REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 186 7. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
MmHr''. ’ Dw»
ML* * lectura
anotimp de aur
între greer și-ntre graur
Este-un anotimp de aur,
De la graur către greer
Este-un drum care-1 cutreer.
Drumu-i semănat cu flori,
Iar în arbori sînt viori,
L-am umblat ani șasezeci,
L-aș umbla pe veci de veci.
Dar mi-i dat un veac să-ncheg,
Nici acela nu întreg —
Spre vestitul anotimp
Crește spine lîngă ghimp.
Și cum n-am aripi de înger
Merg pe jos desculț și sînger —
Dintr-acolo soare-mi vine
Auriu ca un ciorchine.
Vine tocmai de la Parce
Și pe buze vin îmi stoarce
Și mă-ndeamnă : „Jos te-așează“.
Și pe ochi mi-așterne-o rază
De fir moale, bun de giulgi,
Și mai zice : „Să te culci,
Culcă-te ești ostenit..."
Ce-a mai zis n-am auzit.
dor solar
O, vin odată soare salvator !
Sub deasă pîclă mlaștina te-așteaptă,
Și ei o zi să i se facă dreaptă
Sub focul tău de paloș arzător.
în pîntecul de mîl durerea-i coaptă
Dospind în zeama-i tulbure de dor,
In care năzuinți se nasc și mor
Și-ntreabă „cînd ne zămislim ?“ în șoaptă.
Trudite rădăcini în beznă sufăr
Visîndu-se solare flori de nufăr.
destinul
unui personaj
HIMERA VĂZDUHULUI
DIMITRIE PACIUREA
„marele singuratic" de Marin PREDA
în celelalte pagini:
Cartea recentă a lui Marin
Preda, Marele singuratic, este,
de fapt, o reluare a Morome-
ților. Această reluare, care nu
poate să surprindă, cuprinde și
puntea spre volumul sau volumele
viitoare ale ciclului. Va realiza oare
romancierul o „comedie umană" a
vieții rurale românești ? Neputinti
da noi un răspuns la* această între-
bare, ne mulțumim să constatăm că
prin talent, prin cunoașterea profun-
dă a satului și oamenilor lui, prin
dragostea acaparatoare care-1 ține
legat de această lume, Marin Pre-
da este scriitorul român cel mai în
măsură s-o facă. Acești factori îl
fac să .-amină tot timpul în afara
unei zone de ispite conformiste, în-
chisă într-un hotar de mici trădări
lite- aturizatoare, voluntare sau in-
v< mntare. Marin Preda este crea-
tor de eroi și chiar de eroi mitici
într-un univers care a atras nu pu-
țini scriitori români, in trecut ca și
astăzi. Același erou a fost așezat de
Sadoveanu sub un cer de epopee
mitul
care coboară
clasică, susținut pe coloanele folclo-
rului românesc. Din mai multe per-
sonaje sadoveniene poți alcătui fi-
gura ciobanului din baladă, defini-
tiv cununat cu natura. Dacă ar fi
însă să-i dăm un nume acestui erou,
nu i l-am putea găsi prea lesne,
deși din opera sa atît de vastă ne
vor întîmpina atîtea chipuri. Faptul
este explicabil intr-o proză de mari
infiltrări lirice, cum esie aceea a lui
^jadg^g^nu. în care pu interesează
atîț ceea ce fac erou, ci ceea ce
spun și, mai dlK. <5ilr?i spun. Ca Vi
ajungi ia eroul sadovenian trebuie să
învingi mai întîi marea primejdie a
unei extraordinare perfecțiuni sti-
listice care îi dezinviauăîîzeâzapcr-
si e greu sa reții, pina la
urma? din mulțimea lor, pe cel care
se detașează. Așadar nu^cunojișțem
numele eroului lui Sadoveânu7"dâr
știm ca acesta se numește Ion al
Glanetașului în opera lui Rebreanu
și Ilie Moromete în aceea a lui
(continuare în pag. 3)
Al. ANDRIESCU
B N. D. COCEA :
Alt jurnal inedit
(I)
E Poeme
de ION BRAD
■ De vorbă cu
EUGEN BARBU
B MALLARME,
în traducerea lui
Șt. Aug. DOINAȘ
— Cît vă consumă „Sâptămîna"?
Dar cenaclul „Labiș”?
— O revistă trăită cuin e
„Săptămina" consuma numai mlr-
un sens: să fie interesanta, nu oare-
care. Opoziția mea la stupidități e
violentă, dar asta aduce nervi.
Iată costul... Dar rezultatul
merită oricît! Cenaclul „Labiș" nu
este încă ce aș don. Terenul mi
se pare slab de la moștenire. In
principiu, pentru începători, cena-
clul este o formă de delulare li-
terară. Și eu, cînd eram foarte tî-
năr, făceam tărăboi. Pentru mine,
acum, însă, tot ce se spune în ce-
naclu este, dinlr-un anume unghi,
extrem de interesant, chiar daca
se lungește vorba enorm: este,
oricum, un puls al gîndirii literare
publice, comune. Poeți și prozatori
mari se ivesc rar. Am găsit cîțiva
vorbitori buni în acest cenaclu;
Ion Papuc și N. Mateescu, cum in-
teresant este Mircea Constanti-
nescu. Promisuni de lansare nu fac,
dar cred că voi dibui două sau
trei nume. Nu lucrăm în defini-
tiv decît de o jumătate de an, vre-
me este destulă...
— Cît e temperament și cit e
deliberare în atitudinile dv. lite-
rare, îndeobște atît de tranșante Și
de insurgente ?
— Nu e vorba nici de tempe-
rament, nici de deliberare
in ceea ce fac. Stilul este de fapt
o atitudine interioară. Urăsc im-
postura mai mult decît netalentul.
Și e destulă impostură în jur. Mai
ales in critica literară.
— Permiteți-mi, vă rog, să vă
întrerup o secundă. Mai exact,
la ce vă referiți ?
— Mă refer la reciprocitatea a-
larmantă și agasantă a complimen-
telor. Observă, te rog, cum scriu
criticii despre critici : e un entu-
ziasm organizat, o cocoloșeală
metodică, nu știu cum să-ți spun...
— V-aș ruga să vă continuați ob-
servațiile asupra situației criticii.
— Nu avem numai c o n ș t i n-
țe critice, avem și recenzenți
veleitari, cu prietenii durabile.
— Prietenia e un sentiment înăl-
țător.
— Da, și totuși așa nu se poate
înălța nimic. Concesiile nu clădesc.
Sunt tranșant pentru că nu fac con-
cesii, nu cerșesc laudele, dimpo-
trivă : mă arăt dispus să primesc
oricît și orice de la oricine. Nu-mi
este frică să fiu contestat, laudele
prea mari mi-au fost întotdeauna
suspecte...
— Cu voia dumneavoastră, din
nou o mică întrerupere. îmi spu-
neți : Sunt tranșant pentru că nu
fac concesii: Aveți multă influen-
ță și putere literară. Spuneți-mi in-
să, cu mîna pe inimă: cînd nu
le-ați avut, tot n-ați făcut nici o
concesie ?
— Dragul meu, n-am apărut
decît cînd am fost foarte puternic.
De aceea n-am făcut concesii.
— Cum vă priviți ?
— Mă declar, ca un anume marc
scriitor din apus, de o ignoranță
multilaterală. Cu observația că în-
cerc să fac ceva pentru a mă co-
recta, nu ca alții.
— Ce vă leagă cel mai mult de
literatura română ? Dacă ar veni o
scadență, cui ați plăti primele
datorii ?
— Mă leagă nemaipomenita sa
limbă pe care nu o găsesc nicăieri
altunde. Citiți cărți franceze, desi-
gur, și vă întristați și dv. de fosili-
zarea inimaginabilă a acestui grai
superb, între altele ; superb, dar nu
suficient pentru marii literați. Sca-
dența de care vorbiți o va exercita
timpul. Se va vedea atunci cît au
mințit unii ridicînd în slăvi scrii-
tori care nu meritau. Polițele vor
fi plătite atunci de disprețul public.
— Vă înconjurați de tineri și-i
cultvați. De ce?
Tinerii sunt mai talentați și mai
proaspeți decît cei care au trecut
prin focurile consacrării. La ei, se gă-
sesc ideile mari, chiar dacă nu știu
să le exprime cum trebuie. Ei sunt
mai curajoși și nu au ruginit, ei vor
concesiile nu clă-
desc h n-am apărut
decît atunci cînd am
fost foarte puternic
[■] această nemaipo-
menită limbă B tine-
rii sunt mai talentați
[■| nevoia de a face
vid denotă vid E cri-
tica are putere nu-
mai dacă e sinceră,
chiar în erori g da,
am un cult pentru
Călinescu g am fost
la Arghezi c-un sac
de făină ■. prin tineri
sunt mai mult eu.
să modifice ceva, și în litera-
tură dacă nu încerci să modifici
ceva te ruinezi.
— Ați scris, scrieți și veți mai
scrie critică literară. Din ce „strat"
al ființei dv, intelectuale pleacă a-
cest impuls analitic, sau, aș prefera
să spun : acest demon analitic ? Cită
putere acordați criticii ? Cît a-
d e v ă r poate ea pronunța ?
— Ceea ce fac se poate numi cu
greu critică literară. Mă simt un a-
mator, atît. Cred că am, din cauza
timpului care a trecut peste mine,
știința de a descifra mai ușor decît
alții textele literare. Poate chiar
mai mult gust pentru poezie ca oa-
menii de meserie. Poate că sunt
foarte subiectiv, dar asta nu are im-
portanță în meseria de a promova
valori. Dacă m-aș lua după unani-
mitatea cu care au fost acceptați
cei lansați de mine (mai ales în li-
rică), aș putea crede că am gust
precis. Dar nu-mi place să fac caz
de asta...
— A propos. Spuneați de lirici.
Circulă, prin opinia publică literară,
două păreri ce vin cap în cap:
una, că tinerii-scriitori-clasici de
azi, pe care cîndva i-ați lansat și
susținut, s-ar dezice acum, cu in-
gratitudine, de dv.; cealaltă, că
dimpotrivă, dv. vă deziceți de ei.
Care e, văzut dinspre partea Barbu,
adevărul?
— Ceea ce fac ei e o încercare
firească de autonomie, ca scriitori
constituiți. Nu le cer recunoștință,
le cer respect pentru persoana lite-
rară, de la care oricum au avut ce-
va de învățat. Noi, de la vechii
noștri maiștri, am învățat multe,
n-am acceptat totul, i-am socotit pe
alocuri învechiți — dar nu mai pu-
țin mari scriitori. Nevoia de a
face vid în urma ta ei un semn de
lipsă de cultură, de primitivism li-
terar. La urma urmelor, literatura,
ca și istoria, are și ea strămoșii ei...
— Pe arborele dv. genealogic cine
ați spune că se află ?
— A, mulți 1 Filimon, Ghica,
Pann, Matei Caragiale, Ion Marin
Sadoveanu, Călinescu...
— Ați spus Călinescu, și rețin.
Aș vrea să vorbim despre el. Asta
in cazul că nu mai aveți ceva de
adăugat la chestiunea eu puterea
criticii și adevărul ei.
— Critica are putere numai dacă
e sinceră, chiar în erori. Pot fi cri-
tici mari chiar cei care se înșală.
Nu afirmarea sau distrugerea unor
scriitori pare importantă, cît des-
facerea mecanismelor literare ale
scriitorilor. Asta e o știință pe care
o cunosc puțini. Ea poate pronunța
orice adevăr, cu condiția de a în-
frunta riscurile oricărui adevăr.
— Ați spus că pot fi critici mari
chiar cei care se înșală. De aceea
îngăduiți-mi să strecor următoarea
întrebare: Mi s-a părut de o ab-
„mai presus de toate
trebuie să iubim
literatura română“
de vorbă cu Eugen BARBU
surdă duritate o anume formulare
a dv. privitoare la, cum ziceați,
„un specialist în proză rurală**.
Puteți explica ?
— Ce să explic ? Dovezile date
în alte domenii ilustrate literar au
arătat că într-adevăr e vorba de
un specialist în literatura rurală.
— Scuzați-mă, dar nu mi se pa-
re convingător. Părerea mea (dacă
se pot înșela criticii mari, cu atît
mai mult se pot înșela criticii mici)
este că cel despre care vorbim
formează împreună cu dumneavoas-
tră cele două, cum se spune, vîr-
furi ale prozei de azi, specialistă
deopotrivă în rural și în urban.
Dar, iată, cuvîntul „urban" mi-l e-
vocă pe Călinescu. Vreți să vorbim
despre el ?
— Era o figură colosală. Era un
scriitor total, un tip de renaștere.
El a impus idealul scriitorului care
încearcă aproape tot.
— Pare-mi-se că aveți un cult
pentru el și că, în secret, vă e
model...
— Da, am un cult pentru Călines-
eu ! Model... în măsura în care un
asemenea titan poate servi de mo-
del.
— I-ați refăcut și un drum, cel
în China...
— .. .Da, și m-am folosit de im-
presiile lui.
— L-ați cunoscut ?
— Nefiind un curtean, în preaj-
ma lui n-am fost. Dacă-1 mărturi-
seam venerația, ar fi crezut că
vreau ceva de la el, și aș fi detes-
tat să creadă așa ceva. Cea mai
mare dovadă de dragoste pentru
Călinescu e aceea că, fiind student
la Litere (poți să pui acolo : intrat
întîiul), cînd el a fost înde-
părtat de la catedră am
părăsit facultatea.
— Gestul dv. este superb, și ati-
tudinea de independență, frumoasă.
Dar vă fac o „vină" din faptul că,
deși ați putut, nu ați încercat să-l
cunoașteți mai îndeaproape pe Că-
lincscu. Teama de a fi socotit sim-
plu adulator era un risc pe care
trebuia să vi-1 asumați. Scopul ar
fi scuzat orice mijloace. Și apoi, am
trăit și trăim o vreme cînd nu
venerația sinceră ne scoa-
te afară din casă... Nici despre dv.,
nici despre altul, sau alți scriitori
foarte notabili, Călinescu n-a d a t
seamă. Din nou : cum explicați ?
— într-adevăr, n-a scris despre
mine. Nu i-am făcut curte, ca Ma-
rin Sorescu...
— Să scriu asta ?
— Scrie... Nici nu i-am trimis
cărți cu dedicație. Iar o dată, cînd
m-a dus cineva la el, am refuzat
să intru, ca să nu-1 deranjez. Pro-
babil că lucrurile acestea l-or fi
ofensat. Și ar mai fi o explicație
probabilă.
— O clipă. Totuși, temperamentul
v-a împiedicat întotdeauna de
Ia venerația faptică, imediată, con-
cretă ?
— Nu chiar. îmi amintesc că am
fost odată la Arghezi cu un sac de
făină, cînd Arghezi avea realmen-
te foarte mare nevoie de el, de
acest sac de făină. Ne-am și foto-
grafiat alături, Baruțu, parcă, a
făcut poza (a apărut în M a n Us-
er i p t u m). Mai am un exemplu.
Am stat doisprezece ani lîngă un
maestru...
/
— Cine ?
— .. .De douăsprezece ori mi -a
dat înapoi, la refăcut, manuscrisul
G r o a p e i. Și mi-a prins bine. în
privința adulației. A adula e o pro-
fesie. Venerația, într-adevăr, e alt-
ceva, și e bine zis, că nu venera-
ția sinceră ne scoate afară din
casă. Scriitorii tineri refuză ideea
de a avea maeștri (firește, nu ca
serv, ci în sensul revendicării lite-
rare).
— Să rostim Călinescu : cine sea-
mănă pe sticlă... Aștept cea de-a
doua explicație probabilă.
— Da ; cum ziceai, unele nume
— nu chiar de mîna întîia — au
fost consemnate de Călinescu. în
schimb, despre altele, mai serioase,
a tăcut. Știu de la Ivașcu că era
dispus să scrie despre contempo-
rani, dar o c o a 1 i z i u n e (sic !) a
făcut ca el să-ntrerupă seria de a-
nalize la scriitorii în viață pentru
că mai ales pe unul dintre ei, aflat
foarte-n fruntea breslei, l-a deran-
jat critica maestrului (într-o „Cro-
nică a optimistului"). Și, închipuiți-
vă — horribile dictu — Călinescu
a fost certat...
— Ce vă displace în primul rind
la dv. ?
— Faptul că sunt silit să scriu
prea mult. îmi place să scriu, dar
nu scriu totdeauna ceea ce aș dori
să scriu.
— Care vi se pare „problema nr.
1" a vieții noastre literare, azi, și
— dacă există — a literaturii noas-
tre, azi ?
— Există o singură problemă a
vieții noastre literare : distrugerea
bisericuțelor literare, a impostorilor
cu amici, a grupurilor de autolău-
dare. Restul se va face de la sine.
— Ne amintim că și la case	la
grupări celebre și serioase: Jvni-
m ea. Viața românească,
Sburătorul, se practica mai
puțin sporadic osanaua reciprocă.
Dar, vorba dv., restul e important,
adică literatura. Spuneți-mi, vă rog,
ce e mai greu de purtat: stima sau
antipatia (în plan literar) ?
— Stima se face muncind cinstit,
antipatia vine de la invidioși fără
mari eforturi. Trebuie să te obișnu-
iești să ie faci față într-o perfectă
imobilitate sufletească. Laudele
sunt binevenite în timp ce lucrezi
ceva, după aceea ele produc răul
celor cu firi slabe. O judecată
rece, fără efuziuni, științifică
construește mai mult decît afirmă-
rile iscate de amiciție...
— Totuși, v-au deranjat judecă-
țile prea „glaciale"...
— Nu m-au deranjat. Pot spune
însă că, în special despre P r i n-
cepele, nu prea s-a scris adevă-
rat.
— Cînd vă puneam întrebarea,
mă gîndeam și la judecățile prea
„glaciale" ale altora despre alții,
mai exact la Al. George.
— în acest caz e vorba de o res-
pingere globală a celor mai bune
opere românești, ceea ce devine o
chestie suspectă. Nu donchihotescă,
rum spuneai d-ta, ci, aș zice, ires-
ponsabilă, dacă nu...
— în încheiere : ce vă interesea-
ză acum cel mai mult ?
— Cum spuneam : tinerii. Am
pus ochii pe cîțiva, și vreau să-i
adun pe cîțiva tineri de bună cul-
tură. Prin tineri sunt mai mult eu.
P. GEORGE
2 — Convorbiri literare
DESTINUL
UNUI
PERSONAJ
stăpînire pe om, și care să propună
altceva decît umilința înrobitoare,
inacceptabilă pentru mîndria fireas-
că a unui animal atît de liber și
de viclean cum este omul. Da, mă
voi gîndi îndelung, ani mulți, pînă
ce voi începe să-mi spun parabole-
le mele.(p. 163—164). Aceste
parabole le spune, de fapt, chiar
scriitorul. In calea realizării gîndu-
lui vechi, Niculae se va lovi de
neînțelegerea oarbă și vicleană ca-
re-i jignește credința. Retras la
«casa grădinarului", își ia libertatea
de a cultiva flori, deși știe că .nu
poate crește atîtea cîte avea nevoie
lumea", încercînd, la apărarea a-
cestui simbol, să-și vindece orgoliul
rănit al unei gîndiri independente.
Niculae îl întîlnește și în singură-
tate pe Ilie Moromete. Cele două
singurătăți paralele se unesc într-un
simbol unic care atrage atenția asu-
capul...“ (p. 310). Dialogul dintre
Simina și Niculae, care umple ma-
siv paginile cărții, este atras me-
reu dincolo de hotarul ce închidea
viața lor sentimentală. Aceste dis-
cuții nu sînt docte și amintesc u-
nele eseuri pe teme morale și artis-
tice din Imposibila întoarcere. Prin
fața ochilor lui Niculae se perindă
o lume cu totul necunoscută pe
care, alături de Simina, călăuzit de
ea, încearcă s-o înțeleagă. O anu-
mită microfaună pestriță și gălă-
gioasă, în care intră scenariști, lite-
rați, artiști plastici, de o șmecherie
și o ușurătate care nu se pot egala
decît între ele, pare să sugereze
că drumul de la miticismul caragia-
lean nu a mers prea departe. In
perimetrul acestor observații critice
intră imitațiile pretins moderne sau
folclorice, preocuparea excesivă pen-
(urmare din pag. 1)
Marin Preda. Pe lingă personajul
sadovenian, înrudit printr-un hiera-
tism comun cu cel din cîntecele
vechi, Rebreanu propune literatu-
rii române contemporane chipul lui
Ion, țăranul înrobit pămîntulm, do-
minat de un pragmatism primar,
reacționind consecvent sub imperiul
unei singure patimi. Sfirșitul lui
din dragoste nu-i complică psiholo-
gia și poate fi respins ca simplu
accident care s-a ivit și în calea lui
Petre Petre. Și iată-1, acum, pe ul-
timul din seria acestor eroi, care
este și cel mai complex : Ilie Mo-
romete, gînditor și... frondeur. Dar
țăranul lui Sadoveanu nu-i oare, in
una din ipostazele în care apare
frecvent, un adevărat înțelept ? Ni-
mic mai adevărat, dar prin el se
rostește prea frumos o înțelepciune
acumulată, paremiologică, în spate-
le căreia dispare ca individualitate.
Ion, prea instinctual, cu o gîndire
concretă și un limbaj interjecțional,
se exclude din această discuție.
Oricît ar putea supăra un limbaj
uneori prea verde, transmis și ur-
mașilor din a doua generație, Ilje
Moromete este singurul personaj
uin meduT^e care 11" rhphlTÎTltă
cîîr^Ts^TxpTîca lumea, sau incearță
^Uși-o explice, tara să faca apel
yrjwccauTâta tăcute, cmar dacă
acestea reprezintă înțelepciunea mi-
lenară a proverbelor. Parimiile au la
el rolul citatului, ilustrind o jude-
cată care ii aparține. De altfel este
și singurul personaj țăran care face
politică speculativă. In timp ceT>3-
dbveanu moștenește miturile litera-
turii populare, Marin Preda, por-
nind de la o realitate pe care o
cunoaște foarte bine, creează, cu
personajul său, un mit.
în câutarea
t.mpului
Destinul unui astfel de personaj
nu poate fi considerat nicio-
dată închis. Iată de ce în
Marele singuratic, roman în
care eroul principal este Nicolae
Moromete, fiul mai mic al lui Ilie,
relegat dintr-o funcție politică la o
grădinărie din marginea Bucureștiu-
lui, mai tîrziu, după terminarea stu-
diilor de specialitate, inginer horti-
col în același loc, asistăm la resu-
recția literară a bătrînului Moromete.
Volumul al doilea din Moromeții se
termina cu moartea lui Ilie și-l lăsa
pe Niculae, după căderea sa din
funcție și izolarea de patru ani la
Mogoșoaia, șef de secție la un comi-
tet regional. In Marele singuratic,
care ne plasează cu cîțiva ani
în urmă, Ilie Moromete tră-
iește, iar Niculae este inginer
horticol la Mogoșoaia. Amănun-
tele acestea n-ar avea nici o im-
portanță dacă n-ar legitima o între-
bare : pentru ce era necesară a-
ceastă întoarcere ? Marin Preda se
întoarce cu acest roman la marea sa
obsesie, despre care a vorbit nu o
dată. Procesul destrămării mitului
reprezentat de Ilie nu se încheiase.
El trebuia urmărit și sub alte as-
pecte, neadincite în volumele ante-
rioare. In ciuda aparențelor și în
acest roman rămîne esențială, pe
lîngă altele, întrebarea pe care ro-
mancierul și-o punea și în Imposi-
bila întoarcere : ,Ce se întîmplă as-
tăzi în poiana fierăriei lui locan în
care țăranii din Moromeții se strîn-
geau să facă politică ? Cine sînt, ce
sînt, unde sînt ei acum?" (p. 161).
Apusul „mitului moromețian", care
nu arc același destin ca cel fol-
cloric, mereu viu, al țăranului sa-
dovenian, are loc într-o lume nouă,
insuficient configurată, care-1 șo-
chează pe Nicolae Moromete prin
mulțimea elementelor hibride, de
tranziție. Starea sentimentală de la
care pornește acest roman va fi, de
aceea, regretul, exprimat într-un fel
de Nicolae Moromete și în altul de
Simina Golea, pictorița de care a-
cesta se îndrăgostește, amîndouă
personajele fiind purtătoarele decu-
vînt ale autorului. Simbolurile vie-
ții materiale se vor amesteca cu
cele fantastic-folclorice. Vorbește Si-
mina : .Această lume cu cai care
vin cu gîturile întinse spre căruța
familiei care se pregătește de în-
toarcerea acasă sub un asfințit scăl-
dat în culori de foc, această lume
mai există oare"? (p. 145). Nicolae
Moromete va răspunde cu o duri-
tate care reflectă o durere proprie :
„De foarte curînd, ea nu mai exis-
tă". Regretul său, chiar cind fiul
calcă în umbra tatălui, nu este îm-
potriva motivărilor istorice și sen-
timentul tragic care se degajă din
aceste ciocniri este departe de su-
perficialul sentimentalism sămănăto-
rist.
