REVISTĂ LITERARĂ FONDATĂ DE SOCIETATEA JUNIMEA DIN IAȘI, LA 1 MARTIE 1 8 6 7. APARE BILUNAR. PREȚUL 2 LEI
claritatea
Claritatea artistică, spre deosebire de obser-
vația directă, imediată, nu este tot una
cu faptul brut, sau amorf. Obiectul artis-
tic este mediatorul unui gînd, a unui sen-
timent, sau a unei întregi lumi de ginduri și sen-
timente caracteristice subiectivității umane. Clari-
tatea ca și precizia, concizia, proprietatea expre-
siei plastice, poetice, înseamnă calitate a spiri-
tului uman obiectivată in materia imaginii. Ma-
rele Sfinx, care străjuiește piramidele lui Keops,
Kefren și Mikerinos, are monumentalitatea timpu-
lui absolut într-un spațiu euclidian. Statuetele de
Tanagra au monumentalitatea decorativă a unei
Venus suave, fragile, ca și frumusețea trecătoare
a „Primăverii" lui Botticelli. Claritatea semnelor
și simbolurilor plastice este încărcată de sensu-
rile pe care le atribuie o întreagă cultură, o civi-
lizație constituită. Prin aceste calități se trans-
mite unitar un grup de emoții, omogene ideatic
în mesajul operei de artă. Claritatea lipsei de
idei este o jalnică și săracă platitudine.
Cea mai clară dintre imagini se revendică a fi
fotografia, uneori banda de magnetofon sau
'♦procesul verbal, ori sinteza lor filmicâ. Oglinda
realitatea lor este fizică, documentară, copie
rece, indiferentă, oglinda artei are dublă vedere,
se refera la reacțiile conștiinței umane, este afe-
rentă la idealități și modele gîndite, intuite, pre-
figurate tot atit de real ca obiectele, ba de
multe ori mai durabile prin forța sentimentului,
mai puternice decit ele.
Realitatea participării subiective la mișcarea
lumii constituie sensul fundamental al artei. S-a
spus și s-a repetat în manuale că particularita-
tea artei constă în imaginea concret-sensorială.
Afirmația este superficială, rămîne la aparențe,
de aceea este greșită și generatoare de pre-
cepte normative greșite, chiar cu privire la clari-
tatea artistică. Un film documentar, modern, des-
pre operațiile pe cord, poate fi realizat stereo-
fonic șl In relief, color, deci extrem de concret-
- ^nsorial, extrem de clar, fără a fi operă de >rtâ.
' * ii mult încă, el poate impresiona pînă la leșin,
dar impresionează fiziologic, nu estetic. O peli-
culă cenușie, din cinematecă reluind povestea de
dragoste a tinerilor din Verona, Romeo și Julieto,
poate conține imagini mai puțin concret-sensoriale,
mai puțin clare, dar mai mult impresionante prin
conținutul afectiv, transmis prin afinități ideale,
prin sensibilizarea „săvîrșită de frică și milă", în
sentimente omenești de compasiune față de soarta
altora. In bogăția de semnificații căutăm clorificări-
ale spiritului, pe care nu le găsim în lipsa de
sens, pretențioasă, caligrafică în raport cu con-
cretul.
A copia, cu ori fără claritate, obiecte și fapte
exterioare nu înseamnă încă a face artă. Copia
fizică, minuțioasă, care surprinde obiectul în
aparența lui precisă poate conduce spre consta-
tări concrete și are ca sens principal reproduce-
rea informatică. Sumo generală a unor asemenea
informații poate fi premiza dezvăluirii esenței
lucrului, a fenomenului. Arta dezvăluie esența
atitudinii subiective a omului, zonele adinei ale
afectivității sale, în raport cu tot ce-l înconjoară
ca natură și obiect al muncii, relații interindividuale
și comunitare, ajungînd în cele din urmă la
analiza de sine. De aceea este poezia mai de
preț și mai filozofică decît istoria, zice Aristotel,
despre mimesisul artistic, cel care poate imita,
mai mult decit simpla descriere, în limitele vero-
similului, adică reprezintă ceva ce se poate in-
timpla, virtual, logic legat, fără să reproducă ceea
ce s-a intimptat cu adevărat. Vero-simile, adică
asemănătoare cu adevărul, după voința autorului,
sint figurile mincinosului, avarului, un „Don Qui-
hote" sau un „Harnlet" - construcții care tind spre
perfecțiune prin logica interioară, prin dezvol-
tarea caracterizării, fie și hiperbolică.
Prin artă omul devine obiect de reflectare
sensibilă pentru sine. El se autodescopere și se
perfecționează printr-o cunoaștere metaforică,
plină de sensuri și semnificații, ligibile doar într-un
cadru de cultură bine definit. In funcție de ideal,
de scop, de utilitate morală, de stare a conștiinței
sociale și dispoziție spirituală, un lucru este frumos
sau urit, un fapt tragic sau comic, prin raportare
la < axiologie. Sistemul de valori intuit, sau teore-
tic constituit, pleacă de la înțelegerea omului, a
locului și rolului său în tume. De la acest criteriu
(continuare in pag. 3)
Coif de fier, decorat cu o pasăre de bronz, cu ciocul și ochii incrustați, descoperit
intr-un mormint de șeif din cimitirul celtic de la Ciumulești, jud. Satu Mare, sec. IV
sau in sec. III î.e.n. (Muzeul din Baia Mare). (Din excelentul album COLUMNA
de Ion Miclea, cu o prefață de acad. Zaharia Stancu și dr. Horia Stancu).
Lacrima
Ești in oglindă roza fără zale.
In hoarde tandre, pe suava piele
vin fluturii de neam cu mir să-ți spele
copilăria galaxiei tale.
La inălțimea luminării mele,
o parte-a trupului se face seară
și sufletul pe lebăda de ceară
va cobori in ocna unei stele.
Și-n măduva de os in pustiire,
un ochi dezgheață sfintele petale
ca mugurii pe rădăcini natale,
cind ni se coace singele de mire.
Marea zăpadă
In genunchi, cea mai albă din zile
în crin așteptam,
injectindu-mi polenuri umile
in tristul balsam.
Dezgropind o căldură de oase
c-un flaut, in trup,
in lumină vuiră duioase
odrasle de stup.
Văd o coapsă virgină in lună
și sinii sub nor;
candelabre nectare iși sună,
in foc duhnitor.
Și-n adine, cea mai pură din coaste
- un fruct înrudit -
luminează zăpezile caste,
in alt răsărit.
Horia ZILIERU
Polisemia operei de artă
Fără să fie specific numai poeziei, fe-
nomenul de polisemie este, totuși, mai
restrins in epică. Altfel spus, lim-
bajul poeziei e, într-un grad mai
mare sugestiv, în timp ce acela al
prozei, — cît aceasta se menține în sfera
relațiilor logice — e mai subliniat națio-
nal. Dar și în cazul prozei, asociațiile
lexicale pot abate atenția de la preciziu-
ne și unicitate spre o multitudine de
sensuri. O pagină din Țara de dincolo
de negură de Sadoveanu sau, pe un alt
plan, cutare fragment din Procesul lui
Kafka respiră un anumit mister, cu
toate că raporturile între lucruri sînt
clare. Structura frazei, juxtapunerea ter-
menilor, tonalitatea, masa sonoră, ritmul,
toate acestea ținînd de personalitatea unui
creator, reprezintă o anumită formă a emo-
ției : la unii mai aproape de lucruri, la
alții mai inteîectualizată. Unicitatea ori-
cărui creator ține, insă, înainte de orice,
de optică in ansamblu, ca dat complex,
împinsă prea departe, polisemia poate
duce la obscuritate și atunci e dificil
să se descopere vreo tendință anume.
Toate rămîn în zona echivocului, într-un
univers cețos, de unde, la lectură o sen-
zație de „așteptare", de neterminat. Lite-
ratura absurdului, în mare parte, este
minată de acest morb ; voind să spună
prea mult, se ajunge Ia impas. Dar între
fenomenul de polisemie și tendință pot
fi, nici vorbă, relații de concordanță.
Marea artă e de a găsi unghiurile de
vedere, incidențele optime.
Esteticește, s-a demonstrat că durabi-
litatea unei opere ține de capacitatea
acesteia de a sugera sensuri noi. Cînd
nimeni nu mai descopere in ea alte ra-
porturi posibile, respectiva operă e moar-
tă. Pe scurt, revelațiile polifonice, repre-
zentările suscitate în cititori de un poem,
de un roman, corespund tendințelor la-
tente, potențiale, din cuprinsul acestora,
tendințe ce se exercită diferit asupra
unui individ sau a altuia. Dintr-o poe-
zie de Blaga sau de Nichita Stănescu,
dintr-un roman de Al. Ivasiuc sau din-
tr-o piesă de Diirrenmatt, fiecare reține
ce i se potrivește. Falsa polisemie cade
pe teren gol : vacuitatea nu poate cap-
tiva.
Structura unei opere literare, fenome-
nul de polisemie și, pe de altă parte,
tendința, stau — cum rezultă din opere
reputate — într-un raport de interdepen-
dență. Scriitorul, intermediar intre reali-
tățile ce-l preocupă și cititori (interme-
diar prin mijlocirea cărților Iui), nu se
poate izola într-un neutralism absolut.
In contact cu dezbaterile sociale și etice
ale timpului său, un creator aspiră să
dea impuls unei forme (altfel spus : unei
tendințe), exprimată estetic. In manifestă-
rile exemplare, polisemia traduce nevoia
de a depista, de a face palpabile, tendin-
țele epocii în care trăiește scriitorul, de
unde constatarea că polisemantismul și
tendința sint elemente corelative. Acela
care cultivă însă plurisemantismul in spi-
rit snob, „prețios*, care dislocă deliberat
normele gîndirii pentru a epata, pornește
de la o structură sterilă, invalidată la
primul contact cu publicul. Asemenea
literați uită un adevăr fundamental: că
literatura trăiește prin cantitatea de viață
csențializată pe care o închide in cărți,
prin aptitudinea de a transmite viața, im-
plicit tendințele etice, sociale, revelate es-
tetic.
Experiența probează, prin mari nume
ale secolului, că între numeroasele sem-
nificații posibile într-o operă, una are
valoare dominantă ; celelalte sînt ecouri,
reverberații. Ceea ce un italian a numit
opera aperta, se referă la fenome-
nul de polisemie în general. Să ne
imaginăm o operă perfect rotunjită,
ca o sferă. Din orice unghi, privind spre
ea, ai o altă perspectivă. Dar majorita-
tea acestor perspective (dacă nu e vorba
de ceva absurd) duc, oricum, către cen-
trul amintitei sfere. Claritatea nu intră,
deci, in conflict cu capacitatea de su-
gestie multiplă.
Iată două versuri de Lucian Blaga:
.Cîntă-n codrul fără slavă.
Mare pasăre bolnavă"...
Totul e clar, sau aparent clar. Atmos-
fera folclorică și simbolul traduc, aici,
un anumit fior metafizic. Celelalte
perspective, posibile, revelate la inter-
pretarea poeziei în întregime, sînt se-
cundare ; ele conferă, ca în acustică, ar-
monie notei dominante. Sensuri multiple
găsim și într-un roman excelent, ca
Princcpele de Eugen Barbu.
Pe scurt, o mare operă revelă, uneori,
mai multe idei decît și-a propus autorul.
In astfel de opere, o multitudine de con-
științe — ale cititorilor — consideră a fi
descoperit răspunsuri la întrebări care
sînt, poate mai puțin ale autorului, cit ale
lor. E unul din miracolele artei : mirajul.
Const. CIOPRAGA
în pagina 2
cu George LESNEA
lirica patriotică,
rostul poeziei,
destinul poetului
Lui George Lesnea e greu să-i pui întrebări. Verva
sa în răspunsuri și avalanșa de divagații memoria-
listice te copleșesc și te interzic, chiar dacă în cu-
rînd împlinește onorabila vîrstă de 70 de ani. De
aceea am preferat să escamotăm semnele de întrebare, lă-
sînd maestrului cuvîntul liber.
— ...Poezia patriotică ? Am deprins-o de la înaintașii
mei, de la înaintașii noștri, e un gen care mă fascinează
încă din școala primară, dar o cultiv înfocat și acum.
Odată cu Alecsandri, consider că sentimentul țării e cel
mai nobil între toate, și deci întru totul demn poeziei.
— ...Da, sigur, cunosc cuvintele lui Maiorescu, însă eu
cred că el se gîndea la poezia mincinoasă, la poezia de
surle și trîmbiți. Or, minciuna, în poezie și oriunde, te
descalifică. Acea „incompatibilitate-* nu există în realitate.
Iată : Cînd Eminescu scria Satira a treia, el făcea poezie
de atitudine politică, și — fiți atent ! — se referea de
fapt Za prezent! Țelul său patriotic era, aici, de a „îmboldi"
prezentul său cu ajutorul pildelor trecutului.
— ...E vorba acolo de luptele lui Mircea. După gîndul
meu, bătălia de la Mărășești, de pildă, este egală, nu doar
simbolic egală, cu bătăliile lui Mircea sau ale lui Ștefan,
după cît a însemnat ea pentru neamul nostru.
— ...De debutat... cu ce alta decît, firește, cu o poezie
socială : Deznădăjduiții, în 1922, în Gîndul nostru. Ca lucră-
tor tipograf, eu am făcut parte din organizațiile munci-
torești de masă. De aceea, e de la sine înțeles că am prac-
ticat o poezie socială, o poezie de atitudine, în spiritul pro-
testatar al vremurilor, o poezie a năzuinței spre dreptate
și eliberare.
— ...Vezi, spun „o poezie de atitudine", și iar îmi amin-
tesc chestiunea aceea a „impersonalității". Da, mă rog,
Maiorescu era un glacial, un olimpian... Și nu ăsta e totuși
motivul pentru care ideea mi se pare a avea cusur, ci
altul : Poate că o astfel de poezie e generată masiv în ță-
rile care au avut și au un destin liniștit (...sigur, în care
oamenii, eliberați oarecum de problema fizicului, au grija
metafizicului), dar nu în pămînturile acestea ale Mioriței,
așezate la răscruce de vînturi, vînturi care ne-au biciuit
toată istoria noastră. Noi n-am avut timpul calmului. Și,
dacă-mi dați voie, nici eu...
— ...Mda, nu știu cît a stricat ocazionalul în poezia mea,
deoarece eu cred că ocazia, evenimentul brut poate da naș-
tere marii poezii. Toți scriitorii noștri de aur au dovedit
că ocazia, evenimentul istoric poate aduce mari inspirații
(Alecsandri, Rebreanu). Multe din poeziile dedicate clipei
rămîn ale eternului, sînt capodopere. Dar, adevărat e că
poezia circumstanței istorice e cu adevărat patriotică doar
cînd țîșnește dintr-o convingere adîncă.
— ...Eu am subiecte de poezii — adică un motiv, un
punct de plecare — pe care le-am purtat zeci de ani în
cap. Chiar în cazul poeziilor închinate patriei. Așa e, toc-
mai acestea cer mai multă participare. In poezia de dra-
goste ești mai ușor crezut...
— ...Dar poezia campestră a lui Ion Pillat, din In
satul meu. glorificare a matcei natate, nu e oare tot poe-
zie patriotică ? Goga! firește (era poetul favorit al lui
Ibrăileanu, după Eminescu). A, uite, mi-amintesc una sim-
patică a lui Ibrăileanu. Eram adunați toți, aproape toți
„viețiștii". Ionel Teodoreanu clipește din ochi și întreabă :
— Domnu’ profesor, care e cel mai mare poet de la
noi, de la Eminescu ?
Ibrăileanu cată lung la el, își mîngîie barba și zice :
— Lucru știut, domnule Ionel : Mihail Sadoveanu !
— ...Dar, dacă privim într-un fel, aproape toți bunii
poeți români au scris poezie cu sens patriotic (chiar cînd
la suprafața versului nu se văd „declarații"). Nu e o odă
patriei poezia lui Blaga ?
— ...Da, l-am cunoscut, chiar îndestul de aproape. Prin
treizeci și ceva l-am văzut prima oară. Țin minte, avea
părul roșcat, te privea adînc. Avea o atitudine rezervată
mereu, tăcut, sensorial, foarte ponderat, fără nici un fel
de entuziasme sau efuziuni, nimic. Mai tîrziu, prin cinzeci
și ceva, am stat o lună în preajma sa, la Valea Vinului,
în Munții Rodnei, la Casa de odihnă a scriitorilor. Se
schimbase (se pare că vîrsta îmblînzește pe oameni). De-
venise foarte cald, apropiat, deschis chiar. M-a mișcat
mult vorbindu-mi de traducerile mele din Esenin, apoi
ini-a citit din Faust al lui, încă inedit atunci. Trebuie să-ți
spun că Boris Pasternak are, în rusește, o traducere extra-
ordinară a lui Faust.
— ...Da, mă atrag mult acești poeți, Pasternak, Briusov,
Blok, pe care îi socotesc „poeți geometrici", inspirația lor
e disciplinată, constrînsă formelor bine șlefuite. Esenin,
într-adevăr, e altceva, e mai natural, mai frust... Da, poate
că în mine există amîndouă aceste atracții... Nu pot spune
eu. Critica hotărăște...
— ...Despre Călinescu am păstrat impresia unui inte-
lect, desigur, foarte mare, dar un om cam schimbăcios.
Altfel, Călinescu era foarte prietenos, aș spune chiar „sus-
pect" de prietenos, mi se părea că-i mai bine să fii pru-
dent cu el...
— ...Am luat de mai multe ori masa împreună cu el
și cu Mihai Ralea, aicd, în Iași, la „Corso". Casa a fost
făcută de Asachi, a fost apoi hotel, apoi cofetăria „Tufli",
căreia i s-a raliat localul „Corso", în aceeași clădire, apoi
a devenit Librăria „Cartea rusă", actualmente pe acel loc
e Casa Tineretului. Așa, spuneam că luam masa cu ei...
Mi-amintesc, Călinescu avea o fire foarte combinativă. Era
plin de inițiative. Totuși suferea că „vechea gardă" ieșeană
nu-1 considera chiar integrat ei, și mi se pare chiar că nu
s-a integrat. Totuși, ca și Eminescu, ca și Sadoveanu, el e
moldovean.
— ...Tudor Vianu mi-a fost, și încerc să cred că și eu
i-am fost, apropiat. Lungi plimbări peripatetice am făcut
împreună prin labirintul lașului... La București, cam îna-
inte de al doilea război, era un cenaclu, pe care-1 patrona
spiritual Tudor Vianu, veneau acolo Cioculescu, Streinu,
Teodorenii, Cezar Petrescu, Galaction. întotdeauna, la sfîr-
șit, cînd ieșeam, rămînea cu mine, spunea că-i place să
mă asculte, deși (sau poate tocmai pentru că) tempera-
mentul lui e altul. Vianu era un valah cucerit de spiritul
moldovenesc...
— ...Dar și poeții... Eram odată în București, la „Cafe
de la Paix", masa ocupată, ca să-ți faci numai o idee, de :
Ion Barbu, sculptorul Oscar Han (amîndoi niște sarcastici
de mîna-ntîi !), frații Teodoreni, Cezar Petrescu, Iser, Me-
drea. Trece pe acolo Arghezi, și plec cu el. Mi-a propus
colaborare mai constantă la Bilete de papagal (și-ntr-ade-
văr, am colaborat la toate trei seriile), spunîndu-mi :
— Domnule Lesnea, foarte serios, să știi că te-am
ales dintr-o generație !
Ei, firește că era o glumă, dar sînt fericit că mă pot
mîndri, dacă nu cu aprecierea, sigur cu prietenia lui Ar-
ghezi.
— ...Ca și a lui Sadoveanu, căruia, cum spunea el,
i-am plăcut chiar de la începuturile mele. De altminteri,
eu am o părere a mea : poezia e ca și o femeie — dacă
nu-i frumoasă la douăzeci de ani, apăi n-o să fie nici
atîta ia treizeci, asta e I ...Da, uite cîteva fotografii îm-
preună cu Sadoveanu. Să-ți dau să publici ? nu, lasă, mai
încolo... Uite o dedicație a lui pentru mine, pe Frații
Jderi: „Lui George Lesnea, celui mai tînăr, dar foarte
vrednic ucenic al marilor maiștri moldoveni. Mihail Sa-
doveanu. 15.V.935, Iași".
— ...Ei, dacă-i pe-așa, apoi să mă „laud" pînă la capăt.
M-am întîlnit odată cu Beligan, am stat mult de vorbă,
și la urmă mi-a spus, zice „Domnule, vivacitatea dumi-
tale e similară cu a lui Camil Petrescu I" (în privința vi-
vacității, înregistratorul acestui interviu e de aceeași pă-
rere : el n-a putut fixa decît a zecea parte din spusele,
atît de savuroase, ale lui George Lesnea. Cînd i-a propus
magnetofonul, poetul a refuzat categoric).
— ...Dacă aș lua-o de la capăt? Aș scrie cu aceeași
sinceritate, care e lucrul principal. Aș face ce fac și ce-am
făcut, poate, ei doamne!, cu ceva mai multă hărmcie...
Timpul i-a mîncat lui Eminescu foarte mult timp.
— ...Pînă pe la 1920 exista un cult al poeziei cum nu
se mai află azi. Și știți de ce ? Pentru că nu exista încă
romanul.
— ...Memorii, oi scrie eu poate... ei, da stai oleacă,
să-mbătrînesc întîi !
— ...Deocamdată, mă simt în rînd și cu cei bătrîni, și
cu cei tineri. Mă simt așa cum mi-am dorit întotdeauna
să fiu: prezent. Alături, trup și suflet de viața și spiri-
tualitatea neamului meu. Astăzi, el și-a găsit expresia ple-
nară în politica partidului comunist, care înseamnă, pentru
destinul acestor locuri udate de Olt, Dunăre, Someș, Șiret
— totul. Am cîntat în poezia mea Partidul, și-l voi mai
cîntă cît voi mai avea suflare. Căci, peste toate, atît știu :
— Pe viață și pe moarte să fim alături de țară și de
cei care ne-o conduc.
cu Corneliu STURZU
poezie, întîmplări,
critică, temperament
Directorul — dar nu și poetul I — Corneliu Sturzu arc
trac. E înaintea plecării la București cu spectacolul
Sfînta Ioana a abatoarelor. își drege glasul. își po-
trivește ochelarii. Mi-1 dreg și eu. Marțialul cabinet
directorial mă cam inhibă. Cristal, pluș, aramă și un ins
cu aer blînd și meditativ, de acea vîrstă absolut incertă
între 25 și 40 de ani pe care o au blonzii cu alură scan-
dinavă.
— Poete Corneliu Sturzu, cîteva întrebări, vă rog.
— Dar bine-nțeles, dragă.
— Ce scrieți și de ce scrieți ? Pe scurt, cum a început?
Cum are să se termine ?
Corneliu Sturzu își potrivește ochelarii.
— Scriu eseuri, articole, note, studii, dar mai ales ver-
suri. Cum am început ? Cu un catren, în clasa a IV-a pri-
mară prin care îi ceream mamei 100 de lei (cum ar fi azi
5 lei) să-mi cumpăr un bilet la cinema.
— Revendicativ început...
— De-atunci, vedeți și dumneavoastră, nu se mai poate
altfel. Cum are să se termine ? Probabil odată cu bănuțul
ce-o să-1 am în palmă la trecerea în neființă.
— Leit-motivul bănuțului.
Corneliu Sturzu își potrivește ochelarii.
— Vă afectează, vă interesează critica ? Ce întrebări
determină în dvs. o cronică negativă la un volum pro-
priu ? Dar, dincolo de dvs., cum priviți critica ?
— Critica mă interesează ca instrument de verificare
a propriilor mele certitudini și întrebări. Bine înțeles. în
măsura în care, personal, cred în criticul respectiv, în
comprehensiunea, sensibilitatea și cultura lui. O critică to-
tal negativă la o carte de a mea (nu am citit pînă acum
o asemenea cronică) probabil mă va mîhni. Voi fi trist
pentru autorul ei. In general, ca să închei răspunsul, con-
sider critica literară (nu estetica literară) ca un mijloc de
descoperire și impunere a valorilor în conștiința oameni-
lor. O critică ce-și programează doar să „desființeze", nu-și
are rostul. Nonvalorile se anulează prin tăcere.
— Asta e foarte adevărat, dar zic că trebuie întîi de-
mascate, și abia apoi îmbăiate în dispreț. întrebare : cum
priviți poezia ?
Corneliu Sturzu își aranjează foarte atent ochelarii.
— Nu știu nici o definiție știu că trebuie să plecăm
de la minunata lume ce ne înconjoară.
— Care e direcția dumneavoastră ca director de teatru?
— Promovarea și impunerea dramaturgiei românești
actuale. Organizarea unor spectacole de perestigiu cu
capodopere din dramaturgia universală, clasică și contempo-
rană, îndeosebi cu piese nejucate la noi. Reabilitarea presti-
giului pe care teatrul trebuie să-1 aibă în conștiința publi-
cului.
— Care e direcția dumneavoastră ca poet ?
— Ca poet nu aș fi în stare să-mi definesc propria „di-
recție".
— Care e direcția dumneavoastră ca eseist ?
— Mă preocupă în eseurile pe care le scriu universul
intim al omului contemporan, cristalizarea și distrugerea
structurilor intrioare în raport cu mecanismele vieții și com-
portamentul social, arta ca produs și compensație în cadrul
civilizației industriale.
Profitînd de un scurt răgaz, Corneliu Sturzu își aran-
jează iute ochelarii. Intervin repede :
— Sînteți un om timid ? Sînteți un om energic ? După
părerea dvs., care din trăsăturile ce vă definesc ca om
transpar mai puternic în scrisul dvs. ?	_
Corneliu Sturzu își scoate ochelarii, se uită la minB
foarte lung și atent, apoi la ei, îi șterge, îi pune la loc ș".
— Mai degrabă cred... cred că sînt un timid. Ca om
sper că pasiunea pentru meditație, excesiva mea aplecare
pentru „despicarea firului în patru" sînt prezente în sub-
stanța versului, deși s-ar putea să mă înșel. Nu am ajuns
încă la vîrsta cînd să-mi recitesc versurile pentru a glosa
pe marginea lor.
— Vă simțiți „singur printre poeți" sau dimpotrivă, In-
tegrat unui, știu eu, grup ? Care, cum ?
—• Mă simt integrat nu unui grup, ci unui climat lite-
rar : cel ieșean, cu toate calitățile și defetele lui, climat
pe care-1 (ce dumnezeu au ochelarii ăștia, n. gp) iubesc.
Cît privește confrații mai vîrstnici sau mai tineri, le sti-
mez și le iubesc opera. Aceasta nu mă împiedică să tind
mereu a fi eu însumi. De altfel orice poet adevărat tinde
să devină „unic" în expresie pentru că însăși opera sa
trebuie să fie un unicat și nu un produs de serie.
—■ Relatați-mi, vă rog, pe scurt, cum scrieți o poezie.
Dacă este posibil.
Corneliu Sturzu își potrivește domol ochelarii.
— Nu, nu mă simt în stare. Chiar dacă aș încerca să
povestesc, aș vorbi despre lucruri exterioare. Nu poți t.-|| -
duce o stare fundamentală de spirit în cuvinte decît “
perimetrul poeziei.
— Aveți sentimentul că vă aflați într-o „etapă" ? Dacă
da, ce ați lăsat în urmă ?
— Fiecare ciclu de poeme pe care îl scriu, fiecare car-
te publicată înseamnă pentru mine o existență căreia i-am
pus punct. O etapă încheiată. Un volum de poezie este,
înainte de a fi literatură, o sumă de descoperiri ale lumii
și ale propriei tale ființe pe care încerci să le comunici cit
mai sincer celor din jur. Dacă crezi că ai reușit, e-n regulă.
Mergi mai departe.
— Merg și cei care văd clar că n-au reușit. Asta
e-ntr-un fel bine, se crează varietate și relief. Ce vă dă
mai multă bătaie de cap : oamenii sau ideile ?
Ochelarii, aș fi tentat să răspund tot eu. Corneliu Sturzu
îi așează bine și spune.
— Cred că oamenii, fiindcă ador prietenia. Mai precis,
invidia, egoismul, reaua-credință a unora, pe care le suport
foarte greu. Cu ideile mă descurc mai ușor.
— Ce este lectura pentru dvs. ? Ce — cît — cum citiți?
S-a întmplat ca lectura să vă provoace zguduiri ? Anume.
— A fost un timp cînd lectura era pentru mine, în
mod firesc, principalul mijloc de informare. Cu anii, ea a
devenit o posibilitate de verificare a competenței cu care-mi
exercit profesiunile. . .
— Profesiunile.
— Profesiunile. Citesc înainte de toate poezie, estetică,
piese de teatru (enorm de multe !) și bine înțeles cărți de
politică. Nu am un program de lectură deoarece, în activi-
tatea ce o desfășor, știți bine, este foarte greu să-ți planifici
dinainte ce și cît vei citi. Cu excepția lucrărilor de estetică
literară și de teorie a artei. îmi place să urmăresc creația
confraților și să o comentez. Dacă e posibil, cu autorul și
cît mai sincer. Pentru că sentimentul dominant la lectură
trebuie să fie bucuria. Dacă nu aș căuta în cărți acele re-
petate „zguduiri" — cum le spuneți dvs., — eu le-aș numi
emoții sau uimiri — de ce-aș mai citi ?
