Pro
In acest moment de înaltă exigen-
tă pe care îl trăiește întreaga noas-
tră viață spirituală, cea mai „bățrî-
nă" revistă a țării încearcă, începînd
de astăzi, să-și onoreze așa cum se
cuvine menirea de publicație comu-
nistă și numele care evocă pe ne-
muritorii Eminescu. Creangă, Ca-
ragiale, Maiorcscu ...
Din trecuții ani peste Convorbirile
literare nu găsim temei să ne oprim
decit la cei de la început. Gestul
acelor iluștri bărbați, care au fon-
dat, acum 105 ani publicația, merita
a fi continuat Dar așa cum Știm,
vecinătatea cu marile umbre nu ge-
nerează numai aspirația de a le re-
peta exemplul, pentru prezentul tău
și pentru timpul celor care vor ve-
ni, ci și prosternarea epigonică.
Convorbirile literare de astăzi vor
fi o revistă a prezentului pentru pre-
zent. Numai astfel credem că se
poate scruta cu folos atît trecutul,
cît și viitorul.
Prestigiul de atunci în nici un fel
nu-i va putea aduce revistei presti-
giul de astăzi, dacă ea se va dove-
di incapabilă să-1 cîștige. Cu ceea
ce va fi acum i se va măsura și
prestigiul.
Formele fără fond știm ce aduc.
Convorbirile literare de astăzi apar
într-o lume calitativ nouă — cea so-
cialistă — și trebuie să slujească a-
cestei lumi. Sub ilustrul ei nume ce
l-am păstrat, avem datoria să așe-
zăm crezul acestei lumi socialiste,
cel al partidului și poporului nostru.
Urmind nobilul îndemn la valoare,
pe care partidul ni-1 adresează per-
manent nouă, scriitorilor, dorim ca
această revistă să fie nu un maga-
zin literar, ci o revistă de literatu-
ră ; o revistă literară pe ale cărei
SAL' 0£ LECTUfâ
Mentorul „Junimii", spiritul rector al „Convorbirilor literare"
pagini să fie amprenta sobrietății,
competenței, curajului creator, cu-
vîntului sincer, clar; o revistă li-
terară care să plece mereu de la
realitatea noastră spirituală, aflată
sub semnul socialismului ; o revistă
literară care se adresează cititorilor
din întreaga țară și care este des-
chisă tuturor scriitorilor țării.
Continuitatea Convorbirilor litera-
re la Iași, adică editarea ei aici, nu
trebuie nici un moment să însemne
restrîngcrea provincială (tendință ca-
re nu ține numai de provincie), ci
dimpotrivă, o generoasă cuprindere a
valorilor, indiferent din ce colț al
țării vor veni ele.
Valoarea nu se măsoară cu vîrsta.
Fiecare generație a dat și va da va-
lori și nonvalori. Pe primele le vom
susține cu sinceră bucurie ; ultime-
lor, cu aceeași sinceritate, vom în-
cerca să le spunem pe nume.
O revistă nu-i nici o cutie poșta-
lă în care orice trecător își poate
strecura scrisoarea, și nici un colaj
de texte mai mult sau mai puțin in-
teresante. Despre ea trebuie să se
răspundă la un moment dat : ce scop
a urmărit și cum l-a concretizat ? ce
valori a promovat și a adunat în
jurul ei ? cu cită eficiență s-a opus
la tot ce este nociv literaturii noas-
tre socialiste ?
Ce se va putea spune, peste ani,
despre noua serie a Convorbirilor li-
terare ? Nu știm. Știm în schimb că
astăzi, mai mult ca oricînd, citito-
rul a învățat să aleagă din mulțimea
publicațiilor. Dacă fiecare număr al
Convorbirilor literare va fi astfel a-
les, atunci va avea temei și speranța
noastră că în ceea ce se va spune
despre publicația de la Iași vor fi și
vorbe de bine.
Tara
*
Eminescu
Ne-a fost dat să auzim, mai demult, un stră-
in vorbind despre România. Era pe litoral, ți
străinul era un ins obișnuit. 11 întrebasem ce știa
despre țara noastră înainte de a păși în ea; și
ne-a răspuns :
— România ? A ! București... Carpați... Emi-
ne^cu ..
i
Nu ne-am fi amintit de aceste cuvinte, dacă
în ele n-ar Sta ascunsă, pentru noi, o frumoasă și
caldă idee. Eminescu este atît de mult al acestui
punct al lumii, îneît, în unele conștiințe, e la un
loc cu orașele și cu munții. Așa cum nu ne pu-
tem imagina țara fără Bucegi sau fără Dunăre la
fel nu ne-o putem închipui fără El, Eminescu.
Cel care acum o sută douăzeci și doi de ani
ieșea sub soarele nostru pentru a trăi, poate, cît
el, este, oricărui dintre români, mai mult decit un
scriitor, mai mult decît un poet, Eminescu se
află în noi ca un simbol. Simbol al frumosului,
al revoltei, al omului care iubește, al iubirii în-
săși, al omului care detestă, simbol al creației și,
poate, chiar simbol al întregii nații de oameni ca-
re trăiesc dorul și-și incep cîntecul invocînd pros-
pețimea.
Poate că ar trebui să-i scriem numele nu cu
majusculă, ci astfel: eminescu, mai aproape de
cum îl avem in noi, lingă alte citeva vorbe care
ne sună drag: prieten, dragoste, soție, libertate.
Poate că, dimpotrivă, ar trebui să-i caligrafiem
înaltul nume cu cele mai mari majuscule: EMI-
NESCU, EMINESCU...
.. .Și poate că acest oraș și aceste locuri care
l-au dat țării și lumii ar merita să-i poarte nu-
mele. Un spațiu Eminescu ...
Pentru că, de fapt, noi trăim în Țara Eminescu.
convorbiri critice
Intransigență critică — aceasta e concluzia recentelor
dezbateri ideologice declanșate de documentele de partid,
privind dezvoltarea vieții noastre spirituale, dezbateri ce
implică întreaga națiune. Un imperativ ce se adresează și
literaturii, cu un plus de acuitate în primul rînd celor
care prin natura misiunii lor sînt chemați să discearnă,
să judece valori și non-valori — criticilor.
Ce este un critic aici și acum, de ce este el, ce vrea
el, ce poate el, cum lucrează el, încotro merge „această
îndeletnicire critică" (cum o numea, cu un zimbet acru,
Călinescu), cum se uită scriitorii la critici etc., acestor în-
trebări am vrut să le găsim răspunsuri, cit mai felurite
cu putință, ca să nu fie cor, prin discuția ce urmează.
UN OM
PRINTRE OAMENI
G. P. : Unii susțin că există u
solidaritate de breaslă a scriitori-
mii, alții că nu. La fel despre ci-
nul criticesc. Aș vrea să vă în-
treb : cum vă simțiți în critica
română de azi ? și cum vă simte
ea pe dumeavoastră ?
CONST. CIOPRAGA : Mă con-
sider un instrument într-o mare
orchestră. N-am întreținut publici-
tatea ; nici nu cred în ea. Am un
cult al muncii temeinice, tăcute,
care triumfă prin onestitate și dă-
ruire. Cîți vor putea spune la sfîr-
șit, ca Arghezi : „Am tras și eu o
brazdă !* ?
AL. PIRU : Am foarte bune re-
lații cu criticii pe care-i prețuiesc,
indiferent de părerea lor despre
mine. Singura mea dorință e să
fiu citit. Nu pot să pretind a fi
apreciat de critici pe care eu în-
sumi, cînd nu-i ignor, îi neg.
G. P. : Care sînt criticii pe care,
cînd nu-i ignorați, îi negați ?
AL. PIRU : Nu cred în ceea ce
fac Virgil Ardeleanu, M. N. Rusu,
Constantin Cubleșan. Publicarea
elucubrațiilor acestora în periodi-
ce și volume este o eroare.
G. P.: Cum vă simțiți în critica
română de azi, tovarășe Virgil
Ardeleanu, și cum credeți că vă
„simte" ea pe dvs. ?
’ VIRGIL ARDELEANU : La a-
ceastă întrebare, ce mă vizează
prea direct ca să nu mă inhibe, aș
răspunde, totuși, dacă aș ști că
poate interesa. Pot să spun că mă
simt foarte străin. Au apărut atîția
critici în ultimii ani, îneît nu văd
cum aș putea să-i simt aproape.
G. P.: Numărul nu e un motiv...
VIRGIL ARDELEANU : Cu atît
mai mult cu cît majoritatea dintre
ei sînt critici de corporație. Eu, vă
place nu vă place, nu fac parte
din nici un .sindicat', lucru care,
am constatat-o în destule împre-
jurări, îmi aduce numai necazuri.
Dar între critica de porunceală și
cea, să-i zic, de temperament —
o practic, în continuare, pe cea
din urmă. N-am ales-o. Așa am
simțit-o dintotdeauna și... dincolo
de o mîhnire firească, înțeleg, to-
tuși, de ce sînt „urît" și nu „iu-
bit*.
G. P. : Vreți să numiți criticii
pe care nu-i „iubiți", adică în care
nu credeți ?
VIRGIL ARDELEANU : Sînt
destui, dar de ce să-i numesc eu ?
Sînt atît de „contestat", îneît ori-
cine poate întocmi cu ușurință o
amplă listă de nume. Treacă de
la mine acest pahar...
G. P. : înțeleg, deci, că nu cre-
deți în cei care vă contestă. Un
critic — totuși — există sau nu
există. Dar de anihilat nu-1 poate
anihila nimeni, oricît l-ar „urî".
Personal, nu „urăsc" pe nimeni
(dintre critici), însă spun drept că
nu pot suferi fraza arhiîntortoche-
ată a lui Șerban Foarță și nici
pompozitățile lui Marin Mincu,
care prea vrea să fie ancestral la
fiecare vorbuliță și la fiecare scrii-
tor, chiar și la Ion Marin lovescu.
Nu-mi place nici Mircea Vaida,
pentru că folosește ciocane pneu-
matice ca să bată pioneze. îi sti-
mez totuși, pentru că ei gîndesc
literatura. Despre un fel de fost
„cronicar literar" din județul nos-
tru, însă, nu voi spune nimic —
pentru că el, literaricește, nu exis-
tă. II voi întreba acum pe I. Ne-
goițescu cum se simte în critica
română de azi.
I. NEGOIȚESCU : Depinde ce
înțelegem prin cuvîntul „azi*.
Prefer deci să nu răspund la a-
ceastă întrebare.
LIVIU PETRESCU : Mă consi-
der, în multe privințe, un „răsfă-
țat". Mă leagă multe de majoritatea
confraților mei ; mă bucur cînd
înțelegerea și simpatia sînt reci-
proce. De fapt, e mai mult decît
atît, am impresia, este ceea ce un
amic al nostru numea : „solidari-
tate intelectuală*.
NICOLAE CIOBANU : Răspund
numai la prima parte a întrebă-
rii : o neîntreruptă stare de asoci-
ere și disociere sub toate raportu-
rile, inclusiv sub cel moral.
MIRCEA IORGULESCU : Grea în-
trebare ! în general, criticii de azi
evită să-și spună deschis părerea
unii despre alții, cu deplină since-
ritate. Sînt preferate căile ocolite :
omisiuni diplomatice, polemici
strangulate prin formula „s-a-spus-
că‘‘, preluarea de idei fără cita-
rea sursei, pînda de după colț a
cărților, neglijarea voită etc. „Anti-
patia* dintre Valeriu Cristea și
Cornel Regman este o fericită ex-
cepție.
G. P. : Cum excepții au fost și
polemicile Barbu-Neagu, Piru- Ar-
deleanu.
MIRCEA IORGULESCU: Cei doi
se urmăresc pînă în pînzele albe ;
și-mi place să cred că dacă unul
dintre ei ar avea posibilitatea de
a face șicane administrative celui-
lalt, această cale de meschină răz-
bunare ar rămîne necălcată.
G. P.: O calcă alții, după păre-
rea lui Nicolae Ciobanu .
NICOLAE CIOBANU : Atacul la
om e împins uneori pînă la insultă
grosolană și pînă la represiunea
(Continuare în pag. 2)
Spiritul
Convorbirilor
Literare
De numele revistei Convorbiri literare, fondată la 1 martie 1867
de societatea Junimea din lași, se leagă un moment fundamental
din istoria literaturii și culturii române : întronarea ideii de valoare
estetică și funcționarea deplină a spiritului critic. Nu este vorba de o
mișcare literară ruptă total de trecut, ci de ridicare la nivelul exi-
gențelor vremii a elementelor viabile ale tradiției.
Execuția necruțătoare a imposturii, a producției literare infirme,
a grimasei culturale, intr-un cuvint, a tuturor „formelor goale" ce
amenințau cu decadența viața spirituală a națiunii, este un titlu
de glorie pentru Maiorescu, teoreticianul animat de principii ferme
și de o inaltă ținută etică în controversele literare. Mai ales pînă
la 1873 Convorbirile literare, grație articolelor și studiilor sale de estetică,
de critică literară și culturală, afișează a radicalitate cu efecte pozi-
tive dintre cele mai substanțiale asupra dezvoltării culturii și litera-
turii române. Cind mentorul Junimii scrie că „mediocritățile [literare
sau științifice] trebuie descurajate de la viața publică a unui popor",
critica, dincolo de orice limitare sau constrîngere, avînd menirea
să le „arate treapta pe care stau", se gindește cu deplină respon-
sabilitate la progresul intelectual al publicului și în special al tine-
retului, „pentru ca nu cumva încurajarea lor [a mediocrităților] să
producă in juna generație, ce-i înconjură, falsa credință că roadele
se pot dobindi fără muncă și (aurele fără merit".
Credința că asemenea preocupări l-au dus pe Maiorescu la o
critică de amănunt, la o critică satirică și atita tot, urmărind să-i
înveselească pe membrii Junimii, este lipsită de temei. Pe lingă un
scop imediat, care-i circumscrie activitatea — cum este normal în
cadrele epocii sale, criticul urmărea sistematic obiective spirituale
mai înalte ce-l salvează de acțiunea măcinătoare a timpului. Ținta
finală a lui Maiorescu și a Convorbirilor literare era aceea ca
evoluția națiunii române să se desfășoare nu în sensul „plecării"
„sub puterea străină", ci în direcția „neatîrnării naționale" deoa-
rece numai în felul acesta ea are cu adevărat posibilitatea să
ocupe „un loc in mijlocul popoarelor de cultură ale Europei". Ridi-
carea autohtonismului la o formă superioră de manifestare - uni-
versalitatea — era o cerință presantă. Apelul criticului, în Direcția
nouă (1872), este memorabil : „unul din semnele inălțimii culturei
este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale
și, fără a pierde elementul național, de a descoperi totuș și de a
formula idei pentru omenirea intreagă". Obiectivul revistei Convor-
biri literare, îndrumate de cuvintul autoritar și clarvăzător al lui
Maiorescu era, deopotrivă, „deșteptarea gustului pentru produceri
estetice" și formarea culturii române moderne, dorința neclintită de
a-i imprima un conținut și un stil profund original prin individuali-
zarea ei valorică și înlăturarea „ignoranței pretențioase și a nea-
devărului".
Datorită spiritului critic de la Junimea și din paginile Convorbi-
rilor literare, conștiința artistică a scriitorului român a crescut, tre-
cînd chiar spre extrema absolutului ; dovadă aceea a lui Eminescu,
Creangă, Caragiale. De critică s-au speriat numai mediocritățile,
care fuseseră înghițite de noianul timpului înainte de a se naște I
Pedagogia spiritului critic junimist este pentru urmași un memento.
Vorbele lui Maiorescu nu și-au pierdut nici azi actualitatea : „Critica,
fie și amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al sus-
ținerii și propășirii noastre, și cu orice jertfe și în mijlocul a oricîtor
ruine trebuie împlintat semnul adevărului I" (Direcția nouă).
Mlhai DRĂGAN

(urmare din pag. 1)
administrativă. Căci, spre a mă referi la mine, ce mai e
de făcut cînd un prozator complexat de propriile-i insuc-
cese (Aurel Dragoș Munteanu) pune la îndoială promovarea,
de către subsemnatul (posesor totuși al unei diplome de
doctor în filologie) a examenului de bacalaureat ? Sau cînd,
un secretar al Uniunii Scriitorilor, are grijă să nu-mi fie de
loc ușor pe plan profesional.
MIRCEA IORGULESCU : Cum ne întoarcem, tot la etică
ajungem I
G. P. : Vorbind tot de critica română de azi (adică din
ultimii ani pînă astăzi), ce tendințe și orientări — în mare—
observați ? Unde v-ați auto-încadra ?
CONST. CIOPRAGA : Stilistic, tipologic, distingem —
în linii mari — o critică de aspect eseistic, reprezentată de
personalități de talent și o critică de tip erudit, sistematic.
G. P.: Formulez (dar numai în gînd) întrebarea : la
aceasta din urmă talentul poate lipsi ? Și — tot în gînd —
îmi răspund : Nu, nu cred. Cu erudiție și sistemă, dar fără
talent, vor ieși studii, cercetări, contribuții, nu însă critică
literară. Cum nu există romane științifice, nu există nici
critică științifică. Asta sună a fier de lemn. Profe-
sorul Ciopraga continuă :
CONST. CIOPRAGA : De notat critica structuralistă .
G. P. : îmi îngădui — cu asentimentul dvs.^ sper, tova-
rășe profesor — să observ că orice critic serios caută și
definește nu doar trăsături, ci STRUCTURĂ. Orice critic
bun este un „structuralist". Dar dacă prin critici structura-
liști trebuie să înțelegem pe acei cîțiva, de la noi sau din
alte granițe, care încearcă să deseneze unghiuri pe apă, să
măsoare fiorul cu rigla și să ne convingă că geniul e în
legătură cu numărul de consoane pe centimetrul literar —
atunci dați-mi voie să cred că critica structuralistă nu e
de notat. Critica are grijă de literatură, nu de literă.
CONST. CIOPRAGA : într-o revistă, am văzut, cu vreun
an în urmă, vreo douăzeci de diviziuni, specii de critică. Hi-
pertrofie a spiritului de sistem ! Adeziunea mea merge spre
ceea ce s-a numit „critică completă" sau „totală". Deci
multiplicitatea perspectivelor.
AL. PIRU : Nu e locul de a mă ocupa aici de tendințe
și orientări în critica română actuală. Tot ce pot să spun
e că nu mă situez alături de șlagăriști, de inovatorii exce-
sivi. nici firește, alături de retardatari. Aș vrea să fiu pe cît
posibil eu însumi.
I.	NEGOIȚESCU: Din păcate, critica literară română
actuală (și vorbesc de criticii pe care îi stimez) este cam
otova. în ce mă privește, mă încadrez în mine însumi (spun
aceasta cu neprefăcută modestie).
VIRGIL ARDELEANU : Nu remarc nici o tendință deo-
sebită. Tendințele, bănuiesc, ar trebui să se facă simțite în
reviste.
G. P. : Da. Dar nu numai.
VIRGIL ARDELEANU : Or revistele, cu o singură ex-
cepție, sînt mai mult sau mai puțin debusolate.
G. P. : Excepția ?
VIRGIL ARDELEANU : România literară. Care, propu-
nîndu-și cu obstinație să-i „afirme" numai pe scriitorii care
sînt în jurul ei, demonstrează ceea ce n-ar trebui să fie
o tendință. (31 oct. 71 ; n. P.).
LIVIU PETRESCU ; Există, mai întîi, o critică foileto-
nistică, în care domină o empirie desăvîrșită. Se poate vorbi,
în continuare, de o critică fenomenologică, de o critică a
esențelor, pe care o exemplifică în chip strălucit Nicolae
Manolescu ; cu voia dvs. (și în măsura în care lucrul acesta
prezintă vreo importanță) m-aș subsuma și pe mine acestei
orientări. Remarcabilă mi se pare, apoi, critica structura-
listă — sau numai „simpatizantă" a structuralismului, —
direcție în care rezultatele cele mai impresionante le-a ob-
ținut, pînă în clipa de față, Sorin Alexandrescu. Aș mai
adăuga, în fine, o ultimă tendință, aceea de a explica lite-
ratura cu ajutorul unor categorii ale filosofiei culturii —
direcție pe care o explorează în prezent Nicolae Balotă.
NICOLAE CIOBANU : Chestiunea tendințelor și orientă-
rilor aparține exclusiv istoriei literare.
G. P. : Mi se pare că vă înșelați. Pentru a vedea ce
soiuri de copaci cresc într-o pădure, nu trebuie neapărat să
ne suim în avion.
VOICU BUGARIU : Două tendințe. Ele corespund la
două categorii de critici : eseiști și polemiști.
AL. ANDRIESCU : A existat și există întotdeauna o cri-
tică de catedră, academică, universitară (chiar dacă cel ce
o practică nu este profesor), științifică, împărțită în critică
sociologică, psihologică, psihanalitică etc., și una eseistică,
publicistică. Critica de astăzi nu pare prea interesată de
un domeniu care m-a atras întotdeauna : stilistica.
AL. CÂLINESCU : Am acceptat, din comoditate, ideea
că există atîtea forme de critică cîți critici sînt ; de aici,
izolarea criticului, absența „școlilor" și a grupărilor, proli-
ferarea eseisticii.
MIRCEA IORGULESCU : Două sînt tendințele critici-
lor de azi : supunerea la obiect, acceptarea condiției de
vasal al operei...
G.P. : Vasal, în aceeași măsură în care sîntem vasali rea-
lității, ca scriitori. Iertați-mi întreruperea.
MIRCEA IORGULESCU :... Și introducerea unui sens
personal foarte evident, lectura „infidelă", cu o frumoasă
expresie. încerc să nu trădez textul, dar nu-mi place să-mi
pierd independența ; cu alte cuvinte, o poziție moderată.
SCRIITOR - CRITIC
UN CUPLU „IDEAL"
G. P. : în ce raporturi e criticul, și în particular dvs.,
cu scriitorii ? Dacă se poate, teoretizați pe scurt. (în ce
mă privește, am impresia că Neînțelegerea dintre critic și
autor e următoarea : autorul nu vrea să înțeleagă că cri-
ticul e scriitor, nu reporter).
AL. PIRU : în general, relațiile criticului cu scriitorii
sînt dificile. Totuși, majoritatea scriitorilor despre care
am scris m-au aprobat. Din păcate n-am scris încă des-
pre toți. După mine, un critic trebuie să-și păstreze inde-
pedența, să fie nepărtinitor, mai presus de relațiile de orice fel.
I.	NEGOIȚESCU : în România, criticul e într-un raport
jenant cu scriitorii, fiindcă aceștia sînt adeseori redac-
tori șefi.
CONST. CIOPRAGA : La cărțile pe care ți le trimit cu
dedicații sonore, unii așteaptă elogii totale. Chiar pentru
micile rezerve poți primi, epistolar, reproșuri sau expli-
cații. Ți se demonstrează că n-ai înțeles bine. A păstra o
decentă detașare este pentru critic o condiție etică.
VIRGIL ARDELEANU : La noi, criticul este un vasal
al scriitorului. în țara noastră, scriitorul pentru anume
merite, primește în dar un post important, cînd de fapt,
el scriitorul ar trebui numit redactor șef numai după
ce a demonstrat virtuți de animator. Să nu mă abat însă
de la întrebare. Cu scriitorul, criticul nostru nu poate avea
relații normale. Cu rare excepții, scriitorul nu vede în
critic decît o mașină programată pentru laudă sau injurie...
în ce relații sînt eu cu scriitorii ? Cum să vă spun, eu
laud puțin...
LIVIU PETRESCU : Sînt unii — îi știți foarte bine —
care susțin că prieteniile literare ale criticului ar fi dău-
nătoare, i-ar răpi seninătatea de spirit, libertatea opinii-
lor ș.a. Se pretinde criticului, cu alte cuvinte, să evite
orice contacte personale și să aprecieze numai de la dis-
tanță. De s-ar da curs unei astfel de invitații, s-ar înlă-
tura deîndată orice rudiment de viață literară ! Impor-
tant rămîne tot scrisul, dar putem fi indiferenți față de
climatul în care se scrie ? Prin abstragere, literatura ar
pierde din dinamismul și puterea ei de transformare, de
schimbare. Or, adevărații animatori ai vieții literare nu
sînt oare tocmai criticii literari ? De ce să îi rupem de scri-
itori ? în ce mă privește, am cunoștințe, chiar prieteni printre
scriitori : fără ei ar fi, cred, peste măsură de plictisitor.
NICOLAE CIOBANU: în general, raporturile dintre
critic și scriitor sînt paradoxale, dramatice și adesea (cum
s-a văzut) penibile. Cel din urmă aspect e generat de nefi-
rescul amestec de planuri propriu vieții literare de azi.
MIRCEA IORGULESCU : Scriitorul și criticul formează
un cuplu indestructibil, o unitate de nedespărțit, ca ziua
și noaptea. Credeți că existența simultană a lui Maiorescu
și Eminescu a fost cumva un accident ? Literatura fără
critică se aseamănă cu Peter Schlemihl... Dar aceasta
într-un plan ideal. Pentru a rămîne el însuși, un critic
nu poate întreține legături prea strînse cu scriitorii. Cri-
ticii care frecventează pe scriitori își alterează repede
posibilitatea de a-i judeca obiectiv. O distanță politicoasă
este, de aceea, întotdeauna preferabilă. Iată de ce stau
departe de diferitele medii literare și ocolesc programatic
locurile de întîlnire ale scriitorilor... Mai complicate sînt
raporturile dintre critici și scriitori atunci cînd ultimii
pot decide asupra activității celorlalți. Mulți încearcă să
facă din critici instrumente docile, dar nu-și dau seama că
procedînd așa comit adevărate asasinate. Aș vrea să dau
aici un exemplu de excepție : colaborarea mea la Ramuri,
pe vremea cînd era condusă de II ie Purcaru — scriam des-
pre ce doream la cronica literară pe care o dețineam și așa
cum doream, nu mi se schimba o virgulă...
G. P. : în spusele interlocutorilor noștri, două au fost
leit-motivele: în chestiunea raporturilor critic-scriitor: a)
nu e bine cînd scaunul primului depinde de ultimul ; b)
prea multă intimitate strică. De aici, o nouă întrebare:
obligațiile profesionale — de redacție, în speță sau de
catedră — inhibă sau catalizează pe critic ? Cum ?
I.	NEGOIȚESCU : Obligațiile de redacție catalizează
activitatea unui critic prin posibilitatea de a influența
orientarea publicației respective.
MIHAI DRAGAN: Nu obligațiile profesionale (de ca-
tedră, de pildă) pot stînjeni pe critic, ci atitudinea unora
care privesc de sus munca de cercetare desfășurată din-
colo de catedră. Se consideră în anumite medii că ceea
ce profesorul publică în revistele literare nu-i „activitate
științifică" în baza căreia acesta poate fi apreciat.
CONST. CIOPRAGA: Obligațiile de catedră pot abate
de la proiectele care cer continuitate. Totuși, activitatea
la catedră înseamnă comunicare, trăire deci imersiune în
fenomenul literar, într-un anumit sens : angajare. Criti-
cii de seamă din trecut și de astăzi au fost sau sînt toto-
dată oameni de catedră, animatori notorii.
VIRGIL ARDELEANU : Inhibare ? Dacă nu ești slab
de înger, te poți sustrage ingerințelor. Cît privește cata-
lizarea, nu prea are rost să vorbim. Gîndiți-vă numai la
ce, cum și despre cine au scris unii dintre criticii care
au avut slujbe pe la reviste.
MIRCEA IORGULESCU : Dacă în redacție, criticul nu
e critic, ci slubaș, atunci....
AL. ANDRIESCU : Obligațiile de redacție dăunează nu-
mai cînd se scrie de comandă, pentru... redacție.
G. P. : Cine doriți să vă citească textul critic ? Altfel
zis : pentru cine sau spre cine scrieți ?
LIVIU PETRESCU : Bineînțeles, există patru sau cinci
persoane la a căror opinie țin în mod deosebit. Totuși
nu scriu avîndu-i doar pe ei dinainte. Critica este pentru
mine (ca și literatura) în chip esențial : comunicare. Dar
îmi interzic să mă cobor la locuri comune.
AL. PIRU : Scriu pentru oamenii care au gustul lite-
raturii și suficientă educație ca s-o înțeleagă.
VIRGIL ARDELEANU : Pentru public, evident. A scrie
pentru tine-însuți e un non-sens. Doresc deci să fiu citit nu
numai de criticii de la alte reviste, cum mi se întâmplă
de mult, ci mai ales de publicul divers, cum sper, iar,
că se întîmplă. Vreau să fiu citit pentru că metrul meu
critic nu prea seamănă cu al altora. Diversitatea nu strică
niciunde ; nici chiar în amor.
I.	NEGOIȚESCU : Pentru cititorii pe care nu-1 cunosc
și pe care vreau mereu să-i cunosc.
Al. ANDRIESCU : Să cred că un critic literar se adre-
sează altui cititor decît poetul sau prozatorul ?
G. P.: Mă îndoiesc. Un articol pentru un ins ?
AL. ANDRIESCU : Poate unuia mai avizat și mai pasio-
nat, care nu se mulțumește numai cu textul literar, ci
caută și o confruntare a punctelor de vedere.
G. P. : Pentru a încheia această a doua parte a poli-lo-
gului nostru, voi face apel la intransigența dumneavoastră,
întrebîndu-vă care sînt criticii de acum în care credeți
foarte puțin sau de loc ?
MIRCEA IORGULESCU : Mulți, domnule !
VOICU BUGARIU : Nu voi oferi nominalizări, pentru
că nu vreau să folosesc acest prilej pentru a rosti sen-
tințe nepotrivite cu vîrsta mea.
G. P. : Are Corneille un vers...
VOICU BUGARIU : Voi spune însă că acei critici care
îmi displac sînt de fapt ipostazele inferioare ale celor
două mari familii pe care le propuneam mai sus. Prima
categorie: netalentații, cei cu discurs incolor, categoria
cenușiilor (eseiștii ratați). în cea de-a doua categorie i-aș
include pe falșii polemiști.
CONST. CIOPRAGA : Nu cred în criticii care prin
„combativitate11 înțeleg violența de limbaj ; în criticii
transformați în abjectori perpetui, uitînd în mod curios
că critica înseamnă implicit a construi.
NICOLAE CIOBANU : E treaba speței numită „critica-
criticii" (speță prea puțin agreată de subsemnatul) de a
răspunde la această întrebare.
G.P. : îmi permit să nu fiu de acord. Nu văd de ce
un comentator de literatură nu poate fi și un critic de
critici. Principiul corb la corb nu scoate ochii ? !
I.	NEGOIȚESCU : ...în care nu cred ? Valeriu Râpeanu,
Ion Dodu Bălan...
LIVIU PETRESCU : „De loc” ? Gh. Grigurcu, M. N.
Rusu...
„CE-I MINA PE El
ÎN LUPTA...?“
G.P. : Vă adresez acum o întrebare generică. O con-
sider mult importantă. Ea s-a insinuat în această discu-
ție încă de la început. lat-o explicit: de ce scrieți cri-
tică ? (de ce se scrie critică?). Ce doriți să obțineți, unde
vreți să ajungeți prin scris? („Obțineți", „ajungeți" — figu-
rat, firește). Mă interesează acut conștiința de sine a literatu-
lui în general și a criticului în special ; am convingerea că e o
condiție a reușitei. Cine se privește greșit pe sine, nu
poate privi bine pe alții.
AL. PIRU : Scriu critică pentru că am simțit totdea-
una o atracție mai mare pentru acest mod de litera-
tură. Pe de altă parte am o mare curiozitate pentru
fenomenul literar, mă interesează noile cărți, aspectele
literaturii române actuale. Vreau să întocmesc un vast
tablou al literaturii române din ultimele trei decenii.
CONST. CIOPRAGA : Scriu critică așa cum altul
scrie roman sau dramă. Dintr-o necesitate spirituală.
Sau, cu vorbele lui Goethe: So wie der Vogel singt!"
(Așa cum cîntă pasărea). Se scrie critică din rațiuni mul-
tiple ; cred că primează tendința de a raporta operele la
crea ce pentru tine, criticul, reprezintă idealul desăvîrșirii.
Cu regretul de a rămîne, fatalmente, la un orizont limi-
tat, nu încetez de a năzui să ajung la cît mai multă com-
prehensiune. Cam ceea ce spunea, în fericita epocă a cau-
seriilor, Sainte-Beuve : „Pentru a vorbi corect despre un
scriitor, trebuie să moi penița în propria-i călimară".
