prefațat de Const. Ctopraga).
Municipiului Dw*
MU DE LECTURA
Ca Peter Schlemil umbră nu mai am,
Ca el, se pare, voi găsi-o-n moarte,
Cind dincolo de soarele din geam
Voi răscoli lumina mai departe,
Voi scrijela neantul c-un surîs,
Voi liniști pămintul c-o idee,
Spunîndu-mi, cind va fi de plins, de ris,
Că n-o să-mi ia nici timpul ce-o să-mi dee
Această scufundare-n univers,
Voita rătăcire printre stele
De boarea lor pe fruntea arsă șters,
Rănit din nou, nemîngîiat ca ele. . .
despre critică
Un adevăr arhicunoscut : oame-
nii nu pot fi apreciați după
intențiile lor ci după fapte. In
cîmpul literaturii lucrurile nu se
schimbă, sau n-ar trebui să se schim-
be. Pentru că. în ultimă instanță,
scriitorii nu sînt mari și mai puțin
mari, după cum am dori noi sau in-
tențiile lor. Locul fiecăruia nimeni
nu-l poate stabili, acesta este deter-
minat, în timp, de valoarea „faptelor",
adică a cărților. Ele îl definesc pe au-
tor, ne „vorbesc" despre el, dincolo
de aprecierile critice de măment. Ele
se susțin singure sau mor singure.
Totul depinde de valoarea lor artis-
tică, de viața autentică ce o încorpo-
rează. In rest, nimic nu mai con-
tează.
Această afirmație nu umbrește cu
nimic rolul criticii. Necesitatea ei arhi-
demonstrantă, este indiscutabilă. Ac-
tivitatea de creație nu poate fi lipsită
de critică, de spiritul critic, aspru și
generos, constructiv și negator, în a-
celași timp. Permanenta tensiune din-
tre aceste două laturi s-a dovedit a
fi de fapt una din forțele fundamen-
tale ale dezvoltării literaturii. Dar nu-
mai atunci cind pleacă de la speci-
ficul și perspectiva creației, actul cri-
tic își îndeplinește menirea. Subliniem
acest fapt, fiindcă uneori, intră in
funcțiune, ici și colo, un soi de critică-
proptea sau critică făcătoare de pres-
tigiu prin orice și oricum. Evident, în
asemenea cazuri, lucrurile trec pe ul-
timul plan, ele devin doar un pretext
pentru respectivul critic de a aduce
niște elogii unui prieten intim, sau
unui autor de care, cîndva, poate să
aibă nevoie. Este astfel o „critică"
făcută omului și nu cărții, principiile
după care trebuie să funcționeze spi-
ritul critic sînt înlocuite cu întrebarea :
cine este omul ? De aici dereglarea
autenticei ierarhizări de valoare care,
și fără aceste fenomene nocive, este
extrem de dificil de realizat. In ana-
liza sa, criticul ar trebui să fie eli-
berat de orice prejudecăți, de orice
date străine literaturii, el nu trebuie
să aibă în vedere decît respectiva lu-
care. Aceasta este premisa unei cri-
tici deschise, sincere și la obiect, sti-
mulatoare chiar prin actul negației,
a unei critici în stare să rostească
adevărul. Astfel. critica nu-și în-
deplinește misiunea, devine nu nu-
mai inutilă, ci dăunătoare. Pronun-
țîndu-se cu da asupra unei cărți lip-
site de valoare, sau ocolind strate-
gic negația din nu știm ce consideren-
te și „obligații", criticul, în loc să
ajute literatura și pe cititori, aduce
confuzii, derutează. Exemple ? Este
deajuns să vedem cărțile care zac în
librării de ani de zile (și ce „frumos"
au fost lansate !), să răsfoim colec-
țiile revistelor (și vom da lesne peste
elogii fără rezerve la niște tomuri
care au murit odată cu apariția).
De aceea, pe bună dreptate, docu-
mentele pe partid, privind viața noas-
tră spirituală, au atras atenția asu-
pra carențelor serioase ale criticii.
Din fericire sînt destui critici care
își respectă profesio, și mai există bu-
nul simț a) cititorilor de a se orienta
aproape cu precizie spre valoare.
Dar asta nu înseamnă să trecem cu
vederea carențele amintite, să nu le
dezvăluim. Pentru că ele, așa cum
am spus, nu sînt numai inutile, dar
aduc, in cîmpul literaturii, o oarecare
dezorientare. Un sondaj în rindul citi-
torilor ar pune in lumină foarte preg-
nant cele afirmate aici. Redacția noas-
tră și-a dat seama de aceasta și cu
prilejul întîlnirilor sale cu cititorii. La
ultima intilnire, cu profesorii de lim-
bă și literatură română din munici-
piul lași, marea majoritate a opiniilor
(pe care le publicăm în acest număr)
au vizat tocmai neajunsurile criticii,
lipsa ei de combativitate, tendința
de multe ori subiectivistă.
Critica poate lansa zgomotos o
carte, dar hu-i poate aduce și valoa-
rea, dacă n-o are. Cititorul, firește
curios, o cumpără, o citește, și rămî-
ne descurajat, descumpănit. El are
acum nevoie, mai mult ca oricînd, de
o critică sinceră, scrisă clar. Pentru
că un reflex al incifrării, venit parcă
dinspre poezie și proză, atinge și
critica. Te afli uneori în fața unor a-
semenea texte și te întrebi : unde este
răspunsul criticului ? Cauți zadarnic,
fiindcă este absent In schimb abun-
dă în tot felul de noțiuni (pe care
unii nici nu le stăpînesc suficient),
in piruete inutile, „artistice", fie să
epateze fie să ocolească adevărul.
Critica nu o pot forma articlieri de
mare labilitate, ci oameni pregătiți,
cu respectul față de carte și adevăr.
Dar nu numai unii dintre critici sau
improvizați în critici umbresc cărțile
și prestigiul lor. Să recunoaștem că
asemenea umbre vin și din partea
unor scriitori. La unii, intoleranța
merge atît de departe, încît își în-
chipuie că fiecare cuvînt al lor este
perfecțiunea întruchipată. De aici,
(continuare în pag. 11)
Începuturile epicii
culte stau sub
auspiciile directe
ale evenimentului, ale
evenimentului social, cu
precădere. Istoria fi dom-
nii ei au „comandat"
primele cronici. Azi ne
place să numim un
roman social bun cro-
nică a cutărei epoci.
Distanța dintre cronica
lui Ureche și aceasta
din urmă e aceea dintre
sensul propriu și cel figu-
rat, dintre cuvintul o-
bișnuit și metaforă.
Cuvintul epocă il „a-
pasă" pe scriitor tot a-
șa cum il apasă cuvin-
tul om. Epoca înseam-
nă oameni in timp, iar
scriitorul, la rindul
său, a fost întotdeauna
un om al timpului, un
atent tălmăcitor de
sensuri. Toate marile
mutații de coloratură
istorică, socială și po-
litică sînt prinse și fi-
xate de litera scrisă.
Prin specificul său, ro-
manul, asemeni epo-
peii din vremurile mai
vechi, se dovedește a fi
cel mai apt in surprin-
derea evenimentului, in
evidențierea semnifica-
țiilor, apărînd într-o
ipostază dublă: de do-
cument și de meditație.
Neîndoielnic, istoria
neamului nostru, spira-
la prefacerilor ei poate
fi refăcută umăniuJ
firul marilor realizări
epice. Romanul. înseam-
nă în multe privințe
sociologie aplicată. El
socialul și vîrstele
romanului românesc
argument
stabilește determinări
concrete, cauzalități in-
time, încearcă reconsti-
tuiri și evaluări. Pre-
zența socialului în ro-
man apare încă de la
începuturi ca o necesi-
tate. De la obirșie pină
azi romanul se resimte
puternic de pe urma
evenimentului cu im-
plicații sociale, astfel
incit e foarte greu de
precizat care dintre ca-
podoperile epicii noas-
tre se află la periferia
socialului. Socialul în
expresia sa cea mai ge-
nerală înseamnă viață,
viață în timp și spațiu
și nimeni nu poate sus-
ține că marea literatură
ar avea alergie la via-
ță. Voluntar sau nu,
romanul justifică exis-
tența unui personaj prin
plasarea acestuia in-
tr-un context social
determinat, prin rapor-
tarea lui la caracteris-
ticile principale, obiec-
tive ale societății. Idea-
lurile scriitorului pot fi
desprinse tocmai din
această relație com-
plexă, ridicată în planul
operei la rang de au-
tenticitate. însuși con-
ceptul de umanism, a-
tit de propriu oricărei
manifestări artistice,
subînțelege atitudinea
scriitorului față de lu-
mea in care trăiește, e-
valuarea acestei lumi
de la înălțimea unor
principii.
Epoca actuală — e-
pocă in care preface-
rile de ordin social se
identifică în permanen-
ță cu cele mai nobile
aspirații ale poporului
nostru — oferă roman-
cierului posibilitatea de
a-și racorda în chip
firesc crezurile etice și
estetice, concepția sa
materialistă despre lu-
me și societate la di-
mensiunile majore ale
unei realități în conti-
nuă devenire.
Indiscutabil, romanul
românesc de la origini
pină în prezent închi-
de in el o istorie, așa
după cum el își făureș-
te o istorie a sa pro-
prie, purtind semnul u-
nei evoluții interioare.
In cele ce urmează (vezi
pag. 2,3, 4,) se încearcă o
succintă panoramă a ro-
manului românesc văzut
din unghiul permanenței
socialului, urmărindu-se
în paralel etapele u-
nor acumulări de or-
din estetic ce au dus
la cristalizarea unei
specii literare.
SOCIALUL
SI VÎRSTELE
9
Cu puțină larghețe putem considera, ca o primă for-
mă, embrionară și încă nestructurată, de roman so-
cial istoria ieroglifică a lui Cantemir. Această vastă
alegorie transparentă, generată de realități contem-
porane travestite în manieră bestiaro-carnavalescă este un
■ roman cu tîlc' ; Călinescu vede în el un „adevărat Ro
man de Renard românesc" (Compediu, E.P.L., 1963, p. 29),
iar G. Ivașcu, un roman social cu „chei", menit a fi gus-
tat de contemporani în felul — să zicem — al Bietului
loanide" (Ist. lit. rom., E.S., 1969, t. I, p. 249). Opera lui
Cantemir e o prodigioasă țesătură de evenimente și rela-
ții, de portrete și aluzii, toate sugerate de viața socială
și politică a vremii. „Istoria ieroglifică poate fi asemuită
unui roman social prin toată acea substructură, pe care se în-
temeiază fabulația și care nu e alta decît însăși viața
principatelor moldovenesc și muntenesc, în decurs de
17 ani, între 1688 și 1705 (...), viață politică în primul
rînd, ale cărei ițe răsucite și încurcate de continue riva-
lități pentru domnie sînt trase cu brutalitate de la
ÎNCEPUTURI
Poartă, din Ceatatea Epitimii sau a Poftei, cum îi spune
Cantemir în romanul său și pentru care desenează și u
prea sugestivă gravură" (Perspessicius, Mențiuni de isto-
riografie literară și folclor, E.S.P.L.A., 1957, pp. 293, 294).
Lucrare fantastă și insolită, în care existența sociala
e insinuată la modul grotesc și încifrat, Istoria ierugh-
fică este totuși, din punctul de vedere al acestor însem-
nări, mai mult o anticipare, o latență, un roman social
posibil prin reducțiuni, condensări și devoalări. Sem-
nificația ei, din unghiul nostru, stă în violenta împlîn-
tare a socialului în scrisul artistic.
Dar, dincolo de această timpurie bătaie de gong, ade-
vărata preistorie a romanului social românesc se joacă
pe scena atît de aglomeratului secol al nouăsprezecelea.
Pînă la 1850, proza noastră însemna ceva prin me-
morialul de voiaj al lui Dinicu Golescu (1826), Alexandru
Lăpușneanu (1840) al lui C. Negruzzi, nuvelele lui Alec-
sandri (Buchetiera.. n Istoria unui galbin..., O preum
blare...; 1840—1844) și ale lui Asachi (Svidrighelo și
Ruxanda Doamna).
In materie de roman, am avut din belșug (relativ, firește)
„traducțiuni" și chiar teoretizări... avant-la-lettre. Se tăl-
măcise în 1815 Istoria cavalerului de Grie și a iubitei sale,
Manon Lesco, în 1831 Pavel și Virginia, în 1835 Dracul
șchiop, în 1836 Gil Blas, Noua Eloisă, în 1839 Intimplările
lui Lăzărilă Torma, în 1840 Suferințele junelui Werter. Se
contura astfel un gust pentru povestirea picarescă și sen-
timental-moralizantă. (Cf. Teodor Vîrgolici. Începuturile ro-
manului românesc. E.P.L., 1963, passim).
Prima tentativă de roman, și anume de roman social
chiar, aparține lui Ion Ghica (descoperit în 1955 și pub-
licat în 1959 de D. Păcurariu). Este vorba de Istoria lui
Alecu, (1848—49) satiră a parvenitiștilor ce dezavuau țelu-
rile pașoptiste, concepută printr-o textură de avataruri so-
ciale al căror protagonist este junele Alecu, „un soi de
Jerome Paturot românesc" după părerea unuia din primii
cititori ai lucrării, Alecsandri, care o apreciază pentru că
„bate în moravurile și defectele societății noastre din Bu-
curești" (Eug. Carcalechi, Despre două scrieri necunoscute
ale lui Ion Ghica, Arhiva, 1/1906, apud T. Vîrgolici, op.
cit.).
Tainele inimii, fragment de roman, atribuit în mod cert
de N. lorga lui Mihail Kogălniceanu, urmărea, în intenția
autorului, direcții asemănătoare. Atent la culoarea locală
și la fixarea circumstanței istorice, Kogălniceanu tin-
dea spre un panopticum al situației sociale și morale în
Moldova de la amiaza veacului, întru vituperarea patrio-
tismului bombastic, a nobilitarismului veleitar, a cosmo-
politismului. Tehnica era balzaciană, cu portretizări „ex-
haustive".
Poate părea paradoxal ca, după o întîrziere atît de pre-
lungă (în context european), cînd însuși termenul de roman
— romanț, romans — se strecoară în terminologia literară
abia prin 1830 și cînd apetența publicului era formată în
direcția sentimentalului și a picarescului — primele plăs-
muiri romanești să aibă o coloratură nu afectiv personală,
cum ar fi fost de așteptat, ci dimpotrivă : intens și volun-
tar socială, moralistă și moralizantă. O explicație găsim în
lorga : „O adevărată dușmănie, firească și neîmpăcată, se
pornise. 1848 adunase dihonia ce nu se mai putea înlătura ;
el împărțise pentru mulți ani pe fiii patriei în oameni
vechi, aristocrați, și apărători ai libertății, în _ «fanarioți»
și «europeni», care	nu-și	mai	putea întinde mîna. După
sfîrșitul revoluției,	unii	erau	în țară,	tremurînd asupra
triumfului lor, ceilalți împănaseră Europa, încălzind u-se
și hrănindu-se, în	nesiguranța	lor de	boemi desperați și
prigoniți, printr-un	ideal	ce se	întărea	și se îmbogățea în
atingere cu nenorocirea. Erau două curente neîmpăcate
(...). Acest antagonism trebuia să-și găsească întruparea
și în forma literară așa de cuprinzătoare, de îndrăz-
neață, de războinică a romanului social" (ist. lit. rom.
în veacul al XlX-lea, Minerva, 1909, t. III p. 193).
Cuprinzătoare, îndrăzneață, războinică — jintr-adevăr,
așa era concepută formula genului proteic (și anteic!)
în epocă. Romanul era utilizat ca „școală politico-mo-
rală" și ca tribună a problemelor sociale acute (v. și
Silvian losifescu, In jurul romanului, ed. 2, E.S.P.L., 1961,
pp. 212, 213).
Se cuvine menționat, în aceste lapidare note despre pre-
istoria romanului de orientare socială, un foarte interesant
„teoretician" al genului. E vorba de Pantazi Ghica, semnatar
de altfel a două producțiuni romanești personale, Un boem
român și Don Juanii din București (1860 și resp. 1861). Te-
zele sale, naiv formulate, acuză totuși, ca fond, contempo-
raneitatea cu un Stendhal sau un Balzac. „Un romanț —
socotește Pantazi Ghica — este totdeauna tabloul societății,
critic al răului, al vițiului, prejudițielor..." (Mai trebuie
remarcată gravitatea și modernitatea eternă a acestui
crez ?). „Romanțul este studiul vieții". (Balzac se considera
doctor în științe sociale !). Implicația militantă nu-i era
străină lui Pantazi Ghica : „Nu, inspirațiunile noastre sînt
pentru săraci, pentru nefericiți, vor răsuna totdeauna în
accente de libertate, de naționalitate, de iubire...". Con-
știent că „sîntem încă foarte departe de Comedia umană",
Pantazi Ghica propune sforțarea pentru izvodirea de
„romanțe de obiceiuri cari să ne reprezinte cîte o față
numai a societății noastre", și aduce chiar formula de
„comedie socială" (cf. T. Vîrgolici, op. cit.).
Preparat de romanele (aproape toate cu osatură socială)
ale lui Al. Pelimon, Hoții și Hangiul (1853) și Bucur, is-
toria fundării Bucureștilor (1858), Bolintineanu, Manoil
(1855) Elena (1862) și Doritorii nebuni (1864), V. A. Ure-
chia, Logof. Baptiste Veleli (1855), Pantazi Ghica precum
și de romanele de „mistere* (variantă teoretizată chiar de
Kogălniceanu pentru romanul social), ca Misterele căsă-
toriei (1861) de C. D. Aricescu, Misterele Bucureștilor (1862)
de G. Baronzi și Mistere din București (1862) de I. M.
Bujoreanu — apare în 1863, prima carte românească ce
merită, fără concesii de fond, titulatura de roman social :
Ciocoii vechi și noi de N. Filimon.
Odată cu aceasta, ia sfîrșit preistoria romanului social
românesc, și pornesc primele mișcări ale istoriei sale pro-
priu-zise, relevabile în scrierile lui Hașdeu (Ursita), lacob
Negruzzi, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu sau C. Miile (Dinu
Milian — întîia inserare literară a temei mișcărilor munci-’
torești).
Trecînd pragul secolului, romanul românesc își pregătește
întemeierea și maturitatea marilor valori.
Petru Eugen GORA
Limitată la cîteva formule de aspect clasic, epica de ia
începutul secolului se menținea, aproape in totalitate,
în cadrele a ceea ce, impropriu, s-a numit gen scurt.
Sadoveanu, Agîrbiceanu, alții doi-trei, sînt excepții, Ecou-
rile romanului francez .Anatole France, Paul Bourget, Romain
Rolland), ale celui rusesc (Tolstoi, Turghejiiev, Dostoievski) că-
deau pe un teren în pregătire. Intîrzierea față de romanul eu-
ropean era considerabilă ; printr-un fenomen de recuperare
ÎNTEMEIERE
Șl MATURITATE
(vizibil și în alte domenii), romanul înregistrează însă, intre cele
două războaie mondiale, după o penurie explicabilă, un fel
de explozie, concretizată în sute de lucrări. Fenomenul ilustra,
paralel cu tentația pentru construcții ample, un proces de ne-
cesară sincronizare cu romanul european, gen proteic, apt să
oglindească multilateral fizionomia și psihologia epocii. De re-
marcat aspirația fiecăruia, prozator, poet, critic, de a scrie cel
puțin un roman. Prin urmare, Arghezi, Minulescu (care declairă
că nu se pricepe la romane), Ibrăileanu, Lovinescu, M. Dra-
gomirescu, C. Stere, G. Călinescu, M. Sorbul, Victor Eftimiu,
Demostene Botez, mulți alții, publică romane. Gala Galaction
abandonează integral nuvelistica ; Liviu Rebreanu, Hortensia Pa-
padat-Bengescu, Ion Agîrbiceanu, Cezar Petrescu, Gib Mihă-
escu scriu și nuvele, dar eforturile principale converg spre ro-
man. Sadoveanu, cu profilul său specific, și Matei I. Caragiale,
acest „parnasian" al prozei, pendulînd între povestire și ro-
man, ocupă locuri aparte.
Creațiile fundamentale, operele datorate unor naturi pro-
blematice, remarca Albert Thibaudet, în Reflexions sur le roman,
au mai multe șanse de concretizare după zguduiri sociale de
anvergură, cu efecte tragice în conștiințe. Raționamentul nu e
nou. G. Ibrăileanu se pronunțase anterior (în După război,
1921), în același spirit, argumentînd că, fenomen brutal, răz-
boiul va constitui pentru literatură, prin răsturnările generate
în societate, un prilej de reevaluări, de analize și reflecție, cu
aplicare la noile realități. Fenomenul s-a verificat, de altminteri,
semnificativ, pe plan mondial.
Pînă la primul more roman modern (Ion de Rebreanu, apă-
rut in 1921), Ibrăileanu era reticent în privința dezvoltării ge-
nului. Ce motive invoca ? Genurile literare obiective (considera
criticul pe marginea primelor volume sadoveniene), acelea care
„presupun un spirit de observație mai apropiat de spiritul știin-
țific", apar mai tîrziu în evoluția unui popor, „ca și știința"
(Scriitori și curente, ed. II, p. 85). Intrarea tardivă a literaturii
române în circuitul modern, în special „viața stagnantă, viața
de repetiție" și „lipsa unui număr suficent de cititori, care să
facă posibilă scriitorului o viață liberă, consacrată exclusiv li-
teraturii, condiție fără de care nu se poate închipui crearea
unor opere de longue haleine", au împiedicat, inevitabilul, rea-
lizarea romanului „mare, social, complicat". Literatura „matură",
„coaptă" pentru acest „gen superior" presupune „frămîntări",
„zguduiri", „complicarea vieții", elemente care, după război,
păreau a constitui o bază de plecare : „Transcripția literară a
acestei lumi nouă și complicate, — preciza criticul - executată
de scriitori dezvoltați în aceste condiții, va trebui să oglindeas-
că toată această noutate și toată această complicație. Și aceas-
tă transcripție nu va putea fi decît romanul social, touffu, plin
de probleme și de documente omenești" (După război).
La aproape un deceniu după război, în 1927, cînd romanul
înregistrase cîteva succese notorii (Ion, Pădurea spinzuraților,
Concert din muzică de Bacii, întunecare, Venea o moară pe
Șiret, La Medeleni) se contesta, totuși, existența unui roman ro-
mânesc specific : „Avem romane, — nu roman I" Camil Pe-
trescu, nesatisfăcut, refractar, nu-șî ascunde scepticismul, pe
considerentul că romanul fără profunde dezbateri de conștiin-
ță (și nici unul nu i le oferea), nu înseamnă nimic. La ancheta
unei reviste, pe tema De ce nu avem roman ? teza era propusă
ca o salvare din impas : „Cu eroi care mănîncă trei săptămîni
cinci măsline, care fumează doi ani o țigară, cu circiuma din
tîrgușorul de munte și gospodăria cu trei cotețe a dascălului din
Moldova (aluzie la Sadoveanu și Cezar Petrescu ? - n.n.) nu
se poate face roman și nici măcar literatură. Literatura presu-
pune, firește, probleme de conștiință. Trebuie să ai deci, ca
mediu, o societate în care problemele de conștiință sînt po-
sibile" (Viața literară, 1927, nr. 54). Parțial, aceste propoziții au
tangențe cu ideea de complicare, susținută, din alt unghi de
vedere, de Ibrăileanu. Insă prin problematica de aspect ideatic,
autorul Patului lui Procust înțelege : „o literatură sincronică,
structural filozofică și științifică" (Teze și antiteze), dezbaterile
aparținînd, printr-un privilegiu al spiritului, exclusiv intelectua-
lilor. Punct de vedere infirmat de realități, combătut, mal tir-
ziu, de G. Călinescu, cu argumente logice : „Ecuațiile țăran —
om rudimentar, orășan - ființă complexă dovedesc o judecată
falsă și un snobism caracteristic nației noastre de rurali. Căci
dacă burghezul e complex față de țăran, atunci aristocratul, om
cu sînge vechi și educație aleasă, trebuie să atingă capătul
de sus al complicării. Această gîndire «distinsă» despre uma-
nitate o avea Duiliu Zamfirescu. Ea confundă complexitatea cu
finețea". Indiferent de clasa socială, un individ poate interesa
in roman, în măsura in care-și pune probleme și caută soluții :
„Țăranul și Kant își pun exact aceleași probleme, cu deosebire
că cel din urmă le rezolvă cu altă tehnică. Intre țăran și Kant
e deosebirea între socoteala pe răboj și aceea după regulile’
calculului* (Camil Petrescu, teoretician al romanului, in Viața
românească, 1939, nr. 1).
La întrebarea : De ce nu avem roman î răspunde dintr-un
unghi de vedere sociologic, Mihai Ralea, argumentele interfe-
rîndu-se uneori cu ale lui Ibrăileanu. „O societate fără indi-
vidualități, scrie el, nu poate avea roman, fiindcă romanul pre-
supune eroi (...). Romanul e legat de apariția conștiinței*. In
etapa postbelică, noi eram, ca popor, „în faza societăților care
au relativ puține caractere originale", de unde concluzia : „Indi-
vidul nu e încă complet degajat de mediu : iată de ce roma-
nul nostru întîrzie". Deși ingenioase, argumentele lui Mihai
Ralea sînt amendabile, dar criticul își ia toate precauțiile.
Să observăm, totuși, că Ion al Glanetașului și Vitoria Lipan,
dintr-o clasă socială „în care sufletul colectiv domină, cu pu-
terea lui de asimilare omogenă*, sînt, orice s-ar spune, niște
individualități puternice. Cu totul judicioasă e observația despre
necesitatea unui conflict în roman, conflict destinat să sugereze
impresia vieții. Noi însă am duce lipsă de caractere tari, de
unde, pe plan social, „spiritul tranzacțional, de compromis".
Sîntem „prea buni, prea slabi, prea ușor uităm sau iertăm".
„Răutatea e începutul caracterului tare...". Se ignoră, chiar în
plan sociologic, spiritul de revoltă, de care folclorul e atît de
îmbibat. Cît despre lipsa eposului, transformat aiurea în roman,
ce fel de epopee a „preparat",să zicem, romanul american ?