In timp ce se pun la punct ochelarii, eu ridic ultima
întrebare.
— Povestiți-mi, vă rog, o întîmplare care să fie semnifi-
cativă pentru individul și pentru artistul Corneliu Sturzu.
— Fiecare zi este pentru mine un șir de întîmplări mi-
raculoase — unele vesele, altele neplăcute — dar nici una
banală. Pentru că banalitatea nu se află în întîmplări, ci în
sufletul nostru. Unui om plictisit orice lucru care l-ar impli-
ca i se va părea cenușiu, nu-1 va „atinge". Cred că cea mai
mare bătălie pe care o dă omul este aceea împotriva pro-
priei sale banalități : în gîndire, în concepție, în
activitate. Iată de ce, nu pot vorbi despre întîmplări
semnificative ci, pur și simplu, despre întîmplări. Vesele
sau triste, nu are importanță. Chiar și aceste răspunsuri sint
pentru mine o extraordinară aventură morală.
— Vă mulțumesc.
— Cu plăcere, dragă, spune Corneliu Sturzu, și-și potri-
vește, privindu-mă patriarhal, ochelarii.
Petru Eugen GORA
2 Convorbiri literare
memoria iașului
s
N
-am să uit, n^am să pot uita niciodată
acel iunie iefean inundat de exorbitant
verde fi tulburătoare mireasmă de bu-
jor alb, cînd am cunoscut-o pe Magda
Isanos... Cobora de la Universitate, unde era
studentă a Facultății de drept, cu pas mărunt
și ușor legănat, parcă umblînd pe raze de
stele. Mă însoțea, după cîte îmi amintesc,
Victor Măgură — poetul distins și sobru, a
cărui delicatețe și talent robust nu aveau să
se mai întoarcă din urgia războiului. In
grupul de studenți în care era, se discuta fur-
tunos despre examene, și eu, care reținusem
numele Magdei din revista „Crai nou", m-am
simțit dator să-i spun, fără multe ocolișuri,
că mi-au plăcut versurile sale, ceea ce a bu-
curat-o mult, răspunzîndu-mi cu netăgăduită
franchețe și modestie : „Numai să fie adevă-
rat 1" Era acea Magda Isanos, cu ochi mig-
dalați și suris meridional, cu mînă mică fi
fragilă, cu chip veșnic însetat de soare, așa
cum adeseori o zăresc in memorie, pe stră-
zile lașului patriarhal, plin de tandrețe dar
ți de corul tot mai amplu al protestului so-
cial, din anii 1934—1936. De la primul schimb
de vorbe și gînduri devenisem prieteni, de-am
fi zis că ne știm de cînd lumea, fiindcă
Magda era o colegă perfectă, în care uma-
nitatea nu mai tolera parcă existența altor
trăsături. Aflînd că eram născuți în același
an 1916 (ea cu două luni după mine) și că
aveam amindoi obîrții ardelene ciobănești, ne
consideram un fel de rude destul de apro-
piate.
Aproape fiecare dimineață de duminecă
o petreceam in biblioteca profesorului D. Po-
povici, acel om de vastă cultură și inegala-
bilă finețe sufletească, prin care, mai tîrziu,
aveam să-l cunosc pe Lucian Blaga. Odată,
i-am citit și lui din versurile Magdei. Știam
că este foarte riguros și prudent în emiterea
judecăților critice. Aprecierea sună însă deo-
sebii de călduros și grav, tn același timp :
„Cred că va fi o mare poetă modernă a ță-
rii". Azi, cind este știut că întreaga lirică
feminină contemporană își are izvor de
netăgăduit în terenul desțelenit de Magda
Isanos, îmi dau seama cît de ascuțită a fost
intuiția de atunci a lui D. Popovici. Am ur-
cu aceeași impresie a unei maturizări spec-
taculare. întrebind-o dacă nu ar rîvni să-și
vadă numele pe-o cărțulie, mi-a răspuns sim-
plu, lapidar: „Trebuie să mă verific mereu,
trebuie să mă verific, să mai aștept!“ Avea
marea calitate de a relua o poezie de mai
multe ori, eliminînd tot ceea ce i se părea
de prisos, reținînd doar esențele, comprimind
totul pînă la cristal.
în acel Iași l-am cunoscut și pe Eusebiu
Camilar, venit de la Udeștii Sucevii să-și
caute împlinirea prea vigurosului talent de
povestitor și poet, să scape de o sărăcie ne-
miloasă. Scrisese în acel an 1935 un ciclu
de poeme intitulat „Foame", confesiuni sfi-
țietoare despre drama pe care o trăia și care
nu era numai a lui. Îmi amintesc, emoționat,
de momentul cînd pictorul Petru Hîrtopeanu
mi-a vorbit cu entuziasm și durere despre
talentul și suferința prietenului său. Un vers
dintr-un poem de Eusebiu Camilar, recitat
de către acesta, avea să mi se întipărească
pentru totdeauna în memorie : „Eu n-am nici
inimă, nici aur...' Era clar că... nu mai avea
„inima" de a mai trăi. Nu știu dacă poemul
a apărut în vreo revistă ori dacă se află în
fondul de manuscrise, însă el rămine sem-
nificativ pentru acea etapă din viața scriito-
rului. într-o filă de manuscris datată 14. oct.
1935, îi dedica aceluiași prieten cîteva strofe
sub titlul „Fragment", mărturii edificatoare
pentru biografia sa. Un vers dintre acestea
spune: „Să nu mai știe nimeni eă-s flă-
mind...“, iar altul „Nimeni să nu știe cît
urăsc stăpinii". După aceea l-am cunoscut
personal, rămînînd surprins de marea lui
modestie, de fervoarea ți sinceritatea cu care
își „trăia" scrisul. Mergea cu pași mindri și
grei în care parcă aducea gravitatea și mă-
reția munților Bucovinei, de sub care pornise
„să cucerească lumea", așa cum avea să se
exprime în prefața scrisă pentru un volum
al meu, cu puțin timp înaintea marii despăr-
țiri. Și tot de la același prieten comun, Petru
Hîrtopeanu, am aflat despre internarea lui
la Birnova, făcută prin intervenția acestuia
mărit-o in „lațul'
semnări ieșene",
,Glasul studențimii", „în-
, Jurnalul literar'
moldovenesc",
Fundațiilor",
.Universul literar",
„Cuget
.Revista
.Vremea", „Adevărul literar și
artistic", „Cetatea Moldovei", de fiecare dată
< claritatea
(urmare din pag. 1)
incepe reflecția asupra sensului vie-
ții, eroismului, morții, adică umanis-
mul care se poate concretiza sensi-
bil în literatură și artă. Sensurile cul-
turale, educative, ale valorii artistice
sînt multiple, dar ele coincid mereu
in efortul de construire și reconstruire
a personalității umane, în cazul nos-
tru al personalității multilateral dez-
voltate în cadrul socialismului. Clari-
tatea artei aici se
ideologie cît ți ca
ciența fără echivoc
socialului.
Polivalența operei
verifică, atit co
măiestrie, in efi-
a imaginii asupra
de artă nu afec-
tează ci eternizează valoarea mesa-
jului ideologic. Numai polivalența ca
scop în sine, exercițiul ridicul al meș-
teșugului de dragul
experimentului
gratuit sînt detestabile, pentru că nu
conduc spre nici un fel de opere,
ci spre elucubrații în jurul „nimicului",
la modul unui Ivănceanu sau altul. Iar
dacă neclaritatea aparține unui ex-
periment trecător sau altuia, exercițiu-
lui de mimică, după un autor străin
sau altul, un fel de școală de scri-
mă a scrisului, în intimitatea atelie-
rului, cu mișcări incerte și neconclu-
dente deocamdată, atunci să nu ui-
tăm că arta, ca afirmație valorică
publică tinde spre forme concludente,
imperisabile, pentru ce a dobîndit o-
mul din experiența propriei vieți.
Concludente deci și clare.
Polisemia și tendința operei de ar-
tă nu se exclud, ci sint într-o rela-
ție dialectică de intercondiționare. Ca
două polarități distincte ele nu se
pot anula fără să anuleze însăși va-
loarea actului creator de frumos.
Dacă una din polarități se dezvoltă
la Dr.
cea a
care îl
din 16
Gancevici, directorul sanatoriului, și
unui ziarist ieșean Lazăr Marcu, pe
amintefte în scrisoarea către Ion Pas
ian. 1936, în care spune, nu fără iro-
nie amară: „lată-mă-s nevoit să-mi închid
trupul și vremea intr-un sanatoriu de tuber-
culoți. De ce ? Fiindcă d-zeu, in marea-i
îndurare, m-a dăruit ți cu minunile
bacilului Koch care îmi mănîncă plă-
mînii". Era urmarea firească a primirii vi-
trege pe care i-o făcuse lațul din acea vreme
cind, după propria-i mărturisire, „am cărat
saci cu făină peste puterile mele într-o bru-
tărie din Tirgul Cucului, scuipind singe și
venin", și cînd, ajuns să lucreze la ziarele
locale, era văzut adeseori dormind pe jos
prin tipografii. O colectă inițiată de cei ciți-
va prieteni inimoși care ii prețuiau talentul
și omenia, constitui pentru el un salutar im-
bold la rezistență in luptă cu boala. Dar
adevărata chemare la viață a venit prin că-
sătoria sa cu Magda Isanos, cu care și-a îm-
părțit sărăcia, puținele bucurii ți amărăciu-
nile de tot felul, anii grei ai războiului cind,
din 1939 a fost mereu concentrat. în acea
perioadă a scris admirabilul „Cordun" și
„Prăpădul Solobodei", cea de a doua carte
fiind vindută editorului Athanasie Gheor-
ghiu din Iași pentru o jumătate de vagon de
lemne, cu contract in regulă. Referindu-se
(tot intr-o scrisoare către Ion Pas) la felul
cum a fost primit „Cordun" nu se sfiește să
noteze : „Nu mai vorbesc de presa din aceas-
tă urbe a culturii de altădată, care păstrează
o tăcere desăvirșită — eu fiind aici un fel
de venetic. Totuși îmi este foarte drag tirgul
acesta care dacă nu mai are nimic „cultural"
are, totuși, o liniște pe care n-o mai poți
găsi in nici un colț de lume, liniștea crea-
toare". Negreșit, Eusebiu Camilar a urit dar
a și iubit lașul. Din acea perioadă nu ne-am
mai văzut decît trîziu după război, cind
Magda nu mai era. M-a privit adine in ochi,
a scrișnit din dinți și s-a uitat la cer, ame-
nințător, cu albastrul ochilor tulburat de
durere. Au urmat apoi repetate revederi la
București, unde îl vizitam, și la Timișoara,
de unde il însoțeam prin intreg Banatul. Pro-
filul său spiritual îmbina un complex de tră-.
sături: pătimaș iubitor de prieteni, generos,
sărind în ajutorul oricui, exagerat de modest,
și totuși cu o colțuroasă mindrie țărănească
vibrind în adincurile sufletului său nu toc-
mai ușor de pătruns. îi plăcea să glumească
cu poftă și chiar să ironizeze fără răutate,
ceea ce îi incinta în mod deosebit pe cei din
compania lui. Vorbeam despre multe și de
toate. Numai despre Iași ne feream a vorbi,
și unul și altul, parcă de teama ca nu cumva
să redeschidem rănile trecutului. Un trecut
în care anul 1940 (în urma suprimării zia-
relor ..Lumea" și „lașul") va rămine ca o sfi-
dătoare lovitură a sorții, cînd „am ars și
surcelele surcelelor, scaunele ți patul; am
vîndut hainele mele fi ale soției ca să avem
ce mînca". Un trecut care se va confunda
pentru tot restul vieții cu boala reumatică
fi endomiocardita necruțătoare a Magdei, cu
amintirea acelor nopți cînd trebuia să-i țină
copilului (azi poeta Elisabeta Isanos-Camilar)
picioarele în sin, spre a nu degera. Totuși,
nu evita să se oprească, din cînd în cînd, și
in Iași, unde a ținut neapărat să participe la
sărbătorirea Otiliei Cazimir, cu ocazia împli-
nirii a 70 de ani, aducindu-i unul
mai calde omagii.
Prin verile ieșene cu mireasmă
alb și prin iernile ieșene cu geruri
din cele
de bujor
strîngind
in gheare teii Copoului, parcă revăd și aud
aevea,
ținui
ca de
piatră
mergind împreună, fascinați de des-
unor mari conștiințe artistice, pății
raze de stea ai Magdei, pașii ca de
ai lui Eusebiu...
Post scriptura : Din nefericire, revistele noas-
tre și mai ales istoricii literari au cam
uitat de acești doi scriitori de valoare ai
țării, ale căror opere, pe lîngă valențele
estetice, conțin și un înalt patriotism.
Ceea ce mă face a mă întreba adesea i
Oare lașului, în care aceștia au trudit
în anii aceia vitregi, cu atîta ardoare,
nu-i revine nici o datorie ?
Haralambie ȚUGUI
excesiv anulind-o pe cealaltă, feno-
menul însuși devine altceva, suferă un
salt în afara propriei identități. Dacă
polisemia este exagerată, prin depă-
șirea sensurilor și semnficațiilor inte-
ligibile și ligibile ale figurativului,
cade în absurd și confuz, intr-un
exercițiu formal pe care-l înțelege cel
mult autorul, dar care nu-i face cin-
ste, pentru că nu comunică nimic, nu-l
reprezintă ca vocație artistică in
fața obștii. Dacă tendința este exage-
rată ea devine expunere discursivă,
retorică, abstractă, ți se confundă cu
schematismul pe care clasicii ideologi-
ei proletare il criticau in dramele lui
Lassalle, sau se confundă cu tezis-
mijloc de exprimare, nu ca delectare
gratuită.
Confuzia imaginilor, ambiguitatea
stilului, nu rezultă din cultivarea poli-
semiei artistice, opacitatea formei do-
vedind frecvent o gindire nebuloasă
sau absentă. Lipsa de talent nu are
nevoie de pretexte, iar scuzele nu-i
pot ajuta cu nimic. Meșteșugul cu-
vintelor fără ideal, ca și idealul nea-
jutat de măiestrie, seamănă cu în-
cercarea de a te ridica de la pămint
bătind dintr-o singură aripă. Rezul-
tatul unui asemenea
obicei invîrtirea pe
jurul propriului .eu*.
mul ți
Gherea
100 de
ilustrativismul, combătute de
în literatura noastră de acum
ani.
Se știe că literatura folosește de
regulă nu numai sensul propriu al cu-
vintelor ci, mai ales, pe cel figura-
tiv, bisens sau polisens. Adevărata
a eului neconturat
Fără personalitate,
clar ți distinct, nu
creație istorică ți
de una artistică.
ți
„zbor” este de
loc. confuză, in
de fapt o iluzie
nedefinit social.
deci fără contur
se poate vorbi de
cu atit mai puțin
artă are
gâției ți
muzical,
nicare a
cosubstanțială folosirea bo-
strâlucirii limbajului poetic,
plastic, ca mijloc de comu-
idealului de viață, a filozo-
fiei proprii autorului, nu ca scop in
sine. Limba noastră este foarte bo-
gată în sensuri. Așa zicînd, cuvintele
cu două și n înțelesuri au fost folo-
site cu măiestrie în dramaturgia lui
Caragiale unde tendința critică, po-
lemică, rezultă din împrejurări și din
intriga vie, in care se conturează per-
sonajele, nu dintr-o expunere abstrac-
tă de principii. Polisemia imaginii lui
Caragiale, bogăția sensurilor și nuan-
țelor, fac deliciul estetic, valoarea
umorului și a satirei virulente, concu-
ră la conturarea mesajului, pentru că
autorul „schițelor și momentelor" avea
ceva de spus și știa cum să o spu-
nă. El nu confundă, ca unii epi-
goni ai săi, scopul — mesajul social
— cu mijloacele plasticii verbale. Deli-
ciile dublului sens îi serveau ca
Forma ți conținutul, aparența, co
prim moment ol esenței, ți armonia
de ansamblu a operei, nu pot fi des-
părțite. Să ne gindim la perioadele
largi ale respirației poetice din amin-
tirile lui Ion Creangă, la melodicita-
tea lor ți adinca rezonanță umană,
sociabilitatea descrisă amplu a mol-
dovenilor. Cele două aspecte nu pot
fi separate. Structura unei opere de
artă obiectivează o realitate spiritua-
lă, o stare individualizată a conștiin-
ței sociale. Ea reflectă mediat exis-
tența socială, nu imediat ca un pro-
ces de reflecție fizică, mecanică, ci
complex ți bogat în sensuri. Altfel,
neumanizată imaginea
discuția criticii de artă,
pitol al cunoașterii sau
terii.
Să nu ne despărțim
nu intră in
ci la alt co-
al necunoaș-
de bogăția
sensurilor figurative pentru a cădea
peste platitudinea stilului care nu spu-
ne nimic. Intre polisemia și
operei literare sînt relații
claritatea ochilor Giocondei
mea de sensuri posibile în
claritatea
ca între
și mulți-
interpre-
tarea privirii participante la zimbet.
Ochii sint ferestrele sufletului, spu-
nea artistul renascentist Apoi, dacă
o picătură de rouă, care strălucește
clar, cristalin, descompune încîntător
spectrul de lumină în zeci și sute de
nuanțe, lumina spiritualității omenești,
cu mult mai bogată în strălucirea o-
chilor, poate să răsfringă sau să as-
cundă o infinitate de gînduri și sen-
timente. De altfel și limbajul poate
releva, sugera, sau ascunde, gînduri
șî sentimente, cu condiția co ele să
constituie o realitate a trăirii, nu un
joc căznit Prin abuz ți cuvintele ți
Marile valori plastice și sensibile
ale artei omenești sînt infinit decan-
tabile. Pe Shakespeare sau pe Emi-
nescu poți să-i citești la vîrste ți îm-
prejurări diferite, pe Grigorescu, Lu-
chian, Țuculescu poți să-i privești din
unghiuri și perspective diferite. Opere
ca „Tripticul” de la Tîrgu-Jiu, sau
drumul de la „Rapsodii" la „Dixtor",
pot fi contemplate și audiate ca ar-
monii distincte, parcurse în sens
nologic sau invers, dar mereu
găsi adevăruri și frumuseți noi în
Opera de artă autentică are o
loare infinită în timp, în spațiu
cro-
vom
ele.
va-
isto-
gesturile pot să-ți piardă
pot constitui chiar un tum
dar sufocant al izolării de
Marile idei, bogate in
sensul. Ele
impalpabil
real.
sensuri ți
semnificații, inlățindu-se ca un vîrf
înalt valoric, militant, pe trunchiul
gigantic ol experienței reale a spiri-
tualității omenești, sînt întotdeauna
simple, deci clare. Sînt clare privin-
du-le de la înălțimea sintezelor pe
care le-ou realizat, ceea ce nu în-
seamnă că la geneza lor nu putem
găsi un labirint de încercări și sufe-
rințe prealabile.
ric, pentru generații diferite. Omeni-
rea va lua din raftul imaginar al
scrisului universal mereu acea carte
de care are nevoie, spiritual vorbind,
la un moment istoric dat, pentru a
găsi un răspuns adecvat problemelor
vieții concret determinate. Mulțimea
de sensuri ți semnificații, intrinseci
operelor de artă, își găsesc conflu-
ența în acțiunea educativă, construc-
tiv umanistă. A forma spiritul uman,
corespunzător problematicii proprii u-
nui loc istoric
rifica și anima
dat, înseamnă a cla-
fapte edificatoare.
Radu NEGRU
	
Convorbiri literare 3
Vechi sărutări din iarbă
VIRTUȚILE UNEI ISTORII
LITERARE*
Un măr, un sfeșnic aprins la fereastra
vecinului ; toamna e printre noi.
Piloni de argint bate luna pe aleea cu plopi.
Sub cuiburi pustii liceeni zgribuliți
adună vechi sărutări din iarbă.
O statuie a poetului trist
se dezvelește în piață,
pentru menirea lor neîmplinită
semințe uitate pe-o tavă scincesc de urit.
Un alt extaz înflorește pe limba ta de om
văratec.
Struna lirei se-ngroașă cit gitul de lebădă.
Împrejurul focului
Din călătoare mătăsuri și piele tu chemi
la tine părinții părinților.
Fericit te afunzi in zăvoiul de unde-ți răspund ;
să te-ntorci înapoi ? E vremea cartofilor.
Dragostea ta de-astă vară
zdrăngănește o harpă prin tirguri.
Povestea aceea a fost troienită de tei.
Cuvîntul înainte" al cărții
lui Ion Rotaru induce în
eroare pe cititorii săi. Ea nu
se adresează numai decît
unor .cititori de nivel mijlociu",
nici nu-i lipsesc, „ariditățile fac-
tologice" nici .aparatul bibliogra-
fic". Autorul ei este doctor în fi-
lologie cu o teză valoroasă Erni
nescu și poezia populară (1965),
este colaborator la o carte bună
de Analize literare și stilistice,
este autorul unor capitole din ma-
nualele de liceu. A scris prefețe
la unele ediții critice : (C. Sta-
mate. Scrieri alese, ediție critică
cu o introducere de I. Rotaru,
1968). A lucrat în cadrul catedrei
de literatură română în domeniul
literaturii române vechi, iar în
momentul de față este conferen-
țiar și predă literatura română a
veacului al XlX-lea. Am spus
toate acestea, ca să arăt că nu ne
găsim în fața unui autor care se
informează pe parcursul cărții ce
o scrie. El este — așa cum sin-
gur se recomandă — ,un profe-
sor” care comunică .unui număr
cît mai mare de cititori de nivel
mijlociu deocamdată, în deosebi ti-
neretului studios" materia unui
domeniu cercetat ani în șir. Isto-
ria literaturii române, pe care o
scrie este rezumativă, dar destul de
concentrată. Pentru fiecare scriitor
se dă o biografie esențială și se
indică o bibliografie — fundamen-
tală — pentru completarea datelor
comprimate în spațiul restrîns în
care l-a cuprins. Alteori se dă o
bibliografie aproape exhaustivă. (Să
se vadă pentru aceasta paragraful
consacrat lui Simion Ștefan — p.
23 — unde sînt indicate șase iz-
voare în completarea datelor ex-
puse, lipsind doar cartea lui Ga-
briel Țepelea Studii de istorie și
limbă literară, 1970). Cît despre
.coloratura personală'* a cărții sale
aceasta nu este o noutate, căci
toate operele viabile — literare și
științifice — comunică și ceva din
temperamentul celui care le scoa-
te la lumină. Istoria literaturii ro-
mânești a lui Nicolae lorga este
un exemplu concludent în acest
sens. La fel aceea a lui Nicolae
Cartojan, a lui Sextil Pușcariu, la
care adăugăm și monumentala o-
peră a lui G. Călinescu, așa de
mult dorită de cititori, tocmai
pentru felul cu totul nou cum pri-
vește fenomenul literar românesc.
Aceeași observație este valabilă și
pentru sintezele alcătuite de Al.
Piru, G. Ivașcu, Crohmălniceanu,
D. Micu. Și lucrarea lui I. Rota-
ru — în mod normal — trebuie să
aibă o «coloratură personală". Și
tocmai aceasta i s-a contestat. Dar
numai atît se cere unei lucrări ca
aceea în fața căreia ne găsim ? Nu.
Vom vedea că o istorie literară
trebuie să aibă și alte însușiri
care să-i acorde girul de carte
utilă.
Ion Neacșu, într-o recenzie des-
pre lucrarea lui Ion Rotaru, pu-
blicată în .Ateneu" (noiembrie,
1971, remarca trei note specifice
cărții respective : folosirea observa-
țiilor stilistice, în sprijinul judecă-
ților estetice, asociațiile pe afinități
literare și spiritul polemic cu for-
mulele depășite, dar îndătinate. Toa-
te aceste note sînt proprii lucrării
de care ne ocupăm. Dau numai cî-
teva exemple concludente : observa-
țiile stilistice în legătură cu nu-
vela lui Negruzzi Alexandru Lă-
pușneanu (p. 152—154), cele în le-
gătură cu Țiganiada (p. 68—70), în
legătură cu Sburătorul (p. 119—121),
cu Noapte de decembrie (524—525)
cu Nunta Zamfirii (p.	591—593),
etc. In privința asociațiilor între
arta unui scriitor dintr-o perioadă
mai veche cu aceea a scriitorilor
dintr-o perioadă mai apropiată de
noi, modelul se găsește în tot ce a
scris G. Călinescu despre literatură.
Ar trebui să se rețină însă o ca-
racteristică. Autorul Impresiilor
Lucrează bine țârina, e vremea cartofilor.
La mirosul lor cetățile albe
vin și se-nchină ; o durere trece prin sfinți,
ar vrea să fie cu noi împrejurul focului.
Septembrie, octombrie tot una-i ; sufletul meu
iși alege drept trup eternul cartof.
ARTA ÎNȚELEASA
Vocile care au fost
Rătăcit ca o pasăre fără vară am rămas
pe plai, printre rare trunchiuri de arini
mușchiul incepe să umble pipăind cărările.
Sint duhuri și fapte fără corpul de-altă dată.
Și strămoșii ne termină
lucrul uitat prin magazii.
Sunet virgin de clopoței imprăștii cu talpa
in frunzișul induioșat.
Aurii se adună sub dominația lunii
vocile care au fost.
Între lapte și vin
Cuprins de neliniște faurul privește
la soare ; mai repede pier scinteile fierului,
mai greu lucrează focul.
zeul din braț abia îndoaie potcoava.
Raze curate aruncă femeia lui peste poame.
Să fie uitare
sau greierul casei nu vrea să mai cinte ?
Mai întunecat e minerul barosului.
Intre lapte și vin nehotărit plinge faurul.
Nicicînd amorul
Ale tale sint roadele, al meu mesteacănul,
solia lui și trimbița înflăcărată.
O anumită ezotqrizare a artei,
o sofisticare a ei, a dus ade-
seori - in ultimii ani — la dis-
crepanțe întristătoare între
creatori și publicul larg. Prea des
începuse să se invoce de către unii,
ca argument suprem în fața lipsei
de răsunet a insuccesului unei lu-
crări sau alta, „incapacitatea" mase-
lor în a înțelege și asimila subtilită-
țile artei. Este aci o lipsă de curaj
bărbătesc din partea unor creatori
în a recunoaște carențe artistice
proprii. Era cu mult mai simplu, mai
comod și îndeosebi mai „scuzabil"
să se arate cu degetul un alt vino-
vat decît cel adevărat. Tocmai de
aceea, recentele documente de par-
tid — în primul rînd cuvîntările se-
cretarului general tovarășul Nicolae
Ceaușescu - au fost îndreptățite să
sublinieze, atunci cînd s-au referit
la creația artistică și la receptarea
ei, necesitatea unei mai mari încrederi
principiale în capacitatea estetică a
poporului, o maselor largi de a înțe
lege arta și a o asimila adecvat.
Am sentimentul neliniștitor, că unele
articole de prin ziare și reviste, dis-
cuții, mese rotunde, etc., reluînd ideile
despre artă, expuse în tezele din
iulie și în documentele plenarei din
toamna lui 1971, le scutură de nuan-
țarea atit de vie ce o au în aceste
documente, comentînd uneori aceste
idei, într-o manieră aplatizată, lipsită
de har, pe care spiritul creator al
marxismului n-o dorește. A izola ide-
ea că poporul, masele largi, înțeleg
foarte bine arta și o asimilează în
modul cel mai adecvat, din contextul
ideologic în care ea a fost enunțată, sus-
ținută, argumentată convingător și a în-
cerca să faci din ea o normă în sensul
unui criteriu unic al valorizării artis-
tice — așa cum avem impresia că
este uneori pe cale să se petreacă
lucrurile — înseamnă o unilateralizare
la cealaltă extremă a modului cum
a fost considerată această idee în
ultimii ani. Dacă este adevărat — ca
principiu general de orientare, capa-
bil să sădească în inima artistului
convingerea că el nu greșește privind
cu încredere către publicul larg -
faptul că, virtual, poporul poate în-
țelege arta autentică și să o asimi-
leze ca atare, de aci nu rezultă că
operele de artă care nu sînt înțelese
dintr-odată de către masele largi tre-
buiesc descalificate ca nulități esteti-
ce. Tocmai în acest punct nu sînt
recunoscute lucrurile așa cum se pre-
zintă ele în realitate. Cui folosește
eludarea adevărului că există, totuși,
mari valori artistice — istoria artei o
dovedește din plin — care nu întotdea-
una sint înțelese și receptate spon-
tan și imediat de către colectivitățile
largi ? A combate, a dezarma, cu
drept cuvînt, pe cei care neagă din
principiu capacitatea virtuală de înțe-
legere artistică a poporului și a re-
cunoaște, totodată, că există anumite
dificultăți în asimilarea artei - difi-
cultăți ce presupun sporirea exigențe-
lor educației estetice - sînt două as-
pecte deosebite, ce nu trebuiesc con-
fundate. Combaterea primului aspect
nu presupune și nerecunoașterea sim-
plistă a celui de al doilea. Nu tre-
buie ignorat adevărul că opera de
artă poartă nimbul unei înalte com-
plexități sufletești pe care omul în-
suși, respectîndu-se pe sine și pe
semenii săi, i-a imprimat-o. Dacă de
arta autentică, plină de miez ome-
nesc, încărcată de idealuri nobile, ne
apropiem cu acel tremolo avid de
incadescențe superioare, aceasta se
datorește și năzuinței de a afla în
ea plusuri semnificative, reverberații
surprinzătoare, de pe urma căruia su-
fletul receptorului să simtă, că a
crescut. Dar pentru a ajunge la spo-
rul spiritual, Io grăuntele de vis pe
care creatorul l-a sădit în opera sa
pentru noi, receptorul trebuie să re-
cunoască deschis necesitatea de a fi
pregătit in mod adecvat, de a po-
seda el însuși un plus cognitiv ca-
pabil să se coreleze cu acela al
operei și să-l primească in mod fi-
resc. Opera de artă veritabilă nu
este o epistolă presărată cu banali-
tăți cotidiene pe care s-o citim și
s-o înțelegem fără nici un fel	de
efort spiritual. Dacă ar fi așa, crea-
ția artistică n-ar însemna prea multv
în piramida culturii omenești. Și
atunci de ce să ne lepădăm ca de
cine știe ce blasfemie, de adevărul
că unele opere de artă veritabile nu
sînt, întotdeauna, înțelese imediat și
fără nici un efort de pregătire I
Dacă înțelegerea artei ar fi întot-
deauna, în toate cazurile, rapidă și
totală, atunci la ce bun necesitatea
educației estetice, pe care, cu totul
întemeiat o invocăm atit de insis-
tent in momentul actual ? O înțe-
legere desăvîrșită a artei care s-ar
fi realizat ca atare ar face inutilă
educația estetică. Atunci cînd se afir-
mă că masele înțeleg întotdeauna,
în toate cazurile, fără eforturi, opere-
Pe iarba religioasă furnica își duce picătura de rouă
Poetul e-n cring, lemn bătrin intre bijuterii.
