BiM^"»"» V 'Icîpi
SAU «
REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA JUMMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1 8 6 7. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
climat
Ne-am îngăduit să ne cprim la acest cuvint — climat — toc-
mai pentru că viata întregii noastre țări se află acum,
mai mult ca oricind, sub semnul unei inalte efervescențe
dc efort material și spiritual, caracteristicile ci fundamen-
tale fiind exigența și valoarea, adevărul și echitatea.
Ne-am oprit la acest cuvint, în cimpul literaturii, pentru că
il folosim foarte des, dar nu o dată unii dintre noi ii ignoră con-
cretizarea pozitivă. Cineva ar putea justifica ignorarea dc care
aminteam prin faptul că personalitatea scriitorului este una pu-
ternic marcată de propria-i subiectivitate, care, uneori, atinge
limita intoleranței față de cel de lingă el. Nu putem nega acest
lucru, dar nici nu putem admite că intoleranța este semnul ta-
lentului. Intr-un climat ca al nostru, sint toate premizele ca ea
să fie exclusă, ca în locul acestei tare să întronăm temeinic res-
pectul, onestitatea, bucuria izbînzii în plan artistic, mai presus de
nu știu ce meschine interese.
Dar oare un asemenea climat dc respect reciproc, un climat
evident constructiv, presupune anihilarea spiritului critic, înlo-
cuirea Iui prin laude reciproce, absența disputei, chiar a pole-
micii, atunci cînd este cazul ? Hotărît, nu ! Un astfel de climat
ar fi o liniște pustiitoare, o absolută inerție incompatibilă mun-
cii in genere a scriitorului, străină gindirii comuniste, ar umbri
însuși actul de creație, ar deregla scara valorilor. După cum tot
la fel, răfuiala măruntă, atacul la persoană, zgomotul dc dragul
zgomotului, denigrarea și intoleranța, sînt tot atiția factori no-
. civi actului de creație, irosesc zadarnic forțele, le îndepărtează
* de la nobila lor misiune.
Un climat constructiv, stimulator presupune atit respectul
reciproc, cît și spiritul critic. Disputa nu se întemeiază astfel pc
un conflict mărunt, de relații mici, neprincipiale, intre orgolii
și pasiuni orbite de subiectivitate și megalomanie, ci pe luptă
dialectică, în scopul valorii și progresului. Micile sau marile in-
cidente" din cimpul literaturii, pornesc de obicei de la raportul
dintre scriitor și critic. Nu odată scriitorul, vede în critic un
„inamic", nu poate despărți pe omul care scrie despre cartea
Iui, de ceea ce se scrie. Și atunci auzim : cine este ăsta care
m-a criticat, ce vîrstă are, ce-i dă dreptul să discute cartea mea?
Sigur, numai în cazul cînd respectivei cărți i se fac observații,
altfel lucrurile se schimbă, recenzentul devine brusc un critic
serios. Iată o formă a intolerantei, față de orice observație. Este
oare un semn al talentului, al valorii proprii, sau este mai curînd
neputința receptivității ? Scriitorul care se respectă pe sine și,
mai ales, care își respectă scrisul, este capabil să primească cu
aceeași deschidere atit elogiul cit și observația critică, oricit
ar fi ea de aspră. Pentru că in ultimă instanță valoarea auten-
tică nu poate fi desființată oricit s-ar strădui unul sau altul. Is-
toria literaturii ne pune Ia dispoziție atitea exemple, de zgomo-
toase negări sau zgomotoase afirmări. Să ne gindim Ia apariția
lui L. Rebreanu. la negarea romanelor sale, de început. Valoa-
rea lor a rămas neatinsă și înțepăturile criticilor din acea vre-
me s-au dovedit inutile.
Gîndindu-te la toate acestea, nu poți să nu te mihnești cind
vezi pc cîte unul dintre noi, părăsindu-și masa de lucru și apă-
rindu-și vehement o carte sau alta, uzind de orice mijloace ca
să smulgă elogiul. Dai oricîte laude i s-ar aduce acum unei ase-
menea cărți, cînd ea zace în librării, cind cititorii i-au întors
spatele, ea tot nu are nici o șansă să trăiască. Te mihnești și te
miri, cînd întîlnești uneori, cite un scriitor afirmat, evident o
valoare, care este supărat pe criticul X sau pe revista Y, fiindcă,
pur și simplu, n-a fost lăudat îndeajuns. Iar atunci în momentul
cind cineva îndrăznește, cu bună credință să găsească în cartea
sa și niște lipsuri — pentru că nimic nu este perfecțiune — a-
tunci, argumentul cel mai des folosit este acela că avem de a face
cu atac la persoană.
(continuare in pag. 2)	L_>
Octav Băncilă
„PRIN AMPLOAREA Șl IN-
TENSITATEA El, PRIN REVEN-
DICĂRILE EXPRIMATE DE
MASELE ȚĂRANILOR, RĂS-
COALA DIN 1907 A RELIEFAT
NECESITATEA ACUTĂ A ÎN-
LĂTURĂRII RELAȚIILOR DE
PRODUCȚIE FEUDALE, A RE-
ZOLVĂRII PROBLEMEI A-
GRARE ÎN FAVOAREA MA-
SELOR LARGI ALE ȚĂRĂNI-
MII, A DEZVĂLUIT MARILE
ENERGII REVOLUȚIONARE
ALE ȚĂRĂNIMII, REPREZEN-
TIND UNA DIN PAGINILE
GLORIOASE ALE LUPTEI
SOCIALE A POPORULUI
ROMÂN".
Nicolae CEAUȘESCU
sus, în bucegi
Aici e locul unde se termină
cu vină și fără vină.
Cel ce sprnzură și cel spinzurat
s-au făcut duh strecurat.
Pe platoul alb de pe virf,
PERMANENTA
nici
Flori
Alte
nu-s,
urmâ de stîrv.
de gheață sclipesc in soare,
vaere tiritoare
, decit jnepii cu burta pe stîncâ,
dar și ei lumină mănîncă,
numai lumină mănîncă-
CLASIC
ULUI
Sînt mai multe feluri de per-
manență, în dezvoltarea litera-
turii. Voi indica aici două din-
tre ele, care mi se par mai im-
portante, din cauză câ se întilnesc
mai des și totodată pentru că
formează, alăturate, un contrast. Primul
fel de permanență este oglindirea si-
gură a unei opere în fiecare epocă, în
orice epocă, istorică și literară. Aceas-
ta înseamnă că o operă literară care
dă loc la o asemenea oglindire are în
ea însușiri ce o fac să fie interpretată
mereu și mereu altfel, după gustul fie-
cărei epoci. Al doilea fel de perma-
nență il formează existența într-o ope-
ră literară a unor însușiri care, fără
să dea loc numaidecit la interpretări
diverse de mare însemnătate, trezesc
interes, și precizez : trezesc mereu a-
celași interes în orice epocă, fiindcă
au in ele cevo durabil și neschimbat.
Este ceea ce se numește de obicei va-
loare clasică, general omenesc ș.a.m.d.
Cu care din aceste feluri de pei
manență se potrivește, pe de o parte
caracterul operei literare a lui
Alecsandri, pe de altă parte,
situația lui in dezvoltarea literaturii
române și in epoca noastră ?
De la început un lucru mi se pare
clar și evident. Alecsandri are,
prin fire, prin educație, prin epoca
in care a trăit și prin influențele pe
care le-a primit, însușiri pe care, din
antichitate pînă azi în cultura Euro-
pei ne-am obișnuit să le numim cla-
sice și care sînt măsura, echilibrul și
armonia. Aceste însușiri, in literatură,
folosite cu talent, dau construcții pro-
porționale. Alecsandri știe să constru-
iască. Poeziile lui sint armonios com-
puse, piesele lui de asemenea sînt
bine construite proza lui este echili-
brată și sobră. Un simț sigur al valo-
rii artistice a cuvîntului îl face pe
Alecsandri de la început, de la Doine
și Lăcrămioare, și de la Buchetiera
de la Florența, să acorde expresiei
toată atenția. Era aceasta, la el, ceva
inăscut, dar și ceva cultivat prin lec-
turi din literatura franceză, care pe
vremea aceea era incă depozitara
tezaurului clasic al culturii europene,
in ciuda romantismului, care, in Fran-
ța, a păstrat în adincurile lui multe
deprinderi clasice, in ce privește, mai
cu seamă, tocmai acest dar al con-
strucției.
Așadar, datorită armoniei echili-
brului, măsurii, datorită acestui dar
al construcției, de care dă dovadă in
mod sigur opera lui Alecsandri, consi-
derată in întregime, această operă
ore toate însușirile ce asigură, de
obicei, durata în posteritate a litera-
turii. Felul de permanență pe care
l-am caracterizat adineaori ca fiind
întemeiat pe existența într-o operă
literară a unor însușiri capabile să
trezească, în afara oricărei interpre-
tări subiective de epocă, a unui inte-
res restrîns la un număr mic de citi-
tori dar constant in fiecare epoca -
acest soi de permanență s-ar putea,
așadar, atribui lui Alecsandri.
Aceasta însă nu ne dispensează de
considerarea celuilalt fel de perma-
nență, bazat pe oglindirea unui scrii-
tor. a unei opere literare, intr-o epo-
că anumită, așadar bazat pe in-
terpretarea de către o anumită epo-
că a acelui scriitor, a acelei opere.
Prin urmare, cum se oglindește Alec-
sandri în epoca noastră, in vremea de
astăzi ?
Mai intii să vedem ce indicii obiec-
tive avem in această privință. Faptul
oare că din inițiativă culturală aca-
demică, acum șase ani, s-au come-
morat șaptezeci și cinci de ani de la
moartea lui cu erudite și serioase cu-
vîntări ? Faptul că anul acesta, săp-
tămini întregi, s-au analizat scrierile
lui și s-a scos la iveală cu entuziasm
activitatea lui patriotică și valoarea
lui adine națională ? Sau oare faptul
mai general și constant in durată că
Alecsandri este citit și studiat in școa-
lă și că umple pagini din manualele
școlare ?
Acestea sint într-adevăr indicii
obiective, dar de suprafață. Despre
ce reprezintă Alecsandri în adincimea
conștiinței publicului de astăzi și care
este valoarea lui, judecată după felul
cum se oglindește el in această con-
știință, nu știm prea mare lucru. Ar
fi interesant de făcut (cum ar fi in-
teresant și cu privire la alți scriitori)
o anchetă printre cititori : Citiți pe
Alecsandri ? Cum îl citiți ? Vă place,
și cum anume vă place ?
lată de ce e mai bine, poate, să
mă mărginesc la o atitudine subiec-
tivă și să expun aici, foarte pe
scurt, cîteva păreri ale mele despre
Alecsandri, cu observația că aceste
păreri sint întemeiate pe o cunoștință
de șaizeci de ani cu Alecsandri,
(continuare în pag. 10)
Al PHILIPPIDE
Trăind într-o nouă societate,
socialistă, contribuind fiecare
pc măsura puterilor și apti-
tudinilor la edificarea ei,
sîntem implicit oameni politici.
Actele, gesturile, gîndurile, toate
capătă un înțeles politic. Comu-
nistul este prin definiție un om cu
vocația politicului, căci a nu face
politică înseamnă în cele din ur-
mă a face o altă politică, ca cea
a struțului de exemplu, care-și
ascunde capul în nisip ca să nu
vadă ce se petrece împrejur. Ches-
tiunea se pune deci într-un mod
cît se poate de tranșant, fără
umbra echivocului : politicul își
pune cu fermitate amprenta pe
vorbă și, mai ales, pe faptă. Efor-
tul țăranului și al muncitorului
reprezintă un act politic și la fel
cel al gînditorului, al artistului.
Eludarea sensului politic al fapte-
lor noastre de fiecare zi înseamnă,
nici mai mult nici mai puțin, oco-
lirea realității, refugiul în indivi-
dualism și meschinărie. Omul co-
munist, conștient de rolul pe care
îl are în societate, este, și tre-
buie să fie, așa cum arăta cu de-
plin temei tovarășul Nicolae Ceau-
șescu la Consfătuirea cu activul
de partid din domeniul ideologi-
ei, .luptătorul de avangardă împo-
triva vechiului, împotriva rămăși-
țelor mentalității burgheze din
conștiința oamenilor, a diferitelor
forme de misticism, a unor in-
fluențe din afară ; el trebuie să
fie luptător pentru socialism, să
se preocupe de rezolvarea cores-
punzătoare a problemelor clasei
muncitoare, să lupte pentru afir-
marea ei ca forță conducătoare în
societate, pentru realizarea în via-
ță a echității socialiste. Intr-ade-
văr, comunistul trebuie să fie și
personal un model, să știe să lup-
te pentru realizarea principiilor
Această istorie a moravurilor care se nu-
mește roman". Definiția, aparținînd lui
Balzac (Teatrul așa cum este), vine,
alături de altele, nu mai puțin clasice : „felia
de viață" (Zola), „oglinda de-a lungul unui
drum" (Stendhal), să certifice vocația adine
socială a acestui gen proteic ca însăși lite-
ra tu ra.
Dar, proteic prin capacitatea sa nestinsă de
metamorfoză, romanul — și putem extrapola pe
toată suprafața literaturii - este în mod esen-
țial un gen anteic. Ca și personajului mitolo-
gic născocit de mintea atît de realistă a gre-
cilor, numai contactul ferm cu pămîntul. cu
realitatea „terestră" și cotidiană îi conferă tă-
rie și trăinicie. Din „fire" proteică, literatura
e anteică prin destin, li este dat mai ales ro-
manului să fie o cronică a „vieții deocamda-
tă". Căci : „toată istoria unui popor e înma-
gazinată în prezentul lui" (Mihai Eminescu,
Notițe bibliografice, in Despre lit. și artă, „Ju-
nimea", 1970, p. 54). Surprinzînd momentul in
toate straturile sale, textul poate spera spre
etern. Condiția este evitarea acelor „creațiuni
ale fanteziei pure, fără corelațiune cu realita-
tea" (Mihai Eminescu, Novele din popor, id., p.
119).
Necesitatea acestei simbioze cu realul este
impusă de insăși esența literaturii, care are,
cum spunea Hugo, acest tribun al scrisului, „o
misiune națională, o misiune socială, o misiune
umană” (Prefața la Lucrețio Borgia, 1833).
Pentru a reteza, parcă, exagerările, tot Hugo
precizează imperativul estetic : „este de la sine
înțeles că trebuie mai întîi și intru totul înde-
plinit condițiile artei" (Prefața la Angelo, 1835).
De altfel, încă la 1800 M-me de Stael cer-
ceta „literatura în raporturile sale cu virtutea,
gloria, libertatea și fericirea" (Despre literatură
considerată in raporturile sale cu instituțiile socia-
le, în Scrieri alese, EPLU. 1967, p. 308). Tendința
însă - lucru știut - s-o născut odată cu lite-
ratura. „Părintele tragediei, Eschil și, tatăl
comediei, Aristofan, - ii scria la 26 noiembrie
1885 Engels Minnei Kautsky — au fost amindoi
LITERATURA-
SPAȚIU DE REZONANTĂ
— modul anteic —
odevărați poeți cu tendință, nu mai puțin
Dante, și cea mai de seamă calitate a dra-
mei lui Schiller Intrigă și iubire e faptul că ea
e prima dramă germană cu tendință politică”,
in aceeași capitală scrisoare, Engels notează
celebra observație : „Dar eu cred că tendința
trebuie să reiasă din situație și din acțiunea
însăși, fără ca să fie scoasă in evidență în mod
expres".
Modul anteic al literaturii, adică imersiunea
ei pînă în zonele cele mai afunde ale vieții,
a fost simțit și de Eminescu (pentru a urmări
în continuare ideea) ca un sine qua non. An-
teismul scrisului e pentru el o cerință expli-
cită : „Fără îndoială, există talente individuale,
dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pă-
mîntul, în modul de a fi al poporului lor pen-
tru a produce ceva permanent" (loc cit., p.
120). Numai cînd această „înrădăcinare" e
îndeplinită, „pornind de la monumentele lite-
rare s-ar putea afla modul în care oamenii
au simțit și gindit" (H. Taine, „Istoria literatu-
rii engleze”, în Pagini de critică, EPLU, 1965,
p. 247). lată și idealul omului literar de azi :
a exprima momentul în monument.
Așa cum in Longos, străbunic al romanului,
trăiește acea societate pastorală elină, așa
cum în Cervantes trăiește Spania orgolioșilor
hidalgos, așa cum în Balzac trăiește, mai bine
decit în toate manualele de istorie și econo-
mie politică, o întreagă epocă burgheză -
scrisului românesc actual i se cere aplecare
către „chestiunile vitale ale noțiunii noastre",
spre a-l cita încă pe Eminescu (l.c., p. 91),
investigarea prodigioasă a existenței omului de
azi, cu tot cosmosul muncilor și zilelor sale,
cu gîndul și frămîntul său. Reproducem iar
din marmoreenele cuvinte ale lui Eminescu :
„Credem că nici o literatură puternică și sănă-
toasă, capabilă să determine spiritul unui po-
por, nu poate exista decît determinată ea
însăși la rîndul ei de spiritul acelui popor"
(I. c., p. 119). Să notăm că în această viziune
dialectică a genezei și efectului literaturii,
Eminescu implică și sensul ei formativ.
Mai aproape de noi în timp, teoreticieni
nemarxiști ca Wellek și Warren postulează și
ei modul anteic al literaturii : „Literatura
este o instituție socială,.. . o creație socială"
și „Literatura nu reprezintă de fapt o reflec-
tare a procesului social, ci esența întregii isto-
rii", Teoria literaturii, EPLU, 1967, (pp. 132).
Găsim sintetizate toate aceste deziderate și
principii în următoarea frază a secretarului
general al Partidului, tovarășul Nicolae Ceau-
șescu, care spunea : „Valoarea este determina-
tă și de gradul în care opera răspunde nece-
sității istorico-sociale”.
Adevăr veșnic, ilustrat, de pildă, prin dicto-
nul roman „Salus rei publicae suprema lex
est” sau prin nu mai puțin faimosul princi-
piu enunțat de Agrippa d’Aubigne :
„Pro popula poeta".
Simbioza cu realul nu înseamnă insă sim-
plu transfer de fapte, „oglindire", decalc
obiectivist, ci presupune și un proces, con-
structiv și în spirit dialectic, intentat realu-
lui. Nu acel scriitor sau om politic, afirmă
tot Eminescu (punct de reper, după cum se
vede, nu numai în poezia română, dar și în
ideologia noastră literară), „va fi însemnat,
carele, in fraze pompoase * va lăuda sau va
batjocori întîmplările în trista și sarbeda lor
conexiune cauzală, ci acela care va căuta
rațiunea de-a fi a acelor întîmplări și va des-
coperi-o în adîncimea geniului popular" (l.c..
pp. 119, 120).
Fără o atitudine principial-partinicâ, adevă-
rul vieții scapă printre cuvintele bunelor in-
tenții. Pentru că există in mod egal o dema-
gogie a criticării ca și uno a laudei, practi-
cate de acei „meșteri care scriu cu opă” (Tu-
dor Arghezi), „cari, sugîndu-și condeiul in
gură, scornesc fel de fel de cai verzi, des-
criind situații factice, personaje factice" (Emi-
nescu, (I. c., p. 119).
Literatura trebuie să descopere realitatea,
cu ochi disociativ și filosofic, nu prin fotogra-
fiere naturalistă (care fiind o contemplare
prea de aproape, epidermică, duce la defor-
mare grotescă, în pofida preciziei), nici prin
sociologism idilizant (care aplică un filtru roz
pe obiectiv).
E trebuință nu de literatura ațipită, șablo-
nardă, ci de literatura în spiritul și litera căreia
să reverbereze grav freamătul acestor tim-
puri, de literatura care, fecundată de idee
și afect să fie un spațiu de rezonanță al mo-
mentului, în ceea ce are el circumstanțial și
etern.
Petru Eugen GORA
') „Totul poate fi prefăcut în fraze" ! (En-
gels, scrisoare către Conrad Schmidt, Lon-
dra, 5 aug. 1890).
comuniste de organizare a societă-
ții, a principiilor noi de viață".
Valoarea acestui autentic impe-
rativ al timpului nostru se lumi-
nează in profunzimea semnificații-
lor pe care arta le-a căpătat in
societatea socialistă. Departe de a
mai reprezenta gusturile excentri-
ce ale unui grup sau ale altuia,
arta a devenit cu adevărat un
bun al consumului social. Artistul
este, în consecință, exponentul lu-
mii în care trăiește, opera sa se
realizează ca operă a tuturor ce-
lorlalți, impregnindu-se cu adevă-
rul politic al colectivității. Dacă
dintotdeauna marii artiști au creat
în numele oamenilor și al timpu-
lui lor, artistul comunist își adau-
gă la acest titlu de noblețe și pe
acela al slujirii înaltelor principii
comuniste. Scriitor, pictor, compo-
zitor, el concepe și elaborează o-
pera artistică de pe poziția ideo-
logici marxist-leniniste, aceasta
fiind cea mai elocventă mărturie
a crezului său umanist, socialist,
patriotic. Orice imixtiune ideolo-
gică străină concepției noastre mar-
xiste, orice încercare de iransplantare
a unor idei neconvingătoare de aiu-
rea aici, orice tentativă de relua-
re a unor experiențe eșuate, nu
este decît o abdicare de la înda-
toririle politice și morale pe care
le avem față de ceea ce am făcut
și, mai ales, față de ceea ce avem
de făcut de acum înainte. Este
împotriva oricărei înțelegeri firești
efortul steril al unora de a-și
pune producțiile sub semnul unor
false „ermetisme", de a se juca
la infinit cu vorbele și de a nu
spune în cele din urmă nimic.
„Pretexte" și „justificări" momen-
tane pentru o asemenea artă așa-
zis incifrată se pot găsi fără doar
și poate cu puțină imaginație.
SUB SEMNUL
POLITICULUI
întrebarea care rămîne însă în pi-
cioare și după ce toate „explicații-
le" s-au consumat este următoa-
rea : in ce măsură interesează ea
pe omul constructor al societății
socialiste și, mai cu seamă, în ce
măsură contribuie la edificarea a-
cestei societăți 2 Surprinde ea ce-
va din frămintările și tumultul a-
cestor vremi 2 Și. apoi, și-a fă-
cut oare în acest fel datoria de
comunist, un asemenea „artist" 2
Neinteresind decit un cerc extrem
de resirins de „admiratori", „ope-
ra" sa este nulă ca eficiență so-
cială și. neslujind la nimic, se
pulver.zează.
Din fericire, asemenea cazuri se
instituie ca „excepții" în cultura
noastră contemporană. Scriitorii și
artiștii au înțeles cu deplină clari-
tate că marea creație socialistă
înseamnă deopotrivă, și ferventă,
participare la rezolvarea proble-
melor pe care societatea comunis-
tă le are în față. Ei au înțeles că
adevăratul scriitor nu poate sta
mereu cufundat în pagina pe care
o are in față, dar că trebuie să
iasă și în stradă, manifestindu-se
ca o înaltă conștiință a veacului.
Ultimele cărți de mărturii și con-
fesiuni, semnate de Zaharia Stan-
cu, George Macovescu, Ion Dodu
Bălan, Marin Preda, ca să amin-
tim doar pe cîțiva dintre scriitorii
noștri de prestigiu, pot fi oricînd
o elocventă dovadă în această pri-
vință. Scriitorul pune umărul ală-
turi de ceilalți oameni și condeiul
său înregistrează tocmai aceste e-
forturi zilnice. Spunîndu-și păre-
rea într-o privință ori într-alta,
semnalînd dificultățile și sugerînd
modalități de înlăturare a lor, ofe-
rind o continuă pildă de spirit ci-
vic și patriotic, scriitorul comu-
nist participă consonant la munca
semenilor. Acțiunea politică a
scrisului său capătă o dublă difu-
ziune : pe de o parte, prin asuma-
rea unei responsabilități larg umane
de strictă participare socială, prac-
tică la efortul cotidian ; pe de alta
prin sensul exemplar, educativ al
acestui gest. Și educația intră în
ordinea firească a faptelor po-
litice. Nu e vorba de pre-
dicarea expresă în cărți a
normelor echității socialiste, dc
moralizări vădite ori de trans-
plantare în pagină tale quale
a unor teze ale marxism-leninis-
mului. Literatura trebuie să ră-
mînă literatură, să nu-și încal-
ce nici o clipă statutul de operă
artistică. Tendință, iar nu tezism,
înțelegere exactă a realității în
toate aspectele ei, nu pilde etice.
Viața așa cum este ea, cu lumini,
dar și cu unele umbre, nu ideali-
zări de feerie cu ciobănași care
beau toată ziua lapte și cîntă din
fluier. Cu alte cuvinte, adevărul
sau adevărurile acestui limp. A
nu pune lucrurile clar în fața
oamenilor — sublinia secretarul
general al Partidului — înseamnă
a le face și lor un prost serviciu,
înseamnă a face un deserviciu și
partidului, întregii noastre activi-
tăți. Este timpul să punem capăt
acestor stări de lucruri. Să intro-
ducem în întreaga noastră activi-
tate ideologică spiritul de partid,
spiritul clasei muncitoare, comba-
tiv, ferm : nu pot fi făcute con-
cesii de la politica partidului, de
la principiile marxist-leniniste.
Dubla semnificație politică de
care vorbeam se regăsește adec-
vat întrețesută numai in aseme-
nea cărți cinstite, în care omul
contemporan (cui se mai poate
adresa o carte care nu vorbește
despre oameni ?) apare întreg, ne-
falsificat. căci adevărul so-
cialist al societății noastre se în-
tregește din tocmai aceste adevă-
ruri pe care un comunist autentic
nu poate să le treacă cu vederea.
Libertatea de creație înseamnă de-
plină libertate în planul acestei
realități evidente și al aspirațiilor
celor care o făuresc. Arta trebuie
să servească unui singur scop :
educației socialiste, comuniste. In
acest sens sîntem pentru cea mai
largă libertate de creație, pentru
cca mai largă exprimare a imagi-
nației, dar in spiritul concepției
noastre despre lume și viață. Acest
pasaj din Expunerea tovarășului
Nicolae Ceaușescu, rezumînd impe-
rativele imediate ale artei și lite-
raturii, consfințește în subsidiar
pregnanța politică a faptelor noas-
tre. Căci faptele politice (în eco-
nomie, în viața socială și artistică)
vor rămîne dovada că acum, în
aceste clipe, n-am stat cu mîinile
în sîn, că pentru acest timp și
pentru acești oameni am făptuit și
noi ceva.
Adrian OPRINA
climat
(urmare din pag. 1)
Să fie oare această trăsătură atît
de puternică în condiția scriitoru-
lui 2 Noi credem că nu, și exemplul
unor străluciți scriitori de ieri și de
astăzi ne confirmă certitudinea noas-
tră. Aranjamentul, relația de amici-
ție prost înțeleasă, lansarea cu zgo-
mot, toate acestea sînt efemere, trec
ca ploile de vară, și nu pot lăsa în
urmă decît dorul spre răsăriturile
curate de soare.
Dar nu-i mai puțin adevărat, da-
că sînt unii dintre scriitori orbiți
de propriul lor eu, nici criticii, nu
sînt totdeauna și toți inocenți, în
această direcție. Se uită adesea că
rostul criticului, poate primul, este
acela de a afirma, de a descoperi
valorile și a le impune. Ideea că un
critic trebuie numai să „muște" es-
te o eroare. El trebuie să dovedeas-
că mai întîi că este în stare să con-
struiască, să recunoască din noia-
nul de cărți valoarea, și apoi să
nege. A identifica persoana scrii-
torului, adică omul, cu cartea, ni
se pare, una dintre lunecările cele
mai periculoase ale unui critic. în-
tr-un asemenea caz. el nu va mai
utiliza instrumentele criticii, ci pe
cele ale unor relații de moment,
ale antipatiei sau simpatiei, care il
vor duce, în ultimă instanță, la
autoanulare. Sînt unii critici tineri
sau foarte tineri, care din dorința
de afirmare cu orice preț își exer-
cită „spiritul critic” pe niște cărți
evident minore, și, totodată, rc-
repetă veșnic aceleași formule spu-
se cu mult înaintea lor, despre au-
torii cu vechi state de serviciu,
valori autentice de altfel, ca nu
cumva eventuala lor supărare să k-
atingă marea „liniște" și „încre-
dere". Bilanțurile anuale, făcute
prin reviste asupra literaturii, ne
pun nu o dată in fața acestor fap-
te. „Generozitatea" lor este limita-
tă, ei nu pot concepe, că un mare
scriitor, poate să dea și o carte
proastă. Ei știu că trebuie să-și fa-
că un loc in cîmpul literaturii.