Ca un fel de replică la temerile scepticilor, începînd cu
anul 1927 romanul românesc este pe deplin fundamentat, ci-
tabile fiind capodopere, între care ciclul Hallipiior (al Horten-
siei Papadat-Bengescu), Zodia Cancerului (1928) și Baltagul
(1930), Răscoala și Patul lui Procust (ambele din 1933) și altele,
la nivelul romanului european. Prozatorii au conștiința clară a
scopului, drept care meditează, glosează, dialoghează despre
finalitatea și modalitățile romanului, se pronunță, din per-
spectivă națională, în problemele specificității în artă. Nu nu-
mai Camil Petrescu, Anton Holban sau Mircea Eliade, dar șl
scriitori mai puțin înclinați spre revelații și teorie, precum Re-
breanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, Ionel
Teodoreanu, Gib. I. Mihăescu, emit opinii care, în genere, ple-
dează pentru descifrarea individualităților și conflictelor (sociale,
etice, psihologice), cu intenția de a schița, convergent, o mare
frescă a momentului istoric. Redimensionarea, din alte perspec-
tive decît în trecut, a marilor teme, este, la toți, nota comună.
Structural, tipologic, sînt reprezentate toate formulele :
romanul monologic și romanul polifonic, romanul istoric și ro-
manul de anticipare, romanul realist șî romanul fantastic ; se
experimentează romanul de tip „problematic", se ajunge la
dizolvarea romanului în eseu ; romanul liric, autobiografic,
coexistă cu romanul obiectiv. E posibilă și o altă clasificare.
Din punct de vedere tematic, de observat romanul unui singur
destin și romanul masei, romanul capitalei și romanul provin-
ciei, romanul țărănesc și romanul petrolului ; paralel cu ro-
manul-poem. se întreprinde examenul analitic infinitezimal și
radiografia obsesiilor. Se conturează, in mod explicabil, un
roman al războiului. Unii au insistat asupra ororilor acestuia
in acto, descriind războiul în acțiune, alții, reflexivi, l-au con-
siderat cu gravitate urmările, analizînd lucid războiul in effecto.
Apelul lui Romain Rolland, Au dessus de la melee, apărut în
Ifc-lUJIWIWt-
2 Convorbiri literare
ROMANULUI ROMÂNESC
Journal de Genăve (15 sept. 1914) însemna o chemare Ia ra-
țiune, drept care pacifistul retras în Elveția obținea, pe lîngă
adeziunea de principiu, și un sprijin direct, prin mijlocirea lite-
raturii, fiind urmat de scriitori de mărimea unor H. Barbusse,
Roland Dorgeles, Stephan Zweig, Lion Feuchtwanger, Franz Wer-
fel, John Galsworthy, H. G. Wells, Blasco Ibanez. Ideea de
„convergență panumană", ca principiu de raliere împotriva for-
ței oarbe se traduce, literar, în revelația suferinței, aspect ca
racteristic, în latura etică, romanelor de război de pretutindeni.
Scriitorii români, traumatizați moral, se aliniază etic aces-
tora, în lotul martorilor tragici, pronunțîndu-se împotriva terorii
și dezumanizării. Strada Lăpușneanu, „cronică de război" de
Mihail Sadoveanu, inaugura (fără ca ea să fie o operă de
rezistență) un capitol literar din cele mai substanțiale, în care
Pădurea spînzuraților (1922) de Rebreanu, Balaurul (1923) de
Hortensia Papadat-Bengescu, întunecare (1926) de Cezar Pe-
trescu, Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război
(1930) de Camil Petrescu, se situează în categoria documente-
lor de epocă, alături de paginile lirice pe aceeași temă, pro-
venind de la alți participanți la evenimente. O formulă ca
„generația pierdută", lansată de Hemingway face carieră. Mo-
dificată în funcție de realități specific românești, aceeași for-
mulă reapare la Cezar Petrescu ; prin „generația care s-a tră-
dat", acesta definea o categorie care, după război, dezorien-
cotă, nu știa încotro să meargă. Erau foștii combatanți, core
au vibrat la ideea generoasă a unificării naționale, dar ale
căror idealuri se vedeau contrazise, trădate, de o burghezie
utilitaristă, pusă pe parvenire. Accentul cade pe traumatismele
morale, la care se referea Erich Maria Remarque : „o gene-
rație care a fost distrusă de război, chiar dacă a scăpat de
obuzele lui”. La Hortensia Papadat-Bengescu, revine des cu-
vîntul experiență : „este o experiență atît de colosală, că nu-s
în stare să o comunic pe de-a întregul nici jurnalului meu...".
Experiențe diverse, la unii la modul spectaculos, eroic, la alții
cu accent tragic, au fost consemnate, de asemenea, de Ion
Missir (Fala moartă), G. M. Zamfirescu (Flamura albă), Ga-
briel Drăgan (Pe frontul Mărășești învie morții), Sandu Telea-
ien (Legiunea de onoare), Dem. Theodorescu (In cetatea idea-
lului). Singular, ca tonalitate, este romanul lui Ion Minulescu,
Roșu, galben și albastru. Alte episoade au alimentat filonul
memorialistic, reprezentat de G. Topirceanu cu excelentul Pirin-
Planina, revelînd experiențe din prizonierat, de G. Banea (Zile
de lazaret), cu experiențe de spital, de E. Lovinescu cu Pagini
de război, de V. Savel (Intre obuze), O. Tăslăoanu (Hora obu-
zelor) și alții.
Pe un teren pregătit, socialul intră lesne in sfera de in-
vestigație a romanului, imprimîndu-i — după vechile docu-
mente ale „măririi șî căderii", semnate de N. Filimon, de Dui-
liu Zomfirescu și ceilalți — un cer de frescă. Tendințele roma-
nului clasic (conceput ca un oliaj de narațiune, descripție și
evocare) sînt relevante la Sadoveanu — în opere cu profil con-
temporan, cit și în scrieri istorice - la Rebreanu, care, sub
aspectul tehnicii, experimentează diverse modalități, ca și la
G. Călinescu, care, cu Enigma Otiliei, se situează, deliberat,
sub semnul lui Balzac. Și Ibrăileanu meditase, în 1919, la ro-
manul „balzacian". G, Călinescu, neîncrezător în posibilitățile
prozatorilor din epocă, înțelege prin conceptul de balzacianism
o explorare în suprafață a lumii fenomenale, potrivit unor nor-
me solide, practicate de alții. „Noi vom putea fi tolstoieni,
balzacieni, adică scriitori preocupați de sensul lumii și de for-
ma exterioară a omenirii și nu vom putea fi în stare de intros-
pecție pînă ce nu vom cinta bucuria de a trăi și de a cu-
noaște" (Romanul românesc față cu Proust, în Viața rom. 1933,
nr. 3). Chiar dacă romane ca Venea o moară pe Șiret și Bal-
tagul de M. Sadoveanu, ion și Răscoala de Rebreanu și altele,
sînt romane de obsen/ație a unor medii, nici intr-un caz ele nu
rămîn la „forma exterioară a omenirii". De altfel este un non-
sens, dacă nu o imposibilitate, să vorbești de relații exterioa-
re (sociale) î“ sine, incit sub raportul metodei anumite romane
citadine (Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, G. Că-
linescu) sînt totodată romane de analiză cu variate implicații
psihologice. Nici introspecții nu era de domeniul viitorului în-
depărtat. G. Călinescu însuși era nevoit să identifice în Adela
lui Ibrăileanu un excelent roman de introspecție. Un „proustian"
ca Anton Holban, face, la rîndu-i, din introspecție, o metodă
curentă și un scop, țintind febril la autocunoaștere.
De la exterior către interior, spre omul lăuntric, tranziția se
efectuează în scurt timp. Tentativa Hortensiei Papadat-Ben-
gescu de a dezvălui, prin analiză microscopică, reacțiile invi-
zibile ale „trupului sufletesc", constituie una din marile reu-
șite ale epocii. Autoarea Hallipilor inaugura, in mod fericit,
nu numai romanul citadin modern, dar și romanul de analiză.
Camil Petrescu, la scurt interval, introduce în roman eroul de
tip intelectual, personajul „problematic" prin excelență, la
care dreptatea socială, morala, erosul chiar, devin cazuri de
conștiință. Nu se poate vorbi în chip expres de acea „inquie-
tude moderne", de natură metafizică, frecventă în romanul fran-
cez interbelic ; drama solitudinii nu traduce, la scriitori români
din epocă, neliniști existențiale, ci un tragism al alienării.
Concomitent cu romanul-povestire, cîștigă audiență romanul-
revelație, de analiză și introspecție (Camil Petrescu, Hortensia
Papadat-Bengescu, Anton Holban), romanul obsesiilor și al
lucidității tragice (Gib. I. Mihăescu, M. Blecher) cu personaje
complicate și discontinue. Nu de puține ori, trece, în primul
plan, personalitatea contradictorie, la care disonanța dintre
rațiune și sentiment exprimă convulsiile cadrului social.
Transplantul de la rural la citadin (mult dezbătută dezră-
dăcinare), nu se rezumă simplist, — ca în proza antebelică —
la un conflict între medii, complexitatea fiind dictată, logic,
de noua structură socială. Perspectivele se diversifică, în mod
necesar, de unde, la Cezar Petrescu, o „capitală care ucide",
la Camil Petrescu un tip de inadaptabil complex, revoltat pasiv,
ignorînd ideea de angajare, iar la Hortensia Papadat-Bengescu
galeria de „adaptați", ariviștii cu trăsături etice monstruoase.
Deficit de viață la unii, eroi-pasiuni la alții, exces de ipoteze,
de experiențe și cazuri-limită. Dinamism de o parte, evazionism
și pasivitate, contemplare și înfrîngere de alta. Anacronici, ar-
haici prin preocupările lăuntrice, unii eroi sadovenieni (Oameni
din lună) trăiesc retrospectiv ; alții, cu stigmate felurite, par a
domina prezentul. Sensibil, lucid, timid, tipul de intelectual din
epoca eminesciană (Emil Codrescu din Adela), a devenit la
Camil Petrescu un căutător de absolut, abstract, paralizat de
neîncredere. La astfel de personaje, naturi egocentrice, se re-
ferea Albert Thibaudet, and constata, în Franța interbelică, o
anumită „litterature de fuite*.
Concomitent cu romanul citadin, intr-o figurație paralelă,
se dezvoltă un roman al periferiei, din nefericire insuficient
aprofundat sau orientat pe latura „pitorească", deși psihologia,
aspirațiile reprimate, pateticul și sordidul, acel inextricabil
amestec de inconștiență și mizerie, ca și limbajul cu reziduuri
eterogene — ulterior excelent valorificate de Eugen Barbu —
puteau înlesni revelația unui spațiu vital caracteristic. Zonă a
hibridului, în care elemente proletare, dar și declasați (lumpen-
proletari), oameni de „la fond", amintind climatul gorkian din
Azilul de noapte, se agită, speră și cad, sub apăsarea me-
diului nivelator. Fără să conțină, în genere, valori estetice de
prima mină, romanele periferiei interesează mai degrabă ca
documente sociologice, citabile fiind Diplomatul, tăbăcarul și
actrița, Casa cu fete de C. Ardeleanu, Feciorul lui Nea Tache
Vameșul de Sărmanul Klopstock, Maidanul cu dragoste de
G. M Zomfirescu, Hotel Maidan de Stoian Gh. Tudor, Foc la
hanul cu tei de I. Peitz. Sub unde aspecte, ți Ghetto veac XX
de Ury Benador se integrează aceluiași compartiment o1 me-
diilor particulare, cu existența lor ternă.
Care sint, in esență dominantele romanului dintre cele
două războaie mondiale î De la construcțiile de tip clasic,
obiectiv (model superior : Răscoala), pină la romanul de ana-
liză, in spirit proustian sau urmind tehnica „experimentului*
gidian, modalități multiple sînt puse în valoare. Romane de
acțiune, în care domină creația, merg împreună cu romane sta-
tice, de analiză ; nu o dată liricul ți epicul se întrepătrund.
Se dezvoită, potrivit structurii prozatorilor, romanul sadovenian,
monodie, înrudit cu povestirea orientală, și romanul modern,
pluriperspectivist ; romanul pitoresc-liric, metaforic și poematic
(Ionel Teodoreanu, Matei I. Carogiale) și romanul de probleme,
de reflecție și idei. De reținut romanul-eseu, tip Patul lui
Procust, construcție de factură monologică sub aparența stilului
de dezbatere, in care personajul central ipostaziazâ diverse
atitudini etice și ideologice ole autorului. La Rebreanu, se știe,
romanele fundamentale conțin elemente dramatice ; romanele
lui Camil Petrescu, diferite m tehnică, sînt, în realitate, niște
drame de idei, cu același substrat ca dramele sale propriu-
zise. Cu toată abundența de romane superficiale, de alcov, de
aventuri insignifiante, semnificativă e reprezentarea realistă, cu
accent pe loturile tipice «le epocii.
De menționat, in fine, tendința spre monumental și mul-
tilateral. Cezar Petrescu își grupează operele inspirate din con-
temporaneitate «ub titlul global Cronica românească a veacu-
'ui XX. Ideea de ciclu, la acest romancier, trebuie luată în
sensul lui Stendhal din a sa Chronique du XlX-eme siecle : nu
oersonajele fac legătura intre romane, ci problemele. Fără
a neglija ciclul memorialistic al lui C. Stere (In preajma revo-
luției), inegal, trebuie să cităm ciclul Hallipilor al Hortensiei
Papadat-Bengescu ți Frații Jderi de Sadoveanu, acesta creator
al romanului istoric românesc.
1n diversitatea lui caleidoscopică, romanul interbelic a fost
„selectat", ca unul care răspundea unei necesități. In numai
două decenii de dezvoltare și numai după un secol de cînd se
introducea noțiunea de roman („romanț"), literatura dintre oele
două războaie mondiale se dovedea realmente matură.
Const. CIOPRAGA
Parte integrantă a culturii socialiste, literatura creată
după eliberare se constituie în același timp ca pre-
lungirea firească a tradițiilor de angajare și umanism
care au însoțit operele celor mai buni scriitori ai
trecutului. Angajîndu-se să servească munca de edificare
a unei noi orlndtriri, literatura, asumîndu-și obligații
specifice epocii, potența totodată și clarifica valențe
ACTUALITATE
mereu prezente în curgerea ei istorică. Îndreptarea spre
social este una din dominantele literaturii române care
în condițiile politicii culturale conduse de Partidul Comu-
nist Român s-a conturat cu mai multă precizie, punînd
scriitorii în fața unor opțiuni fundamentale. Documen-
tele de partid, discuțiile din presa acelor ani au subli-
niat în repetate rînduri rolul activ al literaturii, funcția
ei socială și educativă, paralel cu valoarea estetică, nece-
sitatea ca în cadrul aceleiași ideologii să se diversifice
tendințe și stiluri exprimînd în mod optim personali-
tatea scriitorilor. Nu este locul în acest articol de a
urmări amănunțit modul în care literatura actuală, ale
cărei începuturi la putem data în jurul anului 1948, a
fructificat în prima ei etapă care se încheie la sfîrșitul
deceniului al șaselea, toate posibilitățile care i se des-
chideau, piedicile pe care le-a avut de trecut pînă a-si
contra un profil distinct în acord cu întreaga ei capa-
citate creatoare. Cert este că un mod rudimentar de a
înțelege raportul viață socială-literatură avea să se facâ
simțit, uneori cu o intensitate acută, răsturnînd scara
de valori și perturbînd un proces care se deschide sub
cele mai bune auspicii. In această amosferă contra-
dictorie, proza mai mult decît poezia sau dramaturgia a
reușit să se impună prin cîteva apariții de excepție, con-
curînd valoric cu marile opere ale trecutului.
Problemele sociale au stat prioritar în atenția prozei
deceniului al șaselea, trecerea fermă la o optică supe-
rioară calitativ antrenînd scriitori din toate generațiile.
Procesul nu a fost scutit de ezitări și eșecuri, legate de
o privire unilaterală, tezistă care a afectat chiar contri-
buțiile unor scriitori de mare prestigiu. Este binecunos-
cut exemplul lui Sodoveanu cu Mitrea Cocor. în schimb,
Nicoară Potcoavă, reluare a romanului de tinerețe Șoi-
mii, se situează în zona marilor creații sadoveniene.
Păstrîndu-și atributele cele mai de preț ale evocării sale
vizionare, în care lumea reală se învecinează cu fabu-
losul și eroii sînt proiectați undeva în zona legendei,
Sadoveanu pune în Nicoară Potcoavă o problemă de strin-
gentă actualitate, rostul omului superior în societate. De
rezolvarea ei depinde însăși constituirea noii culturi,
aceeași problemă avea să fie dezbătută de Camil Petrescu
în Un om intre oameni, de G. Călinescu în Bietul loa-
nide și Scrinul negru. Roman frescă, specie cultivată și
recomandată în epocă, Un om între oameni reia problema-
tica întregii opere dramatice și romanești a lui Camil
Petrescu, adueînd-o la aceeași perspectivă a actualității.
Bălcescu dă răspuns întrebărilor care păreau insolubile
eroilor anteriori ai lui Camil Petrescu, romanul își pro-
pune totodată o evocare exhaustivă a societății româ-
nești în deceniile care au precedat revoluția de la 1848.
Vasta materie e tratată cu luciditatea omului de știință
care judecă sursele și folosește un bogat aparat critic.
Arhitectura savantă a romanului reflectă tabloul compli-
cat al epocii. Titlurile, uneori simetrice ale capitolelor
(Necazurile Serdăresei Zinca, Necazurile stăpînitorilor,
Necazurile marilor boieri etc.) au darul de a facilita pri-
virea în structura socială a vremii. Narațiunea se desfă-
șoară pe două planuri, Camil Petrescu intervine și judecă
faptele de pe poziția cercetătorului modern care admite
sau respinge o ipoteză, împărtășește cititorului concluziile.
Rezervele noastre asupra romanului, privesc nu atît
minuția arhivistică a recompunerii, cît optica simplifica-
toare, tributară unei faze depășite astăzi a istoriografiei
privind unele personalități participante la revoluția de la
1848 (Alecsandri, Heliade).
Bietul loanide reprezintă, alături de Moromeții, una din
culmile literaturii contemporane. Nicăieri în romanele lui
Călinescu nu se produce o atît de intensă fuziune între
artist și operă, nu la modul superficial biografic, ci în
forța cu care o mare personalitate își sublimează tendin-
țele. loanide este omul de geniu care se realizează împo-
triva tuturor adversităților. Sustras contingentului, el
proiectează construcții armonice, cu obsesia monumentalului.
Arhitectul își plătește abstragerea cu viața propriilor copii,
antrenați în „mișcarea" cu urmări nefaste pentru Româ-
nia antebelică, în jurul său se desfășoară farsa arivismu-
lui unor intelectuali de categorie inferioară. loanide ră-
mîne preocupat doar de creație, reeditînd astfel, după
cum s-a spus, unul din miturile literaturii noastre, mitul
estetic. Tabloul social și politic este conturat cu preezie,
surpnns In implicațiile sale profunde, „mișcarea" primește
o replică de pe pozițiile raționalismului creator. Obiec-
țiile aduse romanului puțin timp după apariție, privind
absența spiritului critic, plecau de la identificarea totală
a romancierului cu eroul, pierzînd din vedere ansamblul
romanului. Scrinul negru apărut în 1960 îl aduce pe loa-
nide în actualitatea imediată, integrîndu-se vocației con-
structive a întregii țări, într-un proces în care nu toate
etapele argumentării snît la fel de convingătoare.
Una din cărțile care a impus literatura „nouă“, este
Desculț, apărut în 1948. Roman liric, Desculț pleacă de la
o stare afectivă primordială care declanșează un întreg
mecanism de asociații. In centrul lor stă imaginea teri-
fiantă a satului românesc de la începutul sec. al XX-lea,
văzut prin intermediul lui Darie. Narațiunea se face la
persoana întîi, lirismul invadează paginile cărții, succesiunea
episoadelor urmează fluxul capricios al amintirii. Desculț
aduce, pe lîngă protestul strigat al lui Darie împotriva
unor realități îngrozitoare, imaginea acelor realități rapor-
tate la experiența noului care le rememorează. Scriitorul
reușește să păstreze un echilibru între mărturisirile intens
lirice ale Iui lui Darie și normele obiectivării, romanul s-a
situat, de la început, printre cărțile de bază ale litera-
turii. Cu Rădăcinile sint amare, Zaharia Stancu a trecut
la un vast roman fluviu, îmbrățișînd perioada de după
primul război pînă la alegerile din 1946, în pagini în care
memorialistica alternează cu ficțiunea. Episodul desprins
ulterior, Pădurea nebună s-a constituit ca un roman de
sine stătător, iar reluarea recentă a primelor două volume
în Vintul și ploaia, menținînd interesul pentru social si
politic, a sporit dimensiunile meditative ale narațiunii.
Elementul cel mai semnificativ al perioadei îl reprezintă
debutul unor scriitori care se afirmă acum ca nume de
prim ordin ale literelor românești. După excepționalul
volum /ntilnirea din pămînturi, și mai puțin relevantele
(Continuare in pag. 4)
Convorbiri literare 3
Corneliu
STURZU
Menire de țară
Acestui prag lumină să ii fie
De iconarii vechi zidiți in turle rinduitâ,
Spusă mai blind, rotită-n veșnicie,
Săpată ca-n plantații pe orbită.
Naștere de cuvint
9
Vai, jilțu-acestei clipe, scaun de tortură
In care mă așez de bună voie, fiindcă eu
Isc un incendiu alb, investiturâ
De nimeni conferită. Foarte greu
Cocori atirnâ peste capul meu plecat
Pe rugul basmelor clădit in amintiri
Cenușa vorbelor prea risipiiă-n pat
La nunțile tăcerilor. Hai, iar lingă priviri I
E-o hoardă de luceferi care se ridică-n noi
Pe un adine de ginduri răsturnat
Și cel ce crește-acum ca un altoi
Din trunchiul meu, strigind imaculat.
Vezi tu ...
Salut aceste riuri venind de nicăieri
Ca niște sfori de ștreanguri pentru anotimpuri
Munți zugrumați de-atita tăcere, trecătoare
Sint berzele și norii ce-au crescut
Ca bărbile soldaților uciși pe fronturi
Vezi tu, acesta-i doar un fel de vis
Al pietrelor dorind să se prefacă-n apă
Ca la-ncepuiul lumilor. Vezi tu
Acesta-i doar un fel de gind al singelui
Dorind să se prefacă-n piatră.
Si încă nu știam
J	*
Cine m-a cintat, cine m-a vestit
Imi regăsesc glasul pe fiece lespede
Profeții triști mi-au scris nume!e-n vis
Și omul cu mustața sură m-a vestit lumii ca pe-o minune
Numai eu nu știam. Numai eu
Că eram sortii să port această povară
Demult fusesem anunțat in gări și-n stațiile de-autobuze
Eu care cheltuiam nisipul pindind cum vine iarna
Și tremuram la cite un glas ca vrabia in februarie
Și-mi plecam mijlocul zvelt in fața celor ce mă strigau
Eu care cm venit la timpul sortit și nu știam totul
E o problemă simplă de a pricepe că numele-mi
Fusese demult rostit in cărțile făgăduinței
Că demult fusesem expus in tramvaie, uitat in biblioteci
Contestat de doctori, incununat cu premii ilustre.
Boala de somn
Ajută-mu iarăși să trec peste mine
Dincolo, peste o mie, peste o sută, peste...
Doamnă-n albastru, nu-i prea devreme ?
Uite, ghicnoaia țipă de pe ostrețe
Verde îi curge din gușă, verdele
Gușterului, doamnă-n albastru
Verdele gușterului otrăvitor
Doamna mea in albastru, doamnă
Cu șaptele coasei in mină, otrava
Mi-a intrat mai către ziuă in singe
Doamnă-n albastru, gușterul verde, otrava.,..
SOCIALUL SI VlRSTELE
(urmare din pag. 3)
nuvele Ana Roșculeț și Desfășurarea, a urmat Moromeții,
una din culmile romanului românesc contemporan. Moro-
meții este o dramă la care participă o multitudine de factori:
social, economic politic intencondiționîndu-se și determinînd
destinele oamenilor. Momentul istorie este al trecerii de la
aparenta stabilitate la seismul celui de al doilea război
mondial, cind timpul, cum glosează scriitorul, „nu mai avea
răbdare". Ilie Moromete luptă să salveze de la dezastru
ce se mai poate salva, stare materială și integritate mo-
rală, constatând cu groază cum însăși familia sa este dis-
locată din interior. Acest țăran dotat, posesor al unei inte-
ligențe native, dar și al unor realități îndelung exersate,
vrea să reziste unei orînduiri pe care nu o înțelege și
care-1 amenință. Filozof, el știe să se detașeze de contin-
gent, trăind bucuria șprițului, acordînd preocupărilor mate-
riale locul unor triste necesități. Complicat, el speră ca
prin jocul disimulării să înșele pe reprezentanții autori-
tății. Toate încercările lui eșuează, căci eroul nu înțelege
istoria și, singur, nu poate opune o rezistență cu șanse
de reușită. Romanul oferă un vast tablou al satului ante-
belic, văzut atât în coordonatele sociale, cît și în datele
eterne ale lumii rurale, în fața cărora scriitorul se apleacă
cu reculegere. După Risipitorii, o deplasare tematică în
mediul citadin, propunînd meditația asupra relațiilor care
trebuie să se stabilească între membrii unei comunități
libere, socialiste. Marin Preda revine cu volumul al doilea
din Moromeții în lumea satului, trăind marile prefaceri
contemporane. Surprinzător, Ilie Moromete se dovedește
mai solidar decît lăsa să se înțeleagă primul volum, cu
vechea comunitate rurală, obligată de a-și schimba modul
de viață, parcurgînd un proces din care nu lipsesc accen-
tele dramatice.
Tot în deceniul al șaselea s-a afirmat și Eugen Barbu,
a cărui carte fundamentală rămîne pînă astăzi Groapa, ro-
manul periferiei bucureștene în geneza ei. Timpul din Groapa
proiectează istoricul în fabulos. Se naște o lume rudi-
mentară, cu legile necristalizate unde, peste justiția codu-
lui, domină justiția nescrisă a tradiției. Pluritatea moda-
lităților abordate are în vedere narația cu caracter senza-
țional din capitolele dedicate hoților, episodul balzacian al
ascensunii lui Stere, preocuparea pentru pitorescul etno-
grafic și folcloric al mahalalei. O trăsătură unică le sub-
ordonează însă: caracterul poematic al romanului. Cartea
se transformă astfel într-un vast poem al cărui motiv cen-
tral e „groapa", prezența permanentă însoțind manifestă-
rile efemere ale vieții omenești. Din roman se rețin înde-
osebi existențele din marginea societății care ignoră nor-
mele morale recunoscute. Este o subumanitate care trece
de la abjecție la o aspirație sinceră spre o inaccesibilă
puritate. Cu Șoseaua Nordului, roman de acțiune, Eugen
Barbu evocă eliberarea și momentele premergătoare, pen-
tru ca odată cu Facerea lumii (1963) să ne dea un roman
prin excelență, social, urmărind prin intermediul a trei
biografii geneza de astădată, a lumii socialiste.