Nicolae Moromete, care a con-
tribuit la surparea lumii tatălui său,
are sentimentul necesității istorice,
deși de peste tot este jignit de ex-
cesele tranziției și îndurerat de dia-
logul umbrelor rănite din poiana
lui locan. be plimbă înstrăinat pe
ulițele satului și asculta ca un ecou
al propriilor sale gînduri vorbele Si-
minei, pe care autorul i le Împru-
mută de altfel din Imposibila în-
toarcere : ,Am fost pe la ei pe-aca-
sâ și le-am văzut curțile, mari, cu
grajduri și pătuluri, simboluri fără
sens, pustii de vite și de unelte cum
sînt..." (p. 345). Destrămarea a-
ceasta implică și alte aspecte, pe
care le regretă, de data aceasta, mai
ales pictorița Simina Golea: .Ori
toată această lume pe care
tu mi-ai descoperit-o. în ca-
re stafia aceea care îi apă-
rea unei femei din măgura afla-
ta sub domnia nopții și a demoni-
lor ei, e la locul ei, e pentru mine
în primul rînd frumoasă, ca orice
civilizație care și-a creat de-a lun-
gul secolelor valorile și miturile
ei în cintece, obiceiuri, rituri sau
vrăjitorii..." Cu temere, Simina ros-
tește aceste întrebări grave :	.A-
ceastă lume, cine știe, va supraviețui
ea oare presiunii timpului nostru ?
Si ce mitologie o va înlocui ?~ tp.
360). Ilie Moromete este din nou
chemat martor la dezbatere, in acest
remarcabil roman al lui Marin Pre-
da, care trebuie să ne apropie cu
încă un pas de răspunsul la astfel
de întrebări care cad grele în lu-
mea noastră de credințe utilitariste.
In Marele singuratic romancierul
realizează, în ficțiune, imposibila
întoarcere.
Scriitorul mărturisește, în mai
multe locuri din Imposibila întoar-
cere, cît de mult l-a obsedat lu-
mea primului volum din Morome-
ții. Din această cauză timp îndelun-
gat n-a putut lucra la cel de al
doilea volum, incapabil de a se
debarasa de modul de a gîndi al
personajelor sale, ceea ce-1 împie-
deca să le urmărească destinul in
contemporaneitate. In lipsa ochiului
contemporaneității, sub presiunea
vederilor țăranilor, va renunța, u-
milit ca de o adevărată infirmitate,
să se mai preocupe de sensul pe
care îl lua existența lor, pe care
trebuia să-1 controleze și să-1 diri-
jeze. Depășirea acestei crize s-a în-
făptuit în volumul al doilea din
Moromeții, scris după Risipitorii, și
în Marele singuratic. Scriitorul nu
va căuta decît o împrospătare a
viziunii pentru că tema, în ciuda
oricăror preveziuni sceptice, care se
întemeiau pe marea literatură a
lui Creangă, Slavici, Sadoveanu și
Rebreanu, n-a considerat-o nicioda-
tă epuizată. Marin Preda găsește
în zona aceasta crepusculară din
Moromeții și din Marele singuratic
un inepuizabil material tragic. Ma-
rele singuratic nu-i numai Nicolae
Moromete, decepționat și izolat de
o criză politică, deși ispita de a
face din această carte un bildungs-
roman este greu de înfrînt, ci țăra-
nul asupra destinului căruia medi-
tează eroul cărții, care se împărtă-
șește dintr-o experiență directă, în-
văluită și apăsată de figura copleși-
toare a tatălui. Găsim foarte inte-
resante aceste reflecții ale lui Ma-
rin Preda din Imposibila întoarcere,
cărora le dă o convingătoare viață
artistică în cîteva simboluri din
Marele singuratic : „țăranii sînt atît
de plini de ei îneît își închipuiesc
că toată lumea e o lume de țărani'
(p. 160). De aici Marin Preda nu
trage nici o concluzie sămănătoris-
tă, izvorul atîtor povestiri idilice,
cu privire la superioritatea ruralu-
lui, ci desprinde înțelesurile tragice
ale unei existențe prea închise. A-
cești oameni și-au zidit întreaga
speranță în ei înșiși : „Țăranul de
pildă avea sentimentul că singura sa
speranță și ieșire este el însuși cu tot
ceea ce reprezintă", (p. 183). In acest
adevăr existențial Marin Preda gă-
sește o mare și spectaculoasă idee
literară, pe care o servește cu since-
ritate, deosebindu-se și de înainta-
șii care au parcurs același drum în
literatură ca și de contemporani.
Peste singurătatea meditativului Ni-
culae se așează umbra simbolică a
marelui izolat Ilie Moromete.
marea
temă
a timpului
Prezentul în care trăiește
Nicolae Moromete și aminti-
rile care îl trag mereu spre
trecut imprimă romanului
o compoziție specială. Marea te-
mă a timpului pe care o descope-
rea în Moromeții curge intr-o albie
epică în care curenții amintirii pro-
voacă mari întoarceri și creează noi
unghiuri de introspecție. Romanul
împletește mereu două fire : trecu-
tul dominat de imaginile care vin
din lumea lui Ilie Moromete și
prezentul care înseamnă pentru
Niculae, în primul rînd, iubirea
pentru pictorița Simina Golea. Pro-
vocat de Simina, el își rememorea-
ză, treaptă cu tfeaptă, în povestiri
mai mult sau mai puțin indepen-
dente, viața. Aceste secvențe retros-
pective, în care romancierul alter-
nează poezia cu pagina realistă și
candoarea cu violența neștiutoare, ne
rețin atenția în primul rînd. Copilul
Niculae privește apusul ca pe o izbă-
vire, în timp ce familia se pregă-
tește, cu gesturi ritualice, de întoar-
cerea acasă. Rar pot fi citite rînduri
mai cutremurate liric de momen-
tul unic al încetării lucrului, în ora
transfigurată surprinsă de Millet in
l’Angelus. In această oră de pace,
lumea și natura își dezvăluie fețe
misterioase. Copilul are impresia că
pășește pe o planetă necunoscută,
îi simte respirația eternă și-i urmă-
rește schimbările: „Viața și moartea
pe ea sînt apropiate, intră unul din
noi în pămint, rămîne altul cu
ochii deschiși ca s-o vadă... Moare
un cal, rămîne un mînz, se cosesc
ierburile acestei veri, grîul și po-
rumbul înalt, la primăvară vor ră-
sări altele... Și veșnic va apune
acest soare de aramă, pentru ca di-
mineața să apară iar..."	(p. 156).
Poezia nopții este surprinsă cu o
extraordinară acuitate auditivă, pre-
gătită de lungi ore de veghe în
calmul naturii : „Auzeam bătăi de
aripi, țipete scurte și ascuțite de
animale pe care ziua nu le vedea
nimeni și mai ales auzeam viața
mare a nopții... Țîrîitul greierilor
ne făcea să ne dăm seama cum
urcă și coboară ca într-un somn viu
răsuflarea pămîntului" (p. 157). In
această blîndețe serafică se petrec
acte de o cruzime de-a dreptul mon-
struoasă, relatate necruțător, ca sce-
na uciderii cîinelui de către Mărin
al lui Țugurlan, bătăi și violențe
de tot felul, scene de bestialitate. A-
lături de candoare, ignoranța crește
în aceste suflete primare sălbăticia,
dualitate exprimată cel mai bine în
miturile biblice, cum va consta-
ta mai tîrziu Niculae, care va în-
cerca să se desprindă de această
lume a violenței și nedreptății, clă-
dind u-și primele elemente ale unei
mari credințe : „Da, voi întemeia o
nouă religie, care să țină seama de
forțele oarbe care pun nu o dată
pra conștiinței ultragiate de prigoa-
na îndreptată împotriva nevinovăți-
ei și credinței.
regăsirea
prezentului
Celălalt fir epic, care nu mai
este al amintirii, ci al vieții
prezente a eroului, nu este
mai puțin interesant. Romanul
de dragoste dintre Niculae și pictorița
Simina Golea ne introduce într-un
mediu cu totul diferit. Scriitorul îl i-
maginează cu intenția de a lărgi
obiectivele polemicii sociale și este-
tice pe care o întreprinde. Va găsi
chiar prilejul de a plasa și un mic
roman polițist, într-o paranteză lar-
gă, a celui de dragoste, cu suspen-
surile genului, dar mai ales cu o
foarte ascuțită poziție critică față de
abuzurile din timpul cînd funcționa
„mecanismul simplu al represiuni-
lor", care oferea „o tristă comedie"
a dreptății. Cît privește romanul de
dragoste propriu-zis, pe care nu-l
vom urmări în peripețiile sale, ne
simțim tentați să observăm doar că
Marin Preda pare preocupat și
aici de apărarea independenței de
gîndire față de asaltul sentimente-
lor. Aceasta nu-i face mai fericiți
și nici mai indepedenți, pînă la ur-
mă, pe cei doi eroi, după cum con-
stată Simina: „Dar cît regret port în
mine după această parte a sufletu-
lui meu pe care m-ai silit s-o sus-
trag iubirii, ca să nu-mi pierd
tru limbă și pseudoliteratura făcă-
torilor de cuvinte. Evoluția artistică
a Siminei indică drumul care își
găsește un partizan și în autor. A-
ceasta înseamnă abandonarea con-
venției, încetarea de a-i mai pasti-
șa pe maeștrii vechi și moderni sau
de a copia folclorul și realitatea,
pentru o apropiere de sensul ade-
vărat al artei pe care nu-l poate
revela decît dragostea, adevărul și
o mare credință. Odată descoperit
acest sens și trecut în operă, artis-
tul și-a încheiat destinul. Picto-
rița se stinge tragic de epui-
zare și boală încurajată de sin-
gurele tablouri care o pot reprezen-
ta ca artist. Adevărul despre artă
este descoperit de Simina, în mod
simbolic, în curtea lui Ilie Moro-
mete, în contact cu lumea netrucată
care îl înconjoară. Acesta este, de
fapt, crezul artistic al lui Marin
Preda, rostit liric prin intervenția
unui personaj episodic : „Mă intere-
sează mama, tata, curtea mea nata,-
lă, a mea, a celor despre care scriu
și a voastră pe care vă disprețu-
iesc ... Cum vom putea, altfel, trăi
o clipă sublimă pe acest pămînt pe
deasupra scoarței lui inundată de
soare și de vînt înainte de a dormi
cu țeasta înăuntrul lui, unde nu e
nici lumină, nici verdeață dacă am
oferi lumii doar spectrul singurătă-
ții noastre?" (p. 208).
Nicolae Moromete se desparte în-
că o dată de umbra tatălui său cu
care își confunda, în izolare, desti-
nul, și pornește din nou în crucia-
da împotriva singurătății. Pe aura
unui mit care se destramă, lumea
Moromeților, Marin Preda a ima-
ginat în Marele singuratic un ro-
man cu multiple sensuri simbolice,
care comunică, cu o evidentă parti-
cipare lirică, lucruri esențiale des-
pre om, despre iubire și despre ade-
văr.
3 —Convorbiri literare
Intersecții
intre timpla lipită de cer
ca de-un zid prea rece de piatră brută
și Sonata Lunii, înfricoșător de adincă —
rămine întotdeauna un spațiu fierbinte,
un spațiu care se devoră pe sine
în nebânuită, stranie rugăciune.
Pătrunzi in el fără știre și fără pași;
rămii in el precum intr-o ceață de stea
și niciodată nu-i afli dimensiunile
oricit l-ai cutreiera, oricit
te-ai înverșuna să-l drămui cu pleoapele.
E spațiul cel pururi fierbinte
dintre timpla ta și Sonata Lunii,
spațiul in care o dată intrat
rămii acolo, pe veci,
tu, însetatul de forme, tu
flămindul de nesfirșire -
ascultindu-te in propria-ți voce
grea de vibrațiile prea multor
milioane de ani.
Din pleoape
Nu-mi izgoniți stelele,
aceste efigii ale nesfirșitului,
aceste mesaje pe care nopțile mele iți scriu
cuvintul de dor și iubire,
aceste piini calde trimise inimilor
bolnave de spațiu,
aceste vinuri moldave fumegind blonde arome,
aceste frunze de stejar
cu ghindă străveche la subțioară
sunind pe colinele singelui
codri de aur, ape de aur.
Nu I Nu-mi izgoniți stelele, stelele.
Cu vorbe mai grele ca pietrele,
ori cu indiferență inert-vineție
in zadar țintiți după ele
voi, oarbe săgeți ale Timpului,
voi, ginduri năclăite-n neant.. .
Nu I Nu-mi izgnoniți stelele I
Se vor preface, pe rind,
in acid sulfuric pentru ochii de ură,
in crabi cu clești de oțel
pentru inimile de sirmă ghimpată,
în virtelnițe de crivăț pentru obrazul
buged de invidie neagră,
in șerpi cu limbă de flacără
pentru buzele muiate-n minciună.
Stelele mele de toate mărimile
și de toate culorile.
Veniți să vă dau !...
Mi-s pleoapele pline.
Cuvinte nespuse
Ci de-ar veni odată cuvintul
ca un os de cristal dezgropat din văzduh,
cuvintul fără urme de pămint pe el,
gata oricind să lumineze prin noapte și zi !...
O pasăre arde sus in slava albastră
cu aripi tremurătoare prin care se văd stelele ;
o cirtiță ascultă soarele cu botul întins
spre cenușiul tăcerii domnind sub brazde ;
fructele vin singure pe crengi
ca niște copii neștiutori
și strigă cit le ține gura cu fel de fel
de bucurii ale culorii :
sintem cuvintele, cuvintele pămintului !
Numai noi răminem pururi
robii propriilor noastre cuvinte nespuse,
in naufragiul de timp, glacial
pendulind ca o sabie deasupra grumazului ;
noi aceștia care facem și desfacem lumea
din temelii, atom cu atom,
dar nu izbindim niciodată
s-o vedem
cit de adine e ascunsă
in magica noastră vorbire.
Nu fiți triste zăpezi ...
Pe sub vîntul spunind de
fata cea cu ochi verzi,
nu fiți triste, zăpezi I
Nu fiți stele flămînde !
Vezi ce straniu s-așază
timpu-n glas și pe față ?
Nu-l privi că te-ngheață
cu perfida lui rază !
Rizi și plingi și te vezi
ca-n oglinzi de argint
ție insuți șoptind :
Nu fiți triste, zăpezi I
Spune-i simplu : Amin I
clipei dulci ce-o mai bei
din solarul știubei
ce-i mereu mai puțin.
Bate ora, acuși
fruntea-n somn să-ți așezi...
Nu fiți triste zăpezi !
parcă spun anii duși.
Trece-n zări înnoptate
zvon de hău, delirant...
Și se lasă pe toate
negură de neant.
Din apuse nămiezi
orb, ecoul răspunde I
Nu fiți stele flăminde I
Nu fiți triste, zăpezi I
Haralambie ȚUGUI
Opera lui Georg Lukăcs vali-
dează longevitatea esteticii fi-
losofice, revitalizată în funda-
mentele sale. Frumosul, „oglin-
direa estetică", tragicul, „cosmicita-
tea operei" ș. a. se reformulează
in spiritul adevărului echivalat cu
„totalitatea dinamică a determinări-
lor esențiale". Cristalizînd cercetă-
rile din „Sufletul și formele" (1911),
„Teoria romanului" (1920), „Istoria
și conștiința de clasă" (1923), Este-
tica propusă e o sinteză logică și
necesară în istoria gîndirii des-
pre artă, consunînd cu structura
atît de complexă a epocii noastre.
Deși autorul „Tacticii și eticii" (1919)
trece de la apriorismul kantian la
Hegel, și de aici la Marx prin filo-
sofia întrucîtva deformantă a lui
Simmel, concluziile gînditorului pre-
lungesc și mai ales justifică într-o
manieră cuceritoare intuițiile genia-
le ale clasicilor filosofiei noi. Evolu-
ția sinuoasă, datorată și mediului
moment lukâcs
formației intelectuale, nu exclude
cîteva permanențe, dintre care cea
mai importantă rămîne fără-ndoia-
lă ideea de totalitate. Intr-o
perioadă sfîșiată de fenomenul „cri-
zei culturii" occidentale (cu reper-
cusiuni atit de mari în sistemele
de filosofie și morfologie a cultu-
rii), tînărul estetician căuta o punte
de legătură între cultul formalismu-
lui estetic, provenit din filosofia
germană, și o „etică de stînga" in
formare. încă de atunci punea pro-
blema echilibrului salvator, chiar
dacă, în „Sufletul și formele" el se
reduce la tragicul individului, sub-
stanțial și ideal, menit să depășească
empiricul, prozaismul burghez. Epo-
peea, — acest cosmos totalitar, îl va
fascina pe Lukâcs. Organicitatea
speciei, conchide gînditorul, trebuie
restabilită în formele artistice ale
frămîntatului nostru veac, vizînd în-
deosebi caracterul problematic al
romanului modern și contemporan.
Echilibrul nu se reduce însă la fe-
nomenul estetic, cît la realitățile so-
cial-politice, unde el trebuie realizat
de fapt. înțelegerea elastică a ideo-
logiei marxiste va declanșa o acti-
vitate politică bazată pe optimismul
revoluționarului convins, în 1919,
dar și mai tîrziu, iar în domeniul
artistic va duce la intensificarea și
subtiiizarea studiilor de sociologie
literară. In acest context, autorul
demonstrează cum „sinceritatea su-
biectivă a scriitorului poate duce
la un mare realism, numai atunci
cînd e expresia literară a unei im-
portante mișcări sociale" (Tolstoi și
problemele realismului). Analizat
astfel, prin normale corelații, feno-
menul literar își dezvăluie esența
istorică, fără a se eluda, de-
sigur, rolul lui „homo creativus",
al subiectului. „Materialismul dia-
lectic — observă LUkâcs — este
foarte departe de a coborî rolul și
semnificația subiectivității, cu atît
mai mult de a o nega“ (Omul ca
miez și coajă, în „Specificul literatu-
rii și al esteticului", E. P. L. U.,
București, 1969, p. 330—331). Și aici
primează însă caracterul social, în
virtutea esenței ontologice a omu-
lui, lucru observat încă din anti-
chitate (Aristotel).
Opera e deci produsul unor rela-
ții, deoarece și creatorul, la rîndul
său, este rodul unui complex de
relații definibile istoric. Ajungem
astfel la motivarea posibilității de
reconciliere, de reechilibrare, care
să confere din nou organicitate ope-
rei. Determinismul marxist explică
magistral raporturile dintre obiect-
subiect, exterioritate-interioritate o-
ferind, în același timp, soluții e-
ficace pentru neutralizarea prăpasti-
ei adîncită de orînduiala socială pre-
cedentă și pe care Georg Lukâcs o
demasca de pe pozițiile romantis-
mului anticapitalist. între obiectivi-
tate și subiectivitate relațiile sînt
reciproce, organice. Ceea ce gîndi-
torul numește „oglindire estetică"
constituie una dintre ipostazele spe-
cifice. tipică am spune, a acestui
echilibru. Esența oglindirii estetice
constă în aceea că „toate categoriile
hotărăsc asupra reușitei sau nereu-
șitei numai in totalitatea raporturi-
lor lor reciproce" (idem, p. 333—
subl ns.). Conceptul de totali-
tate cuprinde un miez dialectic,
el explicînd și structura subiectivi-
tății în momentul oglindirii esteti-
ce, al creării valorilor. Demersul
său este normal întrucît subiectul
este „veriga intermediară specifică
între o realitate obiectivă, estetic
neutră, și o operă bazată pur șl ex-
clusiv pe categorii transformate es-
tetic" (idem). Subiectivitatea, ea în-
săși, este deci o sinteză, o totalitate
ce se comportă specific în momentul
oglindirii. Fuziunea perfectă a obiec-
tivitătii cu subiectivitatea are loc
tocmai aici. Astfel, ultima „trebuie
să se suprime ea însăși — simultan
— pînă Ia totala dispariție, spre a
fi o oglindă în care toate determină-
rile importante ale obiectului să
apară nefalsificate, și ea trebuie să
se intensifice, interior, pînă la ex-
trem, pentru ca această copie să nu
rămînă ceva înghețat în moarte"
(idem, p. 326). Sensurile opuse se
topesc astfel în produsul nou creat
— opera, oglindirea estetică cchi-
valînd cu un proces de antropo-
morfizare, caracteristic artei. Gene-
za lui este istorică. Esteticul se
deosebește de sectoarele științei,
fundamentate, acestea, pe o conti-
nuă dezantropomorfizare. Pe a-
ceastă dualitate (știință — artă) se
clădește Estetica lukacsiană. Aser-
țiunea de mai sus este sprijinită,
în același spirit marxist, de o e-
xemplificare doar în aparență
paralelă, în realitate profund com-
plementară. Asemeni operei literare
și, mai ales, ..substanțialității su-
biectului creator”, personalitatea
umană (deci, aceeași substanțiali-
tate, dar văzută mai larg, social și
etic) este construită și ea pe ra-
porturile reciproce dintre obiect și
subiect. Astfel, „o dezvoltare reală
a personalității umane nu poate
avea loc decît în lume, într-o inter-
relație neîntreruptă față de ea,
ceea ce duce firesc, în planul cer-
cetării literare, la abordarea un-
ghiului sociologic.
Desigur că organicitatea marilor
structuri epopeice rămîne în conti-
nuare exemplară. Clasicismul sec.
al XVII-lea și-a dat seama de eșe-
cul încercărilor de a reînvia epo-
peea. Acesta e însă un aspect
particular al problemei. Pornind
de la modelul antichității, sinonim
istoric cu perioadei copilărilei o-
menirii, cum observau clasicii mar-
xismului, Lukăcs indică drumul ce
oferă nu atît posibilitatea, cît cer-
titudinea re-instaurării unui echili-
bru, care să salveze civilizația
europeană concepută, de vechii
greci, pe măsura omului. Nu e
vorba de simpla conciliere obiect-
subiect, ci de înțelegerea raportu-
rilor dialectic-complementare, ce
configurează un om, o societate, o
istorie. Opera, la rîndul său, re-
flectă intensiv „totalitatea de-
terminărilor esențiale ale realită-
ții". Viața în plenitudinea ei ! Iată
ce este necesar să conțină opera
de artă, în speță romanul. în
prima parte a actualului secol de-
zideratul „totalității" era și un stri-
găt de alarmă adresat intelectuali-
tății europene. Nu întîmplător un
Benedetto Croce, de pe o platfor-
mă esențial deosebită, vorbea des-
pre principiul cosmicității („la cos-
micita") exprimînd poate năzuința
unui front comun al umanismului
încă neviciat de negativismul avan-
gardist. Este și motivul pentru care
Georg Lukăcs rămîne, în exempli-
ficările și analizele sale, la valo-
rile clasice ale literaturii epice și
dramatice. Balzac, Tolstoi, Flau-
bert, Stendhal, Gorki ș.a. revin
aproape obsedant, din aceeași do-
rință chinuitoare de echilibru și
măsură umană, pe care n-o poate
găsi în vizualismul dezumanizat al
lui Robbe-Grillet și nici în lumea
larvară a lui Beckett. Școala mul-
tiseculară a filosofiei materialiste,
Ia care adăugăm accepțiunea goet-
heană a omului ca ..miez și coajă",
contribuie la realizarea unui edi-
ficiu teoretic impresionant. Rapor-
tul dintre etic și estetic, coborît
ulterior la nivelul unui simplu
truism (ca și cel dintre exteriori-
tate — inferioritate), este rezolvat
în aceeași notă dialectică. Dacă
etica este „îndreptată asupra rea-
lității umane însăși, estetica ur-
mărește, contemplativ, o oglindire
a lumii esențiale pentru om. . ."
(idem, p. 329). Conceptul de om
este comun ambelor sfere integrate
astfel socialului, istoricului. Apari-
ția unei ars militans, necesitatea
acesteia în toate orînduirile cu-
noscute, nu trebuie să surprindă,
deoarece esența produsului artistic
îl constituie omul cu doleanțele
sale. Poziția lui nucleară conferă
operei literare atributul perenității
Dovedind acest lucru, sistemul de
gîndire al lui Georg Lukâcs are și
o valoare simbolică : civilizația, în
pofida caracterului său arborescent,
continuă să poarte marca inesti-
mabilă a personalității umane de
respirație prometeică.
Mircea MUTHU
Așadar, o lucrare consacrată
scrierilor de tinerețe ale lui
Dostoicvski ; ce va fi deter-
minat oare alegerea unei te-
me atît de aride ? Convingerea au-
torului că, despre textele de matu-
ritate, despre cele cinci mari ro-
mane, totul a fost deja spus și elu-
cidat (sau, în orice caz, lucrurile
esențiale) și câ o nouă exegeză ar
fi constrînsă, în consecință, la a
repeta unele lucruri arhi-cunoscu-
te ? Sau credința orgolioasă — pe
care va fi vrut s-o dovedească în
chip irefutabil — că valoarea unui
comentariu critic nu este condițio-
nată in nici un fel de valoarea li-
terară a textului, ci numai și nu-
mai de inteligența și de puterile
creatoare ale criticului ? Răspunsul
trebuie căutat în altă parte : Vale-
riu Cristea nu este preocupat aici
de valoarea în sine a acestor scri-
eri minore (lectura pe care el o
face nu va avea, prin urmare, o
factură propriu-zis critică), ci de
semnificația lor istorică, de însem-
nătatea lor pentru evoluția, în an-
samblu, a operei dostoicvskicne.
