*
Apare la î a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 1. Bueuresti, 1 Aprilie 4888. Anul XXII.
GASPAR GRAŢIANI ' ‘
DOMNUL MOLDOVEI
,	:	'.	_L-- ■	■	î	■	r*
TRAGEDIE IN CINCI ACTE(i)
PERSOANELE:
J	-
Gaspar Graţiani, Domnul Moldovei.	/	'	|
Barai o evreică, favorita Sultanei.	f	^	,	!	>	/	*	‘
Bartteh, unchiul Sarei.	,	*
Mapsiker, Sultana favorită.
Sultanul Aehmed I.
Vortueul Bucioc.
Locofetul Drâgan.
Halmanul Şeptiliei.	,	/	Boieri	moldoveni.
Postelieul Goia.
Vistiernicul Vasile Lupul. J
| Căpitani de lefegii. T B>risi, dragomanul veneţian.
El vira, fiica acestuia.; i * : ;	ho	n.
Ioeadelo, un pretendent. yan Olen, ambasadorul olandez.
>îani, bailul Veneţiei.
N ino, om de credinţă al „lui G-raţiani.
LJn tergoveţ. 3	1	3
Un oştean.	•	J	:
Un ceauş.
Omer-Aga, un eunuc.
Aişa, o sclavă,7 s. 1:	iv	•	ry	'
Oşteni, ţărani, târgoveţi, boieri şi lefegii.	,
Intimplarea se petrece pe la 1620, parte lă Constăntinopol, parte in Moldovă.: A - A	■	■■■l:'-'--'.
i) Represeritata pentru intaia dara pe şcena teatrului Naţional din Bucureşti, la 28 Fevruarie 1888.	.	J	H	i	U	:	f	M
2
GASPAR GRAŢi.» -,T
ACTUL I-iu
Constantinopol. — Casa dragomanului Borisi. Trc întăriri.
SCENA I.
Loeadelo şi Yan Olen.
Locadelo
II cunosc deaproape; il ştiu ăncă de pe cănd a venit aici: Gaspar Graţiani ce se mai zicea şi nobil de Gratişad,
—	un ciasornicar, un biet muritor ce bătea pe la tosţ» uşile, ca să-şi vendă marfa.
Van Olen	3
Nu-1 căuta ce-a'fost odinioară, eM -Vezi ce este asum: Duce de aros şi Naxos, ambasador al Sultanului Achmed I, om de incredere al marelui vizir Chalil-Paşa, persoană giată atăt Imperatului Roman, căt şi Regelui din Polonia, — am norocos şi dibaciu, care ştie să se folosească de imprejuiiri. Ai un rival primejdios, foarte primejdios rival!
Locadelo
Mai puţin primejdios ca păn acum!
Van Olen
Yrei să zici — fiindcă Sara, ovreica, nu-1 mai ajută.— Da, ovreica are multă trecere in Seraiu; multe poate, cănd voeşte: astăzi insă, cănd marele vizir, ambasadorul imperial Molard, solul polonez Sobieski şi bailul veneţian Nani deopotrivă il sprijinesc, el poate să se urce şi fără de ajutorul ei in scaunul Moldovii. — Apoi — mai ştii ? Pe femee mult temeiu să nu punem: Ovreica a avut odinioară multă slăbiciune pentru dinsul...
GASPAk GRAŢIANI
3
Locadelo
Acum nu mai are. (tainic) Nu ştie, ce-i drept, că Gaspar Graţiani rivneşte şi el la scaunul Moldovii; de cănd a aflat insă, că e vorba, ca el să iea in căsătorie pe fiica dragomanului, ovreica e tăcută şi întunecată. — N’are să-l ajute.
SCENA II.
Drăgan, Şeptilici, Goia şi cei de sus.
Drăgan, Şeptilici şi Goia
(Intra din fund, se opresc şi stau oarecum surprinşi).
Van Olen
(Se intoarce, apoi inainteaza spre boieri).
Drăgan
Iertaţi. D-sa dragomanul Borisi ne-a poftit... Dacă cumva.
Van Olen
L’am lăsat la Poartă pe dragomanul. Are să se in-toarcă in curend cu ovreica.
Locadelo (inaintănd spre boieri)
Vrăjmaş de vrăjmaş se apropie, cănd cere nevoia.
Drăgan (se inchinS)
Nu, Măria Ta! — noi slugile ne apropiem de stăpânul nostru. Noi, prigoniţii, prigoniţi din ţara noastră, nu putem decât să binecuvântăm pe aceia, care unesc puterea lor cea mare cu slabele noastre puteri» ca să surpe pe prigonitorul nostru.
4'
GASPAR GRAŢIANI
Şeptilici
Şi să scape ţara de asupritorul ei.
Goia
întocmai!
Van Olen
Duşmani vom fi abia după ce-1 vom fi resturnat.
Drăgan
Mai virtos nu, căci atunci Măria., Sa ya fi mai tare, eară noi ăncă mai slabi ne vom socoti. Cănd de o parte se ridică Alexandru, fiu al lui Iljaş-Yo;dă, iubit de mulţi dintre mai marii dela Poartă şi ajutat de cel mai cu trecere om din Stambul (arata ia Van oien), de alta se iveşte Gaspar Graţiani ca un luceafer lumiţios, ear de-a treia stă Măria Sa, mai ajutat ca Alexandru şi mai strălucit ca Graţiani — Ştefan Tomşa, cerut numai de noi, trebue să! se retragă.
Şeptilici
Unul singur poate fi Domn in Moldova.
Drăgan
Cel mai vrednic dintre toţi. \ ,
Goia
întocmai!	,	i	i	„
Drăgan	:	■	v
Noi nu voim decăt sa avem un Domn, care ne ia sub ocrotirea sa şi işi aduce in. toate. timpurile aminte dş noi.
s. Locadelo î f,f 1
Toate la timpul lor, boierilor, Deocamdată- sâ-11vedemj resturnat pe Radu.	,	r;
GASPAR GRAŢIANI
5
Van Olen
Cu Sara cum staţi?	,	,	v	: ,> (
Drăgan
Cu ovreica? — Bine, destul de bine.
Locadelo
■'■■■ Brăţara aţi cumperat-o ?	^
Drăgan
Nu tocmai, dar a remas vorba, ca dragomanul să o plătească şi să-i remănem datornici. — Dragomanul are trecere!
Van Olen
Reu aţi chibzuit! Nu ştiţi, precum se vede...
SCENA III.
Sara, Baruch şi cei de mai sus.
Sara (intră răpede)
Nu vrkau; am! ^is că nu vreau, şi .cănd Sară zice că nu voeşte, ea nîi voeşte.
BarUcil (intră agitat in urma ei)	V	c
Ce te priveşte, Saro, ce te priveşte? , s.
;	Sara
: ■ Nu vreau!
f	Locadelo
Ce este? Saro, ce s'a intimplat?
6
GASPAR GRAŢIANI
Baruch
Saro, o mie doue sute de cechine!
Sara
Am zis că nu vreau!
Baruch
Ce te priveşte! — Am cerut o mie doue sute de cechine, şi mi s’au dat o mie doue sute de cechine. Nu mi s’au dat? Mi s’au dat. Saro, ce cauţi mai departe? Ce vrei? Ce doreşti? Ce-ţi pasă cine cumperă, de ce cumperă şi ce vrea să facă cu brăţara! Eu am marfă şi o vend!
Sara
Nu vreau.	;
Van Olen
Ce este, Saro, de ce te-ai supărat ?
Sara (se uit& împrejur, apoi domol şi respicat)
Locadelo, stăpâne, Baruch! Nu sunt supărată, dar nu voesc. — Baruch! — Locadelo imi zice: Saro, să te duci in Seraiu şi să afli, dac’ar fi cu putitaţă ca boierii să-l re-ştoarne pe Radu şi să pună pe Tomşa in locul lui. — Primesc, iau giuvaericâlele, me duc in Seraiu, ii vorbesc Sultanei, ea işi alege brăţara, viu şi ve spun, boierii cumperă brăţara şi m6 duc acum să i-o dau Sultanei drept dar din partea lor. — Măne ear me duc să v8d ce-a făcut Sultana, şi Sultana imi zice: Saro, am vorbit cu Padişahul; spune-le boierilor sâ-1 câştige pe marele vizir in partea lor şi să-mi trimiţă mie atăte şi atâte pungi, ca să induplec pe alţi viziri din divan. MS intorc şi zic: Locadelo, eacă ce-a zis Sultana. — Şi ear me duc şi ear vin: am mai pus eu lucruri de aceste la cale. — Bine! — primesc, fiindcă nu-1 cunosc nici pe Radu, nici pe Tomşa, şi puţin imi pasă, care
GASPAR GRAŢIANI
7
dintre doi necunoscuţi cade şi care se ridică. Acum insă mi se cere cu totul altă ceva: să lucrez pentru unul neho-tărit. Asta n’o primesc, Baruch.
Baruch
Ce te priveşte, Saro, ce te priveşte?
Sara
Baruch! vine cineva şi-ţi zice: Baruch, ai o brăţară; voesc s’o cumper pentru cineva, pe care nu ţi-1 numesc; care ţi-e preţul?
Baruch
O mie dou§ sute de cechine.
Sara
Şi dacă vei afla măne, că fratele teu e cumpărătorul?
Baruch
Tu n’ai nici un frate.
Sara
Dar pot să am vreun prieten ori vreun duşman. Baruch, eu lucrez şi voesc să ştiu pentru cine lucrez. Tu auzi, că acum nu mai e vorba numai de Tomşa şi de Radu: voeşte şi Locadelo să fie Domn in Moldova, şi Alexandru cel dela Rodos şi Graţiani, — Baruch, — il ştii pe Graţiani, pentru care am lucrat atăt de mult. Cel ce vrea să-l ajut să vie la mine şi să-mi zică: Saro, tu poţi multe: eacă ce te rog. Nu-i aşa, Baruch ?
Baruch (câtrâ ceilalţi)
Ea are dreptate. (Cătră Sara) Saro, tu eşti cu minte, eară eu sunt prost.
Sara
Nu eşti, Baruch, dar te pripeşti, cănd vezi bani.
8
GASPAR GRAŢIANI
o	Drăgan	(cătră Sara)
' Dacă se poate, aş Vrea să înţeleg. Noi am cumperat brăţara cu o mie de cechine: nu mai £tă tergul?
Sara
Nu ştiu; să vedem!
Baruch
Dragomanul dă o mie dou8 sute.
Şeptilici
Dăm şi noi tot atăt.
Baruch
Banii d-voastre nu sunt mai buni ca ai dragomanului. (Cătră Locadelo) Nu-i aşa ? — bani şi bani,; tot una fac. (Cătră boieri) Se găsesc poate alţii care dau şi mai mult. (Cătră Sara) Nu-i aşa Saro?
Sara
Nu ştiu; să vedem!
Baruch.
Graţiani dă, eu ştiu căt dă. / ^	mu
Sara (cu amărăciune)
Graţiani e acum mare şi puternic, Baruch. Graţiani ia in căsătorie pe Signora El vira, fiica dragomanului şi e ăncă mai mare şi mai puternic: acum el nu mai are trebuinţă de Sara.
Baruch
Ce te priveşte, Saro, ce te priveşte ?
Sara
M6 priveşte, Baruch!
GASPAR graţiani
9
Drăgan
Ia pe fiica dragomanului F
Şeptilici
De aceea ne-a adunat dragomanul pe toţi la casa lui. Goia
întocmai!
SCENA IY.
Borisi (intră grăbit)
Iertaţi! O împrejurare de mare însemnătate m'a făcut să zăbăvesc peste aşteptarea mea. In clipa aceasta va sosi Şi Graţiani, care s’a oprit numai pe o clipă, ca să-i dea fiicei mele ştirea, că Radu-Yodă se află pe drum şi va sosi poimăne aici.
(Mişcare in scenă).
Drăgan, Şeptilici şi Goia Mazilit!	,	,,
Borisi	•
Radu-Yodă, fiul lui Mihnea, Domnul Moldo vii, e mazilit.
Locadelo
Mazilit? — şi eu stau aiciV (pleacă).
Van Olen
Se află pe drum şi eu nu ştiu nimic? (Pleacă)
Şeptilici (grăbit)
Yino să-ţi numerăm banii.	s
10
GASPAR GRAŢIANI
Baruch
O mie cinci sute de cechine!
Goia (îndărătnic) întocmai ! — (Pleacă cu Baruch şi Şeptilici).
Drăgan (cătră Borisi) Suntem slugile Măriei Sale! (Pleacă).
SCENA Y.
Borisi şi Sara.
Borisi (privind iii urma celor eşiţi. Cu ironie)
Alergaţi, — dar eu să remăiu de ruşine, dacă nu e prea tărziu.
Sara
Dragomane, ai vezut, că Baruch a plecat cu boierii, ca să primească banii pentru brăţară?
Borisi (speriat)
Brăţara ? — (Pleacă spre eşire).
Sara
Ce vrei ? — Fără de mine brăţara nu preţueşte nimic, ear eu sunt aici.
Borisi (stăruitor)
Graţiani te roagă să nu-i duci Sultanei brăţara.
Sara
Pe mine me roagă Graţiani ? Cine e Graţiani ? Eu nu-1 cunosc. Me cunoaşte el pe mine?
GASPAR GRAŢIANI
11
Borisi
II cunoşti, Saro.
Sara
Nu-1 cunosc, nu Fam vezut niciodată, nu ştiu cine este, nu-mi aduc a minte de el.
Borisi (tainic)
Are să vie acum aici; Am:pus eu lucrurile la cale, ca să ve intilniţi după ce vor fi plecat ceilalţi.
Sara
Nu vreau să-l ved. (eşe răpede)
Borisi (grăbind in urma ei)
Saro, femeea aceasta ne restoarnă toate planurile! (ese).
SCENA VI.
Graţiani şi Elvira {intră clela dreapta)
Graţiani (intrând, merge spre fund şi priveşte prin fereastră)
Aleargă cu toţii, ca să primească ştirea ce le vine prea tărziu. (intorcendu-se spre faţa scenei) Astfel aternă soarta omenească dela clipele ce vin şi trec pe neaşteptate.
Elvira
Prea mică şi neînsemnată me simt alăturea cu tine: te-am. perdut par'că de cănd le-am aflat aceste.
Graţiani
Acum abia ne apropiem, scumpa mea Elviră, unul de altul. Un singur gănd m’a povăţuit in căile mele; o singură dorinţă m'a mănat mereu înainte; un singur vis imi umple tot sufletul: să me fac — din ceeace am fost odini-
12
GASPAR GRAŢIANI
oară — un om vrednic de tine, să me inalţ pănă la tine. Mărirea n'o caut decăt spre a-mi încununa mireasa, o caut, ca să te pot incănta cu farmecele ei. Nu eu m'am inălţat, Elviro, ci tu m’ai ridicat la tine!
Elvira
Atăt de sus me pui, iucăţ me cuprinde ameţeala.
-	'	Graţiani	'	:.■«
Nu mai presus decăt te am in găndul meu. '	^
Elvira
Şi tot eu me voiu căi, dacă te voiu vedeâ iii faţa primejdiilor, de care e înconjurată mărirea.
SCENA YII.
Un ceauş şi cei de mai sus.
Ceauşul (intră din fund)
Allah să te ţie la mulţi ani şi să-ţi aştearnă , calea cu florile măririi! Din porunca stăpânului meu Mehemet Aii Aga, capul Ienicerilor, te caut de un cias acum şi am îndrăznit pănă - in această mult ocrotită casă.	i:
Graţiani
Şi care este dorinţa iubitului meu prieten, prea vrednicul Mehemei^Ali Aga?	;	:	;
Ceauşul (se uită imprejur, apoi in taină)
înălţimea sa marele vizir e pus pe gânduri. Alexan-dru-Vodă a trimis la Poartă oameni cu patruzeci de pungi şi cu făgăduinţa de-a spori haraciul. Locadelo a intrat la învoială cu el; boierii sunt gata de a-1 părăsi pe Tomşa, ear ovreica e tăcută şi indârătnică. Mulţi dintre vizirii .'din
GASPAR GRAŢIANI
13
divan stărue să fie primite propunerile lui Alexandru, ear Mehemet Aii Aga iţi ţine gata douezeci de pungi pentru Seraiu.
SCENA YIII.
1	Nino	şi	cei de mâi sus.
!Nino (intră răpede tot din fund)
Stăpăne, căpitanul F.urlani te caută ca un smintit: ce să fac cu el?
Graţiani
Să mi-1 aduci aici! (întorcând u-se spre ceauş, ii da o pungă cu
bani). Spune stăpânului teu, că nu voiu intărzia.
■ î	:? Nino (se inChină şi ese). v'
n	"'M	■	CeaUŞUl	■	i:
Allah să te ţie, stăpâne! (ese).
Graţiani (intorcendu-se spre Elvira)
E darnic om agaoa! Douezeci de pungi, nu mâi puţin, pentru ca să-i intorc treizeci. — Ei! nu vreau! ^ nu voiu jâfuî ţara chiar mai nainte de a-i fi Domn!
Elvira
Dar ovreica? — Cine e ovreica? Ce fel de ovreică?
Graţiani (superat)
Ei, o femee, care vinde juvaericale, o favorită a Sultanei Mapeiker. f	f
Elvira
Şi cum vine ea să se amestec#1 in trebile aceste?
li
GASPAR GRAŢIANI
SCENA IX.
Borisi şi cei de mai sus.
Borisi (intră găfăind)
Insfirşit, am induplecat-o: acum poţi vorbi cu ea. Te aşteaptă.
Graţiani
Te-am rugat să me scapi de ea!
Elvira
De cine? De ovreică? Ce vrea dinsa?
Borisi
Trebue! — Boierii au cumperat brăţara, dară sunt gata să ţi-o dea drept dar. Locadelo intră la învoială. Van Olen mai ţine ăncă la preţ, dar il vom indupleca; numai cu o* vreica nu e chip să ne inţelegem.
Graţiani
*
Nu vreau să me leg faţă cu nimeni! — Nu sporesc haraciul, nu dau pocloane, nu cumper scaunul, nu vreau să intru înglodat in ţară: ori sunt Domn de capul meu, ori nu-mi trebue Domnia.
Borisi
Ovreica te scapă de toţi ceilalţi.
Elvira
Ei bine! E ovreica aceea atăt de puternică?
Graţiani (se plimbă cătva timp agitat, apoi ia braţul Elvirei gata de a se depărta. Cătră Borisi)
Să vie, dacă nu se poate alfel!
GASPAR GR AŢI AN [
15
Borisi
Aşa te înţeleg! (ese).
Graţiani (cătră Elvira)
Da, e foarte puternică ovreica, fiindcă e puternic Sultanul, pe Sultan il stăpâneşte Sultana, ear pe Sultana o stăpâneşte ce-1 ce ştie s’o stăpânească pe Sara.
Elvira
Şi pe Sara cum poate cineva s'o stăpânească? Graţiani
A
Nu poate nimeni!
Elvira
Nici s’o cumpere ?
(es prin stingă).
SCENA X.
Furlani şi Nino.
Furlani (intră din fund)
Nici in sacul dracului nu scapă de mine, Nino! II urmăresc şi-l iau la goană şi nu-i las timp de resuflare, — zi cu zi, oră cu oră, pas cu pas, me ţin după el! — Eu sunt oştean din ceata lui Baba Novac. Ai auzit tu de Mihai-Vodă?
Nino
Auzi vorbă? — Bârba-mi era mare, cănd Turcii fugeau la Ragusa de frica lui.
Furlani
Acel Mihaiu-Yodă, cănd voia să ştie mai bine ca marele vizir cele ce se petrec in tabăra turcească, imi trăgea
16
GASPAR GRAŢIANI
mie cu ochiul. Eu sunt oştean, Nino, şi cănd urmăresc pe cineva, il urmăresc!	,,	,
Nino
Şi dacă lui Graţiani nu-i trebuesc lefegii?
Furlani
Ii trebuesc! Fără de noi nu poate. Eu şi Bobo suntem două braţe tari şi sigure. Cunosc Moldova: fără de noi n’are ce să caute in eâ. Eu sunt de felul meu Veronez, şi Veronezii sunt oameni, Nino!
Nino	,	,	.
O ştiu aceasta.	-	,
Furlani	?
!:' !■> ;; . '■ >
Bobo e, ce-i drept, Pisan, numai Pisan, dar nu băiat eşit din creerii diavolului: bea pentru şapte şi se bate pentru zece. — II cunoşti pe căpitanul Bobo?
Nino
Căpitane, me superi. Cine nu cunoaşte pe Bobo?
Furlani
Eram la Genova, cănd i-afti făcut cunoştinţa. Deacolo am plecat împreună la Ferara, dela Ferara la Florenţa, de acolo la Veneţia, apoi la Neapoli, la Madrid, la Maienţa, opt" ani de-a răndul. Nino, tot împreună am beut, împreună ne-am bătut, împreună ne-am făcut aventurile galante, şi nu ne-arn despărţit decăt la Cracovia, in Polonia. Ear acum, după douezeci şi trei de ani ear ne intîlnim : înţelegi, Nino, că trebue să ne ia pe amândoi!
GASPAR GRAŢIANT
17
SCENA XI.
Graţiani şi cei de măi sus.
Graţiani (intră dela stingă).
Furlani (ia posiţiune)
Să trăieşti, Măria Ta! căpitanul Furlani!
Graţiani
a
Căpitanul Bobo ?
Furlani
Dac’am venit eu, este şi el aici.
Graţiani (cătră Nino)
Să te duci la Mehemet Aii Aga şi să-i spui, că primesc pungile şi voiu veni peste puţin să le iau.
Nino
La poruncă ! (ese).
Graţiani (cătră Furlani)
Căpitane, se găsesc oameni la Stambul? Italieni, numai Italieni.
Furlani
E timp de pace: haimanale destule!
Graţiani
Acum, in ciasul acesta, poţi să aduni pănă la o sută de oameni?
Furlani
Eu cu Bobo ii adunăm!
c.	l. xxir. - i. - 26,631.	2
18
GASPAR GRAŢIANI
Graţiani
A
Ştii să fii obraznic? ştii să bagi spaima’n lume?
Furlani
Asta mi-e meseria: sunt oştean din ceata lui Baba Novac!
Graţiani
îndată ce eşi de aici, dă - veste, că te-am insărcinat să-mi aduni lefegii, fii îndrăzneţ, fă ca toţi să simţâ, că sunt tare, — mai ales Locadelo şi Van Olen.
Furlani
Las’ pe mine, stăpăne!
Graţiani
Nu sunt ăncă Domn; dacă insă vreun altul ar primi semnele Domniei, ve plătesc lefurile indoite şi ve dau drumul.
Furlani
Am inţeles, stăpâne! (Salută şi ese).
SCENA XII.
Graţiani şi in urmă Sara.
Graţiani (se plimbă)
Da, nu sunt ăncă Domn! — şi cine ştie, dacă imi este dat să fiu vreodată! — Imi iau abia avent, ca să me urc in scaun, şi me apucă scărba in faţa mijloacelor, de care trebue să me folosesc, ca să râsbesc pănă la el. — Ce are să fie mai tărziu? — Da! Ovreica me scapă de toţi ceilalţi! — De ovreică insă — cine me scapă? — Mi-e oarecum frică de dinsa. Şi totuş femeea aceasta me poate ajuta să căştig pe cealaltă.
GASPAR GRAŢIANI
19
Sara (intră şi se opreşte)
Sunt aici.
Graţiani (după ce o duce in faţa scenei)
De ce ai dorit să me intîlneşti?
Sara
De ce am dorit? (dă din umeri ). Nu ştiu, cum nu ştie riul de ce curge la vale. — Tu insă, n’ai dorit. Ţi-ai zis: Sara me iubeşte şi n’are să facă nimic ce-ar putea să fie reu pentru mine.
Graţiani
Da, Saro, — aşa am crezut.
Sara
Aveai toată dreptatea! — Graţiani, maică-mea imi zicea adeseori: Saro, fii cu minte şi nu te pripi. — Am stat deci inchisă la mine acasă, eu singură, şi m'am intrebat: Ce trebue să faci tu, Saro ? — Tu ai dreptate, Graţiani : eu nu pot să nu fac ceeace doreşti tu. — Baruch m'a trimis cu juvaericale in Seraiu. M’am dus azi, m'am dus măne, de multe ori m'am dus şi-mi părea bine, cănd vedeam, că Baruch ia preţ bun pentru marfă. Cănd intăia oară m’am dus pentru tine, Graţiani, nu mi-a mai părut bine de bucuria lui Baruch, ci me simţeam fericită, că pot să-ţi fac ţie o mulţumire. — 0 Graţiani! tu nu ştii căt de fericită me faci, cănd imi zici: Saro, eacă ce doresc; tu poţi, — fă dar!
Graţiani
Doresc să nu faci nimic!
Sara
Ştiu, că aceasta o doreşti. — Graţiani! — Sultana Ma-peiker, care me iubeşte, imi spunea adeseori, că am obraji rumeni, ochi plini de văpaie, trup mlădios, braţe rotunde
20
GASPAR GRAŢIANI
şi umeri frumoşi: nu înţelegeam ce zice. Odată insă tu te-ai uitat la mine — nu ştiu cum, incăt m’a trecut un fior de spaimă, — şi de atunci o inţeleg pe Sultana şi me uit mereu in oglindă. — Tu ai dreptate, Graţiani: eu fac tot ceeace doreşti tu, — nu pentrucă vreau, ci pentrucă nu pot să nu voiesc. Dac’ai zice să-l părăsesc pe Baruch, eu n’aş putea să nu-1 părăsesc; dac’ai zice să remăn la tine, eu n’aş mai putea să plec; dac’ai zice să me fac creştină, eu aş săruta crucea!
Graţiani
Nu le doresc aceste.
Sara
Ştiu, că nu le doreşti. Doreşti numai să te faci Domn in Moldova.
Graţiani
•»
Şi te rog să nu mi te pui in cale.
Sara
De ce vrei să te faci Domn? — Graţiani, de ce vrei?
Graţiani
Cine oare n'ar voi, dacă i se deschide calea?
Sara
Graţiani! — eu sunt femee şi ştiu pentru ce vrei. — Graţiani! — Graţiani! — dac’ai fi un cerşitor plin de răni, eu te*aş iubi şi m'aş simţi fericită, că me laşi să te caut şi hrănesc, eară tu vrei să te faci Domn, pentru ca să fii băgat in seamă de dinsa?
Graţiani
Ah! căci mi te-ai pus de-a curmezişul cale şi nu pot să trec inainte! — Saro! voeşti tu să impaci o luptă, care de veacuri se urmează şi. alte veacuri se va mai urma?
GASPAR GRAŢIANI
21
Nu s'a implinit ăncă anul de cănd căile vieţii noastre s’au intilnit: ai crezut tu vreodată, că ele nu se vor mai despărţi ?
Sara
N'am crezut, dar nici că puteam să ştiu ce are să fie, cănd ele s’ar despărţi: abia acum simt, că nu pot, —uite! — nu pot; mi-am perdut par'că minţile. — Ştiu, Graţiani, că de mult o iubeşti; am iubit-o adeseori şi eu, fiindcă iţi era ţie iubită; — dar acum e altfel. De cănd te fereşti de mine, ca să nu se supere ea, — Graţiani, de atunci e altfel, cu totul altfel! — Eu nu vreau să fii Domn!
Graţiani
Yrei deci să te faci unealtă celor ce măne vor ride de mine ?
Sara
Nu, Graţiani, — fiindcă nu pot. (Priveşte drept in faţa lui a-poi cu hotărire). Graţiani, fă*te Domn, dar ia-mă şi pe mine cu tine!
Graţiani
Saro! — fii femee, nu demon!
Sara
Nu pot, Graţiani, — nu pot, nu pot, uite! nu pot! — Mi s'a infipt in minte găndul, că trebue să fiu aproape de tine, şi o singură simţire me stăpăneşte: ce mai eşti tu, dacă nu mai e Graţiani? — Ce-ţi foloseşte mintea ta, dacă nu mai poţi să-l slujeşti pe el cu ea? Ce-ţi foloseşte inima ta, dacă nu poţi să-l in veseleşti pe el prin simţirile ei? Ce-ţi foloseşte trupul teu, — braţele aceste, gatul acesta, sinul acesta ce-mi foloseşte mie, dacă tu nu te mai uiţi la ele, dacă ele nu te mai incăntă pe tine ? — O Graţiani! — De ce te-ai uitat, dacă nu mai vrei să te uiţi? — Demon imi zici? — Nu eu sunt demon: demonul este in mine; e blăstemul din facere, care m’a ajuns, şi prin tine m'a ajuns, Graţiani, sub farmecul ochilor tei!
GASPAR GRAŢIANI
Graţiani
Saro, tu m& vezi că tremur înaintea ta. Vrei tu să strici toată viaţa mea? vrei să blăstem ciasul, in care ochii mei te-au zărit şi pentru intăia oară sufletul meu s’a in-căntat de tine?
Sara
Nu vreau nimic: ştiu numai, că dacă ea nu me sufere pe mine in apropierea ta, nu o sufer nici eu pe dinsa!
Graţiani
Femee, nu me ispiti!
Sara (se dă inapoi)
Ţi-e silă de mine, fiindcă sunt ovreică?
Graţiani
Mi-e isilă de tine ! (O cuprinde in braţe).
Sara (se desface din braţele lui)
Graţiani! — N'ai să fii Domn ca toţi Domnii, ci Domn scutit, in faţa căruia tremură toţi vizirii. Căci Sara poate şi vrea tot ceeace poate! (se depărtează).
Graţiani (privind in urma ei)
Am plecat; ar putea oare cineva să-mi spună, unde am să ajung!
(Perdeaoa cade).
EPISTOLA V
23
EPISTOLA V
CĂTRĂ A. NAUM
De ce te plângi amice, cu-aşa melancolie De viaţa ta cea goalâ, de-a ei monotonie Şi vreai, pentru a perde măhnirile-ţi profunde Să vie o schimbare oricare, ori de unde?
Cum, liniştea de astâzi, acest ferice dar Spre care inţeleptul aspirâ in zadar Prea des in viaţa noastră bogată’n supărare, Tu-1 resplăteşti cu-atăta dispreţ şi nepăsare ?
Tu vrei, lăsăndu-ţi cuibul cel dulce de verdeaţă Ce’n via-ţi inrodită la soare se resfaţă,
Să te arunci ca alţii in lupte ’nverşunate Ce-şi poartă cu orbire partidele ’ncruntate,
Şi crezi că’n Adunare, lucrând l’al ţării bine,
Vei depărta uritul ş’adăncul gol din tine? Zadarnic, o amice, dismierzi aşa un vis!
Din cei ce zic că ţara acolo i-a trimis Cei mulţi nu vor, ear alţii nu pot, chiar dacă vor S’aducă cu-a lor fapte vr’un bine in popor. Făţărnicia, ura, minciuna, lăcomia Ambiţia acolo şi-au aşezat domnia,
Ş’in mijloc de cuvinte deşerte şi umflate A ţării trebuinţe uitării sunt lăsate.
Yai! Chiar cel bun acolo, perdut şi ameţit,
De atmosfera’n care trăeşte, molipsit, îşi perde calea dreaptă, ideile cuminte Ş’a patimilor valuri il mănă inainte!
24
EPISTOLA V
Ce ai să faci acolo tu, omul impăcat Cu tine şi cu alţii, tu, pustnic necercat De patimi, care-ţi cauţi de vie, de grădină In mijlocul naturei curată şi senină?
De cum resare zioa te văd cu ingrijire Lucrănd să ajuţi firea in măndra-i desvălire:
Ici, săpi, indrepţi, legi, sprijini gingaşii pomuşori Ce măna-ţi din selbatici schimbă in roditori,
Colo de erburi rele pliveşti florile tale Ce vesel spre lumină indreapt’a lor petale Şi cănd de arşi ţi pleacă in jos pălită faţă Cu apă din făntănă le dai o nouă viaţă.
Acum strămuţi resaduri, prăşeşti, greblezi, acum Tai o crenguţă care obraznic ese’n drum;
Aici cu mladă moale legi viţa încărcată Care-ţi făgădueşte rodire ’mbelşugată,
Ear cănd soseşte toamna, ş’in vii culegători Adună poama dulce ş’o pun in zăcători,
Priveşti cum ferbe mustul, sburdănd cu vioiciune Ca tot ce-i in natură sumeţ, peternic, june. —
In acest loc amice, nu mă opri, nu-mi zice C’aceasta nu ajunge pentru a fi ferice.
Ştiu, mulţumiri in viaţă se pot găsi şi alte Tot astfel de plăcute dar mai mari, mai inalte; Ştiu e o fericire, cea mai presus de toate Pe care o au numai acele minţi bogate Ce pot să se ridice pe-aripa ’nchipuirii Din valea ast’ de plângeri in lumea nălucirii.
Tu o cunoşti, amice, acea plăcere vie Tu, căruia o musă din frageda junie In mâni o mândră liră ţi-a pus, şi zimbitoure Te-a invăţat din coarde să scoţi dulcea cântare.
Cu toţi dumnezeeştii poeţi ce a produs Prea luminata soră mai mare din apus
EPISTOLA V
25
—	(Fie că erau ăncă in viaţă, sau că ei De mult se coborise in cămpii Elisei) —
Tu ai trăit ca frate cu drag o’ntreagă viaţă Găndind a doua oară găndirea lor măreaţă. —
Şi geniul cel mare ce trist şi amărit Trăi atăţia lustri din patrie gonit,
Ca la apusul vieţei cu fruntea ’ncoronată Să vadă inainte-i o lume ’ngenunchiatăjC1)
Ş’acel faimos satiric, om bun şi cu noroc Ce’n versuri fără seamen lovi cu biciu de foc Pe-acei ce’n loc să cănte simţiri adeverate Cu frase umpleau versul şi goale şi umflate;(•’) Şi scriitorul vesel, naiv, amabil, drept,
Poet pe-atăt de mare, căt mare inţelept Care, nevrend pe oameni deadreptul să-i atace Descrise lei, urşi, asini şi alte dobitoace;(3)
Şi generosul tener, copil cu ochii vii
Ce gingaşe idile şi blănde elegii
Cănta, — cănd cu turbare de vulgul intărtat
Fu smuls şi morţii crude jertfit nevinovat; (4)
Aceştia şi alţi maiştri de geniu insuflaţi,
De tine 'n graiul nostru au fost reinviaţi.
Dar pe căt ţi-a fost pana bogată'n tălmăciri, Pe-atăt a fost plăcută in proprie găndiri.
Cine-ar putea alături să pue-a sa lucrare Cu versul teu cel dulce, cu limba-ţi curgetoare Şi cine, de cei antici ca tine-adănc cuprins,
Trăi in timpul clasic de multe veacuri stins?
Să strige-o sectă nouă cu glasu-i prea isteţ Că tot ce trece’n lume drept nalt, frumos, măreţ Ş’in viaţa cea reală ş'in lumea'nchipuirii E sarbed şi netrebnic şi trebui dat peirii;
Ei strige că autorul ce azi mai vrea să scrie Trebui să se inspire de noua teorie;
i)	V. Hugo. 2) Boileau. 3) Lafontaine.' 4) Andre Chcnier.
26
EPISTOLA V
C’acel ce nu jertfeşte cu ei la un altar E osindit să moară ca reacţionar;
Că artă sau ştiinţă au un scop, o menire Tot pe-un calup să’ntindă întreaga omenire....
Noi să păşim nainte şi, ori ce-ar zice ei,
Să ne’nchinâm tot ăncă la vechii noştri zei.
Dar, să lăsăm averea la cel ce-a moştenit Sau celui născut lacom, inşălător, sgărcit;
La cel prost să dăm voie să fie ca ’nainte.
Celui deştept şi ager să nu-i tăiem din minte Ş’in timp ce fericirea pe lumi vor Ei să’mpartă Noi arta ca’nainte s’o facem pentru artă.
Ţii minte ce plăcere aveam odinioară
Cănd se’ntorcea voioasă din nou a şaptea sară,
In care noi amicii, uitănd de-a vieţei ceaţă Şi discutând cu vorbă uşoară şi glumeaţă,
Ne adănceam in lumea doctrinei preacurate?
Ce taine-atunci rămase de noi nedeslegate In artă, ’nţelepciune, religie, morală?...
Cine se găndea ăncă la viaţa cea reală?
O! Căt balsam in suflet şi căte îndulciri La chinuri ne aduse a noastre întruniri!
Dar s’a trecut ş’aceasta — pe lume totul trece:
Ne-am spulberat la vânturi şi bătrăneţa rece S’apropîe cu paşi siguri, puternici, hotăriţi Şi nu ne mai găseşte ca’n alte vremi uniţi.
Căci vai, din cei mai vrednici ce-au tras mai mult la greu, La duşmăneasca ceată trecur’ intr’un cias rău!
Dar să gonim această prea tristă cugetare,
Căci tu şi eu, amice, putem găsi scăpare
De ori si ce necasuri, disamăgiri urite
Ce sunt de-a noastră• viaţă in veci nedespărţite:
Căt timp in măni ţii lira şi cănţi pe-asale strune Senin e al teu suflet şi pieptul teu e june!
Trifeşti 8 August 1887.	IACOB	C.	NEGRUZZI.
VASILE ALECSANDRI
27
VASILE ALECSANDRI
STUDII ISTORICE, LITERARE ŞI BIBLIOGRAFICE ASUPRA VIEŢII ŞI OPERELOR SALE
CAPITOLUL V 1839-1844.
Pe când Alecsandri scotea astfel la lumină aceste încercări însemnate, şi înavuţea literatura poporală şi elegiacă a României cu producţiuni de un asemenea merit, ideile liberale făceau din zi in zi progrese in Moldova, şi guvernul prinţului Sturdza cu anevoe năbuşea scânteile ce săreau din imaginaţiile şi din sufletele aprinse, ameninţând de-a înflăcăra ţara întreagă. O pleiadă de tineri, nerăbdători de-a scăpa patria lor de influenţa străină, de care Domnitorul nici nu voea, nici nu putea să se emancipeze, căuta prin toate mijloacele a arunca împrejurul lor seminţele unei credinţi entusiaste in viitorul şi in destinele României. Co-gălniceanu, Alecsandri, Negruzzi, Epureanu, Donici, Stamati, Rolla, Cuciureanu, A. Russo, Raleti, Roseteşti, şi infine Ion Ghica, ce venise, in 1843, să ocupe o catedră de matema-tecă şi de economie politică la Academa din Iaşi, lucrau cu toţii împreună la deşteptarea simţimentului naţional şi la realizarea aspiraţiunilor ce fierbeau in toate inimile generoase.
In fruntea şcestei tinerimi era Costache Negri, de care :tm avut deja ocasiunea să vorbim, şi a căruia simpatică
28
VASILE ALECSANDRI
Şi nobilă figură merită cu atăt mai mult de-a ne opri căteva momente, cu căt el a fost cel mai bun şi cel mai scump prieten al lui Alecsandri.
Prin farmecul fisionomiei sale, prin blăndeţa spiritului, prin mărimea caracterului, prin lealitatea şi generositatea sufletului seu, Negri a căştigat stima, iubirea şi respectul tutulor acelora cari Tau cunoscut.
înalt, frumos, elegant, seducetor in toate chipurile, pe atăt de distins in înfăţişarea sa, pe căt era de nobil in simţiri, Costache Negri, mulţumită unor calităţi atăt de strălucite, avend pe lăngă acestea şi privilegiul virstei (căci el se născuse cătră 1812, şi . prin urmare era cu căţiva ani mai mare decăt toţi tinerii din generaţiunea lui Alecsandri), Costache Negri, zic, nu intărziase să dobândească o autoritate netăgăduită asupra amicilor ce-1 înconjurau, şi să se bucure de-o influenţă de care nu s'a servit niciodată decăt pentru binele prietenilor şi patriei sale.
Cănd, după o şedere de mai mulţi ani in străinătate, el se intoarse, spre 1843, in Moldova, şi se aşezâ la Mîn-jina, moşia sa din judeţul Covurlui, care peste curend era să devie locul de intilnire obicinuit al tutulor bărbaţilor însemnaţi de peste Milcov, tinerimea întreagă, printr’o învoire unanimă, il recunoscu de şef şi de decau, — un decan abia de treizeci şi doi de ani — dar a căruia înţelepciune, ca valoarea Cidului, nu avea să aştepte numeral anilor.
Cariera politică a lui Negri a fost una din cele mai frumoase şi din cele mai strălucite care a fost dat vreunui Romăn s’o implinească. Consilier al lui Grigore Yodă Ghica, apoi plenipotenţiar al Moldovei la Conferinţele din Viena, membru şi vice-preşedinte al Adunărilor noastre parlamentare, agent diplomatic al Principatelor-Unite la Constanti-nopol, Negri a adus in aceste inalte funcţiuni nu numai un patriotismu înfocat, dar şi o dibăcie însemnată şi o absolută desinteresare. El fusese, înainte de 1848, unul din adepţii cei mai zeloşi ai ideilor liberale, şi mai cu seamă ai unirii celor doue ţări surori. După revoluţiunea dela 1848, Negri ipotecă moşia sa Mînjina, cu scop de a ajuta pe patrioţii
VASILE ALECSANDRI
29
romani siliţi să caute un adăpost in străinătate, sărăcin-du-se astfel de bunăvoe spre a asigura triumful unei cause pentru care ar fi fost gata să-şi sacrifice chiar viaţa.
Tot pe aceeaşi vreme, Goleştii in Muntenia, dădeau exemplul aceluiaş devotament cătră ţară, şi aceeaşi desin-teresări. „Mînjinau s'a perdut, scrie un autor romăn contimporan, vorbind de aceste imprejurări;	sau ama-
netat. Moşia cea mică s'a vendut, insă moşia cea mare, „Romănia, a scăpat. Astăzi nu mai vindem moşii spre a „rescumpera ţara, ci cumperăm moşii pe spinarea şi spre „peirea ei “.(O
Alecsandri cunoscuse pe Negri la Paris; apoi ei făcu-sere impreună prima lor căletorie in Italia. Regăsindu-se la Mînjina şi la Iaşi, in 1843 — 1844, tinerii incheiare un prieteşug şi mai mare, şi comunitatea de gusturi, de idei şi de simţiri ii făcu să restringă din zi in zi legăturile unei a-miciţii a căruia dulce şi petrunzetoare expresiune resunâ in frumoasele „Strofe lui G. Negri":
Prieîenul meu Negri, iubit şi dulce frate Iţi scriu aceste strofe din locuri depărtate,
In care odinioară, ca mine căletor,
Lăsând a ta gândire in tainicul ei sbor, •
Adeseori ca mine ai stat culcat pe maluri,
Cu sufletu-ţi in ceruri, cu ochii tei pe valuri.
In orice parte-a lumei străin eu me găsesc,
Imi place, sunt ferice la tine se gândesc,
Şi’n orice intîmplare a vieţei mele-mi place La gândurile mele părtaş de a te face,
Căci din copilărie cu tine m’am deprins (2)
Să’mpart orice simţire de care sunt cuprins.
Negri el insuş era poet. Pe lăngă balada Strigoiul, ce a scris, in 1845, in tovărăşie cu poetul nostru (3) el a lă-
1)	G. Missail. Constantin Negri Bucureşti, 1877, p. 78.
2)	V. Alecsandri. Opere complete, Poesii I, 239-240.
3)	«Acea compunere a prietenului meu, plină de frumuseţi poetice, este una din cele mai nimerite scrieri ale sale (Id.y ibid,, p. 247).
80
VASILE ALECSANDRI
sat un numer destul de mare de poesii, tipărite mai toate in România literară a lui Alecsandri, (0 dar dintre care unele apăruseră, chiar dela 18! 4, in Foaea Ştiinţifică §i literară, fundată, tocmai in acel an, de Cogălniceanu, Alecsandri, Ion Ghica şi Panait Balş, cu colaboraţiunea, in Moldova, a lui Donici, Negruzzi, Negri, Ralet, Cozadini, Cuciureanu, Fetu, etc.; in Muntenia, a lui Bolintineanu, Alexandrescu, Voi-nescu, Bălcescu, Yăcărescu, etc. etc. (2)
Afară de cea mai mare parte din Doinele sale (3), A-lecsandri a inserat in Foaea Ştiinţifică §i literară:
Istoria unui galben §i a unei parale (p. 97 — 319); O preumblare prin munţi, pe care o împărţise la inceput in trei episoade deosebite, intitulate: Călugărul §i pistolul, Es-tract dintfo căletorie la muntele Geahleu (p. 5 —8); O intrigă de bal mascat (p. 28 — 30) şi 0 preumblare prin munţi (p. 35 — 63); — doue articole de critică literară asupra Stanţelor epice inchinate Românilor de C. G. Aristia, şi asupra Satirelor §i alte poetice compuneri de prinţul Antioch Căntemir (p. 156 — 160 şi 180—183); infine doue notiţe relative una la Borsek (p. 334 — 336) şi cealaltă la Lăpu§na (Bucovina; p. 184).
Istoria unui galben este un dialog intr’un galben olan-
1)	România literara, Iaşi 1855» P* 200. Cf. G. Missail, Constantin Negri, p. 89—92.
2)	Această foae era să fie intitulatrt Propăşirea. Censura insă opri denumirea proiectată; ear redactorii, nevoind a se supune la această decisiune arbitrară, publicare foaea lor, fără titlu, lăsând locul alb, şi tipărind numai sub titlul: Foaea Ştiinţifică şi literară. (Iaşi, la Cantora Foaei săteşti, in 40 ; 42 numere de 8 pagine fiecare, dela 6 Ianuarie pănă la 29 Octombrie 1844. Volumul se termină cu pagina 336. Numerul 5 are un.Supli?nent de 4 pagine, cu o paginare specială).
3)	Doinele publicate in Foaea Ştiinţifică şi literară sunt: Baba Cloanţa (p. 22—24); — Sora şi hoţul (p. 48); — Măndruliţa dela munte (p. 80); — Stru?iga (p. 88); — Cinei-Cinei (p. 104); — Craiu-nou (p. 127); — lătarut (p. 168); — Andrei-Popa (p. 240); — Doina (p. 264); — Fet-Logofet (p. 272). — Alecsandri a mai tipărit in Foaea Ştiinţifică, Desrobirea ţiganilor (sub titlul următor: 31 Ianuarie 1834 P- 4 c^n Suplimentul la No. 5); şi Visul (p. 312).
VASILE ALECSANDRI
31
dez şi o para mare turcească, pe care intîmplarea le-a împreunat intr'o cutioară de fildeş săpată. Galbenul povesteşte paralei toată istoria lui, şi enumeră pe diferiţii sei stăpăni: un boiernaş, un director de tribunal, un cavaler de industrie, un jidan, un căpitan de hoţi, un ispravnic, un venător, un ţigan, un poet (care nu Ta păstrat in punga sa decăt o jumetate de oră) infine insuş autorul. Toate aceste condi-ţiuni sociale, toate aceste meserii au dat prilej lui Alecsandri de-a critica oamenii şi lucrurile de pe atunci, de-a batjocori năravurile şi maniile contimporane, de a biciui fără milă pe judecătorii şi pe funcţionarii prevaricatori, de a deplânge infine soarta miserabilă la care erau reduşi ţiganii, a căror desrobire se făcu in parte chiar in anul cănd apăru Istoria unui galben. Şi intr’adever, la 31 Ianuarie 1844, un decret al lui Yodă Sturdza, dat in urma unui vot unanim al Adunării, ordonase emanciparea ţiganilor Mitropoliei, episcopiilor şi monâstirilor, precum şi a tutulor robilor ce erau proprietatea Statului.
Această mesură, a cărei iniţiativă fusese luată de înaltul cler al Moldovei, fu pentru Vodă Sturdza ocasiunea unei frumoase ovaţiuni ce o primi din partea supuşilor sei, care uitare de astă dată toate motivele ce aveau de-a se plănge de administraţiunea lui. Cogălniceanu se făcu in Foaea Ştiinţifică interpretul elocinte al recunoştinţei publice cătră Domnitorul căruia ţara datorea acest mare pas pe calea civili* saţiunei, ear Alecsandri celebrâ această zi memorabilă in poesia intitulată : Desrobirea ţiganilor:
„Azi e soarele mai falnic! lumea azi e mai voioasă!
Azi in piept inima-mi creşte! azi e viaţa mea frumoasă Căci la glasul libertăţii v&d Moldova deşteptată,
Şi la glasul omenirii o simţesc înduioşată!
Fală’n lume şi mărire pentru tine’n veci să fie,
O Moldovo î ţară măndră, tu ce dai sfănta dreptate,
Braţul teu ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie,
Ţie însăşi pregăteşte viitor de libertate*', (i)
i) Opere complete. Poesii, I, 201.
82
VASILE ALECSANDRI
Pentru a reveni la Isoria unui galben, vom aminti că in această novelă dialogată, in care autorul, ca un adeverat poet, a lăsat liber curs imaginaţiei şi capriciului seu, şi a zugrăvit, cu un penel delicat, o serie de mici tablouri re-producend năravurile diferitelor straturi sociale de pe atunci, jidanii sunt atacaţi pentru intăia oară, şi ridiculizaţi cu acel spirit satiric şi acea vervă comică care n'au părăsit pe Alecsandri din zioa in care sub cuvent de glumă, el a infipt ferul roşu in acea plagă naţională, care se numeşte Evreul moldovean.
Istoria unui galben se complică cu intimplările romantice, şi chiar tragice, ale unei perechi de tineri ţigani, Zamfira şi Nedelcu.
Această parte a novelei este cam tristă şi posomorită, cu toate că găsim intr’insa una din cele mai cunoscute poesii ale autorului, vestita romanţă:
Frumoasă copilită,
Spune-mi de unde vii,
Cu zimbet pe guriţă,
Cu măndri ochi şi vii ?...
precum şi următorul portret al ţigancei Zamfira, care ar putea să inspire pictorului nostru Grigorescu subiectul unui tablou din cele mai graţioase şi cele mai originale:
„Lasă că era teneră numai de vre-o şaisprezece ani, „şi că avea ăncă acea frăgezime copilărească atăt de nepreţuită in podoaba unei femei, dar apoi toate mişcările „ei, căutătura sa, glasul sSu, avea un ce mai deosebit, un „aer de selbăticime incăntătoare ce o asemena cu o căprioară sprintenă in momentul cănd simte venătorul in co-„dri. Perul seu negru ca pana corbului era impletit in co-„siţi împodobite cu bănuţi de argint şi cu floricele; la găt „purta o salbă de mărgele roşii şi albe şi de rubiele care „săltau pe sinu-i la tot pasul, pricinuind un zinghet delicat, „şi strălucind felurit sub razele soarelui. Toată haina ei era „o cămeşă albă cusută cu altiţe de fir şi de mătasă pe la „umeri şi pe la găt, şi o fotă albastră cu dungi vişinii ce
VASILE ALECSANDRI
33
„incunjura trupul său mlădios ca o trestie şi tras prin „inel...“(O
Nu ne vom intinde mult asupra novelei intitulată: O preumblare prin munţi, care este reiaţi un ea unei călătorii întreprinsă de patru tineri, doi poeţi, un judecător şi autorul, la mănăstirea Păngăraţi, pentru a vedea portretul lui Alexandru Vodă Lăpuşneanul.
Ajungănd la monastire, ei află că portretul prinţului a fost ridicat deacolo şi dus la mănăstirea Slatina, ce este zidită tot de acel Domn. Călătorii profită de voiajul lor la Păngăraţi, pentru a visita in chilia lui pe un călugăr bătrân, care le povesteşte cum in 1821, i-a murit nevasta căzută victimă a barbariei Turcilor. Apoi, pentru a prescurta noaptea, fiecare incepe a spune o istorie, şi astfel aflăm nenorocitele intîmplări ale lui Toader şi Marindei, doi copii din Mirceşti, care se iubeau cu dragoste, şi care n’au găsit in iubire decăt decepţiuni şi miserii; — tot asemenea ni se povesteşte o intrigă de bal mascat, ale cărei eroi sunt doi soţi, ce se intrec in dibăcie şi in fineţă diplomatică. Cea din urmă parte a acestei Plimbări ni se pare mai ales interesantă şi bine scrisă. Călătorii se deşteaptă in zorii zilei pentru a sui dealul Grohotişului, şi a sta faţă la resăritul soarelui. Această privelişte, unită cu admirabila frumuseţă a naturei dimprejur, inspiră autorului pagina următoare, pentru care lectorii noştri ne vor mulţumi negreşit că o reproducem aci:
„Razele soarelui începeau a resbate pintre copacii de „pe creştetul munţilor şi dau negurei ce-i cuprindea o văp-„seală roşietică; era in fundul văilor, unde păcla era ăncă „deasă, abia se zărea, ca printr’un vis, apa Bistriţei ce pă-„rea cu o dungă albă. Acea dungă se făcea din minut in „minut mai lată şi mai limpede; şi deodată, cănd soarele „s’a ivit pe cer, umplănd toată întinderea de lumină, deo-„dată frumoasa vale a Bistriţii a steclit ca o panoramă, cu „riul seu răpede pe care se coboreau vre-o căteva plute, cu
i) Opere complete. Prosă, I, 31-32. C. L. XXII.-L-26,631.
3
34
VASILE ALECSANDRI
„munţii nalţi şi tufoşi ce o împrejurau, cu satele sale se-„menate pe costişe ca nişte jucării, şi intr’un cuvent, cu „tot farmecul care impodobeşte natura sa mandră şi selba-„tică. Nu voiu uita niciodată impresia ce am primit la acea „minunată privelişte......
„Multe soiuri de peisajuri am vezut prin deosebite „ţări, dar rareori am intilnit acea frumuseţă măreaţă şi „sălbatică, prin care se deosibesc munţii Moldovei. Acolo „pămentul, codrii, stincele, piraele sunt ăncă in starea pri-„mitivă a naturei, şi nicăiri nu se vădeşte măna omului cu „prefacerile ei uricioase şi prosaice. La munte omul este „mai simplu, viaţa lui este mai in linişte, năravurile sunt „mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gănd „şi la vorbă, şi verde de trup ca brazii sub care trăeşte. „Munteanca-i naltă de boiu, albă, veselă, sprintenă, isteaţă „Şi frumoasă. Cum să nu-ţi bată inimă de bucurie şi de „mulţumire in sinul unor locuri atăt de măreţe şi de poe-„tice, locuite de un neam de oameni a căror înfăţişare iţi „umple ochii şi sufletul! locuri pline de aducere aminte a „strămoşilor noştrii, de poveşti fantastice, şi mai ales de „doine armonioase!“
Mai departe, tinerii intîlnesc un romăn, care cântase din cimpoiu la hora din sat, şi care se ducea la stănă in deal; ei il indeamnă să le cănte o doină, şi Alecsandri nu scapă această ocasiune pentru a ne defini intr'un mod magistral, acest căntec popular, a căruia dulce melodie atinge la suflet pe orice romăn, şi ii umple inima de dor, de jale, şi de amar.
„îndată el şi-a scos cimpoiul din desagi, l’a umflat, l’a „pregătit, şi rezemăndu-se de un brad, a inceput a suna „cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet „ce am auzit eu pe lume: doina dela munte, acea melodie „curat românească, in care toată inima omului se tălmăceşte prin suspinuri puternice şi prin note dulci şi duioase; „doina jalnică, care face pe Romăn să ofteze fără voie şi
i)	Opere complete. Prosăy I, p. 233-234.
VASILE ALECSANDRI
35
„care cuprinde in sinul ei un dor tainic, după o fericire „perdută. Eu, de căte ori aud doina, imi pare că aud Moldova plăngend după gloria cea veche“.
Excursiunea se termină precum incepuse, prin o decep-ţiune: căntătorii, rătăcindu se, nu pot ajunge pănă in vir-ful Ceahleului, unde aveau de gănd să se sue, precum nu reuşiseră a vedea icoana lui Alexandru Yodă Lăpuşneanul la Păngăraţi: ceeace face pe autor să conchidă cu această reflexiune melancolică:
„Aşa sunt mai toate proiectele omeneşti, mai ales a-„cele ce se ating de voiajuri. Le faci earna, şi cum resare „soarele de primăvară, se topesc ca ometul“.(2)
Neapărat, in această Preumblare prin munţi, totul nu are valoarea celor doue sau trei pasajuri reproduse de noi; să vede că pictorul nu a găsit ăncă genul ce tocmai ii convine : culorile sunt uneori cam îndesate, şi nu totdeauna bine potrivite; infine, penelul nu este condus pretutindenea de-o mănă destul de îndrăzneaţă şi sigură. Dar aceste imperfecţiuni, naturale in opera unui tener de douezeci şi trei de ani sunt rescumperate prin calităţi netăgăduite de com-posiţiune şi de stil. Prosa lui Alecsandri, mai ales cănd ea se inspiră de frumuseţa naturei romăne, este, ca poesia lui, de o rară perfecţiune; şi tocmai ca acel uriaş din mitologia antică, care îşi renoia puterile, de căte ori se atingea de păment, se pare că Alecsandri găseşte in fiecare descrip-ţiune a podoabelor naturale ale patriei sale, pe care le^a simţit şi le-a exprimat mai bine decăt oricine, un nou a-vent poetic şi o inspiraţiune din ce in ce mai măreaţă.
Primul articul de critică literară al lui Alecsandri este intitulat : Stanţe epice inchinate Românilor de d. C. C. Aristia. Eată in ce împrejurări acest articol fu scris. Aristia, despre care am vorbit intr'unul din precedentele noastre capitole, şi pe care Fam vezut conlucrând cu Eliad şi cu
1) Opere complete. Prosa, I, 140.
2) Istoria mtui galben şi O plimbare prin munţi au fost retipărite, la 1857, in Salba literară (p. I—55 şi 89—122).
36
VASILE ALECSANDRI
Cămpineanu la organizarea născ&ndă a teatrului român, compusese, in 1843, o poemă epică in onorul lui Yodă Bi-bescu. («) Această poemă, astăzi cu totul uitată, şi pe care mărturisim că nu o cunoaştem decăt prin extrasele reproduse de Alecsandri, este scrisă intr’un stil busumflat de un grec, care cu toate că-şi petrecuse mai toată viaţa la noi, nu putuse să inveţe perfect limba romănă, şi care, pe lăngă aceasta, nu era cătuş de puţin poet. Ii era dar lesne lui Alecsandri să ia in glumă pe bietul dascăl, şi să riză de dinsul fără nicio milă. Ar fi putut poate să se arate mai generos faţă cu el, căci lui Aristia, dacă ii lipsea talentul, nu-i lipseau nici bunăvoinţa, nici chiar patriotismul. Dar după cum nu isbutise să se desfacă de accentul său grecesc, tot astfel ii era imposibil de-a renunţa la oarecare obiceiuri de linguşire şi chiar de servilitate pe care le da-torea primei sale educaţiuni, precum şi societăţii in mijlocul căreia trăise la noi. Infine Aristia, pe care l’am arătat mai sus declamând cu gesturi expresive versurile lui Omer şi infăţişănd inaintea elevilor sei, toată acţiunea Iliadei şi Odiseei, putea să pară ridicul in mai multe privinţe; in stilul lui trebuea neapărat să se recunoască defectele spiritului şi persoanei sale, şi e probabil că, dacă Alecsandri l’ar fi cunoscut mai bine, nu l’ar fi atacat cu atăta infocare. Cu toate acestea, Aristia fu adănc mâhnit de critica acerbă a tenerului poet, şi nu uitâ niciodată voiciunea articolului seu. Căt despre Vodă Bibescu, el se arătâ om de spirit, şi cănd Alecsandri veni la Bucureşti in 1845 şi se presentâ la palatul Domnitorului, Bibescu il primi cu amabilitatea sa obicinuită, şi ii zise, arătăndu-i un cal de călerie pe care il primblau tocmai prin curtea domnească: „Eată calul pe „care Aristia l’a cântat in Prinţul român11.
(Aristia celebrase intr’adever in poema sa pănă şi calul lui Vodă Bibescu, in acest vers cam aspru la ureche:
„Să simte par’că duce un prinţ viteaz âst cal.(2)
1)	Prinţul român. Stanţe epice in versuri. Bucureşti, in 8°.
2)	Alecsandri, Opere complete. Prosa I, 434.
VASILE ALECSANDRI
87
Alecsandri se uita pe fereastră, şi zise, surizend: Bietul cal! — Dar d-ta Tai resbunat, respunse Vodă, şi iţi mulţumesc".
Articulul asupra Satirelor Prinţului Antioch Cânte-mir, care fuseseră traduse in româneşte de A. Donici şi C. Negruzzi chiar in 1844,(0 precum şi cele doue notiţe relative la Borsek şi la Lăpu§na n'au fost adunate de Alecsandri in colecţiunea Operelor sale complete. Articolul intitulat Borsek, şi care se citeşte astăzi la pagina 234 a volumului de Prosă este extras din Calendarul foaei săteşti, unde a fost publicat in 1845. începutul se publică mai ina-in te in ultimul număr al Foaei Ştiinţifice 29 Octomb. 1844.
In vremea aceea, Foaea Ştiinţifică §i literară suferise aceeaşi soartă ca şi Dacia literară şi fusese suprimată de prinţul Mihail Sturdza. Motivul acestei măsuri riguroase era o novelă a lui C. Negruzzi, intitulată Toderică, in care vestitul autor al Aprodului Purice infăţişase, după un ve-chiu basmu italian, un jucător care se duce la Iad, cu un toeag in mănă şi cu un sac la spinare, şi care jucând la cărţi cu Scaraoţchi, ii câştigă douăsprezece suflete din împărăţia lui.(2)
Dar guvernul înmulţea in zadar asprimile sale: avăn-tul era dat; ideile de naţionalitate şi de progres respăndite de foile periodice ale ambelor Principate, incepeau să pătrundă in popor; totdeodată, scândurile pe care se produseseră până atunci nişte incercări dramatice informe şi rudimentare, se transformau in teatru naţional, şi tot Alecsandri era să grăbească stabilirea noului ordin de lucruri, aruncând ridiculul asupra vechei societăţi, din inălţimea acestei tribune resunătoare, şi săpănd edificiul putred al instituţiunilor şi al moravurilpr străine, impămăntenite la noi.
1)	Iaşi, in 8°. — Satirele lui Cantemir au fost traduse in franţuzeşte,
*	de abatele de Guosce (Londra, Nour se, 1750, 2 voi. in 12).
2)	Asemenea subiect a fost tratat şi de Merimee, in novela intitulata Federigo; Merimee ne spune că acest basm este popular la Napoli, şi ca pare a fi compus pe la mijlocul evului de mijloc.
88
VASILE ALECSANDRI
Am incercat, intr’un precedent capitul, de a descurca inceputurile teatrului din Muntenia. Originile teatrului moldovean sunt poate şi mai intunecoase, şi tot ce ştim despre ele, datorim insuş lui Alecsandri, care ne-a făcut destăinuiri in capul primului volum al Teatrului seu complet.
Totuş se pare că pe la 1817, — adică cu mult inainte de primele representaţiuni dramatice de care vorbeşte poetul, — George Asaki organizase cu cheltueala sa un teatru de societate la Iaşi. La 1817, zice Vasile Popu, Asaki or-ganisâ „cu cheltueala sa, primul teatru romăn in salonul „hatmanului Constantin Ghica, angajând pentru aceasta un „pictor de decoruri şi un maşinist, ca să lucreze cele necesare. Cortina principală infâţişa pe Apolon cu Musele, care „intindeau măna Moldovei spre a o ridica. Fii boierilor „Ghica şi Sturdza au representat pe scena acelui teatru „mai multe piese in limba romănă şi franceză". (0
O scrisoare, adresată de C. Negruzzi lui G. Asachi, şi publicată de curend in jurnalul Familia din Orade-Mare (2) vorbeşte asemene de un teatru intemeiat la Iaşi, pe la 1832, de cătră fraţii Foureaux. Acolo se jucau pantomime Şi vodeviluri franceze. Mai târziu, cătră 1835, veni Milo, care organiză, la rândul seu, un teatru de societate, pe care el representă doue piese compuse şi jucate de dinsul cu mare succes: Poetul romantic şi postelnicul Sandu Curcă.
Infine, pe la 1839, G. Asachi fundâ, Conservatorul filarmonic (şcoala de musică din Iaşi), ai căruia elevi jucau fără deosebire, cu mai mare rivnă decăt succes, comedii, drame, vodeviluri, şi chiar opere lirice. Tot pe atunci, Ca-ragiali, apoi Stamati, profesor de fisică şi chimie, ajutaţi de câţiva funcţionari pasionaţi pentru teatru, incercau să introducă la Iaşi repertoriul lui Pixerecourt *şi al lui Kotze-bue; dar toate aceste tentative isolate nereuşind, principele Sturdza chemă, in 1840, la direcţiunea teatrului moldovean, pe C. Negruzzi, Cogălniceanu şi Alecsandri, fără
1)	Conspect asupra literaturei romane etc., p. 177.
2)	No. 22 din 13 Iuniu 1886.
VASILE ALECSANDRI
39
insă a le da nici unul din mijloacele necesare pentru a îndeplini sarcina ce le*o încredinţase. Membrii acestui comitet trimisere la Paris pe unul din fraţii Foureaux, pentru a forma acolo o trupă de opera-comică, şi fiindcă totul le lipsea deodată, repertoriul, artiştii, şi publicul, ei fure siliţi să se facă inşişi autori şi să improvizeze căteva piese, ce fure primite cu oarecare favoare. Astfel Cogălniceanu pre-lucrâ din franţuzeşte pe Orbul fericit; Negruzzi, pe Bochet tata §i fiu; Alecsandri, pe Farmazonul dela Hirlău, Spătarul Haţmaţuki şi Cinovnicul şi modista.
Toate aceste piese sunt perdute: dispariţiunea lor, precum şi puţina importanţă ce Alecsandri acordă acelora care au fost compuse de dinsul, ne scutesc de orice dare de seamă asupra lor. Cu toate acestea, putem să incuno-ştinţăm pe acei ce sunt amatori de micele amenunte ale istoriei noastre literare că, in Farmazonul dela Hirlău, autorul înfăţişa pe un provincial naiv care venea la Iaşi, şi căruia nişte posnaşi impuneau pretinsele ceremonii ale fran-masoneriei; căt despre Spătarul Haţmaţuki, Alecsandri, in această mică comedie, scrisă in versuri, lua in bătae de joc pe Greci, pe care de mai multe ori era să-i expue la risul public, şi al căror spirit de viclenie şi de intrigă n’a putut niciodată să-l sufere natura lui atăt de dreaptă şi de leală.
In acest timp poetul lucra la o comedie in trei acte şi in prosa, care era peste curend să provoace aplause unanime pe teatrul din Iaşi, şi care, fiind jucată in 1845, la Bucureşti, fu primită şi acolo cu acelaş entusiasm. E vorba de Iorgu dela Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, repre-sentată pe teatrul naţional din Iaşi in beneficiul artiştilor romăni, in 1844. Această piesă e prima operă dramatică cu care se făleşte scena romănă; vom examina-o mai dea-proape .intr’un viitor capitol.
(Va urma).
GEORGE BENGESCU.
40
ÎNCERCĂRI CRITICE
ÎNCERCĂRI critice
CONSTANTIN MILLE
Istoria desvoltării spiritului omenesc presentă, la intervale de timp, revoluţiuni, in care gândiri şi moduri de vedere relativ noue au a inlocui unele idei vechi. S’ar putea zice câ aproape fiecare generaţiune dărâmă unele părţi din edificiul ideilor de mai inainte, tinzend, prin emanciparea treptată a inteligenţii, să scoată mai in lumină şi mai curat adevărul trainic. Un fapt caracteristic mişcărilor noue, şi in deosebi curenteler literare, este că, in avăntul lor de reformă, contimpuranii confundă adesea doue lucruri distincte: valoarea propriu zis literară a lucrărilor, cu reforma in numele căreia apar. Şi atunci calităţile uneia transfigura defectele alteia. Mai adesea insă, entusiasmul ideilor noue sau impunerea adevărului cuprins in ele, resfrăng o strălucire trecătoare asupra operelor literare fără valoare intrinsecă. Dar, entusiasmul se stinge şi. modurile de vedere se învechesc. Cine se mai incearcă astăzi, spre exemplu, să scoată, de sub liniştea lui de mormănt, pe Clovis de Desma-rets, care, cu toate acestea, a fost o primă lucrare, pusă de romantismu in faţa clasicismului francez din secuiul al XVII-lea? Cine se mai gândeşte la de toţi uitatul The Borough de Krabbe, pus, ca o demonstraţie a realismului englez, in faţa romantismului? De sigur nimine.
Asemenea şi la noi. Eliade era in mintea părinţilor noştri ca o primă icoană literară, figurând in cadrul portretelor timpului, ca un centru de unde pleca viaţa poesiei şi
ÎNCERCĂRI CRITICE
41
in jurul căruia figurau in mai mic Alecsandri, Bolintineanu, Costache Negruzzi şi alţii. Astăzi insă, sunt multe inteligenţe, care in urma cetirii lucrărilor lui, işi explică inriurirea de odinioară prin cause in afară de valoarea lucrărilor. Probabil, acea premenire generală de viaţă prin regenerarea noastră naţională şi renaşterea literară —■ intru căt cuvăn-tul renaştere inseamnă deşteptarea gustului şi tradiţiilor clasice — au proiectat din aureola lor luminoasă sclipiri ce întreţineau forma in care erau expuse, deşi această formă era lipsită de calităţile artei. Cugetătorul strecura sub haina sa, şi pe furiş, pe scriitor, şi publicul neputănd discernă in destul, se inchina de o potrivă in faţa amândurora. Dar ideile acele generale, care veneau cu o viaţă nouă din căteva inteligenţi depărtate, ca nişte isvoare limpezi, de sus, din creerii munţilor, intrate odată, ca intr’o mare, in masa tuturor capetelor, perdeau din ademenirile noului şi ale rarului: intr'o zi ele se găsire ca fiind de domeniul istoriei, şi prin urmare reci, şi atunci cei care, ca Alecsandri, dăduseră o formă şi o viaţă de sine stătătoare acestor idei, mai puteau fi cetiţi, — cei care, din contra, ca Eliade, nu o putuseră face, au fost uitaţi.
Tot astfel, mai tărziu, pănă la un punct, şi cu numele d-lui Bodnărescu. Intr’un timp anormal, in care se părea că un ger timpuriu trecuse pe deasupra şi îngheţase o mare parte din vegetaţia gândirii, era natural să se creadă necesar scoaterea in lumină a tuturor celor ce se abătuseră din curentul veştejitor. Convorbirile Literare şi in deosebi
d.	Maiorescu, desemnă, in o recensiune, frescurile literare ale timpului şi sublinie, sub o privire răpede, numele scriitorilor care arătau tendinţe in înţelesul unei reacţiuni. Acest mai inalt [punct de vedere a împrumutat d-lui Bodnărescu ceeace i-a lipsit. Tot atunci, se ştie, s'a zărit la orizont un punct luminos, ca o vănătă stea de dimineaţă, prevestirea altei zile literare: Eminescu.
Din aceste căteva consideraţii reese adevărul elementar că un sistem sau o şcoală, fie chiar cea mai fundată, nu poate susţinea o lucrare lipsită de calităţile artei. Desmarets,
42
ÎNCERCĂRI critice
Krabbe, Eliade, Bodnărescu — bine inţeles păstrând distanţele — sunt nume ce se vor intîlni in treacăt in istoriile literare amănunţite; De Clovis insă, de The Borough, de Traianida şi de Rienzi, nimene nu va mai pomeni cu vreun interes. Timpul, işi ia sarcina de-a aşeza fiece lucrare la locul seu, unele mai in lumină, altele mai in umbră, după valoarea lor proprie şi indiferent de uniforma şi cocarda ce au purtat autorii lor. Dafnis şi Cloe, Don Quijotte, Werther, Paul şi Virginia, Mme Bovary şi altele, sunt lucrări neperi-toare, deşi aparţin unor şcoale ce s’au distrus intre ele.
I.
Dinu Milian, „roman“ cu deviza „nemica sfănt", şi prima carte in prosă a d-lui Constantin Miile, pare a fi istoria oarecum tristă a autorului, in inşirarea faptelor ce o alcătuesc, incepend cu cele dintăi amintiri ale copilăriei sale şi urcăndu-se pănă in virsta bărbăţiei. Zicem istoria d-lui C. Miile, fiindcă lucrarea infăţişează o transparenţă neindoioasă.
S’a discutat adesea, şi se mai discută ăncă, dacă istoria personalităţii noastre poate sta ca fericit subiect al unei lucrări, şi dacă, din contra, romanul personal sau subiectiv, prin chiar forma sa, nu hotăreşte intru cătva desinteresul cititorului. Unii, ca Pascal, au formulat, după cum se ştie, păreri negative; şi aceste păreri se lăţiseră, acum cătva timp, intr’o plăngere unanimă, chiar in contra esceselor de personalitate ale poeţilor, care ne dădeau neapărat aceleaşi bucurii ale vecînicului lor amor din luna de Mai şi aceleaşi mâhniri ale doliului din Noembre, când amorurile se duc cu frunzele. In poesie insă, forma şi luxul imaginilor ascund personalitatea mai mult. Dar in roman se părea mai puţin tolerabilă, şi critici, cu influenţă asupra vremii lor, arătau o desăvirşită stare de saturaţie, protivnică acestei indiscrete deprinderi. Fiece om care ţine un condeiu in mănă, se zicea, se sue ca pe-o tribună publică şi ne face confidenţele sale, de multe ori fără o umbră de interes,
încercări critice
43
pozând astfel in centre de univers pe care privirile noastre le gâsesc de altminteri sub o statornicâ eclipsă. Flaubert chiar, striga in contra infiltrării personalităţii in romane şi afirma că orice lucrare in care se străvede limpede autorul e de condemnat.
Noue ni se pare că obiecţiunile aduse in mod general romanului personal ar avea o mai mare consistenţă in urma unei distincţii.
Daca privim un moment la aspectul şi ţnişcarea vie-ţei, la trecătorii de pe stradă, vedem, la prima căutătură următorul lucru: unele din acele fisionomii diferite trec inlăuntrul lor, ducend in minte-le o lume de gândiri întoarse asupra lor insăşi, o lume de suferinţe, de amintiri, de speranţe personale, şi sunt singure in mijlocul mulţimii. Altele, din contra, sunt pline de lumea impresiilor actuale, care se succed necurmat: impresii de vitrine, de chipuri, de accidente. Aceasta e dubla lunetă prin care priveşte mintea omenească, şi prin ea trebue să privească şi artiştii spre lumea ideilor şi a formelor. Dar cănd ne propunem a face artă — şi aici e distingerea ce voim să stabilim, — atunci nu tot ceeace surprindem inlăuntrul nostru, precum nu tot ceeace vedem in afară, poate să slujească ca obiect producerii noastre artistice. Tocmai in această alegere constă puterea talentului.
„Artistul, zice Helmholtz, va trebui să aibă, instinctiv sau prin instrucţie, puterea de-a distinge printre impresiile sensoriale pe acelea cari determină in noi înfăţişarea aspectului perceput, şi pe acelea cari au o importanţă secundară numai. El va căuta pe căt ii va fi cu putinţă, in limitele acţiunii sale, a reproduce sau conserva pe cele dintâi şi a inlâtura pe cele de al doilea".
Scopul teatrului, al artelor şi al romanului este de a ne da, prin puterea de distingere a artistului o mulţumire estetică, o cheltuială mai mare de activitate cerebrală, pe care noi inşine nu ne-o putem procura. Pascal, cu tot le moi est haissăble al lui, e un scriitor mai mult subiectiv; cu toate acestea şoapta lui la urechea noastră, confesiunea sa,
44
încercări critice
ne place, fiindcă găsim sub privirile lui intense, alegerea fericită a ideilor; in ele găsim trăsături din noi in şine, care erau ceva mai departe, sub fundalul umbrit al sufletului nostru, unde noi nu putem distinge. Natura noastră, intil-nindu-le, pare că se trezeşte dintr’o amorţire şi tresare vie zicăndu-şi că se recunoaşte pe dinsa. Cu fiecare pas ce fă-cem intrănd in cunoştinţa acestor trăsături, simţim că intrăm in cunoştinţa omenirii.
Din contra, cănd scriitorul se inchide in o zonă in-gustă a individualităţii sale, in sinuosităţi intime, obscure Şi fără insemnătate, şi ne strecoară o personalitate comună in totalitatea impresiilor ce le vedem zilnic, atunci el ridică un zid de stincă intre dinsul şi conştiinţa noastră. Nimic din intimplările mărunte şi văzute la suprafaţă nu se adâncesc in o proprietate generală a naturei noastre de om; nimic nu-şi găseşte un ecou in noi, ecou, pe care să-l aprobăm cu toţii, dar pe care să nu-1 fi putut surprinde noi inşine; omul in partea lui de om, se găseşte rătăcit in aceste ăngustimi, ca in nişte 'subterane strimte, reci şi goale, nu şi aduce aminte de nimic şi zice la fiece moment: eu n’am fost niciodată pe aici, ce singurătate, şi ce tristeţă! Singur animalul din noi işi recunoaşte urmele in toate părţile, şi-şi revede cărarea banală de toate zilele. Acesta este romanul personal condemnabil din toate punctele de vedere, şi Dinu Milian e cea mai inspăimăntătoare aplicaţie a acestui gen. Inchipuiţi-ve un om străin care ar voi să ve in-treţie in vorbă cu amintiri din copilărie şi prin care aţi afla că ar fi mers odată cu trăsura, că altă dată s’ar fi mutat din Iaşi, că familia i se compunea din mamă, tată şi doue surori mai mari, că i-a murit părinţii, că a invăţat reu in şcoală, că a cunoscut un polonez şi infine că s’a dus odată la Odesa,—inchipuiţi-ve vorbite astfel de lucruri de-o inertă nevinovăţie : v’ar putea ele interesa intru ceva prin ele inseşi? D. Miile are curajul să ni-le dea cu toate acestea in scris, in romanul seu. Ele sunt evenimentele ce-1 umple. Şi pentru ca să nu se pară că lucrul işi stringe
încercări critice
45
importanţa prin resumat, eată citat un episod foarte însemnat după chiar mărturisirea autorului:
„Cum un vechiu soldat işi spune isbănzile sale, tot aşa şi eu imi trag surtucul, tuşesc şi cer ca toţi să tacă. Anul acesta este epoca mea de glorie. In acest an am să-virşit faptele cele mai mari şi am trăit viaţă de şcolar in toată slobozenia. In acest an am dat drum năzuinţelor şi sbor liber firii mele.
„Mai intăi: acum eram dintre mi-vechi. Noi erau o mulţime dintre care şi nenorocitul Aclas (?!) Asupra acestuia imi arătam puterea. Era cepeleag şi pentru fericirea lui avea şi o chelbe in cap. Atăta a fost deajuns! Mai avea ăncă şi o soră altă nenorocire...
„Inspectorul Bărzoiu era vecînic intre noi ca să ne impace.
—	Domnule Bărzoiu, numai ce-1 auzeai pe Aclas, spu-nend plin de lacrimi (!) Milian nu 'mi dă pasi...
„Şi mai totdeauna se auzea citindu-se la masă :
—	Postiţi de un fel: Dinu Milian... Apoi a douazi aceeaşi cetire şi acelaş fel de bucate luat de dinaintea lui Dinu Milian.
„In prigonirea lui Aclas eram tovarăş cu mulţi dar mai ales cu Bujana(l) cel mic. Erau 2 Bujani, unul mare şi altul mic. Bujană cel mare şi Bujană cel mic. Cel mare era „grozav de prost şi-mi era superior, fiind in clasa a Il-a de liceu..."
Ceeace ne spune autorul poate să fie adevărat. Decăt e adevăr şi adever. Cuvintele acestea de-o sferă extraordinar de vastă nu pot fi luate pe orice lăture banală. Că arborele se compune din rădăcină, trunchiu şi crăci e un adever evident pentru toată lumea, şi prin evidenţa sa indiferent. Şi in literatură, unde executarea artistică e cu mult mai uşoară decăt, spre exemplu, in pictură sau in musică, adevărurile indeferente sau evidente tuturor sunt escluse cu desăvirşire. Dincoace, dimpotrivă, găsim un merit in reproducerea esactă numai a unei flori de cămp, sau in executarea maestră a unui motiv oricăt de banal, fiindcă
46
încercări critice
ea presentă greutate. Că ai umblat cu trăsura, că ai învăţat la şcoală, că iubeai mai mult pe „Ţiţaea Dodo“, că erai cepeleag, că ai cercat să iubeşti o servitoare, că ai mâncat intr’o zi numai un fel de bucate, sunt lucruri, prin ele înseşi de-o indiferenţă sacrosanctă.
E învederat ăncă că aceste evenimente poate te vor fi emoţionat fiind copil. E adeverat poate că arestul dat de un profesor să te fi indignat atunci; că pantalonii tei rupţi să-ţi fi atras pedepse părinteşti, că ţi-a plăcut să mănânci intr’o zi prăjituri de un franc. Cetitorul remăne rece la toate acestea, precum poate ar trebui să remăi şi tu astăzi. Cu virsta unghiul oscilaţiilor bătăilor noastre de inimă se deschide ca al unei pendule şi-i trebuesc resorturi mai puternice s'o facă să bată. Sunt acţiuni, atăt de obşteşti, in stadiul nostru social, incăt par acţiuni animalice : a se duce cineva la şcoală şi a se intoarce, este ca şi a mănca, ca şi a dormi, şi acţiunile animalice sau cele analoage lor sunt de puţin preţ.
Şcoala engleză, ce e dreptul, in studiarea caracterelor, şi pentru a-şi da seamă de transiţiile copilului spre om, ia eroul din faşă, dela sinul mamei sale, il anină la sinul doicei, il duce la şcoală, ni-1 arată in contact cu lumea, in contact cu sexul opus lui, pretutindenea, infine. Acestea insă, toate alcătuesc o sumă de straturi sufleteşti ca premisele unui caracter, sau unui temperament, ce are a să-virşi un fapt hotâritor, fapt, care nu s'ar părea justificat, fără cunoştinţa trecutului acestui erou. Dar acolo, odată cu aceste transiţii, se face şi analisa lor psichologică. Acolo găsim studiul şi punerea in lumină a naturei noastre intime: ce gândim la cutare virstă, ce voim şi care sunt mobilele secrete ce determină acţiunile noastre.	/
Romanul englez trece peste observaţia exterioară a hainei şi se duce înăuntru, desface pieptul, ca să zic aşa, pune urechea ca medicul şi ascultă ce se petrece dedesupt. Şi in el sunt o sumă de dificultăţi, inextricabile adesea, pentru ca lucrarea să fie calitativă. In adever, in noi sunt mobile atăt de delicate şi subtile, atât de profunde şi mi-
încercări critice
47
sterioase, incăt ne trebue un instrument de-o precisie rară spre ale putea distinge, clasa şi studia, ne trebue ochii es-cepţionali ai artistului, străbătători ca o fină lamă de oţel, spre a ni le smulge din fundul obscur al sufletului nostru.
Dar d. Miile nu face nici roman nici nuvelă psicholo-gică. Aici avem faptele, unele după altele, cum se ved la suprafaţă, adică, aşa zicend, metoda obiectivă. Ar fi cu putinţă ca in mintea sa să fi fost intenţia de-a ne presenta căteva fapte din copilărie, spre a ne face să înţelegem ho-tărirea sa mai tărzie de-a imbrăţişa principiele socialiste. Acesta s’ar părea a fi motivul, pentru care, in doue, trei rânduri, ne subliniează imputările profesorilor sei, şi ne deschide parenteze, explicăndu-ne că aceste imputări i se făceau din causă numai că era sărac, şi primea instrucţia gratuit in mijlocul altora studenţi ce plăteau. Mai intăi, aceste observaţiuni, ne arată cu prisosinţă autorul, că le merita atăt prin nesirguinţa sa căt şi prin o purtare extraordinar de rea; dar apoi, noue ne place să credem că principiele socialiste au putut să-i impună autorului deadreptul prin adeverul lor, fără să fi fost trebuinţă de cuvintele nevinovate ale doi bieţi profesori. Atunci, am putea trage şi alte conclusiuni din copilăria sa, care nu le găsim in caracterul seu. D. Miilea ne arată asemene, că de căte ori se intim-pla ca un camarad să-i atingă cu injurii, sau cuvinte obscene, familia sa, se resbuna cu asprime, la moment. Ar trebui să conchidem dar, după legea de mai sus, că o persoană, care nu poate suferi in copilărie cuvinte injurioase şi atingeri de familie, să fi progresat in acest simţ moral. Lucrarea sa insă, desminte deducţiunea noastră, fiindcă e plină de injurii şi trivialităţi.
Dar e cel puţin o inlănţuire in aceste episoade? Sunt ele legate intr'un snop, aceste spice veştede, şi seci, şi care e legătura lor?
Cănd deschidem romanul găsim sub titlul „Din noaptea amintirii" mai multe „goluri" şi „nimicuri" fixate „pe pluta albă a hărţii", alături de episodul plimbării cu trăsura „care se amestecă cu lumea visurilor" autorului, şi
48
încercări critice
alături de reminiscenţa unei revoluţii, in vremea căreia d. Miile „se afla la naşul seu şi auzea împuşcăturile, cănd unite, toate la un loc in mănunchiul grozav al focului de salvă, cănd despărţite unele de altele, cănd puternice, cănd slabe, cănd depărtate, cănd apropiate”. Ceva mai departe „cadrul albastru al amintirilor se posomoreşte, fiindcă in el se arată chipul Ţaţaei Luţa“, o creditoare a familiei. Mai incolo urmează capitolul şcoalei", din care, după cum am vezut mai sus, nu apar decăt nişte amintiri şterse şi fără nici un interes; căteva lucruri ce amintesc pagine din Slavici şi Creangă, şi ne fac să le regretăm. Ca eveniment interesant, ne spune autorul că, de căte ori „era prins in flagrant delict de măncare de mămăligă cu ceapă, (aceasta mai cu seamă supăra pe mama, căci puţeam), cu toţii mă ocărau, cu toţii spuneau că nu’s fecior de boier, dar că m’a cumpărat mama dela un ţigan pe un căuş de făină. De ce pe un căuş?“ se intreabă nedumerit şi fără a-şi putea res-punde d. Miile. Tot aici mai aflăm că intr’o zi, când era in clasă fiindcă „işi ţinuse prea mult resuflarea" trebui să respire şi resuflâ atăt de puternic că suflarea trecend printre dinţi il făcu să fluere. Un §uer de locomotivă (!)“
Trecem apoi inainte pe sub capitolele „Moartea tatei", „Furiile lui Lapoviţă“, unde găsim intre altele —fie-ne ertat— că „aerul e greu şi mirosul de latrină domneşte in toată puterea lui“, precum şi faptul supărării pricinuită de o pă-reche de pantaloni rupţi dinapoi, care ii făceau multe neajunsuri, şi despre care reflectează d. Miile, prin o apropiere de mult umor, că ar fi fost in drept să zică:
„In durerea mea păgănă De-aş avea putere eu Aş lua pantalonii in mană Ş’aş sverl'i in Dumnezeu".
Cine ar crede, după atăta uşurinţă de gândire de astăzi a autorului, după atâta mostră isbitoare de lipsă de gust, că deja cu 10, 12 ani in urmă cugeta la nemurire căte odată, „se găndea dacă din numele său va remănea ceva, sau va
încercări critice
49
trece fără să remănă din el vreo sdreanţă pe pământ." „Viermele ambiţiei me rodea de mult, ne spune densul. Odată... găndind că poate voiu trece fără urmă pe păment, am plăns!"
Dar trecem din capitol in capitol şi nu găsim nimic, care să formeze un~ miez de acţiune: un fel de uliţă cu căteva firme, dar cu prăvălii inchise şi fără adăpost. Ajungem insfirşit, la titlul „Intăia idilă". Poate ea să ne dea ceva de reazim. Dragostea ne face să sperăm mai mult decăt orice. Emoţiunile ii vor topi ghiaţa de pe inima eroului şi vom vedea lava. Nimic insă. Apare apoi, in a doua idilă, „Catinca" servitoarea, cu amorul ei; dar dispare şi ea peste 2 pagine ca să nu se mai arate. Sub titlul „Sfăntu Nicolae"	intălnim o	superare	casnică:	„mama,
zice d. Miile, me	trimisese să schimb	galbenul,	căci jida-
nul işi aştepta plata. Vezend că nu mai viu... un fel de furie o cuprinse. Aproape desbrăcată, in mijlocul eroii plecă nebună pe stradă. — Unde-i Dinu? Unde-i Dinu?... Cutreerâ stradele, intră prin cafenele, merse la poliţie, la comisie, la circ... — N’aţi vezut un băiat inalt, cu paltonul cenuşiu, cu cuşma	in cap ?...	Şi astfel dela palat	la Gopou,
de la Pecurari in	Sărărie, ca	o nebună	cu capul	gol, fără
mantilă a străbătut Ia§ul intrebănd, plăngend, văicărindu-se : unde e Dinu, unde e Dinu?"
In urmă dăm pe rănd de capitole resleţe, ca „Anche io sono pittore", „Chiofteaua lui Fericire", „In timpul Resboiu-lui", „Tentaţia lui Sfăntu Antonie", „In ţara spânzurătorilor", „Ordinea domneşte la Varşovia" şi infine un „Adio", capitole, care se leagă intre ele tot aşa de bine ca şi titlurile lor.
Cu un cuvent tot romanul e alcătuit de foi palide înlănţuite numai zi cu zi in care interesul cititorului stă ca suspendat in aer fără să se poată fixa vreun moment.
II.
„Feciorul Popeiu, a doua carte a autorului conţine, căteva mici nuvele şi mai multe situaţii din viaţă, dintre care
C. L. XXII. - I. — 26.631 -	4
50
încercări critice
cele mai multe sunt luate din lumea noastră. Aceste încercări impresionează, in cel dintăiu loc, prin lipsa de varietate. Se ştie că, in tot ce priveşte manifestarea spiritului, secuiul, in care trăim, caută a specializa din ce in ce mai mult. Autorul nostru e in conformitate şi cu această cerinţă a timpului. Cele 8 titluri de nuvele ale sale se reduc la una sau cel mult doue situaţii. Las că nu e decăt acel aş mediu social, alcătuit din oameni, care nu sunt nici nobili, nici burghezi, nici săraci, ci toţi capete stinse, suflete corupte, o mişună de părăsite, dar apoi, d. Miile se include intr’un unghiu şi mai ăngust, intr’un singur clin de inimă aproape, o singură pasiune, mărginindu-şi idealul observaţiunii sale artistice mai mult la amorurile dintre stăpăni şi servitori. Ele il ocupă in primul loc, ele il interesează, ele il neliniştesc.
In Dinu Milian am intrevezut deja pe eroina Catinca, fata din casă. In Feciorul Popei, intăia nuvelă din cartea Il-a, ni se arată o a doua Catincă, servitoare in casa preotului şi cu care fiul lui face o idilă romantică. Părintele intorcen-du-se acasă intr’o dimineaţă de duminecă, găseşte pe preoteasă cu mănile in perul servitoarei, pe servitoare cu mă-nile in perul preotesei, şi pe Alecu, copilul, intre amendouS, voind să-şi apere iubita de sub asprimea pedepselor mamei aţiţate prin stricarea castronului celui mare. Atăt. Facerea Zoiţei a doua nuvelă, este epilogul altei idile, adică momentele facerii unei servitoare, Zoiţa, care o iubise cuconaşul Alecu. In O dragoste a vremii, a treia nuvelă, rolurile se schimbă: aici eroina e stăpănă şi eroul un telar jidan, schimbat mai tărziu cu un altul a cărui dragoste e tot plătită. In Rochea Catiţei, a patra nuvelă in ordinul cărţii, e un amor intempestiv a unei stăpâne cu un croitor jidan. Şi aşa mai departe
De altminteri in Feciorul Popei, (20 pagine), intălnim un preot care aduce in casă o servitoare spre a sluji intre altele şi mai cu seamă fiului lui drept stavilă impotriva boalelor de pe strade. Acest om, care rupea cu modul de vedere al educaţiunii noastre, iţi face efectul unui cap ce s’ar ingriji, in felul seu, cu prevedere şi scrupu-
ÎNCERCĂRI critice
51
lositate de viitorul băiatului; dar întorcând pagina vedem că fiul lui, pornit de o săptămână la Bucureşti ca să inveţe filosofia şi literele, se intoarce acasă, şi cănd ii spune că „nu poate trăi departe de tatuţa şi de mamuţa", tot acelaş preot işi face cruce şi mulţumeşte lui D-zeu că i-a dat aşa fecior. Trăsătura din urmă neagă trăsătura dintăi; dar ea face să intre preotul in categoria oamenilor d-lui Miile.
A doua nuvelă Facerea Zoiţei, (17 pagine), se petrece intr’o familie fără nume de familie. De sigur e un capriţiu al autorului, dacă nu o nebăgare de seamă; cu toate acestea, din o îngrămădire de nume de botez, ce furnică in nuvelă, fără nici un interes : din cuconu Mcolae, cuconu Alecu, cuconu Jănică, d. Niţă, cucoana Raluca, duduia Aspasia, du-duea Elenca, madame Tasia, Catinca, Zoiţa şi Gheorghe ar fi putut să schimbe pe unul in nume de familie, căci, orice s’ar zice, lucrul acesta e necesar ca determinare. Fără el novela are aerul unei ficţiuni, fiindcă in vederile noastre de azi, intre cele dintăi condiţii ale existenţei, e numele părinţilor noştri. Această nuvelă incepe astfel: „.Lumea se strinsese dinaintea porţii ca la comedie. Toţi se întrebau unii pe alţii ce este şi fiecare spunea intr’alt chip. Din piaţa halei jidanii şi precupeţele intărziate lăsaseră marfa şi se uitau rizănd spre ferestrele deschise". S’ar părea, după chipul şi latitudinea acestui început, că acolo se petrecea ceva straniu şi de notorietate publică. E insă o farsă a autorului indreptată asupra cititorului, de oarece nu-i vorba decăt de facerea unei servitoare, in fundul curţii la spălătorie şi supărarea stăpânei sale, care probabil tot printr’o glumă a d-lui Miile, nu simţise de loc, pănă in momentul naşterii, pe servitoarea, ce o slujea zilnic in casă, că fusese însărcinată.
Tot in această nuveletă intălnim o atenţie nobilă a autorului, faţă cu un răndaş, Gheorghe, a cărui unic portret ni-1 dă prin cuvintele : „bărbos şi spătos". In Feciorul Popei ne trec pe dinainte vreo 12 nume de persoane; in Facerea Zoiţei asemenea vreo 12, cu toate acestea ni s'a părut a nu vedea nici un portret făcut pănă la escepţionalul Gheorghe răndaşul.
52
ÎNCERCĂRI CRITICE
In Rochia Catiţei se petrec următoarele lucruri, in o casă de condiţie mijlocie, şi cu ocasiunea venirii unui jidan croitor cu rochia domnişoarei, pe care n'au cu ce o plăti: „Ca un fulger de lumină ii trecu prin mintea Catiţei o idee ciudată, grozavă, criminală. înţelesese pe mama ei.
„Nebună şi in furia-i plină de frumuseţă, ea se aruncă in gătul jidanului, udăndu-i chipul cu lacrimile şi sărutările ei. — Sinul ei lipit de haina soioasă a croitorului, sălta in spasmul epileptic al plânsului, capul ii era dat peste umere, făcend să reeasă gingăşia gătului ei de lebădă. Nebună, voluptoasă, erotică, provocătoare, ea nu putea spune decăt doue singure cuvinte, inecate in sughiţul lacrimilor.
—	Domnule Max, domnule Max!"
Balul, care era să aibă loc la ei in casă, nu s’a făcut din causă că n'avea „niciun franc", ne spune autorul; şi pentru a scăpa situaţia aceasta, faţă cu poftiţii care aveau a veni la serată, cucoana de gazdă „porunceşte bărbatului seu să intre numai decăt in pat şi să se prefacă că şi-a frănt piciorul"; această prefăcătorie, ne asigură d. Miile, a trebuit să dureze doue săptămăni (!) spre a părea verisimilă.
Dar ar fi a obosi pe cetitor cu căte pagine de felul acesta s'ar putea extrage.
Eată cam in ce se mărgineşte invenţia acestor nuvele. Şi să nu ni se impute că am dori invenţiile fictive ale romanelor din trecut, şi persoanele nobile cu palatele imaginare ce le umpleau. Nu. In locul acelor coloane şi porticuri de mamură preferim casele de rănd, care ne înconjoară şi sub acoperemăntul cărora sclipesc atătea emoţiuni adevărate şi trăesc atăte simţiri calde. In locul nobililor de odinioară cu săbiile şi mantiile in aer, cu penele şi atla-surile lucitoare, preferim paltonul şi pălăria simplă a semenilor noştri zilnici. Idilele cu păstori eleganţi stringănd taliile păstoriţelor gingaşe la rădăcirii de arbori, sub ceruri vecînic albastre sau pe maluri verzi de lac, ne supără, cănd le alăturăm cu realitatea, ca nişte note false alături de altele armonice. Din contra o scenă de viaţă rustică, in care ni se arată corpurile vinjoase ale ţăranilor, cu manierele lor
încercări critice
53
brusce şi deprinderile lor particulare, ne mişcă mai mult prin seva vie a vieţii ce ni se înfăţişează.
Departe de noi asemenea, romanul de aventuri, miraculosul şi naraţiunea pură şi simplă, care nu face decăt să ne treacă ciasurile; departe de noi descrierile, tablourile, plimbările, costumele, care defilau pe fiece pagină alături cu balurile, splendorile, şi sgomotul stradei. Dar de la această extremă a romanului cavaleresc şi de la idealismul lui sentimental la uscăciunea neintreruptă şi la mizeriile aride şi înfricoşătoare ale d-lui Miile e in natură şi in societate o regiune largă de despărţire in care trăesc romanţierii ruşi in mare parte, cei engleji şi căţiva franceji.
Această regiune mijlocie ar fi domeniul firesc şi amplu al artei naturaliste. Decăt aici poate se cere o mai mare pătrundere de observaţie. Sentimentele şi gândirile oamenilor, ce o alcătuesc, neflind extraordinare, nefîind singulare ori stranii, nici escesiv nobile, nici prea injosite, ele nu pre-sentă reliefuri mari prin ele inseşi, şi raporturile lor artistice sunt mai greu de surprins. Balzac, care a reuşit totdeauna in tipurile viţioase şi josorite, a reprodus palid fi-sionomiile cinstite şi fruntaşe.
D. Miile şi-a luat de model numai pe Zola, care, se ştie, că lucrează mai mult pentru sistem decăt pentru artă, mai mult pentru cadru decăt pentru pictură. Intr'o zi, cănd va fi universal recunoscut ca „un cerşetor ce işi făcea răni spre a căştiga atenţie şi bani", va vedea poate şi autorul nostru rătăcirea de-a se fi considerat după un singur nume. Fără comparaţie nu este căştig real. Dacă Frederic cel mare dădea atătea onoruri şi atăţia lauri poetului Voltaire era că el nu comparase îndestul. Zola, trebue luat ca o figură literară cate, voind să facă o reacţiune in contra Romantismului, a depăşit poate marginile naturei trecend intr’un idealism diametral opus sentimentalismului de mai înainte. De sigur, voind să îndrepte curentul Ta abătut prea mult, întocmai cum faci cănd voeşti să îndrepţi un lemn strimb şi-l îndoieşti in partea cealaltă. Escesul lui apare unora ca o calitate şi atunci in loc de oameni ni se arată monştri,
54
ÎNCERCĂRI critice
in loc de realismu avem un idealismu pe un fond de miserie, căci e idealismu alcătuit din elementele unei imaginaţii hidoase a zice, spre exemplu, că o fată de oameni de treabă spre a avea o rochie de bal sare in gătul jidanului croitor.
Imi spui că vrei să-mi dai realitatea. Foarte bine. Dar dă-mi realitatea fără a o perverti. Dă-mi natura, şi cu inălţimile ei, nu numai unilateral cu ceea ce are putred. Dă-mi realitatea cu respect de intreaga realitate: cu realitatea plastică, cu realitatea pitorească, cu realitatea sentimentelor. Amestecă-mi patimele brutale şi criminale cu bătăile de inimă nobile, aşa cum ni se arată ele in lume, bucuriile căminului unei vieţi simple cu discordiile de alături, căci afecţiile de familie, şi dragostea curată există şi ele pe păment.
De ce să-ţi alegi numai situaţiile scabroase şi instinctele grosolane, şi să-mi formezi o lume cu o singură lăture, de viţioşi, de netrebnici, şi de bestiali? Lucrul acesta mi se pare neîntemeiat. Orice unghiu, căt de restrins de pe păment, nu se poate zugrăvi de la olaltă, cu o singură culoare închisă; de oarece chiar in el, vei găsi oameni care să judece drept, inimi care să se emoţioneze sincer şi imaginaţii visătoare de frumuseţi ideale. Priveliştea societăţii noastre fiind astfel, astfel avem dreptul s'o vedem culcată in tablourile numeroase ale unui scriitor: cu luminişurile şi umbrele ei, cu binele alături de reu, cu datorilie indeplinite cu sfinţenie, alături de abuzuri, cu surisul fetei nevinovate alături de hlizeala ipocrită a femeei tarifate; cu modul acesta, cănd am reconstitui lumea după nuvelele lui, vom avea reproducerea exactă a mozaicului ei alternativ. Ce lume insă am constitui noi din nuvelele d-lui Miile? O lume de care ar trebui să ne ferim cu toţii şi in mijlocul căreia amicii sei n’ar putea trăi, deşi in lumea reală ei trăesc. Autorul e dintre tinerii ce privesc înainte, şi ni s’ar părea natural ca in straturile de jos ale societăţii să pue şi oarecare aventuri spre o relativă înălţare, un pas mai mult de la animal spre om; cu toate acestea in lucrarea sa vedem contrariul, adică o retragere accentuată de la om spre bestie.
încercări critice
Dar poate că stă in temperamentul seu de-a nu observa pe amicii, şi cunoscuţii săi, de-a nu fi impresionat de caracterele cu voinţă şi putere, de-a i se părea fără interes zugrăvirea oamenilor de treabă, generoşi şi franci, şi a da o preferinţă exclusivă stratului bolnav, cum au făcut şi alţi autori străini.
De ce dar să avem aerul a-i face o crimă din alegerea subiectelor? De ce ne-am întreţinut atăta asupra strimtei personalităţi a lui Dinu Milian, şi de ce imputăm lucruri pe care le întâlnim şi in alte literaturi?
Eată o intrebare ce ni s’ar putea face de capete eminente, care văd şi fac artă pentru artă: orice subiect, zic ele, de ori unde, imbrăcat cu artă, e bun; şi e adevărat pănă la un oarecare punct. Dar principiele contimpurane, şi, in deosebi, şcoala naturalistă pune cu drept cuvent o „intenţie“ in lucrările estetice, ca un rod sub floare, intenţie care pătrunde intr’un chip sugestiv din lectura acestor lucrări, deosebindu-le astfel atăt de operele formiştilor,. in care expunerea e totul, căt şi de cele clasice, in care intenţia era prea diafană şi prin aceasta supărătoare.
Dintr’o pagină literară, din care se străvede la sfirşit o morală, ce nu pare de loc intenţionată, şi dintr’o alta identică — in ceeace priveşte arta — dar din care n’aş avea binele procurat de cea dintăi, de sigur că nu voiu preferi pe cea din urmă.
Pentru cine a citit, spre ex. Pierre et Jean de Guy de Maupassant a văzut in ce stă intenţia literaturei moderne şi cu căt talent ascunde, pentru un moment, cea mai puternică morală sub florile unei realităţi artistice.
Tot aşa dintr’o lucrare literară, in care intilnesc o invenţie musculoasă şi o alta, unde această invenţie e moale Şi fără însemnătate, voiu preferi pe ce dintăi, precum aş preferi un tablou de o composiţie genială alături de o natură moartă oricăt de exactă.
Subiectul dar, din mai multe puncte de privire, nu e un lucru peste care ne-ar fi permis a .trece cu uşurinţă.
Afară de asta d. Miile nu numai că-şi ia un punt de
56
1NCERCĂRL CRITICE
vedere cu lumină oblică, nu numai că priveşte in' subsolul societăţii, dar işi face plăcerea a păndi momentele şi acţiunile scandaloase, obscenităţile şi bestialităţile acestui strat. Nu ne e destul că ne dă in romanul seu un erou care nu se distinge prin nimic, dar nici nu-1 inveleşte măcar cu un vel căt de subţire ci, din contra, ni-1 scoate gol dinainte. Nu ne e destul că ne dă in nuvelele sale numai oameni de spitale, femei depravate, capete nebune, şi suflete sleite de idioţi şi cretini, dar ne mai colorează miseria aceasta cu o imaginaţie ce se depărtează de realitate; — singurul loc de-altminteri unde colorează şi autorul nostru in forma sa. — D. Miile ne ridică cortina in momentele nopţii şi ne duce cu mulţumire printre culisele cele mai întunecoase ale vieţii. Aş putea eu să reproduc scena in care Dinu Milian petrece noaptea intr’o cameră cu servitoarea ? Aş putea oare să citez sfaturile ce i se dedeau, cănd era de 8 ani, in chipul crud cum le spune el, vorbe pe cari şi cei din urmă servitori şi le spun la urechi şi pe care nu pricep cum au putut fi citite in faţa unor femei cu demnitate şi mai ales, cum au putut fi ascultate? Pe fiecare pagină furnică cuvintele cele mai neauzite, pe care ne vine greu să le ghicim, necum să le spunem. Pretutindeni ni se arată colţuri şi unghiuri de strade de la care ne întoarcem privirea cănd le intilnim in fiinţă.
Căte cuvinte cu neputinţă de copiat in Dinu Milian! Căte gesturi libidinoase! Cucoana Elencu din „Rochia Gatipiu, femeea unui funcţionar „fecior de boier" il apostrofează pe fiecare pagină cu vorbe de felul acestora: „Prostule", „păcătosule", „mangositule", „răpanosule", „vacă ce eşti", şi-i „dă tifle aşa de puternice că aproape-i striveşte nasul".
In „Feciorul Popei“ găsim in gura preotului la adresa preotesei şi băiatului expresii ca: „ho porcilor aţi capiat".
In „facerea Zoiţei" Cucoana Raluca vorbeşte cu bărbatul ei despre servitoarea care naşte, intre altele, astfel de lucruri: „auzi tu Nicule, auzi tu să-mi fete scroafa in casă la mine".
Daca acesta e limbagiul stăpânilor işi poate cineva
ÎNCERCĂRI CRITICE
57
închipui ce poate fi cel al inferiorilor de pe lăngă ei. Crudităţile vorbite de servitori, de moaşe, de oamenii de stradă, sunt literal cu neputinţă de reprodus.
întrebăm, cu astfel de artă să se formeze gustul public? In atmosfera unor astfel de maidane pline de murdării să se deprindă dinsul a găndi? Cu un astfel de stil fără expresie şi laş, să i se dea un spirit de justeţă şi de precisie ? Cu tot ce e mai dosnic şi mai ascuns in viaţă să-şi edifice moralul lui ? învederat că nu.
Cititorul se intreabă la fiecare pas, care-i e greşala pentru care se vede pedepsit a trăi in neacurateţa şi in aerul stricat al acestor lucrări. Poate pentru lumea care o fi trăind vecînic in astfel de cuvinte să fie bun remediul d-lui Miile, după vechia vorbă că reul cu reu se vindecă —remediu dealminterea întrebuinţat mai mult pisicelor ce fac necurăţenii—dar majoritatea cititorilor e străină de un astfel de vocabular.
Şi chiar nici pentru cei dintăi, lucrul nu poate fl de vreun folos, fiindcă autorul arată reul c’a iremediabil.
Pe cănd un Daudet pune degetul pe rană, cu voinţa de a o vindeca, autorul nostru o deschide mai reu pănă ce săngeră. Pe cănd unul face lucrări de artă din miseria lumii, altul face platitudini remănend in această miserie. Pe cănd unul te face să te găndeşti şi să compătimeşti asupra sufletelor viţioase, altul nu-ţi dă nicio idee, nu-ţi pricinueşte nicio emoţiune; căci dacă mi-e milă de ţiganul din armată ce-mi descrii, cănd il ved că moare de miserie sau de femeea ce ţi-o calcă trăsura, mi-e milă ca de nişte cadavre de animale ce le intilnesc moarte in drum. Şi e o deosebire radicală intre felul acesta de compătimire şi cel procurat prin artă.
III.
Dar in definitiv fie chiar personală, in sensul ăngust al cuventului, fie chiar descrisă in aspectul fisic, adică in aspectul faptelor, fie, insfirşit, o viaţă, obscenă in ea, o lucrare poate avea o valoare artistică prin modul expu-
58
ÎNCERCĂRI CRITICE
nerii ei. Căte lucruri neînsemnate prin ele înseşi, nu-şi iau o fisionomie importantă, delicată sau mişcătoare in faţa artistului! Căte scene de puternică pasiune nu isvoresc din împrejurări fără însemnătate î Adam Bede, de George Eliot, ca fapte, e o existenţă de toată zioa, monotonă, fără aventuri, fără accidente; cu toate acestea iţi stringe mintea in ea prin expunere. E o viaţă nobilă ţesută din banal şi vulgar, o platitudine, dacă voiţi, dar care tresare in traiul ei fără să se arate ca platitudine. Aşa şi in Les nouvelles ge-nevoises de Topfer. Aşa şi in.Fernan Cabalero. Nu e extraordinar in adever, să nu ai o putere de invenţie mare, să n’ai orizonturi largi, sau prin temperament să fii înclinat a vedea anume părţile microscopice ale aspectului vieţii; dar atunci dă-mi un exterior plăcut, interesant, cu oarecare surprinderi de spirit şi de raporturi neaşteptate, cu imagini vii şi colori calde; dă-mi o bucurie estetică propriu zisă, adică mărginită la formă. Astăzi e constatat că această mulţumire estetică e cu atăt mai mare, cu căt intră in corpul cetitorului un mai mare număr de filamente nervoase in vibraţie concordantă, şi cu căt vibraţiile sunt mai puternice. Flaubert, care era fisiolog, căuta prin procederile lui să dea- imagini de-o putere extraordinară, şi o cadenţă perfectă fraselor sale tocmai in acest scop. O pagină, un period din el, o frază, iţi bagă viaţă prin toţi porii: văzul, auzul, mirosul sunt la flecare moment afectate prin metafore şi imagini pline de coloare şi vibraţii.
Eată o jumătate de alineat in care numai decăt se recunoaşte puterea talentului ca prin o marcă de fabrică:
„Noaptea dulce se întindea in jurul lor; pănze largi de umbre se lăsau printre frunze. Ema, cu ochii pe jumătate închişi respira rar văntul recoros care adia. Ei nu-şi vorbeau, perduţi in reveria lor. Desmerdările de altădată le reveneau in suflet tăcute şi puternice ca riul ce curgea la picioarele lor şi proiectau in amintirile lor umbre mai nemăsurate şi mai melancolice decăt cele ale sălciilor nestrămutate ce se lungeau pe iarbă. Adesea căte o nevăstuică sau
ÎNCERCĂRI CRITICE
59
căte un ariciu mişca frunzele sau se auzea căte o persică coaptă care cădea singură de pe ramură".
Căt de departe suntem de aceste cărări fantastice, şi pline de surprinderi ale artei, in lucrarea d-lui Miile! Ce distanţă infinită de aceste incăntătoare plimbări ale minţii şi simţirilor, care ne aprind spiritul, de aceste vederi accidentate şi selbatice de pe care se desprinde poesia ca un parfum primăvăratec de liliac!
Precisiunea de desemn, realitatea de coloare, siguranţa de simţiri, puterea de observaţie, strălucirea de imaginaţie, toată această gamă de afluenţi limpezi, ce alcătuesc frumosul, sunt noţiuni de care lucrarea autorului n'are cunoştinţă.
Şi cum toate din natură es mai mici prin prisma vederii sale! Obiectele devin incolore fără linii şi pierdute in umbră, in loc de a fi scoase in lumină. Judecata unui om intreg de 20 de ani se transformă in judecata unui cap de copil, ce se găndeşte la nimicurile acestei virste nevinovate. Natura, soarele, arborele sunt reduse la dimensiele jucărielor. Un biet dascăl care-şi cheltueşte o viaţă ca să-l inveţe a găndi, il priveşte autorul ca vrăjmaş vecînic, fiindcă Ta pedepsit odată. Floarea i se pare fir de earbă, o atinge cu penelul muiat in verde şi dispare crezend că şi-a indeplinit datoria. Noi care ştim că e floare, cănd o vedem astfel, ne pare seacă, ofilită, moartă. E, cu alte cuvinte in această lucrare, impresia unui deşert in care zadarnic priveşti inainte doar vei vedea urmele unei creaţiuni: o tufă de earbă, un căntec de pasere, o mişcare de reptilă. Ochiul se intinde şi se perde negăşind nici un punct de reazim in imensitatea spaţiului; nimic, nicio situaţie ţinută artistic, nicio metaforă, nici un cuvent, care să ţi-1 păstreze memoria, nici un obol a cărui efigie să fie bine imprimată, incăt să putem găndi un moment de bine la autor. Tăcere adăncă, tăcerea superătoare din fundul minelor adânci. Cititorul nedumerit şi rătăcit., simte că aceste pagine plăng atăt de trist şi monoton, fiindcă işi ved deja membrele reci şi moarte. Ar voi să intil-nească cel puţin nişte defecte puternice in acţiune, nişte falsităţi, infine orice, in afară de platitudinea aceasta; căci
60
ÎNCERCĂRI CRITICE
platitudinea e mai rea in artă decăt defectul şi in Dinu Milian şi Feciorul Popei ea işi intinde cuprinsul dealungul tuturor paginelor. Un gol complect de artă: in care zadarnic veţi căuta varietate de scene, frumuseţă de forme, avuţie de plastică şi diversitate de aspecte, precum zadarnic veţi căuta un strop de spirit sau de umor, o rază de fantasie sau un fior de emoţiune.
Aşa şi in privinţa ideilor propriu zise.
Autorul aruncă in amintirea sa ştearsă o privire sar-bedă, care ia suprafaţa imprejurării, drept insăşi împrejurarea, şi ne presintă, cu o achitare de conştiinţă surprinzătoare, această epidermă incoloră, seacă şi moartă drept re-sultatul gândirii sale. Cu modul acesta avem dinaintea noastră un defileu de construcţii goale, fără însemnătate, din care reese că autorul nu poate intilni niciodată, in lupta de existenţă a ideilor din noi, trăsetura care petrunde, expresia puternică, incisivă şi scurtă, care se impune, şi că ne serveşte cu o suprafaţă de cugetări embrionare, fără organi-saţie intreagă, nerefusată nici inteliginţelor celor mai moi Şi mai leneşe. Suprafaţa plană a gândirii, care afectă in mod ordinar mintea, fără să resune pănă in fundul ei, nu poate să ne fie hrănitoare, in vreme ce aceea care petrunde intim adâncimea conştiinţei ne dă viaţă nouă scoţendu-ne in afară resfrângerea lăuntrului.
Pe o realitate istorică, pe trecutul unui erou e de trebuinţă a ţese o formă, alcătuită din perfect acordul imaginilor şi ideilor. Arta, faţă cu realitatea rece, e ceeace e podoaba primăverii, faţă cu viaţa intimă a naturei, cănd totul se îmbracă cu un vel strălucitor de la crăcile triste ale arborelui pănă la vioiciunea sângelui nostru reinoit. Arta e in parte o primăvară a inteligenţei, căci ideile, care repre-senta maturitatea creerului, sunt formate din imagini şi fragmente de imagini primite prin simţuri ca impresiuni. Artistul, dintr'un punct de vedere al formei, remăne in aceste colori ale dimineţii intelectuale, in care stelele înmânează facla soarelui; in acest concurs de lumini, sub această profusie de eter in vibraţie copiază ochiul lui din juru-i. Acestea sunt
ÎNCERCĂRI CRITICE
61
mijloacele artei şi prin ele suntem mişcaţi, şi surprinşi. Prin ele ni se fixează şi însufleţeşte atenţia, prin ele ni se deşteaptă o bogată variaţie de idei adormite in conştiinţa noastră; prin ele ni se temperează seceta studielor profesionale, prin ele ne ating miseriele cinstite ale omenirii, prin ele ascultăm şi luăm parte la suferinţele ei mute. Şi numai prin ele se poate explica puterea artei asupra sufletului nostru, putere atăt de superioară realităţii vezute de omul neartist.
Dar d. Miile in cele 300 de pagine ale romanului seu nu ne dă nici o imagine vie şi nouă. La distanţe enorm de mari intilnim căte o comparaţie îngălbenită de vreme şi uscată, pe care n’o mai întrebuinţează astăzi nici graiul ordinar. Aşa, ne compară, spre ex., moartea tatălui seu cu stingerea luminării..., cămaşa sa scoasă din pantaloni cu apa din stăncă sub toiagul lui Moisi!..
In Feciorul Popei, ne repetă de doue ori, ca o fericită trăsătură: „capul Cucoanei Frasiniţei se mişca ca limba unui ciasornic". Clătinarea unui cap cu limba unui ceasornic, ca şi cum Cucoana Frasiniţa ar fi fost pe malul vreunei ape şi autorul, i ar fi privit umbra in apă.
Eată şi doue modele de descripţie propriu zisă : O sală in care se dansa. „Dela început se incurcară cu toţii. Doue, trei părechi mergeau mai bine, incet, ritmat, cu aventul maestos al unui fluviu ce curge la vale intre doue maluri largi".
Doue părechi de tineri, in invertirea valsului, comparaţi cu aventul maestos nu numai al unui fluviu, dar a unui fluviu ce curge la vale, ba şi intre doue maluri largi.
Şi in altă parte „baba işi lăsase capul pe umerul lui dănd drumul picioarelor să bălălăiască in aer...
Aceasta e unica eflorescenţă artistică care ar voi să sclipească in platitudinea cărţilor de faţă.
Sunt mulţi naturalişti in Franţa, ce e dreptul, care îndepărtează din scris imaginile şi metaforele, ducend totul la inteligenţă conform cu teoria generală estetică a lui Leibnitz şi Baumgarten. Dar ei luptă prin originalitatea şi puterea ideilor.
62
ÎNCERCĂRI CRITICE
Asemenea snnt alţii care reduc totul la figuri şi comparaţii urmând doctrina empiristului Burke şi până la un punt pe aceea a evoluţionistului Spencer.
Decăt şi unii şi alţii exagerează principiele, fiindcă arta, in stadiul nostru de desvoltare, are trebuinţă şi de imagini şi de idei. In graiul tuturor stratelor sociale ele se întreţes la fie ce moment şi întreţin trează întreaga noastră fiinţă, adică atăt simţurile căt şi înţelegerea din ea.
D. Miile nu se ţine insă nici de unii nici de alţii: nici de empirişti, nici de cei care intelectuează arta, precum nici de cei care urmează un eclectismu natural, şi aceasta pentru cuventul că n’are nici putere de observaţie, nici simţ poetic, şi nici gândire originală.
Ear acum, cănd închidem cărţile sale,	care ar	fi	cu-
ventul nostru de conclusie ? Lucrarea d-lui Miile ne apare ca un epilog al artei naturaliste in decadenţă, in care curg in nesfîrşire, şi in o expunere fără umbră de artă, toate non-sensurile şi toate banalităţile.
întrebarea ar fi dar, să aibă trebuinţă de o recensiune o astfel	de	încercare,	a cărei lipsă de	valoare e de sine
evidentă ? Cu alte cuvinte, să fie necesitate de prescrieri medicale unui corp deja mort? Evident că nu.
In	intenţia noastră a	fost mai	mult să cercetăm
căuşele acestei nevalori, cum intr’o disecaţie de cadavru se cercetează căuşele morţii.
Sunt multe incercări in categoria celor de faţă. Ele insă nu	ne	vor opri,	fiindcă	se presentă ca nişte nulităţi
pacînice,	ce	se duc in	linişte	pe drumul	uitării. Dinu Milian
Şi Feciorul Popei trec cu sgomote de surle,	in	numele	naturalismului. Am vezut insă la început că	in	orice	luptă
e trebuinţă de braţ şi de armă, adică de valoarea lucrului literar in sine: uniforma şi cocarda sunt lucruri cu desever-Şire trecătoare.
A. COSTIN.
LEGEA CELOR XII TABULE
63
D. Ioan Kalinderu, autor al mai multor scrieri insem-nate asupra dreptului roman, scrieri ce au fost apreţiate atăt in ţară, căt şi in străinătate, a sfirşit de curend o nouă di-sertaţiune asupra legii celor XII table. Autorul ca membru corespondent al Academiei Rornăne a comunicat noua sa lucrare Academiei in şedinţa de deschidere a sesiunii generale din primăvara anului curent 1888. Scrierea d-lui Kalinderu e impărţită in următoarele VII capitule : 1. Originea celor XII tabule. — 2. Redacţiunea definitivă a celor XII ta-bule. — 3. Caracterele generale ale celor XII tabule. — 4. Materiile tratate in fiecare din cele XII tabule. — 5. Ana-lisa disposiţiunilor conţinute in aceste XII legi. — 6. Apendice. — 7. Tabela de autori. — Interesantă, nu numai pentru jurişti, dar chiar pentru un cerc mai intins al publicului, lucrarea de care vorbim va fi primită de lectorii noştri de sigur cu interes.
Dăm aici «Precuventarea» la studiul asupra celor XII tabule precum şi Capitulul III pe care autorul, după insistenţele noastre, a binevoit a ni le comunica.	DIĂ^
PRECUVENTARE
Publicând, cu trei ani inainte, lucrarea noastră asupra Dreptului Pretorian şi Respunsurilor Prudenţilor, noi ziceam că această lucrare era estrasă dintr’o altă operă care cuprinde studiul general al isvoarelor Dreptului Roman dela infiinţarea Romei pănă la epoca de decădere care precedă destrugerea imperiului Roman, şi că speram să publicăm mai tărziu treptat şi in părţi osebite, dacă nu in intreg, lu-
64
LEGEA CELOR XII TABULE
crările noastre asupra celorlalte sorginte ale acestui vechiu drept.
Istoria originilor dreptului a atras totdeauna spiritul nostru; ne intoarcem spre ea cu fericire, căci am găsit de multe ori intr'insa o consolaţiune a decepţiunilor sufleteşti: astfel cutezăm a spune cu Montesquieu că ea ne incăntă, că avem o tragere de inimă pentru cei vechi, gata fiind a repeta cu Pliniu : „La Atena te duci? Respectă zeii".
Credem că ne-am ţinut făgăduiala, pe căt ne iartă ocupaţiunile noastre zilnice, şi că am justificat această preferinţă. Intr’adever, ultima noastră publicare asupra Consiliului Imperaţilor la Roma şi la Constantinopoli, cu un a-pendice asupra edictelor, rescriptelor şi mandatelor imperiale, etc., se leagă la doue isvoare ale Dreptului Roman: Constituţiunile Imperiale şi Respunsurile Prudenţilor. Prin publicaţia aceasta am voit intre alte, să demonstrăm influenţa pe care jurisconsulţii au dobăndit-o in Consiliul Impe-raţilor, şi prin urmare transformarea ce ei au operat-o in Ştiinţa dreptului. — Favoarea cu care critica, atăt din ţară căt şi din străinătate, a binevoit să primească slabele noastre incercări, cu toată ariditatea şi cu toate greutăţile ce le presentă acest fel de lucrări, ne face să zicem cu Cice-ron, şi nu fără oarecare recunoştinţă, faţă cu cetitorii noştrii, jucundi acti labores: amintirea lucrului făcut nu e lipsită de plăcere.
Astăzi ne propunem să urmăm seria studielor noastre, estrăgend din manuscrisul nostru general studiul unei alte sorginte a Dreptului Roman, unui monument de legislaţiune care a făcut admiraţiunea primului din oratorii Romei, pe care-1 citarem adinioarea. El vorbeşte cu inflăcărarea unui suflet de patrician şi cu totul roman, de această institu-ţiune legislativă ale cărei principii se continuare multe se-cule după infiinţarea Imperiului Roman, voim să vorbim de Legea celor XII tabule, care in fond este o culegere a obiceiurilor, a datinelor, a tradiţiunilor şi a legilor, unite intr’un corp de pravile.
LEGEA CELOR XII TABULE
65
Vom observa mai intăi cu privire la acest monument, că in antichitate legea presentă universal acel caracter religios, care a dispărut de atătea secule. Legea vine acolo direct dela Zeitate. Oraculul dela Delphi este divina călăuză a lui Licurg şi intru cătva şi a lui Solon; nimfa Egeria sfătueşte in toate pe Numa; Dumnezeu o descopere lui Moise in mijlocul tunetelor şi a trăsnetelor; Mahomet scrie legi dictate de Dumnezeu.
Egipetul are un singur codice, cu întreită însuşire; religios, politic şi civil. In Grecia vedem acest principiu religios slăbindu-se neîncetat. La Roma cu timpul, el sufere asemenea o transformare. Perzend cu incetul însemnătatea sa, va ajunge după un period de mai multe secule la recunoaşterea unui drept civil, in afară de dreptul religios. Legea celor XII tabule, de care ne propunem să vorbim aci este mai intăi de toate o operă curat omenească; legenda n’are nicio parte la întocmirea ei.
Ziceam mai sus că această lege este o adunare de datine. Această observaţiune ne face să atingem şi chestiunea influenţei moravurilor asupra legilor in antichitate. La Roma mai mult de căt ori unde, legea este espresiunea cea mai vie a moravurilor sale, a trebuinţelor sale şi a geniului seu; şi cănd libertatea dispăru, causa e că dispăruse şi moravurile pe care era ea intemeiată.
Să vorbim acum de Sparta, fiica Dorienilor, popor pe* truns de principii aristocratice. Un numer restrins de familii compunend Statul; astfel era Sparta. Acea Spartă, astfel constituită, era tot, absorbea tot, pănă şi sentimentul aşa de sfănt, de firesc, de neînvins in ideile tutulor celorlalte neamuri omeneşti; pănă la sentimentul matern şi filial. Sparţiatul nu avea decăt o mamă: Sparta; mama n’avea decăt un copil: eaniş Sparta; familia venea numai in al doilea rănd. Dacă Licurg, persoană reală sau mitică, găsi atăta înlesnire pentru a face să se primească codicele seu de fer, causa e că nu făcu decăt să consfinţească nişte idei doriene, de care Sparţiatul era petruns prin ereditate.
C. L. XXII. - L -26,631.	5
66
LEGEA CELOR XIX TABULE
Dacă această idee a inriuririi moravurilor la Sparta nu a fost totdeauna bine simţită şi de unii invăţaţi a fost chiar nesocotită, sapientele lucrări ale lui Ottfried Miiller Şi după dinsul ale ilustrului Ampere care le-a intărit, au făcut deplină lumină asupra acestui punct.
Căt pentru legile pe care Solon le făcu pentru Atena, nu incape indoială; de oarece Solon a ingrijit să vestească pe concetăţenii sei, dacă n’ar fi ştiut ei aceasta, că legile sale erau mai toate croite după obiceiurile, datinele şi deprinderile Atenienilor. Acest popor, de origine ioniană, sup-sese—impreună cu laptele ionian—aplecări, instincte chiar, democratice: de aci moravurile sale şi iubirea sa a libertăţii, libertate politică şi individuală, iubire care contrastă ca zioa cu noaptea, cu deprinderile aristocratice şi autoritare care făceau din Sparta un lagăr, şi din toţi locuitorii ei o armată.
Să revenim acum la Roma care ajunse stăpăna lumii, Şi a cărei societate se confunda cu acea a genului uman şi să cercetăm in căteva rânduri, care a fost inriurirea, sau acţiunea moravurilor asupra legilor la acest popor care, la răndul seu, a dat moravurile şi legile sale la mai toţi locuitorii pământului.
Mai intăi care erau aceste moravuri? Natura lor a-rată o origine esenţialmente etruscă. Această origine, o regăsim in privinţa religioasă, in augurele trase din sborul păsărilor, in inspecţiunea măruntaelor victimelor. Toate a-cestea poartă tiparul etrusc; era o intreagă importaţie, o copie de-o fidelitate deplină. In privinţa politică se găsea la Roma ca şi in Efcruria, un Senat, plebei, gentes, clientes. La-tium şi Sabinia adaosere la aceste moravuri spiritul patri-arcal şi resboinic; din toate aceste elemente s’au format moravurile, geniul roman: pios, grav şi neinduplecat, care avea să ducă Roma la cucerirea lumii.
Originea acestor datine scăpă negreşit mult timp acelora cari le practicau fără a-şi da seamă de ele. Dar studiul amănunţit al antichităţii, mai cu seamă a Etruriei şi a
LEGEA CELOR XII TABULE
67
Sabiniei arătâ in cele din urmă această origine intr’un chip neîndoios.
Căt pentru inriurirea acestor moravuri in domeniul legislativ, o vedem manifestăndu-se, fie in schimbările politice, fie in desvoltarea legii civile. Pentru a ne convinge de ele, e de ajuns să urmărim istoria poporului roman in preschimbările sale. Să luăm căteva exemple: Sub Serviu Tulliu elementul popular pare a se substitui elementului sacerdotal şi aristocratic, cănd poporul roman fu împărţit in centurii; va nega cineva că această schimbare a fost un efect al schimbărilor moravurilor? Aristocraţia ce e drept, pare a fi reluat puterea sub domnia lui Tarquin, insă legiuirea lui Serviu Tulliu se păstră—dacă nu ca drept —cel puţin ca tradiţiune, şi deveni paladiul plebeilor in lupta lor in contra precăderilor patriciane. După aceea veni revolu-ţiunea cea mare, care goni pe Tarquini. Care este principalul caracter al acestei revoluţiuni, precum şi al acelei care produse gonirea decemvirilor? Un caracter esenţialmente moral, resbunarea moravurilor infruntate cu indrăsneală prin indoită siluire, comisă in contra Lucreţiei, plănuită in contra Virginiei, Patricienii şi plebeii incheiare o glorioasă înţelegere pentru a le resbuna. •
Se ştie că legile romane, rodul acestor moravuri austere in toate, fură aspre, pănă in aşa grad că dădeau tatălui dreptul de moarte asupra copiilor sei, şi acel de a-i vinde ca sclavi de trei ori de-a răndul. In spiritul acestor legi, copilul, soţia nu sunt nimic, nimic alta decăt nişte lucruri ; tatăl de familie e pentru ei stăpăn şi Zeu. Legile sunt de-o asprime nemărginită faţă cu delictele comise in dauna proprietăţii, mai cu seamă in contra proprietăţii rurale; se vede că ele apără fără milă interesul agricol; a-ceasta se observă mai ales in legea celor XII Tabule, care nu este, precum se va vedea mai jos, decăt expresiunea sinceră a vechelor datine romane.
De altfel autorii au arătat neîndoios marea inriurire pe care moravurile au avut-o, mai ales la Roma, asupra legislaţiunii. Legea nu se sprijineşte numai pe moravuri.
68
LEGEA CELOR XII TABULE
E mai esact de-a zice cu Ampere că, ea „este un trup cu ele impreună, şi participă la toate revoluţiunile şi schimbările lor".
Credem de cuviinţă a opri aci această introducere destul de lungă prin ea insăşi, zicend cu călugărul de la Govora celor care vor binevoi a ne ceti:
„De va fi ceva greşit, cu a spiritului blândeţe să îndreptaţi, ear nu să blestemaţi; căci nu a scris ăngeru, ci mâna supusă greşelei şi de lut“.
CAP. III.
Caracterele generale ale acestor legi nu sunt greu de recunoscut; eacă cum se exprimă OrtolanO) in această privinţă : „Această lege a celor XII Tabule, se vede că era o „datină, ea lasă la o parte detalii, pe care le presupune cu-„noscute şi practicate de pontifici şi de patricienii însărci-„naţi cu aplicarea dreptului." Ceva mai departe adaugă : „Dreptul pe care acele legi il stabilesc, este dreptul quiri-„tariu, dreptul oamenilor cu lancia, propriu numai cetăţeanului roman, şi radical deosebit prin firea sa de dreptul „celorlalte naţiuni".
Azi insă, cu puţinele fragmente care ne remân din cele XII Tabule, e greu de a judeca despre calităţile sau de a arăta lipsele acelor legi vestite; pentru a le preţui bine, ţrebue să recurgem la scriitorii antici care le-au lăudat sau criticat şi putem avea încredere in judecata lor, căci mai fericiţi decăt noi, ei aveau sub ochi textul insuş al legii. Legea celor XII Tabule, este cum zice Titu Liviu, sorgintea dreptului Roman ; cu zioa in care s’a promulgat începe, drept vorbind, istoria atăt de lungă a acestui drept, căci poporul Roman este — precum zice şi învăţatul Ampere —
i) Op. sus-citat p. 119.
LEGEA CELOR XII TABULE
69
primul la care dreptul a fost o ştiinţă, a cărui istorie se poate scrie, el este singurul popor care dela naşterea pănă, la peirea sa avu şi păstră simţul adănc şi respectul dreptului, simţ care la răndul seu a fost o mare forţă pentru dinsul. Pe lăngă Titu Liviu, principalul apărător al legii celor XII Tabule, este Ciceron, care in orice parte, in tratatele sale de retorică şi de politică, caută prilejuri pentru a o lăuda. Ar fi prea lung să adunăm aci toate părţile din operele sale, ne vom mulţumi să resumăm părerea marelui orator intr’o citaţiune imprumutată cărţii sale: De Ora-tore. (O „Chiar de aş revolta pe toţi, voiu spune hotărit „părerea mea; cărticica celor XII Tabule, sorginte şi principiu al legilor noastre, mi se pare mai bună-decăt toate „cărţile filosofilor, şi prin autoritatea ei impuitoare şi prin „utilitatea ei".
Cu toate aceste, autoritatea lui Ciceron perde ceva din greutatea ei daca ţinem seamă că el făcea parte din acel partid aristocratic care faţă cu valurile cotropitoare ale democraţiei nu vedea scăpare decăt in menţinerea şi chiar reintocmirea vechilor aşezăminte. Nu e prin urmare de mirat că el a fost sedus de asprimea maiestoasă a legii celor XII Tabule, lege cu totul imbuibată de spiritul patrician şi făcută pentru a spori autoritatea şi precăderile acelei caste, ţinend pe plebeii in legăturile clientelei ca intr’un fel de iobăgie ! N'ar fi mai adeverat a spune, că legea celor XII Tabule, croită pentru a mulţumi patriotismul cel strimt al Romanilor şi pentru a-i pregăti la rolul de cuceritori, men-ţinend pintre denşii moravurile selbatice ale primelor veacuri, era lipsită de acele mari inspiraţiuni filosofice şi umanitare, pe care dreptul s'a intemeiat mai tărziu? Ceeace probează, in privinţe aceasta, inferioritatea legii celor XII Tabule, este că, dreptul roman in deplina sa desvoltare a fost o protestare. energică incontra principielor grosolane şi barbare care făceau baza legii celor XII Tabule. Am arătat in opera noastră asupra Dreptului Pretorian şi Respunsurilor
i) De Oratore, I, 44.
70
LEGEA CELOR XII TABULE
Prudenţilor, prin ce silinţe, inriurirea pretorilor isbuti să sape şi să distrugă căte puţin autoritatea legii celor XII Tabule şi a o inlocui cu incetul prin acel minunat drept pretorian care a remas cel mai frumos monument juridic ridicat de mintea omenescă şi care de sigur merită mai mult admirarea noastră decăt compilarea indigestă datorită lui Justinian. Eacă ce spuneam noi in opul citat. (0
„Pentru a pricepe bine inriurirea ce au avut-o pretorii asupra vechiului drept roman (jus Quiritium) spre a-1 indrepta pe nesimţite cu ajutorul ficţiunilor şi escepţiunilor Şi a introduce astfel intr’insul principiele nestrămutate ale dreptului natural, trebue mai intăi a ne da seamă de ceeace era vechiul drept roman. El era cuprins cu totul in cele XII Tabule; dar această lege petrunsă de firea selbaticâ a primilor Romani, nu trebue să fie privită decăt ca un punct de plecare. Nimic mai minunat decăt comoarele de fineţă şi totdeodată de bun simţ şi de dreptate care au fost întrebuinţată de jurisconsulţii din veacurile următoare şi mai cu seamă de pretori, pentru a preface legea celor XII Tabule şi a scoate dintr’insa prin calea interpretării sau escepţiunii cel mai admirabil corp de legi pe care a putut să-l producă înţelepciunea. Nu trebue cu toate aceste, să perdem din vedere că inriurirea umanitară şj civilisatoare a pretorului n’a fost totdeauna ajutată de legiuitor. Cele mai multe ori, comiciile se inspirară de interese politice esclu-siv romane, sau se supusere la trebuinţe de salute publică şi chiar la patimi politice, inăsprite prin împotrivirea patricienilor. Senatul, din partea sa, stinjenea inriurirea pretoriană, sprijinind prin toate mijloacele ce le avea, puterea pa-triciană incontra elementului plebeu. Mai tărziu, sub imperiu, constituţiunile imperiale nu prea avend alt scop decăt ,să întărească mormanul de legi represive făcute de des-potismu; principiele pe care dreptul pretorian se silea să le facă să predomnească, au fost earăş ştirbite. Astfel anta-
i) Page 29 et 30.
LEGEA CELOR XII TABULE
71
gonismul remase permanent intre legea positivă de o parte şi jurisprudenţa şi doctrina de alta.
„E adevărat că legiuitorul a isbutit in cele din urmă să strecoare in legile positive principiele noue, aşa de bine apărate de pretori; insă această preschimbare s’a îndeplinit incet, căci poporul roman — formalist din fire — nu permitea să se inlăture vechile datine din care eşise mărirea Romei. Romanul de la sfirşitul Republicei se deosebea aşa dar puţin de Romanul din vremea celor XII Tabule; prin urmare acţiunile legii şi formulele remasere mult timp nişte curse intinse bunei credinţe.
„In resumat, doctrina pretoriană, care avea să ajungă la cele mai admirabile definiţiuni ale dreptăţii fu, mai presus de orice alt, rodul desvoltării filosofiei greceşti, in opo-siţie cu geniul Roman. Ceeace asigură isbănda acelei doctrine, este faptul că ea nu isbi niciodată deadreptul nici chiar legile cele mai barbare; ea le primi ca legi fundamentale, dar ştiu să restringă aplicaţia lor cu atăta dibăcie, prin întrebuinţarea de formule noue, incăt făcu să resară din ele un drept nou, întemeiat pe echitatea naturală. Grachii n’au vezut incercerile lor de reforme nimicite decăt pentru că au atacat deodată toate aşezămintele romane".
D. Accarias (O a desvoltat foarte bine ideea arătată mai sus in cuvintele următoare:
„Nu trebue să studiem numai dreptul lui Justinian, simplu punct de oprire, ci mai cu seamă acel mare curent organizator care, plecănd de la dreptul grosolan al celor XII Tabule, ajunge in secuiul al II-lea şi al III-lea al erei noastre la înfiinţarea dreptului numit clasic, se opreşte apoi deodată par’că i s’ar fi sfirşit viaţa, şi e înlocuit cu o pornire de disolvare răpede care deformă ştiinţa, sleeşte unele din principiele sale, intinereşta altele şi infine determină încercarea de reorganizare a lui Justinian".
Ţinăndu-ne la egală depărtare de laudele peste mesură şi poate prea puţin desinteresate ale lui Ciceron şi de unele
i) Precis de droit Romain, Intr., p. XV.
72
LEGEA CELOR XII TABULE
judecăţi prea aspre, nu trebue se judecăm legea celor XII Tabule decăt in raport cu starea civilisaţiunii Romane, in timpul cănd a luat naştere; să, ne ferim mai cu seamă, de a le judeca din punctul de vedere al ideilor moderne. Astfel rigoarea barbară, a unor legi nu se explică, decăt prin moravurile grosolane ale Romanilor in epoca in care ele fure puse in aplicaţie.
îndemnăm pe cetitorii care vor voi să, studieze dispo-siţiile acestei legi şi să-şi facă, o idee căt mai complectă de ele, să se serve de escelentele lucrări pe care le-au publicat in privinţa aceasta autorii pe cari i-am citat la paragraful de mai inainte. De altminteri studiul acelei legi este neapărat trebuincios tutulor celor care vor intr'adever să cunoască dreptul Roman şi să mesoare progresele ce le-a făcut legislaţiunea Romei prin ingenioasele Acţiuni ale pretorilor care au ameliorat-o in spiritul filosoâei şi mai cu seamă după inspiraţiunile legii naturale. Fără acest studiu nu se pot inţelege mai multe părţi din Digeste, care modifică unele părţi ale acestui antic monument de legislaţiune.
Cănd spiritul incearcă a petrunde secretul acestor transformări, el ajunge la constatarea că cele XII Tabule sunt intr’adever peatra de temelie a giganticului monument care constitue ştiinţa dreptului.
Vom arăta aci subiectul fiecărei din cele XII Tabule, dănd la sfirşit ca apendice textele inseşi ale acelor Tabule, astfel precum am putut să le restabilim după un studiu adăncit al descoperirilor invăţaţilor moderni. Am trebuit să ne inspirăm in această cercetare mai ales de lucrările unor jurisconsulţi germani, intru căt ne-a permis-o modesta noastră cunoştinţă a limbei germane.
Ne-am folosit mai ales de critica severă, dar sănătoasă a învăţatului H. E. Dirksen, in lucrarea sa asupra revisui-rii încercărilor făcute păn acum pentru cercetarea şi reconstituirea textului fragmentelor celor XII Tabule; lucrare pe care am trecut-o in nota bibliografică pusă la începutul o-perei noastre. Am întrebuinţat asemenea alegerea de fragmente publicată de Ortolan.
LEGEA CELOR XII TABULE
73
Am stat mult timp la îndoială pentru a da o traducere a legii celor XII Tabule. îndoiala aceasta se explică prin greutatea de-a găsi, in limba noastră mai cu seamă, cuvinte cari să se potrivească cu cugetarea pe care o fi voit să o exprime scriitorul acelor legi. Fiecare cuvent întrebuinţat de dinsul avea o valoare deosebită, corespunzend cu o ordine de lucruri atăt de depărtat de civilisaţiunea noastră, incăt este adesea greu de-a reproduce sensul exact. Aceste cuvinte ale vechei limbi latine nu se pot dar isvodi decăt cu echivalente neapărat incomplecte care schimbă chiar cugetarea originală dacă nu se comentează istoriceşte fiecare disposiţiune, adesea chiar fiecare cuvent. Pe lăngă aceasta nu trebue să uităm că limba latină, întrebuinţată pe timpul Decemvirilor n’avea decăt asemenări foarte depărtate cu limba celor mai vechi autori latini cunoscuţi, care deja se înţelege aşa de greu. Firea unei limbi moarte, este că cuvintele ce le intrebuinţează, corespund unor noţiuni, unor idei cari nu mai sunt admise in starea noastră de civilisaţiune, astfel că chiar cuvintele trase din limba moartă şi păstrate in limba noastră du mai au cătuş de puţin înţelesul pe care il aveau altă dată şi arată o idee cu totul diferită. Căt trebue aceste greutăţi să sparie pe moderni, cănd ăncă pe timpul lui Ciceron, limba legiuitorului celor XII Tabule nu era înţeleasă de spiritele de rănd şi nu se destăinuia decăt literaţilor de-o mare erudiţiune. Simpla traducere a legilor in vigoare in vremea cănd limba latină era definitiv formată, cere deja o mare încordare a spiritului şi o cunoştinţă adăncă a ştiinţei dreptului şi a istoriei sale; dar insfirşit se poate face încercarea. Astfel intr’o lucrare de mai înainte, am putut să dăm o traducere a legii P^egia, care este din timpul lui Yespasian. Ne vom încerca şi acum, intr'un apendice, înştiinţând insă din capul locului, pe cetitori, de insuficienţa neinlâturată a oricărei traduceri — să reproducem pe limba noastră, căt se poate mai exact, înţelesul fiecăreia din disposiţiunile legei celor XII Tabule.
Cetitorul trebue se mai ţie samă şi de aceea că tex-
74
LEGEA CELOR XII TABULE
tul ce s’a păstrat pănă la noi este foarte incomplect, de oarece nu se compune decăt din fragmente imprăştiate pe la diferiţi autori intre care a trebuit adesea să se facă adăogiri pentru a lega unele disposiţiuni de altele şi a avea astfel un tot cu şir.
LASCAR VIORESCU
75
LASCAR VIORESCU
O ICOANA A MOLDOVEI DIN i85i
DE
WILHELM DE KOTZEBDE
(trad. din limba germană de A.)
CAPITOLUL IX
Planurile lui Vrenceanu. — Ajunul anului nou la ţară.
Spătarul Costache Yrenceanu avea precum ştim casa sa in Iaşi, şi obicînuia să stea iarna in oraş singur sau cu familia, şi acolo işi întrebuinţa vremea lipsită de grija câmpului, cu treburi mai mari sau mai mici, precum le poate face un om care are bani gata in mănă.
Toate întreprinderile sale pănă aci eşiseră aşa de bine, incăt afară de mici escepţii neinsemnate nu ajunsese ăncă să se frece cu justiţia; nici un tribunal nu putea înfăţişa acte care să arunce vre-o pată asupra numelui seu, şi cu toate că se ştia foarte bine in ce chip făcuse stare, totuş fiind lipsă de dovezi pipăite, sufletul seu se putea imbrăca in haina nevinovăţiei. Epitropia Yiorescu era cea dintăi a-facere din care nu ştia ăncă cum avea să easă la urma urmelor.
Intilnirea cu Lascar se intimplase la sfirşitul lui Oc-tomvrie. Noemvrie trecuse şi anul nou se apropia cu paşi răpezi. In restimpul acesta se copsese in capul lui Vren-
76
LASCAR VIORESCU
ceanu un plan a cărui isbăndă i se părea sigură, şi care trebuea să pue cap la orice neplăcere. „Aşa sau aşa“, zise el intr’o dimineaţă după ce se gândise mult, se vede că era vorba de un al doilea plan, daca cel intăiu n’ar isbuti; „de nu-i place partea cea netedă in mine, voiu scoate-o la iveală pe cea aspră“. Apoi bătu de trei ori din palme.
„Du-te de roagă pe serdarul Pentelei Creţu să vie puţin la mine“, zise el cătră sluga ce intrâ!
Pentelei Creţu era una din acele mici luminărele care licăresc un lung şir de ani la adăpostul vre unui protector puternic, trăgendu-şi consumaţia din noroiul in care vegetează. Lipsit de spirit de intreprindere el nu ajunsese să facă stare, se mulţumise cu un şir de mici câştiguri; in implinirea slujbei sale se bucura de neinsemnate dar zilnice venituri de pe alături, şi avea obiceiu să spue că o conştiinţă curată preţueşte mai mult decăt bogăţia. Dacă i se intimpla, fiind şef de masă la ministerul justiţiei, să ascundă printre hârtii un dar de bani pentru a zori trimiterea unei petiţii, care ar fi stat locului luni intregi fără asemenea ajutor, el nu vedea acolo nimic ce l’ar fi putut strica cu Dumnezeu. Şi apoi era aşa de prietenos cu oricine, incăt trebuea să-ţi fie drag bietul Creţu. Pentru Yrenceanu avea o deosebită consideraţie; averea câştigată de acesta, energia cu care lucra, şi numeroasele probe ale dărniciei lui, faţă cu micul slujbaş deşteptaseră in el cea mai infocată dorinţă de-a indatora după puteri pe acest om insemnat. In minutul de faţă Creţu fusese — in urma unei intrigi după cum zicea el — depărtat de la minister; fără slujbă, era prin urmare cu atăt mai dispus să indatoreze pe oricine pentru vorbe bune şi galbeni austriaci. Yrenceanu nu avu deci nevoe să-l aştepte multă vreme.
Intilnirea se făcu cu uşile incuiate şi obiectul ei re-mase o taină; dar se pot ghici multe daca ne mai întoarcem la Yalea Yerde.
In ajunul Sfântului Yasile cănd tocmai se pregătea Lascar să plece la Puriceşti, unde vroia să petreacă cea din urmă sară a anului vechiu, intrâ in curte o sanie cu trei
LASCAR VIORESCU
77
cai. El abia luâ seama la dinsa; slugile umblau incoace şi incolo fără	a pomeni	despre cel ce sosise, şi	Lascar uitase
lucrul cu totul, cănd	aruncâ	din intimplare	o privire pe
fereastră şi vezu sania oprită dinaintea scărei.
„Cine	a venit?"	intrebâ	el cu nepăsare.
„Cine	să fie?" respunse	feciorul; „un boerinaş, şade
in tindă".
„De ce nu mi-ai spus nimic? Cum se poate să aştepte un mosafir afară? Ce-ţi trece prin cap?"
Feciorul, care vezuse la betrănul Yiorescu intrănd şi eşind mulţi clienţi de felul acesta fără să-i fi considerat in măndria sa de fecior de casă boierească ca mosafiri, fu foarte mirat de intrebările stăpânului seu, şi eşi ca să bage in casă pe cel ce aştepta afară.
Un om ca de vre-o 40 de ani intrâ in odae, era îmbrăcat in negru şi, cu tot gerul de afară, avea ciupici de lac la care lipsea totuş pe ici pe colo căte un nasture. Spinarea cea încovoiată şi pieptul supt, arătau că slujise multă vreme la cancelarie, slujbă ce o apucase poate de copil precum se intimplă in Moldova destul de des. Fracul vechiu şi pantalonii păreau că atârnă pe un băţ, aşa de slab era acela ce le purta. Obrazul pe care se bizuia poate omul, era vedit obiectul unei mari îngrijiri: buza de sus şi cea de jos erau impodobite cu mustăţi şi barbă ca pana cor-bului regulat tăiate cu foarfecile. Nu era nimic deosebit in această înfăţişare, afară poate de blândeţea şi de dulceaţa de zahar din toate trăsăturile obrazului, omul acesta ridea mereu dar niciodată tare; el se uita cu ochi mari la cel ce vorbea, par’că tot ce auzea ar fi fost de un interes nespus, buzele lui cele cărnoase alcătueau o pălnie plină de creţuri şi la fiecare frasă i se pleca trupul înainte, in vreme ce un fel de şuerătură scoasă cu oarecare mancă era semnul naivei sale veselii. Gulerul cădea cu oarecare îngrijire pe legătura cea îngustă, nodul gătului seu celui lung era foarte proeminent.
„Cu cine am onoare?" intrebâ Lascar.
„Sunt serdarul Pentelei Creţu", respunse străinul, plo-
78
LASCAR VIORESCU
conindu-se până la pămSnt, cu o mănă la piept ear in cealaltă ţinend o căciulă de oae cenuşie şi o pereche de mănuşi verde deschis.
Lascar il pofti să şează. „Prin ce prilej am plăcerea de-a ve vedea, cucoane Pentelei?" mai intrebâ el.
„Am de gănd să iau o moşie cu arendă", respunse Creţu; „Tabăra — poate o cunoaşteţi? Nu? E aproape de tot de aici. Proprietarul o arendează cu condiţie, ca la es-pirarea contractului arăturile de toamnă să fie făcute precum se găsesc şi astăzi. Lucru foarte avantajos; ai capital mai mic la intrarea pe moşie, şi eu nu sunt om bogat".
„Fără indoială că e avantajos, zise Lascar numai ca să nu tacă din gură. „Caricatura asta are să-mi ceară bani cu imprumut", găndi el.
„De aceea, am venit la Valea Verde — trebue să-ţi cunoşti vecinii, imi ziceam eu. Şi apoi un om ca dumneata, cucoane Lascarache, un boier mare, ne poţi fi de folos noue ăstor lalţi. De avem treabă pe la tribunalul judeţului sau ori unde ar fi; de nu ne bucurăm de vre-o protecţie, merg lucrurile foarte anevoe ba poate remăn chiar baltă".
„Aţi fost de sigur şi d-voastră in slujbă?" — „Cum să nu fi fost? Slujba m’a făcut om. Şi sub reposatul tatăl d-voastră am slujit. Dumnezeu să-l ierte — ce mai om era! Astfel de boieri nu se mai prea găsesc, mi-a fost ca un tată, reposatul logofet, asta v’o pot spune cucoane Lascarache!" Creţu clipea din ochi par’că ar fi fost adănc mişcat.
„Ce-o fi vrend plicticosul ăsta de om?" se intrebâ Lascar; il aşteptau la Puriceşti şi vorba i se părea prea lungă. „Ve mulţumesc că aţi venit să me vedeţi", şi ve voiu primi cu plăcere la mine. Acum insă trebue să me iertaţi, o afacere foarte insemnată me sileşte să ve părăsesc. Dispuneţi de casa mea după cum doriţi. Gheorghe, să tragă trăsura la scară şi să dai domnului de măncare. — Poate n’aţi dejunat păn'acum cucoane Pentelei ?“
Creţu zimbi. „Chiar daca-şi fi inghiţit ceva", respunse el, „să mănănce poate omul totdeauna. Ştiţi vorba Moldo-
LASCAR VIORESCU
79
veanului: doue bătăi strică, două mâncări niciodată. Va să zică gospodăria d-voastră este regulată ?"
„Pe căt se poate la un flăcău".
„Da, da, viaţa de flăcău este grea!“ Creţu simţi că Lascar nu va mai.sta mult cu dinsul de vorbă; se şi auzea trăsura trăgend la scară şi nu era vreme de pierdut, daca nu vroia să se intoarcă îndărăt cu treaba neincepută. „Ştiţi ceva?" zise el hotărindu-se răpede: „ar trebui să ve însuraţi! Ce ziceţi despre asta?"
„Vă mulţumesc pentru sfatul cel bun. Deocamdată cred că-mi voiu putea vedea de casă fără ajutorul unei femei".
„Dar daca ar veni cineva şi ar zice : „cunosc o fată tănără cu o zestre de zece, douăsprezece mii de galbeni, crescută in străinătate şi frumoasă — ei atunci?"
„Nici nu m’am găndit ăncă la asemenea lucruri — să lăsăm dar vorba incurcată. Cănd oiu vrea să mă insor, vă făgăduesc să vă trimit veste la Tabăra".
Lascar işi aşeză pe cap dinaintea oglindei o căciulă de catifea neagră, şi-şi puse mănuşile. Pe Creţu il treceau năduşelele văzend aceste pregătiri de plecare; el voise să stea ciasuri intregi şi să aducă pe Lascar incetul cu ince-tul la scopul venirii lui. Pripa asta ii luă minţile.
„Ascultaţi", zise el, apucănd virful biciuştei pe care o ţinea Lascar in mănă, — era vorba să întrebuinţeze sila ca să oprească pe fugar — „daca sunteţi totdeauna aşa de grăbit in afacerile d-voastre apoi aveţi să ajungeţi departe. Staţi măcar o clipă" — el trase pe Lascar de biciuşcă pănă la marginea divanului şi-i sili să şadă — „am să vorbesc despre lucruri însemnate cu d-voastră".
„De ce n’aţi spus-o dela inceput?"
„Să me iertaţi, d-vpastră sunteţi ăncă tănăr, şi nu ştiţi cum' se vorbeşte despre lucruri delicate. Dar fiindcă nu e chip s’o scoţi la căpătăiu cu d-voastră, ve voiu spune in toată taina scurt şi lămurit vestea imbucurătoare, că spătarul Costache Vrenceanu e foarte dispus la o căsătorie intre fiica sa Roxandra şi d-voastră.
80
LASCAR VIORESCU
Lascar bufni de ris. „Cine te-a rugat pe dumneata să te amesteci? De ce vreţi cu orice preţ să me puneţi sub papuc?"
Creţu rise şi el apoi adăogă foarte serios: „Nu glumiţi cu asemene lucruri, cucoane Lascarache, o astfel de partidă nu mai găsiţi aşa de lesne. Parale mai multe pot da şi alţi părinţi, dar ce preţ are experienţa unui asemene socru?"
„Y’a însărcinat Yrenceanu să-mi propuneţi pe fiica sa? Fiţi sincer!"
Creţu ridică din umeri şi zimbî. Acum socotea că-şi ajunsese scopul.
„Daca e aşa, spune-i, urmă Lascar, că cu toate că nu me cred ăncă in stare să fac o femee fericită, totuş voiu veni in curend la Burdujeni, să mulţumesc cel puţin pentru onoarea ce mi se face". La aceste cuvinte se sculă; socotind că vorbise destul de lămurit şi că Creţu il înţelesese pe deplin.
Acesta insă înota in fericire. Ce ar fi putut face Lascar in Burdujeni, după părerea lui, decăt să ceară pe fată să se insoare, să-şi aducă mireasa la Yalea Yerde şi aşa mai departe. I se umplea de pe acum gura de apă, găndin-du-se la toate praznicele care erau să se dea cu acest prilej, şi sări de bucurie ca un copil, urmănd pe fecior care-1 poftise la masă.
In vremea asta Lascar se urcă in trăsure şi caii pornire singuri spre Puriceşti.
In Moldova nu este lucru neobicinuit de-a se cere măna unui tener; aceasta se poate chiar intimpla in alte ţări. Fără indoială după cum am mai spus-o, se fac şi aici multe căsătorii după obiceiul european; candidatul la insurătoare ia iniţiativa după ce a făcut curte, cum se cade. Foarte des insă apucă părinţii inainte şi atrag băgarea de seamă a tinerilor asupra fetelor lor, descriind cu mai multă sau mai puţină esactitate insuşirile lor strălucite şi sunătoare. Abaterea aceasta de la regulele convenienţei este o remăşiţă a timpului nu prea îndepărtat. cănd se hotărau in Moldova
LASCAR VIORESCU
81
căsătoriile de cătră părinţi fără ca tinerii să fie făcuţi unul pentru altul de pronia cerească. Cu ce eşti obicinuit din copilărie nu te jigneşte, şi eu cunosc mai multe fete refu-sate de tineri, fără să le fi făcut aceasta vre un reu. In asemene chip se fac căsătoriile de probă de care am vorbit mai sus şi care se desfac mai nainte sau după naşterea vre unui copil. Asupra acestui lucru nu se poate atrage prea des luarea aminte a reformatorilor Moldoveni.
Lascar nu era totdeauna vesel cănd mergea la Puri-ceşti, adesea chiar era mahmur; astăzi insă intrâ rizend in odae şi strigă după ce zise bună zioa: „Ştiţi ce fericire mi s’a intimplat azi? m'a cerut cineva de bărbat!"
Catinca ingălbeni; Ienache care şedea cu ciubucul lăngă sobă, nu zise nimic.
„Cine?" intrebâ tenera femee după o tăcere.
„Costache Yrenceanu are o fată de 17 ani şi me crede demn, de*a deveni proprietarul acestui odor".
Catinca dădu, din umeri, inroşindu-se.
„Dar tot trebue să me duc la oamenii aceia, ca să le mulţumesc pentru buna intenţie, şi să ved şi eu, ce-mi fusese hotărit de cer in milostenia sa. Astfel işi urmă Lascar glumele fără a lua seama la impresia tristă făcută de cuvintele sale asupra Catincăi. Ii era chiar plăcut, să-i poată arăta, că nu-i creşteau numai' spini in cale, că n’avea decăt se intinză măna spre a apuca norocul din altă parte, daca nu-1 putea prinde la Puriceşti. El nu vorbea serios. Cu toate accesele de iritaţie ades insoţite de cuvinte amărite, accese ce nu erau rare, totuş ochii cei negri şi frumoşi il stăpâneau mai mult decăt oricănd.
Puricescu simţea căt trebuea să o doară pe soţia lui această scenă, şi ar fi spus cu dragă inimă o mojicie. Ser-mane Ienache căt de străină e inima ta cea bună de orice egoism! Cu căt preţueşti tu mai mult decăt atăţi alţii care te cam iau peste picior, oricăt de plicticos ai fi! Dumnezeu ştie ce ar fi eşit din tine daca urmările acelei nefericite opinii personale a tale n'ar 9 nimicit aşa de răpede aspi-rările tale din tinereţe!
C. L. XXII.-1.-26,631.	6
82
LASCAR VIORESCU
Disposiţia tristă nu ţinu nici de astă dată mult. Lascar se făcu ear aşa de prietenos şi plin de bucurie, incăt părea că ei vor lua cu veselie remas bun de la anul cel ve-chiu. Peste căteva ciasuri după ce inoptâ incepu gălăgia nelipsită in Moldova de ajunul anului nou, fie la oraş, la terg, la sat, sau la cătun. Flecăii merg din casă in casă cu Buhaiul, un butoiaş	acoperit la gură	cu piele peste care
se întinde un	arcuş de	per; daca uzi	arcuşul	şi-l plimbi
răpede incoace şi incolo, el scoate nişte sunete îngrozitoare, care seamănă cu mugetul buhaiului.
Ceata cea veselă cutreeră satul şi ajunge la curtea boierească unde şe înmulţeşte cu toate slugile casei; cine Ştie să umble cu biciul cel lung de surugiu, plesneşte şi pocneşte, de-ţi bubue urechile ca să gonească anul vechiu; unul dintr’inşii se pune la fereastra casei, întrebuinţând adese o scară dacă e casa cu doue caturi şi strigă printre geamurile ingheţate boierilor adunaţi in odaia cea caldă, urări de fericire in frase lungi şi trăgănate, sunând mereu cu un clopot	ce-1 ţine in mănă. Virtos	băieţi!	răcneşte el
de căte ori e	vorba să	inceapă o nouă	urare,	şi biciurile
pocnesc, şi buhaiul urlă cu mai mare foc. Toate glasurile se unesc la sfîrşit spre a pune capet gălăgie! strigând: „Să trăiască boierii!" Rachiul fără indoială nu poate să lipsească ca mulţumire pentru toate urările; numeroase ciocane de ţuică din alte locuri mai urmează sara după băutura de la curte şi pănă noaptea tărziu ceata aleargă fă-cend glume nebune prin sat, pănă ce amuţeşte glasul buhaiului, nemai fiind nimeni in stare să tragă de firele de per.
Puricescu, Catinca şi Lascar şezure impreună pănă după miezul nopţii şi atunci i se dete acestuia odaia lui Ienache ca să se culce. Cei mai mulţi din casă se deşteptare in zioa de anul nou cu gânduri trandafirii. Lascar im-pârţi bani mulţi la slugi, fiecare din ei ii semenâ sub picioare o mănă de orez sau de greu, ceeace însemnează că-i urează să petreacă anul in belşug, obiceiu care aduce mai mult folos şoarecilor. Betrăna îngrijitoare duse lucrul chiar aşa
LASCAR VIORESCU
83
de departe incât ii presără lui Lascar boabele cele tari in pat, astfel că trupul lui părea pe alocurea ciupit de versat. Totul era pe serbătoare, flecare lucru Ja locul seu — de sgomotul şi gălăgia de peste noapte nici urmă măcar. Clopotul bisericei din sat chema pe credincioşi la rugăciune.
Cum petrecure Catinca şi Lascar zioa işi va putea uşor închipui cineva, cănd voiu spune că tenerul făgăduise să fie cuminte in anul cel nou. Nu voiu repeta convorbirea lor deşi era caracteristică pentru amândoi.
Cu toate că era petruns de iubire adeverată, totuş Lascar făcu frase de care se sfii prietena lui in simplicitatea ei, şi fără a-şi da seama despre aceasta se intări in resi-stenţa ei; vorbele Catincăi erau curate şi copilăreşti cu o variaţie a temei: Nu face ceeace ar trebui să ascunzi de oameni. Cu toate acestea amendoi se simţeau fericiţi şi făceau planuri de viitor; cei ce iubesc se incred in împlinirea presimţirilor lor.
(Va urma)
84
DESPRE RUMĂNISCHE VOLKSLIEDER
BIBLIOGRAFIE
„RiMnisclie VoMieder", ttbersetzt von Rodow, Leipzig 1888
Cartea ^Rumănische Volkspoesie» a lui Kotzebue a apărut 3a 1857, cuprinzend cele mai frumoase balade din colecţia d-lui Alecsandri. Astăzi foarte cu greu se mai găseşte această publicaţie, atăt este de rară. — Cartea «Rumânische Volkslieder» a d-lui Rudow este a doua publicaţie mai de samă şi mai voluminoasă de cântece poporale romăne, traduse in nemţeşte şi cuprinde căteva balade netraduse de Kotzebue şi aproape toate doinele şi horele din aceeaşi colecţie a d lui Alecsandri. Al doilea in ordinea cronologică, d. Rudow ar dori să fie cel dintăi după merit, căci pe dinsul Kotzebue nu-1 mulţumeşte; după dinsul Kotzebue se fereşte de bucăţi grele la traducere sau traduce reu, de pildă pe Constantin Brăncovanul; din această pricină d. Rudow socoteşte, că-i de lipsă să traducă şi dinsul pe Brăncovanul.
Intr’o vreme in care nu se ştia nimic de literatura noastră, Kotzebue voea sa arate lumii germane, că intre baladele şi cântecele noastre nu sunt puţine la numer cele vrednice de atenţia străinilor; şi pentru a dovedi cătă poesie este in poporul nostru el in traducere păstrează, la cele mai multe bucăţi, forma originală, fără impărţirea in strofe ; apoi el nu ţine la rime, ca să nu fie silit a ştirbi vre-o vorbă ori vre-o imagine; ba pe Mihu Copilul il traduce in prosă, căci această baladă nu are trebuinţă de forma versului pentru ca să re-mănă poesie atrăgetoare. Cănd Kotzebue impărţeşte poemul in strofe, el remăne atăt de credincios originalului, incăt «spre durerea sa nu se poate făli, că ar fi tatăl vre unei idei ori
DESPRE RUMĂNISCHE VOLKSLIEDER
85
vre unei imagini» şi cu toată silinţa ce-şi dă ca să invingă greutăţile unei traduceri de felul acesta, el simte, «că Mioriţa germană remăne tare indăratul celei româneşti». — Modestia lui Kotzebue e tot atăt de mare, ca şi meritul seu.
D. Rudow nu a trăit in mijlocul poporului Roman ca Kotzebue; el a fost indemnat prin cetirea «Poveştilor Pele-şului de Carmen Sylva», să se ocupe mai in special cu literatura noastră populară.
El a scris mai intăi o disertaţie despre versul şi stilul cântecelor populare române şi acum lucrează la un studiu despre elementele semitice in limba noastră, precum şi la istoria literaturei Romăne.
Acest studiu va fi publicat la Lipsea de W. Friedrich in cartea «Geschichte der Weltlitteratur, in Einzeldar-stellungen».
Intr’un volum separat se vor tipări probe de versuri şi prosă din C. Negruzzi, Alecsandri şi Bo lin tine anii.
D. Rudow este ceva mai mult poet, decăt Kotzebue, el se insufleţeşte de poporul nostru bogat in talente şi de poesia lui frumoasă şi gingaşă de minune. « Cântecul Jianului, care işi face plug din băltag şi-şi inhamă pistoalele, cu ge-niala-i obrăsnicie, e un cap de operă de umor sănătos; Viaţa omuluifloarea câmpului ş. c. seamănă cu «floarea murind» a lui Riickert, de ale cărui cugetări te inveseleşti, te inspiri, dar mai frumos, mai adeverat cu o vorbă mai omenesc este acest scurt suspin al unei inimi calde». Aşa scrie Rudow, supărat pentru nedreptatea că ăncă tot nu sunt destul de cunoscute producerile literaturei noastre poporale.
Dar cum traduce acest autor ? Silinţa sa de căpetenie a fost să traducă fidel, dar nu literele ci mai mult inţelesul ; «din pricina asta el a concentrat ici şi colo razele ceva împrăştiate, uneori a adaos căte-o nouă lumină drept despăgubire pentru aceea ce nu putea traduce, adică jocurile de cuvinte,
—	deasa repeţire a aceleeaşi rime, a cărei imitare şi lui Kotzebue i-a reuşit foarte rar». Un exemplu:
Glănzend wie der Sonne Strahl
R. p. 32.
86
DESPRE RUMĂNISCHE VOLKSLIEDER
este o «concentrare de raze» in Lena, pentru
Cu gherdan de flori frumos Şi cercei lungi de mărgele Să tragă ochii la ele...
D Rudow se foloseşte peste tot de impărţirea in strote, împrejurare ce-i poate uşura munca, dar aduce uneori cu sine o ştirbire a înţelesului, precum observă şi dinsul insuş. Dar aceasta nu poate îndreptăţi neînţelegerile, cari te miri cum s’au strecurat in ghibacea traducere a d-lui Rudow. Astfel in Cucul şi Turturica gingăşia strofei
Că eu m’oiu preface Azimioara1n vatră Cu lacrimi udată...
dispare in nemţeşte, unde turturica se va preface in vatră, udată cu lacrimi
Sonst verwandl’ ich mich Schnell in ein<zn Herd Einen thrănennassen
R. p. 2.
Bărbatul Mueruşcei din Braşeu grăeşte :
Boala mea nici că s’a duce Pan ce tu nu mi-i aduce Mură-albastră şi amară Sloiu de ghiaţă’n miez de vară...
Mură albastră şi amară, sloiu de ghiaţă in miez de vară e imposibil să-i aducă nevasta; imposibilitatea aşa de frumos exprimată mai reese din versurile :
O mein liebes Weib, ich kann nicht.
Besser wiirde mir ich weiss Brâchtest du mir blaue Beeren Und ein Sttikchen frisches Eis (?)
R. p. 22.
Aceeaşi idee, glumeţ exprimată in Fata de birău :
Cănd se va vedea Ursul cu cercei etc.
DESPRE RUMĂNISCHE VOLKSLIEDER
87
e egal de frumos in nemţeşte :
— Nămlich wenn der Bar einst Ohrgehănge trăgt Und der Wolf sich blasend Zu den Lămmern legt,
Wenn der Fuchs im Wald.
Spăne suchen geht Und ein lahmer Haase Auf der Pappel steht.
R. p. 20.
Mură-albastră etc... a fost o figură perdută; slăbită de tot este următoarea idee din Dorul:
Patru pluguri aş dura Ţara ’ntreagă aş ara
in nemţeşte :
Pfltigte deinen ganzen Acker
R. p. 37.
Dar altele căştigă in putere, de pildă antitesa din Dragostele :
Grabe mir ein kuhles Grab Senk mein keisses Herz hinab.
R. p. 38..
pentru :
Fă-mi o groapă la recoare Că inima reu me doare...
Nu vedem apoi, ca adaosele d-lui Rudow, de altfel foarte merunte, sunt totdeauna noue lumini, cum scrie dinsul in prefaţă. Astfel in Bogatul şi Săracul găsim adaose versurile :
Mogt ihr auf uns nieder blicken Wie das Mastschwein auf den Hund Der’s zum Schlâchter fâhrt, — ei wartet Morgen hat er euch am Schlund.
R. p. 17.
Adaosurile simţi indată, că nu sunt din isvor românesc; că le-a dat naştere gândirea unui străin, precum asemene numai un străin poate traduce versurile :
Decăt cătană ’n şirag Mai bine ’n codru pribeag...
88
DESPRE RUMĂNISCHE VOLKSLIEDER
astfel:
Lieber haimatioser Fliiclitling Als Soldat in Reih und Glied!
R. p. 62.
ceea ce-ar insemna , că Romănul prefere să nu aibă patrie, decăt să fie cătană, să-i slujească. Analogă e falsificarea noţiunii, ce are poporul nostru despre vitejie : păunaşul codrilor in nemţeşte nu invinge stringend de brău la luptă dreaptă — ci stringe de găt şi sugrumă! (p. 13).
Odată d. Rudow remăne chiar prea credincios originalului, şi traduce şi vorbele, nu Înţelesul. In Mândra din Muncel
Meargă-a acasă la părinţi Cu inima lui in dinţi,
versurile :
Zwischen seine Zăhne nehme Er seine Herz, der schmucke Held
R. p. 21.
in nemţeşte nu-ţi aduc aminte de omul indrăsneţ, hotărit.
Mai băgând de sama, că d. Rudow schimbă titlurile romaneşti trebue să spunem, că este cel puţin neesplicabil, pentru ce scrie «/. Moise 2, 24», in loc de Frunza verde de alună şi « Căutarea	lui Solomon 2, 13»,	in	loc de	Aolică,
Dodo, fa ş. a. p. 78	şi 92.
Revenind la comparaţia cu Kotzebue, concedem că şi limba şi versul d-lui Rudow se mănuesc mai uşor, mai elegant, dar pe de altă	parte la Kotzebue nu	se	găsesc	defecte
de felul celor ce am arătat că se găsesc la dinsul. Ce-i	lipseşte
d-lui Rudow este precum am zis cunoştinţa personală cu poporul nostru, şi aceasta lui Kotzebue nu-i lipsea. Aşa-mi explic eu acele merunte neinţelegeri precum şi unele greşite ori insuficiente informaţii din prefaţa, introducerea şi notiţele sale, pe cari nu le mai insemnam ori pe cari le uiţi uşor, cetind reuşitele traduceri ale Er cu le anuluiBălaurului\ Brăncova-nului, Iubirilor, a vestitei Arde-me frige-me şi celorlalte multe doine şi hore. D. Rudow cugetă cu capul şi simte cu inima poporului nostru, ear gândirilor şi simţirilor lui nu le
DESPRE RUMĂNISCHE VOLKSLIEDER
89
răpeşte limba naivă, originală; poetul inţelege pe poet şi suprimă orice influenţă a stilului erudit. Astfel cartea Ru-mănische Volkslieder germanul o va ceti cum citeşte un original. Dar dacă-i dăm dreptate d-lui Rudow, cănd scrie: «Să nu fie socotită lucrarea mea drept o batjocurire a artei, căci ea-i singurul noroc al vieţei mele» ne-am ruga sa judece şi dinsul tot astfel lucrările pline de merit ale lui Kotzebue. Ear mesura cu care trebue să cumpănim noi meritul celor ce fac cunoscute străinilor productele literaturei noastre a arătat-o d. Maiorescu tot in această revistă in cunoscutul seu studiu «Despre Romani şi literatura lor in străinătate».
G. I. BOGDAN.
90
LUNILE
LUNILE
IANUARIE
Frigul, scriitor pe geamuri,
Cu zăpezile se joacă
Şi le schimbă ’n promoroacă,
Aternănd ciucuri de ramuri.
Din fereastra-mi ingheţată Stau uităndu-me la cer:
Norii, plumbuiţi de ger,
S’au strins pată lăngă pată
Trist şi singur ca un greer, Velul timpului rupendu-1 Eu aştept să toarcă gândul Intr’un colţ mai cald de creer.
Ear afară numai fumul Subţiratec işi ia sborul;
Eu imi leg de dinsul dorul Şi’n vezduhuri ii dau drumul.
LUNILE
FEBRUARIE
Din coardele ’ntinse sbor notele pline, Mişcăndu-ţi simţirea întreagă din tine, Şi valsul prin aer cu visu-ţi s’alungă Voios ca un zimbet şi blănd ca un dor: Un flutur de seară cătănd să ajungă Pe-un altul in sbor.
Cum paserea pleacă spre ţările calde Ca aripa’n raze de soare să-şi scalde, Aşa ea pornise pe-a valsului urme, Plecată ca spicul pe şubredu-i paiu, Luănd o cărare ce-avea să se curme Pe-o gură de raiu.
In braţu-i puternic ea mijlocu-şi lasă Şi braţul ei insuş pe umer l’apasă,
Ear rozele toate din perul ei moale Se scutură, prinse de calde fiori,
Şi cade în urmă-i, din sin, de pe poale, O dîră de flori.
E mută durerea ce-n coarde resună Şi-i nota aprinsă, e caldă, nebună,
Căci sufletul tener ce’ntr’insa tresare S’a dus cu privirea intoarsă’n napoi, Cerend ăncă zile, viaţă, iertare,
Iubind ca şi noi.
LUNILE
Şi coarda pocneşte, ear valsul se curmă. Ea pleacă; el, palid, ii calcă pe urmă. Pe geamul trăsurei ea ’l caută. Insă îngheţul işi lasă perdeaoa’i de flori. Trăsura porneşte. Ea plănge, — şi plănsă Adoarme in zori.
MARTIE
Apa vine, vine mare;
Plouă; ceru-i tot un nor; Crăşma e’n pericol mare, Ear Vetaful Dinu sare Ajutor.
Unii spun, cu Badea Dinu, Că la crăşma de pe prund E mai dulce decăt vinul Crăşmăriţa cea cu sinul Alb, rotund.
Căci cănd, după beutură, Umblă podul ca să-l ia, Dinu-i trage lung din gură Şi pe moş podar injură Ea aşa:
Măi podar, fi-ţi-ar de hăncă, Ţine podu că me’nec!
—	Unde i apa mai adâncă Să dau dorului o brâncă Şi să trec?
LUNILE
93
Logofete, podul trece,
Dar cu dorul căpetaiu;
Cine vrea să şi’l înece Are sângele mai rece :
Se ineacă el intăi.
APRILIE
Pe pomii îngheţaţi de ger S’a coborit de sus, din cer,
O caldă veste de noroc Ş’au inviat morţii la loc.
Ear ochii ce intăi s’au stins Intăii earăş s’au aprins,
Căci prima rază de la soare Căzu pe sălcii plăngetoare.
Ear cei mai surzi, cei mai tărzii, Salcâmii rîpelor pustii, învioraţi zi după zi,
Au prins şi ei a înverzi.
Ş’atunci un crainic căletor Trecu, sub formă de fior,
Prin flori, prin iarbă şi prin vent Şi deşteptâ tristul păment.
In luna asta remăn reci Numai acei ce dorm pe veci.... Haidem cu toţii să’nflorim Albele cruci din ţintirim.
94
LUNILE
M A I U
Plin de gloria străbună ca de-un lucru strins de el, Miralaia printre buze flueră incetinel Şi cu freul prins in stingă, ear cu dreapta prinsă’n şold, Parc’ar fi preconul lumii, căletorul Child-Harold.
Bate surul cu potcoava caldarimul sunător Scăpărănd scăntei din piatra care-i cade sub picior,
Şi cu ochiul prins in sănge, sperios işi cată’n cale, Legănăndu-şi cavalerul pe puternicele-i şale.
La ferestrele cu gratii es copilele bălane,
Poftitoarele neveste, jinduitele vedane,
Chiar dervişii, mosafirii, părăsesc căntănd odaia Ş’in balcoane vin să vadă pe vestitul Miralaia,
Dar deodată, dintr’o turlă inclinată cătră stradă,
Un mănunchiu de roze albe fu lăsat uşor să cadă;
El lovi din intimplare calul viu şi sperios,
Calul se isbi in lături şi-şi svirli stăpânul jos.
Atunci mândrul Miralaia, ridicând de jos buchetul, Cătră turla inclinată se intoarse cu incetul,
Insă, nezărind pe nimeni, zise’n infloritu-i graiu :
«A căzut poate din sborul căletoarei luni de Maiu».
LUNILE
95
IUNIE
Cu firea ei cea arzetoare Sosit-au vara inapoi.
Toţi pomii sunt in serbătoare;
In tei sta floare lăngă floare:
E dulce vara pe la noi!
Cănd dimineaţa se iveşte Din al vezduhurilor fund,
Tot cămpul par’că ’ntinereşte, Ear, deşteptată de pe prund, Cireada satului porneşte. ..
In urma ei un roiu de grauri,
Ca nişte valuri cenuşii,
S’amestecă prin bălării,
S’aşează’n coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii,
Pănă ce'n zarea depărtată Spre lacul trist se pun pe drum, Şi cum se duc — acum ş’acum Se mai zăresc ăncă odată Ca remăşiţa unui fum.
In cămp stau lanuri secerate Legate’n snopi sau strinse’n clăi: Mai dincolo, patru surate,
Prin porumbişte tupilate,
Işi fac de drag cu cinci flecai.
96
LUNILE — CORESPONDENŢĂ
Şi sapa stringe muşunoaie La rădăcină de hlujan,
Sub sapă mijlocul se’ndoaie
Şi, asudând, bietul ţăran
Işi zice ’ncet: «dă doamne ploaie!»
DUILIU ZAMIFRESCU.
CORESPONDENTĂ:
G. M. Această poveste religioasă populară este de felini ei in versuri. V’am ruga să binevoiţi a ne-o trimite in forma ei curată dacă se poate.
6r. I. H. Mulţumiri. La prima ocasiune.
St. Gr. Ăncă nu pare venit timpul pentru a v& face debutul. I. P. Ca formă ea merge, dar inspiraţia!..
P. I. in H. Nepublicabil.
Dir.
Bucureşti. Din stabilimentul grafic Socec & Teclu. — 26,631.
Apare la i a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 2. Bueuresti, 1 Maiu 4888. Anul XXII.
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
STATUE ŞI BUSTURI ANTICE
(Fragment dintr’un curs la Universitatea din Bucureşti.)
Ar fi sa abuzăm de sărăcia limbei noastre, care exprimă prin acelaş cuvent şi inălţimea calităţilor morale ale unui om, şi proporţiunile colosale ale trupului seu, cănd am pretinde că, de oarece şi superioritatea inteligenţei şi tru-peşia firească dau cuiva dreptul de-a se zice om mare, am putea conchide din aceasta că omul mare ca inteligenţă trebue să fie mare şi la .trup. Din intemplare, acest cas s’a nimerit a fi adeverat pentru imperatul Traian; dar nu este tocmai drept a-1 generalisa, deşiTft deobşte o fiinţă omenească meruntă şi neplăcută la vedere, nu este, in nici un cas, idealul mărirei morale; ear exemplele materiale abia desmint a-ceastă ilusiune optică a publicului.
Pentru oamenii, mai ales, cari printre semenii lor, ocupă o posiţiune din acelea ce-i sileşte a se expune foarte adesea la vederea celor pe cari ii conduc la fapte lăudate, pentru acei oameni infăţişarea arătoasă şi predomnitoare este, putem zice, o calitate foarte mult preţuită. Acestea le-au zis, in mai multe rănduri, in Panegyricul seu, Pliniu cel tener, vorbind despre inalta, măreaţa şi blănda statură şi figură ale lui Traian.
Tot Pliniu, făcend alusiune la modestia ce dovedea im-C. l. XXII.-IL-26,808.	7
98
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
peratul in practicarea acelui us al antichităţii greco-romane de-a representa pretutindeni chipul bărbaţilor celor mai cu vază dintre dinşii, tot Pliniu adresează lui Traian, următoarele cuvinte:
«S’au inălţat statue ale tale, dar numai de felul acelora ce, odinioară in Republică, se ridicau ca să amintească fap-
Fig. i.
tele mari ale unor simpli cetăţeni. Statuele actualului nostru Cesar sunt de aceiaşi materie ca ale unor oameni de felul lui Brutu şi lui Camil. Şi causa se explică in acelaş mod: aceia au alungat cu isbăndă din Cetate pe regi şi pe duşmani ; acesta respinge şi depărtează orice semne de regalitate şi orice robie ce se naşte dintr’insa; ear daca lui i s’a
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
99
dat, printre noi, un tron de principe, aceasta s’a făcut ca să nu remănă loc pentru vreun stăpân.
«Eu insă, vezend inţelepciunea ta, Traiane, nu me mir că tu despreţueşti sau nesocoteşti titlurile care trec şi pier; căci tu ştii că, pentru un domnitor, gloriile cele adeverate, cele eterne nu sunt decăt onorile acelea pe care nu le bântuie nici focul, nici betrăneţele, nici reutatea urmaşilor. Intr’a-dever, arcurile de triumf şi statuele, altarele şi chiar templele, acestea se dărâmă şi se răsipesc in intuneric. Viitorimea le părăseşte şi chiar uneori le huleşte. Dar acela care ştie să-şi birue lăcomia, să-şi stăpânească neţermuită putere, să-şi infrene sufletul, acela, cu timpul, din ce in ce mai mult infloreşte şi-şi câştigă pentru vecie laude nesilnicite.
«Dealtminteri, indată ce un om oarecare ajunge a de- . veni stăpânitor, oricum ar fi faima lui, bună sau rea, ea tot se păstrează in timpurile viitoare. Deci, un domnitor nu trebue să cate numai a-şi face faimă, ci trebue să stârnească ca să şi-o facă bună. Eată pentru ce, nu prin chipuri şi statue, dar prin virtuţi şi merite, trebue el să şi-o perpetueze. Prin urmare, să nu credem că infăţişarea şi figura domnitorului se vedeşte şi se păstrează mai bine in aur şi in argint decăt in iubirea oamenilor. Aceasta o dovedeşti cu prisos, tu Traiane, ale cărui faţă plăcută şi chip binevoitor stau pururea in graiul, in ochii şi in sufletul tuturor cetăţenilor».
Aceste zise ale lui Pliniu par a fi intemeiate pe faptul că, la a sa inălţare ca imperat, Traian abia consimţise a i se aşeza doue statue ale lui in tinda templului lui Joue din Capitol, şi că acelea erau, nu daurite ca ale mai multora din Cesarii predecesorii lui, ci de simplu bronz ca ale bărbaţilor vestiţi din vechile timpuri ale Republicei.
Statuele lui Traian, din Capitol nu ni s?au păstrat; dar, in urma acelora, figura imperatului, cu sau fără de-a lui voie, s’a repeţit in sute şi mii de rânduri şi sub nenumerate forme, astfel incăt poate că nu este alt personaj din timpurile imperiale a cărui efigie să ne fi remas pănă azi in mai numeroase şi mai felurite exemplare.
Trebue negreşit să socotim că acele efigii au fost poate
100
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
insutit mai frecuente, preste toată intinderea imperiului, mai nainte ca dărăpănările epocelor de barbarie să fi bântuit podoabele monumentale ale lumei romane. Deci, nu remăne induoială că cele căteva sute de mari şi mici portrete ale lui Traian, pe care azi ăncă le posedem, sunt remăşiţe din alte tot atâtea mii de efigii, ce pe timpul domniei lui şi chiar mult in urmă-i, au fost fabricate spre amintirea marilor şi glorioaselor lui fapte.
Analiştii vechi fac adesea menţiune despre portrete şi statue de ale lui Traian. Ar fi de prisos a le aminti aci pe toate. Voiu rememora numai că, in biografia imperatului Alexandru Sever de istoricul Lampridiu, se povesteşte că acest imperat se născu intr’un templu din Fenicia, inchinat lui Alexandru-cel-Mare, al cărui nume i se şi dete lui; ear că, in acelaş moment, o tabelă representand pe imperatul Traian, «-tabu la Trai ani imper aforism, ce era acăţată in părete, căzu d’asupra patului de naştere al lui Alexandru Sever. Acea tabelă sau tăbliţă, probabil de lemn, era, fără in-doială un portret in pictură; şi negreşit nu ' era unicul existent, chiar că aproape o sută de ani in urma lui Traian. Dar, din acea serie de representaţiuni picturale nu ne-a re-mas nimic alt decăt faptul raportat in această anecdotă.
Suntem mult mai bine impărtăşiţi intru ceeace priveşte arta sculpturală, atăt pe piatră cat şi in metale. Avem intr’a-dever, un bun numer de statue intregi, in proporţiuni mai mult sau mai puţin colosale; avem busturi isolate in numer ăncă şi mai mare; avem chiar mai multe chipuri ale imperatului sculptate in pietre preţioase; avem apoi figura lui Traian infăţişată foarte adesea in acţiunile şi in posiţiunile cele mai felurite, pe baso-relievurile monumentale ale multora din edificiile clădite de dinsul, chiar de n’am menţiona aci decăt Columna lui cea dacică, şi arcurile sale triumfale din Roma, din Benevent şi de aiurea; avem infine cea mai bogată şi mai variată colecţiune de monete in aur, in argint şi in bronz, pe care nu numai că totdeauna figurează pe avers capul imperatului, dar in multe rânduri vedem figura lui in-
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
101
treagă participând, pe revers, la deosebite scene comemorative sau apoteotice.
Dinaintea unei aşa mari bogăţii se inţelege lesne câ oricine incearcă mari dificultăţi spre a alege, dintr’un material atăt de imbelşugat, numai acele statue, busturi, baso-relievuri, pietre gravate, medalii şi monete care, fără de con-fusiune, pot fi descrise din vorbire, astfel incăt, in lipsă de reproducţiuni plastice, să lase in minţi ceva mai mult decât o stearpă şi obositoare nomenclatură. Cătănd a ocoli şi a nesocoti asemene piedici, grele de resbătut, ne vom sili de-o-camdată aci să dăm oareşi care noţiuni asupra acelora din statuele lui Traian despre care am putut aduna lămuriri şi amintiri mai clare. Totuş, după incredinţarea ce ne dau mai toţi istoricii moderni ai lui Traian, cată să declarăm de la in-ceput, că mai nu există azi in Europa vreun museu de antichităţi sculpturale de intăia, ba şi chiar de a doua ordine, care să nu conţină cel puţin o statuă vechil de ale lui Traian. Chiar din aceasta se invederează, — şi o spun cu adăncă părere de reu — că museul nostru din Bucureşti se află pe o treaptă cu totul inferioară, subt acest punt de vedere. In-tr’insul statuele antice nu sunt representate decăt prin căteva trunchiuri de piatră decapitate şi ciopârtite, din care nici unul nu ne iartă măcar a-1 bănui că a infăţişat vreodinioară măreaţa statură a lui Traian. Trebue dar, de voie de nevoie, să ne repurtăm cu privirile cătră alte colecţiuni mai bogat inzestrate.
Intru ceeace priveşte numai statuele intregi ale lui Traian, vom cita aci numai opt dintre ele, din care doue se află azi in museul de antichităţi al Luvrului din Paris, alte doue in museul regal Burbonic din Neapole; alte doue in căte unul din museele Romei, şi infine cele doue ultime in cole-ţiuni din Veneţia şi din Londra.
Ancă odată repeţim că această enumerare este departe de-a fi completă, dar cel puţin ea cuprinde bucăţile principale, deşi chiar intre aceste opt bucăţi se invederează deosebiri insemnătoare in proporţiuni, in stil, in epoce şi in modurile de-a representa persoana imperatului. Totuş, să notăm
102
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
de indată că ele sunt toate de marmoră şi mai cu seamă de marmore care, prin grăuntele şi coloritul lor, se invederează a proveni din cele mai preţioase stinci ale Greciei.
Sub raportul modului de-a infăţişa personajul, le putem impărţi in trei grupe distincte, şi adică doue din ele (cea din Londra şi una din museul de la Neapoli) sunt ceeace se numeşte statue de stil eroic, adică representănd trupul gol, astfel cum Elenii aveau obiceiu să infăţişeze pe semi-zeii şi pe eroii lor mitologici sau legendari. Una din statuele de la Roma, cea care din museul Pio-Clementin al Vaticanului a fost cănd-va strămutată in Paris, şi care poate e cu nedrept atribuită lui Traian, ne arată un bărbat infăşurat in togă şi şezend jos, astfel incăt ea n’ar putea fi decăt statua senatorială a imperatului.
Infine, celelalte cinci sunt adeverate statue imperiale, militare sau loricate, in care Traian, in deplină armătură de general suprem, pare a comanda oştirilor, a imperăţi, a ni se infăţişa ca un adeverat Imperator al armatelor romane.
Am vorbit mai sus despre usul, tot aşa de respăndit la Greci căt şi la Romani, de-a representa prin statue, sau de metal sau de piatră, pe bărbaţii lor de distincţiune, fie aceia poeţi, filosofi, scriitori, artişti, sau dregetori şi cetăţeni de frunte, căpetenii ale oştirilor, ba uneori chiar numai oameni reputaţi prin fastul şi bogăţiile lor; dar mai cu seamă pe capii Statului, regi şi imperaţi. Nici femeile nu erau alungate de la asemenea onori.
Pe timpul nostru, de cănd s’a descoperit inlesnitoarele procederi ale fotografiei, fiteşcine, cu un preţ foarte redus, işi poate face intr’o clipă de ochi, poza. Dar acea poză nu este decăt o foiţă efemeră de hărtie, de pe care chiar şi razele soarelui pot şterge in scurtă vreme trăsurile abia tipărite ale modelului. Lucru răpede! lucru eftin! Adeverată emblemă a pripitei şi puţin temeinice vieţuiri a omului, in societăţile noastre moderne! Individele trec şi se strecoară prin lumea de acum, ca umbre discolore.
La noi in ţară, pare că şi mai mult decăt intr’alte locuri, a luat avent, in dauna artelor trainice, acest us al efe-
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
103
merelor portrete fotografiate. Am f vezut, aci ca nicăieri, imagine fotografice ale reposaţilor lipite pe pietrele lor mormen* tare. O bură de ploaie, şi chipul mortului se şterge şi se prelinge desfigurat sub umede şiroaie. Oare şi amintirea celor ce au fost, piere din inima celor remaşi, tot aşa iute ca şi imaginea lor de pre impia poză funerarie? Nu ştiu dacă cumva, impietatea şi zădărnicia acestui nou obiceiu, dovedeşte la noi o scăpătare a respectului cătră cei morţi. In orice cas, el ne face a bănui o tristă şi umilitoare dispro-porţiune intre doue din cele mai inalte facultăţi morale ale omenirei: cultul pietoaselor amintiri şi nobilul simţ al artelor.
Fără de-a mai insiste asupra acestui punt, stabilim că negreşit ar fi şi mai cuviincios şi mai estetic de-a se procede la noi, cel puţin in privinţa reposaţilor, astfel cum făceau odinioară străbunii noştri din antichitatea greco-romană.
La dinşii portretele celor vii, ca şi ale morţilor, aveau un minunat caracter de durabilitate. Arta sculpturală rivalisa, poate chiar precumpănindu-le, cu picturele pe tabele de lemn sau pe păreţi.
Nu vorbesc despre ţara noastră, unde abia de căţiva ani avem unu doi sculptori, nu fără de talent, cari lucrează pe ici pe colea un bust de marmoră sau de bronz, dar ăncă şi mai des de lut ori de ipsos. Insă, chiar şi in ţările cele mai culte ale Europei apusane, gustul şi usul sculpturei este azi ăncă departe de-a fi atins intinderea şi desvoltarea ce ele dobândise in societatea antică. Se vede că in Grecia, şi apoi chiar in Italia, nu numai că materialul de calitate superioară pentru săpătura in piatră se afla mai la indemănă, dar poate că şi plata lucrului de sculptură era mai potrivită cu mijloacele băneşti ale tuturor. Ceeace este insă şi mai sigur e că, la Eleni, aventul artistic era cu mult mai energic decăt in lumea de azi, şi că la Romani, hotărirea stăruitoare de-a dura numai monumente mari şi trainice, preocupa minţile mult mai tare, decăt aceste idei frămentă pe ale noastre.
Eată pentru ce, la Greci şi la Romani, arta sculpturei a fost aşa de respăndită, a creat aşa multe opere insemnate şi a lăsat chiar şi posterităţii aşa multe urme vrednice de
104
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
luare aminte şi de studii. Din asemene aplicări, este Învederat că practica acestei arte a trebuit să fie foarte reslăţită. Atelierele de sculptură au fost pretutindeni foarte numeroase, in antichitate. Ele erau populate nu numai cu artişti, născo-citori de forme noue; ci mai cu seamă cu lucrători mai mult sau mai	puţin	indemănatici, cari	se	indeletniceau mereu cu
imitarea	modelelor	celor perfecte	ale	grupelor, statuelor, bus-
turilor, baso-relievurilor şi gravurelor, executate la diferite epoce, de artişti vestiţi. Astfel se formase unele tipuri, care neincetat serveau de modele imitatorilor din timpii posteriori.
Artiştii cei mari ai Eladei representase in imagine faimoase, pe zeii, pe semi-zeii, pe eroii mitologici şi istorici ai ţărilor. Apoi, cănd Romanii ajunsere a divinisa pe ai lor im-peraţi, sculptorii contimporani cu aceştia, adoptare anticele tipuri zeeşti şi eroice spre a le insuşi divilor şi mai mult sau mai puţin eroicilor imperaţi ai Romii. Atunci formele trupeşti, cele mult perfecte ale purei antichităţi clasice, servire pentru divinizarea unor personagie reale, şi trăsurile figurei cutărui sau cutărui imperat, bine cunoscut, fure aşezate d’adreptul pe trupuri ideale, pe boiuri tipice.
Astfel s’a intimplat negreşit şi cu statuele de	stil eroic ale lui Traian. Nu
putem zice	că	cele doue statue eroice,
care azi ăncă ne representă pe acest imperat, au luat de model chiar structura lui corporală. In amendoue distingem trupuri cu mult mai juvenile decăt putea fi al bărbatului matur, cu al cărui cap ele sunt Încununate.
Statua eroică a colecţiunei Londs-downe, din Londra este cu mult superioară celei din museul Burbonic de la Neapoli. Ea infaţişează pe eroul păşind inainte cu mers răpede şi semeţ (fig. 2).
FlS- 2-	Capul	e	ridicat	in	sus.	De	pe	umerul
sting aternă o mantie sau hlamidă ce se infăşoară pe braţul
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
105
aceleaşi părţi, tocmai d’asupra manei care este foarte puţin ridicată in lăture. Din contra braţul drept se inalţă pănă la umer cu măna, unde se vede acea scurtă spadă a imperaţilor romani ce se chiema parazonium. Statua de marmoră albă, este inaltă de 5 picioare şi 11 degete.
Cea din museul Burbonic provenită din vechia colecţiune Farnese, (fig. 3) are şi dinsa hlamida tot in acelaş chip dispusă, dar braţul sting stă mai apropiat de trup. Braţul drept aternă cu totul in jos. Tot trupul, mai greoi, mai nemlădiit, stă locului. Capul^ ceva a-plecat in jos, cată cu mai multă linişte, drept in faţă-i. Se simte că aci s’a adoptat un model de sculptură romană, cu mult mai puţin elegant in structura sa anatomică decăt anticele tipuri elenice.
Această statuă de marmoră din muntele Pentelic de lăngă Atena, are o nălţime de 7 palme.
Fără indoială, ambele aceste statue au fost lucrate după moartea lui	FlS* 3*
Traian, atunci cănd el, pentru generaţiunile urmaşe, era o divinitate olimpică, adică un zeu curat, limpezit de orice slăbiciune, lipsit de orice imperfecţiune omenească. Deci, trupul lui este al unul zeu, in veci tener, sprinten, vioiu şi voinic ca Apolon, zeul luminei, zeul solar ; chiar trăsurile figurei lui au recapetat juneţea nemuririi, deşi nu s’a pierdut cu totul dintr’insele fisionomia lui Traian, caracterisată prin blândeţea şi energia lui. Artistul a tăcut un fel de restituire a chipului lui Traian, astfel cum el va fi fost pe cănd, in tinereţele lui, el secunda ca tribum al oastei, pe părintele seu in bătăliile din Siria şi in cantonamentele din Spania. Nime-ritu-va sculptorul a ne da pe Traian intocmai cum va fi fost el june? Aceasta va remănea pururea la indoială, de oarece de la Traian, fiiu al unui străin om de rănd in Roma, nu avem portrete juvenile, precum ni s’au păstrat de la Cesarii
106
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
născuţi şi crescuţi in jurul tronului. Ceeace putem afirma este că, atăt liniştita statuă eroică de la Neapoli, căt şi figura de marmoră mai semeaţă şi mai mişcătoare din Englitera, poartă pe al lor cap acele şuviţe de per căzend fără îngrijire pe frunte, cari nu lipsesc niciodată din chipurile lui Traian, deşi cu nedrept, din a lor causă, s’a atribuit acestui imperat, de cătră scriitorii tărzii, porecla de Crinitus.
Ar fi nepotrivit lucru să descriem, cu prilejul acestor doue statue, — poate cele mai depărtate de adeveratul tip al imperatului. — trăsurele amenunţite ale figurei lui Traian. Ne reservăm această datorie pentru momentul cănd ne vom ocupa de portretele lui cele mai autentice, cele mai bine ca-racterisate. Şi aceasta nu se va intimpla nici acum indată, cănd ne va fi vorba despre a lui statuă togată, din museul Pio-Clementin de la Roma.
Aceasta, departe de-a ne arăta pe Traian, sub forma unui erou, mitologii ni-1 presentă sub aceea mai familiară, dar nu mai simplificată ca factură artistică, a unui cetăţean
roman de distincţiune, a unui senator al Romii, inveluit în largele-i veşminte de pace, fără ca totuş, chiar şi astfel, să nu ni-1 invedereze, prin unele indicii semnificative, ca pe cel mai dintăi dintre senatori sau, precum zicea despre dinsul poetul Marţial: «jus-tissimus, omnium Sena tor».
Această statuă (fig. 4), care, precum am mai spus, a fost dusă in timpul lui Napoleon I, din Vatican la Luvru, este şi ea de marmoră din Pentelic. Figura aşezată pe un scaun sau sedie fără rezimătoare, are cu totul o inairime ae 1^545. îmi se zice că trupul şi capul sunt de
Fig. 4.
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
107
proveninţe diferite, sau că, in timpi moderni, s’a alipit un cap antic al lui Traian cu fisionomie placidă şi plină de o binevoitoare mărire, pe un corp drapat, care poate că nu a fost al lui. Aceste presupuneri se găsesc enunciate in descrierea numitei statue de vestitul archeolog italian Ennio Quirino Visconti, carele vorbeşte astfel despre dinsa (IL museo Pio-ClementinOj voi. III, tav. VII):
«Veşmintele, consistând dintr’o tunică simplă şi dintr’o togă, sunt tratate cu gust bun şi dispuse intr’un mod ce nu este nou, căci se regăseşte şi in alte sculpturi mai vechi; aceasta ne intemeiază a crede că sunt dintr’o epocă laudată. Scaunul e simplu, deşi acoperit cu o pernă; insă nu este se-dia oficială a Curielor; chiar dintraceasta se poate bănui că personajul primitiv al statuei nu a fost nici un imperat, nici un alt mare dregetor, ci mai mult un filosof sau un literat; cu atăt mai mult cu cat se pare că acestora au fost consacrate mai cu seamă statuele şezend jos. Sandalele sau incălţămin-tele, din care numai una este antică, (căci celalt picior este o restauraţiune modernă) sunt şi ele străine costumului pe care l’ar fi reclamat statua togată a unui imperat, adică nu sunt călţuni senatoriali».
Cu toate acestea, ni se pare lucru firesc a intilni pe Traian sub această formă pacînică, simplă, familiară, aşa de conformă cu gusturile şi cu usurile lui. Lui, in timp de pace, ii plăcea a trăi in cetate, ocupăndu-se fără ostentaţiune de interesele publice, şi chiar de afacerile private ale cetăţenilor, sau petrecend cu linişte şi cu veselie, in societatea unor amici, bărbaţi plini de gust şi de cultură.
Noi presupunem că astfel de representaţiuni ale persoanei sale trebue să fi plăcut mai cu deosebire lui Traian, şi foarte ne vine a crede că, de felul acesta va fi fost statua imperatului aşezată in biblioteca din Prusa, capitala Bitiniei, statuă despre care vorbeşte Pliniu, intr’o scrisoare a sa cătră Traian, unde il inştiinţează despre contestaţiunile ce se iscase atunci asupra unor lucrări de sculptură, . intre cetatea Prusa şi Dione Cocceianul. (Epistol. lib. X, 85-86).
Aflu aci prilej de-a spune că mai toate cetăţile imperiului
108
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
roman aveau de mare onoare a posede, in sinul lor, statue de ale imperatului Traian, sau de-a contribui pentru ca asemenea monumente sa se ridice in locurile cele mai frecuen-tate de popor, precum bunăoară in templele zeilor celor mai renumiţi. Drept exemplu, vom rememora numai ceeace ne spune caletorul grec Pausanias, in descrierea cetăţii Olimpia din Peloponez, unde se afla templul cel mai vestit al lui Joue Panhelenicul. Statua lui Traian de acolo, ne zice Pausanias , era inălţată prin contribuţiunea tuturor popoarelor Greciei.
Credem insă că imaginile acelea cari figurau in locuri aşa de sumtuoase, aşa de bogate in tot felul de opere de artă, acele imagini, zicem, trebue să fi representat pe un imperat ilustru ca Traian, in apogeul falei sale de stăpăn şi imperat al lumii.
Subt acest ultim aspect ni-1 presintă, ăncă şi acum, acele cinci statue despre care ne mai remăne a vorbi.
Totuş, mai nainte d’a intreprinde descrierea lor, să revenim asupra unui punt de care abia ne-am atins, cănd am inceput a arăta formele ce afectă statua şezend, atribuită lui Traian. Am spus că trupul este acolo, graţios infăşurat in tunică şi in togă; am spus că picioarele poartă sandale, şi aş fi trebuit să adaug că piciorul cjrept este tras inapoi cătră scaun, aşezat fiind pe o treaptă piezişă, şi că cel sting, de factură modernă, stă mai inaintat. Am spus că figura e placidă, blândă şi măreaţă şi ar fi trebuit să adaug că-i este capul gol şi perul, ca de obiceiu, adus pe frunte, cu şuviţe neorănduite. Nu am spus insă că in măna stingă, statua ţine un glob, emblemă a puterii supreme, şi că degetele celei drepte pare că arată la acel glob.
Dar să nu ne amăgească aceste dovezi ale mărirei suverane. Manele sunt amendoue moderne, şi sculptorul de acum vre-o sută sau o sută cincizeci de ani, carele a completat cu dinsele şi cu un cap autentic al lui Traian, acel corp de marmoră grecească trunchiat şi frumos drapat, a voit ca să corespundă capul cu care dinsul împodobise acel trunchiu, cu mănele ce el ii adausese, şi pentru aceasta, el
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
109
i-a pus in mani globul suveranităţii, astfel precnm vedem pe unele monete ale lui Traian, că insuş, senatul ii inchină şi-1 dărueşte omnipotenţa imperială, sub forma unei sfere.
Dintre toate statuele in care vedem ancă pe Traian in costum de Im-peratorj numai una ni-1 arată purtănd un glob in măna-i dreaptă, ridicată pănă la înălţimea sinelui (fig. 5), pe cănd cealaltă mănă inalţă pănă la linia frunţei un sceptru, in forma unui scurt toiag de comandament. Capul este incins cii o cunună de lauri. Faţa cată in sus cu o nespusă mărire. Picioarele, alăturate lăngă un trunchiu de copaciu, se ved goale, aşezate pe tălpi legate la glezne cu nojiţe de opinci ce se incrucişează pănă pe la mijlocul pulpelor. Pe trunchiul corpului, imperatul poartă un pep-tar sau lorica de metal, pe faţa căruia se zăresc doue nimfe intinzend braţele cătră un altar, sub care se svircoleşte o feară străpunsă. Pe umer şi sub şele, lorica e ornată cu solzi, squamce7 sau plăci lunguieţe representănd in reliev capete de zeităţi şi de animale, destinate, se crede, a depărta piaza rea. Pe sub acestea, fâlfâie pănă deasupra genunchilor şi deasupra coatelor, extremităţile tunicei, acoperită cu acele lungi fâşii de curea, lora, aternănd in jos, care completă in-veşmentarea apărătoare a căpeteniilor de	oşti	ale	antichităţii.
In vechile noastre icoane de stil bizantin,	sfinţii	resboi-
nici, precum sf. Gheorghe, sf. Dumitru, sfinţii Mercurie, Pro-copie şi alţii, au păstrat acea inveşmentare resboinică la care memoria noastră se poate repurta cu înlesnire.
Statua antică a lui Traian cu care, deşi nu este una din cele mai principale, am început descrierea categoriei a treia, adică aceea a statuelor propriu zise imperiale ori lori-cate, această statuă de marmroă, unica din toate încoronată
110
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
cu lauri şi ţinend globul suveranităţii in mănă, provine din colecţiunea palatului Grimani din Veneţia.
Spre a completa descrierea acestei efigii imperiale, avem a	mai	spune	că	o	spadă	scurtă dar cu măner inalt, parazonium,
ii	stă	lipită	de	coapsa	stingă, şi că uşoara mantie imperială,
paludamentul, incheiată cu o copcă sau fibulă pe umerul drept, formează căteva cute transversale sub bărbie şi apoi aternă pe spate, acoperind subt ale ei draperii unduioase tot dosul loricei de metal, pănă pe pulpe.
Acelaş costum militar, cu deosebiri puţine, caracteritează cele patru statue de care avem a mai vorbi. Fără indoială, de insemnat printre ele este acea din museul Burbonic de la Neapoli (fig. 6). Ea are o năl-ţime de opt palme şi este sculptată in cea mai frumoasă marmoră grecească. Sunt acum 120 de ani de cănd a fost descoperită, impreună cu o statue a imperatului Caligula, pe malurile rîului Garigliano, in acea localitate din Laţiu, numită Minturne şi vestită prin mlăştinele sale in care se ascunse Mariu, după a sa învingere. La 1802, un nobil napolitan, marchezul Venuti, insuş sculptor dis-Fig. 6.	tins, dărui această statuă de marmoră
museului de antichităţi al patriei sale.
Ziserăm că statua a fost descoperită; insă mai adeve-rat este a zice că numai trunchiul s’a găsit la Minturne. Capul a fost adaos, ear picioarele, incălţate cu sandale şi dispuse in faţa unei tulpine de arbore, sunt de lucrare modernă; asemene şi braţele, pentru a căror restaurare au servit de model celelalte trei statue ale lui Traian, din Paris şi din Roma. Aşa dar, porţiunea remarcabilă a lui Traian din museul Burbonic consistă mai cu seamă din corpul vertos al imperatului, acoperit cu o lorică, pe care se ved baso-relievuri
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
111
de o fineţă şi de un stil demne de atenţiune. In mijloc, pe linia mezie a pieptului, se deosibeşte o Minervă cu coiful in cap, cu paveza pe umerul sting şi inălţănd cu mana dreaptă in sus o cucuvea, emblema zeiţei inţelepciunei. De doue lăture ale zeiţei, stau doue tinere, svelte şi uşurele dănţuitoare, încununate cu foi de palmi. Sub gătlej, lorica este impodo-bită cu figura Medusei, fiinţă mitologică care, in ideile anticei religiuni elenice, avea darul de-a insufla groaza. Scurta spadă a imperaţilor, parazoniulstă sub piept, aternată la stingă de-o curea ce trece peste umerul drept. Sunt dispuse ca o fundă, cutele paludamentului ce se infăşoară pe braţ.
Tot astfel se vede dispusă mantia pe una din statuele museului din Paris (fig. 7). Şi aceştia ii lipsea capul, atunci cănd a fost descoperită la Gabie, in Italia meridională. Ceea ce a făcut insă ca această statuă de marmoră din Păros, inaltă de peste duoi metri, să fie atribuită lui Traian, a fost emblemele, — şi acestea foarte frumos sculptate, — care se deosibesc pe lorica lui. Aci, sub gătlej, figura Medusei este inlocuită printr’un cap de Triton, zeitate marină; şi s’a zis că o astfel de emblemă trebuea să amintească despre flotele romane pe care Traian le pornise in direcţiunea mărilor indiane, atunci cănd, prin Asia-Mică şi Armenia, el merse să atace imperiul persan. Apoi in mijlocul loricei se vede gravat cu multă precisiune un trofeu cu totul asemenat celor care, pe unele monete amintitoare despre isbenzile imperatului in ţara Dacilor, ne arată un coif, o lorică şi doue scuturi acăţate toate de un stilp, sub care zac ghemuiţi doi oameni, robi din resboiu, cu manele legate la spate. De laturele trofeului, se ved, de-o parte o Victorie cu rochie falfăinda, şi de alta, un geniu de acelaş fel; amen-
112
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
doi sunt aripaţi şi inscriu pe scuturi rotunde triumfurile imperatului. Asemene figuri regăsim in mari proporţiuni, şi pe columna Traiană. In statua de la Gabie, cu mana stingă lipită de trup, şi in parte ascunsă sub paludament, imperatul ţine parazoniul; in măna dreaptă, ridicată cu mult mai sus decăt capul, acea statue inalţă micul toiag al comandamentului. Aci, ca şi in celălalt chip imperial din museul Luvrului, picioarele sunt cu totul goale. Astfel trecea rîurile, impreună cu toţi soldaţii de rănd, imperatul Traian, cănd umbla pe jos in capul oştilor sale, imbărbătănd cu pilda pe soldaţii sei.
Statua din Villa Albani, lăngă Roma (fig. 8), inaltă de noue palme şi ceva, presentă oarecare disposiţiuni diferite de cele precedente. Picioarele sunt incălţate cu sandale; lorica nu are nicio sculptură; dar spada e aternată de-o curea care in-cinge trupul pe la mijloc, in formă de breu. Braţul drept se nalţă cu sceptrul in mănă, foarte depărtat de cap. Paludamentul, prins pe umerul drept cu o fi-bulă rotundă, formează căteva cute pe piept şi apoi aternă, larg resfirat pe spate; o parte din el se incolăceşte pe braţul Fig. 8.	sting, a cărui mănă deschisă
se depărtează cătva de trup. Această disposiţiune a braţelor dă figurei o infăţişare cu totul maiestoasă.
Am ajuns acum, după lungi şi minuţioase descrieri, cu care me tem că am obosit foarte luarea aminte a cititorului, am ajuns la ultima din cele opt statue ale lui Traian ce ne propusesem să presentăm aci. Aceasta este şi dinsa la Paris (fig. 9). Este de marmoră din Pentelic şi are o nălţime de 2m ,112. Ca cealaltă din Luvru, despre care am vorbit, ea ne arată picioarele imperatului goale, dar făcend o mişcare
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
113
pare c’ar umbla. Manele amendoue au posiţiunea statuei din Villa Albani; dar aci, paludementul nu ţine cătuş de puţin de umeri, ci imbaierează, cu ale lui cute indesate, pântecele şi picioarele imperatului pănă la genunchi; apoi, cu ambele lui căpătâie, aterna de pe măna stingă in jos. Capul priveşte drept in faţă. Lorica ale cării curele cu cătărămi se ved aşezate, foarte distinct, ca nişte altiţe, pe ambii umeri, explică cum partea pectorală a acestei armure apărătoare se afla unită cu porţiunea ei dorsală. Semnalăm această particularitate, aci mai intăi, numai pentrucă aci ea se vede figurând de amendoue părţile. Şi mai importantă, insă, este sculptura din faţa peptarului; sus, intr’o semilună se zăreşte capul zeiţei Isis, pe care Romanii o luase in veneraţiune din regiunile orientale şi mai cu seamă din Egipt. Dedesubt este un trofeu cu un coif cornut, o mantie fălfăindă şi doue paveze exagonale. De stilpul trofeului sunt legaţi cot la cot şi stârciţi pe vine, doi robiţi, unul gol cu totul, celălalt purtând lungi veşminte orientale. S’ar zice că ei infăţişază poporaţiunile arabe ale Siriei şi ale Palestinei, instrunate prin silă de armele invingetoare ale lui Traian. Capul imperatului, de-o frumuseţe extraordinară, se crede a nu fi cel original al acestei mult interesante statue.
Acum, după ce trecurăm in vedere aceste opt imagine intregi ale imperatului şi după ce căutarăm să vedem in căte moduri diferite antichitatea i-a representat infaţişarea, prin mari opere isolate de sculptură, este bine, credem, să mai aruncăm o privire inapoi, spre a ne da seama de chipurile diferite prin care statuaria antică ne-a păstrat memoria acestui mare depositar al puterii imperiale şi renvietor al anticelor virtuţi cetăţeneşti ale Romei republicane.
c. l. xxn.-ir. - 26,808.	8
114
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
Noi ştim astăzi că cei vechi au dat portretului sculptural al lui Traian şi alte forme decăt acelea sub care il putem constata acum. Astfel, bunăoară, medaliile sale, care ni-1 arată adeseori stănd in picioare intr’un car cu doi sau patru cai, ne dau ăncă o dovadă invederată că, deasupra porticului din Forul seu, statua colosală a lui Traian se inălţa strălucitoare intr’o bogată rhedâ, trasă de opt telegari inhămaţi toţi in rănd. Astfel ear, suntem intemeiaţi a zice că s’au instalat in Roma şi in alte localităţi, mai multe statue ecuestre ale lui Traian. Este chiar lucru sigur că, in acelaş For, care purta numele lui, se afla aşezată o statuă călare a imperatului, şi, subt această formă, mai in totdeauna colosală, el a putut fi presentat şi in costum militar de imperator, şi in veşminte mai modeste de cetăţean senatorial, şi infine in atitudinea eroică a zeilor şi a semi-zeilor legendari.
Monetele ne dau şi ele probe despre existenţa statuelor ecuestre ale lui Traian in costum de căpetenie a oastei.
Poate că acestea, adică statuele zise imperiale, atât călare căt şi in car sau in picioare, erau cele mai frecuente; şi daca ne este permis a judica despre frecuenţa in antichitate a diferitelor aspecte sub care el era infăţişat, dacă ne este permis, zicem, a judica după remăşiţele ăncă in fiinţă, ar trebui să credem că cele mai numeroase ale lui imagini l’au arătat in atributele sale de imperial comandant al armatelor romane.
Totuş, credem, că lui i-a plăcut, după cum ne incre-dinţează chiar şi Pliniu, a eşi adesea la iveală printre supuşii sei, subt aspectul mai modest de simplu cetăţean, astfel cum erau figuraţi in Roma, anticii conducetori ai afacerilor publice, simpli cetăţeni ca Brutu şi Camil.
Infine, i se făcure şi statue de stil eroic, după a lui moarte, atunci cănd divinitatea lui ajunsese a fi consacrată, in mintea tuturor, nu numai prin puterea suverană, care dete chiar şi unor nemernici imperaţi ai Romei o aşa exuberantă şi ilusorie consecraţiune, dar ăncă şi prin acel extraordinar şi neasemuit renume de dreptate, de blândeţe, de virtute şi
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
115
de mărinimie, ce, dealungul secolilor, a remas ca o insuşire nedespărţita de bunul imperat Traian.
Daca statuele ecuestre şi cele pedespre ale acestui model al stepănitorilor lumii au fost multe in antichitate, apoi este evident că şi mai numeroase ăncă au trebuit să fie bus-turile lui. Această presupunere nu poate să sufere indoială, de oarece mai ales vedem şi astăzi aşa multe capete de ale . acestui imperat imprăştiate prin museele şi colecţiunile particulare de antichităţi. Deci, intru ceeace priveşte busturile şi capetele lui Traian, nu doară de o nomenclatură completă ne poate fi aci vorba, dar nici măcar de-a alege printre ele pe toate acelea care, prin vre-o particularitate mai resărită, au atras oarecănd-va luare aminte din partea anticarilor. Ne vom mărgini a semnala aci numai doue dintr’insele; şi chiar aceasta o vom face mai mult cu scopul de-a incheia notiţa noastră usupra statua-riei Traianice, cu o descriere oarecum mai a-menunţită a trăsurilor ce caracterizau figura lui Traian.
Anticarul frances Mongez, carele a completat lconografia.gr ea-câ a lui Visconti, prin-tr’o iconografie a Romanilor, a reprodus in tabelele cărţii sale, un bust al imperatului, lucrat din marmora de Păros, spunendu-ne că acesta a făcut parte din colecţiunea cardinalului Fesch, unchiul imperatului Napoleon I. Nicăieri trăsurile fisionomiei lui Traian nu par a fi mai lămurit tipărite decăt in această operă de artă, lipsită, de altminteri, de orice ornament (fig. i şi 10.)
Fig. io
116
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
Acest ultim amenunt il dăm, numai fiindcă voim să punem acea figură in comparaţiune cu alt bust colosal al lui Traian, lucrat in marmoră din Pentelic, in care imperatul poartă pe cap, cununa civică, acea cunună de foi de stejar, cea mai preţuită resplată dintre darurile ce, la Romani, se acordau ostaşilor de frunte. Acest bust, care se afla in Villa Barghese de lănga Roma, (fig. 11) idealiseaza oarecum tră-
Fig. ii.
şurile lui Traian şi le dă o asemenare destul de pronunţată cu chipul, remas clasic printre imperaţii Romii, al lui August, strămoşul lor comun.
Un restaurator modern a adaus capului, incoronat cu cununa civică, un peptar de zale cu aspect de solzi, lorica squamata, din mijlocul căruia resare un cap de Medusă.
In bustul din fosta colecţiune a cardinalului Fesch, figura este aşa de caracteristică, aşa de corespunzătoare, sub puntul de vedere fisiognomic, cu toate calităţile, şi poate chiar cu micile slăbiciuni ale lui Traian, incăt toţi acei căţi au studiat cu deameruntul viaţa, aplecările şi insuş tipul general păstrat in mai toate efigiile antice ale acestui imperat, au recunoscut in acea figură, adeverata imagine ce ne pune sub ochi pe acel om bun la inimă, energic şi drept la minte, simplu in vieţuirea sa, hotărit in orice fapta şi întreprindere
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
117
a sa, puţin dedat cu speculaţiunile ştiinţifice şi filosofice, dar iubitor de tot ce e bun şi frumos, pre căt acele lucruri erau totdeodată mari şi temeinice.
Capul lui Traian, in acel bust, este mare, lat şi cam reversat in partea despre ceafă. Este aşezat pe un grumaz larg şi astfel indreptat incăt se vede că posiţiunea obrazului nu era nici sumeasă in sus cu trufie, nici aplecată cu făţărnicie spre păment. Traian cătâ dar drept in faţă, nici aspru, nici sfios. Perul, despicat in şuviţe puţin unduioase şi cam desordinate, pleacă din creştetul capului spre a se respăndi in toate părţile cam deopotrivă; ele ajung pe dinaintea acoperi o mare parte din frunte care, deşi mică şi cam teşită, presentă la mijloc o linie bine pronunţată. Arcadele sprince-nelor reies cu putere şi formează, prin răzorul frunţii, acea induoită dungă foarte adâncită. Dovadă că Traian cugetă şi că fruntea i se sbircea adesea spre a chibzui cu luare aminte la greaoa sarcină ce-şi impusese de-a noroci o lume intreagă.
Din acea dungă lată se porneşte nasul proeminent, lung, cărnos, bolbocat la virf, şi destăinuind poate oarecare aplecări cam materialiste. Buza superioară cade drept deasupra celei de jos, sub care se cufundă apoi pelea, formând ca un şioiu tare pronunţat, din causa bărbiei ce este foarte proeminentă. Pe gura lui Traian se citesc felurite şi nepreţuite calităţi. Intr’insa se vede lămurit căt de puternică hotărire pre-domneşte in caracterul seu; şi cu toate acestea, pare că un zimbet binevoitor şi glumeţ se tot joacă prin creţurile oblice care pleacă de sub nări şi de la căpetăiele buzelor.
Ce putem acum să spunem despre expresiunea ochilor, pe care nu-i vedem decăt in chipuri descolorate şi lipsite de lumini? Căci, precum se ştie, in statuaria antică, dalta lăsa neatins interiorul ochilor. Totuş este probabil, — şi unele slabe indicii par ăncă a dovedi aceasta, — că cele mai multe din statuele antice erau colorate şi astfel, ele puteau da chiar şi impresiunea cea viue ce reiese din colorarea unei figuri. De ni s’ar fi păstrat o astfel de statuă a lui Traian, am fi vezut pe dinsa albind perul imperatului ce-1 ştim că a fost' de timpuriu cărunt; fam fi vezut contrastând, in mod plăcut,
118
ICONOGRAFIA LUI TRAIAN
cu o peliţă cam smeadă, ce pare a sta mai in deaproape raport cu trăsurile acelei figuri, hărşite pe câmpii de resboaie, şi care, dealtminteri, nu putea să desmintă nici origina is-panică a lui Marcu Ulpiu, născut din părinţi Turditani.
Din presupunere in presupunere, am ajunge a zice că vederea lui nu avea fulgerătura straşnică a unor ochi negri corb, ci mai mult blănda, potolita, dar şi hotărita cătare a ochilor căprui.
Astfel completată, figura lui Traian, fără de-a ni se presenta ca un tip de frumuseţe clasică, fără de-a invedera măndria şi semeţia capului olimpic al lui Joue cu pletele resfirate, cu fruntea vastă, cu privirea schănteietoare, avea totuş in sine o temeinică expresiune de energie stăruitoare şi neobosită; era totdeodată afabilă, plăcută, atrăgetoare; dovedea aplecările cele mai pronunţate spre bunăvoinţă, compătimire, milă şi indurare. Pe fruntea lui nu se strecurau umbrele unor idei abstracte, unor năzuiri nerealisabile. Vezen-du-1, tot omul işi putea zice că el nu voieşte mai mult decăt poate, dar că poate tot ce voieşte. In creerii lui, teşiţi şi in-desaţi (de-am putea zice aşa) subt o ţeastă oablă şi dreaptă, nu fluturau ilusiuni zadarnice; dar tot ce se zămislea intr’inşii, il impingea spre fapte practice, folositoare, drept cumpănite şi totdeauna indeplinite fără greş, fără sminteală,
învederat este că o fisionomie aşa de simpatică şi, am putea zice chiar aşa de impunetoare numai prin expresiunea de echitate şi de blândeţe respăndită intr’insa, trebue să fi asigurat lui Traian, atăt respectul şi afecţiunea convieţuitorilor sei de orice rang şi de orice neam, căt şi lui insuş acea încredere in sine cere-1 făcea să trăiască in mijlocul poporului şi soldaţilor sei, ca un părinte venerat şi iubit de toţi ceice se apropiau de dinsul.
Eată, după cum credem, unul din darurile fireşti de care s’au bucurat şi s’au folosit toţi, pe cănd Traian era ăncă in viaţa. Dar calităţile lui erau aşa de numeroase şi aşa de felurite incăt, chiar după ce atrăgetoarea lui persoană fisică dispăru din oc hii tuturor, el ăncă păstrâ pentru vecie, prin
ICONOGRAFIA LUI TRAIAfr
119
darurile sale morale şi prin faptele lui neperitoare, renumele cel mai glorios ce a lăsat vreodată un imperat pe lume.
Pentru scumpa şi neuitata lui amintire, artele antichităţii, şi anume sculptura, cea mai serioasă şi mai originală dintre ele, au lucrat fără preget, mulţi secoli in urmă-i Astfel ele ne-au transmis poate, şi mai multe cunoştinţe asupra lui Traian, decăt Analele istorice, pe care, din nenorocire, le-a băntuit şi le-a nimicit cataclismul barbariei, mai mult chiar decăt pe stanele-de marmore, făţuite după chipul divu-lui imperat.
Despre un fapt ca acesta ne incredinţează insuş poetul cel mai ilustru al veacului de mijloc. Dante ne spune că, pe pragurile raiului ceresc, el a zărit alburind o piatră, «che «biancheggiava» ; ear pe dinsa era istorisită nalta glorie a «principelui roman, pentru a cărui mare valoare, papa Gri-«gorie a câştigat marea sa isbăndă», aceea de a-1 strămuta din iadul păgănesc, la loc mai cu lumină. Acel principe roman era Traian imperatul!
Quivi era storiata l’alta gloria
Del roman prince, lo cui gran valore Mosse Gregorio alia sua gran vitoria.
Io dico din Traiano imperadore.
(Dante, Purgator. X, v. 73-76).
A. ODOBESCU.
120
DIN EXPERIENŢĂ
DIN EXPERIENŢĂ
De mult s’a zis, şi s’a zis cu drept cuvent, că lucrurile simple sunt cele mai grele de priceput şi de primit; Şi această vechie maximă remăne din nefericire aplicabilă şi in starea actuală a aşa numitei culturi, pe cănd din-contră adeverata cultură nu va fi mai bine intemeiată decăt in proporţia restringerii acelei maxime, adecă atunci, cănd lucrurile simple vor fi din ce in ce mai uşor înţelese şi mai îndeobşte primite.
Confusia ce domneşte astăzi in atătea discuţii publice şi private de cel mai mare interes, confusia d. e. in politică, in educaţia tinerimei, in Etică, in relaţiile sociale, provine din starea inapoiată, in care se află ăncă toate ştiinţele numite „biologice", îndeosebi Psichologia.
Nu e vorbă: de învăţat se învaţă intr’una Psichologie (sau „ştiinţa sufletului “) in şcoalele publice; ea este chiar introdusă in gimnasii, necum la universităţi. Dar ceeace ni se dă aici drept ştiinţă, este in cea mai mare parte o fraseologie lipsită de folos practic şi in multe priviri nedemnă de cuventul ştiinţă.
Dovadă este, că in şcoală poţi învăţa să cunoşti animalele, dacă ai urmat un curs bun de Zoologie, şi poţi învăţa să cunoşti plantele şi pietrele, dacă ai avut parte de un profesor bun de Botanică şi Mineralogie; dar vai de omul, care ar vrea să cunoască oamenii numai după un curs de Psichologie cum se predâ in şcoalele şi in cărţile fie şi cele mai moderne.
Dovadă mai este, că in viaţa practică un grădinar de frunte sau un agronom, pot întrebuinţa cunoştinţele doben*
DIN EXPERIENŢĂ
121
dite din cărţile lui Decandolle sau din ale lui Liebig, un proprietar de mine se poate intemeia pe cercetările lui Lyell; dar dacă ai intreba pe vre unul din marii cunosce-tori de oameni, d. e. pe Bismarck, cu ce manual de Psichologie s’a- folosit intru aceasta, ţi-ar respunde printr’un hohot de ris.
Cunoaşterea omului— un lucru aşa de neapărat trebuincios şi ăncă de o trebuinţă crescendă cu sporirea tuturor relaţiilor omeneşti — nu se poate dobendi astăzi, afară de micul ajutor al unor culegeri de maxime şi aforisme şi poate al unor .romanuri şi drame, decăt din propria experienţă. Ce e drept, propria experienţă, este cea mai bună şcoală; numai că taxele acestei şcoli sunt prea scumpe : le plăteşti de regulă sub forma unei adănci suferinţe, şi cănd ţi-ai căştigat testimoniul absolutoriu, ai ajuns adeseori la sfirşitul vieţei şi este prea tărziu ca să te mai foloseşti de el.
Singură ştiinţa in inţelesul strins al cuvântului ar fi ehiemată să aducă aici o îndreptare. Căci o notă caracteristică a ştiinţei este anume de a prinde şi de a resuma resultatul a mii de caşuri individuale sub o singură formulă generală şi de a scuti astfel pe om de o mare pierdere de timp şi de puteri. Din care causa intre adeverata ştiinţă şi intre viaţa practică nu poate fi niciodată antagonism, ci trebue să fie dincontră o perpetuă inlesnire reciprocă.
Insă de doue mii de ani de cănd se tot vorbeşte de o ştiinţă a sufletului, resultatul este pănă acum o desăvir-şită neştiinţă in cele sufleteşti. Una din căuşele acestei lipse de progres intr’o materie aşa de-capitală, este tocmai acea curioasă alergare dupe întrebările cele mai complicate, dea se fi asigurat respunsul la întrebările cele mai simple. Dascălii şi-au bătut capul cu probleme excentrice despre „nemurirea" sufletului, despre relaţiile „intre Dumnezeu şi om", despre „facultăţi", etc., şi au lăsat la o parte conştien-ţioasa constatare a acelor elemente simple, care sunt de cel dintăi folos pentru cunoaşterea sufletului omenesc şi
122
DIN EXPERIENŢĂ
numai după a căror stabilire solidă s’ar fi putut intinde cercetările şi asupra problemelor mai complicate, despre care nu este ăncă sigur, dacă vor fi vreodată primitoare de o deslegare ştienţifică.
Ce este de făcut in această stare de lucruri ?
In această stare de lucruri nu ne remăne deocamdată decăt observarea a doue regule de procedere pentru a pune Psichologia pe calea proprie a ştiinţei şi a o impăca prin chiar aceasta cu cerinţele vieţei practice. Intăi, regula negativă : să ne ferim de orice metafisică in cercetările şi explicările asupra sufletului şi asemenea de orice sistemi-zare precipitată. Al doilea, regula positivă: să adunăm acel material de observări şi de experienţe sufleteşti, a cărui constatare să fie primită de toţi ca un adever sigur. Cu alte cuvinte : mai intăi lucrurile simple (nu simple in înţelesul Chimiei analitice, ci simple in înţelesul constatării ş a priceperii prealabile), şi apoi încercările mai complicate de explicări şi sistemizări. Zeci de ani, poate sute Jde ani vor trece, pănă cănd acest material va pute fi elaborat spre o ştiinţă sistematică cu dreptul de a purta acest nume.
Aşa dar in privinţa sufletului omenesc trebue astăzi să renunţăm la toate pretenţiile de sistem, să părăsim peruca medievală şi tonul autoritar de pe catedre, să aruncăm coaja cuvintelor lipsite de miezul înţelesului, şi re-stringendu-ne in posiţia smerită ce ne-o impune sărăcia şi ignoranţa, in care ne aflăm pănă acum, să ne mărginim la observarea neprevenită, la constatarea şi la pătrunderea urmărilor acelor stări sufleteşti, care nu sunt supuse la îndoială indată ce sunt bine observate. Multă vreme va trebui să treacă numai cu acest inventariu elementar al constatărilor de fapt.
Poate ni se va recunoaşte (unii chiar ne-o vor impută), că prin cele zise mai sus am redus cercetările psi-chologice, căte ne par astăzi posibile, la un rol aşa de modest, incăt ni se va lua drept lipsă de. modestie, dacă ne incercăm in paginele următoare a da un exemplu despre
DIN EXPERIENŢĂ
123
modul, cum ne inchipuim noi că ar fi de făcut acea adunare de material din experienţa sufletească, a fiecăruia. Se va vede indată (şi aceasta este totdeauna un semn bun pentru valoarea materialului), că orice asemenea constatare are numai decăt aplicabilitatea ei practică, adecă, in prima linie ne înlesneşte pentru o parte oarecare cunoaşterea oamenilor — cunoaştere, fără de care psichologia nu are nici un folos, precum Chimia nu ar avea nici unul, dacă nu ne-ar da măcar cunoaşterea şi deosebirea elementelor fisice.
*
Aşa dar, problema vieţei practice in relaţiile omeneşti, şi prin urmare atăt punctul de plecare căt şi ţinta oricării Psichologii viitoare, este cunoaşterea oamenilor, şi de la deslegarea acestei probleme atârnă in mare parte şi scopul final al tuturor silinţelor noastre : fericirea putincioasă a individului omenesc.
Problema este foarte grea.
De unde vine greutatea ? Nu greutatea artificială,/ nu greutatea etică, ci greutatea firească, greutatea din naştere, la a cărei ridicare trebue mai nainte de toate să, ne concentrăm luarea aminte?
Oamenii pot să nu se înţeleagă, să nu se cunoască unii pe alţii din causa lipsei de un organ comun de comunicare, adecă lipsei de un înţeles comun al cuvintelor, prin care işi exprimă gândirile, deşi vorbesc aceeaşi limbă. Să facem abstracţie de această greutate oarecum artificială. — Oamenii mai pot să nu se cunoască din causa falşităţei intenţionate, adecă.din causa deosebirei intre ceeace gândesc şi ceeace spun. Să înlăturăm şi această greutate etică.
Sa presupunem dincontră, pentru a simplifica problema in prima ei stabilire, că avem a face cu doi oameni inteligenţi, adecă in genere capabili de a-şi da samă despre cele sufleteşti, care prin o educaţie intelectuală comună cu aceeaşi limbă cu aproape acelaş înţeles al cuvintelor întrebuinţate. Să mai presupunem că sunt amendoi de bună
124
DIN EXPERIENŢĂ
credinţă, că nu vor să se inşele unul pe altul, ci işi spun cu sinceritate gândirile şi simţirile lor. In ce va sta totuş de la inceput greutatea lor de a se cunoaşte unul pe altul şi pentru ce se va cere cu necesitate un timp indelungat pană să poată ajunge la această cunoştinţă, şi ăncă in margini destul de restrinse?
Causa proprie a	greutăţii de a	ne cunoaşte unii pe
alţii,	este următorul	fapt	primordial	al vieţei sufleteşti :
miile şi sutele de mii de impresii, de găndiri, de simţiri, de emoţiuni, ce au trecut şi trec prin capul unui om şi-l caracterisează in individualitatea sa, nu sunt niciodată in totalitatea lor presinte in conştiinţa lui actuală, ci stau in cea mai mare parte intunecate şi ascunse in sufletul sau in memoria lui. In conştinţa lui actuală stă pe primul plan al atenţiunii o singură idee, pe lăngă ea se asociază, insă in al doilea şi al treilea plan, ăncă vreo căteva altele, poate pănă la şapte : toate celelalte, sutele de mii, de care dispune acest om in diferitele momente ale vieţii sale rechie-măndu-le din memorie, stau in fiece moment dat ascunse, nu incap in prea strimta conştiinţă actuală, ci remăn in afară	de lumina ei; şi nu	numai că	stau ascunse pentru
insuş	individul care le	are	şi care se	miră adeseori singur
de curioasele idei ce-’i „vin in minte" sau de curioasa lipsă de idei şi de emoţiuni ce şi-o constată uneori in propria lui conştiinţă.
In această „ingustime" a conştiinţei, sufletul omului (pentru a varia celebra comparare a lui Platon) seamănă unei imense colecţii, cu mii şi mii de felurite obiecte, ascunsă intr’o peşteră intunecoasă, in care n’ai pute pătrunde cu altă lumină decăt cu un mic felinar fals (blindat), al cărui focar strimt ar arunca un mănunchiu subţire de raze asupra cel mult şapte obiecte deodată. Dacă astfel vreai să-ţi dai samă despre cuprinsul şi valoarea acelei colecţii, tirebue să plimbi succesiv micul cerc luminos de la unele obiecte la altele, să observi cu luare aminte pe cele principale, şi cine ştie, dacă in aceste condiţii vei ave vreodată timpul necesar ca să-ţi faci o idee despre totalitatea colec-
DIN EXPERIENŢĂ
125
ţiei. Dar ăncă dacă nu este numai o singură colecţie, ci sunt mai multe, şi ţi se cere să le cunoşti şi pe aceste !
Dealtmintrele compararea, ca toate comparările, este in parte nepotrivită; căci nu cercul luminos al conştiinţei se plimbă de regulă peste feluritele stări sufleteşti, ci el pare a fi nemişcat, şi dincontră stările sufleteşti par a eşi din intunerecul memoriei sau a se forma din intemplătoarea incunjurime externă şi a trece in mişcare succesivă prin strimta lumină a conştiinţei.
Intr’o aşa intunecime fatală este cufundată viaţa sufletească a fiecărui om pentru el insuş, necum pentru altul şi numai un aşa mic mănunchiu de raze are fiecare pentru a-şi lumina intunerecul in sine şi in alţii, cel puţin in starea actuală a evoluţiei creerilor omeneşti, care in cei 3000 de ani, de cănd se poate urmări literariceşte, nu arată nici o schimbare notabilă intru aceasta şi nici vreun semn sigur, că se va schimba şi cum se va schimba după alţi 3000 de ani.
Această „îngustime" a conştiinţei nu a putut scăpa din vederea psichologilor; o atingere a ei se află chiar şi in literatura română, in una din cele mai bune cărţi de şcoală, Psichologia empirică a d-lui I, Popescu (ed. II, § 10); cercetări psichofisice asupra numărului exact de idei, ce pot încăpea in fiecare moment dat al conştiinţei, s'au făcut (Wundt); o explicare a fenomenului s'a incercat (Herbert Spencer). Dar aceste „elaborări ştienţifice" (sit venia verbo!) sunt insuficiente şi premature. In locul lor şi inainte de ele starea actuală a cunoştinţelor noastre cere ăncă numeroase constatări de fapte interne relative la acest fenomen, in-deosebi înţelegerea şi urmărirea influenţei lui asupra tuturor relaţiilor sufleteşti in om şi intre oameni, oricare ar fi de-altminteri explicarea ştienţifică in viitor.
Această influenţă a strimteţei cercului luminos este aşa de hotăritoare, incăt trebue să fie adevăratul punct de plecare al cunoştinţei de oameni, şi,este numai de mirat, cum de nu s’a simţit pănă acum marea însemnătate ce o are pentru toate explicările psichologice posibile şi cum de
126
DIN EXPERIENŢĂ
nu a intrat ăncă in domenul cunoştinţelor comune ca un adever elementar.
Să incercăm aici a ne da samă de unele din urmările principale ale acelui fapt spre a ne pătrunde cel puţin de valoarea practică a lucrului şi a întrevedea totdeodată modul, cum ar putea fi întrebuinţate observările culese din experienţă.
*
*	-.1:
I.	Fiindcă omul cult are atăta mulţime de impresii, de emoţiuni şi de găndiri ascunse in memoria lui şi fiindcă din această mulţime de stări sufleteşti, de căte ori ne in-tălnim cu el, nu poate avea presente in conştiinţă decăt o neînsemnat de mică cantitate, nu trebue să judecăm intru nimic despre valoarea lui dintr’o intălnire, nici din doue, nici din trei. Sute de convorbiri se cer, in felurite ocasii, in cari să se poată manifesta atât ideile căt şi simţirile lui, pentru ca din însumarea şi resumarea lor să ne putem forma o părere mai întemeiată asupra lui şi să avem dreptul de a zice că-1 cunoaştem.
Fără timp îndelungat nu poate fi vorba de aceasta, tocmai fiindcă sufletul omului este in neputinţă absolută de a se deschide deodată şi este dintr’o fatalitate a Naturei legat de forma înecată a strecurării succesive prin lumina conştiinţei actuale.
Dacă am voi să ne exprimăm in forma aforismelor obicinuite, am putea zice : un izvor adănc este ascuns in fiecare om de cultură, insă precum izvorul s'a format picătură cu picătură, de la momentul naşterii, tot aşa nu clocoteşte la lumina zilei, decăt picătură cu picătură pănă in momentul morţii, şi cei mai mulţi din noi ajung chiar la ultima clipită a existenţei lor fără a-şi fi putut spune ultimul cuvent.
Dar asemenea exprimări ale adevărului primordial sunt prea lipsite de precişiune pentru a fi folositoare. Căci mai intăi isvorul are una şi aceeaşi apă, pe cănd sufletul omenesc are ape felurite. Ş’apoi daca ar fi lucrul numai aşa,
DIN EXPERIENŢĂ
127
atunci ar trebui să desperăm de orice experienţă omenească, căci ar fi in genere cu neputinţă de a cunoasce pe cineva. Niciodată nu am avea destul timp nici destule ocasii de a observa toate ideile şi toate simţirile lui, şi aceasta cu atăt mai puţin, cu căt in el insuş la diferite epoce ele se sporesc sau se împuţinează in cantitate şi adeseori se modifică in calitate.
Deşi dar, mai ales	in starea actuală	a uşurinţei,	cu
care.cei mai mulţi oameni judecă despre ei inşii şi despre alţii, este bine să ne pătrundem din capul locului de mărginirea oricării manifestări sufleteşti, nu trebue totuş să ne exagerăm greutatea pănă intr’atăt, incăt să credem, că este cu neputinţă de a cunoaşte sufletul unui om. Această cunoaştere, oricăt de grea ar fi7 este in certe condiţii cu putinţă. Şi eată cum şi pentru ce :
Ideile şi simţirile, ce au trecut şi trec prin capul unui om, sunt nenumerat de multe cantitativ şi foarte felurite calitativ. Poate in nici un moment dat al vieţei sale starea sufletească a unui om nu este strict identică cu vreo stare anterioară a aceluiaş om. Dar pentru trebuinţele practice nici	nu se cere această	strictă identitate.	Este destul,	că
unele idei şi simţiri sunt aproape aceleaşi in diferite momente, şi afară" de aceasta este destul şi mai important, că in fapt multe idei şi multe simţiri stau in oarecare legătură de asemenare şi se pot grupa (asocia) intr’un fel de unităţi colective, diferite unele de altele, dar inrudite inlăuntrul fiecăreia din ele.
Astfel problema practică se reduce	in greutatea	ei.
Numai este vorba de a	cunoaşte sutele de	mii de idei şi	de
simţiri ale unui individ in isolarea lor distinctivă — ceeace ar fi cu neputinţă —ci este vorba de a cunoaşte numai sutele sau zecile de grupări ale ideilor şi simţirilor inrudite, ceeace este in genere cu putinţă. Observi modul de impre-sionabilitate al unui om la cutare scenă a naturei şi la cutare alta, auzi părerea lui asupra cutărui om şi cutărui altuia, vezi simţirea lui in cutare împrejurare şi in cutare alta, afli judecata lui asupra cutărei opere de artă şi asu-
128
DIN EXPERIENŢĂ
pra eutărei alteia : dintr’o sumă, suficientă deasemenea experienţe poţi dobendi o cunoştinţă resumată asupra direcţiei, gustului, simţirilor, ideilor şi impresiilor lui, şi această direcţie o vei găsi apoi predomnitoare in miile de caşuri individuale de acelaş fel.
Totul este acum de a face inventariul acestor grupări inrudite de idei şi de simţiminte, care pot caracteriza diferitele individualităţi omeneşti şi prin care se pot manifesta şi diferitele disposiţii inăscute in mintea şi in inima fiecăruia.
Căt este de inapoiată Psichologia, se vede şi aici. Nici măcar acest inventar nu este făcut, nu sunt ăncă aflate cuvinte precise in inţelesul lor pentru toată distingerea de-altmintrele simţită a felurimei şi a gradului acelor grupări şi acelor insuşiri inăscute. Cănd vreai să caracterizezi pe cineva după oarecare cunoaştere a lui, te isbeşti indată de greutatea exprimării precise.
Limba populară insă şi-a ajutat pănă la un grad, intrebuinţănd un numer de cuvinte distinctive pentru insem-narea deosebitelor insuşiri sufleteşti, cu toată lipsa de pre-cisiune şi de rubrica completă a acestor deosebiri. Deocamdată nu ne remăne decăt a ne mulţumi cu ele. Şi aşa vedem, că se poate vorbi cu oarecare inţeles despre un om bun la inimă, milos, blănd generos, slab sau crud, reu, invidios, resbunător, straşnic ; violent, cumpătat, arţăgos, impăciuitor; vesel, posomorit, nepăsător; ambiţios, deşert; fricos, curagios; darnic, sgârcit; modest, indrăsneţ; uşor la minte, serios, Inteligent, ager, cu duh, mărginit, tlmpit; distras, observator, om de cuvent, inşelător, etc. etc.
Eacă un şir de rubricări cam vage, luate in fuga condeiului din vorbirea obicinuită. însăşi putinţa acestor rubricări in mintea omului observator, care şi ea este fatal mărginită in strimteţa cercului luminos al conştiinţei a provenit dintr’un alt fapt al vieţei sufleteşti: din făptui contopirei unei mari sume de impresii şi idei, dacă sunt cam de ace-laş fel, intr’un singur act de găndire, care cuprinde partea lor esenţială şi comună intr’o formă mai abstractă. (Feno-
DIN EXPERIENŢĂ
129
menul abstracţiunii, care este condiţia internă, fără de care nu s'ar produce nici o gândire ştiinţifică in minţile omeneşti, a fost destul de bine studiat in cercetările psicholo-gice şi logice de pănă acum, dar trece peste cadrul acestor pagine scrise dintr’un punct de vedere cu totul popular).
In aceste rubricări, oricăt de puţin prescrise ar fi, trebue să adunăm şi să resumăm observările noastre din diferitele momente ale intălnirei cu un om; şi fără o experienţă suficientă şi reflectată asupra principalelor lui grupări colective şi disposiţii inăscute'nu putem vorbi de cunoaşterea cuiva. Tocmai aici se fac cele mai multe greşeli in viaţa practică şi este de necrezut cu cătă uşurinţă proced oamenii in această privinţă şi căte neajunsuri şi căte nefericiri se nasc din o asemenea uşurinţă.
Un om iţi promite, că va face ceva. In momentul promiterii este de bună credinţă: prin strimtul cerc luminos al acelui moment se mişcă o mică sumă de idei inrudite, faţă cu care lucrul promis se află in relaţie armonică Şi oarecum incălzitoare. Yine insă momentul realizării; dar acum in cercul luminos al aceluiaş om se pot afla, pe lăngă amintirea lucrului promis, o mică sumă de idei cu totul diferite, faţă cu care promisiunea se află in relaţii disparate şi oarecum refrigerante; şi cu aceeaşi bunăcredinţă, cu care a promis atunci, nu-şi ţine acum promisiunea. Uşor la minte este omul, care neţiind samă de această varietate succesivă a stărilor sufleteşti, se increde in promisiunile altuia, ina-inte de a-i fi constatat prin o indelungată experienţă egalitatea şi tăria sufletească, in urma cărora să aibă deprinderea excepţională de a se ţine de cuventul dat. Căte incercări industriale nu se periclitează, căte împrumuturi de bani nu sunt riscate şi— fie-ne permis a adăuga —căte „reviste lite-‘ rare", incepute cu entusiasm, nu se sfirşesc intr’un mod deplorabil, toate din această causa!
Dar ce este mai grav şi ce atinge mai deadreptul fericirea şi nefericirea omenească: căte relaţii de inimă nu se inchee cu aceiaşi uşurinţă! Se ved doi oameni de căteva ori prin adunări şi prin saloane, adică in imprejurări fără
C. L. XXII. — II. — 26,808.	9
130
DIN EXPERIENŢĂ
multă varietate; uşor se găsesc aici „de acord" in unele idei generale şi in unele simţiri superficiale, cu atăt mai mult că se află şi in lăuntrul unor forme identice de convenienţă socială. Şi pe această temelie şubredă se grăbesc a se imprieteni, făcendu-şi destăinuiri intime, sau se unesc in căsătorie, sacrificăndu-şi unul altuia o parte a vieţei. După puţin timp vine desamăgirea, şi atunci ii auzi plăn-gendu-se, că au fost „înşelaţi" şi mai au naivitatea de a zice că celălalt „s’a schimbat". Dar in acea strecurare succesivă a stărilor sufleteşti prin cercul luminos al conştiinţei actuale tocmai schimbarea este forma obicinuită a manifestărilor sufletului omenesc, şi trebue dincontră o experienţă mai îndelungată pentru a constata cu oarecare siguranţă, care sunt— in această lume internă aşa de schimbătoare — totuş ideile şi simţirile ce revin mai constant, care sunt dis-posiţiile inăscute sau formate ce pot fi predomnitoare, care este apa ce curge peste pietrile ce remăn.
Fără o conştienţioasă luare aminte asupra acestei deosebiri aşa de adine implăntate in chiar rădăcina sufletului omenesc vei da un exemplu mai mult pentru nefericita greşală de a-ţi lega soarta sub o formă esenţial permanentă pe temeiul unor situaţii sufleteşti esenţial trecătoare.
*	*
II.	Omul tener nu este, ci devine; numai despre omul betrăn se poate intru cătva zice că este, fiindcă a fost şi s’a dovedit. In mişcare, nu in repaos ni se infăţişează toate stările sufleteşti. Un diamant il poţi găsi după zece ani cum il ai lăsat acum zece ani: diamantul este anorganic ; un om nu remăne dupe un timp oarecare cum il ai lăsat mai nainte: omul este viaţă organică.
Prin urmare mijlocul cel d’intăi pentru a-ţi da samă despre fiinţa unui om respunde la intrebarea: in ce direcţie se mişcă lucrarea lui sufletească ? Unde vrea să ajungă, unde mai poate ajunge? Şi mai practic: merge inainte sau dă inapoi ? Sau cum ziceau astrologii medievali: este in ascendente domo sau in cadenţe domo ?
DIN EXPERIENŢĂ
131
Yezi un tener de aparenţă, foarte simpatică, se intere, sează la toate, a invăţat bine la şcoală, a fost dintre „premianţi", „promite mult". Trebue să mai aştepţi înainte de a-ţi forma judecata asupra lui. Nu e lucru mare să promită, lucru mare e să ţie ce promite.—II urmăreşti cătva timp, il intălneşti earăş după căţiva ani. Ce a făcut deatunci in coace? A progresat in desvoltarea lui? S’a înfiripat ? A întreprins ceva cu succes ? Şi-a întemeiat existenţa materială? A scris ceva şi lucrează mai departe ? — II vezi după alţi ani. A mai crescut? Şi-a n'ienţinut progresul? A remas credincios idealului din tinereţe ?
Dacă da, atunci a devenit om de valoare şi acum este cineva. Dacă nu, este pierdut; şi foarte mulţi şcolari eminenţi ajung bărbaţi mediocri sau mai reu decăt mediocri.
Numai virsta hotărăşte aici, virsta matură in care individul a avut timp îndestulător pentru a-şi manifesta in lungul şir de momente ale vieţei sale ceeace sta ascuns in el ca disposiţii inăscute, ca idei câştigate şi ca simţiri predomnitoare. Atunci numai se poate constata ceeace pentru mintea şi inima lui a fost de o mai puternică stăruinţă şi prin urmare a revenit in mod hotăritor ca o notă caracteristică in mijlocul marei schimbări a stărilor sale interne Şi a imprejurărilor externe, şi atunci numai ştii, ce este omul acum matur, fiindcă ştii cum a devenit.
Tinereţea e totdeauna o enigmă, virsta matură e deslegarea enigmei.
Şi acest fapt nu e decăt o urmare a acelei condiţii primordiale a sufletului omenesc, după care viaţa lui este legată de forma succesivă a timpului şi nu se poate deschide simultan ca spaţiul; omul este istoric şi nu poate fi statisic, formula lui este o formulă de mişcare şi nu de echilibru stabil.
*
*	*
III.	De aici se inţelege şi marea valoare a disciplinei intelectuale. Nu căte idei felurite ai adunat in memoria ta, este lucrul cel important, ci importantă este legătura intre idei. Tu poţi şti multe in multele momente ale vieţei: dacă
132
DIN EXPERIENŢĂ
nu-ţi aduci aminte de ceeace iţi trebue intr’un anume moment şi dacă această aducere aminte nu trage dupe sine in şir regulat tot ce se află in tine pentru susţinerea, amplificarea şi ilustrarea obiectului in discuţie, degeaba iţi sunt toate cunoştinţele remase cufundate in partea ascunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebue să aibă o toartă, de care să le prinzi, şi tu trebue să ai lanţul, cu care să le aduci in mişcare regulată din intunerecul memoriei la lumina îngustă a conştiinţei actuale.
O mie de boabe stau imprăştiate in diferite locuri, tu iţi pierzi vremea ca să le cauţi una căte una; dar dacă au fost prinse de un fir comun, cu o singură apucare a mănei stăpâneşti totalitatea şiragului.
*
H<	*
IV.	In fiecare om sunt cel puţin doi oameni: omul ideilor şi omul simţirilor (minte şi inimă).
Yei greşi totdeauna dacă vei judeca un om numai după ideile ce le exprimă, chiar dacă ai constatat, că sunt adevăratele lui idei. Trebue să aştepţi ocasiile de a-i constata adevăratele lui simţiri, cel puţin in privinţele mai importante.