O privire cît de sumară asupra romanului din dece-
niul al șaselea nu poate omite contribuția lui Titus Popu-
vici, cu Străinul și mai cu seamă Setea, solidă construcție
epică, cu prezențe individuale pregnante și o mișcare si-
gură de mase, adecvată momentului istoric evocat — re-
forma agrară din 1945. Fără a se elibera integral de tirania
unor clișee specifice epocii, Setea se înscrie prin dominan-
tele sale printre operele care au rezistat în confruntarea
cu timpul.
Dacă ne referim la perioada imediat următoare, putem
observa progresia continuă a lucrărilor valoroase, instau-
rarea unui climat extrem de favorabil muncii creatoare,
înțelegerea tot mai nuanțată a fenomenului literar care
continuă să-și exercite funcția sa socială și educativă. Pro-
za s-a integrat și ea revirimentului general, o nouă gene-
rație de romancieri s-a afirmat, conturînd o pluralitate de
modalități și formule artistice. Se poate vorbi în mod cert
de un progres în comparație cu etapa anterioară. Aceasta
continuă să rămînă o perioadă de maximă importanță pen-
tru orientarea literaturii noastre ; cu mai puține titluri me
morabile, dar și cu înălțimi care nu au mai fost atinse
ulterior. E suficient să amintim Bietul loanide și primul
volum din Moromeții.
Liviu LEONTE
Romanul românesc al ultimului deceniu se leagă prin
filoane puternice de marile tradiții ale înaintașilor,
aducînd ca trăsătură inovatoare spiritul polemic,
patosul dezbaterii, specific unei generații care, toc-
mai fiindcă beneficiază de o concepție marxistă despre
om și societate, înțelege ca rațiune scriitoricească de a fi.
împingerea mai departe a cunoașterii, simte nevoia limpe-
zirii unor probleme de conștiință, în raport cu istoria
sau cu colectivitatea din care fac parte. Și aceste tendințe,
despre ale căror efecte literare s-a vorbit pe larg, nu sînt
expresia unui „curent" sau a unei mode literare, ele fiind
impuse scriitorilor de ambianța însăși a epocii.
Fibrele socialului rămîn constante la Marin Preda pînă
în substanța ultimului său roman, Intrusul, al cărui erou
pare a fi o rudă spirituală, din mediul citadin, a lui Ilie
Moromete. Ca și înaintașul său, Călin Surupăceanu încearcă
în climatul unui șantier industrial o dramă a înfrîngerii
(care se confundă, de fapt cu triumful unor înalte valori
umane și morale), înfrîngere provocată de adversitatea
unor condiții de mediu, dar, mai ales, în ultimă analiză, de
cantonarea lui într-o lume în care valorile etice plutesc
într-un oarecare idilism confortabil, nerezistent în fața
asalturilor necruțătoare ale realității. Această profundă și
tulburătoare meditație asupra raportului dintre individ și
societate este un memento pentru cei care nu trăiesc „cu
picioarele pe pămînt“, un gest și un îndemn amar la apărarea
fondului etern de lumină și generozitate din ființa ome-
nească : „Adio băieți ! Trăiți și munciți în noul vostru
oraș pînă o să-i dați bătrînii care îi lipsesc... Și creați-vă
legendele care or să vă convină. Pe mine m-ați gonit și
atât cît asta poate să vă mai pese, nu puteți avea iertarea
mea. Sînteți flămînzi de viață, dar nu de fericire, și sin-
gura voastră șansă e că nu sînteți eterni și că alții mai
buni, poate vă vor lua locul. Nu sperați că vă vor menaja!...“
Alături de Marin Preda, poate cel mai ancorat în rea-
litate și contemporaneitate rămîne Eugen Barbu, apropiere
care nu are nimic a face cu timbrul original al fiecăruia.
Spre deosebire de tipul de analist obiectiv care e autorul
Moromeților, Eugen Barbu afirmă o încrucișare între neas-
tâmpărul inui poet și spiritul realist al observatorului. Ceea
ce îi apropie, cel puțin în ultimele lor romane, este nevoia
de a privi cu luciditate realitatea, smulgînd vălul amăgitor
al aparențelor, fără ca prin aceasta să știrbească ceva din
ROMANULUI ROMANESC
sensurile ei. O anumită predilecție pentru genul de „tra-
gedie optimistă" transferată mai ales în romanul ultimilor
cinci ani, s-ar putea explica și printr-o nevoie de replică
dată clișeelor și idilismului conformist dintr-o perioadă
anterioară.
Și eroul din Facerea lumii (roman a cărui acțiune se si-
tuează între 1948—1960) mașinistul Filipache, devenit_ di-
rector de întreprindere, termină înfrînt, deși toate calitățile
și întreaga lui pasiune și le-a pus numai în slujba prospe-
rării oamenilor și a condițiilor de muncă din^ tipografie.
In 1969 apare Princepele, roman de o profundă originali-
tate, diferit ca factură de precedentele, amestec bizar, dar
nu numai puțin interesant de basm, document istoric și
construcție epică tradițională.
Faptul de conștiință, oglindă a unor realități dramatice,
este atent reconstituit în aspectele sale intime revelatorii
de Laurențiu Fulga în Alexandra și infernul. Vicisitudinile
războiului sînt văzute aici de la nivelul unei lucidități trau-
matizate, evidențiindu-se în chip pregnant relația om-is-
torie într-un moment cheie.
Responsabilitatea tragică a individului, victimă a seis-
melor istorice, apare ca unică șansă de supraviețuire. Intre
social și individual se stabilește o relație directă pe care
romancierul o judecă din perspectiva înaltelor valori mo-
rale.
Al. Ivasiuc meditează în ultimul său roman de o fac-
tură mai epică Păsările (atât de viu și de contradictoriu
comentat în presa noastră literară) asupra aceleiași teme a
relației dintre libertate și necesitate, asupra luptei pentru
„putere". Romanul este foarte legat de o anumită perioadă
istorică, perfect delimitată în timp avînd ca obiect conse-
cințele traumei unei nedreptăți care îl doboară iremediabil
pe erou, pe Liviu Dunea, un temperament reflexiv, cu multe
resurse interioare, care intrigă totuși, care nemulțumește pe
undeva ca prezență într-un context epic, prin detașarea
abstractă cu care acceptă poziția de învins, prin tendința
de problematizare (excesivă) față de propria referință.
Eșecul lui e moralizator : sustragerea totală de sub impe-
riul necesității devine fatală ; în același timp, în ciuda tu-
turor erorilor, organismul social evoluează nestingherit. O
rezolvare similară — pornind însă de la alte date, cu altă
viziune și alte mijloace — a raportului dintre individ și
ambianța social-istorică o aduce și romanul lui Fănuș
Neagu, îngerul a strigat. Presiunea unei societăți adverse
triumfă asupra individului, în alte coordonate de spațiu
(cîmpia dunăreană) și timp (1934—1954). Cum se explică
sfîrșitul tragic al lui Ion Mohreanu, urmărit mereu de
vini arbitrate ? Răspunsul nu răzbate cu toată limpezi-
mea din climatul romanului (care e de un farmec inedit),
construit pe psihologii bizare, pe evenimente excepționale,
pe pitorescul fabulosului mitologic. Nu putem să nu amin-
tim într-o aceeași ordine romanele lui D. R. Popescu și
Radu Petrescu (F. și Matei Iliescu), care țintesc desci-
frarea sub semnul socialului a unor relații și comporta-
mente particulare.
Infiltrațiile social-istoricului în substanța romanului sint
mult mai firești, mai fremătătoare de viață în paginile
celui mai tînăr dintre romancierii noștri, Petru Popescu,
și mai cu seamă, în Dulce ca mierea e glonțul patriei, în
care, spre deosebire de romanele amintite mai sus, nu se
mai pune (într-un fel sau altul) problema adaptării, cu
aceea a cunoașterii, a înțelegerii. Există în această carte o
autenticitate izbitoare, cum o definea Ov. S. Crohmălni-
ceanu, la una din mesele rotunde ale României literare.
Problemele grave ale vîrstei, ale epocii, experiența stagiu-
lui militar, cea erotică — toate pătrund în paginile cărții
cu vigoarea și prospețimea unei percepții directe, extrem
de vii a realității, în care scriitorul se simte integrat
organic. Romanul lui Petru Popescu confirmă propria-i
opinie (exprimată, dacă nu mă-nșel, într-o intervenție
publicistică) după care scriitorul este social din instinct;
fie că vrea sau nu, atitudinea respectivă e un gen de
„predestinare" căreia scriitorul nu i se poate sustrage.
Sentimentul de solidaritate, conștiința responasbilității,
a integrării individuale în colectivitate — sînt doar cîteva
din fertilele implicații ale romanului — în care intelec-
tualismul coexistă perfect cu vocația epică, susținută de o
deosebită vitalitate.
O formulă originală de integrare a socialului în roman,
o oferă, în peisajul prozei ultimilor ani, și Corneliu Ște-
fanache care cultivă o proză retrospectiv analitică, cu rădă-
cini adinei in realitate, clar delimitate istoric, cu interes
special pentru problema responsabilității, rezolvată, în gene-
ral, cu respectul cuvenit pentru psihologia umană. Vizi-
unea analitică nu eludează socialul, dimpotrivă, îl racor-
dează la evenimentul psihologic, îl transformă în fapt de
conștiință. Așa se întâmplă cu prozele de pronunțată fac-
tură intelectuală ale lui Mircea Horia Simionescu, Mircea
Ciobanu sau, pe alt plan ale lui Romulus Guga. Din aceeași
persepectivă trebuie judecat și Crepuscul de Radu Cio-
banu, expresie directă a dispariției unei lumi. Evident,
lista aparițiilor editoriale remarcabile care se circumscriu
acestei viziuni rămîne deschisă.
Romanul românesc din ultima etapă consemnează incon-
testabil un progres în rafinarea mijloacelor de oglindire,
de integrare a socialului în diversele creații artistice —
indiferent căi e vorba de romanul-eseu analitic, me-
morialistic, ori de alt gen. Prejudecata după care numai
romanul-frescă ar fi apt pentru cuprinderea vieții so-
ciale, rămîne simplă prejudecată. Evident, scriitorii au la-
tudinea selecției într-o gamă aproape nelimitată de moda-
lități de expresie — și anume pînă acolo unde universul
creat intră în contradicție de sens cu datele esențiale ale
realității.
Romanul acestor ultimi ani „păcătuiește", ca să zicem
așa, în proporții diferite, prin unele excese — de pildă,
prin acela al problematizării și intelectualismului care,
dincolo de o anumită limită, leucemizează ființa umană,
știut fiind că ea trăiește deopotrivă și prin instincte și
prin afecte. Se pot constata, de asemenea, unele negli-
jențe de construcție, de compoziție ; nu pretinde nimeni
tuturor romancierilor arhitecturi clasice, dar romanul se
cere a fi totuși, pare-se, într-un fel sau altul, „structurat'1.
O anumită inflație verbală pîndește pe unii dintre pro-
zatorii noștri, care se lasă furați de propria ușurință, de
„cursivitate". E sensibilă apoi o oarecare scădere a inte-
resului pentru oameni și evenimente așa zis „obișnuite"
— probabil tocmai pentru că tematica aceasta îl pune, de
fapt pe oricare romancier în fața unui foarte dificil exa-
men.
Profunzimea și gravitatea unei opere epice nu mi se
par condiționate nicidecum de analiza unor cazuri „de
excepție" și nici de evitarea psihologiilor și situațiilor
tonice. Numeroasele intervenții ale prozatorilor în dez-
baterile publice din ultimul timp, le consider promi-
siuni pentru o certă înviorare a suflului contemporanei-
tății în paginile romanelor viitoare.
Aura PANĂ
4 Convorbiri literare
PATRIOTISMUL POEZIEI (II)
Marile epoci creatoare ale lite-
raturii române coincid cu mo-
mentele cruciale din istoria
poporului ori cu perioadele
imediat următoare. Această coinci-
dență ne face și mai familiar mi-
tul vechilor greci, ce povestește
cum Amfion, fiul lui Zeus și al An-
tiopei, a purces împreună cu fra-
tele său la construirea zidurilor ce-
tății Teba. Și pe cînd cel din urmă
căra bolovanii cu spinarea, Amfi-
on cînta din lira cu strune de aur
dăruită de însuși Apollo, și pietre-
le se așezau singure pe ziduri, în
ritmul minunatelor cîntece.
La fel, marea noastră poezie con-
ține acordurile necesare în ritmul
cărora s-a înălțat și se înalță edi-
ficiul material și spiritual al ță-
rii. De la Cârlova la Eminescu, de
la Goga la Arghezi, de la Eugen
Jebeleanu la N. Labiș, istoria și-a
pus pecetea pe destinul poeziei
noastre. In ultimii ani, contrar im-
presiei pe care au voit s-o creeze
unii critici cu prea vizibile lecturi
străine, pondere au avut nu expe-
rimentele pure, nu exagerarea stă-
rilor sufletești alambicate și voit
subtile, ci poezia care a continuat
eforturile de explorare pe vertica-
lă, spre izvoarele filtrate din ma-
rele fluviu al tradiției spirituale a
poporului, poezie pătrunsă de sen-
timentul participării scriitorului la
soarta țării și a lumii. In materia
celor mai bune volume de versuri
apărute în anii din urmă stăruie
fermentul invizibil al conștiinței
finalității umaniste a artei. Acest
factor autocunoscător irupe din a-
celași sol fertil al conștiinței de
sine a poeziei, cucerire a timpuri-
lor moderne, afirmare plenară a
libertății spiritului uman de a crea
și de a-și însuși produsul propriei
creații.
Fenomenul nu este un circuit în-
chis, el lasă mereu ferestre deschi-
se nevoii de a regîndi, din interior
și către interior, noțiuni ca speci-
ficul poeziei, patriotismul poeziei,
umanismul poeziei etc. Ritmul a-
cestei gindiri trebuie să intre în
consonanță cu ritmul creației, spre
a putea sugera ceva din natura in-
timă a artei. Nu conceptele gindi-
rii teoretice stau la originea actu-
lui artistic ; premeditarea acestuia
n-ar putea să ducă decît la consi-
derații teoretice, ce poartă în ele
numai căldura și strălucirea focu-
lui neaprins. De aceea sunt mai
puțin convingătoare poeziile ce își
propun temele spre demonstrare
chiar din titlu, pentru a le .dezvol-
ta" apoi în cîteva strofe. Dacă poe-
zie înseamnă creație, se pune în-
trebarea ce creează un autor care
scoate două — trei exclamații enu-
merînd locuri geografice, date is-
torice, monumente de artă, eroi na-
ționali ? Circumscriere istorică, ge-
ografică, etnică — sunt date ce de-
finesc patria. Dar patriotismul nu
este expresie a patriei, ci a atitu-
dinii față de ea. Cu atît mai dis-
tinct este patriotismul în artă, ce
înseamnă atitudine creatoare, deci
înălțarea și îmbogățirea unei va-
lori noțional constituite printr-o
nouă valoare, care la rîndu-i se
constituie în raport cu prima, dar
sub imperativul legilor cîmpului in-
dividual. După cum marii patrioți
au fost oameni exemplari încit is-
toria îi transformă încetul cu în-
cetul în statui, în simboluri, la fel
poezia patriotică adevărată presu-
pune să fie creație superioară, cu
orizont artistic destul de larg pen-
tru a cuprinde în raza-i, implicit,
atitudinea spirituală cea mai ele-
vată și mai sinceră față de patrie.
De fapt, sentimentul patriotic
profund cheamă de la sine expre-
sia celei mai înalte arte, ca în
Bălcescu, Russo, Eminescu sau Go-
ga ; la fel opera de cea mai aleasă
spiritualitate, precum Luceafărul,
realizează sinteza potențelor esen-
țiale ce stau sub temelia unei pa-
trii milienare, însemnînd încă un
pas spre încununarea ei cu nimbul
idealului.
Privind astfel, se ajunge la ideea
unui patriotism al poeziei ca prin-
cipiu de valorificare a artei adevă-
rate, fără ă uita nici o clipă că în
numele aceluiași principiu pot fi
promovate și produse străine atît
poeziei, cît și eticii oneste. E ade-
vărat că acestea nu au audiența
scontată, dar sunt primejdioase în
măsura în care nasc și întrețin o
judecată confuză ori simplistă. La
poeții de talent, poezia patriotică
nu apare decît ca afirmare ex-
presă a caracterului angajat al în-
tregii lor poezii, fie ea și erotică.
Din cînd în cînd, ei oferă confesi-
uni, profesiuni de credință, „testa-
mente", adeziuni estetice, sociale.
Dar, încă o dată, acestea sunt jus-
tificate, în planul artei, în cazul
cînd există deja opera, căreia îi ser-
vesc ca un fel de complinire auto-
exegetică. Par grăitoare aceste ver-
suri din volumul Roșu vertical al
lui Nichita Stănescu, apărut cu cîți-
va ani în urmă : „Mă ridic și cînt
un cîntec / despre inima cîntecu-
lui". Cele mai reușite poezii din
cartea citată sugerează situația po-
etului față de artă, lume, istorie
etc. Iată încă o poezie programa-
tică ce, deși cam explicativă, are
puterea de a circumscrie un crez
artistic esențial : „Aici, ochii poe-
tului plîng. / El a uitat muzica ver-
surilor, / și știința sentimentală a
ritmului, / din ochii lui albaștri
nu lacrimi se preling ; / ci trupuri
săvirșite, de eroi, / trupuri adevă-
rate / care trăiesc într-adevăr, /
trupuri care se mișcă în propriul
lor vis, / care-și pot întinde mîini-
le, / și-mbrățișa visul / ca pe o iu-
bită vie, / adevărată".
La fel pot fi privite și alte vo-
lume de versuri apărute în anii
din urmă sub semnătura lui Au-
rel Rău, Ion Gheorghe, Radu Câr-
neci, etc. In Zoosophia, carte barocă,
cu destule ornamente bizare și ba-
last verbal, se deslușea o autentică
înfiorare în fața posibilității unei
sinteze poetice vaste asupra isto-
riei poporului român prin folosirea
materialului oferit de mituri uni-
versale, basme și balade populare,
descîntece și incantații infantile.
Deși scria legende pe marginea le-
gendelor, deși fantezia verbală a-
părea de multe ori colaterală sen-
surilor principale ale poemelor, Ion
Gheorghe făcea o experiență im-
portantă în ordinea afirmării patri-
oticului în poezie prin reconside-
rarea mijloacelor tradiționale.
A simți cu intensitate tragicul ori
sublimul istoriei patriei, a-ți nutri
elanul poetic cu ceea ce este ne-
perisabil în sîngele baladescului
popular, a veni cu propria pasi-
une lirică în întîmpinarea ascen-
siunii pasionate spre zorii unei pa-
trii noi, a iubi cu ardența poetică
pe care nu ți-o pot întreține de-
cît un spațiu unic și un timp unic
— iată cîteva semne ce impun ci-
tarea aici a unui șir întreg de po-
eți. Creația determină la corectarea
opticii unilaterale asupra patriotis-
mului poeziei, care se afirmă im-
plicit în arta adevărată. Mureșanu
a rămas printr-o singură poezie :
Deșteaptă-te române, fiindcă aceasta
a răspuns în modul cel mai puter-
nic și mai expresiv unui mare mo-
ment revoluționar. Hora Unirii a
devenit folclor prin același feno-
men de asimilație psiho-istorică. Dar
ar fi rămas Eminescu prin vibran-
ta poezie-manifest Ce-ți doresc eu
ție dulce Românie, dacă nu ajun-
gea măcar la Epigonii și Mortua
est ? Categoric, nu !, 1867 nu era a-
nul potrivit selectării entuziaste și
depline a acestei ode patetice. Ea
are însă, neîndoielnic, rolul unui
reper semnificativ pentru evoluția
ulterioară a sentimentului patrio-
tic în opera poetului. De la spune-
rea directă, exclamativă, cu efect
maxim numai în contact cu ma-
sele pătrunse de o stare de spirit
incandescentă, scriitorul a mers că-
tre afirmarea indirectă, dar ple-
nară, specifică artei profunde, ale
cărei iradieri depășesc cu mult ne-
cesitățile momentului istoric de a-
tunci.
Gheorghe DRĂGAN
CRITICA . . .
Discuțiile de principiu referitoare
la fenomenul literar și deopo-
trivă la actul critic au darul
de a facilita clarificarea unor
întregi serii de probleme teoretice. Per-
sistența unor asemenea dezbateri în
paginile revistelor noastre literare,
fără a epuiza — firește — toate între-
bările și nedumeririle, este de natură
să învioreze mișcarea literară.
S-a polemizat cu îndestulare, mai
ales după moartea lui Călinescu, în
jurul metodei critice dar despre un
consens general nu se poate vorbi.
Intr-un fel e, poate, mai bine așa căci
dacă toți ar avea o aceeași părere,
controversele ar fi lipsite de obiect.
Discuția referitoare la metodologia
actului critic n-a prea lămurit lucru-
rile. Mai mult, pentru unii, stabilirea
unei optime direcții de metodă în
critică s-a transformat, printr-o curioa-
să metamorfoză, într-o ferventă ple-
doarie pentru o critică de direcție.
Citez cea mai „proaspătă" propoziție
conținînd această idee : „.. .pledăm
încă (anacronic, vor spune, desigur,
unii) pentru o critică de direcție". Ches-
tiunea e cît se poate de importantă,
drept care îmi pun fireasca întrebare:
Ce vrea să spună sintagma critică de
direcție ? Că literatura ar trebui di-
recțională de critici ? Semnatarul pro-
poziției citate (Marin Mincu) cam asta
lasă să se înțeleagă, ba se arată par-
că nemulțumit de faptul că pînă acum
nimeni nu a luat în serios acest im-
perios deziderat. Dar, pretinzînd cri-
ticilor direcționarea literaturii, nu cum-
va le atribuim sarcini prea mari pen-
tru puterile lor omenești ? Mai mult,
nu le cerem, oare, ceva imposibil ? Se
poate lăuda măcar un singur critic
de la Sainte-Beuve încoace că a reu-
șit să-i determine pe scriitori să scrie
așa cum vrea el ? Se încercase in
sensul acesta Boileau cu mult înainte,
cine a stat insă să-l asculte î
Dar Maiorescu ?, ni s-ar putea răs-
punde. El n-a direcțional literatura,
n-a făcut critică de direcție ?
Slabă întîmpinare ! Ea poate fi les-
ne spulberată dacă avem în vedere
condițiile criticii acestuia și, mai ales,
dacă mergem la textele Criticelor. Este
drept, Maiorescu a publicat două ce-
lebre articole, In contra direcției de
astăzi. .. și Direcția nouă... De unde
sublima eroare. Criticii de astăzi, fu-
rați de propriile orgolii, își închipuie
că literatura s-ar putea scrie așa cum
doresc ei. Ba, poate, unii au chiar
convingerea, că, dacă ar dispare cri-
tica, literatura s-ar duce de ripă pen-
tru că, n-ar mai avea, chipurile cine
s-o direcționeze. Ei uită că literatura
e viață în cele mai diverse extracții
și condiția sa de existență nu implică
prin nimic existența criticii. Cînd va
dispare obiectul meditației, viața, a-
tunci — desigur - nu se va mai face
nici o literatură. Ce s-ar întimpla însă,
acceptînd că ar dispare literatura, cu
critica ? Aceasta este, la rîndul ei
meditație asupra vieții, dar asupra
vieții cărților. In absența cărților, cri-
tica n-are asupra cui să se exercite
și, deci, dispare, lată, prin urmare,
care este consecința excesului de or-
goliu din partea criticilor : refuzul u-
nei situații firești, obligatorii și înlocui-
rea ei cu alta absurdă.
Dacă l-am fi citit cu mai multă
atenție pe Maiorescu, eroarea cir fi
fost evitată. Ce însemna, în fond, pen-
tru el direcția in literatură ? In 1868
Maiorescu se ridica In contra direcției
de astăzi... ; mai precis, în contra
mediocrităților care „trebuiesc descu-
rajate de la viața publică a unui
popor" și a „formelor fără fond".
Criticînd formele fără fond, el lui ati-
tudine împotriva unei direcții nefirești,
impuse culturii române, cerînd în lo-
cul ei o alta concretizată de valori
în forme adecvate propriei noastre
deveniri. „Ceea ce are valoare —
scria el — se arată la prima înfățișare
in meritul său și nu are trebuință de
indulgență, căci nu este bun numai
pentru noi și deocamdată, ci pentru
toți și pentru totdeauna". Patru ani mai
tîrziu, Maiorescu „umplea" spațiul
rămas gol, teoretizind și ilustrind noua
direcție in poezia ți proza română.
O constatare de ordinul evidențelor
se impune. Această nouă direcție nu
este opera lui Maiorescu, nu are -
vreau să spun — un caracter subiec-
tiv, ci dimpotrivă. Faptul apare cu
mai multă pregnanță dacă luăm in
considerație argumentele criticului :
Eminescu, Slavici, Odobescu. Noua
direcție există independent de Maio-
rescu, ca o direcție născută (nu făcu-
tă) a literaturii naționale. Meritul in-
discutabil al lui Maiorescu e acela de
a fi intuit sensul firesc al vieții cultu-
rale, de a-l fi numit și teoretizat. Cul-
tura noastră ar fi mers pe același drum
și fără Maiorescu și, desigur, mai
tirziu altcineva ar fi făcut același lu-
cru. Maiorescu a făcut-o cu un ceas
mai devreme și aici stă adevărata mă-
sură a actului său salutar. Era ceasul
in care noua direcție nu era propriu-
zis construită, cînd ea își anunța vii-
toarea mare prezență prin cîteva sem-
ne. A vedea în aceste semne expre-
sia unei direcții, aceea a dobîndirii
de către literatură a propriei conștiin-
țe de sine, iată ce face gloria postu-
mă a mentorului junimist.
Aceasta este, încă o dată, direcția
culturii române la 1872, nu direcția
lui Maiorescu și dacă numim, totuși,
critica sa de direcție, cuvîntul trebuie
înțeles ca exprimînd un sens interior
al creșterii noastre culturale, iar nu
rezultînd dintr-o impunere subiectivă.
De altminteri, Maiorescu însuși s-a
ridicat cu o violență bine știută îm-
potriva impunerilor de orice fel (recte
formele fără fond). Singure, literatura
și arta, își găsesc direcția lucrării
firești. Dacă vrem să vorbim des-
pre o critică de direcție, atunci ea
nu poate avea decît un unic înțeles.
Luptînd consecvent pentru direcția sa,
criticul luptă, de fapt, pentru afir-
marea unei viziuni realiste militante,
care să pună în lumină valoarea
în accepțiunea filozofiei noastre mar-
xist-leniniste. Numai plecînd de aici,
ajutăm cu adevărat dezvoltarea lite-
raturii. Orice altă direcție este străi-
nă și nocivă realității literare de as-
tăzi.
