*
MM* • V'mțcîpntM Ow«
SMA DE LECTURĂ
A VORBI
DE REALISM
A vorbi de realism în literatură, în arte în general, înseamnă a
considera că punctul de plecare și acela de sosire, materia amorfă și
lucrul finit, aparțin condiției noastre umane, că se integrează unui
anumit stadiu al istoriei și unui climat social. Pentru orice creator
realist, lumea exterioară există, e vizibilă și unduitoare ca o flacără ;
realitățile spirituale de adincime, acestea mai greu de sesizat, coexistă.
Toată dificultatea, pentru omul de creație, este de a surprinde interfe-
rențele, dubla prezență. Privită fără un simț acut al vibrațiilor intime,
fațada lucrurilor poate părea tot atît de rece și ireală ca albul rocilor
selenare. Pe de altă parte, sondarea existenței spirituale, ca dat „în
sine* (izolare practic utopică) duce, aproape inevitabil, la un sentiment
al singurătății tragice. Semnificația fundamentală a realismului este de
a traduce, dincolo de contradicțiile existențiale, adeziunea la eternul
uman Fenomen de cunoaștere, de comprehensiune, implicit de mode-
lare : un document al omenescului. Pe scurt, realismul presupune viață
revărsată, bună sau contestabilă, viață concepută ca act, adică fapte,
intr-un cuvint complexitate, fuziune, la tensiune înaltă, a materiei cu
spiritul. Modificind un aforism moștenit din cultura Heladei, am putea
afirma că omul e măsura tuturor realităților, seismograful lor rațional.
Cei vechi, contemporanii lui Homer, practicau un realism mitologic ;
Racine cultivă un realism de tip clasic, legat de un fond general uman ;
realismul lui Rebreanu și acela al lui Marin Preda s-au îmbogățit cu
mijloace de observație caracteristice secolului nostru. Cu fiecare nouă
cucerire a progresului cunoașterii, realismul iși asumă imediat teri-
torii noi. Proustianismul, de pildă, a fost o ripostă decisivă la adresa
personajului unidimensional. Limbajul cinematografic, articulat din
secvențe, a impus, la rindul lui, acel stil „sans iiaisons“, intilnit în
unele romane. Tehnica perspectivistă ilustrată de Camil Petrescu (în
Patul lui Procust) a arătat, eîocvent, rolul de oglindă pe care-l joacă în
roman conștiința. Perspective ce se încrucișează, iată un mod realist
de a releva, din unghiuri multiple — intr-un act de complementaritate —
adevărul.
S-a discutat enorm despre realism. Unor exegeți mai vechi, curentul
le apărea ca o reacție antiromantică. A-l socoti însă doar o replică
tranzitorie, într-un anumit moment al istoriei societății, ar fi, evident,
o eroare. In fond, realismul e una din marile permanențe ale creației.
Diferitele tipuri de realism, riguros catalogate de teoreticieni, corespund
modului de a vedea lucrurile, opticii sociale a scriitorilor. Așa-zisul
realism obiectiv nu se mărginește, orice s-ar spune, la simpla înre-
gistrare fotografică. Urîtul și frumosul, binele și monstruosul au la
Rebreanu, romancier de tip obiectiv, o anumită vibrație. Zaharia Stancu
e realist de alt tip. Realist cu substrat liric, practicînd un alt mod de
observație, el a fost puternic marcat de ideologia proletariatului, de
unde revolta și mișcarea, atitudinea etică și reacția civică. A înțelege
realismul in artă ca un ansamblu de norme ar fi o tentativă de îngus-
tare a ceea ce viața, adică realitatea, înfățișează în forme infinite. De
Ia sine înțeles că realismul epocii electronice își propune să meargă mai
in adine, să descopere cu alte nuanțe complexitatea sufletului contem-
poran Cum socialismul aplicat înseamnă dinamism, transformare con-
structivă în ordine materială și în conștiințe, este limpede că valențele
realismului, în acest stadiu, implică diversitatea stilistică în grad înalt,
(continuare in pag. 11)
Const. CIOPRAGA
el care acum 113 ani a fost ales domn al Principatelor
Române — Alexandru loan Cuza — a rămas in istoria și sufletul
poporului nostru ca un simbol al sfintei noastre aspirații de inde-
pendență, demnitate și omenie, idealurile acelor bărbați, in fruntea
cărora s-a aflat in 1859 Alexandru loan Cuza, idealuri venite din
zbuciumata istorie a acestui neam, au devenit astăzi o realitate,
spre lauda poporului și a conducătorului său — Partidul Comunist
Român.
s c r i i t o
u 1 si cetate
9
Tarele omului sînt ți ale scriitorului.
Lui însă, care pretinde că este duș-
manul a tot ce umbrește frumusețea
omului, lui, ca om, i se cere mai
mult decît celorlalți. Arghirofilia
unui profesor, lașitatea unui contabil
sau ignoranța unui inginer — să
zicem — se vor face resimțite in fa-
miliile lor, eventual printre cunoscuți,
ocolo unde lucrează. Păcatele scrii-
torului vor avea cu totul un alt ecou,
aproape la fel de mare ca și opera
lui ; ele vor deveni nu numai prilej
de anecdotă, ci și de aspră judeca-
tă. După cum vedem, timpul nu le
stinge, ba dimpotrivă le dă aureolă
de legende (bineînțeles, nelipsite de
insinuări și minciuni). De pildă, cite
cuvinte s-au țesut peste viețile lui
Baudelaire, Eminescu, Balzac, Dosto-
ievski, Esenin, Arghezi . . I Cît este
adevăr și cît născocire ? Și mai ales
cu ce drept noi, cei de acum, le pu-
tem scotoci tainele vieților lor, cind
operele le sînt atît de în stare să
ne dea replica...
Dar dacă totuși admitem că pu-
tem judeca viața scriitorilor din tre-
cut, pe oamenii care au fost, atunci
cu atît mai mult este bine să ne
judecăm pe noi înșine, pe oamenii
care sîntem.
Intr-o societate ca o noastră, scrii-
torul îți are locul său, un loc de
primă mărime, spre el se îndreaptă
sute de mii de priviri, ca spre un
exemplu de omenie : spre el ca om,
tocmai pentru că este scriitor. Mai
mult ca oricînd gesturile scriitorului
nu moi înseamnă astăzi numai căr-
țile (deși ele i le îndreptățesc pe
toate celelalte), ci interesează și tre-
cerea lui ca om printre oameni. El
a devenit, ca niciodată, un membru
de onoare al cetății, unul deosebit de
prețuit, lată doar cîteva motive pen-
tru care nu mai putem des-
părți astăzi sau mai precis nu ne
mai putem despărți cu atita tărie -
cel puțin pentru cît trăim — acesta
este scriitorul și acesta este omul ;
iată de ce opțiunile scriitorului ți
ale omului nu mai sînt o chestiune
ce privește numai ființa sa, ci întrea-
ga cetate.
lată de ce cînd întîlnești cîte o
dată printre noi arghirofilia, lașitatea,
pretenția de a nu da nimic și a cere
totul in schimb, teribilismul și fronda
găunoasă, moliciunea somnului in lo-
cul ideii aspre, disprețul față de un
confrate căruia nu-i cunoști decit
numele, nu poți să nu-ți aduci aminte
de adolescentul îndrăgostit, de acolo,
de la balconul teatrului, in fiecare
simbătă seara, fascinat de marea ac-
triță, de amestecul ei de frumusețe și
demnitate, și pe care o așteaptă — in
sfirșit s-a hotărit s-o vadă nu numai
pe scenă —, și o vede la ieșirea tirzie
din marea clădire : o femeie girbovâ,
aproape o babă, care pe deasupra
vorbește și tare vulgar cu cel care o
însoțește — nu poți să nu-ți amintești
de disperata lui dezamăgire.
Cineva spunea, că intoleranța este
una dintre calitățile scriitorului adevă-
rat. Nu negăm faptul că există și
că ia forme multiple, uneori de-a
dreptul derutante, ci spunem că este
o altă tară, poate cea mai greu de
alungat dintre noi. Oare ea să fie
condiția artistului, cea care nu o dată
îl face orb la valoarea celorlalți, iri-
tabil și megaloman ? Nu, categoric nu,
dar vedem cîte un critic citind cărțile
în diagonală și aruneîndu-și dispre-
țul peste ele, mai întîlnim cite un poet
care iși închipuie că poezia româneas-
că începe și sfirșește cu el, altul care
își face o onoare din faptul că nu-i
citește pe alții, și nu citește în reali-
tate nimic. Nu putem subscrie intole-
ranței, dar ne întîlnim cu cîte un
scriitor de valoare reală, care a dat
și o carte sau două evident proaste,
făcind adevărate crize de megaloma-
nie față de observațiile ce i se fac. Dar
prin nu-ul nostru nu ne închipuim uni-
formizare, uniforme pe gindire, pe o-
pinii, pe felul de a ne exprima. Dacă
trebuie să fim intoleranți, trebuie să
Începem cu intoleranța și să terminăm
poate cu veleitarismul agresiv, cu spi-
ritul îngust.
Respectul tovarășilor de drum artistic
presupune nu numai exigență, ci și
generozitate, bucuria sinceră pentru
succesul celui de lîngă tine. Să ne
amintim, ca să vorbim numai despre
ei, că Maiorescu polemiza cu Gherea
dar pe stradă se salutau cu respect,
își strîngeau mîinile, erau în stare să
întrețină un dialog cordial, cu alte cu-
vinte se respectau nu numai ca scrii-
tori, ci și ca oameni.
Numai inlăturînd astfel de tare vom
putea stabili pentru literatură un cli-
mat care să corespundă în totalitate
climatului întregii noastre țări.
Noi dăm cetății cărțile noastre, „re-
zultatul" nopților noastre știute numai
de fiecare dintre noi cu bucuriile îm-
plinirilor și cu disperarea eșecurilor.
Aspirația noastră cea mai sfintă este ca
prin ceea ce închidem în paginile unei
cărți, bucurie sau durere, împlinire sau
eșec, să ajutăm frumusețea și omenia
omului cetății noastre și a celor de
peste hotarele ei, să-i tulburăm și să-i
facem mai oameni ; ca paginile pe care
ne punem semnătura să înfrunte timpul
și să aducă un plus de prestigiu in
lume, cetății noastre de aici de la
Dunăre și Carpați. Condiția noastră
pleacă de la această aspirație și se
întoarce la ea.
Dar cînd am părăsit masa de lu-
cru, cind am ieșit în cetate, să ne
gîndim că mii și sute de mii de priviri,
pe care nici nu le cunoaștem, le bă-
nuim numai, ne însoțesc cu respectul
lor ; să ne gîndim la trecerea noas-
tră printre oameni nu numai ca scrii-
tori, ci și ca oameni.
' C. L.
Cîteva
DESPRE
ANUL
LITERAR
1971
opinii
0 discuție de
George Pruteanu
cu: Al. Andriescu,
Daniel Dimitriu,
Al. Dobrescu,
Liviu Leonte
In a treisuteșaizecișipatra zi a anului 1971 a avut loc la
redacția revistei Convorbiri literare o discuție, pe care cei
ce au pus-o la cale au dorit-o fără pretenții dar și fără
reticențe, o discuție dacă nu foarte spontană, în nici un
caz foarte organizată, o discuție despre cum a fost și cum
n-a fost anul literar din urmă.
Ne bucurăm de avantajul de a veni ceva mai tîrziu.
după ce alte reviste și-au și spus cuvîntu). Asta ne obligă
la opinii mai precise și mal concise. Care sînt aceste opi-
nii, cum s-au întîlnit și cum s-au despărțit ele se va vedea
din transcrierea de mai jos.
Rațiunea acestor opinii n-ar fi alta decît de a stimula
pe scriitori și editori la îmbogățirea literaturii noastre cu
lucrări tot mai valoroase care să surprindă umanitatea
socialistă a timpului nostru, pagini vibrante care să evoce
personalitatea omului contemporan, gîndurile, căutările și
sensibilitatea sa.
Capete dc listă.
Ziduri neisprăvite
GEORGE PRUTEANU : încep prin a vă adresa rugă-
mintea de a fi subiectivi. Prin ce cărți si autori — din
toate compartimentele, inclusiv traduceri și reeditări — va
rămîne în memoria dvs. anul 1971 ? Precizez că nu vă cer
o listă a titlurilor celor mai etc., ci mai curînd un „bi-
lanț afectiv". Adică : ce veți reciti din ce ați citit în 71.
LIVIU LEONTE : Am mai spus-o și cu altă ocazie,
anul literar 1971 nu impune acel grup de cărți de excepție
care să se detașeze net, reținîndu-se ca prezențe memora-
bile pentru istoria literaturii, nu numai pentru un moment
accidental al ei. Se pot cita cărți bune și foarte bune, fără
insă a reuși astfel a da o idee asupra pulsului vieții lite-
rare în anul care a trecut. Dv. cereți un bilanț „afectiv",
foarte potrivit, cred, pentru 71. îmi amintesc de anul 1968
cînd, indiferent de preferințele personale (obiectiv și su-
biectiv se suprapuneau în mare măsură), cam tot aceleași
romane trebuiau citate.
GEORGE PRUTEANU : Să vedem dacă n-o fi așa și
pentru anul în discuție.
LIVIU LEONTE : Deci, un bilanț „afectiv", cu speranța,
totuși, că e mai mult decît atîta.
AL. DOBRESCU : Afectiv sau nu, bilanțul tot bilanț
rămîne, adică o simplă listă de titluri care nu spune abso-
lut nimic despre motivele consemnării unei cărți și nu a
alteia.
LIVIU LEONTE : Imposibila întoarcere e, oricum, cap
de listă (deși nu aparține beletristicii).
GEORGE PRUTEANU : Pentru această carte, merită
să lărgim beletristica. Ieșirea lui Marin Preda de la birou
în stradă ne-a făcut foarte mult bine.
LIVIU LEONTE : Din proză, am reținut Dulce ca mie-
rea e glonțul patriei. Regret de a fi omis, tocmai în an-
cheta organizată de Tribuna, volumul de teatru Acești în-
geri triști, atît de puțin discutat la cronicile literare...
GEORGE PRUTEANU : Acești demoni triști, croni-
carii...
LIVIU LEONTE : Și, fiindcă acceptati si culegerile an-
tologice, voi cita Versuri de Emil Botta și Viață de ex-
cepții de Adrian Păunescu.
GEORGE PRUTEANU: Dumneavoastră cum vi s-a
părut anul literar 71, tovarășe Andriescu ?
AL. ANDRIESCU : N-aș spune c-a fost bogat, chiar
dacă numărul cărților tipărite e probabil mai ridicat decît
în anii precedenți.
GEORGE PRUTEANU : Bogat ?
AL. ANDRIESCU : Un an bogat înseamnă un an rod-
nic în cărți valoroase, unice chiar, un an în care, prin cî-
teva volume doar, literatura poate să se situeze deodată
cu cîteva trepte mai sus. Din punctul acesta de vedere aș
spune, mai degrabă, că anul 1971 a fost un an sărac.
GEORGE PRUTEANU : Eu cred c-a fost un an mij-
locaș : s-a născut poetul Dinescu, am văzut (antologic, dar
și prin Istoria unei secunde) ce poate Adrian Păunescu, am
-itit Imposibila întoarcere (care ne-a mai îndreptat spina-
rea noastră scriitoricească), s-a dovedit că Petru Popescu
e romancier și nu doar autorul unui roman, Manolescu,
Cristea și Balotă au dat cărți de critică foarte hune; de
aceea zic că nu furăm chiar așa săraci.
AL. ANDRIESCU : Cel puțin așa s-a întipărit acest an
în memoria mea afectivă. Vedeți că nu uit nici un mo-
ment invitația de a fi subiectiv. Titlurile pe care le rețin :
romanul lui Petru Popescu Dulce ca mierea... , volumul de
poezii Istoria unei secunde de Adrian Păunescu, Imposibila
întoarcere de Preda și Poezia lui Eminescu de Edgar Papu.
GEORGE PRUTEANU : Cei patru P ai anului 1
DANIEL DIMITRIU : Cinci, cu Liviu Petrescu 1
AL. DOBRESCU : Șase, cu Marian Popa (Modele și
exemple) !
DANIEL DIMITRIU : Atunci, șapte, cu Proză de Radu
Petrescu care, avînd neșansa de a apare la granițe de ani,
are toate șansele să fie un volum bun !
GEORGE PRUTEANU : Perfect de acord, dar propun
să ne oprim, pentru că și cifra „șapte" și litera „p“ (vezi
Matei Caragiale) sînt fatidice. Stimați colegi Dimitriu și
Dobrescu, prin ce veți ține minte anul literar trecut ?
DANIEL DIMITRIU : Aș spune că 71 n-a dat nici un
volum de excepție dacă avem în vedere delimitările uzuale
— epică, teatru, poezie etc. Frumoasă și insolită este acea
Imposibilă întoarcere care contopește miraculos proza ar-
tistică și un anume gen de publicistică elevată. în poezie
remarc două reeditări : Ion Vinea și Zaharia Stancu. N-am
citit — negăsindu-1 nicăieri — volumul lui Mircea Dinescu.
Ceea ce a publicat în „Luceafărul" mi s-a părut interesant.
In critică, la fel ca în anii trecuți — Nicolae Balotă. Mi-a
plăcut și Crohmălniceanu; Liviu Petrescu am spus. La
traduceri nu ezit să menționez Calea regală și Apollinaire.
Era să uit, la proză — Petru Popescu. Dați-mi voie să fiu
de două ori subiectiv : Dulce ca mierea... mi-a evocat oa-
meni, situații, locuri pe care le-am cunoscut foarte bine.
AL. DOBRESCU : Din cărțile acestui an mi-au reținut
în mod deosebit atenția Imposibila întoarcere, Sub semnul
întrebării, Poezia lui Eminesu, Dostoievski (Liviu Petrescu),
Lupta cu absurdul (Balotă), Teme (N. Manolescu) „A uri“,
„a iubi" (V. Ardeleanu), Modele fi exemple (Marian Popa),
într-un singur an e destul, chiar prea destul. Traduceri :
Poeticul lui Dufrenne, Caietele lui Camus și Eseurile lui
Montai gne.
GEORGE PRUTEANU : Pe cea din urmă o consider
un mare eveniment al anului, și-mi pare rău c-a fost pri-
mită cu așa tăcere.
AL. DOBRESCU : Reeditările au fost mai puțin repre-
zentative și excepțiile, cîte au fost, întăresc ideea : ediția
selectivă (de ce nu completă ?) Zarifopol, Istoria literaturii
române moderne de Cioculescu, Vianu și Streinu, Filosofie
și poesie a lui Vianu.
GEORGE PRUTEANU : Sînt convins că în clipa asta
vei da un exemplu.
AL. DOBRESCU : Pentru că veni vorba de edițiile se-
lective : din ce rațiuni a apărut anul trecut volumul Teze
și antiteze de Camil Petrescu, cînd lipsesc din el eseuri
fundamentale ce intrau în sumarul primei ediții ? De unde
și-a luat acel Aurel Petrescu dreptul eliminării unor texte ?
Cazul poate fi generalizat nu numai în ce privește reedi-
tările din 1971.
LIVIU LEONTE : Reeditările sînt o veche și mereu ac-
tuală problemă. S-a făcut foarte mult în anii noștri pentru
editarea științifică a clasicilor și a celorlalți scriitori. Ope-
rația este în curs și ar necesita o atenție sporită acordată
criticii. Lipsesc ediții reprezentative din toți marii noștri
critici. O cerință a oricărei culturi este alcătuirea unor
ediții critice și, pe cît posibil, definitive. Știu că sînt difi-
cultăți numeroase într-o asemenea operație și în lucru și
în difuzare, dar fără depășirea lor rămînem într-o stare de
inferioritate și provizorat.
GEORGE PRUTEANU : Cred că ați pronunțat cuvîn-
tul cheie : PROVIZORATUL. Să ne amintim finalul Con-
tradicției... lui Nicolae Manolescu. Sau vorbele lui loanide :
„ ...A pune piatră peste piatră și a întemeia ceva solid —
iată ce lipsește". Edițiile noastre trebuie mereu renovate.
Dar apropo. Pe Jîngă cele pomenite aici (la care aș adăuga,
lapidar, Croce, Gundolf, Gide, precum și ediția Ibrăileanu
a lui Drăgan și Călinescu Texte politice), pe lîngă acestea,
zjc, anul 71 va rămîne în memoria mea printr-o lectură,
nu ezit să spun : teribilă. Este vorba de lectura Planului
editorial al casei „Minerva". Am citit acolo (și sînt convins
că n-o să vă plictisească această enumerare) că se vor tipări
Caragiale, volumul V, Jurnal-ul lui Maiorescu, Maiorescu
de E. Lovinescu, Eseuri de M. Sebastian, cum și Oracolul...
lui Baltasar Gracian sau Balzac de E. R. Curtius. Repet :
a fost una din cele mai plăcute citiri din anul trecut, iar
motivul cel mai serios vi-I voi dezvălui ceva mai spre sfîr-
șitul discuției noastre.
încotro? înspre viața!
GEORGE PRUTEANU : In revistele cu literatură și
cărțile pe care le-ați citit în anul trecut ați simțit conturîn-
du-se ceva ce ar putea fi numit o tendință anume ?
LIVIU LEONTE : Cred că poezia și proza anului 1971
au continuat tendințele deja existente, neaducînd elemente
sensibil noi.
AL. ANDRIESCU : O literatură fără compromisuri de
conștiință. O literatură folositoare societăți noastre, în care
atît autorii cît și cititorii cred. O astfel de literatură nu
este fructul unui an, dar dacă ar fi să mă refer la cartea
care reprezintă cel mai bine conștiința scriitorului român
în 1971 aș pomeni din nou Imposibila întoarcere a lui
Preda. Unei astfel de literaturi, firește, trebuie să i se
alăture o critică netranzacțională.
DANIEL DIMITRIU : M-a frapat faptul că în ultimul
timp scriitorii au încercat să iasă în afara genurilor care
i-au consacrat. A. Păunescu a continuat să fie „băiat de
interviuri", publicînd și o carte (simpatico-trăsnită) de pro-
ză. Ilie Constantin — un volum de critică. Sorescu — micro-
eseuri fanteziste. Eugen Barbu a început o palpitantă „a-
ventură a limbii române". Zaharia Stancu un volum de
publicistică și o reeditare compactă a versurilor. Publicis-
tica literară pare a fi stîrnit pasiuni. Literatura se depla-
sează spre social. Probabil că nu se poate altfel. Prea multe
lucruri se întîmplă azi în jur pentru ca lumea scriitorului
să însemne doar o cameră cu pereții capitonați cu plută.
GEORGE PRUTEANU : Observația ta cu fuga din lite-
ratură și ispita publicisticii îmi pare foarte adevărată. [în
acest sens, menționez volumele de mărturii publicistice
semnate de Zaharia Stancu (Pentru oamenii acestui pă-
mint), G. Ivașcu (Jurnal ieșean), George Macovescu (Virste-
le timpului), etc.]. Așteptăm însă timpul întoarcerii, cînd
scriitorul va putea pune în literatura sa ceea ce azi dă
publicisticii. Din Zola citim romanele și mai puțin
J’accuse ! Dante și-a întipărit durerile politice în Divina...
și nu în pamflete. Cred că în acest punct al discuției
noastre ar fi potrivit să reamintesc că în documentele
de partid din vara și toamna lui ’71 era implicat un
apel la o mai strinsă legătură a scriitorilor cu
viața, și, reamintind acest lucru, să vă întreb cum cre-
deți că se realizează în fapt această legătură a scrisului
cu viața 7
LIVIU LEONTE : Indiferent de termenii de istorie lite-
rară folosiți, literatura autentică este una a adevărului în
care omul contemporan să se recunoască plenar cu toate
luminile și umbrele lui. Orice model alunecînd spre idilă
sau denigrare cade la primul examen cu publicul. Litera-
tura noastră — s-a verificat în confruntarea cu adevărul
și cu istoria. In proză, operele create în ultimii ani, de la
intrusul la îngerul a strigat se înscriu pe larga orbită ă
unui realism care depășește accepția tradițională a terme-
nului, ele continuă marile valori situate într-o perioadă
anterioară, Mcromeții și Desculț, Bietul loanide și Groapa.
GEORGE PRUTEANU : într-o vreme, ultimele două
au fost primite cu multă ostilitate...
LIVIU LEONTE : Condamnate în momentul apariției
în numele unui realism vulgarizator, ele și-au dovedit în
fața istoriei valabilitatea.
AL. DOBRESCU : Categoric, literatura este viață la
puterea autor. Totul depinde de exponentul puterii (talen-
tul scriitorului). Cînd exponentul e zero, baza e zero și ea.
Critica, la rîndu-i este meditație asupra vieții cărților.
AL. ANDRIESCU : Apropierea literaturii de viață nu
se face prin declarații frumoase, mai mult sau mai puțin
conformiste. Are nevoie pentru aceasta de sinceritate ca
flacăra de oxigen. Viața este toată o ardere, ne consumăm
în vederea unui scop și cu cît acesta e mai înalt și arderea
trebuie să fie mai intensă.
DANIEL DIMITRIU : între scriitor și viață nu există
o simplă punte de legătură pe care scriitorul dacă vrea o
trece, dacă nu o ignoră. E vorba aici de existența obliga
torie a unui circuit. Pentru artist, în genere, viața nu în-
seamnă succesiune de evenimente, ci evenimente înțelese,
asumate, scotocire, incursiune în evenimente. Odată cu pro-
cesul de creație, artistul devine un factor eminamente activ.
GEORGE PRUTEANU : Dați-mi voie să pronunț aici,
ca răspuns la chestiunea noastră, cuvintele unui scriitoi
francez care se întreba în 1946 Ce este literatura ? : „Scri-
itorul «angajat» știe că vorba este acțiune : știe că a dez-
vălui înseamnă a schimba și că nu poți dezvălui decît
proiectînd să schimbi". Părerea mea este că 1) cine n-are
ochi tăios și minte suplă poate citi o mie de principii și
tot nu va vedea viața ; 2) ca să se apropie de viață scri-
itorul trebuie să-și apropie gîndul de cuvînt. Așadar : ce
vi s-a părut semnificativ în viața literară de mai an ?
AL. DOBRESCU : Renunțarea la disputele sterile, fără
viitor (v. călinescieni și ne-). Teama multora de a-și spune
deschis părerea, să nu-1 supere care cumva pe cutare.
GEORGE PRUTEANU : Ar trebui să te întreb cine-s
mulții și cine-i cutare. Situația a fost semnalată și în dis-
cuția din nr. trecut al revistei noastre.
DANIEL DIMITRIU : Ce să înțeleg prin „viață lite-
rară" ?
GEORGE PRUTEANU : Adică nu cărțile, ci forfota de
sub cărți și din jurul cărților, climatul, raporturile dintre
literați, discuțiile șcl.
DANIEL DIMITRIU : în acest caz, semnificative au
fost tocmai climatul literar, forfota din jurul cărților, dis-
cuțiile... în anul care a trecut, în toate împrejurările, scri-
itorii s-au întrebat poate mai mult ca de obicei de ce scriu
și pentru cine scriu. Important e că răspunsurile n-au mai
avut aerul toasturilor, sau aerul greoi al unor emisiuni lite-
rare de la TV...
GEORGE PRUTEANU : Intr-un articol din Luceafă-
rul, Valeriu Râpeanu și-a pus problema dacă te-
leviziunea poate concura literatura. Asta-i ca și
concursul dintre broasca țestoasă și Ahile. Eu sînt îm-
potriva violenței la TV ; de aceea nu primesc să vină un cri-
tic și să-i asasineze pe telespectatori cu fraze bombastice.
Trebuie vorbit telegenic. Țiriac are mustață și vorbește
telegenic ; alții nu.
AL. DOBRESCU : Emisiunile literare TV, după ce că
țin mai puțin de o jumătate de oră pe săptămînă, umplu
acest timp cu comentarii greoaie și interviuri fără nerv.
DANIEL DIMITRIU ; Mi-a plăcut medalionul Ion Luca.
în schimb criticii care confundă televiziunea cu o revistă
de-a Academiei sînt plictisitori.
AL. ANDRIESCU : De fapt, literatura la TV e aproape
inexistentă. Poezia e unilateral selectată și de o mediocri-
tate exasperantă.
GEORGE PRUTEANU : Minus Păunescu, într-o emi-
siune, nu de mult.
AL. ANDRIESCU : Televiziunea nu a găsit încă mij-
loacele de a populariza la un nivel decent marile noastre
valori literare.
Editări. Pagina „23“
GEORGE PRUTEANU : Dar editurile, după părerea dvs.,
cum au mers în 1971 ?
LIVIU LEONTE : Este de remarcat acțiunea editurii
„Minerva" care a inițiat colecții precum „Momente și sin-
teze", „Confluențe", „Introducere în opera lui".
DANIEL DIMITRIU : Toată stima pentru „Dacia" ; s-a
impus. Sper ca la anul să vină rîndul „Junimii".
GEORGE PRUTEANU : Și Mircea Radu lacoban speră.
AL. DOBRESCU : Editorii ar trebui să fie ceva mai
exigenți. în cazul că n-au lucrări originale bune, să folo-
sească respectivul spațiu rămas liber pentru reeditări.
GEORGE PRUTEANU : Ce cărți credeți că ar trebui
neapărat editate în 1972 ?
AL. DOBRESCU : Aș dori să văd în sfîrșit în librării
Trilogia cunoașterii și Trilogia valorilor de L. Blaga, Istoria
literaturii române contemporane de Lovinescu și de ce nu?,
al Vll-lea volum din ediția Eminescu, dar, peste toate,
Istoria ... lui Călinescu.
DANIEL DIMITRIU : Dicționarul de idei literare al lui
A. Marino și Istoria... lui G. Călinescu.
LIVIU LEONTE : într-adevăr, iată un titlu de primă
urgență : Istoria lui Călinescu.
AL. ANDRIESCU : Aștept, în 1972, noi cărți de Zaha-
ria Stancu, E. Jebeleanu, Marin Preda, Eugen Barbu.
un volum original sau o antologie lirică de Vasile Nicolescu,
A. E. Baconsky, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Dan Lau-
rențiu. Aș dori să văd mult promisa Istorie a literaturii
române... a lui G. Călinescu.
GEORGE PRUTEANU: Eu aș fi fericit să pot cum-
păra anul ăsta volumul de Teatru al lui Marin Sorescu.
2 Convorbiri literare
Nu știu de ce revista „Convorbiri
literare", în noul ei format, mă
socoate cronicar al lașului. Este,
se vede, un atribut al vîrstei,
dar și reflexul unei nedesmințite
mărturii de atașament pentru acest
oraș, ca nici unul altul. Umblînd pe
străzile și printre casele prin care
au trecut Creangă și Eminescu, pre-
cum și tot grupul de junimiști, ca și
vechii mei prieteni de la începuturile
revistei „Viața Românească", s-a
statornicit o deosebită afecțiune față
de acest oraș, ca de-o casă părin-
tească.
