noastre Nr. 3 Anul XXII(255)| , .. ........ ..... https://biblioteca-digitala.ro „Este necesar sa ridicăm și să îmbunătățim continuu activitatea politico-organizatorică, de educație a cadrelor, a partidului, a poporului. Să dezvoltăm puternic democrația revoluționară, muncitorească, să ac- ționăm pentru întărirea continuă a legăturilor cu masele de oameni ai muncii, să dezvoltăm spiritul revoluționar de muncă, combativitatea în lupta împotriva a tot ce este vechi și perimat! Să promovăm cu tot curajul noul în toate sectoarele!" Nicolae CEAUȘESCU Educația patriotică, obiectiv central al filmelor noastre de azi si de miine » IUI ■ VI i-aduc aminte din anii '50. cînd s-a na- ționalizat cinematografia româna, de visurile noastre, de temerile noastre, de ambițiile noastre de atunci, cînd priveam spre astâzi. Aveam multe semne de întrebare și pentru partea tehnica — practica — dar mai ales pentru cea artistică, ideologică. Ne întrebam ce filme vom face și cum le vom face. Daca privim în ansamblu realizările cinematografiei noastre, care s-a dezvoltat pe toate genurile — filme artistice de lungmetraj, documentare, filme științifice, filme de animație — putem spune că am abordat sute — da, sute! — de scenarii, inspirate din viață, inspirate din fol- clor și literatură, inspirate din spiritualitatea noastră; putem spune că s-au abordat cu mai mult curaj, cu mai mult talent și cu mai mult profesionalism temele de actualitate, acele teme care oglindesc realizările și chipul nou al oamenilor din jurul nostru. La întrebările de ieri putem răspunde azi cu nume și opere de cineaști, de cineaști pio- nieri ca Jean Georgescu și Paul Câlinescu. cu care ne mîndrim, ei sînt înaintașii noștri; cu nume de regizori, operatori, pe care pe drept cuvînt îi putem considera clasici, Victor lliu, Ovidiu Gologan... Vin apoi primii noștri cineaști cu studii de specialitate, mai întîi la institute peste hotare, apoi în institutul pro- priu de cinematografie. Studenții de ieri ai in- stitutului de teatru și film „ion Luca Cara- gtale" sînt azi profesori în acest lacaș de în- vațâmînt Putem vorbi cu curaj, mai ales in ultimul deceniu, de cîteva „valuri noi" de sce- nariști, regizori, operatori, actori, absolvenți ai acestui institut, și aceste valuri vin mereu să împrospăteze și sa dea culoare noua fil- melor noastre. Posibilitățile tehnice, bazele care au fost puse la studioul cinematografic din Buftea au corespuns de-a lungul timpului și corespund posibilităților de concretizare a gîndului nos- tru cinematografic, corespund valului co- pleșitor al televiziunii, uzînd de tehnicile cele mai moderne. Și trebuie să spunem că ne mîndrim cu faptul că am fost solicitați și de producători străini pentru prestări de servicii sau pentru realizarea de coproducții. Avem la Buftea cadre — specialiști, tehnicieni, munci- tori — cu calificare competitivă pe plan mon- dial. Astfel s-au putut realiza simultan filme ambițioase, de anvergură, cu mari dificultăți de producție, ca filmele istorice, filmele epo- peii naționale (Burebista, întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu sînt doar doua din multele exemple ce se pot da), precum și filme ce evocă pentru mai tinerele generații momen- tele importante ale luptei clasei muncitoare sub conducerea partidului (Speranța. Labirin- tul. Întîlnirea. Clipa, Dragostea și revoluția. din nou doar cîteva titluri). De-a lungul acestor ani — îndemnurile se- cretarului general al partidului în întîlnirile cu oamenii de artă și respectiv cu cineaștii, ne-au fost și ne sînt în continuare repere esențiale în activitatea pe care o desfășurăm concret, fiecare dintre noi și în activitatea concertată a breslei. în cadrul Asociației ci- neaștilor. Ne spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu la întîlnirea cu membrii Asociației cineaștilor la cea de-a doua Conferință națio- nala a lucratorilor din cinematoarafie. în apri- lie 1974: „Avem, cred, toate condițiile pentru a ne propune o dezvoltare mai accentuata a activității cinematografiei, atit in privința con - ținutului, cît și a calității artistice — deosebit de importantă pentru atractivitatea oricărui film. Dumneavoastră știți că și o idee buna, dacă e prezentată într-o formă plictisitoare poate avea citeodată, o influență mai rea de cît dacă n-ar fi prezentată deloc. Pe lingă conținutul de idei — care trebuie să stea per manent in atenția noastră — este necesar sa avem în vedere că filmul își are legile lui ar tistice. Numai in măsura in care este accesi bil. plăcut, interesant, el poate exercita o in- fluență puternică asupra spectatorilor, asupra maselor populare *. In planul nostru de filme, în fiecare an, s-a urmărit ca deziderat principal noua calitate a filmelor noastre, pornind de la conținutul ideatic, la mesajul profund educativ al scenariilor și pînă la împlinirea lor într-o va- rietate care să poată oferi spectatorilor fil- mele pe care le așteaptă. Am făcut și facem filme pentru tineri, filme pentru copii, filme cu conținut dramatic sau filme care, împle- tind umorul cu satira, pot asigura spectacolu- lui cinematografic și calitatea de divertisment dar și aceea de a transmite învățături. Știm cu toții că filmul trebuie să fie întotde auna o operă de artă, dar nu trebuie să uităm nici o clipă că el nu are valoare dacă nu își atinge scopul principal, acela de a ajunge la mintea și la sufletul spectatorului. Trebuie sa ținem seama și de faptul că spectatorului tre- buie să-i creăm dorința de a vedea filmul. în primul rînd dorința de a intra în sala de cine- matograf. Acest lucru ne impune nouă, pro- ducători și regizori, o „strategie a dorinței care deocamdată la noi se face puțin cam empiric, unii neglijînd-o total (vezi filmele bune care nu cunosc afluență de spectatori) alții abuzînd de această .strategie", supralici- tînd efecte facile, încercînd să stîmeascâ în jurul lor o reclamă prea zgomotoasă. Dar pu- blicul nostru, așa cum a dovedit-o de atîtea ori. dacă intră in sală și vede filmul, știe sa aleagă, să discearna Am observat nu o data, ca cea mai bună publicitate a unui film este cea transmisă din gură in gura, de la cel care a văzut filmul și-l recomandă colegilor, pne- tenilor. Atunci cînd ne gîndîm filmele, cînd le scriem sau le desenăm și apoi când le filmam, trebuie să avem permanent in față publicul căruia ne adresăm. In absenta lui, filmele noastre — oncît ne-ar mutțu- pe no- - nu își îndeplinesc mandatul „Numai filmele care rezistă examenului foarte sever al opiniei publice — spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu la întîlnirea cu creatori din domeniul cinematografiei din martie 1971 — pot fi apreciate ca răspund cerințelor istorlco-sociale ale epocii in care slnt create. Desigur, nu subapredez impor- tanța criticii de specialitate, dar nici nu vreau să micșorez cu nimic, ci, dimpotrivă, doresc să evidențiez valoarea opiniei publice, deoa- rece întotdeauna viața a demonstrat, In toate domeniile de activitate, că numai ceea ce re- zistă examenului opiniei publice, este cu ade- vărat valoros". Vorbind despre public, trebuie să reamin- tim și audiența pe care au cunoscut-o filmele noastre la spectatorii străini, cu prilejul festi- valurilor internaționale, sau în cadrul „zilelor filmului românesc" pe diferite meridiane ale globului. Trecînd chiar și succint în revistă împliniri și succese, nu trebuie să uităm că mai avem multe de făcut. De multe ori eroii filmelor noastre rămîn forme fără conținut — oameni ce poartă doar costume de muncitori, țărani, intelectuali sau... chipuri istorice. Cred că trecem cu prea mare ușurință peste actul de creație, confundîndu-l cu invenția, ne lăsăm purtați de fantezie spre forme imposibile sau deja văzute. Fantezia nu este un lux sau un capriciu, fantezia are legile ei, ea este de multe ori cea mai frumoasă expresie a reali- tății. A crea înseamnă a percepe cu ajutorul inteligenței lumea exterioară, a o însuși cu ajutorul fanteziei, inventivității, a creativității și a o re-imagina în așa fel încît lumea să se recunoască în toate aspectele ei complexe. Nu este aici locul de a dezvolta aspectele te- oretice ale creației de film, dat cred că în ca- drul întîlnirilor noastre la Asociația cineaștilor ar trebui să stăruim mai mult asupra tuturor acestor probleme, peste care de multe ori trecem prea repede, discutînd doar chestiuni administrative. Dezbaterile de breaslă, con- fruntarea de idei asupra unor probleme de creație, de conținut, mesaj și formă în filmele noastre, sînt tot atît de importante, de impe- rios necesare, ca și procesul concret al face- rii unui film. Răspuns la întrebările noastre de ieri, filmele noastre de azi și de mîine tre- buie să fie acele filme care să contribuie la educarea patriotică, la răspîndirea concepției despre lume și viață a partidului nostru, filme care să-și merite numele de operă de artă. Ion POPESCU GOPO https://biblioteca-digitala.ro „...Noi privim cinematografia " ■ ca un mijloc important de educare și elevare spirituală a omului în contextul multiplelor mijloace de ridicare și formare spirituală de eare dispune societatea noastră de astăzi. Dar, pentru ca cinematografia să-și îndeplinească acest rol important în societatea noastră socialistă, trebuie să se apropie mai mult de preocupările de astăzi ale poporului, să trăiască viața tumultuoasă a constructorilor socialismului și să o redea ■ în forme diverse, în adevărata ei măreție/ Nicolae CEAUȘESCU Modele vii, filme adevărate C reatia cinematografică a fost intens sti- mulată de interesul neobosit pe care secreta- rul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, îl manifestă pentru arta noastră. Dragostea și exigența sa față de filmul româ- nesc, răspunderea pe care cea mai accesibilă dintre arte o are în amplul proces formativ-e- ducațional, îndemnul permanent de a aduce pe ecran viața adevărată și nu o confecție, un semifabricat, devin repere valorice în aprecie- rea muncii artistice. „Avem nevoie de o litera- tură și o artă care să redea cit mai colorat și mai divers din punct de vedere artistic reali- tatea contemporană, viața constructorilor so- cialismului, succesele șl bucuriile lui, greută- țile și riscurile existente..?' sînt cuvintele care — alături de invitația Comitetului județean de partid Hunedoara,m-au adus în vara anului 1982 pe Șantierul hidrocentralei Rîul Mare. Voiam să cunosc îndeaproape succesele și greutățile, riscurile și bucuriile acestor făuri- tori de lumină. îmi doream un film onest, care sa-i înfățișeze pe acești constructori ne- • osiți, fără idealizare și fără ponegrire, fără ■ tocata, un film viu șt colorat — cum ne cerea secretarul general al partidului. Mai realizasem acum cițiva ani p< nrvh? . n constructor — director al unui mare șantier naval Rîul Mare mi-a descoperit oameni noi și deosebit de interesanți care m-au ajutat sa trăiesc o experiență neașteptată, tulbură- toare, ca om și scriitor. Plecasem spre șantier în minte cu imaginea unui secretar de partid de vîrsta, experiența și bonomia unui Ștefan Ciubotărașu. Spre mirarea mea, secretarul de la Rîul Mare n-avea încă 30 de ani și semăna ca ținută, distincție intelectuală, cu interpre- tul de mai tîrziu din Un petic de cer, cu Ovi- diu Iuliu Moldovan. Cît îl privește pe directo- rul șantierului, el întrecea orice așteptări ale mele. Inginerul Viorel Dănilă — despre care am mai scris în paginile acestei reviste — este un om spre 50 de ani care te farmecă prin spiritul, energia, puterea lui de muncă, vasta lui informație culturală. Discuțiile cu el se transformau într-o adevărată sărbătoare culturală. Era la curent cu totul, citea mai mult decît mulți abonați ai marilor librării din Capitală. Cînd avea timp să mai și citească după ce din zori pînă în noapte tîrziu alerga de colo-colo pe șantier, cu o mie de pro- bleme curente de rezolvat n-am reușit să aflu. Un om cu o biografie ca cea a inginera - lui șef de la Rîul, Mare vorbește de la sinu despre tot ce s-a intîmplat în acest miraculos timp. Anii noștri de construcție socialistă mo- dernă i-au dat, lui și multor altora, posibilita- tea de afirmare plenară a personalității dina- mice, complexe. A omului multilateral dezvol- tat, așa cum îl preconizează documentele noastre de partid. Inginerul Dănilă se afla la a treia construcție de hidrocentrala și. așa cum l-a aratat filmul nostru făcuse in acești ani Bicazul, Argeșul și Riul Mare. Și ca un epilog al Peticului de cer vă pot spune < a acum se află într-o prospecție în India pentru construirea altui gigant hidroenergetic. Capi- tol uman și profesional de neprețuit, acest constructor al zilelor noastre pe care am în- cercat să-l redau în recentul meu film prin in- termediul unui mare actor al zilelor noastre. Gheorghe Cozorici. Desigur, cu asemenea model elevat exista riscul ca spectatorul să nu ne creadă. Prea e frumos să fie întru totul adevărat. Dar nu pentru o dată viața depă- șește imaginația cea mai bogată, l-am cunos- cut familia acestui peregrin al șantierelor: o soție minunată — și ea tot în hidroenergetică lucrează, dar în alt oraș. Au două fete care nu și-au dorit altceva decît să urmeze profe- sia părinților lor și fără ca tatăl șă știe au dat admiterea la aceeași facultate. în film, n-am putut să redau decît o mică parte din bogăția spirituală, sufletească a acestei familii Am încercat să sugerez, prin cîteva imagini, sen- timentele ce-i leagă, în Ciuda distanțelor. Țin mult la o secvență — cea mai scurtă declara- ție de dragoste cum o numesc eu — noaptea în care inginerul întors de pe șant’er, tîrziu, sună acasă, doar să-i audă vocea soției. Există însă la Rîul Mare — și sper că am reu- șit să redau și o altă familie: marea familie a celor de pe șantier. Oameni care muncesc luni de zile cot la cot. dorm în aceleași barăci de lemn, ca și directorul lor, iau masa la ace- eași cantină, tot împreună cu directorul, n-au întotdeauna apă caldă, traversează aceleași noroaie, fac față, ca în filmul nostru, aceleiași umezeli sau infiltrații de apă ce le amenință construcția și sănătatea, văd aceleași filme, sărbătoresc aceleași evenimente: străpunge- rea unui tunel devine o sărbătoare a întregu- lui șantier. La Rîul Mare copiii de la creșa îl cunosc și îl iubesc pe directorul care, fără exagerare din partea noastra în film, așa se și comporta în realitate: își face timp sa ajunga și la micile lor serbări, îi cunoaște pe nume pe fiecare. Prietenia între constructorii care au traver- sat împreună mai multe șantiere — e unul din sentimentele majore pe care am încercat să-l sugerez în film prin relația directorului cu cî- țiva dintre muncitorii și tehnicienii mai vechi. Aș putea scrie un roman despre toate aces- tea. Dar filmul te constrînge să transformi în acțiune, imagine, ceea ce proza își îngăduie să descrie pe îndelete, să analizeze minuțios. Ne-am împrietenit și noi, cei din echipa de filmare, cu acești constructori minunați și cu timpul am ajuns să ne simțim adoptați de marea lor familie. Emoția pe care am avut apoi, prezentîndu-le în premieră filmul închi- nat lor, a fost mare. Trebuia să nu-i dezamă- gim. Și cred că nu i-am dezamăgit judecind după reacțiile lor, după cererea de a repeta premiera, pentru că sala șantierului devenise neîncăpătoare, după exclamațiile din timpul proiecției, a celor ce-și recunoșteau prietenii făcînd figurație, ori recunoșteau, sub chipul interpreților noștri, pe „ai lor" cu alt nume dar cu aceleași trăsături morale. Uneori cu același umor, tonicitate sufletească. Ne-am dat seama că îndemnul secretarului general al partidului de a-i aduce pe ecran pe acești contemporani aflați în avanposturile con- strucției socialiste, te poate duce, dacă e tra- dus în imagine cu căldură, potrivit personali- tății și profesionalismului fiecăruia, la filme adevărate pe care le datorăm spectatorilor noștri. Francisc MUNTEAN LJ 3 https://biblioteca-digitala.ro Romantism