Cum 2 — asta nu contează. Să știe
numai pe cine să laude și pe cine
să critice. Acesta este programul u-
nora dintre ei, nu odată confuz și
lipsit de cunoașterea temeinică a
cuvintelor. Departe de noi gîndul
de a refuza contribuția tinerilor,
mai ales, că aceste neajunsuri nu
sînt străine și celor mai în vîrstă.
Vîrsta aici nu prea are importanță,
valori dau toate vîrstele, după cum
ele generează uneori și improviza-
ții sau impostură. Fie că este vor-
ba de scriitor sau de critic, revis-
tele au datoria de a le spune aces-
tor, din urmă, pe nume, ajutînd
astfel nu numai la sănătatea cli-
matului, dar în primul rînd la afir-
marea valorii. Fiindcă, un climat
din care se ridică nu valorile, ci
non valorile, nu este unul sănătos,
favorabil dezvoltării literaturii.
Disputa de idei, chiar polemică
atunci cînd faptele o impun, tensi-
unea permanentă spre descoperirea
valorii, a cuvintului care să ex-
prime adevărul la cel mai înalt
nivel și cu cea mai mare încărcă-
tură emoțională, — iată ce trebuie
să devină climatul nostru literar.
Confruntarea autentică, în numele
valorii, adevărul integral spus des-
pre o carte, indiferent dacă autorul
ei este redactorul șef al unei pu-
blicații, sau deține nu știu ce post
înalt, funcționarea unui spirit cri-
tic sănătos, plecat mereu de la con-
cepția noastră — marxist-leninistă —
și întors la ea, afirmarea valorii
autentice și negarea creatoare, ni-
mic din toate acestea nu pot ab-
senta din activitatea scriitoricească,
fără ca să dăuneze literaturii. Dis-
puta permanentă dintre creație și
spiritul critic s-a dovedit a fi o pu-
ternică forță, care mereu impulsio-
nează dezvoltarea literaturii. Spiri-
tul critic este stimulatorul creației,
„sanitarul" literaturii, dar el, ca să
fie cu adevărat eficient, trebuie să
plece de la cunoașterea obiectivă
a realității, adică a literaturii, să
fie animat nu de micile relații de
moment, de meschinele interese ale
unui grup, ci de scopurile nobile
ale literaturii dintr-o țară socialis-
tă ca a noastră. Spiritul critic în-
seamnă, înainte de orice, adevăr, iar
adevărul nu poate fi despărțit de
o înaltă conștiință artistică și etică,
în viață, ca și în literatură, ni se
cere acum mai mult ca oricînd, nu
jumătăți de măsură, nu compromi-
suri, concesii făcute gustului îndo-
ielnic și falsului, ci adevărul, inte-
gral, despre cărțile noastre, despre
noi, ca oameni, despre rosturile li-
teraturii. Asta înseamnă năzuința
permanentă către o imagine com-
plectă, profund înțelegătoare a da-
telor literaturii noastre, în eontex-
tul întregii vieți spirituale.
Ne-am îngăduit să punctăm
aceste gînduri, nu pentru că
în climatul nostru literar ar
exista nu știm ce tare de
mare nocivitate. Putem afirma că
există un climat sănătos, iar noi,
mînuitorii cuvintului sîntem în
stare și avem datoria să-1 impulsio-
năm spre o mai înaltă efervescen-
ță de valoare artistică și etică.
Tocmai în acest sens este îndem-
nul partidului, adresat nouă, scrii-
torilor, în care se vede atît prețui-
rea de care ne bucurăm, cît și da-
toria noastră. O datorie nobilă, ex-
primată sintetic de secretarul ge-
neral al Partidului, tovarășul
Nicolae Ceaușescu : „Arta trebuie
să servească poporul, patria". Spre
acest țel major trebuie să ne în-
dreptăm toată forța talentului nos-
tru, toate gesturile noastre, făcute
în numele literaturii... în rest, pen-
tru scriitor, frămîntare inutilă, ri-
sipă de energie.
Ne-am îngăduit să discutăm a-
cum și aici despre climat și pentru
că nu peste mult timp artiștii cu-
vîntului vor trăi un eveniment de
seamă : Conferința națională a
scriitorilor. Eveniment care va tre-
bui să marcheze o cotitură în viața
și activitatea scrisului nostru, un
nou impuls spre valoare. în fața
literaturii, a scriitorilor, stă una
dintre cele mai grele și mai nobile
sarcini : de a contribui, cu fiecare
carte, cu fiecare pagină, la forma-
rea unei conștiințe socialiste, la for-
marea omului, pe măsura orîndui-
rii celui mai înalt umanism.
2 Convorbiri literare

(memoria lașului
IAȘUL DE ALTĂDATĂ
Șl DE AZI...
Învățătorul loan Popa din
Călmățuiul Tecuciului, unde
se petrece acțiunea din ro-
manul Velerim și Veler
doamne și din comedia
Mușcata din fereastră ale lui Victor
Ion Popa, ținea morțiș ca băieții
lui, Victor și cu mine, să urmăm
școala secundară la Liceul Inter-
nat din Iași, considerat atunci ca
o școală de nivel deosebit, unde
se formau oameni. A avut mare
satisfacție de a ne vedea pe a-
mindoi reușiți acolo ca bursieri,
la un an interval unul de celă-
lalt.
Cei opt ani petrecuți in cadrul
de riguroasă disciplină al Liceu-
lui Internat ne-au făcut să înțe-
legem gindul stăruitor al tată-
lui nostru, intelectual în prima ge-
nerație, ambițios să asigure fiilor
lui condiții cit mai bune de pre-
gătire. Printre profesorii noștri se
aflau mai mulți colaboratori la
„Viața românească", incepind cu
G. Ibrăileanu, M. Carp, Theodor
Bădărău, loan Paul și M. Jacotă,
pină la Axinte Frunză, Calistrat
Hogaș, și cîțiva dascăli de pregă-
tire superioară, ca Theodor Nico-
lau, C. Fedeleș, V. Bojoca, A.D.
lonescu. Mai adaug că regimul de
internat și condițiile lui de orga-
nizare, poate prea austere, favori-
zau totuși o formație culturală
completă. Bibliotecile noastre, mai
ales ,Biblioteca elevilor ^Liceului
Internat, organizată și întreținută
de noi, șezătorile literare și știin-
țifice, conduse personal de Teo-
dor Bădărău, și urmate de discuții
vii, întrețineau o atmosferă febri-
lă, Se cultiva mult muzica prin
profesori de instrumente, prin cor,
fanfară și orchestră, de care e-
ram minări, prin festivalurile ar-
tistice și literare date de clase
și de liceu. Oină, sportul nostru
național, înviora elevii in luna
mai, cînd se disputau campionatele
în Iași și pe țară. Demostene Bo-
tez i-a consacrat un volum emo-
ționant, Bucuria tinereții, în care
recunoaște că, alături de atmosfe-
ra închisa a Internatului, acest
sport însemna pentru noi un fel de
eliberare.
Mai amintesc că am avut in pro-
moția mea colegi deosebit de în-
zestrați care își descoperiseră vo-
cația de pe băncile școlii. In vo-
lumul colectiv, Amintiri despre
anii de școală, colegul meu de
bancă și viitor academician, Horia
Hulubei, arată liniile urmate de
unii din noi. El se ocupă de fi-
zică și matematică, Mihai Ralea de
filozofie, eu de limbi străine. Se
mai puteau pomeni numele lui
Vespasian Pella, viitor penalist
internațional și a lui Jean Roma-
nescu, craioveanul care își constru-
ia în subsolul liceului un avion
de concepție personală, ajutat de
colegii pasionați de tehnică. După
afirmația lui Horia Hulubei, avio-
nul, remorcat de o mașină, s-a
ridicat de la pămint. Iar Jean Ro-
manescu și-a dus vocația pînă Ic
capăt la o școală de pilotaj in
Franța și ca pilot de vinătoare in
aviața franceză, doborît pe front
în noiembrie 1918. D.I. Suchianu,
„copilul teribil" al promoției, ne
uluia cu mobilitatea lui de spirit
și cu intervențiile la șezătorile lite-
rare. Nivelul și ținuta înaltă a pro-
fesorilor noștri mi-au orientat și
mie vocația de profesor.
Anii de studenție la Iași, cind
puteam gusta libertatea care l-a
făcut fericit pe Demostene Botez,
au fost curmați brusc de primul
război mondial, petrecut, împreu-
nă cu Victor Ion Popa, pe frontul
de la Mărăști și Oituz, într-un cli-
mat de acțiune și criză morală
fixate de el în Floare de oțel, ro-
man de război. Adevărata viață
universitară începea intr-un Iași
lovit de încercările războiului și
intr-o atmosferă apăsătoare, din
care ne-au scos profesori de mare
prestigiu ca Al. Philippide, G. I-
brăileanu, Troian Bratu, I.M. Ma-
rinescu, Petre Andrei și alții.
In lașul dintre cele două răz-
boaie, se dădea o luptă surdă, apoi
deschisă, între două mentalități
diametral opuse : tradiția spiritului
democratic, trecută prin experien-
ța războiului, și curentele obscure
care disprețuiau omul, devenit in-
strument orb al unor activități
criminale. Exista o armă puternică
pentru apărarea valorilor spiritu-
ale, care se afirmaseră în Iași de
la „Dacia literară", „Propășirea" și
„Convorbiri literare", pînă la „Con-
temporanul" și „Viața românească" :
era cultura răspîndită larg și pusă
în slujba maselor. In locul ora-
șului nostalgiei, se cerea intelec-
tualilor să se angajeze în mișcări
și acțiuni care să bareze valul
de primitivism amenințător. Tre-
buiau salvate instituțiile ieșene și
tradițiile lor înaintate. Revistele fi
grupările lor în primul rind. In
locul „Vieții românești", transfe-
rată la București, „Prietenii uni-
versității din Iași" publicau între
1936 și 1940 „însemnări ieșene", re-
vistă antifascistă curajoasă, con-
dusă de M. Sadoveanu, G. Topîr-
ceanu, Gr. T. Popa, M. Codreanu.
Dan Bădărău. Faptul că legionarii
au suspendat-o in noiembrie 1940,
odată cu suspendarea „Vieții ro-
mânești", arată că o priveau ca
un pericol pentru curentele reac-
ționare devenite agresive. Am lu-
crat în redacția acestei publicații
cu apariții asigurate de energia
prof. Gr. T. Popa, om de mare
cultură. Nu pot uita climatul șe-
dințelor redacției de miercuri
seara, la Institutul de Anatomie,
larg deschis de directorul lui. cind
se discutau manuscrisele primite.
Cultura era privită aici ca o armă
de luptă, cuvîntul tipărit din arti-
cole, note și recenzii, mijloace de
afirmare a adevărului. Prin tonul
lor hotărit, adesea polemic „însem-
nările ieșene" au reprezentat, timp
de șase ani, o prezență activă și
dinamică, o rezistență apreciată de
pe pozițiile valorilor spirituale și
sociale.
G. Topârceanu și cu mine răspun-
deam de sectorul poezie, în care
au fost afirmați o serie de poeți
de talent. Eu inițiam cititorii re-
vistei în problemele literaturii com-
parate, prin colaborarea a doi sa-
vanți francezi și prin propriile me-
le contribuții. Notele ascuțit critice
ale revistei vizau scăderile și con-
tradicțiile epocii. Printr-o înțelegere
tacită, alte instituții ieșene lucrau
în același sens: Teatrul Național
sub direcția lui Ionel Teodoreanu.
lorgu Iordan și Andrei Oțetea,
unde eu am scris un timp progra-
mele de sală și cronici dramatice.
Reviste universitare ca „Minerea"
și „Ethos", publicații de sinteze in
ordinea filozofică și sociologică, a-
sigurate de profesori grupați in
front de luptă, „Manifest" și „Jur-
nalul literar" al lui G. Călinescu,
apărau cu autoritate pozițiile ideo-
logice umaniste. Institutul francez
și cel italian, animat de profesorul
de formație marxistă Giuseppe
Petronio raliau în jurul lor ele-
mentele democratice din Iași, prin
conferințe de cultură generală care
valorificau tradițiile înaintate ale
celor două țări și interferențele
lor cu literatura noastră. Tot din
cercul universitarilor, de la prof.
lorgu Iordan și Radu Cernătescu.
in colaborare cu muncitori din Iași,
a pornit și inițiativa îndrăzneață
a grupării „Amicii U.R.S.S." și for-
marea altor cercuri studențești ca
„Anatole France", ridicate dîrz și
hotărit împotriva valului de ură a
sinistrelor curente naționaliste, în
chegate tocmai in lașul ideilor ge-
neroase, dominate de tradiționala
noastră omenie.
întorși după refugiul războiului
al doilea mondial, am găsit lașul
greu încercat de situația de
no mans land intre cele două fron-
turi de luptă. Liceul Internat era
ars de bombe incendiare, Univer-
sitatea și Teatrul Național erau
lovite, mii de case dărimate. A
trebuit o strădanie uriașă și sus-
ținută pentru a reconstrui fi a da
lașului fizionomia înfloritoare de
mare oraș industrial, îmbogățit
considerabil cu noi școli, instituții
de invățămint superior fi de cer-
cetare științifică, locuințe pentru
muncitori, așezări culturale și for-
mații artistice de valoare. Fiecare
din noi și-a simțit marea răs-
pundere de a ajuta efectiv re-
facerea materială și spirituală a
orașului.
lașul cere acum o colaborare
strînsă între generații și o coordo-
nare științifică a tuturor eforturi-
lor pe atîtea planuri. „Orașul a-
mintirilor" a făcut loc acum ora-
șului realizărilor spectaculoase, ob-
ținute cu destule greutăți, dar
mergînd în ritm susținut și ascen-
dent.
Convins că tradiția culturală ie-
șeană, departe de a ne mulțumi,
incintă la înfăptuiri superioare, pe
măsura unui regim socialist, m-am
silit ca fi mulți alții, să servesc
de intermediar între valorile din
trecutul apropiat și mijloacele ti-
nerilor de astăzi. Acest proces
dialectic presupune înțelegere, re-
ceptivitate și suplețe față de un
tineret entuziast fi talentat. Așa
se explică și prietenia mea cu tt-
nerii, elevi, studenți sau cercetă-
tori, de care m am apropiat cu
simpatie și încredere, urmărindu-i
mai departe in evoluția și cari-
era lor. Printr-o înclinare legată
de sarcina grea de profesor, m-am
dăruit acestei misiuni de a for-
ma specialiști informați, înarmați
cu metode de cercetare științifică,
dar liberi să-și creeze o optică
proprie în analiza și în judecățile
lor de critici literari. Dincolo de
pragul pensiei, considerat în ge-
neral ca un moment cind vîrstă
biologică condamnă la o încetini-
re a activității, eu mă bizui pe
vîrstă mea psihologică, care persis-
tă să privească în perspectivă și
imi impune continuarea unei pre
zențe vii. îmi îndeplinesc astfel și
datoria de a asigura nivelul știin
țific și moral al schimbului de
mîine care ne preia sarcina și răs-
punderea. Munca susținută este și
cea mai bună metodă pentru a
întreține sănătatea, moralul fi incre-
derea. Ea înlătură și falsa proble-
mă a luptei intre generații, anga-
jind de fapt pe toți in același pro-
ces de depășire de sine. înarmați
cu conștiința socialistă și conduși
de simțul ferm de răspundere,
continuăm a trăi și prin acei la a
căror crez am contribuit cu ceva
din sufletul și mintea noastră.
In felul acesta, intre lașul de
altădată și acel de astăzi se sta-
bilește o legătură istorică și mora-
lă neîntreruptă, un dialog și o co-
municare semnificativă. Tradiția
nu este doar un dat, determinat de
anumite condiții sociale și estetice,
încremenit in formule imuabile.
Ea reprezintă o revărsare conți
nuă de concepte și forme sociale
și culturale, în continuă diversifi-
care și îmbogățire, analoage cu a
luviunile care cresc nivelul apelor.
Editura „Junimea" și revista „Con-
vorbiri literare", reluate astăzi la
Iași cu titlurile și cu ceva din
programele lor, nu mai pot fi ceea
ce au fost acum mai bine de un
veac. Trăim o altă epocă, dar noile
instituții și publicații pot fi tre-
buie să cultive valori morale, so-
ciale șt artistice selecționate cu a-
ceeași rigoare critică, servindu-se
chiar de exemplul edificator al
marilor inaintași. Aspectul vieții
ieșene de astăzi inseamnă un ma-
re salt înainte, o adevărată explo-
zie față de laful cultural aproape
legendar, de orașul tuturor nostal-
giilor create în jurul clasicilor
noștri. Legătura este așa de strin-
să astăzi între indivizi și societate,
incit nimeni nu se mai poate în-
chide in lumea lui. Fiecare depin-
de de toți ceilalți, legați solitar
prin datoria socială. Mitul unui Iași
fabulos a fost risipit de realizări-
le viguroase și susținute în toate
domeniile vieții actuale.
N. I. POPA
George ALBOIU
Cînd numai gîndind
Bucură-te acum înserare de sînge,
un astru lăcrimează ca un obraz al mamei,
martori nu sînt amorul universal
ar putea incepe prăbușind
de pe Munte amintiri in mare.
Din pintecul femeii dezvelite
sub noapte, sub cer, zboară păsări
care vor muri zburind, vor învia cintind
ca să te bucuri tu inserare streină.
Cind totul e aproape, cind totul e departe
cind numai gindind că aș putea colinda
infinitul cu tălpile mele
m-ajunge o oboseală de moarte
puterea mi se stinge trintindu-mă
in ierburile prin care paște intunericul.
Netulburată această
noapte
Netulburată această noapte
de piciorul vreunei femei.
Numai sfera e așa limpede
ea > cărei lumină
adulmecă in cosmos zei
și ii mină pe calea divină.
Netulburată e această noapte
de șoapta vreunei femei.
Deasupra lumii sint
și nu se mai vede
nimic pe pămint.
In străfund
se aude strigătul celor
ce se îneacă pe rind.
Printre ei o femeie
mă roagă in șoapte
dar netulburată eu vreau
dintre toate nopțile să fie
această ultimă noapte.
Si să nu mai coborîm
9
Să ne ridicăm din pămint in orice noapte
și să nu mai coborim.
Coboară turmele și este de ajuns, coboară,
soarele spre asfințit numai noi
să ne ridicăm din pămînt in orice noapte
și să nu mai coborim.
Mina mea pe trupul tău urcă
pină-n creștete și ar tot urca
un infinit de carne, mina mea urcă,
seara intreagă și dimineața te coboară
să ne ridicăm și noi din pămint in orice noapte
și să nu mai coborim.
Cu ochi aprinși să veghem
ca și cind am privi
prin înflăcărate morminte
Și să ne ridicăm din pămint
in orice noapte și să nu mai coborim.
Jalea ciobanului
Vara coboară iarna pe Muntele Singur
se urcă, o turmele mele și fluierul
din osul măicuței bătrine cintind.
Cată-I mamă pe cimpia dușilor
de pe lume. Cindva la lumină
posteam turme de oi dolofane
și frații le-au furat și s-au dus,
cată-i doamne și ghiarele tale
atingă singele lor.
Turmele pe care le pasc sint umbrele
morților tinguirea mioarei
inflorește amurgul. Tu mioara mea
să te-nduri de mame și să-i spui
câ sint pe un alt pămint că am
mii de turme turme fără urme...
Vara coboară iama pe Muntele Singur
se urcă ierburile fără sfîrșit
pentru păscut sint mamă, pentru păscut.
Să-mi atîrne pămîntul
Să-mi atirne pămintul
de miini de picioare
de întregul meu trup,
in veci nu mai vreau
de lut să mă rup.
Căci nu este frică mai mare
ca noaptea cind
streinul amor
mă aude gemind
și cu durere zbor
pe deasupra lumii plingind.
Convorbiri literare 3
Ultima fotografie, București, septembrie, 1936
oameni feluriți
XIV
Actul al 111-ica
ORTANSA, COCA
COCA : De ce pîngi, maică ?
ORTANSA : Pentru că m-am să-
turat de toate I
COCA : De ce spui așa ? (Pauză.
Ortansa plinge). Nu mai plinge. Toa-
tă lumea petrece și tu plingi I
ORTANSA : Așa mi-a fost mie sor-
tit să plîng toată viața.
COCA : Tu nu vrei altfel ! Stai tot
singurică și nu scoți o vorbă. (Pau-
ză). Măică, dacă vrei, să-mi coși un
nasture la tunică. Uite, ți-am adus
și tunica veche, că mi s-a rupt la
mînecă.
ORTANSA : De ce nu mi-ai spus ?
Să te duci la școală așa ? 1
COCA : Mi s-a rupt pe drum 1
(Pauză, Ortansa coase).
ORTANSA : Tu știi că tatăl tău e
cam bolnav ?
COCA : Da ! A înnebunit...
ORTANSA : Nu-i adevărat 1 Cine
ți-a spus asta ? 1
COCA : Dar, toți băieții de la școa-
lă știu.,.
ORTANSA : Băieții de la școală
mint I
COCA : Parcă eu nu l-am văzut ?
Ședea în poartă și se strîmba la
lume 1
ORTANSA : Tu știi, că tăica e
nervos 1. ..
COCA : Nervos pe dracu 1 (Ortan-
sa în lacrimi).
ORTANSA : Doamne 1 Doamne 1
COCA : Lasă, măică, nu e nimic 1
Că te-a chinuit destul. L-a pedepsit
Dumnezeu !
ORTANSA : Cum vorbești de ta-
tă-tău I
COCA : Tatăl meu 1 Mare lucru 1
ORTANSA : Cum vorbești 1 Doam-
ne, Doamne !
COCA : Ai să mă faci să nu mai
spun niciodată nimic I
ORTANSA : Și cum te-am crescut I
N-ai făcut un pas fără să nu-1 știu.
Eu te-am învățat fiecare vorbă. Și
cum vorbești acum 1
COCA : Dacă a fost așa de rău !
ORTANSA : N-ai dreptul tu să-l
judeci ! Ji-am spus că tată-tău e
bolnav.
COCA : Poate să-și ție boala pen-
tru dînsul și să nu ne mai plicti-
sească pe noi I
ORTANSA : Cînd ai ști ce nenoro-
cită sunt, nu m-ai chinui așa 1
COCA : Ești nenorocită pentru că
o vrei 1 Ce-ți lipsește ? N-ai ce mîn-
ca ? N-ai unde dormi ?
ORTANSA : Și tu, ca ei toți...
COCA : Dar nu-i așa ? (Ortansa
plinge iar. Bun [dintr-o dată]. Nu
mai plinge măică, că-mi faci rău...
ORTANSA : (il mingiie pe păr) :
Ți-aduci aminte ce prieteni eram noi
odată ?
COCA : Și acuma suntem 1
ORTANSA : Cînd stăm amîndoi, u-
nul lîngă altul, pînă noaptea tîrziu 1
Eu lucram și tu îți făceai lecțiile...
COCA : Nu-mi plăcea să mă culc
devreme...
ORTANSA : Ce mult bine mi-ai fă-
cut tu, Cocuțâ... Fără tine n-aș mai
fi trăit !
COCA : Zici tu așa !
ORTANSA : Cind te rugam pe tine
să ceri bani pentru gospodărie, de la
tăica...
COCA : Mare lucru I Făcea el gu-
ră, dar cine se uita la gura lui 1
ORTANSA : Numai tu te mai certai
cu el cîteodată. Nu-ți făcea niciodată
nimic...
COCA : Aș fi vrut să-1 văd...
ORTANSA : Cînd striga mai mult, tu
începeai să țipi. Se speria și tăcea.
COCA : Mă prefăceam 1
ORTANSA : (cu tristețe) : De mic
erai rău...
COCA : Și tu nu mă lăsai... De ce
nu mă lăsai ?
ORTANSA : Cum să te las ? La ur-
mă... cind m-am despărțit... eram
bolnavă rău... Doctorii mi-au spus că
dacă nu-1 las, o să mor...
COCA ; Eu n-am știut nimic 1
ORTANSA : Tu erai așa de mititel I
Ce să-ți mai spun și ție 1 Dar bănu-
iai tu ceva, de erai așa cuminte...
COCA : Mișu mi-a spus să fiu cu-
minte.
ORTANSA : Mișu tot a fost bun cu
mine... Și m-aș fi lăsat să mor, dacă
nu erai tu...
COCA : Cum vorbești, măică...
ORTANSA; M-aș fi lăsat să mor..
Imi terminasem viața, ce să mai caut ?
Dar erai tu... incâ o viață ! Trebuia
să mai trăiesc odată pentru tine...
Să reîncep o nouă viață... Nu mai
aveam eu încredere ca altădată, dar
aveam datoria... Și dragoste multă...
COCA ; Măică dragă...
ORTANSA : Și mă doare cînd văd
că nici viața mea de acum nu e mai
bună ca cea dinții.
COCA : De ce, măică ?
ORTANSA : Toți sunteți buni cu mi-
ne, toți, e drept, dar mă simt străi-
nă. ...
COCA ; Tu vrei așa 1
ORTANSA : Toți cred că dacă, mă
întreabă, din cînd în cînd, ce mai fac,
e destul. Mama e bună, numai să
nu mă amestec în gospodăria ei...
Și apoi ea e veselă... Figura mea,
veșnic tristă, o supără. Nu spune, dar
o simt, că o supără. Și Mișu e bun...
însă e tot dus, și crede că dacă am
ce mînca și unde dormi, nu mai am
nevoie de nimic.. . Dacă sunt supă-
rată și tăcută, crede că așa e firea
mea. Parcă eu odată n-am rîs și n-am
fost veselă?! Cum au uitat cu toții...
COCA : Dacă nu vrei să te schimbi...
ORTANSA : Nu se schimbă omul
așa ușor... Eu, în unsprezece ani
de necazuri, am ajuns să iau lu-
mea mai greu.. ■ Mai din fundul
inimii... Ei nu văd decît la suprafa-
ță. .. Să te simți străină, și să vezi
că ești de prisos... și că n-ai un
colțișor al tău... La Jean era rău,
dar eram printre lucrurile mele. La
Jean aș fi murit, dar aș fi murit
acasă la mine...
COCA : Cum spui 1...
ORTANSA ; Și poate era mai u-
șor 1 Dar acum, și tu, ca ei 1... Tot
mai mult 1 Tot mai departe de mi-
ne I... Acum înveți singur, petreci cu
ei, cînd ai vreo supărare, lor le-o
spui... Nu zic să nu fii mai vesel.
Tu ești încă copil, n-ai nevoie să fii
veșnic cu mine. Eu sunt tăcută și nu
sunt pentru tine, dar măcar cîte
odată...
COCA : Lasă, măică, că o să mă
schimb 1
ORTANSA : O să te schimbi I Cînd
te văd, cîte odată... Vorbești cu
toți, numai cu mine nu... Pentru toți
ai cîte ceva de povestit, numai pen-
tru mine, nimic. Cu toți ești drăguț,
numai pe mine mă uiți... Ce viață 1
COCA : Măică 1 O să mă schimb !
Dar nu mai plinge !
ORTANSA : Și ce-am făcut eu ?
Parcă încep să mă îndoiesc că mai
există Dumnezeu I Eu n-am făcut
niciodată nimic rău... N-am făcut
niciodată nimic rău... Poate nu-mi
dau seama, dar n-am făcut nimic
rău... Așa sunt pedepsită eu... Și
mereu... mereu.... mereu... Intîi prin
bărbat, acum... prin copil! Toată
viața !
COCA : Măică dragă.. .
ORTANSA : Cîteodată ești rău. ..
Ești așa de rău... spui cuvinte gre-
le, parcă să treacă prin mine... Nu
te mai gîndești la ce vorbești ! Și
faci spume la gură. .. Și-ți strălu-
cesc ochii, de parcă-l văd pe Jean.
Coca, cîteodată semeni grozav cu
Jean, la față, la mișcări, la vorbe...
Uit că ești tu și mi se pare că sunt
cu Jean, iarăși... Jean, toată viața
Jean...
Toată viața I S-a dus unul... și vine
altul... Și acela e copilul meu...
Coca, fii mai bun, că altfel îmi fac
seama...
COCA : Măică, nu mai spune așa,
că nu mai pot... (pauză)...
ORTANSA (mai încet) : Odată,
măcar învățai bine... Acum, nu mai
vrei să înveți nimic. . . Te duci cu lec-
țiile neînvățate. .. Numai petreceri,
ANTON
petreceri... Sunt ele bune petrece-
rile, dar ori cum, fă-ți întîi lecțiile !
COCA : Uite, măică, îți promit că
de-acuma o să învăț totdeauna (Or-
tansa face un gest de neîncredere)
Zău, măică I Să vezi de nu mă voi
ține...