Criticul se înșeală asupra meto-
dei sale, atunci cînd încearcă o
re-evaluare a perioadei 1846—1849
și sub raport strict critic ; ne sur-
prinde, astfel, buna părere pe ca-
re dînsul o arc, împotriva apre-
cierilor curente, despre Oameni
sărmani, precum și despre celelalte
povestiri scrise de Dostoicvski îna-
inte de deportare ; autorul nu ad-
mite calificarea acestei literaturi
drept „literatură sentimentală”.
„Sentimentalismul", atît cît există
in Oameni sărmani — susține dîn-
sul — „îi aparține eroului și nu
autorului”. Și totuși, predilecția lui
Valcriu Cristea pentru operele de
tinerețe ale Iui Dostoievski se ex-
plică, cum spuneam, nu atît prin
rațiuni de ordin critic, cît prin ra-
țiuni de istoric literară : astfel, au-
torul urmărește să ne convingă de
dostoievski
faptul că, în creația Iui Dostoic-
ski, „nu a existat acel hiat interior
pe care, pornind de la suspenda-
rea temporară, pur exterioară, a
îndeletnicirilor literare ale scriito-
rului, provocată de arestarea sa,
unii îl invocă insistent". Dimpotri-
vă, numeroase acorduri, atît de ca-
racteristice, despre care credeam
că pol fi auzite numai în paginile
marilor romane din deceniul al
șaptelea și al optulea, răsună, de
fapt, deja, în aceste prime încer-
cări. Este de-a dreptul impresio-
nantă emoția cu care salută criti-
cul asemenea descoperiri : „Momen-
tul c tulburător; asistăm parcă la
acordarea instrumentului, la încer-
carea strunelor ; sistemul nervos al
personajelor dostoicvskienc, de un
tip aparte, infinit mai ramificat și
mai delicat, c o harfă uriașă, arhi-
scnsibilă. Pentru prima dată, acum,
scriitorul trece ușor cu mina
te coarde*. Din perspectiva pe rw-
re și-a ales-o („vom căuta să le-
găm cît mai strîns, prin cît mai
multe fire, opera de tinerețe a lui
Dostoievski de cea de după ocnă"),
Valeriu Cristea ajunge să facă une-
le lecturi absolut senzaționale, des-
coperind aspecte și semnificații
morale de a căror existență ni-
meni, pînă Ia dînsul, nu a avut
nici cea mai vagă bănuială ; iat-o,
de pildă, pe Varenka, din Oameni
sărmani, ființa fermecătoare, dar
atît de năpăstuită, către care se în-
dreaptă întreaga duioșie a lui Ma-
kar Devușkin. Ei bine, Valeriu
Cristea surprinde Ia „sărmana or-
felină* gusturi ascunse pentru per-
versitate, ceea ce îl îndreptățește
să susțină că „acei amestec de sen-
sibilitate și cruzime, atît de carac-
teristic pentru Nastasia Filippov-
na, Aglaia, Katerina Ivanovna sau
Grușenka, îl putem sesiza pentru
întîia oară la unele manifestări
ale Varenkăi".
De o marc inteligență este Și
observația că, în povestirea Dublul,
cuplul celor doi Goliadkîn (cel ade-
vărat și „uzurpatorul”) evocă în
mod irezistibil raporturile dintre
cei doi Verhovcski (tatăl și fiul)
din romanul Demonii. Convingă-
toare ni s-a Părut, de asemenea,
și desemnarea lui Murin (din nu-
vela Gazda) ca prototip al „supra-
omului" din marile romane de mai
tirziu ; la fel de perspicace și a-
propicrca Katerinci (din aceeași
povestire) de unele eroine din ro-
manul Idiotul : „ea (Katerina —
n.n.) ezită între Murin și Ordînov
în același fel în care Nastasia
Filippovna va ezita între Rogojin
și Mișkin, opțiunea indreptindu-sc
în ambele cazuri către teluric și
elementar*. Foarte sigur de sine și
elocvent se arată Valeriu Cristea
chiar și atunci cînd (pe bună drep-
tate, totuși) recunoaște în visătorul
erou din Nopți albe o anticipare
a abjectului „erou din subterană":
„Visătorul ar fi omul din subte-
rană la douăzeci și șase de ani
In sfîrșit, o ultimă identificare de
4 — Convorbiri literare
Cind încă nu împlinisem pai-
sprezece ani, într-o blinda
toamnă ieșeană cu văzduhul
vag parfumat de mirosul stru-
gurilor copți, al nucilor, merelor dom-
nești și gutuilor, mama a socotit
că sosise timpul să-mi cîștig singur
plinea cea de toate zilele. $i cum
mă știa „mîncător de hîrțoage ferfe-
nițite", cărate acasă de prin anti-
cariatele orașului și îngrămădite în
podul casei unde îmi amenajasem o
haotică bibliotecă, a hotărît, sigură
că-mi face pe plac, să învăț mese-
ria de ajutor de librar. „Ori te pros-
tești, ori te faci om", a filozofat ea
și m-a încredințat domnului Atana-
sie Gheorghiu, directorul Librăriei So-
cec, omului căruia îi port și astăzi
o frumoasă amintire.
Mă consideram cea mai fericita
ființă de pe pămint, chiar dacă o
bună bucată din zi colindam orașul
in lung și în lat, repede de-mi să-
reau scîntei din călcîie, sub braț cu
grele pachete de cărți. Aici, în
templul sacru al cărților de pe stra-
da Cuza Vodă, mi-a fost dat să
cunosc, într-un interval de numai cî-
teva luni, pe mulți dintre ieșenii care'
..făceau" cărțile, să trăiesc într-o at-
mosferă pe care nu o bănuiam a-mi
deveni, peste ani și ani, familiară.
Neuitate luni de sfîrșit de an, cînd,
topit de emoție, așezam în rafturi
ultimele noutăți literare, pe ale că-
ror coperți citeam nume, pe atunci,
pentru mine, aproape ireale : Sado-
veanu, Teodoreanu, Rebreanu, Cezar
Petrescu, Victor Ion Popa, George
Mihail Zomfirescu, Teleajen, Otilia
Cazimir, Lesnea ... Și mai de neuitat
acele seri, aproape toate serile unei
săotămîni, cînd privirile „domnului
director" ținteau în permanență ușa,
cind, încremenit lingă un raft, îi as-
cultam glasul :	„Respectele mele,
coane Mihai I	De obicei maes-
trului Codreanu îi oferea un scaun
refuzat de poet cu o glumă : „Deo-
camdată în jilț are dreptul să stea
numai Asachi Intra grăbit Ionel
Teodoreanu, totdeauna stingherit de
privirile care-l întîmpinou indiscrete.
Se oprea lîngă un raft unde zăbo-
vea îndelung, răsfoind o ultimă nou-
tate. Curînd se trezea înconjurat de
studenți și eleve sfioase, in mîini cu
volume pentru un jinduit autograf.
Le scria in picioare, sprijinind volu-
mul pe spatele unui prea-fericit elev.
II cunoșteam „personal", ii dusesem
acasă un pachet de cărți. Mă răs-
plătise cu o dulceață de nuci. Sandu
Teleajen își anunța prezența din
prag, tunînd cu vocea lui de bas :
„Gheorghiule, te decapitez I Ce se
aude cu vitrina promisă ?*. li călca
urma, mereu grăbit, agitat, George
Lesnea. „Stimă I", saluta cu voce
inaltă ; se oprea brusc, privea îr
jur, se înclina în fața unei doa-n-e
sau domnișoare, mișca mărunt buze'e
ți in minutul următor ț'șnea o eplgra
mă ...
Se luminau vitrinele, primilor ve-
niți li se adăugau oameni de teatru
și de artă. Regizorul Ion Seva cu
profilul său mefistofelic, nedespărțit
de bunul său amic, pictorul sceno-
graf Teodor Kiriacoff ; actorii Con-
stantin Ramadan si Ștefan Ciubotă-
rașu : pictorii Nicolae Popa și Victor
Mihăilescu-Craiu ... „Salonul literar",
alcătuit ad-hoc, se afla în plenul său.
Discuții, autografe, epigrame ... Ti-
neri, foarte mulți tineri. Fără afișe,
fără publicitate.
Mi s-a părut că e moi bine să
tipăresc cărți decît să le vînd. Să fiu
primul lor cititor. Tipografia „Ale-
xandru Țerek" de pe strada Mîrzescu
unde se tipărise cindva ziarul „Opi-
nia" și pe ale cărei dușumele pășise
Ion Luca Caragiale. Un nou univers,
un nou templu. Litere, litere, litere.
Litere de plumb. Minuscule, fragile,
misterioase. Cursive, aldine, drepte.
Șpalți pentru corecturi, sute de
șpalți, mii de șpalți. Și oameni...
Intr-o goană pe strada Carol la
profesorul Cardaș. Pas întins pînă in
fundul Nicolinei, lîngă Cetățuia, unde,
intr-o casă cit o ciupercă, locuia cu
chirie tinărul profesor Jean Uvescu.
Corecturi urgente pentru preotul
Constantin Noneo, la Mitropolie. Mai
rar la iscoditorul în vechi hrisoave
moldovenești, bătrinul profesor Gheor-
ghe Ghibănescu, cu ale sole „Suzete
ți izvoade". El poposea zilnic in ti-
pografie. Parcă-I văd ți astăzi, alb,
colilie, la cop ți cu o uriașă mus-
tață sub nas. Intra domol in atelier
ți se îndrepta către locul unde lucra
un aproape tot atit de bătrin tipo-
graf, bădia Mihai Niculi.
— Bine te-ain găsit, măi băiete !
— Bine ați venit, domnule profe-
sor.
Intre ocețti doi oameni se înfiri-
pase de-a lungul anilor o tainică
prietenie. Conversau aproape mooo-
silcbrc.
— Ei ? întreba profesorul.
— Merge ! răspundea „băietul*.
— In regulă, măi băiete, încheia
Ghioănescu ți înainte de a pleca ii
strecura in palmă zece lei, în timp
ce cu degetele arătător și cel gros
ale miinii stingi închipuia mărimea
unui pahar corn de un sfert.
Cind in una din zile a intrat în
atelier ți nu l-a găsit pe bunul său
prieten, a mormăit mirat și indispus.
Hm ! Mă mir. Nu orăta. Așa un
băiet să iasă la pensie ? I Și a ple-
cat gîrditor, strîngind în pumnul drept
zece ki. Se curmase o veche și tai-
nică prietenie.
Zilnic pe strada Lascăr Catargiu Io
profe orul lorgu Iordan, sub braț cu
suiu de corecturi. Lungi așteptări,
da' nu afară în ploaie sau în frig ci
in casă la masă, in fața unui pahar
cu ceai și a unor tartine. Profilul
seu sever, aproape dur, care la în-
ceput mă îngrijorase, ascundea un
suflet cald, plin de omenie. Autor de
o rară exigență, cunoscător al tutu-
ror tainelor muncii zețarilor, corec-
ta cu lupa, nu îngăduia spații ine-
gale intre cuvinte sau existența unei
litere cît de cit știrbite. In fața ma-
nuscriselor domniei sale, zețarii deve-
neau gravi, iți încordau atenția, nu
scoteau o vorbă. Omiterea unei pro-
poziții sou a unui singur cuvînt, din-
tr-un text ce se întindea de obicei
pe cite două coli de tipar, fără nici
un aliniat, ar fi însemnat o catastro-
fă. In tipografie, tainic, muncitorii îl
numeau „domnul profesor corp 8".
Un anumit număr de casete cu li
tere erau etichetate „Corp 8 Iordan",
fiind destinate în exclusivitate lucră-
rilor domniei sale.
Exigent, cald și drept, așa l-am
cunoscut pe distinsul lingvist lorgu
Iordan, om pe care memoria lașului
il reține integral.
A intrat in tipografie odată cu ma-
nuscrisele primului număr al revis-
tei „Cadran". Domnul Bogdan Ama-
ra ... Un om tinăr, neliniștit care, în
fiecare secundă, iți găsea ceva de
lucra. Scria note la repezeală, în pi-
cioare, pentru a completa un spațiu
rămas gol ; tăia, adăuga, corecta :
dădea indicații la paginat, alerga
pină la Teatrul Național să se con-
sulte cu Sandu Teleajen ; venea îna-
poi intr-o goană și nu se dezlipea
din spatele mașinii de tipărit pînă nu
vedea imprimat ultimul exemplar.
II iubeam în taină, din ziua în care
îi citisem un fragment de roman.
Era sărac. Neînchipuit de sărac.
La vremea prînzului se scotocea în-
delung prin buzunare, îmi întindea
gînditor un leu și mă ruga să-i cum-
păr un sfert de pîine neagră. „Un
colț, puștiule. Un colțișor proaspăt".
II mînca pe îndelete, cu ochii ațin-
tiți intr-un punct fix. Un colț de
pîine goală. Bea două pahare cu
apă, fuma o țigară, o „Națională"
scoasă dintr-un pachet mototolit,
apoi se întindea pe un raft cu fața
în sus. Nu dormea. Iși rotea neînce-
tat degetele arătătoare ale mîinilor
ținute pe piept, li priveam pantofii,
o pereche de pantofi roșeați, cu gău-
rele, din ale căror pingele mă pri-
veau două găuri, mari, ca două or-
Dite goale ce dezveleau tălpile pi-
cioarelor, murdărite de bradolina cu
care spălam dușumeaua tipografiei.
Cînd mașina de tipărit începea să
huruie, sărea drept în picioare, se a-
șeza în spatele ei unde rămînea pînă
seara. Controla, din cînd în cind,
cite un exemplar, descoperea noi
greșeli de tipar, oprea mașina, aler-
ga după litere... Cu pantofii lui
roșeați.
Bogdan Amaru ... Un scriitor popo-
sit vremelnic în orașul culturii anilor
aceia.
Memoria lașului ... Intimplări șl
oameni. Oameni și întîmplări. Scrii-
tori, oameni de cultură și artă, prie-
teni și prietenii... Toate și toți, pu-
țin cite puțin, picătură cu picătură,
pentru lașul de atunci, pentru lașul
de astăzi.
Dumitru IGNEA
marc subtilitate pe care o conține
această exegeză; este vorba de a-
naliza consacrată Katiei, un perso-
naj din Netoșka Nezvanova, in
care autorul vede o prefigurare a
Lisei Hohlakova; „Fiica doamnei
Hohlakova, Lise, din Frații Ka-
ramazov, derutantă în capriciile ci
cvasi-morbide fată de Alioșa, pe
care rînd pe rînd îl chinuiește cu
sadism și îl iubește cu înflăcărare,
amintește din piscul creației lui
Dostoievski de Katia începuturilor
sale literare". Nu mai insistăm a-
supra unor identificări mărunte,
privitoare la unele gesturi sau la
unele detalii de comportare, care
abundă (devenind chiar excesive).
Singura noastră nemulțumire
(mai importantă), pe care ne-a lă-
sat-o această carte excepțională,
ține tocmai de limitele metodei a-
lese dc critic ; urmărind istoria,
geneza unor teme sau motive dos-
toievskiene, Valeriu Cristea nu a-
junge să vorbească îndeajuns și
despre semnificațiile definitive pe
care le dețin aceste teme și motive.
Este adevărat, dinsul încearcă U-
ncle aproximări în primul capitol
al lucrării („Sentimental" și „de-
monic" în opera lui Dostoievski),
dar explicațiile sint încă departe
de a fi bine puse la punct; autorul
pornește, aici, de la premisa că
sufletul omului dostoievskian ar fi
„un suflet prea larg", prea încă-
pător, în care coexistă pornirile
înălțătoare alături dc cele demo-
nice. Așadar, în concepția lui Va-
leriu Cristea, „sufletul" uman este
imaginat ca o sumă, ca o adițio-
nare de însușiri (fie ele și contra-
dictorii) ; evident, această explica-
ție nu ne satisface nevoia de înțe-
legere. Ne-am obișnuit să definim
„sufletul" nu ca pe o însumare de
trăsături, ci ca pe o „totalitate"
vie, ca pe o dialectică perfect co-
herentă, în cadrul căreia contradic-
țiile ne vor apărea numai ca fe-
nomene consecutive, iar nu ca un
„dat" originar. A te naște cu un
„suflet prea larg" nu constituie,
dc aceea, un argument mulțumitor.
Latura „istorică" a cercetării lui
Valeriu Cristea se ilustrează și prin
cîteva pasionante excursuri biogra-
fice, pentru care dînsul a pus la
contribuție un material documen-
tar prea puțin cunoscut publicului
român. Excursurile acestea biogra-
fice sînt motivate dc o problemă
de un ordin cu totul special, care
l-a pasionat pe autor, anume de a
stabili măsura în care Dostoievski
s-ar fi mărturisit în propriile sale
opere, măsură considerabilă, după
opinia Iui Valeriu Cristea.
în totul, Tînărul Dostoievski ni
s-a părut o răsunătoare confir-
mare a unui indiscutabil talent.
Liviu PETRESCU
Epoca modernă este prefațată
dc o criză profundă care
a afectat puternic rapor-
tul dintre structurile e-
conomicc, sociale și suprastructuri-
le care corespund sau nu acestora.
După cum se știe, în Ideologia ger-
mană K. Marx și Fr. Engels au
dovedit, printr-o analiză magistra-
lă, că îndepărtarea de realitatea
vie, revoluționară, a ansamblului
vieții sociale și de stat burgheze de-
termină nu numai o criză „obișnui-
tă “ („explicabilă*, „trecătoare* etc.),
rit și o stare de profundă radica-
litate care va marca definitiva i-
nactualitate a condițiilor materiale
bazate pe expropierea membrilor
societății. .Anacronismul acestor re-
actualitate
și inactualitate
lății sociale provoacă, in consecin-
ță, și inactualitatea definitivă a
concepțiilor derivate, in decursul
istoriei, după chipul și asemănarea
celor dinții. Iluziile clasei dominan-
te au fost și sint proclamate rea-
lități (!) de către ideologii ei. Ca-
valerul Don Quijote iși trăiește ast-
fel strălucit farsa și inactualitatea
sa definitivă, spre încintarea unui
iremediabil scutier.
In Ideologia germană avem, așa-
dar, configurat un model istoric o-
biectiv, și totodată clasic, de inac-
tualitate totală. O atare societate
este rezultatul modificat al aceleiași
structuri injuste, puse mereu în im-
posibilitatea de a putea rezolva con-
tradicțiile acumulate de-a lungul is-
toriei sale.
Ascendența proletariatului în
cîmpul luptelor și deciziilor sociale
și politice, începind cu seolul XIX-
lea și — evident — în arena po-
litică a lumii, reprezintă istoricește
întiia epocă de radicalitate integra-
lă în viata societății umane, luată
în solidaritatea ei națională și in-
ternațională. Istoria de pină acum,
cu tot determinismul ei istoricește
valabil, nu mai poate justifica i-
nactualitatca unor structuri profund
inumane și profund injuste. Cu
alte cuvinte, nici istoria nu
mai justifică și nici ea nu
mai trebuie justificată atunci cînd
vorbim despre eliberarea definitivă
a omului de orice servituți. Astfel
că eliberarea de consecințele unei
istorii îndelungate de dominare și
exploatare a claselor productive de-
vine iminentă pentru evoluția vii-
toare a umanității. De un atare tre-
cut, spunea Marx, trebuie să te
depărtezi rizind! Ceea ce urmează
in viitor, adică societatea socialistă
și comunistă, nu are echivalent
constituit in trecutul istoriei și-ntr-
Un sens special, nici cu îndepărtatul
comunism primitiv. Societatea socia-
listă și comunistă iși propun să în-
făptuiască, în principal, acordul
real dintre caracterul și substanța
de actualitate pe care le au știin-
țele și gindirea in general cu struc-
turile sociale, economice, politice în
care trăiesc și muncesc oamenii.
Această epocă de radicalitate con-
feră proletariatului național și in-
ternațional, tuturor popoarelor rolul
istorico-mondial de a desființa pen-
tru totdeauna exploatarea omului
de către om. Alegerea deciziei tac-
tice și strategice revine necesarmen-
te partidelor comuniste și munci-
torești, care și-au făcut din con-
cepția materialist-dialectică temeiul
acțiunii lor în societate. Prin în-
făptuirea revoluției socialiste se rea-
lizează adecvarea totală la esența
realității ; numai in acest fel po-
poarele pot transforma și adapta
societățile lor in funcție exclusivă
de respectarea și înflorirea condi-
ției de om real. Cu alte cuvinte
numai in acest fel și structurile vor
fi mereu actuale. Deoarece carac-
terul dc actualitate al științe-
lor, riguros manifestat numai o da-
tă cu descoperirea raționamentului
științific de către Galilei, a deter-
minat la rindu-i modul dc conviețui-
re al adevărurilor intr-un ținut al
validării, mai puțin expus eroziu-
nii obișnuite.
Credem de aceea, că nu este nici-
odată îndeajuns de mult de a ne
pătrunde de adevărul că marxismul
a afirmat răspicat, încă de la apa-
riția sa, că societatea umană tre-
buie să curme din rădăcină cu chiar
propriile-i iluzii ideologice, juridice,
economice etc., cu privire la esența
și modul ei de dezvoltare, iluzii pe
care istoria de pină acum le-a im-
pregnat nu numai în viața socie-
tății civile și de stat, ci și în sfera
cunoașterii, în general.
Cind spunem de exemplu, că scla-
via este astăzi inactuală, adevărul
nu este că ea a fost vreodată ac-
tuală în trecut. Subjugarea mase-
lor populare, a omului a fost și va
fi întotdeauna de natura inactuali-
tății. Opera Iui Tucididcs, de exem-
plu, configurează impecabil, deși
golbal, nu numai structura elenică,
implicit antagonică a timpului său,
ci și concepția de ansamblu des-
pre lume și societate, cu alte cu-
vinte, spiritualitatea acesteia, iar în
miezul ei o gamă complexă de con-
tradicții, pe care acea structură nu
le-a putut rezolva. în primul rînd
sclavia. Decăderea Greciei antice nu
s-a datorat înfloririi spirituale a
Atenei, care ar fi erodat societatea,
cum credea Hcgel, ci datorită a-
racterului profund sclavagist și
profund inactual al structurii ei, în
opoziție cu tendințele spirituale și
luptele sociale democratice, de ac-
tualitate, ale maselor exploatate.
Este evident că elemente fundamen-
tale privind actualitatea sau inac-
tualitatea in structura socială și de
stat a vechilor sau a prezentelor
societăți se evidențiază nu numai
prin procedeul comparării cu ori-
zontul cercetării științifice, ci și prin
procedeul comparării cu „cerceta-
rea* artistică. Romanele lui Rebrea-
nu sau piesele lui Caragiale sint
exemple superbe și ele sînt alinia-
te, din punctul acesta de vedere,
fie că o facem, fie că nu, cercetării
științifice, descoperirii adevărului,
folosirii lui in folosul omului. Voim
să spunem că in sfera actualității
se găsesc atit operele științifice va-
loroase, cit și operele artistice va-
loroase. în acest loc nu se găsesc
fără nici o legătură să zicem, Re-
breanu și Conta sau Marin Preda
și Grigore Moisil.
Formidabila revoluție științifică și
tehnică contemporană constă, după
cum toată lumea o poate vedea, în
ascendenta activităților de produc-
ție și de organizare, conducere etc.
ce decurg din soluțiile sigure ale
științei și tehnicii. Acest cadru o-
biectiv și cuprinzător atrage cu ne-
cesitate in sfera modificărilor reali-
tatea timpului, ca și problematica
ei spirituală, ceea ce corespunde
intrutotul radicalității concepției
partidului clasei muncitoare, luptei
popoarelor pentru dezvoltare.
Remarcăm în cadrul acestui tip
de relații, exemplul magistral al
politicii generale a P.C.R. în planul
căreia s-a afirmat și se afirmă cu
necesitate raportul de reală actua-
litate între programul său economic,
social etc. adecvat condițiilor țării,
și concepția sa filozofică promova-
toare a unei vieți spirituale tot atît
dc adecvate și înfloritoare. De aici
decurge în mod firesc și logic că în
societatea noastră socialistă factorul
care optează pentru acea sau acele
opere științifice, literare, tehnice
etc. este cu justețe societatea și nu
autorul sau autorii lor ca indivizi,
Numai o astfel de opțiune asigură
caracterul de actualitate producții-
lor spirituale de orice fel, activității
creatoare productive și conferă —
totodată — un rol însemnat omului
de știință, scriitorului, intelectualu-
lui și în ultimă instanță fiecărui ce-
tățean al țării noastre. Marxismul
descoperă că viața gindirii, a cer-
cetării științifice, pe de o parte, și
organizarea societății umane, pe de
altă parte, nu sint două realități
incompatibile și incomunicabile. Ele
pot fi deopotrivă de actuale, și nu
unilateral, ci într-o strînsă relație
de sinteză în care amîndouă devin
libere ca realități obiective și nu
numai ca aspirații. Știința este în-
țeleasă de Marx și de marxiști ca
o forță de producție, al cărei viitor
strălucit depinde numai de înlătu-
rarea mecanismelor, a „modelelor11
ce produc și reproduc inactualita-
tea în sfera producției și a relații-
lor interumane și a suprastructurii
lor corespunzătoare.