Greşala vine mai ales deacolo, că (fără temeiu) presupunem un fel de consecinţă unitară in sufletul unui om, un fel de armonie intre ideile şi simţirile lui, şi o presupunem mai ales in direcţia propriului interes al nostru (nu al lui), in sensul dorinţei noastre ca să fie aşa, nu in sensul vreunei realităţi observate că este aşa.
Ce e drept, o consecinţă trebue să existe in ascunsa rădăcină a creaţiunii sufletului omenesc cu toată felurimea manifestărilor lui, căci altfel nu ar fi o unitate de organism vital. Şi precum s’a zis despre figura fiecărui om, că nu ai putea schimba nimic din formele ei, oricăt de disproporţionate ar părea faţă cu un ideal de frumuseţe regulată, fără a produce prin această schimbare ceva nefiresc şi mai urit, aşa de armonizate de la natură sunt diferitele trăsături ale figurei in felul ei individual: tot aşa trebue să fie in
DIN EXPERIENŢĂ
133
ultima instanţă o adincă armonie a tuturor manifestărilor unui suflet, aşa incăt nu ai putea să-i scoţi o parte a disposiţi-ilor lui inăscute fără a denatura şi surpa pe toate celelalte.
Dar această concepţiune generală este prea vagă pentru a avea in starea actuală a cunoştinţelor noastre vreo valoare practică, tocmai fiindcă acea rădăcină unitară a remas ascunsă in intunerecul formărilor anti-conştiente şi inconştiente.
Spre a da observărilor noastre mai multă siguranţă, trebue să luăm faptul aşa cum se presintă, şi in experienţa vieţei faptul se presintă aşa, că cele mai disparate impărecheri intre stările intelectuale şi intre disposiţiile sentimentale se pot produce in acelaş individ; de unde resultă că nici o conclusie oarecum teoretică nu se poate trage de la unele la altele, ci fiecare trebueşte anume constatată prin experienţă, şi pănă cănd nu ai avut ocasiile suficiente pentru această constatare, trebue să te fereşti de orice anticipare a judecăţii.
Causa este aceeaşi condiţie primordială a sufletului omenesc. Sunt aşa de felurite şi de schimbătoare intălnirile simultane ale puţinelor idei şi simţiri in cercul luminos al fiecărui moment dat, incăt nu se poate vorbi de o armonizare a intregei mulţimi de idei şi de simţiri făcută sub lumina conştiinţei. Sunt poate in fiecare om diferite grupări de idei şi de simţiri, ce nu ajung niciodată a se intelni in strimtul cerc luminos al vreunui moment din viaţa lui, ci fiecare vine dearendul şi isolată sub lumina inteligenţei fără nici o privire posibilă asupra celeilalte, aşa incăt nu au ocasia de a se potrivi şi a se rectifica intre olaltă.
Celebrul fisiolog Rudolf Wagner (t 1864), succesorul lui Blumenbach la Universitatea din Goettingen, era un mare naturalist şi totdeodată un mare bigot. In fiecare zi ingenunchia la 8 ore dimineaţa in biserică, fără a-şi turbura evlavia cu vreo aplicare a metodelor de analisă exactă la cercetarea minunilor povestite in Biblie, şi apoi la 10 ore işi ţinea la Universitate prelegerile asupra Fisiologiei şi Anatomiei comparate, fără a-şi turbura cercetările exacte prin admiterea de minuni necontrolate.
134
DIN EXPERIENŢĂ
Dacă aceasta s’a putut intempla intr’un suflet in lă-untrul a chiar sferei intelectuale, ce impărecheri stranie pot exista in unul şi acelaş om intre diferitele idei şi diferitele simţiminte!
Printr'o comparare cam exagerată s’ar putea zice, că cercul luminos al omului este ca un vas, care cu egală indiferenţă primeşte astăzi un lichid şi măine altul fără a fi alterat prin această schimbare, şi flacăra spiritului, care arde acum in acest vas, nu se stinge prin apa, care il a ocupat mai nainte. Căci tocmai succesiunea in timp dă putinţa contrastelor.
Amintindu-ne dar acele rubricări ale limbei obicinuite, din care am citat mai multe intr’o pagină anterioară, la orice judecată asupra unui om se cade să avem in vedere, că cele mai felurite combinări de insuşiri disparate pot exista in fapt in unul şi acelaş suflet omenesc. Sunt oameni, care sunt entusiaşti in impresile artistice şi sgărciţi in viaţa zilnică, miloşi in unele momente şi invidioşi in altele, generoşi şi totodată deşerţi şi fricoşi, foarte inteligenţi şi totodată foarte cruzi şi foarte inşelători, ş. c. 1., ş. c. 1. Numai constatarea efectivă din experienţă ne poate arăta, care anume amalgam există in omul ce ne interesează, şi orice conclusie anticipată de la unele insuşiri constatate la altele ăncă neconstatate este greşită. Aplecarea noastră de a presupune fără reflecţie că cine este d. e. inteligent este şi bun, că cine este entusiast are să fie şi generos, trebue din capul locului infrenată pe temeiul inţelegerii acelei condiţii primordiale a ingustimii conştiinţei.
*
Să fie destule pentru fragmentara scriere de faţă aceste patru observări „din experienţă". Ele ni se arată toate ca urmări ale mărginirii radicale in chiar infîinţarea conştiinţei omeneşti. Prin nenumărate şi nenumerabile evoluţiuni puterea creatore a Naturei a scos din starea primitivă a Chaosului amorţit formele mişcătoare ale vieţei organice. Şi in lăuntrul acestei vieţe organice prin cea mai concen-
DIN EXPERIENŢĂ
135
. trată incordare a lucrării de mii şi poate milioane de ani, deabia s’au putut urca organismele de la mişcarea automatică in plante spre licărirea inteligenţei in animale şi spre cercul luminos al inţelegerii de sine in om. Cănd pentru in-tăiaşi dată s’a deschis ochiul conştiinţei in lumea pănă atunci întunecată şi neştiutoare, s’a infiinţat o a doua lume — lumea ideilor —peste vechia lume a materiei nereflectate. Dar aşa de rafinată a fost această nouă înfiinţare, aşa de greu a fost saltul vital peste abisul ce desparte materia de spirit, incăt pănă astăzi numai o ingustă rază de lumină ne-a putut fi deschisă pentru a ne putea da samă despre viaţa sufletească.
Cum prin această rază ingustă ni se arată lumea internă, trebue să cercetăm cu luare aminte şi să însemnăm cu răbdare; poate va veni şi epoca mai fericită, cănd vom şti, cum este această lume şi cum trebue explicată in adănca ei esenţă şi rădăcină. Experienţa stăruitoare, dar neprevenită, va remăne pentru mult timp singura noastră călăuză pe calea cea întunecată ; ea va trebui să ne ferească mai ales de a nu aluneca pe povirnişul, spre care înclină tocmai acea idealitate a inteligenţei nou zămislite, adecă de a ocupa cu fantome şi ficţiuni ale imaginării subiective tot locul gol lăsat acolo, unde nu s’a putut ăncă forma o corespondenţă exactă intre lumea reală şi reflectarea ei in idei.
In mijlocul curentului, in care trăeşte generaţia noastră şi care prin desvoltarea ştiinţelor fisice, este cu tărie indreptat spre interesele materiale, ni se impune cu atăt mai mult datoria de a aduce studiele psichologice pe calea experienţelor exacte şi de ale apropia astfel prin identitatea metodei de spiritul predomnitor al mişcării moderne. Numai aşa vom reda cercetărilor sufleteşti locul ce li se cuvine intre toate investigările ştienţifice, adecă locul cel dintăi. Căci dacă Creştinismul de la originea lui a inscris in fruntea preceptelor sale pentru regenerarea simţirilor faimoasa cerinţă : iubeşte pe deaproapele teu, ştiinţa cea mai exactă in toată desvoltarea ei nu poate culmina pentru regenerarea gândirilor decăt in cerinţa finală: cunoaşte pe deaproapele teu.
T. MAIORESCU.
136
GASPAR GRAŢIANI
GASPAR GRAŢIANI
Donvcisrxjl moldovei
TRAGEDIE IN CINCI ACTE
ACTUL II
Constantinopol. — Conacul domnesc. Mese, scaune. La dreapta fereastră. — Afară se aud urări şi strigăte musica cântă un mars.
SCENA I.
Nino şi Furlani (intră cu căte doue săculeţe pline) Furlani
Nici draci in iad câţi oameni flămânzi la Stambul! Nino, spune că n’ai mai vezut atâta lume, mărturiseşte că nu ţi s’a mai pomenit aşa imbulzeală!
Nino
Niciodată, căpitane ! (Pune săculeţele pe o meşcioară din apropierea ferestrei şi incepe a le deslega).
Furlani (fa cend ca Nino)
Aici e argint, tot taleri. Se pricepe Gaspar-Vodă, Nino, e puiu de diavol, — asta n’o poţi tăgădui. Are apucături de Domn! Ăncă atunci, cănd cu Locadelo, mi am zis: acesta e om şi are să facă treabă!
GASPAR GRAŢIANI
137
Nino
Are să facă.
Furlani
I-a băgat in draci pe toţi. — Căpitane, mi-a zis el — măne am să me intorc cu semnele Domniei de la Poartă la Patriarchie, ear deacolo la conac : voesc să fie lume in calea mea; umple toate uliţele, spune că am să arunc banii cu pumnul. Am adunat, Nino? — Sunt oştean din timpurile lui Baba Novac! — Mărturiseşte c’am adunat!
Nino
Eşti, căpitane, — ai adunat, căpitane, dar şi alaiul a fost frumos, ear pe acela eu Yam chibzuit.
Furlani
Era frumos, Nino, asta n’o pot tăgădui; dar lumea tot lume remăne. Mai ales cănd ne intorceam de la patri-archie, furtună,, viscol, virtej — nu alta. Cănd me vedeau, că bag măna in săculeţul cu bani, se uitau cu toţii de-a ţinta ca haita de căni flămânzi la bucata de carne, şi apoi să fi vezut, Nino, cum se ingrămădeau unii peste alţii, cănd vedeau că sboară talerii prin aer şi cad jos pe caldarimul de la picioarele lor şi cum ii căutau pintre pietrele rotogoale şi cum se tîrau pe jos ca nişte şopirle deşălate, — o clipă, zic, mai mult nu ţinea, şi erau suflaţi ca din palmă.
Nino
Ear Graţiani ridea in el.
Furlani
Are apucături de Domn, Nino.
138
GASPAR GRAŢIANI
SCENA II.
Sara şi cei de mai sus.
Sara (intra din dreapta)
Ah! Nino, căpitane! I/aţi vezut pe Graţiani călare? L’aţi vezut căt era de măndru şi de frumos ? Aţi vezut mulţimea cum strigă şi se imbulzeşte ?
Furlani
Cuvenită supunere! Toate le-am vezut cu ochii noştri, cu măinile noastre le-am pipăit.
Nino
Nici acum nu me mai pot desmetici.
Sara
Şi v'aţi bucurat ? — nu-i aşa că v’aţi bucurat şi voi ?
—	Dar Baruch? — le-a vezut oare şi el? Nu Taţi vezut pe Baruch? pe - ovreiul? — pe unchiul meu Baruch?
Furlani
Cuvenită supunere! Eram călare şi, călare fiind, puteam să privesc peste capetele oamenilor şi să ved pe toţi cei ce se aflau imprejurul meu: pe Baruch nu Tam vezut.
SCENA III.
Cei de mai sus, mai mulţi ciohodari, apoi Graţiani. Ciohodarii
(Intră cu semnele Domniei, le aşează, apoi se opres^m fund) Graţiani (intră, se opreşte in faţa lui Nino)
Sunt mulţumit! — Dacă lumea vine să me vadă, spu-
GASPAR GRAŢIANI
139
ne-i să aştepte o clipă — doue, căci Vodă e ostenit. Dragomanul Borisi, viind cu fiică-sa, are pasul intăiu. (Cătră Furlani) Sunt mulţumit, căpitane! (Le face semn să se depărteze).
Furlani
Să trăeşti, Măria Ta! (ese).
Nino
La mulţi ani, Măria Ta! (ese).
Ciohodarii (es)
(Afară musica încetează, dar urările se aud mai tare)
Sara
(Stă tot timpul la o parte, apoi işi ridică ochii spre Graţiani).
Graţiani (O duce in faţa scenei)
Auzi, cum strigă mulţimea? Ea-mi urează viaţă fericită şi domnie indelungată. Imi trebuesc amendoue, pentru ca să pot muri in pace. — Auzi ? — Şi acesta nu e popor: sunt oameni adunaţi de pe toate uliţile. Yino să le aruncăm bani. Vreau să meargă vestea in ţara Moldovei, cum s’a urcat Gaspar Graţiani in scaun; vreau să ştie toată lumea, că Gaspar-Vodă e setos de binecuventare şi adună un an intreg cu o mănă, ca să poată impărţi intr’o singură zi
CU amendOUe. — VinO; aruncă Şi tu! (începe se arunce bani pe
fereastră). Banii lui Mehemet Aii Aga de unde au venit acolo să se ducă, acolo să se intoarcă, acolo să remăie!
Sara (aruncă banii cu amendoue măinile. Cu patimă)
Bani! bani! bani!
(Sgomotul creşte, Graţiani aruncă la urmă săculeţele aproape deşerte, apoi sgomotul scade şi încetează).
Sara
S’au măntuit banii, şi acum tac, Graţiani, şi nu mai strigă.
140
GASPAR GRAŢIANI
Graţiani
Tac, Saro, dar nu uita. (Se duce ia masă, scoate cutia cu brăţara, desveleşte lanţul, apoi se aşează pe divan). Vino’ncoa, Saro !
Sara (se lasă pe covor la picioarele lui)
Stăpânul meu cel mândru şi iubit! Aş vrea să taiu in pieptul meu, să taiu adănc, o lungă rană, ca să vezi şi tu, căt de mare imi este fericirea; atăt e, Graţiani, de nemărginită şi de intreagă, incăt nu o mai simt şi mi-e sete de-o durere, ca să ved unde incape fericirea mea.
Graţiani (ii pune inelul şi brăţara legată cu lanţ de inel)
Eată brăţara, pe care n’a primit-o Sultana: poart'o zi şi noapte, ca să-ţi aduci mereu aminte de zioa de azi.
Sara
Nu, Graţiani, — zi şi noapte nu, căci aş uita in curând dece o port: numai in zilele de sărbătoare. — Sunt acum mai frumoasă.
Graţiani
A
Brăţara e mai frumoasă.
Sara
De ce? — înţeleg. Punem brăţara, pentrucă cei ce se uită la ea să vază braţul, şi braţul e frumos. (Se ridică). Graţiani! Baruch a fost şi el acolo ? I/ai vezut ? A strigat şi el ?
GASPAR GRAŢIANI
141
Graţiani
Ear Baruch? — Saro, goneşte acest nour de pe cerul senin al zilei de astăzi.
Sara
Dar n'am şti că e frumos cerul, dacă n’ar fi şi nori pe el. Graţiani
A
Acum du-te, dragă, căci lumea me aşteaptă, (o cuprinde cu braţul) Apoi ear re mânem singuri.
Sara
Da, me duc! — (Pe gânduri). Uite, mi-e oarecum frică.
Graţiani
Eşi o copilă nebunatică.-Haide,* dragă! (o scoate ia stingă). Sara
Apoi ear remănem singuri, (ese).
SCENA. IV.
Graţiani, a,poi Nino.
Graţiani
Baruch! — mereu Baruch! Cănd sufletul ii este mai înveselit se iveşte in el amintirea lui Baruch, ca să i-1 turbure. — Nu se poate să scap eu de acest ovreu?
Nino
Stăpâne! — Boierii, Mehemet Aii Aga, Locadelo, Mi-neti, cumnatul lui Radu-Vodă, bailul Nani, solul Sobieski...
142
GASPAR GRAŢIANI
Graţiani
Dragomanul Borisi ?
Nino
N’a sosit ăncă.
Graţiani
Ceilalţi să mai aştepte.
Nino (strimtorat)
Măria Ta, ovreul!
Graţiani
Baruch ? Acum ?
Nino
I-am spus să plece, dar nu vrea. Să-l dăm afară?
Graţiani
Depărtaţi-l.
Nino (pleacă)
Graţiani
Stăi! — Să intre ovreul, — dar pe aici. (La dreapta). Şi vezi să intre nebăgat in seamă. (Remnne in mijlocul casei). Anume acum a venit!
Nino (ese)
SCENA V.
Graţiani şi Baruch. Baruch.
(Se opreşte umilit in faţa lui Graţiani).
GASPAR GRAŢIANI
148
Graţiani
Ce e, Baruch ?
Baruch
E reu, Măria Ta, foarte rea.
Graţiani
*
Ce e rea, Baruch ?
Baruch
E reu, Măria Ta, foarte reu.
Graţiani
Reul şi-l fac oamenii singuri.
Baruch
Eu? — ce-am făcut eu? — nimic n’am făcut. — Eu sunt un ovreu neputincios. Măria Ta eşti un Domn puternic. Ce vrei cu mine? Sara e nepoata mea, fiica surorii mele Rachila, şi eu sunt unchiul ei; e ovreică intocmai precum eu sunt ovreu, ear Măria Ta eşti creştin: ce vrei cu dinsa? — Yrei s’o ţii cu puterea? — Se poate, fiindcă eşti puternic, — dar — nu se poate.
Graţiani
Tu vezi, că se poate: ea voeşte şi se simte fericită.
Baruch
E foarte reu, Măria Ta! — Ea se simte fericită, eară eu, Baruch, unchiul ei, ovreul neputincios, eu umblu zăpăcit şi nu-mi mai găsesc loc de repaos, me culc şi nu pot să dorm, mi-e foame şi nu pot mănca, — ea se simte fericită, eară eu me- ascund să nu me vază cei ce me cunosc. Nu-i adeverat, Măria Ta: ea nu se simte fericită. Sara nu
144
GASPAR GRAŢIANI
poate să-l uite pe Baruch, şi dacă ştie, că el nu poate dormi, nu doarme nici ea.
Graţiani
Aşa este, Baruch.
Baruch
Ştiu eu, că aşa este !
Graţiani
Dacă ştii, adu-ţi aminte, că ţi-e nepoată şi nu-i turbura fericirea. Nu ştii tu căt poate copila aceasta să fie de fericită, dar cănd fericirea ii este mai deplină, ea se in-treabă cu inima incleştată: se bucură oare şi Baruch?
Baruch
Ştiu eu, că aşa este.
Graţiani
Ei, dac’o ştii, atunci fii om, ear nu fiară selbatică: fie-ţi milă de copila aceasta; bucură-te de bucuriile ei, căci numai asta ii mai lipseşte, pentru ca o zi să-i preţuiască mai mult decăt o viaţă întreagă.
Baruch
Eu nu me bucur: de ce să me bucur?
Graţiani
Crezi tu că me voiu împiedeca de tine? — Yrei, nu vrei: o voesc eu !
Baruch
Dar eu sunt un ovreu neputineios şi Sara are să te intrebe: n’ai vezut pe Baruch? —ce-a zis Baruch? — Yrei, dar nu se poate.
GASPAR GRAŢIANI
145
Graţiani
Cere-mi un preţ. — Te despăgubesc, pentrucă nu-ţi mai vinde juvaericalele.
Baruch.
Nu cer nimic: nu-i marfă, nu se vinde.
Graţiani	,
Uiţi tu, că sunt acum opt zile de cănd se află in casa mea?
Baruch
Sunt numai şapte şi jumetate! — Yreau s’o ved, şi dacă vrea să remăie, nu-mi pasă, dar ştiu, că nu vrea.
Graţiani (se duce la intrarea din stingă)
Saro! — Baruch e aici!
SCENA YI.
Sara, Graţiani şi Baruch.
Sara (intra şi înaintează hotărită)
Ce vrei, Baruch?
Baruch
Saro, iţi aduci tu aminte de soră-mea Rachila? Sara
Imi aduc aminte: era muma mea.
Baruch
Nu-ţi aduci aminte. Dacă ţi-ai aduce, n'ai fi aici.
C. L. XXII.-II.-26,808.	10
146
GASPAR GRAŢIANI
Sara
Nu-i adeverat, Baruch. Mumă-mea m’a iubit, şi cănd iubim pe cineva şi-l vedem fericit, ne mulţumim de a şti că se simte fericit. — Şi tu me iubeşti, Baruch, dar nu te mulţumeşti cu fericirea mea, fiind că-1 crezi fericit şi pe Graţiani, eară pe el nu-1 iubeşti. Tu voeşti mai bucuros, ca eu să fiu nefericită decăt ca un creştin să fie fericit. Asta nu e bine, Baruch, fiindcă toţi suntem carne de om, sănge de om, toţi avem suflet de om — şi deaceea am zis: Saro, tu nu trebue să asculţi pe Baruch, pentrucă Baruch e orb şi nu vede cu ochii lui, e ameţit şi nu simte l^ cu inima lui, nici judecă cu mintea lui.
Baruch
Şi ţie nu-ţi pasă de mine ?
Sara
Imi pasă Baruch, dar mi-am zis: Saro, dacâ-1 alegi pe Baruch, are să te doară pentru Graţiani, ear dacă-l alegi pe Graţiani, are să te doară pentru Baruch: cănd are să-ţi fie durerea mai mare şi mai indelungată? L’am ales pe Gra-ţiani, fiindcă, alegendu-te pe tine, durerea mi-ar fi fost aşa de mare, incăt mi-ai fi plăns chiar şi tu de milă.
G-raţiani
Baruch! — Tu auzi acest glas inţelept: pleacă-te şi-l ascultă.
Sara
El nu poate, nu-1 iartă legea lui.
Graţiani
Legea mai presus de toate e legea firii omeneşti: s’o asculte pe aceasta!.
GASPAR GRAŢIANI
147
Baruch
Eu nu cunosc legea aceasta: unde stă scrisă ? cine me pedepseşte, dacă n'o implinesc? — Saro, tu vrei dar să remăi?
Sara
Vreau, Baruch.
Baruch
Şi dacă te blăstem eu şi te blăstemă fraţii tei şi te blăstemă tot neamul teu, — poţi tu să fii fericită ?
Sara
Nu pot şi deaceea fac reu cei ce me blăstemă.
Graţiani
Ce-ţi pasă ţie, Sp.ro, de blăstemurile lor? Lasă-i cu pecatele lor! — Baruch lestul acum!
Sara
Imi pasă, Graţiani, şi nu trebue să zic că nu-mi pasă, dacă ştiu că-mi pasă.
Baruch
Ştiu eu că-i pasă! — Saro, dacă remăi intre fraţii tei, cănd cineva se uită reu la tine, toţi se uită reu la el; cănd te doare ceva, toţi aleargă să-ţi caute leacul; cănd eşti tristă, toţi umblă să te înveselească: eşti intre oameni, Saro. Ear dacă eşi din mijlocul lor, acolo, unde te vei fi dus, toţi zic: aceasta e ovreica, ovreica cea urită, care a spânzurat pe Christos, depărtaţi-ve de ea, feriţi-ve de dinsa, alungaţi-o din mijlocul vostru !
Sara
Nu-i adevărat, Baruch. — Graţiani, spune şi tu, că nu-i adeverat! — Nu-i aşa, că voi nu sunteţi ca noi?
148
GASPAR GRAŢIANI
Graţiani
Ce-ţi pasă, de reutatea oamenilor?
Sara
Imi pasă, Graţiani.
Baruch
Eară fraţii tei se adună şi-şi acoper capetele cu cenuşă şi toţi intr'un glas blăstemă bucata, pe care o duci la gură7 apa, pe care o bei, blăstemă somnul tSu, munca mănilor tale, blăstemă copilul din pântecele teu şi scuipă, cănd te ved, şi fug de tine ca de ciumă.
Sara
(işi acopere faţa cu manile).
Graţiani
încetează, fiară selbatică!
Baruch
Saro, nu-ţi batjocori neamul,	nu-ţi spurca sângele!	—
Eacă	încetez, — am încetat, — nu	mai zic nimic.
Sara (se încleştează de Graţiani)
Nu asculta de el; nu te lua după vorbele lui;	fii	tu
cum	eşti tu; alungă-1 de aici, căci vorbele lui iţi	strică
mintea, privirea lui iţi amorţeşte inima, răsuflarea lui o-trăveşte aerul.
Graţiani (o cuprinde cu braţul)
Fii liniştită! (Cătră Baruch). Pleacă deaici, Satano!
Baruch (retragendu-se)
Eu plec. — Eacă plec. — De ce să nu plec! (ese).
GASPAR GRAŢIANI
149
SCENA VIL Graţiani, Sara şi apoi Nino.
Sara
Vezi acum nu-mi mai pasă de Baruch, de ovreul a-cela nesuferit. — Nu-mi mai pasă de el, — şi mi-e nesuferit gândul, că şi eu sunt ovreică.
Graţiani
Tu nu eşti ovreică: ai minte de om şi inimă de femee.
Nino (anunţă)
Dragomanul Borisi cu fiică-sa Signora Elvira urcă scările.
Graţiani (atins)
Să intre! (strimtorat cătră Sara). Haide, dragă, — apoi ear remănem singuri.
Nino (ese).
Sara (mâhnită)
Apoi ear remănem singuri. —- Dece noi numai singuri? — Vrei neapărat să me depărtez?
Graţiani
Te rog.
Sara
O	Graţiani! — Baruch are dreptate, — dar eu nu pot.
(Pleacă, apoi se opreşte şi se intoarce spre el). Graţiani! Sara nU Ştie
şi nu vrea să minţă, nici să fie făţarnică: tu eşti Domn,
150
GASPAR GRAŢIANI
dar Elvira n’are să fie Doamnă! — Eu pot să ridic şi să răstorn domni, viziri pot să pun şi să restorn; ambasadorii toţi şi bailul Veneţiei, bailul, Graţiani, tremură, cănd imi increţesc eu sprâncenele: şi dacă pot pentru alţii, mai virtos pot, cănd e vorba de mine insă-mi, de fericirea mea. — Ovreica e stăpânită de-o slăbiciune, dar nu e slabă ovreica, nu e slabă! (ese).
Graţiani
£
Saro! — (face un pas spre ea, apoi se opreşte intre cele doue intrări). Asta e prima zi a Domniei mele! Cum vor fi celelalte?
SCENA VIII.
Graţiani, Elvira şi Borisi.
(Uşile din fund se deschid. Bobo şi Furlani intra cu lefegii, care re* măn in fundul scenei),
'G-r&ţiani (intimpinâ la intrare pe Elvira)
Abia in clipa aceasta mi se revarsă zorile zilei de astăzi, şi zărind cu ochii de mult doritul soare al vieţii mele, abia acum simt, ce frumoasă imi este zioa.
Borisi
Prea mare este pentru fiică-mea şi mine onoarea de a fi cei dintăi, care-ţi urăm stăpânire indelungatâ şi glorioasă !
Elvira
Şi o viaţă mai puţiri sgomotoasă ca’n zioa de astăzi.
—	Am vezut atăta lume, atăta îmbulzeală, atăte frămen-târi, atâte strigăte! — Me cuprinsese par’că un fel de
GASPAR GRAŢIANI
151
ameţeală şi imi inchipuiam căt de greu trebue să fie a te şti privit de atăta mulţime de oameni. (Privmdu-i mai cu dinadins). Dar vorbeai de revărsatul zorilor: soarele s'a ivit el pe cer senin? — Mie imi pare inourat.
Graţiani
Da! Nu e ăncă de tot senin. — Un gănd, o temere, un nour il mai intunecă. Sunt in Moldova doue scaune, unul pentru Domnul, altul pentru Doamna: pentru ca cerul să-mi fie de tot senin, ar trebui să ştiu, că pot să le spun celor ce vin să me ureze, că scaunele aceste amendoue sunt date. — Dragomane!
Borisi
(Se inchina şi arata spre fiică-sa).
Graţiani
a
Elviro! — un cuvent, — un semn, o privire!
Elvira
Nimeni nu-şi cunoaşte soarta: mi-e frică să zic da, ear aş grăi neadever, dacă aş zice nu; să fie ceeace ne e scris !
Graţiani (ii sărută mâna, apoi le face semn lefegiilor)
Să intre!
SCENA IX..
Cei de mai sus, Locadelo, Van Olen, Drăgan, Şeptilici, Goia, Nani şi alţi demnitari turceşti şi europeni.
Graţiani (dăndu-le mana celor intraţi)
Sunt fericit, sunt măndru, prea mult me simt ridi-
152
GASPAR GRAŢIANI
cat. Ambasadorul Majestăţii Sale Imperatului Roman, puternicul meu protector, şi al Majestăţii Sale Regelui Poloniei, vecinul binevoitor, şi al strălucitei republice de Veneţia, căruia atăt de mult ii datoresc, şi cei mai aleşi dintre mai marii puternicei imperăţii, căreia ii sunt slugă credincioasă. (Cătră boieri). Me simt măngăiat, că o parte din Moldova se află aici, ca să vază şi să ducă vestea in ţară : nu mie mi se face onoarea aceasta, ci ţării, in fruntea căruia me aflu.
Drăgan
Noue ni se cuvine, Măria Ta, să fericim cei dintăi pe Moldova, că te are Domn, să-ţi urăm din partea ei Domnie fericită şi îndelungată şi să te incredinţăm despre iubirea Moldovenilor.
Graţiani
Iubirea Moldovenilor am să mi-o câştig lucrănd pentru binele lor. Mult a fost Moldova încercată. Ani şi ani de-a răndul, intregi vieţi de om cămpiile ei au stat deşerte? satele ei au fost pustiite şi lanurile ei călcate de năvălitori. Astăzi grănele ei grele ca aurul mucezesc prin gropi, cirezile de boi imbetrănesc neinjugate, caii cei mai frumoşi sburdâ neinşeaoaţi prin livezile ei, lăna turmelor de
oi	remăne risipită prin mărăcini, mierea adunată picătură cu picătură se acreşte, cel mai nobil vin se varsă pe jos, căci n'are Ţara buţi să-l încapă: popoare intregi s’ar putea hrăni din bogăţiile ce se risipesc in Moldova. Şi totuş Ţara e săracă. Voiu pune-o in legătură cu lumea, ii voiu căştiga prieteni şi ocrotitori, ca să o fac scutită şi bogată, şi nu cer, nu aştept altă resplată decăt ca inimele Moldovenilor toate să tresalte, (presentă pe Elvira) cănd se va ivi ea, mireasa mea, Doamnă ţării in mijlocul lor.
(Mişcare in scenă. Graţiani, Borisi şi Elvira sunt felicitaţi).
GASPAR GRAŢIANI
153
Van Olen (la o parte cătră Locadelo)
Eată un lucru, care nu se poate intimpla. Prea mare ar fi puterea Veneţiei, dacă prin această căsătorie şi-ar câştiga un braţ sigur la hotarele Poloniei şi un mijlocitor di-baciu la Poartă.
Locadelo (tot la o parte, cătră Van Olen)
Tocmai deaceea s’a urzit această căsătorie.
Van Olen
Vom găsi mijloace, ca să o zădărnicim.
Locadelo
Singură ovreica ar putea... dar, ovreica. (Vorbesc incet mai
departe).
Nani (adresăndu-se la Graţiani, Borisi şi Elvira)
Serenitatea Sa Dogele şi strălucitul Senat al Republi-cei vor primi cu mulţumire vestea despre această insoţire, Şi nu me indoesc că in curând voiu putea să ve aduc aprobarea Serenităţii Sale.
Graţiani
'E neapărată trebuinţă de această aprobare?
Nani
Un vechiu obiceiu al Republicei, păstrat şi astăzi cu multă sfinţenie.
Borisi
Altfel ar trebui să ne lepădăm de protecţiunea Re-publicei.
Graţiani
Aceasta nu se poate. (Oaspeţii incep să easă. Graţiani cătră El-
154
GASPAR GRAŢIANI
vira, ducend-o spre eşire). Nu pot Cuprinde găndul, Că VOiU pleca
singur in Moldova.
Elvira
încredinţările ce ni se dau me fac să sper, că nu mult va trebui să aştepţi, pentru ca să nu pleci singur.
Van Olen (cătră Locadelo)
Da! -- nu mai remăne nicio indoială: dacă s’ar pune ovreica la mijloc, bailul n’ar indrăzni să ceară aprobarea!
(Perdeaoa cade).
SATIR V
155
SATIRĂ
Catîrii şi măgarii privind de sus pe cal Găsesc că n'are noimă, că nu-i original,
Ear vacele şi boii de mult s’au pronunţat Că zimbrul ar fi numai un bou degenerat. Şi muştele mărunte se leagă de albine Găsind că la prisacă nimica nu e bine,
Că fagurii îs galbeni în loc să fie roşi,
Că stupii nu sunt alta decăt copaci borţoşi, Şi mierea, mult slăvită de cei linguşitori, Albinele şirete o fură de pe flori Astfel că printre muşte părerea-i generală, Albina e ghibace dar nu-i originală.
Ear cetele de vrăbii se ’ntreabă ’ntotdeauna De ce privighitoarea, de cum resare luna Şi păn’ in zori de zioă, cu glasul ei dogit, Nu lasă păserimea să doarmă liniştit:
„Să cază obrazariul acestei firi viclene!... „De cănd atăta gură, de unde-atâta fală, „Pe cine crede oare, sermana, că inşală, „Nu-i vrabie şi dinsri, uitaţi-ve la penel... „Ear cântecele sale, de ce s'ar fuduli,
„Le-a auzit din gura duioasei biulbuli,
„O pasere mâeastră din ţări necunoscute... „Deaceea ne tot cântă şi vrute şi nevrute, „Crezind că's de departe şi nimeni nu le ştie... „Işi bate joc de lume!... Curat obrăznicie!“ Şi după aste vorbe s'aud nenumărate : „Aşa-i iubită soro, aşa e mări frate 1“
156
SATIRĂ
S'a turburat veninul mâniei vrăbieşti Cu tot alaiul negru al patimei lumeşti,
Cu pizma gălbiciasă, cu ura încruntată,
Cu lăcomia oarbă şi ’n veci nesăturată,
Cu egoismul aprig ce fraţii şi-i apasă Ş’alăturea cu dinsul pe nimene nu lasă.
Se clatină văzduhul de ţipete vulgare .
Mai tare decăt altul voeşte flecare Să strige să s’audă d’asupra tuturor Păn’ ce împrăştiate se răsipesc in sbor, Căci soarele apune pe coame de pădure Şi’n urma lui se lasă perdeaoa nopţei sure Ce-acopere obrazul pământului trudit,
Ear colo ’n depărtare, pe cerul dogorit,
Din valuri de văpae şi luna s’a ivit; Ş’atunci privighitoarea închină-a sa căntare Pădurei liniştite şi lunei ce resare,
Cănd vrăbiele toate s’au dus ca să se culce Să nu audă glasul privighitoârei dulce.
D’asupra gloatei proaste a sufletelor mici De vrei cumva pe-o treaptă , mai sus să te ridici Şi după muşti şi vrăbii de nu-ţi măsori purtarea Ci prin păduri tăcute urmezi privighitoarea,
Sau harnica albină, sau zimbrul solitar,
Eşti prăpădit de istov şi’n cap ’ţi-aprinzi pojar, Căci vin in legioane, răstindu-se la tine,
Popoarele de vrăbii şi muştele haine,
Catîrii şi măgarii, cirezile de boi S’adună ’ntr’o clipeală să facă tărăboi:
„De ce nu eşti ca dinşii şi ce te crezi adică, „Obrăznicia numai pe tine te ridică,
„Ear cât despre talentul ce*l ai, apoi halal!
„O slabă imitare, nimic original \“
S’a turburat mocirla invidiei murdare Ş’asupra ta porneşte, cu vrajbă, flecare,
SATIRĂ
157
Căci nu se poate ’n lume să te ridici mai sus De treapta unde-odată semenii tei s’au pus. îndată vin pedanţii şi criticii isteţi Şi de la dinşii minte tu trebue să ’nveţi:
„In una din a mele ochiri septămănale,
„M’am ocupat, in treacăt, de scrierile sale, „Ş’am constatat atuncea că nu’s originale;
„Dar azi găsesc o parte c’ar fi ceva mai bună „Deşi prea mult vorbeşte de stele şi de lună. „Şi autorul nostru de-ar vrea să me asculte, „Ar trebui să scrie satiri ceva mai multe.
„Ear căt despre lirismu, să-l lase la o parte, „Căci un talent poetic in doue nu se ’mparte, „Şi nu putem admite-o fire aşa nătîngă,
„Să ridă cănd ii place, şi cănd a vrea, să plăngă!“ Astfel de ţi-ar abate să mergi pe urma lor,
Te-ai rătăci cu totul, sermane scriitor,
Ş’ai remănea, intocmai ca criticii cei mari,
Cu inima pustie şi capul călindariu.
Căci după teorie tu nu ai nici un drept,
Să ai şi minte ’n creieri şi inimă in piept,
Şi nu poţi trece-afară de cercul strimt, in care, Cu mintea lui săracă, te pune fiecare.
In ceasuri amărite, să nu dai glas tristeţei,
Să nu-ţi frământe gândul problemele vieţei,
Să rizi de tânguirea copiilor orfani,
De foamea ce usucă o lume de sermani;
Să rizi in totdeauna, de-ai ris cumva odată, Acesta-i adeverul ce ’n critici se arată.
In braţele femeei pe care-o adorezi,
Tu ca poet satiric să nu te ’nduioşezi;
Şi’n faţa groapei triste a tatălui iubit Tu rece ca de ghiai^ă să stai incremenit;
Să nu simţeşti nimica, nimic să nu te doară, r. Să scrii mereu satire — la critici bunăoară —
Şi ’n toate celelalte să fii un trunchiu de lemn Atunci in toată voea de critică eşti demn.
158
SATIRĂ
Oh! dacă 'n lumea asta netrebnicele uri Ar fi remas gunoae prin grajduri şi prin şuri, Ce soartă fericită pe omeneasca fire Pe care azi prostia şi neagra pizmuire,
Dorinţa de mărire şi egoismul mic O înjoseşte ’n tină ş’o face de nimic.
Ar fi trăit cu toţii, cu toţii aveau loc,
Pe-o lume fericită şi plină de noroc,
Şi nu vedeai atuncea, precum se vede azi, Fiinţa omenească sdrobită de năcaz,
Incăerări grozave de rude şi de fraţi,
Femeile flămânde, copii aruncaţi,
Şi la respinteni trupul moşneagului cărunt Cu mănele uscate cerşind un ban mărunt.
Dar n’a fost scris să fie, şi nici că se putea, Altfel zidirea lumei in calea ei stătea,
Nimic n’ar fi făcut-o să meargă mai departe De n’ar fi fost nevoea şi rivna de*a resbate Ce firea a sădit-o in orişice atom,
In fiecare gîză, in fiecare om.
Ş'a trebuit să fie să ne măncăm de vii,
Să nu ne mişte plinsul flămânzilor copii,
Să n'ascultăm povaţa cărunţilor moşnegi,
Să mergem inainte robiţi acestei legi.
Ear de priveşti in urma acestei căi sărmane Movile vezi de leşuri şi cămpuri de ciolane,
Şi 'n viitor de cauţi isvorul măngăerii Ii vezi supuşi pe toţi aceloraşi mizerii
Privighitoare dulce şi voi duioase stele,
Daţi găndului odihna şi pace vieţei mele,
Şi tu slăvită lună la tine me ridică Să nu mai ved aevea această lume mică.
De glodul zilniciei spălaţi-me isvoare,
Să-şi eie 'n sus aventul găndirea mea fecioară, Şi cugetărei mele dă-i liniştea perdută Cănd te privesc pădure de farmec străbătută.
SATIRĂ
159
Din slava liniştită a cerului deschis Mi s’ar părea că viaţa a fost numai un vis, Că nu sunt eu acela ce-am fost incătuşat,
Pe stinca silniciei ş’a negrului păcat.
Cănd ultima-mi dorinţă de mult va fi murit, Ticnit voiu sta de-oparte de patimi lămurit, Şi-i voiu privi dearindul, inţelegend atunci, Că toţi aici se pleacă aceloraşi porunci,
Că egoismul care ne-alcătueşte firea Dacă înjoseşte omul ridică omenirea,
C’aşa se ţine lumea, din patimi şi din uri, Că omului e omul ca lupul din păduri;
C’aşa trăim cu toţii ş’avem aceiaşi parte In chaosul durerei ş’a rivnelor deşarte.
Tu insă cu gândirea te-ai inălţat mai sus Şi frămăntărei oarbe pe veci sfirşit i-ai pus; In dosul tuturora tu cauţi să ’nţelegi,
La ce zădărnicia acestor aspre legi,
Ş’o ştii din incheerea la care ai ajuns,
Că altul este scopul, dar scopu-i nepătruns.
A. C. CUZA.
Cavalerul rătăcitor descoperă o dîrstă intr’o vale pustie.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
— Urmare —
CAP. XVI.
Care tratează despre ciudatele lucruri ce se intimplare in . Siera-Morena viteazului cavaler de la Mancha, §i de pocăinţa la care se supuse, după imitarea lui Beltenebros.
jjj|on Quijote, luăndu-şi zioa bună de la căprar şi suindu-se Gj earăş pe Rocinante , porunci lui Sancho să-l urmeze. El ascultâ, dar fără mare chef, ca unul ce era fără cal. Ei mergeau intrând puţin căte puţin in partea cea mai rî-poasă a muntelui, şi Sancho murea de dorul de-a sfătui cu stăpânul seu pe drum, dar dorea ca el să inceapă vorba, spre a nu călca porunca ce-i dăduse. Neputend insă suferi aţăta tăcere, ii zice: domnule Don Quijote, sa-mi dea graţia voastră binecuvântarea sa şi să me lase, că de aici incolo C. L. XXII.-II.-26,808.	11
162
DON QUIJOTE DE LA.MANCHA
vreau să me intorc acasă, la femeea mea şi la copii mei, cu care cel puţin voiu vorbi şi voiu sfătui orice voiu vrea,, căci a voi graţia voastră să merg cu dinsul prin aceste singurătăţi, zioa şi noaptea, şi să nu vorbesc, cănd mi-a veni chef, este a me ingropa de viu. Dacă ar voi ursita ca să vorbească dobitoacele, cum vorbeau in vremea lui Isop, reul ar fi mai mic, pentrucă eu aş sfătui cu Rocinante orice mi-ar veni in cap, şi astfel mi-aş uşura nenorocirea; căci este greu lucru, şi nu se poate purta cu răbdare, să umblăm toată viaţa căutând intimplări, şi să nu găsim fără numai lovituri cu piciorul şi venturături, svirlituri de pietre şi pumnituri, şi după toate aceste, trebue să ne coasem gura, făra a cuteza să spunem ceeace are omul in inimă, ca şi cum ar fi mut.
—	Te inţeleg acum, Sancho, respunse Don Quijote, tu mori de dor să-ţi ridici opreala ce ţi-am pus asupra limbei; ridicată fie, şi spune ce vei vroi, cu condiţiune că nu va ţinea această ridicare mai mult decăt timpul căt vom umbla prin aceşti munţi! — «Fie aşa, zise Sancho, să vorbesc eu acum, că după aceea Dumnezeu ştie ce va fi; şi incepend a me folosi de acest răvaş de drum, zic că dece graţia voastră se punea atăta pentru acea regină Mahimasa, sau cum se chiamă? Sau ce ve păsa că acel Abad să fie sau nu prietenul ei? Căci dacă graţia voastră ar fi trecut peste asta, de vreme ce nu eraţi judecător, eu cred de sigur că nebunul ar fi mers inainte cu istoria lui, şi s’ar fi inlăturat lovitura cu pietroiul şi cu picioarele, şi mai mult de şese palme pe obraz.
—	Zeu, Sancho, respunse Don Quijote, dacă tu ai şti cum ştiu eu căt de cinstită şi de nobilă doamnă era regina Madasima, ştiu că ai zice că am avut multă răbdare, că n’am sdrobit gura pe unde eşisere astfel de hule; căci este foarte mare hulă a spune sau a găndi că o regină trăeşte cu un chirurg. Adeverul istoriei este că acel maistru Elisabad, de care vorbi nebunul, a fost un om foarte inţelept şi de. foarte sănătoase sfaturi, şi servi de invăţător şi de doctor reginei. Dar a găndi că ea era prietena lui, este o aiurare vrednică de foarte mare pedeapsă. Şi pentru ca să vezi că n’a ştiut
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
163
ce spune Cardenio, trebue să iei seama că era deja fără judecată cănd a zis aceasta. — Asta zic şi eu, respunse Sancho, că nu trebuia să se ţină in seamă vorbele unui nebun, căci dacă buna ursită n’ar fi ajutat pe graţia voastră, şi pietroiul s’ar fi indreptat spre cap, cum se indreptâ spre piept, bună plată am fi avut, că ne-am pus pentru acea doamnă, pe care r Dumnezeu a făcut-o oale şi ulcioare. — Adaoge apoi că nici nebunia nu-1 scăpa pe Cardenio. împotriva celor cuminte şi impotriva celor nebuni este dator orice cavaler rătăcitor sa apere onoarea femeilor, oricare ar fi ele, cu atăt mai mult pentru reginele de un rang atăt de inalt şi de treabă, cum a fost regina Madasima. Eu am' pentru dinsa o dragoste deosebită, pentru bunele ei calităţi, căci pe lăngă că a fost frumoasă, a fost şi foarte inţeleaptă şi foarte răbdătoare in nenorocirile sale, şi ea a avut multe. Sfaturile şi tovărăşia maistrului Elisabad i-au fost de mult folos şi uşurare, spre a putea suferi necazurile cu răbdare şi chibzuinţă. De aici norodul prost şi reuvoitor a luat prilej să spue şi să gândească că ea era amoreaza lui. Dar mint, o spun ăncă odată, şi vor minţi de alte doue sute de ori toţi cei ce vor găndi şi vor spune astfel de lucru.
—	Eu nici n’o spun nici n’o gândesc, respunse Sancho, imi cat de treabă, facă cum vor. De au fost amorezaţi sau nu, or fi dat ei seamă lui Dumnezeu. Eu nu me amestec in nimica, nu ştiu nimica, nu-mi place şă cunosc viaţa altora, căci cine cumperă şi minte, in punga sa o simte. Cu atăta mai mult că gol m’am născut, gol me găsesc, nici nu perd nici nu căştig. Chiar de-ar fi fost ei amorezaţi, ce am eu deacolo? Mulţi cred că este porcină şi nu-s cue de aternat. Dar cine poate pune uşi la cămp? Ş’apoi n’au vorbit şi de Dumnezeu.... ?
—	Dumnezeu me ierte, zise Don Quijote, ce de mai nerozii indrugi! Ce are a face cele ce vorbim cu zicetoarele ce inşiri? Pe viaţa ta, Sancho, taci, şi de aici inainte ingrije-şte-te să-ţi baţi măgarul cu pintinii, şi nu te amesteca in ceeace nu te priveşte. Pricepe cu toate cele cinci simţuri, că <irice am făcut, fac şi voiu face eu, este foarte la locul seur
164
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
şi foarte potrivit cu regulele. cavaleriei, pe cari le ştiu mai bine decăt toţi cavalerii ce le-au profesat in lume. — Domnule, respunse Sancho, este asta o bună regulă de cavalerie ca să umblăm pierduţi prin aceşti munţi fără cărare nici drum, căutând pe un nebun, care, după ce-1 vom găsi, va avea poate poftă să isprăvească ceeace a inceput, nu cu istoria lui, ci cu capul graţiei voastre şi coastele mele, rupen-du-ne-le la urmă de tot ?
—	Taci, iţi spun ăncă odată, Sancho, zise Don Quijote, pentrucă-ţi fac cunoscut că nu atăta dorinţă de-a găsi pe nebun me aduce prin aceste locuri, căt aceea de-a face pe aici o ispravă cu care am să căştig nume şi glorie vecî-nică pe faţa pamentului. Ea va fi astfel, incăt cu dinsa am să pun pecetea la tot ce poate face perfect şi faimos un cavaler rătăcitor. — Şi este foarte de mare primejdie această ispravă? intrebâ Sancho Panza. — Nu, respunse cel cu Figura Tristă, cu toate că astfel s’ar putea inverti roata incăt să dăm peste reu in loc de bine. Totul insă are să aterne de la sirguinţa ta. — De la sirguinţa mea? zise Sancho — Da, zise Don Quijote, căci dacă te vei intoarce iute de unde gândesc a te trimite, iute se va sfirşi munca, şi iute va in-cepe gloria mea. Şi pentrucă nu este bine ca să te ţin mai mult in ingăimală, aşteptând la ce au să tindă vorbele mele, voesc, Sancho, să ştii că faimosul Amadis de Gaula a fost unul din cei mai desăvirşiţi cavaleri rătăcitori. N’am zis bine a fost unul, el a fost singurul, cel intaiu, unicul, domnul tuturor celor care au fost pe lume in timpul lui. Reu an şi rea lume pentru Don Belianis şi pentru toţi acei cari vor zice ca ei l’au ajuns pe dinsul in ceva, căci se inşală, pe legea mea! Zic deasemenea că un pictor, dacă voeşte să easă vestit in arta lui, se sileşte să imiteze originalele celor mai de seamă pictori pe cari el ii cunoaşte, şi această regulă trebue să fie aceeaşi pentru toate meşteşugurile şi profesiile alese, cari slujesc pentru podoaba republicelor. Astfel trebue să facă, şi face, şi acel care voeşte să câştige numele de inţe-lept şi răbdător, imitând pe Ulise, in a căruia persoană şi fapte Homer ne zugrăveşte un portret viu de inţelepciune şi
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
165
de răbdare, precum şi Virgiliu ne-a arătat in persoana lui Enea curajul unui fiu cucernic, şi agerimea unui brav şi priceput căpitan, nu zugrăvindu-i nici descriindu-i cum au fost ei, ci cum trebuiau să fie, spre a lăsa pildă oamenilor viitori despre virtuţile lor. In acest chip Amadis a fost nordul, lu-ceaferul, soarele cavalerilor viteji şi amorezaţi, pe care trebue să-i imităm toţi acei ce luptăm sub steagul amorului şi a cavaleriei. Deci fiind aceasta astfel cum este, eu găsesc, prietene Sancho, că acel cavaler pribeag ce-1 va imita mai mult, va fi mai aproape de a ajunge la perfecţiunea cavaleriei. Şi unul din lucrurile in care mai ales acest cavaler arătâ înţelepciunea, curajul, vitejia, răbdarea, statornicia şi amorul seu, fu cănd se retrase, despreţuit de doamna sa Oriana, spre pocăinţă pe Stanca-Săracă, schimbăndu-şi numele in acel de Frumos-intuneric, nume de sigur cu inţeles, şi potrivit cu viaţa ce el işi alesese de bunăvoea sa. Aşa că mie-mi este mai uşor să-l imitez in aceasta, ear nu omorind urieşi, tăind capul la şerpi, ucigend endriagi (0 sdrobind armate, nimicind flote şi desfăcend vrăji. Şi fiindcă aceste locuri sunt atăt de potrivite pentru asemenea scopuri, nu trebue să las să treacă prilejul ce acum cu atăta indemănare imi dă pe mănă perul seu.
—	La urma urmei, zise Sancho, ce voeşte graţia voastră sa facă in acest loc atăt de singuratic ? — Nu ţi-am spus, respunse Don Quijote, că vreau să imitez pe Amadis, făcend pe desperatul, pe smintitul, pe furiosul, spre a imita totodată şi pe viteazul Roldan, cănd găsi intr’o fântănă semne că Angelica cea Frumoasă făcuse o faptă injositoare cu Medoro, şi de superare deveni nebun, smulse copacii, turbură apele făntănelor limpezi, ucise păstori, nimici turme, aprinse colibe, dărămâ case, tîri iepe după dinsul, şi făcu alte o sută de mii de fapte de nebun, vrednice de nume şi amintire vecî-nică. (2) Şi fiindcă nu gândesc să imitez pe Roldan sau Or-
1)	Un fel de monştri fabuloşi, cu faţa de om, sau cu forma oricăru i
animal.
2)	Ariosto: Orlando furioso, cant. 23 et sqq.
166
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
lando sau Rotolando (căci avea tustrele aceste nume) din punct in punct in toate nebuniile ce el făcu, spuse şi găndi, voiu schiţa numai, cum voiu putea mai bine pe acele ce-mi vor părea mai esenţiale. Se va intimpla poate să me muţumesc numai cu imitarea lui Amadis, care fără a face nebunii pricinuitoare de pagube, ci numai de lacrimi şi de superări, dobândi atăta nume ca nimene altul. — Mie mi se pare, zise Sancho, că au fost provocaţi şi au avut cuvent să facă a-ceste neghiobii şi pocăinţi, cavalerii cari au făptuit aşa lucruri, dar graţia voastră ce cuvent are spre a se face nebun ? Ce damă v’a despreţuit? Sau ce semne aţi găsit cari să ve dea a inţelege că doamna Dulcinea del Toboso ar fl făcut vre-o copilărie cu un maur sau creştin? — Tocmai aici e meşteşugul, respunse Don Quijote, şi aceasta e fineţa întreprinderii mele: să devină nebun un cavaler rătăcitor pentru o pricină oarecare, nu e de nici un preţ: meritul e să pierd mintea fără cuvent, şi să dau a inţelege damei mele, că dacă fac aceasta fără fum, ce aş face, cănd ar eşi fum. Cu atăta mai mult, că am destul prilej in lunga despărţire de vecinica mea stăpână Dulcinea del Toboso. Căci după cum ai auzit spunend acel păstor de mai deunăzi, Ambrosio, cine lipseşte, are să se teamă de toate nenorocirile. Astfel, prietene Sancho, nu-ţi pierde vremea sfătuindu-me să las o imitare aşa de rară, aşa de fericită şi aşa de nemai vezută: nebun sunt, nebun am să fiu, pană cănd tu te vei intoarce cu respunsul la o scrisoare ce gândesc să o trimit cu tine doamnei mele Dulcinea. Dacă respunsul va fi astfel cum se datoreşte credinţei mele, au să ia sfirşit smintirea şi canonul meu. Şi de va fi dimpotrivă, voiu fi nebun de-a binele, şi fiind nebun nu voiu eşi din turburarea şi necazul in care me vei lăsa, şi me voiu bucura de fericirea ce-mi vei aduce, fiind cu mintea intreagă, sau nu voiu simţi durerea ce-mi vei impărtaşi, fiind nebun.
Dar spune-mi, Sancho, păstrezi tu bine coiful lui Mam-brino ? Căci am vezut deja că l’ai ridicat de jos cănd acel nenorocit voi să-l facă bucăţi, dar nu putu, şi din aceasta se poate vedea fineţa minţii sale. La aceasta Sancho respunse : Pe legea mea, domnule cavaler a Tristei Figuri, eu nu pot
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
167
suferi nici purta cu răbdare oarecare lucruri ce zice graţia voastră. Ele me aduc a-mi inchipui că toate cele ce-mi spuneţi de cavalerie, de câştigare de regate şi imperăţii, de hărăzire de insule, şi de alte favoruri şi măreţii, cum se obicî-nuesc la cavalerii rătăcitori, că toate, zic, trebue să fie numai vorbe in vent şi minciuni, toate fleacuri, sau poveşti, sau oricum le-om numi. Căci cine ar auzi pe graţia voastră spu-nend că un lighean de bărbier este un coif a lui Mambrino, şi că nu eşiţi din această rătăcire in mai mult de douezeci şi patru de ciasuri, ce are să gândească decăt că cine zice şi sprijine astfel de lucru trebue să aibă capul dogit ? Ligheanul il am in traistă de tot turtit, şi-l duc ca să-l indrept
acasă la mine şi să me bărbieresc intr’insul, dacă Dumnezeu se va milostivi cu mine să me ved intr’o zi cu femeea şi copii mei. — Uite Sancho, iţi jur pe acelaş Dumnezeu pe care tu ai jurat inainte, zise Don Quijote, că tu ai cea mai ăngustă judecată ce are sau a avut cândva in lume un scutier. Cum este cu putinţă că de atăta vreme de cănd umbli cu mine, tu n’ai fost in stare să vezi că toate lucrurile cavalerilor rătăcitori par chimere, nerozii şi aiurări, şi că toate sunt făcute pe dos? Şi nu pentru că ele ar fi astfel, ci pentrucă umblă printre noi totdeauna o pozderie de vrăjitori ce prefac şi schimbă toate lucrurile noastre, şi le intorc după gustul lor, şi după cum li-i placul sa ne priească sau să ne
168
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
sdrobească. Astfel	ceeace ţie iţi pare lighean	de	bărbier,	mi
se pare mie coiful	lui Mambrino, şi altuia ii	va	părea altă-
ceva. Şi a fost aceasta o rară chibzuinţă a Înţeleptului ce-mi prieşte mie să facă a părea la toţi lighean ceeace cu adeverat şi aevea este coiful lui Mambrino, căci fiind el de un aşa mare preţ, toţi m’ar urmări ca să mi-1 răpească. Dar fiindcă ved că nu-i decăt	un lighean de bărbier, nu	se	ingrijesc	sa
şi-l procure, cum	bine a dovedit cel ce voi	să-l rupă,	şi-l
lăsâ la păment, îără a-1 lua. Zeu, de l’ar fi cunoscut, niciodată nu l’ar fi lăsat. Pâstrează-1, prietene, căci acum n’am nevoe de el. Dimpotrivă trebue să-mi lepăd toate aceste arme, şi să remăn gol ca in zioa naşterii mele, dacă este că voesc să urmez in canonul meu mai mult pe Roland decăt pe Amadis.
Vorbind astfel, ei sosire la poalele unui munte inalt, care, ca o stincă ascuţită, sta singur intre alţii mulţi ce-1 incunjurau. Pe coasta lui şerpuea un lin perăoaş, şi de jur im-prejurul lui se forma o pajişte atăt de verde şi de vie, incăt făcea mulţumire ochilor ce o priveau. Mulţi copaci selbatici se aflau pe acolo, şi căteva plante şi flori cari făceau locul plăcut. Această posiţie o alese cavalerul Tristei Figuri pentru canonul seu, şi astfel vezend-o incepu a zice cu glas tare, ca şi cum ar fi fost fără judecată: «Acesta este locul, o cerurilor, ce menesc şi aleg spre a plănge nenorocirea in care voi m’aţi adus; acesta este locul unde plănsul ochilor mei va creşte apele acestui mic perău, şi necurmatele şi adăncele mele suspinuri vor mişca necontenit frunzele acestor copaci de munte, mărturia şi semnul pedepsei ce sufere amărita mea inimă. O voi oricine aţi fi, zei câmpeneşti, cari aveţi locaşul vostru in acest loc necălcat, auziţi plângerile acestui nenorocit amant, pe care o lungă absenţă şi nişte zule inchipuite l’au adus a se văicăra in aceste selbătăcii şi a se tângui de aspra purtare a acelei ingrate şi frumoase, termin şi sfirşit a oricării frumuseţi omeneşti. O voi, Napee şi Driade, (0 care
i) Napee şi Driade, nimfele pădurilor şi munţilor, necontenit urmărite de Satiri, zei câmpeneşti şi hazlii, cari făceau parte din cortejul lui Bacus.
Don Quijote intreaba pe sclavi care sunt crimele lor.
170
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
aveţi obiceiu de-a locui prin desişurile munţilor, niciodată sprintenii şi sburdalnicii Satiri, de care sunteţi iubite, deşi in zadar, să nu turbure dulcea voastră linişte; ajutaţi-me a jăli nenorocirea mea, sau cel puţin să nu ve obosiţi de-a o auzi. O Dulcinea del Toboso, zioa nopţii mele, gloria necazului meu, luceaferul căilor mele, steaoa norocului meu, fie ca cerul să ţi-1 dea ţie norocul priincios, in orice vei cere de la dinsul, dacă te vei uita la locul şi starea in care m’a adus absenţa ta, şi vei respunde cu bun sfirşit la statornicia datorită credinţii mele. O copaci singuratici, care de azi inainte aveţi să ţineţi tovărăşie singurătăţii mele, daţi semn prin lina clătinare a crengilor voastre că nu ve displace presenţa mea. O tu, scutierul meu, plăcut tovarăş in bunele şi relele mele isprăvi, intipăreşte-ţi bine in minte cele ce me vei vedea fă-cend aici, ca să le povesteşti şi să le repetezi acelei care este pricina totală a tuturor acestora» !
Zicend aceste, se scobori de pe Rocinante, şi intr’o clipă ii scoase căpestrul şi şeaoa, şi dăndu-i o palmă pe spate ii zise: «Iţi dă libertate ţie acel ce remăne fără dinsa, o cal tot atăt de minunat prin faptele tale, pe căt de nenorocit prin soarta ta ; du-te unde vei voi, căci pe fruntea ta porţi scris, că nu te ajunse in sprinteneală hipogriful (0 lui Astolfo, nici vestitul Frontino, ce costâ aşa scump pe Bra-damante.
Vezend aceasta Sancho zise: Dumnezeu să ierte peca-tele cui ne-a scăpat de munca de-a inchinga mirţogul meu. Pe legea mea n’au să lipsească nici bateri din palme, nici lucruri spuse spre lauda lui. Insă dacă el ar fi aici, eu n’aş da voe nimenui să-l deschinge, căci n’ar fi pentru ce, de vreme ce pe dinsul nu l’ar privi numele de amorezat, şi desnădăjduit, nefiind nici una nici alta stăpânul seu, care eram eu, cănd voia Dumnezeu. Şi in adever domnule cavaler al Tristei Figuri, dacă este că plecarea mea şi nebunia graţiei voastre sunt aeve, bine-ar fi să pun ear şeaoa pe Rocinante, ca să inlocuească lipsa catîrului meu, şi astfel s’ar
i) Cal fabulos cu aripi.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
171
cruţa timpul cu ducerea şi intoarcerea mea, pentrucă de voiu merge pe jos, nu ştiu cănd voiu ajunge, nici cănd me voiu întoarce, căci in cele din urmă eu nu sunt bun de picior. — Zic, Sancho, respunse Don Quijote, să fie cum vei voi tu, că nu-mi pare reu planul teu, şi-ţi spun că de azi in trei zile vei porni, pentrucă vreau ca in acest timp să vezi cele ce fac şi grăesc pentru ea, ca să-i spui. — Dar ce am să mai ved, zise Sancho, decăt cele ce am vezut? —■ Eşti departe cu! socoteala, respunse Don Quijote. Lipseşte acum să-mi rup hainele, să-mi imprăştiu .armele, şi să me dau de-a răstogolul printre aceste stinci, şi alte lucruri de felul acesta, care au să te uimească. — Pentru dragostea lui Dumnezeu, zise Sancho, să iea seama graţia voastră cum să facă aceste răs-togoluri, căci ar putea ajunge la o astfel de stincă, şi in aşa chip incăt cu cel intăi răstogol s’ar sfirşl maşina acestei po-căinţi. Eu aş fi de părere de vreme ce graţia voastră crede că aceste răstogoluri sunt aici neapărate, şi că nu se poate face această treabă fără ele, să se mulţumească, — căci toate aceste sunt lucruri inchipuite, prefăcute şi in glumă, — să se mulţumească, zic, a le face in apă, sau in ceva moale, cum e bumbacul, şi să-mi lase mie sarcina, că eu voiu spune stăpânei mele că graţia voastră le făcea pe virful unei stinci mai tare decât un diamant. —- Iţi mulţumesc de bunul teu gând, prietene Sancho, respunse Don Quijote, dar vreau să-ţi fac cunoscut că toate aceste lucruri ce fac, nu sunt in glumă, ci foarte aeve, pentrucă altfel ar fi a călca regulele cavaleriei, care ne recomăndă să nu spunem nicio minciună, sub pedeapsă de-a cădea ear in pecat, şi a lace un lucru in locul altuia, este ca şi cum ai minţi. Aşa dar răstogolurile mele au să fie adeverate, statornice şi sincere, fără să aibă nimic sofistic nici fantastic. Va fi nevoie să-mi laşi niscai scamă spre a me curarisi, de vreme ce intimplarea voi să ne lipsească balsamul ce pierdurem. Mai mult a fost perderea măgarului, respunse Sancho, căci se pierdure cu dinsul şi scamă şi tot. Şi me rog de graţia voastră să nu-şi mai aducă a-minte de acea blăstemată beutură, căci numai auzindu-i numele mi se turbură sufletul, şi cu atăt mai mult stomachul.
172
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
Şi ve mai rog ăncă să socotiţi ca trecute acum cele trei zile ce mi-aţi dat ca termin spre a vedea nebuniile ce faceţi, că eu le socot ca vezute acum şi trecute in răndul lucrului judecat, şi voiu spune minuni stăpânei mele. Scrieţi scrisoarea şi trimiteţi-me curend, pentrucă am mare dorinţă să scot pe graţia voastră din acest purgatoriu in care o las. — Purgatoriu il numeşti, Sancho, zise Don Quijote? Ai fi făcut rriai bine să-l numeşti infern, şi ăncă şi mai reu, dacă este altă ceva care să fie mai reu. — Cine este in infern, respunse Sancho, nulla est retentio C1), după cum am auzit spunii-du-se. — Nu inţeleg ce vrea să zică retentio, zise Don Quijote. — Retentio este, respunse Sancho, că cine este in infern, nu mai ese niciodată din el, nici nu poate ; ceeace va fi dimpotrivă cu graţia voastră, sau mie imi vor merge reu picioarele, dacă este că am să port pinteni spre a inteţi pe Rocinante. Şi să me ved eu odată in Toboso, şi înaintea stăpânei mele Dulcinea, că ii voiu spune astfel de lucruri de prostiile şi nebuniile (căci tot una este) ce a făcut şi face graţia voastră, incăt am s’o fac mai moale decăt o mănuşă, chiar de-aş găsi-o mai tare decăt un trunchiu de arţar. Cu respunsul ei dulce şi uns cu miere, me voiu întoarce prin vezduh, ca un vrăjitor, şi voiu scoate pe graţia voastră din acest purgatoriu, ce pare infern, dar nu este, de vreme ce este nădejde de-a eşi din el, nădejde ce, cum am zis, n’o au de-a eşi cei ce sunt in infern, şi nici nu cred că graţia voastră va zice altă ceva.
—	Astfel este adeverul, zise cel cu Trista Figură. Dar ce vom face spre a scrie scrisoarea ? —* Şi mandatul pentru măgăruşi? adăogi Sancho. — Totul va fi cuprins, zise Don Quijote. Şi ar fi bine, fiindcă nu e hârtie, să o scriem precum făceau cei vechi, pe frunze de copaci, sau pe nişte tăbliţe de ceară, cu toate că va fi "tot atăt de greu de-a găsi acum ceară, ca şi hărtie. Dar mi-a şi venit in minte unde va fi bine şi mai mult decăt bine de-a o scrie, anume in cărticica
i) In infern o nulla este rede7nptio, adecă : in infern nu-i cu putinţă sa se rescumpere cineva.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
173
de note ce-a fost a lui Cardenio,' şi tu vei avea grijă de-a o trece pe hărtie, cu frumos condeiu, in cel intăiu loc ce vei găsi, unde să fie un invăţător sătesc de copii, sau de nu, orice dascăl ţi-o va copia, dar să n’o dai să ţi-o copieze vreun notar, căci ei au o scrisoare de coţcari pe care nici Şatan n’ar inţelege-o. — Dar ce se va face cu iscălitura ? zise Sancho. — Niciodată scrisorile lui Amadis n’au fost iscălite, respunse Don Quijote. — Foarte bine, respunse Sancho, dar mandatul va trebui numai decăt să fie iscălit. El, de se vac copia, se va zice că iscălitura e mincinoasă, şi voiu remănea fără măgăruşi. — Mandatul va fi iscălit in aceeaşi cărticică, incăt vezendu-1 nepoata mea nu va face nicio greutate a-1 implini. In ceeace priveşte scrisoarea de amor, vei pune ca iscălitură: Al vostru pănă la moarte, cavalerul Tristei Figuri. Puţin va strica să fie de mănă străină, căci după căt eu imi aduc aminte, Dulcinea nu ştie să scrie nici să cetească, şi in toată viaţa ei n’a vezut o literă nicio scrisoare de-a mele, pentrucă amorul meu şi al ei a fost totdeauna platonic, fără a se intinde mai mult decăt pănă la o căutătură cinstită, şi ăncă şi aceasta atăt de rar, incăt aş in-drăsni să jur cu adeverat că in doisprezece ani de cănd o iubesc mai mult decăt lumina acestor ochi, pe care are să-i mănânce pămentul, n’am vezut o de patru ori, şi ăncă poate că şi din aceste patru dăţi, nu-i una singură in care ea să fi prins de veste că eu o priveam. Astfel e înţelepciunea şi singurătatea in care au crescut o tatăl ei Lorenzo Corchuelo şi maică-sa Aldonza Nogales.
—	Cum, cum, zise Sancho, fiica lui Lorenzo Corchuelo este doamna Dulcinea del Toboso, numită cu alt nume Aldonza Lorenzo? — Ea este, zise Don Quijote, şi merită să fie stăpâna întregului univers. — O cunosc bine, zise Sancho, şi ştiu a spune că ea aruncă o vargă tot aşa de bine ca şi cel mai venjos flecău din tot satul. Pe legea mea, e o fată cu cap, făcută şi prefăcută, cu per pe piept, şi care poate scoate din glod barba oricărui cavaler rătăcitor, present sau viitor, ce ar avea-o drept stăpână. Bre! bre! Ce putere are şi ce glas! ştiu că intr’o zi se sui in virful clopotniţei din sat,
174
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
ca să cheme nişte fjecăi care lucrau intr’un lan al tatălui ei, şi cu toate că ei erau departe deacolo mai mult de-o jume-tate de legă, o auzire atăt de bine, ca şi cum ar fi fost la piciorul turnului. Şi ceeace are mai bun este că ea nu-i de loc mofturoasă, are multe apucături de curte, glumeşte cu toţi, de toate face chef şi duh. Acum zic, ‘ domnule cavaler al Tristei Figuri, că nu numai poate şi trebue graţia voastră să facă nebunii pentru dinsa, ci cu drept cuvent se poate desnădăjdui şi spânzura, căci nu va fi nimeni care să afle, şi să nu zică că aţi făcut foarte bine, chiar de v’ar lua dracul. Aş vroi acum să fiu pe drum, numai spre a o vedea, că sunt multe zile de cănd n’o mai ved, şi trebue să fie schimbată, pentrucă mult se strică faţa femeilor, mergend in una la cămp, prin soare şi prin vent. Mărturisesc graţiei voastre un adever, că până acum am fost intr’o mare neştiinţă, gândind cu tot dinadinsul că doamna Dulcinea trebuea să fie vre-o princesă de care graţia voastră se amorezase, sau vre-o persoană altfel incăt să merite bogatele daruri ce i-aţi trimis, ca acel al Biscaianului şi al galerienilor, şi altele care trebue să fie multe cum trebue să fie multe şi biruinţele ce a câştigat graţia voastră, in vremea cănd eu ăncă nu eram scutierul seu. Dar luănd seama bine, ce se poate face doamnei Aldonza Lorenzo, adecă doamnei Dulcinea del Toboso, ca să meargă să se pue in genunchi dinaintea ei invinşii pe care graţia voastră ii trimite sau are să-i trimită? Pentrucă s’ar putea intimpla că in timpul cănd ei vor sosi, ea să fie dusă ca să pieptene inul sau să bată grâu pe arie, şi ei să roşească vezend-o, ear ea să-şi ridă de dinşii şi să se supere de aşa dar. — Deja de multe ori mai inainte ţi-am spus, Sancho, zise Don Quijote, că eşti foarte mare palavragiu, şi deşi temp la minte, de multe ori faci pe isteţul. Dar pentru ca să vezi căt eşti de prost tu, şi căt de inţelept sunt eu, vreau să asculţi o scurtă poveste.
Află că o veduvă frumoasă, ţeneră, liberă şi bogată, şi mai cu seamă veselă, se amorezâ de un tener frate, sdravăn şi gros. De aceasta prinse de veste mai marele lui, şi intr’o zi spuse bunei veduve, sub formă de mustrare frăţească: sunt
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
175
uimit, doamnă, şi nu fără multă pricină, că o femee aşa de nobilă, aşa de frumoasă şi aşa de bogată, cum e graţia voastră, s’a amorezat de un om aşa de murdar, aşa de rănd şi aşa de prost, cum e cutare, cănd sunt in această casă atăţea dascăli, atăţea invăţaţi, şi atăţea teologi, intre care graţia voastră ar putea alege ca intre pere, şi zice : pe acesta il iubesc, pe celălalt nu-1 iubesc. Ea insă ii respunse cu mult spirit şi cu inima deschisă: graţia voastră, domnul meu, sunteţi foarte inşălat, şi gândiţi ca in vremea veche, dacă socotiţi că am ales reu pe cutare, oricât de prost vi s’ar părea, căci pentru ceea ce-1 vreau eu, ştie atăta filosofie, şi mai multă ăncă decăt Aristotele. Astfel, Sancho, pentru ceeace voesc eu cu Dulcinea del Toboso, ea preţueşte tot atăta ca cea mai inaltă prinţesă de pe păment; căci nu toţi poeţii cari laudă dame sub un nume ce ei le dau după bunul lor plac, le şi au in faptă de amoreze. Crezi tu că Amarilele, Filisele, Silviile, Dianele, Galateele, şi altele asemene, de care sunt pline cărţile, romanţele, dughenile bărbierilor, teatrele de comedii, au fost cu adeverat fiinţe cu carne şi cu oase, şi amorezele acelor ce le cântă şi le-au căntat? Nu de sigur, ci pe cele mai multe şi le inchipuesc, spre a da subiect versurilor lor, şi a trece drept amorezaţi, şi drept oameni ce merită să fie. Aşa dar imi ajunge mie să gândesc şi să cred că buna Aldonza Lorenzo este frumoasă şi cinstită. In ceeace priveşte neamul ei, puţin imi pasă, căci n’are să se ducă nimeni să i-1 cerceteze spre a-i da rasa de călugăriţă, şi eu imi pun in cap că este cea mai inaltă princesă din lume. Trebue să ştii, Sancho, dacă nu o ştii ăncă, că doue singure lucruri atiţă la iubire, mai mult decăt altele, şi aceste sunt frumuseţa mare şi buna reputaţie, şi aceste doue lucruri se găsesc pe deplin in Dulcinea, căci in frumuseţă nici una nu-i seamănă, şi in bună reputaţie puţine se mesoară cu dinsa. Şi pentru a sfirşi odată, eu imi inchipuesc că tot ce spun este aşa, tară să in-treacă nici să lipsească nimica, şi mi-o zugrăvesc in inchipui-rea mea cum o doresc, atăt in frumuseţă căt şi in nobleţă. Nu stă impotrivă cu dinsa nici Elena, nici Lucreţia, nici vre-o alta din faimoasele femei a veacurilor trecute grecească, bar-
176
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
bară sau latină. Zică fiecine ce va voi, căci dacă pentru a* ceasta voiu fi mustrat de cei ignoranţi, nu voiu fi pedepsit de cei aspri. — Zic că in toate are graţia voastră dreptate, respunse Sancho, şi că eu sunt un măgar. Dar nu ştiu ce cată măgarul in gura mea, de vreme ce nu trebue sa pomeneşti de funie in casa spânzuratului. Insă dea-mi-se scrisoarea. Re-mas bun, că nu me mut.
Don Quijote scoase cărticica de note, şi dăndu-se la o parte, incepu cu multă linişte a scrie scrisoarea, şi după ce o sfirşi chemâ pe Sancho şi-i zice că voea să i-o cetească ca să o inveţe pe derost, pentru cazul cănd ar pierde-o pe drum, căci de la ursita lui cea rea se putea aştepta la orice. — La aceasta respunse Sancho : Să o scrie graţia voastră de doue sau de trei ori acolo in carte, şi să mi-o dea, că voiu pazi-o eu bine, pentrucă a găndi ca eu să o invăţ pe dinafară este o prostie. Ţinerea mea de minte este aşa de rea, incăt de multe ori uit cum me chiamă. Dar cu toate aceste, cetiţi-mi-o, că me voiu bucura mult s’o aud, căci ea trebue să meargă ca in slove turnate. — Ascultă, ea sună astfel, zise Don Quijote :
Scrisoarea lui Don Quijote cătră Dulcinea del Toboso.
Suverană şi inaltă doamnă:
Impunsul de ghimpele absenţei, şi rănitul in fundul ini-mei, prea dulce Dulcinea del Toboso, iţi trimite sănătatea pe care el n’o are. Dacă frumuseţă ta me despreţueşte, dacă meritul teu nu este in favoarea mea, dacă nebăgările tale in seamă sunt pentru schingiuirea mea, cu toate că sunt deprins cu suferinţa, greu voiu putea ţinea piept unei astfel de intris-tări, care pe lângă că este puternică, va ţinea şi foarte mult. Bunul meu scutier Sancho, iţi va da pe deplin seamă, o frumoasă ingrată, o iubita mea duşmană, de starea in care me găsesc pentru tine. Dacă binevoeşti a me ajuta, al teu sunt, ear de nu, fă ce-ţi va fi pe plac, căci sfirşind viaţa mea, voiu satisface cruzimea ta şi dorinţa mea.
Al teu pană la moarte,
Cavalerul Tristei Figuri.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
177
Pe viaţa tatălui meu, zise Sancho, auzind scrisoarea, este lucrul cel mai inalt ce am auzit vreodată. Halal! Şi cum ii spune graţia voastră aici tot ce voeşte! Ce bine se loveşte la iscălitură Cavalerul Tristei Figurii Zic cu adeverat că graţia voastră este diavolul insuş, şi că nu-i lucru pe care să nu-1 ştie.
—	Toate sunt neapărate, respunse Don Quijote, pentru însărcinarea ce am. — Ei bine, zise Sancho, puneţi pe cealaltă faţă, ţidula celor trei măgăruşi, şi iscăliţi o cu multă desluşire, ca vezend-o, să ve cunoască slova. — Bucuros, zise Don Quijote, şi scriind-o i-o ceti, in următoarea cuprindere :
«Porunci-va graţia voastră, doamnă nepoată, in puterea acestei intăi scrisori de măgăruşi, să se dea lui Sancho Panza, scutierul meu, trei din cei cinci ce i-am lăsat acasă, şi sunt in seama graţiei voastre; care trei măgăruşi poruncesc să i se dea şi plătească, pentru tot atăţea la numer primiţi aici peşin, şi care, după această ţidulă şi adiverinţa lui de plată, vor fi bine daţi! Făcută in creerii munţilor Siera-Morena, in douezeci şi şapte August a acestui an de faţa.
Foarte bine, zise Sancho, s’o iscălească graţia voastră.
—	Nu este nevoe s’o iscălesc, zise Don Quijote, ci să pun numai turaua mea, care este ca şi iscălitură, şi va fi de a-juns pentru trei măgari, şi chiar pentru trei sute. — Eu me incred in graţia voastră, respunse Sancho; lăsaţi-me să me duc să pun şeaoa pe Rocinante, şi pregătiţi-ve a-mi da binecuvântarea voastră, că am de gănd să plec fără a vedea faptele deşanţate ce are să facă graţia voastră căci voiu spune că v’am vezut făcend atătea incăt să-i fie de ajuns şi de re-mas. — Cel puţin voesc, Sancho, şi pentrucă este neapărat aşa, voesc, zic, să me vezi in pielea goală, şi făcend una sau doue duzini de nebunii, pe care le voiu îndeplini in mai puţin de jumetate de cias. Vezendu-le tu cu ochii tei ai să poţi jura fără pecat pentru celelalte ce vei- voi să adaogi, şi te asigur că nu vei spune tu atătea căte eu am de gănd să fac. ■— Pentru Dumnezeu, domnul meu, să nu ved eu pe graţia voastră in pielea goală, că are să me prindă mare milă, şi nu voiu putea să me stăpânesc de plăns, şi nu-i astfel ca-
c. L. XXII. - 11.-26,808.	12
178
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
pul de plânsul de-a seară pentru bietul măgar, incăt n’aş vrea să me pun ear pe plăns. Dacă este că graţia voastră ţine ca eu să ved căteva nebunii, facă-le imbrăcat, scurte, şi cele ce i-ar veni mai la indemănă. Cu atăta mai mult că pentru mine nu e nevoe de nimica de felul acesta, şi precum v’am mai spus, asta ar fi a scurta drumul intoarcerii mele, cu veştile pe care graţia voastă le doreşte şi le merită. Şi dacă nu, să se gătească doamna Dulcinea, că de nu respunde cum este drept, fac jurăment pe faţă cui me aude că am să-i scot respunsul cel bun din stomah cu picioarele şi cu pumnii. Pentrucă, cum să se poată suferi ca un cavaler pribeag atăt de faimos, ca graţia voastră, să nebunească ne tam ne sam pentru o... ? Să nu me facă această doamnă să vorbesc, că pe legea mea imi dau drumul limbei şi-i spun verde in obraz. Sunt eu bunişor de asta; ea nu me cunoaşte bine, că zeu de m?ar cunoaşte, ar posti pentru mineK1) — Zeu, Sancho, zise Don Quijote, după cum se pare, nu eşti tu mai cuminte decăt mine. — Nu sunt aşa de nebun, dar sunt mai iute la mănie, respunse Sancho. Insă lăsând asta la o parte, ce are să mănânce graţia voastră pănă ce me voiu intoarce eu ? Aveţi să eşiţi la drum ca şi Cardenio, să răpiţi demăncarea de la păstori? —r Să nu te turbure această grijă, respunse Don Quijote, căci chiar de aş avea, n’aş mănca altă ceva decăt erburile şi roadele ce mi-ar da această poeană şi aceşti co paci. Fineţa sarcinii mele este de-a nu mănca, şi de-a me supune şi la alte lipsuri. — La aceasta Sancho zise: Ştie graţia voastră de ce me tem eu? Că nu voiu nimeri să me intorc in acest loc unde ve las acum, ascuns cum este el.— Ia-ţi bine semnele, căci eu me voiu sili să nu me depărtez de aceste imprejurimi, zise Don Quijote, şi ăncă voiu avea in grijă să me suiu pe cele mai inalte din aceste stănci, ca să te pot zări cănd te vei intoarce. Ş’apoi in cele din urmă, ca sa nu te rătăceşti de mine şi să te pierzi, cel
i)	Espresiune populara in Spania, care inseamna: a avea respect, teama de cineva, ca de un sfnnt, care se impaca prin post şi rugăciune. Aceasta pare a fi originea expresiunii.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
179
mai nimerit lucru va fi sa tai căteva crengi din mulţii copaci se sunt pe aici, şi să le tot aşezi din loc in loc, pănă vei eşi la şes, şi aceste iţi vor sluji ca hotare şi semne ca să me găseşti cănd te vei intoarce, cum a făcut Teseu in labirint.
Aşa voiu ace, respunse Sancho Panza, şi tăind căteva tufe, ceru binecuvântarea domnului seu, şi, nu fără multe lacrimi a amendoror, işi luâ zioa bună de la dinsul. Suindu-se pe Rocinante, pe care Don Quijote il recomendâ
mult, ca să se uite la el ca la insăşi persoana sa, se indrumâ spre şes, imprăştiind din loc in loc crengi de copaci, cum il sfătuise stăpânul seu. Astfel Sancho se departâ, cu toate că Don Quijote il tot năcăjea	să	vadă măcar	doue	nebunii. Dar
nu merse o sută de paşi,	cănd se intoarse şi	zise : Spun,
domnule, că graţia voastră	a	grăit foarte	bine,	că pentru ca
să pot jura, fără să-mi incarc	cugetul, că	v'am	vezut făcend
180'
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
nebunii, ar fi bine să ved măcar una, deşi am vezut una foarte mare, in remănerea voastră aici.
—	Nu-ţi spuneam eu ? zise Don Quijote. Aşteaptă, Sancho, iţi voiu face, căt ai zice Crezul. Şi lepădăndu-şi cu toată graba nădragii, remase gol şi in cămaşă, şi indată, fără a sta mult pe gânduri, işi svirli de doue ori picioarele in aer, făcu de doue ori tumba cu capul in jos şi cu tălpile in sus, Sancho intoarse căpestrul lui Rocinante, şi se crezu mulţumit şi satisfăcut, căci putea jura că stăpănu-seu remănea nebun. Astfel il vom lăsa să-şi meargă drumul, pănă la intoarcere, care fu pest puţin timp.
(Va urma).
ST. G. VĂRGOUC1.
POESII
181
POESII
LA CĂRŞMA VERDE
La cărşma verde pe vâlcea Voios m’abat din calea mea;
La masa de stejar me pun Nimic nu cer, nimic nu spun.
Dar cărşmâriţa cea nurlie Ea me cunoaşte şi me ştie,
Şi sprintenă şi mlădioasă Aduce cupa cea spumoasă.
Pe umeri braţul mi-1 aşază Lumina ochilor să-mi vază,
Şi pentru vesele cântări Primesc drept plată sărutări.
O filosofi cu gănd greoi,
Cănd oare ’ţi inţelege voi Ca fericirii dulce cheie E ’n vin, in căntec şi ’n femee?
POESII
IN UMBRA DE GARDINE
Teneră copilă brună Imi vădeşti a ta iubire,
Cum deschide ’n nopţi de lună Dulcile colori bobocul.
O ascunde in căinţă Rugătorii tei ochi negri, Amoroasa suierinţă Să o ved, de mult nu’s vrednic.
Vină ’n umbra de gardine, Fruntea mică şi ferbinte înspre geamuri să se ’ncline Ca un nufer peste ape.
Punele pe piept să zacă Blândele mani amendoue,
Biata inimă să tacă,
Tu s’asculţi a mea poveste.
Sufletul meu visuri n’are,
Numai surd in el jăleşte Doritoarea ta chemare,
Ca un echo in ruine.
Căci in arzătoare doruri De a vede ascunsul tainei El a ’mpins a sale sboruri, Tener, la oprite raiuri.
POESII
183
Şi-a răpit-a cunoştinţei Poamă plină de blăstemuri, Oarba păclă a credinţei
I-a căzut in răsipire.
Insa cu privirea clară N'a vezut nimica alta,
Decăt pustiere-amară Ce s’a coborit intr’insul.
Şi de-atuncea stă ’n ometuri Troenit ca polul nordic. Lăngă mine tu aleturi Vrei să torci visare dulce?
Dacă şi me ispiteşte Casta ta intăi iubire,
Şi sub raza ei sclipeşte Palid ghiaţa stinsei inimi.
Numai trecător pe-o clipă E in stare să m’atingă,
A norocului aripă In sărut de buze calde.
Măni acum o comedie Mi-ar părea delirul nostru, Pentru-un ceas de poesie Tu ai plănge-o viaţă ’ntreagă.
De-ar fi veacul cel de aur Eu incununat cu mirtă,
Al amorului blănd laur M’aş ruga ’n genunchi zeiţei:
184
POESIf
«Venus 1 pune ’ndurătoare «Mana sfânta pe-a mea frunte, «Ear să fie crezătoare «Mintea ’n gingaşele taine.
«Şi din ochii mei sărută «Neagra-a lumei oglindire,
«Ca icoana cea căzută «De ilusii să re’nvie.
«Ear in inima mea rece «Pune-o vecinică scăntee,
«Ca să nu mai poată trece «Patima mea pentru dinsa.»
Dacă pe altare sfinte Nu mai este alba Venus, Trebue să fii cu minte Draga mea cu ochi de mură.
Astăzi, cănd cu foi cernite Ghiocelu ’ntăei dragosti Moare, vin gândiri .cumplite Ş’ai voî să mori cu dinsul.
O, dar in curind copilă Vei uita romanul tragic,
In o sarbedă idilă Vei găsi noroc şi pace.
Vor veni la mijloc anii Unde-i mai găndi la mine,
Tu mustrăndu-ţi băeţanii, Pieptănănd copile blonde?
POESII
185
Cernăuţi.
Numa ’n vis de noapte-adăncă Poate-i tresări odată,
Cănd voi fi perit pe o stăncă Singuratec ca un vultur.
T. ROBEANU.
TU VREME......
Tu vreme, luat-ai cu tine Le-ai dus, nu ştiu unde, le-ai dus, A vieţii minute de bine A dragostei farmec nespus.
Tu vreme, oprit-ai din cale Speranţele, albi porumbei,
Secat-ai isvorul din vale,
Isvorul sub umbra cu tei.
Pe urma ta noaptea remăne Tu vreme luminele stingi,
Aceiaşi pari astăzi şi măne Nu poţi nici să rizi, nici să plăngi.
Iubita de ce s’ar mai teme De chinuri, de reu pe păment,
Pe toate le ’mprăştii tu vreme,
Tu vreme, a lumei morment.
186
POESII
SONET
Tu porţi prin lume pacinic, in liniştirea vieţii, Adănca-ţi mulţămire, o inimă ’mpăcată;
Un căletor ce-admiră câmpia imbrăcată Plimbăndu-şi fantasia, sub raza dimineţii
Dar eată o femee, ce ’n vis, ţi se arată Ea cântă şi-ţi vorbeşte cu glasul tinereţii,
Pe lăngă tine sboară; in rumeneala feţii Bujorii să resfaţă, cu ochii in jos cată.
Şi luminoasă fuge; s’a dus, s’a dus; tu insă înmărmurit pe locu-ţi remăi, simţirea stinsă Deşi inima bate, de-un gănd neinţeles.
Vai! nici gândeşti c’atuncea, om inţelept şi rece Amorul cel cu aripi, din anticul eres,
Cu flori şi cu săgeată pe lăngă tine trece !
N. V OLEN 71.
ACADEMIA ROMĂNĂ
187
ACADEMIA ROMĂNĂ
SESIUNEA GENERALĂ DIN 1888
Importanţa tot mai mare ce dobândeşte Academia Romană pe fiecare an, se intemeează in bună parte pe îmbogăţirea colecţiunii de documente vechi care se adună in archivele. ei şi pe înmulţirea premielor cu care resplăteşte şi incurajează pe scriitorii Romăni.
De pe acum Academia posede un numer foarte însemnat de documente din cele mai preţioase şi o bibliotecă foarte bogată in cărţi şi manuscripte rare, in care învăţaţii vor găsi isvoare necunoscute pănă astăzi ăncă pentu studii istorice relative la trecutul Românilor. . Pentru generaţiile viitoare aceasta este de o însemnătate deosebită şi publicul pare a inţelege pe deplin această însemnătate, de vreme ce din toate părţile unde locuesc Romăni se trimit zilnic Academiei documente păstrate până astăzi cu scurnpătate in archivele private ale familiilor.
Premiele iau deasemenea o intindere tot mai mare. Pe lăngă cele cunoscute pănă acuma, s’au mai creat doue in anul acesta de reposaţii Hagi Vasile şi Ioan Fetu. Acest din urmă a numit chiar pe Academia Română legatară universală a modestei sale averi, adunată prin munca îndelungată, statornică şi inteligentă.
❖
In şedinţele publice ale acestei sesiuni, din care doue au fost presidate de insuşi Regele şi Regina, s’au citit următoarele lucrări ale membrilor Academiei:
188
ACADEMIA ROMĂNĂ
D. I. Calenderu, membru corespondent. Traducerea la legile celor XII tabule, pe care am publicat-o in numerul trecut al revistei noastre.
A.	Odobescu. Dare de seamă despre oarecare documente din biblioteca din Paris relative la Romăni.
Episcopul Melchisedek. Studiu asupra didahiilor sau pre-dicelor Mitropolitului Ungro-Vlahiei Antim Ivereanul.
Gr. Cobălcescu. Memoriu despre Fauna Moluscă fosilă a depositelor puntice din Romănia.
G. Bariţiu. Dare de seamă asupra mai multor documente privitoare la istoria bisericească a Românilor din Ungaria şi Transilvania.
B.	P. Hascleu. Dare de seamă despre „Magnum Eti-mologicum Românise".
G. Sion. Dare de seamă despre oarecare documente interesante din archiva din Kişinău.
*
In secţiunea literară a Academiei sunt doue scaune vacante. Unul, acel al răposatului Fontanin trebuea să fie ocupat ăncă din primăvara anului 1887; insă impârţindu-se voturile secţiunii literare in numer egal pentru ambii candidaţi propuşi atunci, alegerea se amânase pentru sesiunea generală a anului acesta. In vara trecută 1887 a mai murit şi regretatul Th. Cipariu, aşa incăt o indoită alegere avea să se facă acum. Secţiunea literară, foarte redusă prin aceste două vacanţe şi prin lipsa d-lor V. Alecsandri, Sbiera şi Roman, absenţi in tot timpul sesiunii curente, s’a impărţit intăi in propunerile ce avea să facă plenului Academiei pentru aceste numiri, dar la urmă prin o transac-ţiune a hotărit in unanimitate să propue pe d-nii I. Slavici Şi G. Bengescu, amendoi autori distinşi şi indicaţi pentru aceste locuri din mai multe puncte de vedere. Plenul Academiei nu a impărtăşit insă vederea secţiunii literare. Pe cănd in regulă generală Academia incuviinţează propunerile ce vin de la secţiuni in ceeacee le priveşte pe fiecare in
ACADEMIA ROMĂNĂ
189
parte, secţiunea literară de vreo doi ani, nu mai pare a se bucura de această incredere a Academiei: anii trec şi scaunele din secţiunea literară remăn vacante, ceeace este şi regretabil şi contrar legii constitutive a înaltului corp academic.
Premiele încuviinţate anul acesta sunt următoarele: Pentru cea mai bună lucrare despre „Nunta la Romăni" s’a acordat domnişoarei Elena Sevastos premiul Heliad Rădu-lescu de 4000 lei; lucrarea a doua a d-lui S. FI. Marian a fost asemenea premiată cu 2000 lei din fondurile Academiei.
Premiul Lazăr de 5000 lei s’a acordat d-lui Bacaloglu pentru cartea sa despre fisică. Pentru premiul Năsturel He-rescu nici una din scrierile presentate nu a intrunit voturile cerute de regulamentul Academiei, aşa incăt acest premiu nu s’a acordat de loc, ci a trecut la fondul economiilor.
Pe cănd celelalte lucrări ale Academiei Romăne au in-ceput a merge pe o cale normală, regulată şi asemănată Academiilor de ştiinţe din Europa occidentală, voturile secrete cănd este vorba de numire de membri şi premiare de cărţi dovedesc ăncă multă şovăire şi mult capriciu — ceeace cu timpul negreşit are să dispară.
După propunerea secţiunii literare se pune la concurs pentru premiul Heliad-Rădulescu pe 1892 : „Naşterea şi In-mormentarea la Romăni. Datine şi Credinţe". — Ear pentru premiul Hagi Yasile cea mai bună scriere relativă la istoria comerciului la Romăni, sau la starea actuală a comer-ciului şi industriei Românilor, sau insfirşit cea mai bună carte asupra dreptului comercial actual din România.
*
Delegaţiunea Academiei s’a ales precum urmează:
President Academiei d. M. Cogălniceanu. Vicepresidenţi : d-nii Iacob Negruzzi, V. A. Urechiă şi P. Aurelian.
190
ACADEMIA ROMĂNĂ
Hotărirea asupra scoaterii sau păstrării lui u scurt in ortografia Romănă, tot amănată din an in an, s’a mai amânat şi de astădată şi poate că s’a făcut bine. Puterea împrejurărilor este mai tare decăt voinţa oamenilor. Dispariţia acestei vocale finale din ortografie se face de la sine şi cănd nimeni nu va mai intrebuinţa-o decăt numai Academia Romănă, acest invăţat corp, vezendu-se isolat, nu va putea altfel decăt să-şi pună şi el pecetea sa oficială pe un fapt de mult îndeplinit in viaţa vie şi reală a poporului romăn.
Dir.
BIBLIOGRAFIE
191
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI APĂRUTE DE CUREND ŞI TRIMISE DIRECŢIUNII „CONVORBIRILOR LITERARE"
Almanachul Societăţii Academiei social-literare «Romănia-Jună». II. Un voi. 8° mare, Viena 1888.
Carmen Sylva, O rugăciune, novelă. Traducere autorisată de Fior. Carp. 1 broş. Cernăuţi 1887.
Aurel Procopianu-Procopovici. Beitrăge zur Konntniss der Gefăsskryptogamen der Bucovina. 1 broş. 1887.
Verzeichmss der offentlichen Verlesunger an der K. K. Franz-Josef-Universitât zu Czernovitz im Somer-Semester 1888.
D. Budişteanu. Despre modul de represiune admis in penitenciarele şi coloniile agricole din Elveţia şi Belgia.' 1 broş. Iaşi 1883.
Vaier ian Gh. Negrescu. Medicina populară. Anghina diftericn, mijloace practice pentru a cunoaşte etc. 1 broş. F'ocşani 1888.
George Odolea7iu Garbeă. Zor, poemă dramatică in versuri cu 11 ilustraţiuni, fascicula 1. Bucureşti 1885.
Alecsandru Blancfort. Supliment la jurisprudenţa înaltei Curţi de casaţiune şi justiţie. I-iul voi. 1884, 1885.—1885 2 voi. coprinzcnd legea organică şi legea vacanţelor. Iaşi 1888.
N. V. Piperescu. Din valurile vieţei. Versuri. 1878-1888, ] voi. Focşani 1888.
B.	Petriceicu-Hasdeu. Etymologicum Magnum Romanice. Tomul II, fascioara II, Apui-Ariciu. Bucureşti 1888.
Alexandru Degenmann. Bibliografia Romănă. Buletin mensual al librăriei generale etc. Anul X-lea 1888.
'Carmen Sylva. Cuvinte sufleteşti.	I	voi.	Bucureşti	1888.
Mihail Canianu. Poesii populare.	1	voi.	Iaşi 1888.
Aristide Pascal. Un cri d’alarme.	1	broş. Bucarest	1888.
»	Un	cri	d’esperance.	1	broş.	Bucarest	1888.
Thoma Basilescu. Curs complect de exploatarea poştelor şi telegrafelor. 1 voi.
Bucureşti 1884.
»	Studii	critice	asupra	poştelor şi telegrafelor in legătură cu
căile ferate. 1 broş. Bucureşti 1885.
Episcopul Melchisedelz. Didahiile ţinute cu mitropolia din Bucureşti de Antim Girea?tul cu notiţe biografice etc., corectate de Constantin Erbiceanu. 1 voi. Bucureşti 1888.
192
BIBLIOGRAFIE
V. A. Urechia. Miron Costin. Opere complecte după iranuscripte cu variante şi note etc. Tipăr. sub auspiciile Academiei Romane. Tomul II. i voi. 8° mare. Bucureşti 1888.
1. M. Riureanu. Din biblioteca de lectură pentru tinerimea romănă de ambe sexe, elaborată după diferiţi autori:
Privighitoarea, a 3-a ediţiune.
Despre datoriile copiilor cătră părinţii lor, a 5-a ediţiune.
Istorioare pentru copii, a 3-a ediţiune.
Noue istorioare pentru copii, a 4-a ediţiune.
Căte un mic volum. Bucureşti 1887.
Ministerul cultelor şi al instrucţiunii publice. Studiu asupra invăţămentului se cundar din Romănia, urmat de o statistică etc. de la anul şcolar 1875-76 —1886-87, de Dr. Alexandru N. Vitzu. 1 voi. in IV0. Bucureşti 1888.
Tabele statistice relative la clădirile, mobilierul, populaţiunea şi intre-ţinerea şcoalelor primare urbane. 1 voi. in IV0. Bucureşti 1888.
Nicolae I. Pruncu. Poesii, un mic voi. in 160. Focşani 1887.
Academia Romănă. I. O scrisoare de la Mihai Viteazul. II. Steagul lui Şer-ban Vodă Cantacuzino. III. Noue descoperiri numismatice romănfe. Cu-ventare pentru 10. Estr. din An. sec. II. Tom. VIII, S. II. I broş. in IV0. Bucureşti 1888.
Dare de seamă despre colecţiunea de documente istorice romăne aflate la Wiesbaden, de d. D. Sturdza. Est. din An. sec. II. Tom. VIII, s. II.
1 broş. in IV0. Bucureşti 1888.
Notiţe despre Slobozii de V. A. Urechia. Estr.	din	An. s. II.	Tom.
VIII, s. II. I broş. in IV0. Bucureşti 1888.
Economia pădurilor Statului. 1 broş. Bucureşti 1888.
Adela Xenopol. încercări literare.—Versuri şi istorisiri. 1	voi. Iaşi	1888.
Publicaţiuni periodice: Romdnische Revue, IV, Sahsgeng	III	Hept.	Mitte	Mtisz
1888 Resicza.— Ţara notiâ, an. IV No. 10, Ianuarie 1888. Bucureşti.— Peleşul, anul II No. 4, Fevruarie 1888. Bucureşti.—Buletinul societăţii de medici şi naturalişti din laşi, anul I No. 8, August 1887.—Analele literare, 15 Ianuarie 1888. Bucureşti. — George Lazar. Revistă pentru educaţiune şi instrucţiune, anul I No. 10, 15 Ianuarie 1888. Berlad.—, Revista societeţii ştiinţificâ-literara « Tinerimea Româna», anul VI ^o. 1, Ianuarie, No. 2 Fevruarie şi No. 3 Martie 1888. Bucureşti.
Bucureşti. Din stabilimentul grafic Socec & Teclu. — 26,808.
Apare la / a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 3. Bucureşti, 1 Iunie 1888. Anul XXII.
ZILELE BABEI
Şî
LEGENDA DOCHIEI
La cele din urmă zile ale lui Fevruarie şi la cele dintăi din Martie — sau la sflrşitul lui Martie şi la inceputul lui Aprilie — se rapoartă o tradiţiune populară, pe care o regăsim, nu numai la Romăni şi la popoarele din peninsula balcanică, dar in mai toată Europa. Reîmprospătarea vremii geroase din ultimele zile ale iernei pare a fi isbit pretutin-denea închipuirea poporului, care s’a incercat a da faptului
o	explicare plausibilă. Pornirea sa firească cătră personificare a creat astfel o legendă puţin nuanţată de la un popor la altul. Această asemenare a plăsmuirii populare in diferite zone provine dintr’o necesitate psicologică : acelaş fenomen a dat naştere unei concepţiuni identice. Aceasta insă nu im-piedică, ca fiecare versiune să-şi păstreze intipărirea locală sau naţională şi să varieze astfel la infinit unul şi acelaş mod de a vedea.
In variantele orientale, la Romăni, Bulgari, Şerbi, G-reci, ese la iveală elementul topografic: stănci antropomorfe păstrează ăncă urmele babei semeţe, care- a tras asupră-şi urgia vremii. In variantele occidentale, la Provensali, Italieni, Spanioli şi Portugeji, se accentuează mai mult elementul meteorologic : baba e înlocuită uneori cu un cioban sau, foarte rar, cu o pasere. Ambelor versiuni le este comună trăsura fundamentală, care motivează această stare anor-
C. L. XXLI.-III.-26,841.	13
194
ZILELE BABEI
mala a temperaturii : pedepsirea infruntării trufaşe şi a batjocurei semeţe.
Legenda a făcut, pe terenul romănesc, un pas mai departe in evoluţiunea ei: pe cănd in versiunile paralele baba remăne nespecificată, ea apare, in tradiţiunea românească, sub tipicul nume de Dochia, datorit unui amalgam de origine bisericească. Nimic mai des, in plăsmuirile poporului, ca o atare juxtapunere de elemente analoage.
Dar nici aci nu s’a oprit evoluţiunea. Legenda Docliiei a mai incercat şi un amestec recent de origine literară, amestec, care nu are nimic a face cu fondul popular al legendei.
Aceste doue din urmă stadie de desvoltare fiind proprie tradiţiunii romăneşti, am căutat a le trata special in a doua parte a acestui studiu, reservănd prima parte pentru cercetarea fondului comun al credinţei populare, aşa cum ea ne intimpină la diferitele popoare.
I.	ZILELE BABEI
Cele dintăi noue sau douespreze zile din Martie, Ro-mănul le porecleşte Babele sau Zilele Babei.
Austriacul Sulzer, care intreprinsese pe la sfirşitul secolului trecut un fel de istorie culturală a Ţărilor romăneşti, relevează această credinţă a Babelor:
„Romanii — zice el — celebrau la 1 Martie serbătoarea matroanelor, Matronalia; Romănii numesc această zi Zilele Babelor, cari ar fi „festum matronarum" al Romanilor, cu toate că Romănii nu le ţin cu nicio solemnitate şi cu toate că ele cad, nu la 1, ci cătră sfirşitul lui Martie. Ele nu sunt altceva in fond decăt „iarna babelor", o locuţiune care corespunde cu germanul Weibersommeru.
Şi aiurea: „La inceputul primăverii tinerii numai se incumetează a eşi la c&mp, pe cănd babele se ţin la sobă,
ZILELE BABEI
195
precum frumosul timp al toamnei se numeşte la Germani Weibersommer “. (1)
Alecsandri, la pastelul „Sfirşitul iernei“:(2)
S’a dus zăpada albă de pe intinsul ţării,
S’au dus zilele babei şi nopţile vegherii_
face următoarea notă:
„Romănul caracterizează sub forme poetice sau glumeţe toate varietăţile timpului. Astfel ii place a numi zilele babei zilele cele dintăi a lunei lui Mart — giboulees ele Mars, pretinzend ca ele sunt nesuferite ca o babă, care se ceartă necontenit şi plănge şi nu lasă pe nime in pace...."
Bucureştenii povestesc următoarele despre baba Dochia: In cele noue dintăi zile din Martie, cănd e ploae, ninsoare, lapoviţă, se zice că baba Dochia avea nişte oiţe şi că s’a urcat la munte să le dea păşune. Marte ar fi prevenit-o că nu-i ăncă timp, ea ii respunse cu cuvinte batjocoritoare. Imbrăcăndu-şi cele noue cojoace, (3) şi-a luat oile şi s’a suit in munte. Marte, ca să-şi resbune de insulta suferită, dete o straşnică geruială şi o ploae, care se prefăcea intr’un poleiu ca sticla. Dar baba Dochia inainta mereu nepăsăndu-i de ameninţările vremii. In prima zi leapădă un cojoc, pănă ce in a noua zi a îngheţat acolo in virf cu toate oile sale. (4) Privitor la muntele Babele din piscul Bucegilor ciobanii, spre a tălmăci stanele de peatră de pe acolo, povestesc o legendă analoagă versificată de d. Sava N. Şoimescu.(S)
1)	Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens. Wien, I781, voi. II, p. 57 şi 314.
2)	Alecsandri, Poesii, voi. III, p. 190.
3)	Grimm atribue o valoare mitică locuţiunii populare germane despre Fevruarie (numit Sporkel) : «Sporkelsin are şapte cojoace, unul mai lung ca altul, ce le scutură» adică aţiţă vent. V. Deutsche Mythologie, p. 749.
4)	Această notiţă mi-a fost împărtăşită de reposatul Ispirescu. — Fie-mi permis a me folosi de această ocasiune spre a aduce un omagiu suprem memoriei venerabilului unchiaş, care a fost pentru mine adeveratul dascăl intru ale poporului.
5)	Poesii lirice. Bucureşti, 1883, p. 72—76; cf. p. 69—71.
196
ZILELE BABEI
In cele noue dintăi zile din Martie baba Dochia, o babă rea şi incăpăţinată, a umblat pe virful Carpaţilor cu cele noue capre ale sale. înăsprită de o lungă iarnă, ea voi cu orice preţ să-şi ducă turma să pască inainte de timp, zicend :
Hai, căpriţe, hai, de-o vrea Dumnezeu, de n'o vrea î
Dar, după ce pribegi pe munte noue zile, baba Dochia incremeni de frig, ba chiar se impetri cu turmă cu tot pe platoul ce este deasupra obărşiei Ialomiţei şi pe care păstorii il numesc Babele. Acolo se vede şi astăzi o peatră inaltă ocolită de alte noue petre mai mici, cari înfăţişează pe baba Dochia cu turma sa.
§ 2.
Aceasta ne conduce la cercetarea elementului topografic, care joacă un rol important in evoluţiunea legendei noastre.
Omul naturei vede in fiecare manifestare cosmică o personificare, un agent necunoscut. Pus in faţa unei asemenea manifestări, el tinde a-şi satisface curiositatea, a-şi da seamă de ceeace impresionează închipuirea sa. Şi atunci densul caută in sfera experienţei sale causa plăsmuită a realităţii inconjurătoare.
In acest mod se naşte legenda.
Poporul vede o stincă cu chip de om : această vedere impresionează închipuirea lui şi reclamă de la dinsa respuns la vecînicul „pentru ce?" Conformaţiunea stincei ii procură materia explicaţiunii: ea fusese odinioară o fiinţă omenească; asociaţiunea ideilor ii dă forma ei: prefacerea ei in peatră trebue să fie urmarea unui blăstem — împietrirea fiind pre-tutindinea considerată ca o pedeapsă pentru nesupunere sau sumeţie. Precum Biblia ne arată pe femeea lui Lot prefă-cSndu-se intr'o stană de sare pentru neascultarea ei, tot astfel ne intimpină împietrirea in basmele noastre ca cea
ZILELE BABEI
197
mai straşnică pedeapsă a unei nelegiuiri sau resbu-nări. (O
Pe piscul Pionului sau Ceahlăului se vedea, ăncă pe timpul lui Cantemir, urmele unei figuri impetrite, pe care învăţatul Domn o descrie astfel :
„In mijlocul muntelui se vede un stilp de peatră foarte vechiu de cinci coţi de inalt, pe care se inchipueşte o babă cu douezeci de oi, din a căreia parte firească curge necontenit un izvor {In medio montis Czahlow statua conspicitur antiquissima, quinque alnis alta, vetulam ovibus ni failor XX cinctam referens, e cujus naturali parte perennis aquae fons profluit)“.
Cantemir işi dă cu părerea că acel chip „cu adeverat au fost păgânilor pentru inchinare idolească, a căror închinători era obicinuiţi ori prin mijlociri fireşti ori prin farmece să facă vreun lucru, cu care să aducă minuni şi cugetări de dumnezeire pentru prostimea cea lesne credincioasă {Probabile est, inservisse eam statuam idolorum gentilium cidtui, cujus administri solenne habebant, vel naturae, vel magiae artibus aliquid efficere, quo admirationem possint et clivinitatis opinionemşcreduli pletae injicere)u. (2)
In Mpntenia, in judeţul Mehedinţi, regăsim asemenea
0	stincă antropomorfă sub numele de Babele. „Aproape de cataracte, in marginea Dunării, se inalţă un spic de stincă din muntele de aci, pe care privindu-1 cineva din depărtare,
1	se pare că vede doue chipuri de om ca nişte statui de peatră infipte in stincă: unul este mai mic, altul mai mare...."
Tradiţiunea respectivă locală sună astfel:
„Pe cănd sfăntul Petru — numele unui pustnic din acea localitate — se afla tare bolnav, a trimis pe nişte babe după burueni de leacuri in ţara serbească, cari au intărziat foarte mult venirea lor şi pe cănd sfăntul era aproape a-şi
1)	Comp. basmul muntean «Omul de peatră» de Ispirescu, Basme, p. 112—119.
2)	Cantemir, Descrierea Moldavii, ed. Negruzzi, p. 47-4S,
198
ZILELE BABEI
da sufletul, vezend că ele nu mai vin, a trimis in doue rânduri in calea lor să privegheze din sprinceana munţilor, dacă se ved venind şi i s’a spus că nu se ved; iar a treia oară, pe cănd sfăntul işi dete ultima suflare, i s’a spus că babele se ved odihnind pe peatră in apropiere. Atunci sfăntul le-a blăstemat zicend : Steiu de peatră să se facă! şi aşa a remas pănă astăzi". M
Platoul deasupra obirşiei Ialomiţei, care înfăţişează o stană de peatră ocolită de alte mai mici in formă de capre, păstorii il numesc Babele şi povestesc in privinţa lui o tra-diţiune raportată mai sus.
La isvorul Argeşului o stană pe pajiştea mare poartă numirea de „ Câprâreasâ“, despre care betrânii spun această tradiţiune :
Odată a fost o babă caraghioasă, care, plecând in timp de iarnă la un loc in urma unei prinsori ce făcuse şi apu-cănd-o pe drum o ploae şi un viscol foarte mare, i-a fost cu neputinţă de-a se mai putea apăra in contra asprimii timpului nici cu cele nouă cojoace cu cari se afla imbrăcată, şi a murit indată impreună cu noue capre ce luase cu sine, prefăcendu-se in peatră, precum se vede şi astăzi. O)
§ 3.
Un basm bănăţean, publicat de fraţii Schott sub titlul de „Zilele Babei “, caută a tălmăci originea acestei numiri. Iată resumatul editorilor:
Doi stilpi de peatră cu chip omenesc sunt tălmăciţi de legendă. O babă răutăcioasă necăjea in tot felul pe noră-sa şi intre altele ii porunci a nălbi lănă neagră. Dinsa se supuse şi Hristos, care i se arăta cu Petru, o ajută să isbutească. Ea se intoarse acasă impodobită cu flori abia
1)	Dimitrescu, Note asupra monumentelor, ruinelor şi locurilor insem-nate istorice din judeţul Mehedinţi in Revista d-lui Tocilescu, An. I, voi. T, p. 164-165.
2)	Marţian, Anale statistice şi economice (1860), p. 120.
ZILELE BABEI
199
resărite. Dar baba şi fiul ei fure asemenea pedepsiţi. O vară timpurie ii ademeni cu turmele la munte, baba luănd cu sine noue cojoace; gerul insă revenind iute, ei ingheţare împreună pentru vecie. Cadavrele lor impetrire in posiţiunea ce o avusese in viaţă; fiind şi astăzi ăncă ele se pot vedea in Amlaş inconjurate de turma impetrită. Cele noue dintăi zile ale lui Martie cu blăndeţa lor adimenitoare se numesc pentru aceea la Romăni Zilele Babei. (O
Schott dă o explicare simbolică acestei legende : suferinţele tinerei femei cad la sfirşitul iernei; cu apropierea primăverii se nimiceşte puterea fiinţelor vrăjmaşe, căci caută un adăpost in munţi, unde mor.
§ 4.
O tradiţiune românească din Macedonia, ce a binevoit a-mi comunica d. Caragiani, s’ar putea intitula „Zilele de imprumut", căci scoate in relief un motiv, ce-1 regăsim mai cu seamă in paralelismele occidentale ale legendei.
In localitatea Cutra din Tesalia, nu departe de satul Zaren, unde se coboară păstorii toamna de stau pănă după Paşte, se află o stincă sterilă, care, privită de pe cămpie, pare a infăţişa o babă înconjurată de mai multe oi. In vremile acelea intăile trei luni ale anului, se urmau intr’o ordine deosebită de cea de astăzi: Ianuarie, Martie, Fevruarie. Trecend odinioară ultima zi de Martie, o babă se duse spre seară şi batjocori pe Martie, că nu i-a făcut nimic cu toate ameninţările sale. Martie, ca s'o pedepsească, rugă pe frate-seu Fevruarie să-i mai dee doue zile. Acesta ii ingădui cererea şi-l puse indată după dinsul. Atunci Martie ridică furtuni şi lipi pe baba cu oi de stinca, ce se vede şi astăzi.
Pentru a-şi explica ultimele zile friguroase ale iernei,
i) Schott, Walachische Mărchen, No. 6, p. 113—115 şi p. 330.
f
200
ZILELE BABEI
poporul le motivează, prin desfiderea făcută lui Martie de cătră o babă semeaţă, desfidere totdeauna urmată de o cumplită pedeapsă.
§ 5.
Un asemenea motiv — pedepsirea unei provocări trufaşe — ne intimpină in toate versiunile, ce circulă la popoarele din peninsula balcanică.
La Şerbi, vremea de la sfirşitul lui Martie sau de la inceputul lui Aprilie, cănd cade zăpadă şi măzăriche, se numeşte Zilele Babei (Babini dni), Căpriţele Babei (Babini jarci), Oiţele Babei (Babini kozlici), Zilele de imprumut ale Babei (Babini pozajmenici), şi in fine Baba cu oile ferecate (Babini ukovi). Se povesteşte adică că o babă, mănăndu*şi căpriţele la munte, pe cănd şuera v&ntul de mează noapte şi zăpada cădea, ar fi zis:
Prc, Marcu, ne te bojim te se: moji jarcici petoroscici!
—	„Părţ, Martie, nu me mai tem de tine nici căpri-ţele-mi cu cinci coarne!" Martie se supără, şi imprumutâ de la Fevruarie căteva zile. El deslănţui omăt şi ghiaţă, aşa că baba fu impetrită cu căpriţele sale. Se spune că astăzi ăncă se poate vedea pe un oarecare munte (unde s’a intimplat aceasta) o stincă, care infăţişază pe baba cu caprele sale : baba stă la mijloc şi căpriţele in juru-i. C1)
Localitatea, nespecificată in tradiţiunea serbească, se indică in cea bulgară, raportată astfel de fraţii Miladinov:
Zilele Babei (Babini dni). Intăile zile din Martie, cari sunt obicinuit friguroase şi viscoloase poartă această numire. Ele au fost cedate de Aprilie şi eatâ cum: O babă,
i) V. S. Karagic, Srpski rjecnik. Viena, 1852 s. v. babini
ard.
ZILELE BABEI
201
pe la sfirşitul lui Martie, văzend că timpul e frumos şi cald, strigă :
Gicil kosica na pianina, părdni Martu na bradina!
—	„Hi! căpriţă la munte şi b... pe barba lui Marte!" şi porni cu caprele la munte. Marte, necăjit de-a fi ocărit de o babă, zise lui Aprile:
Aprile Iile, moj pobratime, pridaj mi tri dni da zgrubamu baba l
—	„Aprile, frate, adaogă-mi trei zile să prăpădesc pe baba!" Aprile i le dete şi se porni aşa un frig, lapoviţă şi vent, că baba îngheţă cu caprele sale, şi astăzi ăncă se spune, că o babă şi nişte capre in formă de stincă se ridică pe Şar-planina (turceşte Şar-dag „muntele Şar"). C1)
La Slovenii din Carpaţi circulă o legendă cam analoagă cu privire insă la anotimpul verii. La dinşii intăia săptămână a lui Septemvrie, poreclită Babe Geto adică „Yara Babelor", mai poartă numele de Babin moroz sau „Gerul Babei", şi se povesteşte că o babă cloanţă ar fi îngheţat de frig pe munte. Ralston observă că tradiţiunea respectivă se va fi născocit spre a tălmăci ciudata înfăţişare a unor statue femeeşti de peatră, cari stau obicinuit la marginea drumurilor in unele localităţi ale Transilvaniei. (2)
Asemenea statue de peatră, aşezate deasupra movilelor in tot dealungul Rusiei meridionale, sunt cunoscute in archeologia slavă sub apelativul de kamennaja baba adică „baba de peatră". Pomenim in treacet că, dintre zeii adoraţi de vechii Siryeni, cel mai cunoscut e zolotaja baba sau „Baba de aur", o zeitate setoasă de sănge, ale cării imagini erau de peatră şi de lemn. (3)
1)	Miladinovoci, Balgarsld narodni pesni. Agram, 1861, p. 523-524.
2)	Ralston, So7tgs of the J\ussian People. London, 1872, p. 254.
3)	V. Archiv fur Anthropologie, An. 1878, p. 448.
202
ZILELE BABEI
La Albaneji — pentru a continua cu popoarele din peninsula balcanică — zilele de 29. 30 Martie şi 1 Aprilie se numesc plyaketă adică Babele; până, atunci oamenii nu sunt siguri de iarnă. De cade vr'o gerueală, in acest res-timp, se crede că babele sunt pricina. Dar nimeni n*a ştiut să indice lui Hahn, căruia ii datorim această notiţă, motivul acestei numiri, l1)
La Grecii moderni, din contră, dăm peste aceeaşi tra-diţiune cu toate amenuntele ei. Deja istoricul arab Abulfeda susţine că, la Grecii medievali cele şapte zile de la 26 Fevruarie pănă la 5 Martie se numeau Zilele Babei: „Abulfeda ait, apud Graecos, sextum et vicesimum mensis Februarii esse principium clierum vetulae eosque esse septem..." (Du Cange, Glossarium s. v. vetula).
Foarte respăndită, in diferitele localităţi ale Greciei, este povestea despre „Baba cu turma“1 care, cănd sosi primăvara, strigă măndră şi voioasă, că oile şi caprele-i nu mai pot păţi nimic; dar o straşnică gerueală ii prăpădi peste noapte toate vitele. O)
Amănuntele tradiţiunii variază după localităţi. Versiunea, relatată de Chandler după spusa unui indigen din şesul de la Maraton, zice că baba semeaţă se prefăcu in peatră impreună cu numeroasa ei turmă şi că o statuă femeească fără cap, ce se vede pe acolo rezimată de păment-, ar infăţişa pe baba impetrită. I se spuse totdeodată că stincile deacolo, privite dintr'un punct oarecare, ar avea aparenţa unui ţarc de capre. (3)
Versiunea, raportată de Politis, sună in chipul următor : Baba, in cea din urmă zi din Martie, crezend că a trecut orice primejdie, strigă cu dispreţ:
1)	Hahn, Albanesische Studien. Wien, 1853, p. 155.
2)	Schmidt, Gruchische Mărchen. Sagen tind Volkslieder, Leipzig, 1877, p. 23.
3)	S. Chandler, Travels in Asia Minor atid Greece. Oxford, 1825, voi. II, p. 207 — 209.
ZILELE BABEI
203
IIqltoi, Mâ<jT(, jtiovl ra ţ,£%eiuaoa Ta xaToi'/,âxia fiov\
—	„Sîc! Martie, mi-am iernat căpriţele!" Martie, im-prumutând de ciudă ăncă o zi de la Fevruarie, dete un ger năprasnic, de sili pe baba a se ascunde sub cazanul cu brânză şi o impetri in această posiţiune impreună cu toată turma ei. (O
Apelativul de Babă, precum şi incidentele legendei, joacă un rol insemnat in nomenclatura topografică a Greciei. Astfel, in şesul Maraton, remăşiţele unei zidiri a lui Herodes Attikos in apropierea satului Branâs poartă numele de Staulul Babei (z%	xb ^avâql); in insula Tasos, unde
Baba se numeşte Pdpina, un mare ocol de pietre pentru vite e cunoscut sub numele de parcul Babei namvag 7j iidvdqa); in Samotrace nişte dungi albe vărgate in păretele unei stinci se numesc Rufele Babei (zrjg yqr\ăg %a navia). In fine, in Arcadia, vr’o trei ceasuri de la Tripoliţa, poporul arată pe un munte oile impetrite ale Babei.
Interesul este că acelaş element ne intimpină in numele multor localităţi din antica Elada, ca rqaog ax^og^ rqaog yaXa, Fqaiag yovv, Tqa'iag	KaXoyqaiag	ftovvog	—	ceeace
presupune, după cum observă cu drept cuvint Schmidt, existenţa in antichitate a unor tradiţiuni analoage. (2)
La Turci, deasemenea, frigul ultimelor patru zile din Fevruarie şi al primelor trei din Martie se numeşte frigul babelor (Berd ul-’aguz). (3) O notiţă privitoare la Calendarul turcesc, publicată in Revista lui Hammer „Fundgruben des Orients" (voi. IY, p. 137) conţine o lămurire a acestei' numiri : Turcii povestesc că a murit o babă de frig la Con-stantinopole in acest anotimp şi pentru aceea il numesc frigul babei.
1)	Politis, MeXeTrj iui tov (3iov twv vscotsqwv cEXhrjvcov. Atena, 1871, p. 35—36.
2)	Schmidt, op. cit., p. 24. — Cf. şi A. Mommsen, G7'iechische Jahres-zeiten. Schleswig, 1873, vo^ P- 2^ (proverbele meteorologice No. 42 şi 43).
3)	Zenker, Dictionnaire turc-arab-persan, p. 623 c.
204
ZILELE BABEI
Arabii, după mărturia lui Herbelot (Bibliotheque orientale s. v. Aguz) dau numirea identică de Zilele Babei (Ayan al Aguz) celor şapte zile ale solstiţiului de iarnă. (0
§ 6.
Trecend la Occident regăsim aceeaşi credinţă la toate popoarele romanice.
Ţăranii din sudul Franţei povestesc următoarele in această privinţă: O babă işi păzea odată oile. Era pe la sfirşitul lui Fevruarie, care nu era straşnic in acel an. Baba, crezendu-se scăpată de iarnă, se legă de Fevruarie zicend :
Adieu, Febrie ! me ta febrerado M’as fait ni peu ni pelado !
—	„Adio, Fevruarie, cu frigul teu ,nu-mi făcuşi nici piele nici chelie!" Batjocura babei superâ intr'atăta pe Fevruarie, incăt se duse la Martie: „Imprumută-mi trei zile, zise el, şi cu trei ce mai am, ii voiu face piei şi chelii". Odată se stirni o vreme grozavă: poleiul strica iarba câmpului şi toate oile murire, ear baba se sbătea (reguignavo). Deatunci acea vreme viscoloasă poartă numele de Sbaterea babei (Reguignado de la Yieio). — Pierzendu-şi turma de oi, baba cumpără vaci şi ajungend fără vătămare la sfirşitul lui Martie, zise ear cu semeţie :
Eu escapant de Mars e de Mar seu Ai escapa mi vaca e mi vedeu.
—	„Scăpănd de Martie şi de Mărţişor imi scăpai vaca şi perul". Martie, atins, porneşte indată la Aprilie:
Abrieu, n’ai plus que tres jour; prcsta-me n'en quatre,
Li Vaco de la Yieio far eu bat re!
i)	Citaţiunea din Hammer şi din Herbelot. o făcui după indieaţiunile lui Liebrecht in «Gervasius, Oţia imperialia», 182 urm.
ZILELE BABEI
205
—	„Aprilie, n’am decăt trei zile; imprumută-mi ăncă patru, să prăpădesc vaca babei". Aprilie ii dete, un ger straşnic, strică toată păşunea şi biata babă işi perdu ear turma. Ultimele trei zile din Martie şi primele patru din Aprilie se numesc pentru aceea Zilele Vacei (Li Vaqueirieu). (O
Precum vedem, in această versiune provensală, baba, deşi de doue ori pedepsită pentru indrăzneaţa ei provocare, totuş ea insăşi e cruţată şi numai ţurma-i (de oi sau de capre) sufere urmările semeţiei sale. Pretutindinea dublul incident este simplificat. Astfel in versiunea de la Montbovon (Fribourg), după care insă atăt capra, căt şi baba scapă deopotrivă de resbunarea lui Martie.
Eată această versiune elveţiană: O babă anume Rullion avea o capră şi o căpriţă. Era prin Martie. Baba numai avea fen. Vremea era frumoasă, earba creştea. Ea zise lui Martie : „Hei, hei, Martie, capra şi căpriţa mea n’au să se mai teamă de iarnă". Martie ii respunse: „Trei zile de Martie şi trei de Aprilie vor face să crăpe capra şi căpriţa ta". Apoi viscol şi zăpadă, aşa că biata babă trebui să se ducă prin păduri să caute crăci de brad şi de iederă ca să poată adăposti capra şi căpriţa ei.(2)
Privitor la proverbul meteorologic, care circulă in Italia:
Marzu cci dissi ad Auriii:
Mprestaminni tri jorna,
Quantu a sta vecchia la fazzu muriri11.
Adică: Martie zise lui Aprilie: „Imprumută-mi trei zile, ca să prăpădesc astă babă". Pitre citează următoarea legendă cu ilustraţiune:
Era o babă, care, cănd vezu Martie pe isprăvite, scuipă dinapoi zicend: „Fuori! Marzo cane!u Afară! câine de Martie !
1)	Paul Mayer «Les jours d'emprunt» in Romania, An. III, paginile 294—297, după notele de la cartea VI şi VII din poema lui Mistral Mireio.
2)	P. Mayer, art. cit. p. 296.
206
ZILELE BABEI
Atins de o asemenea insultă, Martie jură să-şi resbune. Şi ce face? Se duce la Prier şi-i zice:
„Aprile, vuoi tu fcirmi un favore ? prestami tre giorni dei tuoi, affmche io possa far mor ir e questa vecchiau.
—	„Aprile, fă-mi un hatir, imprumută-mi trei zile dintr’ale tale, ca să prăpădesc pe această babă".
—	Ia-le, respunse Prier şi Martie le luă.
Această babă avea o turmă de oi şi de mult nu le mai mănase să pască, fiindcă fusese o iarnă straşnică. La 1 Aprilie, vezend o zi frumoasă, scoase oile din ţarc şi le mănă la o livadă, să zicem la livada muntelui Pellegrino (Palermo). Dar, la mijlocul ei, se stirnî un nor, care se in-groşă şi crescu mereu, pănă ce cerul se făcu intr’o clipă negru ca păcura. Baba işi adună răpede oile şi vrea să le intoarne la ţarc. Dar, căt a-i zice „da", cerul se descoperi şi o ploae ca un potop! Baba căută să alerge, dar furtuna se incruntâ cu o grindină aşa de grozavă că intr’un sfert de ceas baba şi oile fure omorite şi ingropate sub zăpadă.
Martie rizend cu hohot strigă : E guesto e Marzo cane /.... Na-ţi: căine de Martie ! (O
Aceeaşi tradiţiune se povesteşte in Sicilia, de unde a cules-o şi raportat-o Pitre in graiul local. O)
O versiune diferită din aceeaşi localitate, sună astfel:
Era odată o babă, care voia să se mărite după un flecău frumos. Intr’o zi Martie se duce şi-i zice : „Yrei să te măriţi ? De me vrei pe mine, dormi azi noapte pe cărămizi şi măine ne căsătorim". Ea, bucuroasă, zise da.
Seara baba porneşte să doarmă la locul arătat, zicend:
—	„Pi stasira comu fazzu fazzu,
Duma,ni assira c’u bcddit picciottu m’abbrazzu“.
1)	Biblioteca delle tradizioni popolari	siciliane per cura	di	G.	Pitre/
voi.	III Proverbi siciliani, p. 40 şi voi. IV,	p. 349.
2)	Biblioteca etc. voi. XVIII : Fiabe e	leggende (Palermo, 1888), p.	417,
No.	CXXXVII: Marzu si fici ’mpristari tri	jorna d Apr iii.
ZILELE BABEI
207
—	„Astăseară fac cum pot, mâine searâ me sărut c'un frumos flecău". — Ce-mi făcu Martie? chema pe Aprilie şi-i zise:
—	vAprili1 Apr iii,
’Mprestami un jornu di li toi gudiri
Quantu a sta vecchia la fazzu muriri11.
—	„Aprile, Aprile, imprumută-mi o zi din petrecerile tale, ca să prăpădesc astă babă!“ Aprilie i imprumutâ şi Martie prăpădi pe baba zicend:
Marzu scdrcia la vecchia ’nta la jazzu,
adică : Martie jupoae pe baba in culcuş. (O
E curios că, in această versiune siciliană, Martie e in acelaş timp provocator şi resbunător; dealminterea, pedeapsa e departe de-a fi motivată.
Intr'o variantă din Girgenti (Italia), Martie, pentru a prăpădi pe baba, roagă pe Dumnezeu să-i ingădue ăncă o zi; dar, baba remănend vie, el se roagă de Prier sâ-i cedeze j,tre giorni di rigore e di temporale“ şi primele zile din Aprilie au remas astfel pănă astăzi.
In Sardinia, Ianuarie şi Fevruarie implinesc rolul celorlalte doue luni. O)
In Corsica a cules Ortoli basmul următor intitulat „Ciobanul şi luna lui Martie" :
Era odată un cioban, care avea berbeci şi oi căt nisipul mării. Totuş ii era teamă să nu pearză din ele şi, toată iarna, se ruga de luni să-i fie priincioase. Acestea ii ascultare rugămintea: totdeauna berbecii şi oile ciobanului fure cruţate. Martie mai cu seamă nu trimise nici ploae nici grindină nici vr’o altă boală ca să-i prăpădească turma. Cănd era pe la sfirşitul lui Martie, ciobanul care nu se mai temea de nimic, incepu să riză şi să-l injure:
—	„Martie, Martie, tu care eşti spaima turmelor, nu
1)	Ibidem, p. 416, No. CXXXVI : Marzu e la vecchia.
2)	Pitre, loc. cit., p. 419 unde se citează şi o versiune calabreză.
203
ZILELE BABEI
me mai tem de tine. Remăneţi sănetoase, boalelor! Martie, Martie, primăvara soseşte, nu-mi mai poţi face niciun reu!"
Furios de atăta nerecunoştinţă, Martie se duse la frate-seu Aprilie şi-i zise :
„0 Aprilu me fratedu,
Impresia tre di li to di,
Par puni lu posturedu Li ni vodu fa pinii.“
—	„0 Aprile frate, imprumută-mi trei zile dintr'ale tale spre a pedepsi pe păstoraş, căci vreau să se căească." Şi Aprilie, care iubea pe frateseu, i le dete. îndată Martie, cutreerănd pămentul, stringe intr’o clipă venturi, boale şi viscole şi le deslănţueşte toate deodată asupra nenorocitei turme. Intăia zi murire berbecii şi oile, a doua zi mieii şi a treia zi totul se prăpădi. C1)
Aci ciobanul ia locul babei, un ce foarte firesc fiind vorbă de berbeci şi oi.
Aceeaşi inlocuire conţine versiunea andalusă :
Un cioban făgădui lui Martie că, de se va purta bine, ii va dărui un miel. Martie se ţinu de cuvent; dar ciobanul, vezend oile şi mieii atăt de frumoşi, nu se indura, şi găn-dindu-se că ii mai remănea lui Martie numai trei zile, işi luă seama şi nu mai voi să-i dea. — „Nu vrei?" ii zise Martie, apoi să nu te căieşti:
Con tres dias que me quedan 7 tres que me preste mi compadre Abril,
He de poner tus ovejas al par ir !
—	„Cu cele trei zile ce-mi remăn şi cu cele trei ce imi imprumută cumetru Prier am să-ţi prăpădesc oile". Şi, timp de şase zile, fu un viscol şi un ger atăt de cumplit, incăt toţi miei şi toate oile murire. (2)
Şi aci numai vitele cad victima resbunării.
1)	Ortoli, Ies contes populaires de Vîle de Corsc. Paris, 1883, p. 3—5.
2)	Fernan Caballero, Cuentos y poesias popular es andaluces. Leipzig, 1866, p. 116-117.
ZILELE BABEI
209
In Portugalia există aceeaşi legenda publicată de Coelho sub titlul de „Fevruarie şi zilele de imprumut" (Fevereiro e e as dias d’emprestimo). (O
In fine — pentru a termina acest ocol folkloristic — in Scolia ultimele trei zile din Martie s’au numit asemenea „Zile de imprumut (Borrowing sau Borrowed Days)u, in timpul cărora oamenii superstiţioşi se feresc a da sau a lua cu imprumut, căci:
March borrowit fra Averill Three days, and theij were UI.
Martie imprumutâ de la Aprilie trei zile şi ele fure rele.O)
§ 7.
Cele doue luni, cari apar personificate in aceste tradi-ţiuni populare, sunt obicinuit Martie şi Aprilie, rareori Ianuarie şi Fevruarie. Această personificare s’a intins uneori asupra tuturor lunilor anului, infăţişate de închipuirea poporului ca doisprezece frumoşi flăcăi, deoarece, intr’un mare numer de limbi, luna de zile e de genul masculin.
Astfel un basm neo-grec, cules la Milo şi intitulat „Cele douăsprezece luni", povesteşte că o babă plecase in pădure să stringă vreascuri pentru iarnă. O ploae torenţială o sili să cate adăpost intr’o casă din apropiere, unde găsi doisprezece flăcăuandri de mare frumuseţe. Unul dintr’inşii o întreabă, care-i luna cea mai rea? — „Ei, fătul meu, respunse ea, nici una nu-i rea; fiecare are partea ei cea bună şi partea ei cea rea..." Flăcăul stăruind, baba dete acelaş respuns. Atunci ii umplură dăsacii cu galbeni.
Baba povestind surorii sale cele intimplate, aceasta luâ un sac mare şi porni intr’acolo. — „Ce vănt te aduce pe
1)	Colho, Revista cPEtnologia, e de Glottologia. Lisboa, 1880, fascic. II—III, p. 188.
2)	Citat de P. Mayer. — Pitre mai citează o versiune bergamască, in
care mierla ia locul ciobanului şi e vorbă de sfirşitul lui Ianuarie....
C. L. XXII.-III.-26,841.	]4
210
ZILELE BABEI
aici?" — „Am venit să string şi eu douâ trei găteje, căci eată c’a sosit Gerar,	această lună	friguroasă şi rea“. Ea	fu
.întrebată	apoi, care	lună ii place:	„Nici una, respunse
ea, toate	sunt rele.	Care oare e	bună? Oare şchiopul	de
Faur sau	Mărţişorul	cel cu toane...? Celelalte luni ’s foc	şi
arşiţă". — Ei ii umplure sacul cu şerpi şi cu tot felul de jigănii, cari o făcură bucăţi, cănd se întoarse acasă.(O
Următorul basm ceh cu acelaş titlu e şi mai semnificativ in această privinţă. Eată un scurt resumat:
O	văduvă trăia cu fiică sa Ileana şi cu fata sa vitregă Maruşka, care era mai frumoasă şi deaceea o incerca cu cele mai grele lucrări ale casei, dar dinsa le indura toate. Vrend cu orice preţ să se scape de dinsa, Ileana o trimise, in toiul iernei, la munte să-i aducă viorele. Pe creasta cea mai inaltă a muntelui ea zări un foc mare, incunjurat de doisprezece bolovani, pe cari stau doisprezece inşi: trei cu perii albi, trei mai tineri, ear ceilalţi şi mai tineri şi frumoşi — cele douăsprezece luni. Spunendu-le pricina venirii, Martie, luănd locul lui Ianuarie, făcu intr’o clipă să se topească zăpada şi arborii să înfrunzească. Orfana culese un buchet de viorele sub crăcile copacilor şi le aduse surorii vitrige. — A doua zi o trimise după fragi. De astădătă Ianuarie se inlocui cu Iunie şi astfel culese fragii. — A treia zi o trimise ear după mere roşii. Septemvrie ii ingădui să le culeagă. Merele făcure Ileanei atăta poftă, incăt, imbră-căndu-şi o blană şi o scufie caldă, porni la munte să mai caute. Ajungând la focul cu cei doisprezece inşi, ea respunse cu semeţie lui Ianuarie, care slobozi nori, zăpadă şi vifor. Ileana ingheţâ ca şi mamă-sa, care venise in urmă s’o caute. O)
1)	Legrand, Contes populaires grecs, p io—14.
2)	A. Chodzko, Contes des paysans et des pâtres slaves. Paris, 1864, p. 15—29.
ZILELE BABEI
211
II.	LEGENDA DOCHIEI § 1.
La 1 Martie biserica ortodoxă serbează hramul sântei martire Evdochia, a cărei viaţă o descrie astfel unul din vechile Minee:
„Luna lui Martie, in zioa dintăi, pomenirea prea cuvioasei mucenice Evdochia, samarineanca, curva.
„Aceasta era din Iliupoli, eparhia Livanisiei Finikiei, pre vremilc imperăţiei lui Traian, carea intăi petrecea neastâmpărată şi curveaşte şi trăgea spre dinsa mulţi ibovnici cu frumuseaţea §i ghizdăvia feaţii sale, şi strinse aveare multă; iară mai pre urmă se apropie de Hristos, auzind de oare care călugăr Gherman povestind cuvintele ceale de de blagocestivie şi de pocăinţă; deci se boteză de episcopul Teodot, induplecăndu-se spre dumnezeeşti descoperiri. Că i se arătă in nălucire, unde o trăgea de mănă un ănger şi se sui la ceriuri şi se veselea ăngerii cu dinsa pentru întoarcerea ei... Ea impărţindu-şi toată avearea şi dându-o săracilor, se duse la o monăstire şi petrecend bine calea nevoinţei, fu adusă inaintea lui Avrilian, ce luase împărăţia de la cei ce4 fusease ei mai nainte ibovnici şi inviănd pre cuconul imperatului ce fusease mort, trase pe imperatul la credinţa lui Hristos".
Poporul a stabilit un raport firesc intre baba, ce cade pe 1 Martie, şi intre numele sfintei din acea zi. In acest mod Evdochia sau Dochia, product curat bisericesc, fu identificată cu Baba sau Zioa babei, credinţă de mai inainte înrădăcinată.
Numirea de baba Dochia — sfinta creştină altoită pe vechea credinţă — provine dar dintr’un amalgam de 2 elemente diferite.
Altminterea viaţa sfintei nu motivează intru nimic această suprapunere. Unicul punct de legătură e cel crono-
212
ZILELE BABEI
logic: sfinta cade pe aceeaşi zi, cu care incepe intăia bato a lui Martie.
Tendenţa cătră juxtapunere, atăt de pronunţată in producţiunile de folklore, a dat aci peste un element analog şi a căutat să şi-l insuşească.
Această identificare pare a se fi făcut de timpuriu, deoarece o găsim astăzi ca fapt consumat in Transilvania, Moldova şi Muntenia.
Dluganski,	Calendarul	„Românului" (Albina	Carpatilor
IY,	11): „Luna	lui Martie	1, Baba Dochia, ce-şi	ţine năra-
vul 12 zile... Primăvara se incepe, precum spun unii, cu intăia zi a lunei lui Martie, ear după alţii, cănd se sfirşesc Zilele Babei Dochiei.u
Mangiuca,	Călindariu,	sub luna Martie : „Baba Dochia
cade	totdeauna	pe intăi Mărţişor. Baba Dochia	e cap de
primăvară".
Am raportat mai sus tradiţiunea bucureşteană şi acea a ciobanilor din munţii Bucegi, după care Baba Dochia, de-sfidend pe Martie, fu impietrită cu turma ei pe virful Car-paţilor, ale cărei urme s’ar vedea şi astăzi intipărite in nişte stane antropomorfe, cari domină inălţimea munţilor.
§ 2.
Aci se sfirseşte evoluţiunea populară a legendei şi cu aceasta s’ar cădea să incheiăm cercetarea noastră. Din in-timplare mai avem de inregistrat un amestec cărturăresc, o mlădiţă curat artificială, ce unii s’au incercat a o altoi in tulpina legendei.
Pe la 1850 — vr’o 6 ani inaintea apariţiunii Cronicei lui Huru — Asaki publică o baladă „Dochia şi Traian" cele brănd, sub acest nume, pe fiica lui Decebal, care, fugind dinaintea puternicului impărat, se prefăcu intr’o stană de peatră :
ZILELE BABEI
I
Intre peatra detunată Ş’al Sahastrului picior,
E o stanca ce-a fost fată Unui mare Domnitor.
Acea stăncă e Dochia,
Are zece oi popor Şi domneşte ’n vizunia Unui vechiu betrăn păstor.
II
La frumseţe şi la minte Nici o fată-i semena; Vrednică de-al ei părinte A lui Decebal era.
Traian vede astă zină,
Deşi e biruitor,
Frumuseţii ei se’nchină,
Se subjugă de amor.
III
Imp6ratu’n zadar cată Pe Dochia-a imblănzi; Vfezend ţara ferecată,
Ea se ’ndeamnă a fugi. Prin a codrilor potică Ea ascunde al ei traiu. Acea Doamnă tinerică Turma trece peste plaiu.
IV
Acolo e grea furtună Şi locaşul e cumplit.
Unde vulturul resună Al seu căntec răguşit Aci haina aurită O preface in şăiac,
Tronul e iarbă ’nverzită, Sceptrul este un toiag.
214
ZILELE BABEI
V
Traian vine ear in ţară Şi a birui deprins,
Spre Dochia cea fugară Earăş mana a intins.
Atunci ea cu graiu ferbinte,
Zamolxi, o Zeu, striga,
Te jur pe al meu părinte Astăzi, rog, nu m6 lăsa!
VI
Şi cănd vede că de mănă Ya s’o prinză ear Traian,
De-al ei zeu scutită, zina Se preface ’n bolovan.
Acea peatră e vioae,
Aburi scoate al ei sin ;
Din plânsul ei naşte ploae,
Tunet din al ei suspin.
Această, plăsmuire, inofensiva in domenul ideal, s’a strecurat cu incetul şi in domenul realităţii, incepend a dobândi valoarea unui fapt istoric.
Intr’o carte de Istorie naţională destinată pentru şcoale se afirmă:
Vechia Dacia se pomeneşte ăncă cu numele de baba Dochia, care ar fi şezend pe virful Ceahlăului, muntele cel mai inalt din Dacia lui Traian, de unde ar fi venind zăpadă la cămp, numai când baba scutură cojoacele mai cu seamă in cele dintăi 12 zile din luna lui Martie, care se şi numesc zilele babei". C1)
Doamna Iulia Sachelariu pune pe Dochia intre „Femeile celebre" ale antichităţii şi-i consacră următoarea schiţă biografică:
Dochia (105 d. Cr.), fiica regelui Decebal, travestită ca o păstoriţă şi cu oiţele imprejuru-i. Prin influenţa geniului
i)	Melidon, Istoria Naţională pentru popor. Bucureşti, 1876, p. 17.
ZILELE BABEI
215
ei uimeşte pe păstori şi pe venători, cari se opresc in faţa stincei sale şi se recoresc din riuleţul Albu, ce curge la picioarele ei. Bustul acesta suferi o isbire la inceputul secolului al XVIII-lea, care-1 sfărămâ pe jumetate şi tot atunci un schit de maici, ce se afla mai jos, se stinse de pe păment...
Pe cănd d. Aron Densuşianu personifică in Dochia din „Negriada“ geniul vechei Dacie, D. Fr. Dame, in poema dramatică „Visul Dochiei“, face dintr’insa representanta trecutului glorios al Romăniei, care, ca fiică a lui Traian, doarme in munţii Carpaţi, la poalele unei stinci. Romănia vine ş’o deşteaptă, şi caută a o convinge, că fii sei vor fi pe viitor tot aşa de viteji ca şi in trecut.
Să ne oprim un moment asupra isvorului probabil din care s’a inspirat Asaki spre a compune această baladă naţională, care, după cum am vezut, n’a remas restrinsă in cercul tradiţional.
Din capul locului trebue să accentuăm caracterul artificial al acestei compuneri, care n’a isvorit şi n’a putut să isvorească din mijlocul poporului. Ea se datoreşte propriei imaginaţiuni a autorului complectată cu căteva elemente imprumutafce din viaţa legendară a sfintei Evdochia.
O analogie externă oferea deja consonanţa intre Dochia Şi Dachia sau Dacia: Asaki făcu dintr’insa fiica, lui Dece-bal. Citind in viaţa sfintei că „ea era pre vremile imperăţiei lui Traian“, că „trăgea spre dinsa mulţi ibovnici cu frumuseţea §i ghizdâvia feaţei saleu, că in fine „ Avrilian luase im-perâţiea dela cei ce-i fusease ei mai nainte ibovniciu — aceste amănunte, măiestrit imbinate cu legenda populară a Dochiei alcătuesc esenţa tradiţiunii asakiane sau a legendei cărturăreşti, după care Dochia, pretinsa fată a viteazului rege dac, ar fi căutat, după moartea părintelui şi a patrie sale, un adăpost in văgăunele muntelui Ceahlău spre a scăpa de prigonirea Romanilor; că acolo, stravestită in păstoriţă cu o turmă de oi imprejur, se prefăcu intr’o stincă cu turmă
216
ZILELE BABEI
cu tot, numai să nn cadă in mănile lui Traian care se înamorase de dinsa.
Această combinaţiune e prea ingenioasă pentru mintea omului din popor. Ea trădează o concepţiune artistică cu o înlănţuire prea riguroasă spre a putea suferi o alăturare măcar cu producţiunile libere şi fireşti ale fantasiei populare. De altminterea, dacă amintirea despre Traian e de tot vagă in găndul poporului, aceea despre Decebal nici că există. Acest aparat istoric cu stricta sa cronologie vorbeşte dar in contra popularităţii baladei lui Asaki, isvorul tuturor afirmaţiunilor ulterioare.
§ 3.
Legenda Dochiei, mai cu seamă din punctul de vedere topografic, are o mare asemenare cu faimoasa tradiţiune a Niobei din mitologia elenă, — acea mater dolorosa a artei antice, cum o numeşte Feuerbach, — a cărei nenorocire (Nioftyg na&ri) a devenit proverbială in antichitatea clasică.
Fiica lui Tantal şi soţia regelui Amfion din Teba, Niobe era mama fericită a unei numeroase familii de fii şi fiice. Bucuria ei pentru măndrii sei copii o făcu trufaşă cre-zendu se mai presus de Latona, soţia lui Joe. Dinsa se făli că Latona avuse numai doi copii, ear ea patrusprezece. Zina işi resbunâ cumplit, săgetând intr’o zi in jurul Niobei pe toţi copii sei. Grozava nenorocire făcu pe nenorocita mamă să încremenească de durere şi zeii o prefâcure intr’o stană de peatră, aşezată pe înălţimile singuratice ale muntelui Sipylon, unde pare a se recunoaşte imaginea ei in figura străveche a unei femei ce jăleşte.
Omer o pomeneşte in căntecul XXIV din Iliada (v. 602 urm.):
„ ... Căci şi Niobe insăşi, cea cu frumoasele plete, işi aduse aminte de mâncare, dinsa care perdu doisprezece copii in casă-i, şase fete drăgălaşe şi şaşe fii voinici. Pe dinşii ii repuse Apolon cu arcu-i argintiu, intărtat pe Niobe; ear pe ele Artemida, svirlitoarea de săgeţi, căci ea se potrivi
ZILELE BABEI
217
cu Latona, cea cu frumoşii obraji, zicend: zina născuse numai doi, ear dinsa atăţea copii; de aceia ei doi ii prăpădiră pe toţi. Noue zile zăcure dar dinşii in sănge şi nu era cine să-i ingroape, căci Cronion impietrise popoarele; a zecea zi apoi ii ingropare zeii nemuritori... Şi acum colea in stinci, in munţii din Sipylon, unde cică odihnesc nimfe divine, când saltă in jurul lui Acheloios, colea, deşi stană de peatră, ea simte a zeilor urgie
Sofocle, intr’o antistrofă din Antigona (v. 824 urm.):
„Auzit-am căt de ticălos se prăpădi Frigiana, fata lui Tantal pe piscul din Sipylon ; cum stinca o cuprinse ca o iederă imbobocită. Şi acum — spun oamenii — se topeşte in ploae, zăpada nepărăsind-o niciodată, şi geana-i scaldă mereu sinu-i cu şuvoae de lacrimii
O asemenea scenă grandioasă a trebuit negreşit să inspire pe iluştri sculptori ai Eladei. In anul 1583 s’a găsit intr’o vie din Via Labicana, nu departe de Basilica late-rană din Roma, faimoasa grupă a Niobidelor datorită lui Scopos sau Prexitele şi astăzi ea impodobeşte o sală specială a Ufiziilor din Florenţa. Grupa representă momentul decisiv al jalnicei drame, in care apare figura sublimă a Niobei, a nenorocitei mame copleşite de durere. Frumuseţă Şi graţia operei artistice idealizează scena fioroasă şi insuflă compătimire şi duioşie. Nici un strigăt nu ese din buzele mumei: eroic şi tăcut sucombă cu toţii sub puterea covir-şitoare a zeilor.
Mitologii moderni au căutat fiecare să-şi exercite pro pria lor ingeniositate intru tălmăcirea mitului Niobei.
După Preller, Niobe este insăşi Rhea acestor munţi şi văi, mamă fecundă şi nenorocită, care primăvara se făleşte cu mândri sei copii, iar vara cad sub fierbinţile săgeţi ale zeului solar. Sărăcită de copii, ea şade, ca şi Rahila, peste cadavrele fiilor sei şi nu voeşte să fie mângâiată „căci dinşii s’au dus“. Metamorfosa Neobei se explică prin pre-
218
ZILELE BABEI
senţa unei antice representări despre o stincă Sipylon sau prin tradiţiunea unei catastrofe geologice(O
Cox face din Niobe un fel de Nephele, ai cărei numeroşi copii, adică norii, sunt străpunşi de săgeţile zeului solar. Durerea o preface in piatră, precum iarna apa cerului se schimbă in ghiaţă in ţările muntoase. Cănd Niobe plănge pe stinca ei, ea e norul de pe piscurile munţilor, de unde picăturile de ploae cad ca lacrimi. (2)
Max Miiller vede in Niobe o zeiţă a iernei şi a zăpezii, ai cărei copii sunt omoriţi de săgeţile lui Phoebos şi ale Artemidei, precum fenomenele asprului anotimp sunt nimicite de primăvară. Lacrimile Niobei exprimă poeticeşte topirea gheţei sau a omătului pe pămentul impietrit. (3)
In fine Sayce, care a visitat localitatea, crede că figura Niobei aparţine virstei preistorice a Lidiei. Tăiată in stincă calcară la o inălţime considerabilă, ea trece peste douezeci picioare de la creştetul capului pănă la temelie, umerii fiind largi de opt picioare, ear capul nalt mai bine de patru picioare, cu măinile incrucişate pe piept ea şade pe un tron inălţat. Figura ar fi mai veche decăt stabilirea Grecilor in Asia mică sau decăt compunerea poemelor omerice, mitul insă de origine elenică. Sayce presupune că Niobe va fi fost la inceput destinată a representa o divinitate, poate solară. Cei doisprezece ai sei copii (şase fii şi şase fete) ar fi cele douăsprezece luni ale anului omorite una după alta de Apolon şi Artemida, adică soarele şi luna. Sexul copiilor e asimilat cu sexul ucigaşilor lor şi căte şase sunt predaţi fiecăruia din cei doi zei. Faptul că remăn noue zile neingro-păţi ar indica divisiunea lunilor in decade. In fine locaşurile, unde odihnesc nimfele după joc, ar fi mormintele preistorice, care acoper coasta stincei. (4)
1)	Preller, Qriechische Mythologie, voi. II, p. 382.
2)	Cox, Mythoîogy of the Arian Nations, voi. II, pag. 195, 279.
3)	Ibidem, p. 279, nota 3.
4)	Sayce «le mythe de Niobe» in Memoires de la Societe linguistique de Paris, tome IV, p. 406—410.
ZILELE BABEI
219
E de prisos a observa că toate aceste interpretări, in cari poesia şi erudiţiunea işi dau măna, sunt de tot subiective şi nu fac decăt a complica fondul simplu al unei legende, pe care rapsodul antic a impodobit-o cu tot farmecul poesiei. E învederat că un mit, căruia i se pot aplica interpretările cele mai diverse, nu e susceptibil de nici una. Omul din popor e acelaş in toate timpurile : naivele sale creaţiuni sunt adesea intuiţiuni, ear nu combinaţiuni măiestrite. Ne place mai mult părerea lui Pausanias, care vedea in imaginea de pe muntele Sipylon resultatul intimplător al conformaţiunii fisice, un simplu efect cosmic. Marele turist afirmă că, suind muntele, vezu acolo pe Niobe, care in apropiere apare ca o simplă stincă, ear la o mică depărtare par’c*ai vedea o femee plecată şi tinguitoare. Tocmai această ilusiune optică — aci ca şi aiurea — a fost punctul de plecare al plăsmuirii poetice.
CQNCLUSIUNE
In Europa orientală şi in cea occidentală — probabil Şi aiurea — există o credinţă populară menită a explica intr’un mod legendar transiţiunea cea răpede, insoţită de o înăsprire a frigului, de la iarnă la primăvară. In diferitele tradiţiuni se motivează faptul prin aceea că o babă, îndrăznind a înfrunta una din lunile anului (ultimele de iarnă sau primele de primăvară), provocă întoarcerea zilelor friguroase, cari păreau deja trecute, ca o pedeapsă pentru semeţia ei.
O	atare plăsmuire se potriveşte foarte bine cu mintea cea naivă a omului naturii. Unii au căutat să meargă mai departe susţinend, că baba ar fi. o personificare a iernei alungată sau nimicită de căldura născendă a primăverii. (O Dar orice generalizare pe terenul folklorului ne pare pripită, şi de cele mai multe ori combinaţiunile cele mai ingenioase
I) Liebrecht in «Jahrbticher fiir Klassische Philologie», p. 397 (1872), P- 239 (1873)-
220
ZILELE BABEI
sunt desminţite de faptele ulterioare. In starea actuală a studiilor orice tendinţă de interpretare nu poate deştepta decăt o legitimă neincredere. Lipsa, ce se simte deocamdată, este o coordinare metodică a materialelor şi cu aceasta am voit a aduce o mică contribuţiune la viitoarea ştiinţă a Folklorului.
LAZĂR ŞA INEA N 67.
Paris, Martie 1888.
DONA SERAFINA
221
DONA SERAFINA
(Tra los montes).
I
Cine-a vezut vr’odată, pe-o zi cu mândru soare,
Pe dona Serafina, când ese la primblare?...
O talie de vespe, ear ochii ei te sorb Şi perul ei e negru ca penele de corb Şi doue picioruşe sub rochia-i uşoarâ Ca doue porumbiţe alerg pe trotuare!...
Cine-atunci, mergend pe cale şi privind a ei guriţă N’a strigat cu glas de ănger: pui, pui, pui la porumbiţă !
II
Cine trece, cine trece in careta cafenie
Dusă de doi aprigi negri — andaluză herghelie —
Şi pe perne de mătasâ şi in doliu imbrâcată?
Este dona Serafina, veduva nemăngăiatâ!
Ear pe sinu-i salt molatec şi s’alintă sub dantele Doi bulbuci ca doue roze... nebuneşti gândind la ele!
Cine-atunci, mergend pe cale ş'intilnind a ei privire,
N’a strigat cu glas de ănger: pui, pui, pui la fericire!
III
De o lună şi mai bine, decănd soţul ei iubit Şi-a dat sufletu’n resboae şi la ceruri s’a suit,
222
DONA SERAFINA
—	Don Ruiz, senor hidalgo, un om plin de gelozie, Turbulent şi prepuelnic pentru blânda sa soţie,
Dona Serafma’n lacrimi şi’n durerea ei cea mare, Numa’n sfânta catedrală mai găseşte-o alinare.
Cine-atunci, privind-o’n rugă şi vezănd a ei tristeţă,
N’ar fi măngâiet din suflet jalnica ei tinereţă!
IV
Pe-a ei mâni plecăndu-şi fruntea şi cu lacrimi pe obraz Trista văduvă '«genunche sub madona lui Diaz;
Ear pe rumenele-i buze, ce-ascund mantia ’ncreţită, Singur Dumnezeu aude ruga sa neauzită.
Totul vede şi pătrunde ochiul seu neadormit! Negreşit e rugăciunea pentru soţul ei iubit.
Cine-atunci, vezănd-o astfel, şi privind al ei obraz,
N’ar fi sărutat frenetic pe madona lui Diaz!
y
Ruga ce se’nalţă tainic din o inimă măhnitâ,
A unit cereasca boltă cu planeta urgisită!
Ea remăne scara vieţii şi speranţele’n ea şed;
Yai de cei fără credinţă, fericiţi acei ce cred!
După rugă, Serafina, — Angelus acum răsună —
Se indreaptă spre morminte şi depune o cunună.
Cine-atunci, privind cu jale mersul ei cel intristat,
N’ar fi vrut să’nlocuească pe eroul răposat!
VI
Kiriarh al cărui mitră de rubinuri străluceşte,
Pietre scumpe, fir şi aur, de ce ochiul teu pândeşte
DONA SERAFINA
223
Şi străbate prin penumbre cu privirea sa cea vie, Colţurile catedralei ca un vultur pe cămpie?
Au biserica nu-i plină de cucernicul popor,
S’a slăbit credinţa sfăntă in sfăntul mântuitor ?
Au la confesionalul tainic astăzi nu mai vine,
Cum venea odată, stolul tinerelor grenadine ?
Când prin darul de duhovnic, erai gata a li da,
Cu ertarea de pecate, binecuvântarea ta?..
Don Alonzo, don Alonzo, ce te uiţi pe la madone ? Calomnia isbucneşte come un colpo di canone Şi prin predicele tale totdeauna ai vorbit Că le vede toate’n lume ochiul cel neadormit!
VII
Mezul nopţii.... prin alcovuri cu perdelele-acum trase,
La lumina unei lampe palide şi sfiicioase,
S’aud şopte 'năduşite, vesele glume de-amor.
Este-o oară de furtună.... cănd din cerul arzetor Pe cetatea inundată focurile se crucesc,
Cănd nălucele de noapte prin respinteni se’ntilnesc,
Cănd strigoii es din groapă şi incalecă pe draci,
Şi cănd luna e mâncată de flămânzii virgolaci.
VIII
Şi furtuna tot sporeşte, întunericul e mare,
Tunetul sub cerul negru, bubue in depărtare;
Dar ce fuge la lumina unui fulger ce luceşte?...
Cineva, prin coridoare furişăndu-se, pândeşte....
Oarecine pe la uşe se aude zgîlţiind !..,
Lampa tremură pe masă şi se stinge sfiriind...
IX
Şi lumina tot sbucneşte, pe păment se’ntinde ’n pături. Uşile trosnesc pe praguri, şi trosnind se dau in lături,...
224
DONA SERAFINA
Zornăind un schelet intră !.... fălcile ii clănţănesc,
Furios... din oarba-i frunte doue focuri isbucnesc;
Sabia i se loveşte de-a lui glesne ’nţepenite,
Mai subţiri şi decăt fusul, mucede şi bortelite,
Ear pe boştera lui titvă, venetă ca de costor Abia stă in echilibru coiful seu triumfător;
Şi pe pept, hirzob de oase, ţintuite se ciocnesc Cavaleriile toate pe-a lui coaste zingănesc.
De arşicuri, prinse'n cuie, şi acuma ruginiţi,
Se tiresc peste covoare ai sei pinteni auriţi,
Şi de unul o cunună.... — negreşit s’a aninat,
Cănd in graba lui cea mare, din morment s’a aruncat —.
Dar ce ţipet se aude !.... in alcov doi se mişcare...
Luna dă pe la ferestre.... ear cocoşii cănt afară!...
*
Dumnezeu să te ferească — mai ales in nopţi de-acele, De vedenii şi de stahii, şi de visurile rele,
Ce aieve te ’nspăimăntă, te trezesc in tremurare, Tocmai cănd ai trebuinţă de odihna cea mai mare.
A. NAUM.
1887, August.
GASPAR GRAŢIANI
225
GASPAR GRAŢIANI
DOMNUL MOLDOVEI
TRAGEDIE IN CINCI ACTE
ACTUL III
Doi ani in urmă.— Sală in curtea domnească din Iaşi. —Trei intrări.
SCENA I.
Furlani şi Nino
Furlani (privind pe fereastră)
Eată-i! Intră, precum	am	zis, in curte.	Imi vine să-mi
iau lumea	in cap! Nino, suntem intre noi, pecat de un om
ca dinsul! Tener, cu minte, vrednic, — e vrednic, Nino, şi cu minte, asta nu o poţi tăgădui — acum i-ar fi timpul să facă ceva,	să urnească din	loc,	să se simţă,	că e un Domn
in fruntea	ţării. — Nu are	nici	o apucătură	de Domn!
Nino
Nici una, căpitane, — asta mi-o zic in toate zilele.
Furlani
Pecatele mele — ştiu eu ce zic! Sunt oştean din timpurile lui Baba Novac; dac'aş avea zece măni, tot nu aş putea să numer pe degete curţile prin care am trecut; zic, — nu are nicio apucătură de Domn !
C.	L. XXII.—IIL—26,841.	15
226
QASPAR GRAŢIANI
Nino
Nici una, căpitane!
Furlani
Radu-Vodă se intoarce in scaunul Munteniei; Alexandru-Vodă stă de păndă; Bethlen din Ardeal urzeşte mereu planuri; boerii il sapă prin ascuns; ear el şade frumos in curtea lui, işi petrece timpul impăcănd certurile dintre mojici şi boieri, ba mai trimete şi solie la Dogele Veneţiei, ca să-i dea nevastă.
Nino
Asta e, mai ales asta! — N’a mai trimes odată? Nu ştie, că Dogele nu-i dă dragomanului voe să-şi mărite fata cu el, dacă bailul il sfătueşte să nu-i dea ? — Ear acesta se teme de ovreica!
Furlani
Corpo di Bacco! — S’o alunge dela curtea lui şi să taie numai căteva capete de boier; apoi o să vezi cum merg toate.
Nino
El ar vrea poate să taie, dar nu-1 lasă ovreica.
Furlani
Nino! Eu vorbesc lămurit: s’o alunge mai nainte de toate pe ea, dacă e om. (Se apropie. Tainic) Dar nu e om, Nino, se vede că a fost neguţitor. (Mai tare). Adecă ce-i? Am venit noi la curtea lui Gaspar-Vodă, ca să ne călugărim? Dacă faci un chef şi bagi puţintică spaimă in oameni, merge vestea la ovreică şi Vodă işi increţeşte sprincenele. Bobo a dat o raită printr’un sat şi i-a răpit Aprodului Călin o fată. Par’că nu se răpesc fete in toate zilele...
GASPAR GRAŢIANI
227.
Nino
Aşa. zic şi eu, căpitane.
Furlani
Pentru atăta treabă să se facă o gălăgie, par’că s’a resturnat toată ţara! L’au pus pe Aprodul Călin in temniţă; să le fie de bine! Dar eu Bobo ce voeşte?
(Afară se aude sgomot).
Nino (ascultănd sgomotul care creşte).
Auzi ? — se apropie, vin aici!
Furlani
Yin, se inţelege, — şi adecă de ce să nu vie? Cine-i opreşte? Nino, imi vine să turb, cănd me găndesc, că eu trebue să stau drept cu arma la picior. Dar nu se poate, Nino ! — de căte ori mă găndesc că e vorba de Bobo, imi zic că nu se poate.
Nino
N’are nicio apucătură de domn (ese la stingă).
■Furlani (eşind)
Eu să-l dau pe Bobo ? Ferească Dumnezeu!
SCENA II.
Drăgan, Vistiernicul Vasile, ţărani şi târgoveţi (Poporul intră §i se aşează la dreapta scenei).
Drăgan
Intraţi, intraţi fără de frică, fără de sfieală, cu capul ridicat, — porţile curţii domneşti sunt deschise pentru toţi. Numai e Eadu al lui Mihnea, Radu cel ingămfat in scaun.
15*
228
GASPAR GRAŢIANI
Vasile
Curtea e a ţării, şi noi suntem ţara, care vine să-şi ceară dreptatea şi să şi-o facă, dacă nu i se va da.
Drăgan
O veţi vedea cu ochii voştri! E străin Vodă, ce-i drept? nu cunoaşte legea ţării (mişcare in popor), mănăncă carne in zilele de post (mişcare), dar este drept şi îngăduitor, prive-ghiază asupra binelui tuturora şi al fiecăruia in deosebi (aprobare in popor). El nu sufere, ca satele voastre să fie. prădate, nu va suferi ca fetele voastre să fie răpite.
I-a voce din popor
Dar nu vrem să ne spurce!
Vasile
Aşa este ! (îmbărbătează pe popor).
II-a	voce
Şi lefegii mănăncă carne de pisică!
III-a	voce
Şi nu cunosc serbătorile, nu le cinstesc!
Voci
Să le dea drumul, să easă din ţară.
Drăgan
Nu ve pripiţi, prea de tot nu ve avântaţi: Măria Sa Vodă e Domn in ţara aceasta şi nu vi se cuvine voue să i croiţi legi şi obiceiuri.
Un tirgoveţ
Eu mai ales socotesc, că după cum din betrăni se
GASPAR GRAŢIANI
.229
obicînueşte, cinstea posturilor şi a serbătorilor şi supunerea la legea cea adeverată cu deosebire trebue să se ceară dela un Domn, fiindcă cuventarea lui Dumnezeu se leagă de ele şi urgia lui Dumnezeu trebue să ajungă mai curend ori mai tărziu ţara ce sufere in fruntea ei un Domn nelegiuit. (Aprobări). Şi fiindcă Vodă, Măria Sa, pomenindu-se in ţara nelegiuită, nu ştie cum, şi in ce fel, din sfatul boerilor ar trebui să i să spună pe inţeles, că nu se poate ca intr'o ţară creştină curtea să se spurce in zilele sfinte şi pe ovreica să n'o sufere Vodă la curte, că mare nenorocire o să-l ajungă.
Voci
Ovreica! Ovreica să easă din curte! S’o alunge pe ovreica!
Drăgan (ridică măna).
Domoli! Domoli! Toate inţelepţeşte le-a chibzuit şi le va chibzui Măria Sa. — Nu ştiţi voi cine il ţine in fruntea ţării ? nu ştiţi cine-1 indeamnă la fapte bune ? nu ştiţi cine il imblănzeşte, cănd inima i se umple de mănie?
Tirgoveţul
Tot ovreică remăne! — şi mai virtos ne va ajunge urgia lui Dumnezeu, dacă primim binele dela cei ce Tau restignit.
Voci
Aşa este! Nu ne trebue! S’o alunge!
230
GASPAR GRAŢIANI
SCENA III.
Cei de mai sus, Vornicul Bucioc, Şeptilici, Goia şi alţi boieri.
V. Bucioc. (Intră din fund şi se opreşte in faţa lui Drăgan).
De rea treabă te-ai apucat, vere! (intorcendu-se spre Vasile) Yistiernice! era poate mai bine să-ţi cauţi de socoteli, că sunt, pare-mi-se, cam incurcate.
Şeptilici
Râu incurcate, vistiernice.
Goia
întocmai!
Vasile
Dac'ar fi să fie in adever incurcate, tot eu o să le descurc!
Drăgan
Curtea lui Gaspar-Vodă e deschisă pentru toţi şi treaba credincioşilor lui e să-i ţină şi inima deschisă,
Bucioc
O să descurcăm noi aceasta ! (Se intoarce spre popor). Ştiu ce vreţi, ştiu de ce ve plângeţi, ştiu chiar ceea ce voi nu ştiţi, — de ce aţi venit aici ? Ia puneţi mâna pe inimă: puteţi jura pe sfânta cruce că ve aduceţi aminte să vâ fi mers vrodată mai bine ca in zilele lui Gaspar-Vodă? (Mişcare
de aprobare).
Tirgoveţul
II	iubim pe Vodă, dar tocmai deaceea cerem să nu spurce curtea domnească, să fie creştin ca noi!
GASPAR GRAŢIANI
231
Voci
Aşa este. Sâ nu spurce curtea! Pe ovreica s'o alunge /	Bucioc
(Se retrage tăcut, apoi intorcendu-se spre boierii veniţi cu el, dă din umeri).
Şeptilici
Aici încetează toate.
Goia
întocmai!
SCENA IY.
Cei de mai sus, Furlani şi Bobo intră cu lefegii
Furlani
Aranjând lefegii in fundul scenei. (Pentru dinsul).
Adunătură! Corpo di Dio ! — nu se poate! Mai bine mă călugăresc! mai bine fac jurămănt să nu mai beau in viaţa mea!
Boierii
(Vorbesc agitaţi intre dinşii).
Furlani. (Uităndu-se spre Bobo)
Ei, nu se poate!
232
GASPAR GRAŢIANI
SCENA V.
Graţiani şi cei de mai sus.
Graţiani
(Intră dela stingă şi priveşte intunecat împrejurul seu).
Logofetul Drăgan şi Vistiernicul Vasile au — mi se spune — o plângere.
Drăgan
Poporul se plânge, Măria Ta, şi noi Fam adus aici, ca să*Ţi vază dreptatea cu ochii. (Mişcare in popor).
Vasile
Şi mai virtos să Te preamărească.
Graţiani
Dreptate dar, dreptate voiţi, numai dreptate ? —dreptate pentru toţi de o potrivă ? (intorcendu-se spre popor). O să v'o fac! (înaintează spre boieri). Sunt doi ani de cănd me aflu in scaunul Moldovii, doi ani abia şi totuş lungă vreme. Ve intreb: de doi ani, de cănd me aflu eu in scaun, căicat-a picior de turc, călcat-a picior de tătar, călcat-a picior de cazac pămentul ţării ? holdele voastre fost-au vre-odată bântuite de copitele cailor? satele voastre fost-au vreodată prădate ? femeile voastre fost-au vreodată răpite de păgâni ? V’am scutit ori nu de relele, de care atăt de mult sufe-reaţi mai nainte ?
Drăgan
Ne-ai scutit, Măria Ta!
Graţiani (Fixăndu-1 pe Drăgan).
Şi totuş sunt in ţara aceasta oameni, boieri, sfetnici de ai mei, care uneltesc impotriva mea.
GASPAR GRAŢIANI
238
Goia
întocmai, Măria Ta, intocmai!
Graţiani. (Intorcendu se spre Goia).
Ii ştim, postelnice, căci altfel n’am fi vrednici să stăm in fruntea ţării. — Ceri dreptate, vornice, o vei avea î
Drăgan. (Se da un pas inapoi).
Măria Ta!
Graţiani. (Ridică mana).
O să le lămurim toate ! (Se întoarce spre Vasile). Mult a fost stoarsă ţara Moldovii şi de duşmani şi de mai marii de la Poartă, ocrotitorii ei, şi de boieri şi chiar de Domnii ei: am cumperat cu haraciuri pacea de la Tătari ori de la Cazaci? le-am dat vreodată pocloane mai marilor de la Poartă, ca să me sufere in scaun?
Boerii
Să trăeşti, Măria Ta!
Graţiani
Şi totuş sunt in ţara aceasta boieri, care fac ceea ce eu nu cutez. — Yistiernice, cum stai cu socotelile ?
Vasile
Măria Ta...
Graţiani
O să ne lămurim asupra lor. (Ridică măna). Dreptate voiţi : dreptate se va face. —Am fost ingăduitor, multe am trecut cu vederea, pentru că nici intr’o zi, nici intr’un an o ţara nu-şi poate schimba deprinderile: imi cereţi acum să fiu aspru, neindurat, imi cereţi dreptate; — ve voiu face dreptate.
234
GASPAR GRAŢIANI
Şeptilici (la o parte cătră Goia)
Şi-a schimbat Vodă firea.
Goia (respunde)
întocmai.
Graţiani (se intoarce spre Bobo)
Căpitane ! (ii face semn să se apropie).
Bobo
(Face căţiv'a paşi inainte, saluta şi remăne nemişcat).
Graţiani
Ai ştiut ori nu, că te pui impotriva dorinţelor mele? Recunoşti c’ai nesocotit voinţa mea?
Bobo
Recunosc, Măria Ta.
Graţiani (cătră Furlani)
Ia-l şi-l pune in temniţă!
Furlani
(le face lefegiilor semn să stea nemişcaţi).
Graţiani (aspru)
Ţi-am poruncit să-l iei şi să-l duci.
Furlani (hotărit)
Ai poruncit, Măria Ta, dar porunca nu ţi se poate implini.
Graţiani (se dă un pas inapoi)
Nu Se poate !.. (mişcate intre boeri şi in popor)
GASPĂR GRAŢIANI
285
Furlani (Face câţiva paşi inainte, apoi salută)
, Să trăeşti, Măria Ta, nu se poate! (întinde măna dreaptă) Ast e braţul meu cel drept şi poate lovi pe cel sting, dar el pe el nu se poate lovi. (Arată spre popor) Să-l ducă ei, dacă-1 pot, (arată spre boieri) Să-l ducă boierii, dar eu nu-1 arestez pe Bobo, căci ar ride şi femeile de ortaoa noastră şi măne nu mi-ar mai feri nici copii din cale. Judecă-1, Măria Ta, dar judecă-1 intre noi, şi ori ne supunem judecăţii, ori ştim că nu-ţi mai suntem măna dreaptă şi-ţi părăsim curtea.
Bobo
Me supun, Măria Ta!
Furlani
Ei! corpo di Bacco! — nu me supun eu! — Ce-ţi pasă ţie cănd e vorba numai de tine!
Graţiani (se intoarce spre Bucioc)
Vornice! — Sunt; Domnul Moldovii, şi n’am decăt puterea, pe care mi-o dă ţara.	^
Bucioc
Ţi-o dă, Măria Ta, toată, pe care o ar6, şi Moldova e tare.
Graţiani
Unde e puterea Moldovii? Eu n’o ved?
Bucioc
Zi că vrei s’o vezi şi la un semn dat de Măria Ta, floarea Moldovii va sta in picioare. 1
Voci
Aşa-i, Măria. Ta!
236
GASPAR GRAŢIANI
Furlani (arată spre popor)
Floarea Moldovei?	— Vodă	nu cinsteşte	posturile, lefegii mănăncă carne de	pisică! Ovreica spurcă	curtea! (Miş-
care. Poporul se indesueşte spre eşire).
Graţiani (tresare)
Cum! — cine? — care a indrăsnit ?...
Furlani
Gloatele aduse de	sfetnicii	Măriei Tale!	Măria Ta —
azi il	dai pe Bobo: măine cer mai	mult. Dar noi	nu te lăsăm!
Graţiani (cătră popor)
Afară! (cătră lefegii) Deşertaţi curtea mea şi ii închideţi
porţile! (Stă nemişcat in mijlocul scenei in vreme ce poporul ese urmat de partea cea mare din lefegii, apoi se intoarce spre boeri). Am chivemi-
sit ţara pănă ’n zioa de astăzi, am chivernisit-o numai, cum işi chiverniseşte gospodarul bun moşia, pe care vrea s’o lese copiilor sei in bună stare: voiu stăpăni-o de astăzi inainte. (Către Drăgan). Te-am ertat pănă acum, fiindcă nu mi se cuvenea să bag in seamă nişte uneltiri, care nici mie nu pot să-mi strice, nici in ţară nu pot s’aducă turburare: de aici inainte nu mai vreau!
Drăgan
Măria Ta, cea mai credincioasă slugă...
Graţiani (ii face semn lui Furlani să-l aresteze)
O	să ne tragem seamă şi cu logofetul şi cu vistiernicul şi cu ceilalţi, pe care ii ştim. (Cătră boeri). Deocamdată (arată spre eşire) vreau să remăn singur in curtea mea.
Furlani
(Scoate pe Drăgan şi pe Vasile intre lefegii).
GASPAR GRAŢIANI
287
Boerii
(Es unii mai in grabă, alţii mai in silă).
Graţiani
Intr'o ţară ticăloasă lefegii sunt stăpâni!
SCENA YI.
Graţiani, §i Bucioc.
Bucioc, (remăne nemişcat pănă ce au eşit toţi ceilalţi)
Ţi-e dreaptă, Măria Ta, mănia, dar ea nu trebue să te instrăineze de ţara, care te iubeşte.
Graţiani
Am zis vornice, că vreau să remăn singur.
Bucioc
Ai zis, Măria Ta, dar nu se poate. Porunceşte-le lefegiilor să me scoaţă, — ştiu, că iţi implinesc porunca, daca asta li-o porunceşti, — şi me voiu apăra cu arma in mănă, dar viu nu te părăsesc, pentrucă ştiu ce se unelteşte.
Graţiani
Nu-mi pasă de uneltirile lor!
Bucioc
Da, Măria Ta, nu-ţi pasă, n'a mai şezut poate nimeni aşa de tare, ca Măria Ta, in scaunul Moldovei, dar e vorba de ţara mea, pe care vor s’o sfişie, şi pot s'o sfişie şi s’o arunce in lupte, — zadarnice, Măria Ta, fără indoială zadarnice, — dar lupte intre frate şi frate. — Măria Ta, nu ne lăsa prada uneltirilor.
238
GASPAR GRAŢfANI
Graţiani
£
Aceste oare nu' tot uneltiri sunt ? ,j :
Bă cioc
Uneltiri :&ă fle! — Măria Ta, ziceai, că'îngăduitor ai fost, fiindcă nici intr’o zi, nici intr’un an o ţară nu poate să-şi schimbe deprinderile: nu cere ca intr’un an un popor să-şi schimbe firea şi credinţele.
Graţiani
Ce vrei, vornice?
Bucioc
Măria: Ta, Moldova te iubeşte !
Graţiani
Sunt sătul de iubirea Moldovenilor!
Bucioc
Adu-ţi aminte, Măria Ta, c’ai deşteptat in sufletele Moldovenilor găndul neaternării. Leşii sunt gata să Te ajute cu oaste, Imperatul Te sprijineşte, Veneţia, Măria Ta, şi Veneţia ar putea să te ajute, ear Moldova nu aşteaptă decăt să-i dai un semn.
Graţiani
a
Moldova ? Sunt de doi ani acum Domn in Moldova, dar pe Moldovenii, de care imi vorbeşti, nu i-am vezut ăncă. Acum abia, abia acum ţi-a fost dat să vezi ce poate Moldova. O, vornice, mult ii mai trebue Moldovii, ca să-şi adune puterile!
Bucioc
Măria Ta. (Face un pas spre Graţiani. încet şi stăruitor). Măria
Ta, ascultă glasul ţării, ascu!tă-l Măria Ta, şi Moldova toată
GASPAR GRAŢIANI
239
va sări ca un om in picioare. — Desfă-te de muierea aceasta, care Te ţine legat de Poartă, Te-a despărţit de Veneţia şi Te înstrăinează de ţară! Nu le lăsa uneltitorilor arma asta!
Graţiani
Vornice, bagă de seamă, că mergi prea departe!
Bucioc
Nu mai departe decăt me mănă datoria! — Ştiu, Măria Ta, că multe uşurări are Moldova pe urma ei, ştiu că ea Te-a ridicat şi ea Te ţine in scaun.
Graţiani
Pe mine ? — m’a ridicat şi me ţine ? — Şi asta, vornice,...
Bucioc
Aşa crede ţara. — Măria Ta, razemă-te pe noi!
SCENA VIL Cei de mai sus, şi Sara.
Sara (intră de Ia stingă)
Graţiani! Ce s’a intimplat ? Lefegii, cu Bobo in frunte, Fau dus pe logofetul Drăgan şi pe vistiernicul Vasilie in temniţă, scot poporul din curte, se ceartă cu el şi ii lovesc pe oameni ca pe nişte dobitoace.
Graţiani (rece)
Eu le-am poruncit să facă aşa.
Sara
Ai făcut reu, Graţiani, pentrucă boerii sunt nepuţin-
240
GASPAR GRAŢIANI
cioşi, ear poporul sunt oameni fără de pricepere, care nu ştiu ce fac şi cred că fac bine, cănd fac reu. Nu-i aşa, vornice?
Bucioc
Aşa zic unii, altfel alţii.
Graţiani
&
Poporul a venit să ceară isgonirea ta.
Sara
Da, fiindcă sunt ovreică. — A spus şi Baruch, un-1 chiul meu, ovreul Baruch, că poporul o va cere aceasta. VMi-a spus şi Nino, că o cere poporul. O cer şi boerii, o cere şi vornicul, o cer toţi, fiindcă sunt creştini, fiindcă toţi oamenii sunt ca noi ovreii; dar eu nu me duc, căci sunt mai cu minte ca dinşii şi zic: Saro! tu trebue să remăi aici şi să nu laşi pe lefegii să bată poporul, cănd cere isgonirea ta, nici pe boeri să jăfuiască ţara, pentru ca ei să te sufere la curte, — trebue să remăi şi să faci bine, tot bine, pentru ca poporul să vază că mint aceia, care spun, că ovreii sunt rei, totdeauna rei, şi să te iubească cu toate că eşti ovreică. — Lasă-i, Graţiani, căci sunt şi ei ca Baruch!
Graţiani
Dar ei me uresc şi pe mine.
Sara
Ce-ţi pasă de ura lor! — Nu eşti tu oare Domn? Marele Visir nu te iubeşte ? Sultana Mapeiker, Graţiani, Sultana nu e oare puternică ? — Te temi tu de ei ? — Eu nu te las pe tine, Graţiani.
Graţiani (cu mânie)
Destul acum ! Tu nu me laşi, vornicul nu me lasă, lefegii nu me lasă : toţi aceia, pe care eu ii ţin, nu me lasă pe mine! Sunt eu om ori sunt unealtă ?
GASPAR GRAŢIANI
241
Bucioc
Unealtă e tot omul, Măria Ta, in lumea aceasta : vorba e numai in mănile cui. Te-ai urcat oare in scaun, ca să faci încercarea de a-i invăţa pe Moldoveni să o iubească pe ea, ori ca să ridici un neam, pentru ca numele să-ţi remăie in strălucire !
Sara
Graţiani! El me batjocoreşte.	Ai	auzit tu	ce-a	zis ?
I/ai vezut, cum s’a uitat ]a mine?.	—	Graţiani,	nu-ţi	mai
aduci tu aminte ce a zis Baruch?
Graţiani
a
Lasă-me ! (Ii face semn să se depărteze).
Sara
Nu, Graţiani, — eu nu me duc, nu te părăsesc. Iubirea mea e tare!
Graţiani
Iubirea ta ? — Ce oare poate să fie ura ta, cănd iubirea ta e o atăt de înfricoşată năpaste! M’am desbrăcat par’că de firea mea de cănd am intrat sub farmecul iubirii tale, incăt eu însumi pe mine nu me mai cunosc. Lasă-me! Nu vreau să ştiu de ajutorul teu, de Sultana ta, de puterea Sultanului şi de mila lui. De jos m'am ridicat pănă aici in scaunul domnesc; nu m’am ridicat ca tot slugă să remăn, sluga unui stăpăn slab şi nemernic. Lasă-me !
Sara
Graţiani, tu me goneşti de la tine?
Graţiani
Vreau să fiu eu insumi stăpăn pe faptele mele, să stau ori să cad prin mine insumi. Destul ţi-am fost rob ţie; destul, destul a fost!
C. L. XXLI.-III.-26,841.	16
242
GASPAR GRAŢIANI
S£tra (se dă pas cu pas inderăt)
Şi tu, Graţiani, şi tu ! — Eşti dar şi tu ca dinşii ?
—	Nu ! eşti slab numai şi nu cutezi să-i depărtezi de la tine, cănd ei cer să me depărtezi pe mine. Dar eu nu te voiu părăsi: Dacă Moldova nu me sufere pe mine in apropierea ta, nu o sufer nici eu pe ea! Me duc, Graţiani, dar n’ai să remăi nici tu. (Ameninţând spre Bucioc). Ovreica pleacă din Moldova, dar se va intoarce, ca să arate, că poate să facă şi binele şi reul, cănd vrea. — (Stă o clipă in faţa lui Graţiani). Să me duc, Graţiani ?
Graţiani
Du-te, du-te, du-te !
Bucioc (la o parte cătră Graţiani)
Impac’o, Măria Ta, ca să ne remăie timp de pregătire.
(Perdeaoa cade).
DIN VIAŢA SFINŢILOR
243
DIN VIAŢA SFINŢILOR
POPA BURCĂ
I
Sfinţia sa părintele Burcă, e om de patruzeci fără un an. La trup mărunţel, el calcă legănat, e spinatec, şi are ochii galbeni.
Cătă vreme a hâlăduit pe malul Prutului, in sat la Sta-lineşti, buhul ii mersese de om abraş. Vara se scula cu noaptea in cap, incaleca pe şargul lui şi cutreera satele şi cătunele, de-şi zorea datornicii la munca.
De era chemat la un botez, o cununie sau un prohod, niciodată nu-şi lua mulţumită in bani.
—	Să-mi faci o prăjină, doue de arătură şi doue trei de praşilă, zicea sfinţia sa cam pe nas, uităndu-se crunt la creştin.
Şi Doamne, cu ce prăjină mesura sfinţia sa, lungă lungă!... Şi de nu plineai ce-ţi poruncea el, apoi dă Doamne bine, te batea ţol şi cănd la judecată, tot popa deasupra, plutea ca untdelemnul.
Ajunsese treaba ca oamenii să ştie de frica popei, mai de hai decăt de frica zapciului. Şi de, dacă era popă, ce să-i faci ? faţă bisericească, ai nevoie de el: ba murea un copil, ba se sfinţea o făntănă, se mai desgropa un mort, era o cununie, o cumetrie,— tot la dinsul te duceai.
Dar, precum am zis, părintele nu-ţi lua parale, ii făceai muncă. El zicea o prăjină, doue de muncă, tu dacă erai om cu cap, inţelegeai zece, cincisprezece. Ca om nevoiaş, faci ce poţi, numai să scapi de nevoe.
244
DIN VIAŢA SFINŢILOR
Tntr’o bună dimineaţă, muri cucoana preoteasa. Dumnezeu s’o erte pe reposata, dar era şi ea un puiu de om, de nu-ţi mai dase ochii să vezi alta! De te duceai la dinsa cu mana goală, măcar după o lingură de sare, te batjocorea de nu te spălai cu tot Prutul.
—	L’a ajuns blăstemul oamenilor să rămăe singur cu o casă de copii mărunţei, ziceau unii.
—	Ba i-a venit resplata, că nu se mai satură de adunat bani cu hapca, ziceau alţii.
Cănii latră, ventul bate.... popa nici habar n’avea. El işi căuta de treaba lui.
Dintre toţi cu Constantin profesorul din sat se făcuse mai prieten. Cum se ducea profesorul la tirg, popîc şi popa la casa lui. Muerile, cum sunt ele cârtitoare şi iscoditoare, vorbeau intre dinsele, că popa nu se duce peacolo de florile merului.
Intr’o zi de serbătoare cănd tot satul se strinsese la crişmă, femeea lui Ioan Vintilă, prinzend la chef, incepu să joace şi să strige :
—	Măi bărbate, ştii tu una ?
—	Dacă-i spune oiu şti, măi femee.
—	Am să-mi fac un ibovnic, să-ţi placă şi ţie şi popei, ca doar aşa zice pravila : «să faci ce face popa».
Şi tot norodul căt era adunat, izbucni in hohot de ris. Unul de la altul spunea in taină despre dragostea popei, păn ce aflâ tot satul.
Dar vorba ceea: «CV ştie satul nu ştie bărbaţii fa.
II
Părintelui ii mergea bine; el avea păment, semănătură, o crişmă in lunca de pe malul Prutului, şi vite.
Azi aducea doue trei părechi de boi, măne le schimba, poimăne doue, trei vaci, apoi le vindea. Vecînic işi priminea vitele.
Cu căt părintele se imbogăţea, cu atăt satul sărăcea. Mai in fiiecare noapte se fura căte-o vită, din sat, ear de vitele popei nici necuratul nu se apropia.
DIN VIAŢA SFINŢILOR
245
Intr’o zi se auzi vorba in sat că popa s’a prins tovărăşie la păment cu profesorul şi notarul. Popa sa pue banii, ceilalţi munca.
—	Reu de tot me, a intrat dracu in casa popei, de s’a prins tovărăşie aceşti trei ; avem să ajungem me, la sapă de lemn. Aşa zicea moş Tolomei Pădurariu, stănd pe prispa crişmei şi scormonind cu băta in moşunoiu, ear cei ce-1 ascultau clătinau din cap.
Trecuse cam la vreo cinci, şaşe luni şi dragostea popei cu profesoriţa mergea vlog. Intr’un fel le părea bine de aceasta şi sătenilor, fiindcă numai umbla popa pe cămp, ci mai mult profesorul, ear părintele sta tot pe a casă. . .
Şcoala era aproape inchisă, primarul numai zălogea pe săteni să-şi dea copii la şcoală, şi de bună voie cine-şi tri-mete băiatul la invaţătură ? Un copil la vreme de vară e ca măna cea dreaptă : ba cu vitele la păscut, ba cu lemne la tirg şi căt e de mititel, face treaba. De lipsea profesorul, apoi părintele ii ţinea locul, procitea ce procitea cu copii şi la urma urmei le zicea : «Hai, duceţi-ve a casă şi ve cătaţi de treabă, că doar n’au să se facă toţi mojicii dipotaţi».
Pe la sfirşitul toamnei tovarăşii işi strinsese bucatele, le vendure şi căştigul il impărţire.
Acuma mai prinsese şi profesorul la ceva bani. Trebu-şoareîe mergendu-i bine, avea şi el gust să şadă mai mult acasă cu nevasta şi să-şi cate de gospodărie, de, ca omul la casa lui.
Supărat	era părintele de aceasta.	Par’că-i tot ningea	şi-i
ploua, nici mai vorbea ca	oamenii, aşa	era de posomorit.	De
eşea pe cămp era prăpădenie.
Intr’o zi, prinzned vaca lui Ioan Vintilă la stogurile de fen, nici una din doue, trase cuţitul din tureatca ciubotei şi injunghie vaca românului. Mult a plăns şi a oftat Vintiloaea şi omul ei, căci vacei ii era a făta şi trăgeau oamenii nădejde să aibă	pe iarnă o	ţiră de lapte	de hrănit copii.
De pus	la judecată	cu popa şi	de cerut despăgubiri,
nici vorbă. Cine nu ştia de popa Burcă? Vestea ii mersese
246
DIN VIAŢA SFINŢILOR
tocmai in ţara Rusească. Erau scârbiţi bieţii oameni, de par’că trăiau cu mortu ’n casă.
Intr’o noapte, tărziu, pe cănd viscolul grămădea pe lăngă casă mormane de omet şi criveţul şuera in horn, Vintiloaea şi cu omul ei aşezaţi lăngă foc, se uitaseră pe gânduri. O lumină slabă şi roşietică lumina îeţele lor veştejite şi intristate; vorbisere ei căt vorbisere, şi acum ascultau sforăitul lenos şi greoiu al copiilor, cari dormeau pe cuptor inveliţi cu o ţoală. Sărăcie şi lipsă, amărăciune şi jale era in casă !
Deodată Vintiloaea ca trezită dintr’un somn adănc, apucâ de mănă pe bărbatul ei şi cu ochii scănteetori, zise scurt şi hotărit:
—	Să ştiu că voiu muri de puşcă, dar nici popa nu scapă de măna mea.
Vintilă tăcu şi clătinâ din cap.
III
A doua zi Vintiloaea se sculâ de dimineaţă, mătura casa, făcu mămăligă la copii, puse apă la foc pentru lăutoare şi după ce bărbatul seu eşi-e din casă, ea, zărind pe fereastră pe Constantin profesorul care se ducea la tirg, işi luâ răpede sumanul şi plecâ la fugă după dinsul. Cănd profesorul cobo-rise in vale la pod, Vintiloaea cu sumanul in cap ii eşi inainte.
—	Sărut măna, zise ea găfiind.
—	Tu eşti Vintiloaio, ce cauţi aici?
—	Vreau să-ţi spun o vorbă.
—	Ce vorbă, spune? zise Constantin.
—	Mare duşman iţi e popa Burcă, păzeşte-te de dinsul. El e tâlhar de vite şi gazdă de hoţi; apoi de, nevasta dumi-tale . . . muierea-i, muiere... de vrei să-ţi dovidesc, vino la noapte. Mare poznă ai să vezi 1
învăţătorului i se strinse inima. — Aşteaptă-me că viu, zise el, şi fără voea lui, dădu biciu calului.
Trecuse ca la cinci ciasuri din noapte. Era frig de scărţia ometul sub opincă. Luna era sus, lumina ca zioa.
Cineva bătu încetişor la fereastra de la casa lui Vintilă.
DIN VIAŢA SFINŢILOR
247
Răpede se sculâ Vintiloaea, se uitâ pe fereastră, apoi descue uşa şi zise :
—	Poftim, poftim.
Intr’o clipeală Vintilă fu imbrăcat.
Pornire amendoi bărbaţii, Vintiloaea remase acasă. Casa lui Vintilă era tocmai la marginea satului, de acolo pănă la crişma popii din	lunca de pe malul Prutului	era	o	depărtare ca doue fugi	bune de cal.
Vintilă inainte, profesorul in urmă. Ei mergeau pe jos şi drumul era greu.
După un cias se zări o luminiţă in dosul unor copaci, încetişor se apropiare. Vintilă ţinea pe Constantin de mănă.
—	Uite pe ferestruică, şopti el la urechea profesorului.
Cel din colţ e popa, cei din dreapta sunt Gheorghe Ciuntu şi Gavril Ţimpău,	vestiţi tâlhari de vite;	cei	trei	din	stingă
sunt hoţi de vite	din Basarabia, eacă şi	notarul	cu	căciula
pe ochi. Vezi, acum işi schimbă biletele, hai să ne depărtăm, căci trebue să easă indată.
Deabia avure timpul să se infundeze in lunca imbrăcată cu ţurţuri de ghiaţă, ce sclipeau la lumina lunei, şi indată se auzi un şuer lung şi ascuţit care resunâ a pustiu şi a groază, apoi tăcere. După căteva minute, din depărtare un alt şuer respunse.
—	Vezi, zise Vintilă, acum trec vitele pe ghiaţă. Se auzi un tropot surd şi pocnituri de crengi uscate. Profesorul incremenise, i se părea că visează.
Să mai stăm puţin aici pănă ce se vor imprăştia zise Vintilă,- scăpărănd intr’un amnar spre a-şi aprinde luleaoa.
Amendoi se aşezare pe un copac scorburos, căzut la păment.
Găndurile cuprinse pe bietul invăţător. După căteva clipe el sări in picioare şi zise lui Vintilă cu un glas inecat şi stins :
—	Iţi dau, măi, zece băniţi de făină, spune-mi drept, tâlharul acest de popă, se duce la femeea mea in lipsa mea de acasă?
—	Poi dă, satul zice... dacă o fi aşa, de aici trebue sa
248
DIN VIAŢA SFINŢILOR
meargă drept la dumneata, mai ales ştiind că ai purces la tirg, respunse liniştit Vintilă suflend in luleaoa lui care era aproape de stins.
Constantin eşit din fire şi ne mai dăndu-şi seamă, apucâ măna lui Vintilă şi ii zise hotărit :
—	Hai cu mine !
IV
Părintele impărţi banii la Basarabeni, dădu porunci la oamenii sei, puse la cale ce mai avea cu crişmarul şi in grabă se aruncâ pe şargul lui şi o luâ la trap.
In depărtare se intindea şesul Prutului, alb şi fără sfirşit, in faţă se ridica dealul pe spinarea căruia in puncte negre se zugrăvea satul. Popa Burcă sosi la casa Învăţătorului, descă-lecâ, legă calul in dosul casei de gard, bătu in uşă şi intrâ. Trecu un timp destul de indelungat. Deodată ’o isbitură in-grozitoare se auzi in uşă, care căzu sfărâmată la păment şi Constantin ca un nebun, se răpezi in casă. întâlnind pe popă, care ii eşea inainte, el il trinteşte jos, il calcă, il sdrobeşte. In zadar Burcă işi căuta cuţitul, el era sfărmat, schilodit. Vintilă care privea pe fereastră peri ca o umbră, precum venise.
Trecuse doue septemăni şi de abia părintele să ridicase din pat. Slab, galben, cu ochii duşi in fundul capului, el şedea cu coatele pe masă şi cu faţa ascunsă intre măni. Era su-perat şi amărit. Din cănd in cănd un oftat lung şi greoiu il ineca. Gândea, şi gândul il purta şi-l frămenta in noaptea neagră şi adăncă a intristării lui. Vedea inainte-i faţa iubitei sale, simţea cum il arde sărutul ei, şi apoi deodată i se arăta chipul selbatic şi fioros al lui Constantin, lupta din noaptea cea grozavă i se infăţişa inaintea ochilor şi boabe mari de sudoare reci ii cuprindeau tot trupul, capul ii căzu pe masă şi el remase multă vreme astfel.
Cănd se deşteptâ, faţa lui era liniştită, căutătura hotărit ă.
La inceput tot satul aflase de intimplarea popei.
DIN VIAŢA SFINŢILOR
249
—	Bătaia şi închisoarea nu se mai intoarce, ziceau unii.
—	Şi-a luat popa mulţumita’n ghionturi, ziceau alţii.
Vintiloaea striga căt ii lua gura că un popa bătut e ca
şi impărtăşania cu hrean.
De mergea vre un Stăliniştean la tirg istorisea păţania popii, mai gogonată, ba ăncă şi cu flori de la dinsul.
Intr’un cuvent tot satul il probozea pe popă.
A ţinut căt a ţinut şi asta, şi incetul cu incetul a prins a se uita. După căteva luni doar dacă cineva vroia să-şi aducă aminte despre vre-o zi sau faptă mai zicea: «cu o zi inainte de păţania popei, sau cu doue, trei zile după istoria cu popa».
Dar pentru Burcă, lucru nu se isprăvi aşa de uşor. Căt timp a stat in pat, negustoria cu vitele nu mergea. Tovarăşii perduse increderea in el, căci după aşa ruşine, cine il mai asculta ca inainte şi cine ii lua cuventul in băgare de samă daca s’a lăsat să fie bătut de un copil ca profesorul? Dar pentru dinsul mai presus de toate era necazul, căci nu putea trăi fără de aceea care ii furase inima şi i aprinsese dorul,
V
Intr’o zi pe cănd Vinţilă cu femeea şi cu copii şedeau la masă, intrâ in casă argatul popei şi zise:
—	Vintilă, te chiamă părintele.
După ce eşi argatul din casă, Vintiloaea să uita la bărbatul seu :
—	Ce-a	păţit popa,	bre, de te chiamă? Să nu	te	duci!
Aduţi aminte	de biată vaca noastră 1 — Aprindă-1 para	focu-
lui să-l aprindă !
—	Taci	măi femee,	poate că-i a bine. — Popa	şi-a luat
mulţumită de	la profesor,	dă-i bună pace.
Vintiloaea tăcu şi işi căutâ de treabă.
Vintilă se imbrăcâ şi plecâ.
—	Sărutăm dreapta, cinstite părinte, zise Vintilă cănd intrâ in casă, plecăndu-se şi sărutând măna popii.
Părintele se uitâ imprejur; erau numai ei singuri.
250
DIN VIAŢA SFINŢILOR
—	Ce faci măi Vintilă, dar de ce n’ai mai venit pe la mine ?
—	Cu necazurile, părinte.
—	Măi	Vintilă,	tu mi-ai fost odată ca	măna cea dreaptă,
dar dacă nu	eşti om	cinstit ce să-ţi fac !
—	De,	părinte,	am avut greşală.
—	Eacă te ert,	da să-mi faci o trebuşoară.
—	Bine părinte, inţeleg.
—	Me, ai auzit tu de istoria ce am păţit? zise părintele, cu glasul inăduşit şi ştergendu-se cu basmaoa pe frunte.
—	Dapoi eu părinte, căt sunt de nevoeaş, astă grijă am ?
—	Măi Vintilă, iţi dau patruzeci de lei daca tu vei face pe Constantin să vie intr’o sară la crişmă la mine in luncă, 'nţelegi, in luncă. Na, ţine o bumaşcă arvonă şi douezeci pe urmă.
—	Păi dă părinte, ştiu eu dac’oiu putea? Ţi-oiu da de ştire dac’ a fi, respunse Vintilă, uităndu-se lung la hărtia de douezeci lei şi intorcend o pe amendoue feţele.
—	Bine, bine, du-te şi fă-mi trebuşoara c’apoi te pun earăş la boi, ştii tu...
—	Apoi da, ştiu eu. —- Sărutăm dreapta, şi Vintilă eşi băgănd bumaşca in chimir.
Adoua zi cănd se sculâ Constantin, Vintilă era la poartă.
—	Sărutăm măna cucoane Constantine.
—	Bună dimineaţa moş Vintilă, ce veste ?
—	Pace bună, cucoane Constantine, ia greu cu iarna asta, cam necaz, cam lipsă; de scumpete şi lipsă mare s’au eftinit şi vitele. Este de venzare o păreche de boi mari şi frumoşi de ţi-i mai mare dragul să te uiţi la dinşii; eftini, daca-i vrea să-i cumperi, doamne bine-ai face! respunse Vintilă, uităndu-se in păment şi scărpinăndu-se in cap.
—	Cine i vinde ?
—	Un om de pe malul Prutului, dacă-i vra să-i vezi, să vin mai sub seară.
—	Vino.
DIN VIAŢA SFINŢILOR
251
Cănd toca la biserică profesorul cu Vintilă in sanie, mănau spre Prut.
—	In cotro's boi, moşule ?
—	Ia cole in luncă, la crişmă.
—	Unde? La popa? Nu merg.
Şi profesorul opri calul in loc.
—	Iîî... ia lasă, că doar nu’s copil; popa nici nu-i la crişmă, zace in pat.
—	De unde ştii ?
—	Mi-a spus dascălul azi dimineaţă.
Şi profesorul jumetate hotărit, jumetate de ruşine să nu se arate fricos, dădu biciu calului.
Cănd intrâ Constantin in crişmă, o duhoare caldă şi acră il păli in faţă. Intr’un colţ ardea un opaiţ aproape pe stins. Era pustiu.
—	Eacă stai colea şi vin indată, zise Vintilă care eşi şi se făcu nevezut.
Lumina galbenă şi tremurătoare a opaiuţului, liniştea şi singurătatea de morment, făcu pe Constantin neliniştit. De la o vreme frica il cuprinse. El presimţi ceva reu, vroi să easă şi cu pas nehotărit, se indreptâ spre uşă.
Era intr’amurg. Căzuse ceaţa. O umbră neagră eşi pe furiş din poiata de dindosul casei şi se indreptâ spre uşa crişmei L.
VI
Trecuse cinci zile şi nu se putea da de urma invaţăto rului. In zadar primarul făcuse cercetări, trimisese oameni — nicio urmă! Satul era ingrijit. Se dădu de ştire procurorului şi urmăririle incepure.
După alte trei zile se găsi in ripa de sub podul drumului ce duce spre Iaşi, trupul lui Constantin. Capul era despicat in doue. Ceasornicul, punga, hărtiile erau neatinse.
Cercetarea incepu. Svoană mare se făcu in sat, toţi se strinsere la primărie. Care cum era chemat in odaia unde era procurorul, zugrăvea pe popă de nu-1 spăla tot Prutul.
252
DIN VIAŢA SFINŢILOR
După căteva zile Burca fu legat cu lanţuri de picioare şi de măni şi dus la tirg.
Cănd plecâ popa, sătenii să băteau cu măna peste gură şi ziceau, păzască sfăntul şi pe duşmanii
Peste căteva luni, cănd martorii se intoarsere de la Curte, ei adusere ştirea că popa Burcă a păţit-o. L’a osindit pe viaţă la ocnă.
A trecut de atuncea mulţi ani, in sat insă a remas o vorbă : cănd vor mamele să-şi astempere copii de la nebunii, ele le zic: şedeţi binişor că acuş vine popa Burcă; s^-u cănd flecaii se ameninţă unii pe alţii, işi strigă, «Măi, ia sama că dai peste popa Burcă» !
GRIG.
1888, Martie.
HĂRŢII VECHI
253
HĂRŢII VECHI
ICHMSOV D! U I» «STUDII HIIAI681111 UCOVIfi VOIVOD
din anul 7264 (1765)
Chrisovul ce publicăm mai jos este interesant prin aceea că vedem pe un Domn fanariot recunoscend şi res-plătind ştiinţa şi învăţătura unui tener fecior de.boer din provincie.
In adever, Constandin Mihai Gehan Racoviţă Yoevod, recunoscend meritele lui George, fiului Sfinţiei sale iubitorului de Dumnezeu' Kyr Grigorie, Episcopul Rimnicului, care din versta lui cea copilărească §i pănă acumy fiind supus tot la învăţătură ... il cinsteşte cu dregetoria a fi vel clucer za arie şi il aşează intru cei cinstiţi dregători ai divanului Domnesc.
Acest chrisov este luat in plin divan domnesc şi contrasemnat de doisprezece boeri mari divanişti.
In dosul pergamentului este o notiţă scrisă in latineşte in următoarea coprindere :
„Dei gratia factus sum atque constitutus in numere „magnaque in gratia apud Serenissimum Dominum Domi-„num Constantinum Mavrochordat Principem Valachiensem.
Die 2da Decembris, anno Domini 1756.
semnat: Georgius Rimnicianus, magnus satrar.
adică un an de la data chrisovului de mai sus, succesorul lui Racoviţă, Constantin Vodă Mavrocordat, recunoscend şi
254
HĂRŢII VECHI
dinsul meritele tenerului boer, il inalţă la rangul de mare şatrar (Magnus satrar).
Este interesant faptul, cam rar in analele noastre, de a găsi pe la mijlocul veacului trecut un tener fecior de boer dintr’un orăşel ca Rimnicul-Vălcii, care să ştie latineşte şi a cărui strădanie la invăţăturâ să fie recunoscută şi resplă-tită de doi domni consecutivi prin cinstire de dregetorie şi ranguri intr’un mod aşa de excepţional.
Eacă acum şi explicaţia acestui fenomen, căci fenomen este pentru acea epocă, ca un tener fecior de boer din Rim-nicul-Vălcii să fie trimis in străinătate ca să inveţe carte.
Episcopul Rimnicului Kyriu Kyr Grigorie, (prestră-moşul meu după mumă) devenit in urmă Mitropolitul Grigorie (O perzendu-şi de timpuriu soţia, îmbrăţişase schima monachală şi ajunsese la cele mai nalte trepte ale ierar-chiei bisericeşti. El insuş era un bărbat luminat (2) şi trăind douezeci de ani in contact şi in relaţii aproape zilnice cu autorităţile civile şi militare austriace (in timpul ocupaţiu-nii Olteniei de cătră trupele imperiale 1718 — 1729) înţelese şi aprecie binefacerile unei civilisaţii atăt de superioare ca aceea a Austriacilor; aceasta probabil il îndemnă a-şi trimite mai tărziu pe unicul seu fiu la învăţătură la Beciu (Viena), unde acesta işi făcu studiile şi obţinu şi o diplomă, care din nenorocire ca multe alte acte de familie, ni s’au furat in vremea resmiriţii de la 1821.
1)	Episcopul Rimnicului, Kyr Grigorie, a păstorit această Eparhie de la 8 Maiu 1748 pană la 21 Maiu 1764, cănd a demisionat. In urmă a fost a fost ales mitropolit al Ungro-Vlahiei şi a păstorit (in lipsa mitropolitului Grigorie dus la St. Petersburg in misiune) de la 1768 pănă la 1777 cănd s’a retras, iar in anul 1778 s’a mutat către Domn in oraşul Rimnicul-Vălcei.
Vezi Biserica ortodoxă Romănă, anul IX, No. 4, aprilie.
2)	Episcopului Grigorie i se datoreşte tipărirea la anul 175° a ochtoi-hului tradus de Episcopul Damaschin şi archimandritul Ghenadie de la Cozia. Tot dinsul a zidit biserica cu hramul Toţi-Sfinţii din Rimnicul-Vălcea şi a înmulţit averea Episcopiei.
V. Biserica orthodoxă Romănă, loc. cit. — Tocilescu, raporturi asupra cătorva monastiri, biserici din Ţară, Bucuresci, 1887.
HĂRŢII VECHE
255
O tradiţie păstrată in familia noastră, pretinde că tenorul Yălcean işi cam pierduse capul in splendorile Yienei, şi lucrul nu este de mirat cănd citim impresia ce a făcut Yiena asupra bătrânului boer, spătarul Ianake Văcărescu, cănd la 1792 fusese trimis acolo de cătră Alexandru Ypsi-lanti intru căutarea fugarilor sei fii. C1) Betrănul Episcop, cu drept alarmat, se grăbi a rechema pe fiul seu in ţară, il presentâ Domnitorului, obţinu pentru dinsul favoruri atăt de la Racoviţă V. Y. căt şi de la Constandin Mavrocordat; Şi in fine il insurâ in Rimnicul-Yălcii.
Dar toate acestea nu putea să facă pe sărmanul marele şetrar Gheorghiţă Socoteanu (căci Bimnicianus nu s’a numit de căt cătă vreme a fost părintele seu Episcop al Rimnicului) să uite Beciul şi splendorile ei. El işi perdu de timpuriu soţia, de la care nu-i remase decăt un fecior, clucerul Constandin Socoteanu, bunul meu, şi nu intărzie a se călugări şi a se retrage pe lăngă părintele seu la Episcopia Rimnicului, unde muri tener ăncă sub numele de „monahul Gherasim“ consumat de melancolie şi regrete.
Spre a reveni la chrisovul, care se reproduce mai jos, voiu adăoga că el este scris pe un frumos pergament de şasezeci centimetri lungime şi patruzeci centimetre lărgime; este de jur imprejur impodobit cu un frumos kenar policrom. Sus sunt armele Domnitorului, impresurate de iniţialele I. K. M. G. R. V. (adică Iw Constandin Mihail Gehan Racoviţă Yoevod). Litera incepetoare este asemenea împodobită cu arabeşte policrome. In fine iscălitura caligraficea-scă a Yoevodului şi a logofătului sunt nişte lucrări de meşter a caligrafului Popa Florea, dascălul slavonesc de la şcoala domnească.
Jos este iscălitura autografă a lui Ioo Constandin Voeooda şi mai jos pecetea domnească cu ceară, in fine la
i) V. Istoria prea puternicilor Imperaţi Otomani de Ianake Văcărescu, publicată in «Tesaur de monumente istorice» de A. Papiu llarian, Tom. II pag. 288 şi următoare.
256
HĂRŢII VECHI
capătul de jos al pergamentului nu lipseşte inevitabilul „Pro-citoh vel logofăt".
Tot chrisovul este ae o execuţiune admirabilă, o adevărată lucrare de meşter, şi face onoare caligrafului, numitului Popa Florea.
Originalul acestui chrisov este in posesiunea nepotului meu, d. Ioan N. Lahovari.
Bucureşti, 1/13 Ianuarie 1888.
GEORGE I. LAHOVARI.
G.
V.
I00 Constandin Mihai Gehan Racoviţă V. V. etc.
Lucrurile cele ce cu bună orănduială şi cuviinţă se fac şi se săvirşesc de cătră blagocestivii Domni care de la Prea Inălţatu Dumnezeu sunt aleşi ca să fie orânduiţi cu oblăduiri şi stăpâniri de ţări şi de politii; măcar că se pot arăta şi prin alte mijloace de bunătăţi. Iar şi cănd la vre un obraz deosebit, vrend să se arate cu fapte bune, volnici sunt să cinstească şi să inalţe la orice stăpăn de dregeto-rie şi aşezăment şi nu iaste lucru de defăimat, ci ăncă spre laudă şi pomenire vecînică, şi făcendu-se cu bună orinduială, remăn bine ţinute şi nestrămutate.
Deci dar, de vreme ce milostivul şi a tot puternicul Dumnezeu, au bine vrut de m’au înălţat şi m’au miluit a fi Domn şi oblăduitor acestei provoslanice Domnii a ţării Româneşti, după datoria ce avem a fi pururea cu privighiare spre toată obştimea, şi pre cei ce s’ar cunoaşte a fi vrednici de măngâere să nu-i lăsăm scârbiţi. Drept aceea dar socotind Domnia mea şi pentru George, fiul sfinţiei sale iu-
M.
R.
Armele
Tării
HĂRŢII VECHI
257
bitorului de Dumnezeu kyr Grigorie, Episcopul Rimnicului, care din virsta lui cea copilărească şi pănă acum, fiind supus tot la invăţătură, avend şi cinstea neamului, după darul părintelui seu, cel archieresc; Am binevoit şi Domnia mea de Tam cinstit cu dregetorie de a fi vel clucer za arie şi l'am aşăzat intru cei cinstiţi dregetori ai Divanului Domniei mele. Şi pentru ca să fiie nestrămutat din cinstea şi aşezământul acesta, am intărit printr'acest cinstit şi domnesc al nostru hrisov cu toţi cinstiţii şi credincioşii bo-erii cei mari ai Divanului Domniei Mele.
Pan Constandin Dudescu, vel dvornic.
Pan Dumitraşco Racoviţa, vel logofet.
Pan Lascarache Ţani, vel comis.
Pan Ştefan Leurdeanu, vel serdar.
Pan Constantin Cretzulescu, vel ban.
Pan Mihai Cantacuzino, vel vistier.
Pan Matei Cantacuzino, vel paharnic.
Pan Ioniţă Căndescu, vel clucer.
Pan Constandin Brăncoveanu, vel spătar.
Pan Constandin Căndescu, vel clucer.
Pan Pantazi Cămpineanu, vel stolnic.
Pan Iordache Caragea, vel pitar.
Ispravnic Pan Dumitraşco Racoviţă, vel logofet; şi s’au scris hrisovul acesta in anul al treilea din Domnia Domniei Mele, aici in scaunul oraşului Domniei Mele Bucureşti, in anul de la zidirea lumii 7264, iar de la naşterea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Is. Hr. 1755 in luna Noemvrie 8, de Popa Florea, dascălul slovenesc de la şcoala Domniei Mele.
(Urmează semnătura): Im Constadin Voevoda.
Pecetea
gospod.
Procitoh vel logofet. C. L. XXII. 111.-26,841.	17
258
HĂRŢII VECHI
(Verso)
Dei gratia factus sum atque constitutus in munere magnaque' in gratia apud Serenissimum Dominum Dominum Constantinum Mavrochordat Principem Valachiensem.
Die 2^a Decembris, anno domini 1756.
Georgius Bimnicianus, Magmis satrar.
LASCAR VIORESCU
259
LASCAR VIORESCU
O ICOANA A MOLDOVEI DIN 1851
DE
WILHELM W KOTZEBUE
(trad. din limba germană de A.)
CAPITOLUL X
Familia Yrenceanu
Astfel mai trecure patru septemăni; Lascar nu se putea hotărî să meargă la Vrenceanu după cum făgăduise. Dorinţa lui ca să tot amăie se putea esplica de astă dată printr’o causă foarte nimerită, drumurile erau intr'o stare care impedica orice căletorie. Ceaţă şi ingheţ, apoi o zăpadă bună şi peste căteva zile ploae — eată cum se'n-vertea vremea toată luna lui Ianuarie, asa incăt Lascar
7 a
şedea mai multe zile dearăndul la Puriceşti fără a se intoarce la Valea-Verde. Cu toate că nu prea credem noi că numai vremea să fi fost de vină.
Pe la sfirşitul lui Ianuarie incepu o căldură de primăvară şi soarele uscâ aşa de răpede pămentul, incăt Puri-cescu puse să se pregătească plugurile; vroia să se folosească de putinţa de a ara aşa de timpuriu — obicinuit abia se ese cu plugurile prin mijlocul lui Martie. De vreme ce se poate ara, apoi sigur că şi drumurile s’au uscat. Era ştiut de mult la Puriceşti că Vrenceanu părăsise Iaşii şi
260
LASCAR VIORESCU
plecase la Bursuceni, şi Catinca, fiind sigură de iubirea prietenului ei din copilărie, indemnâ ea insăşi pe Lascar să se ţie de făgăduială.
N’avea incotro, trebuea să se pue pe drum. Daca n’o deschide Yrenceanu vorba despre căsătorie, işi zicea Lascar, eu nici gănd n’am să o fac; atunci se tot amănă şi poate se şi uită; nu o pot refusa pe faţă cu nici un preţ — dâr tot amănănd, lucrul se desface de la sine.
Era destul de departe dela Valea-Verde la Bursuceni; caii trebueau hrăniţi la popas, aşa că Lascar care se folosise de o lună minunată spre a pleca la douesprezece din noapte, abia ajunse la vremea prânzului la locul hotărit.
Am mai spus că Bursucenii erau o proprietate mare şi frumoasă. Cănd ajungi insă, satul nu-ţi produce o impresie plăcută, o negligenţâ absolută pentru trebuinţele materiale ale ţăranilor, şi miseria bordeelor te isbesc indată. Daca intri in sat prm poarta jităriei vezi mai intăi căteva căscioare risipite, la care lipseşte cu totul orice incercare de grădiniţă, lucru de obiceiu aşa plăcut ţăranului; pămăntul stă nelucrat şi acoperit de scaeţi, cunoscuţi aici sub numele de holeră; abia mai departe in sus, dai de case mai buni-şoare umbrite de pomi roditori b^trăni, apoi apuci la stingă spre curtea boerească, in care intri printr’o poartă de lemn naltă şi greoae, a cărui acoperiş curios alcătueşte ulubăria. Casa e o veche construcţie, in care se mai găseşte caracterul clădirii moldovene, din vremea in care nu se ştia nimic despre architecţi. Catul intăiu e de peatră şi alcătuit din căteva incăperi boltite, in catul al doilea se află adevărata locuinţă a stăpânilor, şi pridvorul obicinuit ia atăta loc, incăt abia sunt şapte odăi in toată casa de altminteri destul de mari. Pridvorul la care te urci pe o scară ăngustă, ferestrele cele neobicînuit de mici şi acoperişul cel inalt de şindrilă plin de muschiu sunt lucrurile cele mai curioase pentru ochiul străinului; de ornamente, sau gust artistic, nici vorbă; de vSnt, ploae şi frig trebue să ferească locuinţa pe om, şi acest scop il indepli-neşte intru cătva.
LASCAR VIORESCU
261
Costache Yrenceanu eşi inaintea musafirului in capul scării cu o căciulă de blană cam veche cu cozoroc mare aşezată pe fes. El duse pe Lascar in odaia sa despărţită de toate celelalte incăperi; se vedo că damele vroiau să facă oare care schimbări in toaleta lor şi trimiseseră pe bătrân să stea cu Lascar in vremea aceea. Odaea in care intrare era gătită ca mai toate odăile din casele moldoveneşti; se pune ori unde se poate căte un divan mare care coprinde de obi-ceiu păretele intreg. Şi aceasta işi are scopul seu. Pe divan se face aşternutul aşa de uşor ca in pat, cu atăt mai lesne cu căt mosafirul işi aduce foarte des aşternutul cu dinsul; numeral mosafirilor n’ar putea dar nelinişti pe stăpăna casei decât atunci cănd n’ar mai ajunge nenumăratele divanuri din toate odăile. Ba chiar şi atunci se găseşte leac; mi s’a intimplat să dorm odată pe o uşă scoasă din ţiţini, aşezată pe doue scaune şi acoperită cu o saltea, şi imi aduc ăncă adesea aminte de seara plăcută urmată de cea mai întăritoare odihnă pe acel culcuş improvisat. Tocmai in felul acesta neaşteptat şi străin, aşa in afară de obiceiurile Europei civilisate stă deosebitul farmec care leagă aşa de puternic de Moldova pe ori cine e in stare să primească asemenea impresii. Cu toate că ii lipsesc căteva lucruri neapărat trebuincioase, străinul se obicînueşte uşor cu viaţa această curioasă, dacă nu sunt prea inrădăcinate intr’insul obiceiurile de burghez resfăţat, şi apoi mai e trebuinţă şi de o mică doză de aplecare spre lucrurile extraordinare. Acela, căruia pentru a fi fericit, ii trebue in toate dimineţile un. corn la cafea, şi gazeta umedă eşită de la tipar, acela să stea acasă; dar cui ii curge sângele răpede prin vine, acela ale cărui bătăi de inimă mai vioae ii spun că in orice împrejurare găseşte un sprijin in el insuş, şi doreşte să asiste la desvoltarea unei ţări, care bine condusă, ar trebui să ajungă la un viitor fericit, acela nu se va intoarce de sigur nemulţumit acasă. Dumnezeu a făcut nespus de mult pentru Moldova, şi parcă iţi vine să te superi pe dinsul, că lasă o parte destul de insemnată a locuitorilor ei să urmeze toate caile fără să le pue in pept conştiinţa despre menirea lor.
262
LASCAR VIORESCU
Lascar şezuse aproape un cias cu stăpânul casei, când intra un fecior cu o farfurie pe care se aflau doue păhăruţe de rachiu şi doue felioare de pâine, şi-i pofti la masă. Vrenceanu cu tot surisul de triumf pe buze ce-1 avusese, la sosirea lui Lascar, şi care insemna că ştia bine că'venise pentru partea femeească din casa lui, nu spusese nicio vorbă despre familia sa; acum apucâ pe mosafirul seu prieteneşte de mănă şi-l duse in sofragerie, unde trebuea să-şi facă pre-sentaţia. Lucrul se săvirşi printr'o inchinăciune colectivă şi căteva cuvinte preschimbate cu stăpăna casei, şi toţi se pu* sere la masă.
Erau numeroşi cei din casă care se aşezare imprejurul mesei ce strălucea de curăţenie, dar era acoperită cu pănză groasă de casă, şi plină cu bucate foarte simple. In cap şedea cucoana Prohiriţa, stăpăna casei, intr’o roche bogată; colorile trandafiriu şi negru jucau rolul principal. -Feţele cele deschise de la panglici şi fionguri nu păreau nepotrivite pentru virsta ei; ea arăta ăncă destul de teneră la 45 de ani şi mai putea trece de belle femme, aşa de puţin se vedeau sbărciturile sub albul şi roşul aşăzat cu măestrie pe faţa ei, aşa de dreaptă ii mai era ăncă talia cu toată sporirea cam prea mare a formelor. Ea avea mai mult tipul grecesc decăt moldovenesc, ochii ii umblau in toate părţile in vreme ce capu-1 sta nemişcat, ceeace da obrazului seu o espresie energică ajutată poate şi de sprincenele din cale afară negre şi de trupul ei înţepenit. Trebue să recunoaştem că femeea aceea iţi insufla un oarecare respect, şi se zice că şi chiar Yrenceanu o simţea aceasta. Dar ceea ce-i strica, in convorbirea ei de altminteri cu duh, era nenorocita patimă pentru limba franceză; avea o indemănare pentru a traduce idiotisme greceşti şi moldoveneşti in franţuzeşte care te aducea la desnădăjduire. Sunt silit să renunţ de a da probe despre producerile ei pe acest terem, o traducere germană a acestor produceri ar perde tot farmecul originalităţii.
Lui Lascar nu i se dete locul de onoare la dreapta stăpânei casei, locul acela fiind ocupat odată pentru totdea-
LASCAR VIORESCU
268
una, şi o schimbare ar fi produs tot felul de greutăţi. In-tr’un jeţ mare trona o fiinţă din cele mai originale, soacra lui Costache Yrenceanu, cari de un lung şir de ani işi aştepta sfirşitul in casa fiicei sale, dar nu părea să-şi fi perdut răbdarea cu toate că era de 78 de ani. Betrăna, cucoana Raluca, o greacă cu tip foarte pronunţat, era foarte slabă şi trebue să fi fost foarte naltă, trupul ei plecat sau mai bine zis incolăcit nu părea nici acuma mic. Nasul foarte incovoiat eşea puternic din obrazul uscat şi plin de creţuri, dar nu se intălnea de loc cu bărbia; gura mai avea câţiva dinţi, care se arătau foarte buni la treabă in cele patru prânzuri de peste zi. Ochii trebue să fi fost frumoşi odată, genele lungi mai existau ăncă, focul insă care se dusese era inlocuit printr’o linie subţire neagră. Cu sulimanul era mai darnică decât fiicâ-sa, şi in locul sprincenelor se aflau doue făşii ănguste de catifea neagră. Nu-şi poate indii pui cineva demnitatea severă ce dă unei figuri o asemenea dichiseală; e nevoe să se incredinţeze cineva prin el insuş de ce poate face arta in această privinţă. Capul era legat cu un barej negru care contrasta cu fruntea foarte albă, o coadă roşeaticâ de per falş era prinsă peste barej. Din restul in-brâcămintei se vedea puţin, o scurteicâ de blană largă ce ajungea mai jos de genunchi ascundea totul sub cutele sale.
Aşa şedea deci cucoana Raluca la dreapta stăpânei de casă şi poruncea cu un glas răguşit de contralto; era ceva aşa de egoist, aşa de certăreţ in felul ei, incăt Lascar işi aduse aminte de convorbirea ce o avusese odată cu o moldoveancă foarte plăcută, care susţinuse că n’ar trebui nicio dată să uităm in tinereţe studiul ce trebue făcut ca să găsim in ce fel ne-am putea arăta plăcuţi la betrăneţe. Daca acelei dame i-ar cădea rândurile astea in mână, sigur că la vederea cucoanei Ralucăi s’ar pune şi mai cu foc pe acel studiu.
Lăngă bunică şedea fiica lui Vrenceanu, Roxandra, o fată de vre*o 17 ani. Cu toate că lui Lascar nici nu-i trecea prin gănd să implinească dorinţa epitropului seu, nu se putu opri de a se uita cu oarecare curiositate la tenera fată ce
264
LASCAR VIORESCU
şedea in faţa lui. Resultatul nu fu tocmai satisfăcător. Urită nu era Roxanda, dar nici frumoasă; ii lipsea farmecul tinereţei, era palidă, şi mulţumită cerului nu chemase roşaţa artei intru ajutor. Obrazul era mai lat jos decăt sus, nasul cam pleoştit, gura mare şi bărbia grozav de rotundă,
o	mulţime de zulufi negri in desordine ii acopereau urechile Şi cădeau pănă peste umeri. Pe lăngă aceste era scurtă la trup, şi cu toată grăsimea moştenită de la mumă, ii puteai coprinde talia cu măna, lucru ce face totdeauna impresie tristă, căci trebue să te gândeşti fără voie la nespusele su-ferinţi ale tinerei fiinţe şi la osteneala jupănesei. Ochii insă aveau mare foc şi dădeau caracter flsionomiei intregi, mari nu erau, dar se uitau aşa de vioi de sub genele cele lungi şi negre, şi se inverteau prin odae cănd credea Roxandra că nu se uită nimeni la ea, incăt poate mulţi ar fi găsit pe fată frumuşică. Ii şedea bine rochea gorge-de-pigeon cu volane garnisite cu catifea neagră pe care o purta; poate aflase ceva despre intenţiile părinţilor asupra lui Lascar.
După Roxandra venea o soră de 12 ani, apoi madama St. Grillon, guvernanta, de 30 de ani, slabă, cu o privire sentimentală, care părea să zică cu ochii ei albaştri inecaţi in lacrimi: nu vrea nimeni să descopere sub această aparenţă neinsemnată, sufletul ignorat ce se fereşte de realitatea vulgără? Nu găceşte nimeni din voi, bărbaţi brutali, ce comoară de simţiri s'ar deştepta in inima aceasta prin sărutarea iubirii? In casa lui Yrenceanu nu găcise ăncă nimeni un asemenea lucru, in alte regiuni insă vor fi descoperit comoara mai mulţi.
In faţa stăpânei de casă, tocmai la celalt capet al mesei, şedea o figură in puterea tinereţei, cu per şi mustaţa neagră, un fel de gramatic, care avea privilegiul de a mânca la masă. Cu greu ar fi luat seama Lascar la tenerul cel tăcut, daca n'ar fi zis cucoana Prohiriţa să-i umple de câteva ori paharul cu vin; il indemnâ chiar la mai multă poftă de mâncare, zicendu-i prieteneşte : „Dar mănâncă, cucoane Ghiţă!“ şi-l trata in deobşte cu o deosebită atenţie. La stingă stăpânei de casă se aşezâ Lascar; lăngă dinsul şedea
LASCAR VIORESCU
265
Costache Yrenceanu, celelalte trei locuri pănă la tănărul cu per negru erau ocupate de doi băieţi de 13 şi 14 ani, copii din casă cu profesorul şi pedagogul lor Hieronymus Kreidemann.
Fericiţi Bursuceni, ce comoară ascundeţi! Hieronymus Kreidemann creşte pe moştenitorii casei Yrenceanu!
Acest dascăl era prusian din naştere; părinţii sei il puseseră să înveţe teologia la Heidelberg, el fugise insă, fiindcă, după cum spunea, conflictul din sufletul seu il făcuse să urască ştiinţa Dumnezeirii. De ce nu şe apucase mai tărziu de o altă ramură a ştiinţei, aceasta nu o spunea. Prilejul care Ta adus in Moldova nu-mi este cunoscut, dar aceasta se intimplase spre binele lui; părea să-i meargă minunat, el avea aerul foarte sănătos, cu toate că obrajii lui roşii destăinuiau că băuturile spirtoase nu rămăseseră fără influenţe asupra sa. Nu mai era băiat tener, perul spre tămple începuse să se rărească, dinţii ii erau cam slabi, dar privirea ochilor celor mici albaştri era ăncă ageră, şi cănd se arunca pe un jeţ in ciasurile de odihnă, cu ţigara intr’o mănă, ear cealaltă virită in buzunarul rupt al pantalonilor cam vechi, in faţă i se oglindea mulţumirea unui suflet împăcat cu conştiinţa. Nicio dată nu călcase porunca: să sfinţeşti sărbătorile, cu toate că in calendarul moldovenesc se găsesc o mulţime, ba el mai adăogase chiar şi pe sfăntul Ie-ronim. Puţinele ciasuri de lecţii rareori treceau fără ghion-turi, şi daca nu inţelegeau băeţii indată ce le dedea de învăţat, atunci striga: „Haide băeţi, căraţi-vă, e ajunul sfântului cutare!“ Conştiinţa dea întrebuinţa cu folos comoara sa intelectuală, ii dădea oarecare indrăsnealâ care işi făcea vănt mai ales prin nenumărate glume de duh; familia Yrenceanu insă il găsea după placul ei; s’ar fi putut aştepta să găsească un povăţuitor mai bun pentru urmaşii casei, cu cei două sute cincizeci de galbeni ce-i plătea pe an?
Aşa dar societatea se compunea din douăsprezece persoane. La început erau toţi tăcuţi; sgomotul lingurelor arăta că ciorba se inghiţea cu poftă. Apoi incepu vorba, aci franţuzeşte, aci româneşte, din vreme in vreme chiar
266
LASCAR VIORESCU
nemţeşte, când Kreidemann aplecat pe masă, vroia să vorbească cu Lascar; dialogul nemţesc fu intrerupt de câteva ori de Vrenceanu care striga profesorului: „Taci din gură domnule Kreidemann, ori vorbeşte moldoveneşte, nu inţeleg nimic din mormăitul dumitale". Cu franţuzeasca ii mergea fără indoeală tot aşa, dar din consideraţie pentru nevastă-sa nu putea zice nimic, şi incepea greceşte cu soacră-sa cănd ţinea prea mult pariez frangais, cum zicea el.
Betrăna nici nu-i răspundea, la masă nu lua niciodată seama la nimeni. Dinsa, Vrenceanu-şi copii măncau post, lucru obicinuit in casele evlavioase, toate miercurele şi Vi-nerele de peste an. Să poată femeea acea bătrână să mănânce la versta ei fasole cu ceapă şi găluşti, mazere bătută cu usturoiu şi castraveţi muraţi, fără să-şi dea duhul, e greu de inţeles pentru un stomah european — şi cu toate astea, acel tutti frutti greu de mistuit se mistue de constituţiile cele mai slabe fără nicio primejdie.
Cu conversaţia mergea in genere greu, căci cum s’ar fi putut să găsească un punct comun de atins? Lascar nu prea era cu voe bună, mult ar fi dat el să se li aflat ca prin minune transportat la Puriceşti. El făcu câteva mici incercări să inceapă vorba cu Roxandra; ea răspundea fără sfială, dar tot nu mergea. Iţi venea să ţipi, şi Lascar se bucură cănd se sculare spre a merge in salon, unde Roxandra se îndeletnici cu cafeaoa turcească. Soacra din norocire se retrăsese după mazărea bătută; se aduseră ciubuce şi convorbirea merse mai bine după măncare decăt la masă.
„Acum am să ved cu ce folos imi cheltuesc paralele", zise spătarul Costache şi făcu semn fiicei sale de 12 ani. „Vino incoace Elenco, întreabă pe domnul franţuzeşte : „Cum ve aflaţi ?„
„Comment vous portez-vous, monsieur? „spuse fetiţa despicând fiecare vorbă şi privind la tatăl seu in loc să se uite la Lascar.
„Bine, foarte bine; ce feliu l’ai intreba acum : „Cum se află soţia dumitale?"
„Comment se porte madame votre epouse?“
LASCAR VIORESCU
267
„Vezi? Ei, ce zici, cucoane Lascarache? Aşa sunt crescuţi toţi copii mei!“ Madame St. Grillon se roşi, Roxandra se uitâ la Lascar şi-şi muşcâ buzele. TenSrul se scula şi se apropie de dSnsa — surisesere impreună de exerciţiile limbi-stice ale Elencăi—eată insfirşit un punct de contact, şi se incepu o conversaţie intre dinşii, in care amintirile din Cernăuţi unde fusese crescută Roxandra, jucau rolul principal.
Kreidemann se aşeză şi el lăngă dinşii, spre necazul părinţilor, care-şi făcusere semne cănd se apropiasere amândoi tinerii unul de altul. Prusianul cel învăţat se lungi intr’un jeţ, lăngă scaunul lui Lascar; obrazul sSu roşu arăta că şi de astă dată ii plăcuse vinul alb moldovenesc. Ascultă o clipă la vorba celor doi tineri, dănd din cap şi clipind din ochi.
La sfirşit i se urî să asculte tăcend şi incepu :
„Aţi studiat la Berlin, domnule Viorescu? Lascar ii răspunse că da.
„Frumos oraş Berlinul, bată-1 pustia! E patria mea.— La fiecare punt sau virgulă trăgea din ciubuc. „Foarte bine am trăit acolo in tinereţe, foarte bine, ştii dumneata? Şi acum trebue să-mi amăresc zilele aici in Moldova".
„Aţi fost silit să veniţi aici, domnule Kreidemann ?“ „Silit? Asta nu, ştii dumneata. Dar tot e a dracului deosebire intre Berlin şi Bursuceni. Nu-i biliard, nu-i bere cum se cade. E ţară sărăcăcioasă Moldova şi de mult aş fi lăsat toate in plata lui Dumnezeu daca — “
„Daca pământul mănos n’ar produce galbeni fără să-i semeni “, urmă Lascar, căruia ii era greaţă de aerele ce şi le dedea omul acela şi nu se putu opri de a nu-şi alege vorbele din vocabularul lui Kreidemann. Din păcate nu e rar felul acesta de a vorbi din partea străinilor; ei uitâ că acasă au trăit poate in cea mai mare sărăcie. Abia s’au înfiripat in Moldova şi ii apucă ambiţia: ei spun mojicii despre oameni şi ţară, şi cu căt se imbogăţeşte unul mai mult, cu atăta ii sunt şi espresiile mai grosolane. Fără indoeală sunt şi mulţi, care fac escepţie şi recunosc cu ce dragoste i-a primit Moldova in sinul ei.
268
LASCAR VIORESCU
Kreidmann tăcuse la respunsul lui Lascar, şi Roxandra se folosi de aceasta pentru a propune tenerului o plimbare prin grădină. Madame St. Grillon ii insoţi cu toţi copii. Kreidmann zise să-i pue şeaoa pe Fanny; povestea minuni despre micul dobitoc. Era cel dintăi cal pe care-1. avusese vreodată. Şi apoi se credea un călăreţ dibaciu şi graţios; peste căteva minute il vezure eşind in fuga pe poartâ, cu pantalonii legaţi jos cu aţă peste glesne, spre a-i impedica să se ridice.
Zioa era foarte frumoasă; adia un vent de primăvară, cum nu se intimplă des in Fevruarie, dar tot nu este lucru rar de tot. Iarna vremea e foarte schimbătoare in Moldova; deosebirea de 15 grade sau chiar de mai mult in temperatură dintr’o zi intr’alta nu e lucru de mirare; te poţi plimba azi pe pămentul uscat şi fără haine călduroase, şi peste căteva zile mergi cu sania.
Societatea se cobori in grădină, care de altminterea nu era decăt un loc mare ingrădit acoperit cu mulţi pomi roditori, unde păşteau vara vacile curţii. Să-l lăsăm pe Lascar plimbăndu-se; căci multe lucruri interesante nu auzim in grădină, ori căt de dispusă ar fi madame St. Grillon la oftat. Tot aşa de puţin atrăgătoare e şi observarea metoadei lui Kreidemann ca resultat pentru creşterea celor doi vlăstari ai lui Yrenceanu. O convorbire de mai mare interes ne atrage in casă.
Abia părăsise tineretul odaea, Yrenceanu ridica ochii in sus şi privirea sa se intălni cu aceea a soţiei lui. „Ai băgat de seamă?“ intrebâ el. Cucoana Prohiriţa dete din cap. „Lucrul mi se pare ca şi isprăvit", zise ea, surizend cu mulţumire.	/	■	* '
„Of, of“, suspină Yrenceanu, „acum trebue să ne găn-dim la zestre
„Căt vrei să dai, Costache?"
„Apoi cred că fără douăsprezece mii de galbeni nu scăpămHaideţi la mine in odae, Prohiriţo", adăogâ el şi işi scoase de sub dinsul picioarele pe care şedea de obiceiu; „să facem o mică socoteală".
LASCAR VIORESCU
269
Părechea trecu in odaea lui Yrenceanu. Acolo işi aşeză spătarul ochelarii pe nas, intinse o coală de hărtie pe masă şi muie condeiul in cerneală.
„Prohiriţă", zise el peste o clipă, „ce nu-ţi trebue din argintărie şi şervete ?"
„M’am şi găndit eu la asta", respunse nevastă-sa. „Lucrurile ce le dau se pot preţui la sigur pe 2000 de galbeni".
Betrănul surise.
„De ce rizi ?" urmă ea necăjită. „Nu fii prost Costache, mai avem şi alte fete de măritat".
„Bine, bine. Te pricepi la preţuire. Ce mai dai afară de asta?"
„Trei şaluri turceşti, de 300 galbeni, bucata fac 900".
Cuconu Costache scrise suma sub cea de mai sus.
„Horbote de 1500 galbeni". Betrănul scria fiecare lucru. „Rufe şi mătăsării de 800, un clavir de 200 — " Prohiriţa se opri pe gănduri.
„O caretă din Viena cu patru cai 550", adăuga Costache.
„Mobile pentru patru odăi din prăvălia lui Miculi precum şi perdele, eftin de tot 900".
„Acum ăncă 5000 galbeni bani gata, să vedem căt face". Yrenceanu le adună incet toate impreună. „12151 ! Peste 12000! Yezi?"
Părechea işi frecâ mănile cu mulţumire.
Va să zică o zestre de 12000 de galbeni ii era hotă-rită lui Lascar. Toate lucrurile trebuincioase se inşiră in foaia de zestre. Suma intreagă coprinzend şi preţuirea tutulor obiectelor ce nu s’a dat in bani, se ipotechează in moşia ginerului, şi dacă să intimplă să se desparţă, bărba* tul e silit să dea tot inapoi, chiar de s’ar fi rupt horbotele şi şalurile de mult şi caii ar fi incetat de a se mai putea intrebuinţa.
Pănă aci adusesere părinţii lucrurile in grija lor; nu mai lipsea decăt cererea oficială a lui Lascar, de care nu se indoeau nicio clipită. Tinerii se plimbau de aşa multă vreme
270
LASCAR VIORESCU
in grădină incăt s’ar putea intimpla lucrul chiar azi. Cănd inserâ apăru toată societatea in salon cu aerul obicinuit, afară de amendoi ştrengarii care işi rupsesere pantalonii agăţăndu-se de copaci. Lascar părea plictisit; nu-i trecea prin cap că-1 mai aştepta o amară incercare. Cucoana Răluca intră tocmai cănd se aprinseseră luminările, se apropie de dinsul şi-l intrebâ : „Joci preference Cucoane — cum te chiarnă ?“
„Lascar Viorescu".
„Joci preference, Cucoane Lascar?"
TenSrul asigură că abia putea deosebi damă de cupă de valetul de pică, dar fără folos. „Ai să inveţi tu jocul numai decăt“ zise ea — il şi tutuia. Yrenceanu ar fi vrut să-l cruţe cu partida ca să nu-1 despartă de Roxandra, dar ştia ei cine e soacră-sa şi tăcu. Ori cine venea la Bursuceni trebuea să treacă prin iadul acesta. Masa de cărţi fu intinsă, jeţul plin de perne impins alături şi jocul incepu â trois — Vrenceanu şi Lascar in dreapta şi in stingă, betrăna la mijloc.
„Pici — şapte in carale — opt in cupe" — aşa merse toată seara. O singură intrerupere; Kreidemann se apropie foarte vesel de Lascar şi-l intrebâ tot dând din cap şi clipind din ochi: „Aţi vezut cum merge Fanny?“ — „Ai de gănd să taci, domnule Kreidemann?" strigă betrăna necăjită şi earăş nu se auzi alta mai multe ceasuri dearăndul decât numeratul punctelor.
Deodată i se sburlî perul bietului ten&r, — aşa ni s’ar fi intimplat şi noe la toţi. Ciasornicul bătu zece ceasuri; Cucoana Raluca incepu incet apoi tot mai tare să borboro-sească. Lascar recunoscu vorbe dintr’o rugăciune grecească.
—	„Kyrie eleyson", se auzea pe cănd da cărţile. „Kyrie eleyson, Kyrie eleyson — am un joc in cupe". — „Pas, pas", ziseră cei doi care jucau cu dinsa şl borboroseala rugăciunii greceşti işi urma calea. Lascar crezu că biata betrănă işi perduse minţile.
Dar nu era aşa. Cucoana Raluca avea obiceiu să se culce cănd bătea zece, intărziase azi cu jocul, din somn nu
LASCAR VIORESCU
271
voia să peardă, nici Dumnezeu nu trebuea să păgubească, — nu-i remănea alta de făcut decăt să-şi înceapă lunga rugăciune de seară cu cărţile in mănă, şi eşi din odae borboro-sind Kyrie eleyson, fără să plătească ceea ce perduse.
Se sfirşise şi seara cea lungă; ăncă un ciubuc, apoi un sfert de cias de vorbă cu stăpănul, stăpâna casei şi Roxandra, un fecior cu luminarea in mănă duse pe Lascar in odaea ce-i era hotărită. El dete răpede drumul băiatului de ţigan şi rema.se singur. E o adevărată plăcere să remăi singur după o asemenea zi. Prea fuseseră oamenii politicoşi cu dinsul — il primiseră ca pe Por impărat. Lascar stinse luminarea, deschise geamul şi se rezimâ pe fereastră ca să resufle aerul curat.
Daca te-ai plictisit multe ceasuri in şir, apoi nu e lucru rar, să-ţi trimeată Dumnezeu o mică despăgubire, spre a restabili echilibrul sufletesc. Astfel i se intimplâ cel puţin lui Lascar. Cum se uitâ el aşa in intuneric la cerul plin de stele, văzu un punct luminos inaintănd spre casă. Cărăbuşi luminoşi nu sunt in Fevruarie, trebuea dar să fie virful aprins al unei ţigări. Peste curănd se auziră paşi, şi un glas murmură: „Ana, ce dracul, Ana aici eşti?“
„Domnul Kreidemann aşteptăndu-şi odorul!“ işi zise Lascar şi nu se mişcă ca să vadă ce va urma. începuse a se teme că Ana nu va veni; dar nu trecu mult, şi se ivi a doua formă omenească.
„Unde erai, Ano? E frig, ştii tu, şi nopţile sunt aşa de întunecoase in afurisita asta de Moldova, incăt nu pot găsi banca, care trebue să fie aici“.
Banca se găsi şi incepu alintarea tocmai sub ferestrele lui Lascar. — Keidemann, vorbea şi in aceste momente de iubire tot cu frase umflate ca de obiceiu, femeea de lăngă dinsul întrebuinţa expresiile cele mai alese cu un accent care trăda pe tănăra bucovineană. După multe alintări apucă gingaşul Heronymus pe iubita sa de talie şi resunâ un sărutat. Acum se ingroşase gluma; Lascar avea mare poftă să arunce ligheanul cu apă peste părechea amorezată, resi-
272
LASCAR VIORESCU
sta insă, acestei dorinţi şi striga : „Bună seara, domnule Kreidemann!“
Un ţipăt şi Ana se făcu nevăzută. Kreidemann trebue să fi remas căteva minute încremenit, şi sigur că avea o figură poznaşă. „Bună seara, bună seara!1' strigâ insfirşit spre fereastră, şi eşi căt putu de răpede din grădină.
Lascar nu stătu mult deştept. Numai căt ii trebuia să se intârească in planul de a se intoarce a doa zi acasă, fără a spune vreo vorbă despre pianul de căsătorie. Dar se intimplâ altfel. Abia deschisese ochii dimineaţa şi se întindea cu plăcere in căldura patului, ceea ce-i făcea totdeauna mare bucurie,	cănd intrâ	Vreneanu in	odae	urăndu-i
bună	dimineaţa in	chip foarte	pritenesc.
„Nu-i aşa că am făcut bine să-ţi trimet pe Pantelie Creţu?" intrebâ el fără cea mai mică pregătire. Tutuitul este in limba moldovenească aproape indispensabil pentru o convorbire prietenească.
„Cum aşa?“ respunse Lascar, frecăndu-se	la	ochi“.
„Ce fel, cum	aşa ? Nu-ţi	a spus omul	ce	intenţii am
asupra ta? Nu-ţi a vorbit de fiică-mea?“
Lascar se roşi —posiţia era grea.
„Cucoane Costache", zise el şi trase pe bătrăn spre pat unde se aşeză indată cu un picior sub dinsul; „Creţu nu mi-a ascuns in adevăr planurile dumitale. — Fica dumi-tale Roxandra imi place foarte mult. Dar trebue să mai amănăm lucrul, nu mă simţ ăncă impins spre insurătoare“.
Pe obrajul lui Yrenceanu se făcu numai o foarte mică schimbare, dar cine-1 cunoştea mai bine ar fi găcit furia care ferbea intr’insul. El se scula şi merse incet spre fereastră.
„Vrei să pleci astăzi, cucoane Lascarache?“ intrebâ el şi apoi adăogâ fără a aştepta respunsul. „Ai vreme frumoasă de drum“. Cu aceste cuvinte părăsi spătarul odaia.
Lascar sări din pat cu uşurinţa unui băeţel, căruia i stă inainte o petrecere pe iarbă verde. „Remăneţi sănătoşi Bursuceni!“ strigâ el, imbrăcăndu-se. „Remăi sănătoasă ne-
LASCAR VIORESCU
273
necă Raluco!“ Era tomai să zică „Remăi sănătos Kreidemann!" cănd acesta intrâ deodată in odae.
„Ştiţi, domnule Viorescu", zise el, apucând pe Lascar de mănă, „n’ar trebui să spuneţi nimic despre intimplarea de aseară, hei?a
„Fii pe pace, mut ca peştele. Ştiu ce datorie are cineva pentru tainele iubirii".
Kreidemann strălucea de bucurie. „Ei, asta e frumos, Ştii dumneata; tot se vede că ai fost crescut la Berlin. N’ai vezut pe Ana mea zioa ? Păcat! E o fetică nostimă de tot, o adevărată bucovineană. Nu prea e invăţată — o fac să creadă tot ce vreau. Deunăzi ii spuneam că am compus pentru dinsa chorul vânătorilor din Freischiitz şi musica şi vorbele. — Ştii dumneata — lalalala — şi in loc de „Diana" cântam: Ana, e in stare, noaptea s’o lumineze — cu ochii fireşte! Nu e minunat? Cum ?“
Pe când vorbea Kreidemann, Lascar se imbrăcase. Cănd işi luâ remas bun, stăpânii casei erau toţi reci şi cam in-ţepaţi; par’că-i căzu o peatră de pe inima cănd remase poarta cea mare cu coteţul de porumbei in dârâtul lui.
(Va urma)
C. L. XXII.-III.-26,S41.
18
T
i
274	CÂNTECE	POPULARE	SPANIOLE
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
(Cancionero popular, - Madrid - 1865)
I
Multe primejdii pe mare, Multe sunt şi pe uscat, Dar in viaţa omenească, ISTumeru-i nemesurat.
II
Socotesc amorezaţii
Si foarte reu socotesc, b 7
Că pe ei nime nu-i vede, Şi la dinşii toţi privesc.
III
Al iubirii lanţ cu tine Un an poartă-1 nencetat, Ş’atunci vei vedea povara Ce poartă-un amorezat.
IV
Dragostea e numai-una, Bine-aceasta o ştiţi voi; Pe nici unul nu iubeşte, Acea ce iubeşte doi.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
275
Y
Fiorii cei reci ai morţii Grele munci omului dau,
Dar a dragostelor chinuri Seamen pe lume nu au.
YI
Nu pot banul şi amorul Nici decum ascunşi să stea: Nu, pentrucă unul sună, Altul liniştea ne ia.
YII
Buruenilor din ţarnă Dorul meu destăinuesc,
Căci fiinţă credincioasă Eu in lume nu găsesc.
VIII
Mulţi remăn cu pleşuvie, După trecere de ani:
Vezi pleşuvi de per pe unii, Pe alţii pleşuvi de bani.
IX
Dumnezeu in cer domneşte, In iad dracii stăpăni sunt; Banul singur e puternic Pe aoest. pustiu păment. .
276
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
X
Cănd un om sărac se’mbată, Lumea zice că-i beţiv;
Cănd se’mbatâ bogătaşul:
„Ce voios şi guraliv"!
XI
Din inele tari amorul Işi formează lanţul seu; Cine’n el odată intră,
Târziu ese şi cu greu.
XII
Că noi ne iubim, se spune; De dorit aceasta nu-i: Zimbetul de-amor e dulce, Dar amar e plânsul lui.
XIII
Amorezaţii cu luna In toate se potrivesc:
Ei crescând incep iubirea, Ş’apoi decrescSnd sfirşesc.
XIV
Candela se istoveşte Zi şi noapte tot arzând; Astfel omul se topeşte Lăng’ a sa iubită stând.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
277
XY
Cănd aştepţi şi nu mai vine, Iubeşti şi nu eşti iubit,
Cănd te culci şi fuge somnul, Ce chin este mai cumplit?
XVI
Stărue şi dobăndî-vei Orice vrei de la amor;
Nu-i aşa de impetrită Inima femeilor.
XVII
Lăsaţi nourii să ploae,
Soarele să strălucească,
Pe betrăni să se tot plângă,
Şi pe tineri să iubească.
XVIII
Cănd doi se iubesc din suflet, Ei cu ochii işi vorbesc;
Căci cănd limba e legată,
Şi ochii atunci grăesc.
XIX
Dintre inţelepţii lumii,
Ia pe cel mai invăţat,
Şi-l pune ca să iubească:
La minte-ai să-l vezi schimbat.
278
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
XX
Astă noapte-un vis visat-am, Şi il cred adeverat:
Cănd unul se duce, locul De altul este luat.
XXI
Pe-un invâţat intrebat-am Cum se uită un amor;
„De-aş şti eu, vai! imi respunse, Acest leac mântuitor!"
XXII
Dacă dragul te ureşte, Plânge şi vei birul;
Căci o vorbă veche zice: Plânsul stinci poate sdrobi.
XXIII
Profită de timp, copilă;
Cu soarta nu te juca:
Iute vine betrăneţa,
Ş’apoi moartea’n urma sa.
XXIV
Pe-o ga-rof’ o creşte oal? Pe-o roz’ ale ei tulpine;
Un tată işi creşte fata,
Şi nu ştie pentru cine.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
279
XXV
Una mie da-’mi şopteşte; Alta-mi zice: „nu, nu vreu“. Cea intăi, ea mS iubeşte,
Pe-a doa o iubesc eu.
XXVI
0 femee-a fost pricina Căderii celei dintăi;
Nu este cădere ’n lume,
Să nu vină prin femei.
XXVII
Nimic nu alină dorul Pentru cel ce a plecat,
Căci avem jalea aproape, Ear leacul indepărtat.
XXVIII
Marea dac’ar fi cerneală, Cerul hărtie de-ar fi,
Cătu-s de şireţi bărbaţii Ăncă tot n’ai putea seri.