revoluționar ș La Fabrica de echipamente pentru centrale electrice nucleare a întreprinderii de mașini grele București I nainte de a ajunge la tînăra întreprindere-glgant din sudul Capitalei Pînă în 1965, pe aici se secera" — ne spune secretarul Comitetului U.T.C., Petre Birea), tram- vaiul face un travelling înainte rectiliniu de cîțiva kilometri, în afara orașului, spre uria- șele ziduri albastre înălțate în plin Bărăgan, cu cunoscutul efect cinematografic ai unei apropieri care nu mai ajunge la țintă, iar apoi își continuă traseul rectiliniu pe latura lungă a uzinei, care nu se mai termină. Senzațiile inedite continuă, după intrarea pe poartă, în umbra mereu albastră a uriașelor hale — repetăm adjectivul ,deși ni se pare banal, deoarece numai o imagine vie ar putea să redea efectiva urieșenie, în raport cu proporțiile umane, cum numai ecranul ar putea să prindă acest nor de fum, străveziu, care ne desparte, discret, de soare. Asumîndu-ne toate complexele de vinovăție ale breslei cinematografice, pentru faptul că n-am văzut nimic asemănător în vreun film românesc, convenim cu secretarul Comi- tetului U.T.C., Petre Birea, cu secretarul adjunct, cu probleme organizatorice, Ion Sava și în colaborare cu responsabilul cu probleme profesionale și științifice în Comitetul U.T.C. al întreprinderii, secretar adjunct U.T.C. al Secției de forjă mijlocie, Gheorghe Menghor, ca din cei 12.000 de oameni ai acestei întreprinderi eminamente tinere să luăm pentru început ca interlocutor pe cineva cît mai apropiat de media de vîrstă (25 de ani). Astfel ajungem la una dintre cele patru fabrici ale întreprinderii, Fabrica de echipamente pentru centralele electrice nucleare, în fața proiectantului Inovator de 29 de ani, Ion Mateiaș. Nimic din monumentalitatea care ne înconjoară nu descoperim însă în alura mai mult fragilă decît impozantă a interlocutorului, iar deformațiile noastre profesionale ne obligă să reținem contrastul, dealtminteri liniștitor, ca tot ce e, în ultimă instanță, re- ductibil la scară umană. Mai ales că zîmbetul inteligent, distilat, al acestui tînăr mai de- grabă timid decît intimidant pare sa domine (supraimpresiune sau înlănțuire în ima- gine) racursiurile strivitoare ale halelor pe lînga care trecem, ca și cum ele n-ar face mai mult decît minusculele ustensile de pe planșeta sa de proiectant. Totul e»te metalurgia ți conșUInțt — Sinteți, ded, un om al oțelului Ion Mateiaș: Al oțelului ca element activ, nu al oțelului ca element pasiv, învățat in școală. Mă interesează tehnicile noi pentru obținerea acelorași structuri, vechi, dar într-o formă nouă și cu proprietăți noi. Pentru că,și electronica, și aviația, și centralele electrice nucleare presupun o metalurgie specială și pentru mine, dacă e s-o luăm așa, totul e me- talurgie. Vedeți, înseși țările foarte dezvoltate au realizat ce-au realizat, în primul rînd prin ridicarea parametrilor metalurgici al Industrii- lor lor și prin — zic eu, foarte mult au contat — nu doar dexteritatea tehnică, ci și conști- ința profesională a oamenilor, în fața obiectu- lui muncii lor. — în fața obiectului? — Da, este punctul cheie la care am ajuns și noi în momentul de față: conștiința legată de realizarea ca atare a unor elemente și pro- cese tehnico-industriale superioare. Ceea ce presupune a-i face pe oameni sa înțeleagă că, așa cum au lucrat pînă acum, au lucrat bine, dar noi, de-acum încolo, trebuie să lucrăm mult mai atent și mai conștienți de faptul că orice neglijare, altădată neglijabilă, a parame- trilor tehnologici, gîndiți și calculați de proiectanți, constituie un rebut în final, o pierdere și un pericol pentru noi, în general. Totul e metalurgie, dar și conștiință. Avanpremieră: CA-N FILME. Scenariul: Livlu Tlmbus. Regia: Manole Marcut. încă unul din ..autoportretele filmului", de data aceasta în tușă apăsată, satirică. Cu: Catrlnsl Dumitroscu, Ion Caramitru, Maria Rotaru Foto Victor STR.OE Ziua și nopțile metalurgistului Dezbaterile revistei „Cinema" — Ați văzut filme românești In care apar personaje de Inovatori? — Filmele românești, pe care le urmăresc și uneori le apreciez, par să aibă în vedere numai inovatorii care au această etichetă, care sînt dați deja ca fruntași în domeniul lor și pînă la urmă parcă eticheta contează mai mult decît inovatorul și decît capacitatea de a inova. Pentru că eu susțin că mai sînt și oa- meni mai mărunți... — Să zicem. — Să zicem... dar care reușesc în final să facă inovații mai mari, nu în virtutea vreunei obligații a fiecărui om al muncii de a face o inovație pe an. — Dar cum? Cum se naște o Idee Ion Mateiaș: De fapt, o inovație apare cînd nu te aștepți. De multe ori plec de la fabrică cu o anumită problemă pe care în ziua res- pectivă n-am rezolvat-o sau am rezolvat-o scriptic, dacă putem zice așa, reglementar, ea corespunde normelor în care ma încadrez eu, dar nu sînt totuși mulțumit, pentru că n-am găsit soluția optimă. Ajung acasă, fac alte treburi și, între timp, îmi vine ideea. A doua zi, la fabrică, discut cu ceilalți și le zic: — Uite, față de ce-am propus eu, am șl altă părere, tot a mea. prin care o combat pe cea dinainte. Asta-i mai bună. Voi ce ziceți, gre- șesc eu? îi întreb. — Perfect Acum vă propun un marche-ar- rlăre, ca la masa do montaj, clnd so lucrează la fHme. Să revedem această secvență, dar cu încetinitorul — cum se naște o idee — să în- cercăm să decupăm, Intr-un fel, acest mo- ment — Uneori momentul are loc noaptea, dar mai ales dimineața, curînd după ce m-am sculat, în intervalul între trezire și pînă mă îmbrac ca să plec. Probabil în momentele acelea sînt și mal liniștit și atunci, fără efort, doar cu o anumită concentrare, apare soluția — Ceva mai detaliat, așa cere cinemato- graful: care este ritualul dumneavoastră mati- nal, care slnt mișcările, acțiunile, ticurile sau gesturile mașinale in timpul cărora apare ideia? — Dimineața, cînd mă scol, întH mă duc și apăs pe clapa casetofonului, schimb caseta uneori, după aceea mă apuc să fac patul, asta îmi revine mie... — Propriu-zis, nu ascultați muzica, o doar un fundai sonor. — Exact, între timp soția se duce să pună de ceai și intră la baie. Aici, de pildă, inter- vine un moment îri care se întîmplă ca eu să întîrzii, uitînd ce am de făcut in casă... Un inovator, proiectant de oțeluri speciale, despre filmele noastre și inovatorii lor Este oare o fatalitate ca pasiunile profesionale să apară convenționale pe ecran? Sau este la mijloc un secret încă nedezlegat de autorii unor filme? I l Stop-cadru pe o fotogramă care ne lip- sește din filmotecă — Să facem un stop-cadru pe această fo- togramă caro lipsește din filmoteca noastra momentul clnd un inovator are revelația Ido* De altfel, In general, o un moment care lip- sește din filmele românești, printre multe te teie, momentul clnd un bărbat șl o femele co- boară din pat, ce fac, cum so mișcă. Dacă ap deveni personaj de film, am pierde, paro-șs tocmai clipa clnd dumneavoastră vi se criste- lizează o idee. Ion Mateiaș: Eu nu pot, să zicem, să mo bărbieresc, fără să mă gîndesc la ceva. Cur- mi s-a întîmplat chiar azi dimineață, cînd. fi- ind în baie, îmi ziceam: — Nu se poate, aia. adică acolo, în treaba de la fabrică, trebce să mai fie încă o soluție. — Ați făcut oarecum o confuzie. Intre -ai- ci" șl „acolo", Intre casa dumneavoastră și ta- brică. Glndurile dumneavoastră nu prea te separă clar șl probabil tipul de narațiune care vi s-ar potrivi n-ar fl epica lineară, ci o in»- gorie aparte. Oricum, momentele dumnea- voastră casnice nu sînt banale, nu slnt o sim- plă trecere. — Nu, categoric, sînt chiar esențiale. — VI se intimplă să fiți cam absent sau dto- trat. cum se zice, In aceste momente mate naio? — Sigur, soția îmi strigă: — Fii atent ceaiul dă în foc. Ți-am mai spus o dată.' U special această primă oră matinală este fer- tilă și mai există o porțiune din zi, tot acasă la întoarcerea de la fabrică, după o oră jumă- tate sau două, seara, cînd iarăși intri într-c anume febră a căutării. — Der cele opt oro do producție, cum sM pentru dumneavoastră? — Sînt ore care se rezumă la relațiile din- tre om și ceilalți. Pentru unul care proiec- tează, munca lui, creația, e însă în primi, rînd o dezbatere cu el însuși. Pentru că munca lui e gîndire, ea iese în afara cotor 8 ore. De-abia cînd pleacă ceilalți, cînd in atelier e liniște, cînd nu mai sună telefonul ș nu mai sînt urgențe, atunci apare un spaț iu liber, și atunci începi, de fapt, sau reîncepi să gîndești. De aceea și rămîn uneori, după pro- gram. După 8 ore, în care ai studiat fenome- nul la fața locului, se adună și se decantează în minte datele, cunoașterea legică a lucrun- lor și a relațiilor dintre oameni. — Intră și relațilte cu oamenii In ecuație? — Da, Intră. Tehnica și umanul, caJcutee și figurile oamenilor, schițele de pe planșetă și vorbele schimbate cu unul sau cu altul se succed și se amestecă în ceea ce dumnea voastră ați numit imagerie, pînă se clarifică o soluție. —' Pentru aste aveți nevoie do un spațiu de reculegere? — Oarecum. Mai sînt și alții care rămîn in atelier după orele de program, dar sîntem pu- țini și nu ne mal deranjează nimeni, iar la urmă, zicem: — Am lucrat în două ore cît în 8. Dar și în cele 8 ore ai lucrat, în alt pian, pe alt teren, din alt punct de vedere. O întreagă secvență care ne lipseștej din filmotecă — lată încă un cadru a cărui fotogenie și semnificație, do fapt o o întreagă secvență, care lipsește din filmoteca noastră: atelierul, părăsit de cei mal mulți, probabil In penum- bră, lipsit de agitație, fără vorbe, In caro ci- neva sau clțiva se simt el înșiși. Dar de unde acest impuls do a face mai mult sau altceva decît o cer, In mod curent, obligațiile de ser- viciu? Ion Mateiaș Din nevoia de a nu face un lucru inutil. — Utl o șl ceva standard, comun. — Da, dar nu e ceva nou, nu e ceva viu. — „Vlu“ clnd e vorba de tehnică? — Viu e ceea £e pune omul în tehnică. — Șl co-l face să pună sau să nu pună ceva do la ol In tehnică? Interesul, predispo- ziția, Inspirația, caracterul, competiția? — Mal degrabă caracterul: a realiza ceva anume, în permanență, fără să te gîndești la recompensă, adică fără să te gîndești la ea în stadiul inițial sau ca scop în sine. — Două lucruri uimesc la dumneavoastră: mal Intfi, nu păreți a depinde do nimeni, deși nu slntețl șef, nici subșof, apoi munca e pen- tru dumneavoastră o creație, cu toate că aveți do-a face cu metalul șl cu calculele. Nu Intervin, pe de o parte, multe determinări ex- terioare, Iar pe de alta, multe operații meca- nico? — Mai întîi. lumea Interioară îmi aparține. Iar metalurgia, zic eu, are încă nu multe, ci foarte multe spații în care omul e liber să caute, să conceapă, să intervină prin elemen- tul specific lui, să intervină pentru a îmbună- tăți metalul. - Să Intervină Individual? — Da, în metalurgie fiecare individ poate aduce, din punctul meu de vedere, o îmbună- tățire. personaje model la fața locului — Intervine fl o competiție, In sensul con- curenței mu al Invidiei? Individul, echipa șl dramele Ion Matelaș: Intervine mai degrabă o cola- borare. Sînt puncte din procesele oțelâriei pe care eu, specializat în deformări plastice și tratamente termice, nu le știu. Eu pot să-i propun oțelarului să forțeze unele limite, pentru a obține o șarjă nu bună, ci foarte bună, așa cum e nevoie pentru echipamen- tele de la centralele electrice nucleare. Oțela- rul mă înțelege și convenim să realizăm o cercetare individuală, fără să mergem la di- rector si să obținem fonduri. Așa am realizat, la I.M.G.B., șarje de oțel inoxidabil care, tes- tate, s-au comportat mai bine decît oțelurile similare suedeze, canadiene și americane. Asta înseamnă că am descoperit pe cont pro- priu acel Know how, pe care firmele străine și revistele de specialitate ale altora de obicei nu ți le comunică. Ele îți dau numai ecartul mare al rezultatelor. Și mai înseamnă că, în munca noastră, este posibilă creația individu- ală, e necesară colaborarea, dar invidia sau gelozia nu prea își au locul. Pentru că indivi- dul fără colaborare nu reușește, dar nici echipa fără individualități autonome și cu spi- rit de inițiativă nu dă rezultate. — Asta înseamnă că orice dramă e ex- clusă? — Nu înseamnă. O dramă e cînd îți spui: — Am rezolvat acum problema, dar data vii- toare?! Dar dacă nu voi mai avea aceiași co- legi lîngă mine?! S-ar putea să n-o mai re- zolv, s-ar putea să trebuiască să cedez altora ideea, să o rezolve ei — cum mi s-a întîmplat mie. Pentru că dificultatea nu se reduce la un experiment, trebuie să stăpînești tot procesul și să-l optimizezi de fiecare dată. E căutarea noului, dar nu tot noul e real. Nu totdeauna noul e și foarte bun, poate să fie ceva vechi mai bun decît noutatea imediată, e chiar de preferat „noul" vechi noutății cu orice preț, lată cîte drame! — Cinematografic vorbind, ele apar Insă cam abstracte. Drame abstracte șl drame concrete Ion Matelaș: Există și drame concrete. Se întîmplă, de pildă, să fii negat de toți colegii. Sau ești chemat la direcție și ți se spune că din cauza unei părți din tehnologia pe care ai elaborat-o, piesele nu ies bine. Iți susții ideea și demonstrezi cu toată documentația că tu ai dreptate: — Uitați, aici, aici! Dar împreună cu directorul sînt de față mai mulți responsabili, care se întîmplă să susțină părerea directoru- lui, fără să gîndească ei înșiși. Și atunci se declanșează conflictul. Unul spune. — Eu am fost tn delegație într-o mare țară.^ și ei fac așa și-așa. — Eu n-am fost, zici, în acea țara, dar. uitați, chiar în documentația pe care ați adus-o. se vede că ei înșiși ar fi tentați sa facă altfel. — Nu! ți se spune. N-ai dreptate! Du-te și schimbă! Te duci, dar nu schimbi pe moment. Heste o zi, intervine poate un mo- ment de lașitate, după ce te-ai bătut dă unul singur pentru ideea inițială. Și schimbi. Ca peste două zile să te trezești din nou cu tele- fonul: — Mateiaș, vino înapoi. Te duci și te întreabă: — Ai schimbat? — Da, zici, am schimbat, dar să știți că susțin în continuare că eu am dreptate și că rezultatele trebuie sa fie foarte bune. Intre timp, directorul se con- sultase și cu alți specialiști și zice: — Nu mai schimba, așa e foarte bine, cum ai făcut. — întrebarea e următoarea: de ce atltea Avanpremieră: VREAU SĂ ȘTIU DE CE AM ARIPI, Scenariul: loan Grigorescu. Regia: Nicu stănl Un echipaj pentru... fiecare zi. Cu Ovidiu luiiu Moldovan și Valeria Seciu scene legate de invenții și mașini șl probleme profesionale ies fals In filmele noastre? Poate chiar scena pe care ați prezentat-o dumnea- voastră ar ieși la fel, redusă la schema ,ino- vatorul șl conservatorii". Ce se neglijează, ce e fals sau devine fals pe ecran? E o fatalitate ori e un secret care ar trebui descoperit de cineaști? Mai presus de conflict șl de orgoliu Ion Matelaș: Cred că valoarea omeneasca e neglijată Am impresia că legăturile între cei aduși în scenă sau în cadru nu sînt precizate, nu funcționează expresiv. Pentru că cei aflați într-un conflict, cum e acela pe care l-am schițat eu, sînt totuși legați între ei, într-un anume proces de muncă sau existențial și nu totdeauna înseamnă că, dacă au ajuns într-o opoziție profesională, devin dușmani. După ce au ieșit din cabinetul respectiv, ei lucrează în continuare alături, cîteodată sînt foarte buni colegi și prieteni, dacă putem să le spu- nem astfel. Confruntarea, conflictul repre- zintă un moment singular dintr-o existență mai plină, mai interesantă, o existență în care oamenii, ca oameni, au legături directe și de multe ori păreri comune.