Adrian OPRINA
PĂLĂRII Șl
„O operă literară este ceea ce
vrem să facem din ea".
Marian Popa
Că Marian Popa este, în cri-
tică, o inteligență alertă și un
talent vivace mi se pare un lu-
cru indiscutabil. Recentul său
Dicționar, dincolo de toate omisiu-
nile, incorectitudinile formale, mi-
cile răutăți, puținele inerente ce-
cități etc., ni-1 dezvăluie ca pe u-
nul dintre criticii cu o certă capa-
citate de cuprindere globală, cu o
bine strunită putere de sinteză în
portretul critic, cu o expresie strin-
gentă, colorată și precisă — totul
așezat pe o cultură remarcabilă.
Aceasta din urmă se vădea și în
prima sa carte tipărită, Homo fic-
tus, un eseu despre personaje, eru-
dit pînă la aglomerație, migălos
metodic dar și sprințar divagant.
Ii lipsea acelei cărți o idee pe mă-
sura informației atît de bogate și
a dezinvolturii atît de elegante.
Modele și exemple (ed. Emines-
cu, 1971) este o culegere de artico-
le, eseuri și însemnări, carte cam
comodă, obținută prin juxtapune-
rea unor bucăți disparate, etero-
gene.
Ca forma mentis, Marian Popa
e un zarifopolian. Atitudinea sa e,
nouăzeci la sută din cazuri, ironia.
MOSORELE
Cusurul cîrcotașului Zarifopol e
amplificat. Marian Popa practică o
ironie atît de deasă, încit nu se
mai vede adevărul. Cum știm, iro-
nia e a afirma, pe anume ton, con-
trariul a ceea ce vrei să spui. Așa
face în mare parte din cartea sa
Marian Popa. Cum singur spune,
pe coperta a patra, el „tricotează
cu idei". Și anume: una (una sin-
gură) pe față, trei (trei) pe dos.
Pentru a fi luată de bună, culege-
rea trebuie răstălmăcită, trebuie
deșirată fir cu fir. Fapt e că a-
ceastă ironie perpetuă e o compli-
care inutilă și sfîrșește prin a de-
ruta. Contemplăm o inteligență
foarte abilă, care vorbește însă, a-
gasant, în doi peri. Să luăm un e-
xemplu (un model, un tricotaj) :
Marian Popa stabilește „tipologia
criticii", cu o logică impecabilă, în
felul următor : „Pe cea mai banală
mîșcoaie se pot totaliza operațiile
logice elementare: 1) o mîșcoaie
poate fi reprezentată ca o mîșcoa-
ie ; 2) poate fi extras un os dintr-o
mîșcoaie și prezentat ca o entitate ;
3) se poate lua un os și reconstitui
pe baza lui o mîșcoaie ; 4) invers,
se poate lua o mîșcoaie și conver-
ti în nimic ; 5) se poate lua nimi-
cul și converti într-o mîșcoaie ; 6)
se poate lua nimicul și converti în
nimic" (p. 14).
Zarifopolismul lui M. P. nu stă
doar în ironia generală. Ca și an-
tecesorul, dar desigur și din rațiuni
de formație și temperament, Ma-
rian Popa nutrește același constant
apetit polemic și același dispreț de
locul comun. Asta e bine, într-o
armată critică nu strică deloc să
existe și un erudit enfant terrible
(în sensul cel mai serios al cuvîn-
tului). Dar gasconade, la ce bun ?
Cred că o dată cu poetul, se în-
treabă și criticul : unde voi găsi
cuvîntul ce exprimă adevărul ? Ei
bine, oare mîșcoaie este aici cu-
vîntul ce exprimă adevărul ?
De altminteri, în Modele și e-
xemple (chiar și titlul e zarifopo-
lian ; Zarifopol are un volum Des-
pre stil. Note și exemple) mai sunt
cîteva pasaje, printre care unul
chiar foarte lung, cel despre Titluri
(vreo 5 duzini de pagini), unde M.
Popa o ia pe drumul hazului-pen-
tru-haz și al tăierii firului în pa-
truzecișipatru, sau, altfel zis. con-
vertește nimicul în mîșcoaie și pe
urmă mîșcoaia în nimic. Să cităm
numai „un os dintr-o mîșcoaie" :
„Actul critic se produce atunci cînd
criticul vorbește despre o carte po-
vestită de un individ cu pălărie,
pe care nu-1 cunoaște și pe care
etc.“ (p. 13). Bun, e clar, criticul
superficial e un farseur, dar ce ca-
ută în afacerea asta „pălăria" ?
Sau : „Un critic poate rămîne fidel
întreaga viață sau pînă la pensie u-
nei singure metode etc." (p. 14).
Bun și asta, de acord să zeflemisim
inconsecvența cînd denotă oportu-
nism, dar „pensia” nu e în ches-
tie, e un os dintr-o altă mîșcoaie.
Sau : „...Parcă cineva ar putea do-
vedi că ceea ce se numește conști-
ința lui Nichita Stănescu sau Ni-
chita Stănescu însuși nu este un
mecanism producător automat de
splendide mosorele deșirînd la bo-
tul calului ațe conceptuale..." (p. 23).
Chiar așa : „mosorele" ?! Dacă e
vorba de conștiință (critică), parcă
ceva nu e în ordine... Dacă fraza
de mai sus e critică, apoi e ceva
putred în această mîșcoaie. Lui Ma-
rian Popa i se pare că N. Stănes-
cu produce automat „ațe conceptu-
ale". Mă rog. Dar, pentru numele
lui Sainte-Beuve, ca să nu zic alt-
fel, ce amestec are aici „botul ca-
lului" ? Un singur răspuns posibil :
splendide afirmații aruncate în fu-
gă, adică „la botul calului". E pă-
cat că sagacitatea critică a lui M.
Popa e atît de monoton ironică, și
e mai păcat că ironia sa pică une-
ori in banc ușurel.
...Sau greoi și sistematic, cum es-
te „lunga și incompleta prezentare
a principalelor posibilități de exis-
tență a titlurilor" (cf. p. 243), unde
M. Popa convertește un nimic în-
tr-o mîșcoaie, luînd vreo cîteva su-
te de titluri (și ignorînd firește con-
știent alte cîteva mii) pe care le
sucește, le combină, le alătură, le
admiră, le ia peste picior, în spi-
rit științific și clasificatoriu. Re-
zultă, într-adevăr, o împărțire pe
clase. Aceste clase sunt: „a’ A și
a’ a cu variantele Aa“ și aa’“ (p.
204). „Se poate de asemenea ima-
gina clase (sic, gp) ca aa’A ; a’aA ;
Aaa’ ; Aa a... Căutați singuri exem-
ple sau dacă nu găsiți inventați-le"
(p. 205). Ce să mai căutăm, nu tre-
buie prea multă perseverență, ne
imaginăm mintenaș clase ca p’fH
Ns’t sau mL’r, dar și mai și, în-
trucît există și litere grecești, exis-
tă și cifre, dar mai ales există in-
dicația netă de la p. 14 că „se
poate lua un nimic și converti în-
tr-o mîșcoaie". Să mai verificăm o-
dată acest adevăr, citînd: „aA-|-bB;
Aaa’-j-Bbb’ ; Aa’a + Bb’b ; b’aA +
b’bB" etc. (p. 206). Și mosorelul mai
poate fi deșirat.
E deconcertant că un critic de
vocație, din partea căruia putem
spera chiar o istorie a literaturii
române, decade, ici-colo, de dragul
bufonadei sau al savantlîcului ațos
la asemenea operațiuni de trans-
formare a mîșcoaiei în nimic și vi-
ceversa.
Petru GEORGESCU
Ceavorbiri literare 5
poeme
d e
AUREL RĂU
lesnea
Nocturnă
In noaptea aceasta nu caut pe nimeni,
Singur rătăcind prin marele oraș.
Cu mîinile-n buzunare, cu pletele-n vint,
Nu caut pe nimeni să-mi spună un cuvînt,
Acum cînd intirzii sub geamuri, subt porți
In cunoscuta postură romantică.
Am numai prea multă ură de somn,
Ură de surda inerție, de moarte.
Iar dacă inspirația, deprinsă să ardă
Mereu prin cintece, azi nu stă să mă piardă.
Și nici o femeie nu trece pe străzi pustii,
Cel puțin, cu pașii mei largi, dilatați,
Să stingherească hoții sau huliganii.
Dimineață de februarie
Vestea sumbră că văduva sculptorului
a fost ucisă peste noapte.
Un buchet de garoafe, alb și roz
și un scris femenin, de mină.
Din nou caietul uitat, cu poezii nedatate,
închis în scrin, după ce printre muchii
de cuvinte
te-ntorci rănit.
Impersonală
Cîmpuri ninse pînă la pădure,
Pînă la pădurea verde-albastră.
Se rimează pururi cu secure,
Cîmpuri ninse, nesfîrșirea noastră !
Fie să-mi stîrniți în amintire,
Dacă se mai poate-așa ceva,
Umbra Ei și glasul Ei subțire
Cînd aevea-n lung vă va tăia
Cu o diră pală, tremurată,
Cu un fir de aur fumuriu,
Cu un rîs de clopoței ce-mbată
Cum doar sănii, azi uitate, știu.
Ceas
Vreau să fiu
Dar n-am cum.
Ceas pustiu,
Gol și fum.
Vreau să cînt
Dar n-am glas.
Trist taifas,
Foi pe vînt
Freacă lung
Un asfalt.
Mă arunc
în înalt
Și pe-o stea
Stau năuc.
— Steaua mea
Fă un truc,
Fă un truc
Și nu cădea.
in aceasta lună, cind discul semințelor exploadeazd pînă in Se-
lene, cind arborii își reiau orchestrația sevelor, cînd anotimpul dra-
gostei dizlocă zone efemere, George Lesnea împlinește 70 de ani.
Orgoliul virstei nu și-a pus aburii de fum pe chipul veșnic tînâr, ci a
trecut în ritmii poeziei iluminindu-i materia. Pe unde trece, aerul în-
chipuie tablouri de cronică, domnițe-himere întregesc imaginate co-
role, ochiul său iscoditor surpă azururi și răsfață linii de melancolie.
Nu i-au convenit toga de alchimist, oficierea între murii solitari. Este
refuzul sufletului său atît de dulce și pur, un incunabul de plăsmuiri
de vremi îndepărtate, regenerator în atingere cu oamenii pe care i-a
cinstit cu lamurii de miere, ai cîntecului, Tumultul istoriei și-a aflat
in el un tălmaci de rang. Timpanul sau prelungește un vibrant son
eminescian. Poetul este al lui odinioară și acum, într-o discontinui-
tate a condiției fundamentale, a cărei energie poetică nu cunoaș-
te istovul.
Poeții tineri schimbă astăzi între ei metafore, invocîndu-i cinstea,
omenia, esența crezului, vigoarea, puritatea poeziei. Revista „Convor-
biri literare" ii urează, în ziua cu cer înalt, bucuria seminței, frumosul
în înțelepciune și mîndria etosului din care ne tragem.
(O parte din avan-scena unei săli
de ședințe de unde, înainte de ridi-
carea cortinei, se aude tumult de
glasuri întărîtate și frînturi vifo-
roase de vorbe ce se întretaie, ast-
fel ca : „No, no ! Ce vorbești ? Da !
Niciodată 1 Nici așa ! Hopa. Nu
nu-nu !“, pentru ca după ce cor-
tina se ridică, să-l vedem la pupi-
tru pe Macovei, care încearcă să
facă tăcere, întinzînd o mînă liniș-
titoare asupra femeilor care stau
ceva mai departe pe două bănci
laterale, dispuse de-a dreapta si
de-a stînga lui).
MACOVEI: Dacă s-a decis că nu
se poate, nu se poate, dragele
meleI
ORTANSA: De ce, adicătelea, să
nu se poată ?
MACOVEI : Pentru că-i om cu car-
te și cunoaște legea.
MALUCA : Fi-i-ar cartea a nu
știu cui. Dar ce, noi sîntem u-
nalfabete ?
RARUCA: Cine știe in ce ham șt
în ce poznă-om mai intra!
PELAGHIA : Chiar așa, chiar așa !
MACOVEI: Tovarășul Bîrsan a
vorbit destul de lămurit; la
noi încă nu-i cazul de com-
plex, fiindcă mai întîi altele
ne trebuie.
VIRONCEA: Dar ce, noi nu sin-
tem din țara asta ?
MINODORA: Cu doi pepeni in-
tr-o mînă, nu se poate.
RARUCA : Din partea mea ...
TUDORA: Știm, știm, îți cunoaș-
tem și dințișorii din gură.
RARUCA: Că acolo este treabă
și nu m-oi speti eu din pricina
hambiției nu știu cui.
MACOVEI: Nu se poate și as-
ta-i. Și nu ne mai poate ajuta
nici brigada de construcții.
ORTANSA : Trebuie să se poată,
dacă i-om convinge.
RARUCA : Dacă n-a sosit momen-
tul, nu crapă oala.
MINODORA : Of, văd că strașnic
vă treieră gura la o seamă, cu
toate că doar noi în de noi
ne-am sfătuit și-am chibzu.t
și toate ați promis marea cu
sarea.
SAVETA: Eu chiar că mă duc.
Era vorba să treacă azi pe-aici
hoțul de șofer cu niște butelii
de aragaz.
PARASCA: Lasă, nu te mai a-
puce așa un curaj la călciie.
ORTANSA : Stai jos, tovarășe Ma-
covei, că și din pricina dumi
tale a ieșit cu gîlceavă.
MACOVEI: Eu propun ca întîi
și-ntîi să se facă un memoriu
la județ, să-l cerceteze aci to-
varășul secretar Bîrsan.
TUDORA: Jos cu propunerea.
(intră Bîrsan).
SAVETA : Jos cu propunerea I
MACOVEI: Să nu țipi și să nu
te burici la mine, lele Saveta.
VIRONCEA : Taci Macovei, fari-
seule, că mie acasă îmi spuneai
că ești pentru.
B1RSAN: Gata, tovarășe, gata.
Uite, din cauza voastră, nici
n-am putut auzi bine ce-mi
spunea județul la telefon. Li
niște I
MINODORA ; Liniște și hodină
cu noi n-ai să ai, tovarășe se-
cretar, dacă n-ai să fii pînă la
urmă, om de înțeles.
BlRSAN: Ei bine, și ce, trebuie
să vă certați ? Doar aici sinteți
și sîntem cu toți și cu toate
ca-ntr-o familie. Tocmai ' noi
intre noi să ne certăm ?
TUDORA: Dar cu cine naiba să
ne sfădim ? Cu turcii ?
TUDORA : Cui să ne adresăm ?
(Intră pe undeva prin sală, ne-
observată, Doruleana, impri
mînd un ritm tot mai alert
ședinței).
BlRSAN: Eu înțeleg ce vreți de
la mine, însă aprobarea nu pot
să v-o dau, deși eu singur am
fost cel ce-a făcut propunerea
la județ, rugîndu-i pe tovară-
șii de-acolo s-o studieze.
TUDORA ."I Să ne Primeați răs-
punsul.
BlRSAN .• Răspuns nu se poate
trimite chiar așa, fiindcă pro-
blema e destul de gingașă. Nu-
mai că, după părerea mea, a
colo unde a fost conacul și pe
urmă crâșma și grajdurile și
ce-a mai fost, neapărat trebuie
să organizăm o casă muzeu, doar
se știe și din istorie și din po-
por că acolo, la fostul conac și
la hanul cu pricina, care-au
fost întîi ale lui Bodnărescu
și pe urmă ale lui Miclescu ar
fi poposit, nu o dată, însuși
Eminescu.
ION ISTRATI
complexul feminin
comedie în 3 acte
(fragmente)
Pregătită spre a fi montată pe scena Naționalului ieșean
cu prilejul aniversării a zece ani de la încheierea cooperativi-
zării agriculturii, prin comedia „Complexul feminin" mi-am
propus să aduc un elogiu artistic femeilor din satele noastre.
DORULEANA : (De undeva din
fosa orchestrei) : Da’ mai des-
mictescuiește-ne, tovarășe Bir-
san și dă-l în plata lui de mu-
zeu. Că, mă rog, dacă-i cu a-
devărat că odată, cine știe cînd,
o fi stat poate Bodnărescu șl
Miclescu și-o fi fost găzduit
cindva Eminescu, n-o fi nici
un păcat dacă-om pune și-om
așeza acolo, pe peretele casei,
o placă, dacă sigur or dovedi
specialiștii cine-au stat și ci-
ne-or fi poposit vreodată pe-a-
colo.
BlRSAN: Trebuie o documenta-
ție, trebuie un proiect de plan,
trebuie o machetă că pe-aici au
trecut și haiduci. A fost unul
Baltă, a fost Terente, a fost
unul Polisciuc.
DORULEANA : Uf, acu ne-om
documenta. nu ne-om docu-
menta, tovarășe Bîrsan, dar
măcar scutește-ne cu Baltă și
cu Polisciuc, arde-i-ar să-i ar-
dă, că doară nu i-om aduna
cele și ulcele și i-o rindui la
muzeu.
PARASCA : Și nici nu le-om pune
ciolanele la borcan. (Către Sa-
veta) Nu i-o pune țeasta sub
sticlă și ăluia, cum îi ziceai,
tu Saveta!
SAVETA : Polisciuc, tu, și Terente.
DORULEANA : Cei care au meri-
tat, i-o pus lumea și in cintec,
demult încă.
TUDORA: Poate-ți punem o pla-
că de marmoră și dumnetale,
tovarășe Bîrsan.
BlRSAN: Tovarășe dragă, eu sînt
funcționar numit de stat aici
și nu permit să fiu luat așa.
Sînt cel mai înalt funcționar
de stat din comună.
DORULEANA : Bine, noi te res-
pectăm, dar muzeu, cel puțin
deocamdată, n-are să se facă,
ca să irosim degeaba atita ma-
terial și-atîta muncă.
BlRSAN : Ce vorbești ?
DORULEANA : Vorbesc ce șt.tu.
doar noi, femeile, noi am stu-
diat problema și cu Samson
Bodnarachi, cum i se mai zicea
scriitorului. Și-așa că dacă-am
studiat-o...
BlRSAN: Nu bănuiam eu că stu-
diile voastre o să mă coste
atîția nervi și-atiția peri albi.
DORULEANA : E inițiativa noas-
tră, a femeilor 1 Și noi am hn-
tărît, toate într-o inimă, să pu-
nem mînă de la mînă și să
muncim cu palmele ori de cite.
ori om avea răgaz, fiindcă a-
colo la fostele clădiri și la tot
ce-a mai fost înainte vreme,
vrem să ungem pereții, să dere-
ticăm, să meretisim totul și să
facem odăile care acum zac pus-
tii și coșcovite ori se prăbușesc
singure din picioare.
MINODORA: O să facem o creșă
și-un cămin de zi și-o grădiniță.
ORTANSA: Și-o casă de naștere.
VIRONCEA : Și-o bucătărie !
DORULEANA : Și-o să facem totul
exact, așa cum se face și prin
alte părți de țară, o să con-
struim totul prin muncă, con-
tribuție patriotică.
BlRSAN: Ei. na. că nu-ți fi voi
mai patriote decît femeile din
celelalte regiuni.
RARUCA : Ba poate. că sîntem.
dacă-ți place.
ORTANSA : Chiar și sîntem. fi-
indcă dacă ne-ai bătut la cap
cu istoria cu Miclescu șl Boa-
nărescu și haiducii, apoi ți-am
putea spune și noi. la o adiță.
de Dragoș Vodă, care-a venit
de peste Prislop, pe la Cirli-
baba și a descălecat in Mol-
dova, la noi la Boureanca.
6 Convorbiri literare
la 70 de ani
BALADĂ
O lină
Lumină
Toți munții îmbracă
Vechi urme
Cu turme
De oi care pleacă.
Berbecii
Cit vecii,
Miorii ca zorii,
Din strungă
l-alungă
Cocorii și norii.
Și-o stînă,
Bătrină,
Pustie rămine.
Pe-o vatră
Mai latră
Spre hăuri un cine.
în umbră
S-adumbră
BlRSAN: Nu mai înțeleg nimic.
Ce are Tanda cu Manda ?
MINODORA : Are, are !
BlRSAN: In sfîrșit, rămine de
discutat. Problema a doua în-
să-i alta și-i joarte serioasă.
TOATE: Care problemă ? S-a-
uzim ! S-auzim !
BÎRSAN: Una și cu una {ac ao-
uă, tovarășe ! Ee.ee . . . Că ia,
mă rog, să-mi spună mie-aici,
să-mi spui dumneata, tovarășă
Doruleana, care-ai ridicat aici
împotriva mea toate femeile
și care te zbați și te frămînți
vrînd să mă obligi pe mine,
să-ți pun la dispoziție, cu de
la mine putere, o clădire bună-
rea, ruinată cum este, dar care
aparține statului, ce crezi ?
Dumneata cunoști legile țării?
DORULEANA : Poate.
BÎRSAN : Atunci, să stăm strimO
și să judecăm drept. Se ad-
mite ?
DORULEANA: Se admite. dar
vreau și eu să te-ntreb ceva
(Se ridică pe scenă).
BÎRSAN: Poftește.
DORULEANA : Mă rog frumos,
tovarășe secretar, spune-mi șt
mie dumneata știi ce anume
reglementează codul familiei,
codul mamelor care au copii?
Că doar se știe, nevestelor;
dacă ai copil mic, apoi înfa-
șă-l, desfașă-l, spală-l, șterge-l,
dă-i țiță. cintă-i, culcă-l. iar
șterge-l și iar pnmenește-l, iar
dădăcește-l...
BÎRSAN : Și ce-mi spui mie toate
astea ? Ce-s, dădacă ? Mamă ?
DORULEANA : In fine, să mă
scuzi mătăluță, dar nici cine
știe ce mândru odor de bărbat
n-ăi fi, dacă la cei treizeci și •
cinci de ani, bătuți pe muche,
elfi ii ai. ai rămas tot burlac.
BÎRSAN: Treizecișidoi.
PARASCA : Apoi dacă nu s-o în-
surat singur pînă la douăzeci
de ani și nu l-au însurat alții
pînă la douăzeci și cinci...
TUDORA : Iar la treizeci de ani
nu l-a luat măcar o cocîrlă de
babă care să-l ducă la fete . ..
BlRSAN: Lasă, nu-mi purtați voi gri-
ja, că doar nu m-oi însura și eu
ca ăia de la Vatra care, se știe :
s-au studiat trei săptămini. s-au
iubit trei luni, s-au certat trei
ani și se tolerează unii pe alții
de treisprezece.
ORTANSA: D-apoi nici așa un
fătălău ca dumneata, bîzîind ca
bondarul de ici colo și um-
blind numai după mierea ur-
sului.
Coliba uitată.
Ce-i goală,
Domoală,
Cu ușa căscată.
Talanga
Cu creanga
Dă zvon spre inalturi.
Șuvoaie,
Vioaie,
Fac tumbe și salturi.
Hogașe,
Golașe,
Vor turma s-apuce.
La vale,
Agale,
Ea-n șiruri se duce
Răcoarea
Cit zarea
Se-ntinde pe creste —
Cad brume
Pe-o lume
De brazi și poveste
Ciobanii
Cu anii
BÎRSAN : Parc-aș fi intrat in
haiticul lupilor, nu intr-o adu-
nare de lume.
MACOVEI: Eu mai vorbesc ceva
sau încep să turui ca tovarășa
Maluca asta care are, văd, o
gură cit o poală de fustă din
care zvirle fel de fel de vorbe.
MALUCA: Vorbește, vorbește, to-
varășe, că tot nu te-ascultă ni-
meni dar birzoiește-te mai bine
acasă și, mai ales, ai grijă nu
de fușta mea, ci de examenul
d-tale de stat. Punct !
ORTANSA : Atunci, să judecăm
cum s-a zis aici: să stăm
strimb și să judecăm drept.
DORULEANA : Ce-i mai avea a-
tîta de judecat ? Noi, tovarășe
Bîrsan, îți mai spunem numai
trei cuvinte : aprobarea șt
treaba!
BlRSAN : Iar eu numai patru cu-
vinte : nici una, nici alta. Pă-
catele mele că ce mare domn
oi mai fi și eu ca să pot cu de
la mine putere ...
DORULEANA : A fi domn e o în-
tîmplare, a fi om e lucru mare
tovarășe secretar (se coboară
în sală). Că dacă așa-i poves-
tea, ne-om duce noi și-om bate
noi și la altă ușă și-om vorbi
și cu altcineva, că doar știm
drumul și ne-om pricepe ce să
spunem acolo.
BÎRSAN: Față de mine nu aveți
argumente. Eu vreau întîi date,
argumente. (intră prin mijlo-
cul sălii și avansează spre
scenă, Anton, ducînd în umăr
copaia în care e îmbodolit co-
pilul ce se aude răcnind din
răsputeri).
DORULEANA : Nu, iaca vin și ar
gumentele, tovarășe secretar !
Poftim !
ANTON (Dîndu-i copaia) : M-a
scos din casă! Țipă de cind
te-ai dus ca din gură de șarpe.'
Răcnește de parcă l-ar fi îm-
puns careva cu suvacul. Ia-l.
mă rog, de pe capul meu. să
nu-l mai văd, să nu-l mai aud,
că m-a năucit!
DORULEANA : Și încă n-ai vi-
zut-o dumneata, venind aici, pe
una cum îi Canafira lui Oanță,
cea care are o casă plină de
băieți.
VIRONCEA : Da, da, o casă buc-
șită de argumente.
BÎRSAN : Păi ce să le fac eu dacă
se plodesc ca iepuroaicele ?
MALUCA: Nu răcni. tovarășe
Bîrsan, c-ai să sperii copilul.
DORULEANA : Dar cîți copii are
leica Anghelina, știe tovarășul
secretar ?
BÎRSAN : Și cu asta am terminat :
eu am dispoziție că nu pot să
dau aprobarea fără dezlegarea
de la organul superior!
MINODORA : O hotărire de-a
noastră bate-o sută de porunci
de-a dumitale.
BÎRSAN : Acu, să zic că s-ar face
și creșă și celelalte. însă cinc-a
îngriji acolo de-atîta țîncăraie''
PARASCA: Găsim noi și cine,
o-ho !
DORULEANA : Doar cu mîinile
noastre am început să reparăm
cit de cit localul. (Dă copilul
Ilenei). Mai ține-l și tu, că-mi
rupe mîinile.
ORTANSA : Tot ce facem facem
din agoniseala noastră, fără să
cheltuim banii statului.
MINODORA : Lasă tu, că om ruga
'și conducerea cooperativei
noastre să ne-ajute cu cele de
trebuință.