Nicicînd amorul nu e mai prielnic
ca-n septembrie ; fără de stele trece
săptâmina.
Din oboseală facem dragoste ca-n rai.
O, intr-o seară am visat această forță pură.
EXISTĂ UN BAROC
LITERAR ROMÂNESC?
Impunerea relativ recentă a no-
țiunii de baroc literar a sedus
pe acei istorici și critici lite-
rari care au încercat în ulti-
mele decenii reinterpretarea literatu-
rii europene din secolul al XVII-lea
Barocul plastic, o noțiune „mai virs-
nică" și mai autoritară, căreia ba-
rocul literar ii datorează existența
sa, a transmis acestui din urmă și
toate dilemele sole. Astfel barocul
literar apare ca o noțiune „proble-
matică", așa cum sînt de altfel, mai
toate noțiunile de teorie literară.
Curent sau „eon” ? — aceasta ar fi
principala dilemă nesoluționată. Cum
noțiunea de curent literar este din
ce în ce mai „rău văzută", barocul
înțeles ca o constantă estetică pare
o avea mai multe șanse de a se
impune. De aici însă noțiunea nu
are numai de ciștigat : aplicată la
prea mulți scriitori și opere, ea îm-
părtășește soarta altora, devenite
uneori „modă" și se devalorizează
înainte de a-ți fi jucat în istoria
literară.
In ultimele decenii istorici literari
ca Marcel Raymond, Jean Rousett,
Herbert Cysarz ș,a., precum și unele
publicații specializate (cum este cea
a Centrului de sinteze despre Ba-
roc-Montauban), au definit barocul
literar drept o orientare generală în
arta secolului ol XVII-lea (cu nu-
meroase ecouri și prelungiri și în
secolul al XVIII-lea), în Franța, Ger-
mania, Anglia, Spanio, Italia, ca și
in Cehoslovacia, Polonia și Ungaria.
In literatura de specialitate de la
noi s-a scris puțin despre barocul
literar ; ar fi de menționat studiul
lui G. Călinescu — Clasicism, ro-
mantism, baroc, cel al lui Adrian
Marino - Barocul, sau, mai recent,
cel al lui Matei Călinescu din Cla-
sicismul european. De fiecare dată,
se fac și unele referiri, destul de
vagi. Io un baroc românesc. Intr-un
articol publicat in revista „Cronica"
(nr. 39, 1969) Adrian Marino se în-
treabă : „Un baroc românesc ?" și,
continuîndu-l pe G. Călinescu, oferă
unele sugestii în legătură cu baro-
chismul lui Macedonski, Bolintineanu,
Arghezi, Mateiu Caragiale ș.a., su-
gestii pe care le completează cu o
listă de traduceri, foarte semnifica-
tive pentru secolul al XVIII-lea, din
cîțiva scriitori baroci europeni.
O reinterpretare a literaturii noas-
tre din secolele al XVII-Ieo - al
XVIII-lea din perspectiva barocului
european ar readuce în prim plan
reevaluarea lor estetică și. mai mult,
ar indica neîndoielnic sincronizarea
literaturii românești, încă de la în-
ceputurile ei, cu celelalte lite-
raturi europene. Deși unele su-
gestii în acest sens există, nu
4 Convorbiri literare
asupra literaturii spaniole (1946),
personalitate cu o excepțională cul-
tură universală, făcea apropieri în-
tre scriitori români și străini, nu
de dragul asociațiilor, ci, cu scopul
dc a arăta evoluția literaturii noas-
tre spre marea artă universală.
Concludentă este apropierea nuvelei
lui Negruzzi Alexandru Lăpușnea-
nu de una din tragediile lui Sha-
kespeare. (Istoria literaturii române
de la origini pînă în prezent, p.
205). Asociații sugestive întîlnim
și în sintezele mai noi, aparținînd
criticilor și istoricilor literari men-
ționați mai înainte. I. Rotaru folo-
sește aceste asociații în cadrul
multor analize a operelor literare
aparținînd veacului al XlX-lea. Ne
vom referi la cîteva : Asachi se
inspiră, din credințele populare în
legătură cu Pionul sau Ceahlăul șl
izbutește a crea acea atmosferă de
gotic tenebros, pe care o vom în-
tîlni la un Stamati sau Bolintinea-
nu. tîrziu și la Eminescu în Stri-
goii (p. 139). Relevînd momentul
„răzvrătirii norodului" și „scena
inorții lui Moțoc“ din nuvela Ale-
xandru Lăpușneanu de Negruzzi,
este amintit Rebreanu. („Cu mult
înainte de Rebreanu, dar cu un
condei tot atît de sigur, Negruzzi
înfățișa învălmășeala gloatei, con-
vulsiile ei oarbe, dictate de mo-
ment" — p. 153). Arta de polemist
a lui Russo cu latiniștii care voiau
să curețe limba română de cuvinte
străine, „se aseamănă cu spiritul
împăciuitor, în anume chip, însă
plin de capcane, al lui Negruzzi și
mai tîrziu al lui Creangă" (p. 167)
Apropierea lui Russo de Hogaș și
Sadoveanu în „memorialurile de
călătorie din Stinca Corbului și
Piatra Teiului" (p. 168—169), nu
mi se pare forțată. Unele pagini
ale cărții lui I. Rotaru sînt învio-
rate de note polemice. Ele urmă-
resc scopuri diferite. Uneori sa
sublinieze noutatea unei interpre-
tări, alteori să impună un cîștig al
istoriei literare, subliniat în studii
de prestigiu, dar care n-a schim-
bat unele etichete învechite.
în acest sens sînt aruncate să-
geți — în cartea lui Ion Rotaru —
în cei care nu voiesc să descopere
pagini îneîntătoare în Letopisețul
lui Miron Costin, în Istoria iero-
glifică a lui D. Cantemir, în ȚI-
ganiada lui Budai-Deleanu, in Le-
gendele istorice ale lui Bolintinea-
nu, în literatura memorialistică a
lui Russo în Pseudokinegetikos al
lui Odobescu. Se mai pot scoate în
evidență și alte trăsături ale cărții
lui Ion Rotaru. Beneficiind — așa
cum arătam mai sus — de ciștigu-
rile realizate de studiile de istorie
literară apărute pînă în prezent,
anumite capitole prezentate la nivel
necorespunzător în manualele de
liceu, aici dobîndesc o consistență
mai apropiată de realitate. Capito-
lele despre „Junimea*, „Maiorescu",
despre „Gherea" reprezintă expu-
neri clare, orientative în lectura pe
care o vor duce mai departe cei
care-i vor folosi îndrumările.
Marii noștri clasici și între aceș-
tia se numără atit Slavici cît și
Macedonski — pe lîngă cei cunos-
cuți — s-au bucurat de o atenție
deosebită a autorului acestei cărți.
Studiul operei lui Eminescu se în-
tinde pe aproape 100 de pagini din
cele 600 cîte are volumul. Ion Ro-
taru a pus în circulație cu îndrăz-
neală și unele poezii postume. A
insistat apoi cu bune rezultate asu-
pra poeziei filozofice a poetului, ex-
plicînd sîmburele de gîndire al
acestora cu referiri la filozofii res-
pectivi.
Pozitiv este și faptul să nu se
neglijează nici proza marelui poet.
Este inexplicabilă, însă, trecerea
cu vederea a poeziei de adolescen-
ță a lui Eminescu, în care se a-
nunță toate coardele orchestrei din
celelalte etape ale creației poetului.
Regretabil este și faptul că nu s-a
amintit nimic despre gindirea so-
cial-politică a gazetarului Eminescu.
Pozitiv este faptul că pentru pri-
ma oară, într-o istorie literară adre-
sată tineretului studios, se analizea-
ză pe larg opera poetică a lui
Macedonski. Ne surprinde faptul
că la bibliografie este indicată nu-
mai Viața lui Alexandru Mace-
donski (1966) și este uitată Opera
lui Alexandru Macedonski (1967).
Ion Rotaru se oprește cu atenție
asupra părților valoroase din opera
„poetului Nopților" care-i comple-
tează personalitatea artistică. Anali-
za substanțială a poetului nedrep-
tățit atita vreme merită subliniată.
Terminăm însemnările despre car-
tea lui Ion Rotaru cu încă alte ob-
servații.
Capitolul despre George Coșbuc
nu reușește să scoată în evidență
personalitatea artistică și locul poe-
tului năsăudean în cadrul literaturii
noastre. îmi amintesc că G. Căli-
nescu ne spunea la lecția despre
Coșbuc : „Are 10 poezii excelente
carc-1 situează între marii noștri
poeți. Numărând cu zgîrcenie —
ca și la Coșbuc — cîți dintre ei au
mai multe?" Și dacă ne ducem mai
in urmă, citîndu-1 chiar pe Ion
Rotaru, Gherea a scris „bine articu-
latul studiu întitulat: Poetul țărăni-
mii", care nici nu e citat la biblio-
grafia Coșbuc nici nu e depășit de
autorul capitolului.
Cîteva observații și in legătură
cu partea care privește literatura
română veche, de care este legată
o parte a activității didactice a lui
I. Rotaru.
Nu se înțelege din cele relatate
în paragraful Literatura în limba
slavonă in ce împrejurări s-a a-
doptat limba slavă ca limbă a bi-
sericii și a culturii. Nu se spune
ce limbă s-a folosit înaintea ei.
Studiile noi despre Cazania lui Var-
laam au ajuns la alte concluzii în
privința rolului lui Varlaam în coor-
donarea materialului din lucrarea ce
i se atribuie. Bibliografia la „Dosof-
tei" putea să cuprindă și articolul
lui Victor Kernbach : „Un poet
uitat : Dosoftei, apărut în Limbă și
literatură, I, 1955, p. 142—164. în
privința lui Antim Ivireanul, talen-
tatul predicator n-a putut cunoaște
Didahiile lui Ilie Miniat căci aces-
tea au apărut la doi ani după
moartea lui Antim în 1718. (Al.
Ciurea, Antim Ivireanul, predictor
și orator, B. O. R. nr. 8—9, 1956, p.
798). La bibliografia lui I. Neculce
se putea menționa monografia lui
D. Veliciu, Ion Neculce (1968). Infe-
rioritatea cronicarilor munteni nu se
explică prin lipsă de cultură, căci
stolnicul Cantacuzino avea o cul-
tură mai bogată decît Miron Costin,
dar n-a avut talentul acestuia. Au-
torul Cronicii anonime (1688—1717)
a avut talentul lui Ion Neculce.
Radu Popescu era un om cult —
după vocabularul Istoriilor sale —
dar nu și-a pus talentul în folosul
țării sale, ci al intereselor persona-
le, dîndu-ne o cronică fără un me-
saj înalt. La D. Cantemir, cel puțin
capodopera sa Hronicul vechimii
romano-moldo-vlahilor trebuie a-
preciată măcar cît a fost luată în
considerație Istoria stolnicului C.
Cantacuzino ori De neamul moldo
venilor a lui Miron Costin. Acestea
sînt adăugiri minime care nu mă-
reau volumul cărții decît cu rân-
durile de mai sus și poate și mai
puțin.
Din discuțiile despre factura căr-
ții lui Ion Rotaru se vede că ne
găsim in fața unei cărți pentru cele
mai variate pregătiri. Ea poate sta
onorabil alături de Istoria români-
lor a lui C. și Dinu Giurescu, ca și
alături de cărțile folositoare unui
cititor care-și face cultura în școa-
lă sau ca autodidact. încă o dată
Cuvîntul înainte n-a servit cartea,
n-a orientat bine pe cititor și de
aici atîtea discuții contradictorii.
I. D. LĂUDAT
Publicăm, în continuarea opiniei
exprimate (în nr. 1), despre această
lucrare, articolul de față, conside-
rând că așa este firesc.
le de artă autentice există cumva
și „curajul" — și mai ales „argumen-
te" - să se afirme că educația este-
tică a devenit un anacronism ? O
elementară consecvență logică ar
obliga prima afirmație și la cea de
a doua. Dacă documentele de par-
tid accentuiază cu atita tenacitate
necesitatea educației estetice ca
parte integrantă in dezvoltarea con-
științei socialiste, o fac tocmai por-
nind de la convingerea că, fiecare în
parte și toți laolaltă, individ și mase,
sîntem chemați să luptăm împotriva
propriilor noastre scăderi, propriilor
noastre imperfecțiuni și să realizăm
plusuri ale ființei omenești, capabile
să ne facă complecși în sensul con-
structiv și superioral cuvintului. Și a-
tunci să nu na jenăm a recunoaște, fără
nu știu ce complexe de inferioritate,
ci dimpotrivă cu o constructivitate
critică, faptul că uneori am făcut cu
toții prea puțin, sau în mod sim-
plificator și eronat, în ceea ce pri-
vește ridicarea nivelului calitativ al
capacității maselor de a înțelege și
asimila în mod adecvat valorile ade-
vărate ale artei și culturii.
Uneori, ca argument suprem în
sprijinul ideii că masele se orientează
foarte bine, de la sine, în înțelege-
rea și asimilarea autenticelor valori
artistice, este invocat bunul simț
popular românesc. Fără îndoială, a
cest bun simț este una din marile
calități sufletești ale poporului nostru,
cu fericit răsunet în lumea întreagă.
Dar invocarea argumentului credem
că trebuie făcută cu discernămint, cu
rigoare, de la caz la caz. Dacă bu-
nul simț popular ar fi suficient pen-
tru a asigura o orientare de calitate
a maselor în înțelegerea și asimila-
rea marilor creații artistice, atunci
cum se explică faptul că, nu cu
mult timp in urmă, satele noastre au
fost golite numai în cîțiva ani de
inestimabile comori artistice cum sint
vechile icoane pictate pe sticlă și
lemn ? Atunci cînd, fără nici un fel de
discernămint critic, se exaltă bunul
simț popular ca suficient pentru a
susține și demonstra ideia deplinei
înțelegeri și orientări artistice a po-
porului, se aruncă cu apă de tran-
dafiri peste unele goluri în educația
estetică a maselor largi. Bunul simț
popular își are valoarea și importan-
ța sa, pe care nu trebuie să le ig-
norăm și cu atît mai mult să nu le
negăm, dar opera de artă — apelînd
la acest simț, - îl depășește totuși,
solicitînd straturi mai adinei, mai den-
se ale conștiinței estetice, solicitare
ce presupune exigențe sporite sub ra-
port educativ. Intr-o recentă docu-
mentare de teren pe care am făcu-
t-o pentru o lucrare despre estetica
satului contemporan, am constatat lip-
suri neliniștitoare, pete albe în edu-
cația artistică plastică o publicului
rural. Kitschul a pătruns din abunden-
ță în domeniul decorației rurale, odu-
cind cu el ceva strident și periferic.
Dacă educația estetică de ordin plas-
tic ar fi fost prezentă in mod co-
respunzător in mediul rural, valorile
artistice amintite ar fi și astăzi la lo-
cul lor. In ultimii ani am intrat în
foarte multe locuințe rurale și ara-
reori am văzut vreun perete împodo-
bit cu o reproducere de calitate după
picturi de valoare. In schimb, am în-
tîlnit foarte frecvent locuințe „împodo-
bite" cu acele picturi de bîlci, stri-
dențe de o totală și descurajantă
superficialitate artistică. Dacă masele
largi se orientează foarte bine artis-
tic, ca și cum lucrurile s-ar fi rezol-
vat in această privință, atunci de ce
încă atit de mulți oameni atirnă pe
pereți nu reproduceri bune după ta-
blouri de valoare ci surogate ale vul-
garității ? lată că lucrurile sînt ceva
mai complicate și nu trebuie să le
înecăm într-o frazeologie bombastică
și adormitoare a lucidității critice.
Documentele de partid ne îndeamnă
cu elan, dar și cu rigoare critică, să
reliefăm, să cultivăm tot ce-i luminos
dar nici o clipă sâ nu eludăm lip-
surile, erorile, contradicțiile.
Dacă încă mulți, foarte mulți oa-
meni atit din mediul rural cît și din
cel urban — și ar fi greu de contestat
că nu e adevărat - răsucesc cu in-
diferență sau iritare butonul aparatu-
lui de radio sau televiziune, inchi-
zîndu-l imediat in fața unui concert
simfonic, de reputată clasicitate,
aceasta se intimplă nu atit pentru
că „nu le place". A-ți place sau a
nu-ți place o valoare artistică presu-
pune deja o apreciere în cunoștință
de cauză. In cazul amintit. însă,
„nu-mi place" este exprimarea como-
dă și plat sofisticată a unui adevăr
incomod de recunoscut, anume că as-
cultătorii încriminați nu înțeleg încă
acest gen de muzică. Am spus „încă"
pentru a sublinia că neînțelegerea nu
este funciară ci posibil de înlăturat.
Dar aceasta presupune să recunoști
mai întîi că marile imagini artistice
sint strălucitoare briliante, nu numai
uman prețioase ci și - tot uman —
pretențioase, față de care nu te poți
apropia nici cu pălăria pe-o sprincea-
nă ca la o distracție de bîlci, nici
cu „buzunarele" pregătirii tale goale.
Pentru a putea înțelege in mod co-
respunzător aceste imagini, înțelege-
rea ca atare trebuie formată dintr-un
unghi educativ al pretențiilor estetice.
Muzica, poezia — ca și celelalte arte
și genuri artistice, dealtminteri — pre-
supune un anumit nivel formativ al
înțelegerii artistice în așa fel incit in-
formația estetică să poată ajunge la
receptor in modul cel mai adecvat,
nedeformată. Este de felicitat tele-
viziunea română că a avut inițiativa
să transmită in momentul de față lec-
țiile de muzică pentru ascultători, ale
marelui dirijor Leonard Bernstein, ple-
doarii înfocate care atrag nu pentru
că ne-ar face să aplăudăm „ca la
fotbal" ci fiindcă întrunesc talentul
uimitor de a ne oferi satisfacția că
putem ințelege aspectele cele mai
pretențioase ale artei dacă sintem
conștient, de necesitatea inițierii noas-
tre.
Firește, este necesar ca arta să fie
pe înțelesul poporului, in sensul de a
nu oferi publicului drept „înalte"
creații, acele elucubrații ultrasofisti -
cate din care - în fond - nu se
poate înțelege nimic. Dar adeseori -
in trecut - teza „pe înțelesul" popo-
rului a fost interpretată în mod ero-
nat și inadecvat estetic, în direcția
unei lipse de exigență în educația ar-
tistică, ce scuza în fața publicului
creații schematice și superficiale. Sen-
sul adevărat al tezei leniniste este
altul : arta să fie înțeleasă de po-
por. Ceea ce este în bună măsură
altceva, deoarece acest sens implică
nu numai o artă cu o problematică
umană apropiată de inima poporului,
ci și, in egală măsură, o artă pro-
fund exigentă ca nivel estetic, solici-
tind publicul să-și ridice neîncetat
nivelul gusturilor, al educației sale
estetice în așa fel încît să fie capabil
a înțelege și recepta în mod cît mai
adecvat valorile de artă autentice.
Este adevărat că arta provoacă și
hohote de rîs și hohote de plîns. Dar
nu se poate opri numai aci. Țelul ei
suprem este incitarea către zborurile
cele mai înălțătoare, adeseori dramati-
ce, ale idealurilor omenești, angajin-
du-ne integral. Nici un zbor, însă, nu
poate fi înfăptuit fără o inițiere răbdă-
toare a celui ce vrea să-l atingă. Pen-
tru un astfel de scop, bunul simț - fie
el oricît de pregnant popular și atît de
iubit de noi toți — nu se poate erija in
rolul lui Alfa și Omega care să asigure
totul.
Grigore SMEU
s-a întreprins un studiu sistematic
care să pornească de la o serioasă
bază teoretică.
In context comparatist (comparatismul
este indispensabil unui studiu de aceas-
tă factură), una dintre cele mai inte-
resante opere ole acestei epoci apare
poemul filozofic al lui Miron Costin
Viața lumii (1672—1673). Poemul
amintește de multe opere baroce, dar
poate cel mai mult de poezia lui
Andreas Gryphius. Umanist educat la
școala iezuită, trăind într-o epocă ce
a generat sensibilitatea barocă, Mi-
ron Costin nu s-a putut sustrage con-
temporaneității sale. In Viața lumii
el tratează o temă modernă, foarte
frecventă în lirica barocă : vanitatea
(urnii, pe care o formulează „biblic",
în același stil ca și contemporanii
săi : „vanitos vanitatum vanitas", la
Gryphius, „deșertăciunea deșertăciu-
nilor" la Costin. Poemul este retoric,
patetic ; autorul uzează de aglomera-
rea verbală, aliterații, antiteze, meta-
fore care visează caducitatea lumii,
universului, toate acestea — elemente
comune celor mai mulți poeți baroci.
Miron Costin nu este o „apariție"
singulară în peisajul literaturii româ-
nești a epocii. Dosoftei, despre ale
cărui virtuți de poet în traducerea
psalmilor s-a scris de multe ori, și pe
care într-un articol de acum cîțiva ani
cineva îl considera un romantic dam-
nat, un expresionist chiar (de ce nu
un baroc ?) rămîne în literatură și prin
prelucrarea prologului dramei Erofile
a lui Chortasis, versiune neogreacă
după piesa barocă Orbecche a lui
Giraldi Cinthio (Veneția 1583)	(v.
Al. Elian, „Contemporanul", nr. 21,
1967 I). Personificată, Moartea, des-
prinsă parcă din acel „dans maca-
bru" care cutreiera din nou Europa
ca la sfirșitul Evului mediu, într-un
tulburător monolog înfruntă viața. Ar-
gumentele ei sint cele foarte cunos-
cute în literatura barocă : fortuna
labilis, ubi sunt etc. Dosoftei se do-
vedește încă o dată un poet auten-
tic în transpunerea românească a
acestui monolog după versiunea neo-
greacă. Retoric, abundent în metafore
exprimînd efemeritatea și macabrul,
acest prolog este una dintre cele mai
semnificative manifestări ale spiritului
baroc în literatura noastră.
S-a observat nu o dată că litera-
tura religioasă europeană a secolului
al XVII-lea se incadrează în curentul
baroc. In Antim, logos și personalitate,
Eugen Negriei observa recent, într-o
analiză stilistică remarcabilă, carac-
terul baroc al Didahiilor. El scrie :
„Dacă arta barocă este sentimenta-
lă și patetică, preferă supraîncărca-
rea decorului simplității expresiei și
sobrietății liniilor, dacă presupune o
grijă exagerată pentru formă, poli-
morfism, rafinament imagistic, putem
zice că predicile lui Ivireanul posedă
cîte ceva din toate acestea" (Op. cit.
p. 203). Abundența verbală, dubla-
rea sau triplarea tautologică a atri-
butelor, antiteza, interogațiile sînt
elemente care, cu o tehnică specific
barocă, trădează, în economia „geo-
metrică" a predicilor, tensiunea inter-
nă a celui care le elabora.
Poate că cea mai evident barocă,
atît prin temă cît și prin stil, este
cartea l-a a Divanului, opera de ti-
nerețe a lui Dimitrie Cantemir. Sensi-
bilitatea barocă însăși se născuse din
□cea dispută între „înțelept și lume",
dispută esențială în Divanul. Tema
operei, medievală prin proveniență, e
reluată însă în alt context și cu alte
mijloace de un scriitor din secolul
al XVII-lea, de formația și cultura lui
Cantemir. Divanul e o operă care
vrea să impresioneze : retorică, „or-
namentată", cu citate din Biblie sau
din filozofii stoici, cultivă acumularea
de verbe, epitete, digresiunea, excla-
mația și interogația, nefiind străină
de un anume „tezism" prezent în mai
toate operele baroce ale epocii. Ob-
servații asemănătoare se impun și în
legătură cu stilul celeilalte alegorii a
lui Cantemir — romanul Istoria hiero-
glifică. Planul operei este „stufos",
abundă digresiunile, povestirea este
„ornată" de proverbe, de maxime,
fraza este bogată, cu aceeași topică
greoaie, nu lipsită însă de o savoare
specifică. Ca și în alegoria plastică
barocă, mișună in Istoria hieroglifică
o faună reală și fantastică, plină de
semnificații adesea obscure. Barocul
românesc este ilustrat și de alți scrii-
tori și opere : Nicolae Costin, Stolnicul
Constantin Cantacuzino, poeții Văcă-
rești etc. Sugestiile în ce privește po-
sibilitatea unei abordări din perspec-
tivă barocă a literaturii române sporesc
pe măsură ce parcurgem secolul al
XVIII-lea.
Barocul literar românesc se dez-
voltă independent, ca o rezultantă a
sensibilității baroce general europe-
ne. Nu intimplător însă el este re-
prezentat de scriitori foarte cultivați,
cu studii în străinătate, de unde au
putut recepta unele ecouri ale orien-
tărilor literare barochiste. Barocul
este primul curent literar european la
care literatura noastră participă de
multe ori la un nivel estetic com-
parabil cu cel al barochiștilor ger-
mani sau francezi.
Viorica S. CONSTANTINESCU
Convorbiri literare 5
Mulțimea aștepta de cîteva ore. Unii se cam plictisiseră
și acum își făceau de lucru pe la magazii, pe la ham-
bare, pe la depoul de locomotive din apropiere, pe la
serele primăriei. Ceilalți înjghebaseră jocuri felurite, ca
să mai treacă vremea, distractive, gălăgioase. în răstimpuri se
auzeau chiote, cîte o frîntură de cîntec, rîsete scurte. Șiruri
de polițiști treceau printre oameni, cu banderole tricolore
pe braț, cîte un gradat arunca comenzi tăioase sau cuvinte
de liniștire celor turbulenți, apoi își continuau, magnifici,
patrularea. Cineva încercă să se facă auzit, pentru asta se
urcase pe un stîlp de telegraf, dar nu putuse rosti decît
cîteva cuvinte, pentru că amorțindu-i mîna, trebuise să-și
dea grabnic drumul și glasul lui se amestecă de îndată cu al
celorlalți. Un stol de vrăbii ciufulite se rostogoli spre strea-
șină clădirii din față. O clipă, murmurul oamenilor se stinse
sub ropotul de aripi, dar imediat păsările își schimbară
zborul către cîmpia apropiată și oamenii se simțiră sin-
guri, neștiind dacă să-și mai reia ocupațiile, murmurele,
frazele începute. Era dimineață, orele 9,45, soarele își tri-
metea razele pieziș, o ceață galbenă, iernatică învăluia
zidul casei cu acoperiș roșu, ce se dovedea a fi o gară, o
întreprindere, o intrare de cimitir. Era pe înserat, orele
18,22 foarte precis, vară înăbușitoare, cîmpia se întindea
în jur largă, pustie, nu se zărea cît priveai cu ochii nici
Mircea Horia SIMIONESCU
măcar o clădire, un copac. Vîntul aspru al pustiului ațîța
spiritele. Se aprinseseră cîteva felinare, feștilele fumegau
sub sticla murdară, fațadele vechilor case din piață abia
se conturau în răstimpuri, chipurile oamenilor, în schimb,
se luminau dedesubt îngrijorate, cadaverice. Frigul, fără
îndoială, contribuia la sublinierea paloarei lor, evidențiind
cearcăne sub ochi, mîini crispate, picioare descălțate, de
țărani sosiți de departe. Din cauza așteptării îndelungate
și pentru că soarele continua să bată în creștete necru-
țător, cîțiva hotărîră să migreze către partea cealaltă a
șoselei, la grădini, de unde îi îmbia umbra ospitalieră a
doi nuci bătrîni, pînă atunci uitați. „Hei, drăcia dracului,
spuse un oarecare, parcă ne-ar fi tocmit întreaga zi. Să
punem capăt așteptării. îi lăsăm în plata domnului și ne
ducem pe la casele noastre ! S-a întunecat bine, nevas-
tă-mea trebuie să fi scos pîinea proaspătă din cuptor!"