în carp valoarea lor sau a unuia dintre ei, eventual a celui învins în ședință, se vede mai bine. Și de multe ori cel mai înverșunat oponent, dacă orgoliul omului nu e mult prea mare, vine la tine și discuta altfel, pune din nou în balanța argu- mentele, de data aceasta liber de conjunc- tură, și în acest mod se întîmplă să apară ta- cit un acord. Sau se întîmplă cîteodată să se dovedească că eroul nostru nu are dreptate, fiindcă nu totdeauna are dreptate. Totul e ca orgoliul sâ nu fie mult prea mare, nici de o parte, nici de alta, orgoliul trebuie să existe într-o doză oarecare, nu însă într-atft încît să umbrească căutarea ta sau căutarea celuilalt. Sînt și oameni, oameni reali, pe care-i cu- nosc, care o dată contraziși, nu mai vor să știe de nimic. Ei nu cunosc nemulțumirea de sine decît în vorbe, nu vor să o facă publică, nici între patru ochi, pozează sau fac chiar din incertitudine o poză. — Incertitudinea poate fl uneori mai neli- niștitoare? — Da, poate să fie, pînă să ajungi să ai in- somnii, să nu poți să dormi o noapte, două, pentru căutarea unei soluții. Niciodată nu ră- mîne un vid în capul omului, adică un spațiu de timp în care să nu se gîndească la nimic, li aud pe cîte unii zicînd: — Nu mă gîndesc la nimic. Mie nu ml se întîmplă așa ceva. — Dar viața dumneavoastră personală In ce relație se află cu această continuă preocu- pare? — Aici poate am să par, din nou, neverosi- mil, „idealist", cum îmi spun unii colegi. Soția mă înțelege, pot să spun chiar foarte bine, mai ales că sîntem și colegi, în aceeași profe- sie și aceeași întreprindere. De multe ori, cum ajung acasă, iau o carte din bibliotecă, în legătură cu o problemă pe care am avut-o la lucru sau care mi-a trecut prin minte, pe drum... — Apropo, cu ce ajungeți acasă șl cu ce venlți la uzină? — Cu ITB-ul, cu autobuzul 102. — Copii aveți? — Nu încă, dar așteptăm, în curînd. sper, un băiat. — Să fie! Felicitări șl succes! Vă mulțumim. Valerlan SAVA in colaborare cu Gheorghe MENGHER responsabil cu probleme profesionale și ști- ințifice în Comitetul U.T.C. de la I.M.G.B., se- cretar adjunct al Organizației U.T.C. a Secției de forjă mijlocie Personajele model nu trebuie inventate. Priviți în jur și le veți descoperi! Un om pe care te poți bizui la greu... VX onsemnul era drastic: gazetarul nu tre- buia să afle nimici... Gazetarul eram eu — care și aflasem totul. Cînd le-am spus că știu, cînd am exprimat și regrete (prevăzînd sanc- țiuni severe), au mai avut o ultimă și sfîntă rugăminte: să nu mă grăbesc cu scrisul; să nu informez Bucureștiul; poate-poate se re- pară... Am promis — și m-au acceptat: am fost, așadar, timp de trei ore, părtaș la sufe- rința lor. (Aveam toate motivele ca un neim- plicat, să fiu doar privitor ca la teatru. N-am reușit, prea se simțea îngrijorarea...). Un cal- cul greșit (dublat de un moment de neaten- ție) compromisese strădaniile de multe săptă- mînl a trei inovatori; asta, la urma-urmei, n-ar Acest muncitor ingenios urăște cuvîntul „panică". După ce — grație lui — am trecut hopul,, am mers cu toții la o bere. A plătit-o el! fi fost chiar o catastrofă, revizuirile, readaptă- rile fiind oarecum firești;cînd e vorba de ino- vații se tot caută soluția cea mai potrivită pînă se și află; necazul mare era că aplicarea cam de-a-ndoaselea a inovației în cauză fa- vorizase un impas ce s-ar fi putut dovedi, în următoarele două-trei zile, spectaculos, cu pagube considerabile. Neliniștea îi pusese în mișcare pe toți, îi și agerise. In această stere, aveau ambiția să repună lucrările pe făgașul normal, înainte de-a le merge vestea. Șeful șantierului propusese: mai întîi, să încercăm o rezolvare cu forțele proprii. Pînă la cinci după-amiază (era dimineața, pe la nouă) nici o comunicare cu exteriorul. Interzic orice văi- căreală. Și acum, toți la treabă... Ingineri, tehnicieni, muncitori-specialiști s-au adunat în grupuri. Eu, în calitate de gazetar, după ce am promis de-o sută de ori că nu scriu, că nu dau de știre, am fost admis într-un grup de elită, care-i cuprindea și pe cei trei inova- tori. Careva, mai umblat prin lume, a zis: întîi și întîi, să ne-ntrebăm ce ar face japonezii în situația asta?... Cteilațți au cam ridicat din umeri: de unde să* știe ei? Dar americanii... dar rușii... dar nemții, italienii... Gîndind că nu-i înțelept din partea unui gazetar să facă opinie separată într-un moment critic, am ri- dicat și eu din umeri. Totuși, am îndrăznit și o părerel S-ar putea ca japonezii, americanii, rușii, nemții, italienii să nici n-ajungă într-o asemenea situație... Și-etuncl? — cum să în- vățăm dintr-o experiență care nici nu există? Aveți dreptate, flr-ar să fie! s-a grăbit un ino- vator. Dumneavoastră aveți vreo idee!... Ne puteți da vreo sugestie?... Am scos pachetul de țigări, am aprins o țigară și am tușit, mi-am dres glasul, adică, întocmai ca unu! care se pregătește să țină un discurs. Butu- fei! le-am zis. Acesta a fost tot discursul meu. Bututei? Mă rog, ar ti o idee... păcat doar că lipsește, s-a-nvoit. S-a întors din drum, le-am zis. Trebuie să fie pe-aici, căuta- țH... • Eu aflasem de împotmolire de la Butufei. îl știam de mulți ani, din intilniri sporadice, mai mult întîmplătoare. Acest Butufei își făcuse faima pe multe șantiere: el. moldoveanul scund și-ndesat. cu aparențe de molîu, cu mustață groasă și ochi placizi — era omul ur- gențelor. al ieșirii din impas. Așadar, a fost adus Butufei. Eu, care-i știam năravurile, eram pregătit de spectacol. Aș fi pariat pe orice că cel puțin o jumătate de oră Butufei are să-i fiarbă în îngrijorarea lor pîna la isto- vire. Nu-i plăceau oamenii prea îngrijorați tocmai cînd se cerea calm, luciditate. Panica sapa groapa, groapa înghite panicații. zicea Butufei, avînd o adevărată slăbiciune „lingvis- tică" pentru panicat-panicați. Deci, cunos- cînd întîmplarea, s-a prefăcut a nu ști nimic. Mie să-mi explicați repede și exact... în timp ce se chinuiau vreo patru să-i explice, el pa- rca dus cu gîndul în altă parte, mai și casca. Mi-e frig, mi-e somn, mă retrag... Au sărit toți chiar, nu se mai poate face nimic? El a clătinat din cap în semn că nu. Vai de domni- ile voastre. Asta-i catastrofă curată. Dați-vă din vreme bătuți — legați și informați unde trebuie... Era momentul să intervin: poate, to- tuși, dacă v-ați gîndi puțin... Butufei m-a înțe- les și jocul a căpătat alte nuanțe, pe care le bănuisem. Eu să mă gindesc? Să dau o solu- ție? Pe degeaba nu mi-am frămîntat mintea și n-am deschis gura. Ceilalți au priceput în- dată! Butufei vrea o recompensă, o prima . Perfect! i-au zis, pune condiția și se rezolva. Așa, da, așa mai merge, s-a-mblînzit Butufei păi, să zic o casă pentru fata mea care se mărită și-o mașină pentru băiat. Cei din jur l-au privit ca pe-o arătare de pe altă lume: dumneata, care ești muncitor aici, vii cu ase- menea pretenții? Butufei și-a aprins o țigara la prostie mare și recompensa trebuie să fie pe măsurii la gîndiți-vă la pagube, la conse- cințe, la oameni. E, totuși mal simplu sa pu- neți mină de la mîna — se-nțelege, numai cei cu musca pe căciulă... Cînd a vrut s-o ia din loc, au sărit toți, rugîndu-l să-și reducă pre- tențiile. Iar Butufei, omul de spectacol înainte de-a se apuca sa dea o soluție salvatoare, le-a redus treptat: fie și numai o motocicletă; fie și numai o bicicletă... I s-a promis, în caz de reușită, o bere. Butufei s-a scărpinat în creștet îndelung: E. fie și o bere! Zicînd ast- fel. a ieșit din scenă, din rolul de actor. Pen- tru două ore și jumătate, nu mai mult — ingi- nerii, tehnicienii, muncitorii-specialiști au in- trat în subordinea lui Butufei — el i-a instruit, i-a îndrumat. La ora 13. impasul, măcar din punct de vedere teoretic, era depășit. Probele practice, de verificare a soluției optime, au durat doar patruzeci din minute. După încă zece minute — se lucra în plin și în deplină siguranță. Butufei n-a fost purtat pe sus, nu i s-a pus peste căciula mițoasă cunună de lauri, doar cîțiva i-au strîns mîna în mare grabă... Astfel Butufei a rămas pe margine cu mine, cu alți vreo doi-trei, invitîndu-ne pe toți la o țigară. Ai fost în formă, i-am zis. Mda. am fost, trebuia să fiu, că nu m-au ascultat la timp... Și cu berea cum rămîne? am vrut să știu. Puțină răbdare, mi-a zis. La terminarea lucrului ne-am dus cu împricinații să bem o bere. Dar a plătit Butufei. A fost ambiția și mîndria lui: a plătit ca un învingător. Nicolae ȚIC • teca-digitala.ro avanpremiera Moara lui Călifar Un film . Gala Galaction pornind de la stilul operei literare O dată trecută emoția primei vizionări, a primei copii tehnice, o primă constatare Moara Iul Călifar, un debut despre care, cre- dem, se va vorbi, un debut în lungmetraj care impune un nume nou de regizor al tinerei ge- nerații, Șerban Marin eseu. — Ecranizarea nuvelei lui Gala Galaction este debutul pe care l-ați visat în studenție' — Nu neapărat. Deși am pornit de la ideea că o ecranizare este lucrul cel mai nimerit pentru un debut; reprezintă o bază solidă de pornire, un univers deja constituit, o lume. în transpunerea cinematografică a Morii lui Că- lifar (scenariul: Radu Aneste Petrescu, Vale- riu Drăgușan, Petru Maior) am pomit de la o idee care mi s-a părut de la sine înțeleasă: fi- ind vorba de un scriitor — stilist— cu o mare grijă pentru expresie, pentru frumusețea lim- bii românești, am simțit că el trebuie onorat printr-o stilistică a limbajului cinematografic. Problema mea a fost, deci, formularea aces- tui limbaj, care să-mi fie propriu — să mă re- cunosc și să fiu recunoscut în filmele mele următoare — dar care sa păstreze și parfu- mul literaturii lui Gala Galaction. — E vorba, deci, de un film mai special?... — în măsura în care orice film este o ex- periență unică, irepetabilă. Factura plastică în care am gîndit filmul, împreună cu operatorul Gălln Ghlbuteste doar a acestui film. Pelicula alb-negru, care convenea cel mai bine aces- tei scriituri epurate, narațiunii care trece pe nesimțite din real în imaginar, focalizează semnal „Buftea Filmul lîntr-o singură frază • • • Piciul. Scenariul: Mircea Diaconu. Regia: losif Demian losif Demian: .Actorul Mircea Diaconu și-a răscolit copilăria și memoria să întîlnească un puști nici hazos, nici frumos, așa ca ori- care dintre noi. Noi, echipa și cu mine, am răscolit clasele a treia și a patra, uneori chiar și a cincea, să găsim un puști nici hazos, nici frumos, ca oricare dintre noi. Avem fiecare dintre noi convingerea că l-am găsit.” • • • Raliul. Scenariul:Me/an/a Chiriaces- cu. Regia: Mircea Drăgan Mircea Drăgan: „Un film despre o întrecere automobilistică, de fapt o metaforă: viața în- treagă este un raliu permanent, în care tre- buie să parcurgi etapă după etapă, fiecare unică și neasemănătoare, cu greutăți, înfrin- geri și victorii, important este să lupți, să în- veți, să te dăruiești, pentru a putea nu neapă- rat să ajungi primul, ci să fii în stare să par- curgi toate etapele, să ajungi la linia de so- sire, la punctul propus, cîștigînd încrederea în sine și prețuirea celorlalți? în filmări: Zbor periculos. Scenariul: Mihai Vasilescu. Regia: Francisc Munteanu. Marile probleme ale zboru- lui sini la sol. Cu: Cristina Deleanu și Vladimir Găitan semnal „Sahia Gusturile nu se discută Patima de Înavuțire, deveniti „vînzare de suflet", la sfîrșitul secolului trecut (Remus Mărgineanu în Moara lui Călifar) atenția în miezul cadrului, a acțiunii (spre de- osebire de epatantul color care fură ochiul). — în ce măsură o viziune personală, o grilă prin care citești lumea coincide cu o ecranizare, care rămîne totuși viziunea altui artist, a scriitorului? — E impropriu spus ecranizare; poate fi mai degrabă o încercare de reevaluare a sen- surilor operei literare în formulă cinemato- grafică. Transpunerea filmică nu seamănă cu un tipar pe care te apuci să-l colorezi. De fapt, totul pornește de la idee — dacă-i simți valabilitatea, chiar dacă ea a fost scrisă cu ani în urmă, consonanța cu „grila" de care vorbeați, atunci ideea va deveni actuală. Și e e e Ciuleandra. Sergiu Nicolaescu și Anușavan Salamanian. Regia: Sergiu Nico- laescu. Regizorul e laconic: „Un film inspirat din romanul lui Liviu Rebreanu". Să ne reamintim că romanul a mai cunoscut o ecranizare, ex- trem de controversată, în 1930, un film reali- zat — în dublă versiune — din inițiativa unei societăți germano-române. Reproducem o re- ferire la filmul din 1930 din jurnalul recent apărut al scriitorului Liviu Rebreanu: „Scena- riul filmului s-a lucrat după romanul meu, bi- neînțeles fără să se respecte întocmai arhi- tectura romanului, lucru ce ar fi fost, dealtfel, imposibil. Calitățile unui roman nu pot fi re- date într-un film, și transpunerea unui roman pe ecran întîmpină aceleași dificultăți ca transformarea unui roman într-o piesă de teatru”. • • • Al cincilea as. Scenariul: Rodica Ojog-Brașoveanu. Regia.Ovidiu lonescu (de- but). Ovidiu lonescu: „Un lungmetraj de televi- ziune — realizat la Buftea — inspirat din car- tea omonimă a scenaristei; un film dedicat aniversării jubiliare a evenimentelor de la 23 August; comuniștii, romantici revoluționari, într-un film pe care-l doresc tensionat, film de acțiune și suspans". • • • Punguța cu doi bani. Scenariul și regia: Ion Popescu Gopo. Vocea regizorului: „Tot cu doi bani, tot cu un cocoș, dar altfel: cu multe aventuri, cu de- sene, cu oameni și multă muzică". Casa noastră pe rotile Folosind cu ingeniozitate soluția mișcării descompuse și alte „secrete" ale limbajului cinematografic, regizorul Alexandru Boiangiu și operatorul Carol Kovăcs vizualizează cu li- rism, umor și forță de sugestie un procedeu tehnic de invenție românescă — impercepti- bil cu ochiul liber — datorită căruia putem spune „am trăit s-o vedem și pe-asta": cum se plimbă casele (chiar blocurile cu 2—3 etaje)! • • • într-o grădină înclntătoare între producătorii și consumatorii de pro- duse kitsch, vinovați în egală măsură, regizo- rul Tltus Mesaroș construiește o punte alcă- tuită din argumente vizuale elocvente, menite să combată — prin intermediul satirei — pro- liferarea (chiar la scară industrială) a obiecte- eu cred că un sîmbure de moară a lui Călifar există în noi toți, rămîne de văzut în ce mă- sură o dorință de îmbogățire (și nu neapărat concreta, materială) duce la o „vînzare de su- flet", poate rupe echilibrul unei vieți, poate răsuci un destin sau altfel spus, cu un termen modern, poate duce la alienare. Această idee, pregnantă în universul lui Galaction, permi- tea o analiză tipologică de care mă simțeam atras. Există în film și o punctare a epocii, deși povestea lui Călifar e atemporală. Am gîndit locul cîrciumii unde începe și sfîrșește filmul ca pe singurul spațiu real. De aici se intră în vis, în fabulație, incertitudinea spec- tatorului rămînînd însă și la reîntoarcerea din basm. Cel puțin așa sper să fie receptată po- vestea și de aceea, nu întîmplător, realul din film pare ciudat, are o aură de mister, în timp ce elementele de realism, de tipologie adeva rată sînt cele care compun partea de basm Ca modalitate narativă, am folosit elipsele ele sînt motorul poveștii, ele contribuie la de finirea ascensiunii, a transformării personaje lor. Un detaliu, o privire, un semn sonor, mi s-au părut că pot caracteriza într-o secundă și pot încărca tensiunea poveștii cît o des- criere de pagini întregi. Modul de a simți o tăietură, un sunet, o lumină care joacă într-un anume fel, poate echivala folosirea unor anume cuvinte în pagina literară, al ar- haismelor, de pildă. Cred că, așa cum e, po- vestea are rezonanță — cel puțin pentru mine — cu spiritul realismului fantastic, ținînd de o factură de basm românesc, cu un specific al său. în cinema, de cine vă simțiți mai aproape, ca program, ca structură? — Nu știu. Iubesc mult cinema-ul lui Victor iliu. Cred că ne reprezintă cel mai curat într-o mult dorită școală națională de film. | — Dacă ați avea posibilitatea să reluați I acum „Călifar" l-ați face altfel? — Nu, nu l-aș face flagrant altfel. Aș eli- l mina niște accente, aș lumina altele, aș face mai evident simbolul oglinzii. In orice caz distribuția ar fi aceeași: Remus Mărgineanu, Vaslle Nițulescu, Dan Condu roche — inter- pretări care se aproprie cel mai mult .de in- tențiile mele inițiale — Alexandru