Nu! Nu este nici un alt oraș din Ro-
mânia în care, orice colț de stradă,
orice clădire cu caracter monumen-
tal, chiar parcă orice casă, să nu
fie ca o stampă dintr-un vechi album
istoric. Și cu toate acestea, o așe-
zare urbană în care mi-am petrecut
toată tinerețea mea, de parcă eu în-
sumi aș fi trăit în timpurile depăr-
tate în care cetatea aceasta s-a
constituit. Amintirile mele cuprind ast-
fel epoci din viața mea. dar și re-
miniscențele unui decor zilnic de
care ne-a legat obișnuința, rămase
din vremuri de dinainte de a fi a-
părut eu pe lume. Am astfel senti-
mentul vag al unei întîmplări istorice,
ca un fenomen de reîncarnare. Tot
ce vrea acum revista de la mine mi
se pare reminiscență neverosimilă
dintr-o lume de dinaintea mea și to-
tuși contemporană mie, prin spiri-
tul ei istoric și familiaritatea prezen-
ței și decorului lor, în anii tinereții
mele.
Am venit in lași dintr-un sat. Am
fost deci un desrădăcinat ; ceea ce
nu este o plăcere, după cum nu mi-a
fost o plăcere să mă desrădăcinez
apoi din lași după 23 de ani trăiți
in mijlocul lui și în atmosfera lui.
Venit în lași, am intrat imediat in-
tre zidurile unui internat, — școală
din care nu ieșeam, decît ca o fa-
voare meritată, în unele duminici ;
adică în ziua cea mai tristă și mai
vagă a săptămînii. Un asemenea
internat constituie neapărat o con-
strîngere și constrîngerea nu este
niciodată o bucurie, o fericire.
lașul, orașul, centrul cultural, cei
cu străzi străjuite de castani bătrînî
și tei delicați, cu birjele lui, cu mus-
cali într-un fel de rochii de catifea,
cu un cal răpciugos care sta mereu
cu un picior îndoit, pe loc repaos,
sau cu doi cai superbi, își ducea
viața lui tihnită. Cîte erau și noi ha-
bar nu aveam ! Judecătorii, admi-
nistrații financiare, depozite, un fel
et in arcadia ego
de tramvaie, funcționari toate-și du-
ceau viața lor fără să le-o știm,
și noi stăteam claustrați într-o casă
CU trei etaje, cu profesori și peda-
gogi, cu fiecare gest, fiecare mișcare,
supravegheate. Cu clopot ca o ta-
langă pentru sculare.
Dar in toată viața asta densă, ca
intr-o ceață, totuși o mare explozie
de bucurie în recreații, jocuri, risete,
alergături, bucurii la vîrstă aceea,
chiar fericirea e ieftină, chiar și pe
gratis. Era însă o bucurie autentică :
jocul de oină, un joc care nu se
mai joacă decît... folcloric, ca un
program național care nu trebuie
uitat. Dcă s-ar juca și în vreo țară
din Occident - de dincoace sau din-
colo de ocean, ar fi in	vogă,	s-or
face stadioane speciale și s-ar vin-
de bilete la	care nu-i	nici	unul
cîștigător. Dar	așa. . .
Lipsa asta	de originar nu	mă
încurca de loc. Oină pare-se, pre-
venise din poarcă, era un fel de sti-
lizare a ei, ca să fie „competitivă",
și o jucam pe viață și pe moarte.
Eram și eu un oinist, - un oinist.
Asta înseamnă glorie, respect necon-
diționat și sfios al elevilor mai mici,
iar în luna mai a fiecărui an, luna
concursurilor inter-școlare însemna :
cunoașterea bucuriei victoriilor pe
lîngă care, cele istorice, erau niște
povești fade, adorația din partea în-
tregului liceu și chiar a întregului
oraș, fanfare, decorații ca la eroii
adevărați. Asta da, bucurie ! A vîrs-
tei desigur, dar de trăiești o sută de
ani, alta mai intensă și mai pură ca
asta nu trăiești.
lată deci că denigram pe nedrept
școala și... fericirile ei, căci mai
erau și altele : să nu te-asculte cînd
nu știi, să copii la teză și să nu te
prindă, să-ți sufle un coleg și pro-
fesorul, distrat, să nu bage de sea-
mă nimic, și altele și altele, în așa
măsură încît cred, - sînt convins -
că fericirile mele sint o componență
de fericiri mici, și că, la urma urmei
□ stea sînt singurele reale, mai ales
că au la origine un păcat.
Și fericirile jucătorului de oină, ale
campionului, au fost scurte. Cînd am
absolvit liceul, ne-am mai dus în
sezonul concursurilor, din preajma
locului amenajat pentru jocuri. Dar
stăteam lîngă funiile întinse care-l
împrejmuiau ca pe-un mare ring de
box și mă uitam, neinsemnat, cu
un aer de împărat care și-a pier-
dut tronul.
Dar nu pot spune că nu am fost
fericit la lași. In general fericirea co-
pilăriei este aceeași in toate orașe-
le. .. că la sate, pe vremeo aceea
se chema foame și mizerie. . .
Deodată însă izbucni o altă
viață. Nici nu mi-o imginasem. Cre-
deam că va fi un accident în cursul
celor știute. Sfirșitul clasei a 8-a,
ultimul an de liceu, iarăși niște exa-
mene, zise de data asta de capaci-
tate, ca și cum celelalte erau de in-
capacitate, un succes fără glorie
spectaculoasă cum sunt toate succe-
sele spirituale, cu un „magna cum
laudae" scris pe o diplomă cu gra-
vura încîlcită și o hîrtie pe jumătate
carton, probabil pentru ca să du-
reze măcar un veac, știut fiind că
gloriile spiritului sunt nemuritoare,
adică, — mai bine zis - ne supra-
viețuiesc vreo cîțiva ani într-un ser-
tar, laolaltă cu beteala de la căsă-
toria mamei.
Acest început, cam de aceeași ca-
tegorie cu cei opt ani de liceu, nu-
mai că, la un grad superior, nu a
însemnat începutul altei epoci de
viață la lași, ci sfirșitul in același
gen al celei trecute.
Cind am descins in lași ca stu-
dent, am avut deodată revelația ex-
traordinară că tot lașul e al meu,
că am intrat în împărăția unei liber-
tăți fără de margini, integrat pen-
tru prima oară în Istoria lui, și că
mă puteam simți contemporan cu
frumoasa biserică Golia, sau că eram
țîrcovnic, adjunct al lui Creangă la
biserica de pe strada Patruzeci de
Sfinți.
Nimic nu aveam să-mi mai aduc
aminte de-atunci pentru a nu-ml
strica sentimentul de fericire vastă și
de data aceasta matură, bizuită pe
un element al acestei lumi după a
cărui fericire aleargă și luptă, nu
doar numai oamenii, dar și popoarele
lumii : LIBERTATEA.
Cele opt clase de liceu și diploma
obținută mă ajutaseră să obțin sen-
timentul libertății : depline, largi, pre-
zentă nu numai în spațiul din jur,
dar și în sufletul, în conștiința mea,
ca o lumină firească a vieții, a
fenomenului de a trăi.
Student „la gazdă”, adică la o
femeie mai mult sau mai puțin bă-
trînă care dă o odăiță mobilată cu
chirie unui student. Știți ce înseamnă
asta ? I Mai mult decît proprietarul
personal al unui palat, „în proprie-
tate personală".
împărăția libertății I Asta era !
Să ieși in oraș cînd vrei, să te
inapoiezi cind vrei, zi sau noapte,
fără să ții cont că pămintul se în-
vîrte in jurul lui, să te duci unde
poftești, chiar și la Universitate dacă
ești conștiincios, te gîndești la viitor
și la sacrificiul părinților. , .
Fericire și la Universitate deci. Și
ce fel de fericire ? Și cine-o moi avea
ca noi ? I Dar sentimentul de fericire
și de libertate în spațiu, sub bolta
cerească înaltă, cărări depărtate, ne-
prevăzute, casă, pajiști întinse, ori-
zonturi largi. La lași, in tinerețe am
avut această fericire, la discreție. Ni-
mic nu mă impiedica, nimic nu-mi
strica dispoziția în asemenea împre-
jurări. Nici acel subtil sentiment de
singurătate care obsedează pe inte-
lectuali în fața constatării că vorbi-
rea, limbajul, nu pot spune aproape
nimic, că sint doar un șir de simbo-
luri convenționale care ar pretinde ca
în felul lor să exprime realitatea cea
vie, cea adevărată pe care o pipăim.
Chiar ca simboluri, limbajul e sărac,
lipsit de fantezie și de semne pentru
a exprima cît de cît sentimentele com-
plexe și subtile ale omului, care sînt
sarea vieții.
Drumeția prin mahalalele lașului,
prin Țicău, prin Tătărași, pe sub dea-
lul Galatei au însemnat un izvor nese-
cat de fericire, era libertate concretă
cu toate bucuriile ei nelimitate. Dru-
meție pe dealul și coasta de la Aro-
neanu, pe piscul Cetățuiei, pe ver-
santul de la Schitul lui Tărîță, pe
toate văile împreunate dinspre Socola
pînă sus, la piedestalul majestuos fără
statuie care înseamnă Repedea, prin
pădurile și văile de la Tomești, prin
Tătărașii ca un sat minunat... cu
cireși și meri înfloriți primăvara, ori-
unde, în natură, ca pe-o hartă sau
o veche stampă istorică. . . și sus la
Copou printre viile ce coboară spre
Păcurari sau ridică spre izvoarele ne-
secate de la Breazu. O, ce fericire I
Și fericirile acestea cer să fii doi.
Și ești cu unul sau cinci prieteni, sau
cu o prietenă care face cît cei cinci,
cind nu sunt ei. . . Prietenie și iubire 1
E altceva care sa învăluie ca pe un
parfum, aroma fericirii 1
Da I In lași, ca student, am fost
fericit. Fericire, cind mă gîndesc la
zilele acelea, nu mai e o iluzie, un
fum nevăzut, o boare...
Și nopțile la lași. Nu era gard pe
care să nu se aplece o tufă de liliac,
nici grădină fără trandafiri și bujori.
Am fost doar nu numai martorul lor,
ci vai 1 și hoțul lor.. . pentru scopuri
nobile, nu pentru tezaurizare. Era tot
ce-i puteam pune noaptea la geam
iubitei, și tocmai asta-mi lipsea 1 Ca-
pitaliștii sînt odioși. Știu. Dar capi-
taliștii de flori, egoiști și zgîrciți sunt
o tagmă și mai detestabilă. Judecată :
lasă trandafirii să-și scuture petalele
catifelate pe gunoiul de la rădăcină,
în loc să tremure pe pieptul unei
fecioare I
Libertatea pe care-o simțeam cu-
prindea legitim și copios și furtul de
flori, un furt calificat, căci îl prac-
ticam noaptea și cu escaladare. Dar
asta e demult prescris dacă așa ceva
se poate numi un delict și apoi în
ce mă privește nu am nici o mustrare
de conștiință. Dar desigur regretul
sfîșietor că timpul îndelungat a irosit
totul. Mai pot oare spune că am
avut momente de fericire ? !
Mult e de-atunci I
Vreau iar, nu la bloc sau la vilă,
ci la gazdă în Păcurari sau în strada
40 de Sfinți, lîngă grădina cu castani
a bisericii în care a fost dascăl Ion
Creangă.
Vreau chiar să-l aud la strană, dind
răspunsurile.
Demostene BOTEZ
(Dar se pare că există nervi, nu știu). Tomul trei din cva-
drilogia ingeniosului Mircea Horia Simionescu. Un volum
de poezii de dragoste de Horia Zilieru și un roman de dragoste
de Corneliu Ștefanache. Romanul lanus — cu sau fără chei
— de Eugen Barbu, Marele însingurat al lui Preda și Fru-
moșii nebuni... ai lui Fănuș Neagu. Dar m-am luat cu vorba.
E momentul să vă spun motivul cel mai serios pentru care
Planul editurii „Minerva" mi-a plăcut atît de mult. Pagina
23 de acolo ne face cunoscut că în acest an vor apare vo-
lumele XV—XX din seria de Opere Călinescu cuprinzînd
ISTORIA LITERATURII ROMANE DE LA ORIGINI PÎNA
ÎN PREZENT, „text substanțial revăzut și completat de că-
tre autor. Ediție îngrijită de Al. Piru".
Mart urisl ri.
Dificultăți
GEORGE PRUTEANU : în cîteva cuvinte, ce a însem-
nat în viața dvs. intelectuală anul 1971 ?
LIVIU LEONTE : Contactul plăcut și neplăcut cu lite-
ratura înainte ca aceasta să intre în rafturile bibliotecii.
DANIEL DIMITRIU : O mai serioasă punere în temă
cu problemele generale și particulare ale literaturii. îndrăz-
neala primelor proiecte.
AL. ANDRIESCU : Am văzut, poate mai clar ca în alți
ani, că nu se pot face compromisuri cu conștiința.
AL. DOBRESCU : Acumulare. Posibilitatea de a-mi
spune deschis părerea despre o parte din aparițiile literare
ale anului. Timpul de a începe un eseu mai amplu despre
critica literară românească a ultimului sfert de veac. Dar
pentru tine ?
GEORGE PRUTEANU : (O carte Călinescu. Și m-am
lămurit că : dacă nu ești ceea ce știi, nu faci doi bani).
In altă ordine de idei : pentru că toți cei de față sînt mai
vechi sau mai proaspeți critici, v-aș cere următorul lucru :
să precizați ce e mai dificil în această muncă spirituală și
să vă ilustrați ideea cu o pildă.
AL. ANDRIESCU: Să descoperi și să promovezi sau
măcar să susții noul rezistent. îmi amintesc că la apariția
romanului Groapa, care lovea pe atunci în multe preju-
decăți confortabile, am scris un articol cu titlul O nouă
direcție in proza actuală. El a fost respins ca nealiniat
criticii confortabile, dacă vreți conformiste, o critică eva-
zionistă în fond, pentru că nu se bate niciodată pentru
nou — și n-am putut face nimic pentru a-1 publica. Ast-
fel de momente le consider cele mai dificile în activitatea
unui critic.
LIVIU LEONTE : Două lucruri : înțelegerea cît mai
exactă a operei și apoi „traducerea" ei în limbajul criticii.
DANIEL DIMITRIU : Să-1 convingi pe cel ale cărui
texte le comentezi că nu ai nimic de „împărțit-* cu el.
Exemple ? Notele de protest.
AL. DOBRESCU : Cred că cel mai greu ii vane cuiva
să scrie despre o carte care nu e cu totul proastă — pen-
tru că cea proastă incită, te solicită — ci care e indiferentă,
plictisitoare. Personal am fost în această situație de cîteva
ori și iată un exemplu : în ’71 a apărut în librării Sine ira...
de N. Barbu. Citind-o, mi-am dat seama că nu pot sene
despre ea un singur rînd (acum nu vorbesc despre carte
ci descriu o stare). Nu aveam despre ce scrie pentru sim-
plul motiv că Sine ira... pe 270 de pagini nu-mi spusese
nimic. Ar fi trebuit să fiu de acord cu ideile autorului pen-
tru că erau niște locuri comune, dar în același timp tre-
buia să-i reproșez tocmai faptul că sînt locuri comune.
Evident, este o părere strict personală.
GEORGE PRUTEANU : Cel mai greu mi se pare în
critică să ții minte că nu interesează pe nimeni părerile
tale dacă nu ai talent. La fel de greu este : să fii scurt și
natural (firesc, oblu), să vorbești despre cărți cum ai vorbi
de un prieten.
încheiere...
deschisă
GEORGE PRUTEANU : Ce credeți că a lipsit literaturii
noastre în ’71 ?
AL. DOBRESCU : Cartea care să facă vilvă (în bunul
înțeles al cuvîntului) ; cartea care să ne buimăcească lite-
ralmente...
GEORGE PRUTEANU : Cred că ceri prea mult.
AL. DOBRESCU : ...Cartea despre oamenii de aici și de
acum, despre marile lor eforturi și sublimele lor bucurii,
despre gîndurile și visele lor.
LIVIU LEONTE : Acel grup de cărți de excepție de
care vorbeam mai înainte.
GEORGE PRUTEANU : Polemicile.
AL. ANDRIESCU : încă unul sau două romane bune.
In general consider proza acestui an deficitară.
DANIEL DIMITRIU : Am să iau acest „ce a lipsit" în
sens constructiv și nu defectiv. A lipsit strălucirea ieftină
a capodoperelor fabricate peste noapte. Nu a fost un an
spectaculos în apariții editoriale, nici în reeditări...
GEORGE PRUTEANU : O gafă în materie de reeditări :
Mite și Bălăuca de E. Lovinescu, două așa-zise romane care
pur și simplu îl compromit pe Lovinescu. Scuză-mi paran-
teza.
DANIEL DIMITRIU : ...A fost în schimb un an de con-
solidări.	,
AL. ANDRIESCU : Nu poate fi trecut cu vederea nici
faptul că anul 1971 nc-a oferit și surpriza unor texte ine-
dite sau mai puțin cunoscute. Ii cunoaștem astăzi, grație
acestui efort, mai bine pe Mihail Sadoveanu, pe Tudor
Vianu, Ion Vinea, Anton Holban, Ionel Teodoreanu, M. Ble-
cher. Acest an literar își găsește, în această prezență pos-
tumă, câteodată inegală, pentru că nu putem pune alături
romanul A venit Bazarcă de Ionel Teodoreanu și Venin de
mai de Ion Vinea, una din particularitățile esențiale.
Firește că opiniile de mai sus nu pot acoperi întreaga
suprafață spirituală a anului trecut, an marcat în primul
rînd și in mod categoric de înaltele dezbateri ideologice
care și-au găsit și își vor găsi concretizarea în scrisul lite-
rar românesc. Participanții, în cadrul fatal restrîns al
unei convorbiri, nu și-au propus și, firește, n-au ajuns să
epuizeze tot ceea ce a fost valoare în anul lăsat în urmă.
Ei și-au exprimat doar cîteva opțiuni, mai mult sau mai
puțin spontane, mai mult sau mai puțin argumentate. Sîn-
tem însă convinși că în formularea lor a prezidat exclusiv
criteriul axiologic, în pofida celui preferențial. Dacă în păre-
rile de mai sus există unele omisiuni sau poate supralicitări,
ele nu țin de nici un parti-pris ci, mărturisim, de incon-
venientele pe care le incubă spontaneitatea și entuziasmul
unor credințe.
Sperăm totuși că, fie și parțial, transcrierea de mai sus
reușește să transmită ceva din atmosfera intelectuală a
imului literar 1971, care a fost, la toate nivelurile gîndirii
și faptei, „un an de consolidări1'.
Convorbiri literare 3
Iarnă
Lupi uniformi pe neaua cimpiiior se joacă
Asemeni unor fragezi și melancolici miei.
Cind am pădurea-n spate eu nu mă tem, chiar dacă
Mai mișună jivine cu singe-n ochi, ca ei.
In freamătul și umbra atitor milioane
De ramuri, sunt eu insumi, aulic ți plenar.
Mieros pîndit de haită, din virfuri pe frontoane
Hilară veveriță, ți tragică, eu sar...
Păunul
Strident ți fals, sub singele-nchegat
al unor ceruri moarte pîn-la unul,
Țipa de adevăru-i ingimfat
In liniștea tranșeelor - păunul.
Sonorele slutenii cind - sub stea -
Le-acoperea cu mugetu-i grav tunul,
Policromia cozii ți-o rotea
Ca pe-un frumos neadevăr — păunul.
MIMESIS Șl MIMETISM
Mimesisul în artă este, poate,
conceptul estetic cu cea mai
îndelungată tradiție și strădania
de a mai spune despre el ade-
văruri cu totul noi nu are prea
mulți sorți de izbindă. Cînd, în pli-
nă epocă modernă, atît de pretenți-
oasă, în mînuirea conceptelor este-
tice, Erich Auerbach a avut curajul să
scrie o operă nesofisticată, întitulată
deschis și simplu Mimesis, reușita aces-
teia a fost posibilă numai pentru că
autorul ei, inspirat a purces la o
analiză adincă pe verticală și nu pe
orizontală. Să ne explicăm.
De obicei, discutarea mimesisului a
rămas la perspectiva aristotelică, a-
dică la o principializare a raporturilor
de reflectare ale realității în artă,
lucrurile oprindu-se undeva la nive-
lul unor afirmații conceptuale pe ori-
zontală, suficiente lor însele. Auerbach,
însă, profund cunoscător ți analist în-
deosebi ai textelor literare antice, a
sensibilizat mimesisul, părăsind pers-
pectiva strict teoretică și văzîndu-l, de
astă dată, ca o inimă care bate, ca
întruchipare artistică vie. Cartea sa
ne-a demonstrat că mimesisul poate
și trebuie să fie simțit, trăit artistic,
nu numai acceptat teoretic. Metoda
utilizată de acest autor a avut darul
să revitolizeze prestigiul afectiv al
mimesisului într-o perioadă de multi-
ple sofisticări estetice și artistice ca-
re nu odată au împins în umbră, cu
o anume infatuare, coordonate înde-
lung verificate ale fenomenului artis-
tic.
Dacă, după ce a fost investigat și
pe verticală, discutarea în sine a mi-
mesisului nu mai reprezintă o tentație
cu totul deosebită, problema nu ni
se pare tot atît de netedă cînd e
vorba de încrucișările de drumuri
între mimesis și mimetism, de trans-
ferurile subterane adeseori înșelă-
toare, de substanță dintr-o parte în
alta. A opera delimitări între cele două
concepte nu ni se pare un demers
fără rost. Uneori, mimetismul mușcă
hoțește, pe la spate, in numele
mimesisului, după cum mimesisul poa-
te aluneca ușor către conformismul
mimetic.
îndeobște, mimetismului i se atri-
buie o singură accepție — e drept
cea mai curentă și mai flagrantă :
aceea de docilitate față de modele
artistice de ultimă oră, de confor-
mism al unor artiști în raport cu alții,
la urma urmei de fragiliatea talentu-
lui. Dar mimetismul mai are — cre-
dem — și o altă față, care se de-
finește ca atare nu prin raportarea
Amintirile
Nimic decit un cor - sonor tezaur -
Al umbrelor in negru-nveșmintate,
Balans de flăcări sumbre in azur.
Trecutul mi-i un tragic Epidaur
In care toate actele-s jucate
Și noale-s amfiteatrele din jur.
Un singur spectator in ora gravă :
Cu timpla rezematâ-n pumnu-i strins,
Copilăria pură și suavă. ..
Mă mustru-n zimbet, mă căiesc in plins.
Își smulge visul...
Frumosul spirit nevăzut
Prea-i scufundat in propriu-i lut
l-au mai rămas pe dinafară
Doar indoiala ce-nfioarâ
Și o iluzie tirzie
Ce-I leagănă spre veșnicie.
Cind bănuiește ce se-ntimp1â
Iți smulge visul de sub timplă
Și-l desfășoară ca pe-o floare
De nufăr temerar, ce moare.
Plutind, nu cere nimănuia
Nici ajutor, nici aleluia.
Paradoxuri
In șoaptele ce-n cintec se strecoară
Orice cuvint e-o piatră unghiulară.
Un fir de praf, o umbră a firidei
Sunt temelii in vîrful piramidei.
Se rupe-o frunză ram de conifere
Și codru-ntreg se năruie și piere.
In gingășia lor, a tuturora,
Amurgu-i intim, intimă-aurora,
Fiindu-le străine, - aici și-aiurea,
Și ploile cu piatră, ți securea.
Lecția de anatomie
•
Nimicul, transparentul, prea purul, nevăzutul
Visau, prin mici incizii, să iasă din nămol.
Heruvii și serafii, nelcgodiți cu lutul,
Iți sfișiau aripa in ace de formol.
Cu bisturiu de abur, poetul, costelivul,
Plutea ca o tangentă la propriu-i univers,
Cind stele inodore cădeau din pandantivul
Efeminatei grații in fiecare vers.
PATRIOTISMUL POEZIEI
Dacă Ovidiu, poetul cu glasul
purtînd ecouri din începutul
decadenței romane, n-ar fi ni-
merit în cetatea tomitană, un-
de gloria democrației po-
lisului grecesc aproape apuse-
se, poate că n-am mai fi
avut Tristia și Pontica. Cînd șu-
ierul săgeților scitice alunga mu-
za elegiei, străinul păstrind în ochi
lumina cerului ausonic trebuia să
încingă sabia. Astfel era silit să
se despartă pentru a doua oară
de patria invocată adesea și atît
de patetic in poezia ce era totoda-
tă una dintre cauzele exilului. A-
dăugîndu-se și o altă greșeală, pro-
babil politică (carmen et error),
mondenul autor al Artei de a iubi
rămîne, pentru posteritate, alături
de ceilalți poeți clasici care n-au
despărțit arta de treburile cetățe-
nești, uneori chiar cu riscul liber-
tății.
Prin autorul Ponticelor a ajuns
pînă la noi și gestul păstorului
get, ținînd cu o mină trișca de
trestie iar cu cealaltă sabia, pre-
figurare a destinului istoric al u-
nei arte pătrunse de sensul dra-
matic din existența oamenilor a-
cestor locuri. La hotarele dintre
expansiunea occidentului latin șl
invaziile răsăritene, poezia începea,
încă de la Ovidiu, să strîngă prin-
tre ostrețele versurilor colbul ridi-
cat de copitele cailor. Trubadurii
noștri au fost oșteni, de aceea au
numele eroului necunoscut. „Zice-
rile" lor, fără dată, sînt istoria în-
săși, mai vie și mai emoționantă
decît orice istorie. Dînd expresie
sentimentului dreptății, al libertă-
ții, al dragostei de pămîntul stră-
moșesc, dc om și de frumos, ei
au lăsat înscrisul unor date e-
terne, mai puțin accesibile croni-
carilor. Cavalerismul lui Toma Ali-
CĂLINESCU
SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII
Nu doresc să analizez aici foarte
buna carte a lui Al. George
(Semne și repere, Cartea ro-
mânească, 1971). O va face
altcineva, în spațiul potrivit.
Observ doar că este produsul unui
spirit malign, de nuanță zarifopolia-
nă, deci „cîrtitor”, pieziș față de opi-
nia publică, etern nemulțumit de
cite ceva, contestatar în stil „acade-
mic" al valorilor răs-recunoscute,
structural polemic.
1. Citeva cuvinte despre concepția
critică programatică (v. Prefața) a
lui Al. George, concepție pe care, in e-
senla ei, n-o împărtășesc. Critica - acti-
vitate strict subordonată, nicidecum
creatoare : iată o viziune pe care o
găsesc atinsă de o nejustificată umi-
lință. Spicuiesc ■ din Prefață: „criti-
cul trebuie să redevină, dacă vrea
să fie ceva, o conștiință a publicu-
lui" (1) ; „de aici, platitudinea fi-
rească (?) a criticilor și relativa su-
perioritate a artiștilor asupra lor" (2) ;
„un critic este întotdeauna, prin ge-
nul pe care-l practică, sub (s. a),
nivelul literaturii de care se ocupă"
(3). Eroarea de concepție a lui Al.
George este, în scurt (sper să am
ocazia de a o discuta mai pe înde-
lete în altă parte) aceea că-l con-
sideră pe critic un îngust comenta-
tor de cărți, fără nici o libertate de
invenție, reporter și nu scriitor. Or,
situația criticului față de cărți este
identică cu	situația romancieru-
lui (poetului) față de realitatea
vie. Ambii, și criticul și scriitorul, des-
moș nu-i mai prejos decit acela al
lui Roland ; europenismul nostru
există cu mult înainte de a fi
teoretizată necesitatea lui, ce se
dovedește a fi fost o dulce himeră
critică. Dar ea a răscolit inhibi-
toarea conștiință a inferiorității,
stimulată în același timp de factori
externi. Astfel s-a instaurat la un
moment criticismul extrem. Valo-
rile noastre erau privite nu în
cadrul existenței istorice și spi-
rituale, ci în comparație cu valorile
străine, socotite superioare, căci cu
cît sint mai de departe, cu atît
imaginația lucrează mai mult, cu
atît par mai de neatins. De aic!
ideea unei posibile .concurențe”
dintre arta națională și aceea de
import. Un reflex negativ este i-
mitația servilă în locul asimilării
creatoare.
întrebarea ce s-a pus stăruitor
și sub unghiul permanenței este
descoperirea individualității proprii
prin noi sau prin alții, prin sin-
teză ori prin diferențiere, sau prin
ambele în același timp ? Neîndoiel-
nic, drumurile se întîlnesc și se
compun într-un efect unic precum
se alcătuia și cărarea vieții păs-
torului get amintit de Ovidiu. Din
gesturile sale fundamentale, acela
al cîntecului și al luptei, s-a năs-
cut sămînța unei arte a vieții, a-
ureolă reală a două milenii de su-
ferință și de ardoare. Nu absoluti-
zăm drama interioară a culturii șl
nici nu chemăm iluzia grandorii
forțelor și roadelor noastre spiritu-
ale, în care veșnică este numai
înnoirea și autodepășirea în goana
timpului și a ascensiunii naționale.
Momentele de răscruce au impus și
impun mereu examenul de sine, și
cînd in fața artei apar căi necunos-
cute încă, se cuvine să facem un
scriu ceea ce văd, ceea ce vor, și se
descriu pe ei înșiși. Așa cum pro-
zatorul nu e condamnat la fotografie-
rea vieții, nici criticul nu e condam-
nat la fotografierea cărților. Și unul
și celălalt propun ordinea lor lăun-
trică. Impulsul romancierului e dat
de întimplările și ideile existenței fe-
nomenale ; impulsul criticului e du-
blu : sugestiile vieții pe care o tră-
iește și sugestiile cărților pe care le
citește. Creația sa vine de la con-
fluența acestor doi stimuli. Critica nu
e o acțiune livrescă, ci una dialec-
tică : criticul e cu un ochi asupra
vieții și cu celălalt asupra cărților.
In principiu, deci, șansa lui de a
aduce adevăruri vitale e dublă, pen-
tru că el scormonește și în „stradă"
și în bibliotecă. A da viață acestor
adevăruri este, exact ca și pentru
prozatori, o chestiune de talent.
2.	Dar scopul acestor însemnări e
altul.
Pe parcursul a cîteva zeci de pa-
gini, Al. George oferă un vehement
rechizitoriu al romanelor lui G. Că-
linescu. Ca vivacitate polemică, fan-
tezie destructivă, studiul merită toa-
te laudele. Dar depărtindu-ne și
privindu-l sub speța ideii care-l ani-
mă, el apare vicios. E o construc-
ție strălucitoare (erudiție, inteligență)
dintr-un material șubred. Studiul,
pornit de la o învederată ne-înțele-
gere, pe alocuri răzbate chiar anti-
patia (4), amintește statutul diatribe-
lor lui Eugen lonescu sau al libellei
antiargheziene a lui Ion Barbu. Ace-
pas critic înapoi, pentru a vedea
mai bine ce stă înainte.