VOICU BUGARIU : Consider activitatea critică mai
potrivită modului meu de a vedea lumea, dorinței pe care
nu mi-o pot niciodată reprima de cuprindere sintetică a
unor întreguri.
VIRGIL ARDELEANU : De ce scriu critică ? Nu știu.
Nu m-am întrebat niciodată...
G. P.: Mi se pare ciudat.
VIRGIL ARDELEANU : .. .După cum nu-mi dau seama
dacă am vrut, cîndva. să scriu altceva. In genere, nu-mi
plac în mod deosebit criticii care se rătăcesc în poezie
sau în proză, așa că urmez cu critica, fără să țintesc un
scop anume.
G. P. : Nu vă împărtășesc opinia. Criticul nu e condam-
nat la o singură potecă, și intrarea sa în poezie sau proză
nu e o rătăcire (vezi Călinescu, Lovinescu, Ibrăileanu,
Matei Călinescu, Al. George, Paul Georgescu ș. a.). Cînd
există talent — și cînd nu există nu vorbim de critici ci de
„cercetători", literari sau articlieri — el cere mai multe
supape de izbucnire. V-aș întreba, deocamdată doar pe
dvs.. tovarășe Virgil Ardeleanu, cum interpretați afirma-
ția lui Călinescu, conform căreia pentru a fi uns ca atare,
un critic trebuie să rateze cît mai multe genuri ?
VIRGIL ARDELEANU : Afirmația lui Călinescu e lim-
pede. Eu aș traduce-o astfel : oricît ar avea gust, informa-
ții, curaj, capacitate de a judeca exact opera — un critic
nu este totuși un critic, dacă nu are și o brumă de talent
artistic.
G. P. : Călinescu cere mai mult decît o „brumă", el cere
în-primul-rînd talent. Eu o citesc așa : a voi să fii critic
fără să fii sau să fi fost și artist, e cum te-ai pretinde dan-
sator pentru că cunoști gimnastica, sau poet fiindcă știi
prozodia. Critica nu e întîi și-ntîi judecată, ci invenție,
observație și emoție (trăită și provocată); critic nu e cel
care poate descifra notele dintr-o partitură, ci acel care o cîntă
mai bine. V-aș ruga să vă exemplificați idiosincrazia față
de „criticii care se rătăcesc..
VIRGIL ARDELEANU : I. Negoițescu, bunăoară, nu-mi
impune ca poet, dar poetul I. Negoițescu, atît cît este, se
relevă la modul cel mai pregnant în elevata sa critică.
G. P.: De ce faceți critică, poete I. Negoițescu ?
I. NEGOIȚESCU : Deoarece critica literară este cea mai li-
rică modalitate a mea de expresie. încerc să spun direct prin
critică, ceea ce ascund, hermetizînd, în versurile mele. Prin
scrisul meu vreau să devin cît mai mult eu.
AL. ANDRIESCU : Scriind, criticul răspunde, întocmai
ca și poetul, aceluiași imbold interior. E puntea lui de legă-
tură cu lumea.
NICOLAE CIOBANU : De n-aș avea convingerea că
exercițiul critic este o formă de dialog cu existența, pe
cît de dramatică pe atît de sublimă, evident, mi-aș pune
problema unei „evaziuni" în... proză. în poezie sau în tea-
tru. Scriu critică fiindcă nu pot să nu fac acest lucru.
G. P. : „So wie der Vogel singt" ! Dar dumneavoastră,
tovarășe Liviu Petrescu, de ce ?
LIVIU PETRESCU : Atît cît mă pot eu înțelege, sînt
un critic de formație raționalistă : nu suport să las așa
cum sînt lucrurile pe ca--e le simt opace pentru spirit. Or
literatura constituie tocmai o astfel de esență refractară.
G. P. : Ce caută criticul în literatură ? (Vă rog, pe dvs.,
ca și pe ceilalți interlocutori, cărora le-o adresez, să ia
întrebarea în toate sensurile).
LIVIU PETRESCU ; Orice critic caută, probabil, să-și
apere propria sa ordine.
AL. ANDRIESCU : Critica vine astăzi spre literatură,
așa cum proza merge spre eseu.
VIRGIL ARDELEANU : Măi să fie. Chiar! Ce caută ?
M-am întrebat de multe ori și mi-am dat unele răs-
punsuri. In ce-1 privește pe critic, chestiunea e clară. El
trebuie să se amestece în literatură deoarece altfel no
poate exista. Dar nici scriitorul nu-i de conceput în afara
criticii. Dacă noi avem azi o critică adesea exactă, dar
ternă, deci neliterară, e numai pentru că cel ce se ocupă
cu critica își face de fapt meseria fără nici o tragere de
inimă. A nu scrie de meserie, înseamnă a scrie cu talent,
înseamnă a inventa.
G. P. : Cu totul de acord. Doar că tragerea de inimă
nu dă talent.
VIRGIL ARDELEANU : Nu poate fi, prin urmare, și
criticul un autentic literat ? Ba da.
MIHAI DRAGAN : Nu cred că este obligator ca un
critic să publice neapărat beletristică.
G. P : Bineînțeles că nu e obligatoriu. In artă nimic
nu e obligatoriu. Și apoi, critica fiind o artă, poți fi
chiar în spațiul ei „beletrist".
MIHAI DRAGAN : Leg întrebarea dvs. despre „ce
caută criticul în literatură" de invitația de a interpreta
acea aserțiune călinesciană. Ideea lui Călinescu este inter-
pretată uneori în chip abuziv. De aici ambițiile deșarte
și eșecurile unor „călinescieni", precum ale istoricului lite-
rar AI. Piru care s-a simțit obligat să publice un roman
(ridicol), Cearta. Ibrăileanu n-a teoretizat necesitatea ca
orice critic să scrie și proză sau versuri. Un critic nu
este „uns ca atare" dacă ratează cît mai multe genuri li-
terare. Critica nu este totuși o artă în sensul de ficțiune, ca
romanul sau poezia.
G. P.: Ambele, critică și roman, sînt ficțiuni de tip
realist. Romanul, și la fel critica, nu născocește o lume,
ci te face s-o vezi, într-un anume fel, pe cea existentă.
Acest fel este născocirea, ficțiunea, arta criticului. Știam
că țăranii s-au răzvrătit, dar am aflat-o mișcător abia prin
Răscoala. Știam că Eminescu e mare, dar nu atît pe cît
l-a construit Călinescu în Opera Iui M. E. Vedeți dar că
critica este o artă, chiar și în sensul de ficțiune, ca ro-
manul sau poezia. Dar voi reveni la „ce caută criticul în
literatură".
AL. PIRU : Criticul e un cititor mai exersat care ajută
pe cititorul obișnuit prin descoperirea valorilor și infir-
2 Convorbiri literare
Al. Andriescu Virgil Ardeleanu Vuicu Bugariu
AL Călinescu
NicoUe Ciobanii Const. Ciopraga
Mibai Drăgar
Mircea lorgulescu I. Negoițescu
Al. Pini
marea imposturii. Personal nu consider critica in
afara literaturii (deci artei), ci o varietate de literatură.
Balzac și Sainte-Beuve îmi dau satisfacții egale.
CONST. CIOPRAGA : Sensuri și perspective, iată ce
caută cr.ticul în opera literară. Să scoată din cărți expe-
riențe privind viața ca destin individual și universal. Văd
în critică un umanism, un mod de existență.
MIRCEA IORGULESCU : La această întrebare nu poi
răspunde decît întrebînd ce caută scriitorul pe lume, lu-
mea criticului fiind literatura.
I. NEGOIȚESCU : Se caută pe sine (dacă are vocație).
G. P. : In deplin acord cu fraza lui M. lorgulescu, că
„lumea criticului e l.teratura", voi spune că lectura e
actul fundamental al criticului, respirația sa. Iată de ce
vă voi întreba: care sînt lecturile care v-au determinat
destinul ?
VIRGIL ARDELEANU : O întrebare cu un ridicat
grad de periculozitate. Am citit și eu oarecare critică, dar.
în afară de propria-mi voință, nu știu cine mi-a influen-
țat destinul.
AL. ANDRIESCU : Nu cred în lecturi care determină
obligatoriu un destin.
NICOLAE CIOBANU : Absolut tot ce am citit, inclusiv
cărțile cele mai proaste, a contribuit la formarea mea în
plan intelectual.
LIVIU PETRESCU : Din lecturile decisive : Jean-Paul
Sartre : Ființa și neantul, ca și eseul despre Baudelaire
Multe din ideile și convingerile mele asupra artei contem-
porane le datorez analizelor excepționale din Doctor Faus
tus.
CONST. CIOPRAGA : Cred că nici un critic nu poate
afirma că s-a format sub influența unor anumite lecturi.
Așadar, am reținut și asim.lat de la mulți, trecînd de la
portretistica lui Sainte-Beuve, la Renan, de la Ibrăileanu
(analistul) la Tudcr Vianu, G. Călinescu și ceilalți.
AL. PIRU : Criticul care a trez t în mine ambiția de
a-1 urma a fost întîi Lovinescu. Decisivă a fost lectura
Istoriei literaturii române contemporane de el.
G. P. : (Voi mărturisi că m-a mirat faptul că Al. Piru,
în răspunsul domniei-sale, nu a menționat numele celui
care-1 numea cîndva „lînărul meu prieten". Lapsus ?).
AL. CĂLINESCU : Lectura decisivă — opera lui G.
Călinescu.
MIRCEA IORGULESCU : Am citit mult, de timpuriu
și haotic, fără să mă controleze cineva Cind am descope-
rit — eram elev — că nu e bine să-mi declar toate lectu-
rile, am suferit un șoc puternic, pentru că nu înțelegeam
de ce. Cărțile au fost scrise, îmi ziceam, pentru a fi cit.te,
și nu puteam să pricep spaima și interdicția. Hotăritoarea
fost pentru mine lectura în aceste condiții, a Istoriei...
lui Călinescu, o carte care mi-a răvășit literalmente ado-
lescența. Și azi mă înspăimînt cînd mă g’.ndesc că s-ar fi
putut să nu-mi cadă în mină.
C. P. : Stimulat de patosul evocator al lui M. lorgulescu,
imi voi permite și eu, înainte de o nouă întrebare, popasul
unei amintiri. Pe la vreo 14—15 ani mi-a căzut pentru
prima oară în mină o carte în care nu se întimpla nim.
în această carte, cineva vorbea cu formidabilă naturalețe
și vivacitate, aproape trepidant, despre alte cărți și des-
pre cei care le-au scris. Citind-o, descop°ream fascinat nu
doar critica, dar și literatura, căci mi se revelau două
lucruri: primul, că ele, cărțile sînt o realitate vie, deșire
care se poate vorbi, ca despre niște aventuri și al doilea,
că ele, cărțile, au niște autori, ele se trag din oameni.
Asta îmi intra adine in capul buimac de la 14—15 ani, pe
cind îl citeam pe acel cineva, care era criticul C. Dobro-
geanu-Gherea. Cind ajunsei, nu mult după aceea, la geniul
criticii române, terenul era pregătit, ca să zic așa. Reve-
nind la prezent, adică la dumneavoastră, mă interesează
dacă : aveți ceea ce s-ar putea numi un .program literar” ?
NICOLAE CIOBANU : Nu, n-aș putea spune că am un
asemenea program literar și nici că mă preocupă în mod
special acest aspect. Simt însă că îmi priește un anume
eclectism de structură.
I. NEGOIȚESCU: Da. Promovarea noului și a progre-
sivului.
VIRGIL ARDELEANU : Da, și sper că, cel puțin frag-
mentar, l-am făcut cunoscut pînă acum.
MIRCEA IORGULESCU : Firește. Prefer să fie desco-
perit, nu enunțat. Din prudență, să zicem.
CONST. CIOPRAGA : M-am pronunțat, de mai multe
ori, pentru o literatură cu trăsături românești nu la modul
decorativ, spectacular, ci în substanță ; literatură în care
«a ne recunoaștem in ansamblu ca popor.
G. P. : Am așezat această a doua parte a discuției
noastre sub egida versului eminescian CE-I MINA PE EI
IN LUPTA ? Așadar, e firesc să vă întreb : ce vă nemul-
țumește în literatura noastră, azi ? Ce vă nemulțumește
•n critica noastră, azi ? Vă propun incisivitate, pentru că
cănile se vindecă și prin cauterizare.
VOICU BUGARIU : Dacă este să exprim anumite ne-
mulțumiri, atunci trebuie să spun că ele sunt legate de
faptul că beletristica noastră actuală, mai precis o parte
a ei...
G. P. : Am fi preferat și mai precis !
VOICU BUGARIU:... dă dovada unei exagerate apar-
.enențe livrești și speculative. Mi se pare cu totul ciudat
ca un tînăr care de abia a ieșit de pe băncile facultății
sau nici nu a ieșit încă, să se apuce să scrie cărți, folosind
o experiență de viață foarte sumară. Ceea ce este de
asemenea destul de curios, este că o literatură ce însu-
mează experiențele fatalmente sărace ale facultății și ale
stagiului militar redus îndeplinit după facultate, poate
să stîmească o avalanșă interminabilă de elogii crit ce.
De ce anumite cărți sînt întîmpinate cu un spontan cor
apologetic, de ce analiza critică nu este mai pătrunză-
toare, de ce lipsesc rezervele în legătură cu anumite cărți ?
G. P. : Două întimpinări, cu voia dvs. De ce experien-
țele facultății (care durează 5 sau chiar mai mulți ani)
și ale stagiului militar redus ar fi „fatalmente sărace" ?
Cine trăiește atent și intens, scoate materie pentru un
roman și dintr-o singură zi. Vă întrebați de ce anumite
cărți sînt întîmpinate cu un spontan cor apolegetic ? Din
același motiv pentru care dvs. le spuneți .anumite" în loc
să le numiți. Dacă am făcut cumva o digresiune, vă rog
să mă scuzați. Revin la dubla întrebare cu .nemulțumi-
rile".
VIRGIL ARDELEANU: Iată o întrebare la care răs-
pund de mai bine de zece ani. Criticul cît de cît autentic
afirmă, cred eu, infinit mai puțin decît neagă. Nici o lite-
ratură nu se constituie doar din lucruri bune, foarte bune
și excepționale. Cu atît mai puțin literatura noastră de
azi, influențată prea adesea de labile ..programe" lite-
rare. Destule cărți, fără a fi valori ieșite din comun, s-au
bucurat de o critică favorabilă. Iată ce nu mi-a plăcut în
critica noastră si, implicit, ce nu-mi place astăzi.
CONST. CIOPRAGA: Modele literare, simple reluări
de experiențe vechi. Limbajul incomunirabil — dacă nu
o eroare, cel puțin un snobism. Regretabilele hărțuieli,
campanii fără rost Limbajul pretențios, rebarbativ sau
excesiv abst-act.
AL. PIRU : In literatură mă nemulțumește lipsa talen-
tului și mai ales lipsa de cultură, faptul că apar cărți
stupide de care nimeni nu te sinchisește, ba unii le și
laudă.
AL. CĂLINESCU: Lipsa de sinceritate și de curaj..
G. P. : Că bine ziceți.
AL CĂLINESCU i.. Conformismul și rutina.
MIHAI DRAGAN : Mă nemulțumesc acei autori care,
din teribilism și snobism, scriu in manieră absurdă și dau
de înțeles că odată cu opurile lor începe o epocă nouă.
Un asemenea scriitor este întovărășit de criticul versatil
care afișa, ostentativ, neîncredere;, față de realism, față
de poezia patriotică sau inspirată din folclor, ca apoi să
scrie, uneori cu pseudonim, articole în care exaltă ceea ce
detestase cu suficiență- Criticul adevărat eu poate trișa cu
propria-i conștiință. Trebuie să spun că asemenea atitu-
dini se manifestă și la Iași, în paginile revis*ei Cronica de
pildă, unde un Zaharia Săngeorzan. care nu ctmoaște noțiuni
elementare de teorie literară și estetică și nu știe să facă
acordul între subiect și predicat, își difuz' ază .op nule"
adeseori cfte două-trei articole într-un singur r imăr (! !!).
dind o palmă întregii critici din această parte a țării.
G. P. : Și după părerea noastră, cazul pe care l-ați
relevat este de domeniul scandalosului. Să ascultăm și alte
nemulțumiri.
AL ANDRIESCU : Poeții care pretind că poezia incepe
cu fi. Critica îngăduitoare care încurajează astfel de mani-
festări.
I. NEGOIȚESCU: Platitudinea. Monotonia. Lipsa de
orizont, de sinceritate și de atitudine.
MIRCEA IORGULESCU : Șp rițul tranzacțional. Com-
promisul moral. Balcanismul. Publicarea de dragul publi-
cării și nu pentru a spune ceva Exh,ibiționismui.
G. P. : Ne pare rău că interlocutor.! noștri, în intran-
sigența manifestată (ce va fi. sperăm, utilă igienei litere-
lor ncastre) nu au cobori t de la esență Ia f nomen. de
Ia general la particular, de la abstract la concret Obser-
vările ar fi fost mai virulente, dacă pe lingă fiecare numen
apărea și-un nume.
JUDECATA DE
AZI Șl DE APOI
G. P.: ,. Pentru că nu există boli, ci bolnavi. Critica este
diagnoză ; dar e și prognoză. Iată miezul acestei faze a
discuției noastre, care debutează cu următoarea întrebare :
Ați observat, cred, că se citește azi foarte multă critică la
noi ; cum explicați ?
I. NEGOIȚESCU : P'ste tot, în lumea civilizată, se ci-
tește critică. Oamenii cultivați nu mai au nici timpul, nici răb-
darea de a contempla. Toți preferă informarea — inclusiv
creatorii.
MIHAI DRAGAN: S-ar putea spune totuși că nu se
citește pe cît ne imaginăm noi. Pentru că nu se scrie Întot-
deauna pentru cititor, intervin și interese de culis°.
NICOLAE CIOBANU : Două cauze. Existența criticii ca
fenomen intelectual relativ autonom și faptul că cititorul
caută premise principial-teoretice pentru actul lecturii.
AL. CĂLINESCU : Unii citesc critică din comoditate sau
din lipsă de t.mp, evitînd lectura directă a operei. Alții
însă înțeleg că evoluția literaturii este astăzi determinată și
de evoluția criticii.
AL. PIRU : Au apărut mulți scriitori noi și lumea vrea
să știe ce e cu ei, ce e cu literatura de azi și ce mai e cu
literatura de ieri.
CONST. CIOPRAGA Maturizarea publicului. Cititul nu
e simplu d.vertisment, ci act de cultură.
VIRGIL ARDELEANU : Nu sînt absolut convins că se
citește foarte multă critică. Intre o carte de Eugen Barbu
și o culegere de articole semnate G. Dimisianu, cred că
cititorul optează totuși pentru scriitor, chiar dacă criticul
se străduie de ani de zile să demonstreze că autorul Prin-
eepelui nu știe să scrie- Nu trebuie uitat apoi că o carte dc
critică apare Intr-un tiraj de 1000 pînă la 3.000 de ex..
pe cind pomenitul Princepe are pînă acum vreo 100.000 de
exemplare.
VOICU BUGARIU : Cititorul modern simte tot mai
mult tentația unor priviri sintetice asupra lumii, chiar și
asupra lumii literaturii. Metaforic spus, preferă să degus'e
alcoolul triplu rafinat decît să peripatetizeze prin practic
infinita grădină unde se coc fructele literaturii.
AL. ANDRIESCU : Se citește mai multă critică pentru
că e mai puțin didactică și dogmatică.
G. P.: Asta ar fi despre .judecata de azi". Ceva despre
judecata .de apoi”. Spre ce credeți că se îndreaptă critica ?
MIRCEA IORGULESCU : Spre ce se îndreaptă litera-
tura !
AL. ANDRIESCU : Spre ceea ce trebuie să fie : pe lîngă
știință, operă de imaginație și de simțire, ca și literatura.
VOICU BUGARIU : Cred că într-un viitor nu prea înde-
părtat, critica va deveni ceea ce deja s-a numit o critică
a ideilor literare.
G. P. : Eu cred că critica va fi o formă a moralismului,
adică discuție despre om, despre caractere, despre viață (în
aspectele ei mărunte și enorme : libertate, dragoste, moarte,
bani, prietenie, putere etc.) și despre modul cum sînt tran-
sferate toate acestea de sub cerul liber pe cerul hîrtiei (li-
ber și el), Critica li'erară va fi, pentru că trebuie să fie,
o critică a vieții. Literatura fiind existență trecută în esență.
LIVIU PETRESCU : Critica se îndreaptă spre o situație
de independență în raport cu literatura.
NICOLAE CIOBANU : Critica noastră se îndreaptă de-
cisă spre edificarea conștiinței de sine, fascinată de exem-
plul tradiției naționale.
CONST. CIOPRAGA : Critica devine, pe cît se pare, din
ce în. ce mai subliniat o tehnică a cunoașterii.
AL. PIRU : Critica ar trebui să redevină clară, simplă,
precisă, suplă, nu scientistă, nu dogmatică, nu sociologistă,
nu rebarbativă sub raportul terminologiei ca aceea prac-
ticată de structuraliștii de ultimă oră.
G. P. : Subscriu cu fervență la părerea profesorului
Piru, cu două mici notificări: critica .sociologistă" nu
mi se pare refutabilă ; lectura din unghi sociologic e cît
se poate de relevantă. Bineînțeles, noi de vulgarizarea
acestui unghi ne temem : dar vulgară poate fi și critica
mo-alistă, stilistică etc. A doua notificare e în legătură cu
amănuntul că Al. Piru n-a răspuns spre ce se îndreaptă
critica, ci spre ce ar trebui să se îndrepte. Dumneavoastră
tovarășe Negoițescu, și dumneavoastră, tovarășe Ardeleanu.
spre ce credeți că merge critica ?
I. NEGOIȚESCU : Astăzi nu știu.
VIRGIL ARDELEANU : Nu știu, domnule. Devinația
nu stă în puterea oricui.
G. P. : In fine, o ultimă întrebare privind timpul „de
apoi“, viitorul, al nostru și al celor de după noi. V-aș
invita să aveți curajul — tot a fost foarte mult pr menit
acest cuvînt aici — unor anticipări, ca să nu le zic prognoze.
Deci: care sînt marii noștri scriitori de mîine? Dar marii critici?
VIRGIL ARDELEANU : Marii scriitori de mîine nu
pot fi decît scriitorii buni de azi. Zaharia Stancu, Marin
Preda, Eugen Barbu, Nichita Stănescu. Cred în virtuțile
lui D. R. Popescu și Petru Popescu, Marin Sorescu un poet
de pe acum foarte popular, va reproduce, am impresia
destinul Iui G. Topîrceanu. Mai sînt și alții, dar prognoza
prea îndepărtată nu e agreată nici de meteorologi.
I. NEGOIȚESCU : Eu prefer diagnoza.
G. P. : Tăcerile unui critic vorbesc.
NICOLAE CIOBANU : Marii noștri scriitori de mîine
sînt cei pe care îi considerăm deja mari în momentul de
față.
MIRCEA IORGULESCU : Chiar așa „marii scriitori" ? !
Nici mai mult, nici mai puțin ? Nu fac pronosticuri de
acest fel. •
LIVIU PETRESCU : Mi-ar fi plăcut să numesc pe
marii scriitori ai generației mele ; așa cum ați formulat
întrebarea — îmi propuneți o aventură prea riscantă. Să
mă las totuși ispitit : ei bine, din tinerii astăzi încă ano-
nimi, dar mîine — personalități de primă mărime ale lite-
ratura române, vor face parte, fără nici o îndoială, roman-
cierul Eugen Uricariu și criticul Marian Papahagi. Amîn-
doi sînt clujeni, cel dinții a absolvit anul acesta Facul-
tatea de filologie și lucrează în prezent în redacția revis-
tei Ateneu ; cel de al do lea își va termina studiile de-abia
în anul viiter, ca absolvent al unei universități italiene.
Cred de asemenea în cariera viitoare a lui Tudor Cătineanu,
o minte cu totul excepțională, atrasă cu precădere de eseul
filosofic (T. Cătineanu lucrează ca redactor la editura
Dacia).
G. P.: Să notăm, așadar: Cătineanu, Papahagi, Uricariu.
In numele acestor tineri, vă mulțumesc, tovarășe Liviu
Petrescu, pentru generoasa dumneavoastră încredere și
recomandare.
VOICU BUGARIU : N-aș vrea să nominalizez.
AL. PIRU : Ca să nu supărăm pe nimeni, să ne mul-
țumim a susține că avem astăzi destui scriitori (criticii
sînt și ei scriitori) mari, iar mîine s-ar putea să apară și
mai mari.
G. P. : Aveți perfectă dreptate; dar dacă și un critic
de autoritatea dumneavoastră, tovarășe Al. P.ru, se pă-
zește .să nu supere pe nimeni", ce să se mai facă un tînăr
care abia-și începe cariera critică ? Atenția de a nu supăra
pe cineva nu mi se pare principială. E o concesie făcută
susceptibilității bolnăvicioase a unor scriitori. Or scrii-
torii trebuie aduși să înțeleagă că o critică nu e un
atac, că putem stima chiar dacă contrazicem, că obiecțiile se
fac în virtutea libertății de gîndire și de pe o platformă a
cordialității. Un exemplu direct: dacă vă voi spune că
mi intrigă uneori excesul de rezumare, netendențioasă,
neinsinuantă, din cutare pagini ale dvs., asta nu înseamnă
că vă voi citi cu mai puțină plăcere și profit, asta nu înseamnă
că nu voi merge, cu aceeași încredere, la opinia dvs.. atit
de tranșant formulată îndeobște, asta nu înseamnă că nu
voi prețui ansamblul operei dvs. Cu riscul de a greși —
caz in care eu voi fi cel ridicol — vă indic un punct
vulnerabil.
CONST. CIOPRAGA : A cita unele nume ar fi, poate,
o modalitate de a considera mai puțin capabili pe alții.
Surprizele și răsturnările sînt oricînd posibile. Profețiile
unor mari critici au fost infirmate de timp.
G. P. : Dar nu mai puține au fost validate.
CRITICA VĂZUTĂ
DINSPRE CRITICI
G. P. : După aceste ochiri în viitor, vă propun să ne
întoarcem la afacerile interne ale criticii, să privim dar
împreună citeva chestiuni mai specifice acestei forme de
viață. De pildă: critica de direcție. Credeți în ea ? O
vedeți posibilă, aici, acum ? Dacă da, cum, prin cine ?
CONST. CIOPRAGA : Timpul criticii „de direcție"
mi se pare depășit. E alt climat decît pe vremea lui G.
Ibrăileanu, M. Dragomirescu, E. Lovinescu...
VOICU BUGARIU : Socotesc critica de direcție foarte
constructivă. Practicată la modul superior, ea e în ultimă
instanță o activitate de îndrumare etică, de corelare a
gustului estetic cu imperativele morale generoase ale epo-
cii.
AL. PIRU : Nu cred în critica de direcție. Criticul,
după părerea mea, nu determină literatura, o îndrumă
cel mult a posteriori, invățînd cum nu trebuie să se scrie,
mai puțin cum să se scrie.
LIVIU PETRESCU : Pe mine nu mă îneîntă atît „cri-
tica de direcție", cît „literatura de grup" (fenomen care
presupune, oricum, un director de conștiințe). O critică
de direcție care nu se sprijină pe o grupare literară este
un fenomen artificial și regretabil. Un exemplu în acest sens
este activitatea de tinerețe a lui lorga.
MIRCEA IORGULESCU : Da, cred. Insă astăzi princi-
pala direcție constă în afirmarea valorilor autentice și
în veștejirea falselor valori. E greu de conceput o critică
adevărată fără dorința de a imprima o direcție.
NICOLAE CIOBANU: Eu găsesc că între critica
estetică (spre deosebire de cea culturală) și ideea de „di-
recție" există o incompatibilitate totală.
VIRGIL ARDELEANU : Cred, dar nu o văd posibilă.
Ne lipsesc personalitățile critice de excepție, în stare de
a direrționa cursul literelor.
I. NEGOIȚESCU : Eu nu cred că este posibilă. în
timpurile moderne, o critică de direcție.
(continuare in pag. 11)
■
Convorbiri literare 3
Ștefan Aug. Doinaș
Clinele de piatră
Pe treptele acestei case, un arhitect năstrușnic a așezat un dine
de piatră. Seara, fetele ipocrite care locuiesc aici refuză să se lase
sărutate, șoptind languros : „Ne vede ciinele..
Domnișoara de la e'.ajul doi a spus și ea aceste cuvinte. Tină-
rul, care întreabă acum de ea, și le scoate din urechi, ca pe niște
dopuri de vată. Zadarnic. Nimeni nu știe unde s-a mutat domnișoara
de la etajul doi.
Tinărul coboară scările, iși aprinde o țigară și rămine cu ochii
pierduți la ciinele de piatră. Din pupilele scobite, furnicile ies ca niște
viziuni negre.
Este exact ora amiezii, toate orologiile din oraș o confirmă, un
clopot îndepărtat o latră din toate puterile.
O, ceas al tuturor metamorfozelor I Sferă in care regnurile se
sărută pe gură, ca indrăgostiții, imprumutindu-și disperarea I Scripete
limpid cu ajutorul căruia umerii înstelați primesc povara ce li se
cuvine !
Tinărul iși vira din nou in urechi cuvintele prefăcute și se așează
pe scări. Ciinele de piatră pornește de-a lungul stiăzii, și toate sema-
foarele arată verde.
UN PLAGIAT
INSTRUCTIV-EDUCATIV
Vizita stelei
Aseară m-am dus ta Manole acasă. In curte, m-am
infinit cu steaua lui personală care tocmai pleca de
la el.
Nu mai văzusem stele personale din ziua de 30
aprilie 1860 ; așa că am deschis ușa cu un zimbet
sarcastic pe buze. „Sper c-a fost o vizită plăcută*,
i-am spus. „Foarte*, mi-a răspuns el laconic, iar
eu am roșit, pentru că prietenul meu mă surprindea
in flagrant delict de gelozio.
Uit.ndu-mă atent la el, cu una din cele treispre-
zece priviri pe care le foloseam in astfel de ocării,
am observat că era aproape transparent. „Să știi că
văd prin tine ca prin sticlă*, i-am ripostat rizind.
„Da, acuma se vede bine*, zise el indreptindu-se
spre oglindă. „Nu te simți bine „Dimpotrivă*.
Citeva clipe se instalâ o tăcere atit de apăsătoare,
incit m-am gindit că ar fi preferabil să plec. „Da, ar
fi mai bine să pleci.. .*, se auzi glasul lui vibrind de
o tandră brutalitate.
Am rămas cu gura căscată : „Observ că și tu vezi
personale
prin mine...* Și m-am ridicat. „Nu, zise el, fără a
mă opri. Aud ce gindești*.
Și continuă febril, cu o grabă care-mi arăta că
intr-adevăr nu mai avea mult timp : „lartă-mă. Sin-
gurul lucru care mi-a mai rămas e auzul. Iți aud gin-
durile, aud cum cade in sine țarina scurmată de cir-
ti e, aud cuvlntul cu care marea somează firele de
nisip să se dividă, aud țipetele lor de bucurie după
ce s-au divizat, aud pescărușii incercind să le prindă
pe plajă.. .*.
„Atunci, e mai bine să plec*, am repetat eu, ca
un copil surprins asupra unei fapte rușinoase. Dar el
nu-mi mai asculta acum gindurile, și m-am bucurat:
o bucurie care nu era decit o formă a cruzimii.
„Aud pașii Ei... Ai văzut-o ? Arată destul de bine
- pentru o soră mai mare... Acuma, du-te. Trebuie
să se întoarcă : ai s-o intilnești la colțul străzii...*.
Am plecat ca din pușcă. La colțul străzii am intil-
nit-o : strălucea împărătește, albă, ca neaua, pe frun-
tea roibului care trăgea dricul.
Mihai Ursachi
Tu ești la pădurea de roze,
încoronată cu roze.
Tu ești într-o roză.
Din roza Floribunda iubito
cu ochii tu cauți pe cer cum s-apropie
majestuoasa, mult grațioasa coleopteră.
Și iată iubito cum sania cerului
s-a coborit pe o roză,
lată petalele, privește și crede, cum o cuprind
43 de petale, o roză
imbrățișeazâ, îmbrățișează, se stringe-imprejur, o
ascunde,
In așteptarea celui de al treilea
volum al Istoriei Academiei și a to-
mului secund al Istoriei lui G. Ivaș-
cu — a apărut in librării o altă lu-
crare ce ambiționează să parcurgă
etapele istoriei literaturii noastre.