,.Da, da, aprobă însuflețit un domn în jachetă și cu bas-
ton de abanos, trăgîndu-și pe mină mînușa foarte albă,
e vremea să ne retragem, domnilor, cei așteptați probabil
s-au răzgîndit, să mai rămînem mi se pare o imprudență,
curînd va începe să plouă. Pe de altă parte, lucrările bi-
roului meu nu-mi îngăduie o absență îndelungată, se scuză
el, este vremea creditelor pentru fermieri, nu poți amina
nici o zi contractele, în plin sezon, în toiul muncilor'1. Un
al treilea se amestecă în vorbă. Spuse : .,în ce mă privește,
sînt liniștit : am dat copiilor teme pentru acasă să le-ajungă
o săptămînă, revizoratul știe că nu-mi pierd vremea pe
unde mă duc. Am delegație să reprezint corpul profesoral,
să iau cuvîntul, să propun soluții11.
Se auzi o înjurătură. Cel care o rostise se vădea a fi
un meșteșugar mărunt, un prăpădit ca vai de el. Ca expli-
cație, individul spuse: „Dar pe mine cine mă plătește
pentru orele de hoinăreală, cine ? Vă rog să-mi spuneți
neîntîrziat !“
H. Un bucătar care prepara pe o planșetă un fel de
gogoși cu ceva la mijloc, de altfel un bun meseriaș după
îndemînarea cu care tăia coca crudă și, mai ales, după
diploma pe care o flutura în răstimpuri, își lăsă pentru o
clipă ustensilele, urcă pe o ladă din preajma tarabei, își
puse mîna deasupra sprîncenelor, spre a se apăra de razele
soarelui orbitor al amiezii, și strigă : „Stați pe loc, oameni
buni, iată-1 că vine ! îl văd apropiindu-se : e călare pe un
cal alb, mantia îi flutură pe umeri, poartă chipiu și în
frunte îi strălucește o stea cu inimă de zmaragd. Doamne,
n-am văzut asemenea ținută și un alai mai ales nici măcar
la curtea lui Franz Josef, unde am servit cu credință destui
ani ai tinereții !“
îndată, oamenii obosiți și placizi de mai înainte se tra-
seră grăbiți de la taraba plăcintarului — pentru că gogo-
șile se dovediseră a fi plăcinte delicioase — și se buluciră că-
tre șanțul șoselei. O femeie între două vîrste se înălță pe
un dîmb și, repetînd gestul protejării ochilor cu palma sub
frunte, privi spre întinsul cîmpiei, spre orizontul pe care
șerpuia drumul nepietruit al așteptării. „îl văd, strigă ea,
într-adevăr sosește! îl zăresc tolănit pe perna berlinei
lăcuite, cu emblemă, opt călăreți îl escortează. E îmbrăcat
în palton negru, cu guler de blană, poartă ochelari cu
tamă groasă, seamănă cu președintele Lincoln, e însă puțin
mai slab, mai spiritualizat, înfățișarea trădează o viață de
privațiuni si gînduri generoase. Fluturați batistele, bucu-
rați-1 cu uratele voastre!“ Cineva atrase luarea aminte
către zarea de dincoace de hambare, unde se descoperea o
bună porțiune a terasamentului căii ferate, lunecînd lin pe
panta unui deal : „în cîteva clipe va trage la peron, spuse
acela, se află, vezi bine, în al treilea vagon, e înconjurat
de consilieri și experți, cei cîțiva funcționari care i-au
strîns masa de dimineață îi prezintă acum hîrtiile la sem-
nat. Arată destul de plictisit. Uite, eu unul nu înțeleg de
ce nu-1 cruță măcar în timpul călătoriei ! Degeaba călă-
torește în vagon ministerial, dacă îl înghesuie ca la clasa
a treia11 !
III.	îl vedeau acum mai bine, pentru că se apropiase
mult, făcea pași mai voinicești, dornic în sfîrșit să ajungă,
după o atît de chinuitoare călătorie prin praful drumului,
sub ploaia rece amestecată cu lapoviță. Era întocmai cum
fusese descris : slab, doar piele și os, învăluit într-o rasă
călugărească cenușie, aspră, lungă pînă în pămînt, de sub
care, uneori, i se descopereau picioarele pînă la glezne, în-
călțat în sandale simple, legate cu nojițe. Mergea potic-
nindu-se, cu toată dorința lui de a părea neobosit, brațele
i se legănau descărnate în mînecile prea larg croite, sc
oprea destul de des, ca spre a-și alege poteca peste cîmp,
vrînd să aprecieze mai bine ce va trebui să facă în clipa
în care oamenii îl vor întîmpina și-l vor îmbrățișa. Chipul
i se vădea luminos, încadrat de o barbă rară, nu avea
mai mult de cincizeci de ani, în ochi îi sclipea lumina caldă
a omeniei și bunăvoinței. îți făcea impresia că e un om
al pustiului și suferinței, unul dintre acei pustnici ce și-au
încercat îndelung răbdarea, mușcat de colții foamei, ai fri-
gului și ai animalelor sălbatice.
IV.	„Dacă nu mă înșală vederea, spuse un macaragiu
ce tot trăgea dintr-o pipă stinsă, vine pe bicicletă. Cei doi
dinaintea lui sînt cei mai credincioși dintre discipoli, poartă
maiouri portocalii, șepci albe și ochelari protectori. Bici-
cleta lui e mai mare, roata din spate întrece în înălțime
statul unui bărbat voinic. E de la sine înțeles că numai cu
o bicicletă cu pneuri Michelin a putut cîștiga marea cursă
Paris-Lille în ’98. Veniți, fraților, să-l întîmpinăm cum se
cuvine 1“ Alergară cu toții la garduri, unde unul, înarmat
cu un steag alb-ncgru, agita un cronometru în mînă pre-
gătind momentul sosirii.
Oamenii se mișcară, comentară fiecare în felul lui apro-
pierea aceluia, apoi se îndreptară spre chei, unde o mul-
țime pestriță de gură-cască tocmai urmărea manevrele va-
porului alb cu pavilionul fluturînd în vînt, ce se1 lăsa pilo-
tat spre locul de acostare. Fură lăsate punțile de eoborîre,
un ofițer dădu onorul, o fanfară intona curînd după aceea
imnul celor ce au supraviețuit furtunii, vechi obicei în
lumea marinărească plină de primejdii.
Pentru cîteva clipe, uralele și hărmălaia nu se mai
auziră, turtite dc sirena gravă, unsuroasă a vasului ce își
cobora prudent ancora în apele murdare ale portului. De
pe punte, cel așteptat răspundea aclamațiilor, agitînd pălă-
ria lui albă, colonială.
V. Ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întîmplat, un-
deva spre grădina cu nuci, sub un acoperiș improvizat din
seînduri subțiri și carton gudronat, un individ stătea pe
un scăunaș, la o măsuță învelită îngrijit cu ziare proaspete.
Pe măsuță se afla un abac, mîinile bărbatului mutau bilele
de pe sîrmă in dreapta și-n stingă cu o îndemînare de
invidiat Pentru că mai mulți dintre cei ce treceau se
arătară contrariați de îndeletnicirea lui, bărbatul se ridică
în picioare și explică neîntîrziat celor care voiau să-1 as-
culte, rostul lui acolo : „Vă cer scuze, iubiți contemporani,
dacă nu pot participa alături de voi la bucuria primirii
celui așteptat. Profesiunea mă reține. Sarcina mea în această
scenă mișcătoare este dc-a înregistra evenimentele strict
din punct de vedere statistic. Iată, am la îndemînă un
abac dintre cele mai perfecționate, cu ajutorul lui urmează
să țin evidența celor de față și a celor ce vor mai veni.
O răceală științifică îmi este climatul și o placiditate cu-
rioasă metoda. Emoțiile voastre, agitația spiritelor, bucuria
întîlnirii celui ce vă va vorbi, toate acestea mă interesează
doar sub aspectul numărului. Trec pe sîrmă, dintr-o parte
în alta, cîte o bilă roșie pentru fiecare persoană, cîte două,
negre, pentru fiecare familie. într-o casetă alăturată (aici
el arătă caseta) așez, pe măsură ce se realizează adițiunea,
fișele categoriale, pe care un prieten îndatoritor, plecat
acum după țigări, le sortează pe profesiuni, grade, respon-
sabilități, convingeri, culoare politică și grupă sangvină.
Datele compacte se concentrează ulterior în rubrici, iar ru-
bricile se selectează în selector. Operațiunea, în ansamblu,
este de o importanță copleșitoare, de care vă veți convinge
mai bine cu trecerea anilor. Serviciul nostru, abia orga-
nizat de cîteva zile, va trebui să se perfecționeze în viitor,
pe măsura cerințelor. Să nu lungim vorba : statistica este
mîna dreaptă a științei moderne ; primiți, vă rog, aceste
tichete, păstrați-le cu grijă printre actele dumneavoastră,
și treceți mai departe ! Restul, lăsați-1 în seama noastră.
Deja cel ce v-a oferit emoția acestei așteptări a coborît
din tren. Din clipă în clipă urmează să vă vorbească11.
VI. „îl cunosc !“ strigă cu entuziasm un bărbat cărunt
ce căuta să se înalțe pe vîrfuri spre a-l vedea mai bine
pe noul venit. „E patronul fabricii noastre. Viața nu l-a
scutit de neplăceri, să nu-1 fericească nimeni, dacă i-ar
veni în gînd, cine știe, să-1 fericească sau să-1 invidieze.
Căsătorit cu fiica mai mare a lui Rudolf Prognoza, ban-
cherul, ai fi zis că-1 așteaptă o viață ușoară, de huzur și
bucurii. După cîteva afaceri reușite, a căzut pe mîna unor
asociați necinstiți, în doi ani a fost nevoit să-și vîndă o
parte a moșiilor și țesătoria din Essen. Ca și cum nenoro-
cirea nu-i fusese de-ajuns. în anii următori i-a murit soția,
împușcată prin imprudență în timpul unei vînători. Era o
femeie de o rară frumusețe, o iubea ca un descreierat.
Din pricina durerii n-a mai avut somn, singură veghea i-a
mai oprit bunurile de la risipă11.
VII. „E un maistru excelent, spuse un muncitor, șter-
gîndu-și de transpirație fruntea congestionată. Mi-a fost
meșter prin ’86, dacă nu mă înșel, știa să se poarte cu
ucenicii ca un părinte, îi învăța meserie, nu glumă. A
lucrat în mai multe ateliere, la fabrica de conserve și la
calea ferată, și cu toate că nu i se putea reproșa nicio-
dată ceva, l-au dat afară. Fiind un om drept, cu frica lui
dumnezeu, lua întotdeauna apărarea celor năpăstuiți, ade-
sea se proptea cu dîrzenie în domnii și patronii abuzivi,
punîndu-i la punct din trei vorbe bine cumpănite. L-au
alungat, ba odată au pus și poliția pe urmele lui, învi-
nuindu-1 de instigație la răscoală. O vreme, n-am mai știut
de soarta lui, se auzea că ar fi înfundat ocna. Mă bucur
nespus de mult că-1 revăd sănătos11.
VIII. ..Sînt mîndră de fiul meu, il me procurait pen-
dant Ies dernieres annees tant des vives satisfactions. mon
petit brave..., spuse o doamnă înlăcrimată, purtînd pe cap
o pălărie mare, cu voaletă și fluturași ; a urmat dreptul la
Sorbona, acum se întoarce încununat de lauri în mijlocul
prietenilor și cunoscutilor care i-au insuflat curajul nobilei
acțiuni. E tobă de învățătură, je vous le jure, ines amis,
vă sfătuiesc să-i ascultați cuvintele cu cea mai mare aten-
ție, veți avea plăcerea să descoperiți în el un excelent ora-
tor. L-am crescut cu mari sacrificii, i-a plăcut enorm cartea...
— Dezastru !, strigă din mulțime careva. S-a scufun-
dat „Titanicul !“
— Nu încă !, i-o tăie scurt doamna cu pălărie, care
continuă cu și mai multă însuflețire: „I-a plăcut întot-
deauna cartea, a știut să-și bucure mama cu rezultate la
învățătură dintre cele mai strălucite. I s-a propus să rămină
maître des conferences la Institut, a refuzat categoric, îl
chemau în țară dorurile noastre ale tuturor, il doit accom-
plir dans son pays une action messianique, despre care vă
va vorbi neîntîrziat. Mă iubește cu o delicată, copleșitoare
tandrețe, mon bien aime“.
XI. Bărbatul arăta, într-adevăr, destul de obosit după
o călătorie atît de lungă, cu toate acestea, din gesturile
sale, din întreaga atitudine se desprindea impresia unei
energii nesecate, debordante. Păși voios printre oamenii
care se retrăgeau respectuoși dinaintea lui și se îndreptă
spre tribuna improvizată. Tribuna aceasta era, de fapt, un
fel de platformă înțepenită pe stîlpi groși din lemn. Deasu-
pra fusese instalată o masă frumos învelită cu o catifea
vișinie. Tribuna aceasta, la care el urcă neîntîrziat, în tira-
jele mulțimii ce se destindea după lunga și tulburata aștep-
tare, era un car țărănesc cu patru roate, pe care se ridicase
un eșafod din seînduri, destul de solid, împodobit cu crengi
de brad. Mulțumi cu repetate, afectuoase semne amicale,
exclamă ceva la întâlnirea unei figuri cunoscute undeva,
printre oameni, căreia îi și adresă o fluturare de mînă, își
descheie la gît tunica militară, care-l cam stînjenea, apoi
scoțînd din buzunar o mică hîrtie împăturită rămase o clipă
cu privirea în gol, într-o pauză cerută de mișcare mulți-
mii, ce nu mai contenea cu manifestările de simpatie. Bici-
cliștii care îl însoțiseră profitară de acest răgaz spre a Ix'a
o limonadă și a-și lua locul pe scările laterale ale locomo-
tivei și pe maldărul de cărbuni al tenderului, răspunzînd
la rîndul lor aclamațiilor mulțimii, agitînd batiste albe și
trimițînd celor mai apropiați cuvinte de prietenesc salut
de revedere, după o atît de lungă retragere în munți, prin-
tre combatanții din guerillă. Li se răspundea cu vivat și,
uneori, cu cîte-o glumă ce făcea pe cei din preajmă să
hohotească gros, bărbătește, plini de voioșie.
în sfîrșit, se făcu liniște, soarele intră în nori, și cîteva
rafale ale vîntului de toamnă trimiseră deasupra adunării
un vîrtej de frunze îngălbenite, ce plutiră o vreme printre
aleile parcului și se spulberară pe strada învecinată pieții.
Vorbitorul mult așteptat nu avea să mai zăbovească, do-
vadă că, scoțîndu-și din buzunarul redingotei ochelarii
pince-nez, și ștergîndu-i cu batista, dădu să se înțeleagă că
a aflat cuvîntul cu care să înceapă. El spuse emoționat :
..Domnilor...11
X. înainte de-a reproduce frumosul discurs al bunului
misionar, adevărul ne cere să relatăm un incident ce avu-
sese Ioc cu o oră mai înainte de sosirea în port a vaporului.
Pe cînd încă nu se știa dacă acela va mai veni sau alesese
poate un alt oraș în călătoria sa de prospectare, cîțiva zia
riști încercaseră să ia pulsul mulțimii răspîndite prin parc.
Neobișnuiți cu sondajele de opinie (care semănau cu inte-
rogatoriile jandarmilor), cei chestionați răspundeau straniu
și incoerent la întrebările ce li se adresau. Scena următoare
este concludentă : unul fu întrebat de unde e originar, ce
așteaptă să-i aducă necunoscutul anunțat să sosească, ce
proiecte personale are pentru viitor. Subiectul, un individ
ce după aspect părea să fie un mic negustor, se zăpăci, vru
să se retragă în masa de martori și să se facă nevăzut.
Cineva, probabil inițiat în tehnica sondajului, îl înșfăca însă
puternic de braț și-l imobiliză. Atunci, nemaiavînd scă-
pare, omul conveni să răspundă : „Răspund cu sinceră plă-
cere întrebării dumneavoastră, spuse el, în timp ce ziaristul
începuse să stenografieze pe un carnet. Mă numesc Hani-
bale Basilio, sînt brutar în Ferrara, lucrez în asociație cu
socru-meu, care ține brutăria, și am sosit de două zile în
această superbă localitate de munte spre a-l întîmpina pe
viteazul colonel la intrarea sa triumfală în orașul recuce-
rit. Am auzit vorbe deosebit de frumoase despre viața și
actele sale de bravură, biografia lui este un exemplu stră-
lucit de cinste, de devotament și de dăruire. La drept vor-
bind, nu aștept decît să-1 cunosc, să-l admir și să-1 aplaud
cu căldură, contribuind astfel după modestele mele puteri
la sporirea popularității sale. Un om ca el trebuie să se
bucure de stima tuturor, o merită pe deplin, sînt atît de
rari oamenii adevărați în această lume de egoism și inte-
rese. Proiecte de viitor ? Doresc din toată inima ca, o dată
întors la Ferrara, să introduc în fabricație plăcintele cu
mere, al căror secret mi l-a încredințat cu cîteva minute
mai înainte un meșter de pe-aici, unul care și-a perfec-
ționat profesiunea, după propriile lui spuse, la curtea îm-
păratului Franz Josef. Sînt pe deplin încredințat că aface-
rea merită toată atenția, deși socrul meu va fi reticent la
noi investiții. Dacă brutăria va afla și oarecari libertăți
fiscale din partea municipalității, vom putea asigura o
desfacere în cîteva piețe ale orașului și totul se va încheia
cu prosperitate și mulțumire pentru toată familia11.
XI. Ziaristul păru satisfăcut de răspuns, cu toate că
nu putuse înregistra întreaga declarație. Nu același lucru
se întîmplă însă cu unul din martori, se pare același care
îl zmucise pe tînărul brutar de braț. Lui. răspunsul nu-i
plăcuse, chestia cu Franz Josef în deosebi. Nu se sfii să
ceară unele precizări. De ce venise tocmai de la Ferrara.
ce legătură este între plăcinta cu mere și colonel, mai pre-
cis : de unde știa dînsul că acela era colonel și nu călugăr
benedictin, așa cum știa toată lumea, ce vîrstă are, cum se
numește soția lui (pentru că îl vede cu verighetă), care îi
sînt convingerile religioase, dacă îl cunoaște pe ser Fe-
ruccio Bontempi, și el locuitor al Ferrarei, cu cît vinde
franzela cu lapte socrul lui, de unde a aflat că urmează
să înceapă un nou secol și ce speranțe își pune în această
întorsătură a lucrurilor ?
ÎN ANUL
PE LA
— pagini
Nimeni în afară de cel chestionat nu fu surprins de
aceste iscusite întrebări. De aceea, tînărul brutar păli vi-
zibil. dădu din nou să se facă nevăzut, zidul de curioși
care se strînsese în jurul iui nu-i oferea însă nici o pu-
tință de scăpare. Neliniștea i se schimbă repede în dez-
nădejde, apoi, printr-un proces firesc, în panică și mînie.
Văzîndu-se încolțit, și pentru că țăranul care fusese cu o
generație mai înainte își mai afla în piept oarecari virtuți
de luptător, dovedite în trîntele cu cei de vîrsta lui. la
vremea potrivită, nu se mai putu stăpîni și, fără prealabile
explicații îl luă pe necunoscut de guler, îl înghesui voini-
cește în zidul din spate și-1 lovi zdravăn cu pumnul între
ochi. Cel lovit se ridică însă grabnic de jos, părea destul
de obișnuit cu astfel de tratamente, observă calm că nu
astfel se răspunde unui interviu, apoi se repezi la nevi-
novatul brutar, îi calcă scurt vîrful botinelor, ca să-i para-
lizeze orice încercare de fugă, și, dezlegîndu-i cu o înde-
mînare drăcească cravata, îi legă cu ea brațele vînjoase.
..Spionule !, îi strigă, te-am mirosit eu încă de ieri seară !
Și mai și muști, ai ? Bestie I Te învăț eu minte să mai
vinzi plăcinte cu mere porcilor tăi de ferrarezi ! Urmea-
ză-mă !“ Și, fără să mai încerce să lămurească întrebările
formulate mai înainte, polițistul — căci polițist se dove-
dise a fi — îl tîrî pe cel legat printre oamenii care asis-
taseră placizi la neplăcuta scenă. Brutarul nu mai avea
de gînd să se împotrivească — văzuse bietul că are de-aface
cu un om de meserie — astfel că îl urmă docil.
XII. Nu înaintară mult printre oameni că, așa cum am
văzut, cineva cățărat pe un stîlp de telegraf, tocmai anun-
ța cu glas puternic sosirea berlinei și a bicicliștilor. Ca prin
minune, ovațiile pornite din mii de piepturi, fluturarea de
batiste, entuziasmul mulțimii la apropierea cortegiului
schimbă dintr-odată situația. Polițistul, cu aceeași drăcească
îndemînare, dezlegă mîinile prizonierului său ferrarez, îi
înapoie politicos actele (cînd i le luase ?) și-1 abandonă cu
cîteva scuze în mijlocul unui grup de manifestanți, alergînd
bezmetic ca să ocupe un loc mai în față, să poată cuprinde
6 Convorbiri literare
Desă vîrsire
।
Fără efort, un amănunt
Sări c-o eleganță care
Pe sub toracele-mpietrit
Na sfișie pe fiecare.
Imbrățișind golul rămas
Descopeream in noi ființa,
Insă pe frunți ne însemna
Cu deget moale Neputința.
Și ne-a plăcut să pierdem tot
Doar să-ncercâm a fi in stare,
Dar ce anume, nici nu pot
Alcătui dintr-o visare.
Și ce să facă cel fără cuvint
Cu bucuria spițelor din roată,
Cind zborul său e doar pe sub pămint
Și mut prin fibra lemnului inoatâ ?
Metaforă, iubita mea bolnavă,
Inlânțuiți, in șanț ne prăbușim,
Și nu se știe-n ora serii, gravă,
Dacă te string de git sau ne iubim.
O alergare în zori
Doamne, ce nor posomorit,
Și-această umbră ce-l întrece I
De ce nu vine acel chip
Deasupră-ne să se aplece ?
Fără efort, un amănunt
Sări c-o eleganță care
Dac-aș fi orb, dac-aț fi zeu,
Dar gestul mi-e atit de greu
Și brațul cade in uitare.
Metaforă
Fustă roz in iarba verde,
Glezna fluieră argint,
Albul gitului se-mbată
Puls albastru dezvelind.
Pieptul ei rupind sigilii
Trece limpede prin miez.
Lung, din noapte către ziuă,
Părul flutură un crez.
Se desprind din umeri ingeri
Ai păcatului dinții,
Alergind fără iertare.
Săgetată in călcii.
Dar apoi intoarceri line,
Clătinate-n ochi candid,
Cum se-ntore tăcute-n peșteri
Fiarele cind nu ucid.
Metafora ce n-o poți stăpini
Se duce intr-o vale de ispită,
întoarce spaimele din bălării
Mereu in vîrful gloriei rănită.
Sfîrsitul cîn tecului
Dar cum mai simt ce spadă grea ridic
Cind adevăr ar fi numai minerul,
înverșunat adine de șiretlic
Aprind luminile și calc misterul.
Ciocane mari căzind pe tablă
In lipsa unui adevăr,
Și degetele in ureche
Și iarba morților in păr.
Drumul de fier nici nu admite
Ideea unei rătăciri,
Și păsări lungi, nefericite,
Școt țipete pentru martiri.
Se-aude clopot stins sub ape
Și in clopotniță desfriu.
Iubirile pentru aproape
Mușcă din lanț, se taie-n friu.
Sub zimbet fumegă osindâ.
Se umple gura de pămint
Aștept să mă strivească blinda,
Zăpada ultimului cint.
Cîntec
Dacă vrei s-asculți ce simt
Nu cu lira de argint,
Ci cu tine pe covor
Unde paserile mor,
Pregătește-ți de iubit
Zimbetul descoperit.
Oh, iubito, tu imi dai
Cerul tău de luna mai,
Coapsele de iasomie
Ca să-mi țină vrăjmășie.
Tu m-aștepți, deschisă floare,
De la cap pin-la picioare.
Dorul meu se-ntunecă
Și cu tine-alunecâ.
Parc-aș bate cuie-n gard
Care singeră și ard.
Vai, grădinile se scutur
De pe aripe de flutur.
Și ni-e dat să ostenim
De gindul care-l gindim
Și de fapta ce-o sfirșim.
Alături, de os domnesc,
Frunțile ne strălucesc.
În dimineața -naltă
»
In dimineața-naltă - nici un cuvint rostit I
Murim pentru plăcere, ne naștem din privit.
Vom alunga păcatul lecturilor. Și-apoi
Cerească parașută se va deschide-n noi.
Vom apăsa cu pieptul pe cumpene ce dor
Să ținem echilibrul intre călcii și zbor.
Netulburată soarta fintinelor va fi,
Cu nări subțiri femeia adulmecă prin zi.
Simți șarpele grădinii de umbra ta sedus,
Și-ți place să rupi pinze de in pentru auz.
Cel ce se-neacă astăzi, frumos va trindăvi —
Prin trupul sau doar păstrăvi, în ceruri ciocîrlii.
Lemn fumegind, fecioară, arată-ne cum ești !
Avem urechi ciulite și găuri in ferești.
Cumplitul jaf să-l facem, pe rind, la asfințit.
In dimineața-naltă — nici un cuvint rostit I
de la început toate amănuntele festivității.
Ce să înțeleagă nefericitul italian din toată întîmplarea
aceasta, căreia îi fusese erou? Ce voise de la el polițistul,
dar ce vroise mai ales ziaristul care-i notase atît de res-
pectuos numele, animat de cel mai mare interes pentru
opinia lui ?
Alși scutură pantalonii de doc puțin prăfuiți, își înnoda
cravata la gît, apoi, hotărît să uite cît mai repede tristul
incident, se grăbi la rîndu-i să-și facă loc în față. Vorbi-
torul mult așteptat sosise și, acum, nu avea să mai zăbo-
vească, dovadă că își și scosese din buzunarul redingotei
ochelarii pince-nez. Ștergîndu-i cu batista, el lăsă să se
înțeleagă că a aflat demult cuvîntul vibrant cu care să în-
ceapă. Acesta era, după cum s-a văzut: „Domnilor..."
xni. Nu încape îndoială că ziariștii fuseseră oameni
serioși, cu un deosebit respect pentru semeni, pentru opi-
nia lor, aceasta se putuse constata și din faptul că ceea ce
recoltaseră cu o zi înainte fusese integral publicat în co-
loanele ziarului pentru care lucrau. De dimineață, pe
cîmpia și în gara unde mulțimea se adunase să aștepte
pe conferențiar, cum oamenii se cam plictiseau și dădeau
semne de nerăbdare, după ce se jucaseră fel de fel de
farse și se înjghebaseră destule partide distractive, mulți
se retrăseseră sub cei trei nuci, a căror umbră deasă. în
acea zi de iulie fierbinte, îi ademenea. Acolo tocmai sosise
vînzătorul de ziare și, în paginile foilor proaspete, mirosind
acru a cerneală, aflaseră interviurile luate în ajun. _Sînt de
v profesiune doică, declarase o doică, și doresc din inimă
I binele tuturor. Femeia fusese întrebată ce se face, în districtul
1900
AMIAZĂ
de cronica —
unde locuiește, cu copiii rezultați dintr-o dragoste sinceră și o
căsătorie fericită. Cea intervievată răspunsese cu multă
competență că aceștia sînt pregătiți încă din fragedă prun-
cie, adică chiar din perioada de alăptare, să devină sol-
dați. ..De altfel însăși constituția lor, adăogase doica, atestă
toate însușirile cerute de o astfel de funcție : au brațe ce
pot purta, la timpul potrivit, arme, degete îndeajuns de
puternice ca să poată prinde trăgaciul puștii și să-l tragă
adecvat înapoi. Umărul le e tocmai destul de lat, la vremea
lățirii lui, ca pe el să sprijine patul puștii, cureaua raniței,
a măștii de gaze și, eventual, tubul brandtului. Copilul se
dovedește a avea numai doi ochi, suficienți însă pentru pri-
virea prin cătare, in paralel cu observarea cîmpului de
luptă". Nu credea că exemplarele pe care le-a crescut ea
la piept să depășească vreodată 70—80 de kilograme la
deplina dezvoltare, astfel că ponderea nu impietează sal-
turile pe creneluri și peste tranșee, ca să nu mai vorbim
despre perspectiva parașutei, ce poate susține sub ciuperca
ei sarcini utile și mai mari. Picioarele lor, după cum re-
zultă din registrele militare, sînt puternice și flexibile
totodată, în stare să efectueze marșuri lungi și eroice, să
reziste" la izbituri și piedici, cu condiția protejării lor pre-
ventive cu moletiere și bocanci. Sistemul osos este alcă-
tuit, cel puțin în districtul unde își desfășurase ea activi-
tatea, în așa fel încit să poată suporta încălecări și prăvă-
liri repetate, presiuni și chiar deschiolări, avînd calitatea
că unele articulații se pot desprinde la nevoie de celelalte,
asemenea cozilor de șopîrlă apăsate de băț. Elasticitatea
corespunde și ea, fără a prejudicia rezistența inițială, ast-
fel că o lovitură de bardă aplicată pe spinare nu cauzează,
ci poate ricoșa, ca și glonțul, ca și schija, ca și bilele de
oțel ce vor fi utilizate cu succes în războaiele următoare.