Intr-un veac în care politica a
devenit preocupare firească, cu greu
se mai poate susține poezia expe-
riențelor pure. Precipitarea schim-
bărilor sociale din ultimele două
secole își are corespondent în is-
toria literaturii, în apariția rapidă
a noilor crezuri estetice și principii
ideologice. Revoluțiile au cunoscut
poezia manifest, reflex prompt al u-
nor necesități imperioase, deosebită
de creația-sinteză între momentan și
etern. Engels constata că „In gene-
ral, poezia revoluțiilor din trecut
(exceptînd, bineînțeles, Marsilieza)
rareori mai are efect revoluționar
în perioadele ulterioare, deoarece
pentru a putea acționa asupra ma-
selor, ea trebuie să redea și preju-
decățile maselor din epoca res-
pectivă" (Marx, Engels, Despre ar-
tă, I, 1966, p. 563). In vremea din
urmă se vorbește de poezia pa-
triotică, apropiată prin finalitatea
militantă de aceea la care se re-
ferea Engels. Extinzîndu-i caracte-
rul ocazional, poezia patriotică tre-
buie înțeleasă ca artă ce inspiră
omului sentimente înalte și idei
profunde, elanuri și energii latente
de care nu a luat cunoștință, pro-
ducînd astfel mutații mai mult sau
mai puțin evidente în spiritul și
caracterul individului, în viziunea
sa asupra vieții, contribuind la
desăvîrșirea ca cetățean cît mai
util patriei sale. Nu poate fi poe-
zie patriotică mimarea palidă, su-
rogatul artistic în care sînt atinse
în treacăt ori strigate asurzitor i-
dei și noțiuni de importanță ge-
nerală, dar fără convingere, fără
emoție, fără artă. Dacă putem cre-
de că poezia de valoare creează te-
ren prielnic, stimulează sentimentul
iubirii de patrie, de om, de ade-
văr și frumos, nu se poate afir-
ma la fel de categoric despre aces-
te sentimente că sînt poetice in si-
ne. A spune un adevăr în cuvinte
eași inteligență stringentă și acră -
prefăcută în fals.
Mărturisindu-mi dezacordul față
de foarte multe afirmații de amă-
nunt (Jim=tip comun, simpluț ; cri-
ticul trebuie să scrie proză intelectua-
listă ; Călinescu - neosămănătorist
obtuz ; Otilia imitată după Olgu-
ța lui Teodoreanu ; ș. a.) mă
opresc aici asupra punctului culmi-
nant al studiului.
Odată cu frazele lui Al. George,
pătrunde în exegeza călinesciană ac-
tuală Zgomotul și Furia. Al. George
e vijelios, aș zice chiar uraganic.
Cuvintele sale vor să prăbușească
total. Călinescu nu e doar șicanat
(bonus dormitat. . .), cum s-a mai
făcut pînă azi, ci pocnit contondent,
cu intenția vizibilă de a-l reduce la
neant. El nu-și cunoaște puterile,
scrie ciudățenii, n-are deloc spirit
de sinteză, n-are capacitate de a con-
strui, nici coerență n-are, eșuează
pentru că n-are mijloace de a crea
viața, nici o aptitudine de a perce-
pe lumea, e autorul unor erori, al
unor înjghebări, n-are nici experien-
ță de viață, e de o incapacitate ab-
solută, definitivă. Reiese în mod evi-
dent că G. Călinescu e cel mai jal-
nic autor epic din literele române,
ba poate chiar din cele europene,
fiindcă asemenea întîmpinări totale,
absolute, definitive n-a mai primit
nici un literat de oareșicare ținută.
De am da crezare intemperiei criti-
ce de mai sus, ar trebui să accep-
tăm că G. Călinescu a fost, esteti-
cește, orb, surd și mut.
Revolta sublimează instantaneu în
perplexitate. încape discuție ? Ce să
răspunzi unor capete de acuzare atit
de ilogice, de nihiliste, de o sfrun-
tată rea-credință ? Bietul loanide -
o „ciudățenie" ? (cînd e, în spirit și
in literă, o continuare a virtuților
4 Convorbiri literare
unui artist la altul, a unei opere la
o moda artistică, ci prin raportarea u-
nei opere la realitatea obiectivă. Este
acel mimetism care, încercind sa se
substituie mimesisului autentic, îl de-
gradează, transfoimindu-l in platitudi-
ne. Aceasta este copierea anostă a
realității, calchierea ei insignifiantă.
Este acel soi de mimetism pernicios
prin insinuarea că el vorbește in nu-
mele realității și ca atare nu ne-am
putea atinge de el. Mimetismul care
calchiază realitatea ca pe o literă,
ignorînd esențialul, adică tocmai
spiritul realității, păcătuiește prin lip
să de mobilitate dialectică în întru-
chiparea reflectării artistice. Imbrăcînd
o „piele de oaie", in numele mi-
mesisului, acest soi de mimetism uită
că el nu poate înlocui mimesisul au-
tentic deoarece acesta strălucește de
nuanțare, de mobilitate dialectică în
raporturile artei cu realitatea.
Mimetismul descris mai sus sără-
cește realitatea, reducînd-o la stereo-
tipuri, deoarece, copiind-o in mod
plat, este incapabil să-i surprindă
perspectiva semnificațiilor. Fără sem-
nificații, capabile să personalizeze ar-
tistic reflectarea realității, opera de
artă se reduce la zero. Mimetismul
este un infantilism al artei tocmai pen-
tru că-i incapabil să surprindă semni-
ficații.
Deosebirea fundamentală intre mi-
mesisul autentic și mimetism — din
care derivă toate celelalte - constă
in faptul că primul transfigurează in
mod necesar realitatea. Prin transfi-
gurare, imaginea artistică veritabilă
se distanțează de faptul real, obiec-
tiv, dar o face tacmai pentru a se
apropia mai profund de esența lui.
Transfigurarea artistică este, poate,
„aparatul optic" - unul spiritual, fi-
rește — cel mai complex, mai uimitor,
care obligă pe creator să se detașeze
de faptul brut pentru a ne face cit
mai apropiat adevărul vieții.
Dar odată adus în față, acest ade-
văr conține un plus substanțial de
rezonanță, de acuitate a reverberații-
lor spirituale, care constituie miraco-
lul artei, secretul ei. In definitiv, ade-
vărul vieții il putem afla și pe calea
atitor alte discipline științifice și atunci
la ce-ar mai folosi arta ? De ce este
ea, totuși, atît de solicitată de om ?
Tocmai pentru plusul său de rezonan-
ță, capabil să răscolească sufle-
tul omenesc, să-l potențeze cu
noi virtuți de umanizare a omului. Pen-
tru că arta este un instrument spiritual
nespus de subtil și în rcelași timp
de o forță extraordinară în umaniza-
rea omului. Tocmai de aceea, con-
cepția marxist-leninistă nu poate ră-
mîne indiferentă față de orice fel
de dezvoltare a artei. Transfigurarea
artistică presupune ca pe o condiție
și totodată ca pe un element esențial
al său, libertatea fanteziei, liberta-
tea de creație. Dar cum conștiința ar-
tistului nu este niciodată un teren a-
morf, un vad gol, ci ea pulsează în
lumina anumitor idealuri sociale, poli-
tice, etice etc., libertatea fanteziei cre-
atorului va fi întotdeauna infuzată in-
tim de perspectiva acestor idealuri.
Libertatea fanteziei artistice nu con-
stituie - cum, in mod eronat se în-
țelege	uneori o	eliberare	absolu-
tă de	ansamblul	năzuințelor	umane
ci o adecvare specifică la ele. Și
dacă libertatea	fanteziei	artistice
poartă	întotdeauna	pecetea	anumitor
idealuri umane — fie că artistul o re-
cunpaște sau nu — atunci apare cu
totul îndreptățită solicitarea pe care
concepția marxistă o adresează artiș-
tilor noștri de a crea de pe pozițiile
idealurilor socialiste.
Ar rezulta, ca o concluzie, din cele
subliniate mai sus, că mimesisul in artă,
in înțelesul lui superior — se raportează
la realitate ca la un punct de in-
citație inițială, ca la un stimulent a-
vind virtutea lui „ab initio", dar pe
care nu-l secondează cu docilitate.
Realitatea obiectivă și mimesisul ar-
tei sînt prieteni care-și recunosc și res-
pectă reciproc structurile lor specifice,
care se sprijină reciproc, dar nu sînt
frați siamezi. Mimetismul însă, în i-
postaza sa de calchiere pasivă, con-
ține in el ceva din drama lamen-
tabilă a unei lipituri siameze.
Dacă acest soi de mimetism ignoră
importanța și virtutea transfigurării
artistice — fiind, prin aceasta, cu
mult inferior mimesisului autentic —
există și o altă ipostază a mime-
tismului, la polul opus, acela al unei
provocări forțate a transfigurării ima-
ginii, pină la haosul total subiectivist.
Este cazul mimetismului întreținut de
modele artistice de ultimă oră, de
conformismul sofisticat al unor elabo-
rări evazioniste.
Ultimul deceniu a adus în creația
literară și in celelalte arte din țara
noastră o emulație a dimensiunii es-
tetice, cu multiple rezultate construc-
tive, de o certă calitate artistică.
Nimeni nu poate ignora faptul că
ultimul deceniu a înfrint platitudinea
dogmatică în creația artistică. Insă,
tot atît de adevărat este și faptul că
repunerea în drepturi a dimensiunilor
estetice ale artei, a libertății ima-
ginației, a alunecat nu rareori către
estetomania pretențioasă, incontestabil
nocivă prin mestecarea în gol a ima-
ginilor. Evazionismul este pernicios prin
cultivarea infatuării subiectiviste, ca și
cum imaginea artistică ar fi obligată
să întoarcă, iremediabil și în mod ab-
solut, spatele vieții. Mimetismul eva-
zionist poate impresiona pe moment,
dar viața lui e întotdeauna scurtă
pentru simplul motiv că problematica
pe care pretinde a o crea este în
genere, una falsă, asincronică in ra-
port cu consensul progresiv al evo-
luției adevăratelor idealuri umane.
Nu ne putem mulțumi cu constatarea
că arta e creată de individualitatea
umană. Tot atit de important este să
nu se uite că ea este creată pentru
om. Adevăr simplu, deloc nou, dar
întotdeauna actual.
Grigore SMEU
nepotrivite înseamnă a deservi ade-
vărul însuși. A comunica ostenta-
tiv ceea ce știi că în mod obișnuit
impresionează este tot una cu ne-
smceritatea. Iar poezia patriotică
nu se scrie din politețe pentru
acei care cred cu adevărat în ceva.
După trei decenii de socialism
e greu de confundat arta anga-
jată cu înlocuitorii artificiali, a-
deziunea (declarată în versuri) la
cauza comună — cu creația ce este
prin ea însăși o adeziune activă.
Privind astfel lucrurile, va trebui
să vorbim mai curînd de un pa-
triotism al poeziei, atitudine im-
plicită în creația văzută ca gest
cetățenesc superior, de participare
și identificare cu viața efectivă ori
posibilă a colectivității, sub auspiciile
experienței sociale, etice, estetice
etc. Estimarea acestei valori se su-
pune atît criteriului actualității i-
mediate, cît și acțiunii perspecti-
vei în timp, ținînd seama de spe-
cificul artei. De aceea Deșteaptă-te
române nu exclude, ci impune cu
necesitate existența unei capodopere
ca Atît de fragedă, după cum nu
e de conceput creația unor
poeți contemporani în afara tradi-
ției lui Blaga ori a lui Barbu.
Exemplele pot fi înmulțite pe mă-
sura complexității problemei, oco-
lind totuși confuzia voită sau ne-
voită între valori deosebite ce
Coexistă numai. Conceptul estetic
era încă pentru Lovinescu „impli-
cat și interferat de o mulțime de
alți factori ideologici sau chiar e-
conomici, care fac la un loc un tot
caracteristic, un stil, un saeculum'.
Criticul descoperea o „conjuncțiune
de valori”, afirmînd „evoluția li-
teraturii noastre în sensul prima-
tului esteticului asupra celorlalte
valori cu care intră în compoziție”
(Istoria lit. rom. contemp. IV, Mu-
tația valorilor estetice, pag. 19, 222).
„Stilurile" unor epoci succesive ur-
mează o dialectică proprie în dez-
voltarea, afirmarea sau negarea lor
reciprocă, făcînd posibilă apariția
personalităților și teoriilor contra-
dictorii ce concură către un „stil"
general prin însăși contradicția. In
linia acestui stil unic ce merge de
la Eminescu pînă la Lovinescu, Că-
linescu, Al. Philippide și Nicolae
Labiș, încercăm astăzi a ne des-
luși, cătînd să ne situăm mereu
în interiorul structurii cu adevărat
perene. De aici vom putea sur-
prinde ușor, de o pildă, apariția
sporadică a unei jurnalistici și a
unei literaturi confecționate ,1a mi-
nut", ce simplifică și sărăcesc cu
cea mai mare ușurință viața, trans-
formările și implicațiile ei istorice,
psihice, etice, filozofice. Dă de gin-
dit condeierul care, în poezia sau
reportajul său, se plînge (modest!)
că realitățile sînt atît de bogate, a-
tît de mărețe, încît condeiul
nu le poate da expresie. Rutină,
poză, neputință, figură de stil ba-
nală, lipsa adevăratei chemări pen-
tru obiect, vulgarizare a artei!
Scriitorul de acest tip cîntă, zugră-
vește imagini luminoase, înfrumu-
sețate, scăpînd din vedere esenția-
lul, adică efortul comun, modest,
netrîmbițat, dar cuprins în fluxul
fără sfîrșit al existenței unui popor
care își cucerește încet, cu trudă, un
mod de viață original, conștiința ro-
lului său istoric, fundamentată în
procesul de creare a valorilor ma-
teriale și spirituale.
Invocarea figurilor istorice, a lo-
calităților de renume sau a mari
lor creații naționale nu asigură au-
tomat valoare respectivelor scrieri.
Marea literatură spre care aspirăm
și pe care adesea o realizăm este
ecoul ideilor-forță emanînd din su-
fletul poporului întreg, sunet funda-
mental de natură să fie auzit și re-
ceptat pînă în depărtare. Neîndoiel-
nic, literatura ce înalță prestigiul u-
nei patrii este și patriotică. Ea nu
presupune în exclusivitate nici ver-
sul clasic al lui Eminescu și Alec-
sandri, nici versul liber. Ceea ce
se poate învăța cu folos de la înain-
tași este în primul rînd actul ce-
tățenesc superior, intuirea necesită-
ții de a acorda sufletul creației cu
frămintările veacului, mergînd în
același sens cu lupta pentru pro-
gres, pentru libertate și echitate so-
cială. După un veac de critică la
nivel european nu se mai poate pu-
ne semnul egal între creație și
versificație (Horațiu, Quintilian și
Petroniu ne premerg), intre transpu-
nerile naturaliste de fapte și întâm-
plări „inspirate" din viață, și arta
autentică, ce sintetizează, esențiali-
zează și devansează concretul, su-
gerând sensuri noi, adevăruri ferti-
lizatoare. Artistul are intuiții, mer-
ge mai departe de materialul oglin-
dit în statistici, articole de ziar, pla-
nuri economice, conferințe etc.
Prejudecățile din cîmpul poeziei
patriotice sînt favorabile confuziei
între plantele utile și acelea para-
zite. Se poate spune fără ocol că u-
nul este poetul „patriot" de con-
junctură și altul este poetul patriot
prin structură, prin vocație. Acesta
din urmă se conduce în întreaga
activitate după un sistem de
idei ferme, angajate. Celălalt ia
în deșert atît poezia, cît și senti-
mentul dragostei de patrie. De o
instabilitate suspectă, el aderă, prin
întoarceri de 180 grade la curente
sau modalități artistice opuse, în
absența principiilor personale. Slu-
jind în mai multe locuri, vrea să
se slujească cît mai bine pe sine,
arta îi este mijloc, nu scop, și el
nu e decit un mercenar de rînd, pe
care, cum arată istoria, niciodată nu
se pune preț.
Limba este un element important
ce aruncă lumină asupra patriotis-
mului poeziei. Nu zadarnic au vor-
bit despre ea Coresi („mai bine a
grăi cinci cuvinte cu înțeles decît
o mie de cuvinte neînțelease în lim-
bă striină), Simion Ștefan, Russo,
Maiorescu, Eminescu. Nu este cine-
va patriot numai fiindcă scrie în
limba maternă. Artistui propune o
nouă lume, ce implică idei și senti-
mente noi, îmbogățind limba nu cu
invenții pure, ci legate mai exact
purtătoare ale unor înțelesuri ge-
neral-valabile. Marii noștri poeți au
cunoscut bine vorba populară, ale
cărei latențe expresive sînt ca și
inepuizabile, ea incorporind conți-
nutul experienței sociale și de cu-
noaștere milenare, deci și cea mai
mare posibilitate de deschidere pen-
tru noi moduri de exprimare. A
împrumuta cu toptanul din graiul
poporului nu înseamnă aproape ni-
mic, cel mult recunoașterea unei
stări de fapt, și cel mai rău, simu-
lare a adevăratei creații. Parodierea
aoinelor, baladelor, blestemelor etc.
numai pentru a imprima nota de
„specific" nu impresionează. Geniul
limbii dovedit de Creangă, Emines-
cu, Caragiale, nu are nimic comun
cu munca modestă a intelectualiza-
tului povestitor de snoave și amin-
tiri în limba de-acasă.
O anume critică impresionistă s-a
mirat adesea de „miracolul" limbii
lui Eminescu. Dar el nu a fost un
sfînt, ci un poet cu dispreț pentru
atitudinea snoabă a „intelectualu-
lui" față de folclor, încercind prin
creație să se simtă un simplu om
de țară care mestecă vorbele ca pe
propria-i existență. Naturalețea sti-
lului său vine și din naturalețea
simțirii. Intelectualismul formal de
oricînd retează calea spre cunoaș-
terea prin identificare cu fenome-
nul, cu obiectul realității vii. Stu-
diile docte, constatative, sting fla-
căra gata să lumineze o clipă căra-
rea spre adîncul peșterii fascinante
care e limba românească. Cerceta-
rea acesteia a fost ignorată de că-
tre poeții extaziați în fața experien-
țelor poetice occidentale, crezînd
probabil că orice bolboroseală
transmite adevăruri divine, ca la
Delfi. Cînd eforturile de „sincroni-
zare" depășesc cu totul lupta pen-
tru originalitate, nu facem nici li-
teratură națională, nici literatură
universală. In același timp, ignora-
rea cititorului în limba căruia scrii
și afișarea programatică a vocației
de scriitor „internațional" pun sub
semnul întrebării patriotismul au-
torului. Rcmemorînd istoria literatu-
lui acestui secol, apare un fenomen
curios, ce poate da de gîndit chiar
și celor mai fervenți apărători ai
purității esteticului. Se face că una
dintre cele mai avangardiste miș-
cări de după 1900 are, in ultimă ins-
tanță, o motivare ... patriotică, fiind
afirmarea unei ipotetice patrii pro-
prii prin negarea celor existente,
înnămolite în mlaștina conveniențe-
lor politice, morale, estetice etc.
Căutînd un ținut imaginar care să
le aparțină in exclusivitate, indivi-
zii iconoclaști nu aveau totuși nici
conștiința și nici forța politică nece-
sară dobîndirii lui. Cucerirea u-
nef patrii reale, după aspirații
milenare, pare să confere și
avangardismului artistic un carac-
ter istoric, încît el rămîne mai mult
ca o stranie răbufnire teoretică a
unor tendințe diverse, concentrate
cu ocazia oferită de intensificarea
contradicțiilor Europei capitaliste
aflate în preajma primului război
mondial.
Cercetarea sociologică a unor școli
literare recente ar duce poate la
concluzii și mai interesante, de na-
tură să corecteze o seamă de pă-
reri asupra literaturii noastre mo-
derne. Comparația între termeni di-
feriți numai în baza părților ce îi
opun, nu și a celor care îi apropie,
limitează considerabil posibilitățile
de cuprindere ale unghiului de in-
terpretare critică a fenomenului. De-
pășind aceste limite, sîntem gata să
călcăm pe terenul prielnic adecva-
tei interpretări a patriotismului
poeziei, concept ce nu pare să mai
împrăștie atîta neliniște. Referiri la
poeți vom încerca într-un articol
viitor.
Gheorghe DRĂGAN
de moralist, de portretist, de ironist
și de creator de indivizi ale lui G.
C). Talentul lui nu era adecvat ope-
relor de anvergură, ii lipseau spiri-
tul de sinteză, capacitatea de a con-
strui ? Istoria... nu dovedește înde-
ajuns spirit de sinteză și capacitate
de construcție ? Viața lui M. E. nu
vădește spirit sintetic ? Cursul lent
și implacabil al acțiunii din Enig
mo. .. nu probează capacitatea con-
structoare ? (Acuzele sint de fapt
pastișate după E. Lovinescu). Scri-
nul... a apărut - afirmă Al. George
— „din nenorocire", cum s-ar spune :
e o plagă a literaturii noastre. Une-
le afirmații sînt atît de necontrolate
(și necontrolabile) incit devin, s-o
spunem franc, goale. Ce înseamnă
că G. Călinescu „nu-și cunoștea pu-
terile artistice" ? Puterile sale artis-
tice sînt dezvăluite de romane, alte
puteri n-a pretins că ar avea, pen-
tru ca noi să putem spune că se
înșela. Ce înseamnă că era „lipsit
de o funciară coerență" ? Ne putem
juca oare cu cuvintele ? Iși închipuie
o minte atît de suplă și proaspătă
ca a lui Al. George că introducerea
unor episoade satelit trădează incoe-
rență funciară ? Ce înseamnă „eșecul"
acestor cărți ? Toți criticii. foarte
buni și buni care au scris elogii des-
pre ele au fost niște ipocriți ? Su-
tele de mii de inși care au cumpă-
rat și citit multele ediții succesive
sînt induși în eroare, ei savurează
un eșec ? Ce înseamnă „înjghebare
fără început și fără sfîrșit" ? Ambele
romane incriminate pornesc normal,
cursiv și sfîrșesc natural prin rezol-
varea destinelor protagoniștilor. Ce
înseamnă că „experiența sa de via-
ță a fost tare modestă" ? Fapt e
că romanele descriu viață din me-
diile intelectual, politic, „aristocra-
tic", suburban, diplomatic etc. Fapt
e că in ele trăiesc ființe cit se poate
de felurite, caractere insolite și di-
verse. Fapt e că sint surprinse vir-
tuți, vicii și situații umane semnifica-
tive din cele mai diferite. Toate as-
tea să-și aibă izvorul într-o „expe-
riență de viață tare redusă" ? Ce
înseamnă, in fine, că „incapacitatea
de a trece din planul realității în
cel al ficțiunii e absolută, definiti-
vă ?"
Vorbe, vorbe, vorbe. . .
Dar iată fraza cea mai bizară.
„El (G. C.) scrie cu aplicația unui
om care frecventează tot soiul de
genuri, fără a reuși să pună în va-
loare o experiență superioară in
vreunul (!) din aceste domenii".
Poezia, nuvela, teatrul au fost
pentru Călinescu violon d’lngres.
Dar e Ia nivelul celei mai elementa-
re evidențe că în 1. cronica litera-
ră, 2. eseu, 3. biografie, 4. roman,
5. istoria literară și 6. publicistica
literară Călinescu nu doar a adus
o „experiență superioară" (proveni-
tă dintr-o exemplară cultură, dintr-o
temeinică reflecție asupra rosturilor
și puterilor literaturii, dintr-o rară
forță de observație și, last but not
least, dintr-un frapant talent în ex-
presie), dar a determinat și substan-
țiale mutații în structura acestor ge-
nuri și specii. Călinescu e o culme
și o graniță. Altceva înseamnă după
dînsul istoria literară, eseul, biogra-
fia, romanul — decît pînă la el. Fap-
tul e dovedit. Dacă critica româneas-
că a ințeles că poate fi artă, meri-
tul e mai mult al muncii lui Călines-
cu decît al pledoariilor lui Lovines-
cu. Dar.. . uitam că Al. George nu
vrea să ia act de această „evoiu-
ție" (pentru domnia sa nici nu exis-
tă „evoluție" în literatură ; ceea ce
ar însemna că noi facem critică și
roman tot ca în secolul 17) ; in con-
cepția domniei sale critica nu-i cu
o iotă mai mult decît „interpretare"
— și încă unilaterală („pentru un
critic nu poate exista decît o singu-
ră interpretare”, p. 13).
lată dar că poate fi mai mult decit
atît. Poate fi răstălmăcire. Și anume
multilaterală (5).
3.	Erorile lui Al. George ar fi, sinop-
tic, următoarele :
1.	Puseuri de rea-credință (rezumări
zeflemitoare, comparații absurde, pu-
dibonderie, șicanări meschine).
2.	Procese de intenție („tip reprezen-
tativ", „frescă" etc.).
3.	Fanatism nihilist („incapacitate ab-
solută, definitivă" etc.).
4.	Teorii dubioase (proza intelectua-
listă a criticilor ; nu se află evoluție
in literatură ; schimbarea totală la
față a lui Călinescu după EO ; clasi-
cismul său — bovarism, fugă de reai
ș.a.).
5.	Neadecvare, opacitate. Aceasta
din urmă fiind, poate, și cea esenția-
lă, din care-și au obîrșia și celelalte.
Al. George rămîne străin de spiritul
in mare : subiectiv, al romanelor lui
Călinescu. Or, tocmai în acest mixaj
de subiectiv și obiectiv stă noutatea
și savoarea celor patru cărți, în care
se echilibrează perfect o lume și un
eu judecător. Dar Al. George caută
Camil Petrescu în Călinescu și călu-
gări in loanide, și, supărat că nu
găsește, biciuiește — precum tiranul
de demult — marea.
George PRUTEANU
1)	Adică un numărător de voturi ?
Un reprezentant al opiniei publice ?
Așa sâ fie ; al cui „deputat" crede
Al. George că este ?
2)	Deci Maiorescu e sub Bodnă-
rescu, Lovinescu sub Brăescu, Căli-
nescu sub Jean Bart, iar Al. George
sub Liviu Petrescu ?...
3)	îndoielnic. Pînă și cei mai dis-
cutabili critici români (să citim de
pildă polemicile lui H. Sanielevici)
sînt mai pasionante decît nu știu
cite romane fade produse de artiști.
Dar de ce exemple mai e nevoie,
cînd chiar în cazul aceluiași indi-
vid, criticul e incomparabil mai
artist decît... artistul (l-am numit
pe Lovinescu).
4)	Al. George dovedește că e nu
doar „răutăcios" (asta stă bine ori-
cărui critic), dar „pornit", „montat"
contra lui Călinescu. La p. 207, Al.
George arată cu degetul o greșeală
gramaticală a lui G. Călinescu : „ro-
manul vieții de oraș, a (sic I) vie-
ții complexe" etc. Gestul e neele-
gant. E simpluț. Acceptînd, fie !, că
nu e o eroare de tipar, in Ulysse
sau în gazetă, dar crede Al. George
că e semnificativ acest (întîmplător)
dezacord pentru Călinescu ? Dacă
domnia-sa crede acest lucru, îl rog
să deschidă propria sa carte la p.
230, unde va citi : „.. .să iasă din
planul unor polemici fără urmări
și a unor mici aranjamente" etc.
Trebuie introdus un sic ! ; las lui
Al. George plăcerea de a o face.
5)	Constrîngeri tipografice mă
împiedică să mai ilustrez aici labi-
litatea ideilor domniei-sale (din stu-
diul în chestiune) privitoare la :
a) căsătoria lui Jim ; b) inexistența
„dezvoltării", a „evoluției" în litera-
tură ; c) posibilitatea unui Proust
la noi ; d) așa-zisa modificare a
concepției lui Călinescu, de la EO
la Bl și SN ; e) „ciudățenia" ono-
masticii călinesciene (Dan Bogdan,
Gonzalv lonescu); f) generalizările
pripit-sociologiste conform cărora
Călinescu ar vrea să facă tipuri re-
prezentative pentru diverse clase
sociale ; g) clasicismul lui G. C.,
care ar fi doar „o veleitate bovari-
că", „o formă de a se ascunde de
realitate" ; h) caracterul „odios"
(sic) al lui loanide ș. a. Nădăjduiesc
însă s-o fac altunde, cu care ocazie
voi încerca să spun cîteva cuvinte
și despre simpluțificările pudibond-
moralizatoare ale lui Al. George,
după care loanide, în prezența „mai
tinerelor sale colaboratoare", nu
face alta decît le „pipăie”...
G. P.
Con orbiri literare 5
Un separeu la marele restau-
rant „Intermeridian". Ospăta-
rul — demn, plictisit, mani-
erat, elegant, rasat, sobru, dis-
cret, prevenitor, atent, stilat
etc. etc. — face, încă o dată,
toaleta mesei. Pe ușă se nă-
pustește Curmei et compania.
Ospătarul, reflex, scoate din-
tr-un sertar plăcuța cu „I AM
SORRY, OCCUPED", dar n-are
timp s-o așeze pe masă : Teo-
fil i-o smulge din zbor și i-o
vira în buzunar.
TEOFIL : Ce să mai rezervi, dacă
tot am venit ?
SEVERINA : Aici nu-s flori ? De ce
n-aveți flori ? De ce n-aveți crini ?
OSPĂTARUL : Da, desigur, desigur...
NECTARA : Aici se poate plăti cu
cecuri ?
OSPĂTARUL : La purtător ?
SEVERINA : Cred că da, le are la
el.
OSPĂTARUL : Da... hm... Desigur...
Sigur... Ați adus (Arată spre Pa-
nă) și muzicanți ? (Arată spre sala
de alături) Avem tonomat.
NECTARA : Pardon ! Domnul este
invitatul de onoare.
intermeridian
fragment din actul al ll-lea
al comediei triste „STRESS"
MIRCEA RADU IACOBAN
OSPĂTARUL : Da... hm... Am înțe-
les, e foarte clar. Este...
NECTARA : Sssst ! Nu-1 vorbi de
rău, că înțelege românește.
OSPĂTARUL : Am înțeles. Desigur.
Vă rog frumos, foarte bine ați ve-
nit. Poftiți la garderobă. (Cind toți
au ieșit pe ușa laterală, Ospătarul
ridică receptorul telefonului inte-
rior). Alo... Nea Fane, un grup asm
hăisa... Unul e îmbrăcat național...
Știe românește... Păi sigur, cum
să nu fiu atent ? Probabil, ca ăla
de vineri seara... Ala, care se întor-
sese din Canada... Are cecuri la
purtător... Pregătiți ceva stridii.
Whisky original, nea Fane, ăștia
se pricep, nu merge... Icrele ? Vai
de mine, trimiteți alături, la bra-
serie... Păi sigur. Sigur, nea Fane.
(Ceilalți revin. Ospătarul așază re-
ceptorul în furcă și le iese în în-
timpinare) Doamnelor și Domni-
lor, localul nostru vă stă la dispo-
ziție. Tovarășul responsabil Fane
Bucureșteanu personal m-a rugat
să vă urez un călduros „Bine ați
venit" (Către Pană) Doriți un
steag? (Pană e praf; nu-l aude).
CURMEI : Da’ ce, e-ntîi mai ?
NECTARA : Ia să ne așezăm noi
după merite. în capul mesei, moș
Pană... Dincolo, Papa Curmei...
Pufușor stă lîngă mine.
TEOFIL : Stau unde vreau.
NECTARA : între mine și Severina,
e-n regulă ?
TEOFIL : Mă rog.
SEVERINA : în '61, la Sovata, min-
cam la Tivoli, pe terasă și mi-a
căzut umbrela-n cap, auzi, tu !
NECTARA (Rea) : Nu dai un telefon
acasă ?
SEVERINA : De ce să dau ?
NECTARA : Să-i spui puștiului
că-ntîrzii la crîșmă.
SEVERINA : Ai dreptate. (Se ridică,
apoi se re-așează) Dar n-am tele-
fon.
NECTARA : O mamă bună s-ar gîn-
di la toate.
TEOFIL : De ce-o necăjești ? Doar
1-a-nfiat. Știi că nu-i al ei.
NECTARA : Tot mamă se cheamă.
OSPĂTARUL : Ce să vă servesc la
început ?
PANA : Ia zi-mi : ce știi tu face
bine și frumos pe lumea asta ?
OSPĂTARUL : Ciuperci â Ia grec.
PANA : Fă !