Titlul e mai mult decit promițător :
O istorie a literaturii române, ceea
ce ar vrea să spună, probabil, că
autorul (I. Rotaru) intenționează o
lectură a textelor literare românești,
o lectură intre atitea altele posibile.
Am avea a face, prin urmare, cu o
nouă sinteză, cu o originală dimen-
sionare a fenomenului literar. Dar
perspectiva atit de atrăgătoare pe
care titlul o degajă e înșelătoare.
I. Rotaru fine cu tct dinuaiuaul să
se sustragă cerințelor firești ale u-
nei asemenea operații critice, și,
in consecință, întocmește acel liniș-
titor Cuvint înainte, unde ne aver-
tizează că, scriind o carte de acest
gen, nu dorește altceva decit să
complinească și să extindă, de se
va putea, activitatea sa de profe-
sor, prin forța împrejurărilor supă-
rător de restrînsă (p. 7). Drept ur-
mare, ea va fi adresată unui număr
cît mai mare de cititori, de nivel
mijlociu deocamdată, îndeosebi ti-
neretului studios (ibidem). Nimic
de spus, intenția este cit se poate
de onorabilă, dar... dar ridică de la
început citeva nedumeriri. Dacă
este adresată „tineretului studios"
(prin care înțelegem elevii și stu-
denții) de ce nu a apărut Istoria lui
I. Rotaru la E.D.P. ? După cite știm
Editura Minerva s-a specializat in
a publica sinteze asupra fenomenu-
lui cultural național, dar originale.
Ori, după propria mărturisire a au-
torului, O istorie a literaturii româ-
ne nu se vrea originală ci numai „o
lucrare de sinteză, cit mai accesi-
bilă fi mai funcțională, care să dez-
volte interesul tot mai larg pentru
literatura națională privită in între-
gul ei", (ibidem). Ceea ce pretinde
1. Rotaru a fi nouă este „coloratura
(...) în expunere". Categoric, ne-am
putea mulțumi și numai cu atit (ar
fi chiar esențialul), dacă nu am afla
mai departe că respectiva „colora-
tură personală" nu se referă nici la
stil și nici la judecățile de valoare.
Ea subzistă, paradoxal, doar in...
„spațiul acordat cutărui scriitor, cu-
rent literar sau epocă", (p. 7—8).
Criteriul pur cantitativ pe care-l
introduce /. Rotaru este revelator
cînd e urmărit in aplicarea lui di-
rectă. Aflăm că cel mai însemnat
scriitor al perioadei tratate in pri-
mul volum (pînă la 1660) este M.
Eminescu, căruia i se afectează 94
. de pagini. Urmează în ordinea im-
portanței : Caragiale (44 p.), Crean-
gă și Slavici (cite 33 p. fiecare),
V. Alecsandri (24 pj, Maiorescu
(16 p.), ș.a.m.d. Dar mai aflăm și
că D. Cantemir și C. Dolliac stau
pe picior de egalitate (și unul și
celălalt 7 p.), că M. Kogâlniccanu
(3 p.) e mai puțin important decît
Constantin Sion (4 pagini) sau Cos-
tache Stamate (tot 4 p.); oti că
Vlahuță (8 p.) „il bătea cu palma
pe umăr de departe" — pentru a
folosi o expresie a autorului (p.
561) — pe Hasdeu (7 p.) etc. etc.
In fața unei asemenea „coloraturi
personale" orice comentariu este
de prisos.
Pentru a nu lăsa totuși impresia
că-și fură singur căciula, I. Rotaru
mai menționează in Cuvîntul îna-
inte, că, deși nu se pretinde a fi
originală, Istoria sa nu vrea să se
„sustragă, cumva, ochiului specia-
listului". Acesta insă va avea drep-
tul să o judece numai in două di-
recții (pe care tot el le sugerează):
1) in privința „justeții științifice"
și 2) a „intențiilor instructiv-edu-
cative puse in carte" (p. 8). Să ne
oprim o clipă asupra acestor „im-
puneri". Cel care ar vrea să scris
despre Isteria lui I. Rotaru va tre-
bui in mod obligatoriu să cerceteze,
inainte de orice altceva, dacă intre
datele de istorie literară furnizate
nu s-a strecurat vreo eroare. Dacă
o găsește, ii va atrage autorului a-
tenția asupra ei, inșirindu-i spre
dovedire tot felul dc mărturii scrip-
tologice, de care — la o eventuală
a doua ediție — I. Rotaru va ține
seama. Dacă nu va găsi nimic, nu-i
va rămine altceva de făcut decit
să declare că tomul în cauză este
perfect. în ce privește „intențiile
instructiv-educative puse in carte",
asupra cărcra 1. Rotaru dă voie Cri-
ticii să se pronunțe, ele există in
mod indiscutabil in orice lucrare
de asemenea amploare, cu condiția
ca aceasta să fie totuși originală.
Fiind scrisă pentru „tineretul stu-
dios", Istoria de față ar trebui să
fie un îndreptar. îndreptar nu în
sensul datelor și amănuntelor teh-
nice, ci in înțeles metodologic. Ti-
nerii, dacă au de învățat ceva de
aici, atunci nu vor memora anii sau
titlurile operelor — care pot fi gă-
site in orice enciclopedie, cit un a-
Darul de noapte
al zidarilor
iată iubito, acesta-i bobocul de roză,
in inima lui e o sanie,
este sania-mi albă Ectulancion.
ACESTA NU E CĂLINESCU I
Marii zidari,
cu unul șapte,
in miez de noapte
aduc un dar.
Muncă eternă, muncă eternă, muncă eternă.
Unde ți-e trupul, mlntuitoareo ?
Ziua preface totul in țărnă.
Clopote sună
la mănăstiri
vestea cea bună.
Muncă eternă, muncă eternă, muncă eternă.
Adincei zidiri
ii sintem miri.
Muncă eternă, muncă eternă, muncă eternă.
Mintuitcareo...
Ascultă cum plinge-al zidarului glas,
iat-ai venit, ca o stană-ai rămas,
dulce să-ți fie sfințitul popas,
in veci stătătoareo...
Pace eternă, pace eternă, pace eternă.
Un glas duios
Copilule care ai fost,
ai mai rămas pe undeva ?
In care ierbi a adormit
pierdută, umbra ta...
Cununi de nriu și inițor
purtai pe creștetul bălai,
de peste apă te striga
un glas duios, mai hai, mai hai...
Răpit ai fost, răpit ai fost
de-un glas duios de peste riu ;
încununat pe veci ai fost
cu flori albastre și cu griu.
Fenomene cerești
•
Deasupra acelui oraș fu o ploaie
de slele-ntr-o vară, cînd toți socotiră
că vor fi inecaji în lumină. Dar lutul
înghiți in tăcere și asta ; rămase
o constelație nouă pe cer, semănind
cu o floare imensă de crin, stele albe
ca diamantul sclipeau înghețat - și i-au spus
Constelația Crinului.
Credința copilei
Fetița aceea, pe care atit o iubeam, mai credea
că din cochilia lui melcul plecase
undeva foarte departe
și că se va întoarce,
drept care-i păstra cu iubire cochilia
ți il aștepta.
Aureolă
Primește bobocul
acesta de roză
Și toate secundele mi le iluminează-acei astru,
Cetate eternă făgăduindu-mi.
Fără cuvinte, prieteni, la marginea lumii și-a
vremii
noi din nimic ne-am clădit pe noi înșine-n noi,
cu nemîntuire și încredințare
pe noi nouă înșine predestinindu-ne.
Intr-o sanie albă.
Intr-o sanie albă și mare ca o corabie.
Intr-o sanie mare cît un oraș.
In sania Ectulancion
navighez către tine iubita.
lată ascult înecat în abisuri
vestea ferice a redăruirii
și fruntea mea se înalță din neființă,
aureolă ideală purtind, întocmai ca odinioară
sub astrul adincului
pe noi nouă înșine predestinindu-ne.
500 de pagini de rezumat cuminte
ne-a dăruit Ion Bălu, numindu-și
teancul de conspecte „eseu despre
etapele creației*. Ce înțelege biblio-
graful I. Bălu prin eseu, iată un
lucru foarte cețos. Răbduriu și har-
nic, s-a avîntat într-un subiect care-l
depășește flagrant. Călinescu se află
față de el la intangibile înălțimi,
într-un zbor maiestuos și în toată
cartea bietul autor aleargă pedestru
după umbra magistrului. Impresia
de neadecvare este continuă; ten-
tativa critică a lui I. Bălu amin-
tește sforțarea acelui om al lui
Creangă de a căra soare cu butel-
cuța. Ce e, în fond, această trupeșă
„monografie eseu“ ? Un deșirat ex-
temporal în care documentarea re-
lativ minuțioasă (căci dezordonată
și cu scăpări) și bunele intenții nu
sînt egalate decît de nemărginita
platitudine. Platitudine, în sens
neaoș : cartea e fără relief, fără
glas, fără construcție (simplă juxta-
punere), fără unduire de idei — în
scurt, fără nici o creație. Toată a-
cribioasa bălmăjeală a „eseului" nu
aduce nimic nou despre Călinescu ;
ochiul critic al lui I. B. se oprește
neputincios la suprafața operelor
puricîndu-le centimetric, dar inefi-
cient pentru că epidermic.
Citim o desfrînată parafrază
a ideilor călinesciene și ni se
servesc prolixe compte-rendu-uri
ale romanelor. Intervențiile autoru-
lui, băg'rile sale de seamă, sînt pur
constatative, „neutrale", ca să-i fo-
losim un cuvînt-tic. I. Bălu e blin-
dat într-o falangă de vocabule re-
zumative, și în carte mișună sufo-
cant puzderie de: remarcă, obser-
vă, constată, crede etc. De altfel, în
acest op. singurul „activ" e Căli-
nescu care, fără repaos, e de părere,
urmărește, cu justețe întrevede, face
considerații asupra, caută, găsește
că, socotește ș.a., în fine, face ne-
numărate operații care în mod nor-
mal ar fi incumbat monografului
său. Dar să-l urmărim cîteva mo-
mente pe I. B. în acțiune. Ajuns, la
p. 481, el are de vorbit despre fun-
damentalul eseu Istoria ca știință
inefabilă și sinteză epică. După ce-I
etichetează odată studiu (?), odată
eseu, bibliograful judecă : vraja lui
stă in farmecul speculației. Această
afirmație e singura epinie de critic
despre capitalul eseu; după ce a
stabilit că vraja stă în farmec, au-
torul avansează... înainte, demarînd
în ceea ce știe să facă mai bine :
rezumarea înginată. (îngînată, pen-
tru că n-are nimic din rezumarea
critică, tendențioasă și insinuantă —
în bine sau în rău — a lui Căli-
nescu sau, azi, a lui Piru ori Vir-
gil Ardeleanu. Bălu face operă de
copist abreviator). Pe cuprinsul unei
singure pagini, lectura se poticnește,
ca într-un neavenit slalom, de : pri-
ma parte dezvoltă ideea dacă (sic) /
este analizată in continuare proble-
ma / G. C. ajunge la concluzia că 4
a doua parte a studiului pune ac-
centul pe / G. C. constată că /
el amintește lucrul știut că / noțiu-
nea de subiectivism este analizată /
G. C. constată că / apei conceptul
de subiectivitate e urmărit / se face
deosebirea dintre / de aici se tră-
gea concluzia că / se formula și o...
In numai o pagină ! Toată lucrarea
e intinsă în acest stil umil. Cu ne-
suferită insistență revin frazele-tic
de tip interogativ-retoric (autorul
ducînd mîna la frunte și meditînd
cu voce tare), unele din ele prevă-
zute și cu răspunsul împricinat. Ex-
primările sînt, evident, de un in-
fantilism savuros și peltic: Fost-a
G. C. conștient că iși găsise un stil
și o tehnică personală ? (Răspuns :)
Nu, nu bănuia că pornise pe o cale
ce avea să fie numai a lui! (p. 71)
(Semnul exclamației aparține lui
I. D. și e menit să sugereze proba-
bil că fraza trebuie strigată, ca să
percuteze).. Era cu adevărat G. C
critic, în accepția în care legăm as-
tăzi noțiunea de numele său ? (Răs-
puns :) Nu I încă nu era (105). (La-
pidar și vînjos). Fost-a Creangă un
pionier al pedagogiei înaintate 3
(p. 200). Afirmă G. C. intelectuali-
tatea lui Creangă în sensul curent
4 Convorbiri literare
nume mod de a privi fi recepta o-
pera. Pînă la urmă, chiar citatele
critice devenite celebre interesează
mai puțin prin judecata estetică
propriu-zisă, cit prin libertatea fi
mobilitatea spirituală a autorului
lor. Dar, cum am văzut, I. Rotaru
nu urmărește nici reformularea u-
nor opinii exprimate, nici subtili-
tăți stilistice. Originalitatea, fie ea
fi „spațială", este realmente nulă
Atunci in ce constă valoarea ins-
tructiv-educativă a cărții ? In in-
tențiile care i au dat naștere ? Le-am
fi consemnat cu entuziasm dacă I
Rotaru ar fi adus tn cele peste 600
de pagini măcar o singură opinie
proprie. Dar așa ? Cultura nu se
face numai cu nobile intenții. Pe
lingă entuziasta dăruire, pe lingi
muncă, mai este nevoie și de che-
mare sau talent sau ceva de genul
ăsta. Și apoi ce învață din ea „ti-
G. CĂLINESCU
„Darul lui Ureene e portretul
moral, concis, xilografic“ (p. 21).
„Neculce e bîrfitor, încondeie
tor bufon al lucrurilor“ (p. 24)
„Tot Radu Popescu devine mai
încolo panegiristul lui N. Mavro-
cordat...“ (p. 27).
„Dar Lumea îi pune înainte
avuția, izbînzile, gloria și înj?-
leptul însuși, devenit Faust, măr-
turisește sincer dorințele : «Eu
poftesc avuții... O, lume ! Eu pof-
tesc mai mult :...» Lumea îl sfă-
tuiește să ucidă, să jefuiască. În-
țeleptul, ar voi și împărăția ce-
rului, gloria pămîntească părîn-
du-i-se șubredă. Acum scriitorul
izbucnește într-o invocaț e furtu-
noasă a gloriilor apuse: «Unde
este Kyros și Cresor ? Unde este
Xeres și Artaxerxes ?»“ (p. 28—
29).
„Un interesant capitol despre
«timp» ajunge la încheierea că
timpul nu e o categorie ci o e-
sență în Dumnezeu, locul de ex-
plicație a Spiritului. Un punct
atrage chiar atenția asupra con-
versiunii universului istoric spre
spiritul absolut : «Timpul trebuie
să fie călăuza creaturii către
supra intelectualul, unicul etern
și indefinit Dumnezeu»", (p. 29).
„Mult celebrata Intr-o grădină.
socotită traducere din Goethe.
vine dintr-un izvor grec ' (p. 41)
neretul studios* al zilelor noastre ?
Să fie lipsit de originalitate ? Să
scrie istorii ale literaturii pentru a
complini „activitatea de profesor" ?
Și, mai cu seamă, in cazul cind pur-
ced la confecționarea lor, să pla-
gieze sub ochii tuturor o lucrare de-
venită celebră ?
Căci, este momentul să o spunem.
O istorie a literaturii române, voi
1. (De la crigini pînă la 1900), Edi-
tura Minerva, București, 1971, este
un PLAGIAT după Istoria literaturii
române de la origini pînă In pre-
zent a lui G. Călinescu. Ne dăm
foarte bine seama de gravitatea ri-
nei asemenea acuzații, insă aceasta
este realitatea. Drept care să proce-
dăm la citirea in paralel. E vorba
de nenumăratele pasaje din cartea
lui I. Rotaru care nu sînt altceva
decit simple copieri sau parafraze
mai mult sau mai puțin subtile
I. ROTARI
______căci nu poate fi nomaj-
decît vorba de un portret pro-
priu-zis, fie el și moral... ci
mai mult de o gravură foarte
■ păsată, echilibrată și concisă—*
(P. »).
.... Povestitorul e mult mai
personal ■tunci cind are a În-
condeia pe eîte cineva...; »-
poi pe un ton de răutăcioasă
btrfâ...* (p. 39).
.... Radu Popescu este pane-
giristu! lui N. Mavrocordat.. .*
(p. 46).
....Ca și Faust... înțelentul
lui Cantemir poftește -avuții».
“Cinste politicească-, și împără-
ția cerurilor, eele terestre părn-
du-i-se totuși inconsistente. In-
să Lumea — celălalt eu al cu-
getătorului — ii pune in față
icoana gloriilor apuse — : «Un-
de este Kyros și Cezar ?, Unde
este Xeres și Artaxercses
(P. 51).
.... T'mpul însuși nu este o
categorie, ci numai un mijloc cu
care măsurăm mișcarea corpu-
rilor, fragment de infinitate, le-
gat de fenomenele trecătoare,
călăuza către «supraintelectua-
lul, unicul, etern și indefinit
Dumnezeu-* (p. 52).
.... Vestită a rămas alegor a
de mare fluență și coneiziane
din Intr-o grădină. epigramă
galantă, socotită cindva drept o
traducere sau o influență din
Goethe, lucru ce s-a dovedit im-
posib l, la mijloc fiind probabil
numai un izvor neoanacreontie
comun* (p. 91).
„De la Matei Milu... au rămas
un fel de «caractere» de forma
ghicitorilor. Micile caricaturi în-
tr-un limbaj bufon româno-tur-
co-grec sînt pline de savoare.
Iată un strâmb încrezut... o bă-
trînă cochetă... un înfumurat :...“
(p. 42).
„Piesa memorabilă rămîne însă
Primăvara amorului, dezvoltare
a cunoscutului episod anacreon-
tic al ivirii și adăpostirii micului
Amor. Poema e un mare tablou
câmpenesc, deschis cu priveliștea
imensă a Carpaților" (p. 56).
„Opera poetică a lui Eliade e
și ea obsedată de exemplul lui
Dante. Ea urmărește să fie o
Divină comedie, ba încă și mai
mult, o Biblie, mergînd de la
Geneză nînă la Apocalips. Dacă
e posibilă o comparație cu Co-
media. atunci poezia eliadescă
este aceea din Pa-adis. extatică,
ideală, fără descripție, din eșec
țe imateriale, panumuri, luciri,
eiîuvii ți son uri. Poetul a intuit
>uătlația sacră. t»ra elemente-
lor pure ți e întiiul autor de
-laude»: «Ontați, flori, bucuria
și lăudați pe Domnul.-" (p. 651
„Eliade țintea către o comedie
divină ce avea să pună pe scenă
-toate duhoarele infernale răscu-
Undu-se asupra gemurilor ți vir-
tuților cerești», pe care de n-ar
fl putut-o sfârși, aveau să o con
tinuie discipolii săi spre satis-
facția lui postumă : —“ (p 67>
$irul „apropierilor* ar putea con-
tinua la nesfirfit. Din lipsă de spa-
țiu sugerăm celor interesați pagi-
nile posibilelor confruntări : p. 123
—p. 62 (prima cifră indică pagina
m volumul lui I. Rotaru, a doua pe
cea „similară" dm Compendiul lua
Călinescu); p. 126—p. 69 (70); p.
135—p. 88; p. 139—p. 52; p. 141—p
53 ; p. 151—p. 85 (86) ; p. 159—p. 74 ;
p. 179— p. 92; p. 180 (181)—p. 94
(97); p. 185— p. 104; p. 186—p. 103
(104); p. 189—p. 106 (107); p. 194—
p. 105; p. 195— p. 104; p. 220—116;
p. 222—p. 111; p. 223—p. 113 (114);
p. 224—p. 114 (115); p. 227—p.ll9;
p. 235— p. 134; p. 233—p. 132; p.
243—p 132; p. 244—p. 134; p. 263—
p. 123; p. 264—p. 125; p. 271—p
130; p. 296—p. 148; p. 298—p. 149;
p. 301—p. 153; p. 407—p. 171; p. 409—
p 171; p. 489—p. 180; p. 493—p. 108:
p. 501—p. 180(181) ; p. 523— p. 185 ; p
526—p. 185 ; p. 530—p. 186; p. 584—
p. 203 ; p. 588—p. 204 ; p. 604—p
„Compune un fel de portrete-
ghicitori, labruycricne, uimitoa-
re prin fermitatea liniei carica-
turale, bine închegate ca expre-
s:e — dacă ținem seama de e-
pocă — într-o limbă colorată în
care turco-grecismele se alătură
în chipul cel mai neașteptat ex-
presiei populare de o fluență
fără cusur. Iată, de pildă, pe
încrezut, cu fața «scurmată»
pentru circumstanță... sau pe
Înfumurat* (p. 96—97).
.Capodopera Iui lancu Văcă-
rescu este Primăvara amorului
(1819), celebrată de Eminescu.
neîndoios pentru senină*atea, e-
chilibrul ți armonia prlveliște-
lor cîmpenești desfășurate la
poalele Carpaților, guvernate do
Eros, ca o Arcadie ferice.. .*
(P. 102).
■ Importantă înainte de orice
este viziunea poetică grandioasă
pe care o desfășoară romanti-
cul. Vibrația sacră a unui Hymn
al creațiunii face să se audă ac-
cente din Dosoftei, dar și din
Paradisul Iui Dante. In același
timp poetul este neașteptat de
modem: «Facerea» e concepută
ea o nuntă universală, cosmică,
orchestrată de parfumul florilor,
o -armonie de arome» : «Cîntați,
flori bucuria și lăudați pe Dom-
nul»* (P. 118).	_______
„In sfîrsit, înconjurat de
dușmani din toate părțile, neîn-
țeles de nimeni, predicind ca un
profet în pustiu, poetul mesianic
ar vrea să scrie o epopee ale-
gorică în care să țintuiască pe
contemporani la s"îlpul.infamiei,
dar fiindu-i teamă ci »nu va
avea răgazul necesar, lasă a-
ceastă sarcină posterității, cu
limbă de moarte* (P. 122).
266 ; p. 616—p. 189 ; „......Precizăm
că nu am ales decit paginile cu pa-
sajele evident „împrumutate".
Dar I. Rctaru nu se rezumă la
a-l copia sau parafraza pe autorul
eseului Tehnica criticii și a istoriei
literare (din care ar fi avut de in-
vățat cite ceva!). Nu arareori Că-
linescu apare pur fi simplu citat,
indicindu-i-se pină fi numele. Pro-
cedeul este dintre cele mai atrăgă-
toare : .Cum atit de convingător
arăta G. Călinescu, Nicolae Bclces-
cu este, ca ți Kogălniceanu, un -me-
sianic pozitiv-", (p. 161); „-Scriso-
rile- lui Ion Ghica sint, cum arăta
G. Călinescu, -Muzeul Camavalet
al nostru-" (p. 261). Sau: „Cea mai
exactă fi mai sugestivă caracteri-
zare a lui Odobescu din Pseudoki-
negeticos a dat-o G. Călinescu..." (p.
224); .Călinescu este acela care a
caracterizat ecl mai bine pe pole-
mist". (p. 292). Unde ^irăta" ți unde
dat" Călinescu dovada calităților
sale nu ni se spune. O aflăm totuși
la un moment dat, cind — pare-se
— cu un gest condescendent, I. Ro-
taru lasă să-i scape prețioasa infor-
mație : „Replica personajului cara-
gialian este atit de exactă, făcută
parcă de natură, Incit, așa cum a
arătat într-un loc G. Călinescu..."
(s.n.p. 465). Nu se poate afirma in-
să că autorul nostru nu are și „ve-
deri personale", la care ține atît de
mult incit ajunge in curioasa si-
tuație de a-și contrazice propriul
maestru. Cităm spre edificare : „Na-
turalismul (pe care G. Călinescu îl
vede la Caragiulc extins și in do-
meniul schițelor, lucru ce mi se pare
totuși exagerat)..." (p. 4C2). Asta nu-l
oprește să afirme exact in pagina
următoare (p. 463) că 1. L. Cara-
giale face „fiziologia moftangiului",
constatare ce stătea, între altele, la
baza afirmației călinesciene. De
unde se vede că I. Rotaru nu poate
fi cu adevărat independent in gin-
dire. încearcă să evite modelul, pen-
tru ca pină la urmă să ajungă tot.
la el.
Alteori, din aceeași tentație a ori-
ginalității, face tot felul de supo-
ziții contradictorii. „Combătînd" teo-
ria lui Ibrăileanu în legătură cu in-
ferioritatea cronicarilor munteni
față de cei moldoveni (argumentată
psihologic), I Rotaru crede că fe-
nomenul s-ar explica mai ales prin
„fapte de ordin cultural și politic".
Și mai departe: „Muntenii n-au a-
vut prilejul — cu excepția Stolni-
cului Constantin Cantacuzino — să
frecventeze școli Intine ca Ureche
și Costin". Lucrurile stau întocmai,
insă, Neculce — despre cere se a-
firmă (p. 39) că ar fi „primul nos-
tru cronicar artist" — n-a urmat
nici o școală de acest soi. Cum ră-
mîne cu argumentul școlirii „mol-
dovenilor" ne poate spune numai
autorul însuși. Indepărtîndu-se de
litera călinesciană, I. Rotaru fău-
rește fraze de o banalitate zgudu-
itoare. „Aceste calități literare au
atras pe scriitorii clasici (un Ne-
gruzzi, un Alecsandri, Eminescu,
Delavrancea, Sadoveanu șa.) care
au dat opere importante inspirate
din cronica lui Grigore Ureche" (p.
31). Nu lipsesc nici pleonasmele:
„Heliade e tranșant și taie noduri
gordiene dintre cele mai încilcite
(Sic!) cu privire la limbă..." (p. 116).
După toate acestea ar mai fi de
adăugat cite ceva despre caracterul
„instructiv-educativ" al Istoriei lui
I. Rotaru, dar din motive ușor se-
sizabile ne oprim aici. Nu înainte
de a menționa că așteptăm cu ne-
răbdare și cel de al doilea volum,
care va beneficia și de o „listă bi-
bliografică selectivă privitoare la
lucrările cu caracter general, la ca-
re, intr-un fel sau altul, cea de față
s-ar putea raporta". Cine știe ? Poa-
te că intr-un ungher mai întunecos
vom afla trecută și Istoria literatu-
rii române de la origini pînă în pre-
zent.
Al. DOBRE
al cuvîntului ? (Răspuns :) Nicide-
cum. Dar I. B. știe să aplice și răs-
punsuri mai vehemente, adevărate
petarde care explodează în textul
(vrut) critic : Se poate susține exis-
tența, aici, a unui început de pole-
mică ? (Răspuns :) Da de unde ! (U-
zanțele cer sic, dar se impune un
păzea!). Alteori, interogațiile băli-
ene au rostul unor felicitări exta-
ziate, gemete de plăcere estetică
S-a mai gindit cineva să pună pe
Dandanache și Cațavencu alături de
Machiavelli ? (486) Cine a mai exa-
minat pe Alecsandri ca simbolist 7
(489) Cine a mai scris rinduri atit
de emoționante despre etc. ? (489).
Răspunsurile, subînțelese, nu pot
suna decît în aceeași tonalitate vo-
ios-majoră : Nu. nimeni ! Nimeni
nu s-a mai gîndit, nimeni n-a mai
examinat, nimeni n-a mai s^ris asa
rinduri emoționante. în sfîrșit, în
altă parte, întrebarea e murmurată
melancolic, pleonastic și agramat
E, nici discuție, aici, o „nevroză cu
caracter abulic", cum precizează Că-
linescu. dar numai atît ? Care vor
fi fost justificările secrete interi-
oare, în ce va fi constat acele mo-
tive etc. ? (147). Cititorii va fi ob-
servat topica nurlie, aprobarea bla-
jină către Călinescu, redondanța
pleonastică și penibilul dezacord.
Cînd I. Bălu purcede Ia aprecieri
afirmative despre Călinescu, produ-
sele nu urcă peste nivelul școlăresc
Considerațiile sale sînt laude și fade
și stereotipe, nu rareori autorul se
trezește bătînd pe umeri, netam-
nesam. un gigant : Metodic este
străbătută și poezia lui... (105). Nu
mai puțin izbutită este și metafora
prin care... (id.). E tulburătoare (tic
al lui I. B.) intuirea (de asemenea,
tic : v. pp. 111, 146. 172. 205. 226,
486, 490 ș.a.). Șun are o simetrie de
un farmec nespus (431). Foarte bine
sînt gîndite... (473). Cînd în discur-
sul atît de flasc, se ițește cîte o
idee, ea e mai întotdeauna un stre-
pezit poncif, o molatecă banalitate
Nu ridicăm, desigur, un zid intre
adolescent și savantul ajuns la ma-
turitate, dar nici nu punem între
ei un semn de egalitate (16). Spune
ceva această frază ? aduce un snor
informațional, interpretativ ? Nici
laie, nici bălaie, dar nici laie bă-
laie. G. C. își caută, stilistic ți teh-
nic, un drum, dar țovăie să pășeas-
că pe o cale proprie; poate, deo-
camdată, nu o vede încă limpede.
Simplă compunere sulemenită: își
caută un drum dar șovăie să pă-
șească pe o cale, poate că n-o vede.
In chip firesc se armonizează cu ci-
tațiunile (sic) din epocă procedeele
artistice (139). Apropo de fandosea-
la citațiunile, deschidem o parante-
ză. L B. îșî împopoțonează pagina
cu neologisme rare, preluate ser-
vil din Călinescu (cel mai frecvent ■
indigență) și, mai mult, vântură c
dezinvoltură două din cele mai spe-
cifice italienisme ale marel"! lite-
rat, scriind „superficia apei" si .dig-
nitatea acestuia". Curat Pristanda '
Pentru G. C., opera literarii este
efectiv o realitate artistică (226)
Pentru el, adică, pătratul are pa-
tru laturi. Redusă la esență, toată
demonstrația (din Istoria literară ce.
știință inefabilă ți sinteză epică) e
o pledoarie pentru înțelegerea isto-
riei ca sinteză epică (482). Așadar,
cercul trebuie înțeles ca un rotund.
Iată însă, alături de aceste idei
amorfe, și două aberante : „Kiev.
Moscova, Leningrad" ți „Am fest
in China nouă" sînt două cărți ti-
pice de reportaj (439). Exemplu tipic
de critică oarbă. (Vom folosi mai
jos capitolul Reporterul ca test).
Reportajele lui Călinescu nu sînt
nici pe departe .tipice*. Ele sînt im-
pregnate, pagină cu pagină, de vi-
ziunea nestrămutat insolită, cu pen-
dulări între burlesc și grav, a unui
spirit în care erudiția e dizolvată
unei clasice, fruste simplități, cum
alt literat la noi n-a mai avut. Să
considerăm în întregime capitolul
Reporterul. Deși materia sa e dată
de două cărți și anume, nota bene,
de două cărți de clară excepție în
literatura noastră, cu anume tradi-
ție în domeniu (Milescu, Golescu.
Filimon, Rosetti), capitolul nu are
nici două pagini. Un excurs prim
acestea. începutul, cu gafa sa, l-am
citat mai adineauri. Capitolul con-
tinuă : e de mirare că în discuția
despre reportaj din anii trecuți nu-
mele lui G. C. nu a fost amintit.
Altă gafă. Nu e nimic de mirare
aici, pentru că cele două cărți ale
lui G. C. sint reportaj tot așa cum
diamantul este cărbune. Mai de-
parte aflăm că : ce sare numaidectt
in evidență nu este atit spiritul de
observație, cit cultura adincă a re-
porterului. Adînc spus. El e un cla-
sic care la fața locului vede ceea ce
țtia dinainte. Fals. Călinescu este
un clasic, dar nu tipul Goethe, care
să călătorească cu ochii extatic în-
chiși, să nu vadă decît ce cunoaște
aprioric. Călinescu este un mare in-
genuu, un observator cu nesfârșită
candoare, care se miră. în sens su-
perior. de fiece colț al universului,
și care-și trădează genuin sublima
mirare, zvîrlind erudiția în subsol.