ORTANSA : Uite acum... Lumea o
să stea pînă noaptea tîrziu... De
ce nu înveți întîi ? Tu înveți ușor. In-
tr-un ceas termini. Parcă e mare lu-
cru un ceas 1
COCA : Uite, dacă vrei tu, m-apuc
chiar acum.
ORTANSA : (il sărută) : Băiatul
mamii ! Dacă te-ai face tu mai bun,
ce fericită aș fi eu... (Vine Mișu).
XV
ORTANSA, COCA, MIȘU
MIȘU : Bine, Ortansa, așa ți-a
fost vorba ?
ORTANSA : (rugătoare) : Nu, lasă-
mă, Mișule, te rog lasă-mă. Crede-mă
că nu pot ! Altădată, dar acuma nu
pot...
MIȘU : Cum vrei tu, nu te supăr. . .
Eu am vrut să te mai distrezi puțin.
Coca nu vine ?
ORTANSA : Vine îndată 1 Numai
să-și facă lecțiile.
MIȘU : Așa, sigur ! Vorba lui. Tot-
deauna a fost el băiat cuminte.
COCA : E lume multă dincolo ?
MIȘU : O mulțime.. . Nu te poți în-
vîrti prin casă. Mai mare plictiseală. ..
COCA : Prăjiturile nu s-au dat încă ?
MIȘU : Tot copil. Nu se gîndește
decît la prăjituri. Nu s-au dat încă.
N-avea teamă. Tata vrea să vorbeas-
că. Nu se mai cumințește.
ORTANSA : Lasă-I Mișule, dacă-i
face atîta plăcere...
MIȘU : Eu îl las. Numai [că] se fa-
ce de rîs... Nu poate să treacă oda-
tă fără să ție un discurs. E în stare
să ție discursuri și singur...
ORTANSA : Ești rău...
MIȘU : Glumesc... Mă duc... Uite,
mama și vine după mine. Va să zică
nu vrei să vii ?
ORTANSA : Altădată, Mișule (intră
Maria).
XVI
ORTANSA, COCA, MARIA,
MIȘU (pentru puțin timp)
MIȘU : Degeaba mi-am bătut gu-
ra. Nu vine...
MARIA : Parcă adineauri spuneai
că vine.
MIȘU : Ce vrei ? Ortansa și petre-
cerile. .. Nu se potrivesc !
Spune-i și tu, poate ai mai mult no-
roc ca mine.
MARIA : Dacă n-ai reușit tu, eu ce
să mai încerc ? (Mișu iese).
De ce nu vii, Coca ?
ORTANSA : Vine, îndată, numai
să-și facă lecțiile.
MARIA : Lecțiile ! Dar mai lasă bă-
iatul în pace I O să-l inebunești cu
atîta carte !
ORTANSA : Nu-1 forțez eu. El își
dă seama singur că un băiat la virs-
ta lui trebuie să învețe.
MARIA : Bine ! Treaba voastră I
(sună. Catrina vine). Spune lui Jac-
ques să trimită șampania, pișcotu-
rile.
COCA : Nu-i prea devreme ?
MARIA : Ce devreme ? A venit
toată lumea. Tu n-ai decît să în-
veți I
COCA : Dacă măica nu mă lasă...
MARIA : Inchipuiește-ți, Ortansa,
Mihai e extraordinar ! A adus și mu-
zica !
COCA ; A adus muzica ? !
MARIA : Văd eu niște muzicanți
intrind pe poarta mea și-i întreb ce
căutau. Ce surpriză 1 Să-i spui Ca-
tincăi s-aducă șampania în casă.
Haide, Coca, nu fi prost ! (iese).
XVII
COCA, ORTANSA
COCA : Eu mă duc, măică...
ORTANSA : Așa te ții tu de pro-
misiuni, Cocuță ?
COCA ; Eu mă duc. Toată lumea
petrece și eu să stau aici ! Lasă,
altădată !
ORTANSA : Coca, nu mă mai su-
păra și tu...
COCA : Ce ? Eu mă duc ! Dă-mi
tunica I
ORTANSA : Nu stai de bună voie,
o să stai de nevoie. Nu-ți dau tu-
nica pînă nu-ți faci lecțiile ?
COCA : De astea îmi ești ? ! Hai-
de, dă-mi tunica ! Avea dreptate
tăica să facă gură ! Mi-aduc amin-
te. Toată viața l-ai plictisit ! Haide,
dă-mi tunica, că de nu, te spun ta-
tii.
ORTANSA (ca lovită, dă drumul
tunicii).
MARIA (de dincolo) : Vină fuga,
Coca, vorbește Mihai I (urmează tă-
cere, apoi cineva care vorbește)
COCA : Ah, ce mi-ai făcut ! Nu
mi-ai cusut nasturele !
ORTANSA (odată cu Coca, în ne-
știre) : Nu te supăra, Coca, că ți-l
cos. Numai, nu mai spune nimic 1
COCA : Hai repede I Auzi că vor-
bește tata ! Avea dreptate tăica.
Mi-aduc eu aminte... (aplauze ; vo-
cea tace pentru un moment apoi
reîncepe) ; Decit să stai de vorbă,
mai bine îmi coseai nasturele ! Mi-
aduc eu aminte. Niciodată nu-1 lă-
sai în pace. Totdeauna aveai ceva
de zis 1 Știai că-i nervos, trebuia să-l
lași în pace. Și acum l-ai părăsit 1. ..
Lasă că-i destul I El era om bun.
Mi-aduc eu aminte cum plîngea cînd
am fost cu Mișu la dînsul. Nu era
el de vină dacă făcea gură. Era
bolnav. Chiar tu ai spus-o... Așa,
gata. . . Vezi să-mi coși și tunica cea-
laltă, c-altminteri nu mă mai duc
mîine la școală. La revedere. (In fu-
gă spre ușă. Vocea tace. Aplauze,
muzica).
ORTANSA (cu groază) : Nu ridi-
ca covorul în picioare ! Parcă văd pe
Jean ! (apoi, cu capul in pernă,
plînge în hohote. Acum, de dincolo
vin zgomote multe, risete, lumină.
Trec două servitoare gătite, cu tăvi
încărcate cu pișcaturi și șampanie.
Ortansa rămine citva timp nehotărită,
apoi la fereastră, ca să vadă mai
bine, incepe să lucreze la tunică).
CORTINA
Într-una din cunoscutele sale
note de lectură pe marginea
literaturii proustiene, publi-
cată in „România literară", din 8
iulie 1933, Anton Holban mărturi-
sea : .Pe Proust l-am înțeles fără nici
o greutate. Mi se părea că mă re-
găsesc pe mine în el. Aceeași copi-
lărie singuratecă și bolnăvicioasă,
aceeași sensibilitate extremă, aceleași
suferințe multiple. Chiar și anu-
mite motive: groaza că mama nu
va veni să mă sărute înainte de
culcare..
Mai tîrziu, cînd intenționa să-și
adune între coperți de carte
Studiul asupra lui Marcel Proust,
apărut in cîteva numere succesive
din 1936 ale revistei „Azi“, auto-
rul Ioanei avea să precizeze in „Ex-
plicația" introductivă ce vede acum
lumina tiparului, „dorința de a dis-
cuta opera lui Proust, ca povestea
vieții unui om nespus de drag".
Există aici recunoașterea profun-
dă, inteligentă, nu numai a unei fi-
liații scriitoricești, dar intuirea u-
nei psihologii comune, facilitînd a-
proprierea pînă la identificare a
două structuri creative asemănătoare
vibrînd la aceeași intensitate, des-
coperind aceleași pretexte și mo-
dalități artistice, fiecare relevin-
du-și registrul propriu.
Dacă în opera lui Proust „cău-
tarea timpului pierdut" înseamnă
regăsirea copilăriei, in literatura ex-
perimentalistă a lui Holban, virsta
întrebărilor fără răspuns germinea-
ză complexul unei maturizări pre-
timpurii, drumul încîlcit spre im-
posibile cristalizări, într-o zbatere
continuă de umbre și lumini.
Literatura lui Proust suferă de
complexul neputinței, al insatisfac-
ției prezentului și al alienării spi-
ritului, tărîmul copilăriei constitu-
ind singura certitudine, singurul
mijloc de revitalizare; cea a lui
Holban izvorăște tocmai din refuzul
unei copilării neîmplinite, al unei
hiperlucidități trezită de conștiin-
ța moștenirii unei eredități încăr-
cate, de scormonirea dureroasă, tra-
gică a unor zone cețoase, mereu e-
vitate dar veșnic prezente.
In acest univers sufletesc candoa-
rea mamei nu readuce lumina, ci a-
lină doar răni cunoscute, și ca a-
tare acceptate. Aici mama nu este
o ființă mirifică, ci o infirmieră.
Iată de ce Mirel, din romanul
care-i poartă numele, e un ado-
lescent scandalos, egoist și laș, am-
bițios și răutăcios, necontrolat și
pervers, pentru că presentimentul
dispariției se insinuează statornic,
covîrșitor, și toate lucrurile au a-
ici un raport fundamental, esen-
țial.
In Testamentul literar, romantic
rul și-a explicat cît se poate de clar
dezideratul estetic: „Nu mai cred
în artă pentru artă. Viața e prea
scurtă și prea grea pentru ca să faci
astfel de sacrificii".
Mai mult sau mai puțin eroul
romanesc din O moarte care nu
dovedește nimic, Ioana sau Jocu-
rile Daniei este un Mirel ajuns la
virsta maturității, adică un copil
mare.
Orice întoarcere a lui Sandu în
locurile copilăriei implică despăr-
țiri, alimentează suferințe.
Copilăria nu aduce în viziunea
holbaniană seninătăți astrale, ci im-
pune neliniști, pregnante dureri.
Altădată un sens ironic domină re-
veriile fălticinene ale autorului pre-
cum în Antonia, sau in Viața Fălti-
cenilor, relevind de asemenea dis-
tanțarea prozatorului, refuzul o-
rizontului familial. E acea mască
satirică adoptată de marile spirite
tragice, ce-ar necesita în viitor, de-
sigur, o cercetare mai atentă în ca-
zul literaturii lui Holban.
Poate mai mult decit în Romanul
lui Mirel perspectiva unei radio-
grafii psihologice inițiale o întîl-
nim însă în piesa Oameni feluriți.
Scriitorul însuși observa: „Cărțile
aceluiaș autor se influențează între
ele". Deși între Coca din Oameni fe-
holban
luriți și Sandu, din ciclul celor trei
romane cunoscute, există un mare
decalaj de virsta, identificarea tipo-
logică este mai mult decit eviden-
tă.
Scrisă in anii debutului literar,
marcată de neșansa unei montări
scenice submediocre, publicată pi-
nă în prezent fragmentar (doar
primul act a apărut în mai 1934 in
revista „Azi“) piesa în trei acte
Oameni feluriți, asupra căreia Lovi-
nescu decretase elogios încă din
1937, ne introduce in secretele com-
plicatei psihologii a scriitorului, ofe-
rindu-ne în parte, cheia evoluției
sale ulterioare.
A scăpat criticii, încă la pre-
miera ei din 17 ianuarie 1930, mo-
bilul interior al dramei, pentru că
în ciuda aparențelor drama lui Jean
și a Ortansăi este un conflict secun-
dar, după opinia noastră, în prim
4 Convorbiri literare
Nu cred câ aceste note epuizea-
ză pe Proust. Toate studiile si-
milare mi s-au părut incomple-
te, dar truda mea în fața unei
opere atît de vaste mi-a demonstrat
că nu e posibil să fii complet. Mi-aș
numi încercarea : cîteva puncte de
vedere.
A la recherche du temps perdu
mi-a adus un climat familiar. M-am
bucurat de fiecare amănunt. Transcriu
numai cîteva dintre aceste emoții.
Explic de ce sunt uneori perfect de
acord, și de ce alteori rămîn ne-
lămurit. Nu generalități, nu abstrac-
țiuni, numai discuția faptelor la cari
am luat și eu parte, ca lector avid,
fără să mă simt deloc străin.
HOLBAN
Acum, cînd deschid un volum de
Proust, la întimplare ales, la orice
pagină, găsesc cîte un rînd care se
pretează la paranteze, la compara-
ții, la întrebări. Astfel că nu există
decît un mijloc de cunoaștere a o-
perei acesteia : lectura particulară,
serioasă, în deplină singurătate. Nu
este nici o greutate. Trebuie numai
răbdare pentru primele pagini, după
explicații
(note despre Marcel Proust)
aceea atmosfera iți devine apropia-
tă. (Cu atit mai mult primele pa-
gini, cu cit ele, în Du cote de chez
Swann I, sunt dintre cele mai lip-
site de agremente : somnul lui
Marcel).
Transcriu numai cîteva adnotări pe
care le-am făcut la această lectu-
ră. Și dorința de a discuta opera
lui Proust, ca povestea vieții unui
om, nespus de drag.
Am intercalat și fragmente din
Proust. întotdeauna am crezut că
se poate face din el o colecție mi-
nunată de fragmente, cari se pierd
în imensitatea materialului. Cred, că
ceea ce am ales folosește nu nu-
mai pentru o demonstrație, dar dă și
posibilitatea de a avea la dispozi-
ție exemple admirabile.
Poate nu un studiu critic, ci o
confesie, utilizînd un material stră-
in. însemnează aceasta a trăda gîn-
dul lui Proust ?
Referințele nu sunt date decît
pentru cîteva capitole : n-am vrut de-
cît să sugerez cercetările cari au
pricinuit acest studiu.
Am împărțit materialul. Astfel au
făcut Curtius pentru Proust, Thibaudet
pentru Mallarme.
N-am tradus textul lui Proust Ar fi
trebuit să încerc o operă nouă, care
m-ar fi îndepărtat de la scopul pro-
pus. Pasagiile traduse de alții, neizbu-
tite, nu mi-au putut servi de modele.
De altfel, numai cine știe perfect
limba franceză, se poate interesa de
acest subiect. E drept, munca mea a
devenit un amestec odios de franțu-
zește și românește, mai ales că fraza
lui Proust ocupă loc mult.
sau refuzul copilăriei
pian existind aici interesul pentru
destinul tragic al lui Coca.
Doi oameni se despart, un că-
min se destramă. Tatăl, caz patolo-
gic, tip instinctual, înebunește subit.
Sofia il părăsește, aducînd în casa
părinților ei și copilul, fără a-și
mai putea reface în vreun fel via-
ța. Pretext de dramă naturalistă.
Adevăratul conflict se consumă în
subsidiar și il bănuim numai. El
înseamnă în cazul de față evoluția
dramatică a psihologiei copilului,
menit să fie tampon între violen-
ța tatălui și placiditatea mamei, o-
sîndit să poarte mai departe în via-
ță germenele morbid al părintelui.
Coca afișează o ură iresponsabilă
față de Jean, și milă compasivă
pentru soarta Ortansăi. In realita-
te intuim insă, și Holban nu s-a
sfiit să sugereze, iubirea împăti-
mată dintre tată și fiu. Jean nu
către O. Șuluțiu
Corespondența lui Anton Holban arc
un aer frust, direct, febril. E o con-
tinuă serie de confesiuni, de mărturi-
siri nude, certificind o nevoie nedez-
mințită de prietenie, de încredere re-
ciprocă.
Relațiile amicale dintre autorul
Jocurilor Daniei și cronicarul perma-
nent al „Familiei” orădene, în cea dc
a treia serie a ei, conțin un profund
caracter dramatic, ascund germenele
unui adevărat „roman", scris de alt-
fel în parte de Zaharia Stancu în
Oameni cu joben.
Povestea Lcdei Manolescu, pe nu-
mele ci real Lydia Manolovici, a cul-
minat cu ruptura definitivă dintre cei
doi scriitori, degenerînd intr-un re-
gretabil scandal public, despre care am
vorbit mai pe larg în notele finale
la recenta ediție a Jocurilor Daniei.
Scrisorile pe care le publicăm, pri-
vesc exclusiv viața literară și provin
din anii 1932—1934.
N. F.
Anton Hol ban cu Octav Șuluțiu,
februarie 1935
20 — II 1932
Domnule Șuluțiu, îți trimit alăturat
„Parada dascălilor". E o încercare de
a eși din mine, cu toate că exaspe-
rarea care, sper, se va degaja din
întreaga lectură, îmi aparține. Știu
ce binevoitor ai fost față de mine
totdeauna (indiferent dacă n-a apărut
articolul asupra romanului „O moar-
te [care nu dovedește nimic]*) și
de aceea, din toată inima, iți încredin-
țez noul volum. Și cum nu ești prins
de idei învechite dăscălești, vei vrea
poate, de-ți va place, să-1 recomanzi
și la elevi. Căci nu-ți este necunos-
se poate stăpîni. Instinctul e mai
puternic in acest caz decît rațiu-
nea și sentimentul, iar dragostea
fiului, dezamăgită de prăbușirea
psihologică a lui Jean se transfor-
mă în dispreț, in răutăcioasă și
neglijentă exteriorizare. Coca nu se
apropie de Ortansa, așa cum ar fi
fost firesc, ci rămîne un însingurat,
un schilod sufletește, pe care doar
mama îl pricepe, dar care nu-l poate
ajuta cu nimic. Placiditatea Ortan-
sei, imposibilitatea ei de a se re-
găsi determină descărcarea violentă
a fiului in finalul piesei. Niciodată
Coca nu-i va ierta mamei că l-a
părăsit pe Jean, după cum va fi
incapabil să-i ierte vreodată acestu-
ia criza de nebunie în fața oame-
nilor din inima tîrgului moldav.
Ne place să ne amintim că in
tradiția familiară a Lovineștilor i
se spunea Antoanetei — „funda-
CORESPONDENTĂ
cută penibila sforțare pe care o nece-
sită publicarea unui volum cît de
mic, în țara aceasta în care nu ci-
tește nimeni.
Revăzui, zilele acestea, pe colegul
D-tale și fostul meu profesor R. P.,
și-am regretat că am încheiat volu-
mul. — Liceul Unirea ! Ce amintiri !
Ce tortură !
Cu toate mulțumirile,
Anton Holban
Mihai Bravul 110
II
3 Martie 1934
Iubite domnule Șuluțiu,
Azi, E. Lovinescu mi-a spus că ți
s-a dat 1/2 din premiul Vremea2. Te
felicit din toată inima și mă bucur
o dată cu D-ta. De cînd ai plecat,
n-am mai fost niciodată la Capșa. In
acelaș timp, te anunț că am căutat
cozonac, dar cofetăria D-tale a dispă-
rut ca prin minune ! Imposibil s-o
regăsesc!
Te salut, și te asigur că mi-e tot
așa de dor de locurile îndepărtate
dinspre Oradea.
Anton Holban
Iubite domnule Șuluțiu,
Profit de ocazie ca să-ți trimit un
fragment de roman pentru „Familia" 3.
Neesențial, dar e tot ce am putut fa-
ce. De altfel, D-ta știi cu cîtă durere
îți trunchezi un roman.
Pe aici nici o noutate. H. P.
Bfengescu] vine iar la Lovinescu :
ceea ce e important. îți închipui cît
de mult [F,v] simt distanța între noi.
Și Crăciunul se apropie tot mai mult,
ceea ce e o consolare.
Cu drag,
Anton Holban
i In realitate, Șuluțiu nu a scris nici-
odată cronica. Am găsit in arhiva lui
cîteva rinduri manuscrise, mai mult
înseninări, note sumare dc lectură,
decît începutul unui articol. Le tran-
scriem mai jos :
„Chinul absenței și obsesia iscată
de separație. Răscolirea interioară și
haosul provocat de depărtare, de în-
trebările acestei depărtări. Acesta este
cadrul în care se petrece analiza lui
Sandu, autoanaliză. Notațiile eroului
eu încep din momentul despărțirii de
femeie, de Irina. Lipsa acesteia și
lipsa unei corespondențe întreținute,
aduc o serie dc neliniști. Chinuirea
eroului crește și se gradează pină la
imposibilitatea de a suporta și pină la
hotărirea de a-și relua amanta.
Sandu este tipul intelectualului lu-
cid și al egoismului machiavelic, dus
pină in marginile putinței. De aici
perversitatea și imoralitatea lui.
«Dragoste sau orgoliu ? Ce-mi pa-
să ? Mă doare ...» (p. 146) — așa se
întreabă autorul. E precis că auto-
rul se chinuie din orgoliu. Un orgo-
liu enorm, ucigător prin lipsă de con-
trol asupra obiectului drag. Irina c
mentul familiei". Spiritul acesta
împăciuitor și neregăsit, il va a-
cuza și Mirel in romanul adoles-
cenței lui. Și pentru că substratul
autobiografic al literaturii lui An-
ton Holban a fost nu o dată in-
vocat, mai este de semnalat rever-
berind ecouri freudiene, opoziția
categorică a fiului pentru a doua
căsătorie a Antoanetei cu bunul
și compasivul Dragomirescu, poate,
cel care a intrat in conștiința
„Citadelei sfărîmate“ a celuilalt
descendent lovinescian, dramatur-
gul de astăzi. Pentru Coca, prototi-
pul idealei ținute feminine îl va
da intransigența voluntară a bu-
nicăi, în care va intui permanent
robustețea sănătoasă a pămintului,
vitalismul, după care a tinjit me-
reu Sandu. Și dacă Antoaneta zece
ani a plins incontinuu tragicul sfir-
șit al fiului, bunica, pregătindu-se
să moară, i-a presimțit sfirșitul cu
acea înțelepciune străveche, foclori-
că.
Nicolae FLORESCU
urită. Sandu caută chiar, la tot pasul,
să o micșoreze în ochii lui și în ochii
altora, atît fizic, cît și suflettșie. De
ce nu renunță deci Ia ea ? Și a vrut
chiar să renunțe de cîteva ori. dar nu
s-a hotârît. Vrea să o domine!
Pasiunea dominației, nu pasiunea
dragostei. Și mai ales este o machia-
velică tendință de influențare, de
transformare a ființei pe care ai pus
ochii, influențare care uneori atinge
ironia. [. • • ]“.
2	E vorba de romanul Ambigen, a-
părut în 1935 și închinat „Lydiei".
3	Din Ioana. Scrisoarea parvine deci
lui Șuluțiu in 1934, anul cînd apare
și romanul respectiv.
câtre Q. Stino
Printre prietenii lui Anton
Holban s-a aflat și profesorul făl-
ticinean Aurel George Stino. Cînd
Anton Holban venea la Fălticeni,
al doilea drum îl făcea la casa de
pe strada Dragoslav, în odaia miro-
sind a cărturărie cu suflet ales.
Cînd nu se puteau întîlni, aflîndu-se
departe, se confesau astfel ca în
această scrisoare trimisă de Anton
Holban la Orăștie, unde Aurel
George Stino fusese tocmai reparti-
zat după terminarea facultății.
Gr. I.
Bunica și nepoții : Anton și Adina, Fălticeni, 1934
Miercuri,
Scumpe Aurel Gh. Stino, scrisoa-
rea ta a adus mare plăcere. Și ți-aș
spune o mulțime de mici noutăți,
dar destinat, fără nici un plan, și
vei scuza deslînarea mea. Ca și cum
am merge spre Buciumeni.
Iți cunosc necazurile cu Orăștie
(In ce județ ?). Ministerul s-a a-
rătat slab ca de obicei, și și-a căl-
cat propriile lui legi. Desigur, tre-
buie, să desnădăjduiești ce greu le
vine oamenilor de la noi să fie pur și
simplu. .. drepți. Nici nu știu cum
ai aflat că ești... Za Orăștie. Nu
s-a publicat încă nimic și la Mi-
nisterul Instrucțiunii este aceeași
debandadă și imposibilitate de a
afla ceva sigur. Eu sînt profesor
tot la popi. Mai tineri, dar tot așa
de stranii. Ce fatalitate au presărat
ursitoarele pe capul meu, în lea-
găn ! Totuși, am puțin de muncă,
școala e aproape, și, în limbaj o-
bicinuit, m-aș putea numi fericit.
Știi încă puțin (și ești singurul)
că am torturi mult mai impresio-
nante chiar mai grave decît moartea
care ne așteaptă deopotrivă pe toți,
orice planuri am face.
In „Vremea" îmi apare nuvela
Desiree. Modestă, dar poate îți va
aduce cîteva amintiri din Fălticeni.
Nu știu cum i-aș anunța-o lui To-
direl, pe care poate l-ar interesa,
dar cu care n’am corespondență.
In Fundațiile Regale îmi va apare
însă, in noiembrie, ceva de care sînt
foarte mîndru. Aș fi încintat să fii
de părerea mea. Pana de papagal
de la Buenos Aires a făcut un efect
colosal: acum e luată pe Medite-
rana, ca fetiș. Proprietara mi-a
scris din... Alger. Surprinzător
pentru mine, dar nu pentru tine,
care ești mereu în conversație cu
polul nord. Am văzut un film ex-
cepțional : Cartierul îndrăgostiților.
Nu-l lipsi. Altceva nimic, dragul
meu, decît că întîlnirile cu tine la
Fălticeni au fost o binefacere pen-
tru mine, pe care n-o voi bănui
niciodată, și cuvintele sînt prea
sterpe ca să-ți poată transmite
ceva.
In Hunedoara ! Dacă ai ocazia să
vezi Bradul, cunoaște pe editorul
Roth și pe inginerul Minovici și
interesează-te de romanul meu ca-
re trebuie să apară acolo. Căci vești
mi se trimit foarte rar și nici nu
știu bine ce se întîmplă cu Ioana
și dacă va putea apare la timp,
adică înainte de Crăciun.
Anton Holban
Convorbiri literare 5
U
Drumul pînă la I. l-am făcut în tăcere, nu ne venea
să vorbim de-ale noastre în prezența străinilor, și
compartimentul era plin, iar pe culoar n-avea unde
să pice un măr. Am ajuns duminică și ora ni s-a
părut potrivită să mergem direct la Colonelul Bender —
unsprezece dimineața — mai ales că n-avea rost să tra-
gem undeva pentru popas : erau legături destule, pînă
noaptea, tîrziu, spre B. Călătoria începuse să ne obosească
și doream să ne întoarcem acasă cît mai repede cu putință.
Am mers mult într-un tramvai din cale afară de ho-
dorogit și am urmărit cum conducea vatmanul, sprijinindu-și
greutatea trupului pe manetele strălucitoare, șlefuite de
atîta întrebuințare, și dezacordul dintre comenzile vat-
manului și mersul tramvaiului (înaintam, frînam, ne o-
pream și porneam iarăși cumva automat, parcă teleghi-
dați, asemenea jucăriilor conduse de la distanță) îmi
amintea aerul de farsor al lui Scarlat Cantemir, cînd își
scosese stiloul din buzunarul halatului : judecind după
licărul straniu al privirilor sale, mă așteptam să scoată
din buzunarul acela orice altceva, de pildă un fular de
mătase sau un gîndac, un biscuit sau un oscior de liliac,
o frunză de busuioc sau o cheie, și nicidecum tocmai
obiectul de care avusese nevoie. Ne îndreptam oare spre
o adresă fictivă ? Iar dacă pe strada indicată pe plic
aveam să găsim cu adevărat casa Colonelului Bender, ce
surpriză ne rezerva întîlnirea cu acest frate — „care are
cu totul alte principii" — al Profesorului ?
Mai întîi, numărul casei mă puse în gardă : o bucată
de carton cafeniu, prinsă în pioneze pe primul stîlp al
cerdacului. La numai cîțiva pași de la portiță, cum îna-
ALEXEI RUDEANU
Romanul din care publi-
căm fragmentul de față ur-
mărește cu insistență dru-
mul sinuos al vieții unor oa-
meni, pe care evenimentele
unui trecut nu prea indepăr-
tat ți consecințele acestora
ii obligă la severe retros-
pective : judecind semeni
și fapte, eroii iți judecă im-
plicit propria existență, pro-
priile datorii in noua lume
in care urmăresc o reali-
zare plenară.
intam în curtea înclinată, ne-am întîlnit cu un bătrîn
cărunt, avînd o șapcă din doc, cîrpită, cu cozorocul tras
peste sprincene, înfofolit într-o manta de ploaie legată
cu sfoară peste mijloc —- care cobora spre noi, bălăbă-
nindu-și în mînă geanta sport, nou-nouță, în care se
vedeau niște sticle goale de lapte. Acest amănunt îmi
spori suspiciunea, amintindu-mi din nou alura de bufon
a lui Scarlat Cantemir, pe care o remarcasem mai ales în
holul vilei sale, cînd ne luasem rămas bun : realizam
acum că fuga după motani și sîsîiturile fuseseră un sim-
plu pretext, de fapt Scarlat Cantemir nu-și mai putuse,
probabil, stăpîni rîsul, și o umbră de decență îl împin-
sese în casă, printre statuetele de porțelan și draperiile
mîncate de molii, dindărătul cărora — nu mă-ndoiesc —
ne urmărise cum părăseam curtea, hlizindu-se și ținîn-
du-se eu mîinile de burtă de rîs. într-adevăr, bătrînul cu
șapca trasă pe ochi avea în geantă sticle goale de lapte
și, socotind după ținută, pornea chiar acum în oraș. Dar
cine pleacă duminică, la amiază, să cumpere lapte ?