ANTON : Sigur, sigur, fiindcă eu,
In sarici vărgate
Sub clipot
De șipot
Beau singurătate.
Din plaiuri
De raiuri
Spre care urcară,
Prin iarba
Ca barba
Cu caii scoboară.
Visează,
Oftează,
Din cite-s întrînșii —
Și munții
Cărunții
Se uită la dinșii
Ca-n zbucium
Un bucium
Aleanul și-l cerne
Și groasă,
Stincoasă,
Tăcerea s-așterne.
Cind veșnic
Ca-n sfeșnic.
Sub vinturi nătinge,
Stă-n vie
Tărie
O floare de singe.
unul, la construcții și recon-
strucții, fără bani nu subscriu !
DORULEANA : Mai vorbim noi
acasă.
SAVETA: Cit despre mincare, a-
vem destule, oi avem, brinză
avem...
PELAGHIA : Are cooperativa
noastră și porci și vaci, este și
griu...
MINODORA: Și-or sta copii la
creșă și la cămin, or sta ca
bomboanele la cutie, tu.
ORTANSA: Ba om face și-un mic
dispensar.
ORTANSA : Dac-o fi nevoie, ne-om
duce și mai departe și-om spu
ne noi acolo, că, aici sînt unii
bărbați care disprețuiesc price
perea femeilor.
TOATE: Așa-i, așa-i ! Dacă le-am
fi roabe, ar fi bine.
DORULEANA : Mergem noi și a-
colo unde are să fie cazul.
BÎRSAN: Despre mine, mergeți
unde vă duc ochii și picioa-
rele.
RARUCA: Să se ducă Doruleana,
doar n-oi lua eu cursa să chel-
tui, să...
ORTANSA : Are să se ducă ea,
că-i mai răzbătătoare.
RARUCA : O-leu, or mai fi ele și
altele.
VIRONCEA : Ui de mine, Savetucă.
ia vezi să nu-ți scap cîteva
vorbe mai zmuncite.
MACOVEI : Dă-o-ncolo, Vironce.
ORTANSA : Dar n-o auzi cum fiș-
cîie din gură ?
DORULEANA : Multe zice omul
la supărare. Noi, însă, facem
creșă și cămin.
SAVETA : Că doar am grăit aici
românește, tu. Du-te și ...
MINODORA: Atunci de miine,
pornim la cit se poate de se-
rios la treabă.
TOATE : Pornim, pornim.
MACOVEI: Ce mai ai de zis, to-
varășe Anton ?
ANTON: Cind vrea femeia, vrea
și Samca.
BÎRSAN: Bine o fi zis cel care-a
zis, că dacă vrei să reușești în
viață ori te-ndrăgostești de
toate muierile, ori te prefaci că
măcar, din cind în cind, ești
musai de părerea lor și rabzi
așa, cîine-cîinește, ca să nu-ți
aprinzi paie-n cap și să-ți
meargă buhul peste nouă ho-
tare. Acu’, dacă-i pe asta, să
vedem la ce capăt au s-ajungă.
ANTON: Ce să vedem ? Acu’, de
răzăluit pereții și de uns or
unge ele, dar ce fac cu pode-
lele, dom-le, ce fac cu feres-
trele, cu ușile, că acolo-i treabă
de bărbat ?! E lucru de tîm-
plărie, este lucru de speciali-
tate. Eu nu mă bag, nu mă
angajez.
BÎRSAN: Fără noi n-au să poată.
MACOVEI: Oare ? Nici dacă le
aranjez eu colo niște progra-
me artistice și niște serbări,
niște baluri populare la care
să cînt cu acordeonul ?!
VIRONCEA : Tu, hai acasă și nu
mai lehăi! Înțelesu-m-ai ?
MACOVEI: (cîntînd) Hai acasă
puișor.
ANTON: E ora închiderii. ne-
vastă. Gata, haidem acasă! Și
te rog, pe mine să nu mă mai
complici. Eu mă abțin.
DORULEANA : Lasă, Tony dragă,
că te descomplic și te desabțin
cu, nu te teme! Lasă c-ai să
joci ca ursul cum am să-ți
cînt eu.
cortina
prieteni întru
suferința versului
De mic copil știam că teii sunt
o podoabă lirică a lașului. Cu
parfumul lor unduios ca niște
liane și dulce insinuant ca o
pasiune lentă, aceste prezențe ve-
getale îmi îneîntau sufletul și din
versul eminescian ieșeau repede pe
străzile orașului pentru a aminti și
a dispune la contemplație și visare.
Aromele lor, după căderea amur-
gului. deveneau oceanic întinse și
edenic obsedante. Teii erau (și sînt
și acum) ieșeni prin finalitatea lor
înmirezmată și eminescieni prin
naștere. Arborele lor genealogic se
ridica, pentru mine, pînă la cerul
baladelor și mai departe. Dincolo
de tei. lașul nu mai era Iași, decît
doar în floarea și parfumul liliacu-
lui care troienea zaplazurile.
Cerul moldav avea, intradevăr, nu-
anța albastrului de Voroneț, pe ca-
re G. Topirceanu mi-o evoca ade-
seori, preschimbindu-mi dragostea
pentru bolta de azur și pentru aro-
mele liliacului in devorantă pasiune.
Insă romanțios-filfiitoarea denumire
de „dulcele tirg al leșilor" nu plă-
cea autorului „Parodiilor originale".
Vrăjitor al versului și inițiat în al-
chimia cuvintelor, poetul interve-
nea „elastic și urgent" ori de cite
ori se ofta romantic pe ruinile cetă-
ții patriarhale. Despre excepționala
lui inteligență critică și autentici-
tatea lirismului său, G. Călinescu
îmi răspundea aproape ca-n a sa
„Istorie a literaturii române de la
origini pînă în prezent".
— Numai inteligență critică, chiar
și excepțională ? E mult prea pu-
țin. Avem de a face — și aici te
rog să pătrunzi sensul adine al cu
vintelor — sîntem, noi. cititorii
„Parodiilor", martorii unui mime-
tism superior care presupune pu-
(memoria iașului
tința de a trăi pe felurite chei mu-
zicale. îndemânarea sa verbală nu-i
altceva decît indiciul evident al
unei sensibilități. Versificația nu e
o formă, ci conținutul însuși, ritu-
alul liric și marii poeți au cultivat
totdeauna sonul in sine. Poezia e-
xistă atunci cînd versificația e pro-
fundă, adică de neuitat în simpli-
tatea ei ca o bună temă muzicală
clasică.
Și poezia exista (cum există și
acum) în lașul de odinioară, cu sau
fără tei și lilieci înfloriți, așa cum
există oriunde sunt poeți și aricind
poeții își întind aripile de albatros
în azur. Climatul literar al cetății,
atmosfera din jurul mesei redacți-
onale a „însemnărilor Ieșene", nu
erau nicidecum idilice. Coșurile re-
vistei — frumoase și multicolore
cutii de carton ale Institutului de
Medicină — se umpleau zilnic, stra-
tifieîndu-se cronologic și alfabetic,
cu „literatură" (făcută, iar nu năs-
cută). Manuscrisele se năruiau in
neființă, după lectura lor foarte a-
tentă, la un simplu gest de leha-
mite al lui Sadoveanu, la o scurtă
și acidă fulgerare a privirii lui
Topirceanu. la un abia perceptibil
murmur al lui Codreanu. la un ușor
oftat al Otiliei Cazimir. Răbdarea
și bunăvoința lor nu cunoșteau
margini. Dar nonliteratura și im
postura, mimetismul si epigonismul
îi determinau să fie laconic de ne-
înduplecați.
La masa redacției, profilul ele
medalie al lui Mihai Codreanu, ră-
minea cîteva clipe nemișcat, iar
privirea încremenea subit, întoarsă
spre lăuntrice întinderi. Prin furtu-
nile discuțiilor, poetul tăcea, parcă
pietrificat în altitudini glaciale
Deodată, o repede și bizară învi-
orare. Degetele mîinii începeau să
bată — pe plușul roșu sau pe mine-
rul bastonului nedespărțit — un
tact abia auzit. Erau totdeauna
unsprezece bătăi, dintre care cele
cu soț mai accentuate, cu pauze
scurte între cuvintele p^șopfite.
Ba nu! Erau șoptite stins pe bu-
zele care, cu un ușor tremur, evo-
cau — abia presimțite — imaginile
văzute de poet pe ecranul mental,
adine și neștiut de nimeni. Ca-
dența degetelor trădau endecasila
bii, buzele — în tremurul lor —
schițau olimpica măsură a cuvinte-
lor înlănțuite.
„Vila Sonet", așa cum stătea scris
pe una din treptele casei poetului,
străjuită de doi cerberi domestici
de bronz, nu a cunoscut niciodată
zăvorul absenței după perdea, nici
mîini de amfitrion acoperite cu mă-
nușa de antilopă a politeței de ri-
goare. Stridența unei sonerii, cîteva
clipe de așteptare, în care se au-
zeau pisla stinsă a pașilor și ușoa-
rele dibuiri ale mîinii in jurul
cheii, și, odată cu ușa deschisă,
sufletul cald al poetului primea pe
musafir după tradiționalele reguli
nescrise ale dulcii ospeții moldo-
vene. Mitul „marmorei" se des-
trăma, iar larii și penații casei de-
veneau familiari șt prietenoși, ase-
meni flăcărilor moi de catifea ro-
șie care pilpîiau în cămin.
S-ar putea spune că „Vila Sonet"
era o a doua redacție fără orar.
Sau un al doilea sediu, fără firmă,
al poeziei ieșene din al patrulea
deceniu. Cei doi cerberi de bronz,
solemni ca niște sfineși, aveau po-
runcă nestrămutată să oprească
chîar de pe prag fie „lirismul" cu
dicționarul ascuns în joben, fie ce-
lelalte „isme" cu plastron sub cojo-
cul mițos, cu pașaport în buzuna-
rul de șiac și pomadă sub căciula
țurcănească.
Limpiditățile însă, sobrietatea șl
eleganța versului intrau la sonetist
ca la ele acasă. Și, cîteodată, înfi-
orările madrigalului, în crinolinele
lor desuete. Acestea din urmă, mal
mult pentru nostalgia tinereții in-
depărtabe ,J sau ca tun memento
pentru vîrsta de calendar, căreia
omul îi respinsese orice incursiune
devastatoare și-i refuzase orice le-
gitimitate.
îmi amintesc de o lumină care
i-a înseninat ochii și de o umbră
care i-a întunecat fruntea. Lumina
a fost bucuria de a afla că un ad-
mirator, care-i știa pe dinafară
sonetele, i le-a transcris — cu un
dar excepțional de caligraf — în-
tr-un album demn de orice muzeu
al artizanatului; umbra a fost mâh-
nirea de a nu putea vedea mean-
drele dulci ale literelor, cerdacurile
lor, paginile înflorate ca niște ii.
Lumina și umbra aceasta, mai ales
umbra, poate își joacă și acum con
tururile lor fluide pe luciul cald al
marmorei liricei sale.
De ce îmi vin în minte toate a-
ccstea. acum cînd umbra poetului
stă alături de mine, și — din nefe-
ricire — numai umbra ? Am în față
opera-i vie, sonetele și rarele lut
evadări din sonet. Pe semne, nu
am putut uita clipa în care, în
miercurea redacțională a „însemnă-
rilor Ieșene", poetul „Statuilor"
ne-a recitat un sonet experimental
în care se îmbrățișau armonios en-
decasilabii iambici cu cei trohaici
iluminînd un conținut plin de fră-
mîntare și pasiune umană. Admira-
ției unora și mirării altora, poetul
le-a relevat necesitatea meșteșugu-
lui înalt și satisfacția creatorului
cînd obține o suprapunere pînă la
identificarea formei alese cu un
conținut bogat în seva autenticității.
Tovarăși întru suferința versu-
lui — numea el poeții.
„Prieteni întru suferință" îi de-
numea și G.M. Zamfirescu, roman-
cierul și dramaturgul de mare fi-
nețe sufletească, poposit pentru pu-
țină vreme în templul ieșean al
Thalyei. Nu pot uita candoarea și
delicatețea acestui om firav, bunul
simț și promptitudinea cu care
răspundea solicitărilor celor tineri,
aportul serios pe care-l aducea cu
atîta timiditate !) la ședințele ținute
în casa lui C. Argeșeanu pentru
definitivarea programului revistei
..Cadran".
Ochii lui, înfrigurat de frumoși si
adânci, urmăreau suplețea gesturi-
lor lui Ionel Teodoreanu placate pe
arabescuri metaforice, jocul de lu-
mini și umbre de pe chipul foarte
trist al marelui comic C. Ramadan.
zîmbetul melancolic al uita^ulvi
pe nedrept Bogdan Amarii, răbuf-
nirile „cu trup și suflet", susținute
de o voce baritonală, ale lui Sandu
7’elcajcn.
Și, deodată, în lașul crepuscular
de odinioară, cu tabieturile lui a-
nacronice și suspinele lui roman-
tice, cu teiul și liliacul lui inmire.z-
mînd urmele pașilor lui Eminescu
și Creangă, a descins de pe meri-
dianele universalului, uimindu-ne
la început, apoi uluindu-ne geniul
lui George Gălinescu ...
Nicolae ȚAȚOMIR
Convorbiri literare 7
GHEORGHE TOMOZEI
Mă simt obligat să judec cu
precauție Misterul clepsidrei.
Autorul însuși, prin ceea ce a
scris pînă acum, impune o
platformă înaltă de „prejudecăți",
platformă ale cărei realizări și exi-
gențe fac concesiile neavenite.
Volumul evidențiază unele scă-
deri și netăgăduite performanțe, iar
faptul că primele nu reușesc totuși
să le anihileze pe cele din urmă
decurge dintr-o vizibilă experiență
de creație, dublată de o inteligen-
ță artistică indiscutabilă.
Există în Misterul clepsidrei o su-
mă de excese care, dincolo de fap-
tul că atestă virtuozitate stilistică,
se înscriu în afara necesităților i-
manente ale textelor, estompînd in-
tențiile și afectînd în bună parte
rezultatele. Senzația de artificiu (ar-
tificiul spectaculos, ce-i drept) fru-
musețea adevărată, eleganța studia-
tă abilitatea lexicală se întîlnesc
nu o dată în zona gratuitului.
Amestecul de pedantism parnasian,
de evaziv, de burlesc dă imaginii
consistență vizuală îndeosebi, o
mișcare și o cromatică vie de car-
naval fastuos. Se detașează net ra-
finamentul și o anume desuetudine
regizată. Există un soi de balca-
nism al viziunii (declarat și inocu-
lat în chip savant) ce ademenește
și obosește totodată: „Rodit pe
cepe de lalea : Bizanț / cu stinși
coconi încălecînd pe crini / și cu
domnițele prelinse-n danț / din
frescele cu trîndave făini, / așa te
știm, o Bucuresci rămas / cu trup
de fum sub ochiul ce se stinge, /
lut străveziu, cu oase spelbe gras, /
tu strachină de grîu pe care nin-
ge..." (Heraldică). Nostalgiile ma-
teine erup din nou în Eva de Lu-
cas Cranach din Palatul Borghese :
„Alb alungit peste măsură, / sidef
hrănitor, răcoros, / privit ca prin-
tr-un ochi de sticlă impură, / pri-
vit prin gura unui bătrîn pofti-
cios, / alb trecut cu nisipuri sub
pleoapă, / adulmecat cu jindul de
cîine / al ocnașilor din groapă /
care-și distilează spiritul prin pii-
ne".
Apocalipticul iarmaroc — enume-
rare jovială de celebrități literare
mai vechi și mai noi — adaugă
nonșalanța și umorul subțire.
Slujbă și La feminin încearcă să
braveze tristețea, omologind flexi-
uni bizare. Efectele sînt deconcer-
tante și nu lipsite de pitoresc :
„Ce-ți mai face dulcele, duduie ? /
Se cireașă, se gutuie ? // Ochii ce
amăgiră / se Bizanț, se Palmiră ? /
țîțele, mie-mpotrive / se Ninive ? //
M-aș tocmi la dulcele / tău, neculce-
!e. // Dar ce văd ? O lacrimă ? /
se platină ? / se clatină ? / se pa-
t.mă ?“ (Slujbă).
Gheorghe Tomozei manifestă o
fobie a convenționalului (de la ca-
re se trag mai toate succesele și
excesele). Explicită în această pri-
vință este Teatru în care „morala"
servită ca o surpriză transformă far-
sa în dramă, cum se întîmplă și în
Minulescu. Alunecarea spre minor
este inevitabilă ; Amor (Metro—
Goldwin—Mayer) o subliniază. Pa-
radoxal, oroarea față de convenție
exclude apropierea de simplitate.
Ideea dezbrăcată de stil nu trăieș-
te. Vizînd simplitatea, poetul nau-
fragiază în proză. Pentru ultima
oară se menține la nivelul unui dis-
curs îngrijit, dar lipsit de emoție :
„Cu sute de oameni, zilnic, / ne
vedem pentru ultima oară — / fă-
ră s-o știm. // Ne vom regăsi /
negreșit / în marele frig. // Dincolo
de rombe / catacombe. // Ne vom
întîlni / poate / în marea / fluidi-
tate. .
Introspecția și metafizica nu con-
vin poetului, prolificitatea imagis-
tică și virtuozitățile verbale recla-
mă altceva : e vorba dc viziunea
descriptivă în care succesiunea de
forme și culori este aceea care im-
pune o atmosferă sau trădează o
stare de spirit. Ca și Emil Bru-
mam, Gheorghe Tomozei descinde
plin de îneîntare în lumea aparent
prozaică a culinăriei, îmbătat de
parfumuri inocente. Acum, ca și în
alte ocazii, se dovedește a fi un
sensibil pictor de natură moartă.
Citez din fermecătoarea Coloniale :
„Mă tulburau cu licărire pală, / por-
tocalele în pielea goală / cu carne
șiroind de sînge sudic, / călcam
pe-un continent de zahăr cubic, /
ori caravane însoțeam, duios, / pes-
te savanele de zahăr tos / eram,
în mahala, un Alexandru / muiat
în mirt și coriandru, / ivindu-se
c-un paloș visător / sub tromba e-
lefanților lui Por. // Rememorez un
vis cu zahăr, nins / peste odaia
goală cu foc stins...”. Nu mai pu-
țin interesantă și nostalgică este
descrierea obiectelor-relicvă, a „re-
licvelor" sufletești (cum se întîm-
plă în Magazin de antichități), a
urmelor unei lumi apuse ; în acest
sens, există în volum o splendidă
Elegie pentru Kolls—Royce. Pentru
aceleași motive și. îndeosebi, pentru
nota autentic tragică merită de
menționat Tîrg de relicve.
Fără a ignora calitățile volumu-
lui, trebuie să precizez încă o da-
tă (am vrut ca atît entuziasmul cît
și reticențele să fie justificate por-
nind de'la texte) că tot acest ar-
senal de virtuozități, verbale înde-
osebi, tinde și ajunge să apară pe
alocuri drept scop în sine, deși, bă-
nuiesc, nu aceasta a fost intenția
autorului. Prin cele arătate, Miste-
rul clepsidrei este un joc frumos,
o seducătoare ,,mașinărie romantică".
ION HURJUI
In ansamblu, Ornicul trecerii
— după cum ne sugerează și
titlul — se supune unui vechi
și celebru adagiu, tradus aici
prin : „Nimic nu se află singur /
Pe pămînt, nici în ape — / Totu-i
trecerea". Poetul preferă un anu-
me registru elegiac unde mișcarea
e lentă și insinuată. Profesiunile de
credință, entuziaste în conținut,
păstrează decență în rostire : „Eu
cu muncitorii alături stînd / Cîntăm
ploaia de octombrie / Așezați în
ANTON HOLBAN
Un bărbat iubește și e iubit.
El însă iubește prea grav, iar
dinsa prea sprințar. El e
problematic și absolutist, ea
e cochetă și zglobie. El e pătimaș
dintr-o cerebrală profunditate, ea
dintr-o inocentă frivolitate. Iată
miezul cărții * Iui Anton Holban. Ca
în toate celelalte romane erotice
ale sale, e vorba în definitiv de
o iubire imposibilă. In fiecare din
ele, bineînțeles, e imposibilă din
alt motiv. In O moarte care nu
dovedește nimic, ea e prea simplă,
el prea complex, dar ceea ce strică
totul e că ea îl iubește prea mult,
pînă la sastiseală (caz etern, imor-
talizat de Benjamin Constant in
Adolphe, de care vom pomeni și
mai jos). In Ioana, ea e complexă,
el complex, dar iubirea e cance-
rizată de o pasageră, de o nesem-
nificativă aventură a ei, care pe
el îl va tortura clipă de clipă (fie
această clipă și cea supremă). In
Jocurile Daniei, roman postum, cu
o bizară odisee, terminat la 17
decembrie 1935 și publicat în 1971,
după ce manuscrisul a trecut prin
locuințele lui Ion Argintescu, Flo-
rica Codreanu, Eugen Lovincscu,
Octav Suluțiu și din nou Florica Co-
dreanu — avem de-a face cu un
bărbat aflat în maturitatea tinereții
sale, Sandu, și o fată mai mult zvă-
păiată decît enigmatică, abia tre-
cînd pragul tinereții. Vîrsta, adică
cei peste zece ani dintre ei, face al
doilea mare hiat, după cel caracte-
rologic.
Dania e prezentă in carte mai
mult prin Sandu decît prin ea în-
săși, și mai mult la telefon decît
în carne și oase. Legătura lor fiind
fără nici un „viitor", din motive
temperamentale, etnice, de vîrstă
și de poziție socială, totul se con-
sumă cu precădere în fața recep-
torului, pentru că rarele lor întîl-
niri sunt fie expeditive, în automo-
bil, fie supravegheate, în salonașul
unde sabia Iui Damokles e servitoa-
rea ce poate oricînd să intre.
Ea îl iubește distractiv și non-
șalant, el o iubește obsesiv și ana-
litic. E, cum ziceam, o iubire im-
posibilă, atît în formă cît și în
fond. Pe scurt, el e prea dens, ea
prea aburoasă. Un caz flagrant,
ca-n tot restul prozei de gen a lui
Holban, de incompatibilitate eroti-
că. (De fapt, dacă mergem cu gin-
dul mai departe, orice dragoste a-
junge implacabil la un prag al in-
compatibilității ; mai neaoș: Ia un
punct în care „nu mai merge". Ma-
rile iubiri, Orfeu-Euridice, Mala-
testa-Francesca, Romeo, Tristan,
Manon, Grigori Melehov, sunt cele
curmate brusc și providențial. Nu-
mai așa pot ele încremeni în mo-
mentul superb. Intr-o formă vulga-
ră, asta zice și Love Story. Altfel,
ca orice lucru sub soare, iubirea
se îngălbenește, putrezește, rămîne
schelet și apoi pulbere. Panta rei.
O mare dragoste capătă viață infi-
nită doar prin moarte).
O dată cu eroul (Sandu), Hol-
ban se prezintă ca un temperament
frămintat, neurastenic (desigur, fără
nimic maladiv), prea avid de certi-
tudini și absolut în acest spațiu
prin excelență al incertului și re-
lativului care e iubirea, și încă iu-
bire a unui om problematic și grav
pentru o tînără precoce, deși ino-
centă, abia ieșită din adolescență,
frivolă fără perversitate, cochetă
fără senzualitate și senzuală fără
abandon.
Trei sunt zbaterile nodale ale Iui
Holban (și, implicit, ale tuturor per-
sonajelor sale bărbătești) : Moar-
tea. Cunoașterea de oameni. Dedu-
blarea.
Dragoste și moarte — tema e
esențială la Holban.
La Ronsard, ea apare sub masca
lui cârpe diem. Imbrățișează-mă cu
totul azi, căci mîinc vei fi bătrînă,
nu vei mai fi. Moartea pentru ero-
ticul Ronsard e un motiv de febri-
litate și grabă tandră, e un semnal
de alarmă. Ea pune trupul și su-
fletul in alertă, fără a-1 cutremura.
La Baudelaire, moartea în amor
ia forma descopunerii organicului.
Carnea fragedă a iubitei va fi,
peste timp, putregai, schelet, ordu-
ră. Pentru Ronsard, spirit cumpă-
tat, epicureic și jouisseur, „moar-
tea" era un îndemn; pentru Bau-
delaire, vizionar și „dezechilibrat",
ea e o prezență lugubră, dureroa-
să, cu concretețe de imagine, hoit.
La Bacovia, moartea e un refren
al iubirii, un acompaniament surd.
Maladivul din oraș, din trup, din
atmosferă, din culori, din muzică,
din suflet generează ideea morții,
acceptată cu resemnare, în schim-
bul unei senzualități morbide.
Pe Holban, moartea îl obsedează
ca act. Momentul culminant al
sfîrșitului, asta îl interesează, mo-
dul-de-a-muri, și pragul neantului.
Această femeie, pe care o îmbră-
țișez, va ajunge într-o anume clipă
după care NU VA MAI FI. El
crede chiar că gindul permanent
al îndrăgostitilor este : „cine va
muri întîiul ?• Nu atît filosofia, me-
tafizica morții, nici simbolistica ei.
îl frămintă, cit faptul morții. (In
opera sa e o întreagă colecție de
morți, de relatări ale unor decese.
Holban împletește fenomenul vi-
tal și tonic al iubirii cu o fenome-
nologie a muririi ca să spun așa).
Dragoste și analiză — a doua te-
mă esențială în Holban.
Livresc, rădăcinile stau, evident
lucru, în tradiția franceză : Rou-
sseau (Confesiunile), Stendhai (să
ne amintim scena din parc dintre
Julien și Mme dc Renal, unde tot
hamletianismul era: a stringe sau
a nu stringe mina femeii), Proust
(mai ales în Swann și-n Albertine
disparue), Gide (Si le grain ne
meurt), Fromentin (Dominique),
Raymond Radiguet. Mai presus insă
pare a sta, în rind cu Proust, idolul
autorului, născocitorul lui Adolphe
și, prin el, a lui mal-du-siCcle : B.
Constant. Iată, din acesta, un motto
perfect la tot ce a scris Holban :
„...Acea oboseală, acea nesiguran-
ță, acea lipsă de putere, acea anali-
ză perpetuă, care așează o inten-
ție ascunsă (arridre-pensee) alături
de toate simțirile, și care astfel le
corupe de la naștere" (Adolphe,
pref. la ed. a II-a). Ființă hiper-sen-
sibilă, Holban și personajul său
analizează, ar trebui spus mai tare :
disecă fiecare gest, mișcare, cuvint.
tăcere, ton, privire a eroinei, nu-
mească-se ea Dania, Ioana, Irina.