XXIX
Femeea un om cănd află, Bun, statornic şi cinstit,
La Muzeu să-l pună ’ndată, Ca ceva nepomenit. •
280
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
XXX
Cănd pe un bărbat femeea Vrea să-l prindă ’n lanţul seu,
S’arată smerită, blăndă,
Ş’apoi.... ştie Dumnezeu!
XXXI
In bărbaţi nu te încrede,
Chiar de-ţi spun că te iubesc; Spatele-ţi întorc îndată,
Zicând că nu-şi amintesc.
XXXII
Căt de tristă ’n cer e luna,
Şi luceaferu-i iubit!
Căt de trist remăne omul,
De-o femee amăgit!
XXXIII
Seamănă cu un lemn verde Dragostea unui bărbat:
De fum toată casa umple,
Şi ’ndată s’a ’mprăştiat.
XXXIV
De cazi in lanţul femeei,
Din avut remăi calic :
Nu-i lucru, mai scump să coste, Şi la preţ mai,de nimic.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
XXXV
Ca şi trestia deşartă E vorba unui bărbat:
Ceea ce grăeşte astăzi, Măni din minte i-a sburat.
XXXVI
In femei nu te increde,
Chiar dacă le-auzi plăngend; Căci cu lacrimi şi trădarea Pe ele le vezi udănd.
XXXVII
Cănd iubeşte-un om, e dulce, Parcă e cu miere uns;
Dar ureşte, neagă, uită,
Dacă scopul şi-a ajuns.
XXXVIII
De o femee frumoasă,
Cine vrea a fi iubit,
Să se facă că n’o vede,
Şi ţinta şi-a implinit.
XXXIX
Un taur aş vrea pe-o piaţă Mai degrab’ a aştepta,
Decăt pe-o femee care Să-mi zică: „nu mai pot sta.
282
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
XL
Femeea ce doi iubeşte,
N’are cap de dobitoc:
Când o candelă se stinge, Alta se aprinde ’n loc.
XLI
Cine vrea a fi iubită Fără a iubi şi ea,
Făr’ a pune lemne ’n vatră, Foc voeşte a avea.
XLII
Nu te-amoreza de omul Ce, holteiu, n’a ştrengărit; Căci berbant are să fie,
Cănd va fi căsătorit.
XLIII
M’amorezai de-o nevastă, Ş’ndată mi-a părut reu; Căci me va uita pe mine, Ca şi pe bărbatul seu.
XLIV
Bărbatului cu nevastă,
Să nu dai inima ta,
Căci tot in cele din urmă Nevasta ţi-1 va lua.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
XLV
Amor nu vreu c’o nevastă.
O văduvă sfat mi-a dat: Când imbraci haină străină, Eşti pe cale desbrăcat.
XLVI
Cănd ţigara ţi se stinge,
Din nou să n’o mai aprinzi: Amoreza de te lasă,
De ea să nu te mai prinzi.
XLVII
Copila ce are unul,
Dar să aibă doi ar vra,
Cu nici unul remăne-va. Dumnezeu voeşte-aşa.
XLVIII
Brun trebui a fi pămentul, Ca să fie roditor,
Ear pentru bărbat femeea, Albă ca un crinişor.
XL1X
O femee bună-alege,
De vroeşti a te ’nsura:
Intre blonde, dintr’o sută Una bună vei afla.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
L
Pe femei le plăng pe toate, Şi din tot sufletul meu;
Căci cu cătu-s mai frumoase, Si norocul li-i mai reu.
LI
Fii totdeauna frumoasă,
Nu, nu, nu te mărita: Sărutarea veştejeşte Rozele din, faţa ta.
LII
Eşti rumenă ca un soare,
Ai in peru-ţi un pojar,
Ce aprinde’n inimioare Foc, de-ar fi de ghiaţă chiar.
LIII
Cu frumosul per, ce ’n unde Cade lin pe faţa ta,
Tu seameni cu Magdalina, Cănd prin lume ea umbla.
LIV
Din firul cel mai subţire Ce tu ai in perul t6u,
Am să fac un lanţ cu care Să te-atrag la peptul meu.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
285
LV
Aceşti creţi ce cu nobleţă,
Faţa ta impodobesc,
Sunt săgeţi a căror rane In veci nu se lecuesc.
LVI
Perul femeilor blonde Spun că e otrăvitor;
Chiar ucidă-mS cu dinsul,
Eu cu-o blondă-am să me ’nsor!
LVII
Din cosiţa ta, blondino,
Un fir numai am tăiat:
Dintr’insul un lanţ făcut-am,
Şi la găt mi l’am legat.
5. G. VĂRGOLICI.
August, 1886.
286
SOCIETATEA GEOGRAFICĂ ROMANĂ
SOCIETATEA GEOGRAFICĂ ROMÂNA
PREMIUL „G-. I. LAHOVARI“ (500 LEI)
Biuroul publică următorul concurs:
1)	Se institue un premiu de 500 lei pentru cea mai bună prelucrare a unui Dicţionar geografic, topografic şi statistic pentru oricare judeţ din România, afară de judeţele deja premiate, adică Argeş, Dimboviţa, Dorohoi, Iaşi, Roman, Romanaţi şi Tutova.
2)	Acest Dicţionar va coprinde descrierea judeţului, plăşilor, (ocoalelor, plaiurilor), comunelor, (oraşelor, târgurilor, satelor, cătunelor), locurilor istorice, a riurilor, peraelor, gârlelor, lacurilor, insulelor, munţilor, dealurilor, şesurilor şi apelor minerale.
3)	Descrierea judeţelor, a plăşilor, plaiurilor se va face pe larg arătăndu-se situaţia, hotarele (naturale sau artificiale), intinderea, clima, calitatea solului, munţii şi riurile, producţia agricolă industrială şi comercială, a căilor de comunicaţie, impărţirea administrativă judiciară, militară şi bisericească, precum şi centrurile cele mai populate şi mai productive.
4)	La descrierea fiecărei comune' (oraş, tirg, sat sau cătun) se va da:
a)	Numele actual obicinuit şi oficial (in transcrierea fonetică) precum şi numele ce Ta mai avut in vechime.
b)	Situaţia naturală, fixăndu-se pe riuri şi munţi, precum şi atitudinea lor deasupra nivelului mării, pe căt va fi posibil.
c)	Populaţia şi etnografia (atăt pe comune căt şi pe sate şi cătune, dăndu-se numele contribuabililor, a familiilor şi a sufletelor).
SOCIETATEA GEOGRAFICĂ, ROMĂNĂ
287
d)	Producerea agricolă, industrială şi comercială. Numeral vitelor pe comune, sate şi cătune.
e)	Arătarea institutelor de cultură, de binefacere, a fabricelor precum şi a monumentelor celor mai insemnate. Numeral bisericilor şi a deservenţilor, precum şi a şcoalelor cu statistica elevilor.
f)	Istoricul comunei, arătăndu-se evenimentele cele mai insemnate in istoria ţării care s’au petrecut intr’insa.
5)	Pentru elaborarea Dicţionarului pentru oricare judeţ, se dă un termen pănă la 1 Decembrie 1888.
6)	Manuscriptele se vor trimite la vice preşedintele Societăţii cu numele autorului sigilat şi cu un motto.
7)	Manuscriptele premiate devin proprietatea Societăţii.
8)	Manuscriptele nepremiate se vor inapoia dupe cerere : Societatea insă işi reservă dreptul să utiliseze părţile ce va crede de cuviinţă din lucrările nepremiate.
Vice-preşedinte, GENERAL G. MANU.
Secretar-general, G. I. Lahovari.
Bucureşti, i Martie, 1888.
E R R A T A
In articolul D-lui Maiorescu «Din experienţain numerul precedent al «Convorbirilor» s’au strecurat următoarele erori :
Pag. 121 linia 31 in loc de: după întrebările cele mai complicate, de a se fi asigurat; trebue: după intrebările cele mai complicate, inainte de etc.
—	Pag. 122 linia 36-in loc de: incăt ni se va lua drept lipsă do modestie) trebue: incăt nu ni se va lua etc.
—	Pag. 123 lmia 32 in loc de: prin o educaţie intelectuală âomună cu aceeaşi limbă/ trebue: prin o educaţie intelectuală comună au aceeaşi limbă.
—	Pag. 126 linia 22 in loc de: legat de forma înecată a strecurării‘ trebue : legat de forma înceată a strecurării.
—	Pag.	128	linia	21 in loc de: rtibrica trebue: rubricare.
—	Pag.	129	lmia	6 in loc de: presci'ise trebue: precise.
—	Pag. 130 linia 27 in loc de: cum il ai lăsat) . trebue: cum Vai lăsat; tot asemenea la linia 28.
—	Pag.	131	linia	31 in loc de : statisic. trebue,:, statistic.
—	Pag.	133	linia	7 in loc de: anti-co?îştiente'. trebue: ante-conştiente.
—	Pag.	134	linia	9 in loc de: il a trebue: Ta.
288
BIBLIOGRAFIE — CORESPONDENŢĂ
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI APĂRUTE DE CUREND ŞI TRIMISE DIRECŢIUNII „CONVORBIRILOR LITE RARE “
/.	Felix.	Raport general asupra igienei publice şi	asupra	serviciului	sanitar
al	capitalei pe anul 1887, 1 voi., Bucureşti	1888.
/.	P.	Florantin. Estetica, 1 voi. Iaşi 1874. Partea	II, 1 voi.	Iaşi	1887.
»	Horia, roman original, 1 voi. Iaşi	1885.
Georges Bengesco. Oeuvres choisies de Voltaire. Roman. Tom. II, 1 voi. Paris 1888.
Melchisedek, Episcop Romanului. Memoriu despre starea preoţilor din România. 1 broş. Bucureşti 1888.
Alexandru Negrişanu-Nenoveanu. Frunze de toamnă. Versuri. Partea I. 1. voi. Bucureşti 1888.
Dumitru Iancovici. Reforma agrară. 1 voi. Brăila 1888.
Doctorul Urechia. Sănătos ori nebun, conferenţă. o broş. Bucureşti 1888.
Vladimir Vasilie de Repta. Psichologia in însemnătatea ei pentru deşteptarea, cultivarea şi înaintarea vieţei religioase. 1 voi. Cernăuţi 1888.
Idem in limba germană: Die Psychologie in ihrer Bedeutung etc. 1 voi.
Idem Religiose Sitten, Gebrăuche und Gewohnheiten in ihrer Bedeutung fur die Entwicklung der Cultur. 1 voi. Cernăuţi 1888.
Alexies Gy'orgy. Magyar Elemek az Olah Nyelvben. 1 voi. Budapesta 1888.
I. M. Riureanu. Din biblioteca de lectură pentru tinerimea romănă. Emigranţii la Brasilia, a 3-a ediţ. — Franklin, Opere alese, a 5-a ediţ. căte un mic voi. Bucureşti 1888.
Alexandru Vasiliu. Gramatica romănă, preposiţiunea şi etimologia ediţ. II.
1 voi. Iaşi 1888.
CORESPONDENŢĂ:
£. /. V. Lipsesc condiţiunele cele mai elementare. G. M. in B. Nepublicabil.
T. V. in 1. Prea incepgtor.	Dir.
Bucureşti. Din stabilimentul grafic Socecu & Teclu. — 26^41.
/
Apare la i a fiecărei hun.
CONVORBIRI LITERARE
No. 4. Bueuresti, 1 Iulie 1888. Anul XXII.
POESIILE LUI KONAKI
Poesiile logofătului Costachi Konaki, care s’au tipărit pentru intăia dată in Iaşi la anul 1856 sub titlul Alcătuiri şi tălmăciri, cu o scurtă prefaţă de Caterina Vogoride-Konaki, fiica autorului, au eşit- de curând in a doua ediţiune, sub privegherea d-lui M. Pompiliu, in editura librăriei fraţilor Şaraga din Iaşi, cu o prefaţă de d. Emanoil Konaki-Vogoride. Ediţiunea intăia fiind cu totul secată, cei ce au avut ideea de a scoate aceste poesii in ediţia a doua, au făcut un adevărat serviciu publicului nostru, in genere atăt de profan intru ale vechei noastre literaturi. Cu acest prilej credem că vreo căteva observaţiuni critice asupra poesiilor lui Konaki şi meritului lor literar nu vor fi nefolositoare.
*
*	*
Precum am zis, această nouă ediţie a poesiilor lui Ko-Konaki este îmbogăţită cu o prefaţă scrisă de d. Em. Vo-goride-Konaki. In această prefaţă autorul, care este şi nepot al poetului, ne dă o idee complectă despre această familie de pe cănd se cunoaşte, şi cu mult talent arată cum ea s’a succedat din generaţie in generaţie, punănd in legătură viaţa fiecărui membru al său cu evenimentele politice şi sociale după timpul in care a trăit.
Această prefaţă de un mare interes istoric este in acelaş timp o bucată literară in toată puterea cuvăntului. Stilul e uşor şi cu toate aceste el are in sine ceva ales şi
C. L. XXII. - iV.-27,010.	19
290
POESIILE LUI KONAKI
oarecum clasic. Tablourile, ce representă deosebitele stări sociale despre care tratează, trec râpede, esacte şi desăvir-şite pe dinaintea ochilor noştri, părendu-ni-se un moment că trăim in o altă lume, in lumea strămoşilor noştri, pe care o înţelegem, pe care in sfirşit o cunoaştem pănă şi in unele amănunţimi ale sale. Şi meritul cel mare al acestei precuventâri este nu atăta de a descrie familia Konaki, nici de a face geanologia sa, ci mai ales acel de a caracteriza cu succes o intreagă epocă a vieţei sociale româneşti. Tot ce timpul şi progresul au distrus din moravurile poporului nostru, şi mai cu samă toate particularităţile ce distingeau vechea aristocraţie romi'iiă de celelalte clase contemporane,—pentru că mai cu samă clasa aristocratică s’a schimbat sub influenţa civilisaţiunii importate din apus, — toate aceste le găsim bine expuse, pe unele locuri chiar poetic nuanţate in prefaţa d-lui Vogoride-Konaki. Cetitorul capătă o idee esactă şi aproape complectă despre nişte timpuri pe care le simte că sunt apropiate de ale noastre şi că au servit de premergătoare in drumul nostru cătră o formă socială mai desăvirşită.
Aşa bună*oară: „metoda pe atunci, eleganţa supremă
—	zice d. Vogoride-Konaki in prefaţa sa (pag. 41) —era pentru tinerii boeri de a oferi jupăneselor iubite, concerte cu lăutari. Câteodată sub ferestrele lor, mai des pe la primblări, prin viile de la Copou, la rediul lui Balş sau prin grădinile domneşti de la Frumoasa, tarafe de lăutari intr’a-dins intocmiţi, cântau cântece de dragoste la adresa unei frumoase, care ea singură ştia cui era inchinat omagiul armonios de care toate şi toţi profitau. Ofta ţiganul, ear boemi se uita lung şi primea resplata dorită, o ochire sau un semn...“ Dacă astăzi s’ar părea cel puţin foarte ciudat ca un om din societatea aleasă sâ curtenească astfel pe iubita sa, pe atunci insă acestea erau datine şi noi nu putem fi decât in folos, ştiindu-le. Aceasta cu atăt mai mult, cu căt cunoştinţa datinelor vechi ne dă putinţa de a observa ro-taţiunea ce se face in obiceiuri, pornind de la clasa cea mai bogată, presupusă in de obşte şi ca cea mai cultă, şi ajun-
POESIILE LUI KONAKI
291
gănd până la cea mai săracă şi ignorantă, de unde dispar, se perd. Obiceiul acesta de curtenire al vechilor boeri, il intălnim şi astăzi pe la sate şi mai cu seamă prin mahalalele oraşelor.
Pe lăngă asemenea trăsături din viaţa socială românească de la sfirşitul secolului trecut şi jumătatea intăia a secolului nostru, in prefaţa d-lui Vogoride-Konaki mai găsim o mulţime de notiţe asupra modului cum reforma intelectuală incepuse a se opera in poporul nostru, in restimpul amintit. „Era in Iaşi pe la sfirşitul veacului al XYIII-lea şi la începutul veacului nostru — zice d. Yogoride-Konaki (p. 33) — o colonie întreagă de francezi distinşi aduşi in ţara noastră de împrejurările marii revoluţiuni. Intre dinşii erau, putem zice, ca două rânduri de emigraţi, monarhişti şi revoluţionari, proscrişi de coreligionarii lor politici. Intre cei de pe urmă era Fleury. El fusese membru al Convenţiunii : votase moartea lui Ludovic al XVI-lea, de unde il chema le Regicide. Era un om foarte erudit şi de relaţiuni plăcute primit cu iubire in toate casele boereşti. In răndul revoluţionarilor convinşi sau convertiţi mai era Lincourt şi alţii; printre monarhişti: Dopagne şi l’abbe Lhomme; un marquis de Sainte Aulaire fusese la Bucureşti secreterul Domnitorului Ipsilant“, etc. Aceste note preţioase, ca şi altele de această natură, sunt de un vădit interes. Ele pot servi odată, pe lăngă puţinele scrieri ce le avem din acele vremuri şi pe lăngă tradiţiunile ce ăncă se mai păstrează, la alcătuirea istoria renaşterii noastre intelectuale după toate cerinţele studiului modern.
Afară de aceste mai găsim in prefaţa d-lui Yogoride-Konaki nişte ohservaţiuni critice asupra situaţiunii politice de pe timpul poetului ale căruia poesii le vom analiza pe scurt mai la vale. Deşi faptele ce le discută autorul prin vechimea lor insăşi sunt oarecum de domeniul curat istoric, totuş nu vom intra in cercetarea observaţiunilor d-lui Vogoride-Konaki, de oarece Convorbirile Literare nu pot cuprinde in cadrul lor discuţiuni politice de acele ce prin na-
19'
292
P0ES1ILE LUI KONAKI
tura lor şi prin nişte anumite circumstanţe păstrează măcar in parte caracterul actualităţii.
Neapărat insă partea cea mai insemnată a prefeţei d-lui Vogoride-Konaki este partea istorică. Aici găsim o mulţime de amănnate, dintre care unele necunoscute ăncă. Şi cu toate că chiar faptul punerii in legătură a vieţei logofătului Konaki cu imprejurările politice şi sociale de pe timpul său este intru cătva in detrimentul unei expuneri curat istorice, independentă de orice alte consideraţiuni, totuş prefaţa d-lui Vogoride-Konaki are o valoare istorică ce nu se poate tăgădui. Ea este o pagină interesantă din istoria poporului romăn, vrednică a fl consultată de toţi acei ce se ocupă cu cunoaşterea istoriei acestui popor. In inten-ţiunea noastră insă nu este de a intra in amănunţimi; ne mulţumim numai cu această caracteristică generală.
In resumat, prefaţa de care vorbim, mai ales in partea sa curat istorică, este de o mare valoare. Cunoştinţele numeroase se intălnesc aci cu penelul artistului şi cu talentul de a expune, aşa incăt din mijlocul intregei mişcări sociale şi intelectuale a Europei, România resare cu starea sa de atunci, iar din mijlocul stărei sociale şi culturale a României figura lui Konaki reese, scoasă in relief „cu o adevărată cinstire fiească" de d. Vogoride-Konaki.
aţs
*	*
Ca orice scriiror, poetul este in parte şi creaţiunea epocei sale. Dacă e adevărat că fără talentul inăscut de a primi altfel decăt lumea de rănd impresiunile şi a le reda mai exagerate şi nuanţate cu colori vii, ce sunt resfrănge-rea propriei sale personalităţi, omul nu este poet; e tot atăt de adeverat că spiritul cel mai inclinat spre poesie va intimpina greutăţi urieşe in exprimarea proprielor sale im* presiuni atunci cănd nici mediul nu este propriu, nici terenul pregătit pentru aceasta.
Konaki cănd a inceput a scrie a avut de luptat cu o mulţime de greutăţi. Limba literară, cu regulele şi legile
POESIILE LUI KONAKI
293
sale, nu era ăncă determinată; nimeni aproape nu scrisese poesii in limba romănă, cel puţin de genul de care a scris Konaki; nimeni ăncă nu cercase a cerne cuvintele limbei noastre, pentru a vedea din efectul ce tovărăşia lor produce, poesia sau prozaicismul ce este in ele, fapt care să hotărască de întrebuinţarea unora şi îndepărtarea altora din poesie; nimic, sau aproape nimic, nu era înmagazinat in literatura noastră, nici măcar poesia populară nu era culeasă din gura poporului, care o transmitea ca tradiţiune din generaţie in generaţie. In aşa condiţiuni, imperfecţiunile şi greşelile pe care le intilnim atăt de des in poesiile lui Konaki, fie ca vers, fie ca limbă, fie ca gust estetic, devin cu atăt mai scusabile, ear poesiile in adevăr bune —cu atăt mai meritoase. Ca premisă a aceleiaşi conclusiuni poate servi de bună seamă şi faptul, atăt de bine statornicit de d. Yogoride-Konaki in prefaţa sa, că marele logofet Konaki n'a fost atăt poet, căt mai cu seamă om politic. Marea sa activitate nu s’a desfăşurat pe cămpul literaturei şi in special al poesiei, ci el a fost unul dintre bărbaţii însemnaţi ai timpului seu, care a luat parte la toate mişcările politice şi sociale, ocupănd cele mai inalte şi mai grele funcţiuni, aşa că poesia era pentru dinsul mai mult o măngăere, o ocupaţiune de repaos şi de distracţie.
Konaki nu ştia de bună seamă că tocmai acele crea-ţiuni din momentele sale de distracţie ii vor face numele mai resbătător in posteritate, decăt toată acea muncă politică, sdrobitoare poate, dar nefructuoasă, stearpă in re-sultate.
Intre poesiile lui Konaki o mulţime sunt cu temă, meşteşugite şi deci lipsite de simţire. In aceste poesii intilnim deosebite figuri, contrasturi de multe ori nimerite, jocuri de cuvinte, etc.; le lipseşte insă — precum am zis — un singur lucru, dar lucru de căpetenie: Simţirea. Să cităm una din cele mai bune de acest fel:
294
POESIILE LUI KONAKI
Amorul, ca şi ostaşii,
Se ’narmează, se porneşte,
Dar nu răneşte vrăjmaşii Ci pe cei care-i iubeşte.
La săgeţi fiere nu are Ci lumini de ochi şi gene,
Arcul de ingemănare Este din doue sprincene.
Pavaza de apărare Şi lancea de ingro^re In a firii ruşinare Ş’a temutului boldire.
Ca ostaşii priveghează,
Merge şi călătoreşte Are o fiinţă trează,
Şi iartă şi resplăteşte.
Lagărul lui este sinul,
La grumazi arme anină,
Robia lui este chinul Dar robia-i de haz plină.
Cu toate figurile şi contrastele ce cuprinde poesia, totuş ea nu este mai mult de căt o descripţiune fantastică şi necomplectă a amorului, — şi chiar dacă poetul ar fi spus tot ce este de spus asupra acestui sentiment şi ar fi făcut mai multe contrasturi pentru ca să ne desemneze mai bine contururile exterioare ale acestei pasiuni, totuş descrierea ne-ar fi lăsat reci, nesimţitori, pentru că ea nu este pusă in legătură cu nici o patimă omenească bine desluşită şi adănc simţită. De acelaş gen sunt poesiile: „Cine-i amorul ?“ „Afrodita şi amorul", „Intr’un rediu de dimineaţă" etc. De altminteri greşeala aceasta nu e isolată; pe multe locuri lipsa de simţire este înlocuită cu contrasturi mitologice artificiale. Se vede că poetul a avut o solidă cultură clasică şi că şi-a dedat gustul după cântecul domol al lui Anacreon şi inspiraţiunile după pasiunile sale slabe.
Cu toate aceste Konaki are şi poesii pline de simţire,
POESIILE LUI KONAKI
295
precum: „Scrisoarea cătră Zulnia, Amorul din prieteşug", etc. In această din urmă poesie, pe lăngă zugrăvirea puternică a iubirii devenită pasiune şi pe lăngă bogăţia de acţiune, intilnim versuri ce cuprind tablouri ca aceste :
Ce privelişte de jale pentru inimi simţitoare!
Acest trup lungit pe ternă şi lipsit de-a sa suflare,
Acei ochi negri ca mura, acea gură ca rubinul,
Acel sin ca trandafirul, acei grumazi albi ca crinul,
Acele măni de zăpadă, acele fragede braţ&,
Intr’un minut se schimbare din viată ’n neviată.
Din „scrisoarea cătră Zulnia" transcriem sfirşitul, pentru ca cetitorul să-şi poată face o părere nu numai despre cuprinsul acestei frumoase poesii, dar şi despre talentul ce Konaki era in stare să desfăşure cănd era vorba de propri-ele sale pasiuni:
Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru mine, Cănd, perzSnd a mea viaţă, perd mai mult... te perd pe tine ? Abia zorile revarsă şi doresc să asfinţească,
Abia noaptea inegreşte şi vreau zori să se ivească ;
Căci cu mine nu se ’mpacă intr’a sa nemulţumire Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea in clătire...
Ah! şi cum să se impace, cum să rabde vai de dinsul,
Cănd il inec pe tot ciasul cu suspinul şi cu plânsul ?
Căletor pe văi, pe dealuri, pe cămpii nemărginite Umblu de urit cu zioa pe colnice părăsite;
Udate de-a mele lacrămi cărările-acele toate Or ţinea, spre pomenire, urmele mele ’nsemnate,
Pănă cănd vreo dimineaţă, pe-acolo din intimplare Vei trece şi vei cunoaşte ah! căt te-am dorit de tare.
Inoptez printre prăpăstii, printre ripi, printre ponoare,
Ca doar’ oiu uita de grabă dorul care me omoară;
Dar in zadar căci durerea merge şi vine cu mine,
Grăndul meu nu se abate cătu-i un pic de la tine.
296
POESIILE LUI KONAKI
Al nopţilor intunerec nu mă ’ngrozeşte nimica,
G-roaza mea e numai una, tu o ştii că mor de frică Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării, După-atăta pătimire, să me dai şi tu uitării.
Ah! la o aşa ’ntimplare tu ştii fără indoială De mai pot trăi, Zulnio, măcar cătu-i o clipeală.
Alerg, mă duc şi vin earăş, cufundat intr’o tăcere, In durere cunosc viaţa şi ’n viaţă tot durere;
Caut, cerc stincele toate, mă ingrop in adăncime. Petrecerea mi-i plăcută intru intunericime;
Acolo neadormita, pusnica privighetoare,
Bocindu-se cu durere de-o asemenea ’ntimplare,
Se vaită şi se plânge, me ascultă, mă jăleşte,
Firea toată par’că zice: „amorul se restigneşte“. Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urite, De desfătările lumii poftele mele lipsite Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,
De păcate nu am frică, am remas fără simţire...
Ah! ce simţire să aibă şi ce gust să le mai vie Cănd nu eşti, dragă Zulnio, să le dai viaţa cea vie?... M’am lepădat de tot gustul armelor omoritoare,
Să despart o păsărică me ’ngrozeşte a mea stare... Cum să despart, vai de mine! cănd imi fac închipuire De durerea şi necazul care vin din despărţire?
Cetitul care ’ntr’o vreme risipea a mele gânduri Acum nu mă mai ajută, căci cetind in mii de rânduri A tale scrisori duioase de amor însufleţite,
Mă cufund in intunerec de gândiri mai amărite!
Ah! şi scrisul nu-mi sporeşte decăt numai cătră tine. Măna mea se oţereşte a ’nsemna pricini străine.
Aşa dar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale braţe Am ajuns in acea viaţă unde sunt mort cu viaţă, îngâmfatele protivnici ce se au la vreo părere Şi te pomenesc cu pismâ şi acum in nevedere,
In zadar mai pun silinţă cu vreun gănd de răutate : Cine-a iubit pe Zulnia a iubi alta nu poate.
POESIILE LUI KONAKI
297
„Scrisoarea cătră Zulnia" este una din cele mai frumoase poesii ale logofătului' Konaki, de nu cumva cea mai frumoască chiar. Yersul aproape peste tot corect, simplicitatea limbei, puterea ei expresivă şi mai cu seamă sinceritatea pasiunii exprimate ii dau o deosebită valoare.
In poesia „Jaloba mea" pe lăngă versuri frumoase ca aceste:
Slăbiciunea nu-şi arată nici intr’un chip nimerui.
Căci slăbiciunile spuse moaie inima oricui,
sau:
La iubit temut nu are, căci temutul la amor E al dragostei ş’al ciuzei focul cel mai arzetor;
Lacrimi, plănsete, suspine la ochii ei nu prind loc
Şi scrisorile acele de amor scrise cu foc
Pentru dinsa sunt de ghiaţă şi respuns numai primesc,
Căci viclenii totdeauna de respunsuri se feresc;
găsim şi bucăţi pline de gingăşie, cum e aceasta:
Amândoi intr’o unire la acest lucru curat Petreceam zilele noastre intr’un gănd şi intr’un sfat.
N’aveam taină nici la gânduri, n’aveam lucru de ferit Ea imi spunea căte trage şi eu căte-am pătimit!...
Ne măngăiam la necazuri, fericirea o ’mpărţeam Totdeauna impreună, totdeauna ne doream,
Nu simţeam deplin durerea la ale tale nevoi,
Căci fireşte-i cu scădere o durere intre doi.
Adever că in simţire n’aveam ghimpele plăcut Ce ’mboldeşte şi deşteaptă inimele la temut,
Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz Nici acea neresbunare de dorinţi şi de necaz;
Insă spre indeplinire aveam ceva şi mai mult,
Aveam dragostea cu pace şi rivna fără temut,
Gustam dulcea desfătare a iubi cu chip cinstit Ş’acolo prieteşugul cu amorul e unit...
298
POESIILE LUI KONAKI
Ah! acea prietenie cu curatele plecări Din fiinţă liniştită m lxinţă cu ’nfocări S’a schimbat fără de veste intr’a inimei mişcări.
Am iubit o muritoare şi pe loc s’a prefăcut Bucuria in durere şi iubirea in temut,
Am iubit-o păn’ la suflet*'si in nebunia mea Dumnezeu, noroc şi lume pentru mine era ea!
Konaki a fost de bună seamă un talent. Scriind —precum am arătat in urmă-intr’un timp cănd aproape nimic literar nu se scrisese in limba romănă, el a exprimat cu succes o mulţime de idei poetice exploatate mai in urmă de poeţii cari au urmat după dinsul. Aşa de exemplu :
Intre mii de păsărele Resună cu vers plăcut G-lasul bietei turturele Ce soţia şi*a perdut Ş’al meu dor de despărţire Cu bocet aşa zicea:
Ah! poate fi fericire In lume fără de ea ?
Muritoare, ce gândeşti De nu te pleci la iubit?
Au vinovat me. găseşti Pentru că te-am îndrăgit?
Respundă in locul meu Ochii şi guriţa ta:
Ivindu*te7 puteam eu Lor a nu me închina?
Ah! de-aş putea arăta! însăşi tu, in faţa ta,
Inchinăndu-te ca mine Ai cunoaşte pe deplin Că din suflet mă închin Ca la Dumnezeu la tine.
POESIILE LUI KONAKI
299
De m’aş şti că am vreo vină nu te-aş învinovăţi Dar vina mea e amorul şi că nu te pot uri.
Şi, de se incape vină pentru că te-am indrăgit, Invinovăţeşte.ţi ochii cu care m’ai biruit.
Ei sunt pricinuitorii focului ce vezi aprins,
Ei şi moartea, ei şi viaţa şi fiinţa mi-au cuprins.
Eşti nurlie, eşti frumoasă,
Eşti şi blăndă, n’ai pornire,
Bar atăta de ciudoasă,
Incăt alta nu-i in fire.
Cineva moară şi peie Chiar la picioarele tale Roagă-se şi milă ceie Cuprins de plăns şi de jale;
Dac’ai apucat odată A-l svirli in chinuire Calci şi legi şi firea toată Şi-l omori fără simţire.
Umbreluţă norocită Ia seama că eşti menită Să umbreşti un obrăjel Plin de nuri şi frumuşel.
Cată să mi-i păzeşti tare Şi de venturi şi de soare Şi cănd alţi ochi i-ar căta Să te pui drept faţa sa,
Că tu, umbreluţă, ştii Că il tem şi de stihii.
Precum ştii că este-o floare Ce se’ntoarce după soare,
Asemenea după tine Umblă inima din mine.
800
POESIILE LUI KONAKI
Un trandafir am ales Din florile ce-am cules Cu măna mea azi in zori, —
Şi ţi-1 trimet, indrăsnesc,
Ca un semn că te doresc Intr’un cias de mii de ori.
Ochişorii ce slăvesc De şi-mi lipsesc din vedere Cu gândul tot ii privesc,
Căci nu-mi lipsesc din părere.
Ochii care te slăvesc,
De la tine luănd viaţă,
Chiar aevea te privesc Şi cănd tu nu eşti de faţă.
Ar fi interesant a se cunoaşte datele fiecărei poesii. După ele s’ar putea reconstitui, măcar in parte, viaţa sufletească a poetului. Tot ce se poate veâea insă din poesiile sale, este că Konaki a fost un înflăcărat adorator al frumoaselor jupănese de pe vremea lui, —după cum ne spune Şi d. Yogoride-Konaki in prefaţa sa — şi că idealul cel mai inalt, eroina visurilor sale, a neastempSratului Ikanok, a fost Zulnia, pentru care a purtat c$a mai neţermurită iubire.
Un loc iubit al lui Konaki era Slănicul,
Acest loc iubit şi tainic de curând aflat la lume,
Unde spre tămăduire pătimaşii merg anume,
Unde firea intristată şi intr’o posomorire A revărsat toate cele ce pricinuesc mâhnire:
Munţi inalţi până la nouri, părae prin stinci versate,
Codri de copaci selbateci printe pietre resturnate,
Prăpăstii peste prăpăstii, adâncimi intunecoase,
Unde smeura şi fragii şi mura cea mai frumoasă Cresc in voe despre oameni, că numai căteo potică Slujeşte la bieţii bolnavi de trecut cu mare frică...
POESULE LUI KONAKI
301
Acolo Konaki işi petrecea o bună parte a vieţei sale şi
Acolo bietul Ikanok, acolo biata Zulnie S’o ’ntălnit... *)
La 1819 (August in 3) Konaki scriea Slănicului următoarea minunată poesie, plină de o adăncă şi inaltă simţire filosofică:
Muritor ce vii aicea viaţa să ţi-o prelungeşti Ia sama că ’n toate cele periciunea ta găseşti,
Munţi se pornesc, stinci se sfarmă, isvoare şi curg şi sacă Copaciul creşte şi cade, păraele petre ’neacă;
Muşchiul ce-1 calci cu piciorul este iarba din vechime, Strălucitor putregaiul a fost copac cu mărime;
Cărări vezi pe petre roase: urme de om insemnează,
Găseşti păment ars de focuri: la vatra ta cugetează...
Lumea stă pe o schimbare, toate trec şi mor şi pier,
Dar şi moartea este viaţă pentru cei cari o cer.
La 12 Octombre 1831, Smaranda Negri (Zulnia) muri, şi la trei zile după, moarta sa (15 Octombre 1831) Konaki ii scria următoarele versuri, intitulate „Pe nasălie“, din care transpiră atăt de bine durerea şi desnădejduirea:
... Frumuseţă, nuri şi haz V’aţi dus din vederea mea,
Căci a sburat la cer azi Soţia ce ve avea.
Nu gustul, nu desfătarea,
Nici placul cu bucurie Ci dragostea şi ’ngroparea Deacum suvenir să-mi fie . ..
••') Vezi poesiile lui Konaki: Amorul din prieteşug, p. 85.
302
POESIILE LUI KONAKI
Ah! te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei!...
Unde*i viaţa, unde-i mila ce isvorea dintr’ai tei?
Toate s’au sfirşit... Dar moartea măcar, cu cruzimea sa. Legăturile iubirii n’a putut desfiinţa.
La patrusprezece ani după moartea soţiei sale, şi la douezeci şi şase după intăia sa visită la Slănic, Konaki scriea următoarele versuri, intitulate „Slănicul":
Apoi dar scris a fost ăncă Să te mai v$d 'naltă stincă,
Să te mai vSd, — dar vai mie! —
Nu cu draga mea Zulnie,
Ci singur ca vai de mine Alb şi rece ca şi tine.
Dar unde-i copaciul mare Ce, lipit de a ta stare,
Cu aceste se cinstise De amor cuvinte scrise:
Căletorule nu trece, sta, ceteşte si cunoaşte Câ amorul cel mai straşnic clin prieteşug se naşte.
Deşi de aci incolo viaţa lui Konaki pare a se stinge ca o candelă fără untdelemn, totuş el n'a perdut nimic din puterea de a concepe şi de a inveştmenta impresiunile sale in haina vorbirii. După un an, la 1846 (Iulie 2) tot la Slănic el scriea următoarele :
Adeseori in pustiul acest de munţi ocolit Găndul meu, sburănd, colindă al lui imprejur câmpesc Şi mai nimic nu găseşte să fi rpmas nesmintit Din ceea ce-a fost odată in ceea ce azi privesc.
Stincele ce făceau virfuri pe poale sfărmate stau,
Colnicele costişate in ripe largi s’au schimbat,
Urieşii din pădure din cenuşa lor fragi dau Şi apele primblăreţe de ici-colea s’au mutat.
POESIILE LUI KONAKI
803
Toate stau pe o schimbare de la ceriu pan’ pe pămănt
Căci schimbarea face viaţa feluritelor fiinţi.
Contenesc dar de-a mă plănge că ce-am fost acum nu sunt
Şi că drumul mi-i aproape cătră alte locuinţi.
In luna Octombre, a aceluiâş an, Konaki scriea:
Săracelor tinereţe Călătoare şi drumeţe Pe minută şi pe cias,
Chiar ca nişte viorele Şi timpurii brânduşele Yiaţa vi-i căt un popas.
Eri şi astăzi inflorirăţi,
Măni şi poimăni vieţuirăţi Şi mai poimăni v’aţi trecut,
Ne lăsănd pe urma voastră Decât uitarea cea proastă Unui trup zidit de lut.
Eată starea bătrăneţei Şi in calendarul vieţei
Spuneţi-mi ce-aţi Însemnat,
Decăt pofte şi dorinţe Aevea şi ’n nefiinţă
Ce mintea v’au tulburat ?
Ş’apoi şi ele trecură Chiar ca o nălucitură Ce ţi s’arată dar nu-i Lăsănd numai pomenire In a omului simţire De necazurile lui.
După. un an, la 1847, in luna Iunie, bătrânul Konaki zicea cu o vădită părere de reu:
804
POESIILE LUI KONAKI
Amor, la al tău jertfelnic earăş vin să me inchin,
Dar nu cu cănturi de slavă, ci cu lacrimi şi suspin,
Să-mi iau deacum zioa bună de la inalt schiptrul tău Ca o slugă cu credinţă ce şi-a plinit hacul său...
Iar §i mai tărziu, el scriea următoarele versuri terza rima, care sunt şi cele din urmă cu care se incheie volumul seu de poesii in partea Alcătuirilor:
Amor, la a ta putere deacum nu mă mai inchin,
Na-ţi şi arc, na-ţi şi săgeată, na-ţi şi ghimpul cu venin,
Căci la invalizi ca mine, ele nu se mai cuvin.
Te-am slujit căt am fost tănăr cu credinţă, precum ştii,
La năvăli şi la retrete in cetăţi şi pe cămpii De căte ori pentru tine chiar mort am fost intre vii.
Iar acum o altă grijă şi simţire m’a cuprins.
Tu ’nţelegi că numai focul pentru-un Dumnezeu aprins A putut in al meu suflet pe al tău să-l facă stins...
Mergi si du-te de la mine, frumuşelelor să spui Că acela ce prin versuri le-a slăvit in viaţa lui Acum este un scheletru răzimat de cărja lui!
Konaki a fost un poet desăvirşit. Diversitatea impre-siunilor, bogăţia formelor, limba poporală in care a scris, construcţiunile varii şi corecte, ii dau destule drepturi la acest titlu.
Căt de inferioare sunt majoritatea poesiilor scrise in urma lui! Reposatul Heliade tărziu după ce poesiile lui Konaki erau cunoscute, mai scriea versuri intr’o limbă ca aceasta :
Eşti belă Serafită! bolisimă ’ritre zee,
Tu eşti a frumuseţei şi gemă ş’ornament.
Te vez şi v&z Olimpul grădinele-empiree.
Eşti fericirea lumii şi centru ’n firmament.
POESIILE LUI KONAKI
305
0	belă eşti dilecto! şi capelura-ţi blondă De voluptate peplu, ca crinii lui Amor,
Cu buclele lui Phebu te-amantă, te circondă,
Electric radioasă. Te-acoperă că mor!
Şi de la 1868 incoace, adecă in ultimele doue decenii, se scrieau poesii ca aceste in ce priveşte fondul:
Cănd am bani pornesc pe stradă,
Fluer, călit ca ş’un boer,
Me arăt pe promenadă Par’că’s un milioner.
Cănd n’am bani iar nici că-mi pasă Cu amicii ospetez,
Preşedinte sunt la masă Fiindc’atunci eu contez Niren-Braten, Schweins-Cotlet Eu numai ce poruncesc,
Un Pfif Wein şi omelet,
Beau, mănănc, dar nu plătesc.
Sau:
Eram intr’o sară Intr’o zi de vară Cănd me preumblam Intr'o luncă mare Pe malul unei Ape curgătoare;
Cănd in cea mai primă-amoare Foarte melancolizam,
Cugetu-mi incepu să sboare Şi’n tine m’amorezam,
In amoarea cea mai nouă Ce e ca o primă rouă Pe cutare nouă frunză,
Ce e ca o primă rază C. L. XXII.— IV.— 27,010.	20
306
POESIILE LUI KONAKI
Carea mai întâi o zăreşte Cel ce pe lume se iveşte,
Ce e ca o primă legănare
Dar tocma ca un somn ultim, mare...
Sau :
Iuh! cum dete trăsnet din ceriu!
Pocnind —dur, dur—să prade Fum a pucioasă dă in crier Yai! ce-i? Lipa ’n foc arde.
Pif,—paf,— puf!— trosc cu pustele Bătaia lui Dumnezeu,
Dur, —bum,-şi cu bombeştele Lăngă Mureş vuet reu!
Căt de departe sunt aceste monstruosităţi literare citate de d. Maiorescu in preţioasele sale „Critice" *) de poesiile lui Konaki, deşi autorii lor aveau in limba romănă mai multe tradiţiuni literare, ca c^i ce vin mai tărziu, deşi aveau şi poesiile lui Konaki chiar ! ' ,-^i pănă in zilele noastre căţi „poeţi" nu publică, mai cu seamă prin jurnalele politice, poesii ce nu se pot compara nici cu cele mai slabe ale logofetului Konaki!
Greşit cred unii — dacă cred — că meritele lui Konaki au fost exagerate. Imperfecţiuni va fi. av£nd şi dinsul — şi ăncă multe, —dar, mai cu seamă pe timpul in care a scris, era cu neputinţă să nu aibă. Nu este mai puţin adeverat insă că Konaki a fost un adeverat poet, dotat cu mult bun simţ şi cu dorul de a primi poeticeşte impresiunile lumii de afară şi de a le reda nuanţate cu resfrăngerea propriei sale personalităţi.
Traducerile sale sunt earăş foarte valoroase. Cetitorii „Convorbirilor literare" le cunosc in mare parte. D. Al.
*) Vezi «Critice», pag. 379, 380, 382 şi 459.
POESIILE LUI KONAKI
307
Papadopol-Calimah a reprodus părţi din ele *) şi a arătat că textele originale nu cuprind versuri mai fericite decăt tălmăcirile lui Konaki, care a ştiut să redea concepţiunile altora atăt de exacte, de energice şi de poetice. Traducerile lui Konaki sunt: „Iulia cătră Ovidiu", „Cătră Leandru ce nu venea" (fragment din frumosul roman grecesc Hero şi Leandru), „Eloiza cătră Abeliard" (din „Lettre amoureuse d’Heloise â Abailard" tradusă şi in franţuzeşte de Colardeau după Pope), „Cruzii Elini cu jertfă"... şi poemul filosofului englez Pope : „Cercare de voravă asupra omului" (Essay on man). Toate traducerile aceste, pe lăngă că sunt reuşite, dar mai sunt şi bucăţi literare de mare valoare pentru literatura noastră, prin energia şi frumuseţea stilului in care le-a scris Konaki, tălmăcindu-le pe româneşte.
JOAN N. ROMAN.
*) Vezi «Conv. Liter.» An. XIX, No. ii.
20*
308
GASPAR GRAŢIANI
GASPAR GRAŢIANI
IDOlS&ISrTJTj MOLDOVEI
TRAGEDIE IN CINCI ACTE
ACTUL IV
Constantinopol. — Antecameră in Seraiu.
SCENA I.
Sara, Baruch şi Omer Aga.
Sara (intră rapede)
Eu voesc! Am spus odată că voesc!
Baruch (venind in urma ei)
Ce te priveşte, Saro, — ce te priveşte ?
Omer Aga (li se pune in cale)
Departe de porţile păzite ale acestui tăinuit locaş! Cum aţi străbătut pănă aici?
Sara
Priveşte-me şi dă in lături! — Nu me cunoşti ? — Nu me ştii cine sunt ? — Omer Aga, nu vezi in a cui cale te-ai pus?
GASPAR GRAŢIANI
309
Omer (o recunoaşte)
Sara! (se retrage). Intră. — O, abia te mai cunosc!
Baruch
Ce te priveşte, Sara? — Nu ai tot ceea ce-ţi trebue? Toate le ai,— şi masă bogată, şi haine frumoase, şi giuvae-ricale scumpe, —şi nimeni nu te supără, şi toţi te cinstesc: ce vrei, ce cauţi, după ce mai umbli? de ce nu te mulţumeşti, de ce nu stai pe pace?—Ce cauţi la Sultan?
Sara
Baruch! —tu nu inţelegi nimic. — Lucrurile omului nu preţuesc nimic, cănd omul el insuş lipseşte. Graţiani a trimis haraciul la Poartă dimpreună cu deosebite daruri scumpe pentru Marele-Vizir, Mehemet Aii Aga, Handi Paşa, doisprezece armăsari moldoveneşti pentru Padişahul şi un ciasornic pentru Sultana, — ear mie nu mi-a spus nimic. — Tu nu inţelegi, Baruch?
Baruch
Ce te priveşte? — Bine a făcut că a trimis, dacă poate.
Sara
Graţiani nu i-a alungat pe lefegii, ci i-a mai sporit; el a aruncat pe Vistiernicul Vasile in temniţă, dimpreună cu alţi boeri, şi ear le-au dat drumul; el s’a impăcat cu Vornicul Bucioc, duşmanul meu: Baruch! Graţiani ear a trimis solie la Dogele Veneţiei. —Nu inţelegi tu?
Baruch.
înţeleg Saro; dar ce te priveşte ? Vrei tu să fii Doamna lui? —Nu vrei, nu poţi, nu te vrea el, nu te iartă legea ta: Saro! tu zici, că il iubeşti pe Graţiani şi ai să plângi, dacă-i faci vreun reu.
310
GASPAR GRAŢIANI
Sara
Am să plăng: ştiu, că am să plăng, —dar nu pot altfel, Baruch. —Ori şi cine să-i fie Doamnă, —numai dinsa nu. Eu ştiu ce vrea el, Baruch: ii ştiu gândurile; mi-a destăinuit chiar el planurile sale. Vrea să căştige timp spre a se pregăti, pentru ca ajutat de Polonia, de Dogele Veneţiei şi de Imperatul să se desfacă de Poartă şi să me inlâture pe mine, de care atunci nu va mai avea trebuinţă. — N’am să-i las timp! El nu trebue să fie Domn!—are să fie mai fericit, dacă se va in toarce iar aici ! (Pleacă spre interiorul Seraiului).
Baruch (in parte).
Eu nu te-am impins; te impinge firea ta. Mergi numai Şi fă, căci eu me duc să iau preţul de la Locadello. (Se
retrage).
SCENA II.
Interiorul Seraiului.
Mapeiker şi Aişa Mapeiker (cătră Aişa care o găteşte)
Adună-ţi, Aişo, toată inţelegerea, tot gustul, intreaga ta măestrie, ca să înalţi frumuseţa, in care Alah mi a versat trupul şi să dai o nouă şi proaspătă putere farmecelor mele. —Tu ştii, că darnică imi este măna şi nesecate sunt comorile pe care le risipeşte.
Aişa
Sunt gata, stăpănă, şi dacă Muhamed profetul te-ar vedea, n’ar mai putea să se intoarcă in al şaptelea cer.
GASPAR GRAŢIANI
311
SCENA III Sara şi cele de mai sus
Sara
(Intrâ in timpul scenei de mai nainte, se opreşte in fund). Mapeiker (observând pe Sara)
Ori mi se iveşte o plăcută nălucire, ori eşti chiar in aievea tu, copila mea iubită, Saro!
Sara
Eu sunt, Sultano, —copila, care te-a iubit odinioară mai mult ca pe ori şi cine şi care, iubind acum pe altul, umblă perdută şi părăsită pe cărările vieţii.
Mapeiker
Yino să te string la sin (o îmbrăţişează) şi să ne reamintim poveştile frumoase, in care ne-am perdut atăt de ade-se-ori pe timpurile scutite de griji. — Frumoasă te-ai făcut copilă, mai frumoasă ăncă. Dar ved o umbră pe fruntea ta, un nour in zimbetul teu, obrajii nu-ţi mai sunt rumeni, şi ochii tei, atăt de rizetori odinioară, intunecaţi mi se par.
Sara
In faţă-i oglindită, Sultano, durerea inimii, şi cum o vezi din faţă, ea se strecoară pe nesimţite in sufletul teu, ear dacă n’o vezi din destul cu ochiul, o voi trece cuvent cu cuvent prin mintea ta.
Mapeiker
Vorbeşte, draga mea copilă.
Sara
Sultano! —M’a gonit de la dinsul.
312
GASPAR GRAŢtANI
Mapeiker
Căci alta Ta răpit prin farmecele ei mai mari. — Măn-găe-te copilă, voeşte, adună-ţi toate puterile, aruncă ear mrejele farmecelor tale asupra lui, —fură-1 cu dulceaţa vorbei, cu nourul de pe fruntea ta, ia-i minţile cu un zimbet inde-rătnic: noi suntem stăpânele lor, dacă ştim să ne folosim de armele noastre.
Sara
O, Sultano, tu nu me inţelegi. Nu ştii tu ce dor, ce sete, ce foc me mistue pe mine, ce mânie imi incoardă mintea şi me mănă la nebunie. — Tu stai aici, inchisă intre ziduri păzite şi apărate, şi-l aştepţi să vie. —Eu umblu prin lume, şi mări me dispart de dinsul, ţări, munţi şi riuri; departe şi tot mai departe mi-1 ştiu, şi aproape, tot mai aproape mi-1 ved, căci in toţi oamenii ce intilnesc in calea mea pe dinsul il simt. — Sultano! — Lasă zioa cu gândurile, pe care le intunecă lumea cu sgomotul ei, — zioa trece; dar noaptea, cănd remăn eu singură cu mine, atunci mi se desleagă dorinţele şi me poartă ca intr’un virtej, in vis şi pe nedormite, cu ştirea şi fără de ştirea mea! Am păcătuit, greu am păcătuit, mi-am călcat legea mea, am părăsit pe fraţii mei, m’am incărcat cu blăstemurile lor, ca să me dau lui, eară el, pe cănd eu me mistuesc de dor şi de mustrare, — el se aruncă in mrejele alteia şi cere ajutorul teu, ca să poată cădea in ele. Nu-1 da, Sultano! —fie-ţi milă de mine; lasâ-1 să cadă, căci in braţele mele cade.
Mapeiker
Sermană copilă! — Tu ştii, că mult te iubesc şi simt durerea ta: dar me simt slabă, fiindcă toţi il iubesc. Marele Vizir il ţine, chiar Padişahul are slăbiciune de dinsul
Sara (scoate brăţara şi inelul)
Sultano, cunoşti tu această brăţară frumoasă? — Ai mai vezut-o vreo dată?—Ai dorit vreodată s’o ai?
GASPAR GRAŢIANI
313
Mapeiker
Da, imi aduc acum aminte de ea.
Sara
E a mea, Sultano! — Sunt acum doi ani am adus-o aici, ca să ţi-o arăt — voiai s’o cumperi: ţi-am spus, că e cumpărată de boerii ce voiau să-l restoarne pe Radu-Vodă, ca să ţi-o dăruiască, dacă o primeşti de la ei. — I-am dăruit-o lui Graţiani, pentru ca el să ţi-o dăruiască, eară el mi-a dăruit-o mie, fiindcă a zis : Sultana Mapeiker e slabă; Sultana Mapeiker nu poate nimic, n’am trebuinţă de Sultana Mapeiker, eu pot şi fără de dinsa: cănd Marele Vizir mă ţine şi Padişahul are slăbiciune de mine, Sultana Mapeiker — ce’mi pasă de ea ? — Eu ţi-o dau, Mapeiker, pentru că ştiu ce poţi, că eşti tare, că stăpâneşti, cănd vrei.
Mapeiker (se ridică dreaptă)
Păstreazâ-ţi brăţara, copilă, pentru ca să-ţi aduci totdeauna aminte, ce poate Mapeiker, cănd voieşte.
SCENA IV Oele de mai sus şi Omor Aga Omer Aga
Măritul stăpân se indură a se coborî la roabele sale.
(ese ear).
Mapeiker (îmbrăţişează pe Sara)
Aşteaptă aici, ca să te intorci numai decăt.
Sara
Sultană, viaţa lui o cruţă mai mult ca pe a mea (ese).
314
GASPAR GRAŢIANI
SCENA Y Sultanul şi Mapeiker
Sultanul
(Intra posomorit).
Mapeiker
Miloase stăpâne !
Sultanul
(Ii face Aişei semn să easă, apoi se aşează pe divan).
Mapeiker
(Se lasă la picioarele lui).
Sultanul (o ridică)
Sus, lăngă mine. — Mapeiker! tu nu eşti veselă. Voesc să fii veselă, să rizi, să vorbeşti nebunii, să-mi furi minţile.
Mapeiker
Sunt veselă, stăpăne, zimbesc.
Sultanul
Nu eşti. — Spune, vorbeşte,	ride! — Ce ai	mai vezut?
Ce ai mai auzit? Ce*ţi mai trece	prin minte?
Mapeiker
Stăpăne! — paserea sboară	din ram in ram	şi	căntă
veselă in revărsatul zorilor, ear in	amurgul serii	ea	işi	caută
culcuşul tăcut şi liniştit.
Sultanul
Astfel, Mapeiker, astfel! —Spune mai departe!
GASPAR GRAŢIANI
815
Mapeiker
Dar veselia o varsă razele dimineţii in inima pâserii; nu paserea cântă, ci razele soarelui, străbătute in inima păserii, sunt o căntare de dimineaţă. Şi dacă sunt veselă, veselia tu mi-o verşi in suflet; ochiul teu, zirabirea ta, mila ta e raza din soare.
Sultanul (superat)
Nu vreau — Spune-mi nebunii.
Mapeiker
Nebunii sunt şi acestea. —Nu înţelegi, că nu poate să fie vesel acela, pe care o dorinţă ori un gănd neimpăcat il mănă spre un ţel hotărit: veselia e pasere ce sboară din creangă in creangă şi nici nu ştie, nici nu vrea să ştie, unde ii merge calea. Cănd te ved şi iţi simt mila, mi se impacă toate gândurile, toate dorinţele mi se implinesc şi sunt veselă.
Sultanul
Nu eşti, Mapeiker! (Se ridică şi priveşte imprejur). Ce s’a in-timplat? Cine a fost aici? A indrâsnit cineva să intunece prin vreo faptă ori prin vreo vorbă nesocotită ciasul meu de repaos. — Mapeiker, răspunde !
Mapeiker (fricoasă)
Cănd furtuna se ridică, floarea işi inchide sinul, fluturele se ascunde in scorbură adăpostitoare şi lacul fărâmă toate icoanele oglindite in el; tremur de mănia ta, căci mare iţi este puterea şi precum in miez de zi soarele intr’o clipă desface picătura de rouă, astfel tu, aruncându-ţi de la inălţimea ta, privirea asupra mea, cu o singură ochire me poţi strivi; dar in faţa mâniei tale inima nu mi se deschide, gândul nu-mi sboară ca fluturele resfăţat, şi lumea intreagă se dărâmă in sufletul meu. Puterea ta, stăpâne, inalţâ şi
316
GASPAR GRAŢIANI
răstoarnă oameni, ridică şi surpă cetăţi, intemeiază şi nimiceşte împărăţii, ea poate să şteargă popoare de pe faţa pămăntului, dar intr’un singur suflet nu poate sădi veselia : toate le poţi prin puterea ta, dar veselia nu ţi-o dă decăt bunătatea, mila şi măna darnică. Zimbeşte tu şi in o clipă toată lumea se inveseleşte.
Sultanul (intunecat)
Eu am griji multe şi nu pot zimbî din mine: Mapeiker ! —zimbetul trebue să mi-1 furi tu.—Şi insetez de el ca cerşetorul flămând de hrană, ca robul de lumină, ca pământul secat de ploaia mănoasă. — Mapeiker! — Simţi tu că cel mai puternic domn al lumii iţi este ţie rob ? Coborit din înălţimea măririi mele, stau inaintea ta, omul nemernic. Intr’o mână am cornul imbelşugatelor daruri, ear intr’alta biciul de foc: ia-le, dacă ele te incăntă, şi joacă-te cu ele, ca să ştiu de ce folos iţi sunt. — Yrei să-ţi ridic palaturi strălucite ? vrei să-ţi trec oştiri întregi pe sub ochi ? — Vo-eşte, Mapeiker!
Mapeiker
Adimenitoare este puterea pentru o roabă ca mine, dar frică imi este, ca nu cum-va să fac o rea întrebuinţare de ea.— Ai, stăpăne, şi biciul şi cornul dărniciei, dar ele nu' sunt ale tale, ci ale scaunului tău, şi alţii te păzesc şi ţin măna ta, ca nu cum-va biciul să nu lovească pe cel nevi- , novat ori cornul să se verse asupra celui nevrednic. Eu, roaba nepricepută de unde aş şti să le port, cănd chiar nici tu, stăpânul, nu îndrăzneşti a le purta singur, ci cauţi povaţa sfetnicilor înţelepţi care sunt stălpii puterii tale.
Sultanul
Ear tu eşti preţul ei. — Mapeiker, te-a jignit vreunul dintre dinşii ? — Grăeşte !
GASPAR GRAŢIANI
317
Mapeiker
Cei ce au puterea in mănile lor, chiar şi numai prin aceea că o au, jignesc pe o roabă ca mine. — Jignită sunt in toate zilele, dar trebue să rabd, căci binele teu il voiesc cu toţii şi ştiu să-l facă mai bine ca mine. Eu sunt o femee slabă şi orbită de porniri pătimaşe, de iubire ori de ură, eu voiesc să-mi bat joc de putere şi să te imping la fapte rele, nedrepte, nesocotite. Aşa zice Marele Vizir; eară eu rabd, fiindcă el iţi este sfetnic bun şi credincios. — Rabd, stăpâne, şi ear imi va trece.
Sultanul
Tu te-ai măniat, Mapeiker! Nu vreau să te mănii. — Lasă-1 pe Marele Vizir: e un moşneag fără de minte, care nu inţelege nimic. Ce farmec ar mai avea puterea, dacă eu Padişachul, aş fi ca oamenii de rănd! — Dreptatea toţi pot să o facă; binele tuturora li se cuvine: eu singur am puterea de a face şi nedreptatea, daca o vreau, şi reul, dacă il vreau. Mapeiker!—Ce vrei?—Cere mult ca să simt mărirea puterii mele.
Mapeiker
Nu cer nimic, stăpăne. — Am fost reu batjocorită de Gaspar-Vodă din Moldova, — dar nu cer nimic. Ştiu că ai slăbiciune pentru el.—Ear imi va trece!
Sultanul
Lasâ-l, e un nebun, care nu inţelege nimic!
Mapeiker
II las, stăpăne, dar valurile nu se alină mai nainte de a fi incetat viscolul şi e adăncă mâhnirea ce-mi turbură sufletul. —Nu vei inţelege mâhnirea aceasta, căci nu cunoşti tainele inimei femeeşti. — Dar lasă, că ăncă măne me vei vedea ear veselă.
318
GASPAR GRAŢIANI
Sultanul
Mâne! — Azi vrau, acum! — Sunt numerate zilele mele şi nici una nu voiu să perd: cerşetorul, omul de rănd să peardă,— ea, Padişahul, nici una.—Un Padişah este şi o dată sunt eu Padişah!
Mapeiker (cu patimă)
El goneşte de la dinsul pe aceea, pe care eu o iubesc Nu-i pasă de mănia mea.
Sultanul
Lasă-1, e un nebun, care nu ştie să trăiască!
Mapeiker
Eu, Mapeiker, Sultana, favorita Padişahului Achmed I, sufer alăturea cu mine alte femei, multe femei, eară el goneşte de la dinsul pe una, pentru că cealaltă nu vrea să o sufere alăturea cu dinsa. Ei, bine! Sultane Ahmed ! — eşti Padişah, eşti urmaş al profetului Muhamed, eşti cel mai puternic stăpănitor pe faţa pămentului: femeea aceea e mai bună, e mai curată ca mine? — Gaspar-Vodă, sluga ta, e mai bun, mai curat ca tine?
Sultanul
Ghiaur spurcat! — Aici la picioarele tale voiu să v6d trupul lui de căne! (strigă) Aga!
Mapeiker
Ceartă-1 stăpăne, dar cu blăndeţe!
Sultanul (strigă)
Omer Aga!
4
GASPAR GRAŢIANI
319
SCENA IY Cei de mai sus şi Omer Aga Omer Aga (intră şi pleacă genunchele)
Te-ai indurat, stăpăne!
Sultanul
Mehemet Aii Aga să-l prinză pe marele vizir, şi să mi-1 aducă neintărziat strins in fiare, (ii face semn să easă).
Omer Aga
Ai poruncit, stăpăne! (ese).
Sultanul
Mai răpede ca fulgerul il va ajunge mănia mea. — Skender*Paşa se află cu oaste la Dunăre, Cantemir-beiu stă gata in Bugeac, ear Radu-Vodă aşteaptă poruncile mele in Muntenia. —Vreau să fii veselă!
Mapeiker
Acum sunt veselă!
Sultanul
Acum in clipa aceasta, nu mai tărziu, voiu porunci.
(ese).
SCENA VII Mapeiker şi Sara Mapeiker
(Merge in urma Sultanului, apoi, după ce el a eşit, se intoarce spre partea, in care a eşit Sara şi bate in palme).
820
GASPAR‘GRAŢIANI
Sara
(Intră, cade in genuchi şi işi acopere faţa).
Oî nenorocita de mine! ce am făcut!
Mapeiker
Fii femee, Saro!
Sara (se ridică)
M'a ajuns blăstemul fraţilor mei! (Hotărit şi stăruitor). Toate le poţi : fă ca să merg şi eu cu oastea lui Skender-paşa in Moldova şi ca Skender-paşa să asculte de mine, cum ar asculta de tine.
Mapeiker
Yei merge, Saro, cu oastea şi Skender-paşa va asculta de tine.
Sara
Nu este nimeni mai puternic ca Mapeiker! (Se retrage), (in parte) Sara il va resturna, dar şi-l va scăpa!
(Perdeaoa cade).
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
321
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
(Cancionero popular, — Madrid — 1865)
I
Stelele, luceferii
Ce pe ceruri strălucesc,
Ii aseamen eu cu creţii Ce-a ta frunte-impodobesc.
îl
Ochii tSi sunt doue tunuri,
Ce cu praf le-ai incărcat,
Şi vorbele tale, glonţuri Ce-a mea inimă străbat.
III
Am visat că astă noapte Doi negri me ucideau :
Erau ochii tei cei măndri,
Ce’ntărtaţi me tot priveau.
IV
Genele tale, testele De bolduri imi par că sunt:
Cănd te uiţi la mine, ele In inima mea se 'mplănt.
C. L. XXII.-1V.-27,010.	21
322
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
Y
Ochii tei sunt doui luceferi, Ce cu-atăta foc lucesc, încât vezul imi slăbeşte, Numai cănd la ei privesc.
VI
Nu dă in Ocean luna, Cu-a ei raze-argintii, Lumina ce o dau lumii, Tu, cu ochii tei cei vii.
vii
Viaţa ’ntreagă-am stat pe mare, Şi Maurii nu m'au prins;
Dar la tine-am fost odată,
Şi ochii tei m'au învins.
VIII
Ca să trec prin a ta cale, Lipsă de fănar nu mi-i: Ochii tei sunt doi luceferi, Decăt soarele mai vii.
IX
Eşind dintr'o monăstire,
Doi ochi negri am vezut.
A cui, sunt eu nu pot spune, Dar rob ştiu că m'am făcut.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
323
X
Ochi dulci ai inimei mele, Ochi albaştri plini de dor, De când i-am vezut in cale, Deatunci după dinşii mor.
XI
Rozele odată, luptă Cu garofele*au incins. Garofele câştigare,
Căci in faţa ta s'au strins.
xu
Ce deget pentru inele!
Ce pept pentru-un diamant! Şi ce găt pentru mărgele! Ce bujor pentru-un amant!
XIII
Subţire la cingătoare,
Ca o trestie de mare;
Nici inaltă, nici scurtuţâ, Numai bună de drăguţă.
XIV
Mama aceştei copile Noroc mare va avea:
Fiind atăt de nalt cerul,
Ea in casă are-o stea.
324
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
XY
Marte cu florile vine, Prier cu rozele lui;
Vine Mai cu-a lui garofe, Tu in p£r ca să le pui.
XYI
Privazul fereştei tale Tot in stele e bătut; Cănd te-arăţi, soarele ese, Ear stelele-au dispărut.
XYII
Strălucind eşise luna; Dar pe tine te-a zărit, Şi, smerită, ruşinată, După nori s'a indosit.
XYIII
In cerul căsuţei tale,
Eri te-am vezut, draga mea; Cer eu o numesc cu dreptul, Căci un ănger şede 'n ea.
XIX
Cu soarele cănd resare,
Cu luna din Aragon, Aseamgn bujorii feţei Tale, cănd eşi in balcon.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
325
XX
Stelele fug dimineaţa, Cănd soarele-a resârit;
Tu chiar soarele intuneci, Cănd in uşă ai eşit.
XXI
Am vSzut eşind garofe, Din crenguţa spinului; Căci il atinsese draga Cu virful piciorului.
XXII
Fă-mi, Măriucă, —o turtişoară, Fie chiar şi de sacară;
Făcută de măna ta,
In grău bun se va schimba.
XXIII
Intre toţi copacii singuri Laurii sunt domnitori;
Intre femei numai Ana,
Şi garofa intre flori.
XXIV
Cu toate că eşti micuţă, De-asta nu me ’ngrijesc eu: Copacul mititel are Foarte dulce fructul seu.
326
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
XXV
Morţi la uşa ta vezut-am Paisprezece intr'o zi;
Căci ii ucisese grija,
Ştiind că nu-i vei iubî.
XXYI
Pentru dragoste trecut-au Un străin pe acest prag; Pentru dragoste trecut-au, Şi iubit va fi cu drag.
XXVII
Tocmai din Madrid* venit-am, Spini călcând in calea mea; Dulce-a ochilor garofă,
Numai spre a te vedea.
XXVIII
Nu me 'nveselesc pe mine Grădini, roze, nici livezi; Faţa ta me ’nveseleşte : Spune-mi, dragă, unde şezi?
XXIX
Aice la umbra lunii,
Me pun şi ’ncep a cănta,
Din doue surori, pe una Să ved de voiu fărmeca.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
327
XXX
Cea mai mică vristă n'are, Prea in vristă e cea mare. Eu vrau pe cea mijlocie, De mi-o dă tatăl ei mie.
XXXI
Cuiu a fost, ear nu garofă, Garofa ce tu mi-ai dat,
In zioa de inălţare,
Căci in pept m'a săgetat.
XXXII
Spune-mi unde şezi copilă, Căci a te cunoaşte vrau,
Şi dacă nu ai ibovnic,
Iţi cer eu amorul teu.
XXXIII
Să ’nvăţ carte hotărisem, Dar cănd ochii tei vezui, Hărtie, condeiu, cerneală, Toate dracului dădui.
XXXIV
De cănd pentru-intăia dată Eu la tine am venit,
Inimă, viaţă, suflet Ţie ţi le-am hărăzit.
328
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
XXXV
De cum te-am vezut mi-eşti dragă, De cănd imi eşti dragă, mor;
De mor insă pentru tine,
Sunt ferice muritor.
XXXVI
Aş voi să fiu o clipă Veriga-ţi de la cercel,
Să-ţi pot spune la ureche, Peptul meu ce simte’n el.
XXXVII
Cănd aş şti c’a ta iubire Pentru flori in schimb mi-o dai, Flori mai multe ţi-aş aduce Decăt au april şi mai.
XXXVIII
Chinul orbului e mare,
Că nu-şi vede calea sa;
Dar mai mare mi-i durerea,
Că nu ştiu voinţa ta.
XXXIX
Te ’ntrebai: me iubeşti oare? „Voiu vedea" tu mi-ai răspuns. Pentru a-ţi forma părerea,
Timp avut-ai de ajuns.
CÂNTECE POPULARE SPANIOLE
829
XL
Maică-ta de me ureşte,
Am să-i dau blăstemul meu :
Ca să-şi peardă pe-a ei fiică,
Şi apoi s'o găsesc eu.
ST. G. VĂR GOLI CI.
August, 1886.
330
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
STUDII DE LITERATURA FRANCESA
MOLARE:
LES „PRlClEUSES RID1CULES“ şi „LES FKHM8S SAVANTES"
Nu-mi propun a discuta in coloanele acestei Reviste cestiunea educaţiunei femeilor şi a instrucţiunei lor, nici despre rolul şi influenţa femeilor, fie	in familie, fie in societate. Scopul	meu nu este de-a intra	in nişte consideraţiuni	aşa	de
generale, cu ocasiunea studierei pieselor lui Moliere «Les pre-cieuses ridicules» şi «Les femmes savanîes». Istoria pieselor şi a imprejurărilor ce le-a dat naştere, caracterele şi întinderea	lor, aceste sunt punctele	ce*mi propun a studia.
Pentru a înţelege bine	«Femeile învăţate» şi	a ne	da
socoteală de ceeace a voit Moliere sa facă, e de neapărată trebuinţă a cunoaşte şi «Preţioasele ridicule». In această piesă mică pe care o represintă puţin timp după sosirea sa in Paris, Moliere ataca cu atăta spirit şi fără cruţare unul din defectele cele mai ciudate şi mai ridicule din timpul seu. Numele de «Precieuses» luase naştere in faimoasele intruniri ale «Otelului de Rambouillet» unde se formase o societate de oameni distinşi şi de femei de spirit, cari sub ocrotirea celebrei Catherine de Vivonne, marquise de Rambouillet, (poreclită «/*incomparable Arthenicei.> anagrama numelui Catherine) luasere asupra lor sarcina de-a luptă contra manierelor puţin delicate şi a moravurilor veacului precedent. Desigur intenţiunea era vrednică de laudă; dar orice societate
k
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
831
care caută să se îndepărteze prea mult de mersul obicinuit şi general al lumei, se mulţămeşte numai cu propriele sale merite, şi cade, la urma urmei, in exageraţiune. Mania de-a face spirit, afectarea manierelor şi a limbagiului nu vor in-tărzia a se agăţa de această mică societate; şi eată cum descrie pe Preţioase, unul dintre cei mai ingăduitori istorici al lor, acela care a schiţat, ca să zic aşa, codul genului preţios :
«Sunt sigur, zice Somaize, (0 că cea dintăi parte a unei preţioase e spirirul; pentru a purta acest nume e absolut necesar ca o persoană să aibă spirit sau să se prefacă că are, sau cel puţin să fie incredinţată că are». (Je suis certain que la Tre pârtie d’une Precieuse est l’esprit, et que pour porter ce nom il est absolument necessaire qu’une per-sonne en ait ou afecte de paraître en avoir ou du moins qu’elle soit persuadee qu’elle en a). După cum ne putem asigura, definiţiunea e destul de intinsă, şi mai cu samă in ultima sa parte e destul de darnică, căci poate cuprinde pe toată lumea, de la cel mai cu duh pănă la cel mai nătâng.
Ceva mai tărziu, un alt critic, (2) scrie următoarele earăş cu privire la Preţioase:
«L’on a vu, il n’y a pas longtemps, un cercle de per-sonnes des deux sexes, liees ensemble par la conversation et par un commerce d’esprit: ils laissaient au vulgaire l’art de parler d’une maniere intelligible; une chose dite entre eux peu clairement en entraînait une autre encore plus obscure, sur laquelle on encherissait par de vraies enigmes, toujours suivies de longs applaudissements, par tout ce qu’ils appe-laient delicatesse, sentiment, tour et finesse d’expression; ils etaient enfin parvenus â n’etre plus entendus, et â ne s’en-tendre pas eux-memes. II ne fallait, pour fournir â ces en-tretiens, ni bon sens, ni jugement, ni memoire, ni la moindre
1)	Somaize : «Grand dictionnaire des Precieuses» (2 voi. Paris, 1661).
2) Jean de La Bruyere, născut la Paris, (1644—1696) cel mai popular dintre moraliştii francesi.
332
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
capacite; il fallait de l’esprit, non pas du meilleur, mais de celui qui est faux, et ou rimagination a trop de part».
Astfel o societate, unde se intălneau la inceput oameni insemnaţi: Voiture,iy) Balzac, (2) Segrais,(3) MalherbeiA) şi pănă şi Marele Corneille, şi impreună cu dinşii femei de merit, fiindcă doamna de La Fayette şi doamna de Sevigne făceau deasemenea parte, ’şi schimba caracterul incetul cu incetul şi strica totul in jurul ei. Limba simplă şi naturală fu inlocuită cu tot soiul de metafore ciudate şi cu locuţiuni pretenţioase.
Sub pretext de-a goni cuvintele ulgare şi de-a nu întrebuinţa decăt un limbagiu distins, Preţioasele considerau de injositoare tot ce ,e natural şi simplu, condamnând expresiu-nile obicinuite, aşa că, limba era in pericul de-a deveni ridi-culă şi neinţeleasă. In acel timp, pungaşii (filous) se numeau braves incommodes; slugile (domestiques) fideles sau neces-saires; te intrebâ : si vons etiez en commodite d’etre visible; venea să te intimpine avec Ies ailes de Vimpatience; scufia de noapte (bonnet de nuit) deveni le complice innocent du mensonge; voiau sa înlocuiască cuventul rire (a ride) prin montrer 1’ameublement de sa bouche; in loc de : se mettre en colere se zicea pousser le dernier rude] Vhomme era Vaîne de la nature (cel mai in virstă din natură); la main era une
1)	Voiture (Vincent) 1598 —1648, amicul lui Ludovic al XlII-lea care il insărcinâ cu mai multe misiuni diplomatice. Ca scriitor, avem de la el Scrisori (Lettres) scrise intr'un stil elegant şi pline de spirit. Tot de la el mai avem şi: Rondeaux, ballades, triolets.
2)	Jean-Louis de Balzac, rival serios al lui Voiture in genul epistolar, fiu al unui nobil din Languedoc, se născu la Angouleme in 1594. E autor de Discours (discursuri) şi Scrisori (lettres).
3)	Segrais, născut la Caen (1624 — 1701) scrise tragedia Hippolyte, romanul Berenice. E cunescut insă mai mult ca poet pastoral; reputaţiunea sa e datorită Eglogelor (Eglogues).
4)	Malherbe (Frangois) se născu in 1555. E in fruntea poeţilor lirici din veacul al XVII-lea; şeful de YEcole frangaise (Scoalei franceze) opusă celei de mai inainte, Scoalei galice (Ecole gauloise). Operele sale sunt: Odes, sonnetsy paraphrases de psaumes, de stances d’Epigrammes. E considerat ca : Le pere de la poesie frangaise (părintele poesiei franceze).
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
333
mouvante; danser era tracer des chiffres d’amour; un sou-rire dedaigneux era un bouillon d’orgueil; les cheveux roux erau des cheveux d’un blond har di; Phypocrisie era le masque de la vertu; un miroir era les conseiller des grăces; o femee zicea servitorului seu : enlevez la superficie de cette ardente, însemna mouchez la chaudelle; in loc de approchez-nous de fauteuils se zicea: voiturez-nous ici les commodites de la conversation. Ce trebuia insă să fi fost limbajul particular femeilor, de pildă termenii de toaletă 1 La petite oie: «Que vous semble de ma petite oie? La trouvez-vous congruente â l’habit?» (Mascarille cătră Cathos : Precieuses Ri~ dicules, scena X). Se zicea atunci de cordele, de pene şi de orice soiuri de găteli cari impodobeau haina, pălăria, mănuşile, colţunii, papucii. Le canon era o bucată de materie împodobită cu brodării de dantele, ce se punea pe deasupra genunchiului; dintre cele trei fuste ce purtau atunci cucoanele, cea de deasupra se numea la modeste, a doua la fri-ponne şi a treia la secrete. Cănd voiu arăta că afectarea limbajului era tot atăt de mare ca şi aceea a manierelor şi a sentimentelor, atunci se va înţelege in ce excese ridicule căzuse gustul, cum aceste excese puteau să fie chiar in dauna politeţei şi a moralei, şi pentru ce resboiul declarat de Moliere pentru a stirpi un abus de mult înrădăcinat, era necesar. înainte de dinsul Preţioasele fuseseră atacate de Des-marets (0 in comedia sa « Visionnaires» pe la începutul anului 1637.
M-lle de Scudery (2) persoană dealtmintrelea foarte inţe-
1)	Des?narets de Saint-Sorlin (1596—1676) autora unei epopei nereuşite : Clovis ou la Francc Chretienne. Comedia Visionnaires, caricatură amu-santă şi in general bine versificată.
2)	Madeleine de Scudery una din intimele Otelului de Rambouillet. In loc de ciobani ea puse in scenă eroi, făcendu-i să vorbească un limbagiu prea galant. Romanul seu Cyrus e astfel caracterisat de Boileau : «Son Cyrus plus fou que tous les Celadons et les Sylvaodres, qui n’est occupe que de sa Man-dane, et ne sait du matin au soir que se la menter et gemir». (Dialogue sur les heros de roman).
In alt roman «Clelie» M-lle de Scudery represintă pe toţi eroii repu-
334
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
leaptă şi plina de duh, femee superioară in multe privinţi; prin romanele sale cari nu se mai sfirşiau şi cari făcure mare vuet, adusese la modă analisa delicată şi subtilă a sentimentelor inimei omeneşti. Cănd eşti in stare să invingi uritul ce simţi la cetirea romanelor domnişoarei de Scudery, nimic poate nu ar fi mai curios de studiat decăt disertaţiunile lungi a persoanelor sale, asupra amiciţiei, asupra urei, asupra fide-lităţei, asupra politeţei, asupra amorului insfirşit. Şi să nu uitaţi că aceste persoane aşa de subtile, altmintrelea ne sunt nouă arătate de antichitate : istoria ni le represintă ca nişte persoane curajoase, energice, severe, şi ceva mai mult ancă, eroice.
Marele Cyrus e zugrăvit tot atăt de cochet ca şi regina Massageţilor, Thomyris. Se găseşte in romanele sale «Cyrus» şi «Clelie» maxime şi disertaţiuni galante in gura lui Brutus, a lui Hor atins, Cocles şi a Clehei, această Virago romană (eroina) care trecea in not Tibrul pentru a scăpa de urgia lui Porsenna, sub a cărui robie se găsea, intocmai ca şi eroii timpurilor fabuloase. Cu toţii se puseră a diserta asupra sentimentelor ; şi ca să nu vorbesc decăt numai de amor
—	care va fi totdeauna dintre toate sentimentele omeneşti, cel mai general, cei mai puternic şi cel mai bine cunoscut — il redusesere la un fel de platonism ridicul, la un idealism prea subtil, care falşifica şi inăduşea natura, după cum o plantă frumoasă şi verde se vestejeşte intr’o sară, departe de aerul natal.
Ştiinţa geografică e recunoscătoare domnişoarei de Scudery pentru născocirea Hărţii «Du pays de Tendre» unde se găsesc fluviile Inclinaţiunei (1’înclinaţion), Stimei (f Estime) şi af Recunoştinţei (la Reconnaissance), marea Inimiciţiei (l’Ini-mitie), lacul Indiferenţei (l’Indifference). Pentru a ajunge la oraşul Tendre care e scopul final al amorezaţilor, trebue a
blicei romane la inceput, «les Cocles, les Scevola, les Brutus, plus doucereux encore qu’Artamene, ne s’occupant qu’â tracer des cartes geografiques,; comme la ridicule Carte de tendre, et qu’ă se proposer les uns aux autres des enig* mes galantes». (Boileau, opul citat).
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
335
impresura orăşelul Billets-galants, a învinge mahalaoa Billets-douxy şi a pune măna pe urmă pe castelul Petits-soins. Această alegorie ingenioasă, ba chiar prea ingenioasă, era o închipuire a timpului îndelungat ce un adeverat amant pune inainte de-a ii stăpânul obiectului iubit. Şi să nu credeţi că aceasta era o teorie in vent, o simplă îndeletnicire a spiritului ; aceste frumoase maxime de galanterie preliminare erau serios puse in practică. Celebra Julie d’ Angennes, fiica doamnei de Rambouillet, iubită de domnul de Montausier,
—	nobil in toată puterea cuventului şi unul dintre cei mai bine crescuţi al veacului al XVII-lea, — nu-1 făcu să aştepte mai puţin de patrusprezece ani inainte de-a consimţi a-i acorda măna.
In mijocul acestor extravaganţi apăru Moliere fără de veste, in 1659, cu piesa sa «Precieuses Ridicules*, care fu pentru Preţioase o lovitură de moarte.
Poetul puse in scenă doue tinere preţioase : una pasionată pentru manierele elegante şi cu pretenţiuni de femee de spirit, Madelon; cealaltă Cathos, incăpăţinată pentru maximele galanteriei zilnice şi pentru platonismul domnişoarei de Scudery. Pe cea dintăi o face fiică, pe a doua nepoata unui burghez, Gorgibus, foarte simplu, aproape grosolan ; care se supără din toată inima cănd vede casa sa transformată intr’un bureau tfesprit (birou de spirit) şi o sucursală a saloanelor la modă. Le alege ca subretă o fată de la ţară, foarte naivă, Marotte; poetul crea astfel cele mai puternice contraste. In-sfirşit presupune că doi tineri nobili, La Grange şi Du Croisy, respinşi de tinerele Preţioase, le trămiteau servitorii pentru a juca înaintea lor rolurile de marchis şi vicomte, tot atât de preţioşi şi tot aşa de ridiculi ca şi Preţioasele însăşi. Aceste sunt cu totul victimele unei comedii care se joacă pe socoteala şi in dauna lor ; şi nu e nimic mai glumeţ decăt de-a vedea pe Madelon cea cu pretenţiuni la spirit şi Cathos sentimentala, vesele şi incăntate la nebunie, vezendu-se admirate, adorate de vicomtele de Jodelet şi de marchisul de Ma-scarille, doi domni cu atăta spirit şi cu fisionomie aşa de plăcută :
336
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
Mascarille. Eh bien! mesdames, que dites-vous de Paris ?
Madelon. Helas! Qu’en pourrions-nous dire? II faudrait etre l’antipode de la raison, pour ne pas confesser que Paris est le grand bureau des merveilles, le centre du bon gout, du bel esprit et de la galanterie ?
Mascarille. Pour moi, je tiens que hors de Paris il n’y a point de salut pour les honnetes gens.
Calhos. Cest une verite incontestable.
Mascarille. Vous recevez beaucoup de visites ? Quel bel esprit est des votres ?
Madelon. Helas! Nous ne sommes pas encore connues; mais nous sommes en passe de l’etre ; et nous avons une amie particuliere qui nous a promis d’amener ici tous ces messieurs du Recueil des pieces choisies.
Mascarille. Cest moi qui ferai votre afîaire mieux que personne ; ils me rendent tous visite ; et je puis dire que je ne me leve jamais sans une demi-douzaine de beaux-esprits.
Madelon. Eh 1 mon dieu! nous vous serons obligees de la derniere obligation, si vous nous faites cette amitie ; car enfin, il faut avoir la conaissance de tous ces messieurs-lâ, si Fon veut etre du beau monde. Ce sont eux qui donnent le
branle a la reputation dans Paris ;...................................
Mais, pour moi, ce que je considere particulierement, c’est que par le moyen de ces visites spirituelles, on est instruite de cent choses qu’il faut savoir de necessite, et qui sont de l’essence du bel esprit. On apprend par lâ chaque jour les petites nouvelles galantes, les jolis commerces de prose et de vers.
Cathos. En effet, je trouve que c’est rencherir sur le ridicule, qu’une personne se pique d’esprit, et ne sache pas jusqu’au moindre petit quatrain qui se fait chaque jour.
Mascarille.............je veux etablir chez vous une aca-
demie de beaux-esprits, et je vous promets qu’il ne se fera pas un bout de vers dans Paris, que vous ne sachiez par
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
337
cceur avant tous Ies autres. Pour moi, tel que vous me voyez, je m’en escrime un peu quand je veux; et vous verrez courir de ma fagon dans Ies belles ruelles de Paris, deux cents chansons, autant de sonnets, quatre cents epigrammes et plus de miile madrigaux, sans compter Ies enigmes et Ies portraits.
Mascarille. Que vous semble de ma petite oie? La trou-vez-vous congruente â l’habit ?
Cathos. Tout â fait.
Mascarille. Que dites-vous de mes canons ?
Madelon. II faut avouer que je n’ai jamais vu porter si haut Telegance de l’ajustement.
Mascarille (răcnind pe neaşteptate). Ahi ! ahi! ahi! dou-cement Dieu me damne, mesdames, c’est fort mal en user; j’ai â me plaindre de votre procede; cela n’est pas honnete.
Cathos. Qu*est-ce donc ? Qu’avez-vous ?
Mascarille. Quoi! Toutes deux contre mon coeur en meme temps! M’ataquer â droite et â gauche! Ah! c’est contre le droit des gens : la pârtie n’est pas egale; et je m’en vais crier au meurtre. (Scene X des Precieuses Ridicules\
SCENE XII.
Madelon â Cathos. Ma toute bonne, nous commengons d’etre connues; voilâ le beau monde qui prend le chemin de nous venir voir.
Mascarille. Mesdames, agreez que je vous presente ce gentilhomme-ci: sur ma parole il est digne d’etre connu de vous.
Jodelet. II est juste de venir vous rendre ce qu’on vous doit; et vos attraits exigent leurs droits seigneuriaux sur toutes sortes de personnes.
C. L. XXII. IV. — 27,010.	22
388
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
Madelon. C’est pousser vos civilites jusqu’aux derniers confins de la flatterie.
Cathos. Cette journee doit-etre marquee dans notre al-manach comme une journee bien heureuse.
Moscarille. Vicomte, que dis-tu de ces yeux?
Jodelet. Mais toi-meme, marquis, que t-en semble?
Mascarille. Moi, je dis que nos libertes auront peine â sortir d’ici les braiesC1) nettes. Au moins, pour moi, je re-gois d’etranges secousses, et mon cceur ne tient plus qu’â un filet.
Madelon. Que tout ce qu’il dit est naturel! II tourne les choses le plus agreablement du monde.
Cathos. II est vrai qu’il fait une furieuse depense en esprit.
SCENE XIII.
Madelon. Mon Dieu, mes cheres, nous vous demandons pardon. Ces messieurs ont en fantaisie de nous donner les âmes des pieds, et nous vous avons envoye querir pour rem-plir les vides de notre assemblee.
Lucite. Vous nous avez obligees, sans doute.
Mascarille. Ce n’est ici qu’un bal â la hâte; mais l’un de ces jours nous vous en donnerons un dans les formes. Les violons sont-ils venus?
Almanzor. Oui, monsieur; ils sont ici.
Cathos. Allons donc, mes cheres, prenez place.
Mascarille, (jucând singur pentru a începe jocul). La, la, la, la, la, la, la, la.
Madelon. II a tout â fait la taille elegante.
Cathos. Et a la mine de danser proprement (2)
1)	Braie, albituri.
2)	Danser proprement, a juca bine.
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
389
Mascarile (luănd pe Madelon la joc). Ma franchise va danser la courante aussi bien que mes pieds. En cadence, violons, en cadence. Oh! quels ignorants! II n’y a pas moyen de danser avec eux. Le diable vous emporte ! ne sauriez-vous jouer en mesure ? La, la, la, la, la, la, la, la. Ferme! O violons de village !
Această bucuriă insă a preţioaselor nu va dura mult timp, căci in curend sermanele fete vor fi singure martore a comediei ce intr’adins li se joacă. La Grange, unul dintre amanţii paraponisiţi intră răpede in sala de joc, şi nici una nici doue, incepe, cu un baston, a aplica pe spete căteva lovituri pseudo-marchisului Mascarille :
La Grange. Ah! ah! coquins, que faites-vous ici? II y a trois heures que nous vous cherchons.
Mascarille (simţind loviturile). Ahi ! ahi! ahi ! vous ne m’aviez pas dit que les coups en seraient aussi.
Jodelet. Ahi! ahi! ahi!
La Grange. C’est bien â vous, infâme que vous etes, â vouloir faire l’homme d’importance! (Scene XIV).
Ve puteţi inchipui căt de indignate au trebuit să se simtă Cathos şi Madelon ştiind că au jucat cu doue slugi, ciomăgite la urmă in faţa lor, şi mai apoi desbracate chiar de hainele ce le luaseră de la stăpânii lor La Grange şi Du Croisy:
Du Croisy. Comment, mesdames, nous endurerons que nos laquais soient mieux regus que nous; qu’ils viennent vous faire l’amour â nos depens, et vous donnent le bal ?
Madelon. Vos laquais!
La Grange. Oui, nos laquais.
Madelon. O ciel! quelle insolence!
La G^'nge. C’est trop que de nous supplanter avec nos propres habits.
Du Croisy. Vite, qu’on leur ote jusqu’â la moindre
chose.
La Grange. Qu’on emporte toutes ces hardes. Depe-•chez, maintenant, Mesdames, en l’etat qu’ils sont, vous pouvez
840
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
continuer vos	amours avec	eux tant qu’il	vous	plaira.»
(Scene XVI).
Lecţiunea era grozavă pentru amendoue. In marea lor nedumerire, recunosc totuş că ceeace se petrece dinaintea ochilor lor nu e decăt expresiunea adeverului, jurând să-şi resbune pe cei doi miserabili cari au indrăsnit să le amăgească.
«Ah? mon pere, zice Madelon cătră Gorgibus, c’est une piece sanglante qu’ils nous ont fai'e.»
«Oui, respunde Gorgibus, c’est tine piece sanglante, mais qui est un effet de votre impertinenc \ infâmes! Ils se sont ressentis	du traitement	que vous leur	avez	fait, et
cependant, malheureux que je suis, il faut que je boive l’affront.»
«Ah! adauge Madelon, je jure que nous en serons ven-gees, ou que je mourrai en la peine.» (Scene XVIII).
Madelon	remăne numai	cu ameninţarea	fără a-şi putea
resbuna vreodată, in timp ce	cuconaşii noştri,	de şi	cam ru-
şinaţi in mijlocul balului, au cel puţin mulţămirea sufletească că au jucat căteva polci şi valsuri cu graţiosele domnişoare.
Niciodată o comedie sau satiră n’a produs efecte mai mari şi mai răpezi decăt «Les Precieuses Ridicules». Lovitura dată era aşa de bine indreptată şi aşa de puternică, in căt la moment se făcu un adeverat vălmăşag in publicul care se simţia aşa de crud biciuit.
La intăia representare, după eşirea de la teatru, Me-nageiy) luănd pe Chapelain{2) de mănă, ii zise: «Monsieur, nous approuvions, vous et moi, toutes les sottises qui vien-nent d’etre critiquees si fînement et avec tant de bonsens; mais croyez-moi, pour me servir de ce que St, Remi dit â
1) Gilles Menage (1613 — 1692) adversar al Academiei Franceze prin «Origines de la langue frangaise», contribui mult la fixarea şi purificarea limbei.
2)	Chapelain (1595 — 1674) poet epic, autorul poemului «La Pucelle d’Orleans», in 24 cânturi; numai cele 12 de la inceput fură publicate de autor.
STUDTI DE LITERATURA FRANCESĂ
341
Clovis, il nous faudra bruler ce que nous avons adore, et adorer ce que nous avons brule». Unii dintre invinşi se ho-tărire ei singuri a ride impreună cu invingetorul de ei insăş căutând a se indrepta. Menage mai adaugă că chiar din acea zi scriitorii şi publicul incepure a se desgusta de stilul afectat.
Acesta e cel mai mare succes ce un autor comic a putut să aibă vreodată. Desigur că nu putem nega influenţa exercitată de teatru asupra moravurilor; dar această influenţă de obiceiu e inceată şi se simte. A sili insă pe acei pe cari, cu căteva zile mai inainte i-ai atacat, să recunoască singuri deindată greşelile şi defectele lor, aceasta nu se mai vezuse ăncă niciodată. Această piesă era totodată şi cea dintâi comedie de moravuri a lui Moliere. Din acel moment şi poetul incepu să aibă o mare influenţă asupra publicului, pe care trebuia in urmă să-l incănte şi mai mult prin o mulţime de capodopere. Totuş in această mare victorie a bunului simţ contra prostiei, nu se grăbire toţi invinşii a face amendă onorabilă. Căţiva, mai incăpăţinaţi decăt ceilalţi, mai păstrare ancă mania limbajului afectat, şi care in realitate nu era decăt o limbă stricată şi neinţeleasă, un adeverat galimatias. Un singur lucru, — şi acesta era punctul capital, — opinia publică nu mai era cu dinşii. Moliere nu se desnădăjdui; el goneşte şi urmăreşte pe fugari in toate părţile; ii loveşte fără milă in «La critique de l1 Ecole des Femmes» (1662) şi in «Uimpromptn de Versailles» (1663); in urmă observă că inimicul, deşi se cam schimbase, totuş nu dispăruse cu totul, de aceea crezu necesar a-i mai declara un ultim resboiu.
Peatunci lucrările lui Vaugelasi}) şi a lui Mhiage insu-flaseră şi altora gustul discuţiunilor gramaticale, şi gramatica deveni un subiect general de conversaţiune; fără indoeală că nu era nici un reu a se ocupa puţin şi de gramatică, care fusese pănă atunci cu totul lăsată in părăsire. Doamna de
1)	Vaugelas (1585 — 1650) considerat in cestiuni de limbă ca oracolul Preţioaselor, ne-a lăsat nişte observaţiuni limbistice de valoare «Remarques sur la langue franţaise» şi o traducere puţin exactă, insă scrisă intr’un stil elegant, a autorului latin : Quintus Curtius Rufus.
342
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
Sabie (O femee plină de spirit, amică ducelui de la Roche-foucauld (2), ştia puţină ortografie, şi mulţi dintre contempu-ranii ei nu ştiau mai multă ortografie decăt dinsa. Reacţiu-nea in favoarea gramaticei fu aşa de violentă incăt cele mai insemnate persoane ale veacului al 17-lea căutau pretutindene purismul in limbă şi subtilitatea. S’a vezut femei pe care le apucau istericalele cănd auziau cea mai mică infrăngere la legile gramaticale, sau vreun termin ordinar pronunţat dinaintea lor. Pe lăngă această manie, ma era ăncă şi gustul pentru sonete şi madrigale, moştenire remasă de la genera-ţiunea precedentă, şi insfărşit, pasiunea pentru ştiinţă şi fi-losofie.
Descartes (3) avea atunci mare reputaţiune; in toate şcoalele luase locul filosofului grec Aristotel7 şi această dis-cuţiune străbătend pănă şi prin saloane, mai in toate societăţile nu se auzia discutând decăt despre tourbillons (vârtejuri), despre esprits-animaux, despre la matiere subtile şi despre rhorreur du vide. Fiindcă prin lucrările lui Descartes, lui Gassendi (4) şi ale lui Pascal (5) ştiinţele erau la modă,
1)	Marquise de Sabie (1598 — 1678) femee distinsa, una dintre Preţioase, amica doamnei de Sevigne, doamnei de Lafayette.
2)	Duc de La Rochefoucaud (1613 —1680) scrise sub titlul de: *Pe-ftexions et sentences, ou Maximes morales» un mic tractat plin de spirit, in-semnat prin stil; după dinsul toate acţiunile omeneşti au drept motor principal, iubirea de sine şi interesul personal.
3)	Descartes (Rene) născut la Haye (in Touraine) in 1596, şi mort in 1650 la Stockholm (in Suedia). Publică in 1637 «Discours sur la methode^j cel intai tractat filosofic scris in franţuzeşte. In aceasta operă el proclamă superioritatea raţiunei şi a reflecţiunei asupra credulităţii şi a rutinei. E părintele filosofiei spiritualiste. El presupune că noi putem să ne indoim de orice lucru, afară de găndirea noastră; de unde faimosul seu principiu: «Co-gito, ergo sum.» (găndesc, deci exist.) Descartes mai publică «Les medita-tions», «Le trăite des Passions», «Les principes de philosophie» in latineşte, şi alte opere de ştiinţă, asupra geometriei, dioptricei, meteorilor, etc.
4)	Gassendi (Pierre) născut in Provence (1592 —1655), profesa doctrina filosofului grec Efiicur.
5)	Pascal (.Blaise) născut la Clermont (1623 — 1662). La vrăsta de 16 ani scrise un tractat despre «Sections comiques». Alte doue opere «Les Pro-vinciales» şi «Les pensees» il pun m răndul celor mai mari cugetători din
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
343
femeile n’au voit să se lase mai pe jos; in viitor nu visară decăt la matematică şi la cestiuni de metafeică. Toate pană la una se	dedară la speculaţiunile fisicei şi	ale astronomiei,
şi aceasta	cu atăta răvnă	incăt unele, din	causa marei	lor
pasiuni pentru ştiinţă, işi uitau chiar de-a se ingriji de fru-museţă; cu atăta mai mult trebuiau să-şi uite de gospodărie, de bărbaţi şi de copii. Grijile casnice, educaţiunea copiilor, tot ce este adeveratul domeniu al femeilor, şi care le stă aşa de bine, nu insufla acestor invăţate decăt un mare dispreţ. Ele considerau ca injositor şi ruşinos tot ce era natural şi simplu,	ne mai voind să	ştie de casă.
«Ou	Ton voyait aller	tout sens dessus	dessous.»
Nu mai erau femei, soţii, mame, dar adeverate muse.
Şi cu toată invăţătura lor, mulţi bărbaţi nu aveau ambiţiunea să aibă ca consoartă o musă, şi ar fi preferat, pentru a le ingriji de casă, o fiinţă mai legată de lucrurile pă-menteşti. Fiecare trăgend in partea sa, bărbatul insistând ca nevasta sa să binevoiască să se coboare şi pe pament, pe cănd femeea ţinea una şi bine, să se ridice la cer şi cătră un ideal sublim, ve puteţi inchipul dacă era cu putinţă ca liniştea casnică şi inţeleger^a intre soţi să mai existe.
Această boală care mai intăi se legase de femeile aristocrate, incetul cu incetul se lăţi şi in burghezime, unde işi intinsese domnia şi cu mai mare putere Keul era la culme, cănd Moliere interveni din nou, in 1672, cu «Femeile învăţatei.
Această pretenţiune la invăţătură nu părea a fi un subiect favorabil pentru a provoca risul, in timp de cinci acte. Moliere scoase dintr’o materie, stearpă prin ea insăşi, un su-
lume. «Provincialele» (Scrisori scrise unui amic in provincie) sunt un pamflet indreptat contra Jesuiţilor.
D-na de Sevigne (1626—1696), unul din cei mai mari epistolari fran-cesi. In Epistolele (Lettres) sale ea ia toate tonurile, de la familiar pană la sublim.
D-na de La Fayette (1632 — 1693) autorul romanelor:	«Za'ide» şi la
«Princesse de Cleves» ; ea poate fi considerată cu drept cuvent creatoarea romanului modern.
344
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
biect minunat, şi făcu una din comediile cele mai atrăgetoare şi mai perfecte.
In toate timpurile au existat femei care au onorat sexul lor ocupăndu-se cu ştiinţi, şi câteodată chiar cu cele mai abstracte şi cele mai grele ştiinţi. Şi astfel de femei au fost cu mult mai numeroase decât ne putem inchipui; căci nu-merul acelora al căror nume s'a păstrat p ntre oameni e relativ mic. Contele Leopold Ferri care muri a Padova in 1847. lăsâ o bibliotecă unică in felul seu, compusă exclusiv de opere scrise de femei in toate limbele şi din toate ţările, Această bibliotecă cuprindea aproape 30,000 volume. Toate veacurile au produs deci femei vrednice de-a lăsa un nume in ştiinţă. Dar boala pedantismului la femei ca şi la bărbaţi n’are nicio legătură cu ştiinţa propriu zisă. Toată lumea e de părere că adeverata ştiinţă e fără pretenţiune; că pedantismul nu e totdeauna o dovadă de invăţătură, dar mai cu siguranţă un semn de prostie.
Piesa lui Moliere «Les femmes savantes» n’are multă acţiune sau cel puţin nu este acţiunea care ne interesează mai mult. Ea e totuşi importantă şi serioasă, deşi cuprinsă in interiorul unei singure familii.
«Eată o casa unde mania de-a face spirit a introdus de mult timp neinţelegerea şi gâlceava; o familie desorganizată din causa extravaganţelor membrilor ei; aicea ca şi pretutin-denea pe unde se află, plăcerea pentru ceeace e fals a stricat aceeace natura a făcut mai frumos şi mai respectabil. Nebunia mamei a influenţat şi asupra uneia din cele doue fete; cealaltă păstrăndu-şi acelaş bun simţ pănă la sfirşit, şi care in mijlocul acestor extravaganţe a remas un model de graţie naturală şi de adeverat spirit, e ca şi o străină in propria sa casă. Bunătatea lui Chrysale care ar putea să fie o virtute in alt loc, devine un flagel in faţa unei femei ambiţioase care nu visează decăt ştiinţa şi limbajul frumos. Biata Hen-riette, făgăduită, fără consimţimentul ei, unui pedant fără inimă şi apărată reu de un tată, care cu toate acestea o iubeşte, va fi pedepsită din causa prostiilor pe cari nu le-a făcut, şi a nebuniilor de cari s’a ferit căt a putut mai mult. Insfărşit,
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
345
această casă onestă, devenită un biurou de spirit, nu mai e sanctuarul familiei, ci cuibul ‘intriganţilor şi al proştilor. Să ne amintim de Tartuffe şi să comparăm. Situaţiunea e aceiaşi.
In Tartuffe ca şi in «Les femmes savantes» Moliere combate şi stigmatiseaza prin energicele sale descrieri, preju-diţiile, minciuna, uitarea celor mai sacre datorii ale vieţii şi a celor mai sfinte legi ale naturei. Moliere apără familia, bu-nul-simţ, raţiunea, adeverul.» (0 Acolo ca şi aicea, incidentele sunt foarte simple, şi desnodămentul n’a cerut mare sforţare de imaginaţiune. Moliere nu s’a silit niciodată de-a complica, intr’un mod puternic, combinaţiunile dramatici, şi nu găsim in teatrul seu aceeace se numeşte astăzi opere strins înlănţuite şi incurcate. Acţiunea e pentru dinsul un mijloc, niciodată un scop; insă, ca toate geniile cele mari, el posedă arta de-a produce efecte mari cu mijloacele cele mai simple. Să lăsăm deci acţiunea, care nu ne va presenta nimic obscur, şi să ne ocupăm de caractere.
Moliere care imprumuta cu multă libertate subiecte de comedie pe ori unde le găsea, imprumuta cu mai mare uşurinţă sieş. Hotărit a representa pe scenă acelaş defect ca şi in «Les precieuses ridicules» sub forma ce luase, se uită in jurul seu şi căuta să mai regăsească persoanele de altădată. Madelon s’a măritat; dar, vai! a trebuit (in lipsa altuia mai bun, desigur) să primească ca bărbat un om ales de tatăl seu, şi pe care bunul G orgi bus l’a căutat negreşit după chipul şi asemenarea sa, dealtmintrelea om cinstit, bun la caracter, bogat indeajuns, dar, un burghez cu maniere care te face să o apuci la fugă cănd ’l vei auzi vorbind:
«Est il de petits corps un plus lourd assemblage?
Un esprit compose d’atomes plus bourgeois ?
(Femmes Sav. Acte II, sc. 7)».
De voe, de nevoe, s’a măritat insfirşit cu Chrysale, şi are copii cu dinsul. Dacă s’a injosit să-l iee de bărbat, n’aveţi
1) Extras' din studiul nostru asupra lui «Moliere» publicat in «Convorbirile literare» din 1 Ianuarie 1886.
346
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
grijă, din zioa căsătoriei a inceput să-şi resbune; şi cum işi resbuna in toate zilele! Veţi vedea aceasta indată, căci veţi intălni-o sub numele de Philaminte. Cănd era fată, ea nu visa decăt spirit; astăzi insă nu e ştiinţa in lume pe care să nu o cunoască, incepend cu filosofia pănă la fisică şi algebră; dar filosofia mai cu samă	şi astronomia!	Şi Philaminte	e o
femee energică! devisa ei	ar fi :	aşa vrau, aşa să fie;	ştie
ea drepturile ce-i dă ştiinţa! Veţi vedea-o guvernând casa sa, totul inchinăndu-se ei, şi ducend pe bărbatul seu de nas. Aş vrea să-l ved dacă ii mai dă măna să se opună, nevestei sale. Philaminte nu e o invăţată, ci un invăţat şi aceasta e aşa de adeverat că rolul a fost jucat mai intăi de un bărbat. Ştiinţa a făcut să se vestejască in ea toate graţiile şi toate sentimentele cari fac farmecul sexului seu! Ştiţi oare că in filo-sofie aparţine scoalei stoice, şi că Zenon, straşnicul Zenon e profesorul şi modelul seu.	Cănd	va veni	să-i vestească ca
toată averea sa a dispărut	cu un	bancher	necredincios,	sin-
gură din toată familia va priimi această lovitură cu o nepăsare stoică. «Oh Ciel! strigă Chrysale, tout â la fois perdre ainsi tout mon bien !» Dar Philaminte :
Ah! quel honteux transport ! Fi! tout cela n’est rien :
II n’est pour le vrai sage aucun revers funeste,
Et, perdant toute chose, a soi-meme il se reste.
Achevons notre affaire, et quittez votre ennui.
(Femmes Sav. Acte V, sc. IV).
Sunt cu totul departe de-a critica această filosofie sublimă, dincontra o admir; găsesc insă cam ciudat ca aceeaşi persoană să nu aibă un temperament uniform pentru a in-gădui pe servitoarea sa să vorbească limba stricată intrebu-inţată in satul ei. Nu iubesc pe o persoană care, (nu ştiu pentru ce motiv) işi păstrează filosofia pentru ocasiile mari, şi se crede scutită de-a o intrebuinţa, cănd e vorba de cele mici. Căci ocasiile mari sunt destul de rare; pot să nu se intăţişeze niciodată. Intr’un cuvent, filosofia e la locul ei in cele mai mici afaceri ale vieţei; dar nu trebue a avea una
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ	347
pentru toate zilele şi alta pentru duminici. Philaminte cu toate acestea a păstrat in serviciul seu pe ţărăncuşa care o slujea aşa de bine şi care se exprima aşa de reu.
«Marotte. Voila un laquais qui demande si vous etes au logis, et dit que son maître vous veut venir voir.
Madelon. Apprenez, sotte, â vous enoncer moins vul-gairement. Dites : voilâ un necessaire qui demande si vous etes en commodite d’etre visibles.
Marotte. Dame ! je n’entends point le latin, et je n’ai pas appris comme vous, la filosophie dans le Grand Cyre.»
(Precieuses Ridicules, Scene 7).
Marotte din «Precieuses ridicules» a devenit acum Martine, Ea urmează a face bucate bune; din care causă e ocrotită de stăpânul seu Chrysale, insă supără straşnic pe stă-pănă-sa, stropşind fără milă limba francesă. Doar nu de geaba, işi dă osteneală Philaminte cu slugile pentru a le invăţa legile fisicei sau regulele gramaticei S Martine insă nu voeşte să se folosească de ceeace i se arată; s’a ocupat mai puţin de gramatică decăt de bucătărie; ea are, — şi nu-i vina ei,
—	limba puţin cam slobodă faţă cu stăpănii; la cas de trebuinţă li va putea chiar da câteodată şi o bună lecţiune, după cum fac mai toate slugile lui Moliere. Martine susţine că, cu tot solecismul,
«Quand on se fait entendre, on parle toujours bien.»
Se zice că Moliere găsise in bucătărie la el modelul a-cestei servitoare curajoase. Şi tipul ce intimplarea i-1 dăduse in persoana bucătăresei sale corespundea aşa de bine cu aceeace avea el in gănd, incăt nu se temu de-a incredinţa rolul aceleia chiar ce-i procurase originalul. Adeverata Martine improvisată actriţă şi invăţată cum trebue de stăpânul seu, se represintâ insăşi in natură, şi jucâ aşa de bine, incât parterul eşi de la t m foarte mulţămit.
348
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
Să venim acum la Cathos care e deasemenea una din vechile noastre cunoştinţe. Ve amintiţi că era in acel timp o persoană foarte sentimentală sau nai bine o exaltată, fă-cend parte din clasa Preţioaselor galante (Precieuses ga-lantes), hrănindu-se cu imaginaţiumle domnişoarei de Scudery şi a domnului de La Calprenede, (0 ingămfandu-se de nu* merul adoratorilor (in acel timp se numeau amanţi), inchipu-indu-şi că vede amanţi şi eroi in toţi oamenii ce intălnea. Aceasta se inţelege, căci asemene persoane, prin o contrazicere care era aceeace se numea atunci «le fin du fin»
«C’est la savoir le fin des choses, le grand fin, le fin du fin.» (Madelon; Precieuses ridicules, sc. X.)
pasionate pentru galanterie, se prefăceau in acelaş timp că au cel mai mare dispreţ pentru orice desnodăment a unei intrigi de amor. Numeau căsătoria «amour fini» sau ăncă «l’abîme de la liberte» ; le auzeai jurănd, acele persoane virtuoase, «qu’elles ne brutaliseraient jamais avec un homme de chair». — Drăgălaşa Cathos desigur că ar fi primblat pe ducele de Montausier pe drumurile «du pays de Tendre» chiar mai mulţi ani decăt frumoasa Jiilie d* Augennes (mai tărziu ducesa de Montausier). Şi cănd veţi vedea-o sub numele de Belise, nu ve veţi mira că aţi găsit-o fată betrăna, şi mai fată decăt ori cănd. Acum ăncă pretinde ca toţi bărbaţii să se inchine farmecului seu, crezend că ori unde se va presenta, e in stare să invirtească capul ori-cui. In timp ce celelalte femei cer de la adoratori să jure ca le vor iubi, Belise nu crede că nu e iubită. Inzadar Clitandre strigă nerăbdător: «Je veux etre pendu si je vous aime!» Această obrăznicie i se pare ei un şiretlic din partea unui amorezat fricos, pentru a-şi ascunde o declaraţiune formală; cu chipul acesta ea sufere toate omagiele tăcute ale pretinşilor sei adoratori:
i) Gauthier de Costes, seigfteur de la Calprenede (1610—1663) autor a cinci romane, dintre cari cel mai bun e acel intitulat «Cleopâtre» ; contribui mult a respăndi in public gustul romanelor lungi.
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
349
«Mais si la bouche vient a s’en vouloir meler,
Pour jamais de sa vue il se faut exiler».
Alăture cu Philaminte şi cu Belise trebue să punem şi pe Armanele, cea mai mare dintre cele doue fiice ale lui Chry-sale, aproape tot atăt de invăţată ca şi mama	sa,	şi	deja
excentrică ca şi mătuşa Belise,	insă mai interesantă	decăt
amendoue! Nu tăgăduesc că e ridiculă, uricioasă chiar la un moment dat, dar o găsesc totodată vrednică de jelit; şi mi-e milă cănd ved această fată care a fost impedicată de a inţelege farmecul vieţei, şi care n’a putut să se ferească de sentimentele şi de ideile contrare naturei. Această crea-ţiune face cea mai mare cinste talentului de observaţiune şi sensibilităţii lui Moliere.
Pedantismul face pe Armande displăcută şi respingetoare; ea este imbuibată de platonismul şi de filosofia amorului pur, una din formele acestui idealism neinfrănat care făcea să se imulţească societăţile de femei; mi se pare insă că in fond, ea e capabilă de-a iubi şi că iubeşte. Judec după gelosia ei, după supărarea ce nu o poate ascunde cănd Clitandre o părăseşte. Judec chiar după raportul neruşinat ce ea face mamei contra surorei sale, la inceputul	actului al 4-lea :
«Je ne souffrirais pomt, si	j’etais que de vous,
Que jamais d’Henriette il put etre l’epoux,
On me ferait grand tort d’avoir quelque pensee Que lâ-dessus je parle en fille interessee,
Et que le câche tour que l’on voit qu’il me fait Jette au fond de mon coeur quelque depit secret.
Contre de pareils coupS Târne se fortifie Du solide secours de la philosophie,
II est de votre honneur d’etre a ses voeux contraire;
Et c’est un homme enfin qui ne doit point vous plaire Jamais je n’ai connu, discourant entre nous,
Qu’il eut au fond du coeur de l’estime pour vous».
(.Femmes savantes, Act. IV, sc. II).
350
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
Comtele Joseph de Maistre (0 intr’o scrisoare cătră fiica sa, vorbindu-i de femeile invăţate, zice că n’a vezut una care să nu fi fost nenorocită sau ridicula din causa ştiinţei. Nu pot resista plăcerei de-a nu cita aice acea scrisoare :
«Voltaire a dit, â ce que	tu pretends, que les	femmes
sont	capables de faire tout ce que font	les hommes.	C’est un
compliment fait â quelque jolie	femme,	ou bien c’est	une des
cent	miile et miile sottises qu’il	a dites	dans sa vie. La verite
est precisement le contraire. Les femmes n’ont fait aucun chef-d’ceuvre dans aucun genre. Elles n’ont fait ni l’Iliade, ni l’Ereide, ni la Jerusalem delivree, ni Phedre, ni Athalie, ni Rodogune, ni le Misanthrope, ni le Tartuffe, ni le Joueur, ni le Pantheon, ni l’eglise Saint-Pierre, ni la Venus de Me-dicis, ni l’Apollon de Belvedere, ni le Persee, ni le livre des Principes, ni le discours sur l’histoire universelle, ni Tele-maque. Elles n’ont invente ni l’algebre, ni le telescope, ni les lunettes achromatiques, ni la pompe â feu, ni le metier a bas; mais elles font quelque chose de plus grand que tout cela; c’est sur leurs genoux que se forme ce qu’il y a de plus excellent dans le monde : un honnete homme et une honnete femme. Si une demoiselle s’est laissee bien elever, si elle est docile, modeste et pieuse, elle eleve des enfants qui lui ressemblent, et c’est le plus grand chef-d’oeuvre du monde. Si elle ne se mărie pas, son merite intrinseque, qui est tou-jours le meme, ne laisse pas aussi que d’etre utile autour d’elle d’une maniere ou d’une autre. Quant â la Science, c’est une chose tres-dangereuse pour les femmes. On ne connaît presque pas de fgmmes savantes qui n’aient ete ou malheu-reuses, ou ridicules par la science. Elle les expose habituel-lement au petit danger de deplaire aux hommes et aux femmes: aux hommes qui ne veulent pas etre egales par les femmes, et aux femmes qui ne veulent pas etre sur passees.
i) Le Gonite de Maistre (1753 —1821), filosof catolic, scrise contra atheismului şi a materialismului veacului al 18-lea; operile sale prinaipale sunt: «Soirees de St. Petersbourg», «Histoire de l’eglise gallicane».
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
351
La Science, de sa nature, aime â paraître; car nous sommes tous orgueilleux. Or, voilâ le danger, car la femme ne peut-etre savante impunement qu’â la charge de cacher ce qu’elle sait avec plus d’attention que l’autre sexe n’en met â le montrer. Sur ce point, mon cher enfant, je ne te crois pas forte; ta tete est vive, ton caractere decide; je ne te crois pas capable de te mordre les levres lorsque tu es tentee de faire une petite parade litteraire. Tu ne saurais croire corn-bien je me suis fait d’ennemis jadis, pour avoir voulu en sa-voir plus que mes bons Allobroges. J’etais cependant bien reellement homme, puisque depuis j’ai epouse ta mere, juge de ce qu’il en est d’une petite demoiselle qui s’avise de mon-ter sur le trepied pour rendre des oracles! Une coquette est plus aisee â marier qu’une savante; car pour epouser une savante, il faut etre sans orgueil, ce qui est tres-rare; au lieu que, pour epouser une coquette, il ne faut qu’etre fou, ce qui est tres-commun».
Şi in alt loc zicea :
«Le merite de la femme est de regler sa maison, de rendre son mari heureux, de le consoler, de l’encourager, et d’elever ses enfants, c’est-â-dire de faire des hommes. Au reste, je crois que les femmes, en general, ne doivent point se livrer â des connaissances qui contrarient leurs devoir; mais je suis fort eloigne de croire qu’elles doivent etre parfaite-ment ignorantes. Je ne veux pas qu’elles croient que Pekin est en France, ni qu’Alexandre le Grand demanda en mariage une fille de Louis XIV. La belle litterature, les moralistes, les grands orateurs suffisent pour donner aux femmes toute la culture dont elles ont besoin.
En un mot, la femme ne peut-etre superieure que comme femme; mais des qu’elle veut	l’homme,	ce	n’est	qu’un
singe».
352
STUDII DE LITERATURA FRANCESA
Fără a căuta aiurea, n’aveţi decăt să ve uitaţi la aceasta: Ce nenorocire şi ce caraghiozlic totodată! să se desbrace de toate graţiile sexului seu şi să păstreze sentimentele ! Să-şi pună toată silinţa pentru a face pe celelalte femei să nu mai gândească la amor nici la măritat, şi sa nu inceapă prin a inăduşi acest sentiment mai intăi in inima sa 1 Ne mai păstrând nimic din caracterul femeesc, perzend tot ceeace face pe o femee plăcută şi fermecătoare, şi a pretinde ăncă a fi iubită ! Această contrazicere ciudată descrisă de Moliere cu o mare delicateţă, e trăsătura originală a caracterului Ar-mandei; cu câtă artă şi ce cunoştinţă de inima omenească a trebuit să aibă Moliere pentru a putea varia tipurile 6e pune in scenă !	‘
Aceiaşi ingrijire de-a nu se repeta se observă dease-menea şi in concepţiunea celor doi pedanţi cari au să joace aici acelaş rol ca şi Jodelet şi Mascarille din «Preţioasele ridicule», cu deosebire numai că Jodelet şi Mascarille ne re-presintă comedia cu intenţie, in timp ce Vadius şi Trissotin fără să gândească. Amendoi sunt tipurile pedantismului lă bărbaţi. Trissotin e pedantul cu pretenţiuni de om de spirit, Vadius (invăţatul in us) e pedantul erudiţiunii. Şarlatanismul lui Trissotin formează un contrast glumeţ şi nostim cu caracterul ingâmfat şi serios al lui Vadius, a cărui pretenţiuni sunt basate pe ştiinţa sa de greacă şi latină. Abatele Cotind) şi Menage trec drept originalele lui Trissotin şi a lui Vadius. Şi astăzi ăncă se discută cestiunea de-a se şti dacă Moliere a făcut o faptă rea sau o acţiune indiferentă, sau chiar un act de dreptate, punend pe scenă doue persoane cari trăiau ăncă. Moliere insuş a fost pus pe scenă in mai multe ren-duri de comedienii Otelului de Burgogne, rivalii sei; e adeverat că el singur era comedian şi că in privinţa sa lucrul nu era tocmai aşa grav. Dar fusese de multe ori atacat de Menage şi Cotin, insultat chiar de acesta din urmă. Cotin, poet de rând, atacat de Boileau, făcu greşala, respunzendu-i,
i) L'abbe Cotin, predicator şi scriitor frances (1604—1682).
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
353
de-a insulta pe Moliere, de care nu avu niciodată a se plănge. Moliere nu era poate nesimţitor la resbunare, această plăcere a zeilor, şi-şi resbunâ ăncă destul de crud. Ii dădu mai intâi numele de Tricotin pe care-1 schimbă intr’unul şi mai glumeţ de Trissotin.
Abatele Cotin e o figură cu totul originală, dimineaţa predicator şi sara se ducea pe la intruniri literare, făcend să răsune in acelaş timp biserica de predicile sale şi saloanele de producţiuni galante. Citea pe Omer şi pe Vergii; ştia limbele ebraică şi syriacă; versat in filosofia umană şi divină; se numea singur cu mândrie «le pere de l’enigme frangaise» ; şi atăta ştiinţă nu a putut să facă dintr’insul decăt un prost fanfaron ! Pe lăngă acestea, se mai bucura in lume de un mare nume; primit şi ascultat ca un oracul de cele mai însemnate femei ale timpului; era resfăţatul academiilor galante şi a biurourilor de spirit; fu chiar unul din cei patruzeci nemuritori ai «Academiei franceze:;. Succesul era tot atăt de mare la biserică ca şi in saloane. Dar cunoaşteţi oare ceva mai revoltător decăt priveliştea unui prost care se crede de geniu, a unui prost care vorbeşte şi scrie vrute şi nevrute, şi pe care toată lumea ii admiră, a unui prost care reuşeşte in toate, a unui prost care nu ia	in	băgare	de	samă aceea
ce alţii spun, si care se crede in	drept de-a	da	lecţiuni oa-
menilor de spirit ? Astfel fu Cotin care făcu pe Boileau să-şi peardă toată răbdarea şi care fu biciuit fără de cruţare de Moliere. Cotin care visa poate şi	el	ca oricare	altul la nemurirea numelui seu, dar care nu	se	aştepta	că	o asemenea
onoare să i se facă de inimicii sei, aplicăndu-i o pedeapsă aşa de aspră.
Moliere nu avea numai o judecată sănătoasă şi un spirit drept; era in acelaş timp de o indrăsneală foarte mare. întrunea in el gustul şi eleganţa unui Meiiandru şi temperamentul puternic al unui Aristophan. El reinvie cu această ocasiune, vechea comedie de la Greci, care punea fără ruşine pe contemporani pe scenă ; şi temendu-se că nu vor fi in deajuns recunoscuţi, obliga pe actor să-şi pună o mască asemănătoare figurei lor. Moliere deseori se punea pe scenă sub
C. L. XXII.-IV.- 27,010.	23
354
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
nume închipuite, jucând el singur personajul seu ca in «Ar-nolphe» din «L’ecole des femmes»; punea pe alţii cu mai multă indrăsneală ăncă, pentru exactitatea zugrăvirilor sale, convins dealtmintrelea că acei pe care ii zugrăvise nu ar consimţi niciodată a se recunoaşte; cu chipul acesta scandalul era înlăturat.
Ceeace se intimplâ cu Menage, avu bunul simţ de-a declara in gura mare că nu se credea zugrăvit in «Les femmes savantes», şi bunul gust de a mărturisi dinaintea unor femei, prietene de ale sale care strigau contra lui Moliere, că piesa era foarte frumoasă.
Actul al IlI-lea unde aceste doue personaje fac intrarea lor pe scenă e prea insemnat şi nu ne putem opri a nu cita căte-va pasaje.
Cetirea sonetului lui Trissotin asupra figurilor principesei Uranie:
«Votre prudence est endormie,
De traiter magnifiquement Et de loger superbement Votre plus cruelle ennemie.
Faites-la sortir, quoiqu’on die,
De votre riche appartement,
Ou cette ingrate insolement,
Attaque votre belle vie.»
(Acte III, scene II).
şi a epigramei asupra unei trăsuri de culoare roşietică, dată unei dame, o cunoştinţă de a sa:
<Et quand tu vois ce beau carosse,
Ou tant d’or se releve en bosse,
Qu’il etonne tout le pays,
Et fait pompeusement triompher ma Lais,
Ne dis plus qu’il est amarante,
Dis plutot qu’il est de ma rente.»
(Acte III, scene II).
STUDII Dfî LITERATURA FRANCESĂ
855
ne provoacă risul şi sunt o zugrăvire puternică a pedanţilor linguşitori, cu pretenţiuni de oameni invăţaţi, cari insă in realitate nu-şi arată decăt micimea spiritului lor.
Presentarea acestor doi pedanţi Philamentei, şi conduita lor sunt foarte comice :
Trtssotin (presentănd pe Vadius).
«Voici l’homme qui meurt du deşir de vous voir,
En vous le produisant je ne crains point le blâme D’avoir admis chez vous un profane, madame.
II peut tenir son coin parmi les beaux esprits.
Philaminte
La main qui le presente en dit assez le prix.
Trissotin
II a des vieux auteurs la pleine intelligence,
Et sait du Grec, madame, autant qu’homme de France.
Philaminte (cătră Belise)
Du Grec! o ciel! du Grec! II sait du Grec, ma soeur!
Belise (cătră Armande)
Ah! ma niece, du Grec !
Armande
Du Grec ! quelle douceur.
Philaminte
■Quoi ! Monsieur sait du Grec? Ah! permettez, de grâce,
Que, pour l’amour du Grec, monsieur, on vous embrasse
(Vadius imbrăţoşează deasemenea pe Belise şi Armande).
23*
356
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
Vadius
Je crains d’etre fâcheux par l’ardeur qui m’engage A vous rendre aujourd’hui, madame, mon hommage;
Et j’aurai pu troubler quelque docte entretien.
Philaminte
Monsieur, avec du Grec on ne peut gâter rien.
Trissotin
Au reste, il fait merveille en vers ainsi qu’en prose,
Et pourrait, s’il voulait, vous montrer quelque chose
Vadius
Le defaut des auteurs dans leurs productions,
C’est d’en tyranniser les conversations,
D’etre au palais, au cours, aux ruelles, aux tables,
De leurs vers fatigants lecteurs infatigables.
Pour moi, je ne vois rien de plus sot, a mon sens Qu’un auteur qui partout va gueuser des encens ;
On ne m’a jamais vu ce fol entetement;
Voici de petits vers pour de jeunes amants,
Sur quoi je voudrais bien avoir vos sentiments.
Trissotin
Vos vers ont des beautes que n’ont point tous les autres,
Vadius
Les grâces et Venus regnent dans tous les votres.
Trissotin
Si la France pouvait connaître votre prix.
Vadius
Si le silele rendait justice aux beaux esprits.
(Acte III, scene V.).
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
357
După complimentele obicinuite şi laudele reciproce ce-şi adresează unul altuia, vine scena de turburare. Nenorocitul Vadius critică cam slobod sonetul cătră principesa Uranie, fără a şti că confratele seu era autorul:
Trissotin (cătră Vadius)
«Avez-vous vu un certain petit sonnet Sur la fîevre qui tient la princesse Uranie?
Vadius
Oui; hier il me fut lu dans une compagnie.
Trissotin
Vous eu savez l’auteur?
Vadius
Non; mais je sais fort bien
Qu’a ne le pomt flatter/'son sonnet ne vaut rien.
Trissotin
Beaucoup de gens pourtant le trouvent admirables.
Vadius
Cela n’empeche pas qu’il ne soit miserable;
Et, si vous l’avez vu, vous serez de mon gout.
Trissotin
Je sais que la-dessus je n’en suis point du tout,
Et que d’un tel sonnet peu de gens sont capables.
Vadius
Me preserve le ciel d’en faire de semblables !
Trissotin
Je soutiens qu’on ne peut en faire de meilleur;
Et ma grande raison c’est que j’en suis l’auteur.
358
STUDII DE LITERATURA FRANCESA
Vadius
Vous ?
Trissotin
Moi.
Această neînţelegere aduce după sine o ceartă intre amendoi învăţaţii tot atăt de ridiculă ca şi scena linguşirei ce o precedase:
Trissotin
Allez, petit grimaud, barbouilleur de papier.
Vadius
•• Allez, rimeur de balle, approbre du metier.
Trissotin
Allez, fripier d’ecrits, imprudent plagiaire.
Vadius
Allez, cuistre ...
Philaminte
He! messieurs, que pretendez-vous faire?
Trissotin (cătră Vadius)
Va, va restituer tous les honteux larcins Que reclament sur toi les Grecs et les Latins.
Vadius
Oui, oui, je te renvoie a l’auteur des Satires.
Trissotin
Je t’y renvoie aussi.
(Acte III, scene V).
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
359
Celor trei invăţate şi acestor doi învăţaţi pe cine va opune Moliere ? Mai intăi pe Chrysale, burghez plin de judecată şi simţitor la toate, bărbat foarte bun, dacă n’ar fi cel mai duios dintre bărbaţi. Sau mai bine judecaţi. Philaminte intră: nu e femee ci o furie. Şi pentru ce atăta mănie ? Fiindcă o biată servitoare n’a păzit in vorbire legile gramaticei. Doar nu in zadar şi-a dat atăta osteneală să deprindă pe slugi cu legile fisicei şi cu regulile gramaticei! Din această pricină biata servitoare va fi dată afară. Crysale e un om cu inimă bună, o va jeli, ii va părea reu de dinsa din toată inima. Dar ce vreţi ? Cănd femeea sa e de faţă, Chrysale nu are cuvent. Sub pretext că «le corps doit-etre asservie â F esprit», ea are o putere tiranică asupra fricosului seu de bărbat. Sermanul Crysale, ’şi mărturiseşte singur slăbiciunea şi groaza sa :
«Elle me fait trembler, des qu’elle prend son ton;
Je ne sais ou me mettre et c’est un vrai dragon».
Vorbeşte ca un înţelept, insă se poartă ca un prost, fiindcă e lipsit de caracter. înţelege de minune datoriile unei mame de familie :
«Former aux bonnes moeurs l’esprit de ses enfants,
Faire aller son menage, avoir l’oeil sur ses gens,
Et regler la depense avec economie,
Doit-etre son etude et sa philosophie>.
Dar n’are nicio putere să pună ordine in casa sa. Femeea lui, care e o nebună ridiculă, porunceşte şi el ascultă de ea. — N’are măcar putere să apere pe fiica sa Hennette, copila sa iubită, contra proectului format de mama sa de-a o mărita după Trissotin. Posomorire, frunte încreţită, ame-rinţări chiar contra femei sale, cănd ştie că ea nu-1 aude, căt pofteşti! Astfel e curajul oamenilor lipsiţi de caracter! Dar la sfirşit cănd totul va fi pregătit şi fără dinsul, bunul Chrysale măndru că a triumfat fără să se lupte, va avea cel
860
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
din urmă cuventul in piesă. Ei va fi acela care va zice notarului cu un curaj comic :
«Allons, monsieur, suivez l’ordre que j’ai prescrit,
Et faites le contrat ainsi que je l’ai dit.»
Drept vorbind, putem numi bunătate această moliciune a unui suflet care cedează inaintea celei mai mici pedici şi care n’are tărie decăt atunci cănd nu-i nici pericul nici merit de-a avea ? Aceasta poate da loc la discuţiune. Pentru a fi cu adeverat bun, sunt multe momente unde bunătatea nu ajunge şi unde trebue ăncă şi curaj. Dealtmintrelea, mărturisesc ca am o mică slăbiciune pentru Chrysale. I s’a bănuit că predică ignoranţa; nu-1 apăr. Moliere era prea luminat insă pentru a refusa instrucţiunea femeilor, el nu combate decât ridicolul ştiinţei pretenţioase şi sterpe. Să ne amintim şi de versurile lui Casimir Bonjour, autorul comic francez mort in 1856 :
«Ce sont les arts qui font le charme de la vie,
Et par eux une femme est toujours embellie.
Votre sexe avec nous peut bien les partager,
Rien d’aimable ne doît lui rester etranger.
II est doux de trouver dans une epouse chere Des arts consolateurs qui sachent nous distraire,
De pouvoir, sans quitter son modeste sejour,
Se reposer le soir des fatigues du jour.
Ayez donc des talents ! Mais il est necessaire Qu’on en fasse un plaisir, et non pas une affaire,
Chacun veut aujourd’hui briller, voila le mal !
Ce vice est parmi nous devenu general;
II est dans tous les rangs. Le marchand le plus mince Eleve ses enfants comme des fils de prince ;
Sa fille, qu’en tous lieux il se plaît â vanter,
N’entend rien du menage, et ne sait pas compter En revanche elle fait des vers, de la musique,
Et l’on trouve un piano . . . dans l’arriere-boutique».
k(L’Education. Acte III, scene X).
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
861
Dar ve intreb in conştiinţă, cănd eşti necăjit de o fe-mee ca Philaminte, de o soră ca Belise şi de o fiică ca Ar-mande, să fii omul cel mai pacînic din lume, e cu putinţă a nu da la dracu şi ştiinţa, şi cărţile şi telescoapele ? Henriette ne va opri poate ceva mai mult. Dintre toate fetele din teatrul lui Moliere, mai toate tipuri perfecte, naturale şi cu mintea sănătoasă, sincere şi virtuoase, nici una n’are mai mult spirit, mai mulţi nuri şi mai mult farmec decăt Henriette. Ori unde vei vedea-o, fie in scenele unde ea caută să atragă in favoarea sa pe tatăl seu, sau in convorbirile sale cu Clitandre, sau in discuţiunile sale cu sora sa Armande, cănd spiritul seu in-ţepător dă dovadă de o hotărire statornica dinaintea filoso-fiei, sau in marea scenă a sonetului, cănd, arătând caraghos-licul mamei, a surorei şi a mătuşei care imbrăţoşază pe Vadius «pour l’amour du Grec», ea insăşi scapă de un mare pe-ricul, de-a fi sărutată de un pedant, fiindcă nu inţelege limba greacă :
«Excusez-moi, monsieur, je n’entends pas le Grec.»
sau insfirşit cănd cu o nobilă indrăsneală a unui suflet nevinovat vine singură să intilnească pe Trissotin pentru a-1 ruga să renunţe la măna sa, pretutindenea e un model de tact, de nevinovăţie, de natură bună, de inţelepciune. Nici cea mai mică umbră de afecţiune; nicio cochetărie afară numai, de aceea care e ertată unei fete şi care e ca o podoabă simplă a spiritului şi a inimei; se vede că e o inimă curată şi limpede care nu caută decăt a se deschide. Este o adeverată femee, şi-mi inchipuesc că multe mame ar dori ca fiicele lor să semene Henrietei. Virtutea nu va fi pentru dinsa nicio sforţare, nicio prefacere; va fi fructul natural al raţiunei şi al bunului simţ. Contrastul intre amăndoue surorile face ca caii- x tăţile cele frumoase să fie şi mai bine simţite; cu toate aceste se pare că Moliere a zugrăvit caracterul Henrietei, cu o mai mare iubire şi cu culori mai puternice. Şi eată pentruce : Ve veţi intrebâ poate cum o plantă aşa de sănătoasă a putut să crească intr'un mijloc compus din elemente aşa de deosebite? Cu adeverat e o minune, dar natura face asemenea nepotri-
362
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
veli. Simplicitatea sa nu vine nici de la ignoranţă, nici de la prostie, nici de la sforţare, şi virtutea nu va fi niciodată in ea o sforţare sau o prefacere; ea va fi fructul natural al ra-ţiunei şi al probităţei. •
S’a putut zice, (şi aceasta e adeverat pănă la oarecare punct), că toate~femeile cele tinere din Moliere, fie Agnes din ecole des Femmes», fie Elise din «Vavare», fie Henriette din «Femmes Savantes», sunt varietăţi ale unui aceluiaş tip, a unui personaj unic, care ocupa necontenit mintea lui Moliere. Ştiţi că a avut nenorocirea să se căsătorească cu o femee foarte rea şi nenorocirea mai mare ăncă de-a o iubi pănă la moarte. Această pasiune a unui om mare, aşa de reu inţeleasă şi aşa de reu resplătită de o cochetă de rănd, însemnată prin spirit, frumuseţe şi graţie, se observă la fiece moment in operile lui Moliere; şi o privire mai cu luare a-minte poate urma cu uşurinţă desvoltarea şi fasele diverse in principalele sale comedii. Puţin stăpăn pe dinsul pentru a putea invinge un amor care-i scurtă din viaţă, poetul se măn-găia gândind necontenit la cruda şi nerecunoscetoarea lui nevastă. Comparând viaţa sa cu operile sale, se observă oarecare coincidenţi cari nu pot fi tălmăcite decăt astfel cum am spus mai sus.
Cănd zugrăvi in «L’ecole des maris» caracterul «Ele o-nor ei» el gândeşte a obţine măna Armandei Bejart, şi pare că ar căuta să-şi zugrăvească pentru sine fericirea ce sperează ; scrie «Le Misanthrope» intr’un timp cănd gelosia il frământa; şi «Georges Dandin» cănd se crede crud lovit; dar in cu-rend bun şi generos ca toţi amanţii, incepe a crede despre nevinovăţia acelei pe care o iubeşte, şi atunci schiţează in «Bourgeois gentilhomme» portretul fermecător al Lucilei; in urmă ca şi cum ar fi voit să-şi indrepte greşelile, dă iubitei sale Armande rolul de «Psyche» unde-i dă ocasiunea să-şi desvălească toate farmecele; insfărşit cănd această frumuseţă capriţioasă devine deodată earăşi rece şi cochetă, poetul se plânge in «Les femmes savantes» şi prepară astfel împăcarea care nu avu loc decăt cu căteva luni inaintea morţii. Cănd
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
363
Clitandre se justifică in aceşti termini de necredinţa sa faţă cu Armande, el e Moliere care se adresează femei sale:
«Appelez-vous, Madame, une infidelite Ce qui m’a de votre âme ordonne la fierte ?
Est-ce moi qui vous quitte, ou vous qui me chassez?
(Acte IV, sc. II).
; Şi in acel timp dădea Armandei Bejart rolul Henrietei ca şi cum ar fi voit a-i da a inţelege cum ar dori ca să fie ea, ca şi cum ar fi sperat să o silească să primească şi ea in inima sa toate perfecţiunile cu care impodobise pe Henriette. Da, zugrăvind pe Armande şi Henriette, poetul zugrăveşte femeea sub doue forme deosebite, cum a zugrăvit-o deja sau in cochetăria Celimenei\ sau in reutatea nevinovată a fetei «Agnesyy. Armande nedreaptă, rece, geloasă e femeea care-1 respinge şi-l nelinişteşte; Henriette plină de spirit, graţioasă, modestă şi simţitoare e femeea care-1 atrage şi care-i place.
Astfel Moliere ne aduce pe scenă şi ne desvăleşte dinaintea ochilor propria sa inimă. Ne interesează la propriile sale pasiuni şi adeseori ne face să ridem de suferinţele sale.
Putem oare a nu ne aminti, cu această ocasiune, versurile frumoase prin cari Alfred de Musset in «La nuit de Mai» exprimă idea că suferinţa măreşte pe poet şi-i inspiră accentele cele mai adeverate ?
«Quel que soit le souci que ta jeunesse endure,
Laisse-la s’elargir, cette sainte blessure
Que les noirs seraphins t’ont faite au fond du coeur :
Rien ne nous rend si grands qu’une grande douleur;
Mais pour en etre atteint, ne crois pas, o poete,
Que ta voix ici-bas doive rester muette.
I .es plus desesperes sont les chants les plus beaux,
Et j’en sais d’immortels qui sont de purs sanglots.
364
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
Şi mai departe frumoasa comparaţiune a pelicanului:
«Poete, c’est ainsi que font les grands poetes.
Ils laissent s’egayer ceux qui vivent un temps;
Mais les festins humains qu’ils servent a leur fetes Ressemblent la plupart â ceux des pelicans.
Quand ils parlent ainsi d’esperances trompees,
De tristesse et d’oubli, d’amour et de malheur,
Ce n’est pas un concert â dilater le coeur.
Leurs declamations sont comme des epees :
Elles tracent dans l’air un cercle eblouissant,
Mais il y pend toujours quelque goutte de sang.
(Nuit de Mai: la Muse).
Insfărşit un ultim personaj işi are şi el locul in această galerie. Acesta e Clitandre, simpaticul amant al Henrietei; Clitandre om de inimă şi de bun simţ, model de judecată sănătoasă, om onest intr’un cuvent, după cum se zicea aşa de bine peatunci; tot atăt de vrednic de-a fi iubit de-o femee cinstită după cum şi Henriette e făcută a impodobi viaţa unui cavaler galant, tener şi amorezat. Şi lucru ciudat, el e adevăratul moralist al piesei; el e acel insărcinat de Moliere a da lecţiuni la toată lumea învăţatelor şi pedanţilor, şi chiar lui Chrysale.
Eată deci un moralist de care nu-ţi e urit; şi acest rol de obiceiu aşa de desplăcut va deveni plăcut cu un pedagog de 25 de ani. In ochii lui cunoştinţele sunt lucruri frumoase şi bune; urăşte numai:
«La Science et l’esprit qui gâtent les personnes»
Trebueşte a-1 vedea la luptă cu domnul Trissotin in a treia scenă din actul al IV-lea :
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
365
Trissotin
«Pour moi, je ne tiens pas, quelque effet qu’on suppose Que la science soit pour gâter quelque chose.
Clitandre
Et c’est mon sentiment qu’en faits comme en propos,
La science est sujette â faire de grands sots.
Trissotin
Le paradoxe est fort.
Clitandre
Sans etre fort habile,
La preuve m’en serait, je pense, assez facile.
Si les raisons	manquaient, je suis sur qu’en tous	cas
Les exemples	fameux ne me manqueraient pas.»
In	această scenă	e condamnarea absolută şi	radicală	in
numele bunului gust şi a adeveratei ştiinţi, a afectaţiunei, a purismului şi a pedantismului. Pretinsa ştiinţă nu-i decăt prostie cănd caută a se pune deasupra datoriilor vieţei, a orne-nirei şi a virtuţei.
«Un sot savant est sot plus qu’un sot ignorant.»
Ce sens adănc in fiecare din respunsurile vii şi înţepătoare ale lui Clitandre!
Pe Clitandre deci să-l intrebăm sensul piesei, el va fi acela care ni-1 va spune. Adeverul nu e cu Chrysale care susţine:
«Qu’une femme en sait toujours assez Quand la capacite de son esprit se hausse A connaitre un pourpoint d’avec un haut-de-chausse;
ci cu Clitandre care zice curat:
«Je consens qu’une femme ait des clartes de tout.
366
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
Moliere a pus intr’insul exprimarea sentimentului seu propriu şi a bunului seu simţ superior. Cetind cu atenţiune actul al al 4-lea plin de spirit şi aşa de plăcut la auz, eată, dacă nu me inşel, ce vom găsi in el.
Aceeace Moliere critică in invăţate, nu e iubirea de ideal şi grija de celelalte, ci uitarea celor pămenteşti şi despreţul pentru cele reale. Nu e rău de-a avea fruntea pe la stele, de-a iubi filosofia şi ştiinţa şi de-a găndi la lucrurile eterne; dar trebue deasemene a se uita şi la picioarele sale, a iubi viaţa astfel cum este, şi a se interesa la aceeace trebue să moară ca şi noi şi impreună cu noi.
Aceeace Moliere voeşte să ridiculiseze in Chrysale nu e de darea la cele corporale, ci despreţul lucrurilor spiritului şi nepăsarea in privinţa sufletului. Cănd Chrysale strigă:
«Guenille, si l’on veut; ma Guenille m’est chere.»
el are dreptate şi ăncă mare dreptate. Da, e o sclavie pe care trebue a o priimi; da, greutatea carnei nealipeşte şi ne pironeşte de păment; nu e un cuvent insă ca să trăim numai pentru corp. Aşa incăt priveliştea idealului şi grija lucrurilor pămenteşti sunt făcute pentru a trăi impreună; fac bună gospodărie impreună şi nu voesc a fi despărţite, şi cuventul lui Pascal e foarte adeverat :
«ni ange, ni bete!»
Clitandre, Henriette, eată deci idealul lui Moliere. Nu e idealul passionat şi mişcător a lui Racine, nici idealul poetic, ascuns şi adeseori fantastic a lui Shakespeare ; nu, e un ideal simplu, familiar, 1’aşi numi positiv, dacă cuvintele ar fi potrivite impreună. E un ideal de care ne putem apropia şi pus la nivelul inteligenţei noastre. Să nu credeţi cu toate aceste că din această causă e uşor de atins. Sub un cer albastru adeseori se ved din depărtare munţi pe care credem a-i a-puca cu măna, cănd in realitate sunt la distanţă mare. Şi aice se petrece ceva asemănător. Acest Clitandre, această
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
367
Henriette se pare că sunt oameni ca şi noi; nu trebue a crede că nu-i vom ajunge niciodată! Dar căte silinţi trebueşte să ne dăm pentru a semăna cu ei! Şi cei mai mulţi dintre noi suntem departe de-a avea această judecată sănătoasă ca şi dinşii. A ne pune mai presus de prejudiţiile zadarnice, a şti să trăim cu oamenii, silindu-ne a preţui mai mult decăt ei, a fi inţelept cu mesură, şi cu judecată fără a renunţa de a plăcea, eată aceeace Moliere ne propune şi ne sfătueşte. Intr’un cuvent, idealul seu e bunul simţ, pe care toată lumea crede a-1 poseda şi pe care il intilnim aşa de rar.
Poetul il posedă la cel mai inalt grad. In toată opera, bunul simţ fu regula şi principiul seu; judecă după această mesură toate acţiunile omeneşti; şi nu e exces sau eroare ce el să fi cruţat. Intr’aceasta consistă adeverata unitate a teatrului seu. Fie in Tartuffe, fie in «Misanthrope, fie in U avare, fie in «L* ecole des femmes» sau «Le mala de ima-ginairei> ori «Le mede cin malgre lui» pretutindenea e bunul simţ care vorbeşte şi tot el care invinge. Moliere n’avea numai darul bunului simţ, avea ăncă pasiunea lui; şi nu avea numai pasiunea, mai avea şi geniul!
Voiu sfârşi prin o anecdotă caracteristică care poate că n’are meritul de-a fi nouă, dar asupra căria ţin a ve spune sentimentul meu.
La inceputul acestui secul, in 1802 sau 1807, dacă nu me inşel, un faimos actor engles veni in Franţa; comedienii de la «Theatrul frances» il primire cu mare entusiasm la Paris. La un banchet dat in cinstea lui, conversaţiunea căzu asupra marilor autori dramatici a deosebitelor naţiuni, şi mai cu samă din Franţa şi Anglia. După ce deoparte s’a lăudat Shakespeare, de alta Corneille, un Frances pronunţă numele lui Moliere. «Oh! căt despre acela, zise Englesul, să nu fiţi mai măndri decăt trebue. Moliere nu e Frances. — «Ve puteţi iuchipui mirarea tuturora: «Moliere nu e Frances!» A trebuit ca Englesul să se explice:— «’Mi inchipuesc, zise atunci Englesul, că Dumnezeu voind să dea oamenilor plăcerea comediei creâ pe Moliere şi-l lăsâ să cadă la intimplare in lume, zicendu-i:	«Du-te să zugrăveşti, să incănţi, şi dacă poţi, să
868
STUDII DE LITERATURA FRANCESĂ
indreptezi pe semenii tei»; că acest har dumnezeesc a căzut inadever pe pamentul frances, fiindcă trebuea să cază undeva, dar că aparţine cu toate aceste lumei intregi».
Fără indoeală, Englesul John Kemhle (căci astfel era numele lui) credea prin aceasta că face un mare compliment Francejilor, compliment care trebueşte primit cu oarecare re-serve. Nu, Moliere nu e un geniu fără de naţionalitate ; e Franccs şi ăncă prea Frances. Negreşit că operile sale nu vor dispărea niciodată nici din manile nici din memoria oamenilor, şi vor fi ăncă un obiect de studiu şi de admiraţiune, cănd limba francesă va dispărea chiar din numerul limbelor de astăzi, şi cănd nu va mai remăne despre naţiunea francesă decăt o amintire de mărirea şi geniul ei. Dar după cum cetind, după atătea veacuri, o piesă a lui Sofocle sau a lui Aristofan, recunoaştem in ei geniul grec imbrăcat cu toate farmecele antice, după cum e deajuns de-a ceti o sută de versuri a lui Placet sau Lucreţiit pentru a simţi puterea geniului roman; tot astfel oricine peste căteva sute de ani va studia vreuna din marele opere ale lui Moliere, nu-1 va lua, fiţi siguri, nici drept engles, nici drept orice alt străin; dar admirând in el amestecul admirabil al puterei şi al farmecului, al bunului simţ practic şi al fantasiei, această claritate fără păreche a stilului unită forţei de exprimare, o artă admirabilă de compunere ridicată şi mai sus prin strălucirea sau perfecţiunea detaliilor, şi insfirşit cu o observaţiune serioasă, profundă şi cam melancolică a inimei omeneşti,—această mare, care nu seacă niciodată şi totdeauna scoţend din ea gluma şi veselia, — nu, cetitorul lui Moliere nu se va inşăla niciodată, şi nu va putea să nu recunoască in el tipul cel mai strălucit şi cel mai sincer al geniului frances.
XENOPIION C. GHEORGHIU.
Iaşi.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
— Urinare —
I —
CAP. XVII.
Unde se urmează fineţele de amorezat ce făcu Don Quijote in Sierra-Morena.
intorcendu-se să povestească ceeace făcu cel cu Figura Tristă, după ce se vezu singur, istoria zice că indată ce Don Quijote isprăvi tumbele sau săriturele sale, gol de la brău in jos şi imbrăcat de la brău in sus, şi vezu că Sancho se dusese fără să vrea a aştepta să mai vadă alte nebunii, se sui pe virful unei stinci inalte, şi acolo se puse ear să gândească ceeace multe alte dăţi găndise, fără să se fi
C.	L. XXII.-IV.-27,010.	24
S70
DON QUIJOTE DE LA MANCIIA
hotărit cărrlTTa. Aceasta era de a şti ce ar fi mai bine şi i s’ar potrivi mai mult, să imiteze pe Roland in nebuniile lui neinfrSnate ce făcu, sau pe Amadis, in nebuniile lui melancolice. Şi vorbind cu sine insuş zicea: dacă Roland a fost atăt de bun cavaler şi atăt de viteaz, cum toţi spun, ce-i de mirat? Căci la urma urmei el era fărmecat, şi nu-1 putea ucide nimeni decăt infigăndu-i un bold negru in talpa piciorului, şi el purta totdeauna incălţămintele sale cu şepte tălpi de fer. Cu toate aceste vicleşugurile nu-1 ajutare cu Bernardo de Carpio, care le pricepu şi-l inăduşi in braţele sale la Roncevaux. Dar lăsând la o parte vitejia lui, să venim la perderea minţii lui, căci e sigur că o perdu, după semnele ce găsi in fontănă, şi după veştile ce-i dădu păstorul că Angelica dormise mai mult de două după amezi cu Medor, un mic maur cu pletele creţe şi pajul lui Agra-mante. *) Şi dacă el inţelese că aceasta era adeverat, şi că dama lui ii făcuse asemenea batjocură, n’a avut mare merit, devenind nebun. Insă eu, cum pot să-l imitez in nebunii, dacă nu-1 imitez in prilejul ce le-a produs? Pentru că Dulcinea mea del Toboso, aş indrăsni să jur, că n’a vezut in toate zilele vieţei sale vre un maur, aşa cum este el in propriul seu costum, şi că ea este azi ca şi maicâ-sa care a născut-o. I-aş face dar o batjocură pe faţă, dacă inchi-puindu-mi despre dinsa altceva, aş deveni nebun de acel soi de nebunie ce avu Roland cel Furios. Pe de altă parte văd că Amadis de Gaula, fără a perde judecata şi fără a face nebunii, dobăndi atăta faimă de amorezat, ca nimeni altul; căci ceeace el făcu, după istoria sa, n'a fost decăt pentru că s’a văzut despreţuit de doamna sa Oriana, ce-i porunci să nu se infăţişeze inaintea ei, pănă nu-i va da ea voe.
El se retrase pe Stănca-Săracă, insoţit de un pustnic, şi acolo se săturâ de plăns pănă cănd cerul ii ajută in mijlocul suferinţei şi a nevoei sale. Dacă aceasta este adeverat, cum şi este, pentru ce voesc eu să me muncesc acum, desbrâcăndu-me de tot şi pricinuind supărare acestor copaci,
*) Numele lui e Ferragus (vezi Orlando Furioso, cant. XII).
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
371
care nu miau făcut nici un reu? Nici n’am de ce să turbur apa limpede a acestor riuri, care au să-mi dea de beut, cănd voiu avea poftă. Trăească memoria lui Amadis, şi fie imitat de Don Quijote de la Mancha, in tot ce va fi cu putinţă, şi se va zice de dinsul ceeace se zice de celalt *) că dacă el isprăvi lucruri mari, muri pentru că le*a întreprins. Şi dacă eu nu sunt batjocorit nici despreţuit de Dulcinea mea, imi ajunge, cum am spus deja, că sunt departe de dinsa. Aide dar, să ne punem pe treabă. Veniţi in mintea mea, voi fapte ale lui Amadis, şi arătaţi-mi de unde trebue să incep a ve imita. Dar ştiu că ceeace el făcu mai mult, a fost să reciteze rugăciuni, şi astfel voiu face şi eu. Şi slujire lui Don Quijote drept metanii, nişte gogoşi mari de arţar, pe care el le inşirâ, in numer de zece. Ceeace-1 necăjea mult era că nu găsea pe acolo alt pustnic, care să-l mărturisească, şi cu care să se măngăe.
Astfel petrecea timpul, primblăndu-se prin poeniţă, scriind şi săpănd pe coaja copacilor şi pe năsipul mărunt versuri multe, toate potrivite cu tristeţa lui, şi unele in lauda Dulcineei. Dar cele ce s’au putut găsi intregi, şi in stare de-a fi cetite după ce el a fost aflat acolo, au fost numai acestea care urmează aicea:
Arbori, erburi şi voi plante,
Ce’n aceste locuri staţi,
Aşa multe, verzi şi’nalte,
De-al meu chin v§ induraţi Ş’a mea plăngere-aseultati!
Nu v6 supere de ar fi Căt de crudă a mea jale.
Spre a v6 putea plăti Don Quijote-a plăns aci Lipsa Dulcineei sale
Del Toboso.
*) Celălalt de care e vorba aici, este Faeton (Ovid. Met. II).
872
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
Acolo e locul unde Amantul cel mai cinstit De stăpăna lui s’ascunde,
Far’ a şti cum i-a venit Acest chin nemărginit.
Dragostea-i fără noroc Abătutu-Fa din cale.
Don Quijote-un poloboc A umplut, plăngend cu foc Lipsa Dulcineei sale
Del Toboso.
Aventuri mereu tot cată Prin selbaticele stinci,
Blăstemănd pe-o nendurată,
Şi’n aceste rîpi adânci El găseşte-o trista soartă.
L’a rănit cu biciu Amor,
Nu cu panglica lui moale;
La ceafă lovit uşor,
Don Quijote-a plăns ,cu dor Lipsa Dulcineei sale'
Del Toboso.
Nu puţin ris pricinui celor ce găsi versurile citate; adausul del Toboso la numele Dulcineei, pentru că-şi închipuire că Don Quijote trebuea să fi crezut că dacă, numind pe Dulcinea, nu ar fi zis şi del Toboso, nu se putea înţelege strofa. Şi astfel era adevărul, după cum el mărturisi mai pe urmă. Multe altele au fost scrise, dar cum s'a zis, nu putură scoate pe curat nici intregi decăt aceste trei strofe. In astfel de mod, şi suspinând, sau chemând pe Faunii şi Silvanii acelor păduri, pe nimfele riurilor, pe jalnica şi aburoasa Eco, ca să-i respundă, să-l măngâe şi să-l asculte, petrecea el vremea, sau căutând niscaiva ierburi ca să-şi ţină viaţa pănă se va intoarce Sancho. Dacă acesta ar fi intărziat trei septemăni in loc de trei zile, cavalerul Tristei
374	/
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
Figuri ar fi remas atăt de desfigurat, in căt nu l’ar fi cunoscut nici mama care l-a născut. Şi ar fi bine să-l lăsăm cufundat in suspinuri şi versuri, spre a povesti ceeace se intimplâ lui Sancho Panza in solia lui.
Eşind la drumul cel mare, el se puse să caute pe Toboso, şi a doua zi ajunse in ospâtăria unde i se intimplase nenorocirea cu venturătura. Nu apucă bine s’o vază, şi i se păru că din nou se primbla prin vezduhuri. Deci,nu voi să intre in lăuntru, cu toate că sosise la un cias cănd ar fi putut şi trebuit să intre, căci era ciasul măncării, şi avea mare poftă să guste ceva cald. De multe zile acum merindele lui erau numai uscături. Această nevoe il sili să se aproprie de ospetărie, nefiind ăncă sigur să intre sau nu. Stând el astfel, eşire din ospetărie doue persoane, care-1 eu-noscure indătâ, şi unul zise cătră celălalt: spune-mi domnule licenţiat, acel drumeţ călare, nu-i Sancho Panza, despre care ne spuse guvernanta aventurierului nostru că eşise cu stăpânul ei ca scutier? —El este, zise licenţiatul, şi acela este calul lui Don Quijote al nostru. Ei' il cunoscurS foarte bine de vreme ce erau parohul şi bărbierul satului insuş, şi acei ce făcusere revizia şi pronunţaseră sentenţa cărţilor. îndată ce cunoscure pe Sancho Panza şi pe Rocinante, doritori de a şti despre Don Quijote, ei se duserS la dinsul, şi parohul il strigâ pe nume, zicendu-i: „Prietene Sancho Panza, unde se află stăpânul nostru ?“ Sancho Panza ii cunoscu indată, Şi hotărî să le ascundă locul şi starea unde şi cum se afla stăpânu-seu. Deci respunse că stâpănu-seu era ocupat in oarecare parte şi cu oarecare treabă care-i era de multă insemnătate, şi pe care el n’o putea descoperi pentru ochii lui din cap. — Nu, nu, zise bărbierul, Sancho Panza, dacă voi nu ne spuneţi unde se află, ne vom închipui, cum ne Şi închipuim, că voi l’aţi omorit şi prădat, căci staţi călare pe calul lui. Inadever ai să ne dai pe stăpânul calului, ori vai de pielea ta. — Cu mine nu-i nevoe de ameninţări, căci eu nu-s om care să prad nici să ucid pe cineva. Pe fiecare ucidă-1 soarta lui, sau Dumnezeu care l’a făcut. Stăpânul meu se află făcendu-şi canonul in mijlocul acestui munte,
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
,375
in tot cheful lui". Şi indată in fuga mare şi fără a se opri, povesti starea in care era, intimplările peste care dăduse, şi cum ducea el scrisoarea doamnei Dulcinea del Toboso, care era fata lui Lorenzo Corchuelo, de care era amorezat Don Quijote pănă la os.
Uimiţi remaserS amândoi de ceeace le povestea Sancho Panza, şi cu toate că ei ştiau deja nebunia lui Don Quijote, şi de ce soiu era, totdeauna cănd o auzeau se minunau din nou. CerurS lui Sancho să le arăte scrisoarea ce ducea doamnei Dulcinea del Toboso. El zise că era scrisă pe o cărticică de note, şi că avea poruncă de la stăpănu-seu să pue s’o copieze pe hârtie la cel intăiu sat in care ar ajunge. Atunci parohul zise să i-o arăte, că el o va copia, cu foarte frumos condeiu. Sancho Panza puse măna in sin, căutând cărticica, dar nu o găsi, nici nu o putea găsi, de ar fi căutat-o pănă acum, căci Don Quijote remăsese cu dinsa, şi nu i-o dăduse, nici el nu-şi adusese aminte să i-o ceară. Cănd Sancho vezu că nu găsea cartea, se ingălbeni la faţă ca un mort, şi pipăindu-şi tot trupul foarte răpede, se incredinţâ insfirşit că n’o are. Deci, fără mai multă vorbă se apucâ cu amendouS mănile de barbă, şi-şi smulse jumătate dintr’Snsa, apoi indată şi fără a mai sta, işi dădu vre-o şese pumni in faţă şi peste nas, astfel incăt il scălda tot in sânge. VSzSnd aceasta parohul şi bărbierul, il întrebare ce i se intimplase de se trata aşa reu. — Ce să mi se intimple altceva, respunse Sancho, decăt că am perdui de la o mănă pănă la alta, intr’o clipă, trei măgăruşi, ce era fiecare ca un castel? — Cum asta?-zise din nou bărbierul.
—	Am perdut cărticica de note, respunse Sancho, in care se afla scrisoarea cătră Dulcinea, şi o ţidulă iscălită de domnul meu, prin care poruncea ca nepoata sa să-mi dea trei măgăruşi din cei patru sau cinci ce erau acasă. Şi cu acest prilej le povesti perderea măgarului seu. Parohul il măngăie, şi-i zise că indată ce va găsi pe stăpănul-seu, el ii va reinoi darul, având a-i face mandatul de hărtie, cum este legea şi obiceiul, pentrucă cele ce se fac in cărţi 'de note, niciodată nu se primesc nici nu se implinesc. Cu acea-
376
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
sta se mângâie Sancho şi zise că de vreme ce lucrul era aşa, nu se supără el mul,t de perderea scrisorii cătră Dul-cinea pentru că o ştia aproape pe de rost, şi prin urmare se putea copia unde şi cănd ar voi. „Spune-o dar Sancho, zise bărbierul, că după aceea vom copia-o“. Sancho Panza se opri scărpinăndu-se in cap spre a-şi aminti scrisoarea, şi stănd cănd intr’un picior cănd in celalt. Uneori se uita in /•pământ, alte ori la cer, şi după ce şi-a ros jumătatea vir-fului de la un deget, ţinend in cumpenă pe cei ce aşteptau să le-o spună, zise, după o lungă bucată de vreme: zeu, domnule licenţiat, să mă ia dracul, dacă imi aduc aminte ceva, cu toate că începutul era astfel: înaltă §i subterană doamnă. Nu o fi zis, spuse bărbierul, subterană, ci supraumană sau suverană doamnă. Aşa este, zise Sancho: apoi dacă imi aduc bine aminte, ea urma: rănitul §i lipsitul de somn, fi cel impuns sărută graţiei voastre manile, ingrată §i foarte nerecuv oscetoare frumuseţă; şi nu ştiu ce zicea de sănătate şi de boală ce-i trimitea, şi tot ii da astfel inainte pănă ce sfirşea cu : Al vostru pănă la moarte, cavalerul Tristei Figuri.
Nu puţin haz făcură amândoi vezănd buna memorie a lui Sancho Panza, pe care ei o lăudară mult, şi-i cerură să mai spună scrisoarea ăncă de două ori, pentru ca şi ei să
o	inveţe pe de rost, spre a o copia la timp. Sancho o repetă ăncă de trei ori, şi tot de atâtea ori repetă alte trei mii de prostii. După aceea povesti şi faptele stăpânului său, dar nu suflă un cuvent de vănturătura ce i se intimplase in acea ospetărie, unde nu vroea să intre. Spuse dease-menea cum stăpânul seu indată ce va primi bună veste de la doamna Dulcinea del Toboso, are să inceapă a-şi da silinţă ca să se facă impărat, sau cel puţin monarh, că aşa se invoisere impreună, şi era lucru foarte uşor să ajungă, după curajul persoanei sale şi tăria braţului seu; că ajun-gend impărat are să-l insoare pe dinsul, care atunci va fi văduv, căci nu se putea să fie altfel, şi că are să-i dea de f^mee o domnişoară de-a împărătesei, moştenitoarea unui
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
377
bogat şi mare stat de pământ tare, fără insule, pe care acum nu le mai voea.
Sancho vorbea cu atăta linişte, ştergSndu-şi din cănd in cănd nasul, şi cu atăt de puţină judecată, incăt amândoi se minunare din nou, considerând căt de violentă fusese nebunia lui Don Quijote de vreme ce trăsese după sine judecata acelui biet om. Ei nu vrurS să-şi bată capul a-1 scoate din rătăcirea in care se afla, căci li se păru că ea, nevătămăndu-i intru nimic conştiinţa, era mai bine să-l lase intr’insa, fiindu-le şi lor de mare plăcere a asculta neghiobiile lui. Astfel ii ziseră să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea domnului seu, că era lucru de presupus şi foarte cu putinţă să ajungă cu trecerea timpului de-a fi impârat, cum zicea el, sau cel puţin archiepiscop, sau alt rang echivalent. La aceasta respunse Sancho: domnilor, dacă ursita ar intoarce astfel lucrurile, incăt stăpânului meu sâ-i treacă prin cap a nu fi imperat, ci numai archiepiscop, aş voi eu să ştiu acum ce obicînuesc să dea archiepiscopii rătăcitori scutierilor lor.
— Obicînuesc să le dea, respunse parohul, vre un beneficiu simplu, sau vreo danie pentru grija sufletului, sau vre o stăreţie, care le aduce un bun venit sigur, osebit de ceeace mai pică pe dasupra, şi care de obiceiu se sue ăncă o dată pe atăta. — Pentru aceasta va fi nevoe, respunse Sancho, ca scutierul să nu fie insurat, şi să ştie măcar să slujească liturghia. Dacă-i aşa, cătu’s de nenorocit, că sunt insurat, şi nu ştiu cea intăi literă din abecedar! Ce m& voiu face eu, dacă ii vine chef stăpânului meu să fie archiepiscop şi nu imperat, cum e datina şi obiceiul cavalerilor rătăcitori? — Nu-ţi fie necaz, prietene Sancho, zise bărbierul, că noi vom ruga pe stăpânul vostru, şi-i vom da sfat, şi chiar ii vom spune că e o datorie de conştiinţă ca să fie impSrat şi nu archiepiscop, pentru că-i va fi mai uşor, din pricină că el este mai mult viteaz decăt invăţat.
—	Aşa mi s’a părut şi mie, respunse Sancho, cu toate câ Ştiu să spun că pentru toate el este destoinic. Ceeace eu găndesc să fac este să rog pe Domnul nostru să-l indrepte
378
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
spre acele părţi de care el să se folosească mai mult şi mie să-mi dea mai mari resplătiri.
—	Vorbiţi ca un om cuminte, zise parohul, şi veţi face ca un om creştin. Dar ceeace acum aveţi de făcut este de-a regula cum să scoateţi pe stăpănnl vostru din acea nefolositoare pocăinţă, pe care spuneţi că o face el. Şi pentru a ne găndi la chipul cum să facem, şi a mănca, căci deja este ciasul, ar fi bine să intrăm in această ospS-tărie. Sancho zise să intre ei, că el va aştepta acolo afară, Şi că după aceea le va spune pricina pentru care el nu intră şi nu-i venea la socoteală să intre şi el in lăuntru; dar că-i ruga pe dinşii să-i scoată acolo ceva do mâncare,
care să fie cald, precum şi orz pentru Rocinante. Ei intrare Şi-l lăsare pe el afară, şi puţin după aceea, bărbierul ii scoase de mâncat.
In urmă gândindu-se ei mult intre dinşii asupra mijlocului pentru a ajunge la ceeace doreau, ii veni parohu-
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
379
lui o idee foarte potrivită cu gustul lui Don Quijote, şi cu ceeace ei aveau. Deci zise bărbierului că ceeace gândise era ca să se imbrace in haine de domnişoară rătăcitoare, ear el să se silească a se face căt va putea mai bine ca scutier. In această stare ei se vor duce unde era Don Quijote, prefăcendu-se că este o domnişoară amărită şi nevoiaşă, şi-i va cere un dar, pe care nu va putea lipsi să i-1 acordeze, ca un viteaz cavaler rătăcitor. Darul ce avea de gănd să-i ceară, era să vină cu dinsa unde il va duce ea, spre a indreptâ o strimbătate pe care i-o făcuse un cavaler reu, şi că-1 ruga totodată să nu-i ceară să-şi ridice hobotul, nici s’o intrebe ceva de interesul ei, pănă cănd nu va cere socoteală de la acel râu cavaler. Parohul credea fără indoială că Don Quijote să va supune la orice
i	s’ar cere sub această formă, şi că in acest chip il vor scoate de acolo, şi-l vor duce la locul lui, unde işi vor da silinţă să vadă daca ciudata lui boală avea vreun leac.
(Va urma).
ST. G. VĂRGOLICL
380
poesk
POESII
AD MAECENATEM
Iubitul meu Macena, din cupe simple-i bea Vin prost de la Sabinum, ce chiar cu măna mea In amforă grecească l’am fost pecetluit In zioa cănd la Teatru ai fost sărbătorit Şi strămoşescul Tibru de-alungul printre maluri Cu echoul şagalnic trezit de printre dealuri Iţi aduceau, ilustre, al laudei prinos !
—	Tu bei cecub acasă şi must de cel gustos Călcat in teasc de Câles; — eu n’am coasta Formiei Nici viţa de Falerne să-mi dreagă rodul viei!
Horaţiu. Oda XX.^Cartea /.
PAL IN O DIE
(AD TYNDARIDEM)
O copilă! mai frumoasă decăt mult frumoasa-ţi mamă, Versurilor vinovate cum’ ei vrea fă-le tu seamă,
După plac le ’neacă ’n mare, ori aruncă-mile ’n foc!
—	Nici scrăşnirele Cybelei, nici cumplita frămăntare Ce coprinde-a lui Apollon preoţime la altare,
Nici pornirile lui Bacchus, nici asurzitorul joc
POESII
881
Pe cimbale de arama Corybanthii cănd lovesc,
Nu’s nimic lăngă mănia prinsă ’n peptul omenesc! De-ale Noricului spede ea nu are de-a se teme,
Nici de-a focului năpaste, nici de marea care geme, Nici de Joe chiar purtăndu-şi trăsnetul ingrozitor. Prometheu, precum se spune, fu silit ca să culeagă Părticele de fiinţa respăndite ’n firea ’ntreagă Ş’apoi le ’ntrupă in lutul omului incepetor,
Astfel ne sădi in pepturi crunta leului măniă!
Pe Thyest mănia-1 duse la sfirşitu-i de urgiă,
Falnice cetăţi printr’insa temelia şi-au surpat Şi pe zidul lor trecut-a plugul duşman ingămfat! —
—	Fie ţi dar inima blăndă! Şi pe mine altădată In cea dulce tinereţe, inima inflăcărată M’a ’mboldit in desperare să scriu iambi fulgerători 1 Azi doresc amărăciunea s’o prefac in bucurie Căci imi recunosc greşala. Dulcea ta prietenie Dămi-6, şi cu dinsa iarăşi ale inimei favori!
Horaţiu. Oda XVI. Cartea I.
AD MU NA TIUM PLANCUM
Laude alţii vestitul Rhodos ori Mitzlena,
Alţii Ephesul, mările doue udănd Corinthul Ş’ale lui ziduri, Theba lui Bacchus, vestitul Delphes Al lui Apollon, văile Tempei Tesaliane !
Sunt ăncă unii care cetatea castei Minerve Vecinic o inalţă cu-a lor căntare şi-şi pun pe frunte De pretutindeni inmănunchiate foi de măslin. Mulţi iar cănta-vor, intru onorul blândei Junone Caii de Argos şi pe Mycena cea mult avută ! Mie nu-mi este atăt de dragă Lacedemona
Cea răbdătoare, nici a Larisei cămpii mănoase,
382
POESII
Precât mi-e dragă răsunătoarea peşteră ’n care Stă Albunea, oricăt de drag mii spăvălătorul Anio ăncă şi lunca sacră de la Tibur,
Ş’a ei poene vecinic udate de iuţi pîrae!
Precum adesea searbădul Notus, din cerul negrii Alungă norii şi nu ridică furtuni mereu,
Aşa tu Plance cu chibzuială nu perde vremea Şi-ţi indulceşte cu vin nevoea, greul vieţei,
De-i fi in lagăr ţinut sub steagul strălucitor,
Ori că la umbra scumpului Tibur te-i odihni!
—	Pe cănd Tencer gonit tat’său din Salamina Fugea, se spune ci îşi incinse timplele ude De vin cu ramuri de plop şi zise cătră prieteni: «Amici, tovarăşi, noi ne vom duce unde norocul «Mai bun la suflet decăt e tata ne va ’ndrepta. «Tencer este cu voi, nu perdeţi nici cum speranţa «El vă conduce şi lui Apollon făgăduit’a «O nouă ţară unde să*şi facă o salomină «Ca şi cealaltă. O fraţi de arme! voi suferit-aţi «Relele soartei pe lingă mine, acuma dar «Beţi! Vinul singur grijele vieţei va alunga...
«Şi măne, măne vom reincepe drumul pe mare.
Horaţiu. Oda VII. Cartea /.
AD MAECENA TEM
Deci te vei duce ăncă, Mecenate iubite Pe vase liburine să ’nfrunţi de bună voe,
Cu Cesar dinpreună, pericolele luptei,
In mijlocul acelor intărituri inalte A vaselor duşmane ? — Ce mă voiu face oare Eu, care-a mea viaţă doar numai lingă tine
POESII
383
O trec cu mulţumire, iar tu fiind departe Va fi ca o povară ? — Ca să te-ascult căta-voiu Să me afund in lunga odihnă ce nu-mi place Decăt cu tine-alături, sau drept lua-voiu parte La greaua oboseală, aşa cum se cuvine Bărbaţilor ce poartă in pept inime tari ?
Da, suferi-voiu truda şi’n urma ta veni-voiu,
Cu sufletul statornic, prin crestele inalte A Alpilor, in sinul Caucasului sălbatec Şi pan’ la cel din urmă hotar de la Apus !
Dar intreba-vei poate, cu căt o să aline Această osteneală a mea trudele tale,
Eu cel atăt de şubred la luptă, precum sunt ?
—	Primindu-me tovarăş, mai mică o să-mi fie Cea grijă care creşte de cei iubiţi departe ;
Ca paserea ce’n cuibu-i golaşii pui păzesce 9 Şi cănd se depărtează ii este mult mai teamă De-a şerpilor iscoadă, deşi fiind de faţă Nu le ar putea aduce vreun ajutor sermanii!
In ast resboiu şi’n altul voios eu merg cu tine,
Doar numai pentru placu-ţi, iar nu ca mai mulţi tauri La plugurile mele să tragă brazde ’n silă Şi c’ale mele turme păn’ ce Cuptor nu vine Să’şi schimbe din Calabre păşunea la Lucani;
Ori vila mea cea albă să poată a se’ntinde Păn’ la Tusculul falnic cu zidul Circean A ta mărinimie mi-a dat prea multe bunuri ! ’
N’am doar să string avere ca s’o ingrop ca Crenus Avarul in păment,
Nici ca s’o dau risipă, ca cei cu măna spartă Dedaţi la desfrănări !
Horaţiu. Oda /. Kpodon liber.
D.	C. OLLANESCU.
884
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI APĂRUTE DE CUREND ŞI TRIMISE DIRECŢIUNII „CONVORBIRILOR LITERARE“
C. Chiru. Cugetări asupra cestiunei agrare. I broş. Bucureşti 1888.
Benjamin Franklin. Ştiinţa lui Moşu-Albu, tr. de I. Licu. 1 broşură. Botoşani 1888.
Stef. C. Mihăilescu. încercări Critice asupra invăţămintului nostru primar. 1 voi. Bucureşti, 1888.
Basile Conta. Origine des especes. 1 broş. Iaşi, 1888.
Manual de Geografie pentru trebuinţa scoalelor primare, lucrat de domnii C. Manoilescu, Gh. Pancu, V. Athanasiu, A. Densuşianu. Berlad, 1888.
Bucureşti. Din stabilimentul grafic Socec & Teclu. — 27,010.
Apare la i a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 5. Bucureşti, 1 August 1888. Anul XXII.
CÂTEVA CEST1UN1 METODOLOGICE
(STUDIU ASUPRA UNOR CAPITULE DIN <LOGICA* D-LUI T. MAIORESCU. ED. II. BUCUREŞTI 1886).
însemnătatea cea mare ce o au cunoştinţele de logică pentru orientarea omului in feluritele procederi usitate la cercetările ştiinţifice, precum şi pentru împărtăşirea resul-tatelor ştiinţei la invăţămentul in şcoală, este astăzi un fapt recunoscut. Ne-am deprins a nu privi in studiul logicei decăt un eserciţ de gimnastică spirituală, ca să ne facem mai accesibili pentru subtilităţi formale, ce alcătuiau odinioară singura caracteristică a capului luminat. Cercetările din timpul cel mai nou, indeosebi ale şcoalei engleze, au arătat, că ştiinţa logicei nu mai poate avea îndreptăţire decăt in mesura, in care se poate aplica la cercetările feluritelor ştiinţi concrete. Ea nu poate reclama dreptul de-a forma o parte din materia învăţământului public, dacă învăţăturile ei nu sunt mijloace bine înţelese, care să poată înlesni împărtăşirea adevărurilor ştiinţei fie din lumea fisică ori din cea psichică. O noţiune, o judecată ori o conclusiune nu-mi este de folos, dacă ea nu-mi dă mijlocul de-a inţelege un raport din lume ori a produce o modificare in stările dinprejurul meu. Această consideraţie a făcut să se reducă materia aşa numitelor logice formale, eliminând din partea lor elementară permutaţiile fără deosebire in fond, ce n’a-veau de scop decăt a indica forme exterioare de ale limbei. In schimbul acestor eliminări, principiul aplicabilităţii a
C. L. XXII.-V.-27,107.	25
386
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
născut o serie de cestiuni, care au dat logicei din timpul nostru o întindere neasemănat de mare. El se resumă in metodologie sau in învăţătura despre metoadele de cercetare ştiinţifică, care se practică atăt in ştiinţă căt şi la invăţămentul din şcoale.
Posedăm in manualul de logică al d-lui T. Maiorescu, cel dintăi deposit de cunoştinţi metodologice fundamentale, cu care s’a înavuţit ediţia a Il-a, apărută in Bucureşti la 1886, şi de care dorim să ne ocupăm in cele următoare:
Cartea e împărţită, pe lăngă introducere, intr’o parte elementară şi o parte metodologică cu un apendice, conţi-nend indicaţiunea isvoarelor, însoţite de scurte notiţe bibliografice. Aceste notiţe ni se par foarte preţioase pentru cetitorul începător. Ele dau explicaţiuni, expun controverse, indrumă pe cetitor a consulta părerile altora şi alte scrieri de-ale autorului. Le vedem insuflate de nobila năzuinţă de-a veni intr’ajutor cetitorului interesat de una sau altă ces-tiune, fără a tulbura insuş textul predării prin continue citate şi notiţe excursive, care fac multe manuale de şcoală să uite atăt de des scopul pentru care sunt scrise.
O privire aruncată in fugă asupra capitulelor „Logicei" d-lui T. Maiorescu, ne face să descoperim însuşiri pe care cu plăcere le-am vedea şi in alte manuale de şcoală. înainte de toate lipsa completă a oricărei vorbe de prisos, care ar imbăta spiritul începător cu volumuri întregi de frase goale, apoi expunerea scurtă şi căt se poate de clară a cestiunilor alese după importanţa lor, insfirşit un fir condus cu îngrijire şi apărat de întreruperi şi reprinderi erudite, ingreunătoare de pricepere, o mărginire prudentă in a desfăşura cestiunile de controversă, sunt caracteristicile cărţei d-lui Maiorescu.
Judecând cartea, din punctul de vedere al interesului pedagogic, ce e menit să deştepte un manual de şcoală, vom simţi la cetirea paragrafelor, că ni se deschide o cale, ce ne indreaptă privirea spre regiuni largi, dar numai ne-o deschide, făr’ a ne spune tot ce avem să vedem; şi in aceasta consistă meritul cărţei. Ea ne lasă un neastimpăr,
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
387
o sete de-a continua studiul. Paragraful odată încheiat, simţim o părere de reu ca după momente de scurtă plăcere. N’am mai inchide calea şi cercăm a găsi in notele apendi-celui isvoarele pentru curmarea setei. Eacă însuşirile unui manual de şcoală, care e conştiu de marginile, ce-i sunt impuse prin trebuinţele şcolarului.
S’au ivit unele voci nefavorabile, care cercau să găsească intr’un manual de şcoală merite de independenţă literară. Vom înţelege că nu aceasta poate să fie obiectul interesului nostru la preţuirea cărţei d-lui Maiorescu. Serviciul ce aduce instrucţiunei publice este cestiunea arzătoare, de care trebue să ne preocupăm in faţa unui manual de şcoală. îndeosebi partea metodologică tractează un obiect a cărui pătrundere şi aplicare bine înţeleasă sunt menite a reforma din temelie practica de păn’acum a învăţământului nostru primar şi secundar. In această parte a cărţei găsim cunoştinţele indispensabile pentru o organisare in cele mai din lăuritru ale învăţământului.
A ne ocupa de metoadele de cercetare ştiinţifică şi a arăta însemnătatea ce o au aceste metoade pentru împărtăşirea cunoştinţelor la instrucţiune, este scopul, ce ne propunem a l urmări in cele ce urmează.
începem cu analisarea metoadelor de cercetare ştiinţifică.
I.
Oare cineva vede mai multe animale, care se nutresc cu pradă. Unele semne cunoscute de mai înainte şi găsite şi acum il fac să recunoască, că sunt lupi. El raţionează astfel:
a, b, c. . . . se nutresc cu pradă.
a, b, c. . . . sunt lupi._______________
Lupii se nutresc cu pradă.
Prin conclusiune se constată in mai multe caşuri concrete coexistenţa constantă a însuşirilor, prin care am cu-
388
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
noscut- pănă aci lupul, cu însuşirea de-a se nutri cu pradă. Toate caşurile concrete a, b, c . . . concordează in această coexistenţă constantă. Prin terminul mediu vedem, că se eliminează variaţiile de la un cas la altul, ear concordanţa se exprimă in conclusiune, unde nota „a se nutri cu pradă" se constată ca nestrămutat coexistentă cu alte note deja cunoscute din noţiunea lup. Prin conclusiune se relevă una din coexistenţele constante ce compun noţiunea lupului, aşadar o parte din definiţia acestuia.
Coexistenţa aflată este cu atăt mai necesară şi mai sigură, cu căt am observat-o ca raport constant in mai multe caşuri de experienţă concretă. E de sine inţeles, că absolut necesară nu va fi decăt atunci, cănd se vor fi terminat toate experiinţele.
Cănd vom intilni de aci inainte un animal, la care găsim însuşirile ştiute ale lupului, vom putea, să facem proba raportului constant, aflat prin raţionamentul de mai nainte. Aceasta o facem mănecănd de la conclusiunea, la care am ajuns păn’aci şi săvârşind raţionamentul invers:
Probă:	Lupii	se nutresc cu pradă.
x este lup___________________________
x va trebui să se nutrească cu pradă.
Conclusiunea aceasta ne spune de mai nainte, la ce avem să ne aşteptăm in faţa animalului x. Ca să ne şi convingem despre aceasta, nu vom avea decăt să intocmim un experiment cu mijloacele indicate de acest raţionament, adecă, să dăm animalului x ocasiunea de-a răpi prada, şi dacă o va răpi, vom dobăndi o nouă adeverire a coexistenţei constante, aflată in conclusiunea primului raţionament. In exemplul nostru, coexistenţa constantă, că lupul se nutreşte cu pradă, vine a fi adeverit prin o experienţă mai mult. Necesitatea acestei coexistenţe va fi întemeiată pe o basă de experienţă mai largă cu un cas. Astfel raţionamentul cel dintăi se va putea repeta acum de pe o temelie mai îmbogăţită cu un cas, şi conclusiunea lui se va putea afirma cu mai multă certitudine. Dacă experimentul încercat la
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
389
indemnul raţionamentului al doilea va dovedi contrarul, coexistenţa ce ne-am format-o prin primul raţionament, va trebui să cază ori va trebui să se preciseze prin metoda diferinţei, după cum se va vedea mai tărziu.
Găsim in exemplul acesta felul de procedere cunoscut sub numele de metoda concordanţei. Conclusiunea primului raţionament ne arată, că iu mai multe caşuri concrete doue sau mai multe note apar constant inpreunate, pănă cănd alte note variază de la un cas la altul. Conclusiunea raţionamentului al doilea ne indeamnă să considerăm coexistenţa notelor constante ca necesară (deşi nu absolut) şi pentru caşurile analoage viitoare.	**
Metoda concordanţei, aplicată la raporturi de coexistenţă, va putea să aibă o regulă formulată astfel:
Dacă aflăm in mai multe caşuri de coexistenţă concretă, că doue sau mai multe note apar constant inpreunate, pănă când alte note variază de la un cas la altul; aceste din urmă le eliminăm, ear notele constant inpreunate sunt a se privi ca intr’un raport de coexistenţă necesară, sau ca note esenţiale ale noţiunei, de a cărei sferă se ţin caşurile observate.
In procesul logic, de care se foloseşte metoda concordanţei pentru a stabili raporturi de coexistenţă necesară, deosebim doue curente raţionătoare. Unul mănecă de la experienţe concrete şi sfirşeşte prin o conclusiune ce exprimă o coexistenţă abstractă. Celălalt mănecă de la acest resultat abstract şi termină prin a ne indemna să facem o nouă experienţă concretă. Scopul acestor curente de găndire este evident. Cel dintăi ne relevă unul din raporturile esenţiale, ce compun conţinutul lupului; cel de al doilea aprobă adeverul acestui raport prin noua experienţă, la care ne duce. Scopul raţionării noastre este de-a forma o parte din conţinutul unei noţiuni, şi de a verifica adeverul aceleia. Luăm un exemplu din sfera raporturilor de succesiune:
Dacă frecăm o bucată de sticlă cu un petec de mă-tasă, ceara roşie cu postav, răşina cu o blană de animal etc., se naşte electricitate.
390
CĂTEVA GESTIUNI METODOLOGICE
Fricţiunile sticlei de mătasă, a cerei roşii de postav, a răşinei de blană etc., sunt tot fricţiuni de materii fisice.
Fricţiunea materiilor fisice produce electricitate.
Şi in acest raţionament vedem că terminul mediu in-făţişază variaţiile de la un cas la altul, care vin a fi eliminate. Conclusiunea nu conţine decăt ceeace este constant in toate caşurile. In exemplul nostru raportul constant este, că fricţiunea materiilor fisice e urmată de electricitate. In aceasta concordează toate caşurile de experienţă făcută.
La fiecare succesiune deosebim antecedente şi sequenţe, pe care le numim momentele succesiunei (spre deosebire de notele coexistenţei). Ceeace se exprimă in conclusiune ca constant, sunt momentele, pe care le numim esenţiale şi care remăn neeliminate. Intre aceste din urmă, antecedentul se numeşte causă, ear sequentul efect. In exemplul nostru fricţiunea materiilor fisice e causa, şi electricitatea este efectul. Cu respect la aceşti termini raportul de succesiune constantă se numeşte şi raport de causalitate. Conclusiunea, care exprimă acest raport, se numeşte lege de causalitate.
Ni se impune intrebarea: Raportul de succesiune constantă, ce vine a fi exprimat in conclusiune ca o lege de causalitate, este el totodată şi un raport de succesiune necesară, după cum suntem obicinuiţi a inţelege causalitatea ? Respundem: Necesitatea lui aternă şi aici de la numerul caşurilor concrete, in care s’a constatat, că succesiunea aflată e constantă. Convingerea, că această succesiune e absolut necesară, nu o putem avea decăt atunci, cănd toate experienţele relative la această succesiune vor fi terminate. Intimpinăm in punctul acesta aceeaşi imperfecţiune ca şi la raporturile de coexistenţă. Garanţia pentru necesitatea raportului causal, aşadar şi pentru temeinicia legii, nu o primim in faţa caşurilor viitoare, decăt pe basa caşurilor de experienţă deja făcută. Eacă pentru ce ne vedem siliţi a inmulţi aceste caşuri, supunend legea la continue probe noue.
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
391
Proba: Fricţiunea materiilor fisice produce electricitate.
Cănd frecăm succinul cu un petec de bumbac ăncă avem o fricţiune de materii fisice.
Succinul frecat de bumbac va trebui să producă electricitate.
Conclusiunea acestui raţionament ne prevesteşte efectul la care avem să ne aşteptăm, cănd frecăm succinul de bumbac. Dacă efectul se iveşte avem un nou razim pentru certitudinea legii. Noi o afirmăm de aci inainte cu mai multă tărie. Dacă efectul nu s'ar ivi legea cade in forma ei de păn’aci şi trebue să se precisese după metoda diferinţei (precum se va vedea mai tărziu).
Prin conclusiunea primului raţionament constatăm, că in mai multe caşuri de succesiune concretă doue momente se succed constant una pe alta, pănă cănd alte momente antecedente variază de la un cas la altul şi vin a fi eliminate. Conclusiunea raţionamentului al doilea ne îndeamnă să adeverim succesiunea aflată şi prin chiar aceasta să o considerăm ca o lege de causalitate necesară.
Metoda concordanţei, aplicată la raporturi de succesiune, va avea următoarea regulă:
Dacă aflăm in mai multe caşuri de succesiune concretă, că doue sau mai multe momente se succed constant unul pe altul, pănă cănd celelalte momente antecedente variază de la un cas la altul; aceste din urma le eliminăm, ear momentele, ce se succed constant, sunt a se privi ca intr’un raport de succesiune necesară, sau ca momente esenţiale din legea de causalitate, de-a cărei sferă se ţin caşurile observate.
Şi la cercetarea raporturilor de succesiune necesară deosebim doue feluri de raţionamente. Unul mănecă de la caşuri concrete şi termină cu o lege de succesiune abstractă sau generală. Al doilea incepe cu această lege generală şi sârşeşte dănd indemnul de-a produce noue caşuri de experienţe concrete. Cel dintăi relevă nexul causal, al doilea il verifică. Prin cel dintăi aflăm momente esenţiale (causa şi
392
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
efectul) din conţinutul unei legi, prin al doilea se intâreşte certitudinea succesiunei lor.
Am înfăţişat raţionamentele, de care se foloseşte metoda concordanţei la cercetarea raporturilor, fie de coexistenţă ori de succesiune. Exemplele de pănă aci vor fi învederând, că metoda concordanţei este procesul logic, prin care tindem a forma şi verifica noţiuni despre coexistenţe necesare ori legi despre succesiune necesare, amendoue in direcţiune de supraordinare. Ea tinde la exactitatea noţiunilor ca şi a legilor prin aceea că eliminează ceeace nu este constant, apărăndu-ne astfel de note ori momente neesenţiale ; aşadar de noţiuni ori legi cu conţinut prea larg şi cu sferă prea ăngustă. Metoda concordanţei este deci procesul de formare al noţiunilor ori legilor dinpreunâ cu adeverirea sau demonstraţiunea lor.
Am zis că metoda concordanţei tinde la exactitatea noţiunilor ori legilor in direcţiune de supraordinare. O noţiune ori o lege nu este destul de exactă, dacă nu exprimă decât concordanţa coexistenţelor ori succesiunilor, adecă numai notele ori momentele generice. Găsim animale, care se nutresc cu pradă fără a fi lupi; deasemenea există fricţiuni de materii fisice fără ca să observăm efectul electricităţii. Simţim astfel trebuinţa de-a ingrădi noţiunile ori legile noastre din partea altor noţiuni ori legi coordinate cu ele, care sunt de acelaş gen, dar diferă in unele privinţi.
Avem inaintea noastră cestiunea formării noţiunilor şi legilor din punctul de vedere al diferinţelor lor necesare.
Oare cineva află că mai mulţi indivizi concreţi sunt animale sugetoare, care răpesc şi se nutresc cu carne; despre alţi indivizi află, că sunt animale sugetoare, că răpesc Şi se nutresc cu insecte. Pe unele insuşiri ştiute recunoaşte in cei dintăi lupi, in cei de al doilea cărtiţe. El raţionează astfel: a, b, c,... sunt animale sugetoare, răpitoare, carnivore; ai> bi, Ci,... sunt animale sugătoare, răpitoare, in-sectivore.
a, b, c,... sunt lupi; a1? b„ ct, sunt cărtiţi._______________
Lupii sunt animale sugătoare, răpitoare, carnivore; cârtiţile sunt animale sugetoare, răpitoare, insectivore.
CĂTEVA CESTIUN# METODOLOGICE
393
Prin terminul mediu se elimineazâ şi aci tot ce variază de la un cas la altul. In conclusiune nu remâne decât ceeace este constant, fie intr’o coexistenţă ori in cealaltă. In exemplul nostru, notele, prin care ne-am obicinuit a cunoaşte lupul, coexistă constant cu notele animal, sugător, răpitor Şi carnivor. Deasemenea şi notele, prin care am cunoscut pănă aci cârtiţa, coexistă constant cu notele animal, suge-tor, răpitor şi insectivor. Constatăm mai departe că dintre notele, cu care coexistă cele deja cunoscute ale lupului şi cârtiţei, toate sunt comune (animal, sugetor, răpitor) afară de una (carnivor ori insectivor) care se află intr’o coexistenţă şi lipseşte in cealaltă. Tot din conclusiune vedem, că nota carnivor se află in coexistenţă, unde se află notele ştiute ale lupului. Noi zicem, că ea este o diferenţă specifică a lupului. Deasemenea nota insectivor e constantă in coexistenţa, unde se află şi notele ştiute ale cârtiţei. Aşadar ea este o diferenţă specifică a cârtiţei.
Pentru ca să ne convingem, că această diferenţă constantă e şi necesară, n'avem decăt să facem următoarea probă ce duce la noue experienţi.
Probă: Lupii sunt animale sugetoare, răpitoare, carnivore ; cărtiţile sunt animale sugetoare, răpitoare insectivore.
x este lup; Xj	este cârtiţă
x va	trebui să	se nutrească	cu carne şi
Xj cu insecte.
Convingerea e dobândită, dacă intocmim un experiment cu mijloacele indicate de acest raţionament şi cercăm să şi executăm adevărurile conduşi unei. Dacă experienţele, la care ajungem, aprobă conclusiunea raţionamentului de probă, atunci diferenţa constantă, formulată in conclusiunea primului raţionament, va dobândi un nou razim de certitudine. Ear dacă impotriva aşteptării noastre lupul x şi cârtita	X!	s’ar	nutri	cu carne şi cu insecte,	deosebirea	inceatâ
de-a	fi	constantă	şi notele	carnivor şi	insectivor	nu	vor
mai fi considerate drept diferenţe necesare. In acest fapt
394
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
consistă, tocmai progresul in exactitatea noţiunilor şi putinţa de-a perfecţiona sistema inmulţind experieţele.
Ya fi uşor de inţeles, că şi la diferenţa intre raporturile de coexistenţă nu poate să fie vorba de*o certitudine absolută. Gradul de necesitate a diferenţei, formulată prin această metodă, atărnă şi aci de la mulţimea caşurilor concrete, in care s’a constatat, că diferenţa e constantă.
Recunoaştem in această procedere metoda diferenţei, aplicată la raporturi de coexistenţă. întrebuinţând termenii, pe cari i*am adoptat pentru aceste raporturi, vom putea să formulăm regula in chipul următor:
Dacă constatăm, prin mai multe experienţe făcute asupra a doue raporturi de coexistenţă, că coexistenţa, in care se presintă anumite note ştiute şi coexistenţa, in care nu se presintă, au toate celelalte note comune afară de una, şi dacă această una se află in coexistenţa cea cu notele ştiute şi lipseşte in cealaltă, ea este una din diferenţele specifice, prin care se deosebesc cu necesitate conţinuturile a doue noţiuni coorclinate de sferele cărora se ţin caşurile observate.
Adăugăm un exemplu de diferenţă intre raporturile de succesiune.
Oare cineva, basat pe legea aflată mai inainte prin concordanţă, freacă o bucată de fer, de aramă, de cărbune cu felurite alte materii şi impotriva aşteptării lui află, că nu se iveşte electricitate. Dar dacă le supune frecării in isolare, electricitatea ear se iveşte. Tot atunci află, că a-ceste materii conduc electricitatea prin ele sau că sunt conductori, cu alte cuvinte, ele pierd electricitatea indată ce nu sunt isolate. El raţionează astfel:
Dacă frecăm ferul, arama, cărbunele etc. in isolare se produce electricitate; dacă le frecăm fără isolare, nu se produce.
Fricţiunea ferului, a aramei, a cărbunelui etc., fie in isolare ori fără isolare, este o fricţiune de materii conducetoare de electricitate (conductori).
Fricţiunea conductorilor isolaţi produce, acelor neiso-laţi nu produce electricitate.
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
395
După eliminarea prin terminul mediu a tuturor variaţiilor, câte se petrec de la o fricţiune la alta, dobândim in conclusiune numai momentele constante. Intre antecedente toate sunt comune in amăndoue succesiunile (fricţiune de materii fisice conducătoare) afarâ de un moment antecedent (isolarea), care se găseşte in una din cele doue succesiuni şi lipseşte in cealaltâ. Când lipseşte acest antecedent, lipseşte şi sequentul, ear când se petrece antecedentul isolârii se iveşte şi electricitatea. Noi zicem, că isolarea conductorilor	este	o	causâ	a electricitâţii	şi	neisolarea o causâ
a	neelectrisârii lor.	In conclusiune	se	coprinde deosebirea
acestor doue succesiuni constante, ce representâ doue regi de succesiune coordinate, una positivâ şi alta negativâ.
Ca sâ ne intârim convingerea, câ aceastâ deosebire de succesiune e totodatâ necesarâ, cercâm a inmulţi experienţele noastre, făcend de exemplu următoarea
Probâ: Fricţiunea conductorilor isolaţi produce, a celor neisolaţi nu produce electricitate.
Fricţiunea zincului este o fricţiune de conductor,	odatâ in isolare	altâdatâ fârâ isolare.
Zincul	frecat in isolare	va	produce, fârâ isolare
nu va produce electricitate.
Experimentul ce-1 facem cu mijloacele indicate de acest raţionament de probâ, va sfirşi prin a ne convinge intr’un nou cas concret, că diferenţa de succesiune formulată in conclusiunea raţionamentului anterior, e necesară. De cumva s'ar intimpla, in contra aşteptării noastre, ca resultatul experimentului să ne ducă şi aici la aflarea unui conductor, care să se poată electriza şi fără isolare, diferenţa va in-ceta şi legile vor cădea sau vor trebui să se modifice. Experienţele pot să constate o armonie ori o desarmonie intre ele şi intre legile odată formulate; in amendoue caşurile nu poate să fie vorba decăt de un progres al ştiinţei, fiindcă odată se întăreşte certitudinea, altădată vine a se întemeia de nou.
Yedem insfirşit, că şi legile, care exprimă o diferenţă
396
CĂTEVA GESTIUNI METODOLOGICE
a raporturilor de succesiune, nu au certitudine absolută. Certitudinea aternă, o repetăm, de la mulţimea experienţelor, prin care s’a adeverit nexul constant, ce ele exprimă.
Folosind terminii ce i-am adoptat pentru raporturile de succesiune regula metodei diferenţei, aplicată la aceste raporturi, va putea să primească următoarea formulare:
Dacă constatăm prin mai multe experienţe făcute asupra a doue raporturi de succesiune, că succesiunea, in care se presentă un sequent constant şi succesiunea, in care nu se presentă, au toate momentele antecedente comune afară de unul, şi dacă acest unul se află in succesiunea cu sequeî 'ni şi lipseşte in cealaltă, el este una din căuşele ce produc e-quentul şi constitue o diferenţă necesară intre doue legi col.'-dinate, de sferele cărora se ţin caşurile observate.
Şi la metoda diferenţei deosebim doue raţionamente. Unul mănecă de la caşuri de succesiune concrete şi se inalţă la legi de conţinut abstract şi general; altul foloseşte a-ceste legi ca punct de mănecare şi sfirşeşte prin a ne da indemnul să facem noue experienţe concrete. Cel dintăi are de scop a formula deosebirea intre conţinuturile necesare ale duor succesiuni, al doilea tinde a verifica această deosebire, provocând experienţe noui. Unul formulează legile pentru a ne orienta in mijlocul experienţelor, altul le verifică, ca să ne asigure, că putem produce cu ajutorul lor alte experienţe.
La amendoue metodele ne servim de eliminarea ter-minului mediu, pentru a trece gândirea noastră, odată de la experienţi la noţiuni ori legi, altădată de la acestea im dărât la experienţă. Cu căt mişcarea gândirii raţionătoare, de la experienţe la idee şi indărăt, s’a repetat in mai multe caşuri asupra aceluiaş raport, fie de coexistenţă ori de succesiune, — şi aceasta fără a descoperi vre-o disonanţă intre experienţă şi idee — cu atăt raporturile formulate ne inspiră o certitudine mai mare. Metodele de concordanţă şi diferenţă au şi puncte in care se deosebesc. Cea dintăi tinde la exactitatea noţiunilor ori legilor, căutând şi verificând elementele genului, cealaltă pe cele ale speţiei. Am zis,
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
397
vorbind despre metoda concordanţei, că ea ne apără de noţiuni ori legi cu conţinut prea larg şi sferă prea ăngustă. Despre metoda diferenţei vom zice acum, că ea e felul de cercetare prin care tindem a ne apăra de noţiuni ori legi cu conţinut prea ăngust şi sferă prea largă.
Un raport, fie de coexistenţă ori de succesiune, este bine isolat, locul lui in sistema convingerilor noastre este fixat cu esactitate îndestulătoare, dacă ştim, in ce samănă cu alte raporturi şi prin ce se deosebeşte de ele. Amăndoue metodele au să lucreze impreună, pentru ca resultatele lor să contribue a formula raporturi bine definite. Definiţiunea nu este altceva decăt inpreunarea resultatelor dobândite prin amendoue metoadele. Găsim motivul pentru care orice definiţie se face astfel, că alăturăm diferenţele specifice, aflate prin metoda diferenţei, cătră genul proxim, aflat prin metoda concordanţei. Metoda concordanţei şi diferenţei sunt cele doue procederi fundamentale, pe care se întemeiază orice cercetare ştiinţifică. Ele sunt cele două feluri de gândire stereotipă, la care se reduc încercările de constituire ale oricărei ştiinţe.
Metodele variaţielor concomitante şi a restanţelor nu oferă in resultatele lor nici gradul de certitudine, pe care il atingem prin primele doue metode. Ne reţinem de astă-dată a vorbi şi despre aceste metode; amintim numai, că ştiinţele nu se folosesc de ele decăt atunci, cănd . lipsesc elementele de judecată pentru aplicarea primelor doue metode. Cu toate acestea, certitudinea la care stârnesc ştiinţele nu se poate răzima definitiv decât pe cele dintăi doue metode.
Din exemplele de pănă aci am aflat, că forma logică elementară a metodelor concordanţei şi diferenţei este raţionamentul şi adecă un duplu raţionament. Unul ne inalţâ de la experienţă la noţiuni ori legi, altul se coboară pe calea inversă. Cel dintăi stadiu in procesul de cercetare ştiinţifică, care incepe cu experienţa şi termină cu formularea unui raport necesar, il numim inducţiune şi raţionamentul de care se foloseşte, raţionament inductiv. Al doilea, care
398
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
mânecă de la resultatul inducţiunei terminând cu verificarea intuitivă a adevărului aflat, se numeşte ăeducţiune, precum Şi forma logică elementară, de care se foloseşte, se cheamă raţionament deductiv sau silogism. Inducţiunea n'are de scop decăt a indica nexul necesar, ear cleducţiunea continuată de ajuns sfirşeşte prin a provoca experienţe, care adeveresc nexul aflat. Dacă deducţiunea se face numai cu scopul de-a arăta legătura logică intre raporturi de ordine mai generală şi altele mai speciale, ea se numeşte argumentare d. e. in ştiinţele matematice. Dacă scopul deducţiunei este a provoca experienţe, care să învedereze in mod intuitiv adevărul noţiunei ori legii de la care mânecăm, atunci proba deductivă se numeşte demonstraţiune, precum sunt demon-straţiunile practice ale ştiinţelor naturale. Inducţiunea formulează din experienţă ceeace este necesar, deducţiunea adevereşte că este necesar, ceeace am formulat. Adeverirea nu zace in insâşi deducţiune, ci in experienţa la care ajungem pe cale deductivă. Procesul inductiv alege materialul cunoştinţelor vrednice de ştiut, ca să ne putem orienta; cel deductiv foloseşte acest material pentru producţiune noue şi motivează prin noţiunile ori legile aflate, cum trebue să.lucrăm. Unul este procesul ştiinţei, celălalt al artei.(O Unul ne invaţă să ştim, altul să producem asemănări ori deosebiri de lucruri şi intimplări. Procesul cel dintâi ne duce la o teorie ştiinţifică, al doilea la o practică artistică. Considerate	ca fenomene	psichice, de	care se ocupă	psicho-
logia,	ele	sunt cunoscute	sub numele	de apercepţie	inductivă
§i deductivă din care derivă fără excepţiune toate formele de cugetare omenească.
Adeseori se confundă inducţiunea cu abstracţiunea. Să facem o deosebire intre aceste lucrări gânditoare. Cănd raţionăm
a, b, c, . . .	se nutresc cu carne
a, b, c, . . .	sunt lupi
lupul se nutreşte cu carne,
i) «jRaportul intre ştiinţă şi artă» Conv. lit. XXI. No. 8 şi 9.
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
399
facem două abstracţiuni. Intăia abstracţiune este nota „nu-trirei cu carne" săvărşită asupra caşurilor concrete a, b, c.... A doua ne relevă unele note, pe care le exprimăm cu cu-văntul lup şi care şi ele sunt abstrase din indivizii a, b, c,... După ce am găsit, că ambele abstracţiuni sunt săverşite asupra aceloraş caşuri concrete, aceste din urmă servesc ca termin mediu pentru a conclude la coexistenţa ambelor resultate abstrase. Despre această coexistenţă nu se afirmase nimic in cele două premise. Examinând amăndouă premisele aflăm mai departe, că sunt judecăţi analitice, precum este orice judecată, care implică o lucrare abstrac-tivă. Conclusiunea insă e o judecată sintetică, fiindcă predicatul (nutrirea cu carne) nu este ăncă coprins intre notele lupului, ci vine abia acum să determine lupul mai dea-proape. Abstracţiunea desface numai notele comune din mai multe caşuri concrete şi se recer cel puţin două abstracţiuni pentru ca inducţiunea să le poată impreună prin mijlocirea terminului mediu. Această impreunare explică pen-truce conclusiunea raţionamentului inductiv este totdeauna o judecată sintetică. Aşadar raţionamentul, care mănecă de la doue premise analitice, prin urmare de la resultatele duor (sau şi mai multor) abstracţiuni şi sfirşeşte cu o conclusiune sintetică (cu o determinaţi une), este procesul logic, pe care il numim inducţiune. El implică doue abstracţiuni Şi o determinaţiune. Abstracţiunea apare dar ca un proces auxiliar a] inducţiunei.
Abstracţiunea este a se deosebi şi de descriere. Cea dintăi ne	relevă aceeaşi notă din	mai multe	caşuri	concrete;
descrierea enumeră diferite note	din acelaş	cas.	Deosebirea
aceasta o formulăm astfel:
sx s8 ss . . . sunt p	(abstracţiune)
s este Pi p* p8. . .	(descriere)
La abstracţiune mai multe subiecte au acelaş predicat; la descriere un subiect primeşte mai multe predicate.
In urma acestei deosebiri vom inţelege, că trebue să descriem mai inainte fiecare cas in parte, pentru ca să pu-
400
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
tem găsi, care notă este comună, adecă să putem face abstracţiunea.
La raţionamentul deductiv
Lupul se nutreşte cu carne x este lup
x va trebui să se nutrească cu carne
premisa intăi, o ştim din procesul inductiv, e o judecată sintetica. In premisa a doua lărgim conţinutul subiectului din premisa intăi, săvârşind o a doua sintesă determină-toare, cănd zicem: „şi x e lup“. Resultatele acestor doue determinaţiuni le inpreunăm cu ajutorul terminului mediu intr’o conclusiune, ce duce la o nouă experienţă. In această experienţă găsim inceputul unei prime descrieri, că adecă in animalul concret x se află nota „nutrirea cu carne". Aceeaşi descriere, făcută şi in alte caşuri, ne duce ear la o abstracţiune, care pregăteşte elementele de judecată pentru o nouă inducţiune.
Din aceste două feluri de raţionamente se compune, după cum văzurăm, fiecare din cele doue metode de cercetare ştiinţifică. Logica le descopere cu scopul de-a servi nu numai ştiinţelor la cercetarea adevărurilor, ci şi invăţămen-tului la impărtăşirea lor. Vom arăta cătră sfirşitul acestui studiu însemnătatea, ce o au aceste cunoştinţe metodologice pentru practica invăţămăntului. înainte de aceasta credem, că cele de pănă aci vor fi îndestulătoare pentru a ne servi ca elemente de judecată in faţa unor cestiuni, pe care ne luăm voie ale suleva din cartea d-lui Maiorescu.
Am dori, ca observările ce le facem, să nu fie considerate decăt ca o încercare, ce stărue la lămurire proprie. Experienţa discuţiunilor noastre publice ne permite, fără îndoială inducţiunea, că acestea nu fixează totdeauna obiectul lor cu destulă claritate. Cine n’a observat, cănd e vorba de-o discuţiune publică ori particulară, goana formală după distincţiuni de proprietate literală, grija bolnăvicioasă in a deosebi ce este a unuia ori a altuia, parada puerilă cu erudiţia ce tinde cel mult a mulţămi comisia unui examen de
CĂTEVA CESTIUNt METODOLOGICE
401
bacalaureat, cănd candidatul, in absenţa găndirei proprii, recurge acuşi-acuşi la numele autorilor mari, pe care de multe ori nu-i inţelege, ca să-i vină intr’ajutor şi să dea opintirilor sale lustrul unei orientări, indispensabile pentru a dobăndi o notă de trecere? Voim totdeauna să deosebim ce este al nostru de ceeace este al altora; pare că am fi ajuns in ştiinţi la punctul, unde nu numai să avem trebuinţă, dar să şi avem ce să deosebim. Suntem bucuroşi, cănd ni se formulează o cestiune aşa ca să o putem inţelege. Cetitorul vrea să priceapă şi e supărăcios orice amestec de cestiuni cu privire la prioritatea ori proprietatea literară, orice excursiuni erudite dar dispensabile, orice cita-ţiuni, care nu intră cu necesitate in felul şi curentul de gândire al scriitorului. Toate acestea complică numai cercetarea şi ingreunează priceperea tocmai in momentul, cănd cestiunea nu e ăncă inţeleasă. Cerem o infăţişare potrivită cu trebuinţele cetitorului, mai ales in materii abstracte, şi remăne istoriei să aleagă şi să judece incăt productele de ştiinţă ale unei epoce au fost sau nu, *şi incăt au fost independente.
Nu facem observările noastre decăt cu gândul de-a contribui şi noi la lămurirea adeverului; şi dacă acest adever va fi fost exprimat şi de alţii, ne mulţumim cu a-1 repetă şi a-i da expresiune şi intre Romăni. Putem să greşim mai reu decăt aceia pe care ii credem greşiţi. Greşeala ce s’ar intimpla să comitem nu ne va descuraja, fiindcă, odată convinşi despre această greşeală, n’avem să inregis-trâm decăt un nou progres.
ŞTEFAN VEL O VAN.
(Va urma).
C. L. XXII. - V.-27,107.
26
402
LASCAR VIORESCU
LASCAR VIORESCU
O ICOANĂ A MOLDOVEI DIN 1851
DE
WILHELM DE KOTZEBDE
(trad. din limba germană de A.)
CAPITOLUL XI
Puricescu merge la Bursuceni. — Scenă cu ţiganii.
Lascar ajunse abia noaptea tărziu la Valea-Verde, şi aflâ cu bucurie că sosise in acea seară Dimitrie Albu, care se culcase de mult. Lascar porunci să nu-1 deştepte, şi el însuş se puse răpede in pat, se simţea obosit de ostene-lele sufleteşti şi trupeşti ale celor din urmă zile.
Cei doi prieteni se bucurară din toată inima intilnin-du-se a doua zi de dimineaţă. înfăşuraţi in halat, se aşezară lăngă sobă şi sorbind cafeaoa işi istorisiră ce li se intimplase de cănd se despărţisere la Iaşi. Lascar nu spuse nicio vorbă despre Catinca, dar istorisi cu deamănuntul mergerea lui la Bursuceni şi ceeace il îndemnase la această călătorie. Este foarte caracteristic, pentru sermanul nostru Yiorescu, că nici nu-şi muncise găndul spre a vedea dacă numai însuşirile însemnate ale persoanei lui fără alte consideraţii de pealături îndemnaseră pe Yrenceanu să-l wo-ească de ginere, şi fu cu totul mirat, cănd ii zise Albu:
„Imi pare bine că s’a sfirşit lucrul aşa; ar fi putut
LASCAR VIORESCU
403
eşi mult mai râu decât cu partida de preferenţâ. Vulpea Şireată voia să-ţi dea pe fiică-sa fiindcă unui socru nu-i poţi cere socoteli aşa de amănunţite asupra epitropiei".
Aceasta era aşa de vederat incăt lui Lascar ii fu cam ruşine, că primise ca ceva măgulitor pentru dinsul cererea mănei sale. Dar nu ţinu mult ruşinea; el dete dreptate prietenului seu şi nu-şi mai perdu vremea să se gândească la lucrul acesta.
„Căt mai va pănă să fii virstnic" il intrebâ Albu.
„Sunt născut la 17 Martie — azi avem in 4 Fevuarie — cam peste o lună implinesc 25 de ani".
„Ia seama la epitropii dumitale. După căte mi-ai spus la Iaşi sunt sigur că vei da peste ceva încurcătură dacă cercetezi toate lucrurile cu deamănuntul. Trebue".
In acel moment se auzi o trăsură in curte. Lascar se sculâ şi se uită pe fereastră. .
„Puricescu! Cunoşti pe originalul meu vecin, Dimitrie?"
„Fireşte că-1 cunosc şi pe el şi pe frumoasa sa soţie".
„Nu ştii ce suflet de om e ascuns sub formele lui cele greoae", zise Lascar prietenului seu şi era să urmeze cu laudele cănd se deschise uşa şi betrănul in haine de vânătoare cu cornul de praf de puşcă rostogolindu-se pe pântece intrâ in odae dinpreună cu Puica. „Cucoane Ienache!“
—	„Sluga dumitale cucoane Lascarache — „Ce mai faci cucoane Dumitrache?" — Gheorghe, mai adu o ceaşcă şi cafea proaspătă. — „Mulţumim, am şi mâncat", aşa merse cătăva vreme pănă se mai apropiâ un al treilea scaun de sobă, se aşezâ Ienache şi se intinse Puica lăngă el.
„Ai venit numai pentru mine cucoane Ienache ori mai aveai de mers prin vecinătate?" il intrebâ Lascar.
„Vream să vănez puţin, e aşa frumoasă vreme".
„Ce poţi impuşca pe vremea asta a anului? Iepurii nu sunt buni de măncat, de potărnichi e păcat şi prepeliţele nu sosesc decăt peste două luni".
„Vreau să văd dacă nu sunt ăncă ţitari".
„Ţitari? La inceputul lui Fevruarie? Dar unde ţi-e gândul?"
404
LASCAR VIORESCU
„Eu incep totdeauna să-i caut din vreme, aşa sunt sigur să dau peste ei cănd vor sosi. Trebue să impuşc unul odată in viaţa mea“.
„Cum, n’ai nimerit niciodată vreunul?"
„Niciodată".
Tenerii riseră de aprigul venător care să plângea de ţitar spunând că are prostul obiceiu de-a sbura in zigzag, astfel incât impuşti in dreapta şi el a şi apucat la stingă. „Foarte neroadă pasere", zise el.
Albu ştia că Puricescu e unul din epitropii lui Lascar şi el nu voi să piardă prilejul de-a cerceta afacerile prietenului s8u mai deaproape. „Cucoane Ienache, incepu a zice Albu, - după ce sfirşisere cu sborul capriţios al Ţitari-lor, „noi vorbeam tocmai de virstnicia lui Viorescu, aveţi toate actele justificative care v6 trebue la presentarea so-cotelelor?"
„Toate vor fi in regulă, asta e treaba spătarului Cos-tache", respunse Puricescu.
„Dumneata personal nu te temi de nicio respundere?" Betrănul se uită cu sfială la Albu.
„La Valea-Verde nu prea seamănă să stea lucrurile tocmai cum ar trebui.
„Costache Vrenceanu a avut aface cu arendaşul", observă Puricescu.
„Dar arendaşul acesta trebue să aibă pe cineva care să respundă pentru el? Cine i-a dat chezăşie?"
„Eu".
Acest „eu" al sermanului bStrăn fu scos din piept ca un suspin. După multe intrebări ale lui Albu eşi la iveală că Vrenceanu pusese pe bietul Ienache inainte şi-i scosese
o	chezăşie in toată forma. El se inspăimentâ şi se infiorâ tot mai mult, de-i curgea năduşeala de pe frunte, cănd re-incepu Albu iarăş vorba, şi intrebâ:
„Oare ştii dumneata că spătarul Costache şi Dolban spun că e o ipotecă de 25,000 de galbeni pe Valea-Verde?"
Puricescu işi făcu crucea. „Nu ştiu nimic", zise el incet; „asta nu se poate".
LASCAR VIORESCU
405
. Lascar şezuse tăcut pănă aci, spaima bătrânului său prieten nevinovat ii făcea reu. Albu se plimbă puţin prin odae, apoi se opri in dreptul lui Puricescu şi-i zise: „Ascultă, eu nu pot lăsa pe acest tănăr fără experienţă in afaceri, singur de capul lui, şi-l voiu povăţui să cerceteze cu mare asprime socotelele. Dacă, după cum sunt convins, nu ai dumneata personal altă vină decăt negligenţa, totuş nu eşti mai puţin respunzător decăt ceilalţi epitropi“.
Puricescu remase nemişcat cu ochii ţintiţi inaintea lui; trăise atăţi ani in linişte, şi intr’o singură iarnă căte năpădiseră asupra lui! Dar cuvintele serioase ale lui Albu produseră un bun efect asupra lui, luâ o hotârire energică. Fără a se mai intoarce acasă o porni bătrânul spre Bursuceni; prietenii ii făgăduiră să inştiinţeze pe Catinca şi să stea cu dinsa tot timpul căt va lipsi el.
Vrenceanu se miră mult, cănd vezu pe colegul său sosind la dinsul; de ani de zile nu făcuse acesta o călătorie aşa lungă. Spătarul cam ghicise scopul acestei veniri, dar se ştia aşa de dibaci faţă cu^Ienache, incăt nu se temea de convorbirea ce era să inceapă, ii era numai neplăcut să piardă vremea. Puricescu nu avea obiceiu să apuce lucrurile pe departe; abia se aşezase pe scaun in odaea pe care
o	cunoaştem, şi incepu să vorbească oprindu-se cam la fiecare frasă astfel incăt trebuea adesea să-i vie Vrenceanu in ajutor, şi istorisi tot, repetând cu luare aminte ce-i spusese Albu.
Amestecul acestui om părea să-i fie foarte neplăcut lui Vrenceanu. El tăcu o clipă apoi zise surizănd: „Aşa dar cu ajutorul lui Albu vrea tănărul nostru să ne bage in belea. Ei cine ştie ce se mai poate intimpla pănă atunci. Bine ai făcut de ai venit cucoane Ienache; odihneşte-te astăzi, şi măine te voiu desluşi cum merge toată afacerea
Puricescu ar fi dorit să se. sfirşească azi cu lucrurile cele neplăcute spre a putea fi adoazi sara acasă, işi incă-tuşâ insă uşor nerăbdarea fiindcă, lucru neaşteptat, deslu-şirele semănau să fie lesne de dat! Nu nădăjduia să găsească pe Vrenceanu aşa de blănd şi de liniştit. Ascultă la
406
LASCAR VIORESCU
Roxandra căntănd Carnavalul de Veneţia, care i se părea lui că e o polcă, făcu partida de preferanţă şi se culcâ.
Pe cănd insă Ienache se resvăţa in braţele somnului visănd de o vânătoare la care nu luase parte niciodată in viaţă, in odaea lui Yrenceanu ardea luminarea pănă noaptea tărziu, şi stăpânul casei se plimba in sus şi in jos, cu ochii incruntaţi părea că aşteaptă pe cineva; deschidea uşa din vreme in vreme şi intrebâ pe un băiat somnoros din tindă: „N’a mai venit Gheorghe?" Şi mereu i se respundea: „Nu“, şi ear işi reicepea plimbarea prin odae.
Insfirşit resunară potcoavele unui cal, un călăreţ se răpezi in curte şi peste căteva clipite se infăţişâ inaintea stăpânului.
Era nalt, slab dar un om plin de putere; pârul cel rar, care de obiceiu trebue să fi fost aşezat pe chelie, ii a-târna acum pe spate ca gonit de vânt, era alb de tot ca şi sprincenele cele stufoase şi mustaţa cea groasă, dar el cu toate acestea nu semăna a om bâtrăn. Ochii cei mari cenuşii aveau o privire isteaţă, care ar fi dat de ruşine pe mulţi tineri. Nasul, bărbia şi fălcile grosolane par’că eşeau din obraz; o mare rană vindecată se in tindea de la tâmpla stingă pănă la colţul gurei, astfel incăt se vedea un dinte printre deschizetura acestei răni, cu toată mustaţa ce-1 acoperea. Bărbatul acela avea portul moldovenesc ca şi v ren-ceanu, numai materia hainelor era mai proastă, şi inpeti-cită cu bucăţi de altă faţă pe la coate. In locul şalului avea un chimir aşezat cam pe pântece din care eşeau mânerul unui cuţit şi un pistol.
Era Gheorghe Klipa, vătaful şi factotum al lui Yrenceanu, numit şi stolnicul Gheorghe. Nu trebue să ne mirăm că purta acest titlu de boierie; inainte vreme puteai căpâta pe bani titluri de nobleţe. De mai este aşa şi acum, asta nu ne priveşte. Gheorghe era stolnic de mulţi ani, şi noi avem ala e aci numai cu dinsul. Aşa se potriveau slugă Şi stăpân incăt nici nu se putea mai bine; se intilniserâ douâ suflete inrudite şi eată cu ce prilej: Gheorghe fiul unui ţăran bogat, primise poruncă de la tată-seu, odată cănd por-
LASCAR VIORESCU
407
nise tot satul la Galaţi cu un transport de grăne, să incarce şi el carul cu doi boi şi să meargă cu ceilalţi, cănd insă se descărcară grănele la locul hotărit Gheorghe nu era de faţă; el remăsese inapoi, venduse grăne, car şi boi, şi petrecea cu lăutari prin cărciumi. Neinpecatul părinte puse să-l caute, dar peste curend nu-i mai dete de urmă, fugarul se ascunsese intr'un lan de porumb. Trebue să ştie cineva ce insemnează un lan de porumb in Moldova, spre a inţelege că se poate ascunde cineva zile intregi intr'insul. Gheorghe se hrănea cu grăuntele turcesc cel necopt; dar
i	se urî cu vremea, şi intr'o seară auzind sgomotul unei trăsuri pe şoseaua Galaţului aproape de care era ascuns, se agăţă fără multă resgăndire de spatele trăsurei, bizuin-du-se pe soartă pentru ce i se va mai intimpla.
Yrenceanu era acel ce şedea in trăsură. In intuneric
i	se păru că-i eşisere hoţii in drum, lucru ce nu-1 inspâi-mentâ, tener cum era peatunci. Aplecăndu-se afară din trăsură, dete cu putere cu sabja spre spetele trăsurei, un ţipet’il vesti că nu lovise in aer. Lucrul cel mai firesc pent1^ un om ca Yrenceanu ar fi fost să lase pe rănit să se scalde in săngele seu; totuş porunci să oprească trăsura, luă pe Gheorghe greu rănit cu dinsul şi-l ingriji până se făcu bine. Un glas tainic ii şoptise poate, că băiatul i-ar putea fi vreodată de folos.
Ei nu se mai despărţisere deatunci şi se aflau foarte mulţumiţi. Gheorghe deveni unealta lui Yrenceanu la orice prilej, in care na vroia să se amestece deadreptul. Ţăranii tremurau inaintea omului celui grozav de aspru, niciodată nu se ivi o nesupunere.
„De ce a trebuit să te aştept aşa de mult?“ intrebâ Vrenceanu odată când vezu pe Gheorghe inaintea lui.
„Am vezut de oi, şi dumneavoastră ştiţi că se află de-parte“, ii fu respunsul. „Soarele era ăncă sus pe cer cănd am plecat călare intr’acolo. Păstorii spun că un lup ar fi luat o oae; eu insă nu me prea incred in ei, poate să o fi Şi vendut“.
„Ţiganii sunt acasă?“
LASCAR VIORESCU
„Zioa sunt totdeauna acasă; noaptea n’am fost de multă vreme in bordeele lor“.
„Nici nu-i de vreun folos, să faci revisie peacolo, — de hoţii tot au să se ţie. — Ia ascultă Gheorghe, mai ştii ce ţi-am zis cănd am venit din Iaşi ? “
„Mi-aţi spus multe. Despre ce e vorba?1'
„Apoi istoria cu Safta şi Florica“.
„Ştiu. In privinţa bătrânului Viorescu „Aşa. Dacă nu-ţi mai aduci bine aminte, iţi voiu mai spcriie toate ăncă odată.
„Nu e de trebuinţă. Am memorie bună“.
„Apoi a venit momentul. Dute numai decăt in şatra ţiganilor, Gheorghe; a trecut miezul nopţii de mult, şi in crăpatul zilei trebue să fie oamenii aici bine dăscăliţi. Bea un pahar de rachiu, e frig afară."
Yrenceanu deschise un dulap din perete şi scoase o sticlă mare, in fundul căreia inotau in rachiu foi de pelin Şi coji de portocale. Umplu paharul cu astă băutură şi-l dete vătafului, care-i săruta măna şi’nghiţi de duşcă tot ce era in pahar fără a se strimba măcar.
„Acum pleacă răpede!“	„
Gheorghe eşi pe uşă şi Vrenceanu auzi pe confidentul seu eşind călare pe poartă. Era un drum lung şi greu pe care trebuea să-l facă. Pămentul din Moldova conţine mai pretutindeni aşa multă humă, incăt cel mai subţire fir de apă işi sapă cu vremea o albie adăncă cu maluri nalte şi rupte. Avea de trecut peste două asemenea rîpe. Pe lăngă aceasta, ingheţâ. tare peste noapte, şi pămentul cel moale peste care alergaseră vitele slobode toată zioa se prefăcea prin ger in gloduri aşa de ascuţite incăt calul nesigur abia işi putea aşeza un picior in urma celuilalt. Dar cu toată noaptea cea întunecoasă călăreţul inainta fără grijă; murgul său c 'l mic pe care-1 incăleca aplecat pe găt, cu o scară mult mai scnrtă decăt cealaltă, nu se opinti şi ca peste un cias se zări o lumină; la marginea unei păduri de mestea-căni se ivi in faţa lui, şatra ţiganilor.
ţiganii aceştia erau şi ei una din părţile slabe ale
LASCAR VIORESCU
409
socotelei epitropiei. Erau robi din familia lui Viorescu; Vrenceanu propusese să-i venză spre a plăti parte din datorii şi oamenii erau acum proprietatea sa; plătesc patru galbeni de fiecare suflet.
Mai mulţi căini lăţoşi săriră lătrănd şi urlănd inaintea călăreţului, de indată se făcu o mişcare in bordee: umbre treceau pe dinaintea focului ce ardea pe un maidan; câţiva cai nechezau in tufişul vecin; se auziră glasuri chemănd căinii. Părea că nu se culcase ăncă nimeni. Gheorghe se indreptâ spre foc; câţiva bărbaţi şi căteva femei săriră speriaţi in sus, văzănd călăreţul ce se despica din întuneric.
„E stolnicul Gheorghe", zise insfirşit unul din ei, şi spaima şi alergăturele se astimpărară.
„Unde e Safta?" intrebâ Gheorghe pe un ţigan.
„In bordeiul ei", i se respunse.
„Chemaţi pe betrănul Florica, me găseşte la soră-sa". Zicănd aceste cuvinte^ vătaful se indreptâ spre borbeiul ce-i era cunoscut fără a invrednici cu o singură privire căinii care se ţineau de călcăii lui, indată ce se mişca, iu silit să se aplece tare ca să nu*şi spargă capul de uşă. „Scoală Safto!" strigă el; dormi vrăjitoare bătrână?"
„Of, of, cum m’ai speriat, Dumnezeu să te ierte", se auzi un glas, ale cărui intonaţii curioase nu puteau eşi decăt dintr’o gură ştirbă; o umbră se tăvăli pe jos lăngă vatră; jeraticul ce se aprindea din vreme in vreme arăta o gură, care sufla intr'insul, şi era ades intreruptâ de-o mică tuse, apoi deodată se aprinseră căteva crăci uscate cu flacăre vie, luminând toată coliba in mijlocul căreia sta stolnicul aplecat.
„M’ai cunoscut, babo?" intrebâ el.
„De la cel dintăi sunet al glasului teu. Ce te aduce pe aici?"
„Asta o vei afla indată. Am trimis după Florica, trebue să fie şi el faţă."
„Ear au prepus pe bieţii copiii noştri că ar fi furat? Bieţii nevinovaţi!"
„De furat sigur că au furat, dar de astădată nu-i ia
410
LASCAR VIORESCU
ăncă, dracul. Am numai de vorbă cu voi doi. Dar e frig, n’ai ceva rachiu babo?“
• Rachiu era şi mosafirul ei trase o înghiţitură ţeapănă din sticla ce i se intinse. Căt vom aştepta pe Florica să aruncăm o privire asupra interiorului colibei, nu vom pierde vreme multă cu asta.
Daca ar fi avut Adam trebuinţă de adăpost în Paradis n’ar fi putut născoci ceva mai simplu. Ţiganul sapă in pă-ment un pătrat de patru şchioape adâncime şi doi stinjeni lungime, înţepeneşte doi stilpi la amendouă laturi, le inpreu-nează cu o grindă, de aceasta reazimă căpriori care se proptesc de marginele groapei şi alcâtuesc astfel acoperişul, apoi aruncă lut peste tot, aci mai gros, aci mai subţire, după căt i se pare de trainic materialul zidăriei. O gaură mică astupată cu ţiplă sau cu hârtie slujeşte de fereastră, una mai mare cu un fel de împletitură de nuele in patru colţuri este hornul (coş), o a treia insfirşit ii slujeşte de uşă. Pe lăngă doi pereţi se aşează scânduri pe proptele; pe aceste şede, doarme, bea şi mănâncă familia, care ades foarte numeroasă se grămădeşte intreagă intr’o aşa gaură de şoarece; o făşie ăngustă remâne goală intre cele doue aşternuturi de la cuptor la uşă pe unde se umblă.
Ar putea oare crede cineva că acestor bordeie cu toată miseria lor primitivă nu le lipseşte adesea o mică cochetărie? Cergi viu colorate acoperă scândurile, o mulţime de perne se ridică unele deasupra altora, şi nu e rar să se bea şi cafea, daca soarta a dat pe măna cinstitului tată de familie vreun băcan.
Nu aşteptâ mult Gheorghe şi Florica se infăţişâ ina-intea lui; era un bărbat ca de 60 de ani cu părul aproape alb de tot, barba creaţă şi faţa arăpeascâ. El purta un fel de halat vărgat de stofă de mătasă; in stinga-i spânzura o pungă mare de pele agăţată de-o curea cu nasturi galbeni de metal şi aşezată pe umăr; de-o curea la fel aşezată pe umărul sting era prins biciul cel scurt ca faimoasa na-gaică căzăcească, semn distinctiv pentru şeful ţiganilor.
LASCAR VIORESCU
411
Omul acesta cu faţa straşnică n’ar fi fost plăcut de intilnit intr’o preumblare singuratică prin pădure.
Stolnicul incepu fără nicio pregătire să-i desluşească scopul veni rei sale in astă noapte. Multă vreme se auzi numai glasul seu cam năbuşit, întrerupt din cănd in cănd printr’un: „Am priccput" al ţiganilor. „Ce zici de asta?" intrebâ el insfirşit mai tare.
„Stolnice Gheorghe, vrei să ne putrezească oasele la ocnă?" zise Safta.
„Ce ocnă", respunse Florica; „stăpănul nostru e puternic şi ne-ar putea scăpa el de osindă. Dar ştii că noi eram ai lui Viorescu inainte să ne "fi cumperat cuconul Costache; am mâncat păinea Vioreştilor noi şi copii noştri; de au fost buni sau rei cu noi asta nu o mai ştiu, ne erau stăpăni, şi noi nu putem nenoroci pe cuconul Lascarache".
„Mi se pare că hoţii ăştia au un cuget!" sbierâ Gheorghe. „Ve închipuiţi oare că am venit să ve rog? Trebue să faceţi ce ve cer!"
„Dumnezeu să me ierte dar eu nu o fac," zise Safta incet, „nu pot". Florica tăcu, urmă o lungă pausă. Lumina era să se stingă; baba mai aruncă uscături in foc.
„Atunci trebue să vorbesc altfel cu voi", zise Gheorghe şi trenti o injurătură de cele groasnice moldoveneşti, in care părinţi, lege şi cruce sunt batjocorite.
„Mai ţii minte Florica ce s’a intimplat la Bobotează anul trecut?" Amendoi ţiganii tăcure. „Ce aţi şi uitat? Babă afurisită, de sub banca asta am scos cu măna mea haina ovreiului Moisa Turcu pe care l’a omorit frate-teu Florica cu băeţii lui: Cazacii erau pe aproape să pue măna pe voi. Cine v’a scăpat? Ve mai aduceţi aminte?"
„Din cei paisprezece galbeni pe care i-am găsit la ovreu am fost silit să-ţi dau dumitale unsprezece", respunse Florica posomorit.
Stolnicul sări furios de pe bancă, işi făcu vănt căt putu in odaia cea mică şi plesni pe ţigan cu biciul de ţişni săngele. „Poţi proba ceeace zici?" strigă ca un nebun şi
412
LASCAR VIORESCU
vroi să mai plesnească a doua oară pe bătrânul ce sta nemişcat, dar Safta ii opri braţul.
„Nu-1 omori", zise ea fără să semene mişcată, căci b&taia şi chiar bătaia straşnică, e lucru prea de toate zilele pentru a inspăimănta un suflet de ţigan. „Nu-1 omori că are copii. Să cadă păcatul pe tine şi pe neamul tău, am s’o fac eu“.
Această neaşteptată schimbare a lucrurilor linişti pe trimisul lui Yrenceanu. Ei stătură un cias intreg inpreună par’că nu s’ar fi ivit nicio neînţelegere; se desluşiră cum se cade, şi la urmă aruncă Gheorghe căţiva galbeni pe masă. Apoi se asvirlî pe murgul său cel neastimpărat, şi o linie luminoasă spre resărit vesti sosirea dimineţei, cănd ajunse la casa lui.
Nori groşi de zăpadă alergau pe cer cănd se uită Yrenceanu, care se deşteptase de vreme, adoazi dimineaţă pe fereastră. Aştepta cu nerăbdare resultatul punerei sale la cale cu Gheorghe; el ştia că Puricescu ca om trăit la ţară se scula foarte de dimineaţă, şi se temea că acesta, in graba lui de-a se intoarce acasă il va zori să-i desluşească afacerile, după cum făgăduise.
Inadevăr că peste curănd se deschise uşa şi Ienache inbrăcat şi ras intră in odae, fără ciubuc dar cu mătănii. Amendoi bătrănii se luară de mănă; un fecior aduse dulceaţă şi apă — un adevărat Moldovan rar işi incepe zioa fără să fi inghiţit dulceaţă pe stomahul gol — Vrenceanu şi Puricescu işi steteau faţă in in faţă, cu linguriţa in gură Şi paharul de apă in mănă, cănd se auziră glasuri ce se certau in curte. Amăndoi se apropiară de fereastră.
„Sunt ţigani", zise Vrenceanu cu ton natural. „Am dat poruncă să nu-i lase niciodată să intre in curte. Daca nu e cineva straşnic apoi nu mai scapă de cioarele astea. Le trebue vecînic căte ceva, şi sunt in stare să stea zioa intreagă pe scară şi să aştepte".
Porunca in această privinţă trebue să fl fost foarte straşnică, căci răndaşii işi dedeau toată osteneala pentru a face să inţeleagă prin ghionturi pe un bărbat şi pe o babă
LASCAR VIORESCU
418
betrănă să easă din curte. Cănd zări baba pe stăpănul seu la fereastră, se arunca la păment şi dete din raăini sbierănd:
„Ai mai vezut aşa oameni isteţi, cucoane Ienache?" intrebâ Yrenceanu şi apoi strigâ in curte: „Asmuţiţi căinii pe ei. Daţi-i cu biciul pe poartă afară 1“
„Cucoane Costache", strigâ femeia, „fiţi milostivi! Lă-saţi-me să intru am lucruri însemnate să ve spui, pentru Dumnezeu lăsaţi-me să intru!"
„Fă-mi hatârul de ascultă oamenii ăştia", zise Puricescu, „poate au inadever ceva să-ţi spue".
„Daca crezi dumneata", respunse- Yrenceanu şi trimise par'că incontra voinţei sale pe fecior in curte, spre a-i aduce pe ţigani in odaia sa.
Florica şi Safta se urcară cu pas greoi pe scară; sărutară măna şi poalele hainei stăpânului lor precum şi pe a lui Ienache cu toate că acesta se da in lături şi apoi se oprire in uşă.
„Ce vreţi?" intrebâ Yrenceanu răstit. Puricescu se aşeză nepăsător cu ciubucul pe divan jucăndu-se cu me-tăniile.
„Stăpâne", incepu Safta, „ai noştri cred că am daruri ciudate; cănd se pierde ceva ştiu unde se poate găsi; boale de tot felul la oameni şi vite ştiu să le gonesc prin descântecele mele".
„Daca nu isprăveşti mai răpede apoi ai numai decăt să descânţi ceva la tine insăţi", zise spătarul cu asprime.
„Aveţi răbdare stăpăne, are să spue indată", se rugă Florica care era mai mult un martor mut şi arăta numai prin semne că tot ce se zicea e adeverat.
„Am avut un vis", urmâ Safta, şi am auzit in astă noapte un glas care-mi zicea: neamul teu are să piară şi ventul are să spulbere urma paşilor voştri, căci ai făcut un mare pecat".
Puricescu şi Yrenceanu se uitare unul la altul zim-bind. „Numai unul?" intrebâ acesta din urmă; „cred că s’ar putea găsi mai multe."
„Puţină răbdare", se rugâ ear Florica.
414
LASCAR VIORESCU
„Ce fel de păcat a fi acela? me gândeam eu in vis; in toţi anii am postit in săptămâna mare, m’am spovedit, m’am grijit, am aprins in toate serbătorile^c^te^) h^ninare la Maica Precista şi sunt bună chreştină.	mi	se ivi
inaintea ochilor o intimplare pe cate o uitasem de mult, au trecut 25 de ani deatunci!" \	1
Ienache incepu să asculte cullu^fe aminte; ii plăceau istoriile cu stafii.
„Acum 25 de ani eram fată in casă la cucoana Ca-sandra Viorescu la Valea-Verde. Asta nu ţinu mult; stăpânii simţire indată că ţiganii pe care-i ţii inchişi in casă nu sunt buni de nicio treabă. Dar şase luni tot am stat Şi am slujit cu cinste şi cu credinţă. Cănd am ajuns la Curte vorbeau oamenii intre ei cum că cucoana Casandra ar fi insărcinată. Ce-mi păsa mie? Eu am crezut. Cucoana se ingroşea pe fiecare zi cum era să nu cred?"
Faţa indoioasă cu care privea Vrenceanu la inceputul istorisirii ţigăncei, se schimbă incetul cu incetul intr’un interes serios; şi Puricescu era cu luare aminte, dar privea istoria ca un basm ce-l istorisea ţăranii earna la şezătoare in vreme ce torc femeile.
„Urmează", zise spătarul.
„Noi credeam aşadar, toţi că cucoana Casandra era insărcinată", incepu earăşi Safta, „şi ne bucuram de bacşişurile ce aveam să le căpătăm la botez. Patru săptămâni după anul nou sosi o moaşă şi se culcă in aceeaşi odae cu cucoana Casandra. Eu făceam totdeauna patul. Era o femeie mare şi voinică. Ea sosi cum spusei cu patru săptămâni inainte de anul nou; dar abia cu şapte săptămâni inaintea Sfântului Gheorghe se intimplâ ce am să ve istorisesc".
Safta tăcu. Par’că voia să-şi culeagă amintirile. Nădu-şeala ei curgea de pe frunte. Abia peste cătăva vreme fu in stare să urmeze.
„Intr’o noapte dormeam pe o bancă in tindă, cănd mă strigă cineva pe nume: Safto! Safto! Peatunci eram ăncă tănără şi dormeam greu, nu ca acum. Findcă nu mă deşteptam mă scutură de braţ. Deschisei ochii, moaşa sta inaintea
LASCAR VIORESCU
415
mea cu o luminare in mână. Safto, zise ea, eşi afară şi spune lui Florica să pue doi cai la o căruţă. Florica era pe atunci răndaş la grajd, dar nici el nu şezu mult. Nu putu să o ducă, şi fugî. Eşii afară, era intunerec besne. Eu ştiam unde dormeau răndaşii şi dădui peste el. Nu e aşa Florica?"
„Aşa e, respunse acesta puindu-şi măna la piept".
„II aflai şi-i zisei: Florica pune doi cai la căruţă. De ce?" intrebâ el. Ştiu eu? ii respunsei. El puse caii. Eram lăngă dinsul. Atunci simţii o mănă pe umăr nu văzusem pe nimeni venind prin intunerec şi ţipai de spaimă. Ne-am speriat amăndoi, nu e aşa?"	'
„Ne-am speriat", repetă Florica.
„Era moaşa. Pusese o mantelă groasă, noaptea era rece, bătea văntul şi ploa puţin. Haide cu mine Safto zise ea. Me aşezai lăngă dinsa in căruţă şi plecarăm, dar mergeam la pas, abia se vedea drumul. încotro? intrebâ Florica".
Acesta da din cap la fiecare amănunt al istorisirei care-1 privea pe dinsul personal.
„Unde să merg? — Ţine-te după călăreţul dinaintea noastră zise moaşa. Noi nu vezusem niciun călăreţ acum insă auzirăm tropotul unui cal, şi zărirăm o umbră; ne luarăm după călăreţ. Drumul nu ţinu mult; ajunserăm la cârciuma lui Puricescu, ce era singuratică in mijlocul câmpului, nu departe" de hotarul de la Valea-Verde".
Ear se făcu o pausă, ţiganca tăcu obosită, resuflănd greu. Vrenceanu puse de le aduse căte un pahar de rachiu ca să le mai dea viaţă.
„Of, of", suspină Safta, „daca nu mă spală de tot păcatul mărturisirea asta, şi nu-mi scapă neamul de peire, nu mai ştiu ce e de făcut. întoarce Doamne mânia ta de pe capul nostru!"
Ienache se afla intr’o stare cu totul curioasă; i se părea că trebuea să easă ceva foarte insemnat la lumină, fără să ştie ce soiu de lucru. Pănă aci inţelese ceva numai, cumcă moaşa trebue să fi avut o aplecare ciudată pentru a se plimba noaptea prin ceaţă, şi că alesese tocmai cunoscuta. cârciumă a lui Puricescu de ţinta plimbărilor ei i
416
LASCAR VIORESCU
se părea foarte interesant! Yrenceanu nu mai spunea nimic, de cănd istorisirea luase intorsătură misterioasă şi făcu semn Saftei să urmeze.
„La cărciumă aşadar, se opri calul ce ne mergea inainte. In raza de lumină ce eşea prin fereastră recunoscurem pe călereţ: era jidanul, care ţinea cârciuma in arendă. Cum il chema, Florica?"
„I-am ’^at numele; multă vreme a trecut din noaptea aceea".
„Acum 25 de ani aţi spus?" zise Puricescu. „Trebue să fi fost Mendel Herş, avea un cal alb; am vrut să-l cum-per. Un om betrăn? nu e aşa?"
„Aşa e, un om betrăn", respunserâ amăndoi ţiganii. Yrenceanu tăcu. Ii părea bine de viul interes ce-1 arăta Puricescu pentru acest lucru. îşi insemnâ numele ovreiului.
„Cârciumarul ne ţieschise uşa", urmâ Safta; mai in-tăiu intrâ moaşa in casă, eu me luai după dinsa. Cuconul Ienache trebue să ştie cum e inăuntru; loc mult nu e, in noaptea aceea insă abia se putea cineva inverti in odăiţa cea mică. Un templar neamţ cu femeie şi copii se aflau acolo! Bărbatul dormea intr'un colţ, copiii in celălalt, fe-meea insă era intinsă pe o cergă de cai pusă pe scânduri şi se văita, lăngă dinsa, infăşurat in sdrenţe zăcea un prunc abia născut. Era o vedere tristă, chiar pentru oameni de seama noastră; eu aveam inimă bună; mi se umplure ochii de lacrimi. Soţia jidanului purta de grijă lehuzei, dar ce-i putea face? ea insăşi era seracă. Totuş ii aduse jumări şi rachiu; nu ştiu daca a inghiţit ceva bolnava. Me aşezai jos lăngă băeţel, care mărăia incet şi plăngea. Tot e bună moaşa noastră găndeam eu, a venit să dea ajutor acestor seraci. Dar ce ved? Pe femeie o lasă intinsă şi apucă pe bărbat de braţ!"
Puricescu zimbi la această neaşteptată faptă a moaşei. Safta incetâ ear vorba; părea că o costă mare osteneală să-şi sfirşească povestirea. Betrăna deşteptă mult interes cu basmaoa galbenă, care era invărtită ca un turban inprejurul capului celui alb; tot trupu-i era in mişcare, pe
LASCAR VIORESCU
417
cănd vorbea, astfel incăt mărgelele şi banii turceşti ce-i purta in jurul gătului sunau ca nişte clopoţei; un foc sălbatic ii ardea in ochii cei negri mari, obrazul sbărcit era roşiu de mişcarea sufletească, gesticula braţele cele lungi şi uscate care eşiau goale din mănecile caţaveicei de blană.
„Urmează!" porunci Yrenceanu serios!
„Moaşa scutură pe templar, il scutură mult pănă se deştepta, trebue să fi fost beat. Grozavă faţă avea omul acela, Dumnezeu să-l ierte! Ochii erau in fundul capului par’că ar fi scobit cineva găuri intr’un dovleac, haine mai că nu avea pe dinsul; nişte sdrenţe. ii atârnau pe trup. Cănd se deşteptă insfirşit, incepu moaşa să vorbească nemţeşte cu dinsul".
„Ya să zică era nemţoaică?" intrebâ Vrenceanu şi urma a scrie observaţiile sale.
„Fireşte, altfel cum ar fi vorbit nemţeşte? Ce tocmeală făcea cu templarul n’am inţeles. Dar vedeam numai cum dedea din cap. Peste curend i se schimbă faţa, şi cănd scoase moaşa o pungă şi-i numeră in palmă 45 de galbeni, atunci o privi prieteneşte şi zimbi, par’că ar fi primit ce dorea ea. Sunteţi boieri mari, cucoane Ienache şi cucoane Costache, n’o să vreţi să me credeţi, pe copilul lui, pe copilul lui abia născut il venduse, neomenosul! Noi nu suntem decăt ţigani, dar copilul nu şi-l vinde nimeni din noi, chiar de n'ar mai avea un singur grăunte de mălai. Imi vine şi acum să plăng, cănd me găndesc la ce se intimplâ pe urmă". Şi inadever i se umplură ochii de lacrimi, cu atăta putere lucrase inchipuirea ei. „Templarul se sculă ameţit, luă copilul care sbiera şi mi-1 puse in braţe? femeea se ridică in sus cu o privire de nebună; me apucă de poalele rochii şi scoase un ţip&t plin de spaimă şi de desnădăjduire, incăt me petrunse pănă in meduvă: voi să se scoale ca să-mi ia copilul şi căzu jos; nici ca să-şi scape copilul nu mai avea destulă putere. Nu putui pricepe ce zicea căci vorbea nemţeşte şi din cănd in cănd se auzeau numai cuvintele: m rog, me rog, pe moldoveneşte, dar grozave trebue să fi fost blestemele ce le asvirlea asupra noastră şi asupra
C. L. XXII.-V.-27,107.	27
418
LASCAR VIORESCU
bărbatului ei, o simţeam din glasul seu care-mi invărtea inima in trup. Ovreica bătrână işi intoarse capul inspăi-măntată, templarul earăş şedea mut in colţul seu, copiii se deşteptaseră şi plăngeau. Cum am eşit pe uşă nu ştiu, aşa eram de ameţită, şi lacrimile imi curgeau pe copilul ce mi-1 incredinţase, şi pe cănd ne depărtam incet, auzeam ajungend până, la noi prin noaptea liniştită grozavele ţipete ale tămplăresei. Trebue să fi murit, peste aşa ceva nu se poate trece cu viaţă".
„Stam afară lăngă cai şi am auzit şi eu ţipetele", zise Florica. Ceilalţi remăseseră nemişcaţi.
„Of, of", suspina Safta, „nu e păcat groaznic să-i furi unei mame copilul? Cu toate că n’am făcut eu hoţia, nu e aşa că tot n’ar fi trebuit să ţiu lucrul tainic aşa multă vreme ? Nu vrea să zică să inşeli ani de zile cănd suferi să se facă o asemenea înşelăciune? Dar ascultaţi ce mai vine. Copilul adormise liniştit in braţele mele, moaşa il înfăşură cu grije in mantela ei, şi in curănd ne întoarserăm acasă. Florica nu ne-a resturnat cu tot Întunericul, era vizitiu bun pe vremea aceea. înainte insă de-a intra in curtea boierească ne zise nemţoaica: ia ascultaţi, amăndoi, mâine vă dau la fiecare căte zece galbeni; dar daca află cineva unde am fost şi ce am făcut, atunci vă sfirşiţi zilele sub biciu. M’aţi inţeles? Cum să nu înţelegem, era destul de lămurit, şi tăcurăm, cu atăt mai mult, cu căt inadevăr ni se numărară galbeni, galbenii făgăduiţi adoazi de dimineaţă; nu mi-a adus noroc banii aceea".
„Nici mie", adăogâ, tăcutul tovarăş al babei.
„Ascultaţi sfirşitul. Din tot drumul de peste noapte înţelesesem numai că la cărciuma din Puriceşti cumpărasem un copil pe 45 de galbeni; de ce insă trebue aşa tăinuit lucrul nu pricepusem, poate că voise cucoana Casandra să facă un bine familiei tămplarului. Ostenită de drumul de peste noapte, dormii până tărziu, îngrijitoarea mă trase pe neaşteptate de picioare de pe bancă; capul mi se lovi aşa tare de podele incăt mi se părea că aud sunând toate clopotele din Iaşi. Aşa ne făcea totdeauna cănd dormeam prea
LASCAR VIORESCU
419
mult. In aceea dimineaţă era insă mai multă glumă; fe-meea semăna bucuroasă şi zise: Safto, ştii că a făcut cucoana Casandra azi noapte? Eu m8 speriai. — Are un băiat! strigai. — Tocmai! ai ghicit! respunse îngrijitoarea şi porni cu cheile ce zăngăneau. Atunci se desluşiră toate, acum înţelesei tot!“
„Ce inţeleseseşi ?“ strigâ Yrenceanu care sărise in sus auzind de naşterea unui băiat la Yalea-Verde şi sta ameninţător in faţa ţigancei. Ienache nu se desluşea ăncă, dar Şi el se sculase, foarte puternic mişcat de destăinuirea făcută aşa pe larg, şi intrebâ ca şi stăpânul casei: Ce inţe-leseseşi?“
„Că nici nu fusese însărcinată cucoana Casandra", respunse Safta despicat, oprindu-se la fiecare silabă: „Că dorea să aibă un băiat, şi înşelase pe boierul bătrân care crezu că copilul templarului era al seu, şi-i dete numele Lascar".
Impresia produsă de aceste vorbe asupra celor doi auditori, era curioasă de tot. Vrenceanu văzu firul intrigilor sale inodat; întinderea sa mai departe era pe măna lui, şi o intimplare fericită ii mai adusese şi pe Puricescu in casă, care fusese astfel faţă la toate şi trebuea prin urmare să depărteze orice prepus de-o înţelegere intre Vrenceanu cu ţiganii. In sufletul său clocotea dar faţa-i remăsese liniştită. Ienache insă ajunse in mare turburare. Abia auzise de numele lui Lascar şi incepend se înţeleagă se îndreptă cu paşi repezi spre fereastră, unde se jucâ cu degetele căteva secunde pe giam, apoi se răpezi spre sobă, şi despicăndu-şi poalele hainei se aşeză cu spatele la foc; apoi se aruncă greoi pe divan; dar nu putea sta locului, mereu trebuea să se mişte. Pe lăngă asta mai borborosea şi din gură, par’că ar fi vrut să cănte şi i-ar fi perit glasul. Lupta unei asemenea fapte cu inteligenţa lui trebue să fi fost crâncenă, inainte de-a o admite ca un adever indiscutabil in cercul strimt al convingerilor sale.
„Şezi cucoane Ienache, nu tot alerga aşa că ameţeşti", strigâ Vrenceanu necăjit şi apoi se intoarse spre ţigani care
420
LASCAR VIORESCU
stăteau nemişcaţi din clipita hotăritoare in care începuseră povestirea. „Ascultaţi", zise el, „ceeace aţi destăinuit este de mai mare însemnătate decăt credeţi. Yai de voi daca o singură vorbă, un singur sunet se dovedeşte de minciună; fără milă veţi zăcea in ocnă, nu veţi mai vedea nici soare nici lună, pănă vă veţi da sufletul!"
„Să ni se intimple precum aţi spus, daca am minţit" respunse Florica indrâsneţ.
„Puteţi jura cu măna pe Evanghelie?"
„In 40 de biserici daca vreţi", zise ear Florica; tovarăşa lui părea ostenită şi-şi indreptâ in tăcere ochii la pământ. Se făcu o lungă pausă.
„Ce zici cucoane Ienache?" intrebâ Yrenceanu. Insă Puricescu care abia se potolise de ajuns pentru a şedea nemişcat la un loc, sări in sus şi-şi reîncepu mersul cel neliniştit. „Şezi jos, pentru Dumnezeu", urmâ Yrenceanu, „Şi vorbeşte ca un om cuminte. Ce crezi despre lucrul acesta?"