OSPĂTARUL (Către Teofil): A ple-
cat de mult din țară ?
TEOFIL : După Comuna din Paris.
OSPĂTARUL : A mai fost unul
,'săptămîna trecută. Tot timpul
plîngea și cerea mititei. Și-a cum-
părat și-un nai... Ce vă mai ser-
vesc ? Poate fi un whisky mic cu
niște stridii micuțe și cîte o mică
porție de icre negre ?
NECTARA : Poate.
OSPĂTARUL: Am înțeles. (Dispare).
NECTARA : Papa, la birou ai dan-
sat dumnezeește. Sper că nu mă
refuzi.
(11 ia pe sus și-l duce în salonul
de alături, de unde se aude, in
surdină, muzica).
Pană scoate fluierul și incepe să
cînte o doină.
TEOFIL (Timid): Văd c-ai luat și
florile.
SEVERINA : Le-am luat...
TEOFIL : Eu, ca să zic așa, cred
că nu te-ai supărat...
SEVERINA : Nu, de ce să...
TEOFIL : Dacă vrei îți mai aduc.
Fur din parc.
SEVERINA : Ei, nu, lasă...
TEOFIL : Să știi că eu... niciodată...
flori, Ia nimeni.
SEVERINA: Da' nici nu trebuia,
ce...
TEOFIL : Ai ochii triști. Eu, ca să
zic așa, totdeauna am... am asta...
(găsește cuvîntul salvator) simpa-
tizat femeile cu ochii triști.
SEVERINA : Nu-s tristă, Teofil.
Sînt bătrînă.
TEOFIL : Iaca na, 36 de ani, m-am
uitat în fișă. îi împlinești la 13
septembrie.
SEVERINA (Oftind): Rîsul de pe
întreprinderea (sau instituția) X,
serviciul (sau direcția) Y, biroul (sau
sectorul) Z. Cei patru funcționari,
izolați in spatele unui paravan, văd,
de cincisprezece ani și mai bine,
doar mina care întinde cererea prin
deschizătura ghișeului, nu și chipul
solicitantului. Sosirea intempestivă a
tatălui șefului de birou (sau sector)
Z din serviciul (sau direcția) Y a
întreprinderii (sau instituției) X, a-
trage după sine un accident banal,
cu urmări imprevizibile : bătrinul
Pană dărimă, din neîndeminare, pa-
lume : de ziua pompierilor !
TEOFIL: De ziua pompierilor o
să-ți aduc un camion de flori...
Mie... să nu te superi... Mie-mi
place și cum te piepteni. Fără
fandoseală. (Ridică mina s-o min-
gîie pe păr, dar Severina se fe-
rește).
SEVERINA : Mîine, puștiul meu are
serbarea de sfîrsit de an.
TEOFIL : Nu-i al tău.
SEVERINA: Dar ar putea să fie.
TEOFIL : „Ar putea" ! Așa aș pu-
tea fi și eu iubitul lui Connie
Francis.
SEVERINA : îți place Connie Fran-
cis ?
TEOFIL : Are ochii triști.
SEVERINA : în '61, la Sovata, a
tot plouat, iar eu am ascultat-o
pe Connie pînă s-a făcut discul
praf.
TEOFIL: Șl la ce te gîndeai ?
SEVERINA (Pauză): Cred că la ni-
mic.
TEOFIL: Cînd ascult muzică și
nu-nțeleg cuvintele, mă gîndesc
la tot felul de năzbîtii. Ba că-s
mare campion de box... Ba pilot
pe „Concorde"... Ba stea de ci-
nema...
SEVERINA : Nu la ceva anume ?
TEOFIL : Nț. E bun orice. Numai
eă-s cîntecele scurte. Trei minute
și s-a dus.
SEVERINA : Pune-le din nou. Pu-
ne-le de la capăt.
TEOFIL : Ca să le fac praf, cum ai
făcut-o tu pe Connie ? încep să
nu mai am timp, Severino. Am
25 de anî. am terminat o facultate
și-am făcut zece meserii. Poate
aici s-ar cuveni s-o iau de la
capăt.
SEVERINA: Oare, se poate, Teo-
fil ? Viața nu-i bandă de magne-
tofon. Ce-a fost, nu se șterge. Am
încercat și eu.
TEOFIL : Și ?
SEVERINA : Nu vezi ? Mă distrez.
TEOFIL : Ce pot face pentru tine ?
SEVERINA : Cred că nimic, Pufușor.
TEOFIL (Sare ca ars): Să nu-mi
spui Pufușor I
SEVERINA (Cu palma la gură):
lartă-mă. Nu știu ce mi-a venit.
TEOFIL : La urma urmei, zi-mi cum
vrei.
SEVERINA : O să-ncerc.
TEOFIL : Cum e cînd plouă la So-
vata ’
SEVERINA : Cînd plouă ? Se-aude-o
muzică. Cred că de la vreun res-
taurant. Cînd plouă, și muzica-i
tristă. Dacă n-aș fi avut-o pe
Connie, aș fi pornit aiurea prin
ploaie să caut muzicanții aceia și
să-i rog să cînte și altceva... Moș
Pană, schimb-o și matale pe-o
sîrbă.
PANA (Turtă, vorbește-n dodii): Ce
știi tu face bine și frumos pe lu-
mea asta ?
SEVERINA : Nu știu, nu m-am gîn-
dit.
PANA : Gîndește-te. Gîndiți-vă.
(Cade cu capul pe masă).
TEOFIL : S-a făcut praf.
PANA : Da’ tu ? Tu ce știi ?
TEOFIL : De toate, nea Pană.
PANA : Adică nimic. Nimic...
SEVERINA (Către Teofil): De ce
te-ai întristat ?
TEOFIL : Nu știu.
SEVERINA : Ai fi vrut să mă mîn-
gîi pe păr ?
TEOFIL (Privind intr-o parte): Aș
fi...
SEVERINA : Hai. Cred că nu-i ni-
mic rău.
Teofil incearcă, stingaci, să-i atingă
părul.
NECTARA (Intră, ținîndu-l pe
Curmei de braț. Vede gestul lui
Teofil și tresare): Hepa! Porum-
beii trag la cuib ? Vezi, Pufușor,
c-ar putea să-ți fie mamă ! (Către
Curmei) Ai fost formidabil ! Dar
bine, Papa, știi shake și taci ?
CURMEI : Noaptea, vecinul, pianis-
tul, compune muzică de dans. Ce
să fac, tot nu pot dormi, mă mișc
și eu așa, în dorul lelii.
NECTARA: Și-ai și-o musculatură,
Papa! Ți-am simțit-o prin că-
mașă, mă pricep la treaba asta,
ravanul a-toate-despărțitor. Toate re-
flexele celor separați de pulsul ade-
vărat al vieții prin scîndura parava-
nului sînt bulversate, reacțiile —
mai ales cînd una dintre eroine re-
alizează trecerea unui deceniu de cînd
ștampilează, absentă, aceleași formu-
lare — devin paradoxale. Potoliții
salariați ai biroului (sau sectorului)
Z din serviciul (sau direcția) Y a în-
treprinderii (sau instituției) X vor a-
jungc, în cele din urmă, acolo unde
n-au călcat niciodată : la marele res-
taurant „Intermeridian”.
crede-mă.
TEOFIL : Te crede.
NECTARA : Nu vrei rujul. Pufu-
șor ? Vezi că ești în pragul inces-
tului.
CURMEI (Mindru) : Am fost săritor
la trambulină I
NECTARA : Se simte.
CURMEI : Și-am jucat oină.
NECTARA : Se vede.
CURMEI (Topit): înot excelent,
înot ca un pește.
PANĂ (In legea lui, către Nectara) :
Ce știi tu face bine și frumos pe
lumea asta ?
NECTARA : Dragoste, moș Pană.
PANĂ: Aiurea, asta știe și baba
mea.
CURMEI : Lasă-1 în pace, s-a pilit,
nu vezi ?
NECTARA : Adevărat că putem cere
cîte un whisky mare ?
CURMEI : Ce vreți. Absolut ce vreți.
Sînteți invitații mei.
Intră ospătarul. Poartă cu demni-
tate o tavă arhi-încărcată.
OSPĂTARUL : A sosit micuțul ape-
ritiv.
NECTARA : Stai așa. Se va bea
invers... Gustările-n pahar și bău-
tura-n farfurii.
OSPĂTARUL : Vă rog să mă iertați,
am fost la specializare în Franța,
dar n-am auzit să...
NECTARA (Arătînd spre Pană):
Așa-i la ei.
OSPĂTARUL : Mă rog, cum spuneți.
NECTARA: După asta, aduci ca-
feaua. Cu sare.
OSPĂTARUL : Dacă doriți, poate fi
cu sarea alături.
NECTARA : Tot una-i... Fripturile
să fie bine fierte.
OSPĂTARUL: Poftiți?
NECTARA : Bine fierte.
OSPĂTARUL : Am înțeles.
NECTARA : Vinul îl bem în cești
de compot.
OSPĂTARUL: De compot. E-n regulă.
NECTARA : Pregătește mujdei.
OSPĂTARUL : Pentru ce, vă rog
frumos ?
NECTARA : Pentru sifon.
OSPĂTARUL (Capătă un tic — își
pipăie nervos gîtul strîns de pa-
pion). Desigur, sifon cu usturoi.
Aparte și distins.
NECTARA : Și felină.
OSPĂTARUL : Culmea, uitasem țe-
lina ! (Notează).
NECTARA : La urmă, tort cu ri-
dichi.
OSPĂTARUL : ...cu ridichi (Notează
și-și pipăie gîtul).
NECTARA : Ai gîlci ?
OSPĂTARUL: (Total pierdut): Nu
știu, să-ntreb la bar. (Iese, învîr-
tindu-se).
NECTARA : De la o vreme, toa-
te-mi merg pe dos... Și decît să
mă-nvîrt mereu, mai bine răsu-
cesc lumea după mine. Să vedem
ce iese. Hai fraților, noroc ! (Toți
beau) Auzi, chermeză cu serviciul
planificării ! Pfui (Ii face semn
Severinei să-l ia pe Curmei la
dans. Severina se conformează și
cei doi ies). Pufușor, vrei să mă
săruți ?
TEOFIL (Se apără ca de muște):
Nu ! Nu !
NECTARA: Precis?
TEOFIL : Sigur.
NECTARA : Fiindcă n-am ochii
triști ?
TEOFIL : Azi îi ai. (Privind in lă-
turi) Nu știu ce s-a întîmplat :
azi ai ochii triști.
NECTARA : Tu știi cîtă lume din
orașul ăsta s-ar da în vînt pentru
o sărutare ?
TEOFIL : Să fie sănătoși.
NECTARA : Pufușor, uită-te la mi-
ne : las-o-n pace pe tușa Seve-
rina. Nu știe să iubească. Mai
bine faci amor c-un cartof.
TEOFIL : Prefer.
NECTARA : Gîndac de colorado
ce-mi ești !... Ajută-mă... Ei, nu se
aude ? Fermoarul ! (li face semn
să-i închidă fermoarul de la
spate).
TEOFIL : Mă rog. (Trage fermoarul
cu două degete de parcă s-ar fri-
ge. Brusc, Nectara se-ntoarce și-l
prinde-n brațe) Ce... Ce faci ?
NECTARA : Ha, haaa... Te-am prins !
TEOFIL : Dă-mi drumul imediat !
Nu se-aude ?
NECTARA: Vrei s-aud ? Nu vrei,
Pufușor !
TEOFIL : Adică de ce să nu...
NECTARA (11 mîngîie) : Fiindcă știu
ce s-ascunde în căpșorul tău cel
bosumflat.
TEOFIL : Eu... eu... eu...
NECTARA : Tu, tu, tu, habar n-ai
eîte parale faci. Și te temi de ri-
dicol ca dracul de tămîie. Decît
să ceri și să nu capeți, mai de-
grabă afurisești.
TEOFIL : Tu... îți bați joc de toată
lumea.
NECTARA : Și-asta te-a speriat de
moarte.
TEOFIL: Nu mă sperii. De ce să
mă sperii ?
NECTARA : De dragoste. Pufușor.
Pînă acuma te-a cules cine și
cum a vrut. Ai crescut, uite ai și
două fire albe (I le smulge), a
venit vremea s-alegi.
TEOFIL (Înfundat): Parcă n-aș ști
că nu-s de nasul tău !
NECTARA : Habar n-ai că ești dul-
ce și proaspăt ca o banană con-
servată.
TEOFIL : Poftim, uite cum îți bați
joc.
NECTARA : Prostule ! Ador bana-
nele I
TEOFIL : Parcă pot să cred...
NECTARA : Nu crezi ? (11 sărută)
Poftim, acuma crezi ?
TEOFIL (Topit) : Eu... eu... eu...
NECTARA : Crezi că nu simt cum
mereu te uiți la mine pe furiș ?
Cum te-ncrunți cînd vine blegul
ăla cu florile ? Cum te bucuri
cînd arunc buchetul peste para-
van ?
TEOFIL : Și... și ce să fac ?
NECTARA: Sssst! (Il sărută) Să
taci. Hai la dans. Da-ntîi bea.
(Teofil bea paharul pe nerăsu-
flate) Și-ncă unul.
TEOFIL : Nu știu dacă...
NECTARA : Poți. îți trebuie un
dram de curaj. Și poți orice.
TEOFIL (Bea și se strîmbă): Cred
că mai merge.
NECTARA (li toarnă): Să fii iubit.
TEOFIL : Și tu (Bea).
NECTARA : Hai, e tango. (Cei doi
ies).
PANA (Rămas singur, se trezește
din pricina liniștii): Măăă... Ce
știți voi mă să faceți bine și fru-
mos...
OSPĂTARUL (Apare gîfiind) : Do-
riți un mic grătar ?
PANA : Niște chișleag. Și-o ceapă
albastră, de baltă.
OSPĂTARUL : Desigur, vă-nțeleg,
după atîta vreme vi s-a făcut pof-
tă. Vă servesc c-un iaurt mic. Și
puțină pîine. (Iese).
CURMEI (Transpirat, intră odată cu
Severina): Nectara cunoaște la
oameni. Știi ce mi-a zis ? Papa,
strașnic te pricepi să iubești ! Ei,
cum o fi ghicit ea așa, pe dea-
supra ?
SEVERINA : Chiar știi, Papa ?
CURMEI : Din ce mi-aduc aminte...
Ehe!... Auzi tu, camera de jos o
s-o fac pentru dans. Sus, dormi-
torul, cu izolație acustică... Să nu
mai aud pe nimeni bătînd cuie
la sicrie... Și să dorm cînd vreau...
Și să răsuflu cît vreau...
NECTARA (Intră, ținîndu-l pe Teo-
fil după umeri): Papa, ar trebui
să-ți schimbi pieptănătura. Vino-
ncoa. (Il piaptănă cu cărare intr-o
parte) Ești cu zece ani mai tînăr.
OSPĂTARUL : (Intră cu o tavă pe
care se află ceștile cu vin): A so-
sit vinișorul la cănițe...
NECTARA : As mînca o saramură.
OSPĂTARUL : ' Cu dulceață, nu ?
Foarte bună saramura cu dulcea-
ță. Regret, dar n-avem pește.
TEOFIL : Cum așa, restaurantul e
deasupra lacului. S-aud sărind
crapii.
OSPĂTARUL : Da, dar n-avem re-
partiție. S-au încurcat niște hîrtii.
NECTARA : Peștii mișună sub noi
și...
OSPĂTARUL: Pardon, avem ocea-
nic.
PANA : Ce știi tu face...
NECTARA : Ce-i asta, aici nu se
bea nimic ? Papa, ai uitat să bei ?
CURMEI : Eu, în tinerețe dădeam
gata o vadră pe seară. Și-o ridi-
cam într-o mînă. Uite-așa. (Ridi-
că un scaun).
NECTARA : Bravo, hai să te pup.
(Il sărută).
CURMEI : Și beam samagoncă... Și
beam drojdie... Și beam rom !
(Bea).
NECTARA : Ești un bărbat ferme-
cător, acu’ te descopăr. Cere și
șampanie.
CURMEI : Băiete, șampanie !
OSPĂTARUL : Se face. (Iese).
SEVERINA : în ’61, la Sovata, am
băut șampanie „Zarea". Buuum —
a pocnit dopul. Ca pușca, tu !
CURMEI : Și-aveam un păr ! Phii,
negru, des și ondulat... (Bea) Și
niște ochi !
NECTARA : Și-acu-s frumoși, Papa.
CURMEI : Nț. S-au decolorat.
NECTARA : Ași, se vede c-au fost
albaștri.
SEVERINA : Ba verzi, tu.
CURMEI : Nț. Negri... Heiiii, ce ne-
gri !
NECTARA : Principalul e că tc
simți în formă.
CURMEI : Și-ncă-n ce formă ! Seve-
rino, dansezi ? (Cei doi ies).
NECTARA (Către Teofil) : Ei, te-am
mîncat ? De ce taci ?
TEOFIL : Nu... nu știu ce să...
NECTARA : Ți-a plăcut ?
TEOFIL : Te-ai lipit așa de mine
îneît nici nu mai știu... Și nu mai
cred... Poate m-am înșelat. Poate
nu ești o femeie rea.
NECTARA : Vrei să mai dansăm ?
Uite-aid... Așa... (Cei doi schi-
țează, vag, cîțiva pași de dans)
Teofil, ai putea să ții la mine ?
De ce-nchizi ochii ?
TEOFIL : Ești prea frumoasă. Mi-e
teamă că dacă-i deschid, mă tre-
zesc și...
NECTARA : Vrei să ne mai vedem ?
TEOFIL : Nu-ndrăznesc să...
NECTARA: Diseară ascultăm mu-
zică. Te iau la mine și-ascultăm
muzică. Bem o cafea amară-ama-
ră si ascultăm „Bolero" de Ravel.
Vii ?
TEOFIL: Eu, ce să.. Cum să nu...
NECTARA: Și-o să-mi aduci odată
și odată un trandafir ? Un singur
trandafir ?
TEOFIL: în clipa asta, dacă vrei,
sar pe geam și golesc tot parcul.
Vrei ? (Se-apropie de fereastră).
NECTARĂ : Nu vezi ce-i dedesubt ?
TEOFIL : Lacul. Ei și ce ? Am fost
și salvator la ștrandul Tei.
NECTARA : Lasă... Hai dincolo, aici
nu se-aude muzica. (Ies).
DOMNUL X (Apare c-un buchet de
flori in mină. Se adresează lui
Pană): Domnule dragă, mi s-a
spus că, din nefericire, aici s-ar
afla și domnișoara Nectara...
PANA (Ridică ochii): „De trei ori
pe zi m-aș duce, tra la la la la
la laaaa..."
Severina și Curmei se-ntorc de la
dans.
CURMEI (Către Domnul X): Vă
rog să-mi spuneți (își desface că-
mașa) dacă nu se cunoaște c-am
avut pectorali ieșiți din comun.
Poftim. (Către Severina) E altce-
va, un bărbat se pricepe... Ei ?
DOMNUL X (Punindu-și ochelarii):
Care-s pectoralii, vă rog frumos ?
CURMEI (Către Severina): Cred că
ăsta-i beat.
DOMNUL X : Pardon, eu sînt chi-
mist... Nu cunosc la...
CURMEI : Nu vrei să ne-ncercăm
forța brațelor ? Cu cotul pe tă-
blia mesei. N-are-a face că ești
cu 15 ani mai tînăr... Hai, dom’le,
ce te codești atîta ?
DOMNUL X : Eu, vă rog frumos,
sînt chimist, niciodată n-am a-
vut pretenția că...
CURMEI (11 ia aproape pe sus și-l
instalează la masă. Apoi se așază
vis-a-vis, ia poziția cu cotul pe
tăblia mesei, înhață mina dom-
nului X și, într-o clipă, o îndoaie.
Repetă gestul de cîteva ori, apoi
țipă triumfător): Poftim ! Poftim
și vedeți ! Și-i cu 15 ani mai tî-
năr !
DOMNUL X : Domnilor, vă rog fru-
mos, cred că e-o confuzie, eu nici-
odată... Eu sînt chimist, dom-
ni lor...
SEVERINA : Dumneata ești ăla cu
florile ? Femeilor să le-aduci crini,
nu trandafiri. Bărbații adevărați
aduc numai crini !
DOMNUL X : Vă rog să-mi permi-
teți, crinii s-au trecut, acum e
vremea...
NECTARA (Din ușă): Acum e vre-
mea să pleci.
DOMNUL X : Nectara, eu... te rog
să mai...
NECTARA (Tonul șefului): Să mai
ce ?
DOMNUL X : Să mă ierți dacă...
NECTARA : Te iert de zece ani.
Ajunge.
DOMNUL X : Poate se mai poate
încerca... Să reparăm...
NECTARA : Țăndări ! Totu-i țăn-
dări !
DOMNUL X : Să nu spunem vorbe
mari. Să ne ferim de vorbe de-
finitive.
PANĂ (Trezindu-se pentru cîteva
clipe, cîntă): ..Și-mi face cartea
pe doooos... tra la la la la la la...“
DOMNUL X : Nectara, cred c-aș pu-
tea zice... că într-un fel... M-am
hotărît să... ca să...
6 Convorbiri literare
NECTARA : Să ce ? Nu cred o iotă.
Ești un moșneag rablagit și min-
cinos. Cu ce m-am ales de pe
urma acestor zece ani ? De ce
mi-ai furat zece ani ?
DOMNUL. X : Dă-i voie moșneagu-
lui rablagit și mincinos să-ți spu-
nă c-a înebunit și... și că fără
tine... nu poate să...
PANĂ (Trezindu-se iar): Tra la la
la la la laaa...
NECTARA : Tc pomenești c-ai adus
verighetele.
DOMNUL X : E un pas serios, tre-
buie gîndit, trebuie socotit, nu
așa...
NECTARA : Un deceniu nu ți-a
ajuns ?
DOMNUL X : Neclara, eu...
NECTARA : închide gura. Nu cred
o iotă chiar dacă mi-ai vorbi de
pe turnul Eiffel.
DOMNUL X (Disperat); Dacă vrei
tu... Dacă spui tu... Mă urc unde
vrei. Spun ce vrei.
NECTARA : Ia să te văd. Urcă pe
masă.
DOMNUL X (Șovăind): Acolo ?...
NECTARA (Printre dinți): Numai
gura e de tine.
DOMNUL X : Poftim. Domnii or să
mă ierte. (Se urcă) Poftim, Nec-
tar a.
NECTARA : Spune : eu sînt Tom
Jones.
DOMNUL X : Poftim, dacă-ți face
plăcere... Poftiți, eu sînt Tom
Jones.
NECTARA : Teofil, cheamă ospăta-
rul (Teofil iese).
OSPĂTARUL: Poftiți vă rog.
NECTARA : îl cunoști pe-ăsta ?
OSPĂTARUL : N-am avut plăcerea.
NECTARA : întreabă-1 cine-i.
OSPĂTARUL: Cine ești, dom’le ?
DOMNUL X : Eu... eu...
NECTARA : Ai uitat ?
DOMNUL X (Jalnic): Eu sînt Tom
Jones.
OSPĂTARUL : Dacă-mi dați voie,
cred că-i vorba de un șoc. Da-
că-mi permiteți, responsabilul de
la barul „Sud“, după controlul de
stat țipa că-i Nero și că vrea să
dea foc Romei.
NECTARA: Nu vezi că-i nebun ?
Ce fel de restaurant e ăsta ? Aici
intră nebunii care și cum vor ?
Dă-1 afară.
OSPĂTARUL : Regret. Regret mult.
Și vă asigur că tovarășul respon-
sabil Fane Bucureșteanu personal
vă transmite scuze. Pe-ăsta-1 scoa-
tem una-două. (Către Domnul X)
Hai Tom, hai să ne cînți ceva.
DOMNUL X : Nectara, spune-i că
eu... Că eu sînt chimist și...
CURMEI (Către ospătar): Dacă-i
nevoie, contează și pe mine.
DOMNUL X (Scoțindu-și ochelarii) :
Vă rog frumos, e o glumă, e o
neînțelegere... Nu se poate să...
Nectara, eu...
NECTARÂ : Tu mi-ai furat cei mai
frumoși ani. Afară! Afară din
viața mea !
OSPĂTARUL : Hai, Tom Jones.
Hai să faci o baie-n lac. Prinde
bine la voce. (Cu mișcări de ex-
pert, îl „împachetează* și-l scoa-
te afară).
NECTARA : Ce vă holbați așa ? Hai
să bem. De ce am venit aici ? Ca
să bem.
SEVERINA : Vai, tu, ce i-ai făcut !
NECTARA : Merită ! Gura ! Noroc !
(Toți beau. Pe măsură ce se golesc
paharele, discuția pierde din co-
erență).
CURMEI ; Dacă era nevoie, îl sco-
team în doi timpi și trei mișcări.
NECTARA : Fiindcă ești bărbat a-
devărat. Mai putem comanda ceva
de băut ? Martini ?
CURMEI : Sînteți invitații mei. Tot
ce doriți.
SEVERINA: Rămîi fără acoperiș
la casă.
CURMEI : Mai strîng un an-doi. O
să mai strîng. Pot munci, am pu-
tere, mi-a rămas foarte multă pu-
tere !
TEOFIL (Către Nectara): Eu înțe-
leg. înțeleg cît te-a costat scena de
mai-nainte. Știu că) ți-e greu. E greu
singură. Vrei să te-ajut ? Orice.
Fac orice.
SEVERINA : Ce dumnezeu se tot
aude ?
TEOFIL : Peștii. Dedesubt sar peștii.
NECTARA : Pentru mine faci orice ?
TEOFIL : Și oricînd.
NECTARA : Hai să văd. Prinde-mi
un crap. Să-i dăm peste nas pa-
pițoiului de ospătar și să-1 punem
să ne facă saramură fără repar-
tiție. Ai curaj ?
TEOFIL : Eu ? Eu să n-am curaj ?
(lese, dezbrăcîndu-te).
NECTARA : Ce faceți, nu beți ?
CURMEI : E o amînare — spune
idiotul de tîmplar. Da’ eu îl în-
grop. Nu-mi pasă de sicriile lui.
SEVERINA: în ’61, la Sovata, o
femeie a murit de inimă și...
NECTARA : Lăsați-i naibii de
morți... Care știi un cîntec de lume?
CURMEI : Știam o mulțime... în ti-
nerețe, aprindeam chef dc 'a
chef...
NECTARA : Cum e ăla cu „Viața
nu-i decît o frunză...“
SEVERINA : Vai, tu, asta nu cînt.
NECTARA : Ba ai să cînți. Hai,
una, două, trei. (Toți, cintă).
In cadrul ușii apare, cu o figură
scandalizată, Șeful.
ȘEFUL : Mda... Care va să zică, vă
doare-n cot de prestigiul institu-
ției I
CURMEI (Beat): E o amînare. Auzi,
deșteptul ! O amînare ! Eu îl în-
grop !
NECTARA : Hai, Papa, hai la dans.
N-am chef de șefi și-n orele li-
bere.
CURMEI : Spune-le să pună un
shake. Grozav chef am să dansez
un shake (Cei doi ies).
ȘEFUL (Il zguduie pe Pană): Ce-i
cu tine, ai înebunit ? Mă faci dc
rîs ?
PANA : Io-te-I pe tovarășul Penes-
cu ! Merită să mă trezesc ! E prea
scump la vedere ca să...
ȘEFUL : Ca să ce ? Cum să te tre-
zești ? Nu vezi că ești fleașcă ?
PANA : lo-te că m-am trezit. Parcă'
mi-a turnat cineva o vadră de
apă în cap.
ȘEFUL : De ce mă faci de rîs ? Ce-o
să zică lumea ?
PANĂ: Spune-le că-s mort. C-am
murit iar. Scrie c-am răposat, ce
te costă ? Ai mai scris.
ȘEFUL : Aici ți-e cantina ? Ți-am
dat un bon de cantină.
PANA (Scoate bonul din chimir):
Io-te-1. Ptiu, să nu fie cu deochi!
(Și-l lipește pe frunte).
ȘEFUL (Se prinde cu mîinile de
cap): Ăsta a fost soarta mea : să
mă facă taică-meu de rîs.
PANA : Pe mine mă cheamă Pană,
pe tine Penescu... Și, la urma ur-
mei, tu mi-ai scris să vin.
ȘEFUL : Voiam să te rog de niște
icoane pe sticlă. Pe la voi mai
sînt icoane pe sticlă. Dar cui îi
mai arde acum de icoane ? V-ați
îmbătat ca niște... Ca niște...
PĂNĂ ; D-apoi să ne ierți. Se-ntîm-
plă.
ȘEFUL : Poate ție ți se-ntîmplă. Nu
știu ce-ai mai făcut în ultimii
ani, te pomenești c-ai dat în pa-
tima beției... Salariații mei n-au
avut o abatere de cînd îi știu.
PANA : Nu vezi că-s treaz ? De ce
crezi c-am băut? (Ridică tonul)
De bucurie. Am băut de bucurie.
Fiindcă m-o chemat fecioru-meu
și mi-o dat un bon de cantină
și nu m-o lăsat la ușă și m-o-ntre-
bat unde dorm la noapte. Acuma,
că I-am și văzut, uite, sînt treaz.
(Pauză) Ai albit și tu, Costandine.
ȘEFUL (Automat, își trece mina
prin păr): Da, am cam...
PANA : Stomacul... te mai năcă-
jește ?
ȘEFUL : Rar.
PANĂ: Să nu mai chestii de-alea
nemțești... Și să-ți pui, sara, o
cărămidă fierbinte. O-nvelești în-
tr-un jurnal și-o așezi pe...
ȘEFUL (își revine): Gata, gata, știu
eu ce și cum să fac. Hai, la gară !
PANĂ : Trenul meu s-o cam dus.
ȘEFUL : Caută altul, e unul la mie-
zul nopții, aici mă știe toată lu-
mea, nu se poate să rămîi.. Hai,
nu se-aude ?
PANA: Stai să-mi iau traista de la
garderobă.
ȘEFUL : Ai bani de tren ?
PANA : D-apoi cum să n-am ? Am
luat avansul de W/o— Uite, îți las
și bonu’. Poate mai vin altădată
(Iese, în direcția garderobei).
ȘEFUL : Gata, gata, gata.
SEVERINA (Se hotărăște să inter-
vină) : Moș Pană e invitatul nos-
tru. Este...
ȘEFUL (Parcă abia acum o desco
peră): Ce e, tovarășă Severina ?
Dumneata de ce te bagi ?
SEVERINA : Poți să-mi spui și tu.
Unde-1 trimiți la ora asta ? Ce să
facă la gară ? Rămîne cu noi.
ȘEFUL : Ați înebunit. nu alta ! Pînă
și tu ai căpătat glas ? Vă bateți
joc de instituție ? Mîine știe tot
orașul. Las-că vă-nvăț eu. Las-ca
vă vine rîndul. Vă vine rîndul la
fiecare. Poate vă desfac contrac-
tul de muncă. Să vă-nvățați minte.
SEVERINA : Adică, să mă dai a-
fară ?
ȘEFUL : Cu mine, nu vă merge.
SEVERINA : Cum să mă dai afară,
tovarășu’ Penescu ? Am un copil
de hrănit.
ȘEFUL : Nu mă privește.
SEVERINA : S-ar cuveni să te pri-
vească.
PANA (Revine cu traista): D-apoi,
sănătate... (Din ușă, către Penescu)
Maică-ta m-o rugat să-ți spun și
de cafea. Prea multă cafea nu-i
bună. Atacă nervii. Cafeaua și
băuturile alea nemțești...