Această analiză minuțioasă, exhaus-
tivă aproape, parvine să-l amețeas-
că pe erou, să-I deruteze, să-i re-
vele că de fapt n-a înaintat cu ni-
mic in cunoașterea obiectului : fe-
meia contemplată milimetru cu
milimetru al obrazului și sufletului
ei. Căutind să ajungă la atom, San-
du-Holban pulverizează iubirea și
o amărăște. Vina în alterarea iubi-
MIHAI DRĂGAN
Ede mirare cum, pînă la a-
ceastă dată, nici un cercetă-
tor nu s-a simțit atras de
personalitatea lui Hasdeu, pî-
nă într-atît incit să-i consacre o
monografie de sine stătătoare. E
cu atît mai de mirare cu cît au a-
părut, în schimb, atîtea monografii
avînd drept obiect oameni de cul-
tură și, mai ales, literați de o mai
mică valoare. Istoria literară este
datoare să se ocupe cu egal inte-
res de toți cei care, într-un fel sau
altul, au lucrat pe cîmpul litera-
turii. Dar faptul că nici azi nu e-
xistă încă cercetări de referință a-
supra lui Asachi, Kogălniceanu,
Bălcescu, I. H. Rădulescu, Barițiu,
Gherea, Vlahuță (cercetări care să
nu se oprească la simpla enunțare
a datelor de biografie și la rezu-
marea călduță a operelor) dovedeș-
te cu suficiență că lacunele
existente în materie de istorie lite-
rară ar trebui să ne atragă atenția.
Dintr-o asemenea largă perspecti-
vă, întreprinderea lui Mihai Dră-
gan este salutară, venind să umple
un gol nepermis în studiul perso-
nalităților literaturii române din
secolul al XlX-lea.
Două sînt, în principiu, unghiu-
rile din care poate fi privit un scri-
itor. Primul vizează integrarea lui
într-un context social-istoric, într-o
„generație" de temperament și gîn-
dire, urmărindu-i-se locul distinct
în cadrul ei, manifestările de ade-
rență și de neaderență la idealurile
epocii, cu alte cuvinte, momentul
pe care respectivul autor îl concre-
tizează în istoria unei literaturi. Ce-
lălalt, adjudeeîndu-se parțial din
primul (în înțelesul că nu ignoră
cadrul istoric, cel puțin ca punct
de plecare, ca „matrice" a unei
formări spirituale), acceptă, în ce-
le din urmă, o judecare deasupra
istoriei propriu-zise. Opera este
scoasă din timpul care i-a dat naș-
tere, este adusă spre noi, încercîn-
du-se a i se descifra o ordine mo-
dernă, aș zice, chiar contempora-
nă. Ponderea cercetării alunecă,
așadar, dinspre istoric spre artis-
tic, lectura critică se resimte de
împrejurarea că monografistul a
parcurs în prealabil cărțile mo-
dernității. Lumea contemporană u-
nei opere, situația istorică și este-
tică a contextului pot explica, în
primul rînd, realizările ori eșecu-
rile, laturile în care ea inovează
și cele în care urmează o tradiție.
Perenitatea își are doar izvorul în
istorie prin aceea că se cristalizea-
ză cîndva, undeva și prin efortul
cuiva; esența ei apare ca supra-
istorică.
Monografia lui Mihai Drăgan se
înscrie în tiparele primului tip a-
mintit, chiar dacă el notează în
Avertismentul ce însoțește cartea
că a intenționat „o lectură moder-
nă a operelor lui Hașdeu". (Para-
lelele cu Maiorescu și lorga nu în-
seamnă „lectură modernă" sub re-
gim estetic). Ar fi, desigur, greșit
să i se facă din aceasta o culpă au-
torului. îndrăznesc chiar să afirm
că aici se află unul dintre marile
sale merite. Volumele anterioare
publicate de Mihai Drăgan (Apro-
ximații critice și G. Ibrăileanu) a-
testau un istoric literar foarte se-
rios, iubitor al lucrurilor clare și
precise. Metoda sa era eminamen-
te pozitivistă, refuzînd orice supo-
ziții sau fantazări care nu se pu-
teau susține prin fapte. Interpretă-
rile astfel elaborate se reclamau
din sensurile stricte ale textelor,
din „evidențele" pe care, paradoxal,
atîția pînă la el nu le remarca-
seră. Faptul că monografia de față
adoptă o aceeași metodă, susține
deci, în timp, ideea consecvenței
neabătute a autorului. Există și un
al doilea motiv pentru care găsesc
adecvată această optică. Prea puțin
cunoscut in datele sale fundamen-
tale, „beneficiind", nu odată, de
falsificări și răstălmăciri, Hasdeu
presupunea (înaintea unei lecturi
strict contemporane) o repunere în
drepturi, o abordare, „în spiritul
adevărului" (p. 8). Angajînd discu-
ția pe acest făgaș al probelor in-
contestabile, Mihai Drăgan aruncă
lumini esențiale asupra creatorului
lui Răzvan.
De altfel pozitivismul declarat al
cărții are și un caracter polemic.
Istoricul literar reproșează celor ca-
re s-au pronunțat în diverse ocazii
asupra lui Hasdeu lipsa dovezilor
palpabile. Opiniei după care Uni-
versitatea poloneză ar fi influențat
„hotărîtor" prin profesorii ei perso-
nalitatea lui Hasdeu i se răspunde
pe acest ton : „Aceste afirmații ca-
tegorice sînt, în realitate, niște sim-
ple presupuneri fiindcă nu se ba-
zează pe nici un document din
care să reiasă că Bogdan Petriceicu
ar fi citit operele acestora și le-ar
fi păstrat o neștearsă amintire"
(p. 48). Uneori, e drept, negația es-
te echivocă. Așa se întîmplă la
pag. 49 unde, sedus de ipoteza a-
vansată inițial, autorul afirmă că
„lucruri inedite" n-avea cum să a-
fle Hasdeu „de la profesorul de
slavistică Petre Lawrowski, care,
după cum scrie Cicerone Poghirc,
«n-a rămas prin nimic în istoria
lingvisticii ruse»". Asta nu-1 îm-
piedică să formuleze fraza imediat
următoare astfel ; „Dar ascultarea,
nu știm totuși cît de conștiincioa-
să, a cursurilor acestuia l-a aju-
tat, desigur, pe Bogdan Petriceicu
să-și perfecționeze cunoștințele de
slavă veche".
Ideea centrală, perpetuu argu-
mentată pe aproape trei sute de
pagini, e că „Hasdeu — literatul
este un non-sens fără o privire sin-
tetică asupra întregii lui activități
spirituale" (p. 8—9) și tentativa de
a realiza un „portret total" este
• sortită eșuării dacă trece cu ve-
derea acest fapt (vezi și p. 138 —
139). Mergînd pe urmele ei, isto-
ricul literar analizează în egală
măsură, alături de activitatea li-
terară și publicistica și contribuți-
ile în domeniile istoriei, filologiei,
lingvisticii. Care sînt liniile fun-
damentale ale „portretului total"
propus de Mihai Drăgan ? Hasdeu
este o personalitate bipolară, în el
se îngemănează pasiunea pentru a-
devărul științei și exaltarea roman-
tică, apelul „deopotrivă la rațiune
și la puterea miraculoasă a fante-
ziei". (p. 269). Spirit renascentist în
ordinea acumulării pînă peste poa-
te, însingurat ca orice romantic ce
se respectă, original în fiecare pa-
gină, suflet de poet (prin cuprinde-
rea viziunilor, nu prin realizarea
lor plastică), temerar cu „spiritul
critic și logica teribilă a lui Maio-
rescu", el „este expresia deplină a
8 Convorbiri literare
ogoare. // Dinspre mare vine briza
albastră / Ochii ei se prefac că
dorm, / Visul tulbură casa noas-
tră — / Născută de o zi" (Casa
noastră).
Erosul este și el atins de trece-
rea vremii, de unde obsesia înce-
putului și incertitudinea. Pe alocuri
se strecoară perfidia, așa cum se
întîmplă în Clepsidra: „Au trecut
prin paturi zvonuri / Și s-a stins o
zi frumoasă". Alteori, îndoiala es-
te explicitată și amplificată : „E o
eroare în toate lucrurile / Pe care
le-am lăudat, / E o pace de seară
înșelătoare, / Este iubirea ce în-
noptează" (De vară).
Imaginile sînt voit alambicate, u-
neori schimburile de planuri dete-
riorează sensurile acumulate în loc
să le evidențieze. Faptul în sine nu
este condamnabil, dar, în cazul de
față, existînd și acea predilecție
pentru exprimarea laconică, coeren-
ța discursului poetic apare pronun-
țat afectată. Ion Hurjui concepe me-
tafora, izolînd-o de contextul enun-
țat. Impune o lectură de subtext
prin etalarea unei zgîrcenii verbale
la nivelul textului. Cînd acest laco-
nism este adaptat, cînd se reven-
dică în chip firesc de la sensurile
intime ale poeziei, se ajunge la un
remarcabil efect de stilizare. Citez
din Doină: „Iartă cerul citadin /
Răsturnat în fotoliu / Cu tălpi al-
bastre / Și-ascultă doina / Doine-
lor noastre, / Frunza venind / Cu
apele gîndului, / Cu inima ta /
Stînjenel stînjenit /De-ntristare /
S-au oprit macii / Suspendați în
somn — / Roșu pe cer / De mult
visat: / Lacrima poate-a uitat /
Să mai plîngă".
rii — dacă vină e că ești așa și nu
altfel — aparține numai lui. E
mult prea „Hyperion" într-o lume
de Cătăline. E hamletian și cazuist
cu femei față de care ar trebui
să fie energic, autoritar și protec-
tor. E inflexibil cu ființe mlădii
care cer toleranță și mulare. (Fără-
ndoială că acest „ar trebui să fie“
n-are, în fond, nici un rost. Ham-
let tranșant nu mai e Hamlet. NU
poți pune sub semnul acuzării în-
suși statutul existențial al unui om,
și mai ales nu poți face asta in
materie de dragoste, care e o accep-
tare deplină și necondiționată).
Dedublarea — a treia temă esen-
țială in Holban.
Dedublarea înseamnă flagelul lu-
cidității. Sandu-Holban e analist
feroce și deci cusurgiu. El privește
veșnic situația cu un al treilea, mai
bine zis al cincilea ochi, al lucidi-
tății, rațională, pozitivă, logică, des-
coperind în avalanșă incongruențe,
inconsecvențe, neînțelesuri peste
care un altul ar trece inconștient,
Nici o secundă de auto-ignorare.
Cum singur spune, personajul lui
Holban e condamnat să fie fără
încetare „pe ecran" și „în sală", să
fie mereu spectatorul cartezian,
chițibușar și acru al propriei existen-
te . El, de pildă, sărută, anali-
zind sărutul, analizînd apoi anali-
za, apoi felul în care a analizat
analiza ș.a.m.d. E un abis de o-
glinzi paralele ale gîndirii, ce nu
poate să nu dea angoasă și dispe-
rare.
.. .Și dacă totuși această atenție
Ia cub nu strivește senzația de
viață, dacă în ciuda acestui ralenti
arhi-prelungit al fiecărui moment,
geniului creator românesc" (p. 271).
Astfel sintetizată, Figurina nu este
elocventă. Ea i s-ar potrivi la fel
de bine și lui lorga (cu care, de
altminteri, Mihai Drăgan face în
cîteva rînduri cuvenitele compara-
ții). Cred că, în elaborarea acestui
portret final, tentația generalizării
a mers prea departe. Nu imaginea
Geniului abstract (sinteză a virtu-
ților naționale) ne interesa, ci
imaginea lui Hasdeu ca geniu, tră-
săturile care-i conferă acestuia o fi-
zionomie artistică particulară.
în orice caz, dacă reușita cerce-
tării nu trebuie căutată în „profilul
scriitorului", ea poate fi desprinsă
cu destulă ușurință din urmărirea
atentă a firului faptelor analizate.
Două exemple, dintre multele po-
sibile, vor lămuri pe deplin acest
aspect : primul se referă la dile-
maticul semn sub care au stat în-
ceputurile lui Hașdeu. Monografia
debutează cu o amplă urmărire a
descendenților scriitorului, ce merg
pînă la Ștefan Hasdeu, spătar în
timpul domniei lui Ștefan cel Ma-
re. înșiruirea strămoșilor, toți în-
flăcărați patrioți, se oprește la Ta-
deu și Alexandru, cărora le sînt
consacrate în continuare multe pa-
gini. înțelesul acestei îndelungi ur-
măriri este evident : Bogdan Petri-
ceicu s-a născut și format într-o
familie cu adînci tradiții intelec-
tuale, fapt care explică în bună
măsură preocupările sale viitoare.
Neamul Hasdeilor a dovedit o con-
tinuă pasiune „de a se afirma și
a stăpîni domenii științifice multi-
ple", științe naturale, drept, isto-
rie, filozofie, filologie, folcloristică,
rînd la paradă. // Gîndul ne
îndeamnă mereu / în așteptarea
eroului, / Spre uzinile noi, spre
AURA MUȘAT
olumul de debut al Aurei
\ / Mușat se remarcă prin deli-
y catețe și bun-gust. Ne aflăm
’ în fața unor texte de un li-
rism pur, fluid, pe alocuri evanes-
cent, abil sustras anemiei exceselor
calofile : „Ninge în munți, e-o vre-
me de mătasă, / Pe-un colț de ma-
să se întunecă / Miroase a mere
și-i tîrziu in casă Și toate ca in
somn alunecă... // Păianjeni sub-
țirateci se scutură din horn / Tî-
rînd un fir de fum dintr-o ureche /
Și veșnicia picură de somn / Pe-o
pîrtie de promoroacă, veche"
(Ceas).
personajele trăiesc, e pentru că le
salvează darul incontestabil de ob-
servator de viață pură al lui Hol-
ban, și bunul său simț (adică neputin-
ța strunită) care-l obligă să siste-
ze interpretările acolo unde se stre-
coară viul, deci inexplicabilul.
Căci tocmai chestiunile lăsate in
suspensie, gesturile aureolate de fiu,
de halo, transmit vibrația inefa-
bilă a ființelor care trăiesc dincolo
de cuvinte.
Ca Bacovia in poezie, Holban e
in roman un autor monocord (Pa-
rada dascălilor e mai mult un exer-
cițiu de digitație). Romanele sale
sunt in corpore pline virf de iubire,
universul e concentrat în relațiile
tensionate dintre un El și o Ea
(autobiografic fără pudori inutile),
din exterior nu intră în pagini
decît sporadice ți vagi ecouri: pen-
tru că ea, Dania aici, e evreică —
o aluzie, două la psihoza fascistă
ce tocmai prolifera; pentru că ea,
Milly, lucrează într-un birou, cîte-
va referiri fugitive Ia atmosfera de
birocrație și samavolnicie din admi-
nistrația burgheză ; pentru că el.
Sandu, e profesor, ceva despre in-
cultura crasă și voioasă a belferi-
lor. Numai datorită ochiului acut al
romancierului, aceste note de apo-
giatură reușesc să circumstanțieze o
epocă.
Ca formulă, romanele lui Hol-
ban sunt foarte sui-generis (atît
cît poate fi sui-generis un autor
prin vinele căruia curge sînge prou-
stian). După canoane vorbind, ele
nici nu-s romane, ci montaje de
momente. Timpul e spart in bucăți
inegale, o secundă, o zi, și dis-
literatură. Dacă Tadeu este reți-
nut de istoria literară poloneză
doar ca traducător al teatrului lui
Kotzebue, Al. Hasdeu a fost o rea-
lă personalitate a vremii sale și nu-
mai împrejurarea că s-a folosit în
scris de o limbă străină a îngreu-
iat anexarea sa la cultura româ-
nească. Al. Hasdeu, evidențiază Mi-
hai Drăgan, înglobează, la altă sca-
ră, toate calitățile și idealurile vi-
itorului savant. Observația are va-
loarea unei premise într-o demon-
strație căci, ocupîndu-se de epoca
formării lui Bogdan Petriceicu, au-
torul respinge fără rezerve ideea
că acesta s-ar fi întregit efectiv sub
zodia unei culturi străine. Hasdeu
a căpătat o moștenire ereditară
(din linia tatălui), care a fost apoi
modelată în primii ani de adoles-
cență prin grija și îndrumarea in-
telectuală directă primită din par-
tea lui Al. Hasdeu. Pasiunea pen-
tru cercetare, curiozitate științifi-
că, interesul pentru istoria națio-
nală, pentru folclor, pentru slavisti-
că și studiul comparatist ,i-au fost
transmise de acesta (vezi pag. 66 —
68). Mai mult decît atît, „aproape
toate încercările beletristice proiec-
tate și realizate parțial în adoles-
cență și tinerețe, se desprind din
preocupările istorice și folcloristice
și se așează perfect în linia tradi-
ției literare a familiei, a lui Tadeu
și Al. Hasdeu (p. 66). Concluzia es-
te mult importantă, ea schim-
bînd radical perspectiva din care
trebuie privită opera lui Hasdeu și
explicînd, totodată, printr-o psiho-
logie ereditară, complexitatea unei
naturi atît de contradictorii.
Tonul este confesiv, discret me-
lancolic, marcat pe alocuri de o
căutată oboseală. Vibrație în fața
naturii (tărîm de taină și de liniș-
te), priviri nostalgice și avide arun-
cate înapoi, spre copilărie, senti-
ment acut al trecerii timpului, pla-
tonism erotic — toate se supun u-
nei caligrafii elegante și meticu-
loase. Nu găsim nimic forțat în ros-
tirea acestor versuri, multe din ele
memorabile ca vigoare imagistică,
intr-un fel ademenitoare prin can-
doare și prospețime. Multe din ele
par a fi crîmpeie de basm versi-
ficat, unde închipuirile naive și tris-
tețile tîrzii se interpătrund. Cele
din urmă persistă și neliniștesc:
„Intr-adevăr, îndepărtarea crește /
Nici umbra, nici lumina nu se
cern. / Pădurea amintirilor foșneș-
te / Aceeași — universului etern. //
Atunci învie-n flori melancolia /
Și lișițele țipă cenușii / Și timpul
își aruncă pălăria / In flăcări, aler-
gind după copii" (Intr-adevăr, în-
depărtarea crește).
Ceea ce mi se pare a da consis-
tență poemelor din Pină la asfințit
este acea ingenuitate contemplati-
vă, amestecată cu inteligență ca-
re-1 fac pe cititor dintru început
complice, martor interesat al confe-
siunii. Sinceritatea este văzută ca
argument liric mai puțin prin ea
însăși și ca atare, nu este vorba
de o sinceritate primitivă, rudimen-
tar afișată. Se simte la tot pasul
un efort de potențare a lirismu-
lui, așa cum, concomitent, se re-
simte tendința de a refuza intelec-
tual izarea sterilă.
Daniel DIMITRIU
tabla de materii
MARIA BANUȘ
persate. Gîndul pleacă spre Hux-
ley, dar este oprit de perfecta
adaptare la fond a acestei tehnici
mozaicale. Holban compune figurile
așezind ici o pată de culoare, colo
o linie. Nu există acțiune, doar evo-
cări din perioade diferite. Zig-zagul
popasurilor in timp emană și zig-
zagul caracterelor. Evoluția, totuși,
e sensibilă, și e marele merit al a-
cestor cărți fragmentate: din acu-
mularea crimpeielor de viață prin-
de consistență atmosfera fierbinte și
glacială totodată dintre cele două
ființe osîndite La dragoste, care nu
pot trăi nici despărțite, nici laolal-
tă.
Romanele — cel de față și cele-
lalte — ale lui Anton Holban sunt
monografii migăloase și inteligen-
te ale unui sentiment pentru care
autorul a avut o paroxistică voca-
ție. Și existențial și literar exce-
sul a dăunat. Dar ecuațiile sale de
dragoste rămîn oricînd delectabile
pentru cei care simt chemarea de
a secționa în patru firul blond al
iubirii, de sine sau de altul.
George PRUTEANU
• Jocurile Daniei, roman, texte în-
grijite și adnotate de Nicolae Flo-
rescu (cu o Poveste a unui roman de
același), postfață de Mihai Gafița,
263 pp., „Cartea românească", 1971.
G. P.
Revelatoare este contribuția lui
Mihai Drăgan și în limpezirea o-
piniilor estetice și literare ale lui
Hasdeu. Acesta se dovedește neaș-
teptat, maiorescian avant la lettre și
animozitățile dintre el și mentorul
Junimii sînt, mai degrabă, expresia
unor nepotriviri temperamentale
(întregul capitol Teoretician și cri-
tic literar este o demonstrație a nu-
mitei aserțiuni). Preocupat în pri-
mul rînd de argumentarea lui Has-
deu ca deschizător de drumuri în
cultura românească, istoricul lite-
rar nu aduce modificări esențiale
în privința receptării producției li-
terare. El are însă pasiunea și en-
tuziasmul necesar în cercetare, (cu
exagerările de rigoare), moștenite
parcă de la cel despre care scrie,
și acestea atenuează în bună parte
ariditățile inerente unui studiu po-
zitivist.
Reluînd o afirmație făcută la în-
ceputul acestor rînduri, aș spune
că, prin monografia de față, Mihai
Drăgan a stabilit în sens pozitivist,
premisa pentru viitoarele exegeze.
Fraza ultimă a Avertismentului, ne-
justificat de modestă, confirmă o
dată în plus această idee.
Lămurind momentele cheie ale unei
existențe tumultoase și ale unei ac-
tivități risipite cu dărnicie în atî-
tea domenii, el a contribuit esen-
țial la elucidarea cazului Hasdeu.
Cfragment)
Considerabilă este, după toate aparențele, experiența literară a
Măriei Banuș în momentul apariției primei sale cărți (Țara Fete-
lor, 1937) : poeta debutase la 14 ani în „Bilete de papagal",
iar la doi ani după volumul de debut ea traduce, într-un mod
remarcabil, din Rainer Maria Rilke. (Poeme, 1939).
Numai așa vom înțelege mai bine de ce Țara Fetelor este în toate
privințele o carte matură, surprinzătoare, scrisă cu o stăpînire deplină
a mijloacelor, fără stîngăciile caracteristice unui începător. împrejura-
rea specială că volumul exprimă „vitalitatea fetei de optsprezece ani,
trăind sufletul prin simțuri1 (G. Călinescu) a făcut însă ca siguranța
neobișnuită a poetei să fie mai puțin observată, naturalețea și pro-
prietatea limbajului, uimitoare, fiind considerate probabil ca implicite
particularului univers dezvăluit I
De aceea, nu o „etapă" trebuie socotită poezia de la debut a
Măriei Banuș, ci întîia afirmare a unei voci poetice de o indiscutabilă
originalitate. De altfel, deprinderea așa de răspîndită de a diviza
creația unui scriitor în „etape", „faze", „stadii", „trepte" ș.a.m.d. este
condamnabilă în sine, fiind simplistă și în ultimă instanță fără rost,
căci nu „etapele" interesează, ci principiul unificator, în stare de a
revela o individualitate. Nu prin „etapizare" vom înțelege cu adevărat
un scriitor, ci prin descoperirea unui ax lăuntric, prin evidențierea unui
nucleu germinativ, marcă a personalității. Originalitatea Măriei Banuș
in poeziile din Țara Fetelor stă în marea capacitate a autoarei de a
revela prin imagini domestice o misterioasă așteptare, tulbure dar
fără anxietăți, încrezătoare și neliniștită în același timp. Poeta se
slujește de universul casnic, banal și familiar, pentru a traduce o dis-
poziție sufletească neobișnuită, a cărei notă dominantă este presim-
țirea înfiorată de adierea necunoscutului ; ea sugerează, de fapt, o
ordine cosmică, și această aproximare a infinitului prin elemente ale
lumii finite este sursa generoasă a lirismului : „Ciulești urechea de
sidef și catifea ? / Ți s-a părut. Nu-i nimeni. E tăcere / Doar viața
curge ca un sac de mere, / în piept, sub sfîrc, cît bobul de cafed. //
Miști buzele. Sînt străvezii și crude. / Tresari. Te-nfășuri. Nu vine
furtună. / Se coace gura, palidă căpșună, / încet, sub ore, sub frun-
zișuri ude".
Acuitatea senzorială, predominanța tactilului țin de acest mod
specific feminin de reprezentare a lumii prin imagini de o concretețe
șocantă ; căci Țara Fetelor nu înseamnă doar universul fetei care a
împlinit optsprezece ani și are „gîndul spre lume repezit ca un taur",
ci universul feminin în genere, explorat sub incidența freamătului
nubil. Vuietul interior, sentimentul obscur al unor tainice pregătiri
pentru o împlinire dictată de legi ascunse ale vieții, așteptarea cris-
pată, tînjirea inconștientă prefăcută în dorință exaltată sînt înfățișate
cu brutalitatea caracteristică inocenței. Excepționalul Cîntec de legănat
genunchii este aproape un descîntec ritual, pregătitor, de o senzuali-
tate stăpînită, fără exuberanțele obișnuite : „Să nu țipați, genunchii
mei. / Drum cu ferigi de nopți, de ploaie. / Genunchi de fier cum
vă îndoaie ? / Vă min spre el ca pe doi miei. // Pe drumul neguri?
vă-mping / Vă vor lua poate între ei / genunchi ce strîng, zvîcnind
și grei, / ca nopțile de astrahan. / Și licurici de pași se sting / Să
nu țipați, genunchii mei".
Ierburile crude, fructele pîrguite, animalele tinere, fluiditatea acva-
tică a mediului, altfel spus, percepția lumii prin materii sugerînd o
frăgezime vegetală, toate acestea sînt semnele unui erotism extins, gene-
ralizat In fond, mai mult decît poezia unei vîrste a „revelațiilor bio-
logice" (Nicolae Manolescu), Maria Banuș face în Țara Fetelor curată
poezie de cunoaștere, prin trăirea stării de criză a senzualității năs-
cînde fiind expusă o înțelegere tipic feminină a integrării într-o ordi-
ne superioară ; anume, o intuiție a vitalității obscure și triumfătoare :
„Vin cu un sînge nou ca o cofă de smeură dulce. / Și mă mir. Mă
caut Totu-î al meu și nu e".
Țara Fetelor apare în 1937, ca și întunecatul April de Emil Botta,
iar în 1938 debutează, cu volumul Cintece de pierzanie, Mihai Beniuc.
Doar cîteva nume ar mai trebui adăugate pentru ca tabloul poeților
tineri ai vremii să fie complet ; însă mult mai important este să obser-
văm că, deși foarte diferiți, ceea ce îi unește — dincolo de circum-
stanța cronologică a începuturilor — este o aceeași atitudine în fața
poeziei.