Societatea noastră socialistă oferă
condiții și dovedește în același timp
că practica umană înfăptuiește a-
devărata cunoaștere într-un mod în
care datele dublei sale ecuații se
organizează și se dezvoltă pe prin-
cipiul legic al actualității, ce tre-
buie realizată in viața socială și de
stat a țării. Cercetarea științifică,
activitatea literară etc., ca și aceea
privind organizarea adecvată a
structurilor se face din interior, nu
din exterior, se face adică într-un
proces material fundamental dialec-
tic ce trebuie cunoscut și coordo-
nat și in care dominante sînt cate-
goriile realității și nu oglindirea lor
subiectivistă. Noutatea unui proiect
științific, tehnic, artistic etc. nu con-
stă in spectaculozitate, ci în capa-
citatea lui de a subsuma date rea-
le, incit ființa sa originală să în-
semne viață, acțiune și progres.
De aceea pretenția afirmării unui
necunoscut, conceput arbitrar și lo-
calizat în neant, ca și dorința de
a judeca apoi teritoriul nostru cu-
noscut în funcție de acel necunos-
cut, constituie o întreprindere vană
și absurdă. Adevăratele întrebări
puse în fața existenței de experien-
ța umană nu se inventează. O atare
concepere derutează analiza și sin-
teza in plan spiritual și in cimpul
practicii sociale. Adecvarea la rea-
litățile neinstrăinate ale societății
noastre socialiste, ințelegind prin a-
ceasta munca creatoare și eficientă
care să modifice mereu mai optim
aceste realități constituie izvorul li-
nie de actualitate plenară, dc în-
florire nelimitată a personalității
umane în general și în special.
Ion D. ZAMFIRESCU
5 — Convorbiri literare
Șleauri vechi croite fârâ mă-
sură peste cîmpiile noastre mă-
noase, deasupra voastră am cu-
noscut iureșul unui galop ne-
bunesc pe deșelate ; deasupra
voastră am cunoscut beția zbo-
rului zânatec, al unei sănii u-
șoare ; șfichiul crivățului care
arde obrajii ; cioburile de ar-
gint, scinteind pe cimpia inghe-
țată ; zăpada ca o pulbere de
cristale, țîșnită de sub copitele
cailor ; lacrămile care împăien-
jenesc ochii ; goana vertiginoa-
să a stilpilor de telegraf, a co-
pacilor rebegiți de frig, iureșul
amețitor ce pare că n-are să
mai sfirșească niciodată ...
Deasupra voastră, șleauri
vechi, hirtopite și desfundate,
cu colbul gros de-o palmă, cum
numai la noi, în Moldova, se
mai găsesc, deasupra voastră
am cunoscut și dogoarea amie-
les cerbii Ia boncănit, încreme-
nit pe prispa de lut sub umbra
unei streașini care arunca pe
perete o coadă de strigoaie
flămindă, mă uitam, mă uitam
spre „dealurile și pădurile cele
de departe" învălite in „piclă
albăstrie, care închidea o -lu-
me fantastică pe care eu încă
n-o cunoșteam" și aș fi dorit
sâ se înfiripe în carne și oase
chiar autorul acestor fantastice
cuvinte, in ogradă, lingă hor-
noaica unde mamo mesteca mă-
măliga și bunica făcea descin-
tece pentru un heruvim bolnav,
și să-l intreb cum l-a întrebat
el pe moș Ilie, legendarul vină-
tor :
— „Da dumneata ai fost a-
colo după dealuri și după
piclă
Și el să-mi răspundă :
- „Se-nțelege c-am fost. Eu
Scriitorul cu profesorul emerit C.N. lancu, fostul director al
Școlii Normale din Șendriceni-Dorohoi,
ALECU IVAN CHILIA
zilor de august, cînd cerul fier-
be, văzduhul fumegă și pînă și
umbra copacilor de pe margi-
nea șanțurilor se chircește și se
ascunde mistuită de căldură...
Acasă fiind, în satul meu de
noroaie și dealuri sumbre, îm-
bărboșate de păduri întunecate
de stejari, cutreierate de um-
brele haiducilor și de pașii Săr-
manului Dionis, păduri din ca-
re răsărea luna plină ca un
ochi de miță în nopțile cînd
chiar de-acolo am venit aici".
— „Așa I Atunci poți să-mi
spui
Dar nu mai poate ; ființa Sa,
S-a petrecut cu vintul și cu lu-
mina, s-a prefăcut in Ceahlău
și-n Dunăre și s-a întors la veț-
nicile lăcașuri „după acele dea-
luri și după acea pîclă", s-a dus
la celălalt Mihai, de la Ipo-
tești, și amîndoi hălăduiesc, în-
frățiți întru eternitate, pe mo-
șia părintelui lor Ștefan.
Vasluiul se află „la douăsprezece ceasuri de drum de
Iași, pe drumul spre Dunăre", zice în a sa „Descriptio
Moldaviae" Dimitrie Cantemir. „Tîrgul se află la gura
rîului Vaslui, unde acesta se varsă în Bîrlad și a fost
în răstimpuri scaunul voievozilor . .
Geamătul și crîșnirea cuvintelor tescuite în rafturi, smulse
din penele agere ale cronicarilor, neînțelesurile grele de înțe-
lesuri cu care și-au împodobit osîrdia ; fumul din amintire al
bătăliilor trecute și ropotul sălbatec al cailor ; răcnetele și
goana besmetică în noapte, mă scufundă în acel timp, timpul
fulgerat de sabia și mina cea vitează.
Scîntcind din mii de lumini, catapeteasma orbitoare, cu
lucirea marilor diamante și a ochilor de domnițe, stă chiar în
fața mea, neclintită ca o fantasmă. Cu toate că știu că-i o
născocire de moment, fantezia mea exaltată, dublată de spai-
mă, mă face să întind pumnul și să bat să mi se deschidă.
După străluminarea rece și misterioasă se auzea într-adevăr
cineva, se simțea o mișcare precipitată. „Cine putea fi ? Ori-
cine, trebuie să bat și să-mi deschidă, pe urmă voi vedea eu",
mi-am zis și am făcut întocmai, adică am avut numai intenția
să bat că de dincolo am și fost simțit și intenția mea cunos-
cută :
— Cine ești ?
N-am răspuns (orice răspuns aș fi dat părîndu-mi-se ex-
centric) și vocea „de dincolo" a continuat după părerea mea
cam emfatic :
— Cine trezește somnul cetății în ceasul de slavă al în-
chinării și somnului ?
Am adoptat aceeași grandilocvență ca să-i cîștig încre-
derea și, forțîndu-mi vocea pierită am scandat cu toată so-
lemnitatea și puterea de care eram în stare :
— Sînt strănepotul și stră-strănepotul vostru, cinstiților
străjeri și pîrcălabi. Deschideți I Lăsați închinarea somnului
si somnul închinării. Vreau să îngenunchez înaintea Măriei
Sale.
— Vorbești o limbă pre care n-o putem prea bine price-
pe, mi se răspunse.
Sînt os din csul sfînt a lui Ștefan și al vostru, am spus.
Deschideți !
— Neadormitul soare al Moldovei e acolo unde Moldova
are nevoie de Strălucirea Sa, mi se răspunse. Boieri, curteni,
răzeși, una în fața Domnului căci Domnul e unul în fața
Moldovei.
Vorbele mi se părură cunoscute de undeva dar nu-l în-
trerupsei de teamă să nu-i stîrncsc mînia.
— Caută-1 pe cîmpul de luptă. Măria Sa e la pod.
Simții cum mă trec fiori reci prin spate. „Și de ce, la
urma urmei, îmi spusei. Totul nu-i decît un joc. Jocul se des-
fășoară astfel pentru că așa vreau eu, dacă doresc totul se
poate sfîrși în clipa asta și nu văd ce rost ar mai avea să
mă las prins de această tulburare. Doar nu-i nimic adevă-
rat, n-am căzut pradă unei magii sau unui exercițiu Yoga,
să mă trezesc chiar cu adevărat trăind in alt timp și cu toată
participarea, o scenă la care neam de neamul meu n-a par-
ticipat".
Starea mea era confuză ; nu puteam pricepe singur ce se
întâmplă și care-i atitudinea mea : Dacă era o participare
reală sau una imaginară, ca și cum lucrurile se petreceau
pe un anumit plan aevea, dar eu, departe de-a fi acolo și
de-a trăi cele ce se petrec, mi le imaginam numai, privind
„de dinafară" la ce se întimplă, așa cum privești din spatele
unei mulțimi curioase încercuind un om zbătîndu-se într-o
criză de epilepsie și nu poți fizic ajunge în mijlocul cercului
lingă bolnav. în orice caz tensiunea mea creștea pe măsură
ce încercam să mă stăpinesc, să mă abstrag ciudățeniei care
mi se întâmpla. Tot împotrivindu-mă simții pe neașteptate
cu putere că totul e zadarnic. Orice aș fi gîndit și făcut
n-avea nici-o importanță, absolut nici una, deoarece indi-
ferent in ce fel aș fi acționat sau gîndit, lucrurile veneau
spre mine, ca și cum cineva mai presus de mine și de spec-
tacolul regizat pentru mine, o forță superioară și malefică,
știind intenția mea de evadare ar fi decis să intervină mon-
tând până ân cele mai negîndite detalii bătălia spre care fu-
sesem trimis.
îmi ascuții auzul și deslușii neclar o vinzoleală, o bol-
boroseală ca de ape rele, ceva surd și persistent care creștea
in intensitate. In cele din urmă nici nu mai trebui să mă
încordez că ropotul cailor venind din adîncul nopții mă
împresură atât de puternic că-mi forțam acum ochii să văd
valurile călăreților înaintând spre locul hărăzit. Nu trecu
mult, nu avui mult de așteptat, și, ca într-un vis, cum ți se
arată lucrurile în vis, într-o lumină tăioasă de reflector, —
de unde reflectoare atunci cînd bătălia ar fi trebuit să se
desfășoare la lumina torțelor și-a focurilor aprinse pe dea-
luri — în cruda lumină spectrală, brăzdând întunericul, zării
zidul clătinîndu-se greoi, încolo și încoace, de pedestrași cu
sulițe și arcuri și prin pîrtia căscată, ca niște șuvoaie, însoțiți
de sunete prelungi, țîrlîite, ca de cimpoaie desumflate și lo-
vituri scurte de talgere, cu capetele negre înfășurate în tur-
bane aurite, trecură în goana cailor solii Măritei Porți.
Nu mai văzusem niciodată așa ceva, fețele-ncruntalc,
impenetrabile, muzica însoțitoare ca o plîngere amenință-
toare ; turbanele și lucirea vie și rea a hangerelor, totul crea
o impresie ciudată de forță telurică și mînioasă și de ceva
ilariant totodată, n-aș putea spune de ce, poate unde, în
coada soliei călărea un pitic c-un turban roșu, mare și um-
flat ca un dovleac. N-am apucat bine să-mi lămuresc impresia
asta de neliniște rece și de ce aveam, că eram gata, gata, să
izbucnesc în rîs, cînd buzele prinseră să-mi tremure și ochii
mi se aprinseră de priveliștea neașteptată care mă absorbi cu
totul.
O mînă, văzui o mînă uscățivă, cu degetele inelate, tră-
gând iute, nervos, ușa unui cort și cînd înțelesei unde mă
aflu și ce se întîmplă, Domnul, îmbrăcat strălucitor, cu co-
roană și hlamidă ca-n icoana de la Putna, porni cu pași mă-
runți, călcînd apăsat, spre ușă, urmat de bătrînul vornic
Hrean, de spătarul Mihail, de Dumnealui comisul Ilea Huru,
de paharnicul Dăjbog, de Dumnealui Duma de la Hotin, vărul
Domnului, care venea mai la urmă însoțit de Dragoș de la
Roman și de viteazul Luca de la Cetatea Albă.
Asistam, încordat acum în toată ființa mea, la unul din
marile, decisivele momente ale Istoriei Moldovei, decisiv nu
atît pentru clipa trecătoare cît pentru vremea ce avea să
vină. Simțeam de altfel încordarea și stăpînirea de sine a
Domnului și-a tuturor celor prezenți.
„Iată, mi-am spus, așa se desfășoară lucrurile, acesla-i
ritualul, solul turc, arogant și țîfnos, fără măcar să pri-
vească, va întinde sulul pecetluit, Măria Sa îl va lua și Mol-
dova va îngenunchea roabă și supusă ascultînd voia înaltei
Porți sau viața Domnului va fi în primejdie de moarte".
Sufletul mi se înflăcără fulgerător și toate resursele
mele vitale erau gata să se pună în mișcare parcă pentru a
preîntâmpina sau feri primejdia. Mintea mi se lumină și to-
tul deveni de-o claritate atît de extraordinară, că știam fără
ca măcar Domnul să fi desfăcut sulul ce poruncea sultanul :
birul și închinarea cetății din Josul Dunării.
Toate frămîntările anilor, tot zbuciumul, toate socotelile
și nădejdile Domnului și ale Moldovei, țineau în clipa aceea
și de-apururi, pentru vecie, de-o singură hotărîre, de-un sin-
gur semn : Dacă Ștefan rămânea Ștefan sau își încovoia gru-
majii așișderea atîtor rînduri de înaintași și voevozi și
Domni. Ce impuls lăuntric putea slăbi voința Domnului și ce
gînd îi putea întări cugetul și inima ? Ii urmăream fața fru-
moasă și blîndă, cu mustața moale ca mătasea porumbului
și ochii albaștri. Seninul lor se întunecă deodată și se oțeli,
dar încă se ținu bine și nu-și dădu frîu liber.
— Cinstite sol, rosti Măria Sa cu moliciune, c-o strună
ghidușă în voce — norodul Moldovei e doritor de pace și
cunoaște puterea strălucitorului tău stăpîn. Intoarcc-te însă
și-i spune, fără supărăciune, că nu-i cu putință a-i da răs-
punsul pohtit de Măria Sa. Moldova nu-i oaie turcească, ce-
tățile Moldovei nu-și vor deschide porțile în fața nimănui și
dacă așa va hotărî dumnezeu, ne vom ține de moșia noastră
și ne vom apăra îndrepturile.
In întuneric, în liniștea grea ca o lespede de mormânt,
departe, pe dealul vecin, se ridică spre cer vâlvătăile unui
foc rău prevestitor. Ca un stîlp de jăratec. Ca un plop în
flăcări. Din depărtare, parcă lunecînd prin pămînt, porniră
dangăte de clopote. Pe un alt deal, hăuliră buciumele.
O curiozitate sufocantă mă îmboldea acum să fiu peste
tot, să nu-mi scape nimic, dar mai cu seamă să mă țin în
umbră după Măria Sa, să-i aud poruncile, să-i citesc gîndurile
pe față. Iată-1 ! Oprește în fața boierilor și căpitanilor care
l-au urmat în atîtea glorioase bătălii și-n atîtea amare în-
frângeri și ca un adevărat părinte ce le este, îi cuprinde pe
toți într-o privire caldă :
— Bine ați venit, boieri dumneavoastră.
— Să trăiești, Măria Ta, îi răspund în cor, boierii și
căpitanii.
Ștefan cercetează atent fețele aspre, încruntate și hotărîte,
pîrjolite de semnele atîtor bătălii, se oprește în dreptul fie-
căruia să se încredințeze că sînt toți, nu lipsește nici unul
și că în toți laolaltă și-n fiecare în parte își poate pune nă-
dejdea.
— Se bucură inima mea nespus cînd vă vede. Moldova e
din nou în primejdie. Nu lipsește nici unul din voi și asta
mă bucură și mă liniștește cel mai mult.
(Se oprește în fața bătrînului Herman, șeful tunarilor).
Și moș Herman !? Te-ai gătit ca de nuntă !
— Păi va fi nuntă mare, Măria Ta, rîde moș Herman.
— Lăutarii-s în mîna ta, bătrîne, rîde Ștefan.
— Numai o vorbă să scoți, Măria Ta, se îndîrjește bă-
trînul.
— Toate la timpul lor, viteazule albit de griji și de vremi,
îl domolește Măria Sa. Mînia sultanului întunecă cerul. Nu
uita, bătrîne, că ordiile semilunei sînt ca nisipul mării. Nici
Sultanul ne le știe numărul. Va trebui numaidecît să-1 ajutăm
noi, rărindu-i oștirea, să și-o poată număra.
— Numaidecît, repetă hohotind bătrînul tunar și rîsul lui
amestecat cu rîsul Domnului și rîsul celorlalți boieri și
prostime laolaltă (care rîde pentru că rîde Domnul și rîd
boierii) se rostogolește straniu și viu pe cîmpie amesteeîndu-se
cu dangătul neîncetat al clopotelor, cu buciumele și zgomotele
misterioase, de pași și scîrțîit de eară, de strigări și răcnete
și tropote îndepărtate și apropiate de cai. Toată frămîntarca
crește, crește tot mai năvalnic, năboind în toate părțile.
Pe neașteptate Domnul își stăpîncște rîsul molcom. Ridică
fața și ascultă :
— Vin. S-adună! I-auziți ?! Vitejii mei și-ai Moldovei. Cum
curge Șiretul și se varsă-n Dunăre, așa vin vitejii la chema-
rea voievodului lor.
Pe dealuri, prin rîpi, pe întinderea largă a văii, din toate
părțile cresc pilcuri, pilcuri, călăreți și pedestrime săltînd
căciulile în vîrful sulițelor și cîntînd sacadat, cu-o dureroasă
încordare și semeție, atît de inimos și cu atîta mistuire, că-ți
seacă sufletul :
Ștefan, Ște-fan, domn cel mare
Seamăn pe lume nu are
Decît numai mîndrul soare
Din Suceava cînd ol sare
el sare
Pune pieptul la hotare
hotare,
Țara-i mică, țara-i mare
Seamăn pe lume nu are...
Intr-acestea, în vreme ce călăreți și oștire pc rînd se adună
mereu, în valuri, valuri și toată Moldova din munți pînă la
Dunăre se pune în mișcare, soli isteți, călărind pe bidivii
iuți, cu cai de schimb alături, gonesc grabnic spre toate
curțile Europei. Grigore Tamblac. învățatul, ajunge la Vene-
ția dîndu-le serenisimilor fețe o înaltă lecție de patriotism
dar și de subtilitate diplomatică.
— Mărite Stăpîne, Doge al Veneției, iluștri domni senatori,
se înclină cu reținere solul privind cu mîhnită îngăduință
decorația orbitoare, bogăția sălii uriașe și insolența costumelor
și-a podoabelor rare și-atît, vai, atît de zadarnice. Mă închin
cu prietenie din partea slăvitului meu Domn și vă poftesc
sănătate și putere. „Dacă păgînii vor ajunge aici praful se va
alege din tot luxul și bogăția." Pînă la urechile domniilor
voastre au ajuns desigur faptele de arme ale Domnului nos-
tru și al Moldovei, sabia care stă de strajă creștinătății și de
atît de departe apără corăbiile Domniilor voastre și-aceste
străluciri care orbesc ochii mei. Domniile voastre, Mărite Doge
și iluștri domni senatori și dregători, apreciind cu măriminie
faptele Domnului meu care vorbesc mai mult decît o poate
face graiul meu sărac, la stăruința domniilor voastre și bună-
voința prea sfințitului Papă, o bucată de postav a ajuns în
mîinile Domnului meu, pentru care postav domnul Ștefan vă
mulțumește nespus dar, în același timp, m-a trimis să vă
spun că păgînul își asmute toate ordiile pe săraca Moldovă
și Domnul meu își pune nădejdea în oștirea lui care l-a scos
de atîtea ori biruitor în lupte dar apelează și la ajutorul
Domniilor voastre. ..
Pradă unei adînci neliniști, Domnul Moldovei se frămîntă
în tabăra întinsă pe dîmbul de deasupra rîului Vaslui, unde
apa face un cot larg de cîțiva stînjeni. Se frămîntă ca un leu
in cușcă. Insfîrșit, apare Luca Arbore.
PODUL
— Ce-i, Luca ?
— Ce păcatele suflu așa parcă aș fi dus eu calul în spate !
— Iute, Luca. Mai iute !
— Rău, Măria Ta. Tătarii. Au intrat, blestemății, în sfînta
noastră Moldovă. (Se descopere). Mătură tot înaintea lor, pra-
dă și pîrjolesc.
— Ceas mai potrivit nu-și puteau găsi. Sînt în înțelegere
cu turcii. (O suferință intensă pune stăpînire pe fața lui apoi
ochii-i sclipesc.) Cine trage sabia împotriva Moldovei, de sa-
bie va muri ! (Brusc se înalță pe vîrful picioarelor, parcă
crește cuprinzîndu-i din ochi pe boieri și vocea lui moale și
blîndă, tună mînioasă) Comise Huru, Arbore și voi toți. Slo-
boziți prostimea și răzășimea să-i stropșească pe tătari. Eu
rămîn aici și-ațin calea turcului. La ceas de restriște vă aș-
tept să puneți și voi piepturile.
Sus, în miezul cerului, se întrezărește o spărtură ; zarișlc
sîngerie ; jur-împrejur bolta înstelată, ca și pământul, mustind
de apă — căci a dat o ploiță în ajun — se învălutucește, se
răsucește și se-mbracă în nori groși, negri ca gurile tunuri-
lor ; se umple de mișcare și tunete. Infiorînd noaptea, strigăte
pornesc de pretutindeni ; potmol de voci amestecate ; o bol-
boroseală, o fierbere mocnită, ca o alunecare, ca un tîrîș, ca un
rostogol, ca un muget adînc și prelung de dinainte de cutre-
mur ; plesnete de strigăte guturale, fulgerate de cîte o izbi-
tură, ca o prăbușire ; cum se svonește o apă înfricoșată, o ru-
pere de pămînt, un rostogol sinistru al pămîntului, care a-
menință să înece și să măture totul în cale, ca o respirație
uriașă, ca un val uscat de aer ; freamătul oștirii moldovene,
vifor încremenit în așteptare sumbră. Nu se aud decît răsu-
flări scurte, șuerătoare, gîfîite, șoapăte învălmășite și fornăi-
turile cailor care nu pot fi stăpîniți, care frămîntă pe loc
glia-n copite, nechezînd sălbatec, ridieîndu-se în două picioa-
re și zbătîndu-se cu piepturile-n roțile tunurilor. Tunurile
greoaie, cu gurile îndreptate spre lungul văii, mușuroiesc de
oameni, ridicate ca niște metereze, ca niște gorgane crescute
din loc în loc pe dîmb. Dîmbul întreg cu tunuri, cai și puzde-
rie de oameni stă gata parcă să sară în aer de-atîta așteptare.
Nu știu, nu pot să-mi dau seama, cu toată sforțarea minții și
nu cutez să întreb pe nimeni, dacă tensiunea se datorește
spasmului de dinaintea bătăliei, de dinaintea ciocnirii cu vrăj-
mașul care se tîrăște pe vale, din fumul nopții, cu toate ca-
rele, tunurile și steagurile sale sau așteptării Domnului care
trebuie să-și aducă îndemnurile îmbărbătătoare de dinaintea
urgiei. De jos, din vale, din hăurile beznei (flăcările jucînd
pe culmi și părînd că pîrjolesc cerul burdușit de nori, măresc
6 — Convorbiri literare
New-York
Pădure imensă, nebună pădure,
Orgolii de piatră cățărătoare,
Pădure de crini de-aluminiu, de-oțel,
Cu frunze de creere electronice,
Cu bronhiile roase de acizi,
Pădure asediată, nebună,
In brațele oceanului cintind,
Asediind oceanul
Cu doliul noxelor ce intrețes
Răsuflu! tău ți steagul tău de doliu,
Pădure ce-mi arunci in față
Duhoarea imnurilor de neon
Și pulsul deslinat al bursei lumii,
Ceață, otravă, negru suspendat
Ca un Harlem de răni nevindecate
Plutind peste lumina despletită
Din ochii hippy-lor adolescenți,
Pădure de radar ce zilnic rechemi
Cuvintul planetei venind peste ape
Fără flotele mari, submarine,
Desculț, ca un zeu, sau un om ol
nădejdii
Cu mrejele pline de pețti din adine,
Singurii fără otrăvuri ți fără
Iluzii ce cresc din computere, totuși...
Zace bolnav, prins in turn,
Prea inalt, prea taciturn,
Depărtat de-amiaza verii
Cind țtiai tu să te sperii
Și de umbra vorbei mele
Și de boarea dinspre stele
Și de calda-nfrigurare
A țopirlelor solare
Care ne foiau prin vine
Pătimirile străine...
Eu tot mai pindesc pe unde
Ceasul respira-n secunde
Și țtia să ne dezmierde
Firul ierbii, geana verde.
Sunet
Noaptea de-i bună
Ziua mă doare
Umbră de lună
Iscoditoare,
Tigrul ce-adastă
Să îmi răpună
Liniștea castă
Calma furtună.
Doină
Firul ierbii, geană verde,
Ceasul dragostei mă pierde
Că se numără-n secunde
Și pe nume nu răspunde,
Ziua de-i bună
Noaptea mă doare
Marea cunună,
Umbra de soare.
Prea conturată
Viață ce-ți sună
Numai o dată
Fruntea in lună.
Arderi
Arde-mi-te-ai, frunte, arde,
Codru tinăr ți bâtrin,
Ce-mi trimiți de prea departe
Vuietele ce-ți ingin
Cind mai lin, cind tare foarte,
Frunte, naltul meu stăpin.
Arde-mi-te-ai să-nflorețti
Din cenuțe, de sub frunze.
Unde sint preapămintețti
Patimile toate-ascunse.
Arde-mi-te-ai, să mă-nalț
Cred in fiecare mugur
De amar ți dulce smalț
In tristețe să mă bucur.
Arde-mi-te-ai să-mi rămii,
Cind furtuna e mai mare,
Focul dragostei dinții,
Semn uimit de întrebare,
Scindură de câpătii,
Frunte-codru, doina mare.