„Un templar, un lucrător!" fură singurele vorbe pe care le putu scoate Puricescu. Nu era nimic de făcut cu dinsul. Spătarul clătină nemulţumit din cap bătând de trei ori in palme. Se infăţişâ un fecior. „Du pe ţigani la bucătărie", ii porunci el; „să nu se mişte deacolo. Yasile să pue şeaoa pe iapa d-lui Kreidemann, şi să alerge căt poate la privighetor să-l roage să pofteaseă aici. E la Gura Munţilor pentru o cercetare, abia la o jumătate de cias de aici. Râpede!" Feciorul se depărtâ, ţiganii se luară după dinsul.
„Nu fii copil", incepu Yrenceanu cănd remase singur cu Puricescu; suntem amândoi epitropi tânărului, care poate perde avere şi nume. Dar tocmai fiindcă povestirea ţiganilor aşa de importantă, trebue să ne deschidem ochii spre a lucra. Poate să fie toate minciuni. Am trimis de pe omui justiţiei cel mai apropiat, trebue făcut un protocol. Bea un pahar de vutcă, are să-ţi dea putere".
„Nu beau rachiu", zise Puricescu. Se făcu douăsprezece şi privighetorul (directorul subprefecturei) nu sosise ăncă. Amendoi epitropii erau in cea mai neplăcută situaţie uităn-
LASCAR VIORESCU
421
du-se pe fereastră. Din cănd in cănd se incercâ Yrenceanu să inceapă o convorbire, dar işi perdea vremea. Insfirşit, cănd minutarul se apropia de unu se auziră paşii mai multor cai: era privighetorul cu doi zapcii călări şi sluga lui Yrenceanu pe Fanny plină de năduşeală. Ce-o fi zis Kreidemann că-i gonise aşa nobilul dobitoc!
Noul venit intrâ in odae; era un tănăr cu un exterior foarte puţin cum se cade, in haine nemţeşti dar cu chepiu milităresc cu galoane roşii. Intrebâ de causa chemărei sale in grabă la Bursuceni şi puse să-i aducă pe ţigani după ce aflase de ce era vorba. Safta şi Florica nu tăcuseră la bucătărie, vestea ciudată se respăndi in toată 'casa, şi publicul cel mai amestec se adunâ in odaea lui Vrenceanu, cănd trebuea să se inceapă interogatoriu justiţiei. Nici trupul cel nalt al lui Gheorghe Clipa nu lipsea, şi chiar cucoana Prohiriţa nu-şi putuse stimpăra pornirea de-a cere lămuriri asupra istorisirilor incurcate ale slugilor.
Florica şi Safta steteau liniştiţi ca şi dimineaţa, res-punzănd scurt şi lămurit la întrebările ce li se făceau, pe care le indrepta in mod nesimţit Vrenceanu pe calea trebuincioasă. Trecură mai multe ciasuri pănă se scrise tot pe hărtie; după aceasta insă, toţi plecară convinşi că Lascar nu era fiul marelui logofăt Necolache Viorescu şi a soţiei sale cucoana Casandra, ci al vagabondului de templar din cârciuma ovreiului. Valea-Verde nu era a lui, işi putea stringe bulendrele şi pleca in lume.
Ceeace devenise convingător pentru cei de faţă, ar mai fi avut insă trebuinţă de căteva tălmăciri pentru a îndreptăţi pe judecător să-şi pronunţe hotărirea. Numele arendaşului ovreu de la cârciumă era găsit, mulţumită calului său şi memoriei lui Puricescu, unde se afla insă acum daca mai trăia? Unde era soţia lui, care se văzuse la lucru in ciasul hotăritor, aducănd lehuzei nişte jumări, măncare foarte rea pentru bolnavi? Ce făcuse presupusul tată al lui Lascar din nenorocita tămplăreasă? Cum li se putea da de urmă, daca nu crescuse ăncă iarba peste ultimul lor locaş? înainte de toate insă ar fi trebuit găsită moaşa nemţoaică;
422
LASCAR VIORESCU
daca nu se putea constata inşălăciunea groaznică a aceştia, tot mai putea avea Lascar nădejdea fundată de a-şi păstra titlul de boierie.
Marile greutăţi ce se grămădeau la inceperea unui proces, erau prevăzute de Yrenceanu; şi nu-1 inspăimăntau. Lucrul cel mai important deocamdată era povestirea ţiganilor; aceasta era aşternută pe hărtie cu întrebări şi res-punsuri. Florica şi Safta puseseră degetul pe crucea scrisă de privighetor lângă numele lor, cum se face in Moldova pentru a-şi recunoaşte iscălitura cei ce nu ştiu să scrie, şi pecetia judecătorească fu pusă pe lucrarea cea de mai multe coli. Cam de prisos mai iscăli şi Yrenceanu ca martur şi ştiu să deştepte astfel simţimăntul datoriei in Puricescu, incăt măsgăli şi acesta numele seu dedesupt.
Asta se făcuse. Pe căt de fericit se simţea insă Vrenceanu de isbănda primului său pas, pe atăt de neliniştitor era neastămpărul din toată casa in vremea lungei cercetări. Abia la 4 ciasuri se puseră la masă; cucoana Raluca mâncase singură şi ăncă foarte necăjită; in faţa cucoanei Pro-firiţi şi Roxandrei se vedea decepţia; chiar şi Hieronymus Kreidemann nu mai făcea duh şi era posomorit.
De Puricescu, să nici nu mai vorbim; suferea grozav, căci ce era să se petreacă in Catinca cănd le va afla toate!
Fără să fi pus gura pe ceva, bunul bătrân zise să-i inhame caii indată după masă, şi plecâ, cu toate că-i spunea mereu Vrenceanu că-1 va apuca indată noaptea. Ce-i păsa lui de noapte, nu era întuneric in sufletul său? Despre socotelele epitropiei nici nu mai fusese vorba.
(Va urma)
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
423
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
(CONFERINŢĂ ŢINUTĂ LA ATENEUL DIN CRAIOVA)
Doamnelor şi Domnilor,
Unul din faptele caracteristice ale veacului nostru, şi un fapt care formează temelia civilisaţiunei de astăzi, este grija pentru creşterea şi instrucţiunea tinerimei, şi cu deosebire pentru respăndirea acestora in masele poporului prin felurite aşezăminte de educaţiune. Nu numai nu se mai află oameni, cari se privească cu ochi duşmănoşi cultura poporului, ci ea a devenit astăzi una din cele mai insemnate afaceri ale guvernelor. Revoluţiunea cea mare de la 1792 a făcut inceputul. Mai tărziu, ce e drept, ideea şcoalelor primare pentru popor a intimpinat, in timpul reacţiunei, multe dificultăţi; astăzi insă, atăt in Franţa, mai ales de la intemeiarea Republicei, căt şi in celelalte state civilisate, instrucţiunea publică, obligatoare şi gratuită, este bine or-ganisată prin lege, şi fiecare copil trebue se cerceteze şcoala incepănd de la 6 şi 7 ani.
S’a observat insă, că numai şcoalele primare nu sunt deajuns, şi că fără complectarea lor prin institute pregătitoare şi prin alte aşezăminte care se continue lucrarea lor, numite in Germania Fortbildungsschulen, şcoalele primare nu pot da educaţiunea trebuincioasă oricărui individ intr’o societate civilisată.
Timpul pănă la şase ani, etatea de şcoală, este cel mai insemnat pentru viitoarea existenţă a individului. In
424
DESPRE GRĂDINILE DF COPII
aceşti primi ani ai copilăriei se pune temelia pentru intreagă desvoltarea fisică şi sufletească a omului. Impresiunile primite atunci remăn adănc intipărite in natura copilului şi devin hotâritoare pentru ulterioara lui desvoltare şi activitate. Aceasta a vezut-o şi a spus-o Comenius, Pestalozzi şi alţi pedagogi ăncă din vechime. Dar ei erau de părere, că familia, sub grija dulce şi plină de devotament a mamei, are destule mijloace şi e singură in stare de a da copilului creşterea trebuincioasă pănă la şase ani. Pentru aceea, in antichitate, insăşi popoarele care creşteau tinerimea in mod public, ca Spartanii, Perşii şi, in teorie, Platone in republica sa, lăsau copii pănă la şapte ani in familie, subt ingrijirea mamei, şi numai deatunci Statul se insărcinâ cu întreţinerea şi educaţiunea lor.
In contra acestei păreri, filosoful german Fichte şi inainte de el căţiva oameni ai revoluţiunei franceze, ca Leppelltier, Robespierre, Romme, propusere sistema educa-ţiunii publice de la primul an al existenţei, crezend că numai aşa s’ar putea regenera omenirea.
Prin instituţiunea grădinilor de copii s’a aflat calea de mijloc intre aceste douS extreme, dintre cari una, creşterea publică a copiilor mici, este o utopie, ear cealaltă, educaţiunea numai in sinul familiei, este neindestulătoare.
Prima grădină de copii s’a infiinţat Ia Blankenburg, un orăşel in Germania, lăngă Rudolstadt. Autorul ei este un pedagog german, nebăgat in samă pe timpul vieţii lui, ear azi celebrul Frederic Frobel. După mai multe incercări de-a imbunătăţi educaţiunea tinerimei, incercări încoronate altfel de cele mai bune succese, Frobel- concepu fericita idee de-a ajuta şi completa mai intăi educaţiunea maternă prin o instituţiune publică, organisată şi condusă după principiele Ştiinţei pedagogice de cătră femei pregătite anume pentru acest scop.
Ăncă'de la 1837 infiinţâ Frobel in Saxonia la Blankenburg, o şcoală de copii, numită la inceput institut pentru ingrijirea micilor copii (Anstalt fur Kleinkinderpflege), şi intemeiâ tot atunci un jurnal de septemănă intitulat: Veniţi,
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
425
să trăim pentru copii no§tri (Kommt, lasst uns unseren Kindern leben), in care publica mai intăi jocurile sale pentru copii. Frobel avu o viaţă foarte sbuciumată; insă nimic nu-1 putea impiedeca in urmărirea ideilor sale. La 1839, el avu nefericirea de-a pierde pe nobila sa soţie, care, deşi bolnavă conducea cu mult devotament aşezământul înfiinţat de soţul ei. Mare fu durerea lui Frobel; dar el işi căutâ măngăiarea intr’o indoită activitate. In acelaş timp venin-du-i in ajutor cel mai devotat elev şi amic al seu, Midden-dorf, el căutâ să dea o nouă desvoltare aşezămentului seu şi pentru acest scop ii dede şi o nouă numire, zicendu-i grădină de oopii. Acest nume cuprinde in sine o realitate şi un simbol: o realitate, intru căt fiecare aşezăment de acest fel trebue se aibă o grădină cultivată inadins pentru educaţiunea copiilor, in care ei jucăndu-se se inveţe a cunoaşte şi a iubi natura; şi un simbol, intrucăt copii tre-buesc priviţi ca nişte flori, a căror desvoltare cere ştiinţa Şi grija neadormită a grădinarului.
Insă Frobel era ursit, ca nici in această incercare se nu reuşească după dorinţa sa. Peste patru ani fu silit a inchide institutul din causa lipsei de mijloace. Atunci Frobel, insoţit de amicul seu' Middendorf, întreprinse o călătorie prin mai multe oraşe mari ale Germaniei şi făcu o zeloasă propagandă a ideilor sale prin conferinţe ţinute in deosebite locuri. Urmarea fu înfiinţarea mai multor grădini de copii.
După acest apostolat, Frobel incercâ din nou punerea in practică a teoriei sale. La 1849, după ce in congresul institutorilor ţinut la Rudolstadt, in 1848, şi urzit de insuş Frobel cu scop de a-şi predica şi respăndi evanghelia sa pedagogică ; după ce, zic, avu durerea de-a se vedea desa-probat şi după ce se vezu părăsit de mai toţi elevii şi amicii sei, neobositul apostol se aşezâ la Liebenstein, in ducatul Saxen-Meiningen, unde incepu un nou curs pentru pregătirea „grădinăreselor de copii" punend ideile sale in practică cu micii copilaşi dinprejur.
Aci Frobel avu fericirea să fie cunoscut de cătră ba-
426
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
roneasa de Marenholtz şi prin ea de renumitul pedagog Diesterweg. D*na de Marenholtz-Brulow se afla la băile de la Liebenstein, şi auzia vorbindu-se de un „betrăn nebun", care făcea se joace copii ţăranilor din apropiere. Frobel era atunci de 68 de ani. Baroneasa intilnind intr’o zi la preumblare pe acest „betrăn nebun", vorbi cu el şi remase uimită de conversarea lui; il visitâ la casa de ţară unde era stabilit, şi deatunci d-na de Marenholtz se făcu cea mai zeloasă elevă şi propagatoare a doctrinei frobeliane. Prin scrieri, prin conferinţe, prin ziare, prin cuvent şi faptă, ea a respăndit-o pe urmă, nu numai in toată Europa, ci şi in America.
Tot atunci se găsia la Liebenstein şi Diesterweg, directorul şcoalei normale din Berlin. D-na de Marenholtz ii vorbi de Frobel şi stărui să i-1 facă cunoscut personal. Diesterweg avea o falsă idee de Frobel; el şi-l inchipuia ca pe un fel de şarlatan, şi numai cu oarecare dificultate primi să-i visiteze institutul.
„Când ajunserăm, — zice d-na de Marenholtz, — Frobel işi incepuse lecţiunea şi era atât de preocupat de obiectul ce preda, incăt in inferbinţeala propunerii sale, nu ne observa, cănd intrarăm in sală. Diesterweg asculta la inceput cu un uşor suris de ironie cuvintele lui Frobel; dar puţin căte puţin această expresiune dispăru, făcend loc expresiu-nei celui mai viu interes, şi la urmă unei emoţiuni care se traduse in lacrimi. Diesterweg era cucerit. Mişcătoarea simplitate şi vorbele de apostol inspirat ale acestui betrăn, care nu trăia decăt pentru o idee, atinseră inima vestitului pedagog, care nu se mişca lesne de orice lucru; şi deatunci Diesterweg, deşi nu aproba toate amănuntele metodului lui Frobel, deveni şi el un convins şi un energic sprijinitor al sistemei frobeliane in ideile ei fundamentale."
Suferinţele, ce e drept, nu părăsiră pe Frobel pănă la moartea sa; insă el muri convins de triumful ideii, căreia şi-a consacrat viaţa. Deşi ministerul prusian la 1851 opri infiinţarea grădinelor de copii in regatul Prusiei, prin un decret, care de abia la 1860, adecă opt ani după moartea
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
427
lui Frobel, a fost retras; ele se respăndiră cu repejune, şi astăzi se află grădini de copii, nu numai in toată Germania, ci in Austria, Rusia, Danemarca, Italia, Spania, pănă şi in Turcia, in Constantinopol. Literatura acestei doctrine pedagogice este deja foarte bogată; şi afară de cărţile de acest fel, mai multe jurnale in Germania, Franţa, Italia, Anglia, şi aiurea, aduc un mare serviciu educatjunii micilor copii.
*	*
*
Grădinile de copii, numite mai nainte in Franţa „salles d’asile“, ear de la organisarea şcoalelor prin noua lege in anii trecuţi, numite „ecoles maternellesu\ in Belgia „ecoles gardiennesu, in Italia „asiliu sau „scuole infantineu; trebuesc deosebite de şcoalele pregătitoare pentru cursul primar, numite acum in Franţa ecoles enfantinesa; căt şi de institutele de pază numite „creches“, şi de şalele de asii, cum erau organisate la inceput.
„Les creches“ primesc ca să îngrijească copii mici, de la cinsprezece zile pănă la trei ani, ai femeilor muncitoare*, care sunt silite se plece la lucru afară din locuinţa lor. Aceste aşezăminte sunt foarte necesare mai ales in ţările unde clasa uvrierilor este numeroasă. Mama, neavend cui încredinţa pruncul seu, il lasă pentru o mică plată in acest asii, unde vine să-l lăpteze in orele mâncării; ear noaptea, precum şi Duminecile sau in alte zile cănd nu e la lucru, il ia acasă. Prima cregă care a avut un succes durabil, s’a înfiinţat in Paris la'jjiM.; deatunci ele s’au respăndit in / toată Europa, unde impreună cu o industrie desvoltată, există şi clasa uvrierilor. Creşele inlocuesc casa părintească şi pregătesc pentru grădinele de copii.
Şcoalele pregătitoare sunt de căte o singură clasă, in care copiii de la şase ani sunt duşi in curs de un an, patru sau cinci ore pe zi, ca sub ingrijirea unei institutrici, pe lăngă felurite jocuri şi căntece copilăreşti, şi pe lăngă in-văţămentul intuitiv, să inveţe intr’un mod inlesnicios, ca un fel de joc, şi lectura şi scrierea. Unde sum grădine de
428
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
copii, clasa pregătitoare se consideră ca ultimul grad al acestor aşezăminte, şi este alipită sau de grădina de copii sau de vre-o şcoală primară de fete. Ele sunt clase intermediare intre grădinile de copii şi şcoalele primare.
Sale de asii se numeau mai nainte nişte aşezăminte asemenea grădi,velor de copii, întocmite insă şi destinate mai mult pentru îngrijirea fisică decăt pentru o adeverată educaţiune a copiilor. Ele au început a se înfiinţa in Germania ăncă de pe la capetul veacului trecut, ear in Anglia, Franţa, Belgia, de prin intăiele decenie ale acestui veac. In Franţa d. e. primele sale de asii, cum s’au numit ele pănă la 1881, s’au fundat la 1825 de cătră o societate de dame, prin subscripţmni particulare. In anul 1884 erau in Paris cinsprezece sale de asii, ear in departamente 102. Pe urmă s’au înmulţit astfel, că la 1864 se aflau in toată Franţa 3308 sale de asii, impoporate de 383,856 copii de ambele sexe. Asemenea in Belgia, la 1826 s’au înfiinţat primele sale de asii tot prin o societate, „la societe des salles d’asile-ecoles gardiennesu. Aşa in Austria, in Italia, Spania şi aiurea.
Insă aceste aşezăminte, o repet, erau la început ceeace numesc Germanii Kinderbewahranstalten, adecă institute de pază ale copiilor. Cu timpul s’a vezut, că numai paza copiilor, numai grija de a-i feri de pericule, de a-i ţine curaţi Şi ale îndestula trebuinţele fisice, nu este deajuns. Au început deci a se lua mesuri şi pentru educaţiunea facultăţilor sufleteşti şi a face, ca mintea, simţurile şi inima copilului să se desvoalte deopotrivă cu corpul. Astăzi prin adoptarea sistemei frobeliane, şalele de asii, sau orice alt nume li se dă după localităţi, au primit o organisaţiune foarte deosebită de aceea ce o aveau la început; din simple sale de asii au devenit grădini de copii, deşi nu li se dă pretutindeni acest nume.
Se vede acum, pe ce principie sunt întemeiate grădi-
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
429
nile de copii, cum sunt organisate, şi care sunt mijloacele şi metoadele lor de educaţiune.
Activitatea este insăşi esenţa vieţii. Pentru aceea omul nu poate fi fericit decăt prin muncă, prin o activitate proporţionată cu puterile, cu aplicările şi trebuinţele sale. „Acei care trăesc in nelucrare, zice un englez,(O bărbaţi sau femei, oricare ar fi posiţiunea lor, de-ar fi bogaţi, de-ar avea toate lucrurile cu prisos şi toate bunurile ce inima doreşte, căt timp vor remănea in nelucrare, nu vor fi niciodată mulţumiţi. Yor avea totdeauna vre-o durere in corp sau in suflet; vor suferi de urit, vor fi lăncezi, bolnăvicioşi, desgustaţi de toate; işi vor trece timpul oftănd şi plăngendu-se mereu, lumea intreagă ii va supăra; ar voi se fugă de sine inşiş sau să moară, ori vor deveni jucăria capricielor unei fantasii absurde".
Aşa e şi natura copilului. Viaţa lui e numai activitate; el nu se repausează decăt cănd doarme.
Ocupaţiunea copiilor, este jocul, o ocupaţiune foarte serioasă pentru ei. Mai ales jocul in societate cu semenii sei şi in sinul naturei, este fericirea copilului. Rari surtt • copii, care să nu arate o pornire iresistibilă pentru joc; şi/ aceştia sunt sau bolnavi fisiceşte, ori au vreun defect intelectual; sau dacă nu, sunt copii aşa numiţi prodigioşi, in care inteligenţa predomină,, şi lucrarea ei absoarbe in mare mesură acea putere de viaţă, care la alţi copii se manifestă intr’un neastimper continuu şi in plăcerea jocului.
Căt de serios este jocul pentru copii şi căt de iubite le sunt jucăriile, mai ales dacă sunt creaţiuni proprii ale lor, putem observa cănd le luăm sau le nimicim aceste jucării, cum e o păpuşă, un cărucior sau o grădiniţă, lucruri in care ei şi-au pus toată personalitatea lor. Copilul atunci, dacă nu poate resista, se pune pe plăns şi cu nimic nu-1 poţi impăca; este inconsolabil, intocmai ca un om a-dult, căruia i-ai nimicit averea ori i-ai aprins casa.
Cănd n’are jucării, sau n’are din ce-şi face, cănd n’are
i) Citat de S. Smiles in «Le caractere» p. 101.
430
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
unde se alerga, unde se juca şi cu cine vorbi, copilul sufere; şi unoori întreabă, trist pre tatăl sau pre mama sa: „cu ce să me joc eu?" — „Ce să fac eu acum?" — alte ori ne face nenumărate întrebări despre lucrurile din casă; ear cănd este in umor reu, plânge şi face stricăciuni.
Activitatea este trebuinţa fundamentală a firei copilăreşti. Şi dacă această trebuinţă nu e îndestulată intr’un mod raţional, conform inteligenţei şi aplicărilor copilului, ea degenerează intr’un instinc de stricăciune; asemenea unui riu, al cărui curs nu poate fi oprit, şi dacă nu e regulat, se revarsă peste maluri şi răpeşte tot ce află in calea sa. Ear dacă firea copilului e mai domoală, singurătatea şi neocupaţiunea il deprinde cu trândăvia, viţiu care, inrădăcinăndu-se de mic in el, devine isvorul multor rele, şi-l lipseşte de mijloacele necesare pentru desvoltarea corpului şi a sufletului.
In activitatea copilului se manifestă boldurile caracteristice naturei omeneşti in general, bolduri a căror îndestulare şi desvoltare au ridicat neamul omenesc, in cursul veacurilor, pănă in treapta civilisaţiunei de astăzi. Idealul educaţiunei in general, şi in special al grădinilor de copii, este de-a urma calea firească a acestei desvoltâri, cu acea deosebire, că tinerimea prin ajutorul ştiinţei şi conducătorilor săi, este scutită de greutăţile, rătăcirile şi periculele, căror a fost şi este expusă omenirea adultă pe calea cul-turei.
Primul bold sau prima trebuinţă a copilului, afară de trebuinţa nutrirei, este aceea a mişcării. Acest bold se manifestă la inceput fără o ţintă anumită. Mai tărziu el se arată ca trebuinţă de-a se ocupa cu ceva: de-a zidi casă, de-a face grădină, de-a săpa pămăntul, de-a tăia hârtie, de-a împleti, de-a coase, de-a face haine păpuşii: tot imitaţiuni de lucrări ale oamenilor adulţi, şi, in acelaş timp, bolduri moştenite şi născute ăncă in primii oameni, prin trebuinţa de a-şi căuta nutrimentul, de a-şi face haine să-şi acopere corpul, şi locuinţe unde să se adăpostească.
Boldul mişcării, pentru a cărui mulţumire e destinată
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
431
in şcoală gimnastica, e intimpinat in grădinile de copii prin jocurile de mişcare. Boldul de a se ocupa este îndestulat prin felurite obiecte de joc, cum este mingea, cubul, materialul de clădit, de împletit, de modelat; prin cultivarea de mici straturi cu flori şi legume in grădină, şi prin alte ocu-paţiuni.
Prin jocurile de mişcare se deprinde şi se desvoaltă corpul cu toate membrele sale. Celelalte jocuri, care ocupă mai mult măna, ochii şi mintea copilului, au in vedere mai mult educaţiunea acestor organe, şi pregătesc pe viitorul om pentru feluritele meserii sau arte, pentru care va avea
o	aplicare mai pronunţată şi va fi chemat a le practica in viaţă.
Astfel prin variata combinaţiune a micilor patrate şi cuburi de lemn, pentru a face mobile şi case, se nutreşte aplicarea la architectură; prin crearea de obiecte cu felurite forme din lut, prin zugrăvirea sau desinarea pe hărtie, prin tăierea bucăţelelor de carton sau de hărtie pentru felurite scopuri, şi prin alte asemenea ocupaţiuni se nutresc boldurile născute pentru artele şi meseriile corespunzătoare, cum sunt ■ pictura, desenul, sculptura, gravura, şi in special pentru fete, croitoria, broderia ş. a. Prin formarea de mici grădini şi prin cultivarea de plante se desvoaltă plăcerea pentru cultura pământului şi pentru grădinărit.
Plăcerea pentru poesie şi mai ales pentru musică, care are atăta influenţă asupra copiilor şi joacă un rol atăt de insemnat in educaţiune, se nutreşte şi se desvoltă prin cântecele, de cari sunt insoţite multe din jocurile lor şi mai cu seamă jocurile de mişcare.
Prin aceste jocuri variate după capacitatea şi plăcerea copilului, şi prin continua comnnicaţiune cu natura, mai ales in timpul verii, se desvoltă in copil simţimăntul frumosului in natură şi in productele artei. Apoi, in strinsă legătură cu iubirea naturei şi a frumosului stă simţimăntul religios şi nesăturata dorinţă de-a ştî.
Cine n'a observat, cât de viu simţesc copii trebuinţa de-a cunoaşte tot ce văd, de-a afla însuşirile, causa şi sco-
432
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
pul lucrurilor. — Ce este asta? — de unde este? — cine a făcut-o? — de ce? şi alte asemenea sunt îndatinatele Întrebări ce fac ei despre toate lucrurile, cu care vin in atingere. Şi fericit copilul, care se bucură de-o mamă cultă şi inteligentă, sau de uu alt îngrijitor in lipsa ei, care prin măsuri înţelepte şi prin bogate mijloace ii ştie îndestula această trebuinţă. Prin aceasta se pune temelia judecăţii sănătoase asupra lucrurilor şi a vieţei: facultatea cea mai necesară omului, pentru a-şi putea crea bună starea şi mulţumirea sufletească, şi a nu greşi calea destinaţiu-nei sale.
Şi se băgăm de seamă, că copilul nu intreabă decăt despre lucruri ce vede, sau a văzut, despre fenomene ce cad sub simţurile sale; şi niciodată despre idei abstracte, cari nu există pentru el, nici despre lucruri ce n’a putut vedea. Acesta e un semn, că nu cartea, ci natura este adevărata învăţătoare a copiilor; că cunoştinţele copilului trebue să inceapă de la lucrurile şi fenomenele din jurul lui, pentrucă numai pe acestea le poate vede şi pipăi, şi numai cu ajutorul simţurilor se nasc in mintea copilului in-tuiţiuni şi idei adevărate despre lucruri. Simţirile sunt baza inteligenţei; ştiinţa şi toată cultura intelectuală este întemeiată pe sensaţiuni şi intuiţiuni.
Un alt bold puternic in natura copilului este trebuinţa de-a fi in societate. Copilul plănge, cănd e singur; şi chiar cănd nu ne ocupăm de el, este mulţumit să ştie că se află cineva in jurul lui.
Dar societatea oamenilor adulţi nu i-e deajuns copilului; lui ii trebuesc semenii săi. Numai in societatea lor se poate desvolta natura copilărească in toată libertatea. Aci se deprinde copilul a fi indrăsneţ şi franc in purtarea sa, şi a nu presupune prea mult de sine, a nu fi încăpăţînat şi tăcut; aci găsesc nutrimentul lor pornirile cele bune, cari devin mai tărziu virtuţi sociale, cum sunt toleranţa, generositatea, simpatia şi iubirea deaproapelui şi plăcerea de-a face bine.
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
433
Dacă, societatea oamenilor adulţi nu e îndestulătoare, aceea a copiilor de stradă, cu tot felul de aplicări şi deprinderi urite, este chiar periculoasă. Unde se afle dar copilul societatea ce-i trebueşte ?
—	In -şcoală! — s’ar putea respunde. Inadever aci e locul, unde boldurile omeneşti sunt împiedecate de-a degenera in pofte şi obiceiuri rele, aflăndu-şi îndestularea intr’o activitate regulată şi in cultivarea ştiinţei şi a frumosului. Dar ce face copilul pănă la etatea de şcoală? Ce face el mai ales acolo, unde lipseşte mama, sau unde creşterea este viţiată prin exemple rele şi prin negrijă, ori este părăsită pe mănile servitorilor? Organismul şi cu el natura morală, nu stă in loc; bine, rău, se desvoltă cum poate. Apoi precum un individ, căruia in copilărie i-a lipsit nutrimentul sănătos şi deajuns, va remănea in toată viaţa mai mult sau mai puţin anemic; şi precum o plantă, care n’a fost plivită de la inceput şi n’a avnt de la inceput destul suc, destulă căldură şi lumină, nu va putea fi niciodată ceeace era in natura sa de a fi; aşa copilul, căruia pănă la şase ani i-au lipsit mijloacele unei desvoltări armonice şi depline, nu va putea prepara niciodată deajuns această pierdere. Şi aceste mijloace nu i le poate da toate nici cea mai cultă şi mai bogată familie.
Eată pentru ce s’au inventat grădinile de copii şi pentru ce astăzi, in ţările civilisate, nu numai asociaţiunile şi particularii, dar şi guvernele se ingrijesc ca, prin infiinţarea lor, se completese educaţiunea privată şi publică.
In scurt, grădina de copii este un institut de educaţiune, care primeşte copii de la trei până la şase sau şepte ani, nu numai pentru a-i supraveghia, ci şi pentru a-i ocupa potrivit cu firea şi etatea lor, pentru a le intărî corpul, a le deprinde simţurile, a le desvoltă mintea, a-i familiarisa cu natura şi cu societatea omenească, şi mai ales pentru a le educa inima şi voinţa.
Ea ţine mijlocul intre familie şi şcoală şi fără să facă de prisos educaţiunea părintească in familie, nici să intre in sfera datoriilor şi drepturilor şcoalei, ea umple marele
C. L. XXII.—V.—27,107.	28
484
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
gol ce desparte aceste două instituţiuni. Prin jocuri şi îndeletniciri comune, grădina de copii completeasă educaţiunea din felirite împrejurări neîndestulătoare a casei, o indreaptă unde este rea, sau o inlocueşte acolo, unde lipseşte mama; şi prin o desvoltare armonică a tuturor puterilor corporale Şi intelectuale ale copiilor, ii pregăteşte pentru şcoală.
Grădina de copii se distinge de şcoalele de joc şi de cele de lucru pentru copii, cum sunt şcoalele de cusut şi brodat pentru fetiţe, prin aceea, că ea dă copiilor nu numai jocuri, ci şi ocupaţiuni, sau mai bine zis, îndeletniciri mai serioase cu mănile şi cu mintea; şi de altă parte exclude lucrul sau munca propriu zisă, care cuprinde in sine idei a câştigului, cum arată in limba noastră insăşi etimologia cuventului lucru, lat. lucrum (câştig).
*	*
*
In ceeace priveşte organisarea ei, grădina de copii poate exista sau de sine, sau alipită de-o şcoală normală; insă totdeauna trebue să fie condusă de femei, pregătite prin studiu şi practică pentru acest scop; pentrucă numai ele pot avea delicateţa, răbdarea şi capacitatea de-a inţelege toate trebuinţele copiilor şi de-a le şti mulţumi. In Austria sunt cursuri de căte un an, alipite de şcoalele pedagogice de fete, pentru pregătirea insitutoarelor sau grădinăreselor de copii.
In fiecare institut trebue să fie o institutoare şi cel puţin o fată de ajutor sau o dădacă, pentru supraveghiarea copiilor, afară de personalul de serviciu pentru trebuinţele materiale ale şcoalei.
Localul grădinei de copii, care trebue să fie pe căt se poate aproape de locuinţele copiilor, stă dintr’o sală mare de joc, dintr’o altă sală mai mică de lucru, care comunică cu cea dintăi prin o uşă; dintr’o cameră pentru păstrarea veştmintelor, şi dintr’o grădină cu mai multe despărţă-minte.
Primul despărţăment in grădină este un loc spaţios
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
435
şi neted, presărat cu nisip, şi vara acoperit cu un cort, pentru jocurile de mişcare in cerc. Adoua despărţire este un spaţiu ierbos, cu pomi şi alţi arbori umbroşi şi cu tufişuri, printre cari sunt trase alee presărate cu nisip şi umbrite. A treia, este o grădină de flori şi legumi, in care copiii învaţă a cunoaşte prin intuiţiune (prin vedere) toate florile şi plantele folositoare indigene. A patra, este o grădină de îucru, împărţită in mici straturi, dintre cari se dă căte unul flăcărui copil, ca să-l cultive şi să-l îngrijească.
întreg localul este aşezat intr’un loc expus la soare, înconjurat cu gratii sau grilaj, ca aerul să circule liber; şi atât sala de joc, căt şi cea de lucru, sunt spaţioase, bogate de lumină, curate şi bine aerite; şi fără trepte sau scări înalte.
Mobilierul stă in sala de lucru, din una sau doue mese lungi, cam de 70c-m- de late şi 50 de inalte, incunjurate de amăndouă părţile cu bănci mici, pe care şed copii faţă in faţă. Locul fiecăruia e însemnat pe masă cu linii roşii.
Instrumentele de joc şi lucrurile proprie ale copiilor se păstrează in cutii, adeseori acoperite cu sticlă, ca să se vadă obiectele din ele.
In grădină se află un leagăn de joc numit aici scăr-cium, mai multe roabe mici sau cărucioare, vase de stropit plantele, greble, hârleţe, sape, lopeţi, şi pe sub frunzări mai multe mese şi bănci.
Copii de ambele sexe, fără deosebire, fiind priimiţi in acest aşezământ, sunt aduşi in fiecare zi de căte doue ori, şi petrec aci trei ore de dimineaţă, şi două după amiazi. Sunt disposiţiuni şi pentru aceia cari, avănd locuinţa prea depărtată, ori din alte cause, sunt lăsaţi aci toată zioa.
*	*
*
Ocupaţiunile lor incep şi se termină de regulă prin jocuri de mişcare, insoţite de căntece făcute inadins pentru copii. De exemplu: ajungend in şir la locul de joc, in sală, sau vara in grădină, copiii formează un cerc mare şi se
436
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
invertesc in felurite sensuri. Apoi, directoarea sau îngrijitoarea, care e totdeauna intre ei, trimite pe unul dintr'inşii in mijlocul cercului. Atunci toţi se opresc, şi micul actor cântă un cântec, stâne’ la fiecare strofă şi luănd o altă poză. Odată imitează pe soidatul care stă de pază, altă dată pe cismarul care lucrează, sau pe un iepure şchiop care fuge, sau pe omul ostenit care se repausează cu cotul pe genunchi şi cu capul plecat pe mănă. Variaţiunea acestor jocuri este nesfirşită.
După jocurile de mişcare vin altele mai complicate cu felurite obiecte, numite de Frobel daruri pentru joc (Spiel-gaben). Astfel sunt: mingea, globul, cilindrul, cuburile im-părţile in căte opt sau mai multe părticele, prin a căror variată combinaţiune se pot clădi sute de figuri, cum sunt mobile, vase, porţi, turnuri, case, sate, oraşe. §. a.
Pe lăngă acestea li se dau alte materialuri din care se facă obiecte de felurite forme şi al căror scop este de-a deprinde ochiul şi măna in acelaş timp. Astfel sunt crea-ţiunea de felurite figuri geometrice, de forme frumoase şi de imagini ale lucrurilor prin combinaţiunea unor beţişoare subţiri, prin increţirea de foi, impletirea de fâşii de hărtie, formarea de suprafeţe şi de corpuri solide, desenul, felurite obiecte de hărtie, de lut ş. a.
Toate acestea, instrumente şi lucrări, sunt păstrate in cutii despărţite după etatea şi capacitatea copiilor. De exemplu celor noui in etate de trei ani li se dă la inceput cutia cu mingile. Intr’insa sunt şase mingi de lână groasă Şi de şase culori deosebite, infăţişănd culorile curcubeului: albastră, verde, galbenă, portocalie, roşie şi violetă. Copiii, sub conducerea institutoarei, invaţâ mai intăi a deosebi şi a numi cu vorbele corespunzătoare forma şi culorile mingilor, apoi felurite mişcări ce se pot face cu ele, aruncăndu-le, libere sau legate de un fir, in sus, in jos, orizontal, curmeziş, in aer, pe masă, sau pe jos. Apoi urmează alte jocuri cu mingea, care pun in mişcare tot corpul. De exemplu jocul vânătorului. Institutoarea sau un copil mai mare figurează ca venător; un alt copil este copoiul, şi ceilalţi din
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
437
această grupă sunt iepurii. Ei sar in grădină pe iarbă in toate părţile, se ascund pitiş după arbori, după tufe şi după frunzări. Vânătorul, cu o minge moale in mănă şi cu cânele de vânat lăngă sine, stă in calea lor. Copii strigă de repeţite ori: iepuraş, aseunde-te; venătorul vine şi te impuşcâ, pif. paf., puf! Venătorul aruncă mingea după ei; copilul nimerit cade jos mort şi cânele il duce la deposit, unde copilul remăne pănă se termină jocul, lucru care se intimplă cănd s’au impuşcat toţi iepurii, sau şi mai curând, după comanda institutoarei.
Yor fi destule, cred, aceste exemple de joc. Asemenea se urmează cu altele. Şi in intervalele jocurilor, alte ori in insuş jocul, se cântă felurite cântece. Pentru aceea inştitu-toarea trebue să aibă talentul şi ştiinţa musicei vocale. Ea le spune fabule, basme, conversează cu ei, face lecţiuni de intuiţiune explicăndu-le lucruri şi tablouri ce le sunt la disposiţiune. De regulă copii sunt impărţiţi in două grupe; şi pe cănd unii sunt in sala de joc, ceilalţi se află ocupaţi la mesele lor de lucru. Institutoarea se ocupă cănd de unii cănd de alţii.
Grădina in timpul verii ofere un nou cămp de ocupa-ţiuni şi intuiţiuni. Aci fiecare copil are stratul sâu, in care seamână, sădeşte, şi pe urmă se bucură de fericirea de a-şi face recolta. Chiar şi animale se dau copiilor in grijă, cum sunt porumbei, găini, iepuri de casă, ş. a. Şi astfel ei in-vaţâ, nu numai a iubi animalele şi natura, ci a cunoaşte insuşirile, deprinderile şi modul lor de-a fi.
Pe lăngă desvoltarea corpului, a simţurilor şi a inteligenţei, o deosebită ingrijire se pune intru invâţarea limbei, prin numirea exactă şi corectă a tuturor lucrurilor şi ocu-paţiunilor ce au inainte, prin invăţarea de versuri, prin ascultarea şi repetirea de felurite explicaţiuni şi naraţiuni scurte, potrivite cu mintea lor.
In anul din urmă se pot da şi elementele de lectură şi cetire, fără indoială, intr’un mod cu totul liber şi plăcut, ca o jucărie, ear nu ca o lucrare obligată şi sancţionată prin pedepse, cum se face in şcoală. Această iniţiare in
488
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
lectură şi scriere e necesară, mai ales acolo, unde lipsesc clasele pregătitoare numite in Franţa ecoles enfantines, care formează trecerea din grâfina de copii in şcoala primară.
*	*
*
Dacă, onorabile doamne şi onorabili domni, voiu ft reuşit in cele zise pănă aci a da o idee fie căt de palidă despre şcoalele frobeliane, numite grădini de copii; inainte de-a incheia trebue să adaug, că influenţa ce ele exercită nu se mărgineşte numai intre zidurile localului lor. In ele, viitoarele mame şi viitoarele crescătoare de copii pot căştiga cunoştinţele şi practica grelei şi delicatei lor misiuni. Grădina de copii e destinată a le servî de model şi a da astfel familiei puteri şi ajutoare noue in creşterea copiilor.
Asemenea grădina de copii este chemată a imbunataţî educaţiunea din şcoală; nu numai prin aceea că pregăteşte pe viitorii elevi ai şcoalei, ci şi prin introducerea in şcoală a sistemei frobeliane de educaţiune. In trecut, şi la noi, cu puţine excepţiuni şi astăzi, şcoala are o faţă prea mult posomorită şi aspră. Pe cănd ea, ca templu al educaţiunei, ar trebui să fie locul cel mai plăcut, şi orele de şcoală să fie ca o sărbătoare pentru copii, azi ei nu află aci mai nimic care se suridă naturei lor copilăreşti, nu află decăt asprimea datoriei şi adeseori asprimea şi mai mare a profesorului şi pedeapsa pentru neimplinirea ocupaţiunilor date. Acum au inceput a se introduce şi in şcoale cântecele şi ocupaţiunile frobeliane, impreună cu mijloacele de-a face instrucţiunea intuitivă şi practică.
Şi inadevăr, cum zice d-na de Marenholtz, binecuvântarea operei frobeliane nu va fi deplină decăt atunci, cănd ea se va intinde şi asupra familiei, şi asupra şcoalei, cănd
i	mama sau inlocuitoarea ei va putea se facă din familie prima treaptă a grădinei de copii pănă la etatea de trei ani; şi cănd se vor fi introdus in şcoală, pe lăngă invăţă-măntul intuitiv, şi elementele frobeliane pentru cultura morală, estetică şi industrială a copiilor, cum au inceput a
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
439
se face deja. învăţământul intuitiv, calculul, geometria, desenul, şi alte obiecte, sunt destinate a primi o reformă insemnată prin metodul frobelian. In general sistema fro-beliană desvoltă cu deosebire propria activitate şi spiritul de t iniţiativă al elevului; pe cănd, după sistemele de păn’acum, elevul remăne mai mult pasiv, ca un receptacul menit a primi ceeace i se dă sau i se spune.
Una din urmările cele bune ale marelui avent ce au luat astăzi grădinile de copii, este şi reformarea industriei pedagogice in facerea jucăriilor de copii. Obiectele frobeliane de joc şi de ocupaţiune pentru copii au inceput se înlăture, Şi cu timpul vor înlătura pe deplin şi pretutindeni jucăriile de păn’acum, atăt de scumpe şi nefolositoare, cu care copii nu pot face nimic decăt să le frăngă. Cănd dai copilului o asemenea jucărie, la inceput se bucură, pentru că-1 impresionează noutatea lucrului; insă adoazi, sau peste trei, patru ore, nu-i mai face nicio plăcere, sau a sfărimat-o deja. Pentrucă trebuinţa lui nu este de-a se uita la jucărie, ci mai mult de-a se ocupa, de a-şi desvoltă activitatea cu ea. Pentru aceea in Germania au inceput a se da copiilor, ca daruri de anul nou şi in alte zile, cutii cu jocuri frobeliane.
Cea mai insemnată colecţiune de asemenea jocuri este cea publicată de directorul Fellner, la Pichler in Yiena, care sub titlu de „joc §i lucru“ cuprinde o serie de 32 de jocuri frobeliane, insoţite de explicaţiunile lor.
sie	*
sfc
Considerând binefacerile grădinilor de copii, cred, doamnelor şi domnilor, că fiecare din noi se bucură văz&nd iniţiativa luată de guvern prin noul proiect de lege asupra instrucţiunei de-a introduce şi in ţara noastră această insti-tuţiune. Şi sper că guvernul nu va remănea singur pe această cale.
La noi, pe căt ştiu, nu există păn’acum decăt o singură şcoală frobelianâ romănă, acea Înfiinţată de societatea pentru invăţătura poporului romăn, care se află alipită de
440
DESPRE GRĂDINILE DE COPII
şcoala normală a societăţii, in capitală, sub conducerea distinsului profesor şi pedagog d-nu dr. Barbu Constanti-nescu; şi un inceput făcut din iniţiativă privată aici in Graiova. In alte state mai toate grădinile de copii sunt infiinţate şi susţinute de asociaţiuni şi particulari. Numai in Austria, ăncă de la 1872, şi in Belgia şi Franţa in ultimii ani, a organisat guvernul prin lege asemenea insti-tuţiuni.
Sper deci, doamnelor, — şi aceasta atărnă mai ales de la d-voastră, de la voinţa femeii culte, care cănd voeşte, poate mai mult decăt guvernele statelor, — sper că şcoala frobeliană, această binefăcătoare instituţiune, care e destinată a imbunătăţi intr’un mod necugetat pănă astăzi educaţiunea tinerimei şi printr’insa civilisaţiunea şi soarta omenirii, va afla şi in patria noastră puternicul sprijin al asociaţiunilor, şi că in special Craiova nu va remăne nici in această privinţă in urma altor oraşe. (>)
M. STRAJANU.
i)	După ţinerea acestei conferinţe aflai cu bucurie, că in Iaşi s’a constituit o societate pentru înfiinţarea grădinelor de copii. Ar fi de dorit, ca acest exemplu sa fie imitat pretutindenea; ca reformă atăt de necesară a edu-caţiunii naţionale, care nu se poate face decăt pe incetul, se inceapă de la
temelie-	M.	S.
GASPAR GRAŢIANI
441
GASPAR GRAŢIANI
IDOIMinsrTJIL. MOLDOVEI
TRAGEDIE IN CINCI ACTE
ACTUL V
Tabfera Moldovenilor. — E noapte. — La dreapta cortul domnesc. — înspre fundul scenei terenul este puţin ridicat.
SCENA I.
Şeptilici şi Goia (intrâ agitaţi de la stingă).
Goia
întocmai, hatmane, intocmai !
Şeptilici
Nu me lua prea răpede, postelnice, nu mS scoate din răbdare! Gaspar-Vodă nu intră la invoială cu Turcii. Să vedem ce zice vornicul; să vqr'jim cu căpitanul.
Goia
Dar oastea se clatină, hatmane.
Şeptilici
O vom pune ear in picioare. Dacă este adeverat, că Skender-Paşa dinpreună cu Radu şi cu Bethlen n’au mai
442
GASPAR GRAŢIANI
mult ca treizeci şi cinci de mii de oameni, ear Cantimir-Han şi-a pus tabăra la Huşi, ii lovim şi-i infrăngem mai nainte de-a fl sosit Cantimir. — N’are să fle Alexandru, domn in Moldova.
SCENA II.
Cei de mai sus, Furlani şi Bucioc.
Furlani (intrând de la dreapta. Cătră Bucioc)
Iţi spun eu, — pleavă, gunoiu, lepădături! — Yornice! sunt oştean din ceata lui Baba-Novac: iţi spun, adunătură! — ţi-e şi ruşine să te baţi cu ei!
Şeptilioi (intimpină pe Furlani)
Bun sosit, căpitane! Care va să zică e adevărat?
Furlani
Toate sunt adevărate: le-am văzut eu cu ochii mei. De trei zile, de când am plecat, n’am mai eşit din mijlocul lor. Cănd credeau că pun măna pe mine, se pomeneau deodată c’am perit din faţa lor, şi când mă socoteau pierdut, mă iveam din nou, unde nici prin gănd nu le trecea. Eu sunt oştean, nu om de ieri, dealaltăieri.
B.uoioe
Te ştim, căpitane!
Furlani
Bethlen? — Yre-o şase mii de oameni, — respund eu cu capul meu, că nu sunt mai mulţi. — Bună oaste, dar puţină. — Radu? sunt vre-o opt mii, — oameni adunaţi in pripă! — Skender-Paşa? — gunoiu, adunături, — douăzeci de mii, mai mult nu. — Ear Cantimir nici pănă poimăne nu poate sosi aici.
GASPAR GRAŢIANI
443
Şeptilici
Şi Leşii noştri, n’ar fi oare şi ei tot astfel?
Furlani
Hatmanul Iolkowski nu ese la răsboiu cu oastea adunată, in pripă: unul ca unul, tot oameni trăiţi in lupte. — Moldovenii nu-mi plac mie. Nu mai sunt precum i-am lăsat. Ce s’a intimplat pe aici in timpul de cănd am plecat?
Şeptilici
A intrat indoiala in oameni. Fiindcă Yodă ne amănă, s’a respăndit in taberă vorba, că el intră la invoială cu Turcii şi Skender-Paşa are poruncă de la Sultanul să-l ferească intocmai ca lumina ochilor săi, ca intreg şi nevătămat să remăe.
Bucioc
Gaspar-Vodă?... Niciodată! — El viu nu se dă in mă-nele Turcilor.
Furlani
Ce-mi pasă mie!... Treaba noastră e să batem pe Turci şi să ţinem pe Yodă aici.
Şeptilici
Da, căpitane, dar oamenii nu se bat cu toată inima cănd stau la indoială.
Furlani
Să le ducem vestea cea bună, să-i îmbărbătăm şi să înduplecăm pe Vodă să nu ne mai amăne.
Bucioc
Nu ne mai amănă. A plecat aşa fără de veste prin taberă ca să vadă cum stau lucrurile, şi ăsta mi-e sem-
\
444
GASPAR GRAŢIANI
nul, că inclină spre hotărire. Să mergem, căpitane, să-i ducem ştirile şi să nu-1 mai lăsăm. (Pleacă).
Furlani şi Şeptilici (pleacă şi ei la dreapta).
Goia (stă pe gănduri. Pentru dinsul)
Apoi de!... Dacă-i aşa, tot e mai bine. (Pleacă).
SCENA III Baruch, Drăgan şi Goia.
Drăgan (intră din fund. încet)
Postelnice, postelnice!
Goia
(Se opreşte şi se intoarce).
Drăgan (duce pe Goia in faţa scenei).
Ei bine, cum stau lucrurile?
Goia
Bine stau.
Drăgan
Bine ! (Se intoarce şi face semn lui Baruch să se apropie).
Baruch. (se apropie incet şi fricos)
Bună dimineaţa, că nu mai avem mult pănă in revărsatul zorilor. (Tainic cătră Goia). Este adevărat!... Eu din-preună cu Sara am venit cu oastea lui Skender-Paşa, şi am adus poruncă din partea Sultanului ca Alexandru cel de la Rodos să fie Domn in Moldova, ear Graţiani să se întoarcă intreg şi nevătemat la Stambul. Sara vrea să scape pe Graţiani, ear eu voiesc, ca ea să nu*l poată scăpa.
GASPAR GRAŢIANI
445
Drăgan
Ce zici acum, postelnice?
Goia
Lasă-me să mă mai găndesc.
Drăgan
Hei!... de mult am zis eu că G-aspar-Vodă ne vinde; de mult v’am zis vouă să nu mergeţi după el, că vă duce la marginea prâpastiei şi apoi vă părăseşte. Ce zici, postelnice?
Goia
Să mă înţeleg cu hatmanul. (Cătrs Baruch). Zici că ovreica e in tabăra lui Skender-Paşa?
Baruch
Pe căt de adeverat e că eu sunt aici. Ce caut eu aici, dacă Sara nu este acolo? Imi pasă mie oare, cine are şi cine nu are să fie Domn in Moldova? — Nu-mi pasă. — Eu vreau numai ca Sara să nu poată scăpa pe Graţiani, şi fiindcă logofătul tot asta o doreşte, ear d-ta, postelnice, eşti om, care vorbeşte puţin, dar ştie să lucreze, am venit aici cu o vorbă din partea lui Alexandru-Yodă. El mi-a făcut loc să intru in tabără, d-ta fă-mi loc să es din ea.
Drăgan
Şi care este vorba pe care o aduci din partea lui Alexandru-Y odă?
Goia
Yorba care e?
Baruch (da din umeri)
O vorbă. Sunt eu nebun ca să o spun aici in ta-
446
GASPAR GRAŢIANI
bera lui Graţiani? Nu. Eu nu sunt nebun. (Se depărtează pas cu pas spre fundul scenei). Am să strig, ca să alerge oştenii, să mă prinză şi să mă ducă la Graţiani. Lui am să-i spun vorba. Nu vă apropiaţi că strig. Am să-i spun lui Graţiani, că logofătul Drăgan mi-a făcut rănd să intru in tabără, pentru ca să aduc, postelnicului Goia şi hatmanului Şeptilici, o ştire din partea lui Alexandru-Vodă; am venit ca să-i spun ce a poruncit Sultanul şi ce vrea Sara. Băgaţi de samă, ca oştenii lui Graţiani să nu mă prinză!
(Depărtăndu-se spre fundul scenei). Eu nu Spun nimic, Vreau Să văd mai intăi fapte ;\fapte vreau să ver’, apoi vorbesc, (ese).
)
Dr&gan (eşind in urma lui Baruch).
E rău, postelnice!
Goia
Să vorbesc cu hatmanul, (ese).
SCENA IY
Bucioc, Graţiani şi Şeptilici (intră de la dreapta).
Graţiani
O singură viaţă am, boierilor. Pănă in zioa de astăzi, pănă in clipa aceasta am fost eu insu-mi stăpăn pe soarta acestei vieţi: acum dau stăpânirea din mănile mele; cui mi-a fi scris să-mi fie!
Bucioc
Clipa e bine aleasă, Măria-Ta, şi Moldova are să bine-cuvinteze ciasul, in care ai luat această hotărire.
Şeptilici
Nu mai avem timp de aşteptare, Măria-Ta.
GASPAR GRAŢIANI
447
Graţiani
Mult am stat pe gânduri mai nainte de-a fi luat hotă-rirea, căci mult am câştigat in viaţa mea şi intreg acest câştig il pun astâzi in joc. — Ce-o fi sâ fie! — Căpitanul Furlani s’a dus să vestească pe Leşi. — Hatmane, pune oastea in rănduială; — Yornice, ai mare trecere in Moldova, îmbărbătează pe oameni. Soarta mea şi a Moldovii se hotărăşte, dacâ-i vom lovi năprasnic mai nainte de revărsatul zorilor.
Şeptilici
Cu voia lui Dumnezeu! (ese).
Bucioc
In cias bun să fie, Măria-Ta! (ese).
SCENA Y Graţiani, apoi Un oştean.
Graţiani (se plimbă căt va timp tăcut)
Unde stă scrisă ursita mea ca să o pot ceti? — Mi s’a întunecat par’că deodată, mi s’a pus ca un vel negru in faţă, incăt nu mai pot să ved inainte calea pe care am s’o străbat trecând prin lume. — Gaspar Graţiani, — a fost şi el odată, a trecut pe aici, a voit, dar nu când trebuea să voiască, — apoi i s’a perdut urma! — Nu! — asta nu! — mai bine să pier aici, azi, in clipa aceasta. — O lume in-treagă s’a ridicat asupra mea: Alexandru vine cu Turcii, Radu a ridicat , pe Munteni, Bethlen aduce pe Ardeleni, Cantimir năvăleşte in fruntea Tătarilor; ţări, domni, popoare me duşmănesc, incăt mi-e par’că groază de mărirea la care am ajuns, şi me inalţ in gândul meu cănd imi dau samă că eu sunt acela asupra câruia au pornit atăt de
448
GASPAR GRAŢIANI
mulţi. — Sunt eu in adever ceeace par? — Graţiani, eşti tu omul, drept care te socotesc duşmanii tăi ? — (După o pausă). Mi-e frică! (Se uită împrejur). Pare că vine ceva, vine năprasnic, vine şi m’ajunge şi nu pot scăpa! — Prea in pripă au venit toate, prea deodată m’am avăntat, prea răpede i-am luat pe Moldoveni! — Trebuea să me mai pregătesc, dar nu aveam timp. (S’aude sgomot in depărtare). Ce-i asta? (Ascultă). Ce însemnează sgomotul acesta? (Merge spre fundul scenei). Oastea s’a pus in mişcare? — Nu se poate! — Prea in curend ar fi. (Ascultă). Ce-i asta? — Să ne fi lovit Sken-der-Paşa fără de veste? — Să fi fost vănduţi? (Scoatesabia).
Un oştean (intră in fugă)
Măria-Ta, oastea se clatină şi tabera se ridică. O nălucă s’a ivit in mijlocul ei, care trece printre corturi strigând mereu: Fugiţi, fugiţi! — ■Vino, Măria-Ta! — arată-te in mijlocul Moldovenilor, imbărbătează-i, căci ei cred c’ai fugit in tabera lui Skender-Paşa. — Scapă-ne, Măria-Ta!
Graţiani
Ce fel de nălucă e aceea ?
Oşteanul
O femee cu făclie aprinsă in mănă.
Graţiani
Pin care parte s’a ivit?
Oşteanul
Despre tabăra lui Skender-Paşa.
GASPAR GRAŢIANI
Ud
SCENA VI Cele de mai sas şi Nino.
Nino (intră, in fugă)
Măria-Ta! Ovreica a trecut străjile şi-a intrat in taberă. Vine incoace, ear Moldovenii strigă că i-ai vendut Şi fug din faţa Turcilor.
Graţiani (stă o clipă)
Ovreica! tot Ovreica. Tot ea mi se pune in cale? Şi nu s’a găsit in toată tabăra Moldovii un singur om, ca să o despice in două!
Nino
A intrat despre cetele logofătului Drăgan, Măria-Ta! Căpitanul Bobo a plecat s’o urmărească.
SCENA VII
(Trec oşteni peste fundul scenei). Bucioc şi C6i de mai SUS.
Bucioc
Suntem pierduţi, Măria-Ta! Oastea se risipeşte, şi numai Leşii mai ţin pept cu Skender-Paşa. Să scăpăm Măria-Ta, căci azi ne-am risipit şi măne mai numeroşi ne vom aduna la glasul Măriei-Tale.
Graţiani
Eu n’am, vornice, altă scăpare decăt ca ori să opresc pe Moldoveni sau să mor aici. (Opreşte pe oşteni). Staţi! Domnul vostru vă cheamă. Staţi!
C. L. XXII.—V.—27,107.	29
450
GASPAR GRAŢIANI
SCENA VIII Sara şi cei de mai sus.
Sara (intră din fund)
Graţiani! Graţiani! e mai tare credinţa ca omul: Moldovenii fug toţi şi te părăsesc, fiindcă n’au credinţă in vrednicia ta. — Aruncă sabia, căci nu prin sabie se hotărăşte soarta ta.
Bucioc (se dă înapoi)
Care va să zică tot tu!
Sara
Tot eu, care am venit să-mi implinesc făgăduinţa.
Graţiani (se dă inapoi)
Ce vrei, femee ?
Sara
Am venit să te scap, Graţiani. Skender-Paşa respunde cu viaţa lui, că intreg şi neatins te voiu găsi şi lua cu mine.
Bucioc (se uită lung la Graţiani)
Dacă-i aşa, Măria-Ta, atunci bine fac Moldovenii.
Graţiani (aruncă sabia şi-şi scoate pumnalul)
Saro! Ai fost blestemată din zămislire, ca rău şi numai rău să faci in lumea aceasta, chiar binele voit de tine rău să fie, chiar iubirea ta rău să aducă celui lovit de ea. Niciodată n’am simţit in mine atăta sete de viaţă ca acum, cănd atăt de multă viaţă imi trebue, ca să Şterg ruşinea ce m’a ajuns in clipa aceasta; tu vezi pumnalul acesta? Numai mort mă dau in mănile lui Skender-Paşa, numai mort mă poţi lua cu tine. Dacă mai e o re-
GASPAR GRAŢIANI
451
măşiţă de simţire omenească, in tine, dute, opreşte pe Turci, să nu mă urmărească, să nu me apere, să nu mă scape, şi ţi-le iert toate, iţi iert toată iubirea. Iubire ?... Ce fel de iubire ?
Sara
Nu, Graţiani, eu nu opresc pe Turci. Viaţa mea ce-ar mai preţui, dacă te-aş lăsa să scapi din raza puterii mele. Dacă nu vii de bunăvoie, te eau ca rob al meu!
Nino
Măria-Ta, să fugim! Turcii se văd in zarea focului ivit spre corturile lefegiilor.
Gtaţiani (înaintează cu pumnalul ridicat spre Sara)
Dacă nu vrei tu să mă scapi, mă scap eu! (o loveşte)
Sara
Ah! (Cade). Mai lovit! — de ce mai lovit? — Skender-Paşa! — Eu mor, mor! — Skender-Paşa, Sultanul a poruncit; Sultana Mapeiker e puternică! — scapă pe Graţiani, intreg, nevătămat! Trupul meu să-l dai lui Baruch.... Baruch! Baruch ! (Moare).
Graţiani (sta tot timpul nemişcat in faţă)
Ah! căt mă simt de uşurat. Haide, vornice, să oprim oastea.
Bucioc
Acum e prea tărziu, Măria-Ta; nu ne remăne decăt să scăpăm in tabăra Leşilor. Oastea se va aduna ea de ea, după ce va afla cele petrecute aici.
(Se depărtează de la stingă la dreapta, inspre fundul scenei).
452
GASPAR GRAŢIANI
SCENA IX
Cei de mai sus, Goia, Şeptilici, Baruch şi căţiva boieri.
Goia (afară de scenă)
Staţi, boierilor, staţi!
Baruch
(Intră de la stingă, ridică pe Sara şi ese cu ea, ameninţând cu pumnul).
Goia (intră de la dreapta)
Hatmane, ai zis că nu ne vinde! Cum remănem noi faţ'ă cu ţara, dacă el scapă, după ce ne-a adus in prăpastie ?
Şeptilici
Nu scapă, postelnice, dacă trăesc eu. (zărind pe Graţiani). Eată-1.
Goia
Nu SCapă ! (Se răpede cu sabia ridicată asupra lui Graţiani).
Bucioc
Stai, postelnice, nu da!
Graţiani
(Se dă inapoi, se răpede spre faţa scenei, ca să ridice sabia, pe care o aruncase, dar este lovit şi cade).
Şeptilici
Ziceai că nu ne vinde, vornice! O să ne tragem socoteală. (Loveşte şi el pe Graţiani).
Bucioc
(Face un pas inainte, scoate sabia, ca să apere pe Graţiani, apoi ear se retrage).
Prea tărziu!
GASPAR GRAŢIANI
453
Nino (se aruncă asupra lui Graţiani)
Stăpâne!...
Graţiani (se incearcă a se ridica)
Nu vreau să mor, nu am trăit ăncă. (Cade). Nu am trăit! Graţiani... a fost... a voit, dar nu cănd trebuea... apoi i s’a pierdut urma. Elviro! Elviro! (Moare).
(In fundul scenei se iveşte oastea turcească).
SCENA X Furlani şi tsei d© mai sus.
Furlani (intrănd, se opreşte uimit)
Santa Maria! — Tocmai acum, cănd incepuse şi el să facă ceva? Acum, alt stăpăn!
(Perdeaoa cade).
454
A 1003-a NOAPTE
A i003'A NOAPTE
(SINGURA ADEVERATĂ)
Scumpe Prietene!
Eminentul romancier ungur, M. Jockay, a publicat o nuvelă fantastică sub titlu de „A 1002-a noapte“ pe care, dacă nu me inşel, a tradus-o ziarul „Timpul“ in foiletonul său, sunt acum căţiva ani; aceasta imi dete idea de-a da şi eu la lumină o A 1003-a noapte, şi aceasta cu totul autentică, ear nu fantastică precum sunt cele 1002 nopţi precedente; vei judeca singur.
Aş putea seri deasupra acestei scrisori un titlu mai atrăgător, mai allechaut, aşa de exemplu:
„Din haremul Sultanului Abdul-Medgid-Khan“ şi sunt sigur că aş avea mai mulţi cetitori şi poate şi cetitoare. Din haremul Sultanului!....
„Ich mochte wohl der Sultan	sein /.....“ aşa	căntam	şi
noi	sunt acum treizeci ani, cănd	eram studenţi	la Heidel-
berg! şi dreptate aveam să căntăm aşa, căci peatunci ăncă Orientul era Orient şi Sultanul era Padişahul atotputernic! Şi noi.... noi eram cu treizeci de	primăveri mai	tineri!
Eacă inadevăr ce-am găsit	intr’o gazetă	veche	de
acum o jumătate de veac, redactată de reposatul serdar Zaharia Karkaleki, acel inainte mergător al celor ce scriu cronicele lumeşti de astăzi:
A 1003-a NOAPTE
455
Anul III	No.	5.	1839.
	CANTOR	
	DE	
	A V I S ŞI COMERS	
Marţi	BUCUUEŞTI	5 Septemvrie
Turcia...............................................	.
—	„Căte s’au intimplat in haremul imperătese in zioa „încoronării lui Sultan Abdul-Medgid, s’au povestit de da-„mele Duz care au fost poftite acolo.
„Sultana Valide vrend să dea DD. Duzi ocărmuitori-„lor casei monedelor o mărturie doveditoare de cinstire, a „făcut cinste soţiilor lor ca să le poftească la Seraiu spre „a fi de faţă la intrarea Sultanului in locaşul strămoşilor „sei. Aşa se dusere in caice particulare ale Sultanei şi fură „priimite cu o bunăvoinţă foarte rară la Turci pentru creştinii supuşi ai lor. Din pragul haremului pănă in cea de „căpetenie incăpere, parchetul era acoperit cu stofe bogate „şi măreţe, şealuri de Caşemire pe care trecu junele Padi-„şah al Osmanilor şi merse de se puse pe un jeţ cusut cu „mărgăritare, rubine şi smaragde; maică-sa se infăţişâ ina-„intea lui şi rugă pe Dumnezeu, dănd blagoslovenia sa cea „părintească fiului seu. Pe urmă veni Sultana Isma care „ii aduse şi ii dărui o roabă teneră şi frumoasă. Sultanul „se arăta mulţumit de darul acesta din partea mumei sale, „Şi puse pe copilă lăngă sine pe un jeţ asemenea de bogat „ca al seu. Pe urmă, mulţime mare de roabe venire şi se „inchinară pănă jos una după alta şi sărutară tulpana Sultanului. In vremea acestei ceremonii, tinere circasiene „aruncau cu pumnii rubiele cu atăta imbelşugare incăt aco-„perisere tot parchetul şi nu putea cineva să calce decăt „tot pe aur, fiind in primejdie de-a aluneca.
„După ce toate frumoasele haremului venire să-şi plătească tributul de inchinăciuni cătră Sultanul, venire ina-„inte şi damele Duz şi făcure asemenea ca ele, insă prin-„tr’un ţelebelic particular la această familie, ele vrură să
456
A 1003-a NOAPTE
„sărute şi poala persoanei ce se făcuse con,soaţa Sultanului, „care se sculâ şi nu vru a primi acest act de închinare. „Sultana Yalide, damele Duz fiecare primiră inchinăciunele „damelor Duz (O care i se cuvenea ca o Sultană ce s’a fă-„cut; ea se supuse cu o sfială care făcu pe Sultan să zim-„bească. Mai inainte de a-şi face închinăciunea de plecare „de la Sultana Yalide, damele Duz fiecare primiră căte-o „tavă de argint suflată cu aur cu căte şase feligene de aur „săpate şi împodobite cu diamante şi căte un vas de acelaş „metal plin cu miroase. După aceea Sultana Yalide dete „tutulor femeilor căte o gevrea cu căte o mie lei in aur, „arătăndu-le ca să le păstreze cu îngrijire pentrucă au un „preţ istoric ca unele ce le vor aduce aminte suirea in tron „a Suveranului lor.
„Să-şi inchipuească numai cineva căt farmec zinesc „trebui să aibă această adunare de lues şi de frumuseţe „Şi cătă uimire poate să producă această pompă orientală „in cuprinsul haremului împărătesc, in mijlocul aurului şi „diamantelor precum şi a comorilor nv nai puţin preţioase „ale Circasiei. Autorul a „O mie şi una nopţi" negreşit „că a vezut asemenea scene şi fără indoeală că n’a fost „decăt tălmaciul unor realităţi fantastice ce i-au făcut in-„ tipărire".
Pănă aci proza reposatului Zaharia Karkaleki (2)
1)	Aici este probabil o greşeală de transposiţiune tipografică.
2)	Zaharia	Karkaleki a	fost un tip	in Ţara Românească. El era de
fel	din Ardeal; a	inceput cariera de editor	de almanachuri prin tipărirea la
Buda a primului almanach Romăn pe anul 1836.
Eacă titlul	complect a	primei sale	incercări:. <Almanachul Statului
«din	Principatîd a toată Ţara	Romaneascăy	acum intăi aş dată tipărit pentru
«tot principatul, cu milostiva slobozenie a prea luminatului şi prea înălţatului «Prinţ şi Domn stăpănitor a toată Ţara Românească, Alexandru Dimitrie « Ghica. — Buda, intocmit şi tipărit prin Zaharia Karkaleki editorul Biblio-< te cei Romaneşti».
Deatunci Karkaleki, a urmat mai in toţi anii (cu puţine excepţii) a edita căte un «Almanach al Statului» pănă la 1853, cănd a editat «ultimul» Alm. al Statului pe anul 1853, tipărit «cu slobozenia inaltei stăpâniri, anul
A 1003-a NOAPTE
457
Şi acum,	quantum mutatus ab	Mo!____
Rubielele, care se aruncau cu pumnii,	sunt astăzi	în-
locuite cu sdrenţeroase caimele; in loc de filigene de aur incrustate cu rubine şi mărgăritare, serviciuri de Ruolz, şi
in locul comorilor preţioase ale Gircasii............., Sultanul se
mulţumeşte cu producţiunele locale, fiind mai puţin costisitoare. Sermanul Sultan care se crede a fi un revolver şi nu este decăt un simplu pistol!
In asemenea împrejurări iţi vine să zici ca studentul german: „Ich	mochte lieber Papst	wohl sein!C(	Cel	puţin
Papa mai are	ăncă le denier de St.	Pierre.
Al d-tale afecţionat
G1L.
Bucureşti, 1888.
al XV-lea». Totdeodată Karkaleki devenise tipograful Statului şi redactor al « Vestitorului Românesc * care era pe acele vremuri gazeta semi-oficială a Statului, şi a apărut de la 1837 neintrerupt pănă, in anul 1855 inclusiv. Afară de acestea Karkaleki a mai redactat «Buletinul oficial al Principatului Ţării Româneşti» pe mai mulţi ani şi o altă foae numită «Cantor de avis şi de Comerţ» care a apărut in 1837, 1838, 1839 şi a fost inlocuită cu «Vestitorul Românesc».
Ceeace a făcut popularitatea, sau mai bine zis, proverbialitatea lui Karkaleki, a fost stilul seu totdeauna basul-oficios şi slugărnicia cu care a lăudat toate domniile şi toate guvernele in timp de douezeci de ani. Unde insă Karkaleki s’a arătat intr’adever genial a fost in anii 1848-49 şi in timpul ocupaţiilor oştirilor ruso-turco-austriace m anii 1854-55. Au remas proverbiale buletinele sale după cămpul de resboiu cănd anunţa intr’o zi o biruinţă strelucită a pravoslavnicelor oştiri asupra păgânilor, unde Muscalii perdusere doi soldaţi, pe cănd perderile Turcilor se cifrau cu miile, şi peste căteva zile Ruşii retrăn-gendu-se şi Turcii ocupând Principatul, reedita aceleaşi victorii fantastice, astă dată in favoarea armatelor Padişahului, care nu perduse decăt doi-trei soldaţi, pe cănd oştirea inamicului (acum inamicul era împăratul Nicolae), fusese literalmente măcelărită şi nu scăpase decăt printr’o fugă ruşinoasă!....
Zaharia Karkaleki ajunsese serdar şi a murit in Bucureşti in anul 1856, dar şcoala lui a remas şi a făcut adepţi. Căţi Karkaleki nu vedem mai in toate zilele printre gazetarii noştrii moderni !	GIL.
458
POESII
POESII
SUSPINUL V EN T ULUI
Tu stăi pe gânduri de-ascultă Jălirea codrului de fag, Şi’nduioşatul plâns de fluer Care iţi este atăt de drag.
Vei ingăna c’un dulce cântec Durerea cornului din stână,
Cănd umbra tristei nopţi in pace Peste voi toţi va fi stăpână.
Şi privind luna visătoare Ce rătăceşte’n lumi albastre, Tu vei uita poate durerea Nemăngăetei lumi a voastre.
Ear adormind prin vis veni-va Copila gândurilor tale,
Cu ochi’n lacre mi adorată Ţe-a umple inima de jale.
POESII
459
Flori de câmpii şi de pădure Tu vei avea drept căpătă i,
Ear căprioarele şi cerbii Iţi vor fi ’n veci străjerii tăi.
Drept invâliş o să ai vecînic Painjeniş de in subţire,
Ce-i impletit cu blânde şoapte Şi cu visări de’ndrăgostire.
Şi ochii serei de’ndeparte Ţie-ţi vor fi cu drag prieteni, Ear eu ţe-oi spune doine triste Cântând pe frunzele de cetini.
Tu stăi pe gânduri de ascultă Jălirea codrului de fag, Şi’nduioşatul plăns de fluer Care iţi este atăt de drag.
LUI....
Traiul lumei dâ-1 deoparte Toate uită-le dearăndul,
Şi te du pe căi pierdute încotro te-a duce gândul.
Ridicăndu te cu mintea Mai presus de toatâ firea, Tu-i pricepe căt de mică Şi neghioabă-i omenirea.
460
POESII
Nu fii trist cănd veni că pururi Rid de tine nătărăi,
S’a văzut in totdeauna Pe cei buni bărfindu-i răi.
Lasă proştii tu in lume Să te critice dearăndul,
Şi te du pe căi pierdute încotro te-a duce găndul.
ARTHVR STAVRI.
Starosilţa.
€
AU MAI FOST
De-ţi tremură mâna cănd vrei să i-o ’ntinzi Şi ochiul ţi-e sec, ear faţa de ceară,
Ea ’ndată pricepe, şi singur te prinzi,
Căci toate-au mai fost şi-or fi toate eară.
Ear seara cănd singuri şedeţi amândoi Tu nu te mira, cănd ea te sărută,
Că luna ironic se uită la voi,
Căci toate-au mai fost — şi luna e mută.
Şi ear, mai tărziu, cănd singur vei sta Dar singur, tu singur — şi lucru se poate— Aibi forţa de-a crede, şi nu te mira,
Căci toate-au mai fost şi-or fi eară toate.
z.
POESII
461
DĂ-MI FLOAREA ALBĂ
Dă-mi floarea albă depe sin Şi lasă-mS să merg in lume; Şi dulcea ta intăi iubire Cu mine lasă să se’ndrume; Să-mi pară, că mă are’n pază Un ănger sub aripi de rază.
Dă-mi floarea albă depe sin Şi lasă-me să merg in lume; De-aş remăne s’ar duce poate Visarea mea ca fum şi spume; Căci cine ştie, cine ştie Ori credincioasă mi-ai fi mie.
Dă-mi floarea albă depe sin Şi lasă-me să merg in lume;
In urma mea căde-va păcla,
Uitat va fi şi al meu nume;
Dar, ca acum, oricând curată Mi-a fi icoana ta de fată.
T. ROBEA NU.
Cernăuţi.
462
POESII
CAJVTEC
In pădurea deasă Puica mea frumoasă Vin să ne’ntilnim, Vin să ne iubim!.. La colţ de cărare Sub un paltin mare Eu te-oi aşteptă Cu drag te-oi chemă. Vină, căt e vreme! Vină, nu te teme.... Cine ştie ce-a fi Dacă nu-i veni!
„In pădurea deasă Cu earbă aleasă, Geme buhna greu Vesteşte a rău,
Dar frunza uşoară
opteşte'n desară
Şi tot spune, spune, Vină, nu te teme! Vină, căt e vreme... Căci de nu-i veni Mult amar a f i! “
„Lun’a răsărit Dar tu n’ai venit,
Şi deacum să ştii Nici să nu mai vii!
POESII
Că te las cu bine...
Dar e reu de mine.“
*
*	*
In pădurea deasă Nu-i earbă aleasă,
Frunzele-au căzut Totul s’a trecut.
Nime nu mai spune Basmele nebune,
Numai vSntul rece Printre arbori trece,
Şi gemend se duce Pănă la o cruce Ce stă in uitare Sub un paltin mare.
M. CUGLER PONI.
SONET
Doamnei E. P.....
Şi earăş... zică lumea ce va zice Archipelagul soră nu-ţi găseşte:
Eşti cum ii fraga cănd se părgueşte, Şi-o ştii iubita mea Euridice.
Că vii din iad oricine o ghiceşte,
Sau de nu vii, noi ştim c’a Evei fiice Se nasc de drept Proserpinei amice, Şi totuş ved c’amorul ne munceşte.
464
POESII
Acum vin ear şi bat la a ta uşe Grecoaică rea cu zimbetul pe gură Şi ochii mari de blăndă viţeluşe.
Şi de cum-va simţi somnul că te fură, Cu porţi de fier te’nchide ca’n cătuşe, Căci altfel, zeu, iţi intru’n bătătură.
SAN MARC
Cănd tu, in veci senină, ca marmura din statui, Yenezio, i pieptu-ţi iţi stringi a ta aripă,
San Marc măreţ in turlă-i, ca dogele’n palatu-i, Yesteşte falnic lumei c’a mai trecut o clipă.
San Giorgio Maggiore cu umbrele-i de aur Deschide drum spre Lido şi Lido in spre ape. .. Evangelistul crede câ vechiul Bucentaur Yenind de pe oceanuri găndi-se-va să-l scape.
Căci dinsul tot mai speră că’ndurătoare parce Reda-vor ochi la toate şi va vorbi statuia;
Dar leul ii arată că-i scris „pax tibi Maree!11 In cartea vecîniciei in semn de aleluia.
DUILIU ZAMFIRESCV.
Roma, 1888.
Bucureşti. Din stabilimentul grafic Socecu & Teclu. — 27,107.
Apare la I a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 6. Bucureşti, 1 Septemvrie 1888. Anul XXII.
DESPRE EDDCAŢIDNEA 01 Sil INSUŞ
(SUBIECTUL UNEI CONFERINŢE ŢINUTE LA ATHENEUL DIN CRAIOYA).
Schopenhauer imparte bunurile vieţii in trei clase, care sunt:
1.	Bunurile personale, adecă ceeace este cineva; facultăţile sale fisice, morale şi intelectuale, cum sunt: săneta-tea, puterea, frumuseţă, caracterul moral, inteligenţa şi cultura acestora;
2.	Ceeace are cineva, adecă proprietatea sau averea materială;
8. Ceeace represintă sau înseamnă cineva, ceeace este in opiniunea altora; adecă onoarea sau numele bun, rangul şi gloria.
Din acestea cele mai insemnate pentru fericirea omului sunt bunurile personale, la care trebue se adaugem in prima linie şi amicia, pentrucă fără ea, şi pentru omul cel mai inţelept, viaţa ar fi adeseaori o povară prea grea. Celelalte bunuri ăncă contribuesc la mulţumirea noastră, precum lipsa lor ne poate causa multe suferinţe, impiedecăn-dune in aspiraţiunile şi tendinţele noastre; insă nici bogăţia, nici posiţiunea socială nu ne pot face singure fericiţi. „Fericirea nu este lucru uşor“, zice un moralist frances, Cham-fort, „este foarte greu de-a o afla in noi inşine, şi cu neputinţă de-a o afla aiurea. “ Facultăţile personale sunt cu
C. L. XXII.-VI.-27,127.	30
466
EDUCAŢIUNEA DE SINE XNSUŞ
atăt mai de preferit, cu căt de la ele aternâ, in mare parte, câştigarea şi păstrarea altor bunuri morale şi materiale.
Oare nu este dar o rătăcire a se ingriji cineva mai mult de avere, de îndestularea ambiţjiunei şi de alte bunuri exterioare, decăt de propria cultură, precum ar fi o rătăcire, dacă ne-am sili se lăsăm copiilor noştri mai bine avere decât o bună educaţiune?
s
Negreşit averea e necesară şi fiecare e dator a munci ca s’o câştige, atăt pentru sine căt şi pentru ai sei. Pen-trucă vieţuirea morală e foarte grea şi de multe ori cu neputinţă in lipsă de mijloace materiale.
S'a observat, că gradul de moralitate a unei societăţi este de regulă in proporţiune cu bună starea sa materială; ear mizeria, nu in toate, dar in cele mai multe caşuri, este nedespărţită de imoralitate.
Nu e mai puţin insă adeverat, că averea nu este şi nu trebue să fie decăt un mijloc pentru cultura şi scopurile noastre morale, care singure inalţă viaţa şi-i dau însemnătatea şi sfinţenia ce trebue s'o aibă. Pentru aceea nici popoarele nu păstrează in memoria lor decăt numele acelor oameni, cari s'au distins ca binefăcetori ai omenirei sau ai neamului lor prin fapte şi sacrificie, sau prin opere de ştiinţă şi artă.
Averile singure şi plăcerile n'au câştigat nimerui respectul şi iubirea nici a contemporanilor sei, şi cu atăt mai puţin a posterităţei; şi desigur nici adeverata fericire. Pentrucă este o lege binecuventată a flrei omeneşti, că omul nu poate fi fericit, decăt trăind şi lucrând pentru binele altora.
Şi cu toate acestea pentru mulţi, poate pentru cei mai mulţi, grija de toate zilele, scopul vieţii lor, este înmulţirea averei sau căutarea plăcerilor de rănd. Materialismul şi sensualismul sunt tendinţele caracteristice ale mul-ţimei; şi numai un mic numer işi caută mulţumirea in ocupaţiuni intelectuale, in cultivarea artelor, sau in întreprinderi de binefaceri şi de interes public.
Aceasta vine, fără îndoială, din firea omenească, care
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
467
anevoe şi rar se poate ridica de sine mai presus de trebuinţele materiale ale îngustului cerc in care trăeşte; vine insă, in mare parte, şi din lipsa deprinderei de-a reflecta asupra sa insuş, de-a stărui pentru ameliorarea personală, din lipsa deprinderei de-a se controla şi a se educa prin sine insuş.
Yorba „educaţiune“ s’ar păre că nu are inţeles pentru oamenii adulţi, pentrucă aceştia, bine, reu, şi-au făcut deja educaţiunea. S’ar păre că educaţiunea e posibilă numai pentru oamenii tineri, pentru copii pănă la o etate oarecare. Aceasta e adeverat intr'un sens mai restrins, despre educaţiunea cu ajutorul altora. Ear in inţelesul larg al cu-vintului, intreagă viaţa este o şcoală; educaţiunea noastră incepe in leagăn şi se termină in morment.
Instituţiunile fireşti pentru creşterea tinerimei sunt familia şi şcoala. Acestea sunt insă numai o pregătire pentru şcoala vieţii, o pregătire inadever necesară, fără de care noi niciodată n’am fi ceeace am putea să fim, ori căt de înzestraţi am fi de la natură. Chiar intre oamenii celebri prin geniul lor anevoe se va găsi vre-unul, care să nu fie supt pulberea şcoalei. Shakespeare, pe care le place unora a şi-l inchipui ignorant, se ştie că şi-a terminat studiile liceale in Stratford şi cunoştea limbele latină, greacă, fran-cesă, italiană şi poate şi cea spaniolă. Victor Hugo, era foarte familiar cu clasicii latini şi eleni, pe cari ii cetia in original. Schiller, după ce-şi făcu educaţiunea clasică şi studie medicina, aprofunda filosofia lui Kant şi, prin importantele sale studie, dădu o mai mare desvoltare esteticei acestuia. Goethe, renumit ca poet şi om de ştiinţă totdeodată, şi adănc cunoscetor al literaturelor clasice vechi şi moderne, işi făcu şcoală din operele lui Spinoza, pe care-1 considera ca maestrul seu in filosofie. Schopenhauer, deopotrivă celebru ca filosof şi ca scriitor, asemenea maestrului sSu Platon, era fiul unui neguţător german, care-1 luase de la Şcoală, ca să urmeze meseria părintească. Insă după moartea tatălui, spunendu-i mamă-sa că, dacă nu-i place comerţul,
ii	dă voe să-şi urmeze studiele liceale şi universitare, el
m
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
versâ lacrimi de bucurie şi in scurt timp deveni unul din cei mai iscusiţi elenişti şi latinişti, pe lăngă care vorbea cu eleganţă şi limbele culte ale Europei apusene; alegendu-şi apoi de specialitate filosofia, studie cu deameruntul literatura filosofică şi religioasă a Indiei şi operele lui Platon şi ale lui Kant, pe care işi intemeiază sistema sa filosofică, ducend mai departe cugetarea acestor predecesori ai sei.
Ceeace este de regretat in operele celor mai iubiţi din scriitorii noştri pănă la 1860, este tocmai defectuoasa lor educaţiune intelectuală din timpul tinereţii, provenită din lipsa de şcoli bine organisate.
Să ne grăbim a observa insă, că şi cea mai bună şcoală nu este decăt un mijloc de-a ne ajuta in lucrarea noastră de evoluţiune. Desvoltarea elevului prin propria sa activitate este scopul şcoalei mai mult decăt cunoştinţele ce-i poate da. Oamenii cei mai practici şi mai intreprinze-tori sunt Englejii şi Americanii, pentrucă caracterul distinctiv al şcoalelor lor este mai mult educaţiunea decăt instrucţiunea. Apoi intreagă educaţiunea este o afacere de deprindere; şi, ca să fie adeverată şi completă, această deprindere trebue făcută regulat, după o anumită ordine şi intr'un timp indelungat, ceeace este cu greu sau imposibil omului tener fără ajutorul şcoalei. Este o strinsă analogie intre exerciţiul unei arte, al artei de-a cănta sau de-a desena, de exemplu, şi intre educaţiunea propriu zisă, care şi ea este o artă, poate cea mai grea şi desigur cea mai insemnată din toate.
In această vedere instituţiunile cele mai folositoare pe lângă şcoală, complementele necesare ale acesteia, sunt la inceput grădinile de copii şi la urmă bibliotecele publice, mai ales cele populare. înţeleg necesitatea lor mai mult pentru majoritatea poporaţiunii decăt pentru oamenii bogaţi, cari prin averea lor pot suplini, mai mult sau mai puţin, lipsa acestor instituţiuni. Fără grădinile de copii şcoala nu poate corespunde pe deplin chemării sale şi remăne cu atăt mai defectuoasă, cu căt mai defectuoasă este creşterea din familie; fără bibliotecele publice pregătirile şi cunoştin-
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
469
ţele câştigate in şcoală se perd prea adeseori fără folos şi scopul şcoalei remăne, in mare parte, paralizat.
Bine inteles, biblioteca publică nu este singurul mijloc al culturii de sine. Tot acest scop il au şi alte instituţiuni publice, cum sunt museele, galeriile de tablouri, conserva-toriele de musică, statuele publice, şi cu deosebire teatrul Şi biserica cu serviciul ei divin, cănd este organisat după nivelul culturii acelora pentru care e destinat. Fiecare individ poate trage cu atăt mai mare folos din aceste institu-ţiuni, cu căt simte mai mult setea de-a se cultiva.
*
*	Hî
Educaţiunea de sine este astfel nu numai posibilă, ci singură adeverată. In cultură şi in ştiinţă nu este cale regală, cum a zis unui principe invăţătorul seu; şi nu este nici cale democratică,, adause un altul. Aci fiecare trebue să lucreze insuş pentru a se inavuţi şi inălţâ, precum fiecare trebue să mănănce insuş pentru a se hrăni. Deosebirea este numai, că unii sunt mai bine pregătiţi decăt alţii, fie prin şcoală, fie de la natură, pentru marea artă a culturii de sine.
Ce trebue să facă acum omul adult pentru propria cultură ?
Ca individ, ca membru al familiei, ca cetăţean, omul are o mulţime de datorii şi trebuinţe, cari, afară de cunoştinţele speciale, necesare pentru profesiunea ce şi-a ales, cer felurite alte cunoştinţe, de fisică, de fisiologie, de igienă, de pedagogie, de chimie, de economia casei, de organisarea şi legile statului şi ale comunei. Pentru oricine vrea să se cultiveze, asemenea cunoştinţe ii sunt trebuitoare in prima linie. In mesura, in care ele se respăndesc, se micşorează mulţimea relelor şi neajunsurilor, cari le causează lipsa lor şi care opresc progresul sau pot aduce căderea naţiunilor.
Afară de şcoală, unde multe cunoştinţe mai puţin folositoare s’ar putea inlocui cu cele menţionate, pentru cultura celor adulţi, ar fi de dorit să se creeze şi la noi o literatură ştiinţifică populară, cum a inceput a se face deja ici
470
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
Şi colo, şi cum se află in alt© ţări, in toate ramurile ştiinţelor. Cred că o asemenea literatură este cel mai bun sprijin al bunăstării şi bogăţiei naţionale; este seminţa roditoare, care cu căt se aruncă mai cu imbelşugare pe brasde, cu atăt aduce un seceriş mai mănos.
Dar nu numai pentru îndestularea trebuinţelor materiale trăeşte omul. Aspiraţiunile noastre cătră adevăr, cătră frumos, cătră ideal şi fericire, ne arată calea unei destina-ţiuni mai inalte. Nutrimentul pentru acest scop ni-1 dau ştiinţa mai inaltă, literatura, religiunea şi operele de artă. Fără ajutorul acestora noi suntem prea copleşiţi de munca şi grijile zilnice, ca să ne putem ridica din valurile vieţii ordinare intr’o sferă de idei şi de simţiminte mai nobile şi mai demne de om. Neîncetat avem trebuinţă de mintea cea largă şi de sufletul cel mare al oamenilor aleşi, ca să putem privi lumea şi lucrurile subt o lumină mai adevărată şi să simţim mai adănc însemnătatea şi scopul moral al vieţii. Operele lor sunt oglinda, care ne-o imprumută, ca să putem vede ca denşii. In cărţi şi in productele artelor sunt depuse cele mai preţioase comori ale omenirii, comori deschise tuturora, din cari insă, flecare poate lua numai atăta, căt ajunge inteliginţa şi cultura sa.
Pe lăngă ocupaţiunile zilei, să nu uităm dar a face in fiecare zi căte ceva pentru cultivarea minţii prin cetirea operelor de ştiinţă, şi pentru înfrumuseţarea imaginaţiunii Şi inobilarea inimei prin cetirea de scrieri literare. Fericit cine poate cultiva pentru acest scop şi vre-o artă, ca de exemplu musica ori pictura.
O singură carte bine aleasă ne poate fi cel mai bun amic şi maestru; cetirea ei ne poate fi mai folositoare decăt o mulţime de cărţi cetite in mod superficial şi neasimilate. Michelet ne spune, că el a petrecut ani intregi cu Yirgiliu, maestrul lui Petrarca şi mai ales .al lui Dante, care şi el deveni mai tărziu poetul de predilecţiune al lui Byron şi altora. „Vieţile oamenilor iluştri" al lui Plutarch a fost cartea favorită a multor oameni celebri: unora le-a aprins şi le-a nutrit focul sacru pentru literatură, ca lui
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
471
Schiller şi Alfleri; altora le-a insuflat virtuţi mari, servind de conducător şi educator al caracterelor ca al lui Franklin, Napoleon, Charlotte Corday ş. a. D-na Roland de mică copilă găsea atăta plăcere in Plutarch, incăt Dumineca il ducea pe ascuns la biserică şi-l cetea in locul cărţii de rugăciune. La 14 ani se zice că plăngea de păreri de rău, că nu este o femee romană sau lacedemoniană. Această lectură avu multă influenţă asupra caracterului seu mare şi moravurilor sale antice. Devenind soţia lui Roland, ministru de interne al Franţei, cănd isbucni revoluţiunea, ea fu închisă. Bărbatul seu părăsise Parisul; dar ea, asemenea acelor senatori romani, cari păreau barbarilor Gali nişte zei, nu voi se fugă. La îndemnul alor sei aproape se induplecase a pleca, schimbată in haine de ţărancă. Dar, „mi-e ruşine“
—	zise ea — „de rolul ce me siliţi se joc. Nu voiu nici să me străvestesc, nici să-mi părăsesc casa. Daca va trebui să fiu asasinată, voi fi in casa mea. Oamenii au dreptul să aştepte de la mine acest exemplu de curaj şi-l voiu da". In închisoare i se dede sfatul se ia otravă, ca alţi amici ai sei, pentru ca se scape de chinurile morţii ce o aştepta, dar ea refusâ; era hotărită să moară cu demnitate, victimă a causei pentru care trăise. Condusă la eşafod, arătă un curaj şi o mărime de suflet demne de eroinele ale căror imagini le văzuse in Plutarch.
Operele literare ne educă tinereţa, sunt conducătorii noştri in virsta bărbăţiei şi ne măngăie bătrăneţele; ele in totdeauna ne impodobesc viaţa, şi orele consacrate lecturei lor, ca ‘şi acele consacrate musicei sau teatrului, sunt pentru noi atătea sărbători. In acelaş timp ele ne curăţă sufletul de patimele născute din egoism şi nutrite prin neca-suri şi prin răutatea oamenilor. După lectura ticnită a unei cărţi bune, totdeauna ne simţim mai binevoitori, mai capabili de fapte bune. In influenţa binefăcătoare ce au cărţile asupra inimei şi voinţei stă cea mai insemnată valoare a lor. In această privinţă ele sunt cu atăt mai preţioase cu căt ne stau mai la indemănă; ne sunt totdeauna mai acce-
472
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
sibile, decăt de exeplu teatrul sau alte opere de artă, care au aceeaşi influenţă morală.
Tocmai pentrucă acţiunea cărţilor asupra sufletului este aşa de mare, e bine ca tinerimea să fie cu multă grije in alegerea lor; şi să se ferească mai ales de curentul literar al acelui pesimism bolnăvicios, care moleşeşte şi slăbeşte inimele, in loc să le purifice şi să le inalţe. La noi ăncă a inceput un asemenea curent literar, mai ales prin poesiile lui Eminescu şi Nicoleanu, pe cari ii urmează alţi poeţi tineri. Ar fi un mare reu, cănd o asemenea literatură a „desperării^ ar influenţa educaţiunea tinerimei.
Viaţa este o luptă: cu natura, cu semenii noştri, cu noi inşine. Pentru ca se putem invinge in această luptă şi pentrucă atunci, cănd se vor termina scurtele minute, ce ne sunt date a petrece in lumina vieţii, să putem fi mulţumiţi că ne-am implinit chemarea, avem trebuinţă de curaj şi de multă tărie morală. Să căutăm acest nutriment acolo unde-1 găsim, in literatura sănetoasă şi plină de vigoare.
In această privinţă, deşi poate mai puţin ştiinţifice, scrierile literare ale unui Boliac, C. Negruzzi, Bolintineanu, Bălcescu şi a altor scriitori din epoca entusiasmului naţional, sunt de preferit multora din scrierile de astăzi. Ele nu numai ne imbunează şi inseninează inima, ci aprind in noi flacăra iubirii de patriă şi de neamul romăn, care afară de laudabile excepţiuni, pare atăt de stinsă astăzi in junimea romănă.
*
*	*
De intăia trebuinţă sunt astfel cunoştinţele pentru susţinerea şi ameliorarea materială a existenţei, apoi cultivarea literaturei şi artelor pentru înfrumuseţarea şi ino-bilirea ei.
Cea mai însemnată parte in această lucrare pentru propria educaţiune este, fără indoială, disciplinarea voinţei .şi infrenarea pasiunilor sau domnia peste sine insuş, şi,
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
473
incăt e cu putinţă, inobiiarea caracterului. In aceasta stă adevărata educaţiune. Eără ea toată ştiinţa noastră, toată averea şi celelalte bunuri, au puţină valoare. Un caracter vir-* tuos şi nobil e cea mai scumpă avuţie, cea mai mare glorie. „Un astfel de suflet", zice Edgard Quinet in ultima carte L’esprit nouveau, „un astfel de suflet, cum se află ăncă, mare, curat, generos, este pentru poporul ce l’a născut o comoară mai mare, mai utilitară decăt toate fondurile secrete intrebuinţate pentru siguranţa publică sau fondurile întrebuinţate pentru creşterea vitelor. El este modelul, după care se formează ceilalţi, dacă mai este un singur loc pentru demnitatea omenească."
„Acest suflet" — adauge Quinet cu maliţie — „care se inveleşte in drept şi, ca se spunem cuvăntul ridicul, in virtute, conţine in sine mai multe părticele de aur curat decăt mulţimea brodată intraurită, a dignitarilor, a deputaţilor bine cugetători, a funcţionarilor cu toate jurămintele lor, a archiepiscopilor şi episcopilor infalibili şi a impiegaţilor de prima clasă, incepend de la 1815".
Şi cu toate acestea, majoritatea oamenilor se gândesc mai puţin la câştigarea şi înmulţirea acestui mare bun al culturei morale, decăt a plăcerilor. Toţi caută sau doresc cel puţin a se hrăni bine, a se imbrăca frumos, a locui comod, a petrece; puţini se silesc insă a-şi infrăna lăcomia, ura, invidia, a umaniza animalul primitiv, care există, mai mult sau mai puţin, in fiecare din noi; a pune mai multă ordine şi conştiinţă in afacerile lor decăt pănă aci, a fi mai drepţi şi mai binevoitori cu alţii.
Inadever, regularea caracterului moral este cea mai grea parte a educaţiunei; insă nu e cu neputinţă. Mijloacele pentru aceasta sunt ştiinţa, reflexiunea şi deprinderea. Asociază in mintea ta ideea unei pasiuni sau fapte imorale cu relele ce urmează dintr’insa, şi prin un continuu control asupra ta insuţ, deprinde-te a le incunjura. Greutatea sau chiar imposibilitatea, ce vei simţi la inceput, se va micşora treptat, şi va fi cu atăt mai mare mulţumirea ce vei Încerca mai tărziu prin invjngerea dificultăţilor.
474
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
Dacă cetim vieţele oamenilor iluştri, vedem că pentru toţi, preocupaţiunea de căpetenie a vieţii era ameliorarea sau perfecţionarea morală. După Socrate şi filosofii următori lui, mai ales cei din şcoala stoică, aceasta era intreagă misiunea filosofiei. Acel mare inţelept al antichităţii spunea insuş, că avusese din natură aplicări rele cari, desvoltăn-du-se neinfrănate, ar fi putut face un om viţios din el, dar care prin reflexiune şi o continuă educaţiune de sine insuş a devenit un sublim model de virtute şi înţelepciune.
Mult instructivă in această privinţă este viaţa lui Franklin, descrisă de el insuş in memoriele sale. Acest binefăcător al omenirii, pe mormăntul căruia stă frumosul epitaf: „Bapuit caelo fulmen sceptrumque tyrannisu, născut din popor, ajunse prin sine insuş la o frumoasă glorie ca om de ştiinţă, ca om politic şi ca mare caracter. La etatea de 26 de ani, căsătorit deja, se afla ăncă in serviciul unei tipografii in Filadelfia. — „Cătră acest timp“ — ne spune dinsul — „formai cutezătorul şi anevoiosul plan de-a ajunge la perfecţiunea morală. Doriam să-mi petrec viaţa fără a face niciodată vre-o greşală; voiam să fiu domn pe tot ce m’ar fi putut face să greşesc: aplicarea naturală, societate sau invăţ. Fiindcă cunoşteam, sau credeam că cunosc binele şi reul, nu înţelegeam, pentru ce să nu pot face pe unul şi se me feresc de celălalt; insă in curănd observai că am întreprins o lucrare mai grea decăt imi închipuisem la inceput. Pe cănd imi aţinteam toată luarea aminte, ca să me feresc de-o greşală, adeseori cădeam in alta fără să iau seama: învăţul profita de orice neluare aminte; sau mai bine, aplicarea era mai tare decăt raţiunea".
Conchise in fine, că nu e destul a avea convicţiunea, că este in interesul nostru a fi virtuoşi; că trebue ăncă multă stăruinţă pentru a ne desvăţa de unele deprinderi rele, şi a ne căştiga altele bune. Ca să ajungă aci adopta următorul metod: Schiţă un plan de morală, în care, sub douăsprezece numiri, cuprinde toate virtuţile, pe cari le credea necesare sau de dorit, punănd după fiecare preceptul Şi instrucţiunea ei.
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
475
Deşi biografia lui Franklin, impreună cu memoriile şi alte scrieri ale sale, se află publicate in limba romănă de d. I. M. Riureanu, subt titlul: Franklin: Opere alese, cred că nu va fi de prisos a arăta şi aici planul educaţiunii sale personale. Astăzi, cănd impreună cu credinţa religioasă, au slăbit atăt de mult şi ideile morale întemeiate pe ea, res-păndirea căt mai intinsă a unor asemenea exemple şi precepte morale nu poate fi decăt folositoare. Eată acel plan :
1.	Cumpet. Nu mănca pănă la ingreuiare, nu bea pănă să te ameţeşti.
2.	Tăcere. Nu vorbi decăt ceeace poate fi folositor ţie Şi altora; fereşte-te de conversaţiunile deşerte.
8. Buna răndueală. Fiecare lucru să-şi aibă locul seu, Şi fiecare parte din afacerile tale, timpul seu.
4.	Resoluţiune sau hotărire. Fii hotărit a face ceeace eşti dator să faci, şi fă ceeace ai hotărit fără strămutare.
5.	Cruţare. Nu face nici o cheltueală decăt pentru binele teu sau al altora; adecă nu cheltui nimic fără trebuinţă.
6.	Sârguinţa. Nu perde timpul; ocupă-te totdeauna cu ceva folositor; reţine-te de la orice lucrare deşartă.
7.	Sinceritate sau bunăcredinţă. Fereşte-te de orice prefăcătorie ; cugetările tale să fie nevinovate şi drepte, şi vorbele să-ţi fie potrivite cugetărilor.
8.	Dreptate. Nu face reu nimenui, nedreptăţjindu-1 in interesele sale, ori neingrijind a-i face binele, la care te obligă datoria.
9.	Moderaţiune. Fereşte-te de orice exces; nu te supera de nedreptăţirile ce ţi se fac, pe căt crezi că nu eşti vinovat.
10.	Curăţenie. Nu suferi nicio necurăţenie, nici pe corpul teu, nici pe veştmintele tale, nici in casa ta.
11.	Linişte. Nu te turbura de nimicuri, sau de intim-plări obicinuite, pe cari nu le poţi incunjura.
12.	Castitatea in relaţiunile căsătoriei.
La inceput lista cuprindea numai aceste douăsprezece virtuţi, insă un quaker, amic al seu, ii observâ cu bunătate, că este sumeţ, că in conversaţiune nu se mulţumeşte
476
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
numai să aibă dreptate, ci vrea să probeze că alţii se a-măgesc ş. a. El se determină deci să scape de acest viţ şi adause a treisprezecea virtute.
Umilinţa. Imitează pe Christ şi Socrate.
Voind să ajungă la perfecţiune in toate aceste virtuţi şi vezend că-i este cu neputinţă de-a se deprinde in toate deodată, le luă pe rănd, una căte una, in ordinea arătată, reflectând, că primele virtuţi câştigate ii vor inlesni câştigarea celorlalte.
Pentru acest scop işi făcu la inceput o cărtişoară, pe care o inlocui mai tărziu prin un album cu plăci de fildeş; trase pe fiecare pagină sau placă căte şepte linii verticale, una pentru fiecare zi a săptămânii; peste acestea trase alte treisprezece linii transversale cu roşu, insemnând pe fiecare numele uneia din cele treisprezece virtuţi. Examinăndu-şi in fiecare seară faptele şi intimplările petrecute in timpul acelei zile, insemna cu o mică trăsură greşelile ce găsea că făcuse in contra fiecării virtuţi.
Cănd in dreptul unui nume reuşia să aibă linie albă la sfirşitul săptămânii, socotia deprinderea acelei virtuţi deplină şi-şi concentra luarea aminte asupra celei următoare.
Ca cercetarea faptelor şi purtării sale din fiecare zi să-i fie mai lesne, işi impărţea şi zioa, insemnându-şi pe o pagină din libret intrebuinţarea celor 24 ore ale zilei: pentru studiu, mâncare, repaus, somn, distracţiuni, şi felurite afaceri. Cestiunea de dimineaţa era: ce Une a§ putea face as-tăzi ? cea de seară: ce bine am făcut astăzi ?
Acest plan il urmâ mai mult timp, făcând la inceput patru cursuri pe an, adecă reuşind a şterge de căte patru ori pe an toate insemnările greşelilor de pe fiecare linie. Deşi aceste insemnâri de control asupra sa insuş erau in-trerupte uneori şi in urmă uitate cu totul din causa călătoriilor şi a multor afaceri, controlul insă il făcea neîncetat Şi chiar libretul il purta la sine.
„Fui surprins, — zice Franklin, — vezend că eram mai plin de defecte decăt imi inchipuisem; insă avui mulţumirea de-a le vede impunăndu-se“. Acestei silinţe de ame-
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
477
liorare personală avu el de-a mulţumi o viaţă fericită şi glorioasă pănă la adănci bătrâneţe. El atribuea sobrietăţii indelunga şi statornica sa sănătate; sirguinţei şi economiei datora averea, ştiinţa, renumele şi comodităţile vieţii; dreptăţii §i buneivoinţe atribuea increderea, de care se bucura in ţara sa şi funcţiunile onorifice, cu care a fost insărcinat; şi tuturor virtuţilor cultivate de dinsul, atribuea voia bună şi blăndeţa moravurilor in conversaţiunile şi relaţiunile sale, cari il făceau stimat şi iubit de toţi.
Nu oricine poate urmări cu aceeaşi tărie planul de-a se ameliora. Pe lăngă o voinţă şi o inteiiginţă deosebită, se cer pentru aceasta inăscute aplicări spre bine. Dar, mai ingustă sau mai largă, tuturor le este deschisă aceeaşi cale şi nu lipseşte decăt hotărirea statornică de-a o urma. Mulţi socotesc insă, fiind tineri, că işi pot permite oarecari abateri de la preceptele moralei şi igienei, pentrucă le remăne destul timp de-a se indrepta. Nu cugetă la perderea celei mai bune părţi a vieţii şi la dificultatea de-a părăsi mai tărziu relele invăţuri. La o etate mai inaintată mulţi află că e prea tărziu a incepe o lucrare, care li se pare cu neputinţă sau de puţină insemnătate. Binele insă, ce neingri-jesc, este atăt de mare, incăt trebue să se bucure cineva, cănd poate măntuî din ruina vieţii chiar numai o mică parte; şi pentru aceasta niciodată nu e prea tărziu.
Kant publică o cărticică scrisă după indemnul lui Hu-feland, autorul macrobioticei, nDespre puterea sufletului de-a deveni prin simpla propunere domn preste simţimintele sale bolnăvicioase^. In această cărticică el numeşte indreptarea minţii şi voinţei spre propria ameliorare şi domnie de sine, cunoscută in filosofie sub numele de stoicism, o numeşte un principiu al dieteticei, care ţine nu numai de filosofia practică, ca invăţătura morală, ci şi de medicină. „Medicina, zice dinsul, atunci este filosofică, adecă ştiinţifică şi deplin adevărată, cănd puterea raţiunii in om de-a deveni stăpăn pe simţimintele sale sensuale, determină modul vieţii. Din-contră, cănd ea caută afară din om, (prin farmacie sau chi-
478
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
rurgie), mijloacele de-a inlătura simţirile rele şi a deştepta pe cele bune, medicina nu e decăt empirică sau mecanică".
In cultura morală trebue să deosebim doue părţi: una care priveşte individualitatea noastră cu propriele ei interese, alta care priveşte binele semenilor noştri. Prima e mult mai uşoară, pentrucă nu e nimeni, care să nu voiască fericirea sa. De la inteliginţă şi cultura fiecăruia şi de la deprinderea de-a fi stăpăn pe sine insuş aternă posibilitatea de a-şi pune interesele sale in armonie cu ale altora, a-şi mărgini dorinţele şi aspiraţiunile şi a-şi asigura astfel bunăstarea şi liniştea.
Mult mai grea, deşi nu pentru toţi, este cultivarea simţimintelor morale privitoare la alţii, a simţimintelor zise de positivişti altruiste, cum este dreptatea şi iubirea dea-proapelui.
In această privinţă este intre oameni o varietate ne-sfirşitâ, de la ucigaş pănă la omul gata a-şi da viaţa pentru binele altora. Puţini sunt atăt de buni, incăt să-şi facă o misiune din binefacere şi sacrificiu; puţini ear atăt de rei, incăt să-şi caute mulţumirea in durerea şi suferinţele altora. Majoritatea oamenilor sunt, mai mult sau mai puţin, egoişti, puţin păsători la binele şi suferinţele altora şi nesimţind o legătură intimă decăt cu cei mai deaproape ai lor.
De unde vine aceasta ? Este un mare adever, pe care religiunile caută a-1 face cunoscut popoarelor subt forme simbolice, ear ştiinţa şi filosofia tind a ni-1 arăta deadreptul, prin observaţiune şi argumente. Acest adever este identitatea fiinţei noastre cu a semenilor noştri. Toţi oamenii sunt fraţi intre sine şi fii ai aceluiaş părinte, cu care sunt de o fiinţă, zice religiunea creştină. Religiunile orientale ale Indiei, de acord in aceasta cu ştiinţa modernă, intinde această unitate de fiinţă asupra naturei şi universului in-treg; şi astfel inţeleg ele nemurirea sufletului, adecă eternitatea acelei substanţe care se desprinde pe un minut din
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
479
nemărginirea puterii eterne, din care face parte, se indivi-dualisează in organismul nostru, şi ajunge la conştiinţa de sine şi de lumea in care trăeşte.
Acest adever oamenii buni din fire il simţesc in mod instinctiv. O predişposiţiune înnăscută ii face să pătrundă mai lesne prin velul, ce ascunde tainele nepetrunse ale firei. Aci este secretul simţimentului de dreptate, care-i opreşte de-a face reu altora, chiar cănd ar cere-o interesul lor; şi al simţimentului de milă şi bunăvoinţă, care-i indeamnă a le face bine şi a le uşura suferinţele. Omul drept şi bun vede in toţi oamenii aceeaşi fiinţă, care simte, se bucură şi sufere ca dinsul. Mai mult ăncă, el are milă chiar de animalele necuvântătoare şi simte o fericită simpatie pentru intreaga natură in mijlocul căreia omul reu trăeşte nepăsător. — „Eu nu trăesc in mine insumi“, — zice un mare poet, — ,;ci me identific cu ceeace me incunjoară; sunt sim-timinte pentru mine in munţii cei înalţi, ear sgomotul cetăţilor imi este o pedeapsă. Munţii, valurile, cerul, aceste lucruri nu fac ele parte din mine insumi şi din sufletul meu, ca şi eu din ele? Inima mea nu le iubeşte cu o patimă curată şi a.dăncă? N'aş despreţul eu orice alt lucru in ase-menare cu ele? N'aş suferi mii de chinuri mai bine, decăt să schimb astfel de simţiminte cu aspra şi profana nepăsare a acelor oameni, ale căror priviri sunt indreptate in jos spre păment şi al căror cuget se teme de lumina zilei ?“ (O
Acest mod de a vede determină toate cugetările, simţimintele şi faptele omului bun. Pentru aceea el consideră ca o problemă a existenţei sale de-a lupta incontra reului Şi a lucra pentru ameliorarea vieţii in orice loc şi cu deosebire a societăţii din jurul seu.
Din acest mod de vedere al lucrurilor se explică natura simpatică a oamenilor de bine, bunăvoinţa şi liniştea adăncă a sufletului, care se vede zugrăvită pe faţa lor şi care face să ne simţim atăt de bine in apropiere de ei.
i) Lord Byron : Child Harold, III, 72, 75.
480
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
Pentru asemenea oameni insăşi moartea, venită la timp şi in imprejurări normale, este fără greutate; ea nu e decăt
o	trecere de la o stare la alta a fiinţei, un repaus asemenea somnului.
^ Un insemnat fapt moral de acest fel este patriotismul, a", Tei schinteie divină licureşte pănă şi in inimele unor cn inali, şi care face pe oamenii de bine să infrunte cu entus, jsm periculele şi moartea pentru apărarea ţerii şi naţiunii lcir.
Altele sunt vederile omului reu din fire. El simte cu totul eterogen, cu totul deosebit de lumea ce-1 incunjoară-Aceasta n'are valoare pentru el, decăt intru căt ii poate servi de mijloc pentru îndestularea trebuinţelor şi poftelor individuale. Alte fiinţe, alţi oameni, nu sunt pentru el decăt nişte umbre, pentru care el nu poate avea nici un simţi-mint de bunăvoinţă sau de milă, decăt cel mult un simţi-mint interesat de simpatie, intru căt prin ei işi poate scuti vreun interes sau ajunge vreun scop.
Simţimintele generoase ale altora, de amicie, de patriotism, de umanitate, sacrificiele şi insăşi recunoştinţa pentru binefacerile primite, sunt lucruri neinţelese omului rău. Simţimintele şi pasiunile fireşti ale lui, născute şi nutrite prin o nefericită predisposiţiune, sunt: neincrederea in alţii; ura şi invidia incontra celor pe cari ii crede mai buni, mai tari sau mai fericiţi decăt el; nepăsarea şi despreţul pentru cei mai slabi; şi pofta de resbunare incontra acelora, de cari se crede impiedecat in urmărirea intereselor sale.
Iubirea şi liniştea sufletească, care, zic înţelepţii că este culmea fericirii, este necunoscută omului reu. Ear moartea este pentru el cea mai mare nefericire; pentrucă el vede intr’insa prăpastia neantului, nimicirea totală a fiinţei sale. (O	*
Uneori o puternică sguduire morală poate să deştepte iubirea ş’in inima celui reu. Şi atunci, la lumina acestui
i) Confer. Schopenhauer: Die beiden Grund probleme der Ethik, p. 272. Die Welt als Wille und vorstellung, ş. a.
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
481
simţimint ceresc, el întrevede adânca rătâcire, care determină firea sa, şi se intoarce la calea mântuirii.
Un asemenea exemplu aflăm in frumoasa legendă a d-lui Alecsandri, intitulată „Grue Sănger“, voi. III, p. 106-107-9). Un om dintre aceia cari, poartă iadul in sufletul lor, pândeşte pe inimic in umbră şi după săvârşirea crimei, recunoaşte in victimă cadavrul părintelui seu. Această îngrozitoare nenorocire produce in el o astfel de revoluţiune, incăt ii schimbă firea, şi după o jumetate de veac de cumplite chinuri ale mustrării de conştiinţă, de cumplite munci impuse de bunăvoe, acel monstru selbatic, care află plăcere in	uciderea de oameni, devine	om cu	simţiminte umane,
care se pătrunde de milă pentru suferinţa unui biet animal, a unei paseri pe care o vede murind şi căreia prin binefacerea sa ii redă viaţa. Şi atunci era mântuit, era „iertat".
Acesta este inadevei; un	fenomen	rar,	insă cu atăt
mai interesant pentru studiul tainelor firii omeneşti.
Deosebirea intre omul bun şi cel lacom sau reu din fire ne arată de cătă însemnătate este, pentru fericirea omului, cultivarea virtuţilor de dreptate şi caritate.
Această cultură, pe căt de anevoioasă,	ca să nu zic
cu	neputinţă, este pentru cel	reu, pe	atât	de uşoară şi
plăcută e pentru cel bun. Pentru acesta iubirea şi binefacerea sunt trebuinţe inăscute; şi el nu poate şi nu inţelege a-şi căuta propria sa fericire decăt pe această cale.
Forma cea mai firească, sub care se manifestă simţimintele morale, este iubirea de ţară şi neamul seu. Ea îndeamnă pe oamenii de bine la fapte, carele asigură iubirea Şi veneraţiunea contemporanilor şi memoria posterităţii. Nu toţi, numai geniele cele mari se pot face deadreptul binefăcătorii omenirii intregi; insă fiecare poate aduce partea sa la binele şi mărirea neamului seu, sau a cercului in care trăeşte. Nefericire aceluia, care pune un zid nepetruns intre sine şi fraţii sei, şi care, putend-o face, n'a simţit niciodată sfânta pornire de-a face bine altora, de-a aduce un sacrificiu pentru binele societăţii.
Deci, oricine simte in inima sa o schinteie de bunătate,
C. L. XXII.—VI.—27,127.	31
482
EDUCAŢIUNEA DE SINE INSUŞ
să n’o lase a se stinge; s’o arate prin fapte şi s’o desvoalte prin cultură, cu deosebire prin studiul vieţii oamenilor mari; căci numai printr’insa omul poate fi inadever mare; ea este focul sacru, care, cu căt arde mai viu in noi, cu atăt mai mult ne luminează şi încălzeşte viaţa. „Dumnezeu este iubire", zice evanghelistul, „şi acel care locueşte in iubire, locueşte in Dumnezeu şi Dumnezeu intr’insul". (O
M. STRAJANU.
i) Ioan I, epistolă, c. IV, v. 16.
POETUL RONSARD
483
DESPRE POETUL RONSARD
'{SUBIECTUL UNEI CONFERINŢE ŢINUTĂ LA BUCUREŞTI IN SALA ATHENEULUI ROMAN)
Ne-am propus a examina încercările unei mari mişcări literare din epoca Renaşterii, a cărei iniţiator, poetul Ron-sard — după cum ne-o spune el insuş — işi trăgea origina din modesta vale a Dunărei noastre.
Istoria literară, s’ar putea împărţi in doue mari sub-divisiuni, cari corespund — şi una şi alta — la doue ordine sociale deosebite: deoparte avem antichitatea greco-romană; •de altă parte, invasiunea evului mediu.
Intre aceste doue curente, unul păgăn, altul creştin şi barbar, apare Renaşterea — nici barbară, nici păgănă — Şi aşează cea dintăi treaptă a lumei moderne.
Dacă, pentru a ne alcătui o răpede imagine de antichitatea păgănă, ne-am intoarce cu mintea in vechea Eladă, in clasica Italie, in acele ţări scăldate de soare şi lumină, in care aerul e atăt de limpede, incăt din depărtare poţi vede liniile curate ale templelor neaburite in zare, in care limba resunătoare e o musică melodioasă, in care s’a născut Homer şi Pindar, Timante şi Phidias; in acele ţâri fericite, pluteşte par’că in aer, o putere de seducţiune şi de magie, care de la Athena se transmite la Roma şi la Bi-zanţa şi se ingănă ea o rază de lumină peste tot ce este armonios şi sublim pe acest păment; dacă apoi, de la a-■ceastă lume antică, am trece fără transiţiune, la lumea feudală, călugărească şi clăcaşă a evului mediu, in ţărişoarele copleşite de castele, turle şi clopotniţe, in care liber-
484
POETUL RONSARD
tatea nu se cunoaşte, in care peste tot domneşte opresiunea şi forţa, in care văzduhul răsună de limbi aspre şi de sunete răguşite, in care s’a stins orice ştiinţă a penelului desigur că impresiunea noastră ar fi. alta, despre această nouă lume, căreia ii lipseşte elementul cel mai esenţial: o limbă desluşită.
Pe ici, pe colo, resbate şi prin negura feudală căte un accent poetic, cănd eroic, cănd plăpând şi tânguitor; in general insă, poesia nu mai este, in această virstă a omenirii, adevărata oglindă in care să se reflecte o epocă atăt de bărbătească sau mai bi ne zis, poesia evului mediu e toată in acţiune, in acele lănci frânte, in acele scrime galante, in nenumăratele catedrale cari materialisează sentimentul ei estetic, ca şi cum această epocă uriaşă, ar fi vroit să scrie in piatră şi iu stincă poesia sa.
Dacă ne întrebăm acum : cine a păstrat tradiţiunea lumei greco-romane; cine a aruncat acel pod de unire, intre aceste două lumi atăt de deosebite, istoria ne va răspunde, că cel care a făcut această minune, este, Orientul nostru, depositar credincios, chiar in decadenţa lui, al civilisaţiunei păgăne.
El transmite Occidentului, gustul antichităţii, tainile şi minunile lumii antice, şi sădeşte in ţarina cam pietroasă şi uscăţie a barbariei, semănţa mănoasă a Renaşterii.
Nu este oare un fapt curios, că din cei doi poeţi ai Renaşterii, unul frances, Ronsard, să fie de origină romăn şi din orient; altul, german şi occidental, Martin Opitz, să vieţuească şi să se inspire in virfurile cu dor ai Carpaţilor noştri? Din virfurile lor, unde intilneşte un popor care a păstrat geniul şi deprinderile Romei, Martin Opitz compune entusiastele poesii, in care descrie pe ţăranul romăn, cu danţurile lui, cu petrecerile lui, cu limba şi portul său, atăt de asemănat cu acela al poporului roman, incăt Opitz remăne in extas şi in admirare.
Marele istoric frances, Amedee Thierry, a descris intr’un mod magistral, sentimentul curios pe care l’a avut Alaric barbarul, atras şi infricoşat ca de-o vrajă, in faţa
POETUL RONSARD
485
zidurilor Romei, in faţa Cetăţii care stăpânise lumea, şi care părea ăncă, minţii sale copilăreşti şi sălbatice, plină de resurse tainicite. Povestirile celor ce visitasere Roma, luase in inteligenţa lui nedegroşită o proporţiune spăimen-tătoare. Furnicau sub zidurile cetăţii, barbarii lui Alaric, cu o dorinţă enormă de-a intra in cetate, dar in acelaş timp, cu o neînţeleasă frică de-o catastrofă neprevezută.
Acesta era şi sentimentul oamenilor Renaşterii, cănd li se desfăşură dinaintea ochilor, lumea antică.
Ei se asvirlire atunci, intocmai ca la un asalt, pe studiul antichităţii, atăt de mare era rivna lor spre progres.
Entusiasmul, ardoarea, ţineau locul ordinei şi a me-toadei astfel că ar fi fost poate, un pecat de moarte, a căuta se hotărniceşti hausul acesta al cunoştinţelor.
Acelaş om era chimist şi poet, astronom şi gramatic, medic şi filolog, năzuind ca intr'o singură viaţă, să cumu* lese in creerul seu, intreaga ştiinţă omenească. Astfel, tipograful Etienne Dolet, savantul fără pic de ură, care avea să moară victimă a intoleranţii religioase, strigând de pe rug Etais-je clonc un loup, une bete feroce? N’etais-je donc pas un homme?u, tipograful Dolet, zic, scria versuri ca şi advocatul Toma Sebillet, ca şi matematicul chimist Jacques Gohorry, ca şi medicul, gramaticianul şi geometrul Pelletier du Maus.
E aproape de necrezut, pănă unde mergea in acest secol al XVI, plecarea firească spre sburdălnicie şi poesie uşoară.
Voiu povesti aici o intimplare, care ilustrează oarecum, zisele noastre. Cele mai considerabile persoane din magistratură, se adunaseră la 1579 la Poitiers, pentru ceeace se numea „les grands jours“. Seara, aceşti magistraţi, veneau cu toţii in saloanele doamnelor Des Roches, muma şi fiica, care erau floarea şi podoaba aristocraţiei magistrale, virtuoase, talentate şi frumoase. Intr’o seară, pe cănd se vorbea de poesie şi de ale lumii, ca de ordinar, Pasquier, pe atunci advocat in parlament, zărî un purice pe sinul domnişoarii Des Roches şi şopti ceva tinerii mume care
486	POETUL	RONSARD
făcu mare haz. Adoua zi, şi ea şi Pasquier, veniră cu căte un crâmpei de poesie in care povesteau intimplarea. Din j	acel moment, care de care se grăbi să celebrereze puricele
j	domnişoarii Des Roches. Aceşti savanţi elevi ai lui Cujas,
l	aceşti virtuoşi senatori, precum era un Achille de Harlay
-ţ'	şi un Barnabe Brisson, se puseră pe gentileţe. Rapin, Pas-
l	serat, Scaliger Iosif, luară parte, şi fiecare veni, spre a varia
j '	sărbătoarea, cu versuri greceşti, spaniole, italiane. Puricele
f	sumeţ e chemat in faţa tribunalului amorului; Cupidon, ca
[	procuror, il dojeneşte pe latineşte; vinovatul insă, scapă şi
f	incepe să sară, „bis terque vocatus, defuit“, astfel că e ju-
j.	decât in lipsă, deşi găseşte avocaţi, bietul purice, pe Pas-
quier, Chopin, Loisel şi Mangot, cari pledează circumstanţe atenuante şi il scapă de persecuţiune.
Bunul gust poate că ar fi mai pretenţios, şi ar cere mai multă uşurinţă şi sobrietate in poesie, decăt aceea de care dispuneau docţii savanţi de care vorbim. Cu toate a-cestea, venind de la asemenea oameni, această intimplare mi se pare că are un caracter de simplitate, de nevinovăţie bun, un aer antic care ne reaminteşte jocurile lui Leliu şi Scipione.
|	Subt Francisc I, incepe in Franţa, acea libertate in
relaţiunile zilnice, acea eleganţă a convenţiunilor sociale, acea politeţă a limbei şi a manierelor, care se va mări şi perfecţiona apoi din ce in ce. Chiar costumul se schimbă subt Francisc I: el devine cochet. Spiritul se parfumează ca şi haina; corpul, deprins cu mătase şi catifea, devine mai sensibil şi mai delicat, ca şi spiritul şi limba, j	Moravurile devin mai libere, mai nepăsătoare. Regele
scrisese pe fereastra castelului de Chambord cu un diamant, celebrele versuri
t
I' '
Sousent femme varie Bien fol est qui s’y fie,
şi ea om de spirit, el nu găsise altă manieră mai delicată de a-şi răsbuna pe frivolitatea feminină, decăt asemenăndu-se
I
POETUL RONSARD
487
ei — şi cu dinsul — intreaga lui epocă. Amoruri fără regrete, fără lacrimi, fără amărăciuni.
Mişcarea literară a lui Ronsard, nu incepe insă decăt după moartea lui Francisc I, subt Enric al II. Diana de Poitiers, ducesă de Yalentinois, a încurajat foarte mult noua şcoală a lui Ronsard; Diana, pe care Enric II o preferea tinerii sale regine. Subt Francisc I, literatura luase o direcţiune calvinistă cu Marot, cănd apăru pleiada lui Ronsard, care substitui psalmilor lui David, pe Horaţiu şi Ana-creonul păgăn.
Şcoala lui Ronsard devine astfel pe neştiute, organul acestui gust antipuritan, şi găsi pe dată protectori; succesul ei are prin urmare, o însemnătate politică, şi socială.
Vom vorbi numai in treacăt de Francisc al II, care după un an de domnie, moare in chinuri.
Atunci, Maria Stuart, această regină care avea toate slăbiciunile şi toate perfecţiunile femei, părăseşte pământul Franţei cu ochii plini de lacrimi, văzend cum fuge malul dorit al ţării peste care domnise, şi căntănd cu tristeţe
Adieu, plaisant pays de France!
Acum sosi pe tronul Franţei, un copil nervos şi timid. Ochiu-i sticlos pare stins şi fără viaţă; privirea ii fuge, cănd te uiţi la el drept in faţă.
Pare că-i e frică de toată lumea şi că se indoeşte de sine insuş; se uită lung la cei cari il incunjoară inainte de-a le vorbi; rar işi spune păsurile, se crede inconjurat de spioni şi trădători: acesta este Carol al IX.
Incunjurat de fraţi, de cari se temea cu drept cuvint, de Ducele d’Alenqon, care intrigă mereu impotriva lui, de Enric al III, fiul preferit al Caterinei de Medicis, care din Polonia află toate detaliile despre sănetatea sa şi păndeşte zioa cănd se va urca pe tronul fratelui sSu; de mama sa, Caterina de Medicis, care il indeamnă la masacru impotriva protestanţilor, Carol al IX trăeşte cu amintirea fratelui seu,
488
POETUL RONSARD
Francisc al II, mort după un an de domnie, căci era şi el din acelaş sănge beteag al Mediceilor. Copil nervos, al cărui caracter expansiv la inceput, dar de-o expansiune bolnavă, fusese calmat de politica mamei sale şi de indiferinţa regelui Enric al II, tată-seu, devine susceptibil şi selbatec. Ajuns pe tron şi incunjurat de hughenoţi şi de catolici, expus la insolenţele Guizilor, Carol al IX sfirşeşte prin a iscăli, subt indemnul mamei sale, monstruosul decret prin care se masacrau protestanţii, in zioa memorabilă care poartă numele săngeros : St. Barthelemy.
Ne-am oprit puţin mai mult asupra domniei lui Enric II şi Carol IX, pentru a arăta pe ce timp se născu noua şcoală. Toate personajele citate pănă acum in pripă, sunt intim legate cu viaţa şi operile lui Ronsard şi cănd politica pătimaşe şi haină le-a dat zăgaz, au căutat să-şi uite şi să se măngăe, recitind pe poetul atăt de serbătorit al vremii lor.
Trebue insă să mergem cu imaginaţiunea tocmai in secolul al XYI, să judecăm pe poetul a, cărui scurtă ana-lisă o facem astăzi, in mijlocul social in care a trăit. Intr’o lume care eşea din barbarie, care să grăbea să absoarbă şi să-şi asimileze toată acea fineţe şi aristocratică sensibilitate a lumii antice, care trăia intr’o epocă de transiţiune in idei Şi in moravuri, care era frămentată de lupte foarte pasionate şi adesea săngeroase, in resboiu civil şi in resboiu religios; intr’o astfel de lume a trăit Ronsard, şi din acest punct de vedere trebue să-l judecăm, spre a ne inchipuî, chiar intr’un mod palid, rolul pre care l’a jucat.
Vom cerca aşa dar, a schiţa pe scurt, biografia lui Ronsard. El insuş ne-o povesteşte, cu multe şi incontestabile detaliuri in oda sa adresată amicului seu Remi Belleau.
. Cum se face că un Romăn, adică stremoşul seu, să / plece de la noi din ţară şi să pribegească tocmai prin Franţa?
/ D-ou^Htr-Odoligscu, pasionatul admirator al acestei frumoase epoce a Renaşterii, a binevoit a ne comunica o ex-plicaţiune, cănd l’am consultat asupra conferinţei mele, şi care pare foarte veridică. D-sa crede că pe vremea lui Mi-chai Basarab, a trăit acel strămoş a lui Ronsard In ţara
POETUL RONSARD
489
noastră. Pe vremea lui Mihai Basarab — precum este ştiut — Carol Robert Napolitanul, din casa de Anjon, era rege in Ungaria şi se silea a ne subjuga pe noi Românii, şi a ne atrage la catolicism.
—	„Aşa spuneţi lui Basarab, zicea Carol Robert solilor trimişi de Domnul Romăn, că el este păzitorul oilor mele; de barbă il voiu scoate din vîrloagele sale". Cu aşa trufaşă vorbă se adresă Craiul Ungariei, boerilor trimişi de Mihai Basarab, cari veneau cu gănd de pace, şi răspundeau insolenţii prea increzătoare in sine: „Doamne, cu mare umilinţă şi spre cinstea noastră vorbeşte Basarab, pentru aceea scriţi'i îndărăt cu milă crăiască şi cu dragoste". (O
D-nu Odobescu presupune, că printre acei boeri cari, oarecum desaprobau actul foarte patriotic al lui Basarab, de-a surprinde pe Carol Robert in munţi, unde intrase ca vrăjmaş şi ca fanatic proselit al catolicismului, printre acei boeri cari au ajutat lui Carol Robert să scape de-o moarte sigură, a fost poate şi strămoşul lui Ronsard.
El a trecut astfel in Ardeal, şi de aci, s’a dus in Italia, la regina romantică şi deşteaptă din casa de Anjon, care domnea la Neapole şi avea imprejurul ei o academie de poesie şi de spirit.
Regina Ioana, doamnă peste ambele Sicilii, avea şapte ani când s’a logodit fără voea ei cu Andrei, regele Ungariei.
Ea contribui la uciderea bărbatului seu, spre a se putea căsători a doua oară, cu Ludovic din Tarcut, verul şi tuto-rul seu.
Ca să scape de resbunarea regelui Ungariei, fratele lui Andrei, ea fugi cu noul ei soţ, cu Lodovic, in Provenţa, unde fu prinsă şi liberată apoi de Clement al VI.
Ioana se duce după aceea la Neapole, obţine ertarea regelui Ungariei, şi remăind earăşi veduvă, se mărită pentru a treia oară, cu Iacob al Aragoniei.
In fine — pentru a patra oară — murind şi Iacob, ia de soţ, pe verul seu, pe Carol de Durazzo.
i) Şincai, după Turocs.
490
POETUL RONSARD
Acesta porneşte cu o armată in contra Neapolei. După ce e incoronat la Roma, el descoperi necredinţa Ioanei care moare sugrumată in mănăstirea de la Muro. Regina Ioana, a cării viaţă fusese atăt de accidentată, era negreşit o femee cu moravuri foarte licenţioase, dar in acelaş timp, de o inteliginţă şi un spirit superior.
De la curtea acestei regine, lesne strămoşul lui Ronsard, a putut trece in Provanga, pentru ca de aci să meargă, ^„avut de aur şi de slugi"/să servească pe Philip de Yalois, in răsboaele acestuia cu Englejii. Eată cine fusese poate pribeagul strămoş al lui Ronsard, căruia prin atavism, ii lasă moştenire, pe lăngă moşiile sale de pe malurile Loarei, şi gustul de călătorie, de răsboiu şi de aventuri.
Regina Ioana, atăt de poetică şi de cultivată, ne dă prilejul să vorbim de o altă regină, de Margareta de Navara, sora lui Francisc I, protectoarea lui Clement Marot, şi care poate era lui	Marot, mai mult ca protectoare.	Nu vom
vorbi decăt in	treacăt despre comediile	pioase	şi	poveştile
spirituale pe care Margareta le-a compus; ele au ceva mai drăgălaş, o observaţiune mai feminină şi mai uşoară, deşi poate mai puţin meritoare ca acelea ale lui Boccacio.
Margareta de Navara, e cea dintăi din cele trei Margarete de sănge regal, a cărei talent şi nume poetic, a revărsat ca un şir de mărgăritărele, versuri uşoare şi dedicaţii împodobite ale versificatorilor din timpul seu. Adoua Margaretă, Margareta de Savoia, era sora lui Enric al Il-lea, sub care incepe şcoala lui Ronsard; ear a treia, care poartă earăş numele de Regină a Navarei, sora celor din urmă regi din familia Yalois, este soţia lui Enric al IV-lea.
Spre a sfirşi cu micile versuri ale marilor personaje, vom cita ăncă pe Maria Stuart, poetica regină, care avea din neamul din care se scobora, de la Guizi, şi uşurinţa şi acea poleială de cultură, care ii făceau atăt de seducători, Şi de la care	ne-a remas cunoscutul	„Adio	la	Franţa".
Cita-vom ăncă	pe Enric al Il-lea, de la	care a	remas zece
versuri cătră Diana de Poitiers, şi pe Carol al IX-lea, care adresează vre-o douăzeci de versuri cătră Ronsard.
POETUL RONSARD
491
Prinţii din secolul al XVI-lea, iubitori de literatură,, plăteau cu doue feluri de monedă pe poeţi şi pe oamenii de litere. Intăi, ii lua ca valeţi de cameră. Astfel servitorii lui Francisc I şi a reginei Margareta de Navara, sora lui Francisc I, erau mai toţi literari. Aci găsim, şi cu a-ceastă calitate, şi pe Clement Marot, precum mai in urmă, tot in aceleaşi condiţiuni sociale, vedem pe un Malherbe, pe un Raci ne, pe un Yoltaire.
Mai era insă o altă monedă, cu care se recompensau autorii: li se da căte-o mănăstire pe seamă, chiar fără a fi călugări. Aceasta era moneda cea mai curentă, şi astfel fu recompensat, Mellin de St. Gelais, un alt rival şi predecesor al lui Ronsard, care obţinu pentru o baladă o mănăstire. Insuş Ronsard fu astfel recompensat cu o mănăstire de Carol al IX-lea.
Pe acele timpuri, cănd literatura era o ocupaţiune excepţional cultivată şi inţeleasă, abea de căteva spirite de elită, cănd nu exista un mare avănt popular, cănd mai mult ăncă, poporul işi avea literatura sa şi nici că ştia să cetească lătineasca cărturarilor, cănd, spre a putea trăi şi a nu fi de multe ori ameninţat cu rugul ca Dolet,1 sau cu spănzurătoarea ca Villon, nu era nici unul din bieţii nenorociţi lunatici, cari aveau astă pasiune a literaturei, să nu se adăpostească subt scutul vreunui puternic al zilii, şi să nu implore de la el milă şi sprijin.
Astfel dar, societatea in care trăeşte scriitorul din epocele trecute, ne explică, lăsănd la o parte pornirile personale, temperamentul individual, care a fost influenţa mijlocului asupra omului care a scris sau a cugetat in vechime.
După această grăbită ochire, in care am indicat căteva caractere istorice ale epocii lui Ronsard şi a societăţii culte, a lumei particulare in care a trăit, ne remăne acum a limita şi mai mult cercetarea noastră, a studia omul insuş, viaţa lui şi tendinţa literară a reformei sale.
Ronsard s’a născut la 1524, in anul cănd Francisc I fu prins in bătălia de la Pavia. Tată-seu, care ţinea de casa regelui Enric, şi insoţise pe acesta prin Spania, se
492
POETUL ROTsS RD
însurase cu o femee dintr’un neam nobil şi resboinic, înrudit cu nume cunoscute in eraldica francesă.
^ Studiile sAe din copilărie le-a făcut mai mult pe fugă, căci nu prea simţea tragere de inimă spre acele seci şi sterile abstracţiuni şi formule cari, ca şi astăzi intru cătva, formează bagajul ştiinţific şi literar al unui şcolar de liceu.
El intră, ca şi tată-seu, in slujbă boerească, devine copil de casă al ducelui de Orleans, fiul lui Francisc I, şi asistă la virsta de noue ani, in lupta lui Francisc de la Avignon, cu Carol de Austria.
De aci pleacă spre a insoţi in Scoţia pe Iacob, regele Scoţii şi stă vre-o şese ani in Englitera. Revine din nou in Franţa, pleacă cu discipolul şcoalii sale, cu Baif, in Germania, la dieta de la Spir, unde asistă la discuţiunile ei, şi prin alte ţări, pe unde ducele de Orleans il trimitea cu misiuni diplomatice; stă cătva timp in Piemont, şi in toată astă viaţă incercată, in care abia scapă de un naufragiu, pleacă la resboiu; trimis apoi din nou cu vre-o misiune, se intoarce ear pe cămpul de luptă, intre doue aventuri amoroase, una aici şi alta cine ştie unde, Ronsard capetă o cunoştinţă adăncă de oameni şi de lucruri şi invaţă bine alte limbi străine.
Pănă in acest moment insă, el ăncă nu versifica; numai căteodată era surprins, in grajdul regal, cu psalmii lui Marot in mănă sau cu Mellin. Astă viaţă fără căpetăi, durează pănă la virsta de optsprezece ani, şi ar mai fi durat poate, dacă poetul nostru n’ar fi surzit.
Azi intimplarea ne face poate să suridem, dar pentru contimpuranii sei, acea surzenie avea ceva solemn, intoc-mai ca orbia lui Homer; ei o numeau „fericită", de oare ce ea dăduse pe Ronsard Franţei.
Ronsard, cunoscuse la curte la Blois, pe aceea pe care avea s'o celebreze in toate versurile sale, subt pseudonimul de Cassandra.
Brautome spune despre Cassandra că n’are cele 36 de frumuseţi pe care el le cere de la o femee ca să fie in adever frumoasă, dar ' adauge in acelaş timp, că nici nu
POETUL RONSARD
493
există vre-o femee care să le aibe pe toate. Cu toate acestea, zice Brautome, Ronsard o crede pe Cassandra lui, cea mai frumoasă femee din lume, car il est permis aux pein-tres et poetes, dire et faire ce qu’il leur plait.
Quoi qu’il l’a deguise d’un faux nom, Brautome zice că o cunoaşte, şi fără a avea ilusiunile poetului, el ne spune că era frumoasă indestul.
Maria qui n’a jamais porte autre nom que celui lă, quant a celle la, care se invoise să măngăie pe Ronsard de nepăsarea Cassandrei, nu era din damele de la curte, ci o simplă burghesă, cum ne spune tot Brautome.
Pănă să facă cunoştinţa Măriei, poetul nostru amărât, cu suvenirul Cassandrei in inimă, se retrage intr’un colej, unde era director Dorat, care din profesor ii devine elev, şi aci, cu Lazar Baif, cu Remi Belleau, cu Joachim de Bellay — cel mai renumit din pleiadă — se pune pe lucru cu o ardoare nespusă.
El veghează pănă la trei şi patru ore spre zioă, când sculă pe Baif, care continua lucrarea.
Astă viaţă chinuită durează şepte ani. El prepară astfel şi aruncă basele revoluţiunii literare, care avea să schimbe insăşi natura limbei şi a poesiei patrii sale, şi din galică să o facă france să.
Ronsard devine poetul favorit al zilei. Margareta de Savoia, sora lui Enric al Il-lea; Maria Stuart, care işi reaminteşte de el pe tronul Scoţii şi il ceteşte in captivitatea sa; Carol al IX-lea insuş, il adoră şi il admiră. Pasquier ne spune că nul ne mettait la main ă la plume, qui ne le celebrat pas, en vers.
Să vedem dar, care au fost tendinţele şcoalei lui Ronsard, care pe timpul seu făcuse atăta svon, incăt unii, apropiind cele doue date, a naşterii poetului şi a infrăngerii de la Pavia, ziceau că Franţa se putea consola de această infrăngere, de oarece in acelaş an s’a născut şi Ronsard.
Pănă la moartea lui Francisc I, poesia francesă nu ne oferă vre-o producţiune demnă de-a fi insemnată; ea se
494
POETUL RONSARD
mulţumeşte cu mici variante, care imitau monotonul Roman al Rosei şi pe Villon, cam grosolan in apucături.
Atunci se naşte noua şcoală, pleiada, care pune măna pe toate genurile, pănă şi pe teatru cu Etienne Jodelle, şi inaugurează o mişcare puternică şi naţională.
Pănă aci, invăţaţii Renaşterii, cari se ocupasere puţin de poesie, cănd ii apuca verva poetică, in mijlocul doctelor lor comentarii, ei işi satisfăceau rivna scriind latineşte sau greceşte. Poeţii pănă la Ronsard, crescuţi prin casele boiereşti sau la mănăstire, erau cam săraci cu duhul, şi subiectele lor se restrâng in monotoane glume sau vaete amoroase când nu ereau vre-o lungă inşirare rimată a cronicii timpului lor.
In mijlocul inspiraţiunii gotice, resare Renaşterea greco-latinâ, cam incetinel in Franţa, cam pe tăcute, graţie unei generaţiuni setoase de ştiinţă şi foarte inflăcărată, care se amorezează de capo-d’operele antice şi se vaită că limba maternă e atăt de urgisită.
Cei dintăi, ei pronunţă cuventul de „patrie", ceeace le atrage luare in ris.
In poesiile nouei şcoale, invenţiunea nu e originală, •ci copiază mai adesea pe Greci, pe Latini, pe Italieni. Ideea, ca şi in poeţii noştrii din secolul trecut, cu care se ase-muesc in această privinţă, e de mică importanţă; totul e farmecul intraductibil al limbei, f'răgesimea şi graţiositatea formei.
Nu vom comenta, şi nici timpul nu ne-o permite, poesiile lui Ronsard, de oare-ce cu greu am tălmăci in prosă tradusă, aceste calităţi alese ale versurilor lui.
Cetiţi insă numai căteva din poesiile sale, ca de pildă: Avânt le temps tes tempes fleuriront; Or que l’hiver (Amou-rette); Quand vous serez bien vieille; A Gassandre (Mignonne, viens voir); De l’election de son sepulcre; Contre les buche-rons de la forest Gastine; Je vous envoie ce bouquet que ma main vient de trier.
Cetiţi-le, mai cu seamă acestea, opt sau nouS, şi v6 veţi convinge că posteritatea a fost injustă cu el, şi că
POETUL RONSARD
495
reabilitarea pe care i-au făcut-o romanticii din veacul nostru, a binemeritat-o, căci a fost şi este, adeverat poet.
Admirator al anticilor, dar cu oarecare independenţă, el ii imită intr’un mod original, dorind ţării sale „o eră de strălucire literară cum pentru adoua oară se vedea in Italia", şi in loc de-a traduce, ca pănă aci in mod servil, originalitatea lui se afirmă, faţă cu poeţii din timpul lui Francisc I.
„Je prend, mon bien ou je le trouve11 işi zice el, ca şi Moliere, şi ordonează sonetele după moda italiană, după Petrarca; odele, după Pindar şi Horaţiu; cănticile după Anacreon; elegiile după Tibul, şi Franciada sa după Eneida.
Anacreon mai cu seamă, a avut o mare influenţă asupra pleiadei.
Prima ediţiune a poesiilor lui Anacreon, a lui Henri Estienne, apare la Paris in anul 1554.
Cu tot talentul poetic necontestabil al pleiadei, cu tot meritul ce a avut de-a regenera limba, de-a o inzestra cu forme poetice şi expresiuni noue, cu toată indemănarea artistică a şefului ei, a lui Ronsard, incercarea lui căzu indată după moarte-i, şi numele seu mai că s’ar fi uitat cu totul, dacă in secolul nostru, Sainte-Beuve mai cu seamă, Şi alţii, nu l-ar fi justificat faţă de posteritatea severă. Ei forţare intru căt-va geniul epocei in care trăise, ei vruse-sere mai mult decăt s’ar fi putut face.
Dar nu aceasta e singura causă a căderii lor.
Negăsind in limbă elemente, ei se pusere să culeagă la cuvinte greceşti, latineşti şi italieneşti, şi să le asvirle cu grămada in limbă.
Mai cu seamă, tot ce era popular, li se părea vulgare Şi ii ingrozea.
Odi profanum vulgus..., eată de vi sa lor.
Aceasta cam contrasta cu dorinţa lor, exprimată de atătea ori, de-a pune basele unei literaturi naţionale.
Ei se depărtară de popor, şi poporul se depărta de de dinşii. Astfel zadarnică fu incercarea lor, de-a altoi o
496
POETUL RONSARD
limbă noue peste cea curentă, şi fatal lucrarea lor trebuia să se nimicească.
Ei aduc, pe de altă parte, imaginaţiune, sentiment, tristeţe, energie, in poesia lor; strălucire in stil; formă corectă şi decentă, şi temperează astfel la timp, veselia grosolană a predecesorilor lor, in care şi sentimentul şi imaginaţia mai că lipsesc.
Abia cincisprezece ani se scurg de la moartea lui Ronsard, cănd intr’o zi Enric al IV, amator de poesie, întreabă pe Du Perron, de ce nu mai făcea versuri?
Du Perron ii respunde, că a renunţat, de cănd un gentilom Normand, stabilit in Pro van ga, face atăt de frumoase, incăt face să amuţească cei bfitrăni.
Acest gentilom normand era Malherbe.
El reformează tot. Gramatec- şi poet, sever pentru dinsul, riguros’ cu alţii, i se intimplă intr’un moment de nemulţumire, când nu era inspirat el insuş, să-i cază pe mănă un exemplar din Ronsard: imediat se pune să-l adnoteze şi il şterge de la inceput pănă la sfirşit. De la Malherbe in-cepe să fie lucru de gust şi de modă, şi de-a nu mai vorbi de Ronsard decăt ca de o majestate căzută.
Limba francesă, care după comparaţiunea .lui Stendhal, semăna pe vremea lui Malherbe, cu o fată de nouăsprezece ani, săracă, care refuzase trei logodne avantajoase; cu Malherbe se pomeneşte deodată dojenită, criticată, sistema-tisată şi pusă in cătuşe.
In această privinţă, Ronsard fără indoeală, i-a fost mai util ca Malherbe.
Boileau, acest „burghez poet“, cum il numeşte Yictor Hugo, care impută poeţilor că „fac să vorbească pe ţărani cum se vorbeşte la sat“, dă lui Ronsard lovitura de graţie.
Cu Malherbe, cercul amicilor lui Ronsard se restringe; abea mai remăne in răndul lor, cumpătatul Pasquier, istoricul de Thou, inţeleptul Lhopital, Jules Cesar Scaliger — care pretindea cu fală că se trage din Despot-Yodă —, şi in fine, bunul Montaigne, atăt de senin şi de independent in cugetare, care intr’un singur rănd cu toate astea, declară
POETUL RONSARD
497
„poesia francesă ajunsă la apogeu şi pe Ronsard egal cu cei antici." — Madame de Gournay, fiica adoptivă a lui Mon-taigne, işi consacră in urmă, toată viaţa, ca să apere contra gramaticianilor pe Ronsard şi pe Montaigne.
Continuatorii insă şi discipolii pleiadei, cum de pildă familia Scudery, au fost cei cari au compromis şi au făcut mai mult reu decăt bine.
Ei n’au inţeles, că pe lăngă partea bună din reforma lui Ronsard, era şi o parte rea, acea de-a fugi de limba poporului, de-a uri poporul, pe care pretindeau că il servesc fără voea lui.
A voi să creeze in mod artificial o limbă, a lăsă urmaşi cu totul inferiori lui, eată cele doue motive pentru care Ronsard, de la atăta inălţime a căzut aşa de jos.
El este o pildă pentru noi că trebue să ţinem, de vrem să avem viaţă, la limba noastră comună, şi aici şi dincolo de Carpaţi, şi să nu ne silim copilăreşte, a făuri o limbă, care nu se vorbeşte nicăeri.
MANIU.
C. L. KXII.-VI.-27,217.
498
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
(STUDIU ASUPRA UNOR CAPITULE DIN «LOGICA» D-LUI T. MAIORESCU. ED. II. BUCUREŞTI 1886).
II.	(O
In nota de la pag. 148 a Logicei d-lui T. Maiorescu, cetim următoarele:
„In formularea metodei concordanţei şi a diferinţei, noi am introdus nota succesiunei ca o notă esenţială. Mulţi logici (Mill, Bain etc.) şi mulţi naturalişti o lasă la o parte; căci aceştia voiesc cu orice preţ să introducă o lege naturală şi in coexistenţa fenomenelor; şi fiindcă legea naturală nu se poate inţelege decăt prin raportul causal, vor se introducă un fel de causalitate şi in cele coexistente. Dar aceasta nu ne pare admisibil; căci unde nu e succesiune nu e nici causalitate etc."
Introducerea elementului „succesiune" la formularea metodelor de concordanţă şi diferinţă ni se pare foarte nimerită, cănd e vorba^de-a statori legea unei causalităţi. Intr’adever, numai succesiunile pot fi înţelese prin raportul causal. La o cestiune de coexistenţă r^ poate să fie vorba de causă. Vine acum întrebarea: Mpodele de concordanţă Şi diferinţă, stau ele oare numai in serviciul causalităţii ? Numai in succesiuni să existe nex necesar şi numai acest nex să poată fi obiectul unei cercetări ştiinţifice? Metoda
i) Vezi «Conv. Lit.» No. 5, de la I August 1888.
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
499
concordanţei şi diferinţei, sunt ele chemate a ne descoperi numai legi de succesiune necesară, ori şi noţiuni de coexistenţă necesară? Credem că cele de pănă aci ne vor îndreptăţi să afirmăm şi una şi alta. Controversa e delăturată, indată ce in cestiunile de coexistenţă vom lăsa metodelor amintite rolul, ce pot şi trebue să-l aibă, adecă, a ne duce, nu la legi de succesiune, ci la noţiuni sigure despre coexistenţa lucrurilor. Experiinţa constată in nenumerate caşuri! că coexistenţa lucrurilor e stăpânită de aceeaşi necesitatei ca şi succesiunea intimplărilor; altfel nu am putea vorbi' despre note necesare din conţinutul unei noţiuni, nici despre noţiuni exacte ori neexacte. Formarea noţiunilor preste tot ar fi de prisos, căci nu ne-ar putea servi spre orientare in coexistenţa lucrurilor, dacă in nexul lor nu există nici o constanţă.
Precum legea despre contracţiunea materiilor fisice prin receală, îndreptăţeşte faurul a bate cercul cald pe roată fiind sigur că o va stringe după ce s’a rgcit; tot astfel noţiunea stejarului, in care bună-oară forma frunzelor şi tăria lemnului coexistă constant va indemna pe lemnarul intrat in pădurea cu arbori feluriţi, să nu se intereseze decăt de forma bine cunoscută a frunzelor unui arbore, pentru ca să se poată hotărî să-l taie, fiind sigur, că va găsi şi lemnul cu tăria căutată. Metoda concordanţei ori diferinţei duce la un nex tot atăt de necesar al coexistenţelor, pe căt de necesar este nexul causal, la care ajungem prin aceleaşi metode in cestunile de succesiune. De cumva experiinţa ne-ar ară,ta, că unul sau celălalt nex nu ar fi necesar, in asemenea caşuri, credem că nu este vorba de-o asemenare a necesităţii coexistenţelor cu a succesiunilor, pentru a afla, care este mai imperioasă, ci de-o reformare a noţiunei ori legei in vederea nouei experiinţi. In interesul rinei terminologii mai precise am propus, ca terminul „notă" să nu se folosească decăt la cestiuni de coexistenţă, numind antecedenţele şi sequenţele unei succesiuni cu terminul „momente". Repetăm, că momentele, care intră ^prin inducţiune in o lege, exprimă o succesiune necesară şi se
500
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
pot numi „momente esenţiale" întocmai precum notele intrate in o noţiune, fiimT necesar coexistente, se numesc „note esenţiale".
Cănd stăruim, a ne lămuri asupra faptului logic, că nexul coexistenţelor are acelaş grad de certitudine ca şi acela al succesiunilor, se iveşte cestiunea: Ce idee avem să ne facem in general despre certitudinea adeverurilor formulate şi verificate prin cele doue metode cunoscute?
In paragraf 41, pag. 102, aflăm următoarea definiţie a certitudinei: Ea „este acea stare sufleteaseă, in care o judecată ne apare evidentă". D-l Maiorescu critică definiţia cu drept cuvent adăogend: „numai că evidenţa este un alt cuvent pentru certitudine ca şi pentru convingere". Mai tărziu adaugă: „Vreun criteriu formal, după care să se poată decide, care judecată merită certitudine şi care nu, nu există".
Inadever, suntem nevoiţi să recunoaştem, că un astfel de criteriu nu există. Ne luăm insă voia a face o mică distincţiune. Acest criteriu, care nu există, are in vedere o certitudine absolută, care deasemenea nu există in om. In ea recunoaştem vechea greşală a filosofiei moderne, care in neastemperul ei tinde a integra indată orice cestiune, precipitând cugetarea şi rivnind la resultate,. ce nu sunt date omului a le atinge. Logica ca ştiinţă exactă nu trebue să părăsească marginile puse cugetării omeneşti, dacă ţine să fie folositoare celorlalte ştiinţi. Dacă nu există criteriu pentru certitudinea, ce filosofii metafisici şi metapsichici admit că ar putea să existe in om, ştiinţele naturale ori cele exacte ar trebui să se pună pe aşteptate pănă cănd filo-sofia va descoperi criteriul acestei certitudini, pentru ca adeverurile lor sâ aibă temeiul indispensabil, ce le îndreptăţeşte a se constitui intr'o ştiinţă. De fapt lucrurile se ’ petrec altfel. Ştiinţele se mulţumesc cu certitudinea, ce le-o poate da experiinţa; ele işi construiază o filosofie proprie despre certitudinea, pe care o poate dobândi omul şi lasă metafisicii şi metapsichicii in voia lor să caute mai departe reazimul certitudinei absolute. Resultatul este, că filosofîa
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
501
continuă, şi astăzi a crede, că ea e ocrotitoarea celorlalte ştiinţi, in vreme ce acestea progresează cu atăt mai bine, cu căt sunt mai emancipate de duhul ei.
Ni se impune astfel întrebarea: Care este certitudinea, ce a realisat in ştiinţele speciale progresul lor enorm ? Res-pundem: Este certitudinea relativă, întemeiată pe mulţimea Şi exactitatea experiinţelor făcute asupra aceluiaş raport de coexistenţă ori succesiune. O noţiune ori o lege e cu atăt mai întemeiată cu căt ea e rodul unei inducţiuni purcese din mai multe caşuri de observaţiune concretă. Nexul, pe care il exprimă, e cu atăt mai necesar, mai imperios şi mai siguJ:, cu căt el este resultatul inductiv al mai multor caşuri de experienţă. Experiinţele genului omenesc, de cănd s’a deşteptat conştiinţa in el şi pănă astăzi sunt cămpul de observaţiuni nenumerate din care s'a indus bunăoară judecata, că „omul e muritor" ori că „de doue ori doi sunt patru". Nota muritor n’ar fi necesar coexistentă cu celelalte note din noţiunea om, dacă ar fi existat vreun cas concret, care se împiedece o astfel de inducţiune. I^ă alăturarea duor obiecte concrete la alte doue obiecte ar fi produs vreodată o colecţiune de mai multe sau mai puţine obiecte de aceeaşi cantitate, teorema aritmetică 2X2 — 4 n’ar mai infăţişa un nex necesar. Copilul nu este conştiu de necesitatea acestui nex in asemenea grad ca omul crescut. Causa acestei deosebiri in tăria convingerii o găsim in numerul experiinţelor unuia şi a altuia. Cel	din urmă	a repetat	in-
ducţiunile sale de nenumerate ori cu voie ori	fără	voie	în-
temeind resultatul dobândit pe o basă de experiinţă mai bogată. Bogăţia experiinţei este singurul criteriu al acelei certitudini, care există in om. Această bogăţie, resultată din desele ocasiuni de-a face experiinţă, a inălţat certitudinea multor nexuri pănă la acel	grad, incăt in	faţa	lor
incepem a nu mai ţinea seamă de	adeverirea	lor	prin	ne-
contenitele experiinţi. Astfel de nexuri induse suntem obicinuiţi a le considera de atăt de evidente şi de sigure, incăt nici prin minte nu ne vine să încercăm adeverirea lor întocmind noue experiinţi. Felul acesta de nexuri sunt ade-
502
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
venirile exprimate in judecăţile ce se numesc axiome. Despre valoarea logică şi metodologică a axiomelor credem că nu va fi de prisos să mai adăugăm căteva cuvinte.
In § 52, pag. 126, despre demonstraţi une, judecăţile se deosibesc in:
„1. Judecăţi fundamentale, a căror certitudine este dată in ele insele şi nu mai trebue nici mai poate fi argumentată din alte judecăţi. Acesta judecăţi se numesc axiome (axiomata)“.
„2. Judecăţile derivate, care primesc certitudinea lor de la axiome, adecă teoremele (theoremata)".
Deosebirea aceasta este pe deplin exactă. Sunt judecăţi care nu au fost dobândite prin inducţiune din experi-inţă, ci prin derivarea lor din alte judecăţi cu ajutorul deducţiunii, precum sunt teoremele matematice. Sunt insă şi judecăţi care nu pot fi derivate in mod deductiv din alte judecăţi, din causa simplicităţii raportului ce exprimă. Acestea sunt axiomele. Cestiunea este, credem, a se inţelege aşa că nu găsim judecăţi mai sărace in conţinut şi mai bogate in sferă, pentru ca din ele să putem deriva adeverul axiomelor prin o deducţie logică.
Yine insă intrebarea: „Dacă axiomele nu se pot deriva din alte judecăţi, de unde şi pe ce cale işi dobândesc ele certitudinea lor? Respunsul obicinuit este, că certitudinea axiomelor e dată in ele insele. Formularea acestui res-puns in mod popular ar sună astfel: Adeverul cuprins intr’o axiomă e sigur, fiindcă e sigur. Pentru justificarea acestui idem per idem filosofii metafisici recurg la aşa numitul principium rationis sufficientis, care ni se înfăţişează in trei forme: 1. Principium idenditatir/; 2. Principium con-tradictionis; 3. Principium exclusit tHîî. Ne încercăm a arăta, că aceste raţiuni n’ar fi suficiente dacă nu şi*ar găsi adeverirea lor in experienţa concretă.
Principiul identităţii ne spune, că a este a. Ei bine, există vreun cas concret, in care o sensaţiune să devină conştie intr’un chip şi in acelaş timp şi in alt chip?
Principiul contradicţiunii, că „o noţiune s nu poate
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
503
să fie impreunată cu o altă noţiune p şi in acelaş timp cu negaţiunea ei —p". Cine a mai vezut vreodată, că soarele se resară şi se apună in acelaş timp? Cănd a mai avut omul sensaţiunea frigului şi a căldurii in acelaş moment. Cine a mai făcut vreodată bilanţa averii sale şi a găsit, că are avere şi in acelaş timp că n’are?
Principiul excluşii tertii ne garanteasă, că „judecăţile contradictorice nu pot să fie amendoue false", că dacă una e falsă, cealaltă trebue să fie adeverată şi intors. A treia nu există. întrebăm insă, exista-t-ar oare acest princip in idee, dacă experiinţa noastră nu ne-ar convinge prin continue sensaţiuni, că un teritor sau e inpopulat sau nu e in-populat, că in teatru este sau nu este representaţiune, că eu vorbesc cu cineva sau că nu vorbesc etc. ? N’am făcut niciodată experiinţa, că ar fi şi al treilea cas cu putinţă.
Vom intimpina poate obiecţiunea, că aceste experiinţi nu fac decăt să întărească şi ele adeverul amintitelor principii, a căror certitudine zace cu toate acestea in ele insele. Tine intrebarea, ce valoare poate să aibă certitudinea in idee pentru orientarea noastră in lumea, ce ne |incunjură, dacă nu-şi găseşte aprobarea in aceeaşi lume? Sunt multe adeveruri, care ăncă nu şi-au găsit aprobarea prin experiinţă. Avem insă datoria să nu uităm, că acestea sunt dobândite prin deducţie din alte adeveruri care sunt deja aprobate prin experienţă. Cănd e vorba de axiome, principiul raţiunii celei mai suficiente este experienţa.
Aceeaşi părere pare că o exprimă şi d. Maiorescu in nota §-lui 55, pag. 132, cănd zice: „Exact vorbind, toate teoremele şi definiţiunile matematice sunt judecăţi de valoare generală şi necesară cu propria lor evidenţă, adecă axiome. Căci toate se pot arăta ca intuiţii directe ale raporturilor de mărimi, fie la figurile geometrice fie la succesiunea numerelor aritmetice". Mai tărziu adaugă: „Naşte chiar intrebarea, dacă in multe caşuri adeverul geometric nu s’ar pute dovedi mai bine printr’o intuiţie directă, decăt cn înlănţuirea silogistică etc." Axiomele sunt şi ele rodul teoretic al raţionamentului inductiv. Certitudinea lor, ca şi
504
CĂTEVA CEST JM METODOLOGICE
a orcărei judecăţi generale se razimă pe mulţimea experi-inţelor, din care s’a indus şi prin care s’a adeverit. Raporturile simple, exprimate prin axiome tocmai in urma conţinutului lor simplu au o imensă/ sferă de experiinţă şi atăt de bogată, incăt e cu neputinţă, ca un om înzestrat cu organe sensuale sănătoase să nu fi făcut un numer considerabil de experiinţi, a căror inducţiune să-i întărească certitudinea nexului pănă la un grad extraordinar de evidenţă. Eacă causa, pentru ce certitudinea axiomelor este atăt de mare. ÎTu principiul metafisic imaginat al raţiunei suficiente este razimul acestei certitudini, ci raporturile concrete de coexistenţă ori succesiune, din care prin inducţiuni nenu-merate s’a scos faptul nexului constant, ele sunt causa evidenţei. Dacă ni s’ar cere definiţia axiomelor, am ^ice, că sunt judecăţi de ordinea cea mai inaită sau judecăţi generale dobândite prin ultimele şi cele mai dese analise ale sensaţiunilor.
Am numit axiomele dinadins judecăţi generale, pentru ca să facem o deosebire intre judecăţi generale şi universale. Cănd tindem la această deosebire, o facem, cu scopul de-a indica şi aici o altă margine a găndirei omeneşti, care nu se poate călca, fără ca logica să rupă legătura ce trebue să o impreune cu ştiinţele speciale, şi prin chiar aceasta să devie nefolositoare acestor din urmă.
Am vezut, cum prin raţionamentul inductiv se induc noţiunile ori legile, căutănd a stabili raporturi de coexistenţă ori succesiune constantă pe tem*.ml unui numer oarecare de experiinţi concrete, care servesc Ga premise. Am vezut, că aceste raporturi sunt cu atăt mai necesare, cu căt le-am găsit ca elemente constante in mai multe caşuri concrete. Am acceptat, că gradul lor de certitudine aternă de la mulţimea experiinţelor, ce au servit inducţiunei lor. Dacă in zece caşuri am descoperit acelaş raport constant, pe care il exprimăm in conclusiune; urmează oare, că şi in al unsprezecelea cas să se adeverească acelaş raport şi că va trebui nesmintit să se alăture şi el la sfera noţiunei ori legii deja statorite? Afirmând aceasta in mod absolut,
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
505
am. fi nevoiţi să afirmăm şi aceea, că o noţiune ori o lege, odată formulată, nu se mai poate modifica, că ea este un raport perfect de-o certitudine absolută. Numai sub aceste condiţiuni o putem numi universală. Ne punem intrebarea: Ce exprimă o judecată dobândită prin inducţiune? Respun-dem, nimic mai mult decăt ce se găseşte in caşurile concrete, exprimate prin judecăţile particulare ori singulare, care au servit ca premise. Numai caşurile deja observate constituesc sfera sigură a unei noţiuni ori legi. Astfel orice judecată dobândită prin generalisare inductivă, fie chiar şi axiomă, n'are cuvinte de-a se numi universală ci numai generală. Universalitatea este o antecipaţiune precipitată a caşurilor viitoare, care o pot da de ruşine, de căte ori o noţiune ori o lege ajunge a fi modificată prin vre-o nouă experiinţă ce s’ar intimpla să o contrariese. Progresul ştiinţelor n’ar avea inţeles, dacă experiinţele n’ar avea să îmbogăţească sfera unei noţiuni ori legi, inălţănd certitudinea lor prin noue verificări, sau, dacă experiinţele viitoare, n'ar mai putea să le modifice, desaprobănd formularea lor actuală şi necesităndu-le a se constitui de nou şi in alt chip. O judecată universală, a cărei certitudine are trebuinţă de continue verificări ori poate azi, măne să fie chiar trasă la indoială n’are ăncă cuvinte de-a se numi universală. Universală va fi o judecată, când toate experiinţele relative la raportul ce exprimă, vor fi terminate; prin urmare, cănd acest raport va fi dobândit o certitudine absolută. Cum se poate, ni se va zice, „omul e muritor" să nu fie oare o judecată universală? Se poate foarte bine. Ceeace ştim sigur este că toţi oamenii de păn’acum au murit. Cănd vom intilni ăncă o fiinţă, in care găsim toate notele cunoscute din oamenii deja morţi, vom putea să a-firmăm mai dinainte, că şi nota muritor trebue să fie coexistentă cu ele, insă garanţa pentru această coexistenţă o pricim numai in mesura certitudinii ce ne oferă caşurile oamenilor deja morţi, şi această certitudine, mulţumită ex-periinţelor istorice şi actuale, credem că e destul de mare. Cănd zicem „omul e muritor", să inţelegem, că noţiunea
506
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
om nu cuprinde ăncă in sfera ei şi pe cei vii, asupra cărora această coexistenţă ăncă nu s'a adeverit. Avem cu toate acestea in experienţele făcute o certitudine suficientă, ca să fim pregătiţi pentru o nouă confirmare a judecăţii, că omul e muritor. O judecată insă, a cărei sferă de experiinţi nu este ăncă încheiată, nu înfăţişează formula abstractă şi a acelor experiinţi, care ăncă nu s'au făcut; prin urmare nu este universală. Şi aşa sunt toate judecăţile generale ale omului. Ne-am alătura părerii acelora, cari zic, că deducţiunile din judecăţi generale nu sunt decăt tropo-tiri in loc, şi am fi îndreptăţiţi să o yicem, dacă judecăţile generale ar fi universale. Sunt multe judecăţi generale, care işi vor păstra poate pentru totdeauna talia actuală; ele au prospectele cele mai mari de-a fi universale; suntem insă datori să nu uităm, că numai experienţa, resultată din a-plicarea deductivă a acestor judecăţi, e singurul criteriu al certitudinei lor, şi pănă cănd această experienţă nu va fi terminată, ele nu se pot numi universale. Omul să nu crează, că e insuş Dumnezeu, ci numai „după chipul şi ase-menarea lui". Tocmai in recunoaşterea acestei mărginiri sunt date condiţiunile progresului şi numai această mărginire poate netezi omului calea spre înaintare fără decepţii sguduitoare.
Eacă o nouă grabă a filosoflei moderne, o nouă alunecare in sfere infinite, un nou zor de-a părăsi marginile puse găndirei omeneşti. Ni se pare că ştiinţa de astăzi a primit rolul contrar spiritului lui Plato, care se vaetă in „Phae-dros", că unul din armăsarii sei superbi nu poate ţine cursul carului înaripat la înălţimea zeilor olimpici, pentru ca să poată zări vecinicul adever. Ştiinţa de astăzi, ameţită de acele regiuni, pare că se teme de celălat armăsar, care o ameninţă cu asvirlirea peste graniţa pusă cugetării omului.
Nota de la pag. 37, § 17 pledeasă pentru a nu primi in Logică judecăţile singulare, din motivul, că „Logica ocu-păndu-se de noţiuni nu priveşte la realitatea sensibilă, şi
CĂTE VA CESTIUNI METODOLOGICE
507
este indiferent, dacă sunt mai multe sau mai puţine repre-sentări individuale, cărora le corespunde o noţiune".
E adeverat, că pentru noţiune ca resultat deja aflat este indiferent^ dacă sunt mai multe sau mai puţine repre-sentări individuale, care au servit de temelie inducţiunei.
Pentru insăşi inducţiunea unei noţiuni ori legi, credem insă, că n'ar fl indiferent. Inducţiunea trebue să mânece de la caşuri de observaţiune de tot individuale, aşadar de la judecăţi concrete şi singulare pentru ca să poată construi premisele, pe temeiul cărora află nexul necesar. Raporturile exprimate prin judecăţi particulare, representănd şi ele un grad de generalisare, nu se pot intui, prin urmare n’ar putea servi ca experiinţi, care singure sunt razimul certitudine!.
Aflăm această idee exprimată şi in nota de la § 2, pag. 3: „Adeverurile, ce le constatăm deadreptul prin sensibilitate sunt mai presus de indoială". Mai tărziu: „Dar indată ce părăsim teremul sensibil actual şi căutăm a ne explica un lucru din legătura lui cu alte lucruri in ideele noastre se poate produce eroare", etc.
E adeverat, că şi din raporturi deja induse se pot induce alte noţiuni ori legi, avem insă să ţinem in vedere, că noţiunile ori legile ce servesc in caşul acesta ca premise, presupun inducţîuni anterioare, care in cele din urmă trebue să mânece de la judecăţi singulare, adecă de la repre-sentări sensibile; căci acestea, o ştim, sunt singurul razim pentru certitudinea adeverurilor induse. Cum se produc re-presentările sensibile şi in ce chip trec ele in conştiinţa noastră, este o cestiune fisiologico-psichologică. Logica are insă să ne inveţe a cunoaşte metoadele, după care procedeul la analisarea notelor lor, pentru a găsi nexurile constante. Dar analisa se face prin judecăţi singulare care sunt forma logică elementară pentru descriere şi abstracţiune şi inchipuesc temelia inducţiunii. Socotim prin urmare, că deosebirea judecăţilor singulare ni se impune ca o necesitate metodologică.
In considerarea celor expuse mai nainte, am fi mai
508
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
aplecaţi a părăsi terminul „universal" şi a propune o împărţire a judecăţilor după cantitate in generale, particulare şi singulare. Generală e oricare judecată, care nu e singulară, cu alte cuvinte, care exprimă raportul constant al mai multor caşuri concrete. Ea se numeşte particulară in asemenare cu o altă judecată mai generală decăt ea; ear singulară e judecata, care exprimă nu raport concret şi individual.
Ne-am bucura dacă propunerea noastră ar putea să isbutească a atinge convingerea d-lui autor. In orice cas insă am dori să se lămurească o cestiune, care ne nedumereşte ori de căte ori ne vedem in faţa ei, călcând pragul catedrei.
Nu vom perde din vedere, că intr’un manual menit pentru invăţămentul secundar nu pot intra materii, asupra cărora discuţiunea nu este ăncă încheiată. Sperăm insă, că puţinele observări, ce ni le-am permis, vor intimpina interes in cercurile competente şi vor merita atenţiunea d-lui autor şi a altor bărbaţi de şcoală. Ne-am reţinut dinadins de la orice provocare la autori de renume, ca să putem formula cestiunile pe calea cea mai puţin obositoare pentru cetitor. Cei iniţiaţi in materie vor şti să afle mesura independenţei noastre. Cestiunile odată clar formulate le vom pune, fiind nevoe, şi in faţa eventualelor păreri deosebite, fie a autorilor romăni ori străini. Lucrul de căpetenie este, ca aflr-maţiunile din una sau altă parte, să fie mai intăi bine înţelese, dacă cerem, ca schimbarea părerilor să fie roditoare.
Am stăruit să expunem principalele metode de cercetare ştiinţifică, precum şi procesele elementare, ce se sevăr-şesc in lăuntrul lor şi care ne descoperă legătura organică ce le impreună intr’un sistem de procederi. însemnătatea acestor metode a ajuns să fie recunoscută nu numai pentru cercetarea ştiinţifică, ci şi pentru invăţăment.
Ne încercăm in cele următoare a arăta aplicarea metodelor la propunerea feluritelor materii de invăţăment.
ŞTEFAN VEL O VAN.
(Va urma).
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
— Urmare —
XVIII
Cum e§iră la capăt cu planul lor parohul §i bărbierul, §i alte lucruri vrednice de povestit in această mare istorie.
u-i păru rea bărbierului născocirea parohului, ci atăt de bună incăt indată o şi puseră in lucrare. Ei cerură de la ospătăriţă 'o fustă şi căteva obiecte de găteala capului, lăsăndu-i amanet un antereu nou al parohului. Bărbierul işi făcu o mare barbă dintr’o coadă sură-roşiatică de bou, unde hangiul ţinea atărnat pieptenele. Hangiţa il intrebâ pentru ce cerea acele lucruri şi Parohul ii istorisi pe scurt nebunia lui Don Quijote, şi cum această prefăcetorie era potrivită ca să-l scoată din acel munte in care se afla in acel moment. îndată hangiul şi hangiţa işi amintiră că acest nebun fusese oaspetele lor, cel cu balsamul, stăpânul te-nerului scutier, şi povestire parohului tot ce li se intim-plase cu dinsul, fără a ascunde ceeace Sancho ascundea atăt de mult. La urmă, hangiţa imbrăcâ pe paroh in aşa mod incăt era de vezut: ii puse o- fustă de postav impe-
510
DON QlilJOTE DE LA MANCHA
striţată cu dungi de catifea neagră largi de o palmă, toate tăete, şi nişte pepţi de catifea verde, garnisiţi cu nişte margini de satin alb, care trebueau să fi fost făcuţi, impreună cu fusta, din timpul lui Papură-Vodă. *) Nu consimţi parohul să i se pună nimic pe cap, ci numai o boneţică de pănză cusută cu tighel, pe care el o purta noaptea cănd dormea. Fruntea şi-o incinse cu o cordea de mătase neagră, şi cu o alta işi făcu un hobot cu care işi acoperi foarte bine barba şi faţa. Pe deasupra işi puse pălăria sa, care era atăt de mare incăt ii putea sluji de umbrelă de soare, şi infăşurăndu-se in mantaoa lui, se suî pe măgăriţă cum incalecă femeile, şi bărbierul pe a lui, cu barba sa ce-i ajungea pănă 1a, breu, de coloare roşie şi albă, ca una ce era făcută, cum am spus, din coada unui bou plăvan. Ei işi luară zioa bună de la toţi, chiar de la blajina Maritornes, care le făgădui mai multe paraclisuri, cu toate că era păcătoasă, ca Dumnezeu să le dea un bun sfirşit intr’o treabă aşa de anevoioasă şi aşa de creştinească, cum era aceea pe care ei o intreprinsesere.
Dar abea eşire din ospStărie, cănd ii veni parohului un gănd că era reu pentru dinsul ca să se imbrace astfel, căci e necuviincios lucru ca un preut să se prefacă in aşa mod, chiar pentru un scop bun. Spunend aceasta bărbierului, il rugâ să schimbe hainele intre dinşii, pentru că era mai drept ca el să fie domnişoara care cere ajutor, ear parohul să facă pe scutierul. In acest chip el işi necinstea mai puţin demnitatea sa, şi dacă bărbierul nu se invoea la aceasta, el era hotărit a nu merge mai departe, chiar de ar lua dracul pe Don Quijote.
Dar eată că sosi şi Sancho, şi vezendu-i pe amSn'doi in acel costum, nu se putu ţinea de ris. Bărbierul se prinse la toate cele ce voia parohul, şi schimbăndu-şi rolurile, parohul il lămuri de-a firu in per asupra modului ce avea să întrebuinţeze şi a vorbelor ce avea să spună lui Don Qui-
*) In textul spaniol : din timpul regelui IVamba, got, detronat in 680, şi al cărui nume a remas popular in Spania.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
511
jote spre a-1 mişca şi a-1 sili să vină cu dinsul, şi să lase locaşul ce-şi alesese pentru zadarnica lui pocăinţă. Bărbierul respunse că fără să-i dea lecţie, va şti el să-l pună la cale. Nu voî insă să se imbrace atunci, pănă nu vor fi aproape de unde era Don Quijote, şi astfel strinse hainele sale, şi parohul işi potrivi barba, urmănd amendoi drumul lor, avend de călăuz pe Sancho Panza, care le istorisi ceeace li se intimplase cu nebunul, intălnit pe munte, ascunzend insă găsirea geamantanului şi toate cele ce se aflau in el. Căci deşi nătăreu, era cam lacom tenerul.
A doua zi ajunseră la locul in care Sancho pusese semnele de crengi spre a nimeri unde. remăsese stăpănul seu. Cunoscend locul, el le spuse că se afla la gura muntelui şi că se puteau imbrăca, dacă aceasta avea să ajute ceva la măntuirea domnului seu. Ei ii spuseseră dinainte că a merge astfel şi a se imbrăca in acel mod era tot ce se putea spre a scoate pe stăpănul lui din trista viaţă ce işi alesese. De aceea ii recomandară mult să nu spună stăpânului seu cine erau ei, nici că-i cunoştea. De il va intrebâ cum avea să-l intrebe, dacă a dat scrisoarea Dulcinei, să spună că da, şi că neştiind ea să cetească, ii respunsese din gură, zicând că-i poruncea, sub pedeapsă de-a cădea in disgraţia ei, ca indată la moment să vină spre a se vedea cu dinsa, că era lucru de mare interes. Cu aceasta şi cu cele ce ei aveau de gând să-i spună, erau ca şi siguri a-1 duce la o mai bună viaţă şi a-1 indupleca ca indată să plece spre a merge să fie impărat sau monarh, căci in ceea ce se atingea de-a fi archiepiscop, nu era nimica de temut. Sancho ascultă toate şi le intipări foarte bine in minte, mulţumindu-se mult de gândul ce aveau de-a sfătui pe domnul lui să fie impărat, ear nu archiepiscop, căci el era in sine incredinţat, că pentru a resplătî pe scutieri, mai multă putere aveau impăraţii decăt archiepiscopii rătăcitori. Ii spuse deasemenea că ar fi bine ca el să se ducă inainte sâ-1 caute şi să-i dea respunsul doamnei sale, căci va fi poate deajuns spre a-1 scoate din acel loc, fără ca ei să se mai ostenească atăt de mult. Li se păru şi lor cu cale cele
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
513
ce zicea Sancho Panza, şi de aceea se hotăriră să-l aştepte pănă se va intoarce cu ştirea că a găsit pe stăpănul seu. Sancho se infundâ prin acele rîpi ale muntelui, lăsăn-du-i pe amândoi intr’o vale pe unde curgea un mic şi lin părău, căruia ii făcea umbră plăcută şi recoroasă alte stinci şi căţiva copaci ce se aflau pe acolo.
Căldura şi zioa ce străbăteau aicea, erau acelea din luna lui August, cănd in părţile acestea este de obiceiu foarte mare arşiţă. Ci asul era trei după amează. Toate acestea făceau locul şi mai plăcut, şi-i indemnau să aştepte acolo in-toarcerea lui Sancho, precum şi făcure. Stănd ei amendoi in linişte şi la umbră, ajunse la urechile lor un glas care, fără a fi insoţit de sunetul unui alt instrument, re-sună dulce şi fermecător. Nu puţin se minunară ei de aceasta, pentru că li se părea că acilea nu era loc unde să poată fi cineva care să cănte aşa de bine, căci deşi se zice obicinuit că prin păduri şi pe cămpii se găsesc păstori cu glasuri ingereşti, acestea sunt mai mult exageraţii de poeţi decăt adeveruri, şi mai cu seamă cănd se încredinţară că ceeace. auzeau căntăndu-se erau versuri, nu de neciopliţi păstori de vite, ci de curteni inteligenţi. Yersurile ce auzire, Şi care confirmară acest adever, erau următoarele:
Cine-mi scade vieţii preţul?
:	Dispreţul.
; Cine-mi aţiţă mâhnirea?
Zulipsirea.
Cine-mi incearcă răbdarea?
Depărtarea.
Astfel la jalea-mi cea mare Nici un leac eu nu găsesc Căci de zile me sfirşesc,
Despreţ, zule, depărtare.
Cine-aprinde in mine dorul ?
Amorul.
C. L. XXII-VL-27,217.
514
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
Cine*mi neagă in lume locul?
Norocul.
Cine infige ’n peptu-mi ferul?
Cerul.
Astfel me tem să nu pier De o boală dişanţată,
Impotrivă-mi stand de-odată Amor şi noroc şi cer.
Cine-mi va indrepta soartea?
Moartea.
In amor ce-i incăntarea?
Schimbarea.
De el care-i lecuirea?
Smintirea"
Astfel nu-i bine-o simţire Să voeşti a lecui,
Leacurile de vor fi Moarte, schimbare, smintire.
Ceasul, timpul, singurătatea, glasul şi ghibăcia celui ce cânta, toate aceste pricinuiră mirare şi mulţumire celor doi ascultători. Ei stăturâ nemişcaţi, aşteptând să mai audă ceva, dar vezend că tăcerea ţinea cam mult, se ho-tărire să easă ca să caute pe cântăreţul care cânta cu un glas atât de dulce. Când insă ei voiră să implinească ho-tărirea, acelaş glas ii făcu să nu se clintească, ajungend din nou la urechile lor acest
SONET
O prietenie sfăntă, ce cu aripele-ţi uşoare,
Lăsând pe-ale tale urme numai umbra-ţi pe pământ,
Intre sufletele bune, ce in cer la Domnul sunt,
Te-ai suit cu veselie in locaşuri zimbitoare;
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
515
Cănd tu vrei de-acolo nouă ne arăţi fără cruţare Orice faţă mincinoasă ce-imprumută v&lu-ţi sfânt,
Prin care câteodată străluceşte dulce-av&nt Spre virtuţi şi fapte bune, ce la .urmă’s stricătoare.
O prietinie, lasă cerul, şi numai permite Ca să imbrace inşelăciunea haina ta neîntinată Care nimiceşte gândul bun, onest, neprefăcut.
Dacă tu nu-i smulge masca feţei sale ipocrite,
In curend are să fie lumea earăşi cufundată In caos ş’in neunire, cum a fost la inceput.
Cântecul se sfirşi cu un adănc suspin, şi amendoi aşteptară earăş să mai audă căntănd. Dar v6zend că mu* sica se transformase in duioase oftări şi ahturi, se in-voire să afle cine era întristatul, atăt de minunat la glas pe căt de dureros in gemetele sale. Nu mersere mult, cănd cotind un virf de stincă ei zăriră un om de aceeaşi statură şi faţă cum Sancho Panza il zugrăvise cănd le povesti istoria lui Cardenio. Omul insă cănd ii vezu, fără a se mira stătu neclintit cu capul plecat pe pept, in posiţia unui om gânditor fără a ridica ochii să-i privească, decăt intăia dată cănd ei sosiră pe neaşteptate. Parohul, care avea vorba delicată (ca unul ce avea deja ştiinţă de nenorocirea lui, căci după semne il şi cunoscuse), veni lăngă dinsul, şi in căteva cuvinte scurte, dar foarte înţelepte, il rugă şi-l in-demnâ să lase acea viaţă ticăloasă, ca nu cumva să o peardă, şi aceasta era cea mai mare nenorocire din toate. Cardenio era atunci in deplina lui judecată, liber de acea pornire furioasă, care. atăt de adeseori il scotea din sine insuş. Vezend deci pe aceşti doi intr’un port neobicînuit de acei ce umblau prin acele singurătăţi, se cam miră puţin şi mai ales cănd auzi că-i vorbeau de istoria lui ca de un lucru ştiut, căci cuvintele parohului astfel ii dădeau a inţelege. El respunse dar in modul următor: „Ved bine, domnilor, ori cine aţi fi, că cerul care are grijă să ajute pe cei buni, şi de multe ori chiar pe cei rei, fără să merit
516
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
eu imi trimite, in aceste locuri atât de singuratice şi retrase de orice relaţie cu ceilalţi oameni, nişte persoane, care punendu-mi inaintea ochilor cu vii şi variate motive căt sunt fără, judecată ducend această viaţă, s’au silit să m6 scoată de aice la o mai bună soartă; dar fiindcă ele nu ştiu ceeace ştiu eu, că eşind din această nenorocire am să cad in alta mai mare, au să m8 ia poate drept un om slab la minte, şi ceeace ar fi şi mai reu ăncă, fără nici o judecată. Şi nu ar fi o minune ca să fie aşa, căci mie imi pare că tăria închipuirii nenorocirilor mele este atăt de vie şi are atăta putere pentru perderea mea, incăt fără să fiu in stare a o impedeca, remăn uneori ca peatra, lipsit de orice bun simţ şi cunoştinţă. Şi ajung a mă incredinţa de acest adevăr cănd mi se spune şi mi se arată dovezi de lucrurile ce am făcut căt timp aceasta grozavă pornire me stăpânea. Atunci nu ştiu decăt să me pling in zadar, să blăstem fără folos soarta mea, şi să dau ca scuză nebuniilor mele, istorisind causa lor, celor ce voi sc s’o asculte. Astfel oamenii cuminţi, vSz&id care-i causa. u se vor minuna de efectele ei, şi dacă nu-mi vor da leacul, cel puţin nu me vor invinovăţi, schimbăndu-li-se intărtarea contra aiurărilor mele in milă pentru nenorocirile-mi pricinuite. Dacă este, domnilor, că voi veniţi cu aceiaşi intenţie cu care şi alţii au venit, inainte de-a merge mai departe cu inţeleptele voastre îndemnuri, ve rog să ascultaţi istoria suferinţilor mele, şi sunt sigur că după ce veţi fi auzit-o, vS veţi cruţa munca ce v’aţi da preocupăndu-vS de-o nenorocire ce nu admite nici o măngăere."
Cei doi călători, care nu doreau altceva decăt să afle din propria lui gură causa boalei sale, il rugară să le-o povestească, făgăduindu-i de-a nu face nimic mai mult decăt ceeace el va voi pentru leacul şi măngăerea sa. Cu această condiţie tristul cavaler incepu duioasa lui istorie cam in aceleaşi vorbe şi amănunte cu care o povestise lui Don Quijote şi căprarului, cu puţine zile mai nainte, cănd cu prilejul maestrului Elisabad şi punctualitatea lui Don Quijote dea păzi onoarea cavaleriei, povestea, după cum ştiut
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
517
este7 remase neisprăvită. Acum insă voi norocul ca să nu-1 apuce furia nebuniei, şi-i dădu prilej să meargă cu povestea pănă la sfirşit. Ajungând cu vorbirea la biletul ce găsise Don Fernando in cartea Amadis de Gaula, Cardenio zise că-1 avea tipărit in minte, şi era următorul:
«Luscinda câtrâ Cardenio
„In fiecare zi descoper in voi merite care m$ indeamnă şi m§ silesc ca să ve stimez mai mult. Şi astfel, dacă veţi voi să me faceţi a plăti această datorie, fără a-mi jigni onoarea, veţi putea-o foarte bine face. Am un tată care ve cunoaşte, care me iubeşte mult şi care, fără a sili voinţa mea, va implini ceeace va fi drept ca voi să aveţi, dacă este că me stimaţi cum spuneţi şi cum eu cred.“
„Prin acest bilet me indemnai a cere pe Luscinda de soţie, cum v'am spus-o deja, şi prin el Luscinda remase in părerea lui Don Fernando ca una din cele mai cu minte şi mai chibzuite femei a timpului seu. Tot acest bilet ii deşteptă dorinţa de-a me perde inainte de-a se implini visul meu. Eu spusei lui Don Fernando hotărirea la care se oprise tatăl Luscindei, ca tatăl meu să o ceară, ceeace eu nu indrăsneam să-i spun, temăndu-me că nu se va invoî. Nu doar că nu cunoaşte bine calitatea, virtutea, bunătatea Şi frumuseţă Luscindei, şi că avea destule merite spre a inobila orice altă casă din Spania, ci pentru că eu înţelegeam că el dorea să nu me insor aşa degrabă, pănă va vedea ce făcea ducele Ricardo cu mine. Insfirşit ii zisei că nu me riscam a spune tatălui meu, atăt pentru acest neajuns căt şi pentru altele multe care me descurajau, fără a şti care erau, dar mi se părea că ceeace doream niciodată nu avea să se împlinească. La toate aceste Don Fernando imi respunse că el se însărcina să vorbească tatălui meu şi să-l facă a vorbi cu al Luscindei. O Marin ambiţios ! O Catilina -crud! O Sila criminal! O mincinos Gala-lon! O trădătorule Vellido! O resbunătorule Iulian! O laco-mule Iuda! Trădător, crud, resbunător şi mincinos, ce
518
DON QUIJOTE DE LA VlANCHA
neajunsuri iţi făcuse acest nenorocit care cu atăta inimă, curată iţi descoperi tainele şi mulţumirile sufletului seu? Ce ofensă iţi făcui? Ce vorbe iţi spusei? Sau ce sfaturi iţi dădui, care să nu fi fost toate indreptate spre a mări onoarea şi folosul tău ? Dar de ce me plăng, nenorocitul de mine, de vreme ce este lucru sigur că suferinţele pe care le aduce puhoiul de la stele, ca unele ce vin din sus in jos, aruncăndu-se cu furie şi violenţă, nu e putere pe pâment care să le oprească, nici sirguinţă omenească care să le poată preveni. Cine şi-ar fi putut închipui că Don Fernando, cavaler ilustru, luminat, indatorit prin serviciile mele, in stare a dobândi tot ce i-ar cere 'dorinţa lui amoroasă, ori in ce parte s’ar indrepta, avea să se lăcomească a-mi lua, cum se zice, mie o singură oae ce eu n’o stăpâneam ăncă ? Dar să lăsăm aceste considerări de-o parte, ca nefolositoare şi fără interes, şi să legăm firul rupt a nenorocitei mele istorii.
„Zic deci că părăndu-i lui Don Foivundo că presenţa mea era o piedică ca el să pună in lucrare mincinosul şi reul lui gând, se liotări să me trimită la fratele seu mai mare. Pretextul era de a-i cere nişte bani spre a plăti şese cai, pe care numai intradins şi numai pentru acest sfirşit, ca eu să me absentez, şi el să poată mai bine eşi la capăt cu vicleanul seu scop, ii cumpărase in aceeaşi zi in care se oferi să vorbească cu tatăl meu, şi voi ca eu să me duc după bani. Puteam eu să previn această trădare? Putea ea să-mi treacă . prin minte ? Nu, desigur, dinpotrivă me oferii cu foarte mare plăcere să plec indată, mulţumit de buna cumpărătură ce făcuse. In acea noapte vorbii cu Lu-scinda şi-i spusei ceeace plănuisem cu Don Fernando, in-demnănd-o să aibă nestrămutată speranţă că se vor împlini bunele şi dreptele noastre dorinţi. Ea, tot atât de puţin ingrijată ca şi mine de trădarea lui Don Fernando, imi zise se me silesc a mă intoarce curend, căci credea că nu va intărzia mai mult realisarea dorinţilor noastre, decăt pănă când tatăl meu va vorbi cu al ei. Nu ştiu atunci ce i-a fost, dar sfirşind aceste vorbe ochii i se umplură de
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
519
lacrâmi şi un nod i se opri in gât, astfel incăt nu o lăsa să rostească un cuvent din multe altele ce mi se păru că se gătea să-mi spună. Remăsei uimit de acest nou accident ce pănă atunci nu-1 vezusem niciodată la dinsa, pentrucă totdeauna cănd norocul sau sirguinţa mea ne ingăduia, ne vorbeam cu toată veselia şi mulţumirea, fără a amesteca in convorbirile noastre lacrimi, suspinuri, zule, bănueli sau temeri. Toate erau pentru ca eu să-mi sui in nori fericirea că mi-a dât-o cerul ca stăpănă. Exageram frumuseţă ei, me uimeam de meritele şi de inteligenţa ei, şi ea in schimb lăuda in mine ceeace ca amorezată ii părea vrednic de laudă. Astfel ne povesteam sute şi mii de intimplări de-a vecinilor şi cunoscuţilor noştri, şi lucrul pănă la care se intindea cutezanţa mea, era ca să-i iau mai mult cu sila una din frumoasele şi albele ei măni, şi să o duc la gura mea, pe căt permitea strimtoarea unor graţii joase ce ne despărţeau. Dar in noaptea care precedă trista zi a plecării mele, ea plănse, gemu, suspină şi plecă lăsăndu-me plin de confusie şi de nelinişte, inspăimăntat că am vezut la Luscinda aşa triste semne de durere şi de părere de reu. Insă spre a nu sdrobi speranţele mele, atribuii toate aceste puterii amorului ce avea pentru mine şi durerei ce obicinuit pricinueşte absenţa la cei ce se iubesc mult. Insfirşit eu plecai trist şi gânditor, cu sufletul plin de închipuiri şi de bănueli, fără a şti ceeace bănuiam şi imi inchi-puiam: semne lămurite ce arătau tristul resultat şi nenorocirea ce-mi era păstrată.
„Sosii la locul unde fusesem trimis, dădui scrisorile fratelui lui Don Fernando, fui bine primit, dar nu bine regulat, căci me făcu să aştept, spre marea mea neplăcere, opt zile, şi intr’o parte in care ducele tatăl lui să nu me vadă. Inadever frate-seu ii scria ca să-i trimită bani fără ştirea lui. Toate aceste au fost o născocire a falsului Don Fernando, căci nu-i lipseau fratelui seu bani ca să me reguleze răpede. Acest ordin şi recomandare me pusere in posiţie de-a nu-1 asculta, părându-mi-se cu neputinţă să duc atătea zile viaţa in absenta Luscindei, şi mai ales după ce
Viteazul este maltratat in mod barbar de cătră Briganzii liberaţi.
I
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
521
o lăsasem in tristeţa de care v’am spus. Dar cu toate aceste ascultai ca un bun servitor, deşi vedeam că aceasta va fi cu preţul fericirii mele. După patru zile veni un om să me caute cu o scrisoare ce-mi dădu, şi pe care după adresă cunoscui că era de măna Luscindei, căci era condeiul ei. O deschisei tremurând şi cu groază, crezând că lucru mare trebuea să o fi indemnat a-mi scrie, fiind absent, de vreme ce rareori imi scria, fiind present. întrebai pe om, inainte de-a o ceti, cine i-o dăduse, şi căt timp întârziase pe drum. El imi spuse că din intimplare trecend pe-o uliţă din oraş, pe la ameazi, o doamnă foarte frumoasă il chemâ de la o fereastră, cu ochii plini de lacrimi, şi-i zise cu mare grabă: „Frate, dacă eşti creştin, cum sameni a fi, pentru dragostea lui Dumnezeu te rog să duci iute, iute, această scrisoare la locul şi la persoana ce se arată pe adresă, cunoscută de toţi, şi cu aceasta vei face o faptă bună inaintea Domnului nostru; şi pentru ca să nu-ţi lipsească înlesnirea de-a putea face aceasta, ia ceeace vei găsi in această basma. Zicend acestea imi aruncă pe fereastră o basma, in care se aflau legaţi o sută de reali şi acest inel de aur ce port eu, cu această scrisoare ce v’am dat, şi indată fără a aştepta respunsul meu se trase de la fereastră, după ce insă văzu mai intăi cum eu luai scrisoarea şi basmaoa, şi prin semne ii spusei că voiu face ceeace imi recomanda. Ve-zăndu-me atăt de bine plătit de osteneala ce-mi putea da ducerea scrisorii, şi cunoscând după adresă că voi eraţi cui se trimitea, pentrucă eu, domnule, ve cunosc foarte binei şi indatorit totodată de lacrimile acelei frumoase doamne, hotării să nu me incred in altă persoană, ci să vin eu insumi să v’o dau, şi in şeasesprezece ciasuri de cănd mi se dăduse, am făcut drumul ce ştiţi, şi care este de optsprezece leghe. “
„In vreme ce recunoscătorul şi noul curier imi spunea acestea, eu sorbeam vorbele sale şi-mi tremurau astfel picioarele incăt deabea me puteam ţinea. Insfirşit deschisei scrisoarea, şi văzui că ea avea următorul cuprins:
„Cuventul pe care Don Fernando vi-1 dăduse de-a vorbi
522
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
tatălui vostru pentru ca el să vorbească cu al meu, l’a împlinit cu mult mai mult după plăcerea lui decăt in folosul vostru. Aflaţi, domnule, că el m’a cerut de soţie, şi tatăl meu, îndemnat de avantajul ce crede că Don Fernando are asupra voastră, s’a învoit la cererea lui, cu atăta se-riositate, incăt peste douS zile are să se facă nunta, atăt de tainică şi atăt de retrasă, incăt nu vor fi alţi marturi fără numai cerul şi căţiva oameni de casă. In ce stare sunt eu, inchipuiţi-ve. Dacă e o datorie pentru voi de-a veni, judecaţi; şi dacă ve iubesc mult ori nu, resultatul acestei trebi vS va face să înţelegeţi. Facă cerul ca această scrisoare să ajungă in mănile voastre inainte ca măna mea să se vadă in posiţie de-a se uni cu acea a unui om care ştie atăt de reu să păzească credinţa ce promite".
„Acestea erau in scurt vorbele fes cuprindea scrisoarea, şi care me făcure indată să mS pun pe cale, fără a aştepta alt respuns nici bani. Pricepui atunci că nu cumpăretura cailor, ci implinirea dorinţii lui, indemnase pe Don Fernando să me trimită la fratele seu. Duşmănia ce pornii in potriva lui Don Fernando, unită cu frica de-a pierde o inimă pe care o dobândisem cu atăţea ani de servicii şi dorinţi, imi dădure aripi. Ca şi in sbor, a douazi me găsii la locul meu tocmai la ciasul potrivit spre a merge să vorbesc cu Luscinda. Intrai pe ascuns, lăsănd catîrul pe care venisem* in casa bunului om care-mi adusese scrisoarea, şi voi soarta, atăt de bună atunci, să găsesc pe Luscinda la gratiile fe-restrii, martură dragostelor noastre. Luscinda me cunoscu indată, şi eu o cunoscui pe dinsa, dar nu cum trebuea să me cunoască ea, nici cum trebueam eu s’o cunosc. Insă cine este in lume care să se poată făli că a străbătut şi a aflat găndul conl’us şi caracterul schimbător a unei femei? Nimene desigur. Spun deci că indată ce Luscinda me vezu imi zise: „Cardenio, de nuntă sunt imbrăcată; deja me aşteaptă in sală Don Fernando trădătorul şi tatăl meu, ambiţiosul cu alţi marturi, a morţei mai de grabă decăt a logodnii mele. Nu te turbura, amice, ci fă toate chipurile să fii faţă la acest sacrificiu, care de nu va putea fi impe-
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
523
decât prin vorbele mele, am un pumnal ascuns, care va putea să me apere de silnicie, punend sfirşit vieţei mele şi făcSndu-te să cunoşti dragostea ce am'avut şi am pentru tine". Eu ii respunsei turburat şi răpede, temendu-me să nu-mi lipsească timpul spre a-i respunde: „Facă, Doamnă, ca faptele şi vorbele tale să fie adevărate, şi dacă tu porţi un pumnal, spre a remăne credincioasă, eu am o spadă spre a te apăra cu dinsa, sau spre a me ucide, dacă soarta ne va fi contrară". Nu cred că ea putu auzi toate aceste cuvinte, pentrucă simţii că o chemau răpede căci aştepta mirele. Cu aceasta se inchise noaptea tristeţei mele, apuse soarele veseliei mele, remăsei fără lumină in ochi şi fără minte in judecată. Nu mS hotărâm să intru in casă, nici nu mo puteam mişca in vre-o parte. Dar considerând de căt interes era presenţa mea, pentru ceeace se putea intimpla in acea imprejurare, me incurajăi pe căt putui şi intrai in casa ei. Şi fiindcă-i ştiam deja foarte bine toate intrările şi eşirile, şi mai ales cu vălmăşagul ce in taină, domnea in lăuntru, nimeni nu me vezu. Astfel fără să fiu vezut, găsii mijloc să me pun in înfundătura ce făcea o fereastră din aceeaşi sală, acoperită cu dantelele şi florile a dou8 tapisării, printre care eu puteam vedea, fără a fi vezut, tot ce se făcea in sală. Cine ar putea spune acum bătăile inimei mele, in vreme ce stătui acolo! Gândurile ce-mi veniră in minte! Hotăririle ce formai! Ele fură varii şi atăt de mari incăt nici nu se pot spune, nici chiar nu e bine să se spună. Ajunge să ştiţi că mirele intrâ in sală fărâ altă găteală decăt aceleaşi haine ordinare ce obicînuea. Avea ca naş pe un ver primar a Luscindei şi in toată sala nu era o persoană deafară, decăt slugile casei. Puţin după aceea eşi dintr’o odae de toaletă Luscinda intovărăşită de mamâ-sa şi de doue domnişoare in serviciul ei, atât de bine gătită şi imbrăcată cum calitatea şi frumuseţă ei meritase, şi ca una ce era perfecţiunea graţiei şi a gustului delicat. Uimirea şi emoţiunea mea nu-mi permisere să privesc şi să insemnez in particular cu ce era imbrăcată, putui numai observa colorile, care erau roş şi alb, şi scănte-
524
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
erile ce aruncau pietrele şi juvaerurile capului şi a inLre-gei imbrăcăminţi. La toate aceste se adăuga măndreţa deosebită a frumosiilui şi blondului ei per, care era astfel incăt in comparaţie cu pietrele preţioase şi cu luminile celor patru torţe ce se aflau in sală, el oferea ochilor o mai mare strălucire. O amintire, duşmancă de moarte a repausului meu, la ce serveşte să-mi infăţişez acum neasemănata frumuseţă a acelei adorate duşmance! N’ar fi mai bine, crudă amintire, să-mi aduci inainte şi să-mi înfăţişezi ceeace ea făcu atunci, pentru ca, mişcat de-o batjocură atăt de vădită, să mă silesc, dacă nu să-mi resbun, cel puţin să pierd viaţa? Să nu vă obosiţi, domnilor, de-a asculta aceste digresiuni pe care eu le fac, căci nu este suferinţa mea de acele care să se poată sau să trebuească a se povesti pe scurt, şi in treacăt: fiecare împrejurare a ei mi se pare mie că este vrednică de un lung discurs". La aceasta ii respunse parohul că ei nu numai nu se oboseau ascultăn-du-1, dar le făcea mare plăcere amănuntele ce povestea, ca unele ce erau astfel, incăt meritau să nu fie trecute in tăcere ci ascultate cu aceeaşi luare aminte ca şi fondul insuş al istoriei.
„Zic deci, urmă Cardenio, că fiind toţi in sală intrâ preotul parohiei, care ii luâ pe amendoi de mănă, spre a face ceeace se cere la asemene ceremonie. Cănd el zise: „ Voiţi, doamnă Luscindă, pe Don Fernando, aice de faţă, ca legiuit soţ, cum porunceşte sfânta Biserică, mama noastrâ“, eu scosei capul intreg şi gătul de după perdele, şi cu urechea foarte aţintită şi sufletul turburat mă pusei să ascult ceeace respundea Luscinda, aşteptând de la respunsul ei sentinţa morţii sau intărirea vieţii mele. Oh! de ce n’am cutezat să es atunci, şi să strig iu gura mare: „Ah! Lus-cindo, Luscindo! ia seama ce faci, găndeşte-te la ceeace-mi datoreşti, nu uita că eşti a mea, şi nu poţi fi a altuea! Adu-ţi aminte că a zice tu da şi a mă sfirşi eu de zile, va fi unul şi acelaş moment! Ah trădătorule Don Fernando, răpitorul fericirei mele, moartea vieţii mele! Ce voeşti ? Ce pretinzi? Gândeşte că nu poţi creştineşte să ajungi la ţinta
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
525
dorinţilor tale, pentrucă Luscinda este femeea mea, şi eu sunt bărbatul ei! Yai nebunul de mine! Acum cănd sunt absent şi departe de primejdie zic că trebuea să, fac ceeace nu făcui. Acum cănd lăsai să mi se răpească scumpul meu odor, blăstem pe răpitor, in potriva căruia aş fi putut să-mi resbun dacă aş fi avut inimă pentru aceasta, cum am pentru a mS plănge. Insfirşit de vreme ce am fost atunci mişel şi prost, e drept ca să mor acum ruşinat, căit şi nebun. Preotul aşteptă respunsul Luscindei, care se opri mult timp pănă să-l dea. Şi cănd eu găndeam că ea scoate pumnalul spre a-şi ţinea credinţa, sau desleagă limba spre a spune vreun adever ori desamăgire care să se întoarcă in folosul meu, aud că zise cu glas leşinat şi slab: Da, voesc. Don Fernando zise tot aşa, şi dăndu-i inelul, remasere amendoi uniţi printr’o legătură vecînică. Soţul veni să imbrăţişeze pe soţia sa, şi ea pun8ndu-şi măna pe inimă, căzu leşinată in braţele mamei sale. Remăne acum să spun ce fel remăsei eu. YSzend in acest da ce auzisem, speranţele mele luate in bătae de joc, cuvintele şi făgăduinţele Luscindei mincinoase, pus in neputinţă de-a mai redobândi căndva fericirea ce pierdusem in acel minut, remăsei lipsit de simţire, părăsit după părerea mea de cerul intreg, devenit duşman pentru pământul ce me susţinea refuzăn-du-mi aerul, suflarea pentru suspinile mele, şi apa picături pentru ochii mei. Focul singur imi crescu astfel, incăt tot ardeam de turbare şi de gelosie. Toţi se turburare cu leşinul Luscindei, şi maică-sa descheind'o la pept ca să-i dea aer, se descoperi in sinul ei o hărtie pecetluită pe care indată o luă Don Fernando şi se puse să o cetească la lumina uneia din torţe. După ce-o sfirşi de cetit, se aşeză pe un scaun, cu mâna pe obraz, ca un om foarte gânditor, fără a se îngriji de doctoriile ce se făceau soţiei sale, ca să se trezească din leşinul ei.
„Yfizend eu toată lumea din casă turburată me riscai să es ori voiu fi vezut ori nu, cu hotărire de-a face o astfel de extravaganţă incăt toţi să poată inţelege dreapta indignare a peptului meu pentru pedeapsa falsului Don
526
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
Fernando, şi chiar pentru trădătoarea nestatornică, leşinată ăncă. Dar soarta mea care trebuea să me păstreze pentru mai mari nenorociri, dacă e cu putinţă să fie mai mari, ordonă ca in acel moment să am de prisos judecata, care deatunci incoace mi-a lipsit. Şi astfel fără a voi să-mi res-bun pe duşmanii mei cei mai mari ceeace ar fi fost uşor, pentrucă nimeni nu se aştepta să fiu eu acolo, am voit să-mi resbun asupra mea insumi, şi să indreptez in potriva mea pedeapsa pe care o meritau ei; şi poate ăncă cu mai mare asprime decăt aş fi Întrebuinţat in contra lor, dacă i-aş fi omorit atunci. Căci moartea ce se primeşte fără de veste, iute sfirşeşte pedeapsa, dar ceeace se prelungeşte cu chinuri, necontenit ucide fără a isprăvi viaţa.
Insfirşit eşii din acea casă şi venii in casa aceluia unde lăsasem catîrul. Zisei să-mi pună şaoa, me suii călare, fUră a-mi lua zioa bună de la dinsul şi părăsii oraşul fără a indrăzni, ca un al doilea Lot, să intorc faţa spre a-1 privi. Cănd me văzui singur in cămp, întunericul nopţii mă acoperea şi tăcerea ei mă indemna să mă plăng, fără re-servă sau teamă de-a fi ascultat nici cunoscut, dădui drumul glasului şi deslegai limba in blăsteme atăt de mari şi asupra Luscindei şi asupra lui Don Fernando, ca şi cum aş fi satisfăcut cu dinsele insulta ce-mi făcuseră. Ii dădui titlurile de crudă, ingrată, falsă, nemulţumitoare, dar mai cu seamă de lacomă, de vreme ce bogăţia duşmanului meu ii închisese ochii voinţii, spre a mă părăsi pe mine şi a se da aceluia pentru care norocul se arătase mai galanton şi mai darnic. In mijlocul pornirii acestor blăsteme şi ocări o desvinovăţeam zicănd că nu era de mirare ca o copilă ţinută in casa părinţilor săi, făcută şi deprinsă a-i asculta, să fi voit a se supune plăcerii lor, căci ei ii dădeau de bărbat un cavaler atăt de nobil, atăt de bogat şi de frumos, incăt neprimindu-1 ea, se putea crede ori că nu avea judecată, ori că inima ei era dată in altă parte, ceeace avea ăă fie atăt de mult in paguba bunei sale opinii şi nume. îndată insă mă întorceam earăş şi ziceam: Să presupun că ea ar fi spus că eu eram soţul ei, ar fi văzut ei că alegăn-
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
527
du-mS pe mine nu făcuse o alegere aşa rea care să nu o desvinuească, de vreme ce inainte de-a li se oferi Don Fer-nando nu puteau ei insuş să dorească, de-ar fi pus dorinţa lor in cumpăna dreptăţei, pe altul mai bun decăt mine ca soţ al fiicei lor. Ea foarte bine dar ar fi putut spune, ina- , inte de-a se pune in primejdia silită şi extremă de a-şi da mâna, că eu ii dădusem pe a mea, căci m’aş fi invoit şi' supus la toate câte ea ar fi vrut să născocească in asemene imprejurare. Insfirşit me incredinţai că puţin amor, puţină judecată, multă ambiţie, şi dorinţi de măriri o făcure să uite cuvintele cu care m8 inşălase, ademenise şi susţinuse in speranţele mele tari şi in onestele mele dorinţi.
„Cu aceste cuvinte şi cu această nelinişte mersei restul nopţii. Pe la revărsatul zilei ajunsei la una din intrările acestor munţi, prin care mersei alte trei zile, fără vre-o cărare nici drum, până cănd sosii in nişte poene, care nu ştiu in ce parte a acestor munţi se află, şi acolo intrebai pe nişte ciobani incotro era locul cel mai selbatic al munţilor. Imi spusere că intr’acoace, şi indată me indrumai in acea parte, cu gând de-a sfirşi aicea viaţa. Intrând insă prin aceste sălbătăcii, catirul meu căzu mort de oboseală şi de foame, sau, ceeace-mi vine mai degrabă să cred, spre a se măntui de-o sarcină atăt de nefolositoare ca aceace purta in persoana mea. Eu remăsei pe jos, sdrobit de oboseală, uscat de foame, fără să am, nici să gândesc a căuta pe cineva care să mS ajute. In acest chip stătui, nu ştiu căt timp, intins la păment, după care me sculai fără foame şi găsii lângă mint; nişte căprari care fără indoeală au trebuit să satisfacă nevoea mea. Ei imi spuseră cum me găsise şi cum vorbiam atâtea prostii, incăt dam lămurite semne că am pierdut judecata. Şi eu am simţit in mine deatunci incoace că nu in totdeauna o am intreagă, ci atăt de micşorată şi slabă, incăt fac mii de nebunii, sfăşiindu-mi hainele, strigând in gura mare prin aceste singurătăţi, blăs-temănd ursita mea, şi zadarnic repetând numele iubit al duşmancei mele. Atunci n’am altă minte in gând decăt să me silesc a sfirşi viaţa răcnind, şi cănd imi viu in simţire
528
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
mă găsesc atăt de obosit şi de măcinat, incăt deabea mă pot mişca. Locaşul meu cel mai obicinuit este scorbura unui stejar, bună pentru a acoperi acest păcătos trup. Văcarii şi căprarii ce umblă prin aceşti munţi, mişcaţi de indurare, mă susţin punăndu-mi demăncare pe drumurile Şi pe stîncele pe unde inţeleg ei că poate trec şi voiu găsi-o. Şi astfel, deşi atunci imi lipseşte judecata, nevoea
firească mă face totuş să cunosc merindele, şi deşteaptă in mine dorinţa de-a le căuta şi voinţa de-a le lua. Alte dăţi ei imi spun, că mă intilnesc cu minte, că eu es la drumuri şi le eau merindele cu sila, cu toate că ei mi le dau cu plăcere, de la păstorii ce vin cu dinsele din sat la stăni. In modul acesta petrec eu nenorocita viaţă ce mi-a mai remas, pănă cănd cerul se va indura să o ducă la cel de
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
529
pe urmă sfirşit, sau să*mi răpească amintirea pentru a nu-mi mai aduce aminte de frumuseţa şi de trădarea Luscindei, nici de ofensa lui Don Fernando. Dacă el va face aceasta, fără a-mi lua viaţa, eu voiu pune earâş gândurile mele pe calea cea dreaptă; ear de nu, n'am decăt să-l rog ca să a.’bă numai milă de sufletul meu, căci nu simt in mine curaj nici puteri spre a-mi scoate corpul din această strim-torare in care, cu plăcerea mea, am voit să-l pun.
„Aceasta este domnilor, amara istorie a nenorocirii mele. Spuneţi-mi de este ea astfel ca să se poată povesti cu mai puţină durere decăt aţi vezut la mine. Şi să nu ve osteniţi a me convinge şi a me sfătui ceeace raţiunea v’ar spune că poate fi bun pentru tămăduirea mea, căci aceasta imi va folosi mie cum foloseşte o doctorie ordonată de un faimos medic bolnavului care nu voeşte s'o primească. Eu nu vreau sănetate fără Luscinda. Şi fiindcă Luscindei ii place să fie a altuia, fiind sau trebuind afla mea, să-mi placă şi mie a fi al nenorocirei deşi puteam fi in braţele fericirii. Luscinda voi cu nestatornicia ei să facă nestrămutată pierderea mea, eu voiu vroi, silindu-me a me pierde să mulţumesc voinţa ei. Va fi o pildă pentru cei viitori, că mie singur mi-a lipsit aceeace au de prisos toţi nenorociţii, pentru care este obicinuit măngâere neputinţa de-a fi măn-găeţi, in vreme ce la mine este pricină de mai mari dureri şi nenorociri, căci gândesc că ele nu au a se sfirşi nici chiar cu moartea".
Aici Cardenio isprăvi lunga vorbire şi istoria sa tot atăt de nenorocită ca şi amoroasă. In vreme ce parohul se pregătea să-i zică câteva vorbe de măngăere, il opri un glas care lovi urechele lui, şi pe care ei il auzire spu-nend in accente duioase ceeace se va istorisi in a patra parte (O a acestei povestiri. Aici puse capet părţii a treia înţeleptul şi scrupulosul istoric Cid Hamet Ben-Engeli.
ST. G. VĂRGOLICl.
(Va urma)
i) In capitolul următor, care este al XlX-lea, incepe a patra şi cea de pe urmă parte, din cele patru, in care autorul imparţî tomul I al scrierii sale. C. L. XXII.-VI.- 27,217.	84
530
POESII POPULARE
POESII POPULARE
DOINE BE T RĂ NE Ş TI, HAIDUCEŞTI
Cui ii place vitejia, Lase-şi somnul şi beţia;
• Că beţia pleacă somn, Somnul pune cap de om.
Foae verde măderan N’aţi auzit de Dăian,
De hoţul de sălişteân,
Că umblă peste păduri Cu patruzeci de panduri ?
Foae verde spică mare Me uitai din deal in vale,
Vezui pe Dăian călare,
Incunjurat de pistoale Şese pline patru goale.
—	Unde mergi tu, măi Dăiene?
—	Peste Mureş la muiere.
—	Da nu ţi-i Dăiene frică,
Apa-i lată luntrea-i mică?
—	Foae verde siminic Nu mi-i frică, că’s voinic;
Că*s voinic cu pălărie Port puterea de pe-o mie.
POESII POPULARE
531
Şi's Dăian, Dăian me cheamă, Şi’s Dăian de bună samă!
Foae verde măderan Eacă mama lui Dăian:
„Oh Dăiene, dragul maichii, „Pe tine te-o judecat „Tu să fii talpă la iad!"
—	„Talpă la iad cum să fiu „Că n’omor omul de viu,
„Nici nu iubesc insurate,
„De holter tot nu’s pecate. „De-aş fi aşa de blăstemat „Precum ’s de judecat, „Soarele nu raş vede „Pămentul nu m’ar ţine.
„Da nu’s aşa de blăstemat „Precum 's de judecat.
„Că soarele ’1 ved bine „Şi pămentul me mai ţine!"
Frunză verde tupilan,
Ce voinic o fost Dăian, Aseară ’nserâ 'n Vulcan, Dimineaţă fu ’n Ardeal. Doue fete spală lănă Şi Dăian le ea de mănă, Doue fete spală grău Şi Dăian le ea de brău, Doue fete spală linte Şi Dăian le ea din minte.
Cănd eram de zece ai Me ’nvăţam a fura cai.
532
POESII POPULARE
Furam unu, furam doi, Furam stava dinapoi;
Furam calul neamţului
5
Din funduţul grajdului; Neamţul me câta prin curte Eu suiam dealul la munte; Neamţul me câta la grajd Eu suiam dealul la Blaj.
Pe cel deal indelungat Mere un pui de mălai cald,
Şi cu doamna mămăligă.
Stăi tu mălai, nu te duce Că te-oi scălda’n lapte dulce; Şi de dorul laptelui Săi in virful gardului;
Şi de dorul smăntănii Săi in fundul fântânii;
Şi de dorul untului Săi in capul Turcului.
Jele-i, Doamne, cui ii jele, Jele-i, Doamne, codrului De armele hoţului.
Că le plouă şi le ninge Şi n’are cine le’ncinge,
Că cine le-a mai incins Zace la temniţă prins.
POESII POPULARE
Celuit’a, celuit Fecior de zlătar Fată de domn mare,
Că el aşa-o zis Că pe ea o duce-o Pe poduri greceşti,
In curţi mari domneşti.
Da zău, el o dus’o Pe poduri săteşti In corturi ţigăneşti.
Şi zeu, ei i-o dat Coşarcă in stingă Şi băta in dreapta,
Uliţa de-a lungul,
Casele de-a răndul.
Da că zău s’o supărat,
In furcă de cort s’o răzemat, A plâns şi s’o căntat Şi-a văzut o păsărea:
„Dragă păsărea „Vinta din ţara mea,
„Du-te la măicuţa mea:
„Că hainele mele „Nici	să nu	le	iee
„Nici	să	nu	le	dee,
„Nici	să	nu	le	venză,
„Făr*	să	le	aprinză,
„Să se ducă şfară,
„In lume şi’n ţară „Şi prin şezătoare „Fetele s’o cânte „Feciorii s’asculte „C’a inceluit „Fecior de zlatar „Fată de domn mare.“
534
POESII POPULARE
Strigă. Toader de la junei,
De la junei şi dintre lunci; Nime ’n lume nu-1 aude,
Făr’ l’aude maică-sa.
Cum l’aude la el fuge:
„Ce strigi, Toadere, cu sete, „Opincile ţi le-ai rupt,
„Ori mâncarea ţi-ai sfirşit?“
—	Opincile nu le-am rupt, Mâncarea n’o am sfirşit,
Eu măicuţă-am adurmit Sub un mSr mare ’nflorit. Florile m’au năpădit Şi-un şerpe că-a venit
Şi in sin că s’a băgat,
De trei ori s’ancovrigat.
Leagă măna ’n chescheneu Şi-o bagă in sinul meu,
De scoate şerpele reu! — Măicuţă-sa respundea:
„Decăt, Toadere, fără mănă „Mai bin’, Toadere, fără tine.“ Strigă Toader a doua oară De la junei Si dintre lunci;
Nime 'n lume nu-1 aude,
Fâr’ l’aude soru-sa.
Cum l’aude la el fuge:
„Ce strigi Toadere cu sete, „Opincile ţi le-ai rupt,
„Ori mâncarea ţi-ai sfirşit?"
—	Opincile nu le-am rupt. Mâncarea n’o am sfirşit,
Câ eu, sorâ, am adurmit Sub un mer mare ’nflorit. Florile m’au năpădit Şi-un şerpe că-a venit
POESII POPULARE
535
Şi in sin că mi s’a băgat De trei ori s'oncovrigat. Leagă mâna *n chescheneu Şi-o bagă in sinul meu. — Măna ’n sin ea o băgat Brău de aur o aflat.
In poale de codru verde Mititel focşor se vede,
De zece care de lemne. Nu ştiu focu-i potolit Ori de voinici ingrădit? De voinici de cei aleşi Cam la o sută şi cinzeci. Tot frig carne de berbece Şi’ncălzesc vinul de rece. Poruncit-o poruncit Un tălhar de generar Şi alte tisturi mai mari. S’aleagă mieii din munte Şi voinicii cei de frunte; S'aleagă mieii de graşi Şi voinicii de cinaşi.
La făgădăul de fag Bea un sărac şi un bogat. Bogatul din graiu grăia:
„Du-te incolo vreme rea,
„Ce te-apuci cu mine a bea!
„Tu n'ai care ferecate,
„Nici n’ai coşuri cu bucate,
„Nici n'ai buţi cu bani mărunţi.
536
POESH POPULARE
„Nici n'ai care „Cu comoară!"
Săracul din grai grăia :
—	„Ai tu care „Cu comoară!
„Arză-ţi focul carele „Se-ţi remăe pentele,
„Să le cari cu braţele „Prin toate grădinile „Se hărăneşti coitele.
„Toată vara m’am rugat „Pre la bogaţii din sat,
„Să-mi dee plugul pre un cias „Să-mi ar mălai la copilaşi, „Şi nici unul nu mi-a dat „M’am apucat de furat.
„Copii i-am săturat
„Şi Dumnezeu m’a iertat!"
DOINE BETRĂNEŞTI, CĂTĂNEŞTI.
Pe dealul cu măderan,
Mere Iancu cu Orban.
„Unde mei, doamne Orbane?
—	Să scriu feciori la cătane!
—	Iancule, Orbanule,
Unde măi câtanele?
—	Da la foc săracele!
—	Da mănă-le mai incet,
Că le sar bumbii din piept."
POESII POPULARE
Şede Iancu pe fântână Cu puşca plină in mănă;
Nu ştiu plină-i sau ii goală, Ungurii fug de s’omoară. Iancu şede, măncă nuci Domnii fug făr’ de păpuci.
Poruncit-o poruncit Feciorii ’mpfiratului La fetele satului Să nu poarte sugna ’n flori, Că nu le remăn feciori;
Că feciorii cei frumoşi S’au dus la Bosnia ’n jos. Neşte ciufuri au remas Să scoată cănii din sat.
Bate, Doamne, şoarecele Şi pe dăl cu foarfecile,
Că şede pe scaune-um plute Şi tot tunde la regute.
Perit-ai fi pui de cuc,
Tu mi-ai cântat să mă duc; Mi-ai căntat mie de cale,
Şi mândrii de lungă jale.
Eu m’am dus din ţară ’n ţară Tot cu inimă amară;
Ş’am umblat din sate ’n sate Tot cu puşca grea in spate
538
POESII POPULARE
Mi-o asudat chemeşa ’n spate De puşcă şi de hozate,
Mi-o asudat chemeşa ’n piept De puşcă şi de borniet.
Decăt la neamţul cătană Mai bine ’n codru cu pană, Că din codru vii acasă,
Da zeu neamţul nu te lasă.
Hop săracă cătana,
Cănd ii vine porunca îşi desculţă opinca,
Şi ’ncalţă papucul
Şi ia drumul de-a lungul!
—	Căpitane Pavele,
Unde duci cătanele?
— Da la foc săracele!
— Nu le băga tare ’n foc C’am un frate la mijloc, Cu pană de busuioc. — Pana ’nainte merea
Ochii şi gura-i ridea.
Hei săracii feciorii Cum trec munţii Bistriţii Blăstemăndu-şi părinţii; Blăstemănd nu ştiu pre care, Şi pe maică-sa mai tare:
POESII POPULARE
„Fire-ai maică blăstemată, De ce nu m’ai făcut fată Să şed cu furca pe vatră; Torcend căte un firuţ Şi-aşteptând căte un drăguţ. Să şed la umbră de-arţar Aşteptând căte un şcolar,
La umbră de prunişor Aşteptând un domnişor,
La umbră de pom mai mic Aşteptând căte un voinic."
Prin pădurea cu nuiele Merg regute tinerele,
Câte trei şi căte patru Duc o carte la ’rnperatu. Ii scrisă cu mânile,
Să plângă mumănile;
Şi scrisă-i cu deştele Să plângă nevestele.
—	Eu me duc măndro, cătană, Tu remăi de me aşteaptă Noue ani şi jumetate ! —
Da zeu ea To aşteptat Numa noue ani in cap,
Şi ea că s’o măritat.
El venea din cătănie Ea pleca la cununie.
El veni pe un rit de fen, Se'ntilni c’un moş betrăn :
—	„Bună zioa, moş betrăn,
„Ce stringi dominica fen?
540
POESII POPULARE
—	„Ţine-ţi drumul, tu cătană, „Că nu string de dorul tău „Că string de nScasul meu.
„Că am un fecior cătană
„Şi nora l’o aşteptat „Numai noue ani in cap,
„Şi acum s’o măritat!
—	„O moşule, dragul meu,
„Să te ţie Dumnezeu,
„Ţipă furca şi grebla,
„Şi hai arată-mi casa!“
Şi el că şi le-o ţipat Şi casa i-o arătat.
El in casă a tunat Toţi mesenii i-a ’nchinat.
—	„Eu de la nime n’oiu bea, „Făr’ de la soţia mea!"
Şi soţia i-o inchinat Eară el i-a cuventat:
—	„Mulţumim ca, cănd aş bea, „Ca de la soţia mea!“ —
El de-acolo s’o luat Şi acasă a plecat.
Bate, Doamne, ce ai de-a bate, Bate parii gardului Şi condeiul neamţului,
Să nu poată neamţul scrie Feciorii la cătănie.
Măgheran de pe cetate Scrie la mândruţa carte,
POESII POPULARE
541
Că de mine n’are parte JSTuma neamţul din cetate !
Sărace mândrele mele, Astringeţi-ve tustrele Şi ţineţi o serbătoare Doar* scap şi eu din prinsoare. Şi daţi voi o liturghiă Doară scap din cătăniă.
Pe din sus de Orăştiă Vin doi fraţi din cătăniă: „Pune, frate, măna ’n şele „Şi-mi cântă una de jele. „Că de cănd noi am cătănit „Părinţii ne-a ’mbetrănit, „Boii ’n grajd au flămânzit, „Fiarele s’au ruginit, . „Sbiciu ’n cui s’o putrezit!“
Pe dealul cu florile Dumnezeu cu oile; Oile adună florile, Florile’s de trebueală Pe sama ’mperatului, Să cernească hainele, Să ’mbrace cătanele.
542
POESII POPULARE
Spală-mi, mamă, hainele Că-mi pornesc câtanele; Spală-le cu lacrimile Să mi-le trimeţi pe stele; Pe şuerul ventului La capul pămentului.
Suflă ventul sălcile Să pornească luncile,
Să me duc la Seghedin Să-mi cumper un brău de in. Brău de in şi de metasă Să-l timiţ la maica acasă Ca să vadă Şi să creadă Cum mii inima de neagră,
Ca tina de drum de ţară Călcată de multe care,
De care de dobitoace Trecând incolo ş’in coace.
Fă-mi, maică, cămeşă mie Că me duc la cătănie;
Da' de poartă şi-o găteşte, Şi o fă, maică, cătăneşte. Şi-o fă cu guler 'nalt C’aşa-i place la 'mperat.
Pe barburul din-ainte Scrie plug cu şese vite;
Pe barburul din-napoi Scrie car cu şese boi,
Pe frate-meu lângă ei;
P0ES1I POPULARE
543
Pe mâneca de-a dreapta Scrie-te pe domnia-ta;
Pe mâneca de-a stingă Scrie, maică, pe tata,
Că ii darsă inima, Frunză verde de bujor După al lui dulce fecior, Că Tor duce la Bosnia N’aveni pănă-i lumea.
Spusu-ţi-am măicuţă ţie Că de-oi prinde arma’n mână Nu ţi-oi mai cosi ’n grădină, Nici n’oi muri pe perină Fără in ţară străină,
Oi muri moarte păgână.
Hai, maică, la moartea mea Că nu-i popă cu cartea,
Făr’ cătane cu puşca,
Şi dobaşul cu doba; Baionetul mi-a fl cruce Şi in loc de iertăciuni Yre*o cinci, şese puşcături.
Adunate de ALESIU V.
544
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
Revista „Romaenische Revue“ pe luna August curinte, cuprinde :
Die deutsche Sprache in TJngam.
Aus dem Konigreiche. (Antidynastische Velleitâten. — Die Ernte von 1888. — Românische Aerzte. — Reformen.— General Dim. Lecca. — Andrei Bagav.
Programmrede des Reichstagsabgeordneten losef W. Filtsch.
Geschichtliche Daten ilber den gr.-ort. Bucoviner Reli-gions-fond. Nach Samuil Morariu Andrieviciu ubertragen von Const- Morariu.
Der Philosoph. Novelle von Rudolf Bergner.
Breitschulter und Diirrherz, român. Mârchen, deutscb v. P. Broştean.
Rundschau. (Pressprocesse. — Nationalitâten-Politik.
Literatur und Kunst. (Carmen Sylva als Vorleserin.— Ethnolog. Mittheilungen aus Ungarn.—Introducere in istoria limbei şi literaturei române. — Jahrbuch des Siebenbtirgischen Karpathen-Vereines. — Eingesendete neue Biicher.
CĂRŢI APĂRUTE DE CUREND ŞI TRIMISE DIRECŢIUNII „CONVORBIRILOR LITERARE"
A?'itmetica Elementara. Partea a Il-a pentru clasa a Il-a primara, de I. P. Florantin şi N. D. Arbore, Iaşi, 1888.
Opuri dramatice. Tomul I, de Constantin de Stamati-Ciurea, Cernăuţi, 1888.
Stil şi gândire. încercare de psihologie literară, de Eduard Gruber, Iaşi, 1888.
Bucureşti. Din stabilimentul grafic Socecu & Teclu. — 27,217.
Apare la i a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 7. Bucureşti, 1 Oetomvrie 1888. Anul XXII.
TRANSIŢIA
Fiecare epocă, a unei societăţi işi are forme particulare de gândire şi de viaţă. Spiritele cari se nasc odată cu ele se imlădiează conscient sau inconscient după dinsele, şi orice manifestare de acţiune poartă mai mult sau mai puţin impresia lor, ca o marcă de fabrică a timpului. Spiritele născute in epoci precedente şi a căror viaţă se prelungeşte mai departe, fiind deja modelate prin forme anterioare, nu se mai pot bucura de această maleabilitate, prin natura insăşi a lucrurilor: pătura lor. noţională, fiind impetrită, este refractară curentului nou, ea i se opune, e deviată şi remăne fatal in urmă. Cu modul acesta, mişcarea evolutivă, in varietatea aspectelor ei, continuă şi işi face drumul, pănă ce apare o formă relativ noue a unor noui generaţiuni.
Transiţia de la o stare de lucruri la alta se face cu incetul; mai intăi se nasc germenii ideilor, cari ei inşiş -au o gestaţie obscură şi ondulează in stare latentă pe vănturi necunoscute şi capriţioase pănă ce cad undeva pe păment şi prind rădăcină. Aci, au ăncă o evoluţie subterană, ca să zic. aşa, de multe ori nesurprinsă decăt de inteligenţele scrutătoare, şi infine, scot capul in aerul liber. Trec din minte in minte, se incrucişează cu altele vergine, şi din mai mic in mai mare, se întrupează o organisaţie de idei, un sistem, un edificiu nou, care, in virtutea unei impenetrabilităţi sociologice, dărâmă pe altul vechiu.
C. L. XXII.-VII.-27,316.	35
546
TRANSIŢIA
Această, diferenţiare de forme, sub care se arată agitarea generaţiilor in decursul timpului, are învederat o mai mică importanţă pentru istorie, căci ea priveşte ca un spectator depărtat, mai mult faptele in sine decăt formele lor.
Pentru noi insă, contimpuranii, cari avem o viaţă tu-pilată in această epocă şi cari suntem nevoiţi a respira in mediul ei ambiant, avem datorie şi interes de-a o ana-lisa şi de-a o deosebi in toate nuanţele ei.
I.
Yiaţa socială a generaţiunei precedente noue, poesia, scrierile şi discursurile timpului, precum şi resturile vii ce se întrevăd ăncă intărziate, alăturate cu manifestarea acti-vităţei noastre de astăzi, dau doue resultante de forme fundamental diferite. Cea dintăi se ridicase incet şi cu greu pe ruinele in masă ale unei epoci triste şi de-o ignoranţă profundă; căci pe cănd in Occident era o lumină plină, (la razele căreia se deslegau formule de gândire şi de viaţă: Italia cu aştrii ei plecaţi spre apus, Franţa in plină miazăzi şi Germania cu vegetaţia umedă a unei dimineţi, dar toate, infine, in lumină) pătrunzătoare de cele mai intime secrete ale naturei, la noi se intindeau măinele părinţilor noştri prin întunericul unei nopţi sălbatice, spre a prinde elementele unei formule de viaţă sau ale unui minut de traiu. Dincolo, se diseca mintea omenească, făcăndui-se critica, se agitau idei, se resturnau privilegii: un spectacul grandios de mişcare, dincoace un orfan in pruncie pe care intimplarea l’a pus cu faţa la perete, fără să audă măcar ecoul sgomo-tului ce-1 producea lupta ideilor de dincolo. Cuvintele de libertate şi de drepturile omului păreau, pentru masa compactă, nişte copii monştri, diformi şi neinţeleşi, pentru ra-rile capete insă, cari priviseră spre Occident, erau nişte brazde fulgerătoare de lumină, cari le transfigurau căte-o clipă abisul lor de inapoiare, şi le făceau să tresare la aspectul unei vieţi inundate de lumină.
TRANSIŢIA
547
Aceste tresăriri se ved ăncă cristalisate in versurile elegiace, satirice ori legendare ale timpului şi ne apar ca nişte articulaţii de durere ale unor paseri ce-şi sfărâmă aripile de zăbrelele colivielor.
Beldiman, Teut, Conachi, şi mai tărziu, Negruzzi, Alecsandri, Bolintineanu şi alţii erau gemătul unui corp bolnav ce aştepta sănetatea. Intr’un tărziu, aceste gemete luăn-du-şi consistenţă se transformară intr’un strigăt de alarmă, in-tr’o incordare de voinţă hotăritoare. Revoluţia anului 1848 soseşte şi, cu dinsa, isbăndirea unui numSr de dorinţi, pe motivele cărora preludaseră poeţii. Zece ani după revoluţie, unirea, care entusiasmâ sufletele cum degajează căldură o combinaţie chimică. Şi, pe deoparte, transiţia bruscă, pe de alta, entu-siasmul acestor succese, care in momentele acelea servise victoriilor, incepură să tirască spiritele exaltate in visele unor libertăţi ideale, rătăcindu-le in inălţimele ilusiilor şi ale erorilor de perspectivă, de unde se perde cu totul simţul realităţei. Cum insă, nimic in lumea asta nu poate fi absolut bun şi nici absolut reu, acest avent ne-au dat pe deoparte Constituţia noastră de la 1866, ear pe partea contrară o sumă de urmări bolnăvicioase şi mai tărziu funeste: un entusiasm şi un sentimentalism generos la inceput, care, cu timpul, va acoperi sub valuri de fanatism nestăpânit orice incercare de judecată rece, de căteori va fi vorba de rasă şi de libertăţi; o atracţie iresistibilă de idealuri la inceput, care, cu timpul, va ajunge să acapere domeniul necesar realităţei ; o incredere largă in sine, care atunci dedea un sprijin puternic intreprinderilor, in vreme ce in urmă, parali-săndu-se activitatea, va lăsa spiritelor o idolatrie de ele inseşi, şi înconjurului un extaz admirativ; o infrăţire fără margini, care, ca un arc prea intins, se va sfărâma in urmă, Şi se va transforma in o dragoste avidă de sine şi de interesul său. Inadever, căte figuri din plinul acestei evolu-ţiuni, cari ne trec pe dinainte, măndre de ele inseşi, pline de abnegaţie şi de sacrificii, amintindu-se recunoştinţei noastre ; câte serbători frumoase, căte întruniri călduroase, in care inimele lor se deschideau, se încrucişau, se contopeau
548
TRANSIŢIA
şi cum in urmă, partea calitativă dispărând, acea uşoară văpsea trandafirie de idealisare, pusă deasupra realităţei, se schimbă intr’un decor grotesc de teatru cu efect Înşelător şi momentan, in sărbători triste, in exhibări deşerte, in manifestări sforţate’, efusiuni patetice, exagerări, declamaţii şi fantasmagorii, cari alcătuiau un gol sonor, cu poze de eroi de ocasie, de legendari şi de martiri ridiculi. Se retrăsese de desupt viaţa in linii cutezătoare şi calde. de atunci, şi remăsese numai exteriorul ei, o beţie rece, haine cavalereşti in lustru şi petre scumpe pe manechini strămbi şi imobili. Cănd priveai fapta şi mesurai cuvântul, ţi se înspăimânta imaginaţia; silabele ţi se păreau nişte bule false şi exagerate, care atinse cu un vîrf de ac, râsuflau aer şi cădeau supte.
Patriotismul, apus in fapt, mai lăsa numai cuvântul singur, şi acum servea nu abnegaţiilor şi sacrificielor care-1 inălţase odinioară, ci intereselor personale şi meschine care il coborâse atăt de jos. Cu un cuvânt, era un edificiu care dispărea aruncând praf in ochii trecâtorilor şi temelia altuia care se înălţa.
Pentru a vedea cum căderea işi câştiga iuţeala in raport cu timpul, şi cum inadevăr o evoluţie de forme işi inchidea definitiv cercul ei, n’avem decât să privim ultimul lustru al guvernului din urmă, in capul căruia a fost un om din generaţia revoluţionară. Vom vedea ina-devăr, că nu mai era, ca şi in natură, in ultimele momente, decăt o oboseală de viaţă, un prisos desechili. brat, un corp usat şi sărăcit de sănge, şi care nu se mai manifesta, in traiul său, decăt prin neregularităţi, printr’o stare vecinic bolnăvicioasă, in care pacientul e desperat şi ia nu numai doze mari, dar incearcă, incontra ştiinţei, toate mijloacele căte i se presentă.
In rândurile de faţă considerăm persoanele din punct de vedere de virstă, şi le privim intocmai ca pe nişte straturi geologice. Spiritul in care sunt ele scrise este de-o imparţialitate subiectivă, adică sinceri faţă cu noi.
Prima jumătate de guvernare a d-lui Brătianu, deşi
TRANSIŢIA
549
prin esenţa ei idealistă, adică cuprinsă in cuvinte cari isbesc spiritul şi fac sgomot in lume, totuşi se inalţă dreaptă dinaintea noastră, ca un mur vechiu şi inegrit, pe care se ved ăncă urmele loviturilor de lance, ale unui patriotism arzetor, ale unei ambiţiuni tenace, ale unei puteri de voinţă şi de acţiune, care unite cu imprejurările, priin-cioase mai totdeauna inimilor mari, au crescut fisionomia ţărei. Cuvintele de independenţă, de regat, de vitejie ostăşească, au fost cele din urmă idei cari complectau curba generaţiunei sale; de aci, el nu mai avea nimic de făcut, căci valurile timpului se ridicau peste capul seu, el remănea dedesbupt şi fatalmente i se ascundeau legile ce domneau deasupra.
Problema ce se pusese epocei sale, fusese deslegată şi neştiind formula nouă, să obstina s'o deslege ameţind calculele vechi; ear dacă ar fi voit să le schimbe nu putea, fiindcă nu se putea schimba pe sine. Ce-ţi remăne atunci de făcut cănd vrei să fii tu, şi cănd curentul ţi-e im-potrivă? Neaperat că incerci toate mijloacele posibile de a-1 abate in sensul teu; deci naturele cu voinţă şi caracterile forţi, cari i se opusere, trebueau să fie indepărtate. C. A. Rosetti insuş, vechiul şi de toate zilele amic politic, trebui să se retragă: „Me duc“, zicea marele liberal, şi in clătinarea lui din cap, părea a se auzi vorbele cunoscute: „Eu ăncă sunt o libertate, trebue să dispar şi eu cu celelalte"; Şi se ascunse, mai intăi din partid, şi mai in urmă din lume.
Cu modul acesta se lipeau in jurul seu numai naturele flaşce, alcătuind o bălărie de plante părăsite, netrebnice şi tufoase care înăduşeau atmosfera. Căci dacă el era fals faţă cu timpul, ele erau indoit false şi faţă cu ele insăşi. Ideile de bine, ce se intr’arătau de dinafară, erau prinse de auzul lor vehement şi topite in egoismul lor stricat, ca intr’o flacără ce le consuma. Sub o astfel de furie ingustă şi tiranică, mintea işi pierde autoritatea ei, nimic nu-şi mai are equilibrul stabil, nimic nu se mai desenează limpede, ci totul vaccilă, tremură, se confundă şi nu e decât ciocnitul patimelor
550
TRANSIŢIA
care ţişneşte prin to|i porii vieţei, sângerând ochii minţei şi dându-i fisionomia unei firi stăpânite de instincte. Şi masa aceasta flotantă de «capete fără voinţă creştea satisfăcen-du-i-se apetitele, condusă automat de-o figură sinistră de noapte şi in necunoştinţa vreunui scop.
înconjurul căuta, spre a susţinea in mijlocul seu un germene de boală, să formeze in jur o epidemie. Căte in-fracţii flagrante la respectul legilor, câte atentate in contra onestităţei, căte deturnări patente de bani, şi cătă selbă-tăcie in rapacitatea lor din averea statului şi a aşezămintelor lui! Yiaţa publică era considerată ca un restaurant fară stăpăn, in care fiecine trebuea să-şi găsească un loc nu numai să mănânce, dar să ascundă şi in buzunare. Aceste generalităţi, prinse in conturul lor ca nişte silhuete pe un carton, ne arată cu degetul atătea frunţi pătate şi injosite!
Dar reul imens era că averea câştigată astfel nu numai că oprima pe omul de alături, dar il şi conrupea; nu numai că diforma viaţa publică, dar cangrenisa şi viaţa privată, punend fisiologiceşte fundamentele unor viţii ereditare. Şi dinsul, cu inteligenţa lui de altă dată imlădioasă, astăzi devenită rigidă, le aproba tacit sau nu le simţea. Şi intr’un cas şi intr'altul era semnul unei supraveţuitoare bătrâneţi, de oarece adevăratul om politic rescoleşte sub cuvintele invocate de ipocrisia viţiilor, adeverata realitate ascunsă.
In rarele sale momente de conştiinţă lucidă, scăpă căteva apostroafe de un adever teribil la adresa majorităţilor. Dar acum era prea tărziu, corupţiunea işi luase proporţii masive, endemice, in plină lumină şi el era căzut sub greutatea ei. Chiar dacă ar fi avut un moment, o rază de voinţă piezişă sieş, adică un gănd de îndreptare, lucrul ii era cu neputinţă; el fusese maşinistul ce dăduse foc şi viteză locomobilei in acest câmp al conrupţiunei, maşina il ducea şi pe dinsul in neştire, fiindcă măna ii era slabă şi n’ajungea la resortul de oprire.
Inconsequenţe, incoherenţe parlamentare, sugrumări
TXANSIŢIA
551
de libertăţi şi altele erau atâtea suicideri ale epocei vechi, §i formau un spectacul de greşeli ce se inlănţuiau cu o înspăimântătoare logică pe calea aceasta, unde totul era in-timplare şi confusiune, nesocotinţă şi slăbiciune. Ingerinţa selbatică in alegeri era o consequenţă fatală pentru traiul unei anomalii organisate. In astfel de condiţii majoritatea aleşilor primea in deposit, in locul suverani ţâţei poporului, nişte transacţii de conştiinţă prin violenţe, infricoşări şi venalităţi: erau deci depositarii acelei părţi din voinţa suverană, care tremurase la un gest ameninţător cu degetul, sau se plecase la vederea unui metal.
Şi tot ca urmare, aleşii nu puteau fi şi nu erau decât nişte profunde incapacităţi a căror ignoranţă nu era acoperită decăt de viţiile lor. Cănd intrai in parlament şi-i vedeai vecînic molfăind in gură cuvintele de libertate şi progres, ca profeţii legei vechi pe care Iehova ii constrângea să pronunţe fără voia lor cuvinte ce nu le înţelegeau, ori ii vedeai năpustindu-se asupra adversarilor lor politici, remăneai pe gânduri şi-ţi aminteai de primul parlament egiptean. Cănd insă, vorbea maestrul de ceremonii, sau vreun iniţiat al seu, atunci deveneau figuri eratice, cu feţele livide şi cu măinele la pept, ca deputaţii lui Aristofan, cei cu gura căscată şi imobili ca scaunele lor de piatră. Mai toţi dintre ei fiind fost, pănă ieri, lipsiţi chiar de primele trebuinţe şi nedeprinşi cu prerogativele autoritâţei şi ale averei Statului, vezendu-se, intr’un moment dat, satisfăcuţi in tot ce doreau, au simţit o comoţiune in sufletele lor intr’atăta, incăt li s’a sdruncinat modestul lor echilibru mintal, cum se infrăng legile echilibrului corporal prin beţie. Câte capete dintre ei nu mergeau atunci cu nesocotinţa de deconsiderau onoarea şi viaţa adversarilor lor politici, întocmai ca animalele cari apucate de accese de furie sfărâmă tot in jurul lor.
Câte cereri şi petiţiuni neluate in seamă, şi venite cu toate acestea de la poporul cu care-şi umplea zilnic gura, ei cari, in limbajul lor, repetau că „petiţia e mai
552
TRANSIŢIA
mult decăt un drept, e o facultate naturală ca vorbirea". Funcţiunile se vindeau, judecăţile se cumperau şi acolo unde nu puteau reuşi loveau in dreapta şi in stingă pănă spărgeau resistenţa. Ei ajunsesere la convingerea că ţara era amorţită prin cloroformul ipocrisiei lor; o credea moartă şi înveninată in voinţa ei, dar se inşelasere.
Intr’un moment dat membrele ei dădure semn de viaţă, gesticulară şi alese in găndul ei, intre alternativa de-a suferi şi cea de a-i abate, pe cea din urmă, ca mai înţeleaptă. Stratul suferind incepu a geme surd in aer, şi deşi ei ii băgau pumnii in gură să-l inăbuşească, el crescu. Atmosfera deveni intunecoasă, abisuri incepusere să se deschidă, se ridicau valuri monstruoase de murmure din toate părţile. Asupritorii ţineau ca disperaţi de capetul puterei şi inventau toate manoperile şi artificiile, cari sunt armele fireşti ale celui slab; promisiuni, scuse, şicane, erau, cu un cuvent, ionieni din timpul lui Juvenal, dar in zadar.
In această restrişte insfirşit, nu mai era nimic de făcut; căutară atunci cărţile sibeline şi ele ordonară un sacrificiu lui Jupiter. I se oferi deci un ospeţ in sala Theatrului. Dar betrănul Jupiter nu mai avea puterea de-a protege, trebui ca armata să-l apere timpul căt măncâ, popularitatea factice de odinioară devenise iconoclastă, şi vorba lui Carlyle, că, in astfel de condiţii, ea nu e decăt un cadavru aruncat de valurile apei, se	adeveri. Atunci se	arătare	zilele pe cari de
căte ori şi le	vor aminti ei inşii,	vor roşi	in	scrumul con-
ştiinţei lor. Zile de sănge şi de leşuri, 14 şi 15 Martie, zile care scoase pe toată lumea din calmul ei. Mănia spumegă, se revoltă şi injunghie această masă de afamaţi, care turbată, ca fiara cănd vede sănge, mai şovăi un moment şi căzu moartă cu capul sub dinsa.
A doua	zi era cerul senin,	un calm	in	aer, o adiere
recoritoare sufla pe deasupra, şi	ţara de	la	o margine la
alta respira liber.
Fusese c'un cuvent să se arate povârnişul in care inceta agonia unei epoci, zioa liquidaţiunei unei firme. Debitorii preveniţi de multă vreme erau, infine, de astădată executaţi.
TRANSIŢIA
553
In resumat, succesele şi transiţia bruscă a părinţilor noştri au născut entusiasmul, idealurile şi o încredere largă, in ei in şiş. Din încredere, a isvorăt convingerea că numai ei sunt chemaţi a lucra in ţara aceasta. Din convingerea aceasta, a resultat pentru ei necesitatea de-a se perpetua la putere, şi perpetuarea la putere a adus o adeverata explosie de miserii: politică de favoritism, şi prin urmare, politică de culise, transacţii secrete, cu fel de feluri de câştiguri, realisări de templa serena de sinecuri: un total compact de fapte ilicite, care vor popula ăncă, multă vreme archivele procurorilor publici.
Care sunt acum urmările acestei ultime fase declină-toare? in afară de relele propriu zise economice, cari sunt mari şi multiple, apar o sumă de rele morale : mai intăi uciderea unui intreg mănuchiu de libertăţi, scrise mai nainte, stărpirea caracterelor, in germenii lor, printr’o tiranică şi nediscutată voinţă ; infrăngerea muncei oneste intr’un numer de oameni tineri cari găseau câştiguri uşoare prin alte mijloace străine sirguinţei. Apoi nici un om de talent, nici un om de ştiinţă, nici un scriitor, nici un poet, nimic, absolut nimic.	O sterilitate	complectă in	care nu	incolţea nici
o vegetaţie.	Se incerca o	singură imbunătăţire	reală, spre
exemplu : reforma instrucţiunei sau a magistraturei şi re-mănea ani intregi in stadiul ei de încercare, ca pănzele Pe-nelopei, ce nu se mai sfirşeau.
In urmă, libertatea alegerilor perdută, libertatea întrunirilor publice, libertatea şi eficacitatea cuventului in camere, libertatea şi eficacitatea minorităţilor, erau toate moarte, întreg acest cortej de victime a fost resultatul involuntar al unui om, care era in afară de timp. Guizot zicea de Enric IV: „că nu i-a lipsit nimic spre a-şi servi ţara decăt numai faptul de-a o cunoaşte"; lui, nu-i lipsise decăt tot atăt, cunoştinţa epocei;	vedea ceeace	nu era	şi nu vedea
ceeace era.	Vecînica sa	comparaţie	era 1848. Pe cănd
pentru noi 1848 este un morment glorios, pe lângă care ne descoperim cu respect şi trecem ; pentru dinsul, cădea in prostraţie inaintea lui, cum se prosternă orientalul ina-
554
TRANSIŢIA
intea apusului c’e soare. Să respectăm betrăneţea, dar să înţelegem tinereţea ca necesitate a presentului: acolo sunt foile de toamnă ' mişcătoare prin culoarea lor de regrete, in vreme ce dincoace e seva lui April care se ridică vie spre hrana arborelui.
II.
Cănd întoarcem pagina şi privim atentivi in jurul nostru simţim, par'că, o schimbare de zonă, o schimbare de climat. Altele sunt elementele din atmosfera găndirei de aci, şi altele preocupările şi necesităţile dintre spirite. Alte credinţi, alte năzuinţi şi cu totul alte forme in acţiune. Pare o trecere de la filosofia lui Descartes, plină de frase sublime Şi reverii infinite, la acea a lui Bacon ale cărei urmări au produs atătea uşurinţi practice vieţei zilnice. Se simte recoarea curentului ştiinţific, a şcoalei experimentale, a simţului de toată exactitudinea posibilă, a spiritului de critică.
Strălucirea imaginaţiei de odinioară ne apare ca un fandai in culori crude, şi o găsim înlocuită cu o trebuinţă de convingere, cu tendinţa unei observări deaproape, cu cunoştinţa lucrurilor. Părem prea betrăni pentru ficţiuni, şi fanatism in materie de stat, şi nu putem fi betrăni niciodată pentru a cunoaşte, şi nici ireverenţioşi cănd examinăm sanctuarele ca pe obiectele profane.
Entusiasmul şi sentimentalismul politic deatunci, a-mendoue abia intrevezetoare de lucruri, ne apar ca miraje ale adevărului, şi le găsim înlocuite in noi cu simţul reali-, tăţei şi calculul economic. Dimensiunile cuvintelor de altă dată, la al căror murmur surd pot adormi copii, ca la o ingănare neinţeleasă de doică, sunt schimbate in cuvinte modeste dar pline. Luaţi, la intimplare, căteva discursuri ale oamenilor betrăni, comparaţi-le cu discursurile generaţiei noastre şi veţi fi isbiţi de extrema lor deosebire. Acolo, o tiranie oarbă a cuvintelor, sfere largi şi, prin urmare, pe trei sferturi false, căci inăuntrul unui cuvent sunător sunt o sută de inţelesuri şi şeaptezeci şi cinci de neadeveruri.
TRANSIŢIA
555
Noi simţim frig in catacombele acestei retorici şi venim cu plăcere dincoace unde domneşte mesura şi justa proporţie a lucrurilor, unde fiecare vorbă are valoarea ei, fiecare părere raţiunea sa de-a fi.