— Pe cine ? întrebă el, dînd impresia că se adresează
cuiva din casă, de unde însă nu i se răspunse nimic.
— Caut pe Colonelul Bender, i-am spus.
— în ce chestiune ? Cine sînteți ?
— Venim din partea domnului Scarlat Cantemir,
i-am explicat, gîndindu-mă că bătrînul, în cazul în care
era rudă cu Colonelul Bender sau servant al acestuia,
avea să-nțeleagă că acolo, în curte, cum stăteam cu sacul
de voiaj între noi, sub ploaie, nu era cadrul potrivit unei
chestionări minuțioase.
El însă nu se clinti din loc și ne cercetă pe-ndelete,
nesfiindu-se de expresia pe care o abordase Sarah. Ploa-
ia se întețea și de pe cozorocul bătrînului începu să se
prelingă apa, exact cum curgea din streașină casei, risi-
pindu-se în evantaie pe pietrele mari din fața ușii.
— Eu sînt, mărturisi în sfîrșit. Poftiți.
Am trecut prin coridorul îngust, dispus în trepte, pe
mai multe nivele, în lungul întregii clădiri, oprindu-ne
într-un fel de rotondă avînd însă în loc de tavan un lumi-
nator plat, cu geamuri galbene, verzi și rubiconde, cele
mai multe rubiconde, lumina cărora dădea obrazului gaz-
dei o înfățișare sănătoasă, de om care își petrece în aer
liber o mare parte din timp. Și Sarah arăta mai bronzată
decît era, iar hainele de pe noi mi se păreau necunoscute
sau de curînd cumpărate și mă simțeam stingher față în
față cu Colonelul Bender care, dezbrăcîndu-și mantaua de
ploaie, rămase în haină, și sub haină i se vedea pieptul
gol. Ne-am așezat pe fotoliile din nuiele împletite care
scîrțîiau și trosneau Ia cea mai mică mișcare și — strădu-
indu-mă să șed țeapăn — am așteptat pînă ce Colonelul
Bender a terminat de citit scrisoarea.
înainte de a-mi spune ceva, el ne măsură bănuitor
din cap pină în picioare și abia aici, în rotondă, întîl-
nindu-i privirea neumbrită de cozorocul șepcii, am văzut
că avea ochii albaștri, puțin tulburi, cum sînt ochii oame-
nilor foarte bătrîni.
— Ar trebui să cunosc, totuși, ce fel de prevaricațiune
ai săvîrșit, începu el discuția și nu mi-a plăcut că începe
anapoda, cu sfîrșitul.
I-am repetat cele spuse cu o zi înainte lui Scarlat Can-
temir și, istorisindu-i în ce constă violența, disprețul și
arbitrariul de care m-am lovit și care mă determinau să-l
întîlnesc pe Profesor, am căutat să redau acestea exact
cum îi relatasem faptele lui Scarlat Cantemir, dar, ispră-
vind, am avut impresia că am fost neconvingător și m-am
întrebat dacă am spus tot ce trebuia. Cum sînt sigur și
astăzi, nu am omis nimic. Dar Colonelul Bender nu arăta
convins de justețea argumentelor mele, iar cînd vorbi, nu
am înțeles ce voia să spună. De fapt, cîtă vreme am stat
la el, am priceput cu multă greutate ce voia să spună,
datorită felului său special de a împerechea cuvintele.
— Dacă vă este foame, zise, puteți să mîncați la mine
o salată de vinete sau niște ouă. Eu mănînc zilnic salată
de vinete și am să vă explic de ce nu cred că veți ajunge
la Profesor. In anul 1944, în august, un curier a venit
să-mi raporteze, printre altele, că la o anumită cotă a
văzut tancuri arzînd. Cunoșteam aspectul din literatura
noastră de specialitate, învățasem despre asta și înțelegeam
cum poate să ardă un tanc. Știam că este posibil, dar în
sinea mea nu credeam. Tancul, mașină modernă de război,
nouăzeci la sută din greutatea totală, în stare de luptă,
alcătuit din metal — să ardă ! Era incredibil. Dar curierul
jura că văzuse cu ochii lui. Mai tîrziu, mi-au povestit și
alții. Dădeam din cap, ziceam că așa trebuie să fie și să
cred, dar nu credeam. Pînă într-o zi, cînd am văzut.
Aproape de noi, la marginea unui desiș, ardeau cîteva
tancuri ca niște făclii. Cu flacără, bineînțeles. Parcă erau
altceva, niște căpițe de fin, bunăoară, așa ardeau și ve-
deam că erau cuprinse de flăcări dar nu voiam să-mi cred
ochilor. Și nici ceilalți, de față, nu puteau crede. Com-
pania se oprise din merS și ostașii se răsfiraseră de-a lun-
gul drumului. Ne găseam pe un dîmb și tancurile se ve-
deau bine, nu încăpea discuție că ardeau. Am ordonat adu-
narea și ostașii s-au încolonat. Dar cînd am comandat îna-
inte, marș ! — nu s-au clintit din loc. Stăteau încremeniți,
cu ochii în flăcări. Ce-nseamnă ?! am strigat la un sergent.
Și sergentul mi-a spus că, nu se poate. Știam la ce se re-
feră și toți știau la ce se gîndește sergentul. In tancuri se
aflau oameni. Nu mai, știu dacă erau de-ai noștri sau ina-
mici, dar erau militari, ca noi, și probabil ardeau de vii,
acolo, în burta tancurilor. Abia sergentul m-a ajutat să
înțeleg de ce nu voiam să cred că e posibil să ardă mași-
nile acelea moderne, nouăzeci la sută din greutatea totală,
în stare de luptă, alcătuite din metal . Nu despre mașini
propriu-zis era vorba. Astăzi nu m-ați găsit pregătit, de
unde puteam să știu că veniți ? Dar de mîine intrăm în
normal. Dimineața, sînteți de acord cu pîine cu unt și
lapte ? Putem avea și cafea cu lapte, dacă doriți.
In prima noapte am dormit liniștiți, Colonelul Bender
închisese ușile cu cheia și cu zăvorul și nu ne-a deranjat
nici un zgomot, deși linia tramvaiului trecea chiar pe
dinaintea casei. în salonul din mijloc nu se auzea nici
ziua tramvaiul, dacă stăteam cu ușa închisă. Salonul nu
avea nici o fereastră.
Am încercat să abordez chestiunea pentru care veni-
sem la I. și l-am rugat să-mi spună ce a întreprins și
dacă se întrevede posibilitatea unei legături cu Profesorul.
Vorbeam în gol. Colonelul Bender nu și-a ridicat ochii de
pe ziarul desfăcut pe genunchi. Afară ploua cu soare dar,
noaptea s-a lăsat rece și în salonul întunecos s-a făcut
frig de-a binelea, îneît a trebuit să ne strîngem unul în-
tr-altul.
Cîteva zile la rînd n-am aflat nimic nou și n-am
părăsit casa, iar cele trei mese — dejunul, prînzul și cina
— se desfășurau aidoma, după același program exact, buca-
tele fiind adevărate mostre de virtuozitate în materie de
artă culinară. Apoi au apărut gîngăniile.
Pus în temă, Colonelul Bender nu se dezvinovăți,
cum m-aș fi așteptat, și nu-și caută nici o scuză, dar făcu
promisiuni.
— Sînt melci de casă, spuse simplu, mirosind țigara și
privind calm covorul din sufragerie, unde ne luam împre-
ună cafeaua. Au ieșit și-n camera mea azi-noapte. Vom
astupa cu chit crăpăturile din dușumele. Astăzi primesc
răspunsul hotărîtor în legătură cu Profesorul, deși mă-ndo-
iesc să fie favorabil și am să vă sugerez ce puteți face
în altă direcție. E și normal. Noi ne-am despărțit de trei-
zeci și unu de ani și atunci casa era de două ori pe atît,
bineînțeles, înaintea bombardamentelor. După refacere mă
simțeam cam idiot, singur în toată casa, dar acum vedeți
și dumneavoastră că am împărțit apartamentele cum nu
se poate mai bine, numai de n-ar intra în sistematizare la
iarnă. E vorba s-o demoleze. Am să încerc încă o variantă
azi, prin altcineva care are obligații față de mine. Dacă
Profesorul n-a plecat nicăieri între timp, se va rezolva
pozitiv. Melcii ăștia nu fac nici un rău, dar omizile, într-a-
devăr, au pustiit verdeața din tot orașul. Se spune că aici,
pe locul casei, au să construiască un supermagazin. Oare
în supermagazin n-au să pătrundă, prin crăpăturile vitri-
nei ? Melcii ies numai noaptea, pe întuneric.
Ne mai spuse că omizile trag la căldură și, imediat
după plecarea lui, am vizitat bucătăria. Priveliștea de acu-
ratețe, chiar pedanterie în așezarea vaselor și mulțimea
de prosoape mă liniști. Aș fi zis că fiecare cratiță avea
ștergarul ei propriu, iar prin ușa etanșă nu pătrunsese
nici o omidă, deși focul ardea și într-o oală mare, acope-
rită cu un capac strălucitor, fierbeau în clocote niște zar-
zavaturi. După cartea de bucate deschisă pe masă, ochela-
rii masivi, bărbătești, lăsați pe carte și mai ales după șor-
țul lung atîrnat pe ușă am înțeles că mîncarea o gătea
însuși Colonelul Bender. dar descoperirea nu m-a mirat și
nu m-a impresionat. Gîngăniile îmi alteraseră buna pă-
rere făcută despre toată gospodăria în ansamblu. N-aveam
certitudinea că omizile nu se furișau în mîncare în lipsa
Colonelului Bender.
După-amiază, a plecat în oraș.
L-am așteptat pînă la căderea întunericului, dar Co-
lonelul Bender nu s-a întors. Stăteam în fața șemineului
și citeam cu lampa de carte fixată pe brațul fotoliului, iar
Sarah dormea acoperită cu plapuma trasă peste cap. O
singură șuviță de păr ieșea de sub plapumă, iar melcii nu
se grăbeau să apară. Am citit mult astfel, aruneînd la
răstimpuri cîte o buturugă în foc și privind îngrijorat pe-
reții îndepărtați în penumbră, dar nici omizile nu se gră-
beau să vină. Spre ziuă m-a doborît oboseala și m-am
culcat fără să-l fi auzit pe Colonelul Bender întoreîndu-se.
Am lăsat lampa aprinsă, înjghebînd deasupra micului aba-
jur un paravan dintr-un ziar, îneît lumina becului să bată
pe dușumea și, stînd cu ochii în tavanul înalt, m-am gîndit
cum au trecut anii și cît de frumoși ar fi fost anii aceia.
O, dar au trecut mulți ani de atunci, de la autobuzul
acela rămas în pană, cu care mă întorceam bucuros și ne-
răbdător, încheind cu succes — cum credeam — prima
mea călătorie independentă, în afara oricăror obligații, în
preajma Anului Nou. Mă așteptau acasă bătrînii pe care-i
revedeam în vacanța celui din urmă an, după o îndelun-
gată absență și eram mulțumit că-mi îndeplinisem pro-
misiunea și izbutisem să procur pentru ei o damigeană de
vin excepțional, din podgoriile renumite ale nordului, pe
unde-mi trecea drumul. Păzisem ca ochii din cap dami-
geana aceea de zece litri, plină cu vin negru, bătrînilor
le plăcea la nebunie vinul negru, cine știe ce amintiri
nostalgice îi legau de licoarea groasă, dătătoare de putere
și sănătate, numai putere și sănătate, cum spunea cher-
chelindu-se atît de simpatic bătrînul —, o ținusem tot
timpul aproape de mine și nu-mi dezlipisem ochii de pe
ea, cînd ne-am oprit brusc și șoferul s-a vîrît sub mașină,
bolmojind și blestemînd timpul ăsta împuțit, cu adevărat
o zi nenorocită de toamnă nepermis de mult întîrziată, cu
atît mai întîrziată cu cît în aer se simțea mireasma curată
a zăpezii. în autobuz era liniște, călătorii vorbeau în șoap-
tă, iar norii zdrențăroși se rupeau din masa densă de
deasupra noastră, răsfirîndu-se ca niște imense paravane
pe țarini și de-a latul pămîntului, pînă în zare — unde nu
se deslușeau decît pînzele nesfîrșite ale ploii, umezeala,
ceața, aburii și stropii grei măcinînd pămîntul negru —
cînd șoferul, intrînd înăuntru cu cricul în mînă, ținîn-
du-1 amenințător cu coada-nainte, ca pe o armă, se șter-
se pe mîini și porni motorul. Străbăturăm, poate, un kilo-
metru sau numai cîteva sute de metri, apei motorul tuși,
se înecă și ne oprirăm într-o pantă abruptă, de unde —
cu toate strădaniile și înjurăturile șoferului — autobuzul
nu se clinti mai departe. Aveam altă pană, de data asta
cu totul altceva, și șoferul, înarmat cu scule și căptușit
cu șuruburi în buzunare, coborî în cotloanele motorului,
de unde se întoarse posac și ne declară lapidar că nu
mai aveam benzină. Mai rămîneau mulți kilometri pînă la
primul oraș și pe șoseaua aceea secundară, frecventată din
an în paște de automobiliștii care intrau aici tocmai pen-
tru că nu cunoșteau drumul accidentat, nu venea, nici o
mașină și nu se auzea nici un motor. Dar trebuia să ne
facem luntre și punte să găsim undeva benzină dacă nu
voiam să ne apuce Anul Nou în cîmpie, uitați de Dum-
nezeu sub cerul posomorit. Aflînd vestea, călătorii înce-
pură vacarmul, dar înțelegînd că scandalul nu ajută abso-
lut la nimic, încetară. Și în liniștea aceea disperată, de
armistițiu sau capitulare necondiționată, răzbătu, ajun-
gîndu-ne din urmă, zbaterea convulsivă a unui motor.
Eram patruzeci de oameni buluciți în șosea, și cu
șoferul patruzeci și unu, făcînd semne frenetice camionu-
lui greu care se apropia din vale, dar camionul trecu pe
lîngă noi și nu se opri, continuă să urce panta accentuată
clătinîndu-se de pe o roată pe alta, și cineva îl blestemă
să se răstoarne înainte de a ajunge în vîrf. Camionul însă
urcă fără peripeții și, spre surprinderea tuturor, opri toc-
mai acolo, la capătul pantei, rămînînd într-o rînă pe mar-
ginea drumului, și din cabina lui apăru un om scund care
începu să coboare încet spre noi. Pornindu-i în întîmpi-
nare, înghesuindu-ne și călcîndu-ne pe picioare, cea dintîi
grijă a noastră a fost să-l înconjurăm, tăindu-i calea
de-ntoarcere. Și tratativele se desfășurară mai repede decît
ne-am fi așteptat. Adică omul acela scund, care era șofe-
VIZITA
rul camionului greu, îi spuse șoferului nostru să-și ia
găleata și să vină să-i dea benzină. Dar abia odată cu
rezolvarea aceasta atît de simplă intram într-o încurcă-
tură și mai stupidă : șoferul nostru n-avea nici el găleată,
i-o furaseră „frații", cu cîteva zile în urmă. Oamenii îi
împresurară iarăși și tensiunea crescu. Camionul de mare
tonaj, încărcat cu murături sigilate în butoaie imense, nu
putea coborî spre autobuz, panta fiind foarte abruptă.
Mulți nu voiau să priceapă acest lucru elementar, învinu-
indu-1 pe șoferul camionului de comoditate, egoism, ne-
pricepere și chiar neomenie. Nu avea nici o soluție, și
cînd am văzut cu cîtă furie neputincioasă își plimbau toți
privirile de la camionul din vîrful dealului la autobuzul
înțepenit, măsurînd cu ochii distanța neînsemnată, am
simțit primejdia amenințîndu-mă și m-am retras discret
spre autobuz. Dar unul cu mustață m-a trădat :
— „Dumnealui are o damigeană !“
Ședeam cu damigeana strînsă între picioare, ocrotind-o,
dar înțelegeam că mă opun zadarnic. întîi m-au rugat, a-
poi m-au amenințat și m-au înjurat, m-au rugat iarăși și
m-au înghesuit, sufocîndu-mă cu blestemele, înjurăturile,
rugămințile și cuvintele de batjocură pe care mi le suflau
în obraz. Pe urmă au trecut la fapte. Au început să mă
tragă înainte și înapoi, să mă zgîlțîie și să mă împingă, lo-
vindu-mă ca din greșeală, determinîndu-mă să mă apăr cu
mîinile, să-mi poată lua damigeana. Pentru o clipă, i-am
revăzut în fața ochilor pe bătrînii mei — stînd în picioare
înaintea mesei gătite de sărbătoare, așteptîndu-mă să intru
și să spun : „Vai, dar acesta e un adevărat corn al abun-
denței !“ — ei doi și atît de singuri cu paharele vechi de
cristal în mînă, nerăbdători să le torn în pahare licoarea
groasă, neagră și aromată, numai putere și sănătate, cum
spunea cherchelindu-se atît de simpatic bătrînul. Ce amin-
tiri nostalgice îi legau de acest vin ? mă întrebam de fie-
care dată cînd îi revedeam, urmărind degetele zbîrcite^ ale
bătrînului cum mîngîiau mîna cu pielea crăpată a bătrînei,
verighetele lor de aur, subțiri și roase de timp, atingîn-
du-se între ele și în atingere cu cristalul paharului făcînd
cristalul să sune melodios...
Apoi șoferul îmi smulse cu un gest autoritar dami-
geana dintre picioare, scoase dopul și mirosi vinul, încli-
nă damigeana să vadă cît e de plină și zise că ar fi păcat
să-l arunce, clipi din ochi și închină fără ceremonie („In
sănătatea dumneavoastră și să fie cu noroc, că aici e no-
rocul nostru !“) și trase o dușcă zdravănă, dînd-o mai de-
parte, din mînă în mînă. Și ceilalți sorbiră din ea cu ace-
leași gesturi precise și voluntare. Rămas singur în autobuz
mă uitam la ei cum se îndepărtează în grabă, suind spre
camion, smuncindu-și damigeana de la unul la altul și ridi-
cînd-o în zare, bînd cu tot mai multă furie și agitînd-o
după fiecare înghițitură. Mustăciosul care mă trădase nu
se atinse de ea, stătea pe marginea șanțului și privea
ploaia.
Așa am cunoscut violența.
încercînd să ghicesc raționamentul Profesorului în a-
ceastă privință, mi-am alcătuit, în perspectiva tot mai o-
biectivă a timpului, cîteva imagini ale celui ce fusesem
atunci, judecind de la nivelul celui care devenea. Pe cine
violentaseră, oare, oamenii aceia orbiți în disperarea lor ?
Un adolescent lipsit de personalitate ? Dacă nu mă putusem
în nici un fel împotrivi furiei lor, ar fi fost mai onorabil
pentru mine să-i trișez, făgăduindu-le damigeana și îmbu-
6 Convorbiri literare
lamă prizonierul
somnului tău
Intr-una din acele nopți în care simt
poezia
ca o dragoste care mă umilește, cind
sufletul meu
se umple de o bucurie secretă și in același
timp
nu uită să se intrebe încă o dată,
intr-una din acele nopți in care
ideea se dezvoltă cu degetul la gură
pină cind in sfirșit poezia
își aprinde motoarele,
intr-una din acele nopți superbe, ușoare
incit le-ar putea susține
pînă și picioarele tale de barză,
într-o asemenea sărbătoare a cerului
cind luna e o zgardă roasă și părăsită
de singe,
ia-mă prizonierul somnului tău
calul verde la care ei visează
chiar poezia mea e un cal verde
sint un mare artist insăși opera mea
are nevoie de liniște
- lumea inclusă a acestei opere
o reprezint -
Cezanne cinta la trompetă
pentru că numai astfel putea să urle
habar nu ai tu iubito
cit de incet pling eu la trompetă
incit mă trezesc uneori
cu tine strivită-ntre gene
incit sint fericit că viața mec
e știință de a pierde
incit sint fericit că pot să fiu
să rămin pentru toți calul verde)
brusc încetinești pasul, ideea
se reia aproape singură — dacă
fără să-ți dai seama lumea
prin propria-ți lupă te privește î
numai poezia
pină la timplă iși simte
soclul de gheață
Calul verde
Plecasem — erai prea fragilă
devenisem
calul tău verde de pe perete -
și cum treceam cu umerii căzuți
adine in uitare
cițiva cheflii lălăind prin ceață
brusc au oprit mica lor melodie
și unul a spus : El este insă cintecul lui
nu se poate cinta
intimplarea asta mă supuse
unei analogii
(.. .o, dar eu sînt pentru toți
Brusc încetinești pasul, ideea aceea
se reia aproape singură — ca și cum
ochiul tău e o lupă
și fără să-ți dai seama lumea
prin propria-ți lupă te privește
ești măruntul destin ce se amplifică ? sau
datoria ta, nedusă la capăt,
de care lumea se îndoiește ?
și unde e capătul ? tu însuți
nu ești decit un punct ce se mișca
pe o orbită eternă - sau despre
altceva se poate vorbi : nu rotația, ci
valoarea punctului in mișcare
spuneți-mi ce se vede
prin ochiul meu
se vede cu adevărat
sufletul meu ? (dorința
de mișcare eternă ? sau
mărimea acelui punct impune mișcarea ?)
Tu ai rămas fără nici o speranță in
cimpul putred
sub greutatea nopții luna trosnește
la geam frunze roșii iți mingiie părul
și uneori numele meu poate iți tremură
pe buze
pină și riul întunecat al copilăriei
astăzi in suflet mi se varsă,
imaginea ta mă urmărește
asemeni unui vers incomplet dintr-un mare
poet străin
Numai poezia
Nu - timpul nu este o mantie
de aruncat pe umerii oricui
numai poezia
norul cu soarele-n gură
animalul etern -
adine drumul toamnei
ii sluțește mersul
loanid ROMANESCU
nîndu-i atît cît era necesar s-o scot eu însumi din autobuz
și, ajuns pe șosea, s-o fi spart în țăndări ? Pus din nou în
aceeași postură, astăzi, nu știu dacă aș avea tăria s-o sparg.
Răspunzînd cu violență la violență poți dovedi cel mult
că accepți provocarea, dar in numele a ce o accepți trebuie
să știi foarte clar. Or, în după-amiaza aceea de toamnă ne-
permis de mult întîrziată, nu știam sigur dacă mai aveam
să-i găsesc pe bătrîni în viață. Și totuși, Profesorul mi-ar fi
judecat altfel conduita, insistînd, fără îndoială, asupra im-
plicațiilor ulterioare. O, cu cîtă patimă s-ar fi lansat în
demonstrații, știind că nici prin gînd nu-mi trecuseră (și
trebuia să i-o mărturisesc) implicațiile profunde cărora
le-am căzut victimă, fără cea mai mică împotrivire !
Dar pe atunci nu cunoșteam jocul perfid al alternati-
velor și mă amăgeam cu speranța că bătrînii nu puteau fi
decît în viață și că mă așteptau înaintea mesei — înveș-
mîntați în hainele de sărbătoare cusute în urmă cu mulți
ani și care acum le erau prea largi — demni și mîndri în
singurătatea lor.
Dimineața, micul dejun era servit în sufragerie, dar
Colonelul Bender tot lipsea, probabil, plecase în piață în
timp ce dormeam. După abundența bucatelor și minuțiozi-
tatea cu care decorase salatele, la amiază, am înțeles că
luam aici ultimul prînz. Oare Colonelul Bender încerca să
se scuze în felul acesta pentru faptul de a nu-mi fi rezolvat
rugămintea ?
într-adevăr, în vreme ce ne luam cafeaua în sufragerie
el spuse o lungă frază incoerentă, amintind iarăși tancurile
pe care le văzuse arzînd și încă ceva referitor la alte rude
ale Profesorului — capabile, poate, să...
Obosit, nu-1 ascultam. îmi era însă simpatic și nu-i pur-
tam nici urmă de pică : se străduise, probabil. Nici pache-
tul de țigări nu mi l-a cerut să-și aleagă una și să prizeze.
— .. .De aceea mă gîndesc la Mademoiselle Cicerone,
l-am auzit de foarte departe. O veți găsi cu ușurință la B.,
mă miră faptul că n-o cunoașteți. Dar scrisoare pentru ea
v-aș ruga să nu-mi cereți. în orice caz, ar fi mai bine pen-
tru dumneavoastră să nu-i dați a înțelege că m-ați vizitat.
Am ieșit împreună din curte — el pleca în oraș după
cumpărături — și ne-a condus pînă la stația de tramvai.
Era după-amiază, tîrziu, și străzile mi s-au părut iarăși prea
puțin populate, poate din pricina ploii, m-am gîndit — și
între tren și autobuz am ales autobuzul, cu care ajungeam
acasă în cîteva ore numai.
— De data asta mi-a plăcut aici totul, îmi spune Sarah
în timp ce treceam pe lîngă ultimele case ale orașului.
Ca întotdeauna, mi-a aruncat și acum enormitatea aș-
teptînd să-i răspund cu aceeași monedă : să aibă de ce să
rîdă în sinea ei. Dar nu i-am răspuns nimic.
Șoseaua aceasta alunecoasă și răsucită ca un șarpe du-
cea spre B. printre podgorii împrejmuite, unde din colibele
paznicilor ascunse în vii se ridicau trîmbe înalte de fum.
Mi s-a părut că în autobuzul nou, aglomerat, mirosea a po-
rumb copt, deși porumbul de pe cîmp era cules și gră-
mezile galben-aurii defilau cu iuțeală prin parbrizul pano-
ramic, împuținîndu-se pe măsură ce pătrundeam în ținutul
cunoscut și familiar nouă. Din pricina zgomotului puternic
al motorului călătorii discutau aproape ștrigînd, iar în stații,
cînd ne opream, vocile scădeau brusc, și oamenii priveau
curioși la cei ce urcau.
Atunci, după ce-mi murdăriseră damigeana cu ben-
zină, cei patruzeci de tovarăși de drum, în frunte cu șofe-
rul, strigau mai tare decît aceștia, erau bine dispuși după
vinul băut și îneîntați de mersul egal al mașinii prin cîm-
pia întunecată. Abandonînd în autobuz damigeana spur-
cată am coborît la prima stație, într-un sat cufundat în
beznă.
Cînd s-a lăsat din nou liniștea în locul în care stăteam,
lîngă tabla indicatoare, îneît se auzeau fulgii moi de ză-
padă căzînd și foșnind pe hainele mele calde, de undeva
de aproape răzbătură prin perdeaua ninsorii niște clopote
sunînd grav. Ora nu era potrivită nici unei slujbe reli-
gioase, iar nemișcarea adîncă a nopții nu era spartă nică-
ieri de văpăile vreunui incendiu. Cît am mers pe dibuite,
ghicind sub tălpi drumeagul bătătorit, clopotele au sunat
neîncetat, călăuzindu-mă. Le auzeam tot mai aproape și
mi se părea că întrezăresc conturul unei clădiri masive
proiectîndu-se pe cerul întunecat sau umbra unui horn
de fabrică, amenințător înclinat, cînd o dîră gălbuie de
lumină mă conduse pînă la portița legată cu sîrmă a pri-
mei case din capătul acelui neștiut cătun de cîmpie. Toată
noaptea aceea am fost sigur că mă aflu într-un cătun de
cîmpie, iar dimineața, cînd am văzut munții ridieîndu-se
chiar din grădinile cu arbori golași, i-am spus stăpînului
casei că trebuie să fie o greșeală.
în casa din capătul cătunului locuia în gazdă Sarah
și stăpînul mi-a zis că mă primește dacă „domnișoara nu-i
contra“, iar ea, „domnișoara" — rîzînd cu hohote de în-
tîmplarea mea — a pregătit așternutul pentru celălalt pat,
dezbrăcîndu-se imediat după ușa deschisă a dulapului și
s-a vîrît în patul ei.	i
Cred că trecuse de miezul nopții — clopotele nu se mal
auzeau — cînd ne-am iubit, iar dimineața, văzînd-o_ cum
arăta cu adevărat la lumina zilei, am înțeles că a făcut-o
din cel mai profund dispreț.