Refuz
Din frunți de munți,
Purtate-n cer,
Zăpada-n ochi
Mă tot privește...
Din mine, dacici lupi
Imi cer
Să mai rezist,
Să fin in clește
Pornirea de-a mă pierde
Sus
In neaua purelor
Tentații,
Cind focul din cămin
Mi-a spus
Că zeii casei,
Alintații,
Mă cer aici,
Printre ai mei,
La griji
Ce ard, cotidiene,
Unde sint pașii
Mult mai grei
Ca in stelarele
Poiene...
Fantezie
Iar se clădesc,
Iar se dârimă norii,
Cetățile acestea
Iluzorii
Nemairivnite de dușmani
Vreodată,
Cu vorbe-vulpi
Și crincenă armată.
Muri trecători
Imperiului ceresc,
Ciuperci atomice
Vă infloresc
Cu dragostea de foc
Liliachie,
Grav corodați
De-otrăvi, de igrasie.
Muri de-o clipită
Călători,
Din neamul
Bolnavilor sori,
De fruntea voastră
Rece, crenelată,
Nu mă cuprinde dorul
Niciodată.
De ploaia de cenușe
N-am nevoie,
Mi-ajunge arca
Miticului Noe,
Cu orătănii dragi
Trăind pereche...
E mult mai nouă
Dragostea lor veche I
ION BRAD
și mai mult bezna, făcîndu-o ca un fund de iad) din depărtă-
riie înspăimîntătoare, mugetul începe să crească ; se aud or-
diile semilunei sburînd vijelios pe cai iuti și-n urmă zăcuind
grosul ordiilor cu spînzurătorile gata pregătite pentru cape-
tele moldovenilor, rostogolindu-se ca niște puhoaie.
In ușa cortului său, a cortului unde a fost primită solia
înaltei Porți, Ștefan-Vodă saltă sprinten în șa cu toate că nu
mai e tinăr, ca un vrednic călăreț .și bărbat ce se află, atinge
in treacăt minerul săbiei, să se încredințeze că totul e în bună
rînduială și simțindu-1 pe Vifor tremurînd sub el, îl rupe
scurt din zăbală și-1 îndreaptă, strunindu-1 dîrz, spre zidul
fremătător al oștirii.
ÎNALT
Urmează o tăcere lungă, înfricoșătoare.
Domnul și mulțimea se măsoară din ochi.
— în voi mi-e nădejdea, șoptește într-un tîrziu, Domnul. In
voi și-n puterea Celui de Sus. Cum ne-a ajutat de-atîtea ori,
o să ne-ajute și-acum. Mai ales în acest ceas am nevoie de
mila Lui și de brațul vostru. Am cercat să unesc Apusul și
să-1 pornesc împotriva primejdiei care amenință nu numai
nevoia noastră, dar Apusu-și are socotelile lui. Am cercat să
unesc Răsăritul. Răsăritul s-a dovedit mai răzlețit decît Apu-
sul. Am rămas singur. Trimișii mei au făcut cărare bătută la
toate curțile Europei...
Un călăreț cu calul în spume își croiește loc cu greu prin
oștime.
Are fața suptă, înegrită de colb și de fum ; abia mai poate
să se închine în fața Domnului :
— Prăpăd, Mărite.
Ștefan, fulgerător :
— Mai iute.
— Sînt cîți frunză și iarbă.
— Mai iute, mai iute.
— Mahomed Sultan, dușmanul de moarte al Moldovei, cu
Pașa de Vidin și cu alte pașale înaintează cu o oaste de peste
120.000 de oameni.
— Mai iute, mai iute...
— Toate noroadele Rumcliei cu domnul Țării Muntenești
în frunte cu Asan-beg și Ali-beg și Grana-beg și Oșu-beg și
Valtival-beg și Serefaze-beg, domnul din Sofia și Kusenra-beg
și Piri-beg, fiul lui Isak-pașa cu toată puterea lui de ieniceri.
Zdrobit, călărețul lasă capul în jos. E atît de ostenit că mă
și mir cum de se mai ține pe cal.
— Să i se dea să-mbuce ceva și să fie lăsat să doarmă,
zice Domnul și se întoarce semeț spre căpitanii săi : S-au îm-
plinit poruncile mele ?
— Pînă la ultimul cuvînt, Măria Ta, zice Luca Arbore.
— Ați pustiit satele și-ați otrăvit fîntînile ?
— întocmai. Măria Ta. Dorobanii și glotașii din Țara de
Sus urmăresc neîncetat convoaiele și le spîrcuiesc de pe
margini.
— Cum sar clinii iuți de vînătoare așa-și băgă colții în fiara
întărîtată, zice și vărul Domnului, Dumnealui Duma de la Hotin
Ștefan îi zîmbește dintr-o latură. Cuprinzîndu-i pe toți sub
ochi li se adresează tuturor :
— Trimiteți peste tot iscoade să ne dea știre de mișcările
fiarei. Fiara trebuie slăbită prin foame. S-o momim bine, atrăgîn-
d-o prin locuri pustii, însetată și flămîndă și cu răni în coaste și-n
spate și cînd va intra cu labele-n capcana pregătită atunci
să-i dăm peste bot și să-i mutăm fălcile. Dacă o fi după cu-
getul meu păgînii se vor întoarce cîți am botezat eu.
In rîndul oștilor care mișună în întuneric se stîrni o miș-
care pe care n-o înțelesei dintru-nceput, izbucniră uralc, în
sfîrșit un ropot de copite se buluci spre noi și un pîlc de
călăreți își croiră drum (cu toate că nu știam cine sînt mi-am
zis că nu puteau fi decît secuii și ungurii lui Mihail Fanți,
și-așa se și dovedi.)
— Cîți sînteți, vitejilor ? le strigă Ștefan Vodă
— Puțini, Mărite Doamne, îi răspunse Fanți, dar peste
măsură de bucuroși să ne încercăm ascuțișul săbiilor pe spi-
narea necredincioșilor, sub poruncile Măriei Tale. lată-i ! A-
ceștia sînt secuii din Transilvania.
Altă căpetenie se despresoară din pilcul călăreților, și-și
împinge calul lîngă cel al lui Mihai] Fanți.
— Noi sîntem trimișii nobilului polon Mihail Buciațki, prie-
tenul Măriei Tale.
Ștefan îl măsoară din ochi, după obiceiul său. Mi-a făcut
atunci impresia unei mari tristeți care alunecă pe chipul
Domnului. Ochii grei de amărăciune se întunecară, deveniră
grei și plumburii. Sprinceana i se ridică într-un rictus ner-
vos. Se stăpîni totuși, așa cum stăpînea și clocotul calului de
sub el și chipul lui transfigurat, pe care-1 sărutaseră pierdute
atîtea femei pătimașe, căpătă o înseninare îngîndurată, o du-
rere amară și calmă, ca o împăcare cu amărăciunea soartci
pe care i-o hărăzea ceasul acela și celălalt care avea să vină.
Se îndepărtă gînditor, și se adresă sfetnicilor și căpeteniilor
lui care îl urmară :
— Ca în atîtea rînduri, în fața lui dumnezeu și-a primej-
diei Moldova rămîne tot singură. Craiul Mateiaș petrece și
se-nveșmîntâ în podoabe cu banii trimiși de Sfîntul Scaun
pentru apărarea creștinătății. Craiul Cantemir al Poloniei își
serbează cu șlahticii lui parfumați nașterea unui moștenitor.
Papa Sixt al IV-lea înalță rugăciuni lui Dumnezeu bunul și
Dogii Veneției își numără banii. Nădejdea mea e în ei, vitejii
mei. Ei sînt osul și sarea Moldovei. Izvorul lor să nu sece în
veci. Iubiți boieri ai mei și sfetnici cu priință. Dumnezeu ne
trimite pe păgîn să ne încerce vitejia și să ne cunoască din
nou credința de țară. Iată crucea pe care să jurați. Să-mpli-
nim legea. Legea bunilor și străbunilor noștri. Cine vine să
ne-ngenuncheze, în genunchi să stea în fața noastră, căci am
făcut legămînt de viață și de moarte cu acest pămînt și pă-
mîntul îi va înghiți pe toți vrăjmașii noștri.
Nu știu, nu mai știu, a vorbit întocmai așa sau mi s-a pă-
rut, dar jur că l-am văzut ; nălucirea lui mi-a luat ochii și
l-am auzit și-am tras în mine ca pe-o durere și-o beție toată
vînzoleala acelui loc care, înspre dimineață avea să rămînă
înălbit de morți. cu podul de peste ape ce înscria aici o buclă
largă acoperită de trupurile celor uciși și locului avea să i se
spună din pricina asta, sau poate din altele, Podul Înalt. Jur,
doar n-am trăit o halucinație — și dacă ar fi așa, ce impor-
tanță are 1 — încleștarea și măreția acelui moment de grea
cumpănă, care putea frînge-n două Istoria Moldovei și-o pu-
tea ține în loc, acolo, în cețurile de la Podul înalt, și-n
smîrcuri, o sută de ani — jur că și acum, cînd scriu, se învîr-
tește pămîntul cu mine, duduie și se cutremură și-aud tru-
purile lunecînd în noroi ; strigătele ; carele rostogolindu-se în
șir ; văd noaptea zguduită de tunete și tunurile înalte, cu ro-
țile fumurii — albi — civase stropite de sînge și de seînteerile
pălălăilor stropite cu noroi ; și mi-amintesc noroiul învîrto-
șîndu-se semănat cu morți și răniți, întărit cu trupuri pe
care se trecea ca peste-un pod — pod înalt de care și
mușchi omenești, de picioare și mîini care mai zvîcneau, se
chirceau și se contractau încercînd să se salte, să se ridice,
să fugă și nimerind în brațele lui Alah. Scriu toate astea și
urmăresc traiectoria imaginară a tunurilor lui moș Herman
(la miezul nopții a fost rănit și-n zori și-a dat obștescul sfîr-
șit, în brațele Domnului). Ploaia de săgeți pornită ca răzbu-
nare la geamătul muribundului, macină tăvălugul negru al
năvălitorilor care călcăiesc ca dracii în tină și smîrc, săltîn-
du-se unii peste alții, sfîrtecă brațele și piepturile scăldate
de noroaie și de sudoarea rece a morții și pietroaiele năruite
de pe dîmb bufnesc în plin stropșind terciul sîngeriu pînă-n
cer. Un fior de groază și fierbințeală străbate aerul ; trosnete
scurte sc aud cînd în dreapta cînd în stînga ; nici nu mai știu
unde se întorc capul ; pîrîit de oase : gemetele muribunzilor ;
răcnetele răniților ; corbii înegrind cerul ; brațe care încearcă
cu disperare să se agațe de ceva, fie și de sulița care se în-
tinde să-l împlînteze pentru de-apururi în tină, agățîndu-se
de crengile și rădăcinile care se prefac în brațe și cîrlige;
brațele care încearcă cu disperare să se sprijine în morții din
jur, ca și cum morții ar putea să curme prăbușirea ; îmbrăți-
șarea cea din urmă : Fraților ! Alah ! Nu mă lăsați, fraților !
și pămîntul cutremurîndu-se. Pămîntul Moldovei care de atîtea
ori s-a cutremurat și s-a așezat de fiecare dată mai temeinic
pe oasele morților săi.	z
Dimineața, îmbătrînit și-nălbit, Voievodul se oprește pe
dîmb, în fața cîmpului, rîului și podului de morți și ridică
brațul spre cer, rostind profetic :
— S-a făcut pod înalt de morți și căzuți și-așa i se va
spune în veac. Podul înalt.
Trei gravuri
la Podul Beilicului
i
Scara cade ca un cap de logofăt...
Prin grădini,
sub chioșcuri de fistic,
sărutările mint ca mărgelele de Țaringrad,
și iată, undița lunii
colindînd Dimbovița curgătoare
după crăpșani înzăuați și fermanuri,
O, dinspre Podul Beilicului ramătul canelor...
ii
Cămările miros a șerbet,
chiar sinii serdăreselor miros a șerbet,
prin aer zbengue zmec de fum,
prin foișoarele boite,
pe la cișmele cu nume de văduve
se gîngâvesc măiestru guslele
și-n curți mai mursecă ogarii ciosvirtc violete...
III
Cu fruntea aburind
la porțelanul lămpii
stă Văcărescu și tot coase rime;
și melanholia i se face
guguștiuc cu gușă dulce
în grădina încuiată cu o lacrimă de trandafir.. >
Dan MUTAȘCU
7 — Convorbiri literare
»AW MMOmtW
MÎINILE
ORELOR

RADU BOUREANU
S Intern în anul care marchea-
ză patru decenii de la de-
butul poetic editorial al
lui Radu Boureanu. Nu-mi
pot îngădui aici, deși ten-
tațiile nu lipsesc, o privire retro-
spectivă, fie ea și foarte sumară,
asupra creației. Voi încerca doar
s-o privesc de pe platforma aces-
tui (deocamdată) punct terminus
— și, în primul rînd, prin el — care
este Miinile orelor, volum apărut
anul trecut la Editura Eminescu.
Observînd din unghiul destul de
incomod și nesigur al unei ierar-
hii valorice, volumul poate fi con-
siderat — în ceea ce mă privește,
fără reticențe — o culme. O pre-
cizare însă : nu-i atît vorba de
o excepție și aceasta pentru mo-
tivul că el nu-și infirmă antece-
dentele ; dimpotrivă, avem de a
face cu o sinteză superioară care
redimensionează peripețiile! între-
gului drum, subînțelege și justi-
fică abrupta „pantă a eforturilor"
(cum spunea Reverdy cu care Ra-
du Boureanu se înrudește în mul-
te privințe), eforturi tenace și fer-
tile ce i-au călăuzit poezia pe
trepte de succesive înălțări.
Solara noapte — volum antolo-
gic apărut în 1969 — desemna, ca
urmare a unei inteligente selec-
ții, reperele creației desfășurate în
timp, dînd în anumite privințe de
înțeles că anumite conturi erau
încheiate. Gestul nu-mi pare a fi
fost întîmplător sau, în orice caz,
și-a dovedit în bună măsură o-
portunitatea. Aceasta pentru că vo-
lumul următor — Piramidele fri-
gului — venea să accentueze no-
tele specifice anterioare, sporin-
du-le evidențele; a devenit astfel
perceptibilă o anumită distanțare
de începuturi. Ceea ce anterior
era anunțat și enunțat, de multe
ori ambiguu, tindea să se impună
de astă dată drept insistență, ob-
sesie, semn distinctiv. Din acest
moment, poezia lui Radu Bourea-
nu începe a fi simțită din ce în
ce mai mult ca una de laitmotiv.
O mutație s-a produs deci, și nu
dintre cele neglijabile. Albia s-a
îngustat vizibil spre a se adin-
ei în secret. Nu ne poate scăpa
predilecția pentru sinteză, un în-
ceput de conceptualizare, e vorba
de, mai exact, reducerea la cel
mai esențial „numitor comun". Mai
mult decît altădată imaginea, ide-
ea este acum punctul de sprijin
al edificiului poetic. Nu este mai
puțin adevărat (și firesc la urma
urmelor) că Radu Boureanu a ră-
( crifica poeziei
mas același sentimental reflexiv,
atent Ia ceea ce se întîmplă în jur,
cu atît mai mult cu cît de astă
dată se întîmplă lucruri foarte
importante: trecerea timpului de-
vine amenințătoare. De la ome-
neasca neacceptare a legilor firii
la punerea în discuție a condiției
umane nu este decît un pas. Ho-
târîtor, dar unul singur. Odată pa-
sul făcut (de autor, bineînțeles),
putem trece de la Piramidele fri-
gului la Mîinile orelor.
Radu Boureanu este un romantic
lucid, caracteristică fiindu-i atrac-
ția alternativă spre concept și spre
efuziunea lirică violentă. In măsu-
ra în care pune la îndoială șan-
sele omului de a se sustrage în
vreun fel efemerului, este un car-
tezian sui-generis, sceptic, ale că-
rui dileme, departe de a fi re-
zolvate, rămîn prin ele însele su-
port pentru rostirea poetică. Sta-
rea dilematică permanentă, adînc
interiorizată, determină și întreți-
ne tensiunea poetică. De aici, ca
un fel de blazon, incertitudinea
sau, mai bine zis, oarba certitudi-
ne : „Gradat, gradat, columbe reci
se-mplîntă/ în mari coroane gri de
presupuneri ;/ eu am văzut lungi
albii de depuneri/ din straturi de
absurd — și-n ele-n pîndă/ chinui-
toare gesturi nemplinite ;/ eu am
văzut tăcerile trecînd ;/ gradat, gra-
dat, se împlîntau în ele/ absențe-
le, căderile, serile,/ și voci de gaz
mă întrebau confuz/ la ce folo-
seau creerii enormi ce pulsau/ năs-
cînd iluzii, oarbe certitudini/ și
vaste regiuni sub negru ger" (Oar-
be certitudini).
Poemul din care am citat fi-
xează, ca parte reprezentativă a în-
tregului, atmosfera generală, zodia
lirică sub care se mișcă azi Radu
Boureanu. Sînt două aspecte de
pus în evidență : unul de fond,
celălalt de tehnică de construcție,
strîns legate unul de altul. Punc-
tul lor de întîlnire este uinicita-
tea, indivizibilitatea. Poetul vede
dominația relativului pretutin-
deni, atît în timp cît și în spa-
țiu. Această realitate unică dobîn-
dește proporțiile unui însem de-
finitiv, obsedant, care exclude ori-
ce posibilitate de rezistență, efica-
ce, de evadare : „... rămîne/ pier-
dută-n galaxie nemernica oftare/să
fie calcinată-n furtunile solare
Radu Boureanu este în bună mă-
sură poetul unei „idei fixe", anga-
jat puternic într-un dialog simul-
tan cu lumea și cu versul. Caracterul
de unicitate se păstrează nealte-
rat la nivelul stilului. E destul de
greu de „desfăcut" această poezie
pentru a sesiza contribuția compo-
nentelor. Indivizibilitatea pornește
de Ia caracterul unitar al concep-
ției care determină o percepție la
fel, unitară. Poetul a găsit un
unghi stabil de vedere, renunțînd
ascetic la orice divagație. Specifi-
citatea poeziei sale nu mai rezidă
ca odinioară în efecte adiacente,
ci se desprinde dintr-o viziune aș
zice monolitică în care sînt impli-
cate, dar nu separate, concepte,
sensuri, atitudini, modalități stilis-
tice. Decorul a fost redus la ma-
ximum, recuzita înlăturată cu to-
tul. Lumina e unică.
Romantismul Iui Radu Bourea-
nu, de astă dată sobru, voit ne-
pitoresc, reface obsesiv, ca și în
Piramidele frigului, un anume
„mal du siecle" : „S-a dus în veac
rațiunea la culcare/ ori eu plu-
tesc imponderabil în vid“ (Mina de
crin). Iubirea și iluziile cternitățiii
sînt inofensive : „nu te atinge nici
gerul iubirii/ nici ochiul pervers
ce clipește în steaua polară". Pa-
seismul nu-l îneîntă totuși, poetul
vede pînă și în memorie un fals
Mircea
Ciobanu
ARMURA
! U
THpMAS
SI
ALTE
EPISTOLE
MIRCEA CIOBANU
Un eseist în parabole. Mir-
cea Ciobanu este un vir-
tuos. Matein nu numai prin a-
ceasta, el își așează voluntar
și consecvent scrisul sub pecetea
tainei. E vorba de taină, bineîn-
țeles, nu în direcția rocambolescă
a cuvîntului : de avataruri senza-
ționale proza sa e complet lipsită.
Taina se află la nivelul semnifi-
cațiilor. în textele sale se petrec
fapte cu aparență de simplitate, li-
niște și inocență. Dar din aglo-
merarea acestor inocențe se naște
o impresie apăsătoare de straniu.
Nimic paradoxal: straturile de aer
sint transparente, și totuși cerul
nu c transparent, ci, prin aglo-
merarea acestor transparențe SI
percepem albastru.
Pe acest principiu, al csoterieului
bine temperat, sînt construite cele
patru epistole ale recentului vo-
lum Armura lui Thomas și alte
epistole *).
Privite de departe, aceste epis-
tole sunt parabole. Privite foarte
dc-aproapc, sunt eseuri.
Parabole, pentru că sunt niște
povestiri sub a căror tramă ești
obligat să bănui sensuri cu totul
străine faptelor în sine.
Eseuri, pentru că totul e așezat
pe o solidă plasă de idei Pc care
autorul Ic demonstrează parabolic.
Să luăm ca mostră Piesa eca
mai întinsă și mai reușită a volu-
mului : Epistola a șaisprezecea,
despre locul desăvîrșirii.
Un narator (.eu*) se angajează
să relateze unei persoane-a-doua
„cu privire la viața și petrecerea
dintre noi a cîntărețului Ioan“, pe
seama căruia „s-au vînturat o sea-
mă de vorbe și-acum e greu să
lupt împotriva celor ce par să-l
fi neclintit în memoria tuturor" —
ceea ce e un fel de a spune că
acest cîntăreț cu nume biblic a
intrat în mit.
Bărbat Ia vreo patruzeci de ani,
cu bizarerii ă Ia Prale și apucă-
turi proustian-mateine (de vreme
ce „n-avea decît haine de cu-
loare închisă și-i mai lipseau pen-
tru încheierea zilei cei trei prie-
teni care fac suita tînărului puțin
îmbătrînit' și de vreme ce se „sfia
să iasă-n văzul lumii, așteptînd
lăsarea întunericului și ceasul des-
chiderii la cabaret"), cîntărețul
foan este Artistul perfect, netră-
ind decit prin și pentru artă,
(„nu știa multe lucruri des-
pre viața de toate zilele"), al
cărui singur scop e desăvîrși-
rea. El descoperă într-o bună
zi că glasul său nu-i mai c sufi-
cient, că arc goluri. Pentru a le
escamota, el angajează ca parte-
neră pe altista Lca, femeie ușoa-
ră. Golurile sporind, crește și nu-
mărul partenerelor necesare —
pînă la 5. Cînd Lea îl părăsește,
cîntărețul foan îl angajează pe na-
rator în locul ci. Naratorul asistă
ica
la stingerea din viață — în pro-
priul său pat — a artistului. Ul-
terior însă, ne aduce la cunoștință
o altă variantă a morții acestuia :
pc scenă, la capătul unui specta-
col.
După cum se vede, ambiguitatea
fabulei — care e tăria Iui Mircea
Ciobanu — culminează în ambi-
guitatea finalului. Cele două morți
ale cîntărețului, amintind de du-
blul sfîrșit al Pricepelui lui Eu-
gen Barbu, plasează întreaga isto-
ric într-o zodie a incertului, mai
bine zis : a tuturor posibilităților.
Cine garantează că nu există și
alte variante ?
Unul din sensurile posibile ar fi
acela că artistul nu poate ajunge
desăvirșirea decît prin dragoste,
prin femeie. Revelatoriu e amănun-
tul (p. 96) că aghitantele cîntărețului
foan, devenind artiste tot mai
mult, rămîneau tot mai puțin fe-
mei.
Și în acest volum transpare una
din obscsiile-cheie ale Iui Mircea
Ciobanu : aceea a Martorilor ne-
cesari (cf. pp. 75, 143). Este, în
ultimă instanță, tot o punere în
discuție a artei; la ce grad de a-
devăr poate aspira depoziția unuia
singur ? Răspunsul ar fi că, arta
fiind interferența mai multor sen-
suri, ceea ce echivalează cu o mul-
titudine de mărturii, clasicul ada-
giu testis unus testis nullus se a-
brogă aici.
Dacă „domnul Ioan“, cîntărețul,
„se gîndea mai mult Ia propriul
său glas decît Ia cîntec" (P. 21),
Mircea Ciobanu c atent Ia ambe-
le deopotrivă. Propriul său glas,
strunit și voalat pentru provocarea
haloului, are un ton arhaizant,
dens ca mierea, trimițînd gîndul
la perioadele lui Matei Caragialc
sau la frazele și situațiile cețoase
din proza lui Emil Botta. Mircea
Ciobanu arc dragoste pentru cu-
vîntul rar și topica sinuoasă :
„...împrejurările morții domnu-
lui foan i-au drepteumpănit..." (p.
9).
,... întinderii dezmărginite îi lip-
seau locurile de sprijin..." (p. 24).
„... Se apropia de anii patruzeci,
și domnul loan nu aflase că ar fi
putut sâ fie fericit" (p. 32).
„... Bărbați muți, doi numai sau
trei, slujesc cu marc credincio-
șie..." (P. 49).
Jur împrejurul lor adia stins
a parfum..." (p. 86).
„...încăperea se lăți de-o liniște
rară ..." (p. 90).
Anunța... detotciudatul eve-
niment ...” (p. 125).
în esență, paginile lui Mircea Cio-
banu sunt meditație, înșelător epică,
asupra feldeinței artei, asupra pu-
terii și rosturilor ei. în Armura
lui Thomas, valoarea scrisului ; în
Epistola a XlX-a („sau despre naș-
terea adevăratelor întîmplări"),
valoarea existențială a ficțiunii.
Cu alte cuvinte, arta lui Mircea
Ciobanu are și ca obiect și ca
subiect soarta frumosului.
Scriitor de rafinament intelectual,
pătimaș al vocabulei, Mircea Cio-
banu oferă o literatură a litera-
turii.