Yiaţa cu accidentaţii de martiri, cu scene decorative de teatru se arată astăzi bucuros uitată de-o viaţă simplă şi cumpetată, cu o apreţiare dreaptă a imprejurărilor şi cu respect de sine caşi de inconjurul seu. Titlurile de liberal sau neliberal, de radical sau neradical şi altele, cocarde după capul persoanelor şi etichete de pe deasupra lucrurilor nu ne servesc la nimic; ele ne sunt probleme de demonstrat şi niciodată deslegate prin ele inseşi. Adesea ăncă, au aerul de invelitori de contrafaceri, fiindcă după observaţia unui scriitor al renaşterei, tocmai individului căruia ii lipseşte ceva mai mult, acela face mai mare cas exterior de lucru. Respectul conştiinţelor şi cultul libertăţilor n'au inamici mai înverşunaţi decăt pe oameni ce sunt in fiecare clipă, „cu măna pe conştiinţă ca amici ai libertăţilor". Zioa de ieri insă, are şi o parte meritorie, aceea că aduce o re* acţiune dreaptă şi naşte dorinţa faptelor. Ea ne lasă ca invăţăment că ori de căte ori ne vom găndî numai la orizonturi depărtate de idei, fără să observăm cu precisiune unde suntem cu pasul nostru, cu starea noastră reală, desvoltarea individului, netăgăduit că nu se va putea face real. Yom fi copii ce ne vom hrăni prinzend stele cu măna. Intre faptele realisate şi liniea ce le desparte de lumea ideilor unui progres, este cămpul de activitate conştiincioasă a generaţiei noastre de astăzi. Aci e stat pentru o clipă arătătorul cadranului nostru de viaţă socială, de aci să-l pornim mai departe, căci de vom sări aiurea va trebui fatal să ne intoarcem indăret, altădată, fiindcă terenul saltului nu e muncit, şi individul nu e petruns de treptata aplicaţie a unei dorinţi satisfăcute cu greu.
Câştigul pe terenul faptelor are loc numai atunci, cănd tendinţele şi ideile legislatorilor cad in unison cu puterea de percepere a naţiunei.
556
TRANSIŢTA
E ştiut că noi avem suma libertăţilor posibile in stadiul acesta de stat, pe care Spencer il dă ca trecetor.
Pentru a realisa in fapt insă, libertăţile acestea, —căci dacă avem o Constituţie trebue să voim s'o avem inade-ver, — vor fi necesari ani de muncă serioasă, o reconstrucţie morală intreagă, prin care să dăm putere de viaţă tuturor resorturilor mecanismului constituţional: alegetor, ales, putere executivă, putere judiciară, toate să se mişte de sine, conştient, demn şi armonic. Angliei insăşi, i-a trebuit aproape un secul şi jumetate de energie saxonă pentru a ajunge la practica complectă şi riguroasă a unui regim parlamentar, mai inapoiat in literă decăt al nostru.
Prin urmare, trebue să ne găndim la lucru esenţial, la legile şi aşezămintele de bună stare şi culturale, ce tind să formeze caractere şi inteliginţi, resultate folositoare şi intregi, şi nu la jonglerii de cuvinte, la strategii de principii, de hyperbole şi antifrase. E foarte lesne a-ţi desface pânzele şi a pleca drept in lumea himerilor, de unde să-ţi tai pe din intregul din doctrinarismul demagogic; dar această politică transcendentală leagănă capetele cu adierile ideilor ca nişte baloane pe valurile eterului, cu condiţiunea, dublă şi contradictorie de-a le face să gândească la realisări sub pedeapsa de-a fi himerice, şi a inceta de-a fi de gândul lor indată ce lucrurile sunt realisabile. Prin imaginaţie, universul a fost creat de mai multe ori, dar n'a remas niciodată in picioare. Trebue să incepem a spune lucrurile pe numele lor, in graiu cinstit şi franc, şi să ne infăţişăm bărbătesce adeverul: n'avem nimic ca progres real constituţional sădit in conştiinţa noastră, nimic sau aproape nimic, precum n'a-vem nimic ca progres material prin noi inşine, şi germenul acestui reu intins nu stă nici in licenţa puterei executive, nici in nesinceritatea sau incapacitatea ei, el stă in slăbiciunea individului, transformat din cetăţean in instrument. Şi cine nu e instrument, e indiferent, şi indiferenţa in politică e mai rea decăt adversarul. Trebueşte dar trezit şi interesat fiecare la lucrul public, fiindcă lucrul public e al fiecăruia şi fiindcă toţi suntem egali. A! Egalitatea drep-
TRANSIŢIA
557
turilor! ce grandios cuprins şi ce grădină aeriană, în acelaş timp, cănd suntem patru milioane şi jumetate din cinci, cari n’avem conştiinţa libertăţei individuale, punctul de purcedere a idei de stat constituţional; eată reul. Aci, la rădăcina lui> trebue săpat.
Cea dintăi piatră fundamentală, ce ni se impune a adănci la emanciparea voinţei, este asigurarea clasei lipsite in privinţa elementelor necesare de vieaţă. Pentru aceasta cea dintăi trebuinţă ce [se simte, este ca fiecare sătean, cap de familie, să fie proprietar.
In Atica, ea forma prima garanţie pentru tot cine voia să joace un rol politic. Cel ce posedă o bucată de pă-ment, pe lăngă uşurinţa materială, are un interes palpabil de spiritul de ordine şi de disciplină, indispensabile prospe-rităţei unui stat. Dincontra, acel ce n’are nimic, n’are a risca nimic şi poate aţăţa bucuros turburări din care speră să profite. Vom avea apoi, trebuinţă de un numer de me-suri cari să asigure o îmbunătăţire de traiu săteanului: aşa vor fi folositoare disposiţii pentru construirea caselor, in conformitate cu igiena şi după anumite planuri; mesuri ce vor obliga pe soldaţii liberaţi de-a trece prin examinarea doctorilor, inainte de-a intra la căminul lor, căci boalele contajoase au luat proporţii îngrijitoare şi phtisia, derivată din germenii lor, a atins un punct extraordinar pe curbă; mesuri asupra cărciumelor, prin care să se prohibeze cumpărătorilor şederea înăuntrul cărciumei; mesuri care să fixeze in fiecare comună vite de prăsilă şi altele şi altele de felul acesta.
Imediat in urmă se simte necesitatea restabilirei clasei noastre mijlocii, de meseriaşi şi industriali, care astăzi lasă un gol in corpul nostru social, gol ocupat de elemente străine şi formănd o zonă despărţitoare in circulaţia vieţei lui sociale.
Odată cu acest element de independenţă şi bun traiu, trebue intinsă o pătură de cultură generală fără cotituri şi cu toate sacrificiile ce se vor intimpina, spre a sădi o con-
558
TRANSIŢIA
ştiinţă, de drepturi, a abate indiferenţa, şi a implănta datoria in centrul voinţei noastre.
Acestea pare că se indică astăzi la noi ca mijloace democraţiei triumfătoare. Se va putea pune in acelaş timp fundamentele unei administraţii demne, se va asigura integritatea justiţiei, se vor forma aşezăminte economice şi măsuri financiare, de care nu ne putem ocupa acum, pentru moment, şi aşa, numai cu astfel de începuturi, şi cu încetul se va resimţi existenţa conştientă a libertăţilor noastre, căci aceasta e o transformare socială pe care o face timpul treptat şi nu se poate îndeplini printr'un semn de baghetă magică; dar odată avănd-o in fiinţă va fi cel mai puternic semn al progresului nostru istoric, cea mai eloquentă manifestare a vieţei noastre politice: un total impunător al energiei noastre morale.
Din această schiţare de generalităţi, resultă că situaţia reclamă un guvern care să aibă o posiţie intermediară intre ideologia neguroasă şi augurală a demagogiei şi intre excesele de tradiţie şi rutină: o zonă in care spiritul de inovare să stea in legătură firească cu istoria, adică cu posibilitatea realizârei ideilor. Dealtmintrelea această tendinţă, a aplicărei in fapt a adevărurilor de mai sus, este exprimată sub o formă literară, sunt acum douăzeci de ani. Literatura entusiastă şi de un optimism copilăresc, poesia cuvintelor goale şi a unei ingustimi şoviniste, etimologismul care înţepenea limba in formă de cadavru, exagerările şi desmer-dările retorice, cari au format gănguritul prunciei litera-turei noastre cu alte cuvinte: Bolintineanu, Eliad şi, in parte, Alecsandri, cu lirismul lor bolnav, a a fost inlocuite cu forme cinstite şi bărbăteşti, cu sentimente fireşti şi cu o atmosferă palpabilă de realitate. Eminescu, Nico-leanu, Vlahuţă, pentru a nu cita decăt poeţi, in scepticismul şi pesimismul lor au simţul realităţei, in forma şi limba lor, elementele drepte, măsurate şi curgătoare ale graiului viu. Direcţia nouă de atunci a prins incetul cu incetul in curentul ei mai bine de trei părţi din capetele noastre gânditoare, şi aruncă umbră peste rest; profeţia de atunci
TRANSIŢIA
559
nu e decăt o demonstraţie uşoară astăzi, precum poate profeţiele de astăzi vor fi măine demonstraţii uşoare. Ideile acestea au luat in urmă forma unui sistem de organisare de stat, s’au desvoltat in Camere şi ziare mai bine de zece ani; ear acum din lumea literilor plutitoare ş’a discursurilor, forţa lor dinamică se resfrănge fireşte asupra vieţei zilnice şi asupra elementelor ce alcătuesc societatea noastră.
Acesta e drumul ce duce in fasa noastră trecătoare spre zioa de măine, căci de pe culmea lui, se pare, se pro-ectează lumină in viitor.
A. C.
560
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
SUVENIRE CONTIMPURANE
Sub acest titlu d. G. Sion, membru al Academiei Române va scoate in curend o nouă scriere la lumină. Volumul «Suvenire Contimpurane» este impărţit in opt părţi: Emanciparea Ţiganilor, In Archivele Kişinăului, Fraţii Cuciuc? Pe Baragan, Din anul 184.8? Din copilărie. Din tinereţe7 Epilog. Căteva din aceste capitole sunt cunoscute publicului de mai nainte, precum «Din anul 1848», «In Archivele Kişinăului» etc. Cele mai multe insă, se publică acum pentru intăia oară, şi nu ne indoim că vor fi cetite de publicul nostru cu cea mai mare mulţumire, căci in ele se reproduc viu şi puternic scene interesante din viaţa socială a Românilor din generaţia trecută şi aproape necunoscute de generaţia de astăzi.
Autorul a binevoit a ne comunica inaintea apariţiunii scrierii sale căteva părţi ale ei, din care ne grăbim a tipări astăzi capitolul cel intăi intitulat «Emanciparea Ţiganilor».
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
1.
Până inainte de Unire (1857), locuiam in Iaşi, când ca funcţionar, când ca cetăţean privat.
In una din podgoriile (O ce incunjoară vechia capitală
1) Moldovenii numesc aşa locurile cultivate cu vii, care in Muntenia se chiamă dealuri: dealul mare, dealul Drăgăşanilor, sau al Tergoviştei, şi celelalte. împrejurul Iaşilor sunt mai multe podgorii : a Socolei, a Galatei, a Nebunei, a Rapedei, şi altele.
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
561
a Moldovei, numită Valea-Adăncă, situată despre apus de Galata, aveam o viişoară moştenită de la părinţi. Acolo mi-a fost leagănul tinereţelor. “Acolo me duceam, in zile de ferii sau de sărbători, să me retrag de sgomotul Capitalei §i in reveriile plăcute ale singurătăţii, să spicuesc primele inspiraţiuni ale Musei, pe care răposatul şi regretatul meu amic C. Negruzzi le numea pecatele tinereţelor.
Dar oricăt voiam să me sustrag de la lume şi să mă ascund sub arborii cei mai stufoşi, totuş, de cum incepeau a se coace cireşele şi pănă ce se culegeau strugurii, mă visitau pe neaşteptate numeroşii mei amici studenţi, din clasele gimnasiale, cărora le concedasem privilejul de-a se bucura de fructele proprietăţii mele ca de ale lor proprii. Adeseori me vedeam silit să trimit ca să aduc chiar căte doi, trei miei, pentru ca să improvisez prânzuri pe iarbă verde, unde degetele ne serveau drept furculiţe şi dinţii drept cuţite; ear daca niscai lăutari se intimpla a se rătăci pe acolo, hora sau briul făceau să se bătătorească iarba sub copaci, şi valea să resune de ţipete de veselie.
Vă mai aduceţi aminte, o vechii mei amici? sau că anii, strecuraţi pe sub perii voştri albiţi, ca şi ai mei, v'au şters din memorie acele minute delicioase ale tinereţii, trecute ca sclipirile stelelor căzătoare?
II.
Personajul, cel mai important de la viia mea, carele cumula funcţiunile de intendent, de majordom şi de fecior, mai propriu vorbind, vierul meu Ion Burueană, remăsese văduv. Nevasta lui Gafiţa, care mulţi ani imi servise ca bucătăreasă la viiă, şi era artistă in facerea borşului şi a fripturilor, murise (Dumnezeu s’o erte) şi lăsase pe bărbatu-său tocmai cănd avea mai mare nevoe de ea, cu doi copii in vatră. Multe lacrimi a versat bietul Ion, mai un an de zile; dar după această trecere de timp, mai tărziu poate decăt alţii, a căutat să se console; căci, de! aşa e făcută lumea aceasta mare şi largă.
C. L. XXII.-VII.-27,316.	36
562
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
Deci după ce a iscodit toate veduvele de pe Valea-Adăncă şi de la Galata, ca doar işi va găsi o păreche potrivită cu care să se insoţească; după ce cercările lui in acele părţi au remas mult timp nefructuoase, in cele din urmă el şi-a indreptat cercetările spre capitală; şi intr'o bună	dimineaţă adncendu-mi	cireşe şi zarzăre de la	viiă,
imi spune tot odată, scărpinăndu-se la urechiă, că a hotărit să se insoare, căci — zicea el — ii vine foarte greu fără femeie: n'are cine vedea cum se cade de copii, ca să-i hrănească şi să'i spele; căci soră-sa, care il ajutase pănă atuncea, voeşte să se mărite.
—	Bine ar fi,	Ioane, — ii zisei — numai de*ai	găsi o
femeie potrivită cu	tine. Ochit-ai vreuna?
—	Apoi... cam	aşa... am găsit una şi am avut	vorbă
s'o	eau	pe cercare:	să trăim o lună impreună; de	ne-om
impăca, ne-om cununa; de nu, cale bună!
—	înţeleaptă tocmeală,	Ioane! să ştii că de va eşi
treaba bine, eu voiu fi naşul teu. Dar cine e? De unde e?
—	O cunoşti şi dumneata, căci in curtea dumitale am cunoscut-o.
In momentul acela venindu-mi spelătoreasa cu albitu-rele, Ion, arătăndu-mi-o, zice: „Eaca! Asta este, cucoane, daca me ertaţi să ve spun.
—	Hei! Ce spune Ion, Mario?
—	Ce! ţi-a spus şi dumitale ? Ei, bată-1 sănătatea! Daca-i aşa, te rog să-mi spui şi dumneata daca aşi face bine să-mi leg capul cu dinsul. Nu-i vorbă, doresc să am Şi eu casa mea, daca se poate, căci mi s’a urit cu veduvia.
—	Ai dreptate, Mario, şi căt despre om, cred că nu-i
găsi altul mai bun: il cunosc de opt ani; e harnic, cinstit, nu beţiv, deştept. Dar este ceva la mijloc: nu ştii tu că corbul cu porumbiţa nu se pot impărechea? Tu, din pecate, eşti ţigancă, roabă. Ce-ar zice	stăpânii tei?
—	Cred că n'are cine să	zică nimica. Eu,	daca	stau
in curtea boierească, stau fiindcă am odaea şi tainul meu; dar altfel nu mai sunt supusă la robie. Am carte de ertare de la reposatul boier, Dumnezeu să-l erte!
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
568
—	Mult imi pare bine de ceeace spui, Mario. Daca e aşa, să ştii că eu sunt nunul teu. Dar pentru ca să nu se facă vre-o gălăgie, sau să se zică că eu nfam apucat să insor pe un romăn cu o ţigancă, ceeace foarte rar se in-timplă la noi, să-mi aduci să ved şi eu cartea care zici că o ai.
—	Numai decăt, căci locuinţa mea e la doi paşi.
Nu trecură zece minute, şi Maria, intorcendu-se, imi puse dinainte un plic cam afumat de vechime, in care găsii o hărtie strinsă in patru cu cuprinsul următor:
„Fac cunoscut că pe ţiganca Maria, fiica lui Dumitru „Cracău, coboritor din robii moşteniţi de la părinţii mei, „veduvă prin moartea bărbatului ei, fiindcă din copilărie „crescend in curtea mea a slujit cu credinţă şi vrednicie, „cu tragere de inimă şi cu neadormire, aşa incăt a atras „in totdeauna mulţumirea mea şi a soţiei mele, prin această „carte, ce-i dau la mănă,	o ert de robie	şi o las	să	se ducă
„ori cănd şi ori unde va	vrea, ear căt	va voi	să	stea in
„curtea mea, se va bucura, nesuperată,	de camera	in care
„locueşte şi de tainul ce	capetă ca toţi	ceilalţi	robi ce lo-
„cuesc in curte. Aceasta să fie spre pildă de indemnare şi „pentru fiul ei Dincâ, care de se va purta bine ca muma „sa, va căpeta şi el ertare la vreme.—1849, Iunie in 8 zile".
„Dimitrie Canta, Logofet
Lectura acestui frumos document făcend-o cu voce tare, provoca mai intăi suspine şi apoi lacrime in ochii Măriei.
„Hărtia este bună, Mario, şi nu cred că va putea cineva să o tăgăduească. Ca unul care am cunoscut pe reposatul, voiu putea mărturisi că este inadever scrisă de el. Dar spunemi: Cucona ştie de asta?
—	Zeu, nu ştiu daca ştie. Cănd mi-a dat-o boierul, mi-a zis să nie slujesc de ea numai cănd o fi ca să es din curte. Numai băiatul meu, după ce a invăţat carte a cetit-o. Cuconiţei nu i-am spus fiindcă şi dumneaei a fost bună pentru mine şi aşi şedea toată viaţa in curtea d-sale,
564
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
daca nu mi-ar veni să me duc după omul acesta. Dar oricât de fericită aşi fi in casa lui, nu cred că mi s’ar usca lacri-mele de pe obraz pănă nu voiu vedea pe copilaşul meu lăngă mine... şi cine ştie cănd se va intoarce de la Parisul acela, arde-l’ar focul!
—	Eu cred că daca inainte de-a pleca la Paris, te-ai fi rugat se-i dea ertare, poate...
—	Aşa! ferească Dumnezeu. Cucoana, după căt am vezut, s’a deprins cu el, aşa incăt cred că nu l’ar slobozi pentru toţi sfinţii din cer. Băiatul meu a avut doue noroace pe lumea aceasta: mai intăi pe mine, că ram născut, şi apoi pe cucoana, care de mic l’a luat in dragoste : de mic 1’a imbrăcat cu strae pot să zic boiereşti. Cănd ai şti dumneata de căte ori mi-a dat ghionturi cănd nu-1 vedea destul de curat, destul de peptenat şi destul de imbrăcat...! Apoi de la virsta de şease ani, l’a pus să inveţe carte, mai de hai decăt un cuconaş, cu dascăl care venea acasă de-1 invăţa... Acuma, ce să zic? e bine băiatul, bine de tot; mai bine nu-i pot dori. Dar oricăt de bine e, nu ştiu cum Şi de ce, cănd me găndesc că poartă numele de rob mi se sfâşie inima şi me blestem pe mine insămi că n’am ştiut cum să fac ca să-i fi scos lui erare in loc de a-mi scoate mie. Acuma, de! Cucoana il iubeşte, şi căt o trăi ea o să-i fie bine, şi rog pe Dumnezeu seara şi dimineaţa ca să-i lungească viaţa; dar, Doamne fereşte, moare poate inainte de-a apuca se-i dea carte. Cine ştie atunci pe ce mănă de stăpăn o s’ajungă bietul băiat? Când me găndesc la asta, me cutremur!
—	Lasă grija asta deoparte, Mario. S’avem credinţa in Dumnezeu. Cu ajutorul lui multe minuni se fac. Trebue să ştii că boierii cei tineri lucrează din toate puterile ca să se prefacă lucrurile in ţara aceasta; şi m’aş prinde ca să me dau eu ţie rob, daca pănă in doi, trei ani vor mai fi robi pe lume. Da, da, in curend ţigănimea toată va juca hora ertării de briu cu toţi Romănii.
—	Să ve ajute Dumnezeu!“
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
565
III.
Maria avea pe atuncea treizeci şi cinci de ani trecuţi. Cu toate acestea purta ăncă trăsurile sau urmele unei adevărate frumuseţi ţigăneşti. Talia ei naltă şi sveltă, extremităţile mânelor şi ale picioarelor fine şi delicate, regularitatea trăsurilor feţei care-i da aerul de-o statuă indiană, peliţa ei fină in care părea că luptă albeaţa şi rumeneala ca să gonească vineţeala inăscută in rasa ei primitivă, ochii ei mari albaştri azurii, umbriţi de nişte gene lungi şi sprin-cene negre şi dese, uşor arcuite, cătră virf resfrănte spre tămple, ear spre mijlocul frunţii impreunăndu-se mereu ca cum voiau să arate grijele şi întristările sufletului, eată pe scurt tipul sau idealul căruia Ion Burueană închina bărbăţia lui românească, cu toate că număra cinci, şease ani mai puţin decăt ea, cu toate că pe faţa ei sbirciturile, acum pronunţate, arătau o stare de decadenţă; el insă nu căuta să*i numere anii, nici dinţii din gură, pe cari inade-ver i-ar fi putut invidia orice regină, ci căuta să se convingă dacă ea are celelalte calităţi cari le aşteaptă un muncitor de la tovarăşa vieţii sale. Infcr'adevăr n’a trecut o lună, şi el a fost in stare să aprecieze comoara care o căpătase, şi pe care a găsit-o mai preţioasă de cum o visa. Casa lui numai decăt a schimbat faţa ei cea posomorită: curăţenia domnea in toate ungherile; copii, paserile, vitele lui Ion Burueană se uitau la Maria ca la providenţa lor, fiindcă niciodată pănă la ea n’au văzut îngrijire şi dragoste mai multă. Atăta armonie se desfăşurase in noul menaj, incăt şi unul şi altul mă rugau ca să mă grăbesc a-i cununa ; căci ei credeau că cununia va pecetlui mai bine dragostea lor şi legătura intre ei se va face atăt de tare, incăt să nu se mai despartă. Ea vestise pe fiul său la Paris, şi el primind ştirea cu entusiasm, i-a trimis cincizeci galbeni ca să intimpine cheltuiala nunţii. Eu insă n’am lăsat-o să cheltuiască nimica; şi fiindcă ajunsesem la timpul cănd culesul viei se terminase, intr'o veselă dimineaţă de Octombre
566
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
ii	cununai şi le stropii nunta cu câteva vedre dintr’o bute care a fert cu vrana astupată, pentru ca să le fie viaţa mai veselă şi fericirea mai durabilă.
Noua mea vieriţă acuma era şi pentru mine o sorginte de mulţumire. Camera reservată pentru locuinţa mea, sub ingrijirile acestei femei experimentate şi inteligente, nu numai că era mai curată, dar prin aşezarea şi aranjarea lucrurilor, mi se părea mai confortabilă, mai veselă, mai plăcută. Prânzul sau dejunul ce câteodată trebuea să iau acolo, preparate de dinsa, mi se păreau din zi in zi mai plăcute şi mai suculente. Copii vierului, pănă atuncea murdari şi scârboşi, acuma curaţi, pieptănaţi şi binişor îmbrăcaţi, totodată bine disciplinaţi, imi făceau plăcere. Ear in lungile seri de toamnă, cănd necesităţile me reţineau la viiă sau timpul de afară me ţinea in casă, orele mele se strecurau cu mulţumire: Maria cu limbuţia ei naivă, imi risipea uritul. Ea avea intr’adever un talent particular pentru naraţiune: poveştile populare, anecdotele căte le ştia atăt din copilărie, de la rude şi părinţi cât şi din curtea boierească de la atâta lume cu care stăpânii sei se afla in relaţiune, le spunea cu atâta gust şi spirit, incăt simţeam cea mai mare plăcere s’o ascult. Ea ştia scandalurile din toate familiile, amorurile tuturor duducelor, cucoanelor şi cuconiţelor. Ea evita totdeauna de a-mi vorbi despre sine, dar incetul cu incetul reuşii a o îndupleca să-mi spuie viaţa sa, vezend că me interesa aşa de mult ca s’o aflu. Naraţiunea aceasta infine mi-a făcut-o: ea a durat mai multe zile, fiindcă a voit, spre a me satisface, să mi-o spuiă in toate amănuntele; apoi trebuea adesea să se întrerupă, căci unele părţi nu voia să fie auzite de Ion Burueană.
Me voiu incerca, pre cât memoria mo ajută, să schiţez aicea biografia interesantă a acestei femei, care daca soarta n’ar fi voit să o nască roabă ci ar fi pus-o pe o treaptă socială mai ridicată, ar fi trecut prin lumea aceasta ca atâtea altele, care nici prin frumuseţe nici prin aventuri n’au lăsat suvenire neperitoare. Biografia acestei ţigance
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
567
insă va remănea memorabilă prin aceea că din pântecele ei a eşit robul care a grăbit emanciparea robiei.
IV.
Mai inainte de-a ajunge la bordeiul umilit care a legănat copilăria Măriei şi soarta miserabilâ a părinţilor ei, este necesar a face descrierea stăpânilor sei, despre care am vorbit mai sus.
Este ştiut că familiile cele mai mari boiereşti, mari după rolurile ce au jucat in ţară, şi după averile ce au avut, au venit in decursul secolelor din Bizanţ sau din Italia. In România, cu capitalurile ce au adus, cu educaţiunea şi inteligenţa cu care au fost dotaţi, şi-au dobândit proprietăţi imense, s’au incuscrit cu familiile române, şi unii s’au identificat cu ţara aşa că au ajuns a o representa ca boieri pămenteni, ba şi ca domnitori a o guverna.
Din acele vechi familii se trăgea marele logofăt Dumi-trachi Cantacuzin, stăpănul roabei despre care voim a vorbi. El se numea insă, şi era cunoscut mai mult şi mai bine, cu calificativul de Păşcanu; căci trebue să se ştie că Can-tacuzineştii ajungend foarte numeroşi, spre a se distinge intre ei, mai ales cănd purtau acelaş nume din botez, unii işi luau calificative după moşiile lor, ear alţii işi prescurtau numele de familie; astfel unii işi ziceau Deleni, după moşia Delenii, alţii Paşcani, după moşia cu acest nume, alţii Ganta, Bifoveanu, ş. c. 1.
Boierul despre care e vorba, se distingea prin sentimentele lui frumoase, prin spiritul lui drept şi blând, prin caracterul seu onest, prin patriotismul seu neinteresat. Poporul de jos il numea omul lui Dumnezeu, ear casa lui, casa lui Avraam. Cel intăi epitet şi l’a dobândit prin ge-nerositatea cu care ajuta pe săraci şi contribuia la orice facere de bine; ear casa lui s’a poreclit astfel pentrucă nicăeri ca in ea nu se păstraseră mai intacte şi mai nealterate obiceiurile patriarcale, virtuţile religioase şi imbelşuga-rea fâră fanfaronadă. El vorbea cu milă, şi considera ca
568
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
bolnavi la minte, pe ambiţioşii cari se ruinau venătorind funcţiuni şi posturi inalte; şi departe de-a merge pe .povârnişul unei asemenea slăbiciuni se mulţumea cu strălucirea numelui seu de familie, ear cu frumoasa avere, ce moştenise de la părinţi şi cu aceea ce-i venise ca zestre, se mulţumea să trăească modest dar boiereşte, fâcend bine ori cănd i se presenta ocasiune şi lucrănd, nu pentru ca să-şi înmulţească moşiile şi palaturile, ci pentru ca să-şi crească veniturile prin muncă şi mijloace oneste şi prin desvoltarea sorginţilor locale ale proprietăţilor sale.
Casa lui din Iaşi, situată in uliţa mare, formând colţul stradei care in cele din urmă timpuri a luat numele de strada Coroi, avea aspectul unui adeverat palat, şi inade-ver era una din cele mai pompoase case din vechia capitală a Moldovei. Această casă in care se vedea, pre când trăia, un personal de domesticitate care poate se urca la cincizeci de suflete, astăzi proprietate a unui israelit, este mi se pare, un fel de hotel garni, cu alte cuvinte o casă de speculă.
Cucoana Profiriţa, consoarta sa, era de-o viţă nu mai puţin nobilă, coboritoare şi ea din vechile familii cunoscute in istoria ţerei. Această damă, deşi mai inaintată in etate decăt bărbatul seu, deşi nu prea frumoasă, totuşi avea calităţi morale care o puteau pune in rândul matroanelor celor mai venerabile: instrucţiune, inţelepciune, bunătate de inimă, nobleţă de suflet, modestiă, nimica nu-i lipsea pentru ca lumea să-i dea epitetul meritat de damă mare, sau cum se zicea pe atuncea cucoană mare. Pe lângă aceste calităţi sufleteşti, ea mai adusese soţului ei ca dotă, doue moşii mari pe valea Jijiei şi vre o doue sute salaşe (familii) de ţigani, din care se trăgea actuala mea vieriţă. Pentru aceste inalte merite, el, chiar de nu era răpit de farmecul flsicului ei, totuş o trata cu o delicateţă şi o consideraţiune extremă, aşa că părechea aceasta era arătată ca model de conjugalitate fericită. La preumblări, la visite, la biserică, la baluri, in căletorii, in toate părţile, pretutindeni şi ori unde, cuconul Dumitrachi şi cucoana Profiriţa erau nedes-
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
569
părţiţi şi totdeauna impreună. Afară de aceasta, in casa lor domnea cea mai perfectă armonie: nicio contrazicere, nicio controversă, nicio diverginţă de opiniuni, nu venea să le turbure liniştea; la tot ce spunea boierul, se supunea cucoana; la tot ce dorea cucoana, se supunea boierul. Singura condescendenţă ce nu-şi putea face unul altuia, — şi la care ar li dorit amendoi să coroboreze — era progenitura de descendenţi; se vede că sau unul sau altul din soţi, erau ursiţi să fie sterpi; şi aceasta ii făceau foarte nefericiţi.
Y.
Boierul nostru, — care din causa sentimentelor sale pure patriotice nu prea era bine nici cu curtea domnească nici cu cabinetul politicei ruseşti care cărmuea pe atuncea ţara, — se ferea de-a face politică cu toţi ceilalţi boieri din ţară. El se ocupa in tăcere de administrarea moşiilor sale, pe cari le căuta in regiă. Mai la toate proprietăţile lui se vedeau crescând erghelii de cai, cirezi de vite cornute şi oi de cele mai bune rase, ear agricultura prosperând prin experienţe şi îmbunătăţiri diverse. In paralelă cu activitatea lui, cucoana Profiriţa cu o energiă rară, se ocupa cu cultura grădinelor, a stupilor, a lâptăriilor, a fabricaţiunilor de velinţe, covoare şi diverse ţesături şi broderii, pe cari le executa cu ajutorul braţelor numeroaselor sale sclave. Dar mai ales despre soarta sclavilor, cucoana se ocupa cu predilecţiune, după bunătatea de inimă care i-o dedese Dumnezeu.
Dar să vorbim ceva mai mult despre aceasta.
Generaţiunile de astăzi nu-şi pot face idee despre soarta acestor disgraţiate creature, numite Ţigani, cari pănă cu un pătrat de secol in urmă se aflau sub jugul sclaviei. Această seminţiă de oameni, originară după toată probabilitatea din Indii, tirîtă in sclavie de alte popoare cuceritoare
—	precum Turci sau Tătari — şi vendută in asemene con-diţiune prin ţările noastre, era aşa zicend, apanajul claselor domnitoare: mai toţi boierii ţării aveau robi; orice ţigan
570
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
trebuea să fie rob al vreunui boier; ear daca cumva se iveau ţigani fără stăpâni, emigraţi din altă ţară, aceea se declarau robi ai Domniei şi erau supuşi, daca nu la o sclavie similară cu a celorlalţi, dar la prestaţiuni şi imposite atăt de oneroase, incăt nu puteau duce o viaţă mai facilă sau mai fericită.
Boierul dispunea de robul seu cu putere nemărginită: putea să-l supună la orice muncă şi la orice pedeapsă; să-l bată, să-l inchidă, să*l pună in coarne sau in lanţuri, să-l tortureze, să-l mutileze chiar; să-i ia orice va avea, chiar soţia şi copilul; să-l venză, să-l schimbe, să-l dărueascâ, să-l trimită chiar la ocnă; dar numai drept să-l spânzure sau să-l impusce nu avea. Era dator insă să ingrijească de existenţa lui: trebuea să-i dea locuinţă, haine, mâncare, căci fără de acestea i-ar fi expus viaţa la pericol, lucru de care trebuea să se ingrijească, căci ori cum pierderea unui rob era simţitoare, fiindcă el representa o avere reală.
Puterea boierului adesea se calcula după numerul ţiganilor ce avea: cu căt avea robi mai mulţi, cu atăta se considera mai bogat şi mai puternic; cu căt avea braţe mai multe, cu atăta avea lanuri mai mari de bucate, pluguri mai multe, gospodărie mai bogată şi curte mai imbel-şugatâ. Din ţigani se recrutau argaţi, văcari, herghelegii, bivolari, porcari, salahori, prăşitori sau secerători, apoi bucătari, pitari sau franzelari, sofragii, vizitii, surugii, grădinari, croitori, cismari, ferari, lăutari. Din ţigance apoi, cucoanele işi formau servitoare, cusătorese, spălătorese, gâinărese, bucătărese şi altele. Lăutarii, prin excepţiune şi pentru consideraţiunea talentului lor musical, se bucurau in genere de oarecare scutiri: plăteau o dare anuală cătră stăpâni şi trăeau căştigăndu-şi pănea, tocmiţi să cănte la cărciume, la nunţi, la hore şi la diverse veselii. Totuş, cănd veneau boierii la moşie, lăutarii erau datori să fie nelipsiţi la curte; căci daca boierii erau cheflii, trebuea să veselească casa cu cântecele lor; cucoana, daca era teneră, trebuea s’o deştepte dimineaţa un cântec de inimă albastră, executat numai pe o strună după placul boierului; la unele
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
571
case erau câte doue tarafuri de lăutari, unul cânta in permanenţă la masă, ear altul cănd se căra bucatele de la cuhne le acompania până la masa boierească, anunţăndu-le cu cântece combinate după felul bucatelor, mai mult sau mai puţin acre sau dulci, piperate sau sărate. Fericite timpuri! V'aţi trecut şi v’aţi uitat ca cântecele cele bătrâneşti ale lui Barbu-Lăutarul!
VI.
Intr’una din veri, boierul nostru venind la moşia unde era aşezată familia tatălui vieriţei mele, a adunat toată numeroasa sa ţigănime, bărbaţi şi femei, de la prunc pănă la moşneag, ca să o confrunteze cu catagrafia cea veche, să constate numeral morţilor şi al celor adăugiţi prin naşteri.
După ce a făcut inspecţiunea minuţioasă a numeroasei sale turme, convingendu-se că inmulţirea sa nu merge destul de răpede, a găsit cu cale ca să ia mesuri plausibile pentru aceasta. Deaceea imediat a şi decretat ca toţi băieţii de la şeaisprezece ani şi fetele de la treisprezece in sus să se căsătorească cât mai curend: fără a-i intrebâ despre consimţimentul lor mutual, s’a şi dresat o listă prin care s'a determinat care pe cine să ia, şi in Dumineca viitoare preotul de la biserică, după cidula boierească, (cum era legea pe atuncea) a celebrat răpede peste cincizeci de nunţi ţigăneşti. tocmai vesele erau asemenea nunţi; unii din părinţii tinerilor aveau poate alte dorinţe, dar nu era ertat nimerui a arăta nemulţumire la ordinul boieresc, care trebuea numai decăt să se execute; căci biciul şi falanga!1) aducea la supunere pe recalcitranţi.
i) Falanga era un supliciu care se administra adeseori asupra ţiganilor mai cu seama. După ce se lega manele pacientului, i se legau picioarele de un par, ale căruia extremităţi se ridica in sus de doi oameni ; apoi cel însărcinat cu execuţiunea bătea cu nuele talpele nefericitului, dand atătea lovituri căte decreta stapanul. Bătaia aceasta se prelungea uneori pană cădea carnea de pe tălpi, şi pănă ce leşina bătutul!
572
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
Nu trebue să credem, cu toate aceste, că vreun sentiment de rea voinţă sau de cupiditate indemna pe boierii noştri la asemenea fapte pe cari le considerăm ca violente. Ei amăndoi, şi boierul şi cucoana, aveau convicţiunea că făceau o faptă umană prin aceasta. Cucoana bunăoară, credea că cea mai frumoasă şi mai binecuvântată de Dumnezeu misiune a unei femei era aceea de-a face copii; aşa dar credea că cu căt va contribui a se naşte mai mulţi copii pe lume, cu atăta face o faptă bună. Deaceea ea avea in mare stimă pe roabele cari făceau copii mulţi: pe acelea cari făceau şease copii le gratifica cu ajutoare anuale; ear pe acele ce treceau peste numerul de şease, le da carte de ertare din robie. Apoi cănd i se raporta că o ţigancă a născut, punea de boteza copilul cu cheltuiala ei şi trimitea noului născut pănză ca să-i facă pelinci, ear mamei căte o haină sau o viţea.
Boierul pe de altă parte, in sentimentele lui de umanitate, nu se găndea decăt la binele negrei sale turme. El avea convicţiune că emanciparea acestei rase de oameni, inainte de-a o prepara spre a o face să ştie cum să useze de libertate, n’ar fi decăt o faptă pripită fără nici un re* sultat uman. Deaceea, pe cănd tinerimea entusiastă cerea ca emanciparea să se facă căt mai curănd pentru ca să dispară ruşinea ce o purta Romănii cu mănţinerea sclaviei in secolul al XlX-lea, el, ca un progresist moderat, propaga, printre rudele şi amicii săi, ideea de-a da ţiganilor o edcau-ţiune preparatorie: a-i pune adică să inveţe forţat căte-o meserie manuală, care ar fi folositoare atăt lor ca să tră-ească căt şi populaţiunilor rurale cărora ţiganii atunci le-ar fi folositori.
Asemenea idei ajunseră a prinde rădăcină in ţară. Tatăl meu, cu toată strimtorarea de mijloace in care se afla pentru ca să poată intimpina necesităţile a doisprezece copii ce-i dedese ursita, totuş intreţinea totdeauna căte patru cinci băieţi din ţigănimea ce o avea la Iaşi pe lăngă diferiţi meşteri, pentru ca să inveţe căte-o meserie oarecare. Graţie acestei iniţiative, luată de bătrânii noştri ăncă din timpul
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
573
sclaviei, s’au perpetuat in unele familii de ţigani unele meserii, fără de care unanimitatea lor poate ar fi astăzi vagabonzi, fără căpetăiu, făcetori de rele şi periculoşi societăţii.
Astfel boierul nostru mai in fiecare cinci ani recruta căte-o serie de băieţi, din acei cari atingeau etatea de 10 —
12	ani, pe cari ii trimitea la Iaşi la invăţătură, şi cu incetul ajunsese a face mai la toate moşiile sale cismari, croitori, lăcătuşi, curelari, plapomari, cu cari se inlesnea nu numai curtea boierească dar şi locuitorii.
VIL
Odată, — anume in care an nu ţinea minte Maria — boierii noştri, venind la o moşie pe care de mult nu o visitase, a adunat ţigănimea pentru ca să facă recrutaţiu-nea de copii, după datină la fiecare cinci ani, se alese deci o duzină şi jumetate de băieţi pentru meserii şi o duzină de fete pentru serviciul interior al curţii din Iaşi. Ii spălară? ii tunsere, ii peptănară, ii imbrăcară, sub ordinele unei ju-pănese din casă, şi după vre-o trei zile ii porniră incărcaţi in trei care sub conducerea a doi feciori boiereşti, insărci-naţi să-i escorteze pănă la Iaşi.
Nu-şi poate cineva inchipui vaietele şi bocetele sfâşietoare ale părinţilor, care au avut voie ai petrece pănă la hotarul moşiei, decât doar dacă au asistat la vreun recen-siment militar pe timpul domniei lui Cuza. Oricăt s’ar fi silit cineva să-i convingă că această mesură era pentru binele lor, era la neputinţă ca să consoleze mai ales pe mame cari sunt atăt de duioase pentru copii lor.
Ajunşi la Iaşi, băieţii fură primiţi de cătră vătaful de curte carele, după ordinul boierului, pe unii ii aşeză pe la diferiţi maiştri pentru ca să facă din ei ferari, templari, curelari, pantofari şi altele; ear pe câţiva ii opri pentru trebuinţele curţii, ca ajutoare la grajd, la cuhniă, la grădină, la bufet şi la altele. Fetele fură primite de jupăneasa An-ghelina câmărăşiţa, personaj foarte important in casa marelui logofet, cu care earăş trebue să facem cunoştinţă.
574
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
Jupăneasa Anghelina era o vicleană servitoare, care crescuse de mică in casa păşcănească; ea purtase pe boier in braţe, şi pentru aceea se bucura de intreaga incredere chiar a cucoanei. Ea atuncea era ca de cincizeci de ani, veduvă, nu prea frumoasă, ciupită de versat şi chioară de ochiul drept pe care-1 pierduse intr’o bătălie ce avusese cu reposatul ei soţ. Singurul defect sau viţiu ce i-ar fi putut cineva imputa ar fi fost, poate, beţia: căci inadever ii plăcea să bea, insă numai vin, şi numai de cel mai vechiu, de Cotnari sau de Odobeşti. Aceasta insă o făcea cu atăta tact, incăt boierii ar fi putut jură că ea nu abusează de pimniţa lor: serile, după ce se culcau toţi, venea in apartamentul ei un cobzar din ţiganii Păşcăneşti, care indulcea cheful jupănesei, intăi fiindcă şi el era chior de ochiul sting şi apoi fiindcă cănta foarte frumos căntece de inimă albastră; căntece care o făcea să ofteze mult şi să deşerte cu plăcere o ploscă care se aducea plină din pimniţă in toate serile. Singură Maria, pe care vreun an de zile o culca jupăneasa in camera sa, vedea bachanalele ei, dar de frică se făcea că doarme, ghemuită intr’un colţ după sobă, şi asculta fără a se mişca, cântecele frumoase ale cobzarului, care-i remăsese aşa de bine întipărite in guşa ei, incăt mai tărziu făcea admiraţiunea tuturor.
Astfel jupăneasa Anghelina trecea ca model de virtute in ochii boierilor: căci zioa ea nu da cel mai mic indice despre adoraţiunea zeului Bachus. Ea se purta cu o corectitudine admirabilă. Provisiunile din pimniţe şi din cămară, ce-i erau încredinţate, le conserva şi le distribuea după cea mai bună rănduială fără cea mai mică risipă. Curăţenia in toate părţile se executa cum nu se putea mai bine sub vigilenţa unicului ochiu care-1 avea. Dulceţele, conservele, sosurile, şuncile, vutcele, halvalele, baclavalele, se făceau toate la timp şi de cea mai bună calitate.
Dar pre căt cucoana Profiriţa era blăndă şi bună, pre atăta jupăneasa Anghelina era cumplită. Deaceea ea se considera ca vearga lui Dumnezeu pentru turma ce-i era incredinţată spre administrare. Bietele ţigăncuşe ce erau
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
575
sub ordinele ei, tremurau cănd o vedeau; pentru cea mai mică greşeală ea le desmerda cu sfănta Ana; aşa numea ea un sireag de mătănii inşirate pe o strună de vioară groasă, care-i servea şi ca ocupaţiune de petrecere şi ca instrument de corecţiune. In aşa rol, erau teribile mătăniele jupănesei Anghelina : cănd le repezea peste corpul vreunei culpabile, lăsau urme cari se cunoşteau şi peste o lună, causănd dureri simţitoare, urmate de plănsete şi vaiete cari cu greu se puteau întrerupe sau stimpera.
Dar oricât de repeţite şi de răpezite erau exerciţiile sfintei Ana, din nefericire nu putea ajunge la auzul bunilor stăpăni ai bietelor roabe, care-şi purtau lanţurile sub teribila jupăneasă; căci aceasta aşa de bine ştiuse a căpeta connenţa lor şi a organisa incunjurul lor, incăt nu puteau să afle nimica de toate acestea; ci dincontra credeau că jupăneasa Anghelina le trata ca o mamă blăndă şi generoasă. Cănd cucoana Profiriţa auzea că vre-o fată a pierit, ii spunea că a scoso din minţi vreun craiu de mahalale; cănd auzea că vreuna s’a spânzurat sau s’a aruncat in puţ, ii spunea că a măncat mătrăgună şi a inebunit. Şi nu e de mirare daca credea biata cucoană Profira, care avea o inimă atăt de duioasă şi un suflet atât de creştinesc : nu vedem oare in toate zilele petrecendu-se grozăviile cele mai mari şi fâcendu-se abusurile cele mai revoltătoare din partea funcţionarilor celor mici, pe cănd superiorii lor ii cred ăngenrii lui Dumnezeu ?
Sosirea caravanei de fete umplu de bucurie pe jupăneasa Anghelina, fiindcă poşidicul pus sub ordinele ei se cam impuţinase din diferite imprejurâri, şi din causa aceasta nu se puteau executa cu destulă punctualitate lucrările multiple ale curţii. Deci indatâ ce le primi, mai intăi le puse să se spele şi să se primenească, şi apoi să le iniţieze in ocupaţiunile diverse ale serviciului; ear intr'o cameră mare in care era un pat lung şi lat aşternut cu rogojine, a destinat culcuşurile lor, aşezendu-se noaptea una lângă alta ca sardelele.
Intre aceste fete a fost şi Maria, viitoarea mea vieriţâ.
576
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
Părinţii sei, cănd s’a despărţit de ea7 au arătat mai puţină durere decăt alţii, fiindcă din tinereţele lor au fost in serviciul intim al curţii: tatăl ca potcovar, ear muma ca spălătoreasă; şi astfel cunoşteau caracterul generos al stăpânilor, incăt prevedeau bine ear nu reu pentru fata lor. Maria implinise atunci douăsprezece primăveri si intrase in a treisprezecea; dar după prematura sa desvoltare, jupăneasa Anghelina ii da cincisprezece ani, şi indată ce a văzut-o, a chibzuit că ar fi cu deosebire bună şi capabilă pentru serviciul buduarului cucoanei. Deaceea a şi deosebit-o de celelalte fete, punănd-o să doarmă chiar in camera sa, şi incepănd a o iniţia in amănuntele serviciului, aşa ca să fie perfect instruită pănă la intoarcerea cucoanei de la ţară. Alegerea aceasta a făcut-o mai ales in consideraţiu-nea fisicului fetei, ca una ce ştia că stăpănă-sa ţinea foarte-mult să aibă, o cameristă căt se poate mai frumoasă. Maria inadevăr, mai mult decăt toate celelalte fete, res-pundea la condiţiunele cerute; căci pe lăngă o figură cu trăsuri de-o frumuseţe perfectă, avea şi o deşteptăciune admirabilă: executa cu punctualitate orice i se ordona, nu aştepta ca să i se repete niciodată datoriile ei, era laborioasă şi neobosită, curată şi veselă, aşa că jupăneasa Anghelina era desperată că nu găseşte motive ca măcar odată s’o pună sub desmierdările sfintei Ane; şi ca să-şi potolească pofta ce avea pentru exerciţiul acesta, poftă foarte legitimă mai ales cănd era escitată de libaţiuni cupioase, işi revărsa avănturile pe spinările celorlalte fete, vinovate sau nevinovate.
VIII.
Pe timpul acela mai toate damele casnice, — sau gospodine bune, cum se zicea in Moldova, — aveau in casele lor ateliere de lucrări de mănă, servite in genere de fetele de ţigani, dintre cari adesea se distingeau foarte indemăna-tice uvriere. In acele ateliere se fabricau nu numai scoarţe şi covoare de toată frumuseţă, dar se executau şi broderii
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
577
de tot felul; căci pe atuncea era moda ca toată rufăria in genere, precum cearşafuri, perdele, cămeşi, pantaloni, fuste, şervete, prosoape, feţe de perine sau de mese, să fie pe margini garnisite cu cusături mai mult sau mai puţin fine. Asemenea lucrări negăsindu-se gata ca acuma la prăvălii, cucoanele le făceau in casă, cu măinele lor proprii sau cu ale roabelor lor; deaceea prepararea trusoului unei domnişoare cen,?, adesea muncă de doi şi trei ani. Apoi moda cerănd ca mai toată rufăria să fie eşitâ din industria casnică, cucoanele şi fetele se intreceau care de care să ţeasă prosoape, şervete, feţe de mese şi altele, căt se poate mai fine, ear acele ce se serveau cu pânzeturi de fabrici străine se considerau ca leneşe şi ignorante.
Cucoana Profiriţa avea o manie pentru desvoltarea şi perfecţionarea industriei casnice. Trei, patru camere din casa sa erau ocupate cu stative (resboaie) de ţesut, şi cu gherghefuri de toate dimensiunile, la cari se aplicau 15 — 20 fete sub conducerea unei meştere jupănese sau cucoane de măna a treia sau a patra. Ea nu făcea un comerţ din produsele atelierelor sale: singura ei plăcere era ca să ştie că, ca la dinsa nu se mai lucrează in altă casă; ear de lucrurile frumoase care le făcea se bucurau mai mult nepoatele şi stră-nepoatele ei, cari preferau să-şi întrebuinţeze timpul cu clavirul şi cu franţuzeasca decăt cu resboiul şi cu ghergheful. Deci cănd se afla in Iaşi petrecerea ei de predilecţiune era atelierele sale: de dimineaţă pănă seara sta împrejurul fetelor şi al femeilor ce lucrau, observând progresul celor începătoare, conducănd pe cele mai deştepte, îndemnând, sfătuind, mustrănd pe cele stingace, lăudând pe cele iscusite, mai mult ca o mamă decăt ca stăpână; ear cănd, in zile de lucru, ii venea dame la visită, ea le primea in mijlocul stativelor, şi se mândrea a le arăta ce poate produce stăruinţa şi voinţa; işi făcea ilusiuni, buna femee, că exemplul ei va produce o emulaţiune in clasa cucoanelor mari, convinsă că aceasta e adevărata misiune a femeei: să lucreze, să muncească, să producă ear nu mereu să consume şi să risipească.
C. L. XXII.-VII.-27,316.	37
578
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
In doi ani, fata potcovarului Cracau, făcuse aşa de mari progrese in lucrările atelierului incăt ajunsese favorita cucoanei Profiriţa : aceasta nu numai că o arăta cu mândrie cătră toate cucoanele ce o visitau, dar o îmbuiba cu daruri şi cu generositâţi şi o tracta cu o adeverata afecţiune maternă. Maria ajunsese camerista ei predilectă şi confidenta cea mai intimă; ei ii încredinţa garderoba, sculele şi tot ce avea mai scump, fiindcă după mai multe încercări s’a fost asigurat că era fată onestă şi că merita încrederea ei. Şi cum s’ar fi putut ca cucoana Profiriţa să nu aprecieze atătea alte calităţi cari distingeau pe fata potcovarului? Maria avea talentele mai multor artiste: cu o dexteritate surprinzătoare, ea imita orice lucru vedea cu ochii; fără să o fi invăţat nimeni, spăla, călca şi cârpea dantele ca o dantelieră; ajusta şi cosea hainele, ca o cusă-toreasă; făcea gătelele de cap după modeluri, ca o modistă; făcea zulufii şi coafura cucoanei ca o artistă consumată (lucru foarte preţios pe atuncea, cănd friseri nu erau in ţară, şi când zulufii erau la modă). Afară de aceste, Maria avea darul musical foarte pronunţat: avea nu numai voce admirabilă, dar chiar pasiune; de-o lovea jalea după părinţi, cânta de jale de făcea pe toţi să plângă; de avea momente de mulţumire, cânta arii de hori vesele, de rideau toţi câţi o ascultau; apoi cu memoria ei prodigioasă, invăţa uşor orice arie, orice versuri auzea. Cănd fetele din ateliere se lăsa la certe şi la gălceve de nu le putea nimeni să le facă a tăcea, Maria intona căte un cântec care le făcea pe toate să caşte gura şi să-şi uite necazurile. Accentele cântecelor ei adeseori ajungeau şi până la auzul cucoanei Profiriţa; aceasta insă, cu toată seriositatea şi gravitatea ei, se simţea răpită, şi, departe de-a o mustra, ii arăta mulţumire şi o lăuda. Nu numai atăta, dar după aceasta a inceput să se laude cătră toate rudele şi cunoştinţele că are o cântăreaţă minunată. Mai tărziu a inceput a o aduce in salon serile cănd avea lume, şi o punea să cănte. Şi cânta Maria aşa de frumos, incăt păreav că numai incape vocea ei in salon; ear cănd intona arii de jale, multe din auzitoare,
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
579
cari poate aveau un dor la inimă, işi aduceau batistele la ochi ca să-şi şteargă lacrimile ce nu le puteau impiedica de-a curge. Mai tare decăt toţi insă se entusiasmau doi tineri, nepoţi ai cucoanei Profiriţa, cari păreau că vor s'o soarbă cu lingura, după cum se zice. Aceştia contribuiau a face seratele de sintrofîe mai dese, pentru ca să poată asculta cântările Măriei, cari din ce in ce păreau a plăcea mai mult, şi totodată să poată admira frumuseţile ţigancei, cari din ce in ce se arătau mai incăntătoare şi mai ameţitoare.
Aici este locul şi timpul să mai vorbesc despre un curios obiceiu ce avea cucoana Profiriţa; şi să nu se pară nici curios nici exagerat ceeace voiu spune, fiindcă era adevărat. Boierii şi cucoanele noastre vechi aveau nişte datine şi deprinderi, cari astăzi s'ar părea ridicule, dar pe atunci erau foarte comune. Astăzi de exemplu, ştim să facem ca in sofrageriă sau in camera de culcare, să nu ne supere muştele: sau punem ochiuri de sirmă la ferestre, sau tragem transparentele. Pe-atuncea nu-şi bătea nimeni capul cu asemene procedimente, ci se aducea patru, cinci fete sau băieţi de ţigani cu apărători, şi muştele erau puse in neputinţă de-a ne supăra. Intre asemene obiceiuri cari astăzi prin Orient	şi	prin Rusia au mai	remas,	era şi frecatul
picioarelor:	boieri, cucoane, chiar vlădici şi	mitropoliţi, nu
puteau adormi pănă nu le desmierda cineva epiderma de la picioare cu uşoare frecături.
Nu se	va	părea, prin urmare,	ca ceva escentric daca
voiu spune	că	şi boierii Păşcăneşti	aveau	obiceiul acesta.
După mai multe încercări, cucoana Profiriţa găsi că şi in serviciul acesta Maria escela; şi inadevăr, curăţenia ei, mânele ei grăsulie şi moi, adresa şi delicateţa cu care ştia ea să atingă vinişoarele şi fibrele picioarelor, produceau cucoanei nişte sensaţiuni de plăcere care o aduceau intr'o adevărată stare de beatitudine; ear după ce in delirul mul-ţumirei cucoana adormea, frumoasa fată se strecura uşurel pe virfurile degetelor şi se ducea in dormitoriul ei.
580
EMANCIPAREA ŢIGANILOR
IX.
Boierul Păşcanu, care şi el avea acest obiceiu, auzind laudele esaltate care le prodiga soţia sa Măriei pentru arta masajului, a avut curiositate să vază şi el daca lucrul e adevărat. Deaceea nu ştiu cum se făcu, că Maria se deprinsese ca, după ce adormea pe cucoana, trecea in apartamentul boierului. Acesta, după căteva şedinţe, se convinse că fata esercita masajul inadevâr cu mare meşteşug; cu diferinţa aceea că, in loc să adoarmă ca cucoana, se lăsa in visările cele mai fărmecătoare: ochii lui, in loc să se inchidă, se fixau asupra sinului şi a formelor frumoase ale corpului fetei; gura lui, in loc să-i ordone a inceta cu gădi-litura, o indemna mereu să-i spue la poveşti; buzele lui, in loc să caute a se potoli cu un pahar de apă la sete, năzuiau pănă la bujorii ce străluciau pe obrajii Măriei. Era, ce e dreptul, şi diabolică tentaţiune fata aceasta: acum nu mai era copilă, căci trecuse patru, cinci ani de cănd se făcuse curteancă; şi era frumoasă ca ruptă din soare; şi boierul Păşcanu, deşi era acuma om de patruzeci de ani trecuţi, deşi era măndru ca un adevărat aristocrat, deşi pentru nobila sa consoartă care implinise cincizeci de toamne, avea o perfectă stimă şi consideraţiune, totuş nu putea să stea nesimţitor lăngă o creatură aşa de perfectă, care după legi era proprietatea sa, şi de care era in drept să se bucure in orice mod, in orice timp, in orice cas. Biata Maria, pe lăngă sentimentul datoriei care ştia că-i impunea condi-ţiunea sa de sclavă, simţi cu incetul născendu-se in inima ei un alt sentiment, care la inceput nu şi-l putea explica, dar pe care in cele din urmă l’a putut numi amor, fiindcă acesta era primul bărbat care se apropiase de ea şi care ii spunea că o iubeşte. Aşa e natura umană!
(Va urma)
G, SIOJV.
SCRISORI DIN ITALIA
581
SCRISORI DIN ITALIA
Iubite...............
Lungă şi lată-i lumea, dar mai lung şi mai lat e sufletul nostru, căci el, ca marea, le poate cuprinde pe toate in coprins şi’n adâncime şi le poate ca dinsa reflecta.
In ostenitorul meu drum am trecut cu ochiul rece pe lângă mai toate celea, şi, dacă n’ar fi fost Veneţia in cale, de sigur aş fi ajuns la Roma cu estetica insultată de-o mulţime de lucruri şi de oameni strimbi, şi nu mi-ar fi re-mas o amintire lucidă decăt de Carintia şi de Semering. Dar am dat de Veneţia.
Când a cetit cineva prea multe istorii despre lumea depărtată, işi face el singur intr'insul un fel de lume fantasmagorică şi aprinsă care consumă mai dinainte puterea de admirare ce se cuvine realităţii, aşa incăt cănd o intil-neşte pe dinsa, pe realitate, sau remăne străin sau o dis-preţueşte.
Pănă aci Veneţia singură a eşit pentru mine din formula de mai sus. Dă-mi prin urmare voie să-ţi împărtăşesc impresiile şi emoţiunile mele din acest oraş, aşa cum mi-or veni sub condeiu, fără altă grije decăt de a-ţi păstra sinceritatea cu care m’au cuprins.
Am ajuns la Veneţia la ll1^ noaptea, ostenit şi necăjit ca un orfan, şi la gară m’am svirlit cam hărţăgos in luntrea unui moşneag slut şi osos, care, indatâ ce m’a in-făşat in tartan, a apucat lopata de un capet şi cu o rară dibăcie s’a descurcat din pânza de gondole ce incunjura cheul şi a eşit la limpeziş. Şi cu căt ne desfăceam de
582
SCRISORI DIN ITALIA
ceilalţi şi remăneam singuri, cu atăt intram intr’o lume noue, care se desfăşura cuminte şi măreaţă dealungul vestitului Canale-grande. Deoparte şi de alta se ridicau palatele atător familii strălucite, stănd strinse coastă in coastă, cu faţa lor de-o inmobilitate sfioasă, ear pe ele cădea luna, clară şi melancolică, ca o măngăiere ce o trimitea timpul in toate nopţile acestor intristate ziduri de demult. Pe apa venetă a lagunelor nimeni!.. Şi de unde imi era frig in vagon şi me simţeam ostenit, mi s’a părut că am inviat şi m’am incălzit, şi o ciudată deşteptare de trecut, de-o lume trăită, s’a făcut in mine, şi numai decăt m’am găsit bine şi cunoscut cu aceste ziduri. Dacă nu voiu muri pe undeva ucis sau dintr’o intimplare, ştiu că aş veni să-mi sfirşesc zilele aici. Veneţia e un morment şi un raiu totdeodată. Totul pare blănd şi iertător, şi pacea este adăncă căt luna in cer. Acuma am inţeles căt este de dreaptă şi de adeverată pagina la care s’a oprit leul Veneţiei: pax tibi Maree, Evangelista meu-s. Pace de sus pănă jos, eternitate, Şi peste ele zimbetul ceresc al nopţii. Gondolierul, care par’că simţea unde imi era sufletul, se’ntorcea din cănd in cănd spre mine şi-mi arunca in taină căte un nume :
—	Palasso (in loc de palazzo) Cornaro, palasso Dandolo, palasso Foscari, Mocenigo, Marino Faliero, etc. etc., şi intre aceste evocaţiuni ale trecutului işi punea accentul lui bărbătesc şi dramatic, ori de căte ori trecea prin faţa vreunui canal mic:
—	HeL. heL. ca să nu se lovească de altă gondolă.
Fiindcă am tras la hotelul Danieli, pe cheiul Schiavo-
nilor, a trebuit să iau Veneţia in lung, şi pentru a scurta drumul, vislaşul, sub Ponte di Rialto, a cărmit-o la stingă. Iţi spun drept că aici, printr’o mişcare instinctivă, m’am ferit. Aşa de ingust era canalul, şi masa de piatră ce-şi da măna deasupra mea era atăta de enormă incăt mi-a fost frică că me striveşte. Tăceam ca o mumie şi deabea indrăs-neam să me uit pe virfuri, cari, pe ici pe colo, se luminau de lună, cănd, deodată, glasul aramei resunâ falnic miezul nopţii!
SCRISORI DIN ITALIA
583
0 serman Eminescu, ce bine a inţeles el Veneţia! Din sonetul lui se eyaporează întocmai splendoarea mormăn-tală a acestei cetăţi, şi poate dacă ar fi o mică neasemă-nare cu realitatea in versul
San Marco sinistru miezul nopţii bate
aceasta se poate pune in socoteala temperamentului artistului, căci Veneţia nu e sinistră. E greu de lămurit cum este ea, dar sinistră nu e. E sepulcrală şi măreaţă, dar are splendoarea unui morment in care ar odihni geniul sau melancolia, şi un singur moment nu se desprinde din aceste bătrâne palaturi inriurirea dureroasă a sinistrului. Cănd San Marc a bătut douăsprezece, eu am simţim o vibraţiune par'că aş fi fost eu insum de aramă şi par’că aş fi purtat cu mine de trei sute de ani echoul acestui glas, grav, adănc, dar senin. Şi astfel, din canal, in canal, din arc, in arc, mi-au ajuns profanele oase pe sub Puntea Suspinelor. La trei paşi am intrat in hotel şi m’am culcat. Că m’am culcat e mai mult o vorbă. Hotelul acesta e elegant şi pare nou; dar ce-o să-i faci, dacă măna păgănă şi slută a pre-sentului nu poate să inăbuşe glasul trecutului! Zugrăveala de pe ziduri, pervazul oglinzei, florile incrustate in scrin, un lanţ de clopoţel remas din greşeală lângă soneria electrică, toate acestea se uitau străine şi eloquente 1a mobila de chem-brică şireatâ. Ear după ce am suflat in luminare, m’am uitat in întuneric cu mulţumire. Eram fericit, curat fericit, par’că m'aş fi simţit lângă o femee care mi-ar fi fost dragă.
Şi mai departe; câtă dreptate, me gândeam, a avut Shakespeare să aleagă Veneţia pentru doue din piesele lui! Unde putea mai bine să clocotească durerea furioasă a lui Othello ? unde putea să crească Desdemona cu perul mai lung şi dorul mai cald ? In ce loc ar fi putut Shylock să ia zălog pentru bani carne de om? unde se puteau naşte şi trăi mai adevăraţi: şi fiică-sa (Bessica mi se pare), şi Porţia, şi Antonio, decăt in Veneţia? Una singură din creaţiunile Shakespiriane imi pare că nu se incadrează in Veneţia: Jago. Jago este miserabilul cel mai desăvirşit şi mai inutil din
584
SCRISORI DIN ITALIA
tot teatrul lui Shakespeare, canalia cea mai veninoasă şi mai putredă, şi e canalie de geaba, face reu pentru plăcerea de a-1 face, muşcă şi răneşte fără să-l fi muşcat nimeni. Ei, după ce ai avut impresia mea despre Veneţia, acest Jago devine imposibil in zidurile ei. Nu doar că n’or fi fost mişei destui şi aici; nu doar că Ghetto n’o fi zămislit destui cămătari şi n'o fi servit de teatru la o mulţime de injosiri trupeşti şi sufleteşti. Dar aceştia toţi işi aveau cuvintele lor de paria ca să fie aşa. Chiar Shylock pe Ponte di Rialto, in chiliuţa lui de samsar, devine posibil, cănd ştii că semeţul Antonio scuipa intăi in pragul lui şi apoi intra. Dar Jago? Jago este o monstruositate in intreaga natură, şi liniele Veneţiei nu puteau să se desarmoniseze pănă a lua formele unei şopirle ca el. Mie mi se pare că Shakespeare şi-a găsit cadru. Dar eată-mă făcend critică, intocmai cum d-nu Jourdain făcea proză, fără să ştie.
Aici o mare pauză. Impresiele de a doua zi, de la lumină, se schimbară. Nota dominantă remănănd aceiaşi, tinta se încălzise. De la Veneţia cu lună la Veneţia cu soare.
Şi mai intăi un mic episod de călătoriă.
Suindu-mă la Viena in vagon, cu un englez cărămiziu, un dalmat (sau naiba ştie ce-o fi fost) sprinţar şi mucalit ca un clown, un vănzător de porci vienez, buhav ca de dropică, eată doue matroane călătoare cari păşeau in virful degetelor, ca nişte găinuşi de munte, indreptăndu-se spre compartimentul nostru. He! he! poţi să fii iubitor de natură căt ai pofti, cănd se arată virful unui picioruş nostim, ia par’că nu ştiu cum iţi vine să-ţi măngăi capătul mus-taţei, ori să-ţi tr£ci măna prin cioc ori prin barbă, după cum ţi-e firea şi podoaba obrazului. Eu iţi spun drept că-mi dreseiu creasta şi le aşteptaiu să se urce. Vorba intăia ce o rostiră fu:
—	Stiupid !...
Tocmai mai tărziu aflaiu că in Bedeckerul lor sta scris că trebue să stai in vagon cu faţa spre apus şi să ocupi locul din stingă, ca să poţi consuma poesia de pe Semering.
SCRISORI DIN ITALIA
585
Şi atăt stingă cât şi apusul erau ocupate de sus citaţii domni.
Insfirşit, prea bine, fie şi stiupid! Hai să vedem acum cum stă.n cu inventarul: una tânără, alta nu prea matură, ba chiar matură cum se cade. Tănăra se trănti supărată in colţul din dreapta (vai!) şi se făcu că inchide ochii. Cănd zic se făcu vreau să spuiu că nu-i inchise de loc, căci pe ici pe colo da cu privirea nenumărate raite prin partea noastră, aşa ca din greşeală, şi cănd descoperi ceafa cu două etaje a vienezului, se puse pe un ris sănătos şi tănăr, care, dacă nu făcea cinste creşterii ei, da la lumină o coroană de dinţi albi şi ştrengari, de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti. Eu eram gata de aşa treabă, şi astfel, pe tăcute, devenirăm prieteni in numele risului. Bătrăna se supăra odată, măcar că ridea şi ea, şi-i zise tare:
—	Olivia!
Neamţul işi proptise capul in pântece şi trecuse in lumea drepţilor.
Insfirşit pe la douăsprezece ajungem la o staţie oarecare cu berg pe la sfirşit, unde, spre a scurta, dejunăm, eu in gară, ele in vagon. Iute, plecăm. Le era sete. La viitoarea staţie iau răpede o halbă cu apă şi un pahar, le adăp, ne zimbim, la darea bacşişului se iveşte controversă, eu intind măna, Olivia mă apucă de mână, ba o fi, ba n’o fi, şi eacă-ne in vorbă...
Americance de la Chicago. Zău, că par’că nu e iertat să vie cineva aşa de departe. Dă-i vorbă (cum dă Dumnezeu) dâ-i, dă-i, pănă la Ponteba. Aci, graniţa. Fata ridea şi se indigna in contra mojicilor de vameşi cari răscolesc prin cuferile doamnelor. Atunci o idee imi veni, ca răposatului de Girardin, şi mă hotării, in numele d*lui Curtopassi, să impiedec pe macaronari de-a se atinge de dantelele Oliviei. Puseiu cheile de la cuferile lor in buzunar, luaiu fata de braţ şi hai la dogana, unde declaraiu valizele lor drept ale mele, presentănd totodată şi porunca legaţiunei italiane de liberă trecere. Cănd colo ce să vezi! Eu, cu jumătate din bagaj veneam de la Bucureşti şi cu jumătate de la Chicago.
586
SCRISORT DIN ITALIA
Dar se vede că ştie domnul de ştirea curtezanilor, căci controlorul puse măna la şapcă, se inclină şi dete lucrurile la o parte, fără să le deschidă. Eram scăpaţi. Olivia se făcuse galbenă şi roşie de vre-o trei ori, şi cănd se vezu liberă ofta din greu. Eu iţi spun drept că nu mi-ar fi părut tocmai reu să ved pe italian scuturăndu-mi aşa zisele mele biancherii ce-mi veneau din Chicago. Dar mai bine aşa. Americancele incepură să me creadă un personaj. Drept recunoştinţă me poftiră la masa lor. Aduserăm chianti şi, na şi ţie, na şi mie, se deslegară limbele. Se inţelege că vorba stiupid avea un rol foarte important, la adresa vameşilor, la a vinului, la a vre-o douăzeci şi patru de tuneluri ce trecurăm pe rănd. La urmă ne schimbarăm cărţile: Miss O. Woodward şi Lady R. S. Bryton. Asta şi cu X Y e tot atăta.
Infine, spre a me intoarce, ne despărţirem la Veneţia prieteni. Ele traseră la o cunoştinţă, eu la hotel.
Deabea adormisem, cănd bătu cineva la uşe.
-	Ce-i?
—	Domnule, doue doamne vor să ve vorbească. Nu Ştiu ce tot spun despre nişte chei.
Şi atunci auzii pe americancele mele prăpădindu-se de ris pe la uşe. Nu puteau să se culce, sermanele, şi-şi lua-sere curaj să vie noaptea in virful hotelului meu spre a-şi găsi cheile.
Şi acum me intorc.
A doua zi, la noue ore, eram pe piaţa San Marco. Cea dintăi persoană de care dădui cu ochii fu Miss Wood-word. Acu era nostimă de tot, tunsă ca un şcolar, elegantă, teneră, fără nimic din bădărănia englejilor căletori. Ne scuturarăm de mănă, me invirtii odată imprejurul ei ca împrejurul coloanei leului şi ne despărţirem, ea spre a se duce la o fabrică de oglinzi, eu spre a cerceta biserica San Marco.
Mai inainte de-a intra in impresiele sacre, dă-mi voie să me opresc puţin.
Ştiu că ai vezut Veneţia şi multe alte lucruri fru-
SCRISORI DIN ITALIA
587
moaşe in lumea asta. Cunoşti ceva asemănător palatului ducal şi intregei aceste pieţe?
Puternica originalitate ce se desprinde din zidul neted al palatului dogilor are un farmec atăt de mare şi de personal, incăt dacă i-ai răpi apa canalului, cerul Veneţiei, piaţa, porumbii, etc., şi Tai pune intr’un tărg modern, tot el ar fi, se’nţelege cu mai puţină culoare locală, dar ar fi. Cu amestecul de bizantin şi gotic şi cu acel ceva neted şi senin ce e caracteristic Veneţiei, se formează o artă a parte, de-o puritate clasică, dar caldă, alături de care iţi vine greu să pui faptul istoric al consiliului de zece, al punţii suspinelor, etc. Aşa cum e astăzi şi cum trebue să fi fost şi a-tunci, palatul dogilor n’are nimic inquisitorial şi sinistru; e palatul dogelui Mocenigo, un cap frumos de artist; e palatul splendid al lui Dandolo, care organisa cruciade contra Constantinopolei şi aducea in biserica Veneţiei comorile din toate bisericele păgăne; ar fi insfirşit palatul din care te-ai aştepta să se coboare Veneţia lui Paul Veronese sau o do-garesă ideală semănând cu fecioara de Foligno a lui Ra-phael. De aceea cănd auzi pe ghid spunendu-ţi:
—	Da cette finestra lu doz anounsait qu’on avait de-capite oun om (de cette fenetre le doge annongait etc.).
Sau alte farse de felul acesta, iţi vine să -crezi că glumeşte, sau le primeşti ca nişte anachronisme supărătoare, cum adesea spun aceşti şarlatani.
Pe dinăuntru şi pe dinafară intregul palat este o concepţie in care se oglindeşte tot geniul Adriaticei, şi ogiva, incrustată in fruntea netedă a zidăriei, te priveşte ca un ochiu blănd, cu o rază ce vine de departe, din veacul al XV ori al XVI. Imi pare reu că nu se ştie sau că nu ştiu eu cine este architectul acestui monument, căci l’aş pune in sufletul meu printre cei căţiva dumnezei pe care ii adorez.
întreaga piaţă San Marco are farmec. Cred insă că e mai bine s’o vezi intr'o zi de serbătoare, cănd nu mai furnică norodul acesta mojic şi samsar, imbrăcat la modă şi tocmai de aceea trivialisat, care locueşte astăzi in Veneţia.
588
SCRISORI DIN ITALIA
Să vezi piaţa singură, fără negustori, populată de cele doue coloane, de umbrele turnurilor şi poate de gondolieri ori de oameni din popor.
Insfirşit intrăm in biserică.
Biserica aceasta este un fel de Dedal divin, cu o ne-sfirşită mulţime de unghiuri şi sinuosităţi, purtănd fiecare o lume intreagă de artă, de talent, de răbdare şi de suferinţe. Eu iţi dau impresia mea personală, umană, independentă de şcoală şi de teorie. Ca şcoală, cred că are caracteristica palatului, cu mai mult accent bizantin decăt gotic Şi tocmai din această disproporţie poate cu ceva mai puţin ton veneţian in architectură decăt palatul. Se zice că e luată, in linii generale, de pe S-ta Sofia din Constantinopole Şi rotondele cu boitele lor alcătuesc semnul creştinătăţii. Pentru mine ceeace este veneţian, ceeace este renaştere italiană de-o incomparabilă splendoare, sunt lăuntrurile. Căt suflet de atunci trăeşte astăzi in aceste ziduri, absolut nu se poate spune, căci el trăeşte in culoare, in arcul bolţei, in infinita şi generoasa închipuire cu care maeştrii mozaişti au purtat linia, imbrăcănd podelele cele mai neinsemnate cu un painjiniş neperitor de fantasie culorată.
Mai intăi Capela. Aici suntem pe mănile lui Tizziano Şi a familiei de mozaişti Zucatti. Numele acesta mi-a adus aminte una din cărţile pline de inexactităţi, de talent şi de farmec a d nei George Sand: Les maîtres mosaîstes, după cum intreaga Veneţie mi-a adus aminte pe Shakespeare, pe Paul de S-t Victor şi pe Emilio Castelar. Nimeni din oamenii cari au trecut prin Veneţia nu au prins mai poetic Şi mai natural meziul incunjurător al templelor acestora de artă decăt ea. Negreşit la George Sand este amor la mijloc, dragostea betrănului Zucatti pentru copii lui, protecţia lui Tizziano, etc.; insfirşit sentimente afective cari atrag. Ştiu. Dar ce să fac dacă atunci cănd am cetit numele lui Fran-cesco Zucatti, cel mai ilustru dintre fraţi, pe mozaica care înfăţişează pe Evangelistul Marcu, mi s’a părut că ved pe tener urcat pe schele şi bătând ţintele de sticlă colorată in pasta de pulbere de marmură şi albuş de ou, aşa după
SCRISORI DIN ITALIA
589
cum mi-1 aduceam aminte din George Sand? Aici e şi chestie de temperament.
Me opresc aici, căci ved că am umplut patru coaie de hărtie şi incep să deviu halima. Dacă nu ţi s’a urit cu atăta artă făcută de un profan ţe-aşi mai scrie. (Cetitorul, a parte: Uf!..)
1888, Maiu 20, Roma.
Dragă..................
întors azi de dimineaţă de la Neapoli am găsit, spre marea mea bucurie, trei scrisori din ţară.
Insfirşit te-a tăiat vremea sub limbă şi ai vorbit... Sunt fericit, curat şi fără întorsături. După o săptemănă de viaţă aproape ideală, împrejurările mi-au adus in aceiaşi zi trei scrisori, trei, şi căteşi trele bune... încep să me tem de vre-o catastrofă, căci, cum zice scriptura, e aşa făcut in lume ca alături de şeapte vaci grase să vie şeapte slabe,
Iniţialele le-am înţeles numai pe jumetate. O să ajungi, cu voia lui Dumnezeu, să le numeşti A prim, A secund, căci n’o să mai fie loc in alfabet.
Eu insă, sunt foarte departe de asemenea lucruri. Afară de noutatea mai tuturor impresielor mele, e un soiu de transparent ciudat care s’a lăsat pe partea veselă a vieţei resultănd din sensualitate. Neavend prieteni intimi cu care să-ţi comunici isbănzile erotice; ne iubind pe nicio femee cu partea sufletului, trăesc de patru luni intr’un fel de atmosferă de senin care atinge indiferenţa. Dacă ai in-cercat vreodată să innoţi, trebue să fi simţit impresia curioasă ce ţi-o produce faptul că poţi pluti. Astfel eu: me mir uneori că stau la suprafaţă, că plutesc liniştit şi me uit cuminte la o mulţime de lucruri frumoase. Singurătatea te închide şi te simplifică. Afară de un inceput de dragoste,
590
SCRISORI DIN ITALIA
inpănzuit la Porto d’Anzio şi care sper să-l inşir mai departe la toamnă, nimic nu m’a scos din placiditatea ideală a artei. E poate cam umflat ceeace iţi spun, dar e foarte adeverat. Cănd eşi din Roma, ceeace nu mai e artă, e senin de mare, e soare ori lună, e Napoli, ori Anzio, ori Pompei, ori Cas-tellamare, oricăte şi mai căte colţuri de-o rară frumuseţe, pe cari natura le-a dăruit cu imbelşugare coastelor Italiei. Dacă la acestea mai adaugi lipsa ce pururi stă in suflet cănd mintea se uită inapoi, ajungi să-ţi dai intrucătva seamă de formula unei vieţi ca a mea.
Acum o septemănă am plecat la Napoli. Oraşul acesta e cea mai stranie adunătură de extreme: munte şi mare; lux şi sărăcie; palate şi monumente alături de murdăria sordidă a stradelor şi oamenilor; femei elegante şi frumoase, faţă cu cei mai strimbi şi mai anemici betrăni; cântăreţi săraci cari poartă incălţăminte de lac şi inele de preţ; insfirşit, şease sute de mii de suflete grămădite pe lungul cheiului intre inălţimi vulcanice şi apă, pe care le arde focul de-a trăi, de-a iubi, de-a mănca, şi care cad prada holerii cu miele dar nu se depărtează de poalele calde ale Vesuvului. Ear deasupra lor, ca o făclie a morţii, se vede noaptea virful Vulcanului aruncând in vezduh o vecî-nică colcăială aprinsă, cătră care, de la Capri, mram uitat ciasuri intregi, atras şi purtat prin simburele de nebunie ce trăeşte in fiecare din noi cătră misterioasa flacără a pămentului.
In Napoli, museul Ferdinando e o comoară fără preţ pentru iubitorii de frumos. Las pictura la o parte. In sculptură tot ce s’a descoperit in vremile moderne, cu bogăţiele de la termele lui Caracala, cu bronzurile splendide, cu faimosul taur farneze, cu toate suvenirile, ce palpită ăncă de viaţă, de la Pompei, sunt comod instalate in museul naţional de aci. Ceeace mai cu seamă m’a interesat, a fost galeria statuelor şi busturilor împăraţilor Romani. Să-i vezi pe toţi aşezaţi in ordine cronologică, incepend cu Caesar şi trecend pănă dincolo de dinastia Severilor; să vezi pe blândul Nerva, cuminte, simplu, blajin, pe divul nostru Imperat
SCRISORI DIN ITALIA
591
alături, cu nasul subţiratec, slab, frumos, şi cu o privire lungă şi gănditoare, ăncă tener dar deja par'că nemuritor; să vezi alături pe femeea lui Plotina, cu conciu ca ţărancele noastre; apoi pe Eliu Adrian, cam mătăhălos, cu un cap mare de cioban; dincolo Antonin Piu, surizetor ca un papă şi cam bleg; apoi Marc Aurel, numit pe bust Amu Yeru cum il chema ca simplu cetăţean; apoi Comod; infine intreaga periodă fericită de o sută de ani a Imperiului cu bărbaţii şi adesea şi femeile cari l’au stăpănit. E o privelişte mişcătoare, crede-me, căci flecare statue iţi spune ceva din ceeace a trebuit să fie omul. Faţă in faţă cu marmura lui Trajan ca Imperat este statua lui ca om, ca formă. E gol de sus pănă jos, dar capul e acelaş, măndru şi blănd. Imi propun la cea dintăi ocasie să me intorc la Napoli ca să-mi iau note lămurite şi să-mi scriu impresiele de pe loc. Căte mai remăn de adăugat la monografia d-lui Odobescu! Trebue să ştii că o asemenea colecţie (de busturi) mai e la Capitoliu; o alta in Vatican, şi o a treia in museul familiei Borghesa din grădina cu acelaş nume. Pentru noi, pentru mine cel puţin, e un nespus farmec şi o sfântă emoţiune de-a sta intr’o sală rece sub statua Imperatului nostru şi a-i privi capul gânditor şi braţul vinjos, şi e o bucurie a-proape copilărească dar intru cătva artistică de-a constata că te cobori, ca popor, din contempuranii acestui om, poate cel mai majestos şi mai frumos din toată colecţia aceea de geniuri, de nebuni, de criminali şi de filosofi.
Dar ho, cu istoria.
De la Napoli am luat vaporul care face serviciul poştal in golf şi am pornit-o la Capri, unde me aşteptau trei (adică trei) conese. Nu te mira de cumulul acesta. După cum in Germania toată lumea e mai mult sau mai puţin doctor, aici toţi botezaţii intru Christos sunt principi, conţi, marchiji, ear liberalii cari nu se pot desface de mania aceasta sunt şi ei signor cavaliere ori commendatore. Vaporul atinge toate punctele populate de pe golf: Vico, Sorento, Capri şi ăncă doue trei cari imi scapă.
Nu ştii ce simţiment de mulţumire egoistă, ce beati-
592
SCRISORI DIN ITALIA
tudine de om prost, care se crede dator să admire verba magistri, me prinsese in faţa atâtor insemnate locuri, la care am visat cu toţii cetind pe Lamartine ori Spero-nare a lui Dumas tatăl! A-ţi spune că am avut o decepţie ar fi exagerat şi nedrept, căci la intoarcere, cănd am făcut drumul, pe uscat, m’am încredinţat că e o gură de raiu locul acesta. Dar la entusiasmul şi ideea ce mi-o făcusem eu de Sorento nu respundea de loc acea rîpă straşnică pe marginea căreia stau infipte nişte hoteluri monumentale, cu căte cinci rănduri, şi acel mititel sin stincos, fără ţerm prelung, fără nisip, fără lenea valului, concretisată aşa de bine la Porto d’Anzio bunăoară in desfăşurarea umedă şi moale a plagei. Şi atunci am avut un fel de părere de reu retrospectivă faţă cu mărturirea lui Lamartine:
Sur la plage sonore ou la mer de Sorente
Deroule ses flots bleus aux pieds de Toranger
II est pres du sentier... etc.
Dar privind mai lung golful am ajuns la explicaţia firească a acestei hiperbole sau mai bine anomalii aparente. Ştii că le premier regret este un apendice la Grazziella, care, după cum ţi-aduci aminte, se petrece in insula Ischia. Insula aceasta e aşezată in golf faţă in faţă cu Sorento, şi marea care se leagănă intre ele se numeşte mai prieteneşte marea Sorentului. Deci, la plage sonore ou la mer de Sorente deroule ses flots nu este plaja Sorentului ci a Ischiei, pe care vine valul cu numele Sorento şi-şi desfăşură cutele sale. Acum, spre mai mare control, ar fi trebuit să ved şi Ischia, spre a me asigura dacă are o plaje prelungă şi re-sunătoare. Desigur, această anchetă nu e de loc poetică, dar e interesantă, fiindcă, ca chestiune de psicologie, e curios să vezi pănă unde se aprinde şi de unde incepe a falsifica fantasia unui poet care a trăit şi a iubit pe locurile astea, căci legenda lamartiniană se întinde pănă la Capri şi Sorento; mai departe, toată descrierea din poesie, cu portocalii, cu cărările pe stincă, cu gardurile vii şi inflorite, e adeverată.
SCRISORI DIN ITALIA
593
La Ischia insă, n’am putut să me duc, căci vaporul de la Capri se intoarce inapoi la Napoli, şi cu barca e prea departe. Afară de asta am şi nenorocirea de*a suferi du mal de mer.
La Capri am stat şease zile. Cănd te apropii cu vaporul pentru intâiaşdată de insulă ai un fel de nesiguranţă, de frică, care vine deacolo că marginele ei resar deodată din fundurile mării şi cu indrăsneală se duc in vezduh la inălţimi ameţitoare. Dar cănd te-ai aşezat in-tr’insa.... nu ştiu ce să mai spui. Niciodată in viaţa mea n’am fost mai senin, mai limpede, mai plin de lumina idealului ca in] aceste şease zile. Cele trei contese: neneaca cu fiicele, me legau tocmai căt trebue, de umbra pămentu-lui, dar nicio singură minută nu mi-au supărat liniştea sufletească. Intr’o singură noapte s’a urmat oarecare insomnie, căci, după prealabilă înţelegere, trebuea să se coboare de sus de la răndul intăi jos la mine, una din fete, cu picio-ruşile goale, in cămeşuică, spre a-mi da dragă doamne un sărutat care mersese mazu la o partidă de concină. Şi era nebuna gata s’o facă, dacă din nenorocire, n’ar fi avut pe soră-sa, care, bolnavă de insomnie, era deapururea deşteaptă.
Revenind la Capri, nu ştiu cum o fi Olympul, dar ştiu că eu dacă aş fi însărcinat să aleg o reşedinţă zeilor, aici i-aş pune să locuiască. Inchipueşte-ţi o stincă selbatică şi goală ca un cap de vultur, care la mijloc ar fi strinsă ca o talie de femee, toată cioplită bănci, bănci pe cari cresc cu imbelşugare măslini, smochini, lămăi, viţa cea restig-nită, scoroşi şi un soiu de smochini zişi din India, cu foaia grasă şi ghimpoasă; apoi, ici şi colo, magnolia, floarea cea mai delicată şi mai ideală ca parfum, care creşte câteodată in pomi mari şi stufoşi ca merii noştri; pune in acest peisaj, viele pompeiane, elegante, discrete, fără o scândură de acoperiş; populează insula cu o rasă de femei greco-romano-sarazină, cu ochii imenşi, pieliţa obrazului bronzie, dinţii ca laptele, mergend drepte ca nişte trestii, şi peste toate revarsă lumina soarelui Italiei, şi poate te vei apropia de adeverul realului. Nu unflu nimic. Chiar stradele cele
C. L. XXII.~VII.-27,316.	38
594
SCRISORI DIN ITALIA
înguste din orăşelul Capri, murdare foarte adeseori, au un caracter de originalitate a parte, cu munţi de fructe şi de legume, cu marinari betrăni şi sluţi, cu asini blegi cari guiţă de-ţi strepezesc dinţii de proşti şi triviali ce sunt. Un lucru curios: uici un om tănăr nu intilneşti aci. Toţi sunt duşi ori in America, ori după pescuit pe mare, şi numai seara, după asfinţit, vezi sute de lumini pe apă care incep să se apropie de insulă. Ei se culcă insă in Marina cum ii zic, jos, la apă, şi numai sărbătoarea vin pe la casele lor. Toată insula e proprietatea străinilor: Americani, Engleji, Franceji, Nemţi, Ruşi şi alte lifte; ici şi colo căte un na-politan.
Printre frumuseţele contempurane, doue sunt mai la iveală astăzi: una, Pasqualina, măritată de un an, care joacă tarantela ca Terpsichore insăşi; a doua Carolina, fată, vănzătoare de [mărgean şi de ... ochi dulci, la care contesele mele se uitau cu un fel de sictir foarte puţin onorabil, ceeace nu me împiedeca pe mine de-a mS uita fără sictir, dar cu acelaş sentiment de neonorabilitate. De la aceasta din urmă am cumpărat o bereta roşie, care e absolut de rigoare căt stai in Capri; ţi-o voiu hărăzi.
Cred că m’am intins cam mult, dar imi voiu pune streaje după ce-ţi voiu spune doue cuvinte despre ruinele lui Tiberiu, de Ana-Capri şi de grota de azur.
Dar ear me intorc şi zic: renunţ de a-ţi mai spune cele doue cuvinte de sus, căci sunt sigur că in loc de doue au să fie nouă şi nouăzeci şi nouă. Spre a-ţi da insă oarecare culoare locală, iţi adaug, ca apendice, un document, pe care chiar in minutul acesta il primesc de la Capri. Nu-i o felonie a ţi-1 trimite, căci e iscălit cu un nume. de împrumut : bietul Hamlet e pus la contribuţie.
Şi fiindcă doreai să-ţi vorbesc de-o femee, haide bre...
Me ştii că am avut parte in lumea asta tot de femei urite, dar cari aveau căte ceva curios ce mă impresiona. Şi aici urmează menirea mea pe aceiaşi cale. Cea de la Porto d'Anzio deşi nu e frumoasă in general are in umbra frunţii o estompă de lumină ce vine de sus, de undeva
SCRISORI DIN ITALIA
595
unde e cald, ear ochii, adănci şi străini, se uită cu un fel de gust de durere care-ţi pătrunde sufletul. Face parte din numărul rar al femeilor cari nu vorbesc mult şi tremură la un cuvent mai prietenesc ce-ţi spun. Iţi voiu istorisi căndva şi de sigur nu voiu uita niciodată plimbarea ce am făcut-o singur intr’o zi pe malul mării, ascunşi de nişte dărâmături de stinci, adesea silit s’o ridic in braţe ca să n’o ude limba valului care mie imi trecuse de mult peste glesne. Şi nu zicea nimic, numai câteodată cănd prindeam căte-o fărimă de uscat sigur, işi scotea picioruşul de sub streaşina rochii şi par’că mi-1 inchina in semn de recunoştinţă ; apoi imi lua braţul zimbind şi inclinăndu-şi capul pe o parte ori pe alta şi astfel mergeam inainte ca nişte nebuni, fără să gândim că orice cale are şi intors. Cumnata ei, un tip de madonă Rafael, foarte cochetă, mi-a spus seara că ne-a căutat prin toate cotiturile stincelor şi nu ne-a găsit. Dinsa a plecat la Florenţa, dar mi-a făgăduit, cu o formă cinstită şi tremurătoare, că are să se intoarcă la Roma mai de vreme. Sper s’o revăd şi me bucur că-mi place. Poate? cine ştie, voiu putea s’o iubesc, şi aş fi fericit. Dacă n’ar fi decepţie. Am uitat să-ţi spun că e văduvă; 'o altă specialitate a mea.
Dar era vorba să-ţi istorisesc de cea de la Capri. Aici e curat crailic pehlivănesc. E totdeauna urit să-ţi dai pe faţă netrebniciea inimei şi să te făţărniceşti in amor, dar s’o ia dracul de fire omenească, dacă-ţi place să te afli in treabă, ia aşa ca să nu fie drumul fără călători! Autoarea scrisorii ce-ţi trimit e o fiinţă simpatică, dealtminteri foarte inteligentă şi mai cu seamă foarte cultă. Dar.... nu-i drum de la mine la ea. Ce-o să fac? Am incâlecat eu pe toate dobitoacele alergătoare ca să me duc spre dinsa, dar nu merge. Treaba s’a inceput aşa: na Ioane, na Ileano; ţine in napoi Ioane, ţine Ileano. Azi o cărticică, măine o concinuţă şi haide, haide, vorba lui Effendim, pănă la Capri; am ajuns să jucăm concina pe un sfanţ plus un sărutat mazul. Şi ce să vezi? Jucam concina cu fante. Toţi fanţii ii ducea dracul in mănă, aşa că, spre a câştiga eu, trebuea
59 6
SCRISORI DIN ITALIA
să-i lase sterpi. Şi inadevăr, cu o mirare foarte naturală, remănea cu valetul in mănă fără să ia nimic cu el. Era treaba pe căştigatele.... Insfirşit, in vremea aceea, cum zice scriptura, s’a organisat o călătorie pe asini la Canagalilea. Ana-Capri e un tărguşor de două mii de suflete, infipt de venturi in creştetul stincei, cu oameni cari nu s’au coborit niciodată deacolo. Drumul care duce la el e o fantasmagorie a naturei, o dungă albă scrisă pe marginea prăpăstiei, la o inălţime de căteva sute de metri, de te ia groaza cănd te uiţi in jos. Am făcut plimbarea spre seară, cu o droaie de conţi şi de duci napolitană unii mai derbedei decăt alţii, cari făceau spirit repetănd glumele lui Cham, ori anecdotele de prin almanachuri, foarte bisericoşi şi prea bine crescuţi. La intoarcere, eu veneam liniştit, ţinăndu-mi ciuşu de scurt ca să nu mă dea de rîpă, cănd eacă dracul de femeie că trece pe lăngă mine mai repejor şi intorcăndu-se spre partea mea, cu ochii daţi peste cap:
—	Vous n’ctvez pas ete habile â Ana-Capri. Cest une occasion qui ne se retrouvera plus.
Asta era vorbă să fie. Aci era pontul. Fiecare, preocupat de pielea sa, se ducea cu nasul intre urechile măgarului, fără să se uite inapoi. Ş’atunci năvală nene să-mi iau mazul. Era s’o dau de mal odată, căci ori de căte ori mă intindeam eu s’o sărut, ea să dedea in lături. Aşa m’a săcăit pănă acasă. Şi-ţi poţi inchipui ce chin, fiindcă nu de geaba e măgarul frate cu catîrul: cănd trebuea să alerg ca s’o ajung, el sta; cănd vream să stau alături de dinsa el punea capul in piept şi remăi sănător Ştefane. In cele din urmă, cănd să intrăm pe poarta hanului şi cănd eu renunţasem deocamdată la maz, o simt prin intunerec intin-zendu-se spre mine şi... ţoc una pe găt şi alta găndesc in ureche. Imi luasem porţia.
Roma, 8 Septemvrie 1888.
SCRISORI DIN ITALIA
597
Iubite ......
Aveam de gănd să-ţi urmez scrisoarea pe acelaş ton şi să-ţi istorisesc impresiele mele de la Pompei. E atăt de falsă toată icoana ce s’a dat pănă acum de aceste ruine vii, e atăt de umflată, şi Bulwer insuş, care, ca romancier, putea să se depărteze puţin de istorie numai să-ţi dea mediul verisimil, e aşa de departe de adevăr, incăt s’ar putea da o notă noue in acest imn cătră antichitatea romană, şi s’ar putea scrie o frumoasă pagină, ajutat de Mommsen (pe care mi l’au procurat tradus in franţuzeşte pănă la voi. 7) şi de Fiorelli, directorul săpăturilor şi al museelor italiane. Să vezi lupanarele, să vezi nişte chiliuţe de odăi infame, cu fel de fel de caricaturi zugrăvite pe ziduri; să vezi grămada oraşului inghesuită, strimtă, fără un pal-mac de pămănt liber ori de grădiniţă; să intri in interiorul băilor şi să le vezi pardosite de marmură, dar joase, intunecoase, — se degaje sentimentul unui fel de bien-etre surprinzător că trăeşti astăzi in lume cu aer mult, larg, — şi ai nota exactă a celor 1800 de ani de distanţă, care, ca formulă filosofică, s’ar putea desfăşura intr’un lanţ lung a cărui extremitate să fie una virită in pămănt ear cealaltă să se ducă in văzduh: de cea dintăi ar ţine oamenii trecutului, ear de cealaltă ai viitorului. Eu cred că adevărata caracteristică a progresului omenirei este tendinţa de-a se desface de pămănt, in sensul acestei gradaţii: sălbatecilor celor mai vechi, grotele şi găurile naturale; primilor oameni, strinşi pereche, bordee in pămănt; primilor ciobani, colibele la suprafaţă; primelor rudimente de civilisaţie, casele tupilate de pămănt ars; apoi începutul centrelor mari, cu masivitatea intunecoasă a templelor de la Delhi, cu turnurile greoaie şi fără lumină ale Babilonului. Ninivei, etc.; apoi masivul Ierusalimului; apoi Roma cu templele deschise spre cer, dar cu lumea grămădită in case fără lumină, fără aer, strinsă şi inghemuită; apoi catacombele creştinilor; apoi papalitatea, care incepe de pe la finele
598
SCRISORI DIN ITALIA.
evului mediu să se desfacă; apoi modernii; apoi contempu-ranii şi insfirşit noi, cari ne caracterisăm prin dorinţa de*a. soarbe distanţele, de-a birui tot şi de-a pluti in vezduh. Poate că religiunea lui Christos, care deschise atătea orizonturi sufletului, a deprins şi vederea a se uita mai fără sfială spre cer. Nu ştiu; dar vei vedea cănd vei veni la Roma vreodată că antichitatea, afară de temple şi monumente publice, cari erau deschise şi măreţe, trăia in găuri inchise şi neluminate. Chiar palatele cele mari de pe Palatin, ale lui Neron, Domiţian, Caligula şi August, cari azi sunt intregi desgropate, iţi produc groază prin masivitatea zidării şi intunerecul ce domneşte in el.
Dar ved c’am pornit-o ear.
Te îmbrăţişez şi te doresc. Apropos, am inţeles reu, ori e adevărat: vii in Italia ? Spune-mi cănd şi cum, ca să-mi pregătesc inima la bucurie şi să te primesc cu toată pompa cuvenită unei fiinţe iubite.
x. v. z.
Roma, 9 Septemvrie 1888.
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
599
CÂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
(STUDIU ASUPRA UNOR CAPITULE DIN cLOGICA» D-LUI T. MAIORESCU. ED. II. BUCUREŞTI 1886).
III. (O
Studiul metodologiei este un cămp mănos pentru cei ce se ocupă de instrucţiune. El deschide profesorilor, institutorilor şi învăţătorilor o privire orientată asupra modurilor de procedere la învăţământ, şi le dă mijlocul de-a practica cu pricepere împărtăşirea cunoştinţelor. Cănd materia tractată in partea metodologică a cărţii d-lui Maiorescu va ajunge să fie o proprietate sigură şi bine inţeleasă a profesorilor romăni, şcoala noastră va fi invins cele mai mari piedeci, ce se opun progresului ei. Partea metodologică din cartea d-lui Maiorescu ne atrage băgarea de samă asupra unor cestiuni ce sunt chemate a da şi Logicei la Romăui un croiu potrivit cu marile reforme din timpul mai nou. Pentru noi importanţa acestei materii este îndoit de mare, căci prin această materie se pun fundamentele la o orga-nisare raţională in cele mai din lăuntru ale învăţământului fără privire la destinaţiunea specială a şcoalei. Avem şcoale mari şi frumoase, înzestrate cu unelte de invăţăment după modeluri europene. Dar ce lucrăm, cum propunem in aceste şcoale? Datori suntem a ne pune noi inşine aceste întrebări. Au oare toţi învăţătorii, institutorii şi profesorii con-
i)	Vezi «Conv. lit.» de la i August şi i Septemvrie.
600
CĂTEVA GESTIUNI METODOLOGICE
ştiinţa de-a fi orientaţi nu numai in materia ce pre pun, ci şi in modul cum are să se propună ştiinţa ce profesează? Intonăm adeseori principiul „desvoltării armonice a facultăţilor“ elevului; suntem insă cu toţii orientaţi şi asupra armoniei mijloacelor, adecă asupra legăturii organice, ce uneşte modurile de procedere la cele mai felurite obiecte de invăţămănt, ori chiar asupra locului ce-1 ocupă o deprindere oarecare in sistema de procederi metodice? Eacă întrebările la care nu poate respunde decăt studiul temeinic asupra cestiunilor din metodologie.
Adăogăm acest capital pedagogic pentru a ilustra măcar in fugă şi in câteva trăsuri aplicarea cunoştinţelor metodologice la practica învăţământului. Exemplele nu vor putea servi decăt pentru a da o idee despre principiile, ce sunt a se observa la propunerea raţională a oricărei materii. însemnăm, că nu vom avea in vedere decăt învăţământul elementar de care se împărtăşesc masele cele mari ale poporului.
începem cu modul de predare al ştiinţelor naturale, care au dat primul indemn la cercetările metodologice, de care vorbirăm.
La propunerea istoriei naturale (zoologie, botanică, mineralogie) inceputul se va face cu intuirea şi descrierea indivizilor, ce se înfăţişează şcolarilor in natură. Ilustraţiu-nile, cele mai perfecte nu se folosesc decăt de nevoie. După ce şcolarii au intuit şi descris un număr oarecare de indivizi, abstragem însuşirile lor comune. Feluritele abstracţiuni ne vor servi ca elemente de judecată pentru a stabili raporturi de coexistenţă constantă, ce intră in definiţiile genurilor. Din definiţiile genurilor abstragem deasemenea note comune, a căror coexistenţă constantă va servi inducţiunii raporturilor, ce constituesc definiţiile unei familii, ale unui ordin, ale clasei, tip şi împărăţii. Se înţelege, că inducţiu-nea descopere aceste raporturi succesiv şi in măsura, in care înaintează intuirea şi descrierea indivizilor, de la care avem totdeauna să mânecăm. Ar fi greşit să incepem bunăoară in şcoala primară cu caracterisarea unei clase, a unei
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
601
familii, ori chiar şi numai a unui gen de corpuri naturale, inainte de-a fi săvirşit intuirea şi descrierea indivizilor din acel grup. Aflarea concordanţelor ori diferinţelor ce impreună ori despart grupurile de corpuri naturale nu se poate face decăt după ce elementele acestor concordanţe ori dife-rinţe au fost abstrase cu ocasiunea descrierii corpurilor văzute.
Cu intuirea şi descrierea indivizilor, abstragerea notelor comune şi constituirea acestora in raporturi de coexistenţă constantă, nu e terminată lucrarea invăţămăntului. Şcolarul trebue să mai facă experienţa, că resultatele dobândite sunt şi necesare şi că tocmai prin aceasta ele sunt de folos omului in practica de toate zilele. El trebue să se deprinză şi in deducţiuni, care să-l ducă la experiinţi ce verifică raporturile constante, aflate pe cale inductivă. Dacă Şcolarul a invăţat, că papura are trunchiu flexibil, invăţă-torul trebue să-l conducă in lucrătoarea şcoalei şi să-i dea ocasiune a se convinge despre acest adever, arâtăndu-i cum se produc diferite împletituri de papură, care sunt de trebuinţă omului. Proba, că bastul cănepei e foarte flexibil, o face copila de ţăran, dacă o conducem la murătoarea de cănepă, la meliţă, ii arătăm torsul şi ţesutul şi albiturile, care toate sunt probele acestui adever. Ocuparea şcolarului in lucrătoarea ori grădina şcoalei, escursiunile pe cămp, in pădure, la munte etc., visitarea stabilimentelor de economie ori de industrie din apropiere, ofer nenumerate ocasiuni pentru a face proba celor invăţate deprinzendu-se in a practica cunoştinţele dobândite in şcoală.
Nu este scopul şcoalei primare nici secundare a a-dănci şcolarul intr’o anumită ramură de producţiune. Pentru şcolar toate lucrurile şi lucrările au interesul de a-i verifica cunoştinţele şi a-1 deprinde să le folosească la orice soiu de producţiune căreia s’ar dedica in viitor. Sunt şcoli, care fac negustorie cu productele de mănă ale băieţilor. Grădina ori lucrătoarea şcoalei nu stărue decăt la producte, pentru care se află cumpărători. Yom inţelege numai decăt greşala. Grădina ori lucrătoarea şcoalei nu sunt stabilimente
602
CĂTEVA GESTIUNI METODOLOGICE
de fructificare a capitalelor. Valoarea lucrului de mănâ practicat intr’o şcoală atărnă de la mulţimea cunoştinţelor, ce se ved intrupate in productele ei, fie aceste chiar numai puţin lucrative. Un singur strat, in care şcolarul cultivă măcar numai căte doue, trei fire din zece soiuri de legume, e de mai mare valoare didactică, decăt cultivarea unui soiu in grădina intreagă. Numărul cunoştinţelor, ce vin a fi aplicate in unul şi celălalt cas, este evident. Preferenţă vor avea fără indoeală deprinderile, care au să pregătească cetăţeanul viitor pentru soiurile de producţiune ce constitu-iesc condiţiunile de viaţă ale poporului dintr’un ţinut ori o ţară.
Fenomenele fisicale ori chimice se expun intuirii şcolarului prin experimente. Acestea sunt punctul de mâne-care la o prelegere de fisică ori chimie. Experimentul trebue să se intueze şi să se descrie in toate amănuntele sale. Aceleaşi momente abstrase şi din alte experimente ori experienţe analoage ne vor da elementele de judecată pentru a induce legea de succesiune constantă. Nu e vorba la nici un obiect de invăţămănt de construirea raţionamentului cu premisele sale in toată regula. Şcolarul n’are să vorbească de premise şi conclusiuni; invăţătorul trebue insă să ştie in fiecare moment unde se găseşte, care intrebare vine mai nainte şi care are să urmeze mai tărziu. El trebue să cunoască răndul firesc al gândirii omeneşti, dacă cerem invăţămăntului să ducă la resultate solide.
Legea odată formulată va servi acum ca punct de mănecare teoretic, pentru a trece la aplicarea deductivă. Dacă am aflat prin inducţiune, că corpurile se intind la căldură şi se contrag la răceală, vom putea da explicaţiu-nea intrebuinţării termometrului, că pentruce se inalţă mercurul cănd e cald şi cade la răceală şi care este folosul acestui instrument. Legea de succesiune dobândită prin inducţiune din unele experienţe va servi ca mijloc pentru a explica şi produce alte experienţe, care adeveresc legea şi o face necesară in ochii şcolarului. El vede că cunoştinţele dobândite sunt ceva sigur şi că sunt folositoare in viaţă.
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
603
Constatăm, că partea inductivă a învăţământului, fie in fisică ori chimie, se practică destul de bine in cele mai multe şcoale. Nu tot aşa şi partea deductivă. Temele pentru aplicarea cunoştinţelor teoretice la problemele din viaţă ar trebui să fie mai bine representate in manualele menite * pentru invăţămăntul elementar. Şi aici lucrătoarea şi grădina şcoalei sunt locul, unde şcolarul ar trebui să se de-prinză in resolvirea acestor teme, să inve^e a practica moduri de lucrare, a întrebuinţa unelte de lucru şi a le confecţiona el insuş din materii brute in mărime naturală ori ca modeluri in miniatură. Şcolarul insuş trebue să încerce practicarea feluritelor procederi şi manuări de unelte trebuincioase in economia casei şi a cămpului.
Lucrul de mănă a inceput in timpul mai nou a fi şi la noi obiectul de preocupaţiune al bărbaţilor de şcoală. In multe locuri a inceput a se introduce lucrul de mănă ca un nou obiect de invăţământ al şcoalei primare, adăpănd şcolarii cu noue introduceri teoretice despre insemnătatea lui. Puţinele deprinderi practice se fac adeseori fără vreme şi fără privire la cunoştinţele dobândite in şcoală. Multe lucruri neinvăţate in şcoală se practică in lucrătoare, şi mai toate cele învăţate in şcoală nu se practică de loc. Yom inţelege şi aici unde este a se găsi greşala. Lucrul de mănă trebue să fie întocmit astfel, ca să stea in intimă legătură cu materia de învăţământ. El nu are să fie un obiect de învăţământ deosebit ci o continuă verificare a adevârurilor teoretice dobândite in şcoală. El are să fie technologia materiilor propuse. Deprinderile trebue să fie alese la timpul lor şi practicate in fiecare şcoală după trebuinţele specifice şi felul de ocupaţiune predomnitor intr’un anumit ţinut, oraş sau sat. Eacă un cămp de producţiune liberă, nelimitată prin programe de invăţământ, ce se ofer inteligenţei învăţătorului.
Principiile de metodologie generală, de care vorbim, işi găsesc aplicaţiunea lor nu mai puţin la învăţământul in limbă. Aici cămpul de experiinţă este graiul viu al poporului pe care arta scriitorilor noştri eminenţi Ta fixat in
604
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
scrierile lor de model. Piesele cuprinse in cartea de cetire, piese, care ar trebui să cuprinză din frumuseţile limbei noastre ceeace este mai frumos, sunt temeiul empiric al invăţămentului elementar in limbă, din el au să se inducă legile limbei, adecă regulile gramaticale fie ale părţii analitice ori a celei sintactice. Intilnim adeseori usul invechit, care împărtăşeşte simplu regula gramaticală, reducend exemplele din limbă la rolul secundar de-a servi numai ca ilus-traţiuni ale regulei. înţelegem, că o metodă raţională trebue să proceadă pe calea inversă. Dacă cetim o piesă aleasă şi aflăm de exemplu că un cuvent inseamnă numele unei fiinţe ori lucru, abstragem acest inţeles al cuvântului. Abstracţiunea. aceasta repetată la mai multe cuvinte, ce se ivesc in răndul lecturei, ne va duce la inducţiunea resulta-tului teoretic gramatical: Sunt cuvinte care inseamnă numele unei fiinţe ori al unui lucru concret. învăţătorul nu va avea decăt să le dea numele de substantive concrete, şi va putea cere dela oricare şcolar să respunză definiţia pe care el insuş a aflat-o. Ne mai servim de un exemplu din sintaxă: Făcend descripţia analitică a unei proposiţii cetite, aflăm bunăoară, că subiectul proposiţiei concordează cu predicatul in numer şi persoană. Această abstracţiune făcută la mai multe proposiţiuni, ce urmează a fi extrase din bucata de cetire, va da elevului elementele de judecată, pentru a putea induce regula sintactică constantă, că subiectul concordează cu predicatul in numer şi persoană. Regula a aflat-o şcolarul fără a o primi de-a gata; şi ceeace află cineva prin muncă proprie, preţueşte in ochii lui mai mult, se imprimă cu tărie şi remăne o avere neperitoare.
Cu inducţiunea teoriilor limbei nu s’au sfirşit cerinţele metodice. Şcolarul trebue să-şi aplice aceste teorii prin o găndire deductivă. El trebue — ca să remănem la exemplele de mai nainte — să producă cuvinte, care să insemne numele unei fiinţi ori lucru concret, respective să construeze proposiţii, in care să se adeverească raportul constant găsit intre subiect şi predicat. Eacă raţiunea metodologică a temelor in scris fie in şcoală ori acasă, precum şi explicarea
CĂTE VA CESTIUNI METODOLOGICE
605
necesităţii de*a deprinde pe şcolari in composiţiuni şi stil. Ne punem întrebarea : Care este cursul gândirii şcolarului când se pune la lucru ? Este proba deductivă a teoriei învăţate. Eacă-o : Am invăţat că substantivele concrete sunt cuvinte, care insamnă numele unei fiinţi ori al unui lucru concret. Numele, la jcare me gândesc acum insamnă o fiinţă concretă. Prin urmare il voiu scrie in ocupaţiunea mea, fiind sigur că învăţătorul il va accepta. Am invăţat, că subiectul unei proposiţii concordează cu predicatul in numer şi persoană. Acum imi pică in minte o proposiţie cu subiect şi predicat. Trebue dar să grijesc de concordanţa ce o ştiu, căci altfel proposiţia mea nu se va potrivi cu stilul din cartea de cetire, nu va suna bine şi nu va fi aprobată. Eacă Şi aici un nou lucru de mână, o noue aplicare practică a cunoştinţelor teoretice.
întrebăm deja după cele de pănă aci: Lucrează profesorul de limbă altceva decăt cel de ştiinţele naturale ? E evident, că deşi se deosibesc cu totul in materie, ei să-virşesc acelaş lucru in metodă. Principiile metodologice fundamentale sunt aceleaşi la amendoi.
Un exemplu din matematici:
Teoremele aritmetice ori geometrice, ca şi a ştiinţelor celor mai exacte, se pot dobândi pe cale inductivă ori deductivă. După vechea metodă euclidică, obicinuită ăncă in multe şcoale de astăzi, ele se împărtăşesc şcolarilor de-a gata ca obiecte de argumentare. Profesorul nu se sileşte decăt a le dobândi sub formă de conclusiuni din premise de ordine superioară şi ştiute de mai nainte. Din teorii cu conţinut mai abstract vin a se deduce alte teorii cu conţinut mai puţin abstract, dar tot abstract. Şcolarul elementar, purtat dela abstracţiuni la abstracţiuni, nu poate inţelege de ce treabă sunt argumentările fără sfirşit, precum nu poate să înţeleagă nici legătura logică şi necesară intre experienţa sensibilă şi teoremele argumentate. E de insemnat, că şcolarul nu simţeşte trebuinţa de-a argumenta adeveruj unei teorii prin adeverul altor teorii, ci voeşte să o vază eşit ă din experienţa lui proprie. Argumentările seci, îndeosebi la
606
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
invăţămentul mai elementar, unde mintea şcolarilor nu este ăncă deprinsă deajuns in a fixa raporturi abstracte, sfirşesc prin a face din studiul matematicelor un obiect lipsit de viaţă şi produc un gol intelectual, ce se manifestă prin lipsa de atenţiune, oboseală şi urit. Intuirea raporturilor matematice in caşuri de experienţă concretă este şi aici momentul metodic, de la care trebue să mânece invăţămăntul elementar şi indeosebi cel primar. Ca mijloace pentru intuiţia acestor raporturi ne servesc obiecte sensibile ca unităţi aritmetice, modeluri ori desemnuri geometrice, pe care le pregătim de mai nainte ori le construim in faţa şcolarilor. Cu ocasia descrierii modelului ori desemnului facem abstracţia raportului ce voim să-l găsim, il formulăm pentru acest cas concret, apoi cercăm a-1 experimenta şi in alte caşuri concrete pentru a dobândi baza de ivire constantă şi a sevirşi astfel inducţiunea teoremei matematice. Pentru a induce bunăoară teorema lui Pithagora desemnăm un triunghiu ortogonal d. e. cu catetele de 3dm- şi 4dm- şi hipotenusă de 5dm*. Construim apoi deasupra Secării laturi căte-o figură pătrată. Calculul suprafeţei fiecărui pătrat ne va da ca re-sultat, pentru cele doue pătraturi ale catetelor 9dm*n şi 16dm Q, ear pentru hipotenusă 25<imn. Dacă asemănăm acum suprafeţele dobândite, vom putea să abstragem raportul 25dm.n == 9dni □ I6dm.a5 adecă, la triunghiul ortogonal concret suprafaţa pătratului de pre hipotenusă este de aceeaşi mărime ca suprafeţele la olaltă ale pătratelor desemnate pe cele doue catete. Provocăm apoi elevii să construeze şi ei triunghiuri octogonale, luând alte mesuri pentru catete, prin urmare şi pentru hipotenusă şi indemnăndu-i astfel să imul-ţească experienţele ce duc la acelaş raport abstract. Abstracţiunile acestea servesc ca premise de raţionare din care se va induce de sine teorema, că pătratul hipotenusei este totdeauna egal cu suma pătratelor amănduror catetelor. Teorema nu este argumentată cu ajutorul altor teoreme, dar e indusă din experienţa şcolarului. Argumentul ce se face de obiceiu, deducănd o teoremă prin inlănţuirea altor teoreme de ordine superioară, nu este convingător pentru şcolarul ince-
CÂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
607
pâtor, de vreme ce deducţiunea ei din alte teoreme arată numai, că ea stă in legătură logică cu cele din urmă, dar nu arată că toate la olaltă stau in legătură logică cu experienţa. Premisele inducţiunii au avantajul că sunt scoase deadreptul din experienţa şcolarului; ele il mulţămesc mai mult decăt argumentarea chiar din axiome cu nemijlocită certitudine.
Cu inducţiunea teoremei nu s'a terminat problema învăţământului in matematice. Demonstraţiunea teoremei, precum şi invederarea folosului ei practic resultă abia din o aplicare deductivă la exemple practice adecă la probleme de construcţiuni concrete. Dacă i se va cere şcolarului să con-strueze o scară, care să ajungă de la un punct al suprafeţei pământului pănă la gura podului de casă fără a me-sura distanţa, el va mesura indepărtarea de la acest punct pănă la părete (o catetă), apoi inălţimea păretului pănă la gura podului (altă catetă), insfirşit va sumiza pătratele catetelor mesurate, va scoate rădăcina pătrată (hipotenusa) şi se va convinge, că o scară construită in lungimea ce indică calculul seu, ajunge tocmai la gura podului. El va face o noue experienţă, care va fi pentru el demonstraţiunea cea mai convingătoare că e adever ceeace se cuprinde in teoremă. El va mai dobăndi şi deprindere de-a întrebuinţa cunoştinţele sale teoretice pentru scopuri din viaţă. Aplicarea deductivă e practicată mai des la învăţământul in aritmetică decăt la cel din geometrie. In vreme ce şcolarii resoalvă multe exemple practice din aritmetică, cunoştinţele geometrice, o ştim aceasta, remăn aproape neaplicate. Cine a avut ocasiune să visiteze şcoalele noastre şi să asiste la esamene, va fi observat, că aceiaşi elevi, care resolvă cu deprindere suficientă equaţiuni de toate gradurile, stau neajutoraţi, cănd li se dă o problemă practică ce s’ar referi măcar numai la noţiunea unei simple linii drepte, orisontale ori verticale, ori la teoremele ştiute despre calculul suprafeţei unei figuri. Trasarea unei linii pe cămp, a unui drum, nivelarea unei curţi ori grădini, căderea nivelului apei de la un punct la altul, drenarea unui agru mlăştinos, calcularea suprafeţei
608
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
lui şi preţuirea pământului după valoarea catastrală, desemnarea unui mic plan de situaţie pentru trebuinţele exploatării etc., sunt ocupaţiuni de aplicaţiune neobicînuite in şcoalele noastre, cu toate că resolvirea lor presupune cele mai elementare cunoştinţe geometrice. Eacă un nou cămp de deprindere in lucrul de mănă, pe care şcolarii ar trebui să-l săvirşească la escursiuni pe cămp, in grădină, in sala de desemn, in lucrătoare etc. El trebue să fie practicat in intimă legătură cu materia învăţământului din şcoală.
Invităm pe invăţătorii, institutorii şi profesorii de matematici să ne descopere ăncă alte metode de tractare practică a materiilor, fie din aritmetică ori din geometrie, şi ne vom convinge, că metoda elementară, cea mai raţională este in fundamentele ei aceeaşi, pe care am găsit-o aplicată la invăţămentul in limbă caşi in ştiinţele fisico-naturale.
Cercăm a aplica principiile metodologice la obiectul geografiei.
Invăţămentul in geografia şcoalei primare trebue să inceapă cu intuirea şi descrierea obiectelor geografice. Intuirea condiţionează inceperea studiului geografiei cu descrierea Şcoalei, a comunei, a hotarului comunei, a direcţiunii şoselelor, ce duc la comunele vecine. Scopul descripţiei va fi ca să întregim succesiv cunoştinţele despre plasa de care se ţine comuna. Yom trece apoi la descrierea celorlalte plăşi ce întregesc judeţul. Continuând descripţia judeţelor întregim cunoştinţele geografice despre ţară.
Ţara va fi considerată in raportul ei cu celelalte ţări, asupra cărora se va întinde descrierea şi va întregi la răndul seu cunoştinţele şcolarului despre continentul european. Descrierea va trece in cele din urmă la celelalte continente ale globului terestru şi se va sfirşi cu cunoştinţele cele mai elementare despre raportul pământului nostru cătră celelalte corpuri cereşti.
întreaga materie geografică nu se va putea descrie pe temeiul intuiţiei directe. Eacă pentruce ne vedem siliţi a: fixa obiectele geografice prin desemn şi aceasta ăncă de pe atunci, cănd descripţia se poate face pe temeiul intuiţiei
CÂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
609
directe a naturii. Astfel se deprinde şcolarul de la inceput de-a asemena desemnul cu realitatea şi a se orienta pe harta geografică, care afară de călătoriile costisitoare şi de ilustraţiuni este singurul mijloc de intuiţie.
Desemnul nu are de scop decăt să fixeze raporturile de coexistenţă geografică prin semne grafice. Un semn oarecare se va repeta ori de căte ori vine a se fixa acelaş raport de situaţie. O şosea, un sat, un oraş, părău, riu, vale, munte, pădure, drum de fer, limitele unei plăşi, a unui judeţ, a unei ţări etc., vor avea fiecare semnul lor, care este fixarea sensibilă a ideei ce a dobăndit-o şcolarul despre un raport de situaţie cu ocasia intuirii şi descrierii. Dacă observă şcolarul la descriere aceeaşi notă la mai multe izvoare concrete pe care le-a vezut, el le va abstrage ca elemente comune. Aceleaşi abstracţiuni săverşite la al doilea, la al treilea sau şi la mai multe izvoare, il vor indemna să privească notele abstrase ca impreunate intr'o coexistenţă constantă şi invariabilă. El va fi săvirşit astfel inducţiunea raportului de coexistenţă constant adecă noţiiînea geografică, pe care o numim izvor. Se inţelege de la sine, că un raport de coexistenţă geografică va fi cu atăt mai exact, cu căt inducţiunea a putut porni de la mai multe cazuri de experiinţă variabile. Nu va fi de prisos să observăm şi aici, că raţionamentul n’are să fie formulat, ci invăţătorul are să grijească numai de intuiţii potrivite, atrăgend băgarea de samă a şcolarului cu deosebire asupra notelor esenţiale a unei configuraţiuni geografice. El trebue să fie orientat asupra condiţiunilor psichologice şi logice in faţa ori-cării probleme de instrucţiune; căci numai această orientare ii dă putinţa de-a nimeri in fiecare moment mijloacele potrivite şi a lucra in deplină conştiinţă. însemnăm că la descrierea şi fixarea prin desemn a obiectelor geografice dintr’un hotar, plasă, judeţ etc., nu se vor induce decăt noţiuni despre acele raporturi geografice, pentru care s’a dobândit o basă de experienţă in intuiţiile de pănă aci. Pentru intuirea obiectelor geografice care nu se află in apropierea
C. L. XXII.-VIL-27,316.
39
610
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
comunei se va recurge la ilustraţiuni, la harţe plastice, mo-deluri etc.
Cu intuirea, descrierea, fixarea obiectelor geografice prin desemn, abstragerea notelor lor comune şi împreunarea inductivă a acestora in noţiuni clare despre raporturi de coexistenţă geografică, nu s’a terminat problema invăţămăn-tului in geografie. Cele de pănă aci nu pot servi şcolarului decăt pentru a se orienta intr’un anumit petec de lume. El mai trebue să se deprinză şi cu aplicarea deductivă a acestor cunoştinţe prin probleme geografice concrete, pe care va avea să le resoalve cu ajutorul cunoştinţelor sale dobândite pe cale inductivă. Yom cere elevului să ne elaboreze d. e. un proiect de călătorie arătând calea cea mai scurtă dela un punct la altul, cu drumul de fer pe uscat ori pe apă, direct ori cu condiţiunea de-a visita anumite oraşe. Yom indemna şcolarii invăţămăntului mai superior să se incerce a elabora proiecte de exploatare a terămului pe care il cunosc după configuraţiunea lui verticală şi orizontală, după calitatea solului, după climă, după producte, ocupaţiunea şi lipsele locuitorilor etc. Se va inţelege uşor, că cunoştinţele din geografie in unire cu cele din alte obiecte de invăţămănt, vor servi şcolarului ca ajutoare de ra-ţionare deductivă pentru a-şi forma vederi practice cu privire la potenţarea puterii de producţiune, perfecţionarea mijloacelor de comunicaţiune, de care dispune un anumit ţinut concret etc. Eacă teme de lucrare practică, eacă un lucru, nu numai pentru mănă ci şi pentru cap; el ni se oferă cu imbelşugare prin invăţămentul in geografie.
întrebăm şi la acest loc: Ce face invăţătorul, institutorul şi profesorul de geografie, care e conştiu nu numai de problema ce-i stă inainte ci şi de modul cum are să resolve această problemă? Nu sunt oare aceleaşi principii metodologice, ce determină lucrarea lui ca şi a colegilor sei? Yom intimpina justa obiecţiune, că nu putem insărcina şcolarii cu atătea materii, contra cărora s’a revoltat deja sentimentul public de umanitate in toate statele civilisate. Răspundem : Să eliminăm secaturile numerice şi statistice ce omoară
CÂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
611
spiritul şcolarilor cu date seci, care, deşi nu sunt fără nicio valoare, dar sunt fără folos imediat şi practic. Şi din ceeace este vrednic de ştiut să alegem numai ceeace este de mai mare preţ. Nu avem, ni se va respunde, nici măcar manuale de şcoală, care să mulţămească aceste trebuinţi. Dar este cu putinţă un manual de şcoală, care să poată inlocuî neştiinţa ori lipsa de stărunţă a învăţătorului de-a se perfecţiona in metoda obiectelor, ce propune? La urma urmelor, învăţătorul cel orientat in ceeace trebue să lucreze, are el oare trebuinţă de piedecile supărăcioase ale manualului? Nu stăruim decăt la puţine resultate, insă acele puţine să fie sigure, solide şi de fapt, folositoare..
încheiem revista noastră metodologică cu o privire asupra obiectului istoriei. —Baza de experienţă istorică sunt faptele concrete ale căror cunoştinţă o dobândeşte şcolarul prin istorisire. Sprijinită la timp de trebuinţă prin tablouri ori ilustraţiuni, istorisirea bună recurge şi la felul simplu, clar, curgetor şi sentimental al vorbirii pentru a infăţişa intimplările şi caracterele istorice in mod căt se poate mai viu, plastic ori intuitiv. Spre sfirşitul acesta ea se foloseşte Şi de cunoştinţele geografice cu ajutorul cărora cearcă a fixa mai bine succesiunea datelor de experienţă istorică.
însemnăm dela inceput, că la invăţămentul elementar nu poate să fie vorba de scrutări ştiinţifice ori chiar numai de expunerea controverselor istorice. Yom avea mai departe in vedere a nu impovăra băiatul cu date seci şi minuţioase, cu evenimente şi domnitori inşiraţi pe un fir cronologic neîntrerupt şi tractaţi cu un pedantism ce omoară spiritul băiatului cu materii, ce nu respund la trebuinţele lui. In programa şcoalei primare şi a celei secundare inferioare, nu pot intra decăt materii istorice, care ofer in faptele sevir-şite un substrat empiric preţios din punct de vedere etic. Yom înţelege că nu este timpul, nici locul, nici scopul acestei trepte de invăţămănt a produce istorici invăţaţi, ci oameni accesibili pentru impresiuni etice, caractere morale, ce azi, măne sunt chemate a lucra şi a se jertfi pentru binele obştesc. Evenimentele dintr’o epocă oarecare se vor grupa im-
612
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
prejurul persoanelor istorice de însemnătate. Aceste grupuri vor constitui un fel de biografii ale oamenilor mari, care vor servi şcolarilor ca exemple concrete de virtute creştinească şi cetăţenească. Istorisirea va ţine astfel locul unei descrieri de situaţii şi caractere omeneşti, care inchipuesc baza de experienţa istorică, şi cu care băiatul trebue să facă mai intăi cunoştinţă.
Istorisirea nu este decăt primul moment metodic al unei lecţiuni "de istorie. învăţătorul revenind asupra celor istorisite, va incerca să abstragă apoi insuşiri particulare din caracterele ori situaţiile înfăţişate. Va arăta bunăoară, care om s’ar putea numi înţelept, generos, crud, trădător, cumpetat, resbunător, darnic, risipitor, viclean, viteaz, pre-vezetor, laş, răbdător etc., ce se numeşte abnegaţiune, bunătate de inimă, iubire de ţară, dor de libertate, însufleţire, unire, discordie, intrigă, corupţiune etc. Fiecare din aceste insuşiri ale caracterelor ori situaţiilor va avea să se considere ca un antecedent, remănend a mai indreptâ gândirea abstractivâ a şcolarului şi asupra urmărilor, de care e succedat antecedentul in caşurile istorisite. învăţătorul va atrage băgarea de seamă a şcolarului, asupra experienţei, că d. e. din unire a resultat putere, intriga a fost demascată şi ruşinată, ca in urma corupţiunii a venit nimicirea individului ori a poporului etc. Ori de căteori se va abstrage un nou raport de succesiune etică învăţătorul va readuce in memoria şcolarului caşuri analoage din experienţele istorice anterioare. O reprindere in mod regresiv va pune lângă olaltâ mai multe caşuri de experienţe analoage, care vor constitui temelia pentru a lumina inducţiunea momentelor constant împreunate dintr’o succesiune istorică. El se va intări in convingerea, că un anumit antecedent e succedat constant de un anumit sequent pe lăngă toată deosebirea ce există intre timpuri, locuri şi persoane. Raporturile dintre succesiune etică constantă se vor stabili in conştiinţa băiatului ca maxime sau regule de conduită morală, care vor avea să determine felul lui de-a voi in viitor. Istoria tractată in deplină cunoştinţă atăt a scopului căt şi a mijloacelor ei
CÂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
613
metodice nu va fi o inşirare obositoare de fapte fără sflrşit, ci un intreg pragmatic, o legătură de cause şi efecte, o comoară de cunoştinţe preţioase pentru şcolar.
Maximele morale, cu care se sfinţeşte inducţiunea pornită din experienţele istorice inchipuesc culmea, cea mai inaltă, nu insă şi ultima problemă a învăţământului istoric elementar. Şcolarul trebue să se mai deprinză in a aplica in mod deductiv sau practic cunoştinţele câştigate din obiectul istoriei. Sunt nenumărate ocasiunile de practică morală ce i se ofer in viaţa şcolară, la prelegeri, in pause, in lucrătoare, in grădină, la escursiuni, la festivităţi, in contactul neintrerupt cu colegii şi superiorii săi. Căte ocasiuni nu se vor găsi pentru eserciţiul elevului in fapte de sirguinţă, de generositate, abnegaţiune, respectul meritului, răbdare, concordie etc., toate din motive aflate prin invăţămănt. Căte probleme de disciplină şcolară nu le-ar putea resolvi învăţătorul priceput, atingând ambiţia nobilă a şcolarului in punctul, la locul şi timpul potrivit. învăţământul raţional in istorie e menit a stabili intre şcolari, precum şi intre aceştia şi învăţător, puncte comune de vedere in materie de conduită, acceptate de toţi cu solemnitatea, ce le imprimă sfinţenia învăţământului. Ele nu sunt porunci dictate de puterea executivă a guvernămăntului şcoalei, mai de multe ori neexecutate fiindcă sunt impuse şi nu înţelese, ci angajamente la enunţarea cărora au concurs toţi şcolarii. Fiecare diL ei se crede părtaş la legiuire, prin urmare se simte obligat a fi şi păzitorul legii şi apărătorul ei in contra oricărei călcări. Şcoala — am putea-o numi fericită — in care a putut pătrunde acest spirit, această comunitate de vederi, are ambiţia de a se disciplina singură sub ochiul observator al învăţătorului. Călcătorii ordinei sociale nu se consideră in această şcoală de răuvoitori, ci de victime ale nepriceperii lor cari nu au ştiut să folosească roadele învăţământului ; dar nu se pot scusa, fiindcă avusese ocasiune să înveţe cum trebue să se poarte. învăţător şi colegi apar ca părtinitori ai nefericitului, la care vine a se confirma ne-
614
CÂTEVA CEST1UNI METODOLOGICE
cesitatea legii morale, prin urmare vin a se aplica şi urmările fireşti ca pedeapsă dictată de legea nemiloasă.
Eacă procedarea unei instrucţiuni educatoare. Elevul emancipat de inriuririle educaţiunei din şcoală, nu va zice intrănd in viaţă, că au fost lanţuri, pe care le-a depus, nici se va aştepta la o libertate fără frău. El s’a deprins a se disciplina pe sine singur, şi deşi cunoştinţele şi aptitudinele sale sunt numai foarte modeste, avem prospectele cele mai bune, că in cercul lui de lucrare va fi un membru folositor al societăţii. Descoperim pentru învăţământul in istorie un nou cămp de practică; aflăm un nou lucru de mănă, in care şcolarul trebue să se deprinză, dacă e vorba să poată intra fără primejdie in lume.
întrebăm mai pe urmă: Tractarea metodică şi a acestui obiect de invăţămănt, pe lăngă toată diversitatea materiei, este ea oare condusă de principii metodoligice deosebite de ale celorlalte ştiinţe? Răspunsul, credem, că este destul de lămurit, dacă vom zice, că toate materiile de invăţăment au aceleaşi fundamente metodologice, care vin a a se practica la împărtăşirea lor in scoală.
In ceeace priveşte aplicarea principiilor metodologice, învăţământul educativ se deosibeşte de insăşi cercetarea ştiinţifică. Cea din urmă e mai specialisată şi nu aplică din aceste principii decăt partea ce răspunde la scopul cercetării. Astfel cercetarea ştiinţifică ocupă cugetarea omului, odată cu scopul de-a lărgi baza de experienţe care are să întregească inducţiunile; altădată e vorba de analisa acestei baze pentru a fixa elementele abstracţiunilor. In multe caşuri ştiinţele işi caută meritul in a cerca să găsească raporturile constante ale elementelor abstrase, pe care le formulează in legi sau definiţiuni exacte. Resultatele exacte servesc in alte ştiinţe ca puncte de mănecare teoretice pentru a deriva in mod deductiv alte resultate teoretice tot atăt de exacte. O sumă mare de ştiinţe, numite ştiinţe aplicative, cearcă a concretisa raporturile induse, făcănd proba adevărurilor teoretice prin nouele experienţe la care ajung. Aceste din urmă se numesc şi arte, dacă nu sunt considerate de-
CĂTEVA CESTIUNI METODOLOGICE
615
căt din punctul de vedere al producţiunii, fără privire la cestiunea teoretică, dacă resultatele lor sunt sau nu sunt probele adevărurilor induse.
Invăţămentul, dacă e să fie educător, nu se poate spe-cialisa in metodă precum nu trebue să o facă aceasta nici in materie. El nu se poate mulţumi cu o cercetare parţială ori numai cu a oferi elevului ceeace are să ştie, ci trebue să-i dea şi ocasiune a se deprinde in folosirea celor ştiute. Invăţămentul educător trebue să fie ştiinţă şi artă in asemenea mesură; să procure şcolarului atăt orientare in adevărurile din lume căt şi putere de producere.
Cu căt invăţămăntul e mai superior, el se speciali-«âmKsează tot mai mult atăt in materie căt şi in metodă; pănă cănd procederea lui devine la treapta universitară, identică cu a cercetării ştiinţifice.
ŞTEFAN VEL O VAN.
616
LASCAR VIORESCU
LASCAR VIORESCU
O ICOANA A MOLDOVEI DIN 1851
DE
WILHELM DE KOTZEBUE
(trad. din limba germană de A.)
CAPITOLUL XII
Urmările povestirii ţiganilor.
Doue zile plăcute trecusere in vremea aceea la Puri-ceşti. Faţă cu Albu se stăpânise Lascar şi se ferise de orice ar fi putut impiedica vesela lor petrecere, şi Catinca era mai fericită decăt totdeauna; aşa şi nu altfel trebuea să fie relaţia ei cu prietenul seu, numai aşa putea să se găsească fără vină faţă cu bărbatul ei, după cum o povăţuia propriul suflet fără să fi primit sfaturi de la nimeni. Poate că inaintea scaunului judecătoresc al asprei morale n’ar fi isbutit să se justifice; eu insă nu me pot hotărî să-i arunc cea dintăi piatră; sigur că a avut multe ciasuri de luptă grea, şi numai o natură femeească nobilă ca dinsa a putut birui.
Spre amiază intrâ un fecior in odae vestind că aude din depărtare clopotul trăsurei lui Ienache.
„Vine Puricescu" zise şi Dimitrie care se primblase prin pridvor, intrănd in odae. Ciorba care sta plină de aburi
LASCAR VIORESCU
617
pe masă fu dusă inapoi, se strinseră toţi pe scară spre a primi pe stăpânul casei şi peste căteva minute se opri trăsura inaintea uşei.
De obiceiu Ienache la intoarcerea sa avea pregătită căteo vorbă prietenească: Eşti bine? Ce mai faci? E vreme frumoasă, sau ce găsea de felul acesta; azi se cobori din trăsură ii strinse pe căte trei de mănă şi se duse in odaia lui fără să fi scos o singură vorbă din gură.
„Ce s'a intimplat lui Ienache?“ zise Catinca spăriată şi se luă după bărbatul-său. El pusese zăvorul. „Viu numai decăt", striga prin uşă ca să o liniştească.
Ce are azi? „repetă ea". — Se făcu o lungă tăcere.
Insfirşit apăru Puricescu; hainele şi le schimbase; dar obrazul era acelaş cu care se dedese jos din trăsură. Tăcerea era prea grea de suferit; la urma urmelor trebuea să inceteze. „Ce veşti ne aduci de la Bursuceni?" intrebâ Di-mitrie Albu puind măna prieteneşte pe umărul lui Puricescu.
Nici un respuns.
„Ţi s'a intimplat ceva neplăcut? Eşti bolnav?" strigă acum Catinca serios ingrijată.
„Cucoane Ienache, ce este? De ce ne căzneşti aşa?" adăugă Lascar.
Astă din urmă intrebare par’că ar fi rupt insfirşit zăgazul. Puricescu se opri aproape de tot de Lascar, şi scoase cu greutate din gură vorbele: „Tatăl tău era un timplar!"
Ca fulgerul intră spaima in cei de faţă. Se uitau unii la alţii, in căte trei se deşteptă găndul că bătrânul işi pierduse minţile!
Albu fu cel dintâi care işi recâştigă sângele rece. El apucă cu violenţă pe Puricescu de braţ şi strigă: „Pentru Dumnezeu, cucoane Ienache, desluşeşte-ne, vrei să ne dai ghicitori de ghicit?"
„Tatăl său a fost un timplar", repetă Ienache. Un adevărat noroc pentru Lascar şi Catinca era presenţa lui Albu. In spaima lor pentru Puricescu, a cărui minte le părea in primejdie, greu ar fi dobândit liniştea trebuincioasă.
618
LASCAR VIORESCU
Dimitrie insă incepu să facă intrebări; betrănului şi-l aduse cu modul acesta pănă la convorbirile lui cu Yrenceanu, aşa incăt se ivî şi povestirea ţiganilor.
Catinca şi Lascar se bucurară din toată inima că se găseşte o lămurire pentru vorba timplar, şi că Ienache se bucura de mintea sa intreagă, incăt la inceput nu găndire decăt la fericirea de-a fi scăpat de această spaimă ; incetul cu incetul insă sufletele cele abia scăpate de-o povară incepure a se simţi apăsate de alta, poate tot atăt de grea. Ce era această istorie misterioasă care părea menită să despoae pe tenerul bărbat de avere şi de nume?
Fără indoeală că nici nu se mai putu vorbi de alt ceva toată zioa aceea; mica adunare şezu impreună foarte tărziu noaptea, pierzăndu-se in combinări şi presupuneri, Şi la urmă se făcu şi Puricescu vorbăreţ, căutănd insă mereu a apără pe Yrenceanu de prepus, de vreme ce fusese foarte aspru cu ţiganii şi-i ameninţase chiar că nu vor mai vedea soarele şi luna, pe cari dealtminteri orice om e stăpăn. Şi aci se arătă Dimitrie Albu ca element liniştitor; cam nedomirit el insuş in fundul inimei sale, el demonstrâ lui Lascar că nu se află nici un punct sigur pentru ince-perea unui proces, şi că povestirea ţiganilor nu era dea-juns pentru a face dintr’insul fiul unui timplar. Insfirşit se despărţire fără a da mare importanţă acestei intimplări.
Vrenceanu insă luă lucrul altfel. Abia plecase Puricescu şi porunci să pue caii, apoi luă cai de poştă la cel dintăi popas şi inaintâ răpede spre moşia lui Alecu Dolban. De vreme ce-şi pusese ceva in cap apoi trebuea lucrat numai decăt la indeplinirea lucrului. El remăsese din tinereţe credincios acestui princip şi-i mersese totdeauna bine.
In decursul istorisirii noastre, ne-am intilnit numai in treacăt cu al doilea epitrop al lui Lascar, Dolban. Mergerea lui Vrenceanu la dinsul ne dă prilejul de a-1 cunoaşte mai de aproape.
Vornicul Alecu Dolban era un om asupra căruia se puteau face studii spre a respunde la intrebarea: ce se in-timplă cu cineva, care deşi om bun din naştere, se află
LASCAR VIORESCU
619
intr’o societate unde nu există, opinie publică? Un caracter care se aruncă bine format in valurile afacerilor remăne nestrămutat, şi din fericire sunt multe şi de felul acesta in Moldova. Altfel se intimplă insă, cu tSnerul, căruia nu*i sunt ăncă principiile adănc săpate in inimă. El intră, poate in slujbă cu intenţiile cele mai cinstite. Dar ce vede? Pe unul din colegii sei vîrind căţiva galbeni in buzunar. L’a aflat lumea, are să, se facă, gălăgie, işi zice tenerul, colegul meu n’are să ştie unde să, se ascundă, de ruşine. L’a păzit Dumnezeu! Lumea o ştie şi-l stringe de mănă ca mai nainte, şi-i zice Bon jour ca mai nainte, şi el respunde fără a se roşi, galbenii insă se înmulţesc — se infiinţează o păreche de cai. Nici mie nu-mi place să umblu pe jos zice tenerul, şi ia şi el ce-i cade sub mănă. Banii nu i-au stricat celuilalt, de ce să-mi strice mie? Şi inadever că-i merge de minune după ce a scăpat de cea dintăi sfială; nu mai umblă pe jos, şi oamenii ii zic „bon joura acum ca şi mai nainte, cu toate că ştiu foarte bine cum i-a eşit trăsura şi caii din pământ! De ce să remăe cinstit? Ajungi mult mai departe cănd nu eşti cinstit. Şi astfel i se toceşte cinstea incetul cu incetul; la urmă nici nu mai poate bine deosebi ce e drept şi ce e nedrept. Apoi mai vin şi multe altele care înlesneşte mita la slujbaşi. In Moldova sunt ca la 8000 de boieri, incăt pe fiecare 150 de locuitori vine căte un boier. Mulţi dintr’inşii işi caută de moşie; cel ce poate trăi din venitul seu nu face nimic; dar de ce să se apuce cel ce n’are nicio para? Nu se poate face nici cismar, nici croitor, fiindcă e boier; nu-i remăne decăt slujba Statului. Concurenţa e mare; sermanul aşteaptă adesea foarte mult şi face datorii, spre a plăti mijlocirea cuiva; insfirşit il face ori ce-ar fi. Fără indoială că dacă e om cinstit ar putea să-şi facă drumul mai departe dar cine a avut o slujbă trei ani trebue să se dea in lături spre a face loc altuia! Legea spune că nu trebue depărtat daca-şi face datoria dar obiceiul e mai tare decât legea. Aşa tatăl de familie trebue să ingrijească in anii cei de imbelşugare pentru anii de foamete ce-1 aşteaptă.
620
LASCAR VIORESCU
Acum vre-o doue sute de ani era altfel in Moldova. Asuprirea celor mai slabi nu era rară, dar dreptatea se făcea intr’un chip aşa de patriarchal, incăt greu putea fi vorba de gheşeft pentru hotâriri judecătoreşti. Când intre oamenii de rând se credea cineva nedreptăţit, ii remănea mijlocul de-a se aşeza sub ferestrele Domnitorului şi de-a sta acolo cerănd dreptate pănă il lăsa să intre in palat, şi multe din hotăririle pline de dreptate date de această din urmă instanţă, au remas pănă azi ca o amintire in popor. Găsim chiar in cronice un vornic (ministru de finanţe) care fu condemnat la moarte pentru necinste. De vre-o 150 de ani a inceput stricarea moravurilor. In locul domnilor pămen-teni Poarta pune pe tron Fanarioţi. Aceştia adesea işi cheltuiseră averea pentru a ajunge la Domnie; trebueau să caute să pue la loc in Moldova ceeace pierduseră; şi dreptatea nu se mai făcea fără plată. Pilda de sus gâsi imitatori, şi astfel se cobori mita de pe o treaptă pe alta pănă la cel din urmă slujbaş. Daca se gândeşte cineva că marii demnitari ai Porţii aveau interes să se schimbe căt se putea mai des Domnii, işi poate închipui uşor cu cătă grabă fiecare căuta să se imbogăţească, cu câtă iuţeală se intin-sese cangrena pretutindeni. Puţine ţări pot arăta asemenea desvinovăţiri pentru păcatele lor, şi multe sunt ăncă azi cari, fără a putea da aşa lămurit de originea răului, nu sunt in stare a stirpi cu totul mita pintre impiegaţi. Aceasta nu trebue să o scăpăm din vedere in judecata noastră asupra Moldovei.
Poate că daca ar fi avut pilde cinstite ar fi fost şi Dolban om cinstit; binele fusese in orice cas partea esenţială a lui la inceput. Daca putea veni unui biet om in ajutor, el stăruia pentru dinsul şi-l ajuta chiar din propriele sale mijloace. El insuş nefiind bogat, cu toate că era dintr’o familie veche, inainte de toate vroia să-şi facă o posiţie strălucită, şi de la inceput deja nu se prea uita la mijloacele prin care putea ajunge la acest scop. In curănd el arătă mare dibăcie; dar fiind totdeodată vesel şi simplu, trecea de om plăcut şi bun, şi toţi rideau din toată inima de indrăsneala
LASCAR VIORESCU
621
speculelor sale. Despre chipul cum ştiuse să ia in arendă moşiile monăstireşti şi să le stoarcă pe seama lui se povesteau multe istorii cu haz. Insfirşit ii veni in ajutor şi căsătoria sa cu femeia cea bogată despărţită de Yiorescu, şi in momentul in care se intorcea Lascar din străinătate, vornicul Alecu era unul din cei mai bogaţi oameni ai Moldovei.
Se vedea la prima privire a casei că aici ştiau să se bucure de bogăţie fără risipă şi fără economie. Aş dori să introduc pe cetitor in unele curţi boiereşti de felul acesta, spre a-i arăta cum se traduce cuventul comfort in mod practic moldoveneşte. Moşiile unde-şi petrec familiile cele mari de obiceiu timpul frumos al anului, sunt adesea departe de orice oraş, şi cu toateaceste nu lipseşte nimic din lucrurile care pot face viaţa materială plăcută. In Franţa Şi mai ales in Inglitera fără indoială că viaţa de ţară este mult mai măreaţă; dar daca iei in seamâ greutăţile locale, atunci trebue să recunoşti că Moldoveanul in obiceiurile sale aristocrate este mult mai delicat decăt alte naţii şi rar işi găseşte seamenul pentru felul de-a da ospitalitate unui mosaflr.
Yrenceanu fu primit fără deosebită prietenie dar fără receală. începuse să insereze cănd sosi; familia prânzise de mult, dar i se aduse o cină complectă cu tot felul de me-zelicuri şi murături, aşa că işi intrebuinţâ toată seara spre mistuire. Abia a doazi de dimineaţă intră in odaia lui Dol-ban şi scoase la iveală toată povestea ţiganilor.
Dolban fu foarte surprins de această comunicare neaşteptată. Spre onoarea lui trebue să spunem că la inceput nu-şi făcu vent intr’insul decăt supărarea incontra ciocoiului care asvirlea cu plăcere pe un boier in noroiu; ar li pus bucuros singur mâna spre a da pe spătar pe uşă afară, dar gândul că daca s'ar adeveri că Lascar e fiul unui lucrător de rănd, soţia sa remăne moştenitoarea averei lui Yiorescu, conform invoielei făcute la despărţirea ei de primul seu bărbat, năbuşi orice altă mişcare in sufletul seu.
Ce ar zice cucoana Smaranda când ar trece el cu
622
LASCAR VIORESCU
vederea peste un lucru de aşa insemnătate? De mult işi isprăvise Yrenceanu povestirea şi Dolban şedea ăncă neho-tărit fără a zice un cuvent.
„Eşti un mare mişel, cucoane Costache, zise el insfirşit".
Vrenceanu nu era supărăcios, pricepea gluma şi respunse zimbind: „Poate credeţi că am născocit eu istoria?"
„Neapărat".
„Despre mine puteţi crede ce vroiţi, nu mă voiu apăra faţă cu d*voastră. Dar nu vroiam să ve fac această destăinuire numai d-voastră, vă rog poftiţi pe cucoana Sma-randa pănă aici".
„Asta se poate". El dete ordinele trebuincioase care se şi îndepliniră. Cucoana Smaranda se răpezi in odae.
Ea imbătrănise mult de cănd se despărţise de Viorescu; nu vreau să fiu aşja de nepoliticos pentru a amănunţi descrierea persoanei sale. Un lucru nu-1 pot tăinui: era sulemenită !
Toată explicarea incepu din nou cu amănuntele cele mai mici; protocolul scris de privighetor fu intins pe masă Şi cetit, şi la urmă femeea ştia tot atăt de puţin caşi bărbatul ei ce să zică de astă istorie.
„Cucoane Costache", incepu ea, „eşti pătruns de adevărul acestor lucruri?"
Prea era de tot, Vrenceanu nu putea pricepe cum de nu săreau de bucurie oamenii aflănd această veste, şi zise necăjit fără a respunde la întrebare: „Nu pricepeţi de loc că Valea-Verde este a d-voastră dacă n’au minţit ţiganii?"
„Asta o pricep, dar pentru Dumnezeu ce zor avea cucoana Casandra să inşăle lumea şi poate chiar pe băr-batul-său cu o asemenea comedie? Avusese două fete una după alta şi putea aştepta in toată liniştea naşterea unui băiat; daca venea un an mai tărziu sau mai curănd, asta nu era aşa important.
„Eată un punct foarte însemnat pe care-1 atingeţi", respunse Vrenceanu cu glas slab, apropiindu-şi scaunul. „Cine vă spune că cucoana Casandra nu era insărcinată?
!
LASCAR VIORESCU	623
Safta? Ea singură zice că slugile o credeau şi că se bucurau de bacşişurile ce erau să le capete la botez. Pe ce*şi razimă femeea credinţa că era o simplă comedie ? Uitaţi-vă la protocol, — pe absolut nimic. Ea spune că a fost aşa şi basta! Ce ese deacolo?
„Ah lasă-mă in pace cu cercetările dumitale", respunse Smărăndiţa necăjită.
„Şi aşa e bine. Vrea să zică ce ese deacolo? Că soţia lui Yiorescu care avusese doi copii şi nu avea trebuinţă să se prefacă, era inadevăr insărcinată, că născuse earăşi o fată şi cumpără pe fiul tâmplarului spre a avea un băiat. Ce s’a făcut cu sermana fetiţă, asta desigur nu o putem Şti; poate s’a născut moartă — poate — ".
Amăndoi se cutremurară de cele ce le desfăşura nemernicul inaintea lor, dar il lăsară să urmeze, şi incetul cu incetul luă un ton atăt de convingător incăt cei ce-1 ascultau se ameţiră la urma urmelor, incăt nu mai ştiau ce trebuea să crează sau să nu crează.
„Cea mai mare greutate", urma Vrenceanu, după ce desvoltase putinţa unei deslegări judecătoreşti, „cea mai mare greutate ar fi inlăturată, daca am putea găsi moaşa nemţoaică de care vorbeşte Safta.
„E cu neputinţă", zise Dolban dănd din umeri.
„Nu e cu neputinţă. I-am şi dat de urmă".
Ca la Puriceşti aşa şi aici nu se vorbi toată zioa decăt de destăinuirea cea neaşteptată. Cucoana Smărăndiţa incepîi insfirşit a privi lucrul cu mai puţină silă; nu nenorocea pe tănăr, el invăţase aşa mult la Berlin, şi cine a invăţat mult se zice că ajunge uşor la toate. Şi la urmă daca-1 nenorocea, vina ei era? Putea ea, daca Lascar era inade-văr fiul unui timplar, să-i lase numai de bunătate de inimă posiţia lui, şi copii ei nu o vor invinovăţi mai tărziu pentru uşurinţa cu care le-a micşorat moştenirea? Cu căt se găndea Smărăndiţa mai mult, cu atăt era mai dispusă să inceapă procesul.
Acum Vrenceanu adusese pe cei doi oameni unde vroia el; restul era un nimic. Numai lui i se putea încredinţa
624
LASCAR VIORESCU
conducerea afacerei; el mărturisise că dedese de urma moaşei, şi in măna lui sta să o scoată la lumină sau să o lase in întuneric după cum i s’ar fi tras vre-o pagubă sau vreun folos pentru persoana lui. Asta o înţelesese cucoana Smă-răndiţa indată şi incepu tocmeala pentru partea ce i s’ar cuveni lui daca s’ar căştiga procesul. Aceasta ţinu o jumetate de zi, pănă insfirşit, nu fără a se fi certat bine de căteva ori, se hotărire următoarele: Yrenceanu se apucă de proces pe socoteala lui şi primeşte, daca resultatul e bun, douăsprezece mii de galbeni.
„O miserie“, işi zise spătarul, plecănd spre casă; „dar lasă, că s’o mai putea ciupi ceva cu vremeaa.
(Va urma).
HĂRŢII VECHI
625
HĂRŢII VECHI
DOUE FOI 1 imi DIN Ai XVIH Şl IflIH SECOL.
In colecţiunea mea de hârtii vechi, am găsit şi aceste doue foi de zestre, care presintă o oglindă credincioasă a stării noastre economice şi sociale de acum o sută şi mai bine de ani. Intr’adever nimic nu ne poate arăta mai bine obiceiurile, trebuinţele, starea de civilisaţie a strămoşilor noştri decăt o foae de zestre. Astfel de exemplu, in amSn-doue aceste acte, constatăm lipsa de furculiţe; se menţionează de cuţite, de linguri, dar nu şi de furculiţe. Furculiţa prin urmare era necunoscută părinţilor noştri din veacul trecut. Ceva mai mult, chiar la inceputul veacului actual, acest obiect atât de necesar astăzi, era ăncă neintrebu-inţat, astfel intr'o „diată a armaşului Yasilache ot oraşul „vel Ocna (Yălcea) de la leat 1814“ găsim recute 12 cuţite cu lingurile lor, dar nici o furculiţă.
O	altă particularitate ce reese din cetirea acestor foi de zestre, este aplecarea cătră lux, a străbunilor noştri, lux care a mers şi merge din nenorocire crescend şi in zilele noastre; bijuteria şi argintăria ocupă in foile de zestre tin loc însemnat, asemenea vestmentele bogate şi blănăriile cele scumpe. Mai vedem ăncă din aceste foi de zestre puţina valoare a moşiilor pe acele vremuri; intr'adevfir pe când un gheordan (collier) de aur cu pietre era preţuit cu 600 taleri, doue moşii mari, Grecii de lângă Căldăruşani şi Răsucenii din Vlaşca erau preţuite amendouă cu una mie taleri!
C.	L. XXII. —VII. — 27,316.	40
626
HĂRŢII VECHI
Prima foaie de zestre ce publicăm mai la vale, este a unei Cărstinei (Poenareasa) fata lui Ylad vel clucer; ea nu are dată, dar trebue să fie scrisă pe la sfirşitul veacului al XVII-a sau cel mult la inceputul veacului al XVIII-a, de oarece la anul 1732 găsim o donaţie făcută, de aceeaşi Cărstina. Poenareasa unei fiice ale sale, anume Yoichiţa Flo-reasca. Originalul act, este nediscifrabil şi noi am reprodus copia legalisată la 1827 de isprăvnicatul ot sud Vâlcea.
Această foaie de zestre este lipsită de preambulul obicinuit şi cuprinde intre altele, doue moşii, mai multe salaşe de ţigani, haine, precum: netindele conte§i şi ie cu sîrmă, cu fir §i cu impletituri cu fluturi; bijuterii: vălitură (diademă) de argint cu pietre, cunună, gheordan, brăţări, papta (pafta) pele§i (cercei) de aur, brău de argint, cuţite de argint, etc., dar furculiţe, nu; vite domestice, intre care sunt şi 80 stupi Şi altele.
A doua foaie de zestre este mai interesantă, de oarece, toate obiectele sunt preţuite in bani, şi astfel putem vedea valoarea lor la anul 1784. Socoteala este făcută pe talere şi bani şi ştim că in acele vremuri talerul valoră 120 bani. Mai tărziu la 1825, ducatul austriac se urcase la 17 talere şi in timpii regulamentari un galben austriac valoră 317a—32 lei. Astfel valoarea zestrelor cuprinse in a doua foaie in sumă de 6310 taleri, ar equivalâ in moneda noastră de astăzi cu 60,000 franci.
Din această foaie de zestre vedem că „preţul curent" pentru un suflet de ţigan era de 50 talere, ceva mai scump decăt un „bivol", şi jumătate valoarea „unui cal de ginere". Inadevăr pe acele vremuri preţul unui suflet de ţigan varia intre 20 şi 50 talere şi trebuea să fi fost o ţigancă cu meşteşug bun, ţiganca Manda care la 1803 s'a văndut cu 170 talere (după un act de cumpărătoare ce posed). Am mai găsit o ţigancă făcută schimb drept o pereche de boi buni de frunte (1805), un bou bun valoră pănă la 10 talere, asemenea la 1800, egumenul monastirii Govora dă o fată de ţigan schimb pentru o pereche de tingiri de aramă. Dar n'aş mai isprăvi, dacă aş vroi să enumăr aci venzările şi
HĂRŢII VECHI
627
schimburile de Ţigani, din care unele foarte curioase. Imi reserv a publica peste puţin o serie deasemenea acte. Şi cănd me găndesc că n’ain scăpat de această ruşine, Robia, decăt abia de vre-o treizeci de ani!
Yedem şi in această foaie de zestre figurănd 100 stupi, şi un stup de albine preţuit cu 1l/9 taler, aproape 15 franci (!) după moneda de astăzi.
Infine aceasta a doua foaie de zestre, se termină cu acele patriarchale cuvinte insuflate de-o credinţă adevărat creştinească, care astăzi ne lipseşte cu totul: „De la noi aceasta, ear de la milostivul Dumnezeu blagoslovenie, viaţă îndelungată §i rodire de coconi, amin !u
Ca amănunte intim voiu adăuga că aceasta, Stanca Socoteanu, fiica slugerului Ştefan Greceanu este buna mea după mamă şi mătuşa d-lui Ştefan D. Greceanu.
Bucureşti, Septemvrie 1888.
GEORGE I. LAHOVARI.
I.
FOAIE DE ZESTRE A CiitSTIll, FATA LUI YLAD Ui CLUCER
Să, se ştie Zestrele Cărstinei:
„Salcia ot Dunav, părţile mele, 3 părţi, dupeste tot hotarul cu toţi Rumânii.
„Ascunsa, trei părţi cu tot hotarul şi cu toţi Rumănii. „Ţiganii salaşi: suflete ce sunt anume:
„Mulgă, ţiganul cu feciorii lui, anume Toasca cu ţiganca şi cu 8 feciori ai lui, Yalpu cu ţiganca.
Suflete :
Drăgulici sin Yoicu cu feciorii lui, cu fetele lui, suflete 5.
628
HĂRŢII VECHI
Dumitru Pătici cu sălaşul lui şi cu feciorii lui, tocmai suflete 8.
Şi 2 ţigance in casă, fiind mari cusutorese.
Rând de haine:
Netindea fringhie cu ris petece.
Netindea cu fluturi roşii cu jder.
Netindea de basma roşu cu jder.
Netindea cu fluturi galbeni cu palji de postav nemţesc. Conteşi de dioba roşu.
Conteşi cu invertejiri pestriţe, galben cu impletituri de fir cu fluturi.
2 conteşi de atlas bune.
Vălitură cu creştet de argint cu pietri şi cu toate acelea. Cunună de aur.
Gheordan de aur.
Brăţeri de aur.
Papta de aur cu pietri.
Lanţ de aur.
Briu de argint.
Inele de aur, 4.
Peleşi de aur, perechi 3.
Salbă de galbeni de aur 8.
Cuţite de argint.
Vite :
Butcă cu 6 telegari.
Iepe cu mănzi, 8.
Boi de plug, 10.
Vaci, 10 cu viţei.
Oi	mari, 108 cu miei.
Bivoliţe cu puii lor, 4.
Stupi 80.
Porci 50.
Ie cu sirmă.
Ie cu fir.
Ie cu impletituri cu fluturi.
HĂRŢII VECHI
629
Tipsi tOC. (O 1 \
Talere toc. 1 (	cos'tor.
Perine de fringhie, 2.
Covoare bune, 2.
Scoarţe bune, 2.
Aşternutul cum se cade.
Un pahar de argint cu soiţi.
Altul mai mic.
Lighean cu ibric.
(semnat) Vladu vel cluceru.
Sub Vălcea
Această copie fiind scoasă din cuvânt in cuvănt după cea adevărată foaie de zestre, spre a fi crezută am adeverit-o şi noi. — 827. Ghenarie 12.
(Urmează semnăturele nediscifrabile a doi boieri ispravnici).
Procitit Grigoriţă Dumitrescu, clucer condicar.
II.
FOAIE DE ZESTRE A STANKISOCOTEANCA, FIICA SLUGERULDI ŞTEFAN GRECEAI
ANUL 1784.
Foaie de cele ce din mila lui Dumnezeu dau zestre prea iubitei mele fiică Stancăi, precum toate pre rănd arăt in jos anume şi cu preţul lor, precum se văd:
Fevruarie 2, 1784.	TaIeri
Un gheordan de aur cu pietre diamanturi şi cu 14 picioare de smaragd................................	600
i)	Toc — duzina.
630
HĂRŢII VECHI
_Taleri
Una pereche cercei smaragduri cioplite şi cu aripi de aur cu diamănţele . .	.	. .	...
Una păreche cercei cu balaş de aur şi in scaun cu căte un robin . .	........
Un inel de aur cu diamant .	...
Un inel de aur cu smaragd ...
Un inel de aur cu robin şi cu 2 diamantele. .
Una pereche paftale de chihribar cu colan de dramuri, ...
Una pereche paftale de argint poleit, dramuri ... cu colanul lor.	.	.	..........
Una tavă de argint dramuri ... pentru cafea.
Douăsprezece zarfuri de argint cu filigenele lor de dramuri ...
Un ibricel de cafea argint, dramuri ...
Un buhurdar argint sirmă cu tură, dramuri ...
Una căţie argint sirmă asemenea, dramuri ...
Douăsprezece perechi cuţite argint, dramuri ...
Douăsprezece linguri argint, dramuri ...
Una carită nouă cu 4 telegari cu hamurile lor .
Şeapte sute cincizeci stinjini moşie, insă:
„Două sute cincizeci stinjini la Greci sud Ilfov, cu case de piatră, cu pimniţă şi vărzărie pontite, cu parte in heleşteu.
„Cinci sute stinjini in sud Vlaşca pe apa Călnăştii la Răsuceni. — Pentru aceşti şapte sute cincizeci stinjini de moşie de va vrea să le ţie dumnealui gineri-meu
bine, de nu, să aib ai da dumnealui bani una mie	.	1000
“3Î10
Zece pogoane de vie, pentru aceasta ....	500
Una sută mătci de stupi, adică una sută stupi.	150
Una sută oi	..............................150
Douăsprezece iepe. . ..............................	180
Opt boi de jug. . .................................	80
Un cal de ginere .	............................	100
Douăsprezece capete de bivoliţe.......................	240
Zece suflete de ţigani..........................	.	500
800
100
150
50
30
60
30
300
500
HĂRŢII VECHI
631
700
Taleri
Trei rânduri haine, adică: trei giubele, trei rochi cu anteriile lor, giubelele blănite una cu nurcă, alta cu cacom, alta cu singeap. ....................................600
DouS rânduri d’aşternuturi după orănduială.
Două rânduri de mese bune şi al doilea bogcele, gievrele, scoarţe, covoare, lighean, ibric, sfeşnice de alamă.
3200
Şi cele din faţă preţuite..........................	3110
Total 6310
Toate aceste	ce in sus arăt	de	nu	le voiu avea ca să
le	dau, să aib a i	le respunde domisale	gineri-meu cu bani
după	preţul ce se	arată mai sus.
De la noi aceasta, ear de	la	milostivul Dumnezeu
blagoslovenie, viaţă indelungată şi rodire de coconi, amin! Fevruarie 2, 1784.
(semnat) Ştefan Greceanu, sluger.
Şi din toate aceste ce arăt in sus, ce nu-i va plăcea să ia, eu să aib a-i respunde bani precum am arătat.
(semnat) Ştefan Greceanu, sluger, adeverez.
63*2
POESII
POESII
NIMFA TENERĂ LEUCO...,
Resărit-au, dimineaţa, de sub umbra unui val Nimfa teneră Leuco, cu mărgeanuri in cosiţă,
Şi mişcând uşor din şolduri a ajuns pănă la mal Unde sta copilul Bachus şi’mpletea cununi de viţă.
Albe, ca o vale ninsă, şi cu vine străvezii,
Sinurile mititele i se umflă ca doi muguri,
Ear de dinsele s’anina douK6 semne viorii,
Doue glume, doue benghiuri, doue boabe ca de struguri.
Nimfa teneră şi zeul pe nisip işi spun poveşti,
Se restoarnă, se sărută, ea la sinul ei il stringe Şi rizendu-i, il intreabă «puiule, de unde eşti?»
El, cuminte, ii respunde «sunt de unde nu se plânge».
Dar v£zend urmă de struguri, zeul făr’ de Dumnezeu Işi intinse lacom gura ca să soarbă dulcea rouă; Nimfa inchisese ochii, tremura, vorbea mereu, Şi’mprejurul lui, intreagă, se’ndoia ca luna nouă.
POESIE
633
Ear la urmă cănd fu vorba pe intoarcere ’napoi, Pace s’o mai prindă valul, ca pe vechea lui stăpână. Zeul işi luase drumul, şi de unde erau doi Acum plânge numai dinsa... ear Oceanul o ingănă.
STROFE
DOAMNEI C. . . .
A resărit pe codri luna Ca o legendă din betrăni Şi m’a găsit ca’n totdeauna Cu capul rezemat pe măni Trudindu-mi minţele să caut Un căntec vesel să-ţi inchin,
Ca să-ţi aud glasul senin Rizănd cu note ca de flaut.
Dar ce-o să-ţi fac? Firea stingace, Croindu me un om de nord,
Mi-a dat un suflet fără pace Şi-o liră fără de-acord.
Tu ai mişcări de rândunică Şi suflet cald de miazăzi,
Şi căntecu-mi te-ar adormi Căci este trist şi plin de frică.
Dar dac’ ai vrea, in locul lirei, Psaltirea veche s’o desfac Şi printre filele psaltirei Să căutăm un basmu dac,
634
POESII
Poate-aş găsi, prinzendu-ţi măna Şi incălzindu-me la ea,
Accente ce-ar induioşea Surisu-ţi pentru totdeauna.
Roma 1888.
DUIL1U ZAMFIRESCU.
IN B A C C H U MW
Crede-me posteritate, intr’o peşteră, căntănd,
Am vezut pe zeul Bachus, şi pe nimfe invăţănd Versul cântecelor sale, ear satirii tot perechi Cu picioarele de capră, ascuţeau a lor urechi!
Evoe! (2) sufletu-mi saltă frâmentat de-o nouă teamă, Inima-mi de Bachus plină face bucuriei seamă!
Evoe [ ingăduire, Bachus fii indurator!
Lumea tremură de tine şi de tyrsu-ţi sdrobitorl
—	Eu Tyadele cănta-voiu(3) ne’mblănzite şi ciudoase, Şi fontănele de vinuri şi isvoarele lăptoase
1)	Dupâ fabula anticii Bachus şi Amorul avea tot ca şi Apolon darul de:a inspira musele. Imnul acesta pe care Horaţiu, pare a-1 fi făcut pentru serbările lui Bachus numite Liberalia (Varron de Ling. lat. I, § 77*—Rosin Antig. rom. p. 298) ce cădea la 16 ale calendelor lui Aprilie (17 Martie) este un comentar complect al cultului lui Bachus, care in mithologiă este zeul cel mai universal, cel mai apropiat şi mai indispensabil umanităţei! Poetul cântă triumful zeului căruia cerul, pămentul, marea şi chiar infernul ii recunosc puterea sau binefacerile.
2)	Evoe! strigătul bachantelor şi a celor ce făceau parte din cortejul lui Bachus.
3)	Tyadele erau preotesele lui Bachus, vecinic infuriate.
POESII
635
Şi voiu povesti de mierea ce se scurge din stejari! Voiu cănta earnş coroana (0, giuvaer de stele mari,
A soţie-ţi fericite şi căderea sdrobitoare A familiei şi-a casei lui Pentheu (2) şi uimitoare Moartea lui Licurg Tracianul(s)! Tu puternic stăpâneşti Unda mărilor barbare(4) şi pe riuri le ’mblănzeşti(5)! încălzit de vin, tu ancă printre munţii singurateci,
Pui in pletele Bachantei nod de vipere molateci,
Cănd nelegiuita ceată a giganţilor sui Norii, vrend imperăţia părintească a silul Cu o gură ingrozitoare(6)! şi cu unghii ca de leu Tu infrăntul-ai pe Rhetus. De şi’n svon numele teu Iţ' mergea că doar de danţuri, de petreccri şi de jocuri Eşti mai bun decăt de luptă. Tu ţii insă doue locuri : Vrednic la resboiu, şi’n pace! Cerber de cum te-a zărit Purtând cornul cel de aur(7), din Infern cănd ai eşit, Clătinădu-şi incet coada, gura-i cu trei limbi plecând, Pe genunchi şi pe picioare linsute-a aşa de blănd!
Iloraţiu. Cart. II. Oda XIX.
1)	Ariadna fica Iui Minos părăsită de Theseu in isula Natos, deveni soţia lui Bachus, pe care-1 cuceri prin frumuseţa ei. O coroana ce-i dedese fu aşezată de zei intre constelaţiuni, aceasta e coroana At'iadnei intre Arctur şi Engonasis sau Hercul.
2)	Pentheu rege al Thebei care insultase pe Bachus, fu sfăşiat de mama sa Agave şi de mătuşele lui Ino şi Antonae.
3)	Licurg regele Thraciei, care oprise cultura viei in statele sale, deveni furios, prin vraja lui Bachus, işi tăia extremităţile corpului, gătui pe fiul seu Dryas şi fu măncat de panthere.
4)	Mările Indielor.
5)	Indul şi Gangele pe	cari Bachus	le puse sub	ascultarea sa.
6)	Rhoetus unul dintre	Titani.
7J	Cortuil era simbolul	puterei şi al	curajului.
686
POESII
IN ARBORE MW
O arbore! ai fost sădit in zi nenorocoasă Ş’acela care te-a crescut o mănă pecătoasă,
Avut-a pentru ca s’ajungi năpastea omenirei Şi scărba satului intreg, unealtă a peirei!
—	De sigur o fi străns de găt pe tată-seu şi-a stropit Cu săngele oaspelui seu căminu-i pângărit,
Ori o fi frămentat in măni Colchidice otrăvi(2)
Şi o fi săvirşit cândva cumplite crunt isprăvi,
Cel care’n cămpul meu te-a’nfipt o arbor blestemat,
Ce pe-al stăpânului teu cap sermanul ai picat!—
Au cum putea-vom prevedea primejdiele toate De care stăm ameninţaţi in orice oară poate ? Cartagineanul marinar se teme de Bosfor (3)
Ear nu de relele ’ntimplări ascunse’n viitor De-a Partului fugind săgeţi oşteanul se incrunt^
Şi-a Romei lanţuri şi ’nchisori doar Partul nu le’nfruntă! Dar făr’ de veste’n veci de veci a morţei lovituri Răpit-au şi vor mai răpi pe bietele făpturi!
—	Ah! mult nu mi-a lipsit să ved domnia Proserpinei, Şi tribunalul lui Eac şi partea mult seninei Adăpostiri a celor drepţi, pe Sappho (4) tănguioasă De-al fetelor Lesbiei dor, pe lira ei duioasă,
1)	Horaţiu se găsea la moşia sa din Sabina, situată nu departe de satele Varia şi Mandela (astăzi Vicovaro şi Bardella, spre miază-noapte de Tivoli) la opt mile şi jumetate de oraşul Tibur, şi pe cănd batea un vent tare s’a desrădăcinat un arbore care era să-l strivească. (Walekenaer T. I. p. 61).
2)	Colchida (azi Imirithia sau Mingrelia') intre Pontul Euxin şi Marea Caspică, era cunoscută pentru ierburile sale veninoase.
3)	Bosforul Cimerian azi strimtoarea Zabacei sau yenikalek şi Bosforul Tracic azi strimtoarea Constantinopolei, aşa numite pentrucă un bou (fioos) putea să le treacă (yepy') innot.
4)	Se zice că Sappho vestita poetă din insula Lesbos, plăngea in infern prin căntecele sale, că nu putuse să fie iubită de femeile Lesbiane, compatrioatele ei.
POESII
637
Ş’apoi pe tine o AlceuO), al cărui falnic cant Din strune de-aur resărind ne spune căte sunt Nenorocirele’n resboiu, nevoile pe mare Şi greul vieţei depărtat de-a patriei hotare!
Tăcute umbrele ’mprejur la amendoi privesc Şi auzind cântarea lor măeastră se uimesc,
Dar să asculte cu nesaţ cea gloată ’nghesuită,
—	De lupte şi de regi goniţi, — mai mult e ispitită. Mirare nu-i, cănd Cerber chiar, de cantul minunat, Urechile-i negre’n păment vrăjit le-a aplecat,
Ear şerpii ce se’ncolăcesc in coama ’ngrozitoare A furielor, sunt răpiţi de taina ’ncăntătoare!
Mai mult chiar! tatălui Pelops şi insuş Prometheu Işi uită muncile de veci cu chinul lor cel greu Şi venătorul Orion nici vr$a să se gândească La lei, la linxii cei sfioşi ca să-i mai urmărească!
Horaţiu. Cart. II. Oda XIII.
AD AUGUSTLM CAESAREM (2)
Prea indelung a năpustit al cerurilor tată Zăpada pe pămentul greu şi grindina ’nghieţată,
ţ) Alceu marele poet liric şi vestit căpitan de oştiri ale insulei Lesbos.
2)	Horaţiu a inchinat această oda lui August cu ocasiunea mijlocirei Senatului de-a pune dictatura Republicei in mănele sal?. Marile calamităţi de care suferise Italia şi multe părţi ale Imperiului fură, considerate ca semne premergătoare ca Imperiul să fie dat sub protecţiunea lui August. Poetul in această odă fu un adeverat vates, căci ii decernu titlul de Principe şi de părinte al patriei, (pe cănd August avea abia 36 de ani), care titlu ii fu recunoscut pu-blicamente de Senat tocmai la virsta de 61 de ani (2 Febr. 752 a. Chr.) şease ani după moartea lui Horaţiu.
688
POESII
Destul cu dreapta-i flăcarănd el templele trăsni Şi Roman groază tresări; (0 El spaima’n lume aventă, ca vremile cumplite Cu-a lor minuni fără perechi, de Pyrrha urgisite, Se vor intoarce: cănd Proteu intreaga turma sa Pe creasta munţilor purta.
Cănd virful ulmilor inalţi, in loc de porumbei Adăposteau intr’al lor cuib pe peştii uşurei,
Ear valurile despicând pe cămpii innecaţi Sfioşii cerbi erau purtaţi! Vezut-am Tibrul cel gălbiu svirlind a sale valuri Cu furiă, indepărtat de la Etrusce maluri, Rostogolind in calea sa un monument regesc Şi templul Vestei fecioresc. Vezutul-am prea simţitor la bocetul Iliei (2)
Din albia-i eşit a fi resbunător soţiei Şi’mpotrivit lui Joe chiar, cum undele-şi frângea Şi peste malu-i sting fugea. Puţinii tineri moleşiţi de viţii părinteşti,
Afla-vor cum s’a ascuţit in luptele frăţeşti Cel fer sub care trebuea să piară deseori Barbarii ameninţători. (3)
Ce zeu poporul va chema să vină’ntrajutor Imperiului sdruncinat? Al virginelor chor Prin ce duioase rugăciuni, pe Vesta vor pleca Cântarea lor a asculta?
De crime a ne mântui acum Joe pe cine Trimite-va ?(4) O vino tu, profetule divine
1)	Mari flagele bântui Italia la finele anului 731 şi la inceputul lui 732. Tibrul deborda, edificii multe fură resturnate de valuri sau de trăsnet, statuele Pantheonului fură sfărâmate şi lancea din măna statuei lui August fu frăntă. Zăpadă, vent, grindină şi furtuni ţinură indelung.
2)	Jliay mama lui Romulus, din care Iuliu Cesar işi tragea origina sa.
3)	Aci e o alusiune la Parthii cari ocupau atunci vechiul Imperiu al lui Cirus.
4)	Alusiune indirectă la rolul ce trebui să joace mai tărziu Octavian August in guvernul Roman.
POESII
639
Rugămu-te, vin Apollon cu’n nour aurit Pe albi ţi umeri invelit,
Sau dulce Vinere vin tu, in jurul cui Amorul Şi jocurile şaguesc, ori tu incepetorul Romanilor (0 de vei privi ochi mai imblănziţi Moştenitoriţi părăsiţi,
Doar eşti sătul de cruntul joc vai! lung dăinuitor,
Tu care sgomotul iubeşti şi coiful sclipitor Şi-al Marşului cel pedestraş, (2) fieros chip indreptat Spre duşmanu-i jos sângerat;
Ori vino tu fiu aripat al Maiei (3) cea frumoasă,
Tu care lumei te arăţi sub forma majestoasă A tenerului seu erou şi-al lui Caesar primeşti Resbunător să te numeşti!
Intoarcete tărziu la cer, deplin fii fericit Trăind cu popului Quirin, şi-un vănt prea mult grăbit Să nu te smulgă dintre noi, cu suflet mohorit De-a noastre vicii amărit!
Ci de triumfurile-ţi mari te bucură! Părinte Şi Principe cum eşti numit deacuma inainte! Nepedepsiţi Medii călări, (4) să calce nu-i lăsa,
Caesar, imperăţia ta!
Horaţiu. Cart. 1. Oda IL
D.	C. OLLANESCU.
1)	Zeul Marte cu care Uia avu pe Romulus şi Remus.
2)	Marsii erau foarte resboinici şi formau cea mai bună pedestrime a armatei romane.
3)	Măgulire delicată cătră August pe care Horaţiu deşi nu-1 aseamănă unui zeu, dar totuş zice că ar putea să fie.
4)	Parthii posedau ţara Medilor şi făceau dese invasiuni in Imperiul Roman.
640
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI APĂRUTE DE CUREND ŞI TRIMISE DIRECŢIUNII „CONVORBIRILOR LITERARE"
Documente privitoare la Istoria Românilor, culese de Eudoxiu Hurmuzachi, publ. sub auspiciile ministerului cultelor şi ale Academiei Romane, Voi. III Partea II 1576—1600, cu portretul lui Petru-Yodă*Şchiopul, 1 mare volum in IV°, Bucureşti 1888.
Istoria Mitropolii Moldaoiei şi Sucevei şi a Catedralei mitropolitane din Iaşi, de Constantin Erbiceanu profesor etc. Publicaţie făcută	de ministerul cultelor etc., 1 mare volum in fol.	Bucureşti	1888.
Bomănii din Munţii	Apuseni, de Teofil Frăncu	şi George	Can-
drea,	cu 10 ilust-raţiuni, 1	voi. 8°, Bucureşti 1888.
Divina Comedia, II.	Purgatoriul, trad. cu note	după principalii
comentatori de d-na Ma,ria P. Chiţu, 1 voi. 8°, Craiova 1888.
Ateneul 'Roman. Stil şi Gândire, de Eduard.Gruber, 1 voi. 8°, Iaşi 1888.
Sărutarea, comedie intr’un act in versuri, de G. Sion, Bucureşti 1888.
Lucrătorii agricoli şi Socialiştii romăni, de E. de la Zavu, Jaşi 1888.
Poveşti Ardeleneşti, culese din gura poporului, de Ioan Pop-Reteganul. pinci părţi a 80 pagine, format 8°, Braşov 1888.
Metoda nouă de Abecedar, Carte generală pentru clasa I primară, de I. P. Florantin, profesor, Iaşi 1888.
Bucureşti. Din stabilimentul grafic Socecu & Teclu. — 27,316.
Apare la I a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 8. Bucureşti, i Noemvrie 1888. Anul XXII.
UN DRUM GREŞIT
i.
După actul al doilea al Traviatei eşî din stalul intăiu un domn, inalt la statură şi cam posomorit la chip, care se duse deadreptul la vestier, se imbrăcâ, şi porni fără să aştepte sflrşitul representaţiei.
Afară era o lapoviţă de ţi-ar fi fost groază să umbli pe jos, chiar fiind mai de rănd şi mai puţin elegant decât dinsul. Domnul acesta insă, spre marea mirare a băeţilor cu jurnale, o luâ prin apă şi se duse dealungul podului Mogoşoaei in jos, spre bulevard, cu riscul de-a fi stropit pănă şi prin buzunare de trăsurile ce veneau după el. Mer-gend, fluera incet şi cam lung cântecul de dragoste al Traviatei, atăt de ştiut pe dinafară de toată lumea şi de toate flaşnetele.
In seara aceea prima-dona isbutise să dea o viaţă adeverată chipului Violetei, şi cu toată banalitatea musicei şi a libretului, rolul atăt de omenesc şi de atingetor al Damei cu Camelii mişcase cu tot dinadinsul pe domnul cu care ne intilnim acum.
Era el oare atăt de străin de ale musicei incăt auzea atunci pentru intăia dată pe Traviata? sau este adeverat că sufletul nostru are, neaternat de lumea din afară, unele momente de exaltare, proprie in cari cele mai mici cause de emoţiune, sentimentalismul cel mai banal al altuia in-riureşte cu o rară putere asupră-ne?...
C. L. XXII. — VIII. — 27,569.	41
642
UN DRUM GREŞIT
Oricum ar fi, ceeace era adeverat la acest om se dăduse pe faţă: il mişcase Traviata.
El se cobori dealungul podului Mogoşoaei, o luă pe strada Carol şi intră intr’un gang, unde sună: uşa se deschise uşor, cu discreţie, ca la un cunoscut şi el urcă scările incet, aproape placid, zbărnăind ăncă cântecul de la teatru. Se duse drept inainte, la uşa ce era in fund şi intra.
Era un salonaş liniştit, simplu, cu oarecare bogăţie de perdele şi de scoarţe, dar atăta tot. Lampa, naltă şi elegantă, era in velită intr’un fel de borangic auriu care in-dulcea puterea luminei; soba pâlpâia cu cei din urmă cărbuni, şi toată atmosfera odăii era prietenă cu lucrurile dintr’insa. In faţă cu uşa, in fund, o femee teneră sta la piano cu un copil pe braţe şi se incerca să-i poarte degetele pe clape. Ii intindea mânuţele pe clavir, zicendu-i incet:
—	Uite, puiule, aici e do, aici e re, aici e fa.
Şi el o intreba drăgălaş şi lung.
—	Da?....
—	Da, puiu mami.
—	Da?...
Şi amendoi păreau atăt de trebuitori şi de îndestulători unul pentru altul, incăt ar fi umplut numai ei doi lumea intreagă. Şi nu-ţi puteai altfel inchipui. pe acea femee, cu templele frumoase pe frunte, naltă şi senină, decăt ţi-nend pe braţe un copil ca al ei, bălan, cu buclele pe spate şi cu ochii albaştri şi nevinovaţi.
Cănd omul pe care-1 urmărim intră in casă, copilul fugi de pe braţele mamei sale şi, răpezindu-se spre el, se apuca de piciorul lui, sărind ca un ied şi-i săruta măna cântând:
—	Tata, tata, tata!...
El il mângâie pe per şi-i zise liniştit:
—	Bonsoir, Constant, — ce, nu v’aţi culcat voi ăncă?
—	Nu ne-am culcat, respunse mama copilului. E tărziu?
* Sunt aproape unsprezece.
UN DRUM GREŞIT
648
Ea, drept încheiere, işi luâ copilul de mână şi, sim-plâ, ii zise:
—	Haidem, puiule; tata are de lucru.
—	Nu, nu, respunse el, intinzendu-se pe canapea cu un câscat ostenit, n’am de lucru. Inchipueşte-ţi câ am fost la teatru şi n’am putut sâ stau.
—	Nu ţi-a plăcut?...
—	Ba nu, cântau binişor... dar nu ştiu ce am: imi făceau mai mult reu decăt bine. Ţie nu ţi s'a intimplat niciodată, Silvio, să te supere lucrurile bune?
Silvia ii pusese mâna pe frunte, ingrijată.
—	Nu, dragă, n’am nimic, adăogâ, el.
Şi drept recunoştinţă, ii luâ măna şi i-o sărută, şi se vede că-i făcu atăta bine, că faţa ei senină şi serioasă se inviorâ ca la o rază de soare. Se aşăzâ binişor pe marginea canapelei şi-i luâ amendoue mănile in mănile ei mici şi albe Şi uşor răzemăndu-se de pieptul lui i le stringea cu căldură.
—	Eşti bine? spune drept. Eu ved că nu mai am-putere să te ghicesc.
—	Sunt foarte bine, respunse el rizend, — şi o atrase puţin cătră dinsul. Ea se lipi binişor cu capul de obrazul lui, intr'un extas de fericire clară, serioasă, deabia respirând •de teamă să nu*i pară prea grea.
—	Poate că ai fi vrut şi tu să mergi la teatru.
—	Nu nu, se grăbi ea a respunde. Yino dacă poţi mai de vreme, indrăzni a-i zice cu o inmuiare de glas rugătoare; atăta să faci pentru mine... dacă poţi...
—	Astăzi n’am venit de vreme? o intrebâ el zimbind, dar cu o vedită nesiguranţă.
—	Astăzi da... şi cănd ai şti căt sunt de fericită!
—	Dar altă dată nu?...
—	Eu nu zic nimic... tu trebue să te judeci.
—	Ear incepem? ii zise el uităndu-se mai lung la dinsa.
—	Nu, nu, nu, respunse ea ingrabă. Yino cănd vrei, numai vino. Ei, ce să-ţi fac!... cănd inima ar fi aşa de cuminte pe căt vreau eu, nicio singură vorbă n’aş rosti care să te supere.
644
UN DRUM GREŞIT
—	Cum	de n’a adormit băiatul pănă acum?	o	intrebâ,
el, uităndu-se	la copil, care se juca jos pe covor.
Ea işi întoarse ochii spre băeat, şi vederea lui ii făcu bine.
—	Cum iţi seamănă, Constant, băeatul!
—	Mai mult ţie, dragă. El e mai blond decăt mine Şi... mai frumos.
—	A!...	astă seară eşti şi galant.
—	Sunt	drept. Nu care cumva vrei să zici	că	nu-i
leit poleit cum eşti tu?
Adeverul era insă că copilul semena mai mult cu el decăt cu ea.
Şi ea, uităndu-se lung la copil, ii venea par’că să se ducă la el, dar tot odată nu-i venea să se despartă de celălalt. Atunci chemâ băeatul lăngă dinşii, şi, căteşi trei, se lipire unul de altul, ca un mănunchiu de ramuri tinere.
Silvia insă băgâ de seamă că băeatul avea ceva in mănă.
—	A... Constant! de ce umbli cu scrisoarea tatei, dragă ?
Băeatul intinse măna cam nedumerit.
—	Uite Constant, o scrisoare pentru dumneata.
Ii chema la fel pe tată şi pe fiu.
—	Pentru mine? Ce-o mai fi şi asta, zise el, luănd plicul din măna copilului. A!... o scrisoare dela betrănul!..
Apoi ceti, şi o isprăvi răpede, căci se vede că era scurtă. După aceea remase cu ea in mănă, uităndu-se pe gănduri in lumina lămpei. Silvia căta cu nelinişte la el, ear copilul se da pe lăngă dinsa cu un şiretlic drăgălaş, ochind ceva pe masă. Ne mai putendu-se stăpăni, el atinse pe mama sa cu degetul şi-i şopti la ureche:
—	Plicul, mamă...
Ea luâ plicul binişor de pe masă şi i-1 dete.
—	N’am cetit de mult slova bătrânului, zise el.
—	Ei bine, Constant? Ce-ţi scrie? intrebâ ea cu o vădită temere de-a nu fi indiscretă.
—	E foarte bine. E atăt de bine incăt vrea să călătorească. Poimăne vine la Bucureşti.
—	Da?., intrebâ ea lung. Cu treabă?
UN DRUM GREŞIT
645
—	Se vede. Nu-mi spune.
Şi amăndoi tăcură, părând mulţumiţi de lămuririle ce-şi dau unul altuia, dar in fapt amendoi se afundau in gănduri lungi....
—	Nu culci băeatul, Silvio? o intrebâ el, sculăndu-se.
—	Ba da, respunse ea, luăndu-şi copilul de mănă.
—	Eu cred că chiar noi ne putem odihni, zise el, tre-căndu-şi braţul pe sub al ei. Haidem; măne am de lucru.
Ea işi rezema capul de umărul lui, fericită, şi căteşi trei se duseră să se culce.
II.
A treia zi, pe la 101/2 Constantin Dumitriu Lupu, sau Constant, cum ii zicea Silvia, aştepta pe peronul gărei sosirea trenului. Nervos şi nerăbdător, el măsura asfaltul cu paşi indesaţi, simţindu-şi in suflet neliniştea ce ne-o pricinueşte apropierea oricărui eveniment. Cu forţa neatăr-nată de voinţa noastră cu care revin ideile ce ne preocupă, gândurile lui Constant se invărteau, imprejurul vieţei lui din anii din	urmă,	ş’in absorbirea	lor	vedea resărind din doue
funduri	opuse	capul Silviei şi	al	bătrânului. Ca tot omul
care trăeşte sub inriurirea a doue sentimente vrăjmaşe, voinţa lui nu putea deschide nici un drum spre liman, şi numai cănd fluerul locomotivei vesti sosirea trenului, sângele ii fugi spre inimă şi rupse echilibrul balanţei, incli-nănd-o spre noul venit. In adevăr, la o scară a vagonului, bătrânul State Dumitriu Lupu, cunoscut mai bine sub numele de colonelul State, se incurca in poalele şubei, căutând cu ochii pe fiul seu, care-1 văzuse şi se lupta cu mulţimea să ajungă pănă la el.v
—	Da de ce te-ai mai supărat mata pe frigul ăsta, zise betrănul, spre a zice ceva, pe cănd fiul seu ii săruta măna.
La	drept	vorbind insă el	era	fericit, şi mişcat precum
era, uită că el	se supărase să	vie	tocmai din fundul Mol-
dovei. Constant ii strinse lucrurile, le dete in măna unui om să le ducă la trăsură şi se duse să scoată valiza bă-
646
UN DRUM GREŞIT
trănului de la bagaje. Colonelul remăsese pe peron, inver-tindu-se fără căpetăiu şi zicend din cănd in cănd:
—	Să mergem, ha?.. Mergem Constant?
—	Mergem tată, eacă acuş, să scoatem cuferul.
—	Ei, ei, bine zici, il uitasem bată-1 vina lui!
Insfirşit scoasere cuferul şi plecare.
Colonelul State fusese colonel fiindcă aşa venisere vremurile, dar altfel nu era intr’insul nici cea mai mică se-menţă de erou. Bunătatea şi blăndeţa lui il meneau să fie duhovnic sau dascăl de şcoală primară, ş’in ţara lui, cum işi chema el moşia, la atăta se şi mărginea activitatea sa militară. Acareturile şi averea le lăsase in grija coanei Păune, soţia sa, care, sufleteşte, era tocmai partea protiv-nică a colonelului. Născută stăpănă in.toată puterea cuven-tului, se amorezase de uniforma şi farmecul iuncărului Lupu, a cărui bunătate părintească deacum, la tinereţe era numai graţie şi simpatie petrunzetoare. Dinsa poruncitoare, ambiţioasă, cu cultura franceză a restauraţiunei; el blănd, vesel şi foarte dispus să mişte lumea inainte, se complectau cum da Dumnezeu. De la naşterea şi mai cu seamă de la creşterea băeatului, toată despărecherea sufletească a acestei părechi se mărise, fiindcă aci colonelul pusese măna pe virful mustăţei şi zisese femeii sale cum rare ori avea obr ceiu să zică:
—	Ia ascultă Păuno, sunt eu stăpăn in casa asta ori ba?.. Aşa vreau să fie şi aşa trebue să fie!
Şi semeaţa coana Păuna simţea că aici nu mai incape respuns, şi se supunea pe tăcutele, ba cine ştie dacă nu chiar cu oarecare plăcere. Astfel că, in această singură ramură, colonelul remase stăpăn pe ,situaţie. In colo, el era liberal şi coana Păuna conservatoare, şi la moşie se făcea politică conservatoare; lui ii plăceau petrecerile vesele şi lăutarii, ear coana Păuna nu-i putea suferi, şi la moşie lăutarii nu se apropiau niciodată de curtea boierească; el ar fi beut bere cu plăcere, dar nevastâ-sa hotărise că berea e o beutură mojicească, şi berea fu îndepărtată de masa lor.
UN DRUM GREŞIT
647
Ca om cuminte ce era, el trecea peste toate aceste nimicuri, pentru liniştea şi demnitatea casei.
Şi e ştiut că copiii, chiar cănd sunt mici, inţeleg şi compătimesc cu acela din părinţi care in viaţa zilnică li se pare că e victimă; cu atăt mai mult cănd sunt mari. Constant simţise puţin căte puţin tirania la care se supunea tată-seu de bunăvoie, şi mai tărziu înţelese foarte bine înaltul simţiment şi puterea morală ce se ascundea sub forma blajină a vieţei colonelului. Dacă la acestea se va adăoga grija de toate zilele şi dragostea nemărginită pe care o simţea copilul la tată-seu, lesne se va pricepe mişcarea sufletească a tenerului cănd se vezu acum singur in trăsură cu betrănul.
De ani întregi nu se dusese pe acasă, deşi trăia in aceiaşi ţară cu părinţii. împrejurări cari il legasere incetul cu incetul de capitală, unde era magistrat, pusesere un fel de pănză de ruşine şi de lipsă de energie pe caracterul lui. Mama lui de ani de zile era tot pătimaşă şi nu eşea de la moşie; tată-seu era sănătos, dar betrăn, astfel incăt vacanţe după vacanţe trecuseră fără ca ei să se vadă.
La otel, totul era pregătit şi încălzit, şi betrănul, după ce se desmorţi puţin, ceru ceaiu.
—	Ce faci astă seară Constant, ai treabă?
—	Nu, tată.
—	Atunci să mai stăm de vorbă, băete.
Apoi, cum se plimba prin casă, veni drept la el şi-i puse amendoue mănile pe umeri, vesel:
—	Da te-ai făcut bărbat, bre, in toată puterea cuvântului.., zeu aşa, adăogâ el mişcat. Uite, eu m’am micşorat... Sabia s’ar tîrii după mine... Hei, zise el mai incet, sunt ani deatunci...
Şi in adever, Constant băgă de seamă că betrănul scăzuse de un lat de mănă.
—	Dar altfel eşti bine, tată, zise el, luăndu-se după betrăn şi apucăndu-1 cu mânele de umeri pe la spate, fără să-şi mai poată stăpăni pornirea inimei.
—	Bine, fetul meu, respunse colonelul, luăndu-i astfel
648
UN DRUM GREŞIT
mânile, mă-ta e cam gubavă, ear eu slavă domnului, tot me ţiu.
—	Ce face mama, intrebâ Constant, desfăcendu-se de betrăn şi ducendu-se să deschidă chelnerului care aducea ciaiul.
—	Ce să facă, cum o ştii, zise colonelul mustăcind : acum face alegeri. Au o combinaţie a lor, cu Tudosie Gorciu Şi Comăneştenii, cu care zice că au să facă praf pe prefect.
Colonelul tăcu şi amestecă zahărul cu .zgomot, uităndu-se la suprafaţa tulbure a ciaiului.
—	Eu am venit cam din poruncă, adăogâ el cu vocea pe jumetate, ca să te iau cu mine... la ţară.... aşa zice mă-ta. Nu-i vorbă, am şi puţină treabă la Credit, şi a tot stat de capul meu: du-te, du-te, incăt a trebuit să plec.... Dar tu, adăogâ el după o pausă, dacă nu vrei să vezi pe mă-ta, nu merge...
—	Ba eu vreau... respunse celălalt cu jumetate de, glas.
Era cea dintăi dată cănd vorbeau amendoi, ascunzen-
du-şi gândurile adeverate.
—	Yreau, cu mare plăcere, adăogâ tenerul, dar mama face oposiţie guvernului, şi eu sunt slujbaş al statului.
—	De, cum vrei, respunse betrănul. Ea mi-a zis că doreşte sâ te vadă, ca să facă apel la simţimentul teu patriotic şi la demnitatea ta de om spre a te hotărî să votezi contra. Zice că nu de geaba eşti fecior de boier, adăogâ plimbăndu-se prin salon şi ascunzendu-şi in mustaţă un zimbet ironic, şi mai cu seamă copilul ei...
Aci.se opri; dar, ca şi cum i-ar fi părut reu că ride in faţa lui de mama	sa, zise răpede:
—	Yino, vino...	şi fă cum vrei.	Dar	e	bine	să	vii.	Ce
e bine nu e reu. — Şi afară de asta, zise deodată, intorcendu-se din plimbarea ce o făcea prin odae, trebue să ne gândim şi la altceva: eu imbetrănesc, mă-ta e bolnavă... ori mai trăim un an doi, ori ba... şi aş	vrea	să te ved insurat.
Mări băete, ai 34 de	ani, ştii?
— Cu prilejul votului, poate să-ţi arătăm şi căte ceva
Itiu...
UN DRUM GREŞIT
649
mai drăgăstos decăt Tudosie Gorciu. Mi se pare că ţi-a scris Păuna mai acum vre-o doi ani de fata Mălineascăi?..
—	Da, zise Constant incet.
—	Sau poate ţi-ai găsit tu singur ceva? Cu atăt mai bine. N'o să trăesc eu cu dinsa bre omule. Halal să-ţi fie, daca e fată de oameni de ispravă... Numai, remăne să te inţelegi cu mă-ta, şi acum e prilejul s’o aduci bine din con-deiu: tu-ţi dai votul pentru Gorciu şi eu pentru fată.
Şi se intoarse betrănul rizend şi căutănd să-l însufleţească şi pe el; dar el sta pe scaun cu braţele aternănd la vale şi căutătura preocupată, uităndu-se ţintă inainte-i, fără să vadă pe tată-seu, care se apropiase cu totul de el şi-l observa.
—	Ha?... zise betrănul.
—	Da, aşa-i, respunse dinsul intr’aiuri.
Colonelul dete uşor din cap, ca un om nemulţumit, şi sorbi lung din ciaiu. După o tăcere de căteva minute, el urmă:
—	Ya se zică crezi că o să poţi veni cu mine?
—	Cănd pleci dumneata ? il intrebâ fiu seu, hotărindu-se insfirşit să pară om.
—	Eu cred să-mi sfirşesc măine treaba, şi poimăne seara aş pleca, dacă ai vrea şi tu...
—	Da... respunse fiu seu, găndindu-se, cred că o să mergem impreună. Numai o să fie cam greu cu congediul.
—	Nici n’ai nevoie de congediu, zise betrănul incet şi mulţumit. Cu invoiala unui tovarăş, ori a preşedintelui poţi să lipseşti doue, trei zile, nu-i aşa?
—	Aşa cred...
Apoi, incetul cu incetul, vorba luâ alt drum. Betrănul il intrebâ de tribunal, de petreceri, de viaţa bucureşteană, Şi, odată capitolul plecării isprăvit, cumpena şi înconjurul cu care se urmase vorba pănă aci fure lăsate • la o parte.
Pe la miezul nopţii se despărţire, frăţeşte, stănd ăncă in uşă să*şi mai spuie căte ceva, şi cănd Constant se cobori pe scară, părea aproape liniştit şi sigur. Dar, mergend, scenele şi vorba de la inceput ii revenire in minte. Oare
650
UN DRUM GREŞIT
ştia ceva bătrânul? sau venise tocmai ca să cerceteze. Se găsesc prieteni binevoitori intotdeauna care să se ocupe de viaţa noastră, şi oricăt de ascuns şi de reservat trăia el cu Silvia, ştia bine că toţi camarazii cunoşteau această legătură. Şi atunci nemulţumirea şi supărarea contra oamenilor ii purta paşii mai cu grabă cătră casa din strada Carol, şi astfel, ca să ajungă şi mai iute, opri o trăsură şi se duse pe sus.
Acasă era ăncă lumină. Silvia, ca in totdeauna il aştepta, chiar dacă ar fi venit la zioă. Dar urcănd scara, omul acesta care venise in trăsură păn aci, se găndi că ar fi mai bine să doarmă la el in seara aceea, (căci, pentru orice împrejurare, işi păstrase o odaie in care se zicea că stă cu chirie). — Umbra vorbelor tatălui seu se întindea mai adănc in sufletul lui decăt	credea el,	şi, cum	se	intimplă	totdeauna intre sentiment	şi judecată, cănd	reacţiunea	sentimen-
tală încetează, judecata işi ia stăpânirea ei. Se duse in acea odae rece in care se zicea că stă cu chirie şi vru să se culce; dar era aşa. de frig incăt trebui să-şi îmbrace paltonul la loc şi să se întindă astfel pe pat. După căteva minute, bătu cineva	la uşă.
—	Intră!., zise	el tare şi	răstit.
Dar nu intrâ nimeni. El ştia cine e şi inţelese că tonul acela ar fi descurajat chiar pe un creditor indrăsneţ.
—	Intră... repeta ăncă odată mai incet.
Uşa se deschise binişor, cu o lungă discreţie, şi Silvia se ivi in prag, serioasă şi simplă, cum era intotdeauna, stringendu-şi haina la găt cu mişcarea sfioasă a sufletelor umilite.
—	Tu erai ? zise el, cu accentul omului care se aşteaptă la mai mult.
—	Da, respunse Silvia, ai venit?...
—	Precum vezi...
—	Astă seară vrei să dormi aici? intrebâ ea incetinel. Să-ţi fac puţin foc.
—	Cum vrei...
Dinsa trecu inapoi in odaia din care venise şi peste
UN DRUM GREŞIT
651
puţin se rentoarse cu căţiva cărbuni intr’o tinichea şi câteva lemne. Le puse incet in soba de tuci ce era in mijlocul casei şi inchise portiţa, aşteptând să se aprindă focul. Ea sta in genunchi, la gura sobei, uităndu-se la tăciunii ce fumegau, el se uita din pat in podele, şi numai lampa de pe masă cu pocnetul ei molcom, părea vie. După câtva timp tăcerea păru a-i mira pe amendoi şi amândoi ar fi voit s’o intrerupă cu o vorbă naturală, care să nu dea pe faţă preocuparea fiecăruea. Dinsul respirâ cu putere de mai multe ori in aer, căutând să-şi vadă aburul cald, in atmosfera rece a odăii.
—	Pi!... da frig e!... zise el stringendu-se sub palton.
Silvia işi intoarse capul spre el un moment şi după aceea se puse a grămădi din nou hărtie şi a sufla in foc.
—	Cum sta jos, plecată pe un genunchiu şi pe-o mănă, rochia subţire de noapte i se desfăcuse toată la gât şi umerii aibi şi plini remasere goi. El se uita la dinsa din pat, pe sub gulerul paltonului, şi vezend-o astfel goală, plecată jos pe scânduri spre a-i face foc şi a-1 incălzi, işi surprinse selbătăcia inimei şi-i fu ruşine. Se sculâ din pat răpede, cu gănd să o ia de jos şi să treacă in camera incălzită dea-lături, dar, ridicat vertical, femeea de jos era Silvia de toate zilele, care făcea adesea focul, fără ca el să se emoţioneze pentru asta. Capul culcat şi capul drept nu mai vedeau cu aceiaşi mesură. — Dinsul se mulţumi a trece singur in cealaltă odaie, crezend că-i s^ne prin aceasta şi ei ce trebue să facă, şi, printr’o mişcare firească, trase drept la foc şi se puse a rescoli cărbunii şi a-i apropia mai spre gură. Uşa remăsese pe jumetate deschisă. După vre-o zece minute el işi intoarse privirile intr’acolo, aproape iritat că dinsa nu l’a inţeles, dar, neauzind nici un zgomot, se sculâ şi se duse să vadă ce-i. Nu. era nimic. Silvia nu se mişcase de la gura sobei. Ghemuită jos, cu coatele pe genunchi şi capul in măni, era dusă pe alte tărimuri. Părea că o apăsa ceva, soarta bunăoară, şi ea, fără putere, fără vaete, se tupilase sub apăsarea menirii ei. — El se apropie de ea şi-i puse pe umeri paltonul remas pe pat.
652
UN DRUM GREŞIT
—	Silvio, de ce stai goală in odaia asta rece şi mai cu seamă jos. O să receşti, să te îmbolnăveşti.
Ea işi ridică capul din măni, şi cu o credinţă adăncă, sălbatică aproape, ii zise :
—	Crezi?.. Şi gândeşti c’ar fi vre-o pagubă?
—	Vorbeşti copilării, respunse el, incercând să ridă, dar simţindu-se cuprins de puterea tristă a vorbelor ei. Haidem dincolo, să stăm la foc, adăogă el,,ridicănd-o de jos.
Şi trecănd amendoi in odaia incălzită, el trase un jilţ . lângă sobă.
—	Vino să stăm impreună, Silvio; e atăta vreme de cănd n’am mai stat aici amendoi.
—	O să te ostenesc, zise ea, incet.
—	Yino, vino, nu mă osteneşti.
. Şi fără aită rugăminte, ea se aşeza pe braţele lui, in fotoliu, şi-l luă de găt, lipindu*şi obrazul de umărul lui. Dar aci trebuea să se hotărască criza: lacrimile strinse in suflet işi găsire isvorul lor natural cănd femeea se simţi in braţele calde ale bărbatului. Ea plânse incet, trist, cu puterea adevărată a durerii. Simţea prea bine ceeace se petrecea in sufletul omului aceluia, care de opt ani era amantul ei şi de opt ani era hărţuit şi îndemnat de toată lumea s’o lase. De mult timp deja ea înţelesese că numai . copilul, şi poate, mai mult decât copilul, obiceiul, legea cea mare a firii, il#aducea spre dinsa, cu aceiaşi neschimbată pornire ca şi in vremea cănd o iubea. Căci câţiva ani la început o iubise cu adevărat, şi hrana zilelor ei deacum erau amintirile timpului aceluia, cănd deabia eşită din Asii, venise să trâească cu bătrânul profesor de nemţeşte, tatăl ei, şi-l intilni, tănăr şi voios, urcând scara şi scoţăndu-şi pălăria cu respect inainte-i. După câteva luni, bătrânul dascăl muri, lăsănd-o singură intre cer şi pămănt. Şi fiindcă aşa e lumea, o ţesătură stranie de nimicuri dureroase şi vesele, alături de nemăngăierea pierderii tatălui, veni mângâierea dulce a amorului acestui tănăr, care, atras de fru-museţa limpede a Silviei şi dus poate de milă, se interesă de soarta ei. Ea il iubrcu toată puterea tinereţii şi a sin-
UN DRUM GREŞIT
653
gurătăţii in care remăsese, şi astfel, fără să socotească şi fără să se mire, deveni femee şi mamă.
Ear acum cănd sta ca şi altădată in braţele lui, ce bine simţea că dragostea murise!.. Murise amorul şi remă-sese numai obiceiul, un lanţ nespus de greu cănd inimile sunt ăncă tinere. Şi cum sta lipită de dinsul, se simţi arsă de-o căldură sufletească stranie, care ii trecu ca o flacără misterioasă prin vinele capului.
—	Ah,-Constant, ce bine că există moartea! zise ea cu aprindere.
El, mişcat de accentul sincer al acestor vorbe, o des-lipi puţin de el şi se uitâ la dinsa lung.
—	Silvio, nu eşti bine? sau ce şearpe te-a muşcat azi de inimă?
Ea il privi cu intristare şi dete incet din cap.
—	Cred că incepi să devii histerică, adăogâ el.
—	Nu-i aşa? intări ea, neinţeleasă şi descurajată.
Şi fără, putere de-a se scula sau de a-şi stăpăni lacrimile, plănse. El, jumetate glumind, jumetate nervos, scoase batista din buzunar şi o intinse peste capetele lor amen-durora.
—	Să plăngem sub acoperiş ca să nu ne vadă tăciunii.
Apoi, cum era cu măna pe batistă, o lipi de obrazul
ei şi-i şterse binişor ochii.
—	Mai mare ruşinea, plăngi ca copiij adăogâ el, şi nici nu mi-ai spus nimic de băeat.
—	Doarme, respunse ea incet, dăndu-şi perul de pe frunte la o parte.
—	Hai să-l vedem şi să ne culcăm, zise el sculăndu-se şi luăndu-i un braţ sub al lui.
. Ea il ascultă şi se ridicâ de pe scaun cu un adănc oftat.
Băeatul dormea, cu buclele grămadă pe ochi. Tată-seu i le dete inlături binişor, vorbindu-i incet, in limba lui peltică şi drăgălaşă şi jucănd lăngă pat ca la horă. Dar nimic nu putu să inseninese sufletul femeii, in care jalea şi oftatul prinsesere rădăcină de mult. Descurajaţi amendoi,
654
UN DRUM GREŞIT
culcară pe tăcutele, căutând, ca toate naturile fără energie, scăpare in somn...
III.
, A douazi, părăsindu-şi femeea şi copilul spre a merge să dejuneze cu tată-seu, după cum de cu seară părăsise pe tată-seu pentru femee, el ducea cu dinsul hotărirea fricoasă de-a spune betrănului că nu putea lua congediu de la tribunal şi deci nu putea eşi din capitală.
Betrănul se coborise in birt.
Cănd intrâ Constant, il găsi in fruntea unei mese, in-cunjurat de vre-o trei patru persoane cu totul ciudate, care stau numai pe-o muche de scaun, gata a se scula la cel mai mic semn al colonelului. Unul purta un palton ros, imbrăcat numai pe-o mănecă, ear măna cealaltă părea legată de găt, ca la un om rănit. El vorbea incet, umilit, miorlăit şi din cănd in cănd ciugulea haina colonelului care
i	se părea nemăturată. Altul tener, nalt, buhav, sta in picioare, incercănd să zimbească şi dănd din cap cu admirare ori de căteori colonelul deschidea gura. Un al treilea, tener de tot, student poate, cu căteva tulee de barbă blondă, nehrănit, anemic, rizend fără mgsură la câte-o vorbă mai năsdrăvană a colonelului şi apoi reluăndu-şi deodată rolul stării sociale pe care-1 juca. Toţi săraci şi miserabili. .. Ei vezurg cu fericire venirea noului conmesean, căci aceasta silea pe colonel să le dea drumul, strecurăndu-le in mănă, la fiecare, cate-o consolaţie sunătoare.
—	Uite, ii vezi Constanst, zise bStrănul, aceştia sunt cei mai mari duşmani din localitate ai guvernului; prin urmare eu sunt dator să-i ajut.... aşa mi-a poruncit mă-ta. Fiecare zice că e venit să reclame in contra Vampirului de prefect, să-l dea la gazetă, să-l maltrateze, să-l demascheze Şi mai ştiu eu ce să-i facă.... Dar ei işi caută bieţii oameni slujbă, adaose betrănul zimbind; ear tenerul acela e gazetar... urmâ colonelul dănd din cap; cum stau vremurile ia o s'ajungă ministru dacă n’o fl prea prost!
UN DRUM GREŞIT
655
Şi astfel, rizănd şi bine dispus, colonelul se puse cu fiu seu la masă.
—	Da bine bre, voi v’aţi boierit de tot prin partea asta a ţării. Ce ved eu aicea, e posnă mare...
In adevăr birtul acela era birtul partidului cu dare de mănă, cu alte cuvinte al guvernului. Totul era luxos şi elegant, afară poate de obrazuri. Yorba se ridica, ca aburul din	bucate,	din ce in ce mai sus; se intindea de la o masă
la alta,	cu	tonul	sceptic şi satisfacţia grasă a parveniţilor;
umplea sala de un bruhaha sordid, ear cuvintele ce se puteau surprinde erau foarte puţin caste.
Colonelul State, care nu văzuse de mult faţa nouă a lumei bucureştene, era grozav de mirat. Mai cu seamă mi-litărimea il neliniştea.
—	De	unde	atăţia generali, măi băete?
—	Ei,	tată,	dumneata crezi că lumea stă locului?..
—	Ba nu. Eu inţeleg că lumea merge inainte, şi chiar imi place. Dar prea au răsărit mulţi deodată!..
—	In urma resboiului aşa e totdeauna.
—	Povestea vorbei: in urma primejdiei mulţi voinici s'arată.
ir	— Mi se pare că ai trecut şi dumneata in oposiţie:
te-a căştigat mama, zise Constant zimbind.
—	Ba nicidecum, respunse betrănul. Mie mi-e dragă lumea, şi tinereţa, şi mişcarea, dar cu regulă, măi frate. Păn acum ţi-am zis vreodată: insoară-te? Nu, fiindcă nu era ăncă vreme, şi pentrucă nu vream să mă amestec in treburile tale: tu ai să trăeşti cu nevasta ta, nu eu; şi te ştiam destul de bărbat ca să nu me tem că ai să te in-curci undeva prosteşte.
—	Mi se pare că vorbeam despre generali, zise fiu seu, răsucind talerul pe loc.
—	Da, dar vream să-ţi spun că toate lucrurile trebu-esc făcute cu măsură şi la vremea lor, şi văd că tu laşi să-ţi treacă vremea, adăogâ, colonelul, intorcăndu-se la vorba lui.
\
UN DRUM GREŞIT
—	Ya să zică aţi hotărit să me insuraţi, il intrebâ, fiu-seu cu oarecare tărie in vorbă.
—	Nu că am hotărit.... dar zic şi eu, ca părinte. Ştii vorba lui Moşu-teu Niţă: pănă la 25 de ani se insoară omul singur; de la 25 — 35 il insoară alţii; de la 35 — 45 il insoară dracul, şi de la 45 incolo nici dracul nu-1 mai insoară...
Constant prinse acest prilej ca să pue convorbirea pe-o cale glumeaţă şi neserioasă.
—	Yrea să zică eu numai un an mai am pănă să me peţeascâ dracu... Mai bine primesc să remăi nepeţit, sfirşi el rizend.
Betrănul făcea un chef nespus, ştergendu-şi lacrimile, care, ca la toţi betrănii, ii veneau numai decăt in ochi.
—	Săracul Moş Niţă, zise Constant. A murit de mult,
tată?
—	Ei, Dumnezeu să-l ierte, de mult... Era frate cu mă*ta, dar era mai frate cu mine decăt cu ea.
—	El nu s’a insurat niciodată, adaose Constant, ca cum ar fl chemat pe unchiul seu in ajutor.
—	Ei, şi la ce ţi-e bun? Nu s’a insurat omeneşte, şi a trăit toată viaţa lui cu o fată din casâ.... ba mi se pare că are şi un copil cu ea, un flecău in sat căt tine de nalt şi de zdravăn.
—	E he, trebue să merg să-mi ved rudele, zise tenerul, dănd din cap.
—	De aia iţi spun: fă lucrurile pe şartul lor, şi daca te-i căi să fie vina mea. Unde mai pui, adaogâ betrănul, făcend ochii mici şi veseli, că mi-ar fi şi mie drag să ved trăgendu-me de halat vre*o trei patru lauri... pe care să ţi-i tund chilug şi să mi ţi-i vîr la oaste de la. 6 ani...
—	Ar trebui să-i comandăm băeţi pe toţi, il intrerupse
fiu	seu,	prins de	vioiciunea	dorinţei betrănului.
—	Ei, fătul	meu, cum	te-i purta...
—	Cred c’o	să me port bine, zise Constant	ridicând
capul	şi	căutănd	să se uite	liniştit şi serios la tatăl	seu,—
fiindcă n’o să me insor...
—	De... cum ii vrea... respunse betrănul incet. Eu me
UN DRUM GREŞIT
657
gândeam la Elencuţa Mălineascăi.. dar dacă nu vrei să te insori, e treaba ta.
Şi tăcure amendoi. Betrănul aprinse in mijlocul mesei o ţigară şi incepu a scoate rotocoale mari de fum, pe care le urmărea, in aer cu preocupare.
—	Şi dacă nu vrei să mergi nici acasă... ear eşti liber, adăogâ el după câteva minute, ca şi cum vorba s'ar fl urmat fără intrerupere
—	Ba nu.... acasă merg, merg cu plăcere numai să pot căpăta congediu.
—	Aş dori atăta lucru să poţi face pentru noi, zise betrănul cu un rar accent de voinţă, ce punea câteodată in voce şi care era atăt de ascultat.
—	Sper... mai mult decăt sigur, incheie tenerul.
id cele din urmă vedea el bine că n'avea incotro : trebuea sâ se ducă.
Pănă a doua zi seara se inverti prin lume ca un nenorocit, fără a-şi găsi stare locului. In fundul nehotâririi lui kicepuse să se depue urmele unei hotăriri răutăcioase pe care presimţea că are s'o urmeze. Dar tocmai fiindcă avea acest presimţiment, era nervos, ruşinat, cu o inclinare vedită cătră ceartă, şi nu spuse nimic Silviei despre ple-dare, după cum nu spuse tatălui seu de neplecare. Venea acasă cu treabă şi punea măna pe gemantan; apoi il lăsa in mijlocul camerei şi se apuca să-şi ingrijească unghiile, sau işi peria o mustaţă un sfert de cias şi după aceea o resucea pănă s'o scoată din carne. Odată vezu pe băeat trecendu-i pe dinainte şi i se păru că-i incălţat strimb.
—	Constant ! strigă el cu putere, cine te-a schimonosit aşa?
Copilul, nedeprirs cu astfel de vorbe, remase incre-menit locului şi-şi trecu măna pe haine nedumerit.
—	Nu te vezi că eşti incălţat strimb.
Băeatul ridică piciorul să se privească.
—	Mama m’a incălţat, zise el cu sfială.
—	Foarte reu. Du-te să te schimbe şi să nu te mai ved aşa!
C. L. XXII.-VIII.-27,569.	42
658
UN DRUM GREŞIT
Apoi trecu pe	lăngă copil, care pornise incet	şi ruşinat, fără să-l mai	vadă, işi luâ pălăria şi eşî.
Cu betrănul să inţelesese să se intălnească la gară la
10	ciasuri seara, spre a porni in Moldova.
In seara aceea Silvia il vezu cu mirare intrănd acasă pe la 9 ore. Ii dete bună-seara incet şi intinse măna băea-tului din fugă, fără a-1 privi; acesta i-o sărută cu temere. Apoi işi luâ cea dintăi haină ce o găsi la indemănă, se intinse pe canapea şi se invelî cu ea pe ochi. Silvia se sculâ incet; plecâ umbrarul lampei in partea aceea şi se apropie binişor de el.
—	Ear te doare capul? il intrebâ ea cu grijă.
—	Me cam doare. Lasă-me, respunse el scurt.
Ea se retrase	in virful picioarelor şi trecu	cu	copilul
in	odaia de culcare.	După ce işi adormi băeatul,	ea	reveni
cu aceeaşi grijă înapoi şi se puse să citească sub lampa de pe masă, uităndu-se din cănd in cănd la el cu nelinişte. Obrajii ei palizi se colorau cu doue roate roşatice şi respirarea i se apropia par’că mai mult de gură. Silvia trăia pentru dinsa numai prin faptul că fisiceşte nu făcea parte din corpul altora, dar altfel, sufleteşte, era urmarea celorlalte doue fiinţe ce o incunjurau.
Pe la 11 V3 Constant sări de pe canapea, cu ochii tulburi şi perul vălvoiu.
—	Căte ceasuri sunt? intrebâ el răpede.
—	Unsprezece şi jumetate respunse Silvia, privindu-l lung pe sub lumina lămpii.
El nu respunse nimic, işi luâ haina pe un umer şi se duse să se culce.
A doua zi dimineaţa, tocmai să imbrăca, cănd un aprod de la tribunal aduse o scrisoare. Silvia intrâ cu dinsa in mănă, citind adresa cu luare aminte fiindcă i se părea că
o	cunoaşte.
—	O scrisoare pentru dumneata, zise ea intinzendu-i-o.
El o luâ şi o desfăcu răpede. O ceti dintr’o singură
aruncătură de ochiu şi după aceea remase cu ea in mănă, găndindu-se. Era palid, par’că i*ar fi venit reu. Silvia il ob-
UN DRUM GREŞIT
659
serva ca intotdeauna pe tăcute. Un zimbet amar trecu pe buzele lui; cu scrisoarea ăncă in mănă şezu pe marginea unui scaun, şi, aproape făra să cugete, zise:
—	Ce neomenie !...
—	Ce-i? intrebâ Silvia cu frică.
El se uită la densa, incercănd să zimbească, spre a părea stăpân pe mişcările lui sufleteşti.
—	Nimica, respunse cu receală nefirească. Cred că am făcut o mare necuviinţă, şi atăta tot. Eaca !
Si i intinse scrisoarea. Erau numai căteva cuvinte de
s
la colonel:
„Aseară te-am aşteptat la gară, dar neintălnindu-te, am crezut c’ai scăpat trenul şi m’am intors şi eu. Yino să dejunăm amendoi şi să plecăm cu trenul de la 4".
Ea citea şi inţelegea, dar parcă nu’ndrăznea să înţeleagă.
—	Cum vine scrisoarea asta de la tribunal ? intrebâ dinsa, cu formula sufletească a oamenilor modeşti, cari vor să depărteze de la dinşii prinosul unui compliment. Inima ei insă se încălzise de o mulţumire petrunzetoare, care ii ridica incetul cu incetul sângele in vinele subţiri ale obrazului, punendu-i astfel pe expresia fiinţei sale lăuntrice velul de pudoare al fericirii, care stă aşa de bine la unele femei.
—	Scrisoarea vine de la tribunal, respunse el, fiindcă betrănul meu e om cuminte: n'a vrut să mă caute singur, ci a trimis sluga de la otel la tribunal, ca să o aducă aprodul, care, de sigur, trebuea să ştie unde stau.
Silvia remăsese cu scrisoarea in măna şi cu braţele încrucişate.
—	Vai Constant, oe-ai făcut!..
—	Nu-i aşa?., întări el cu acelaş suris meschin.
—	I-ai făgăduit să te duci acasă şi apoi Tai lăsat să plece singur la gară ?..
—	Inchipueşte-ţi !
—	Bine, să poate să nu-mi spui nimic?.. Crezi că te-aş fi lăsat eu să faci o asemenea faptă, zise ea cu căldură. €u atăt mai mult că nu pentru intăiaşi dată te duci acasă....
660
UN DRUM GREŞIT
do când suntem impreună, adause plecăndu-şi privirile in păment.
El se uita la dinsa lung, cu un fel de milă, silită,, care nu-i da pe faţă toată, gândirea. Făţărnicia, care e fundul tuturor caracterelor omeneşti, chiar a celor mai bune, il făcu să mai protesteze, aşa, de formă. In lăuntrul lui insă se simţea mulţumit de chipul nou sub care se înfăţişau lucrurile. Putea pleca din Bucureşti cu conştiinţa impăcată; la oamenii culţi, conştiinţa, cănd nu sunt stăpâniţi de vre-o patimă, e un articol de căpetenie, cu care trebuesc găsite formule foarte diplomaticeşti. — Pe.de altă parte avusese ocasia şi curajul de-a spune betrănului că nu se insoară, astfel că, făcendu-şi bine socoteala, se intrebâ de ce adică nu s’ar duce să resufle la ţară căteva zile, şi tot odată să revie la loc in stima tată-seu, la care, cu adeverat şi mai presus de egoismul seu, ţinea.
Silvia, cu credinţă şi aproape fericită că putea să-şi impue sacrificiul sufletesc de-a se despărţi de omul ce*i era drag, se puse să-i pregătească cuferul.
Dinsul se duse să vadă pe betrăn şi lămuririle asupra scăpării trenului fure foarte scurte, de oarece tată-seu căuta să-l ajute şi să-l scoată din încurcătură. El işi aduse lucrurile de vreme la otel, şi astfel, la patru ciasuri, plecare impreună la gară.
IV.
Resteiul era o veche moşie părintească a colonelului State, aşezată in sus pe Şiret, in mijlocul unor coaste prelungi şi mănoase, de-a căror văi se leagă atătea amintiri din trecutul neamului romănesc. Căţiva proprietari mari scăpătaţi; o mulţime de boeri noi ridicaţi din fiii vechilor rezeşi; arendaşi de-ai Statului îmbogăţiţi de noua formă politică a anilor din urmă; câţiva jidani, oribili sub masca posesorului de păment, — şi sub stratul acesta, ţărănimea, temeiul tuturor avuţiilor, săracă, chinuită, goală, — eacă noya desfăşurare de viaţă in care intrăm.
UN DRUM GREŞIT
661
Satul se intindea pe malul sting al apei, de o parte şi de alta a muchei, tăbărit pe văi şi pe dealuri, fără regulă, intre livezi de pruni, vii şi betrânii nuci stufoşi ai Moldovei. Vara priveliştea trebuea să fie minunată. Iarna, cănd il cunoaştem noi, părea somnoros şi trist. Zăpada a-coperise rîpele, micşorase corhanele, aternase promoroacă de crengile supte ale pomilor şi aşternuse peste toate celea cerga sa albă. Ici şi colo fumul subţiratic de tizic se strecura pe hoarnele de nuele, dănd astfel semn de viaţă.
Casele boereşti se ridicau in muchea dealului, nalte şi puternice, privind pe toată lunca Şiretului, pănă departe, spre gară. Din vechile hardughii, coana Păuna, cu zidarii sei, scosese o casă aproape omenească, dar ii dăduse ceva din insăşi firea sa: era greoaie, demnă, curată, şi mirosea a pustiu. De la un geam, stăpăna, totdeauna imbrăcată şi purtănd vecînicele sale mănuşi fără degete, privea vara plutele curgend incet la vale, ear iarna sloii rostogolindu*se selba/bici spre Dunăre. Colonelul se plimba in lung ş'in lat prin trei odăi de-a răndul, măngăindu-şi uritul cu ciubucul şi ziarele, pe care le citea cu credinţă de la un capet la altul. Era in toată casa mirosul singurătăţii de ţară, bogăţia liniştită a mobilelor vechi, lenea divanurilor, melancolia volumelor cu muchele roşii, şi printre firidele sobelor, cu toată venătoarea ce le făcea coana Păuna, se intimpla ici şi colo să-şi intinză plasa căte un harnic painjin.
Colonelul State şi fiu-seu ajungeau la gară, in Moldova, pe la 7 V2 dimineaţa, după ce se oprisere pe la fie-care mo-şoroiu de staţie. Vorba in vagon se urmase incet, intim? până se perduse in osteneala somnoroasă a drumului şi in apatia frigului. Cand se deşteptare la gară, Constant se cobori repede din vagon şi se duse să vadă dacă le-a venit sania. Cunoştea caii şi pe vestitul Toader Stingă, vizitiul de tinereţe al colonelului, dar nu-i vezu nicăeri. Intrebâ pe unul şi pe altul, pănă ce insfirşit un om de.la gară ii spuse că sania lor venise cu o zi inainte la amendoue trenurile. Cam nedumerit, el intrâ inapoi pe peron, cănd, trecend prin
662
UN DRUM GREŞIT
sala de aşteptare, văzu pe tată-său in picioare in faţa a doue doamne.
—	Pănă aici a mers cum a mers dar de aici incolo e mai greu, zise Constant lui tată-seu. Stingă n’a venit.
—	Nu-i nimic, respunse colonelul dănd din cap. N’a venit Stingă dar ne-a eşit norocul inainte. Vino’ncoa să te înfăţoşez norocului.
—	Coană Lizico, urma el, adresăndu-se celei mai bătrâne, fiu*meu... pentru care o să tăem viţelul cel gras.
—	Yra să zică fiul cel rătăcit, zise cu glasul resunător Şi accentul moldovenesc cea care se chema coana Lizica, rizend.
—	Cam aşa, doamnă, respunse Constant, inchinănduse inaintea ei.
—	C’est charmant.
In vremea asta colonelul se apropiase de cealaltă cu un şiretlic bătrânesc plin de haz şi cum şedea jos ii pusese măna pe umeri şi nu ştiu ce-i spunea de o făcea să rîdă.
—	Yino’ncoa, vino’ncoa, zise el lui fiu-său, şi ia aminte.
Apoi adresăndu-se tinerei femei:
—	Fiu-meu, ii zise incet şi dulce.
Constant se inchinâ din nou; fata dete uşor din capr şi ceremonia se sfîrşî astfel cu foarte puţină solemnitate.
—	Să ştii că m’ai supărat, adăogâ colonelul fetei.
—	Da ce-i colonelule, intrebâ bătrăna zimbind.
— Vream, coană Lizico, să arăt şi eu ceva domnişorului ăstuia prin pustietăţile noastre, şi mă rugam de du-ducuţa matale să-şi ridice voalul de pe ochi... Ei, nu vrea...
Fata ridea incet, şi, cu tot voalul, se vedea bine cum se roşise.
—	Apoi unde plecaţi? intrebâ colonelul.
—	Inchipueşte-ţi, mon colonel, că de două luni suntem pe drumuri, cu pozna ceea de proces.. Acum mă duc ear la Iaşi... şi trebue să trudesc şi fata asta cu mine, ca să iscălească pe acolo nişte hărţii... Ia aşa, ca să nu fie omul liniştit. Mais... demain soir nous rentrons, adaose mai incet
UN DRUM GREŞIT
663
colonelului, cu rechiul obiceiu moldovenesc de-a vorbi doue limbi deodată.
Clopotul sună a doua oară. Ei dusere pe cele doue femei la vagon şi după ce plecă trenul inainte, se urcare in sania coanei Lizicâi, cum ii zicea betrănul şi pornire acasă.
Pe drum intilnire pe Stingă, care venea ca’n poveşti, cu căteşi patru caii intinşi pe goană năprasnică, ţinend hăţurile in singura mănă ce-i mai remăsese şi indesăndu-şi pe ochi cu ciotul din dreapta o căciulă căt roata de mare.
—	Ho, ho, nebunule, că omori caii, zise colonelul o-prindu-1.
Dar n’apucasere bine să se urce in sania lor şi tot el adăogâ :
—	Să te ved Stingă!...
Doar se cunoşteau deatăta vreme, stăpăn şi vizitiu, şi-şi ştieau gusturile. Caii se aşternure la fugă inapoi, şi intr’o jumetate de cias fure acasă.
Cine n’a plecat de la locul naşterii şi nu s’a intors la el, şi cine nu ştie ce simţiminte complicate isvoresc in sufletele noastre la revederea atător lucruri cari ne-au populat copilăria? Un căine betrăn care te recunoaşte; un pom sub care te dai in scrinciob; grădina care-ţi părea cât o moşie şi acum vezi că-i numai căt o grădină; gărla din vale in care bălaceai toată vara; lumea care te-a crescut şi azi te priveşte cu sfială; mobilele măncate de cari; lucrurile noue pe care le aduce viaţa in rostogolirea ei, toate aceştea prindeau inima tenerului in pănza lor cenuşie şi de cele mai multe ori tristă. De aceea se intimplă că cei mai mulţi oameni, reveniţi din depărtare la obirşia lor, cătva timp vorbesc foarte puţin.
Constant vezu pe mamă-sa cu emoţiunea nedespărţită de asemenea împrejurări. Dinsa il sărută şi-l măngăie cu me-sura ei obicinuită, şi numai privirea ii era vorbitoare cănd il urmărea umblând pe lăngă fotoliul ei, nalt şi tener cum fusese colonelul altădată... Tată-seu, care era de faţă, bufnea
664
UN DRUM GREŞIT
câteodată de ris, spre a da drumul unui inec nervos ce mişcarea sufletească i-1 aducea in găt.
—	Ei, s’a făcut acum bărbat in toată puterea cuventu-lui, zicea el, intorcendu-se şi ştergendu-şi ochii.
Cele doue zile dintăi le petrecură astfel, impreună, afară de mici incercări de a vedea dacă ogarii il mai cunosc. Cănd se încredinţa că ei il urmează, se hotori să easă la epuri.
In dimineaţa zilei a treia, pe cănd el, imbrăcat cu o bundă blănită şi cu botfori, se pregătea tocmai să plece, il chemâ mama lui şi-i spuse că seara avea să meargă cu tată-seu la vecinii lor de la Mălini, unde proprietăreasa ii poftea la ceaiu.
—	Şi fiindcă eu nu pot merge, măne seară au să vie la noi. Bagă de seamă, adăogâ ea, zimbindu-i, dar poruncin-du-i aproapo cu degetul.
El plecâ nemulţumit. Istoria Mălinilor era cusută cu aţă albă. Mai cu seamă de cănd vezuse la gară pe cele doue femei, inţelesese că una era de măritat şi dinsul era socotit numai bun pentru aşa treabă. Fata, pe căt putuse vedea, părea a fi curăţicâ şi deşteaptă, — dar asemenea podoabe sunt preţuite la femei mai mult cănd e vorba de a face curte, aşa, de trecere de vreme; cănd ajunge treaba la însurătoare, ei, omul se mai codeşte; ţăranul cănd cumperă topor il cercetează şi pe pănzâ şi pe muche. — El era mai cu seamă stăpânit de gândul celor remaşi la Bucureşti. Cu căt vedea că lumea il împinge să-i lase, cu atăta mai mult se simţea atras spre dinşii. N'avea destulă putere sufletească sâ taie intr-o parte şi să se ducă cu hotârire in > cealaltă. Ca marea mulţime a oamenilor moderni, el era primitor de toate nuanţele de impresii şi înţelegea toate fine-ţele morale ale lumii: de aceea poate nu ştia cu siguranţă incotro să apuce. Că Silvia, cu firea ei clară şi senină, il 4. ostenise, era sigur; dar Silvia era mama unui copil, care era al lui. Ca toţi tinerii cari n'au avut in lume începuturi grele şi nici perspicacitatea unei pătrunderi geniale a vieţei omeneşti, el nu-şi dă seama că idealul unui caracter de femee era
UN DRUM GREŞIT
665
tocmai caracterul Silviei, adică o natură, simplă dar caldă, cu o mare putere de a suferi şi de a erta, inteligentă şi cultă cu discreţie. Dar insfirşit, aşa cum era, ostenit cu dragostea, ii remănea ăncă destulă conştiinţă ca s'o judece in bine şi să-i erte amorul dacă nu să i-1 împărtăşească. Şi aşa cum mergea pe drum, recapitulându-şi trecutul cu nemulţumire, se simţi prins de ciudata curiositate bărbătească de a cunoaşte o femee nouă, şi par’că chiar ii plăcu ideea mamei sale de a se duce să vadă pe cele doue stăpăne de la Mălin. Dar, ca şi cum in noi ar trăi totdeauna un judecător Şi un criminal, găndul criminal vru să se întoarcă răpede spre Silvia, dar in partea aceea mergea la deal, şi astfel urca greoiu, penibil. însăşi dinsa ii făgăduise să-i scrie... dar el ✓ şi zicea că ar fi făcut mai bine să-l lase in pace căte va zile.
Ogarii mergeau pe lăngă el, ciotcă, cu gătul plecat şi coada invirtită in jos, avend aerul bleg şi temendu-se^de cănii ceilalţi din sat. Dar odată ajunşi la cămp, işi ridicare nasul in vent, ciulire urechile, şi incepure a se uita cercetător pe luciul văii. Constant o luă la o parte din drum, şi ei se inşirare unul după altul, soldăţeşte. Zăpada nu era mare, dar îmbrăcase bine tot pămentul. Deodată căţeaua care era in frunte făcu o săritură, şi toată liota se aşternu pe fugă, dar o fugă aşa de fantastică că după doue minute nu se mai vedea decăt o sfoară vinâtă ce se deşira mereu in zare, iar la capetul ei un ghem negru, rostogolindu-se. Dădusere de un biet şoldan. Venetorul, cu toată luarea a-minte aţintită asupra nouei privelişte, fugea şi el in urma ogarilor, căutând să nu-i piardă din vedere. După cătă-va vreme, epurele făcu deodată la stingă şi toţi cănii trecure dincolo de dinsul, aşa că acuma coteiul care era in coadă remase in frunte. Goana se urir^, pe coaste şi pe căi poate aproape un cias. Yezend că era cu neputinţă a se ţine de ogari pe jos, şi ostenit, tenerul ridică o muche, de unde putea zări cănii din cănd in cănd, şi se puse pe un ciot să aştepte. Ştia că pănă nu Tor prinde, ogarii nu se lasă. In fuga lor făcusere atăta drum, că nu mai vedea nici sat, nu mai cunoştea nici locurile. Totuş nu se gândea la nici un
666
UN DRUM GREŞIT
fel de primejdie. Cu voioşia tinereţii şi a priveliştei sănătoase a naturei de iarnă, şi siguranţa-unei puşti bune, nimic nu-1 mai ingrijea. Avusese numai nedibăcia să-şi spargă sticluţa cu cognac, şi acu parcă simţea trebuinţă de puţină căldură. Inainte-i pe gura văii, se desfăşura peisajul luncei Şiretului, cu păIcurile sale de gărneaţă, cu sălciile scorbo-roase, cu liniile cenuşii şi pierdute ale dealurilor de pe malul drept, şi tocmai in fund de tot se zăreau inălţimile pă-duratece ale Carpaţilor. Era adeverata notă a firii romăneşti, melancolică şi oarecum senină, cu fatalitatea câmpiilor ninse, cu întinderea contururilor in linii infinite, şi târgoveţul acesta, care rătăcise atăta vreme prin alte lumi şi luase atătea deprinderi străine, aici, in mijlocul singurătăţii de iarnă, se simţea in adeverata lui ţară. Dar eată că venea la deal goana întreagă, cu bietul epure in frunte, abia mai sărind, şi in urma lui, gata să-l inhaţe, trei ogari, singurii cari se mai ţineau. Constant se tupilâ după ciot şi întinse puşca. Dar cănd trecură pe lăngă el, căţeaua cea galbenă era atăta de aproape de epure in căt ii fu frică să n’o împuşte, şi nu trase. Sări de lăngă ciot şi se luâ după ei.'Trebuiau să-l prindă. In adever, cănd scăpătară peste muche, la vale, epurele veni peste cap şi căinii puseră gura pe el. Era şi mort sărmanul. El rămăsese intr’o parte mototol, ear cânii căzură intr’alta pe brânci fără să mai poată respira de căt printr’o tuse seacă şi vîrindu-şi boturile in zăpadă. După câteva minute Constant ii luâ de ceafă şi-i ridicâ in sus spre a nu-i lăsa să ingheţe pe pămănt. încetul cu incetul se adunare şi coteii ceilalţi, şi astfel, strinşi din nou 1a. un loc, se bucurau unii de alţii, fără zgomot, cu gravitatea obicinuită a ogarilor, şi o pornire inainte.
—	Hai băeţi! Roşea!., striga Constant pe căţeaoa cea mai bătrână, haidemL
Dar unde? Se urcare înapoi pe muchea pe care aşteptase, şi făcu ochii roată împrejur. Nu recunoştea nimic. Vremea trecuse fără să bage de seamă şi incepuse să-i fie foame de-a binele. Pe valea cealaltă se vedea in depărtare un sat. O luâ deadreptul peste cămp intr’acolo. Acum, după
UN DRUM GREŞIT
667
ce-şi isprăvise misia de venă,tor şi luarea aminte nu-i mai era aţintită asupra unui singur lucru, incepu să-i pară drumul mai greu şi să se simtă mai singur. Lega vorbă lungă cu cănii :
—	Dar tu, măi bercule, cine ţi-a tăiat coada? Dar tu, hătreo?.. Roşea, vin aici!..
Şi fiecare coteiu se schimonosea după gradul seu de simţire, strimbăndu*şi capul in toate părţile ori dănd din coadă. Din cănd in cănd ii mai asmuţea pe cămp, şi ei ridicau ear capetele in sus. Insfirşit, după vre-o jumetate de clas, ajunse in sat. Cănii ii simţisere că-i străin şi-l lă-trau ca pe urs. Ogarii mergeau cladără lăngă el.
Ajunse la han, o hardughie lungă, ridicată pe bolovani, şi intra inăuntru. Crăşmarul era un jidan, ca mai peste tot in Moldova, cu un ţiţăş soios legat de găt, cu scufa pe virful capului, perciunat, năsos, murdar, un adeverat jidov habotnic. El plimba o litră de spirt de bucate dintr’o sticlă intr’alta, pregătind astfel rachiu pentru muşterii, cari erau deocamdată numai trei. Ei steteau pe-o laviţă scorojită, cu sucmanele pe umer, bănănăind din picioare şi pifăind din lulele a pagubă. Erau sdrenţăroşi, uscaţi, cu un adănc des-gust de toate, ce se da pe faţă, fără ştirea lor, prin vorba rară şi scurtă şi prin chipul de-a scuipa. Dugheana evreului, întunecoasă, da un aer de sărăcie friguroasă la toate celea.
—	Bună vremea, oameni buni, zise Constant din uşă.
—	Mulţumim dumitale, cucoane, respunsere ei, scu-lăndu-se incet.
—	Apoi, frig ha?
—	Frig reu, respunse unul dănd din cap.
—	Ai ceva demăncare, jupăne?
Evreul se uitâ la el, mesurăndu-1 de sus pănă jos.
—	Nu pentru dumneata, respunse el lung şi trăgănat.
—	Apoi ce facem, că mi-e foame?
—	Poftim la curte, zise evreul cu galantomie.
—	Me pofteşti la masa altuia?
668
UN DRUM GREŞIT
—	La noi aşa se obicînueşte, respunse el cu demnitate. Cui e foame găseşte ce să mănânce la boieri.
—	Da cine sunt boierii? intrebâ Constant, mirăndu-se de solidaritatea evreului cu. stăpânii.
—	Cucoana Lizi, veduva lu Malineschi...
Tenerul privi lung la jidov să vadă dacă glumea. El adause foarte liniştit:
—	Poate nu cunoşti pe cucoana Lizi?.. Asta nu face nimichi. Tot ai să găseşti demâncare...
Constant se uita la	şorţul	evreului, găndindu-se la
ciudata imprejurare care il	aducea	fără vreme şi fără	voie
la Mălini.
—	Ia ascultă, jupăne,	nu se	poate să găsim ceva	prin
sat,	ca să nu mai merg la	curte?
Jidanul il privi cu un ochiu mai mic şi cu altul inchis.
—	Poate eşti dator ceva la cucoana Lizi?.. intrebâ el.
Constant incepu a ride.
—	Nu pănă acum, zise el vesel. întrebarea evreului, îndrăzneaţă la alt om dar in gura lui foarte naturală, il hotărî.
—	Bine, jupăne, atunci să mergem la cucoana Lizi, dacă nu se poate altfel.
—	Bade Ivane, fâ-ni un pustiu de bine şi du pe dunr nealui la curte...
Ţăranul se sculâ numai decăt, la vorba evreului şi amendoi pornire.
(Va urma)
DUILIU ZAMFIRESCU.
LEGENDA MEŞTERULUI MANQLE
669
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
LA GRECII MODERNI
Credinţa zidirii oamenilor de vii este una din cele mai respăndite şi poate fi cu drept cuvent considerată, ca o supravieţuire, ca o remăşiţă moştenită, din epoca cea mai primitivă a civilisaţiunii. La popoarele selbatece această datină se practică ă,ncă, in toată spăimăntătoarea ei realitate, la naţiunile civilisate ea subsistâ ca superstiţiune adesea cristalizată, in căntece şi tradiţiuni popoare. La zidirea unei cetăţi, la clădirea unei case, la ridicarea unui pod sau la săparea unui şanţ, trebuea neapărat, spre a le face trainice sau inexpugnabile, a se zidi in temelie o fiinţă nevinovată, un copil, mai adesea o femee. Şi pănă la noi a ajuns ecoul dureros al victimei, menită a ispăsi grozava superstiţiune.
Această credinţă nu este, in fond, decăt una din multiplele forme ale animismului, isvorit din perpetua năzuinţă a omului de a asimila cu propria sa fire tot ce-1 inconjoară. Obiectele şi ^fenomenele naturei ii apar însufleţite, înzestrate cu un spirit asemenat cu al seu. Pămentul nu-i o materie brută şi inertă, ci posede un spirit particular, care poate deveni funest sau favorabil întreprinderilor omeneşti. Orice nouă clădire este o încălcare in domeniul geniului local, care reclamă o desdă,unare. Spre a-1 imblănzi, spre a-1 face priin-cios, se recurge la practica cea mai obicinuită a cultului primitiv : jertfa omenească.
Cu progresarea culturei victima umană fu înlocuită cu un animal (cocoş, găină berbece, miel) sau cu altă repre-sentare substitutivă (cadavru, statuă sau umbra omului).
670
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
Legenda zidirii oamenilor de vii a fost studiată in parte de câtre Grimm, Tylor, Liebrecht, Gaster, KrausO), dar lipseşte ăncă o lucrare d’ensemble asupra acestei importante chestiuni.
Imi propun a îmbrăţişa, intr'o monografie specială, totalitatea acestor credinţe, a cerceta originea şi respăndirea lor? a analiza composiţiunile poetice destinate a perpetua un obiceiu practicat odinioară pe o scară foarte intinsâ. anume paralele versificate, ce ne intimpină la Şerbi despre oraşul Scodra sau Scutari (2), la Bulgari despre cetatea So-lun sau Salonic (3), la Greci despre podul de peste Arta (de unde trecu la Românii din Macedonia( (4), la Unguri despre nalta cetate Deva (5) şi la Albaneji tradiţiunea podului de peste DibraC6). Acolo vom avea ocasiunea a discuta căteva puncte obscure, ce presentă legenda românească analogă a Meşterului Manole despre zidirea Monăstirii Argeşului, asupra originii căreia admirabila ingeniositate şi erudiţiune a d-lui Hasdeu a aruncat, in timpul din urmă, o lumină atăt de neaşteptată.
De astădată me mărginesc a trata despre credinţa re-spăndită la Grecii moderni, incercăndu-me a reproduce cu o scrupuloasă exactitate cântecele lor istorice privitoare la zidirea oamenilor de vii. Cănd e vorba de producţiunile musei populare sunt de părere, că traducerea literară e cea mai capabilă a da o idee de geniul limbei originalului. Voiu alătura apoi un resumat al tuturor cântecelor paralele din Europa orientală, spre a trage căteva deducţiuni comparative.
1)	Griinin, Deutsche Mythologie, ed. IV, (1875-78), p- 956 şi Nackt/ ăge, P* 33°* — Tylor, Civilisation pri7?iitive, p. 122 urm. : la survivance dan:> la civilisation.—Liebrecht, Zur Volkskunde? p. 284 — 296 : die vergrabenen Men-schen. — Gaster, Litei'atura populara, p. 479 —481. — Kraus, Das Bauopfer bei den Sudslaven. Viena, 1887. — Cf. Andree, Parallelen und Vergleiche, p. 18 — 22.
2)	Vuk Karagic, Srpske narodne pjesme II, 5.
3)	Miladinovci, Balgarski narodni pesni, No. 424.
4)	Mostre II, 84—94 : Cănticlu a puntilei di Narta.
5)	Kriza, Vadrozsâk (Cluş, 1863), voi. I, p. 314.
6)	Valyeta şkipătare (Albina albaneza). Alexandria, 1878, No. 12.
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
671
I
In Grecia e pretutindenea familiară credinţa că, la du-rarea unei clădiri (casă, pod, şanţ) să se jertfească o victimă in temelie. După ce preotul a sfinţit locul se tae o găină, un cocoş, un berbece sau un miel, cu al cărui sănge se stropeşte peatra temeliei. Verbul gtoiksiwvw (de la atoi^sio, stafie) deseamnă această ceremonie datorită geniului local spre n feri locuinţa de duhuri rele, de stafii şi spre a da tărie nouei clădiri. Uneori zidarul adimeneşte pe cineva şi cu o sfoară ii măsoară in taină trupul sau numai piciorul sau chiar şi umbra şi ingroapă apoi mesura in temelie. Omul, căruia s’a luat o asemenea mesură, moare negreşit un an după, sâvirşirea faptului. Tot aşa păţeşte cel ce trece in momentul cănd se pune temelia unei clădiri şi acolo ii re-măne umbra sau stafia. Jertfirea unui animal are de scop inlăturarea unei asemenea primejdii. In timpul ceremoniei, membrii familiei stăpânului trebue să se ţie la oarecare depărtare, căci cel ce-i atins de sângele victimei, e expus unei morţi sigure. Pănă şi astăzi ţăranii din Zacint cred că, spre a intări podurile sau cetăţile, e bine a se tăia la faţa locului un om, mai cu seamă un turc sau ovreiu, şi a-1 ingropa in zidire (O.
In poesiile populare neo-greceşti regăsim aceeaşi datină—ca şi aiurea —sub forma cea mai primitivă, adică de victimă umană şi aplicată mai ales la zidirea podului peste Arta. Să cercetăm mai de aproape diferitele variante ale acestei teme populare :
1.	Redacţiunea cea mai veche pare a fi versiunea ce circulă in Corciră sub titlul „Podul peste Arta" (cll ysqvqcc Tyg 3,Jqxag). Stilul deşirat al povestirii trădează vechimea cântecului: frasele originalului se succed fără legătură regulată şi, in traducerea românească, am căutat a păstra această particularitate.
i)	Schmidt, Das Volksleben dei* Neugriechen, p. 196—199 şi Tomma-seo, Canti populari (Veneţia, 1842), p. 174 : il genio del ponte.
672
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
PODUL PESTE ARTA (i)
(Corciră)
Patruzeci şi cinci de meşteri şi şaizeci de calfe (2)
Trei ani lucrară la podul peste Arta;
Toată zioa zideau şi de cu seara se dărăma.
Meşterii se jeluesc şi calfele plâng:
„Vai de truda noastră, pecat de munca noastră!
Toată zioa să zidim, seara să se dărăme“.
Ear stafia (otoi%eio) respunse din bolta cea dreaptă (3) :
„De nu veţi jertfi un om, zidul nu se intemeează (4);
Şi nu cumva să jertfiţi orfan, străin sau drumeţ,
Ci frumoasa nevastă a meşterului mare,
Care vine incet in zori, care vine incet la prănz Cum o aude, meşterul mare cade ca mort,
Scrie o carte şi o trimite cu priveghetoarea:
„încet să se ’mbrace, incet să se ’nveştmente, incet să meargă
la prănz,
încet să meargă şi să treacă podul peste Artau.
Şi paserea nu ascultă, se duse şi altminterea spuse:
„Răpede te ’mbracă, răpede te schimbă, răpede mergi la prănz, Răpede mergi şi treci podul peste Arta".
Eat’o perind din uliţa cea prăfoasă (=albă);
Meşterul mare o vede şi inima-i se sfişie.
De departe "ea ii salută şi de departe le zice:
„Sănătate şi bucurie, meşterilor şi calfilor,
Dar ce are meşterul mare de-i aşa de posomorit ?“
Inelul ii căzu in bolta cea dintăi(5),
Şi cine să meargă şi cine să easă să-i găsească inelul ? „Meştere nu te amări, eu o să merg să ţi-1 aduc, liu o să merg şi eu o să es să găsesc inelul Abia se cobori, abia păşi- inăuntru :
„Trage bine lanţul, trage lănţuşorul,
Scotocit-am peste tot şi nimic nu găsii".
Unul o loveşte cu mistria, altul cu var,
1)	Passow, Popularia Car mina Graeciae recentioris (Lipsiae, 1860), No. DXI după Zambelios, 3/Aoiiara Srj/uonxă Trjs ‘EXcdog. Corciră, 1852.
2)	Varianta (Tommaseo IV, 178): «O mie de meşteri zideau podul peste Arta».
3) Var. (Ibid.) : «Veni un glas din cer şi din gura Arhanghelului».
4) * Av dh OTOiftsicDOET avd'fjcoTto, rstyos $£ •d'e/uehicovei...»
5)	Var. : «....in adăncimile bolţii».
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
673
Meşterul mare apucă un bolovan(i) şi i-1 asvirle :
„Vai de ursita mea, păcat de soarta mea,
Trei surori furăm şi toate trele rău ursite (=scrise).
Una zidi (podul peste) Dunărea, cealaltă Avlona (2)
Ear eu, cea mai de pe urmă, podul peste Arta.
Cum imi tremură inimoara(3), să tremure podul,
Şi, cum imi cade părul, să cadă trecătorii!“
„Fata mea, schimbă-ţi vorba şi rosteşte alt blăstem (4),
Că ai un frate unicei, nu cumva să treacă".
Şi ea işi schimbă vorba şi rosteşte alt blăstem :
„(Tare) ca fierul e inima-mi, ca fier (fie) podul,
Ca fier părul meu, ca fier (fie) trecătorii!
Că am un frate ’n străinătăţi, nu cumva să treacă (5)u.
2.	Următoarea variantă din Zacint, intru cătva mai simplificată, conţine o serie de cuvinte italiene (6), cari indică îndeajuns localitatea proveninţei cântecului:
PODUL PESTE ARTA (7)
(Zacint)
Patruzeci şi cinci de meşteri şi şaizeci de lucrători Zideau un turn peste podul Artei.
Toată zioa durau, seara se surpa.
Plăng meşterii, plăng, plăng şi se bocesc,
Ear lucrătorii se bucură că iau leafă (=zioă).
Intr’o Duminecă a Paştilor, intr’o zi de sărbătoare Meşterul mare se culca să doarmă puţintel Şi văzu un vis in somnul său, in inchipuirea-i:
De nu vor omori un om, turnul nu se intemeează (8),
1)	Var.: «cinci sau şase măciuci».
2)	Oraş maritim in Epir.
3)	Var. : «garoafa».
4)	Var. : «Fata	mea,	ia seama să-ţi măntui	sufletul».
5)	Sfirşitul poesiei la	Tommaseo :
«Să tremure munţii pustii, să tremure podul,
Să cadă paserile selbatice, să cadă oamenii!»
6)	De pilda ; Xaftovosvrss pentru juad'rjraSeg, vroo^vdra pentru ? fie^a etc.