Dar asta n-a împiedicat-o să mă conducă din casă în
casă, pe la gospodarii cătunului, în căutarea unei dami-
gene de vin. Cumpănind vinul cu tot cu damigeană nici
nu am vrut sâ-1 gust. Vinul era tare și limpede, e-adevă-
rat, și avea un buchet minunat, cum spunea gospodarul,
dar era dezarmant de alb. Vin negru nu avea nimeni în
tot cătunul, dar Sarah m-a înconjurat cu multă atenție și
m-a dezmierdat îndelung, cum stăteam în patul ei dublu,
singuri în casă, așteptînd ora trecerii autobuzului. înainte
de a pleca la autobuz ne-am iubit iar. Ea acoperise fe-
restruica de lîngă dulap cu un șal și în odaie se făcuse
penumbră, dar iubindu-ne i-am descifrat în expresia feței
același dispreț profund. într-adevăr, eram singurul pentru
ea în ultimii șase ani, de cînd se afla în surghiun în acest
cătun. Acum venisem, împlinindu-i așteptarea, și Sarah mă
accepta.
Lîngă stîlpul singuratic cu indicator, ciulind urechile
la zumzetul motorului care se apropia, mi-a spus că era
de acord să ne căsătorim. în clipa aceea am înțeles-o
foarte corect și am disprețuit-o în aceeași măsură, dar am
stabilit data logodnei, pe care am respectat-o întocmai.
Toate celelalte s-au învălmășit foarte repede, cum se
întîmplă de obicei. Scurtînd de comun acord perioada dintre
logodnă și nuntă, ne-am căsătorit acolo, în munți, apoi
ne-am instalat definitiv la B. Cum e și firesc, bătrînii n-au
apucat să înțeleagă nici rostul, nici resorturile acestei căs-
nicii. Întîi a murit bătrînul, și la jumătate de an după el,
bătrîna. Am să mă simt vinovat toată viața de dispariția
lor prematură pe care vreme îndelungată am pus-o — și
așa o pun și acum — pe seama acelui vin alb. Nu le-a fost
dat, mă gîndeam roșind pînă-n vîrful urechilor, să pe-
treacă ultimul lor An Nou, în mînă cu paharele vecin de
cristal umplute cu vin negru ! Iar Sarah — și mi se părea
că zîmbește pervers cu cîrpa de praf pe braț — ștergea
zilnic praful de pe tabloul înrămat al bătrînilor, repetînd
invariabil, stupid : „Ce părinți minunați ai avut^ tu !“ Ca
și cum, i-ar fi cunoscut pe amîndoi cum fuseseră cu ade-
vărat !
Rămînînd mai departe sub același acoperiș, am conti-
nuat să ne înghesuim, și să ne incomodăm reciproc, aștep-
tînd cu tot mai multă zădărnicie zilele noastre faste, an
după an. Pot să spun că am reușit să ne specializăm în
asta, cînd ea s-a întors definitiv în trecutul ei, cunoscut
mie doar fragmentar și foarte aproximativ, iar eu am
așteptat cîțiva ani viitorul.
În acest timp, Sarah își reconstituia punct cu punct,
metodic și fără speranță, amintirile din cătun : trenurile
cu bărbați enigmatici la ferestre trecînd fără oprire prin
stație, nici un accelerat nu oprea în cătun, mătăniile călu-
gărilor la mănăstire, în ultimul an de surghiun ajunsese
să numere călugării, erau toți tineri și înalți, vînjoși, casa
cufundată în tăcere a gazdei — oligofrenul care nu se pri-
cepea să-și repare portița —, sirena fabricii, veche de se-
cole, împărțind cele douăzeci și patru de ore în trei părți
egale, și dulapul ei mătăhălos din odaie, agresiv în imen-
sitatea lui. Sarah, ziceam, întoarce-te măcar în seara asta,
iar ea își egaliza respirația și-n liniștea culoarului se au-
zeau pașii amplificați ai poștașului aducînd vecinilor tele-
grame.
Muzicanții și-au făcut apariția pe terasă în primăvară
și Sarah a pus draperii Ia ferestre și petreceam ziua și
noaptea cu ferestrele-nchise, dar țambalul din parc se
auzea perfect, și sunetul lui strident, coroziv, a adîncit și
mai mult prăpastia. Cînd ea a găsit mai tîrziu remediul,
cumpărînd placa aceea fără etichetă, am apelat întîi la cu
noscători în materie de înregistrări pe discuri, dar nici
unul n-a fost în stare să identifice fragmentele imprimate,
patruzeci de minute pe-o parte și tot atît pe cealaltă, pe
care le ascultam zilnic, atît cît era deschisă terasa din parc.
Nici prietenii și nici invitații ocazionali nu știau ce repre-
zintă placa, pe care din precauție n-am luat-o cu noi por-
nind spre Profesor. O memorasem exact și i-aș fi putut-o
reproduce de la-nceput și pînă la ultimul acord imperial,
în cazul în care Profesorul ar fi dorit.
Am ajuns la B. seara și, schimbîndu-ne hainele în a-
companiamentul țambalului, după care aproape că tînji-
sem, am plecat imediat la Mademoiselle Cicerone. In scua-
rul dinaintea primăriei ne-am așezat pe o bancă și am stat
atît cît ne-a trebuit să rupem dintr-un rond cîțiva tranda
firi albi. Am găsit repede casa. Ferestrele erau luminate
feeric, iar pe treptele intrării principale se aerisea o lampă
cu gaz.
Am încercat să aducem vorba cu mari ocoluri la su
biectul care ne interesa, rostind numele Profesorului ca
din întîmplare. Dar venerația din glasul meu m-a trădat.
— Fără îndoială, îl cunoașteți pe Colonelul Bender,
spuse trist Mademoiselle Cicerone.
Arăta ca o prună uscată, zbîrcită dar brumată din
abundență, și bruma nu lăsa să se vadă ridurile adinei din
jurul ochilor și al gurii, foarte frumoasă odinioară, nu
mă-ndoiesc. De sub veșmintele lungi și largi nu-i ieșeau
la iveală decît obrazul și mîinile, iar părul alb, lăsat liber
pe umeri, alcătuia un halou strălucitor în lumina becului
de pe terasa cu marchiză. Stăteam chiar sub bec în fața
Mademoisellei Cicerone, într-o poziție respectuoasă, neștiind
cum să ies din încurcătură și m-am uitat repede la Sarah,
iar acesteia îi cădeau razele becului drept pe cap și-n lu-
mina lor dură, perfect verticală, am observat primele două
riduri adînci de lîngă buzele ei. Descoperind ridurile, n-am
știut ce să fac, iar Sarah, binevoitoare ca totdeauna și gata
să mă ajute în orice clipă, comise cea mai mare prostie
din viața ei, afirmînd cu dezinvoltură :
— Chiar acum am sosit de la I.
— Fiți calmi, zise matern Mademoiselle Cicerone,
timpul le rezolvă pe toate. Mai ales în orașul nostru, unde
lucrurile se îndreaptă atît de ușor, în toate privințele. Vreți
să vă dau ceva agreabil de citit ? Vă propun un roman de
Maupassant, pe care tocmai l-am terminat.
— Profesorul ... am început.
— Profesorul e o himeră! șuieră ea. Un duh, un ni-
mic, nu a fost și nu există pe lume nici un Profesor în
familia mea onorabilă ! Nu mă supune torturii, tinere, nu
mă supune unor lucruri care nu au fost niciodată, și dacă
au fost nu se vor mai repeta și chiar dacă se vor repeta
n-am să le înțeleg cît mai am de trăit !
Enervîndu-se, își pierdu controlul și gesticula frene-
tic, șl mîinile-i păreau dezarticulate, iar din gură i se pre-
linse pe bărbie o șuviță de salivă înspumată.
— Nu vă supărați. am încercat s-o îmbunez. Dar Co-
lonelul Bender cred că...
— Colonelul Bender ! țipă ea ascuțit, îneît m-am jenat
de trecătorii care întoarseră capul pe stradă. Banditul!
Asasinul !
Retrași în umbra castanilor cu frunze sărace am pri-
vit-o pînă s-a făcut nevăzută în casă. Imediat după asta
ferestrele s-au întunecat. Ținînd-o de braț pe Sarah mă
gîndeam ce fel de pudră și alte cosmetice va trebui să-și
procure de-acum înainte, iar ea pășea sprintenă lîngă mine,
încereînd să nu iasă din pasul meu, și-n lumina rece a feli-
narelor din preajma parcului cele două cute din jurul bu-
zelor ei se adînceau și-i descopeream altele, pe frunte și
lîngă ochi, și ridurile erau atît de adînc săpate îneît cos-
meticele nu-i mai puteau fi de nici un folos.
Apoi am intrat în umbra marilor arbori, și petele de
lumină alunecau jucăuș pe sveterul ei.
Ajunși în întunericul gros din cealaltă margine a par-
cului, nu i-am deslușit decît vag silueta, ghicind-o alături
numai după scrîșnetul pietrișului de pe alee.
Botoșani, octombrie 1971
Convorbiri literare 7

MISSA
SO
LEM '
NIS
*
<V««Zv-	"wSm^
MIHAI URSACHI
Volumul Missa solcmnis (Emi-
neScu — 1971) conține două
poeme (primul în proză) care
poartă acest titlu. Plasate si-
metric, ele limitează, o dată în chip
de premisă, a doua oară în chip de
sinteză, un spațiu liric fertil și ori-
ginal. Sprijinindu-se pe viziuni sim-
bolice, Mihai Ursachi tinde să ilus-
treze tîlcurile fundamentale ale cre-
ației poetice. Poezia, asemeni ciuda-
tei corăbii „Alcyon“ va țîșni ca din-
tr-un tun, „nălucă albă și dreaptă",
după îndelungi și încordate prepa-
rative. Corabia își are sălașul pe tă-
rîmuri alpestre unde, pe un cer
violet închis, „luceafărul era cît
pumnul, de o luminozitate febrilă".
Pe lacul de unde se va ridica spre
a porni în călătoria selenară, cli-
pește hipnotic Ursa mare. Axa lu-
mii trece prin vîrful catargului,
prin mijlocul lacului, prin mijlocul
cerului.
Sensurile sînt limpezi ; actul cre-
ației este conceput ca eveniment cu
rezonanțe cosmice, ca o sumă de la-
tențe, de încordări ce așteaptă clipa
supremă a dezlănțuirii :
„Nici-o adiere, nici-o legănare, to-
tul era împietrit. Și totuși, schelăria
scotea acum un scîrțîit aproape con-
tinuu, deși abia perceptibil. Un
scrîșnet subțire-muzical, ce amintea
de un vals.
Accelerando și apoi crescendo, se
transforma în Tocatta. «Alcyon», co-
rabia albă, cîntă din toate încheie-
turile. In timpul Tocattei se auziră
și cîteva comenzi sonore, fericite,
voci rezolute de tenor. Apoi deoda ■
tă orice sunet se întrerupse, de par-
că totul s-ar fi înecat în tăcerea la-
cului. Și voci profunde, ale întregu-
lui echipaj și ale altor bărbați, in-
tonară Missa solemnis".
Am citat acest pasaj spre eviden-
țierea unui „climat" liric specific,
dominat de un fel de vizionarism
fastuos și straniu, greu de tradus
într-un limbaj străin poeziei. Cre-
ația, plasată sub semnul legendaru-
lui, înseamnă explozie uriașă, pro-
iectare în etern. Prin ea omul se a-
propie de esențe altminteri neatin-
se. Gestul are semnificații mitice (și
nu mistice), este costisitor și gran-
dios ca orice aventură unică și de -
cisivă : „Tîrziu, la fiecare, la un a-
nume ceas, / Era sortit, în cercul cu
semn voivodal, / Să intre cu cunu-
nă și arme de arcaș ; / O singură
săgeată, săgeata de cristal" (Arca-
șii).
Din cele de mai sus se vede les-
ne cît de ambițios este acest al
doilea volum al lui Mihai Ursachi.
Comentînd debutul poetului, Ilie
Constantin nota : „Structural au-
torul volumului Inel cu enigmă
este un melancolic ciudat, de o su-
perioară ironie. Baladele sale na-
rează întîmplări derizorii, sub lumi-
na unei lucidități lipsite de uscă-
ciune". Diagnosticul este exact, da-
că ne referim îndeosebi la prima
carte ; el se verifică în parte în
cazul celei de a doua. în Missa so-
lemnis melancolia ușor ostentativă,
fermecătoare, se subțiază, făcînd loc
unui dramatism accentuat. întîm-
plările inițial derizorii își modifică
în linii mari esențele și, îndeosebi,
aparențele (atitudine, ton), purtînd
de astă dată pecetea unei grave
responsabilități. Umorul, cu care
poetul cocheta dezinvolt aproape de
fiecare dată, este rezervat acum în
exclusivitate pentru cîteva texte, pu-
ține la număr, savuroase și cumva,
aici, inutile.
Se conturează în Missa solem-
nis o serie de tentații care par a
decurge din însuși specificul tempe-
ramental al poetului, dintr-o con-
cepție clar definită despre creație.
Și, pare-se, că aceste tentații încep
să se contureze ca permanențe. Vi-
zibilă este atracția spre lumi de
mister subterane ori supraterestrC,
unde se află esențele rare ale în-
ceputurilor, „De mult m-am ascuns
în adîncimi de apă / și m-am
înecat în azur", spune poetul în
Scrisoare din urmă. în același spi-
rit, în altă parte, găsim un îndemn
de coborîre în spații subacvatice
spre regăsirea unor imperii cunoscu-
te : „Acuma din nou mă opresc la
fîntînă, / am fost pe aici, am mai
fost noi vreodată, / un om rătăcit
c-o pribeagă străină... / Am duce-n
adîncuri o viață bogată. / / Acolo-s
palaturi verzui și tăcute, / cu tur-
nuri de apă, statui de rusalce, /
făcliile ude și pletele ude, / ver-
zuile plete de alge" (O viață boga-
tă). în Cîntecul celui înecat revine
obsesia călătoriei spre zări înde-
părtate, făcîndu-se simțite, ca urma-
re a aceleiași aventuri spirituale,
unice și decisive de care pomeneam,
accente rimbaldiene : „Iată beția de
raze a zorilor, / Clopote rare, glas
de opal, / Dorul de ducă al călăto-
rilor, / sufletul meu vrea să vie Ia
mal".
Și în Missa solemnis erosul e pus
în vecinătatea derizoriului. „Deri-
zoriu" este, de fapt, puțin spus. Da-
că aventura spiritului este domi-
nată de fascinația spațiilor, expe-
riența erotică este victima timpului,
a revenirii tîrzii, a irecuperabilului.
Odaia gingașei iubiri relatează călă-
toria in timp, și „regăsirea" dincolo
de moarte a cuplului. Duhul celui
care a fost bărbatul găsește prin-
tre albele dantele ale patului „o
grămăjoară de albe oseminte" — ră-
mășițele aceleia care cîndva a fost
femeia „cu trup de flori de vișin".
Atmosfera poemului este evident bi-
zară și deconcertantă: lumină, de-
cor, toate aparțin unei lumi fantas-
tice. Timpul a așternut peste obiecte
familiare molima degradării violen-
te. în final izbucnește ironia maca-
bră : „Privii în jur — covorul e
năpădit de ierbi, / în vaza crista-
lină în care-ți puneam frezii — /
Șirag de perle negre, un ghemotoc
de șerpi ; / Prin vechi păienjeni-
șuri, bezmetici, huhurezii. / / Pe
masa cu parfumuri, printre oglinzi
și spelci — / Moluște lipicioase, /
limacși molîi și melci. / Și craniul
celui care-am fost e pe noptieră, /
îl ții probabil noaptea în chip de
scrumieră".
Mizînd (în amănunt și în ansam-
blu) pe subtile efecte de contrast,
Missa solemnis oferă și cîteva piese
de umor pur (Descoperire lacustră,
Din reveriile domnului R, Natur-
forschang), construit pe baza clasi-
ION BĂIEȘU
RENTIERUL LOCULUI COMUN,
în Ion Băieșu se-nghcsuie trei scri-
itori, care scot capul laolaltă sau
pe rînd. Aceștia sunt : 1. un mo-
ralist, 2. un umorist, 3. un repor-
ter. Ei joacă, prin rotație, rolul de
teză, antiteză și sinteză. Adică : re-
porterul de pildă aduce teza, umo-
ristul servește antiteza și moralis-
tul vine cu sinteza. Așa se întîm-
plă bunăoară în mai vechea nuve-
lă Noaptea cu dragoste. Situațiile
celor trei nu sînt egale. Umoristul
e de notorietate națională, lot ro-
mânul știe de Tanța și Costel, ea,
care nu citește cărți căci o adoarme,
preferă mai bine să cadă pe gîn-
duri, el, achizitor la ORACA, fante
de Lehliu cu caracterul stă foarte
bine că mulți se miră de el cum
de-1 păstrează așa intact. Cuplul,
caricatură șarjată (dar nu din ca-
le-afară) a mediocrității imbecile, a
căpătat pregnanță de Stan și Bran.
Tot umoristul e prezent în recent
pornita rubrică „Teatru" la Lucea-
fărul, unde, pînă la ora cind re-
dactez aceste rînduri (l-II-’72), Bă-
ieșu, vorba lui Călinescu despre
Odobescu, „bate cîmpii cu grație"
și cu irezistibil haz. Moralistul s-a
văzut mai bine în teatru. Iar re-
porterul e pe cale de dispariție;
Băieșu a înțeles că „faptul de via-
ță", ca și cultura, e ceea ce rămî-
ne după ce uiți ce-ai văzut.
Sufereau împreună *, apărut în
1965 , iese acum intr-o ediție nouă,
„revăzută" și... amputată. Din
motive de spațiu sau din exigență,
Băieșu scoate bucata Mama s-a în-
drăgostit. Ceea ce probează că u-
neori un volum e ca și o groapă :
cu cît scoți, cu atît e mai mare. Și
cred că dacă ieșeau și Papuc și
Meciul de adio, volumul se făcea
mai adînc (fără nici o glumă) : mai
bogat in substanță, mai dens in
viață. (Papuc, moment din viața
unui cal, fiind o schițuliță ă Ia Ve-
lea, iar Meciul de adio, o pateti-
zare cam umflată a situației că un
fotbalist, în urma unui accident de
muncă, nu poate băga golul minu-
nat. Cu eforturi supraomenești, to-
tuși, il bagă).
Interesante sunt schimbările ope-
rate de Băieșu în prozele sale. De
altminteri, el este foarte dedat re-
vizuirilor și remanierilor. Chiar de
curînd am citit în România litera-
ră sceneta Excrocii în aer liber
care nu e decît o reluare a bucății
Suferință în doi (din volumul Umor,
1970) cu finalul modificat. Și în
tomul despre care scriu, tot finalu-
rile sunt calul de bătaie al trans-
formismului. La sfîrșitul nuvelei ti-
tulare, fraza „De ce nu-i lăsaseră
să sufere ?" devine „Spre diminea-
ță, Benone izbucni in plîns : Neno-
rociți! ! Ce-au avut cu noi ? De ce
nu ne-au lăsat în pace ?“ (mai o-
biectiv și mai zguduitor, s-ar zice);
povestirea Chițimia se termina sec
și happy, personajul principal scă-
pa, in 1965 de vizitele halucinante
ale fantomaticului Chițimia. In 1972,
finalul s-a făcut deschis, sugerînd
repetarea ciclică a necazului. Ulti-
ma frază din schița Papuc era
„— Nu-ți face gînd c-ai scăpat, mîine
oricum te ia mama dracului!“
acum ea s-a îmbogățit așa: „Nu-ți
face gînd c-ai scăpat, idiotule, mîi-
ne oricum te ia mama dracului!"
N-o să spunem, cu Caragiale, „să
se revizuiască, dar să nu se schim-
be nimic", totuși eram mai liniștiți
dacă pe coperta acestei a treia ti-
păriri scria clar : ediție definitivă.
In orice caz, transformările sunt
mici, „părul' și nu „năravul". Băie-
șu e același, chiar dacă între timp
calul Papuc a devenit „idiot". Nu-
velele sale se citesc ușor și cu plă-
cere. Ele au fie suspense (Maiorul
și moartea — un micropolicier a-
lert; Chițimia — radiografia unei
obsesii psiho-patologice, în registru
burlesc), fie observație socială se-
veră (Fătu și Pisică — Fătu un
Mitică Blajinu la țară, simpatic și
memorabil, chiar dacă are rude
prin D. R. Popescu: Treizeci și
opt cu doi — cea mai bună piesă
„serioasă" a Iui Băieșu: atmosfera
de spital excelent fixată, cu mize-
ria fiziologică dar și, din păcate,
morală, de acolo, doctorul Mitică,
un Intransigent, un absolutist al
onestității, periclitindu-și platforma
profesională din prea multă cinste
și ratîndu-se în rest), fie vigoare in
surprinderea psihologiilor — limită
(Acceleratorul), fie, pretutindeni,
vervă în insinuarea mașinalizării,
stereotipării oamenilor, a tembeliză-
rii lor sub acțiunea poncifelor con-
tagioase (Sufereau împreună ș.c.L).
N-am putea spune că lui Băieșu
nu-i reușesc momentele încordate,
grave — ar fi fals. Dar dedesubtul
acestora mocnește, ca un diable au
ressort, zglobiciunea Iui Băieșu care
abia așteaptă să tișnească sarcas-
tic. Funciarmente, el trage spre ze-
flemea, dă însă peste subiecte care-1
strunesc, îi alungă forțat rictusul —
povestirile sobre. Plutește, în toate,
o bună-dispoziție a autorului care,
chiar în situațiile foarte albastre,
se simte că abia se reține să nu
scape un „banc" (gen în care e
maestru, produsele sale fac ocolul
țării). Iată o frază sobră foarte
„băieșu" :
„Fătu mincă o zeamă de culoare
roșie, prin care pluteau circa (s.
gp) zece frunze, și niște brînză cu
mămăligă". Acest contabilicesc, cos-
telesc „circa" vorbește limpede de
obsesia pe care o are Băieșu, în
stil și in materia de viață folosită :
obsesia clișeului. A vorbirii-șablon,
a gestului-șablon, a vieții-șablon. A-
proape în fiecare personaj al său
doarme o Tanță sau un Costel. Iată
cum vorbește un Benone: „Ce-am
putea face noi, Genica, în folosul
oamenilor ?" Iată cum vorbește au-
torul, care — madame Bovary c’est
moi! — se preface a fi Tanța :
„Același proces sufletesc se petre-
cu aproximativ și cu Genica. Ea
trecu la o suferință acută și pro-
fundă, pusă în slujba unui scop
precis". Ceea ce la început era adap-
tare, mulare, ajunge la Băieșu
altera-natura — și-l prinde. împreu-
nă cu Mazilu, el este la noi cel mai
iscusit exploatator estetic, Daninos
ilfovean, al locului comun, al clișeu-
lui de cuvinte și de fapte, al lim-
bajului și comportamentului de larg
consum.
VAL GHEORGHIU
UN NĂSTRUȘNIC. Val Gheor-
ghiu este pictor. Un pictor de ta-
lent, și dacă n-are încă succesul
pe care-I merită e pentru că nu
știe să se pună in valoare. E un
bărbat care peste cîțiva ani va fi
între două vîrste, chipeș și dandy,
dotat cu o figură de clubman lon-
donez afabil și distrat, și cu un
umor jovial năstrușnic, întotdeauna
tonic. Omul pozează intr-un Socra-
te ghiduș, des derutat, contrariat,
uimit de lucruri care pe nimeni alt-
MARIAN POPA
Primul de acest gen la noi,
Dicționarul întocmit de Ma-
rian Popa este de o indiscu-
tabilă utilitate. întrebarea
de principiu care se ridică
este din ce unghi privim o ase-
menea întreprindere. Din pers-)
pectiva metodei de elaborare (are
adică autorul o optică unică ?) sau
din cea a judecăților critice conți-
nute ? Cea de a doua alternativă
mi se pare ineficientă. Fatalmente,
tehnica alcătuirii unui asemenea
dicționar impune simpla înserare a
judecăților critice, imposibil de
argumentat în spațiul cîtorva rîn-
duri. Dicționarul enunță, nu de-
monstrează, el își trage substanța
în primul rînd din adunarea unor
date relativ neschimbătoare, în ca-
zul de față schițele bio-bibliografice.
Desigur, cu o opinie ori alta poți
să nu te declari de acord, dar a-i
refuza lui Marian Popa dreptul Ia
un punct de vedere e tot una cu a
nega dicționarul și a nu-i înțelege
utilitatea practică. Ce e drept, e
drept: articolele degajă un scepti-
cism nedisimulat. Exceptînd cîteva
ocazii, autorul nu se arată prea dar-
nic cu laudele. Și, chiar atunci cînd
nu neagă cu brutalitate, el lasă să
se strecoare printre rînduri multe
și serioase rezerve. Se putea însă
altfel ? Epoca pe care ambiționea-
ză să o cuprindă în aproape 700
de pagini este, prin forța lucrurilor,
în plină devenire. De unde și
riscurile categorice pe care și le
asumă Marian Popa, cartea putînd
trezi o mie și una de suspiciuni,
mai ales că majoritatea celor glo-
sați se află printre noi, sînt nu
numai prezențe literare, ci și fizi-
ce. Atitudinea rezervată era cea
mai nimerită cu putință, căci nu
poți ști dacă cineva, care pînă acum
n-a dat cărți de excepție, nu o va
face miine. Sau viceversa. Meritul
autorului este de a fi găsit tonul
potrivit pentru dicționar: sec, la-
pidar, aparent neutru (obiectivita-
tea deplină, greu de conceput cînd
e vorba de opera unui singur ins,
l-ar fi transformat într-un simplu
sac de informații fără interes de-
cît, poate, pentru arhivari), dar și
subtil, polemic, insinuant prin pla-
sarea, ca din întîmplare, a cîte
unui amănunt biografic sau epitet
echivoc.
Ceva mai neclare sînt lucrurile
cînd e vorba de criteriile in virtu-
tea cărora este operată selecția.
Nelămuririle pleacă de acolo că
Marian Popa adoptă, zice el, „un
criteriu formal", acela al „realită-
ții volumelor tipărite" (Avertisment,
p. 6), pe care — peste numai o
frază — îl transformă într-unul va-
loric. Ce altceva vrea să însemne
„eliminarea" celor „cîteva sute de
scriitori meteorici" ? Inconsecvența
decurge din labilitatea principiilor
selecției. Să admitem, totuși, că cei
„cîteva sute" au fost omiși pe bună
dreptate (deși panorama literaturii
române de azi, ca și a oricărei alte
literaturi, nu se constituie numai
din valori). Dar ce înțelege Marian
Popa prin „scriitori meteorici" ?
Probabil că Mircea Damian (Rogo-
jina 1945) și H. Bonciu (Requiem
(poeme), 1945), sînt, pentru el, „me-
teorici", de vreme ce lipsesc din
Dicționar. Mă întreb atunci : oare
Cornel Bozbici, C. Argeșanu, Ion
Calovia, Sarina Cassvan, Cezar Dră-
goi și chiar Petre Luscalov, pre-
zenți la literele respective, nu sînt
cel puțin la fel de „meteorici ?“ E-
chitabil ar fi fost să-i treacă pe
absolut toți. Un dicționar literar nu
poate avea la bază decît criteriul
existenței de librărie ; criteriu „for-
mal" fără doar și poate, mult mai
riguros însă decît cel ținînd de me-
teoriți. Că unul ți se pare mai scrii-
tor decît altul, aceasta e de acum
o cu totul altă problemă.
Exceptînd deci sutele de „pierduți
din memoria literaturii" (sau a lui
Marian Popa), Dicționarul ar tre-
bui să-i cuprindă pe toți cei care
au publicat volume după 1944. Sînt
incluși, din generațiile interbelice,
Arghezi, Bacovia, Călinescu, Cezar
și Camil Petrescu, Sadoveanu ș.a.
Lipsesc în schimb cu totul inexpli-
cabil, Ionel Teodoreanu (Masa um-
brelor, 1947 ; Zdrulă și Puhă, 1948),
Al. O. Teodoreanu (Berzele din
Boureni, 1957), Ion Barbu, Dan
Petrașincu (Copilăria cu umbre,
1944, Timpuri împlinite, 1947) ;
Un mare poet al libertății A.
S. Pușkin, 1949), Damian Stă-
noiu (Cartea pustnicilor, I, II,
1945 ediție definitivă ; Doi co-
legi, 1947). Și dacă tot sînt men-
ționați Petre Luscalov și A.