Fințl, Elena Albu, Petre Tanasievid. Oricum nu l-aș dori ..mai frumos", nu mă interesează acest lucru. In același timp sînt conștient că nu aș ajunge la deplina suprapunere între realizare și in- tenție. Rămîne încă un decalaj — nu chiar neglijabil — între ele. — Este și exigența una din condițiile de- butului. Vă dorim să v-o păstrați și de acum încolo. Deocamdată, succes la viitoarea pre- mieră a „Morii lui Călifar"! Roxana PANĂ lor care, fn loc să formeze și să educe gustul estetic, îl pervertesc, extinzînd o regretabilă accepțiune eronată a dictonului latin: „de gustibus non disputandum"... Ba, ar trebui să se discute, și filmul asta propune! (Imaginea: Gheorghe C. Petre). • • • Cei șase ani de acasă Copiii — problemă și problemele copiilor (preșcolari) sînt puse în ecuație de regizoa- rea Ioana Holban și operatorul Sorin Popes- cu într-un film de o savoare irezistibilă, ai că- rui „protagoniști" nu depășesc vîrsta de... șase ani! Udla POPIȚA semnal „Animafilm 0 păpușă numită... Galilei • • • Colivia (scenariul și regia: Laurențiu Sîrbu) Fascinat de lumea mirifică a copilăriei, Laurențiu Sîrbu rămîne fidel spectatorilor săi de-o șchioapă. Filmul pe care îl pregătește acum pentru ei este o poveste despre o privi- ghetoare răpită de un bursuc ce vrea să-i as- culte numai el cîntecul. Nu este greu de ghi- cit că istorioara va avea happy-end și că, fi- ind vorba de Laurențiu Sîrbu, ea va conține momente de feerie. • • • Sticla (scenariul și regia: Tatiana Apahideanu) Un episod din ciclul de lecții amuzante ale serialului Vreau să știu. în episodul realizat de ea, regizoarea Tatiana Apahideanu îi va învăța pe copii ce este sticla și cît de specta- culos este procesul prelucrării ei. Explicațiile nu vor fi date însă pe un ton profesoral, ci vor fi înglobate în povestea, nu lipsită de haz, a unui băiat care sparge geamuri. • • • Galilei (scenariul și regia. Mihai Ră- dică) Că filmul de păpuși poate ataca teme grave o demonstrează și Mihai Bădică prin pelicula $a dedicată unui erou emblematic care trăiește o tulburătoare criză de conștiință. Galilei este cel care s-a salvat abjurînd dar și aceia care a convins o mulțime de oameni că pămîntul se învîrteste. Dana DUMA înainte de „motor Mitică Popescu Piesa lui Camil Petrescu, recitită (cinematografic) pentru spectatorul de azi a ora acestui interviu, regizorul Manole M arcuș nu începuse încă filmările. Momentul în sine e important: pentru prima oară în isto- ria filmului nostru, dintr-o piesă de teatru scrisă de Camil Petrescu se face un film. E vorba de comedia „Mitică Popescu", publi- cată în 1928, cînd Camil avea 34 de ani. Și iată că întîmplarea face ca la mai bine de o jumătate de secol, un important dramaturg contemporan să transforme piesa în scenariu de film. Cunoscutul dramaturg contemporan tocmai își făcea corectura unui volum de tea- tru ce urmează să apară în viitorul apropiat — un titlu îmbietor: „Beția de cucută." — Vă mal aduceți aminte, stimate Dumitru Solomon, clnd ați citit prima oară „Mitică Po- pescu"? — Prima oară? Eram elev la Colegiul Ghe- orghe Roșea Codreanu din Bîriad. Aveam un profesor de română foarte bun și exigent; fu- sese elevul lui Mihail Dragomirescu... — Șl a doua oară? — Eram student la București. Teza mea de diplomă, din '55, suna așa: „Problema inte- lectualului în opera lui Camil Petrescu". S-a publicat peste cîțiva ani. A treia, a patra, a cincea și a „n“-a oară, am citit piesa acum, cînd am scris scenariul. — Am piesa In față, îmi cad ochii pe pri- mele cuvinte din prima indicație de regie: „Bancă mică, Imediat după război, Intre anii 1920—1922, clnd toate noțiunile curente erau încurcate, afacerile Improvizate, șl un val de promiscuitate domnea In totul"... — ...Da, principala problemă a filmului va fi tocmai să reușim să trezim interesul spec- tatorului de azi pentru această lume ușor de- suetă în raporturi, în aspirații, în semnificați- ile gesturilor ei, pentru această idilă melodra- matică în notă comică, pentru acest Mitică, pe care, se știe, Camil l-a reconstruit ca o re- plică la vechiul, caragialeanul Mitică, într-o altă lumină, pe un fond sentimental, generos. A aduce în actualitate problematica piesei ar fi însemnat o forțare a sensurilor ei, dar a o face accesibilă și interesantă pentru specta- torul de azi e o problemă posibil de soluțio- nat. — De pildă? — Exploatînd cu predilecție anumite su- gestii ale piesei, neduse pînă la capăt de au- tor, din motive de convenție teatrală sau din alte motive. De pildă, monologul lui Mitică Popescu despre bancheri, „hoți de rînd... pe scara infamiei" capătă în film altă rezonanță, sugerează un Mitică Popescu răzvrătit — fi- rește, în linia comediei, pentru că am încer- cat să accentuez tenta comică, ba chiar iro- nică a piesei, și nu pe cea melodramatică. Sau replica lui Mitică: „grevă fac cu mare plăcere", sugerează un tip implicat în realita- tea social-istorică a epocii lui, care este cea a piesei, nu alta, dar pe care cinematograful o „concretizează", scoțînd-o în afara celor trei pereți ai scenei; de exemplu, fabrica abando- nată despre care în piesă doar se vorbește, în film se va și vedea. Filmul, cum e și firesc, re- nunță la dialogul teatral — replicile sînt de- cupate mai nervos, mai dinamic, mai mult dialog și mai puțin tiradă, într-un spirit cine- matografic, mai aproape de sensibilitatea contemporană. Subiectul, în linii mari, rămîne același, dar unele personaje sau scene vor căpăta în film altă greutate. — Ați preluat. In scenariu, șl sugestii din alte scrieri ale lui Camil? — Nu, pentru că nu cred în „melanj". Am intervenit doar din interiorul piesei, niciodată din afară. — Clnd ați scris scenariul, v-ați glndit la vreun actor? — Nu, nici cînd îmi scriu piesele nu văd nici un actor. - Vedeți doar Ideile... — Cred că la actori se poate gîndi numai un Iramaturg care trăiește efectiv în teatru, cum erau pe vremuri Shakespeare, Moliăre... — Cum vă imaginați tonul, cheia viitorului film? , — Un retro ironic. Cred și sper că și regi- zorul plutește în aceeași atmosferă. — L-ațl cunoscut, cum se spune, personal, pe Camil Petrescu? — Prin ’56, la o premieră, într-o pauză. Ci- tise lucrarea mea de diplomă în „Viața Româ- nească"; mi-a zis doar atît: „Te credeam mai bătrîn"... Eugenia VODĂ https://biblioteca-digitala.ro ,23 August 1944 - 23 August 1984: omagiul cineaștilor I n anul celei de-a 40-a aniversari a acelui fierbinte August 1944, se află In lucru trei filme avînd ca subiect șl temă evenimentele de atunci. Cele trei filme se realizează sub auspiciile Casei Cinci. Este vorba de un pro- gram al Casei de filme pe care o conduceți, stimate tovarășe Dumitru Fernoaoă? — Putem vorbi de un program. Tn urmă cu zece ani, tot Casa de filme Cinci a realizat Stejar — extremă urgență. Deci se poate găsi o continuitate în preocuparea noastră de a aduce pe ecrane evenimente, din zilele pre- mergătoare actului de la 23 August 1944, mo- ment deosebit de ofertant cinematografic. Casei noastre de filme i-a revenit sarcina de onoare de a aprofunda și a diversifica această temă, în chiar anul celei de-a 40-a aniversări a revoluției de eliberare națională și socială, antifascistă și anti imperial istă. — înainte de a vorbi despre cele trei filme aflate In prezent pe platouri, vă propun să fo- losim acest prilej pentru a întocmi o fllmo grafie selectivă a temei. — Simpla enumerare a titlurilor cred că e suficientă — contăm pe memoria spectatori- lor! Cred că ordinea cea mai bună rămîne cea cronologică. Deci: Viața învinge, Mitrea Cocor, Nepoții gornistului, Răsare-soarele. Citadela sfărlmată, Dincolo de brazi, Secretul cifrulul, Valurile Dunării, Furtuna, Soldati fără uniformă, Cerul n-are gratii, Străinul, Cartie- rul veseliei, La patru pași de Infinit, Procesul alb, Tunelul, Cerul începe la etajul trei, Se- rata, Stejar extremă urgență, Zidul, Pe aici nu se trece, Pistruiatul, Un August In flăcări, La porțile albastre ale orașului, Rlul care urcă muntele, Liniștea din adlncuri, Pe malul sting al Dunării albastre... — La care se adaugă acum cele trei filme care fac obiectul discuției noastre. Concret, ce-șl propune flecare dintre ele? — 40 de trepte este un film documentar ar- tistic de montaj, conținînd și filmări pe locu- rile unde s-au întîmplat evenimentele. Am vrut să arătăm și transformările revoluționare, în toate domeniile, pe care le-a cunoscut România în răstimpul care a trecut, sub con- ducerea Partidului Comunist care a avut rolul hotărîtor în efectuarea actului revoluționar de la 23 August și a tuturor cuceririlor obținute de popor în anii glorioși parcurși sub condu- cerea sa. Colaborăm la acest film cu scriito- rul Nicolae Dragoș și cu regizorul Virgil Ca- lotescu, pentru a revalorifica materialul din arhivă în cunoștință de cauză — văzusem unele dintre filme pe vremea cînd eram direc- tor la Arhiva națională de filme — și sînt con- vins de aceea că vom aduce pe ecran multe lucruri inedite. Un a! doilea film dedicat aces- tei aniversări are titlul provizoriu Ziua Z plus Filmele Eliberării Trei filme care, în modalități diferite, vor evoca evenimentele zilelor fierbinți din August 1944 unu — scenariul: loan Grigorescu, regia: Ser- giu Nicolaescu — un film despre oamenii care au participat la evenimentele istorice din august 1944; un film artistic de lungmetraj. cu o distribuție numeroasă, de prestigiu. Ac țiunea se petrece în bucurești. Cel de-al trei- lea film, Emisia continuă, se inspiră dintr-un fapt autentic: apărarea stației radio, de mare importanță strategică, „Radio România" de la Bod, care a asigurat în acele zile legătura ra- dio pentru întreaga țară, t vorba de eroismul unui grup mic de oameni care au trebuit să lupte cu forțe germane importante, reușind să păstreze independența stației, astfel încît emisia a continuat, chiar dacă dintre ei mulți au dat jertfa supremă. Scenariul a fost scris de Aurel Mlhale. Regia: Dinu Tănase. Toate cele trei filme au intrat în lucru în urma unei documentări riguroase, la care au beneficiat — și vor beneficia în continuare — de con- cursul unor consultanți istorici și chiar al unor participanți la evenimentele evocate. Ne propunem ca cele trei filme să se afle pe ecrane în preajma aniversării și am dori ca ele să se ridice la acea valoare pe care o aș- teaptă spectatorii de la noi în general și in special în acest moment sărbătoresc a! între- gii țări. R. PANĂ strada regia: Mihai Constantinescu ți Dan Mironescu) Emisia continuă) Florilor, scenariul: Francisc Munteanu în afara legii, cînd legea nu era cea dreaptă (Con- stantin Diplan și Rodica Horobeț în Fata de pe Apărind un post de radio, important punct strategic, în August '44 (Florin Anton și Dan Condurache în stop-cadru la filmare Acordați circumstanțe atenuante? Despre puterea de a spune: am greșit! I - ziua cu pricina, parterul casei cu numă- . 5 de pe strada Grigore Mora era locuit de ta Damian. Profesorul Damian (maestrul Constantin Gabor de la Opera Română), so- = sa. Amalia (Vara Varzopol) și fiul lor, An- ye (Gheorghe Dănilă), inginer valoros, tînăr de . 'tor. dar aflat într-un moment de mare :.r-până a proaspetei existențe de om ma- -esponsabil, major. Tatăl Sînt major!" — Major! — pufnește furios profesorul tată — $ a făcut o greșeală de copil. Cum naiba a putut?" In timp ce Lucian Bratu lucrează răbdător cu actorii la nuanțe de replică, ci- bk scenariul, semnat Simion Gal și Radu Gurău. $i aflu exact ce greșeală a făcut tînă- Damian și „cum naiba a putut s-o facă". -u ca-n viață. Problema care se pune este însă alta: există circumstanțe atenuante? De unde și titlul filmului... -câoe'ea în care se filmează este mobilată modest La Bratu n-ai să vezi interioare :-:*rctuoase, nici măcar în visul filmului. Aflu scer jrafei Marga Moldovan nu i-a fost sa adune un mobilier care să „nu mi- sasa a decor". „Dulapul acela este unic în £Mtea~ — îmi spune și mă uit cu respect la .^aerobul" Comlemn, cu uși scîrțîitoare și gofașe Ei va fi partenerul de nădejde a -terprețiior în cadrul care urmează. Se in- ste aază șinele de travelling. „Civilii" sînt ru- gat sa treacă alături — spațiul nu ne suporta pe toți. Mă gîndesc că spațiul trebuie să fie și problema operatorului. Liviu Pojoni a început prin a arăta „ce poate" în spații mari, în inte- rioare somptuoase — vezi Trandafirul galben. Acum, va trebui să arate ce poate într-un film de interioare, de intimitate. Mie mi se pare că-i va fi greu. Lui, dimpotrivă, pentru că: — „Este exact genul de film care-mi place. Spațiile largi sînt poate mai spectaculoase, dar aici, în intimitatea unui decor restrîns, pot să mă desfășor mult mai bine ca opera- tor. Aici se poate crea atmosferă, iar eu am învățat de la alții, în special de la Nicu Stan, ce importantă este atmosfera pentru film. Așa că am șansa să arăt ce pot în acest gen de film; am șansa să lucrez cu un regizor foarte complex și care pune probleme de operato- rie, probleme de creație; am șansa să verific și ce pot „da" lucrînd pe alb-negru — e prima oară cînd mi se întîmplă lucrul asta — și, mai ales, am șansa să lucrez cu o echipă extraor- dinară. Chiar vă rog frumos să scrieți ex-tra-or-di-na-ră: Mihai Mihăilescu și Florin Drăghici, oameni cu peste 50 de filme la acti- vul lor — eu sînt abia la al cincilea — colabo- ratorii mei principali, oameni de nădejde. Fil- mul este o artă de echipă, și eu cred în echipă. Iertați-mă o clipă! Mai la stînga, pu- țin, puțin mai la stînga, să nu vezi oglinda, e bine, acum e bine". Binele se referă la poziția travellingului fața de dulap. în oglinda lui trebuie să se vada doar interpreții, nu și aparatul de filmat. în fața dulapului Gheorghe Dănilă și partenera lui, Marioara Sterian, repetă. Oglinda le răs- frînge chipurile. Dănilă are o cută adîncă în frunte, ceea ce „dă bine" pentru personajul său frămîntat, Marioara Sterian are un aer dulce-îngrijorat, privirea atentă, prezentă, în- țelegătoare, adică, exact ce trebuie persona- jului ei. Lucian Bratu îi înconjoară pe amîn- doi cu mii de atenții, le explică, îi roagă, le sugerează, le mimează și încheie cu un: „acum faceți cum vreți voif Să facă ei cum vor, dar ce le-a cerut el. Din atîta înțelegere nu se poate să nu iasă ceva bine, lese o sce- nă de dragoste, duioasă, care, sub ochiul aparatului în care am fost lăsată să-mi stre- cor și eu o privire, arată foarte frumos. Cu Marioara Sterian am apucat să discut înainte de filmare. Ceea ce joacă acum este aproape ilustrarea spuselor. O întrebasem ce trebuie să aducă personajul ei în film: — „Căldură sufletească, multă, multă căl- dură sufletească de care are mare nevoie An- drei. Și iubire. Și prietenie. Și înțelegere. Nu este un rol spectaculos, dimpotrivă, e foarte https://biblio discret, dar cu atît mai greu de făcut. Pentru că se compune din priviri, din mici gesturi, din tăceri, foarte multe tăceri. Și depind foarte mult de reacțiile partenerului. Relația personajelor noastre este aproape muzicală. Ca un acord muzical..." După o dublă și încă una, de siguranță. Gheorghe Dănilă abordează o dezinvoltură de bătrîn lup de mare într-ele scenelor de dragoste.