7)	Passow, No.	DXII, după Tommaseo IV,	180.
8)	Sa Ss onora	oovv	ovd'Qcorco, nvgyos Se	d'eţie'kia vei...
C. L. XXII-VIII.-27,569.	43
674_______________LEGENDA MEŞTERULUI MANQJ.E________________________
Nici bogat, nici sărac, nici nimenea ’n lume
Să-l intărească fără numai nevasta meşterului mare.
Chiamă pe un lucrător să-i implinească voinţa :
„Du-te de spune cucoanei (=luntrăşiţei), stăpânei tale Să se ’mbrace, să se gătească, să-şi pue sculele de aur,
Să-şi pue cele de argint şi mătăsurile;
Iute să meargă, iute să vie, iute să-i o spui“.
Se duse şi o găsi cosind şi căutând:
„Bine te găsii, cucoană, stăpâna mea!
Mă trimise meşterul mare să-ţi pui sculele de aur,
Să-ţi pui cele de argint şi mătăsurile,
Să vii să prânzim ...........................“
Se ’mbrăcâ, se găti, işi puse sculele de aur,
Işi puse cele de argint şi mătăsurile;
Se duse şi-i găsi la masă că şedeau :
„Bine venişi, stăpâna mea!
Imi căzu de logodnă intăiul inel,
Pentru asta te vestii să vii să mi-1 scoţi“.
Şi, cum se cobori in pod, unul o loveşte cu tencueală şi celălalt cu var,
Ear cel meşter mare cu ciocanul o isbeşte:
„Trei surori furăm şi pe toate trele ne omoriră,
Pe una o Ucise la o biserică, pe cealaltă la o monăstire Ear pe-a treia, pe cea mai frumoasă, la podul peste Arta.
Cum imi tremură manile, să tremure stilpii,
Cum imi tremură inimioara, să tremure podul!“
3.	Varianta de mai la vale a fost culeasă in	Creta	şi
publicată de Jeannaraki (O. Ea conţine deosebiri importante in fond şi in formă, de aceea o reproducem in intregimea	ei:
Pe cel riu negru zideau o boltă,
O boltă clădeau să nu se’nece trecătorii.
Şi o păsărică ciripeşte, strigă şi nu tace :
„Aci bolta să nu stea, să nu se intărească,
De nu s’a omori un om in piciorul bolţii (2);
Nici orb nici şchiop şi nici drumeţ
Ci numai frumoasa nevastă a meşterului mare.
Ascultă, meştere mare, ce-ţi zice păsărică!“
Plânsul il apucă şi porneşte*a casă;
1)	t'Aopara x^rjrnea (Lipsea, 1876), No. 271.
2)	«...va yrioovv âvd'Qamo \jtov jtoSa rorj xoauaoas».
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
6 75
II intreabă frumoasa-i nevastă, cea cu p&rul creţ:
Ce ai, meştere mare, că te-apucă plânsul?
—	Inelul imi căzu la piciorul bolţii.
—	Taci, meştere mare, că ţi-1 oiu scoate.
Ea incepe a se găti de dimineaţă pănă seara Şi de seară pănă dimineaţa, apoi pănă la nămiezi,
Pe frunte pune soarele, ear luna pe piept Şi-şi arcueşte sprincenile ca aripa de corb;
Mărgăritare pune căt nisipul cel nemesurat Ear la gătu-i galbeni căt cremenea de mari.
O	iau doicele şi ajunge in boltă:
—	Bine v’am găsit, boierilor şi meşterilor!
—	Bine ai venit, crăeaso cu cinci podoabe!
Ea işi sumete mânicele şi intră in boltă.
Unul o loveşte cu ciment, altul cu cremene,
Ear câinele de meşter mare cu greoaea sa mistrie.
Lăsaţi-mfe, săraca de mine, doue vorbe să v6 spun:
„Trei surori farem şi toate trele reu ursite:
Una peri de sabie, cealaltă intr’o făntănă
Şi eu, nenorocita, la piciorul bolţii
Tu, privighetoare, ia-mi privirea şi tu, potărniche, podoaba
Ear tu, porumbule, ia-mi perul,
Să nu-1 ia o femee şi să aibă triştea mea!"
4.	Infine, varianta următoare publicată de JatridisO) sub titlul „Femeea jertfită de cei doi fraţi ai sei“ (c# woi-%si(x)pL8vri yw?} (ASTa tmv âvw avTfjg aâsXcpwv):
O mie patru sute meşteri şi şaizeci de calfe Durau o boltă, un pod peste Elada (=Sperchios); Toată zioa zideau, ear noaptea se dărăma.
0	păserică veni de se aşeza sus in boltă.
Nu ciripi ca paserea, nu căntâ ca privighetoarea,
01	căntâ şi grăi cu glas omenesc:
„De nu-ţi jertfi un om, bolta nu se intăreşte (2). Dar nu jertfiţi orfan, nici străin, nici drumeţ Fără numai nevasta meşterului mare".
Trimite dou§ călfi să meargă la stăpâna lor: „Scoală, stăpână meşteriţă, te voeşte meşterul!" — „Spuneţi, de me vrea de bine, să m& gătesc să viu,
1)	IvV.oy// SrtluoTixcov âoţtâroov (Atena, 1852), p. 28.
2)	i'Ar 8ev 0T0i%0ia or}T avd'QOTXO, r.a/uâ^a Sev OTeqyicovei».
676
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
„Ear de mă vrea de rău, să viu aşa cum sunt". —
„Nici de bine nici de rău, numai vino cum eşti". —
„O ştiu, nenorocita, o ştiu, săraca de mine!
Trei surori furăm, pe toate trele ne jertfiră (i)
Pe una la Tărnova, pe cealaltă la Manole(2)
Şi pe mine, nenorocita, in bolta cea rotundă.
(Jum imi tremură inimioara, aşa să tremure podul,
Cum imi curg lacrimile, aşa să cadă trecătorii!"
Pe când primele doue variante mai cunoscute, cea din Corciră şi cea din Zacint, se repoartă la podul de peste Arta, varianta din Creta nu specifică numele acelui „riu negru", ear cea din urmă pomeneşte de podul de peste Sperchios sau Elada. O traducţiune povesteşte că, in „Podul lui Petru" de lângă Livadia in Beoţia, s’ar fi zidit de viu un Arap, şi intr’un bocet (ţxoiQoXoyiov) o femee jăleşte pe bărbatu-seu, pe meşterul Panaiotis, care ar fi fost zidit in făntăna din Aracoba de pe Parnasos:
Avâd'Eiia ae KâXeooe, xal f.ivQiavâd'efA.â oe,
IIov ’oreiftEicooes tov avStja juov, tov ţiaoT qoTtavayidttj. (3)
II.
Legenda zidirii oamenilor de vii a fost împodobită ■ cu vestmentul poesiei numai la Romăni, la Unguri şi la popoarele din peninsula balcanică: Şerbi, Bulgari, Albaneji, Greci şi Macedo-Romăni. Nu ştiu, dacă datina primitivă va fi fost odinioară mai consistentă in sud-estul Europei decăt aiurea; dar constatăm faptul că, pe cănd datina respectivă
1)	Expresiunea: rats tşeîs oToi^ia /nas * fîakav însemnează literal <ne-au pus stafii pc toate trele», de oarece poporul crede, că fiinţa zidita continuă a trăi ca stafie, ca geniul ocrotitor al locului.
2)	Manole e numele unui pod peste Agraida cu următoarea inscripţie a ctitorilor :
EKTIS9H TO 1659 OI KTIT OP EH JHMHTPI02 KAI MANQAHE....
3)	Jatridis op. cit., p. 93 urm.
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
677,
este una din acele superstiţiuni universale, cari formează fondul primordial al credinţelor omenirii in starea rudimentară a cui turei, ea a lăsat un ecou numai in poesia populară a unui grup etnic din Orientul Europei.
Diferitele versiuni poetice ale acestei legende s’adapă toate dintr’un acelaş isvor: credinţa zidirii de viu. Dar vioiciunea şi bogăţia fantasiei populare a ştiut să dea fondului comun cea mai surprinzătoare varietate. Ca frumu-seţă poetică şi ca originalitate relativă versiunea sărbă şi romănă, ocupă intăiul rang; cântecul bulgăresc respectiv produce impresia unui fragment, de aci caracterul seu defectiv; basmul albanez este o palidă imitaţie a baladei săr-beşti, ear cântecul macedo-romăn o reproducere literală a uneia din variantele neo-greceşti, traduse mai sus. Versiunea maghiară şi neo-greacă ocupă, prin particularităţile lor caracteristice, un loc a parte in seria acestor producţiuni ale musei populare.
Legenda „Meşterul Manole “ fiind de toţi cunoscută, me mărginesc a da mai la vale, intr’un scurt resumat, cuprinsul legendelor paralele la Unguri, Şerbi, Albaneji, Bulgari şi Macedo-Romăni.
1.	Balada maghiară despre zidirea înaltei cetăţi Deva: Doisprezece zidari incep a clădi cetatea Deva pe preţul de jumătate sfert argint şi jumătate sfert aur. Dar ce durau inainte de ameazi, se dărăma pănă seara şi ce săvirşeau până seara, se surpa până dimineaţa. Spre a da tărie zidurilor meşterii se invoiesc a arde pe una din nevestele lor, a amesteca cenuşa ei in ciment şi a zidi astfel cetatea.
In curănd nevasta zidarului Kelemen porneşte in trăsură la bărbatu-său. Pe drum se stirneşte o furtună şi vizitiul o sfâtueşte a nu-şi urma călătoria, povestindu-i c'a văzut in vis curtea stăpânului său cernită şi pe băeţaşu-i Înecat in puţul curţii. Dar femeea ii porunceşte să pornească răpede inainte.
Kelemen, recunoscând trăsura din depărtare, se roagă la Dumnezeu să se sfărme şi caii să ologeascâ; dar in zadar, trăsura s'apropia mereu. Sosind, nenorocitul spune ne-
678
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
vestei sale invoiala zidarilor. Acesteia i se ingădue rugăciunea de a-şi lua zioa bună de la prieteni şi de la bâeţaşr apoi e arsă şi cu cimentul gătit din cenuşa ei se durează cetatea şi zidarii căştigă inaltul preţ.
întors acasă, Kelemen spune băiatului, care-1 intreabă de mamă-sa, că se va intoarce seara, apoi dimineaţa. A doua zi ii spune adevărul. Băiatul porneşte la Deva şi acolo strigă tare pe mumă-sa. Un glas ii respunde: „Nu pot vorbi, că zidul m'apasă!^
Inima băiatului se sflşie şi, pămentui spintecăndu-se sub picioarele sale, el cade mort in prăpastie.
2.	Balada serbească despre zidirea oraşului Scodra: De trei ani, trei fraţi (craiul Vucaşin, voevodul Uglieşo şi Goico) cu trei sute de lucrători zideau cetatea Scutari pe malul Boianei. Dar Vila (zina) surpa mereu noaptea ce se zidea zioa, In al patrulea an ea porunci să zidească in temelie pe cei doi fraţi gemeni, Stoi şi StoianaCO.
Craiul trimite pe Decimir, sluga-i credincioasă, să colinde lumea ca să-i găsească. Trei ani de-arăndul umblâ in zadar şi se întoarse fără ispravă. Atunci craiul porunceşte meşterului Radu să reinceapă zidirea.
Trei sute de zidari se pun din nou pe lucru şi earăş noaptea nimicea munca zilei. In cele din urmă Zina vesteşte să se zidească in temelie soţia aceluia dintre fraţir care va veni dimineaţa să aducă demăncare lucrătorilor. Cei trei fraţi jură să păstreze taina şi să lase victima in voia soartei.
Dar numai Goico, fratele mai tenăr, se ţine de cuvent. Nevastă-sa, lăsând pe copilaşul seu Ivan in seama soacrei sale, porneşte să ducă gustarea coborindu-se pe Boiana. Goico, cum o zăreşte, se răpede la dinsa şi, udănd cu lacrimi faţa ei drăgălaşă, ii vesteşte soarba fatală.
Tenera femee e predată meşterului Radu şi zidarii incep a dura in juru-i pietre şi lemne, cari ii ajung pănă la genuchi. Dar dinsa, crezend că glumesc, ridea mereu şi
i) Joc de cuvinte; slavoneşte stoiti insemnează «a sta, a fi trainic».
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
679
nu înţelese grozavul adever decăt cănd zidul ii ajunse la brău.
Desperată, se îndreaptă cu rugăciuni ferbinţi cătră cumnaţii şi soţul ei, dar nimeni n’o ascultă. I se ingădue ultima rugăciune: să*i lase o crăpătură in dreptul ţiţei, ca să poată alăpta pe Ivan şi o ferestrue in dreptul ochilor, ca să poată privi frumoasa-i casă, sosirea şi pornirea copilaşului.
O săptămână după ce alăptâ cupilul, glasul i se stinse, dar isvorul vieţii remase mănos timp de un an: amorul fu mai trainic ca moartea. Şi azi ăncă mumele, cărora le-a secat laptele, vin pentru tămăduire la locul minunat.
3.	Tradiţiunea albaneza, despre Podul Vulpei de peste Dibra: Trei fraţi zidari lucrau de trei ani la un pod şi nu-1 puteau isprăvi, căci ce zideau se surpa. Un unchiaş ii sfă-tueşte să zidească pe una din soţiile lor in temelie. Numai fratele mai mic păstră taina şi nevastâ-sa porni a doua zi spre pod. La vederea ei, bărbatul se depărtâ plăngănd, ear cumnaţii o băgare in temelii. I se implini rugăciunea: să lase in zid o deschizătură spre a-şi alăpta copilul. Pe acea gaură curgea copilului laptele chiar şi după moartea tinerei femei. Laptele se prefăcu in urmă intr’un isvor de veci.
4.	Cântecul bulgăresc despre fecioara zidită de vie : Meşterul Mano cu trei sute de zidari s’apucă să dureze cetatea Solun (Salonic). După ce o zidi Mano se urcă pe şchele să măsoare inălţimea turnului. Acolo zăreşte pe frumoasa fată a văduvei Giurgea, a cărei „faţă strălucea ca soarele". Această vedere uimeşte pe meşter intr’atăta, incăt işi perde cumpătul, alunecă de pe turn, sfarmă scara, cade pe pămănt şi-şi dă sufletul grăind: „Tovarăşi credincioşi, porniţi la divan şi cereţi judecătorului drept ispăşire să se inmormănteze de vie fata Giurgei lăngă mine".
Divanul încuviinţă cererea şi zidarii „puseră de vie pe fata Giurgei in mormăntul meşterului Mano".
5.	Cântecul româno-macedonean despre puntea de Narta: „Trei mosturi alăvdaţi", tustrei fraţi, sunt chemaţi de rege, care le dă porunca, sub pedeapsă de moarte, să dureze un
680
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
pod peste Arta. Cei şapte ani ceruţi sunt pe sfirşi te fără ca fraţii să-şi fi ajuns scopul, căci
Tută zaua ge lucra,
Apa noapte l’uă’neca.
O păserică se înfăţişează meşterului mare şi-i vesteşte:
„Măimare, să nu te jileşti Ma, să vrei lucru să bitiseşti,
A niclui frate ’nveastă să luaţi,
Tu themealie s’uâ băgaţi,
Invhie, invhie s’uâ anveliţi,
Jeale şi fîilă să nu muntriţi“.
Tenera femee, sosind la pod, i se spune că meşterul scăpase inelu-i de logodnă in bolta podului. Pe cănd intrâ in groapă să-l caute, calfele o zidesc in temelie. Se roagă să i se lase ţiţa. afară ca să-şi alăpteze pruncul şi inainte de-a murî, rosteşte blăstemul:
Cum treambur mine, mărata,
Să treambure şi puntea de Nartai Câţi căletori va să-şi treacă Cama mulţi să-şi ’neacă;
Căţi peri ’n cap mine ’ni am,
Ahăţi oameni se se’neacă tr’an!
IU
Trăsuri caracteristice comune:
1.	Numele meşterului : Manole (Români), Mano (Bulgari), Radu (Şerbi), Kelemen (Unguri) — numele nenorocitei femei apare numai in versiunea românească completă sub forma CapleaO).
2.	Simbolismul numeric, care joacă un rol atăt de im-
i) Vezi admirabila versiune a «Meşterului Manole» publicută de d-nu G. D. Teodorescu, Poesii populare, p. 460—470.
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
681
portant in folklore : 3, 45, 60 sau 1000; 1400 (la Greci); 9, 99 (la Romăni); 3, 7 (la Macedo-Romăni); 3, 300 (la Şerbi Şi Bulgari); 12 (la Unguri).
3.	Yestea fatală o transmite: geniui locului sau un glas din cer (Greci), o zină (Şerbi), un vis (Romăni, Greci), o păserică (Greci, Macedo-Romăni), sau un unchiaş (Al-baneji).
4.	La apropierea tinerei femei meşterul se roagă să supravie diferite piedici, cari s’o intărzie^: să se sfarme trăsura (Unguri), s’o intimpine un hăţiş, o lupoaică şi o scorpie (Romăni).
5.	Jurămentul se calcă de cei doi fraţi (Şerbi, Alba-neji), de cei noue meşteri (Români).
6.	Fundarea monăstirii Argeşului e asociată cu legendarul Negru-Yodă (la Romăni), zidirea oraşului Scutari se pune in legătură cu miticul craiu Yucaşiu (la Şerbi). 1
Particularităţi proprie fiecărei versiuni.
La Unguri: zidarii se invoesc de sine§i a jertfi pe una din soţiile lor — femeea e arsă — copilaşul se prăpădeşte.
La Romăni: un păstor sau porcar găseşte „zidul părăsit şi neisprăvit" bun pentru monăştire — episodul final cu aripile, ce-şi fac meşterii spre a se cobori din susul clădirii şi moartoa ce găsesc in această indrăsneaţâ întreprindere.
La Şerbi: cei doi fraţi gemeni meniţi a intări zidirea
—	alăptarea copilului după moartea mamei.
La Bulgari: fata e inmormentată ca expiare pentru moartea meşterului.
La Greci: pretextul cu inelul şi blăstemul final.
Relevăm, ca o trăsură caracteristică finală, brutalitatea fără seamăn a versiunii greceşti, o brutalitate ce ne surprinde şi in basmele acestui popor şi care formează un energic contrast cu gingăşia plină de graţii a concepţiunii poetice la Şerbi şi la Romăni.
La accentele dureroase ale tinerei femei:
682
LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE
Manole, Manole,
Meştere Manole,
Zidul reu m& stringe,
Ţiţişoara’mi curge,
Copilaşu-mi plânge....
nenorocitul meşter „din suflet ofta, cu amar plăngea“ şi respundea plin de duioşie:
„Copilaşul teu,
' Pruncuşorul meu,
Vază-1 Dumnezeu.
Tu cum Tai lăsat In pat desfăşat,
Zinele c’or trece,
La el s’or intrece Şi l’or apleca,
Ţiţă că-i or da;
Ninsoare, de-o ninge,
Pe el mi l’o unge ;
Ploi, cănd or ploa,
Pe el l’or scălda;
Vent, cănd o sufla,
Mi l’o legăna Dulce legănare,
Pan' s’o face mare!"
Aceste versuri oglindesc acea sublimă resignare in voia Destinului, care face să amuţească sentimentele cele mai intime de soţ şi de părinte şi care, in vederea imensului sacrificiu, aminteşte pe eroii antici urmăriţi de urgia neim-păcată a zeilor. Sufletul poetului necunoscut trebue să fi vibrat de o puternică emoţiune, cănd a svirlit in ecoul munţilor această nobilă mărturisire a neputinţei omeneşti faţă cu hotărirea nestrămutată, cu puterea copleşitoare a Fatalităţii.
LAZĂR ŞAINEANU.
Paris, Iunie 1888.
POESII POPULARE
683
POESII POPULARE <->
DOINE BETRĂNEŞTI OSTĂŞEŞTI
(Urmare)
Pe din sus de Baia mare Merge-un căpitan călare Cu trei sute de câtane. Yenea gloanţele ca muştele Picam jos, cu sutele. Yine-un glonţ de aramă Me loveşte nu bag samă. Yioe-un glonţ de argint Me loveşte şi nu pic; Yine-un glonţ de cositor Me loveşte ’n piept şi mor, Şi pic jos şi me topesc Ca iarba cănd o cosesc.
In grădina cu hirean Paşte murgul lui Orban. Murgul paşte şi rinchiază Orban doarme şi visează. Orban aşa o visat Că ţara nu s’o ’mpecat. Intre ţări intre-amendoue Sunt patru poduşuri noue
i) Vezi «Convorbiri Literare» No. 6 de la i Septemvrie a. c.
/
684
POESII POPULARE
Şi pe podul dinainte Merge Orban cel cu minte.
Pe podul de după el Merge Iancul cătinel,
Pe podul de după spate Merge Muscanul căt poate,
Şi pe podul dinapoi Merge Coşut cu vre-o doi,
Cu vre-o doi cu doue sute, Dumnezeu să nu-i ajute!
Cu vre-o doi cu vre-o postate Susu-i Dumnezeu, Ta bate!
Pe din sus de Orâştie Yin doi fraţi din cătănie Şi ăncă unul singurel.
Cei doi fraţi se sfătuire Pe singurel să-l omoară.
Da singurel din graiu grăia: „Nu grăbiţi cu moartea mea, Păn’ ce scriu o cărticea S’o trămet la maică-mea Să me scrie ea pe mine In tus patru coarne de masă, Cănd la masă şi-or cina M’or plânge şi lăcrima.
Să trămet la tatâ-meu Se me scrie el pe mine In coarnele plugului.
Cănd cu plugul şi-o ara M'a plănge m’a lăcrima,
Să trămet la soru-mea Să me scrie ea pe mine In coarnele năfrămii.
Că ea cănd că s’a găta M’o plânge m’o lăcrima,
POESII POPULARE
685
Că eu i-am fost frate dulce Şi la ea nu m’oiu mai duce!"
Rosmarin măndru crengos M’o făcut maica frumos Şi la neamţul de folos.
Cănd eram maicei mai drag,
M’o jurat neamţul sub steag, Cănd eram maicei mai dulce, M’o jurat neamţul sub cruce. Sub crucea ’mperatului Pe punerea capului.
Jurămentul n’ar fi greu,
Da-i amar sufletul meu, Jurămentul raş călca Mi-e frică că moiu usca.
Zioa bună mi*am luat De la firicel de mac De la tată-meu cel drag;
De la firicel de iarbă De la maica-mea cea dragă;
De la fir de busuioc,
De la feciori de la joc.
De la fir de tămăiţă De la fete din uliţă.
Haida maică păn la cruce De vezi neamţul cum mă duce; Cum ne duce dinapoi,
Ca pecurariul pe oi.
Pe foae de cucuruz,
De la Italia’n sus.
Me dusei pănă sub seară,
M'aflai in străină ţară.
686
POESII POPULARE
Me uitai spre resârit,
Ţipai ochii spre sfinţit,
Nu ştiu din cotro-am venit.
Vine majorul călare
Tot strigând in gura mare:
Daţi feciori şi daţi cu drag,
Câ remânem fârâ steag.
C'aţi ştiut voi tare bine,
Când aţi dat mâna cu mine,
Câ nu-ţi cosi prin grâdină Nici no-ţi smulge oi in stânk. „Câ nu-ţi cosi printre fragi Nici nu*ţi avea mândre dragi!“
Yin gloanţele ca muştele, Daţi feciori cu puştele! De desubt cu tunurile,
De răsună dealurile, „înălţate impărate,
Pune pace, nu te bate Cu recrute ne'nvâţate Câ picâm nenumărate,
Şi remân maice sârace, Copii mici pe lângâ vatrâ Şi nu ştiu cine li-i tată, Neveste încredinţate,
Şi fete nemăritate “.
Trimite-mi mândră trimite Ce-o fi-n sat la voi mai verde: Cosiţa, petelele,
Ochii şi sprincenele;
POESII POPULARE
687
Ochirii şi guriţa,'
Să-mi stSmperi inimuţa Seara şi dimineaţa Peste zi totdeauna!
Că, şi eu, mândră, ţi-oiu trimite Ce-o fi ’n cătane mai verde: Ckiv&ra şi penele,
Ochii şi sprincenele,
Ochiţi şi guriţa,
Să-ţi stemperi inimuţa Seara şi dimineaţa Peste zi totdeauna.
(Variantă a poesiei precedente)
Eu me duc, mândră me duc, Şti Dumnezeu viu mai mult. De va fi vreun bine ’n ţară La doi ani oiu veni eară;
De va fi vre-o reutate Mi-oiu face casâ’n cetate,
Şi ţi-oiu scrie măndră carte, Carte’n patru cornurele, Scrisă cu lacrimi de-a mele. Cui ii da-o s’o cetească Lacrimile să-l pornească;
Cui ii da-o de-o ceti, Lacrimile Tor porni!
—	„Scrie, bade, merunţel Pe frunză de petrunjel, Numai n’o pecetlui,
Ca s’o pot şi eu ceti,
Colea seara cu lumină,
Zioa umblănd prin grădină!"
688
POESII POPULARE
Io	m6 due, maică, me duc,
Şti Dumnezeu viu mai mult. Dar de-o fi vre-un bine’n ţară Oiu veni la tine eară;
Dar de-o fi vre-o reutate, Ţi-oiu trimite, maică, carte, Să ştii de-a mea sânetate.
In tuspatru cornurele Scrise patimele mele.
Cine cartea o ceti,
Lacrimile Tor porni.
Şi cine-o va asculta?
Da măicuţa săraca.
Eu mS duc, codru mi-1 las, Plănge frunza de necas;
Eu me duc, codru remăne, Plănge frunza după mine. Plănge frunza, ba iarba, Plănge maica, săraca,
Câ m’au trecut graniţa.
Cănd in graniţă-am intrat In loc am stat şi m’am uitat, Că tare m’am depărtat De ţară şi de al meu sat.
Sus la munţi cu negurele, Vezui doug turturele.
Dragă turtureaoa mea,
Hai arată-mi ţara mea,
Şi arată-mi drumul meu,
Să me duc in satul meu.
Tu te duci, bade, sărace,
Eu cu doru tfiu ce-oiu face?
POESII POPULARE
689
—	Tu-i face mândruţă, bine Că mai sunt voinici ca mine!
Că, li-i semăna ’n livezi Şi s’or face mere verzi Şi li-i băga ’n sin la tine Şi-i uita de dor de mine.
Dar eu oiu face, mândră,, mai rSu, Că m6 duc din satul meu.
Şi me duc in ţări străine Unde nu cunosc pe nime,
Numai frunza şi iarba,
C’aia-i in toată lumea!
Ca, măndră, unde mS duc eu Nu este firuţ de grău,
Numai sânge până ’n brău.
Nu este firuţ de iarbă Numai sănge până ’n barbă.
Tu te duci bade, sărace,
Eu cu doru teu ce-oiu face?
—	Da tu, măndră, ’i face bine, Că mai sunt voinici ca mine! Da eu oiu face, măndră, r6u, Că mă duc din satul meu.
Şi pe unde mS duc eu,
Nu-i nici vale nici pireu,
Nici mândruţă ’n portu tâu; Nice iarbă, nice nalbă,
Numai sănge pănâ’n barbă; Nice spic uşor de grău,
Numai sănge pănă’n brău !
Plănge-me maică cu dor, Că ţi-am fost dulce fecior. C. L. XXII.-VIII. -27,569.
u
690
POESII POPULARE
Eu ţi-am prins boul de corn Şi ţi-am arat de ogor.
Ţi-am arat, ţi-am semănat, Păne moale n’am mâncat,
Şi numai prefont uscat,
Cu piciorul frământat.
Cănd puneau grăul in clăi, Eu eram in mari bătăi; Cănd puneau grâul ir* stog, Eu eram in mare foc.
Plănge-me maică cu dor,
Că ţi-am fost dulce fecior. Ţi-am scos plugul din ocol, Ţi-am făcut negru ogor, Ţi-am arat de primăvară, Ţi-am făcut stogul pe-afară. Stogurile le-am gâtat Şi câtană m’au luat Şi la drum am şi plecat La drum cătră Belgărat. Drumul de la Belgărat Eocu să-l fi fost mâncat Eu pe el să nu fi umblat.
(VARIANTĂ)
Plănge-me maică cu dor Câ ţi-am fost dulce fecior Şi ţi-am prins boul de corn Şi la ’ntors şi la ogor.
Când a fost la semănat Yint-o carte, m’o strigat. Când a fost pre la ojinâ, Birăul cu cartea’n mănă;
POESII POPULARE
691
Cănd a fost pre la sfinţit Gata-i cartea de cetit Şi feciorii de pornit,
De părinţi de despărţit. Dragi părinţi de dereptate Remăneţi cu sănetate Că me duc cale departe. C’am jurat jurăment greu. D’ama.r de sufletul meu, Sub steagu ’mperatului La punerea capului.
Pe sub umbră de sălcuţă Merge un voinic şi*o măicuţă. Yoinicul merge căntănd, Maică-sa merge plăngend. Yoinicu din graiu grăia :
„Milă mi-i maică de tine,
Dar mai milă mi-i de mine, Că me duc in ţări străine, Unde nu cunosc pe nime. S’oiu muri făr de lumine.
Şi me’ngroapă ca pe*un căne. Dar tu, maică, mori acasă,
Şi te’ngroapă ’n cintirim,
Popa merge tot cetind Şi cantorii tot căntănd,
Şi clopotele străncănind,
Şi tăicuţa tot plăngend.
După min nu plănge nime Numai frunza şi iarba,
Care-i in toată lumea".
692
POESII POPULARE
Sună codri. De ce sună? C’au pornit cătanele Şi le sună d’armele.
Şi-au pornit răgutele,
Şi le sună puştile.
De aici pănă’n BSlgărat
Ii	mai lung drumul ca lat, Pe marginea drumului Este-un şir de prunişori, Merg maicele la feciori Şi surorile la fraţi Nevestele la bărbaţi.
Neamţule, poruncă-amară,
Tu scoţi din a mea ţară! Neamţule, poruncă grea,
Tu m6 scoţi din ţara mea.
Arză-te focul pădure Netăiată de secure! Face-mi-aş cale prin tine, Să vină măndra la mine, Să-mi aducă de măncare La vardă la Şura-mare. Să-mi aducă vin şi pită La vardă la Şura-mică.
POESII POPULARE
693
Strigă neamţul de la şură, Să stau oblu sub mesură; Eu i-am dat cuvent curat, Că mai oblu eu n’am stat, De cănd mama m'o băiat.
Zioa bună măndra mea!
Me duc nu te-oiu mai vedea întinde măna cea dreaptă Şi fă bine şi mă iartă!
Zioa bună părinţi, fraţi,
Daţi măna şi me ertaţi Zioa bună veri, vecini,
Şi prietenii mei cei buni!
Vin din viţă n'om mai bea Prieteni n’om mai avea! Măderan şi viorele Vai ş’amar zilele mele!
Măderan cu foae lată Cum te-am mai purtat odată! Mai poartă-te ori şi cine,
Că eu me duc in ţări străine Unde nu cunosc pre nime, ITumai frunza şi earba Şi dorul de la maica.
Oh! ce moarte cu necaz Fără pănză pre obraz,
Făr'	de	lumină	de seu,
Făr’	de	om din	satu meu.
Făr’	de	lumină	de ceară
Fără	om din a	mea ţară!
*
POESII POPULARE
Păsfiruică, păserea,
Cu nume de turturea,
Sboară tu la maica mea,
Şi-i spune că am murit Sub un şanţ acoperit Cu frunză din frăgariu nalt Tocma’n inimă puşcat. Peştele prin apă noată Şi de la moarte tot scapă, Noi feciori făr de noroc Nu putem scăpa din foc.
In loc de cu căntec sfănt Croncăneşte-un corb in vent Şi'n loc de popa cu carte Un dobaş cu doba-mi bate, Clopotele’s tunurile De resună dealurile !
De-ar da Dumnezeu un foc, Să ardă Sibiu tot,
Să remănă numai parii,
Să-i implănte generării; Generării şi maiorii,
C’ăia cătănesc feciorii.
Nu me lăsa maică dragă,
Că biraiele me leagă!
Doi mâ leagă Doi me’ntreabă :
Cătăniă nu mi-i dragă ? Rosmarin de pe cetate,
Nu me’nstrăinaţi departe,
Că n’am fraţi cin’ să me cate, Surorile mi's. departe,
POESII POPULARE
695
Şi mândruţa ar veni,
D’a n’o lasâ pârinţii.
Spune-mi mie, puiu de cuc, Regutele când se duc ?
—	Regutele se duc toamna Când li e mai dragâ lumea! Mândruţa din graiu grâia : „Fâ-me, Doamne, ce mi-i face, Fâ-me trei picuri de lapte La Belgârad in cetate,
Sâ ved pe neamţu cum bate, La regute nenveţate !
DOINE DE URIT
Arzâ-te focul urit,
Câ eu mult te-am cumpenit Cu treizeci de mâji de sare, Tot uritu o tras mai tare! Cu treizeci de mâji de lut, Tot uritu o tras mai mult.
Bea Ioan la fâgâdâu Maicâ-sa din graiu grâia : „Las, Ioane, nu mai bea!" Şi Ioan din graiu grâia : „Lasâ-mă, mâicuţâ, lasâ, Las’ sâ beau şi eu un pic Câ şi eu sunt un voinic!"
696
POESII POPULARE
Maică-sa din graiu grăia: „Vin, Ioane, nu mai bea!“ El din graiu aşa grăia: „Maică, a mea măiculiţă Ia deschide-mi cea portiţă Şi me slobozi in uliţă Să m’arunc intr’o boltiţă. Să-mi iau pană şi hărtie Să mâ'nvâţ şi eu a scrie. Că mi-aş scrie-o cărticea Scrisă chiar cu măna mea, S’o trimit la măndra mea. Că eu merg, uritul mere Tot in cărările mele,
Eu m& duc, uritul vine Tot alăturea cu mine. înapoi m’am inturnat,
De urit nu am scăpat.
Arză-te focu urit,
Că eu mult te-am cumpenit! Cu treizeci de măji de sare Tot uritu o tras mai tare; Cu treizeci de măji de lut, Tot uritu o tras mai mult.
De urit, arde-l'ar focul, Gălbinit'am ca şi socul. De urit, arde-l'ar para, Gălbinit'am ca şi ceara.
POESII POPULARE
Nici un cTurit nu-i d'urit Ca d’uritul cel de om,
Câ-1 visezi noaptea prin somn.
Mult me mustră, iedera De ce nu-s verde ca ea. Nu me mustra iederuţă Că tu poţi fi tănăruţă,
Câ eşti lată pe păment, Nu te bate nici un vent; Eu is naltă ca gardurile, Mă bat toate venturile.
Maică uritu me cere,
Nu mă da fără plăcere;
Să ştiu, maică, că m’ai da, Cu măna m'aş spânzura De cănacii brăului In mijlocul tărgului.
Să se mire şi tărgul Că ce face uritul.
DOINE DE JALE
Tănără m’am măritat,
Rea soacră mi-am căpătat: Cănd dă'n câne,
Dă şi’n mine,
POESII POPOLARE
Cătră căne zice „nea !u Cătră mine: „nea căţea“. — Dacă-am vezut că-i aşa,
Am pus secerea de brău, M'arn dus la holda cu grău. Secerai pănă la prănz Tot cu lacrimi şi cu plăns. Toate soacrele veneau,
La nurori de prănz duceau; La min’ nime nu venea, — Dac’am vezut că-i aşa Secerai păn' la ameaz Tot cu lacrimi pre obraz Toate soacrele veneau,
La nurori de-ameaz duceau, La min’ nime nu venea, — Dacă-am vezut că-i aşa M'am făcut o păserea Sburai la nănaşa mea, Nănaşa din graiu grăia :
Hîş ! tu mică păserea,
C'am avut o flnă'n lume Şi nu-i mai aud de nume!
—	„Nănaşă, scumpă nănaşă Când pe min’ m’ai cununat, Măna de ţi-ar fi secat!“ Sburai la măicuţa mea, Măicuţa din graiu grăia :
Hîş ! tu mică păserea,
C’am avut o fiică’n lume
Şi nu-i mai auz de nume.
—	„Măicuţă, dragă măicuţă, Am avut iubit in sat,
M'o cerut, da nu m’ai dat, Că tu, mamă te-ai temut, C’oiu veni dupâ’mprumut,
Şi nu ţi l’oiu da mai mult,
POESII POPULARE
Şi m’ai dat din sat departe, Să viu cu desagi 'n spate, Tot cu plăns şi cu necaz, Tot cu lacrimi pe obraz.
Dar de lacrimi nu bag samă, Câ le şterg cu-astă năframă; Făr mi-i milă de obraz,
Că remâne fript şi ars!"
Frunză verde frunzuliţă,
Am avut o măndruliţă,
Ş’am lăsat-o să mai crească, Minte’n cap să-şi dobândească. Dar de cănd eu o-am lăsat, Mândra mea s’o măritat. Fi-mi-ar, nu mi-ar fi bănat, Dacă s’ar fi măritat De la noi al treia sat;
Da zeu ea s’o măritat De la noi a treia casă,
De mi-i inima tot arsă.
Es afară vezu-o,
Intru’n casă auz-o!
Maica-mi pune de cinat,
Eu nu pot de superat;
Da maica pricepe bine,
Că mi-i dor de oarecine. Măicuţa din graiu grăia:
Taci, fiule, nu ofta Ce ţi-i dor ii câpeta.
Că mai sunt in lume fete,
Ţi-i afla şi tu păreche!
—	Maică, măiculeana mea,
Eşti betrănă şi nu crezi, Lumea-i mare şi nu vezi,
700
POESII POPULARE
Că din sute şi din mie, Numai una ’mi place mie. Ceru-i mare stele-s multe Şi mai mari şi mai mărunte; Dar nici una Nu-i ca luna,
Nu-i ca luna luminoasă,
Nici ca măndra de frumoasă.
Frunză verde iarbă neagră Am avut o măndră dragă Ş’am lăsat-o să mai crească Minte’n cap să-şi dobăndească. Ea s’o pus s’o măritat Şi de ştire nu mi-o dat Că şi eu o-aş fi luat Măcar n’am fost de’nsurat Nici ca ea de măritat.
Ba de s’ar fi măritat De la noi a treia sat Nu mi-ar fi aşa bănat,
Da-i numai a treia casă Cănd o văd la joc schimbată Inima mi-i judecată.
(VARIANTĂ)
Am avut o măndră dragă O-am lăsat la dor să tragă. Eu atăta o-am lăsat,
Pănă ea s’a măritat.
Dacă s’ar fi măritat De la noi al treia sat N’aş trăi tot cu bănat.
Da zeu ea s’a măritat
POESII POPULARE
De la noi a treia casă,
Inima mi-i friptă şi arsă!
Es afară vezu-o,
Intru'n casă ascult-o.
Maica-mi pune de cinat,
Eu nu cm de supărat.
Şi măicuţa vede bine,
Că mi-i dor de oarecine :
„Taci, fiule, nu ofta,
Ce ţi-i dor ii căpeta.
—	Vai măicuţă iubitoare Inimuţa reu me doare!
Satu-i mare, fete-s multe,
Şi mai mari şi mai mărunte, Ca-a mea măndră nu ved multe. Şi plinu-i cerul de stele,
Şi mai mari şi mărunţele; Numai una*i luminoasă,
Ca*a mea măndră de frumoasă.
Măndruliţă ochii tei Cum seamenă cu ai mei Da cum focu n’or semâna Şi casele asemenea Şi patu şi perina Şi ochii şi guriţa.
Vai de mine ce-i pre-aici Că-i plin codrul de voinici La tot fagul căte cinci,
Da la fagul de lăngă cale Zace-un voinic de lingoare Cu măndra sa la picioare;
POESII POPULARE
Voinicul din graiu grăia:
Or mori bade or te scoală Ori imi dă şi mie boală, Dorul meu pre unde mere Nu-i pasere să-l inşăle, Dorul meu pre unde umblă Nu-i pasere să-l ajungă.
Mult me mustră măicuţa
î>
Că 'mi-e mică drăguţa Am nădejde că mi-a creşte De o palmă şi doue deşte.
Măndră cu dinţii mărunţi Tot in gură s’o săruţi, Ceea cu ochi mici şi traşi S’o săruţi să n’o mai laşi. Spune-mi măndră adeverat Că cu ce m’ai fărmecat.
Arză-1 focu măritat Şi pe cin’ l’o lăudat Că curend m’am săturat. Intru’n casă Buf! de masă Es in tindă Buf! de grindă Es afară, lemne nu’s;
Intru’n casă, focu-i stins;
MS sniu in pod, nu-i slănină; Ba viu la coş, nu-i făină:
O, ce cină cu hodinaL
POESII POPULARE
Bărbatu mi-i ca un steag,
Yai, doamne, ce foame trag; Bărbatu mi-i ca o cruce,
Yai, doamne, n’o mai pot duce.
Pe dealu cu lilion,
Merge calul lui Filon.
Calul merge impiedecat,
Filon merge superat,
La şcoală la invăţat,
Strigă fata neamţului Din cornu piaţului:
„Eşi, Filoane, de la şcoală Că toţi feciorii se’nsoară Şi fetele se mărită Tu remăi inimă friptă!
De dragu Filonului Rupt’am lemnul domnului Şi l’am pus la reveneală Doar s’o ’ntoarce Filon eară!“
Uită măndră ’n ochii mei, De vezi poţi trăi cu ei; De-i găndi că nu-i trăi, Uită-te, nu me iubi,
Că iubitu-i cu plăcere, Despărţitu cu durere;
Că iubitu-i cu plăcut, Despărţitu-i cu urit!
De-ar fi lăsat Dumnezeu, Ce iubeşti să fie-al teu; Da Dumnezeu aşa o lăsat După dragoste bănat.
704
POESII POPULARE
De cănd badiu mi s’a dus Negură’n curte s’a pus,
Şi pre par şi pre nuea,
Şi pre inimuţa mea!
Se ştiu, bade, c’ai venî, Drumul ţi l’aş vărui,
Tot cu var de cel mai mare, Ca se vii, badeo, mai tare; Tot cu var de cel mfirunt Se vii badeo, mai curând!
Trage, bab-o, bobii bine De-mi spune badea cănd vine? De-or cădea bobii pre nou8 Badea tae Oltu’n doug,
De-or cădea bobii pre cinci Badea nu mai vine aici,
Şi plec şi eu se-1 găsesc Măcar să mS prăpădesc.
Trage, babo, boabele De-mi ghiceşte zilele De la Paşti păn’ la Ispas,
Căte necazuri am tras!
Bade, bădişorul meu Tu te duci in ţări străine, Du-mS, bade, şi pe mine! De ţi-i ruşine de mine, Fă-me brău pe lăngă tine. De ţi-i ruşine de brău, FămS pană de sacflu,
Şi me pune in clopul teu! De ţi-i ruşine de pană, Fă-me lumină de ceară!
POESII POPULARE
705
Unde tu, bade-i cina Eu bine ţi-oiu lumina, Oamenii te-or intrebâ:
Ce lumină ii d’asta?
—	Asta-i lumină de ceară, Mândruţa din a mea ţară, Asta-i lumină de seu, Drăguţa din satul meu!
Patru pluguri pe-al meu loc Nu-i farină nici un strop ; Patru pluguri pe-a mea samă, Nu-i farină nici de-o zamă. Tunu in casă bombănind Es afară uşi trântind ;
Tunu in casă focu-i stins Es afară lemne nu's.
Nici la şură adunătură Căt se ia un puiu in gură. Şi’n cămară Ca ş’afară,
Şi'n pivniţă Ca’n uliţă;
Am un coş plin de secară De cinci ani mi-1 plouă-afarâ, Şi unul cu grău frumos,
De cinci ani cu gura'n jos.
Creşteţi flori şi nu’nfloriţi,
Că mie nu-mi trebuiţi,
Că n'am fraţi să ve cosească,
Nici surori să ve plivească!
Creşteţi flori ca iarba’n vale,
Doară mi-a trece de jale;
C. L. XXII.-VIII.-27,569.	45
706
POESII POPULARE
Creşteţi flori cât gardurile, De-astupaţi perlazurile,
Să ve bată vânturile Ca pe mine gândurile.
Că vai! măncat is de străini Ca iarba de boi b§trăni Yai măncat is şi de-ai mei Ca iarba de mieluşei.
O! plinu’s de vorbe rele Ca ritul de floricele,
Oh plinu’s de vorbe multe Ca cămpul de flori merunte!
Adunate de ALESIU V.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
— Urmare —
XIX
Care tratează despre noua §i plăcuta intimplare ce avure parohul §i bărbierul in acela§ munte.
t
roarte fericite şi norocoase au fost timpurile in care se asvirli in lume prea indrăzneţul cavaler Don Quijote de la Mancha! In adever, din pricină că el formase hotărirea atăt de onorabilă de-a voi să reinvie şi să dea earăş lumii ordinul deja pierdut şi ca şi mort al cavaleriei rătăcitoare, noi ne desfătăm acum in această vristă a noastră, lipsită de voioasă petrecere, nu numai cu dulceaţa adevăratei sale istorii, ci şi cu poveştile şi episodurile ei, care in parte nu sunt mai puţin plăcute, ingenioase şi adevărate decăt istoria insăşi. Aceasta, urmănd firul ei meliţat, tors şi depănat, spune că in momentul in care parohul incepu a se găti să măngăe pe Cardenio, il impedecâ un glas ce ajunse la urechile lui, şi care cu triste accente zicea astfel:
708
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
„0 Dumnezeule! Fi-va oare cu putinţă să fi găsit eu deja locul care să poată servi de groapă ascunsă acestei sarcini ingreuetoare a trupului meu, pe care o port atăt de mult in contra voinţei mele? Da, va fi, dacă singurătatea ce-mi făgâduesc aceşti munţi nu me amăgeşte. Yai nenorocita de mine ! Cu căt mai plăcută tovărăşie imi vor ţinea aceste stinci şi aceste tufişuri pentru scopul meu, căci imi vor da prilej ca să împărtăşesc cu plângeri cerului suferinţa mea, decât orice fiinţă ominească, de vreme ce nu este nici una pe pământ de la care să se poată aştepta sfat in indoeli, măngăere in tânguiri, tămăduire in nenorociri !“
Toate aceste cuvinte le ascultare şi le auzire parohul şi cei ce erau cu dinsul, şi fiindcă li se părea lor, precum şi era, câ se rosteau acolo aproape, ei se sculare ca să găsească pe cel ce se plângea. Nu mersere douezeci de paşi, cănd dindosul unei stinci vezure şezend jos la râdecina unui frasin un tener imbrăcat ţărăneşte, şi pe care nu-1 puture vedea atunci, pentrucă ţinea faţa plecată, din pricină câ-şi spăla picioarele in perăul ce curgea peacolo. Ei se apropiare cu atăta tăcere, incăt el nu-i simţi, nefiind aţintit la altceva decăt la spălatul picioarelor, care erau astfel incăt păreau doue bucăţi de cristal alb, ce se formasere intre celelalte pietre ale perăului. Albeaţa şi frumuseţea lor
ii	uimi, căci ele nu păreau făcute să calce brazde, nici să meargă dinapoea plugului şi a boilor, cum arăta portul stăpânului lor. Deci vezend ei că nu fusesere simţiţi, parohul care mergea inainte, făcu semn celorlalţi doi să se tupileze şi să se ascundă dindosul unor bucăţi de stinci ce se aflau acolo. Astfel făcurâ toţi, privind cu băgare de seamă ceeace făcea tenerul, care purta o mănteluţă surie cu doue poale, foarte strinsă de trup cu un brău de pânză albă. Avea deasemenea nişte nădragi şi ghetre de postav suriu, şi pe cap o scufie surie; ghetrele erau suflecate pănă la jumetatea pulpei, care fără nicio indoeală părea de alabastru alb. El işi sfirşi de spălat picioarele cele frumoase, Şi apoi cu o basma de cap, ce o scoase de sub scufie, şi le
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
709
şterse. Dar voind să ia şi scufia, ridică ochii in sus, şi cei ce stăteau privind-o avură prilej să vadă o frumuseţă fără seamăn, astfel incăt Cardenio zise parohului incet: dacă aceasta nu este Luscinda, nu e fiinţă omenească, ci Dum-nezeească. Tănărul işi luâ scufia, şi clătinând capul intr’o parte şi in alta, incepu a se desfăşura şi a cădea in jos nişte per, de care insuş pletele soarelui ar fi putut fi geloase. Cu aceasta ei cunoscură câ cel ce părea muncitor era o femee delicată, şi cea mai frumoasă ce văzuse pănă atunci ochii amândurora şi chiar acei ai lui Cardenio, dacă n’ar fi privit şi cunoscut pe Luscinda, căci el afirmâ după aceea că numai frumuseţea Luscindei se putea asemăna cu aceasta. Perul ei lung şi blond nu numai ii acoperi umerii, dar o ascunse toată de jur imprejur cu viţele lui, incăt afară de picioare, nicio altă parte a trupului nu se vedea: astfel şi atăt de mare era. Pentru aceasta ii serviră drept pieptene nişte măni care, dacă picioarele in apă păruseră bucăţi de cristal, mănile in păr semănau a bucăţi de zăpadă închegată. Toate aceste puneau in mai mare mirare şi dorinţă pe tustrei de-a şti cine era. Deaceea hotăriră a se arăta, şi la mişcarea ce făcură de-a se ridica in picioare, frumoasa fată inturnâ capul, şi dăndu-şi la o parte părul dinaintea ochilor cu amendouă mănile, privi la cei ce făceau sgomotul. Deabia ii văzu cănd se sculâ in picioare, şi fără a-şi lua vreme de-a se incălţa şi a-şi stringe părul, apucâ cu multă grabă un pachet, de sigur de rufe, ce avea lăngă dinsa, şi voi să fugă, plină de turburare şi de spaimă. Dar nu făcu şese paşi, şi picioarele ei delicate, neputănd suferi inăspreala pietrilor, căzu la pămănt. Cei trei văzănd aceasta, alergară la dinsa, şi parohul fu cel dintăi care-i zise: „O-priţi-vă, doamnă, oricine aţi fi, căci cei pe care-i vedeţi aici n'au alt gănd decăt a vă sluji: nu-i pentru ce să urmaţi o fugă atăt de vătămătoare, căci nici picioarele voastre nu vor putea-o suferi, nici noi nu vom putea a ne invoi la aceasta".
La toate acestea ea nu respundea nicio vorbă, înlemnită şi confuză. Ei se apropiară deci de dinsa, şi luănd-o
710
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
de mână parohul, urmâ zicând: „Ceeace ne ascund hainele voastre, doamnă, ne descopere pârul vostru, semn lămurit câ nu trebue sâ fie de puţină gravitate pricinile care au indosit frumuseţea voastră sub un port atăt de nepotrivit, şi v’au adus intr’o atăt de mare singurătate, cum e aceasta, unde a fost o fericire că v’am găsit, dacă nu pentru a da o tămăduire suferinţilor voastre, cel puţin pentru a ve da sfaturi. Căci nicio suferinţă nu poate să descurajeze atăt de mult, nici să ajungă la atăta estremitate, căt timp nu curmă viaţa, ca să refuze de-a asculta măcar sfatul ce se dă cu bună intenţie celui ce sufere. Astfel, doamna mea, sau domnul meu, sau ceeace veţi voi să fiţi, părăsiţi spaima ce v’a pricinuit vederea noastră, şi povestiţi-ne buna sau reaoa voastră ursită, căci in noi toţi, sau in fiecare a parte, veţi găsi cine să ve ajute a impărtăşi nenorocirile voastre“.
In vreme ce parohul rostea-aceste cuvinte, copila schimbată in haine sta ca Împietrită, privindu-i pe toţi, fără a mişca buzele, nici a scoate vre-o vorbă, intocmai ca un ţăran ne» cioplit căruia fără de veste i se arată lucruri rari şi nemai vezute de dinsul niciodată. Dar parohul urmând a-i spune alte cuvinte, care ţinteau la acelaş efect, ea scoase un adânc suspin, rupse tăcerea şi zise: „Fiindcă singurătatea acestor munţi n’a fost in stare să me ascundă, nici desfăşurarea pârului meu despletit n’a permis să minţească limba mea, ar fi in zadar să ascund'din nou acum ceeace, dacă mi s'ar crede, ar fi mai mult de politeţă decât pentru vreun alt motiv. Fiind acest punct statornicit, zic, domnilor, că ve mulţumesc de oferirea ce mi-aţi făcut, şi care m'a pus in nevoea de-a vâ satisface in toate cele ce mi-aţi cerut. Cu toate aceste mâ tem că povestirea ce vâ voiu face de nenorocirile mele are să vâ pricinuească tot atâta supărare cătă milă, căci n'aveţi să găsiţi mijloc spre a le vindeca nici măngăere spre a le alina. Insă totuş pentru ca nu cumva onoarea mea să se clatine in ideea voastră, de vreme ce acum m'aţi cunoscut că sunt femee, şi m’aţi vâzut ca fată, singură şi in acest port, lucruri care toate la o laltă Şi fiecare in deosebi pot să nimicească orice reputaţie onestă.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
711
voiu avea a ve spune ceeace aş fi voit să tac, dacă aş fi putut".
Toate aceste le rosti ceea ce părea femee atăt de frumoasă, fără, a se opri, cu o limbă atăt de deslegată, cu un glas aşa de dulce, incăt ei admirară tot atăt de mult inţe-lepciunea ca şi frumuseţă ei. Deci fâcăndu-i ei earăş noue oferiri şi noue rugăminţi ca sâ implinească făgăduinţa, ea, fără a se lăsa mai mult rugată, incălţându-se cu toată buna cuviinţă şi stringendu-şi perul, işi luâ drept scaun o piatră, cei trei se aşezare imprejurul ei, apoi ea, făcăndu-şi silă spre a opri căteva lacrimi ce-i veneau in ochi, cu glas odihnit şi limpede incepu istoria vieţei sale in modul următor :
„In aceastâ Andalusie este un loc de la care işi ia titlul seu un duce şi care-1 face unul din cei ce se numesc Marii Spaniei. Acesta are doi fii. Cel mai mare, moştenitor al stării lui, şi in aparenţă, a bunelor lui deprinderi, şi cel mai mic nu ştiu de ce este moştenitor, doar de trădările lui Bellido şi de vicleşugurile lui Galalon. Părinţii mei sunt vasalii acestui domn, smeriţi in neamul lor, dar atăt de bogaţi incăt dacă bunurile naturii ar fi fost deopotrivă cu ale norocului, nici ei n’ar fi avut ce să mai dorească nici eu nu m’aş fi temut să me ved in nenorocirea in care sunt, pentrucă nefericirea mea se naşte poate deacolo că ei nu avură fericirea de-a se naşte iluştri. Adevărul este că ei nu sunt aşa de jos incăt sâ poată a se inroşî de starea lor, dar nici atăt de sus, incăt să-mi scoată mie ideea ce am că de la josnica lor condiţiune vine nenorocirea mea. Ei sunt insfirşit plugari, oameni simpli, dar fără amestec de neam compromis, şi cum se zice obicinuit, vechi creştini get-beget, insă atăt de bogaţi, incăt bogăţia şi traiul lor luxos le căştigâ incetul cu incetul numele de MdalgosW, Şi chiar de cavaleri. Cu toate aceste cea mai mare bogăţie şi nobleţă cu care ei se făleau, era de-a mă avea pe mine de fiică. Astfel, atăt pentrucă ei nu aveau pe alta sau pe
i) Hidalgo inseamnă : gentilom, nobil de viţă.
712
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
altul care să-i moştenească, căt şi pentrucă erau părinţi cu iubire, eu mS găseam copila cea mai desmerdată din căte părinţii au desmerdat vreodată. Eu eram oglinda in care ei se uitau, cărja bătrăneţei lor şi obiectul spre care tindeau toate dorinţele lor, pe care ei le măsurau după voinţa cerului. Fiind ei atăt de buni cu mine, dorinţele mele nu eşeau o iotă din ale lor, şi precum eram stăpână pe inimile lor, tot astfel eram stăpână şi pe avuţiile lor. Eu primeam şi dădeam afară slugile; catastihul şi socoteala de tot ce se semăna şi se stringea trecea prin măna mea; fabricele de oloiu, teascurile de vin, numerul vitelor mari Şi mici, acel al stupilor, intr’un cuvent de tot ceeace un agricultor atăt de bogat, cum era tatăl meu, poate avea Şi are, eu ţineam socoleala, eu eram vătăşiţa şi stăpâna, cu atăta îngrijire din partea mea, şi cu atăta plăcere pentru dinşii, incăt de bună seamă nu voiu fi in stare a v’o descrie. Ciasurile zilei ce-mi remăneau neprinse, după ce dădeam ceeace se cădea pristavilor, subpristavilor şi la alţi muncitori, le jertfeam in ocupaţii tot atăt de îngăduite domnişoarelor pe căt şi neapărate, cum sunt acele cu acul, ghergheful, furca de multe ori. Dacă câteodată părăseam aceste eserciţii pentru a-mi desfăta mintea, mă îndeletniceam cu cetirea vreunei cărţi evlavioase, sau cu căntatul din arfă, căci experienţa imi arăta că musica odihneşte spiritele obosite, şi uşurează munca ce se face cu capul. Aceasta era viaţa ce eu duceam in casa părinţilor mei, şi dacă v’am povestit-o cu atâtea amănunte, n’am făcut-o de fală, nici pentru ca să ve dau a înţelege că sunt bogată, ci pentru ca să judecaţi căt de fără vină am ajuns din acea fericită stare, de care am vorbit, la nefericirea in care mS aflu acum. Astfel petreceam viaţa mea in atâtea ocu-paţiuni şi in aşa retragere, incăt s’ar fi putut asemăna cu acea dintr’o monăstire, fără a fi văzută după părerea mea, de nimene altul, decăt de slugile casei, pentrucă in zilele cănd mă duceam la biserică, era aşa de dimineaţă şi astfel întovărăşită de mama mea şi de alte slugi, şi atăt de acoperită şi de sfiicioasă, incăt ochii mei deabia vedeau mai
Căletona prin Siera Morena.
714
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
mult pământ decăt acela pe care-1 călcau picioarele mele. Ca toate aceste ochii amorului, sau cei ai trândăviei, pentru a zice mai bine, cu care nu se pot compara nici cei ai linxului, me vâzurâ, aşezaţi in persoana curtenitoare a lui Don Fernando, căci acesta este numele fiului mai mic al ducelui de care v’am spus“.
Nu apuca bine a numi pe Don Fernando acea care povestea istoria, cănd lui Cardenio i se schimba coloarea feţei, şi incepu a vărsa sudori, cu astfel de prefacere, incăt parohul şi bărbierul, care se uitau la dinsul se temurâ să nu-i vină acea pornire de nebunie ce ei auzisere spunân-du-se că-i venea din cănd in cănd. Totuş Cardenio nu făcu altceva decăt asudâ şi remase liniştit, cătănd ţintă la ţărancă şi inchipuindu-şi cine era ea. Aceasta insă fără a băga in seamă mişcările lui Cardenio, urmă povestea sa in modul următor:
„Ochii lui nu mâ vâzurâ bine, cănd, precum imi spuse după aceea, remase, atăt de robit de iubirea mea pe căt dovezile lui imi dădure a inţelege in deajuns. Dar pentru a sfirşi iute istoria nenorocirilor mele, vreau să trec sub tăcere silinţele ce făcu Don Fernando spre a-mi declara voinţa sa. El ademeni pe toţi oamenii din casa mea, dădu şi oferi daruri şi recompense părinţilor mei; zilele erau toate de serbâtoare şi de veselie in uliţa mea; nopţile cântecele nu lăsau pe nimenea să doarmă; biletele, care, fără a şti cum veneau in mănile mele, erau fără sfirşit, pline de vorbe invăpăiate şi de făgăduinţi, cu mai puţine litere decăt hărăziri şi jurăminte. Toate aceste nu numai nu mâ îmblânzeau, dar mâ Împietreau mai mult, ca şi cum el era duşmanul meu de moarte, şi toate cele ce făcea spre a mâ aduce la voinţa lui, le-ar fi făcut pentru efectul contrar. Na doar că-mi desplăcea curtenirea lui Don Fernando, sau că găseam sirguinţele sale peste mâsură, căci simţeam nu ştiu ce mulţumire vezându-mâ atăt de iubită şi de stimată de un cavaler aşa de nobil, şi nu-mi cădea nicidecum greu să cetesc in scrisorile sale laudele mele: noi femeile, oricât de urite am fi, mi se pare mie că totdeauna ne place să auzim
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
715
numindu-ne frumoase; dar la toate aceste se împotriveau onestitatea mea şi sfaturile necontenite ce-mi dădeau părinţii, care deja foarte pe faţă ştiau voinţa lui Don Fernando, şi nici lui nu-i păsa ca să o cunoască toată lumea. Părinţii mei imi spuneau că in virtutea şi in bunătatea mea singură lăsau şi depuneau ei toată cinstea şi numele lor, şi să bag bine de seamă nepotrivirea ce era intre mine şi Don Fernando, că prin aceasta voiu putea vedea că gândurile lui, deşi el spunea cu totul dimpotrivă, ţinteau mai mult la plăcerea sa, decăt la folosul meu; că dacă eu aş voi să pun in vreun chip oarecare vre-o piedică, pentru ca el să se lase de nedreapta lui pretenţiune, ei me vor mărita indată cu cine mi-ar plăcea mie mai mult, atăt din fruntaşii oraşului nostru, căt şi dintre toţi cei de primprejur, căci toate se puteau aştepta de la marea lor avere şi de la buna mea reputaţie. Cu aceste sigure făgăduinţi, şi cu adeverul vorbelor lor, eu intăream nestrămutarea mea, şi niciodată n’am vrut să respund lui Don Fernando un cuvânt care să-i poată da, chiar de foarte departe, speranţa de a-şi ajunge dorinţa lui. Toate aceste mesuri inţelepte ale mele, pe care el trebuea să le ia drept despreţ, erau menite să fie pricină de-a iriteţi mai mult vinovata lui poftă, căci acest nume vreau să dau pasiunii ce-mi arăta, şi care, dacă ar fi fost cum spunea el, nu aţi şti-o voi acum, căci ar fi lipsit prilejul de-a v'o spune!
Insfirşit Don Fernando aflâ că părinţii mei umblau să me mărite, spre a-i lua lui speranţa de-a me posede, sau cel puţin spre a găsi eu mai mulţi păzitori spre a me a-pâra. Această veste sau bănueală a fost pricina pentru ca el să facă ceeace veţi auzi acum, şi anume că intr’o noapte aflăndu me in odaea mea, intovărăşită numai de-o singură fe.'işoară ce me slujea, ţinend bine incuiate uşele de frică ca nu cumva din negligenţă onestitatea mea să se vadă in primejdie, fără să ştiu nici să-mi inchipuesc cum, in mijlocul acestor mesuri şi disposiţii, şi in singurătatea acestei tăceri şi retrageri, el se găsi inaintea mea. Vederea lui me turbură, atât de mult, incăt imi răpi lumina ochilor, şi-mi
716
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
amuţi limba. Astfel nu avui putere sâ strig, şi nici el nu cred câ mi-ar fi dat vreme, pentrucâ indatâ se apropie de mine, şi luându-me in braţele sale, (câci eu, cum spun, nu gâsii putere spre a me apăra, turburatâ cum eram), incepu a-mi spune astfel de vorbe, incât nu ştiu cum este cu pu-tinţâ ca minciuna sâ aibâ atâta ghibâcie, ca sâ ştie a le intocmi in aşa mod, incât ele sâ parâ câ sunt adeverate. Trădâtorul fâcea ca lacrimile sâ dea crezare vorbelor sale, şi suspinele intenţiunilor sale.
„Eu, sărmânica, singură intre ai mei, neinvâţatâ in caşuri de asemene naturâ, incepui, nu ştiu cum, a lua drept adeverate atâtea minciuni, nu insâ in aşa mod ca lacrimile Şi suspinile lui să deştepte in mine mai mult decât o simplă milă. Şi astfel, trecendu-mi spaima dintăi, redobândii intru cătva simţirile-mi pierdute, şi cu mai multă inimă decăt gândii că aş putea avea, ii zisei: „Dacă cum sunt, domnule, in braţele tale, aş fi in acele ale unui leu turbat, si că pentru a scăpa din ele ar trebui să fac sau să spun ceva ce ar fi in dauna cinstei mele, tot aşa cu putinţă ar fi să fac sau să spun, cum este cu putinţă ca ceeace a fost să nu mai fie. Astfel dacă tu ţii corpul meu cercuit in braţele tale, eu ţin sufletul meu legat cu bunele mele dorinţi, care sunt atât de deosebite de ale tale, cum vei vedea, dacă ai voi să treci inainte cu dinsele, făcendu-mi siluire. Sunt vasala, dar nu roaba ta. Nobleţă sângelui teu nu are, nici nu trebue să aibă putere spre a necinsti şi a ţinea puţin in seamă injosirea sângelui meu, şi tot atăta me preţuesc eu, ţărancă şi muncitoare, căt tu, domn şi cavaler. Cu mine n’au să fie de nici un efect puterile tale, nici n’au să aibâ preţ averile tale, nici vorbele tale n’au să me poată ademeni, nici induioşa suspinele şi lacrimile tale. Dacă eu aş vedea vreunul din toate aceste lucruri ce am spus in acela pe care părinţii mei mi Tar da de soţ, voinţa mea s’ar lua după a lor, şi n’ar eşi din voinţa lor. Aşa incăt fiindcă aş remănea cu cinste, cu toate că fără plăcere, de bună voea mea ţi-aş acorda ceeace tu, domnule, acum te sileşti să ai cu atăta silnicie. Am spus toate aceste,
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
717
pentrucă nu-i de gândit să capete ceva de la mine cel ce nu ar fî soţul meu legiuit
—	Dacă aceasta numai te opreşte, prea frumoasă Do-rotee (căci acesta-i numele nenorocitei ce ve vorbeşte), zise necinstitul cavaler, eată că-ţi dau măna că voiu fi al teu, Şi marturi acestui adever să fie cerurile, de care nimic nu se ascunde, şi această icoană a sfintei Fecioare ce ai aici“.
Cănd Cardenio auzi că se numea Dorotea, el fu earăş cuprins de uimire, şi se incredinţâ, insfirşit că adevărată fusese părerea lui dintâi. Dar nu voi să intrerupă povestirea, spre a vedea la ce capet are să ajungă ceeace el aproape ştia. El zise numai: „Dorotea este numele vostru, doamnă? Am auzit eu de alta, cu acelaş nume, ale căreia nenorociri se aseamănă cu ale voastre. Mergeţi inainte, căci va veni un timp in care ve voiu spune lucruri ce au să ve prici-nuească tot atăta uimire ca şi milă“. Dorotea se opri la vorbele lui Cardenio, şi la hainele lui dişanţate şi sdrenţă-roase, şi-l ruga că dacă ştie ceva in privirea ei, să-i spue numai decăt, pentrucă dacă ursita ii lăsase ceva bun, era curajul ce avea de-a suferi orice cumpenă ce i-ar veni, fiind sigură că in părerea ei nici una nu putea să-i adauge cu un punct nenorocirea de faţă. — N’aş fi pierdut un minut, doamnă, respunse Cardenio, ca să ve spun ceeace gândesc, dacă ar fi adevărat ceea ce-mi inchipuesc; dar nu-i pierdut prilejul, şi pe voi nu ve interesează s’o ştiţi.—Fie ce va fi, respunse Dorotea. Ceeace se petrecu cu istoria mea a fost că Don Fernando luănd o icoană ce se afla in acea odae, o puse inainte ca martură logodnei noastre, şi cu vorba foarte ademenitoare şi extraordinare jurăminte imi dădu cuventul că va fi bărbatul meu. Cu toate aceste, inainte de-a sfirşi el de vorbit, eu ii zisei să ia seama la ceeace face, şi să considere supărarea ce va avea tatăl lui de a-1 vedea insurat cu o ţărancă, vasala lui; să nu-1 orbească frumuseţa mea, astfel cum era, căci ea nu-i de a-juns spre a-1 desvinovăţi de greşala sa, şi câ dacă-mi voea vreun bine, pentru iubirea ce-mi arăta, să me lase a-mi căuta un noroc deopotrivă cu ceeace reclama calitatea mea,
718
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
pentrucă niciodată căsătoriile aşa de nepotrivite nu aduc plăcere, nici nu ţine mult mulţumirea cu care incep.
„Toate temeiurile ce am inşirat aici,<Je spusei, şi altele multe de care nu-mi aduc aminte. Dar ele nu isbu-tire să-l facă a se lăsa de urmărirea scopului seu, intocmai ca omul care neavend de gănd sâ plătească, nu se uită la neajunsurile contractului de imprumut. Deja in acel moment eu imi făcui in mine insumi un scurt discurs, şi-mi zisei: De sigur, nu voiu fi eu cea intăi care, prin mijlocul căsătoriei, să me ridic, dintr’o treaptâ de jos, la un mare rang, nici Don Fernando nu va fi cel intâiu pe care frumu-seţa sau o pasiune oarbă, ceeace este mai sigur, să-l facâ să ia o tovarăşă nepotrivită cu mărirea sa. Aşa dar, de vreme ce nu fac eu nici modă nici obiceiu nou, e bine să alerg la aceastâ cinste ce mi-o hărăzeşte soarta, căci chiar cănd dragostea ce-mi arată n’ar ţinea mai mult decăt va ţinea implinirea dorinţei lui, la urma urmei in faţa lui Dumnezeu voiu fi soţia lui. Dacă insă vreau să-l indepărtez cu despreţ, il ved in aşa stare incăt, uitând orice datorie, va întrebuinţa sila, şi eu voiu remănea desonorată şi fără des-vinuire de greşala ce-mi va putea atribui cel ce nu va şti căt de nevinovată am ajuns la această mesurâ. In adever ce temeiuri vor fi destule spre a convinge pe părinţii mei si pe alţii câ acest cavaler a intrat in odaea mea fără învoirea mea?" Toate aceste întrebări şi respunsuri mi le făcui intr’o clipă in inchipuirea mea, şi cu deosebire ince-pure a me ademeni şi a me pleca spre ceeace a fost, fără să găndesc, pierzarea mea, jurămintele lui Don Fernando, mărturii ce lua, lacrimile ce vărsa, şi insfirşit graţia şi delicateţa lui, care însoţite cu atătea semne de adeverată iubire, ar fi putut supune altă inimă mai liberâ şi mai aşezată decăt a mea. Chemăi pe sluga mea pentru ca ea să însoţească pe păment mărturii din cer. Don Fernando re-inoi şi întări jurămintele sale, adause, pe lăngă cei intăi, noi sfinţi de marturi, işi arunca mii de blăsteme viitoare, de nu va implini ceeace făgăduea, earăş işi uda ochii in lacrimi, înmulţi suspinele sale şi me strinse mai tare în
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
719
braţele lui, din care nu me lăsase nicidecum. In modul acesta, cănd servitoarea eşi din nou din casă, eu nu mai fui stăpănă pe mine, şi el isprăvi trădarea şi călcarea jurământului seu.
„Zioa ce urmă după noaptea nenorocirii mele nu venea, cum eu cred, cu toată graba ce dorea Don Fernando, căci după ce se indeplineşte ceeace pofta cere, dorul cel mai mare ce poate veni este de-a se îndepărta de locul in care a satisfăcut-o. Spun aceasta pentru că Don Fernando se grăbi să plece de la mine, şi prin îngrijirea slujnicei mele, care tot ea il adusese acolo, el se vezu in uliţă inainte de-a se zări de zioă. Cănd işi luâ remas bun de la mine, imi zise, deşi nu cu atăta pasiune şi aprindere, ca şi cănd venise, să fiu sigură de credinţa sa, şi că jurămintele sale sunt tari şi adeverate, şi spre a da mai multă putere cuventului seu scoase un bogat inel din degit şi-l puse in degitul meu. In adever el se duse, şi eu remăsei, nu ştiu tristă sau veselă; aceasta insă ştiu bine să spun că remăsei confusă şi gânditoare, şi oarecum afară din sine, prin această nouă intimplare, şi nu avui curaj sau nu-mi adusei aminte să ocăresc pe fată pentru trădarea săvirşită de-a fi inchis pe Don Fernando chiar in odaea mea, pentrucă ăncă nu-mi dădeam seamă, dacă era bine sau reu ceeace mi se intimplase. La plecare ii zisei lui Don Fernando câ tot pe aceeaşi cale me putea vedea şi alte nopţi, căci deja eram a lui, pănă când el va vroi ca fapta să se dea pe faţă. Dar nu mai veni altădată, afară de noaptea următoare, nici eu nu putui să-l ved pe uliţă nici la biserică, mai mult de-o lună. In zadar imi dădui osteneală de a-1 căuta, cu toate câ aflai că era in oraş, şi că mai in toate zilele mergea la venat, fiind foarte pasionat pentru acest exerciţiu. Ştiu bine că aceste zile şi aceste ciasuri au fost pentru mine funeste şi fatale; ştiu bine că incepui a me indoi de credinţa lui Don Fernando şi chiar a nu mai avea incredere intr'insul; stiu deasemene că fata mea auzi atunci vorbe ce nu auzise inainte, ca dojanâ pentru indrăzneala ei; şi ştiu că am fost nevoită să-mi stă-
720
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
pănesc lacrimile, şi să-mi prefac faţa, sp^e a nu da prilej părinţilor mei să me intrebe de ce eram nemulţumită, şi să fiu silită a iscodi minciuni ca să le spun. Dar toate se sflrşire odată, şi sosi un moment in care respectul fu călcat in picioare, discursurile oneste se isprăviră, răbdarea se pierdu şi gândurile mele ascunse eşiră la lumină. Aceasta a fost din causă că puţine zile după aceea se svoni in tărg că Don Fernando se insurase intr’un oraş aproape deacolo, cu o domnişoară frumoasă in gradul cel mai mare, şi de părinţi foarte nobili, cu toate că nu aşa de bogată incăt prin zestrea ei să poată aspira la o căsătorie aşa de nobilă. Se spunea că ea se numea Luscinda, şi alte lucruri vrednice de mirare ce se intimplare la nunta lor“.
Cardenio auzi numele Luscindei şi nu făcu altceva decăt dădu din umeri, işi muşca buzele, işi increţî sprin-cenele, şi puţin după aceea lăsă să-i cadă din ochi doue isvoare de lacrimi. Aceasta nu impiedecâ pe Dorotea să urmeze povestirea sa, zicănd: „Sosi această tristă ştire la urechile mele, şi in loc de-a mi se ingheţa inima auzind-o, atăt de mare fu mănia şi turbarea ce se aprinse intr’insa, incăt puţin lipsi să es pe uliţi, strigând in gura mare şi dând pe faţă infamia şi trădarea ce mi se făcuse. Dar această furie se domoli atunci, găndindu-me să pun in lucrare chiar in acea noapte, ceeace şi pusei, şi anume să me imbrac in aceste haine ce mi le dădu unul din acei ce in casa agricultorilor se numesc zagaliiX), şi care era slugă la tatăl meu. Lui ii descoperii toată nenorocirea mea, şi-l rugăi să me întovărăşească pănă la oraşul unde auzii că se află duşmanul meu. El, după ce m’a dojenit pentru cutezanţa mea, şi a criticat hotărirea mea, vezendu-me nestrămutată in această părere, se oferi a me întovărăşi, cum zise el, pănă la marginea pâmentului. Intr’o clipă pusei intr’un coş de pânză o rochie, căteva juvaeruri, şi bani pentru ceeace se putea intimpla, şi in tăcerea acelei nopţi, fără a spune nimica trădătoarei mele de slujnice, eşii din
i) Baeţi ce pasc vitele.
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
721
casă însoţită de omul meu şi de multe închipuiri. Pe jos apucăi drumul spre oraş, dusă in sbor de dorinţa de-a a-junge, nu pentru a strica ceeace priveam ca sfirşit, dar cel puţin pentru a spune lui Don Fernando ca să-mi declare cu ce suflet făcuse aceasta. In doue zile şi jumetate sosii unde vroeam, şi intrănd in oraş intrebăi de casa părinţilor Luscindei. Cel intăi căruia-i făcui intrebarea imi respunse mai mult decăt aş fi vrut să aud: imi spuse casa, şi tot ce se intimplase cu căsătoria fiicei lor, lucru atăt de public in oraş incăt dă de vorbă şi se povesteşte pretutindenea. Imi spuse că in seara cănd Don Fernando se căsători cu Luscinda, după ce ea rostise cuventul da că vrea să fie soţia lui, o apuca un leşin grozav şi că soţul ei venind să,
o	deschee la pept ca să-i dea aer, ii găsi un bilet scris chiar de măna Luscindei, in care ea zicea şi declara că. nu poate fi soţia lui Don Fernando, căci era a lui Cardenio, care, după cum imi spuse acel om, era un cavaler foarte de seamă din acelaş oraş, şi câ dacă zisese da lui Don Fernando, a fost ca sâ nu easă din ascultarea părinţilor sei. Int’un cuvănt, el zise că hârtia era astfel, incăt dădea a inţelege că ea avusese de gănd să se ucidă, după sfirşitul cununiei, şi spunea acolo temeiurile pentru care işi ridica viaţa. Toate aceste le intărî, se zice, un pumnal ce se găsi nu ştiu in ce parte a rochiei sale. Don Fernando vezend acestea şi părendu-i-se că Luscinda il despreţuise şi-şi bătuse joc de dinsul, se răpezi asupra ei inainte ca ea să se trezească din leşin, şi cu acelaş pumnal ce găsise la dinsa voi să o străpungă, şi ar fi străpuns-o, dacă părinţii ei şi cei ce erau de faţă, nu Tar fi oprit. Spusere mai mult ăncă, că indată Don Fernando se făcu nevezut, şi câ Luscinda nu-şi veni in sine pănă a doua zi, câ ea povesti părinţilor ei cum era adeverata soţie a acelui Cardenio de care am vorbit. Aflăi mai mult; Cardenio, după cum se spunea, se găsi faţă la cununie, şi vezend-o măritată, ceeace el nu găndi niciodată, eşi din oraş desperat, lăsănd mai intăi o scrisoare, in care dădea a inţelege batjocura ce-i făcuse Luscinda, şi declara că se ducea unde ţipenie de om să nu-1
C.	L. XXII.-VIII.-27,569.	46
722
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
vadă. Toate acestea erau publice şi cunoscute in tot oraşul, şi toţi vorbeau, şi vorbire şi mai mult cănd aflară că Luscinda se făcuse nevezută din casa tatălui ei şi din oraş, căci n'o găsire nicăiri. Părinţii ei işi pierdeau mintea, şi nu ştiau ce mijloc să intrebuinţeze spre a o găsi. Toate aceste veşti reinsufleţire puţin speranţele mele, şi mg crezui mai fericită că nu am găsit pe Don Fernando decăt să-l fi găsit insurat. Mi se păru că ăncă nu era cu totul inchisă uşa leacului meu, şi mS sileam să me conving că se putea ca cerul să fi pus acea piedecă căsătoriei a doua, spre a-1 aduce sâ cunoască ceeace datorea celei intăi, şi a-1 face să gândească că era creştin, şi că avea mai multă datorie cătră sufletul seu decăt cătră orice consideraţii omeneşti. Eu frământam in mintea mea toate aceste lucruri, şi me măngă-eam fără să am motiv de măngăere, visând speranţe lungi Şi palide, spre a-mi ţinea viaţa pe care deja o uresc.
Aflăndu-me deci in oraş fără a şti ce să me fac, de vreme ce nu găseam pe Don Fernando, ajunse la urechile mele glasul unui crainic care făgăduea mare resplatâ pentru cine m’ar găsi, dănd semnele virstei şi a hainelor chiar ce purtam. Auzii spunendu-se că me furase din casa părinţilor mei băeatul ce me intovărăşise, lucru ce me lovi in inimă, vezend căt de mult căzuse reputaţia mea, căci nu era deajuns că o pierdusem prin fuga mea, se a-dăogea ăncă şi cu cine, un om atât de jos şi de nevrednic de gândurile mele. In momentul cănd auzii acest strigăt, eşii din oraş cu băeatul meu, care deja incepea a da semne de-a se clătina in credinţa ce-mi făgăduise, şi in acea noapte, de frică să nu fiu găsită, intrarem in desişul acestui munte. Dar cum se zice obicinuit câ un rău aduce un altul, şi că sfirşitul unei nenorociri obicînueşte a fi inceputul alteia mai mari, astfel mi se intimplâ mie pentrucă bunul meu servitor, păn’atunci credincios şi sigur, indată ce me vezu in această singurătate, imboldit mai mult de propria lui reu-tate decăt de frumuseţă mea, voi să se folosească de prilejul ce-i dădeau, după părerea lui, aceste pustiuri. Deci cu puţină ruşine, şi cu mai puţină froă de Dumnezeu nici
DON QUIJOTE DE LA MANCHA
723
respect pentru mine, imi declară amorul seu, şi vezSnd cu ce vorbe urite şi drepte respundeam la neruşinarea propunerilor sale, lăsâ la o parte rugăminţile de care mai intăi găndi să se servească, şi incepu a intrebuinţa violenţa. Dar cerul cel drept, care rareori nu se uită şi nu se arată pri-incios la intenţiile cele drepte, fu priincios intenţiilor mele, astfel incăt cu micile mele puteri şi cu puţină trudă il a-runcai intr’o prăpastie, in care-1 lăsăi, nu ştiu dacă mort sau viu. Apoi indată, cu mai multă răpejune decăt permite» spaima şi oboseala mea, m6 infundai prin aceşti munţi, fără alt gând nici alt scop decăt să mă ascund, şi să fug de tatăl meu şi de acei ce umblau din partea lui căutăn-
du-me. Cu această dorinţă, intrai aici, nu ştiu de căte luni, şi intilnii un păzitor de turme care me luâ ca slugă intr’un cătun ce se află in creerii acestui munte. La dinsul am slujit in toată vremea aceasta, făcând astfel ca să fiu totdeauna pe câmp, spre a ascunde acest per, care acum, fără să gândesc, m’a dat pe faţă. Dar toată iscusinţa şi ingri-jirea mea au fost fără nici un folos, căci stăpânul meu află că eu nu eram bărbat, şi se născu şi intr’insul ace] aş gănd reu ca şi in băeatul meu. Şi fiindcă nu totdeauna norocul dă şi leacul odată cu suferinţa, nu găsii prăpastie nici rîpă in care să arunc şi să inăduş pe stăpân, cum gă-
724
DON QblJOTE DE LA MANCHA
sisem pentru slugă. Aşa dar aflai mai cu cale să-l las şi să me ascunc7 earăş prin aceste selbătăcii „decât să-mi incerc cu dinsul puterile sau refusul meu. Zic deci câ venii ear să me rătăcesc şi să caut un loc in care fără nicio piedecâ să pot, cu suspine şi lacrimi, ruga cerul să aibă milă de necazurile mele, si să-mi dea iscusinţă şi favoare spre a scăpa de dinsele, sau a lăsa viaţa in aceste singurătăţi, fără să remăe amintire de-o amărită, care, deşi atât de nevinovată, a dat motiv să se vorbească şi să se murmure despre dinsa, atăt la locul ei, căt şi in locuri străine.
(Va urma)	.ST.	G.	VĂRGOL1CI.
EDELWEISZ - O REMEMORARE
725
E D E L W EA S Z
O REMEMORARE (Contribuţiune la psichologia experimentală)
Voeam sa-mi aduc aminte de numele floarii, care se cheamă Edelweisz d’impreună cu	Şi	am gândit şi unul
şi altul, dar nu ne-am putut aduce aminte. A doa zi sau a treia zi ne luam earăş de vorbă. Am intrebat ăncă şi pe o a treia persoană, ce era de faţă, dar n’a ştiut să ne spue. Am căutat chiar intr’un dicţionar francezo-german (Suchau), dar n’am găsit Edelweisz. La urmă tot eu mi am adus aminte, dar nu deodată ci printr’un şir de aduceri aminte parţiale a sunetelor, ce compun cuventul. Intăi am spus : in cuvent se află un z. Şi toată incordarea mea intelectuală o puneam să-mi amintesc ce alte sunete se află legate de acel i vag (nelămurit). Mai tărziu spun : se află şi un a. Dar totuş nu ştiam, care sunet e intăiu şi care e al doilea, dacă erau alături ambele sunete sau despărţite, fie printr’o vocală, fie printr’o consoană. Pot zice, aproape nu aveam nicio siguranţă, spuneam că	se	află	un	i	şi	un	a,	dar fără	a crede nici ei	tocmai	mult.
Mai	tărziu	spun	:	incepe	cu e.	In	aceasta insă	arătam	oare-
care siguranţă. Aveam dar acum următoarea rememorare :
j	1....a	sau ia sau
\	a....i	sau ai.
A treia persoană, ce era de faţă, a rostit atuncea : eglaniine. Eu spun : nu e : eglantine. Şi silindu-me a-mi aduce aminte, am rostit de vreo doue ori : eglantine. Apoi puţin după aceasta rostesc : Edlvais. Poate grupa gl din eglantine
EDELWEISZ - O REMEMORARE
să fi trezit rememorarea grupei dl (ca imagine motorie, ear recte imaginea vizuală del) din Edlvais, dar despre aceasta eu nicio seamă nu mi-am putut da in conştiinţa mea. Tot asemenea se poate ca şi faptul succesiunii a —i din eglantine să fi intărit in mintea mea că şi in Edlvais a se află inainte şi i in urmă. Dar amăndoue aceste fapte au fost inconştiente pentru mine; in tot caşul dacă ele s’au intimplat, apoi fac parte din procesul de ideaţiune. Cănd am pronunţat chiar Edlvais şi tovarăşul meu repeţea cu bucurie, strigând că acesta e numele floarii, eu ăncă tot am stat la indoeală, dacă in adever e acesta şi nu altul. Siguranţa mi-a venit pe incetul şi numai după ce am pronunţat de căteva ori Edlvais.
însemnând sunetele despre cari am avut mai multă sau mai puţină conştiinţă prin litere mari, ear sunetele inconştiente prin litere mici şi aşezăndu-le pe deosebite linii după rememorarea lor succesivă, aş putea statornici următoarea schemă* după care s’a urmat procesul acestei aduceri aminte.
I
A (raportul cătră I necunoscut)
E (faptul că E e iniţial e conştient) dl (probabil in procesul de ideaţiune) A...........I (faptul că I e după A incon-
ştient, probabil in ideaţiune) E dl A I (elementele, unele mai active, altele mai puţin active ale rememorării)
Ed(^)lz'ALs- (imaginea auditivă sau motorie complectă) EDELWEISZ (imaginea vizuală grafică exactă şi complectă) Literele italice infăţişează sunetele rememorate cele mai de pe urma. Ele alcătuesc oarecum elementul pasiv al acestei aduceri aminte. De la această rememorare auditivă (sau motorie in parte) a cuventului, am trecut insfirşit la rememorarea lui grafică (vizuală).
EDELWEISZ - O REMEMORARE
727
Deosebirea de scriere şi de pronunţare a acestui cuvent ar părea să arate ca eu înclin spre tipul pe care Charcot Fa numit tip auditiv, căci intăi mi-am adus aminte de sunetul A (imagine auditivă sau motorie), ear nu de semnul (litera) E, prin care se scrie acest sunet şi care este o imagine vizuală.
Dar faptul e mai complicat decăt atăta. Cănd voeam să-mi aduc aminte şi nu se trezise ăncă nici un singur element de rememorare auditivă in mintea mea mi-am amintit (imi representam mai bine) că am cetit (vezut) in «Convorbirile literare», (nu ştiu anul), o poesie de d-1 Nicolae Pruncu, care avea ca titlu numele floarii de care voeam să-mi aduc aminte, ba mai mult chiar, că acest nume revine odată şi in tiupul poesiei (pe la sfirşit?) Ear cănd me sileam să-mi amintesc numele, imi concentram atenţiunea asupra feţei din «Convorbiri», pe care se află poesia (faţa intăia, coloana pare-mi-se, a doua şi o strofă pe a doua faţă?), parcă aş fi avut-o înaintea ochilor şi cercam să ved scris acest nume. Dar rândurile şi caracterele imi apăreau confuse şi nu puteam descifra nimic. Atăta numai imi apărea clar : pe faţa cea mare şi albă a «Convorbirilor» se urmau nişte caractere ce bateau in negru in strofe de căte patru rânduri (noue silabe?) despărţite prin mici distanţe.
Aşa dar această rememorare nu s’a făcut numai prin ajutorul imaginilor auditive. La baza ei şi cel dintăi fapt e o imagine vizuală, de altmintrelea destul de ştearsă, incăt să nu-mi fi putut deştepta nici un alt element de rememorare din această categorie de imagini.
De la această imagine vizuală, după legea similarităţii, am trecut la şirul de reconstrucţiuni auditive şi in parte poate motorii, descrise mai sus.
Elementele active ale acestei rememorări sunt deci : o imagine vizuală foarte generală şi ştearsă, din trei imagini auditive conştiente şi poate din doue imagini motorii inconştiente.
29 August 1886.
728
EDELWEISZ - O REMEMORARE
Anul de «Convorbiri» unde e publicată poesia d-lui Pruncu, este al XIV, No. 8. Poesia are ca titlu Edelweiss, ear ca subtitlu : (Scrisă pe un album sub o floare cu acest nume). Numele Edelweisz nu revine in trupul poesiei. Aci memoria m’a inşălat. De asemenea poesia e pe faţa intăia, dar nu pe a doua coloană, ci pe coloana intăia, şi o strofă numai (aci memoria a	fost exacta) pe a	doua coloană. Strofele in adever sunt de	căte 4	rănduri. Versurile nu	sunt de
noue silabe, adică : —	1 — 1	— — —	1 — ci de	opt, dar
tot acelaş metru : —	1 — 1	— — —	t. Şi sunt	in acest
metru numai versurile 1 şi 3, ear 2 şi 4 sunt de 7 silabe, adică — 1 — — — 1 —. Aceste sunt corecţiunile ce trebue să fac la rememorarea incercată.
Eată poesia D-lui N. Pruncu :
EDELWEISS
Scrisă pe un album sub o floare cu acest nume.
— I	1	—	— —	1
In culmea Alpilor măreţi Neincălziţi de soare Pe aspre stănci, sub reci om§ţi Născui eu, biată floare.
Deşi trăind sus in azur De om păream ferită,
Totuş şi eu urma să ’ndur A florilor ursită.
Deci aşteptam crudul picior... Cănd o! destin ferice 0 mănă cu gănd priitor M’a smuls ş’adus aice.
Cu ăn^erul cel drăgălaş Ce a servi am parte Acum de-al naşterii locaş Eu uit că sunt departe
EDELWEISZ - O REMEMORARE
729
Căci de doresc rumene zori Omet plin de albeaţă,
Luceferi vii strălucitori...
Eu cat in dalba-i faţă
Şi semenele-mi de doresc Măndrele-odoare a firii Intr’insa ăncă regăsesc O floare-a omenirii!
ED. GRUBER.
XIV. No. 9, Decembre 1880.
I —
730
"POESII
POESII
ISTORIE DE NOAPTE
Liniştită doarme cărşma, Fetele in vis vorbesc,
Plopi cu frunză argintie împrejur o străjuesc.
Chiar stelosul eaz uitat a Tainic nenţelesul graiu,
Dar cu plutitoare neguri Vine tropotul de cai.
Şi s’apropie de cărşmă; Sunt panţiri in neagră zea ; Cum le străluceşte coiful, Cum zăngănă spada grea!
Cel mai tener şi mai ager Freele aruncă jos,
Pe părete s’oglindeşte Chipu-i nalt şi mustăcios.
Cu mănunchiul spadei sale Bate ’n uşă de trei ori,
De trei ori tresar sburdalnic Pintenii cei sunători.
roEsn
731
«De ai vin, ş’o fată blondă, «Scoală-te cărşmar betrăn; «Eu cu toţi ai mei tovarăşi «Noaptea ’ntreagă-aici remăn
«Dar de ai o fată brună «Crapă uşa pe tăcut,
«Numai eu să intru singur, «Numai singur s’o sărut».
F A N T A S I E
Ca adierea de iasmin E ’mbătătoare-a ta cântare O dulce bard din Bolintin,
Tu glas remas din vreme mare, Cănd pe-a harfei tale strună Balada in amurg resuna.
Dai luciu apus la tristul colţ;
Ca ’n vis pi^r hîdele oteluri Şi ’n loc resar Înalte bolţi De monăstiri şi de casteluri,
Cu egumeni ce nu ştiu carte,
Cu turnuri ce sclipesc departe.
Un domn cu suflet de oţel Se duce ’n luptă sângeroasă, Domniţa ’n foişor la el Gândeşte credincios şi coasă Cu măna ei de alabastru Epitrahilu ’n fir albastru.
poEsn
Cu soarele ce-apune roş In a pădurilor tăcere Asamenă pe un strămoş Ce glorios din lume piere, Călugărul ce in chilie O veche cronică prescrie.
Ear Fet-frumos muncit de dor Din vizunia de balaur Işi desrobeşte ’nvingetor Copila lui cu per de aur,
Şi cum in braţe o ridică Privighitori incep să zică.
Apoi pierzi freele de-argint, Pegasul rătăceşte ’n nouri,
Şi in stelosui labirint Vezi tu fantastice tablouri; Colori de curcubeu noptatec Iubeşte geniul teu selbatec.
Chiar dac’aş fi murit de mult Din gropi pe negură călare Eu aş veni ca să ascult In mieze nopţi a ta visare Şi te-aş imbrăţoşa ferbinte,
Tu palid chip de osăminte.
Dar nu te-aş mai chema să vii Pe căile de-argint de lună La cripta unde ’ntr’un sicrii Rod viermii gloria străbună L’a tale versuri triumfale Să ’nvie mortul Vodă ’n zale.
POESII
733
Şi un strălucitor alaiu S’aducă semnele domniei Cu barba albă ca un craiu Din basmele copilăriei Betrănul domn să ’nainteze In tronul ţării să s’aşeze.
O, eu il ştiu din multe nopţi Ce am veghiat plecat pe pagini El sta in creerii necopţi Ca cea mai dragă din imagini, Ades am părăsit copile,
M am dus la el in colb de file.
Dar azi cănd in amurg aud A melodiei dulci confusii Cu ochiul de durere ud V’aş plănge tinere ilusii Căci toat’ a voastră strălucire A fost vedenie ’n delire.
Ţi-a fost menit să fii aşa Ca un potop de primăvară Selbatică ’n pornirea ta Tu vreme veche şi amară;
Din oase albe şi cenuşă Făcut-ai gloriei o uşă.
Ea intră plină de lumini Dar in porfirica ei raza In lanţuri sub cununi de spini Poporul meu ingenuchează,
Cu frunţile in glod şi sănge Cu ochiul stins ce nu mai plănge.
734
POESII
O, de-ar luci cu farmec sfânt Intreaga-a stelelor icoană Şi diamanţii din pămănt Pe-a voevozilor coroană,
Tot aş svirli-o eu in valuri : Noi avem alte idealuri 1
De creşte lemn pentru-a lor tron Să-l sfarme vinetele fulgeri Şi pergamentul cel slavon întăritor de-atătea smulgeri Sub sticlă in museu să şadă La molii şi ’nvăţaţi spre pradă.
Ear tu poet, ce ai murit Cu doru ’n piept de-acele vremuri Visarea-ţi s’ar fi ’mplinit Mult ai avea tu ca sa tremuri; Ş’acum cănd rugineşti sub cruce Me tem un plăns să nu te-apuce.
LA ISVORUL DIN PĂDURE
La isvorul din pădure Pe un trandafir selbatec Şede-un cuc cu pene sure.
La isvorul din pădure Mers’a gingaşa copilă, Albă şi cu ochi de mure.
POESII — ERATA
735
Şi ’ntr acolo in pădure Vine venătorul tener;
Cum s'ar duce el pe-aiure?
La isvorul din pădure Căntă-atunci nespus de dulce Cucul cel cu pene sure.
T. ROBEANU.
Cernăuţi.
E R R A T A
In ultimul No. al «Convorbirilor», No. 7, pag. 626, rândul 21 d. s. după cuvintele:	«Taleru valora 120 bani>, să se adaoge : <ear ducatul
austriac ijo bani».
736
BIBLIOGRAFIE — CORESPONDENŢĂ
Bl BLIOG RAFI E
CĂRŢI APĂRUTE DE CUREND ŞI TRIMISE DIRECŢIUNII „CONVORBIRILOR LITERARE"
Bădoi I. Compte rendu succinct sur les principales innovations introduites par le nouveau Code de commerce du royaume de Rou-manie, 1 br. Bucarest 1888.
Petru Th. Missir. Regimul representativ, disertaţiune etc., 1 br., Iaşi 1888.
Id. Partizile politice sub regimul representativ, 1 br., Iaşi 1888.
A. D. Holban. Agiotagiu, Studiu asupra Băncii Naţionale, 1 br., Iaşi 1888.
V. Maniu. Şepte scrisori deschise cătră Maiestatea Sa Carol I, regele României, °1 broş., Bucureşti 1888.
G. Chiru. Cugetări asupra Cestiunei Agrarie, 1 broş., Bucureşti 1888.
George S. loneanu. Mică colecţiune de superstiţiile poporului romăn, 1 broş., Buzfeu 1888.
Id. Elemente de geografia judeţului BuzSu, 1 br., Buz6u 1888.
Id. Conductor al invăţătorului, 1 br., Bucureşti 1887.
Id. Abecedar romăn, Partea I, 1 br., Ploeşti 1888.
Alexandru Philippide. Introducere in Istoria limbei şi literaturei romăne, 1 voi., Iaşi 1888.
G. Ghiri\ă. Dicţionar geografic al judeţului Iaşi, lucrare premiată de Societatea geografică romănă, 1 voi., Bucureşti 1888.
Academia Română. De la Tobolsk pănă in China. Note de călătorie de Spătariul Nicolae Milescu (1675) tr. d. text. grecesc de G. Sion. Estr. din An. Acad. Rom. Ser. II T. X, 1 voi. IY-o, Bucureşti 1888.
Analele Societăţii istorice. — Iuliu Barasch, Broşura 1 şi 2. Bucureşti 1888.
D.	Barcian. Dicţionar German-Romăn (Partea Il-a), 1 broş., 1128 pag., Sibiu 1888.
COR ESP ONDENŢĂ:
A.	S. Ş. Mulţumiri. Căt mai curend.
B.	Bacău. Negreşit aprobăm.
E.	C. Greşeli de rimă: Domnul-Omul \ p'Zcate-fapte etc.
Bl. P. in C. Nu tot, insă parte.
M. S. Exclamaţii şi atăta tot.
G. 1. in B. Mulţumim. Mici modificări.
V. O. in V. Foarte bine.
DIR.
Bucureşti, Stabilimentul grafic Socecu & Teclu. — 27,569.
Apare la i a fiecărei hmi.
CONVORBIRI LITERARE
No. 9. Bucureşti, i Decemvrie 1888. Anul XXII.
ASUPRA STĂRII VALACHIEI IN A. 1832(0
(Tradus diri franţuzeşte)
INTRODUCERE
Nimic n’ar putea arata mai bine trebuinţa unei reorganizări a Valachiei decăt o povestire scurtă a modului de administrare sub Domnia celor din urmă Hospodari. Această tristă istorisire va face şi mai simţitor binele nepreţuit care resultă pentru Principat din nouele instituţiuni cu care va fi acum inzestrat.
O expunere simplă şi adeverată a faptelor va fi dea-juns pentru a ajunge la acest scop, şi va face obiectul introducerii de faţă.
i)	Intre manuscriptele remase de la Domnul Ţârei Romaneşti Barbu Ştirbei se găseşte şi prea importantul raport ce-1 făcuse in anul 1832, cu mult inaintea suirii sale pe tron, asupra stării Valachiei la inceputul secolului nostru. Acest raport, scris in franţuzeşte, a fost provocat de Kisseleff ca o lucrare explicativa a Regulamentului organic. Cine a cunoscut spiritul energic şi inalta capacitate administrativa a reposatului Domnitor, nu se va mira de curajul, cu care desveleşte abusurile administraţiei de pe atunci, şi de inţeleapta sa ingrijire pentru imbunataţirea soartei ţaranilor.
Dir.
C. L. XXn.~IX.~27,569.	47
738
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
Siguranţa persoanelor, a proprietăţilor şi a onoarei fiind ţinta, spre care tinde orice guvern luminat, vom studia vechia administraţie sub aceste trei puncte de vedere.
Poliţia internă. Spătăria, care corespundea ministerului poliţiei din alte ţări, era stabilită in Valachia pentru mănţi-nerea siguranţei publice.
Să vedem acum, dacă spătăria indeplinea scopul, pentru care fusese instituită, şi cari ii erau mijloacele de acţiune.
Aceste mijloace se reduceau la un oarecare numer de ţărani numiţi cătane. Erau cam ca la 150 in fiecare district, adică 2550 pentru cele şaptesprezece districte din care se compunea teritoriul Principatului. Cătanele nu plăteau nici un imposit personal; erau impărţiţi intr’o polcovnicie şi doue, trei sau chiar patru căpitănii pe district.
Polcovnicii precum şi căpitanii erau aleşi la numirea spătarului; acesta schimbăndu-se in fiecare an, urmaşul seu găsea totdeauna vreun pretext pentru a-i da afară şi a-i înlocui. De obiceiu erau slugi de ale sale sau de ale boierilor prieteni ai sei, cărora voia să le asigure soarta, fără ca dinşii să aibă in majoritatea caşurilor cea mai mică cunoştinţă despre mânuirea armelor.
Cătanele, singure respunzetoare de siguranţa publică, nu erau nici imbrăcate nici hrănite de guvern, şi in loc să primească o leafă măcar pentru cumperarea prafului de puşcă şi a plumbului, trebueau din contra ele să plătească şapte lei pe an spătarului.
Nici polcovnicii, nici căpitanii nu primeau vre-o leafă, ci ofereau cu plăcere bani pentru a fi numiţi. Cum işi luau ei dar paralele inapoi?
Dintre cătanele, care se aflau sub ordinele lor, nu ţineau decăt şase sau şapte in activitate, din celelalte işi făceau tributari pe cari ii trimiteau inapoi la casele lor. Dar cel mai mare căştig il aveau din hoţiile ce se făceau in raionul supus inspecţiei lor şi cari mai adese erau puse la cale sau favorizate de ei inşii; căci se inţelegeau cu făcetorii de rele, ii lăsau să-şi comită hoţiile şi impărţeau in ascuns cu dinşii. De aceea nici nu s’a pomenit un aşa mare numer de
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
739
hoţi ca sub cei din urmă hospodari străini, căci veniturile spătăriei se urcau la suma de 400,000 lei pe an, adică la 28,500 galbeni, galbenul făcend 14 lei după cursul de pe atunci.
Spătarul venzend cu 4, 5, 6 şi chiar pănă la 10, 15 sau 20 de mii de lei fiecare polcovnicie sau căpitănie, autoriza in mod tacit hoţiile şi le făcea oarecum legale, căci polcovnicii neavend nici venit, nici vre-o leafă, cum ar fi putut căştiga indoit şi intreit din banii cheltuiţi, daca n’ar fi incu-rajat hoţiile şi prădările ?
Nu se găsea aşa dar in toată această aşezare a polcov-niciilor şi a căpităniilor decăt un isvor de abusuri, sistematic organizate, bune numai pentru a intinde demoralizarea in folosul unor oameni, cari se bucurau mai cu deosebire de favoarea capului statului.
Organizarea părţii administrative. Dacă siguranţa publică, care este isvorul desvoltării treptate in prosperitatea unei ţări, era aşezată pe base aşa de slabe, administrarea finanţelor era tot atăt de greşită.
Vistieria corespundea la noi cu ministerul finanţelor şi de interne din alte ţări. Vistierul alegea ispravnicii (prefecţii) şi Hospodarul ii confirma. Erau la numer 34, doi pe fiecare district. Districtul se impărţea in plase, al căror numer varia atunci ca şi acum după intinderea districtului; dar in termen de mijloc erau opt cantoane de district.
Cei doi ispravnici numeau fiecare un zapciu sau sub-administrator de plasă. Ei aveau sub ordinile lor:	i° same-
şul sau casierul şi directorul cancelariei districtului, numiţi de marele vistier; 2° judecătorul districtului; 30 condicarul sau grefierul; cei doi din urmă numiţi de marele logofet. Se putea zice că ispravnicul era hospodarul districtului, avend de mare logofet pe condicar şi de ispravnici pe zapcii.
Erau aproape 80,000 de locuitori intr’un district, şi
10,000	intr’o plasă.
740
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
Ispravnicul intrunea puterea ndministrativă cu cea judecătorească, dar lucrarea lui cea mai grea era repartizarea impositelor după comune şi perceperea banilor.
Atribuţiile zapciilor erau, pe o scară inferioară, aceleaşi ca ale ispravnicului. Ei administrau, ei judecau in plăşile lor respective, şi erau in raport imediat cu ţăranii. Ispravnicii ii intrebuinţa pe dinşii pentru perceperea impositelor şi executarea ordinelor emanate de la guvern,
Acum, cine nu s’ar mira, aflănd că funcţionarii (zapcii) avend aproape 10,000 de oameni sub administraţia lor, nu primeau decăt cincisprezece lei, adică jumetate galben leafă pe lună, că era lucru greu de-a obţine un loc de condicar fără să plăteşti o sumă oarecare de bani marelui logofet, care privea vinderea condicăriilor ca un isvor de căştig legat de postul seu? Tot astfel se cumpera şi locul de zapciu, afară de caşul cănd ţineai de ispravnic prin vechi servicii.
Căt pentru instituţia judecătorului de district, care in timpurile anterioare poate că-şi indeplinea scopul, ea căzuse in uitare. Toate procesele erau judecate de ispravnici; locurile de judecător de district devenisere nişte sinecure pentru a face pe şaptesprezece indivizi să căştige cincizeci de lei pe lună fiecare, fără să fie siliţi măcar să se ducă la post.
Sameşul primea o sută de lei pe lună, şi plătea pe fiecare an vistierului, pentru a 1111 fi scos din slujbă, doue, cinci şi uneori chiar douezeci de mii de lei.
Aşa dar, funcţionarii mici şi mari erau cu toţii aşa de reu plătiţi şi aşa de decăzuţi, incăt intrebuinţau toate mijloacele de-a se despăgubi pe spinarea bietului ţăran, care era mereu pus la contribuţie.
Trebue să spunem căteva cuvinte şi despre slujitori.
In vechime erau toţi armaţi; nişte adeveraţi jandarmi. Ei cutreerau districtul in toate direcţiile pentru a transmite ordinele ispravnicilor cătră zapcii, pentru a le pune in executare şi a inlesni perceperea impositelor. Dar afară de un mic numer de slujitori, toţi ceilalţi nu mai aveau altă armă decăt biciul, inaintea căruia ţăranul romăn se obicmuise a pleca capul şi a cărui vedere numai il făcea să-i dea tot ce i se
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
741
cerea, chiar lucruri greu de obţinut de la dinsul prin faga-dueli avantajoase.
In termen de mijloc se numerau trei sute de slujitori pe district, o sută optzeci de la isprăvnicie şi o sută douezeci de la cantoane. Dar mai niciodată nu era mai mult de-o treime in activitate de serviciu, căci se preschimbau astfel, incăt după ce slujisere o septemăna, se întorceau pe alte doue la casele lor. Slujitorii ca şi catanele in loc să aibă leafă, să fie hrăniţi ori imbrăcaţi, plăteau ei din contra căte şapte lei pe an spătarului. Ei erau obligaţi să-şi cumpere cai şi să-i intreţie din punga lor, sau mai bine zis din acea a ţăranului, asupra căruia cădea la urma urmelor toată sarcina; singura compensaţie ce o aveau era scutirea de impositul personal. Cu toate acestea ei işi făceau slujba cu rîvnă şi cu atăta cinste, incăt nu s’a intimplat niciodată ca un slujitor să ia ceva din sumele considerabile ce li se incredinţau spre a fi duse de la capitalele districtelor la vistierie.
Repartiţia imp o sitelor şi altor dări asupra Comunelor. înainte de-a vorbi despre veniturile publice, e bine să explicăm ceeace se inţelegea prin cuventul Ludie la perceperea impositelor.
Ludic in limba slavonă însemnează om\ aşa dar cănd se zicea inainte: cutare numer de ludii, se inţelegea minierul oamenilor plătind contribuţie personală. Această contribuţie mărindu-se, mulţi contribuabili nu erau in stare să plătească întreaga capitaţie, aveau mijloace numai spre a plăti jumetate, o treime sau un sfert din capitaţie. Atunci se adunau la un loc doi, trei, patru şi chiar mai mulţi contribuabili, erau consideraţi ca un singur individ şi-i numera ca o Ludie, fiindcă intr’adevcr nu plăteau cu toţii impreună decăt suma ce ar fi trebuit plătită de fiecare din ei; mai tărziu se inţelegea prin Ludie o sumă oarecare de bani plătită de un numer oarecare de ţărani. Astfel o Ludie, după Regulamentul din 1818, era hotărită la suma de aproape doue sute
742
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
optsprezece lei pe an, şi cănd se zicea că satul cutare era supus la cinci ludii, insemna că era supus la un bir de o mie nouezeci de lei.
Contribuabilii dădeau fiecare după puterile lui pentru plata acestei sume, şi la fiecare doue luni plăteau a 6 a parte din sumă.
Ispravnicii erau insărcinaţi să repartiseze cu dreptate ludiile in satele fiecărui district ; in măna lor sta de-a mări sau de-a micşora numerul lor la fiecare doue luni, după sim-ţimintele mai mult sau mai puţin binevoitoare pe care le aveau pentru locuitorii acestor sate. Aveau grijă numai de-a mănţine numerul acelaş de ludii pentru fiecare district, astfel cum se hotărise de la inceput. Ear marele vistier care trebuea să controleze toate actele ispravnicilor, nici nu le examina, ştiind bine că la sfirşitul anului nu-şi va mai păstra locul, şi că nu era nici un merit şi nicio responsabilitate, dacă administrase reu sau bine. Nimeni nu se ocupa de averea Stctului, munca sa ar fi fost despreţuită şi serviciile sale nesocotite. Astfel incăt lasă că nu găseau la visterie un re-censement exact al locuitorilor districtelor, dar abia işi puteau procura numele satelor ce făceau parte din fiecare din ele; şi nu arareori se intimpla ca cutare sat, care avea abia zece contribuabili, să fie supus la trei ludii, şi cutare altul care avea mai mult de o sută de contribuabili, să plătească o singură ludie.
Abusul mergea aşa departe incăt boierii, care n’aveau poate nicio moşie a lor proprie, aveau in mai multe districte unul sau doue sate care le aduceau doue trei mii de lei venit şi chiar mai mult, şi pentru care din causa influenţei lor, nu plăteau la visterie sau la isprăvnicie decăt o singură ludie. Cu felul acesta luau pentru dinşii o parte din veniturile Statului, ear proprietarul cinstit şi muncitor, pus sub dependenţa celui mai mic funcţionar, era ameninţat la fiecare moment să i se răpească munca mai multor ani. Era deajuns, ca din nenorocire să aibă un vrăjmaş, care să devie nu vistier, ispravnic sau alt funcţionar important, dar adesea simplu zapciu al cantonului unde i se afla moşia, pentru ca satul
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
743
seu, pe care ajunsese cu mare trudă sa-1 facă a inflori, să fie distrus şi pustiit. Slăbiciunea proprietarului era mai totdeauna in ţara aceasta un motiv de persecutare, şi ţăranii sei, nevoiţi a părăsi căt mai curend moşia supusă persecuţiei, se duceau să se stabilească pe o alta, unde găseau sprijin şi uşurare.
Dar şi nişte imposite mai grele apăsau comunele, im-posite pe care cultivatorul nu le putea nici cunoaşte, nici prevedea, nici evita şi care ii stricau toate planurile şi-l ruinau cu desavirşire, aceste erau cheltuelile, la care se supunea fiecare comună, şi care ţinea pe sermanul ţăran mult mai mult decăt birul regulat ce trebuea sa-1 plătească. Astfel cutare sat, care plătea doue ludii sau patru sute treizeci şi şase de lei pe an visteriei, avea cheltueli de o mie, adesea de doue mii şi căte odată de trei mii de lei: aceste cheltueli veneau de la zapcii, slujitori, căpitani, polcovnici, că-tane, beşlii şi beşli-agale, intr’un cuvent de la tot felul de funcţionari pe care comuna era silită să-i hrănească şi să vadă de toate trebuinţele lor; căci toţi aceşti funcţionari neprimind mai nicio leafa, cătau să implinească această lipsă căt se putea mai bine.
Printr’un alt abus, care trebuea cel intăiu sterpit, comunele erau silite să dea hrană şi locuinţă la toţi Turcii, cari sub toate pretextele cutreerau Valachia.
Dar cel rr^i mare isvor de vexaţiune erau rechisiţiile in natură. Căci s’a dovedit că pentru cele doue sute de baniţe de grău cerute de la un district, eşea totdeauna o pagubă pentru ţărani de doue sau trei mii pe puţin.
Sub Hospodarii străini, cănd leafa ispravnicilor nu se suia nici pănă la cinci sute de lei pe lună şi se plăteau patru sute de galbeni pentru a obţine o isprăvnicie, toţi se bizuiau pe rechisiţiile in natură pentru a se despăgubi şi chiar pentru a căştiga indoit şi intreit de ce cheltuisere. Să presupunem că se cerea de la un district o sută de care de fen: ispravnicii le repartisau dinadins la cantoanele cele mai depărtate de locul de transport şi unde acest product se făcea mai puţin ; ţăranii alergau indată să roage pe ispravnici să
744
BARBU ŞTIRBET CĂTRĂ KISSELEFF
primească bani: treizeci, patruzeci sau cincizeci de lei de car şi chiar indoit şi intreit, daca era vreme de iarna, numai să-i ingădue să nu dea fenul. Ispracnicii primeau banii şi urmau aceeaşi tactică cu toate cantoanele pănă la cel din urmă, care era insfirşit silit să dea tot fenul căt trebuea. Cu chipul acesta fenul costa mai mult pe district decăt daca l’ar fi cumperat din terg. Hospodarii străini erau mulţumiţi de a-ceastă stare de lucruri, felul acesta de-a percepe dările era pentru ei singurul mijloc de-a vinde slujbele cu preţurile cele mai mari. Astfel incăt, sub ultimii Hospodari străini, impositul anual se urca la o sută cincizeci de mii de lei pe district, dar abusurile comise de slujbaşi intrecea cu mult suma de trei sute de mii.
Expunerea acestor abusuri ne aduce in mod firesc la arătarea căuşelor acestei stări de lucruri.
Causa abusurilor care a făcut pe guvern stăpăn pe persoana şi averea locuitorilor.
In vremile de demult, proprietarul fonciar din Valachia considera ca rob al pămentului pe tot ţăranul locuind pe moşia lui, aşa cum mai există azi in diferitele părţi ale Europei, unde e stabilit sistemul feudal.
Robul trebuea să lucreze doue septemăni pe lună pe seama proprietarului, de aceea birul care-1 plătea Statului, era un lucru de nimic.
Constantin Mavrocordat, numit la 1735 pentru a doua oară Hospodar al Valachiei, făcu un apel la sentimentele de filantropie ale proprietarului. El puse inainte preceptele moralei creştine care se împotriveau robiei, şi obţinu proclamarea desrobirii ţăranilor. Pănă aci era lucru foarte frumos, şi acest act de umaninatate merită toată lauda. Dar ceeace a făcut să remăe o umbră care va intuneca vecînic acest fapt generos, este că in loc de-a stabili drepturile sacre ale proprietăţii pe o basă fixă, le lăsâ nestatornice şi vage aternănd
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
745
de nişte privilegii care erau arme in măna urmaşilor sei, şi de care se folosi el insuş, in parte, cu mare dibăcie.
Dreptul proprietăţii incetul cu incetul nu mai fu păzit de loc; şi guvernul inmulţl fără sfială contribuţiile din ce in ce, copleşind pe cultivator sub povara birului ce n’avea altă margine decăt propria avere a contribuabilului, care se simţea fericit daca işi găsea liniştea in sărăcie; căci il supunea la grozave torturi pentru a se asigura că in adever nu mai avea cu ce plăti.
Astfel guvernul ajunsese a se face stăpăn pe persoana şi pe averea locuitorilor.
Sistemul acesta, stabilind egalitate intre toţi prin mi-seria generală şi lipsind pe boierii proprietari de orice independenţă prin secarea isvoarelor fireşti ale bogăţiei Ier, ii subjugâ şi mai mult prin creare de ranguri, sinecure şi slujbe foarte producetoare, pe care şi le păstra guvernul ca mijloc de corupţiune precum şi pentru a legitima oprimarea, fâcend să ia parte la dinsa majoritatea boierilor romăni.
După acelaş sistem supuse mai intai pe proprietari la nişte legi vătămătoare, prin care se dispunea in mod arbitrar de proprietate, şi apoi dete boierilor socotelnici (0 şi posluş-nici(2) pentru a i face si simtă mai bine dependenţa servilă in care se aflau faţă cu guvernul; căci el putea la fiecare moment sub orice pretext să le ia inapoi o mare parte din posluşnici, şi avend singur dreptul de-a da titluri, putea asemenea inmulţl averea unui boier prin numerul socotelnicilor ce se ţinea de fiecare titlu.
Dar arma cea mai grozavă, pe care o mănuia guvernul,
1)	Ţa rănii scutiţi de imposit personal, şi daţi de visterie cutarui sau cutirui boier, căruia ii plâteau o suma de bani, de la cincizeci la o suta de lei pe an.
Boierii de	rangul intăiu aveau	optzeci de socotelnici.
2)	Ţâranii	scutiţi de imposit	personal si slujind proprietarul,	pe a
cărui moşie se aflau. (După censul făcut la 1831 numerul socotelnicilor se urca la	douezeci de mii, şi acel al posluşnicilor la	cincizeci de mii, cu	totul
şaptezeci de mii,	ceeace face a patra	parte din	totalitatea familiilor contri-
buabile din Valachia).
746
B VRBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
era dreptul ce şi-l păstrase de-a se pronunţa in ultimă instanţă la toate judecăţile şi chiar de-a reveni asupra senten-ţelor pronunţate de Hospodarii precedenţi şi prevezute cu toate formele legale. Cu modul acesta işi reservase dreptul de-a dispune de averea oricărui particular şi de a-şi mulţumi urile sau cupiditatea: deaceea totul aterna de la bunul plac al unui singur om, intrunind toate puterile: cea legislativă, cea executivă şi cea judiciară. Toate se făceau prin intrigă, şi lucrul cel mai greu pentru un om cinstit şi liniştit, era să fie silit de-a face şi el intrigi şi de-a fi in continuă agitare pentru a se feri de-o mulţime de neajunsuri, cari cad totdeauna asupra unui om cinstit in mijlocul corupţiunii generale.
' Din această stare de lucruri se vede că, deşi intenţiile lui Vodă Mavrocordat au putut fi	bune, totuş	el	n’a ştiut	să
se ridice la inălţimea unui legislator şi că de	la	Domnia	lui
incep relele, care au apăsat mai tărziu asupra proprietarului şi a cultivatorului.
Veniturile publice şi întrebuinţarea lor.
Nu va fi nepotrivit de-a da	aci tabloul	veniturilor şi al
cheltuelilor din Valachia la 1827.
TABLOUL
veniturilor si cheltuelilor pe anul 1827, veniturile socotite după, Regulamentul din 1818.
Venituri:
Sume primite pe seama	Hospodarului	şi	care nu se
vărsau la casa visteriei :
Adică:
Venitul salinelor......................, . . .	890,000
Venitul vămei.........................................	800,000
Birul ţiganilor Statului....................	112,747
Imposit asupra exportării	porcilor................	78,500
Total	.	.	.	1,881,247
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
747
Report . . . 1,881,247 Impositul a 17,000 ludii. socotind 218 lei de ludie de an ...	.	.	....	. . 3,706,000
595,000 socotind 17 l/2 pe semestru, sau 35 pe an de ludie. Această sumă hotărită a* nume numai pentru intreţinerea poştelor, era trimisă deadreptul la casa antreprizei.
1.275.000	socotind 121 /2 lei pe bimestru, sau 75 pe an de ludie.
Era o casă particulară primirea acestei sume spre a plăti lefurile tutulor impiegaţilor şi slujbaşilor publici.
Sume care intrau deadreptul in casa vis teri ei:
1.836.000	socotind 18 lei pe bimestru, sau 108 pe an de ludie. Suma aceasta slujea la plata tributului anual cătră Poartă, şi la chel-tuelile pentru Principat; dar Hospodarii găsire chipul de.a intrebuinţa cea mai mare parte dintr'insa in folosul lor personal.
3.706.000	Total.
Capitaţia contribuabililor străini, cari, stabiliţi in ţară şi ocupăndu-se de agricultură, erau puşi sub
doi ispravnici particulari................................488,700
Taxe cunoscute sub numele de dijmărit, tu-tunărit, oerit, şi vinărit puse pe porci şi albine, pe tutun indigen, pe oi şi vin, socotind 14 aspri pe oae sau capră, şi 6 aspri sau 2 parale pe vadră, mesură de 10 oca sau 22 litruri şi jumetate de vin. 420,000 Capitaţie plătită de căteva clase privilegiate, care erau scutite de taxa asupra vinului, a albinelor, a porcilor şi a tutunului, şi cunoscute sub numele de mazile, ruptaşe şi companiste.....................	345,842
Total. . .6.841,789
748
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
Gheltueli:
Sume vărsate deadreptul la casa Hospodarului, precum
se vede aci alăturat................ ................1,881,247
Tribut anual pe care Principatul era ţinut să-l
plătească Porţii. .	.	........................439,500
Cheltueli extraordinare, pe care Hospodarul spunea că le făcuse la Constantinopol, fără să arate
in ce chip......................................... .	965,089
Cheltueli făcute de Hospodar pentru a da daruri Turcilor, pentru a intreţine pe cei sosiţi de curend in Bucureşti şi altele. . .	„	.	. .	105,602
Cheltueli pentru imbrăcămintea Prinţului . .	265,794
întreţinerea Curţii Prinţului şi cheltueli pentru masa lui.........................................	207,350
întreţinerea grajdurilor Hospodarului. . . .	173,464
Pensiuni pentru diferiţi membrii ai familiei Hospodarului şl lefuri pentru caţiva slujbaşi ai Palatului...................... . . . .................	306,730
Leafa agentului Prinţului la Constantinopol şi a agenţilor de pe lăngă paşalele limitrofe . . .	180,000
întreţinerea IJivanului-Efendi sau agent civil al Sublimei Porţi pe lăngă Hospodar . . . -	61,000
întreţinerea gărzilor turceşti in numer de 455» sub numele de beşlii, şi a şefului lor ,	. .	.	.	108,900
Lefurile tutulor funcţionarilor şi slujbaşilor Statului, de la cel mai nalt pănă la cel din urmă rang. 1,213,571 ^•^"Sume plătite pentru diferite pensiuni .	.	.	.	124,500
întreţinerea poştelor..........................	640,677
Cheltueli pentru diferite serviciuri .	...	74,105
Ajutoare date celor scăpătaţi in decursul anului.	81,820
Cheltuelile impiegaţilor trimişi prin districte
in interesul serviciului..............	...	12,440
Total , . . 6,841,789
Ceeace isbeşte mai intăi in acest tablou, este de-a vedea că persoana Hospodarului costă pe Principat doue
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
749
treimi din venitul Statului. Acest inalt funcţionar pe 7 ani, după ce ,ia pentru dinsul toate contribuţiile indirecte, care se sue la 1,881,247 pe an, găseşte mijlocul de a-şi mai apropria, sub cuvent de cheltueli extraordinare la Constantinopoli şi pentru Curtea sa, ăncă 2,024,029 de lei.
Chipul cum se făcea darea socotelelor visteriei, era de ris. Vistierul sau sameşul venea in fiecare an şi arăta prin-tr’o răpede cetire inainte a 8 boieri cheituelile şi veniturile Statului. Aceştia erau de obiceiu in funcţiune şi aternănd de Hospodar prin slujbele lor, formau mica minoritate printre boierii de rangul intăiu. Fără a li se lăsa vremea să cerceteze sau să verifice socotelele, li se cerea să pue iscălitura, lucru pe care-1 făceau indată, considerând actul acesta ca o simplă formalitate.
Ancă ceva de asemene e curios in acest tablou, anume eifra cea mică a veniturilor publice, comparate cu marea miserie in care se aflau proprietar şi ţăran din causa cererilor şi vexaţiunilor neîntrerupte ale administraţiei. Şi in adever miseria nu venea din mărimea impositului legal care apăsa pe contribuabil, ci din repartiţia nedreaptă a contribuţiilor din venalitatea slujbelor, din desordinea care domnea in cea mai mare parte din administraţie. Aci proprietatea era nimicită, nimic nu se cruţase pentru a năbuşi cu totul acest simţiment in locuitori. Pretutindeni puterea inlocuise dreptul, arbitrarul inlocuise legea, şi din nenorocire abusurile de tot soiul erau singurul mijloc de producţiune şi de căştig. Proprietarului mic şi mare, i se făceau neajunsuri in toate chipurile, el era de obiceiu sărăcit şi adesea silit să-şi vendă pămentul pentru a scăpa de persecuţii de tot soiul. Impiegatul din contra, care nu avea decăt 200 de galbeni venit, trăia intr’un lux scandalos, stringea bani şi trecea de om cu atăt mai priceput, cu căt ştia mai bine să stoarcă poporul.
In ordinea judecătorească. Garanţia de căpetenie a oamenilor, a averii şi a onoarei, puterea judecătoreasca in
750
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
lipsa tribunalelor, era cu totul contopită in administraţie; perceptorul impositelor era in acelaş timp administrator şi magistrat. De aceea nu exista un corp cu doctrine, nu se cunoştea tradiţie in principii, nu era nici un organ natural al legii, şi impărţirea dreptăţii, obiectul principal al solicitudinii oricărui guvern bun şi basa principală a oricărei societăţi, era privită ca simplul atribut al Stăpânirii, şi ca lucru de-a doua mănă. Legile remaneau prin urmare fără putere, favoarea sau capriciul hotărea in toate ; dreptatea era de obicei sacrificată pasiunilor şi interesului josnic.
Hospodarul, reservăndu*şi dreptul de-a judeca in ultimă instanţă toate pricinele civile şi criminale, aduse ca resultat grămădirea proceselor intr’un mod greu de ;nchipuit, şi aceasta creştea mereu. Erai silit pentru pricina cea mai simplă şi clară să stărueşti mai mulţi ani inainte de-a obţine ca o mare favoare dreptul de-a fi judecat. Fericit ancă acela care nu era respins cu totul; căci nu era lucru rar de-a vedea procese amânate sub diferite pretexte şi vecînic pendente, reclamantul in pagubă cu tot dreptul seu, şi adversarul lui bucurăndu-se in linişte de obiectul luat pe nedrept. In aşa stare de lucruri vinovatul cu indrăsneală era totdeauna sigur de-a remănea nepedepsit şi omul cinstit, victima onestităţii sale, trecea de păcălit şi el era batjocorit.
Căt despre procedura criminală, era revoltătoare uşurinţa, cu care se dispunea de libertatea şi de viaţa oamenilor. Capul temnicerilor inchisorii din Bucureşti, luat din clasa cea mai de jos a societăţii şi care era plătit 250 de lei pe lună, prezida un fel de tribunal compus de 6 pănă la 9 membrii dintre cei mai ignoranţi şi mai săraci, primind de la 50 la 100 de lei pe lună, şi cari nici nu prea asistau la şedinţe. Astfel capul temnicerilor judeca de obiceiu singur şi in şedinţă secretă toate procesele criminale, şi in virtutea raportului seu, iscălit căte odată pro forma de unul sau doi din colegii lui, Hospodarul condemna la moarte, ierta sau trimitea la ocnă persoana acusată, fără a fl compărut inaintea lui şi fără a o fi ascultat.
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
751
Alte cause de sărăcie a Ţării. In ceeace priveşte co-merciul, Valachia nu putea vinde nici un product teritorial altora decăt Turcilor din Constantinopol, şi cu preţul pe care aceştia il hotărau. Exportul vitelor de tot felul era de asemenea oprit sub cuvent că trebue aprovisionată capitala. De aceea ţăranul nu semăna decăt ce-i trebuea pentru hrana sa proprie; tot prisosul ar fi fost silit să-l lase să se strice sau să-l vendă Turcilor, singurii stăpâni ai pieţei care, neavend a se teme de nicio concurenţă, dedeau preţuri foarte mici, şi de obiceiu inferioare costului muncei.
Nu se ţineau vite mai multe decăt trebueau pentru lucrarea pamentului şi pentru hrana populaţiei din căteva oraşe; căci sermanul ţăran manca numai mălaiu şi se afla fericit daca işi putea ferbe o ciorbă la serbători ca Paştele şi Crăciunul.
Daca vom adăuga la cele spuse mai sus că Valachia, unde industria e aproape nulă, afară de fen, care, vin, lănă, miere, ceară, seu, lemn de incălzit şi de construcţie, era supusă importului, şi nu putea oferi nimic in schimb străinătăţii, se va inţelege uşor, cum una din ţările cele mai favo-risate de natură nu avea decăt o populaţie in miserie, secată prin trebuinţe şi privaţiuni.
Aceste vremuri grele au fost inlocuite prin zile mai fericite. Nu se poate tăgădui binele nespus pe care Muntenia şi Moldova il datorează Tractatului de la Adrianopoli din 1829. Aceste Principate, uitate şi ca pierdute in mijlocul marei familii Europene şi cari se aflau intr’un adeverat haos intern, păreau menite, in urma desordinelor ivite in Orient la 1821, a avea soarta tuturor populaţiunilor creştine din Imperiul Otoman. Mulţumită protecţiunii Rusiei, se incheiâ Convenţiunea de la Akerman, şi singura condiţie pentru măn-ţinerea păcii cu Poarta, fu ameliorarea soartei celor doue Principate şi a Serbiei.
Tractatul de la Adrianopoli şi Reglementul organic complectară mai tărziu opera incepută şi deschisere acestor ţari o eră de prosperitate.
(Va urma).
752
UN DRUM GREŞIT
UN DRUM GREŞIT
— Urmare —
V.
Casele boiereşti de la Mălini nu se deosebeau mult de cele de la Resteiu. Erau tot aşa risipite pe sub streşini, tot aşa de incăpetoare, tot vechi, dar poate mai originale, căci nu le reparase nimeni. Curtea, nesfirşit de mare, cuprindea diferite alte incăperi, semenate ici şi colo, precum: bucătăria, grajdurile, velniţa, crama, cuptiorul, gura beciului, casa maşinistului, — şi mici ţarcuri, pentru fen, pentru vaci, pentru vi^ei, — o adeverată gospodărie de oameni harnici.
Aici, ca şi in sat, Constant fu imtimpinat mai intăi de căini şi apoi de slugi. El nu prea ştiea cum să înceapă vorba, şi zise aşa, intr’un noroc:
—	Acasă's boierii?
—	Dară, respunse sluga, duduca e a casă.
Şi in loc să se’ndrepte spre scară, se duse inainte cătră o odaie zidită in mijlocul curţii. Deşi era frig, uşa era deschisă şi’n lăuntru se putea vedea un foc straşnic. Doue femei ţineau o tingire de toartă, ear stăpăna lor, cu un sucitor in mănă, bătea conţinutul incet.
—	Un boier, zise omul care eşise inaintea lui Constant, vîrindu-şi capul pe uşă.
Cele trei persoane din lăuntru se intoarsere spre noul venit, şi-el putu recunoaşte pe tenera femee din cele doue ce intilnise la gară. Dinsa eşi pănă in prag cam mirată şi
UN DRUM GREŞIT
753
cam stingace, căci era surprinsă cu nişte mănuşi vechi in mănă şi cu un numer din Bevue des deux Mondes la sub-sioară.
—	Me iertaţi că indrăznesc să ve super...
—	Domnul Dumitriu? zise ea recunoscendu-1.
—	Da... Am rătăcit drumul... şi nu ştiu cum să me intorc inapoi... Hangiul...
—	Jupăn Leibu m’a trimis, zise ţăranul cu căciula in mănă; boierului i-e foame, adaose el fără intorsătură.
—	A!.. Ve rog... zise tenera, trecănd pe lăngă el şi sărind uşor pe cărarea ce ducea in casă, cănd fu pe scară se opri şi-l aşteptă.
—	Ve rog...
Să vede că dece ţi-e scris nu scapi, găndî el. Apoi se liotări să ia lucrurile mai omeneşte.
—	Să-mi daţi voie să intru aşa cum sunt... Aş fi foarte mulţumit dacă nu s’ar nelinişti nimeni pentru mine.
Apoi işi depuse cu solemnitate iepurele pe marginea balconului, işi lăsă geanta şi puşca, şi se scutură pe picioare de zăpadă. Ea il privea cam pieziş,	cu un	grăunte
de ironie la adresa cismelor celor	pănă	la	brău,	a gentei
goale şi a	haitei de ogari,	cari se	urcase	pe scară pănă
aproape de stăpănul lor. El	simţi zimbetul	ei, căci era mai
mult in aer, şi ca respuns se puse să aţie drumul ogarilor.
—	Nu se poate să intrăm cu toţii, le zise el prieteneşte. Apoi, adresăndu-se fetei rizend :
—	Faceţi o faptă creştinească cu mine, daţi-rni voie
să fac şi eu una cu tovarăşii mei de venătoare: declar de la inceput	că din tot ce-mi	veţi da	impart	jumetate cu ei.
—	O	să fie cam puţin	pentru	toată familia asta, respunse fata pe acelaş ton. Dar cred	că o	să	găsim	ceva po-
trivit cu numerul şi rangul d-lor.
El dete din cap rizend şi urmănd-o.
—	Me iertaţi, zise el oprindu-se; e bine inţeles că nu mergem decăt in sofragerie...
—	Cum doriţi... Dacă ar fi mama aici poate v’ar sili să ve urcaţi sus... Eu nu indrăsnesc...
C. L. XXII-IX.-27,618.	48
754
UN DRUM GREŞIT
—	Nu-i aici doamna? intrebâ el răpede şi oprindu-se.
—	Ve rog... zise ea din nou. Mama nu-i aici, dar asta nu ve impiedecă de-a intra. Imi pare că dumneaei e la Resteiu, adăogâ dinsa ca să-l hotărască.
Insfirşit intrare in sofragerie. Era o odaie curată, bine văruită, cu tavanul de scânduri, cu căteva dulapuri de argintărie, cu o masă lungă in mijloc şi o faţă de masă albă ca floarea. Un miros plăcut de păine iţi deschidea pofta de mâncare, chiar cănd n’o aveai.
Se urmâ oarecare convorbire la ureche intre fecior şi stăpână, care probabil, ii spunea ce să puie pe masă. Feciorul eşi. După căteva minute uşa se deschise incet şi intrâ o călugăriţă.
—	Maica Xenia, zise fata sculăndu-se şi făcăndu-i loc... şi d-nu Constant... d-nu Dumitriu, adaose răpede, incurcăn-du-se şi roşindu-se.
Dar apoi, stăpănindu-şi graba şi cu inţelepciune:
—	Maica Xenia este mama mea de-a doua, e sora lui tatâ*meu...
Bătrâna, un chip frumos şi blănd, suridea liniştit acoperind măna fetei cu a ei.
—	Suntem numai femei, domnule, in neamul nostru, Şi atăta copil avem, zise călugăriţa bătănd-o pe mănă. Dar văzăndu-i mănuşele rupte:
—	Du-te mamă de-ţi schimbă mănuşile... şi dă*ţi cu puţină apă pe ochi, că eşti roşie ca para focului.
Fata scoase o mică oglindă din buzunar şi privindu-se,
—	Adevărat, zise, am stat la foc.
Ea eşi. Constant remase numai cu bătrâna călugăriţă, ale cărei forme simple ii dădură intreaga stăpânire de sine Şi linia proprie naturei sale, jumătate tristă jumătate serioasă. — Vorbire de una şi de alta, şi pe cănd el mânca, băgâ de seamă, ridicându-şi ochii odată răpede din taler, că bătrâna se uita ţintă la el, căutând par’că să-i pătrundă gândurile şi inima pănă in fund. — Călugăriţa, surprinsă, se trase inapoi pe scaun, şi ca şi cum ar fi simţit nevoia de a-şi explica cercetările ce făcea cu privirea, zise:
UN DRUM GREŞIT
755
—	Nu semeni cu maică-ta... Mai degrabă semeni au colonelul, ha?.. Ochii verzi, spătos aşa ca d-lui...
Şi pe cănd ii făcea astfel portretul, ca să-şi explice privirea cea prea lungă ce avusese, intra Elencuţa. Ea işi păstrase aceeaşi îmbrăcăminte, dar, cu arta ascunsă a , femeei, işi aninase o funtă, işi pusese un inel, trăsese o viţă de per la locul ei, aşa că, fără să pară, luase un aer mai de oraş. —Cum intră, in mijlocul descrierii mătuşei sale, aceasta, cu lipsa de tact a oamenilor cari vor să indrepteze o greşală, o făcu tovarăşă la observările ei.
—	Nu-i aşa Elencuţo?
—	Ce? intrebâ fata, veselă şi frecăndu-şi mănile cu mulţumire.
—	Nu-i aşa că d-nul seamănă mai mult cu colonelul, şi nu seamănă de loc cu maică-sa?..
Fata se aşeza pe scaun incet.
—	Aşa cred, respunse ea, silită să se uite la Constant.
Şi pe drumul acela de priviri se întinse un fel de
mreajă sufletească pe care n’o înţelegeau nici unul, dar care ii prindea dorul pe fiecare şi-i incălzea. El, cam cu ochii in jos, ca unul despre care se vorbea: ea cu o sfioasă aruncătură de	privire, ce se lăsa şi se ridica spre el,	vie şi	curioasă, —	se simţeau intraţi intr’o încurcătură	plăcută	dar
vinovată, din care n’ar fi eşit uşor, dacă, din fericire, feciorul n’ar fi pus pe masă o sticlă cu apă minerală, care a* duse la	indemănă călugăriţei o vorbă naturală:
—	Doamne, mamă, ţi-ai luat tu astăzi doftoria?
Fata se uită la dinsa, cu o privire duioasă şi băgătoare.
—	Şi astăzi s’o iau? zise ea călugăriţei cu o blăndâ alintătură de copil.
—	Ei, doamne, mamă, ia aşa me superi tu mereu. O să te spuiu mătei.
Fata se scula răpede şi se duse lăngă scaunul bătrânei, prinzend-o de găt. ca un şarpe şiret.
—	Nu, mămucuţă, lasă eă n’o iau astăzi, şi o să te ascult, o să me inchin căt mi-i zice...
756
UN DRUM GREŞIT
—	Fugi, fugi, nu se poate, hotărî betrăna luăndu-i mănile de după găt cu o veditâ dragoste şi depărtând-o.
—	Şi tare mai era!... zise fata, remasă in picioare Şi scuturând din cap.
—	Rea, bună, e spre binele teu, ce-o să-ţi fac, — nu-i aşa? intrebâ ea pe Constant.
—	E adeverat câ in general doftoriile nu prea sunt gustoase, dar dacă trebue... respunse el in doi peri.
—	Şi dumneata? intrebâ fata zimbind cu reutate. Tot
numai un prieten am : dacă n’ar fi moş State aş lua doftorii de	cinci ori pe zi.
—	Tata? intrebâ Constant	pe	călugăriţă,	pe	când	Elen-
cuţa se	ducea la dulap să-şi	ia	doftoria.
—	Apoi da, dumnealui	ne-o	invaţă	cu	tot	felul	de
pofte şi scornituri. I-a virit in cap sâ svirle doftoriile şi să s’apuce de călărie, de venătoare, de toate poznele din lume.'
Şi pe cănd fata, intoarsă cu spatele la ei se ţinea cu degetele de nas şi-şi turna doctoria pe găt, călugăriţa se scutura cu groază şi cu milă, par’că ar fi luat*o ea.
—	Bravo, zise dinsa; azi te-ai purtat ca un voinic.
Dar fata, drept respuns, dete din cap cu neincredere
şi arăta cu ochii pe la spate pe Constant par’că ar fi zis :
—	N’am ce me face de omul ist străin, dar altfel...
Călugăriţa incepu a ride.
—	Dacă-i aşa stai că te spuiu.
—	Nu!., zise fata lung.
Dar călugăriţa urma:
—	Uite, domnule...
Insă nu putu să-şi sfirşească vorba, căci fata venise dintr’o săritură lăngă dinsa şi-i inchisese gura cu măna. Betrăna se’ncercâ incetişor sâ mai spuie.
—	Mi-a făcut... imi face semn... Stâi mamă că me inăbuşi.
Elencuţa se dete atunci la o parte cu un fel de des-nădăjduire comică şi zise răpede:
—	Ei, spune dacă vrei; par’că cine ştie ce ai de spus!
—	Adeverat domnule, intărî betrăna rizend, nu-i ni-
UN DRUM GREŞIT
757
mic. Dar vino mai des pe la noi, poate işi isprăveşte sticla de doftorii.
Fata se sculase de pe scaun furioasă şi se dusese să se uite pe fereastră. Călugăriţa ridea cu poftă, clătinăndu-şi toată fiinţa de valurile risului. Constant ii ţinea hangul cu moderaţie.
—	Zeu mămucuţă, dacă nu eşti bună de pus pe foc!
Puţin căte puţin se da astfel pe faţă firea ei intreagă, cu toate nuanţele virstei in care copilul incepe a deveni femee, avend indrăsneala nepăsării şi sinceritatea nevinovăţiei. Pentru Constant era o arătare nouă. Originalitatea are o mare inriurire asupra tuturor oamenilor, dar mai cu seamă asupra celor blazaţi. Fără a avea putere să cerceteze de ce şi cum, dinsul se supunea farmecului fetei. Ca un om care a incercat de multe ori să inoate şi simte deodată că poate pluti, fără osteneală-, — el se lăsa cu bucurie in braţele apei, şi cănd in cele din urmă sania porni din curte, pe acelaş drum pe care dinsul venise ostenit şi ne-hotărit, ii păru totul mai frumos, satul mai interesant, văile ninse mai vesele şi depărtarea mai mică. Lâuntrul sufletelor noastre e schimbat adesea de cele din afară, dar la răndul lui le s°himbă şi el. Cănd sania se opri la scară şi trebui să se dea :os acasă, el n'ajunsese ăncă la capetul visului. Visase deştept. I se inşirau gândurile lanţ pe lungul pârtiei bătătorite, nişte gănduri calde şi fericite, şi ca şi cum ar fi fost zămislit in zioa aceea din cristalul unui fulg de zăpadă, urcă scara senin, vioiu, fără o umbră de durere.
Căt despre fată, cetitorul a inţeles că, cu o mătuşă cum era călugăriţa, toate ghicitorile se ceteau in ochii ei, fără mare osteneală. Elencuţa era de măritat, stare socială comună la multe femei, şi era de măritat cu zestre, ceeace e comun la mult mai puţine. Deci suspinatori se iveau din belşug, şi fata făcuse deja pe tăcutele o intreagă experienţă, observând preocuparea mamei sale şi lungile priviri ale călugăriţei, cănd se descoperea căte un tener bien, cum zicea coana Lizica.
758
UN DRUM GREŞIT
Era insă o stavilă la toate: Colonelul State. Dinsul, ca prieten de temeiu al familiei, era in totdeauna intrebat, şi el regulat găsea cusur la toţi. — In iarna aceea se pre-sentase un pretendent, care, după părerea coanei Lizichii, era Men pe toate laturile: cu nume, bogat, tSner, avea toate insuşirile unui adeverat ginere. Colonelul insuş nu găsise nimic de zis. Mai remănea numai fata, care de altminteri remănea totdeauna la urmă cu zisul. Dar cu dinsa mamele ei nu prea indrăsneau s’o taie pe deadreptul. Aşa că, după un sfat lung, se lua hotărirea de-a pune pe colonel, care era iubit de fată, s’o intrebe:
—	Elencuţo, ii zise el intr’o zi, pe când betrănele nu erau acasă, am venit să-mi dai o cafea, cu tot dichisul. Ştii ce vrea să zică...
—	Bine moşule, respunse fata bucuroasă, dar azi ce-mi istoriseşti ?
—	Ce*ţi pasă! ia să vezi...
Elencuţa dete de cafea ea insăşi; apoi lua o pernă şi se aşeză pe canapea cu ea pe braţe. Colonelul se intinse cu capul pe pernă şi fata se puse să-i caute in cap.
—	A fost odată o fată de imperat, incepu el, cu totul şi cu totul de aur...
—	Frumoasă fată!., zise Elencuţa rizend pe ascuns. Cc’onelul ii dete uşor peste mănă şi urma:
—	... pe care părinţii o iubeau cu patimă, ear tinerii prinţi veneau din toate părţile lumii s’o peţească...
—	Ei, moşule, ear incepi cu povestea asta?
—	Ce-o să-ţi fac, daca aşa incep toate poveştile!..
—	Mai bine spune-mi cum s’a insurat Bibescu la Focşani.
—	Ascultă, ascultă, să vezi: printre prinţi, eată că sosise unul de la Paris, galant, invăţat, tener...
Fata ridea, fără să mai incerce a-1 opri. El urma:
-- ... care, rănit pasă-mi-te de farmecele prinţesei, venea in toate zilele la părinţii ei, aşteptând s’o vadă. El se numeşte Victor Comăneşteanu.
La această vorbă, fata sări de pe canapea lăsând
UN DRUM GREŞIT
759
perna să cadă şi se indreptâ spre uşă, zimbind ăncă, dar cu o expresie de nemulţumire atăt de naivă şi de firească incăt colonelul schimba tonul povestirii. El se duse la dinsa şi o apuca binişor de mănă.
—	Nu te supăra, fetiţo, că nici mie nu-mi face plăcere să-ţi vorbesc de asemenea lucruri, dar trebue să fii cuminte şi să inveţi a te deprinde cu viaţa... Eşti acum fată mare... maică-ta trebue să-ţi poarte de grijă... n’ai tată... lumea se uită şi intreabă. Trebue să fii cuminte... şi să alegi pe unul.
Dinsa se prinsese cu amendoue măriile de măna colonelului şi se uita in jos. Doue şiruri de lacrimi tăcute i se rostogoieau pe obraz şi nu indrăsnea să-şi ridice ochii din păment. Bătrânul aştepta mişcat şi el, şi pentru a Întrerupe tăcerea adăogâ incet:
—	Tenerul acesta, Comăneşteanu, pare tare cum se cade... ce zici tu?
Fata ridicâ de doue ori ochii spre el, par’că ar fi vroit să-şi deprindă gândul ce avea, cu faţa colonelului, şi a treia oară ii şi zise:
—	Dumitale ţi-ar face plăcere să-l iau?
—	Ba mie nicidecum, respunse colonelul luăndu-1 gura pe dinainte.
(V
—	Vezi? zise fata, rizend printre lacrimi.
Betrănul, nemulţumit de intorsetura ce luau lucrurile,
işi frăngea mănile cu preocupare. După căteva minute de tăcere, el ii zise tihnit şi aşezat:
—	Ascultă, Elencuţo : eu n’am dreptate să zic că nu-mi place Comăneşteanu, fiindcă n’am pentru ce s’o zic. Dar cred, pentru binele teu, că ar trebui să mai cercetăm. Aud că averea ii cam incurcată. Asta n’ar fi nimic, dar e bine să cunoaştem cu siguranţă unde mergeţi. Deaceea eu zic să se mai intărzie lucrurile vre-o doue luni... Cine ştie, poate vin imprejurările altfel... adaose el cu o lungă melancolie betrănească.
Colonelul, cănd zicea această vorbă se găndea la fiu-seu. Deşi bănuia că trebue să fie incurcat undeva, tot spera că
760
UN DRUM GREŞIT
poate cu timpul şi cu puţind energie să-l readucă la calea cea bună, adică la Elencuţa. Fata, cu fineţa presimţirilor fe-meeşti, ghicise gândurile colonelului, căci surprinsese adesea crimpeiuri de convorbire intre muma ei şi călugăriţă, din care reeşea părerea de reu că fiul colonelului e un stricat, căci altfel ar fi fost cea mai bună partidă pentru Elencuţa. Şi cu inlesnirea cu care lucrează fantasia tinerelor fete, acest stricat era impodobit cu o mulţime de daruri, mintea ei anina de un portret ce era a casă la Resteiu, fel de fel de primejdii şi aventuri ‘cavalereşti, care zică-se orice, re-măn tot cea mai puternică atragere a bărbatului pentru femee. Astfel câ, acum in urmă, cănd colonelul spuse fetei „cine ştie, poate vin imprejurările altfel“ se înţelegeau a-mendoi pe tăcutele, şi, la sfirşitul convorbirii lor, cănd colonelul o intrebâ ce să respundă mamei sale, fata ii zise cu mulţumire :
—	Cum ai hotărit d-ta, moşule: să aşteptăm.
Apoi sosi cafeaoa, şi betrănul, mulţumit, se aşeza din nou pe braţele fetei să-i caute in cap.
—	Cănd te duci la Bucureşti, moşule? il intrebâ deodată fata.
Dinşul, surprins, se sculâ pe un cot şi se uitâ la ea cu mirare.
—	Da de unde ştii că me duc la Bucureşti ?
Dinsa se'nroşise şi adăogâ răpede:
—	Imi inchipuesc... Vream să te rog să-mi cumperi nişte lucruri...
Şi astfel fu hotărită mergerea la Bucureşti a colonelului. Venirea la moşie a tenerului ne e cunoscută.
VI.
întors acasă de la venătoare, Constant povesti betrâ-nului intimplarea de la Mălini, aşa cum se petrecuse. Colonelul băga de seamă cu mulţumire plăcerea ce o avea fiu-seu de-a aduce vorba mereu despre Elencuţa, şi-l indemnâ să caute a o cunoaşte mai bine.
UN DRUM GREŞIT
761
—	E un suflet de copil nepreţuit, zise el. Astă sară vei avea ocasie s’o vezi in lume, şi bagă de seamă, adăogâ dinsul cu intenţie, câ ai mulţi protivnici.
Constant nu respuhst><imic, spre marea mirare a tatălui seu, care se aştepta sări vadă protestând. El işi deschise sacul spre a-şi pregâti lucrurile pentru sară. Rufele din lăjintru fuseseră aşezate de Silvia, ş’in mijlocul lor era o perniţâ cu mirosuri, care ii lăsâ deodatâ impresia casei lui de la Bucureşti şi mai cu seamâ impresia Silviei. — Cu o mişcare de nemulţumire dete parfumul la o parte şi-şi căutâ mai departe cele trebuincioase. Dar efectul era produs. Preocuparea il prinse din nou, şi aninăndu-şi nasturii la cămaşă, remase pe gânduri... Se ştie cu ce putere nervul mirosului aduce amintirile.
—	Nu-i nimic pentru mine? intrebâ el pe fecior.
—	Ce să fie cucoane?
—	Niscaiva jurnale, ori scrisori.
—	Nu, nimic.
—	Ia du-te de in treabă pe boier.
Omul eşi şi după căteva minute se intoarse cu acelaş respuns:
—	Nimic cuconaşule.
Adeverul insă era altfel: veniseră din Bucureşti doue scrisori, şi erau de la Silvia, dar betrănul le simţise şi le pusese la oparte.
Niciodată Constant nu suferise mai greu de gândurile sale ca in minutul acela. Unul după. altul, ele se inlănţuiau cu puterea ameninţătoare a realităţii, pe care câteodată mintea celor bolnavi o vede cu o claritate extraordinară. Supunerea şi cuminţenia Silviei, care-i plăcuseră atâta vreme, începuseră sâ devie in timpurile din urmă o adevărată nenorocire, fiindcă acum, cănd conştiinţa lui il judeca cu oarecare asprime, blăndeţa femeii devenea o vină. Poate dacă ar fi indrăsnit sâ-i zică ceva, să-i ceară jertfirea libertăţii ori a plăcerilor lui, ar fi avut putere s’o lase. Dar aşa, faţă cu acea oarbă supunere a Silviei şi cu eterna ei mulţumire, era cu neputinţă să găsească un simbure de pre-
762
UN DRUM GREŞIT
text, care să-l deslege in conştiinţa lui. Câci am mai spus-o: la un om care nu e cu desăvirşire nul sufleteşte, pretextele şi aparenţele au un rol insemnat. Ii trebue, pentru a fi in stare sâ facă o faptă mişelească, umbra cel puţin a unui cuvânt.
Şi astfel, prins din norul de fericire in care venise şi dus in fundul celor mai negre alcătuiri ale minţii, remăsese cu cămaşa in mănă, căzut in braţele fotoliului, ca un copil care-şi uită treaba spre a se lua după o jucărie. Silvia, băiatul, concediul de la tribunal care se scurtase, inaintarea unui coleg mai nou decăt dinsul ai cărui părinţi nu făceau oposiţie, o scenă displăcută ce avusese cu un domn intr'un bal, toate amintirile supărătoare işi dedeau măna spre a-1 umili. Dar, cu mulţumirea cu care bolnavul de insomnie vede licărind lumina zilei, el vezu in ferestrele minţii lui capul Eiencuţei, naiv şi surizetor, şi toată goana fantastică a celorlalte gânduri peri. Era in adever drăgălaş, norocul acela de faţă. Pentru a spune cum era ar trebui coloarea cu care se zugrăveşte viaţa, tinereţea şi naivitatea.
Blondă, cu ochii negri, şi albă ca o fee
Un cap senin de ănger pe umeri de femee
zice poetul. Blondă in adever şi albă, dar mai mult femee decăt ănger, cu o gură pe care părea că sufletul uitase un suris, ear lacrimile copilăriei o umbră de melancolie. Avea ochiul negru, dar privirea dulce, fruntea mică insă armonioasă, şi din întregimea chipului aceluia se desprindea in-riurirea unei naturi vesele şi simple, cu o nuanţă ascunsă de tristeţă, ca la orfani. Cine n'a intilnit. măcar odată in viaţă o asemenea figură binecuventată? Toate copiile şi descrierile	de pe dinsa se aseamănă cu cele ce se	fac	de	pe
Beatrice Cenci. Natura le creează rar, ear Guido-Reni	nu-
mai odată.
Deci nu era de mirare ca o asemenea fiinţă să neliniştească sufletele mai multor tineri şi colonelul să aibă dreptate cănd zicea fiului seu „bagă de seamă, ai mulţi protivnici“.
UN DRUM GREŞIT
763
In adever, seara, când ajunseră amendoi la Mălini, lumea era deja adunată. In dreapta un salon larg, curat, unde se aflau căteva doamne, cucoanele vecinilor, pornite pe \ ovestirea intimplărilor zilnice, care au o insemnătate aşa de mare la oamenii mici; la mijloc, intr'o sală lungă, un biliard, prins de doi jucători şi de alţi doi, trei privitori, mai toţi tineri; in stingă, odaia de cărţi, unde prefă se alcătuise deja şi la care luau parte numai bărbaţii serioşi, precum bunăoară conu Tudosie Gorgiu, candidatul, Nicu Mănzu fost subprefect şi proprietar, Iancu Dănălache pururea cu D-na Danalache alături, Dumitriţă Turculeţ idem proprietar, şi alţi câţiva. Intr’un salonaş mai dincolo era pianul fetei, la care una din duduci işi aducea aminte, ştii, ca prin vis un biet vals de Chopin. Ici şi colo câte doi bărbaţi vorbind de afaceri, intre care şi D-nul Alpengriin noul şi marele proprietar de la Moghileni, care, sub o lampă, cetea publicaţiile din Monitorul oficial. Erau poate vre-o treizeci de persoane cu totul, prin urmare destui pentru o adunare de ţară. Ceea ce-i aducea pe cei mai mulţi era cu-riositatea de-a vedea pe feciorul colonelului, cum ziceau ei lui Constant, care, pentru mai toţi era o nenorocire.
—	Să ai un singur băiat, coane, şi acela să-ţi easă reu!.. Păcat de avere... Nici praf nu se alege de dinsa!
Aceasta era definiţia lui Constant.
Cănd intrâ colonelul şi cu fiu-seu, se făcu o mică tăcere-Fiecare ridica ochii mai sus sau privea peste ochelari ca sâ zărească pe rătăcit. Pentru mai toţi fu o decepţie. Se aşteptau să vadă un craiu, un de§uchet, un cela, şi nu văzură decăt un om ca toţi oamenii.
In salon coana Lizica il presentă comme un charmant gargon revenu de tres loin. Mamele, picior peste picior şi cu căte-o lungă ţigară intre degete, il măsurau in gănd pe talia copilelor. — Din salon il luâ in primire Elencuţa, voioasă şi sprintenă ca o vrabie, şi-l făcu cunoscut cu tinerii de la biliard, cu Costicâ Gorciu, pretendent, Leon Movilă, Victor Comăneşteanu, şi alţi doi juni mai... de câmp să zicem, cari veniseră la ciaiu, seara, îmbrăcaţi ca de călărie. Prin-
764
UN DRUM GREŞIT
tre toţi, tenerul Comâneşteanu era cel mai bien, cu barba tăiată de pe cea din urmă modă de la Paris, cu capul sus, deabia vorbind româneşte şi jucănd biliard cu Gorciu cu aerul pe care-1 are un leu cătră căinele inchis cu el in aceeaşi cuşcă. — In odaia de cărţi il presentâ insuş tată-seu. Căteva glume de la cei mai betrăni, căteva complimente de la cei mai şireţi, şi apoi ear intrâ in posesia Elencuţei, care ţinea să-l ducă plocon fetelor şi mai cu seamă uneia, d-ra Ida Alpengriin, faţă cu care Constant băga de seamă câ Elencuţa căpeta un fel de rigiditate nefirească. Evreica era frumoasă, plină, cu un per auriu bogat, vorbind corect, dar păstrând cu toţii o reservă care mirosea a milion.
In această lume, ca in toate de altminteri, după prima impresie, fiecare reintră in sine. Constant schimba căteva vorbe cu Ida, cu Comâneşteanu, care vrea să-l ia la o partidă monstrâ de biliard, cu Alpengriin betrănul, care-1 prinse fumând o ţigară şi-i făcu tot istoricul fontănelor sale de păcură; pănă insfirşit remase singur. Fata, pe care, fără să-şi dea socoteală, o căuta cu ochii peste tot, impăr-ţea ciaiu. Călugăriţa, il băgă de seamă şi-i făcu semn să vie lângă dinsa, ca lăngă o cunoştinţă mai veche.
—	Cum iţi place pe la noi, domnişorule?
—	Sărut măna, — imi place foarte mult.
—	Vezi, poate că-i remănea peaici... E ţara vrăjită Moldova, adăogâ ea zimbind.
—	Ce nu se poate in lumea asta? zise el, respunzen-du-şi par’că mai mult lui decăt^ei.
Una din vecinele călugăriţei le tăie vorba şi Constant remase ear la o parte. Pe nebăgate de seamă el se strecura de lăngă dinsa şi trecu binişor inapoi in salonaşul unde era piano. Fetele erau toate la biliard, cu Comăneşteauu şi ceilalţi. El, singur şi cam fără rost, se uita la cadrele de pe părete, cu lipsa de interes a unui om preocupat. Erau o mulţime de nimicuri, ca in toate casele fetelor tinere. Dar printre litografii şi fotografii de tot felul, era şi un portret bun in oloiu, portretul unei femei frumoase, care trebuea
UN DRUM GREŞIT
765
să fi fost Coana Lizica la tinereţe, căci aducea puţin cu Elencuţa. El se uitâ la portret lung şi cu plăcere.
Fata isprăvise de impărţit ciaiul şi sta şi ea să se bucure de petrecerea celorlalţi. Vezuse pe Constant sculăn-du-se de lăngă călugăriţă cam fără scop, şi acum il căuta, ca să-l prindă in joc cu cei de la biliard. Intra cu vorba pe buze, cănd dete cu ochii de el contemplând portretul mamei ei. Se opri o clipă pe prag, ca cum ar fi vrut sâ se retragă, dar apoi işi schimbă gândul şi se apropie binişor de dinsul. El negreşit că o simţise; par’că chiar o aştepta.
—	Aşa-i că era plăcută mama? il intrebâ ea cu măndrie. Femeile mai inainte aveau bunul gust de-a fi frumoase.
El nu respunse nimic, ci se intoarse şi se uitâ lung la ea; apoi ear la portret. Privirea, astfel purtată, era aproape atăt de vorbitoare căt un cuvent. Ea se făcea că nu vede şi urmâ a se uita la cadru. Dar tăcerea prelungită devenea o mărturisire limpede, deşi foarte discretă. Şi se vede că acest prinos de admirare ii incălzea inima, căci sângele i se urca in faţă şi se făcu roşie.
—	E cu adevărat foarte frumos! zise el incet, şi dacă nu mi-ar fi frică de o groaznică banalitate mi-aş spune toată gândirea...
Ea ridicâ ochii spre el, buni şi luminaţi de o rază de simţire fericită, cu care vroea să oprească vorba şi totodată să zică :
—	E de prisos; am inţeles şi-mi place.
Dar el, prins par'că de nevoia ce o simt câteodată poeţii de-a vorbi cu luna, urmâ:
—	E de prisos, ştiu. Dar ţin să ve spun că, fără să fie o mare asemănare, acest portret are un nimb de poesie care nu se găseşte in lumea intreagă, decăt poate... la dumneavoastră. Dar, dacă nu me inşăl, adăogâ răpede, pănza asta era ceva mai mare... era bustul intreg, cu mănile amendoue, unite... care imi aduc aminte că făceau admiraţia mea... ca prin vis...
—	Da, zise Elencuţa, de la moartea tătă-meu : am lipsit atunci din ţară cătă-va vreme şi portretul a stat
766
UN DRUM GREŞIT
inchis jos intr’o odae unde Ta ros şoarecii... din fericire numai pe mărgini, aşa că a trebuit să-l micşorăm... Dar aveţi memoria bună, zise ea, mirată.
—	Da, am oarecare ţinere de minte. Ştiu că tata avea o pasiune pentru dumneavoastră, pe care nu mi-o puteam nicidecum explica... atunci... zise el zimbind. De altminteri imi pare că d-lui are pasiunile statornice...
Fata ridea, cu capul plecat uşor pe un umer şi spre a scoate convorbirea din făgaşul in care el o aducea mereu, se intoarse ear la portret.
—	De altfel, mie nu-mi pare reu de loc; şoarecii mi-au făcut un serviciu, căci dacă incolo mai trece cu asemănarea, mănile mamei sunt şi acum aşa de frumoase şi ale mele aşa de urite, incăt trebue să le mulţumesc.
Şi se uita la mănile ei cu un suris de milă, dar şiret peste fire, căci mănile ii erau cum sunt doue porumbiţe albe.
—	E adeverat, zise el, luănd una şi cercetănd-o ca pe un obiect, sunt urite. Dar in acelaş timp, perzend mesura lucrurilor, o duse răpede la gură, şi o aşa sfântă şi adăncă emoţiune ii tresări in suflet, incăt se simţi roşindu-se ca un copil de 18 ani.
Ea nu putuse să rostească decăt	o singură	silabă	de
mirare, şi dintr’o mişcare prinse ivorul	de la o uşă	inchisă
şi dispăru.
Constant şezu un minut jos, ascunzedu-şi capul in unghiul unui scrin, pănă ce impresia mănei ce o sărutase se reci de pe buzele lui, şi apoi cu sfială eşi prin camera de cărţi şi se opri in pragul din care se putea urmări jocul de biliard. Ida Alpengriin işi aştepta răndul in picioare, cu un tac in mănă, de care se rezema cu braţul intins, avend statura pretenţioasă a unei Diane. Deşi poza pururea, era frumoasă pustia de evreică. Constant, ca un cal de rasă, deprins să ţie gătul coardă cu orice stăpăn, făcu un pas cătră dinsa foarte galant, şi cu o înclinare de cap aproape ironică de respectuoasă ce era,	ii zise :
—	Suntem la Mălini ori in Olimp?
El nu-şi da seama de mişcarea sufletească ce-1 impin-
UN DRUM GREŞIT
767
gea la această, faptă, — dar isvorul ei era in inima omului care se simţise stăpănit şi rănit adănc de farmecul unei alte femei, care acum sta in pragul celuilalt salon şi se uita la ei. Gelozia e un chin ce face se vede nespusă plăcere celui ce chinueşte.
Ida il privi cu obicinuita ei lipsă de măsură in mişcări, de sus in jos, dar il gratifica cu un suris foarte binevoitor in esenţa sa, care, lăsând să se vadă rândurile albe ale dinţilor, dete pentru prima oară figurei aceleia de marmură lumina adevăratei vieţi omeneşti.
—	Din orice Mălini se poate face un Olimp, dacă pui zei intr'insul, respunse ea scandându-şi cuvintele.
—	Matin !.. greşi el a zice incet.
—	Nu? intrebâ ea.
—	Ba cum nu! Dar atunci, noi, muritorii, n'avem decăt să ne plecăm genunchile, căci treaba e pe gata....
Ea nu putu respunde, căci intre dinşii resărise Elencuţa, mititică şi sprintenă. Dinsa, cu o mănă pe umerul Idei, începu a-i spune :
—	Ido dragă, n’ar fi bine să isprăviţi partida de biliard... cucoanele cam cască... şi au inceput să reclame Ochii d-lui Movilă... adică a lui Ventura .. ştii Doi ochi pe care ii căntă d. Movilă aşa de bine.
Era o atenţie delicată şi şireată in acelaş timp, căci d. Movilă cănta binişor, ear suspinele sale erau toate închinate Idei.
Şi fără sâ aştepte respunsul ei, luâ pe Constant de braţ şi-l întoarse pe loc.
—	Te rog, domnule Dumitriu, să mă ajuţi. Trebue să fim eloquenţi, căci d. Movilă e foarte modest.
In fapt insă, tănărul Movilă aştepta	de	un	cias această
rugăciune şi din două vorbe	abia primi.	După	aceea ea	se
duse cu Constant spre salonul doamnelor. Mergănd, ii zise răpede:
—	Aveţi o mare slăbiciune de mitologie. Şi eu care n’am nimic, nimic de zeiţă!..
El se opri şi se uitâ la	dinsa surprins	şi	fărmecat.
768
UN DRUM GREŞIT
—	Nu e frumos... adaose ea cu glasul tremurând.
El ridea, incercănd să protesteze, dar fata ii poruncea să tacă cu un deget dus la gură. Ea nu mai putea să mai vorbească, căci dacă ar mai fi rostit un cuvent o inecau lacrimile. Se apropie de un geam ăngust ce era in faţă şi-l deschise impingendu-1 de părete. Aerul rece ii recori sufletul.
Era o surdă gelosie intre amendoue fetele, şi poate acesta era şi cuventul care indemna fără ştirea ei pe Elen-cuţa să treacă dincolo de mesura cu care o fată ca dinsa ar fl trebuit să se arate unui tener pe care il intilnise numai de căteva zile. Dar, afară că inimile curate şi naturile originale sunt adeseâ lipsite de formulele lumei celeilalte, cetitorul nu trebue să uite că colonelul fusese grădinarul care ajutase in toate dimineţile petalele bobocului să se deschidă. El pregătise indelung sufletul Elencuţei pentru in-timplarea deacum. Cu aplicarea firească a tinere tei şi singurătăţii cătră asemenea visuri, fata iubea deja pe cineva, care avea un nume, avea un tată, ba chiar un portret după cum ştim, dar pe care nu-1 cunoştea. Şi cănd il cunoscu, din fericire pentru ea visul nu peri, ci se schimbă binişor intr’o realitate vie şi caldă.
Astfel se poate inţelege cum ajunsere aşa de răpede aci.
VIL
Dar cărei stele să ne închinăm in viaţa noastră spre a ne ţine drepţi intre venturile soartei ?
Pe nesimţite, dar iute, Constant se ducea la vale, şi se ducea cu căldura unui suflet însetat de-a crede, de-a spera, de-a trăi. Yiaţa lui din urmă i se părea un jug umilitor. Cu ce fel de mesură judecă mintea înamoraţilor nu se ştie, dar aşa e: ei găsesc tot felul de dovezi in sprijinul pricinei lor. — El lăsă să treacă vremea; işi prelungi con-gediul; ceru un altul in regulă de la minister, şi cănd nu mai indrăsnî să ceară, ridica zăgasurile convenţionale cu
UN DRUM GREŞIT
769
care ne e înconjurată viaţa şi lăsa să curgă împrejurările după voia lor. — Din cănd in cănd mai intrebâ de datorie dacă sunt scrisori pentru el din Bucureşti, ba chiar scrise Silviei odată ori de doue ori, dar n'avu nici un respuns. Nu se miră de loc de faptul acesta, ba mai mult, il luă drept causă puternică ca să nu se mai interesese de cei remaşi in urmă.
Acum mergea in toate zilele la Mălini. Era privit de toţi ca ginere, şi el nici nu vrea să ştie cum era privit. Faptul in el insuş ii ajungea. Cu adevărata pornire a celor ce iubesc, nu se interesa de nimic. Ii era dragă fata şi asta era destul de mult ca să-l ocupe cu totul. Bătrănii făceau ce vreau ei. Nimeni nu rostise vorbe late. Nu se urmase nici cereri de mănă, nici de zestre, dar înţelegerea era minunată, prin absoluta incredere ce aveau unii intr'alţii. Erau aşa de vechi prieteni !..
Colonelul ţinea poliţia întreagă a afacerii, şi cu furie svirlea nedeschise scrisorile Silviei in foc; dăndu-i un nume foarte neplăcut; pe de altă parte observa şi pe flu-seu şi pe fată, cu interesul unui om care urmăreşte o descoperire nouă. Voia să facă doi fericiţi. Era aşa de firesc, şi-i adusese aşa de departe!..
Intr'o seară, după vre-o doue luni, pe cănd el facea proiecte cu fiu-său in privinţa casei, cum s'o lărgească şi unde să şadă, intrebâ pe Constant:
—	Ai vorbit ceva cu Elencuţa despre asta?
—	Eu ? respunse acesta, nimic.
—	Cum nimic? nu v’aţi dat niciodată in vorbă despre asemenea lucruri ?
—	Doamne fereşte!.. Ce, astfel de comedii vorbim noi?..
Colonelul zimbi liniştit, inţelegănd că toţi oamenii cari
iubesc devin nişte adevăraţi copii.
—	Bine tată, da ori şi căt, ar trebui să lămureşti căteva chestiuni, zise el. Eşti sigur că fata te vrea?
—	Aşa cred, respunse Constant cu indoială.
Betrănul ştia bine că-1 vrea, dar par’că ar fi ţinut să
grăbească lucrurile.
C. L. XXII. — IX. — 27,6 iS.	49
770
UN DRUM GREŞIT
—	Poate c’ar fi bine să te asiguri. Ştii că mai sunt şi alţii...
Constant remase pe gânduri. Socotea in sine că avea dreptate betrănul. Dar dacă, in adever, nu Tar fi vrut?.. Se putea foarte bine să placă Elencuţei, dar să nu placă mamei. Se putea să afle fata de legătura lui cu Silvia, şi să-l despreţuiască. In mintea lui aceste doue capete nu se apropiau niciodată, sau cănd din intimplare trecea cu gândul de la una la alta, făcea totdeauna un scut de apărare celei dintăi, ca nu care cumva s'o intunece şi s’o păteze umbra celei de-a doua. Se intimplâ cu el ceeace se intim-plă cu mulţi oameni: luase de la una tot, o umilise, o in-cărcase cu toată proza vieţii, şi, alături de dinsa, zilnic şi neintrerupt, avea in gănd un alt cap de femee, fără fiinţă, ideal. Cănd intilni pe Elencuţa şi-i plăcu, incepu să sirriţă câ se făcea incetul cu incetul un fel de substituire, idealul se mişca spre formele fetei, cu cari se amestecau şi se in-chegau, după acea mare şi adâncă lege a sufletului că nimic nu stă in ideal care să nu aibă o proprie" năzuinţă spre real. Şi atunci când inlocuirea fu intreagă, Silvia deveni duşmanul Elencuţei, deveni umbra, pata, durerea şi remuş-carea lui. Şi doar acest om, din propria fire, nu avea nimic histeric şi exaltat. Dar amorul dă pe faţă multe ascunze-turi ale naturei noastre.
Deci, mai cu temere decăt altădată, se duse adouazi sâ o vadă. Fata il aştepta ca de obiceiu in salonaşul pianului, cu maică-sa Xenia. Călugăriţa era păzitorul formelor. Din fericire ele se păstrau de şinele, căci dinsa işi uita adesea insârcinarea şi-i lăsa singuri ciasuri intregi.
In adever, ş’in zioa aceea, ca ş'in celelalte, Constant remase numai cu Elencuţa... Ea cânta ceva la piano, ocu-păndu-şi astfel manile şi luarea aminte. El sta pe canapea Şi se gândea. La ce?.. Cu ochii mari, pierduţi in sfera unor alcătuiri necunoscute, privirea lui nu se anina de nimic din ce era present. Ea simţi că el nu se uiţa la ea, şi-şi intoarse capul spre dinsul.
—	La ce te gândeşti? il intrebâ, oprindu-se.
UN DRUM GREŞIT
771
El reveni pe pâment şi plecăndu*se uşor pe un cot, se uitâ la ea lung...
—	Yin colea, ii zise fata, arătăndu-i uu scaun lângă,
pîano.
El se sculâ răpede şi se apropie de ea.
—	La ce te gândeai? il intrebâ din nou.
—	La nimic. Me uitam la dumneata.
Ea dete din cap, reincepend căteva arpegii.
—	Nu te uitai la mine... Nu te uitai la nimeni. Te gândeai la ceva.
—	Me uitam la dumneata, repetâ el simplu. Te ved ori unde me uit...
Ea işi muie privirile lung intr’ale lui.
—	E foarte frumos ceeace zici, dar, in adever, nu te gândeai la nimic?
—	Nu, zău...
—	E cu atăt mai bine. Eu credeam că	te	gândeşti
ades	la	un lucru la care eu me gândesc mult	şi care me...
umileşte.
—	Ce lucru intrebâ el mirat.
—	E de prisos să ţi-1 aduc aminte. De vreme ce Tai uitat n'are insemnătate.
Ei se uitâ la ea cu nedomerire.
—	Sunt multe	lucruri	cari imi stau	in minte de la
dumneata, dar ceva	care să	te	umilească...	mai cu seamă
venind de la mine...
—	O, nu de la	dumneata,	de la mine	insă-mi.
—	Te rog... nu	me lăsa	in	neliniştea asta. Dacă nu-mi
spui,	o	să cred vecînic că eu am fost causa.
—	Nu nu, n’ai fost dumneata. Şi ca să vezi,	uite, iţi
spuiu. Iţi aduci aminte in seara cănd juca Ida biliard?
—	Da.
—	Ştii că am avut slăbiciunea să-ţi zic că ai o prea mare patimă pentru mitologie.
—	Da.
—	Ida a auzit.
772
UN DRUM GREŞIT
—	Şi dacă ţi-a părut rău altădată, iţi mai pare reu acum?
—	Negreşit. De ce sâ ştie lumea intreagă, şi mai cu seamă dinsa, ce se petrece in inima mea?
El se sculâ in picioare şi rezemăndu-se de colţul pianului ca so vadă mai deaproape ii zise :
—	Aşa este, şi dacă e vorba să-ţi spun tot, me gândeam şi eu la ceva.
—	Vezi, la ce? intrebâ ea zimbind.
—	Me găndeam, urmâ el serios şi cam incet, că am ajuns să pierd noţiunea a o mulţime de lucruri trebuitoare in viaţă; atăta mi-e mintea plină numai de dumneata. Aşa, ved că se fac imprejurul nostru pregătiri... ciudate, de sărbătoare... ca de nuntă, şi eu n’am indrăsnit niciodată să te intreb dacă prietenia dumitale are curajul să remăie aceeaşi cătră mine pentru totdeauna.
Elencuţa ridicâ ochii spre	el	buni şi	sfioşi	şi ii	plecâ
ear pe clapele pianului,	neputănd	să	zică	nimic. Inima	ii
bătea mai tare, şi simţea privirea lui plecată spre ea, care aştepta o vorbă, un semn.
—	Da, respunse insfirşit, sfios şi aşa de incet incăt deabia se auzi.
El inţelese că era prea aproape de ea şi că privirile lui	o apăsau. Se retrase	ear la	loc	pe	scaun.
—- Şi unde vrei să	stăm?
—	Unde suntem acuma nu suntem bine? il intrebâ ea zimbind.
—	Nu vream să	zic asta.	Dar fiindcă mi-aduci aminte,
iţi mărturisesc că eu	aş fi mai	bine altfel.
Şi	cu o pornire	a inimei	nestăpânită, puse un	ge-
nunchiu	in pămănt şi	se lăsâ jos lăngă scaunul ei. Yrea	sâ-i
spue ceva,
—	Nu ştii... nu pot să-ţi spun... dar e o simţire dulce să iubeşti...
Ea ingălbenise şi închisese ochii, rezemăndu-şi capul de spata scaunului şi lăsăndu-şi mănile fără putere. El ii inconjurase. trupul cu braţele şi incet, uşor, se ridicâ spre
UN DRUM GREŞIT
773
fruntea ei s’o sărute. Mănile ei se mişcare deabia şi, unite, acoperire faţa lui ca un paravan, pe cănd ea işi intorsese capul.
—	Şezi binişor...
Căteva secunde remaseră astfel, el fericit şi aproape copilăros, ea copil adeverat, cum era, tremurând in braţele lui şi neindrăsnind nici chiar să-l privească.
—	Eiencuţo... nu vrei să te uiţi la mine?
—	Ba da, dar scoală-te.
—	Me scol... me ierţi?
—	De ce?., nu mi-ai făcut nimic, respunse ea incet, intorcendu-se spre el şi punend mănile pe umerii lui. Am zis da, urmâ şi mai incet, şi dacă vrei să-l mai auzi, il mai zic: da, da...
Şi geniul lor cel bun, maica Xenia trântea o uşă ca intr’o moară, făcend ca dogarii cari urcă la măgură ciocănind in scândură ca să fugă ursul. Betrăna intrâ cu un scul de	lănă	ca să-l	depene pe ghem. Ea vru sâ scoale pe	Elencuţa	de	la piano ca s’o ajute, dar Constant sări de pe	scaun
cu mănile intinse.
—	Eu, eu, maică.
Ea nu prea indrăsnea, dar insfirşit fiindcă lui ii făcea plâcere, ii puse sculul de lănă pe măni.
—	Vino in coa, Vasilache... zise ea ducendu-1 spre fereastră. Ceeace insemna:
—	Yai de	tine, fârmecatule, te-a legat la gard.
In	adever,	era fărmecat şi legat la gard, dar	lui ii
venea la indemână aşa cum era.
Plecâ acasă, fericit, propunendu-şi să spue tatălui seu că luase inţelegere cu fata... Dar, insfirşit, ce inţelegere luase? Se puse să-şi reamintească scena cu Elencuţa, şi se perdu in farmecul ei, fără să se mai gândească la altceva»
Acasă, intrâ drept in camera lui şi remase pănă seara, singur, fără să vadă cum trece vremea.
La masă, prânzi numai cu mama lui. Colonelul, in lipsa lui, plecase la Bucureşti. Vestea asta il nelinişti intru cătva,
774
UN DRUM GREŞIT
dar mamă-sa ii spuse că betrănul primise peste zi o telegramă de la Credit şi plecase numai decât.
—	Bine, dar atunci ar fi trebuit să se ducă la Iaşi..
—	Nu ştiu... zise betrăna cu simplitate. La Iaşi a fost de mai multe ori, ear acum trebuea sâ meargă la Bucureşti. Aşa era vorba... Pe de altă parte prea bine a făcut: trebue să incepeţi a ve ingriji de cumpărat căte ceva. Tu, dragă, te uiţi in ochii ei şi ai mântuit tot, dar nu merge aşa. Nişte oameni ca noi trebue să facă lucrurile intregi şi frumoase.
—	Aşa-i, zise Constant aproape fericit de observaţia pretenţioasă a măsei.
Apoi, vorbind, ear veni cu gândul la plecarea colonelului.
Betrănul plecase, in adever, in urma unei telegrame, dar in alte imprejurări decăt cele povestite de coana Păuna, Colonelul ii istorisise vorba cu creditul, ca să nu mai fie descusut de ce şi pentru ce.
VIII.
Pe cănd Constant era pe drum la Mălini, un vătăşel de la gară aduse o telegramă pe numele lui. Colonelul o inverti in mănă vre-un sfert de cias, hotărit să n’o deschidă; dar hârtia aceea ii ardea degetele. O simţea de la cine e, şi-i venea s’o svirle in fundul sobei; dar iarăş putea să fie o telegramă de afaceri. Nedumerit, vrea să se ducă să se sfătuească cu nevastă-sa, insă işi luâ de seamă, găndindu-se că dacă depeşa era in adever de la femeea care urmărea astfel pe fiu-seu, coana Păuna n’ar fi putut să se stăpânească, ar fi zis ceva lui Constant, şi toată treaba era stricată.
Atunci se hotărî s’o deschidă. Tremurând, ca un vinovat, işi puse ochelarii şi o ceti. Cuprindea aceste căteva vorbe:
„Copilul moare. N’am nicio facere. Silvia".
—	Ce! zise el tare.
UN DRUM GREŞIT
775
Apoi o mai ceti odată. Era aşa, negru pe alb. Betrănul işi ridica ochelarii pe frunte, par’că ar fi avut nevoe să vadă liber inaintea ochilor. Apoi, aşezăndu-se pe un scaun, o luă din nou şi o ceti pentru a treia oară.
—	Ce comedie mai e şi asta?., zise el par’că ar fi avut pe fiu-seu inainte. Ce copil? ce fleacuri?..
Şi neputendu-se deprinde cu ideea aceea, ear se mai răsuci, ear mai luă hărtia in mănă, se mai uitâ la ea, par’că ar fi voit să-i ceară lămuriri, s’o intrebe cine moare? al cui copil ? Apoi, ostenit de nesiguranţă şi oarecum biruit de enigma aceea, zise incet:
—	Bre... rea femee !..
I se părea că cu depeşa venise ea insăşi şi ameninţa să dărăme tot ce făcuse betrănul cu răbdare, cu dragoste şi sirguinţă. Acum era par'că lupta incinsă intre ei doi. Pe fli-su il uitase.
—	Cine ştie ce comedie o să facă, de-o auzi de insu-rătoarea băiatului, găndi el. Ah, tinereţă proastă ce eşti şi flecară, zise el, sculăndu-se superat şi aruncând telegrama mototolită intr’un colţ.
Dar umblănd de colo pănă colo, işi aduse aminte de vorba copil. Asta ii intrase in suflet ca un piron. Luâ ăncă odată telegrama de jos, o desfăcu pe masă şi o ceti din nou.
—	CeTşiretenie proastă! zise el dănd din cap. Ştim noi ce fel sunt făcuţi copii aceştia...
Să-l intrebe pe fiu-seu nici vorbă nu era.
Atunci betrănul luâ o hotărire cam pripită.
—	A pus ghiara pe el şi vrea să-l stoarcă. Yrea bani, me duc să-i dau bani, zise el.
Din experienţă proprie ştiea că asemenea legături au mai intotdeauna o morală foarte comodă. O mică despăgubire bănească şterge multe lacrimi de acestea sincere şi desinteresate.
Şi cu o grabă copilărească ceru să-i facă sacul; din intimplare era tocmai aproape de ciasul trenului de zioă. Răpede ii puse caii şi porni la gară. Sub imboldirea ideei aceleia se pomeni, după un cias, din odaea lui in vagon,
767
UN DRUM GREŞIT
călătorind, şi numai cănd incepu a-1 legăna trenul, se des* metici par’că din ameţeala ce i-o pricinuise telegrama.
—	Da ce fac frate? işi zise el cu indoială. Unde me duc? Par’că m?am apucat de teatru...
In adever, avea ceva teatral hotărirea aceea grăbită, care supăra bunul seu simţ, — dar teatru jucăm de multe ori in viaţa noastră, fără să ştim. El insuş pregătise cele ce se intimplau acum. Şi cănd ear işi aduse aminte de femeea ceea, cum o numea el pe Silvia, se simţi mulţumit că se duce spre dinsa. Cu mintea aprinsă alcătuia scena ce avea să se petreacă intre ei doi, şi o vedea par’că ţinendu-i pept, indrăznind să-i spue vorbe supărătoare, ori incercănd să facă pe desperata. Atunci işi scotea cuvintele ce trebuea să-i spue, chipul mai nemerit cu care ar fi putut să inceapă,
—	se găndea, se resgăndea, şi astfel, stăpânit de nesiguranţă, ajunse la Bucureşti. — Trase la acelaş otel la care fusese cu două luni mai inainte. Aci se afla omul care-i dusese scrisoarea la tribunal in zioa când plecă cu fiul seu la moşie. După ce se odihni puţin, pe la 10 jumătate porniră impreună la tribunal, «ca să găsească pe aprodul ce primise scrisoarea şi care trebuea sâ cunoască locuinţa fiului seu. El işi inchipuia câ chiar dacă Constant n'ar fi stat la un loc cu femeea ceea, tot poate ar fi putut să-i dea de urmă.
In adevăr, găsiră pe aprod; dar acesta spuse colonelului că degeaba caută pe d. membru, căci lipseşte de-o grămadă de vreme din capitală.
—	Chiar cucoana a venit de mai multe ori să intrebe, adaose el simplu şi fără nici un gănd rău.
Yorba asta insă răni pe colonel pănă in suflet.
-Nu-i nimicflăcâule, noi tot să mergem. Te-oiu mulţumi.
Apoi, răpede, par’că i-ar fi fost frică să nu-1 priceapă, adăogâ:
—	Poate s’o fi intors. Am o treabă grabnică cu dumnealui.
Şi plecară. Aprodul il duse in casa din strada Carol, pe care o cunoaştem.
UN DRUM GREŞIT
777
Betrănul intrâ pe gang iritat. Sunâ jos la scară de mai multe ori, dar nu veni nimeni să-i deschidă. Asta il supărâ şi mai mult. Uşa nefiind incuiată, o impinse şi intrâ. Cănd fu insă inlăuntru, armonia lucrurilor acelora in care el se amesteca nechemat il intimidâ. El bătu la o uşă, incet, aproape emoţionat. După puţin timp ea se deschise şi un cap de femee se ivi in umbra ei.
—	Ce poftiţi? il intrebâ domol.
—	D-nul Dumitriu aici şade ? zise betrănul.
Drept respuns uşa se deschise intreagă, şi el putu să vadă că femeea aceea nu era o slugă. Cu o rochie simplă pe ea, incheiată strimb; cu perul adus grămadă deasupra capului şi prins din fuga cu un singur ac mare; cu obrajii albi ca varul ear ochii sclipind de-o aprindere de viaţă extraordinară, — părea scăpată dintr'un convoiu de osindiţi la moarte. Ea se retrase cu sfială, ducendu-şi măna la pept, şi ingănâ ceva ce n'ajunse pănă la colonel.
Era Silvia. Ea recunoscu pe betrăn de la prima vedere, după portretele ce le avea in casă, şi presenţa lui o făcu să-şi peardă şi puţinul curaj ce mai avea. Tremura ca o vinovată, ţinendu-se cu măna de ivorul uşei.
—	E.... lipseşte.... ve rog să intraţi.
Colonelul intrâ.
—	Am venit cam de dimineaţă, zise el; sâ me ierţi...
—	Nu, domnule. Eu am eşit aşa... credeam că e doctorul... Mi-e copilul bolnav, zise ea frăngendu-şi mănile. Ve rog şedeţi...
Apoi il lăsâ singur şi trecu intr’o odaie vecină, pe a cărui uşă deschisă se auzea o tusă seacă, surdă, ca de om care nu poate resufla.
Betrănul se aşezase pe un scaun şi privea cu mirare la lucrurile din lăuntru. El se aştepta să vadă ceva neobicî* nuit, lux, ruină, lipsă de gust şi de cuviinţă, — şi in loc de asta găsea o casă ca la toată lumea. Dar pe când el se uita astfel, Silvia veni fuga pănă’n uşă, străngendu-şi mănă in mănă, şi cu ochii plini de lacrimi zise răpede şi cu groază:
778
UN DRUM GREŞIT
—	Se ineacă domnule !... şi doctorul nu vine... Ce să me ştiu face vai de mine...
Şi era zugrăvită pe obrazul ei o frică şi o desperare fără seamen. De dincolo s’auzea in adever un glas de copil strins de găt, care chema pe mama sa fără putere. II biruea boala.
Colonelul se sculase in picioare nedumerit.
—	Să se ducă cineva cu birja mea la doctor, zise el, inriurit de durerea femeei ce sta inainte-i fără nicio putere.
—	Să se ducă, respunse ea făcend un pas cătră uşă.
Dar se opri deodată.
—	Me duc eu.... fiindcă nu-i nimeni... n’am pe nimeni, zise ea remasă in mijlocul casei şi uităndu-se cu nehotărire in păment.
—	Atunci me duc eu, respunse colonelul. Un doctor, care-o fi...
—	Ah domnule, care-o fi...
Şi Silvia il lăsa şi se intoarse inapoi la băiat, ear colonelul porni răpede pe scări după doctor. Birjarul il duse la cel mai apropiat, care sta chiar in strada aceea; dar doctorul nu era acasă. Se duse la un altul, şi la un al treilea, pănă ce găsi unul pe care-1 luâ cu dinsul in trăsură. Şi nu se găndi un ' ^gur moment betrănul la ciudatul rol pe care-1 juca, nici la notărirea, cu care venise la Silvia, ci foarte firesc se urcă ear inapoi ca doctorul, ba ăncă intrâ cu el in camera bolnavului; atăta e de adeverat că ideea morţii ridică ori coboară pe oameni la nivelul obştesc al mormentului, faţă cu care tac toate celelalte simţiri, şi chiar satirii devin gânditori.
Intrare deci inlăuntru şi doctorul se duse drept la copil. El era ascuns in perne şi legat la găt incăt abia se mai vedea. II desfăcu binişor, ii scoase o mănă şi i-o cercetă, il pipăi, il intrebâ, — şi păru ingrijat de ceeace vedea. Copilul era cu faţa aprinsă şi ochii irnpainjiniţi, dar formele lui gingaşe nu-şi perdusere cu totul caracterul. Betrănul avu surprinderea de-a vedea căt de mult semena băiatul cu fiu-seu. — Silvia, pe marginea patului, tremurând, ii luase
UN DRUM GREŞIT
779
măna si vrea să-l facă să vorbească, fiindcă din cănd in cănd ochii i se inchideau şi nu mai respundea:
—	Constant..., dragă..., uită-te la mama.
El se’ncerca să deschidă ochii lui albaştri şi naivi de altădată, dar era obosit de boală.
Doctorul scrise răpede reţeta şi zise să se ducă cineva numai decăt la farmacie. Colonelul o luâ din măna Silviei, cobori scările din nou şi trimise iute pe birjar. Cănd se intoarse inapoi medicul cerceta pricina boalei.
—	Ya să zică a mai avut-o odată? intrebâ el.
—	A mai avut-o odată, domnule doctor, şi se vede c’a recit ear, că ear Ta intors, şi atunci mi se pare că am făcut eu o greşală, fiindcă am scos copilul şi Fam dus.... Fam dus la doctor.
—	La ce doctor?
Silvia se incurcâ.
—	Ei... nu ştiu... i-am uitat numele.
Adevărul era insă că eşise cu copilul, aşa cum spunea, dar se dusese cu el să aştepte consultaţia publică la Colţea,
—	căci acel pe care il avusese inainte nu mai voise să vie.
—	Ntfnţeleg cum faceţi astfel de greşeli, zise doctorul supărat şi uităndu-se atăt la Silvia căt şi mai cu seamă la betrăn.
Colonelul privi lung in ochii lui şi-i veni pănă’n gură să-i zică :
—	Ce te legi de oameni degeaba ?.. dar işi aduse aminte că el il căutase, -- şi tăcu.
Silvia văzu nedreapta observaţie a doctorului.
—	Domnul nu e vinovat intru nimica, fiindcă nu era aici. Eu am făcut greşala, zise ea pe un ton care nu mai primea respuns.
Insfirşit medicul plecâ, făgăduind să revie seara. Silvia se luâ cu temere după el, căutănd să-l intrebe dacă avea vre-o speranţă şi, nerăbdătoare, se cobori pănă jos să aştepte pe birjar cu doftoriile. Bătrănul remăsese la capătul patului şi se uita la copil in faţă, atras de misterioasa putere care leagă cele două virste şi poate şi de marea ase-
780
UN DRUM GREŞIT
menare a băiatului cu fiu-seu, şi se pomeni invelindu-1, fiindcă işi scosese o mănă afară, şi privindu-1 cu milă şi cu nelinişte.
Silvia se urcă iute cu doftoriile, şi, amendoi, se pusere să i-le dea. Copilul le luâ cu supunere; apoi căzu ear cu capul in perne şi aţipi. Silvia incremenise cu privirile pe figura lui, căutând par’că să pătrundă taina acelei vieţi care ii era atăt de scumpă. Câteodată ii da părul "Jnişor de pe frunte la o parte; altădată işi lipea măna incet de obrazul lui ca să-l vadă dacă arde.
In vremea asta colonelul se uitâ mai bine la ea. O vedea in nişte imprejurări in care prefăcătoria era cu neputinţă. Capul acela serios, cu maturitatea durerei in toate liniile, cu uitarea de sine dusă pănă la jertfire, nu semăna de loc cu ideea ce şi-o făcuse el de-o asemenea femee. Silvia, cu toată starea ei socială profană, părea o pagină mare de biblie, in care se povesteşte cu graiul archaic o parabolă de-a mântuitorului. Era viaţa omenească in toată dramatica ei expunere, fără sgomot, fără convulsiuni, dar reală.
Şi pe cănd se uita astfel la ea, dinsa vru şi ea să-l vadă mai bin^ şi-şi ridicâ ochii spre el, dar şi-i plecâ numai decăt in pămănv căci privirea lui o intimida. Atunci colonelul gândi că a venit vremea să se retragă.
—	Eu o să me duc, zise el incet, făcend un pas spre copil, şi o să mai viu şi măine...
Dar pe cănd el se apropia de pat, Silvia se plecase spre măna lui şi i-o sărutâ. El işi trase măna incet din-tr'ale ei:
—	Are să se facă bine, ia să vezi.
—	Măcar de-ar da Dumnezeu, zise ea, eşind după el.
Cănd se urcâ din nou in trăsnră, colonelul nu-şi da
ăncă bine seamă de cele intimplate, dar avea un fel de senin de suflet, ca toţi oamenii cari au făcut o faptă bună. Tocmai cănd ajunse acasă şi-şi scoase tabachera sâ facă ţigară, începură să i se desfăşure in minte cele petrecute, şi cănd se văzu in birjă alergând după doctori, nu se putu opri de-a zimbi, şi zise incet:
UN DRUM GREŞIT
781
—	Ei comedie!..
Deşi era un om cu multă experienţă, vedea bine câ nu isprăvise cu surprinderile ce ni le adue împrejurările. De la incrucişerea abstractă a ideilor pănă la incrucişerea faptelor era ăncă o depărtare oarecare.
—	Să mai vedem, îşi	zise intru sine.
In adever, a doua zi	se duse ear in strada	Carol,	şi
acum urcă binişor scara, bătu incet la uşă şi intră cu temere. Se găndea că era un lucru drept şi omenesc să nu mai turbure pe nenorocita	aceea cu explicări.	Să	aştepte :
dacă se făcea copilul bine,	putea să vorbească	şi	să se	lămurească; dacă nu... totul	devenea de prisos.
—	Ei, cum ii mai e? intrebâ el incet pe Silvia.
Ea se plecâ să-i sărute măna; in fapta aceasta nu era nimic nici linguşitor nici pregătit dinainte.
—	Ia lasă....
—	De, respunse ea, nu indrăznesc să zic vorbă mare, dar par'că e ceva mai bine. Doctorul mi-a zis să nu-1 las să doarmă, — insă... am greşit de-am adormit, şi-mi pare că a dormit şi el. Am făcut reu...
—	Ai fi fost ostenită,
—	Cam ostenită.
Cam era de prisos, căci de patru nopţi nu Închisese
ochii.
Trecure amendoi la copil. El era deştept. Cănd intrare dinşii băiatul işi intoarse privirile lungi şi ostenite spre ei, şi ce i-o fi adus aminte betrănului privirea aceea nu se ştie, dar el aproape fără voie se opri şi apucâ pe Silvia de braţ par’că ar fi vrut să-i arate ceva, — dar, răpede, ca şi cum i-ar fi părut reu că i-a scăpat o asemenea mişcare, adăogâ:
—	E mult mai bine...
Se apropie de patul copilului incetinel şi cu vorba lui domolă incepu a-1 desmierda:
—	Ce faci tu bre?.. Ai vezut ce lucru bun ţi-a dat d-nul doctor... Ia să vadă tata măna...
Colonelul işi zicea sieş tată faţă cu toţi copii.
Băiatul scoase măna de subt plapămă şi i-o intinse.
782
UN DRUM GREŞIT
Betrănul işi lipi de braţul lui alb şi moale mustăţile sale sbirlite, şi se veselea şi ridea incetinel ca o gâscă care-şi regăseşte bobocii.
—	Tot are căldură... zise el Silviei dănd din cap. Ce-a spus doctorul aseară ?
—	A spus că să mai vadă... Vine şi astăzi. Trebue să vie acum.
—	Dacă vrei să mai chemăm pe unul.
—	De... cum credeţi.
—	Ea... ce să cred? zise betrănul, caşi cum ar fi voit să nu fie amestecat in trebile ei.
Era aşa: or de căte ori il lua numai pornirea firii sale, se da pe faţă omul bun şi înţelegător al tuturor nevoilor lumii aceştia; dar indată ce avea vreme să se mai gândească, se inăsprea, căci bunătatea e bună tocmai pentrucă nu vrea să judece totul.
Insfirşit veni doctorul. După ce cercetă pe băiat cu deamenuntul, spuse câ el îndrăzneşte sâ creadă câ e scăpat. Cu răbdare şi ingrijire se ese din multe greutăţi.
A doua şi a treia	zi veni colonelul	ear.	îşi	propunea
să	vox 'ască Silviei de	scopul venirii lui,	negreşit cu totul
in	alţi termeni de cum	era hotărit; dar,	faţă	cu	sfiiciunea
şi	modestia ei, devenea	şi el sfios.
Timpul insă trecea, şi cu insănătoşirea copilului reveneau toate indoelile şi proiectele betrănului. Negreşit că realitatea, la Bucureşti, era cu totul altfel de cum şi-o închipuise el şi schimbase mult din planurile lui, — dar era o altă realitate la Mălini, era Elencuţa, copilul lui sufletesc şi, mai mult decăt atăt, era dragostea fiului seu pentru dinsa, care trebuea să fie puternică ca el sâ ajungă a lăsa iu aşa desăvirşită părăsire pe Silvia şi pe băiat. Şi, lucru curios, ceeace cu căteva zile mai inainte era semn bun, nepăsarea lui Constant pentru scrisorile de la Silvia, acuma devenise semn reu, — căci e totdeauna trist de-a te convinge câ acela pe care-1 iubeşti mai mult, fiul teu bunăoară, e un om fără inimă. Dar atunci betrănul işi amintea cu plăcere de seara in care Constant ii făgăduise să vie la gară şi nu
UN DRUM GREŞIT
783
venise. Era dovadă că se petrecuse in el o luptă puternică inainte de a-şi părăsi copilul. Fiindcă el se încredinţase, din toate lucrurile căte se pot observa in viaţa intimă, că copilul Silviei era cu adeverat copilul lui Constant.
Era prin urmare vinovat mai mult el, sau poate im-prej urări le.
Dar, insfirşit, trebuea eşit la un fel din această încurcătură, căruia ii zicea că este ca la teatru. Şi era in cele din urmă doritor să cunoască mai din scurt viaţa Silviei, care i se părea din ce in ce mai ciudată, mai cum se cade. Dinsa nu-i zisese o singură vorbă despre fiul seu, si, lucru care miră pe betrăn mai mult, fu bunul gust, cuviinţa cu care Silvia ascunsese portretele lui. O alta in locul ei le-ar fi întins tocmai atunci, ca să arate betrănului interes şi dragoste.
—	Eu aş vrea să plec, ii zise el in	cea din urmă	zi,
şi doream... să vorbesc cu dumneata căte	ceva...
Şi	fiindcă Silvia tăcea, el adăogâ ca	lămurire :
—	Depeşa dumitale eu am primit-o.	Fiul meu	nu	ştie
nimic. E a dumitale, nu-i aşa? o intrebâ el scoţend telegrama mototolită din buzunar.
—	Da... respunse ea incet.
—	Atunci, diseară ne putem vedea un minut ?
—	Cănd ziceţi dumneavoastră...
—	Prea bine, diseară.
(Sfârşitul in numerul viitor).
DUIL1U ZAMFIRESCU.
784
DIN ISTORIA BRESLELOR
DIN ISTORIA BRESLELOR
Revoluţiunea franceză a urmărit rumperea tuturor legăturilor cari puteau să oprească aventul individual; ea proclamă şi realizâ afrancarea muncitorului, desfiinţând breslele (Ies jurandes et Ies maitrises). Pănă şi coaliţiunile de uvrieri erau proibite de revoluţiunea franţeză, in numele libertăţii muncei.
Astăzi cugetă altmintrelea radicalismul francez. Acesta a declarat şi pe toată zioa declară resboiu individului in numele Statului şi reclamă intervenţiunea acestuia, tutela lui in favorul colectivităţilor de muncitori. La 1789, acum o sută de ani, se desfiinţa breasla ca o stavilă la libertatea individului meseriaş; astăzi grevele de uvrieri, opresc munca individului in numele intereselor unor corporaţiuni estralegale. Grevele, cari au inceput şi pe. la noi, impun incetarea de lucru chiar şi muncitorului căruia nu-i convine să nu lucreze...
Ceva este de invăţat din această luptă contrazicătoare a liberalismului modern, contra direcţiunii urmate de Revoluţiunea de la 1789. Această luptă cată să ne deştepte asupra necesităţii de-a studia ceva mai mult vechia constituţiune a breslei, spre a ne convinge dacă, da sau ba, era breasla o instituţiune contrarie adeveratei libertăţi a muncei şi dacă, impăcată cu noua stare de lucruri, ea n’ar putea afla loc legiuit in coprinsul domniei celei mai mari libertăţi...
Guvernul actual, preocupat cu dreptul, de această intre-bare plină de gravitate şi-a zis primul seu cuvent, formulând un proiect de lege relativ la corporaţiuni.
Eu nu-mi propun aci (ceeace nu-mi ingădue cadrul a-
DIN ISTORIA BRESLELOR
785
cestei foi) nici de-a apăra, nici de-a critica lucrarea guvernului, dar nu pot să nu recunosc cel puţin oportunitatea lucrării lui şi vin deci să-mi arăt părerea de bine că, revenindu-se la un mai de inţeles şi binefăcetor cuprins al vorbei «libertate», avem să vedem realisăndu-se ăncă una din dorinţile exprimate, la propunerea mea, de adunarea consultativă din Iaşi de la 1863(0.
1) Sunt puţini din cetitorii mei cari ştiu astăzi, ce a fost acea adunare. Sa inregistrez dar aci, pentru trebuinţa viitorilor istorici ai stării noastre economice, căteva informaţiuni despre acea adunare.
Erau in Iaşi mari nemulţumiri, produse fireşte prin faptul strămutării definitive la Bucureşti a autorităţilor superioare. Nemulţumiţii credeau că soarta Iaşilor s’ar imbunătăţi prin aşezarea acolo a Curţii de Casaţiune şi petiţiuni in acest sens se trimisere lui Voda-Cuza şi Camerei. Un contracu-rent, provocat de unioniştii sinceri, fu produs in Iaşi. Acesta probâ că Iaşii n’au a căştiga nimica din reşedinţa in ei a Curţii de Casaţiune, ci numai că Iaşilor li se cuvin imbunătăţiri mai reale şi mai mari. Guvernul din Bucureşti favorisâ acest curent şi in Noemvrie 1863 (acum 25 ani tocmai) prin decret domnesc convocă, la mitropolie, o adunare mare, zisă «Comisiune inaltă*, compusă din toate treptele societăţii Iaşene, cu misiunea a formula cererile de imbunătăţiri ale Iaşilor. Subsemnatul au avut onoarea să redacteze procesul verbal ultim al Comisiunei inalte, conţinend dorinţile Iaşilor.
Intre aceste dorinţi, după lungi şi interesante desbateri, Comisiunea inaltă a inscris şi pe cea următoare:
Art. 3 «Stavilirea evreilor de la comerciul mic de piaţă şi de strade, măncări, beuturi etc., conform celor stipulate chiar in Regulamentul organic. Această cestiune e de viaţă sau de moarte pentru comerciul ce a mai remas neinstrainat din manile Românilor.
Art. 4 «Respectarea pe căt mai mult, tocmai in inţelesul propunerii de mai de sus, a vechilor aşezăminte ale corporaţiunilor industriale. Subsemnaţii sunt departe de-a voi să manţină in patria lor şi in special in Iaşi, vechile şi astăzi neposibile instituţiuni ale evului de mijloc, dar in caşul special in care se afla acest oraş, inundat, copleşit de evrei, supuşi străini şi fără nicio legătură cu ţara, subsemnaţii nu ved salvarea măcar a ce a mai remas din vechiul comerciu şi din altădată desvoltata industrie naţională, decăt prin grabnica luare in consideraţiune a aşezămintelor şi a imunităţilor corporaţiunilor (breslelor), dobăndite de ele de la înţelepciunea şi prevederea a mulţi din glorioşii noştri domni».
Eată dar că ăncă la 1863 Noemvrie, se găseau in Iaşi, chiar liberali, cari inţelegeau nevoia de care azi ţine seamă d. P. P. Carp.
V. A. U.
C. L. XXII. —IX. — 27,618.	50
786
DIN ISTORIA BRESLELOR
Am cugetat că era de datoria noastră, a scormonitorilor in archivele trecutului ţărilor romăne, să publicăm la un loc vechile documente inedite sau deja editate, cari se refer la intrebarea ce se agită, a breslelor. Cu asemenea publica-ţiuni se vor inlesnl studiile economiştilor noştri asupra unei cestiuni care s’a impus atenţiunii publice, in cele din urmă, prin proiectul de lege al actualului guvern.
Cred că este util să pun in fruntea documentelor, formulate conclusiunile la care dă naştere cetirea acelor docu-minte.
Vechimea breslelor.
Nu am intilnit pănă astăzi documente originale constatând vechimea vreunei bresle mai dincolo de inceputul secolului al XVI-lea, dar neindoios că instituţiunea breslei este cu mult mai veche, de oarece in hrisoave de la Petru Rareş se pomeneşte de drepturile breslelor date lor de «fericiţii domni» de mai dinainte.
Federaţiune de bresle. Există intre hârtiile episcopiei de Roman actul federaţiunii breslelor: abagierii, blănării, croitorii, bărbierii şi cojocarii din 1725 Decemvrie 28. (Vezi scrierea despre episcopia Roman de P. S. Melchisedec la numele lui Atanasie).
Legătura breslelor intre ele s’a făcut in faţa lui Atanasie episcop Romanului şi fără nicio altă intervenire a vreunei autorităţi civile. Asemene federare de bresle se făcea acolo unde numerul meşterilor de fiecare specialitate nu era destul de mare, ca singuri să poarte sarcinele breslei. In Iaşi au stat mult timp unite breslele talpaJurilor şi acea a ciobo-tarilor. Cănd se vede că s’au inmulţit ciobotarii de ajuns ca să remănă singuri, ei cerure mitropolitului Gavril să fie in-voiţi a se constitui in bresle deosebite.
Este de notat că breasla ciobotarilor, in Iaşi, nu este aceeaşi cu breasla cismarilor. Catastivul dlu 1767 Noemvrie 9 care in original se află in mănele d-lui Teodor Codrescu, din Iaşi, dispune la articolul 16, că: acismarii să-şi păzească
DIN ISTORIA BRESLELOR
787
cismaria, cum şi ciobotarii ciobotăria, să nu aibă voie a lucra teletin sau iniinei sau opinci, nici să vendă, după cum au fost din veac, ear de vor indrăzrii vreunii, să se certe şi să se globe as că, ear ciobotarii să fie volnici a cumperă pei, păzind a sa răndueală».
Prin alt articol (9) se dispune că: «ciobotarii să fie volnici a lucra şi talpălăria, după cartea gospod, după obiceiul vechiu ».
Federatele bresle işi aleg o zi de praznic comun (la Roman era acea a Sf. Arhangeli Mihail şi Gavril) şi se leagă să serbeze acea zi «ospetănd săracii şi mişeii şi străinii şi să-i adăpe să zică bogdaprosti, să fie primit pentru sufletul morţilor, părinţilor, a moşilor şi strămoşilor şi a reposaţilor fraţi şi fii şi fiice şi nepoţi şi a strănepoţilor şi a celor ce intăresc şi miluesc şi ajutoresc la praznic, cine cu căt se indură». Breasla calicilor din Roman aveau de zi de praznic: S-ta Parachiva. Asemene breasla pogribacilor. Ciobotarii din Iaşi prăznuiau înălţarea Domnului. etc.
«Fraţii-» adecă membrii breslelor federate se leagă a da căte un ort bătut şi căteo litră ceară şi căte patru colaci.
Federaţiunea această a breslelor se făcea spre a uşura darea cătră cutia breslei şi pentru intreţinerea bisericei breslei şi celelalte spese de administraţie a breslei. De sigur că se urmărea şi alt scop prin federare, căci in condica de la 1725 vedem că fraţii tuturor breslelor se leagă a manţine neatinse drepturile breslelor : «ear care ar mai trage dintru obiceiul breslei, sau să le facă alte obiceiuri care rtdu fost pănă acumf să fie subt blăstem»...
Şi ceva mai sus se zicea : «Ear care staroste sau care din fraţi vor vrea să strice obiceiurile breslei, acela staroste şi acei fraţi sa fie blăstemaţi de Domnul Dumnezeu etc.».. (urmează blăstemul cel mare).
Autonomia breslei. — Breasla nu stătea sub puterea autorităţilor civile ale ţării. Ea a fost in secolii anteriori de sine stătătoare. Chiar judecăţile dintre breslaşi, ba chiar judecata dintre un breslaş cu muierea lui, se făcea numai inaintea starostelui respectiv. Actul federaţiunii din 1725 zice: «Aşiş-
788
DIN ISTORIA BRESLELOR
derea pârcălabii sau alţi dintre judeţele mire ne şti, care s’ar amesteca intru judecăţile starostelui, ca să strice obiceiurile breslei şi aceia ăncă să jie legaţi subt tot blăstemul»...
Şi aiurea, acest act dispune că : «fraţii cănd se vor sfădi cu vre un om ce nu este de breaslă... să nu aibă a merge la judeţ (mirenesc) fără de ştirea starostelui, ear de vor merge fără ştirea starostelni7 pre acei fraţi să-i certe starostele şî să-i globe as că pre obiceiu».
Catastivul breslei mişeilor din Roman dispune că: <Lnime din judecătorii lumeşti, din boeri, să nu aibă voie a judeca sau a globi, sau a certa pre staroste, nici pre mişei, fără numai singur Preasfinţitul pări7itele de la St. Episcopie de Roman.... » «Carele din mişei va merge la alt judeţ şi mc va merge la starostele, sa fie pedepsit cu ioo de toiage».
Catastivul ciobotarilor din Iaşi dispune la art. ii, că: «.carele din meşteri va fi greşit adecă va fi de judecată, să nu aibă a merge pe la alte judeţe ci să-i judece starostele cu breslaşii; ear de va avea vină grea să vină la St. Mitropoliei.
Nici chiar femeea fratelui din breaslă nu are voie să sustragă pre bărbatul seu de la judeţul starostelui, subt pedeapsă «să ia şi ea parte (la globire) dimpreună cu bărbatul».
Singurul apel ce condica de bresle permitea «fraţilor» y era la capul bisericei (Mitropolit sau Episcop) şi numai in caşul de neinţelegere cu starostele : «Aşişderea de va greşi intru ceva starostele fraţilor, să nu aibă voie fraţii a certa ei singuri sau a globi, nici să aibă voie a şi întreba la judeţul mirenesc ci numai la S inţia Sa Părintele Episcop şi Sfinţia Sa Părintele il va certa şi-l va globi după cum ii va fi vina. Ear de-l vor trage fraţii pre staroste la judeţ mirenesc fără de ştirea Sfinţiei Sale Părintelui, Părintele să certe pe fraţi pentru vina aceasta».
Starostele. — Dreptul de a-şi ale^e starostele este inscris in toate catastişele de bresle ce mi-a venit pănă astăzi la mănă. Recunoaşterea starostelui o inscriea mai apoi capul bisericei in catastiş, subt semnătura sa, cu sau fără sigiliul bisericei. Breslele federate işi alegeau numai un staroste.
DIN ISTORIA BRESLELOR
789
In catastivul de la Roman se zice că : «pre cine va a-lege Dumnezeu şi Maica Precisia şi sfinţii slăviţi MiJiail şi Gavril şi fraţii să fie staroste, tin frate din fraţi, sa aibă cinste starostele de la toţi fraţii şi de la betrăni şi de la tineri, ca îin mai mare al lor şi cap breslei; nime să nu aibă voie a intoarce cuventul starostelui sau a-l sudul, sau a-i zice cuvinte de scandal. Ear care frate nu va veghea voia starostelui, ce-i va intoarce cuvintele sau il va sudul, pre acel frate să-l certe starostele cu toţi fraţii şi să-l glo-bească cu mare gloabă. Certarea aceluia să-i fie ioo toiage şi gloaba 5 lei».
Catastivul ciobotarilor din Iaşi zice : «Pe starostele ce va fi, toţi să-l cinstească şi să-l asculte, ear cine va necinsti pe staroste şi nu va asculta de dinsul, să aibă a-l globi starostele ».
Catastivul mişeilor din Roman zice că : «Cine va sări la starostele, gloabă trei taleri şi 100 de toiage. Cine va da o palmă unul altuia, gloabă 15 costande şi 50 de toiage. Carele din cei tineri nu va veghea voia celor mai betrăni, 50 de toiage.»
Şi mai departe:
«Aşişderea fiecare din fraţi este dator a asculta pe starostele şi a sluji; ori unde il va trimite indată să meargă».
«Cănd va trimite starostele pre fraţi la fratele cel greşit să-l aducă, datori sunt fraţii cei trimeşi să meargă să-l aducă şi de nu va vrea să vie binişor, să-l aducă şi fără de voia lui, cum nu va pofti. Şi femeea lui, sau feciorii lui, sau rudeniile lui să nu aibă voie a sări pe porunca starostelui să scoată pre acel vinovat; ear cine va sări, să iea certare şi gloabă».
Aiurea, in acestaş catastiv din Roman, vedem că starostelui se recunoştea şi dreptul de-a lua zăloage, trimiţend să le ia de la fraţi, cari se leagă a nu se opune de a-1 da. In catastivul ciobotarilor din Iaşi se dispune că poruncile domneşti cari privesc pe vreun meşter să fie adresate la staroste şi că numai starostele are dreptul să certe şi să glo-bească, după asemene poruncă.
790
DIN ISTORIA BRESLELOR
Ucenicii. Fără voia starostelui nici un frate nu poate primi ucenic «ear de va primi ucenic fără voia starostelui, să-l globească starostele pre acel meşter şi gloaba să-i fie: căte zile a fi slujit acel ucenic, aţăţia orţi să dea.
Catastivul ciobotarilor din Iaşi dispune că: «care ucenic va avea a se băga la meşter, să aibă a veni la starostele cu stăpânul seu şi să se tocmească dinaintea starostelui şi a meşterilor şi după ce se va tocmi ucenicul să dea meşterul un ort starostelui şi tuturor meşterilor.
«Pre ucenicul ce-1 va momi alt meşter şi va fugi de la stăpânul seu, să aibă starostele a globi pre meşterul acela ce va momi pre ucenic şi ucenicul să se certe. Meşterul ce l’ar fi momit să dea gloabă trei lei.
«Ucenicul se va tocmi trei ani la stăpânul seu. După ce va implini trei ani să mai slujască jumetate an şi să-i dea ucenicului trei lei simbria lui.»
Asociaţiuni. Orice asociaţiune la nescareva negoţ intre meşter cu meşter să fie pururea cu ştirea starostelui, sub pedeapsă de globire.
Admiterea in breaslă. Intrarea in breaslă a unui meşter «care ar veni şi s’ar aşăza» urma să se facă cu autorisaţiu-nea starostelui şi plătind la cutia stărostiei căte doi lei «precum au fost obiceiul din veac.»
Dări. Blănării, băibărăcarii, cojocarii şi abagierii locali plăteau de fiecare dugheană, in plus, la stărostie, căte doi orţi.
Ciobotari străini de veneau in Iaşi, erau admişi, ca şi ucenicii locali cari voiau să easă meşteri deosebi, dar erau datori, zice catastivul ciobotarilor din Iaşi, «să meargă la starostele şi la breslaşi ca să ceae voie dănd şi barbanţia cinci lei cu plocon cu tot».
Cine era fecior de meşter local, «ştiut de ceilalţi, acela işi dă barba7tţia doi lei şi jumetate cu p o clon cu tot».
Asemene taxa de admisiune in breaslă este mai redusă pentru fiii breslaşilor cari sunt de loc. Aceştia aveau a da numai căte un leu bărbanţia.
Nici un meşter care n’ar fi dând bărbanţie la stărostie, adecă care n’a fost primit «frate» in breaslă, n’avea voie să
DIN ISTORIA BRESLELOR
791
lucreze ca meşter, sub simpla pedeapsă: «care riar înţelege, să fie sub blăstemul ce scrie in cat as tiv».
In catastivul breslelor federate din Roman, vedem din cuprinsul intăriturii Episcopului Ioanichie, cum că : «acum de doi, trei ani necăutăndu-se aceste bresle, s’au ridicat căţiva meşteri tineri, alţii de aiurea veniţi şi nu bagă seamă pe starostele de breaslă şi se strică şi obiceiul praznicului ce făcea la zioa sfinţilor şi marilor voevozi cereşti Mihail şi Gavril, din pricina nesupunerii meşterilor, pentru care au venit ina-intea noastră Ioan sin Istîneţu starostele şi cu toată breasla din terg din Roman: blănari, abageri, croitori, bărbieri şi cojocari, poftind ca să li se innoească catastivul, deci şi noi le-am innoit şi le-am intărit catastivul lor cu iscălitura noastră şi cu pecetea S-tei Episcopii, ca să aibă a urma şi asculta toţi meşterii de starostele lor, după toate ponturile căte arată mai sus, la răndul lor; ear care n’ar vrea să dea ascultare să aibă starostele a-1 certa pe obiceiul lor şi nimeni să nu îndrăznească a strica breasla lor».
In federaţiunea de bresle din Roman nu au fost admişi (se vede ca nevrednici) doue feluri de oameni, cari continuare a face breasla lor a parte. Aceştia fure calicii sau mişeii şi cioclii sau pogribacii.
Catastivul breslei mişeilor din Roman este renoit sub» IJ) Mih. Racoviţă vv. Breasla de mişei din Iaşi era mult mai vechie. Primăria de Iaşi păstrează actele acelor bresle, din care se vede că Petru Rareş, a donat locul din mahalaoa şi astăzi zisă a calicimii (sub Academie şi Talpalari) pentru locuinţa fraţilor din breasla calicilor.
Breasla pogribacilor şi-au renoit catastivul lor la 1699 sub Antioh-Vodă, care le-a intărit „iipiiBHJiia precum ait fost din veci»(0.
1) Intre obligaţiunile breslei pogribacilor era şi aceea de-a ingropa pe cei săraci şi mai virtos pe cei străini şi nemernici, cari nu vor avea pre nimeni să-i grijească Ia moartea lor... Aşişderea şi pentru oamenii cari vor fi de peire cu invăţătura Domniei şi le vor tăia capetele la locul cel de per-zare, ca să aibă a-i străjui pănă a treia zi şi a treia zi să-i ingroape şi pe alţii cari vor peri in terg in Roman...» Numai pe ţigani sunt scutiţi pogribacii de a-i ingropa!
792
DIN ISTORIA BRESLELOR
*
Ne remăne să vedem, cum prin catastivele constitutive ale breslelor, se acordau disposiţiuni protectoare industriei ori comerciului.
Negreşit că pentru asemenea observaţiuni nu vom recurge la catastivele mişeilor ori al pogribacilor din Roman, deşi cestor	din urmă	Domnia	le acorda	unele	favoruri, precum scutiri	de toate	dările şi	angariile,	ca ei	să aibă grija
de trebile pogribaniei.
Catastivul ciobotarilor şi un numer de hrisoave domneşti ce posedem, ne vor lămuri deajuns cum instituţiunea breslei avea de scop, intre altele, şi aceea ce azi numim protecţionismul in materie de industrie şi comerţ.
Să analizăm aceste documente.
Catastivul ciobotarilor.
Art. 5 din catastiv pune o dare mai mare pentru acel meşter ciobotar care,	fiind străin, va voi	să se	stabilească in
Iaşi. Aici e	vorba de	meşterul	venit in Iaşi din	alt punct al
ţării romăne.
Art. 6 pune la amendă, la «heraie» de un ort peste dările obicinuite pe Moldoveanul meşter care se va năimi la Armean.
Art. 7 isbeşte de o taxă de doi bani de părechia de ciobote ce va introduce in Iaşi de aiurea ca să le vendă in Iaşi. «Ear de va vinde pe ascuns, ciobotele acele să fie volnic starostele cu breslaşii să le ia toate să fie a breslei. Şi care meşter va cumperă pe ascuns, să fie de mare certare şi gloabă, precum a fost obiceiul din vechime.
O taxă de jumetate oca ceară la praznic sunt datori a plăti, şi meşterii cari, din alte terguri, vor veni să cumpere marfă ciobote.
Incontra concurenţei ciobotarilor jidovi şi armeni se iau mesuri prin catastivul renoit la 1767 Noemvrie 9. Prin art. 15 se zice: «Nici un meşter să nu aibă voie să venza ciobote a Jidovului sau a Armeanului, ear care se va afla
DIN ISTORIA BRESLELOR
793
făcend vicleşug, sa se certe unul ca acela şi să dea cinci oca ceara la praznic».
Dacă Jidovilor şi Armenilor li se opreşte venzarea in Iaşi de ciobote, li se invoieşte exportul insă şi venzarea in alte părţi a ţării: «ear Armenii şi Jidovii cari vor vot să cumpere ciobote9 să fie volnici a cumpera căt de multe, insă voie să nu aibă a vinde aici (in Iaşi) alăturea cu ciobotarii, ci să le ducă la alte terguri să le venză / cum şi alţi neguţători (adecă de alte neamuri V. A. U.) asemene să urmeze. Far de vor face vreunii indrăsneală să venză in taină, unii ca aceia să se globe as că şi nicidecum să nit li se dea voie să venză aici, fără decăt numai breasla ciobotarilor să venză ciobote aici» (art. 13-le).
Pentru a protege pre ciobotarii romăni, catastivul breslei lor regulamentează căvăfiile şi le impune oarecare dări şi obligaţiuni. Aşa, cavafii\ cari cumperă şi vend ciobote, art. 4 zice, că ei «să dea pol oca ceară la praznic din an in an, după obiceiul veckiu».
La art. 12 se stipulează că «ciobotarul care va vrea să se facă cavaf, să dea una oca ceară la praznic, ear carele din ciobotari se va face prin taină tovarăşi cu alt neguţător şi dovedindu se acel ciobotar, să dea cinci oca de ceară la praznic şi neguţătorul ce intră la tovărăşie cu ciobotarul earăş să se globească».
In adeveratul spirit al cooperaţiunii moderne sunt dis-posiţiuni in statutele breslei ciobotarilor din Iaşi, care tind a impedica monopolizarea muncei şi câştigului in anumite mâni. Aşa, de exemplu, se dispune că de oarece cavafii adună ciobote lucrate de alţii spre venzare in dugheana lor, apoi ei să nu aibă voie a umbla pe la casele ciobotarilor arvonind marfa fără de ştirea starostelui. De ce? Pentrucă la art. 14 se hotăreşte că oricare meşter care ar primi de la neguţători o comandă de marfă, acela meşter să declare starostelui lucrul, ca starostele să orănduească la toţi ciobotarii ca fiecare să venză căte puţintele ear nu numai unul. «Ear de va face vreun meşteşug ca să venză numai el şi să nu arate sta-
794
DIN ISTORIA BRESLELOR
roslelni şi celorlalţi breslaşi, acela meşter să fie de certare şi să dea şi una oca ceară la pi'aznic».
*
Eată disposiţiuni, cari multora astăzi li se vor părea contrare nu mai ştiu căror libertăţi. Eu constat numai faptul, că graţie lor, ăncă la Domnia lui Ion Sandu Sturza in Moldova, se afla in Iaşi, numai Romăni, ciobotari 7^(J) de indivizi. Căţi au mai remas astăzi sub beneficiul aşa ziselor libertăţi moderne? La I^20 erau in Bucureşti 787 de breslaşi români şi numai 127 ovrei şi 37 armeni. (Vezi lucrarea mea: O statistică din 1820. Şedinţa Acad., 17 Martie 1887).
N’aş fi drept dacă aş pune decăderea industriei numai pe socoteala reu inţelesei libertăţi. Chiar din catastivul ciobotarilor din Iaşi, vedem cum instituţiunea breslelor a fost isbită prin inovaţiuni de la 1820 incoace pănă la Regulament, carele acesta i-a dat lovitură fatală. Ioniţă Sturza Vodă, in-noeşte catastivul breslei ciobotarilor la 1827 Noemvrie 17, dar modifică unele articole. Modificarea fatală este in nimicirea autonomiei breslei, desfiinţăndu-li-se dreptul de-a se folosi de apelul la mitropolit in caşuri grave. Prin art. 10 din hrisovul lui Ioniţă Sturza, se dispune că «Agia» este instanţa de apel. Apoi intervenţiunea «agiei» a fost ruina breslaşilor, căci sunt la toată ocasiunea prădaţi şi maltrataţi... Aşa că mulţi din ei, ca să scape de trista situaţiune ce agia făcea administraţilor ei, de pe la 1827 incoace, işi lepădau naţionalitatea, se făceau supuşi străini!..
*
Neguţitorii formau şi ei bre Je importante in trecut.
Căt de apreciat era neguţitorul la curtea domnilor din secolele anterioare, poate să ne arate hrisovul minunat al lui Dabija Vodă, care scutind de unele dări pre un neguţitor
1) Catastivul aduce nominal lista acestor 74 de meşteri ciobotari.
DIN ISTORIA BRESLELOR
795
el numea «al nostru bun prieten»... Acelaş Domnitor publica scutiri de dări şi angarii tuturor neguţitorilor cari s’ar rein-toarce in patrie, din cei fugiţi peste hotar «de bogate nevoi» ce fusesere peste ţară...
Dar ce să mergem atăt de departe ? Ce să amintim de tariful protector vamal de la 1761, ori de marea ceartă dintre Polonia şi Ghica Vodă din 1770 Martie, căci acesta impusese mult intrarea in Moldova a spirturilor poloneze, in favoarea velniţelor pămentene?.. Protecţionismul breslei comercianţilor se impune, ca un vechiu obiceiu, pănă şi domniilor fanariotice. Foarte instructiv este, din acest respect, hrisovul lui Ion Alex. Const. Moruzi VV. din 1792 Noemvrie 25. Negreşit că la data aceasta breasla a pierdut unele din vechile şi mântuitoarele privilegii, dar nu mai puţin breasla continuă a se bucura de scutiri mari şi de o orga-nisaţiune specială.
Breslele neguţitoreşti după 1792 nu mai au judeţul starostelui lor, dar li se dă un jude superior, in visternicul ţărei «car d. vel aga sau alţi zapcii să nu aibă a-i supera». (Vezi hrisovul de la Moise Moghilă pag. 49, Uricar T. II).
Deja in 1783 Alexandru Constantin VV. prin hrisovul de reinoire a drepturilor breslei neguţitorilor, s’au nimicit mari drepturi ale breslei. Aşa i s’a impus staroste «prin cercetarea şi alegerea d-sale vel vist.». Ancă starostele numit de visternic are dreptul de a judeca pre breslaşi, dar putea oare fi independente judeţul unui om care aterna de visternicul ţării ? C1)
1) »Toate pricinile de judecaţi ce vor avea neguţitorii să aibă a le căuta starostele şi fruntaşii lor, să aibă (apoi ?) să le caute şi să le hotărască d-lui vel vist. ce a fi după vreme...'».
Această disposiţie se repetă in hrisovul de la 1793, Septemvrie 30 de la Ion Mih. Const. Şuţul VV. (ce dăm in intregime mai la vale, şi care este o inoire aproape identică a hrisovului de la 1792. — Asemenea in hrisovul de la 1795 Septemvrie, de la Alex. Calimach VV. Idem in hrisovul de la 1799 No. I, de la C. Alex. Ipsilant VV. — Idem hrisovul din 1801 Octom-vrie 20 de la Alex. Nic. Şuţul VV. — Identic hrisovul din 1803 Iulie 30 de la Alex. Const. Moruzi VV. A ;este hrisoave le posedem in original.
796
DIN ISTORIA BRESLELOR
Totuş ăncă la 1783 hrisovul in cestiune tot dispunea că: «Orice poruncă gospod ar fi asupra breslei prin sta-roste să se împlinească, ear zapcii să nu umble printre dinşii».
Breslele au ciauşul lor, şi după 1792 scutit de tot birul visteriei pe capul seu. Numai ceauşul are dreptul să umble pintre breslaşii neguţitori, să stringă de la ei birul cătră visterie, «ne amestecăndu-se alţi zapcii a umbla pintre dinşii pricinuindu-le supe rare».
Orice relaţiuni a Statului cu neguţitorii se dispune să fie prin mijlocirea numai a ciauşului lor, la care se va a-dresa vel visternic, pentru ca «orice poruncă gospod... să se săvirşească fără a nu fl superaţi (breslaşii) de alţi zapcii».
Deosebitele scutiri de bir acordate breslaşilor neguţitori pămenteni se pot vedea mai jos in insuş hrisovul ce analizăm. Destul e să spunem, că ei nu aveau a plăti statului nenumăratele dări ce apăsa asupra ţăranului, ci numai 15 lei pe an de tot numele in doue rănduri, la St. Gheorghe şi St. Dumitru şi căte 5 parale de leu răsura. Dughenile lor aveau să dea la slujba ajutorinţei căte 25 lei lipscănia, căte 20 lei braşovenia şi blănăria şi 15 lei bogăsăria. Vamă la import aveau a plăti 3 la sută, «după fatura ce vor avea, ear cu mai mult să nu se supere».
Feciorii breslaşilor neguţitori şi calfele din dughene, holtei, nu au a plăti bir, nici argaţii lor. Cai de menzil, za-herea, salahori şi alte havalele ce erau pe alţi locuitori bir-nici ai ţării, nu isbeau pie breslaşii neguţitori. «Oaspeţi pe la casele lor să nu se rănduească, nici aşternuturi sau arămuri să nu li se ia la sosire de mosafiri. Asemene şi la schimbarea Domnilor să nu fie superaţi cu cerere de red-vane».
Birul impus de visterie, chiar redus, nu era plătit la 1783 decăt prin «cislă» adecă proporţional cu starea breslaşilor. Cisla era iscălită de staroste şi de fruntaşii breslei. Isvodul acestei cisle il comunica stărostia visternicuhii, dar numai ciauşul breslei putea să stringă banii birului.
DIN ISTORIA BRESLELOR
797
*
Cu mult superioare sunt mesurile de protecţiune acordate in 1783 breslaşilor neguţitori. Să amintim aci căteva din ele.
1)	Neguţitorii străini cari nu vor fi cu locuinţa aici in ţară şi vor aduce marfă, să le pue soroc pe căt se va socoti a fi cu cale şi pănă la acel soroc să aibă a-şi vinde marfa lor cu ridicata, ear să nu aibă voie a-şi vinde marfa lor cu cotul sau cu cumpena... afară din lucru ce este de mâncare...'»
Deci protecţiune contra concurenţii străine.
Mai mult : neguţitorii străini cari aduc marfă de peste hotar şi or vinde-o cu ridicata, ori pe bani gata, ori pe datorie, sunt obligaţi, in 1783, sa dea jumetate leu la sută taxă la stărostia breslei. Din această jumetate leu, 30 de bani erau ai starostelui şi 30 bani ai cutiei breslei.
Altă disposiţiune oprea deschiderea a orice dugheană «ca să neguţitorească cu marfă subţire» fie de neguţitori pămenteni fie de armeni ori jidovi. Cu această disposiţiune se favoriza industria pămenteană, care dădea marfă groasă, de rănd.
Tot in favorul neguţitorilor stabiliţi prin oraşe se o-prire la 1783 «de săgar ii ce umblă cu marfă de vend prin sate, fiindcă aduc impedicare la alişverişul neguţitorilor»,
Spre a impedica concurenţa neguţitorilor eterodocşi, hrisovul din 1783 oprea orice venzare de marfă alta decăt cele ale mâncării, in zilele de Duminică şi de cele 12 praznice imperăteşti.
In tot periodul de timp de la 1783, pănă la Regulamentul organic, imunităţile breslelor scad, se reduc. Prin hrisoavele, citate mai sus, din 1793, 1795, 1799 Şl ^03, rolul mare, din trecut al starostelui se reduce şi creşte importanţa ceauşului, care, oricât zic hrisoavele altfel, ajunge un adeve-
798
DIN ISTORIA BRESLELOR
rat agent al visteriei. S’a sfirşit cu autonomia breslei, dar s’au pus din acele zile şi ţenchiu de impiedicare a prosperităţii comerciului şi industriei naţionale! Vie acum Regulamentul organic şi in puţini ani invasiunea evreilor şi in genere a comercianţilor şi meşterilor străini va copleşi comerciul şi industria naţională!
Regulamentul organic prin art. 61 (cap. III sect. I) desfiinţează multe din drepturile breslelor deşi, la anexa p pune ca principiu unul din vechile drepturi ale breslelor. Art VIII de la titlul: Clasa neguţitorilor, şi art. XXI şi XXII de sub titlu : Meseriaşii, acordă neguţitorilor şi meseriaşilor dreptul de a avea bresle, ca in trecut, cu căte un staroste in frunte, ales de chiar breslaşi. Neguţitorilor, Regulamentul organic le acordă chiar prerogativa de asesori in tribunalul de comerciu şi de-a judeca afacerile de resortul acestuia, cum şi dreptul de a fi aleşi ca membri ai eforiei (municipalităţii), ba chiar şi deputaţi la obşteasca obicinuită adunare.
Mai mult ăncă : nimeni nu poate esercita o meserie decăt daca este inscris in condica breslei, şi daca a obţinut
o	patentă de la guvern (art. XXV).
Ce folos! Bune principii dar fără nici un resultat, căci prin art. XIV se dispune că nu mai sunt ţinuţi neguţitorii străini să facă numai comerciu en gros, ci li se invoeşte şi cel de amenuntuL Ca sa fie inscris un străin in corporaţiune i se cere numai ca să plătească o patentă guvernului.
Apoi, cum aceste patente se dau prin staroste; cum, de altă parte, prin art. XXVIII se lasă in folosul breslei orice sume incasate pe patente noi, de la un recensement la altul, ceeace este un indemn pentru breaslă şi mai ajes pentru nepricepuţi starosti de-a inscrie in breaslă căţi mai mulţi neguţitori şi meseriaşi spre a le lua patentele; cu asemene mijloc s’a deschis largă intrarea in ureasle a străinilor, şi mai ales a evreilor şi s’a dobăndit fatalmente, la resultatul final : nimicirea breslei romăne in mai puţin de cincizeci de ani.
E timp sa cugete economiştii noştri asupra acestor fapte. Nu e treaba mea să spun cum se poate impăca necesitatea protecţiunii meseriaşului şi a neguţitorului romăn faţă
DIN ISTORIA BRESLELOR
799
cu cel străin din ţară, dar nu mai puţin nimeni din noi nu poate remănea indiferent faţă cu trecerea pe toată zioa mai mult, şi in Bucureşti, a comerciului din mănile Românilor in ale evreilor. Fenomenul care s’au petrecut acum treizeci de ani in Moldova, se repetă, sub ochii noştri in Muntenia.
Caveant consules!
•••••
Din seria de documente ce promitem mai sus, aducem aci, numai doue şi anume:
i°. Estract din catastivul ciobotarilor din Iaşi, şi
2°. Hrisovul lui Alexandru Constantin VV. din 1783 Septemvrie, relativ la breasla neguţitorilor.
Celelalte documente vor intra in broşura ce se va scoate deosebită, impreună cu notele de mai sus.
1° CATASTIVUL BRESLEI CIOBOTARILOR DIN IAŞI (Proprietate a d-lui T. Godrescu)
F°. foarte lungăreţ şi ăngust. Legătura in forma de portofoliu, veche.
Acest catastiv important cuprinde următoarele acte şi lucrări:
1.	Regulamentul breslei, renoit de Gavriil mitropolitul Moldovei la 1761 Noemvrie 9.
2.	«Aici se pomenesc Domnii de la Dragoş Vodă la lu3 Gregorie Alexandru Voevod».
3.	Lista arhiepiscopilor pănă la mitropolitul Iacob.
4.	Lista episcopilor.
5.	Regulamentul semnat la 1814 Mai 30 de Veniamin mitropolitul.
6.	Hrisovul renoitor dar modificator in parte aşezământului breslei, dat de Ioniţă Sandul Sturdza VV. la 1827 Noemvrie 17.
7. Lista breslaşilor:	«Aici	se	pomenesc toţi meşterii
breslaşi ciobotari, cari au silit şi au renoit catastivul acesta».
800
DIN ISTORIA BRESLELOR
8.	Apoi lista celor cari au plătit «berbănţia» adecă darea de frate.
9.	Infine insemnarea de numele starostilor de la 1771 Decemvrie 29, puţini ani după ce catastivul fusese renoit.
*
Eată primul act din catastiv, renoirea catastivului de la 1767 Noemvrie 9, a mitropolitului Gavriil.
«fGavriil cu mila lui Dumnezeu archiepiscop şi mitropolit Moldovei. In zilele prea inălţatului şi de Hristos iubitorului Domnului nostru Gregorie Alexandru Ghica VV. cu mila lui Dumnezeu Domn ţării Moldovei, adunăndu-se la Sf. Mitropolie toţi ciobotarii din tergul Iaşilor, au arătat cătră smerenia noastră, cum că, mai nainte, din inceput, fiind unită breasla lor cu breasla talpalarilor, au avut tot un catastiv aceste doue breasle ; ear acum talpalarii şi-au despărţit breasla lor cu deosebit catastiv, pentru care şi ciobotarii au cerut ca să le inoim catastivul cel vechiu, intărind obiceiurile lor, care inşii au ales a le păzi şi a prăznui praznicul înălţării Domnului nostru Isus Hristos, după cum au fost din vechime.
Drept aceasta şi noi, vezend dumnezeeasea rivnă a lor, socotind cumcă cererea lor este cu cale, le-am inoit catastivul, ca să fie păzită şi breasla lor, cum şi alte bresle, intărind obiceiurile cî le-au primit cu toţii, cari se vor insemna in catastivul acesta, a) Pe starostele ce va fi, toţi să-l cinstească şi să-l asculte, ear cine va necinsti pe starostele şi nu va asculta de dinsul să aibă a-1 globi starostele cu ceilalţi meşteri, b) Care ucenic va avea a se băga la meşter să aibă a veni la starostele cu stăpânul seu şi să se tocmească dinaintea starostelui şi a meşterilor, şi după ce se va tocmi ucenicul, să dea meşterul un ort starostelui şi tuturor meşterilor, r) Pre ucenicul ce-1 va momi alt meşter şi va fugi de la stăpânul seu, să aibă starostele a globi pe meşterul acela ce va momi pe ucenic şi ucenicul să se certe, ear acel meşter ce Tar fi momit să dea gloabă trei lei. ,4) Ucenicul ce se va
DIN ISTORIA BRESLELOR
801
tocmi trei ani la stăpănul seu, după ce va implini acei trei ani, să mai slujească o jumetate an şi să-i dea ucenicului trei lei simbria lui. e) Care meşter străin va veni deaiurea şi va vrea să se aşeze aici in Iaşi cu breasla ciobotarilor, sau şi din ucenicii care va vrea să easă meşter deosebi, să aibă a merge la starostele şi la breslaşi ca să ceae voie dăndu-şi Expdraipia cinci lei cu poclon cu tot; ear acela carele va fi fecior de meşter ştiut de ceilalţi, acela să dea bărbănţia doi lei şi jumetate cu poclon cu tot.
t) Năimitul Moldovean, de se va băga la armean, să aibă a da herăia un ort ciobotarilor.
3) Cine va aduce ciobote	de	aiurea	ca să venză aici\	să
aibă a merge la starostele şt	să-i dea poclonul doi bani	de
perechea de ciobote şi aşa să fie volnic a vinde. Ear de va vinde pe ascuns, ciobote le acele	să fie	volnic starostele	cu
meşterii să le ia toate, să fie	a	breslei,	şi care meşter	va
cumperă pe ascuns, sâ fie de mare certare şi gloabă precum au fost obiceiul din vechime. Aşijderea şi meşterii care vor veni de printralte tergun să cumpere marfă ciobote, să dea pol oca ceară la praznic, h) Pentru căvaşii cari cumperă ciobote şi vend, să dea pol oca ceară la praznic, din an in an, după obiceiul vechiu. -e.) Ciobotarii să fie volnici a lucra şi talpa-laria, după cartea gospod, după cum le-au fost obiceiul ditL vechi. 1) Cănd va veni poruncă domnească la starostele şi va merge la casa vreunui ciobotar, să aibă a asculta de porunca domnească şi de starostele să se certe şi să se globească.
41) Carele din meşteri va fi greşit, adică va fi de judecată, să nu aibă a merge pe la alte judeţe, ci să-i judice starostele cu breslaşii; ear de va avea vină grea să vie aicea la Sta. Mitropolie, bi) Ciobotarul care va vrea să se facă ca-vaf\ să dea una oca ceară la praznic, ear carele din ciobotari se va face prin taină tovarăş cu alt neguţător' şi dove-dindu-se acela ciobotar, să dea cinci oca ceară la praznic şi negustorul ce intră la tovărăşie cu ciobotarul earăş să se globească. ri) Cavaful să nu aibă voie se umble pe la case arvonind marfă fără de ştirea starostelui şi a breslaşilor, ear armenii şi jidovii cari vor vrea să cumpere ciobote, să
C. L. XXII —IX. — 27,618.	51
802
DIN ISTORIA BRESLELOR
fie volnici a cumpera căt de multe; insă voie să nu aibă a vinde aicea alăturea cu ciobotarii\ ci să le ducă la alte ter-guri să le vendă: cum şi alţi neguţitoi'i asemene sa urmeze ; ear de vor face vreunii indrăsneala să vendă cu taină, unii ca aceia să se globească şi nicidecum să nu li se dea voie să vZndă aici, fără decăt numai breasla ciobotarilor să vendă ciobote aici.
Ai) Neguţitorii străini ce vor vrea să cumpere, la care meşter vor merge, acela meşter să meargă să arate starostelui şi starostele să orănduească la toţi căte puţintele sa vendă, ear nu numai imul; ear de va face vreun meşteşug ca să vendă numai el, şi să nu arăte starostelui şi celorlalţi breslaşi, acela meşter să fie de certare şi să dea şi cinci oca ceară la praznic.
ei) Nici un meşter să nu aibă voie să vendă ciobote a jidovului sau a armeanului, ear care se va afla făcend vicleşug, să se certe unul ca acela, şi să dea cinci oca ceară la praznic.
Cismani să-şi păzească cismăria, cum şi ciobotarii ciobotaria, să nu aibă voie a lucra, teletin sau iminii, sau opinci, nici să vendă} după. cum au fost din veac, ear ciobotarii să fie volnici a cumpera piei păzind a sa rănduială.
Aceste bune obiceiuri ce s’au aşăzat mai sus in catâs-tivul acesta, precum au legat si au intărit alţi preosflnţiţi răposaţi mitroj oliţi ce au fost naintea noastră, şi noi in-tărim si legăm; nimenea din starosti ce vor fi, sau dintralţi breslaşi, să nu strice aşezarea aceasta şi obiceiurile lor, niciodată in veci} ci mai virtos să intărească fieşte carele pentru a sa ve cinică pomenire. (urmează blăstemul pentru cei ce vor strica lucrul). Iaşi 1767 Noemvrie 9.
20. DOCUMENT.*)
Pergament mare preste un cot, impodobit cu aur şi colori. Cu ghirlande de trandafir coloraţi, imprejur.
«Cu mila lui Dumnezeu IIw Alexandru Constantin VV. Domn ţării Moldovei.
*) Semnul | arată lungimea rendului pe original, iar * este o podoabă
aurită.
DIN ISTORIA BRESLELOR
808
Din legiuirile şi aşezările * oblăduitorilor şi ocărmuito-rilor de noroade * a celor ce au silit şi au voit să intărească şi să impodobească cu fericite şi temeinici răndueli *| starea ţărilor să poată inţelege că totdeauna rănduiala ce s’au căzut sa aibă cei ce neguţitoresc sau socotit a fi unul din cele mai trebuincioase aşezămenturi * spre impodo|bire şi indestulare unui norod nefiind nicio indoială la mijloc, că negoţul nu numai că aduce lesnire la cele trebuincioase a vieţei omeneşti, ci mai virtos inmulţeşte şi adauge bişug| şi indestulare la toate * Asemene dar şi Domnia mea poftim a ne arăta următori oblăduitorilor acelor ce au voit să păzească şi să impodobească starea ţărei aceştia *| cu rănduelile ce s’au cunoscut a fi spre folosul tuturor de obştie * După ce din mila lui Dumnezeu m’au miluit cu stepena Domniei acestei ţări, m’am aflat lără preget cu toată| virtutea, silinţă şi purtare de grije spre implinirea dorinţei aceştia şi nu numai căte am aflat a fi de folos le-am intărit * ci inca şi multe bunătăţi cuviincioase am adaos, după cum prin faptă s’au arătat|; deosebit de altele luat'am aminte şi pentru breasla neguţitorilor din Iaşi * cărora nu numai cele (^ejui) ce li s’au cuprins prin hrisoavele vechi ce au de la alţi luminaţi Domni le-am intărit * ci anca am şi mai adaos cele ce s’au găsit a fi cu cale spre aşezare şi a lor intemeieri şi iată printr’acest domnesc al nostru hrisov* hotarim:* Toţi neguţătorii ce dau dajde şi sunt in izvodu visteriei cu pecete gospod cum şi alţii] cari se vor mai pune avend revaşile d-sale vel vist. care va fi după vremi, spre incredinţare că este dajdea lor cu neguţătorii socotindu-se unul cu altui căte un leu şasezeci şi şapte bani, banii visteriei şi căte paisprezece parale| de leu obicinuita răsură, după cisla ce-şi vor face ei in deei pe stare şi putinţa fieştecăruia * După care cislă să dea izvod la visterie iscălit de starostele şi de căţiva fruntaşi ai neguţătorilor arătăndu-ne fieştecare anume cu porec|la lui şi la ce loc se află şezetor şi după acel izvod vor da intr’un an unsprezece dăjdi, adecă şease dăjdi pe una pol lună o dajde şi trei dăjdii la vremea ajutorinţei de iarnă, şi doue dajdii la ajutorul cheltu|elilor visteriei ce se ia vara * ear mai mult de
804
DIN ISTORIA BRESLELOR
dajdile arătate să nu se supere* Feciorii de neguţători nein-suraţi cari nu vor avea dughenile lor şi vor fi şezetori in casă cu părinţii lor să nu se supere (cxirapii) cu dajde, ear viind la| virstă şi căsătorindu-se, sau avend dughenile lor ori alt alişveriş osebit de părinţii lor, atunci să se aşeze cu dajde la breasla neguţătorilor, sporindu-se şi suma banilor căte un leu şasezeci şi şeapte bani de nume|* Calfele ce slujesc pe la dughenile neguţătorilor, cari vor fi holtei * să nu se supere cu birul de cătră nimeni, ear insurăndu-se sau eşind osebiţi cu dughenele lor, atunci să se pue la bir, la rănduiala ce li se va cădea * Pe tot anul| odată, să aibă purtare de grijă d-lui vel vist. să facă cercetare izvodului de numele tuturor neguţătorilor şi căte nume vor fi să se adaoge sau să se scoată, prin ştirea Domniei mele se vor pune sau se vor scoate * Socotindu-se de nume *|. căte un leu 67 bani * La strinsul banilor nimeni să nu se amestece iără numai ceauşul lor * Desetina să plătească de zece bucate un leu vechiu şi căte zece bani vechi de cruce răsură * Breasla aceasta a ne-guţătorilor| să aibă şi staroste prin cercetare şi alegerea d-sale vel vist., cajp staroste să fie scutit de toate dările şi să aibă şi patru oameni străini cari earăş să fie scutiţi de toate dările ca să-i fie de trimes a chema pe neguţători| cari vor avea pricini ei in de ei * şi deosebit să aibă starostele a scuti la vremea desetinei una sută stupi şi la vedrărit una sută vedre vin şi la gostină una sută oi şi doi liudi scutelnici cari să fie in izvodul scutelnicilor, cu pecete gospod* Toate pricinile de judecăţi ce vor avea neguţătorii să aibă a le căuta starostele şi fruntaşii lor, să aibă să le caute şi să le hotărască d-lui vel vist. ce a fi după vremi după vechiul obiceiu * Doi cari vor avea pricină de judecată| şi se va căuta pricina lor de starostele să dea implineală la una sută lei cinci lei pe banii ce a remăne să dea un neguţător la altul dintr’acei ce se vor judeca, din cari doi pol lei să fie venit starostelui, ear doi pol lei să se pue la cutie *| Ear de se vor implinl prin marafetul vatavului de aprozi, să dea implinială acei neguţători zece la sută, din cari noue părţi să fie a vatavului şi o
DIN ISTORIA BRESLELOR
805
parte a starostelui * Orice porunci gospod ar fi asupra breslei, prin| staroste să se impliniască, ear zapcii să nu umble printre dinşii * Neguţătorii străini cari nu vor fi cu locuinţa aici in ţară şi vor aduce marfă, să le pue soroc pe căt se va socoti a fi cu cale şi per la	acel	soroc	să	aibă a-şi vinde marfa lor
cu ridicata, ear să nu	aibă	voie a-şi	vinde | marfa lor cu	cotul
sau cu cumpăna, ci să o	venză	cu	ridicata, afară din	lucru
ce este de măncare *	care	acele	lucruri de ale mâncării	să le
venză cum o putea* Căţi neguţători| străini vor aduce marfă şi or vinde-o cu ridicata ori pe bani gata sau pe datorie, toţi acei să dea la una sută lei jumetate leu, din care trei din bani să fie a starostelui şi trei din bani să se puie la cutie.*| Starostele să aibă voie a cerca toate dughenile ca să venză cu cot şi cu cumpănă dreaptă şi oricare se va afla cu cot şi cu cumpănă vicleană să plătească gloabă cinci lei sau oricăt se va găsi cu cale de fruntaşi * Care şi | dintr’acea gloabă asemine pe jumetate să fie a starostelui şi pe jumetate să se puie la cutie *| Un neguţător de va zice cuvent de necinste asupra altui neguţător să se globească, ear care va ridica măna mai cu mari pedepse | după cum vor găsi cu cale şi vor hotărî fruntaşii; din care gloabă jumetate să fie a starostelui şi jumetate să se puie la cutie * şi din banii ce se vor stringe la cutie să aibă a se ajuta pre cei cuprinşi de nevoe şi de sărăcie, dăndu-li-se| pe căt se va găsi cu cale de staroste şi fruntaşi, insă prin ştirea .breslei * Şi cutia să fie in sama starostelui şi doi trei din fruntaşii breslei cari să ţie şi izvod iscălit de căţi bani se vor stringe şi căţi se vo< da * Fără ştirea starostelui şi a fruntaşilor nimeni să nu fie volnic a deschide dughiană ca să neguţătorească cu marfă subţire care vend neguţătorii dughengii, nici din pămenteni nici din armeni, nici din jidovi * Abăgerii baibăracarii| rachierii, ba-calii şi alte esnafuri să nu fie volnici a vinde prin dughenile lor marfă subţire care vend neguţătorii dughengii * ci numai marfa care este de trebuinţa lor să ţie şi să vendă pnn dughenile lor * Desăgarii ce umjblă cu marfă de vend prin sate, fiindcă aduc şi impedicare la alişverişul neguţătorilor
806
DIN ISTORIA BRESLELOR
şi pricinuesc şi păgubire vamei gospod, facend tot felul de meşteşuguri de ascund marfa de vamă, să fie opriţi de-a nu mai umbla cu marjfă să venză prin sate, ci aşezăndu-se prin terguri să aibă voea a neguţători * ear pe la iarmaroace să nu fie opriţi, ci să aibă voie a duce şi a vinde marfa lor * Duminicile şi la 12 praznice imperăteşti să nu fie volnici a deschide dughenile şi a vinde orice fel de marfă, ci numai lucru ce va fi de măncare, nefiind opriţi să aibă voie a vinde * De se va intimpla vreodată a se răndui cai de menzil şi zahere, breasla neguţătorilor| să nu fie superată nici cu menzăl, nici cu zahere, nici cu alte angării * Oaspeţi prin casele neguţătorilor să nu găzduească. Nici aşternuturi sau arămuri să nu li să ia pentru musafiri * K (20) bani ce se lua] in vremea trecută de la neguţători de tot pogonul de vie ce avea la Odobeşti, numindu-se pentru vadra domnească, fiind acea dare mai dinainte ridicată, să nu se supere nici să dea nimerui nimica subt acele nume dare* Deci| dar poruncim Domn a mea tuturor ca să urmeze şi nestrămutat de cătră toţi să se păzească intocmai toate cele ce se coprind in hrisovul acesta * Şi poftim Domnia mea şi pre alţi luminaţi Domni cari din mila lui Dumnezeu se|vor răndui in urma noastră cu domnie la această pravoslavnică ţară, să nu strice această aşezare, ci mai virtos să intărească pentru a domniilor sale vecinică pomenire * Spre aceasta este credinţa a insumi Domnia mea Hm Alexandru Constantin VV. şi credinţa a prea iubit fiul Domniei mele Constantin Voevod şi credinţa a cinstiţi şi credincioşi boeri Divanului Domniei mele Dumnealor: * Dimitrie Sturza vel Log. de ţara de jos. * Gheorghie Sturza vel Log. de ţara de sus. * Ştefan Sturza vel Vorn. * Lascaraki Roset vel Vorn. * Gheorgaki Ghica vel Vorn. * Atanasie Ramadan vel Vorn. * Costaki Roset Hetman. * Iancul Caragea vel Vorn. * Alexie Mişolu vel Post. * Matei Cantacozino vel Vist. * Alexandru Hangeri vel Agă’. * Costake Grecianu vel Spăt. * Manolaki Konaki vel Ban. * Vasile Roset vel Comis * Grigoraş Sturza vel Căminar. * Mihalaki Kostaki vel Post. * Dumitrake Sturza vei Serdar. * Antohie Jora vel Stoln. * şi credinţa a
DIN ISTORIA BRESLELOR
807
tuturor boerilor Domniei mele mari şi mici. Scrisu-s’au hrisovul acesta la scaunul Domniei mele in oraşul Iaşi intru cea intai domnie a noastră la Moldavia la al doilea an, de Iordaki Lozinski ot Vist. Leat 1783 Sept.