Toma, ce rațiuni pot justifica ab-
sența dramaturgului Ion Luca și a
lui Nicolae Mărgineanu (din cărțile
căruia amintesc doar pe ultimele
două : Sub semnul omeniei, 1969 ;
Psihologie și literatură, 1970) ? Mai
departe : apar Ilie Tănăsache și Mi-
hai Bărbulescu. Unde sînt însă
Matei Gavril, Emil Brumaru, Ale-
xandru Papillian Adi Cusin și Mi-
hai Ursachi ? Am înțeles, în fine,
din Avertisment de ce loanichie Ol-
teanu și Eugen Schileru, care n-au
publicat nici un volum, figurează
în Dicționar. Dar ce caută în el
Magdalena Popescu, căreia nu i se
potrivesc în vreun fel explicațiile
adecvate celorlalți doi ? Asta tot
consecvență se cheamă ?
Să fiu bine înțeles : nu vreau să-i
caut, cu orice preț, nod în papură
Dicționarului, cu atît mai mult cu
cît omisiunile amintite (ori altele)
sînt omenește explicabile. Dar, dacă
este riscantă și neconcludentă apre-
cierea unei asemenea cărți din un-
ghiul subiectiv al opiniilor critice,
nu Ia fel se întîmplă cînd e vorba
de metodologia alcătuirii ei. Dacă
Marian Popa n-ar fi publicat Aver-
tismentul, lucrurile ar fi fost și
mai confuze. Poate că, atunci, con-
vins că selecția stă sub semnul va-
lorii, aș fi descoperit destule hibe
în acest sens. Sau, poate, dimpotri-
vă, i-aș fi reproșat lipsa criteriilor,
chiar implicate. Dar Avertismentul,
de bine, de rău, există și nu-i pot
trece cu vederea inconsecvențele in-
terne, pe de o parte, nerespectarea
pînă la capăt a nici unui criteriu,
pe de altă parte. Și dacă observa-
țiile de mai sus sînt departe de a
știrbi valoarea acestei remarcabile
apariții, pe care — la o eventuală
viitoare ediție — o sper mult mai
riguroasă și mai fără omisiuni, ele
atrag în schimb atenția asupra
unui fapt esențial : acela că, dinco-
lo de proprietatea definițiilor, un
dicționar rămîne prin fermitatea
principiilor și neabătuta lor respec-
tare.
Condiția romanului denotă bu-
năvoința de-a dreptul mișcă-
toare a autorului de a scrie
despre roman, lecturile în-
tinse, dar — din păcate ! —
și lipsa flagrantă de idei. Ori, în-
tr-o carte în care atîtea pagini sînt
consacrate lui Flaubert, Proust,
Joyce, Broch și „noului val", mi se
pare inadmisibil să nu găsești mă-
car o idee originală. Subiectele a-
bordate sînt, trebuie să recunosc,
tentante. Ce folos ? După un Argu-
ment înțesat cu dihotomii vulgari-
zatoare, Traian Liviu Birăescu _ își
propune să mediteze Ia Condiția
romanului (de unde și titlul volu-
mului), pe care o găsește. în sfîr-
șit, în valorile timpului. Sociologia
romanului ridică problema structu-
rii romanești în societatea socialis-
tă, pe care o lasă fără răspuns pen-
8 Convorbiri literare
cei tehnici a surprizelor. în altă par-
te rostirea este voit nonșalantă și
lapidară, deși se spun lucruri gra-
ve : „în ce privește lecturile sale,
pot spune / că îl evită pe Sextus,
și nu cercetează originea plante-
lor. / / Despre femei nu gîndește
nimic; despre moarte la fel. / E-
rorile sale, mistuitoare, / le cîntâ-
rește cu fructele mari / ale singură-
tății" (Cîte ceva despre agricultor).
Parfumul de modernitate pe care
îl emană poemele lui Mihai Ursachi
decurge (într-un fel, paradoxal) din-
tr-o căutată (pe alocuri) expresie
desuetă care se suprapune peste vi-
ziuni insolite și îmbinări rare de
cuvinte. Alături de neologisme „en
vogue" vom găsi mostre de lexic
arhaic precum „schiptru", „pogoa-
ră", „stuh”, „irumpe” sau de forme
flexionare arhaice „mătăsile", „ru-
ini", „palaturi".
Comentariul unor astfel de texte
echivalează în multe privințe cu o
degradare. Există în ele o impresio-
nantă forță metaforică, o savantă
distribuire a efectelor stilistice, a-
mîndouă ostile din multe puncte de
vedere perifrazei critice. Vreau să
subliniez prin aceasta că ne aflăm
în fața unei poezii de o alură deo-
sebită care, evitînd evidențele pla-
te, mizează pe sugestia „limpede",
neforțată, pe rigorile unei gîndiri în-
setate de profunzimi, pe surprizele
inteligenței rafinate.
cineva nu derutează, nu contraria-
ză și nu uimesc. E, în aceasta, un
melanj conștient de inteligență și
candoare.
De atlfel, și parte din pictura
lui Val Gheorghiu are ceva de pa-
rafrază a picturii naive. El zugră-
vește voit naiv, face niște omuleți
schematici, mici și lungueți, cu fi-
guri grave și puerile sub nelipsi-
tele băscuțe ca niște pungi de
gheață, și în jurul ocestor omuleți
rigizi și mirați plutesc niște ba-
loane bizar colorate, totul în tona-
lități de basm visat, crem, bleu, ver-
nil, roz, alb, liliachiu — culori in-
certe și blinde pentru o lume inge-
nuă și suavă.
Cărțulia** scoasă la „Junimea" cu
o copertă pe care și-o putea face
singur mai bine, așează în cuvinte
atmosfera picturii. A picturii sale și
a picturii celor despre care zice. S-ar
spune că Val Gheorghiu face criti-
că plastică impresionistă. Nu. El vor-
bește mustos, și păstos, de niște case,
ori de niște oameni, ori de niște fap-
te. ori de niște stări, ori de niște
pădure, ori de niște dragoste, ori
de niște cer — și apoi, mirîndu-se
sau făcîndu-se că se miră, descope-
ră că toate acestea sînt pe o pîn-
ză care e-ntr-o ramă care e-ntr-un
muzeu. Se miră atit de ingenuu și
candid, îneît își încheie volumașul
cu o programatică apologie a mi-
rării, din care dăm două rînduri :
„mirarea e o stare de maximă sin-
ceritate. .. : mirarea nu e, cum s-ar
crede, un facies patetic prin încre-
menire ; resorturile bunei mirări
stau în afunduri, pregătind in taină
momentul înțelegerii". Așadar, dacă
Val Gheorghiu face critică plasti-
că. apoi o face cu mirarea de a
vedea că realitatea seamănă atit
de mult și totuși atît de vag cu
tru a trece la cîteva considerații
despre personaj. Romanul ca in-
strument de cunoaștere vine să re-
dovedească o idee-loc comun, cu ar-
gumente psihologice, sociale și po-
litice. Valențele realismului în ro-
manul românesc contemporan nu
Tratat! I h iu Bihteseu
TRAIAN L. BIRĂESCU
este decît o sumară incursiune în
istoria romanului autohton, ale că-
rei concluzii ar putea fi sintetizate
astfel : a) romanul românesc împa-
că fericit tradiția cu inova-
ția ; b) el este un seismograf al
vieții, dar în această direcție e
încă dator. Sociologia adaptării în
romanele lui Marin Preda se re-
marcă prin încheierea argumenta-
tă mai înainte cu citate din Jean
Duvignaud și Lucien Goldman :
„Personajele romancierului își cîș-
Mihai Ursachi este în multe pri-
vințe un romantic întîrziat, conști-
ent de faptul că poezia nu înseam-
nă „erezie", ci asumare. Ceea ce fu-
sese afirmat de Inel cu enigmă este
confirmat de Missa solemnis.

ION MURGEANU
Ion Murgeanu este un optimist.
Crede în cuvinte și încear-
că să impună cantitatea drept
condiție și posibilitate de
exprimare. Generozitatea verbală
se suprapune peste un flux de idei
și imagini prolifice.
Poetul își iubește țara și își măr-
turisește pasiunea fără ezitări:
„Țara (...) poate fi pretutindenea,
pictura, iar cuvintele atît de vag,
și totuși cit de mult, cu realitatea.
Culorile lui Val Gheorghiu, cu
suavitatea, ghidușia și flu-ul lor
sînt prezente în cuvintele sale. Să
lăsăm, puțin, lumina să treacă prin
aceste vitralii:
„Circul nostru avea renume, pen-
tru că știam. în zburda noastră, să
facem tumbe bune fi repezi, să ne
cățărăm pe frapezi, să ne împiedi-
căm și să cădem cu nasul de pă-
mînt. .."
„Meșterii cei mari din Flandra
pictează pentru totdeauna, rid și
beau bere proaspătă, și-l molipsesc
pe oaspete de veșnicie. îngăduiți,
flamanzi dumneavoastră, să ne luăm
meșterul acasă, zice ucenicul in
sarică. Ne e dor de el, n-avem cu
cine ne hîrjoni și picta. Bunul meș-
ter Baba mai dă o halbă pe git,
salută pînă la pămînt gazdele de
cinci sute de ani și se întoarce »■
casă...“
Val știe să facă poezie în proză,
așa cum face lirism pe pînză. Cro
chiurile sale sunt un echilibru la-
bil între proză și comentariu. Sunt
la mijloc de drum intre confesiuni
de plastician și notații de proza-
tor.
Nu lipsește patetismul :
.Iată aici un popor care și-a scris
istoria in lemn : adesea, nici mă-
car in lemn, ci in frunză. Frun-
za nu ține cit lemnul, dar cinta-
tul din frunză a fost deprins din
tată in fiu și deprinderea aceas-
ta e tare cit lemnul, deci e tare
cît piatra".
Așadar, depărtindu-ne și pri-
vind aceste diafane pînze de cu-
vinte, ce putem spune, global, des-
pre făcătorul lor ? Luat foarte in
serios. Val Gheorghiu e un rafi-
nat cu visul simplității pure și
tigă un profil caracterologic și o
individualitate distinctă pe măsură
ce ele întruchipează, cu mai multă
pregnanță, un tip social" (p. 239).
Esența Condiției romanului u
formează strîngerea intre două co-
perți a opiniilor curente ori mai
vechi despre o chestiune sau alta.
Și, sub acest aspect, întreprinde-
rea lui Traian Liviu Birăescu e
cum nu se poate mai onestă. Să
vedem însă pe viu cum lucrează
autorul (exemplul ales poate fi în-
locuit la nevoie cu un altul). A
doua parte din Romanul ca instru-
ment de cunoaștere debutează op-
tativ. „Ar fi interesant să se încer-
ce un istoric al evoluției procesu-
lui de cunoaștere în romanul mo-
dern" (p. 41). Ar fi, e drept, cum
nu se poate mai interesant ! La
Balzac, aflăm mai departe, e vorba
de o cunoaștere socială, nu indivi-
duală (urmează, spre dovedire, un
copios citat din Taine). Dar și Tols-
toi era tentat de frescă, numai că
eroii săi „își pun întrebări, uneori
de natură metafizică" (p. 42). Și,
ce păcat, experiențele lor metafizice
sînt programatice, „cum observa, cu
subtilitate și temei, Georg Lukăcs"
(p. 42). Alta-i situația la Dostoiev-
ski, care e „precursorul autentic
al romanului de cunoaștere" (p. 42).
Sigur, nu putem accepta apropierea
„de-a dreptul naivă" făcută de Al-
beres între Dostoievski și Berna-
nos. Ea „trebuie repudiată" (p. 42).
Mult mai justă e caracterizarea
lui Lukăcs (urmează citatul, p. 43).
„Dar există cunoaștere și cunoaște-
re". (p. 43). Flaubert opera o cunoaș-
tere externă (urmează „argumentul"
din Sainte Beuve) și lui i se
potrivește foarte o observație a
dar țara aceasta e / Cea mai fru-
moasă și mai iubită pentru că are
hotare de zei". (Ultimul cînt); în-
chină imnuri omului, extaziat fiind
de măreția lui : „N-ai cerut adăpost
nimănui, chiar dacă dinții vor roa-
de din tine, / Căci tu ești prea înăl-
țător, avînd nu numai harul plă-
cerii, / Dar și pe cel al suferin-
ții. Tu unică distanță de la
umilință / Și pînă Ia mîntuire 1“
(Al șaptelea cînt); crede în forța
compensatorie a poeziei : „Uriașe
armate de viermi rod în mine, dar
glasul nu mi-a secat, / Și nici în
intuiția cîntecului" (Al cincilea
cint).
Fiecare dintre poemele din Con-
fesiunea conține o idee principală,
enunțată limpede, în jurul căreia
sînt încercate variațiuni, sînt des-
cifrate implicații, se fac precizări.
Atmosfera e sănătoasă, senină, dile-
mele sînt rare. Poetul pare a nu
împărtăși opinia curentă potrivit
căreia poezia este expresia lapida-
ră a unei abundențe de sensuri.
Poemele sînt construite pe princi-
piul reacției (verbale) în lanț. Au
o construcție complicată din prici-
na ramficațiilor și a divagațiilor
fie imagistice, fie ideatice. Pe a-
ceastă imensă suprafață de nisip
verbal apar cîteodată oaze de li-
rism proaspăt.
Daniel DIMITRIU
DESPRE NOI Șl ALȚII
fruste. Fraza sa e forțat natura-
lă, savant orală, așa cum tușa
sa e copilăresc de gingașă și pas-
telată. E un spirit întemeiat pe
multă candoare și ingenuitate
(chiar și in sensul de „fără gen").
Ingenuitatea îl duce la un eclec-
tism, o dulce învălmășeală a sub-
stanței. Nu se poate spune în-
totdeauna exact despre ce scrie
eL Acest spîriduș sobru care fi-
losofează, Puck meditativ, iese din
granițele fatal colțuroase ale ta-
blourilor. face citeva tumbe bune,
și privește țintă tăcerea, rîsul,
pădurea, toamna, Sărăria, orașul,
teatru], Macoveiul, mirarea, pînzele.
Privirea sa — ca și scrisul — are un
calm tandru, există in crochiuri o
muzicalitate unduioasă a spuse-
lor și văzutelor. Apropo de
aceasta, trebuie să afirmăm a-
păsat că Val Gheorghiu e un
foarte bun stilist, un mateîn bi-
jutier de vorbe.
In spiritul acestei cărțulii de
năstrușnică nostalgie și fină di-
secție de culori, cărțulie care nu
consacră ci odihnește, nu convin-
ge ci tulbură, nu impune ci stre-
coară, sfătuim : a se citi sub soa-
re. In toate sensurile.
George PRUTEANU
Notă. Rugăm pe toți autorii
care ar dori sau cărora nu le-ar
displace să fie comentați la aceas-
tă rubrică să trimită pe adresa
redacției — conform unei statorni-
cite tradiții — volumele lor.
•	Sufereau împreună, „ediția a
IlI-a, revăzută", ed. Cartea româ-
nească, 1971, 265 pp.
*	• Arlechin în iarbă, ed. Juni-
mea 1972. 143 pp.
lui Vaierj' (citată pe aceeași pagi-
nă apud. Gunter Blocker). Eroii
lui Dickens au fost perfect înțeleși
de Lukăcs (citat p. 43). La Dosto-
levski accentul cade pe avatarurile
conștiinței, cum scria și Camus in
Mitul lui Sisif (cit p. 43), ș.a_m.d.,
ș.a.md.
Două constatări se desprind din
această rezumare excesivă dar fi-
delă :1) Traian Liviu Birăescu trans-
feră discuția asupra romanului spre
comentatorii acestuia. El eludează cu
bună știință analiza operelor, pre-
ferind marginaliile la exegeze. Că
așa stau lucrurile se poate vedea
și din altă parte: Un studiu pur-
tînd titlul Ce e viu și ce e mort la
Flaubert face numai două trimiteri
la textele flaubertiene ; un altul*
Hermann Broch și problematica
axiologică a romanului, numai u-
na, pentru ca Marginalii la Ulysse,
dincolo de citatele din Portret ai
artistului în tinerețe, să nu se
poată lăuda cu vreunul (și, totuși,
marginaliile — se zice — sînt la	
Ulysse!). Nu neg, .războiul" cu e-
xegeții e util, dacă propria ta cerce-
tare e de natură să-ți furnizeze ar-
gumentele în dispută. Dar ce soi
de dispută e aceea în care marile
probleme ale unei cărți le scoți
numai din comentariile preopinen-
ților (pe care nu uiți, firește, să-i
combați), iar nu dintr-o atentă ana-
liză a textului în dezbatere ?	2)
Traian Liviu Birăescu este onest,
în înțelesul că citează absolut tot,
dar cu onestitate și fără idei e
greu să încropești o carte intitulată
atît de promițător.
Al. DOBRESCU
Ultima carte a scriitoarei franceze Nathalie Sarraute se
numește îi auziți ? și este un roman foarte asemănă-
tor ca structură epică prozelor „noului val" („romanul de-
dramatizat, dezindividualizat, delocalizat" cum îl definea
Gaetan Picon) a cărui modă a marcat literatura europeană
a deceniului trecut. Această poveste fără istorie, adică
fără acțiune și caractere în sensul literar obișnuit, vrea să
confrunte două generații, părinți și copii, aparținînd ace-
luiași mediu social: burghezia intelectuală a societății de-
numite, cu un termen aproximativ dar împămîntenit. so-
cietate de consum.
Problema, pe care cartea o ridică fără să-i propună
dezbaterea, este „conflictul generațiilor", fenomen real și
îngrijorător pentru societatea care-l înregistrează, luat pe
larg in discuție și pe toate fețele de mulți filozofi con-
temporani. Aici fenomenul e descris într-un stil imobilist
ca o panică psihologică în fața unui seism presimțit, avan-
sind prin „tropisme", inevitabil și fără ieșire: teroarea
părinților în fața cascadei de rîs a copiilor de la etajul su-
perior, un rîs fără stăpîn și fără scop.
Terminologia marcusiană, sau oricare alta, acordată
acestei fronde juvenile care deconcertează lumea adultă a
,establishment“-ului țărilor capitaliste dezvoltate, nu este
generalizantă la perioada revoluției intelectuale din dece-
niul al șaptelea al secolului nostru, care s-a caracterizat
prin căutarea unei politici mic-burgheze a „căii a treia",
cu un caracter de clasă echivoc. Ea a fost și rămîne in-
suficient de clară, deși în unele din manifestările sale de
„contracultură" se pot căuta germenii unei noi culturi,
compatibile cu un program revoluționar.
Reluind dezbaterea pe această temă, criticul american
Gaylord Leroy scria nu demult în esseul său Contracultura
perioadei anilor *60 publicat în revista „Political Affairs",
că tn Statele Unite filozofia marxistă „continuă examina-
rea problemelor ideologice fundamentale" legate de acest
fenomen calitativ nou în istoria culturii americane, pe
marginea conceptului libertății gîndirii și creației.
El pornește de la constatarea că „este necesară, în pri-
mul rind, o deosebire intre conceptul de libertate care s-a
dezvoltat ca o parte a revoluției burgheze și conceptul
care aparține perioadei revoluției socialiste. Libertatea bur-
gheză are tendința să însemne, intre altele, dreptul de a
face ceea ce fiecare dorește, indiferent de implicațiile ac-
țiunii sale in cadrul contextului unei teorii examinate cu
privire la om și societate. In mod obișnuit, este vorba de
o libertate anarhistă. Ideea călăuzitoare a libertății socia-
liste pe de altă parte, este legătura sa cu necesitatea, ne-
cesitatea fiind considerată ca proces de cauză și efect, așa
cum acesta operează în societate, în individ și in lumea
naturală. Această versiune socialistă a libertății posedă un
înțeles mai larg decît sensul său burghez și conține în
el mai mult din înțelesul autentic al cuvintului".
Autorul are în vedere că, pe parcursul așa-zisei re-
voluții intelectuale pe care o analizează, propaganda cul-
turii oficiale majoritare a țintit adeseori mai cu osebire
spre politica culturală a țărilor socialiste, înfățișată ca „un
monoteism totalitarist" din care orice critică ar fi exclusă,
și el combate această poziție arătînd că, în chip firesc
„concepția matură despre libertate, intr-un cuvint, nu în-
seamnă să se accepte totul fără simț critic, dimpotrivă,
intr-o mare măsură critica este acceptabilă și de dorit.
Dar, alături de critica făcută, scriitorul trebuie să-și impună
un simț al importanței marilor transformări care au loc
în epoca construcției socialiste". Iar pentru a pune punctul
pe i, teoreticianul american opinează că atunci „cînd liber-
tatea socialistă este prezentată în acest fel, riscăm să ni
se spună că dacă insistăm asupra principiului după care
critica trebuie pusă într-un anumit context, deschidem ca-
lea spre represiunea totalitară. Răspunsul cel mai impor-
tant pe care-l putem da pentru a liniști aceste temeri,
este să arătăm în mod clar că construirea socialismului
are loc intr-o situație in care organizația politică condu-
cătoare deține răspunderea nu numai de a trasa calea de
urmat, ci și de a construi pavezele necesare împotriva în-
călcării principiului centralismului democratic, că această
organizație este formată din bărbați și femei bine înrădă-
cinați in concepțiile despre lume ale marxismului, identi-
ficați cu clasa care este mai mult decît oricare alta răs-
punzătoare de schimbarea revoluționară și angajată de a
duce la bun sfîrșit ceea ce ei consideră a fi cea mai uriașă
transformare din istorie. Aceasta reprezintă cea mai bună
garanție ce se poate da împotriva încălcării principiului
libertății socialiste".
Trăind și noi această experiență, cu specificul creator
și de viață al națiunii noastre socialiste, pentru noi uma-
nismul socialist reprezintă un stadiu cognitiv și activ în
care problema eliberării și demnității omului se pune nu
numai abstract, dar și in concret; se au in vedere nu nu-
mai năzuințele dar și mijloacele istorice de trecere din
imperiul necesității in imperiul libertății.
Scnam cindva că in gindirea noastră politică și este-
tică au existat prea puține cazuri de critici literare, sau
ale unor opere și tendințe artistice, care să pornească de
la criteriul apartenenței artistului creator, la o generație
sau alta. De asemenea, au fost rarisime cazurile unor po-
ziții intelectuale despărțite de realitate, sectare, mic-bur-
gheze.
Dimpotrivă, literatura, teatrul și filmul politic, în în-
țelesul lor artistic superior, au stat sub semnul fertilității.
Alături de marele număr de debutanți înregistrat în vre-
mea din urmă, aproape toți scriitorii și artiștii noștri con-
sacrați, au dat, după Congresul al X-lea al P.C.R., măsura
liberei desăvirșiri a talentului lor. E caracteristică, în ace-
lași timp, pentru climatul creat dezvoltării artelor în România,
continuitatea pe care acesta a asigurat-o cu tradiția, cultă
și populară, eliminind unele atitudini de subestimare a
tezaurului nostru clasic.
Un înțeles activ și modem a fost dat și relațiilor cul-
turale cu străinătatea, importului și exportului de valori
și informații artistice, pe temeiul convingerii că nu există
monopolism valoric și că cultura universală este suma cul-
turilor naționale.
In acest mediu spiritual superior, crescut în ambianța
politicii culturale românești, unde nu e vorba de vreo
„contracultură" iscată din „conflictul între generații", în-
țelegem că este vorba de un fel nou de cultură militantă,
deschisă față de realitatea internă și internațională, care
să joace un rol activ în dezvoltarea individului ca om so-
cialist, ca personalitate umanistă cu conștiința unei misiuni
asumate, în procesul de făurire a unei lumi noi.
In întimpinarea Conferinței naționale a scriitorilor din
țara noastră, atunci cînd vom dezbate problemele actuale
ale literaturii române, avem datoria să facem și citeva cu-
venite distincții în ce privește situarea pozițiilor noastre,
ca scriitori umanist-socialiști, în sfera terminologiilor care
circulă în literatura contemporană din alte țări, despre
ideologia noastră și cîteodată chiar despre unii dintre noi.
Mihnea GHEORGHIU
Convorbiri literare 9
Amprenta personală, subiectivitatea chiar,
conferă genului memorialistic, în anu-
mite cazuri, un mai mare interes decît
o relatare rece, de aspect obiectiv. Te
aștep{i la revelații. Din motive de susceptibi-
litate, unii lasă ca memoriile lor să apară
postum, cînd personajele vizate vor fi dispă-
rut. Sînt posibile, în linii mari, două tendințe,
una mergînd spre idealizare și mit, alta dînd
curs resentimentelor. Goethe observa exact
dilema memorialistului, care vorbind despre
sine, pendulează între lirism și adevăr ; evocat
dintr-o anumită perspectivă, trecutul devine
sursă de „poezie", de unde un titlu semnifica-
tiv : Dichtung und Wahrheit. Ca să-și probeze
sinceritatea, Rousseau se autoprezenta, în con-
fesiunile sale, în situații defavorabile. Dar de
unde începe adevărul și unde se încheie sin-
ceritatea ? Existența unei personalități e, pe
de altă parte, o succesiune continuă de reac-
ții întrerupte, disparate, dacă nu contradicto-
rii, și a scoate din fragmentarism anumite
constante, se dovedește un lucru dificil. Care
e unitatea de caracter la cineva, în aparență
consecvent cu sine, în realitate nu lipsit de
zig-zag-uri, de-a lungul mai multor decenii ?
Una e tehnica însemnărilor zilnice, a jurna-
lului, scris „în căldură", ca justificare etică în
cutare problemă de conștiință sau ca reacție
imediată (Titu Maiorescu, N. lorga) și	alta
călătoria interioară la distanță de ani,	cînd
faptele s-au cristalizat în timp. Dramele vechi,
în acest din urmă caz, neutralizate sau relati-
vizate prin comparație cu altele, stimulează
cunoașterea de sine ; retrospectiva se transfor-
mă într-un act de redimensionare a unui destin
acum cunoscut. Ești posesorul unei experiențe
și urmărești, dincolo de ambiguitățile cuvinte-
lor, un adevăr cu aer de generalitate.
In practică, e riscant să atribuim memorii-
lor valoarea de document. Pentru aceasta, ar
trebui să li se pretindă — condiție fundamen-
tală — autenticitatea absolută, expunerea ade-
vărului nud. E. Lovinescu vrea să se explice,
să justifice, să impună, îneît autobiografia,
voalată, se convertește într-un amplu pro-do-
mo, Nervozitatea devine, în mod curent, mali-
ție sau ironie. Publicate între anii 1930 și
1941, la maturitate, cele patru volume de
Memorii (ultimul cu titlul Aqua-forte, înche-
ie, provizoriu, un panoramic ce urma să fie
rotunjit într-un al cincilea volum. Zeci de
profiluri, începînd de la 1900, profesori de la
„Liceul Internat" din Iași, figuri din „ambianța
universitară", la București și Paris (contac-
tele cu Faguet ; „doctoratul meu"), relațiile cu
diverși scriitori dinainte de război, „portrete
și scene din viața literară" postbelică (în spe-
cial climatul de la Sburătorul), se succed, în
reconstituiri „pe bază de anecdotism psiholo-
gic și de portretistică morală ; în linii mari,
metoda din mai vechile figurine nu implică
modificări radicale, totuși pe parcurs, auto-
rul a simțit nevoia unor precizări. Lovinescu
este primul memorialist român care, ca autor,
teoretizează inteligent despre problemele ge-
nului. „Purificarea prin despersonalizare", iată
direcția preconizată; un transfer programatic
de la tensiunea în conștiință, la trăsături „mai
stinse", estompate, „mai amorțite prin stilizare,
„semnificația sa psihologică (I, p. 10). Deci nu
strămutînd interesul brut al faptelor în pla-
nul unui interes exclusiv psihologic și în ca-
drul unei portretistice morale oarecum gene-
ralizată, dar nu și abstractizată" (I, pp. 10,
12). Portretistică în sens complex, întrunind,
„sub o formă viabilă, fuziunea observației tă-
ioase cu rezerva expresiei cruțătoare și nuan-
țate" (II, p. 41).
Memorialiștii din secolul trecut, inclusiv me-
morialiștii „Junimii", erau preocupați de fapte,
la modul pozitivist, făcînd cu precădere operă
de înregistrare. Atent la elementul informa-
tiv, Lovinescu întîrzie cu voluptate la aspec-
tele plastice, concrete, destinate să recompună
o ambianță, dar, în același timp, de observat
interesul pentru anecdotă, aceasta putînd fi
ridicată la o semnificație apreciabilă prin
„semnificația sa psihologică" (I, p. 10). Deci nu
anecdotă în sine, ci semnificație, iată dezide-
ratul, scopul fiind orientarea către un anu-
mit tip de portret. Apăsarea insistentă, pen-
tru efecte scenice, pe note de caracter rele-
vante, demonstrează la memorialist mai de-
grabă gust pentru șarjă decît dorința pătrun-
derii psihologice. Moralist amar, criticul își ia
toate precauțiile să apară în fața posterității
sub masca unui ironist detașat, sau chiar a
unui observator clasic, obișnuit să cultive se-
renitatea. Resemnarea, întîlnită frecvent și în
corespondență, e negreșit sinceră. Dar în ce
măsură, creionînd portrete contemporane me-
morialistul este realmente drept ? Nu putem
ști. Fixînd pentru posteritate figuri și scene
de la „Sburătorul", Lovinescu nu se poate
obiectiva. Tonul de pledoarie pentru „sbură-
Recitind memoriile lui E. Lovinescu
torism" transpare în accent, în paranteze pole-
mice, deși criticul detestă spiritul partizan.