„Andrei DamianHeste însă primul său rol principal. Ce a făcut pînă acum. Și ce în- seamnă rolul de față: — „Am debutat încă din facultate, la Dan Pița, în „Filip cel bun". Un rol episodic. Ur- mătoarele roluri au fost și ele cu totul și cu totul episodice, prilejuite de venirea regizoru- lui Gheorghe Naghi pe meleagurile Pietrei Neamțului unde îmi făceam meseria de actor de teatru. în 1983 am susținut un concurs la Teatrul de Comedie și am reușit. Ce în- seamnă Andrei Damian, da? Sigur că, în pri- mul rînd, șansa de a juca un „principal". Nu e ușor, pentru că este un personaj între un da și un nu. Trebuie muncit la el mult și meticu- los. Trebuie pigulit. Indiferent de ce va ieși, eu am cîștigat multă experiență cunoscîndu-i pe acest mare regizor și mare cunoscător de actori care este Lucian Bratu-Am-învățat foarte, foarte multe lucruri de la el." Distribuția cuprinde și multe nume necu- noscute. „Nu am urmărit neapărat o distribu- ție cu nume noi, dar este adevărat că la ulti- mele cinci-șase filme mi s-a întîmplat să de- butez cîțiva actori"... Întîmplările de acum se numesc Diana Gheorghe și Natașa Arap-stu- dente la IATC. Și este sigur că peste cîțiva ani, la o altă filmare, Bratu va spune: „nu țin să nu lucrez cu vedete, dar este adevărat, la ultimele zece filme, mi s-a întîmplat să debu- tez cîțiva actori". Acordați circumstanțe ate- nuante? Acordăm!... în afară de circumstanțe atenuante să mai acordăm și o privire suplimentară asupra echipei care muncește la acest film. Regizor secund: lorgu Ghindidis, pictoriță de costu- me: Cristina Păunescu. machiaj: Ana Stan, secretară de platou: Doina Caradan, coloana sonoră: Silviu Camil, muzica, de la care Lu- cian Bratu așteaptă foarte mult în ce privește atmosfera filmului său. Marius Țelcu. Produ- cător delegat: Dumitru Solomon. Deci o pro- ducție a Casei de filme Trei. Eva SÎRBU — limite Eugen Barbu, lumea vi cu noapte ca pe un pamfletar redutabil, ca pe un scriitor care-gl spune deschis opiniile, cu o radlcalltete care steblloște o acari a valorilor In toi ceea ce comenleazi. De aceasti daU, va intreb: Nu despre ce nu vă place, ci ce vâ place în cinematograf? Marin Preda, de pildă, de la filmul „La doica vHa“ al Iul Felini, a lețH «puntnd ci a vizut „Război al pace"! Cred ci ar fl de Interes pentru cititorii revistei „Cinema** si afle filmele românești șl străine caro l-au plăcut scriitorului Eugen Barbu. Nu neapărat ce filme ați dori ni revedețl, d cele ' de care vi amintiți cu plăcere. — Sînt destule filme care mi-au plăcut, cît sînt eu de radical cum spuneți. Filmele cu Jean Gabin, mai ales Suflete In ceață sau Marile familii; cum am ieșit pulverizat de plă- cere de la pelicula aceea miraculoasă Anul trecut la Marienbad, pe care o visez din cînd în cînd și care mi-a dat talent literar după vi- zionare. Un film magnific mi s-a părut și Ma- rele Gatsby care avea și ei o „poetică** ce nu putea să-mi scape, o capodoperă a fost, desi- gur. și Copiii paradisului. Filmele românești? Aici e mai greu. Fellx șl Otllla al lui Iulian Mihu și versiunea integrală, care nu a fost vă- zută niciodată pe ecrane și schilodită de Te- leviziune, a Bietului loanlde al lui Pița. Poate Pădurea splnzurațiior al lui Ciulei; ba chiar Facerea lumii al lui Vitanidis și seria Mărgda- tu a regretatului Doru Năstase. Cred însă că nedreptățesc pe mulți prin omisiune; oricum nu sîntem la înălțimea literaturii române, zic eu, în materie de peliculă. Și nu din vina ci- neaștilor. totdeauna. — Intre sconnrtllo po care le-ațl scris (In special, acost racant sortai eu Mărgatotu) ,1 IHaratura dumnoavoastri, cred că există o corespondență secretă șl aceasta ar fl pasiu- nea pentru epică, pentru o anume notație de atmoeteră, Interaeul pentru o tipologie va- riată» Stntețl de acord cu această afirmație? — Sînt de acord numai că nu reușesc ni- ciodată să fiu mulțumit după ce văd un film făcut după un scenariu de al meu. Redactorii au cerințele lor; regizorul are idei cu care nu sînt de acord dteodată, mai sînt și cerințele spectatorilor și, mai ales, grija de a placi? publicului, pentru ca e dezolant să vezi o sala goală la un film al tău, iată de ce nu fac filme sofisticate. Tînjesc după Craii de Curtea Ve- che în versiunea mea; cum ar trebui făcut un film după „O tînără fată din Kostiol** din „In- cognito" sau chiar romanele pe care le mai conține această carte, poate stufoasă, dar plină de cinematograf (vezi „Batalionul de pedeapsă", el singur, acest capitol, o pelicula gata făcută). Sufăr că nu se face „Groapa** de ani de zile, scenariul există, deși Șatra a avut un succes nebun la noi și cîte filme încă pe care ar trebui să le turnăm, dar le îngropăm. - între Intenție șl împlinire, mai ales In ca- zul unul scenarist, ee stabilește întotdeauna un raport după premiera filmelor. Acum, după mai bine de 20 de filme la caro ați sem- nat scenariul, cum puteți comenta acest ra- port? — în general, nu am a mă plînge. O sin- Jiură excepție, filmul pentru televiziune al lui ulian Mihu, după un scenariu al meu, pe care acesta l-a transformat într-o comedie puerilă la care n-a rîs nimeni, ba nici nu a fost proiectat vrebdatăl Desigur, in raportu- scenariștii noștri Eugen Barbu: „Oricum nu sintem la înălțimea literaturii române, zic eu, in materie de peliculă" Misteriosul Mărgelatu este un Don Quijotte balcanic • Filmul de aventuri vrea să arate totdeauna că dreptatea învinge și că omul cinstit reușește totdeauna • - Eu nu am văzut în haiduc un bandit, ci un cavaler al dreptății nie scenarist-regizor ar trebui să existe multă înțelegere. Eu nu mă amestec ca alții în munca celui din spatele aparatului de filmat și cînd spun asta nu mă refer numai la opera- tor, cer numai să mi se respecte textul încre- dințai, să nu se vină cu Idei. Cel cu ideile sînt eu! Atît. — Cum vă scrieți scenariile? Care o lucrul de pregătire înainte de scrierea lor? Există niște „Catete** ate scenariilor? Se poate vorbi de inspirație In scrierea unul scenariu? Dar do profesionalism? — Sînt un profesionist. Nu aștept inspira- ția. Știu unde să caut detaliile despre epoca respectivă; limba acelei epoci o cunosc foarte bine și se pare că și criticii de film au observat că limba nu e inventată, e ignorată, cît privește trama, aici sînt deficitar și de aceea la filme am și colaboratori, mai bi- ne-zis un colaborator minunat cu care lucrez de ani de zile? Nicolae Paul Mihail. Cu el mă cert pînă apucăm ideea de coadă, pe urmă totul curge, se scrie foarte rapid! Spre deose- bire de roman, scenariul cere o logică de fier, polițistă, chiar la filmele cele mai banale. — Ați colaborat cu regizori e citește ca un Sursa preferati Continuare după un deceniu Reveniri pe platouri Referendum Creativitatea computerului Marele premiu Și în 1983 cuplul Olivia New- ton-John — John Travolta a fost pe primul loc al preferințelor tinerilor spectatori Jana Sulkova în noul film cehoslovac O toamnă amară După Gandhi, India a devenit un subiect predilect pentru cineaști: se- rialul BBC, Diamantele coroanei cu Susan Wooldridge Despre ea, Woody Allen a spus că ar fi cea mai frumoasă actriță de astăzi: Măriei Hemingway https://biblioteca-digitala.ro cinerama Tarzan sau mitul unei fabrici de antistress Un paradis cu liane de cauciuc e curînd s-a stins într-o clinică de psi- hiatrie din California o fostă mare celebritate, de numele căreia se leagă unul dintre cele mal fascinante mituri cinematografice. E vorba de Johnny Weissmuller, fenomen al natației interbelice care, în 1930, după ce a înregistrat 52 victorii în calitate de campion național, după ce a bătut de 67 de ori recor- dul mondial, după ce a primit 5 titluri olim- pice (în '24 și în ’28) a trocat, fără prea multe regrete, gloria sportivă pe gloria cinemato- grafică. A fost — se știe — primul Tarzan vorbitor. A fost — nimeni nu a putut să ex- plice foarte bine de ce — cea mai convingă- toare întruchipare cinematografică a unui personaj scornit, în 1912, de un romancier, Edgar Rice Burroughs. Scornit dintr-o întîm- plare. Literatorul a întîrziat cam mult într-o sală de așteptare și răsfoind reviste cu benzi de- senate se pare că ar fi spus: „dacă se găsesc atîția netoți gata să-și cheltuiască banii pe astfel de inepții, de ce să nu profit de oca- zie?" Așa povestește legenda. Legenda s-a format brusc, o dată cu prima carte despre Tarzan și s-a dezvoltat cu frenezie în volu- mele următoare, cerute imperios de un public care s-a amorezat, cum se zice, la prima ve- dere de această ciudată creatură poreclită „regele junglei și al maimuțelor", dar în reali- tate, în realitatea literară, fiu al unui aristo- crat englez, lordul Greystoke. Scăpat din naufragiu, băiatul a fost aruncat de curenți pe o plajă și a fost crescut de Kala, o gorilă care tocmai își pierduse puiul. Amestecul de forță și vulnerabilitate, ino- cență și pitoresc, de primejdie și tandrețe, de animalitate și umanitate ale acestor povești cu dialoguri aproape fără vorbe (specialiștii au numărat vorbele și au constatat că stăpî- nul junglei uza exact de 67 de cuvinte, cel mai folosit cuvînt fiind celebru ungawa. un termen de dialect african. înseamnă „haide!" Cea mai memorabilă conversație rămînea fai- moasa discuție amoroasă — „Eu-Tarzan! Tu Jane!" Făptura prefera să comunice nu prin vorbe, ci prin gesturi, prin salturi și mai ales prin strigăt, faimosul strigăt al lui Tarzan, bun pentru a exprima toate sentimentele, de la teamă la fericire. Ființa aceasta de o pri- mordială simplicitate, cum ziceam, cum se știe, a avut un succes fulminant într-o lume care devenea din ce în ce mai complicată, consumatorii profitau cu nesaț de ultimele descoperiri ale tehnicii, dar la scurte pauze le plăcea să viseze la un paradis de verdeață nepoluată, populat de maimuțele prietenoase precum faimoasa Cheeta. Tipografiile nu mai conteneau să tipărească noile aventuri ale lui Tarzan, romanele lui Burroughs au fost tra- duse în 57 de limbi și în foarte multe zeci de milioane de exemplare. Un oraș din Texas a luat numele lui Tarzan, iar în California, loca- litatea în care scriitorul nu mai contenea să duduie pe tarzaniana bandă rulantă, nu s-a lasat mai prejos și a luat și el numele de Țar- zania. Evident, evident Hollywoodul cu bossii lui — cîțiva geniali — cînd era vorba să tran- sforme aerul în aur, nu avea să scape ocazia. Primul Tarzan cinematografic — evident mut — a apărut încă din 1918. (Elma Lincoln, in- terpretul, avea să devină de neuitat datorită unei mult discutate peruci). A urmat, la cele- britate, un Tarzan de profesie pompier, altul, de profesie, cîntăreț, ales și el după forța mușchilor, nu după calitatea glasului, căci sonorul e încă departe, a urmat un amator despre care legenda — mereu legenda, căci ce ținea de Tarzan devenea, în mod spontan, învăluit în fabulos — legenda spune că pen- tru a-și înțelege mai bine personajul s-a că- sătorit cu fiica scriitorului. Dar cîți chemați și nechemați n-au urmat în acest serial intermi- nabil (numai) de la sfîrșitul primului război se pot număra 43 de tarzanice filme: pentru ma- rele ecran — 58, pentru micul ecran: Tarzan și Leul de aur, Tarzan Imbatabilul; Tarzan, omul-malmută; Tarzan și Iubita Iul: Tarzan găsește un fiu; Comoara Iul Tarzan; întoarce- rea lui Tarzan; Tarzan la New York; Triumful lui Tarzan; Misterul lui Tarzan; Tarzan șl fe- meia-leopard; Tarzan șl sirenele; Tarzan și ti- grul etc. Succesul era enorm, publicul din ce > ce mai nesățios, mai nerăbdător. Nici scrii- torul, nici studiourile nu mai pridideau să-și satisfacă publicul. El, publicul, folosea cu ne- saț avantajele și dezavantajele unui mod de a trăi din ce în ce mai tehnicizat, dar în pauzele — puținele pauze rezervate reveriei — marea Peste 100 de filme cu Tarzan. Un cinema supercomercial inventează pentru o societate supersofisticată un voiaj cu preț redus: evadarea într-o junglă edenică desfătare eră evadarea în paradisul fără con- tur, dar cu verdeață nepoluată, pe sub liane, în împărăția unor maimuțe mai amuzante de- cît comicii de pe Broadway — vă amintiți de faimoasa Cheeta? — printre patrupede cu su- flete mai generoase decît mulți, foarte mulți contemporani. — De ce intru la Tarzan? — Ca să trag în piept o gură de puritate. Așa răspundea demult, la o anchetă, un spectator entuziast. Era un răspuns general valabil. O gură de puritate? Ajungînd aici — n-a- vem ce face — pătrundem în zona secretelor de fabricație. Jungla, feerica junglă, virgina junglă, la care publicul venea ca într-un pios pelerinaj era amenajată într-un ranch, la 60 km de Los Angeles; cel mai temut cim- panzeu — care în epoca respectivă electriza masele — era de fapt un actor de circ deghi- zat. Nici chiar faimosul strigăt pe care Weis- smuller nu l-a uitat toată viața — de cîte ori apărea în mulțime slobozea in chip de salut chiotul — dar nici acel fascinant, inubliabil strigăt nu era de-adevărat. El era o combina- ție savantă a inginerilor de sunet care ames- tecau, ca într-un mixer, urletul unei hiene, lă- tratul unui cîine, vibrația unei corzi de vioară și o anumită notă cîntată de soprana Lorene Bride. în carne și oase, actorul izbutea oarecum să imite produsul cinematografic. Mulțimile aplaudau încîntate, dar urechile avizate știau, că au de-a face cu un surogat. Weissmuller a murit — zic comentatorii — de inimă rea. Lo- vitura de grație i-a dat-o fiul său, care a vîn- dut — i-a vîndut — strigătul autorilor unui film de animație — vai! — pornografică. Tatăl care își cîștigase gloria vînzînd iluzia unei lumi mai pure, n-a putut să suporte această maculare. El, cățărătorul, el, zburătorul pe liane de cauciuc, știa — desigur — că paradi- sul din filmele lui era iluzoriu. Dar, se pare că Tarzan știa că, nici măcar paradisul fictiv, nici măcar paradisul de mucava nu trebuie pus la mezat. Ileana COSTIN Piscina', jungla și un strigăt de neuitat A murit Tarzan-Tarzan Weissmuller. Au mai fost și alți Tarzani — nici unul ca el. A mai fost Tarzan Crabbe, Buster Crabbe campion olimpic de înot la 400 m, în 1932, la Los Angeles, angajat de Paramount, la con- curență cu Tarzan-ul lui Metro Goldwyn — Tarzanul lui Weissmuller. Crabbe n-a avut nici palmaresul sportiv, nici palmaresul cine- matografic al lui Weissmuller, dar a știut la timp să-și găsească alte scenarii, în wester- nuri și filme de anticipație. El mai trăiește și reporterii vin în înlesnită lui vilă să-l audă po- vestindu-le despre... Weissmuller. A mai fost Tarzan Brew, Herman Brew, campion al Sta- telor Unite la greutate, medaliat olimpic la Amsterdam cu argint, unul din primii aruncă- tori care au depășit, în 1928, 16 m. Herman Brew a jucat în Tarzan sub numele de Bruce Bennett. A abandonat cinema-ul deajuns de repede. Prin 1937, Glenn Morris, decatlonlst, campionul olimpic din 1936, la Berlin, a făcut și el un Tarzan, concurîndu-l pe Weissmuller. Atît a rămas, un Tarzan cu Glenn Morris. Din 1922 pînă în 1929, nimeni nu l-a învins vreodată pe Johnny Weissmuler în piscină. Din 1931 pînă în 1945, nimeni nu i-a învins Tarzanul, nici în jungla platourilor. Din 1917 și pînă la el, Tarzanii hollywoodieni fuseseră interpretați doar de actori profesioniști. Weis- smuller a fost primul campion sportiv care a întruchipat fascinantul personaj al omu- lui-maimuță. Dar ce campioni In 1922, el era primul om care coboară (oh, nu din copac!) sub un minut pe „suta de metri liber" (la înot) în 58’6. în 1923, el coboară sub cinci minute și pe distanța de 400 m. La Jocurile olimpice de la Paris (1924), cucerește trei medalii de aur (100 m, 400 m și ștafeta 4x200 m), plus un „bronz" cu echipa de polo, ca peste 4 ani, la Amsterdam, să mai cîștige două medalii de aur (100 m și ștafeta 4x200), ceea ce dă un total de cinci titluri olimpice, pe lîngă cele 52 de titluri de campion al Statelor Unite și cele 67 de recorduri mondiale stabilite — fabulos — pe distanțe care se întind de la 50 yarzi la 880 de yarzi! în 1950, Weissmuller a fost ales drept cel mai bun înotător al primei jumătăți de secol. Din 1929, retrăgîndu-se neînvins din activitatea sportivă, semnează un con- tract cu Metro Goldwyn și, după o ucenicie de doi ani, se lansează în jungla poveștii cu Tarzan, dînd acel fantastic strigăt de naivi- tate, sălbăticie și naturalețe, pe care, de mici, mai toți oamenii îl vor recunoaște ca un chiot al copilăriei lor. După 14 filme în 5 ani — „am intrat în junglă cu medalii și am ieșit de acolo cu o tonă de aur“ — o dată cu vîrsta, odată cu sațul, începe altă poveste, șl ea prea bine știută, din viață, din piață, poate din toate cărțile și filmele valabile. Inventatorul lui Tar- zan, scriitorul Edgar Rice Borroughs, o des- crie deajuns de sugestiv, cînd afirmă: „Oame- nii se sfîșie, se urăsc pentru lucruri pe care