ȘEFUL : Gata, gata, gata.
PANA (Nu se hotărăște să plece):
Auzi, Constandine, ce știi tu face
bine și frumos pe lumea asta ?
ȘEFUL : Ți s-a făcut de cimilituri ?
SEVERINA : Rămîi cu noi, moș
Pană, te rog.
PANA : Nu, fată, n-aș fi eu cu
inima-mpăcată. Iar să stric firma
lui feeioru-meu ? Mi-o ajuns...
Icoane ți-oi trimite. Sara bună !
(Iese).
SEVERINA : Nu știu cum de te
mai rabdă pămîntul.
ȘEFUL : Dumneata-mi vorbești mie
așa ?
SEVERINA: Poate unde-am băut.
ȘEFUL: Tovarășă Severina, ia sea-
ma ce vorbești. Ia seama ce faci.
SEVERINA : Ăcuma iau seama.
Da-i târziu. E prea târziu. Trebuia
să iau seama în ’61, la Sovata,
C'nd (Crescendo) te-am lăsat să-mi
aduci crini și să-mi dai șampanie
și să rămîi în camera mea.
ȘEFUL (Parcă i-a tăiat cineva pi-
cioarele) : Ce ți-a venit ? (Se șter-
ge, precipitat, cu batista) Ce mama
dracului ți-a venit ?
SEVERINA : Am tăcut zece ani.
Și-aș mai fi tăcut încă cinșpe.
Dar am văzut că nu meriți. Află
că-i chem pe ceilalți și le spun
o poveste de la Sovata. Că m-ai
îmbătat atunci, că ți-ai bătut joc
de mine... că m-am ales cu un
copil și nu ți-am spus odată o
vorbă și nu ți-am cerut odată un
leu...
ȘEFUL : Severino, eu... A fost așa,
o trăsnaie. E o poveste veche. E
o chestie foarte veche, Severino.
E o chestie uitată.
SEVERINA : Numai băiatul n-a ui-
tat să mănînce, vreme de zece
ani, o singură dată.
ȘEFUL : Am familie, Severino, am
o situație, o poziție, dacă se află...
Dacă s-ar afla...
SEVERINA : Uite c-o să se afle. Azi
o să se afle.
ȘEFUL : Severino, nu te juca, Se-
verino, eu... Te rog. Iți dau cît
ceri.
SEVERINA : Tîmpitule.
ȘEFUL: Imposibil să fii hotărîtă
să.
SEVERINA : Uite că sînt.
ȘEFUL : Greșești, poate ai băut
prea mult, poate nu ți-e bine...
SEVERINA : Nu te-a interesat ni-
ciodată dacă mi-e rău sau dacă
mi-e bine.
ȘEFUL: Mă nenorocești, rămîn
fără post, rămîn fără familie, sînt
și eu om, nu ?
SEVERINA : Ești, pe naiba : Nicio-
dată nu te-am văzut de-aproape...
La Sovata eram amețită și n-am
priceput nimic. Pe urmă, te ză-
ream din cînd în cînd în pragul
ușii, mă bucuram, proasta de
mine, și-mi spuneam : uite un om
deștept, un om mare, un om pri-
ceput, pe umerii lui apasă atîta
răspundere... Eram mîndră că
nu-ți cer nimic, că nu te mai bat
și eu la cap cu necazurile mele...
Da’ ești o scîrbă și atîta tot...
Știi că Mihai trece mîine într-a
cincea ?
ȘEFUL: Nu se poate să fi trecut
atâția ani... Imposibil... Doar știi
că eu m-am m-ai interesat așa,
din afară, că odată...
SEVERINA : Da, odată m-ai rugat
să-i duc și-un cadou. I l-am dus.
Un balon desumflat, rămas pe as-
falt de la demonstrația de 1 Mai.
ȘEFUL : Seamănă... Cu cine sea-
mănă ?
SEVERINA : Nu știu. E al meu. Nu-
mai al meu.
ȘEFUL : Dacă vrei... dacă dorești...
Te fac referent 2. E altceva, ca
să nu mai vorbim și de sporul de
vechime.
SEVERINA: Așa mă, spală-ți pă-
catele pe banii statului !
ȘEFUL : Atunci, cum să... Uite, îți
cad în genunchi, iartă-mă Seve-
rina, o să-ncerc să repar totul,
o săi...
SEVERINA : O să ce, tovarășul ?
De ce nu-ți termini ideile ?
ȘEFUL: Calmează-te. Și ai milă.
SEVERINA : Nu meriți.
ȘEFUL : Milă 1 Fac orice. Orice-mi
spui.
SEVERINA : Orice ?
ȘEFUL : Orice. Te implor.
SEVERINA : Atunci, urcă pe masă.
ȘEFUL : Și ce să fac eu pe masă ?
SEVERINA: Urci, sau o strig pe
Nectara ?
ȘEFUL : Sssst ! Taci ! Nu striga !
Urc, sigur că urc... Dacă-ți face
plăcere... poftim, urc. (Se urcă).
SEVERINA : Spune : „Eu sînt Lolo-
brigida“.
ȘEFUL : Eu sînt.. de ce să spun ?
SEVERINA : Fiindcă așa vreau eu.
ȘEFUL: Poftim, eu sînt Lolobrigi-
da, ești mulțumită ?
SEVERINA: încă nu. (Strigă) Os-
pătar !
OSPĂTARUL (Intrind) : Doriți o ca-
feluță mică cu cîteva mici bucă-
țele de ciocolată amăruie ? (11
vede pe cel de pe masă) Asta
cine mai e ?
SEVERINA : Intreabă-1.
OSPĂTARUL : Și matale ești Tom
Jones ?
SEVERINA : Hai, curaj, curaj, spu-
ne-i.
ȘEFUL : Eu, tovarăși...
SEVERINA : N-ai curaj ? Ospătar,
cheam-o pe domnișoara de ală-
turi.
ȘEFUL : Nu ! (Disperat) Nuuuu !
Stai. Eu sînt Lolobrigida. Ai în-
țeles ? Lolobrigida.
OSPĂTARUL: Ce spui, Franț ? De
unde or fi apărînd atîția trăsniți
cu leuca ? (Către Severina) Să-1
dau afară ?
SEVERINA : Afară !
OSPĂTARUL t Lolobrigido, mă tem
c-o să-ți șifonez nițel juponul. (îl
„împachetează") Hai cu tata. (Că-
tre Severina) Stimată doamnă, to-
varășul Fane Bucureșteanu per-
sonal vă cere scuze. (Iese).
ȘEFUL (Disperat): îmi promiți că
niciodată...
SEVERINA : Ieși 1 (Rămasă singură,
Severina, fără îndemânare, încear-
că să-și aprindă o țigară. Nu știe
să fumeze. Tușește, o stinge. Bea
o cană de vin. Apoi se îndreaptă
către cealaltă ușă) Nectara! Nu
mă lăsați singură !
NECTARA (Intră, ținindu-l de braț
pe Curmei, oare gîfiie): A plecat
sămînța aia de șef ? Ce voia ?
SEVERINA : L-a luat pe taică-său.
La masă, la culcare, ce vrei, sîn-
gele apă nu se face.
CURMEI : E o amînare ! Eh, deș-
teptul ! Deșteptul naibii !
SEVERINA : Puștiul nu-i cu voi ?
NECTARA : Credeam că-i cu tine.
SEVERINA : Unde-i Teofil ?
NECTARA : Prinde crapi.
SEVERINA: Trebuia să se întoarcă.
CURMEI : Eu i-aș fi adus imediat.
înot ca un pește. Am fost și să-
ritor de la trambulină.
SEVERINA : Puștiul era beat. Apa-i
rece. Apa-i adîncă.
NECTARA : N-ai grijă, are șapte
vieți în el.
SEVERINA : Nectara, mă tem. Nu
știu de ce, dar mă tem. Mi-e
frică 1
NECTARA : Se-ntoarce. Nu te teme,
se-ntoarce...
CURMEI : Hai să cîntăm. Cîntece
de lume.
NECTARA (Cu un efort): „Viața
nu-i decît o frunză..."
CURMEI : „Ce plutește pe un lac..."
NECTARA : „Vine vîntul și-o alun-
gă..."
CURMEI : Ne, ne, ne, aici vine sus.
Sus ! Uite-așa. (Se urcă pe masă
cu un scaun în mină și face ges-
tul tenorului care ridică pînă la li-
mita posibilului). „Vine vîntuuul".
(Se înroșește, se clatină și cade).
SEVERINÂ : Papa ! (Aleargă spre
el).
CURMEI (Căzut printre farfurii) :
Nimic... Nu-i nimic... N-am nimic.
Am putere. încă multă putere.
NECTÂRA (Albă); Nu te-neca la
mal, Papa 1
CURMEI : E o amînare. (Gîfîie) O
amînare 1 Prostul naibii, știa el ce
știa...
NECTARA : Papa, să chem un doc-
tor ? Papa, vrei apă ? Papa, ți-e
bine ?
CURMEI : N-am nimic. E liniște.
Nimeni nu ciocănește. Pot să
dorm cît vreau... Doar piciorul...
Nu simt piciorul...
SEVERINA : Ospătaaar !
OSPÂTARUL (Intrind) : Doriți o
înghețată mică ?
SEVERINA : Un doctor I Repede !
OSPĂTARUL: Un... Am înțeles.
SEVERINA : Stai așa. Este cineva
în lac ?
OSPĂTARUL: Alt nebun?
SEVERINA : Nu, puștiul. Băiatul.
OSPĂTARUL : E-ntuneric, stimată
doamnă. S-a făcut întuneric...
S-aud sărind crapii. Dar de văzut,
ce să vezi ? Beznă. (Iese).
NECTARA (Murmură, rezemată de
perete): Ce-am făcut ? Doamne,
ce-am făcut ?
SEVERINA : Teofil 1 Teofiiiil 1
CURMEI : O amînare ! Ha ! O a-
mînare !
— cortina —
Actul I al piesei „Stress" a apărut
în nr. 53/1971 al revistei „Cro-
nica".
Virgil
Teodorescu
Poză
Eu sint dorința care asemeni cu-o omidă
se-nchide-n fortăreața ei avidă,
sint cel ce e ce-a fost ți o să fie
dar despărțit ca vintul ce adie
de unduirea adierii sale,
sint deal ți vale
apă ți urcior,
sint chipul contopit al tuturor
ca notele răsfrinte-ntr-un arpegiu
ți am superlativul privilegiu
de-a fi pe rind in clipa care moare
ți scaun cu spătar ți floare.
Cu mina streașină
*
Evrica I — strigau in toate direcțiile nebuni de
fericire
evrica am aflat că văzul trebuie să se exercite
in profunzime,
traiectoria lui trebuie să fie concavă ți numai concavă
ca zborul unei bile de biliard,
am aflat insfirțit secretul privirii transfigurate
care trece peste capetele oamenilor
albastră ți pură,
trebuie să ne exersăm privirea in profunzime
acum ori niciodată,
evrica - strigau in toate direcțiile nebuni de
fericire
trecînd pe lingă noi
cu mina streațină la ochi
spre marile cimpii de T R U F E.
Vis portativ
Ai poate-n cap o mica grădină de petunii,
sau poate ețti refuzul săptăminii,
refuzul ei cind la sfirțit se-ncarcă
ți se scufundă-n tine ca o barcă
a visului pe care-aț urca să-l țtiu
ca pe o libelulă in pustiu,
să-l țtiu ca pe o umbră care sapă
mormintele vislaților sub apă,
să-l țtiu ca pe un țurțure de ghiață
ca pe un orb care de orgi se-agață, —
de ploaie încălțat, spălat Cie ger,
uțor de dus ca merele-n paner.
Inversiune
Făcusem casă-n casă ți am iețit in curte
să văd ți-acolo ce-oi putea să fac
cu miinile de la natură scurte
ca nițte ramuri rupte de copac.
Mi-am pus in gind să fac ți-acolo casă
mai complicată intr-un stil mai fin,
ți-am adunat puțin cite puțin
cu o-ncăpăținare fioroasă
(pe care n-aț mai vrea să o incerc)
atit material ți fibre dure
că m-am trezit prizonier in cerc :
destinul buturugii in pădure.
Convorbiri literare 7
CEZAR BALTAG
Șah orb nu este sută la sută o
carte de poezie ; este o carte
despre cuvinte, concepută din
două unghiuri : unul eseistic
(denominativ) și altul artis-
tic (ilustrativ). Granița dintre poe-
zie și eseu este ștearsă printr-un
vizibil efort de însumare. Rezulta-
tul este cel scontat — un corp co-
mun. Contribuția părților însă îmi
pare inegală. Lectura volumului os-
cilează între interes și insatisfac-
ție, ultima determinată fiind tocmai
de „fața poetică" a discursului, față
cufundată în umbra densă a meta-
forei ticluite pe alocuri.
Premisele „teoretice" ale textelor
luminează întrucîtva zonele um-
broase, mai bine zis le motivează :
„Există stări de spirit atît de den-
se, și de o atît de teribilă intensi-
ION VINEA
Venin de mai, acest intins ro-
man inedit al Iui Ion Vinea,
restituit cititorilor prin grija
plină de pasiune și dragoste
competentă a editorilor (Mir-
cea Vaida și Gheorghe Sprințeroiu),
apare, din mai multe puncte de ve-
dere, ca o scriere extrem de stranie.
Autobiograf că pînă Ia un punct,
această carte	ne	introdree în-
tr-un univers de obsesii pe
care le întîlnim și în celelalte scri-
eri în proză ale Iui Ion Vinea. Por-
nit în jurul anului 1930, cind ii
apărea și Paradisul suspinelor, din
tr-un trunchi comun cu Lunatecii,
după cum precizează Mircea Vaida,
tate, încît aproape refuză cuvintele"
sau „Sînt neliniștit sau trist, dar
neliniștea și tristețea mea nu-și pot
găsi echivalentul în verb". Această
slăbiciune, recunoscută fiind cu de-
zinvoltură, obligă la circumspecție
și la un efort sporit în înțelegerea
situației.
Talentul lui Cezar Baltag, puter-
nic intelectualizat, devine pe alocuri
un pur instrument de lucru intr-o
întreprindere anevoioasă. Prin na-
tura lor, obiectele investigației sale
aparțin zonei (atît de lunecoase)
dintre perceptibil și imperceptibil,
dintre real și imaginar, dintre con-
cept și realitate. Lucrurile se corn
plică și mai mult datorită faptului
că poetul, după cum am văzut, este
sceptic în ceea ce privește transpu-
nerea acestor elemente în limbaj ;
denumirea, obiectivarea lor echiva-
lează cu anularea. Ca atare, pulsul
liric pare a fi obligat să asculte do-
cil, să se tempereze cumva în fața
controlului tiranic, obsesiv al lucidi-
tății. Spontaneitatea este anihilată,
ocolită și, indirect, disprețuită. în
consecință, ceea ce este în exclusi-
vitate poezie în Șah orb este mar-
cat de o anumită răceală, asemenea
imaginilor reflectate de luciul unei
suprafețe metalice. O precizare to-
tuși : răceala ține numai de repre-
zentare căci, în ciuda acelei pojghi-
țe de ghiață, substanța poeziei este
fierbinte. în interior simțim zbu-
cium, ardere permanentă, un spirit
neliniștit, o deschidere abruptă spre
problemele de esență : „Acolo plin-
ge floarea care naște un om, acolo
curge sufletul umbrei, acolo se des-
chide umbra de miere a fulgerului.
bazat pe o cercetare minuțioasă a
manuscriselor, în același studiu in-
introductiv Ia ediția pe care o îngri-
jește (Ion Vinea : al amintirilor și
al umbrelor) romanul acesta n-avea
să mai fie dus de autor pină Ia ca-
păt. Ceea ce citim noi astăzi este
dezgropat de editori din mape vechi
de manuscrise, schițe, bruioane, lis-
te de capitole și de personaje, care
au putut înlesni reconstituirea, la
fel de delicată, uneori, ca aceea care
ne-a redat frumusețea vaselor gre-
cești alcătuite de arheologi din
sfărîmăturile căzute sub ciocanul
timpului. întregul, care poate că nu
mai corespunde în toate detaliile
gindului autorului, nu stă departe
de imaginea ideală, propusă de
acesta, care este aceea a unui ro-
man modern cu o compoziție ex-
trem de variată și de neprevăzută.
Cartea reprezintă, așadar, și o ex-
periență editorială demnă de toată
atenția. Această biografie ciudată a
romanului lui Vinea prezintă, însă,
un interes secundar, deși anumite
legături secrete trebuiau relevate,
in comparație cu lumea închisă in
paginile ei. Ea ține de experiența
directă a autorului, dar, în același
timp, este un tărîm imaginat pe
de-a-ntregul, iar în unele părți
chiar o proiecție onirică. Iată de ce
ne credem îndreptățiți să afirmăm
că această carte pune in discuție,
prin ceea ce are șocant, mai mult
decît alte scrieri ale autorului sau
ale altora, problema „autenticității"
romanești.
G. Călinescu este primul care re-
marcă în Istoria literaturii româ-
ne de la origini pînă în prezent,
deși nu se sprijinea decît pe volu-
mul Paradisul suspinelor, că Ion Vi
nca este preocupat să ofere cît mai
multe probe de „autenticitate", pen-
tru a crea iluzia unui text netru-
cat de convențiile literare, prin uti-
lizarea unor procedee de compozi-
Pulberea foșnește un cîntec pe
care sîngele meu l-a rostit, miază-
noaptea ninge cenușa pe care ochii
mei au ivit-o. Adînc, sub dealuri,
în casa lui de pămînt, greul cade
în sine cu viteza somnului. Umbra
lui, fără margine, ca o prăbușire
ori ca o cascadă a nopților, leagănă
lumea".
Reflecțiile despre poezie sînt inte-
resante atît prin ideație cît și prin
alura poetică a expresiei. Finețea
observațiilor, insolitul lor atestă un
spirit speculativ, receptiv, atras de
„microcosmosul" poeziei, de existen-
ța spațiilor ei ascunse. Motivul poe-
ziei ca reprezentare a lumii in ne-
gativ (avînd ca punct de plecare so-
netele lui Nerval) sau cel al „pîl-
niilor de vînt", refacerea legendei
lui Endymion ai cărui ochi nu se
mai închid niciodată, interpretarea
„mitului adolescentului" și altele re-
prezintă incursiuni inteligente într-o
lume complicată, atrăgătoare prin
complexitatea ei. In aceste investi-
gații instrumentele de lucru sînt
cele ale Poetului: aluzia, sugestia,
analogia, metafora se dovedesc mai
eficace decît raționamentele și de-
monstrațiile. Spre edificare, citez
din El desdichado : „De unde vine
„soarele negru" al melancoliei Poe-
tului și ce luminează el ? Poate do-
ție și formulări care amintesc de
tehnica Iui Andre Gide. Criticul
surprinde aici in primul rînd o anu-
mită „atitudine estetică" și în sen-
sul acesta își va dirija observații-
le : „Autorul umblă ca și Camil Pe-
trescu după autenticitate, respectind
automatismele unui pretins jurnal
de adolescent în care nu-și îngăduie
să introducă nici o interpretare pro-
prie, voind, a „nu altera caracterul
descusut al însemnărilor și a nu da
impresia unei colaborări". Pentru
acest motiv, în cutare loc, ca și
Andre Gide autorul se preface cu
ingenuitate a nu pricepe" (op. cit.,
p. 811). Aceste observații ale Iui
G. Călinescu sînt, ca atîtea altele,
extraordinar de pătrunzătoare și
scot in evidență, prin acel „auto-
rul se preface cu ingenuitate a nu
pricepe", înlocuirea unei convenții,
care ținea de tehnica prozei tradi-
ționale, cu alta. Remarca „proză cu
aspect suprarealist", in legătură cu
Paradisul suspinelor, este făcută de
G. Călinescu cu totul în treacăt și
nu trebuie exagerată pentru că este
evidentă, mai puțin poate în Com-
pendiu, tendința de a-1 alinia pe Ion
Vinea într-o descendență gideană.
Romanul Venin de mai face, credem
noi, proba definitivă a influenței
lui Gide asupra lui Vinea și, prin
aceasta, clarifică mai bine suprafa-
ța de atingere a literaturii române
dintre cele două războaie cu ino-
vațiile tehnice propuse de cel care
a scris Les Faux-monnayeurs. In-
diferent că se recunoaște sau nu
aceasta, Gide s-a așezat, cu mult
înaintea reprezentanților „noului ro-
rul certat cu fapta, frumosul nega-
tiv în care întîlnește aceleași ima-
gini de pe pămînt, dar în răsfrin-
gere inversă : plinul devine gol, pie-
trele sînt aer, iar golurile dintre
frunzele copacului sînt frunze Ja
rîndul lor pentru arborii cu rădă-
cini in nimic. Iată forme, ritmuri,
culori care nu sînt ale văzului, pen-
tru că ele nu aparțin lucrului, ci
imaginii sale întoarse, mute de ori-
ce lumină. O, ce muzical tunel este
spirala cochiliei calcaroase a trilo-
biților ! Camere cu pereți despărți-
tori transversali, spire ce se deru-
lează treptat, ondulări de cretă în-
închise, suturi extrem de încrețite,
dantelate, goluri pietroase din care
nautilii au dispărut. Iar în aceste
plinuri inverse, cămările acestea
goale, adevărate întrupări ale limi-
tei dintre a fi și a nu fi, supraviețu-
iesc nemișcate plinurilor vii care
le-au locuit" .
în aceeași sferă a analogiilor fe-
cunde se înscriu incursiunile în lu-
mea vegetalului, incursiuni soldate
cu tulburătoare revelații : planta
este văzută ca „poarta cosmică a
lumii", hrana ei „divină" este soa-
rele — „ultima iasomie se ridică
prin fotosinteză, pînă la sufletul
universal" —, planta este o ființă
„între somn și trezie", ea „vindecă"
spaima și obsesia lumii", iedera
gîndește soarele „reprodueîndu-i
mișcarea". Florile asemeni poeziei
vorbesc lumii într-un limbaj ana-
logic, expresie a unor esențe rare,
nevăzute : „Crinul, floarea de sal-
cîm, trandafirul galben au parcă
ceva din voluptatea morții, un aer
man", în fruntea scriitorilor stin-
jeniți de constrîngerile romanului
tradițional, contestîndu-le poate mai
puțin vehement, dar incomparabil
mai eficace.
Romanul lui Vinea, așa cum re-
comanda Gide, pare a se organiza
de Ia sine, „natural". La ambii scrii-
tori se vede clar ideea de a evita
„ceea ce are artificial intriga", după
cum precizează Gide în Le Journal
des Faux-monnayeurs. Cîteva citate
din Prologul la romanul lui Vinea
ne vor ajuta mai mult decît orice
comentariu pentru a preciza această
legătură. Observațiile naratorului cu
privire la metoda sa de lucru, în fa-
ță cu scrisoarea lui Andrei Mile,
personajul central al romanului,
ne amintesc mereu de jurnalul po-
menit al lui Gide : „Epistola lui
Andrei e, in schimb, aproape o
broșură. O răsfoiesc. E singura care
mi-a rămas întreagă dintr-un lung
șir de scrieri, de bilete, de note și
fragmente primite sau încredințate.
Un teanc de file scrise mărunt și a
căror legătură se pierde de mai
multe ori fiindcă lipsesc pe alocuri
pagini întregi, iar altele cuprind
numai aluzii la fapte care mi-au
devenit cu timpul obscure. însem-
nările acestea, din care am împru-
mutat expresii, fraze, pasaje și une-
ori pagini întregi, erau destul de
migăloase și alcătuiau uneori o ade-
vărată colecție de mărunțișuri co-
tidiene. Dar nu pot spune că toc-
mai acest caracter al lor nu mi-a
folosit. Cu ajutorul lor am izbutit
să-mi realcătuiesc și textul trun-
chiat și legenda spulberată, cu eroii
ei fără de glorie". De la început ni
se sugerează necesitatea unei in-
trigi descusute, nefăcute, în care
părțile nu se organizează după re-
guli prestabilite. Nu același lucru
il spunea însă Gide în Le Journal
des Faux-Monnayeurs ? „Viața ne
bolnav, cald, pasional ca o otravă,
spre deosebire de mirosul germicid,
sterilizat, al busuiocului, logodnic
întru spirit al argintului".
Recunosc prin Gloria lacri-
mei un poet cu personalita-
te, capabil să se reprezinte
plenar în fiecare piesă. Au-
torul are ceea ce în mod
obișnuit numim fior liric, un sen-
timent acut al poeziei, ajungînd
în cele din urmă la punctul în
care exprimarea prin poezie re-
prezintă, în planul spiritului, o
unică șansă de existență.
Aprecierile superlative au acope-
rire însă numai pînă la un punct :
deși la nivel de amănunt benefi-
ciază de realizări indiscutabile, în
ansamblu Gloria lacrimei nu este
un volum de excepție. Lectura sa-
tisface parțial și aceasta, în pri-
mul rînd, ostentația cu care este
etalată tristețea devine pe alocuri
supărătoare. Aici sînt tentat să
deschid o paranteză. Foarte ade-
sea in producțiile poetice de azi
întîlnim tristețea căutată, dubla-
tă, spre amplificare, de o rostire si-
bilinică. Melancolia, dubiul exis-
tențial, voluptatea însingurării, du-
rerea de sorginte metafizică, dra-
ma incomprehensiunii sînt, în
unele cazuri, socotite prin ele înse-
le certificate de har. Nu vreau să
exagerez, dar suma aparițiilor edi-
toriale mediocre și submediocre ce
se revendică de la asemenea pos-
tulate nu este de loc neglijabilă.
Pină la urmă ne aflăm in fața
prezenta din toate părțile o canti-
tate de începuturi de drame, dar
este rar ca acestea să se desfășoare
și să se contureze așa cum obișnuieș-
te să le urzească un romancier. Și este
exact impresia pe care aș vrea s-o
dau în această carte". Și autorul ro-
mân ca și cel francez încearcă să
precizeze o nouă metodă de organi-
zare a materialului românesc, în
afara canoanelor tradiționale : „Ce-
rni pasă dacă evenimentele n-au
ordinea rigidă sau falsa dezordine
dintr-un roman ?" va clama Andrei
Mile, aici purtătorul ideilor esteti-
ce ale lui Vinea, un principiu pe
care il vom reintîlni și la repre-
zentanții „noului roman". Și tot el
va declara cu un dinte împotriva
realității ; „Detest întîmplărilc în-
timplate", așa cum Gide notase in
același Jurnal : „Greutatea este de
a inventa acolo unde amintirea vă
reține". Amindoi fac apel la pro-
pria lor viață pe care o vor rein-
venta, insă, in Les Faux-Monna-
yeurs și în Venin de mai. debara-
sindu-sc, in ciuda dificultăților, de
cea trăită. La fel de interesante ne
apar și aceste considerații din Pro-
log asupra rolului naratorului" în
romanul lui Vinea. același ca in Les
Faux-Monnayeurs : „Pe alocuri, nu
m-am putut stăpîni de a mă purta
pe mine însumi pe scenă și de a
da în vileag, în acest chip, metode-
le melc de cercetare. Ne place atit
de mult să fim personaje de roman,
fie și numai secundare". Naratorul,
are, in Venin de mai, o prezență
mai întotdeauna foarte discretă și
povestirea trece de la persoana întîi
la a treia cu ușurință, firesc. Aceste
treceri și comentariile naratorului
sint chemate să sporească impresia
de obiectivitate.
Ca rezultat direct al acestei com-
poziții foarte libere, sînt introduse,
în Venin de mai ca și în Les Faux-
monnayeurs, numeroase intrigi se-
MATEI CĂLINESCU
Interesul pe care îl stîrnește
un studiu cu titlul Clasicismul
european este dincolo de orice
îndoială și el sporește și mai
mult dacă citim nota justificativă a
autorului. Avem în față — ne aver-
tizează Matei Călinescu — „o in-
troducere" în clasicism și „o încer-
care de sinteză". Și după ce luăm
cunoștință prin cîteva fraze de mo-
dul în care este elaborată în prin-
cipiu cartea, ni se'ah'ge atenția
că -perspectiva" adoptată „față dc
clasicism este, cum se va putea
lesne observa, una modernă, dar
lipsită de orice exclusivism". Ca
urmare — adaugă prevenitor criti-
cul — „imaginea generală a clasi-
cismului va fi alta", distinctă în
esență de cea rezultată din „obser-
vațiile și chiar concluziile istoriei
literare tradiționale". In favoarea
acestei noi imagini ar pleda, între
altele, „mutațiile conștiinței este-
tice mai noi", faptul că ..vedem
trecutul cu alți ochi decît predece-
sorii noștri", dar și (urmează argu-
mentul palpabil) ..simpla recunoaș-
tere a unui baroc preclasic, prin
nimic inferior esteticește curentu-
lui care avea să-i urmeze". Să pro-
cedăm metodic.
1.	Clasicismul european este o
„introducere" în problemă și, în
același timp, o „încercare de sin-
teză". Dicționarele ne spun că a
introduce vrea să zică „a iniția, a
călăuzi, a da cunoștințele inițiale
într-un anumit domeniu", introdu-
cerea fiind un ..studiu pregătitor
asupra noțiunilor elementare ale
unei științe". Introducerile se adre-
sează, prin urmare, profanilor, ce-
lor care vor să se inițieze, să se
familiarizeze cu o problemă. Sin-
teza, în schimb, este o privire de
deasupra, o generalizare și se adre-
sează celor gata inițiați, cunoscă-
torilor domeniului. Spune foarte
exact Adrian Marino în prefața
Introducerii în critica literară :
„Cine este deja.. . «introdus» nu
mai citește Introduceri", ci — aș
adăuga — sinteze. Matei Călinescu
vrea să facă din Clasicismul eu-
ropean și una și cealaltă. Fapt
meritoriu, deși, cine fuge după doi
iepuri... Dar să nu anticipăm. Cu-
rios mi se pare numai că autorul
pretinde a avea o „altă" perspec-
tivă asupra clasicismului decît cea
curentă. Mai poți însă atunci să-i
oferi cuiva o optică nouă, proprie,
cînd acela nu le cunoaște pe cele
anterioare ? Poți adică să inițiezi pe
cineva în materie printr-o altă
sinteză ? Sau cartea lui Matei Că-
linescu nu propune un punct de
vedere inedit, și atunci este fără
doar și poate o introducere ; sau,
dimpotrivă, îl propune, și atunci
este, totuși, o sinteză.
2.	Dacă acceptăm ca valabilă a
doua ipoteză, se ivește o altă ne-
dumerire. Căci nu pot pricepe
cum pretinde autorul că, avînd un
alt mod de a vedea lucrurile, nu
este exclusivist. Cînd socotești că
ai ceva de spus, că ai alt punct de
vedere decît cele știute, n-ai de-
cit să te străduiești a aduna toate
datele în măsură să-ți înlesnească
dovedirea lui. Afirmînd ceva tre-
buie să negi altceva și, implicit,
să devii exclusivist. Exclusivismul
în cercetarea literară — în sensul
bun al cuvîntului — nu înseam-
nă ignorarea altor păreri în favoa-
rea celei pe care o propui, ci —
dimpotrivă — cunoașterea lor a-
profundată, amendarea susținută
cu argumente și, abia apoi, înălța-
rea noului edificiu al demonstra-
ției. Dacă gîndești altfel decît cei
de pînă la tine nu poți să nu fii
exclusivist. Sau, dacă nu vrei să
fii, se cheamă că n-ai de spus ni-
mic nou ; refuzi exclusivismul nu-
mai cînd n-ai ce susține prin el.