După opinia sa, caracterul aerodinamic al capului pre-
zintă o garanție la înaintarea printre proiectile, presupune
însă o cască de oțel, ce se poate confecționa destul do
simplu, după modelul coifurilor dinainte, însă cu îmbună-
tățiri ale vizierei și susținătorilor interiori. Că nu exista
nici o incompatibilitate între trupul corect alăptat și func-
ția de atac, stă mărturie și experimentul după care o schijă
fuzantă de opt milimetri, ce a pătruns în carne prin umăr,
nu a izbutit să doboare pe unul dintre băieții crescuți de
ea. metalul alunecînd pe grătarul pieptului, prin celulă și
ieșind intact prin rinichi. Băiatul nici nu observase tre-
cerea, continuase să alerge cu mare entuziasm spre caze-
mata din față, doar o neglijabilă dîră de sînge îi inhibase
goana însuflețită spre obiectiv, fapt pentru care și stătuse
o clipă pe loc să vadă ce e. Balistica și medicina confirmă
asemenea eventualități. In general, conchidea doica, duble
tele, adică organele paralele, sporesc cu sută la sută gra-
dul de apărare și. uneori, chiar de combativitate, mai rău
e cînd sînt afectate organe fără copie, gîtul de pildă : cu
capul desprins de trup se acționează ceva mai greu, nu-mi
explic bine de ce", încheiase doica.
Oamenii citiseră cu mare interes și relatarea adunării
de primire a celui așteptat, faptele fuseseră consemnate cu
multă, multă exactitate, ceea ce dovedea că ziariștii erau,
într-adevăr, băieți pricepuți. Reieșea că. îndată după so-
sirea aceluia, iritarea, oboseala tuturor d isparuseră ca prin
farmec, că discursul rostii se bucurase de o mare și vie
atenție. Scoțîndu-și din buzunarul redingotei ochelarii
pince-nez, și ștergîndu-i cu batista, noul venit dăduse să
se înțeleagă că a aflat cuvîntul cu care să înceapă : „Dom-
nilor ._
XIV.... spuse el, plugul și suveica, și cazanul cu aburi,
și dosarele încopciate. și eprubetele bine rînduite. și fam-
fara, și mașina de tighelit. și rindeaua, și foarfecă cu echer,
și creta colorată, și smintînitoarea. și avionul cu piston
acționat de mînă, și ghergheful cu patru șine, și mașina
de călcat cu mangal, și diligența cu patru armăsari îna-
intași. și. iertați-mă. chilotii plușați, cu corsetul pendinte,
și vagonul pe boghiuri, și cureaua de transmisie, și biblio-
teca savantului, și peștele preparat rasol, cu lămîie. și aba-
cul, și onomatopeea, podoaba retoricii, și registrele cu par-
tizi. și extracția sării cu găleata $i cu ocnași, și raportul
dintre numărul turmelor de oi și suprafața pășunilor, pre-
cum și unele acte de corespondență comercială și jurispru-
dență civilă — ei bine, o bună parte a ustensilelor și mij-
loacelor civilizației noastre. încep să nu-și mai aibă ros-
tul. Cele mai multe și-au pierdut de pe acum capacitatea
funciară de a ne face fericiți. Tehnica In continuu pro-
gres ni le redă, pe zi ce trece, mai desuete, mai inoperante".
XV. -Ne aflăm la cumpăna a două veacuri importante
— continuă vorbitorul, după ce. cu aceleași cuvinte dar
puțin diferit, scrisese ceva asemănător ziaristul în zia-
rul său. Cel de-al XlX-lea s-a dovedit întunecat, bîntuit
de cumplite molime și catastrofe naturale, de războaie ori-
bile și de suspiciune. Cel care începe, al XX-Iea. în afară
de avantajul că se poate scrie și 20, ne oferă spectacolul
unei expansiuni extraordinare a tehnicii în toate domeniile
civilizației și culturii. Spre deosebire de secolul trecut, în-
tunecat, bîntuit de molime și războaie cumplite, măcinat
de pesimism și contradicții, secolul pe care-l inaugurăm se
va dovedi luminat, caracterizat printr-o sănătate deplină,
prin optimism și armonie. Priviți fotografiile voastre de
familie din tinerețe: atmosfera e fumegoasă. galben-cenușie.
apăsătoare, cei dragi apar în ele puțini și palizi, înconjurați
de obiecte inutile, sărace și posomorite. Altceva vă oferă vre-
mea care începe : iată, în afară de bunici în perfectă stare
de sănătate. începeți să aveți în preajmă adevărate cete
de rubedenii, veri și cumnați, mătuși și fini, copiii umplu
cadrul cu zîmbetul lor voios, toți sînt bine îmbrâcați. gata
de-a urca în Turnul Eiffel, pe transatlantice. în primele
avioane. La îndemînă vă stau canapele confortabile, co-
vorașe cu frumoase motive naționale, etajere încărcate cu
flori, mese îmbelșugate în jurul cărora se înalță pahare
pline, se cîntă și se face haz. înainte nu se spuneau poezii,
o tăcere tristă copleșea pe cei doi tineri îmbrăcați în miri :
cinci sau șase fetițe elegante și vreo cîțiva băiețași îmbrăcați
în marinari sînt gata să se împingă în față, ca să recite
admirabilele balade ale barzilor noștri.
XVI. Amintiți-vă cum se strica înainte vremea: pe
cer se adunau pe neașteptate nori groși, reci, și îndată se
ștîrnea din senin o furtună îngrozitoare, care zmulgea aco-
perișuri, lovea cu grindină grădinile, forma puhoaie șl
inunda ulițele, prăvălind în furia lor nebună garduri, ham-
bare, poduri, chiar și casele bieților creștini. în viitoare își
aflau moartea vietățile curții, cîțiva servitori. Deschideți
acum fereastra : ei, ce părere aveți dc admirabilul peisaj
pluvios ce vi se deschide îmbietor în față ? Plafonul de
nori e compact, reținut, pastelat, pînze cuminți de ploaie
pulverizează binefăcător pămîntul însetat, revigorînd ve-
getația, purificînd aerul, răcorind pavajul. într-o jumă-
tate de oră admirabilul lichid se distribuie rațional asupra
cîmpiei și o spală, și o stimulează, și îi înviorează culorile,
ca într-un tablou flamand.
Dar animalele ? Sălbatice și sîngeroase, haitele de lupi
ieșeau adesea din pădurile mirosind a hoituri și mucegai,
năvăleau în sate, sfîșiau vite și păsări, distrugeau bunurile
cu greu agonisite. Omul neprevăzător era pîndit din ierburi
de șerpi veninoși, de urși înfuriați, de rîsul cel hidos și de
colții vulpii cele viclene. întregul secol al XlX-lea e sfîșiat
de urletul fiarelor și de țipătul sinistru al păsărilor de
pradă, de unde și necesitatea vînătorilor, ce încercau să
împuțineze fauna și să diminueze amenințarea. Se putea
vorbi pe atunci de un sistem de asigurare a persoanei ?
Pădurea de astăzi este un sanctuar liniștit și ospitalier,
animalele răutăcioase de altădată și-au reprimat agresivi-
tatea și și-au cizelat manierele — lupii, urșii, vulpile, înșiși
șerpii și-au luat locul cuvenit în grădina zoologică, în
cuști bine ferecate, numerotați și clasificați după nomen-
clatura binară, ce le conferă un aer de pașnică, superbă
autoritate și distincție.
XVII. Dar priviți mai atent fotografiile : printre co-
pacii de carton ai tinereții voastre abia se zăresc crenelu-
rile unor castele căzute în paragină, o lună ostilă le lu-
minează pieziș. zXcum. în spatele vostru și al familiei se
disting case mari, cu etaj, parcuri largi, pe gazonul cărora
joacă coarda mulțime de copii, golf o mulțime de tineri,
în chioșcuri își etalează toaletele femei frumoase, pe bănci
stau cuminți, hieratici, tineri îndrăgostiți, în costume ca-
drilate (ei). în rochii spumoase de muselină, cu jupoane
abia bănuite (ele), în timp ce prin desișul boschetelor trece
trenul pufăind, spre Viena, spre Paris. Și pretutindeni, ofi-
țeri chipeși, cu trăsăturile lui Rudolf Valentino, cu epoleți
strălucitori și brandenburguri bogate, privind visători o
lume fără conflicte, așteptînd nerăbdători începerea val-
sului. Nu vă cuprinde rușinea revăzîndu-vă cu cincizeci
de ani în urmă, desculți lîngă vaca părinților, sțrîngînd
în mînă un cocean de porumb, răscolind deprimați praful
drumului ? Și, nu deplîngeți soarta bunicului care, abia
înapoiat din războiul cu turcii, transporta în carul cu boi
costelivi bălegarul pe ogorul pustiit de o iarnă nemiloasă ?
Aceia se îmbrăcau în haine groase de dimie, voi aveți ele-
gante haine nemțești, tăiate de cel mai bun croitor al ora-
șului. Aceia se străduiau să-și cioplească cu prețul unor
mari eforturi piatra și lemnul cu care să-și întemeieze o
căsuță sărăcăcioasă, voi locuiți în casa construită cu credit
P.T.T. sau cu asistența Creditului urban, bucurîndu-vă de
'■ufrageria largă și de dormitoare, de sala de baie și de
candelabrele cu douăsprezece luminări, sub care strălu-
cesc mobile Bidermeier și cîntă seara pînă tîrziu un pian
inspirat, muzică de Chopin și Waldteuffel. Aceia se spe-
teau muncind pînă seara tîrziu la prașilă și la joagăr, în
parchete, văitîndu-se că. după atîta trudă, nu au nici ce
să pună pe masă în fața copiilor înfometați ; voi aveți des-
tul timp ca. după ce v-ați înapoiat cu trăsura de la slujbă,
să vă lăsați în voia manicuristului și a mascurului, să faceți
corespondență, muzică, conversație, să înaintați temerari
și neobosiți pînă către miezul nopții, în jurul mesei de
poker și wist, însoțiți de bucate alese și de băuturi frapate.
Ce să mai vorbim : ei se spălau în hîrdăul cu leșie, voi
utilizați pasta de dinți și irigatorul.
în sfîrșit, aceia își încheiau viața de chin în cele mal
sordide condiții, cu bilanțul deficitar, răpuși de bube și de
sărăcie, împovărați de griji și sîcîiți de datornici ; voi mu-
riți în paturi comode, pe cearceafuri de olandă și în plă-
pumi de mătase, înconjurați de îngrijirile și dragostea tu-
turor (cei mai de departe, chemați prin telegrame), satis-
făcuți că v-au ocolit privațiunile, onorați de întreaga so-
cietate, iar cînd vă dați sufletul, faceți treaba asta cu
deosebită distincție, pronunțînd cuvinte alese — unele me-
morabile — bucuroși că flăcăruia mistică ce vă veghează e
ținută grațios de o nepoată ce nu mai contenește cu reve-
rențele, crescută la maici, cu viitorul asigurat de cupoanele
adăpostite în casa de valori, de veniturile constante ale
moșiilor și ale prăvăliilor în plină ascensiune pe scara
afacerilor, măritată cu un aghiotant regal".
Convorbiri literare 7
NINA CASSIAN
Recviem este un volum de
treizeci și unu de poeme (im-
pecabil ca prezentare artis-
tică — ilustrațiile și coperta
aparțin lui Mihu Vulcănescu) și îl
putem considera pînă la un punct
drept un jurnal intim. Sînt con-
semnate aici reacții sufletești, gîn-
duri și tîlcuri al căror suport este
un eveniment biografic dintre cele
deosebite. Se știe, pentru poet ex-
periențele majore, indiferent de ce
natură sînt ele (sociale, filozofice.
sentimentale etc.), apar ca o ade-
vărată șansă. O mare suferință —
cum ar fi moartea unei ființe apro-
piate — s-a dovedit a fi în atîlea
cazuri un veritabil elixir pentru
creație. Există suficiente exemple,
dintre cele mai celebre : Young,
Novalis, Lamartine, Hugo, Pascoli,
pentru a nu pomeni decît cîteva.
Recviem este o carte despre
moarte, ca ton general un fel de
bocet reținut, o lamentație șoptită.
Ocolind orice speculație metafizică
— suferința este prea intensă pen-
tru a lăsa loc ..jocurilor’4 inteligen-
ței — poeta concentrează la înce-
put totul în jurul faptului real, în
zona consecințelor lui imediate.
De aici decurge desăvîrșita simpli-
tate a transcrierii (vom vedea mai
apoi în ce măsură această simpli-
tate este, deopotrivă, rodul unor
virtuți stilistice), predilecția pentru
notația seacă, tulburătoare prin au-
tenticitate : _Tu ai murit în mîi-
nile mele / (n-am așteptat să se
răcească). / Aveam un simț al da-
toriei împlinite. / Muriseși —- gata. /
Acum puteam, în sfîrșit, să dorm. /
Știu cum te-ai crispat de două ori /
și cum ți s-a oprit răsuflarea44 (Ve-
ghe III). Tehnica aceasta a notației,
aparent prozaică, este ingenios aser-
vită alteia mai complicate unde
senzațiile și obsesiile sînt transfe-
rate într-un spațiu mai larg. Triste-
țea și suferința se rup de trup și
de suflet pentru a se răspîndi am-
plificate în lucrurile din jur. Citez
finalul aceleiași poezii : ..Iar frun-
zele de sticlă / în sinul cărora un
fruct cafeniu / lumina ca o pară
putrezită, / frunzele de sticlă s-au
mișcat puțin / și au sunat ca niște
unghii44. Din acest moment notația
de jurnal devine o proiecție vastă,
șoapta capătă ecou, suferința apare
mult amplificată. Obiectele, vege-
tația, întreg spațiul ambiant „sună44
a moarte : „Pe urmă s-au întîmplat
mari evenimente în grădină. / A
fost întîi o molimă viorie de iriși : /
tufa lor cu flăcări reci, / proaspete
flăcări de doliu. / Apoi au năvălit
trandafirii / și toată casa avea pete
de febră / iar în cea mai ascunsă
fîșie a verdelui / crescuse o roză
uriașă / de o atît de întunecată aro-
mă / încît amețeam. / în sfîrșit, au
venit acei maci galbeni, absurzi /
care, sub ochii mei, / își desfăceau
zdrențele devenind balerine. / / Toa-
tă grădina era rochia mamei. / Ma-
ma însăși fusese iris, / trandafir și
mac galben. / Acum era rîndul gră-
dinii să fie bolnavă44 (Rochia cu
flori).
Trcntat, moartea încetează să
mai însemne doar eveniment, dis-
pariție a unei persoane anume și
ca atare notațiile își pierd din ca-
racterul lor strict intim, „ocazio-
nal44. Sînt vizate sensuri mai pro-
funde, acele sensuri ce se apropie
de problemele generale ale existen-
ței umane. Din acest motiv Rec-
viem este numai în parte un jur-
nal. Imperceptibil, confesiunea a
căpătat adîncimile meditației. Afir-
mațiile neeehivoce fac loc printre
rînduri întrebărilor tulburătoare,
întrebările aducînd după ele amă-
răciunea unor certitudini senten-
țioase : „Ovale suflete, / nori side-
fii. / Țărînă, înfruptă-te. / îți sîn-
tem fii. / / Bea — ca să bem. / Fii
— ca să fim / la bunul tău cherem
pînă-n țintirim. // Nevrednică oas-
te / de ți-am stat în cale, / ia-le
pe-ale noastre / dintre ale tale. / /
la-ne înapoi / sau fă-ne ca ierbile, /
ierbile superbele, / în tremur de
ploi44 (Clipa de tăcere). Această re-
semnare este pe undeva cinică. în-
tr-un Avertisment de o ironie ve-
hementă poeta exclamă : ..Degeaba
umblați îmbrățișați. / Abia am fost
în ținutul cu iarnă / și știu că ni-
menea nu are frați. / / Un frig atît
de mare nu poate fi învins / cu-a-
ceste trupuri tinere / pe care le
înfingeți în universul nins. / / Za-
darnic rîdeți. Dinții voștri, azi, / sînt
numai strădania țestei / de a per-
fora trecătorul obraz44.
Dar, înainte de toate, Recviem
este expresia fidelă a unei vârste
poetice. Tocmai fericita întîlnire
dintre o experiență de excepție și
deplina maturitate creatoare asigură
reușita indiscutabilă a acestei ul-
time apariții editoriale. Am la în-
demînă un articol publicat de Nina
Cassian în Contemporanul din 14
ianuarie a.c. : „Nu sînt o fanatică a
propriilor mele cărți. Nu știu nicio-
dată dacă ultimul volum e superior
sau inferior celui care l-a precedat
și am, în general, dificultăți cu ie-
rarhizarea și calificarea de orice fel
a poeziilor mele”. în ceea ce mă
privește, deși, cum este și normal,
am beneficiat de privilegiul unei
lecturi „la rece", am avut pînă la
Recviem aceleași dificultăți de ie-
rarhizare și, îndeosebi, dc califi-
care. Acum însă, lucrurile mi se
par limpezi : văd în el un volum
de vîrf în contextul întregii acti-
vități poetice de pînă acum. Nina
Cassian cunoaște profund tainele
meșteșugului. Spectacolul oferit este
elevat și elegant, cuceritor prin
perfecțiunea montării, convingător
prin simplitate și încărcătură afec-
tivă. O anumită detașare (a nu se
citi „răceală"), permite poetei stu-
dierea efectelor și imperceptibila
lor dirijare. Senzația de factice este
absentă. Emoția nu este sufocată,
nu surprindem gesturi de prisos,
nici tonuri false, nici asperități.
Mi-e greu să aleg, datorită abun-
denței, dintre exemplele edificatoa-
re. Mă voi opri, totuși, la Cortegiu :
„Ceață pe zinc. Aceasta-i acum cu-
loarea luminii. / Lapte subțire
curge din cer, funerar, mineral. /
Raza e numai o gratie gri de gri-
laj de morminte. / / Ca o uriașă
cădelniță — atîrnă pe noi ano-
timpul. / Ne reculegem într-un în-
gheț de sclipire. Surd / sună pie-
trișul cînd pasul nostru carnal îl
atacă. / / Deci, ne oprim. Doar ră-
suflările noastre se-apropie / lumi-
niscente ca niște stafii și trecem
RADU PETRESCU
CUVÎNT DE ÎNCEPUT. Preiau
această rubrică cu sentimentul ris-
cului. Deci și al unei dure respon-
sabilități. Cronica literară, specie
cu nimic sub altele, cită vreme vine
din talent, e totuși mai periculoasă.
Cronica e o instanță. Divagația de-
ranjează și speculația cade prost
aici, unde esențială e cintărirea va-
lorii și fixarea „unicului" (Thi-
baudet). Talentul în cronica litera-
ră poartă un nume simplu : discer-
nămint. Simțul a ceea ce e bun,
împreunat cu o minimă putere de
convingere și o proprie vibrație a
cuvintului — iată ce poate face
dintr-un foileton critic pagină răz-
bătătoare. O cronică literară cată să
fie portretul unui scriitor la un
moment dat. Judecăm pentru azi,
dar ținind seama de ieri și temîn-
du-ne de miine. Cu alte cuvinte,
vom așeza orice op în profunzimea
de cimp a literaturii in care vine
el și totodată în perspectiva viito-
rului, care nu trebuie să ne facă a
ne rușina de evaluările noastre.
Simțul absolutului in relativ, asta-i
tot.
Dacă la orice început tradiția cere
un omagiu celor dinainte, atunci
plecăciunea noastră toată spre cei
care au făcut din cozerie și cronică
Artă precisă. Ei se numesc Sainte-
Beuve, Lovinescu, Pompiliu Con-
stantinescu, Călinescu.
Ne va interesa : cit și cum a pă-
truns viața intre coperți. Plec de la
premisa că o carte de proză (proza
e greul unei literaturi), în principiu,
trebuie să surprindă din existență
ceea-ce-se-schimbă dar și ceea-ce-
nu-se-schimbă. Să înfătuiască adică
acel imponderabil amestec intre cir-
cumstanțial și etern, între acum și
oricind, intre necesitate și liberta-
te, între aici și oriunde, intre Eu
și Ceilalți — căruia noi îi spunem
realism. Firește insă că gustul ne
va sta deopotrivă deschis și opere-
lor de largă fantezie, introspecție
subiectivă sau deformare vizionară.
Ne va interesa, in scriitor, struc-
tura morală (sigur că nu structura
morală empirică, cea pe care o cu-
nosc prieteni și rude, de aceasta
n-are decît să se ocupe memorialis-
tica, ci aceea pe care o dă de înțe-
les cartea; caracter, temperament,
feldeință, așa cum s-au infiltrat și
emană ele din pagini; om in tom)
și structura intelectuală. De la sine
înțeles că orice considerație va ple-
ca de la sau va ajunge la întreba-
rea capitală, dacă există sau nu
talent (structura estetică). Răspun-
sul, fie el explicit, tranșant, fie di-
zolvat în tonul comentariului, va
avea în vedere poziția autorului,
cum spuneam, între contemporani,
dar nu mai puțin situația sa —
dacă e cazul — în raport cu mani
Domni ai prozei, de la care venim
și la care ne-ntoarcem mereu, sin-
gurul etalon serios: Cervantes, Bal-
zac, Tolstoi, Dostoievski, Proust —
Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu,
Camil Petrescu, Călinescu.
Aceștia vor ocupa unul din tale-
rele balanței.
UN SCRIITOR PENTRU SCRI-
ITORI. Prima carte a lui
Radu Petrescu s-a numit Ma-
tei Iliescu. A doua carte a lui Radu
Petrescu s-ar putea numi Radu Pe-
trescu. Cele patru Proze * ilustrează
un principiu ferm al autorului,
după care „orice carte de literatură
e un jurnal, în realitate, al duratei
noastre interioare" — ele au ca per-
sonaj pe unul și același ins : auto-
rul, Radu Petrescu. (Portretul,
semnat Paul Gherasim, ni-1 arată
ca pe un bărbat fără vîrstă, ceva
în genul eternului adolescent, po-
meți proeminenți, frunte largă, o
mină ce indică ambiție și obstina
ție, tenacitate, pe un fond de calm
și detașare, cu o privire lirică, dul-
ce, ce trece prin lucruri. Un efeb
cerebral).
De ce aceste proze n-au fost date
drept ceea ce sînt în fond, adică
jurnal al lui Radu Petrescu‘I
Pentru că la R. P. contopirea între
ficțiune și real, între literar și exis-
tențial, mai simplu: între viață ca
acțiune și literatură ca meditație,
această contopire e programatică,
mai mult chiar: organică. Ideea a-
acestui „amestec" e foarte fecundă :
într-adevăr, tot cc scriem e într-un
fel jurnal, pentru că reflectă avata-
ruri istorice și personale, după cum
însuși jurnalul poate fi privit ca li-
teratură în măsura în care în cl
trăiește un om.
Prozele, in aparență independente,
realizează de fapt un soi de bil-
dungsroman intelectual, romanul
formării spirituale a propriului au-
tor, în chiar procesul elaborării lor.
Didactica nova e un inventar
proustian al experiențelor copilăriei
(„existența mea e un șir de imagini
cu mine", p. 12), evocate de o foto-
grafie, un imobil, o figură, și na-
rate sub forma unor senzații infi-
nitezimale, în care mirosuri și cu-
lori se învolbură ca-ntr-un calei-
doscop al memoriei. Există, desigur,
și o intenție psihanalitică, autorul
fiind convins și probînd suficient
că în acest „catalog de senzații*
primordiale se află sorgintea tutu-
ror ulterioarelor trăiri și texte ale
sale. Sinuciderea din Grădina Bo
tanică e un „exercițiu de stil", o
glumă literară în care timbrul lui
Jules Verne se îmbină cu cel al
romanelor rocambolești (Sue, De-
kobra). Jurnal-ul conține însemnă-
rile unui profesor de română, nu
altul decît R. P., de vreme ce
preocupările sale sunt Matei Ui-
escu. Didactica.,.., Sinuciderea. . .,
și plasate prin 1952.
Trei lucruri sînt definitorii la
Radu Petrescu : 1. obsesia cărților:
2. obsesia imaginilor trecute : 3.
obsesia stilului și compoziției lite-
rare.
Obsesia cărților. Prozele acestui
volum sînt, ca să spunem așa, isto-
ria unor lecturi. France, Stendhal,
Jules Renard, Caragiale, Virgiliu,
Corneille, Racine, Balzac, Flaubert
și foarte mulți alții — aproape
toate marile nume ale literaturii
mapamondului defilează prin fața
cititorului și, cum e de așteptat, nu-
meroase file sunt pură critică li-
terară, de bună calitate (firește, ul-
tra-impresionistă, France, Lemaître,
o critică de gust personal, aventuri
ale sufletului în contact cu capo-
doperele). Predilecția Iui R. P. cade
spre Racine, Flaubert, Proust, Căli-
nescu (pentru care are un cult) și
bineînțeles autorii de mari jurna-
le : J. Renard, Stendhal, E curios
că lipsește Gide, pentru că R. P.
e destul de „gidian", fie și numai
în faptul că-și comentează chiar
cartea pe care o scrie. In această
privință e de lăudat acerba lucidi-
tate a autorului care, afin lui Mir-
cea Horia Simionescu, spune aproa-
pe totul despre sine, anticipîndu-și
exegeza. „Acțiunea" prozelor e un
slalom printre lecturi pătimașe și
senzații infime, delicate, extinse în
ralenti enorm. Autorul susține că
„nu pot să fac deosebire între via-
ță și literatură". Normal. Dacă tot
fluxul vital ți-e în și întru litera-
tură, ce deosebire mai e de făcut ?
Obsesia imaginilor trecute. Prous-
tian declarat („am mirajul muzi-
cii de precizie meticuloasă și lus-
truită a paginii lui Flaubert sau
a inflorescențelor late ale lui
Proust", 243), pastișînd într-un
punct al Sinuciderii... gelozia lui
Swann (159—195, pagini antologice).
Radu Petrescu are o fină teorie a
evocării prin imagini („a scrie în-
seamnă să-ți pui urechea pe piep-
tul imaginilor să le asculți spuse-
le", 299). De aici fraza arborescentă
și cristalină, cu „ritmică esențial-
mente muzicală" și de „maximă J
transparență" ; de aici, adică din
acest proustianism de esență, aerul
ușor snob, „aristocratic" ; de aici
„ecritura" (cum zice R. P.) mustind
de culori și parfumuri, de stări
diafane, flou, în spiritul Artei poe-
tice a lui Verlaine.
Obsesia stilului și a compoziției.
A serie cum pictează Pallady (alt
idol al autorului), iată ce dorește
R. P„ flaubertian in grija, teoretică
și faptică, pentru armonie, și des-
cendent al fraților Goncourt în dra-
gostea pentru chinezăriile de cuvin-
te, arabescuri feerice, în scriitura
ALEXANDRU GEORGE
Regret sincer că la vremea or-
ganizării discuției despre anul
literar care a trecut (aprox.
1 ian.), publicate în numărul
precedent al revistei, nu aveam cu-
noștință de Semne și repere. Dar
chiar așa, cu destulă întîrziere, îmi
fac datoria de a o încadra între
cărțile memorabile ale momentului.
Ce cuprind, în fond, aceste Sem-
ne și repere ? O suită de studii și
comentarii („niște note de lectură",
le zice autorul) asupra operei a opt
scriitori români. Pînă aici nimic
deosebit, mai ales că aceștia sînt
Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi,
Camil Petrescu, G. Călinescu, Ion
Barbu, V. Voiculescu, Urmuz și T.
Vianu, despre care s-au scris în ul-
tima vreme relativ multe pagini.
Interesul cărții vine, în primul rînd,
din înțelesul pe care Alexandru
George îl atribuie actului critic.