E vădită tendința de a face lucru
rotund Epitetul „rotund- se ros-
togolește de ani de zile printr-o
zonă a criticii noastre, anume cea
submediocră. Și cu asta, investiga-
rea critică s-a terminat. Pornește
monotona, cumințica, searbădă re-
zumațiune: ambele volume încep
cu un succint jurnal, apei începe
prezentarea noilor teritorii. Foarte
bună este descrierea Kremlinului
(și un citat ca să ne convingenș că
e chiar foarte bună). Reporterul...
reține peisajul, ...descrie marele zid,
intră in orașe și sate... trece la pre-
zentarea orașului propriuzis... trece
apoi la sate... După care cade scurt
finalul capitolului : Interesante (!),
clădite pe un bogat material infor-
mativ, bună introducere in etnogra-
fia ți cultura Chinei sint capitolele :
„Frumosul...", „Culori...", „Arta cu-
linară", „Teatrul...", „Cultul eroilor".
Af.t. Nimic despre autor, despre
felul său de a călători, de a vedea,
de a compara, de a scotoci în spa-
țiu și în timp, despre paralelele
sale fulgerătoare, despre reverbera-
ția pe care o are în spiritul său
peisajul de esență clasică pe care-1
străbate, despre tangențele și distan-
țele dintre el și predecesori, inclu-
siv Cîrnul, despre sensul acestor
călătorii și al acestor note. Nimic.
Fraze fără idee, citate, mute, ticuri
în lanț (v., d.p., construit pe, la
pp. 11, 64, 104, 163, 193, 214).
Simțindu-și inabilitatea, biblio-
graful I. Bălu forțează, ici-colo,
nota poleindu-și propozițiunile cu
un soi de mujdei de imagini și me-
tafore. Ceva din praful de aur al
suinului călinescian i s-a lipit de
tălpi, dar autorul monografiei îl
preschimbă, printr-o alchimie in-
versă, în praf curat pe care ni-1 a-
runcă în ochî, încercînd să ne per-
suadeze că ar face și critică, nu
doar fișe. Prieteni statornici îi erau
creionul ți coala de hirtie (I); noap-
tea li se adăuga lampa (!) la lumina
căreia scria sau citea. Foarte fru-
mos. Călinescu și prietenii săi : cre-
ionul, coala și lampa. La pagina 131.
din derința — omenească — de a
face, și el, colea, o metaforă critică.
I. Bălu scrie despre Viața lui Mihai
Eminescu: astfel se explică apari-
ția acestui pisc de piatră Plăcîndu-i
mult, probabil, alpestra zicere, o
reia la p. 189 ; Eminescu e un pisc
unic de piatră. Pisc, pisc, dar vezi că e
de piatră. Cum spune un strămo-
șesc adagiu : vorbi și Ion, că și el
e om. Mai încolo, nebunia lui Emi-
nescu trezește poetul din Ion Bălu.
care dezlănțuie o rafală de icoane,
de speță tare ieftină : ...rațiunea re-
zista cu greu valului de umbre ce
se apropia încet și sigur. O vreme,
lumina și umbra stau în dramatic
echilibru : o dată zăgazul rupt, lu-
mina rațiunii cedează din ce în ce
mai des locul negurii iraționale; va
mai pilpîi firav, ca un sîmbure de
fcc intr-o pădure noaptea, și se va
stinge pentru tetdeauna suflată de
vintul năpraznic. Sue, Dekobra sînt
în urmă lăsați, și fiori glaciali ne
furnică la lectura tenebrosului pa-
saj. Dar culmea literaturizării mă-
Uiețe, de periferie artistică, e atin-
să la p. 157, unde bibliograful se
postează la rampă și se bate cu
pumnii în piept : Reluînd lectura
„Operei lui M. E.“ m-am întrebat
ce l-a determinat pe G. C. să se
cufunde într-o lucrare de asemenea
proporții ?... Îmi ziceam — De ce
nu a scris-o așa de la început ?...
Se impunea cu netăgăduită evidență
o convingere pe care (sic) atunci
cind am rostit-o cu glas tare (!) mi
s-a tăiat răsuflarea etc.
Alt cuvînt decît cabotinerie cri-
tică nu e de rostit aici. Cu glas
tare.
Numeam acest soi de critică : oar-
bă. Bibliograful nu vede mai jos
de literă. Pagina (de geniu) n-are
pentru el nici un dedesubt. Dar
întreprinderea lui I. B. nu e doar
oarbă, e și surdă. Bibliograful s-a
îngropat în fișele sale, și-a astupat
urechile și a rămas străin de orice
ecou la opera călinesciană. Mono-
grafia sa înaintează cu moliciu-
ne, impasibilă și indiferentă, ne-
luînd seama nici la ce-a spus Ibră-
ileanu, nici la ce-au spus Ciocu-
Icscu, P. Constantinescu, Lovinescu,
Marin Preda, Ov. S. Crohmălnicea-
nu. Paul Georgescu (un magistral
eseu îa Polivalența necesară), S. Da-
mian, Manolescu și acei mulți alții
care și-au aruncat luminile pe fi-
lele lui Călinescu. I. B. afectează a
nu avea nevoie de nimeni. Pe
drept cuvînt: ca să rezumi tom
peste tom te poți dispensa de orice
referință. Această absență e și un
paradox. Autorul I. Bălu face
frondă, închizîndu-și între co-
perți numai glasul său. Eroare mai
mare nu putea comite. Ieșim plic-
tisiți din această carte critico-bi-
bliografică, cu nostalgia unui spec-
tacol al receptării critice a lui
Călinescu înainte și după război.
Comprimată la ICO—150 de pa-
gini, această carte goală ar fi avut
poate o vagă funcționalitate didac-
tică și lipsa de spirit i-ar fi fost
atenuată prin condensare. Dar I. B.
a tinjit să facă monument, și tot
ce a izvodit e un colos de chirpici.
George PRUTEANU
Convorbiri literare 5
Anul 1955. Se văzură din nou, deci, Adam și Maria.
întîmplător ? Nu, erau pe strada Brezoianu, unde roiau
slujnicuțele și slujnicarii, duminică după-amiază. Erau
chiar pe strada unde stătea unchiul ei : mergeai pe Ura-
nus, după Podul Izvor, vechiul Arsenal, îți închipuiai
cum urcau pe acolo la începutul secolului tramvaiele cu
cai, cum stăteau filfizonii pe platforma deschisă, favoriți
impunători, pantalonii în dungi și vesta solemnă lîngă
vreo domnișoară sau numai fudulindu-se între ei cu aerul
lor grav și binevoitor în același timp de tineri emancipai
care, desigur, merg cu tramvaiul, și ce mai clopote și zdrăn-
găneală, iar ostașul cu tunica roșie și chivără galbenă tre-
ce alene prin fața căzărmii pompierilor. O stradă care
coboară chiar din creasta dealului istoric și ajunge apoi
ocolind și schimbîndu-și numele pînă în Calea Rahovei.
Era totuși duminică după-amiază. Adam ieși împreună
cu un grup gălăgios din curtea îngustă a Institutului de
educație fizică. Fusese pe stadion, era cu prietenii spor-
tivi, băieți dintr-c bucată sau din mai multe. Aveau un
program de sea:ă înc'rcat, pe măsura energiei și neputin-
ței lor. Cum se făcu, Adam, rol important pentru acea
seară în grup, dispăru dintre ei și se pomeni coborînd o
stradă pustie, case gospodărești, nepretențioase, curți lungi
și înguste dar, din loc în loc, cîte un grilaj din fier forjat
și în spatele lui muchiile, balcoanele, acoperișul plat al
unei vile cenușii acoperită pe jumătate cu iederă întune-
cată. Liniște. Da, Adam mergea să-și vadă o mătușă bă-
trînă care locuia pe lîngă Mitropolie. Trebuia s-o vadă.
Scurta drumul sau ocolea ? Maria îi ieși în întîmpinare.
Vremea se încălzise cu totul în ultimele două s ptămîni,
era aproape vară, dar Maria purta același pardesiu vechi
și, fără îndoială, în cutele lui se mai păstra mirosul de
umezeală și mucegai. Cînd îl văzu pe Adam, Maria nu ară-
tă nici un fel de mirare, dar el se veseli sgomotos cum îi
era obiceiul. Gesturi, vorbe, o surpriză, într-adevăr dintre
cele mai plăcute. Dar o dorință vagă de tînăr care nu
MAR
GEORGE BÂLĂIȚĂ
Fragmentele, din romanul cu același nume, pe
care le publicăm In acest număr, ne prezintă cîte-
va secvențe din viața personajului central — om
care, tinzînd spre realizarea sa plenară, trăiește și
momente de eroare, lunecări.
știe să se descurce cu femeile îl cuprindea încet. Ea rămî-
nea ștearsă și neînsemnati, mergea lîngă el în tăcere. Du-
pă ce rîse, Adam încercă să o ia de umeri, ea nu se
împotrivi, nici nu acceptă. El mai spuse cîteva cuvinte pe
ca:e le găsi cu greu și în cele din urmă tăcu.
O mare neputință urmată de furie ascunsă, o jenă
inexplicabilă aproape de rușine îl cuprirțșe pe foarte tînă-
rul Adam. Ei, drăcie, pe el îl așteptau fete minunate și
vesele, e drept, îl găseau cam timid dar asta le amuza și,
la urma urmei, el nici nu prea avea mare lucru de făcut
acolo, ele știau totul, rîzînd luau cît le cerea inima și
plecau. Unele se și săturau să-l tot vadă îneureîndu-se me-
reu, renunțau cu o lovitură de picior care nu era chiar o
lovitură cu piciorul.
Dar era el, într-adevăr, un timid?
Odată, avea cinsprezece sau șaisprezece ani, st'tu o
după-amiază întreagă și seara pînă la căderea nopții, lîngă
o fată zglobie dar răbdătoare, ceva mai mare decît el, în-
tr-un vagon de cale ferată uitat la un capăt de linie. Acasă,
la Albala. Nu era nimeni prin apropiere, nici oameni, nici
fenuri nu treceau. Era o fată ascultătoare, ea aștepta, erau
ghemuiți amîndoi în colțul întunecos al vechiului vagon
poștal, ușa glisantă grea, ruginită era abia întredeschisă,
înainte de a intra aici, fetei nu-i trecuse prin minte că ceea
ce nu se întîmplase afară, în lumina mare unde fluturii
zburau pe deasupra apei adormite și printre romburile de
fier ale podului, peste s’Iciile tremurătoare, da, va trebui
să se întîmple cu siguranță în vagonul părăsit: pe care ea
îl descoperi scoțînd strigăte scurte de animal mic și întă-
rilat. Dar acum erau înăuntru. Ea nu era din Albala, ve-
nise în vacanță la rudele ei, din alt oraș, ceva mult mai
important ca tîrgul vostru, spunea lovind băiețește o pia-
tră. cu vîrful sandalei mici și roșcate ca ciocul de rață.
S’.ătură astfel, unul lîngă altul, pînă ce întunericul și miro-
sul greu din vagon îi făcură să se scoale, mîinile și picioa-
rele amorțite, ochii lipiți, gura cleioasă. în tot acest timp,
el nu făcuse nici o mișcare, nu scosese un cuvînt. Cînd
ajunseră pe terasamentul înalt, nefolosit de multă vreme,
buruienile crescute între traverse le loveau gleznele, fata
începu să plîngă cu sughițuri lungi și caraghioase. El nu
știu ce să facă, nu se mai gindea la ce a fost sau nu a fost,
era bucuros că scăpase, da, scăpase din vagonul afurisit,
starea de încordare și umilință dispăruse și se simțea vesel,
și acum, uite, fata asta ce o fi avînd ? Din nou își simți
mîinile grele, umerii înțepeniți, vru să și-o apropie, dir
atunci ea îl împinse cu o putere neobișnuită, el se împie-
dică de șma de fier și căzu apoi rostogolindu-se pe terasa-
mentul abrupt, își lovi genunchii și coatele și creștetul
capului Se ridică departe, jos, în iarba uscată. Era singur.
Nu o mai văzu niciodată pe fata cuprinsă așa din senin
de o ciudată nebunie.
Dar în casa lui Manoilescu-Agop ? Acela era un fel de
prieten al lui Adam, student la arhitectură, mare amator
de gimnastică, nelipsit din sălile importante, nu numai
la concursuri dar și la antrenamente. Îmi plac, spunea el,
nu atît ccncursurile voastre cît sălile astea boltite și ele-
ganța și forța mișcării. Erau de aceeași vîrstă, dar Manoi-
lescu venea din altă lume, terasele de sus ale fostei pira-
mide. Oamenii care nu mai aveau puterea trăiau într-o
dușmănie atotcuprinzătoare, dincolo de bine și rău, ura
pură, s-ar putea spune. Această stare extremă le dădea o
ciudată relaxare și le anihila în mare măsură instinctul
istoriei și al politicii. Ei glumeau cu ușurință Arăți bine
azi, spunea într-o zi fostul general Sadbey către un b’trîn
Cantacuzino, era o zi de aprilie, se întîlniseră într-o gră-
dină publică, arăți bine, ma foi, parcă ai fi viu ! Cum alt-
fel decît caraghioși, cînd în mansarde și poduri și pivnițe
se întîlncau și vorbeau ca și cum nimic nu s-ar fi întâm-
plat ? Fiindcă își păstrau neatinse trufia și toate obiceiu-
rile de altă dată. Cu hainele roase și lustruite, cu obrajii
scof'Jciți și omoplații tăioși, niște aripi jumulite și prea
scurte care ar sta mereu pe jumătate ridicate, ei își petre-
ceau zilele întocmai după rigorile clasei lor nimicite, era
o parodie grotescă, dar acești caraghioși nu erau uneori lip-
siți de demnitate în agonia lor caraghioasă. însă Mano-
ilescu-Agop, tatăl, își păstrase nu numai o odaie în vechea
lui casă acoperită cu iederă, undeva pe strada Romei, o
jumătate de pod sau groapa neaerisită a caloriferistului.
nu ! Manoilescu mai avea în propria lui casă un etaj în-
treg, un adevărat palat deci, suspendat între mezanin și
rest; pînă și lucrurile, aproape toate lucrurile cusei fuse-
seră adunate aici, salvate, cum spuneau ei ; și ar fi fost
într-adevăr un palat locuința lor cu mai multe încăperi,
dacă îngrămădeala sufocantă de obiecte nu ar fi micșorat
totul ; dar în același timp se crea iluzia unei abundențe
brutale: castelanul abia întors din campanie a depozitat
provizoriu, între zidurile castelului său, prada colosală care
îl va face peste puțină vreme stăpînul ținutului și poate al
lumii întregi. Așadar, Manoilescu reușise ceea ce în anu-
mite cercuri ar fi putut să pară o adevărată sfidare adusă
noilor principii. Ar fi putut ? Hm, făcea bătrînul Mano-
ilescu, dar și fiul meu și eu însumi călcăm vechile noastre
principii : muncim și încă din greu ! Și nici n-am pierdut
cine știe ce, doar că îl evităm pe acest Agop care poate
semăna, nu știu cum, cu un fel de von și dacă e nevoie
renunțăm și la Manoilescu și spunem mai simplu : Manoilă
sau Manole !
Cum, necum, astfel stăteau lucrurile și poate nici Ma-
noilescu însuși nu ar fi putut da amănunte. Tînărul Ma-
noilescu însă, viitorul arhitect, îl duse pe Adam la o sn-
drcfie. Acum, un tînăr provincial, abia venit în București,
plin de scrupule sau, cu un cuvânt care nu se mai folosește
astăzi: modest, o înfățișare obișnuită dar o vădită încli-
nație spre lucrurile stranii și gratuite, neavînd pasiunea
experienței și a performanței, nefiind obligat de soartă să
aleagă, cum se spune, un copil fericit al norocului și al
întîmplării, plin de bune intenții însă și avînd o fire bine-
voitoare și de loc brutală, candid pînă la ridicol și violent
I A
fără patimă, uimindu-se de cruzimea lui neașteptată și
uitînd pe dată, nebucurîndu-se de o creștere aleasă dar
avînd mult bun simț și cea mai mare ușurință în deprin-
derea lucrurilor noi, de loc ambițios dar ieșindu-i toate
ca și unui mare și otrăvit de ambiții personaj, ba și mai
bine chiar, un om care nu știa să-și pună întrebări, dar gă-
sea întotdeauna răspunsuri pentru alții, îndemânatic și un
observator atent, începînd cu energie și încredere mai
multe treburi odată, dar neducînd nici una la capăt (unele
dintre ele dueîndu-se însă singure, iar el făcînd mare haz
de asta), acest tînăr din provincie deci — astfel vorbea des-
pre el Basarab —, abia venit la București, un student mo-
dest și neînsemnat, nelipsit de un anumit farmec, ajunse,
prin viitorul arhitect Manoilescu, în casa Manoilescu. Un tînăr
student la litere (ce este aceea filologie ?!) un tînăr atlet
cu o purtare frustră dar de loc vulgar, da, poate un om al
vremurilor noi, dar simpatic, de ce să nu o recunoaștem,
și atît de tînăr, nu ? I. și de loc agresiv, ba chiar se poate
spune prea bine crescut pentru vremurile de azi...
Te iau la o sindrofie cu morții mei, o să fie nou pentru
tine, rînjea viitorul arhitect, am și niște verișoare_ sub pa-
truzeci și chiar o mătușă de douăzeci și patru. Sînt gene-
rali, baroni și o prințesă dar și ceva negustori, mă rog,
ramura paternă, vei vedea, încearcă încă odată trecerea
asta, te rog, spunea, și se apropia mult de paralelele suple
înfipte solid în plăcile grele' de fontă, ajungea la marginea
saltelei, urca pe ea, îmi place mult în sala asta de gim-
nastică, spunea, înălța capul, mîinile în șolduri, nările fre-
mătau umplîndu-se cu mirosul ascuțit de sudoare ameste-
cată cu praf de magneziu și mirosul sălii de dușuri veșnic
plină de aburi acri, de umezeală prelingîndu-se pe sub ușile
din spate, la un loc cu mirosul odăii în formă de dulap cu
fereastră zăbrelită în care se ține echipamentul de sală, tre-
ninguri, maieuri, suspensoare, papuci de meșină, costumele
subțiri și ușoare ale fetelor etc., îmi place aici la voi, reia
trecerea asta. Iar Adam, balansînd ușor și apoi zvîcnind cu
putere și precizie, da, trece, stînd pe mîini, schimbînd a-
poi, o singură mînă și saltul, da, formidabil, colosal, spu-
nea tînărul Manoilescu și se așeza pe banca scundă și lus-
truită. Hainele lui bine călcate și cam strimte, privirile
foarte atente și batjocoritoare dar pline de o frenezie ciu-
dată și fără obiect: priviri rătăcitoare și lacome. îl bate pe
Adam cu palma peste ceafa transpirată, îi întinde bluza de
trening, unde fusese bluza ? i-o dădea el acum, trage-o
repede pe tine să nu pierzi căldură. Se spunea despre tînă-
rul Manoilescu : o glorie a Institutului de arhitectură.. Era
într-adevăr strălucit și nu avea altă patimă în afara plan-
șetei de cît aceasta : cutreiera stadioanele și sălile de gim-
nastică, bazinele de înot și terenurile de tenis, dar mai ales
sălile de gimnastică. Nu, el nu intra pe gazon și nu se
urcase la inele vreodată, vorbea chiar de scîrba pe care o
simte față de el însuși ori de cîte ori trupul lui încearcă
un efort fizic, fie și numai mersul grăbit sau urcatul scă-
rilor, dar el privea neîncetat cu lăcomie risipa de energie
a celorlalți, era mereu în preajma lor, aproape, foarte a-
proape de trupurile lor bărbătești în mișcare, pe pistele
de zgură roșcată, în vestiare, în apropierea dușurilor, pe
b'ncile înguste și portocalii pe care se odihneau. De ace-
eași vîrstă cu Adam, dar față de tăcutul, timidul provin-
cial, Manoilescu părea un om de lume de mult sătul de ea,
față de un tînăr seminarist frumușel și crispat, sau, cum
ar fi spus profesorul Finți : iubiți prieteni, pe lîngă ange-
licul Adam, tînărul Manoilescu este un cruciat abia întors
de la Ierusalim față de un biet picaro care nu circulă de-
cît prin bîlciuri și hanuri de mina a treia, nici o leghe
dincolo de Sevilla natală.
Dar, pe cînd sindrofia în casa Manoilescu era în toi,
modestul tînăr Adam, un băiat cu totul lipsit de expe-
riență, în timp ce se întorcea de la closetul larg și înalt,
îmbrăcat în faianță azurie, aflat la capătul unui lung co-
ridor întunecos, ajungeai acolo călcînd pe o iută neobișnuit
de adîncă, elastică și tăcută, tînărul și candidul cavaler al
provinciei se trezi față în față cu doamna Manoilescu, stă-
pîna, mama, amfitrioana. Era o femeie abia trecută de
patruzeci, se măritase ca vechile jupînițe din neamul ta-
tălui ei, înainte de douăzeci de ani, o boieroaică din Mol
dova patriarhală, trei ani la maici undeva pe depărtat;!
străina Loire, moartea părinților într-o împrejurare oare-
care și apoi bunica ei, vară bună cu bătrîna prințesă Ru-
xandra Sadbey și această bunică silind-o să învețe torsul
și țesutul, ce întîmplare, și viața la moșia bunicii într-o
luncă în formă de potcoavă, sub o pădure și în malul pie-
tros al Reprivățului, iar acum stătea în fața lui Adam și
gîfîia și îl mîngîia pe obraz, degete reci și foarte ușoare,
tînărul strecură pe lîngă șoldul ei o mînă și nimeri clanța
unei uși. Dar ușa era încuiată, numai minerul, care părea
doar coada unei lingurițe, se mișca în sus și în jos. Atunci,
Adam o sprijini pe femeie de această ușă tăcută, iar femeia
îl apucă strîns cu amîndouă mîinile de gît și spuse : nu te
grăbi, o, te rog, nu te grăbi.
Să fie deci adevărat : era Adam un timid ?
Tînărul Manoilescu îi spuse înainte de plecare (oare-
cum zîmbea, broboane mărunte de sudoare deasupra buzei
de sus, ochii febrili în care se ascunde un amestec inexpli-
cabil de spaimă, rușine, îndrăzneală, lăcomie, părea sur-
prins însă așa, dacă se poate spune, deși nu e cel mai po-
trivit, într-un fel ștrengăresc, dar și înciudat, aproape fu-
rios, cu toate că nu avea tonul unei declarații de război ci
mai degrabă al unui armistițiu) : ei, să-ți fie de bine, pu-
team să-mi închipui, fantezie mediocră, ne vedem poimîine
la antrenament ? îi întinse o mînă la fel de îngustă ca a
mamei lui, umedă, tremurătoare însă. Te bag în mâ-ta de
șobolan, spuse Adam și îl pocni scurt chiar în vîrful băr-
biei lucioase și căzînd tînărul Manoilescu, capul său se
izbi de colțul de jos al scării, pe care stătea ghemuit un
soldat roman de piatră cu cască și scut rotund. Ce m-o fi apu-
cat, își spuse curînd după aceea Adam, de ce l-am lovit, ar
trebui să-mi cer scuze nu ?, ies din casa omului și omul
mă însoțește civilizat pînă la poartă, și eu poc, cum făceam
pe malul Reprivățului. Ha, ha, rîse singur și începu să sară
într-un picior, uită pe rînd : lovitura dată lui Manoilescu,
furia și desgustul lui lovind, fața aceluia înainte și după
lovitură, acela căzînd, ciudatele lui remușcări, uită bătăile
vesele și sîngeroase, în copilărie, pe malul Reprivățului,
la marginea orașului său Albala, în ținutul Muntelui-Ou,
uită chiar, sărind într-un picior, să mai sară într-un picior
și se trezi bine dispus, a doua zi, biciuit cu blîndețe de ra-
zele soarelui pe care bunul dumnezeu le trimite tuturora,
fără să spună: ție da, ție nu.
Merseră, astfel, în tăcere, unul lîngă altul. Adam și
Maria. Urcară o stradă și apoi coboriră alta. Maria spuse
că acolo unde stătea ea, în Bărăgan, nu vezi așa ceva, dea-
luri, văi, acolo totul este întins cît vezi cu ochii.
Nici aici nu sînt chiar dealuri și văi, sînt doar niște
străzi, spuse Adam.
Maria rîse încurcată : n-am vrut să spun asta dar dacă
vrei, spun că am vrut așa cum spui tu.
O, nu, spuse el, ziceam doar așa.
O mare stînjeneală se strecură între ei, iar cînd Adam
duse odată mîna la obraz, simți, ca pe un abur nevăzut
în jurul degetelor, mirosul paltonului ei scos dintr-o în-
căpere umedă și întunecoasă. Ar fi putut foarte bine s-o
lase acolo, în mijlocul străzii, sau s-o ducă, hai, pînă la
poarta unchiului ei. Dar nu se hotăra. Va ști să hotărască
altădată : adică va ști s-o ocolească. Să nu se gîndească la
ea ? Bine, dar nici nu se gindea. Nimerise din întîmplare,
și în această duminică, în apropierea casei ei. A unchiului
ei. Așa stînd lucrurile, Maria era o fată frumoasă. O tot
privea mereu cu coada ochiului și, de cîte ori avea prilejul,
arătîndu-i ceva, o vorbă din cînd în cînd, întîmplătoare, o
privea și în față. Da, era o fată frumoasă. Dar mai fru-
moase vor fi orele și zilele după, ce se va despărți acum,
chiar acum, de ea și o va uita cu toate ciudățeniile ei plic-
ticoase și cu hainele ei mucegăite. Dar se ivi un fel de
cîrlig, sau un ciot întors spre cerul care se întuneca, în
dialogul lor neverosimil și caraghios, ca în glumele cu sco-
țieni. Unde în Bărăgan? Ce caută ea în Bărăgan? Nu
cumva încearcă să spună niște povești ? O altă poveste pe
lîngă cea cu unchiul ? Singurul lucru adevărat era cîinele
turbat din spatele porții cu grile subțiri de fier: curtea
unchiului.
Maria nu se supără. Ba, peste așteptări, rîse larg, i se
văzu cerul gurii roșu și boltit. Sigur, ea stătea împreună
cu tatăl și cu mama ei acolo, într-un sat nou care se chema
chiar Satul Nou. De mult ? Nu tocmai ! Și cum e acolo ?
Bine, cum să fie I ? Și cum vine la București ? Destul de
greu, dar vine. De ce ? Vine. Tîrziu, noaptea, cînd se opriră
în dreptul porții de fier, Adam se repezi cu furie la ea și
o cuprinse din toate părțile. înainte ca ea să fi putut, ca
data trecută, ipocrita și mironosița, să se prelingă, să dis-
Despre Patrie
Știu : cuvintele mele nu aduc ploaia -
dar despre Patrie tăcind
mi-ar fi rușine că exist,
mi-ar fi rușine și-n mormint
prin poezie sint și unii
cuvinte-nșiruind ca la parada
numai de dragul de a fi poeți
un fel de umplutură in pleiadă.
poeții care cer sau vind ?
nu credeți in poeți cu mască
ei nu-s in stare a iubi mai mult,
cind nu-s in stare poezia s-o iubească
Patrie I lumina unei flori
crescută din pămintul tău imi e de-ajuns,
eu incă inainte de-a mă naște
de adevăru-acesta sint pătruns
nu sint sărac și nici învins,
eu sint al tău - și-ai să mă ierți
chiar dacă steaua mea căzută este,
chiar dacă-s cel mai muritor dintre poeți
loanid ROMANESCU
6 Convorbiri literare
Ce-a însemnat pentru mine
acest oraș ? Toate rădăcinile
ființei îmi vin din prundul
lui ancestral, iar flacăra spiritului
meu nu-și găsește astrul decît pe
bolta lui. Dacă sufletul ar putea
fi un instrument muzical, în sufle-
tul meu n-ar vibra decît adîncu-
rile glorioasei așezări.
Tot ce e mai celest, mai în-
depărtat, mai afectiv își reaprin-
de uneori focurile în imperiul me-
moriei. Văd, parcă, pe copilul
blond, cu ochi albaștri (să mi se
ierte, tot așa o fi fost și E senin ?),
la început de secol, jucindu-se,
dincolo de mahalaua Mlaștinei,
printre oile a erei turme uriașe
— motiv ce-l va obseda in adin-
curi, la ascultarea capodoperei;
„Miorița". Printre copiii de oame-
ni simpli, era unul Ilie (Pintilie,
de mai tirz'u), teafăr ca iarba
cimpului, dar iute la hîrjoană pe
ulița ce ocolea biserica ridicată
de piritoarea soție a haiducului
Bujor. Din plasma unui trecut
nebulos, ii năvăleau în minte, ca
un viscol ce biciuie cu nisip or-
bitor, glasuri de haiduci, pocnete
de flintă de poterași, piele de
povești în sihle de suflet năpăs-
tuit. Colinele dulci ale Galatei,
unduitoare în albastru, îl strigau
la mirajul de „dincolo". Greiere-
le, furnica, licuriciul și cine știe
ce pasăre — erau „personajele*
ce jucau în fantezia și sensibili-
tatea lui, vicleimul naturii...
lașul mi se părea însă o altă
lume. Nu-i aflasem, încă, poarta
primitoare spre zidirea lui interi-
oară. Țin minte că in 1913 m-am
întors cu fața spre turlele spriji-
nite pe tinguitoare sunete. Băteau
ca o uriașă cascadă. Poate era
tumultul istoriei. (Peste ani, tul-
burătorul poem al lui Poe, în tra
ducere, avea să-mi reimprime
senzația}. Dar, cine știe ce stih din
cintece de la bătrini, auzite in
drumurile făcute cu tatăl meu —
fost căruțaș —,	mi-a răsărit in
minte, s-a dat drept al meu, ca
florile de gheață pe un geam in
iarnă. Deveneam, din clipa aceea,
un săpător de fintină, nimerind
un ciudat izvor al cintecului —
alin al celor d'.nainte-mi —, iz-
vor care-mi oglindește acum un
alt univers. Eram, poate, vocea
lui naturală, ferind-o de falsifi-
care și imitație (nu mi-au plăcut
niciodată orchestrările „savante"
care subție fluxul inspirației, in-
troducind în procesul poetic
„imaginea* de laborator .
Și orașul m-a cucerit cu fiecare
piatră. Casele vechi, străzile, in
atingere cu istoria, iradiau un mi-
racol. Reconstituiam in visare,
intr-o aură naivă, scene de bătă-
lie, nunți de domnițe, hramuri
de voievozi, așezări și vestigii de
neam. (Multe motive au trecut, nu
prea tirziu, in poezia mea). Fie-
care loc mi se dezvăluia într-o
posibilă cronică. La curtea lui
Ștefan, domnul care înseamnă, pen-
tru mine, însăși ideea de erou popu-
lar, m-aș fi frut rapsod. Mihail
Sadoveanu, mare voievod al pro-
zei române, de a cărui afectuoasă
prietenie mi-a fost dat să mă
bucur, avîndu-mă în preajmă mă
punea să recit astfel de poeme.
Poate dragostea de cuvintul ros-
tit în plumb mi-a purtat pașii în
una din multele tipografii ieșene
și-am devenit ucenic. Fratele meu.
un gazetar înzestrat, mi-a fost
sprijin. Contactul cu litera 2 Exi-
stă acea pagină de Arghezi, „Ze-
țarul", In care, în expresii poeti-
ce de mare profunzime, așează la
loc de noblețe această meserie. La
„Opinia*, am aflat că trecuse pe-
acolo, cindva, Caragiale. In alt loc,
l-am cunoscut pe Gheorghe Tăna-
se, socialist de frunte la acea vre-
me, voluntar in primul război
mondial. A fost primul om, care
mi-a prezis carieră literară. Ecoul
luptelor sociale pătrundea in
poezia mea de început. Și, exact
cu o jumătate de secol in ur-
mă, in anul 1922, debutam in
revista .Gindul nostru", cu : Din
adâncuri. Sandu Teleajen. valah rătă-
cit (ca și alții) prin Moldova, un ge-
neros al tinerelor talente, mi-a
fost nașul literar. Unele debuturi
sînt spectaculoase, altele firești, lip-
site de „conjunctură", așa cum
ai intra într-o nouă virstă. Timpul
le verifică, admite sau nu in
durata sa. Am început să devin
colaborator la publicații de presti-
giu din țară. Paralel cu creația
originală, mi-am încercat harul
in interpretarea, în românește, a
unor capodopere de Pușkin, Ler-
montov, Esenin. La cercul de la
„Viața Românească" eram noul
venit. M-au onorat cu o aleasă
prietenie mari personalități : lor
ga, Arghezi, Goga, Pillat, Panait
Istrati.
Am avut, de la începuturi, o
credință in vocația mea de poet.