fiarele le ignoră. Ei cred că sînt stăpînii crea- ției și nu sînt de fapt decît supușii ei". Buster Crabbe, rivalul, povestește cu amărăciune și calm: „Johnny a păstrat mult timp rolul de Tarzan. El „uză" 6 maimuțe, numite Cheeta, și șase partenere după Maureen O'SuIlivan. Spre diferență de mine, aceasta a fost și pu- terea și slăbiciunea sa. Cînd n-a mai putut să joace în Tarzan, n-a mai însemnat nimic. A fost cea mai grea dintre tragediile lui. A făcut afaceri proaste, a fost ruinat de cîteva ori, a bătut drumurile ca să facă reclamă unor ti- puri de piscină, a făcut publicitate la TV, pe urmă a ajuns maître de ceremonii la Cesar Paiace din Las Vegas, căsătorindu-se de 5 ori și împovărîndu-se cu pensii alimentare. Ul- tima oară l-am văzut în 1977. Făcuse un in- farct și era îngrijit într-un spital psihiatric din San Ferando Valley. Mi s-a zis că după aceea își pierduse mințile și ajunsese să strige pe culoarele spitalului, strigătul acela care îl fă- cuse celebru. Fără îndoială, infirmierele îi ce- reau să urle. N-a știut să spună niciodată nu unei femei..." Sinistru, se zice că și la înmormîntarea lui, în vîrstă de 79 de ani, s-ar fi difuzat acel stri- găt de triumf și bucurie a vieții, pe care-l lan- sase din liană în liană... Dar fie și așa, cu o ultimă imagine nenorocită și ridicolă, Tarzan va stăpîni joaca mai tuturor copiilor — să lă- săm altora analiza psihanalitică a eroului, — numai cu chipul unui tînăr superb, sănătos, puternic, un adevărat june-prim al naturii, cu un trup divin alcătuit (1,90 ia 90 kg) din care a izbucnit un strigăt dintre cele mai falnice. Radu COSAȘU 19 https://biblioteca-digitala.ro Secretul lui Bachus (Urmare din pag. 11) „Studioul de film Bumbescu” — cu platou de filmare, decoruri, costume, cameră de luat vederi, aparat de proiecție, regizori și actori „y compris”, in care progenitura „marelui combinator” (Carmen Zecheru, o apariție pi- torească) se visează vedetă la Hollywood și face remake-uri autohtone după „Casa- blanca” și „Romeo și Julieta", atinge sublimul în grotesc. Cum ajunge curajorul ziarist în acest „sanctuar”, cum se strecoară în cercul închis dar cu multiple ramificații al „mafioților indi- geni”, pe urmele afacerii necurate (cu vin, e limpede’)? Din întîmplare, căutînd apă mine- rală „Rebel" Deși prima întîlnire a avut-o („in- cogito" vorba lui Bachus) în plin cîmp: ate- rizează un avion, din el coboară o făptură fe- minină minijupată, în roz, desprinsă parcă dintr-o revistă de modă, gardată de doi vlăj- gani în halat alb; la strigătul ei de „ajutor! mamă!" ziaristul aflat în plin reportaj agricol, încalecă pe un cal alb de pe care i se rosto- golește la picioare. Dar imediat tînăra va pă- răsi brazda într-o limuzină decapotabilă, cu șofer înmănușat, un bărbat galant și cilibiu, cu mustăcioară, ochelari de soare, fular de mătase, pipă, așteptînd-o pe bancheta din spate (Gheorghe Dinică, în rolul unui cinic fără scrupule, care trăiește rafinat clipa, nere- fuzîndu-și nimic, realizează un destin tragic în plină comedie, cu farmec și inteligență, la nivelul creațiilor cu care ne-a obișnuit acest mare actor). Scena de pe cîmp este doar o mostră (din multele existente în film) pentru insolitul, imprevizibilul situațiilor ce compun trama. Cine sînt protagoniștii secvenței citate și ce rol au ei în „afacere”, se va afla mult mai tîrziu, la momentul potrivit — altă tehnică de studiat în demontarea mecanismului co- mic: dezvăluirea.. Mai ales că aparența (anto- nimică esenței) joacă și ea un rol, nu dintre cele mai puțin însemnate. Dacă ar fi să ne luăm după aparențe, cine poate fi femeia care, tot în primele secvențe, acostată fiind pe stradă, îl azvîrle cît colo pe îndrăzneț cu abile mișcări de jiu-jitsu? N-ai zice, dar e un personaj pozitiv, logodnica ziaristului, avo- cată de profesie (Rodica Mureșan). După cum, cine-ar crede — tot la prima vedere — că Grig Ștevie (excelent Sebastian Papaiam în pielea personajului), șofer și băiat bun la toate, omul de încredere al maestrului e pri- mul ce va presimți dezastrul? Iar tovarășul just, inspector comercial, un dogmatic ipo- crit, vorbind numai în lozincile unei trecute perioade — e de fapt lupul moralist (Dem. Rădulescu, făcînd din fiecare replică, ba chiar și din tăcere, un gag). Caracterizarea prin limbaj (nuanța cuvîntului e nuanța ideii — adecvare, plasticitate, precizie) e una din cele mai generoase surse de umor ale filmu- lui, agramatisme, prețiozități, expresii de jar- gon fiind altele pentru fiecare din personaje, unele memorabile ca și onomastica lor. „Chestii, socoteli" — ticul verbal al „bossului” (Ștefan Mihăilescu-Brăita le repetă, nuanțîn- du-le de fiecare dată), circulă ca o parolă printre oamenii săi, slntetizînd o întreagă filozofie de viață (totul e mult mai complicat, nu încerca să afli tot, dar n-ai nici o grijă, to- tul se poate aranja, totul se poate cumpăra). Ei, vînzătorul de la un modest depozit de vi- nuri, care n-a întîrziat niciodată la serviciu, cu aparențe de om ce-și face umil datoria, îmbrăcat mereu la fel, cu halat albastru deco- lorat, bască, pantaloni cu bretele, cămașă ief- tină, are în servieta lui jerpelită teancuri de sute, cecuri la purtător (milionar?) și smerit, trăiește voluptatea puterii banului. Cînd șiret pînă la infamie, cînd naiv și credul pînă la ri- dicol, cînd neîncrezător pînă la absurd („am greșit, o singură dată mi-am călcat principiile, am avut încredere"), crud ca o fiară, cînd du- ios, cînd poltron, cînd agresiv, cînd gregar, personajul lui Mihăilescu-Brăila își merită cu prisosință numele de „creație”, potrivin- du-i-se vorbele lui Caragiale despre Bre- zeanu: „confirmînd încă o dată clasicul pre- cept că și un monstru urîcios, redat de artă, trebuie să placă”. Vanitate de parvenit, gran- domania nu se mai manifestă ca pe vremea domnului Jourdain — bunele maniere nu-l interesează. Nici măcar banii... „eee. ha... Am dăstui. Nu frate, plăcerea mea e să studiez pă om, să dibui unde e șurubul slab și „crîC”, l-am învîrtit și e al meu. Uite la ăsta, toți oa- menii se tem de el... și dacă-i spun acu' să se urce pe masă și să facă ca măgaru'... rage”. Din această clipă, toată sarabanda comediei, oaspeții unei logodne fastuoase, frizează tra- gedia, iar farsa nu-și mai recîștigă terenul de- cît pentru cîteva secunde, pregătind dezvălui- rea finală. încărcătura explozivă a subiectului („satiră de adîncime, corosivă, nemiloasă, de- pășind stadiul „acarului Păun”, cum spune scenaristul în programul de sală) e dezamor- sată firește, în final, justiția imanentă spunîn- du-și cuvîntul. De la orice personaj pornind, chiar de la cele de plan doi (Horațiu Mălăele, Enlko Szilagyi-Dumitrescu, Ileana Stana lo- nescu, Dinu lanculescu, Maria Gligor, Ma- riana Cercel, Arlstide Teică, Sorin Medeleni, ar merita fiecare „un prim plan al rolului epi- sodic”) se poate discuta despre nuanțele por- tretului, despre tipul pe care-l reprezintă (fi- zionomie, caracter, mentalitate), despre sub- textul conținut în fișa biografică, despre va- rietatea registrului comic. Dar, sîntem con- vinși, despre acest succes al comediei cine- matografice românești se va mai vorbi și nu pe scurt. 20 Ștefan lordache https://bibliote' Adriana POPESCU Actorii, ca argument al succesului Valeria Seciu ka Complexul expozițional a! Teatru- lui Foarte Mic din bulevardul Republicii 21, s-a deschis o expoziție de caricaturi ale actorilor Teatrului Mic, realizată de arh. scenograf Virgil Luscov . O sală de expoziție de simezeie căreia sînt suspendate peste 30 de portrete-cari- caturi ale actorilor și animatorilor unui tea- tru, ale unui aceluiași teatru, ca într-o prin- ciara galerie de tablouri de familie, menite să probeze o bogată genealogie... ...iată încă un posibil argument al exis- tenței unei trupe de actori acest blazon no- biliar ce atestă existența distinctă și viabili- tatea unui teatru. Un mănunchi de portrete-caricaturi fă- cute cu tandrețe și inteligență, cu umor și simț de observație, cu o înțelegere „din in- terior" a personalității cu valoare de unicat a fiecărui actor, din dorința de a da durată — fie și sub această formă — gesturilor efemere născute în fiecare seară pe scîn- durile scenei... ...iată încă un posibil argument al locului pe care-l ocupă actorul într-un teatru care și-a propus programatic constituirea unei Trupe și al cărei prestigiu s-a clădit, nu în ultimul rînd, pe credința în actori. O expoziție de portrete-căricaturi ale că- ror „legende" sînt chiar titlurile pieselor ju- cate de-a lungul ultimelor stagiuni, intrate deja în conștiința spectatorilor ca repere sigure ale peisajului teatral contemporan... ...iată încă un posibil argument al succe- sului unui repertoriu edificat cu pasiune și credință. O expoziție de portrete de actori, des- chisă în aceeași sală care a găzduit, de la înființarea ei, în 1979, opere ale artelor fru- moase contemporane, pictură, grafică, sculptură, tapiserie, ceramică, unicate fol- clorice, podoabe vestimentare, carte de artă... $i acum. însumîndu-se tuturor acestor manifestări. în rînd cu ele, de la egal, la egal această expoziție de excepție, ce se vrea o mărturie de iubire față de cei care ne dăruiesc în fiecare seară, de pe scenă, cîte ceva din sufletul și arta lor. 1 y „Nimeni nu este atît de nebun să aleagă războiul în locul păcii! în timp de pace copiii își îngroapă părinții, în timp de război , părinții pe copii", I Lștia încă / de pe vremea sa Jk Herodot Copiii, un semn de pace Cînd o să vină tata ... să ne așezăm pe genunchii lui și o să rîdem. Cînd o să vină tata nu-l mai lăsăm să plece niciodată. Cînd o să vină tata o să mă duc la școală." Tații sînt pe front. Copiii acasă, într-un sat din Turkmenia. Dar eroi sînt și aici, în spatele frontului. Unul are doar 9 ani. A plecat desculț, pe ger, cale de 5 km, să aducă de la gară ziarele pentru mama lui. poștăriță. Firește, fără să fi spus la nimeni și firește, a fost la un pas de a rămîne în zăpadă ca fetița cu chibrituri. Maică-sa îl trimisese, de fapt, la țăranul care tăiase o cămilă, să-i ceară o bucată de piele pentru încălțări. Alt erou — mă rog, eroină — e o fetiță, cam de aceeași vîrsta. Vorbește puțin, zîm- bește rar, face totul cu înțelepciunea și serio- zitatea unui matur. Duce lapte cu bidonul în spate la clienții din sat, îngrijește de fratele mal mic, de vacă, de gospodărie. Intr-o dimi- neață se oprește la ferestrele deschise ale unei clădiri, devenită peste noapte spital mili- tar. O cană de lapte dată pe geam unui rănit (.Ați fost ia război nene? L-ați văzut pe tata?*) și din acea zi fetita nu mai ajunge cu laptele în sat. E fericită ca-l poate împărți oa- menilor acestora care i-au promis să-i de-a vești despre tata. Și nu vrea să primească ni- mic în schimb. „Fetița asta face cît toate doc- toriile" decretează rănlții care o așteaptă zil- nic ca pe o sărbătoare, ca pe un semn de pace, ca pe un zvon de acasă. Firește, mama ei nu știe nimic și așteaptă ziua cînd clienții din sat vor plăti laptele. Fetița nu mai are li- niște, dar continuă să facă așa cum îi spune sufletul ei că e bine, continuă să împartă lap- tele la răniți. O cană agățată de o sfoară co- boară de la etaj — „Acolo-i cineva grav rănit" — și intr-o zi cana nu mai coboară... E singu- rul moment cînd fetița cea sigură pe ea iși pierde cumpătul, varsă bidonul cu lapte pe jos. Războiul — în urma lui cea mai dureroasă, sufletul unui copil. „Cînd o să vină tata" a ră- mas pentru mulți un vis neîmplinit. Intre zecile, poate sutele de pelicule despre război, filmul acesta în care nu se aude nici un foc de armă, în care soldații fac figurație și copiii au rolurile principale, vorbește sim- plu și emoționant despre ceea ce nimeni n-ar vrea să se mai repete vreodată. O forță emo- țională venită din sensibilitatea articulației ci- nematografice, regizor și coscenarist fiind un cineast-scriitor: Halmamed Kakabaev. O mențiune specială pentru fetița inter- pretă — Gulzar Babaeva. Figura ei hotărîtă, serioasă, de om care știe ce face și duce lu- crurile pînă la capăt cu orice risc, ochii ei triști și în aceiași timp plini de speranță, ob- sedează încă multă vreme după terminarea proiecției. Roxana PANA Producție a studiourilor „Turkmenfihn". Un film de umed Kakabaev. Cu: Gulzar Babaeva. Kurban * *». Iun llianov. Karen Djanghirov. Alexandr Vdn- - Maia Aimedova. Valentina Szabo Frate bun cu Nastratin Comicul. dacă nu Dan STOICA Lumină intimă Alice MANOIU Microbiștii, o forță picarescă pornește de la un neînsemnat aju- tor dat unei copite sărace pe care un negus- tor hulpav nu vroia s-o servească și ajunge, după ce trece pe la primarul satului, un bo- gat moșier, un alt negustor, un judecător și un vizir, pînă la sultan. Față de toți, Efendi aplică aceeași metodă, a răsturnării aparențe- lor în contrariul lor, pentru a obține cîștig de cauză celor sărmani, pe care îi apără. Basmul oferă, firesc, mai mult funcții și mai puțin psi- hologii. surpriza și dinamica fiind principalele n idealist într-o lume pragmatică? Ar fi frumos, ar fi patetic, dar cehul Frantisek, ca și Fîlip al nostru, nu-și formulează concret un ideal de urmat, ci unul categoric de respins Ceea ce vede în familia colegului său la care locuiește un timp, în studenție, nu-i place. Nu se opune într-un fel oarecare, dar se retrage. Și în loc de postul de asistent la facultate în capitală (unde am mai întîlnit noi o situație asemănătoare?), pleacă în nordul industrial să facă chimia aplicată. Nimic nou sub soare, doar o fată ce-i surîde îmbietor și care spre deosebire de pragheza cu ambiții mari, va ră- mîne lîngă el, oriunde s-ar afla. Totul de- inematografia chineză, prietenă, ne oferă posibilitatea de a viziona o pelicula dintr-un gen oarecum inedit: un basm comic. Efendi este un personaj care acționează în numele bunului simț, al dreptății și justiției sociale într-o lume coborîtă din „1001 de nopți", lume în care însă semnele nedreptății și abuzurilor celor bogați sînt mult mai vizi- bile. Armele sale se numesc: inteligența, voioșie, spontaneitate și, nu în cele din urma, o mare generozitate. Basmul își păstrează da- tele sale fundamentale oferindu-ne situații clasice în care binele și răul se confrunta deschis, morala coagulîndu-se instantaneu la sfîrșitul fiecărui episod. Acțiunea de sorginte Producție a studiourilor din R.P. Chineza Un Hlm A: Xtao Lang. Cu: Tuyikun. Haljim. Duhad Yizizi. A Yiham. Tuerhsun, Guzulinul, Mahamud. Yusufu Sal această investigație cupluri care se compun în baza anunțului la ziar (cînd ursiții se întîi- nesc, înțelegi ce i-a ținut pînă atunci în re- zervă), cunoaște cupluri care se destramă (soția dorește copii; soțul nu dorește; un scri- itor care bea talent și virtute cu lingura e pă- răsit de nevastă cînd temeiul comuniunii spi- rituale nu mai funcționează). Ființe agitate de frenezia vîrstei prea tinere sau prea coapte, rătăciri amoroase, preț de-o transmisie T.V. cînd conlucrarea dintre ochi și inimă nu se rezumă la atît. contraziceri vio- lente și tandre împăcări între prietene — sînt privite de autor cu un surîs de încuviințare. Filmul are de toate — umor subțire și umor greoi, secvențe amuzante și altele mai nesu- pravegheate. din cîteva lipsind grăuntele de sare și bobul de piper. Julieta ȚINTEA curge normal ca povestire, căptușit de o amărăciune surdă (mă întreb ce s-ar fl întîm- plat însă dacă „raza" crescută la orfelinat nu i-ar fi luminat diminețile cenușii ale orășelului prăfuit de cimentul fabricii?). O singură sec- vență iese din normalul unui bun film mediu, răsfrîngînd asupra întregului un „ecleraj in- tim" ca în neuitatul Forman. Secvența finală: familia lui Frantisek se strînge la țara să-și serbeze părinții, dar, mai ales, să-și dispute casa clădită cu atîtea sacrificii de bătrînii pensionari. Frantisek se rușinează pentru îm- părțeala din tren; cmd ajunge acasă, con- stată că părinții, prevăzînd discordia, au ce- dat casa