Deci : sau Matei Călinescu are alt-
ceva de spus și atunci trebuie să
accepte că e exclusivist : sau n-are
și atunci n-avem decît să spunem
și noi cu el că nu e. Introducerea
nu e exclusivistă ; sinteza, în
schimb, este.
3.	Lectura primelor trei secți-
uni ale Clasicismului european con-
firmă părerea autorului : Matei
Călinescu nu e exclusivist. Și asta
pentru elementarul motiv că nu ni
se propune o ipoteză proprie, un
alt fel de înțelegere a clasicismu-
lui, ci ne sînt puse la dispoziție,
într-o frumoasă ordine cronologică,
părerile altora despre ce ar putea
fi clasicismul. Pentru început e su-
ficient să spun că primele două ca-
pitole (Terminologie și Baroc și
clasicism) folosesc pînă la epuizare
informațiile din Rene Wellek
(Conceptele criticii), Victor L. Ta-
pie (Barocul), Jean Rousset (Litte-
rature de l’âge baroque en Fran-
ce), pentru ca cel de al treilea să
meargă după Rene Bray (La forma-
tion de la doctrine classique en
France) în prima parte și după
Conceptele criticii ale aceluiași
Wellek în cea de a doua. Nu e aici
nici locul și n-am nici spațiul nece-
sar pentru a arăta cîte zeci de trimi ■
teri curat științifice la volumele
menționate trebuia să adauge Matei
Călinescu în subsolul paginilor.
4.	Cum nici Rousset, nici Bray,
nu sînt contraziși în privința vre-
unei idei, mă întreb cu toată since-
ritatea unde se va fi ascunzînd
acea altă perspectivă asupra clasi-
cismului, în legătură cu care ne-a
atras atît de serios atenția Matei
Călinescu ? Probabil, în afirmarea
existenței „barocului preclasic" în-
tre Renaștere și Clasicismul pro-
priu-zas. Ipoteza este — să recu-
noaștem — deosebit de interesantă
și fertilă, ea modificînd sensibil în-
țelegerea literaturii clasice. Intere-
santă, nu și nouă. O întreagă ple-
iadă de cercetători, printre care aș
aminti în ultima vreme pe Tapie
(1961) și Wellek (1962), o susținuse,
fără ca vreunul dintre ei să-și a-
roge cumva dreptul de paternitate.
De aceea, cînd la pagina 44 a căr-
ții citim că acesta este ..punctul
nostru de vedere general" (s.n.),
n-avem decît să ne mirăm de sigu-
ranța „exclusivistă" a vorbelor și
să urmărim continuarea : „Sub
unghi estetic, contradicția funda-
mentală a perioadei în discuție ne
pare a fi aceea între baroc și clasi-
cism" (s.n.). întîmplarea face că.
prin 1948, un oarecare îndrăznise
să emită același punct de vedere
înaintea lui Matei Călinescu. Oare-
carele cu pricina se numea Ernst
Robert Curtius (vezi Literatura eu-
ropeană și evul mediu latin, cap.
Manierism).
5.	Striviți sub avalanșa de „ne
pare că", „credem că", ..punctul
nostru de vedere este", ajungem la
capitolul Poetica, unde ne întîmpi-
nă „să încercăm". „După aceste
succinte observații preliminarii cu
caracter istoric (luate — cum am
mai spus — din Rene Bray — n.n.),
să încercăm (pozează cu falsă mo-
destie criticul, parcă nesigur dc
rezultatele ultime ale investigației
— n.n.) să cuprindem într-o defi-
niție descriptîv-analitică estetica
8 Convorbiri literare
unui soi inedit de literatură-șa-
blon. mai subtilă, dar, la fel, gău-
noasă, Fără îndoială, nu poeții au-
tentici (și George Alboiu este unul
dintre ei) sînt vinovați de această
stare de lucruri. Prin forța împre-
jurărilor, pseudo-poezia apare în
aceeași vitrină cu poezia așa cum
nu rareori pseudo-poezia se bucu-
ră de același tratament din partea
criticii ca și poezia.
Dacă dorim cu orice preț să-i
considerăm pe George Alboiu un
temperament neadaptat, putem s-o
facem, dar aprecierea nu trebuie
să treacă de limitele pe care poe-
tul însuși le trasează ferm. Neli-
niștea, ncadaptarea sa se manifes-
tă într-un perimetru special, fi-
xat cu grijă de la bun început.
Motto-ul volumului Gloria lacrimei,
aparținînd autorului, este o răspi-
cată punere în temă : „Să ne naș-
tem în univers / și doar pe pă-
mînt / să murim / iată nedume-
rirea cea mare". Iată care sînt,
așadar, motivele de insatisfacție, să
nu căutăm altele, să nu inven-
tăm și să nu mistificăm nimic.
Prin ceea ce este el, omul, deci
și poetul, are în acest caz dreptul
să fie nedumerit și nesatisfăcut,
cu atît mai mult cu cît tocmai
această insatisfacție îl obligă să
acționeze, să se apropie de ceea
ce rîvnește. Pentru poet importan-
tă nu este etalarea aspirațiilor sau
a neliniștilor, ci justificarea lor
prin operă. In cazul lui George
Alboiu justificări sînt suficiente.
Textele din Gloria lacrimei au
un spațiu de rezonanță vast, com-
cundare, abonadonate apoi și nerc-
luate, în unele cazuri, pină la sfîrși-
tul romanului nici printr-o simplă
referire măcar. De altfel întreg ro-
manul Iui Vinea lasă impresia unor
părți alăturate, în care intră pa-
gini de jurnal, scrisori, diferite no-
te etc., ncdezvoltaie organic unele
din altele, singurul element de le-
gătură, unificator, fiind biografia,
cu mari lacune și multe întoarceri,
a eroului principal, Andrei Mile,
căruia, din acest punct de vedere,
autorul îi rezervă rolul pe care il
atribuia Gide lui Lafcadio, dc
venit mai tîrziu Bernard, într-o în-
semnare din Le Journal des Faux-
monnayeurs. Cartea debutează ca
un roman al adolescenței, urmărită
mai ales ca o criză de creștere, fi-
ziologică, în tribulațiile amoroase
ale liceenilor Mile, Rasco, sau Călin,
și numai in parte și ca o criză de
creștere intelectuală, in unele ma-
nifestări de revoltă și frondă juve-
nilă. Dacă unele intrigi și persona-
je sînt complet abandonate, altele
în schimb își fac apariția, ca roma-
nul Ancăi Ștefăniță, din care nu
lipsesc unele tente senzaționale, de
literatură polițistă chiar : un omor,
o anchetă judiciară, o scenă de ne-
bunie, sinuciderea unui adolescent,
o încercare de otrăvire etc. Poate fi
menționat și un episod parizian, cu
aducerea în scenă a lui Brincuși,
maestrul Gorjan în carte, căruia au-
torul îi face un portret extrem dc
viu, și a unor personaje din ultima
parte a romanului, care se încheie
cu intriga amoroasă dintre Andrei
Mile și Dalia Pabst, prilej pentru
îngrămădirea altor întîmplări sen-
zaționale : șantaj, scene de dezmăț,
bătăi, drogare, crize halucinatorii
sau chiar de nebunie, un duel etc.
Romanul lui Vinea este netermi-
nat sau, poate mai exact spus, ne-
finisat, pentru că din capitolele care
figurează în sumarele fixate chiar
clasicismului în aspectele ei fun-
damentale" (s.n.). Fraza aceasta
pregătitoare are darul de a-1 aver-
tiza pe cititor că, în sfîrșit, acum
va fi pus în fața formidabilei in-
tuiții. Și iat-o : „Se poate susține
că esența clasicismului se află
concentrată în postulatul raționali-
tății actului artistic" (p. 79). Sainte-
Beuve, reluînd în Portraits literai-
res o idee și atunci socotită loc co-
mun, scria despre personajele lui
Comeille : „Les hommes de Corneille
ont l’esprit formaliste et pointilleux,
ils se querellent sur l’etiquette, ils
raisonnent longuement et ergotent
â haute voix avec eux-memes
jusque dans leur passion" (I, p. 693)
Depărtarea între cele două texte
este numai de domeniul timpului.
6.	Capitolul la care ne-am re-
ferit dincolo de contradicția între
pretenția expresă de originalitate
și realitate, păcătuiește și din pers-
pectiva concepției generale de ela-
borare. Matei Călinescu socotește
justificată stabilirea dominantelor
Poeticii clasice plecînd numai și
numai de la paginile Poeticii lui
Boileau. Ce motive susțin opțiunea
nu ne e dat să aflăm. Care este
Insă situația acestei Poetici ? Con-
cepută după elaborarea marilor
opere ale clasicismului francez, ea
se organiza — plecînd de la Aris-
totel — ca rezultat al unei compa-
rații între scrierile literare antice
și cele imediat anterioare sau con-
temporane cu Boileau. Aristotel
formula în Poetica simple consta-
tări asupra operelor. Pentru că
poezia timpului se manifesta în cî-
teva forme distincte, el a urmărit
să stabilească acele condiții care
parabil cu distanțele dintre pămînt
și aștrii îndepărtați. Mișcarea și
veșnicia lor apasă greu asupra
grăuntelui de viață, fragil și is-
coditor care este omul : „Ou sint
în cuibul nopții pătruns / cel mai
strein dintre aștri s-așează / în
loc de cloșcă deasupră-mi — mă
voi naște fiind cel mai treaz din-
tre cei care mor. (Gloria lacrimei
— același surîs). Universul nu este
privit ci înfruntai ; la George Al-
boiu viziunea cosmică nu este
contemplativă ci activă. Motivele
de insatisfacție sînt firești, iar
„nedumerirea cea mare- justifica-
tă. Moartea va obseda cel mai
mult, ca neșansă decisivă a celui
care încearcă să se opună forțelor
eterne ale materiei : „Iar se întoar-
ce moartea asupră-mi / ademeni-
re a astrului blînd / unde mă
duci ? / eu acolo merg singur, /
cu lacrima celui pierdut lumi-
nînd. . . (Eu merg acolo singur).
Moartea însăși este însumată viziu-
nii cosmice : „Apleacă-se trupul
asupra pămîntului / ridică-se ma-
rea spre stingerea mea / moartea
s-o plutească, plutind s-o înflo-
rească / trasă prin lume de ul-
tima stea" (Eu acolo merg singur).
Profit de ultimul citat pentru a
atrage atenția asupra forței imagis-
tice, comună, de altfel, întregului
volum. Prelucrarea imaginilor se
bucură de o atenție deosebită. Con-
fesiunea i se subordonează, metafo-
ra acaparează vederea și auzul,
producind un prelungit efort de
incantație. In unele momente ex-
cesul imagistic (spectaculos în si-
de autor nu lipsește nimic esențial
în varianta publicată de editori.
Dacă ni-i permis să facem această
supoziție, am spune că intr-o ver-
siune încredințată de autor tipa-
rului, acest roman ar fi lăsat ace-
eași impresie de neterminat, pentru
că efectul acesta a fost premeditat.
Din nou avem în minte o însem-
nare din Le Journal des Faux-
monnayeurs în care Gide declară că
romanul său „se va sfirși brusc,
nicidecum prin epuizarea subiectu-
lui, care trebuie să dea impresia de
inepuizabil, ci din contra prin lăr-
girea sa și printr-un fel de evaziu-
ne din conturul său. El nu trebuie
să se inchidă, ci să se împrăștie,
să se desfacă-. Romanul lui Vinea,
aparent, se sfîrșește cu duelul lui
Andrei Mile cu prințul Mavrogheni
și moartea acestuia din urmă, riva-
lul său Ia dragostea Daliei. Cum
dragostea este pentru Mile un ideal
absolut, intangibil, simbolizat de
Tanit, personaj feminin fără o pre-
zență concretă, romanul rămine, in
ciuda aparențelor, oricare ar fi fost
soluția, deschis. Reciștigarea iubirii
Daliei ar fi însemnat continuarea
căutării misterioasei Tanit, după
cum ne încredințează naratorul :
.Ceea ce mă uimea era că Andrei
se avînta in aventuri frivole și pa-
sionate, in suflet cu dragostea lui
neimplinită și tinnd, de-a lungul
peregrinărilor lui sentimentale, fan-
toma obsedantă a lui Tanit-.
Acest personaj singular, enig-
matic, fără existență reală, ne
oferă cheia cu care pătrundem in
metafora Veninului de mai.
Dincolo însă de această „răsfrîn-
gere a peceții din minte“ începe o
altă lume, aceea a „șacalilor- și a
„leoparzilor", o lume, ca să-1 reluăm
din nou pe Gide, in care „fiecare
trișează". Sebastian Mavrogheni o
inșeală pe Anca Ștefănuță, incer-
cînd s-o plătească după ce o răneș-
dăduseră naștere valorilor. Ideea
fundamentală a Poeticii stagiritu-
lui nu este : Numai așa se pot scrie
capodoperele, ci : Așa au fost scrise
aceste capodopere. Ea deducea con-
dițiile creației din operele pe care
le avea Ia îndemînă fără a îndrăz-
ni să gîndească măcar că ele re-
prezintă culmea perfecțiunii și,
de aceea, condițiile sînt vajabile
numai referitor la aceste opere. In
admirația-i nemărginită pentru So-
focle și Euripide, Boileau a vă-
zut în teatrul lui Corneille și Ra-
cine o simplă imitare, încriminînd
(Matei Călinescu e și el de acord
cu acest lucru) libertățile pe care
aceștia și le permiseseră față de
modele. Boileau gîndea în chiar
spiritul veacului său : literatura
anticilor este cea mai aproape de
perfecțiunea ideală, într-un fel
singura imagine palpabilă a aces-
teia ; și pentru a atinge idealul
n-avem decît să aspirăm în scris
către frumusețea antică, pe care
nimic nu ne poate opri s-o depă-
șim. Raționalismul nu poate să
transforme o operă într-o creastă
inaccesibilă. Dar Boileau merge
mai departe ; identifică idealul cu
o treaptă către ideal. Și, dînd con-
cretețe deplină aspirației, o trans-
formă într-o dogmă. Important e
că Poetica nu a putut înrîuri, prin
normativismul ei exagerat, pe scri-
itori. Singur Boileau a crezut în
propria-i carte de legi, un fel de
testament, nu al esteticii literare a
clasicismului, cît al lui Boileau în-
suși. Nu în Boileau se cuvenea deci
să caute Matei Călinescu elemen-
tele esteticii clasicismului, ci în
opere, singurele în stare să ne
CICERONE THEODORESCU
GEORGE ALBOIU
ne) favorizează o anume inerție a
percepției. Cum acestui volum îi
lipsește premeditat varietatea, este
inerent, ca, în condițiile enunțate
mai sus, interesul pentru lectură
să scadă pe alocuri. Gloria lacri-
mei este o carte de o frumoasă
monotonie. Schimbările de regis-
tru sînt rare, cromatica apare sim-
plificată. Singura pată de culoare
pe acest fond compact este pre-
zența eresului, și el, alături de ge-
neză, un argument necesar în
dialogul dintre viață și moarte.
Daniel DIMITRIU
te de moarte, iar aceasta, la rindul
său, îl va înșela pe doctorul Ștefă-
niță. Un Șerban Mavrogheni o je-
fuiește, cu gesturi de nabab, rafinat
de artă, pe propria sa soră, prin-
țesa Nicole Mavrogheni. Alții, ca
Favel Mile, trișează cu sentimentele
de familie. Adam Gună, estet, ca-
valer de industrie, anarhist de vo-
devil și șef de clan trișează și cînd
face mecenat, ca și bancherul Mar ■
vus, care se servește de bani pentru
a corupe. Femeile sint prostituate
sau întreținute, chiar cind sînt
mari artiste, ca Dalia Pabst. încer-
carea lui Andrei Mile de a-și al-
cătui o lume .dinlăuntru', impene-
trabilă la solicitările străine nu-i reu-
șește pentru că nu poate întoarce spa-
tele, din orgoliu, celei din afară, falsi-
ficate, în care vrea să-și realizeze
totuși visul său de estet și .să dea
un stil secolului" în arhitectură.
Trișind cu propriile sale sentimen-
te, el se va prăbuși, eșuind pe pă-
mintul alunecos dintre mlaștinile
de la Vadul Istrului, simbolul su-
focării, fără să-și poată realiza nici
măcar visul intim de fericire.
Romanul Iui Vinea fuge de orice
morală, aruncind un văl de poezie
peste această lume bizară, colorată,
pitorească, in declin, caricaturală
uneori, ca și cea din Craii de
Curtea Veche, insinuind totuși o
semnificație etică : adevăratele vic-
time sînt cei care trișează cu pro-
priile lor sentimente. Aceasta este
pilda ratării lui Andrei Mile și
toate zbaterile lui dezordonate- se
oglindesc și în tehnica romanului,
care-1 alătură pe autorul român re-
formatorilor lui moderni, dintre
care privirile noastre s-au oprit asu-
pra lui Andre Gide în primul rînd.
AI. ANDRIESCU
Un poet cunoscut este Cicerone Theodorescu (n. 1908).
Dacă in primul deceniu de activitate scriitorul tipărește doar
trei cărți (Cleștar, 1936, volum de debut ; C.F.R., 1938 ; Cin-
tece de ga'eră, 1946), mai tîrziu culegerile de versuri se suc-
ced intr-un ritm cvasi-jurnalistic, simpla inșirare a titlurilor
și a edițiilor fiind suficientă pentru umplerea cîtorva pagini îndesate.
Dar Cicerone Theodorescu nu face, prin aceasta, figură solitară, el
adoptindu-se de fapt specificului foarte marcat al unei epoci în
care sporita productivitate literară devine și argument valoric.
Autorul însuși pare a fi copleșit cu îneîntare, desigur — de
cantitatea de versuri realizată de-a lungul timpului, fiindcă alcătu-
indu-și o ediție retrospectivă „cu ochiul autocritic al maturității" (Ver-
suri, E. L., 1969) și „cu setea lucidă a extirpărilor integrale, a eli-
minărilor parțiale, a retușurilor" el reușește, totuși, în ciuda aces-
tor numeroase exigențe, să compună două groase și compacte vo-
lume însumind aproape 1000 de pagini (cea mai completă ediție
a poeziilor Iu. Lucian Blaga depășește cu puțin 500 de pagini).
Dacă ar fi să ținem seama doar de această realitate poli-
greheă și tot ar -trebui să ne îndoim serios de așa-zisul herme-
tism inițial al poetului. Hermetismul presupune în latura exterioară
o supremă concentrare a expresiei, lapidaritate și îndelungă ela-
borare, calități incompatibile cu producția lirică „zi de zi" (titlul
unui volum de Mihai Beniuc). Oricit de radicală ar fi fost meta-
morioza lui Cicerone Theodorescu după debut, dacă hermetismul
său era autentic s-ar fî perpetuat măcar sub forma spaimei de
pletoric, sentiment pe care proporțiile scrierilor sale îl neagă ferm.
Dar legenda hermetismului din primul volum al lui Cicerone
Theodorescu, contrazisă în anii din urmă de Marian Popa și Florin
Manolescu, fusese ridiculizată încă de G. Călinescu : „Hermetismul
barbian al lui Cicerone Theodorescu stîlcește un fond discursiv-
sent’mental" (Istoria literaturii române..., 1941). De mirare este
însă că poetul însuși a cultivat aceostă amăgire. în prefața edi-
ției amintite el citează în acest sens pe Lovinescu, Pompiliu Con-
stantinescu, Perpessicius și Călinescu, însă cu trunchieri convena-
bile, fiindcă de la ultimul se reține, de exemplu, numai un frag-
ment neutru : „hermetism barbian ..." I Poetul afirmă apoi că a
fost conslrins de împrejurări să-și obscurizeze textele : „însuși ase-
diul tăvălugurilor ne condamna la -încifrare» — iar noi, încorpo-
rind unei tehnici de pildă mallarmeene conținutul realităților noastre,
tabla de materii
ofere măsura exactă a înțelesului
artei. Frumosul clasic este cel în-
truchipat de Corneille, Racine, Mo-
liere, La Fontaine, în scrierile lor.
iar nu cel preconizat de Boileau.
Distanța între estetica anticilor și
cea clasică trebuia să rezulte din-
tr-o atentă comparare a artei pri-
milor cu a celor din urmă. Cum se
schimbă tragedia de la Sofocle la
Corneille și Racine, cum modifică
Moliere înțelesul comediei, care e
drumul de la Esop la La Fontaine ?
Iată aspecte pe care o carte cu un
generic atît de pretențios (Clasi-
cismul european) n-avea dreptul să
le ocolească. Filozofia și morala
raționalistă, pe fondul cărora au
fost concepute toate valorile clasi-
cismului, ar fi justificat metafizic
și etic aceste prefaceri. Care sînt
particularitățile mișcării clasice
din Anglia, Spania, Germania, Ita-
lia ? Cum aceste terenuri, deose-
bite ca materie și gîndire, în care
se difuzează ideile clasicismului
influențează producțiile artistice ?
Sînt tot atîtea clasicisme cîte țările
în care poate fi identificat sau,
dimpotrivă, există un curent cla-
sic unic, destul de larg în doctrină
pentru a îngloba toate aceste cla-
sicisme particulare ? întrebări la
care simplele înșiruiri de autori și
opere (vezi cap. Genurile) nu se
pot erija în răspunsuri.
Clasicismul european este o in-
troducere în clasicism și o sinteză,
în sensul că strînge între două co-
perți părerile altora. Utilă ca in-
formație, ea rămîne datoare sub
toate celelalte aspecte.
Al. DOBRESCU
transformam încifrarea în singura noblețe și singurul avut greu de jefuit
al poeziei". Nu hermetismul i se reproșa, ci hermetismul convențional ; în
sfîrșit, doi ani după debut, in volumul C.F.R., cind poezia lui Cicerone
Theodorescu își schimbă înfățișarea, autorul nu mai simte opresiva ne-
cesitate a încifrării, deși atitudinea protestatară este acum evidentă,
ca în aceste sarcasme versificate : „Fabrica exală larg miros de
fin / Și de pacuri : foarte bun pentru plămîn. /. . . / Flăcările for-
jei însă, au reacții	Vesele, în parcul ăsta de distracții. / / Și
cuminți soldații, pe la porți, ca pruncii, /Reabilitează bucuria muncii"
Hermetismul lui Cicerone Theodorescu din Cleștar nu a fost,
in realitate, decît o iluzie a criticii, poeziile din acest vo-
lum sugerind cripticul numai printr-o artificială contorsio-
nare a expresiei, in epigonic și perfect acord cu spiritul
literar al epocii (nu altceva spunea, în fond, G. Călinescu). Scri-
itorul transpune într-o topică forțată imagini mai curînd argheziene
și această încercare de mariaj între felurite formule atestă rolu’
important al confecției lucide. Autorul își supraveghează rece poe-
zia, orientind-o iute într-o direcție sau alta. Cicerone Theodorescu declară,
in aceeași prefață din 1969, că ar fi urmat, „dinadins și din plin
îndrumările prestigioșilor critici invocați prin citate despre presu-
pusul său hermetism, modelîndu-se în conformitate.	Chiar dacă
mărturisirea trebuie primită cu mari rezerve — fiindcă altfel ar în-
semna să credem că adevărații răspunzători de împlinirile sau e-
șecurile lui Cicerone Theodorescu sînt Lovinescu, Perpessicius, Pom-
piliu Constantinescu și G. Călinescu — găsim aici o menta itate
caracteristică multor autori contemporani cu poetul „hermetic .
El este, in 1936, un arghezian minor travestit, prin oprimarea
sintaxei, intr-un circumstanțial veșmint hermetic : „Prin gîrla ploii peste
pietrișul ror vei lua-o, / Ăl stelelor spălate, trecindu-l ca un prund. /
Nu-i luna de-altâdotă să mai apară, ca o / Pisică albă, strînsă în
jurul ei, rotund*.
Un produs ceva maî decolorat șî adus la o înțelegere comună
este Rugă pentru cintec intirziat, în care solitudinea e mărturisită cu
vii accente de romanță : „In nopțile cerește înfrunzite, / In toamna
acestor întristate ore, / Albastrul, printre stelele coclite, / întinde
pretutindeni crengi sonore. / / Cu gîndul tău mi-mpodobesc aici /
Mîhnit, singurătățile-aurii / Sub luna care-și cîntă neatins / Pe ram
albastru, cintecul aprins. / / Nu am prieten nici un om / Te-ascunzb
piietenia ta o caut. / Din crengile înaltului tău pom / Ajută-mă să
tai un flaut".
Evident „singurătățile aurii" și luna prefăcută în pasăre gureșa
cîntind „aprins" — chiar dacă pe un „ram albastru" — contrazic ideea
de „mîhnire" și compromit lintenția.
S-a spus câ in C.F.R. (1938) scriitorul profesează, in manieră
expresionistă, o poezie a mediului industrial, văzut în monstruozi-
tatea mecanică și diformă a instalațiilor tehnice : „Lihnite-n burți,
cu muget de vite / Huruie vii țevării scorojite, / Ftizice jgheaburi /
Arse de-acizî, / Mîncate de aburi / Coclite de-oxizi".
Nimic mai inexact. Pe urmele lui Arghezi din Flori de mucigai,
Cicerone Theodorescu recurge la investigarea unui univers care,
la acea dală, avea avantajul de loc neglijabil de a fi in genere
inedit pentru poezia românească, terminologia tehnică (injectoare, ca-
zangii, strungari, lignit, huilă, cocs, fontă, montatori, forje, men-
ghină) oferind, in plus, și posibilitatea unui limbaj poetic aparte. Poe-
tul procedează prin analogie, câutînd să refacă o experiență lirica
originală prin simplă schimbare de decor. Oricum, tentativa merită
a fi reținută, din interes documentar. Pentru Cicerone Theodorescu
se încheie astfel încă o etapa fără ca profilul său liric să se fi
conturat : el rămine indiferent la „viscolele interioare" încercînd
să-și adapteze diverse formule, dar avînd orgoliul suprem al in-
tegralei originalități, incit nu e nimic mai previzibil decît reacția
(continuare in pag. 11)
Mircea IORGULESCU
Convorbiri literare 9
tangențe • tangențe • tangențe • tangențe • tangențe • tangențe • tangențe • tangențe • tangențe
Chirița,
în Eternitate
Efam student in anul I. Abia ve-
nisem la lași. Tramvaiul 4, acea
veche și bâlțată cutie de chi-
brituri, se hurduca în jos pe Să-
rărie cînd, brusc vatmanul a
întors maneta reostatului, trîntind una
dintre cumplitele „frîne electrice de
urgență". Călătorii s-au bulucit către
înainte, cîteva femei și-au turnat spai-
ma în țipete, iar taxatoarea, asemenea
unei cloști speriate, și-a acoperit tej-
gheluța cu bilete și bănuți.
Accident ?
Ași ! Se urca Miluță.
Toate legile și regulamentele circula-
ției tramvaielor au fost abolite pe loc.
Conu‘ Miluță dorea să se urce între
stații ? Normal : tramvaiul va opri in-
tre stații. In vagon, Miluță și-a săl-
tat pălăria și a început să se adre-
seze fiecăruia : „Măi, cutare, ce-ți fa-
ce fata ? Ai grijă, n-o da după zbăn-
țuitul cela 1"........Coane Popescule,
ți-a trecut vătămătura ?" ... „Da’ ma-
tale lonescule, ți-ai băgat nevasta
in slujbă ?" Fiecare se bucura. Fie-
care era măgulit. Fiecare răs-
pundea cu seriozitate, ca la doctor.
Da : Miluță cunoștea pe toată lu-
mea, era cunoscut de toată lumea,
avea o vorbă pentru fiecare. Cînd
răsuna chiotul lui de binețe („Sanata-
te, bre I"), întreaga stradă era un
zîmbet ; tîrziu am înțeles că, în felul
lor, aceste ieșiri printre oamenii ora-
șului erau adevărate spectacole, cu
regia, mișcarea și textul lor. Aparți-
nînd într-atît mitologiei ieșene, Miluța
nu-și putea permite apariții banale și
oarecari. Totdeauna drept, elegant,
pudrat, zimbitor, exploziv, părea un
autentic semn de exclamare așezat
la sfîrșitul frazei „trăiască viața I"
Nu gîndul morții il speria („Bimba,
măi ! O mie de ani ! Da’ tot ne vine
rindul !“), ci acela al sfîrșirii lente, ca
un pîlpîit neputincios. Chirița murise,
iar Miluță refuza să creadă. O che-
ma pe scenă, în încercări aproape
disperate, o chema, n-o mai regăsea
- și consider că reacția publicului ie-
șean a fost absolut exemplară : nici
un murmur atunci cînd glasul lui Mi-
luță se frîngea în mijlocul melodiei,
nici un zîmbet ironic atunci cînd, după
cîteva mișcări, Chirița se-neca într-un
gîfîit precipitat. Poate, că, altundeva,
aceste ultime spectacole ar fi avut
momente fluierate. Ieșenii lăcrimau.
La garderobă, auzeai șoptindu-se a-
mar și-nfundat : „Miluță nu mai poa-
te". Tot lașul știa asta, dar dacă s-ar
fi anunțat „Chirița în provincie" de
zece ori pe săptămînă, de zece ori
s-ar fi golit cartierele, umplîndu-se
sala Naționalului și cerîndu-se bilete
în picioare. . .
. . .Intr-o amiază ploioasă și posomo-
rită, Miluță a revenit în Tătărașii co-
pilăriei - de astă dată pentru po-
pasul cel mare, în umbra castanilor
de la „Eternitate".
Iar noi — adevărată rușine I — am
constatat că, odată cu el, a murit de-
finitiv și Chirița : nimeni nu s-a în-
vrednicit să fixeze pe peliculă acest
spectacol absolut unic și inegalabil.
Ce vor ști generațiile viitoare despre
Chirița lui Alecsandri și-a lui Miluță ?
Mai nimic — fiindcă frazele, oricît de
colorate, savante, exacte, nu pot sta-
bili coordonatele unui spectacol bazat
într-o asemenea măsură pe improviza-
ție. „Miluță Gheorghiu - scria Ionel
Teodoreanu — nu are tipare și nici
rețete de comicitate ; născocește me-
reu, variind necontenit surprizele sce-
nice prin care cucerește hazul mirat
și inedit al spectatorilor". Marea ca-
litate a acestei improvizări de excep-
ție constă în aceea că totul, dar ab-
solut totul, rămîne în spiritul textului,
în ton cu epoca, pe linia conduitei
personajului. Imaginația lui Miluță clo-
cotea seară de seară, născocind epi-
tetele și metaforele cele mai neaștep-
tate și mai elocvente : Safta este „roșă
ca și stacoju", pe Bîrzoi „l-o apucat
letopisățu", oficeriul îi face Chirîței
„semne cu botinele pe la colțuni de
i-a plesnit calțaveteaua", Lulușa are
„moșii și zimțișori" etc. etc. etc. Zică-
torile și proverbele sînt răsucite după
placul lui Miluță („Sculatul devreme
și insuratul de dimineață sint lucruri
tare bune"), dar cu evidentă intenție
satirizatoare la adresa „culturii" perso-
najului. . . Apar referiri de-a dreptui
năucitoare („Bre Birzoi, tu in straie
nemțești semeni cu un lăutar din ta-
raful lui Barbu"), aluzii la evenimen-
te „la zi" (în spectacolul din seara
anului nou, Chirița își întîmpină boie-
rii cu urarea „La mulți ani"), crea-
ții lexicale în spiritul schimonose-
lilor vremii (strafide, tutun de Hal-
vană, peltea peltirisită...) se improvi-
zează situații, se dialoghează cu sala,
se înfiripă melodii ce variază de la
spectacol la spectacol — și tot așa,
într-un șuvoi nesfirșit și irepetabil.