Simțeam că destinul meu este le
gat prin fire nevăzute de matca
spirituală a lașului. In acest oraș
de glorie eminesciană, corola vie-
ții mele și-a ars parfumurile cele
mai pure. I-am fost, poate, hărăzit
ca un bard de epocă sincer, tu-
multuos, vibrant, prelungindu-i un
romantism specific, lașul meu,
iubite cititor, este orașul-metaforă.
Blaga, inainte de a intra in mare-
le cosmos, îmi scria că i-e dor să
vadă lașuL I-am pregătit odaie
și pat, asigurindu-l că ii voi fi
călăuz prin geografia cetății, pînă
la minăstirile din nord. Cronos in-
să a schimbat acel termen — cu-
vint obsedant in poezia ardelea-
nului de geniu. Domnul Ibrăileanu
(nu-i pot spune decît așa și astă-
zi), la dorința căruia Ionel Teodo-
reanu (omul de care m-am simțit
cel mai legat) m-a dus, intr-un
miez de noapte, vorbea despre lași
cu venerație. Inlăuntrul ființei
mele, ca in niște vetre incandes-
cente, se stratifică trecutul și pre-
zentul, iar vilvătăile iluminează
ochiul îndreptat spre un miine.
L-am văzut, in ruină, sfirtecat de
război, înfometat, apoi în noua zi-
dire, întotdeauna demn. Soarta îmi
oferea (ca altora plecați de-aici)
un loc sub soare in alte părți, dar
n-am acceptat. Anii lui își măresc
orizontul dimineții, anii mei iși
trec suflul prin orga amurguri-
lor ! Unde sînt: Mihai Codreanu
Topîrceanu, Teodorenii, Otilia Ca-
zimir ? Legenda cetății și-a adău-
gat și umbrele lor. Intilnirile cu
Demostene Botez, la flacăra unor
amintiri, sînt punți de aer emi-
nescian între odinioară și acum.
Cînd simt că mă cotropesc
amurgurile, îmi răsare pe retină
figura celui care își trăgăna trece-
rea prin lume, asemenea unui
„cîntec bătrinesc*. Eu mi-am do-
rit-o ca un cîntec tineresc.
Moldova găsi-va, mereu, floarea
moștenitoare....	,
George LESNEA /
pară dincolo. Dar ea nici nu avea de gînd să o facă. Ră-
mase. în nici un fel însă nu era vie. Carnea ei îngheța sub
atingerea mîinii. Fără să știe cum schimbat, moleșit, Adam
se pomeni mîngîindu-i părul. O, era frumoasă, cu toate că
nu se vedea asta deodată, și pe semne suferea de o boală
ascunsă. Cîinele nu se mai arătă.
Am să'vin la tine peste două duminici, spuse Maria și
intră în curte.
Era prea de tot! Peste două duminici, am început să
trăim din două în două duminici, nu ? Și cum a spus, ce
acaparare, ce stăpînă : peste- două duminici I Adam se opri
la primul telefon agățat pe un perete cenușiu și formă nu-
mărul Lidiei. Lidia era o fată oacheșă, elevă în ulKma
clasă, un tată director pe undeva, și care venea cam de
două ori pe săptămînă să-1 caute pe Adam la căminul din
strada Pictor Grigorescu. Mereu un singur pretext: am
două bilete la operă, mi-a făcut rost tata, nu vrei să mer-
gem ? Data viitoare, spunea Adam, iar fata revenea ascul-
tătoare, de fiecare dată. Adam făcuse socoteala : fusese, în
felul acesta ciudat, de cel puțin cinci ori la fiecare spec-
tacol din stagiunea aceea. Fluiera chiar arii și imita per-
sonaje, pescari, și baroni, sergenți pătimași, studenți naivi
și idealiști, un frizer ipocrit și isteț. Lidia, vrei să mergem
la operă ? Da ? Mori de bucurie ? Bine ! Nu, nu acum,
peste două săptămîni, duminică, da, la șase...
Și cu asta, vom încheia această afacere, își spuse Adam.
Fluieră și uită. In cireșul din grădină, greierul cînta, venea
mierla și blajină, îl minca, și fluiera... Aceste versuri reve-
nind în memoria lui, tulburîndu-1 într-un fel neînțeles,
citite întîmplător, într-o magazie, de mult, pe cînd căuta
niște patine vechi, ceva atît de puternic, gratuit și definitiv,
mereu mai misterioase pentru el cu trecerea anilor, cu atît
mai mult cu cît altora nu le spunea nimic și chiar el în-
doindu-se fiindcă in timp ce erau împărtășite aceste vorbe
pierdeau totul pentru a coborî apoi mai adînc în conști-
ință, ce ciudățenie : venea mierla și blajină îl minca și
fluiera.
*
Peste două săptămîni, lucrurile se petrecură mult mai
simplu de cît se poate presupune. Lidia veni cu biletele
pentru operă și fu trimisă la plimbare de portarul Ghioc
care primi plocon de la studentul Adam Adam un pachet
de țigări Bucegi. Foarte subțiri și aurite la un capăt. (Por-
tarul continua să creadă că acest tînăr urmează cursurile
la educație fizică, adică aici unde păzea el cu strășnicie ,
dar dacă Adam voise să locuiască între colegii de sport,
iar nu între cei de bibliotecă, mă rog, nu era să-1 înștiin-
țeze, pentru atîta lucru pe portarul Ghioc sau pe oricare
dintre șefii lui). Lidia era obișnuită cu o astfel de primire,
așa că nu se supără, dimpotrivă, avea un motiv în plus să
spere : cel care provocase de data asta fusese Adam ; ea va
continua să aștepte.
După ce fu sigur de plecarea fetei, Adam începu să
măsoare neliniștit micul careu în care altădată se făcea
apelul soldațilcr din gardă. Nu înțelegea de ce o expediase
pe Lidia, dar își spunea că nu are nici un rost să-și bată
capul cu asta. Era hotărît : va rămîne în cămin, nu va
ieși. Va sta închis, ascuns. Portarul mînca brînză cu ceapă
și pîine neagră, sarea o răsturnase direct pe masa de lemn
neacoperită cu ceva, lîngă călimara rotundă și registrul
lui de portar. Maria apăru sub bolta răcoroasă, Adam o
văzu și se îndreptă spre ea, cu pași mărunți, nehotărîți.
Portarul privi prin geamul întredeschis și, în timp ce rupea
cu dinții din ceapa lungă cu coji veștede, clătina capul dar
își admira și mustața în geamul care era pentru el nu nu-
mai un post de observație ci și o oglindă destul de bună
atunci cînd umbrele creșteau spre seară.
Așteaptă-mă, spuse Adam. Intră, se îmbrăcă repede și
plecară unul lîngă altul. Portarul continuă să mănînce. Că-
minul era aproape pustiu.
De ce stai tu aici ? întrebă Maria.
El o privi, peste măsură de mirat. Nu vorbise nicio-
dată cu ea despre ce face și unde stă el. Acum știe sigur,
nici măcar unde stă nu-i spusese Măriei, asta ar fi trebuit
să-1 pună pe gînduri încă în urmă cu două săptămîni, cînd
Maria spusese : te caut eu. Gînduri de prisos.
De fapt ar trebui să stai undeva, aici nu stai nicăieri,
stărui Maria Atunci Adam o privi, sărind în felul anima-
lelor care trăiesc pe stîncile de sus și toată ziua zboară fără
aripi de pe o creastă pe alta : sări, hop, hop, două și apoi
patru picioare și ajunse, ajunse chiar în fața ei, la doi pași
și de acolo o privea parcă înspăimîntat, parcă abia stăpî-
nindu-și rîsul. O cercetă silind-o să se oprească în fața lui,
foarte aproape de el. Deodată o apucă de încheietura mîinii,
glasul . ii tremura și cu tot zîmbetul, spaima punea acum
stăpînire pe el : ia ascultă, nu cumva tu, de acolo din. bă-
răganul tău mincinos și unchiul tău învîrtitor la București,
nu cumva amîndoi nu faceți altceva decît să-mi umblați
mie pe urme și să vedeți ce fac și ce dreg eu ? Nu cum-
va ? Nu cumva sînt urmărit ziua și noaptea de voi și eu
nu știu nimic ?
Iată însă că vorbele lui nu apucară să se sfîrșească și
el se simți rușinat și umilit. Maria îl privea cu capul ușor
lăsat pe o parte. Era frumoasă și bună, nimic nu era mai
odihnitor ca trăsăturile feței ei supuse și calme, în stare să
suporte orice cu seninătate și fără împotrivire. Era poate
chiar dragoste în întinderea senină a surîsului ei devotat
Acest lucru se întîmplă, desigur, nu numai în cărți, se
gîndi cu emfază și plin de importanță, curajosul tînăr
Adam. Dar acum o risipire, un freamăt neobișnuit îl cu-
prindeau și, din rușine și umilință se ivea o beatitudine în-
fricoșată. Căutînd stăruitor fața liniștită și devotată a
Măriei, privirile lui se rătăceau încrucișate. O, Maria, iar-
tă-mă, spuse, și în aceeași clipă gîndul : caraghios, de ce
să mă ierte ce-am făcut ? Dar repetă cu umilință : iartă-mă
Maria.
Ea se apropie de el, o simțea ghemuită parcă, deși a-
cum mergeau alături, umbrele lor erau oblice și foarte
lungi. Atunci prin capul lui de student fără căpătîi, prin
mintea lui de tînăr modest și nepăsător și lipsit de expe-
riență trecu gîndul cel mai potrivit: de ce se lipește de
mine ? Starea fără nume prin care trecuse se topea încet.
Privi în jur și, pe furiș, într-o parte, văzu degetele palide
ale Măriei pe brațul lui. Dar din mîneca cenușie a parde-
siului se ridica un iz de mucegai. El grăbi pasul. Maria
nu și-l găsi pe al ei și o vreme se păru că ea este tîrîtă
de el, că se agață cu disperare de omul grăbit de lîngă,
din fața ei. Pînă cînd. el se simți alergînd. li fu din nou
rușine. Nu se opri. O întrebă stingherit: dar cu fetele, știi,
de atunci, ce se întîmplă ? Maria zîmbi, păru îneîntată să
răspundă, a, spuse, întrebi de Hepp Kathe și Regina Wen-
del ? Da, ele stau acum în București, au plecat din Bără-
gan, dar mai bine nu plecau. O, își spuse el, iar bără-
ganul ei. După o vreme, ea se opri și se sprijini de un zid
coșcovit, lîngă gura unui gang întunecos. Era de mult în-
tuneric, se aprinseseră luminile publice. Se stîrni yînt. Ea
își încolăci strîns brațele pe după ceafa lui. Se lipi iarăși
de el. El nu reacționă în nici un fel. Apropierea ei neaș-
teptat de intimă îl parai iză. Brațele îi rămîneau căzute, tru-
pul întreg neascultător. Cu un mare efort de voință reuși
să-și așeze mîinile pe șoldurile ei, îi simțea răsuflarea fier-
binte pe gît, sub urechea dreaptă, dar el nu se mișcă, nu
avea putere să răspundă sau să provoace în nici un fel. Un
gînd stupid, grosolan : sînt ca un fier de călcat scos din
priză. Maria se desprinse cu blîndețe și începu să plîngi
Sînt rea, spuse, ar trebui să mă lovești. Dar brusc, așa cum
începuse (și se părea că vrea să vorbească mult, împotriva
firii ei), ea tăcu. Ajunseră acasă.
Altădată, în altă duminică, acum era vară, Adam ter-
minase sesiunea de examene și ar fi trebuit să fie acasă,
la Albala (el continua să stea la căminul icefiștilor, era
plin de provinciali acolo, în acest timp, erau cursuri fără
frecvență și alte cursuri, instruiri și pregătiri și lecții de
tot felul), Maria îl duse într-o cameră pe strada Matei
Voievod. Se intra direct de pe trotuar. Camera era sără-
căcioasă, două paturi de fier acoperite cu pături, două
perne cu fețe de stambă înflorată, o masă, două scaune,
un dulap de seînduri, iar pe perete o fotografie mare in
ramă subțire de lemn : o femeie și un bărbat zimbeau țea-
păn și blînd ; el purta pălărie neagră, boruri late, tari,
mustață înfoiată, o haină cu umeri drepți, pe sub care se
vedea o bundă înflorată. Femeia avea o față lungă, ochi
foarte deschiși, sub basma i se vedea părul deasupra frunții,
despărțit de o cărare la mijloc. Avea gura aspră și bărbia
puternică. Lui Adam i se păru că o văzuse undeva. Da, este
camera Kathei și a Reginei, spuse Maria. A, cele două sluj-
nicuțe din Brezoianu, exclamă Adam. Cum ai spus ? strigă
Maria, și îl privi cu ură. Se așeză pe marginea patului, el
stătea pe un scaun. De ce servitoare, de unde servitoare ?
șopti ea, de ce ? Fața imobilă nu mai exprima nimic, ochii
îi erau tîmpi, străini, apa ieșea din ei ca dintr-o stîncă
seacă. Era chiar urîtă.
Nu era nimic de făcut. Stătură multă vreme nemișcați,
fiecare pe locul lui.
Uite, dacă vrei, ai putea să stai aici, spuse Maria.
Kathe și Regina se întorc acasă.
în Bărăgan ? întrebă Adam.
Nu acasă, spuse Maria. Aici ai avea și tu casa ta, n-ai
mai sta acolo cu o mie de oameni Ia un Icc. Aici nu te
costă nimic, este casa doamnei Wendel, mătușa Reginei.
Iar pe perete sînt părinții ei.
Toate aveți unchi și mătuși în București? întrebă Adam.
Maria nu răspunse. Se ridică și deschise dulapul. Pe
raftul de sus erau borcane, două pahare, niște farfurii, o
pîine tăiată. Sub acest raft se vedeau atîrnînd pînă jos
cîteva rochii, un palton. Maria scoase o spirtieră, o aprinse
și făcu ceai. Mîncară felii groase de pîine neagră, unse cu
unt și miere de albine, sparseră nuci și ronțăiră mieiii
galbeni băură ceai. Maria fu veselă și Adam se simți bine
oate fumezi? îl întrebă Maria și fața ei căpătă un aer
ștrengăresc, necunoscut lui. Ea băgă mîna pînă la umăr
în dulap și scoase un pachet de țigări Victoria. Erau bune
și căutate pe vremea aceea. O, nu, spuse Adam, duc viață
sportivă. Rîseră amîndoi, pachetul stătea nedesfăcut pe
masă, în aer plutea mirosul spirtului ars și al ceaiului de
tei. înainte de a pleca, Maria îl îmbrățișă cu violențlă, dar
cînd el o împinse spre pat, ea își înfipse dinții în umărul
lui și fugi lîngă ușă, de unde îl rugă : hai să mergem,
unchiul este îngrijorat. La dracu cu unchiul tău, spuse
Adam dar o urmă în stradă.
într-o zi (duminică), ea îi spuse : Stau mai mult la
unchiul, stau două săptămîni sau trei. Am putea să ne
vedem mai des. Era ceva nou pentru el. Nu-i răspunse și
nici ea nu insistă. Dar a doua zi se întîlniră. Nu se petre-
cură lucruri noi sau prea noi. Nimic nu se dezvăluia între
ei. Era o poveste nu tocmai obișnuită, dacă stai să te gîn-
dești. Era ceva care nu se schimbă, o nemișcare incredi-
bilă care se măcina în ea însăși, fără un început și un
sfîrșit cunoscut. în basme se întîmplă astfel, și oare ve-
chile imperii dispărute nu par clădite din nemișcare ?
In altă zi, trecură pe lîngă un cortegiu mortuar. Oa-
menii se opreau o clipă pe trotuar, priveau și treceau mai
departe. Maria îl văzu pe Adam zîmbind și urmări pri-
virea lui. Văzu mortul, un bătrîn cenușiu cu fire de păr
albe și rare. îl întrebă pe Adam și el spuse că nasul mor-
tului este cît se poate de caraghios și nedemn, îndreptat
cu prea multă trufie spre cerul acoperit de nouri. Atîta știi
tu despre asta ? întrebă Maria. Dar tu ce altceva știi ? în-
trebă la rîndul lui Adam. Ea nu răspunse, îl apucă strîns de
braț. îl trase după ea și pătrunseră în cortegiu. Se pome-
niră chiar în spatele carului mortuar, foarte aproape de nea-
murile tăcute, înveșmîntate în negru. Nu plîngea nimeni.
Ajunseră la cimitir, văzură totul și plecară ultimii, după
ce fură împărțite pomenile, și deasupra gropii se ridica o
movilă nu prea mare de pămînt, acoperită cu flori veștede
și coroane sărăcăcioase.
Trecu o jumătate de vară. Adam se mută în odaia unde
stătuseră cele două fete, Kathe și Regina. în dulapul de
seînduri atîrnau acum hainele lui.
Adam primi cîteva scrisori în care tatăl său își ex-
prima îngrijorarea : este vară, vacanță, ce se întîmplă cu
tine ? Primi și o scrisoare scurtă de la bunica Alexandra :
ți-am făcut dulceață de nuci verzi. Adam rîse cu poftă.
Bunica Alexandra rămăsese încredințată că el se omoară
după acest fel de dulceață, el o mînca în față ei cu plăcere,
și mai cerea, dar nu spusese nimănui vreodată că nimic
din ce se mănîncă nu-i face atîta scîrbă ca dulceața de
nuci verzi.
Pe la începutul lui august, într-o după-amiază vîscoasă.
Adam deschise ochii. Se afla în patul Reginei, unde dor-
mea de obicei. Părul îi era năclăit de sudoare, își simțea
la fel trupul gol acoperit pînă la jumătate cu cearceaful
jilav și nu prea curat. O lumină gălbuie pătrundea prin
geamurile acoperite cu hîrtie albă, arsă de soare, scorojită,
zdrențuită în cele patru colțuri prinse cu pioneze în lem-
nul ferestrei. Ochii lui Adam se deschideau încet. Pe mar-
ginea patului stătea Maria. El zîmbi, nu fără bucurie. Nu
o văzuse de multe zile. Se întinse, căscă. Era într-adevăr
cald și multă moleșeală în lume dar el era tînăr și sănătos.
Oasele, încheieturile lui erau trainice. Nu se grăbi să se
acopere. Vru să strige, după obiceiul lui vesel, să sară din
pat, dar Maria își lipi palma de pieptul lui umed, neaco-
perit de păr, pectorali largi și arși de soare sub care se în-
șiruiau coastele înfășurate în mușchi arcuiți, subțSri, elas-
tici. Cu cealaltă mînă Maria îi făcu semn să tacă, să fie
liniștit. Semnul lui Harpocrate, citise Adam undeva. De
cînd îl privea Maria ? Strada era tăcută, rareori se auzeau
pașii unui trecător sau uruitul unei mașini. Prin ușa bătută
în cuie (acoperită cu o scoarță veche) care dădea în curtea
din spatele casei, se auzeau lovituri surde, îndărătnice în
pămîntul uscat: nepoata pistruiată a doamnei Wende] își
făcea de lucru cu mingea.
încet, Maria se ridică. El o privi cu simpatie, abia ne-
dumerit, nu mai mult ca altădată în apropierea ei. Avea
și pentru asta cîteva cuvinte : ea se poartă uneori ciudat.
Era liniștit, erau cuvinte liniștitoare. Lenea din ultimele
zile se risipea. Va sări din pat, se va bărbieri, va face un
duș sub cișmeaua din fundul curții, spre bucuria micuței
Wendel care va bate din palme, va fi primit cu bunăvoință
dar și mustrător de către buna doamnă cam rea de gură
(un tînăr trebuie să simtă că mai sînt și bătrîni pe lume)
și în cele din urmă va mînca o plăcintă cu mere. Idilic și
fără de griji, nimic înainte și nimic după, iar prezentul,
fum. Adam zîmbea. Dar Maria era în mijlocul odăii. Brusc,
el se acoperi cu cearceaful. Nu-și lua ochii de Ia Maria.
Tăcerea ei însemna acum altceva de cît de obicei ? El își
ținea cu amîndouă mîinile cearceaful sub bărbie, totul
acoperit, numai degetele lui crispate strîngînd pînza ume-
dă, și capul între umeri, dar labele picioarelor afară, ca
în proverbul cunoscut. Era un om care se apără sau un om
care așteaptă ?
Convorbiri literare 7
NICOLAE LABIȘ
Labiș se stinge în același an
în care îi apare volumul de
debut (se consideră îndeobște
Primele iubiri a fi adevăratul
debut al poetului), ceea ce a
făcut ca adevărata sa carieră să
fie postumă. Moartea fulgerătoare
a grăbit în bună măsură (și într-un
anume fel) pătrunderea poeziei
sale în conștiința publicului. Dru-
mul operei în posteritate s-a des-
chis brusc, șocant. Cei cinsprezece
ani pe care azi îi numărăm de la
moartea lui marchează o etapă —
cea a unei asimilări precipitate și,
adesea spectaculoasă. Sînt anii în
care s-a impus cu precădere o le-
gendă.
Editarea operei sale a ridicat
probleme serioase. Chiar volumul
de debut, antum, era socotit de po-
etul însuși, în pragul apariției,
perfectibil. Lupta cu inerția, urmat
Ia doi ani, este și el rodul unei
munci anevoioase din partea edito-
rilor, a unor „investigații aproape
detectiviste" (Gheorghe Tomozei)
pentru a organiza un material re-
lativ vast și risipit. Primele iubiri
(1962), Moartea căprioarei (1964) și
Albatrosul ucis (1966), sînt primele
antologii (un fel de antologii în-
trucît ele subînțeleg mai ales efor-
tul de cuprindere a întregii creații,
de unde și prezența ineditelor).
In toamna premergătoare come-
morării a cinsprezece ani de la
moartea poetului, vechiul prieten,
poetul Gheorghe Tomozei propune
o antologie foarte riguroasă în
opțiuni (cinzeci de titluri) comple-
tată de un comentariu critic, un.
tabel cronologic și pagini inedite
de poezie, jurnal și corespondență.
Este un Labiș văzut și acceptat de
Gheorghe Tomozei.
Criteriul selecției este cel valo-
ric. Gestul lui Tomozei echivalează
in esență cu o punere la punct .
pentru a justifica un poet de ex-
cepție sînt necesare în exclusivita-
te argumente „tari“. Impuritățile
(inerente) trebuie înlăturate; în
mare măsură prezența lor decurge
din biografie, mai precis, din
punctul ei terminus — moartei
prematură. Inlăturînd impuritățile
se înlătură și cauza lor, altfel spus,
biografia încetează să mai fie un
argument. Am impresia, deci, că
în ediția Tomozei, din 1971, Labiș
apare pentru prima dată eliberat
de povara propriului său destin,
a propriei legende. Ca atare, el
devine apt de a înfrunta lupta cu
inerția unui mit și, deopotrivă, cu
posteritatea. In ultima situație,
cum e și firesc, evenimentul bio-
grafic, oricare ar fi el, trece pe un
plan secundar. Ediția Tomozei pro-
pune (și atestă) o nouă etapă în
receptarea poetului de la Mălini
— cea în care este angajată aproa-
pe în exclusivitate forța literei scri-
se. Citez dintr-o notă a autorului
ediției : „La alcătuirea acestui flo-
rilegiu din opera lui Nicolae La-
biș a stat ideea de a impune cele
mai bune pagini rămase de la po-
etul prematur dispărut, interesului
unui cititor capabil să preia nu
atît legenda — fiindcă implicați-
ile tragicei sale morți au făcut
din Labiș motivul unei obsesive
legende — cît realitatea unei cre-
ații ce-și probează tot mai apăsat
durabilitatea". Dacă Moartea căpri-
oarei și Albatrosul ucis tindeau
încă spre o abordare extensivă a
creației lui Labiș, Sînt spiritul a-
dîncurilor operează riguros pe ver-
ticală intensiv, ceea ce, așa cum
spuneam, sugerează că unei etape
de acumulări trebuie, firesc să-i
urmeze una de cristalizare.
Cum este și normal, se așteaptă
intervenții decisive din partea cri-
ticii. Un lucru curios, în 1966 se
punea problema unei ediții defini-
tive Labiș. Astăzi se cere și se oferă
una selectivă. Este o treaptă nece-
sară, obligatorie, cu atît mai mult
cu cît, pînă în prezent, din con-
tactul operei cu critica n-au rezul-
tat decît intervenții mai mult sau
mai puțin ocazionale (o încercare
de exegeză mai amplă — nici nu
mai rețin numele autorului — a
MARIN PREDA
AUREL MIHALE
e este această «imposibilă în-
m ■ toarcere" despre care vorbeș-
J te Marin Preda în ultima sa
carte ? Este rezultatul acelo-
rași regrete din versul eminescian :
„Unde ești, copilărie, / Cu pădurea
ta cu tot ?“ Aparent ar fi numai
atît Autorul regretă distanța care
s-a pus între el și poiana lui lo-
can, unde zădarnic își caută perso-
najele din „Moromeții", țăranii care
i-au captat nu numai atenția în co-
pilărie, dar și inima, pentru toată
viața. Marin Preda ajunge chiar să
se întrebe speriat, absolvindu-se de
îndată și pe dreptate de păcat, da-
că în acest regret, care-i aduce
mereu în memorie o față pe care
a iubit-o a satului, nu se ascunde
vreo notă semănătoristă. Intimplă-
rilor vechi autorul le descoperă, în-
să, acum, 1 maturitate. înțelesuri
noi. care-1 îndepărtează de orice
ispită idil zatoarc, fie că p in față
i se plimbă miturile trecutului sau
ale prezentului. In spatele aparen-
telor se ascund adeseori înțelesuri
simbolice. In Imposibla întoarcere
este, în fond, aceeași temă a timpu-
lui ca și în .Moromeții" și din a-
cest unghi trebuie privită, în pri-
mul rind, această carte. Cine nu
poate trece dincolo de faptul exte-
rior, de un anum t pitoresc de su-
prafață, de anecdotele mărunte, că-
tre semnlficații'e grave ale cărții,
nu reușește s-o înțeleagă pe deplin.
Așadar, dacă ar fi să ne întrebăm
ce a scris Marin Preda în Imposi-
bila întoarcere : o carte de jurna-
listică, rcmemorînd anum'te întîm-
plări la care a fost martor, sau o
carte, mai pretențioasă, de eseuri
critice, răspunsul nostru ar fi ne-
gativ și într-un caz și în altul. Ma-
rin Preda a scris și în ultima carte
tot literatură, neputîndu-și depăși
niciodată condiția de scriitor.
In Imposibila întoarcere scriitorul
este obsedat de aceeași lume din
Moromeții, univers cu care se iden-
tifică. Prizonierul acestei lumi, el
încearcă s-o depășească și pot fi
citate probe că reușește. In această
carte se face simțită mai mult ceea
ce Marin Preda numește „tema po-
vestitorului", suprapusă pe aceea a
timpului, de unde izvorăsc accen-
tele grave ale întrebărilor pe care
și le pune și ni le pune. Abia a-
cum Marin Preda răspunde Ia una
d n întrebările care pare să-1 fi fră-
mîntat ori de cîte ori și-a privit
cărțile : „Unde era tema mea a po-
vest’torului ?" Acest vis secret se
realizează în Imposibila întoarcere.
Fără să credem că în restul operei,
și mai ales în Moromeții, nu s-a
strecurat nimic din ceea ce este
autorul — nimeni nu reușește să-și
obiectiveze, să-și detașeze într-o
astfel de măsură scrisul — socotim
că în aceste confesiuni recente „te-
ma povestitorului" devine fapt îm-
plinit. In Imposibila întoarcere vor-
bește autorul și nu personajele sale
sau acesta prin personajele sale. El
este eroul acestei cărți, a cărei va-
loare o vedem într-un neașteptat
și tulburător autoportret. Mușcat de
„gîndul ca o arsură" al ireversibili-
tății timpului răbdător, scriitorul
pășește trist și meditativ printre noi.
nici o dată dezarmat, întotdeauna
gata să lupte pentru o idee, să com-
bată nedreptatea, imbecilitatea re-
semnată — forma cea mai crasă de
evazionism —, abuzul de putere,
spiritul primar, pe toți cei ce fal-
sifică și urîțesc viața. Izvorită apa-
rent numai din nevoile de confesi-
une literară, această căite afirmă
o conștiință, care este a unui scri-
itor și a unui om contemporan.
Scriitorul va declara dezacordul
— dar cîți n-au făcut-o în ultimul
t mp ? — cu literatura vulgariza-
toare care prolifera cu mai mulți
ani în urmă. Aduce nou, în aceas-
tă dispută, doar un plus de ver-
vă ? Am spune că aduce mai ales
un plus de credință, pentru că nu
dărîmă de dragul de a dărima, în
numele nici unei anarhii literare
(nu mai este cazul să folosim eufe-
m'smele obișnuite!), ci în numele
literaturii destinate omului, în cen-
tru av nd omul, a literaturii care
nu se închină nici idilismului și
convenție’, dar nici modei. Falsifi-
carea unei opere sau a unei con-
științe i se par acte la fel de mon-
struoase. Atitudinea față de Gala
Galact’on, bănuit de ipocrizie în u-
nele din confesiunile sale, și cea
față de Matei Caragiale, care și-a
fabricat o biografie absurdă, șo-
chează și plasează pe comentator
net în favoarea celui din urmă, ca-
re are avantajul de a nu fi vrut
să demonstreze nimic împotriva
naturii umane cu fanteziile sale.
Ironia scriitorului va urmări, la fel
de necruțătoare, și tendința, mani-
festată într-o perioadă de vulgari-
zare, de a-i reduce pe marii scriitori
Ia „rolul de mici propagandiști".
Vict’mele au fost I. L. Caragiale ca
și Rebreanu. In opera lui Caragiale
nu trebuie să căutăm „ideile de
suprafață", „ideologia comună", ci
„ideile ei adinei, care o fac rezis-
tentă în fața timpului și care de-
pășesc cadrul strimt al decorului is-
toric". Față de vulgarizările dece-
niului fO — 60, se opune un punct
de vedere esențial diferit: „In loc
de o comedie umană avem deodată
de-a face cu o comedie a cuvîn-
tului". Autorul, care vrea să alcă-
tuiască o „ediție artistică" a ope-
rei lui Caragiale, încearcă să dez-
văluie originalitatea scriitorului de
care se ocupă pornind de aici și nu
de la mediul social transcris, care,
observația s-a mai făcut, nu ne mai
poate interesa. Această transcripție
o putea face, in definitiv, cineva
dotat numai cu putere de muncă,
nu șî cu talent. Ideea edițiilor ar-
tistice este de reținut, deși utilita-
tea celor științifice, complete, nu
poate fi negată.
Marin Preda privește literatura
cu un aer uneori minios, iconoclast.
La o ultimă lectură, Moliere i „se
pare acum mai mare și în același
timp mai mic". : Harpagon conven-
țional și Les femmes savantes bu-
nă pentru a ilustra idei de manual,
mai rezistente fiind Les fourberies
de Scapin și Le malade imaginaire.
Își păstrează admirația pentru Vol-
taire, mai mult pentru a-1 putea
critica pe G. Călinescu pentru că
exprimase un punct de vedere o-
pus, și admirația pentru Balzac,
căruia nu-i iartă numeroase pagini
de prisos. O făclie de Paște, Calul
dracului și alte povestiri de I. L.
Caragiale nu-i mai rețin atenția. Din
Sadoveanu are nevo’e de „volume
întregi" pînă ce dă „peste citeva
sute de pagini în care motivele doar
anunțate mai înainte prind re'ieful
misterios al marilor creații". Săgea-
ta îndoielii îl pătrunde și în legă-
tură cu Baltagul și Divanul persian,,
în care poate fi, într-adevăr, supă-
rător un anume lustru, abuzul de
artă, dacă putem spune așa. Admi-
tă, in schimb Țara de dincolo de
negură și ceea ce ține de aceeași
zonă : omul retras în natură. De o
severitate extremă se arată în spe-
cial față de literatura Iui G. Căli-
nescu : Cartea nunții este o „plati-
tudine artificială", Scrinul negru
impresionează, firește neplăcut, prin
declarațiile lozincarde ale lui loa-
nide, iar Bietul loanide „se sufocă
de estetism".' Putem să nu fim de
icord cu unele din judecățile a-
cestea ; nu putem să nu le admi-
răm, in schimb, franchețea și, in
același tîmp, să nu observăm că
toate converg intr-un singur punct :
omul ca erou literar, de aici ridi-
cîndu-se harta tuturor obiecțiilor.