Nici un alt critic (cu excepția lui Maiorescu) și
nici un alt cerc literar nu sînt menajate.
Cît timp reconstituirile de cadru se bazează
pe anecdotă, memorialistica lovinesciană pare
a se situa în brazda unui G. Panu ; în orice
caz, exemplul memorialiștilor „Junimii" a
constituit un impuls ; după amintirile privi-
toare la „Junimea" nici o altă grupare lite-
rară de oarecare importanță, cu excepția ace-
leia de la „Sburătorul", n-a avut însă un
memorialist de prestigiul și, în același timp,
de talentul lui Lovinescu, unul din reprezen-
tanții de prima mărime ai genului. Reflecțiile
despre oameni, prin mijlocirea celor evocați,
nu tind, ca la Vianu, spre generalizare ; tem-
perament solitar, înfrîngîndu-și cu greu triste-
țea, sceptic în genere, Lovinescu se confrunta
cu fiecare individ în parte ; față de aceia
care, ca lorga și Pîrvan, au ajuns rapid, aju-
tați de împrejurări, în fruntea tuturor, me-
morialistul abia își ascunde orgoliul rănit; în-
frînților din categoria lui Șt. O. losif le e
rezervată o compasiune francă.
Incontestabil, Lovinescu știe să stoarcă din
anecdotă semnificațiile cu ecou psihologic-etic ;
acestora le dă utilizare unde nu te așteptai, pig-
mentînd cu umor expunerea; anecdota devine
o dată apolog, altădată caricatură. Tehnica
plastică a colajului atinge în savurosul capitol
despre N. lorga (de fapt, capitol despre ambian-
ța universitară antebelică) o certă virtuozitate.
Deși dotat cu o „memorie prodigioasă'1, savan-
tul e un fantezist, care, încălzit, ignoră docu-
mentele : „un romantic al istoriei" iar în „cri-
tica faptelor și a oamenilor un impresionist".
Comparat cu Maiorescu, unul e „un arhitect so-
lid, celălalt un poet romantic" ; istoricul voia
să repete, în condiții social-politice schimbate,
lupta lui Maiorescu împotriva „formelor fără
fond". Ca orator, lorga, impresionează fără re-
zerve : la catedră el e un „animator", un artist,
dominîndu-și auditoriul printr-un dramatism
ce „nu venea din acțiunea sa oratorică", din
exterior, ci „dinăuntru . Nu vorbea „un singur
om", ci doi, trei, catedra devenea o mică sce-
nă, pe care se juca un „guignol", uneori naiv,
totdeauna însă viu și interesant". In pagina
scrisă, același tumult liric : „informația parazi-
tară se răsfață trufaș, fără procedeul elimină-
rii metodice, ci cu o risipă de fișe scăpată din-
tr-o vastă bibliotecă, pe o rază de lună, într-o
noapte de Walpurgis". Lovinescu însuși, conta-
minat, aprins, deși pornind de la date verifi-
cate, le topește în cuptorul imaginației, dînd
despre lorga pagini de cea mai bună literatură.
Pagina de început, în care „se prăbușeau Toci-
lescu, Urechia, Xenopol și chiar Hasdeu", mo-
mentul în care „se despica pămîntul", lăsînd să
apară triumfător N. lorga, e magistrală și,
fără îndoială, i-a servit ca model lui Călinescu
în portretul consacrat istoricului. Similitudinile
sînt evidente. Pentru încheiere ni se rezervă o
anecdotă cu un ziarist vienez ; după care, în
vreo douăzeci de linii, destinul lui lorga, vio-
lent contradictoriu, formează obiectul unei sin-
teze de o fină ironie. Antipatia, constantă, re-
vine la suprafață în referințele despre lorga,
risipite prin alte capitole. O dată ni se repro-
duce, malițios, un dialog cu „tînărul apostol",
întîJnit în bîlciul de la Fălticeni, înconjurat de
( obieefiv /
admiratori ; altă dată fantoma istoricului, evo-
cată într-o conversație „pe sub vechile Procura-
ții ale Veneției", e prilej de nouă execuție.
Nici Pîrvan, „îmbrăcat în negru ca un pastor
protestant", nu e cruțat, cu toate că i se recu-
noaște știința. Din obediența lui Pîrvan, tînăr,
față de lorga, se trag concluzii defavorbile pen-
tru caracterul arheologului, nu lipsit altminteri,
de orgoliu. Lucid, memorialistul recunoaște, la
timp, că inaderența etică nu-i lasă „minimul de
simpatie, de care e nevoie pentru a fi jude-
cător util și imparțial". Reacțiile sînt defintive,
nete, imposibil de revizuit, iar Sadoveanu intră
și el în categoria celor neagreați. De prozator,
fost coleg de gimnaziu la Fălticeni, îl despart
trăsături temperamentale : „tăcerea nesociabilă",
„ermetică, definitivă, elementară", se confruntă
cu „rezerva timorată", cu „viața claustrată și
supravegheată", în esență cu scepticismul cri-
ticului față de orice „inițiativă de evadare".
Memorialistul este, în totul un om de ele-
vată ținută intelectuală, care-și revendică de
la latini interesul pentru expresia clară „linia-
ră, geometrică, arhitecturală", iar de la „rasa"
sa de moldoveni un anumit echilibru. Spirit
de tip clasic, receptiv la noutate, cărturarul
care a acoperit cu scrisul său „un vagon de
hîrtie", care nu s-a încovoiat în fața „miniștri-
lor" ce frecventau „Sburătorul", stoic în fond,
a căutat, patruzeci de ani în șir, ca loc de re-
generare, ambianța copilăriei de la Fălticeni.
Distanțat sufletește de Sadoveanu, la Lovinescu
vibrează, în intimitate, o coardă lirică sadove-
niană. In finalul celui de al doilea volum se
aud, parcă, ecouri din încheierea la Neamul
Șoimăreștilor: „Cititorii vor fi înțeles că în
cadrele psihologiei din urmă intră și autorul
acestor Memorii : după lungul și destul de fră-
mîntatul periplu al unei jumătăți de veac în-
chinat exclusiv literaturii, a fost bucuros să-1
refacă, abia acum trăindu-1, în paginile acestor
două volume, scrise pe-ndelete, între brazii
casei natale...“.
Const. CIOPRAGA
eseu
REVISTE
LUP1A DL CLASĂ, 1/1972
în numărul 1/1972 al revistei Lup-
ta de clasă, alături de contribuțiile
de înaltă ținută ideologică și poli-
tică aduse prin studiile semnate de
Manea Mănescu („Societatea socia-
listă multilateral dezvoltată, etapă
nouă a revoluției economico-sociale'),
Gheorghe Gaston Marin („Prețurile
în ansamblul mecanismului de con-
ducere a economiei"), Ion Șerbănescu
(„Contradicțiile și rolul lor în dina-
mica dezvoltării societății socialiste"),
remarcăm, din sectorul dedicat pro-
blemelor ideologice ale culturii și
invățămîntului, articolul conf. univ.
Cornel Pacoste, „Activitatea ideolo-
gică și politică-educativă, compo-
nentă a vieții universitare". Con-
ceput în lumina obiectivelor tra-
sate de Congresul al X-lea, precum
și în spiritul documentelor de par-
tid din iulie 1971 și al Expunerii
tovarășului Nicolae Ceaușescu la
plenara C. C. al P.C.R. din 3—5
noiembrie 1971, articolul reliefează
necesitatea „relevării esenței sociale
a creației literare și artistice, a
sublinierii conexiunilor artă-morală,
artă-ideologie, artă-politică etc". De
asemenea, semnatarul atrage atenția
asupra obligativității unei „atitudini
ideologice militante" în toate do-
meniile procesului didactic.
LUCEAFĂRUL, 5/1972
Numărul 5 al săptămînalului Lu-
ceafărul, la a cărui conducere se
află acum poetul de elevată intelec-
tualitate Virgil Teodorescu, poartă
amprenta sobrietății și a densității
ideatice. Editorialul Vocația unită-
ții, semnat de Grigore Hagiu este
un elogiu adus solidarității morale
a poporului nostru. Edgar Papu se
ocupă de fenomentul publicistic al
„meselor rotunde", ce ia tot mai
multă amploare în virtutea intere-
sului suscitat de această modalitate
vie a dialogului. Cu eleganță diso-
ciativă, Al. Paleologu propune un
răspuns la întrebarea „are curajul
ca atare o valoare artistică ? Dar
mai întîi, ce se înțelege prin cu-
raj ?" Ilie Constantin susține cu
competență și entuziast scepticism
axiologic cronica literară. Mircea
Martin își continuă ciclul de eseuri
dedicat „psihologiei generației". Spi-
rituală și înțepătoare rubrica sus-
ținută de Ion Băieșu, „Teatru". Ul-
tima pagină ne oferă o traducere,
datorată lui G. Gafița, din John
Steinbeck. „Luceafărul", ca să spu-
nem astfel, are o austeră strălucire.
Curmare din pag. 1)
cunoștință care începe din copilă-
rie, cînd poeziile, comediile și cîn-
tecelele sale comice au făcut par-
te din primele mele lecturi. In
Iași, treceam de-atîtea ori pe lingă
casa lui, de pe strada care încă de
pe-atunci îi purta numele, o casă
cu o grădină nu prea mare, dar
romantic ornată cu statuete, havu-
zuri și boschete, de-a lungul unei
terase cu stilpi și flori, gard în
gard cu ograda bisericii Sfîntu Ilie,
pe deasupra căreia Alecsandri, copil,
asvîrlea pietre luîndu-se la între-
cere cu prietenul său Vasile Poro-
Permanența clasicului
jan, așa cum povestește el intr-o
scrisoare către Ion Ghica. Tatăl
meu cunoscuse pe Alecsandri la
Junimea. Povestea că, atunci cînd
intra Alecsandri, toți, cu Maiores-
cu și lacob Negruzzi în frunte, se
ridicau, îl întîmpinau cu un afec-
tuos respect și făceau cerc împre-
jurul lui. După ce Alecsandri rostea
cîteva fraze în românește, ruga pe
ceilalți să continuie cu el conver-
sația în franțuzește, pentru că, zi-
cea el: „Ii vine mai ușor". Ce lu-
cru într-adevăr curios! Alecsan-
dri care cunoștea și simțea mai bi-
ne decît oricine poezia populară, el
care avea în chip adine simțul ne-
vătămat al limbii și scria o româ-
nească sănătoasă, de nimic strica-
tă, pe care atîția dintre cei de as-
tăzi ar trebui să o scrie, nu în ce
privește lexicul ci în ce privește
spiritul și construcția, prefera, cînd
vorbea, limba franceză. Era, desigur,
o obișnuință căpătată încă de pe
vremea cînd învăța la un pension
francez din Iași și era și un obicei
al unei părți din societatea moldo-
venească a vremii. Admirabil este
însă faptul că în scris el nu era
deloc franțuzit, așa cum erau, mai
mult sau mai puțin, atîția scriitori
contemporani cu dînsul. Și acum, să
lăsăm calea atrăgătoare a digresiu-
nilor personale și să ne întoarcem
la subiect.
Opera lui Alecsandri stă la te-
melia literaturii noastre moderne și
contemporane. Fără el, edificiul li-
teraturii noastre moderne este de
negîndit. Cu aceasta, valoarea lite-
rar-istorică a operei sale este de
mult și bine fixată. Dar întrebarea
pe care o punem acum și aici este
alta. Ce rămîne, indiferent de situa-
rea sa în epocă, din Alecsandri ?
Alecsandri a inaugurat, alături de
Costache Negruzzi, proza artistică
românească. Cind recitesc Buche-
tiera de la Florența, Istoria unui
galbăn, Iașii în 1844, memoriile
de călătorie, amintirile sale din mi-
siunile diplomatice, prețuiesc și as-
tăzi, ca și acum cincizeci de ani,
fără nici o constringere de istorie
literară, construcția echilibrată, ar-
monia frazei, siguranța narațiunii
și acea calitate pe care francezii o
exprimă cu calificativul „attachant".
Excelentă proză atașantă este pro-
za lui Alecsandri, din care sînt is-
pitit să citez multe pasaje.
Cu instinct teatral și cu un meș-
teșug înnăscut dar și perfecționat,
după modelul unor autori comici
francezi, Alecsandri a dat citeva
comedii excelente. Interesul față de
aceste comedii este de două feluri.
In ele avem un tablou, nu prea vast,
desigur, dar foarte viu, al societății
românești orășenești dintre 1840 și
1865. Din Coana Chirița, din Iașii în
carnaval, din Piatra din casă și
din altele, precum și din scenetele
comice, aflăm o mulțime de amă-
nunte expresive cu privire la felul
de a vorbi, de a trăi, de a judeca,
al oamenilor de pe vremea aceea.
Aceste amănunte sînt rezultatul u-
nei observații sigure. Șfrichiul sati-
rei se face simțit de multe ori în
piesele lui Alecsandri, în comedii,
dar și în Sgîrcitul risipitor, piesă la
hotarul dintre comic și tragic, foar-
te interesantă și astăzi. înaintea lui
Caragiale, Alecsandri a descris cu
vigoare satirică aspecte ale preface-
rilor pe care le provoca, în socie-
tatea românească a vremii, intro-
ducerea, uneori în grabă și fără
măsură, a formelor civilizației occi-
dentale. Tribunescu, personaj din
Sgîrcitul risipitor, vorbește ca Rică
Venturiano al lui Caragiale, mai
exact Rică Venturiano, posterior cu
vreo douăzeci de ani lui Tribunescu,
vorbește în stilul acestuia.
Satira lui Alecsandri este fă-
cută cu voie bună, fără insistența
usturătoare a lui Caragiale. Amără-
ciunea prelungită și ciudoasă nu
stătea în firea lui Alecsandri. In-
dignarea sa lua întotdeauna o for-
mă domoală, fără sarcasm, fără vio-
lență.
Limba frumoasă distinge și poe-
mele dramatice ale lui Alecsandri.
El a dus la strălucire în literatura
noastră această specie literară.
Poezia lirică a lui Alecsandri
curge de-a dreptul de la izvor, de la
izvorul unei sensibilități vibrante
fără exces, mereu egală cu ea însăși,
cu o limpezime care nu exclude a-
dincimea. Sensibilitatea poetică a lui
Alecsandri se arată mai ales în
fața spectacolelor naturii. De aici,
atîtea agreabile priveliști în poezia
sa. In afară de firea lui, îl în-
demna pe Alecsandri să considere
natura mai ales ca un spectacol și
cultura lui franceză, unde sentimen-
tul frumuseții naturii predomină.
Acest sentiment al frumuseții natu-
rii își găsește la Alecsandri o ex-
presie perfectă în Pasteluri, care
sint de recitit și astăzi, cu o mare
satisfacție literară și care au fost
foarte bine traduse in franceză de
George Bengescu, în versuri cu ri-
me pline și colorate.
Alecsandri știa să facă versuri. O
calitate astăzi rară. Avea o fluență
fără ușurătate, avea simțul ritmului
și gusta bucuria rimei. In versificația
românească, Alecsandri poate fi luat
oricînd ca model. In adolescența
mea, în ce privește meșteșugul ver-
sului, am învățat de la Alecsandri
mai mult decit de la Eminescu, care
și el a învățat mult de la Alecsandri.
Alecsandri a scos la iveală, cu
răsunet vast, frumusețea literară a
poeziei noastre populare. La aceas-
tă frumusețe literară știm acum că
el a contribuit uneori mult. Poeziile
populare culese și publicate de Ale-
csandri sînt populare dar sînt și ale
lui. Scoase din anonimat, ele îi a-
parțin ca o lucrare a lui.
Iată, cred, destule însușiri care pot
să determine permanența unui scrii-
tor și potrivirea sa cu gustul mai
multor epoci succesive. E drept că
tocmai acest gust, pe care l-am nu-
mit o dată gustul literar comun, este
greu de descoperit astăzi, măcar cu
aproximație. Dacă părerile subiec-
tive pe care le-am înșirat adineauri
ar fi — și nu văd de ce n-ar fi sau
n-ar deveni — ale marelui și simplu-
lui public cititor din țara noastră,
atunci permanența lui Alecsandri
față de acest public ar fi asigurată
și, mai cu seamă, pe deplin meri-
tată.
ROMÂNIA LITERARĂ, 6/1972
Un număr întru totul remarcabil,
din care, neputind cuprinde într-o
restrinsă notă spațiul celor 32 de
pagini bine echilibrate, semnalăm
doar : cele două „momente" de li-
rică a criticilor (Dumitru Micu și
Matei Călinescu, cu cîte un poem),
opinia ponderată a lui N. Manoles-
cu referitoare Ia „Cărțile cărora Ie
spunem nu", eseul lui Al. Săndu-
lescu despre „dialogul epistolar"
dintre aceste două spirite atît de
depărtate ca formație și structură,
și totuși atît de confraterne : Ibrăi-
leanu și Zarifopol, articolul lui Lu-
cian Raicu Imposibila reîntoarcere,
subtil fără sofisticare și demonstra-
tiv fără pedanterie consacrat
luî Marin Preda, articolul dc
atitudine al lui Al. Piru împotriva
„infirmărilor" Ia care e supus ro-
mancierul Călinescu, ș. a. Comuni-
cînd observația că rubrica „Meri-
diane" este cam prea mozaicală, nu
știrbim cu nimic impresia de certă
valoare pe care ne-a lăsat-o numă-
rul.
0 RUBRICĂ DENSĂ
susține Dumitru Ghișe în pagina
a doua a României literare. Cu
dezinvoltură și într-un spirit acce-
sibil, autorul ne propune interpre-
tări, sensuri ale unor chestiuni fi-
lozofice de cea mai înaltă speță.
Remarcabilă e tendința eseistului
de a păstra chiar din cele mai
elevate sfere ale ideilor, legătura
cu realul imediat, cu viața așa cum
o știm , .
10 Convorhiri literare
( )
nsuși Coteanu pune maf pu-
Ițin accentul pe procesul de
unificare a limbii literare
românești din epoca ve-
che ; căci el scrie (p. 98) : .Fără a
subestima importanța acestui fac-
tor de ordin cultural, în care se
reflecta fără îndoială și o anumi-
tă superioriatate economică, fiind-
că altfel s-ar fi continuat opera
de traducere începută în secolul
al XVI-lea în Maramureș și nor-
dul Moldovei, el este totuși se-
cundar în raport cu dezvoltarea
politică mai rapidă care se petre-
ce în Muntenia de la începutul
secolului al XlX-lea pînă la Uni-
re". Dar aceasta este în contradic-
ție cu afirmația făcută de lingvis-
tul bucureștean ceva mai sus, la
aceeași pagină : „Dialectul muntean
se impune în primul rînd prin
numărul tipăriturilor". Dealtfel la
p. 49—50, Coteanu spune :
„Cu toate acestea, rolul dialec-
tului muntean nu a fost tot timpul
la fel de important, țel] a influ-
ențat mai evident limba scrisă in
secolul al XVI-lea și în secolul
al XlX-lea. De fiecare dată, lim-
ba literară a suferit cîte o munte-
nizare. în secolul al XVI-lea, ma-
nuscrisele maramureșene au in-
bazele dialectale ale limbii române literare (II)
trat cu particularitățile lor in ti-
pografia lui Coresi și au ieșit cu
înfățișare muntenească ; în seco-
lul al XlX-lea muntenizarea este
și mai vizibilă căci apare în pre-
să, in studii cu caracter de popu-
larizare științifică, în traduceri,
în literatura originală, în documen-
tele oficiale etc.
între prima și a doua munteni-
zare nu s-a produs o transfor-
mare radicală, dar prin secolul al
XVII-lea influența muntenească
scade într-o oarecare măsură”.
în aceste rinduri Coteanu a re-
luat în fond ideia exprimată de
Philippide în Principii de istoria
limbii. Iași, 1894, p. 9 ; căci acest
învățat nu era acolo prea ferm
in expunerea teoriei dialectelor
literare, vorbind în același timp de
preponderența în secolul al XVI-
lea a dialectului muntean și de
preponderența in secolele urmă-
toare a dialectului moldovean.
Deși învățatul ieșean admitea că
limba comună (limba literară uni-
tară) se fixează abia spre sfîrși-
tul secolului al XlX-lea, el admi-
tea totuși că fixarea limbii lite-
rare începe cu tipăriturile lui Co-
resi și mai ales cu tipăriturile din
secolul al XVII-lea. Părerea noas-
tră este însă că influența munte-
nească nu scade în secolul al
XVII-lea, ci că ea nu s-a manifes-
tat pînă atunci deloc ; căci tex-
tele care se scriu atunci in Mol-
dova prezintă în genere limba tex-
telor moldovenești din secolul al
XVI-lea, doar cu unele moderni-
zări fonetice și lexicale. Iar in
secolul ai XVI-lea n-a avut loc
nici o muntenizare a limbii lite-
rare românești, ci numai adaptarea
textelor religioase rotacizante, și
trebuie să adăugăm : și din Ar-
dealul dintre Alba lulia. Miercu-
"•a Ciucului și Munții Rodnei -
la dialectul literar muntenesc care
exista de dinainte de Coresi (cf.
texf’le muntene anterioare. (între
care, scrisoarea lui Neacșu din
Tîrgoviște către judele Brașovului).
Dar, în același secol, textele ro-
tacizante mseseră adaptate și Ia
dialectul oănățean și moldovenesc,
: am am arătat în Problemele ca
pitale, p. 94—96, 115. și 120—121 ;
și ele fuseseră adaptate mai înain-
te, și la dialectul ardelean propriu-
zis (dintre Alba lulia și Dej pe dc
o parte și Vatra Dornei — Ghi-
meș pe de alta, care, deși foarte
asemănător cu cel rotacizam, avea
totuși unele particularități proprii.
Despre o muntenizare a limbii li-
terare s-ar fi putut vorbi, dacă
s-ar fi muntenizat limba din alte
regiuni ale teritoriului daco-roman
decît Muntenia, Oltenia si Ardea-
lul de sud. Dar așa ceva n-a avut
atunci loc ; și n-a avut loc nici
in secolu' al XVII-lea. Cum am
arătat în Problemele capitale, p.
111—112, limba scrisă la bălgrad
in secolul XVII-lea este deosebi
tă de cea a lui Coresi ; e aproape
ca și cea scrisă de Varlaam. Nu
înțeleg cum poate spune Coteanu
că la Bălgrad se scria atunci ca
in Muntenia. Este drept că această
afirmație a fost făcută și de Gas-
ter, Chrestomathie română, I, p.
XCIV, și XCVI, și de I. Șiadbei, Re
vista filologică, I 1972, p. 278 ; dar
în lucrarea mea citată atrăgeam
atenția asupra faptului că acești
cercetători greșeau. Faptul că în
Noul Testament al lui Simion
Ștefan, de la Bălgrad, apare și
fonetismul piine, alături de pine,
fapt pe care de altfel Coteanu
nu-1 invocă, se poate explica prin
apariția lui pîine în graiurile po-
porului din Crișana de sud și
părțile vecine ale Ardealului, in-
trucît fenomenul apare în multe
• texte scrise în secolul al XVI-lea
și al XVII-lea în aceste regiuni.
Numai în secolul al XVlII-lea se
produce în Ardeal și Moldova o
parțială muntenizare fonetică a
limbii literare ; dar spre sfîrșitul
secolului, Moldova revine la for-
mele dialectului literar moldove-
nesc ; iar limba Ardealului pre-
zintă numai unele fonetisme carac-
teristice dialectului literar munte-
nesc : lexicul și sintaxa sînt ardele-
nești, crișene (vezi ibid., p. 94 șil28 —
133). Dacă astfel stau lucrurile, nu
este firesc să se admită că româna
literară a avut pînă în secolul al
XlX-lea mai multe forme, mai
multe variante, în funcție de dia-
lectul popular pe raza căruia ea
se scria ?
Gh. IVĂNESCU
sămănătorismul
Față de alte contribuții mai noi asupra sămănătoris-
mului, cartea lui Z. Ornea — apărută recent la Edi-
tura „Minerva" într-o nouă ediție, revăzută și adău-
gită — are meritul de a adinei unele aspecte, îndeo-
I sebi de ordin sociologic-cultural și politic, importante in
înțelegerea genezei și evoluției acestui curent care, spre
deosebire de altele din istoria culturii noastre, sub raport
ideatic, doctrinar, nu avansa totuși puncte de vedere noi.
Și cu toate acestea ivirea și impunerea sa la un moment
dat atît de pronunțată își are cauze profunde, reperabile în
climatul spiritual al acelei epoci, în înseși realitățile istori-
ce, politice și sociale ale vremii, dominată de două mari
procese, pe drept cuvînt socotite esențiale pentru evoluția
României moderne: unificarea politică a țării și desăvir-
șirea revoluției burghezo-democratice prin reforma agrară
și votul universal. Z. Ornea nu omite faptul că în viziu-
nea sămănătoristă aceste două probleme — națională și
țărănească — apar deformate, prima prin exces naționalist,
cealaltă prin convertirea socialului într-o formulă cultu-
rală. Dar tocmai pentru că a fost expresia la un moment
dat a acestui climat al societății românești din acea vre-
me, sămănătorismul s-a impus un timp în defavoarea altor
curente, a simbolismului bunăoară. Observînd cu perti-
nență că chiar atunci cind sămănătorismul agoniza ireme-
diabil, fiind ținta unor vehemente atacuri, locul său e
ocupat nu de simbolism, ci de poporanism, Z. Ornea relie-
fează convingător adevărul că „epoca, prin preocupările ei
►	* majore, a selectat între simbolism, romantism postemines-
ctan și motivele sămănătoriste pe acestea din urmă", care,
la rîndul lor vor ceda locul, ulterior, celor simboliste și
altor orientări. Spre deosebire însă de acestea, în cazul
sămănătorismului aspectele sociale și îndeosebi cele de po-
litică culturală nu sînt doar vag implicate ci au un rol
deosebit. Z. Ornea le abordează dintr-o perspectivă mar-
xistă în cîteva substanțiale capitole ale cărții.
A defini sămănătorismul ca un curent de structură so-
ciologică romantică sau ca unul cultural — iată două mo-
duri distincte de a surprinde fațete ale aceleiași realități.
In fond aceste definiții nu se exclud ci se completează una
pe alta, punînd mai clar în lumină alcătuirea compozită
a obiectului. In orice caz nu i se poate reproșa autorului
a nu le fi sesizat și relevat pe parcursul lucrării. Analizind
sămănătorismul ca un curent de structură sociologică ro-
mantică autorul arată că sub acest aspect optica sa nu
era nouă nici în epocă și nici in istoria gindirii noastre
sociologice, regăsind-o într-o formă sau alta în fazele pre-
junimiste, la junimism și poporanism și, mai tirziu, la
unele curente din perioada interbelică, avînd comun cu
acestea atitudinea ostilă față de formele capitaliste și con-
vingerea că țara trebuie să-și mențină și să-și dezvolte
profilul agrar. Deși in cadrul sămănătorismului nu se
poate distinge o perfectă coeziune de vederi in acest sens,
asemenea convingeri in posibilitatea menținerii vechilor
structuri sociale Ia adăpost de orice prefaceri capitaliste,
considerate pernicioase, exprimau neîndoielnic precise și
discordante interese de clasă (ale moșierimii și ale micilor
producători îndeosebi, din mediul rural) fiind potrivnice
mersului înainte, desfășurării unui proces istoric și social
inevitabil și ireversibil.
Apărut într-un context social frămintat, dominat de
două probleme vitale, sămănătorismul, îndeosebi prin cî-
țiva din reprezentanții săi autorizați — dintre care se de-
tașează, ca un tribun, puternica personalitate a Iui Nicolae
lorga, cu atît de frecventele și răsunătoarele sale luări de
atitudine — a jucat, fără îndoială, un anume rol pe plan
politic. Z. Ornea tratează intr-un intreg capitol acest as-
pect, cituși de puțin secundar, interesant prin curioasa
metamorfoză pe care o prezintă. „Dintru începuturi — re-
marcă autorul — sămănătorismul se afirmă ca o orientare
culturală", precizînd că în cazul acestui curent „toate con-
vingerile, de ordin politic, se convertesc in dimensiunea
culturală". Ca de altminteri, intr-un mod mult exagerat,
și cele de natură socială. Aceasta însă tocmai in scopul
eludării socialului, a ceea ce inlăuntrul său constituia o
evidentă realitate : existența contradicțiilor dintre clase și
pături sociale. Rezultatul va fi promovarea unui naționa-
lism îngust și xenofob. în preocuparea față de chestiunea
țărănească soluțiile întrezărite se dovedesc ineficiente, li-
mitindu-se doar la simpla răspîndire a culturii în mase,
fără a se milita pentru acele mijloace sociale care să facă
posibilă accederea maselor la cultură.