statului și s-au retras într-un aparta- ment modest Și atunci zîmbetul fiului dezin- teresat se întîlnește cu lacrima de pe obrazul fără iluzii al mamei. Zîmbetul dispare dar la- crima rămîne. identic, snoavei populare, fie că îl are în cen- tru pe Păcala, Nastratin Hogea ori Efendi, are darul să binedispună, după cum se vede, după succesul de public al filmului — fara insă să ne facă să uităm micile caracteristici ale naivității care redescoj>eră mereu lucru- rile vechi cu o uimire și o candoare înduioșă- W^ampionatul mondial de fotbal din Spa- nia (1982) îi adună în jurul televizoarelor pe mai toți locatarii unui bloc din Berlin. Ne aș- teptăm la un strașnic punct de fierbere „mi- crobistă", dar Gunter Schoez — regizor și coscenarist — uzînd de forțele întremătoare ale comediei, alege momentul pentru studie- rea comportamentelor. Cunoaștem prin Producție a studiourilor Defa-Bei Gunther Scholz. Cu: Christine Scl yer, Corinna Harlouch. Io Fabian Efendi Ultimul tren Fotbalul ar fi un joc foarte simpl dacă nu ar exista adversarul' Scuzați, dumneavoastră jucați fotbal? Credința într-un ideal este forța vieții." Lev Tolstoi jns ea o primăvară (Ultimul tren) ,O faptă bună făcută cu zîmbetul buze e de două ori mai bună'-'’ Frenezia vîrstei prea tinere sau prea coapte (Scuzați. dv. vede/i fotbal?) Fiecare artist a fost mai întîi un amator" R. W. Emerson Rostogolire sentimentală Zică ce vor zice ^^ine-și mai aduce aminte Clnd tu nu •ști? Zic* ce vor zice e traducerea mot ă mot a unui refren cîntat cu aprindere de același Raphael, în spaniola-i limbă. Un fel de .Zică lumea orișice"... Filmul e confecționat la di- mensiunile care să-i încapă cel mai bine pe numitul Raphael. Dar. dincolo de prestația cîntărețului-cîntăreț. e vorba și de un anumit tip de poveste, după care se omoară (ca să fim în ton cu genul) un anumit public. După o despărțire de 15 ani cît o veșnicie, un frate mai mic traversează un ocean ca să-și regă- sească fratele mai mare, pe care-l știa muzi- cian de succes. Cîntec. Fratelui mai mare, îi datorează totul, și banii de studii, și elanul de viață. Cîntec. Il găsește în mizerie, dat la fund: „Un artist fără glorie e ca și mort". Cîn- tec. Se îndrăgostește de iubita fratelui. Cîn- tec. Se retrage înlăcrimat dar neabătut pe principiul „o fată mai găsești..." Cîntec. Ajunge el însuși un cîntăreț în oarecare vogă. Muzica! O rostogolire sentimentală pururi la supra- fața lumii și a firii, o tristețe strașnic suprave- gheată de speranță, exterioare ia Buenos Ai- res, un sărut cast... Dacă ar exista un gen nu- mit „filmul naiv", am zice: iată un adevărat film naiv!, și nu ne-am mai mira deloc de să- lile cu înduioșare pline. O altă poveste cu cîntec. Eugenia VODĂ Producție .i Mudruunhx iuspano-MgenUhn ne. Un film de Mario Camusl. Cu: Raphe Raphael. Serena Vergano, Ignacio Quiros, Sutana Campos, Dario Vii- tori. https://biblioteca-digitala.ro Complotînd împotriva unui complot (Anthony Quinn și Franco Nero în Salamandra) I Nu iese fum fără foc Salamandra Cîteva filme care au „O societate care bans care ni F ilm politic? Film polițist? Ca în foarte multe filme, și îndeosebi în cele italiene, ge- nurile se confundă. Miezul e politic, tratarea e polițistă. Șeful statului major italian moare pe neașteptate. Incidentul ar fi trecut poate neobservat, dacă un ofițer de contrainforma- ții, colonelul Matucci (Franco Nero) nu și-ar da seama că presupusa moarte subită, camu- flată mai apoi în sinucidere, a generalului Pantaleone este, în realitate, un asasinat. Și, descoperind că este un asasinat, același Ma- tucci nu ar observa cît de neliniștite se arată a fi unele persoane suspuse din lumea politi- cienilor, financiarilor și aristocraților italieni. Cine a avut interes să-1 asasineze pe Pantale- one și de ce? De la acest cine și de la acest de ce, întrebări destul de incomodante, se dezvăluie o adevărată avalanșă de crime, pentru ca răspunsurile să nu ajungă a fi date. Ițele se încurcă și cu un alt personaj poreclit „Salamandra" (Anthony Quinn), fratele vitreg al generalului ucis, fost partizan în timpul războiului, rămas o figură legendară printre cei ce au luptat împotriva fascismului. Față în față cu exponenții puterii (neofasciștii din gu- vern care și-au lichidat vechiul partener pen- tru că nu le mai era pe plac), colonelul Ma- tucci și căpitanul Stefanelli, ajutorul său (Martin Balsam) vor fi ei înșiși amenințați, iar unul — vă închipuiți că nu eroul principal! — va fi chiar omorît. Ajutat, în final, tot de un grangur, pentru că asta a ajuns fostul parti- zan Bruno Manzini, ex-Saiamandra din tim- pul războiului, azi industriaș miliardar, Ma- tucci va dejuca în ultimul moment lovitura de stat atît de abil pregătită de neofasciști. Un subiect inspirat — din păcate! — de o realitate foarte acută azi în Italia, și nu numai acolo: recrudescența neofascismului. Un film menit să tragă un semnal de alarmă — al cî- telea? — să-i pună pe oameni în gardă, în fața unui pericol pe care generațiile mai ti- nere nu-l cunosc și de aceea nu-i pot măsura întinderea. Pornind de la romanul cu același titlu ai americanului Morris West, filmul — american și el — mizează prea mult, cred, pe senzațional de dragul senzaționalului. Gravi- tatea subiectului merita poate un alt unghi de abordare decît policier-ul cel mai bătucit, adesea cu un suspans prea căutat și în orice caz pedalînd, în principal și în secundar, prea _ mult pe violență. Nu orice scop scuză orice mijloace, chiar dacă în intenția autorilor a fost implicarea cu orice preț a spectatorilor, în trimiterile și semnificațiile politice. Distri- buția, și ea aleasă pe sprinceana succesului de casă, îl are în frunte pe seducătorul Franco Neto. în doar cîteva apariții pe faimo- șii Claudia Cardinale și Eli Wallach, pe Martin Balsam, sobru și convingător ca întot- deauna, pînă la excelentul Anthony Quinn, oricînd bun să-1 pui pe orice rana. în fond și de fapt, ce să-i reproșăm regizo- rului Peter Zinner? Că a făcut praf și pulbere un complot neo- fascist, ținîndu-ne cu răsuflarea tăiată? în fond și de fapt, un film rămîne doar un film și dacă ținta „mesajului" a fost atinsă, de ce să ne ferim din calea ei? Franco Nero a scăpat Un yankeu la... Marienbad Undeva, cîndva e mai bine de un deceniu ecranul ame- rican a fost suprasaturat de roboți, gadgeturi electronice, războaie intergalactice. Cosmo- sul devenise pentru producători noul El Do-; rado. Evadările în viitor erau oferite publicu- lui pe bandă rulantă. Cursa părea fără oprire. Dar iată că la începutul anilor '80 s-a ajuns La o exasperare reciprocă. „Ce-i prea mult nu-i sănătos", spunea Alan J. Pakula; iar Paul Newman declara: „Azi la Hollywood, dacă nu ești robot nu ai nici o șansă să capeți un rol!" în cele din urmă și publicul a început să obo- sească de atîtea războaie stelare și a dat semne că ar vrea să se întoarcă către poveș- tile de inimă albastră. De fapt, turnanta in această ofensivă a făcut-o tot un film de anti- cipație, dar un film în care nu navele cosmice țineau rolul principal ci sentimentele, afec- tele, chiar dacă ele se înfiripau între pămîn- teni și un extraterestru. Este vorba desigur de E.T.-ul lui Spielberg. Succesul cu totul ieșit din comun al extraterestrului blînd a demon- strat ceea ce era de demonstrat: superteh- nica, dacă mai vroia să facă bani, trebuia să ceară ajutorul melodramei. Hollywoodul a înțeles mesajul și s-a pregă- tit să facă o nouă cotitură, era doar expert în asemenea slalomuri, uriașe. Undeva, cîndva, producție a studiourilor americane — 1980, este un cît se poate de concludent exemplu pentru cum a înțeles cetatea filmului șa ope- reze schimbarea. Bineînțeles nu putea fi vot ba, după atîtea aventuri cosmice, de o reîntoarcere la tipa rele anterioare. Era greu, poate chiar imposi bil, să se revină la o „scurtă întîlnire" într-un bufet de gară, așa încît evadarea în trecut s-a făcut tot pe canalele științei-ficțiune. Sîntem din nou sub vraja superman-ulin Christopher Reeve, numai că zborul său nu- mai are. loc în spațiu, printre crestele zgî- rie-norilor, ci în timp, împotriva acelor cea- sornicului. Yankeul nostru nu va ajunge pir ă la curtea regelui Arthur, se va mulțumi să po posească undeva la un Grand Hotel alb, stră- lucitor și luminat, ca un transatlantic eșua! pe un splendid gazon, cindva la început de secol. Motivul acestei neașteptate și totuși atît de dorite călătorii în timp este sentimen tul sau poate doar presentimentul unui tînar colegian cu vocație de dramaturg din anii '80 ca a cunoscut-o undeva, cîndva, într-un alt an trecut, la un alt Marienbad. pe frumoasa actriță a cărei fotografie se află în muzeul de la Grand Hotel. Hotel pe lîngă care el, tînărui era gata să treacă fără să se oprească, apoi minat de cine știe ce gînd, s-a oprit pentru o noapte și acum încearcă să rămînă o viață Dacă nu acceptăm jocul ca joc și basmul ca basm, sigur ar fi multe întrebări de pus. De pildă, în ce împrejurări piere sau se des- parte de iubita lui, tînărui, atunci demult, pentru a putea reveni la ea, acum? Ce s-a în- tîmplat după acel ultim spectacol, atunci Piața occidentală „Nu mă gîndesc niciodată Marketingul căci ce ni se arata pe ecran este doar des- părțirea de după fabuloasa întoarcere în timp a eroului. Tot așa nu poți să treci cu vederea naivitatea multor situații. (Christopher Plum- mer salvează cu morga sa elegantă cîteva dintre ele) și simplitatea replicilor. Dar vraja se leagă din privirile albastre ale celor doi în- drăgostiți: Christopher Reeve și Jane Sey- mour (una dintre noile vedete al Hollywoodu- lui respectînd canoanele de frumusețe tradi- ționale). Condus pe unda acestor priviri, fil- mul lui Jeannot Szwarc alunecă încet dar si- gur spre inima marelui public și nu e nici un dubiu că o va cuceri. Autorii cîștigă setul pentru că au știut să-și așeze filmul la conflu- ența a trei genuri de maximă popularitate: anticipația științifică (ca modalitate de des- fășurare dramatică), filmul retro (ca ambianță — sîntem în plină belle-ăpoque) și melo- drama (o frumoasă și misterioasă poveste de dragoste și despărțire cu intensități de Tris- tan și Isolda) — totul pentru a nu eșua în lo- curi comune, pe un leit-motiv muzical de Rahmaninov. lată un film menit să aibă coadă la casă. Și nici măcar nu se poate spune că producătorii au avut fler. Ei au dovedit ceva mai puțin și ceva mai mult decît atît — și anume că au știut să folosească într-o formă nouă vechiul tețetar al lungului șir de succese ale filmului american de ieri și de azi. Adina DARIAN t'toducție .i studiourilor americane. Sțetwriul: Ki- chard Matheson, după romanul său Jncercare de rntfMrcere in timp": Regia: leannot Szwarc. Imagi- nea: hidore Mankofsky. Muzica: lohn Barry. Cu: • ‘>ristopher Reeve, lane Seymour, Christopher Plummer, Teresa Wrinht, Bill Erwin, George Vosko- ■ , Susan French. Ca o poezie de (Nu por g tl „I-a luat inima, tară pe gînduri să stea, cum o fetiță apucă o minge../ Maiakovski | Invitație la tango Nu pot să-ți spun adio să-ti sp S au, cum s-ar putea parafraza titlul ..Atunci cînd fetele invită, se dansează tango", e un film direct, deschis, fără ocoli- șuri și rafinamente căutate. E un film cu care versurile lui Maiakovski — versurile de dra- goste ale lui Maiakovski — fac corp comun. Și asta de la dialoguri, care sînt concise, concluzive, rezumînd parcă ce-ar fi putut să-și spună oamenii în situațiile date — chiar dacă se revăd după luni sau ani, și pînă la frazele de montaj, abrupte, construite pe prim-planuri — ca niște priviri directe în ochi. Aceasta a fost o opțiune din filmarea regizo- rului Boris Durov și a echipei sale. Relativ desele transfocatoare — mai puțin obișnuite în plastica imaginii de film din ultima vreme — secvențele gîndite să rezume în cîteva ca- dre durata unor zile, însoțite de muzica chita- relor electrice mixată tare, în prim-plan, adre- sîndu-se direct spectatorilor în ton cu gustul celor de pînă în 25 de ani, toate acestea nu sînt decît trăsăturile de cărbune cu care regi- zorul conturează elementul pe care contează cel mai mult, traiectoria personajelor. Parcă ar spune: amănuntele le puteți imagina și sin- guri, dar pentru că așa s-au întîmplat lucru- rile cu Serioja, ar merita să știți ce făcea în timpul ăsta Lida, și așa mai departe. Tocmai pentru că traiectoria personajelor e princi- -digitala.ro aerul că argumentează ideea unui occidental lucid: lizează crima poate deveni foarte ușor o societate mai știe să distingă binele de rău“ nevătămat și o dată cu el. cel puțin deocam dată, soarta acestor pelicule cu miză foarte mare adunată din poturi foarte mici. Rodica LIPATTI Producție a studiourilor americane. Scenariul: R" bert Katr. după romanul lui Morris West. Regia: Pe- fer Zinner. Imaginea: Manetlo Galii. Muzica: ferry Goldsmith. Cu: Franro Nero, Anthony Quinn. Martin Balsam. Claudia Cardinale, Eh Wallach. Sybil Dan- ning. Chrislopher Lee, Cleavon Little Sonoritatea bronzului vechi Cancan frenetic N ■ w imic deosebit in faptul că o ordonanța își slujește cu zel superiorul cu atît mai mult cu cît, războiul, cu ororile lui, trezește și mai acut instinctele de conservare. Numai că sol- datului Solef, frontul îi trezește nu numai in- stinctul de autoapărare, ci și vocația de es- croc. Iar maiorul său se complace și profită. Pînă la scena reîntîlnirii pe treptele impu- nătorului Palat al Bursei, cînd cei doi (des- părțiți după demobilizare) se decid să-și re- facă cuplul și să se lanseze în afaceri, de data aceasta, de mare anvergură, am putea spune că se întinde, economicos și alert, „Uvertura" peliculei. Prin enumerarea co- rectă, fără nici o omisiune, a tuturor aspecte- lor tipice, regizorul Jaroslav Balik alcătuiește — prin tehnica contrastului — o amplă fresca socială a Vienei de după primul război mon dial, marcată de criza economică și de for- mele incipiente ale fascismului. Străzile so< dide cu cerșetori, manifestațiile muncitorilor șomeri, luptele de stradă, discursul liderului sindical în parcul cu gazonul impecabil din fața Parlamentului și împrăștierea mitingului de către polițiști călare sau, în paralel, dineu- rile și seratele muzicale din palatele impene- trabile apar într-o simetrie chiar prea funcțio- nală, regizorul Jaroslav Balik și cei trei sce- nariști, Hannes Zeii, Jiri Fried și Jaroslav Va- lik preferind în transpunerea nuvelei lui Ro- bert Muller, o lectură fidelă. Cancan frenetic este un film, prin exce- lență, dș atmosferă. Dincolo de ce spune, re- gizorul este preocupat de cum spune. Nara- țiunea capătă adîncime, iar faptul, sonorita- tea bronzului vechi. Dezinvoltura, buna dis- poziție afișate de baronul Lustig, de contele Willander sau milionarul Tiell, noii parteneri de afaceri ai maiorului (posesor al unui im- presionant capital acumulat de fosta sa ordo- nanță prin tranzacții dubioase), sînt doar mi- mate: starea reală este aceea de suspiciune de neliniște sub presiunea vremurilor tulburi și a candidaților de peste noapte, la înavuțire. Petrecerile sînt un pretext; în saloanele scîn- teietoare rămîn destui „figuranți" pentru ca. în liniște, adevărații participanți la „festin" să se poată retrage în cabinete ornate cu lam- briuri de mahon și grele draperii de pluș. Dis- cuțiile calme sau amenințările reci sînt rostite cu același ton politicos. Atmosfera Intimă, odihnitoare a încăperilor, creată de lumina discretă, catifelată a lămpilor de birou accen- tuează. prin contrast, duritatea dialogurilor. Mecanismul jocului dublu acționează inva- riabil în oricare împrejurare: la cursele de cai, la partidele de schi, în plimbările cu barca pe lac, la spectacolul de operă sau la dejunul de la restaurant. Peisajele, interioarele, societa- tea au farmec, pitoresc, strălucire. Dar țesă- tura, atît de frumos colorată, are firele pu- trede. Adoptat de înalta societate grație bani- lor fostei sale ordonanțe, fostul maior nu ezită să-l scoată din