LITERATURA-VERITE. Nicută
Tănase — mai c nevoie s-o spu-
nem ? — este unul din cei mai
gustați gazetari romăni de azi, și
n-am risca mult spunînd : cel mai.
Foiletoanele sale au găsit acel e-
chilibru ideal între sare și piper,
între critica acerbă și umorul im-
bunător. Notorietatea sa ziaristi-
că a depășit pe aceea a unui sim-
plu semnatar, el fiind, pentru opi-
nia publică, aproape o instanță,
„gazetă în gazetă". Auzim pc
mulți, cîrid e vorba de vreo nere-
gulă sau de vreun neajuns ce se
cuvine pus în discuția obștei, spu-^«
nînd : „l-o dăm Iui Nicuță Tă-
nase".
Calitățile gazetarului sc găsesc,
bine potențate și amplificate, în
prozele sale, grupate acum într-un
volum retrospectiv •*), care este
pentru cele „patru nuvele aproape
autobiografice" o probă de rezis-
tență trecută cu brio.
OW Ș.CiWMMAlWCtAMl!
LITERATURA
ROMANA
INTRE CELE
DOUA
RA1BOAIE
MONOM
W’
ov. s.
CROHMĂLNICEANU
Binecunoscutul Ov. S. Croh-
mălniceanu și-a retipărit de
curînd, într-o formă „revă-
zută", primul volum al Li-
teraturii române între cele două
războaie mondiale, apărut inițial
în 1967 la Editura pentru litera-
tură. După informațiile furnizate
de presa noastră literară de la în-
ceputul anului, mă așteptam să
aflu în librării mult promisa a
doua parte a lucrării, consacrată
poeziei și criticii literare din ace-
lași interval. Cum pronosticurile
nu s-au adeverit și cum n-am de
gînd să presupun măcar motivele
care au împiedicat împlinirea lor,
să vedem — în schimb — care
este situația acestei cărți. Căci, re-
tipărirea ei oferă un bun prilej de
discuție asupra metodologiei în-
tregii noastre istorii literare.
Lucru știut, cartea de față re-
prezintă — cu inevitabile modifi-
cări ce țin de rigorile publicării
— cursul pe care autorul ei îl ține
de o bună bucată de vreme la
Universitatea din București. Vreau
să spun că tehnica alcătuirii se
resimte de necesitățile strict di-
dactice : sînt urmărite succesiv
cadrul epocii, publicațiile, direcții-
le și grupările literare, pentru ca
apoi să se ajungă la prozatori, pe
care îi aflăm grupați în familii.
Desigur pentru elevi și studenți,
un asemenea mod fărâmițat de
prezentare a fenomenului literar
este cît se poate de util datorită
caracterului său sistematic. Incon-
venientele sînt însă cel puțin la
fel de mari. Istoriile noastre li-
terare (și aceasta, evident), nu de-
pășesc stadiul vechilor pomelnice
moldovene. Scriitorii sînt prezen-
tați fie cronologic, fie grupați du-
pă afinități, precizîndu-se în cazul
fiecăruia biografia și, apoi (la fel,
cronologic sau tematic) opera. Ima-
ginea generală este, în consecință
statică ; scriitorul stă în căsuța
unde-1 repartizează criticul, fără
posibilitatea comunicării cu alte
spirite contemporane decît cele in-
cluse în aceeași „familie". Lite-
ratura își pierde caracterul dina-
mic, devenirea ei este ca și nulă,
direcțiile și grupările literare se
dezvoltă paralel și incidențele lor
apar ca simple accidente. O bi-
bliotecă, în care cărțile sînt dis-
puse pe epoci și, în cadrul acesto-
ra, pe autori, iată cum arată, în
mare, literatura dintr-o asemenea
perspectivă. Schimbarea, pe care o
văd absolut necesară, e de esență,
fiind similară — ca să folosesc o
adecvată formulare a lui Rolland
Bathes — cu „trecerea de la cro-
( critica criticii
nicile regale la istoria propriu zi-
să". Ceea ce se face acum Ia noi
(și nu numai la noi) este istoria
autorilor sau, în cea mai fericită
situație, istoria operelor. In nici
un caz istoria literaturii ca „in-
stituționalizare11 în planul artei a
conștiinței epocii.
Revenind, Literatura română în-
tre cele două războaie mondiale
este o cercetare de tip universitar,
în spiritul tradițiilor domeniului,
cu defectele și calitățile pe care
le are oricare întreprindere astfel
orientată. Așa se explică, de alt-
fel, un întreg șir de uzanțe ter-
minologice pe care Ov. S. C. le
perpetuează. Pentru el, romancie-
rul încă mai „fixează cu ascuți-
me critică" (p. 265), „înfățișează",
„reliefează cu îndrăzneală" (p. 273),
„prinde cu ascuțime" (p. 276), „a-
rată" (p. 279), „urmărește" (p.
278); uneori se arată „stînjenit"
(p. 277), dar mai apoi „atacă pro-
blema" (p. 325). Romanul, în
schimb, „aduce" (p. 272), „fixează"
(p. 276), „descrie" (p. 302) sau „în-
cearcă" (p. 321), ș.a.m.d. Trecînd
peste aceste inadecvări de limbaj,
care trădează, totuși, o mai veche
modalitate de investigare a lite-
raturii, cartea se încheagă din co-
roborarea fericită a tuturor opinii-
lor critice existente în legătură cu
o chestiune ori alta. Că așa stau
lucrurile se poate deduce și din
împrejurarea, nu lipsită de înțe-
lesuri, că în 570 de pagini numă-
rul trimiterilor la textele criticilor
de autoritate este impresionant.
Sînt valorificați Călinescu (116 tri-
miteri), Lovinescu (98), Ibrăileanu
(60), Pompiliu Constantinescu (51),
Ralea (43), Perpessicius (37), Vianu
(27), Cioculescu (24), lorga (20),
Pini (17), Zarifopol (13). Faptul
este în sine foarte bun, dovedind
perfecta cunoaștere de către au-
tor a părerilor antecesorilor și fa-
cilitînd totodată circulația lor. In
lipsa unor ediții la îndemînă, cu-
prinzînd comentariile critice presti-
gioase (nu e deloc lipsită de inte-
res ideea editării unui Corpus al
criticii române), serviciul pe care
îl face volumul lui Ov. S. C. este
indiscutabil meritoriu. Cum însă
cel puțin 200 de pagini sînt în
Literatura română... rezervate ci-
tatelor (de orice natură) mă în-
treb : mai are autorul spațiul ne-
cesar pentru expunerea propriilor
puncte de vedere ? Căci, în fond,
asta căutăm în fiecare nouă isto-
rie literară : poziția autorului,
chipul în care el vede literatura
ca proces altfel decît ceilalți. La
o asemenea cerință cartea lui
Ov. S. C. nu răspunde. Și e firesc
să fie așa cită vreme, rezultînd
dintr-o strădanie pedagogică, ea
nu ambiționează decît informarea
cititorului, nu formarea lui în în-
țelesul sugerării unei poziții pro-
prii față de operă. Uneori, e
drept, poziția autorului nu lipsește,
fiind exprimată după cum urmea-
ză: la pag. 342—343 sînt comentate,
în spiritul afirmațiilor călinescie-
ne, producțiile lui Teodor Scorțcs-
cu ; ajungînd la Concina prădată,
Ov. S. C. e de părere că G. Căli-
nescu ar fi fost „prea sever", chiar
dacă numita carte „nu mai pose-
dă, e adevărat, o degajare epică
tot atît de fericită ca Popi" (p. 343).
Să fi fost, oare, „prea sever" Căli-
nescu ? Romanul nu-și dovedește
deosebite calități Ia lectură și ju-
mătatea de pagină pe care i-o
consacră criticul nu convinge de
contrariul. Alteori, sînt emise pro-
poziții nesusținute de vreun argu-
ment. Bunăoară, găsimi scris că
„Rebreanu a fost un scriitor spon-
tan" (p. 296) ; nu știu ce sens are
aici spontan (contextul nu ne aju-
tă), dar dacă este cumva cel indi-
cat de oricare dicționar, atunci
nu i se prea potrivește lui Re-
breanu (variantele manuscrise ale
romanelor au un hotărîtor cuvînt
în această privință).
In prezentarea prozei epocii
Ov. S. C. încearcă să meargă pe
8 — Convorbiri literare
refugiu: ..Apari intre insule de
gheafă plutitoare/ răsucită pe roza
viaturilor' neobosită înoți între
antiteze' și nu mai ajungi nicioda-
tă acasă/ acasă însemnînd măcar
certitudinea unui sentiment, a u-
nui mugur de memorie" (Mugur dc
memorie) sau, în altă parte, poetul
vorbește de „oglinda memoriei
spartă", ca simbol al imposibilei
reveniri.
Dramatismul poeziilor din Mii-
nile orelor are ca punct de ple-
care un fel de „oroare de vid"
etalată cu insistență și cu îndîr-
jire. Acest gol înconjurător este
evident îndeosebi prin funcția sa
restrictivă, paralizantă ; el con-
strînge, apasă asupra conștiinței.
In Colina calvarului Radu Bou-
reanu vorbește de „peretele fără
laturi al lumii" — sintagmă ce
dezvăluie sintetic esența unei vi-
ziuni. Relativitatea, departe de a
însemna infinite posibilități de op-
țiune, vine să îngrădească și să
submineze eforturile compensato-
rii. Poetul simte permanent nos-
talgia absolutului și a rigorii:
„Fulgerător contactul cu vîscosul
țesut/ te lasă fără gladius cu moar-
tea armură" (Animale imposibile).
Argumentul prin care se susți-
ne conflictul enunțat mai sus este
timpul. El depune reziduri pe pe-
reții conștiinței, mareînd un lent
și implacabil proces de distruge-
re. Refuzul izvorăște din intimi-
tatea ființei subminate, unde sînt
păstrate secrete, nădejdi și nealte-
nicutA tAnase
Calitățile in cauză sunt : un
ochi sensibil la amănunt, fie el pi-
cant, fie de coloratură socială, fi-
xat cu promptitudine în nuditatea
sa dc „document" ; un deosebit
simț al limbajului oral, de stradă,
cotidian, initiccsc, spontan și ban-
cagiu ; o vervă drăcească, obținută
prin notații brusce și acide, prin
segmentarea prozei în fascicole
scurte cu titlu ațîțător, și, mai ales,
prin alertcțea buimăcitoare a dia-
logului.
De fapt, în întregime, proza lui
Nicuță Tănase din acest volum,
urmele aceluiași Călinescu, proce-
dînd la rezumare. Numai că, e de
observat, distanța care-i separă e
greu de depășit. La Călinescu rezu-
marea era pînă la un punct pre-
meditată, sintetizarea epicului de-
gajînd judecata implicită. Autorul
Literaturii române... rezumă pe
linia factologicului, primind anec-
dota, motiv pentru care proce-
deul este neconcludent. De alt-
minteri, se parc că și-a dat sin-
gur seama de acest deficit și, ca
urmare, fără a renunța la rezu-
mat, continuă explicațiile tocmai
pornind de la acesta (ca exemplu
poate fi luat orice scriitor comen-
tat ; trimit totuși spre verificare la
capitolele consacrate lui Rebreanu
și Cezar Petrescu).
Ov. S. C. face parte din „fami-
lia" criticilor care definesc un tip
de consecvență întru pluralitate.
Dovedirea concepției sale presu-
pune acceptarea duratei, plurali-
tatea este pentru el credință în
succesiv. „Veacul înaintează" și
noile sale revelări obligă la mu-
tații substanțiale în convingeri ;
de unde urmarea că Ov. S. C. este
adeptul deschis al revizuirilor. Con-
vingerea fermă, atitudinea tran-
șantă, pasiunea pusă în susținerea
unei poziții adecvate împrejură-
rilor, par să-1 arate pe critic des-
cinzind din sistema lui Ibrăileanu
privitoare la oscilațiile gustului
public. Dar, tot așa, se poate re-
clama din Lovinescu — adept —
în aceeași ordine de idei — al
relativismului critic. La emul se
petrece însă o metamorfoză : re-
lativismul devine absolut și expre-
rate idealuri, semne ale unei ne-
cesare persistențe: „cîteva puncte
de reper, albastre,/ dacă mai pot
uimi, dar eu le tăinui/ să nu le
fure miinile de ore;/ și mă des-
copăr îmbrăcat în cercuri, con-
centrice de copaci, cercuri de apej
așa rotund eu mă dilat în vreme/
și vremea intr-un sorb mă adîn-
cește/ pe lingă dizolvate aurore...-
(Adine departe).
Din punctul de vedere al -cri-
zei de timp-, Miinile orelor lasă
să se întrevadă o dramă a exis-
tenței. O dramă a existenței. în
nici un caz una a creației. -Ges-
tul /.../ cerșetor al minunii" este
admis și impus fără șovăire, cu alte
cuvinte creației îi sînt recunoscu-
te virtuțile salvatoare : „Răspund
cu poemul cînd ceasul sporește/ pe
trepte comoara străveche, crescu-
tă/ prin cuget, prin tînărul braț,
— și-n lăută' răspund amintirii
duios românește". Creația înseam-
nă înălțare spre culmi, permanen-
tă devenire, salt spre inefabil :
_mă îndîrjeam să mă prind in poe-
me/ ce împleteau scări din scame
de visuri- (Mina de crin). Singură-
tatea în care autorul își descoperă
chipul autentic decurge din logi-
ca demonstrației, ca o altă conse-
cință. nelăsînd impresia unui
refugiu orgolios, ticluit „Flacără
damnată fiind", poetul aspiră. în
virtutea aceleiași orori de vid, la
apropierea de semeni. Gestul său.
de o sinceritate absolută, semnifi-
arc aspectul unor scenarii radiofo-
nice. Totul trebuie auzit. Chiar ți
detaliile vizuale decurg tot din jo-
cul replicilor. Transfigurarea e
minimă. Autorul joacă rolul unui
microfon, și nu-și rezervă decît
privilegiul montajului.
Nicuță Tănase produce, în acest
fel, o literatură-verite. Mediul, dc
un sordid jovial, al mahalalei din
Derbedeii (un fel de Groapă, mi-
nus lirismul crud și apăsarea tra-
gică de acolo) este astfel circum-
stanțial in primul rind fonic. Toa-
tă truculența argoului acestei de-
functe lumi de mardeiași, soitari,
barbugii, plin de spirit reavăn u-
ncori, grobian pe alocuri, imbibat
dc nostalgia purității in alte părți,
c fixată, prin replici sprințare și
sacadate, în pagină. Ceva din at-
mosfera filmelor neorealiste se in-
sinuează în stenograma schimbu-
rilor dc cuvinte, a schimburilor de
sentimente, a schimburilor de
mentalități ce se petrec, în anii
'46, printre acești oameni tineri și
derutați, care tocmai părăsesc sta-
diul de declasare pentru a se in-
tegra treptat unei clase. Aceasta
e zona în care se fac simțite vir-
tuțile educative ale genului prac-
ticat de Nicuță Tănase. EI ne o-
feră procesul vorbit, comportamcu-
tist, al unor clarificări interioare.
Derbedeii săi sunt niște „recupe-
rabili" și miezul moral al fabu-
lației e tocmai înfăptuirea, sub ac-
țiunea timpurilor și a oamenilor
de bine, a acestei recuperări.
Cruce de ocazie, de asemenea li-
teratură-verite (lite-vărite), steno-
gramă fidelă a unor conversații
abil alternate, aduce nota gravă a
scrisului lui Nicuță Tănase. Din
siile lui joacă de la o extremă Ia
cealaltă. Această „obîrșie- ideati-
că vrea să argumenteze afirmațiile
inverse pe care Ov. S. C. le-a fă-
cut (în timp) asupra cîte unui text.
Critica este pentru el pulsație a
opiniei, excurs al judecății de va-
loare pe circumferința cercului cu
drept de oprire la capetele dia-
metrului
Dc aceea, deschizînd noua edi-
ție a Literaturii române... și vâ-
zînd-o subintitulată „ediție revă-
zută", am socotit faptul ca probă
a consecvenței autorului întru
schimbare. Nota la a Il-a ediție
mi-a atras atenția că, în realitate,
modificările sînt minimale ; „tex-
tul a suferit doar modificări sti-
listice și s-a îmbogățit cu cîteva
completări". Există deci și comple-
tări ! Parcurg sumarul și văd des-
pre ce e vorba : un comentariu
despre publicația Cuvîntul liber.
Ce eroare ! Ea este consemnată și
in prima ediție, numai că atunci
sumarul o trecuse cu vederea. Și
totuși, contrar aparențelor, sînt di-
ferențe între cele două ediții. Mo-
dificările stilistice care urmăresc
o mai mare precizie a termenilor .
„Mai departe se imaginează trei
kilometri înșirați unul după altul
în lungime (sic !)..." (1967, p. 57) ;
„Cîteva rînduri mai jos ni se vor-
bește despre trei kilometri înșirați
unul lîngă altul în lungime
(sic !)...“	(1972, p. 96). Sau :
„La fel se caută valoarea în
sine a volumelor..." (1967, p. 63);
„Alții căutau valoarea în sine a
volumelor..." (1972, p. 61); Modi-
ficări de sens ale unor afirmații:
că generozitate necesară, umanism
profund, solidaritate dramatică :
„V-am regăsit și vă redau prima-
tul/ asupra tot ce-nsemn și ce mă
pierde' o, oameni dragi, chinuitoa-
re foame/ ce mă-ncălzește cu ge-
rul nedurerii/ cît mai rămîne va-
lea noastră verde- (Adine departe).
Forța expresivă atinge în Miinile
orelor apogeul. Ea se impune ca
atare in urma unei riguroase se-
lecții lexicale. Fiecare cuvînt este
puternic sudat de idee, prelungin-
du-i și amplifieîndu-i sensurile,
cristalizînd-o în imagine definito-
rie, originală. Cum spuneam. Ra-
du Boureanu a renunțat la orice
efect exterior; picturalul din poe-
zia sa, care s-a crezut la un mo-
ment dat a fi o deformație și un
_semn de recunoaștere", nu mai are
nimic decorativ și deci auxiliar.
Limbajul poetic a dobîndit acea
funcționalitate înaltă ce face ca
pulsul dezbterilor lăuntrice să fie
cuprins în întregime și să fie prins
ca atare In vers. In același timp,
limbajul poetic apare prin el în-
suși o necesitate și o prezență cap-
tivante. Lipsește acestei poezii, ca
urmare a unor .calcule- complica-
te și de lungă durată — decantări
și evaluări —, emfaza și falsa gra-
vitate. artificiul compozițional sau
speculația arbitrară.
Daniel DIMITRIU
tabla de materii
de
MIRCEA IORGULESCU
TITUS POPOVICI
vorbă in vorbă, parcurgem împreu-
nă cu protagonistul (chiar Tănase
Nicuță) durata dintre momentul
cind .tata începe să moară" și mo-
mentul înmormîntării. Ca pretu-
tindeni, remarcabilă este iscusin-
ța de a comprima toată istorisirea
in patul procustian al dialogului
perpetuu. (Excelentă scena înmor-
mintării transmisă prin comenta-
riul mahalagesc a două madame;.
Observînd tehnica ferm stăpinită
a crcsccndoului dramatic Și, din
nou, rara sensibilitate la limba-
jul vorbit ale lui Nicuță Tănase,
ne rămîne să punem faptul că nu
nc-a oferit scenarii cinematogra-
fice pe seama crizei de timp.
Literatură cu priză rapidă Ia
public, trăind prin pitorescul spa-
țiului suburban, prin naturalețea,
aproape „fotografică", a țesăturii
de replici mustind dc umor frust,
cu iz de caldarîm ilfovean. Ia mij-
loc de bun și rău, în fine, prin
atitudinile sentimentale bine înve-
lite in jovialitate — proza lui Ni-
cuță Tănase este un moment no-
tabil al mereu actualei confruntări
dintre realism și verism.
George PRUTEANU
•) Armura lui Thomas și alte epis-
tole, ed. Eminescu, București, 1971,
199 pp.
•*) Lume, lume, soro lume ! (Pa-
tru nuvele aproape autobiografice),
ed. Eminescu, București, 1971, 477 pp.
„Pornind de la contradicția dintre
existența conștientă și cea incon-
știentă a individului..." (1967, p.
74) ; în 1972 fraza începe : „Așe-
zînd în centrul preocupărilor ei
contradicția..." (p. 71). Sau: „A-
drian Maniu, Ion Pillat, V. Voicu-
lescu, Nichifor Crainic au adus,
la rîndul lor, în poezia pe care
au practicat-o sentimentul unei di-
mensiuni transcendentale a lumii"
(1967, p. 104) devine în 1972 : „V.
Voiculescu și Nichifor Crainic au
adus la rîndul lor..." (p. 97). In
sfîrșit, alte diferențe decurg din
eliminarea unor paragrafe. Lipsesc
nemotivat din a doua ediție pasa-
je ca cel de la p. 76 (unde erau
amintite printre experiențele su-
prarealiste în proză Abecedarul...
lui I. Călugăru și unele fragmente
din Blecher), cele de la p. 96—97
despre înțelesul ortodoxismului
gîndirist, după cum nu văd de
ce a fost exclusă^ pe_ la pag. 105
propoziția în legătură cu Sandu
Tudor. Și tot așa, de la pag. 145—
146 secvențele care îl citau pe D.
Micu, de la care autorul împru-
mută totuși ideea (1972, p. 136),
ctc.
In afara acestor „nuanțări", ma-
teria rămîne uluitor de neschim-
bată. Ov. S. C. nu mai reformu-
lează nimic, socotind că ceea ce
a spus odată rămîne bun spus. In-
consecvență sau... ? In concluzie,
Literatura română... este o carte
ce contrazice principiile tradițio-
nale adoptate de autorul ei, inte-
resantă în măsura în care operele
consemnate au această calitate.
Al. DOBRESCU
O mare vocație pentru observarea conștiințelor în curs de a se
fixa are Titus Popovici, insa ardelean fiind, scriitorul înclină în
același timp către narațiunea de tip obiectiv, cu arhitectonică
sobră și fortificații riguroase, justificînd actele și devenirea eroi-
lor nu prin structura lăuntrică, așa cum ar fi fost de așteptat, ci prin
evenimente exterioare, în special istoria și sociologia fiind puse
la contribuție. Natura divergentă a înzestrării lui Titus Popovici se
revelă nu mai puțin în chiar datele existenței sale literare, a căror
simplă îpșirare este suficientă pentru a ne arăta că scriitorul însuși
este un „caz" de o singularitate flagrantă.
Născut în 1930, el debutează la 20 de ani cu schițe scrise în co-
laborare(formula in sine nu este fără ciudățenie !), azi de interes
documentar ; urmează o suită de Povestiri (1955), și acestea lipsite
de personalitate.
Romanul Străinul (1955) afirmă insă un prozator de remarcabil
talent, impunînd categoric și dintr-o dată numele Iui Titus Popovici,
iar Setea (1958) îl transformă pe scriitorul care nu avea1 încă treizeci
de ani in unul dintre clasicii literaturii postbelice. Ambele romane
cunosc o mare difuziune și devin repede obiect de studiu în școli și
la universitate.
Cu toată această bruscă ascensiune la o altitudine amețitoare,
Titus Popovici abandonează literatura propriu zisă, drama Passacaglia
(1960) anunțind numai îndepărtarea de genul care adusese scriitorului
consacrarea ; el se retrage în reportaj (Cuba, teritoriu liber al Americii,
1962). apoi compune scenarii de film cu subiect istoric. (Dacii;
Columna, Mihai-Viteazul).
Aproape absent din viața literară, invocat numai pentru celei
două romane care capătă, intr-un interval de timp incredibil ce scurt
dar foarte intens ca evoluție literară, autonomia scrierilor care și-au
devorat autorii făcind indiferentă împrejurarea că ei sînt încă în
viață, Titus Popovici pare a fi un scriitor epuizat, steril după numai
un deceniu de la debut, lucru cu totul neobișnuit pentru un prozator.
Narațiunea foarte densă, mai mult un roman de mici dimen-
siuni decît o nuvelă, Moartea lui Ipu (1970) este la apariția în volum
o surpriză : departe de a fi secătuite, cum lăsa să se presupună
lipsa de activitate, forțele creatoare ale prozatoryțlui sînt aici la fel
de proaspete ca și ia începuturi. Dar Moartea lui Ipu nu înseamnă
numai infirmarea unei supoziții cu tot mai mulți adepți, ci, fără a
se modifica radical, viziunea scriitorului se purifică și se precizează,
cîștigînd în profunzime. Ca și cum un resort miraculos s-ar fl
declanșat, Titus Popovici redevine o prezență ; numeroase intervenții
publicistice de interes maxim — intre care și un serial memorialistic
in revista „Luceafărul" — scenariul unui impresionant film de actua-
litate, după toate aparențele, ecranizare a unui roman încă inedit
(Puterea și adevărul, 1972, sint manifestări cu larg răsunet. Scriitorul
are astăzi 42 de ani : virsta ideală pentru un prozator.