Numele lui Vodă	Doi	lei	de	aur	cu	coadele
deoparte şi de alta, in cărligate, cu limbi roşii, scoase, litere de aur.	ţin un prosop pe care a sem-
nat Vodă şi s’a pus sigilul ţării roş cu armele ambelor ţări.
Matei Canta vel Vistier procitok.
S’au trecut in Condica Vist. :
Iordaki Lo&. ot Vistier.
Acest document, care-1 posed eu in original, este, deşi cu unele erori, publicat in escelenta colecţiune a amicului meu d. Teodor Co-drescu, in Uricariu T. II p. 37.
V. A. URECHIA.
808
UN INCIDENT L1NGUISTIC
UN INCIDENT LINGUISTIC
(DESPRE DECLINAREA A 11-a ROMANĂ)
Declinarea a Il-a s’a considerat totdeauna ca pagina cea mai intunecoasă a gramaticei romane. Ea constitue o dificultate nu numai pentru străinii cari vreau să inveţe limba noastră, dar pare a infrunta orice clasificare sistematică.(0 In adever ne aflăm faţă in faţă cu trei deosebite forme ale pluralului (i, e, uri) fără ca gramaticii să ne dea desluşire care anume cuvinte primesc cutare sau cutare terminaţiune şi de ce nu alta.
Manualele existente se mulţumesc a numi declinarea a II-a «mixtă» spunend că formele pluralului ale substantivelor de această categoriă se pot invăţa numai din practică. Această explicare imi face efectul unui maestru de inotare care drept lecţie ar apuca, pe neştiute, pe elevul seu de umeri şi Tar arunca intr’o apă profundă.
Sunt, in a lever, elemente in orice limba pe care teoria unei simple gramatici, nu le poate cuprinde; bunăoară arti-culul francez. Pentru ce nu e dent masculin cum e vent, de ce nu e ete feminin precum e pieţe? Cu toate acestea sunt de părere că expresiunea: «se va invăţa din us» trebue in-cunjurată pe căt se poate in cărţi de ştiinţă, şi dacă nu sun-
1) Fr. Diez emite aceeaşi opinie, (Gram. limbelor romane pag. 440) zicend că:	«In această limbă (limba romană) declinarea e de-o deosebită
greutate, nu din lipsa de regule, ci fiindcă ele nu sunt deajuns pentru usul practic; trebue in adever, a se invăţa pe de rost pluralul mai fiecărui substantiv».
UN INCIDENT LINGUISTIC
809
tem in posiţie de-a putea da regule speciale, să fixăm cel puţin nişte principii generale cari vor servi de fir conducetor.
Eată deci scopul ce voiu să-l urmăresc in acest mic incident linguistic.
Este ştiut că cuvintele de a Il-a declinare romănă provin, cu foarte puţine excepţiuni (precum timp etc.), din cuvinte latine, masculine şi neutre, de aceeaşi declinare. In declinarea romănă formele latine us şi um s’au contopit intr’o singură formă: u (lung şi scurt). Ştim, mai departe, că formele latine a şi ora ale pluralului cuvintelor neutre corespund pe deplin formelor romăne in e şi uri: acta = acte, tempora — timpuri, (i) Suntem deci in drept să afirmăm că aceste .cuvinte sunt neutre in româneşte precum in latineşte.
Gramaticii au admis numirea de cuvinte eterogene, adică masculine la singular, feminine la plural, din motivul că genul neutru e un ce necunoscut limbelor romanice, şi că multe cuvinte romăne eterogene provin din masculine latine.
Că genul neutru nu e cunoscut limbilor surori e adeverat, dar aceasta nu poate fi o causa ca ea să nu poată exista nici in limba noastră. Vechia limbă franceză poseda un fragment de declinare latină pe care Italienii, Spaniolii etc. n’au avut-o. Dar ea exista.
Căt despre a doua aserţiune, ea cade de sine dacă ne găndim la rolul ce are analogia in orice limbă.
In caşul de faţă analogia intimpină cu atăt mai puţine greutăţi cu cat masculinele şi neutrele latine contopindu-se in româneşte intr’o singură formă, limba noastră in privinţa neutrelor s'a putut intinde peste sfera latinităţii făcend neutre din masculine.
Această tendinţă a limbei romăne e vedită şi se poate constata că ea neutralisează numele de obiecte, pe cănd numele de persoane, animale şi plante işi păstrează genul
1	or fircsc.
i) Despre term. uri (ital. ora) e de observat că in cărţile vechi se află sub forma ure (ceriure, lucrure) care pare a fi cea primitivă şi e mai aproape de latinitate.
810
UN INCIDENT LINGUISTIC
Punem aci faţă in faţă căteva substantive de aceeaşi terminaţiune pentru a constata cele zise :
datori ; odor-e morun-i; săpun-e moţ-i ; moţ-uri etc.
O seamă de substantive insemnand obiecte, precum: coţi, nori, pari, saci, spini, stupi, stilpi, sunt cu toate acestea masculine; fiind insă foarte puţine trebuesc clasificate sub rubrica de anomalii.
Precum am zis mai sus, neutrele romăne au doue forme pentru plural: e şi uri. Remăne deci a se şti cari substantive primesc e şi cari uri ?
Comparând un numer oarecare de neutre(0 respunsul se face de sine, căci ne vom convinge că cuvintele mono-silabe in marea lor ■ majoritate se termină la plural in e, ear terminaţiunea uri e afectată cuvintelor bi şi polistlabe.
Exemple :
dor-uri ;	comor-e
pod-uri ;	calapod e
bun-uri ;	zăbun-e
foc-uri ;	poloboc-e
vent-uri ;	juramint-e
coş-uri ;	gogoş-e
pic-uri ;	arşic-e etc.
Şi acîastă regulă sufere căteva escepţii, atăt cu privire la monosilabe cat şi la polisilabe, escepţii, dealtmin-trelea, cari se explică pe bază ştiinţifică.
Aşa bunăoară monosilabele :
act-e	latin,	acta
braţ-e	»	brachia
coarn-e	»	cornua
lemn-e	»	ligna
semn-e	»	signa,
i) Aci, bine inţeles, vorbim numai de cuvinte romaneşti sau atari, cari prin terminaţiunea lor a devenit romăne. Cuvinte ca bilşug, calabalic etc., nu pot intra in nicio combinaie fonetică.
UN INCIDENT LINGUISTIC
811
păstrează forma in e fiind sub influenţa directă a formelor corespunzătoare latine.
Cuvinte isolate ca ace, coate neavend a face cu regulele stabilite sunt de inşirat intre anomalii.
Căt despre abaterea polisilabelor de regula principală sunt patru cause cari trebue a fi luate in consideraţiune.
Fac pluralul in uri in loc de e inainte de toate:
i). Compusele din monosilabe, cari pot, deci, să intre sub regula dată pentru monosilabe.
Exemple:
concurs-uri (curs-uri), adăpost-uri (post-uri).
Precum şi cele influenţate prin o simplă analogie.
Exemplu:
carnaval-uri (val-uri) etc.
2). Substantivele provenite din alte părţi de cuvinte precum : substantive verbale, adjectivale, participiale, şi aceasta din motivul pentru a nu se confunda cu adjectivele, pârtiei* piele corespunzătoare.
Exemple:
a. pentru subst. adject.
amar-uri	in	loc	de	amar-e
bun-uri	»	»	»	bun e etc.
/?. pentru subst. particip.
adaus-uri	in	loc	de	adaus-e,
respuns-uri	»	»	»	respuns-e,
ţinut-uri	»	»	»	ţinut e etc.
y. pentru subst. verb. anunţ-uri, atac uri, botez uri, blastem-uri, asud-uri etc.
3). Aci mai sunt de numerat caşurile cănd abaterea de la regula principală se face pentru a se evita cacofonia precum: apelurile in loc de apzlele etc., căt şi căteva termina-ţiuni substantivale cari sunt afectate formei uri, precum ter-
812
UN INCIDENT LINGUISTIC
minaţiunile ş, t, u (lung) de exemplu mărunţişuri, tăişuri, venituri, titluri etc.
Aceste regule odată stabilite vom avea un indice şi relativ la neologismele de declinarea a Il-a. Vom zice sisteme, concerte pacte, şi nu sistemuri, concerturi, pacturi; ear pe de altă parte: ipodromuri (drumuri) poluri şi nu: ipo-droame, poli etc.
Resumănd cele zise păn’acum, declinarea a Il-a se fixează prin următoarele regule fundamentale:
Merg după declinarea a Il-a toate substantivele, atăt masculine căt şi neutre, terminate la sing. in u sau consoană (u scurt).
Sunt de genul masculin substantivele cari insemnează fiinţe, plante; precum şi un numer restrins de obiecte.
Sunt de genul neutru numai substantivele cari arată obiecte.
Formarea pluralului.
Pentru a forma pluralul declinarea a II a intrebuinţează trei terminaţiuni deosebite:
i, uri, e.
Terminaţiunea i o primesc toate cuvintele masculine.
Neutrele primesc cănd terminaţiunea uri cănd term. e. Aci vom observa că:
Monosilabele neutre formează pluralul de regulă in uri, pe cănd polisilabele fac pluralul in e.
Sunt vie esceptat:
1).	Căteva monosilabe ca: acte, lemne, braţe cari păstrează forma latină (acta, brachia).
2).	Polisilabele şi anume:
a. Cele compuse din monosilabe. fi. Substantivele verbale, adjectivale şi participiale. y. Escepţii provenite din analogie sau pentru a evita cacofonia.
3).	Anomalie.
Aceste consideraţiuni, cel puţin in generalitatea lor, vor arunca o lumină oarecare asupra acestui punct puţin discutat
UN INCIDENT LINGUISTIC
813
şi tocmai din causa aceasta destul de întunecos. Ele vor fi de folos filologilor străini cari se ocupă cu studiul limbei noastre, precum şi gramaticilor noştri cari vor întreprinde sistemizarea gramaticei.
In tot caşul ele ne vor scuti de tristul spectacol (zic spectacol fiind limba pentru linguist nu numai armonie de sunete ci şi de corp) ce ni se ofere vezend scriitori cari, întrebuinţează doue şi mai multe forme pentru acelaş cuvent.
Limbă literară nu poate fi decăt una.
AURELIU STER CA-ŞUL C/Ţ.
814
LASCAR VIORESCU
LASCAR VIORESCU
O ICOANA A MOLDOVEI DIN 1851
DE
WILHELM DE KOTZEBUE
(trad. din limba germană de A.)
CAPITOLUL XIII.
Procesul. — 0 palmă neaşteptată.
Procesul in afacerea Dolban-Viorescu nu remase multă vreme o taină, şi după felul seu nici nu putea să remăe. Dincontra intenţia lui Vrenceanu era să se facă căt mai mult scandal se putea. Şi spătarul desfăşurâ o activitate neo-bicînuită :u acest prilej; se afla pretutindeni unde era vorba să inlesnească mersul cercetărilor şi să le dea direcţia ce-i convenea. Judecătorii tribunalului fure siliţi să mai facă ăncă odată procesul verbal, pe toată zioa alergau impiegaţii intre oraş şi Bursuceni, şi nici unul nu părăsea pe Vrenceanu fără a clătina din cap cu importanţă şi a zice: «Aveţi dreptate;). Căte parale l’a ţinut toate aceste n’am putut afla.
Impresia produsă in public de povestirea cea neaşteptată era foarte diferită. La puţini oameni le părea reu de tenerul bărbat: el nu făcuse nimic pentru a se pune in oarecare legături cu locuitorii din judeţul unde se afla Valea-Verde; a-ceştia il credeau măndru şi nimerui nu-i păsa de fiul temutului şi respectatului logofet.
LASCAR VIORESCU
815
Lucrul cel mai curios era că Lascar insuş urma par’că nu se intimplase nimic, ce ar fi putut să-l scoată cătuş de puţin din liniştea lui. El primi inştiinţarea să se presinte peste 50 de zile la tribunal; i se inmănâ hărtia pe cănd se rădea; el işi şterse briciul cu dinsa şi apoi o aruncâ plină de săpun in lighean ; totuş iscăli dovada fără care nu se poate indeplini nicio formalitate, şi se hotărî să se presinte in zioa hotărită numai spre ruşinea judecătorilor, zicea el, care indrasnisere să inceapă un proces aşa de nedemn. Nu avea cea mai mică nelinişte.
Motivul cel mai potrivit, pe care-1 putem aduce ca scusă pentru o aşa nepăsare, e şederea cea lungă a lui Lascar in Germania; lucrurile cele mai neaşteptate cu care s’ar fi obicinuit in ţara lui, ii remăsesere cu totul străine acolo; el nu-şi putea inchipui că s’ar găndi cineva serios să-l nimicească prin ajutorul unei mişelii. Deaceea nici nu ţinu seamă de sfatul lui Albu de-a insărcina un advocat cu toată afacerea; el nu făcu nimic din toate aceste. încrederea lui in dreptatea lui Dumnezeu	şi a oamenilor	ar fi trebuit să-i	atragă toate
simpatiile, dar	drept vorbind	nu era aceasta	singura causa a
inacţiunii sale. Terminul procesului venea abia peste 50 de zile, nu-i ajunsese ăncă cuţitul la os şi apoi mai putea amăna termenul dacă era vorba să facă ceva. Cănd il indemna cineva mai serios, striga: «Ei, aşi» Ei aş! nu insemnează insă nimic cu toate că intr’un oarecare	fel sună bine.
Trei zile	la Puriceşti şi	o jumetate de zi	la	Valea-Verde,
eată cum ii era vremea impărţită. Acasă cetea din vreme in vreme cărţi interesante, sau lucru mai rar, scria prietenilor sei din Berlin. La Puriceşti insă abia se cetea romane, şi se uita inceputul inainte de-a fi ajuns la sfirşit. Trupeşte se lucra mai simţitor; mergeau mult sa se plimbe, şi-şi intareau sănătatea.
Poate umplea iubirea golul cel nemărginit al unei aşa fel de viaţă? Cine pune asemenea intrebare trebue să fi trecut peste 40 de ani. Lascar ar fi respuns cu un da foarte lămurit. Plăcut şi simpatic era şi remase Viorescu, şi nu te puteai necăji pe el, chiar simţind in tine căt de nedemn e
816
LASCAR VIORESCU
pentru un bărbat felul cum işi risipea zilele in singurătatea de la ţară.
In viaţa Catincăi cele din urmă luni alcătuiau partea cea mai insemnată. Ei nu i se păreau zilele goale; inima-i era aşa de plină, aşa nemesurat de plină, incăt abia era o clipită de nepăsare care se intrerupă mersul ciasurilor, şi fericitele şi duioasele simţiri se preschimbau in sufletul ei cu chinul dulce al luptei şi inalta şi dumnezeeasca bucurie a victoriei. Nemărginit de mult se schimbase tenera femee in vremea cea scurtă; toate mişcările ei se făcusere mai mlădioase, ea ii impunea lui Lascar prin atitudinea plină de respect ce se desvoltase intr’insa, ochii ei străluceau şi te priveau intr’un chip minunat.
Şi Puricescu işi avusese micele sale bucurii in această vreme: Puica ii dedese şease căţei, şi el arăta mare interes pentru tcată familia.
Astfel trecuse luna lui Fevruarie şi jumetate din Martie; venise vremea in care agricultorul se apucă de lucru după odihna iernei. Ienache, Lascar şi Catinca şedeau in pridvor dinaintea casei şi se uitau la peisajul puţin impodo-bit. Din satul ce se intindea in faţa lor se urcau coloane de fum din care se alcătui un nor ce se intinse incet peste şes.
«Ce ard oamenii in sat?» intrebâ Lascar
«Fie ;are işi curăţă acum curte şi hambar», respunse Puricescu.
«Şi arde băligarul?»
«Ce să facă cu el? Băligarul nu poate remănea in curte».
Astfel se ard multe care ar fi putut sluji pămentului. Toţi .sunt ăncă supuşi prejudecăţii că pămentul Moldovei e prea gras, pentru a mai putea fi ingrăşat. Fără indoială, că la depărtarea foarte mare la care se află de obiceiu ogoarele, transportul materialului in cătime trebuincioasă e foarte anevoios, şi iarăş nu e de tăgăduit, ca dacă nu lipseşte ploae, rar se intimplă să fie recolta rea de tot.
Aceste şi alte desluşiri despre gospodăria moşiei formau subiectul unei convorbiri mai intinse intre betrăn şi musa-
LASCAR VIORESCU
817
firul seu, in vreme ce Catinca şedea tăcută. Deodată se auzi sunetul unui clopot, la inceput din depărtare, apoi tot mai tare şi mai deşluşit pănă se arătâ o droşcă cu trei cai care inainta spre casă.
«Ne vin musafiri», zise Catinca. «Cine-o fi?»
Puricescu işi feri ochii de lumină cu măna. «Nu cunosc caii aceia», observă el «nu sunt de prin vecini».
Nici nu aveau de ce să se uite cu atăta băgare de seamă: era Pentelei Creţu care se opri peste căteva minute inaintea casei, cu o manta nouă, galben deschis, de stofă turcească de per de cămilă, căptuşită cu stacojiu şi garnisită cu aceeaşi faţă la ţoale cusăturile. El işi scoase foarte răpede haina cea caldă de pe dinsul şi se apropie de societate cu capul gol.
«Sărut măna cuconiţă, sărut măna cucoane Lascar; ce mai faceţi cucoane Ienache?» le zise el la fiecare pe rănd.
«Bre, bre, nu te-am cunoscut cucoane Pentelei», respunse stăpânul casei. «De unde vii? — Dumitrache mai adu un scaun! — Şezi».
«Am isprăvit de tot luarea in arendă a Taborei», respunse Creţu; «astăzi am dat arvună». Puricescu se uitase in vremea aceea la trăsură; tot ce se ţinea de gospodărie avea interes pentru dinsul «Ai un vizitiu nou», zise el intrerupend istorisirea lui Creţu.
«Ah, aţi cunoscut pe Vasile ţiganul. Era bun vizitiu, dar la urmă prea o apucase reu cu beţia. Am scăpat foarte uşor de el. Medelnicerul Petrache Brânză mi-a dat pe el patru pietre de moară, care face cel puţin şaisprezece galbeni».
Ceeace istorisea Pentelei Creţu era cu totul adeverat; el schimbase beţivul pe patru pietre de moară care erau mai trebuincioase. Relev anume această convorbire, spre a mai spune şi cu acest prilej, că a incetat cu totul robia ţiganilor. Şi daca corespondentul unui jurnal foarte mult cetit a susţinut cum că această mesură potrivită timpului ar fi causat o nemulţumire generală in ţară, sunt silit ca martor ocular să desminţ aceasta. Mulţi au desrobit ţiganii lor fără a cere nimic; că nu au putut-o face toţi fără o despăgubire se va
C. L. XXII. —IX.— 27,618.	52
818
LASCAR VIORESCU
inţelege uşor, cănd se va afla că averea celor mai mulţi din boierănaşi, era alcătuită numai din aceste familii de robi.
«Aşa dar, astăzi am dat arvună, urmâ Creţu», şi acum sunt arendaşul Taborei. Trebue să mai fac un drum la Bursuceni şi apoi me intorc şi incep in grabă semănăturile de primăvară. El rise in felul care ne este cunoscut, şi gâtlejul descoperit se puse in mişcare.
«Nădăjduesc că vei veni des sa ne vezi», zise Catinca prieteneşte.
«Sărut măna, de sigur voiu veni des. La ţară e mare noroc să ai vecini buni».
începuse să se intunece bine, şi serile erau reci. Societatea intrâ in odae şi după dulceaţă se incălzi cu o cafea turcească.
Puricescu era vesel pe zioa de azi. Umbla prin odae cu ciubucul şi cu metăniile. O convorbire asupra căutării moşiei se potrivea aşa cu cercul ideilor sale, incăt nu o lasâ să cadă, şi abia se incălzisere in micul salonaş, şi el incepu iarăş pe tema sa favorită.
«Ce plăteşti pe Tabora, cucoane Pentelei?»
«Cinci sute de galbeni pe an».
«Mult. Am ţinut-o şi eu odată in arendă dar pe doue sute cincizeci de galbeni».
«Da, s’au schimbat vremurile. Arenzile s’au urcat in cei din urmă douezeci de ani impătrit. Un biet arendaş trebue să economisească grozav acum spre a câştiga ceva. Vom trebui să incepem să arăm de doue ori, ia găndeşte-te căt necaz».
«Moara e in bună stare?»
«Moara? N’am nici una. Unde să fi fost vre-o moară la Tabora?»
«Na!» respunse Puricescu la această indoială. El luâ o luminare şi deschise un dulap plin de hârtii invechite. Acolo păstra el toate petiţiile, toate scrisorile, toate manuscriptele care-i cădeau in mănă; acolo trebue să se mai afle şi vechiul contract de arendare, şi Ienache vroia să constate fiinţa de odinioară a moarei. A găsi o singură foae de hărtie printre toate vechiturile ingălbenite şi inegrite grămădite de dinsul
LASCAR VIORESCU
819
in timp de treizeci de ani, era de sigur lucru greu, dar res-foirea asta era una din indeletnicirile cele mai plăcute ale lui; el putea sta ciasuri intregi in picioare dinaintea dulapului cetind o hârtie după alta, şi apoi uita ce căuta anume. Acesta era felul betrănului de-a inota in amintirile sale din tinereţe. Poate că printre hărţii se afla şi certificatul pentru serviciul seu credincios
Lascar şi Catinca cunoşteau patima lui Puricescu pentru dulap, şi ştiau că lumea din afara numai există pentru dinsul cănd incepea sa scormonească. De aceea fure foarte miraţi cănd strigâ abia peste o jumetate de cias :
«Cucoane Lascarache cunoşti scriitura tatălui dumitale?»
«Cum sa nu o cunosc?» respunse Lascar şi sări in sus.
»Iacă am găsit o scrisoare, cine ştie ce veche o fi».
Tenerul apuca mişcat foaea ingălbenită şi o desfăşură. Şi Catinca se sculase, una din mănile ei era rezimată cu in-duioşare pe umerul prietenului seu, ear in cealaltă ţinea o luminare, cu ajutorul căreia descifrâ rânduri scrise in felul vechiu moldovenesc cu floricele şi prescurtări:
Valea-Verde, 7 Martie 182...
Cu frăţească dragoste te salut Cu coa n e Ien a ch e!
«De astădată tot n’arn venit de geaba din Iaşi; Casan-dra mi-a dăruit un băiat in noaptea trecută; a suferit mult, şi apucasem să trimit la oraş după doctor, dar nu avurem trebuinţă de dinsul, toate se sfijşisere cănd sosi. Joi vrem să botezăm băiatul, ii punem numele Lascar. Vino şi dumneata la Valea-Verde cucoane Ienache, să bem un pahar de Odo-beşti.
Nicolache Viorescu, mare logofet».
«Avea un vin de Odobeşti foarte vechiu, bietul reposat», zise Puricescu, astfel nu luase seamă la nimic din scrisoare.
Lascar remase căteva minute pe gânduri; i se părea
820
LASCAR VIORESCU
că foaea cea neinsemnată trebuea să fie de mare preţ in procesul seu. Că se găsise tocmai acum i se părea ca o in-tervenire dumnezeească. Creţu se apropie de dinşii şi Lascar ii zise:
«Imi pare bine că ai fost martor la găsirea acestei hărţii cucoane Pentelei. Ai fost chiar causa nevinovată a cercetării lor, iţi sunt foarte indatorat. Scrisoarea aceasta nimiceşte toate planurile lui Vrenceanu». Cei de faţă se uitare nedomiriţi la dinsul. «Cum aşa?» intrebară Puricescu şi Creţu.
«Cine e, me rog, părintele unui copil dinaintea legii?»
Creţu incepu să ridă in felul seu, fără sgomot. Intre barea ii părea aşa de glumeaţă incăt nu-şi putea veni in fire.
«Nu-ţi închipui că am vroit să fac duh», zise Lascar necăjit. înaintea legii e tată acel pe care il numeşte legea aşa. Dar daca mai vine ăncă şi o recunoaştere ca aceea din scrisoarea de faţă, atunci trebue să fiu privit ca fiul marelui logofet chiar daca ar fi Florica ţiganul tatăl meu. Numai tatăl recunoscut de lege are dreptul de-a se indol; părintele meu spune că sunt fiul lui, .cine poate să-mi ia aceasta!»
Scurta desluşire nu era destul de convingătoare pentru cei ce o ascultau, dar trebuea să fie ceva in siguranţa cea mare cu care vorbea Lascar. Ienache il coprinse in braţe şi-l sărutâ cu bucurie; Creţu exprimă toată plăcerea ce o simţea pentru această intimplare.
«Sa dea Dumnezeu să se sfirşească lucrul aşa răpede cum gândeşti. Cunosc pe cineva care s’ar bucura poate şi mai mult decăt dumneata?
«Şi acesta ar fi?»
«Spătarul Costache Vrenceanu». Lascar işi intoarse faţa cu nemulţumire. «Nu me credeţi cucoane Lascarache?» urmâ Creţu. «Ştiţi că a plăns deunăzi cănd am fost la dinsul? A plăns! Şi om uşor de mişcat nu e!»
«Daca e aşa, apoi du-i scrisoarea aceasta a tatălui meu, şi are să vadă daca mai poate fi vorba de-a urma procesul», respunse Lascar. «Spune-i că doresc să trăesc in pace cu toată lumea şi mai ales cu epitropii mei, şi că-1 iert din toată inima pentru ce mi-a făcut; dar să cocoloşească lucrul îndată.
LASCAR VIORESCU
821
Mai avem cinci zile pănă la termenul tribunalului; el are deci toată vremea să impiedice orice urmare a afacerei. Şi să facem pace intre noi!»
Creţu se uitâ uimit la dinsul se apropie cam sfios de scrisoare, par’că nu s’ar increde in putinţa de-a pune măna pe dinsa aşa de uşor; din cea dintăi clipită a descoperirii el chibzuea cum ar face ca să vie in stăpânirea acelei hărţii, şi acum se putea bucura fără cea mai mică osteneală de fericirea de-a o pipai din cănd in cănd prin buzunar. «Această scrisoare face o mie de galbeni», socotea el in găndul lui.
Lascar merse de la Valea-Verde la Puriceşti in ajunul termenului judecăţei, cu toate că era foarte convins că după trimiterea scrisorii găsite n’are să mai fie infăţişare, totuş, avea intenţia de-a merge a doazi dimineaţă la oraş, spre a triumfa de cei care se bucurasere de scandal.
Abia işi beuse cafeaoa dimpreuuă cu Catinca şi cu Puricescu, şi porunci sa-i pue caii. Dar era vent şi vreme urită; peste curend incepu să ploă cu găleata, şi era aşa bine in odaia caldă şi veselă! «Imi aleg mai bine altă zi», zise Lascar. «Să merg la Minciuneşti numai ca să me bucur de de cepţia oamenilor, pecat de osteneală!»
Se scoasere iarăş caii şi remase la	Puriceşti.
Spre seară intrâ Albu deodată in	odae	dar	faţa	lui	ii
impiedică pe toţi de-a se bucura. «Dar	unde	stai	Lascar?»
intrebâ el după ce spuse bună seara. «Nu ştii că azi afacerea dumitale era la ordinea zilei? De ieri am ajuns la Minciuneşti şi te aşteptam cu nerăbdare. Ai uitat oare termenul in această plăcută societate ?»
Lascar istorisi pe larg, ce se intimplase şi cum intre-buinţase hărtia aflată, şi adăogâ că era convins că presenţa lui ar fi fost cu totul netrebuincioasă. Istorisirea produse un efect aşa de sdrobitor asupra lui Albu incăt era aproape să lase pe prietenul in plata soartei de care era vrednic. Dar işi stăpănl nemulţumirea şi-i spuse că Vrenceanu venise la tribunal ca procurator al nevestei lui Dolban la ciasul cuvenit, insoţit de un advocat.
Dealtminteri nu era ăncă nimic de pierdut. La procese
822
LASCAR VIORESCU
legea dă dreptul acelui care a fost împiedicat prin vre-o causa oarecare de-a se infăţişa, să amăne afacerea pentru 24 de ciasuri, daca se sculau a doazi foarte de dimineaţă putea Lascar să mai ajungă la Minciuneşti şi să ceară amânare de 24 de ciasuri.
Şi inadever abia erau 11 ciasuri dimineaţa şi caii asudaţi ai lui Lascar se opreau dinaintea tribunalului şi amendoi prietenii se coborau din trăsură.
Nu trebue să-şi inchipuească cineva că tribunalul unui oraş din provincie este un palat ; e o casă oarecare inchi-riată de Stat a cărei proprietari primeşte chirie de doue ori pe an şi poate pofti dreptatea să iasă din templu. Actele se aruncă atunci in care cu boi şi căletoresc spre noul lor locaş, lucru ce merge in regulă cănd nu bate ventul prea tare.
Spun drept, că daca justiţiei nu i-ar părea locuinţele câteodată prea strimte, astfel incăt să trebuească să iasă afară şi să rătăceaseă drumul, mie mi-ar plăcea felul cum se umblă cu dinsa. Nu e nici urmă de pedanterie ; toate se face cu o simplicitate aşa de naivă, incăt nici nu poate fi vorba de demnitate simulată. Procesele ţinend de obiceiu multă vreme, şi avend trebuinţă de oarecare pregătiri se naşte un fel de viaţă comună intre judecător şi impricinaţi; trag ţigări impreună şi afumă portretul capului Statului, care fără pretenţie de ope’ă artistică suride de la părete şi se bucură de simplicitatea lucrărilor de la masa cea roşie. Asemenarea e de obiceiu aşa de mică, incăt pare că suveranul asistă incognito la infăţişare. Dar se intimplâ şi certe şi preschimbări de vorbe prea aspre; atunci vine celui neobicînuit in aceste relaţii gândul că ar trebui ocrotit slujbaşul dreptăţii incontra indiscreţiei impricinatului. Dar aceste sunt momente trecătoare şi toate se pun iarâş la regulă.
O aşa căsuţă de lut era şi tribunalul din Minciuneşti. Doi aprozi cu haine soldăţeşti dar cu pantaloni vărgaţi galben şi basmale cu colori vii la găt, venire in ajutorul pajurei aternate deasupra uşei, spre a indica cum că acea căsuţă mică cu acoperişul de şindrilă ascuns sub muşchiul verde, este locaşul oarbei zeiţe. Lascar şi Dimitrie intrare inăuntru.
LASCAR VIORESCU
823
Atrase de felul picant şi neobicinuit al pricinei mai multe persoane venisere in micul local şi fumau şi vorbeau aşteptând lucrurile ce aveau să se desvoalte.
Advocatul lui Vrenceanu adusese hârtiile trebuincioase. El începu cetirea; tăcerea era adâncă, ochii celor de faţă se in-dreptau spre Lascar la pasajele cele mai insemnate. Aceste momente fură foarte grele pentru tenerul bărbat; nici nu putu răbda mult şi striga:
-'Domnii mei, ve rog, inainte de toate să cetiţi o scrisoare, care ve va scuti poate de orice alta osteneală. Aflăndu-me din intimplare la Puriceşti, — lumea	zimbi la	aceste vorbe,	—
afacerile sale	de inimă trebue să-şi	fi găsit	drumul din singurătatea de	la ţară spre oraş, «am găsit o scrisoare a	tatălui meu pe	care me mir că nu o	ved căci am trimis-o	cu
o ocasie sigură spătarului Costache. Cetiţi scrisoarea domnii mei, şi ca oamenii de lege veţi recunoaşte fără a ve mai da eu desluşiri, de ce însemnătate este in afacerea care ne ocupă documentul acela».
Lascar spusese aceste vorbe cu o convingere, care mărea puterea glasului seu resunător. Auditorul părea nerăbdător de-a vedea scrisoarea, toate privirile erau îndreptate asupra advocatului lui Vrenceanu.
«Aveţi hartia?» întrebă preşedintele.
«Nu ştiu», respunse advocatul zimbind cum ii vine cu-conului Lascarache să pue preţ hotăritor pe acea scrisoare, lat-o. După ce veţi lua cunoştinţă de dinsa cu greu imi veţi imputa de-a nu fi vorbit de ea pănă acum».
«Recunoaşteţi că documentul acesta e cel găsit la Puriceşti?»
Lascar aruncâ o privire răpede pe adresă. Era aceeaşi cerneală acum roşeatică şi de sigur scriitura tatălui seu, care scrisese adresa intr’o formă învechita:	(Stimatului domn le-
nache Puricescu, comis, cu cinste. — - Este aceiaşi scrisoare», respunse el.
Se făcu o mişcare de nerăbdare in public, cănd preşedintele desdoi hărtia şi ceti:
824
LASCAR VIORESCU
Cu frăţeasca dragoste te salut Cucoane Ienache !
Dimpreună cu aceasta iţi trimit cele 200 de oi despre care am vorbit eri; spune cumpărătorului1 că nu le dai mai jos ca o jumetate de galben una. Câinele ciobănesc il poţi păstra, fiindcă iţi plac căinii.
Nicolache Viorescu, mare logofet.
Publicul incepu să ridă cu hohot; la aceasta nu se aşteptase nimeni.
Privirile de indreptare cu mirare şi cu nemulţumire spre Lascar, şi puţini numai işi ziceau:	«Vrenceanu e omul dra-
cului !»
Lascar stătu o clipită ca trăsnit fără a putea zice o vorbă. «Aci e o mare mişelie. Protestez contra intregei cercetări şi cer amănarea, pănă să se fi desluşit lucrul!» strigâ el insfirşit cu glas puternic, işi luâ pălăria şi-şi făcu drum printre mulţimea ce se uita la dinsul. Albu nu-1 putu urma decăt cu greu. Amendoi se aruncare in trăsură, şi caii pornire la trap pe uliţă.
De mult părăsiseră oraşul şi tănerul bărbat nu-şi putea ăncă veni in fire după umilirea la care fusese supus. Ochii ii erau r>lini de lacrimi şi-şi frămenta pumnul cu nervositate pănă putu zice insfirşit: «Au să plătească scump ruşinea asta, mişeii!»
«Sunt infuriat ca şi dumneata», respunse Albu; «dar spre a putea lupta incontra acestor intrigi netrebnice trebue inainte de toate să fim iarăş cu sănge rece».
«Cine poate fi cu sănge rece cănd işi vede numele tărit astfel prin noroiu? Voiu trimite ţiganii mei la Bursuceni să bată pe Vrenceanu in propria sa casă, ca să-i treacă pofta de asemenea speculaţii!»
Albu fu foarte mirat, văzănd că tănărului său prieten ii părea aşa de uşor să-şi facă dreptate, in chipul acesta destul de obicinuit in Moldova in vremea veche. Nu respunse nimic dar zise mai tărziu.
LASCAR VIORESCU
825
«Festa care ţi-a jucat-o Vrenceanu nu-i poate fi de mare folos; reul insă e că din procesul dintâi mai ese un al doilea acum, şi protivnicul dumitale e in stare să mai găsească prilej şi pentru un al treilea şi un al patrulea. M’am uitat la scrisoare mai deaproape; era in adever mana tatălui dumitale, şi se poate ca Puricescu să i-o fi trimis la venzarea nenorocitelor de oi spre a-i dovedi că marele logofet hotă-rise singur preţul lor. Chiar nefiind vorba de plastografie, totuş presentarea unei hărţii in locul alteia e deajuns pentru a fi osăndit la o pedeapsă».
Şi care ar fi pedeapsa? Albu se roşi şi respunse găn-găvind : «L’ar trimite pe vre-o. trei luni măcar la o monăstire».
Lascar rise amar. «Şi alt nimic?» «Alt nimic».
«Şi cu aceasta vrei să me măngăi, Dimitrache? Un mişel imi atacă onoarea şi caută să-mi tirască familia prin noroiu, şi pentru aceasta, admiţend că nu scapă cu o droae de minciuni, legea il trimite la monăstire, unde petrece căteva luni cu călugării ; apoi se intoarce iarăş spre a fi stimatul spătar Costache de mai nainte! Aceasta o numeşti o pedeapsă? Ce-i pasă lui să-şi adune prietenii de whist la monăstire sau la Bursuceni?»
Albu dete din umeri. «Lucrul este aşa, n’ai ce-i face. Egalitate inaintea legii nu există ăncă la noi, şi boierului nu i se dă altă pedeapsă, chiar daca a făcut plastografii».
«O ! nenorocită şi frumoasă patrie ce va eşi din tine, daca inşălarea increderii, crima, care pune pe fruntea omului o pată neştearsă nu atrage pedeapsa legii!» zise Lascar suspinând şi-şi ascunse faţa in colţul trăsurei. Se făcu o pausă lungă şi tristă.
Peste cătăva vreme Albu incercâ să renceapă vorbirea, tovarăşul seu nu respunse. Spre a intrerupe tăcerea ce se făcuse in trăsură intrebâ pe feciorul de pe capră:
«Cine vine spre noi Gheorghe?»
«Mi se pare că e serdarul Pentelei Creţu», respunse sluga.
La auzul acestui nume Lascar sări in sus. «Să staţi cănd vom ajunge in dreptul trăsurei», strigâ el ingălbenind.
Peste o cîipă se oprire. Era inadever Creţu; recunos-
826
LASCAR VIORESCU
cend trăsura lui Lascar, opri şi el şi sări din droşcă lăsăn-du-şi mantaua de per de cămilă inăuntru. Dar faţa lui prietenească se intunecâ deodată şi gura remase ca impietrită, cu creţurile sale, cănd vezu obrazul galben al lui Lascar a-proape de al seu.
«Cum ve merge, cucoane Lascarache?» intrebâ el cam
sfios.
«Ce ai făcut, nenorocitule, cu scrisoarea pe care ţi-am incredinţat-o?» respunse acesta strigănd.
«Cucoane Lascarache, ve rog, liniştiţi-ve, eu —».
Restul frasei ii remase in găt, obrazul cel prietenesc primi o palmă, care se auzi departe. Peste căteva secunde pornire iarăş caii lui Lascar, şi trăsura se pierdu intr’un nor de praf.
«Dar iubite Viorescu» incepu a zice Albu, fără a fi prea mirat, de cele intimplate ; «cum iţi vine să maltratezi pe nevinovatul de Creţu la drumul mare?»
Palma adusese o puternică schimbare in sufletul lui Lascar; trăsnise, furtuna se risipise, incepu deodată să riză cu hohot la intrebarea prietenului seu şi zise: «Ai luat seama la aerul caraghios al nenorocitului?»
Lui Albu ii veni să ridă şi dinsul fără de voe. «Imi pare bine că faptul acesta te-a mai liniştit. Mai adineaori erai aşa de furios incontra judecătorilor şi a protivnicilor incăt hotă-risem să-ţi dau pace pănă ţi-o trece furia».
Energia lui Lascar se mistuise cu darea acelei palme. Pentru un moment isolat, precum o aflase Creţu, avea totdeauna putere, dar să chibzuiască şi să lucreze la Îndeplinirea unui plan era contrar firii sale. Albu se muncea ciasuri intregi spre a-i tălmăci cum să apuce afacerea ; Lascar fă-găduea tot şi căsca, Să zică aş! şi Să lase toate pe seama soartei ii părea mult mai nobil. Această mărinimie făcea insă un efect foarte dureros asupra lui Albu. El il iubea in adever pentru insuşirile sale cele plăcute şi mai ales pentru bunătatea sa plină de simplicitate, şi nu se instrăina de dinsul din pricina lipsei sale de caracter; acum insă simţi o
LASCAR VIORESCU
827
osteneală morală, care-1 făcea să vadă pe tenerul bărbat sub o lumină mai puţin măgulitoare, şi la urmă numai zicea nimic faţă cu această apatie fără margini, căci sfaturile sale nu prindeau rădăcină.
Seara o petrecure la Valea-Verde intr’o disposiţie neplăcută, şi a doazi de dimineaţă Albu pleca.
(Va urma).
828
POESII
POESII
MOR ŢII.
Palide ănger! cu faţa de zioă, cu ochii de noapte,
De ce a ta cale de doliu, de lacrimi iţi este ea plină,"
Cănd chinul se stinge in braţele tale, putere divina,
Cănd cerul cu omul prin tine se leagă, o palidă Moartei
Şi cănd a ta voce blănd căntă acelui ce e scos din tină,
De aripi de ănger, grădine de stele cu fructele coapte,
Cănd corpu-i se vede in sfere senine, in cor de dulci şoapte; L a lumii miserii ce Iasă in urmă el plănge, suspină.
Şi fuge de tine, a lumilor negre liman de scăpare,
Mai bine ii place in glodul vieţii, de patimi morment,
Decăt să se ’nalţe, ca steaoa de aur, sermana suflare;
Zadarnic sunt toate cănd tu eşti din stele, cănd omu-i păment, Pe veci nenţeleasă va fi a ta cale şi dulcea-ţi căntare,
Vin palide ănger cu dulcea ta faţă cu pletele’n vent!
POESII
829
RUGĂCIUNE.
Pe tine, din nimica putere creatoare A lumii făr de margini cu taini nenchipuite,
Ce ţii a tale bunuri de noi nedeslipite,
Pe tine Atotputernic, te rog spre indurare 1
Şi-ţi mulţumesc, că'n lutu-mi ai pus cu-a ta suflare, Să lupt cu valul lumii, puteri neisprăvite;
C’ai scos a mea suflare din drumuri rătăcite, Dănd inimei sdrobite cereasca-ţi consolare.
Dar seacă a mea minte de-a ta nemărginire,
A vrut a vieţii chee, a lumilor mistere,
A vrut să te petrundă nemernica găndire;
Şi a căzut cuprinsă de-a necredinţii haos.
La tine-i numai Doamne unica măngăere,
Căci tot mai cred in tine şi’n vecînicul repaos.
B.	BÎCU.
DEDICA ŢIE.
E mult deatunci şi tu me-i ride Că-ţi spun aşa de vechi poveşti; Reamintind copilăria-ţi,
Din altă lume iţi aduc veşti.
830
POESII
E mult deatunci dar tu nu crede C’acea simţire ai invins,
Ce la un basm naiv odată In dor şi jele s’a aprins.
Şi tu nu ride de-ţi voiu spune Cum intr’un vis de-adănc amor, S’au aflat doi odată ’n lume, Pe-un scurt minut imbătător.
Şi cum in spaţiul astei clipe Ei sau iubit, pe mii de ani;
S’au despărţit apoi c’un zimbet, Fără simţire şi sermani!
E o poveste fără noimă Şi se sfirşeşte-aşa vulgar;
Dar tot nu ride, ea conţine In sine-o lume de amar!
CĂND SOARELE
Cănd soarele in asfinţit Sărută codrul verde,
Şi slava zili-in infinit Se perde :
Imi place să-mi scald ochii mei In cea măndră pădure,
Să zac pe iarbă 'ntre tulei De mure.
POESII
Cănd ventul serei bate lin Prin crânguri de mesteacăn Şi flori şi frunze pe-al meu sin Se leagăn !
M'apuc’atunci un simţ străin, Un drag de astă viaţă,
Şi ’mi pare cerul tot senin Prin ceaţă.
Aş vrea atunci să pot lega A vremii iute-aripă,
Şi să te pot ear fărmeca Pe-o clipă.
Şi astă clipă, tu şi eu,
Uitând desgustul vieţei
S’o inchinăm la Dumnezeu, —
Juneţei!
BL ANCA PR0C0P1AN.
832
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI APĂRUTE DIN NOU ŞI TRIMISE DIRECŢIUNII „CONVORBIRILOR LITERARE “
I. M. Melik. Geometria pentru clasele primare. 1 voi., Iaşi 1888. Elena Sevastos. Căntece Moldoveneşti. 1 voi., Iaşi 1888.
A. D. Xenopol. Istoria Romanilor din Dacia Traiană volumul I. Istoria vechie. Din vremile cele mai vechi pănă la intemeerea ţărilor romăne. 1 voi., Iaşi 1888.
Bucureşti, Stabilimentul grafic Socecu & Teclu. — 27,618.
Apare la i a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 10. Bueuresti, 1 Ianuarie 1889. Anul XXII.
OCHIRE ISTORICĂ
ASUPRA
INAMOVIBILITĂŢII JUDECĂTORILOR
„Justitia Kegnorum fundamentum“
Sunt mai bine de 87 de ani, de când se tot recunoaşte la noi, trebuinţa neschimbării judecătorilor.
Pe la 1800 marele logofet Dimitrie Sturdza, in proiectul de reformă, ce propunea pentru Oblăduirea Moldovei, cerea ca judecătorii să fie aleşi pentru toată viaţa lori1).
La 1830 Reglementul Organic hotărea ca judecătorii Divanurilor şi ai celorlalte Tribunale se fie rânduiţi pe trei ani şi neschimbaţi pe această vreme, afară numai la intim-plare de inaintare, demisie de bună voie sau abatere ; ear dacă in această curgere de vreme, de trei ani, ei ar da dovezi de talent şi de purtări vrednice, atunci să urmeze a remănea in dregătoriile lor(2). Şi indată după aceasta, Reglementul Organic dispunea: „temeiul neschimbării judecătorilor este ob§te§te cunoscut de folositor, pentrucă prin aceasta se dă judecătorilor indemănarea de-a cunoaşte mai bine datoriile lor, de-a căştiga ispitirea trebuincioasă, de-a se
Uricar, tom. IV, pag. 283. 289—292.
2)	Reglement. Moldov. Cap. VIII. art. 284. — Şi Reglementul Valachiei, Cap. VII. art. 215.
C. L. XXII —X. —27,875.	53
834
INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR
deprinde la o sistemă de legi, de pilde, de principii temeinice şi potriyite. Aşa dar, dacă după trecere de noue ani, Domnul şi Obşteasca Adunare ar găsi cu cale, că temeiul neschimbării judecătorilor s’ar putea aplica cu folosinţă, la o asemene imprejurare remăne ca să-l legiuească şi să-l puie in lucrare,, O).
Nimic nu se făcu insă; ba chiar disposiţiunea numirii judecătorilor pe trei ani, remase o literă moartă, şi judecătorii au urmat a fi la voea bunului plac...
Publicişti eminenţi şi filoromăni, călătorind şi trăind prin ţările noastre, scrieau cu părere de reu: les jug es ne sont pas inamoviblesi2).
Una din cerinţele mişcării de la 1848, au fost nestră-mutarea judecătorilor, recunoscendu-se relele şi nesiguranţa ce isvoresc din zilnicele schimbări (3).
Divanul ad-hoc al Moldovei, chemat să rostească, la 1857, dorinţele Ţării, au emis, in şedinţa din 14 Noemvrie 1857, următoarea resoluţiune, primită şi votată in unanimitate :
„Luănd in privire că cea mai mare incheză§uire pentru neaternarea ramului judecătoresc este inamovibilitatea (neschimbarea) judecătorilor, principiu adoptat şi de Reglementul Organic, art. 225; j „Luănd in privire experienţa timpurilor din urmâ, că puterea administrativă nefiind îndestul de despărţită de cătră cea judecătorească, au dat prilej la multe necuviinţi şi abusuri:
„Adunarea doreşte ca principiu fondamental la viitoarea reorganizare a Romăniei, să fie :
1)	Reglementul Moldovei art. 285. — Reglementul Valachiei, art. 215.
2)	Felix Colson, de l’etat present et de l’avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, pag. 49. Paris 1839. — Raoul Perrin, Coup d’oeil sur la Valachie et la Moldavie, pag. 19. 30. Paris 1839. — Saint-Marc-Gi-rardin, Souvenirs de Voyages en 1836. tom. I, pag. 289 — 290.
3)	Protestaţie in numele Moldovei, a Omenirii şi a lui Dumnezeu, de V. Alecsandri, mădular al Comitetului ales de Obştie pentru redacţia cererilor sale, pag, 12. Mai 1848.
INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR
835
„I. Deplina neaternare a puterii judecătoreşti de puterea curat administrativă;
II. Inamovibilitatea judecătorilor. Modul se va hotărî printr’o lege votată de Adunarea legiuitoare viitoare^1).
Convenţiunea de la Paris din 7 (19) August 1858, a hotărit in urma acestora:
„Puterea judecătorească esercitată in numele Domnitorului, va fi încredinţată magistraţilor numiţi de dinsul. O lege va hotărî condiţiunile de admisibilitate şi de înaintare in magistratură, luănd drept bază aplicarea progresivă a principiului inamovibilităţii^!2).
Congresul de Paris a pus această disposiţiune mântuitoare in contituţia (dacă se poate numi aşa) ce ne da atunci Areopagul Europei, luănd in băgare de seamă nu numai dorinţele rostite de Divanul ad-hoc, dar şi părerea Comisarilor trimişi de Congres in Moldova şi in Valachia, ca să se încredinţeze despre nevoile şi dorinţele Românilor. Eată in ce chip se exprimau in raportul lor către Congres, acei mandatari ai Europei:
„La Commission termine en indiquant quelques bases cVameliorations necessaires â apporter â Torganisation judi-ciaire:
1° Regler et deflnir plus distinctement Ies attributions du pouvoir judiciaire et du pouvoir executif, oter ă ce der-nier tout pretexte cVempietement et d!inger&
2° Elever la position des magistrats, et va rendre plus stable, en leur demandant autant que possible des connais-sances plus speciales pour leur admissibilite ou leur avan-cement dans Ies fonctions judiciaires, et surtout en rendant efficace le principe en vertu du quel un juge ne peut pas etre arbitrairement deplace.
L'art. 245 du Reglement Valaque et Ies art. 284 et 285 de celui de la Moldavie, apres avoir etabli le principe
1)	Buletinul şedinţelor Adunărei ad-hoc a Moldovei No. 13 din 18 Noemvrie 1857, in suplement.
2)	Convenţiune, art. VII.
836
INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR
de la nomination des magistrats pour trois ans, comme un acheminement ă Vinamovibilite font entrevoir Vinamovibilite, comme un but â atteindre apres une periode transitoire de neuf annees, si alors le Prince et l’Assemblee Generale trou-vent bon de la proelamer; en principe. Les prescriptions et les recommanda'tions des articles precites n’ont pas ete observees et les obstacles qu’a rencontres en 1830 l’adop-tion du principe de l’namovibilite semblent prouver qu’elle n’est point possible, mais la Commission croit qu’on peut y arriver par degresa<S).
La 1865 se hotărise să se realizeze inamovibilitatea Judecătorilor. Consiliul de Stat elaboră proiectul de lege de Organisaţiune judecătorească astăzi in vigoare, dar al cărui articol 103 dispunea astfel: „Peste trei ani de la promulgarea legii de faţă, toţi preşedinţii, membrii şi supleanţii Curţilor de Apel, ear peste cinci ani şi ai Tribunalelor judeţene, vor fi inamovibili11.
Dar inamovibilitatea propusă de Consiliul de Stat prin art. 103. 104. 105 din acest proiect de Organisaţiune judecătorească, s’a amănat de majoritatea Camerei din 1865, fără să fie combătută in principiu de nimeni. Toţi o lăudau, .care de care, dar toţi o depărtau, ca pe frumoasa cătră care ^adrosăndu-se un poet cam poznaş, ii cănta:
„Presenţe je vous fuis, absente je vous acloreu /... şi majoritatea acelei Camere votâ in şedinţa din 9 Iunie 1865 următorul amendament propus de generalul Chr. Tell, in locul art. 103 din proiectul Consiliului de Stat: preşedinţii, membrii şi supleanţii Curţilor de Apel şi ai Tribunalelor ju-deţiane vor putea deveni inamovibili, toate Curţile şi Tribunalele deodată, sau una, sau mai multe Curţi, unul sau mai multe Tribunale, prin legiuiri speciale^... Era o măngăere pentru partizanii inamovibilităţii! Vor putea era un fel de făgăduinţă pentru viitor; dar viitorul e atăt de nesfirşit şi nehotărit!... Cu toate silinţele şi cu toată eloquenţa vice-
i)	Rapport adresse au Congres de Paris par la Commission Europeenne siegeant ă Bucarest en 1857. Chap. IU, pag. 90—91.
INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR
837
preşedintelui Consiliului de Stat Y. Boerescu, delegat de Yodâ-Cuza să susţie proiectul de lege in Cameră şi in Senat, cu toată silinţa preşedintelui Consiliului de miniştrii C. Bo-zianu, din una sută de deputaţi votanţi, şasezeci au votat pentru amendamentul generalului Tell, ear treizeci şi trei numai contra, susţinend inamovibilitatea propusă de Consiliul de Stat, şi şeapte s’au fost abţinut. Majoritatea Camerei pretexta că este credincioasă către Convenţie, zicend că „in Convenţie se zicea că judecătorii vor deveni treptat inamovibili, ear că modul propus de Consiliul de Stat, nu era a se da inamovibilitatea treptat, cum o cerea Convenţiunea, legea Europei, fiindcă in proiect se zicea curat că după trei ani toate curţile de la o laltă deveneau de drept inamovibile şi peste cinci ani, toate tribunalele asemenea, şi deci ceeace propunea proiectul Consiliului de Stat, se de-nuncia a fi contra Convenţiei de la Paris, contra legii Europei!!.. A1) Şi in grăbirea ei de a respinge inamovibilitatea şi de a vota mai degrabă o lege cu depărtarea inamovibilităţii, majoritatea Camerei uitâ să şteargă titlul despre inamovibilitate şi art. 104, 105, 157, care au remas cum fusese in proiectul Consiliului de Stat şi care tratează despre judecători inamovibili, cănd in toată legea inamovibilitatea nu se afla....
In Senat, neuitatul Gh. Costaforu, deşi fruntaşul opo-siţiunii deatunci, se ridicâ din toate puterile sale pentru proiectul Consiliului de Stat. Dar Senatul, după organisaţiunea sa de atunci, ne avend competenţă a amenda legea, şi ne-vroind a o respinge, căci ar fi respins intreaga organisa-ţiune judecătorească, — inamovibilitatea a remas numai in votis... Eată cuvintele memorabile şl înţelepte ale senatorului Costaforu, din şedinţa din 19—22 Iunie 1865 :
„Convenţiunea, Constituţiunea, prescriu inamovibilitatea; Consiliul de Stat şi guvernul au făcut un proect 6a-jjZat pe principiul inamovibilităţii judecătorilor, şi au mers
i) Şedinţa Camerei din 9 Iunie 1865, in «Monitorul Oficial» No. 133. 134, pag. 600 sq. din 19 şi 20 Iunie 1865.
838
INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR
„cu. el la Camera legiuitoare. Dar ce s’a intimplat? S’a in-„timplat, domnilor, un ce nepomenit! Respectez toate corpurile Statului, insă nu pot să fac altfel decăt sâ me in-^tristez când ved că se fac lucruri contra naturei: s’a intimplat ca Camera să fie mai conservatoare decăt guvernul, „întotdeauna guvernului ii este permis a fi conservator şi „să se opue câteodată la ideile exprimate de Cameră; in „adever, guvernul pănă' aci a fost impiedicat de multe circumstanţe şi nu a putut să se presinte la Cameră cu o „lege bazată pe principiul inamovibilităţii, cu toate că au „fost cerut nocontenit de Camera trecută. Guvernul acesta „insă s’a presintat la Cameră cu acest proect şi Camera a „combătut inamovibilitatea §i a respins-o, lucru cu totul in „contra tradiţiunii. ... Acum in acest proect inamovibilitatea este suprimată, şr nu prin Minister, ci prin insăşi lucrarea Camerei care a venit şi a modificat legea presen-„tată de guvern. Dinsa a făcut un capitol intreg care trasează despre inamovibilitate, şi cănd citim vedem că inamovibilitatea nu există nicăiri“ !.. C1)
Constituţiunea din 1866 a evitat sâ vorbească ceva despre inamovibilitate. Proectul de Constituţie al consiliului de Stat avea doue articole: art. 83 care zicea că : „o lege specială va determina care va fi organizarea judecătorească in „Romănia“? — şi sub art 114 era un alineat (alin. 2) care /rescria intre alte legi a se revizui in cel mai scurt timp, şi legea organisa^iei judecătoreşti. O) Proiectul delegaţilor Camerei propusese doue alineate sub art. 97, care zicea : „judecătorii de la Tribunale şi Curţi ce au o diplomă de licenţiat sau doctor, in exerciţiu, şi cei numiţi pe viitor de Domn dintre acei ce ar avea o asemenea diplomă, după un stagiu de trei ani vor fi inamovibili. (3) — Din zioa aceea
1)	Şedinţa Senatului din 19. 22 Iunie 1865. In desbaterile Senatului No. 40 sq. pag. 325—343-
2)	Desbaterile Adunarei Constituante din anul 1866 asupra Constituţiei şi legii electorale, pag. 9, 12.
3)	Art. 97 alin. 3.
INAMOVIBILITATEA JUDECĂTORILOR
889
nici unul din ei nu va putea fi nici lipsit nici suspendat din postul seu decăt in virtutea unei hotăriri. Strămutarea lor nu se va putea face decăt printr’o nouă numire şi cu consimţimentul lor. După expirarea acestui termen de trei ani nu vor mai putea fi numiţi consilieri la Curte decăt persoane care vor poseda o diplomă de licenţiat sau doctor in drept“. (x) Dar Comitetul din Cameră aşa numit Comitet compromisoriu, ceru suprimarea acestor disposiţiuni. Pentru a grăbi votarea unei Constituţiuni, Camera numise o Comisie compromisorie, ca să se pue in acord prin concesiuni, ambele partide ale Camerei, asupra punctelor acelora care impărţeau Adunarea in doue tabere. Cererea Comitetului compromisoriu triumfa şi articolele care hotăreau inamovibilitatea judecătorilor, se suprimare prin votul Camerei, in şedinţa de la 27 Iunie 1877,— deşi unii dintre doputaţi au susţinut inamovibilitatea. (2)
Aşadar şi la 1866 inamovibilitatea judecătorilor, deşi lăudată, ca bună şi mântuitoare, s’a găsit cu cale să fie amănată.
Astăzi inamovibilitatea judecătorilor se impune cu mai multă putere, de trebuinţele ţării. Propăşirea studiului dreptului au făcut paşi mari, — lipsa de oameni competinţi, nu se mai poate invoca; apoi noua lege electorală (art. 78) a incredinţat operaţiunile alegerilor Camerelor, in mănile judecătorilor Curţilor de apel, şi alegerile comunale s’au incredinţat de noua lege comunală in mănile judecătorilor Tribunalelor de judeţe; secretul votului şi libertatea alegerilor sunt puse sub scutul puterii judecătoreşti, şi aceste impor-tante atribuţiuni ii sunt încredinţate: Conştiinţa publică este şi mai mult pentru inamovibilitatea judecătorilor.
In ultimele zile ale Camerelor trecute un proect pentru inămovibilitate li se propusese de Minister, in zioa de
1)	Art. 97 alin. 4.
2)	Desbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constitu-ţiunii şi legii electorale, pag. 262 — 266.
840
INAMOVIBILITATEA TUDECĂTORILOR
2 Decemvrie 1887, C1) dar remase in neurmare, după impre-jurările care au adus disolvarea Camerelor.
Un nou proect se propune acum pentru inamovibilitate.
După 87 de ani de indoeli şi de dorinţe, trebue să fi sosit timpul de a proclama cu incredere inamovibilitea judecătorilor !
ALEXANDRU PAPADOPUL CALLMAIJ.
J
i) Desbaterile Senatului No. 8, pag. 67. Şedinţa din 2 Decemvrie 1887.
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
841
ASUPRA STĂRII VALACHIEI IN A. 1832
— Urmare —
O PRIVIRE ISTORICA ASUPRA REFORMELOR DIN VALACHIA
I. Lucrări pregătitoare.
Par’că trăiau toţi numai prin minune, ca o maşină veche ce se mai mişcă ăncă in urma impulsului dat de mult, dar care s’ar fi sdrobit la cea dintăi ciocnire. Lucrul ajunsese astfel incăt trebuea numai să inchizi ochii şi să intinzi măna pentru a lua, fără a şti daca mai era de unde să iei.
Trebuinţa unei reforme. Aceasta era adeverata stare de lucruri pănă la 1821; intimplările din anul acela şi urmările lor fure ultima ciocnire care sdrobi maşina0). Nu era numai o cerinţă ci o necesitate absolută de-a reediflca
i) Abusurile ajunsese la culme, şi la 1821 Tudor Vladimirescu profită de exasperarea generală pentru a rescula ţara. Acest act de desperare se să-virşi cu căteva luni inainte de intrarea Prinţului A. Ipsilanti in Moldova şi de rescoala Grecilor. Deatunci principatele Moldovei şi Valachiei reintrare in dreptul de-a avea hospodari pămenteni in capul guvernului.
812
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
totul după un plan nou, o simplă modificare nu era de ajuns. Toată lumea înţelesese aceasta.
Convenţiunea de la Ackerman işi dase seama de această necesitate. Hatti-Şeriful de la 1827 o sancţionase: „Turburările anilor din urmă in Moldova şi Valachia (stă „scris acolo) au adus cele mai mari perturbaţiuni in feluritele ramuri ale administraţiei interne. Hospodarii sunt „datori să se ocupe de îndată dimpreună cu Divanurile de „mesurile trebuincioase pentru îmbunătăţirea situaţiei Principatelor date in grija lor, şi aceste mesuri vor forma „obiectul unui Regulament general pentru flecare provincie „care se va pune nemijlocit in lucrare".
Tractatul" de la Adrianopoli insfirşit complectă opera aceasta deschizând o eră nouă in existenţa politică a celor doue ţări.
Actul separat care nu e decăt o desvoltare a art. Y, stipulează: „Poarta se leagă in mod solemn a confirma „Regulamentele administrative, care au fost făcute in timpul ocupaţiei celor doue provincii, conform dorinţei ară-„tate de adunările locuitorilor notabili ai ţării, şi care vor „servi de bază pe viitor pentru administrarea internă a „celor doue provincii".
Aşa dar necesitatea reformelor, trebuinţa de*a da celor doue ţări instituţii care să se potrivească cu noua lor posiţie: eată cele doue principii cari se pusere inainte pentru prelucrarea unui Regulament Organic.
Stabilirea Comitetului special. Din anul 1827 se numise o comisie cu acest scop; neavend insă vreun plan hotărit sau vre-o direcţie bine determinată, ea nu produse nici un resultat şi se afla disolvată de fapt, cănd isbucni resboiul din 1828; guvernul provisoriu rusesc cu toate preocupările şi greutăţile resboiului, simţind căt de urgente erau reformele, fu silit să se ocupe de nişte trebuinţe ce nu se mai puteau amănă. Ministeriul imperătesc(0 işi dete toate silin-
i)	Daşkov, ministrul justiţiei, fu trimis pe la sfirşitul anului 1828 la faţa locului pentru a vedea cu ochii lui adeverata stare a lucrurilor şi realitatea trebuinţelor. Acest om de Stat distins fu la înălţimea misiunii sale, şi
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
848
ţele pentru a aduna informaţiunile trebuitoare şi nu cruţă nimic pentru a-şi da seamă de căuşele reale ale reului, şi de mijloacele proprii pentru a-1 inlătură. Cu materialul acesta puse, sub formă de instrucţiuni, basele Regulamentului Organic.
Se formă un Comitet special sub preşedinţa Consilierului de Stat Minciaky şi compus din boieri Munteni (O şi Moldoveni aleşi de divanuri pentru redactarea unui proiect de Regulament.
Generalul Kisseleff preşedinte. Comitetul işi incepu şedinţele in Bucureşti la 19 Iunie 1829. După mai multe luni, cu toate că intrunirile comitetului urmau regulat, lucrările mergeau foarte incet pănă ce adjutantul general Paul Kisseleff fu numit preşedinte plenipotenţiar Divanuri-lor din cele doue PrincipateO). îndată se schimbare lucrurile. Membrii Comitetului ajutaţi de cunoştinţele sale grăbire lucrările lor, şi redactarea Regulamentului Organic fu terminată la 4 Aprilie 1830.
Greutăţile pentru a face reformele. Cu toate că redactarea Regulamentului presentă nenumerate greutăţi, membrii Comitetului printr’o străduinţă pe care patriotismul singur o poate susţine, le invinsere pe toate cu o dibăcie prin care au meritat recunoştinţa concetăţenilor lor. Dar punerea in lucrare a nouelor instituţiuni presentă greutăţi şi mai mari.
fără a se opri la observaţiunile acelor spirite ănguste şi egoiste care dau probe de geniu numai intr’un sistem viţios, simţi trebuinţa de-a schimba lucrurile de la rădecină şi de a stabili o organisaţie nouă pe base largi şi trainice. Materialul adunat de dinsul sluji la redactarea instrucţiunilor care călăuzire Comitetul special in lucrările sale.
1)	Comitetul special din Valachia era compus din : banul Grigorie Băleanu, vornicul Gheorghe Filipescu, logofetul Ştefan Bălăceanu, hatmanul Alexandru Villara şi din logofetul Barbu Ştirbei, insărcinat cu redactarea şi funcţionând ca secretar.
2)	El se afla pe atunci in Bulgaria in mijlocul Balkanilor. Pacea care se incheiase cu puţină vreme inainte. ii permise sa se ducă unde-1 chema noua sa funcţie; el ajunge in Bucureşti la 14 Noemvrie 1829.
844
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
Oamenii luminaţi şi cari prin posiţia lor sunt chemaţi să guverneze popoarele, ştiu căt e de grea, şi uneori chiar primejdioasă, reforma instituţiunilor. Câte piedici nu intil-nesc disposiţiile cele mai salutare! In starea socială mai ales reul înrădăcinat e anevoe de inlocuit cu binele. Şi in adever cu câte ambiţii, cu căte interese, cu căte prejudecăţi mai ales nu te ciocneşti! Câtă înţelepciune, câtă străduinţă, activitate şi prevedere trebue să desfăşuri! Cu toate că a-proape de-o jumetate de secul oamenii înţelepţi şi adevărat patrioţi doreau din suflet o reformă in Valachia, stabilirea acestei reforme intîlnea mari piedice.
înainte de-a presenta Regulamentul Organic, revisuirii Auunării generale extraordinare, era de neapărată trebuinţă de-a aduce la cunoştinţa Curţii împărăteşti a Rusiei lucrarea Comitetului special. Preşedintele d. Minciaki, şi doi membrii, unul muntean celătalt moldoveanC1), fure chemaţi la Petersburg. Ministeriul Imperial adăogâ căteva observări, şi modificările cerute in urma acestor observări fure introduse de membrii Comitetului, care presidaseră la redactare.
Ne împlinim aci o datorie către Cabinetul din Petersburg, recunoscănd desinteresarea aşa de rară in istorie, cu care a lucrat; fără gănd ascuns şi fără a se ocupa de cel mai mic interes material pentru dinsul, el n’a consultat in instrucţiile care au slujit de bază la redactarea Regulamentului Organic, precum şi in modificările ulterioare, decăt interesele ţării, şi n'a fost călăuzită decăt de dorinţa de-a asigura liniştea şi fericirea unui popor vecin şi coreligionar.
Trecu un an inainte ca Regulamentul Organic să poată fi presontat Adunărilor din cele două Principate; vremea aceasta nu fu pierdută. Guvernul o intrebuinţâ câştigând toate spiritele prin acte binefăcătoare.
Sterpirea ciumei. Ciuma băntuia de mulţi ani Valachia, făcea să piară populaţia, şi nu se putea alunga prin nici una din mesurile luate pănă atunci, părea că ajunsese endemică. Ea fu învinsă prin mesuri mai pricepute şi printr’o
I)	D-nii Alexandru ViHara şi Mihail Sturdza.
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
845
stăruinţă mai susţinută. Ultimul germene fu sterpit in primăvara anului 1830.
împiedecarea foametei. Un flagel şi mai grozav ameninţa Valachia. Furniturile resboiului şi doi ani de secetă secasere toate aprovisionările, şi lipsa premergătoare a foametei incepuse să se simtă. Un comitet general alcătuit din patru membriiC1) şi o comisie specialăf2) pentru oraşul Bucureşti fure stabilite, cel dintăi la 18 Septemvrie, cealaltă la 16 August, pentru a se ingriji de trebuinţele Principatului. O cătăţime mare de grău fu adusă din Odesa şi din Moldova, exportarea porumbului, hrana de căpetenie a locuitorilor, fu oprită in Moldova, afară de casai cănd trebuea să se vie in ajutorul populaţiei din Valachia. Prin aceste mesuri înţelepte reul se ţermuri, şi belşugul domnea in momentul in care se aşteptau la toate grozăviile foametei.
Comisii ele revisuire in districte. Jaful, devenit pentru a zice aşa, legal sub un regim slăbit, ajunsese la culme in preocupările resboiului, şi acum era vorba să se stârpească. Trei comisii de revisuire, compuse fiecare din trei membrii şi dintr’un procuror rus, fure numite pentru cele optsprezece districte la 21 Decemvrie 1829. Misia lor era să culeagă toate plângerile, să vadă dacă sunt juste şi să facă dreptate, precum şi să-şi dea seama despre căuşele şi gravitatea reului din ţară. Membrii comisiei fure luaţi dintre boierii cari se bucurau de încrederea Divanului.
Chiar dacă n’a fost îndeplinit in intregimea sa scopul acestei comisii, totuş o lovitură de moarte fu dată tutulor impovărătorilor care simţire freul unui guvern incapabil de-a se abate de la datoria sa.
Desfiinţarea vămilor interne. In Valachia, afară de drepturile de import şi export, toate transacţiile comerciale
1)	D-nii Alexandru Filipescu, Ioan Cocorescu, Filip Linche şi Baronul Christofor Sakellarie.
2)	D-nii Aga Ioan Filipescu, Gheorghe Papa şi serdarul Ioan Prej-
beanu.
846
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
in interiorul oraşelor şi satelor erau supuse unui drept de vamă sau accis, ceeace necesita impănarea Valachiei cu o mulţime de slujbaşi cari erau ca nişte lipitori: Vama era un fel de luare in arendă, astfel că acel ce obţinea dreptul acciselor, percepea pe socoteala sa. E uşor de priceput, cu ce asprime se incasau taxele. împovărarea era cu atăt mai uşoară, cu căt tariful ce slujea de basă perceperii nu-1 putea ceti ţăranul. Guvernul provisoriu luâ asupra sa ăncă de la 1 Ianuarie 1830, sarcina de-a rupe lanţul care apăsa industria şi împiedica comerciul; el desfiinţâ toate vămile interne, menţinănd numai drepturile de import şi export. Această suprimare care ar fi trebuit să scadă cu doue treimi partea corespunzătoare a venitului public, nu scăzu cu un ban in anul acela arendarea vămilor care aduse ca in anul precedent 800,000 de lei, ear in anul viitor (1831) se urca la cifra de 1,400,000 lei, eată un fapt care dovedeşte rnai bine decăt orice raţionament, că mesurile false sunt pre-judiciabile fiscului, in favoarea căruia par să fi fost luate.
Desfiinţarea vorniciei de pripas. O instituţie bună fără indoiaiă, căci o găsim in toate ţările, unde e o poliţie pricepută, se prefăcuse la noi intr’un abus nesuferit.
Amenda impusă proprietarului pentru vitele ce se rătăcesc şi fac stricăciuni prin ogoarele semănate sau prin câmpiile acoperite cu bucate, era cunoscută sub numele de vornicie de pripas. Aceste amende erau un isvor de câştig in folosul vorniciei a treia şi a patra. Funcţionarii, care obţineau aceste două sarcini, vindeau dreptul de-a primi amenda unui arendaş general, care vindea şi el in a doua mănă la arendaşi subalterni cutare parte din acest drept, in cutare district, sau in cutare sat...
Nu-şi poate inchipui cineva vexaţiunile ce resultau din aceste venzări şi subvănzări, cu mulţimea de slujbaşi, care copleşeau satele: guvernul făcu pe funcţionarii, in favoarea cărora se trafica in modul acesta, să renunţe la dreptul lor; lăsă satelor şi proprietarilor grija de a*şi pri-veghia vitele şi bucatele de pe cămp, şi apoi să se adreseze
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
847
la autoritatea legală in caşul cănd s’ar aduce vre-o pagubă prin vitele rătăcite.
Stabilirea carantinelor. Nu era insă destul de a fi ster-pit cel din urmă germene de ciumă, trebuea să se impedice Şi reintoarcerea ei. Pintre binefacerile ce ne asigură tractatul de la Adrianopoli, trebue să socotim şi dreptul de a stabili carantine; dar formalităţile la cari erau supuse dis-posiţiile Regulamentului Organic, cerea un timp oare care, şi in acest interval boala ar fi putut petrunde earăş in principat. Guvernul simţi trebuinţa de a impiedica această nenorocire. La 3L Decemvrie 1829 el trimise un ordin Divanului executiv, la care se alătura proiectul organizării lazaretelor; o secţie a Comitetului salubrităţii publice fu însărcinată cu executarea sa. Tot serviciul sanitar fu pus sub supravegherea Spătarului şeful miliţiei, (O şi sub direcţiunea membrului Divanului Executiv insărcinat cu partea internă. (2) Toate punctele, unde trebuiau stabilite carantine, fuseseră cercetate; impiegaţii trebuincioşi fure aleşi şi intrare indată in funcţie; se luare mesuri pentru ridicarea clădirilor provisorii, cordonul fu stabilit cu cătanele de la Spătărie ; impiegaţi muscali fure puşi in capul fiecărei carantine pentru a obicînui pe slujbaşii munteni la observarea regulelor sanitare.
Stabilirea acestei instituţii fu urmărită cu aşa stăruinţă incăt la 1 Maiu 1831, cănd se puse in executare Regulamentul Organic, construcţiile necesare erau gata la toate carantinele, edificii comode se ridicaseră la Brăila, Giurgiu, Olteniţa şi Turnu, direcţia lor era dată pe măna impiegaţilor munteni. Se şi organizase Comitetul carantinelor, serviciul intreg era in deplină activitate şi cu aşa bun resul-tat, incăt boala care băntuia grozav pe malul drept al Dunării, nu mai putu intra niciodată deatunci pe teritoriul Principatului.
1)	D. Alexandru Ghika.
2)	D. Barbu Ştirbei.
848
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
Organizarea miliţiei. Un Comitet (0 fusese însărcinat cu privegherea formării miliţiei muntene; ordinul in această privinţă, dat la 14 Aprilie 1830, era adresat Adunării generale a Divanurilor. Miliţia trebuea să fie compusă din şase batalioane de Infanterie şi şase escadroane de Cavalerie, formănd in tot un corp de 4,490 de oameni. Foarte mulţi tineri din familiile cele dintăi ale ţării se presen-tare indată pentru a împlini cadrele; ei fură primiţi cu grade corespunzătoare rangului boerosc din care făceau parte; cei de rangul intăiu primiră gradul de Şef de i'egiment, cei de rangul al doilea gradul de Şef de batalion şi aşa mai departe pe scara ierarhică a rangurilor. Instituţiunea părea să intimpine cele mai mari greutăţi; poporul neobicinuit cu disciplina militară se împotrivea la acest serviciu. Căţiva oameni slabi de minte işi inchipuiră chiar că vor fi incorporaţi in regimentele ruseşti, or că vor fi trimişi in corp in Rusia. Această părere dobăndi credinţă şi oamenii rău intenţionaţi contribuiră a o lăţi. Cea dintăi măsură fu aceea de a inrola o treime din cătane şi slujitori care erau in serviciu inainte de noua organizare.
In Noemvrie înrolările se urcau la 2,461, adică: 1,527 in Valachia mică şi 934 in Valachia mare. Mai trebuiau luaţi 2,029 indivizi din Valachia mare, cealaltă parte a ţării dedese contingentul său in intregime. Se renunţă la modul de recrutare adoptat, din pricina inconvenientelor ce-1 presintase, şi Adunarea generală a Divanurilor propusese la 22 Noenivrie să se ia căte un om pe patruzeci şi trei de familii in toate satele care nu dăduseră ăncă contingentul lor. Nu e de prisos să adăugăm aci că acest calcul era întemeiat pe conştiinţa neexactă de pe atunci a populaţiei Principatului. Se impărţiră in toate satele exemplare imprimate arătând numerul de oameni ce trebuia să-l dea fiecare in proporţie cu populaţia sa, şi obligarea de a inlocui pe fugari.
i)	Acest Comitet sub preşedinţa generalului Maior Staroff, era compus din Şeful miliţiei Alexandru Ghika şi din Locotenenţii Coloneii Ment şi Odobescu.
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
849
La 1 Mai 1831, epocă, la care se puse in lucrare Regulamentul Organic, numărul oamenilor sub arme era de 3,944.
Revizuirea caselor ele binefaceri. Sistemul ele dilapidare, care se lăţise in toate ramurile administraţiei, nu cruţase nici casele de binefaceri şi de utilitate publică; aceleaşi ne-orăndueli pretutindeni. La 13 Decemvrie 1830 se numi o Comisie (r) pentru verificarea socotelelor la casele de binefacere, la casa spitalelor, şcoalelor şi a orfanilor, care nu fuseseră supuse la nici un control in timp de trei ani. Datoriile, cu care se găsiră împovărate fură lichidate. Comisia fu insărcinată in acelaş timp cu redactarea unui proioct pentru regularea acestei interesante părţi a administraţiei. Proiectul fu înaintat Adunării generale a Divanurilor, care-1 adoptă după o matură deliberare, şi in luna Fevruarie 1831 serviciul acestor deosebite stabilimente fu organizat după principii care-i hotărea chipul gestiunii.
Comisie de salubritate. In administraţia internă a oraşelor remănea un mare gol de îndeplinit, poliţie mai de loc, nici un mijloc de asigurarea aprovisionării, nicio măsură de curăţenie sau de salubritate, nicio casă comunală; săracul lipsit in cas de boală de ajutorul doctorului, spiţeriile lăsate pe placul lor, nici un mijloc de a se asigura de calitatea şi de prepararea doctoriilor, dar ăncă de capacitatea celor ce le vindeau! La 5 Martie 1830 se numi o Comisie (2) Aceasta fu insărcinată cu introducerea regulelor fixe care trebuiau să pue orănduială in deosebitele părţi ale serviciului cu privire la buna stare a oraşelor, lucru, lăsat cu totul la o parte printr’o negligenţă greu de inţeles. Comisia işi termina lucrările la 6 Iulie 1830. Unele din disposiţii, spre
1)	Aceasiă Comisie, presidată de Banul Brăncoveanu, era compusă din membrii următori : Consilierul de Stat Mavros, Spătarul Alexandru Ghika, Logofetul Ştefan Bălăceanu, Logofetul Barbu Ştirbei şi Postelnicul Gheorghe Bibescu ca secretar.
2)	Ea era compusă din Vornicul Alexandru Filipescu, Logofetul Barbu Ştirbei, logofetul Constantin Cantacuzino şi colonelul de geniu Bauner. D. D. Estioti şi Grunau, ca dotori in medicină, şi D.D. Kartel şi Ott ca ingineri.
C. L. XXII.-X.-27,875.	54
850
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
pildă cele relative la partea medicală, fure indată puse in executare, şi reglementul intreg supus mai tărziu deliberărilor Adunării generale extraordinare, care-1 primi in in-tregul seu.
Consiliele municipale in oraşele cele noue Giurgiu §i Brăila. Acum era vorba de a a asigura in mod permanent mijloacele peatru executarea acestor disposiţii. Astfel se simţi trebuinţa de a stabili Consilie municipale in diferitele oraşe şi terguri. Se crezu insă de cuviinţă de a se face mai in tăi o încercare cu oraşele Brăila şi Giurgiu, câştigate de curend de Valachia. Membrul Divanului executiv, însărcinat cu partea internă C1), se duse la faţa locului cu in-strucţii sub formă de Regulament. Acest funcţionar işi dete toată osteneala pentru a arăta locuitorilor avantajele reale ce le vor trage din noua instituţiune, ei înţeleseră. Această încercare aducend resultate bune, un proiect de Regulament asupra municipalităţilor fu redactat de o Comisie. Proiectul fu supus mai tărziu deliberărilor Adunării generale extraordinare, şi adăugat pe lăngă Regulamentul Organic ca a doua anexă.
Comisia pentru ţinerea registrelor stării civile. Dacă după cele spuse mai sus ar mai putea mira ceva pe cetitor, apoi acest lucru ar fi aflarea că nu exista nici un mijloc pentru constatarea celor trei trepte ale vieţei, naşterea, căsătoria şi moartea; nu existau acte de stare civilă. Pentru a înlătura gravele inconveniente, ce resultau din această negligenţă, fie in materie juridică, fie ca măsură administrativă, se numi o comisie (2) pentru a redacta un proiect de lege in această privinţă. Lucrarea făcută fu supusă deliberărilor Adunării generale extraordinare; ea formează azi anexa a 3-a din Regulamentul Organic.
Comisie pentru despăgubirea Socotelnicilor. In momente de regenerare, cănd toate se dărimă pentru a se rezidi pe
i) B. Ştirbei.
i)	Era compusa din Episcopul de Argeş Hilarion şi logofetul Barbu
Ştirbei.
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
851
baze noue, e foarte necesar sâ nu se atingă, interesele particularilor. In Yalachia şi in Moldova toţi boerii aveau tributari, cari nu aternau decăt de dinşii: de aci numele de Socotelnici şi Posluşnici; cei dintăi plăteau stăpânului lor o sumă anuală; cei de ai doilea il ajutau la munca pământului; şi unii şi alţii erau scutiţi de orce dare cătră Stat. Acest privilegiu fu desfiinţat, şi in locul lui se dete ca despăgubire o pensie viageră ce representa aproape acelaş venit. Regulamentul Organic se îngrijise de aceasta, dănd din fondurile visteriei suma de 1,500,000 lei pentru plata despăgubirilor precum şi pentru pensii.
Cu acest chip cel ce avusese privilegiul desfiinţat se bucura intr’alt mod de dinsul pănă la sfirşitul vieţei sale. Sumele provenite din acest drept desfiinţat trebuiau să fie versate apoi la casa pensiilor, care era astfel pusă in stare de-a veni in ajutorul săracilor, şi de-a asigura pe viitor o resplată pentru serviciile aduse. Era necesitate de-a se stabili regule pentru constatarea drepturilor la pensie, după stingerea treptată a celor cu drept de indemnitate pentru Socotelnici, in acest scop se stabili o comisie (O, insărcinată cu proiectul, care formează azi prima anexă a Regulamentului Organic.
Delimitarea Principatului. Tractatul de la Adrianopoli hotărise ca Thalwegul Dunării să slujească drept graniţă intre ţările de pe malul apei; la 29 Martie 1830 se numi o comisie (2) care procedă la delimitarea celor doue ţări: 88 de insule, care trebueau restituite Valachiei, fure insemnate prin prăjini purtănd culorile naţionale.
Comisia aceasta percurse fluviul in toată lungimea lui, de la graniţa austriacă pănă spre Odesa, la confluentul Prutului cu Dunărea. Numele insulelor fură consemnate intr’un
1)	Membrii acestei comisii erau : Consilierul de stat Mavros, Vornicul Mihalache Ghika, Vornicul Constantin Cămpineanu, Logofetul Ştefan Bălăceanu şi d-nul Simeon Marcovici ca secretar.
2)	Raigent din partea Rusiei, Mehemed Arif Effendi din partea Turciei, şi doi deputaţi : pentru Valachia Vornicul Mihalache Ghika, pentru Moldova Vornicul Dimitrie Plagino.
852
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
protocol iscălit la 8 Octomvrie 1830. Acest protocol, insoţit de harta arătând linia de demarcaţie pe cursul Dunârii, recunoscută de Poartă şi de curtea Imperială rusească, fu adresată consiliului administrativ la 28 Decemvrie 1831 pentru a fi depus in archivele Mitropoliei.
Recensement general. Insfirşit spre a incepe un nou sistem pentru perceperea impositului, reclamat prin desfiinţarea ludiilor, trebuea un recensement general al tutulor contribuabililor. Se făcu o primă încercare la Octomvrie 1830; apoi spre a procede in mod regulat se numi o comisie ad-hoc pentru fiecare district in specie la 31 Ianuarie 1831. Aceste comisii se compuneau din ispravnic, un boer din district şi un comisar al guvernului, aleşi de Adunarea generală a Divanurilor; li se dede instrucţii copiate de pe disposiţiile Regulamentului Organic. Incepure a se duce prin sate şi terguri pentru a face censul tutulor contribuabililor Împărţiţi in corporaţii şi clase, după taxa ce trebueau să plătească.
In sate aceste comisii trebueau sâ se adreseze mai intăi la proprietar sau la delegatul seu, sâ ceară o listă a tutulor locuitorilor contribuabili şi apoi să meargă la faţa locului pentru a controla listele. Această din urmă lucrare fiind sfirşită spre mulţumirea tutulor locuitorilor, comisiile trebueau să iscălească tabloul alcătuit şi să-l supuie apoi la iscălitura preotului şi a câtorva locuitori din sat, trei sau şease in raport cu numerul populaţiei.
Aceste tablouri fure aşezate intr’un singur registru pentru fiecare district. Registrele supuse examinării marelui vornic, şeful departamentului de interne, fure trimise la Vistierie, unde aşezăndu-se faţă in faţă numele fiecărui contribuabil cu suma anuală ce trebuea să o plătească in curs de şapte ani, se luare patru copii după aceste registre: una din ele cuprinzend toţi contribuabilii unui district fu trimisă administratorului respectiv, a doua cuprinzend numai pe acei dintr’o plasă fu inmănată subadministratorului; cea de-a treia, impărţită in file cuprinzend fiecare contribuabilii unui singur sat, fu trimisă pârcălabului perceptorul co-
BARBU ŞTIRBEI CÂTRĂ KISSELEFF
853
munei; a patra remase depusă la Vistierie. Această lucrare colosală era cu totul gata in luna lui Septemvrie din acelaş an, şi putu să slujească de basă la perceperea impositului.
In contra acestei operaţii nu se ridică nicio plângere: fapt ce trebue cu atăt mai mult luat in seamă, cu căt re-censimentele anterioare cu ludii nu erau decăt un mijloc de speculă, pe care fiecine căta să-l facă in profitul seu, dăndu-şi aer că lucrează pentru fisc. De aci se poate vedea schimbarea mare spre bine ce se făcuse in moralitatea impiegaţilor, resultat care vorbeşte in favoarea administraţiei nouelor instituţii. Şi astfel intr’o ţară, unde cu câţiva ani inainte ar fi fost greu să afle cineva numele măcar al satelor impuse, se obţinu un recensement complect, coprin-zend numele şi pronumele capilor de familii din fiecare comună.
In tabloul următor vom da resumatul acestui recensement :
854
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
TABLOU DE
DISTRICTE	Numerul satelor	Preoţi ;	Diaconi	Cântăreţi !	Neamuri I	Postelnici	’K ct
Valachia mare							
Oraşul Bucureşti	—	297	16	103	214	99	19
Sărat Rimnic. .	172	185	6	171	161	21	46
Brăila . • . . .	61	28	—	20	1	—	-
Buz&u		149	210	34	190	211	18	203
Secueni ■ . .	224	380	99	309	568	118	478
Prahova ....	144	195	14	161	81	54	16
Ialomiţa ....	137	161	11	140	148	38	156
Ilfov		348	274	19	172	73	33	28
Dimboviţa . , .	225	378	117	216	110	64	■52
Ylaşca 		192	257	51	86	33	15	32
Teleorman . . .	188	388	201	107	142	35	75
Muscel		127	243	111	111	124	40	114
Argeş 		221	795	475	116	176	36	69
Oltu		174	280 !	216	83	39	14	tt 5
	2,362	4,071	1,370	2,047	2,081!	605	1,343
Valachia mica							
Romanaţi. . . .	171	385	35?	88	157	33	! 106
Yâlcea ....	192	803	537	146	364	45 |	482
Dolj		249	456	195	172	289	46	137
Gorj		247	549	190	204	212	22	841
Mehedinţi . . .	341	579	66	263	312	29	399
Pentru tot principatul ....							
Aurari		—	—	—	—	—	-	—
	3,562	6,861	2,710	2,920	3,415	780	3,258
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
855
RECENSEMENT
Patentaţi |	Muncitori contribuabili	Scutiţi de Stat	Scutiţi pentru causa de infirmitate	Scutiţi ca miliţiani	^ Emigraţi Bulgari i ..	Veduve	Supuşi străini	Ţigani de ai Statului	Minori in stare de a Jucra	
2,998	5,920	427		23	541		2,381		4,561	
364	11,106	18	510	89	117	1,160	60	—	2,360	
155	3,077	4	61	—	1,294	143	68	—	193	
267	10,586	13	679	105	96	1,305	13	—	1,055	
421	16,220	70	535	! 239	8	553	125	-	2,735	
610	9,758	64	445	1 74	201	1,046	382	—	1,914	
170	6,868	14	298	46	205	839	21	—	1,427	
—	16,Ş00	31	515	28	1,077	802	39	—	2,803	
435	19,345	57	862	196	-	2,591	138	—	3,990	
213	16,590	9	582	86	151	1,66 i	42	—	3,389	
499	18,159	17	600	196	169	1,941	2	—	3,869	
364	8,928	79	600	99	—	1,933	97	—	2,189	
464	15,583	30	870	231	4	2,313	65	—	3,146	
121	12,942	19	309	193	424	1,580 il	7	-	2,616	
7,076	171,682	850	6,866	1,605	4,287	17,900	3,444	--	26,248	
255	14,020	26	465	127	411	2,283	31		4,138	
352	18,83 Ij	26	1,079	393	1	3,465	28	| __	4,125	
983	18,684	43	890	139	405	2.158	192	-	3,880	
138	18,206	36	1,652	404	—	3,982	24	—	4,374	
269	31,551	95	2,175	768	145	5,501	5	—	6,597	
								3,448	—	
								1,005	—	
9,073	272,974	1,078	' 13,127	3,436	5,249	35,289	3,729	4,453	59,362	
856
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
Efect salutar al petiţiilor. Unul din mijloacele, pe care guvernul le poate aplica cu cel mai mare succes, e poliţia făcută prin petiţii. Preşedintele plenipotenţiar pătruns de. acest adever, dete voe ficăruia să-i adreseze direct şi in persoană aceste petiţii, de doue ori pe săptămână la zile şi ciasuri hotărite. Această mesură odată luată, el o urmă in toată vremea administraţiei sale, şi de la 15 Noemvrie 1829 pănă la 1 August 1835 numerul petiţiilor se urcâ la 28,000. Efectele salutare produse de această cale, deschisă pentru orice reclamaţie fure aşa de mari, incăt ea nu se poate destul recomenda oricărei administraţii, care ţine să cunoască adeverul şi să judece despre trebuinţele fiecăruia.
Conclusie. Resultate aşa de fericite trebuea neapărat să producă un bine	şi	mai	mare,	acela de-a	convinge pe
cei mai necredicioşi	şi	de-a	stringe	toate spiritele in jurul
nouelor instituţii. De pe la anul 1830 se văzură funcţionari din clasele cele mai de sus grăbindu-se a satisface dorinţele legislatorului, oferind de bunăvoe prerogativele lor prin renunţarea veniturilor, cari se ţineau de slujba lor şi erau causa abusurilor celor mari.
E de necrezut	că	s’au	putut	face lucrări	atăt de insemnate in mijlocul	ciumei	şi a foametei, dar	cu căt mai
mare trebue să fie mirarea, cănd te găndeşti câ toate a-cestea s’au săvirşit intr’o ţară, unde activitatea minţii nu era de loc desvoltatâ.
Şi se poate zice cu drept cuvent că, in cei din urmă patru ani, se produsese o mai puternică mişcare in idei şi o mai mare activitate morală decât in cursul unei jumătăţi de secol.
Numai instituţiile liberale şi patriotice au darul de-a produce acest impuls puternic in spirite şi de-a reinvia, pentru a zice aşa, printr’o scânteie electrică, nişte corpuri strivite sub greutatea nefericirii, şi care abia dădeau semne de viaţă.
Să-şi inchipuească cineva in capul administraţiei pe altul, care n’ar fi avut toate insuşirile generalului Kisseleff, care şi-ar fi îndeplinit datoria in adevăratul sens al cuvăntului,
BARBU ŞTIRBEI CÂTRĂ KISSELEFF
857
ar fi supraveghiat lucrările Comite*nlui special, care şi el ar fi umplut căt putea mai bine r ,ie nouă capitole ale Regulamentului Organic. Lucrarea p.irşită ar fi fost presentată Adunării generale de revisuire; după ce ar fi fost primită de dinsa s’ar fi făcut publicaţii pentru introducerea ei şi s’ar fi dat ordine pentru mesurile ce trebueau luate spre a fi pusă in executare. Toate s’ar fl făcut in regulă, şi daca maşina guvernamentală n’ar fi mers bine, daca in fiecare moment s’ar fi stricat mecanismul, insfirşit daca in toată administraţia ar fi fost un haos de-o sută de ori mai rău decăt inainte, vina s’ar fi aruncat pe instituţiile însăşi, care ar fi părut prea sănătoase şi prea trainice, un popor intreg ar fi fost crezut bun de pus sub epitropie, s’ar fi declarat că e atins de-o boală incurabilă, şi că nu e cu putinţă de a-i aduce nicio îmbunătăţire; aşa de adevărat este că destinele unei naţiuni depind de capul unui singur om.
Şi in adever nu e de ajuns să fi cetit această dare de seamă răpede, să fi inţeles căte au trebuit făcute in scurta vreme de optsprezece luni, de la 15 Noemvrie 1829 pănă la 1 Iulie 1881, epocă in care toate părţile din Regulamentul Organic fure puse in executare, pentru a fi pe deplin convins, că fără toate aceste îngrijiri, prin simpla natură a lucrurilor, ar fi fost cu neputinţă a ajunge la scop. Spiritele trebueau împrospătate, trebuea introdus in sufletele lăncede simţimentul demnităţii, şi arătat prin fapte, ear nu cu frase, binele nemăsurat ce era să easă din toate. Acest scop fu ajuns, mulţumită activităţii neobosite a guvernului şi mijloacelor sănătoase, care a avut dibăcia de-a le întrebuinţa.
(Va urma).
858
UN DRUM GREŞIT
UN DRUM GREŞIT
— Sfirşit —
IX.
In odaia in care am intrat la începutul acestei istorisiri, găsim pe colonel ţinend pe băiat pe genunchi şi pe Silvia alături pe un mic scăunaş. Aerul lucrurilor pe care le cunoaştem este acelaş; oamenii numai s’au mai schimbat. Silvia, mai slabă şi par’că mai serioasă de cum o ştim, aşteaptă cu frică intrebările colonelului. Băiatul, sănătos acum, se uită la betrăn cu ochii lui naivi şi buni. Colonelul insuş pare biruit de împrejurări. El priveşte cănd pe copil, cănd pe mamă, căutănd par'că să petrundâ adeverul acestor doue vieţi. Vorba merge greu. Un ciasornic bate incet mesura timpului. Betrănul se uită inainte-i preocupat şi-şi scoate portabacul să facă ţigară.
—	Nu care cumva găseşti vre-o foiţă de ţigară pe undeva... mi*.am uitat-o a casă...
—	De... aici nu fumează nimeni... Dar putem găsi jos, adaogă Silvia răpede.
—	Te rog, trimite pe cineva...
Colonelul uitase că nu era nicio slugă in casă.
Silvia işi puse un şal pe ea şi se cobori răpede in stradă, cumperâ hărtia de ţigară şi se intoarse numai decăt. Betrănul i-o luâ din mănă foarte natural, fără să bage de seamă nimic. Era preocupat, şi afară de asta sunt mici miserii şi umilinţe omeneşti pe cari cei ce n'au fost niciodată in lipsă nu le cunosc.
UN DRUM GREŞIT
859
—	Şezi de mult in casa asta? intrebâ colonelul, uităndu-se la păreţi cu interes.
—	Da... de aproape cinci ani.
—	Ai tot apartamentul?
—	Tot, zise Silvia invertind invelitoarea hârtiei in mănă. Dincolo sunt doue camere pentru... pentru domnul Dumitriu.
—	Unde ? — Colo?
—	Da...
—	Staţi de mult impreună? zise betrănul, luăndu-şi inima in dinţi.
Ea se aşeză jos, incet, stringendu-şi şalul de pe dinsa.
—	De aproape opt ani, respunse binişor si cu temere.
—	De opt ani!... Şi aţi trăit totdeauna impreună?
—	Da...
—	Opt ani!., zise betrănul incet. Şi ai fost fericită in toată vremea asta?
—	N’am să me plăng de nimic. Constant a fost in totdeauna foarte bun.
începeau să se incălzească, şi incongiurul prea mare fu lăsat la o .parte. Ea părea hotărită să respundă la tot.
—	De unde eşti dumneata? o intrebâ colonelul deodată.
—	Din Bucureşti, dar tată-meu era din Austria. A fost multă vreme profesor de limba germană la liceu.
—	Şi acum?..
—	Acum e mort, respunse ea scurt.
Betrănul se simţea impovărat de sarcina aceea de judecător de instrucţie.
—	Ascultă, zise el, apropiindu-şi scaunul de al ei, iar-tă-me că me amestec in viaţa dumitale... vezi insă câ am oarecare interes. N’aş vrea sâ te super... Spune singură...
—	Da, zise ea. Deşi e greu... şi umilitor... voiu spune. Am pierdut tot... toate drepturile pentru a fi respectată de ceilalţi, voiu să-mi păstrez cel puţin pe acela de-a me putea respecta eu singură. Eaca adeverul, domnule: de cănd m’am pomenit in lume, m’am găsit totdeauna sarcina cuiva. La inceput a tatălui meu, apoi a şcoalei şi acum in urmă a
860
UN DRUM GREŞIT
lui Constant. Neavend mamă, am simţit de la inceput câ eram povară, dar ce puteam face? Am trecut anii din Asii aproape fericită. Acolo toate erau ca mine. Am eşit din şcoală cu gând de-a me face profesoară. Eram hotârită să me mişc şi singură in lume, fără a mai cădea greutate cuiva. Am venit a casă la tata şi m’am pus să invăţ. Yre-o lună am lucrat cu multă luare aminte, dar... mai pe urmă...
—	Spune, spune, ii zise betrănul cu bunătate.
—	Pe urmă n'am mai lucrat.
—	De ce?
—	Tata s’a bolnăvit şi trebuea să-l îngrijesc... şi... tot atunci am intilnit pe Constant.
—	Da?..
—	Da, şedea in aceeaşi casă unde şedeam noi. I/am intilnit fără să me găndesc, fără să vreau, ve jur...
—	Bine, bine. Ei?..
—	Deacolo... nu ştiu ce-am mai făcut. Bietul tata a murit, şi am remas singură. Constant era aşa de bun!.. A umblat pentru mine prin toate părţile. Aveam drept la pensia tatălui meu. Ce ştieam eu să fac? El mi-a adunat actele şi mi-a scos pensia...
—	Va se zică ai pensie?
—	Am, da.
—	Dar nu-ţi ajungea,	adăogâ colonelul	fără	să-şi dea
seamă de ce zice. Ea dete	din cap.
—	Ba se vede că ajunge, fiindcă de doue luni nu trăesc decăt cu dinsa, şi am şi copilul; atunci nu-1 aveam.
Betrănul ridica ochii spre ea, incruntănd sprinceana.
—	Cum? zise el cam tare.
—	Da, respunse Silvia incercănd să zimbească, am
mai redus din cheltueli, şi merge.... Oricum, imi faceţi o mare nedreptate dacă bănuiţi câ legătura mea cu Constant a inceput dintr’o astfel de	causă.
Şi cu toate câ se incerca sâ zimbească, ii	venisere	la-
crimile in ochi.
—	Doamne fereşte! zise colonelul cu grabă. Nu m’am gândit la una ca asta. Te rog urmează.
UN DRUM GREŞIT
861
—	S’a sfirşit, respunse ea. Deatunci am trăit impreună. Am avut copilul ăsta... fiindcă se vede că este un Dumnezeu pentru toţi nenorociţii.
—	Ai fost nenorocită, vra să zică?
—	Nu... dar greşelile noastre se pedepsesc in lumea asta. Constant nu me mai iubeşte, şi poate m’ar fi lăsat de mult dacă nu era copilul. Vezi, domnule, nu prea ştiu ce spuiu, dar dacă aş avea mai multă putere nu ştiu ce aş face... Eu am greşit, dar am fost fericită, şi acuma, dacă nu mai sunt, imi plătesc faptele mele. Dar fiinţa asta nenorocită, zise ea cu putere, ce e vinovată să remăe pe drumuri? A cui e? Cum il chiamă? Dumnezeu ştie...
Ea se opri un minut, mirată par’că ea insăşi de in-drasneala ei. Betrănul işi plecase capul in jos şi se uita la covor fără să-l vadă.
—	Iartă-me, domnule, de atăta indrăsneală. E vorba de fiul dumitale şi nu mi se cuvine să vorbesc astfel... dar trebue puţină dreptate: numai eu am respundere faţă cu copilul ăsta?..
Colonelul tăcea, urmănd a privi covorul. Silvia se oprise. Ciasorr^nl bătea lung şi rar, trecerea vremii. Viaţa e o fabulă a cărei morală e zădărnicia, şi se pare că nimic nu o infăţişează mai bine priceperii noastre ca limba unui ciasornic.
Calm, cuminte, bătrânul se sculâ de pe scaun şi intinse măna Silviei.
—	Să ne vedem sănătoşi, ii zise el. O să ai noutăţi in curend de la mine.
Ea se plecă binişor şi-i sărută mana; apoi puse şi pe băiat să facă acelaş lucru. Pe cănd el eşea, Silvia se simţea tristă, par'că ii pleca norocul. Apoi, in urma lui: y
—	A plecat... zise ea băiatului.
—	Unde?..
—	Departe...
-Da?..
—	Da, puiu mamei.
-- Unde-a plecat, mamă? intrebâ el ăncă odată.
862
UN DRUM GREŞIT
—	Departe, departe...
-	Da?..
Şi se duse să-l culce, cu eterna ei supunere la voia soartei.
Colonelul, eşind de la Silvia, se duse la otel şi deacolo drept la gară. Puţin căte puţin incepea par’că să vadă limpede inaintea ochilor, şi din tot ce vedea resărea un lucru hotăritor, anume că fiu-seu era un om fără suflet. Be-trăneţa sănătoasă este starea in care mintea prinde quin-tesenţa lucrurilor şi desgărdinează cu răceală linia morală a oricărui fapt. El se uita imprejuru-i: Silvia, Constant, Elencuţa şi apoi el, patru fiinţe in fond bune, şi căteşi patru nenorocite. Pentru ce? Pentrucă una din ele işi pierduse măsura greşelilor sale şi sufla din praful lor şi pe viaţa celorlalţi. Căci colonelul era hotărit, prin toate mijloacele, să impiedece căsătoria fiului seu cu Elencuţa. El işi cerceta respunderea sa, in această împrejurare, cu nepărti-nirea virstei şi caracterului lui, şi se găsea vinovat numai fiindcă indrăsnise să facă planuri de fericire pentru fiu-seu şi Elencuţa. Dar cine ştiea de legătura lui Constant? De la o simplă nebunie de tinereţe, pe care şi-o inchipuise betrănul, pănă la realitatea ce se da pe faţă acum, cătă depărtare!.. Afară de asta, ii mai era iertat să ascundă adevărul Elen-cuţei şi familiei ei? Fiindcă el işi da seamă că atunci cănd podoaba vieţii noastre cade de virstă ori de vănturi, remăne numai viţa, intinsă pe harag ori tirindu-se pe pă-mănt. Şi viaţa de toate zilele e simplă şi împletită din datorii, de la împlinirea cărora atărnă fericirea. Toată lumea ştie şi judecă mai tot astfel, dar greutatea cea mare stă in aceea că in pasiuni judecata cade la fund, ear la suprafaţă plutesc numai pornirile. Fiu-său, care acum iubea pe fată, va fi nenorocit; Elencuţa, deasemenea; dinsul, suferea şi el, fiindcă fata ii era dragă. Dar simţirile lor de azi erau numai podoabe, cari intr’o zi trebueau să cadă şi de sub ele să resară: pentru Constant remuşcarea de-a fi lăsat pe drumuri un copil, cătră care poate s’ar fi intors; pentru Elencuţa ura contra «.acestui copil şi gelosia contra ma-
UN DRUM GREŞIT
863
mei lui; pentru Silvia durerea vecînică a femeei şi a mamei; pentru băiat viaţa do bastard; pentru el, colonelul, amărăciunea...
—	Nu!., zicea betrănul, ridicând capul. Elencuţa cu vremea va uita, ear dumnealui dacă va suferi va fi firesc şi meritat. Şi eu imi implinesc o datorie...
Căt despre viaţa Silviei şi a copilului, colonelul nu se indoî un moment de adever, fiindcă sunt unele intim-plări, pe cari, chiar dacă prefăcătoria omenească le parodiază, sufletele drepte se refusă de a le pricepe altfel.
După minutele acelea de hotărire, incordarea voinţei bătrânului se slăbea ori de căteori chipul Elencuţei ii resărea in minte, căci o iubea ca pe fata lui. Şi sgomotul ostenitor al roatelor vagonului ii umplea capul de durere...
A doazi dimineaţa ajunse acasă.
Se culcă să se odihnească, dar dormi rău. Cum se sculă intrebâ de fiu-seu.
Constant tocmai se gătea să se ducă la Mălini. Era imbrăcat cu ingrijire, parfumat, vesel: cele doue luni petrecute la ţară ii întineriseră cu totul obrazul.
Bătrânul il chema in odaia lui.
X.
—	Bine ai venit tată, zise Constant intrând. Da ce-i întunericul ăsta?
—	Ridică o perdea.
Tănărul se duse sâ ridice perdeaoa.
—	Ce mai faceţi voi? intrebâ bătrânul, stringăndu-şi nişte jurnale.
—	Sărut măna, bine.
—	Ce face Elencuţa ?
—	E bine. Era supărată că te-ai dus la Bucureşti fără să-i spui.
—	M’am dus cu treabă, zise colonelul serios.
—	Ai avut treabă la credit?
864
UN DRUM GREŞIT
—	La credit... nu. — Apoi se indreptâ cătră masă şi luănd o hârtie o intinse fiului seu.
—	Am avut treabă cu asta.
Era telegrama de la Silvia. — El o desfăcu incet, cu presimţirea omului care aşteaptă o intimplare, şi o ceti fără să zică nimic. Căutâ, ca şi in zioa cănd ii dase Silvia biletul betrănului, să nu pară mişcat, dar, ca şi atunci, sângele ii fugi din obraz şi deveni palid. După un minut, el lăsâ hârtia incet pe masă şi intorcend capul spre fereastră:
—	Me aşteptam, zise el.
Betrănul se uita la dinsul, surprins şi aproape indignat de receala aceea.
—	Şi nu intrebi dacă a murit, Fam ingropat, ce i-am făcut?..
—	A murit băiatul? zise el cu putere.
Betrănul il privea pieziş, din ce in ce mai iritat şi mai aspru. Dar la intrebarea lui, care era mai mult un strigăt, se potoli.
—	Ba, din fericire, nu, respunse el. — Apoi, resuflănd mai liber, adaose:
—	Credeam c’ai perdut orice urmă de simţire omenească.
Constant se indreptâ spre fereastră, părendu-i par'că reu că-i scăpase intrebarea aceea. După un minut se intoarse.
—	Ai fost a casă la dinsa? intrebâ el.
—	Da, am fost acasă la dumneata.
Tenerul tăcu, uităndu-se inainte pe fereastră. Dar muşchii obrazului i se incordase atăta, incât se făcuse hidos de reutate.
—	Ce miserabilâ creatură!... zise el, apăsând pe cuvinte.
Colonelul se îngălbenise şi făcend un pas cătră el, cu capul plecat inainte:
—	Cine-i miserabilâ creatură, Constant?...
El tăcea. Colonelul işi rezemase un genunchiu de-un scaun, şi se uita la el7 mesurăndu-1 din cap pănă’n picioare:
UN DRUM GREŞIT
865
—	Din ce aluat te-a făcut natura aşa de strimb la suflet ? zise betrănul.
Constant işi intoarse privirile la ele şi se uitâ lung in ochii lui. După aceea se indreptâ cătră uşă. Tată-seu, mai iute decăt el, ii tăie drumul.
— Te indispune vorba mea şi vrei să te duci...
— Ba nu, respunse fiu sâu, dar imi pare de prisos să facem scene de teatru.
—	Da?., intrebâ colonelul lung. Prea bine. Ţiu insă să-ţi spui că acela care a inceput teatrul eşti dumneata. Ne-ai "acut să credem că eşti un om, şi ved că eşti un nimica.
Apoi se depărtâ de la uşă. Constant remăsese cu măna pe ivor. Colonelul se intoarse.
—	Şi ca să nu mai jucăm teatru, te inştiinţez că dumneata nu vei lua pe Elencuţa. Destul atăta comedie !
Şi	betrănul umbla	cu	paşi mari	prin odaie,	respirănd
greu	şi	tremurând. Dar,	ca	şi cum vorba lui din	urmă ar fi
fost cheia care deschidea sufletul lui fiu seu, acesta se inmuie.
—	Tată, nu inţeleg de ce legi intre ele, doue lucruri aşa de depărtate.
—	Care?., intrebâ colonelul, oprindu-se.
—	Elencuţa... şi cu femeea ceea.
—	Fiindcă le-ai legat	dumneata.	Ai pornit	din Bucureşti	avend casă, femee	şi copil, şi ai	venit aici	să tulburi
liniştea fetei... şi pe-a noastră.
—	Eşti nedrept, tată... Ştii că nu m’am găndit la asta. Iţi aduci aminte că nici nu vream să plec ... Dumneata m’ai adus.
—	Da, eu te-am adus, fiindcă iţi purtam de grijă, vream să te fac fericit... pe cănd dumneata te făcuseşi nenorocit pentru lungă vreme. Ştii că te-am intrebat, mi se pare, dacă ţi-ai găsit singur ceva: mi-ar fi părut poate reu să te ved insurăndu-te astfel; dar dacă mi-ai fi arătat imprejurările, n’aş mai fi zis nimic, căci un copil nu se lasă niciodată pe drumuri. Ai fi fost un bărbat... şi acum nu eşti decăt un...
o	femee !
C. L. XXn.-X.-27,875.	55
866
UN DRUM GREŞIT
—	Eu cred câ dumneata vezi lucrurile foarte mărite. Cine poate mai bine decăt mine să ştie ce îndatoriri am cătră o astfel de femee?..
—	Cum ?... zise lung betrănul.
—	Da, respunse fiu-seu mai incet. Am un copil cu o femee ca aceea... e o nenorocire... o intimplare de tinereţe. Şi cine poate şti intru căt e al meu...
Betrănul se uita la el cu o adevărată durere. Cât era de frumos, sub perul lui alb, apărănd pe doi nenorociţi, chiar Constant o vezu, şi-şi perdu îndrăzneala de pănă aci. — Colonelul se apropie incet de el, şi-i zise apăsând pe cuvinte:
—	Spune-mi pe cinstea dumitale de bărbat că copilul pe care ram vezut eu, nu este al dumitale, şi-ţi făgăduesc să tac.
Dar Constant se uitâ in păment. Betrănul se intoarse de la el şi zise mai incet:
—	Ear bine câ mai ai atăta mustrare de cuget.
Urma o tăcere grea şi ameninţătoare.
—	Şi ce vrei să faci ? il intrebâ Constant.
—	Vreau sâ te fac să înţelegi câ e pecat sâ mai urzeşti şi alte nenorociri, zise betrănul imblănzindu-şi glasul; vreau sâ te rog sâ m’asculţi, fiindcă iţi voiu binele. Eu sunt betrăn, mai aproape de moarte decăt de viaţă, şi dorinţa mea cea din urmă este să te ved fericit. Ce interes am eu?.. Ştii bine căt imi era de drag să me găndesc la tine şi la Elencuţa... Ei, nu se mai poate ! Ai dărâmat tot.
—	Deci, ce-i de făcut ? il intrebâ tenerul [descurajat.
—	E de făcut să remăi un om cinstit; să te intorci la copilul teu şi să indreptezi ceeace ai greşit.
—	Bine, zise fiu-seu aprins, [dar atunci trebue sâ me depărtez de Elencuţa.
—	Negreşit.
—	Eu ?.. zise el tare. Mai bine me’mpuşc.
—	Eşti copil, hotărî tată-seu dănd din cap. Nu'nţelegi că acuma e o datorie de-a spune Elencuţei adeverul?..
—	Prea bine, i-1 voiu spune. Dar dacă me va ierta?..
—	Nu te vei ierta tu, căci amorul trece şi viaţa re-
UN DRUM GREŞIT
867
măne, cu nevoile şi supărările ei. Remăne părerea de rău; remăne remuşcarea.
Dar Constant se incălzise şi, nerăbdător, zise bă-trănuiui:
—	Ei, imi vorbeşti, tată, par’că aş fi un copil căruia se spun poveşti...
Betrănul ridica fruntea. —
—	Cum ai zis?..
—	Am zis... am zis că poate ai dreptate, — dar şi eu am dreptatea mea. E cea dintăi dată in care simt că trăesc. M’am renăscut, mi-e dragă viaţa, cred in ceva, cred... şi dumneata vii să-mi vorbeşti de nişte lucruri din altă lume, par’că firea omenească ar fi o biblie...
Colonelul se uita la el cu nelinişte şi aproape cu mănie, dar căută să se stăpânească.
—	Ya să zică eşti hotărit să te duci inainte? intrebâ el.
—	înainte!., cu toată inima şi tot sufletul!, respunse acesta.
—	Prea bine. Mergi sănătos, zise bătrânul, intorcăndu-i spatele.
Constant eşi. Colonelul chemâ pe fecior şi zise să-i puie caii. Se’nvirtea prin odaie galben şi aproape desgustat de fiul-seu. Dacă ar fi fost imbrăcat in minutul acela, s’ar fi dus pe jos la Mălini şi ar fi vorbit mamei Elencuţei cu înflăcărarea unui tănăr de 20 de ani, nu cu liniştea şi temeiul bătrâneţii. Dar pănă să se’mbrace şi să-i puie caii trecu ăncă vreme. Puţin căte puţin el se linişti şi mintea reveni in scaunul ei. In locul hotăririi puternice de mai inainte, veni tristeţa. Era drept ceeace voia el, dar in cele din urmă vinovatul era fiul-seu, singurul lui copil.
—	Şi doamne fereşte, zicea el, e in stare să facă vre-o nebunie!...
Se gândea şi ear se gândea. Cănd insă prindea din nou firul intimplârilor, adevărul ii resărea clar in minte, şi vedea că nu era alt mijloc de scăpare : trebuea sâ spue mamei Elencuţei adevărul, şi dacă dinsa ar fi fost destul de bună
UN DRUM GREŞIT
ca să ierte greşeala fiului-seu, sâ caute impreună mijlocul de a o indreptâ.
Cu aceastâ hotârire se urcâ in trăsurâ şi pleca la Mâlini.
In vremea asta, Constant, eşind de la tată-seu, se simţi un moment râtăcit. Cu pasul nesigur se indreptâ spre maicâ-sa, ca spre singura lui scâpare. Deşi niciodată nu şi dase drumul pornirilor inimei faţă de dinsa, acuma acolo ii era unica speranţă. încet, palid, intrâ la bătrână, câutând să-şi,ascundă căt mai bine mişcârile sufletului. El incepu sâ spuie bătrânei aproape zimbind scena lui cu tată-seu, şi aduse vorba şi despre Silvia, zugrâvind-o, cu selbătăcia cu care un amor nou sfişie pe unul vechiu şi umilitor, ca pe adeverata causâ a celor ce se intimplau acum. Bătrâna, a cârei inimă era inchisă la orice simţire generoasă şi care nu trăia decât cu prejudecăţi, il aprobâ cu totul. Ea opri pe Constant de a se duce numai decăt la Elencuţa, şi scrise mamei ei rugănd-o să vie la dinsa : avea să-i spuie ceva. Nu dete nicio însemnătate furiei colonelului.
Se intimplâ insă câ mama fetei nu fu de aceeaşi părere. Deşi era veche prietenă cu colonelul, dinsa vezu in fapta cinstită a colonelului cu totul altceva. Fiind un suflet de văduvă devenită bărbat, bănuitoare, gândind strimb, socotind că toată lumea o inşală, — ea hotărî că a ghicit tot: bătrânului sau poate femeei lui, semeaţa coana Păuna, nu le mai convenea căsătoria aceea, şi astfel născoceau fel de fel de snoave.
—	Căci altfel, zicea ea călugăriţei, ce insemnează scornitura aceea a colonelului ? Un om care a avut o femee, — ei, şi ?.. Putea prea bine să lase să se facă nunta, sau să-i dea ceva acolo să tacă, — şi mai pe urmă vezend şi făcend... Par’că nu se intimplâ in toate zilele asemenea lucruri! Dar nu inţelegi tu Xenio, zicea ea călugăriţei cu un aer de adâncă pricepere, că aici e chestia de... uite popa nu e popa? Şi ştii că eu nu sunt deprinsă cu mutrele nimănui.
Biata călugăriţă tăcea, neindrăznind să-şi spuie părerea.
Cea mai incremenită insă fu Elencuţa, cănd ii zise măsa să-şi pregătească cufărul.
UN URUM GREŞIT
869
—	Pentru ce? intrebâ fata, fără gând de-a se supune.
—	Pentrucă d-nu colonel a venit să-mi spuie câ lucrurile nu mai sunt cu putinţă.
Fata asculta cu. nedumerire, deschizând ochii mari.
—	Cine? zise ea cu neîncredere, moşu State?..
—	'Da, moşu-tu State.
Ea se incercâ sâ rida.
—	Asta-i vorbă de clacă...
—	Vorbă!., respunse mama-sa restit, prea bine, du-te de gătul unui domn care are femee şi copil, zise ea trecend intr’o altă odaie şi inchizend uşa cu zgomot.
—	Mămucuţâ, zise fata, călugăriţei, ce, v’aţi apucat să rideţi de mine?
—	De, mamă... respunse betrăna, ridicând din umeri.
Elencuţa şe legâ de gătul ei, ca o nevoie, şi n’o lăsâ
pănă nu-i spuse tot: cum a venit colonelul, ce-a zis, ce i-a respuns mama. Fata se indreptâ grabnic spre camera ei.
—	Me duc să vorbesc eu cu moşu State...
—	Nu, m^mă, nu face una ca asta, şade ruşine. Mă* rnucuţă, me rog matale, nu face o asemenea faptă... aud vecinii... află lumea...
—	Las* s’audă... zise	ea cu incăpăţinarea	unui copil
alintat.
Dar cănd călugăriţa	tăcu, „aud vecinii"	resunâ in
urechea ei ca o vorbă mare. Vecinii fetei erau de toată măna, şi nici nu vrea să ştie de ei. Dar, printre dinşii era şi Ida...
Fata ingheţâ in picioare, dreaptă, fără suflare, albă ca o hărtie. Ea se uitâ inainte-i, mototolind o panglică de la roche, şi remase astfel mai multă vreme.
—	Bine, zise ea călugăriţei.
Şi se duse singură in odaia ei. I se părea că-i bătuse cineva doue cuie in tâmple. Vorba aceea „femee şi copil"
i	se	rostogolea in minte ca	un vis furios care aduce lucruri
străine şi pline de spaimă.	I se inchega toată	inchipuirea
intr’o stană neagră, necunoscută, care lua forme strimbe, mătăhăloase, ce se duceau de la un ochiu la altul, pricinu-
870
UN DRUM GREŞIT
indu-i o adevărată durere fîsicâ. întinsă pe pat, cu privirile pierdute in plasa perdelelor, işi pusese o mănă pe frunte Şi căuta pe cineva care s’o ajute, s’o scape... Şi cănd figura colonelului ii veni in minte şi apoi a lui Constant, ce a-dăncă măhnire i se revărsa in inimă!.. Cu durerea cu care o mamă se desparte de un mormânt in care natura a închis remăşiţele copilului ei, se despărţi ea, in faptul sufletesc, de chipurile acelea. Le plănse, şi lacrimile curseră, tăcute, pe pernă...
Tocmai seara veni călugăriţă s’o vadă, deabia deschi-zend uşa.
—	Mămucuţă, zise bătrăna cu frică, uite maică-ta me trimite să te intreb dacă eşti gata.
—	Gata, gata. respunse Elencuţa, sculăndu-se.
Betrăna o vezu in ce hal era şi-i luâ capul in mâni,
sărutănd-o. Jalea lor se amestecă in tăcerea durerii.
Şi noaptea plecare.
Pe cănd acestea se petreceau la Mălini, Constant şi Păuna aşteptau pe coana Lizica.
Bătrăna, după cum s’a spus, socotea lucru fără însemnătate. Tănărul insă sta ca pe cărbuni. S’ar fi dus de-o mie de ori la Elencuţa, dar, cu temerea oamenilor care se Ştiu vinovaţi, se supunea voinţei altora, anume a mamei sale.
Colonelul era ingrijat. Văzuse că Mălineasca il înţelesese pe dos, dar nu putea face nimic. El aştepta să se desfăşure lucrurile după legea lor firească, avănd conştiinţa limpede a unui om care şi-a împlinit o datorie.
Insfirşit noaptea trecu, dumnezeu ştie cum pentru toţi. A douazi, Constant, văzănd câ nu vine nici un res-puns, şi nici bătrăna, hotări să se ducă la Mălini, intim-ple-se ce s’o intimplâ. Atăta ii era de dragă Elencuţa, incăt trecea peste toate cuviinţele. Se gândea s’o vadă şi să-i spuie tot adevărul, să se roage de ea, s’o înduioşeze. Se bizuia şi pe simpatia fetei pentru el; spera că poate şi călugăriţa il va ajuta; nădăjduia, ca toţi înamoraţii, că împrejurările ii vor fi prielnice, şi cu puterea cu care dragostea e legată de viitor, era sigur că va birui toate greutăţile.
UN DRUM GREŞIT
871
Dar cu cât se indoi mai puţin la inceput, cu atăt mai mult se mirâ de respunsul ce primi la Mălini. Cănd se opri la scară şi voi să se dea jos, eşi o slugă cu căciula in mănă şi-i zise:
—	Nu-i nimeni a casă, cucoane.
-Cefei?..
—	Cucoanele au plecat.
—	Unde?..
Sluga dete din umeri.
—	Maica Xenia nu-i aici?
—	Uite mai adineaorea plecă şi dumneaei... spre monăstire.
El remase in trăsură, uităndu-se la sucmanul ţăranului fără să-l vadă.
—	Cănd au plecat? intrebâ el din nou.
—	A seară.
—	întoarce! zise el vizitiului, şi la gară!..
—	Ii remănea speranţa de-a afla acolo drumul ce-1 luasere. Ajunse la gară in sbor. Cum se dete jos, alergâ la casier. Acesta, nefîind ăncă ciasul trenului, nu era acolo. Constant găsi pe un ajutor al lui, care ii spuse că inadever cele doue femei plecasere cu trenul de noapte, şi, fiind staţia mică, se putu constata de pe bilete că se dusesere la Botoşani.
—	La Botoşani... zise Constant lung şi nesigur.
Apoi eşi incet, tăcut, şi se indreptâ spre trăsură.
Vizitiul se uita la el nedumerit.
—	Coane... pălăria...
Constant duse măna răpede la cap, şi se intoarse să-şi ia pălăria, pe care o uitase in biuroul casierului.
Plecare inapoi. Pe drum nu vezu nimic. Un singur lucru i se aşezase in suflet, ca o piatră intr’un pustiu: „a plecat".
El urcâ scările acasă şi intrâ deadreptul la betrăna. Galben şi fără putere se aşezâ pe un scaun.
—	A plecat, zise el*
—	Unde? intrebâ Păuna răpede.
872
UN DRUM GREŞIT
—	Cine ştie... la Botoşani...
—	La Botoşani!.. Nn cred, zise ea cu îndoială. N’au pe nimeni.
El se sculase.
—	Diseară plec.
—	Unde mamă? intrebâ betrăna neliniştită.
El insă se indrepta.se spre uşe; la intrebarea ei se opri, o privi o clipă şi ridică din umeri, par’că ar fi considerat-o ca pe un copil. Apoi eşi. — Pe tată-seu nu voi să-l vadă.
Coana Păuna, ingrijată, chemă pe colonel şi-i spuse cele ce se petreceau, aruncănd toată respunderea pe el.
—	Nu me mai amări şi dumneata, zise betrănul. Nu cunoşti împrejurările şi nu me inţelegi nici acum cum nu m’ai inţeles niciodată, adaose, pierzend răbdarea şi voind să easă.
—	Pleacă... zise betrăna in urma lui.
Colonelul se intoarse răpede.
—	Unde pleacă? intrebâ el.
—	Bine, bine, zise colonelul cu mulţumire, lasă să plece. E un bine că pleacă... Lumea are să-l liniştească. Dacă o’ntilni-o şi se vor intoarce, Dumnezeu să-i binecuvin-teze. Eu mi-am făcut datoria. Dar nu o va intălni... incheie betrănul. Spune-i Păuno, că-i deschidem credit la Alpengriin, Şl lasă-1 să plece...
Şi in adever Constant plecâ.
Vara trecută, sus, pe malul Şiretului, in grădină, colonelul sta intr’un fotoliu de lemn, măngăind capul unui copil blond, cu ochii albaştri. Fiu-seu, la dreapta, citea, ear alături Silvia, cu mănile pe genunchi, se uita in lungul apei, legănd cele tainice ale sufletului cu intinderea himerică a spaţiului. Era linişte. Căte patru puneau la mijloc viaţa fiecăruia, căutănd s’o stringă căt mai bine la un loc. Dacă gândurile
tiu eu... după dinsa.
UN DRUM GREŞIT
873
lor luau adesea altă cale, vina era a n atu rei noastre omeneşti, care nu urmează decăt 'drumul legilor sale.
In timpul lipsei lui Constant, coana Păuna murise. După vre*o căteva luni, betrănul, singur, şi uitat de toţi, adusese la ţară pe copil şi Silvia, şi cănd veni fiu-seu ii găsi acolo. El se intorcea cu aceeaşi rană, dar dusă oarecum in partea nematerială a vieţei. In drumul lui se oprise la Iaşi, şi aflase că Elencuţa se mărita şi lua pe Comăneşteanu. Ştirea ii pricinui o lungă induioşare; zimbî trist cănd i se spuse că ele petrecuseră mai tot timpul la o moşie pe cănd el le căuta prin lume, — şi fără nicio putere se supuse soartei. Moartea mamei sale il duse in braţele betrănului de-adreptul, fără nicio explicare, şi cănd vezu alături pe copil şi pe Silvia se uitâ la ei fără mirare.
Astfel trăi mai departe, reintocmindu-şi viaţa incetul cu incetul, fără revoltă şi fără sgomot. Era hotărit să asculte pe tată-seu şi să ia pe Silvia după trecerea timpului de doliu. Pentru toate avea mesură şi pricepere, aşa, ca a celorlalţi oameni, căci pentru el ii resărise in suflet lucrul cel mai greu de găsit in lume : un ideal.
Elencuţa se mărita; poate il uitase, căci aşa e lumea; poate se făcuse urită...
Erau toate in zadar : lui ii remăsese suavitatea simţirilor, a căror tinereţe părea că se eternizase in icoana ideală a acelei femei, şi lumea, in afară, nu-1 putea face nici mai fericit nici mai nenorocit.
DUIL1U ZAMFIRESCU.
874
LASCAR VIORESCU
LASCAR VIORESCU
O ICOANĂ A MOLDOVEI DIN 1851
DE
WILHELM DE KOTZEBUE
(trad. din limba germană de A.)
CAPITOLUL XIV.
Urmările palmei.
Bietul Creţu se pomenise cu palma cea grea pe neaşteptate de tot. Cu gura căscată se uitase intăi după trăsură apoi ridica ochii la cer, par’că ar fi voit să cheme in mărturie pentru ruşinea păţită cucoarele lui Ibicus; după aceea porni fuga spre oraş ca să inmăneze domnului ispravnic o plăngere inscris, şi abia apucase Lascar după plecarea lui Albu să poruncească să pue caii spre a merge la Puriceşti şi i se aduse de un cazac al isprăvniciei un plic.
El deschise hărtia din care căzu un mic răvăşel pe care
ii	scria ispravnicul! „Ceteşte alăturata plăngere iubite Vio-rescule. Baca poţi veni chiar azi să me vezi apoi vino, ca să regulez lucrul eu insumi in persoană; măine trebue să plec des de dimineaţă pentru afaceri de serviciu, la Iaşi". Petiţia lui Creţu cuprindea trei feţe şi jumetate pe o coală mare de hărtie şi se perdea in frase pompoase despre relaţia intre cetăţean şi stat, despre paza ce trebuea acesta s’o intinză asupra fiecăruia şi aşa mai departe. Conclusia
LASCAR VIORESCU
875
era alcătuitâ din câteva citate scoase din codicele penal, şi rugăciunea de a întrebuinţa o neinduratâ asprime in contra tănărului Yiorescu. Peste doue ciasuri sosi Lascar in oraş.
Ispavnicul Mihăiţâ Flutureanu, tener vesel dintr’una din cele mai mari familii ale ţârii, care-şi incepuse cariera in aceastâ slujbâ foarte insemnată, primi pe mosafir in capul scârei. „Cum s’a intimplat sâ ofensezi in mod aşa de material pe un serdar?" strigâ el rizănd. „Cum te-a putut infuria nenorocitul acesta?" Lascar istorisi cum se petrecuseră lucrurile. Flutureanu pofti pe reclamant la dinsul, unde mai veniseră şi câţiva tineri. Pentelei Creţu intrâ in odae cu prietenia obicinuitâ şi fârâ urmă măcar de om insultat in onoare.
„Cucoane Pentelei", incepu a zice Lascar, inainte de-a privi pe d-nu ispravnic ca representat al ocărmuirii să-mi dai voe de-a vedea intr’insul un prieten şi un om de onoare, in presenţa căruia putem lâmurî afacerea delicată ca oameni cum se cade.
Creţu salutâ dar nu zise nimic.
„Te-am strins de mănă in casâ la mine şi la Puri-ceşti", urmâ Lascar, „şi deaceea imi datorez mie insumi sâ te consider ca om de onoare. Insulta ce ţi-am adus-o este din nefericire de aşa fel incăt nu-ţi pot da satisfacţie decât intr’un singur chip. Sunt gata sâ o fac şi te rog să alegi dumneata armele".
Serdarul se uitâ la toţi domnii pe rând clipind din ochi nedomirit. Apoi văzănd că toţi, afarâ de adversarul său bufniră intr’un hohot de ris, i se rotunji şi gura lui Creţu ca semn de veselie, işi apleca trupul intr’o parte şi se porni şi el pe ris.
„Ce-a zis?" intrebâ apoi deodată foarte serios.
Ispravnicul nu-şi putea ăncâ veni in fire; unul din domnii de faţâ se însărcina să tălmăcească lucrul serdaru-lui. „Coconu Lascarache te pofteşte la duel", zise el, şi te lasâ stăpăn pe condiţii".
„La duel? strigâ Creţu. „A ştiu! adicâ să hotâresc
876
LASCAR VIORESCU
daca vreau să fiu impuşcat sau tăiat cu sabia. Me rog, spuneţi şi dumneavoastră asta e minte de om ? Cine a căpătat palma? Eu. Bine. Cine să remăe pe loc? Tot eu".
„Dar poate să-i apuci inainte protivnicului dumitale ţintind bine".
„Eu? Doamne fereşte. N'am ţinut de cănd sunt o puşcă in mănă, şi mi-e totdeauna teamă să nu se sloboază una daca o atinge soarele. Dumnealui a omorit iepuri din fugă; cum să nu me nimerească pe mine daca stau locului?"
Căutare să-i tălmăcească că e vorba de-a avea noroc cănd te afli numai la trei patru paşi unul de altul, unde nici nu poţi ţinti reu, dar toate fure in zadar; nici nu vroia să audă de proiectul acest primejdios de-a obţine satisfacţie şi zise insfirşit indreptăndu-se spre ispravnic: „Astea sunt prostii î Cine vrea să se bată cu mine işi perde vremea. Eu sunt un cetăţean pacînic, cunosc pravila, provocarea in duel e o faptă criminală. Ve rog cucoane Mihăiţă să înaintaţi petiţia mea judecătorului din Iaşi, de la dinsul aştept satisfacţie".
Ispravnicul işi redobândi cu multă osteneală seriosi-tatea cerută de posiţia sa oficială şi ■ incercâ, să-i impace. Dar cătă vreme vorbi numai de răbdare creştinească, de poruncile bibliei şi de simţiminte frăteşti, vorbirea sa remase fără resultat; el fu silit să apuce lucrul pe altă parte.
„Eşti tare de cap cucoane Pentelei", zise el. „Am să-ţi fac o intrebare acum pe care o vei pricepe. Aştepţi ca satisfacţie din Iaşi pedepsirea domnului acestuia — ce pedeapsă crezi dumneata că o să i se dea?"
„Ştiu eu?" respunse Creţu, dănd din umeri.
„Am să ţi-o spun. Au să trimeată pe Viorescu la monăstire şi să-l osindeascâ la o despăgubire de doisprezece pănă la cincisprezece galbeni. Din bani insă nu primeşti nicio para; trebue să te mulţumeşti cu atăt, că protivnicul dumitale va avea paisprezece zile in mijlocul acelor domni creştini, gânduri foarte necreştineşti şi că te va da dracului in vremea rugăciunii şi de căteori vor suna clopotele".
LASCAR VIORESCU
S77
Creţu fu silit sâ recunoascâ adeverul celor zise dar numai in fundul sufletului
„N’ar fi mult mai bine", urmâ Flutureanu, „să-ţi faci urmâtorul raţionament : Viorescu stâ doue septemâni la ^mănăstire cu varzâ acrâ şi untdelemn rânced şi eu nu trag nici un folos; amenda de cincisprezece galbeni tot nu e pentru mine; mai bine ii vend pedeapsa sa. Me inţelegi?"
Cuconu Pentelei fu silit să riză din toată inima. „Eşti om cu haz cucoane Mihăiţâ", zise el. Propunerea ii plăcea. Totuş se mai impotrivi puţin, pănă ce se hotărî să ceară:
„O sută de galbeni!"
„E cam mult pentru o palmă!" strigare toţi.
„Una, doue, tot atăta face, „respunse Creţu".
„Daca e aşa mai dă-i una!" strigâ Flutureanu cătră Lascar, sărind in sus. Cuconu Pentelei insă era contra unei asemene tălmăciri a cuvintelor sale şi zise glumind şi rizend că se va mulţumi cu cincizeci de galbeni. După ce se făcu impăcăciunea se acluse dulceaţă şi cafea, Creţu strinse pe toţi de mănă, chiar şi pe Lascar, şi plecâ a casă mulţumit de afacere.
„Ce faţă întristată!" strigâ Mihăiţâ Flutureanu, uităndu-se la Lascar care sta serios şi tăcut : „Nâdejduesc că nu te mai gândeşti la vrăjmaşul cel învins? Lasă că acela n’are să mai lucreze incontra dumitale!"
„M’am făcut de ris cu istoria aceasta", respunse Lascar nemulţumit.
„Asta aşa e, dar ai venit de curend in ţara dumitale, şi de sigur are să ţi se ierte uşor incercarea cu pistolul. Oameni de soiul lui Creţu nu se bat in duel. Daca sunt mojicoase asemenea fiinţe li se respunde cu o mojicie şi mai mare, şi basta !
„Cum poţi trăi in societate atunci?"
„Eată subiectul meu favorit, inriurirea duelului asupra civilisaţiei şi acea a civilisaţiei asupra duelului. Iţi voiu spune numai conclusia studielor mele pe acest câmp : după convingerea mea n’ar trebui să fie oprit duelul de-o camdată'!"
878
LASCAR VIORESCU
„Atunci te-ai pune in contrazicere cu multe legi ale lumii civilisate“.
„Apoi nici nu vorbim despre lumea civilisată. Cine a primit o creştere bună la noi — şi aci nu este vorba numai de aristocraţie — acela ştie ce datoreşte onoarei, şi nu-i va trece nici unui om prin cap că s’ar putea atinge cu mojicia lui de noi, nepedepsit. Dar sunt ăncă mulţi cari au trebuinţă de-o leşie bună ca să scape de firea lor murdară. Câtă vreme se preschimbă şi se inghit ocări de naturile acestea grosolane, nu se deşteaptă intr'inşii nici uu simţi-ment mai rafinat de onoare, un pistol cu cocoşul ridicat ce s'ar zări din depărtare ar aduce aci servicii minunate, chiar de-ar peri vre*o câţiva serdari.
Lascar simţi ce blam la adresa lui se afla in acest sistem indrăsneţ al lui Flutureanu; maltratase pe un om care nu-i putea cere satisfacţie. Se intoarse a casă nemulţumit de el insuş, dar peste curend uitâ această intimplare. Lucruri surprinzătoare il aşteptau la Valea-Verde.
CAPITOLUL XV.
Prieteşugul şi amorul părăsesc pe Lascar.
Inserase cănd Lascar ajunse acasă. Un fecior il into-vărăşi cu o luminare până in odaia sa; pe masă erau doue plicuri. De obiceiu citea cu plăcere scrisori dar in impreju-rările de faţă cu spada lui Domoles deasupra capului, toate lucrurile scrise sau pecetluite ii erau neplăcute, căci se temea sâ nu fie incunoştiinţat de noue greutăţi. Lucru ciudat, el nu se linişti de loc recunoscend măna lui Albu şi a Catincăi pe adrese. „Azi dimineaţă ne-am despărţit deabia— ce poate să-mi scrie Dimitrie?" işi zise el, deschizend mai intăi scrisoarea prietenului seu. Ea conţinea numai următoarele rânduri: „Citeşte ce-ţi scrie Catinca, iubite Lascar; sfatul pe care ţi-i dă e scos din adânca ei convingere, şi-ţi mărturisesc că nu cunosc cale mai bună spre a scăpa de încurcăturile in care te afli. Prietena dumitale este o femee mi-
LASCAR VIORESCU
879
nunată, ea n’a luat fără a vărsa lacrimi hotărirea de a-ţi scrie, dar e o energie in femeea această tgneră, care ar putea sluji de pildă la mulţi bărbaţi. Dacă nu vine nici un respuns de la dumneata pănă măne la 10 ciasuri, atunci voiu privi tăcerea dumitale ca o consimţire, şi-ţi voiu aduce cea din urmă slujbă prietenească, acea de-a merge la Bursuceni spre a pune lucrul la cale cu Yrenceanu. Isbănda e asigurată in caşul acesta."
Lascar apucă scrisoarea a doua in cea mai mare tărie de spirit, şi o deschise răpede. „Iubite prietene", ii scria Catinca, „eu nu ştiu să-mi aştern vorbele cu multă artă, dar tu me vei pricepe fiind că ţin la tine. Te-am iubit şi te iubesc mai mult decăt pot spune, dar tocmai deaceea trebue să ne despărţim. Tu nu ai destulă tărie pentru tine, cum m’ai putea sprijini pe mine? Mulţumesc lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare că pot sta cu faţa curată inaintea lui Ienache; intr’insul vreau să-mi găsesc sprijinul. Yoiu mai plănge adese ori găndindu-me la tine, dar aceasta nu face nimic. Lucrul de căpetenie acum este de a te păzi de nenorocire şi aceasta va isbuti cu ajutorul lui Albu; trebue să te laşi numai să te conducă, ca pe un copil, căci eşti slab ca un copil. Nu e uşor pentru mine să-ţi spun aşa ceva, dar dacă are cineva o voinţă nestrămutată şi-i vine şi Dumnezeu in ajutor, atunci se poate supune la toate; trebue să iei pe Roxandra Yrenceanu de soţie, Lascar, aşa vei scăpa de tot ce te apasă. Fă-o de dragul meu — de dragul teu insuţi. Eu nu te voiu uita niciodată, nu me uita nici tu cu desăvirşire Lascar; poate ne mai vedem peste câţiva ani. Acum n’ai voe să vii la mine, nici nu trebue să-mi scrii; ţi-aş trimete scrisorile indărăt nedeschise. Nu-mi in-greuia despărţirea. Iţi mai spun ăncă o dată, ia pe fiica lui Yrenceanu de soţie, cu caracterul teu nu vei putea scăpa decăt prin Roxandra. Remas bun!"
Ar putea să se nască indoieli asupra caracterului lui Dimitrie Albu la această neaşteptată schimbare a lucrurilor. Putea oare un bărbat ca acesta, după atătea probe de prieteşug să părăsească pe amicul seu, şi să-i dea chiar un sfat
880
LASCAR VIORESCU
ce părea nedemn căci era vădit lucru, Catinca urmase in scrisoarea ei după indemnul lui Albu ; singură ar fi. fost cu gren in stare să scrie in felulacesta. Dar chipul de a lucra al lui Albu se potriveşte cu obiceiurile Moldovei. Opintirea lui era pentru binele ţării sale, cel ce putea conlucra la acest scop cu dinsul era asigurat de simpatia lui, el nădejduise că va găsi in Lascar un tovarăş aprig la lucru dar lipsa de energie in acest tener il făcu să simtă că se inşălase şi interesul pentru dinsul se stinsese după aceeastă descoperire. Din acest punct de vedere i se uri cu Lascar cu tot prietenosul şi plăcutul fel de a fi in adunări ale acestuia, şi uritul nu-1 sufere nici un Moldovean, aripele energiei sale sunt paralizate, dacă trebue să fie numai el vecînic un element viu, fără a primi vre o stimulare de la ceilalţi. Pe lăngă aceste Albu nici nu găsea vre o umilire pentru Lascar in propunerea aceasta de căsătorie; după felul seu de a vedea, parvenitului Vrenceanu i se făcea o aşa cinste incăt nici nu-i era permis să caute, care fusese adevăratul mobil ale căsătoriei; boerul cel mare se in-sura cu fata boerenaşului fiindcă ii venea la socoteală.
Scrisoarea ii căzu lui Lascar din măni; gândul şi simţirea ii erau amorţite. Ei porni de la sobă spre fereastră şi se uitâ afară; era vent şi ploaia lovea in geamuri. Se intoarse ear la sobă, văntul fluera intr’insa, parcă s’ar fi bătut joc de dinsul. Un oare care necaz, o supărare fu cel dintăi lucru limpede care se ivi in peptul seu; ceva ca asuprirea nevinovatului, ca împotrivirea pasivă incontra ofensei adusă asupra unui om drept, se deşteptă intr’insul; parcă-i era milă de oamenii care ştiau aşa de pu^in să-l preţu-ească. Fără a-şi da bine seamă de ceeace se petrecea in sufletul seu, el căuta a nu perde această disposiţie sufletească, lucru la care isbutî mesurănd odaia in lung şi in larg cu paşii sei, acusănd cu glas tare pe Albu şi pe Catinca de ingratitudine pentru iubirea şi prietenia lui. Mai citi ăncă o dată ambele scrisori şi le aruncâ departe de el, — cu aşa lipsă, de delicateţă nu se purtase nimeni cu dinsul pănă atunci. In fundul inimei el nici nu credea că Albu şi Catinca luau lucrurile in serios, la Roxandra nu se găndi de loc toată seara,
LASCAR VIORESCU
881
propria sa fiinţă remase multă vreme obiectul principal al gândirilor sale. încetul cu incetul i se stemperâ necazul care fu inlocuit printr’o nespusă sfială; firea sa cinstită incepu a ridica glasul şi siguranţa cea măndră cu care se răzimase pe nevinovăţia lui incepu a şovăi.
Din minutul acela frica de a perde pe Catinca se mări pe cias ce merge pănă se prefăcu intr’un chin fără nume; iubirea aceasta era simţimentul cel mai adănc care-1 stăpânise vre o dată — nevinovata cocheterie a prietenei sale din copilărie il apropiase pentru tot-deauna de ea. Trecu toată noaptea fără ca Lascar să se gândească la somn, şi cănd se crăpâ de zioă, el porunci să pue caii. Peste un sfert de cias era pe drum spre Puriceşti.
Dimineaţa era liniştită după o noapte furtunoasă; o mare tăcere domnea pretutindeni. Omului cu voe bună, ii saltă inima de bucurie in asemenea momente la priveliştea minunatei făpturi Dumnezeeşti; cel intristat resuflă mai slobod, aerul cel bun, şi recoritor ii uşurează greutatea de pe piept. In nenumerate rânduri Lascar alergase spre fericire pe această cale; i se părea că nici acum nu putea fi altfel, par’că ar fi trebuit să-şi arunce povara sa pe pragul din Puriceşti. Tot mai liniştite se’nşirau gândurile in capul seu; involuntara asociaţie de idei ii aduse in minte scena de la Bursuceni cu bunica Ralu şi partida de preference, şi fu chiar in stare să suridă la acest gănd. „Nu se poate! Nu se poate!" strigâ el cu glas tare şi intinse braţele par’câ ar fi vrut să stringă pe Catinca la piept. „Nici o putere pămentească nu te poate despărţi de mine!"
In acest moment se zări din depărtare un călăreţ, care venea in fuga mare din spre Puriceşti. Era intăia fiinţă pe care o vedea Lascar in drumul seu şi inima ii bătu răpede; in situaţia sa sufletească era convins, câ nu putea veni nimeni călare pe acest drum, fără a se fi gândit să-l intil-nească pe dinsul şi de astă dată nu se inşălase; era Dimitrie Albu.
Amendoi bărbaţii se uitare in tăcere unul la altul.
„încotro Lascar?" intrebâ Albu după o pausâ.
C.	L. XXII.-X.-27,875.	56
882
LASCAR VIORESCU
„încotro? Poţi intrebâ incotro ? striga Lascar. „La Puriceşti vreau sâ merg, vreau sâ me conving dacâ in adever Catinca respinge cu atâta lipsâ de iubire pe prietenul ei din tinereţe.
In faţa lui Albu era o espresie foarte curioasâ; se simţea câ el nu putea păstra decât cu greutate tonul prietenesc cn care se obicînuise din adeverata dragoste ce avusese pentru Lascar. El simţea câ se inşălase. însuşirile plâcute ale tenerului il atrâsesere, dar nepăsarea lui, lipsa desăvirşită de' ori-ce hotârire serioasă ameninţau să schimbe lăstarul prieteniei in cumplită indiferenţă, şi energicul Albu se cam ostenise de a mai purta in braţe pe moalele şi copilărosul Lascar. „Iubite Viorescu," zise el, sărind de pe cal şi apro-piindu-se de tenerul care se dăduse jos din trăsură, „Dumneata ştii tot aşa de puţin să te prefaci ca şi frumoasa dumitale prietenă, şi simţirile dumitale nu-mi erau necunoscute, cu toate că nu mi-ai vorbit niciodată despre ele. Dar cerul a dat Catincăi o mai mare doză de energie decăt dumitale; ea nu uitâ ce datoreşte bărbatului seu care merită toată stima şi vede foarte bine că relaţia ei cu dumneata se va sparge mai curend sau mai tărziu. Crede-o pe dinsa şi pe rnine, insoară-te cu Koxandra Vrenceanu; dacă iei această hotârire scapi de indată de toate daraverile şi-ţi poţi urma viaţa fără grijă şi fără muncă."
Lui Lascar i se păru că simte un oare-care dispreţ in aceste cuvinte şi i se sui sângele in cap. Stătu in loc şi intinse mecanic mâna in perul seu, par’că ar fi vrut să se răzime pe ceva spre a face respunsul potrivit. Măna i se opri in coama calului ce sta lăngă dinsul şH privea cu blăndeţă.
„Te-a insărcinat Catinca să-mi spui aceasta?" intrebâ el.
„Da," respunse Albu. „După scrisoarea ei de eri se temea de venirea dumitale, de aceea am incălecat des de dimineaţă*"
Lascar fierbea. „Atunci bine," strigă el Îndărătnic şi fără a mai sta pe gânduri; „du*te la Bursuceni şi cere pe Roxandra pentru mine! Adio!"
LASCAR VIORESCU
883
„Peste trei, patru zile vei primi o scrisoare de la mine. Remas bun!"
Lascar se arunca in trăsură. Gândurile ii umblau incurcate prin cap, in vreme ce caii apucare drumul inapoi spre Valea-Verde. El mai porunci odată să oprească trăsură şi scoase capul afară. Albu călărea liniştit spre Puriceşti fără a se uita inapoi. „Porneşte!" strigâ Lascar vizitiului, şi cei patru roibi plecare intr’un galop nebun, pănă ce intrare pe poarta curţii şi se oprire dinaintea scărei.
întâia zi de singurătate trecu ca un vis. Natura işi reclama drepturile sale şi ii aduse somnul după noaptea cea fără odihnă; a doa zi insă il stăpâni simţirea, ce însoţeşte trezirea nenorocitului, care a dus in ajun la groapă pe una din fiinţele sale iubite. Sufletul seu suferise o mare cutremurare, şi mândria omului drept care sufere şi din causa deşertăciunii lui, il ţinuse pănă atunci in putere se prefăcu incetul cu incetul intr’o slăbiciune desnădejduită. Pentru prima oară i se deşteptare intrebări in suflet, la inceput numai sub forma unei gândiri ingrijate, pănă ce in sfirşit ii apărură ca desluşit scrise, vorbele: iubirea şi prieteşugul te părăsesc; iubirea şi prieteşugul păreau sincere, şi te părăsesc in momentul, cănd eşti aproape de ruină; simţimintele cele mai nobile ale sufletului omenesc să fie ele numai apariţii ale unui moment trecător, sau eşti tu insuţi de vină pentru nenorocirea ce ţi se intimplă? Ce a putut face pe Albu şi pe Catinca să te arunce in braţele lui Vrenceanu, sâ te sfătuiască să-ţi asiguri viitorul printr’o umilire ? Iţi lipsea oare puterea de a te lupta cu agerime incontra persecutărilor? Te despreţuesc ei?
Lascar sări in sus adânc mişcat, când ajunse in şirul gândirilor sale pănă la această din urmă întrebare, care nu-i mai eşea din minte: „Da," strigâ el tare; „ei mă despreţuesc, nu mă cred in stare de a lucra cu hotărire, altfel nu s’ar fl agăţat de un asemenea mijloc de scăpare!" Odată ce apucase această cale, el fu in stare să esamineze cu deamă-nuntul tot mersul lucrurilor, şi prin sforţarea de a fi singur un judecător nepărtinitor pentru sine, el dobândi şi liniştea trebuincioasă pentru acest sfirşit. Fu silit să-şi mărturisească că nu
884
LASCAR VIORESCU
făcuse nimic care ar fi putut insufla încredere prietenilor sei, câ lăsase toate in plata lui Dumnezeu, că stătuse pe loc ca un copil neputincios in loc de a lucra ca un bărbat!
Lascar se esaminâ cinstit şi nu cruţa de loc propria sa fiinţă. De aceea nici resplata nu intărzie; hotărirea de a se pune pe lucru se coapse curend. Fără îndoială că-i era foarte grea perspectiva miilor de neplăceri cu care era să se ciocnească făţiş, dar era hotărit sâ se arunce in luptă. Totuşi se părea de prisos de a urma procesul cu Vrenceanu de vreme ce era sigur că toată {esetura de minciuni trebuia să se destrăme pănâ'n sfirşit fără ajutorul lui; nădejdea de a recâştiga iubirea şi prieteşugul printr'o lucrare energică il împingeau mai mult decăt dorinţa de a-şi redobândi locul seu in societate.
Lascar era aşa de mulţumit cu el insuş, două zile după despărţirea sa de Albu, incăt i se păru că merită o resplată şi porunci să-i pue caii spre a merge la Puriceşti; era cu neputinţă ca hotărirea Catincâi de a nu-1 mai vedea, să fie serioasă. Dar casa sta ca moartă cănd opri trăsura la scară. Un fecior se ivi insfirşit cam cu sfială spuind că nu prea este bine cucoana Catinca. Cu toate aceste el se dete jos voind sâ vadă pe prietena sa; dar in zadar, uşele erau încuiate. Numai Puica veni spre dinsul il mirosi şi mărăî prieteneşte, altfel totul remase tăcut şi pustiu. O scrisoare pe care Lascar o trimise Catincăi in aceeaşi seară i se ina-poie nedeschisă.
Lascar se simţi umilit prin purtarea prietenei sale, dar nu se putea opri do-a o admira, şi planurile sale câştigare in putere. Erau chiar momente unde i se părea că trebuea să fie recunoscător prietenei sale pentru influenţa ce o avea asupra naturei lui. Dar iubirea il stăpânea in aşa grad încât nici nu se mai gândi la insărcinarea ce o dăduse lui Albu in pripă; această episodă i se părea cea mai neînsemnată din cele intimplate in zilele din urmă, poate fiindcă Bursucenii nu se aflau aproape de Valea-Verde şi că această afacere se putea lămuri prin scris. El fu chiar cam surprins cănd un ţăran intrâ in casă şi-i inmânâ o seri-
LASCAR VIORESCU
885
soare pe care o scoase cu mare grijă dintr’o basma murdară. Lascar ceti următoarele rănduri scrise de Albu: „In Bursuceni au mers toate precum me aşteptam, iubite Yio-rescule. N’am făcut lui Yrenceanu onoarea de-a întrebuinţa diplomaţia cu dinsul, ci ii explicai scurt şi cuprinzător scopul venirii mele. înainte de a-mi respunde ii şi tălmăcisem căuşele care te hotărisere să-i devii ginere, şi avantajele ce există pentru ambele părţi in această căsătorie. El surise, nu făcu nicio obiecţiune şi se înţelese insfirşit cu mine că trebue dat lucrului o spoială de căsătorie din dragoste, mai ales pentru fată, căreia i-ar fi fost foarte greu găndul de-a plăti cheltuelile de resboiu pentru incheerea păcii. Fii mărinimos Lascar, şi nu me da de minciună; cucoana Pro-hiriţa şi Roxandra ţi-au primit propunerea şi au şi impăr-tăşit-o la căţiva vecini! Eşti mire şi eu sunt cel dintăi care*ţi urez noroc. Procesul se va da uitării de pe acum, dimpreună cu socotelele epitropiei, şi apuci spre un viitor daca nu fericit, totuş liniştit şi potrivit cu caracterul dumitale pacînic".
Mare trebue să fi fost influenţa esamenului conştiincios asupra lui insuş, din zilele trecute, caci Lascar remase liniştit după cetirea scrisorii. Era chiar o oarecare demnitate in felul in care se acuza singur de această neplăcere şi se tănguia de dinsa ca de un lucru ce-i aducea aminte de vechiul seu fel de-a fi şi se deosibea aşa de tare de ho-tăririle luate deatunci. Fără a sta mult pe gănduri, se aşeza la masa sa de scris şi respunse prietenului seu Albu: „Unde m’ai adus prietene? Caracterul meu ţi se părea in adever aşa de nedemn incăt ai crezut de absolută necesitate să me pui pe o asemenea cale? Me cutremur de mine insumi, cănd me găndesc că un om ca dumneata nu m’a crezut capabil de ceva mai bun decăt de-a me retrage cu laşitate dinaintea primejdiei unui proces cu un protivnic de soiul lui Yrenceanu, şi totuş nu pot decăt să-ţi dau dreptate. M’ai ghicit, aveam trebuinţă de-o doftorie radicală spre a me deştepta din apatia mea bolnăvicioasă. Dar m’am făcut alt om, Dimitrie, o nouă viaţă va incepe de aci incolo: Ca-
886
LASCAR viorescu
tinca me va găsi earăş demn de iubirea ei şi dumneata de considerarea dumitale. Me pot bizui pe sprijinul dumitale?"
îndată după aceea umplu o altă coală cătră Vrenceanu: „Domnul meu" ii scrie Lascar, „in acest moment primesc căteva rănduri de la prietenul meu Albu, al căror cuprins imi este cu totul neaşteptat. El nu m’a priceput bine dacă a luat cuvintele mele măgulitoare despre d-ra Roxandra, ca o împuternicire din parte-mi spre a cere măna fiicei dum-neavoastre. Mi-ar părea rău dacă aş fi pus pe tănăra fată in gura lumii, şi voiu păzi absolută tăcere dacă veţi respăndi vorba, că nu puteţi consimţi la căsătoria sa cu mine, după cum v'am esprimat dorinţa. Avem amendoi alte lucruri înaintea noastră decăt petreceri de nuntă. Cucoane Costache, dacă dreptul şi justiţia mai trăesc in Moldova, veţi afla unde duce incercare de-a căuta să tăvăleşti in noroiu cinstea unei familii".
Acum se aruncaseră sorţii. Mai venire cu toate aceste momente in care Lascar se simţea cam amorţit, dar nu trimise pe nimeni după sluga cea dintăi spre a o chema indărăt, şi din ciasul in care Vrenceanu ii avea scrisoarea in mănă nu mai era chip de dat inapoi; trebuea să meargă inainte, şi in grabă, căci protivnicul său înfuriat se va pune fără îndoială pe lucru cu îndoită silinţă.
îndată după pornirea scrisorii Lascar pleca la oraş; işi adusese aminte că episcopul acelei eparhii fusese prieten cu tatăl său, şi de la acesta vroia să ceară un sfat.
Ca la două sute de moşii din Moldova sunt ale mănăstirilor sau ale bisericilor, şi o mulţime de procese cu vecinii sau cu arendaşii se nasc neîncetat. Abia in vremea din urmă ministerul cultelor a luat asupra sa îngrijirea tutulor moşiilor şi totdeodată şi regularea deosebitelor neînţelegeri ; pănă aci, era lucru zilnic de-a se vedea călugări apârăndu-şi dreptul înaintea tribunalelor in chip foarte lumesc. Nu era deci fără folos de-a cere sfat unui călugăr mai ales că Lascar nu ştia fără sfat din ce parte să apuce lucrul mai cu isbăndă, şi advocaţi nu găsea decăt la Iaşi.
LASCAR VIORESCU
887
Un cântăreţ il priimi la uşa episcopului şi-i arăta drumul anunţăndu-1.
Vlădica era un moşneag cu figura plăcută şi cu o barbă argintie de-o lungime neobicinuită, bine ingrijită, ce cădea pe hainele sale negre călugăreşti. Capul era acoperit cu un potcap. Fiindcă nici femei nici bărbaţi nu se abat de obiceiul de-a săruta măna sfinţilor părinţi ai bisericei, spre a primi binecuvântarea, măinele albe şi bine ingrijite nu sunt rare la călugări, bine inţeles in rangurile ierarchice mai inalte; popa din sat, care umblă cu plugul şi trebue să-şi vadă singur de vite, nu-şi poate permite luxul cosme-ticurilor ce inmoae pelea.
In vreme ce betrănul examina pe Lascar cu un suris prietenos, el işi netezea barba cu una din măni, ear cealaltă se juca cu boabele de lănă ale mătăniilor.
„Bine ai venit, fiu al marelui logofet Viorescu", zise episcopul cu o voce ce avea ăncă sunet plăcut. „Dă-ne dulceaţă şi apă Teodosie, adaogă el, uităndu-se la slugă. Această poruncă e nelipsită după cele dintăi cuvinte de bună primire.
Ştim, că Lascar era un om plăcut in societate; hotărirea energică pe care o luase, şi grija dragostei sale care-i sta pe inimă, ii dedeau prin alternarea şi influenţa reciprocă a lor un farmec mai deosebit, astfel incăt vlădica se simţi atras de tenerul bărbat care sub formele civilisaţiei occidentale ştiuse să păstreze simplicitatea moldovenească. Lascar fu silit să remăe la prănz, şi mâncâ cu evlavie bucatele de post ce i se pusere inainte; şi cănd episcopul işi scoase după prănz papucii din picioare, şi se aşăzâ turceşte pe un divan poftind pe musafir să facă acelaş lucru, atunci nu-i fu greu lui Lascar sâ apuce firul ce era să-i ajute spre a eşi pe drum bun din labirintul procesului seu. Episcopul ascultă cu luare aminte şi interes istorisirea care-i era cunoscută in unele părţi. Lascar vorbi a-proape un cias cu mişcare crescendă şi sfirşi rugăndu-se de un sfat.
Urmâ o lungă pausă, apoi betrănul zise despicat şi
888
LASCAR VIORESCU
surizend: „ presidentul tribunalului oralului nostru mi-e nepot!"
Acest respuns era foarte caracteristic pentru starea de lucruri in Moldova; spiritului simplu al călugărului i se păru foarte firesc să vorbească mai nainte de toate despre inrudirea sa cu presidentul şi să se bizue pe dinsul pentru isbănda causei celei bune. Se trimisese indată după nepot, care deşteptat din somnul seu de după prănz, era cam mahmur la inceput, dar incetul cu incetul desgheţat de unchiul seu, se arătă foarte vioiu in priceperea lucrului. După o lungă discuţie se puse la cale să se facă apel la Divanul din Iaşi pentru pricina principală care se hotărise la prima instanţă in favoarea protivnicului lui Viorescu, ear pentru sustragerea cunoscutei scrisori să se deschidă un proces criminal şi să ceară carte de blăstem de la biserică pentru descoperirea adevărului.
Lascar o fi avut aerul mirat de această din urmă des-legare. Betrănul episcop se uitâ la dinsul surizend, il pişcâ părinteşte de obraz şi-i zise: „Par’că nici nu pricepi despre ce vorbim noi aici? Tinere, Dumnezeu a dat mare putere bisericei, şi frica de blăstemul ei a intors mulţi rei şi păcătoşi. Te vei convinge singur daca poate să mai persiste cineva in minciună!" Lui Teodosie i se dete o poruncă, şi el se intoarse curend după aceea ţinănd o foae de hârtie scrisă in mănă.
„Citeşte", zise episcopul serios. Lascar ceti: „Din voia lui Dumnezeu noi episcopul etc. etc.
„In urma unei adrese scrise a tribunalului local şi spre a ajunge la adever in privinţa delictului lui N. N. am dat această scrisoare, dar mai intăi povăţuim părinteşte pe N. N. să recunoască inaintea lui Dumnezeu şi după cugetul seu curatul adever şi să nu se orbească de nicio consideraţie; căci asupra celui ce ascunde adeverul cu intenţie ne esprimăm cum urmează: Trupul seu să nu se prefacă niciodată in ţărină, şi să fie blăstemat de Dumnezeu fără milă şi iertare; partea lui pe lume să fie vaerele leprosului, ştreangul lui Iuda şi soarta prigonitorilor lui Christos, a
LASCAR VIORESCU
889
Iudeilor care l’au restignit; să pribegească, tremurând şi fârâ odihnâ in jurul pămentului ca şi Cain; ăngerul lui Dumnezeu să-l gonească in focul cel vecînic; sâ nu se bucure de viaţa lui, de munca lui, de averea lui şi să o risipească ventul ca nisipul; urgia lui Dumnezeu fie pe capul seu şi munca lui să nu aducă niciodată rod; să fie blăste-mat de toţi sfinţii precum şi de cei 818 cucernici părinţi, care au fost adunaţi la Nicea şi in alte sfinte sinoade; femeea lui să fie veduvă, copii sei cerşitori fără ajutor, fără noroc in lume. Dar dacă N. N. se pocăeşte, recunoaşte adevărul şi-l spune, atunci va fi ertat şi binecuventat. Amin."
Lascar numai putu scoate o vorbă, după ce cetise acea foae de hârtie. Episcopul, poate chiar şi presidentul crezure că tăcerea sa era produsă de efectul ingrozitor al armelor bisericeşti, pe care le vedea pentru intâia dată; acest din urmă zise: „Da, da aşa ceva impresionează. Noi numim aceasta o carte de blăstem şi mulţi făcetori de rele au căzut in genunche dinaintea ei. Blăstemul se dă după cererea tribunalului, cănd mărturiile sunt indoioase, şi se trimite la preotul parochiei unde locueşte cel bănuit; după sfirşirea liturghiei se ceteşte hârtia dinaintea tutulor creştinilor adunaţi, fiind faţă şi un membru al tribunalului, apoi se inmănează bănuitului, in vreme ce clopotele bisericei vestesc faptul intregului oraş. In caşuri foarte grave metropolitul porunceşte să se cetească blăstemul in toate bisericelele Moldovei, şi-ţi poţi închipui in ce stare este omul al cărui nume e blăstemat la acelaş cias in toată ţara in sunetul nenumăratelor clopote. E ingrozitor"!
„In adever, ingrozitor", respunse Lascar.
„Deaceea fiecare caută să nu ajungă in această stare, fie el vinovat sau nu", urmâ presidentul. „Blâ-stemul e făcut in mod condiţional, dar şi asupra nevinovatului remăne ceva din el, sâ me crezi. Sunt convins că Vrenceanu se va astempăra, numai daca va afla, câ e ceva aşa in aer, şi me insărcinez sâ-1 fac cu chipul acesta mai împăciuitor. Pentelei Creţu e aci; voiu istorisi acestuia in
890
LASCAR VIORESCU
cea mai mare taină, ce intenţii aveţi, şi Yrenceanu va afla totul".
Lascar nu era deplin convins despre efectul ce va produce acest mijloc asupra protivnicului seu, totuş se intoarse mai liniştit la han după ce săruta măna şi mulţumi episcopului care-1 binecuventâ. Aci il aştepta o surprindere plăcută — o scrisoare de la Albu pe care o citi cu mulţumire crescendă.
Prietenul ii scria:
„Lascar, scrisoarea dumitale m’a surprins ; de va fi surprinderea plăcută or dureroasă aceasta aternă de la dumneata. De o cam dată nu pot judeca altfel decăt că ai ajuns odată la energia bărbătească. Intru această iţi doresc noroc din fundul inimii. Insă inainte de a fi vorba despre ceeace e de făcut sunt dator să-ţi dau o lămurire, de ce mi s’a părut singura cale potrivită căsătoria cu Roxandra. Un proces e pretutindeni lucru indoios, la noi in ţară insă e şi mai îngrijitor, mai ales cănd protivnicul este un Yrenceanu. Nu ajunge să infăţişezi tribunalelor actele trebuincioase şi să aştepţi apoi liniştit, pănă eşti poftit să mai dai cel puţin căteva lămuriri inainte de a se pronunţa hotărirea; din momentul in care ai să incepi un proces, ai să intrebuinţezi toate puterile fisice şi morale spre a aduce lucrul pe cale de succes. Fireşte că avem la Iaşi avocaţi invăţaţi şi dibaci, dar ajutorul lor nu e de ajuns; trebue se te lupţi singur pe cămpul de bătae dacă vrei să invingi. Judecătorii noştri sunt de trei categorii, şi nu e o taină pentru nimeni in care anume categorie trebue socotit cutare sau cutare din ei. In cea dintăi categorie se află oameni de treabă, cărora le poţi încredinţa afacerea dumitale fără a-ţi bate capul mai departe, bărbaţi care-şi îndeplinesc sarcina lor de magistraţi cu conştiinţă şi nu se uită nici in dreâpta nici in stingă cănd e vorba de datorie. In faţa lor insă se află alţii care se uită şi in dreapta şi in stingă, spre a vedea care parte poate plăti mai mult, şi aceştia alcătuesc a doa categorie. Cea de a treia in sfirşit este poate cea mai periculoasă. E categoria hatirgiilor, care resping mita cu dis-
LASCAR VIORESCU
891
preţ, dar lasă pe rude şi prieteni să-i convingă să dea dreptate cutăruia sau cutăruia. De obiceiu sunt oameni foarte blănzi, căci in Moldova nu prea se întâlnesc de acei care aduc pagubă cuiva din reutate, şi din bunătate nu pot zice nu, când o verişoară, o mătuşă iubită sau un bun prieten il roagă să-şi dea glasul uneia din părţi, şi ei se cred foarte cinstiţi, câ nu au luat parale, şi se uită cu dispreţ la cel mituit. Cu căt mai numeroşi sunt representanţii celei intăi categorii intr’o ţară, cu atăt mai sus e acolo treapta educaţiei morale, şi nu trebue sâ te miri de loc, iubite prietene, câ la noi sunt departe de a se afla toţi judecătorii din acea intăi clasă. Am mai vorbit noi odată despre acest lucru; ceea ce am spus atunci se potriveşte şi acum. Dacă vine procesul dumitale la Iaşi e vorba de a şti hotărit mai intăi de ce categorie se ţine unul şi altul din judecătorii dumitale; apoi vine studiarea cum se poate ajunge la fiecare, dacă majoritatea e alcătuită din oameni cinstiţi şi in cas contrar cum se poate, ajunge cu aurul la D-l N. sau M. şi căt anume e de dat, şi care prieten sau care prietenă va lucra cu mai mult succes asupra lui X. Yezi aceasta e o artă ce nu e dată fie-cărui; psichologia şi ăncă te miri ce altă ştiinţă vor să fie întrebuinţate. Ai puterea de a întreprinde un asemenea lucru? Nu te supăra Lascar, nu aveam încredere in dumneata. Felul cum ai dus lucrul la tribunalul de primă instanţă m’a făcut să perd tot curajul. Dacă simţi insă pornirea de a te arunca in luptă, spre a scăpa pe calea această dreaptă cinstea familiei dumitale, dacă simţi că o poţi duce pănă la urmă, spre a nu părăsi ostenit arena inainte de sfirşit şi a face prin aceasta posiţia dumitale socială şi mai grea —atunci in numele Domnului. Voiu sta earăş alături cu dumneata prin sfaturi şi lucru, spre a îndrepta reul pe care l’am făcut prin neîncrederea mea in puterea dumitale morală! — Peste căte-va zile plec la Iaşi".
(Va urma).
892
POESII
AELIUS LAMIA">
Amic al Muselor, departe Pe marea Cretei să le ducă, L&sa-voiu grija ş'intristarea La a furtunelor nălucă!
Ce-mi pasă mie care rege Pe ţărmurile ingheţate A Ursei este mai puternic,
De sperie pe TiridateK2)
O dulce musă Pimpleană(3)
Iubind seninele isvoare,
Cununi lui Lamia 'mpleteşte Din flori ce se deschid la soare!
1)	Lucius Aelius Lamia fratele mai mic ai lui Quintus Aelius Lamia, era descendentul unei nobile familii şi pretindea că se coboară din Lestrygoni, un popor de uriaşi antropofagi cari fundase oraşul Fo?'mies despre care se pomeneşte in Odyssea (Homer, Odyssea, X. 81 — Pliniu Hist. Nat. III. 5), era amic intim al lui Horaţiu, se ocupa cu studiul literaturei şi făcea versuri. Resboaele ce se petreceau peatunci in Armenia ingrijeau lumea Romană şi in special pe Lamia, care se temea ca nu cumva datoriile sale de oştean sa-1 răpească de la studiele sale scumpe. Pentru a-i alina ingrijirile i-a adresat Horaţiu oda de faţă la anul 731, avend 42 de ani.
2)	Phraate regele Perşilor, in urma unui resboiu contra Romanilor trimise soli la Roma să ceară inapoi pe fiii sei prisonieri şi pe Tiridate regele Armeniei, care-1 bătuse şi-i luase regatul, dar pe care cu ajutorul Scythilor Phraate il isgonise din domnie, luăndu-i tronul.
3)	Pimplea era un munte din Thracia cu un orăşel şi o fontăna in-chinate muselor.
POESII
893
Zadarnic ale mele cânturi I/ar inălţa fără de tine!
Tu dar cu blăndele-ţi surate Din versuri noue se cuvine Să-i faceţi pe lyra de Lesbos Cântarea cea nemuritoare!
Horaţiu. Cartea /. Oda XX VI.
înaintea sfintei viţe alt pom Vare, nu sădi,
Pe-ale Tiburului coaste priincioase de-a rodi Şi spre-a Catilului ziduri(2). Celor ce nu-şi udă gătul Bacchus le dă drept tovarăşi tot necazul şi uritul. Numai bend se duce grija rozetoare pe pustii!
Cine după beutură, la a vieţei sărăcii,
Ori la munca ostăşească se gândeşte? Oare cine Nu te cântă, tată Bacchus, mai cu drag atunci pe tine Ori pe Yenerea frumoasă? — Dar nu-i bine de trecut Peste marginea firească darului ce ne-a făcut Bunul zeu, ce drept povaţâ ne dă lupta încleştată Intre Lapithi şi Centauri, din beţie intărtată!
Evius ne sfătueşte ear să nu fim urgisiţi
Cum au fost Sithonii(3) lacomi, cănd de patimă orbiţi
1)	Quintilius Varus, poet celebru, amic al lui Horaţiu, poseda o vilă la Tibur (azi Tivoli), lăngă Roma, pe locul unde se află acum o biserică in-chinată «alia Madona Quintiliola» intru amintirea poetului. — Făcută la 726 anul Romei, Horaţiu avea 37 de ani.
2)	Oraşul Tibur a fost clădit de Catilus, se zice mai nainte de clădirea Romei-
3)	Siihonii, o seminţie greacă din Thracia, vestită prin brutalitatea şi necumpetarea năravurilor sale. Bacchus ii avea in urgie, din causă că erau arţSgoşi la beţie !
894
POESII
Nu puteau păzi hotarul dintre crimă şi dreptate.
—	Nu eu făr de-a ta voinţă BassareuleC1) curate Punea-te-voiu in mişcare O), nici de mâna-mi desvelit Fi-va symbolul teu sacru, cu frunziş acoperit!
Fă să inceteze insă cymbalele-asurzitoare,
Ş'a lor Berecyntiu trombiţi, pe-a lor urme trăgătoare De orbeşti iubiri de sine, de mândrie ce pe sus,
Tot mai mult decăt se cade, capul sec şi-l poartă sus Şi de 'ncrederea aceea care-a tainelor solie Tot atăt o ocroteşte cât şi sticla străvezie !
Horaţiu. Cartea I. Oda X VIII.
A R C H Y T A 5(3)
NAUTA
Tu, ce mările, pămentul o Archyta mesurai,
Ş*a nisipurilor boabe nesfirşite numerai ;
Lăngă ţermurii Matinei(4), a ta umbră 'nlânţuită,
De-a ţărinei binefaceri zace astăzi părăsită!
1)	Epitetul de Bassareus vine după cum arată Ki'eutzer (Symbolik. Voi. III. pag. 363) de la vorba grecească: Baooaoos «vulpea», fiindcă in Asia Mică, Bachantele se imbrăcau cu piele de vulpe, la orgiile ce insoţeau serbătorile zeului.
2)	Cei vechi aveau obiceiu de-a scoate, ca şi la noi, cum se face cu icoanele, — statuele zeilor ca să le plimbe pe drumuri. Poetul tace alusiune la serbătorile Bacchanalelor, cari erau prilejul celor mai mari desfrenări, legandu-se de-a nu lua parte la aşa serbări spre a păstra curat şi sincer cultul zeului seu iubit.
3)	Pe timpul micei căletorii la Tarent, Horaţiu compuse acest frumos dialog intre un marinar şi umbra lui Archytas de la Tarent, filosof pythagori-cian, contimporan şi amic al lui Platon, geometru, astronom, om de stat şi general. El fusese ales de şese ori cap al republicei Tarentului şi peri ine-cat pe coastele Apuliei. Se atribuesc lui Archytas mai multe descoperiri, precum aceea a şurubului şi a macaralei. Se zice că el construise un porumbel sburător. — Compusă la anul R. 717, in virsta de 28 ani.
4)	Matinum sau Matimts şi Matina un munte sau o vale cum zice Aeron, un promontoriu cum zice Porphyrisa, la hotarele Lucaniei.
POESII
895
Ce folos avut’ai, bolta cerului s’o fi pătruns Şi cu mintea pan la polul cel rotund să fi ajuns,
Dac’a fost şă mori odată?
ARCHYTAE UMBRA
A murit şi conmeseanul zeilor, vestitul tată Al lui PelopsCO şi TitoniuC2) cel in aer inălţat,
Minos care fu de Joe in sfat tainic aşezat,
Apoi fiul lui Panthois(3) in Tartar ear se găseşte, Astăzi pentru a doua oară; in zadar adevereşte Pavăza-i păstrată’n templu, că la Troia s’a luptat Şi că ’n ghiara morţii negre numai trupul şi-a predat, Totuş a murit ş’acesta carele-i privit de tine C’adeverul şi natura le-a fost tălmăcit mai bine!
—	Pe toţi tot aceeaşi noapte ne aşteaptă şi cănd-va Calea morţii trebui-vom impreună a călca.
Furiile dau pe unii pradă crâncenului Marte.
Marea cea nesăţioasă pe corăbieri şi’mparte!
La un loc betrăni şi tineri, cu-a lor pompe funerare Stau grămadă nesfirşită. Nici un cap trecere n’are La fîeroasa Proserpină (4). — Şi eu fost’am inghiţit De Ilyricele(5) unde pe cari Notus le-anteţit A lui Orion culcare insoţind-o cu mănie!
Inima ta cruntă insă, plutitorule nu fie!
1) Tantalus, tata lui Pelops, care fu in Olymp conmeseanul zeilor.
2) Titonius fu inalţat, răpit, de Aurora in aer.
3)	Fiul lui Panthois era Pythagora, filosof de la Samos, fiul lui Me-narchus. Pentru a face pe lume ca să creadă mai mult in doctrinele sale, el pretindea că-şi aminteşte a fi fost cu mult mai nainte, pe timpul resboiului Troiei, la care luase parte, intrupat in Euphorb fiul lui Panthois. El pretindea a-şi fi recunoscut paveza ce purta in luptă şi care se păstra in Templul Junonii de la Argos.
4)	Cei vechi credea că nimeni nu poate muri pănă ce Proserpină nu-i va tăia un fir de per.
5)	Undele Illyrice , partea regatului Macedoniei ce nu trebue confundată cu Ily?'ia celor vechi, care formă Ilyria de azi (Dalmaţia, Croaţia, Es-clavonia).
896
POESII
Capului, oaselor mele care zac neingropate Dăle-o mănă de ţărină, de la venturi spulberate, Ş’atunci fie-ţi Eurusul ce frămenta mânios*
Valurile HesperieiCO, pentru fapta-ţi priincios,
Şi pădurile Venusei(2) ocrotindu-te să bată!
Dee-ţi la căştig isbăndă Joe dreptul, ca resplată Ear Neptun apărătorul sacrului Tarent să-ţi dea Bunurile căte-i vrea!
Indrăsnirea-i tu a face vre un fapt nelegiuit Ce de-ai tei urmaşi sermanii poate fi cu rSu plătit ? Poate c’o pedeapsă dreaptă ş'o schimbare de noroc Te aşteaptă şi pe tine? De m’ai părăsi pe loc Nici un blăstem de-ale mele	nu va remănea	zadarnic
Şi nu te-o spăla de crima-ţi	nicio jertfă!
Căt de grabnic Ţi-ar fl drumul, pentru mine aşa mult n’o să’ntărzii; Svirle-mi de trei ori ţărină (3), ş'apoi du-te	unde	ştii	!
Horaţiu Cartea I. Oda XX VIII.
D. C. OLLANESCU.
1)	Valurile Hesperiei — Marea Spaniei.
2)	Vanusia sau Venusia azi	Venosa. Oraş al Apuliei	in Dannia aproape
de Lucania la sud de Cannes. Era	patria lui Horaţiu.
3)	Era un obiceiu pios pentru trecetori de-a arunca	de trei	ori	ţarină,
pe trupul	celor remaşi neingropaţi.	— Acest obiceiu se păstrează	şi	la noi
cănd se închide groapa cui-va.
HĂRŢII VECHI
897
HÂRTII VECHI
IR. O B I_
(1700-1800)
In zioa de 1/13 Mai 1888, Princesa Imperială Regenta de Brasilia, Contesa d’Eu, in lipsa Maiestăţii Sale Impera-tului Dom Pedro, semnâ cu o pană de aur, ce i se oferise prin subscripţie populară, actul care sancţiona legea votată in ajun de Corpurile legiuitoare din Rio-de-Janeiro, prin care se emancipau 723,500 de sclavi! Legea in cestiune era foarte simplă şi se compunea din doue articole :
Art. 1. Sclavagiul este desfiinţat in Brasilia din zioa promulgării acestei legi.
Art. 2. Toate disposiţiile contrarii legii de faţă sunt abrogate.
A trebuit aproape un secul de lupte, câteodată foarte crâncene ca Marele Imperiu latin din cealaltă emisferă să a-jungă la acest resultat creştinesc.
Căt pentru desfiinţarea sclaviei in Statele-Unite din America de Nord, ne reamintim cu toţii sângerosul resboiu din 1862, in urma căruia numai a putut triumfa umanitara idee I La noi <iDesrobirea Ţiganilor» ca toate celelalte mari chestii sociale, s’a resolvat, spre gloria naţiei Romăne, in pace, cu frăţească dreptate şi fără să se fi vărsat o singură picătură de sănge!
La anul 1847, Domnitorul George Bibescu prin ofisul domnesc sub No. 143 din 13 Fevruarie, emancipă robii Episcopiilor, monăstirilor şi a metoaşelor lor, tără nicio despăgubire. — Emancipaţii fure supuşi la bir ca şi ceilalţi birnici
C.	L. KXII.-X.-27,875.	57
898
HĂRŢII VECHI
şi cu capitalul acestui bir, administrat deosebit de celelalte venituri ale vistierii, se decise a se rescumpera Ţiganii proprietarilor particulari cu bună invoială.
La 1848, guvernul, eşit din revoluţia populară, decretâ «desrobirea Ţiganii'or'» fără deosebire şi iăra despăgubire, cea ce insă nu ţinu decăt trei luni, după care Ţiganii particulari reintrare in robia lor seculară!
Insfirşit la anul 1855, inţeleptul nostru Domn Barbu D. Ştirbey decretâ desrobirea Ţiganilor particulari cu o despăgubire de zece galbeni de fiecare individ.
Art. 1 din această lege glăsuea : «Robia este desfiinţată ».
O	altă disposiţie a legii prescria ca : «o zi de solemni-«tate publică se va hotărî, in care să se celebreze pe fiecare «an in eternitate acest act al desfiinţării Robiei din Principate.
Din nenorocire această bună disposiţiune a remas in ne-lucrare, deşi desrobirea Ţiganilor in 1855, precum şi desrobirea Clăcaşilor in 1864., meritau a fi serbătorite ca doue acte mari, cele mai mari, ce poate săvirşi o naţie iubitoare de dreptate, de progres !
In Moldova, Domnitorul Mihail Sturza ăncă din anul 1844, decretase desrobirea Ţiganilor, ceeace inspirase tene-rului poet V. Alecsandri, una din cele mai frumoase ale sale improvisaţii :
«Te slăvesc o zi ferice, sfăntă zi de libertate!
«Căci Ţiganul liber astăzi se deşteaptă fericit
«O Moldovo, ţară măndră, tu ce dai sfănta dreptate
«Braţul teu ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie
«Ţie insu-şi pregăteşte viitor de libertate!
Peste 34 de ani această profeţie a poetului se indepli-nea la Plevna!
La noi, muntenii, Bolliac, mal ales pregătise opinia publică pentru desrobirea Ţiganilor prin cunoscutele sale poesii: «Fata de Boer şi fata de Ţigan» — «Ţiganul venduU — «0
HĂRŢII VECHI
899
Ţigancă cu pruncul seu» etc. tot astfel precum celebra scriitoare americană Mistress B. Stowe, emoţionase opinia publică din Statele-Unite cu nemuritorul seu roman «La cabane de Voncle Tom».
Ceea ce-mi propui astăzi, nu este a face istoricul «Robiei» la noi, a cărei urme le găsim ăncă de la anul 1340! Doresc numai prin publicarea actelor ce urmează, a arăta generaţii actuale, care a avut fericirea a nu cunoaşte «robia» starea miserabilâ a acestor nenorociţi care se vindeau, se dă-rueau, se schimbau drept alţi ţigani sau drept vite, ba chiar drept obiecte casnice, se despărţeau membrii aceleiaşi familii şi cănd fugeau, se urmăreau ca vitele, şi mai tărziu, cănd in-cepurem a avea o gazetă oficială, se publicau printr’insa ţiganii fugari intocmai ca vitele pripăşite de astăzi : «Drept aceea «se face tutulor cunoscut că ori	unde se vor	dovedi nişte
«asemenea Ţigani	să se prinză şi	in	bună pază	să se trirniţă
«la Departament», citim in Buletinul gazetei oficiale No. 56 din 11 Septemvrie 1838! Ne putem lesne inchipui ce insemna «să se prinză» şi	mai ales : «să	se	trirniţă in	bună pază!»
Publicăm de	astă dată 20 acte	de venzări	şi schimburi
de ţigani, incepend de la 1708 pănă la 1805, şi vedem că in acest restimp de un veac, preţul unui suflet de ţigan a variat intre 20 şi 50 talere, negreşit după aptitudinile individului; o singură venzare găsim in 1803 de o Ţigancă, o Ţigancă de curte, vendută drept 170 taleri şi trebue să fi fost mare meşteră in cusături această Ţigancă, incăt să intreacă cu atăt de mult preţurile curentei
Imi reserv să public peste puţin şi căteva acte de îa nişte judecăţi de Ţigani, care vor arunca o lumină vie asupra legislaţii şi asupru obieeiurilor străbunilor noştri din veacul trecut. Pe acele vremuri ca şi acum judecăţile erau netermi-nabile, aşa un proces inceput la 1782 n’a luat sfirşit decât la anul 1801, peste 19 ani! Un alt proces, pentru o fată de Ţigani, a ţinut de la 1805 pănă la 1827, adică 22 de ani! Şi costisitoare erau judecăţile pe la inceputul acestui veac, ca şi acum la sfirşitul lui, căci socoteala procesului pentru fata de Ţigani, presentată de partea adversă sau de defendorele cum
900
HĂRŢII VECHI
s’ar zice astăzi, se urca la peste 9300 Taleri! o sumă colosală pentru acele timpuri. — Dar voiu vorbi mai pe larg asupra acestui subiect, cănd voiu publica chiar anaforalele acestor judecăţi.
GEORGE I. LAHO V.ARI.
Bucureşti, 26 Octomvrie 1888.
No. 1 — Porunca lui Constandin Vodă Brăncoveanu pentru nişte ţigani (1707),
.....Im Constandin Voevod..............ţie Danco Bogdă-
nescule cu verii tei! Cătră aceasta iţi fac in ştire domnia mea, că aicea la domnia mea au spus Matei pitar Poenaru pentru nişte ţigani ce i-a fost dat socru-seu Dumitraşco căpitan Spineanu de zestre, anume Păun ţiganu cu sălaşul lui, care ţigani i-aţi fost vendut voi lui Ştefan serdarul, şi avend voi multă pricină cu Dumitraşco căpitan Spineanu pentru aceşti ţigani, au fost trimes jupăneasa lui Ştefan serdaru in multe rănduri la voi ca să veniţi să staţi de faţă la judecată să ve isprăviţi cu Dumitraşco căpitan Spineanu, şi voi nicidecum n’aţi vrut să veniţi in viaţa lui, şi jeluindu-se Dumitraşco Spineanu la Domnia Mea, cum că nu vreţi să veniţi la judecată, i-am fost dat cartea Domnii Mele de volnicie să-şi ia ţiganii de unde i-aţi vendut voi, iar după moartea lui Dumitraşco Spineanu, voi v’aţi fost sculat de aţi mers cu ginere' seu Matei pitar Poenaru, de v’aţi judecat de faţă inaintea credincios boiarinului Domnii Mele Constandin vel căpitan za Cerneţi şi judecata aşa v’au ajuns să ve dea Matei pitaru Poenaru ............. şi sa ve luaţi voi ....... să ju-
raţi cum că acei ţigani sunt ai voştri, iar n’au fost ai lui Dumitraşco Spineanu şi cănd a fost la jurăment, iar voi n’aţi putut jura cu cine v’a dat el, ci aţi jurat cu cine aţi ştiut voi şi n’aţi putut jura pe tot sălaşul, ci aţi jurat numai pe Păun ţiganul cu doi feciori ai lui, iar pe ţigance n’aţi putut jura, ci v’aţi tocmit cu Matei pitaru să-i daţi schimb ţigance pentru ţigance, după cum am vezut Domnia mea şi zapisul
HĂRŢII VECHI
901
vostru la mana lui, şi cănd este acum, ţigancele, zice, că nu
i	le daţi şi-l apucaţi să ve intoarcă şi cheltuele voastre ce aţi făcut cu jurătorii. De care lucru iacă că ve poruncesc Domnia mea in vremea, ce veţi vedea această carte a Domnii Mele, ear voi să căutaţi să daţi ţigancele precum ve scrie zapisul vostru şi să-i lăsaţi in pace de cheltuelile voastre, ear de aveţi voi altceva cu dinsul să veniţi de faţă, să ve isprăviţi, că de nu veţi veni voi trimite Domnia mea de ve vor aduce cu treapăd. (Urmează formula slavonească). Martie 8, leat 7218 {1707).
(semnat) ho Constandin Voevod.
(L. P.)
Altă semnătură cu roşu.
Vel logofăt-procitoh.
No. 2. — A. 1725. — Schimb o ţigancă pentru o ţigancă.
Dat’am zapisul nostru la măna dumneaei jupănesei Sandei, fata popei Dobre, ca să-i fie de incredinţare şi de inta-rire cum să se ştie că luănd un ţigan al d-ei anume Oprea, ţiganul, pe o ţigancă a monăstirii anume Mărgărită, ni s’au dat schimb pentru această ţigancă, anume Constandina ţiganca; pentru aceea i-am dat scrisoarea noastră la măna d-ei Sandei, ca să aibă a stăpăni pe Mărgărită, ţiganca cu pace pentru că am luat schimb ţigancă pentru ţigancă; ear o copilă a Mărgăritei anume Ioana, ce o au făcut cu Oprea, ţi* ganul, au remas să fie in m5năstire că aşa ne-am aşăzat şi pentru credinţă am iscălit. 31 Martie, leat 7233 (1725).
Ear de va putea da in schimb altă copilă de ţigan pentru Ioana, copila Mărgăritei, noi să avem a primi că aşa ne-am tocmit.
(semnat) Ştefan, Igumenul Govorii.
lacov, Ieromonah, Clisiarh.
No. 3. — A. 1727. — Pentru nişte ţigani fugiţi.
Adică eu Şerban Stancioc Slăvitescu dimpreună cu soţia
902
HĂRŢII VECHI
mea Sanda, dat’am scrisoarea mea ca să fie de bună credinţă la măna dumneaei Catrinei Olăneascăi, precum să se ştie, că , intimplăndu-se de-a fost trecut Oltul 0), un ţigan anume Oprea cu ţiganca şi cu copii şi altă ţigancă anume Andronica, care
a fost cumpărate de la..............dintr’a noastră pricină, şi
apucăndu-ne dumneaei cu mare strinsoare pentru ţigani şi fiind de unde să-i iea, mi-au luat o ţigancă cu o copilă a ei, anume Dragomira şi mi-au luat o bivoliţă cu lapte şi cu juncul ei şi patru boi şi o junincă şi un june; ci ţiganca Dragomira cu copila ei au fost tocmită cu dumnealui logo-fetul Mihalcea, vameşul de la ocnă, drept taleri 32, din care am şi luat pe jumetate banii, taleri 16, ear ceilalţi a fost să-i luăm după ce voiu duce ţiganca, ci intimplăndu-se prepusul acesta asupra mea şi temendu-se că voiu fugi, m’au coprins de mi-a luat acestea ce s’au zis mai sus, şi fiind nepreţuite, am dat acest zapis la măna dumneaei, cum că voiu umbla şi voiu face cum voiu putea de voiu trece ţiganii şi de-i voiu trece să fiu eu in pace şi pe Dragomira ţiganca cu copila ei să le dau logofetului Mihalcea, precum am tocmit, ear vitele să mi le iau; ear de nu voiu putea trece ţiganii, să fiu de faţă şi să mi se preţuească vitele cu preţul lor şi ce nu se va ajunge, să aib a respunde şi la datoria dumneaei şi la a logofetului Mihalcea şi pentru mai adeverată credinţă am iscălit mai jos şi am pus şi degetul in loc de pecetie, ca să se crează. — 25 Noemvrie, leat 7235 (1727).
Mai luatu-mi au şi un cal murg breaz care şi acesta să se preţuească.
ţ Eu Şerban Slavitescu. f Eu Radul Hagiul, martor.
No. 4. — O ţigancă vendută drept 32 zloţi (1732).
Adică eu Gheorghiţă Poenaru, impreună cu fraţii mei, anume Răducanu, i Dumitraşco, i Matei, i Toma, dat’am a-
1) La acea epoca Oltenia era sub guvernul austriac, şi deci Ţiganii trecend Oltul, trecuse in ţară străină.
HĂRŢII VECHI
903
cesta al nostru zapis la măna dumnealor neichilor Ştefan şi Costandin, fraţilor noştri, ca să fie de mare credinţă cum să se ştie, că fiind noi datori o ţigancă lui Mihai Milinescul şi negăsind ţigancă să cumperăm şi noi avend o copilă de ţigan anume Preda, am tocmit-o dintre noi frăţeşte cu zloţi 32, care impărţindu-se pe opt fraţi, au ajuns de frate căte zloţi patru, ci nenea Ştefan şi Constandin ne-au dat partea dumnealor de bani toţi in măna mea şi am dat ţiganca in măna neikii lui Ştefan să o dea Milinescului, şi să ne mântuiască de cătră Mihai Milinescul, să nu mai avem gălceavă cu Milinescu; ear nedănd nenea Ştefan ţiganca, Milinescu să o caute la dumnealui nenea Ştefan, că noue ne-au plătit ţiganca dumnealui şi i-am dat ţiganca in mănă dumnealui să o dea Milinescului, ear de s’ar intimpla să fugă ţiganca de unde va fi să vie la noi, noi să o dăm, să nu o oprim, ear de o vom opri, să fim inchinaţi gloabă zloţi 50, pentrucă noi am luat banii toţi şi pentru mai adeverată credinţă, am iscălit, puin-du-ne şi pecetia mai jos ca să se crează. — Septemvrie 14, leat 7240 (1732).
(Iscăliţi:) George Poenaru
Dumitraşco Poenaru Matei Poenaru Toma Poenaru.
No. 5. — A. 1734. — O fată de ţigani v&ndută drept
37 zloţi.
Adică eu Răducanu Poenarul dat’am zapisul meu la măna dumnealui nenei Ştefan, frăţinu-meu precum să ştie că avend eu o ţigancă anume Anuţa, fata lui Dumitraşcu ţiganul, şi neavend bani ca să me imbrac, să-mi chivernisesc viaţa mea, m’am tocmit cu dumnealui de-a mea bună voie de i-am ven-dut-o in bani gata, zloţi 37, şi mi au dat aceşti bani toţi deplin in măna mea, deci deacum inainte să aibă dumnealui a o stăpăni cu bună pace, de cătră mine şi de cătră toţi fraţii mei, dumnealui şi coconii dumnealui, nepoţii, strănepoţii căţi
904
HĂRŢII VECHI
Dumnezeu ii va dărui şi pentru mai adeverată credinţă m’am iscălit mai jos ca să se crează. — 15 Iunie 7242 (1734).
(Semnat:) Răducanu Poenaru.
No. 6. — A. 1746. — O fată de ţigani vândută drept douăzeci taleri.
Dat’am acest al meu adeverat şi incredinţat zapis, la cuvioasa măna Prea Osfinţii Sale părintelui Kyr Grigorie, eclisiarchul sfintei Episcopii Râmnicului, precum să se ştie că de-a mea bună voie am mers la Sfinţia Sa de am făcut tocmeala şi i-am vendut o fată de ţigan anume Angelina, fata Vladului ţiganul şi a Ştefanei ţigancei drept taleri douezeci, deci să aibă Sfinţia Sa a ţinea şi a stăpâni cu bună pace de cătră mine şi de cătră tot neamul meu ; să fie ţigancă ohabnic in veac neclătită de nimeni să o stăpânească Sfinţia Sa şi feciorul Sfinţii Sale, nepoţii, strănepoţii căţi Dumnezeu ii va dărui şi mi s’au dat aceşti bani toţi deplin in măna mea, ear de ar fi această ţigancă cu vre-o pricină, despre vre-o parte, să aibă a căuta la mine, ear Sfinţia Sa să stăpânească cu pace precum mai sus am zis, că este ţiganca de la părinţii mei; Deci pentru mai adeverată credinţă m’am iscălit mai jos ca să se crează şi mărturii care se vor iscăli. — 3 Iulie, 7254 (1746).
(Semnată :) Păuna Plop(Şoreanca) am vendut.
Puhonie Bojoreanu, martor.
Catrina Olăneasca, martor.
No. 7. — A, 1749.— Patru suflete de ţigani văndute drept una sută taleri.
Adică eu, Dumitrache impreună cu soru-mea Dumitrana sin Constandin logofet ot vel ocnă dat’am acest al nostru
adeverat zapis la măna dumnealui Georgie.................precum
să se ştie că i-am vendut patru suflete de ţigani, anume Soare, ţiganul, dimpreună cu fiul seu Eftimie şi cu mumă-sa Marica şi cu frate-seu Radu, drept bani gata, taleri 100, insă
HĂRŢII VECHI
905
sută una; care ţigani sunt ai noştri buni şi drepţi de la părinţii noştri, fără de nicio pricină; care bani toţi deplin i-am luat in mănile noastre, şi am dat aceşti ţigani ce scriem mai sus ca să-i fie subt stăpânirea şi ohabnici dumnealui şi coconilor, nepoţilor, strănepoţilor dumnealui in vecie neclintiţi de cătră noi şi de cătră tot neamul nostru, căci i-am vendut cu ştirea tutulor rudelor noastre şi cănd am dat acest zapis fostau mulţi boeri şi alţi vecini martori care mai jos se vor iscăli şi pentru mai adeverată credinţă am iscălit cu mâinile noastre mai jos ca să se crează. — 20 Dechemvrie 7257 (1749).
(Semnaţi :) Dumitrache sin Constandin Logofetul, cu voia mea.
Dumitrana sin . . ., cu voia mea.
..........martor.
No. 8. — A. 1753. — Schimb pentru o ţigancă.
Dat’am scrisoarea mea la măna dumnealui şătrarului Radului Socoteanului pentrucă viind coconul dumnealui pentru o Maria ţigancă ce este după un ţigan al meu, ca să-i dau schimb, şi neavend schimb acum gata ca să-i dau, am dat această scrisoare a mea, puindu-mi zi de acum pănă la Paşte, şi atunci la zi să aib a-i da dumnealui schimbu, măcar că eu caz cu multă rugăminte ca să-mi primeşti dumneata banii pentru ţigancă şi cănd va fi pănă la soroc ce mi-am pus o septemănă mai nainte, să aib Înştiinţare ca să trimit au banii, au schimbu, de acesta me rog dumitale şi pentru credinţă m’am iscălit mai jos ca să se crează. — Fevruarie 17, Anu 7261 (1753).
(Iscălit :) Daniil, monach.
No. 9. — A. 1759. — None suflete de ţigani, vendute drept 250 taleri.
Adică eu Mihaiu Roşianu, biv Dvornic, impreună cu fiul meu Radul, paharnic, dat-am acest al nostru incredinţat zapis la cinstita măna domnealui Gheorghiţă Rămniceanu, biv
906
HĂRŢII VECHI
vel şătrar, precum să se ştie că de-a noastră bună voie, ne-^m tocmit cu dumnealui de i-am vendut 9 suflete de ţigani, anume : Vasile cu ţiganca lui Dumitra, şi cu un fecior al lor Barbul şi cu o fată a lor Ioana, şi tatăl ţigan cu doue fete ale lui Maria i Stanca, i Radul ţiganul fratele lui Vasile, ne-insurat şi cu mumă-sa Anca şi mi-au dat dumnealui pe fieşte-carele dintr’inşii unul cu altul căte talere 27 : parale 30, care fac taleri doue sute cincizeci, şi deplin in măna noastră acum i-am luat. Drept aceea să aibă dumnealui a-i stăpăni cu bună pace de cătră mine şi de cătră tot neamul meu dumnealui şi coconii dumnealui căţi Dumnezeu ii va dărui in vcci statornici şi nestrămutaţi şi pentru mai bună credinţă, am in-tărit zapisul acesta cu iscăliturile noastre. — 22 Septemvrie 1759.
(Semnaţi:) Mihai Roşianu biv Dvornic, vend.
Radu Roşianu, păharnic.
No. 10. — A. 1759. — Un copil d© ţigan vendut drept douăzeci taleri.
Adică eu popa Barbu dimpreună cu fraţii mei anume Ştefan i Dumitru feciorii lui Uarion, monah Bălşanul, dat-am zapisul nostru la cinstita măna dumnealui Georghiţă bil vel şătrar precum să se ştie că i-am vendut un copil de ţigan anume Buică, feciorul Barbului ţiganului şi al Neacşei ţigancei, care acest ţigan a fost ţigan ohabnic de la părinţii noştri şi l’am vendut noi de-a noastră bună voie şi cu ştirea a tot neamului nostru in taleri douezeci, drept această să aibă a-1 stăpăni cu bună pace de cătră noi şi de cătră tot neamul nostru, dumnealui şi tot neamul dumnealui, ear de se va scula cineva cu vre-o pricină asupra dumnealui pentru acest ţigan mai sus numit să avem a respunde noi, ear dumnealui să-l stăpânească cu pace, pentrucă noi nesiliţi de nimeni fam vendut şi toţi banii i-am luat in măinile noastre deplin şi pentru mai adeverată credinţă am intărit cu degetele noastre
HĂRŢII VECHI
907
in loc de pecete şi cu iscăliturile mai jos ca să se crează. — 5 Noemvrie 1759.
Eu popa Barbu, venzător.
Eu Ştefan, venzător.
Eu Dumitraşcu, venzător.
Samuel (?), martor.
Constandin, logofetul Episcopiei Ramnicu, martor.
No. 11.— A. 1760.— Un ţigan vSndut drept patruzeci taleri.
Dat’am acesta al nostru incredinţat zapis la cinstita măna dumnealui Georghiţă biv vel şătrar, fiul Prea Sfinţiei Sale părintelui nostru, Kiriu Kir Grigorie, Episcopul Râmnicului, precum să ştie că la păsul şi trebuinţa noastră, ce am fost dator, am venit la dumnealui cu mare rugăciune de ne-au dat taleri patruzeci de ne-am plătit de unde am fost datori. Deci pentru aceşti bani am dat dumnealui un ţigan anume Gruia, feciorul lui Constandin ţiganul. Drept aceea am dat acest zapis al nostru ca să aibă a ţinea şi a stăpâni acest mai sus numit ţigan cu bună pace de cătră noi şi de cătră tot neamul nostru, dumnealui şi coconii dumnealui, nepoţii şi strănepoţii căţi Dumnezeu ii va dărui; fiindcă am vendut de-a noastră bună voie şi cu ştirea tuturor rudelor noastre şi la această tocmeală şi aşezăment ce am făcut intre noi cănd şi banii mi-au dat toţi pe deplin in mănă, fost-au mulţi boeri şi alţi oameni mărturie, care işi vor pune iscăliturile mai jos şi căt pentru mai adeverată credinţă ne-am pus iscăliturile şi peceţiile mai jos ca să se crează; ear oricare din neamul nostru s’ar scula cu vreo pricină pentru acest mai sus numit ţigan să aibă a-şi căuta cu noi, ear dumnealui să stăpânească cu bună pace după cum mai sus am zis. — 1760, Genarie 7 zile.
(L. P.) Eu Dumitrana Brădeasca, venz.
(L. P.) Eu Despina Urdareanca, venz.
Eu Dumitraşcu, venz.
G. Cozianu, martor.
908
HĂRŢII VECHI
No. 12. — A. 1762. — Schimb de ţigani.
Pentru acest copil de ţigan anume Gruia, feciorul lui Constandin ţiganul ce este arătat intr’acest zapis, trecend vreme la mijloc de nu s’au dat, s’au intimplat de au murit la casa mea şi fiind eu datoare acest ţigan ca să-l dau, am adus pe alt copil de ţigan anume Stoian, feciorul Ioanei ţi-gancei, care şi acesta este al meu ţigan bun de baştină şi l’am adus in divan inaintea dumnealui Antiochi Caragea biv vel postelnic, Caimacamul Craiovei şi l’am dat in măna Sfinţiei Sale părintelui potropopului Mihai, vechilul dumisale şă-trarului Georghiţă Rămniceanu, ca să-l ducă să-l dea in măna dumisale şatrarului şi dumnealui să aibă a-1 ţinea şi a-1 stăpăni cu bună pace de cătră mine şi de cătră tot neamul meu dumnealui şi coconii dumnealui, şi de s’ar scula cinevaş din neamul nostru sau de alt neam pentru acest ţigan să caute dava, noi să avem a respunde ear dumnealui să-şi stăpânească ţiganul cu bună pace şi pentru mai adeverata credinţă ne-am iscălit mai jos ca să se crează punend şi pecetiile noastre.
(L. P.) Despina Urdăreanca, venzătoare.
12 Septemvrie 1762. şi am iscălit-o eu Pavel Scorţeanu, cu zisa şi invăţătura dumneaei, neştiind carte.
Pavel Scorţeanu, martor, şi am scris eu cu zisa dumneaei invăţătură.
No. 13.—A. 1769.—O ţigancă impreună cu fiica ei văndute drept 50 taleri.
Cu acest adeverat zapis incredinţez la măna dumnealui şătrarul Gheorghiţă precum să se ştie, că luănd cu cununie un ţigan al dumnealui o ţigancă a mea anume Sanda, fata Za-hariei ţiganul, care fată de ţigan mi-au fost şi mie de cumpărătoare de la Pelaghia călugăriţa Plopşoreanca cu zapis in taleri 25 şi după ce s’au luat amendoi, au fost multă vreme la mijloc şi aflănd-o la dumnealui şătrarul această ţigancă ăncă şi cu o fată, au cerut ca să-mi dea ţigancele şi invoindu-ne
HĂRŢII VECHI
9u9
amendoi de a noastră bună voe, ne-am aşăzat jcu dumnealui de ni-au dat pe mai sus numita ţigancă şi pe fii-sa Mariuca in taleri 50, adică cincizeci tocmai, care bani toţi deplin i-am luat in măna mea, drept aceea să aibă dumnealui şătrarul a ţinea şi a stăpâni aceste ţigance cu bună pace de cătră mine şi de cătră tot neamul meu dumnealui şi coconii dumnealui in veci, ear zapisul cel vechiu de cumpărătoarea ţigancei, ne-fiind acum lăngă mine nu i Yam dat, ci oricând ne vom in-tălni in Craiova să am a-i da d-sale şi pentru adevărata credinţă am iscălit. — 1769, Septemvrie 4.
(iscăliţi Niculae Vlădoianu biv vel logofet, venz. (indiscifrabil) martor.
(indiscifrabil) martor.
No. 14. — A. 1778. — Schimb de ţigani.
Pentru ţiganii ai dumneaei vară-mi Ilincăi, ce au fost aici in ţigănia dumnealui coconului Dinu, nepotul Prea sfinţii sale reposatului Proin Mitropolitu Grigorie, după foaea ce mi-au dat dumnealui cumnatul Vasile mi-au făcut teslim dumnealui căpitanu Radu in măna mea împreună şi cu Stanca ţiganca a lui Dumitru Obedeanu, care pentru această ţigancă s’au dat schimb Alexandru ţiganul sin Neacşa a dumneaei varămii Ilincuţii, pe care ţigani după cum am primit şi eu de la dumnealui căpitan Radu, asemenea i-am dat şi eu in măna feciorilor dumnealui Vasile, anume Petru i George ca să-i ducă la Craiova la dumnealui. — 19 August 1778.
(Urmează iscălitura nedescifrabilă).
No. 15. — A. 1779. — Schimbul unor ţigani.
încredinţez cu acest zapis la măna coconului Dincă, precum să ştie că avend dumnealui o fată de ţigan anume Ioana şi fugind cu ţiganul meu anume Ilie şi cununăndu-se au fost fugari cinci ani şi acum găsindu-se, ne-am invoit amendoi de i-am dat schimb pe Ioana ţiganca cu o copilă a ei anume Zoiţa fiindcă ţiganca dumnealui este cusătoare, care această
910
HĂRŢII VECHI
ţigancă este luată de mine earăş schimb de la dumneaei Zoiţa pentru o ţigancă a mea anume Stanca cusătoare, să aibă dumnealui a stăpăni cu bună pace de cătră mine şi de tot neamul meu, şi pentru credinţă m’am iscălit mai jos, ca să se crează. — 17 Octomvrie 1779.
(iscălit) Nichifor, mazil.
(nedescifrabil) martor.
No. 16. — A. 1784. — O familie de ţigani, compusă din 5 suflete, vândută drept 235 taleri.
Dat’am incredinţat zapisul meu la măna d-lui jupănului Manea ot Brobova precum su se ştie că i-am vendut pe Matei ţiganul şi cu ţiganca lui anume Stana şi cu doi copii şi o fată anume Petru i Niculae i Maria fata, in taleri 233 bani gata am primit in mănă şi i-am vendut d-lui aceşti ţigani de a mea bună voe să-i aibă d-lui a-i stăpăni cu bună pace de cătră mine şi de cătră tot neamul meu, să-i aibă a-i fi robi d-lui deacum inainte şi insă să se ştie că patru suflete le-am vendut cu taleri 200, ear un copil ce este ciung de o mănă Fam văndut cu taleri 35, care face suma peste tot taleri 235 : sa aibă a i stăpăni dumnealui cu bună pace pentru că i-am vendut dumnealui in robie, ear care din neamul meu se va ispiti a căuta vreo pricină cu dumnealui, cu mine să se judece, ear cu dumnealui să nu aibă a căuta, ci să stăpânească cu bună pace dumnealui şi coconii dumnealui: nepoţii, strănepoţii căţi d-zeu ii va dărui in veac, şi cănd am făcut acest zapis au fost mulţi neguţători martori care se vor iscăli mai jos, şi eu pentru mai adeverată credinţă m’am iscălit mai jos ca să se crează. — 21 Octomvrie 1784.
Ioan Ipceanu, venz.
(?) martor; (?) martor; (?) Vasile, martor.
No. 17. — A. 1791. — Schimb de ţigani.
Pentru Constandin Măciucă ţiganul ce-1 pretenderisam (sic) eu cu judecată de la dumnealui nepotu Constandin So-
HĂRŢII VECHI
911
coteanu (măcar că dumnealui de pricina aceasta zice că nu ştie) dar pentru ca să lipsească toate pricinile dintre noi, ne*am invoit amendoi ca pentru Dobriţa ţiganca dumnealui ce este la mine, care şi dumnealui are dreptate a o preten-derisi de la mine, care ţigancă la impărţeală au remas asu-pră-mi in partea mea, care o ţine intru căsătorie Constandin ţiganul sin Dumitru croitorul, fiind dată numita ţigancă la impărţeală in partea mea, deci să-l stăpânească d lui cu pace de către mine şi de către fraţii mei, pe numitul mai sus ţigan, ear de se vor scula fraţii mei cu vreo pricină să am a-i respunde eu, şi am iscălit pentru incredinţare.
791, Martie 28. Rimnicu-Vălcii.
(semnat) Nicolae Poenaru, polcovnic.
De la isprăvnicatul Valeii.
Cu acest zapis de invoire ce au făcut intre dumnealor, viind şi inaintea noastră ne-au arătat dumnealui polcovnicul Nicolae Poenaru ca de a dumnealui bunăvoe au făcut acest aşăzăment şi de acum inainte nu mai are a pretenderisz (sic) de la dumnealui pitaru nimic, nici dumnealui, nici fraţii dumnealui, fiindcă aşa s’au aşăzat de bună voe intre d-lor.
791, Martie 28.
(Urmează semnătura indescifrabilă a ispravnicului).
No. 18. — An. 1800. — Schimbul unui ţigan pe acareturi de aramă.
încredinţez cu răvaşul meu la cinstita măna dumnealui coconu Dincă Socoteanu biv vel stolnic, că un ţigan a dumnealui, anume...............invoindu-se cu Anuţa fata Marichii
sin Barbul a sfintei monăstiri Govora, o au luat intru căsătorie şi noi ne-am invoit ca dumnealui să dea schimb monă-stirii cănd s’ar intimpla, ear o fată de ţigan sau de va voi dumnealui şi un acaret, adică din aramă, fiind monăstirea
912
HĂRŢII VECHI
lipsită ca de căt preţ ar socoti un suflet de ţigan, deci dumnealui, ori una ori alta să aibă a da sfintei monăstiri şi a se plăti de schimb, ear pe numita ţigancă să o stăpânească dumnealui şi tot neamul dumnealui cu bună pace de cătră m5nă-stire, şi spre incredinţare am iscălit cu toţi părinţii mănăstirii, fiind şi alte obraze marturi. — 1800, August 24.
(iscăliţi) Partenie, igumen Govorei, adeverez.
Popa Radu, hartofilax, martor.
Nectarie, duhovnicu.
Teodosie Diaconu.
No. 19. — A. 1803. — O ţigancă văndută drept 170 taleri.
încredinţez cu această adeverinţă a mea la măna dumnealui stolnicului Constandin Socoteanu precum să se ştie că avend eu o ţigancă in curte, anume Manda, am vendut-o dumnealui de-a mea bună voie nesilit de niminea in taleri 170 adică una sută şaptezeci; drept acea i-am dat această adeverinţă spre incredinţare s’o stăpânească dumnealui şi coconii dumnealui, căţi Dumnezeu ii va dărui de cătră mine şi de cătră tot neamul meu cu bună pace, şi cănd s’au făcut acest zapis au fost cu ştirea neamului meu şi spre incredinţare am intărit cu iscălitura mea. — 1803, Februarie 8.
Constandin Niculescu, am vendut.
Pătranie Nicolantin, martor.
No. 20. — A. 1805. — O ţigancă făcută schimb drept o păreche de boi de frunte.
Pentru Tudora fata lui Stan Dumitru, ţiganul sfintei monăstiri Govora, care numita Tudora indrăgindu-se cu un ţigan al dumnealui stolnicului Constandin Socoteanu şi invoindu-se şi cu părinţii ei, m’am invoit şi eu cu dumnealui stolnicul ca să dea dumnealui monăstirii pentru această ţigancă o pereche de boi buni de frunte şi ii dau voie prin această adeverinţă
HĂRŢII VE1HI
913
a mea ca să cunune pe numita ţigancă cu ţiganul dumisale şi pănă a se face zapisul după obiceiu şi a respunde dumnealui boii, după cum mai sus se cuprinde, i-ar« dat această adeverinţă spre incredinţare. — 1805, Septemvrie 12.
(Iscălit:) Costandie Govoreanul.
C. L. XXII.-X.-2 7,^75
58
POESII POPULARE
POESII POPULARE<■>
(U r m a r e)
DOINE DE JELE
De m’oiu prinde a cănta, Toţi munţii s’or tremura, Pietrele s’or despica Văile s’or turbura Şi de dor şi de bănat Unde-s aşa ’nstrăinat.
Săracă străinătate Mult avui de tine parte; Cunjurai ţările toate Şi de bine n’avui parte!
Cătă frunză pe păduri,
Atătea me bat gănduri,
Că m’ajunge uneori
Să me suiu la munţi cu flori
Să mă jeluesc in hori.
Vezui lumea şi ţara,
Marea ca şi Dunărea Şi deasupra negura,
Stand pe munţi ca tabăra. Me rugai lu Dumnezeu Să-mi arete drumu meu; Dulce, dragă, turturea,
Hai arată-mi ţara mea !
Vezi «Convorbiri Literare» No. 6 şi 8 din 1888.
POESII POPULARE
Maică, măiculeana mea,
Doar, maică, cănd m’ai băeat, Tu scalda mi o ai ţipat Intr’o grădină cu brazi,
Nici să nu trăesc cu fraţi; Intr’o grădină cu spini,
Eu să fiu tot la străini;
Intr’o grădină cu flori,
Să nu trăesc cu surori.
Păn’ era bădiţa-a casă Me ’mbrăcam ca ş’o mireasă, Ca ş’o dalbă jupăneasă,
Cu cercei şi cu mărgele,
Ca să-i fie drag de ele;
De cănd badea nu mai vine, Gheocei şi rosmaline Veştejesc şi trec cu mine. Frunză verde colilie Merse badea ’n bătălie Şi nimica nu-mi mai scrie Nici pe flori de riurele,
Nici pe-aripi de venturele, Plănge-mi sufletu cu jele; N’am repaos şi hodină,
Nice zioa prin grădină Nice noaptea pe perină C’am un dor la inimuţă Şi tot plănge cu credinţă Că i-am fost badii drăguţă.
Ce i-aş da inimii mele Să nu me mai doară aşa-re ? I-aş da bucate să-i placă Să se facă ca odată.
916
POESIL POPULARE
Să-i dau tot bunul din lume, Cum a fost nu s’o mai pune. Să-i dau bucate de post,
Nu se face cum a fost;
Să-i dau bucate de dulce Tot la loc nu se mai ducel
Cănd era badea a casă Me gătam ca ş’o mireasă, Cu cercei şi cu mărgele,
Să-i placă badei de ele;
Dar de cănd badea s’a dus, Cercei in urechi n’am pus, Nici mărgele la grumaz Numai tot trag la necaz.
Foae verde de sălcuţă, «Amărită eşti mândruţă!
—	Amărită zeu, bădiţă,
«Că cănele de bărbat,
«El vine seara tot beat.
«Eu-i pun cină şi lumină «Şi scaunul de hodină «El imi trage de lumină.(0 «Că de cănd m’am măritat «Nicio cină n’am cinat,
«Nicio cină cu lumină,
«Nici un prănz cu voe bună!
Cucuie de la pădure Dute la maica şi-i spune,
Că hainele din fetie,
Nu le poarte, nu le ţie;
i)	i. e. înjură.
POESII POPULARE
917
Far’ le ’ncarce pe trei care Şi le scoată ’n drum la ţară Şi le dee foc şi pară;
Să se ’nveţe maicele Să-şi mărite fetele,
Cum m’o măritat pe mine Dup’un ciuf şi dup’un canei
Pănă eram tată ’n per,
Puneam flori şi calaper,
Me ’npănam şi me chiceam,
Toţi feciorii nebuneam,
Dar de cănd m’am măritat,
Nici sa rid nu mi-i ertat.
Arz’o focu ceapsă rea,
Dor mi-a fost şi mult mi-i grea.
Lăcomit-am, lăcomit, Lăcomit-am la o sută,
Mi-am legat capu c’o mută. Suta şede ’n puiu lăzii Muta şede ’n cornu căsei.
Ia din sută, şi nu pune,
Me trezesc cu muta ’n lume. Dimineaţa, cănd se scoală, Cioarele din capu-i sboară. Cum se scoală, cată ’n oală, N’a remas ceva de-a seară? Aş bate-o şi mi-i ruşine, Merge la vecini şi spune. Tună, Doamne pe socru,
Că mi-a măncat norocu.
918
POESII POPULARE
Puste Mureş peste Criş Este o punte curmeziş,
In capetu puntiţii Scrisu-i doru bădiţii,
Şi ’n capetu ălălalt Scrisu-i doru cu bănat.
De cănd, bade, ne-am luat Nicio cină n’am cinat,
Că mi-am mutat cina pe pat, Ş’am cinat tot cu bănat,
Şi mi-am mutat cina pe vatră Ş’am cinat tot superată.
Spune, bade, ba ghiceşte, Codru de ce ’ngălbeneşte ?
—	Măndro, măndruleana mea, Codru — de zăpadă grea, Voinici — de inimă rea.
De cănd te-ai dus băeţele N’am mai pus la găt mărgele, Nici ’n cosiţă floricele.
De cănd s’a dus bădiţa Mi-i pustie uliţa.
Ştiut-am eu, măndră, bine Că ţie nu ţi-i de mine.
Nu-ţi fie cu Dumnezeu,
Că mine numi pare reu; Numa-o leacă mi-i cam jale, C’am ştiut vorbele tale;
Că ţi-am ştiut vorbele,
Ca şi popa slovele.
POESII POPULARE
919
Reu maică m’ai blăstemat Vinerea pe nemăncat,
Maică cu blastem de foc,
Ca să n’am nici un noroc. Nu ştiu, cum m’ai blăstemat Că de min’ reu s’a legat.
Ori in ris ori intr’adins,
Că de min’ tare s’au prins.
Desfă-mi, mandră, ce ai făcut,
Că eu sunt băiat pierdut!
Şi-mi desleagă, ce-ai legat,
Că eu sunt băeat stricat!
—	Bădiţ, bădişorul meu,
Nu ţi-am făcut să-ţi desfac,
Dar ţi-am făcut, că*mi eşti drag. Per din cap eu ţi-am luat,
Pe apă l’am aruncat;
Cum mergea apa de lină,
Fără min’ sa n’ai hodină;
Cum mergea apa de tare,
Fără mine să n’ai stare.
Vai de mine ce să fac, Lumea-i largă eu nu ’ncap, Nimenui nimic nu fac.
De-aş face cuiva ceva,
M’ar prinde şi m’ar lega In temniţă m’ar băga.
La temniţa cea de peatră, Unde-i pita nesărată Şi ţi-o dă ’ntr’o zi odată Şi ş’atunci ii mesurată. Vinde-ţi, măndră crătinţa
920
POESII POPU1.ARE
Şi-mi deschide temniţa,
Şi-ţi vinde păcfriolatul,
Şi-mi discuie lăcatul Şi sloboade-ţi bărbatul. C’afară, cănd oiu eşi Praf şi pulbere va li.
Bată-te, badiu-meu, bată Bată-te postul cel mare Cu căte prasnice are!
Intăi zioa Paştilor,
A do’a Rusalelor,
A treia Vinerea mare,
Ca să n’ai pe păment stare, Nici odihnă la culcare.
Sermană inima mea,
Nu te jelui aşa,
Că nu-i trai căt lumea.
Că-i trăi o zi ori doue Şi te-i topi ca o rouă,
Ca roua din iliverzi (1)
Cănd dă soare n’o mai vezi.
Cucuie de pintre vii,
Dar de măndra ce mai ştii? Ştiu bine că-i sănătoasă,
Că şeade pe prag şi coase. Nu ştiu coase ori descoase, Da la lacrimi ştiu că varsă, De face fontănă ’n casă. Fontănă cu trei isvoare, Cine-o bea din ea să moară;
i) Livezi.
POESII POPULARE
921
Dar de-o bea vr’un neam de-al meu, Sa-1 ferească Dumnezeu;
De va bea duşmanu meu Să-l cufunde Dumnezeu.
Maică la inima mea Este-o neagră negurea, Cătu-i lumea nu se ia,
De la inimuţa mea Cu isvor de voie rea.
la-te, Ia-te, negurea Du-te-acum deasupra mea, Să me vază lumea bine Şi Marea şi Dunărea Să plăngă şi ea, de-o vrea, Amaru şi jelea mea.
Perăuţ cu apă rece Pe la poarta maicii trece. Maica ese să se spele,
Vede că-s lacrimi de-a mele Maica prinde-a se spăla, Lacrimi mai tare a vărsa.
De-ar şti, Doamne, cineva, Doamne, cum mi-i inima,
Ar sta’n loc şi s’ar mira, Doamne, cum mai pot umbla? Ar sta’n loc ş’ar socoti, Doamne, cum mai pot trăi,
Pe păment cu oamenii!
922
POESII POPULARE
Frunză verde foae, fragă, Departe eşti, măndră dragă; Eu departe, tu departe, Multe dealuri ne desparte! Multe dealuri şi păduri Toate ’ncărcate cu muri. Doară Dumnezeu va da, Pădurile s’or usca,
Şi dealuri s’or surupa.
Să me uit din ţară ’n ţară Să te ved, mândruţă, earăi Te-am lăsat măndră, lăsat,
In vremea cea de toamnă Frumoasă ca o doamnă,
In timpu căratului,
Dorul sărutatului.
Inimă supărăcioasă,
Ce ţi-aş da să fii voioasă?
—	De mi-ai da bunul lumii Tot voioasă n’oiu mai fi. Că-s aproape de urit,
Ca piciorul de păment,
Şi-s aproape de năcaz Că năframa de obraz.
Maică, măiculiţa mea,
Cănd ai fost cu mine grea, Ţie bine-ţi mai părea. Maică, de părere bună, Mi-ai făcut poplon de lănă Şi faşă de mătrăgună, Legănuţ de mâgheran,
Să me leagăn de măgan.
POESII POPOLARE
923
De-ar fi trăsnit Dumnezeu Talpa de la făgădău,
Maică, legănuţul meu !
Să nu se legene nime Om făr’ de noroc, ca mine. Eu aşa-am fost invăţat Să trăesc tot legănat.
Codrule, codruţule, Deschide-mi cărările Să-mi uit supărările l Săraci cărările mele,
Au crescut iarbă şi jele,
De cănd n’am umblat pe ele.
Las’ sa crească
Să ’nflorească,
Numai să n’o poată stringe Păn’ ce n’or incepe-a plănge Să-i ajungă dor de mine,
C’or avut pe oarecine!
Frunză verde de săcară,
Rea veste mi-a vint in ţară Că se duc feciorii eară Şi-io acol am om cinaş,
L’aş face călugăraş La monăstire Ia Blaş.
Şi l’aş face mer gutăiu L’aş pune la căpetăiu,
Reu me tem c’a putrezi.
Ba l’aş face peană verde,
Reu me tem, că mi l’oiu perde. Că l’am mai perdut odată Şi l’am cătat lumea toată.
924
POESII POPULARE
Şi Tam găsit lăngă o feată, La oraş la boldă scrisă, Unde-s dragostile ’nchise M’am rugat boldaşului Ca să mi dee cheile,
Să deschid dragostile.
Mănce-1 doru şi bănatu Pe cine işi Lisă satu, Mănce-1 doru şi jelea,
Pe cine-şi lasă ţara,
Că şi pe min’ rn’o măncat, Că io satu l’am lăsat;
Că decăt in ţară străină,
Cu pită şi cu slănină,
Mai bine in satu meu * Cu mălaiu căt de reu,
Şi cu apă din perău.
laba, măndră, iaba dragă, Daca mintea ţi-a fost slabă; Iaba măndră ţi-am plăcut Dacă minte n’ai avut.
Că destul te-am invăţat,
Tu de min’ n’ai ascultat, Ş'ai făcut de capu teu Ş’ai ajuns destul de reu 1
—	Necăjită eşti, leliţă,
—	Necăjită zeu, bădiţă, De cănele de bărbat,
Că vine seara tot beat
POESII POPULARE
925
Io-i dau cină Cu lumină,
El tot cină
Nu prea cină
Pănă mai trece-o lumină.
Dacă gată de-a cina
Eu incepui a-1 mustra :
«Doar nu-ţi plac bucatele,
«O doar ai pe altele?
«El incepe-a se jura,
«Că: de-oiu avea io alta,
«Să me puşte cu puşca;
«Cu puşca de petrinjei «Să mor in braţele ei;
«Şi cu puşca de cucute «Regement de măndre multe
Gată, măndră, cina bine,
Că pre seară vin la tine; Veni-voiu şi n’oiu cina Pănă nu te-oiu intrebâ:
Dor ţi-a fost de min, ori ba
— Da cum să nu te doresc, Că de cănd te tot jelesc!
—	Jeleşte, măndră jeleşte; Nu jeli cu hainele,
Să ştie duşmanele;
Nici cu năframa pre cap,
Să ştie că ţi-am fost drag; Jeleşte cu inima,
Se nu te ştie lumea!
Pe dealu cu siminic Tare tristu-i un voinic,
926
POESII POPULARE
Tare i trist şi superat,
Că taică-seu l’o ’nsurat Ş’o luat fată de bogat,
De bogat cu şese boi:
«Asta, taico, nu-i de noi!»
Frunză verde ş’o comoară Dare-ar’ Dumnezeu să moară Să me’nsor adoua oară,
Să iau una mai micuţă;
Să iau mică şi săracă Numa ochii ei să-mi placă. Genele, sprincenele Chitate-s ca penele,
Ochii negri ca neghina,
Gura dulce ca smochina.
De mică me măritai Şi rea soacră-mi căpetai Şede ’n vatră Şi tot latră Şi strigă că nu-s bărbată.
Da ea, — bat’o Dumnezeu ! — Ea vede căt lucru eu.
Me mănă la secerat Singură fără bărbat.
Secerai, căt secerai,
Me uitai in sus şi’n jos Vezui soare resărind Soacrele cu prănz viind;
La mine nu vine nime,
Făr o mică turturea Să lasă pe brazda mea Şi plănge de jelea mea.
—	Taci tu, mică turturea Nu plănge de jelea mea,
Şi te du la maica mea,
POESII POPULARE
927
Să nu-’mi vendă hainele, Nice ea să nu le vendă, Numai că să le aprindă, Să le ducă ’ntre hotare Să le dee foc şi pară Să se’nveţe maicile Să-şi mărite fetele.
Suiu la deal, cobor la vale, Me’ntilnii cu măndra ’n cale. Stăm in loc şi divănim(0 Nime ’n lume nu ne vede, Numa-un fir de iarbă verde S’o dus la maica ne*a spus. Maica spuse cătră taică,
Taica spuse cătră fraţi Fraţii ’n cale imi eşire Şi in braţe me luare,
Şintr’o ladă me ţipare.
Me făcui mică ’nfoiată,
Vezui soare resărind Şi jocu invăluindC2),
Vezui şi pe-a meu viind;
De l’aş vedea spânzurat
In sfoară de taieţel
Şi in ştreang de petrănjel.
Adunate de ALEŞIU V.
1)	Pronunţă: Givănim.
2)	i. e. pornind.
928
BIBLIOGRAFIE — CORESPONDENŢĂ
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI APĂRUTE DE CUREND ŞI TRIMISE DIRECŢIUNII „CONVORBIRILOR LITERARE"
Ştefan Sturdza. Observaţii şi schiţe comparative asupra poetului Mihail Eminescu. 1 broş. Bârlad 1888.
Th. D. Speranţă. Anecdote populare. 1 voi. Bucureşti 1888.
George Filipescu-Brâescu. Pia Desideria. 1 broş. Galaţi 1888.
Dr. Emil Max. Obstetrica, fascicula 8—9. 1 voi. Iaşi 1888.
Mitropolitut Iosif Naniescu.	Yiaţa şi traiul părintelui nostru	Nifon,
scrisă de chir Gavril	Protne. 1 voi. Bucureşti 1888.
Raportul anual al societăţii Academiei „R0]mma Jună", al XVIII-lea an administrativ. 1 broş. Viena 1888.
Dr. I. Felix. Tractat de igienă publică şi de poliţie sanitară. Partea II, Boalele şi bolnavii. 1	voi. Bucureşti 1888.
Das	literarische Bumănien.	Organ fur die Yerbreitung der	rumăni-
schen Literatur, Geschichts-und Volkskunde, herausgegeben und geleitet von Osvald Neuschotz. 1 broş. Bucarest 1889.
Gr. P. Olânescu. Despre porturile france. 1 broş. Bucureşti 1888.	!
Preotul M. G. Străinescu. Geografia judeţului Teleorman. 1 broş. T. Măgurele 1888.
D.	E. Rosetti. Cronicele lui Max. 1 voi. Bucureşti 1888.
CORESPONDENŢĂ.
P. B. in R. Nu pare potrivit pentru revista noastră.
A. St. in I. Poate mai tărziu.
G. V. Cam confus.
Bir.
Bucureşti, Stabilimentul grafic Socecu & Teclu. — 27,875.
Apare la i a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 11. Bucureşti, 1 Fevruarie 1889. Anul XXII.
DIN IMPERIUL OCHILOR
Multe sunt puntele de vedere, din cari se poate vorbi despre ochiu, cel mai important organ sensual al corpului nostru; deaceea sper că voiu fi scusat pentrucă de astă-dată depăşesc cestiunile pur medicale, amestecăndu-mS şi in acele ramuri ale ştiinţei şi vieţii practice, in cari voiu afla că străbate imperiul ochilor.
1.	In UmUsticăX1') Afară de organul vederii la om şi la alte fiinţe vieţuitoare, mai sunt unele noţiuni cunoscute sub numirea de „ochiu". In sensul intăi adică cel material, pluralul e: ochi (yeux), ear in al doilea, metaforic, este mai des : ochiuri (oeils). Eată aci exemplele mai insemnate din soiul celor din urmă: a) găurele in păne, brănză, pe zeamă (streliţe), in broderie (la ciorapi, laţuri), in faguri de stup, in ciur; b) la arbori (boboc, mugur); c) partea tipăritoare a literelor turnate din metal, precum şi găurile de la caştea in care se impart literele (cassetin); d) ochiu de găină (germanism) recte bătătură (asemenea şi in loc de dintele ochiului, e mai bine dintele cănesc); e) la cărţile de joc; f) pe penele de păun; g) ochiuri de ou6 fierte; i) la fereastră, uşe, pe clădiri (resuflătoare); 1) in riu (vârtej); m) la ciocan, sapă, unde să bagă coada; n) in nori, prin cari vezi cerul ori soarele (mamă-mea imi zicea că e ochiul lui Dumnezeu);
i) Ca să me fi putut apropia in prelucrarea acestui capitul de maniera magnului Etymoîogicum, ar fi trebuit să-mi culeg materialul din isvoarele cari adapă acea valoroasă lucrare.
C. L. XXII. —XL —27,942.	59
930
DIN IMPERIUL OCHILOR
o) in pădure(0; p) in zoologie: ochiu boului, troglodytes par-vulus, regulus, rriotacilla, petit roi, roitelet după d. Marian ăncă şi impgrăţel, după Cihak pituluş şi pitulice, la noi in Banat pitulic, in museul naţional sub numele „Sfredeluş^, cea mai mică pasere din Europa ; ochiu de păun, chaeotodon ocellatus, oeil de paon, cabeleu uscat (peşte); ochiu de păun, sphinx ocellatus, numit şi păunul de noapte, paon de nuit (cel mai mare fluture din Europa); ochi de raci, concremente din stomacul racilor intrebuinţate odinioară ca medicamente; ochiu de scoică, oeil de boue (un fel de scoică); oeil d’or, un fel de peşte; r) in botanică: ochiul boului, buftalmum, an* themis tinctoria, iarbă (floare) de perină; ochiului Christos, Inula oculus Christi; ochiul caprei, oeil de chevre; ochiul lupului, Wolfsgesicht; ochiul §erpelui, myosotis, nu meuita; ochiul soarelui, floarea (soara) soarelui; oeil de vache, anthe-misia cotula; ochiuşor, graphelium, talpa măţii; s) in mineralogie : oculus muncii, hydrophan, opal; ochiul pisicei, oeil de chat, cuarţ; oculidele formează o familie de pietre scumpe: oeil de poisson (feld-spath nacre), oeiul de loup; t) in patologie: ochiu de iepure, lagophthalmus; ochioiu, buphthalmus, ochiu holbat, boldinos.
2.	Proverbe. Ochii sunt oglinda inimei. — Ochii ce nu se ved, se uită. — Ochiul stăpânului ingraşă turma. — Are ochi de vultur (ageri, departe vezetori). — Culorile se pot numi musica ochilor. — Păzeşte cutare lucru ca ochii din cap. — Imi eşti drag ca sarea in ochi. — Cu un ochiu la slănină cu altul la făina (incrucişat). — Corb la corb nu scoate ochii. — Imi scoate ochii cu cutare, — Vezi paiul in ochiu altuia, dar nu vezi bârna in ochiul t8u. — Decăt orb şi călare, mai bine şchiop şi pe jos. — (înjurături). Sece-ţi ochii din cap! — Peri din ochii mei!
3.	Cualificativele ochilor sunt multe şi in sens mate* rial, d. e.: ochi mari, mici, negri, albaştri, verzi, căprui, incrucişaţi, holbaţi, eşiţi, cufundaţi, ageri, limpezi, tulburi etc.;
i) Lăngă Iladia in Banat se numeşte un loc minunat in pădure: ochiu beiului (şi la cetate).
DIN IMPERIUL OCHILOR
981
dar şi mai multe şi variate sunt cele figurative. Am putea zice, că de căte feluri e sufletul omului, de atătea feluri e şi ochiul, căci „ochiul e oglinda sufletului". Eată căteva exemple din bogăţia acestor expresiuni : ochi buni, rei, blănzi, măngăioşi, ăngereşti, fărmecători, arzetori, aprinşi de mănie, inflăcăraţi, scânteietori, voluptuoşi, duioşi, amo-roşi, prietenoşi, inteligenţi, spirituali, etc.
4.	Credinţe deşerte. Poporul crede că dacă se bate cuiva un o chiu sau ii tremură sprinceana şi alte asemenea, aceasta ii prevesteşte unele lucruri ce au să se intimple. Se explică aceasta de acolo, că omul avend o presimţire sau fiind lovit de ceva extraordinar ce vede şi inţelege, in iritaţiuriea sa simte şi o mişcare in oarecare parte a feţei, mai des la coada ochiului dinafară. Cumcă iritaţiunea nervilor din partea respectivă ar corespunde totdeauna unuia şi aceluiaş eveniment din viaţa omului, nu este de crezut, precum ne vom convinge din căteva exemple scoase din o mică „Hiromandie" tipărită la 1836 Bucureşti, pe care am vezut-o şi intr’un manuscris din secolul trecut al d-lui A. Densuşan. Acolo se zice intre altele : „Sprinceana dreaptă de se va clăti, un cocon vei dobândi. Sprinceana stingă de se va clăti, saţ de bucate spune. Sprincenele amendoue deodată de se vor clăti, veselie spune. Ochiul drept de se va clăti, ce vei găndi, pre voinţă va fi. Ochiul sting şi sprinceana stingă de se vor clăti, o mănie iute despre o parte veni-ţi-va şi apoi ear se va potoli. Coada ochiului drept de se va clăti, dobândă arată. Coada ochiului drept despre nas de se va clăti, cocon va face, sau un lucru bun. Coada o-chiului sting de se va clăti, bucurie de cocon, sau de viaţă cu noroc spune. Perul genei drepte — veselie spune. Lumina ochiului drept —sănătate spune, etc."
Bate la ochi, cu cătâ uşurinţă se făceau pe atunci coconii, nu ca in mult incercata noastră lume de azi!
5.	Fisiognomiştii par a sta pe un teren mai solid in tălmăcirea expresiunilor cetite de pe ochi şi împrejurime, sau mai bine zis, nu spun lucruri greu de crezut. Despre insuş globul ochiului nu se pot spune multe, precum se
932
DIN IMPERIUL OCHILOR
va vedea mai jos la analisele anatomice, dar din mişcările lui şi ale apendicelor sale se pot trage mai multe conclu-siuni. Vestitul (?) fisiognomist- Şapira, care se laudă că un filosof ca V. Conta a zis despre el : „asemene bărbaţi nu produce natura in toate seculele“, scriind despre ochi, se mărgineşte in a cita părerile puţin spunetoare a 2 — 3 literaţi francezi şi mai dă apoi unele observări asupra mişcărilor părţilor dimprejurul ochiului.
Dealtmintrelea recunosc că e greu a stabili oarecari norme in această privinţă. Eată un exemplu. Un moralist francez işi zice : o jună de va cuteza a umbla cu ochii ridicaţi, zice lumea „asta-i perdută“; de altă parte de va ţinti un tengr ochii in păment, zice lumea „hoţomanul de el“ — caşi cănd ar exista doue genuri de morală! Se vede că traiul convenţional e hotăritor in aprecierile acestea. Astfel se zice că ochii incrucişaţi, des clipitori, cum ii avea Atila, biciul lui Dumnezeu, insemnează falsitate; eu insă auzeam pe unii tineri că le plac damele puţin încrucişate. Nu ştiu, pentru totdeauna ? — Ochii negri ar fi pasionaţi şi semnul unei afecţiuni iritabile, ear cei deschişi ai blăndeţei de inimă. Pe nebun il caracterizează nişte ochi ţintiţi, obosiţi, dormitori; pe fricos şi furios, ochii aruncaţi iute in toate părţile; pe erou cei infocaţi, atotstăpănitori, ear pe inţelept ochii gânditori şi faţa liniştită; infine pe geniu ochii strălucitori şi privirea biruitoare, fărmecătoare.
Chiar şi Carol Lebrun, pictor in timpul lui Ludovic al XlV-lea a recunoscut insemnătatea sprincenelor când zice : „Sprincenele sunt acea parte a obrazului, unde se pot cunoaşte mai bine patimile, deşi mai mulţi au socotit că se cunosc mai bine in ochi“. Voiu mai aminti aci căteva păreri de ale autorilor despre sprincene. Mişcarea sprincenelor arată patimele nenobile, precum: mândrie, mănie şi dispreţ; sprincenele netede, groase, ca o streşină asupra ochilor sunt semnul unui spirit matur, sănătos, bărbătesc; cele apropiate de ochi, al seriosităţjii; cele depărtate, al nestatorniciei; ear sprinceana cu o uşoară incovăiturâ vorbeşte de smerenia şi simplicitatea ce trebue s'o aibă o fecioară; sprin-
DIN IMPERIUL OCHILOR
cenele drepte insoţesc un caracter bărbătesc, virtos; cele jumetate drepte şi jumetate incovâiete, puterea spiritului unită cu o bunătate firească; apoi cele aspre şi neregulate insemnează o vioiciune netractabilă; pe cănd cele subţiri un spirit astemperat, flegmatic, slab. (Ciocanelli, după Lavater, Fisiognomie 1855).
6.	Deochiatul. In constelaţia nefavorabilă, anormală, ne-obicînuită a expresiunilor din ochi şi dimprejurul lui, poporul vede efectul cel reu care-1 fac unele persoane „rele de ochi" asupra altor fiinţe „slabe de ănger", adecă le „dioache". La nicio naţiune nu aflu termin egal cu al nostru. Mauvais ml, boser Blick, gettatura este „ochiu reu", ear ensorceler, nazar (turceşte) beschreien nu corespunde verbului nostru „a diochia".
In vocabularul romăno-francez de Costinescu citesc: „Deochiu, maladie, resultatul de-a magnetiza pe cineva prin a-1 privi cu ochi r£i sau de amor. Este in credinţa poporului că o privire petrunzetoare cu ochi de rea voinţă sau de amor extrem, causă maladie cu durere de cap celui privit, şi câteodată chiar moarte, mai cu osebire copiilor".
—	Terminul francez lipseşte. Germanii cred că prin strigare (schreien) se exercită o inriurire magică asupra individului ce se îmbolnăveşte. Termenul italian pare a semena cu al nostru „il dă la reu, isdat".
E greu de constatat, ce idei are poporul nostru despre diochiu. Din exemplele următoare se poate vedea, că aci şi-l personifică, aci earâş şi ăngerii sunt capabili de-a diochia sau cel puţin de-a invoca diochiul, ei cei cu ochii blănzi şi persoane sfinte !
Intr'un descântec din „Ielele" (pag. 33) de d. Şaineanu se zice:
„Acolo s’a tălnit dracu . Cu drăcoaicele,
Moroii cu moroaicele,
Diochii cu dioaicele,
Strigoii cu strigoaicele,
Fărmecători şi fărmecătoare,
934
DIN IMPERIUL OCHILOR
Pocitori cu pocitoare,
Bărbaţi şi mueri,
Fete şi v6duve“.
Ear in partea a doua din „Inşiră-te mărgări te “ se zice :
„Eată că’ntr’o zi din mai Mers’a vestea chiar la raiu D’acei mândri frăţiori,
A pămentului comori,
Şi toţi ângerii in sbor Au venit, ascunşi de-un nor,
Ca să vază dacă sunt
Fraţi de-ai lor pe-acest păment?
—	„Dulce’s, Doamne, la privire!“
Au strigat intr’o unire....
Abia zis-au şi pe loc Ca un fulger viu de foc,
Crunt diochiul a ajuns Pe copii şi i-a străpuns!
Copilaşii plăng, suspin,
Scot guriţa de la sin Cată’n ochii mumei lor,
Pleacă fruntea, cad şi mor!“
Fiindcă in lumea realistică nu putem crede in demoni, trebue să căutăm explicarea deochiului in ceva real, şi a-cest ceva cred că se află in ochii sperioşi ori înspăimântători şi crunţi ai persoanei care deoache. Ştiinţa modernă explică secretul deochiului prin ipnotismu şi sugestiune, ceeace fireşte numai acolo are înţeles unde privirile deochiatului şi deochiatorului se intilnesc, sau de ne luăm după înţelesul german, şi in caşuri de sbierete rostite asupra persoanelor ipnotisabile. Ya zice cineva, cum poate sâ se dioache animalele sau fiinţele moarte fără a se intilni privire cu privire? Cred că aceste din urmă nici nu se dioache; ear căt despre animale, trebue să observ că unele sunt foarte susceptibile pentru căutătura omului. Cânele d. e. este in stare să muşte pe o persoană care se uită crunt la el, şi me mir cum a putut afirma dr. Baraş, in Minunile naturei tom. III pag. 21, cumcă cănii nu ved, şi numai după miros
DIN. IMPERIUL OCHiLOR
935
cunosc pe stăpânii lor! ? Dealtmintrelea başaconii de a-i cestea se află mai multe in acele „Minuni“, cari fără de acestea poate nici puteau purta titlul ce au. Un exemplu şi mai strălucit despre efectul privirii omului ni-1 dă copilul mic la vrista cănd nici nu ştie vorbi şi nu ne inţe-ţelege, dar de-i vei ride, iţi ride şi el, de te uiţi posomorit la el, e in stare să plăngă. Imi aduc aminte de cănd eram copil mic, fireşte mult mai mare decât aceştia de care vorbii, cum fugeam de un preot cu sprincenele stufoase şi ochii mişcători, pe care-1 numeam „popa ăl sperios“. Să se fi intimplat ca vr'unul dintre noi copii, să aibă şi vr'o slăbiciune organică, şă aibă un suflet uşor de iritat, atunci prin această spaimă reul se mai mărea, şi deochiul era gata.
Este un obiceiu, că mama temSndu-şi sănătatea puiului ei, roagă pe cea cu căutătura rea, cănd o vede „râv-nind“ la copilul ei, ca să zică „să nu fie de diochi“, şi crede câ aceasta foloseşte, căci admoniţiunea mamei o face pe cealaltă ori să-şi iea căutătura de pe a copilului, ori să şi-o schimbe, să o facă mai favorabilă adăogăndu-i vr’un suris sau aşa ceva. Căt e de înrădăcinată credinţa in diochiu la poporul nostru, dovedeşte mai bine o strofă din poesiile lui Bolintineanu, care bazat pe date istorice, ne spune, câ doamna Ghica soţia lui Cantacuzin cel Bun după ce-i murise soţul şi pruncul intrâ in monăstire, dispuse şi zise astfel:
..Spuneţi maici farmecătoare,
Fără frică de pecat,
Pruncul meu cu cosicioare,
Cine mi l’a deocliiat ?
Sora Ana cea plavie ?
Sora Ana negreşit!...
S’o zidească in chilie!..."
Şi chilia s’a zidit.
Vindecarea diochiului se face la turci prin arderea pe jeghiu a cuişoarelor. La ei de ochi albaştri se tem mai reu. Italienii poartă un mărgean roş, ear arabii semiluna
DIN IMPERIUL OCHILOR
ca să se apere incontra ochilor rei. Ţiganii sunt foarte bogaţi in fel de fel de talismane, amulete, mărgele prin per, sgardă la găt ca să fie feriţi de ochii rei. Pănă şi la animale se agaţă căte ceva roşu la găt ori la coarne pentru a nu se diochia. Sunt apoi şi descântecele de dio-chiu, pe cari le fac babele ştiutoare. Unul de acestea se află in „Poesii populare" de Alexandri. Şi mie mi s’a descântat odată, dar numai ca prin vis imi aduc aminte. Nu ştiu de ce voiu fi suferit, dar atăta ţin minte că fruntea imi ardea şi eram ameţit de ferbinţeală, şi a mai venit şi baba descântătoare de mi-a atins fruntea cu limba ei caldă, apoi a suflat preste ea. A trebuit apoi să mai beau neşte apă dintr’o ulcică de Joi-mari, de se poate să fie nouă, in care s’au stins cărbunii puşi in decursul descântecului. Şi mi-a ajutat! — Cu toate astea, azi nu m’aş mai lăsa să-mi descânte.
7.	Farmecul de amor. Ar fi un lucru fără sfirşit de-a descrie mulţimea soiurilor acestor farmece. Natura inventatoare nu mai isprăveşte cu bogăţia variaţiunilor sale, e vecînic tengră in această privinţă. Eu voesc numai să fie constatat că ochii joacă un mare rol in amor, făcend abstracţie de la caşurile unde sunt impedecaţi, cum este de exemplu la damele turceşti mascate, unde gesturile şi îmbrăcămintea lor escită curiositatea bărbaţilor, sau cum sunt orbii, unde dulceaţa vocei inlocueşte focul ochilor, sau cum sunt amorurile pe calea anunţurilor din jurnale, cari nici nu’s adeverate amoruri.
Me voiu abate pe la jocul din satul nostru pentru ca să iau informaţiuni despre jocul ochilor tineretului. Totdeauna am admirat şi voiu admira isteţimea fetelor jucătoare de-a prinde semnul de ochiu, ce-1 face flecăul cănd işi chiamă jucăuşa. Cercul bâtă turei (terenului) pe care se face „joc", are un diametru cam de 30 de metri, la o parte stau flăcăii, la alta in distanţa indicată fetele, ear complec-tarea cercului o fac privitorii, cari mai stau şi pe la spatele acestora dacă sunt mulţi. De se joacă Ardeleanca sau Măzărica, sau cel mai admirabil dintre jocuri „De doi", tot
DIN IMPERIUL OCHILOR
937
insul joacă numai cu o insă, rar cu doue; vin deci lucrurile astfel că fiecare jucător işi alege şi-şi chiamă pe jucăuşă, şi aceasta o face cu un semn de ochiu aşa fin, incăt un ~ nebăgător de seamă nu-şi poate explica cum se inţeleg şi invoesc la joc aceşti tineri la o distanţă aşa mare ? De compătimit ar fi numai fata mioapă care nu vede bine la distanţă aşa mare, ceeace din norocire rar se intimplă pe la ţară. Desele priviri reciproce, căutarea lungă unu la altul, le leagă inimele.
Cred că nu m’am inşălat cănd, scriind un epigram in albumul unei domnişoare germane, am declarat că ochii sunt porţile amorului.O)
Este constatat, că limba omului nu e pe departe atăt de elocuentă pentru inima şi spiritul nostru ca ochii. Am putea pune alături cu cea dintăi limbajul florilor, care fiind ceva convenţional, trebue mai nainte studiat, ear celei din urmă limba internaţională a musicei, care nu cere decăt deprinderea urechei.
8.	Frumuseţea ochilor. Pentru a decide asupra frumu-seţei ochilor ar trebui consultată toată lumea şi voturile maiorităţii ar fi hotăritoare — lucru imposibil. Mai uşor este a consulta pe poeţi, cari mai ales sunt chemaţi a-şi spune verdictul in această materie. Eu voiu consulta mai cu seamă pe unii dintre poeţii noştri, dar nici părerile altor poeţi nu le pot trece cu vederea. Observ a priori că la poeţii de diferite naţiuni, aflăm diferite păreri, căci fiecare trebue să cănte ce are, la cas contrar, ar face un lucru zadarnic. Astfel Mirza-Schaffy zice : „Ochii albaştri sunt semnul fidelităţii — dar luciul ochiului negru e totdeauna
i) Augen, ihr Pforten der Liebe,
Gliicklich der euch zu durchdringen vermag! (Ochi, voi porţile amorului,
Ferice de cel ce ve poate petrunde !)
938
DIN IMPERIUL OCHILOR
ascuns ca căile lui Dumnezeu! (O Cam astfel se exprimă şi Spaniolii, (vezi Convorbiri Literare, 1886 pag. 985):
Nu te’ncrede ’n ochii negri:
Ochiul negru-i trădător.
Nişte ochi negri pe mine M’au făcut să mor de dor.
La poeţii noştri n’am aflat vre-o preferenţă deosebită pentru una sau cealaltă coloare a ochilor. Fireşte nuanţele sunt lăsate la o parte şi variaţiunea se face mai tot intre ochii negri şi cei albaştri. Pe cănd Mureşanu zice :
Ochii tei ca doue stele Negrii, făcuţi de iubit,
sau:
Din ochii tfei cei negri, ca fulger isbea focul.
Bolintineanu ne spune despre tenera domniţă alui Ştefan cel Mare, cumcă :
Ochii sei albaştri ard in lăcrimele Cum lucesc in rouă dou& viorele,
observ insă că poetul din urmă căntă şi ochii negri, deşi mai rar. Eminescu ii laudă deopotrivă. Ceşti doi din urmă vorbesc şi de ochi verzui (ca doi smaragzi in aur — la o turcoaică ! Bolint.).
Ochişorii lui Mura câmpului,
zice Alecsandri in „Poesii populare^ şi in „Romănii şi poesia lor“. Mura e de regulă inchisă, dar eată că tot in acele
i) Der Augen Blăue bedeutet Treue — doch. eines schwarzen Aug’s Gefunkel ist stets «wie Gottes Wege, dunkel!»
DIN IMPERIUL OCHILOR
939
poesii se zice şi mură albastră. Alexandrescu vorbeşte de ochi albaştri, ear C. Negruzzi la rândul seu scrie : „nişte sprincene pe care penelul nu le-ar fi incordat cu atăta delicateţă incoronau ochii ei negri". I. Negruzzi in „Copii de pe natură" asemene vorbeşte de „ochi mari, negri", ear S. FI. Marian ne cântă astfel:
Unora li’s dragi ochi negri,
Zic că’s mai farmecători,
Altora li plac albaştri,
C’ar li mai atrăgători.
După verzi ear se bat unii,
Spun că’s mai plăcuţi mai vii.
Mie dintre toţi mai tare Imi plac ochii cei căprii;
C’aşa’s ochii mandrei mele;
Cei mai blânzi şi mai dulci ochi Ce am intălnit in viaţă-mi...