scenă pe devotatul său asociat și chiar să provoace o sinucidere. Pe fondul ascensiunii puterii naziste, raporturile între marii deținători de capitaluri se schimbă spectaculos. Omul cu pușca ce pîndește din întunericul nopții, ferestrele frumos luminate, pentru a-l înlătura pe Solef nu este doar un pistolar plătit. El era embrionul fascismului ce avea să ia din ce în ce mai mari proporții, amenințînd întreaga umanitate. Alina POPOVICI Pr«»ductie .1 sludiourilor cehoslovace >1 austriece. Sonariul: Hannes Zeii, lirl Fried. Jaroslav Vahk. după nuvela lui Roberf Muller. Regia: laroslav Balik: Imaginea: Viktor Ruzicka. Cu: Joscf Vinkar, Karel Hetmanek, liana Talpova, Zuzana Geislerova. Jan Teply. Ota Sklendka. x^ltată de filme petrecute „în viitor": a viitor, vine și așa prea repede", spunea Einstein. Smului nu pare a-i împărtăși părerea! Fantomatologie fără voie Evadați în viitor C V^tanislas Lem, autorul faimosului roman „Solaris", a definit o disciplină științifică nouă, fantomologla. Ea ar avea ca obiect stu- diul consecințelor acelor situațH, în care min- tea omenească nu mai poate distinge iluzia de realitate. Un creier branșat pe o mașină producătoare de senzații programate va avea impresia că trăiește efectiv în lumea fictivă, creată pe o asemenea cale. Tehnica respec- tivă, adică putința de a realiza așa ceva, Lem a botezat-o fantomatică. Paradoxul este că, din această situație, nu mai există ieșire logică. Chiar atunci cînd, să presupunem, creierul supus la o astfel de operație rupe legătura cu mașina și desco- peră cum lucrează ea, rămîne prizonierul in- certitudinii, întrucît s-ar putea ca și imaginile dezvăluitoare ale sursei iluziilor sale să-i fie dictate. Lucrurile sînt rezumate admirabil, de multă vreme, într-un vestit apolog chinez Ciang-Țe, spune el, se visă un fluture care visa că este Ciang-Țe. Pînă aici nimic extra- ordinar. Dar, cînd se trezi, nu mai izbuti să știe cine este, fluturele sau Ciang-Țe. Partea cea mal interesanta a filmului. Eva- dați din viitor, ține de atingerea problemelor fantomologiei, fie și fără voie. Fantasticul De- los în jurul căruia se învîrtește toată acțiunea, nu este altceva decît o uriașă fabrică de ilu- zii. Cu ajutorul roboților, hologramelor, sen- zațiilor produse după niște scenarii dinainte construite, vizitatorilor li se oferă călătorii în O uriașă fabrică de iluzii (Evadafi din viitor) timp, după plac. Sînt introduși astfel într-o Jume a viitorului”, unde nimic nu este impo- sibil. (Bineînțeles sub formă imaginară, dar simțit ca și cum s-ar petrece aevea). Tema filmului vine dintr-o obsesie a epocii noastre: manipularea conștiințelor prin formi- dabilele mijloace de care dispune azi siste- mul difuzării informațiilor pe scară largă (presă, radio, televiziune, benzi Imprimate, vi- deocasete etc). De asemenea, frica secretă de roboți. Oamenii se sperie de mecanismele care iau înfățișarea lor și, instinctiv, întrevăd primejdia ca ele să nu-i mai asculte și să în- cerce a le lua locul. O asemenea temă străve- che a dat naștere legendei Golem-uiui. Evadați din viitor continuă un alt film, care a rulat cu cîțiva ani în urmă pe ecranele noastre. Acolo, roboții se revoltau, refuzau să mai moară sub focurile vizitatorilor în vestul sălbatic și-i masacrau. Acum defecțiunea care a provocat catastrofa a fost reparată și Delos-ul, perfecționat, s-a redeschis. De alt- fel, Yul Brynner, robotul rebel din filmul ante- rior, reapare și aici tot ca pistolar, într-un vis erotic videoficat al eroinei. Acțiunea noului film devine fascinantă exact acolo unde fantomatica se insinuează într-însul cu dilemele ei tulburătoare. Scenele cele mai reușite îi aduc pe eroi în situația dramatică de a-și înfrunta dublurile care gîn- desc ca și el. Regizorul speculează în cîteva momente destul de bine ineditul ciocnirii. Un duel pe viață și pe moarte, de tipul western (cine scoate întîi revolverul) între două ființe cu reflexe identice. O urmărire, în care cur- sele sînt prevăzute și rămîn, fatal, fără efect. Niște momente confuze, cînd nu mai știm cine a fost ucis, eroii sau dublurile lor, fabri- cate la Delos. Și apoi, întîlnirea protagoniști- lor, neștiind nici unui dacă are în față ființa iubită sau un inamic mortal. Din păcate însă, partea speculativă a filmu- lui e sacrificată repede, în favoarea celei de aventură. Paradoxuri se rezolvă după exem- plul ilustru, prin tăierea decisă a nodului gor- dian. Cîțiva pumni bine aplicați suprimă di- lema. Un foc de revolver, tras la timp, aduce o soluție radicală neputințelor la care e con- damnată teoria cunoașterii. O lungă sărutare, cu explicație simplă — există lucruri care nu ne pot copia — elimină orice dubii. Fericită lume a viitorului fără filozofie! Eroii ies, așa- dar, din impas printr-o tradiționalistă credință liniștitoare în virtuțile inimitabile ale însușiri- lor naturale umane. Fără să știe însă, filmul confirmă cercul vi- cios fantomologic, din care nimeni nu poate „evada". Ca Delos, au mai fost confecționate, înainte, multe, numeroase „copii", după di- verse personalități politice. Posibilitatea iden- tificării lor e exclusă, nici fabricanții nu le mai pot distinge de original — așa cum de- clară și se adeverește în final. Atunci lumea e deja populată de produsele Delos-ului, înzes- trate cu influență și putere. Ceea ce vor po- vesti „evadații din viitor'1 are toate șansele să rămînă fără nici o urmare. Cine știe dacă nu chiar insul căruia Chuck se grăbește să-i co- munice teribilul secret e o copie Delos? îi va fi foarte ușor atunci să califice senzaționalele destăinuiri, niște pure iluzii a doi reporteri supuși efectelor fantomaticii. Ce ne împiedică apoi să considerăm proba sărutului neconcludentă. Poate că la Delos s-a avut în vedere pentru fabricarea dubluri- lor perfecte, și această senzație. Chuck face la sfîrșit un gest indecent la adresa doctoru- lui fabricant de sosii? El și! S-ar putea să caute astfel a-și convinge definitiv partenerii că el e originalul, cînd în realitate lucrurile stau pe dos. Dar, suprema iluzie ar fi alta. întreaga po- veste cu dublurile a fost din capul locului aranjată pentru reclamă: reporterii vor istorisi primejdiile cumplite care amenință lumea la Delos. Se va arăta apoi că au fost iluzionați printr-o tehnică fantomatică superioară. Și de aici încolo, faima Delos-ului e asigurată pen- tru întotdeauna. Nimic nu se dovedește aici imposibil. Mă tem însă că — vorba lui H. Sanielevici — am croit o căciulă prea mare pentru capul producătorilor acestui film agreabil, care trece fără complexe, pe lîngă șansa de a fi devenit o operă memorabilă a cinematografu- lui S.F. O». S. CROHMĂLNICEANU Producție a studiourilor americane. Regia: Richard T Helfron: Scenariul: Mayo Simon si George Schenck; Imaginea: Howard Schwartz și Gene Poli- to; Cu: Peter Fonda, Blythe Danner. Arthur Hill. Stearl Margolin și Yul Brynner. pala sursă a emoției filmului, ea nu trebuie divulgată; întocmai ca la un film polițist avem mereu impresia că am prevăzut cum se vor întîmpla lucrurile, ori asta înseamnă ca povestitorul și-a făcut bine datoria. Desigur există și un fundal pe care regizo- rul nu-l neglijează (tot ca un bun povestitor), relaxînd spectatorul: cei doi marinari care, după aceeași serată dansantă, ca și eroii noștri, se căsătoresc cu cele două tinere cu care au dansat, cocoșul de la nuntă care se a la trîntă cu imaginea sa din oglindă, pasti- luțele de „inimă" ale doctoriței care dă cal- mante și sfaturi... Un film și un spectacol de la care numai dacă te duci cu prejudecăți pleci nemulțumit Pav^ MOȘ * MkMtie a studiuorilor „M. Gorkf. Un hkw de Bon, Cu: Serghei Varciuk. Anastasia Ivanova. Fa. tana Parkina, A. Korșunov, A. Savcenko. 23 https://biblioteca-digitala.ro actorii noștri mai trecut un 8 martie. Nu trebuie să fii cronicar cinematografic ca să constați, fără inutile menajamente, că în ultimul an, pe frontul personajului feminin, mai nimic nou. „O nouă primăvară pe vechile dureri": avem actrițe mari, dar nu prea avem roluri mari, nu avem personaje feminine me- morabile, fascinante, puternice, în stare să ' miște, dacă nu soarele și celelalte stele, mă- car un întreg lungmetraj. S-ar putea spune, și cît ne-am bucura dacă am exagera, că, spre deosebire de dramaturgia vieții, dramaturgia filmului nostru de actualitate n-a înregistrat deocamdată, cu adevărat, „creșterea rolului personajului feminin", limitîndu-l — și limitîn- du-se — la postura de accesoriu mai mult sau mai puțin decorativ al conflictului în marș. Ideea de buna dispoziție te îndreaptă automat spre doua actrițe care, vorba cîn- tecului, „de ani și ani", indiferent de buletinul meteorologic, au curajul, iertată-mi fie expre- sia, să ne facă să rîdem. Publicul se însem- nează cînd le descoperă pe marele ecran, fie și în cîte un rolișor meteoric (cum au apărut, de curind, Tamara Buciuceanu în Bocet vesel și Stela Popescu în Un petic de cer). Fiind vorba de 8 martie, vă oferim un dublu femi- nin cu maestrele noastre cascadoare ale rîsu- lui, un dublu interviu luat, nu luat, ci smuls, printre telefoane, sonerii, turnee, repetiții, spectacole, cabine... V-ați bucurat vreodată că ați reușit să-i „produceți" cuiva un zîmbet? Nu se poate să nu vă fi bucurat. Dar v-ați întrebat ce trebuie să simți cînd hohotele unei săli întregi se ros- togolesc recunoscătoare spre tine? Tamara Buciuceanu: Simți o bucurie și o căldură de cuptor! Stela Popescu: Simți o vibrație, o energie specială; senzația de totală odihnă. O fericire care-ți taie complet oboseala. — Cind ați descoperit că aveți har comic? Stela Popescu: La liceu, la Brașov, îi fă- ceam pe toți colegii mei să rîdă, probabil că făceam ca toți dracii, mai știu eu ce făceam? Tamara Buciuceanu: Cînd aveam 8 ani. școala a prezentat un spectacol popular, „Irozii", în care eu aveam rolul îngerului. Dar nu eram, cum se cade, un înger blond. Eram un înger brunet! Ei, și cînd am apărut eu așa în scenă, foarte serioasă, lumea a început să rîdă și să aplaude. Tata mi-a spus: „De atunci ți-a fost hărăzit ție"... — Ce părere aveți despre cei care nu știu să rîdă? Două actrițe de mare popularitate și o problemă de permanentă actualitate: personajul feminin Tamara Buciuceanu: Cine nu știe să rîdă, in primul rînd nu este bun. Cine nu știe să rîdă nu poate să facă bine. Cine nu știe sa rîdă nu va fi niciodată respectat. Stela Popescu: Fără rîs, lumea ar fi oribilă. Cred că oricine poate fi învățat să rîdă, dar pentru asta trebuie să ataci cu comedia sub toate formele ei, trebuie să descoperi calea de acces spre fiecare suflet. De curind, în provincie, a venit la mine un spectator mai în vîrstă, care mi-a declarat, imaginați-vă: „E prima oară în viața mea cînd am rîs la tea- tru!" — Ce părere aveți despre rolurile pe care vi le-a oferit filmul pină In prezent? Tamara Buciuceanu: N-am făcut roluri care să mă mulțumească. Chiar dacă am avut „apariții" mai mici sau mai mari. Bineînțeles că aș dori altceva! Stela Popescu: Totul a fost la întîmplare. Cînd m-au chemat, n-am refuzat. Am fost și certată: de ce am primit cutare sau cutare ro- lișor. Am acceptat orice, gîndindu-mă că me- reu înveți ceva, te acomodezi cu aparatul de filmat, cu munca pe platou, și sperînd că, odată și odată, tot voi face^eva mai bun! Și să nu uităm că, dacă un regizor talentat poate să facă dintr-un actor mediocru un ac- tor bun, în schimb un regizor‘slab poate compromite un bun actor! — V-atl gîndlt vreodată (cam) ce v-ar place să jucațl? Tamara Buciuceanu: De exemplu, o primă - reasă. Sau o doctoriță. în orice caz, o femeie care muncește enorm, o femeie a zilelor noastre. Sau un detectiv comic, sau un muzi- cal interesant, sau o Chiriță... Multe s-ar pu- tea face... Stela Popescu: O femeie adevărată, com- plexă. o femeie care muncește, rîde, plînge, se ceartă, o femeie de fiecare zi. Poate nu mă vedeți în rol. dar mi-aș dori să joc o preșe- dintă de colectivă — energică, explozivă, su- fletul unui sat! — Care personaje feminine din filmul nos- tru vi s-au întipărit In memorie? Tamara Buciuceanu: Cine? O femeie? Te rog să mă crezi, nu-mi vine acum în minte nici un exemplu. Poate Margareta Pogonat a avut în film niște personaje mai adevărate.. Asta-i problema: Scenariști, scrieți pentru ac- trițe, personaje adevărate! Stela Popescu: Greu de spus. îmi place cam tot ce a jucat Margareta Pogonat — per- sonajele ei au mai multă carne și adîncime Spectatorii care nu sînt numai spectatori vor să știe despre aceste mult simpatizate personaje și diverse mărunțișuri, ieșind din cine-cercul nostru strîmt, de tipul: — Calitatea preferată la o femele? Stela Popescu: Optimismul. Tamara Buciuceanu: Sobrietatea. — Calitatea preferată la un bărbat? Tamara Buciuceanu: Credința față de soție! Stela Popescu: Calmul. în clipa în care un bărbat e agitat, își pierde din demnitate, în- cepe să semene cu... o femeie! — Timpul liber? Tamara Buciuceanu: Vara! Vara la Bran! Să bat coclaurile cu Dickuleț! (n.n. Dickuleț - Dick = caniche înrudit cu Muppets) Stela Popescu: Sînt un om activ, nu pot să stau. îmi place munca practică, acasă: să cos, să fac bucătărie. — Cum v-ațl autoportretiza? Stela Popescu: Tot ce ține de viață îmi stîr- nește interes. în orice condiții, viața mi se pare extraordinar de interesantă. E drept că sînt, cum se spune, o natură sănătoasă: dorm perfect, și-n mașină, și-n tren, și-n gară, 6—7 ore, aș vrea să dorm 9, de cînd mă știu pe lu- mea asta sufăr de somn! Sînt un om care mă topesc îri ceilalți, îmi plac teribil oamenii ta- lentați; invidia și ambiția absurdă trebuie să fie o povară groaznică! Cred că, o dată cu trecerea timpului, firea ți se vede tot mai mult pe față — ați observat că, îmbătrînind, unele femei devin mai frumoase, altele mai urite? Totul se citește pe față. Despre mine lumea spunea că aș fi frumoasă. Aș! Eu am părut frumoasă, din cauza puterii mele de a iubi oamenii și viața. Tamara Buciuceanu: Mă zbucium foarte mult, nimic din ceea ce trece pe lîngă mine nu mă lasă rece. Sînt un om nervos, tempera- mental, tipicar, pentru că vreau să fie totul perfect. Dar sînt și o romantică, foarte dură in sinceritatea mea. întotdeauna, chiar dacă am avut necazuri, supărări, tristeți, mi-am spus: capul sus și mergi înainte! Și, să știți, actorul este un suflet aparte, e un suflet ge- neros, care dorește să fie iubit și care, atunci cînd este uitat, suferă. Dar el, artistul, știe să-și ducă crucea pînă la capăt... Știți că eu nu m-am hotărît niciodată să devin actriță de comedie? Și nici astăzi nu vreau doar asta! „Comedia cu lacrimă, îmi spunea profesorul meu Nicolae Băltățeanu, ăsta e genul tău, Tamara!" Apropo de 8 martie, nu mică mi-a fost surpriza cînd, după monologul bătrînei mame cu copii nerecunoscători, pe care l-am spus într-o seară la t.v., multe mame m-au oprit pe stradă și, ce credeți, mi-au mulțumit! — Ce le-ați recomanda, tot apropo de 8 martie, bărbaților? Ce gest pentru „ea“? Stela Popescu: Să o ajute să fie frumoasă. Tamara Buciuceanu: S-o înțeleagă în orice moment, pentru că ea, totuși, muncește mai mult., chiar dacă e actriță! - Sînt sigură că vă plac Stan șl Bran. Dar cine vă place mai mult: Stan sau Bran? Tamara Buciuceanu: Bran. Bran! și Stan, ma rog. dar Bran! Stela Popescu: Stan, Stan! Bineînțeles că Stan! ...Moment în care, în capul meu, conform unui gag clasic, se încurcă bobinele: Stan și Bran într-o comedie de actualitate, o nouă producție a Casei de filme 1; Stela și Tamara în Cascadoarele rîsului: Stela și Tamara vîn- zînd un brad, Stela și Tamara studente la Ox- ford, Stela și Tamara deschizînd un magazin de electrice, Stela și Tamara dădăcind un co- pilaș. Stela și Tamara așteptînd sfîrșitul pri- mului război mondial. Stela și Tamara carmd un pian, Stela și Tamara clădind o casă. Stela și Tamara plănuind o partidă clandes- tină de popice... Să ne oprim aici, ca să nu murim de rîs. Eugenia VODĂ https://biblioteca-digitala.ro