La fel de neînduplecată este po-
lemica autorului cu „făcătorii de
cuvinte*. Aceștia sînt scriitorii că-
rora nu le lipsește talentul literar
— adică sînt înzestrați cu o anu-
mită dexteritate — dar care nu au
n'mic de comunicat. Sint vizați a-
ici, într-o alăturare care poate să
surprindă, semănătoriștii, neosemă-
nătoriștii, ca și „cei mai mari fă-
cători de cuvinte", suprarealiștii.
Literatura nu poate fi scoasă din
„dialectica implacabilă a existen-
ței" decît cu mari riscuri. „Nu arta
de relație s-a depreciat — argumen-
tează autorul în Fatalitatea relației
— ci acei scriitori care au falsifi-
cat-o*. De această împrejurare au
încercat însă să profite, considerînd
discreditată „arta de relaț.e", so-
cială în fond, făcătorii de cuvinte,
care s-au refugiat, apărați de o ter-
minologie critică esoterică, pe tere-
nul neutru al „scriiturii", care pen-
tru autor nu înseamnă altceva de-
cît „negarea cu fiecare frază a ce-
lei precedente". In marg.nea aces-
tei probleme, autorul face, de mai
multe ori și în mai multe locuri,
fine despicări. Toți făcătorii de cu-
vinte îi apar înrobiți cultului stilu-
lui. Aceștia uită, cind se referă la
exemplul marilor creatori, atrage a-
tenția romancierul, preocupat să le
dărîme și această ultimă iluzie, că
„stilul se încadrează perfect cu
întregul univers de substanță", toc-
mai ceea ce lipsește, în mod evi-
dent, celor pe care-i critică pentru
atitudinea lor ușuratică față de cu-
vint.
In Imposibila întoarcere vom în-
tîlni, în afara acestor opinii asupra
literaturii în general, o serie de ob-
servații șî mărturisiri care privesc
activitatea literară a autorului ca
și mult material pentru o posibilă
operă viitoare, pentru că scriito’Ul
imaginează mereu, cu ușurință, sce-
ne, dialoguri, personaje, cînd nu ne
pune în compania celor deja cu-
noscute. Ne reține atenția această
afirmație paradoxală d'n Adevăr și
închipuire, pe care autorul pare că
apasă cu intenție, referirea avîn-
du-și izvorul într-o experiență per-
sonală : „adevărate sînt sentimen-
tele, ficțiuni sînt împrejurările". Ro-
mancierul combate o prejudecată
foarte adîncă, mitul autenticității
EDGAR PAPU
Poezia lai Eminescu este o
carte nouă. Ești sau nu de
acord cu ideile exprimate de
autor; dar faptul în sine
e mai puțin important de
cît împrejurarea, că mi mai dai la
fiecare pagină de formule și punc-
te de vedere știute și răsștiute, că
— în sfîrșit — ți-e dat să medi-
tezi pe marginea unei cărți gin-
dite in prealabil de cel care și-a
trecut numele pe copertă. Cînd des-
tule cărți de critică sînt compilații
mai vizibile ori mai bine mascate,
cînd altele se obțin prin punerea
cap la cap a unor articolașe efe-
mere sau rezumă cu conștiinciozi-
tate operele cîtorva autori, pe cea
cu adevărat originală trebuie s-o
privești cu deosebit respect. Și cînd
această carte se ocupă și de o
problemă despre care s-au scris
la noi biblioteci întregi (cum e
cazul poeziei lui Eminescu), respec-
tul nu poate decît să se dubleze.
O parcurgi cu emoție, dar și cu
rețineri, neîncrezător că dintr-un
asemenea „caz" mai poate scoale
cineva lucruri noi. Ești chiar tentat,
cu un vădit aer de polițist să ur-
mărești dacă nu cumva autorul re-
petă, fie și într-o altă formă, idei
exprimate anterior de alții. II sus-
pectezi la fiecare nouă propoziție,
la fiecare pagină. Astfel am citit
eseul lui Edgar Papu și trebuie să
spun că el este remarcabil în două
privințe : întîi, prin deschiderea
unei perspective total inedite, prin
efortul de a da un alt înțeles coe-
rent universului poetic ; apoi, prin
dovedirea (la propriu) universali-
tății liricii eminesciene.
Edgar Papu privește poezia lui
Eminescu din punct de vedere fe-
nomenologic. Omul — ne spune,
bunăoară, Dufrenne — este parte
privilegiată a Naturii, în care se
reflectă întregul, corelat și element
al Naturii. Natura devine, prin om.
lume (se umanizează) ; omul devi-
ne Natură prin Natură (se cosmi-
zează). Așadar, Natura își creează
omul și-l cheamă la sine pentru
propria-i luminare interioară. Ea
există numai din clipa în care în-
cepe să fie gîndită ca Natură,
adică odată cu omul. Existența Na-
turii apare, prin urmare, ca rezul-
tat al unei fecundări între Natuia
creatoare a omului și omul conști-
ință a Naturii. Creația artistica
este repetare a acestui proces ero-
tomorf căci, creînd, omul își urmea
ză propria natură, se relevă ca Na-
tură și transcendență. întrebarea
este însă următoarea: dacă afir-
măm că poezia lui Eminescu este
expresia unui asemenea proces ero
tomorf, nu cumva plutim în vag 7
Altfel : dacă teoria fenomenologi-
că vizează Însăși geneza poeticului
ea exprimare a Naturii, nu este
ea oare aplicabilă tuturor naturile*
poetice de geniu? Ce-1 distinge p?
poetul nostru în acest cor general ?
Pentru Eminescu — susține Edgar
Papu — Natura și gnosis-ul stau
într-un același plan, sînt coparti-
cipanți la creație. Cînd Goethe
concepea Natura ca generatoare și
protectoare, el nu făcea decît să
dea prioritate onticului în defavoa-
rea transcendentului. Eminescu, în
schimb echilibrează cele două forțe,
care ajung corelate. Poetul „poartă
germenii nemuririi artistice într-
însul, conține deci, el însusi, o parte
de natură, ceea ce creează un li-
ant între parteneri și odată cu ci
și posibilitatea iubirii" (p. 27). Nu-
mai că, după această precizare, e-
vocînd umanizarea naturii și cos-
mizarea poetului, Edgar Papu nu
numește de fapt „substratul eroto-
morf din poezia lui Eminescu", ci
substratul erotomorf al poeziei în
genere. Concluzia ? Poezia emines-
ciană ilustrează perfect teoria fe-
nomenologică asupra genezei poeti-
cului. De aici din nucleul ero'.o-
morf, decurg — mai departe — „di-
mensiunile perspectivice“ și „rela-
țiile între aceste dimensiuni".
Natura — subliniază Dufrenne —
se exprimă prin Poet. Acesta e în-
țelesul poetului și valoarea cuvân-
tului ; celebrînd lumea, cuvîntul
poetic exprimă Natura inefabilă
(Poeticul, p. 229). Iată, așadar, rați-
unea mai adîncă pentru care „li-
ricii preferă să frecventeze elemen-
tele cosmice determinate feminin
prin limbaj", iar nu pentru că a-
cestea ar „așterne în jurul lor o
mai densă aură afectivă" (E. Papu.
p. 8). Mai precis, poeții nu ..pre-
feră" ; ei sînt constrînși de Natură,
cultivarea elementului feminin e-
chivalînd cu însăși cultivarea Na-
turii. Dînd sens Naturii, ei o cre-
ează, o populează, îi umplu goluri-
le. Transgresiunea eminesciană (in-
vadarea Cosmosului de către con-
știință), erotomcrfică, include în
esența ei ceea ce Edgor Papu nu
mește categoria departelui (deter
minată vizual, auditiv, termic și
motric). Și, în vreme ce, prin cîti-
mea de transcendență, poetul par-
ticipă la marea Creație, partea sa
de Natură se află, la rîndu-i, an
gajată într-un demers erotic cu
femeia — muritoare, (v. p. 74). In
transcendență procesul e erotomoif,
în imanență — simplu erotic. Ex-
presia ultimă a eroticului emines.i-
an nc-o oferă Luceafărul care, prin
inversarea calității partenerilor, nu
devine o excepție, ci esența însăși
a manifestărilor erotice eminescie-
ne structurate antinomic : nostal-
gia împlinirii și sentimentul zădăr-
niciei, provocat de deziluzie. Con-
statarea lui Edgar Papu asupra
Luceafărului se poate extinde a-
supra întregii erotici la Eminescu
„Femeia-om, îndrăgostită de poetul-
natură, este exclusiv muritoare,
astfel îneît legătura se află greva-
tă de un caracter hibrid și nu-și
poate atinge împlinirea. Acum nu
8 Convorbiri literare
fost, se Știe, un eșec răsunător).
Cu cît sîntem mai aproape azi de
poetul Labiș față de cît eram cu
cinsprezece ani în urmă ? Cu fnult
mai puțin decît ne închipuim.
Editura Junimea s-a oprit în
alcătuirea acestei Culegeri de
Poezii ]a volumele din 1956,
in primul rînd și, mai puțin
la cel din 1958. Inii este
cu totul neclar criteriul selec-
ției. Cuvîntul introductiv și, în
oarecare măsură, alegerea ne-ar
putea face să credem că s-a avut
în vedere,' în primul rînd, poezia
patriotică, politică, ceea ce în in-
tenție este remarcabil. Dacă c așa,
‘atunci dc ce lipsește Miorița, repre-
zentativă și pentru ceea ce este
în totalitate poezia lui Labiș, apro-
piindu-se în acest sens de Moartea
căprioarei sau Albatrosul ucis. Re-
strîngîndu-și selecția la volumele
pomenite, dar nu numai din aceas-
tă cauză, volumul în discuție omi-
faptului în sine. Realitatea nu fa-
ce singură literatură și cu toate a-
cestea foarte mult timp s-a jurat
numai pe adevărul fotografic al
împrejurărilor, in cărți de care ni-
meni nu-și mai aduce aminte, chiar
și autorii, decit cu jenă. Trebuie să
ajungem să scriem astfel ca miine
să nu ne fie rușme, în respect to-
tal pentru adevărul sentimentelor.
Dacă faptelor de care ne ocupăm
nu Ie găsim nici o semnificație,
poate că d.n cauza noastră, să nu
ne străduim, plecînd de aici, să fa-
cem literatură, pentru că vcm scrie
litere moarte. Faptelor de violență,
de care e plină literatura lui Re-
breanu și Sadoveanu și care-l ispi-
teau in vremea cind scria nuvela
Calul, nu le mai găsește astăzi nici
un sens. t
Respectul pentru adevărul senti-
mentelor, în aceste lecții Vii de sin-
ceritate, autorul fiind un moralist
care nu renunță nici o dată Ia con-
diția sa de scriitor de dragul unor
principii uscate, întregește un auto-
portret moral care se înfiripă cu
prima pagină a cărții.
Citind nuvelele lui Aurel Mi-
hale din volumul Poartă și
drum, am avut mereu impre-
sia că nu sîntem în față unei
opere de invenție, deci lite-
rare in sensul deplin al cuvintului,
ci în fața uneia de ilustrare, in ca-
re scriitorul se conformează docil
unui „gen preexistent”, incercind
să-l exemplifice. Un astfel de scri-
itor care nu ambiționează altceva
decît un loc într-o serie al cărui
prototip a fost de mult creat își
subapreciază și munca și menirea.
Nuvelele lui Aurel Mihale nu îm-
bogățesc, în sens literar, experiența
umană, ci, pornind de la aceasta,
care este dată, in cazul de față, de
războiul trecut, ilustrează normele
„genului preexistent”, ca să folo-
„ sim formularea lui Tzvetan Todo-
rov. Normele ilustrate de volumul
Poartă și drum decurg din conven-
ționalismul psihologic al povestirii
de aventuri, cu personaje schema-
tice, care incarnează virtuțile, prin-
tre acestea curajul nesăbuit fiind
cea mai de seamă. Este locul să
părăsim, însă, abstracțiunea acestor
afirmatii pentru o cît de sumară e-
xcmplificare.
Personajele lui Aurel Mihale sînt
lipsite de o viață sufletească pro-
prie. Ele încearcă s-o suplinească
printr-una ideală și se transformă
mpi există puntea de legătură (evi-
dentă în situațiile poetului-o n în-
drăgostit de Natura femeie — n.n.)
pe care să se celebreze ritul nup-
țial. .." (p. 27). Depărtarea și apro-
pierea (erotică) sînt prin urmare,
dimensiuni ale creației. Prima se
naște dintr-o împlinire, a doua dir-
tr-o nostalgie și, mai cu seamă,
din sfărîmarea ei. Continuarea e
firească : „iubirea, prin deziluzia
legată de experiența ei, îl va arun-
ca pe poet din nou pe întinsul de-
părtării, de astă dată depopulat de
marile intuiții ale poetului și aș-
ternut cu cenușa deșărtăciunii ; —
aici, totuși, el se va găsi pe sine
cel adevărat, în drumul către visata
plenitudine a morții" (p. 93). Do-
rul împlinirii în vremelnicie râ-
mine, totuși, o apropiere exterioara.
Prin rcstrîngerea ariei ajungem la
apropierea interioară, apropierea de
sine. (Iubirea de Natură este, deo-
potrivă, iubire de sine ca Natură),
Depărtarea și apropierea erotică-
erau forme de cuprindere. Apropi-
indu-se de sine poetul se cuprinde
(vezi substanțialul capitol „Dulcele”’
eminescian).
Pînă aici depărtarea și apropie-
rea au fost privite ca dimensiuni
adversative. Dar .ele pot realiza po-
etic și alte raporturi. Edgar Papu
demonstrează că la Eminescu aceste.
dimensiuni șe pot întregi, după
c.urrr pot ființa într-o stare de echi-
valență (vezi Concentrarea extensi-
vă ca expresie întregitoare, Con-
te o serie de poezii manifest (Par-
tidului, Lui Marx, Virsla dc bronz
și multe altele). Mai rnult decît a-
tît, prefața citează din ele și chiar
alarmă clar : „Lui Marx, Partidului,
Manifest, Bilanț, Entuziasm nu se
rup de contextul general al poezi-
ei labișiene...." Inconsecvențele
mă fac să cred că altul a fost cri-
teriul selecției. Prezența ciclurilor
Rapsodia pădurii, Confesiuni, Mo-
mente biografice, Primele iubiri
alături de titluri ca începutul.
Zurgălăul, In ziua neuitată, După
secetă, Versuri de dimineață, Am
iubit etc. ar putea face din volu-
mul nostru o antologie de texte
autobiografice stricto sensu, ceea
ce iarăși n-ar fi fost rău. Dar da-
că așa stau lucrurile de ce sînt
omise Baladă, Pe obcinile Stinișca-
rei sau Scrisoare mamei ? — pen-
tru a nu pomeni decît cîteva.
Deci și în acest caz supoziția pare
a fi falsă.
Alt ax tematic nu văd. Dar, poa-
te, nici nu s-a avut în intenție
unul anume, selecția pornind de la
in exemple de virtuți. Scoase din
această exemplaritate, impusă de
genul urmat, aceste personaje eșu-
ează in banalitate și chiar in vul-
garitate. într-un episod amoros,
oaruatui „șuieră” ați,at, iar femeia
ii „ciripește la ureche* (p. 25). Nu
este vorba aici numai de stil, de
cîteva determinăii stingace, ci de
incapacitatea autorului de a depă-
și schemele prestabilite. Ca să-și
salveze personajul din capcanele
vieții autentice, față de care eroul
reacționează prin citeva automatîs-
me elementare, folosind femeia ca
tranchilizant, scriitorul il plasează
din nou in zona abstracțiunilor,
unde nu mai are nimic de inven-
tat, totul fiind dinainte hotărit a-
supra comportării și destinului per-
sonajului. Acesta se confundă cu
imaginea sa preexistentă : cavalerul
fără pată care, in numele justiției,
răzbunător, chiar crud, din necesi-
tate, dar drept, iți urmează neabă-
tut calea. Cînd i se propune unui
astfel de personaj să meargă pen-
tru a aduce acasă corpul soției sale
asasinate de niște fugari din arma-
ta geimană pe o șosea de lingă
Tirgoviște, autorul ii refuză acest
drept omenesc de teamă de a nu-i
știrbi aureola de erou, de a nu-l
îndepărta de imaginea deja făcută
pe care el trebuie s-o ilustreze.
Cind reușim să ne dăm seama că
schema a acoperit total omul, știm
in același timp că idealul țintit de
acest gen de literatură, total des-
prinsă de viață, a fost atins.
Cu tot efortul, cele mai multe
din personajele acestor nuvele nu
pot fi reținute, poate cu excepția
lui Vajache, din Pasiunea loco'e-
nentului Vajache, și a generalului
d n nuvela Poartă și drum, care,
rupînd schema printr-o monomanie,
capătă totuși o viată interioară. De
cele mai multe ori fuga de abstract
se face, după modelul oferit de
genul urmat, prin ridicarea unor
noi stavile în calea țelului de atins.
In realizarea acestor bariere, la ca-
pătul cărora eroul va cunoaște răs-
plata victoriei asupra dușmanului
(in poveste, a balaurului), autorul
epuizează multe detalii tehnice mi-
litare. Victoria înseamnă totodată
apoteozarea eroului. Cit privește ten-
dința de a-i umaniza pe acești lu-
ceferi ai războiului, deși aceasta nu
lipsește, in intenție măcar, ea ra-
tează sistematic în mostre de dia-
log ca acesta, încă mai penibil cînd
centrarea extensivă ca echivalență
— Poezia interiorului domestic y
Ambivalența „concentrării extensi-
ve" — Peisajul urban). Pe nesim-
țite sîntem puși în fața unei sub-
tile dialectici în ordinea internă
a cărții. Depărtarea și apropierea
erau dimensiuni deschise și, la fel,
formele lor de cohabitare : interi-
orul, orașul. Cu imaginea urbanis-
mului din Privesc orașul furnicar
spațiul se închide, ajunge — cum
ar spune Hegel — în sine și pen-
tru sine. Organicul închis (Bestia-
rul) reprezintă punctul zero al aces-
tei desfășurări. întregul plus al
depărtării și apropierii era, prin
excelență creator, subiectiv deci.
De la zero în jos începe detașarea
și ea se intensifică odată cu tre-
cerea acestui prag spre minus
(Grotescul eminescian) care este
formă a distrucției propriei creații,
dinamitare a însăși poeziei.
Eminescu revelat în cartea lui
Edgar Papu este un creator abso-
lut, în stare să pătrundă cu ace-
eași forță în toate registrele fiin-
țării. El domină plus — și minus
— infinitul, scrutând cu neostenit
patos marile convulsii cosmice și
noianurile de gînduri și sentimen-
te. Stabilirea în gîndirea eminesci-
ană a unei ordini sapiențiale de
sorginte autohtonă configurează
mai amplu sensurile universului
său poetic. Valoarea Poeziei lui
Eminescu vine, în primul rînd, din
modul de a privi textul poeziei.
alt principiu: cel valoric. Numă-
rul mic dc texte acceptate ar pu-
tea fi un indiciu. Mi se pare însă,
cu totul deplasat să acceptăm a-
cest criteriu. Lista prezențelor și,
mai ales, a absențelor nejustificate
ar fi mult prea mare. Atunci, să
fie vorba pur și simplu de o se-
lecție subiectivă a celui care a în-
locmit-o, expresia personalității sa-
le ? Există asemenea antologii, a-
desea foarte interesante. Și aceas-
tă întrebare rămîne fără răspuns
întrucît editura nu ține nici măcar
să precizeze de la bun început
cine a îngrijit ediția. Cine a alcă-
tuit această carte și, mai ales, de
ce, rămîne un mister. Și cînd te
gindești că totul se putea rezolva
printr-o simplă notă asupra ediției.
Cum lucrurile nu stau așa și cum
selecția însăși nu subînțelege vreun
alt enteriu decit arbitrarul, este su-
primat orice punct de sprijin pen-
tru o eventuală discuție la obiect
Daniel DIM1TRIU
„Peste frumos punem adevă-
rul, și în lipsa unui adevăr su-
biectiv, credința noastră lumina-
tă, pasionată, in ceea ce con-
siderăm drept adevăr".
E. LOVINESCU
se vrea umoristic: „I-a-ntors Doxă
și pe nemți pe dos— Lecție de
școală de război* (p. 406). Și intr-a-
devăr, in ultima nuvelă, cea mai
dezvoltată, ni se face o adevărată
lecție de școală de război, cu risi-
pă de logică și de combinații tac-
tice. căreia nu-i reproșăm nimic alt-
ceva decit faptul că ne ține depar-
te de literatură. Vorbirea soldați-
lor. comentind același eveniment,
este incă și mai plină de savoare :
.Măi. se auzi iar, atotștiutor, glasul
dinții... zice că generalul nostru i-a
pus in c— pe toți !* N-am fost și
nu vom fi niciodată partizanii îm-
părțirii dicționarului in două : o
parte pentru uzul literaturii și alta
pentru uzul comun. Alegerea cu-
vintului potrivit ii revine numai
scriitorului și orice sfat ni se pare
de prisos. Dacă am citat astfel de
fraze, n-am făcut-o cu intenția de
a denunța folosirea unor cuvinte
(ar trebui, astfel. să-I condamnăm
ți pe Henri Barbusse pentru Focul),
ci primitivismul reacțiilor sufletești.
In aceste nuvele de război. Au-
rel Mihale a ratat o mare posibi-
litate de a sonda sufletul omenesc
supus atitor presiuni intr-un cata-
clism ca războiul. Autorul a trecut
cu silogisme militare pe lingă o ma-
re dramă umană, deși a observat-o.
Mirările și întrebările autorului ră-
min fără răspuns, uscăciunea co-
mentariului, care nu reușește să
atingă nici o coardă umană, sepa-
ri ndu-l de literatura de război, stră-
bătută de indo:eli ți infringeri, a lui
Rebreanu, Camil Petrescu sau Gib
Mihăescu.
Lui Aurel Mihale, foarte grijuliu
în păstrarea aparențelor literaturii,
nu i se poate nega o anumită abi-
litate in elaborarea secvențelor na-
rațiunii, unele momente de tensi-
une dramatică, ca in romanul de
aventuri, unele suspensuri chiar, in
cadrul convenției pe care genul ne
obligă s-o acceptăm: cunoașterea
de la început a învingătorului. Dar
literatura nu se naște niciodată din
respectarea cu strășnicie a conven-
țiilor, ci mai degrabă din negarea
lor. Cind Aurel Mihale va face li-
teratură și va înceta s-o ilustreze
pe cea gata făcută ne va cîștiga
atenția.
Al. ANDRIESCU
de a-1 sonda și relaționa cu altele,
de a stabili sensuri ți * le orga-
niza în argumente ale unei demon-
strații. Este, în această privință,
o lectură pe de-a-ntregul inedită.
Delimitările operate asupra înțe-
lesurilor dorului, dulcelui, depar-
telui sînt magistrale și orice nouă
discutare a lor va trebui să țină
seama de disocierile lui Edgar
Papu. Ultimul capitol al cărții este
o quintesență a tuturor celorlalte
și aici — în dovedirea și numirea
motivelor universalității lui Emi-
nescu — se află concentrat adevă-
ratul motiv al întreprinderii lui
Edgar Papu. Un Eminescu mo-
dern, precursor al existențialismu-
lui, verslibrist și predecesor al gro-
tescului absurd de tip Hrmuz, iată
numai cîteva dintre notele noi ce
se adaugă profilului eminescian.
Poezia lui Eminescu este o carte
de excepție, poate cea mai intere-
santă carte de critică a ultimilor
ani. Versul poetului („De plînge
Demiurgos doar el aude plînsu-și*)
trăiește prin alte înțelesuri decît
cel propriu. După Călinescu și Ne-
goițescu, Edgar Papu se înscrie
între marii auditori calificați ai
plînsului demiurgic,. pe care m-1
dezvăluie în toate sonurile.
Al. DOBRESCU
Lucrul cel mai izbitor în actualitatea critică este absenta unui
real interes pentru literatura actuală.
Afirmația mea ar putea să pară neverosimilă, întrucît despre
actualitate se discută de mai multe ori pe an, iar la date istorice
se tipăresc volume colective consacrate, firește, actualității. Nu mai
puțin, orice publicație avînd o cît de măruntă veleitate culturală
se simte obligată să organizeze periodic dezbateri despre actuali-
tate sau măcar să găzduiască ritmic articole îndeplinind minima
condiție de a vorbi despre actualitate în titlu.
Dar să privim ceva mai îndeaproape aceste volume, aceste dez
boterî și aceste articole și, mai cu seamă, să nu ignorăm cumva
mesele rotunde, sugestia de perpetuitate pe care ne-o dă tot ce se
prezintă vederii într-o formă circulară fiind extrem de prețioasă și
de semnificativă.
In toate discuțiile despre actualitate ne vom întîlni cu ideea
de permanență : este singura care, s-ar zice, ii preocupă cu ade-
ăra- pe porticipanți, aceștia fiind în general doctori in literatură
și rareori critid literari, comentatori ai faptului literar imediat, lucru
nu întîmplător și nici fără însemnătate.
In toate discuțiile despre actualitate asistăm la o aprigă con-
fruntare cu absolutul, termen predilect de referință pentru scriitorul
român din toate timpurile.
In toate discuțiile despre actualitate găsim o frenetică aspira-
ție către etern și universal.
Cuvintul de ordine in toate discuțiile despre actualitate : ce ne
spune infinitul ?
Despre actualitate, prin urmare, se vorbește : general, abstract,
absolut, controlat, canonic.
Dar actualitate înseamnă particular, concret, relativ, spontan,
divers.
S-ar putea obiecta că abstragerea din real, situarea într-o per-
spectivă așa-zicind eternă reprezintă poziția cea mai favorabilă,
pentru a construi durabil. Nu altceva teoretiza arhitectul loanide.
„Evit de la o vreme să mai ies la ceasul cînd apune soarele.
Bucurețtiul e un maidan de unde revoluția aștrilor e prea spectacu-
loasă. Sint bătrin, dinamica cerească mă neliniștește, îmi dă sen-
zația de a fi veșnic în călușei. Caut orizonturi acoperite, care să-mi
dea Iluzia a sta pe un teren ferm. Dumneata poți să rîzi, un om
ca mine care se izolează, vede universalul și ignorează particula-
rul. De altfel sînt arhitect, ca să construiesc am nevoie de o
siguranță minimă. Vederea asta a invîrtirii mă demoralizează. Cum
am sâ construiesc eu pe o bilă care zboară în aer ? Hotârît, nu
mal ies seara. Mă scol de dimineață, lucrez în casă cu geamul
deschis, in ciripitul vrăbiilor, și circul în oraș ziua, sub regim solar
egal. Cum vezi, fug de orice peisaj care predispune la contem-
plație”.
Debitind însă „aceste enormități" — fiindcă privind în abso-
lut totul pare derizoriu, inutil, orice efort devine zadarnic, însăși
ideea de construcție nu mai are nici un temei, apoi cum altfel,
dacă nu prin contemplație, se ajunge la sesizarea universalului ?
- loanide nu-și poate reprima, după ce, convins, credulul interlo-
cutor pleccă, „un gînd critic : Mare dobitoc !", complicata expli-
cație fiind în realitate pretextul sub care arhitectul refuză să meargă
intr-o vizită, deoarece i se întîmplase, de fapt, un mic accident
neplăcut, „singura cravată pe care o putea pune într-o astfel de
împrejurare i se rupsese in mină".
Efectele cele mai evidente ale instalării programatice în atem-
poral și ale ignorării relativului sînt cîteva prejudecăți foarte rezis-
tente, devenite locuri comune de indiscutabilă autoritate : a le
contesta este echivalent cu a fi socotit un denigrator, într-atît
s-au impus ți au fost acceptate.
Intiio dintre ele se referă la o chestiune de periodizare. Una
d.ntre cele mai dificile probleme ale actualității literare este aceea
de a se stabili profilul specific, particular al literaturii postbelice.
Tentativele de pină acum, puține, s-au lovit de un obstacol ce
pare de netrecut : alături de scriitori afirmați și impuși în această
perioadă se află, cronologic vorbind, cîțiva mari scriitori a căror
operă se circumscrie literaturii interbelice. Tudor Arghezi, Mihail
Sadoveanu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Camil Petrescu, Tudor
Vianu — spre a da cîteva exemple - sînt, hotârît lucru, scriitori care
aparțin, prin întreg spiritul operei lor, așa-numitei „literaturi dintre
cele două războaie mondiale" ; dar, în același timp, activitatea
lor se întinde uneori pînă în deceniul al șaptelea 1 Printr-o pro-
cedare artificială, mecanică, destul de rudimentară, acești scriitori
au fost secționați in două părți bine despărțite ; ei sînt invocați și
cind e vorba de actualitate, și cînd e vorba de momentul literar
interbelic. Dar o asemenea divizare este, privind lucrurile în spe-
cificitatea lor, profund falsă. La 1941, de pildă, Arghezi, Sadoveanu
Blaga, Călinescu, Camil Petrescu, Vianu erau scriitori definitiv
împliniți, modificările în fizionomia lor literară, după această dată,
aduc noutăți privind nu atit arta, cit concepția de viață fructificată
in scrierile pe care le cunoaștem.
De altfel, situația aceasta nu reprezintă o premieră absolută.
Caragiale, Slavici. Titu Maiorescu, Macedonski, Coșbuc, Duiliu
Zamfirescu au trăit și ou scris ți după 1900, dar a-i socoti scrii-
tori ai secolului ol XX-lea este un lucru imposibil ; nu întîmplă-
tor. ei sînt absenți din „Istoria literaturii române contemporane"
(1900-1937) a lui E. Lovinescu. Mai mult. Alecsandri, Bolintineanu,
Ion Heliade Rădulescu sînt contemporani „Junimii" și lui Eminescu,
insă cine ii pune în același tablou ? A. Tema (1875—1954), un poet
obscur foarte activ în ultimii ani de viață, nu este totuși altceva
decît un autor tipic pentru poezia socială și umanitarista de la
începutul veacului reprezentată în primul rînd prin poetul-cizmar
Neculuță.
A așeza, deci, alături pe Labiș, Nichita Stănescu, Mircea Ivă-
nescu și Arghezi sau Blaga, pe Marin Preda și M. Sadoveanu, pe
Al. Piru, Adrian Marino, Lucian Raicu, N. Manolescu, M. Ungheanu,
Liviu Petrescu și G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu,
Tudor Vianu, în vederea extragerii notelor definitorii ale unui unic
moment literar - cel postbelic - înseamnă lipsă de perspectivă,
descriptivism plat, incapacitate dea introduce un sens într-o materie
amorfă. Nu vreau să spun, prin aceasta, că Arghezi ți Sadoveanu
sînt inactuali sau că ar trebui neglijați, ci numai că a încerca să
cauți în poezia lui Arghezi și în proza lui Sadoveanu — și încă dis-
trugînd organicitatea operei lor, privind-o numai în porțiunile con-
venabile — repere ale momentului literar actual este o întreprindere
sortită eșecului de la bun început.