întretăiată, fără cursivitate, cu răsuciri imprevizibile, evoluția lite-
rară a lui Titus Popovici nu este totuși lipsită de coeziune interi-
oară, elementul unificator fiind vădita și statornica predilecție a
scriitorului pentru stările de indeciziune și derută ce premerg con-
stituirea unei structuri stabile. Nici chiar scenariile filmelor istorice
nu fac excepție, atenția concentrindu-se asupra unor momente de
închegare — nașterea poporului român în Dacii și Columna, rntîia
unire a celor trei țâri in Mihai Viteazul, - văzute însă printr-un fel
de simbolism explicabil numai în parte prin specificul de
superproducție cinematografică al respectivelor pelicule. Fiind-
că proiecția prea apăsată a unui fapt invidual într-un plan
al semnificațiilor generale este caracteristică și romanelor Străinul
și Setea. Primul dintre ele, spre exemplu, debutează prin descrierea
de un rece sarcasm a unui spațiu închis în care sînt îngrămădite
obiecte eteroclite cu aspect vetust — este holul liceului în care
Andrei Sabin așteaptă, „rezemat de unul din stîlpii grosolani care
dădeau holului un cer de otrium de operetă", să i se comunice
eliminarea, iar ultimele pagini ale cărții înfățișează o uriașă mani-
festație populară, printre demonstranți aflîndu-se și fostul licean
care „avea senzația că aceste clipe sint unice. Se simțea în același
timp mic, neînsemnat și totodată puternic, prin simplul fapt că
se afla acolo, in mijlocul unei forțe care exista". Linia care unește
cele două puncte rezumă înțelesul cel moi general al romanului,
care devine astfel o demonstrație și o exemplificare, în maniera
tradițională a literaturii ardelene, cu toate că rigorismul morali-
zator obișnuit acționează aici în sens invers, printr-un reflex negator
și distructiv.
Insă nu este greu de observat că personajele specifice prozei
lui Titus Popovici sint naturi aflate sub dominația incertitudinii —
de regulă adolescenți traversînd criza firească a maturizării și inte-
lectuali ezitând prin excesul de complexitate, iar mediul favorit este
cel mic-burghez, în permanență răvășit de neliniști.Străinul este mai
mult romanul protestului în contra unei lumi închise și a unei exis-
tențe sufocante prin platitudine, decît al integrării într-o nouă ordine,
iar in Setea figurile cele mai reliefate sînt profesorii George Teodo-
rescu și Suslănescu, a căror pondere în ansamblul narațiunii este!
’nsă cea a unor elemente de rong secund, fiindcă romanul este con-
sacrat țăranilor. In Moartea lui Ipu conștiința deosebirilor dintre lumea
coruptă și universul pur al adolescenței este resimțită dure-
ros, luind forma unui refuz de a crește, ca la americanul Jerome
D. Salinger : „Ceasul bate unsprezece. Și pe neașteptate mă cuprinde
frica ; așa o să fie totdeauna, de acum înainte, așa o să orate viața
mea : o să mănînc curcani fripți și o să beau vin, o să fac cu nevas-
tă-mea ce-am făcut cu Adina	Insă prozatorul nu urmărește mo-
mentul de criză în sine, in stricta sa desfășurare, ci prin raportare
la planul istoric și sociol, mereu același în scrierile sale, ca o obsesie :
sfirșitul războiului și prăbușirea vechiului sistem social, dramaticele
experiențe individuale fiind absorbite de seismul pe care îl trăiește
întreaga colectivitate, care le influențează decisiv In Străinul, Andrei
Sabin iși manifestă fronda juvenilă prin gesturi teribiliste ce vizează
mai curînd șocarea unui mediu, perceput în mod obscur ca meschin
și acefal, decît împotrivirea conștientă, revolta ; ambianța mic-bur-
gheză îi esle chiar necesară, în măsura în care, scandalizînd voluntar
printr-o conduită special adoptată, liceanul își verifică personalitatea.
Rămase fără ecou, octele lui de ieftină și naivă bravadă ar fi devenit
inutile.
(continuare in pag. 11)
9 — Convorbiri literare
arhiva convorbirilor
Imaginea gazetarului patetic,
neconformist, pamfletar și pole-
mist de rară virulență, angajat
in lungi campanii de presă cu
profunde ecouri in viața social-
politică a României interbelice,
s-a impus atit de pregnant is-
toriei noastre literare, ori de
cite ori s-a discutat despre
N.D, Cocea, incit cu greu izbu-
tim să-i asociem profilul neli-
niștit, chinuit de permanente în-
trebări și zbateri existențiale,
al scriitorului preocupat in de-
finirea destinului său literar.
Omul de acțiune, ziaristul
protestînd vehement, la bară,
pentru libertăți democratice,
romancierul in care G. Călines-
cu a văzut numai elementul
de scandal, ascundea paradoxal,
un iremediabil timid, dominat
de complexul ratării, veșnic în-
doit de talentul lui. incapabil
să stăruie intr-o singură direc-
ție, mereu căutind noi orizonturi
„celălalt" Jurnal al lui Cocea,
publicat fragmentar la „Editura
politică", cu cițiva ani în urmă.
Ceea ce aduc însă efectiv „ine-
dit" paginile ce apar aici, da-
tină din februarie 1918, sint nu
numai mărturiile și informațiile
istoriografice de extremă im-
portanță pentru elucidarea unor
evenimente cruciale in destinul
omului politic, dar mai ales, fe-
brilitatea discursului, încrederea
covîrșitoare în realizarea idea-
lului revoluționar pe care-l
proclamă.
Nu este vorba de un jurnal
propriu-zis, de tipul „însemnă-
rilor zilnice", sau de un jurnal
de laborator. Ciorne de scrisori,
considerații politice și literare,
note confesive, se îmbină cu pla-
nuri și proiecte ale militantului
socialist, referitoare la revendi-
cări de ordin social, economic,
politic, cultural.
Lipsit de posibilitatea comu-
alt Jurnal inedit
și modalități de expresie artis-
tică, dar — așa cum observa
subtil E. Lovinescu — mereu
întors spre un filon etic sămă-
nătorist, descoperit cu intirziere
de cîteva decenii.
Paginile de jurnal pe care le
publicăm acum, prin bunăvoin-
ța doamnei Ioana Cocea, cons-
tituind, după opinia noastră, un
interesant document, o releva-
bilă radiografie psihologică și
intelectuală, asupra structurii
intime a împătimatului gazetar
de la „Facla" și„Chemarea", con-
troversat scriitor, atras de vio-
lența limbajului frust, dezvăluie
pe lingă o conștiință de vizio-
nar, perspectiva moralistului. In
funcție de ea de altfel, consi-
derată și interpretată, întreaga
operă literară a lui N. D. Co-
cea, tinzînd să închege o am-
plă satiră socială a vieții pu-
blice românești, din timpul său,
capătă poate alte dimensiuni și
o altă considerație. Moralistul
Cocea, intuit undeva de Perpes-
sicius, devine aici o prezență fe-
brilă, un „iluminat", covîrșit de
responsabilitatea misiunii lui so-
ciale.
Sînt în aceste file de jurnal
detalii rare în definirea psiho-
logiei dificile, contorsionate, a
celui ce a semnat Fecior de
slugă, arderi de o intensitate
surprinzătoare pentru un spirit
lucid, activ, dar mai ales o can-
doare, o puritate a gîndului,
o perpetuă înclinare spre re-
verie, izvorînd din tiradele con-
fesive ale unui mare sentimen-
tal. De unde și predilecția pen-
tru Anatole France, Maupassant,
Romain Rolland.
nicării, internat in lagărul de
la Negrești — Iași, după întoar-
cerea din Rusia, unde cunoscu-
In bună parte ele există și în
se atmosfera și dezideratele
Marii Revoluții Socialiste, scrii-
torul pătrunde în mediul de in-
certitudini ce agitau viața socia-
lă și politică din țară, măcinată
de război și foamete. lașul ani-
lor de război constituie de alt-
fel, locul acțiunii piesei de tea-
tru Sub coasa morții, scrisă mai
tîrziu, prin 1924, și păstrată pî-
nă astăzi in manuscris. Despre
zilele petrecute în focul revolu-
ției, la Retrograd, va vorbi Co-
cea prin intermediul unuia din-
tre personajele piesei Canalia,
jucată în 1944, pe scena Teatru-
lui Nostru, al Dinei Cocea. Pe-
rioada Negreștilor va fi mereu
invocată de gazetar în cursul
timpului.
Teama guvernanților față de
spiritul agitatoric, incendiar al
ziaristului, determină arestarea
lui preventivă. Este ridicat de
poliție în urma unei declarații
false.
Cu o siguranță rar întîlnită,
bănuind o mașinațiune de cu-
lise a Brătienilor, care nu vor
„să-și recunoască prostia", Co-
cea suportă surghiunul Negreș-
tilor ca pe un mijloc de recu-
legere, de regăsire cu sine, în-
tr-un loc de liniște și meditație
aspră, asupra existenței sale.
Și totuși plăcerea pamfletului
domină pînă la urmă aceste pa-
gini de reverie lucidă.
Nicolae FLORESCU
I
Februarie 1918
Și iată-mă, așa dar la Negrești, cam la trei poște de Iași,
într-un fel de tîrg, jumătate milităresc și [în] întregime la-
mentabil de primitiv, de trist și de politicos. Ceea ce e mai
grav, personal, nu pot să mă plîng de nimic. Ofițerii m-au
primit cu foarte multă căldură și cînd trec pe strada murdară
și principală a tîrgușorului, am un veritabil succes de celebri-
tate [...]. Sunt liber să mă plimb pe toate dealurile și văile
din jurul Negreștilor și în toate diminețile mă plimb cu deli-
ciu. Sunt liber să citesc ce-mi place ; din păcate însă cărțile
lipsesc complect și singurul ceas de lectură mi-1 furnizează
ziarele trecute prin cenzura lui Duca. Sunt liber să scriu, dar
scrisorile n-am cum le trimite și odaia în care sunt silit
să-mi adun gîndurile e făcută din patru pereți scunzi, din
două uși și-o fereastră cu cercevele hodorogite prin cari suflă
vîntul ca la el acasă ; dintr-o masă de brad admirabilă și din
două paturi în care ne odihnim, eu, un camarad locotenent
și o colonie inombrabilă de păduchi de lemn. Să-mi vezi gi-
tul, brațele și pieptul ! Parcă aș avea o sută de amante lilipu-
tane. Alte „susoane“ mi-au făcut pe corp. Afară de inconve-
nientele astea mici ale vieții mele, n-aș avea cuvinte să mă
plîng prea mult împotriva soartei. Mîncarea e suportabilă, cînd
mănînc la popota ofițerilor și de o mie de ori mai bună ca la
Petrograd cînd sunt invitat în familiile ofițerești. In aceste
din urmă se mănîncă, nu glumă. Pe front soldații nu mai au
de mult nici pîine, nici mămăligă. Dar pe mesele din Negrești
nu lipsesc rațele, găinile, curcanii, cozonacii și prăjiturile.
Sistemul de-a-și procura bunătățile pămîntului e simplu, ca
oul lui Columb. Statul trimite de pildă, pentru soldați, tutun,
gaz, sare, vin. Mai marii lor nu-l împart, ci dau țăranilor un
kilo de gaz pentru o găină respectabilă, o sută de țigări pen-
tru o sută de ouă, sau o jumătate de vin pentru un litru de
unt. Traficul acesta se practică aproape la lumina binefăcă-
N.D.COCEA
toare a zilei. Soldații nu crîcnesc, pentru că avem cea mai
descalificată armată din Europa, iar restul cetățenilor sunt,
fericiți, cucoanele fiindcă pot mînca cozonac, și țăranii, fiind-
că la lumina lampei pot să-și vadă un ceas mai mult pe zi,
sărăcia din casă și ograda văduvită de porci, de rațe și de găini
*
Iată de ce mă țin arestat. [. ..] Pentru ce îmi petrec zile
lungi, goale și anoste în pustiul ăsta de Negrești. Și iată tot
pentru ce scrisoarea mea e mai veselă decît ceasurile frene-
tice pe care le petrec aici, pentru că am intuiția fricii lor și
siguranța că de ce le [e] teamă n-or să scape. Oh ! N-or să
scape. Pot să mă țină arestat cît or vrea. Pot să umple satele
cu revoluționari și complotiști. Pot să transforme toată frîn-
tura asta de țară, toată într-o vastă închisoare. De ce li [se]
încrețește carnea pe dînșii de frică, n-or să scape. Revoluția
încolțește în sfîrșit în România. I-am văzut semnele neîndoi-
elnice, pretutindeni, în trenuri, la Iași, în case, pe drumuri,
pînă și în Negreștii ăștia de blestem și de moarte. Sub apatia
aparentă și îndărătul privirilor mute, clocotește răzvrătirea.
Dacă miine cineva ar ridica steagul revoltei, ca și în Rusia
țaristă, nu s-ar găsi un om care să se împotrivească și să piară
apărînd pe Brătieni. Nemulțumirea e generală. înfrigurarea a
cuprins toate sufletele. Scîrba și dezgustul au atins proporții
pe cari niciodată nu le-a încercat țara asta așa de răbdă-
toare. [...]
Nu-ți scriu mai amănunțit. Nu-ți pot spune mai mult.
Dar crede-mă pe cuvînt : am văzut destule lucruri ca să-mi
dau seama că aventura mea e justificată și am auzit prea
mult ca să nu fiu de-acum liniștit, fericit și sigur în singură-
tatea Negreștilor, că și pentru poporul ăsta nenorocit, însfîrșit,
se apropie seara cea mare.
*
Am avut să sufăr mult în viață de pe urma cîtorva pri-
eteni inteligenți. Au vrut intenționat să-mi facă rău și de
multe ori au reușit. Nu-mi aduc aminte să fi suferit vre-odată
însă, într-un caz special, de pe urma spuselor sau faptelor
unui prost. Și cu toate astea nimic nu m-a făcut să sufăr mai
mult, o suferință zilnică, surdă, sîcîitoare, permanentă, nemi-
loasă ca vasta și infinita prostie omenească.
*
Cum să nu-mi iubesc țara și să nu cred în destinele nea
mului ăstuia, cînd din înțelepciunea noastră populară a țîșnit
aforismul acesta mare, dezinteresat, simplu și implacabil ■
„mai bine cu un deștept la pagubă decît cu un prost la cîștig“.
Oare alte popoare l-or fi avînd ? Trebuie să caut.
*
Ce contradicții permanente sunt în sufletul omului ! Cum
se împacă oare sentimentele astea două așa de opuse. Mi-e
dragă blinda și dulcea imbecilitate a animalelor și detest din
fundul sufletului pe omul prost, chiar cînd behăiește blînd ca
un mielușel și zîmbește cu gura cea mai dulce din lume.
*
Marea, vecinica, unica problemă aici e mîncarea. Nu vor-
besc de soldați și de cei săraci. Aceștia îs deprinși să mănînce
puțin sau deloc. Vorbesc de lumea ceva mai subțire, din jurul
meu.
De la opt dimineața pînă la miezul nopții îi aud vorbind,
mă frec de dînșii, cu voia sau fără voia mea sunt mereu în
mijlocul lor. De o lună decînd sunt la Negrești, oamenii s-au
obișnuit cu mine. Nu se mai feresc să-mi vorbească de ce-i
doare și nu s-au rușinat nici în prima zi să-și vorbească între
dînșii de ceea ce îi preocupă. Prin urmare dacă-i adevărat că poți
să cunoști pe om după ceea ce gîndește, pot să spun că-i cunosc.
La un an dc la apariție, re-
vista Manuscripturn, fon-
dată de Perpessicius, a
devenit o prezență dintre
cele mai atrăgătoare în peisajul
literelor contemporane. Priza la
cititori și interesul manifestat de
specialiști se datorează nu numai
caracterului inedit (prin el însuși
incitant) al paginilor comunicate,
ci și faptului că prin această pu-
blicație a Muzeului de literatură
română se pun bazele editării
științifice a unui voluminos corp
de documente literare, în continua-
| rea aceluia început de I. E. Toro-
uțiu. Această muncă de arhivă,
migăloasă și cel mai adesea rămasă
anonimă, de la care altă dată nu
s-a dat în lături un Hasdeu sau
lorga (în domeniul istoriei), are o
importanță deosebită pentru con-
solidarea istoriei literare.
Biografia modernă, bazată pe
caracterologie (ilustrată la noi, în
spirit european, de G. Călinescu),
nu poate fi concepută în afara ac-
tivității arhivistice („goală", poate
zice cu suficiență un publicist
greoi la minte). Revista Manuscrip-
tum îndeplinește, în acest sens, un
rol prestigios, o dovadă fiind și
elogiile cu care a fost întîmpinată
de o seamă de personalități ca
Al. Philippide, Șerban Cioculescu.
Cînd o publicație (și Manuscripturn
este o publicație variată, cu o for-
mulă grafică tot mai îngrijită, și
nu o adunare întîmplătoare de do-
cumente) devine un istrument de
referință în munca istoricului li-
terar, înseamnă că utilitatea și va-
loarea acesteia sînt în afara ori-
cărei discuții.
Ultimul număr al revistei (nr. 1,
1972) confirmă evoluția ei ascen-
dentă, îmbunătățirea metodei dc
editare, ierarhizarea, pe rubrici, a
ineditelor, în funcție de valoarea
lor. Manuscripturn este, de pe
acum, o revistă de cultură cu o
personalitate distinctă. Țelul ei —
reabilitarea documentului (precizat
în editorialul semnat de Al. O-
prea) — e o realitate.
Nu înfățișăm aici un sumar al
[obiectiv^
N. D. Cocea (stingă) și ziaristul Vaier Mitru, la recepția din 1945,
cu prilejul sărbătorii ii primului 1 Mai liber.
primului număr din acest an. Re-
marcăm doar cîteva pagini cu to-
tul semnificative. Mai întîi, o con-
ferință a lui Liviu Rebreanu des-
pre Eminescu (textul urma să fie
rostit în anul 1925, cu prilejul
dezvelirii unui bust al poetului, la
Sînnicolaul Mare). Transcriem cî-
teva rînduri memorabile : „In Emi-
nescu a trăit aevea trecutul și
viitorul neamului românesc, în
opera lui s-a exprimat glasul tainic
al milioanelor de români care au
suferit veacuri multe robia, pre-
cum s-a înălțat nădejdea în îm-
plinirea visului și bucuria cea
mare a realizării unirii ce avea să
vie... El a găsit accentele veșnic
vii ale durerilor și nădejdiilor
noastre de totdeauna. De aceea a
fost poetul neamului în înțelesul
cel mai nobil al cuvîntului".
De un interes excepțional pen-
tru cunoașterea resorturilor intime
ale creației lui Rebreanu este
mărturisirea (din 1943) Cum am
scris „Răscoala* (text comunicat,
ca și precedentul, de N. Liu), o
meditație gravă despre condiția
creatorului, despre marea sa res-
ponsabilitate față de cuvîntul scris,
despre necesitatea independenței
artistului și răsplata ce i se cu-
vine : „Ca să fie o profesiune, scri-
sul trebuie pe de o parte să se
diferențieze, să nu mai rămîie un
diletantism pentru neisprăviții vie-
ții, ci o ocupație pe care n-o pot
îndeplini decît cei chemați anume
și după o muncă mai istovitoare
sufletește ca toate celelalte îndelet-
niciri omenești, iar pe de altă parte
să reprezinte și din punct de ve-
dere social o carieră care, even-
tual, să ofere cel puțin avantagiile
pe care le oferă carierele similare '
'p. 108).
Bogat și interesant este, și în
acest număr, sectorul de corespon-
dență (scrisori provenind de la
I. Budai-Delcanu, Gh. Eminovici,
Hasdeu, Caragiale, Paul Zarifopol,
T. S. Eliot). Revista mai publică o
piesă într-un act de Anton Holban
'prezentată de N. Florescu), un ar-
ticol al lui Ibrăileanu despre Crean-
gă (comentat dc Șerban Cioculescu
în România literară, din 17 febru-
arie), pagini din jurnalul lui Al.
Davilla etc. Fericită este ideea de
a se publica o Cronică a edițiilor
(susținută de Mircea Zaciu).
O singură observație : articolele
lui Vladimir Streinii despre Vencre
și Madonă și Epigonii (rostite la
Radio în cadrul emisiunii Odă lim-
bii române), și „pe care le încre-
dințează acum tiparului' George
Mirea, nu sînt inedite. Ele au apă-
rut întocmai sub titlul Eminescu.
Lectură comentată în Gazeta lite-
rară, nr. 14, din 2 aprilie 1964, p. 1
și 7.
Mihai DRĂGAN
10 — Convorbiri literare
( dintre sute de catarge )
LIMBA
LUI
VASILE
ALECSANDRI
(i)
Datorită unui fenomen numai in parte explicabil, limba
lui Vasile Alecsandri a rămas aproape nestudiată pină
astăzi : deși scriitorul ocupă unul din rolurile cele
mai importante in dezvoltarea literaturii române, nu s-au
scris decit cîteva studii asupra limbii sale. Foarte probabil
cercetătorii n-au abordat această temă din cauza vastității
materialului care ar trebui adunat pentru un studiu te-
meinic al limbii lui Alecsandri.
Limba lui Alecsandri este de o bogăție inimaginabilă.
Scriitorii recurg nu numai la limba literară normală, ci
și la limba tuturor straturilor sociale. Putem spune că, in
opera teatrală a lui Alecsandri, apar toate straturile și ca-
tegoriile sociale ale vremii, în special cele din Moldova,
dar cîteodată și din Muntenia. Atît în comedie cît și in
vodeviluri și farse, în scenete, apar la Alecsandri toate
categoriile sociale. în toate aceste împrejurări, și în altele,
nesemnalate de noi, graiul românesc ,sub diferitele sale
înfățișări, este utilizat pentru caracterizarea personajelor.
Trebuie să facem deosebire între graiul propriu-zis al lui
Alecsandri și acela al personajelor sale. Graiul său se
găsește în poezii, în proza de călătorie și în dramele scrise
Ia sfîrșitul vieții, drame care, avind subiect medieval sau
antic, nu puteau reproduce o limbă veche, arhaică, decît
în parte, și erau scrise tot in graiul lui Alecsandri, graiul
literar al epocii, dar cu variațiile de stil pe care le cereau
temele tratate.
Cercetarea de pină astăzi a limbii literare românești
de pe la 1820—1830 la 1880—1900 prezintă o contradicție
incă neobservată : deși se acordă un rol etxraordinar de
important în dezvoltarea literaturii noastre scriitorilor mol-
dovenii care au activat de pe la 1830 pină la 1880—1900, —
deci scriitorilor din generațiile care au activat după Gheor-
ghe Asachi —, se afirmă că limba literară românească se
definitivează in această perioadă nu în sensul moldovenesc,
ci in sensul muntenesc. Așadar rolul important pe care-1
au scriitorii moldoveni, incepind cu C. Negruzzi, V. Alec-
sandri, Russo, Kogălniceanu și terminind cu Eminescu și
generația socialistă, în dezvoltarea literaturii noastre nu-și
găsește un corespondent în ce privește dezvoltarea lingvis-
tică, in care scriitorii moldoveni s-ar părea că joacă un rol
inlrc marincla $| cullurâ
IO AN ZUB, Rădăuți — Sînteți
intr-un caragialian divorț cu cul-
tura generală, mai ales dacă ținem
socoteală că vă pretindeți culegător
de folclor. Dv. scrieți : «Căci la drept
vorbind am simțit o mare admira-
ție față de creațiile populare ale
poporului C), ale acestui țăran ți
care incă s-ar mai putea multe
scrie ți azi căci cum spunea Sado-
veanu multe drame se petrec dar
care se uită căci le înghite uitarea",
fi ne trimiteți „spre înțelegere
concretă* o piesă .pe care am arul
bunăvoința de a o culege cu multă
răbdare fi cu multă plăcere fi un
deosebit interes*. Trebuia să vă
puneți bunăvoința fi răbdarea in
slujba unei cauze mai bune. Piesa
este „folclor. de mahala, ordinar:
(„Fata: Foaie verde, foaie lată /
Eu iți sint a ta consoartă" etc).
.Vreau să spun multe ți complicate
lucruri* ne anunțați ca preambul
la cele cîteva poezii trimise, care,
dedicate ba „domnișoarei A.*, ba
.dmnif oarei Marinela", sint cam
ca fi „folclorul*. V-am sfătui să
alegeți intre d-ra A. fi d-ra Mari-
nela fi să citiți zdravăn.
intra—sentimente
DAIONI TIBERIU, Clopotina —
Ai numai 12 ani fi nu ești foarte
departe de poezie. Mergi din
carte în carte și vei ajunge poate
pină la ea.
un poet in spe
ION HRINCESCU. Iași — O re-
producem pe cea mai bună din cele
trimise: „POSTBIBLIC". In noap-
tea stelei tale vreau să cad / Din
părul tău luceferi se desprind / La
dreapta ochii tăi luceferi ard / La
dreapta ochii tăi numiți hazard / /
Din părul tău luceferi se desprind /
Insingerind pe cer știuta mea că-
rare / Plutim pe undeva, privind /
Pămintul, Ursa mică. Ursa ma-
re... / / Dar cum cind ochii tăi in
noapte ard / Și-S rătăcit de soare
și de lună / Și-ți mingii părul
intr-ascuns / S-aud in el luce-
ferii cum sună..
pericolul cuvlntului pompos
VASILE ARPADESCU, București —
Ești îmbătat de cuvintele care
zăngăne: moarte solară, cupă ere-
ditară, stropi cromatici, trandafir
cerebral, carte siderală, buzele acus-
tice, pigmentează irizări ș.a.m.d.