Această escamotare a socialului devine programatică,
comportînd avataruri tot mai falsificatoare in peisajul de-
seori atît de tern și rudimentar al literaturii sămănătoriste
unde deobicei se glosează idilic despre lumea satului sau,
cu accente exagerat paseiste, despre trecutul eroic, defor-
mîndu-se tradiția in tradiționalism îngust, iar specificul
național in naționalism și șovinism. Asemenea limite nu
pun firește în discuție valoarea operei unor repuțați scri-
itori care au debutat sau au colaborat Ia „Sămănătorur
sau la revistele de orientare sămănătoristă. Ele se vădesc
cu precădere in producțiile terne, desuet teziste ale unor
autori minori, înregistrați ca atare în istoria literară. Con-
secințele acestor limite le resimt insă și o serie de scrieri
ale unor poeți și prozatori talentați, prestigioși mai tîr-
ziu, — ele constituind de fapt partea cea mai puțin re-
zistentă a creației lor, in anumite cazuri organic dezvol-
tată ulterior, eliberată de canoanele și închistările sămă-
nătoriste. Dacă ivirea sămănătorismului se dovedește legi-
timă, explicabilă istoricește ținind seama de condițiile so-
ciale, politice ale timpului, de atmosfera spirituală a
epocii, in domeniul vieții literare ce traversa atunci o pe-
rioadă amorfă acțiunea sa nu semnifică un reviriment, un
impuls înnoitor, ci mai degrabă prelungirea crizei. De
aceea este exagerat a atribui un „mare merit" în acest sens
curentului sămănătorist. Z. Ornea își atenuează de altfel,
această afirmație atunci cînd analizează prezența sămănă-
torismului in literatură, relevîndu-i — o dată cu inventa-
rierea și exemplificarea (cam sumară, fugitivă) a reperto-
riului tematic și a motivelor caracteristice — serioasele
limite și deficiențe, decurgind în esență dintr-o flagrantă
desconsiderare a esteticului, dintr-o absolutizare a factori-
lor etici, etnici și culturali, din imaginarea în totală con-
tradicție cu realitatea, a unui sat „arhetip", decorativ, îm-
pietrit în structurile sale, ferit de orice antagonisme de
clasă, opus orașului.
Autorul operează distincții judicioase atunci cînd sesi-
zează deosebirea fundamentală între obiectivele progresiste,
armonizate-cu spiritul vremii ale „Daciei literare" în di-
reacția cunoașterii și sprijinirii tradiției și tradiționalismului
sămănătorist „formă de regres deopotrivă în ordinea poli-
tico-morală ca și in cea estetică". Dar și în epocă, pe linia
tradiției și a specificului național, ideile sămănătoriste se
deosebeau dc acelea ale altor curente, unele tot de orien-
tare sociologico-culturală. Acest aspect e reliefat în capi-
tolul final al lucrării unde analizind reacția antisămănă-
toristă, autorul observă că deși atacurile împotriva miș-
cării au fost purtate de „Viața românească" de pe ace-
leași poziții estetice, uneori și sociologice, cîștigul de cauză
pe care-1 obține poporanismul în confruntarea cu sămă-
nătorismul a fost cu putință tocmai datorită convingerilor
sale democratice și aprecierii realiste a conceptului despre
specificul național in literatură și artă. La capătul acestei
documen ate și laborioase investigații asupra sămănătoris-
mului, întreprinsă cu suplețe și rigoare științifică, cu un
vădit discernămint ideologic și estetic, concluzia pe care o
desprinde autorul traduce cu elocvență destinul acestui cu-
rent care „ca formulă exclusivistă (...) a sucombat în me-
diocritate, îngăduit fiind apoi numai în publicații ce-și
creaseră un ideal din inactualitate și agonie. Idealurile și
simțămintele acelei epoci nu s-au spulberat însă în neant,
fiind reanimate și revitalizate după război în creații de
aleasă condiție estetică".
Adrian ANGHELESCU
Doina Maria Doru, București —
Un susur pur de talent răzbate din
cei numai 16 ani ai tăi. „Dimineață
trecută spre-amiaza de miere", „ve-
ghea din preajma cuvintului" sînt
versuri frumoase din poezii încă in-
certe (de altfel ne-ai încredințat nu-
mai trei, neiertat de puțin), dar ver-
suri care fac cinste atît de tinerei
tale voci. Bineînțeles, mai trimi-
te-ne.
Gh. Movilă, Comănești — N-avem
nuvela dv. Retrimiteți-o și-o să stăm
de vorbă.
Ovidiu Braniște, Vinători — Nu
ne numim cum credeți, ci Optimist
și ne numim Optimist tocmai pen-
tru că, practicînd mizantropia, am
văzut că dracu’ nu-i chiar așa de
negru pe cît sînt... dar nu asta con-
tează, ci versurile dv., care-ș peste
nivelul onorabil și un pic sub cel
publicabil. Spălați-le de lucruri fu-
mate și afumate, ca „vis de dra-
goste", „suflet curat", de scîrțiituri
ca „dumnezeul ei de cifră-n barbă",
„calcarizată de un sentiment străin"
și o să fie bine. Mai așteptăm.
Ion N. Voiculescu, Pitești — Scri-
soarea dumneavoastră ne-a mișcat.
chit că ici-colo e cam prea-prea.
Articolul trimis e bun, știți să ur-
măriți o idee, argumentele cad bine,
exemplele sînt corect incrustate.
Lepădați totuși sintagmele zbîrnîin-
de gen „reciprocitate infiltrativă",
„iradieri superspațiale"; și încă ce-
va : ușa pe care o deschideți e de-
mult deschisă.
L. Marinni, Craiova — E multă
agitație în capul dv., poezia și ne-
poezia se-nvolbură acolo într-un văl-
mășag, ca să zicem așa : inextrica-
bil. Separați griul de neghină, lim-
peziți-vă, apoi citiți această strofă
de 100 de ori: „Se pare cum că alte
valuri/ Cobor mereu pe-același vad,/
Se pare cum că-i altă toamnă,/ Ci-n
veci aceleași frunze cad“ și încer-
cați să simțiți de ce dumnezeu e
atît de frumoasă.
G. Ursu, Brașov — Povestea cu
veverița e toată numai melancolie,
dar nu înțelegem la ce vă mai poa-
te folosi acum... Mai suna-vei dulce
corn... Pentru mine vreodată ?
V. Rusu, T. Severin ■— Nu publi-
căm recenzii, chiar dacă „cea de-a
patra carte a prozatorului I.. Cer-
neț invită la fundamentale reeva-
luări". încolo, recenzia chiar rea
nu e.
Corneliu Georgescu, Iași — Ai 17
ani și multe gafe-ntr-o singură poe-
zioară. Să mai curgă niște apă pe
Dunăre — și cine știe ?
HAMLET
Ascuhă-mă, tu, Hamlet - mistificată umbră,
tu, un ecou in care ades m-am înecat
ca-n ceața ce-nconjoară palatul, ceața sumbră
din care amintirea s-a repurificat -
nu-mi mai găsi frămintul in gindurile tale,
nu-mi mai aprinde jarul de mult mocnit sub zări,
și resfirindu-ți mina cu degetele pale,
nu-mi arăta cangrena acelor intimplări I
Departe-i nordu-n care zăluda tragedie
și-a consumat feștila, topită strop cu strop,
chiar dacă-n veacuri umbra-i se-ntinde și-ntirzie,
de mult s-au șters pe cale copitele-n galop ...
La noi, sînt zări înalte și ceața cit Carpații,
la noi e-o doină rîul - și cîte rîuri sint I -
vibrindă întrebarea cuprinde-n vreme spații :
„Cît vom mai fi?“ - Vezi bine: cît va mai fi cuvînt!
Emanoil FLORENS
In memoriam Stephane Mallarme
Tăcere să rimeze cu clopotul prădat
de limba pendulindă s-au spinzurat destine
in pauze poemul de neant străfulgerat
primește anatema albastrului în vine
deschiderea florală e cel mai pur poem
in spaima de tăcere ne închinăm tăcerii
Cuvinlul e descintec cu semne de blestem
și-n aia Poemul află perfecțiunea sferei ...
S-P. O.
.V. R. Talentul ambilor este învederat. Aș-
teptăm amănunte despre Emanoil Florens și
descunspirarea lui S.-P. O.
Dinu Adam și Petre Vlad — Ceea ce faceți
este intr-adevăr poezie. Dacă ați debutat, a-
nunțați-ne; dacă nu, veți debuta la noi. Vă
vom publica în nr. viitor, cu cîte un grupaj.
OPTIMIST
Convorbiri literare 11
Heinrich Boli
S-a născut la 21.12.1917 în Kdln,
unde a făcut liceul și apoi a lucrat
ca ajutor de librar și ca mic func-
ționar. După terminarea războiului
a studiat cîteva semestre germanis-
tica la Kdln, unde trăiește ca scrii-
tor profesionist. Autor a numeroase
scrieri în proză ■— romane, poves-
tiri, piese radiofonice, dintre care
unele au fost traduse și în româ-
nește, Heinrich Boli este unul din-
IUBITA NENUMĂRATĂ
Mi-au dres picioarele și mi-au
dat o slujbă unde pol
să stau : număr oame-
nii care trec pe podul
cel nou. îi amuză să-și dove-
dească în cifre iscusința, se de-
lectează cu acest nimic fără sens
care e numărul, și toată ziua,
toată ziua gura mea mută merge
ca un mecanism de ceasornic, în-
grămădind cifră după cifră pentru
ca seara să le ofer triumful unui
număr. Fețele lor radiază cînd le
comunic rezultatul turei mele, cu
cît e mai mare numărul cu atît sînt
mai radioși, și au motiv să se culce
satisfăcuți, căci multe mii trec
zilnic pe podul cel nou...
Dar statistica lor nu e adevă-
rată. îmi pare rău, dar nu e ade-
vărată. Sînt un om necinstit, deși
mă pricep să dau o impresie de
bună credință.
In secret îmi face mare plăcere
să omit cîte un trecător, sau, dacă
mi se face milă să le dăruiesc
cîțiva în plus. Fericirea lor stă
in mîinile mele. Dacă sînt mînios,
dacă n-am ce fuma, le dau numai
cifra medie, uneori sub medie, și
dacă inima îmi tresaltă, dacă sînt
vesel, îmi las generozitatea să se
reverse într-un număr de cinci
cifre. Asta îi fericește atît! De
fiecare dată ei îmi smulg pur și
simplu rezultatul din mînă, și
ochii le strălucesc, și mă bat pe
umeri. Nici nu bănuiesc ei ! Și
apoi încep să înmulțească, să îm-
părțească, să calculeze procente,
habar n-am ce. Socotesc cîți au
trecut astăzi podul pe minut și
ciți vor fi trecut peste zece ani. Le
place viitorul al doilea, viitorul al
doilea este specialitatea lor, — și
totuși, îmi pare rău, toate astea
nu sînt adevărate. . .
Cînd trece pe pod iubita mea
mică — și trece de două ori pe
zi. — inima mi se oprește. Neo-
bositul tic-tac al inimii mele se
întrerupe pur și simplu cînd ea
cotește pe alee și dispare. Și pe
toți cei care trec în acest timp
nu-i mai număr. Aceste două mi-
nute îmi aparțin mie, mie singur,
și nu-i las să mi le ieie. Și la
fel, cînd către seară se întoarce
de la chioșcul de răcoritoare —
am aflat între timp că lucrează la
un chioșc de răcoritoare, — cînd
trece de partea cealaltă a trotuaru-
lui iar eu trebuie să număr, să
număr, atunci inima mi se oprește
iarăși, și reîncep să număr abia
ți e cei mai cunoscuti scriitori de
limba germană de după război.
Este deținătorul unor importante
distincții literare, printre care
„Premiul grupului 47" (1951), „Pre-
miul editorilor francezi pentru cel
mai bun roman străin" (1955), „Pre-
miul Veillon" (1960) etc. Anul tre-
cut a lest ales președinte al PEN-
clubului.
cînd ea nu se mai vede. Și
toți cei care au norocul să defileze
în aceste minute pe dinaintea ochi-
lor mei orbi, nu mai intră în veșni-
cia statisticii : bărbați-umbre și
femei-umbre, ființe de nimic, care
nu vor pătrunde in viitorul doi
al statisticii...
Este limpede c-o iubesc. Dar ea
nu știe nimic, și nici nu aș vrea
să afle. Ea nu trebuie să aibă
nici o idee în ce chip nemăsurat
răstoarnă toate calculele, și neștiu-
toare și nevinovată trebuie să in-
tre cu părul ei brun și picioa-
rele delicate în chioșcul de răco-
ritoare și desigur că primește
mult bacșiș. O iubesc. E cu totul
limpede că o iubesc.
De curînd m-au controlat. Cama-
radul care stă de partea cealaltă
și numără mașinile m-a prevenit
din timp, și am fost infernal de
atent. Am numărat ca un nebun,
un ceas de kilometraj n-ar putea
număra mai bine. Șeful statistician
însuși s-a postat la capătul celălalt
și mai tîrziu a comparat rezultatul
său pe o oră cu al meu. Aveam
numai cu o persoană mai puțin.
Iubita mea mică trecuse, și nicio-
dată în viață nu voi transpune acest
copil drăgălaș în viitorul al doilea,
această iubită mică a mea nu tre-
buie multiplicată și divizată și
prefăcută într-un nimic procentual.
Inima mi-a singerat că am fost
obligat să număr, fără a putea s-o
urmăresc cu privirea, și camara-
dului de vizavi care trebuia să nu-
mere mașinile, i-am fost foarte re-
cunoscător. Era vorba în fond de
existența mea.
Șeful statistician m-a bătut pe
umăr și mi-a spus că sînt bun.
de încredere și devotat.
«Unul pe oră omis", a spus, „nu
înseamnă mult. Oricum noi adău-
găm un anumit coeficient procen-
tual de uzură. Voi da dispoziție să
fiți trecut la vehiculele cu cai“.
Asta e firește un mare chilipir.
Vehicule cu cai înseamnă o primă-
vară. Vehicule cu cai sînt cel mult
douăzeci și cinci pe zi, și să lași
o dată la jumătate de oră să-ți
cadă în creier numărul următor,
asta e o primăvară !
Vehicule cu cai, ar fi minunat.
Intre patru și opt nu au voie să
treacă pe pod vehicule cu cai, și
aș putea s-o conduc o bucată de
drum spre casă, mica mea iubită
nenumărată...
Nu am	nimic	contra	animale-
lor,	ba dimpotrivă : le iu-
besc,	și-mi	face	plăcere,
seara, să mingii blana ciine-
lui	nostru,	în timp	ce țin	pisica in
sin. Imi place să mă uit la copii
cum hrănesc broasca țestoasă în
colțul odăii. Chiar și micuțul hipo-
potam pe care-l ținem în cada din
baie imi este foarte drag, și nici
iepurii de casă care aleargă în voie
prin locuința noastră n-au darul să
mă enerveze. Afară de asta m-am
OASPEȚI DE LA CARE NU ȘTII
LA CE SĂ TE AȘTEPȚI
obișnuit sa am seara cite un musa-
fir neașteptat : un pui de pasăre sau
un cline fără stăpin, căruia soția
mea i-a dat adăpost. Căci soția
mea e o femeie cumsecade, nu
alungă pe nimeni dinaintea ușii,
fie om sau animal, și încă de mult
copiii noștri au adăugat la rugăciu-
nea de seară formula : Doamne, tri-
miti-ne cerșetori și animale.
Mai rău e că nevastă-mea nu este
in stare să refuze nici comisionarii
și comercianții ambulanți, și așa se
adună la noi o mulțime de lucruri
pe care eu le găsesc de prisos, să-
pun, lame de bărbierit, perii și
gheme de lină, și in sertare zac fel
de fel de hirtii care mă neliniștesc :
contracte de asigurare și de cum-
părare dintre cele mai năstrușnice.
Fiii îmi au cite o asigurare de șco-
larizare, fîică-mea o asigurare pen-
tru zestre, dar nu-i putem hrăni pină
la nuntă ori pînă la terminarea fa-
cultății nici cu lînă și nici cu săpun,
și chiar și lamele de bărbierit sint
utile organismului omenesc numai in
cazuri excepționale. Așa că-i ușor
de înțeles că din cînd în cind dau
semne de ușoară nerăbdare, deși în
general sînt cunoscut ca un om
liniștit. Adeseori mă surprind că
arunc priviri invidioase iepurilor
care par a se simți foarte bine sub
masă și cu multă împăcare rod la
morcovi, și expresia stupidă a hipota-
mului care ne cam murdărește cada
mă face să-i arăt cîte odată limba.
Nici broasca țestoasă, care plină de
de stoicism se hrănește cu frunze de
salată, n-are nici cea mai mică idee
ce griji îmi încearcă inima : nostal-
gia unei cafele cu miros proaspăt,
a tutunului, a pinii cu ouă și a
căldurii ce o produce în gitlejul oa-
menilor impovărați de griji o înghi-
țitură de rachiu. Singura mea con-
solare este Bello, cîinele nostru, care
cască de foome ca și mine.
Și apoi mai apar și oaspeți neaș-
teptați : contemporani care sint tot
așa de nerași ca și mine, sau mame
cu copii mici cărora le trebuie lap-
te cald și pesmeți muiați, așa că
trebuie să mă silesc să-mi păstrez
liniștea. Dar mi-o păstrez, pentru că
asta e aproape tot ce mi-a mai ră-
mas.
Sînt zile cînd la simpla vedere a
cartofilor prăjiți, aurii, îmi lasă gura
apă ; căci încă demult — mărturisesc
asta cu șovăială și roșind puternic
— încă de mult bucătăria noastră nu
mai merită calificativul de burgheză,
înconjurați de animale și de musafiri
umani, luăm numai cînd și cînd, stînd
in picioare, cîte o gustare improvi-
zată.
Din fericire soției mele i-a devenit
imposibil — și pentru multă vreme —
să mai cumpere lucruri inutile, căci
bani numerar nu mai avem deloc,
onorariile mele sînt poprite pe un
termen indefinit, și eu însumi sînt con-
strîns ca, îmbrăcat așa fel îneît să
nu fiu recunoscut, să vînd seara tîrziu
prin cartiere depărtate, lame de ras,
săpun și nasturi la sub preț, căci
situația noastră a devenit serioasă.
Totuși posedăm cîteva zeci de kilo-
grame de săpun, mii de lame de ras,
nasturi de toate sortimentele și eu
orbecăiesc pe la miezul nopții spre
casa, adun bănuții de prin buzu-
nare : copiii, animalele, soția stau în
jurul meu cu ochi strălucitori, căci
de cele mai multe ori cumpăr în
drum : piine, mere, untură, cafea și
cartofi, un aliment pe care atit co-
piii cît și animalele îl cer de altfel
cu insistență, și la ore de noapte ne
adunăm la un ospăț vesel ; animale
mulțumite, copii mulțumiți mă încon-
joară, soția imi zîmbește, și lăsăm
deschisă ușa odăii pentru ca nici
hipopotamul să nu se simtă exclus
de la bucuria generală și grohăitul
lui fericit străbate din baie pină la
noi. De cele mai multe ori soția îmi
mărturisește atunci că ține ascuns
in cămară încă un oaspete suplimen-
tar, pe care mi-l arată abia după ce
nervii mi s-au întărit printr-un prînz :
bărbați sfioși, nebărbieriți, se așează
atunci la masă freeîndu-și mîinile, fe-
mei se înghesuie pe bancă printre
copii, se fierbe lapte pentru sugarii
care țipă. Astfel fac cunoștință cu
animale care-mi fuseseră nefamiliare :
pescăruși, vulpi și porci, și odată
un mic dromader.
„Nu-i așa că-i dulce ?" mă întrebă
soția, și eu răspunsei cam în silă
că da, e dulce, și observam neli-
niștit clefăitul neîntrerupt al acestui
animal de culoarea pantofilor, care
ne privea cu ochii săi de ardezie.
Noroc că dromaderul a rămas numai
o săptămină, și afacerile mergeau
bine : calitatea mărfurilor mele, pre-
turile mele foarte reduse, ajunseseră
cunoscute și puteam vinde cînd și
cînd chiar și șireturi de ghete și
perii, articole care altminteri nu sînt
prea căutate.
Așa ne bucurarăm de o anumită
prosperitate iluzorie, și nevastă-mea —
in totală necunoștință a faptelor eco-
nomice — spuse o vorbă care mă
tulbură : „acțiunile noastre sînt în
creștere". Eu totuși vedeam cum re-
zervele de săpun sînt pe terminate,
lamele de bărbierit se împuținează,
și nici măcar proviziile de perii
și de lînă nu mai erau prea însem-
nate.
Tocmai in acest timp, cînd un spri-
jin sufletesc mi-ar fi făcut bine,
intr-o seară, pe cînd stăteam cu toții
in deplină Împăcare, se constată o
zguduitură a casei, asemănătoare cu
un cutremur de intensitate medie :
tablourile se clătinare, masa tresăl-
tă. și caltaboșul mi se rostogoli din
farfurie. Vroiam să sar în picioare
ca să văd ce se întîmplă, cînd obser-
vai că copiii abia-și rețineau rîsul.
„Ce se întîmplă aici ?" strigai eu, și
pentru prima oară în viața mea atît
de bogată în schimbări, îmi ieșisem
cu adevărat din fire.
„Walter", spuse încetișor nevastă-
mea și lăsă furculița din mînă, „e
doar Wollo". Apoi începu să plîngă
și față de lacrimile ei sînt neputin-
cios ; căci mi-a dăruit șapte copii.
„Cine e Wollo ?" întrebai ostenit, și
în acest moment casa se cutremură
din nou. „Wollo", spuse fiică-mea
cea mai mică, „este elefantul pe
care-l avem acuma în beci".
Trebuie să mărturisesc că am fost
încurcat, și încurcătura mea e de în-
țeles. Cel mai mare animal pe care
l-am adăpostit pînă atunci fusese dro-
maderul și găseam că un elefant este
prea mare pentru locuința noastră,
căci noi încă n-avem parte de bine-
facerile construcției sociale de locu-
ințe.
Soția și copiii care nu împărtășeau
cîtuși de puțin încurcătura mea, mă
informară : animalul fusese pus in
siguranță la noi de către un proprie-
tar de circ care dăduse faliment.
Intrase în pivniță fără prea mare
greutate, pe planul înclinat pe care
de obicei scoteam cărbunii. „S-a ros-
togolit ca o minge", spuse băiețelul
meu cel mai mare, „într-adevăr un
animal inteligent". Nu mă indoii de
aceasta, mă obișnuii cu prezența lui
Wollo și fui condus triumfal în piv-
niță. Animalul nu era exagerat de
mare, bălăbănea din urechi și părea
să se simtă bine la noi atîta timp
cit îi stătea la dispoziție un balot de
fin. „Nu-i așa că-i dulce ?“ mă în-
trebă soția dar eu refuzai să dau
vreun răspuns. Dulce nu mi se părea
a fi tocmai cuvîntul potrivit. Familia
era in mod evident decepționată de
gradul redus al entuziasmului meu, și
nevastă-mea zise pe cînd părăseam
beciul : „ești vulgar, ai vrea să fie
vindut la licitație ?" „Cum adică
licitație", spusei eu, „și cum adică
vulgar, și in definitiv este interzis
a ascunde părți din averea unui de-
bitor falit".
„Nu mă interesează", spuse ea, „a-
nimalului nu trebuie să i se întîmple
nimic".
La miezul nopții ne deșteptă pro-
prietarul circului, un bărbat brunet sfios,
și întrebă dacă n-am mai avea loc pen-
tru un animal. „E tot avutul meu
ultima mea proprietate. Numai pen
tru o noapte. De altfel cum se mai
simte elefantul ?“
„Bine", spuse soția mea, „doar
digestia lui mă cam îngrijorează".
„Se întimplă", zise proprietarul cir-
cului, „din cauza schimbării. Anima-
lele sînt așa de sensibile. Cum facem,
primiți și pisica, numai pentru o
noapte ?“ Imi aruncă o privire, și
nevastă-mea mă împinse la o parte
zicînd : „nu fi dur".
„Dur", zisei eu, „nu, nu vreau să
fiu dur. Din partea mea du pisica
in bucătărie".
„E afară în mașină", spuse omul.
Lăsai recepționarea pisicii in grija
soției și mă șuii din nou în pat. Cînd
veni și ea părea puțin cam palidă
și avui impresia că tremura puțin.
„Ți-e frig ?" o întrebai. „Da", zise
ea, „mă ia un frig ciudat".
„Din cauza oboselii".
„Poate", zise, privindu-mă insă
foarte straniu. Am dormit liniștiți,
doar că in vis vedeam într-una pri-
virea stranie a soției, și minat de o
forță necunoscută m-am trezit mai
devreme ca de obicei. M-am decis
să mă bărbieresc.
Sub masa din bucătărie era tolă-
nit un leu de mărime mijlocie : dor-
mea netulburat, doar coada i se
mișca puțin și făcea un zgomot ca
și cum s-ar fi jucat cineva cu o min-
ge foarte ușoară.
Mă săpunii cu precauție și încer-
cai să nu fac nici un zgomot, dar
cind mi-am întors fața către dreapta
ca să-mi bărbieresc obrazul sting,
văzui că leul deschisese ochii și mă
privea. „Arată intr-adevăr ca pisicile",
mă gîndii. Ce gindea leul îmi este
necunoscut : mă observa in continu-
are, și eu mă rădeam fără să mă
tai, trebuie să adaug insă că este
un sentiment remarcabil să te razi
în prezența unui leu. Experiențele
mele în relațiile cu animalele de
pradă erau minime, și mă mărginii
la a privi aspru în ochii leului, mă
ștersei și intrai înapoi în dormitor.
Nevastă-mea se trezise deja, tocmai
vroia să spună ceva, dar eu îi tăiai vor-
ba și-i strigai : „ce să mai vorbim I"
începu să plîngă, și eu îmi pusei
mina pe capul ei zicînd : „e totuși
neobișnuit, trebuie să admiți".
„Ce nu este neobișnuit ?" spuse
soția mea, și la aceasta n-am mai
avut ce răspunde.
Intre timp se deșteptară iepurii,
copiii făceau mare larmă in baie, hi-
popotamul - il chema Gottlieb -
parcă suna dintr-o trîmbiță, Bello în-
cepuse să se întindă, doar broasca
țestoasă mai dormea, — de altfel ea
doarme aproape tot timpul.
Am dat drumul iepurilor in bu-
cătărie, unde sub dulap era lâdița
lor cu morcovi : iepurii miriirâ la leu,
leul la iepuri și copiii — firești și
obișnuiți cu animalele cum sint —
veniseră și ei încă de mult în bu-
cătărie. Aproape mi se păru că leul
surîde : ai treilea născut dintre bă-
ieți îi găsise pe loc un nume : Bom-
biius. Așa i-a rămas numele.
Cîteva zile mai tîrziu elefantul și
leul au fost luați. Trebuie să măr-
turisesc că n-am simțit nici o părere
de rău după elefant ; îl găseam stu-
pid, pe cind seriozitatea liniștită, a-
micală a leului îmi cîștigase inima,
așa că plecarea lui Bombilus mă în-
dure ră.
Mă obișnuisem atit de bine cu el :
a fost propriu-zis primul animal care
îmi cîștigase întreaga simpatie. Arăta
față de copii o răbdare infinită, o
prietenie strinsă il lega de iepuri și îl
deprinsesem să se mulțumească cu cal-
taboși, un aliment care doar în chip
iluzoriu conține și carne.
Mi-a părut atît de rău cind a
plecat Bombilus, în vreme ce dispari-
ția lui Wollo a însemnat pentru mine
o ușurare, l-am spus aceasta soției
pe cînd ne uitam cum proprietarul
de circ iși lua animalele. „Oh", zise
ea, „poți să fii dur". „Crezi ?" spu-
sei.
„Da, uneori poți fi așa". Dar eu
nu sînt sigur că are dreptate.
Prezentare și traducere de
Mihai URSACHI
CONVORBIRI LITERARE
revistă bilunara de literatura editata de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă Roniania
Redactor șef : CORNELIU ȘTEFANACHE
Redacția : lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10. tel. 183399 I iparul : I. P. lași