Formula, de proveniență barbiană, a „lirismului abstract", este tot
mai mult resimțită ca sterilizantă, și în dispoziția funambulescă a lui
Emil Botta, în exacerbarea senzorială a Măriei Banuș, în explozia de
vitalitate a lui Mihai Beniuc se cuvine să vedem nu doar expresia
originalității talentului lor, ci și o mai generală reacție de împotrivire,
un act polemic, o afirmare a libertății și a independenței față de un
mod poetic ajuns la epuizare.
Poezia românească se afla în pragul unei schimbări, determinate
de o evoluție interioară ; o schimbare se și petrece, intr-adevăr, dar
alta decît cea anunțată de poeții care debutaseră după 1935. Este
greu, chiar imposibil de imaginat cum ar fi arătat poezia lui Emil
Botta, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Radu Boureanu
ș. a. dacă evenimentele istorice care au urmat debutului lor nu s-ar
fi produs. Pentru a-i înțelege cu adevărat, singură Literatura nu este
de ajuns ; un alt termen de raportare este necesar să fie luat în
seamă : Istoria. Dar nu este vorba de o asimilare, de o prefacere a
istoriei în subiect de meditație poetică, ci de Istorie ca prezență domi-
natoare. Războiul, foametea, teroarea, amenințarea morții, suferințele
morale, revoluția cu teribilele-i zguduiri vor fi, mai întîi, experiențe
umane copleșitoare, influențînd poezia direct și într-un asemenea
grad încît aceasta devine, ea însăși, o experiență între altele, uneori
nu mai puțin dureroasă decit celelalte.
Modificarea pe care o propuneau cei cîțiva poeți tineri la sfîrșitul
deceniului al patrulea nu implica și o schimbare a vieții ; refuzînd
poezia intelectualizată și tinzind către o perfecțiune glacială, respin-
gînd cerebralizarea excesivă prin exprimarea unei experiențe indivi-
duale sau sociale (refugiul în paradisuri artificale - Emil Botta, ela-
nul insurecțional — Mihai Beniuc, erotismul adolescentin trepidant —
Maria Banuș), ei înlocuiau un ideal literar cu altul. Insă viața se mo-
difică brusc, antrenînd și schimbarea poeziei, care încetează de a
mai fi expresia unei atitudini, a unei stări personale. In chip cu totul
paradoxal, unor experiențe umane cutremurătoare le corespunde, în
poezie, o mare abstractizare I Intre poezia împotriva căreia protesta-
seră la debut și cea pe care o vor practica mai tîrziu scriitorii amin-
tiți, nu este atît o deosebire de structură, cît una graduală, de nivel ,
Al. DOBRESCU
Convorbiri literare 9
Eu văd că-n voi renaște
Sonete
inedite
Veggio ch’al volger d'anni in Voi rinacque
Donna, colei, che fu sol Una in terra,
Per cui l'Amor di Sorga aH‘umil acque,
Lunga al Tosco Cantor giă mosse guerra.
Ma; se beltâ che al mondo mai si tacque,
Oggi ai vati d’onor la via disserra,
Piango che in me 1’alma virtu non nacque
Onde porvi ove il sol volubil'erra.
Membrando gl’atti
Che d’assai vince
In cor ne sento la
ed il parlar soave,
le sonore rime,
sconfitta grave.
Eu văd că-n Voi renaște, cu anii care trec,
Doar singura femeie ce pe pămint fu Una,
O știe Amor din Sorga cu ape făr1 de-nec,
Toscanei lire zbucium făcut-a totdeauna.
Dar dacă frumusețea ce-n lume niciodată
Nu tace, căci deschide poeților un drum,
Eu pling acea virtute din sufletu-mi furată,
Ea ar putea spre soare să vă inalțe acum.
Cind îmi răsări cu fapta și vorba ta suavă,
Ce-ntrec în măreție încintătoarea rimă,
In inimă vâpaia-i durere-adincă, gravă.
Ma sol che cânte la virtu sublime
La cetra mia, la morte mai non pave,
E v’erge al cielo se l'Amor m'oprime.
Dar numai lăuta cea spre virtuți sublimă
Să cinte, că moartea nu-n stăvili e grozavă -
Vrea să te-nalțe-n ceruri, și-Amorul mă oprimă.
G. Asachi
Umbrosul crîng
L’ombroso chiostro che si dolcemente
II mio pensier, el il lasso fianco accoglie,
Ed ascoltando i miei sospiri scioglie
Dalie sue frondi, chiaro umor sovente ;
Umbrosul* crîng ce-atit de dulce iară
Primește gindul meu și corpul ostenit
Și ascultind suspinele-mi necontenit
Revarsă din frunzișu-i adieri de vară
Prezentăm cititorilor patru sonete
inedite de G. Asachi. Ele fac parte
din manuscrisul poetului descope-
perit de noi: La Leucaide d’Alviro
Corintio-Dacico, Roma il di 8 apri-
le 1812. Parțial, acest manuscris a
fost comentat in lucrările : G. A-
sachi, Minerva 1970; Un manu-
scris necunoscut de G. Asachi, Ha-
muri, an. VI, nr. 11 (65), 15.XI.1969,
Aceste sonete, împreună cu altele
ce vor urma, situează figura lui
De-ar înclina spre mine
G. Asachi intr-un autentic plan al
valorii estetice. Muza din acest gru-
paj de versuri este instruita și fru-
moasa milaneză, Bianca Milesi (Le-
uca), prietena și colega poetului din
perioada anilor de studii la Roma
(1809—1812). Inegale sub aspectul
valorii, aceste sonete formează to-
tuși o unitate poetică, întrucit, in
centrul lor, rămine unul și același
simbol erotic: Leuca
Prezentare și traducere de
George SORESCU
Medaglione di Asaky
Non vide mai fra la mortale gente
Un, che spanderse al ciel piu giuste doglie,
A cui pietoso il tremolar di foglie
Sol spira refrigerio al seno ardente,
Ne delle Ninfe in fra il leggiadro coro,
Volger mai vide luci al par di quelle ;
Di cui splendor, e i santi modi adoro
Nă fra le spoglie coi adorni e belle
Spirito vaga del Pierio ailoro
Che tanto onora l'immortal Sorelle.
Se în parte a me gentile cetra fora,
Voștri pregi a cantar, o Leoca, andrei,
Per le cittadi un giorno e cannpi Achei,
Fin lâ di dove a noi riede l'Aurora.
Alia ricca Micene altera ancora
Gire ed în cârme Tosco dir vorrei,
Che d’Elena, ch’a punga mosse i Dei
II bel, al Vostro innante si scolora.
Chei non col ciglio sol di vezzi adorno,
Volgete luci nel languir, oneste,
Ma d'alto senno splendon anco intorno.
Fate che di virtude io pur mi veste,
E bella spunti il desiato giorno,
Onde cantar Vostra beltă celeste.
Bianca Milesi, desen de picto-
rul Oppiani
Nu a văzut vreodată printre muritori
Pe unul, cerului sâ-i dea mai sfinte chinuri,
Și către al cărui piept doar frunza in suspinuri
Să-i răcorească sufletu-n vîlvori
Nici chiar in corul Nimfelor, fermecător,
El nu văzu nicicind jucind așa priviri
A căror strălucire și sfinte raze-ador
Nici printre frunzele cu mindre-mpodobiri
Pe unde rătăcește un spirit doritor
Ce-atita-nnobilează veșnice simțiri.
De-ar înclina spre mine-o priitoare liră,
Eu aș porni, Leuca, virtuțile să-ți cînt,
Odată, prin orașe, și pe-acheean pămint,
Pină-acolo de unde, zori mitice zimbirâ.
Acolo la Micene, bogată, mîndră incă,
Aș vrea să duc toscanul, biruitorul vers,
Că farmecul Elenei cel pentru zei eres,
Pălește-n strălucirea-ți de frumusețe-adîncă,
Că nu privirea numai de mîngiiere plină
Luminilor curate cerne melancolii,
Ci și ințelepciunea-ți subjugător mă-nclină.
Fie să-mbrac veșmintul virtuții-n bucurii,
Și ziua să răsară, frumoasă, fără tină
Cînd voi cînta cereasca-ți făptură între cei vii.
Răzpunzind, pe de o parte, invi-
tației exprese a cadrelor di-
dactice, și pe de alta, dorinței
noastre de a crea și întreține
un contact practic și fertil cu publi-
cul, redacția Convorbirilor literare
a participat, de curind, la o întîl-
nire cu profesorii de limba și lite-
ratura română de la liceele ieșene,
organizată de Casa Corpului Didac-
tic. Din partea redacției au fost
prezenți Corneliu Ștefanache și
Horia Zilieru, Daniel Dimitriu, Al.
ascultînd pe cei ce ne citesc
Dobrescu, George Pruteanu.
Intre profesorii de literatură și
reprezentanții revistei a avut loc
un fructuos dialog asupra unor
chestiuni legate de revistele lite-
rare, necesitatea unui spirit com-
bativ și polemic în critica literară,
deficiențele programei și ale manu-
alului de literatură ș.a.
Reproducem mai jos opiniile
citorva dintre profesorii partici-
panți.
REVENDIClNDU-SE
DE IA M AIORESCU..
Prof. V. BO1CIUC: Revista, v-o
spun pe baza sondajelor pe care
le-am făcut printre colegii mei și
printre elevi, este căutată (și, spre
lauda dvs., nu prea găsităI), este
așteptată, este citită. Ea dă clar de
înțeles că este decisă să onoreze, să
păstreze și să dezvolte tradiția pe
care i-o aduce acest nume. Reven-
dicîndu-se de la Maiorescu, e natu-
ral ca o revistă literară să refuze
compromisurile și să pledeze pen-
tru principialitate și adevăr. Ea
poartă „convorbiri literare", adică:
acordă interesul talentelor reale;
nonvalorilor, așa cum o cere nu
doar tradiția junimistă, dar și mai
ales spiritul de echitate partinică,
le va spune ca și pînă acum, sînt
convinsă, pe nume. Pentru că a a-
juns supărătoare, și cu totul stră-
ină spiritului de claritate și ade-
văr ce prezidează azi politica noas-
tră culturală, modalitatea unor ar-
ticole critice de a „o scălda", de a
nu separa griul de neghină. îmi
place la Convorbiri tocmai opinia
deschisă, sinceră, directă.
DOAR SPIRITELE MĂRUNTE
SE CRISPEAZĂ.. *
Prof. GEORGETA SCUTARU:
Apreciez la revista dvs. invitația
la dezbaterea competentă și ar-
gumentată, fără ocolișuri. Ideea
că asemenea discuții ar putea
„încorda" relațiile literare, că le-ar
putea crispa, mi se pare greșită, e
o supapă pe unde tinde să se stre-
coare toleranța și apatia. Nu știu,
nu sînt scriitoare, sînt doar profe-
soară de literatură, dar părerea
maa e următoarea: doar spiritele
mărunte se crispează, cele superi-
oare acceptă senin disputa de idei.
Întrucit citesc multe alte reviste
literare, și pot deci să fac o com-
parație, îmi permit să vă adresez
îndemnul de a păstra neștirbită
această trăsătură distinctivă. In
altă ordine de idei, ca o părere
pur personală : mi-ar place ca cele-
lalte arte să beneficieze de un spa-
țiu mai larg. De asemenea, v-aș re-
comanda cu insistență să acordați
atenție unei probleme care pentru
noi e „arzătoare" : problema manu-
alelor de literatură. V-ar oferi pri-
lejul pentru materiale vii, incisive,
v-o garantez. Sînt lucruri care a-
jung chiar intolerabile. Iată, de
pildă manualul de clasa a XH-a:
e o culegere de articole; stilul e a-
lambicat, încifrat; capitolul consa-
crat teoriei e cit se poate de ete-
rogen. Eu am făcut un test, am ce-
rut în scris părerile elevilor. Nu-s
deloc îmbucurătoare. Și cred că
problema vă incumbă oarecum,
manualele școlare intră și ele în
fenomenul literar, dacă nu prin
faptul că sînt și ele (cum sînt !)
niște istorii literare, măcar prin
funcția lor de atragere spre litera-
tura vie.
..- ÎMI PLACE PASIUNEA
IDEILOR..."
Prof. CONSTANTIN PARFENIE :
lini place la Convorbiri pasiunea
ideilor și credința în ideal. în pei-
sajul nostru literar-critic e cam
monotonă o consonanță a opinii-
lor. Or, sînt chestiuni de fond,
cărți, idei etc. care impun contro-
verse, înfruntări de păreri. Aș vrea
ca și pe viitor, la rubricile res-
pective, să găsesc asemenea „due-
luri" de opinii, desfășurate, ca și
pînă acum, cu onestitate și fă-
ră prejudecăți. Cum spunea
Kogălniceanu: „Să se critice
cartea, iară nu autorul !“. Trecînd
la chestiuni mai specific didactice,
v-aș sugera o rubrică „Literatura
și școala", pentru luări de poziție
in ce privește manualele, progra-
mele, finalitatea studiului literatu-
rii în școli, literatura ca obiect de
studiu și ca artă etc.
„-STILUL SINCER
E CEA MAI DUNĂ SOLUȚIE..."
Prof. ROMEL MOGA .'Vorbind in
numele profesorilor mai tineri, pot
spune că ne-a bucurat faptul că răs-
pundeți necesității unei con-
duite mai limpezi și mai sincere
în critică, necesitate acută astăzi,
cînd modalitățile critice au devenit
foarte variate, după cum foarte
variate au devenit și modalitățile
de a face critică fără a avea nici
o părere...
„-SPIRITUL CRITIC..."
Prof. ELISABETA ANTONESCU:
Elevii din clasele mari au reacți-
onat cu multă simpatie la apariția
revistei. Lor le-a plăcut, ca și nouă,
cadrelor didactice și de altfel, cred,
tuturor cititorilor, spiritul care a-
animă revista dv. e partea
cea mai interesantă. Am gustat to-
nul tranșant și clar, „îndrăzneala"
elevată. E intr-adevăr nevoie de
asemenea luări de poziție fermă,
pentru că mare parte din public,
printre care și „marele public mic",
cum spunea cineva, e dezorientat une-
ori Criticii noi îi cerem un răspuns
clar asupra valorii. Da sau nu —
asta dorim, nu fraze goale, nu com-
plicări abracadabrante. Iată, pen-
tru noi ca profesori, o problemă
dificilă este stabilirea unei ierarhii
valorice, mai cu seamă în rîndul
scriitorilor actuali. Critica din re-
( „Convorbiri" în public )
viste, așa cum o practicați dvs.
și alte reviste pe care le apreciez,
ne poate da o orientare utilă. De
asemenea, ea, critica, ne poate a-
juta, pe noi cadrele didactice dar
și pe elevi, să ne descurcăm mai
ușor în hățișurile, uneori foarte
complicate ale poeziei moderne,
care ridică atîtea dificultăți la în-
țelegere și predare.
N.R. Consemnînd succint opiniile
exprimate în discuția, mult mai
amplă, desigur, de cit ne-a îngăduit
spațiul nostru s-o redăm, redacția
consideră că este realmente nece-
sar să acorde interes, așadar: co-
loanele sale, dezbaterii unora din
problemele ridicate mai sus. Aștep-
tăm prin urmare, structurate even-
tual ca articole, și părerile altor
cadre didactice.
10 Convorbiri literare

I SrtLURILt LIMBII LITERARE
•a. n anii de după 1950, mulți
I lingviști români au admis te-
oria eronată care confundă
stilul cu limbajul unui dome-
niu oarecare de activitate .deci cu
liiabaiul de specialitate. SÎÎTistica
afectivă, — creată de Ch. Bally —
care se ocupă cu studiul expresii-
lor afective ale unei limbi, ca și
stilistica promovată de Vossler —
cercetare a stilului individual —,
preocupaseră pînă atunci exclusiv
pe acei lingviști ai secolului nostru,
care se dedicaseră problemelor de
stil, pentru ca aceștia să se gîn-
dească a se inspira din stilistica
antică, care fusese de altfel pără-
sită de intelectualitatea europeană
chiar la începutul secolului al
XlX-lea. Finețile stilisticii antice,
care izbutise să identifice o serie de
stiluri, indiferent dacă aceste sti-
luri apăreau într-un gen literar sau
în altul, în limbajul scris sau în cel
vorbit, au rămas în continuare ig-
norate. I. Coteanu a simțit cît de
departe de realitate era o aseme-
nea concepție și a expus, in Ro-
mâna literară și problemele ei
principale (p. 51—57), o teorie deo-
sebită despre stil. Totuși învățatul
bucureștean Q-a putut înlătura tot
ce era eroare în teoria dominantă
ȘtUQCi la noi si. a rfonas ~în unele
privințe, adeptul aceleiași teorii. El
admite (p.'56—57) trei stilUrT fun-
damentale în cadrul limbii litera-
re?'!. Stilul literaturii artistice sau
stilul artistic : 2. stilul științific ; și
3. stilul administrativ. El respinge
(p. 57—58) existenta stilului publi-
cistic sau gazetăresc. admis de
mulți, în acea vreme, a stilului lim-
bii literare vorbite (p. 58—59) și a
stilufui juridic ’(p. 59—60), iar, în
cadrul unatTÎHin stilurile admise de
dînsul, distinge diverse varietăți.
Lipsește, în schema lui Coteanu,
stilul neutru al limbii literare, sti-
lul în raport cu care se definesc
toate stilurile distinse de acest cer-
cetător. Se pare că autorul identi-
fică acest stil cu vorbirea famili-
ară, de care pomenește in treacăt
la p. 70. De altfel, el definește rău
stilul științific drept stilul care
recurge la raționamente pentru a
se comunica ceea ce e de comuni-
cat Acest stil trebuia definit prin
particularitățile sale în raport cu
alt stil lingvistic și acest stil de ra-
portare ar fi putut fi stilul famili-
ar. Căci, la pag. 53—54, unde ca-
ută să dovedească existența unui
stil științific sau administrativ, Co-
teanu opune stilul științific lim-
bajului obișnuit (e vorba de ter-
meni și expresii ca : incizie, a face
febră, a face temperatură, tumoare
benignă, a intenta o acțiune de
dare in judecată etc. pentru tăie-
tură, a avea fierbințeală, umflătură
nevătămătoare, a da în judecată).
Dar, acolo, autorul nu distinsese
și un stil familiar, in raport cu ca-
re s-ar fi definit celelalte. Pe de
altă parte, atunci cînd cercetăto-
rul bucureștean vorbește despre
stilul limbii artistice (p. 70), el spu-
ne că acest stil «utilizează elemen-
te din toată limba, atît din cea li-
terară propriu-zisă, cît și din dia-
lect, din argou și chiar din jar-
gon". Elementele din limba artis-
tică, împrumutate din limba lite-
rară, sint considerate (p. 72) drept
componența internă a limbiii artis-
tice, iar elementele împrumutate
din dialecte, argou, jargon, sînt con-
siderate (ibid.) drept componentă
externă a limbii artistice.
Teoria lui Coteanu despre sti-
luri Irebtue imdUMtâjiia- Și ea nu
se poate îmbunătăți decit admițând
n stil neutru, normal obișnuit, ca-
re este utilizat în conversația zil-
nică (ceea ce Coteanu numește va-
rianta vorbită a limbii literare),
in știință, in administrație și, ade-
sea, chiar în literatura artistică și
apare și în viața politică, econo-
mică, educativă etc., în publicisti-
că și în popularizarea științei. Des-
pre acest stil neutru am vorbit în
lucrarea mea Limba poetică româ-
nească (Limbă și literatură, II, 1956,
p. 197—224, passim). Este ceea ce
anticii numeau stilul mediu sau
chiar de jos. Abstracție făcînd de
termenii de specialitate, ai fiecărei
științe, acest stil constituie fondul
principal al limbii literare. Mie mi
se pare, deci, că modernizarea și
fixarea limbii literare înseamnă
modernizarea și fixarea limbii cu-
rente a unei națiuni. Această lim-
bă curentă, acest stil neutru, con-
stituie și ceea ce Coteanu numește
componenta internă a limbii artis-
tice.
Tocmai pentru că nu distinge un
stil neutru, al limbii curente, pen-
tru I. Coteanu, formarea limbii li-
terare moderne înseamnă numai
modernizarea altor stiluri, în spe-
cial a stilului administrativ și a
stilului științific (p. 62—66). Mo-
dernizarea stilului artistic se pro-
duce, după el (p. 66—69), prin uti-
lizarea intr-o și mai mare măsură
decât în epoca veche a regionalis-
melor.
Dar, in epoca de formare a limbii
române moderne, tocmai crearea u-
nor stiluri noi se produce în mai
slabă măsură ; căci stilurile limbii
moderne, cum recunoaște oe altfel
și Coteanu, sînt acpleas; ca si in
limba veche : șțilul (de fapt stilu-
rile) literaturii artistice. rtjl^l_a,d-
mipistrătiv-juridic. c£] familiar, etc.
Și, ele se caracterizează adesea prin
aceleași fapte ca și stilurile din
limba veche.
Să nu se creadă că, după noi,
limba literară românească a sufe-
rit în secolul al XlX-lea numai
schimbări ale normelor limbii cu-
rente : noi admitem că atunci au
avut loc și importante schimbări
stilistice. Și, dintre toate schimbă-
rile de stil care au loc în acest se-
col în limba noastră literară, cele
mai importante ca număr și va-
loare sînt cele pe care le-a suferit
limba literaturii artistice. Cu ele
m-am ocupat în articolul meu po-
menit mai sus, Limba poetică ro-
mânească (Limbă și literatură,
II, 1936, p. 197—224). Aici voi spu-
ne numai că, întocmai ca și stilis-
ticienii antici și din epoca clasicis-
mului european am distins, alături
de știlul neutru, un stil înalt și
loriul vulgar, precum și șliluri' con-
cratțzate prin recurgerea la graiul
popular, la dialect, la jargon sau
la liniba veche sf că am considerat
aceste stiluri ca o expresie a sen-
timentelor dominante în opera li-
terară și de conținutul operelor li-
terare. Coteanu nu vorbește decît
de stilurile rezultate din nevoia de
caracterizare lingvistică a persona-
jelor și de veridicitate a vorbirii ;
dar el face greșala de a nu distin-
ge între utilizarea dialectelor lite-
rare din secolul al XlX-lea ca lim-
bă a scriitorilor și utilizarea fap-
telor de limbă de tot felul ca mij-
loc de caracterizare a personajelor.
G. IVANESCU
PESCĂRUȘII MOR ÎN GOLF
(urmare din pag. 12)
cotidian. O fată slăbuță in papuci de interior fără călcîi
căra in mina pe care vinele se albăstriseră de încordare
o sacoșă cu alimente, din care atirnau cozi veștede de
ceapă și cîrlionții conopidei. Cînd îl văzu pe polițistul
care-și fuma tacticos pipa, ii făcu o strîmbătură. Un invalid
șchiop și fără o mină bătea încetișor și încăpățînat la o
ușă iar in bătăile acelea încete era ceva sinistru, de parcă
se pregătea o crimă. Dar ușa s-a crăpat pe lărgimea lan-
țului de siguranță și o mină dezgolită de femeie a virit mă-
runțiș în buzunarele trendului soios de ofițer pe care-l
purta invalidul. Doi marinari tineri și fericiți, in panta-
loni albi, au trecut pocnind din tocuri, ca din castaniete.
Trăgindu-și greoi piciorul drept ca Vautrin, eroul lui
Balzac, un bărbat in virstă, masiv, cu o șapcă uzată de
lucrător la transporturile pe apă înainta alene privind fe-
restrele. Un pudel negru lucios, ca dat cu lac, amușina
preocupat stîlpul, pe urmă și-a ridicat lăbuța. A alergat in
jurul stîlpului, l-a adulmecat din cealaltă parte și din nou
și-a ridicat lăbuța. Vautrin ajunsese în dreptul stîlpului.
Pudelul a sărit in fața lui, i-a mirosit ditamai încălțările
din piele de iuft rău mirositoare și in același moment a
făcut un salt in lături, salvindu-se de lovitură. Ușa casei
celei mai apropiate s-a deschis și în prag a zvîcnit o fată
într-o fustă lungă și o bluză de mătase lunecoasă care-i
lăsa descoperite brațele, gîtul, spatele și umbra delicată
dintre sini, l-a repezit pe Vautrin și a fluierat chemător, mi-
cul pudel. Vautrin și-a aruncat privirea asupra fetei —
era cunoștința noastră de ieri. A luat-o de bărbie, i-a exa-
minat de sus in jos fața gingașă și curată și-a retras mina
și i-a spus ceva scurt. Ea a aprobat cu capul și Vautrin a
intrat în casă.
— Rocky, RockyI... a strigat fata. Acasă micuțule!...
Dar pudelului căruia, se pare, nu-i era pe plac stăpinul
încălțărilor de iuft, a lătrat supărat și a luat-o la fugă în
sens contrar. Vautrin și-a scos capul pe ușă :
— Ce dracu faci ?
— Vin, vin!... Fata încerca să-și prindă cățelul dar
acesta a zbughit-o peste stradă, direct sub roțile unui
camion. Fiatul, nu prea mare, a fost ușor zguduit, șoferul
a scos din cabină o față de italian negricioasă, cu dinți
sclipitori și a zvîrlit o vorbă de duh. Nici nu observase
că a călcat dinele. Pudelul zăcea pe o parte, picioarele
din spate i se zbăteau convulsiv, din botul rinjit ii căzuse
afară limba trandafirie.
Fata a scos un țipăt sfișietor. îmi amintesc că așa a
țipat odată un iepure, căruia împușcătura îi frinsese pi-
cioarele. E nespus de greu cînd sub ochii tăi iți moare
dinele, ori fata asta nu pierduse un simplu dine. Poli-
țistul a observat: ceva nu e fn regulă. Și-a scos pipa din
gură, a stins-o cu degetul și s-a îndreptat cu pași rari spre
locul intimplării.
— Vii sau nu ? — a zbierat Vautrin care nu știa obi-
ceiul locului, sau puțin îi păsa de el. — Nu trebuia să-mi
mai bați capul!
Din toate ușile se scurgeau femeile. Arătau straniu in
hainele lor extravagante pe străduța aceea prăfoasă și pus-
tie ca o uliță de sat. Polițistul se apropia, în toată figura
lui apăruse o anume concentrare. Femeile s-au aruncat
intr-un suflet spre stăpina pudelului, ea scosese din minți
întreaga stradă. Ele țipau, o prindeau de umeri, o trăgeau
de lingă dinele mort.
— Nu vă agitați, domnule, îl linișteau ele pe Vautnn,
totul va fi in ordine.
Ele știau că fata se va supune, nu se poate să nu se
supună. Așa s-a și intimplat: printre suspinele de plins
care o zguduiau, fata a cerut să fie condusă in casă, unde
fusese deja imbrincit și Vautrin.
— Ce se petrece aici ? — a întrebat polițistul.
— Nimic, domnule, a fost călcat un cățeluș.