Absolut irepetabil.
Chirița s-a mutat la „Eternitate".
Acuși, decorurile vor fi desfăcute.
Miluță s-a tot dus, iar ultimele sale
gînduri, împărtășite lui Corneliu Stur-
zu, au fost îndreptate tot către scin-
dura magică a scenei și către casa
lui Alecsandri :
- Pune, mâi, un Hamlet!
M. R. I.
Dacă
interpreții și muzicologii...
Să recunoaștem de la bun început un adevăr care nu
ne poate bucura : creația muzicală românească este
incă prea puțin cunoscută. Prea puțin cunoscută, nu
in sensul frecvenței în programele orchestrelor sim-
fonice, teatrelor lirice, corurilor sau în programele
posturilor naționale de radio, ci prin permanența valorilor
ei in conștiința iubitorilor de artă. In acest sens, este insu-
ficient cunoscută nu numai în țară ci și peste hotare. Fă-
cînd o asemenea afirmație mă bazez pe răspunsurile pri-
mite în ocazii diverse, la întrebarea: „Ce compozitori ro-
mâni cunoașteți ?“ Muzicienii străini, care nu au vizitat încă
România, rezumă, cu rare excepții, întreaga mișcare muzi-
cală din țara noastră la activitatea lui George Enescu (și
de multe ori, chiar acest mare nume se confundă în me-
moria lor muzicală cu imaginea interpretului de geniu,
cunoștințele despre creația enesciană fiind cu totul super-
ficiale). La aceeași întrebare, in țară, amatori de muzică —
uneori chiar muzicieni — menționează, alături de G. Enescu,
un număr limitat de nume de compozitori (mai rar de lu-
crări muzicale): Musicescu, Porumbescu, P. Constantinescu,
M. Jora, S. Drăgoi, G. Dumitrescu, A. Stoia, M. Negrea,
T. Jorda etc. (citez din rezultatele unui sondaj). Oare doar
la aceste nume se reduce școala românească de compoziție ?
Și dacă nu, care sînt cauzele realității semnalate mai sus?
Procedind prin eliminare, două se impun prin complexi-
tatea și consecințele lor.
In primul rînd, mi se pare că politica de repertoriu a
instituțiilor muzicale poartă, în privința muzicii românești,
pecetea unei tradiții funcționărești. Desigur, nu se poate
spune că filarmonicile, operele, corurile profesioniste nu
promovează muzica noastră. Totuși, cu o premieră sau două
pe stagiune la operă și o lucrare simfonică sau vocal-sim-
fonică programată obligatoriu în fiecare concert nu se re-
zolvă decit în parte problema cunoașterii muzicii românești
și a impunerii ei valorice. Devenit aproape mecanic, acest
mod de programare rămîne fără răsunet in conștiința ascul-
tătorilor, se consumă undeva intre atitudinea politicos-nerăb-
dătoare și acceptarea indiferentă. Fără îndoială, se reali-
zează o relativă familiarizare cu sfera intonațională a mu-
zicii compozitorilor noștri, o cunoaștere superficială a crea-
ției lor, dar nu o înțelegere profundă pe baza unei audiții
active și tulburătoare, singura în stare a descifra valoarea
estetică și emoțională a unei lucrări muzicale. Vom ajunge
aici (trebuie să ajungem!) numai dacă se va renunța la
programarea cantitativă și nediferențiată a muzicii româ-
nești, în favoarea unei politici de repertoriu care să urmă-
rească, pe de o parte, descoperirea unor noi valori (deci,
prime audiții), pe da altă parte, impunerea valorilor (deci,
reprogramarea unor lucrări în aceeași stagiune sau pe par-
cursul a două-trei stagiuni). Merită felicitări și lauri diri-
jorii și soliștii care își propun să dezvăluie frumusețea unei
partituri, să-i impună valoarea printr-o programare repe-
tată. Mă gindesc, in acest sens, la activitatea dirijorului
Marin Constantin care împlinește, în prezent, cea mai con-
stantă și serioasă acțiune de promovare a muzicii româ-
nești. Mă gindesc, de asemenea, la losif Conta. Dar cîți alți
dirijori sau cîți soliști se apropie de muzica românească cu
aceeași pasiune și exigență ?
In al doilea rînd, cred că scriem prea puțin despre
muzica noastră. Prea puțin pentru publicul nostru și a-
proape de loc pentru publicul de peste hotare. Dar chiar
și pentru cercul destul de larg al specialiștilor scriem insu-
ficient și fără a avea curajul unor aprecieri obiective. Cred
că și în această direcție trebuie să depășim niște complexe
și, dacă vreți, un anumit spirit de castă. Mă refer la de-
zavantajele pe care le-a adus vieții muzicale, în special crea-
ției, ideea că muzica, pentru a fi înțeleasă, nu are nevoie
de argumente extra-muzicale. Cu un ton imperativ s-a spus :
„Mai multă muzică și mai puțină literatură despre muzică !“
Dar de la combaterea „literaturizării" muzicii, la diminuarea
și chiar dispariția dezbaterilor muzicale din presa cotidiană,
dezbateri adresate atit publicului larg cît și specialiștilor,
este o distanță care exprimă și măsoară dimensiunile pro-
cesului de inhibiție a criticii muzicale. „Critica de artă —
spune secretarul general al partidului — are un rol de mare
însemnătate, atit în promovarea creației artistice cu înalt
conținut educativ, cît și în educarea estetică a maselor
populare". Și-a îndeplinit critica muzicală, muzicologia în
general, această menire ? Pînă în prezent, într-o mică mă-
sură. Rubricile rezervate muzicii în ziare și reviste abor-
dează cu preponderență problematica activității de inter-
pretare și prea puțin aceea a creației muzicale. Este, oare,
mai interesant să consemnăm pe larg — a nu știu cita
oară — prezența unui interpret sau altul, neglijind ceea ce
este, de fapt, esențial — muzica ?
Nu este vorba de ceea ce am denumit cu ani in urmă
„literaturizare", nu este vorba nici măcar de o „explicare"
a muzicii. Ascultînd și meditînd, scriindu-și gindurile, cri-
ticul muzical poate contribui la micșorarea distanței din-
tre opera muzicală și ascultător, dar mai ales la cunoaște •
rea și promovarea muzicii noastre de astăzi.
Mihai COZMEI
Existența
dialectelor literare
Examinînd acum 35 de ani limba lite-
rară românească din epoca veche, con-
statăm cu surprindere că teza unității
limbii literare românești de pînă în se-
colul al XlX-lea, susținută de către
mulți lingviști români, era falsă : în secolele
al XVII-lea și al XVIII-lea și în primele pa-
tru decenii ale secolului al XlX-lea, chiar și
după aceea, pînă pe la 1880, limba română
literară nu era unitară și nu reproducea, cu
modificările firești de la o epocă la alta,
limba lui Coresi și a Bibliei din 1688, ci
prezenta mai multe forme, stînd în legătură
cu deosebirile dialectale, regionale, ale daco-
românei. Pentru secolul al XVI-lea identi-
ficam, în afară de varianta rotacizantă, care
a dispărut pe la 1600, varianta muntenească-
ardelenească de sud, varianta crișană-ardele-
nească-moldovenească și varianta bănățeană-
hațegană, pe care o întîlneam în Palia de la
Orăștie. Pentru secolele al XVIII-lea și al
XlX-lea, susțineam că se puteau admite, în
ce privește limba literară, tot atîtea dialecte
ca și pentru graiurile populare : bănățean,
crișan-maramureșan, muntenesc și moldove-
nesc. Am publicat rezultatele muncii mele
în acest domeniu în Problemele capitale ale
vechii române literare, Iași, 1948.
Teza mea a fost acceptată numai de unii
lingviști români. Dar, pînă acum n-am luat
decît rar atitudine față de criticile ce mi
s-au adus și în genere față de teoriile diver-
se. Voi începe cu examinarea obiecțiilor unui
cercetător care, numind, ca și mine, dialecte,
subdiviziunile teritoriale ale dacoromânei,
respinge concepția mea nu din motive ter-
minologice sau dintr-o confuzie a expresiilor
lingvistice cu noțiunile. Mă refer la lucrarea
lui I. Coteanu, Româna literară și proble-
mele ei principale, București, 1961. Fac pre-
cizarea că eu nu țin la expresia dialect lite-
rar ; pe mine mă interesează puțin ce cu-
vinte vom întrebuința pentru a denumi for-
mele regionale ale limbii literare românești,
de pînă pe la 1880. Dar, în lucrarea mea ci-
tată, am dovedit că limba literară nu era
pînă pe la 1880 perfect unitară, că avea va-
riații regionale. Putem numi altfel decît dia-
lecte literare aceste variante ale limbii lite-
rare românești; dar nu le putem tăgădui sau
nu le putem ignora. I. Coteanu se situează
printre cei ce le tăgăduiesc.
Motivul principal pentru care I. Coteanu
tăgăduiește că limba literară româ-
nească ar fi avut dialecte literare îl consti-
tuie faptul că, după dînsul, pînă în secolul
al XVII-lea, dacoromâna încă nu era dife-
rențiată dialectal sau prezenta prea puține
diferențe regionale. Astfel, el admite (p. 32—
33) că palatalizarea labialelor s-a realizat în
Moldova în veacul al XVII-lea, că în același
secol s-a realizat palatalizarea dentalelor în
Banat. El conchide (p. 33) „că cel puțin două
mari unități dialectale românești, dialectul
moldovean și cel bănățean, se diferențiază
mai puternic de limba comună după secolul
al XVI-lea, în cursul secolului al XVII-lea
și în special în cursul celui următor11. Con-
cepînd astfel lucrurile, Coteanu nu mai pu-
tea acorda textelor scrise în Maramureș, Cri-
șana, Ardealul de nord și Moldova nici un
rol în formarea limbii literare românești ;
un asemenea rol au avut, după el, numai
tipăriturile religioase ale lui Coresi și tipă-
riturile muntene din secolele al XVII-lea și
al XVIII-lea (vezi p. 47—48 și 91—92). Cer-
cetătorul bucureștean nu uită că în Moldova
se scria în epoca veche altfel decît în Mun-
tenia ; dar face greșeala de a crede (p. 36)
că această „tradiție literară11 (de fapt și ling-
vistică) începe cu Varlaam, pe cînd ea este
cu mult mai veche și urcă în secolul al XVI-
lea. El recunoaște (p. 36—37) că Varlaam și
Dosoftei scriau altfel decît în Muntenia. Dar,
plecînd de la constatarea lui Ibrăileanu că,
în secolul al XVIII-lea, pătrund în limba
scrisă din Moldova, ca și din restul teri-
toriului daco-român, multe elemente popu-
lare, Coteanu se credea îndreptățit să afir-
me că abia acum se diversifică limba română
literară scrisă. Intemeindu-se (p. 37) pe faptul
că, în secolul al XVIII-lea, exista conști-
ința necesității unei limbi literare unitare,
manifestată prin aceea că „intelectualii ro-
mâni11 de atunci „evită în scris particulari-
tățile regionale, cînd pot și cînd le cunosc11,
cercetătorul bucureștean conchidea : „e exa-
gerat să numim dialecte literare deosebirile
dintre modul cum se scria în Moldova și
modul cum se scria în Muntenia, căci ele
nu sînt cu mult mai importante decît cele
care apar chiar astăzi în operele beletris-
tice11.
A afirma că, în epoca veche, limba lite-
rară românească nu prezenta diferențieri
regionale cu mult mai numeroase (căci asta
înseamnă în unul din citatele făcute mai
sus, cuvîntul important) decît în limba li-
terară de astăzi este a anula tot complica-
tul și îndelungatul proces de unificare a
limbii literare românești, proces care a în-
ceput în secolul al XVIII-lea și s-a înche-
iat pe la 1880, O problemă a unificării lim-
bii literare a existat în Franța medievală,
în Italia medievală și modernă, în Germa-
nia ; un proces similar n-a avut loc la ro-
mâni ? Oricine se ocupă mai de aproape de
dezvoltarea limbii române literare din se-
colul al XlX-lea, constată că unificarea
limbii literare s-a propus și încercat după
1830 de mai multe ori, că unificarea limbii
literare românești era văzută în mod deo-
sebit, după originea locală a scriitorului sau
filologului care făcea propunerea, că ea
s-a realizat după 1840 și mai ales după 1859,
pînă spre 1880. Toate aceste eforturi au fost
necesare pentru că limba literară româ-
nească de pînă în secolul al XlX-lea a pre-
zentat unele deosebiri de la o regiune la
alta ; nu știm cît de numeroase, pentrucă
nimeni pînă astăzi n-a făcut statistici sau
măcar liste bogate, dar ele erau cam tot
atît de numeroase cît și deosebirile dintre
dialectele dacoromâne, dintre variantele re-
gionale ale vorbirii populare. Nu avem drep-
tul să vorbim de dialecte literare sau mă-
car de forme deosebite ale limbii literare
vechi românești ? Pentru mine este evident
că da. însuși Coteanu recunoaște, p. 33, că,
în secolul al XVI-lea, existau, în cadrul
dacoromânei, deosebiri dialectale fonetice,
ca acelea constînd în menținerea sau trans-
formarea africatelor și a lui n. Dar existau
atunci numai aceste particularități dialec-
tale ? Ele erau, desigur, cu mult mai nu-
meroase. însăși palatalizarea labialelor nu
e atît de nouă, cum crede I. Coteanu, ci cel
puțin cu cîteva secole mai veche. în Proble-
mele capitale, (p. 168—178) eu am arătat mo-
tivele care ne determină să urcăm reali-
zarea fenomenului pînă în perioada de sfîr-
șit a mileniului I e.n. Dar înseși cele patru
sau cinci dialecte dacoromâne distinse de
Emil Petrovici și admise și de I. Coteanu
erau deja diferențiate, și prin multe trăsă-
turi, nu numai în secolul al XVII-lea și al
XVIII-lea, cum admite, în lucrarea discu-
tată, cercetătorul bucureștean, ci și în al
XVI-lea și chiar cu multe secole mal înainte.
Dacă nu spuneam cît de vechi sînt cele pa-
tru sau cinci dialecte dacoromâne distinse
de Petrovici și admise (p. 93—94) și de mine,
se subînțelegea totuși, din ce spuneam în
lucrarea pomenită, că acele dialecte erau
puternic diferențiate cel puțin cu cîteva
secole înainte de secolul al XVI-lea. Dar
unele dintre deosebirile dialectale dacoromâ-
ne sînt cu mult mai vechi. Judecind numai
prin analogie cu ce s-a petrecut în România
occidentală, unde dialectele spaniole, proven-
tale, franceze, italiene apar deja constituite
la sfîrșitul mileniului I sau începutul mile-
niului al II-lea e.n., trebuie să admitem că
și la noi dialectele dacoromâne s-au con-
turat în același timp. Știu că mai toți ling-
viștii români de astăzi concep lucrurile alt-
fel. Dar se pune problema dacă România
constituie o excepție în cadrul României.
Pentru noi este evident că nu; și mai este
evident că, atîta vreme cît nu vom fi lămu-
rit problemele dialectologiei istorice daco-
române, nu vom putea lămuri nici proble-
mele limbii literare românești din perioada
veche.
Gh. IVĂNESCU
„Tovarășe redactor. In anul 1952
am trimis Almanahului „lașul
Nou" schiță „Se luminează Lumea".
Dar n-a fost publicată, din cauza
unor deficiențe care mi-au fost a-
rătate și tot odată fiind rugat ca
pînă la data de 23 August să o tri-
mit refăcută. Eu n-am mai avut
timp să mă ocup de schiță. De cu-
rînd m-am apucat de ea și am re-
făcut-o după posibilitățile mele ac-
tuale. Deși acțiunea ar fi fost mai
de actualitate acum ÎS ani, totuși
am speranța că tot aș putea servi
scopului de' a arăta cum s-au lu-
minat oamenii chiar și în satele
de munte. Vă rog să-mi spuneți
dacă să o trimit sau dacă o găsiți
dv. în Redacție, eu am să vă in-
dic unde să modificați. Aștept răs-
puns, E. Smitea, Str. Dobrogeanu
Gherea 44, Piatra Neamț".
Tovarășe Smitea. Ne grăbim să
vă răspundem. Noi am găsit schița
dvs. Dar să știți: pagina a doua
s-a pierdut în 1956, cînd noi am
fost mutați în alte camere. Apoi:
primele rînduri din pagina a treia
s-au șters prin 1961, cînd cineva
a uitat geamul deschis și a intrat
niște apă în redacție. Iar de prin
1971, nici pagina întîia nu se mai
înțelege. Așa că. Intrucît pînă la
23 August 1992 aveți destul timp
s-o refaceți, nu-i nevoie să ne in-
dicați unde să modificăm. Vă urăm
la mulți ani.
Turturele inverse
Leonida Rîureni (24 de ani) din
Iași ne trimite 7 poezii din care,
fără nici un comentariu, vom cita.
Spleen cu capre (?): „Dacă turma
se va scurge lin / Pe pleoapele
scrîșnirii / Eu voi fi trîmbițașul
șoaptelor / De dragoste (...)“. Din
Cînd pițigoi : „Eu iubesc păsările
mici și colorate / Ca pițigoiul sau
ca altele / EZe cîntă armonios și tre-
buie protejate / Contra unora". Din
Tu pleci, eu nu plec : „Trenul se
află în gară la linia a cincea / Tu
ai să-mi pleci cu el / Departe, la
celălalt (...) / Iată, s-au atașat / Va-
goanele / Și eu sînt atașat de / Ti-
ne". Din Subînțelesuri : „Mai mu
ca șic-așa a fo să fi / Și tre să ne
supu, chiar dac am vr / Să cont
iubi frumoa ce ne-a lega / Dar de
s-a sfîr, s-a sfîr — și ga!“ Din
Turturele inverse : „ ...In sîngele
meu se foiește / O dragoste inima-
ginabilă / Ca o turturea inversă".
Și cităm integral Poemul într-un
vers, dedicat lui „N. Stănescu".
„Unde mi-am pus oare șinele / Că
chiar ieri îl aveam",
Surprize plăcute
V. V. Riță (?), Brașov — Lucruri
interesante, vom încerca să folosim
ceva, dar pseudonimul e cu totul
copilăresc; de ce nu E. L. Fantu ?
Scrieți mai citeț (sau mai bine dac-
tilografiați) și alegeți-vă un pseudo-
nim rezonabil. Ceva despre dvs.
OPTIMIST
10 Convorbiri literare
„Cronica" în frac
Salutăm cu plăcere înnoirile re-
vistei Cronica. Un număr sporit de
pagini, o ținută grafică in care al-
bul face casă bună cu negrul, o pa-
ginație mai vioaie, rubrici noi (Scri-
itorul-om politic. Verb, Caiete, Re-
bus, Moda. Să credem sau să zîm-
bim ?) — iată tot atîtea motive ce
ne fac să credem și intr-un reviri-
ment al substanței. Și deci, felici-
tind, să zîmbim.
Doua micro-albumc
La Iași au apărut două splendide
albume-ghid, în format elegant și
la un preț modic (2 lei). E vorba
de albumul Casa Dosoftei (prefață și
texte : D. Vacariu ; prez, grafică C.
Florea) și Vila Sonet „Mihai Codrea-
nu“ (prefață, texte și documente: Ion
Arhip; prez, grafică: C. Florea).
Fteproducînd, în excelente condiții
grafice pagini din vechi texte ro-
mânești, primul, și obiecte, facsi-
mile, documente, fotografii relative
la Prințul sonetului, celălalt — e
regretabil că cele două albume-
ghid nu pot cunoaște o circulație
mai largă, prin intermediul libră-
riilor, de exemplu.
Eânuș prin Mchito
„ ...vorbitor neîntrerupt in colori
și dodii, in metafore și sictiruri, in
glume și mohoreli, in urzici și crinii.
Cred că pină acum, in oralitatea lui
gigantică, dacă și-ar fi imprimat pe
bandă miile de povești evaporate in
aer, Fănuș ar fi fost autorul unei bi-
blioteci... Pe ce pune mina, se face
aur... Ca să folosesc o expresie nu
prea ortodoxă : — Pute de talent".
Las’că nici cu Nichita nu ne e ru-
șine.
„Inlcniu" cu Robcrl Brunstein
Convorbiri literare : Bună ziua,
d-le R. Brunstein. Cine e Erich Se-
gal ?
Robert Brunstein : „Un schizofren
cultural".
C. I. : Ce-ar găsi reporterul la el ?
R. B. : „Neghiobul perfect". (Cf.
România literară, 2/12, p. 22).
Orâmdîicd ideilor nespuse
Verbul este partea de vorbire —
sau partea de scriere — care for-
mează predicatul. Unii cred că pre-
dicatul vine de la a predica, a ține
predici. Montaigne avea o vorbă :
Una e predica și alta cel care pre-
dică (Eseuri, I, 5). Îndeobște, predi-
catul ne arată ce face subiectul. Dar
ce ne facem cind subiectul nu face
nimic, pentru că subiectul pur și
simplu nu există ? Atunci verbul
atîrnă in gol.
Remember
Circotașul Zarifopol
Zarifopol e un veșnic circotaș. To-
nul său e al omului care vorbește
agasat de ceva, e in continuă pole-
mică printre dinți, ricanind în
dreapta și-n stingă, li place să fie
sicîit (asta-i dă vervă), dar și să
siciie. In orice chestie, el o ia bă-
bește, de la zero, ca pentru nătă-
fleți (e ceva maiorescian in asta).
De aici un exces de chițibușăraie,
fie ea și sarcastică. Zeflemeaua e
modul spiritual nr. 1 al lui Zarifo-
pol. Pentru a-i ajunge la cap, el
trebuie să ia întîi orice idee peste
picior. Ciuda sa esențială merge
spre ideile primite, locul pe oare-l
strivește cu cea mai sadică bucurie
sub tălpi e locul comun. Ideea co-
mună și expresia comună îl scot
din sărite ; în prima trimite mereu
(înțepături veninoase, chiar cînd,
comună fiind, e totuși bună. Lupta
cu expresia comună îl duce la un
stil foarte truculent și precis, e a-
devărat, dar cu totul și cu totul
„făcut", artificial (ceea ce amintește
pe Arghezi). Nici o îmbinare de cu-
vinte tipică, nici o sintagmă uzuală
nu pătrunde în fraza sa. Timbrul de
sfătoșenie înțepată al lui Zarifopol
te face să-l închipui ca pe un căr-
turar cu mînecuțe picat între za-
vragii.
Zarifopol e savuros consumat în
doze mici.
ODISEU
continuări ® continuări • continuări •
continuări • continuări • continuări • continuări • continuări
JURNALUL UNUI NEBUN
(urmare din pag. 12)
de oameni sînt capabili de orice. Dacă sînt în stare să mă
mănînce, vor fi în stare să te mănînce și pe tine. Chiar și
membrii aceluiași clan se mănîncă între ei. Dar n-ai avea
decît un pas de făcut, n-ai avea decît să-ți schimbi poziția
și întreaga lume ar fi în pace. Chiar dacă această stare de
lucruri durează dintotdeauna, am putea începe de azi să fa-
cem un efort pentru a o îmbunătăți. Unii vor zice : nu-i cu
putință ! Dar eu cred că tu vei zice.că e cu putință, frate,
deși alaltăieri, cînd arendașul nostru te-a rugat să-i micșo-
rezi dările, i-ai răspuns că asta nu se poate.
La început surîdea cu răceală, apoi o licărire ucigașă i se
aprinse în ochi, si cînd îi înțelese gîndurile secrete, fața lui
era ca de ceară. Afară, în fața ușii dinspre stradă se auzea
o învălmășeală. Ceao Kuei-wong era împreună cu cîinele
său și cu alții, toți își întindeau gîtul pentru a vedea mai
bine. Fețele unora nu le puteam vedea, căci am spus că
purtau văl, pe cînd alții aveau același ten livid și aceiași
dinți ascuțiți, aceleași buze cu zîmbetul crispat. înțelesei că
aparțin aceluiași clan, că erau cu toții mîncători de oameni.
In același timp știam că aveau sentimente foarte diferite.
Unii socoteau că omul trebuie să devoreze omul pentru că
aceasta s-a făcut dintotdeauna. Alții știau că aceasta nu
trebuie făcut, dar o făceau chinuiți de teama de a nu li se
da pe față propriile crime ; așteptîndu-mă astfel, îi cuprin-
se furia, dar se mulțumiră să-mi arate disprețul lor, făcînd
o grimasă cinică.
In acest moment fratele meu își luă un aer teribil și
strigă ;
— Plecați de aici ! De ce va uitați la un nebun *
Am priceput pe loc noua manevră. Nu numai că nu vro-
iau să-și schimbe atitudinea, dar au complotat ca să fiu
socotit drept nebun. în acest chip, cînd mă vor mînca, nu
numai că nimeni nu-i va pedepsi, dar probabil că li se va
recunoaște în asta un merit. Arendașul spunea că omul
mîncat de țărani era un răufăcător, este exact aceeași stra-
tagemă. Istoria se repetă !
Bătrînul Cen era și el foarte mînios ; dar cine mi-ar fi
putut închide gura ? Vroiam neapărat să vorbesc acestor oa-
meni.
— Schimbați-vă atitudinea, transformați-vă din adîncul
inimii ! Aflați că în viitor nu va mai fi loc pe pămînt pen-
tru cei care se hrănesc cu carne de om. Dacă nu vă schim-
bați, veți fi și voi mîncați la rîndul vostru. Oricît de mulți
copii veți avea, vor fi exterminați de oamenii adevărati, așa
cum lupii sînt stîrpiți de vînători — la fel ca reptilele !
Bătrînul Cen goni toată lumea, apoi mă rugă să intru în
camera mea. Frate-meu dispăruse. în casă se făcea întuneric :
grinzile începură să vibreze deasupra capului meu, apoi
într-o clipă crescură nemăsurat de mari și se năruiră
peste mine.
Greutatea lor era atît de copleșitoare încît nu mă puteam
mișca. Vroiau să mă omoare, dar eu știam că această
apăsare era nefirească. Mă zbătui deci și nu eliberai, cu
corpul scăldat în sudoare. Repetam într-una :
— Schimbați-vă deîndată ! Transformați-vă din fundul
sufletului ! Aflați că în viitor nu li se va mai permite
mîncătorilor de oameni să trăiască pe pămînt !
X
Soarele nu mai apare, ușa nu se mai deschide decît de
două ori pe zi cînd mi se aduce de mîncare.
Apucînd bețișoarele mi-a revenit în memorie un incident
în legătură cu frate-meu ; acum știu că el a pricinuit
moartea surorii noastre mai mici. Avea cinci ani și era
așa de drăgălașă că-ți venea s-o săruți fără oprire. O văd și
acum pe mama plîngînd și pe frate-meu sfătuind-o să nu
mai plîngă. Fără-ndoială, se rușina că o mîncase, presu-
punînd că ar fi fost capabil de a se mai rușina.
Sora noastră a fost devorată de fratele meu ; nu știu
dacă mama și-a dat seama de asta.
Cred că știa ; n-a spus nimic pe cînd plîngea, pentru
că probabil și ea găsea că e firesc. îmi amintesc că odată,
în fața ușii de la salon —• aveam poate patru sau cinci
ani — frate-meu mi-a zis că un fiu trebuie să fie gata
să-și taie o bucată din carnea sa și s-o dea la fiert pen-
tru părinți, dacă aceștia s-ar îmbolnăvi, căci așa face un
fiu iubitor. Și mama n-a protestat. Dacă cineva poate
mînca o bucată de carne omenească, evident că poate mînca
un om întreg. Totuși, gîndindu-mă la lacrimile de atunci,
mi se strînge inima. Ce lucru ciudat...
XI
Gîndul acesta mi-a devenit insuportabil.
Abia azi îmi dau seama că am trăit ani de zile în mij-
locul unui popor care de patru mii de ani încoace se
autodevoră. Surioara noastră a murit exact în timpul cînd
frate-meu își asumă greutățile familiei ; nu ne-o fi pus în
mîncare bucăți din carnea ei, și am mîncat fără să știm ?
Poate că am mîncat, fără să vreau, din carnea surorii
mele ?
Deci mi-a venit și mie rîndul...
Aparțin unei istorii care numără patru mii de ani de
canibalism, — la început nu mi-am dat seama, dar acum
o știu, — cum puteam să sper că voi întîlni vreodată un
om adevărat !
XII
Poate că mai există încă copii care n-au mîncat carne
de om ? Salvați copiii !...
April 1918
(urmare din pag. 9)
de violentă repudiere o unui ideal lite-
rar pe care se iluzionează 0-1 fi avut,
deși nu fusese vorba decit de un impru-
mut ocazional. I Cintece de galeră (19461
scriitorul Îndeamnă la lepădarea .viorii*
și a .arcușului* in favoarea îngerilor,
cerind in schimb ascultarea .vulcanicei
plingeri*. o .iloțik>r*, .soboli ai pămin-
tului*, care .Cu aripa vintului /Să zboa-
re, cu toții—*
In mod paradoxal, acest apel al poe-
tului la limpezire : .Cind tot ce efort e
Al vieții cuprinse, / Dă-n lave încinse /
Nu-i loc in retorte I* nu ore alt efect in
producția proprie, decit o mare obscurita-
te I In lungi poeme, retorice și grandiloc-
vente. populate de ciudate personaje
(Strai de Cenușă, Față de Ceară, dom-
nul Umbră. Abur-în-zdrențe), unele cu
titluri — acum — curat hermetice (Culcuș
siluit), dor și profund inestetice. Cicerone
Theodorescu practică un profetism negu-
ros, febril: .Stea-șorpe ! Jar viu, ridicat
In coadă, cu bolta-n spinare. / Doar așa
mintuit : despicat / Beznelor stătătoare.
- Strop de mercur, in zenit / Rece
fierbea-ntre mistere — > Iotă docotu-i s-o
despletit s-a sfîrșit / Șuier vast și bles-
tem în cădere____*
Moi dare sint ot iectivele autorului cind
iși exprimă revolta in contra războ-u-
lui ori a Dictatului de la Viena.
dor improprietatea limbajului nu servește
scopurile propuse : .Pe hotar, flori stri-
vite. — smalțuri sparte-n peceți / La
Viena coclitelor catapetesme ! De din-
colo cerul se-ntorcea cu miresme / Să le
stringi intre gene și adine să le înveți—*
Oricit de diferită ar fi .logico poe-
ziei* de cea obișnuită (o spus-o Mace-
donski), m-resmeie nu pot fi receptate cu
ochii .' Un pamflet cu silnice împerecheri
de cuvinte este și lungul poem antirăz-
boinic Focul rin amnar (1946) : .Nălucă,
■a spada în mină 1 la. cintece, focul ! /
Desfo-ți telegarii — și mină ! .