Ceva sensibilitate ai. Dar fii atent:
dacă mai scrii măcar o singură
dată un vers ca „înșurubați in re-
gretul gri“, te descalifici iremedia-
bil.
acorduri din drcșalâ
DAN IGNAT, București — E de
groază ce ne trimiți dumneata „cu
ocazia împlinirii a 122 de ani de
la nașterea marelui nostru poet
Mihail Eminescu". Că-i zăpăcești
numele, asta mai treacă-meargă,
dar să-i dedici bazaconii — asta
nu. Interesant e că din cind în cind
mai scapi cite un acord între su-
biect fi predicat.
suflet și literatura
CORA MANOLIU, Fălticeni —
Frumusețile din prozele ce ne-ați
încredințat sint exclusiv frumuseți
ale sufletului dv. duios și gingaș,
dedicat blîndeții și comprehensiunii
generoase — și foarte puțin fru-
museți incumbind artei literare.
Mai trimiteți.
mârfișoare
FLORA MICATA, București —
Proza pe care ați scris-o despre
„mamaia", adică bunica, are intr-a-
devăr valoarea unui mărțișor. Ci-
tiți și răspunsul Corei Manoliu.
poezia c luntia ca istoria
L. CISMAȘU, București — „Nu-
mele tău e lung ca istoria". Acest
vers și virsta ta (16 ani) sint pen-
tru noi o promisiune. De tine de-
pinde îndeplinirea ei. Dar e bine
să afli de pe-acum că poezia e
lungă ca istoria.
improvizatii
NICOLAE NEDEIA, Piatra Neamț,
ne trimite un volum de „Impro-
vizații", care nu-s cu nimic mai
mult decit le arată titlul. Iată una
din ele : „Aici / sint / eu 11 acolo /
tu 1/ ce ! e 1 intre 1 noi Ea
poartă numărul 144, care este 12
la pătrat. Iar 12 înseamnă duzină.
orieu și acsculap
FELIX PONTA, Iași — „Mă pot
mindri cu prietenia poetului con-
stănțean Grigore Sălceanu și a pro-
zatorului suedez Per Olof Ekstrom".
Prietenia e un sentiment care a-
duce pmului minunate satisfacții
și surprize. Pentru că o să deve-
niți medic și pentru că ne cereți
„apreciere sinceră", vă vom vorbi
așa: poezia dv., datorită unei des-
hidratări acute, suferă de anemie
pe un fond de epigonism purulent
(baccilul sorescu) cu complicații
prozogene (sindromul discursită).
Profilaxie: se recomandă deschide-
rea largă a ochilor către inimă ți
a inimii către ce se-ntîmplă-n jur.
In momente de criză sufletească,
o doză bună de clasici.
albumaș
MATEI ZINA GABRIELA, corn.
Mica, Cluj — E poezie de albumaș
ceea ce faceți dv., și Alecsandri a
făcut-o mult mai bine. Sînteți o
perfectă ilustrare a ideii că, pentru
a deveni poet, îți trebuie nu doar
sentimente, ci și resentimente.
pardoseala bunelor intenții
DUMITRU BERCOCI, Gura Hu-
morului — Cele trei poeme ale
dv., pavate cu bune intenții, sint
din păcate tare declamative. Păs-
trînd respect pentru evenimentele
din care se inspiră și pentru vigu-
roasele dv. sentimente, ne declarăm
nemulțumiți de superficialitatea ver-
sificărilor. Pentru a fi sincer în
poezie trebuie să fii întîi poet.
Altfel ești simplu povestitor saca-
dat.
impersonalitate...
G. M. R., lași — In versurile dv.
e tot atita poezie cită primăvară
pe la sfîrșitul lui februarie. V-ați
pus necazurile și observațiile senti-
mentale sub formă de versete, ați
uitat să-l uitați pi Prevert — și
ați obținut niște bucăți pe care le
putea scrie oricare altul. Din cu-
vintele dv. lipsește un om: autorul.
Il mai așteptăm.
tăcere
G. URSU, Brașov
să aveți dreptate, în
poezia.
— S-ar putea
tăcere e toată
OPTIMIST
secundar. în contradicția aceasta a căzut deja G. Ibră-
ileanu, cînd, in lucrarea sa, Spiritul critic în cultura română,
Iași, 1909 recunoscind scriitorilor moldoveni din curentul
popular și istoric, cum l-a numit el, meritul de a fi națio-
nalizat literatura, adică de a fi creat o literatură specific
românească și de a fi îndrumat în această direcție lite-
ratura română, a susținut totuși că in această perioadă,
anume de pe Ia 1830 la 1880, limba literară românească se
fixează in trăsăturile ei de astăzi, recunoscute de toată
lumea — și de Ibrăileanu — cel puțin în domeniul fone-
ticii și al lexicului ca muntene. Ibrăileanu n-a relevat ne-
potrivirea și n-a căutat s-o explice, deși apare clar in ce
fel înțelegea el lucrurile : scriitorii moldoveni de după
1840, anume C. Negruzzi, Alecsandri, Kogălniceanu și alții
iși muntenizează limba, urtnînd sfaturile date de I. He-
liade-Rădulescu lui C. Negruzzi și în general scriitorilor
români in 1836 și după aceea. Ibrăileanu admitea, după
lingvistul ieșean Alexandru Pbilippide, ale cărui idei des-
pre dezvoltarea limbii literare românești Ie-a acceptat, că
limba literară românească a avut, in secolul al XlX-lea,
două variante, una muntenească și alta moldovenească și
că stabilirea capitalei noului stat român, unit, la București,
in 1862, a dus Ia preponderența variantei muntene, care
apoi, cu unele modificări, a devenit limba literară româ-
nească, limba cultă românească. Ibrăileanu vorbea de uni-
tatea acestei limbi literare moderne, pentru că avea in ve-
dere regulile gramticale învățate in școli și urmate de ziare
și reviste, ca și în lucrările științifice. Dar această limbă
nu era unitară stilistic, și nici nu putea fi, cum nu e nici
astăzi, cînd atitea elemente regionale caracterizează stilu-
rile diverse ale limbii literare românești contemporane. Se
știe că, în numele acestei unități a limbii literare, Mace-
donski n-a acceptat limba cu moldovenisme a lui Eminescu,
iar Ovid Densușianu u-a acceptat limba cu ardelenisme a
lui Coșbuc și cea cu moldovenisme a lui Sadoveanu, consi-
derîndu-i pe aceștia, ca și Macedonski pe Eminescu poeți
regionali.
în aceeași situație ar trebui să socotim și pe Alecsandri
dacă ne-am situa pe punctul de vedere al lui Macedonski
și al lui Densușianu : limba lui Alecsandri prezintă atît de
multe elemente moldovenești față de cea literară de astăzi,
îneît nu ar avea dreptul să fie apreciată ca literară. Dar
realitatea lingvistică a fost și este alta : limba literară româ-
nească n-a fost niciodată unitară pînă pe la 1880 și chiar
după aceea : vrem să spunem n-a fost așa de unitară ca
limba română literară de Ia sfîrșitul secolului trecut și de
astăzi, ci a prezentat mereu variante regionale. Cum am
mai spus mai înainte, am numit aceste variante regionale
ale limbii literare românești dialecte literare, plecînd de
la o expresie utilizată de școala lingvistică franceză și mai
ales de școala lingvistică din Praga. Activitatea literară a
lui Alecsandri se situează mai toată înainte de aproxima-
tiva unificare a limbii literare românești de pină prin
1870—1880, iar limba sa este o ultimă formă, o ultimă în-
carnare a variantei moldovenești a limbii literare. Dar se-
colul al XlX-lea fiind caracterizat prin tendința de unifi-
care a limbii literare românești, vom găsi și la Alecsandri,
destul de timpuriu, și tendința de unificare a limbii.
G. IVANESCU
(urmare din pag. 9)
Ceea ce în mod obișnuit ar fi fost
o înțelegere sau o dovadă a lipsei de
tact pedagogic se transformă într-o
măsură represivă cu nebănuite conse-
cințe, căci maturizarea lui Andrei Sa-
bin se produce mai mult sub înrîuri-
rea circumstanțelor și într-un sens
impus, decît ca urmare a unor pre-
dispoziții interioare sau a unei alegeri
conștiente. Odată exmatriculat, Andrei
Sabin nu mai are posibilitatea de a
opta, înaintea lui se deschide un sin-
gur drum. Bombardamentul, refugiul,
participarea la luptele antifasciste —
toate acestea nu sînt atît împrejurări
modelatoare, formatoare de conștiință,
ci evenimente care se impun cu atîta
forță îneît deliberarea sau încercarea
de a înțelege nu mai sînt cu putință.
Dacă întîia parte a romanului înfăți-
șează căutările eroului, el aproape
dispare în cea de a doua, pierzîndu-se
în mulțime, devenind unul printre
alții : acțiunea înlocuiește frămîntă-
rile, dar nu ca urmare a ajungerii la
un rezultat anume, ci ca probă a su-
premației faptei asupra gîndului. In-
cepînd ca un roman al unei expe-
riențe personale, Străinul sfîrșește prin
a se preface într-o amplă frescă so-
cială, în care sînt surprinse tipuri și
atitudini a căror motivație rămîne
exterioară ; chiar Andrei Sabin pierde
din profunzime și complexitate, trans-
formîndu-sc dintr-un caz particular
într-un personaj ilustrativ, iar exis-
tența lui nu mai este o dramă indi-
viduală, ci un destin reprezentativ
oglindid o evoluție generală. înțelesul
acestei modificări ar fi că în epocile
de mare agitație elementul individual
prezintă o importanță minoră în ra-
port cu datele generale ; nu procesele
de conștiință sînt definitorii pentru
un personaj, ci actele lui, iar acestea
sînt determinate exclusiv de poziția
socială și politică. Dacă în prima
parte a romanului satira și pamfletul
sînt justificate, prin aceea că proti-
pendada orașului este privită cu ochii
adolescentului însetat de puritate și
adevăr, disprețuind convenționalismul
și lipsa de preocupări spirituale, în a
doua secțiune șarja nu-și mai găsește
rostul, aici fiind vorba de o cronică
.obiectivă1". îneît, datorită reducției
tot mai accentuate a personajelor și
progresivului deficit de omenesc, ro-
manul ia către final forma unei suc-
cesiuni de panouri.
Spre deosebire de Străinul, Setea
este încă de la început romanul unei
TITUS POPOVICI
acțiuni colective, în care locul prin-
cipal este atribuit masei țărănești ;
probabil că una dintre intențiile scri-
itorului a fost de a continua și con-
cura pe Rebreanu la un nivel superior
din punct de vedere istoric, înfățișînd
adică lumea satului nu sub aspectul
de gloată, de mulțime indeterminată
trăind instinctiv, asemenea unui uriaș
organism primar, ci în momentul do-
bîndirii conștiinței de sine. Dificulta-
tea întreprinderii este enormă și Ti-
tus Popovici nu a găsit o soluție mul-
țumitoare, fiindcă Setea a devenit
romanul unor traiectorii individuale ;
mai mult, prezența literară cea mai
vie nu o au țăranii, ci doi intelectuali
și un sătean, Găvrilă Ursului, care se
îndepărtase de lumea propriu-zisă
rurală. Acesta din urmă este ceea ce
se numește în chip obișnuit o „vic-
timă a istoriei", deoarece vinovăția
lui nu este de a se fi comportat în-
ir-un anumit fel într-o împrejurare
dată, ci de a fi întemeiat un mod de
viață care nu poate rezista în violenta
confruntare care divizează satul în
tabere fățiș opuse. Atitudinea auto-
rului este exemplară în acest caz, des-
trămarea familiei lui Găvrilă Ursului
fiind narată fără îngroșarea excesivă
a liniilor cum se întîmplă uneori în
acest roman prin o păgubitoare în-
clinație sarcastică. în schimb, Mitru
Moț parcurge cît se poate de repede
„drumul înțelegerii", acest personaj
fiind un fel de Mitrea Cocor, mai
maleabil, căci sînt suficiente cîteva în-
tîmplări pentru a se lepăda de vechile
deprinderi, metamorfozîndu-se surprin-
zător într-un model al unei lumi care
abia se năștea I Mai complicată este
evoluția învățătorului George Teodo-
rescu, unul dintre cele mai viabile
tipuri de comuniști din literatura nouă,
personaj complex și mistuit de o lu-
ciditate activă („încurcătura lui ve-
nea din faptul că trebuia să joace un
rol pentru care nimic nu-l pregătise
și care îl depășea"), în contrast cu lu-
ciditatea neputincioasă a lui Suslă-
nescu, la care capacitatea de reflecție,
hipertrofiată, devine un factor inhibi-
tiv. Conceput ca o împletire armonică
de destine individuale, romanul tră-
iește prin cîteva portrete memorabile,
deși cantitatea de clișee nu lipsește.
Lumea din Moartea lui Ipu este
foarte apropiată de cea din romanele
anterioare; sînt reluate cîteva perso-
naje, iar cadrul este același — sfîr-
șitul războiului. Dar cîtă vreme în
Străinul și Setea evenimentele sînt
văzute din afară, în Moartea lui Ipu
totul se organizează în funcție de o
conștiință implicată. O subiectivitate
agresivă, modificînd toate contururile,
a înlocuit „obiectivitatea" romanelor
și abia acum se relevă la adevăratele
dimensiuni jugularea exploziei adoles-
centine din Străinul prin încadrarea
într-un tipar rigid. Războiul este o
prezență copleșitoare, sub apăsarea că-
ruia adevărata față a personajelor se
dezvăluie fără vrere ; maturii sînt stă-
pîniți de instinctul de conservare, în
vreme ce un adolescent și un slab de
minte sînt investiți cu rolul de singuri
apărători ai valorilor morale. Ipu, pros-
tul salului, acceptă să se sacrifice
pentru a salva colectivitatea și această
răsturnare de roluri — căci numai
nebunul se arată a fi om — sugerează
degradarea teribilă a valorilor într-o
lume viciată de inechități sociale. „Con-
damnarea la moarte" pe care o hotă-
răște, simbolic, singurul prieten al lui
Ipu, un copil trăind mai mult în ima-
ginație, vestește sfîrșitul inevitabil al
acestei lumi.
11 — Convorbiri literare
în traducerea lui Ștefan Aug. DOINAȘ
Renouveau
întoarcerea primăverii
Le printemps maladif a chasse tristement
L'hiver saison de l’art serein l’hiver lucide,
Et, dans mon etre a qui le sang morne preside
L’impuissance s'etire en un long bâillement.
Des crepuscules blancs tiedissent sous mon crane
Qu’un cercle de fer serre ainsi qu’un vieux tombeau
Et triste, j’erre apres un reve vague et beau.
Par Ies champs ou la seve immense se pavane.
Puis je tombe enerve de parfums d’arbres, las,
Et creusant de ma face une fosse â mon reve,
Mordant la terre chaude ou poussent Ies lilas.
J’attends, en m’abiimant que mon ennui s'eleve. . .
— Cepedant l’Azur rit sur la haie et l'eveil
De tant d'oiseaux en fleur gazouillant au soleil.
Bolnava primăvarâ gelos a prăbușit
Iarna, sezonul artei senine, iarna treaza,
Și-n trupul meu in care un singe sur filtrează
Se-ntinde neputința-n căscat fără sfirțit.
Alb lincezesc în mine amurguri fără viață
Și-un cerc de fier mă stringe ca un străvechi mormint
Și, trist, gonesc o umbră de vis confuz ți sfint.
Pe cimpuri unde seva umflată se răsfață.
Apoi, stirnit de arbori cu reci mirosuri, zac
Scurmind un șanț cu fața ca să-mi astimpăr visul
Muțcînd țarina caldă sub crengi de liliac,
Și aștept, surpat in mine, să filfiie plictisitul...
- Insă Azurul ride pe gard și răsăritul
Atitor păsări simple-nsorindu-ți ciripitul.
Angoisse
Neliniște
♦
Je ne viens pas ce soir vaincre ton corps o bete
En qui vont Ies peches d’un peuple, ni creuser
Dans tes cheveux impurs une triste tempăte
Sous l’incurable ennui que verse mon baiser ;
Je demande ă ton lit le lourd sommeil sans songes
Planant sous Ies rideaux inconnus du remords,
Et que tu peux gouter apres tes noirs mensonges,
Toi qui sur le neant en sais plus que Ies morts.
Car le Vice, rongeant ma native noblesse
M’a comme toi marque de sa sterilite
Mais tandis que ton sein de pierre est habite
Iată — reprezentate prin
două serii de cite trei sone-
te — punctele intre care se
înscrie evoluția poetică a lui
Mallarme. Marcate puternic
de influența lui Baudelaire
(antiteza dramatică spleen-ide-
al, sentimentul neputinței,
obsesia erotică, imaginea fe-
meii impure, spaima de sin-
gurătate, tutela cumplită a
neantului fi tentația insen-
sibilității atc.J, primele trei
sonete — Întoarcerea primă-
verii, Neliniște și Tristețe de
vară — aparțin primei peri-
oade de creație, sensibilă în-
că la teme romantice și par-
nasiene : expresia, tensionată,
e clară, posedă o forță con-
cretă a imaginii, vibrează de
pasiune reținută. Exceptind
șlefuirea formală, precum și
cîteva „metafore obsedante",
nimic nu anunță încă des-
carnata algebră poetică de
mai tîrziu.
Celelalte trei sonete, gru-
pate chiar de către autor in-
tr-un fel de triptic, aparțin
ultimei perioade a activității
sale. Înrudite îndeaproape
printr-o temă comună, aceea
a absenței, tipic mallarmeia-
nă (I — absența de foc, II —
absența de lumină, III — ab-
sența de pat), ele surprind
trei momente in timp (I —
amurgul. II — noaptea. III —
zorile) și dezvoltă imagistica
legată de trei obiecte famili-
are (I — o consolă, II — un
candelabru, III — perdeaua
unei ferestre). Intr-un decor
de interior, aproximativ a-
celași dar privit din unghiuri
diverse, poetul cîntă aceeași
temă: absența Frumuseții
(sau Frumusețea ca Absen-
ță). In primul sonet, în locul
unui foc adevărat (simbol al
orgoliului creator) ne întâm-
pină doar reflexele lui (a-
murgul și licărul înghețat al
consolei) care fac ca trofe-
ele din odaie („bogate") să i
se pară în ruină („căzind"),
pîndite de gerul abstracțiu-
nii. In al doilea, candelabrul
— silf al plafonului — se în-
trerupe brusc, fără a înflori
in vîrful tijei sale flacăra do-
rită ; acest silf e poetul în-
suși, „potir de nesecată vădu-
vie" (a luminii), care nu iz-
butește să se aprindă ca un
trandafir în întuneric, deoa-
rece părinții săi („cele două
guri", în original : „ma me-
re" și „son amant") n-au fost,
nici unul, credincioși acelu-
iași vis" („Himeră") pe care
l-a hrănit el. In cel de al
treilea, fluturarea unei per-
dele pe o fereastră deschisă
ne sugerează un pat absent;
dar această imagine e una a
nașterii, nu a morții („zbor,
nu giulgiu de-ngropat"); căci
Poetul, îndrăgostit de pro-
priul său Vis artistic, se naș-
te tocmai dintr-un „gol mu-
zical", întocmai ca o melodie
din pîntecul scobit al unei
mandore.
Așadar, sub aparența unui
discurs cifrat, dificil de elu-
cidat pentru un cititor insu-
ficient pregătit, sintaxa con-
densată și abruptă a lui Mal-
larme conține, indiscutabil, o
semnificație; iar lirismul a-
cesta, impersional (mai ales
dacă-l comparăm cu expre-
sia din primele sonete), tră-
dează o emoție și o dramă
artistică, sublimate la maxi-
mum.
Șt. Aug. D.
I
Tout Orgueil fume-t-il du soir,
Torche dans un branle etouffee
Sans que l’imortelle boufee
Ne puisse â l'abandon surseoir !
La chambre ancienne de l'hoir
De maint riche mais chu tropee
Ne serait pas meme chauffee
S'il survenait par le couloir.
Affres du passe necessaires
Agrippant comme avec des serres
Le sepulcre de desaveu,
Sous un marbrd lourd qu'elle isole
Ne s’allume pas d’autre feu
Que la fulgurante console.
Par un coeur que la dent d’aucun crime ne blesse,
Je fuis, pale, defait, hanțe par mon linceul,
Ayant peur de mourir lorsque je couche seul.
Nu vin in seara-aceasta să-ți birui trupul, fiară
In care-o gintă-ți mină păcatul, nici să-asmut
In pletele-ți impure o patimă amara,
Plictisul incurabil ce-l vărs intr-un sărut.
Cer patului tău somnul adine ți fără umbre
Plutind sub remușcarea cu pluș deconcertant,
Și-n care guști ecoul minciunii tale sumbre,
Tu care știi ca morții mai mult despre neant.
Căci Viciul, care-mi roade noblețea din vechime,
Mi-a pus ca ție semnul sterlității sale,
Ci-n timp ce sinu-ți rece ascunde protector
O inimă neatinsă de colții vreunei crime,
Eu fug sleit ți palid, gonit de giulgiuri pale
Și nu pot să dorm singur de spaima că-am să mor.
Tristesse d’ete
Orice Orgoliu scade-n fum,
Fâclie-n clătinări strivită
Suflarea serii nu evită
S-abdice fără moarte-n scrum.
Odaia veche-n care-acum
Bogate dar căzind ezită
Trofee nici n-ar fi-ncălzită
Urmașului geros de drum.
Trecute chinuri necesare
Ce-nșfacâ lacome ca-n gheare
Mormintul renegării crunt.
Sub greaua marmură garantă
Nu pilpiie alt foc mărunt
Decit consola fulgurantă.
II
Surgi da Io croupe et du bond
D'une verrerie ephemere
Sans fleurir la veillee amere
Le col ignore s'interrompt.
Je crois bien que deux bouches n’ont
Bu, ni son amant ni ma mere,
Jamais â la meme Chimere,
Moi, sylphe de ce froid plafond I
Le pur vase d’aucun breuvage
Que l’inexhaustible veuvage
Agonise mais ne consent,
Naif baiser des plus funebres I
A rien expirer annoțant
Une rose dans Ies tenebres.
Tristețe de vară
»
Le soleil sur le sabie, o lutteuse endormie,
En l'or de tes cheveux chauffe un bain langoureux
Et consumant l’encens sur ta joue1 ennemie,
II mele avec Ies pleurs un breuvage amoureux.
De ce blanc flamboiement l'immuable accalmie
T’a fait dire, attristee, 6 mes baisers peureux,
„Nous ne serons jamais une seule momie
Sous l'antique desert et Ies palmiers heureux I"
Mais ta chevelure est une riviere tiede,
Ou noyer sans frissons l’âme qui nous obsede
Et trouver ce Neant que tu ne connais pas I
Je goiiterai le fard pleure par tes paupieres
Pour voir s'il soit donner au coeur que tu frappas
L'insensibilite de l’azur et des pierres.
Din salt ți crupă-naripat
Intre cristale efemere
Fără-a-nflori amar veghere
Gîtu-ncetează ignorat.
Știu bine că n-am fost chemat
Din două guri sorbind plăcere
Nicicind aceleiași Himere,
Eu, silf pe-acest plafon brumat I
Potirul pur in care-nvie
Doar nesecata văduvie
Agonizează dar nu vrea
Naiv sărut dintre funebre !
Să-și piardă râsuflare-an ea
Vestind o roză in tenebre.
III
Une dentelle s’abolit
Dans ie doute du Jeu supreme
A n'entr'ouvrir comme un blaspheme
Qu'absence eternelle de lit.
Cet unaime blanc conflit,
D'une guirlande avec la meme,
Enfui contre la vitre blăme
Flotte plus qu'il n’ensevelit.
Mais, chez qui du reve se dore
Tristement dort une mandore
Au creux neant musicien
Telle que vers quelque fenetre
Selon nul ventre que le sien,
Filial on aurait pu naître.
Soarele, amazoană, ce dormi pe țărm, învie
In aurul din plete un languros scăldat
Și, aromindu-ți fața rivală cu tămiie,
Un filtru de iubire din plîns a inundat.
A-nvăpăierii albe stabilă acalmie
Ți-a smuls cuvint cînd, tristă, gingaș te-am sărutat :
„Noi niciodată fi-vom o singură mumie
Sub palmierii mindri-n pustiul derutat 1“
Dar părul tău e-o apă cu încropit răsuflet,
Ca să-necăm, alene, apăsătorul suflet
Descoperind Neantul ce-ți este incă-ascuns I
Eu fardul plins al pleoapei voi bea-n nisipul vetrei,
Să văd de varsă-n pieptul pe care l-ai străpuns
Insensibilitatea azurului ți-a pietrei.
Piere-o dantelă-n flux crispat
La jocul nalt de vămi fluide
Ca-ntr-un blestem ce-ntredeschide
Doar lipsa vețnică de pat.
Acest spumos conflict săpat
De-un văl cu sine se decide
Fugind prin sticlele livide
A zbor nu giulgiu de-ngropat.
Dar celui care-un vis adoră
Mihnită doarme o mandoră
Cu gol scobit și muzical
Incit la geamul ce se cască
Din nici un pintec, filial,
Decît al ei putea să nască.
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatura editata de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista Romania
Redactor șef : CORNFIIU STFFANACHE
Redacția : lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242. 17287 Administrația : București, Șoseaua Kiseleff. nr. 10. tel 183399. Tiparul: I. P. lași