Prin comparație cu An versul sau Rotterdamul, cartierul
felinarelor roșii din Liege nu e prea mare, vezi doar că
acestea sînt porturi la Marea Nordului, cu un transport
de mărfuri enorm, iar Liege este numai un port interior,
deși se leagă de Anvers prin canalul Albert.
DESPRE CRITICĂ
(urmare din pag. 1)
perfecțiunea întruchipată. De aici, circulația unei împreunări
de cuvinte : atacul la persoană I I se fac observații asupra
lucrării sale, se ți simte „atacat" ca om. Nimic mai fals I El
poate fi un om onest, dar acesta nu are nici o legătură cu
cartea pe oare a scris-o. Unii dintre noi consideră criticul ca
pe un fel de agent publicitar al cărților, un ins care ar trebui
numai să afirme, să spună da, ți dacă se poate cu mult zgo-
mot, cu cît mai multe „argumente".
Sigur, lucrurile sînt dificile, pe acest teren nu poți spune
cu precizie : alb sau negru. Există intre alb ți negru destule
nuanțe, dar existența lor nu poate fi un mijloc de a eticheta
cu prestigiu cărți care nu-l merită, care nu-l au. Relativitatea
aprecierilor, credem, nu trebuie să însemne resemnare ți sofism,
ci efort spre clarificare, spirit critic ascuțit.
Ne am ingăduit să alegem din multele ți complexele pro-
bleme ridicate din relația literaturii cu critica literară, pentru
că avem convingerea că revistele, ți în primul rînd ele, pot să
aducă o substanțială contribuție în clarificarea lor. Ne-am în-
găduit să ne oprim la acest aspect ți determinați de opiniile
cititorilor exprimate la diverse întîlniri, sau prin scrisori. Redac-
ția noastră, așa cum a procedat ți pînă acum, va încerca să
dea răspuns, unor astfel de probleme. Și credem că este firesc,
ca alături de scriitori și critici, să aducem in paginile ei, opi-
niile a cit mai mulți cititori. Intr-un dialog sincer, critic, pole-
mic. „Supărările” care se pot ivi dintr-un astfel de dialog, sîn-
tem convinși că vor fi trecătoare. Noi plecăm de la premisa,
că orice observație, oricît de aspră, nu înseamnă înveninarea
vieții literare, ci dimpotrivă. încă un mijloc de a clarifica pro-
blema, de a așeza just valorile literare. Asta înseamnă tocmai
respectul pentru incontestabilele valori ale literaturii de azi.
Să începem cu picioarele pe pă-
mintul, ceva mai zgrunțuros, al
scrisorilor obișnuite.
CRAI DE CURTEA VECHE,
curtea veche fiind Hușiul. Vă mul-
țumim pentru elogii și, uitîndu-le,
vă spunem așa: poemele trimise
sunt, toate, aproape publicabile.
Această calitate e marele lor de-
fect. Dacă nu ne expediați ceva
și-mai-și, vom alege poate două-
trei din acestea. Vă urmărim și-n
librării...
DORU PRUTEANU din Iași,
locuind pe strada Culturii la nr. 4,
nu-și dezminte strada, oferindu-ne
o scrisoare doctă dar și o schiță
cu multe pumnale și foarte tene-
broasă, intitulată de Doru Aven-
tură la miezul nopții. Ești un bă-
iat deștept, Dorule, și așteptăm să
ne mai scrii. Cu schița, uite care-i
situația: trebuie să știi că unii
motani se suie la miezul nopții
pe acoperișuri numai pentru a
miorlăi.
SORIN ROSENTZWEIG, Con-
stanța. Te știu încă de cînd pu-
blicai poezii filfiinde în reviste
școlare ieșene. Ne scrii că „ai mai
urcat o treaptă pe drumul consa-
crării". Habar n-ai ce prăpastie te
așteaptă după ultima treaptă. Ai
s-ajungi și acolo, prezinți deja
simptomuri neîndoielnice de ta-
lent. Stai de vorbă cu valurile, cu
Ovidiu și cu barcagii și comuni-
că-ne ce-ai aflat.
ZAHAR1A PLA1ANU, despre
care un referat alăturat poeziilor
ne anunță că „excelează in po-
ezia lirică", scrie textual: „Și
ierburile devin kalâi / Arse de
suflul primei brume". De aseme-
nea, lucruri „kakii" se găsesc și-n
celelalte poezii. Noi credem că Z.
Plăianu nu excelează in poezia li-
rică.
1ITUS FURDUI. Ne urați „să
urcăm pe noi și mai înalte culmi
de glorie universală". Noi așa am-
biții alpinistice nici vorbă să a-
vem, fiindcă, vă rugăm să ne cre-
deți, deja unde sintem a început
să ne ia cu amețeli.
VASILE DIN MOLDOVA: Po-
eziile trimise nu vor să aibă șt
au, ceea ce epigramele trimise vor
să aibă și n-au, anume : haz. In
speranța, totuși, că sunteți medic,
vă reproducem o epigramă: „Dacă
și în medicină / Tot așa îți e ta-
lentul, / Toți pacienții dumitale /
Pot să-și facă testamentul".
MIHAI S1MIONESCU, elev din
Iași (Piața Unim, 11) ne trimite
două poezii, rugindu-ne să-i spu-
nem „eventualele greșeli săvîrșite
de mine". Să vedem împreună. In
poezia In așteptare, stă scris așa:
„Ora e de mult trecută / Și tu
încă n-ai venit. / Mă gîndesc cam
ce-i cu tine / Ce-am făcut ? Cu
ce-am greșit ? // Poate gîndul ți
se-ndreaptă / Spre un alt admi-
rator I De-i așa te las în pace /
Și mă-ntreb, de ce nu mor ? /f
Dar de ce gîndesc aceste ? / Poate
tu n-ai nici o vină, / Cine știe.
Poate moartea-ți / Provocat-a vreo
mașină. // Așteptat-am pin-acu
ma / Dar de-acuma nu mai pot /
De te-ntorci e foarte bine / Iar
de nu, nu mai suport". Dragă Mi-
hai, aștepți exact cam pe unde
am așteptat și noi cîndva, dar e-
ventuala ta greșeală e să-ți în-
chipui c-ar fi la mijloc vreo ma-
șină. Bag mîna-n foc că nu e. Și
dacă e, fii sigur că ea e înăuntru,
și nu sub. încă un sfat, dacă-mi
permiți. Cînd te mai duci s-o aș-
tepți, și s-ar putea să ai de aștep-
tat ani de zile, ia cu tine și o
carte de poezii, și mai citește pînă
vine.
VASILE I. BERGHEANU, ing..
București, str. Complexului 3.
bloc 61, sc. 3, et. 5 ap. 110. Așa-
zisele dumneavoastră epigrame
merg cu ireverențiozitatea pină la
nerușinare. O cităm, cu jenă, pe
cea mai cuminte: „Lui M. So-
rescu. Ți-au fost, cum văd, stră-
buni Soare / Și au jucat un rol
primar, / Dar tu, ce deveniși So-
rescu, / Nu joci nici rol de feli-
nar". Vă rugăm, nu ne mai tri-
miteți.
Două talente foarte sigure, deci
discutabile :
Pe răsăritul de soare nu se face
critică literară. Să spunem deci
despre PETRE VLAD că e un
poet al frămîntului de idei, recu-
noscător cu pioșenie clasicilor și
întristat de luciditate, despre
DINU ADAM că e un îndrăgos-
tit romantic, îndrăgostit da fe-
meie ca natură și de natură ca
femeie — iată lucruri prea savan-
te și premature deocamdată, ce
trebuiesc tăcute în fața spectaco-
lului limpede al talentului năs-
cînd. Le dăm cuvintul, și fie să-l
păstreze lungă vreme după ce noi
nu-l vom mai avea.
OPTIMIST
DINU ADAM
POEM
Miroase-a mare noaptea ;
cu «aluri mai curate
in răsărit de păsări
stă ceasul nunții,
poate. ..
ți ochii tăi,
iubito,
dinspre sărut se scurg
cum sună marea-n perle
și singele-n amurg.
Deasupra verii
stele
pindesc odinc,
mereu,
ca păsările limpezi
din moartea unui zeu...
Iubito,
cade ziua
cu prăbușiri străine ;
nu pot să cred
că-apusul
incepe fără tine I
FRAGMENT DE POEM
Te-aștept sub răsărit,
Prințesă,
să-mi vezi pădurea
răstignită
și să mă crezi
de-ți spun că noaptea
te poartă-n sălcii adormită.
Copacii limpezi se frămintă
cind ochiul tău
tăcut se stinge
intr-un sărut neterminat
sau poate ne-nceput.
Și ninge...
PETRE VLAD
OCHIUL
Necruțător mă fulgeri, ochi enorm
Din pulsul devenirii, cind adorm,
Și nu e-n mine taină cit de-afundă
Ca iscodirea ta să n-o pătrundă.
Mi se deschide pleoapa a surîs,
Tu imi rănești privirile și nu-s
Decit un țipăt nalt care dispare
în freamătul dintre pămint și soare.
Mi se aprinde sufletul să zbor
Mi-I sfredelești tu, ochi ne-ndurător,
Și nu mai știu de unde se răsfringe
Atita nimb umbrit de-atita singe.
in pintecul matern de rămineam
Străin de pulsul propriului neam
Și-atunci m-ai fi străpuns ca o lumină
Găsindu-mi întunericul de vină.
BALADA STELEI
O stea mistuindu-se-n sfera-i de os
Pe cea mai bizară ți scurtă orbită
Străfulgeră-n zboru-i alert, sinuos,
O geamănă lume horind îndrăcită.
Din arderea ei efemer strălucind
Prin lumea de arderi vibrind pasagere
Rămîne tîrziul luminii colind
Hrănind universul gravid de mistere.
Cind steaua se stinge in sfera-i de os
Atrasă de pulberea grea de visare,
O lume de aștri nespus de frumos
Din trupul pămintului ruptă răsare.
Convorbiri literare 11
ANDREI VOZNESENSKI
v n numele ei se aud aplauzele.
IEI rimează cu sălciile ți cu foioasele
cu liliacul persian.
Cu Cimpiile Elisee și cu Sosirea.
Sint poli geografici, poli de temperatură
poli magnetici.
Plisețkaia — e polul magiei.
Ea înșurubează sala in virtejul neistovit
al celor treizeci ți două de piruete, in iureșul
temperamentului ei, o vrăjește, o înfășoară strins -
fără scăpare.
Sînt balerine-linițte, balerine-fulgi ce se topesc.
Ea, Plisețkaia e o sciteie a iadului.
Cind moare — carbonizează o jumătate de planetă I
Chiar liniștea ei e la fel de nebună ți plină de
strigăt.
O liniște a așteptării, liniștea activ incrincenată,
liniștea dintre fulger și bubuitul de tunet ce-i urmează.
Plisețkaia — e Țvetaeva baletului
Ritmul îi este abrupt și ezplotiv.
In „Carmen" ea a călcat pentru intiia oară pe
talpa întreagă.
Nu pe vîrfurile pointe-ei, ci puternic
trupește, omenește
„Plin paharul. Gol paharul/ La ce-i bună luna asta?/’
Să o legeni cu ghitara / Luna-n noroi. Prir.țu -țiganul I*.
Intr-o lume injumătâțitâ ei nu-i ajunge focul.
„M-ai vrut arzînd în pară vie / Și-n sterpe reci m-ai părăsit!/
Cu asta mi-ai greșit tu mie !/ Cu ce, iubite, ți-am greșit?".
Așa iubește ea.
Nu afli la Plisețkaia jumătate de măsură, șoaptă furișă,
compromisuri.
E viclean răspunsul pe care-l dă unui ziarist străin la intrebarea :
- Ce uriți mai mult î
— Tăițeii I
Și nu-i numai obida copilăriei.
Ca la un artist, nu-i vorba de o simplă glumă. S,
da ; desigur fiertura cu tăiței este detestabilă,
e simbolul standartului, lincedei lipse de virfuri,
vulgaritate, renunțare, ontispirit.
Căci nu tot despre tăiței e vorba care și in însemnările ei :
„Oamenii trebuie să-și apere convingerile...
...numai cu forța eului lor spiritual.
Nu stimează tăițeii Mana Plisețkaia I
Ea este Meșter.
„Eu știu că Venera e făcută de miini omenești.
Om de meserie - îmi știu meseria I"
Baletul rimează cu zborul. Ezistâ zboruri ultrasonice. Energia
înverșunată a Meșterului înseamnă depășirea granițelor corpului,
cind mișcarea mușchilor trece in mișcare a spiritului. Cineva vor-
bea de „tehnicismul" gratuit al Maei Plisețkaia, de cufundarea ei
în „formă". Formaliștii sint cei ce stâpinesc forma. De aceea forma
îi preocupă atît, trezind invidia în alții. Veșnicii tocilari pufăie la
unica lor rimușoară, transpiră la cele douăsprezece piruiete. Pli-
sețkaia, generoasă ca un poet, e suprasaturată de măiestrie. Ea
nu e robul formei.
„Nu fac parte dintre cei ce văd in spatele stufoșilor lauri ai
succesului nouăzeci și cinci de procente de muncă ți cinci pro-
cente de talent”. Polemic I Cunosc un alcătuitor de stihuri care
garanta că in cinci ani-om poate face din oricine poet. Iar in
zece ani-om - un Pușkin ? Cu el însuți, n-a reuțit. Noi am uitat
cuvintul „har", „genialitate", „iluminare". Fără ele arta e zero.
Arta înseamnă totdeauna depățire a barierelor.
Omul vrea să se exprime altfel decit l-a predestinat natura. De
ce se avintă oamenii in stratosfera ? Sînt prea puține treburi
pe Pămint î
Se depășeau barierele gravitației. Este o firească depășire a
firescului.
Drumul spiritual al omului înseamnă elaborare, naștere a unui
nou organ de simț, repet, simțul minunii.
Asta se numește artă.
Geneza ei stă în depășirea străvechiului mod de exprimare.
Toți merg vertical, ei bine, omul năzuiește să zboare orizontal.
Sala geme cînd plutește prin aer un tors la un unghi de trei-
zeci de grade... Stravinski taie ochiul prin impestrițare de culori.
Skriabin a încercat culorile în auz. Richter, ca un orb, mijindu-și
ochii și umflindu-ți nările, pipăie culoarea pe clape. Pictura caută
tridimensionalul .și mișcarea pe pinza statică.
Dansul - el nu e numai depășire a greutății.
portretul
maiei plisețkaia
Cfragment}
versurile înserate în text sînt de Marina Țvetaeva
Baletul - el e depășire a barierelor sunetului.
Este limba un organ al sunetului ? Vocea ? Nu-i așa ;
acestea-s miinile și umerii care cintă, degetele
care ciripesc și ne comunică ceva nespus de inalt ca
importanță, ceva pentru care sunetul e brutal.
Pielea gindește și dobindește expresie. Cintec fără cuvinte ?
Muzică fără sunete.
In „Romeo* este o clipă, cind tăcerea s-a exprimat
și desprinzindu-se pe de buzele tinărului plutește,
zboară ca un balon, nevăzută dar perceptibilâ, spre degetele
Juliettei. Iar ea primește acest sunet materializat, ca pe un vas
prețios pe palmele întinse, o pipăie cu degetele. Sint perceput
prin pipăit I
In asta baletul a adecvat iubirii.
Cind vorbesc omoplații, gindesc genunchii, iar palmele comunică
intrele ele, fără intermediar.
Țara sunetului e ocupată de mișcare. Vedem sunetul.
Iar sunetul e linie. Comunicarea - figură.
Paralela cu Țvetaeva nu e întimplătoare.
Cum simte Plisețkaia versurile I
Mi-o amintesc, in negru, pe o canapea, parcă indepărtindu-se de
auditor. Stă pe jumătate întoarsă, inclinindu-se cu mișcarea
unduită a statuie! cu ulciorul de la Țarskoe-Selo. Ea ascultă cu
gitul.
Cu gitul ei modiglian, cu linia șirei spinării, cu pielea ascultă.
Cerceii freamătă, cum freamătă nările.
Ea il iubește pe Toulouse-Lautrec.
Stare de spirit de vară și odihnă ii dau tușele
lui Cevannes și imaginile Armeniei, focul, fumul șașlicuiui.
A pilpiit odată ia ea o trimisă a unui jurnal de modă
să afle despre regimul „primei".
Ah, aceste eterate silfide, efemeride din toate epocile I
„Pegnoirul meu e făcut dintr-o singură picătură de chanel”.
„Prinzul balerinei — petală de trandafir... “
Răspunsul Maei Plisețkaia e răsunător și homeric.
Așa răspund artiștii și locuitorii Olimpului.
„Stau ți nu înfulec !“.
Forță Maiakovskianâ ! Spirit polemic ți batjocoritor.
•
Am cunoscut-o intr-o casă, unde totul vorbește de Maiakovski.
Pe perete, rinjea in pătrate autoportretul lui Maiakoski.
Femeia în cenușiu batea din palme.
Ea vorbea despre miini în balet. N-am să repovestesc.
Miinile se avintau, palmele se loveau sub plafon,
numai miinile. Picioarele, torsul erau o simplă
vază pentru aceste tulpine dezgolite și plescăitoare.
In această casă e primejdios să intri. Veșnica prezență de
Comandor a lui Maiakovski strivește ordinarul. Nu oricine
suportă o asemenea vecinătate. Maia o suportă. Ea este cea
mai contemporană dintre balerinele noastre. Secolul iți are poe-
zia, pictura, fizica — nu-ți are baletul. Ea este balerina ritmu-
rilor sec. XX. Nu printre lebede trebuie să danseze, ci printre
mașini automate și cabestane I O văd pe fondul liniilor pure
ale lui Henry Moore ți a capelei Ronchan.
„Geniul frumuseții pure* în mijlocul unei lumi convulsive și
învălmășite.
Frumusețea purifică lumea.
De aici planetara ei glorie.
Parisul, Londra, New-Yorkul au stat la rind pentru frumusețe,
să obțină bilete la Plisețkaia.
Ca de obicei, lumea e uluită de un artist care ți-a uluit
propria-i țară.
Nu e vorba de balet. Frumusețea salvează lumea. Artistul care
crează frumosul, transfigurează lumea, creind o frumusețe care
purifică. Ea este înțeleasă uluitor in Cuba ți ta Paris.
Conturul ei seamănă cu liniile zburătoare egiptene.
Și numele ei este scurt, ca al unei fetișcane
de-a noastră, in ciorapi colorați și tunător ca al
unei zeițe sau al unei preotese păgîne, - Maia.
IURI NAGHIBIN
Născut în 1920, părâsîndu-și
in 1941 ultimul an de studii
Ia Institutul de cinematogra-
fie (secția scenarii) pentru a
pleca voluntar pe fron-
tul Leningradului, corespon-
dent de război, după ce a
fost rănit, al ziarului „Trud“,
publicindu-și prima povesti-
re in 1940, devenit ulterior
autor a mai mult de 30 de
cărți — culegeri de povestiri
și nuvele, o carte cu profil
eseistic, Meditații despre
nuvelă, al unor scenarii du-
pă care au fost turnate 23
de filme (printre care Pre-
ședintele, Directorul, Oas-
petele de noapte, Trenul
cel mai lent, Ceaikovski),
al unor impresii dc călă-
torie, tradus în mai toate
limbile europene, Iuri Na-
ghibin este o personalitate
artistică marcantă a scrisu-
lui sovietic de azi.
In ultima sa carte Nu-1
lăsa să piară, prozatorul a
adunat laolaltă „fără teamă"
povestea unor oameni vesti-
ți (Amundsen, Nobile, Exu-
pery) ca și a altora neînsem-
nați pentru că „fiecare Om
aduce în lume culorile lui i-
repetabile". O mare parte a
cărții este rezervată unor
Fotografii la minut,din care
publicăm fragmentele dato-
rate impresiilor sale din că-
lătoriile prin Europa și Asia.
Am întilnit-o intr-o mică cafenea de vară. Minca înghe-
țată, adunind-o cu grijă de pe buze cu o linguriță de
argint, iar la picioarele ei strînse cu ciorapi albi aju-
rați stătea un pudel care-și întorcea capul in toate direc-
țiile, privind trecătorii. Ii petrecea pe fiecare cu ochii lui
rotunzi și străvezii de culoarea rășinei. Era un pudel pitic,
cu blana neagră. Fusese tuns cu mașina pe spinare, gît și
cap și in locurile acestea blănița lui amintea de cea a cara-
culului. Labele, burta și botul rămăseseră împodobite cu
un păr des și creț, abia atins de foarfece, iar in creștet îi
atîrna provocator un pompon cochet. Gitul lui subțirel er:i
prins într-o zgardă elegantă din antilopă moale, brodată
cu fir.
Pe stăpină am recunoscut-o tocmai după cățeluș, atunci
cînd, după cîteva ore, am întilnit-o într-un pasaj. De de-
getul ei mic atîrna o cumpărătură ușoară, un pachețel în-
velit in hirtie cerată roz. Cind orașul este așa de mare și
de necunoscut, de rece și străin, cum era pentru noi la în-
ceput Licge-ul, te bucuri de orice mică recunoaștere. Cățelul
•A
o întovărășea, pășind mărunțel și cu distincție pe lăbuțele
lui subțirele, de parcă ar fi atins niște strune și cu ace-
eași curiozitate binevoitoare ii privea și-i mirosea pe tre-
cători, căutind printre ei persoane cunoscute.
De data asta noi am privit-o mai îndelung pe stăpîna
pudelului. în picioare, în mișcare, ea cîștiga — era înaltă,
cu gambe fine și lungi, cu un mers elastic și sigur de sine.
Părul ei vopsit modern în două culori, la creștet blond, la
capete brun, îi încadra frumos fața delicată și smeadă, nu-
mai ochii păreau obosiți. Oboseala acestor cehi creionați,
cu pleoape veștede, nu făcea insă decît să sublinieze in
plus tinerețea stăpînei pudelului, contrastînd cu prospețimea
ideală a obrajilor, cu fruntea clară și cu ovalul pur.
Spre seară, am dat din nou peste „doamna cu cățelul",
cum o botezaserăm intre noi. Era ciudat ca intr-un oraș
așa de mare ca Liege-ul dăruit generos cu femei tinere și
frumoase, proprietare de pudeli, să întilnim mereu pere-
chea aceasta. De data asta am descoperit-o într-un scuar
mic din apropierea catedralei. Stătea pe o bancă, iar pudelul
stătea pe labele din spate, sprijinindu-se cu cele din față
pe genunchii ei și amîndoi mincau tort cu frișcă. Mușcau
pe rind din părți diferite din aceeași felie mare, pudelul
încerca să apuce o bucată în plus, iar stăpîna lui, supărată,
il dojenea pentru lăcomie. Amîndoi erau mînjiți cu cremă,
dar nu acordau atenție faptului.
— Păi nu-i de loc o doamnă, e pur și simplu o fetiță !
— a observat cineva dintre turiști.
Era adevărat. La cafenea ea părea o tînără doamnă aro-
gantă, in pasaj o fetișcană care și-a început prea curind
viața matură, iar aici, in scuar, o mică fetiță pofticioasă...
Ne întorceam așadar la hotel pe cheiul Mensei, tulbure-
galbenă cu sclipiri verzui nesănătoase cînd, deodată, ne-am
trezit pe o străduță liniștită care în timpurile „bune, de
altădată" era luminată cu felinare roșii. Acum felinarele
fuseseră înlocuite cu lămpi de neon purpuriu-inchis, de
genul reclamelor, iar stabilimentele înseși funcționează
sub forma unor baruri mici, ca pentru o singură persoa-
nă. In Liege, ca și în alte orașe, mari porturi ale Belgiei
și Olandei, nu există prostituție legală, nu există case de
toleranță. La ferestrele mari ale unor clădiri mici și în-
grijite stau femei îmbrăcate elegant și-și așteaptă vizi-
tatorii.
Cînd intră un client, i se propune o sticlă de șam-
panie la un preț triplu. Aceasta e forma decentă de plată.
Storurile sint trase și se aprinde lumina roșie care servește
drept semnal stop pentru alți amatori de șampanie scum-
pă, iar polițistul are dreptul să nu știe nimic. Unele fe-
mei, cu un trist umor, atîrnă la ușile lor niște machete
de semafoare la care, in funcție de împrejurări, se aprin-
de una din cele trei lumini. Lumina galbenă înseamnă că
stăpîna casei e plecată după treburi, dar se întoarce cu-
rînd. îndată însă ce vreuna din femei ar încerca să intre
in vorbă cu un bărbat pe stradă, sau pur și simplu să-i
facă cu ochiul, ea ar fi imediat înhățată de poliție. Asta
se numește a veghea moralitatea.
in această amiază de duminică, cartierul „dragostei"
își trăia ziua lui de muncă. Semnalizatoarele stop mai ar-
deau la puține case, dar aproape la toate ferestrele aștep-
tau femei. Erau printre ele și foarte tinere și de vîrstă
mijlocie și aproape bătrine. Erau unele drăguțe și cumva
pescărușii
mor în golf
parcă alcătuite din fond de ten, din tuș albastru-închis,
din pudră aurie, din pomezi de o culoare moartă-rozie, din
meșe și șampoane și erau altele pur și simplu niște spe-
rietori care-și pierduseră credința pînă și în forța salva-
toare a cosmeticii. Dar, desigur și ele erau întrebate, altfel
n-ar fi stat la fereastră pe fondul unui mobilier modem
și comod și a luminii ce se filtra viorie și misterioasă.
Cînd un bărbat din port are nevoie de o gură de șam-
panie, el nu e prea pretențios in alegere...
Cu o revistă in mina lăsată în jos, cu o carte parcă
uitată pe genunchi, cu o țigară în degetele fine sau în
colțul gurii vopsite, răbdătoare ca niște statui, femeile
stăteau nemișcate. De pe fețele lor așa de diferite, fie ro-
tunde și dulci, fie aspre și uscate ca ale unor păsări de
pradă, fie cu totul comune și obișnuite, ca o slujbă de
utrenie, fie încremenite la limita unei frumuseți omenești
desăvirșite, abia prospețimea de cring valon și miasma stă-
tută de cartier italian, năduful de baracă industrială și de
port cu munca lui trudnică, cu beții, bătăi și burlăcie,
dar mai presus de orice altceva, ele împrăștiau suflul crîn-
cenei singurătăți.
Mi-am amintit că aceste femei sint numite aici „pes-
căruși", poate pentru că, la fel ca și tizul lor zburător, se
hrănesc și mor in golf. Viața își desfășura mersul ei.
(continuare în pag. 11)
Prezentare ți traducere :
Natalia CANTEMIR
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatura editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România
Redactor șef : COI
LIU ȘTEFANACHE
Redacția : lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul : I. P. lași