Sujindu-le ostor războinici cum.nti / Cu
săbiî-șop rle în teci de mătase / Ș cirje
la umeri s- ceti somnoroase, Zodamic
sclipiți, năpirci fără dinți / Din coifurile
coclelilor grave... / Farse de chembri-
că, fantome nătinge 1 /
O altă producțiune, Calea Griviței
(1949) evocă, .în 245 de versuri corecte,
fără destul suflu epic* (Al. Piru) reduse
la 213 in ediția definitivă, eveni-
mentele din februarie 1933. Din toamna
lui 39. ... este, la fel, poezie de rezistență
antifascista, fiind evocate vremurile crin-
cene cind .Pămintul ! / Se girbovise de
tuse / Cu ghiarele zvasticii-n piept. Se
zbătuse / Prin gheizerii singelui viu și-ai
puroiului*.
Cu Un cintec din ulița noastră (1953)
poezia lui Cicerone Theodorescu devine
dară și didactică. E adevărat că autorul
este și acum otras de cuvinte cu vog
aspect regional, zgrunțuroase uneori, uti-
lizate pentru presupusa lor valoare ex-
presivă, dar foarte rar efectele sint cele
scontate.
CICERONE
THEODORESCU
Interesant este că scriitorul iși atribuie
cu nonșalanța o descendență de indiscu-
tabilă noblețe : .Drept, netulburat, firescul
. Cintec ce vi-i las eu vouă / Suie cald
in lumea nouă, / Din bătrini, din Emi-
nescu*,
Dar mijloacele se trivializează vădit,
prin pătrunderea unor elemente lexicale
argotice sau jurnalistice. Intr-o .poveste*
de dragoste cu personaje dobrogene : _..
Tinără-i de tot, turcoaica. / Tinăr și minerul
este. / Și-i frumoasă, papugioaica*.
Un Cintec pentru nevastă se remarcă
printr-o galanterie de un fel special :
... .Tu mi-ești maică la copii. / Tu și
soro știi să-mi fii. / Cintec ești in casa
noastră, / Măi tovarăș — măi nevastă !*
Cicerone Theodorescu se specializează apoi
in poezie satirică și pentru copii, com-
punînd o mulțime de rondeluri, formă po-
etică fixă despre care autorul crede că :
.E pentru cei rămași in coadă / Un bici
cu noduri mici și tari*.
In Făurari de frumusețe (1955) scriito-
rul reia pe Topirceanu in imitațiuni fără
d vorbi dc realism
(urmare din pag. 1)
tensiune și perspicacitate. Hortensia Papadat-Bengescu.
excelentă analistă, intuia exact condiția romanului
modern de a ține pasul cu epoca. Romanul, preciza
prozatoarea, „va urma prefacerile (sociale) și le va
preceda... sau va dispărea'*.
Un proces de consonanță apare necesar. Atunci cind
realismul e axat pe direcția marilor idealuri sociale,
umanismul se reflectă ca un fenomen implicit. Dintre
coordonatele realismului în cadrul societății socialiste,
de menționat, în primul rind, idealul perfectibilității,
de unde o morală eroică, oamenii care în lupta cu
absurdul și singurătatea triumfă prin fapte. înfrîn-
gîndu-ne momentele de tristețe, umane și acestea, ne
place să ne recunoaștem în personaje înaintînd în
lumină solară decit în altele, surprinse de complotul
întunericului. Ne solicită mai degrabă ordinea din
natură, decît dereglările, surpările sufletești, chiar
dacă și acestea nu sînt străine condiției umane. Numai
cine crede în destinul pozitiv al altor contemporani,
e în stare să întreprindă acte de eroism (social, etic
sau în gîndire), ajungînd astfel la acel echilibru dura-
bil ce dă un sens plenar vieții. Experiența probează că
nu e mai mare satisfacție pentru creatorul autentic,
decît de a declanșa, în cititor, în spectator sau în
auditor, un monolog intim încărcat de probleme.
Ajungem, astfel, la relația de interdependență dintre
realism-umanism, pe de o parte; și angajare, pe de
alta. Aceasta din urmă presupune o dublă figurație.
Scriitorul, de pildă, trebuie să se considere angajat față
de realitățile politice și morale ale socialismului, să
dea impuls unei forme estetice și unei atitudini. Să se
considere angajat, totodată, față de conștiința cititori-
valoare : „Macul, cu obraji ce ard, / A
strigat de lingă gard : / / Cine-a fost ?
Nu l-ați văzut ? / Ca un fulger a tre-
cut / / Buzna printre flori — un mare /
Avion de vînătoare ! / / Sar albinele
aprinse, / Sar cu sulițele întinse : / / —
Ajutor!"... Sosi la țanc / O răgace: cit
un tanc etc., etc. I
Evocînd turistic peisaje marine in Oa-
meni și dragoste (1958) și in De dragos-
te (1961), Cicerone Theodorescu este
in 1963 autorul unui roman in
versuri. Povestea Ioanei, din care nu
lipsesc licențiozitățile, dar istoria amoru-
lui dintre Ioana și Doru nu e mai puțin
fadă : .Și te chem ca o viitoare / Tot
prin mine să inoți / Fără min’ sâ nu mai
poți*.
Hronic (1965) și Zburătorul de larg
(1965) sint niște culegeri, fără altă însem-
nătate decit creșterea bibliografiei. In
primul volum, intr-un spital moartea se
prezintă la patul unui rănit sub forma
de babă ce .scotea spre medic ochi
enormi , iar in celălalt atrage atenția o
odă închinată radarului, văzut cu o bom-
bastică naivitate de sălbatic speriat și
ineîntat de minunile tehnicii moderne :
.Alarmă - a cunoașterii fără astimpăr, /
capcană — focar despicînd / ecranu-ori-
zontului unde mai mișună / țesutul
obscur al firelor beznei, / descoperă-le,
descurajează-le / stafiile, umbrele ,pîn-
dele / și sumbrele abisuri colcăitoare /
și negul minuscul ce scapă vederii / -
grăuntele negru germinator / al nevin-
decatelor neguri umane —'
După incă o încercare nereușită, de
aproximare a universului infantil (Pădurea
de cleștar, 1967), Cicerone Theodorescu
este fascinat de arheologie, Țărmul sin-
guratic (1968) fiind expresia unei pasiuni -
fără mari izbînzi poetice — pentru antichi-
tatea traco-daco-romonă. Scriitorul versi-
fică nume proprii și comune, nu
fără a se opri la reflecții cu caracter
ceva mai general: „Horațiu era fiul unui
libert, / in schimb / Și cinicii denunță-
tori din tagma / Urmașilor lui Regulus
sint liberi / Prin naștere - / Și ocrotiți
de lege : / / Și viziera coifurilor toate
Nu apără-n imperiu / Decît fruntea /
(Călcâiele — opintite in calige / Rămin /
Mult mai prejos / De orice scut)".
Ceea ce nu face insă ca traiectoria
sa literară să fie mai puțin instructivă
și exemplară.
lor, deci să contribuie la revelarea propriei lor indivi-
dualități politice și etice. Adevărata angajare, termen
sinonim cu acela de militantism, este în același timp
un fenomen de integrare (de adeziune, la ideologia socia-
listă) și unul de deschidere, adică de iradiere, de la
individ către colectivitate.
Cel de al doilea război mondial, apoi transformările
multiforme care i-au urmat, au angajat multe con-
științe, astfel că, în multe cazuri, literatura nu e numai
construcție, ci și convingere. în numeroase centre ale
lumii s-a pus problema angajării intelectualilor în dez-
baterile sociale Literatura noastră din ultimele dece-
nii oferă exemple remarcabile de scriitori angajați,
preocupați de aspirația de a adinei înțelesurile timpului.
Creatori care nu se situează în afara lucrurilor, ci în
miezul lor, vizînd autenticitatea. Epicul se însoțește.
Ia unii dintre ei, cu întrebarea activă, în scopul adezi-
unii lucide ; literatură în care praxis-ul și cogito-ul sînt
coordonate majore. De la scriitorii cu vechi state de
funcții pînă la aceia din generațiile cele mai tinere,
întrebarea activă (istorică, socială sau etică) reprezintă
o formă a contactelor vii cu epoca. „Este foarte les-
nicios pentru omul de litere — observa cu justețe
Marin Preda — să se adăpostească în spatele nece-
sității istorice și să se eschiveze, în felul acesta, de a
se întreba nu cită necesitate conține istoria, ci care e
soarta fiecărui om în parte, știind că omul nu are
decît o singură viață dc trăit, în timp ce istoria este
înceată și nepăsătoare.. .* (Luceafărul, 2 mai 1970).
Prozatorul a vrut să fie „drept și cu istoria" și cu
eroii săi, principiu urmat, din alte perspective stilistice,
de alți confrați.
Convorbiri literare 11
RENE CLAIR
o idee de film:
Nu, nu ți-ai putea închipui
vreodată ce mi s-a-ntîmplat
mie ieri ! Asta zic și eu
„31 decembrie11 ! Halal sfîrșit
de an 1
Bineînțeles că n-am să ghicesc.
Roger e unul din tipii aceia care
parcă atrag aventurile. Existența
lui e un continuu pariu. Cînd ciș-
tigă, înveselește pe toată lumea cu
norocul lui. Dacă pierde, el însuși
rîde primul de necazuri. Cu condiția
să le poată povesti.
—■ Ieri, pusesem totul la punct
pentru un mic revelion în chichi-
neața mea. Două persoane, și atît.
Jackie și cu mine. Sandviciuri și
șampanie și coifuri de hîrtie, ca la
cinema, și flori pe masă, și două
fotolii alături, nu față-n față, fo-
tolii de-ndrăgostiți. Tocmai pavoa-
zam ușa, cînd aud sunînd. O tele-
gramă : Jackie nu vine. Mama bol-
navă. Chipurile.
Un altul ar fi crezut poate. Nu eu.
Florile s-au rostogolit pe parchet,
am trîntit masa, am răsturnat fo-
toliile și am coborît la cafeneaua
de jos ca să telefonez. Mama lui
Jackie poate fi chemată printr-o
vecină. Fiică-sa îmi dăduse numă-
rul, într-o seară cînd a rămas la
mine, ca să-i spun că ea lucrează
mai tîrziu și nu știe cînd o să
se-ntoarcă.
Cînd mi-au adus-o la telefon,
i-âm zis că-s unul din șefii lui
Jackie și că trebuie să-i vorbesc
în legătură cu o treabă foarte ur-
gentă. Și șmecheroaica, ce crezi
că-mi răspunde ? ! Că Jackie e ple-
cată la țară, tot pe chestie de ser-
vici, și tot c-o treabă foarte urgentă
și nu știe cînd revine. Lămurit.
Mersi și la mulți ani.
Iată-1 pe Roger în stradă, trei-
zecișiunui decembrie și nici o per-
soană pe care s-o îmbrățișeze cînd
o să bată miezul nopții. Se putea
și mai rău. Dar, ce mai încolo
și-ncoace, sînt momente cînd vezi
că fetele nu-s bune de nimic. Toa-
te niște fufe. De ținut minte.
Și, chiar în clipa cînd medita la
fufe, cu cine dă nas în nas : cu
Alina. De cînd n-a mai văzut-o
pe Alina ? Trei ani, patru ani ?
Habar n-are. Ea nici atît. Și, ori-
cum, momentan nu de socotit îi
arde. I-a rămas mașina în pană
pe Bulevard și trebuie să ia un
tren, la Gara Lyon. „Taxi! Taxi !“
Oră de vîrf. Poate să strige ea
mult și bine după taxiuri. Dacă
unul e liber, vrea să meargă la
Levallois și nu la Gara Lyon. Ali-
na imploră, insultă, tropăie și Ro-
ger îi dă un sfat : „într-o seară ca
asta, fetițo, o singură soluție : me-
troul“. Metroul, să zicem, dar va-
lizele ? Valizele, pot fi ele duse,
dacă ești rugat frumos. Ar face el
asta ? Sigur că da. Și i le-a dus,
de la mașina în pană pînă la
cheiul Havre-Comartin. Acolo, ea a
binevoit să surîdă și a spus : „îți
amintești, cînd eram puștoaică
mă-ndrăgostisem de tine". Da, își
amintea. Și mai bine își amintea
că mai tîrziu s-a-ntîmplat invers,
și că i-a dat destule tîrcoale. Și
că ea avea un caracter al dracului.
Dar și el, după cît se pare.
Tot vorbind, au ajuns la stația
Palais-Royal și de acolo a con-
dus-o pîn-la Gara Lyon, unde au
sosit cu o oră prea devreme, avu-
sese el dreptate cînd a zis. Alina
nu-și mai venea în fire : „Ce dră-
guț ești că te deranjezi atîta, în-
tr-o seară ca asta!“ Era cu totul
și cu totul emoționată : „Ai într-a-
devăr o inimă fierbinte !“. Da, dar
din cauza inimii fierbinți transpi-
rase leoarcă, și nu i-ar fi displăcut
să se descotorosească odată de va-
lize. „Atunci, încă o dată mersi și
la mulți ani !“
Chiar cînd s-o ia din loc, ea îl
opri. Altă poveste : biletul, l-a lă-
sat în poșetă. ..Păi o ai în mînă,
poșeta ! — Nu asta, cealaltă !“ Cea-
laltă. Și cealaltă a rămas în ma-
șină. O apucă pandaliile, el o cal-
mează. Nu-i momentul să țipăm.
Mai e o oră-ntreagă pînă la tren
și acum sînt taxiuri berechet în
fața gării. „Șofer ! în Bulevard
Haussman ! luiteî!“.
In taxi, e pus la curent. De ce
e așa de important voiajul Alinei.
Un tip care o așteaptă la Morie-
Carlo. Un tip cu situație frumoasă,
mașină frumoasă și toate celelalte.
O cerere în căsătorie, la care i-a
promis că-i dă răspunsul de-ntîi
ianuarie. Dacă nu vine, înseamnă
că nu. Slavă domnului taxiul mer-
ge mai bine și, ca prin minune,
toate stopurile-s pe verde. „Vezi
că nu trebuie să disperi niciodată".
Numai că, ajunși în Boulevard
Haussman, mașina nu mai e acolo.
„Staționare interzisă" le spune un
agent. Mașina-i dusă la poliție, și
dacă vreți s-o luați, trebuie să mer-
geți la comisariat. Care ? Șoferul ta-
xiului știe adresa. Adevărată baftă.
Comisarul nu-i. Secretarul nu-i.
Cîțiva agenți făceau un poker și nu
mai puteau ei de-o mașină-n pană.
Aici, Roger a luat-o prost. S-a înfu-
riat. I-a întrebat dacă sînt plătiți
ca să joace cărți. Nu trebuia să facă
așa ceva. Noroc c-a ieșit la timp.
Voiau să-l învețe politețea.
Alina însă a întors-o mai binișor.
S-a alintat nițel. A povestit întîm-
plarea, dichisind-o puțin : biletul
în poșetă, poșeta în mașină și dacă
ea nu e mîine dimineață la Monte-
Carlo, va fi drama vieții ei. Așa că
sticleții se moaie. Unul din ei tele-
fonează la gară. Există un tren mai
tîrziu și Alina ar putea să-l prindă.
Un alt pokerist, mutră de tată de
familie, face din ochi luînd-o pe
Alina de braț : „Se face fin’că sîn-
teți dumneavoastră, altfel nu-i re-
gulamentar". S-au dus la garajul în
care bagă mașinile rablagite. Ro-
ger s-a ținut de ei, în umbră, tot
cu valizele după el. Taxiul se să-
turase de așteptat. Clienți destui, în
seară de revelion.
Ce s-a petrecut în garaj, Alina a
povestit după aceea. Mașina era a-
eolo, la un loc cu încă vreo cîteva
zeci, dar imposibil de deschis por-
tiera : cheia nu intra. „Folosim mij-
loace radicale" a spus tatăl de fa-
milie și, cu un pietroi a spart gea-
mul. Porcăria e că înăuntru nu se
alergătură
afla nici urmă de poșetă și Alinei
nu-i fu prea greu să priceapă de
ce : mașina nu era a ei, semăna
doar. Atunci spărgătorul geamului
a găsit că asta-i prea de tot. A
scos-o afară și a lăsat-o baltă, și ea
a luat-o dumnezeu știe încotro.
Du-te și caut-o în noapte.
Roger a regăsit-o cam după o
oră pe cheiul Tournelle. Plîngea. A
consolat-o cum a putut. Chiar a șl
mîngîiat-o puțin. Ea s-a lăsat. I-a
spus că el e singurul ei prieten și
că ea nu I-a uitat niciodată. De
asemenea, că i se mînjesc ochii de
rimei. A căutat o batistă, și ce
crezi că scoate din buzunar oda'ă
cu batista ? Biletul. 11 pusese acolo
ea să fie sigură că nu-1 pierde.
Și țin’te fugă. Vrea să prindă
ultimul tren. Mai e încă timp. Ro-
ger, să turbeze și alta nu. După
toate mulțumirile și gîngurelile ș1
lacrimile, după toate astea ea atît,
știe : să plece ! Monte-Carlo, tipu’
cu mașina teribilă. Toate niște fufe!
t-a spus el.
Și pe deasupra, nici un taxi. A-
lunci iar metroul, care nu-i chiar
colea. Și Roger, hop valizele... Fru-
mos e că, odată urcată în vagon,
îl întreabă de ce e obosit. Ea ar fi
vrut să-l vadă surîzînd. „Ai să scapi
de mine și mîine am să fiu depar-
te". Domnul de care i-a vorbit dînsa
e ceva serios. Nu vrea decît s-o la
de nevastă. Bărbați care umblă după
fete, cîrduri. Cu căsătoria e altă
treabă. „Dar de ce să te măriți cu
ăsta mai degrabă decît c-un altul?
— Finc’așa. Fincă-i primul care
mi-a cerut-o“.
Asta-i culmea ? „Primul ? Dar
eu ? — Cine, tu?? — îmi amintesc
și ce mi-ai răspuns. — Cînd asta ?
— Pe cînd eram împreună. Ai zis :
Lasă-mă să rîd ! Ai fi o figură de
soț ! — Ei, și ți-a fost de ajuns ?
N-ai insistat ? — Să insist, asta nu
e genul meu, dar de uitat n-am
uitat !“
Atunci ea se-nduioșă. „Bietul meu
Roger, dac-aș fi știut! Puteam ti
demult căsătoriți... — Precis c-ai fi
regretat ! — Precis că nu“. își lăsă
capul pe umărul lui Roger. Părul
îi miroase frumos și el se-ntreabă
dacă n-ar fi ăsta momentul s-o să-
rute. Dar ea trage un țipăt : „Gara
Lyon, am ajuns !".
Pînă să se ridice, ușile se în-
chid, metroul o ia din loc și ea
sare pe el, c-a făcut-o înadins,
înadins ce ? Așa, a luat-o cu gar-
gariseli ca să uite stația, gara, tre-
nul, ca s-o țină cu el !
Au coborît la Reuilly, s-au dus
pe celălalt peron, au luat metrou]
înapoi, și-n timpul ăsta el i-a zis
cîteva ! „Ai căzut prost, fetițo ! De
gîsculițe sînt sătul. Dac-am fost
cîndva un pic aprins pentru tine,
s-a dus ! E poveste fumată, vechi-
tură !“.
Ea s-a-nroșit toată. „Vechitură ai
spus? Uită-te la mine. Am eu aer
de vechitură ?“ El a privit-o atent,
fără să răspundă. „Găsești că m-am
schimbat chiar așa de mult ?“ Aici,
el s-a răzbunat : „Nu. Merge încă.
Da’ nu pentru mine. Pentru alții.
Pentru Monte-Carlo". O secundă 1
s-a părut că ar vrea să-l pălmuias-
că, dar ea a răspuns : „Întîi, că
nici nu mă duc Ia Monte-Carlo !“
El a rîs : „Nu vorbi prostii, uite
e-am ajuns".
La stația Gara Lyon el apucă va-
lizele. „Cobori ?“ Nu, ea nu co-
boară. A trecut ora trenului ? S-a
răzgîndit ? Pas de-nțelege ceva cu
femeile. De-abia la Hotel de Viile a
coborît. S-a așezat pe o bancă de
pe peron și a-nceput din nou să
plîngă. Ea îl detestă. Ea detestă pe
toată lumea. Ea nici nu mai vrea
să se miște de-aici. „Ascultă, doar
n-o să petrecem noaptea în metro?
Vii ? Nu vii ? Bine. Adio!" Dar n-a
plecat.
După o bună bucată de vreme,
deodată, ea a hotărît să se întoarcă
acasă. Au luat iar metroul. Tocmai
erau la Palais-Royal, cînd cineva a
strigat : „Miezul nopții !!“ Călători!
și-au urat la mulți ani. Indivizii pe
care nu-i văzuse-n viața lui l-au
îmbrățișat. Pe Alina, mai ales,
bărbații foarte bine dispuși o îm-
brățișau cu remarcabilă sîrguință.
Dar el, el nu i-a spus nimic. Nici
ea lui.
Bineînțeles, cheile de la casă erau
în cealaltă poșetă. Și poșeta în ma-
șină. „Nu poți să intri ? Du-te la
hotel. Și banii tot în mașină ? Am
să-ți împrumut". N-avea însă des-
tui. Au trecut pe la el ca să ia. El
avea cheile.
„Poftim, uite bani. Și drum bun"
Ea privea în jur și avea o figură
oarecum mirată.
— Trebuie să spun că chichinea-
ța mea era cam brambura. Fotoliile
cu picioarele-n sus, coifurile de hîr-
tie și florile pe podea cu vaze cu
tot. Flori care mor de sete, uite
asta, ea, Alina, nu poate să sufere.
Le-a pus apă. Apoi a venit spre
mine. Mi-a întins o hîrtie pe care
o găsise pe jos. Era telegrama de
la Jackie, a citit-o dintr-o privire.
A înțeles. A zis : „Jackie asta a ta,
bună poamă trebuie să fie". Eram
furios că înțelesese și am răspuns .
„Poamă, tot ce-i posibil, dar nu
rnai mult ca tine".
Atunci a înșfăcat valizele. Era în
fine rîndul ei să le ducă. Din prag
mi-a spus : „Mulți ani !“. Cam tîr-
ziu dar, oricum, drăguț. Ne-am îm-
brățișat ca frate și soră. Și ea s-a
pus pe rîs. Eu la fel. „Cînd mă
gîndesc că s-ar fi putut să ne că-
sătorim ! — Aoleu, ce să mai vor-
bim!! — Cu un caracter ca al meu!
— Las’ că și al meu... ! — Ne-am
fi ciondănit toată ziua. — Te-aș fi
bătut. — Eu cred că te-aș fi ucis !
— O-la-la, ce ...“.
Și-am ținut-o așa pînă i s-a făcut
șl ei foame și mie. Atunci am pus
masa la punct. Am tras fotoliile
alături. Eu ranchiunos nu sînt, și
p-ormă așa ceva nu se-ntîmplă de-
cît o dată pe an, de-ntîi ianuarie.
După Les Nouvelles Litteraires
Traducere de Petru Eugen GORA
LU SIN
Jurnalul unui nebun
(urmare din numărul trecut)
Dar tocmai pentru că sînt curajos, ei nu au decît o poftă
și mai mare de a mă devora, ca să dobîndească și ei ceva
din curajul meu. Bătrînul părăsi încăperea și abia se înde-
părtase puțin că-i și spuse fratelui meu cu o voce scăzută :
,.De înghițit imediat !“ Fratele meu dădu din cap în semn
de aprobare. Ești deci la fel, și tu ! Această extraordinară
descoperire, oricît de neprevăzută, nu mă ului totuși peste
măsură : fratele meu face parte din banda de canibali care
vor să mă mănînce !
Fratele meu e un mîncător de oameni !
Sînt fratele unui mîncător de oameni !
Voi fi devorat de oameni, dar nu voi fi mai puțin fratele
unui mîncător de oameni !
V
In aceste zile am revenit asupra reflecțiunilor mele ; chiar
dacă bătrînul nu era un călău deghizat, chiar dacă este
într-adevăr medic, nu e mai puțin un mîncător de oameni.
In cartea asupra virtuții plantelor, scrisă de unul din pre-
decesorii săi, Li Șe-cen, nu stă negru pe alb că se poate
mînca sub formă de friptură carne de om ? Așadar cum ar
putea să-și recuze titlul de canibal ?
Cît despre fratele meu, am motive puternice să-l suspec-
tez. Pe vremea cînd îmi preda clasicii l-am auzit spunînd
cu propria-i gură : „își schimbau fiii între ei pentru a-i
mînca''. Altă dată fiind vorba de un om foarte rău, el afir-
mă că acel om merita nu numai moartea, ci și „să-i fie
mîncată carnea și să se doarmă pe rămășițele lui”. Eram
pe atunci foarte tînăr și la aceste cuvinte inima mi-a bătut
cu putere cîteva clipe. Cînd alaltăieri arendașul din satul
Lupilor îi relată că inima și ficatul unui om fuseseră mîn-
cate, el nu păru prea mirat, mulțiimindu-se să clatine din
cap. E limpede că nu și-a schimbat înclinațiile. Dacă admiți
că-i posibil „să se schimbe fiii pentru a-i mînca", ce nu
s-ar putea schimba ? Ce nu s-ar putea mînca ? Pe timpuri
mă mulțumeam să-i ascult explicațiile fără a cerceta mai
departe ; acum știu că, chiar pe cînd îmi dădea învățătură,
comisurile buzelor lui străluceau de grăsime omenească și
că sufletul îi era plin de visuri canibalice.
VI
Totul e negru, nu știu dacă-i ziuă sau noapte.
Cîinele familiei Ceao s-a pornit din nou să latre.
Au ferocitatea leului, lașitatea iepurelui, șiretenia
vulpii.. .
VII
Le cunosc calculele, nu vor nici nu îndrăznesc să mă
omoare direct, de teama consecințelor, așa că se înțeleg
să-mi întindă curse și să mă împingă la sinucidere. După
atitudinea bărbaților și femeilor de pe stradă, alaltăieri, și
după aceea a fratelui meu zilele trecute, lucrul este aproape
sigur : ei doresc să-mi descing cureaua, s-o leg de vreun
stîlp și să mă spînzur. Nu ar fi socotiți asasini și și-ar ve-
dea realizate dorințele secrete ; asta i-ar umple de bucurie
și i-ar face să rîdă cu satisfacție. Sau mai bine mă vor lăsa
să mor de frică și de îngrijorare, și deși această soluție are
inconvenientul de a provoca slăbirea, e totuși în măsură
să-i mulțumească.
Nu le place decît carnea moartă ! Am citit undeva că ar
exista un animal cu privirea fioroasă și aspect hidos, nu-
mit „hienă". Această bestie se hrănește cu carne moartă și
poate sparge oasele cele mai mari, pe care le înghite după
ce le mestecă meticulos. E destul numai să te gîndești, și
te cuprinde groaza !
Hiena e înrudită cu lupul, lupul e din neamul clinilor.
Faptul că cîinele familiei Ceao m-a fixat de mai multe ori
alaltăieri, dovedește că e înțeles cu ei și că face parte din
complot. Bătrînul acela își ținea privirea aplecată în pă-
mînt, doar nu eram prost.
Cel mai mult mi-e milă de frate-meu. El este și el un
om ; nu i-e teamă ? De ce se înhăitează cu cei care vor să
mă mănînce ? Să fie pentru că s-a făcut întotdeauna și nu
mai vede în aceasta nici un rău ? Sau poate că rămîne surd
la propria-i conștiință, făcînd cu bună știre ceea ce nu se
îndoiește că-i reprobabil ?
El va fi primul dintre mîncătorii de oameni pe care îl
voi blestema ; va fi de asemeni primul pe care voi încerca
să-l vindec de canibalism.
VIII
In fond, ei trebuiau să știe asta de multă vreme...
Un bărbat a intrat dintr-odată. Avea cam douăzeci de ani
și un chip surîzător, ale cărui trăsături le distingeam cu
greu. Mă salută din cap, și văzui că zîmbetul lui avea ceva
fals. 11 întrebai :
— E drept a mînca oameni ?
Fără a înceta să surîdă, răspunse :
— De ce s-ar mînca oameni cînd nu-i foamete ?
îmi dădui seama imediat că face parte din clanul celor
cărora le place carnea omenească. Aceasta îmi îmboldi
curajul și insistai într-adins ;
— E drept ?
— Ce vă poate face să puneți asemenea întrebări ? Ade-
vărat, dumneavoastră... dumneavoastră vă place gluma. .
Azi avem timp frumos, nu-i așa ?
— Da, foarte frumos și luna e orbitoare, dar vă întreb ;
e drept ?
Avea un aer încurcat și răspunse confuz :
— Nu...
— Nu ? Atunci de ce mănîncă ?
— Ce vreți să spuneți ?
— Iată, nu mănîncă în satul Lupilor ? în cărți puteți să
vedeți că-i scris de-a lungul și de-a latul cu cerneală roșie
proaspătă încă.
Chipul lui își schimbă culoarea, deveni îngrozitor de pa-
lid. Cu ochii ficși, zise :
— Se poate să fie așa, poate că așa a fost întotdeauna.
— Și aceasta îndreaptă cu ceva ?
— Nu vreau să discut aceste lucruri cu dumneavoastră.
Orice ar fi, n-ar trebui să vorbiți ! Cine vorbește se înșeală !
Eu tremuram, cu ochii larg deschiși, dar omul dispăruse
și acum mă regăseam lac de sudoare.
Mult mai tînăr decît fratele meu, și făcea deja parte din
clanul lor. Desigur că-1 inițiaseră părinții săi. Poate că și
el își educă deja fiul în acest sens. De aceea copiii mici mă
privesc cu atîta ferocitate.
IX
Disdedimineață l-am căutat pe fratele meu ; era în fața
ușii de la salon, cu ochii la cer. Sosii din interior, mă așe-
zai în cadrul ușii și îi spusei cu mult calm și cu politețe :
— Frate, vreau să-ți vorbesc.
Se întoarse repezit și aprobă cu capul .
— Vorbește !
— Nu am decît puține lucruri de spus, dar nu știu cum
să încep. Frate, probabil că în timpurile primitive sălbaticii
au fost cu toții un pic canibali. Ideile lor evoluînd cu vre-
mea, unii au încetat de a devora alți oameni. Au vrut să
devină mai buni, să devină oameni, și au devenit oameni
adevărați. Totuși, mai există antropofagi... Tot așa a fost
și cu reptilele, au evoluat, au devenit pești, păsări, maimuțe
și în fine oameni. Unele totuși n-au vrut să se facă mai
bune, și sînt și astăzi la starea de insecte. Ce rușine pentru
un canibal cînd se compară cu omul care nu-și mănîncă
semenul ! Rușinea lui trebuie să fie mult mai mare decît
aceea a reptilei față de maimuță.
Yi-Ya și-a gătit fiul pentru a-1 da tiranilor Kie și Ceu
să-l mănînce ; acest fapt ține de istoria veche.
Cine ar fi spus că de la despărțirea cerului de pămînt de
către Pan Ku oamenii se vor devora între ei, și că de la
fiul lui Yi-Ya pînă la Sin Silin, și de la Sin Silin la rău-
făcătorul prins în satul Lupilor, omul va mînca mereu car-
ne de om. Anul trecut, cînd erau executați niște criminali
în oraș, s-au văzut tuberculoși care alergau să înmoaie pîine
în sîngele lor pentru a o mînca astfel.
Vor să mă mănînce și, desigur, tu singur nu poți nimic
împotriva lor, dar de ce te asociezi bandei lor ? Mîncătorii
(continuare in pag. II)
După Littărature chinoise nr. 4, 1971
Prezentare și traducere de Mihai URSACHI
CONVORBIRI LITERARE
revistă bilunară de literatura editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România
Redactor șef : CORNELIIJ ȘTEFANACHE
Redacția : lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația : București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399. Tiparul: I. P. lași