Bizar e că el nu ține să fie numit
„critic literar". Eterna inexplicabilă
modestie, care numai modestie nu
este. Căci, dacă într-adevăr așa stau
lucrurile, la ce bun să-ți spui pă-
rerea despre înțelesul pe care crezi
că trebuie să-1 aibă critica (delimi-
tîndu-ți în consecință propria con-
duită, inevitabil tot critică) cînd,
prin chiar această operație te de-
finești implicit critic ? Oricum, mo-
destia în cauză este neesențială, cu
atît mai mult cu cît ea este expli-
cată ca decurgînd din atenta urmă-
rire a activității „altor critici". Ceea
ce s-ar traduce cam așa : Sînt cri-
tic, dar altfel decît „ceilalți", parti-
zani, unii ai criticii creatoare, alții
ai criticii științifice, „Critica — ci-
tim în Prefață — nu-și îndeplinește
sarcina decît în clipa în care ajunge
la judecata de valoare, și aceasta
derivă dintr-un proces intelectual
complex, care n-are însă nici o le-
gătură cu năzuința spre «creație»,
ci e un act de discriminare și de
judecată. E recunoașterea titlului
unei existențe în spațiul noosic, e o
judecare a realității unui fenomen
artistic nou, nu integrarea lui pro-
priu-zisă în realitate" (p. 10). Crea-
ția în critică este lipsită de sens.
cînd scopul acesteia este „de a fi la
obiect, în timp ce opera de artă
există în absolutul ei“. Proclamîn-
du-și independența, critica se trans-
formă în ficțiune și-și anulează
astfel propria condiție de existență.
Dependentă de operă, critica n-are
decît să se adecveze condițiilor ope-
rei, ceea ce nu înseamnă — continuă
Alexandru George — că „acțiunea
critică se justifică propriu-zis prin
metoda aleasă: impresionistă, ști-
ințifică, istorică, dogmatică etc., ci
doar prin rezultate" (p. 11). Dacă
însă adecvarea este „principala cali-
tate a criticii", se cheamă că o ope-
ră literară poate fi mai fructuos in-
vestigată printr-o metodă adecvată
decît printr-o alta. Cum rămîne a-
tunci cu lipsa de interes pentru
metodă și cu prioritatea acordată
rezultatelor ei ? Nu e aici puțină
sofisticărie ? Rezultatele, orice s-ar
spune, sînt ale unei metode, nu ale
alteia, și a ignora metoda e tot una
cu a nu-i Iau în seamă rezultatele.
Admițînd, totuși, că metoda n-arc
importanță, nu e paradoxal să o
contești pe a altora, cînd dialectic
ar fi să faci același lucru, dar cu
rezultatele ? Adică, operînd consec-
vent, n-arc nici un sens să spui
că o critică în înțeles creator (sau
științific) este inadmisibillă, cînd
acest verdict categoric trebuia să
decurgă din analiza rezultatelor ei.
Mai e, apoi, de observat că lovines-
ciana dogmă a scrisului „frumos" nu
e o metodă critică, ci un mod de
exprimare. Raționalistul Alexandru
George se declară împotriva trans-
formării criticii într- „un fel de lite-
ratură despre literatură", socotind
că „arta" criticii trebuie să se rea-
lizeze prin „frumusețea demonstra-
ției" (p. 11). Foarte de acord eu
această idee. Ceea ce nu înseamnă
și că, om de litere, criticul n-are
obligația să scrie frumos (a scrie
frumos nu e tot una cu a face lite-
ratură). Și ca să dau cel mai la în-
demînă exemplu, Alexandru Geor-
ge scrie și el „frumos", elegant, cu-
ceritor, chiar dacă se declară îm-
potriva judecării criticii din acest
unghi. Nu e de mirare atunci că
maestrul mărturisit al autorului
Marelui Alpha este Tudor Vianu,
elogiat patetic pentru adecvarea
la obiect („atenția permanentă (....)
la unicitatea obiectului cercetării
sale, adică a operei"), pentru cri-
tica prin excelență constructivă,
pentru deosebita disciplină a spiri-
tului (care „nu înseamnă îngustime
sau spirit limitativ") și, în sfîrșit,
pentru omenie.
O asemenea critică ambiționează
să facă și Alexandru George. O
critică a „reconstrucției culturale",
în care propozițiile critice să ajungă
la „o evidență clară și simplă",
căci — după el — „critica trebuie
să devină utopia logică a creației".
S-ar părea însă că manifestările
concrete ale actului său critic con-
travin unui prerogativ fundamental
al criticii practicate de Vianu. El
admiră, între altele, faptul că aces-
ta și-a construit „edificiul disciplinei
sale numai din accente afirmative44
(p. 322), și cel puțin o treime din
Semne și repere se consumă în ră-
sunătoare negații. Numai că, refe-
rindu-se tot la Vianu, Alexandru
George nu uită să menționeze: „El
nu a atacat punctele «slabe» ale
mișcării literare, ci piscurile ei cele
mai înalte" (p. 318).
Altele sînt punctele în care se
desparte de Vianu. Temperamental,
este mai degrabă lingă Călinescu
prin pathosul susținerilor și verva
negărilor, prin antiiconoclastia de-
8 Convorbiri literare
tăcuti / și nemișcati, unii într-alții,
fără durere".
Pornind de la cele arătate pînă
aici, aș spune că infinit mai mult
decît în tot ceea ce a scris pînă
acum, în Hecviem este ocolită mas-
ca. Am suspectat adesea versurile
Ninei Cassian de teribilism (inteli-
gent), de ușoară poză, de narcisism
și infatuare insuficient disimulate.
De astă dată vocația autentică s-u
desprins de ele, fapt care ne per-
mite să-ii percepem dimensiunile
reale.
RADU CÎRNECI
Va fi o iarnă de piatră peste
mine. / în frunte semn alb,
în sînge / un început de du-
rere“. Aceste versuri și multe
altele din Oracol deschis (Editura
Eminescu — 1971) pot deconcerta pe
cel care-l cunoaște pe Radu Câr-
neci din volumele anterioare. S-a
produs, indiscutabil, o schimbare
de ton și de atitudine, o deplasare
cumva spectaculoasă spre zone mai
puțin frecventate înainte. Consem-
nam cu altă ocazie că Radu Câr-
neci este prin excelență un tempe-
rament solar și eruptiv, inocent pă-
timaș, vitalist, fără complexe în
fața existenței. De astă dată se re-
marcă o mai accentuată preocupare
de a investiga zonelei de penumbră,
asprite de îndoială. Poetul se simte
pîndit de timp, se oprește o clipă
din drum pentru a privi spre ame-
nințătoare limanuri : ,.De-acolo ni-
meni nu se mai întoarce — / doar
artistă. Oamenii de litere vor găsi
zeci de consideratii profitabile de
artizanat literar (tehnica frazei, ritm,
arhitectura unei cărți). Roadele
practice ale unei atari structuri su-
fletești, „artiste* și ale unor atari
prelungi meditații estetice se vă-
desc într-un stil de viată elevat
boem („Imposibil să scriu din pri-
cina unei agasante stări nervoase.
Citesc trei articole de La Roche-
foucauld — dulce ca Haydn — și
imbrăcindu-mi hainele albe nu
uit să vîr în buzunar micul meu
Rimbaud*, 250) și într-un stil lite-
rar de mătăsoasă eleganță, cu,
ici-colo, turnuri latine („în fond.
Didactica terminată mă aflu în-
tr-un gol de aer", 263). R. P. e
un senzitiv integral (mimosa.. .
aesthetica!) și livresc, căruia un
peisaj sau un om ii sugerează gus-
turi, arome, senzații tactile, culori
și, peste toate, autori, versuri,
cărți. Ca și pentru Borges, pentru
R. P„ probabil, paradisul e o
bibliotecă.
In aceste proze care nu sunt
proze trăiește aproape numai Radu
Petrescu, un bărbat din care —
așa cum din pisica lui Carall n-a
rămas decît surisul — nu rămine
vizibil decît un frenetic amor in-
telectualis și o fremătătoare sensi
bilitate.
E cartea unui autor rafinat, vo-
luptuos al cărților, vuind de con-
tagiuni și totuși cu figură pură și
singulară. Sînt zbaterile și delicii-
le unui cuget format la școala
marii literaturi, dar sensibil pînă
la „decadență". Jurnal de citiri
și reflecții literare și de savante
retrăiri de impresii suav croma-
tizate. Proze e in partea ei no-
dală o carte-pentru-scriitori și in
rest o delectabilă lectură pentru
dedații literaturii.
clacată și talentul polemic. Are, ca
urmare, răutatea de pamflet a ver-
bului (pe carc Vianu „o blama [...]
atît de categoric") și „opoziția tran-
șantă și gălăgioasă pe care firea (...)
nobilă și discretă" a lui Vianu „n-ar
fi putut-o în nici un caz proclama"
(p. 328). Alexandru George nu este
un olimpian. Furat de fluxul de-
monstrațiilor în opoziție, el repro-
șează nu o dată „victimelor" erori
de exprimare, care nu-s Jn ches-
tie", n-au nimic a face cu dialectica
ideilor. Alteori, contrar afirmației
sale despre Vianu, el cedează gene-
ralizărilor pripite (comentînd la pa-
gina 115 vizita lui Fred Vasilescu
la Emilia, Alexandru George nu
poate pricepe cum „un om cu si-
tuația lui materială se coboară în
astfel de momente în medii atît de
josnice").
Dar înrudirile sînt mai evidente
decît deosebirile. Pe urmele lui Via-
nu, Alexandru George prețuiește
cel mai mult în critică demonstra-
ția, eșafodajul argumentelor ce vine
să facă ipoteza convingătoare. Și e
nevoie de o mare putere de per-
suasiune căci critica sa este una a
rediscutării lucrurilor deja spuse și
acceptate ca atare. S-a susținut că
Pirgu e un tip de parvenit, că Ma-
teiu a fost un fiu nerecunoscător
ori că personajele din Craii... sînt
variante de dandy ? Devenise loc
umbrele la maluri de-nserare /
se-apleacă-ncet spre apa fumurie /
e-o barcă sigură și-un om tăcînd. / /
De-acolo nimeni. O lumină mare /
într-un adine de bob de nezărit / și-i
o tăcere ăuind de psalmii cu care
fiecare a plecat'" (Țărm nezărit).
Nealterat rămîne legămîntul cu
natura, de unde și un fel de bucu-
rie ascunsă, ca o consolare ultimă.
Poetul calcă apăsat pe pămînt, sim-
țind clocotul de la rădăcina ierbii.
Natura e leagăn și refugiu : „Cînd
vei sosi — pasăre întârziată — / eu
voi fi duhul arborilor, / alergînd
printre frunze / rumenindu-mă-n
fructe, scuturîndu-mă...“ (Un singur
copac). Erosul revine și el, purtînd
(sporadic) amprenta unui știut sen-
zualism — ..Iată, eu sînt semănă-
torul ! Trupul tău / de pămînt
proaspăt așteaptă. Femeie, — este
un vînt dinspre sud și este / un
semn al cerului deasupra ta“ (A-
proape odă) — sau dezvăluind ace-
eași pioșenie care face din femeie
o sfîntă : „Numai tu pentru mine
acolo, departe în răspîntia știutelor
drumuri întîrziind, / așteptînd cu
stelele și cu fiecare anotimp / să
mă deslușesc dinspre bîntuitele zări
— de veghe, sub cer, numai tu"
(Numai tu...).
Mai mult ca altă dată, se disting
în Oracol deschis acorduri de bala-
dă și de romanță. Sînt evocați și
invocați strămoșii, umbre „în sinul
lui Zamolxe". Iubirile năvalnice
se sting, poetul privește întristat
la „amiezile1* trecute : „Liniștește-te.
Dormi. Sîngele tău / e un șarpe spre
moarte. Carnea de liniște. / Femeie,
ALECU IVAN CHILIA
Appasionata se numește car-
tea Iui Alecu Ivan Ghilia și
e inspirată de tragicele eve-
nimente ale inundațiilor.
Fiindcă se numește Appasio-
nata, e împărțită pe capitole
cu titluri muzicale și foarte so-
nore : presto con anima, cres-
cendo poco a poco etc. Titlurile
n-au nici o legătură cu capitolele, iar
capitolele n-au nici o legătură cu rea-
litatea sau intre ele. Dealtfel însuși
autorul o remarcă: „Tot depozitul
acesta de amintiri, povești și stări
trecute, totul dintr-un capăt in al-
tul e prea milos și-ncîlcit... Tre-
buie răbdare ca să reziști" (p. 8).
E un .hibrid" de povestire cu re-
portaj. in care reportajul e o poves-
tire lirică și povestirea un repor-
taj viu. ilutorul a dorit să reali-
zeze o „cronică vie" (v. p. 86). Iată
stilul pasajelor „reportaj" : „Mai
văd (...) pe urmă un deal care
marchează înfricoșător puhoiul ape-
lor in dimensiunile lor apocalipti-
ce" (p. 39) sau „Privesc soldați! în
schimb, bravii, răbdătorii și nemai-
pomeniții noștri soldați". Ei, nemai-
pomeniții noștri soldați, „cară în-
tr-una, se spetesc cărind, alergînd.
punind umărul, trăgind" și fac
toate astea „disciplinați și com-
prehensibili" (p. 124).
In pasajele „povestire", situația
e alta: Alecu Ivan Ghilia aplică
aiei modul de oglindire lirico-VÎN-
JOS, orice frază găzduind o compa-
rație și orice comparație tri-
mițind Ia ceva zdravăn. Vin-
joșenia e tonalitatea acestei so-
nate-boră a viiturilor. Din cind
in cînd Appasionata are un
timbru de sirbă : „Da" tot pățitu-i
priceput și, ca unul care nu-s prea
comun ideea că romanele lui Camil
Petrescu se trag din experiența
proustiană și că G. Călinescu este
romancier ? Cîștigase adepți afir-
mația că Urmuz este „un mare scri-
itor, de o originalitate stranie și
fără pereche în literatura noastră
și pe care o putem reclama și pe
piața mondială, ca unică și pe aco-
lo" (p. 305) ? Analiza serioasă pe
care o face acestor prejudecăți (și
altora) îl duce nu numai la con-
cluzii diferite, dar chiar total in-
verse. Că la Pirgu nici nu poate fi
vorba de parvenitism, ceea ce nu
e cazul în ce-1 privește pe Pașadia.
Că, în structură și temperament
romanele lui Camil nu-1 valorifică
pe Proust. Că personajele („victime"
le zice el) lui Călinescu n-au viață,
nu trăiesc plauzibil. Că, în fine,
Urmuz n-are o operă literară, ori-
ginalitatea nepresupunînd automat
și valoarea. Sînt încheieri pe care
orice spirit cît de cît rațional tre-
buie să le accepte, nu pentru carac-
terul lor insolit sau pentru seducă-
torul chip în care sînt ele expri-
mate, cît pentru seriozitatea indis-
cutabilă a argumentelor. N-am aici
spațiul necesar pentru a ilustra a-
ceastă convingere, dar cititorul
poate s-o verifice în orice clipă.
Căci ele nu decurg din speculații
mai mult ori mai puțin dibace (Al.
iată marea și corăbiile îndepărtîn-
du-se..." (Șarpe spre moarte). O
foarte frumoasă Scrisoare spre sud
divulgă noua postură a cîntărețu-
lui, acum exilat „sub nordul (...) de
iască", „tinzînd spre sud", spre „me-
diterane țărmuri înflorind". De
fapt, Oracol deschis este în între-
gime o „tînjire" o aspirație înghe-
țată de scurgerea timpului.
Sînt tentat să afirm că volumul
oferă o lectură reconfortantă, gră-
bindu-mă să elimin din acest ter-
men orice nuanță depreciativă. în
ciuda unei pronunțate neliniști, a
îndoielilor și a insatisfacției mani-
feste, Oracol deschis emană un par-
fum învăluitor de poveste capti-
vantă. Sunetele sînt moi, imaginile
ușor voalate. Se detașează net ten-
dința de temperare a unei binecu-
noscute expansivități, efortul de
potolire a unor izbucniri nu o dată
stridente. Ritmul precipitat, confe-
siunile patetice, invocațiile zgomo-
toase lipsesc, de unde și impresia
de mai accentuată interiorizare.
Oracol deschis, fără să dezmintă
ceea ce i-a precedat, poate fi con-
siderat ca o etapă distinctă în poe-
zia lui Radu Cârneci, atît printr-o
sumă de consolidări cît și prin ex-
plorarea asiduă a unor spații altă-
dată mai puțin frecventate. Calita-
tiv, privind lucrurile din același
context general al întregii creații,
volumul în discuție ocupă un loc
privilegiat, aflat în imediata veci-
nătate a Grădinii in formă de vis.
Daniel DIMITRIU
profiluri contemporane
UMANISMUL LIRICII
dus la biserică, n-am ținut să-mi ră-
mînă numele pe acolo și s-o pun Ia
osindă pe ciobănită cea nurlie să-mi
grijească și de colivă". Foarte bine,
foarte humuleștean chiar, înțelegem
că vorbește un om simplu și hîtru,
un țăran — dar ce caută atunci for-
mularea asta așa scrobită : ..n-am
ținut să-mi rămină...“ ? Incompre-
hensibil.
Incomprehensibilă pare acțiunea,
și nu numai din cauza manierei
miloase și încîlcite" de relatare, pe
fragmente disparate și năclăite, dar
și din pricina limbajului căutat,
neaoșist (năpusna, ghiondărău. oli-
șeriu, măcău, biboarcă, corcodină.
sărbușcă, trumuiag, coromîslă) sau
a artificiilor grafice pe care le
practică autorul, scriind etajat, de
pildă : tare / rău / s-au / supă-
rat" sau „piș / piș" sau „șuie-
rul vin- / tu- lui-. Și dacă to-
tuși pînă la urmă sintem lămuriți
oarecum că e vorba de un individ.
Sfîntu, care salvează cu barca tot
satul, e în exclusivitate meritul ca-
pitolului final (prestissimo con brio)
în care, ca în romanele polițiste,
autorul „intre cărți, la birou. in
ambianta mea obișnuită* ne expli-
că (eon brio, poco a poco). d-a fir a
păr trama, indicindu-ne și unde să
fim	mai	atenți.	Iubitorii	de fol-
clor	vor	găsi presărate pe	alocuri
(ma	non	troppo)	interesante zică-
tori,	descîntece și	blesteme	popula-
re, ingenios prelucrate.
George PRUTEANU
") Proze (Didactica nova. Sinuci-
derea din Grădina Botanică, Jurnal,
In Efes, ed. Eminescu, 1971, 390
PP„ cu un portret al autorului hors-
texte.
**) Appasionata. Albatros 11971),
158 pp.
George refuză siluirea realității de
dragul speculației); dimpotrivă,
sînt de un deosebit bun simț și de
domeniul evidenței. Vreau să spun
că, la lectură, argumentele criti-
cului devin, printr-o mistică ciu-
dată, ale tale, șj ești gata să te în-
trebi cum de adevăruri ce „sar în
ochi" n-au fost remarcate pînă a-
cum. De Vianu îl leagă deci tentativa
„reconstrucției culturale", dar și
larga cuprindere, puterea de a
sintetiza, de a merge la esența
fenomenelor. Două exemple: cele
cinci pagini privind revoluția
proustiană în roman (p. 96—101) și
celelalte zece cuprinzînd viziunea
de ansamblu a devenirii literare
naționale (p. 145—154).
Spuneam și mai înainte, există în
Semne și repere destule afirmații
discutabile, generalizări pripite, a-
devăruri îndoielnice, dar toate de
ordinul amănuntelor. Ele nu schim-
bă cu nimic esența judecăților cri-
tice. Această carte fascinantă nu
poate fi, evident, amănunțit anali-
zată într-o simplă cronică, ci nu-
mai salutată cu entuziasm, în spe-
ranța că ea va stîrni interesul una-
nim al literaților noștri. O discuție
amplă pe marginea ei i-ar releva
mult mai bine însemnătatea.
Al. DOBRESCU
LUI EUGEN JEBELEANU
Cu o practică literară de aproape patru decenii, Eugen
Jebeleanu sintetizează, alături de alți poeți din ge-
nerația sa, ceea ce este caracteristic umanismului poe-
ziei noastre de după eliberare, ca unul care a trăit
de pe poziții înaintate marile transformări social-politice
din țara noastră.
Experiența artistică afirmată pentru prima oară in
1934, cu volumul de poezii „Inimi sub săbii" este dublată,
așa dar, de o tumultuoasă experiență de viață a unui poet
care vibrează cu aceeași intensitate nu numai la eveni-
mentele din țară, ci la tot ce înregistrează lupta umani-
tății de pretutindeni pentru dreptul la viață, libertate și
demnitate. Nu-i vorba de experiențe paralele, ci de o inter-
pătrundere organică a acestora, în virtutea unei concepții
militante despre poezie, ce a făcut obiectul a numeroase
profesiuni de credința, cum este aceea din Pe o carte din
1953 : „Tu, cel ce mă citești, o, frate, / ca toți aceia care
vin, / nimic din ce zărești în cartea / aceasta nu-ți este
străin... / Și voi, acei ce, poate, cîndva / de-o mai rămîne
chiar și-un rînd / din tot ce-am scris — veți fi aproape
de rîndu-acela tremurînd /.../ nu căutați în el odaia / în
care doarme-mbălsămat / un leș: al meu. Lăsați! Văpaia ! s-o
căutați : ce-am căutat, / Nu, nicidecum parfumul straniu, /
pe care mi l-am rîvnit, / ci veacu-mi aspru, de uraniu, /
de flăcări, veacu-mi drag, cumplit, / cu omenirea în pi-
cioare / zvîcnind spre viață-n sfîntu-i tremur, / cu lacrimi,
sînge și sudoare, / stîrnind nou clăditor cutremur..."
Autorul Surisului Hiroshimei e un romantic tumul-
tuos, receptiv, mai ales, la marile încleștări cuprinzînd
largi sfere sociale, cu implicații de mare amploare pe pla-
nul conștiinței; natură vibrantă în solemne acorduri, Je-
beleanu are o reală vocație de apărător al umanității, îm-
potriva a tot ceea ce o desconsideră ori tinde să o înge-
nuncheze. Din înaltul for al conștiinței, poetul exponent
al întregii umanități, cheamă la răspundere în fața isto-
riei pe cei care compromit frumusețea conceptului de om :
„ ...Veniți și ajutați-mă / să fac pe omul Om / să stea de
strajă..."
Dragostea de om a lui Eug. Jebeleanu nu-i simplă por-
nire sentimentală, ci o atitudine complexă, eminamente
critică, fundamentată pe o concepție științifică despre in-
divid, societate și dezvoltare istorică. De aici, dăruire to-
tală, dar lucidă cauzei adevăratei umanități, intransigență
față de vrăjmașii adevăratelor valori morale ale esenței
umane.
Neputința structurală de a face concesii compromi-
sului moral este definitorie pentru această conștiință
onestă, chiar de la începutul creației sale, din Inimi sub
săbii, care închide un univers construit pe suferință au-
tentică, dar și pe incertitudine.
Sărnînța optimismului său constitutiv vegeta deocam-
dată pe un teren redus la ariditate : „Nu-mi va rămîne
pasu-n lespede, / Nici cît pantoful lunii-n foi de ape, /
Cînd balul cerurilor veștede. / Sprincenele în mușchi or
să se-ngroape-.
Poemul Ceea ce nu se uită (cu care s-a spus că a de-
butat a doua oară, în 1945) confirmă aprecierea după care
volumul anterior nu este produsul unei experiențe forma-
liste, ci expresia unui refulat, a unui deznădăjduit care nu
a găsit altă formă de protest decît într-o poezie îndepăr-
tată de contingențele prezentului. Nimic mai concludent,
decît o confesiune de acest gen, din poemul citat: „Pri-
viți-mă, dar nu vă mai mirați ; / Părul albit la douăzeci
de ani / Sunt crengile copacului tristeții, / Prin ale cărui
umbre se resfiră / Fantoma primăverilor pierdute, / Nă-
luca tinereții gîtuite..."
Cu ciclul Poeme de pace și luptă, filoanele umanis-
mului poeziei lui Jebeleanu cunosc o îmbogățire nu numai
prin extinderea tematicii (concentrată în titlu) la diverse
meridiane ale globului, ci și printr-o intensificare a opti-
mismului și combativității, fără, totuși, ca poetul să fi dat
încă măsura talentului său.
Perioada Poemelor de pace și luptă a însemnat renun-
țarea la evaziunile tulburi, poetul revărsîndu-și acum re-
sentimentele împotriva acelora care i-au jefuit tinerețea,
a sa și a întregii generații. Renunțînd la imagismul exa-
gerat al începutului, Jebeleanu cultivă acum expresia lim-
pede, simplitatea aproape excesivă, dintr-o nevoie impe-
rioasă de a se face auzit și înțeles ; simbolul și alegoria
rămîn mijloace predilecte.
Comuniunea spirituală a poetului cu forțele progresu-
lui este mobilul elaborării celor două poeme de largă res-
pirație, tn satul lui Sahia și Bălcescu, apărute în 1952.
Cel de al doilea publicat cu prilejul centenarului morții
lui Bălcescu, încearcă strunele epicului în cadrul unei evo-
cări globale a figurii revoluționarului pe fundalul epocii.
Era firesc ca Jebeleanu să se atașeze de o astfel de temă
— construcția simfonică a poemului slujind foarte bine
intenția de a releva faptul că firul vieții lui Bălcescu se
contopește cu lupta revoluționară a poporului de la 1848.
Cea mai elevată expresie a umanismului acestui scriitor
o conține Surisul Hiroshimei (1958). Toate resursele poe-
tului afirmate pînă aci, își structurează substanța într-un
poem de o mare forță și diversitate artistică, poate una
din cele mai valoroase piese ale liricii universale din cîte
au fost închinate păcii și înfrățirii între popoare.
Hubert Juin, autorul adaptării și prezentării în limba
franceză a lucrării (1960) nota în prefață, în cîteva aprecieri
de acest gen : „Da ! Consider Surisul Hiroshimei ca unul
din textele care slujesc cel mai bine și cu cea mai mare vi-
goare, în literatura contemporană mondială, cauza Păcii".
Adevărată sinteză a concepțiilor etico-sociale ale scri-
itorului, poemul angajează fibrele esențiale ale persona-
lității creatoare a acestuia, într-o construcție perfect uni-
tară, în care exultanța romanticului este disciplinată de
nevoia de armonie și echilibru proprie clasicului. Această
nevoie de organizare ca și rafinamentul expresiei lingvis-
tice l-au îndemnat pe G. Călinescu să-și formuleze opi-
niile critice sub semnul unor „rezerve" de felul acestora :
„Este exterior, în acest poem, fără prejudiciu grav față
de suflul liric intrinsec, o bătătoare la ochi prețiozitate, o
veleitate de a pune rafinamentul eliptic al lui Paul Valery
și al lui Gongora în slujba unei viziuni de proporții dan-
teși".
O patetică apoteozare a luptei pentru triumful lumi-
nii, speranței, al vieții este concluzia din Surisul peste
moarte cu care poetul încheie drama lirico-epică a Hiros-
himei. Ideea biruinței emană din solidaritatea muncito-
rească, solidaritatea umanității reunite într-un singur glas,
al „celor trecuți prin flăcări" al sărmanilor adunați „în-
tr-un singur snop de fier, / ce se rotește pe pămînt de
strajă", al desculților „sorbind / cu-o nemaiîntîlnită sete
cerul". Unitatea inimilor de pretutindeni e mai puternică
decît „glasul bombei". Strigătul săracului ., — Hei, frați ai
mei !“ străbate oceanele, continentele, face ocolul pămîn-
(continuare în pag. 10)
Aura PANĂ
Convorbiri literare 9
surprize
Nu știu dacă-i bine, dar „Groa-
pa* mi-a plăcut. Chiar dacă
textul (era să zic libretul) de-
cupează din roman mai mult
spectaculosul și decorativul. Chiar
dacă interpretarea este, pe alocuri,
știrbă de-a binelea. Eugen Barbu
are vocația marilor teme și, în ma-
terie de teatru, nu poți să-i găsești
decît contingențe care-l onorează:
„Să nu-ți faci prăvălie cu scară"
(titlul n-o să-mi placă în veci: e
greoi și poticnit) merge către „Va-
niușin și fiii", iar „Groapa” nu poa-
te fi luată în discuție fără referiri
la Brecht („Opera de trei parale").
Nu știu dacă scriitorul a avut în ve-
dere destinul vreunui pungaș anu-
me ; aș vrea să cred că nu, fiindcă
„Groapa* reprezintă o decantare, nu
o romanțare, o exclamație convin-
bazele dialectale
ale limbii
literare române
Cu unele mici variații, școala
lingvistică ieșeană susține că
bazele dialectale ale limbii
române au fost pînă în seco-
lul al XlX-lea foarte largi,
cuprinzînd mai tot teritoriul daco-
român, și că în structura limbii li-
terare românești de azi intră fapte
din toate dialectele românești, dar
că, începînd din secolul al XlX-lea,
limba literară românească seamănă
mai mult cu dialectul muntenesc,
pentru că unitatea limbii literare
s-a realizat prin renunțarea de că-
tre moldoveni la dialectul literar
moldovenesc.
I. Coteanu, Româna literară, p. 39,
referindu-se la articolul meu, Teo-
rii eronate despre limba literară ro-
mânească, lașul literar, 1957, nr. 10,
p. 94, nu redă exact concluziile mele;
după dînsul, eu aș fi susținut că,
pînă în secolul al XVIII-lea, limba
literară românească ar fi avuț o
bază maramureșeană și că după
aceea baza dialectală a limbii lite-
rare s-a schimbat, dialectul mara-
mureșean, fiind înlocuit cu cel mun-
tenesc. Coteanu se referea (p. 50)
la faptul, dovedit de mine și accep-
tat și de dînsul — singurul din toate
cele spuse de mine despre limba
veche —, că în textele lui Coresi
se găsesc multe elemente maramu-
reșene, provenite din textele rota-
câzante. De fapt eu spusesem că
astfel de elemente se găsesc și în
textele vechi din celelalte părți ale
teritoriului dacoromân ; eu admi-
team că textele maramureșene au
fost cunoscute și utilizate pretutin-
deni și că toate dialectele literare
dacoromâne prezintă influența lor.