Nu are nici un rost — și e ridicol, de fapt - sâ ne temem că
procedînd in acest chip literatura contemporană va fi cumva sără-
cită, redusă la proporții de tot modeste prin absența unor nume
sacre ; în realitate, abia atunci ni se va înfățișa chipul cu adevărat
autentic al literaturii de azi, după ce se va renunța la prezențele
tutelare. Fiindcă nu este, oare, semnul cel mai viu al unui neîn-
țeles complex de inferioritate acest apel reflex la reputația unor
mari scriitori — recu.ioscuți ca atare, trebuie subliniat — invocați
însă r.u atît pentru ei înșiși, cît pentru prestigiul pe care il pot con-
feri peisajului în care sînt introduși ? Un moment literar realmente
nou se susține prin scriitorii proprii, și nu prin efortul de înglobare
a unor glorii literare care nu-i aparțin de drept ; „și în definitiv
(continuare in pag. 11)
Mircea IORGULESCU
Convorbiri literare 9
tangente © tangente ® tangențe • tangențe © tangențe • tangențe • tangențe • tangențe • tangențe
IMPACT
Stagiunea în curs a repus în cir-
culație, cu îmbelșugată bunăvoință,
mai multe piese considerate a fi re-
prezentative pentru creația dramatică
a ultimului sfert de veac. Pentru u-
nele texte, confruntarea cu publicul
altui deceniu a echivalat cu un seism
de gradul ol IX-lea : reprezentațiile
au piriit jalnic la încheieturile esen-
țiale, rom.nind agățate în biata scoo
bă a bunăvoinței core-ți dictează să
închizi ochii atunci cind iți amintești
de poznele tinereții. Marea știință a
retragerii ta timpul oportun s-ar cu-
veni, de aceea, s-o posede nu numai
actorii, ci și autorii : a încuviința re-
aducerea la rampă a unui text firav
și depășit echivalează, uneori, cu dă-
rimarea unui mit. Cutare piesă a ti-
nereții noastre (spirituale), scoasă cu
tirbușonul din contextul care a zămis
lit-o și justificat-o, devine o simplă fi
șă de istorie a mișcării teatrale. Nici
măcar de istorie a literaturii I Oricit
de dureroasă, operația pare a fi, to-
tuși, necesară : dantura matură nu
poate crește pînă ce nu cad dinții cei
de lapte. Ca să iasă plenar in evi-
dență vitalitatea și longevitatea „Su-
rorilor Boga" și „Ziariștilor" și „Mie-
lului turbat", a trebuit să jertfim a-
mintirea — să spunem — „Secundei
58". Pur și simplu m-a durut impac-
tul brutal al „Secundei" cu publicul
și critica lui '71 ; în textul lui Dorian
am crezut cîndva. Poate chiar l-am iu-
bit. Senzația încercată acum este, pe
undeva, analogă cu acele întoarceri
pe meleagurile copilăriei, cind și un-
de constați că arborele ce sprijinea
cerul nu-i, de fapt, decît un blajin și
obișnuit măcies stufos. Fără a spune
numadecit vorbe mari, cred c-ar fi
util să încercăm a diagnostica (in
vederea unor viitoare precauții de
ordin profilatic) maladiile capabile să
curme prematur viața unui text dra-
matic. Se zice co-n teatru există trei
categorii de actori : talentoți, neta-
tentați și utili ; vreau să cred ca in
lumea aurarilor de teatru, o aseme-
nea categorisire este absolut incpe-
lantâ. Nu ne interesează productele
ae serie ale făcătorilor de teatru,
după cum nu văd de ce ar fi inte-
resant și necesar să diagnosticăm, a-
lături de malformația vitală, și.., otita
unui făt născut mort. Se cuvine, însă,
să ne preocupe soarta scrierilor în
care s-a fost picurat har, dragoste și
bune intenții. Așada.r : de ce pîl-
pîie, în 1971, „Secunda 58", după tri-
umfala perindare, în urmă cu un de
ceniu, pe mai toate scenele romă
nești ? Poate pentru că autorul a do
vedit nesiguranță în mînuirea lunetei,
privind viața nu așa cum este, ci așa
cum s-ar fi cuvenit să fie - uitînd că,
spre a ajunge la ceea ce tinzi, tre-
buie să pornești de unde te afli. Poa-
te că autorul a făcut și unele conce-
sii acelei subterane obsesii nedeclara-
te a tipicului, în numele căruia, ne-
oficial, fel de fel de foruri se grăbesc
să-și dea părerea și să intervină. (In
frunte menținîndu-se, de la „Sicilia-
na" încoace, tot agronomii ! La o re-
centă intilnire cu studenții unui insti-
tut agronomic, om fost sever mustrat
pentru faptul că, in „Tango la Nisa"
n-am arătat că agronomii se scoală
la ora patru spre a merge pe tarla.
Am încercat să arăt că in noaptea a-
nului nou, inginerul nu se duce in
zori pe cîmp. Zădarnic 1) Intr-o carte
de proză vei putea imagina la un mo-
ment dat — să zicem — o partidă de
stos intre doi șoferi. In teatru, ca și
imposibil : precis că, peste o zi-două,
se va înregistra protestul direcției de
specialitate, din Ministerul transpor-
turilor : „păi ce, tovarăși, așa sînt
șoferii noștri ?" Situația ilustrează și
covîrșitoarea forță a teatrului, dar și
limitările care afectează (uneori grav)
creația pe teme actuale. Eu aș înlocui
pe veci, în asemenea discuții, terme-
nul de tipic cu acela de autentic,
mult mai în spiritul artei teatrale (un-
de fiecare sunet fals este recepționat
pe loc și sancționat cu dură prompti-
tudine) și mai conform cu sensul e-
forturilor actuale de a apropia ne-
mijlocit creația dramatică de adevă-
ratele și majorele probleme ale con-
temporaneității socioiiste. Aici — Io
capitolul sinceritate - „Secunda 58"
paie a fi iarăși vulnerabilă. In dece-
niul care s-a scurs de la intiia re-
prezentație, s-a consumat, cu salutare
rezultate, un efort conjugat al presei
și al literaturii, îndreptat - in spiri-
tul întregii politici a Partidului — în
direcția abordării sincere, deschise,
nesofisticate, a tuturor problemelor
majore cu care se confruntă omul con-
temporan. Dacă am acceptat, în 1961,
dialogul „frumos", rotund, exterior și
teatral purtat în fața planșetei, n-o
mai putem face acum, după ce am
lecturat sute de pagini intitulate „O-
mul față în față cu el însuși", după
ce am văzut un șuvoi de emisiuni „Re-
flector", după ce am citit confesiu-
nile lui Marin Preda și interviurile lui
Păunescu. In locul inciziei directe,
„Secunda 58" ne oferă o pseudo-drc-
matică pendulare pe marginea unei
teme înecate într-un șuvoi de vorbe,
vorbe, vorbe.
Trist : piesa își merită soarta.
Mircea Radu IACOBAN
„DE UNDE LUCRURILE
ÎNCEP SĂ SFÎRȘEASCĂ"
Meditind asupra relației dintre muzică fi poezie, dintre
muzică si l ‘eratură, mi-am amintit tulburătcarea definiție
pe care o dă M. Rb Paraszhiuescu poeților: „Ei sint tăcerea
care crcază sunetele / Mișcarea prin care durata se mă-
soară". De fapt, autorul acestor metafore a intuit acel ele-
ment inefabil care, de-a lungul timpurilor, a unit pocz a fi
muzica. Trecind peste amănuntele istorice, peste relația di-
rectă in care s-a:i aflat „cuvîntul fi tonul* in practica ma-
gică, in manifestările sincretice ale antichității și evului
mediu sat in strălucita afirmare a spiritului .renașterii",
ca~c a determinat apariția unu a dintre cele mai complexe
genuri artistice — opera, trebuie să recunoaștem că împle-
tirea dintre textul poetic fi cel muzical a adus culturii riș-
tiguri expresive de o mare finețe fi profunzime, a îmbogă-
țit patrimoniul artistic cu valori incontestabile. Ne putem
imagina o odă pindarică, .Alba* unui trubadur, arta poli-
foniei vocale a secolelor XV—XVI, întreaga creație de opera
de la Monteverdi la Alban Berg fi L. Dallapiccola, evolu
ția lied-ului de la Schubert la comut z torii zilelor noastre
in afara acestui raport ? Pe bună dreptate spunea Enescu.
„Încă din cea mai îndepărtată antichitate, poet ia și muzica,
cuvîntul și tonul au mers mînă în mînă... Cuvîntul arun-
că lumină vie asupra sentimentelor, descriindu-le, precizîn-
du-le în chip plastic. Grație cuvint sini, gindirea se pcate
formula. Muzica, revărsîndu-se în adîncirrile sufletului, pă-
trunde, mistericasă, în cele mai tăcute taine ale simțirii ...
Avem de a face deci cu termeni antinomici ai unui proces
dialectic care, imbrâcind haina unor genuri și structuri ar-
tistice, a guvernat, intr-o mare măsură, atît prezentul muzi-
cii cit ți al poeziei.
Desigur, in istoria culturii universale, au existat șt mo-
mente in care raporturile, in general armonioase, dintre
arta cuvintului fi cea a sunetelor au fost in situația de a
a'uneca spre absolutizarea unu’a dintre cei doi termeni.
Secolul al nouăsprezecelea mai ales, cu fervoarea sa roman-
tică, va propune distrugerea echilibrului pe care il instau-
rase clasicismul, declarind muzica drept suprema artă șt
făcindu-l pe Lamartine, bunăoară, să declare că „poezia este
o muzeă". De aici la exaltarea verlaineană a muzicii nu a
mai fost decît un pas pe care il vor face mai toți marii po-
eți ai epocii. Și tn timp ce poezia iți va potența expresivi-
tatea muzicalizindu-se, muzica, la rindul ei, va găsi în poe-
zie, in literatură in general, o bogată sursă de inspirație,
ba mai mult, va folosi de multe ori imaginea poetică drept
o modalitate de organizare a discursului muzical: Liszt
comentează la pian poemele lui Dante sau Petrarca și își
imaginează corespondențele muzicale ale .Preludiilor* lui
Lamartine, in timp ce Berl oz il însoțește, cu o muzică in-
spirată, pe Harold in peregrinările sale italiene; Wagner
este poet și compozitor, iar Musorgski este preocupat, in
opera „Boris Godunov', să găsească acea structură intow-
țior.ală care să potențeze conținutul versurilor lui Pușkin,
pentru ca mai tirziu, pornind poate de la sugestia comuni-
unii pcetice dintre versurile lui Maeterlinck și muzica lui
Debussy, alți compozitori să caute soluții tot mai radicale
pentru o totală contopire intre expresivitatea cuvintelor și
a intonației muzicale. Iată, deci, că in timp, deși a înregis-
trat mutații intr-o direcție sau alta, relația dintre .cuvint
și ton’ a constituit o permanență in evoluția artei și cultu-
rii universale, o sursă a unor constante înnoiri și perfecțio-
nări a mijloacelor de exprimare.
Tcate, însă, tinzind să cuprindă și să sugereze acel necu-
noscut către care omul se îndreaptă cu întreaga sa sete de
cunoaștere și putere de creație.
Debutul școlii românești de compoziție se realizează tot
sub semnul intilnirii faste dintre muzică și cuvint. Există,
de altfel, la începutul secolului trecut, o bogată și impre-
sionantă tradiție, aceea a artei populare. Există, totodată,
cerința afirmării unei arte care să se constituie intr-un mij-
loc de luptă, elocvent și eficace, in favoarea mișcării de
eliberare națională și socială: ctntecul coral, dar mai cu
seamă .teatrul cu muzică*, răspunde unor imperative poli-
tice și sociale imediate, contribuind la progresul societății
românești, la împlinirea marilor idealuri patriotice. Al.
Flechtenmacher, colaborind cu V. Alecsandri sau M. M.llo,
apoi C. Porumbescu, Gh. Dima, G. Musicescu și Ed. Caii-
delta, vor pune bazele și vor cristaliza trăsăturile genurilor
bazate pe relația cuvint-muzică, lucrările lor găsind —
atunci ca fi astăzi — un larg ecou in rindurile cercurilor de
iubitori ai muzicii. Dar oare, cele mai însemnate izbutiri
ale școlii românești de compoziție, de la G. Enescu la S.
Drăgoi, M. Jora, P. Constantine seu sau Gh. Dumițrescu, P.
Bentoiu, D. Popovici și încă mulți alți compozitori, nu ilus-
trează aceeași fertilă contopire dintre literatură și muzică I
Mă refer, desigur, nu Ia elementele exterioare, la acea ilus-
trare muzicală neinspirată a unui text-literar, sau la dul-
ceața sonoră a uncr versuri, ci la acea relație creatoare
care depășind anecdoticul, proiectează opera de artă către
descoperirea sensului poetic al lumii, către descoperirea șt
înțelegerea adevărului. Este necesară însă o precizare : cind
vorbesc de întilnirea dintre muzică și literatură nu mă re
fer doar la relația stabilită în genurile de artă sincretică, ci
și la acele creații literare sau muzicale a căror desfășurare
incantatorie („Ce mult te-am iubit' de pildă de Z. Stancu
sau Sonata a Hl-a pentru pian și vioară de G. Enescu) sim-
fonizindu-se sau poetizindu-se, ne sugerează prin substanța
și devenirea lor, o profundă vibrație umană, o neliniște
creatoare unică. Această condiție unică, această poezie a
muzicii, nu este dată nici de un text literar — fie el chiar
și foarte inspirat — nici de anumite elemente ale structurii
muzicale — intonația, ritmul, culoarea, forma muzicală, ci
de interacțiunea dintre acestea, de acel proces dialectic
sintetizat in această lapidară formulă enesciană; „muzica
nu este o stare ci o acțiune*. Aceeași condiție creatoare uni-
că, de fapt un adevărat cîntec poetic, făurește și scriitorul,
nu prin mijloacele sonorizării verbale, ci prin dezvăluirea
adincurilor nebănuite ale sufletului omenesc. De aceea, mă
gîndesc și la compozitori, atunci cînd, încercind să se auto-
definească, poetul scrie inspirat : „Ei (poeții n.n.) nu sînt,
ei încep să fie / Doar de acolo de unde lucrurile încep sâ
sfîrșească".
Mihai COZMEI
( limba literară
PREAMBUL
Isteria limbilor literare este ramura cea
mai nouă a lingvisticii : ea a fost creată în
primele decenii ale secolului nostru, pe
terenul romanisticii, germanisticii și sla-
visticii. Lingvistica românească a pășit în
în același timp la noul gen de cercetări și
nu întotdeauna sub impulsuri străine.
Din nefericire, cursurile universitare ale
lui Densusianu și Ibrăileanu, care tratau
această materie, n-au fost definitivate pen-
tru tipar și n-au fost aduse la cunoștința
publicului altfel decît prin litografiere, deci
într-o formă imperfectă și într-un număr
redus de exemplare.
S. Pușcariu, ca și cei mai mulți dintre
lingviștii care au urmat (Al. Rosetti, E. Pe-
trovici. Al Graur) s-au ocupat multă vreme
de limba română literară numai incidental,
ei fiind angajați într-o serie de lucrări
ample, cu altă tematică. Singur lorgu Iordan
a avut. în preajma celui de al doilea răz-
boi mondial și în timpul războiului, preocu-
parea de a studia faptele de limbă caracte-
ristice limbii române literare de atunci. In
aceeași vreme, semnatarul acestor rînduri,
pornind în special de la realizările lui Ibră-
ileanu, ca și de la cele ale lingvisticii euro-
pene din acea vreme, a abordat, problemele
limbii literare românești în fazele ci mai
vechi, de pînă pe la 1880. Al. Rosetti, care
a început să publice, în deceniul al IV-lea
al secolului, o Istorie a limbii române pe
epoci, avea să trateze problemele limbii li-
terare românești numai după cel de al doi-
lea război mondial. De pe poziții cu totul
deosebite, întrucît se ocupa mai ales de va-
lorile artistice ale limbii literare românești,
a tratat istoria limbii române literare esteti-
cianul Tudor Vianu.
După anii 1950, cercetarea istoriei limbii
literare cunoaște o mare dezvoltare în țara
noastră. In afară de cercetătorii mai în
vîrstă Al. Rosetti, Tudor Vianu, Emil Pe-
trovici, J. Byck și subsemnatul, cercetători
activi din generațiile mai noi, ca G. Istrate,
B. Cazacu, I. Coteanu, Liviu Onu, Al Nieu-
lescu, Gh. Bulgăr, N. A. Ursu, Al. Andriescu,
P. Dumitrașcu, Gh. Tohăneanu, L. Leonte,
Al. Munteanu și mulți alții au publicat, în
deceniul al Vl-lea numeroase studii de isto-
ria limbii literare românești.
Cercetarea limbii literare românești a
continuat și după 1960; dar ea n-a mai fost,
ca pînă atunci, o preocupare dominantă, în
cadrul lingvisticii române. Interesul pentru
structuralism și gramatica generativă al
generațiilor de lingviști ridicate între timp,
munca pentru atlasele lingvistice regionale,
preocuparea de lingvistica matematică, even-
tual și alte preocupări, au împins, poate, pe
ultimul plan cercetările de istoria limbii li-
terare românești. Se poate înțelege aceasta
din faptul că, după aproximativ două de-
cenii de activitate în acest domeniu, încă
nu avem o istorie completă a limbii lite-
rare românești : ceea ce s-a publicat din
cursurile universitare predate la universi-
tățile noastre este numai partea privind is-
toria limbii literare românești vechi, de pînă
la 18C0, a cursului ținut la București de
Al. Rosetti, B. Cazacu și L. Onu (ultimul nu
apare ca autor pe copertă) ; Istoria limbii
române literare, I, București, 1960. Dar că
cercetarea limbii literare românești a ră-
mas pe ultimul plan al lingvisticii române
rezultă mai ales din faptul că, pentru seco-
lul al XlX-lea, deși s-au publicat studii nu-
meroase, mai toate sînt parțiale, avînd ea
obiect limba unui singur scriitor, și încă
nu a tuturor scriitorilor importanți. Lipsesc
studii mai ample asupra limbii scriitorilor
din primele trei decenii ale secolului: scri-
itorii din școala ardeleană, Conachi, Văcă-
reștii, lipsesc studii asupra lui Asachi și I.
Heliade Rădulescu, asupra scriitorilor din
generația de la 1848, asupra scriitorilor din
generația de la 1860, (Hasdeu, Odobescu,
Maiorescu), asupra celor din generația lui
Eminescu, cu excepția lui și a lui Ion Crean-
gă, asupra celor din generațiile următoare.
Procesul dezvoltării limbii literare din acest
secol, în special acela al îmbogățirii, unifi-
cării și fixării ei aproximative, nu este lă-
murit, ba chiar este prezentat fals de unii
cercetători. Căci dacă aceștia înțeleg că a
avut loc o modernizare a limbii, ei nu în-
țeleg în același timp că unificarea limbii a
însemnat renunțarea la o serie de variante
regionale ale limbii literare, foarte firești
într-o vreme în care lipseau condițiile so-
ciale ale unificării. De altfel de un viciu
asemănător suferă și cercetarea limbii lite-
rare vechi, care este considerată, contrar re-
alităților, ca foarte unitară, cînd de fapt ea
prezenta variații regionale.
Cercetarea stilurilor limbii literare vechi
și noi nu este pusă nici ea pe adevăratele
ei baze, din cauza doctrinelor defectuoase
despre stil, care stăpînesc încă pe mulți cer-
cetători, aceștia avînd în vedere numai cî-
teva stiluri, definite de obicei în raport cu
domeniul de activitate în care ele sînt în-»
trebuințate : stilul administrativ, stilul publi-
cistic. stilul beletristic etc. Complexitatea
stilistică reală, atît a limbii literare obișnu-
ite, cît și a limbii artistice, adică a limbii
operelor literare, pentru care este valabilă
doctrina despre stil a antichității și a cla-
sicismului, scapă mai tuturor acestor cer-
cetători. Revirimentul stilisticii antice, care
are loc de mai bine de un deceniu în cul-
tura europeană, este aproape necunoscut
cercetătorilor români care se ocupă de stilul
scriitorilor. Dar, după părerea noastră, ex-
primată și cu alte prilejuri, stilistica antică,
cu modificările și completările pe care i Ie-a
adus epoca modernă, pînă în secolul al
XVIII-Iea, și vremea noastră, se dovedește
a fi valabilă și pentru limba literară a seco-
lelor al XlX-lea și al XX-lea.
Astfel stînd lucrurile este necesară o tra-
tare într-un spirit mai larg și cu metode mai
adecvate a limbii literare românești moder-
ne, de la originile ei pînă astăzi. Ne propu-
nem ca, într-o serie de articole, publicate
în această revistă, să discutăm problemele
limbii literare românești de pe pozițiile
care ni se par nouă juste, să arătăm erorile
unor cercetători din trecut și de astăzi ai
limbii literare românești, să studiem noi în-
șine, după principiile pe care le vom reco-
manda, limba unora dintre scriitorii români,
în special limba scriitorilor celor mai în-
semnați din secolul trecut și din secolul
nostru.	“
Gh. IVANESCU
In fiecare redacție plouă cu
nisip. In acest nisip trebuie găsit
firul de aur. Intr-un plic se as-
cunde, poate, bastonul de mare-
șal, tn multe, nuiele.
Ion Roșu — Ziceți că revista
noastră, „deși îmi e atît de fa-
miliară, nu o cunosc". Asta ne-a
plăcut foarte mult. Ziceți că
„sint unul din romanticii îndă-
rătnici care nu vor încă să se mo
dernizeze". Perfect, nu vă moder-
nizați. Doriți „îndrumarea poeți-
lor moldoveni"; noi ne-am făcut
datoria, i-am anunțat, le-am dat
și adresa dumneavoastră. Ne măr-
turisiți că „sufletul meu ciocoieș-
te de dragoste neîmplinită (deși
sînt căsătcrit)", Așteptăm opinia
soției. Sinteți, după cum ziceți,
„un om neputincios în fața desti-
nului". Nu se poate așa ceva, nu
lăsați destinul să se amestece fn
viața dumneavoastră! Poeziile pe
care ni le trimiteți sint tare slă-
buțe, sint un fel de Eminescu ter-
ciuit. Vă rugăm, nu mai scrieți
„plînge-n truna", nici „viața-n
treagă" și nici „dece nu m-ă iu-
bești". N-u e fru-mos. încercarea
de roman, în care dezbateți pro-
blema „canalizării sentimentului
de dragoste" față de o femeie, e
mai rău decît i-ați fi tras o palmă
acelei femei.
G. Ursu t Din ciclul trimis de
dv. (mărturisim că sinteți pentru
noi o revelație oprim și vom da
în curind la tipar Veveriță, Ca-
mera cu avioane, Mici, Sonetul
veveriței plecate, Cîntec pentru
C.. Amănunte despre dvs.; ce
mai e nou prin Brașov ?
D. Mitrana : Dacă n-ați mai scrie
critică la un rind, ar fi bine.
Dacă n-ați mai scrie deloc, ar fi
poate și mai bine, și pentru dv„
și pentru redacții.
N. Massim ; Atrăgător, dar nu
pentru noi. Poate „Viața româ-
nească".
Romeo Moldovanu : „Mă în-
treb îndurerat : De ce nu se poate
să fie scos la lumină un talent
poetic de pe plaiurile noastre
moldovene ? De ce nu se pătrun-
de cu burghiul poetic în sufletul
meu ? Unde se poate cere drepta-
te dacă nu la dv. ? Să trăiti I",
ne scrie Romeo din Dorohoi, str.
Spiru Haret 154, și ne trimite 35
de poezii din, cum zice el, „te-
zaurul meu poetic". Uite cum stau
lucrurile, tovarășe Romeo (Mol-
dovanu) : De trăit, mersi, trăim.
Dreptate noi nu avem așa de
multă încit să vă dăm și dv. Ce-
reți-o forurilor competente. Cu
burghiul poetic nu se pătrunde
în sufletul dv. pentru că nu ren-
tează. Sufletul dv. după cum ni-l
arată cele 35 de poezii e destul
de subțire, poate fi înțepat și cu
un ac, nu-i nevoie de un burghiu.
Aveți o țiriială, deocamdată, de
talent. Să vedem ce va ieși.
OPTIMIST
10 Convorbiri literaro
Unde ni sunt edițiile...?
N-avem încă nici un clasic în edi-
ție completă. De ani de zile se vor-
bește de un corpus, se fac compa-
rații nostalgice cu colecția Pleiade,
se emit propuneri și idei — dar ma-
rile ediții (vorba lui Maiorescu :)
absentează. Cele 6 volume Emines-
cu, într-adevăr impozante, ale lui
Perpessicius, sînt o splendidă ediție
critică, dar nu COMPLETA, căci, pe
lîngă proză, caiete și articolele poli-
tice care încă nu-s tipărite, lipsesc
și destule poezii. Caragiale e pre-
zent prin 4 volume Cioculescu-Ro-
setti-Călin — de asemenea irepro-
șabile ca ediție critică, dar nu com-
pletă. Avem o ediție Creangă scoa-
să de G. Călinescu — cu cîteva
adaosuri ar fi completă. S-a început
o ediție grandioasă Alecsandri — și
lucrul s-a poticnit. Cu Odobescu —
așijderea. N-avem, în ediții totale,
ferme, de referință, opera lui Bolli-
ac, Bălcescu, N. Filimon, Hasdeu,
Maiorescu, Gherea, Bacovia, Blaga,
Camil Petrescu, Goga și atîția alții.
Credem că n-ar fi deloc inutilă în-
ființarea unei comisii pentru edi-
tarea, într-un corpus unitar și, pe
cit omenește posibil, exhaustiv, a
clasicilor români.
„Cînd Pegasul
șchiopătează"
se intitulează articolul lui Ev-
qheni Evtușenko publicat de Lite-
raturnaia gazeta. Mult discutatul
poet împărtășește cititorilor gînduri
despre „neajunsurile poeziei noastre
sovietice, nu din vreun sentiment de
superioritate față de tovarășii mei
întru poezie, ale căror succese le
prețuiesc în dubla calitate de coleg
și cititor (...). Dar aș dori ca critica
să nu se teamă să atragă atenția a-
supra insucceselor noastre în mate-
rie de limbă și să nu se rezume
doar la analiza conținutului de idei“.
Evtușenko punctează spiritual negli-
jențe lingvistice din versurile unor
poeți ca: Rojdestvenski, Ahmadu-
lina, Feodorov.
Ultimele scrisori ale lui
Balzac
către doamna vieții sale, Contesa
Hanska (Les nouvelles litteraires)
sînt niște foarte interesante pagini
sentimental-financiare. Se pare că
Balzac a fost cel mai strimtorat ge-
niu. Contesei îi vorbea de iubire și
de datorii : „5.500 ca să-mi plătesc
plecarea ; scriu ceva și-i procur eu,
nici o grijă“, „lui Berdicev trebuie
să-i dau 3.000 de franci, să aș-
tepte I I", „sper că această revedere
va fi definitivă, că hazardul nu ne
va mai despărți... 3000 minus 1.600
fac 1.400 de franci plus, 7000 tipa-
rul... , în fine, la naiba, ies eu din
toate! Pe curînd, BALZAC".
Ignorantul Eugen L.
„Cînd Ion Barbu în 1942, cu pu-
ține luni după ce împlinise 60 ani,
i-a adus pentru albumul inițiat de
scriitoarele cenaclului poemul său
dedicatoriu, mai tîrziu intitulat
Scepticul mintuit, tot mie mi-a fost
dat să-i explic ce sînt alea : ■"Virtuți,
demnii (...>.
(OBIECTIV?
— Cum, nu știți maestre? din poe-
zia lui Baudelaire 1 etc.“.
Scurtul episod ne este povestit de
maestrul Șerban Cioculescu. Noi
sîntem convinși că, după această în-
tLnplare, rușinat că n-a știut ce
sint alea, Lovinescu a pus mina și
l-a citit pe Baudelaire.
Stomatolirice
«Poetul (Dimitrie Stelaru, în 1952),
aplecîndu-se peste farfurie, aruneînd
în jur privirile lui ironice și sticloa-
se de lup hămesit... a zdrobit cu
un zgomot înfricoșător prada între
măselele lui scânteietoare de smeu.
Așa mînca, sînt sigur, și fratele său
mai mare Villon. Dinți și măsele
ca ale lui Stelaru martorii jură că
rar s-au văzut11 ne povestește, in
memoriam, C. Țoiu. Informațiile
vor folosi viitorilor istorici literari
la redactarea capitolelor despre
Dantura scriitorilor din perioada
postbelică.
Interviu cu P. G.
— Bună ziua, tov. Paul Georges-
cu. Cine a fost, vă rog, Platon ?
— „Cel mai de seamă născoeitor".
— Ce făcea el ?
— „Dichisea pe îndelete ideea".
— Dar unii critici inocenți, ce fac?
— „Dondăne despre universuri
poetice create din nemic".
— Cum arată insigna fantasiei ?
— „Jumătate femee, jumătate
pește".
— Dar ce e, mări, Fantasia ?
— „E Vocea Plenară, plină, de-
plină*.
Remember
Maiorescu polemizind
Maiorescu polemizează cu arogan-
ță, își ia adversarii în vîrful peniței
și le zmulge firavele argumente așa
cum jumulești o găină. între el și
preopinenți, distanța este astrono-
mică (excepție Gherea; mănușile
lui Hasdeu nu le-a ridicat), și due-
lul în care se angajează, caraghios
de inegal. Fostul premiant de la
Theresianum e blindat în tancul lo-
gicii, istoriei, filosofiei, în timp ce,
exempli gratia, Urechia vîntură
donquijotesc un biet par al bunelor
intenții. Polemistul Maiorescu se
joacă de-a șoarecele și pisica, și în
acest sens toată răbdarea, toată a-
plicația, toată arguția cu care își
prăpădește oponenții nu sînt altceva
decît cabotinerie. Dar Maiorescu —
fiind structural un actor — nu re-
fuză nici un succes, nici pe acela
pe care-l știe facil. Criticul Junimii
duce șarja pînă la cruzime : adver-
sarul e aneantizat, cîțiva pumni si-
logistici l-au buimăcit, dar Maio-
rescu nu-1 iartă, îl apucă de guler
și-1 susține pentru a-i mai aplica
vreo cîteva raționamente zdravene,
în tot ce-a întreprins, Maiorescu a
fost omul succesului sonor; pentru
plăcerea galeriei, el — aulicul și
olimpianul Maiorescu — nu admite
victoria fără paradă, victoria
latentă, ci doar prin knock-out; și
cu cît e partenerul mai groggy, mai
abitir se trezește în el stringența,
năduful demonstrativ. în polemică,
Maiorescu — spre deosebire de ca-
valerul Gherea — corect, fair-play
— e un gladiator obstinat, feroce,
setos de succes net și dacă, încolțit,
adversarul încearcă o fentă, olim-
pianul îi administrează un bobîrnac
sec :
„Nu e în chestie...".
continuări • continuări • continuări •
continuări • continuări •
continuări • continuări • continuări
Curmare din pag. S)
AL. CĂLINESCU : O văd posibilă cu o condiție : să aibă
la bază principiile materialismului dialectic și istoric.
MIHAI DRAGAN : O „critică de direcție" este posibilă
numai într-un sens și anume, dacă cei mai activi și mai
serioși critici, printr-un consens unanim, ar spune in lături
mediocrităților literare, experimentelor moderniste, beției
de cuvinte, incompetenței etc. Maiorescu este încă actual !
G. P.; Iată deci că avem două direcții : „direcționiștii*
și „non-direcționiștii" I Dar asta s-ar putea să se datoreze
și multiplelor înțelesuri pe care le poate avea expresia
„critică de direcție". Prin urinare : care sînt, în viziunea
dvs., implicațiile socialului in critică ?
I. NEGOIȚESCU : Socialul este implicat în critică în
măsura în care ea e prin esență un fenomen social. Cri-
tica se adresează întotdeauna unui public.
G. P. : Răspunsul dvs. mi se pare nerelevant. Și, circul,
de pildă, se adresează întotdeauna unui public, și totuși
implicațiile sociale de acolo sînt minime.
CONST. CIOPRAGA : Socialul în critică înseamnă inte-
grare în istorie, perspectivă.
VOICU BUGARIU : Implicațiile socialului în critică
sînt covîrșitoare, rolul scriitorului în societatea noastră
socialistă fiind unul bine determinat, departe de orice
* gratuitate sterilă.
AL. PIRU : Ne conducem după principiile ideologice ale
partidului nostru și nu evităm implicațiile sociale, acolo unde
există. Un critic adevărat comentează opera din toate
punctele de vedere, țelul final al demersului său fiind sta-
bilirea valorii estetice.
AL. CĂLINESCU : Critica este un act prin excelență
social, angajînd în cel mai înalt grad personalitatea și
responsabilitatea criticului.
VIRGIL ARDELEANU : Implicații sociale ? Multiple,
diverse și nebănuite. Din nefericire, socialul a fost confun-
dat o bună bucată de vreme cu sociologismul vulgar. O
critică ce ignoră criteriul sociologic este după opinia mea,
restrictivă. (N-am crezut nici o secundă în noul roman fran-
cez. Un Butor sau un Robbe-Grillet nu spun și nu vor să
spună nimic. Nu-i interesează socialul ? Fie-ne permis să-i
ignorăm și noi pe ei. Sînt convins că un cititor cultivat va
prefera oricînd un reportaj superior — să zicem Cu singe
rece — unui labirint sau unor gume).
G. P. i Profit de „ocazie" și vă întreb care sînt con-
diția ideală și condiția materială a polemicii ?