Crezînd greșit că eu admit existen-
ța pînă pe la 1750 a unei baze dia-
lectale exclusiv maramureșene pen-
tru întreaga limbă literară româ-
nească, Coteanu obiectează (p. 50)
că, prin tipărirea textelor sale, cu
elemente maramureșene, diaconul
Coresi nu a întărit influența graiu-
lui maramureșean asupra limbii ce-
lorlalte tipărituri, pentru că el a
muntenizat textele „fără intenție a-
parte, din simpla necesitate de a
face textul cît mai pe înțeles". Eu
cred totuși că diaconul muntean a
acceptat și menținut o serie de as-
pecte lingvistice maramureșene toc-
mai pentru că cele mai vechi tra-
duceri în românește s-au făcut în
dialectul maramureșean, care a de-
venit astfel prima limbă literară —
evident, incipientă — a românilor.
Admițînd de la origine mai multe
dialecte literare, admiteam impli-
cit și o bază dialectală foarte largă
a limbii literare românești, identică
cu toată limba populară româneas-
că. Dar am făcut precizarea că, pînă
în secolul al XVIII-lea, dialectul
maramureșean era o bază și pentru
celelalte dialecte literare ; că după
aceea limba cu elemente maramu-
reșene a făcut loc în Moldova unei
limbi mai apropiate de graiul popu-
lar din sudul Moldovei, iar limba
cu elemente maramureșene din
Muntenia a făcut loc unei limbi
mai apropiate de graiul muntean ;
gătoare și autentică, nu o reconsti-
tuire bazată pe documente și măr-
turii. „In Tamisa cu-apă verde /
Cad cadavrele pe rînd : I Nu-i nici
ciumă, nici holeră, / Trece Mackie
surîzînd" — sună song-ul despre
spinzuratul din 1725, Jonathan Wild,
alias Macheath, alias Mackie-Șișul.
Cam așa trece prin astă lume pă-
cătoasă și dumnealui Bozoncca —
numai că locul Tamisei este luat
de pîrîul Colentina, iar periferiile
Londrei se numesc aici Groapa lui
Ouatu. Probabil că super-esteții
strîmbă din nas cînd, pe scena Tea-
trului de revistă, apar Titi-aripă și
Sandu-mînă mică și Oacă și Nicu-
piele. Super-esteții trebuiesc lăsați
să strîmbe din nas cu tot entuzias-
mul — starea lor de agregare este
moftul și n-are nici un rost să în-
cercăm a-i convinge că publicul se
bulucește la „Groapa" pentru că
află, în povestea hoților lui Bozon-
cea, crîmpeie de autenticitate ieșite
din comun. Spectacolul mustește dc
viață nc-contrafăcută și dau oricînd
șapte acte de despicare (existenția-
lă) a firului în patru pe tabloul
(simplu și cutremurător) cu moartea
lui Oacă. Cu „Groapa*, teatrul ro-
mânesc re-descoperă autenticitatea
adusă pînă-n pragul durerii — și
de asemenea, că limba din Banat.
Ardeal și Crișana a făcut loc unei
limbi mai apropiate de graiul bănă-
țean în Banat; mal apropiate de
graiurile ardelene și crișene în Ar-
deal și Crișana (vezi Probleme ca-
pitale, p. 128—137).
După părerea mea a existat deci,
o bază dialectală muntenească ori-
cînd ; dar numai pentru Muntenia.
Și a existat oricînd și o bază dia-
lectală maramureșeană, căci limba
literară românească de astăzi tot a
mai păstrat cîte ceva din vechile
maramureșenisme ; între altele pro-
numele acest(a); și a existat oricînd
și o bază dialectală ardelenească,
moldovenească și bănățeană; dar,
pînă în secolul al XlX-lea, fiecare
din dialectele pomenite constituia
o bază numai pentru limba scrisă
în raza lui ; pe cînd, începînd din
acest secol, elementele din aceste
dialecte, care au pătruns în limba
literară unitară a românilor, sînt
mai puține, dar se utilizează pretu-
tindeni (astfel formele verbale de
indicativ imperfect persoana a III-a
plural, în -u, ei cintau, ei vedeau
etc., sînt originare din Ardeal și
Banat).
Din cele spuse mai sus, rezultă
că, pentru mine este greșit să se
caute o bază unică pentru limba li-
terară din toate fazele ei. Cei care
o fac se referă, este drept, la limba
literară de azi și consideră vala-
bile pentru tot trecutul limbii lite-
rare ceea ce este în genere valabil
azi ; că limba literară românească
are la bază mai ales dialectul mun-
tenesc. Am zis in genere; pentru
că de fapt, cum deja am spus-o,
limba literară de azi nu are la
bază numai dialectul muntenesc.
Coteanu face greșeala de a raporta
stări din trecut la situația de azi :
o greșeală similară făcuse G. Ibră-
ileanu în cursul său universitar de
Istoria literaturii române moderne,
din anul 1909—1910, greșeală pe
care am criticat-o eu în Probleme
capitale, p. 55—57, iar Coteanu în
Româna literară, p. 29—30. Baza
dialectală a limbii trebuie studiată
pentru fiecare epocă în parte. Toc-
mai pentru că procedează greșit,
Coteanu ajunge la o concluzie deo-
sebită de cea a noastră.
Ca și Ibrăileanu care compara
limba literară de azi cu limba se-
colului al XVI-lea, Coteanu face
(p. 41—47) o comparație între limba
literară și dialecte și constată că
limba literară este cea mai aproape
de dialectul muntean. Dar ce dove-
dește asta pentru trecut ? Nimic.
Coteanu afirmă după aceea (p. 47),
pe drept, că această identitate nu
se explică prin vreo „superioritate
internă" a dialectului muntean, ci
„prin forța împrejurărilor istorice".
Și el adaugă (p. 47—49) : ..Doi fac-
tori mai de seamă au fost decisivi :
a) organizarea primelor tipografii
românești în Muntenia și în Ardeal,
multe și mărunte
CONSTANTIN ASAFTI ne oferă
o schiță de o pagină jumătate cu
daci. Trebuie să vă spunem că pare
a fi scrisă de un vizigot. Dacă dacii
nu vorbesc daca, puneți-i să vor-
bească românește cel puțin. Prof.
MIRCEA M. POP ne trimite, „ală-
turat, articolul Titu Maiorescu spre
a fi publicat în revista „Convorbiri
literare" (pe plic insă a scris „Cro-
nica") din luna februarie 1972. Dat
fiindcă la 15 februarie se împli-
mă tem că ... era timpul.
Subsemnatul este de părere că un
asemenea text-libret merita o mon-
tare mai îngrijită decît cea izbutită
dc Nicolae Dinescu și — în mod
cert — o distribuție mai acătări.
Olga Bucătaru, Mihai Ciucă, Horia
Căciulescu, Nicu Constantin sînt
cam singurii cu adevărat integrați
atmosferei. N. Dinică (Bozoncea) ră-
mîne vag-decorativ, Ion Dichiseanu
(Paraschiv) zîmbește dulce și alături,
Luigi lonescu cîntă ca la o șușă
oarecare (și melodia lui Radu Șer-
ban este neizbutită — singura ne-
izbutită). Oricum, însă, „Groapa" ră-
mîne spectacolul-surpriză al acestei
stagiuni.
Actorul-surpriză l-am aflat un-
de mă așteptam mai puțin:
la Bîrlad. Se numește Dece-
bal Curta, are vreo douăzeci
și ceva de anișori și „face* un Fi-
garo pe care l-ar putea invidia orice
actor cu vechi state de serviciu și
impresariat propriu. Foarte multă
prospețime și inteligență, foarte
mult farmec în jocul Iui Decebal
Curta. Și sînt sigur că de acest nu-
me (bizar) vom mai auzi.
Mircea Radu IACOBAN
la Sibiu [și Brașov], adică tot în
teritoriul lingvistic muntean, și dez-
voltarea artei tipografice în această
parte a țării mai intens decît în
Moldova, unde se tipărește în lim-
ba română de abia în secolul al
XVIII-lea, cu o sută de ani mai tîr-
ziu decît în Muntenia... în secolele
al XVII-lea și al XVIII-lea numă-
rul tipografilor din Muntenia crește
și la cărțile imprimate aici se a-
daugă cele de la Buda, de la Băl-
grad, localități în care dialectul
muntean are curs obișnuit, căci ti-
păriturile de la Budapesta sînt scri-
se în general într-o limbă literară
foarte apropiată de dialectul mun-
tean... b) Două dintre cele mai mari
evenimente politice din istoria țării
dinainte de Unire, răscoala lui Tu-
dor Vladimirescu și revoluția de
la 1848, se dezvoltă mai bine în a-
ceastă parte a țării... După 1848
Muntenia și-a păstrat tot timpul ini-
țiativa politică, fiindcă tot aici s-a
trecut în practică la Unire prin ale-
gerile de la 24 ianuarie 1859...“,
p. 49 : „în concluzie, la baza limbii
literare stă de mult și a fost tot
timpul dialectul muntean".
După cum se vede, Coteanu acor-
dă importanță atît momentului Co-
resi, cît și momentului Matei Basa-
rab-Șerban, Cantacuzino-Constantin
Brîncoveanu și secolului al XlX-lea.
Dar în niciunul din primele două
momente, dialectul muntean nu s-a
impus ca limbă literară a tuturor ro-
mânilor. Alți lingviști au acordat
importanță numai tipăriturilor din
epoca lui Șerban Cantacuzino și a
lui Constantin Brîncoveanu și as-
cendentului politic și inițiativei po-
litice a Munteniei în secolul al
XlX-lea, pînă după 1859. Afirmația
că tipăriturile din secolul al
XVII-lea și al XVIII-lea au impus
dialectul muntean ca limbă literară
a fost făcută deja de Al. Rosetti
Istoria limbii române, Noțiuni ge-
nerale, p. 80—81 ; iar eu am recu-
noscut acestei afirmații o parte de
adevăr în lucrarea mea citată, p. 51,
și în Teorii eronate despre limba li-
terară românească, lașul literar, 1956.
nr 10, p. 97. Avem de obiectat lui
Coteanu că procesul de unificare
a limbii literare se produce to-
tuși în perioada 1848—1870 și că,
deci, perioada mai veche din-
tre secolele al XVII-lea și al
XVIII-lea nu mai are importanță
în acest proces. Căci ori limba li-
terară s-a identificat cu dialectul
muntean de pe la 1700, și atunci
ea nu mai avea nevoie să se uni-
fice si în secolul al XVIII-lea și
al XlX-lea ; ori unificarea a avut
loc în secolul al XlX-lea, și atunci
tipăriturile muntene mai vechi,
mai numeroase decât cele moldo-
vene din același timp, n-au avut
influență asupra limbii scrise în
Moldova (și Ardeal).
Gh. 1VANESCU
nesc 132 de ani de la nașterea criti-
cului, articolul vine să completeze
încă o latură a întinsei personalități
a celui care a fost Titu Maiorescu".
Tovarășe Mircea M. Pop, articolul
in care „completați încă o latură"
este scris — lucru clar — pentru
împlinirea a 114 ani de la nașterea
criticului (15.11.1954). V. TĂNĂSA-
CHE din Cluj, cu generozitate ne
anunță că „donează onorarul pen-
tru cele 14 poezii redacției". Să-i
spuneți chestia asta Luceafărului,
UMANISMUL LIRICII
(urmare din pag. 9)
tului și primește apoi răspunsul omenirii : „Hei, frați ai
noștri 1 Sîntem lîngă voi !“
Căldura cu care a fost întîmpinat poemul lui Jebe-
leanu în toată lumea este o dovadă vie a valorilor sale
profund umane și estetice. într-un articol din Europe
(1961), Jaques Gaucheron remarca, de altfel, tocmai sen-
surile profund umaniste ale poemului : „Consider Surîsul
Hiroshimei drept un mare poem al timpului nostru, prin
fuziunea lirismului și a epopeii pe care o realizezaă fără
greș, de-a lungul unei diversități de ton, în care nicio-
dată omenescul nu-și pierde drepturile, în pofida inuma-
nității evenimentului, înfățișat aici tocmai pentru ca oa-
menii să triumfe împotriva acestei violențe și pentru ca
surîsul, depășind moartea, să rămînă pe buzele oamenilor".
Recurgînd cu predilecție la alegorie, poetul se ridică
in Cintece împotriva morții (1963) contra unor condiții so-
ci al-morale (proprii rînduelilor strîmbe) care surpă prea
timpuriu vieții omenești : Mizeria, Tirania, Meschinăria,
Foamea, Invidia, Lăcomia. Nedezmințite rămîn și aici soli-
daritatea cu suferința nedreptăților sorții ca și sentimentul
unei nesdrun cinate responsabilități.
Volumul amintit dezvăluie și o nouă ipostază a poe-
tului, uimit, extaziat în fața miracolului firii ; a trăi nu
este echivalentul unui proces fiziologic, ci o bucurie* fre-
netică pentru că „poți să comunici și poți comunica", fi-
indcă ai avut șansa să fii dotat cu intuiția armoniei uni-
versale, fiindcă te simți puternic în solidaritatea cu cei
mulți.
Ipostazele lirice ale autorului sînt aci mai variate și
cu rezonanțe mai intime ca în creația anterioară, expe-
riența de viață, teama de timp, predispunîndu-1 la nostal-
gie, tristețe — alte reflexe ale umanității scriitorului.
în poezia Chiar dacă, o tulburătoare declarație de dra-
goste, Eug. Jebeleanu, fără să știe pe atunci ce rezonanțe
aveau să aibă mai tîrziu versurile sale, îi promite iubitei :
„Chiar de-o să spui : / „A fost o fiară", iară / voi spune •
„Unde-i blînda-mi căprioară ?“ / Trăind, / de-mi spui să
tac / eu o să tac. / Dar de-ai muri, urla-voi veac de veac".
Culegerea Elegie pentru floarea secerată, din 1967, pare
un ecou tragic al acestui vers ; este pagina cea mai zgu-
duitoare din viața și din opera lui Eugen Jebeleanu. Dacă
in poezia sa de pînă acum, ideea de moarte era legată de
anumite cauze obiective, identificabile, de astă dată, moar-
tea îi apare poetului ca o lovitură inexplicabilă, cu ra-
țiuni care-i rămîn necunoscute și care-i dau sentimentul
neputinței. De astă dată, drama individuală este altceva
decît trageria colectivă a Hiroshimei.
Nebănuite rezerve de energie morală hrănesc suflul
unui adevărat eroism al durerii, efort suprem al demnității
umane, care găsește, totuși, pînă la urmă, rațiuni plauzi-
bile pentru a supraviețui cumpenelor existenței. Optimis-
mul nativ al poetului reacționează într-un fel de răzvră-
tire împotriva inerției, a înfrîngerii : „Sunt prăbușit, dar
nu încă mort — (antenă orizontală a Universului /.../ Sunt
la pămînt, însă la pîndă /.../ Sunt prefăcut în cioburi, /
dar nu ghebos. / N-am zbîrcituri pe suflet".
Această robustețe morală nu anulează firește, sufe-
rința, după cum nici arta nu o domolește, ci, poate, dim-
potrivă, învie cu mai multă acuitate setimentul pierderii
capitale. O suită de imagini ambigui — sugerează încruci-
șarea învăluită de abur dintre real și fantezie : „Unde leii
de piatră încep să vorbească, / unde pleoapa fîntînilor /
refuză cătușa pietrei — / unde surîsul / îndepărtează în
fiecare seară / masca de fier / de pe obrazul însinguratu-
lui, / unde bijuteriile cele mai căutate / sînt inelele / din
fire de iarbă / cu o nestemată / din triluri de privighe-
toare, / acolo ești totdeauna / alături de mine, iubita mea
cu nume de floare".
Volumul Elegie pentru floarea secerată despre care,
pe bună dreptate, O. Crohmălniceanu spunea într-un arti-
col din 1967 că a-l privi „ca un act artistic e aproape o
impietate", completează, sub semnul tragicului, persona-
litatea, poate mai umană ca nicăieri pînă aci, a lui Eugen
Jebeleanu.
Versurile lui Eug. Jebeleanu apărute în presa literară,
după volumul de mai sus, dau la iveală imaginea unui
liric care, trecut prin purgatoriul suferinței, încearcă un
proces de reacomodare cu noua existență, în absența far-
mecului și prospețimii acelei prezențe vii care, pe planul
spiritualității, a rămas un fel de chemare, de blîndă amin-
tire — motiv constant de meditație asupra vieții, asupra
timpului ca și asupra morții.
Conștiința responsabilității umane și artistice, în fața
limitelor condiției omenești, elogiul valorilor morale fun-
damentale sînt coordonatele liricii lui Jebeleanu din ulti-
mii ani.
Fuga timpului e resimțită tot mai acut ca o desfoliere
continuă de vîrste, de ani, de zile, pînă la reziduul final
al pumnului de oseminte. Viziunea nu e totuși macabră,
climatul afectiv e aerat și luminos, metafora nu șochează,
ci dimpotrivă mîngîie. Procesul dispariției lente devine un
spectacol pios, un obiect de contemplație și autocontem-
plație, în reprezentări vegetale, sugerînd perpetuarea vi-
tală : „Cît ne cojim / vai, de frumos / de ceea ce ne pare /
că-i viața, cît de cuvios / e osul ce răsare, / strălucitor și
dezgolit / și anonim și care / e numai nimbul potolit /
al unei marmori rare / Să scapi de haine și de cel / ce
coase și descoase / și să fii osul-ghiocel / în codrul mut
de oase..." (Vestirea primăverii).
Suferința nu i-a închircit sufletul, nu i-a atrofiat re-
ceptivitatea față de ceilalți semeni ; dragostea de om ră-
mîne însăși condiția existenței Umanității : „Laudă dra-
gostei, primăverii / unduirii timpurilor neîncătușate ale
apelor / materiilor de muguri / iubirii, iubirii, mult mai
puternice / decît teroarea / nourilor căluși / asasini ai lu-
minii ; castanilor care nu vor dărui lampadare / necerîn-
du-ne nimic... /.../ voinței omului ieșit din iarbă slăbit, —
glorie / acelora ce — apăsați de lespezi — / cred în forța
descătușătoarelor vînturi, / în tine, primăvara mea, și în /
eternitatea celor care par / Invăluiți în giulgiuri mari de
ceață (Izvoare).
Pentru tot ce ne-a dăruit pînă acum, premiul Etna
Taormina este un omagiu simbolic și binemeritat al con-
temporaneității adus unuia dintre cei mai patetici lirici ai
dragostei și respectului față de om.
mai înțeleg; dar noi, noi ce să fa-
cem cu atîta bănet, cui să-l dăm ?
MIHAI PINTILIE din Iași ne în-
treabă de ce nu criticăm textele
proaste de muzică ușoară. Păi le-au
criticat alții cu zel, cu săbii de-oțel
și n-au schimbat de fel. Discutați
cu Romulus Vulpescu. ION SĂ-
GEATĂ din București ne încredin-
țează o piesă istorică și ne scrie:
„Dacă sînt prea multe influențe din
Shakespeare, vă rog să-mi spuneți".
Nu vă alarmați în mod inutil. Sînt
ele cîteva influențe, dar nu din
Shakespeare. Un pic din Goethe și
ceva-ceva din Homer. VICA AN-
GHEL, Iași: traducerile dvs. din
clasici francezi denotă pasiune și
competență. Trimiteți ceva mai a-
daptat profilului nostru.
Tuturor debutanților care ne tri-
mit nuvele și poeme. Deși vă vom
primi întotdeauna cu plăcere tex-
tele, nu strică să vă facem cunoscut
că revista dedicată prin însuși pro-
filul (inclusiv Fănuș Neagu) și pro-
gramul ei tineretului, debutanților,
mlădițelor este revista Luceafărul.
OPTIMIST
10 Convorbiri literare
Cumplita judecată
(Urmare din pag. 12)
In fața mea sta șefa și se prezin-
tă : „Niung" - ceea ce înseamnă
„ barchet".
E tînără, dar grija pentru copii
a întipărit pe fața și trupul ei vîr-
sta aspră a mamei. De loc nu-mi
trece prin minte că această femeie
va intra de acum înainte în serile
mele ; voi tot auzi despre ea, îna-
inte de a se culca Ha, tot despre
„Ko Niung" - tanti Niung, care a
fost foo-a-rte bună, și zadarnic mă
voi strădui să fiu ca ea. Cu vocea
de barchet, ea înșiră zi cu zi is-
toria grădiniței de copii evacuate.
-La 5 august 1964 au început bom-
bardamentele. Aceasta a fost ma-
rea spaimă a copiilor. Am hotârît
la fabrică să-i evacuăm. La început
am întîmpinat mari dificultăți. Părinții
nu-și lăsau copiii. La țară, condițiile
sînt grele : apă nepotabilă, boli, țîn-
țari. Copiii de la oraș sînt obișnuiți
să doarmă sub plasă. Aici este o ma-
re problemă respectarea regulilor de
igienă.. .
- Noaptea, cînd se dă alarma, fie-
care copil apucă de mînă un copil
mai mic și fuge în adăpost..
Vocea de barchet, transpirată in
arșiță, mă adoarme.
Abia simt că ceva, cu alintare de
pisică, se atinge de fusta mea, pă-
șește lovindu-mi picioarele goale, mii-
nile. Privesc în jos : un căpșor negru
de cioară s-a aciuat lîngă scaunul
meu. O lăbuță măslinie îmi atinge pe
furiș fusta, mîinile, picioarele. întorc
căpșorul în sus și văd chiar chipul co-
pilăriei. Ca și cum năsucul i s-a stri-
vit de geamul ferestrei prin care pri-
vește spre tainele lumii.
- Cum te cheamă ?
Hoan traduce nu numai întrebarea,
dar și tonul meu. Aud propria-mi
desmierdare în traducere străină.
- Ha ! răspunde copilul ca un of-
tat.
— Rîu I — traduce Hoan numele.
. . Noaptea, cînd se dă alarma, fie-
care copil apucă de mînă un copil
mai mic și fuge în adăpost... - A-
bia acum aceste cuvinte căpătau înțe-
les.
Șefa Niung îndepărtează pe fetița
neascultătoare și continuă expunerea:
— Aici nu era nici o clădire, nu
erau paturi, mobile. Un timp am îm-
prumutat paturi de la oamenii din
partea locului, afară...
Localnicii fac doruri copiilor noștri
- banane, fructe. Cea mai mare gri-
jă este apa. O aducem de foarte
departe. Fiecare educatoare aduce a-
pă, de cîteva ori pe zi, cu cobilița și
gălețile. Chiar și copiii ajută.
O caut pe micuța Ha, să-mi îm-
prospătez privirea ca într-un pirîu
sprințar, lat-o, printre mănunchiul de
fetițe cu șorțuri învolănate. O recu-
nosc după mișcarea în roată, neliniș-
tită, a capului. Mă apropii. Observ
ceva neobișnuit : fiecare copil poartă
o brățară de metal. Apuc mina lui
Ha. încheietura ei strînsă de o bră-
țară pare mai slabă. Mă tem să nu
frîng aceste oase fragile de pasăre.
— Fetițo, ce fel de brățară e
asta ?
Degețelele subțiri învîrtesc cu greu
plăcuța metalică, ca să-mi arate ce
scrie acolo. O inscripție măruntă,
semiscrijelată în metalul arămiu. Mî-
nuța a transpirat de zăpușeală si
pe ea se vede o urmă albastră,
ca de lanț. Fetița spune ceva pe
limba ei ciripitoare, monosilabică.
Hoan, cu un zîmbet de copil, îmi
traduce, prin intonație naivitatea to-
nului :
- Uite, scrie numele meu : „Hoan
Thu Ha, din orașul Haifong, 5 ani".
— De ce nu o arunci de la mî-
nă pe așa o căldură, nu te de-
ranjează ?
Hoan traduce cumplita seriozi-
tate copilărească a răspunsului :
— Nu trebuie să o scot nici ziua,
nici noaptea. Dacă mă atinge o
bombă, după brățară vor înțelege că
a fost Ha...
Din această clipă nu mă mai
cunosc. O mutație interioară mă
transformă total. Tot ce am trăit pî-
nă acum mi se pare străin. Mînuța
alunecă din mînă. Palma îmi este în-
că plină cu calda ei lipsă de apă-
rare. Deodată devin conștientă de
toată neputința mea. Nu pot apă-
ra o mînă de copil. Din această
conștientă neputință năvălește în
mine o forță pe care n-am avut-o
niciodată.
Barchetul povestește o întîmplare a-
muzantă cu Ha. Ieri în zori, o
grupă de copii a ieșit la plimbare
în împrejurimi. A urmat alarmă du-
pă alarmă, anunțate pe cimp prin
lovituri de șină. Cei mici au că-
zut morți de oboseală tot fugind
prin tranșeele întortocheate, culctn-
du-se la pămînt. Flămînzi și însetați.
Pînă după amiază tîrziu nu s-au
putut înapoia. In cele din urmă s-a
auzit sfințitul alarmei. Istovită, Ha
s-a așezat în prag. Au întrebot-o
„Ce vrei - citronadă, ceai, bana-
ne, apă ?" - „Vreau pace" - a
răspuns încruntată fetița.
Adcrco spre Ikrâilcanu :
„Am citit cu emoțiune rîndurile Dumneavoastră'*...
Se știe că scriitori de o-
rientări literare diverse
s-au îndreptat spre re-
vista Viața românească,
colaborind in repetate
rinduri. Motivul este că atmos-
fera intelectuală ieșeană era un
puternic stimulent pentru cre-
ație, iar cuvîntul critic al lui
Ibrăileanu, generos și exigent,
echivala aproape întotdeauna cu
o judecată de consacrare. Erau
chiar momente cind autorii aș-
teptau ca pe un oracol aprecie-
rile revistei de la Iași, mai ales
acelea semnate de îndrumătorul
ei spiritual. Prestigiul de care
s-a bucurat Ibrăileanu nu poate
fi comparat, in vremea sa, cu
nici al altui scriitor român con-
ducător de revistă. Este aici un
miracol literar, și cei care mai
cirtesc atunci cînd se vorbește
cu entuziasm despre marele cri-
tic se agită în gol.
Iată un nou document revela-
tor privitor la prestigiul enorm,
dobindit de Ibrăileanu. Scrisoa-
rea alăturată provine de la un
scriitor și critic despre care se
știe mai ales că a polemizat cu
Ibrăileanu și Viața românească,
dovedind incomprehensiune (re-
gretabilă) față de teoria specificu-
lui național. Se știe mai puțin insă
că Felix Aderca a și colaborat
la revista de la Iași cu eseuri,
poezie, proză și teatru, între anii
1920—1923.
Această scrisoare, datată 2
decembrie 1921, și semnalată
de noi în treacăt altă dată (se
află în fondul G. I. Ibrăileanu,
de la Biblioteca centrală univer-
sitară „M. Eminescu" din Iași),
reprezintă un document memo-
rabil care nu mai necesită co-
mentarii. Amintim doar că Fe-
lix Aderca îi scrie criticului du-
pă ce acesta a publicat o sub-
tilă recenzie despre volumul
Domnișoara din str. Neptun (in
V. r., nr. 11, 1921).
Mihai DRAGAN
București, 2 decembrie 921
Iubite domnule Ibrăileanu,
Mi se spusese mai de multă
vreme că veți scrie ceva asupra
Domnișoarei din str. Neptun și
vă închipuiți cu cită nerăbdare
am așteptat — nu elogiile sau de-
făimările care au deosebită va-
loare în ziaristica literară — cît
lărgirea de zare din partea au-
torului Spiritului critic. Ziua cînd
apare o asemenea pagină critică
este pentru un scriitor o zi de
onomastică literară, dacă nu
chiar o fierbere nouă a sufletu-
lui.. .
In ce mă privea aveam de
mult înscris în calendarul meu
□ceste trei dote :
stimatâ difuzare a presei,
Cu respect venim a vă ruga să luați notă
de faptul că orașul București, capitala țării
noastre, se află la circa 400 km de Iași. In
acest sens, vă rugăm să primiți expresia in-
dignatei noastre uimiri în legătură cu modul
mult prea domol în care revista noastră, prin
onorata dv. difuzare, a parcurs această dis-
tanță. Numai trimițînd revista printr-o per-
soană particulară care s-o fi dus în circă pe
șosea cu viteza de 5 km. pe oră s-ar lămuri
sosirea ei tocmai marți, cînd a plecat vineri.
Totuși, în lumina drepturilor omului, găsim
că e măcar barbar a pune pe un ins, fie și
Hercule, să umble trei zile și trei nopți pe
șosea, pe gerul ăsta, cu teancul de reviste în
spate. V-am ruga pe viitor să folosiți o căruță
cu coviltir, dacă cu poștalioane încă nu sînteți
dotați.
Cu același respect venim a vă ruga să luați
notă de faptul că orașul Iași se află la o dis-
tanță foarte mică de orașul Iași — dar de-
geaba. în acest sens, vă rugăm să primiți ex-
presia indignatei uimiri a multora dintre a-
bonații noștri. Revista a apărut pe data de 15,
la ora 6 dim, iar lor le-a parvenit abia la
amiaza zilei de 20. Strecurăm în omagiile
noastre pentru acest record și un sfat: repa-
rați-vă melcii. Noi înțelegem, v-ați obișnuit
cu reviste ca Secolul 20, Viața românească.
Orizont. Oricît de iute le-ați duce, tot ajun-
geți cu o lună — două — trei după. Cu noi
însă, călduros vă informăm, e altă socoteală.
Avînd acestea în vedere, vă rugăm ca întîr-
zierea pentru București să nu depășească 6
zile (bucureștenii-s oameni impacienți, nervoși),
pentru Craiova să nu depășească 12 zile, iar
pentru Iași, dacă se poate, să nu depășească
15 zile, c-apoi se încalecă numerele, adică dv.
difuzați pe 4 și noi l-am scos pe 5. Și zice
lumea că știm noi aritmetică cum știți dv.,
cu respect vă informăm, difuzare.
A dumneavoastră (din păcate),
C. L.
SCRISORI CĂTRE REDACțlE
Mult stimate tovarășe redactor șef,
în numărul ultim al revistei ce cu onoare
conduceți a apărut un articol referitor la cartea
subsemnatului O istorie a literaturii române,
iscălit de Al. Dobre. Sînt, probabil, cititori care
1.	Data cînd va fi apărut în-
tr-o revistă de seamă cea dintîi
pagină semnată.
2.	Data cînd un spirit critic
care va fi pus cea mai mare se-
riozitate în mine, va fi scris asu-
pra închipuirilor mele și
3.	Data cînd voi fi murit. (E
de fapt, data nașterii unui scrii-
tor).
Pot socoti oare că mă găsesc
la cea de a doua dată a calen-
darului meu literar ? Dar am ci-
tit cu emoțiune rîndurile dv. Ele
explică în chip magistral, cu o
înțelegere și simpatie care știu
să ierte chiar indecențele și cru-
zimile — figura acelei Nuța Opro-
iu căreia criticii bucureșteni s-au
mulțumit a-i face cu ochiul.
„Declasarea ascendentă" (care
e viciul miraculos al mediului
românesc) a fost formulată de
dvs. și dacă împrejurările îmi vor
îngădui să scriu vreodată poves-
tea unei asemenea „ascensiuni"
într-un tirgușor moldovenesc (tă-
cerea de-aci scoate în relief ți-
pătul) voi închina acea străduin-
ță literară omului cu sugestia
prețioasă.
Ați văzut în Domnișoara din
str. Neptun mai mult decît își
închipuise vreodată autorul.
Dar ați văzut și mai puțin.
Nu voi striga, precum strigă
acei poeți de o genialitate pre-
coce : - „Ah I Sunt neînțeles I..."
Mi-e teamă că ceea ce am vrut
să spun în Domnișoara din str.
Neptun nu reese lămurit, poate
din vina mea, din vina că viața
din povestire a despersonalizat pe
autor... Și această bănuială se
întărește, amintindu-mi că nici un
cronicar n-a băgat de seamă —
probabil înșelat de titlu I — ide-
ea care de fapt pusese autorului
condeiul in mină. Singurul care
m-a apostrofat a fost bietul Lukl
- Luca Ion Caragiale, mort atît
de năpraznic ; dar n-a avut
timpul să-și scrie ideea lui !
Cu toate acestea în Domnișoara
din str. Neptun au rămas urme
evidente ale ideii constructive -
și vi le împărtășesc pentru că nu-
vela mea vă e dragă și ați măr-
turisit-o fără șovăire.
Ceea ce m-a călăuzit a fost
ideea unei familii de oameni care
vor din cine știe ce nebunie ge-
nială - sâ creeze o nouă spe-
cie. Păun Oproiu nu poate fi cel
mai prost - și totuși a plecat!...
A plecat : iată lucrul de căpe-
tenie. Că va ajunge cărăuș var-
dist sau tăietor de lemne — ce
însemnătate au toate acestea fa-
ță de actul unic de a se fi rupt
din Răcori, cu aceeași violență,
cu acelaș geniu cu care, poate,
s-a rupt pămîntul din soare și
așteaptă din partea noastră un răspuns care,
așa cum se obișnuiește, urmează a fi tipărit de
îndată în aceeași revistă. Ne grăbim să-i infor-
măm că, din motive care privesc modul nostru
de a ne comporta în asemenea împrejurări, nu-1
vom da decît peste aproximativ 3—4 luni.
Timpul ce afectăm pentru elaborarea lui nu
trebuie să vă îngrijoreze cu privire la spațiul
care va trebui să ni-1 acordați în paginile Dv.
De pe acum vă putem spune, cu maximum de
precizie, că el nu va ocupa decît un pătrat cu
latura de 10 centimetri.
Pînă una alta, avem către Dv. o mare rugă-
minte : anume aceea de a ne mijloci cunoș-
tința. în public se înțelege, cu tovarășul Al.
Dobre, să ne spuneți adică cine este, de unde
este, unde locuiește, cîp ani are șcl. (Bunăoară
ca despre subscrisul: e de felul lui moldovean,
dintr-un sat de pe lîngă Piatra-Neamț, are 48
de ani, nevastă și copil, e de meserie profesor,
locuiește în București pe strada Dr. Victor Ba-
beș la nr. 24 etc.). Aceasta pentru că am voi
să-i mulțumim, cu sinceritate, într-un fel, mai
ales cu uimire, pentru răbdarea, atenția și am
zice plăcerea cu care ne-a citit. Lucru mai im-
portant încă : să-i spunem că sînt multe alte
cărți, chiar mai interesante și mai instructive
decît aceea pe care am scris-o noi. în fine,
cunoscîndu-1 am voi să-i urăm : în cazul că
este un tînăr: ..Succese tot atît de strălucite,
în nobila dar în atîtea privințe greaua, spinoasa
carieră a literelor pe care, cu abnegație și cu-
raj, și-a ales-o" ; în cazul că este un „bătrîn" :
„Sincere felicitări pentru această strălucită co-
roană care-i încununează opera !“ etc. etc.
în așteptarea apariției — întocmai — a rîn-
durilor de mai sus în revista cu răsunător nu-
me istoric, rămîn al Dv. prea demn, sincer și
devotat confrate. ION ROTARU.
P. S. în cazul în care veți hotărî altfel, vă
rog mult de tot a mă informa grabnic și tele-
fonic la nr. 77.12.73 cu taxa inversă.
Nota redacției: Vă informăm că Al. Dobre
este în realitate Al. Dobrescu, redactor al re-
vistei noastre, are 24 de ani, a absolvit facul-
tatea de Filologie din Iași, a condus revista
Alma Mater, (publicație a universității ieșene),
s-or mai fi rupind azi alte pă-
mînturi din alți sori.
In Uvertură această idee e
predominantă și va trebui să dea
tonalitatea restului operei.
Dă ?
. . .Doamne, dacă nici dv. n-ați
auzit tonalitatea mea, - poate că
nu...
Dar am scris doar, mai înainte
de a începe povestea Nuței celei
cu ochii mici, acest uriaș titlu
(aproape științific) : Evoluția unei
specii. Domnișoara care locuiește
in str. Neptun N. 12 bis n-are,
nu poate avea altă semnificație.
Alte „domnișoare" (amintite în
treacăt) din aceeași stradă au o
poveste asemănătoare, dacă nu
și mai senzațională. Tragedia Nu-
ței e în contrastul dintre „viitorul"
ei firesc, spulberat de ideea de
geniu a săteanului emigrat,
și între „viitorul" ei creat
in alte împrejurări de ace-
eași sublimă și disperată nă-
zuință. Cap. III începe chiar cu
această frază : „Cum ar fi fost
dacă Nuța ar fi rămas pe brazda
Răcarilor. . . ?" Nunta „domnișoa-
rei" are acelaș fundament, limpe-
de înscris : „Nimeni nu băgă de
seamă că pentru cel mai de sea-
mă act din viața fetei, acelaș
pămînt negru și crăpat adusese
micul lui belșug și-l pusese la te-
melie. — Nuța ? Ea nu cunoscuse
pămîntul care hrănise atiția inși
pînă la taică-său, pămîntul pe
care își puseseră capul bărbații
muncitori și femeile domoale ale
neamului ei, ca pe obrazul unei
ființe mari și negre, pierdută în
zare. Ea nu-și da seama că era
încă o dărnicie din belșugul mi-
lenar al pămîntului de țară : el
iși păstrase credința și aducea,
pentru cea din urmă oară nea-
mului înstrăinat, prezența lui bo-
gată".
Acelaș înțeles trebuie să-l aibe
și capitolul in care autorul, în pa-
guba celei mai necesare unități,
părăsește povestea picantă a
„domnișoarei" și se ocupă de
Păun Oproiu, soldat în munții
Mehedințului. De altfel, după
moartea omului și a băiatului Io-
nică, toată familia se întoarce la
țară, la Răcori. însăși Nuța în-
cearcă să rămiie în Răcori - dar
o mînă ideea tatălui ei : „Păun
Oproiu, geniu rural ucis de o în-
timpfare I In pămînt unde vei fî
fiind, trebuie să zimbești de feri-
cire că ideea ta nu s-a prăpădit
pe de-a-ntregul, ci a rămas în
Oraș cintăreațâ veselă..." - Iar
sinuciderea fetei, — aruncarea ei
înaintea trenului, nu este un final
dezastruos. Este aceeași exube-
ranță a vieții care se consumă
pentru a lumina : „Locomotiva aș-
ternută cu pintecele pe șine îna-
inta atit de iute că Nuța fu în-
veselită de această priveliște și
scoborî colina să prindă răsufla-
rea fierbinte, să fie izbită de iu-
țeală. Era o frenezie copilărească
ceva sensual și nou. Nuței îl
păru atît de rău că nu poate fi
colo, sus, pe un vagon, să fugă
și ea. .. Locomotiva se apropia șl
Nuța, fără nici un cuget, arun-
cîndu-se înainte, se lăsă pose-
dată vertiginos și în urlet de
bestia cu ochii roșii".
Numai astfel s-ar putea explica
de ce tot timpul Nuța este cea
mai puțin originală și cea mal
puțin indepedentă, sufletește ; ea e
dusă.
Cu aceste prea numeroase expli-
cații, reiese oare ideea autorului î
Numai că autorul nu poate spu-
ne fiecărui cititor în parte, supli-
mentul lui critic. .. !
- Vai I...
Și astfel poate că subiectul nu
mai e oricare. E ceva mai com-
plicat, știu, poate prea compli-
cat pentru o nuvelă de cîteva
zeci de pagini.
Firește, ideea este discutabilă
- nu știu dacă această năzuință
spre spulberare este măcar o idee,
precum nu știu cum e un sistem
acea cale lactee anarhică, spul-
berată de mult.
De asemenea, vi-ași fi recunos-
cător dacă mi-ați indica schițele
prea mediocre din volum, spre a
le scoate la o nouă ediție. Tre-
buie să mergem cu progresul I —
(așa scriu adesea la gazetă).
Vi-aș mai scrie ce am vrut să
spun în țapul (care a fost
scris înaintea Domnișoarei dar
a apărut mai tîrziu din pricina. . .
editurii V. R, I) — vi-aș mai
scrie probabil lucruri tot atît de
închipuite ca mai sus, dacă a-
ceastă scrisoare n-ar amenința
să ia proporții de volum I. ..
Mă iertați oare pentru oste-
neala pricinuită și pentru timpul
răpit ?
Al dv,
F. ADERCA
a fost redactor la revista Cronica, urmează să
i se repartizeze cît de curînd locuință, așa că
toată corespondența o primește la redacția
Convorbiri literare.
stimatâ redacție,
Salut cu sinceritate și felicit din inimă apa-
riția noii reviste Convorbiri literare. Prestigiul
pe care și-l anunță începînd cu numărul întîi
dovedește că această revistă va fi capabilă să
fie demnă continuatoare a vechilor Convorbiri,
care ne aduc aminte întotdeauna de marile
culmi ale literaturii române : Eminescu, Crean-
gă, Maiorescu etc. Sînt îndrăznețe, mari și fru-
moase gîndurile de început ale distinsei redacții
și sîntem siguri că le va putea traduce în viață
cu puterile spirituale reale de care dispune și
astăzi, ca și altă dată, lașul, străvechea capitală
a Moldovei, străvechiul leagăn al culturii româ-
nești de pe ambele versante ale Carpaților.
Subscriem la toate dezideratele stimatului co-
lectiv redacțional, numai la unul nu ne alătu-
ram, acela ca lașul (chiar Moldova ? chiar Ro-
mânia ?) să primească în viitor numele de Emi-
nescu. Cum am spune atunci ? „Eminescu a
fost profesor, bibliotecar în Eminescu", „Emi-
nescu s-a născut în Eminescu", „Eminescu apar-
ține Țării Eminescului" etc. Așa cum ai fi în-
șelat să spui azi : „George Coșbuc s-a născut
în George Coșbuc", „Avram lancu s-a născut în
Avram lancu", sau „georgecoșbucieni", „avram-
ianculeni" etc. etc. Țăranii din aceste sate s-au
obișnuit deja să spună că sînt născuți în George
Coșbuc, în Avram lancu. Ca și în cazul altor
înlocuiri, de la noi, a unor nume de localități
cu numele personalităților legate prin origine
de ele, atribuirea numelui de Eminescu orașului
Iași (să sperăm că numai lașului) nu aduce
nimic în plus cultului de care se bucură ma-
rele poet la noi în țară și dincolo de hotarele el.
Dimpotrivă, ar însemna un nou pas spre pă-
gubitoarea și dureroasa distrugere a toponi-
miei românești vechi, care este ființă din ființa
neamului românesc.
Aș vrea să mă fi înșelat dacă am inter-
pretat la propriu aserțiunea în discuție. Cu res-
pectuoase considerațiuni, Romulus Felea —
Abrud, str. Detunata, 22, jud. Alba.
Nota redacției: Stimate tovarășe Felea,
n-aveți nici o grijă, România se va chema tot
România și Iașii se vor chema tot Iași. Tn
Țara Eminescu din nr. 1 al revistei noastre nu
era decît un omagiu adus marelui Luceafăr,
care este atît de al nostru.
Convorbiri literare 11
cumplita
judecată
fragment din
romanui cu
același titlu de
BLAGA
DIMITROVA
A acum somnul ei este învelit
în zăpadă. Liniște de zăpadă
precum vata în urechi. Mîi-
ne, cum se va deștepta, va
avea un vis aevea.
Lumea, pe care ea o cunoaște
numai în verde strălucitor, s-a în-
veșmîntat în alb. Din somn sare
desculță la fereastră. Fața ei ră-
mîne o permanentă uimire.
Cine mi-a schimbat ochii ?
Prin privirea ei de copil văd din
nou zăpada pentru întîia oară. Al-
bul neatins satură gindurile mele
negre, străzile cenușii, jignirile no-
roioase.
Să fugim repede afară, pînă ce
pașii oamenilor n-au murdărit ză-
pada.
Ha se îmbracă cu înfrigurare. Ce
multe haine ! In Vietnam — o sin-
gură rochiță, care nu se scoate noap-
tea, pentru ca să fii gata să fugi
de bombe. Haide, și cizmele ! Cum
mă mai trăgea îndîrjit la Moscova
să nu cumpăr aceste .bărci“ adînci,
roșii, ci să adunăm toate jucăriile
din magazin. A văzut oarc pentru
ce plutire albă au fost necesare
aceste .bărci* ?
Pornim să descoperim lumea. Co-
pilăria îmi cade din cer. Brazii stau
aplecați sub zăpadă. Fulgi de ză-
padă ne înconjoară în roiuri. Ha
îi alungă ca pe niște muște, puțin
speriată să nu i așeze pe față. In
țara ei muștele sînt negre, mari,
stîrnesc groază în copii, pentru că
răspîndesc holera. Bucură-te de a-
ceste muște albe curate, ele nu
poartă boli, ci înghit microbi.
începe să întindă mîinile spre
fulgii de zăpadă. I se topesc în pal-
mă. Oftează la dispariția lor fulge-
rătoare. Descoperă pentru prima oa-
ră cît de scurtă e frumusețea.
Se aruncă nebunește asupra că-
ciulii pufoase a unei pietre. Și își
retrage mîinile arse de zăpada rece.
Cît seamănă cu vata ! Este gata să
plîngă. Degetele-i sînt roșii, înlem-
nite. Cum poate acest puf alb, ne-
vinovat, să ascundă atîta frig ? Ză-
pada minte. O las să descopere
singură trădarea.
— Ce e aia zăpadă ? — aud în-
trebarea ei copilărească de la în-
ceput.
îmi răspund în gînd : zăpada e
ceva alb, curat, pe care nu-1 poți
păstra în mînă, nici sub nas. Fie-
care fulg inundă un grăuncior, care
mîine va fi floare și rod. Are forma
unei steluțe pentru că vine din ste-
le. Zăpada e un vis alb, din care
nu te deștepți. Zăpada împletește
cununița ghiocelului. Zăpada e co-
pilărie. Cîți ochi de copii — tot
atîtea chipuri diferite pe zăpadă.
O las să descopere singură chipul
zăpezii ei.
Deodată își observă pașii pe ză-
padă. Sare de fericire. Cît sînt de
mici, cît ai unui iepuraș! Iar ai
mei, enormi, parcă a trecut un
uriaș. Nu poate să-și desprindă o-
chii de la ei. Nu-i nimic că sînt
așa de mici. Totuși, sînt ai ei, ea
a lăsat urmele pe coala goală, albă,
de zăpadă. Descoperă bucuria de
la propria ei urmă.
— De unde cade zăpada ? — mă
întreabă cu întrebarea mea de o-
dinioară.
— Din cer — răspund cu vor-
bele mamei mele.
Privește în sus, orbită de căde-
rea zăpezii. ,Cum așa din cer ?"
— .Așa“. — .In Vietnam nu e ză-
padă, de ce ?• — .Acolo e cald,
iar aici e frig". — „De ce ?“ între-
barea ei răsună în aerul fragil, ca
sticla. O las fără răspuns. De ce ?
Lasă să descopere că există necu-
noaștere, neexplicare în lume.
Pe neașteptate se oprește. Nu cu-
tează să facă un pas. Fața îi este
împietrită de groază. Mult timp nu
pot afla pricina. îmi arată cu dege-
tul gura ei. Și-a văzut pentru prima
oară răsuflarea. Iată, se transformă
într-un fir de păianjen, vîntul o
frînge. S-a cutremurat toată de a-
dierea rece a superstițiilor : sufletul
ei iese, ultima suflare piere.
Pornește concentrată asupra unui
gînd oarecare. Iși privește suflarea.
Iși descoperă sufletul, se descoperă
pe sine. Există. Un mugure de su-
flare răsărit în pustietatea albă.
Zăpada de mîine va cădea peste
noroiul de ieri și se va murdări,
oricît ar fi de curată. Copilul va
descoperi aceasta cînd va crește.
Iar acum zăpada scîrțîie sub pa-
șii ei. I se face frig. Merge cu o-
brajii îmbujorați de ger. începe să
ducă dorul țării ei calde. Descoperă
cel mai mare chin — dorul.
Glumele întîmplării determină pa-
șii cei mai serioși în viața noastră.
Dacă ea are de blestemat pe ci-
neva pentru întîlnirea noastră —
aceasta este arșița. Ziua era des-
prinsă din foc.
— Ce doriți să vizitați: grădinița
de copii sau fabrica de ciment ? —
propun cu amabilitate gazdele.
— Fabrica de ciment, bineînțeles!
— răspund.
Și mă conduc spre grădinița de
copii. Aici oamenii ascultă politicos
și fac ceea ce știu. îmi simt voința
întinsă undeva, departe de mine ca
un șarpe leneș. Nu am nici o fă-
rîmă de forță să o chem.
Arșița se aprinde parcă de mînia
mea. Mă arde propria mea suflare.
Șterg în gînd această zi din ori-
zont în orizont Nu știu că din a-
ceastă zi totul o ia de la început.
Că astăzi mă nasc eu și lumea.
Că din această zi începe noua nu-
mărătoare a anilor mei.
A sosit ziua, leapădă-te de tot
ce e al tău, pentru ca să nu împie-
dici soarele să strălucească. A venit
bucuria, pregătește-ți lacrimile.
Nici această zi din viața mea nu
mi-am ales-o. Bine că ne e luat
dreptul de alegere a celor mai im-
portante lucruri: nașterea, marea
întîlnire, moartea. In limitarea noas-
tră am fi ales tot vreo repetiție.
Mașina, împotriva voinței mele,
mă duce pe un drum de țară, pe
lîngă bălți de culoare arsă. Sper
ca grădinița de copii să se afle e-
vacuată ceva mai departe, cît mai
puțin în primejdie. Nu mă suport
în prezența copiilor. Devin fals de
delioată, vocea mea ciripește pre-
făcută. Și cei mici apleacă căpșoa-
rele de rușine.
A existat oare o vreme binecu-
vîntată pentru copii ?
Mașina oprește chiar în miezul
arșiței. Cobor amețită. Nimeresc lîn-
gă un vîrtej bolborositor de copii :
pe jumătate goi, plini de coșuri, cu
glasuri ascuțite. Din toate părțile
năvălesc încetișor noi și noi cete.
In primul moment, nu pot să-1 deo-
sebesc pe unul de celalalt. Un fel
de furnicar viu.
Treptat, privirea mea încețoșată
descoperă ceva de neexplicat. In-
tre acești copilași desculți, cu urme
de vărsat ici colo, ca niște flori în
ghivece, albesc șorțuri cu volănașe.
Zgomotoasele șuvoaie îi împing îna-
poi. O femeie sprintenă se chinu-
iește din răsputeri să împrăștie a-
ceste păsăruici, ca să-mi facă drum
să trec. Veghează asupra copiilor,
zîmbind fără rost. Mîngîi cu degete
nepricepute primul căpșor negru pe
care îl nimeresc. El se smucește ca
ars. împinge un puști care abia a
început să pășească, acesta se ros-
togolește în praf și urlă. Un copilaș
ceva mai mare îl apucă de mînă
zgîlțîindu-1, ca să-1 păcălească, fără
să-și ia ochii de la mine, ca de la
un urs. Trec privirea mîngîietoare
asupra altui căpșor. Același efect
Puișorii, precum vrăbiuțele, se spe-
rie. Oare Ie par prizonier american?
Bine măcar că n-am venit în pan-
taloni !
Femeia mă prinde de mină și mă
trage ca pe un înnecat din acest vîr-
tej. Ne așezăm sub o boltă de stuf.
O masă tradițională vietnameză cu
cești pentru ceai șl banane. De afa-
ră dau năvală stolurile ciripitoare,
de două ori mai multe, parcă s-ar
înmulți prin diviziune. Două fete,
educatoare, stau de veghe și îi a-
lungă în cel mai nepedagogic mod.
Cînd dintr-o parte, cînd din cealaltă
privesc fețișoare mînjite. O curiozi-
tate țîșnește din sute de ochi, se
înfige în mine, ca să mă desființeze.
(continuare in pag. 11)
Traducere : Clitemnestra BULGARII
Domnul e mort ! Cerul e gol...
Plîngeți! copii, voi nu mai aveți tată.
Jean Paul
1
Subțire braț, cind Domnul, spre cer a înălțat
Precum poeții fac, sub plantele sfințite, _
Mult cufundat in mute dureri ne-mpărtășite
Și de prieteni fameni se socoti trădat;
Spre cei de jos, se-ntoarse, rămași in așteptat
Visind a fi profeți ori capete slăvite...
Dar toropiți fiind, pierduți in somn de vite
Și „Dumnezeu, nicicînd - strigă - n-a existat I"
Iar ei dormeau. „Prieteni, aflat-ați marea veste ?
Cu fruntea mea atins-om boltirile celeste :
De singe-s plin, zdrobit, și suferind din greu !
Copii, v-am inșelat I : Abis I abis ! abis I
Nu-i Domnul in altarul in care-s eu ucis...
Nu este, nici n-a fost I" Dar ei dormeau mereu !
2
Mai spuse : „Totu-i mort! Am fost prin lumi, departe,
In calea lor de lapte zburarea-mi se topi,
Ca viața care-n vine pline de rod împarte
Nisip făcut din aur și valuri argintii.
Pustiu bătut de unde din fieaare porte,
Tumult de orizonturi dind a se-nvîrteji...
O boare mișcă sferele-n rătăciri deșarte
Dar nici un duh nu șade-n aceste veșnicii.
Divin ochi căutind, am dat doar de-o orbită
Neagră și fără fund, de noapte locuită
Din care bezna-n lume se lasă tot mai grea.
E-un curcubeu ciudat peste, fintina sumbră
Lăcaș străvechi de haos avînd neant drept umbră,
Spirală, sorbind Lumea și Zilele in ea /”
3
„Destin incremenit, de strajă pus să fie,
Rece Necesitate I... Impuls intimplător
Prin moarte lumi ce zac sub neauă pe vecie,
îngheți un univers mereu mai incolor.
Știi tu ce faci, putere care ai fost intiie,
Cu stinșii, intre ei frecindu-se-ai tăi sori,
Ești sigură că-aduci suflare-n veșnicie,
Intre iviri de lume și lumile ce mor î
Pe tine oare, tată I te simt acum in mine î
Ai tu putere moartea cu viața a o-nvinge ?
Ai fi murit tu cind acel al nopții înger
Lovit de anatemă ar fi luptat moi bine ?
Ce singur sunt, ce chinuri mai am a suferi,
O I dacă mor înseamnă că totul va muri*.
4
Gemind, eterna jertfă, n-a auzit-o nime,
Cum inima zadarnic, in lume și-a vărsat;
Sfirșit insă, și fără de vlagă aplecat.
Chemă pe cel ce singur - era treaz in mulțime :
„Tu știi cît se dă, iuda, pe mine-n întregime,
Ci vinde-mă odată, sfirșește-acest mezat:
Prietene I Cit sufăr, peste pămint culcat...
Vino I tu ai măcar puterea unei crime I"
Căzut pe ginduri, insă, luda plecă minios,
Găsind că-i prost plătit, de remușcare ros,
Citindu-și fapta scrisă pe zidurile toate...
Filat, care veghea pentru Cezar și care
Mai milostiv se-ntoarse, așa, din întîmplare,
Rosti : „Acel nebun să vie, stratioate !“
SONETE
Gerard de Nerval
5
Da, el era nebunul sublim in erezie...
Acel uitat lear, urcind in ceruri iar,
Phaeton fulgerat de zeii adversari,
Atys ucis pe care Cybela il invie !
Jertfitul șold, augurul il întreba, să știe,
Pămintul se-mbăta cu-al singelui său dar,
Din osii universul dintitu-s-a și chiar
Olimpul spre abis se clătină-n tărie
„Răspunde I striga Cezar lui Jupiter cel mut,
Cine e zeul nou temut acum de gloate ?
Și dacă nu-i un zeu, e-un demon nevăzut.. .*
Oracolul tăcu pentru eternitate ;
Căci doar un ins misterul să-l risipească poate :
- Acela ce-a dat suflet copiilor de lut.
Traducere de Leonid DIMOV
Delfică
Mai știi tu oare, Dafne, refrenul de-altădată,
Sub sicomori, sub lauri cu-imaculată floare,
Sub mirt, măslini, sub salcia plingind tremurătoare
Romanța de iubire a pururi repetată T...
Mai recunoști tu TEMPLUL cu-areada minunată,
Pecetea gurii tale pe coaja-aceea-amară,
Grota fatală unde atiția se-necara
Și-n eare-antica stirpe a Fiarei e-ngropată ?...
Se vor întoarce Zeii ce tu cu plinsu-i datini
Și timpul va aduce trecutele vechi datini ;
Sub freamătul profetic pămintu-nfreg tresare...
Și totuși încă doarme sibila somnu-i lin
Sub arcul fără moarte zidit de Constantin -
- Nimic nu scoate stana din aspra.i nemișcare.
1 ‘
Epitaf
A fost in viață sumbru și vesel, rind pe rînd,
îndrăgostit și rece, nepăsător și tandru,
A fost mai visător decît un trist Clitandru,
Cind, intr-o zi, la ușă a auzit bătind.
In pragu-i era Moartea. El o rugă s-aștepte
Sonetului să-i scrie și cel din urmă rind.
Apoi încet se-ntinse, pe scindurile drepte
Dintr-un sicriu de gheață, cu trupul tremurind.
Prin lume i-a mers vestea c-ar fi un pierde-vară ;
Și nu arar cemeala-i seca in călimară..
Totul a vrut să afle, nimic n-a dobindit,
Veni și clipa aspră dnd se simți învins
Și-atunci, în miez de iarnă, dnd Sufletu-i fu stins.
Plecă in altă lume, șoptind : „De ce-am venit f
Traducere de George DANIEL
CONVORBIRI LITERARE
revista bilunara de literatura editata dc Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista Romanța
Redactor șef : CORNELIU ȘTEEANACHE
Redacția : lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287.
București, 5
urm.