VIRGIL ARDELEANU : Pretențioasă formulare pentru
un lucru de tot simplu. N-ar fi mai bine să ne întrebăm de
ce nu avem polemică ? Dacă da, atunci să răspund. Nu
avem polemică deoarece, prin aceasta noi înțelegem mes-
china, neloiala și, cel mai adesea, anonima înjurătură. Nu
cunosc, în ultimii 20 de ani, un exemplu de polemică pro-
priu-zisă. Numai înjurături în care sînt ignorate cu pre-
meditare punctele de vedere ale adversarilor.
AL. CĂLINESCU : Condiția ideală — dacă am înțeles
bine întrebarea — ar fi existența unui climat care să încu-
rajeze schimbul liber de opinii, discuția deschisă, urbană,
în care adversarii — fără să se menajeze — se respectă.
Condiția materială — revistele să nu aibă prejudecăți și
reticențe în materie de polemică.
G. P. : într-adevăr. Se practică la noi un fel de „noii
me tangere", iar la reviste, o fereală călduță : „De ce să
polemizăm ? Ce avem cu el ? ! De ce să ne aprindem paie în
cap? sau să-1 legăm fără să ne doară?"
MIRCEA IORGULESCU : Astăzi nu mai există polemici,
deci nu are rost să facem discuție. Cauzele sînt multe.
AL. PIRU : Condiția ideală a polemicii este să avem cu
cine polemiza și unde publica. Condiția materială e să ră-
mînem la disputa de idei și să nu coborîm tonul sub nive-
lul decenței.
G. P. : Aș inversa.
CONST. CIOPRAGA : Condiția ideală : obiectivitatea,
buna credință. Prima condiție — liniștea, adică lipsa de
nervozitate. Condiția materială : perfecta stăpînire a fapte-
lor, argumentarea „sine ira“...
I.	NEGOIȚESCU : Condiția ideală este moralitatea.
G. P. : Reiau o întrebare pe care, ceva mai în urmă, o
pusesem doar tovarășului Ardeleanu. Anume: cum inter-
pretați afirmația lui Călinescu, că, pentru a fi uns ca atare,
un critic „trebuie să rateze cît mai multe genuri" ?
AL. CĂLINESCU : Discutabilă. Am impresia că ten-
dințele cele mai marcante din critica nouă par a infirma
ideea lui Călinescu, in sensul că se merge către „speciali-
zarea" criticului.
MIRCEA IORGULESCU : Călinescu avea nevoie de o
justificare, mai ales dacă e adevărat că el a făcut critică
pentru a ajunge la literatură, (confirmă Florin Manolescu
intr-o carte superbă, Poezia criticilor).
CONST. CIOPRAGA : De ce să nu ni-1 imaginăm pe cri-
tic și reușind în genuri diverse ?
G. P.; Chichița în această frază e cuvin tul ,a rata".
Trebuie, tălmăcesc eu, să fu polivalent, să încerci să fii și
romancier și poet (pentru că să te pricepi la cărți fără
să te pricepi la oameni e absurd sau caraghios) — dar
mai presus de toate să fii critic.
VOICU BUGARIU ; Consider exactă afirmația lui
Călinescu. Unul dintre criticii cei mai elevați pe care
ii avem la ora actuală imi mărturisea cu candoare că
lucrează cu multă pasiune la un roman polițist.
G. P.: Marin Preda vorbește, în frumoasa sa carte
de publicistică literară, de evazionism social și literar,
dînd și citeva exemple. Puteți adăuga altele ? Există un
evazionism al criticii sau nu ?
CONST. CIOPRAGA: S-a scris evaziv despre unele
lucrări slabe ale unor scriitori de vocație certă.
I. NEGOIȚESCU: Lipsa de sinceritate și atitudine
constituie evaziorasmul criticii.
AL. CĂLINESCU : Evazionism al criticii ? Teama de
a spune lucrurilor pe nume, verbalismul, confuzia de
idei, lipsa de sinceriate și curaj.
VIRGIL ARDELEANU : Există un evazionism al cri-
ticii, și poate că acest aspect este cel mai dezagreabil.
Cauza rezidă în lipsa de atitudine a unor critici, dar și
în convingerea mai nouă că in critică nu e absolut nece-
sar să te pronunți tranșant despre literatură și timpul
în care trăiești.
AL. ANDRIESCU : Cei care ocolesc sistematic cartea
de actualitate sînt critici evazioniști. Cei care scriu din
oportunism despre actualitate sint de asemenea evazio-
niști.
AL. PIRU : In critică, prin evazionism, înțeleg ocolirea
operelor de valoare, stăruința în false probleme, evitarea
adevărului.
G. P. : Criticul bun e criticul rău. In altă ordine de
idei — și ca să încheiem această ultimă parte a discuției.
Critica, văzută dinspre critici, vă rog să-mi spuneți ce părere
aveți de tratatul de Istorie a literaturii române (cele două
volume apărute) scos de Academia română ?
AL. PIRU: Ca operă de pură informație. Tratatul se
justifică.
AL. ANDRIESCU : Socotesc tratatul de Istorie a litera-
turii române al Academiei, am și scris în acest sens, o
operă foarte utilă. Regret întîrzierea cu care apare.
VIRGIL ARDELEANU ; N-am nici un fel de părere.
Așa cum a fost conceput — un florilegiu datorat câtorva
zeci de colaboratori și, în cele din urmă, sute — este per-
fect inutil. Prin urmare, întîrzierea nu deranjează...
AL. CĂLINESCU : Tratatele academice nu mi se par o
lectură palpitantă, așa încât întîrzierile de apariție îmi sînt
indiferente. Reeditarea Istoriei... lui Călinescu e o pro-
blemă mult mai acută
VOICU BUGARIU : Nu mă raliez cu prea multă grabă
celor care critică tratatul Academiei. Aceasta fiindcă știu
ce întreprindere monstruos de grea este scrierea unei isto-
rii literare.
MIRCEA IORGULESCU : Un eșec lamentabil. Cum se
justifică încredințarea elaborării unei lucrări de o aseme-
nea amploare unor oameni care nu s-au remarcat ca isto-
rici și critici literari ?
LIVIU PETRESCU : Știți, eu mă îndoiesc că la ora
actuală avem istorici literari capabili să scrie, prin efor-
turi solitare, un tratat general de istorie a literaturii ro-
mâne ; așa îneît, pentru moment, formula unui tratat al
Academiei mi se pare cea mai rezonabilă. Dacă se comite
totuși o eroare, aceasta este stabilirea unui colectiv de cola-
boratori prea larg, autori de o valoare inegală. Cu toate
acestea, tratatul Academiei rămîne, cred, o operă de excep-
țională însemnătate.
CONST. CIOPRAGA : Opera, în ansamblu, prezintă
avantajul de a reuni colaborările unor cunoscători te-
meinici.
NOTA REDACȚIEI :
Multe lucruri vor fi rămas neintrebate, și multe
nespuse. Dar problemele care se pot epuiza nu sînt
adevărate probleme. Important e ca cititorul să gă-
sească în această discuție cîteva idei și cîteva caractere.
Am vrut să se afle față in față nu doar păreri opuse,
ci și temperamente, structuri sufletești, ca atare. Pen-
tru că — nu credeți ? — condiția criticii nu-i decit o
reflectare in mare a condiției criticului.
Deși cu unele opinii exprimate aici redacția nu
este de acord, am considerat că este firesc să le re-
producem integral.
TABLA DE MATERII
Curmare din pag. 9)
— spunea C. Dobrogeanu Gherea — fiecare epocă are literatura pe
care o merită", mentorul „Contemporanului" anticipînd surprinzător
pe directorul de la „Les Temps Modernes", fiindcă, scriind despre
Baudelaire, Jean-Paul Sartre face o reflecție foarte asemănătoare :
„Nu cumva, in pofida părerilor comune, oamenii n-au niciodată
decit viața pe care o merită ?"
Spiritul literaturii române postbelice, trăsăturile sale particulare,
individualizatoare sînt exprimate și pot fi regăsite exclusiv în crea-
ția scriitorilor care compun această literatură ; și nu în altă parte.
Mi se pare, de aceea, foarte curios că, în mod obișnuit, principala
caracteristică, socotită drept definitorie, fundamentală pentru lite-
ratura contemporană, este existența unor așa-numite „permanențe".
Nu este aceasta o altă formă de a nu se recunoaște literaturii de
azi un profil specific, nu este aceasta un mod de a ne mistifica,
din frica neîntemeiată, probabil, că vom fi cumva dezavantajați prin
lucida privire în oglindă, prin arătarea a ceea ce nu este într-adevăr
propriu și autentic ? Atit literatura marilor clasici din a doua jumă-
tate a secolului trecut, cît și literatura „modernilor" încep printr-o
delimitare fermă, decisă, neocolită, deseori polemică, uneori chiar
violentă, de ceea ce le-a precedat Afirmarea de sine este în con-
cordanță cu sentimentul independenței. Fiindcă, spre a da
un singur exemplu, este idealul literar al scriitorilor de astăzi identic
sau măcar foarte asemănător cu idealul literar al scriitorilor dintre cele
două războaie ? Procedîndu-se în continuare altfel persona-
litatea literaturii române de azi va rămîne încă multă vreme necu-
noscută. O parte albă — „hic sunt leones" — ori o anexă, o pre-
lungire indistinctă a unui moment literar încheiat, supraviețuind prin
urmași interesați pînă la obsesie de a-și dovedi cu toate mijloacele
ascendența nobiliară.
O banalitate de circulație curentă a ajuns astăzi afirmația că
literatura contemporană românească este dominată de prezența
masivă a scriitorilor tineri ; cît este de adevărat și mai ales ce se
află dincolo de această opinie, aparent elogioasă ?
Trebuie observat mai întîi, că - așa de des întîlnită - exprima-
rea „literatura tinerilor scriitori" este suficient de labilă și echivocă ;
există oare reciproc „literatură a vîrstnicilor scriitori" ? Dar ce
înseamnă in fond „tînăr scriitor" ? Este vorba, cumva de un tî-
năr încert, nebulos, aspirant către o carieră scriitoricească ? Expri-
marea aceasta are un aer depreciativ cu totul nefiresc, autorii astfel
desemnați sînt minimalizați pe considerente de fapt străine lite-
raturii. Se spune curent — și nu doar de către jurnaliști într-un
mod cel puțin bizar, „tînăr poet", „tînăr prozator", „tînăr drama-
turg" „tînăr critic", de parcă determinarea biologică ar fi mai importantă
decit aceea profesională, confundîndu-se critica literară cu evidența
populației. Se poate înțelege cu ușurință că judecind așa un scrii-
tor de 30 de ani va fi întotdeauna inferior altuia de 65, deoarece
primul este „tînăr", deci neformat, începător, chiar diletant, ori-
cum nesigur. Un scriitor este însă, înainte de toate, un creator ;
aceasta este condiția sa fundamentală și sub acest unghi il privim.
Tînăr, matur sau vîrstnic, elev, ministru, student, muncitor, medic,
profesor, inginer, arhitect — toate aceste calificații nu au nici o
însemnătate literară și a le utiliza e semn de semidoctism. Cînd
vorbim despre Eminescu nu ne gîndim nici la bibliotecar și nici
la gazetarul de la „Timpul", ci la poet ; după cum „învățăturile
lui Neagoe Basarab" nu ne plac mai mult fiindcă autorul lor a
fost voievod.
Formula „tînăr scriitor" are de multe ori sensul de scriitor
stagiar, de vritor posibil membru cu drepturi depline al unei
comunități închise, deocamdată aflat în starea subalternă și am-
biguă de tolerat, de minor acceptat cu bunăvoință printre cei mari.
Această specială împrejurare generează o serie de anomalii care
în mod firesc nici n-ar trebui discutate. Există nu puțini scriitori
de sigură valoare a căror vîrstă se transformă într-un obstacol ne-
prevăzut în calea afirmării operei lor, „înaintarea în grad" făcin-
du-se birocratic, după vechime, autori de tot mediocri, în schimb,
sînt citați cu respect funcționăresc pe listele de personalități fiindcă,
nu-i așa, se află la vîrsta onorurilor ; în sfîrșit, de multe ori valoa-
rea se judecă după numărul cărților tipărite dar bibliografia unui
tînăr este rareori somptuoasă. Așa s-a născut nefasta idee a scrii-
torului intangibil, a „monstrului sacru", față de care exprimarea
celei mai mărunte rezerve capătă proporțiile unui curat sacrile-
giu.
Demnitatea criticii constă în a respinge asemenea imixtiuni ale
unor elemente străine obiectului său, — literatura.
Convorbiri literare 11
doi poeți sovietici răspund la întrebarea :
cine sînteți dumneavoastră?
Rimma Kazakova
Rimma Kazakova este una din poctelc
cclc mai cunoscute din Uniunea Sovietică,
autoare a șapte volume de versuri : Ne
vom întîlni în Răsărit (1958), Acolo unde
ești tu (1960), In taiga nu se plînge (1961),
Să credem zăpezii (1961), Vinerile (1962),
Brazii verzi (1962).
Imi vine foarte greu să răs-
pund, poate este cea mai
grea întrebare pusă unui om.
Totuși... Am avut fericirea
să cunosc oameni dc o înal-
tă cultură și chiar să mă pot
bucura de prietenia lor. Niciodată
n-am să încetez să mă entuziasmez
de faptul că există cărți care oferă
posibilitatea neprețuită de a pătrun-
de in alte lumi sufletești, înțelepte,
îndepărtate în spațiu și timp. Și să
mă uimesc de faptul că există și scri-
itori care, imperturbabili, se pot dis-
pensa de ele. Nu există nimic mai
de temut decît incultura triumfătoa-
re ... Primele mele versuri au apă-
rut într-un ziar din orașul Komso-
molsk pe Amur. Pe atunci locuiam
la Habarovsk (Extremul Orient) șl
scriam versuri pur și simplu pentru
că scria și o prietenă de-a mea, zia-
ristă. Ea mi-a luat fără să știu niște
poezii și le-a publicat. Tipărirea lor
a fost o surpriză pentru mine și o
surpriză și mai mare a fost faptul
că am primit un onorar. Primul meu
onorar mi s-a părut enorm. Lo-
cuiam pe atunci la cămin și pe banii
aceia am cumpărat împreună cu co-
legele mele o ladă de mandarine.
Mirosul acela gingaș și pătrunzător
de mandarină, astringența coajei
dulci și amăruie, — toate acestea
s-au amestecat involuntar într-o sen-
zație unică, ce se află totdeauna în
preajma mea, pășind în vîrful pi-
cioarelor, la orice atingere cu poezia.
... In tinerețe, am lucrat pe un
șantier, am învățat să țin în mînă
tîrnâcopul, am fost tinichigiu, monta-
tor, zidar, tîmplar, tăietor de lemne,
am săpat pămlntul. Era un șantier
studențesc și în flecare an plecam
în regiunea Leningradului să aju-
tăm colhozurile și sovhozurile în
construirea de hidrocentrale, graj-
duri, staule, saivane. Acest lucru
mi-a dat pentru tot restul vieții sen-
timentul egalității cu toți oamenii,
indiferent dacă aceștia țin în mînă
pana sau tesla. Pe urmă, am trăit
cîțiva ani în Extremul Orient prin-
tre pescari, tăietori de lemne, avia-
tori, geologi, am înțeles nu din cărți,
ci din viață ce înseamnă intelectua-
litatea și poporul, cum trăiesc oame-
nii și ce înțelesuri se desprind din
viața lor. Mi-a fost greu de multe
ori, am făcut multe greșeli, dar toc-
mai în acei ani am dobîndit drep-
tul să spun „Intre ai mei sînt de-al
lor, fiecare copac mă recunoaște".
Și totuși, lucrul cel mai impor-
tant din viața mea cred că sînt eve-
nimentele mari și mici, faptele, ac-
țiunile prin care am încercat să de-
pășesc tot ce apasă, paralizează, o-
moară sufletul : minciuna, lașitatea,
inerția, invidia, conformismul. Dru-
mul spre libertatea interioară, spre
tine cel adevărat, spre puritate și
adevăr este, cred eu, lucrul cel mai
important din viața oricărui om, iar
poeta Rimma Kazakova nu este o
excepție în această privință... Am
scris o carte de versuri despre iu-
bire. Ea se numește Omul de zăpadă.
Iubirea este tot ce este mai sfînt.
Voi scrie și în continuare cu iu-
bire despre iubire. Și dacă vreodată
voi scrie ceva rău, mînios, aspru —
oricum va fi tot cu iubire față de
cei apropiați și de om în general.
Nu e descoperirea mea, eu nu fac
decît să repet cu vorbe întîmplătoa-
re și sărace ceea ce au spus-o deja
cei mai admirabili oameni și ceea
ce e posibil să pot spune șl eu, dar
numai cu prețul întregii mele vieți.
Cine sint ?... Sfirșitul copilă-
riei mele a coincis cu începu-
tul războiului. Eram pe de-
plin încredințat că războiul
se va sfîrși într-o singură
lună : clasa muncitoare din Germa-
iul a durat îndeajuns și pentru des-
nia va începe revoluția. Dar războ-
tinul meu.
O parte din școli au fost trans-
formate în spitale. Lecțiile la cla-
sele mari începeau de Ia orele II
noaptea. în esență, nu era însă vor-
ba de învățătură. Fără să mai ter-
min clasa a X-a, în dimineața ur-
mătoare revelionului 1943 am plecat
la școala de ofițeri de artilerie în
toamna aceluiași an am primit deja
o companie. Nu împlinisem încă 18
ani și în fața mea aveam patru tu-
nuri și 25 de oameni maturi pentru
care am devenit părintele — coman-
dantul ... Despre generația mea nu
s-ar putea spune că a Intîrziat să
se nască... Am început să scriu ver-
suri încă de pe atunci. Pe urmă am
intrat la Institutul de literatură și
am început să citesc pentru tot
timpul cit am fost în război. Ast-
fel am descoperit marea poezie. In
munca mea de poet am făcut, de a-
semenea. unele „descoperiri" : — am
înțeles, de pildă, că adevăratele
.căutări* nu au loc In domeniul teh-
nicii versificației, unde înaintarea se
măsoară in milimetri, ci în sufle-
tul omului, în gindire, unde sint
posibile salturi de sute de kilometri.
Tehnica nu e metoA de a crea un
manechin, ci metoda de a ajuta naș-
terea unui copil viu.
Am mai înțeles că poetul trebuie
să fie el însuși. Aceasta este mie-
zul și aceasta înseamnă de fiecare
dată o faptă de curaj, o cumplită
muncă. Artistul nu înaintează ca un
sportiv, pe orizontală, ci înăuntru, pe
verticală _ Mi s-au dat concomitent
două sfaturi care se exclud reciproc:
„Nici o zi, fără un rînd", și „Scrie
Evgheni Vinokurov, poet binecunoscut
în patria sa și peste hotare, autor a peste
22 de volume de poezie dintre care cităm :
Versuri despre datorie (1951), Albastru
(1956), Recunoaștere (1958), Fața omenească
(1960), Cuvîntul (1962), Lirică (1962).
Evgheni Vinokurov
numai atunci cînd nu poți să nu
scrii". Eu l-am ales pe cel de al
doilea.
în ultima vreme m-am oprit la
meditația asupra poeziei. Am scris o
carte mică de eseuri Poezia și gindi-
rea în care încerc să înțeleg poezia
lui Pușkin, Maiakovski, Esenin,
Țvetaesa, Zaboloțki, Smeliakov etc.
în introducerea acestei cărți spun :
„Tragedia celui care scrie despre
poezie constă în faptul că el nu poa-
te vorbi despre diamant fără să-l
prefacă în cărbune și toate consi-
derațiile lui se referă în fond la căr-
bune, deși el are în vedere dia-
mantul". Intenționez să iau în con-
tinuare în mînă pana criticului ca
„prefăcînd în cărbune" ce întîlnesc,
să scot la lumină și să păstrez „dia-
mantul".
Consemnat de Natalia CANTEMIK
JURNALUL UNUI NEBUN
LU SIN, pe numele său adevărat Ceu Șu-jcn, s-a născut
în 1881 in orașul Șao-hsing, provincia Cekiang. După ce și-a
făcut studiile în China și Japonia, el s-a raliat la revoluția
din 1911 condusă de Sun Yat-sen, soldată cu prăbușirea feu-
dalismului și a dinastiei imperiale. Luind apoi contact cu
marxism-leninismul, Lu Sin a desfășurat o prodigioasă acti-
vitate revoluționară pe tărimul culturii. „Jurnalul unui nebun",
prima nuvelă chineză scrisă in limba vorbită de popor a fost
semnalul reînnoirii literare în China. Iubit și admirat atît
ca scriitor cît și ca îndrumător politic, Lu Sin a murit în
toiul luptelor revoluționare, în 1936. Mao Tze-dun spunea des-
pre el : „Conducător al revoluției culturale chineze, Lu Sin e
mare nu numai ca om de litere, dar și ca ginditor revoluțio-
nar. El este eroul național cel mai lucid, cel mai curajos, cel
mai ferm, cel mai loial și cel mai înflăcărat care a pornit
vreodată la asalt contra pozițiilor inamice".
Doi frați, ale căror nume le voi trece sub tăcere, îmi fu-
seseră prieteni apropiați în liceu, dar din pricina unei în-
delungate despărțiri le-am pierdut urma. Acum cîtva timp
am auzit că unul din ei era grav bolnav, și cum tocmai
plecam spre satul meu natal, făcui un ocol pentru a
merge să-1 văd. Nu l-am întâlnit decît pe cel mai în vîrstă,
care îmi spuse că cel care se îmbolnăvise era fratele mal
mic.
„Vă sînt foarte recunoscător că ați făcut acest drum lung
pentru a veni să-1 vedeți', zise el, .dar s-a vindecat deja și
s-a dus într-o altă provincie, unde așteaptă o numire într-un
post oficial". Scoase apoi două caiete din jurnalul ținut de
fratele său și mi le arătă surîzător, spunînd că ele permit
a se înțelege natura bolii de care fusese atins fratele său,
și că el nu vede nici un inconvenient de a le arăta unui
vechi prieten. Luai acest jurnal și, citindu-1, îmi dau seama
că amicul meu suferise de mania persecuției. Scrierea, de-
zordonată și confuză, conține povestiri extravagante. In plus,
nu se precizează nici o dată, și numai culoarea cemelei și
diferențele de grafie permit să se vadă că nu s-a redactat
într-o singură etapă. Am transcris cîteva pasaje care nu mi
s-au părut prea incoerente, gîndindu-mă că ele ar putea fo-
losi unor lucrări de cercetări medicale. N-am modificat nici
un cuvînt din acest jurnal, cu excepția numelor de persoane,
deși oamenii în chestiune sînt cu toții de la țară și complet
ignorați de lume. Cît despre titlu, îl păstrez neschimbat, așa
cum l-a dat autorul după vindecare.
2 aprilie 1918
I
Seara aceasta luna e minunată.
Sînt mai bine de treizeci de ani de cind n-am văzut-o, așa
că mă simt extraordinar de fericit. Acum înțeleg c-am pe-
trecut acești treizeci de ani în întuneric. Totuși, trebuie să
fiu în gardă ; dacă n-ar fi nimic, de ce cîinele familiei Ceao
s-ar fi uitat la mine în două rînduri ?
Am motivele mele de a mă teme.
II
Noaptea aceasta nu este lună ; știu că asta-i de rău augur.
Azi dimineață, pe cînd cu precauție riscai o plimbare,
Ceao Kuei-wong m-a fixat cu o licărire ciudată în ochi ;
s-ar spune că-i inspiram teamă, că el ar fi avut poftă să
mă ucidă. Mai erau încă vreo șapte sau opt persoane care,
cu capeteie apropiate, vorbeau despre mine pe șoptite ; pă-
reau că se feresc ca eu să-i văd. Toți cei pe care i-am în-
tîlnit azi aveau acest aer. Cel mai feroce și-a arătat dinții
cînd am trecut, m-am cutremurat din cap pînă-n picioare
căci acum știu că mașinațiile lor se referă la mine.
Cu toate acestea, mi-am continuat drumul fără să mă arăt
înspăimîntat. în față se afla un grup de copii care discutau
de asemenea despre mine ; privirile lor aveau aceeași lică-
rire ca a lui Ceao Kuei-wong și fețele lor, o paloare ca a oțe-
lului. îmi zisei că pentru a se purta așa, acești copii trebuie
că încearcă o mare ură împotriva mea, și mă întrebai de ce.
Ne mai rezistînd, strigai : „Spuneți-mi l' Dar ei fugiră. Am
reflectat: ce motive au Ceao Kuei-wong și oamenii de pe
stradă pentru a mă detesta ? Nu văd nici unul, afară de
faptul că acum douăzeci de ani am călcat din neatenție pe
un vechi registru de socoteli al domnului Ku Kieu, ceea
ce l-a nemulțumit foarte grav. Deși Ceao Kuei-wong nu-1
cunoaște pe domnul Ku Kieu, trebuie să fi auzit vorbin-
du-se despre chestia asta, și vrea să se răzbune, drept care
complotează împreună cu cei de pe stradă împotriva mea.
Dar de ce și copiii ? Pe vremea aceea ei nu se născuseră,
de ce deci m-au fixat într-un chip atît de ciudat, trădînd
frică sau dorința de a mă ucide ? Toate acestea mă înspăi-
mîntă, mă uluiesc și mă dezorientează.
Am înțeles ! Trebuie să fi aflat de la părinții lor.
III
Noaptea nu pot ațipi nici o clipă. Pentru a înțelege ceva
trebuie să reflectezi.
Oamenii aceștia, li s-a întîmplat să fie băgați la închi-
soare de magistrat, să fie pălmuiți de seniorul local, să vadă
cum li-s luate femeile de către aprozii Curții de Justiție,
ori să-și vadă tatăl și mama ajunși la sinucidere pentru a
scăpa de creditori — totuși niciodată n-au putut avea o
expresie atît de înfricoșată, atît de îngrijorătoare ca ieri.
Cea mai ciudată dintre toți era femeia aceea care-și bă-
tea fiul în stradă și-i striga : „Demon mic și spurcat! Aș
smulge cîteva guri din carnea ta ca să-mi treacă furia !" Și
zicînd aceasta mă privea pe mine. Mă cutremurai, incapabil
să-mi domin tulburarea, și toată banda cu chipuri livide,
cu dinți ascuțiți, izbucni în rîs.
Bătrînul Cen sosi în grabă și mă duse cu forța acasă.
Cînd am ajuns, membrii familiei pretindeau cu toții că
nu mă cunosc ; căutăturile lor erau asemenea acelora de pe
stradă. Intrai în bibliotecă și ei traseră zăvorul după mine,
întocmai ca atunci cînd vrei să păstrezi într-o colivie o găi-
nă sau un canar pentru îngrășare. Acest incident inexpli-
cabil îmi spori și mai mult descumpănirea.
Acum cîteva zile unul din arendașii noștri din satul Lu-
pilor, venind să ne raporteze despre ravagiile secetei, po-
vesti fratelui meu mai mare că țăranii au bătut de moarte
un răufăcător notoriu din ținut. Apoi, cîțiva bărbați i-au
smuls inima și ficatul, le-au fript și le-au mîncat pentru a
prinde curaj.
Am întrerupt discuția spunînd ceva indiferent, și fratele
meu și arendașul mi-au aruncat mai multe priviri bizare.
Astăzi îmi dau seama că privirile lor erau cu totul asemă-
nătoare celor ale oamenilor de pe stradă.
Numai cînd mă gîndesc și tremur din tot trupul.
Ei se hrănesc cu carne de om, de ce nu m-ar mînca și
pe mine ?
Evident, cuvintele acelei femei, care vroia „să smulgă
cîteva înghițituri de carne', rîsetul grupului acela de oa-
meni livizi cu dinții disproporționați și istorisirea arenda-
șului sînt indicii. Vorbele lor sînt otrăvite, rîsul lor taie ca
o spadă, și dinții lor se înșiruie strălucitor de albi : toți se
hrănesc cu came de om.
Nu cred că sînt un om rău, dar de cînd am călcat pe
registrul de socoteli al familiei Ku, totul îmi merge pe dos.
S-ar putea zice că au un secret pe care eu nu ajung să-1
pătrund. De altfel le este ușor să declare că cineva este rău
atunci cînd sînt contra lui. îmi amintesc că pe vremea cînd
fratele meu mai mare mă învăța să compun dizertații, ori-
cit de perfect ar fi fost omul despre care vorbeam, ajungea
să fac uz de vreun argument oarecare împotrivă-i, pentru a
obține un „bine* pe marginea caietului, și dacă găseam scu-
ze pentru un om rău, fratele meu zicea : „Ai talent și origi-
nalitate . Cum aș putea să știu ce gîndesc toți acești oa-
meni, mai ales în clipa cînd se pregătesc să mă devoreze ?
Orice lucru, pentru a fi înțeles, cere să reflectezi. Mi se
pare că în timpurile străvechi omul mînca adeseori alt om,
deși nu sînt tocmai lămurit în această privință. Am luat
un manual de istorie pentru a elucida problema, dar cartea
nu conținea nici un fel de date, și pe fiecare pagină, în
toate direcțiile, erau scrise cuvintele „umanitarism*, „justi-
ție' și „virtute*. Cum nu puteam adormi cu nici un chip,
mă apucai să citesc cu atenție, și către miezul nopții am
început să văd că printre rînduri era scris ceva : două cu-
vinte umpleau toată această carte : „a mînca oameni" 1 Li-
terele cărții, cuvintele arendașului nostru, totul îmi surîde
cu răceală și mă fixează enigmatic.
Sînt și eu un om și ei vor să mă devoreze !
IV
Azi dimineață șezui o bună bucată liniștit. Bătrînul Cen
îmi aduse masa : un castronaș cu legume și un pește înă-
bușit. Ochii peștelui erau albi și tari ; avea gura întredes-
chisă întocmai ca banda aceea de mîncători de oameni.
După ce-am luat cîteva înghițituri din carnea lui vîscoasă,
nu mai știam dacă mănînc pește sau came de om, și de
greață am vomitat totul.
— Bătrîne Cen, zic, mergi și-i spune fratelui meu că mă
înăbuș aici și că aș vrea să fac cîțiva pași prin grădină.
Bătrînul Cen se depărtă fără să răspundă, dar peste puțin
veni să-mi deschidă ușa.
Nu mă mișcai, întrebîndu-mă ce vor să facă, căci știam
bine că nu mă vor lăsa să scap. Intr-adevăr, fratele meu
apăru cu un bătrîn pe care îl escorta cu pași domoli. Acest
om avea o privire teribilă, dar, de teamă ca eu să nu ob-
serv, își pleca fața către podea, pîndindu-mă într-ascuns,
prin colțul ochelarilor.
— Arăți foarte bine astăzi, zise fratele meu.
— Da, răspunsei.
— Am rugat pe domnul Ho să vină să te examineze, con-
tinuă el.
Eu răspunsei : „Fie I* Totuși știam bine că acest bătrîn
nu era decît un călău travestit! Sub pretextul de a-mi lua
pulsul vroia de fapt să-mi aprecieze corpolența și să obție
probabil o bucată din carnea mea ca răsplată pentru servi-
ciile sale. Nu-mi era frică ; deși eu nu mănînc carne de om,
sînt mai curajos decît acești canibali. întinsei mîinile, atent
la ce se va întîmpla. Bătrînul se așeză, închise ochii, îmi
palpă îndelung pulsul, rămase o clipă tăcut, apoi, deschizîn-
du-și ochii diabolici, declară :
— Nu vă lăsați furat de imaginație ! Liniște și repaus !
Evident, cînd voi fi bine îngrășat vor avea mai mult ce
să mănînce ; dar ce folos am eu din aceasta ? Asta m-ar pu-
tea „reface' ? Antropofagii aceștia vor să-și satisfacă viciul,
dar acționează în secret, încercînd să salveze aparențele și
nu îndrăznesc să treacă deschis la acțiune, este curată ne-
bunie ! Ne mai putîndu-mă abține izbucnii în hohote de rîs,
căci povestea mă amuza enorm. Știu că în rîsul meu răsu-
nau curajul și dreptatea. Bătrînul și fratele meu păliră,
subjugați de aceste două virtuți pe care le iradiam.
După Literature chinoise nr. 4, 1971. Prezentare și tradu-
cere de Mihai URSACHI
(Continuare in numărul viitor).
CONVORBIRI LITERARE
revistă bilunară de literatura editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România
Redactor sef : CORNELIU STEFANACHE
• ’
Redacția: lași, strada Palat nr. 1 tel. 16242, 17287. Administrația: București, Șoseaua Kiseleff, nr. 10, tel. 183399 liparul: I. P. lași