Nu le fie de diochi!
Vedem deci că poeţii noştri ne lasă in nedumerire in privinţa coloarei ochilor; dar ne ajunge a şti câ locuitorii nordici rivnesc la frumuseţea ochilor ai locuitorilor de la sud. Se zice că in Spania s’ar afla cei mai frumoşi ochi din lume, dar fraţii şi surorile lor din Italia şi din România nu remăn inapoi de ei! Spre sud bătend coloarea ochilor mai mult in negru, urmează că aceştia sunt cei mai frumoşi, ceeace se şi explică pe motivul câ ochii negrii sunt mai strălucitori decât cei deschişi, ear precum ne spun eroii poesiei, ochii cei mai frumoşi sunt cei mai mult strălucitori.
Despre coloarea irisului din ochii Italienilor scrie Man-tegazza, profesor de antropologie la Florenza, că dintre 480 de comune prevalează irisul inchis in 86 la sută, ear cel deschis in 14 la sută. Eu am aflat la o serie de soldaţi de-sertori din Bucureşti, conscrişi in Mon. Ofic., că 83 la sută posed iris inchis, ear 17 deschis. Din toate părţile ţării,
940
DIN IMPERIUL OCHILOR
numerănd şi pe cei după nume neromăni, am aflat intre 1729 de desertori : 1118 cu ochii căprii, negri 226, tulburi 15, galbeni 25, verzi 153 şi albaştri 192. (In comuna Cărbuneşti, jud. Gorj, afară de un căpriu, ceilalţi 8 au ochi negri). Un englez vorbind de colorile ochilor, spune că există atracţiune mai mare intre ochi de diferite colori decăt intre cei de coloare omogenă şi că coloarea neagră pe timp ce mergem, tot mai mult covirşeşte pe cea albastră. — Iubitorii ochilor albaştri să se măngăe cu aceea, că pănă vor dispărea ochii albaştri, cred că va amorţi şi inclinarea cătră iubirea lor, ce o posed şi o hărăzesc şi urmaşilor lor.
De o raritate frumoasă trec ochii albaştri insoţiţi de per negru.
Eată şi căteva exemple despre cele zise mai sus, cumcă culmea frumuseţei poetice a ochilor stă in strălucirea lor preste fire. (Escepţie fac doară numai ochii beţivilor, a căror luciu nu ne place).
Shakespearo adecă Romeo, admirând ochii Julietei, o roagă să lase ca să-i strălucească ochii ei in locul acelor doue stele din cele mai frumoase de pe firmament, pănă acestea se vor intoarce. Dante zice despre Beatrice: „Lucevan gli occhi suoi piu che la Stella“. Exemple de acestea avem destule şi in poesiile noastre. In poemul popular cules de d. Y. Alecsandri sub numirea de „Inşiră-te mărgărite “ să zice :
Fost’a fost in lume-odatâ Măndruliţă, dulce fată,
Şi la chip fărmecătoare De puteai căta la soare,
Ear la ochişorii sei Şi la faţă-i nu putei!
E cam esagerat, dar caracteristic. La Bolintineanu aflăm frasa : „ochi cu dulce soare, ce inec orice diamant^; ear cum vezurem mai sus Mureşanu ii aseamenă cu doue stele. Apoi toţi cunoaştem căntarea :
Doi ochi am iubit intr’o viaţă,
Luceau ca stele dintre nori.....
DIN IMPERIUL OCHILOR
941
Arta deghizării a mers pănă acolo, incăt unele persoane vanitoase (actriţe) se folosesc de beladonă (atropină) pentru dilatarea pupilei prin care se dă un luciu mai mare corneei; dar se intimplâ, că lumina prea abundantă, ce intră in ochiu neimpedicată de regulatorul firesc (irisul), produce boale in delicatul organ al vederii.
De o frumuseţă exemplară mai sunt in sens poetic şi ochii porumbiţelor, cu cari se aseamănă ochii mândrelor. Clipirea astor ochi e in adever frumoasă. Alţii earăş au o predilecţie pentru ochii mari, „biruitori", dar această mărime trebue să-şi aibă limitele sale, căci cei prea mari sunt uriţi, chiar cum sunt uriţi cei mici. Lui Aristoteie nu-i plăceau ochii mari, şi zicea: „cei cu ochi mari sunt tonţi ca asinul". După Langer, anatomul vienez, corneele mari dau ochilor aspectul de inălţime, ear predicatul Hera Boopis este Întrebuinţat cu plăcere.
9.	In poesie ochii joacă un rol important. Pe surd ori mut, pe cel lipsit de gust ori de miros n’am auzit să-l compătimească lumea aşa tare ca pe orb, poeţii nu consacră acelora poesii duioase ca acestuia. Unii poeţi nici n'ar fi scris, ceeace au scris, fără a atinge acest sublim organ al corpului nostru, ochii. In 61 de poesii ale lui Eminescu se amintesc ochii mai mult decăt de 100 de ori, ear in cele doue tomuri ale lui Bolintineanu aproape de 150 de ori. Eată şi o mică colecţiune alfabetică de epitetele ochilor :
adânci ca marea
albaştri
amoroşi
aprinşi de visuri
arzetori
argintii
blânzi
biruitori
calzi
căprui
căzuţi in cap
cereşti
crunţi
desmerdaţi
dărji
drăgălaşi
dulci
ebeţi
extasiaţi
fărmecâtori
ferbinţi
fiastri cerului
942
DIN IMPERTUL OCHILOR
flăcări de lumină
flămânzi
focoşi
frumoşi
fulgerători
galeşi
geloşi
gogoneţi
groaznici
infioraţi
inflăcărati
infocaţi
inspiraţi
intunecaţi
lacomi
lâcrimitori
lăcrimaţi
lai
lotroşi
lucitori
mari
măndri
minunaţi
mirază de albaştri oehiori
muri
negri
ochi aprinşi de flăcări „ columbei „	de	ghiaţă
„	„	amor roaţi
„ mure „	„	porumbiţă
„	„	vultur
ce poleesc j. ca seninul cerului „	„	doue stele
„	„	doi luceferi
!	ochi	ca basme
|	ochi	plini de eres, de foc	divin, de spaimă, de	un
riu de rouă, de văpae, de viaţă j	cchi	topiţi de induioşare
w	77 in lacrimi
păgăni păinjeniţi perfizi plângători plecaţi plutitori potoliţi
purtători de pace
răpiţi din mare, din cer
rătăciţi
ridicaţi
săgetători
scănteetori
sălbatici
senini
şerpii
stinşi
strălucitori
tineri
trădători
trişti
triumfali
ucizetori
umezi
vânzători
vineţi
verzui
vicleni
vii diamante „ viorele
DIN IMPERIUL OCHILOR
943
vili	vorbitori
vioi	visători,
vorbăreţi
10.	In arte. Sculptorii neglig ochii, de sigur pe motiv că nu le stă in putinţă să le dea o formă mai expresivă. Bulbul ochiului e un simplu glob fără expresiune fiindcă nici măcar semn de corneă transparentă nu este, sau aceasta se semnalează numai prin o gardină săpată pe bub, ear pupila prin o mică excavaţiune, care dă ochiului un aspect ceva mai viu. Astfel de aspect au şi ochii acelor orbi a căror corneă este preste tot acoperită cu albeaţă (leucom), şi numai intr’atâta se cunosc că’s de om viu, intru căt posed facultatea mişcării. Unii sculptori dau ochilor un aspect mai expresiv prin sfredelirea ochilor intr’o dimensiune care corespunde corneei, dar aceasta earăş e ceva nenatural, neexistănd in realitate asemenea ochi. Zoologii sunt mai practici, căci aplică ca şi oculiştii ochi artificiali (protesa), prin cari dau animalelor umplute cu paie de prin musee un aspect mai viu. Se poate insă că la statuele antice, colorate, care par a fi fost in preponderanţă — vezi : Conv. Lit. Odobescu „Iconografia lui Traian" — să fi fost ingrijită mai bine şi expresiunea ochilor. De aspectul viu ce-1 dau asemene chipuri cioplite, colorate ne putem convinge la figurile de prin bisericele catolice.
Ceeace totuş iau in considerare şi sculptorii, şi cu drept cuvent, este : lărgimea deschizeturei pleopelor, ţinuta acestora şi a sprincenelor şi direcţiunea ochilor. O mărime potrivită a ochilor, le măreşte efectul.
Pictorii sunt mai fericiţi in privinţa ochilor, că le pot da o expresiune mai mare, dar şi ei cultivă mai cu folos părţile învecinate ale ochiului. Modelele cele mai admirabile in privinţa ochilor sunt madonele lui Rafael. Aci se perde şi cea mai mică urmă de rigiditatea de fantom a bizantinilor, de altă parte sunt scutiţi ochii şi de estasa ce le-o dă Murillo. Sprincenele sunt subţiri ca trăsura de penel, formând un semicerc. „La madona sixtină a fost greu de
944
DIN IMPERIUL OCIIILOR
idealizat deschizătura completă a ochiului mamei şi a copilului de tot nud“ (Portig). O mică divergenţă relativă a bulbilor, semnalează o meditare debarasată de imprejurimile pămenteşti.
11.	Anatomia plastică ne spune, că bulbul insuş nu influenţează in mod aşa considerabil expresiunea ochilor, şi influenţa ce o face, se datoreşte mărimii şi lucirii corneei, mărimii pupilei şi sediului său mai proeminent sau mai retras. Yine apoi raportul dintre ambii ochi, cari sunt uriţi cănd sunt prea aproape sau prea departe unul de altul, sau prea cufundaţi in cap, sau prea eşiţi, cum sunt la miopi ochii boldinoşi. In al treilea loc şi in mod eclatant se influenţează expresiunea ochilor prin mişcările sale. In mobilitatea infurişată a ochilor vedem un interes, o curiositate, frică, sfială, sau conştiinţă necurată.
Ochiul nemişcat, nepăsător, denotă un spirit somnoros şi greu cugetător. Privirea cochetă este neîntreruptă, dar neobservată de lume; ear privirea cu capul ridicat, dirijată de sus in jos este a oamenilor condescenţi (demiţători). Persoanele ce-şi pleacă ochii şi genele, rumenind la faţă sunt ruşinoase şi nevinovate. In cea mai mare depărtare de noi, in cer, căutăm sublimul, de aceea cănd ridicăm ochii cătră cer, dăm axelor bulbului o direcţie paralelă, astfel căutătura e divinizată, fie, cănd mulţumim cerului pentru fericirea in care ne aflăm, fie, cănd in vr’o durere il implorăm a ne-o alina. Un efect mai mare putem produce cu ochii şi cănd arătăm o mare parte din albul lor, ceeace eroii scenei fac adeseori.
Frumuseţa clasică a ochilor zace in forma gracioasă ovală a deschizeturei lor, pe cănd ochii lungi, oblic-tăeţi sunt uriţi, cei puţin deschişi pănditori.
Ochii mari, deschişi fac o impresiune iritată, patetică, care se mai măreşte prin ridicarea sprincenelor. Contragerea astor din urmă dă o infăţoşare speriată, ear sprincenele contrase şi ochii deschişi exprimă mănie, afect şi opunere; de se ridică şi in sus sprincenele şi nasul, resultă un efect ce intrece puterea omului, cum se vede pe grupa Laocoon.
DIN IMPERIUL OCIIILOR
945
Genele sunt frumoase când sunt lungi şi negre, sau cum zice Bolintineanu „de abanos". Arta deghizării nici astora nu le dă păce, şi mare mi-a fost surprinderea cănd la o damă bolnavă de ochi am dat de o văpsea .neagră pe gene, care nu puţin a contribuit la iritarea ochilor. Asemenea şi pleopele — numite de popor, de Bolintineanu etc. tot gene, pars pro toto — sunt frumoase cănd sunt lungi, ceeace stă in raport cu bulbul ochiului. Cănd sunt prea lungi, im-pedecă vederea şi sunt neestetice, şi am avut şi eu oca-siune să taiu din această causă o părticea din „lunga genelor maramă" precum se exprimă Eminescu.
Factor esenţial in expresiunea ochilor sunt sprincenele, şi aceasta trebue s'o ştie şi poetul popular cănd zice :
Ochii şi sprincenele,.
Fac toate pricinele,
sau când ne infăţişeazâ intr’un mod şi mai delicat următoarea scrisoare picantă:
Lăngă cortu-i unul dintre fii falnicului Domn
Stă zimbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S’o trimită dragei sale de la Argeş mai departe :
„De din vale de Rovine,
„Grăim, Doamnă, cătră Tine,
„Nu din gură, ci din carte,
„Câ ne eşti aşa departe.
„Te-am ruga, mări, ruga „Să-mi trimiţi prin cineva „Ce-i mai mândru ’n valea Ta:
„Codrul cu poenele „Ochii cu sprincenele;
„Ca şi eu trimite-voi
„Ce i mai mândru pe la noi:
„Oastea mea cu flamurile,
„Codrul şi cu ramurile,
„Coiful nalt cu penele,
„Ochii cu sprincenele.
„Şi să ştii că’s sănătos,
„Câ, mulţâmind lui Christos,
„Te sărut, Doamnă, frumos“.
{Eminescu, Satira III).
c. i.. xxn.—xi.-27,942	60
946
DIN IMPERIUL OCHILOR
Sprincenele sunt frumoase, cum se zise şi mai sus, cănd sunt subţiri şi arcate. Anatomul vienez Hyrtl le ţine de frumoase şi pe cele in forma de S, şi ne spune cum Chinezii işi rad sprincenele ca să remănă ca firul de subţiri, alţii le lungesc chiar spre timple in mod artificial; ceeace şi Lavater găseşte că-i frumos, nu insă cănd sunt confluente deasupra nasului. Arabilor din contră le plac să fie confluente, la femei in adever sunt picante, numai câ odinioară se considerau de semn sigur al vrăjitoarelor.
La persoane obosite de măhniri, dureri, amor etc.. se arată un cerc venăt la rădăcinele pleopelor, mai cu seamă la cea de din jos, ceeace vine de acolo, că o venă, ce curge in acel loc, devine mai transvisibilă.
Mimica depinde aşa dar in cea mai mare parte dela părţile feţei dimprejurul ochilor. Duchenne a făcut experimente frumoase in această privinţă (Mecanisme de la fisio-'nomie, 1862). Electrizând diferiţi muşchi ai feţei, a obţinut diferite expresiuni mimice, fără ca ochiul să iea parte la aceste variaţiuni, ceeace se poate observa şi la persoane mascate, ori la femeile turceşti, unde ochiul nu descopere nimic ce se petrece in inimă, ci are tot un aspect ţintit.
12.	Semiotica (O ochilor avea odinioară o insemnătate mare, mai cu seamă de la Ipocrate incepend, medicii se sileau să cunoască boalele din interiorul omului după aspectul ochilor şi al feţei etc. Şi in timpul nostru pretind unii a cunoaşte de pe ochi toate boalele din corp, dar aceştia sunt adeveraţi mistificători şi şarlatani ai lumii credule (d. e. Peczeli, Cerebroscopie), incontra cărora şi legile sunt prea slabe. — Ca să nu trec de părtinitor, recunosc că sunt caşuri, in cari chiar şi la distanţă, poţi cunoaşte unele boale din corpul omenesc. Astfel cănd cineva „dă ochii peste cap“, e semn că şi-a perdut conştiinţa, pătimind de o boală serioasă; cănd pe lângă alte simptome epileptice, pupilele sunt dilatate, putem conchide, că respectivul nu simulează, ci in fapt sufere de epilepsie; ear cănd ochii se
i) Ştiinţa despre semnele boalelor.
DIN IMPERIUL OCHILOR
947
painjinesc, işi perd luciul şi bolnavul nu mai cunoaşte pe nimeni, e semn că in interiorul ochiului s'a produs o anemie letală.
Frumoasa invenţiune a oglinzii de ochi (oftalmoscop) e cea mai bună armă intr’o mănă dibace pentru a cunoaşte o mulţime de boale din interiorul ochiului ce stau in legătură cu ale corpului, bine înţeles această ştiinţă positivă, nu e de confundat cu acea a şarlatanilor pomeniţi mai sus.
Unele dintre boalele ochiului ăncă pot fi cunoscute, •cel puţin aproximativ, la o distanţă oarecare. Aşa miopul işi stringe binişor pleopele ca să delăture pe căt se poate cercurile de difusiune in care i se arată obiectele mai îndepărtate, graţie construcţiei ochiului seu; copilului miop nu-i place să se joace de-a mincea sau cu alte obiecte indepăr-tate, el mai bucuros şade in casă cu ochii in carte sau pe alte jucării apropiate, pe cănd cei lungi la vedere (iperme-tropi) tot pe afară, pe munţi şi cămpii ar privi. Sau de exemplu un om des clipitor ne lasă să bănuim că sufere de vr’o nervositate, iritaţie a nervilor; amauroticul, la care nervul vederii e atrofiat, are căutătura îndreptată tot in sus, par’că ar căuta lumina soarelui; apoi un individ cu cataractă, la care lumina mai este perceptibilă şi vede chiar şi obiecte mari, caută tot la păment cu scop de-a se feri de pedecile ce ar putea să-i stea inaintea pasului seu; sau pe copii orbi de tot, adesea ii putem vedea cum sfredelesc cu degetul in ochi, ca să-i facă să scănteiască in lăuntru, fără indoeală că aceste fenomene subiective de lumină le face oareşicare plăcere.
13.	Valoarea ochilor difere mult după oameni, timp şi împrejurări. Am putea zice că pe căt valorează omului viaţa atăta valorează şi ochii, făcend abstracţie de resigna-ţiunile nobile ale vreunui filosof. Am văzut bunăoară oameni la ţară cari nu erau prea desperaţi de orbia lor şi cănd li se descoperea că au o greşală a naturei (d. e. perdea) care uşor se poate delătura, primea această ştire cu un „o fi" şi un ridicat din umeri. Mai cu seamă oameni vristnici cad in această categorie; ba am dat şi de cei ce se fereau de
948
DIN IMPERIUL OCHILOR
operaţiune, deşi nu ca exploatatoarea oarbei din „Doue orfelinei Acel cas mi s’a presentat la doue femei, soacra şi nora. Cea din urmă, fiind de profesiune moaşă şi susţine-toarea familiei, a avut nenorocirea a-şi infecta ochii la o naştere necurată şi in urmă a şi-i perde. Chemat fiind a o scăpa de orbie prin vre-o operaţiune, am constatat cu regret câ nu mai este de ajutat, dar pe soacră-sa o pot opera Şi doresc să o operez cu orice preţ, căci era trecută de 100 de ani şi se zice că’s norocoşi oculiştii cari dau de asemenea caşuri. Nu s’a invoit, şi nu vrea să priceapă de ce nu operez pe noră-sa, care e mai teneră. Un alt betrăn, de meserie strungar, nu ştiea cum să-mi mulţumească câ „Fam scos din iad“ prin operaţia mea, dar amară i-a fost privirea dintăi ce a făcut in prăvălia sa ! Unica sa rudenie care-i mai trăia, nepotu-seu, care i-a şi condus meseria in timpul căt a fost orb, se insurase şi ii cam deşertase frumuşel prăvălia. Primul act după dobândirea vederii a fost că şi a alungat pe nepotu-seu, care s’a dus bucuros, căci apucase aşi intocmi prăvălia sa proprie.
Voiu cita acum căteva păreri relative la valoarea ochilor sau relative la apreciarea sorţii orbilor.
Ninus, invins de frumuseţa Semiramidei, a rugat pe soţul ei Menone să i-o cedeze lui; acesta nevrend, regele Ta ameninţat câ va porunci să i se scoaţă ochii dacă nu va asculta. Menon a preferit mai bine moartea, decăt scoaterea ochilor şi, o tempora, o mores, in durerea sa s’a spânzurat 1
Seneca zice:
Oculos perdidi: efc nox habet suas voluptas !
(Perdui ochii: dar şi noaptea are plăcerile sale).
Fataliştii de turci vorbesc prin peana marelui nostru poet Bolintineanu (tom. I. pag. 6) astfel:
Şi orbii chiar se bucură in noaptea îor adăncă.
DIN IMPERIUL OCHILOR
949
ear Mureşanu ne spune :
Amară-i dar soarta la orb, ce nu vede Frumoasa natură şi tot ce-i in ea.
şi in alt loc :
Dă orbului insă avere, mărire,
Imbracă-1 in stofă, fă-1 domn pre păment,
Şi crede-mi, că’n suflet tot simte mâhnire,
Şi tot ce doreşte, e linul morment.
C. Negruzzi scrie : „Om lipsit de simţul cel mai scump; care este intr'o vecînică noapte; pentru care soarele n’are raze, nici cămpul flori“. Un oculist englez se exprimă astfel: „Cu căt spiritul se înalţă asupra materiei, cu atâta plăcerile intelectuale il trec deasupra celor sensuale“. Orbul posede ăncă pe cele dintăi, şi poate exclama cu poetul: „Nu-mi pasă ! o lumină cerească me iluminează in interiorul meu, Şi ca şi atătea raze, forţele spiritului meu sboară in toate direcţiunile^. Cel mai vestit dintre oculişti, decedatul Grsefe din Berlin dă următoarea apreciare despre valoarea ochiului: „Oratorii l’au lăudat, poeţii l’au căntat; dar valoarea lui deplină stă in dorul tăcut al acelora, care odată Pau avut şi Pau perdut“. Infine o altă celebritate, oculistul vienez Arlt ne zice : „închideţi pe om in fundul intunerecului, numai să-i daţi şi de lucru, să-l faceţi să-şi exercite puterile, cari i*au mai remas; şi dinsul se va impăca cu soarta sa, avănd o menire pentru care trăeşte“.
Un institut de creşterea şi intreţinerea orbilor pentru ţara noastră am implorat şi implor, şi sper că se va mai ivî o a doua Dora dTstria; una a lăsat capitalei o parte frumoasă din averea ei pentru un institut de surdo-muţi, cealaltă insă să lase pentru orbi, pentru cei lipsiţi de organul fruntaş dintre organele noastre, care ne conduce prin împărăţia lumii!
Dr. G. CRAINICEANU.
950
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
ŞI
DOCUMENTE RELATIVE LA DOMNIŢA RUXANDRA
FIICA LUI VASILE LUPU.
Un chrisov de la Constantin Voevod din 7199 (1691) Iulie 10, descoperit de mine la monăstirea Neamţului in anul 1887, arata «ca au venit soborul monăstirii de la cetatea Neamţului cu Egumenu Athanasie şi au arătat cum intr’acele vremi grele şi prăzi, de oşti de prin toate părţile şi de tâlhari şi intrând Cazacii in cetatea Neamţului de au jăcuit şi au luat tot ce au aflat şi au omorit şi pe Doamna Ruxandra fata lui Vasile Vodă, atuncea au luat uricele ce au fost de ocină a monăstirii şi le-au sfărâmat şi le-au luat toate şi acum unii şi alţii impresoară moşiile»(0.
1) Nu numai la monăstirea Neamţului au prădat Cazacii, in diferite rănduri anterioare, ci şi pe la alte locuri, lată un document de la Gheorghie Ştefan Vodă, amintind d< spre	aceste fapte.
«7^7 Gheorghie Ştefan	Vodn, din	mila	lui Dumnezeu	Domn Ţării
Moldovei. Precum au venit inaintea Domniei meale şi a boierilor mari şi mici ai Domniei meale părinţii şi rugătorii noştri călugări de la S-ta mănăstire ce se numeşte Dragomirna, unde	este hramul	Coborirea	Duhului	Sfânt şi s’au
jăluit noue cu mare jalbă şi cu multe mărturii	şi aşa	zicend precum privile-
ghiile şi alte indreptări de drese de danie şi miluire şi de intăritură ce au avut de la alţi fericiţi intru reposare Domni ce au fost mai inainte de Noi şi de la ctitorul seu reposatul Miron Barnoski Vodă, pre satul Nicşenii in ţinutul Harlau, ce-i subt ascultarea Ocolului Botoşanilor şi Brătineştii tij, cu heleşteu şi cu tot hotarul şi Ruşiorii pe Reut Sucevei şi Salca tij pe Reut Sucevei şi Barnova tij in ţinutul Sucevei, cu vaduri de mori şi cu heleştee; ear acele privileghii au perit şi s’au stricat toate de Cazaci, cănd au venit Timuş Hmielniţkii cu oaste căzăcească a Zaporojenilor, dimpreună cu Tătarii pănă la cetatea Sucevei ca să prade pre Doamna lui Vasile Vodă. Deci atunci
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
951
Din cuprinsul chrisovului lui Constantin Voevod, culegem doue informaţiuni preţioase şi anume: una relativă la existenţa in cetatea Neamţului a unei monăstiri şi a doua, relativă la tragica moarte a Domniţei Ruxandra. — Aducem aci căteva documente noue relative la aceste doue fapte.
I.
Sfăntul Nicolae din cetatea Neamţului.
P. S. Melchisedec in «Notiţe istorice şi archeologice» la pagina 26, vorbind de-o inscripţiune ce se află azi pe zidul paraclisului de la monăstirea Secul, zice:	«Se naşte acum
intrebarea : Ce caută inscripţiune a unei monăstiri făcută de Petru Rareş şi de familia liti intre anii 1530—1570 in monăstirea vornicului Urechiă, cea zidită in anul 1594 r
«Această contrazicere se de sie agă prin următoarea împrejurare, care de la Secul ne tran < poartă la cetatea Neam-
Timuş Hmielniţkii cu ai sei Cazaci au mers la S-ta mănăstire ce mai sus scriem Dragomirna şi au bătut şi au dobândit pre S-ta mănăstire şi au luat toate avuţiile şi vestmintele şi vasele a S-tei mănăstiri şi odoare de mare preţ şi de la alţi oameni şi neguţitori cari s’au timplat acolo la S-ta mănăstire, precum insuş Domnia mea ştiu şi am vezut nevoia lor şi acele privileghii stricate şi rupte. Deci Noi, cu toţi boiarii noştri Moldoveneşti... etc. (Urmează intărirea nouă asupra moşiilor de mai sus).
Aceasta este după o copie de suret din 1787 Sept. 12, datată din Cernăuţi şi iscălită de Racoviţă Cehan vel logofet şi Dumitraşco. Acest act e in posesiunea Academiei romăne cu No. 33 portof. XIX. Originalul nu ştim unde se află.
La 1659 (7167 Iunie 14). Gheorghie Ghica Vodn, intr’un uric al seu (fo. mic, scris de Lupul diac, din Iaşi, şi conservat la archiva Statului din Bucureşti, intre actele mănăstirii Neamţului, pachet No. 22.) pomeneşte a-semene de invaziunea Cazacilor:
«... s’au jăluit inaintea noastră cu mare joloba zicend ca un zapis ce au avut ei făcut de pre un uric al lor pre sat pe Epureni, ce iaste pre Jipia (ţinutul Iaşilor). Uricul lor sau resărit de cătava sama de vreme, deci şi zapisul ce au fost făcut de pre uric au fost pe măna unui unchiu al lor anume Nikita, când au venit Timuş cu Cazacii aici in ţara şi au trimes de aici oşti sâ prade bejaniile in codrul Iaşilor, atunci au resărit şi zapisul acela precum şi unchhil lor Nikita, au mărturisit...^
952
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
ţului. Petru Rareş, pentru ca să poată cruţa cetatea Neamţului de dărămarea ce se vede că pretindeau Turcii (O pentru toate cetăţile Moldovei, a prefăcut această cetate in monăstire,, dedicată Sântului Nicolae, şi t-a hărăzit tot teritoriul de primprejur, ce aparţinea cetăţii. Doamna lui şi cu fii, sub Domnia lui Iliaş au ingrădit acea monăstire cu zidiri, dar in anul 1665 Domnitorul Eustratie Dabija a dăruit monăstirea din cetate cu tot teritoriul ei monăstirii Secului. Cu această ocasie, călugării de la Secul au zidit in monăstirea lor Paraclisul săntului Nicolae, şi pe zidul lui au strămutat inscripţiunea lui Pe trie Vodă de la cetate la paraclisul din Secul, spre păstrarea pomenirii primilor ctitori ai monăstirii din cetate».
P. S. Melchisedec este din bărbaţii noştri iluştri, cari au meritul d’a fi deschis pîrte prin neumblatul şi intunecosul codru al trecutului nostru. Nu e dar de mirare, că uneori a putut să rătăcească din pîrtea ce deschidea cu atăta muncă. Aşa e in caşul de faţă. Documentele ce am descoperit in urmă, vin să indrepte erorile din aserţiunea ilustrului nainte-mergetor al nostru.
Mai intăi P. S. Episcopul a greşit, căci a avut de călăuză o scurtă istorie tipărită a mănăstirii Neamţului, care a cam amestecat şi confundat faptele. Astăzi dăm aci, spre indreptarea erorilor, in intregul seu hrisovul lui Eustratie Dabija din 7173 Fevruarie 6 (1665) la care se refere şi istoricul mănăstirii Neamţului, dar din care nu resultă de loc vre-o strămutare la Secul a mănăstirii ori a inscripţiunii mănăstirii săntului Nicolae din cetatea Neamţului.
Eată hrisovul, in traducere vechiă românească. El e păstrat la mănăstirea Neamţului in plicul de hrisoave al satelor Borcea, Reucea şi Oglindeştii.
«In numele tatălui şi al fiului şi al săntului Duh Troiţa
1) Această tendenţă şi pretenţiune a Turcilor este mult mai târzie.
V. A. U.
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
953
Sfântă cea de ofiinţă şi nedespărţită. Eată eu robul, stăpânului meu Domnului Dumnezeu şi mântuitorului nostru Is. Hs. şi inchinătorul troiţei, Im Eustratie Dabija W. cu mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei. Adecă Domnia mea bine am voit cu a noastră bunăvoinţă şi cu curată şi cu luminoasă inima şi din tot sufletul nostru şi cu ajutorul lui Dumnezeu, Domnia mea socotind şi râvnind faptelor celor bune pre care le-au lucrat reposaţii Domnii noştrii cei mai dinaintea noastră din dragostea care o avea cătră Dumnezeu şi cătră S-le biserici şi mănăstiri şi rugătorii lui Dumnezeu pre cari i-au miluit si au intarit pentru mântuirea sufletelor sale in locaşurile cele vecînice. Deci dară şi Domnia mea, pre căt este după puterea noastră şi stăpânirea, rugăm pre Dumnezeu ca să ne ajutoreze şi noue intru faptele cele bune, de-a urma bunătăţilor lor. Drept aceea Domnia mea, cu bună vrerea lui Dumnezeu şi cu blagoslovenia acelor 4 sfinţitori ai Moldovei, Kir Ghedeon arch. şi metropolit al Sucevei şi Kir Dosofteu episcop Romanului şi Kir Teofan episcop Ra-dauţului şi Kir Serafim episcop de Huşi şi cu bunăvoinţa a tot divanului nostru a Moldovei, mari şi mici, am dat aci sfintei mănăstiri ce se zice din cetatea Neamţului părintelui meu duhovnicesc Kir Ghedeon archiepiscop şi metropolit Sucevei şi rugătorului nostru egumen şi la tot soborul din S-ta mănăstire Xeropotamia, care se numeşte Secul, pentru ca să aibă părintele cel mai sus zis Ghedeon şi egumenul cu tot soborul mai sus scris din S-ta mănăstire Secul, ca să fie puternici şi volnici de-a pune egumen şi călugări la mănăstirea cea mai sus scrisă a cetatei Neamţului unde este hramul St. Ierarch şi făcetorului de minuni a lui Hs. Nicolae, dintru a sa mănăstire din Secul. Şi să fie acea S-tă mănăstire sub ascultarea Secului, pentrucă şi acea S-t i mănăstire este zidită pe locul cetăţii Neamţului, precum este scris in intru aşeză-menturile care le avea de la Irimia Moghila Voevod şi de la titorul ei Vasile Voevod, pre care el insuş o au zidit acea S-tă mănăstire din cetatea Neamţului, şi insuş Vasile Vodă au dat acea mănăstire a sa zidită, ca să fie sub ascultarea S-tei mănăstiri din Secul. Drept aceea acea mai sus scrisă
954
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
mănăstire din cetatea Neamţului, să fie şi de la Domnia mea dreaptă danie şi miluire părintelui meu celui mai sus zis, Ghedeon şi sfintei mănăstiri Secului cu tot venitul. Eară după a noastră viaţă şi domnie oricare va fi Domn din neamul nostru sau pre carele Dumnezeu il va alege ca să fie Domn in pa~ mentul nostru al Moldovei, să nu strice această a noastră danie şi miluire şi aşezare, că de nu, să fie de trei ori blăstemat şi proclet de Domnul Dumnezeu cel ce au făcut cerul şi pă-mentul şi de preacurată Maica sa şi de toţi evangheliştii şi de toţi sfinţii apostoli şi de acei 318 părinţi din Nikeea şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie cel de trei ori blăstemat in muncile cele fără sfirşit in veci Amin.
Iaşi veleat 7173 mesiţa febr. 6 zile.
Insuş Domnul a poruncit.
Sigil
Octogon
Alb.
iscălit, Eustratie Dabija Voevod.
Diac. Stratulat Rugina.
•fi
Chiar acest act nu arată prea documentată aserţiunea ilustrului prelat, căt priveşte numele Domnului şi data infiinţării in cetatea Neamţului a mănăstirii cu chramul Sfanţului Nicolae. Nu numai hrisovul de mai sus, ci o serie de documente, pe care unele in intregime altele in estras le aducem la vale, ne probă, din contra, că mănăstirea din cetatea Neamţului nu a fost infiinţată de Petru Rareş, cel puţin ca mănăstire cu călugări, ci de Vasile Lupu. Se poate că inscripţiunea de pe paraclisul de la mănăstirea Secul să provină de la paraclisul din cetatea Neamţului, căci nimic nu ne impedică de-a admite existenţa vechie a unui altar in cuprinsul cetăţii, dar iarăş să ştie că pe locul mănăstirii Secul esista mai dinainte de ce Nestor Urechiă şi soţia sa Metrofana au zidit mănăstirea lor, esista, zic o biserică mai veche, sihastria lui Zo-sima, care putea să fie chiar de la Petru Vodă. P. S. Mei-
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
955
chisedec şi-a luat, repet, informaţiunile, nu din documente, ci
din lICTOpfo C(J)IIHTEi\6)f) IviTkIIT*CTII(iII lfalJI|8A IIIII CeiftfJ. (X^IIATl ]$
CK»pT. jjl aiiKii 1857 îvl\f>TiE j\i 20 jfiine. (tipărită la mănăstirea Neamţu) F°. La fila 5 este o istorie in scurt pentru sfânta mănăstire Secul. Autorul acestei istorii pune infiinţarea sihăstriei lui Zosima la 1560, dar nu aduce nici un document probând aceasta. Primul document al schitului Zosima, zice istoria din 1857, este de la Alexandrie LăpuşncanuL E regretabil că nu-i citează nici data măcar. Tot atăt e regretabil că P. S. Melchisedec nu ne-a dat insăşi inscripţiunea ce crede că este transportată de la cetate. Această informaţiune au luat-o P. S Episcopul tot din «Istoria mănăstirilor Neamţu şi Secul din 1857, de la fila 6 verso, unde zice că: «Care acest hram al Sf. Ierarh al lui Hs. Nicolae, după multele rescoale şi prăzi urmate aicea in ţara, neputend sta in cetate, s’au mutat hramul in lăuntrul acei mănăstiri Secul, unde şi pănă astăzi se păzeşte, şi este biserica frumoasă foarte, foarte».
Oare prin vorbele că «s’au mutat hramul» este a se înţelege că s’au mutat insăşi mănăstirea din cetatea Neamţului? — Documentul de la Dabija din 1665 incoace ne a-rată existând mănăstirea din cetate. Tărziu numai ea s’a stricat şi deatunci, se conservă la biserira din satul Venă-torii icoane de la mănăstirea din cetate. . . Deci «mutarea hramului» nu implica ăncă in 1665 strămutarea materială a bisericei din cetate. Aceasta, in orice cas, pănă la noi documente !
In mai toate daniile lui Nestor Urechiă, pomeneşte de mănăstirea lui, designănd-o cu vorbele: « Cea din nou zidită» această des:gnaţiune poate tot aşa de bine, să cuprinză o idee de timp căt şi acea referitoare la o zidire mai veche. In orice cas pănă ce se vor afla documente intărind aserţiunea că Petru Rareş e intemeitorul mănăstirii de călugări din cetatea Neamţului, eu menţin aserţiunea opusă ca fondatorul ei e Vasile Lupul
956
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
Eată căteva documente proprii a proba că Nestor Urechiă şi soţia sa Metrofana ş’au zidit mănăstirea lor Secul acolo unde exista mai de mult schitul lui Zosima, care schit avea tocmai hramul ce Nestor Ureche dete mănăstirii sale celei noue.
a)	Fetru V. V. fo. mizlociu—hârtie—Iaşi (data spartă J).
Contrasemnat de Andrei Gher7nan sau Feîmmi-
Diac. Bodrobeală.
«Schitul Zosima să stăpânească locul ce va curăţl din gura Secului in Neamţ pană unde Kioihkiit ori (:K(5esi:) au curăţit, (No. 131 al opisului din archiva mănăstirii Neamţului).
b)	Ieremici Moghilâ, hărt. fo. mijlociu. Slav.
Suceava 7104 (1596) Mai 5.
Contr. Toma logofet, ucit.
Diac. Iacob. Sigil mijlociu spart.
Milueşte pe Dositei egumenul şi soborul din schitul lui Zosima (lăngă Secul) unde este hramul St. Ioan Botezătorul, cu locul mănăstirii şi să aibă a stăpăni şi tot locul căt Ta curăţit, de unde au inceput a curăţi pănă unde 9(e^ciit au curăţit, cum au aşezat şi episcopul de Roman Agathon şi pre-cum au şi din aşezămenturile 11 rifh^nimg g>t rcoHOUHiro S1et(>k Koeko&. (No. 49 al mănăstirii Neamţului).
c)	Ier etnia Moghilâ hărtie fo. mic Slav. Suceava 7106 (1598) Iunie 11, sigil inelar ceară roşă. Semnat Vodă; contr. Stroici vel log. Ucit, diac. Teodosie.
Invoeşte mănăstirii schitul Zosima, să stăpânească o moară din Borceşti dăruită de Vodă (No. 1578 din catalog, mănăstirii).
d)	Ieremia Moghilâ V. Vhărtie mijloc. Slav. Suceava 7106 (1598) Iunie 11, sigil inelar roş. Contr. semn. Stroici vel log. diac. Teodosie.
1)	Este regretabil că data acestui document e spartă; dacă ar fi dela Petru Rareş ar proba tocmai ce zicem noi, că schitul Zosima are pe acesta de ctitor şi că deci inscripţiunea de la paraclis putea să fi fost la una din bisericile schitului.
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
957
întăreşte schitului Zosima prisaca ce i-au dăruit Monahia Pracsia, cu hrisov de la reposatul Petru Voevod. (No. 1579 al catalogului monăstirii).
*
Eată acum principalele documente probând teza mea, că Vasile Lupu este adeveratul intemeiător al bisericei St. Nicolae din cetatea Neamţului :
1.	Insuş Domnitorul Vasile Voevod numeşte mănăstirea din cetatea Neamţului : «Mănăstirea Domnii mele» in actul din Iaşi 7160 (1652) Martie 17. Prin acest document Vasile Vodă porunceşte pârcălabilor, desugubinarilor, olăcarilor, pod-vodarilor, sa scutească: «Satele mănăstirii Domnii mele din cetatea Neamţului: Măneştii si Oglindeştii şi Slobozia de sub cetate». (Vezi actul cu No. 1609 din catalogul de documente al mănăstirii Neamţului).
2.	Un alt act tot de la Vasile Vodă din Iaşi 7161 Ghe-narie 12. Este un folio mare in limba slavonă, semnat de Domnitor, cu sigiliul ţării purtănd data de 1633. Este scris de diacul Dumitraşcu. Vasile Vodă cumpera jumetate din moşie din Oglindeşti de la Vaidaniţa şi fiul ei Ursul. Apoi dă acea jumetate de moşie «la a noastră Sf. mănăstire din cetatca Neamţului'», (Vezi actul cu No. 1610 din catalogul de documente al mănăstirei Neamţului).
3.	Un alt act tot de la Vasile V.V. din Iaşi 7161 (1653) Ghenarie 12. Este un folio mijloc in limba slavonă, semnat de Domnitor cu sigiliul mic al ţarii şi scris de diacul Dumitraşcu. Vasile Vodă dărueşte mănăstirii sale din cetatea Neamţului poenile numite Slatina, luate din hotarul tergului Neamţului, ca să fie călugărilor din cetate. (Vezi actul cu No. 1611 din acelaş catalog).
4.	Zapis in faţa Divanului, de cumperătură pentru dania de la uricul No. 1611, cătră biserica din cetatea Neamţului. (No. 1612 al aceluiaş catalog).
5.	Gheorghie Ghica din Iaşi 1659 Ghenarie 14, folio mijloc, semnat de Vodă, cu sigiliul ţării şi scris de diacul Dumitraşcu. (Vezi No. 1614 al aceluiaş catalog). Gheorghie
958
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
Ghica intăreşte darul lui Vasile Vodă la monăstirea aceluia din cetatea Neamţului. (Vezi No. 1613 al acelueaş catalog).
6.	Gheorghie Ghica prin uricul din Suceava (folio mijloc, sigiliul inelar, text românesc, semnat de Vodă) intăreşte mănăstirii din cetatea Neamţului doue sălaşe de ţigani : «Fost-au dat de la Vasile Vodă un ţigan anume Toader Hagi, ear acum Domnia mea am luat pe Toader şi l-am dat cetăţii Domnii mele aicea la Suceava şi am dat pe Ioan ţiganul cetăţii Neamţului pentru Toader, care ţigani au fost direpţi domneşti şi ne au arătat direse de danie şi scutire de la Vasile Vodă».
7.	Uric de la Ştefan VoJă din 7168 (1660) Ghenarie 6. In limba slavonă, din Iaşi semnat de Vodă, scris de diaconul Tiron, folio de mijloc, avend sigiliul domnesc inelar in alb. Este relativ la Poiana zisă la Timuş pre care o recunoaşte posesiune a monăstirii Sf. Nicolae din cetatea Neamţul cea întemeiată de tatăl seu Vasile Lupul. Documentul se păstrează sub No. 1616 in plicul moşiilor Borcia, Reucea şi Oglindeşti, la mănăstirea Neamţul.
8.	Hrisovul mai sus citat al lui Dabija Vodă din 7173
Februarie 6. Dabija Vodă pune mănăstirea din cetatea Neamţului sub ascultarea mănăstirii Secul :	«pentrucă acea S-tă
mănăstire este zidită pe locul cetăţii Neamţul unde este hramul Sf-tului Ierarch şi făcetorului de minuni alui Christos
Nicolae...............precum este scris şi intru aşezămintele
care le avea de la Irimia Moghilă V. şi de la titoi'ul ei reposatul Vasile Voevod, pre care el insuş o au zidit această S-tă mănăstire din cetatea Neamţul şi insuş Vasile Vodă au dat această S-tă mănăstire zidită ca să fie sub ascultarea S-tei mănăstiri din Secul».
încape aşa dar vre-o indoeală asupra puntului, că Vasile Vodă este infiinţâtorul mănăstirii St. Nicolae din cetatea Neamţul ?
9.	Uric de la Duca Vodă. din 7180 (1672) luliu 20, scris in Iaşi, româneşte, pre un folio de mijloc, de diacul Gligori, avend sigiliul mare roş deşi cam şters. Duca Vodă, dă egumenului din mănăstirea de la cetatea Neamţului să-şi apere
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
959
poenile cari sunt in dosul cetăţii şi curăţiturile, cari sunt in Slatina, cu tot Timuşul, danii de la reposaţii Domni şi de la ctitorul Vasile Lupul. Se află in depositul mănăstirii Neamţul in plicul satelor Borcea, Reucea şi Oglindeşti, cu No. 1618.
10.	Ştefan Petru Voevod la 1673 (7181) Februarie 4, scuteşte asemenea mănăstirea din cetatea Neamţului de Slatina dată ei de Vasile Vodă. (Vezi Act. 1619, din catalogul mă* năstirei).
11.	Antonie Ruset Vodă. In 7184 (1676) Ghenarie 24, folio mic, documentul cu No. 1620; confirmă scutirea de mai sus, amintind şi el dania lui Vasile Lupu la mănăstirea lui din cetate.
12.	Dumitraşcu Cantacuzin, hărtie folio mijlociu, Iaşi 7193 (1685) Ghenarie 12 in limba românească. Sigiliu mic roşu semnat de Vodă scris de diaconul Danu. Este o poruncă la : «Slugile noastre la toţi solarii cari umblaţi pentru Slatina de la cămaraşii de ocnă la ţinutul Neamţului». Le porunceşte sa lase in pace mănăstirea din cetatea Neamţului de Slatina «ca acea Slatină, acolo, Timuşul in hotarul ter-gului Neamţul o are danie de la reposatul Vasile Voevod şi alţi Domni».
13.	Ce «H'GOMii	ApXIlEllliCKCDII IIIII MIITpOIlOAHTKA r\B
CimKfl, Caia EiiitcKoiitfn &e Poimii (.......................) episcopul
de Rădăuţi, i Mitrofan episcopul de Huşi, i Tudosie Dubău vel logofet i Gavril Costake vel vorn. de ţara de gios (sic) i Ion Racoviţ vel vorn. de ţara de sus (sic), i Ionaşco Balş (Suahsl) ce au fost vornic mare, i Alexandru Ramandi ce au fost Vornic mare, i Velicico Hetmari i Pircălab Snceavskii, i Zosim Başotă ce au fost Hetman, i Constantin vel Postelnic, i Deadiul vel Spătar, i Vasile Costake vel Ciaşnic, 1 Gheorghie vel Vist., i Toader Iordache ce au fost Visternic mare, i Gheorghiţa Alboti vel Bau, i Gavril Braescul vel Stolnic, i Ştefan Cerkezul vel Comis, i Eni vel Medeln., i Vasilie Baenskie Serdariul, i Donici biv Serdariu, i Ştefan Fratiţa vel armaş, i Vărlan biv armaş, i Caplan Cilibi vel Uşer, i Lupaşco Bogdan aga de darabani, i Vtori Logof., i Vtori Spătar, i Vtori Ceaşnic, i Vasilie Damian treti log., i
960
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
Vasilie Gugescul Vtori Comis, i Vtori Clucear, i Vtori Sulger, i Vtori jitnicer, i Andrei Munteanul, i Dumitraşco Murguleţ, i Pahomie Frăncu, i Beblea Vornici de Poartă şi alţi boeri şi feciori de boeri, scriem şi facem ştiut, cu această scrisoare a noastră, precum au venit inaintea noastră Părintele şi rugătorul nostru egumenul şi cu tot soborul de la S-ta mănăstire Xeropotamu, ce se spune Cura a , de ni-au aretat inaintea noastră ispisoc de la Domnul nostru lo) Constantin Voevod şi dires de la reposatul Eremia Moghilă VVod şi de la Dabija Vod şi de la Ştefan Petru Vod, scriind precum au dat cetatea Neamţului să asculte de mănăstirea Secului şi să fie egumenul şi cu tot săborul de la Secul volnici a pune egumen şi călugări intr’această mănăstire in cetatea Neamţului, unde este hramul intru numele St. Arhierarh şi făcetor de minuni, alui St. Nicolae, dintr’a sa mănăstire din Secul, ca să aibă a asculta de acea S-tă mănăstire din Secul, căci şi acea S-tă mănăstire este zidită pre locul cetăţii Neamţului, cum este scris şi in diresele de la aceşti Domni ce mai sus scriem. Pentru aceea şi noi vezend aceste adeverate ispisoace scriind cu mare blăstem, şi de la noi de la toţi am făcut această scrisoare să fie de mare credinţă Părintelui şi tot săborului de la S-ta mănăstire ce mai sus se zice Secul. Şi pentru mai mare credinţă am iscălit noi toţi cu măinile noastre, ca să se crează. Şi eu Gligorie am scris ca să se ştie. — U Iaşi 7193 Aug. 25 zile.
Semnaţi cei din zapis.
(: N. 1621 Plicul Bor cei, Recea şi Oglindeşti. In depo-situl mănăstirei Neamţului).
14.	Carte domnească de la Constantin Cantemir W. cătră Zosim Başotă in limba românească, din Iaşi, de la 7197 (1689) Ghenarie 10, contrasemnat de vel logofet, cu sigiliul mijlociu roş pe un fo. de mijloc. Ordonă Domnitorul lui Başotă să hotărască unele moşii ale mănăstirii Secul căci au perit toate deresele de moşii ce le-au avut inchise in cetatea Neamţului, de tâlhari. — Actul acesta ne arată de o parte pre Vasile Lupu ca intemeietorul mănăstirii din cetate şi pe de altă parte cum această mănăstire servea de adăpost
BISERICA DIN CETATEA NEAMŢUL
961
mai sigur. Infine ne aminteşte despre năvălirea Cazacilor cari ucisere pe Doamna Ruxandra. Este păstrat la mănăstirea Neamţului in pachetul moşiilor Borcea, Reucea şi oglindeşti cu No. 1622.
15.	Un alt act din 7199 (1691) April 29 este porunca boierilor de divan Dubău vel logof. Vasile Costache vel vornic şi Iordache Ruset vel visternic cătră hotărnicii rânduiţi se hotărască moşiile mănăstirii, că s’au perdut deresele cănd au intrat Cazacii acolo de au omorit pe Doamna Ruxandra. Actul are No. 1623 in catalogul mănăstirii. Vezi şi blăstemul metropolitului Sava din 7199 (1691) April 29, (act No. 1624 din catalogul mănăstirii Neamţu). In acest act metropolitul Sava afuriseşte pre cine nu va arăta hotarele moşiilor mănăstirii de la cetate, căci s’au perdut uricile in-tr’aceste vremi cumplite, de tâlhari intrând Cazacii in cetatea Neamţului, cănd au omorit pe Doamna Ruxandra».
Seoubomi Gheorghie Ştefan vel log. i Ghica vel dvorn. Doinai zemli i Gheorgie hatman i Pircalab Suceavskii i Toma vel dvorn. Viseri zemli, i Stamate vel postelnic i Constantin CiogoiSa vel spatar, i Alexandru vel ciasnic, i Iordake vel visternic, i Patraşco Ciogolla vel stolnic, i Enakie vel comis,
i	Andreiaş vel medelniciar, i Solomon vel clucer, i Apostol vel jitniceriu, i Racoviţ Cehafcs^ vtori logofet, i Statie vtori vistiar, i Neaniul, i Neculai, i Roşea, i Stroianul dvornici glotnii, i Innih boliari ot dvorn. Gspdin ego Mlsto.
«Scriem şi mărturisim cu această scrisoare a noastră cum au venit inaintea noastră, B^ii^eHHi^a şi cu feciorul ei, cu Ursu, de bunăvoia lor, de nime nevoiţi nici asupriţi ş’au vendut a lor dreaptă ocina şi moşie jumetate de sat de Oglindeşti, ce este pe apa satului (ori iatului) in ţinutul Neamţului, cu vad de moara şi cu tot venitul; aceasta o au vendut Măriei sale cinstitului şi luminatului Domnului nostru Vasilie Voevod, drept 100 de galbeni de aur şi le-au plătit Măria sa acei bani deplin 100 Ugarskii, intru mănule Vaideniţi şi a feciorului ei Ursul, dinaintea noastră a tuturor. Intraceea Măria sa cinstitul şi luminatul Domnul nostru Vasilie Voevod au dat şi au milut cu acea jumetate de sat de Oglindeşti a sa
C. L. XXII-XI.-27,942.	61
962
DOMNIŢA RUXANDRA
svăntă rugă şi mănăstire din cetatea Neamţului, unde este hramul marelui părinte şi de minuni facetor St. Nicolae. Pentru aceea şi noi am făcut această scrisoare de la noi ca să fie de credinţă săntei mănăstiri şi am iscălit cu mănule noastre şi eu Dumitraşco am scris ca săs’ scie.» Iscăliţi cei de sus.
U laş. leat 7161 Mesiţa Octomv. 16 zile.
Din toate aceste documente se vede neindoios ca Vasile Lupul a făcut mănăstire in cetatea Neamţului, şi că la finea secolului al XVII ea nu era desfiinţată.
II.
Domnita Kuxandra.
a
Se vede că Vasile Lupu infiinţase in cetatea Neamţului mănăstire ca să o apere oarecum de atacurile oştirilor care invadau in ţară şi să aibă la nevoie loc de adăpost pentru averile domneştiCO şi chiar pentru salvarea vieţii.
Posedem un document constatând că la cetatea neamţului, măcar că era transformată in biserică, se adăposteau mai marii ţării la zi de mare cumpenă. Astfel vedem in za-pisul lui Fealtin din Tergul-Neamţului, din 7169 (1661) Ge-narie 23. Din causa năvălirii in Moldova in contra Domnitorului Stefâniţă Vodă fiul lui Vasile Lupul a lui Constantin Vodă Şerban de la Munteni, s’au adăpostit in cetatea Neamţului metropolitul Sava, episcopul Serafim de la Huşi, egumenii de la Trei Ierarchi, Golia, St. Sava, Galata din Iaşi etc etc.(2) Tot astfel şi Domniţa Ruxandra a lui Vasile Lupu
1)	P. S. Melchisedec zice că au făcut aceasta cu acelaş scop Petru Rareş, ceeace vezurem că nu este documentat. Motivul transformării cetăţii in mănăstire mi se pare insă acceptabil, pe vremea lui Vasilie Lupul.
2)	Eată actul in toată întregimea lui şi cu ortografia transcrisă : «Adică eu Fealtin din Terg de Neamţu şi cu nepoata mea Mîrica fata
Albului, scriem şi mărturisim cu cest zapis al nostru inşine pre noi, cum de bunî voia noastrî de nime nevoiţi nici asupriţi, am vendut a noastrî direaptî ocinî şi moşie şi rîscumpînturî un pomeat supt Boişte din sus de Prisaca lui Marco alăturea cu Prisaca, care pomeat au fost moşie direaptî tătînemeu Giurgii şi-au fost vendut de trag pentru birul tăiănemeu Giurgei lui Marcu
DOMNIŢA RUXANDRA
963
se adăposti la mănăstirea părintelui seu din cetatea Neamţului.
Cronicele noastre amintesc aceste fapte.
*
Avem ăncă din escursiunea de la mănăstirea Neamţului la 1887, o serie de documente care amintesc despre tragica perire a Ruxandrei in mănăstirea de la cetatea Neamţul. Din aceste documente aflăm, că un boier moldovean anume Cru-penski postelnicu au adus, prin trădare, pre Cazaci la cetatea Neamţului, ca să prade averile Domniţei Ruxandra. De la posesiunea acestei averi au urmat lung proces, mai intăi contra lui Crupenscki care-şi apropriase din avere, după reclama-ţiunea familiei Cantacuzin, ruda Domniţei Ruxandra, şi apoi intre clironomii Cantacuzin cu mănăstirile Neamţu şi Golia, cari după testamentul Domniţei Ruxandra avure parte in clironomie.
din Grumîzeşti, iar eu mam sculat şi lam rescumpîrat de la Marcu de preunî cu nepoatîmia Mîrica fata Albului. Cănd iaste acmu eu de preunî cu nepoatîmia care mai sus scriu mam sculat şi am vendut acel pămînt de supt Boişte pre lîngă Prisaca lui Marcu din sus sviinţiei sali părintelui Savei metropolitului de Suceav dirept douăzeci şi cinci de lei bîtuţi, şi svinţia sa ni-au fîciit plata deplin, acei bani ce mai sus scriem douezeci şi cinci lei bîtuţi, in mînule meale lui Fealtin şi a nepoatîmia Mîrichei şi intre această tocmealî sau timplat de faţî părintele Serafim episcopul de Huşi şi popa Iosif egumenul de la Trei Stli din Iaşi şi popa Macarie egumenul de Goleia şi popa Ioanichie egumenul de St. Sava şi popa Gheorghie egumenul de Gîlata şi popa Macarie egumenul de Bărnova şi popa Dosoftei egumenul de Neamţu şi popa Paisie egumenul de Secul şi popa Ioan egumenul de cetatea Neamţului şi dumnealui Iftimie Boţul stolnic şi prăcălabul de Neamţu şi Gavrilaş Tăbîrţî cămăraş şi Hanos vetaful de puşcari şi Simionică şoltuzul de Trag de Neamţu şi popa Gheorghie şi popa Ion tij şi alţi oameni buni mulţi şi aceşti boiari şi părintele egumen şi oameni buni care mai sus sînt scrişi intracesta zapis toţi au fost de faţ in cetatea Neamţului, cănd sau ridicat Constantin Vodă Şerban pre Ştefan Vodî feciorul lui Vasilie Vodî. Şi pentru mai mare credinţi noi venzîtorii ne am pus degetele, iar părinţii şi boiarii şau pus peceţile şi iscăliturile. De aceasta scriem şi mîrturisim
U. Nemeţkoi Grad Moldavia VI. 7169. Mesiţa Ghenarie 23 dni. Semnaţi cei sus aretaţi ieromonach Ghedeon Taslov Pisah, MogmplkOiO.
964
DOMNIŢA RUXANDRA
Intre actele cu referinţă la Domniţa Ruxandra aducem unul cu propria sa semnătură in limba grecească şi cu sigiliul seu. Domniţa s’a imprumutat cu bani de la un călugăr grec Grigorie ce au fost metropolit Laodicheas, cum şi de la egumenul de la Galata. Aceste datorii se plătesc mai tărziu de paharnicul Vasile Iordache Cantacuzino rudă şi clironomul Domniţei Ruxandra, ca clironom al tatălui seu Toader Iordache Cantacuzino directul moştenitor.
O observaţie importantă este de făcut la documentul semnat de Domniţa Ruxandra, şi anume : că ea pare că nu ştia să scrie româneşte de oare ce semnează greceşte, şi pănă şi vorba românească:	«Doamna» o scrie cu scrisoare
grecească in modul următor:
Iaşi 16S6 Mai 23.
Jo[âvcc PoţavdQa.
Apoi cum se impacă asemenea constatare cu laudele ce se dau lui Vasile Lupul cum că este restauratorul limbei româneşti ?
Eată acum insă şi actele importante de care mai sus vorbim, după traducerea ce a binevoit a ne face domnu profesor Erbiceanu.
«Jia răg naq&Gag ţxs ofioXoyiag fin xai xa& oXa %r^g ano-âiţ-sog ofjioloyo tyd ij Joţxva Poşavdqa %o nog xqsotizo th âyls %a!}riy8fJL£v8 %8 vov FaXara 100 rjysv Ixcctov ati, (ating.) xal va 8%o va X8T0V €v%aQ7jGTQ %h âoaw is [Ârjvog %h Esmsţx^qis^ dl%og Xoyog xal xqrţasog xal aviriXoyLag. xal 7jâ& xal ata&a tyo hvaviiov xal tX&o lyo hg xq^Gig. xai rivri tţodiyefavxs âg y8V8VT€ ano Xoys (Ji8. Tjâe xal ţih Xăfîri -O'dvaxov vă "s/^v tj hniTQonoi {X8 vă %ă nXsQotfxv. Kal dua bv^niGroalvi] vno-yqaipa fi8 to siâiov [JL8 %sqi, jiie to evo tcţj(?) dvdQomov aşio-nqtfTOV [jiccqtvqov xal %(3aXa xal t^v jSiiXav [is tig ’evdil-rjv.
hs riaoi. 1686 Mals 23.
. . . rqriyoQiog (L. S.) Aoţxva PoţdvdQa arsq^vxă ăvo&sv
ţiaşTiujto tâ avcod'ev.	y^yqaţXtVa 118 TO 8ldl0V fH8 %8Ql.
NB. Scrierea autografă a Doamnei Ruxandra are o sumă de erori şam transcris-o aşa cum este.
DOMNLŢA RUXANDRA
965
T radueere
Prin presentă mea mărturie şi cu toată dovada mărturisesc eu Doamna Roxandra, cum că datoresc sântului egumen de acum a Gălăţei ioo, adecă una sută aspri. Şi să am a-i mulţumi de a-i da in luna Septemvrie, fără cuvent şi judecată şi impotrivire; ear dacă s’ar intimplâ lucru dimpotrivă şi voiu ajunge eu la judecată şi ceeace se va cheltui să fie de la mine. Ear dacă me va lua moartea să aibă epitropii mei să le plătească. Şi pentru incredinţare am subscris cu propria mea mănă, cu un om vrednic de mărturie şi am pus şi sigilul meu spre dovadă.
in Iaşi 1686, Mai 23.
Doamna Roxandra recunosc cele mai de sus scrise cu propria mea mănă.
Sigiliul represintă armele Moldovei şi in jur iniţialele : P. T.
. . . Grigorie mărturisesc cele de mai sus.
*
Paharnicul Vasile Cantacuzino au plătit datoria de 40 de lei cătră Grigorie Proin mitropolit Laodicheas 7197 April 28, adică 3 ani după sinetul de imprumutare cătră egumenul de la Galata. Eată aci, in întregime chitanţa dată lui Vasile Cantacuzino, de cătră mitropolitul Grigorie Laodicheas :
«Grigorie Proin mitropolit Laodicheas, fac ştire cu a-ceastă scrisoare a mea, precum mi a dat dumnealui Vasile Paharnicul patruzeci de lei bătuţi, care bani mi-au fost mie datoare râpousata Doamna Roxandra, şi pentru credinţă am făcut această scrisoare la măna dumisale paharnicului Vasile şi am şi iscălit, ca să se ştie, leat 7197 April 28.
Semnat in greceşte cel mai sus pomenit.
Se vede că paharnicul Vasile Cantacuzino nu de bună voe a plătit această datorie precum şi acea cătră egumenul de la Galata, ci in urma unui proces ce i-a făcut Grigorie fostul mitropolit Laodicheas, egumenul de Golia şi soborul
966
DOMNIŢA RUXANDRA
de la Treisfetitele. Adeverul este că acest Vasile Cantacuzino au avut mult de lucru şi de cheltuit pănă să scoată averea Doamnei Ruxandra «din măna lui Krupenski Post ce au fost mers să le iea pe seama craiului leşesc; fiind atunci mare amestecare in ţară». Vasile Cantacuzino, la judecata din 7196 au produs o ietă de la reposata mătuşăsa, Doamna Ruxanda, făcută cu doi ani mai de nainte de peirea ei şi acolo scriind cum or grijio şi cui i-a lăsat... şi după aceea sau tămplat mari primejdii Doamnei Ruxandrei\ de au căzut in măna unor cazaci făcetori de reu, şi luăndu-i toată avuţia, mai pe urmă i-au tăiat şi capul, şi inţelegend dumnealui Vasile paharnicul de perirea mătuşăsa, venit au la sat la Preoteşti de-au luat ce-a mai scapat de acei tâlhari, bucate, păine».
Domniţa Ruxandra lasă in dieta aceasta satul Preoteştii lui Toader Iordache visternicul, părintele păharnicului Vasile, cu condiţiune ca Toader visternicul Cantacuzino pentru Preo-teşti să dea mănăstirii Golia un alt sat la Scheia. Va să zică Vasile Cantacuzino clironomeşte pe Ruxandra ca urmaş al lui Iordache Toader Cantacuzino.
Judecata dintăi, inaintea Divanului lui Constantin Cantemir o constatăm după chrisovul judecăţii a doua de la a-celaş Domnitor, din 7186, cum şi din mărturia lui Iacob fostul archiepiscop de Constantinopole, care ambe le dăm in toată intinderea lor mai la vale. întârzierea ce pune Vasile Cantacuzino de a se achita conform dietei Doamnei Ruxandrei, provine din lipsa lui din Moldova mai bine de un an şi jumetate, timp ce l’au petrecut in ţara românească, ferin-du-se pare de Poloni cari amestecau reu Moldova la această dată şi al căror partizan se vede că Vasile Cantacuzino nu era. Intorcendu-se el din emigraţiune, noul egumen de la Golia, Iacob, fostul patriarch de Constantinopol, cere de la Domnitor să oblige pe Vasile Cantacuzino la desăvirşita achitare cătră mănăstire. Domnitorul insărcinează: «pe credincioşii boerii domnii mele Velicico Costin hatmanu şi Iordache Ru-set velvist la prea sfinţia sa părintele Iacob, ca să ia seama singur sfinţia sa cu boierii şi cu egumenul de Treisfetitele
DOMNIŢA RUXANDRA
967
cătă pane a mai remas asupra lui Vasile păharnicul». Ei constată:
«... Cătă păine au remas asupra lui Vasile păharnicul, să dea 400 merţe grău cu mazăre, care s’au preţuit 400 lei, căte 1 leu merţa cum umbla atuncea. Şi au mai remas 250 merţe săcară cu mălaiu carele fac şi acestea 120 lei, căte 2 orţi merţa. Şi dintr’aceşti bani s’au ţinut in seama lui lui Vasile paharnicul 135 lei din cheltueala dumisale ce s’au zis mai sus, şi au plătit 40 lei la Grigorie ce au fost mitropolit Laodikias, care bani au fost datoare Doamna Ruxandra şi au mai plătit 50 de lei ear o datorie a Doamnei la egumenul de Galata. Şi au dat la mănăstire la Golăia şi la Treisfetitele 200 lei şi 100 merţe grău, ear la amendoue mănăstirile. Ear pentru sat pentru Preoteşti au dat dumnealui Vasile paharnicul satul Lăzorianii ce-s la ţinutul Iaşilor mănăstirii Golia, după cum au poftit călugării. Acestea crezend şi noi cumcă au dat Vasile Paharnicul de a Doamnei Ruxandra tot ce au fost la dumnealui, păne şi bucate şi arătăndu-ne şi zapis de la preosfinţitul părintele nostru patriarhul Iacob şi de la egumenul de Treisfetitele, cumcă cu dreptate au dat satu carele au poftit ei, pentru aceea şi noi vezend bună tocmeală şi aşezare, făcut-am şi de la noi această scrisoare incredin-ţată dumisale fratelui nostru Vasile Iordache Cantacuzino, ce au fost paharnic şi jupăneasei dumisale şi a tot neamul dumisale dreaptă ocină şi moşie in veac neclătită, tot satul Preoteştii ce-s la ţinutul Neamţului, cu toate cumperăturile căte s’or afla drepte că au ţinut Doamna Roxandra şi să fie volnic a căuta in toată ţara Măriei Tale cu cinstită cartea Măriei Tale să stringă toţi vecinii din Preoteşti, cari or fi drepţi vecini şi să-i ducă la urmă.
Şi pentru mai mare incredinţare am iscălit cu toţii ca să fie incredinţată in tot judeţul. U Iaşi—Vleato 7197 Iunie I. Semnaţi : Tudosie Dubau Logofet.—M. K. (Costin) biv logof.
Velicico Costin hatman etc.
(Actul cu No. 1392 din opisul mănăst. Neamţ).
968
DOMNIŢA RUXANDRA
Cu un an inaite de această	judecată a Divanului, la
7196 (1688) Mai 1, intervenise o altă judecată	a Domnului
Moldovei, in Iaşi.
N. 1391 Const. Voevod. —	folio mare,	turcă. 7196.
Mai 1, pecete inelară. — Semnat:	Vodă.
«Au venit inaintea Domniei meale Gligorie proin metrop. egumenul de Golia şi cu tot sob. de la Trisfetitele jăluindu-se contra lui Vasile Iordaki Cantacuzino ce au fost pah. fiul repos. Toader Iordaki ce au fost Visternic, pentru bucate şi păine ce au remas de la reposata D-na Rucsandra fata re* posatului Vasile Vod şi pentru satul Preoteştii, zicend cum ar fi cu direptate să le iee ei toate bucatele şi păine şi sat». Vodă a chemat pre Vasilie şi el a scos o dietă de la rep. mătuşa sa D-na Rucsandra făcută cu 2 ani mai de inainte de perirea ei, şi acolo scriind cum or grijio şi cui au lăsat... Şi după acea s’au timplatu-s’au mari primejdii D-nei Ruc-sandrei de au căzut in măna unor Cazaci făcetori de reu şi luăndu-i toată avuţia, mai pe urmă i au tăiat şi capul. Şi in-ţelegend d. Vasile Paharn. de perirea mătuşi-sa venit-au la sat la Preoteşti de au luat ce au mai scăpat de acei tâlhari, bucate, păine.
«Domnia mea cu tot sfatul aşa am judecat : (Vasile să restitue tot ba ăncă : «de vreme că acestor 2 mănăstiri li s’au timplat mari stricăciuni de oştile leşeşti, ear pentru sat pentru Preoteşti am lăsat cum scrie D-na Rucsandra in dieta sa, adică ca să dea Vasile Pah. un [sat mănăstirii Golia şi d-1 să ţie Preoteşti (ţin. Neamţ). Deci d-1 Vasilie Pah. dat-au la măna călugărului pomenit mai sus toate bucatele remase ş’au ţinut in seamă şi lui Vasile Pah. deci cheltuele ce au făcut cu acele bucate pănă le-au scos din măna lui Cru-penski Post. ce au fost mers să le iea pe seama Craiului leşesc, fiind atuncea mare amestecare in ţară, şi au cheltuit de le-au iernat şi le-au dat călugărilor la St. George şi pe alte trebi, cari s’au luat seama de toate inaintea Domniei mele».
Mai remăne Vasile a da 340 merţe grâu şi 50 merţe mazăre şi 25 merţe secară cu mălaiu şi să-i mai ţie şi seama lui Vasile Pah. 135 lei ce s’au aflat toţi cheltuiţi din această
DOMNIŢA RUXANDRA.
969
păine. Pentru aceea nici Vasile Pah. n’au trimis pâinea călugărilor nici călugării au trimis s’o mai iea şi intr’acea dată s’au timplat de au eşit d-1 Vasile Pah. din ţară in ţ. Muntenească şi acolo au zăbovit I an şi mai bine. Mai pe urmă ear au venit in ţară şi intr’acea vreme timplatu-s’a mănăstirea Golia sub ascultarea Preosf. nostru Tacob fost arch. Ţari-gradului şi a toată lumea Patriarch... şi au poftit ei să le dea Vasile pâinea remasă după judecată. Pentru aceea Vodă trimite «pre credincioşii boeri Domniei mele Velicico Costin Hetmanul şi Iordake Ruset vel Vist. la Prea S.S. Păr. Iacob ca să iea seama singur sfinţia sa cu boerii şi cu egumenul de Trisfetitele câtă pâine au mai remas asupra lui Vasile Pah. şi s’au aflat... care fac şi aceste 125 lei şi s’au ţinut in seamă din aceasta in seama d-lui Vasile Pah. 135 lei din cheltuiala d-sale zisă mai sus şi au plătit 40 lei lui Gligorie Mitrop. ce au fost D-na Rucsandra datoare şi 50 lei ear o datorie a D-nei Rucsandra la egumenul de la Galata şi-au dat la mănăstirea Golia şi Trisfetitele 200 de lei şi 100 merţe grâu, şi pentru Preoteşti au dat satul Lăzărenii (ţin. Iaşi pe Jijiea) mănăstirii Golia, după cum au poftit-o».
*
In opisele complete ale lui Miron Costin, voi. II, pag. 531 la No. 32, am publicat un zapis, din 7198 Mai 2, cu semnăturile lui Dubau vel log., Velicico Costin vel dvornic, Ionaşco Balş vel dvornic, Iordake Ruset vel vist. şi Lupul Nastasie vel medeln., prin care Vasile Cantacuzino biv paharnic, dărueşte satul Preoteştii cumnatului seu Vasile Ko-stake vel vornic şi «surorei mele Catrinei şi fiicei dumisale Sofia care-i de noi botezată (cHTE^an*) ca să fie d-sale direaptă ocină şi moşie in veci neclătită. Insă acest sat ne este şi noue danie de la reposata mătuşa mea Doamna Ruxanda fata re-pos. Vasilie VV. Eară şi dania este intr’acest chip, că vrend Doamna să dea satul mănăstirii Golia earăş dintr’a ei bună voe, s’au socotit să nu stea casele şi biserica pustie, precum se vede pe multe locuri aşa fiind pe măna călugărilor : pentru aceea aşa au scris in diata sa, ca să dăm noi un sat mănă-
970
DOMNIŢA RUXANDRA
ştirii Goliei şi să ţinem noi Preuteştii fiind cumperaţi de cătră reposatul Vasile Vodă impreună cu maică-sa şi mătăşă-mea doamna Tudosca, ăncă din vremea boeriei lor şi au făcut şi biserică şi pivniţă de peatră şi casele tot Vasile Vodă in boe-ria sa, ear după moartea Ruxandei tămplatu-s’au de au ars şi casele remăind locul pustiu. Ear pentru aceea noi toţi am dat mănăstirii Goliei tot satul Lăzărenilor ce-s la ţinutul Iaşilor sub Stăncă, cu vad de moară in Jijia şi cu tot venitul acelui sat. Şi aşa s'au aşezat precum arată ispisocul nostru i(0 Constantin Voivod şi a boerilor ţării; pentru aceea casă fie domniilor sale de la noi direaptă ocină şi moşie in veaci ne clătită şi aceasta de bunăvoea noastră s’au făcut, dinaintea domniilor sale boerilor celor mari Teodosie Dubău vel logofet, Velicico Costin vel vornic, Ionaşcu Balşe biv vel vornic, Constantin.............Iordache Roset vel vistiernic, Lupul Costache vel medelnicer, Pavel................biv vel slujer,
Antochie biv vel cămăraş, şi pentru mai mare credinţă am iscălit eu şi fraţii mei Ion şi Ilie şi dumnealor boerii cari mai sus s’au zis, au iscălit toţi, ca să fie incredinţat in tot giude-ţul. U Iaşi 7198 Mai 2.
❖
Precioase informaţiuni ne dă actul de mai sus. Vasile Cantacuzino ne spune, că Vasile Vodă a avut de soţie pe mătuşa sa Doamna Tudosca. Pănă aci eu am fost aflat, că Vasile Vodă a fost insurat intăi cu o fata a lui Bucioc şi apoi cu o cer-cheză. Am publicat aiurea documentele ce am găsit la archiva Creditului funciar, din care am cules informaţiunea că Gaspar Vodă a cununat pe boerul Vasile Lupul cu fata lui Bucioc. Dator sunt, acum, a relua studiul meu şi a vedea cum se acordă cu documentele de la Creditul funciar, actul ce adu-serem aci mai sus, din care resultă că Vasile Lupul era in-cuscrit şi cu Cantacuzinii.
Aceasta va fi obiectul unui viitor memoriu.
DOMNIŢA RUXANDRA
971
Aci credem util a da in intregime actul de judecată al lui Iacob egumenul de la Golia, care minunat expune tot procesul urmat pentru averea remasă de la Domniţa Roxandra.
Eatăl :
«Iacob, cu mila lui Dumnezeu ce am fost archiepiscop Ţarigradului şi a toată lumea patriarch.
f Facem ştire cu această carte a noastră cum tămplăn-du-se mări primejdii reposatei Doamnei Ruxandri, fata repo-satului Vasile Voevod, că viind craiul leşesc pen ţara Mul-duvii (sic), lovit-au o seamă de cazaci la cetatea Neamţului şi fiind acolo inchisă Doamna Ruxandra, dobăndit-au cazacii cetatea şi au luat toată avuţia Doamnei Ruxandri şi i-au tăiat şi capul. Mai pe urmă inţelegend nepotul seu Vasile Cantacuzino paharnicul, feciorul reposatuîui Toader Iordache vistiernicul de peirea ei, venit-au la sat la Preoteşti de au luat bucatele şi păinea ce au aflat de-a Doamnei Ruxandrei de le-au dus la casa dumisale şi intre aceea sculatusau călugării de la mănăstirea Golia şi de la Treisveatitele şi au făcut jalobă pe dumnealui Vasile paharnicul inaintea mării sale Domnului nostru Io Constantin Voevoda, cerşind călugării bucate şi păinea ce au remas de la Doamna Ruxandra. Deci Măria sa Vodă impreună cu tot svatul mării sale au judecat intru acest chip, cum păinea,	bucatele	ce au	remas	de la Doamna Ruxandra sa le dea	toate pe	măna	călugărilor de la Golia şi
de la Treisvetitele şi pentru sate ear să fie după cum au aşezat Doamna in	diata sa.	Ear pentru	satul Preoteşti, aşa
au scris Doamna	in diata	sa ca	să fie	Preoteştii a reposa-
tului Toader Iordache vistiernicul, părintele dumisale lui Vasile paharnicul şi Toader vistiernicul să dea un sat la Scheia pentru Preoteşti; pentru aceea dumnealui Vasile paharnicul după judeţul ce le-au făcut Măria sa Vodă, dat-au la măna sfinţii sale Grigore proin mitropolit Laodichias ce era atun-cea la Golia şi la Efet (?), egumenul de Treisfetitele, unsprezece boi şi vaci mari, cinci gonitoare şi noue bivoli mari, şi noue gonitoare, şi i-au mai dat şaptezeci şi şapte oi
..................................datau cincispreze epe mari şi
şase strişnici; acestea le-au dat la măna călugărilor ce s’au
972
DOMNIŢA RUXANDRA
zis mai sus şi au mai remas la Vasile paharnicul a mai da acestor călugări patru sute merţe grău şi mazăre şi două sute
opt merţe secară şi mălai. Insă să i se ţie in seamă..................
paharniculu două sute treizeci de lei dintr’aceasta fen, pentru ce au cheltuit la nişte orîndari (?) a Doamnei Ruxandrei şi la alte trebi ce au dat seama inaintea Măriei sale lui Vodă; intr’acea dată ce au fost să dea paharnicul acea păine, tim-platusa dumisale de au lipsit din ţară şi s’au dus in ţara ro-mănească şi au tăcut acolo un an şi mai bine şi mai pe urmă au venit dumnealui Vasile paharnicul ear in ţară şi am poftit noi ca să dea cu ce au remas. Pentru aceea din porunca şi judeţul ce au făcut Măria sa Vodă impreună cu boerii ţării mai nainte vreme, venit-au dumnealui Vasile paharnicul inaintea patriarhiei noastre şi au dat la măna noastră şi la măna dintru ermonahi Popa Grigorie egumenul de Treisvetitele 200 lei bătuţi şi 100 merţe grău, şi să plătească 40 lei svinţiei sale lui Grigorie proin mitropolitului Laodicheas, şi să mai plătească 50 lei la un zapis ce are Doamna Ruxandra la egumenul de Galata, care bani i-au fost datoare Doamna Ruxandra egumenului de Galata ce au fost lui Balaş Harto-filaxi, ear o sută treizeci de lei i-am ţinut dumnealui in seamă pentru ce au cheltuit. Pentru aceea dând dumnealui Vasile paharnicul bucatele şi păinea şi altele tot ce au fost de a Doamnei Ruxandra, făcutu-i-am această scrisoare a noastră la măna dumisale, cum să nu mai aibă dumnealui nicio asu-preală despre călugării noştri, nici despre alţii, ear pentru 50 lei ce mai cere tot egumenul de Galata, ear cu acel zapis a lui Balaş Hartofilaxi, de nom putea noi să scoatem numai pe acei cincizeci lei ce s’au zis mai sus, să-i dea Vasile paharnicul şi tot or mai cere şi ceilalţi 50 lei, atuncea să remănem noi a da de la Golia 25 lei şi de la Treisfetitele, ear 25 lei, să se plătească acei 50 de lei, ear dumnealui paharnicul Vasile să n’aibă nicio supărare nici despre un datornic, căci ce au fost de a Doamnei Ruxandri nimica la dumnealui n’au remas. Aşişderea şi pentru sat, pentru Preuteşti ear s’au lăsat după cum au scris reposata Doamna Ruxandra ca să fie a dumisale a paharnicului Vasile şi dumnealui ne-au
DOMNIŢA RUXANDRA
973
dat aicea la mănăstire la Golia satul Lăzorenii ce sunt pe Jijia cu tot locul, după cum ne-au făcut uric pentru aceea».
❖
Socotesc că vor fi la locul lor, aci, unele documente cari vor areta in ce relaţiuni a stat Domniţa Ruxandra cu usurpatorul tronului tatălui seu, cu Gheorghe Ştefan şi cu alţi Domni.
Posed un act care scuteşte toate moşiile Domniţei Ruxandra de orice dajdii şi-i dă chiar jurisdicţiune deplină in sate, cu neamestecul a nicio autoritate publică. Gheorghe Ştefan se purtâ dar cavalereşte cu fiica lui Vasile Lupul.
Duca Vodă, la 7187 (1679) Fevr. 20 ăncă dă un act romanesc, din Iaşi (No. 1387 din catalogul mănăstirii Neamţului) prin care scuteşte satul Preoteştii a d-sale Ruxandrei Doamne; de toate şi de bir, de zloţi, de lei, de taleri, de hărţii, de galbeni, de iliş, de sulgiu, de cai imperăteşti, de unt şi de ialoviţă, de samă şi de cai de olac şi de podvezi şi de care imperăteşti şi de branişte şi de camenă şi de bez-măn, de cărciume si de cepărit şi de alte toate căte vor fi pre altă ţară, numai să fie acel sat in treaba d-sale Doamnei Ruxandrei, şi cisla lor ce au fost s’au ras de la visterie. Aşişderea şi voi pârcălabi de acel ţinut şi globnici şi deşugu-binari şi alţi toţi slujitori, să nu intraţi in sat sau să faceţi vreun val, că apoi cine se va ispiti a invălui peste cartea Domniei mele, bine să ştie că acela va afla mare certare de la Domnia mea».
V. A. URECHIĂ.
974
POESII
POESII
LA GURA SOBEI
Cum a nins de mult! Ometul e de trei palme ’n câmpie. Ventul bate, spulberăndu-1 in ferestre, cu urgie.
S’au şters drumurile toate, şi, sub cerul cenuşiu,
Nu zăreşti decăt zăpada şi cu spaţiul pustiu. . .
Pe un timp aşa de aspru, cănd afară ninge ’ntr’una,
Un jeţ larg, betrăn şi moale e plăcut intotdeauna :
In el dormi, iţi iei cafeaoa sau ziarul iţi citeşti,
Sau, adeseaori, cu mintea asuprită, te gândeşti.
Te gândeşti, poate, ce verde era lunca astă vară;
Ce frumos şoptea prin arbori ventul căletor de seară; Cum de raze şi de canturi era aerul umplut,
Şi cum astăzi s’au dus toate şi cum totul este mut!
Sau te’ntorci puţin cu găndul spre trecut; treci in revistă Şirul anilor din viaţă-ţi, cănd voioasă şi cănd tristă,
Acel strat adănc de zile ce cu ’ncet s’a adunat,
Şi sub care visuri, planuri sau dureri ai ingropat!
Aci, caţi să revezi anii de credinţă şi ardoare;
Lupta crâncenă şi munca ca să-ţi faci un loc la soare;
POESII
975
Incercările-ţi urmate de regrete timpurii;
Inceputu-ţi plin de piedici, cu puţine bucurii!
Aci, dacă ţi se dete la liman să eşi cu bine,
Vezi invidia şi ura năpustindu-se spre tine;
Ignoranţa arătăndu-ţi al ei craniu strimb şi ’ngust;
Şi momentele-ţi de doliu, de mâhnire, de desgust!
Uneori, stai şi te judeci, şi găseşti faptele tale Fără rost, căci, făcend altfel, ar fi fost mult mai cu cale. Ah! de-ar fi să re’ncepi viaţa, cum ai şti să te conduci! Insă, vai! s’a dus prilejul şi nu poţi să-l mai apuci!
Alte ori, acest voiagiu cu vreun blănd tablou se’nchee: Evoci cu emoţiune vreun iubit chip de femee Ce-ţi surise altă dată şi al căreia profil Străbătu, ca o lucire, visurile-ţi de copil.
Atunci timpul ţi se pare că cu mult mai iute trece; Mersul lui nu mai purcede aşa grav şi aşa rece;
Şi, cu mintea ocupată de aceste visiuni,
Par’că simţi că el ţi-aduce nişte nuoi ilusiuni.
Şi, cănd ai făcut, in spirit, acest drum destul de mare, Eşi cu capul totdeauna plin de-o sumbră cugetare,
Căci constaţi că totul pere şi că totul este van,
Şi, cu spaimă, vezi in tine tragicul problem uman!
976
POESII
SONET METAFISIC
Rătăcind prin labirintul formidabilului Poate,
O tu care, zi şi noapte, tot iţi caţi drumul mereu,
Ce speranţe ilusorii firul Arianei poate
Să promiţă, — om nemernic şi trufaş!—braţului teu?...
Intr’această tristă lume, am gustat şi eu din toate; După loc şi'mprejurare, am făcut bine şi reu :
Cănd am voit să ştiu insă unde aceasta me scoate,
Am vezut intunecimea plutind imprejurul meu!
Să lăsăm dar la o parte, ca o vană nălucire,
Prea pompoasele cuvinte de Amor, de Nemurire;
Să gonim din mintea noastră ideea de Ilăv şi *'0v\
Despre mine, necredinţei ii ofer azi o cunună,
Pe care inscriu celebra vorbă: Fvuodi Gscivtov,
Tradusă de mine astfel: Pe păment tot e minciună l
CIRU OECONOMU.
LASCAR VIORESCU
977
LASCAR VIORESCU
O ICOANĂ A MOLDOVEI DIN 1851
DE
WILHELM DE KOTZEBUE
(traci, din limba germană de A.)
CAPITOLUL XV.
Cum procesul ia in Ia§i o altă faţă.
Primăvara sosise cu verdeaţa, florile şi paserile sale. Puriceştii erau drăgălaşi cu podoaba lor primăvăratică; te simţeai bine in acel locaş plăcut. Locuitorii curţilor boiereşti păreau insa de astă dată mai puţini bucuroşi decăt de obicei'u de renaşterea naturei. Plugurile lui Ienache işi trăgeau brazdele in pămentul cel negru fără a fi priveghiate de ochii stepănului, şi Catinca nu eşise ăncă niciodată din grădiniţa ei la cămp.
Fireşte că această casă fusese totdeauna tăcută inainte de venirea zilnică a lui Lascar; ştim căt de puţin se pricepea betrănul Puricescu la convorbiri voioase. Dar stepănii casei fusese totuş cu inima uşoară; tăcerea li se părea foarte firească la amendoi, şi Ienache mai glumea pe ici pe colo apucând cu dragoste pe Catinca de bărbie. Aceasta nu se mai intimplase acum de mult. In aparenţă totul era ca mai nainte; odăile erau ţinute curat ca totdeauna, Puica sta culcată in colţul divanului; betrănul se plimba in lung ş’in larg
C. L. XXII.-XI.-27,942.	62
978
LASCAR VIORESCU
cu ciubucul şi metăniile in mănă, şi totuş se simţea in aer că lucrurile nu erau ca mai nainte. Catinca se uita ciasuri intregi pe cămpul intins inaintea ferestrei sale cu o privire de adăncă durere; Ienache işi intorcea ochii asupra tinerei sale soţii şi se uita la dinsa tot aşa de mult. In aceste ciasuri de melancolie, care se repetau zilnic era o vijelie in pieptul seu, dar el nu avea curajul de-a măngăia pe soţia lui. Munca câmpului şi venătoarea erau uitate; Puricescu nici nu băgase seamă că trecuse vremea potărnichelor; Puica se ingrăşase de trândăvie.
Sgomotul unei trăsuri intrerupse intr’o sară liniştea obicinuită; o droşcă veche, cam plecată la o parte, inhămată cu doi cai foarte mici şi alţi doi foarte mari, se opri dinaintea scărei şi Vrenceanu se cobori dintr’insa. Acestui bogătaş nu-i lipseau trăsuri elegante; dar ele slujeau soţiei sale, pe cănd el se mulţumea cu oarecare fală de droşca cea hodorogită.
Spătarul Costache se cobori cam anevoe din trăsură cu toate blănile pe care nu le lăsa nici vara acasă. Puricescu ii eşise inainte la scară şi-i intinse măna in tăcere in vreme ce mosafîrul impinse cam a lene pe ceafă căciula de blană ce acoperea fesul cel roş şi pe care nu avea obiceiu să o scoată decăt in mijlocul salonului.
«De sigur că nu me aşteptai, cucoane Ienache? zise el, după ce-i pofti zioa bună. «De zece ani n’am fost la dumneata la Puriceşti. Cănd omul are treabă nu poate veni des pe la prieteni. Sluga dumitale, cucoană Catinco», urmâ el, oprindu-se dinaintea stepănei casei; «cum merge sănătatea?»
Catinca il primi in felul ei simplu obicinuit. Vrenceanu se aşezâ pe divan cu piciorul sub dinsul; se adu?:, dulceaţă şi cafea turcească, in vreme ce Vrenceanu făcu Întrebările cele obicinuite la ţară, la care Puricescu respunse foarte pe scurt şi soţia lui nu prea pe larg.
Eşti bolnav, cucoane Ienache, intrebâ Vrenceanu după ce feciorul ii aprinse ciubucul. «După faţă s’ar crede că ai zăcut o lună de lungoare».
LASCAR VIORESCU
979
Catinca ridicâ ochii cu mirare, «n’am nimic», respunse betrănul.
«Imi pare bine, fiindcă venisem să te indemn la o că-letorie la Iaşi. Nu o să scăpăm uşor de Lascar al nostru, pe care-1 voiu mai numi Viorescu deocamdată. Dacă perde procesul sau nu, noi să ne dăm socotelile epitropiei ca oameni cinstiţi acum când e virstnic. Dar iţi poţi inchipui frate, că i-a dat omului in gănd să-mi ceară pe fiica mea Roxandra! Chiar daca ar fi recunoscut ca fiu legitim, lucru pe care-1 nădejduesc, totuş nu vreau sa ştiu de el; o aşa moară de vent işi va aduce de sigur familia la sărăcie».
Vrenceanu vorbea despicat şi făcend mici pause fiindcă nu vroia să lase să i se stingă ciubucul. Catinca se intoarse cu faţa spre fereastră spre a ascunde roşaţa obrajilor sei; o furtună isbucni in peptul ei auzind de neisbutirea planului de căsătorie. Un moment simţea par’că ar trebui să strige de bucurie, par’că i se dăduse prietenul inapoi prin această neaşteptată schimbare a lucrurilor. Dar acest gănd trecu răpede ca fulgerul pe orizontul indepărtat al fericirii sale, căruia ii intorsese spatele in sufletul seu; caracterul lui Lascar nu devenea mai vrednic de	incredere	decăt inainte, şi prăpastia
intre ea şi el remănea	tot	atăt	de adâncă şi	de neagră ca
pănă atunci. I se umplure ochii de lacrimi tără voe şi ea eşi din odae.
Numai Puricescu, care urmărea cu o nelinişte instinctivă fiecare mişcare a soţiei sale luase seamă la emoţiunea ei; Vrenceanu habar n’avea de nimic, el fuma mereu şi urma cu vorba.
«Da, cucoane Ienache	trebue să mergi la	Iaşi, eşti epi-
trop ca şi mine şi nu	poţi	lipsi.	Vezi, cănd	a administrat
cineva zece sau unsprezece ani o avere, trebue să bagi al dracului de seamă, ca să nu-ţi alunece nimic pintre degete. Şi dumneata personal vei avea pănă’n sfirşit şi mai mare respundere de vreme ce ai dat garanţie pentru arendaş».
Sermanul Puricescu ingălbeni, «Dumneata m’ai indemnat să me pun garant, cucoane Costache, mi-ai spus că vor eşi de sigur toate bine».
980
LASCAR VIORESCU
Vrenceanu zimbi. «Da vezi, asta nu face parale, că am fost atunci de cutare sau cutare părere; garanţia dumitale stă rtegru pe alb la tribunal, pe dumneata te vor apuca. Ia-ţi de normă frate, să nu garantezi pentru nimeni in lume, chiar cănd n’ar fi vorba decăt de un galben».
Ienache era revoltat in sufletul seu incontra felului de-a se purta al lui Vrenceanu, dar nu putea găsi vorbele pentru a-i dovedi trădarea, şi intrebâ: «Ce poate să fi stricat arendaşul? Arenda a plătit-o regulat. Şi n’are avere personală pentru a eşi ca om cinstit de pe moşie?»
«M’am informat eu pe sub mănă», respunse Vrenceanu; «mişelul a vendut de mult şi vite şi bucate, şi unde-i sunt banii nu ştie nimeni. Vei avea aşa dar mare greutate cu garanţia ta. Dacă se discoper stricăciunile făcute de arendaş in pădure, apoi te poţi pregăti să plăteşti 7—8000 de galbeni in locul lui, cucoane Ienache».
Sermanul betrăn sta ca trăsnit; multe se intimplasere in decursul ultimelor luni care turburase destul dulcele seu obiceiu de odihnă; prevederea dea trebui să se lupte restul vieţei sale cu datorii şi sacrificii, il scoasere de tot din fire. Ajunse intr’o escitaţie febrilă in comparare cu felul seu obicinuit; obrajii i se roşire tare şi vorbea mult. Era o privelişte grea de a l vedea faţă cu protivnicul seu care trăgea cu sănge rece un ciubuc după altul. înspăimântat căuta să se apere şi să dovedească că Vrenceanu il indemnase să pue garanţie şi că prin urmare trebuea să ia asupra lui jumetate din respundere; spătarul Costache nu ştia decăt ceeace era scris negru pe alb la tribunal; interesul seu era să stringă in chingi căt mai tare pe coepitropul seu, şi să-i incurce minţile aşa, incăt să-l pue in neputinţă de a mai judeca, şi apoi să-l intrebuinţeze la Iaşi ca unealtă şi victimă.
Vorba celor doi epitropi ţinu pănă noaptea tărziu. Catinca nu se mai vezuse, şi Ienache intovărăşi insfirşit pe musafirul seu pănă in odaia pe care o ocupase Lascar aşa de des. Desbrăcăndu-se spre a se culca, Vrenceanu ii zugrăvi earăş cu culorile cele mai vii grozava respundere a lui, şi Puricescu se’ndepărtâ după ce-şi zisere noapte bună.
LASCAR VIORESCU
981
Insă bietul nostru betrăn nu se culcâ; o nelinişte dureroasă ii trecea prin tot trupul. Spre a nu deştepta cu paşii sei pe Catinca pe care o credea adormită, el eşi in pridvor. Noaptea era rece şi intunecoasă; numai căteva linii confuse se vedeau din tot peisajul; intr’o parte ardea un foc unde plugarii işi păzeau vitele. In loc de a-1 uşura, aerul de afară il intristâ şi mai tare. «Daca sunt silit să vend Puriceştii ce se face Catinca după moartea mea?» Această tristă intrebare se mai adăogi pe lăngă toate cele dureroase intimplate in acea seară; el resuflâ din greu ; măna ce ţinea metaniile se ridicâ pănă la ochi şi căzu udă in posiţia ei de mai nainte — el ştersese o lacrimă ferbinte de pe gene.
Trăsura lui Vrenceanu plină de merinde prin grija Ca-tincăi porni a doua zi de dimineaţă la Iaşi Puricescu se afla in adever şi el intr’insa. Nu se vorbi mult pe drum, nici unul din doi nu avea poftă de vorbă. Ştim in ce stare era inima lui Ienache; dar nu numai disposiţia sufletească il do-borea, intimplările ultimelor septemâni il atinsesere şi fisiceşte, şi el nu mai era omul plin de putere pe care-1 cunoscuserem in toamnă. Lui Vrenceanu asemenea nu-i lipseau motive pentru a fi reu dispus. Creţu ca slugă plecată pornise insuş la Bursuceni, după ce preşedintele ii descoperise intenţiile lui Lascar, şi el avusese nedibăcia de-a istorisi lucrul in mijlocul familiei, in loc de-a le şopti lui Vrenceanu la ureche, ceeace pricinuise o scenă foarte dramatică şi dăduse loc la o anatemă din partea soacrei ca premergetoare a blăstemului bisericesc. Ea il ameninţă, şi cucoana Prohiriţa ii dădu aprobarea, că-1 vor lăsa singur daca se dă urmare cărţii de blăstem. Vrenceanu avea o conştiinţă foarte puternică, el avea * nădejde sa se lupte cu succes incontra tribunalelor, insă cu biserica nu-i plăcea nici lui sa se puie la luptă, şi energia subită alui Lascar la care nu se aşteptase, ii era foarte neplăcută.
Tăcuţi şi serioşi cum eşisere din Puriceşti, intrară amendoi pe bariera oraşului.
In aceeaşi vreme Lascar ajunsese la Iaşi şi trăsese la Dimitrie Albu, intr’o disposiţie sufletească pe care şi-o poate lesne inchipui cineva. Perspectiva de-a avea a face cu jude-
982
LASCAR VIORESCU
cători şi cu advocaţi il apăsa greu1 pe pept, şi intrebările ce-i veneau mereu in gănd: Cum me vor privi in societate? Oare cred oamenii basmul cu familia cerşetorilor din cârciuma de la Puriceşti? cu respunsul lor indoios ii dădeau mai mare nelinişte.
Sosirea lui Albu il uşurâ; fără voie el se simţea sigur in apropierea acestui om, mai ales acum cănd reinoitul interes al prietenului pentru dinsul il făcea fericit ca pe un şcolar care a tradus pentru prima oară fără greşeală pe Cor-nelius Nepos. Numai primul moment al revederii fusese greu. Dimitrie ii veni intru ajutor spre a trece peste dinsul. «Recunosc», zise el lui Lascar, «că nu aş mai fi avut puterea de a-ţi da o mănă de ajutor, daca nu ai fi eşit din apatia dumitale». Acum cănd ne inţelegem earăş o spun sincer: numai pe acel bărbat il pot numi prieten care lucrează puternic la inălţarea patriei noastre. Această ţară va păşi spre un viitor, cănd fiii ei vor căuta să fie vrednici de minunatul petec de păment pe care s’au născut. Crezusem că descoper o asemenea unealtă in dumneata; m’am inşălat până in momentul in care ţi se redeşteaptă energic, dar acum nădejdue^c earăş!»
«Şi nu te vei inşăla pentru a doua oară!» strigâ Lascar cu obrajii roşii şi ochii umezi. «La lucru!»
Şi in adever, primele incercări pe cămpul de luptă in care intrase, arătau că o mare schimbare se făcuse intr’insul. Poate nu fără mişcare sufletească dar totuş inlăuntru liniştit şi cu fruntea sus el intrâ in seara aceea intr’un salon, unde era sigur se găsească mai multe persoane din societatea inaltă. El voia să simţă ce gănd aveau despre dinsul persoanele din lumea lui, şi increderea in sine crescu după această incercare.
Primirea ce i se făcu era mai prietenoasă decăt ar fi fost poate fără emoţiunea produsă prin istoria procesului seu. Lascar, deşi fusese foarte puţin in societatea ieşană, totuş plăcuse mult prin felul seu, dar nu făcuse destul spre a se putea bizui pe o călduroasă primire din partea tutulor. Acum in posiţia critică in care se afla, personalitatea lui apărea sub
LASCAR VIORESCU
983
o nouă lumina. Din toate părţile el fu primit cu simpatie. Fiecare găsea o vorbă pentru nimicirea intrigilor lui Vren-ceanu — chiar şi betrănii cari incărunţisere in afaceri, lucru de mare importanţă in ochii lui. El fu silit să istorisească cum se petrecusere lucrurile, şi toţi ii preziceau o deplină isbăndă.
Lucrul era interesant in sine; dar ceeace infuria şi mai tare pe acei din micul cerc social al lui Lascar, era faptul că un ciocoiu căuta să pearză pe un fecior de boer. Un Viorescu sta aşa de sus asupra unui Vrenceanu incăt, fără a mai vorbi de basmul ţiganilor, ei erau toţi infuriaţi de indrăsneala unei asemenea incercări, care ar fi fost cu neputinţă pe vremea veche, şi ca inovaţie primejdioasă cerea o energică apărare din partea aristocraţiei.
Şiretul de Vrenceauu, nu eşi din casă cele dintăi zile, făcendu-se cam bolnav. Procesul pe care-1 intentase făcuse atăta svon, incăt el voia să ştie esact, inainte de-a se arăta lumii, ce gândeau oamenii asupra acestui lucru spre a-şi potrivi vorbele şi faţa după trebuinţă. El pricepu indată că afară de căţiva prieteni de soiul lui, toţi găseau că nici nu fusese condusă cu dibăcie toată povestea; deaceea iucrâ căt se poate de mult cu uşile incuiate şi cu oameni foarte indo-ioşi, la urmarea procesului, in public insă avea aerul a zice că-i era grea sarcina care o luase asupra sa de-a apăra drepturile soţiei lui Dolban. «Eu sunt convins de veracitatea ziselor ţiganilor», spunea el fiecăruia, «şi totuş imi pare reu că m’am insărcinat cu conducerea acestei afaceri. Dolban e destul de bogat, ce trebuinţă are el să despoae pe acest tener de averea sa, din care tot nu a mai remas lucru mare. Daca s’ar ivi vre-o intimplare in favoarea lui Viorescu aş fi fericit, să scap de toate acestea».
Mai erau vre-o doue septemăni pănă la sosirea termenului pus de Curtea de Apel pentru cercetarea procesului. Lascar, ajutat de Albu şi de un advocat bun, era neobosit in stăruinţele sale pe lăngă persoanele influente care trebueau câştigate. Dar şi Vrenceanu era silitor, şi nu era lucru rar ca să se intilnească ambele părţi in aceeaşi odae de aştep-
984
LASCAR VIORESCU
tare; spătarul oferea atunci cu cea mai mare linişte tabac lui Dimitrie Albu şi vorbea despre vreme, Lascar se roşea, se ingălbenea şi ar fi dorit să-i şteargă o palmă.
Dar increderea lui Vrenceanu incepu să se clatine incetul cu incetul. Spre marea sa mirare nu prea găsise o ureche ascultătoare pe lăngă judecători pentru argumentele sale, şi trimisese o slugă după Dolban, care nu voise ăncă să apară, spre a-1 chema indată la Iaşi. El işi scotea focul pe bietul Puricescu, care nu eşise ăncă din casă şi şedea cu ciasurile in tăcere la fereastră. «Nu eşti bun de nimic cucoane Ienache», ii zicea mereu; «trebue să le fac toate singur, şi poate iţi inchipueşti că iscălitura dumitale pe protocol n’are nicio insemnătate. Ce are să se zică daca perd procesul ? Comisul Ienache Puricescu a iscălit ca martur pentru veracitatea celor spuse de ţigani, şi cu toate acestea lucrul tot este neadeverat ! Comisul Ienache a indus aşa dar in eroare pe spătarul Costache Vrenceanu cu planul seu di-baciu urgit! Eată ce se va zice!»
In asemenea momente bietul betrăn ^e scula şi se plimba cu pas nesigur prin odae, fără a respunde ; el, omul cel plin de putere ajunsese un moşneag in aceste căteva zile. Costache gazda lui, cu caracterul seu crud, il inspăimănta intr’atăt, incăt resufla cu greu cănd ii auzea paşii apropiindu-se: el nu putea dormi noaptea; ii ţiueau urechile par’că ar fi auzit glasul turbat al furtunei prin copacii din grădina de la Puriceşti. «Catinco, ce faci draga mea Catincă!» şopti el suspinând.
Numai o singură dată el incercâ să se revolteze.
«Daca nu-ţi sunt de nici un folos, lasă-me să me intorc acasă, cucoane Costache!» zise el.
«Uiţi socotelile epitropiei», i se respunse, şi el tu silit să remăe.
Am spus undeva in aceste pagine că in Moldova nu există ăncă o opinie publică bine hotărită, şi nu cred să me fi inşălat, intrucăt e vorba de posiţia socială pe care o merită sau nu o merită cineva. Moldoveanul rar işi dă osteneala să cunoască un caracter, care nu se află tocmai in cercul prie*
LASCAR VIORESCU
985
tenilor sei; ii este mult mai uşor să iea pe om cum este in trecătoarele atingeri sociale cu dinsul, tără a-şi bate capul de ceeace se ascunde sub forma exterioară. Şi dacă din intim-plare ar descoperi că acela pe care-1 tractează cu prietenie in societate este capabil de o faptă necinstită tot nu-şi va schimba purtarea faţă cu dinsul; pe deoparte e prea blajin pentru aşa ceva, şi pe de alta o asemenea schimbare ar putea face să se nască complicaţii prea intinse de care scapă mai bine prin amabilitate.
In procese interesate nu e lucru neobicînuit ca să se stabilească o opinie publică. Procesele fac parte integrantă din viaţa moldoveanului ; mai fiecare are căte unul, daca e cu noroc chiar mai multe, şi cunoaşterea legilor ţârii este prin urmare un lucru foarte respăndit. Aşa dar despre procese se vorbeşte mai mult decăt despre alte lucruri, şi se formează uşor in public partizi pro sau contra.
Aceasta era să o afle şi Vrenceanu din proprie experienţă. Trupa italiană in representaţia sa de adio juca «Linda de Chamounix». Spătarul care de altminteri nu găsea mare plăcere la asemenea petreceri, credea de datoria sa in împrejurările de faţă să arăte in public convingerea sa in dreptatea causei susţinută de dinsul. Deaceea se duse la teatru şi privea cu ironie in jurul seu cănd publicul aplauda şi se bucura de lucruri pe care el nu le pricepea de loc. In intr’acte se suea la bufet pentru a-şi aprinde ciubucul. Ambele odăi cam mici şi reu luminate, unde venea publicul din teatru spre a se recori, erau pline de lume; toţi fumau in pripă spre a nu perde începutul actului viitor dintr’o operă aşa de apre-ţiată, şi flacăra luminărilor ardea înăbuşită in tumul cel gros de tutun. Unul din cei de faţă zări pe Vrenceanu şi zise: «Eată căpitenia ţiganilor!» Cuventul fu repetat şi găsit foarte potrivit, mai mulţi tineri se apropiare şi incepure să ridă intr’un chip puţin măgulitor pentru obiectul ilarităţii lor. Vrenceanu inţelese bine că de dinsul işi băteau joc, dar se hotări să nu-şi arate necazul. Insă împrejurările procesului Viorescu erau discutate cu glas din ce in ce mai tare in împrejurimea iui, pănă ce un tener se opri in faţa sa, şi după
986
LASCAR VTORESCU
ce-şi scoase pălăria, intrebâ politicos : «Nu ne-ai putea tălmăci cucoane Costache cum stă chestia cu scrisoarea cea schimbată ? Vrenceanu nu se mai putu stăpăni; el aruncâ o privire furioasă asupra tenerului, se sculâ şi porni spre uşă fără a zice un cuvent. Toţi cei ce erau faţă incepure să ridă cu hohot şi strigătele de : «Căpitenia ţiganilor ! Costache bulu-başa ţiganilor!» il urmărire pănă pe scară.
Vrenceanu se aruncâ borborosind şi gesticulând in trăsura sa, care*l aştepta la eşirea teatrului, şi plecâ a casă.
Aci il aşteptau doue surprinderi de diferite soiuri : El găsi o invitaţie de-a se presentă adoua zi de dimineaţă la Vodă, şi Puricescu gemea in braţele unui doctor — o apo-plexie ii paralizase partea dreaptă a trupului.
Vrenceanu nu remase nesimţitor pentru starea nenorocitului seu musafir, deşi tot ce simţea ^i^spunea semena a ciudă. El fierbea şi clocotea. A^rcă a-timcl cănd venl^l^ Iaşi şi aflâ^fdespre cart.ea 'Sk de blfisten^ nu se simţtnjb^emanar
j	in4*-	i^ w ,	.	is;w	.	^
dar	cele	ce	^4«^(1iSoro"w-mf*MTT^^	se	mai	(/
şi imbolnăvise aşa de greu coepitropul seu, ii făcea efectul ca şi cum Tar fi prigonit de pe acum mănia lui Dumnezeu pentru lucrarea lui neomenoasă in tot ce privea pe Lascar.
Trupeşte nu părea să sufere mult Puricescu, dar spaima ce-1 cuprinsese şi care se manifesta in căteva cuvinte abia inţelese şi-i umfla peptul resuflănd din greu, trebuea să umple de compătimire chiar şi un suflet nemilos. Spătarul Costache, atins mai mult decăt şi-o mărturisea lui insuş prin intimplarea de la teatru, veghea mare parte din noapte la patul lui Irnache, şi ghici cu mare greutate dorinţa acestuia de-a inştiinţa pe Catinca despre cele intimplate,	şi	trimise la	mezul nopţii un
om călare la Puriceşti. Abia inspre zioă se	culcâ.
«Ce-o fi vroind Vodă de la mine?» mormăia Vrenceanu, suindu-se in trăsură adoua zi de dimineaţă, spre a merge la Curte.
Palatul princiar din Iaşi	se	inalţă pe	o piaţă	in semicerc formată de căsărmi ce nu	au	aer măreţ	de loc,	deosebit
LASCAR VIORESCU
987
că nu te mai poţi apropia de el pe jos indată ce a inoptat, daca nu vrei ca in faţa şefului suprem al ţării să te mănânce cănii cei numeroşi, care se hrănesc aici din remăşiţele mâncării soldaţilor. S’a intimplat adesea ca un aghiotant să tragă sabia pentru a se lupta cu aceste lighioane setoase de sănge. Palatul insuş, care are destule incăperi pentru mai multe ministerii, corespunde destinaţiei sale; odăile sunt mari şi mobilate cu destul lux, şi dacă intri in saloanele elegante cu prilejul unei serbări, trebue să mărturiseşti că posiţia lui Vodă este representată cu destulă pompă patriotică spre a-şi ţine demnitatea, deşi nu este sprijinită de interese dinastice. Boerii moldoveni au foarte multă logica, apropiindu-se de alesul lor cu cele mai mari semne de supunere şi dăndu-şi cel puţin aerul de-a avea un respect copilăresc pentru dinsul; ceeace crede fiecare in sufletul seu e cu totul indiferent in imprejurările deacolo. Uniforme strălucitoare de militari şi civili sunt in jurul tronului la serbări, şi aghiotanţii domneşti cari ţin locul de şambelani te primesc cu amabilitatea de care am vorbit adeseori in aceste pagine, astfel incăt un ton formalist şi ţeapăn e lucru cu neputinţă. Curios e numai numerul cel mare de coloneii cari se vede şi care nu corespunde de loc cu puterea armată a principatului. A deveni căt se poate de răpede colonel, eată ambiţia tinerilor de familie, cari intră in miliţie, şi sunt caşuri cănd vremea in care s’a ajuns scopul se poate numera numai cu lunile.
\renceanu trecu incet dinaintea sentinelei, se urcâ pe scară şi deschise uşa odăei alături cu salonul de priimire al lui Vodă. Un aghiotant şi un ofiţer de serviciu il intimpinare şi-l poftire să şeadă pe unul din divanurile cele moi. Vrenceanu se aşteptase să fie singur in sală avend audienţă aşa de dimineaţă; cu atăt fu mai mirat cănd apărăndu-şi ochii de lumină cu măna, zări pe Dolban razimat a lene lăngă fereastră şi ţinend o gazetă in mănă.
«Bre! Cucoane Alecule ! De unde ai eşit?» strigâ el, inaintănd spre Dolban, care dete din cap fără a se scula.
«Dumneata m’ai chemat, cucoane Costache».
«Negreşit, aceasta am făcut'o, insă nu spre a ve intilni
983
LASCAR VIORESCU
aci in antecamera lui Vodă. Avem multe de vorbit impreună. Când aţi sosit?»
Fără a respunde la intrebare, vornicul Dolban se sculâ şi cam iritat părea tocmai dispus să inceapă o convorbire mai lunga, cănd se auzi sunetul argintiu al unui clopoţel din odaia de alături şi aghiotantul sări, spre a respunde chemării. Peste puţine secunde fure chemaţi împreună, Dolban şi Vrenceanu, pentru a se infăţişa in cabinetul lui Vodă.
Audienţa părea că nu se mai sfirşeşte. In antecamera se adunase in vremea aceea tot felul de jăluitori bărbaţi şi femei care suspinau cu nerăbdare şi se plimbau in lung ş’in larg prin odae, ori şedeau nemişcaţi cu jalba in mănă şi cu ochii ţintiţi spre tavan. In Moldova se duc oamenii bucuros deadreptul la Vodă, dacă treaba merge incet pe la instanţele inferioare sau chiar pe la ministere ; atunci vine căte-o poruncă de sus in mijlocul afacerilor curente şi incurcă mersul regulat al fiec*" 1 instanţe prin care trcbjpfe sg tfe^că orice judecată.
Aga, in uniformă de colonel, intrâ cu raportul seu in mănă să mai mărească numerul celor ce aşteptau, apoi mai veni şi un ministru cu un vraf de hărţii. Privirile celor de faţă se făcure şi mai melancolice; ei ştiau că aceşti domni le vor trece inainte, şi teama de-a aştepta foarte mult şi poate de geaba posomorise toate aceste feţe.
Insfirşit se deschise uşa. Vrenceanu eşi cu pas mândru şi cu faţa aprinsă din odaia lui Vodă şi trecu prin sala de aşteptare fără a se uita in jurul seu; Dolban il urmâ, salutând in dreapta şi in stingă, şi amendoi se vezure in curend trecend in trăsură peste piaţa palatului, in oraş.
Trebue să se fi petrecut lucruri neobicînuite de tot in această audienţă, căci peste doue zile procesul lui Viorescu luâ o cale cu totul neaşteptată. Advocatul căruia Vrenceanu
ii	incredinţase afacerea, presentâ inaintea Curţii de apel o hărtie prin care declarâ că soţia lui Dolban retrăgea pretenţiile sale asupra stării lui Viorescu, de vreme ce după cercetări amănunţite eşise la lumină, că istorisirea ţiganilor nu era decăt o poveste pe care o născociseră aceştia pentru a-şi resbuna
LASCAR VIORESCU
989
asupra coboritorului familiei de relele tratamente suferite odinioară din partea reposatului mare logofet.
Această ştire produse mare sensaţie in public. Dar şi causa probabilă a unei asemenea schimbări de lucruri fu in curend cunoscută, şi toţi binecuventare influenţa întrebuinţată de Vodă pentru înlăturarea scandalului. Unui observator străin o asemenea simplificare a unui proces trebue să-i facă efectul unui scene de familie, şi in adever că are acest caracter, lucru care ar trebui să fie foarte liniştitor. In Moldova cea mică Vodă cunoaşte personal mai pe fiecine şi este astfel in stare să se amestece in afaceri cari in Statele cele mari nu se pot hotărî decăt de justiţie.
Intr’un cuvent procesul se sfirşise; de înlocuirea biletului adeverat prin cel fals nici nu mai^t>rbP»şi justiţia nu avea ce mai căuta in ti^^^—âeeas^ta-l-- Toate aceste nu mirasene pe nimeni căci eraiLÎn năravurile tării. Istoria se -sewse-«Hfr»-..ain)ca . multjyrucruri/^wTar putea da naştere la procese criminale, xă-fe^se conduc la început cu energie şi indignare şi—p^/lmiiă nu se mai pomeneşte de ele decăt sub forma de anecdotă cănd bei intre prieteni un pahar de vin.
Dolban se purtâ cum trebue să te aştepţi de la un om cumpănit şi şiret. El se duse rizend pe la cunoscuţi şi istorisi cum insuş spulberase tot procesul, merse la Lascar, se arătâ cu el pe unde putea, şi aruncâ toată vina de căte ori se ivea prilejul, asupra lui Vrenceanu, ceeace nu era decăt adeverul. Tot deodată dădea zor mai mult decăt oricând să încheie socotelile epitropiei cu Lascar, cu atăt mai mult cu căt toţi trei epitropii se aflau la Iaşi; ei hotarise să se in-tilnească pentru o prealabilă convorbire la Vrenceanu acasă.
Starea lui Puricescu se îmbunătăţise, dar el tot nu putea eşi din odae. Dinaintea patului insănătoşatului se făcure aşa dar pregătirile pentru primire, şi Vrenceanu lucra cu oarecare solemnitate la aceste pregătiri. Cunoscuta masă de cărţi, care era in camera lui de lucru vecînic acoperită cu
990
LASCAR VIORESCU
hărţii, fu adusă şi se aşezare pe dinsa vrafuri de acte şi foi isolate acoperite cu cifre; pe altă masă era o cutie cu tutun, hărtie de ţigară, dulceaţă şi apă, pentru a inlătura intrarea şi eşirea feciorului; patru luminări de ceară erau aprinse. Catinca ocupa o odăiţă lăngă acea a bolnavului, ea se retrase şi urmâ o lungă aşteptare.
Insfirşit o trăsură trase la scară. «Acum pregăteşte-te, cucoane Ienache!» strigâ Vrenceanu şi le eşi musafirilor inainte. Puricescu tresări la aceste cuvinte, care-i isbire auzul pe neaşteptate, după ce stătuse multă vreme pe gănduri; săngele i se sui cu răpejune in cap, el fu cuprins de spaimă par’că era să i se intimple ceva extraordinar, işi puse toată silinţa ca să se scoale in sus, dar căzu fără de putere indă-răt pe perine.
Dolban şi Lascar intrare in odae zicend seara bună bolnavului, cel dintăi făcu glume asupra stării neputincioase in care se afla lenei/'1 xl Lascar cu grozave bătăi de inimă ştia că trebuea sa se afle Catinca in apropiere. Vrenceanu se aşezase de indată picior peste picior cu seriositate şi demnitate la masa de cărţi şi apucase o hărtie in mănă; vroia să dea intilnirii un aer cu totul oficial, căci felul in care il trata Lascar făcuse orice relaţie socială cu neputinţă intre dinşii. Tenerul insă nici nu şi mai aducea aminte că i insultase. Atătea lucruri deosebite se intimplase deatunci!
Dolban vezu, că nici era de găndit la o convorbire introductivă prietenească, şi de aceea incepu a se ocupa de afacerea pentru care se intilnisere. «Te-am rugat să iei parte la această convorbire, tenerul meu prieten^ spre a ne inţelege dacă vrei să supui socotelile noastre tribunalelor sau unui consiliu de familie. Familie in adeveratul inţeles al cuventului nu ai; cu puţinele rude indepărtate ale părintelui dumitale n’ai stat niciodată in relaţii mai strinse; dar ai putea alege căţi-va bărbaţi de onoare, care ar primi cu plăcere această sarcină, şi astfel am scăpa de-o mulţime de formalităţi migăloase şi am sfirşi lucrul intr’un chip mai prietenesc.
Dolban işi făcuse bine socoteala, cuvintele «formalităţi migăloase» erau cu deosebire bine alese spre a face pe Las-
LASCAR VIORESCU
991
car să ia hotărirea dorită. «Sunt gata să ve ascult, domnilor!» respunse el.
«Imi pare bine», urmâ Dolban, «cu atăt mai mult, cu căt are să se ivească dificultăţi intr’o privire in care, mărturisesc, că am fost negligenţi. Arendaşul a plecat şi a lăsat acare* tele din Valea-Verde şi tot inventarul in genere in proastă stare».
Un suspin adănc al lui Puricescu, intrerupse pe clipită numai pe Dolban.
«Fără indoială că am făcut demersuri», urmâ el, pentru a trage pe armean la respundere; deocamdată insă garantăm căte trei, şi in deosebi cuconu Ienache, cu starea noastră pentru paguba adusă.
Lascar sări in sus. «Nici un cuvent mai mult!» strigâ el, roşindu-se de adăncă mişcare sufletească. «Dacă găsiţi, mijloace de-a sili pe arendaş să me despăgubească, atunci faceţi-ve datoria. Vechiul meu prieten insă, prietenul reposa-tului tată-meu, nu trebue să sufere de aceasta. Acum sunt vristnic, şi declar solemn, că mai bine aş remăne cerşetor decăt să primesc un galben măcar din starea lui ca despăgubire. «Linişteşte-te cucoane Ienache», adăogâ el, intorcen-du-şi ochii spre bolnav.
Dar remase inmărmurit şi privirile celorlalţi se indrep-tare fără voe după ale lui. Puricescu era nemişcat, cu ochii ţintiţi şi cu gura căscată, un al doilea atac de apoplexie ii curmase zilele.
învălmăşeala in casa lui Vrenceanu ţinu pănă tărziu noaptea ; slugile urcau şi coborau scările, trei doctori sosire, chemaţi in grabă unul după altul. Toate ostenelile fure zadarnice — Puricescu murise.
Cătă vreme odaea mortului fusese plină cu doftori, prieteni şi slugi, Lascar putu să stea in apropierea Catincăi mai nebăgat in seama ; dar cănd se goli şi se făcu incetul eu incetul tăcere in odaea in care mai sta masa de cărţi acoperită cu hărţii şi mai ardeau cele patru luminări, şi re-măsese numai Catinca ingenunchiată şi plăngend lăngă patul mortului, el nu indrăsni să mai remăe acolo şi eşi răpede.
(Sfirşitul in numerul viitor).
992
DESPRE ORIGINEA DACILOR
FOST-AU DACII DE ORIGINE CELTICA?
Cestiunea despre originea etnică a dacilor nu s’a desle-gat ăncă definitiv, precum nu s’a lămurit ăncă nici intrebarea, dacă la formaţiunea naţionalităţii poporului romăn a contribuit şi alte elemente pe lăngă elementul romăn.
Cu privire la cestiunea cea dintăi unii scriitori atribuesc dacilor cănd o orig**^ germană, cănd o origine slavonă, cănd o origine tracică; alţi etnografi ii declară ori de celţi, ori de traco-celţi sau semi-celţi (0.
Tot aşa s’au emis păreri diferite, cari se contrazic unele pe altele, şi in privinţa elementelor constitutive ale naţionalităţii romăne. Pe cănd şcoala puriştilor transilvăneni nu admite cu nici un preţ să fi contribuit la alcătuirea poporului romăn alt element etnic decăt numai romani puri(2); alţi scriitori, privind faptele istorice cu un spirit mai critic, convin a susţine, că neamul românesc s’a format ori din amestecul dacilor cu coloniştii romani ai împăratului Traian prin asimi-
1)	Vezi Gr	G. Tocilescu, «.Dacia inainte de romani*, Bucureşti	1880,
pag. 512	sq. — I.	van den Gheyn, «Les populations damibiennes,	etudes
d)ethnographie coi?iparee>, Bruxelles 1886, pag. 135 sq. — A. D. Xenopol «Istoria românilor din Dacia T?'aianâ-», voi. I, Iaşi 1888, pag. 65 sq.
2)	Vezi P.	Maior, «Istoria penti'u inceputul românilor in Dacia»,
Buda 1834, pag.	10 sq. — G. Şincai,	«Chronica românilor^, Iaşi	1853,
pag. 7. — N. Densuşianu, «Note critice acupra scrierii d-lui A. D. Xenopol, Teoria lui Hosler», Bucureşti 1885, pag. 2 sq. — P. Broşteanu, « Geschichte der Romănen in trajanisehen Dacien, in Romănische Revuet>, V. Jahrgang. I. Heft. Wien 1889, Pag- 53 sq-
DESPRE ORIGINEA DACILOR
993
laţiunea elementului dacic celui roman(0, ori numai din dacii romanizaţi, remaşi in Dacia după tragerea coloniilor romane de cătră Imperatul Aurelian(2).
Din aceste diferite teorii privitoare la originea dacilor şi a românilor ar resulta pentru constituirea poporului romăn o varietate de elemente etnice, cari ar străluci in toate colorile posibile şi imposibile ale etnografiei europene.
Astfel, dacă am admite numai ipotesa celtismului dacilor şi am lăsa la o parte poveţele etnologice ale şcoalei ardelene, am ajunge vrend-nevrend a compune naţiunea romănă ori din romani şi celţi, ori din romani şi traco-celţi sau semi-celţi, ori numai din celţi, ori numai din traco-celţi sau semi-celţi, incăt in toate aceste combinaţiuni elementul celtic ar fi mai mult sau mai puţin un element constitutiv neapărat al poporului romăn.
In articulul de faţă, in care nu ne interesează decăt numai ipotesa celtismului, ne vom incerca a adauge la probele pentru deslegarea negativă a acestei ipotese un argument fonologie foarte important din istoria limbei romăne, care ne arată intr’un mod evident, că conclusiunile filologice de păna-cuma pentru originea celtică a dacilor şi prin daci a românilor trebue să fie ăncă controlate serios.
Acest argument resulta cu necesitate dintr’un raport fonetic, ce există intre limba romănă şi acele dintre limbile romanice, cari s’au desvoltat pe pămentul vechiu celtic un raport, care stă in contrazicere directă cu orice influenţă celtică asupra poporului romăn.
Şi acest raport ne este deja in parte cunoscut de mai mulţi ani.
In toamna anului 1882 am publicat in «Revista pentru istorie, archeologie şi filologie» a d-lui Gr. G. Tocilescu un articol intitulat «despre pronunţarea lui s in limba latină»,
1)	Vezi A. D. Xenopol,	«	Teoria	lui	Rosler», studii asupra stăruinţei
romanilor i7t Dacia TraianăIaşi 1884, Pag* 3° SCL*
2)	Vezi Jul. Jung, Die Anjănge der Romănen, i?t Zeitschrift fur ds-terr. Gymnas.Wien 1876.
C. L. XXII —XI. — 27,942.	63
994
DESPRE ORIGINEA DACELOR
in care am constatat, că argumentaţiunile filologice ale renumitului filolog german W. Corssen, cumcă s «intre doue vocale şi după ;z» a avut in limba latină o pronunţare «moale» (asemene lui z din cuvintele romăne razim, paza ş. a.), sunt cu desăverşire greşite.
Intre erorile, cari s’au strecurat in demonstraţiunile a-cestui mare filolog pentru stabilirea pronunţării arătate a lui s, am relevat şi acea greşală gravă, comisă prin faptul, că spre a determina din limbile romanice, fiicele limbii latine, valoarea fonetică a acestei consonante in limba mumă, s’a servit in comparaţiunile respective numai de limba italiană şi cea franceză, trecend cu vederea celelalte limbi romanice; insă cănd s’a incercat	să tragă conclusiuni	dm	această com-
paraţiune parţială, a	cuprins in mod	general	toate limbile
romanice, susţine^^/că «s s’a pronunţat moale in mijlocul cuvintelor, intre doue vocale, după cum se pronunţă ăncă astăzi in limbile romanice, şi după n, care suna slab».
Observând eroarea logică a acestei conclusiuni şi cu-noscend, că limba romănă şi cea spaniolă ne presentă din-contra in toate cuvintele de origine latină, fie la inceputul sau in mijlocul lor, fie intre doue vocale sau după n un s cu o singură valoare fonetică, anume cu cea vertoasă (asemene lui ^ din cuvintele romăne casă, masă ş. a.), care este contrare pronunţării moi din limba franceză şi cea italiană, am crezut necesar de-a căuta in câmpul vast al filologiei comparative alte probe mai valabile pentru resolvirea cestiunii fonologice a lui s din	limba latină.
Spre acest scop	am pus inainte	intre	altele şi tendinţa
fisiologică cunoscută din istoria limbii, in virtutea căreia consonantele vertoase sau tari sunt expuse a se transforma in consonantele corespunzătoare moi sau slabe, o tendenţă, care se explică din slăbirea continuă a organelor limbii prin us indelungat, pe cănd tendenţa contrară de-a schimba consonantele moi sau slabe in cele vertoase sau tari este o imposibilitate organică.
Astfel fiind am susţinut cu drept cuvent, că pronunţarea vertoasă a acestei consonante din limba romănă şi cea
DESPRE ORIGINEA DACILOR
995
spaniolă este pronunţarea originală, din care s’a derivat cea moale din limba franceză şi cea italiană, şi că in limba latină sibilanta s a trebuit să se pronunţe pretutindine vertos, necăiri moale după cum crede Corssen şi cu dinsul toţi ceilalţi filologi.
Şi intr’adever această conclusiune nu numai n’a suferit de la 1882 incoace nicio obiecţiune, ci dincontra in anul 1885 o vedem confirmată pe deplin intr’un op de-o valoare filologică netăgăduită.
Domnul Emil Seelmann, un tener filolog german, fost elev al renumitului linguist W. Fcerster, ocupăndu-se in tot adinsul cu studiul «pronunţării limbii latine după principiile fisiologice-istorice», susţine de asemenea că «argumentaţiunile lui Corssen» despre pronunţarea moale a lui s in limba latină «sunt cu desăvirşire greşite» şi ajunge aproape pe aceeaşi cale, ca subsemnatul, de-a constata, că «sonul unitar a lui s a fost» in limba latină «sub toate punctele de vedere o consonantă plosivă vertoasă (stimmlos)» (0.
O singură cestiune insă care ne interesează atăt de mult in articolul de faţă, şi care in anul 1882 nu ne era ăncă indeajuns cunoscută, ne-o lămureşte d-1 Seelmann : este cestiunea teritorială a respăndirii lui s moale in limbile romanice şi causă acestei muieri.
Eată ce scrie in această privinţă numitul filolog cu oca-siunea relevării greşălilor filologice ale lui Corssen:
«Nu limbile romanice arată s moale (stimmhaft) intre vocale, ci in câtva numai idiomele, cari s’au desvoltat pe pămentul vechiu celtic: in special limba italiană de la nord, limba franceză şi cea portugheză. In celelalte părţi ale terito-rului limbei romane (in Spania, Roma şi Italia de sud) se aude după observaţiunile lui Joh. Stormi?) un s vertos»($).
1)	Vezi in opul seu: Die Aussprache des Lateins nach physiologisch-hi-storischen Grtmdsălzen, Heilborn 1885, pag. 303 şi 304.
2)	Vezi in opul seu: Englische Philologie. Anleitung zum wissenschaft-lichen Studium der englischen Sprache. /. Die lebende Sprache, Heilbornn 1881, pag. 28 sq.
3)	Vezi opul citat, pag. 303.
996
DESPRE ORIGINEA DACILOR
Din aceste cuvinte resulta destul de clar, că dorunul Seelman, dacă cunoştea şi caracterul fonetic al limbei romăne, punea fără indoeală intre «celelalte părţi ale teritoriului limbei latine», unde «se aude un s verlos», pe lăngă «Spania, Roma, Italia de sud» şi Romănia cu provinciile romăne vecine ca dovadă, că limba romănă nu «s’a desvoltat pe pămentul vechiu celtic», ci pe un teritoriu cu totul de altă natură etnică.
Tot din cuvintele de sus ne este permis a intrebâ, că, dacă limba romănă s’a desvoltat pe un păment cu totul străin elementului celtic, poate cineva să admită, că naţionalitatea poporului romăn, care este doară identică cu limba romănă, s’a format pe alt păment şi anume pe un teritoriu celtic ?
Respunsul la această intrebare nu poate fi decăt negativ, precum si ipotesa despre originea celtică a dacilor şi prin daci a românilor nu poate avea altă soluţiune decăt numai o soluţiune negativă.
laşi in Ianuarie 1889.
V. M. BURLĂ.
ZEFLEMELE
997
ZEFLEMELE
REVISTA POLITICĂ SI UMORISTICA
IN TREI ACTE
DE
I. C. NEGRUZZI si D. R. ROSETTI.
SUMARUL ACTULUI INTllU
Evenimentele din insula Zeflemea! Ruski-mir şi Daily-News.— Artişti dramatici neangajaţi. — Cine va fi Voivod? — Votul liber şi secret. — închiderea discuţiei! — Un guvernator şi şeapte umbre.— Regretabil! — Monopolul tutunurilor, phibriturilor şi jocului de cărţi.— Catarama. — Cetăţeni indignaţi. Pif! Paf! Puf!
PERSOANELE:
Ed<gardo.
Rusofilof.
Axenief.
Englezanskief.
Un domn la parter. Un alegetor. Guvernatorul.
1-a	umbră.
2-a	umbră.
3-a	umbră.
4-a	umbră.
5-a	umbră.
6-a	umbră.
7-a	umbră.
1-iul	bărbat.
2-lea	bărbat.
Un redactor.
l-iul cetăţean indignat. Cetăţeni indignaţi.
Ţărani.
Monopolul cărţilor de joe. Monopolul chibriturilor. Ţărance.
998
ZEFLEMELE
ACTUL riu
Scena representă un port in insula Zeflemea. — In fund se vede marea; in faţă e portul. — La dreapta şi la stingă sunt mai multe case cu dou6 caturi. — Pe frontispiciul de la trei din aceste case, stă scris pe câte-o tablă: Ipocna—Independenţof—Romanief. — Intre casele din dreapta şi stingă, sunt uliţe pe unde intră şi es actorii.
SCENA I.
Rusofilof şi Englezanskief
(Cănd se ridică cortina, amendoi, foarte mişcaţi, se plimbă pe malul mării. Din cănd in cănd privesc in depărtare cu un ochean mare, unul uităndu-se la dreapta, celălalt la stingă).
Rusofilof (ap)
Niet Nicolae Guguianof!
Englezanskief (ap)
Niet Evdochim!
Rusofilof (ap)
Niet Egor!
Englezanskief (ap)
Niet Lilică al nostru!
Rusofilof (cătră public)
De trei luni de	cănd s’a	făcut revoluţia,	de cănd	am
fost numit de guvernul provisoriu comandant al jandarmeriei insulei Zeflemea, aştept să vie un voivod, şi nu vine nici un voivod. Me uit cu ocheanul in	depărtare, doar	voiu zări	un
bastiment de resboiu	sosind cu	Nicolae, sau alt prinţ, şi	nu
soseşte nici un bastiment. (Se plimbă agitat).
Englezanskief (oprindu-se, cătră public)
De trei luni de	cănd s’a	făcut revoluţia,	de cănd	am
ZEFLEMELE
999
fost numit de guvernul provisoriu primar al insulei Zeflemea, aştept sa vie un voivod, şi nu vine nici un voivod. Me uit cu ocheanul in depărtare, doar voiu zări un bastiment de res-boiu sosind cu Lilică al nostru, şi nu soseşte nici un bastiment!
Rusofilof (plimbăndu-se furios şi privind cu ocheanul)
Niet Nicolae, niet Egor, niet cel puţin Calcavuridis!
Englezanskief (plimbăndu-se furios şi privind cu ocheanul)
Niet Evdochim! Niet cel puţin John Bull 1 (se plimbă a-
mendoi foarte aprinşi şi se opresc faţa in faţă).
Rusofilof
Ei, cum ţi se pare?
Englezanskief
Reu mi se pare!
Rusofilof
Mult are să mai ţie?
Englezanskief
Nu se ştie ca de pace, dar sunt sigur că prinţul Lilică are să se intoarcă.
Rusofilof
Nicoghe! Niciodată! Egor are să se intoarcă. (Scoate o gazetă). Uite ce scrie la Nevoje-Wremia şi la Ruski-Mir.
Englezanskief
Minciuni. ... Nu face parale. (Scoate o gazetă) Uite ce spune la Daily-News, la Pale-Male şi la Daily-Telegraph!
CUPLETE
Rusofilof
Daca vreun Englez ne vine Pe loc Rusii il gonesc,
Acelea’s lifte străine Cu noi nu se potrivesc!
Nu, muscalul nu se teme, ( 7.
02 S.
Aşa scrie’n Novoi-Wreme? J
1000
ZEFLEMELE
Englezanskief
Nu-i ertat să ne numească Vre un voivod muscal,
Altfel flota Englezească Vine iute lăngă mal,
Şi pe loc il face praf: ^
Scrie’n Daily-Telegraf! j
Rusofilof
Nu se poate să mai vie Lilicuţă ear la loc,
Căci sunt la imperăţie Superaţi pe dinsul foc.
Şi-l trimit chiar la Sibir \ ^
Aşa scrie’n Ruski-Mir !	/
(Pe cănd căntâ Englezanskief cel din urmă cuplet, se aude in depărtare bubuitul tunului, insă rar).
Englezanskief
Nu e voe se ne-aducă Pe Guguianof aici Căci Englezul il apucă Şi ii dă un straşnic briciu!
Noue nu ne trebui rus \ ..
/ bis.
Aşa scrie’n Daily-NewslJ (Bubuitul tunului se aude mai tare şi mai des).
Rusofilof (incremenit)
Ce-i asta?
Englezanskief (incremenit)
Ce s’aude?
Rusofilof (privind cu ocheanul spre mare)
Bubuitul tunului! De sigur sosesc Muscalii ca să ocupe insula Zeflemea! Me duc să-mi pregătesc jandarmeria ca să le fac onorurile militare, (ese fuga prin dreapta).
Englezanskief (privind cu ocheanul spre mare)
Nu! nu sunt muscali! Zăresc un bastiment impodobit cu flori: de sigur se intoarce Lilicuţă al nostru! (strigând) Ura!
ZEFLEMELE
1001
Me duc să dau de ştire cetăţenilor! (eSe fuga prin stingă. In acest timp bubuitul tunului se aude mai apropiat şi o luntre se opreşte in port in faţa scenei, tremol la orhestră).
SCENA II Edgardo şi Axenief.
Edgardo (in luntre privind in toate părţile)
Nimeni! Nimeni ca să ne primească! cu toate că am anunţat sosirea noastră prin salve de artilerie! Slabă manifestaţie spontanee!
Axenief (are o tobă mare in spinare şi priveşte din luntre)
Reu are să ne meargă treaba şi aici!
Edgardo (sărind din luntre)
Dă-te jos, şi nu-ţi uita artileria in luntre.
Axenief
Nu te teme ! (se scoboară din luntre şi lasă toba jos).
Edgardo
Asta este tunul cu care am am anunţat sosirea noastră aici! (dă o lovitură in tobă). Acum doue zile, eram la Bucureşti; me primblam apelpisit dimpreună cu prietenul meu Axenief. El este de meserie capel-maestru, eu sunt de meserie tenor. Nici eu, nici el, cu toată meseria noastră, n’am putut isbuti să fim angajaţi la opera italiană.
Axenief
Aşa e. . . . n’am putut isbuti. . . .
Edgardo
Atunci, mi-a trecut prin cap un plan machiavelic.
1002
ZEFLEMELE
Axenief
Cat se poate de machiavelic.
Edgardo
Eu care am jucat pe Edgardo in Lucia, eu care am jucat pe Ernani, eu care am căntat: «sono conte, sono duce...»
Axenief
Aşa e, a căntat: «sono conte, sono duce» chiar eu conduceam orhestra.
Edgardo
Eu care am jucat roluri de rege, de imperaţi, pentru ce n’aş juca un rol de principe? Greutatea era, să găsesc un tron vacant, pejn^^xră cu tronurile e tocmai ca cu slujbele.... de căte ori ceri să ţi se dea, primeşti respuns: «La vacanţă» şi de obiceiu, la vacanţă te trimite să te plimbi,
Axenief
Cum am păţit-o noi la teatru.
Edgardo
Tocmai 1 Atunci, m’am imbrăcat cu hainele lui Edgardo, am luat cu mine ca şambelan pe prietenul meu in disponibilitate Axenief, i-am pus in spinare toba mare ca să imiteze bubuitul tunului şi să nu pearză gustul musicei şi am trecut Dunărea, am trecut Marea şi am sosit aici!
Axenief
Ultimele noastre economii le-am intrebuinţat plătind Agenţiei Havas o telegramă prin care anunţă tuturor ziarelor că s’a mai ivit ca pretendent la tronul insulei Zeflemea, prinţul Edgardo Dimitrescof, şi eată-ne 1 Acum ce o vrea Dumnezeu! (se aud in culise strigătele: Ura! Trăească Lilică! Trăească Egor! Ura! Trăească Guguianof!).
ZEFLEMELE
1003
Edgardo
Să trăească Lilică! Să trăească Egor! Să trăească Gu-guianof! Pentru toţi strigă să trăească, dar n’aud pe nimeni zicend: să trăească Edgardo!
SCENA III.
Edgardo, Axenief, Rusofilof, Englezanskief, Un domn la parter, Un alegător, Ţărani, Ţărance.
COR Ţărani. Ţărance
Să trăească voivodul Voivodul ce-a sosit Căci deacuma tot norodul Va fi vesel, fericit !
Să trăească voivodul Voivodul ce-a sosit !
Rusofilof (intrănd iute şi uităndu-se la Edgardo)
Staţi, staţi! Opriţi manifestaţia pentru altă ocasie, căci nu e Guguianof!
Toti
a
Ura!
Englezanskief
(intrând răpede pe partea opusă şt uităndu-se la Edgardo)
Opriţi! opriţi! Nu strigaţi ura, căci nu e Lilică al nostru i Edgardo
Aşa e! Nu sunt nici Lilică, nici Guguianof, fac insă parte dintr’o familie aliată cu toate capetele incoronate. Sunt viitorul vostru voivod Edgardo Dimitrescof. Am rude pintre clanii din Scoţia, printre granzii din Spania. Me rudesc cu toţi Trovatorii, Hugenoţii, Traviaţii, Puritanii din lume.
1004
ZEFLEMELE
Rusofilof
Ai carte la mana de la Rusia ?
Englezanskief
Carte.... ne carte.... vorba de geaba. Vrem un domn care să fie ales de noi.
Toţi
Da! da!
Edgardo
Alegere ve trebue! Staţi că ve dau eu şi alegere. Axenief, adu din luntre lada cu buletinele de vot.
Axenief
îndată. (Aduce din luntre o ladă pe care o deschide şi din care scoate o sumă d; >fişuri mari albastre şi de hărtiuţe mici albe, precum şi plicuri mici. Deslace hărtiile albastre in toată mărimea lor). Poftim !
Edgardo
Cetăţeni! Intr’un popor liber, votul trebue să fie liber şi secret. Prin urmare, fiecare din dumneavoastră va vota in libertate şi in secret. Am să ve impart la toţi căte un buletin alb şi căte un buletin albastru de aceeaşi mărime, (ie arată şi le imparte) de aceeaşi mărime.
Englezanskief
Nu se potrivesc! Acele albastre sunt mai mari.
Edgardo
Nu face nimic.... votul e secret, (cătră Axenief) Adu urna!
Axenief
Eat’o ! (aduce un borcan mare de sticlii).
Edgardo
Ve dau la fiecare căte un plic. (Le imparte). Cei care sunt
ZEFLEMELE
1005
pentru mine vor pune in plic hârtia albastră, cei cari sunt contra, vor pune hărtie albă !
Englezanskief
Bine Luminăţia Ta, plicul e subţire şi se vede printr’insul.
Edgardo
Tăcere ! Votul e secret! Ah ! Căpitan Rusofilof, fii bun de te plimbă pe la spatele alegetorilor cu sabia scoasă, pe cănd vor vota, ca să nu fie influenţaţi.
Rusofilof
Napristan ! (Ii ascultă ordinul şi-l urmează).
Un domn din parter (sculăndu se)
Ia staţi frate ! Ciudat lucru ! Ştiţi că am vezut eu istoria asta şi in România, la Botoşani !
Edgardo
Acolo se poate.... dar la noi votul e liber.... Aide votaţi mai iute.
Axenief
Cei ce pun bilete albastre in urnă, capătă diurnă. (Se plimbă
cu urna şi culege voturi. — Rusofilof ii supraveghează cu sabia scoasă).
Un alegetor (se apropie de Edgardo)
Să me erţi Luminăţia Ta.... Eu n’am votat pănă acum niciodată.... Sunt un prost şi nu inţeleg. Bine, ziseşi că votul este secret şi vez că plicul este curat tulpan, urna curat borcan, ear buletinele se potrivesc ca simburele cu dovleacul.... unul e mare de nu se mai isprăveşte, celalt abia se vede. Cum de se chiamă ăsta vot secret ?
Ascultă.
Edgardo
1006
ZEFLEMELE
I
Pe-astă lume totul este Numai forma să ţi-o faci Căci atunci iţi merge vestea De om meşter şi dibaciu. Faci ce-ţi place şi incet Se şopteşte că-i secret.
Faci ce-ţi place şt incet Toţi zic că-i secret.
II
De-o cucoană, lumea toată Ştie bine, unde, cum, Rătăceşte câteodată Cam alăturea de drum !
/ Insă toţi şoptesc incet C’acest lucru e secret.
Insă toţi şoptesc incet Că e un secret.
III
Un om mare — ţara ştie,
Că de vrei ceva sâ-i cei,
Trei bilete căte-o mie,
Să-i arăţi e obicei!
Dar ştiutul seu ruşfet Este un adănc secret.
Dar ştiutul seu ruşfet Este un secret.
IV
Cănd e coala albăstrie,
Plicul mic, străvezetor,
Un prefect poate să ştie Votul dat de-alegător.
Totuş scrie la decret C’acest vot a fost secret Totuş scrie la decret C’a fost vot secret.
ZEFLEMELE
1007
V
Constituţie, libertate,
De toţi legea-i mai presus !
Cu aceste vorbe late Ori cănd vreau, acei de sus Te păndesc, te umflă’ncet Şi te toarnă la secret.
Te păndesc, te umflă’ncet,
Te pun la secret.
Alegătorul (oftănd)
O fi ! Ba chiar este ! (Se depărtează clătinănd din cap). Ei, S a despuiat scrutinul ?
Axenief
S’a despuiat de-a remas gol.
Alegetorul
Care e resultatul ?
Axenief
Majoritatea e cu hărtie albastră.
Domnul de la parter
Ia staţi frate. Ciudat lucru ! Bine, istoria asta am ve-zut-o tot la Botoşani.
Axenief
Tăcere, anarhistule ! Eată resultatul : Alegetorii in majoritate, ba chiar unanimitate de hărtie albastră, s’au pronunţat pentru voivodul Edgardo. Am găsit şi un vot pentru un civilist, care n’are dreptul să fie ales.... O eroare cum s’a intimplat şi cu alegerea mitropolitului in Bucureşti. Acum, daţi năvală la ura !
Toţi
Ura ! Trăească voivodul Edgardo ! Ura I Ura !
Edgardo (suindu-se in picioare pe un scaun)
Iubitul meu....
1008
ZEFLEMELE
Toţi
Ura !
Edgardo
Staţi că n’am isprăvit! Iubitul meu popor....
Toti
Ura!
Edgardo
Staţi că n’am isprăvit ! Iubitul meu popor! Alegerea mea imi aminteşte o anecdotă din vremea predecesorilor mei Petru şi Hasan.
Axenief (trăgendu-1 de mănică)
E prescripţie — au murit.
Edgardo (cătră Axenief)
Lasă-me să vorbesc şi de morţi ca miniştrii cei mari.... Ve numii pe predecesorii mei.... Aceasta imi aduce aminte
o	anecdotă cu alt predecesor al meu Ioaniţiu....
Toti
A
Ura !
Edgardo
Ve mulţumesc !... cu toate că n’am spus nimic. In scurt, eată programul meu.... Actul intăiu, serenada din,...
Axenief
Ce vorbeşti de serenadă ? Ai uitat că nu mai eşti actor ? Edgardo
Bine zici.... Programul meu in ceeace priveşte politica externă, va fi să me razim din toate puterile.
Englezanskief (intrerumpend)
Pe toate puterile....
ZEFLEMELE
1009
Edgardo
Din toate puterile....
Englezanskief
Pe toate puterile....
Edgardo (superat coborindu-se după scaun)
Din toate puterile, cu toate puterile şi pe toate puterile. Uite aşa ! (Se reazimă tare cu spatele pe Englezanskief care atunci se trage la o parte şi Edgardo cade lung şi lat).
Alegătorul
Eată resultatul cănd te razimi pe puteri străine.
Edgardo (sculăndu-se şi scuturăndu-se)
Nu face nimic! Te scoli, te scuturi, şi iţi trece; iţi romane numai ceva venătaie sub piele.... Pentru politica internă, voiu lua exemplul de la ţara românească.
Toţi
Ura!
Edgardo
Strigaţi Ura ! Aceasta imi aminteşte o anecdotă de la 1848....
Axenief
Lasă anecdotele, că nu-ţi mai remăne nimic de spus pentru cameră.
Edgardo
Cetăţeni ne opresc aici....
Toti
A
Nu !... nu, vorbeşte inainte....
i	Edgardo
Daţi-mi voie să me opresc aici., c. L. XXII.-XL-27,942.
64
1010
ZEFLEMELE
C&ţi-va alegetori!
închiderea discuţiei !
Edgardo
Bravo ! Aşa ve voiu! Am ostenit.... Trebue să fiţi şi voi obosiţi.... prin urmare duceţi-ve şi voi pe la casele voastre.
Toţi
Ura ! Ura ! (Pleacă căntănd).
CORUL
Să trăească voivodul Voivodul ce-a sosit !
Căci deacuma tot norodul Va fi vesel, fericit!
Să trăească Voevodul Voivodul ce-a sosit.
(Ese poporul şi Englezanskief).
SCENA IV.
Edgardo, Axenief, Rusofilof, Un domn la parter, Guvernatorul, Şepte umbre.
Edgardo
Deocamdată, aş dori măcar un tron de paie, ca să me odihnesc ! (Axenief ii aduce un scaun pe care Edgardo şade). Acum voesc să fac cunoştinţă cu consiliul meu de miniştri.
Rusofilof
Indata !. (Ese şi se intoarce in scenă cu guvernatorul urmat de 7 umbre. Pe cănd orhestra căntă marşul din Aida. Cortegiul defilează şi apoi se opreşte in faţa lui Edgardo). Ve recomand pe guvernatorul!
Edgardo
Me bucur !
ZEFLEMELE
1011
Guvernatorul
Eată colegul meu.... ministrul distrucţiei publice ! Edgardo
Ah ! Ei, cum merge distrucţia publică ?
Guvernatorul
De prisos ii vorbeşti Luminăţia Ta, căci nu poate să respunză.... Eu, eu singur respunz pentru toţi.
Edgardo
Şi pentru ce nu poate să vorbească?
Guvernatorul
I	s’a intimplat o nenorocire. L-a strins de gat consiliul general al instrucţiunii.
Edgardo
Regretabil!
Guvernatorul
Eată colegul meu de la justiţie.
Edgardo
Ah! Sper că ăsta vorbeşte; trebue să fie chiar limbut de vreme ce este advocat....
Guvernatorul
Nu ! Nici ăsta nu vorbeşte. I-au remas in găt nişte magistraţi permutaţi şi destituiţi.
Edgardo
Regretabil!
Guvernatorul
Eată colegul meu de la comerciu şi agricultură.
Edgardo
Nici ăsta n’are limbă ?
1012
ZEFLEMELE
Guvernatorul
Nu poate să vorbească. I s’a intimplat o nenorocire; i-a ros limba filoxera.
Edgardo
Oare nu se poate vindeca ?
Guvernatorul
Am incercat să-l caut cu o doftorie străină.... Naftalina.... Am şi cheltuit cu ea un milion.
Edgardo
Un milion!... Regretabil....
Guvernatorul
Me ertaţi, Luminăţia Voastră.... Nu cumva sunteţi junimist ?
Edgardo
Pentru ce ?
Guvernatorul
Ve auz zicend mereu regretabil.... regretabil. .
Edgardo
Nu sunt junimist, dar sunt abonat la Romănia liberă.
Guvernatorul
Ah! Şi mai regretabil... ! — Eată colegul meu dela resboiu, de la finanţe, externe, lucrări publice,.... nici unul nu vorbeşte.... Dacă doreşti să ştii ceva, intreabă-me pe mine. (Bă-tendu-şi peptul). Eu respund pentru toţi.
Edgardo
Dacă nici unul nu vorbeşte, ce caută aici? Ce sunt dumnealor ?
Guvernatorul
Sunt umbrele mele !
ZEFLEMELE
1018
Domnul din parter
Staţi frate, că am auzit eu vorba asta in cameră la Bucureşti.
Guvernatorul
Tăcere anarhistule !
Edgardo
înţeleg cum merge treaba.
I
Pentru dinşii tu respunzi Şi sub aripă-i ascunzi Fiind slabi de balamale Căci sunt toţi umbrele tale.
7 umbre
Suntem slabi de balamale Fiind toţi umbrele tale,
Suntem umbre, suntem umbre,
Suntem umbre, suntem umbre!
n
Edgardo
După-un ordin ce primesc Scot din slujbă şi numesc,
Jucând roluri oficiale Căci sunt toţi umbrele tale î
7 umbre
Jucăm roluri oficiale Căci suntem umbrele tale,
Suntem umbre, suntem umbre,
Suntem umbre, suntem umbre !
III
Edgardo
La justiţie, interne,
La finanţe, la externe,
Ei nu fac doue parale Câci sunt toţi umbrele tale.
1014
ZEFLEMELE
7	timbr©
Nu facein doue parale Căci suntem umbrele tale,
Suntem umbre, suntem umbre,
Suntem umbre, suntem umbre !
Edgardo
Te primesc şi aşa ! Cel puţin cănd imi va veni poftă, pot să me pun şi eu la umbră ! Sa vedem acum care sunt veniturile statului, ca să ştiu cum stăm cu bugetul.
Guvern atomi
Veniturile statului, indată! Numai aş ruga pe Luminăţia voastră, să-mi dea voie să-mi trimit umbrele acasă, pentrucă sunt foarte supuse, vin cănd le chem şi pleacă cănd le gonesc.
Edgardo
Bucuros.
Guvernatorul (comandând)
La stingă impre—jur 1 (umbrele fac la stingă imprejur). Marş !
7 umbre (pleacă căntănd)
Nu facem doue parale Căci suntem umbrele tale,
Suntem umbre, suntem umbre Suntem umbre, suntem umbre !
SCENA V.
Edgardo şi Guvernatorul.
Edgardo Ei, arată-mi veniturile statului.
Guvernatorul
Trebue să ştii Măria ta, că noi suntem un stat emina-
ZEFLEMELE
1015
mente democratic şi liberal, prin urmare n’avem decât monopoluri.
Edgardo
Liberalism şi democratism cu monopoluri, nu prea se potriveşte.
Guvernatorul
Ba da, pentrucă noi avem chiar şi monopolul liberalismului.
Edgardo
Care ve sunt veniturile ?
Guvernatorul
Numerul unu. Monopolul tutunurilor. II am in buzunar.
(Scoate o tabatieră şi o dă lui Edgardo).
Edgardo
(deschide tabatiera care conţine bulgări de sare)
Aţi tăcut eroare! Asta e sare, nu tutun!
Guvercatorul
Nu, nu e eroare. Monopolul tutunului şi al sării sunt impreună... cumulează... Din această pricină, sarea are gust de tutun şi tutunul are gust de sare...
Edgardo
Şi căte clase de tutunuri aveţi?
Guvernatorul
Pe hărtie patru, plus o specialitate, plus o extra specialitate, dar in realitate n’avem decăt una, pentrucă am decretat ăncă de la 48 că in ţara noastră nu mai există dis-tincţiune de clase. Toţi, oameni şi tutunuri nu formează decăt o clasă, intăia ca a patra, a patra ca cea dintăi. Dis-tincţiunea intre clase nu mai există decăt la plata birului şi la plata tutunului.
1016
ZEFLEMELE
Edgardo
Frumos lucru e şi egalitatea. Ce monopoluri mai aveţi?
Guvernatorul
Monopolul cărţilor de joc.
Edgardo
Şi pe acela il porţi in buzunar?
Guvernatorul
Nu, acela e la un coleg al meu. Voiţi să apară monopolul cărţilor de joc?
Edgardo
Da.
Guvernatorul
La moment. (Scoate o piesă de 5 lei şi o trânteşte pe scânduri). Căt aude acest sgomot, pe loc să arată.
SCENA VI.
Edgardo, Guvernorul şi Monopolul cărţilor de joc.
Monopolul cărţilor
(se deschide o trapă şi ese monopolul cărţilor de joc, ţinend o păreche de cărţi in mănă. — vorbeşte iute)
Present! Am auzit sunănd bani, eată-me. Ce poftiţi ? Stos, maca, lansquenet, ghiurdum, ecarte, tralala, la guerre, trente-et-un, whist, ferbel, pichet, conţină ? Sau voiţi să ve fac scamatorii, să ve ghicesc gândurile, să ve spun de dragoste, dacă dama de tobă are să ve vie cu bucurie pe drum de seară, dacă o să faceţi vre-o moştenire, căt o să trăiţi, cum are să ve fie mireasa, cum are să ve fie norocul? Toate le. ştiu, toate le fac, toate le ghicesc, toate le potrivesc, toate, toate, toate.
ZEFLEMELE
1017
I
Eu sunt monopolul cărţilor de joc Azi aduc ruină, mâni aduc noroc,
Ale mele dame de patru coloare Sunt din femei cele mai atragetoare,
Ai mei regi toţi patru negri şi bălani Sunt cei mai puternici dintre suverani.
II
Adesea la cluburi cu carţile’n mani Stau in jurul mesei tineri şi betrăni,
De cu noapte pănă soarele resare Lăsăndu-şi copii, nevasta’n uitare,
Lăsănd casă, masă şi află in joc Adesa ruină, rareori noroc.
III
Căte o dată ’n taină, la cărturăreasă Vine-o coconiţă, teneră, frumoasă,
Ş’aruncănd o pungă -— cu adănc suspin Aşteaptă ca baba s’aline al seu chin Căci ea care arde de-al dragostei foc In cărţi vrea să afle speranţa, noroc.
Edgardo
Multe ştii, multe faci,	eu	n’aş	dori decăt	un singur lucru.	Să-mi dai voe să trag	o carte.	Dacă o fi	roşie,	domnia
mea are s ' meargă bine, dacă o fi neagră, are să meargă prost.
Monopolul cărţilor (intinzendu-i jocul)
Poftim.
Edgardo (tra^e o carte)
E neagră!
Guvernatorul
Nu se prinde.
Edgardo
Aşa e; nu se prinde.	Să	mai	trag una.	(Cătră	monopol).
Amestecă-le bine. (trage o carte).	Ear	neagră 1
1018
ZEFLEMELE
Guvernatorul
Nu se prinde.
Edgardo
Ear nu se prinde? Fie! Să-mi mai incerc odată norocul.
(trage o carte suspinând). Tot neagră!
Guvernatorul
Nu se prinde.
Edgardo
Ce, nu se prinde ? Aruncă-le mai bine toate la naiba in foc.
Guvernatorul
In foc: la moment! Să vie monopolul chibriturilor, me mir pentru ce a intărziat pan acum!
SCENA VII.
Edgardo, Guvernatorul, Monop. cărţilor, Monop. chibriturilor, Doi bărbaţi.
O VOCe (in culise)
Haide, haide! Mai e niţel şi am ajuns. Hopa!
Monop. Chibriturilor
(ţinut de doi bărbaţi, unul la dreapta, altul la stingă strănută)
Atşi!
Edgardo
Să-ţi fie de bine !
Monop. chibriturilor
Atşi!
Edgardo
Sa-ţi fie de bine!
ZEFLEMELE
1019
Monop. chibriturilor
Atşi!
Edgardo
Să-ţi fie de bine !
Guvernatorul
Ajunge, Măria ta, că nu mai isprăveşti pănă măine. Nu vezi că Monopolul chibriturilor e bolnav ? Are guturaiu. . . apă la cap.
Monop. cărţilor
Apă la cap ?
Guvernatorul
Da, e un sistem de monopol perfecţionat. Fiecare chibrit se bagă mai intăi in fosfor şi apoi in apă: asta de cănd fabricăm in ţară, şi astfel abia se aprinde un chibrit de
CUtie. (Monopolul chibriturilor strănută, Monopolul cărţilor de joc il şterge la nas). Prin urmare orice om e nevoit să intrebuinţeze cel puţin 20 de cutii pe zi şi venitul creşte. (In vremea aceasta monopolul chibriturilor scoate mereu chibrituri din piept şi le dă oamenilor care o ţin şi care le aşează in alte cutii).
Edgardo
Bravo! Ingenioasă idee ! Dar ce tot face cu chibriturile care le scoate din piept?
Guvernatorul
Asta e alt sistem de monopol şi mai perfecţionat. Fiecare cutie trebue să conţie o sută de chibrituri... Monopolul nostru ce face? Treizeci la sută le pune la o parte la casa de economie, ca să aibă la betrăneţe... şi venitul creşte.
Edgardo
Bravisimo! Bre, mare financiar e monopolul ăsta! (Se aude
larmă in culise şi ceartă).
1020
ZEFLEMELE
SCENA VIII.
Edgardo, Guvernatorul, Monopolul cărţilor, Monopolul chibriturilor, Rusofilof, Axenief, Un redactor.
Edgardo
Ce e sgomotul ăsta? Ce s’a intimplat?
Axenief
(intrând uluit, fuga şi avend ziare in mănă)
Luminăţia ta! Luminăţia ta! Am păţit-o! Mare parte din locuitori sunt resculaţi: toţi sbiară că ai să pui biruri peste biruri, monopoluri peste monopoluri. Uite, ceteşte! Ceteşte ce scrie la Ipocna, la Independenţof, la Romanief gazet, şi mai ales, mai ales, Ipocna e de vină. Trebue sdrobită!
Un redactor (ese pe jumetate afară din redacţie)
Ce poftiţi cu mine ?
Axenief
Cu tine? Am să-ţi sparg capul, litfă spurcată! Redactorul
Nu-mi e frică, umblu armat. Am revolvere in buzunar.
Axenief
Am să-ţi dau eu revolvere...
Redactorul
De o cam dată, primeşte asta (ii loveşte cu piciorul dinapoi) ] suvenir de la mine.
Axenief
Ah! (puindu-şi măna pe partea lovită). M a lovit la catarama! (sbierănd). Me constituiu parte civilă!
Aulica, dragă mamă,
M’a lovit la cataramă !
ZEFLEMELE
1021
Toţi
L’a lovit la cataramă 1 Axenief
Ce ingrozitoare dramă,
M’a lovit la cataramă 1
£
Toţi
L’â lovit la cataramă !
Axenief
Daţi-mi vată, daţi-mi scamă M’a lovit la cataramă!
Toţi
L’a lovit la cataramă 1
Axenief
Mi-a făcut trupul păstramă M’a lovit la cataramă !
Toţi
L’a lovit la cataramă !
Edgardo
Să lovească la cataramă pe Axenief, şambelanul meu. (furios). Căpitan Rusofilof!
Rusofilof
Present!
Edgardo
Tolerezi dumneata asemenea fapte!.. Dar naţiunea? Ce face naţiunea? Nu se indignează?
Rusofilof
Se indignează indată la cărciuma din colţ. Mai are o cinzeacă şi vine la moment, indignată gata.
1022
ZEFLEMELE
SCENA IX.
Aceleaşi persoane, Cetăţeni indignaţi, Un redactor
Guvernatorul (ţipând)
Loc, loc, că vine naţiunea indignată !	•
Cetăţeni indignaţi (intră dănd năvală)
Daţi năvală, daţi năvală Fără frică şi sfială,
Daţi năvală, daţi năvală Fără frică şi sfială!
I-iul Cetăţean
Pe cei ce scriu la presă
Corul
.........ce scriu la presă,
I-iul Cetăţean
Noi prea mult ii iubim,
Corul
..................iubim!
I-iul Cetătean
<9
Nu le facem procese Corul
.............facem procese
I-iul Cetăţean
Dar cu băta-i cinstim
Corul
cinstim !
ZEFLEMELE
1023
I-iul Cetăţean
Pe ori cine bârfeşte
Corul
. ,...........cine bârfeşte
I-iul Cetăţean
Noi pe loc il umflam
Corul
................... umflâm
I-iul Cetăţean
Şi liberaliceşte
Corul
..............beraliceşte
I-iul Cetăţean
Cu bâtâ ii tratâm
Corul
...................tratâm
I-iul Cetăţean
Câci nu sunt, nu sunt, nu sunt beat Ci eu sunt, eu sunt indignat!
Iuruş băete ! Foc şi pârjol să se aleagă!
Corul
Daţi nâvalâ, daţi nâvalâ,
Fârâ fricâ şi sfialâ.
Daţi nâvalâ, daţi nâvalâ,
Fârâ fricâ şi sfialâ 1
(Toţi cetăţenii indignaţi se râped asupra redacţiilor, sbierând, ţipând, spâr-gend şi dârâmând cu ciomegele).
1024
ZEFLEMELE
Redactorul (apare pe casă)
Domnilor! Domnilor! Staţi să parlamentăm!
I-iul Cetăţean
Nu! Nu! Unde v£ sunt revolverele! Ve lăudaţi cu revolvere! Scoateţi revolvere!
Redactorul (căutăndu-se prin buzunare)
L’am uitat acasă. Daţi-mi voe să me duc să-l aduc.
I-iul Cetăţean
Unde e Maxicof, să 1 mănănc fript.
Redactorul
A sărit gardul şi s’a ascuns in pivniţă la vecin.
I-iul Cetăţean
Unde e Tăndarache, Kairolovici şi cu tot neamul ?
Redactorul
A fugit pe acoperişul casei.
I-iul Cetăţean
Iuruş băeţil Daţi năvală! Pif! Paf! Puf? (toţi serăped asupra redacţiei căntănd):
Daţi năvală, daţi năvală Fără frică şi sfială,
Daţi năvală, daţi năvală
Fără frică şi sfială ! (mare scandal).
(Cortina cade).
Bucureşti. Stabilimentul grafic Socec & Teclu. — 27,942.
Apare la i a fiecărei luni.
CONVORBIRI LITERARE
No. 12. Bucureşti, i Martie 1889. Anul XXII.
ASUPRA STĂRII VALACHIEI IN A. 1832
—	Urmare —
II. Punerea in executare.
Adunarea generală extraordinară de revisuire. După ce se pregătise astfel calea pentru introducerea nouei organizări, după ce se făcusere in Regulamentul Organic modificările care păreau de trebuinţă in urma incercărilor din 1830, apăru la 16 Fevruarie 1831, o proclamaţie iscălită de membrii Divanurilor, adică celui Domnesc, judecătoresc şi executiv. Scopul proclamaţiei era de-a arăta locuitorilor motivele pentru care se stabilise un comitet special insărcinat cu redactarea Regulamentului, care trebuea să inlăture viţiile introduse in administraţie, şi să inzestreze ţara, in acelaş timp, cu instituţii potrivite nouei posiţii in care o pusese tractatul de la Adrianopoli. In această proclamaţie era şi un resumat al principalelor disposiţii din Regulament şi se anunţa convocarea unei Adunări generale extraordinare spre a revisui lucrarea comitetului special.
La 10 Martie 1831 toate notabilităţile din ţară fure intrunite in una din sălile Mitropoliei; se făcusere pregătiri pentru a da acestei intruniri o infăţişare impunetoare chiar şi alegerea localului fusese fericită din causa sentimentelor
C. L. XXil.-XII.-28,371.	65
1026
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
religioase ce insufla. Pentru prima oară de mai mult de un veac, se adunau notabilii Valachiei pentru a se sfătui asupra adevăratelor interese ale ţării.
Toţi membrii inaltului cler, toţi boierii, cari prin rangul lor sau prin slujbele ce le ocupau aveau dreptul de-a lua parte la această Adunare, erau faţă precum şi deputaţii districtelor şi după un obiceiu vechiu, şi căţiva egumeni de pe la monăstiri.
Pătrunşi de insemnătatea obiectelor ce erau să fie supuse deliberărilor lor, şi de gândul că viitorul patriei era legat de votul ce aveau să-l dea, pe faţa lor se oglindea sentimentul demnităţii precum şi seninătatea pe care o aduce cu sine aurora unei zile frumoase.
Generalul Kisellefîf vine şi se aşează pe fotoliul ce-i era reservat. După căteva cuvinte relative la intimplările care pri-cinuiseră această intrunire, el urmâ astfel: «Pogoritori a unui «popor viteaz, strămoşii voştri se bucuraseră de un guvern «naţional, care dispăru pentru a fi inlocuit printr’o adminis-«traţie străină, slabă şi nesigură. In mijlocul imbunătăţirilor «care dau viaţă marii familii Europene, popoarele din aceste «doue provincii au remas staţionare, dar civilisaţia le reclamă, «ele nu pot sta mai mult străine destinelor lor. Să mulţumim «lui Dumnezeu, domnilor, care a incuviinţat ca asemenea «transiţie, de obiceiu insoţită de turburări şi de calamităţi pu-«blice, să o datorim numai intenţiilor generoase ale augustei «dinastii, care de la Petru cel Mare, n’a incetat de-a arăta, «prin neîntrerupte binefaceri, viua solicitudine ce o are Rusia «pentru această ţară».
Apelul făcut la nobleţă sentimentelor adunării, amintirile pe care le cuprindea, imbărbătare toate sufletele şi puseră in mişcare in toate inimile, coarde care de un şir de ani nu resunaseră decăt de durere.
Aduse apoi pe scurt aminte de toate relele care se grămădiseră asupra Principatului, făcu un tablou de viţiile vechei organizări ce trebuea desfiinţată, vorbi despre plângerile la care dăduse loc, infăţişâ icoana viitorului mai fericit al Principatului in urma stipulaţiilor tractatelor de la Aker-
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
1027
man şi Adrianopoli, precum şi	trebuinţa de-a	face o	organizare internă in raport	cu noua	posiţie a ţării.	Apoi	expuse
in mod sumar disposiţiile Regulamentului Organic, binefacerile pe care le datorim guvernului provisoriu de la instalarea lui, binefaceri cari au fost o indrumare spre nouele instituţii; şi sfirşi lăudănd bunele disposiţii pe cari le recunoscuse in spirite, şi fericitele schimbări ce se făcusere in aceia chiar, cari la inceput arătasere neincredere.
Acest discurs fu ascultat cu o tăcere şi o evlavie in adever religioasă, şi deşteptâ in toate inimile nişte simţiri cari fusesere inabuşite de un lung şir de ani de suferinţe. Pentru intăia dată resunau, in inimile apăsate de nefericire şi descurajate prin starea de injosire in care lăncezisere prea mult, asemenea accente pline de demnitate, şi le mişcare ca printr’o emoţie electrică care-i deşteptâ din amorţire; fiecare simţi că in acea zi memorabilă incepea o eră nouă pentru noi, şi că venise momentul de-a lucra din toate puterile, la inde-plinirea viitorului strălucit ce se deschidea inaintea noastră.
O	adresă de respuns la acest discurs fu apoi votată cu aclamare, ca semn de	cea mai	vie şi adăncă recunoştinţă.
Astfel se petrecu	acea zi	pe care fiece	romăn	şi-o va
aminti cu emoţiune oricari ar fi viitorul ce ni-1 reservă Providenţa in hotăririle ei nepetrunse.
Revisuirea Regulamentului Organic. Adunarea generală extraordinară de revisuire, incependu-şi şedinţele la 10 Martie 1831, după cum s’a vezut mai sus, urmâ cu lucrările sale pănă la 16 Mai, zioa in care fu declarată inchisă. In decursul sesiunii ea se ocupâ cu revisuirea celor noue capitole ale Regulamentului Organic, care fu primit in intregimea sa, afară de unele modificări sub formă de amendamente.
Capitolul I e relativ la alegerea Domnului care după tractatul de la Adrianopoli trebue să fie pe viaţă. Această alegere se face printr’o adunare extraordinară convocată ad-hoc şi compusă din 190 membrii, adică:
Mitropolitul ca preşedinte................	...	1
Episcopi de diocese....................................	3
1028
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
Boieri de rangul I cei mai vechi născuţi şi locuind in Valachia.......................................................50
Boieri de rangul II posesorii unei proprietăţi fondare de 500 stinjeni lăţime pe cel puţin 500 stinjeni lungime, şi cari trebueau să fie aleşi de alegetori de
acelaş rang......................................................73
Deputaţi aleşi printre notabili şi proprietari fondări din fiecare district, şi anume doi pe district. .	.	36
Deputaţi din corporaţiile oraşelor, aleşi printre negustorii pămenteni avend o proprietate imobilă de 5000 lei cel puţin .	.	.............................	27
Total .	.	190
Capitolul II priveşte constituirea unei adunări generale compusă din 43 de membrii, care trebue să intrunească a -nume calităţi cerute şi să fie aleşi la fie-care cinci ani după regule precis stabilite.
Această Adunare convocată la I Decemvrie a fiecărui an, e chemată să revadă socotelile veniturilor şi cheltuelilor Statului la toate casieriile publice, să stabilească budgetul pe anul viitor şi să discute toate proiectele de legi şi reglemente noue, care vor trece peste limita unor ordine administrative.
Adunarea poate aduce prin adrese inaintea Domnitorului, plângerile	şi trebuinţele ţării, precum şi observări in
toate lucrurile de utilitate publică.
Capitolul III stabileşte basele unui nou sistem financiar in locul celui vechiu, care era aşa de viţios şi complicat, fie sub punctul de vedere al mulţimii impositelor, fie relativ la modul de repartiţie sau de percepere, incăt dedese foarte adesea loc la abusuri şi la nedreptăţi nesuferite, şi adusese o scădere sensibilă in veniturile Statului.
Astfel desfiinţând pe viitor orice angara şi rechisiţie in natură, precum şi birul şi datoriile pănă in momentul de faţă, stabileşte numai contribuţia personală egală pentru toate familiile fără deosebire, care face parte din agricultori sau se indeletnicesc cu lucrarea câmpului, şi se află pe teritoriul
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
1029
Valachiei. Această capitaţie fu hotărită lâ 30 lei pe an pentru fiecare familie.
Ţiganii Statului sunt supuşi la aceeaşi capitaţie.
Meseriaşii nu plătesc decăt dreptul de patentă care e de 70 lei pentru cei de clasa I şi de 50 lei pentru cei de clasa II.
Negustorii şi comercianţii se impart in trei clase după intinderea operaţiilor lor. Cei de clasa I plătesc dreptul de patentă de 240 lei pe an, cei de clasa II 120 lei şi cei de clasa III 60 lei.
S’au stabilit regule precise cu privire la recensement care trebue renoit la fiecare 7 ani pentru regularea impositelor.
Contabilitatea in casieriile Statului a fost aşezată pe base fixe. Se institui un control general pentru revisuirea tutulor socotelilor care trebuesc presentate insoţite de observările controlului, in fiecare an, Adunării generale.
Funcţionarilor şi slujbaşilor de toate treptele li se de-tere lefuri convenabile. Drepturile de venituri ţinend de cutare funcţiune şi care erau isvorul celor mai mari abusuri, fure desfiinţate.
Interesele locale sunt incredinţate comunelor, şi se ho-tărire venituri fixe pentru trebuinţele fiecăreia din ele.
Capitolul IV stabileşte un consiliu administrativ alcătuit din ministrul de interne, din cel de finanţe şi din secretarul de Stat.
Toate chestiile insemnate in raport cu unul din aceste departamente trebuesc discutate in consiliu, a cărui hotăriri confirmate de Domn, sunt puse in executare.
Marele consiliu este alcătuit din cei trei capi ai departamentelor sus numite, din ministrul justiţiei din acel al cultelor, din şeful miliţiei şi din controlorul general. El discută chestiile de inaltă importanţă; Domnul il poate convoca şi-l poate presida in persoană, de căte ori o va crede de trebuinţă.
Capitolul V stabileşte principiile libertăţii comerciului. Singura restricţie pentru export e privitoare la necesitatea
1030
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
hranei locuitorilor in cas de foamete; această necesitate sfir-şită, restricţiunile vor fi ridicate.
Se regulează căile de comunicaţie ca mijloc pentru a da mai mare avent comerciului, şi magasinele de reservă stabilite in fiecare comună.
Capitolul VI se ocupă de serviciul carantinelor şi de stabilirea unui cordon sanitar dealungul malului sting al Dunării, şi de mesurile de luat pentru a feri Principatele de ciumă.
Un comitet cu reşedinţa in Bucureşti sub presidenţa ministrului de interne, regulează tot ce se rapoartă la carantine, şi priveghează observarea mesurilor hotărite, precum şi starea sanitară din toată Valachia. In acest scop Principatul e impărţit in 13 judeţe şi fiecare din ele e ţinut să raporteze regulat comitetului, despre starea sanitară şi sa se conforme ordinelor care le sunt transmise.
Capitolul VII se ocupă de organizarea şi competenţa tribunalelor şi a administrării justiţiei.
Aci se stabileşte principiul impărţirii puterii administrative şi judecătoreşti recunoscut indispensabil pentru ordinea afacerilor şi garantarea drepturilor particularilor; regulează mersul justiţiei care e administrată:
i°. Prin Tribunale de district care iau cunoştinţă in prima instanţă de toate afacerile civile, criminale, comerciale şi de poliţie corecţională.
2°. Prin doue Curţi judecătoreşti stabilite in Bucureşti şi Craiova, şi impărţite in doue secţii, una civilă şi alta criminală, sau prin doue tribunale de comerciu stabilite in aceleaşi oraşe.
30. Printr’o inaltă Curte de apel.
Hospodarul fără a avea dreptul de-a judeca, esercită puterea unei Curţi de casaţie; el confirmă sau trimite sen-tenţele inaltei Curţi inaintea Curţii de revisuire. Jumetate din membrii care compun Curtea de revisuire, sunt luaţi dintre cei din curţile judecătoreşti, care n’au judecat in acea afacere, cealaltă jumetate dintre membrii Adunării generale,
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
1031
indicaţi de Domn după o îndoită listă de candidaţi presen-tată de Adunare.
Curtea de revisuire se intruneşte odată pe an, la o epocă fixă şi judecă in ultimă instanţă toate afacerile care-i sunt trimise, in decursul anului de cătră Domn.
Capitolul VIII conţine disposiţii generale privind:
i° Numirea in deosebitele funcţii publice.
2° înaintările şi titlurile onorifice.
3° Felul administrării bunurilor bisericeşti.
4° Instrucţia publică.
5° Prfncipiele unei uniri mai strinse intre Principatele Valachiei şi Moldovei.
Capitolul IX se ocupă de organizarea miliţiei naţionale.
După stabilirea acestor capitole, Adunarea se ocupă de patru proiecte speciale, cel dintăi pentru hotărirea drepturilor la pensie; cel de al doilea avend de obiect organizarea con-silielor municipale in diferite oraşe şi terguri din Principat; al treilea se raportă la păstrarea actelor civile, al patrulea la modul de recrutare.
Aceste proiecte fure primite şi alăturate pe lăngă Regulamentul Organic sub numirea de anexă.
Trei copii ale Regulamentului, dimpreună cu cele patru anexe se făcure indată in limba romănă şi franceză şi fure iscălite de toţi membrii Adunării. Una din copii fu depusă la archivele Statului, celelalte doue fure trimise insoţite de o adresă, una la Petersburg şi alta la Constantinopoli.
Instalarea consiliului administrativ. La sfirşitul lui Martie, preşedintele plenipotenţiar făcuse deja cunoscut Adunării generale a Divanurilor, că de la i Mai, diferitele ramuri ale administraţiei care pănă atunci erau supuse Divanului executiv, vor fi incredinţate deosebitelor departamente de resort. El numi capii acestor departamente, cari adunaţi in consiliu administrativ ordinar sau extraordinar, după cum va cere trebuinţa, aveau să espedieze toate afacerile conform disposiţiilor Regulamentului Organic.
Plecarea preşedintelui la Iaşi. Toate fiind astfel regulate, generalul Kisseleff plecâ la 7 Aprilie 1831 la Iaşi, unde
1032
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
trebuea asemenea convocată Adunarea generală extraordinară de revisuire pentru Moldova.
Organizarea cancelarielor. După cum am spus mai sus, consiliul administrativ era să fie instalat la i Mai in Bucureşti.
Toată luna lui Aprilie fu intrebuinţată la formarea diferitelor cancelarii care trebueau să compue deosebitele departamente; se creare biurouri şi secţii, şi se alcătui impărţirea lucrărilor relative la fiecare divisie.
Dosarele care se aflau in biurourile Divanului executiv, fure impărţite la deosebitele departamente după felul lucrării, cu acest chip, personalul, partea materială, impărţirea lucrărilor, intr’un cuvent, toate fure organizate.
Se făcure publicaţii de diferiţii capi de departament, pentru a aduce la cunoştinţa tuturor noua stare a lucrurilor, atribuţiile fiecărui departament, şi mersul de urmat pentru afaceri.
Nu trebue perdut din vedere că in vremea aceea lucrările Adunării generale extraordinare mergeau inainte şi că cele relative la organizarea administrativă şi judecătorească, se făceau in acelaş timp in toate districtele din Principat.
Pentru a-şi putea inchipui cineva greutăţile de care te isbeai in această lucrare complicată, e important de-a se şti că deşi ordinea cea mai complectă pe care o admitea starea lucrurilor, domnea in biurourile Divanului executiv, vechea neorăndueală işi urma calea in administraţiile districtelor, precum şi in partea judecătorească.
Toate trebueau create, personalul şi materialul in grefe şi in cancelarii; trebuea indicată linia de urmat pentru păstrarea hârtiilor etc. Această sarcină era cu atăt mai grea, cu căt in vechea organizare, partea administrativă şi cea judecătorească se aflau contopite in aceleaşi măni. E greu de inchipuit căt lucru, căte osteneli şi cată stăruinţă au trebuit pentru a obţine cel puţin un resultat aproape satisfăcător, era vorba de-a avea un personal insemnat care nu era nici pregătit nici iniţiat in nouele instituţii, trebuea făcută, pentru a zice aşa, educaţia fiecărui slujbaş.
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
1033
Intr'o administraţie stabilită de ani mulţi se intimplă, acelaş lucru ca şi cu ideile devenite populare, care alcătuesc pentru fiecare naţie un fel de catechism, pe care-1 ştie oricine prin tradiţie. Fără să ai un cod administrativ scris, fară să-l fi studiat cum se studiază codul civil, daca eşti chemat pentru prima oară la o funcţie publică, intri intr’insa pregătit intru cătva, nu eşti străin de tot, şi dacă nu eşti de-o incapacitate desăvirşită iţi poţi face slujba mai mult sau mai puţin bine. Dar cănd se schimbă toate, cănd o stare de lucruri cu desăvirşire nouă urmează după cea veche, atunci administraţii şi funcţionarii toţi sunt perduţi. Experienţa câştigată prin afaceri, in loc să fie de folos, este o piedică. Toţi ştiu căt e de greu cănd ideile au apucat o cale, să le dai o direcţie contrară; fără să iei seama, te intorci la drumul obicinuit şi e foarte anevoe să te familiarizezi cu o sumă de combinaţii diametral opuse. Astfel ar trebui ca inainte de-a da o funcţie unui individ să-l petrunzi de nouele principii să-l formezi in expediarea lucrărilor, să-l supui la un curs normal, care totuş n’ar fi deajuns din causa nenumeratelor amenunte. şi in timpul acesta administraţia trebue să meargă inainte cu pas egal fără a se opri un singur minut, daca e vorba să se evite confusia, desordinea şi toate relele pe cari le a-duce cu dinsele.
Deaceea momentul introducerilor nouelor instituţii a fost şi va fi totdeauna un moment de crisă. Şi dacă această observare e adeverată in genere, cum să nu fie adeverată p.entru un popor aşa de puţin inaintat in civilisaţie, şi unde oamenii n’aveau altă călăuză decăt obiceiul?
Căte osteneli şi căte redactări de instrucţii nu a trebuit pentru a impedica reul ce-1 puteau aduce schimbările aşa de radicale, in toate ramurile administraţiei 1 S’a făcut un manual de administraţie pentru districte, pentru şeful cancelariei, pentru fiecare din impiegaţi, pentru subadministratorul de canton şi pănă şi pentru părcalab (perceptorul impositelor fiecărui sat).
Partea judecătorească. Partea judecătorească da loc la şi mai mari greutăţi. Trebuea creată o instituţie intreagă. Va-
10‘U
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
lachia vedea pentru prima oară infiinţăndu-se Tribunale in districte, trebuea prin urmare să se dea regule nestrămutate, supuse la formalităţi pe care nu le putea inlătura şi cari fuseseră recunoscute pănă atunci; deaceea s’au redactat instruc-ţii pentru preşedinţi, judecători, procurori, grefieri şi chiar pentru simplii portărei, a trebuit sa se pregătească edificii şi să se adune materialul, să se trimeată comisari extraordinari in toate părţile pentru a se lua disposiţiile in mod regulat şi uniform; să se scrie formulare pentru ţinerea registrelor şi inscrierea diferitelor acte; să se reglementeze şedinţele in care trebuea să fie regulă şi decenţă, să se hotărască atribuţiile speciale ale fiecărui impiegat, şi să-i arate felul in care trebuea să-şi îndeplinească obligaţiile in urma atribuţiilor cu care era însărcinat; să se reguleze ordinea căuşelor şi a cooipari-ţiilor după ordinea inscripţiilor; să se pregătească case de arest pe lăngă fiecare Tribunal, şi să se dea instrucţiile cele mai precise asupra regimului închisorilor, intr’un cuvent după ce se organizase totul, după ce se pusese fiecare individ la locul seu şi chiar fiecare mobilă, trebuea făcută instalarea definitivă a fiecărui Tribunal.
Epoca intrării in activitate a deosebitelor ramuri din administraţie. Cu toate aceste erau in plină activitate la I Mai înalta administraţie, la i Iulie Finanţele şi la 15 August, al aceluiaş an, Justiţia, toate se făcuseră fără sdruncinare, in linişte şi cu precisiune; fiecare individ se afla intr’o posiţie nouă fără a-şi da seamă că se schimbase ceva.
Invasiunea holerei. In momentul in care vechea stare a lucrurilor dispăruse şi in care se reorganizau toate, se ivi holera. Niciodată flagelul n’a fost aşteptat cu atăta frică ca atunci, din pricina teroarei pe care o insuflase jertfele aduse in ţările vecine; in nicio ţară nu se făcuse atătea încercări cu aşa puţine mijloace pentru a i impedica venirea sau cel puţin pentru a-i micşora puterea; dar e adevărat că mai nicio ţară n’a avut aşa puţin de suferit de la dinsa ca a noastră.
Nu s’a cruţat nicio măsură igienică; toate mijloacele de pază au fost întrebuinţate; poamele, lăpturile, peştele fură oprite in piaţă; supravegherea pentru celelalte obiecte de
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
1035
hrană fu indoită. Epidemia se arătâ la graniţa dinspre Moldova in 22 Mai 1831, in capitală se ivi la 22	Iunie,	şi după
ce se lăţi peste tot principatul şi mai ales in şes şi pe mar-ginea Dunării, ea	se	stinse cu totul pe la sfirşitul lui	Octomvrie. Mortalitatea	se	urcâ la 11,670 de suflete	intr’o	pupula-
ţie de doue milioane de locuitori. (0
1) Holera făcuse in tăi grozavă pustiire in Moldova, in momentul cănd preşedintele plenipotenţiar se afla la Iaşi, oraş care are un focar de miasme perpetue in apa mlăştinoasă a Bahluiului, şi in care sunt mai multe mahalale locuite de evrei. Generalul Kisseleff cu un mic numer de impiegaţi, se afla in mijlocul unei populaţii, pradă morţii, ingrijind-o şi măngăind-o. Oraşul era să peară de foame din causa morţii sau a plecării celor ce-i procurau hrana. In mijlocul calamităţii publice şi a consternării generale, cănd moartea cu teroarea ei tace mii de victime,	e	frumos să vezi arătăndu-se un	caracter	superior !
Fiind sfătuit numai de devotamentul seu pentru omenire, el aduse uşurări de tot felul şi-şi indoi puterile pentru a scăpa cel puţin căteva victime ; presenţa sa ridica curajul unora şi micşora indrăsneala acelora care nu ved intr’o calamitate publică decăt o ocasie, pentru a-şi indeplini grozavele lor dorinţi.
După ce boala trecuse prin toate fasele sale, ea incetâ m Moldova pe la începutul lui Iulie.
Preşedintele plenipotenţiar aude că s’a ivit in Bucureşti, el pleacă şi soseşte acolo la 6 Iulie 1831 ; epidemia era in perioada sa ascendentă, faţă cu şeful adminiv*raţiei toate autorităţile sunt ca electrizate, un puternic impuls e dat energiei lor, şi in inima locuitorilor naşte nădejdea; nici un slujbaş muntean, nici un funcţionar, nu-şi părăseşte postul ; toţi luând exemplu după şeful lor desfăşură zel şi devotament, şi daca e exact că orice jertfă adusă in interesul aproapelui este adeverata virtute, muntenii au probat cu această ocasiune că nu sunt străini de dinsa. Numai să i se dea acestui popor o direcţie bună, şi se va dovedi pentru toţi că e in stare de a se devota.
Astăzi sunt o mulţime de disertaţii asupra holerei la toate librăriile, dar singurul leac asupra careia eficacitate nu e indoeală, e distrugerea focarului de miasme prin imprăştierea populaţiei in Statele in care lucrul este cu putinţă. Această mesura dete resultate bune. Lipsa se simţea in toată ţara; păinea se urcase la un preţ foarte mare, recolta nu era ăncă culeasă; locuitorii din mahalalele cele mai infectate fure sfătuiţi să easă din oraş şi să trăească in bivuac; preţul păinei fu tot atăt de mare pentru locuitorii din oraş, dar lăsat pe jumetate pentru cei ce mergeau să se stabilească pe cămp; ear săracilor lipsiţi de orice mijloace li se distribuea gratis. Şi in adever nicăieri holera nu se muie aşa de răpede ca in Bucureşti; ea se ivi la 22 Iunie şi-şi urmâ perioada ascendentă pănă la 16 Iulie, cănd se urcâ numerul caşurilor pănă la 179; peste cinci zile erau numai 78 de caşuri şi la 22 August nu mai exista epidemia de loc.
1036
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
In mijlocul epidemiei şi a foametei lucrările relative la introducerea nouelor tablouri de recensemănt se făcuseră pe la sfirşitul lui Septemvrie; cel pentru contribuţiile fiecărui sat se impărţise in tot principatul; se redactaseră manuale pentru usul contribuabilului lucrător de păment cu privire la obligaţiile lui faţă cu Statul, mijlocul de a le îndeplini şi desluşiri asupra raporturilor sale cu deosebiţii slujbaşi.
Noul sistem stabilit pentru percepere. Perceperea după ludii incetase de la I Iulie; rolurile cele noue pentru contribuţiile districtelor, nu putuseră să fie impărţite decăt pe la Septemvrie. Prin urmare nicio contribuţie nu se putuse stringe in trimestrul de la Iulie. îşi poate inchipui cineva cum ii era ţăranului care văzu perind mulţimea de impiegaţi, şi se află scutit de plata birului in curs de trei luni intregi, el care era obicinuit să nu aibă 24 de ciasuri de răgaz; in loc să se bucure de norocul lui, el nu-şi putea stăpăni mirarea. Chiar acum după mai mulţi ani de experienţă tot nu pare ăncă sa se in-creadă in viitor.
Ţăranul se grăbi cu toate aceste să plătească trimestrul din Octomvrie şi arieratul pentru cel de la Iulie şi incepu să se pătrundă de nouele sale drepturi precum şi de nouele sale indatoriri.
Am crezut de trebuinţă de a expune in tabloul A in-datoririle impuse contribuabililor inainte şi după Regulamentul Organic. (0
Pentru aceasta am luat trei sate, unul dî*i ele din şes, unul e de la munte. Am stabilit deosebitele imposite şi indatoriri cătră proprietar din 1827 şi 1830; luănd apoi media acestor doi ani, am comparat-o cu sumele plătite la 1832 după noul sistem.
Privind stările comparative se va vedea că dările celor trei sate impreună, se ridicau inainte la 44,971 lei pe an; azi se reduc la 27,520. Satele acele plătesc totuş 12,338 de lei acum fiscului in loc de 9,645, termen de mijloc pentru
1) Tabloul se află la sfirşitul raportului şi se va publica in numerul viitor.	Dir.
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
1037
contribuţiile de incasat de Visterie pentru cei doi ani 1827 şi 1830, şi aduce proprietarilor 14,157 de lei in loc de 8,015, ce i primea inainte de Regulament.
Astfel pe cănd sătenii sunt scutiţi de aproape jumetate din dări, veniturile tesaurului public se inmulţesc cu o treime, şi ale proprietăţii fonciare cu doue treimi.
Aici nu se ţine seama de indatoririle de tot felul cari indoeau aproape dările contribuabilului sub regimul cel vechiu, şi care nu pot fi supuse unui calcul positiv. Acest resultat e uşor de inţeles daca işi aduce cineva aminte toate neregula-rităţile vechei administraţii.
Miliţia in activitate. Totdeodată miliţia care pănă aci fusese concentrată in Valachia mică pentru a se indeletnici cu mânuirea armelor şi a se supune la manevre, fu pusa in activitate de serviciu.
Un regiment remase in Valachia mică, ear celelalte doue trecure in Valachia mare.
Vremuri mai fericite urmare insfirşit după tristele zile de foamete şi de epidemie; sănătatea publică nu mai lăsâ nimic de dorit după peirea holerei, şi recolta din 1831, anul ce' mai imbelşugat de care işi aduc locuitorii aminte, respăn-dise avuţia in ţară. Efectele salutare ale nouelor instituţii in-cepusere să fie simţite. Un cer senin revărsa bucuria şi nădejdea după turburările furtunei.
Magasii de re servă. Bogăţia recoltei precum şi amintirile foametei de care ţara fusese ameninţată, hotărî pe guvern a cere să se depue chiar in acel an, in magasiile de re-sirvă, a căror stabilire alcătuea una din disposiţiile Regulamentului Organic, o baniţă de 44 oca de porumb şi de meiu pentru fiecare pogon lucrat.
Instalarea municipalităţilor. Apoi se începu organizarea municipalităţilor in deosebitele oraşe şi terguri din Principat. Se procedâ in acelaş mod ca pentru tribunale; comisari extraordinari fure trimişi la faţa locului cu instrucţiuni pentru cele mai mici amănunte. Această instituţie incepe a da resultate bune, dar va trece multă vreme inainte de-a aduce toate roadele pe care suntem in drept a le aştepta; ceeace
1038
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
nu se va putea intimplâ, decăt după ce vor incepe spiritele să se petrundă de scopul acestei instituţii, şi cănd se va fi creat o casierie municipală, care să fie in stare de a mulţumi trebuinţele cele mai urgente. Veniturile acestor casierii sunt puţine astăzi, căci se reduc la perceperea acciselor şi la o zecime din contribuţiile la care sunt supuşi locuitorii oraşelor.
Taxa asupra caselor care ar putea alimenta aceste casierii nu le place locuitorilor ; guvernul nu a crezut că-i poate constringe la aceasta, el a preferit să-i aducă acolo pe o cale blăndă, pentru a nu le isbi prea făţiş prejudecăţile.
Convocarea Adunării generale ordinare din 1831. Epoca convocării Adunării generale pe anul 1831 sosise. Pentru intăia oară de mulţi ani, era să exercite poporul valach un drept politic; se detere ordine pentru a se procede la alegerea membrilor, care aveau să facă parte din această Adunare, ordinele erau insoţite de instrucţii clare şi precise asupra organizării colegielor, şi a tutulor formalităţilor de indeplinit in tot cursul operaţiei electorale. Aceste instrucţii alcătuesc un reglement care inlocueşte disposiţiile esenţiale ale unei legi electorale; alegerile se făcure atăt atăt in Capitală căt şi in districte in toată regula.
Adunarea generală fu convocată pentru 15 Noemvrie şi-şi incepu şedinţele la 1 Decemvrie.
Se luaseră disposiţii pentru regularea lucrărilor şi pentru stabilirea formelor spre constatarea legalităţii. Aceste disposiţii ţin loc de reglement pentru şedinţe.
Experienţa dobândită cu punerea in executare a Regulamentului Organic arătase trebuinţa, sau de a implini unele goluri, sau de a da mai mare desvoltare la oare care disposiţii ; de aceea se pregătiseră proiecte de legi in consiliul administrativ extraordinar.
Lege pentrn dorobanţi. Pintre proectele aduse in Adunarea generală, cel mai urgent era fără indoeală acel pentru organizare dorobanţilor. Desfiinţarea slujitorilor lăsase un gol mare de implinit. Aceşti din urmă in numer de 10,072 erau intrebuinţaţi sub deosebite nume sau la paza graniţelor, sau pentru a duce in diferite părţi ale Principatului ordinele au-
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
1039
torităţilor, şi a grăbi executarea lor. Se crezuse intăi că vor putea fi înlocuiţi prin miliţii, dar se simţi indată neputinţa lucrului. Atunci încercare să-i suplinească printr’un mic numer de oameni, sub numele de dorobanţi. Numerul lor fu de 660 pentru toata întinderea Principatului.
Ei erau întrebuinţaţi ca poliţie in Capitală şi in celelalte oraşe, sau pe lăngă administratorii de districte, şi sub administratorii de cantoane; erau ţinuţi să facă serviciu permanent şi costiseau pe vistierie 230,310 lei; dar in curend se ivire greutăţi: i° insuficienţa nutnerului, 2° neputinţa recrutării, căci cei mai buni pentru această slujbă, erau locuitorii satelor şi ei nu vroeau să se supună la o slujbă permanentă.
Nu-şi poate închipui cineva toate greutăţile intimpinate de administraţie care dăduse drumul vechilor slujitori, şi se afla chiar in momentul de a introduce reforme, paralizată in toate mişcările sa e, prin lipsa de oameni trebuincioşi pentru executarea acestor reforme. Căt despre miliţie, am vezut că nu a putut fi pusă in activitate decât pe la sfirşitul lui August, şi apoi nu era chip de a despărţi militarii de companiile lor, şi de a le împrăştia, cu atăt mai mult cu căt erau unele care abia se inrolasere de 3 luni. Se presentâ Adunării de urgenţă un proect pentru dorobanţi, a căror numer trebuea să se urce la 4,650, din care o treime numai se va găsi in activitate cu schimb la fiecare zece zile, şi se dete fiecărui dorobanţ zece lei pe lună pentru zece zile de serviciu şi scutirea de bir, ceeace făcu să se urce cheltueala anuală pentru inţreţinerea dorobanţilor, in care se cuprindeau cei din inalta administraţie a poliţiei in Capitală, precum şi căpitanii şi căprarii, la suma de 847,320 de lei. După cererea autorităţilor dorobanţii sunt siliţi a merge să prindă făcetorii de rele, şi să se ridice in masă de căte ori aceştia vor băntui districtul lor.
Lege in contra făcetorilor de rele. Pentru a aşăza liniştea publică pe baze mai solide, şi pentru a garanta siguranţa satelor şi a căletorilor prin disposiţii legislative, comunele fure recunoscute respunzetoare de orice atac intimplat
1040
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
incontra vreunui individ in raionul respectiv; pe de de altă parte se stabilire prime de incurajare şi recompense pentru cei ce vor conlucra la arestarea făcătorilor de rele.
Anul 1832 a arătat efectele salutare ale acestor doue legi, şi mai ales anul 1833 i*1 care siguranţa comunicaţiilor n’a fost turburată in nicio parte din Principat. Dacă se observă cu stricteţă disposiţiile acestor legi, dacă proprietarii se obicînuesc să trăească la ţară, şi daca guvernul poate face pe ţărani să-şi clădească casele mai apropiate unele de altele, şi nu indepărtate cum sunt azi, nici nu va mai fi vorba, peste curend, despre făcători de rele in această ţară, a cărei locuitori au moravuri aşa de blănde.
Lege pentru serviciul miliţiei. Astfel prin legea dorobanţilor şi prin acea incontra făcătorilor de rele, s’a stabilit serviciul siguranţei interne; luăndu-se apoi in considerare pe de o parte micul număr- al miliţiei, şi pe de alta marea intindere a cordonului sanitar, pe toată linia Dunării de la Vărciorova la Şiret, se hotărî modul de serviciu al miliţiei, care fu intrebuinţată mai ales pentru a păzi graniţele pentru a forma cordonul sanitar şi pentru serviciul Bucureştiului şi al Craiovei, oraş central din Valachia mică.
Lege pentru linia de demarcaţie intre tribunale şi administratorii districtelor. Pe fiecare zi se năşteau confiate intre tribunale şi administratorii districtelor, deaceea se trase linia de demarcaţie care trebuea să-i despartă, hotărind caşurile care se ţineau de resortul uneia sau alteia din aceste două autorităţi.
Lege pentru poliţia vitelor rătăcite pe cămp. Desfiinţarea vorniciei de pripas, despre care am mai vorbit, aducea trebuinţa unei legi care să reguleze această parte, in Regulamentul Organic nefiind vorba de aşa ceva.
Lege pentru asilul de orfani. Vechea casierie pentru mile şi pentru orfani fiind reformată, şi paragrafele 16, 17, 18 şi 20 de la art. 65 din Regulamentul Organic hotărind
o	sumă de bani pentru asilul orfanilor, pentru casa deschisă cerşetorilor şi pentru mile de dat bisericilor şi pusnicilor săraci, se presentâ un proiect relativ la gestiunea acestor case.
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
1041
Lege de indemnizare şi compensaţie pentru Socotelnici. Fiindcă paragraful 15 de la art. 65 din Regulamentul Organic prevezuse suma de 1,500,000 lei pentru pensii şi ca indemnitate pentru socotelnici, se numi o comisie spre! a face lista tuturor acelora care aveau drept la indemnizare şi pensie. Aceste doue liste fure supuse cercetării Adunării care făcu rectificări. Dar desfiinţarea privilegiului de-a avea socotelnici dedese loc la o mulţime de reclamaţii din partea celor ce se bucurau de el, nu din causa rangului, dar in virtutea numai a unor chrisoave sau rescripte Domneşti, guvernul se crezu dator a ţine seamă de numeroasele plângeri ce i se adresau in această privinţă- Deaceea se infăţişâ Adunârii un proiect de compensaţie pentru această a doua categorie de posesori de privilegii.
Suma de 1,016,640 lei ajunse «pentru plata indemnită-' lor şi cea de 69,814 pentru plata posesorilor de privilegii ( e-a doua categorie. Prin urmare 413,546 lei formare casa pensiilor, care conform disposiţiilor Regulamentului Organic, trebuea să fie mai tărziu alimentată cu sumele provenind din stingerea indemniţăţilor şi compensărilor pentru socotelnici.
Comisie pentru mesurătoarea terenurilor restituite in raionul Brăilei, Giurgiului şi Turnului. La 10 Mai 1830 je stabili o comisiei1) pentru mesurătoarea teritoriului cuprins in raionul Brăilei, Giurgiului şi Turnului, ocupat de Turci pănă 1a. incheierea păcii de la Adrianopoli, pentru a hotărî, după examinarea documentelor şi titlurilor de proprietate, ceea se cuvenea particularilor, restul avend a face parte din domeniul Statului.
Comisia se convinse că din cele 448,530 de pogoane de păment cuprinse in teritoriul dat inapoi Principatului, 189,807 trebuea restituit la particulari căci aveau titluri au-
1)	Lucrările acestei comisii au fost făcute sub direcţia Lt. colonel Fanton de Verayon, şi se compunea din logofetul Nestor, hatmanul Constantin Bălăceanu, vornicul Filip Linche, paharnicul Hafta, d-1. Gr. Racoviţă şi inginerul Teodor Palladi.
C. L. XXII.-XII.-28,371.	66
1042
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
tentice; 7,648 formând raionul imprejurul Giurgiului şi al Brăilei ture date ca terenuri comunale pentru aceste doue oraşe, şi 251,075 remase libere făcure parte din domeniul Statului.
Această lucrare fu presentată Adunării, discutată şi aprobată.
Codul de comerciu. Articolul 241 din Regulamentul Organic hotărea să se introducă codul de comerciu francez, de aceea se numi o comisie alcătuită din doue secţii; ea era insărcinată a traduce codul in părţile care se vor recunoaşte posibile de aplicat ţării, una din secţii (0 trebuea să se inde-letnicească cu redactarea, cealaltă cu revederea lucrării (2) sfir-şite in cursul anului 1831; dar fiindcă se apropia inchiderea şedinţelor ea fu lăsată să se esaminese in sesiunea viitoare.
Lege pentru control. Paragrafele 2, 3 şi 4 din art. 106 al Regulamentului Organic instituind controlul, nu făcuse, pentru a zice aşa, decăt a-i arăta folosul; o complectare era trebuincioasă.
Dar controlul fiind o instituţie cu totul nouă pentru ţară, se crezu de cuviinţă a se sancţiona proiectul, reservănd printr’o disposiţie particulară facultatea de-a adăuga toate desvoltările care se vor crede de trebuinţă in urma experienţei.
Lege pentru căteva atribuţii retrase marii vornicii. Regulamentul Organic grămădise astfel atribuţiile marii vornicii, incat aceasta nu le putea indeplinl pe toate; aşa dar
i	se luare căteva din ele, spre a fi trecute la departamentul bisericesc de care păreau să se ţie mai mult.
Contribuţia personală hotărită pe şeapte ani. Vistierul supunend budgetul Adunării ii presentâ recensementul general după care trebueau aşăzate impositele.
Recensementul era insoţit de 'tabloruri aratănd cifra
1)	Era compusă din d-nii Mihalache Cornescu, Gheorghe Bibescu şi Constantin Iatropolu.
2)	D-nii Constantin Cămpineanu, Manolache Arghiropolu, Ştefan Bălâ-ceanu şi logofetul dreptăţii Gheorghe Golescu, alcătueau această secţie.
BARBU ŞTIRBEI CĂTRĂ KISSELEFF
1043
contribuţiilor pe district şi pe sat, ca să le poată verifica Adunarea şi să se asigure de regularitatea lor, lucru cu atăt mai important, cu căt trebuea sa slujească de basă pentru perceperea impositelor timp de şeapte ani.
închiderea Adunării de la 1831. Acestea fure lucrările cu care se indeletnici Adunarea de la 1831, şi desvoltările pe care experienţa de un an le arata necesare in disposiţiile Regulamentului Organic.
Administraţia căştigâ astfel un mai mare grad de putere, inlesnindu-şi mersul şi lăţind mijloacele sale de punere in executare. Sesiunea se prorogâ pănă la 5 Aprilie 1832.
înainte de-a se despărţi Adunarea, intr’o adresă cătră preşedintele plenipotenţiar, arătâ recunoştinţa poporului Va-lach cătra guvern.
(Sfirşitul in numerul viitor).
1044
TANDA ŞI MANDA
TANDA ŞI MANDA
— SCHIŢĂ —
(DIN VIAŢA STUDENŢILOR ROMANI DIN YIENA)
Tanda şi Mandal Căci aşa-i chema. Nu din tată şi din sfântul botez, căci după aceştia ei se numeau: Ghiţă Lică şi Vasile Păcuţ, dar din boldul şăgalnic al nostru, al colegilor lor. A scăpat nu ştiu pe care gură odată că: «Eacă Tanda şi Manda», ear Lică şi Păscuţ, Tanda şi Manda au remas de-atunci şi pănă azi.
Tanda şi Manda!
Par’că-i ved inaintea ochilor. Tanda (Lică) mititel, osos şi lat in umeri, cu picioare scurte şi groase, cu trunchiul lung şi plin, gătul strivit, cu capul seu mare lipit pieziş de bărbie şi cu mănile mari, pe cari le purta ca nişte pendule in %n-dulaţiuni regulate şi foarte calme. Faţa lui, care avea insuşi-rea să nu exprime nimic, era de obiceiu mânjită pe la barbă, căci de ras nu se rădea decăt la serbători mari, ear perii il năpădeau binişor. Toată infăţişarea lui avea ceva filosofic, care se trăda cu deosebire prin petele rătăcite de unsoare ce-i decorau jacheta neatinsă de perie. Căci exteriorul era pentru Tanda un lucru fără de nicio importanţă. El umbla imbrăcat, fiindcă aşa s’a pomenit. Conservator din fire, el purta o pălărie căte 3—4 ani, căte-o păreche de pantaloni pănă i se rupeau la genunchi, ear ghetele-i ţineau pănă la nesfirşite, ino-indu-se din sine, asemenea unui fenice. De la un petec la cinci, de la cinci petece la o talpă nouă, apoi după vre-o 6 septemăni la o «căputătură radicală» — cum zicea el — in urmă călcâie noue şi earăş de la inceput. Astfel ghetele lui
TANDA ŞI MANDA
1045
erau totdeauna noue şi totdeauna vechi, purtând un fel de viaţă organică, care precum se ştie, constă din primenirea materiilor.
Acesta era invelişul tăcut de Dumnezeu şi imblojit de Ghiţă, care purta povara spiritului seu filosofic.
Ear acest spirit, judecăndu-1 după manifestările sale, era «par excellence» flegmatic. Viaţa lui se mişca intre nişte margini bine definite, dar foarte ănguste, dintre cari dacă-1 scoteai, se lăsa purtat ca de căpestru, reintrănd imediat după tentaţiunea trecută, in ogaşa sa firească. Afară de obiectele lui de studiu, numai doue lucruri il interesau: cestiunea noastră naţională şi somnul de după prănz.
Tanda era tipul personificat al politicei noastre naţionale. Romăn verde ca toţi Ardelenii, pasivist cu trup şi suflet, indignat contra regimului, contra Ungurilor şi activiştilor. Ungureşte nu ştia, ear nemţeasca o vorbea par’că anume reu, nvmai ca să-şi poată accentua şi mai mult individualitatea sa de Romăn. De dimineaţa pănă la prănz urma cursurile la universitate, după ameazi cetia «Tribuna», cu deosebire arti-culii primi, pe cari ii adnota cu creionul la margine, subliniind pasajele, ce conţineau ceva important.
După ce-şi indestula astfel interesul pentru causa naţională, se lungea pe canapea şi trăgea un somn de urs, incăt resuna odaea de sforăit.
Intr’aceea nimerea şi Păscuţ din cafenea, căci — uitasem se ve spun — ei locuiau impreună.
Tanda şi Manda!
Pe Tanda il cunoaşteţi. O să ve present acum şi pe Manda.
Domnul Vasile Păscuţ este student la medicină; de naştere din Satul lung, şi-a făcut şcolile la Braşov, ţine deci a fi socotit drept mai mult decăt alţii; fost voluntar, este acum sublocotenent ces. reg. in reservă, pasionat jucător de biliard, plin de slăbiciuni gingaşe faţă cu sexul frumos, despre care crede că se topeşte dupe el, e cam fluşturatec, dar altfel băiat de treabă.
Prelegerile şi le frequentează şi el, deşi mai cu ruptul, aşa ca să nu se poată zice, că a trecut septemana fără să fi
1046
TANDA ŞI MANDA
fost pela universitate. După prănz nu doarme, ci joacă biliard la cafenea, apoi pleacă la plimbare cu Tanda, «fixează» toate fetele pe cari le intilneşte şi crede că toate-i zimbesc; ear dacă-i pică vre una mai reu la inimă (ceeace se intimplă cam pe toată septemăna odată), o urmăreşte oare intregi, ii cere un «rendez-vous», cu un cuvent işi caută de trebile inimei cu o predilecţie şi pacienţă deosebită. ~
In aventurile de amor ale lui Păscuţ, Tanda representa elementul de ordine, pasivitatea cumpătată, flegma filosofică, cari rau măntuit pe Păscuţ de la multe neplăceri. De aceea el ţine mult la tovărăşia lui Tanda.
Păscuţ este mai dichisit decăt Lică. Bărbia ii e rasă curat, musteţele mici bine ingrijite, perul despărţit 1a mijloc i se lipeşte neted de capul seu normal, care de altfel exprimă tot atăt de puţin ca şi al lui Tanda. Manda pare a fi simţit aceasta, deaceea poartă pe nasul seu gros nişte ţvicheri, din dosul cărora işi dă toată silinţa să arunce priviri expresive. El este cu un cap mai inalt decăt Tanda, are trup scurt, dar picioare lungi, o statură curat săsească, ce se caracterizează priţi aceea, că picioarele-i cresc nemijlocit din spate. Hainele şi le perie mai des decăt Tanda, bastonul şi mănuşile nu-i lipsesc din mani; cu toate aceste asupra intregii sale infăţişări pluteşte un spirit archaic, care poate s’a lipit de el de la tovarăşul seu. Şi par’că iţi vine de sine ideea cănd il vezi:	«ce
craiu s’ar alege acesta dac’ar avea bani deajuns!»
Ah banii, banii! Aceştia il mai ţin in freu pe Păscuţ. Cănd n’are bani, el este omul cel mai de treabă din lume, umblă regulat la prelegeri, mai ceteşte, mai se plimbă cu Lică şi discută diferite chestiuni ştiinţifice, de ţi-i mai mare dragul. Mai sanguinic din fire, Manda representă idei radicale, ba se ştie insufleţl chiar de principiile socialiste, cu cari il scoate pe Tanda totdeauna din sărite.
Repet, că-1 scoate din sărite, deşi este o vorbă mare aceasta. Mai uşor este a scoate unui om măselele cu măna goală din gură, decăt pe Tanda din sărite. Şi totuş! O părere simplă scăpată de Manda, că luptele naţionale cari agită azi popoarele europene ar fi lipsite de raţiune, deschide dis-
TANDA ŞI MANDA
1047
cuţia totdeauna intre ei, o discuţie, care nici cănd nu se termină, şi din care Tanda ese bătut. Cursul ideilor sale fiind peste mesură incet, chibzuit şi mesurat, acel al lui Manda este cu atăt mai răpede şi neastemperat. — Tanda se incurcă in labirintul materiei, pe care i-o aruncă intr’o invălmăşală pestriţă Manda, — se	incurcă astfel,	incăt trebue	să	ceară
răgaz, ca să-şi poată da seamă de intrebările bifurcate ce i le pune prietenul seu. Acesta este momentul dorit de Manda; acum nu se mai opreşte din gură, pănă l’a incurcat pe Tanda astfel, incăt ii trebuesc zile intregi ca să se desluşească. Atunci discuţia inceteaza prin frasa rostită cu indignaţie de Tanda:
—	Du-te dracului; cu tine nu poate omul discuta 1
Manda remăne cu ideile sale isvorite numai dintr’o măncărime dea contrazice; Tanda este scos din sărite, insă necazul il ţine numai pănă se culcă şi ei remăn tot prietenii cei vechi de mai nainte.
Amintisem mai sus ceva de bani. Cestiunea merită ca să-i dau atenţiunea	cuvenită, căci	intre studenţi	ea	are o
importanţă capitală.
Tanda şi Manda erau ca mai toţi romănii ardeleni de la invăţătură, stipendişti (bursieri), şi ca toţi stipendiştii, săraci deacasă. Dar Tanda işi ştia impărţi trebile astfel, ca să easă cu paralele fără deficit, in vreme ce Manda pe la sfirşitul lunii era in permanenţă «fluss», cum se zice. Şi toate lecţiile ce i le da Tanda, nu puteau să aducă in echilibru bilanţul seu desechilibrat. Cafeneaoa şi biliardul, amorurile şi escursiunile afară din oraş ii sleiau punga regulat. Cătă vreme avea parale, el cheltuia, cănd nu	mai avea, trăia	retras şi se deda	intreg,
intreguleţ tovărăşiei	lui Tanda. Căci Tanda ducea	un traiu
modest şi regulat ca un căpitan in retragere. Şi dacă işi permitea şi el un lux, acesta era «heraus-ul» obligat, cum zicea el, pe care-1 făcea in intăiele zile după ce-şi primea banii lunari. La «heraus-ul» lui Tanda, lua parte numai Manda. El anunţa de dimineaţă, că «de sară facem heraus», şi indată după cină il şi făceau.
Peste zi Tanda işi lucrase deja budgetul lunar. El era cam acesta:
1048
TANDA ŞI MANDA
8	fl. locuinţă 20 fl. prănz şi cină 3 fl. dejun
1	fl. spălatul
2	fl. reparaturi de haine şi ghete,
5 A- varia.
Suma 39 fl. aceştia scăzuţi di 41 fl. 66 kr., căt avea pe lună, mai remănea un escedent de fl. 2 şi 66 kr. Eată suma destinată pentru «heraus». Aceşti bani ii numera esact,
ii	băga in portmoneu, ear ceilalţi ii lăsa acasă.
Astfel echipat, Tanda cu Manda plecau la «heraus». Ei beau, benchetuiau pănă se golea punga lui Tanda şi de oare ce consumau de obiceiu bere, ori cafea, asta se intimpla de cătră dimineaţă, cănd se intorceau braţ la braţ şi obosiţi de chef la culcuşurile lor.
Acum după ce-i cunoaşteţi pe aceşti doi prieteni atăt de deosebiţi in disposiţii şi organismu, şi totuş atăt de nedespărţiţi unul de altul, o să ve descriu istorioara, a cărui eroi au fost dinşii tocmai anul trecut.
Petrecusem vacanţele Paştilor acasă şi după un repaos de-o lună, me intorceam ear la Viena. Gândurile mele urmau un curs foarte variat. Sarmalele deacasă, spanacul sar-bed din Viena de altă parte, monotonia deacolo, sgomotul de aci, părinţii şi camarazii şi alte mii de lucruri se incrucişau pe plaiul minţii mele intr’o dulce invălmăşală. Insfirşit isbutii să ingrop sarmalele deacasă in hruba amintirilor mele şi mai puternic decăt alte dăţi, me muncea dorul de prieteni şi de păsurile lor.
Căci se pot petrece multe, foarte multe in decurs de patru septemăni!
Şi dorul meu nici nu se stempărâ pănă nu me vezui faţă in faţă cu ei, in localul obicinuit, unde petreceam la căte un pahar de bere şi la mai multe vorbe bune de atăte ori.
Gărlă cu ceafă groasă şi gâtlejul sănătos, Mitică embrionul, Tata Bălan, Cârlig spătosul, Capac guşă-spartă, Guzgan, Papură, Ţandără, toţi, toţi, me intimpinare cu un vuet şi cu
TANDA ŞI MANDA
1049
un şir de esclamaţiuni şi intrebări, incăt faţa chelnerilor zim* bea de mulţumirea noastră.
Tata Bălan, (aşa-1 numeam din causa eminentelor sale calităţi şi celor 25 de semestre, pe cari le purta pe capul seu pleşuvit), me omorea cu dragostea. Imi luâ pălăria şi bastonul; comanda in numele meu bere pentru toţi, căci doar veneam deacasă!
încetul cu incetul se liniştire spiritele şi ţine-te băete la noutăţi.
Tata Bălan me asigurâ in toată credinţa că a cugetat serios, că ar fi bine să se apuce de studiat, dar că nu s’a putut ăncă hotărî.
Cărlig imi spunea că Mitică embrionul a făcut progrese in tainele limbei germane pănă intru a şti să deosibească berea de apă, pe care le confundase mai pe la inceputul anului.
—	Mai taci din gură măi, — il regulariseşte Tata Bălan cu netăgăduita sa autoritate, — ca să n’o spun la toţi cum ai păţit-o, ştii tu... dar nu te fă bre frate... da ştii tu cu fata aceea, la care-i făceai curte mai anul trecut...
—	Ce fată? Ce-a	păţit?
—	D’apoi ea ţi-a	zis după	o	conversaţie	plină	de	spirit
ce ai purtat in limba nemţească cu ea: «Sie sind ein dummer Kerl», — şi tu i-ai mulţumit frumos, că te lăudase...
Veselia era in toiul ei. Ghiţă Gărlă bea de se topea, Cărlig se producea cu scamatorii, Ţandără işi tocmea gulerul la găt, (acesta era la dinsul preludiul unui toast) ear Mitică ridea, ridea de bucurie.
Din vorbă in vorbă ajunsei să intreb de Tanda şi Manda. Un sgomot mare se făcu; toţi rideau, gesticulau şi ziceau ceva. De inţeles, nu puteam inţelege nimic.
—	Ce-i? intrebai	curios.
—	Să-ţi spună betrănul,	să-ţi	spună	betrănul! —	resunâ
din toate părţile.
Ear betrănul mai trase o duşcă de bere, işi şterse mus-teţile sale groase şi cu o posă de tot serioasă clăti din cap.
—	Dapoi nu ştii nimic?... Auzi acolo!... Ei, bine zici, că numai acum venişi deacasă!... Pst! ăncă o bere!... Lucru
1050
TANDA ŞI MANDA
mare. Să-l vezi pe fratele Tanda, nu-1 mai cunoşti! A tunat frate dragă dracul prin coşul lui. Şi me tem că are să prindă rădăcini acolo. Şi-a cuperat mănuşi glace. Mi-am făcut cruci cănd l’am vezut! Are ghete noue şi se rade de doue ori pe septemănă! Zice că Ta smintit o fată ca pe Gărlă mai anul trecut, cănd ii spuse, că de dragul ei n’are să mai bea bere. Ear proasta aceea Ta crezut! Hahaha!
—	Auzi tata, dă-mi bună pace, — se rinji Gărlă cătră el, — vorbeşte de Tanda şi nu de mine.
—	Asta a fost numai aşa intre parentese. Ştii tu, că de căte ori se vorbeşte de un lucru mai insemnat, cela care-i mai de nimic se pune intre parentese... Şi aşa cu Tanda. Zice că a fost la teatru şi a şezut lăngă o fată, care i-a arătat, că<i e drag. Şi bietul om a eşit din fire. De bucuria cea mare, a uitat s’o mai intrebe, cum o chiamă, pe unde şade, când o mai poate intilni. Gândise pe semne, că-i ca pe acasă la ei in Mag, unde dacă strănuţi in capul de dincoaci al satului, iţi respunde jitariul din celălalt capet: «să-ţi fie de bine!» Se inţelege, că pe fată deatunci n’a mai vezut-o, deşi colindă prin toate grădinele publice căte le ştie... Ear acum o noutate interesantă, pe care nici voi ăncă n’o ştiţi... Măi, dacă n’aş fi eu, voi aţi muri proşti...
—	S’auzim, s’auzim ! — il indemnarem cu toţii.
—	Ştiu eu că voi aţi auzi, — respunse tata Bălan, — dar eu pe nimic n’o să-mi stric gura. Care-mi mai plătiţi o bere? Iute, iute, să nu stea chelnerul prea mult.
—	Dă numai tată, — ii respunsei eu, — bea căt poţi şi căt iţi place. Răfuiala o să fie a mea.
—	Dai măna?
—	Eat-o!
—	Aflaţi dară, ca-n «Tagblat-ul» de azi a apărut intre anunţurile merunte unul, care este al lui Tanda. Mi l’arn tăiat şi o să vi-1 cetesc.
Şi Bălan ceti anunţul, care in traducere este următorul:
«Burgtheater!»
«Angerul de copilă, care a şezut la ultima representaţie «a lui Hamlet pe a patra galerie lăngă mine, mi-a rănit inima.
TANDA ŞI MANDA
1051
«O rog deci pe această cale să me incunoştiinţeze despre lo* «cui şi timpul unde aş putea-o revedea. Aş fi neconsolat dacă «nu mi-ar respunde. Adresa: poşte restante.
<ider kleine schwarze...»
Guzgan se ţinea de burtă de ris, Mitică işi ştergea lacrimile, Papură sărea pe scaun şi aplauda, ear Gărlă sta să se inece cu paharul in mană. Rideam cu toţii despre această «cause celebre», după cum o botezase Cărlig intr’un moment de bună inspiraţie. Şi cum să nu ridem? Tanda, «mutul Florii» vorbea lui Papură, — el să facă anunţuri de amor in nemţeşte, el, drojdia flegmatismului săsesc să s’avente la un rendez-vous! Da rideau, rideauî
—- De azi incolo, am să cred şi eu in minuni; — zise Gărlă — nu m’aş mira de loc să 1 ved mane pe Bălan doctor cu diplomă. Măcar căi mare vorba asta! Tanda cu drăguţă, Bălan cu diplomă! Hahaha !
—	Eu am o idee, care nu-mi dă bună pace, par’că me inţeapă la coaste să v’o spun.
—	Ia dă-o pe faţă frate, nu te mai imbia ca nu ştiu cine, — il indemnâ Gărlă, — nu te ruşina tu de ideile tale, că ai mai grăit destule nesărate.
—	Inter arma silent musae, ori pe româneşte: cănd urlă măgarii, inţelepciunea tace. Să nu crezi, Gărlă. că am făcut alusiune la tine, — zise tata trăgend din ochi, apoi continui:
—	Haida hai, haida hai, să nu te mai bag odată intre nişte parentese.
—	Ideea mea e, să-l păcălim pe Tanda, ca să ne pomenească. Şi anume să-i scriem noi o epistolă leită şi poleită de dragoste, cu cuvinte pline de dor şi de amar, in care să-l invităm la un «rendez-vous», se inţelege iscălind numele idealului seu perdut.
Un cor de aprobări curmâ vorba lui Bălan. Ni se părea tuturor atăt de firesc, că trebue să facem acest lucru, incăt nu mai incăpea discuţie asupra lui. Vorba era numai, sa se facă epistola cu chibzuinţă cuvenită. Spre scopul acesta
1052
TANDA ŞT MANDA.
furem delegaţi Bălan, eu şi Mitică embrionul. După cătva timp presentarăm următorul proiect:
«Viena, in 16 Mai 188...
«Am cetit azi in «Tagblatt» un anunţ, care sunt con-«vinsă, că trebue să fie de la amabilul meu vecin. O nespusă «bucurie m’a cuprins cetindu-1, căci ved că dumneata nu «m’ai uitat.
«Eu cam anevoe pot sa scap nesupraveghiată deacasă, «dar pentru dumneata voiu afla ocasiune, să te pot revedea. «Te rog deci, ca pe Luni seara la 7 oare să fii in Stadt-«park, pe la monumentul lui Zelinka, unde te va aştepta
«a dumitale devotată «A neta»,
«NB. Te rog pentru Dumnezeu să fii discret şi foarte «păzit, căci am mulţi cunoscuţi. Eu sunt o fată onestă şi voiu «să-mi păstrez numele meu cel bun şi sper a nu me inşăla «in caracterul dumitale cavaleresc. Drept semn de cunoştinţă «voiu purta un mic buchet de rose la umerul sting.
«Ancă odată deci la revedere !
«Ane ta».
Proiectul fu primit fără discuţie şi in vreme ce Mitică embrionul se insărcina să scrie epistola, noi ceilalţi discutarăm amănuntele caraghioslicului, punănd capăt la multe, foarte multe pahare de bere.
&
H:	*
Pentru ca intreprinderea să isbutească, aveam lipsă de cineva, care să ia asupră-şi rolul Anetei.
După oarecare căutare, il şi găsirăm in persoana lui Isidor Popescul, care intrunea toate condiţiile unei «bune» Anete. Fiind Bucovinean, el vorbea foarte bine limba germană, acesta era lucrul de căpetenie, — apoi era tinerel, abia de vre-o 18 ani, fără urme de peri pe faţa sa albă,
TANDA ŞI MANDA
1053
băiat de-o rară frumuseţă, subţirel şi gingaş, cu disposiţii pentru teatru, un om infine ca croit pentru Aneta noastră.
Tata Bălan ii impărtăşi proiectul şi Popescul se in voi.
Luni după prănz, intreg clubul nostru se intruni la locuinţa lui Bălan, ca să asiste la pregătirile de rendez-vous. Gazda lui Bălan avea doue fete mari; acestea ne pusere la disposiţie căteva din hainele lor, ba ne oferire chiar ajutorul lor pentru gătirea lui Popescul.
înainte de toate strinserem bine in corset pe eroul serii şi-i formarem din vată un pept molatec, apoi ii aninarem o turnură impunetoare şi-l imbrăcarem intr-o rochie galbenă deschisă, elegant croită, care-i şedea de minune. O perucă cu frisură a la Stefanie, o pălărie după cea din urmă modă cu un vel de mătasă brună şi o umbrelă tot de aceeaşi coloare, făcure din Isidor Popescul o Anetă minunată. In mănile lui am vîrit nişte mănuşi cu coate lungi, ear la umerul sting ii prinserem bucheţelul de trandafir.
Eram incăntaţi de el. De n’am fi cunoscut istoria evo-luţiunii sale, am fi jurat că-i o fată.
Cănd incepu a insera, deslegarem aripele porumbielului nostru şi-i dădurem drumul pe trotoarul de asfalt. Aneta păşea cu graţie şi cu un şic seducetor. Toţi cavalerii Ringului o fixau şi se intorceau după ea şi nu i-ar fi costat decăt o mişcare, ori un semn de atenţie la adresa lor, ca să-şi afle curtisani cu ridicata.
Dar Aneta noastră era solidă, afară de seamă solidă.
Noi o	urmăream	din	depărtare, ca să vedem ce	are	să
se intimple.	Singur numai	Tata Bălan remase acasă.
Cănd ajunse la locul hotărit găsi pe Tanda aşteptând. El tresări de surprindere plăcută, căci vezu pe copila indrep-tăndu-se spre dinsul. Velul inchis ce purta şi lumina surie a serei ii ascundeau detaiurile trăsăturilor din faţă, ear statura se vede, că i se potrivea cu acea a Anetei din teatru, căci Tanda nu arăta nici un scrupul de-a o saluta cu un compliment, care era căt pe ce să-l doboare din picioare.
Ce vor fi vorbit,	ve	puteţi uşor închipui; trebue	să observ	numai,	că Tanda	era	atăt de perplex in neobicînuita	sa
1054
TANDA ŞI MANDA
intreprindere, incăt mai toată sarcina conversaţiunii căzu pe umerii Anetei. El se mărginea a păşi ca un cocostirc pe lăngă ea, aruncând priviri sumeţe asupra noastră, cari il in-tilnirem. Ii zăream din ochi că-i creşte inima din causa ge-losiei, ce trebuea să ne insufle frumoasa sa blondină. Şi fericirea lui era cu atăt mai mare, cu căt observa, că noi il tot urmărim din depărtare, ca şi cănd ni s’ar topi inima după norocul lui.
Pe la 8 oare Tanda luâ pe Aneta de braţ şi eşi din parc. Noi după dinşii.
Tanda era intr’un extas de fericire , ştiind că noi l’am vezut dispărend cu Aneta — seara! — sub poarta unei case mari. Că in casa aceea locuia Isidor Popescul, că are să fie amarnic păcălit, asta nu trecea prin mintea sa naivă şi tară experienţă in lucrurile lumeşti.
Ear noi formarem un cerc pe lăngă poartă şi aşteptam cu neastemper copilăresc sfirşitul comediei.
După un pătrar de oară auziam cum aleargă cineva mai sărind, mai impedecăndu se pe trepte in jos. Şi indată se ivi Tanda, sbirlit, fără pălărie şi desperat, incăt gândeai că a căzut din virful unui copac şi ajungend pe păment, nu-şi poate ăncă da bine seama, ce-i de capul lui.
Noi sbucnirem in ris, eat el se opri un moment ca trăsnit şi ascunzendu-şi cu o mănă faţa, ear cu cealaltă făcen-du-şi loc pintre noi, dispăru ca un nebun in intunerecul nopţii.
După căteva momente eram cu toţii sus in odaia lui Isidor Popescul, care cu Tata Bălan impreună se sprijineau unul pe altul, ca să nu cază la păment de ris.
—	Ce-i? Ce i?
Tata Bălan da numai din măni, arătând că acum nu poate să vorbească. Intr’un tărziu se mai potolire, işi ştersere lacrimile din ochi şi ne spusere cam următoarele:
—	Toate au urmat după programă,— incepu tata Bălan, — eu m’am pus după uşa asta in odaia vecină şi prin borta cheii urmăream cele ce se petrec dincoace. Tanda ii jura amorul cel mai sfânt şi săruta măna Popescului. In urmă
TANDA ŞI MANDA
1055
il luâ in braţe, il strinse la piept, ii lipi o sărutare căt o pecete de vlădică pe obraz; ear Isidor se incleştâ de gătul lui; amendoi formare un ghem ce ofta şi gemea.... Acum era timpul suprem să intervin; ăncă un moment de intărziere şi totul eşea la lumină. — «Ce-i cu fata aceea?» — incepui eu atunci pe nemţeşte, cu un glas, care făcea onoare căpitanului de husari, a cărui uniformă o imbrăcasem, şi in momentul următor, deschizend uşa cu putere, apărui pe prag. Isidor ţipâ atunci: «ah tatăl meu!» şi leşinâ de spaimă, desfăcen-d.u-se din braţele lui Tanda, ear acesta remase ca trăsnit. Un răcnet din partea mea urmâ şi poc pe Tanda, dă-i şi dă-i şi dă-i, de-mi era şi mie milă; deschisei apoi uşa, ear el n’a aşteptat alta, ci fericit că n’am făcut intrebuinţare de sabie, pe care o tărăiam cu mult sgomot după mine, uitănd pălărie, baston, dragoste şi fată, a tulit-o ca din tun. Vai doamne!.. Că-mi vine să mor de ris!.. Asta ştiu că n’are s’o uite!.. Bietul Tanda!.. L’am inţărcat de dragoste şi pe ăsta tocmai cănd era să sugă şi el mai cu drag mierea din gura Popescului!.. Hahaha! HahahaL.
—	Dar fără glumă, domnule Bălan, — observâ Popescul — ai dat prea reu in el.
—	Dă-1 in pecate, Romănii işi cască ochii inainte de-a se apuca de ceva. Las că asta il va face mai păzit altădată, linişti tata Bălan?.. Să-şi aducă o fată in chilie după o cunoştinţă de un cias? Ş’apoi el să viseze septemăni şi luni după ea! Las’ că a fost bine aşa. Omul care nu mănăncă bătae, nu capetă minte... Cum tremura să nu-mi scot sabia, şi cum a resuflat odată cănd s’a vezut la largul seu afară!.. Aoleo, că nu l’ai fi mai intors nici cu un cărd de Anete! Hahaha!
Dar evenimentul era pe aci să nu se sfirşască cu atăta. Căteva zile in urmă auzii unele amenunte, pe care trebue să vi le impărtăşesc pentru inţelegerea celor următoare.
In acelaş timp cu epistola noastră de amor, primise bietul Tanda ăncă una şi anume chiar de la adeverata Anetă a lui din teatru, care-i dădu rendez-vous in acelaş timp, dar in altă parte a oraşului. Dinsul fusese in confusia cea mai mare. Care
1056
TANDA ŞI MANDA
este Aneta cea adeverată? La care să se ducă? In situaţia indoelnică n’a ştiut ce face mai cuminte, decăt să comunice intimplarea lui Manda. Ear acesta — Don Juan din fire — a luat bucuros asupră-i sarcina de a uşura pe Tanda in in-vălmăşeala sa. După o înţelegere bine chibzuită, ei hotărire ca Tanda să meargă intr’un noroc la acea din parcul orăşenesc, ear Manda la cealaltă.
Căt de bună a fost alegerea lui Tanda, au dovedit-o tristele urmări ce au ăvut Manda, el avu noroc. A făcut cunoştinţă cu Aneta cea adeverată şi a mai adaus un trandafir mai mult la buchetul amorurilor sale.
Păţania lui Tanda nu era de fel, ca să poată remănea timp mai indelungat necunoscută. O ştiu in curend toata colonia romănă din Viena, o auzise Manda, ba chiar insuş Tanda incepu să inţeleagă, că a fost reu păcălit. Necunoscend insă imprejurările şi judecând după oarecare semne ce părea că observă in purtarea prietenului seu Manda, el veni in curend la convingerea, că numai Manda l’a făcut de risul lumii şi l’a batjocorit. Intăi ş’intăi nimeni afară de Manda nu ştiuse despre anunţul seu din Tagblatt, — apoi, că Păscuţ a ştiut să aleagă la rendez-vous dintre cele doue tocmai pe Aneta cea adeverată, — insfirşit acestuia ii era teamă să vorbească cu el despre cele intimplate, de multe ori i se părea că observă cum işi ţinea risul, cănd se intilneau, — din aceste şi altele multe, bănuieala lui deveni din ce in ce mai hotărită. Aceasta
ii	smulse din inimă toată afecţiunea ce avusese pentru tovarăşul seu, şi i sterni sentimentul urii şi dorul resbunării.
Doue zile intregi nu vorbise nimic cu Manda, ear a treia zi işi luâ calea cătră Bălan. El luase o hotărire straşnică.
—	Am o rugăminte cătră tine, Bălan, — zise Lică, — deaceea am venit.
—	Ce poate fi, frate? Dă-o la lumină. Numai bani să nu-mi ceri!
—	Nu-i vorbă de bani, este vorba de onoarea mea.
Bălan tresări. După o pausă scurtă, Lică continuă:
—	Cunoşti prea bine — intimplarea ce am avut. Sunt
TANDA ŞI MANDA
1057
de batjocura tuturor. Cunosc pe urzitorul lucrului şi voiu sa-mi dea satisfacţie.
—	Măi, du-te la	pustia, măi,	doar nu-i vrea să me	provoci pe	mine; a fost	o glumă numai, —	respunse	Bălan in-
grijat şi	convins, că de dinsul este	vorba.
—	Imi pare reu	că glumeşti	acum.	Nu de	tine	este
vorba, ci de urzitorul scandalului; ear acesta nu e altul decăt prietenul meu făţarnic, Vasile Păscuţ.
—	Ce vorbeşti frate? Păscuţ! El nici...
—	Pst. Te rog să nu me intrerupi. Eu ştiu ceeace tu şi alţii nu ştiu. Deaceea te rog să-mi fi secundant in afacerea aceasta.
—	Auzi omule, nu fii....
—	Repet rugămintea: da ori ba?
—	Fie... da, — respunse după oarecare timp Bălan.
—	Iţi mulţumesc, frate. O să rog şi pe Papură, ear voi să provocaţi imediat pe Păscuţ. El este ofiţer in reservă. Va trebui să se bată. Drept armă imi aleg pistolul. Celelalte condiţii le veţi hotărî voi. Remăi sănătos !
—	Ia mai stăi niţel...
Cănd Manda inţelese la ce conclusiuni a ajuns tovarăşul seu şi vezu	că Tanda	se mută din	locuinţa comună ce o
avuse, fără	a-i zice o	vorbă, nu ştia	să	se mire, ori să se
supere. Ii venea oarecum greu să ridice arma incontra unui prieten atăt de vechiu şi de bun, pe de altă parte fricos nu putea, şi nu-i era ertat să se arate; duelul trebuea să-l primească. El luâ pe Cărlig şi pe Gărlă ca secundanţi şi singura lui speranţă era, că afacerea se va aplana pe cale paci-nică. Ear aceasta cu atăt mai mult,	cu	căt era şi Bălan la
mijloc, care	avea prea	multe cuvinte,	ca	şaga sa să nu aibă
un sfirşit atăt de prost.
Şi bine calcula Manda.
Bălan ştia, că trebue să facă pace. Ambiţia lui era in joc.
îndată după prima intrunire il vezu pe Bălan coborind din trăsură. Nu-şi putea inchipui ce Ta apucat.
Bălan spuse birjarului cu o mutră de baron să-l aştepte
C. L. XXn.-XII.-28,371.
67
1058
TANDA ŞI MANDA
tepte păn’ se va rentoarce şi plecâ liniştit pe trepte in sus pănă la odaia lui Lică.
—	Ce-ai păţit Bălane, de vii cu birja. Cum să-mi explic asta ?
—	Cum de me intrebi, de ce vin cu birja? Par’că nu ştii că sunt silit.
—	Te dor picioarele? Ai bătături ori bani prea mulţi? — il intrebâ Lică mirat.
—	Ştii că eşti minunat ? Sper că nu vei fi uitat de ieri pănă azi, că m’ai rugat să-ţi fiu secundant in afacerea de onoare cu Păscuţ ?
—	De loc, de loc. Dar ce are a face?
—	Să luăm treaba de la inceput. Tu ţi-ai ales satisfacţia cea mai neromânească: Duelul. Romănul nu se bate in duel in astfel de caşuri; şi noi ar trebui inainte de toate să fim romăni, nu numai cu vorba, ci şi cu fapta.
—	Te rog ... ce puteam face după infamia, cu care m’a tratat? — intrebâ Lică, căci il durea mai presus de toate imputarea ce-i făcuse Bălan că nu a lucrat ca bun romăn.
—	Ce alta puteai face?... Trebuea să zici aşa: Dacă
m’a păcălit, am să-l păcălesc şi eu căndva, dacă m’a superat, am să-l fac să simţă şi el superarea. Ocasiunea se iveşte oricând. —	Aşa trebuea	să faci	dacă vreai să	lucrezi româneşte.
—	Dai., insă...	găngăvi	Lică necăjit.
—	Dar, aşa aş	fi făcut	eu, insă tu	n’ai	făcut aşa.	Ci
ai venit	la mine şi la	Papură	şi ne-ai rugat să	provocăm	pe
Păscuţ. Noi l’am provocat. El a declarat, că n’are nicio ştiinţă că te-ar fi insultat, dacă insă stărueşti el se vede silit să ridice mănuşa ce-i arunci. Deci are să fie duel. Şi din momentul acesta, tu ai luat asupră-ţi toate consequenţele, pe cari tu, pare că nu le cunoşti.
—	Cum? Nu cred	să fi uitat ceva.
—	Ba da, ai uitat	că eşti calic, că duelul fiind o	dis-
tracţie aristocratică, te costă bani, mulţi bani. Din momentul, in care te represent intr’o afacere de onoare, eu trebue să me ţin	la inălţimea misiunii	mele. Deaceea am	venit cu	birja şi
tot	cu ea am să me intorc. Ear cheltuelile	tu ai să	le	faci,
TANDA ŞI MANDA
1059
căci înţelegi prea bine, de la mine asta nu se poate pretinde. La Păscuţ cu birja, la tine cu birja, la duel cu birja, după medici cu birja, inapoi cu birja, apoi armele, onorarul medicului, cheltuelile de bandaj etc. etc., aceste costă multe parale. Şi eu am venit să-ţi cer o anticipaţiune mică de vre-o 20 fl.
Bălan işi alese armele minunat. Lică căscâ gura şi ochii de surprindere. Asta era o dungă amară peste socotelile sale.
—	20 de florini anticipaţie ? — oftâ el intr’un tărziu, — Cu neputinţă! De unde?
—	Vezi 20 de florini ţi se pare grozav de mult. Dar de doue ori, de trei ori pe atăt ?... Insfirşit eu nu voiu să ştiu de veniturile tale. Tu vezi de parale şi lasă grija celorlalte trebi mie.
—	20 de florini, de doue ori, de trei ori 20 de florini ?... Cu neputinţă! De unde?
—	Banii trebue să-i scoţi cu putinţă, fără putinţă!
Lică se sculâ de pe scaun şi se plimbâ de căteva ori
prin odae. «Par’că ziceai adineaori că Păscuţ a declarat că nu ştie să me fi atins in onoarea mea...
—	Aşa a spus.
—	Apoi Bălane dragă, o vorbă ca o sută, impacă-ne! Nu mai vreau să me mai bat in duel. N’am atăţia bani.
— Aşa te vroiu. Las pe mine dacă nu ţi-oiu face treabă cinstită. Numai să-mi dai deocamdată paralele pentru birje.
Lică scoase cu un oftat prelungit 2 fl. din pungă.
Bălan se ţinu de cuvent, şi ăncă in zioa aceea făcu pacea intre cei doi prieteni nedespărţiţi. Ear Lică şi Păscuţ işi luare din nou locuinţa comună şi remasere tot cei vechi: Tanda şi Manda !
VIRGIL ON1Ţ.
1060
POESII
POESII
CÂNTEC DIN LANGUEDOC
—	Unde-ai fost, de unde vii De ţi’s ochii aşa vii? Mărioară cu ochi vii Unde-ai fost, de unde vii?
—	Din grădină, bărbăţele,
De la strins de floricele; De la strins de floricele In grădină, bărbă^ele!
—	Dar cu cine tot vorbeai, Mărioară şi rideai?
Mărioară ce vorbeai
Şi cu cine tot rideai?
—	Stam la vorbă, bărbăţele Cu-o prietenă de-a mele, Cu-o prietenă de-a mele Stam la vorbă, bărbăţele!
—	Dar femeile n'au pală?
—	Ţinea fata furca'n poală!
—	Fetele nu poartă zale?
—	Erau salbe şi paftale!
POESII
1061
—	Fată cu mustăţi la gură?
—	Se’negrise cu o mură!
—	Mure’n Mai nu’s niciodată?
—	0 avea de mult păstrată!
—	Vicleană muere eşti?
—	Nici de cum, te amăgeşti!
—	Să te taiu bucăţi imi vine!
—	Ş’apoi ce să faci cu mine?
—	Ca pe-un hoit te-arunc grămadă Să fii corbilor de pradă!
Mai de grabă foc scănteei Ar lipsi cu-adevărat,
Decăt vorbe dulci femeei Ca sâ’nşele pe bărbat!
X.
Pe cărarea lumii strimte, Aspre, pline de nevoi Soarta datu-ne-a menirea Să fim totdeauna doi.
La durere, la căinţă,
La iubire şi la dor Oamenii abia pot duce,
Căte doi povara lor!
Daca astfel ursitoarea
Ne-a vrăjit pe-acest pământ, Ca să-mi duc povara vieţei Pentru ce eu singur sunt?
1062
POESII
Pentru ce intr’al meu suflet îndoite cresc mereu Şi durerea şi iubirea
Şi suspinul lung şi greu?
Trec părechile voioase Tot norocu-1 ia cu ele Numai eu remăn in urmă Cu pustiul vieţei mele.
Şi cănd jalnici doi tovarăşi Pe-a mea cale-i intilnesc, Lacrimile lor cu-a mele Eu frăţeşte le-mpărţesc!
In zadar! de măngăere Nimeni nu-mi vorbeşte mie; Unii pentru griji aleargă Alţii dupe bucurie,
Ear eu singur trist şi sarbâd Stau de lume părăsit Ursitoare calea-i lungă Şi povara m’a sdrobit!
Ah! de-ai vrea sâ vii cu mine Ănger blănd cu zimbet dulce Păn’ la marginile lumii Lăngă tine eu m’aş duce Ş’aş găsi că-i calea scurtă, Zarea largă şi albastră Ş’ar fi raiu de fericire Yiaţa şi iubirea noastră!
POESII
1063
CÂNTECE DE HAREM
A vssk
Nu te-apropia de mine,
Mergi in calea ta in pace T£n&r nalt cu ochii galeşi Semne tainice nu-mi face!... La fereastra de alături Stă la păndă mănios Eunucul prepuelnic Cu larg iatagan tăios,
Care, iasmă ’ntunecată,
Nu ştiu ce asupră-mi are De cănd fug rizănd de dinsul Cănd imi cere o sărutare!
—	Ah! te teme căci Bosforul Bun tovarăş e cu ei
Şi la Negri preţ nu are Capetele de femei!
ZEINEB
Drag cu dragă, gură’n gură Pe-a talazului cărări încingeam Bosforul noaptea Cu un brău de sărutări,
Ear din candela-i de aur Cernea tainică lumină,
Printre norii fluturateci Luna, palida Kadînă!
—	După găt şoptindu-mi dulce Lăngă sinu-ţi me ţineai, Despletindu-mi perul galben Umerii mi-i inveleai;
Eu rideam, plecând alene
1064
POESII
Capul meu pe braţul drept Cănd a tale buze calde MS infurnicau pe pept,
Eară ochii făr’ de voe Se’nchideau uşor, uşor,
Te simţeam aşa aproape Şi-mi venea par’că sâ mor!
Ah, o noapte ca aceea Cănd vom mai avea vreodată, Ca să-ţi dau ca şi atuncea Viaţa mea, fiinţa-mi toatâ!
GHIUZ-ICHBAL
Cănd te vSd, a mele doruri In nesăţioase stoluri Se ridică ’n jurul tău Şi la albele-ţi picioare Fluturând din aripioare,
Cad, cum aş cădea şi eu! Apoi par'câ fărmecate Pe genunchi-ţi furişate Se infâşură uşor,
Ii desmeardă, se’nmlădie Blănd ca viţele de vie Şi ca şerpi’n jurul lor!
Păn’ la sinu-ţi se vor duce Ca să doarmă somnul dulce Cu lungi visuri de iubit; Sau muri-vor mai jos oare, Cum mor florile la soare Intr’un vas nepreţuit?
FERAD-DJEL
In zadar se tot duc norii După vântul călător Şi sub cerul cel albastru Mai trec păserile’n sbor;
POESII
1065
Grija cruntă din adăncul Peptului, eu n’o mai scot Şi din ochi-mi întristarea S’o alung n’am să mai pot! Florile rid in grădină In havuzuri apa căntă Şi din soare prin fereastră Dulce-mi vine-o rază frăntă. Ah! de giaba, căci durerea Intr’atăta me apasă Incăt toate le ved negre Şi tot plăns aud in casă;
Căci luatu-mi-ai, iubite Cănd te-ai dus de pe păment Viaţa mea, cu-a ta viaţă Ş’am remas intr’un morment!
D. C. OLLĂNESCU.
1066
LASCAR VIORESCU
LASCAR VIORESCU
O ICOANĂ A MOLDOVEI DIN 1851
DE
WILHELM DE KOTZEBUE
(trad. din limba germană de A.)
CAPITOLUL XVII.
Iubire §i prieteşug vin eară§.
Trei septemăni după cele intimplate mai sus găsim pe Lascar ear la Valea-Verde.
Moartea lui Puricescu nu-1 putea intrista mult; ochii sei nu remasere uscaţi, pe cănd urma sicriul deschis, in care era culcat mortul cu obrazul descoperit, dar intristarea lui venea mai mult din amintirea zilelor fericite, petrecute la Puriceşti.
Şi aceste amintiri ii adusere nădejdea de-a redobândi earăş comoara cea perdută. Lascar iubea pe Catinca mai in-focat decăt totdeauna, o iubea cu entusiasmu; ea singură il pusese in stare de-a putea săruta fruntea cea rece a prietenului seu mort.
Dar el nu vezuse ăncă pe veduvă, nu se credea ăncă demn de fericirea de a-i stringe măna după despărţirea ce aceasta ii impusese. Negreşit, el ştia bine că plecase la Iaşi cu intenţia de-a lucra energic, insă lucrurile luasere o direcţie pacînică fără mijlocirea lui; astfel chibzuita sa prietenă nu
LASCAR VIORESCU
1067
avusese ocasie de-a judeca dacă apaticul şi uşorul Lascar se schimbase. Prin hotărirea de-a remănea departe de dinsa el nădăjduia să-i arate că câştigase energie, şi remase statornic in această hotârire, oricât de puternică ii era dorinţa de-a merge la Puriceşti.
Socotelile epitropiei Lascar, le primise imblănzit prin moartea grabnică a lui Ienache, intregi aşa cum i se presen-tare, şi prin mijlocirea lui Dolban se impăcase chiar cu acest prilej cu Vrenceanu. Trebue să-i ertăm această concesie, aci nu era in joc numai slăbiciunea ci mai ales mărinimia, acest dar firesc al oricărui moldovean curat şi sacrificiul propriului interes faţă cu moştenitorii mortului seu prieten. Dar ii re-măsesere ocasii destule pentru a se arăta	sub	o lumină nouă:
cu micul capital ce-i	remăsese de	la maică-sa	el era dator să
mulţumească pretenţiile creditorilor şi să ducă gospodăria din Valea-Verde cum se cade. Creditorii incepuse, fără alte incer-cări, să ceară venzarea Valei-Verde, şi terminul licitaţiei silite se putea ceti peste curend in Monitorul oficial; dar după lege trebuea să mai treacă şease luni, şi Lascar se folosi de acest răgaz pentru a-şi regula afacerile. O recoltă de cele fabuloase, ce dărueşte câteodată Dumnezeu Moldovei, şi venzarea unei părţi din frumoasa pădure de fag remasă ăncă in picioare pe Valea-Verde, pusere in stare pe Lascar, a cărui muncă tot mai mare părea blagoslovită, să plătească in toamnă peste a treia parte din datorii, ceeace mări creditul seu deodată şi-i inlesni dobândirea de sume noue, pentru a scăpa cu totul de vechii creditori; şi cănd căzure cei dintăi fulgi de zăpadă, el putu opri munca câmpului cu încredinţarea că putea scăpa Valea-Verde, dacă urma să muncească cu aceeaşi rivnă cu care incepuse.
Un simţiment nespus de binefăcetor umplea sufletul lui Lascar in decursul acelei vremi şi chiar durerea de-a fi despărţit de Catinca nu	avea putere	asupra	lui.	I se părea că
noul seu fel de viaţă	trebuea să-l	arunce	in braţele fericirii;
el aflâ oarecare voluptate in sacrificiul ce-şi impusese de-a aştepta sfirşitul anului de doliu; pănă atunci nu vroia să vadă pe nimeni şi găsea o plăcere deosebită in adânca singurătate
1068
LASCAR VIORESCU
in care putea să se judece şi să mediteze asupra sa insuş. Chiar pe Dimitrie Albu, care avea o moşie in Moldova de jos la care putea ajunge in doue zile, nu-1 vezuse de mult.
Vremea aşteptată cu atăta dor era acum foarte apropiată, cănd sosi intr'o zi un călăreţ in curte şi inmănâ o scrisoare lui Lascar: Vrenceanu il poftea la nunta fiicei sale Roxandra. Cu toată impăcăciunea lui cu fostul seu epitrop, el nu se mai intilnise cu dinsul de la moartea lui Puricescu, şi nici avea cea mai mică dorinţă să se intoarcă la Bursuceni. Dar in starea sa sufletească actuală i-ar fi făcut plăcere orice distracţie, care i-ar fi scurtat ultimele zile de despărţire, şi hotărî, să inveselească nunta prin presenţa sa şi să meargă chiar din ajun după cum cerea invitarea.
Ceeace se numeşte in Germania «Polterabend» e şi un obiceiu moldovenesc, obiceiu a cărui origine se perde in noaptea timpului. Mireasa nu poartă vel la cununie, ci peteala, o mulţime de fire subţiri de aur adeverat, care-i cad de pe creştetul capului ca şuviţele despletite de per peste umeri şi se coboară aproape pănă la călcăe. Cu căt sunt tinerii mai bogaţi cu atăt peteala se economiseşte mai puţin, şi dacă fata e numai frumuşică, apoi ii şade minunat de bine cu această podoabă. După nuntă peteala impodobeşte icoana Maicei Domnului din biserica unde s’a săvirşit cununia.
Depănarea petelei şi regularea ei se face in ajunul căsătoriei, şi se adună toţi prietenii şi prietenele. Tinerii ţin braţele intinse cu mare răbdare; fetele deapănă, ceeace nu e prea incurcat, restul să tae scurt şi se amestecă printre bomboanele de nuntă. Dar tot mai iute şi mai cu nerăbdare umblă tinerimea cu firele cele subţiri, căci a sosit musica. «Mai bine să jucăm» zice o păreche pe ici; «mai bine să jucăm» şopteşte şi alta mai departe, şi de indată sboară toţi vălţuind vesel prin salon.
Strauss şi Lanner trăesc in memoria celor ce i-au auzit, şi musica de joc germană nu a amuţit prin moartea celor doi virtuoşi. Dar cănd căntă lăutarul ţigan Barbu sau An-gheluţă de joc, apoi tot ţi se invertesc altfel picioarele! Uitaţi-ve la acea orchestră minunată; dar trebue să eşiţi in
LASCAR VIORESCU
1069
tindă, in sală chiar n’aţi putea sta, şi apoi nici nu miroasă oamenii aceia a paciuli. Priviţi aceste obraze negre şi expresive! Perul cel lung negru se scutură selbatic in coace şi in colo, căci capul ajută la bătaia tactului, şi nu numai capul singur, ci şi ochii se’nvertesc mereu, colţurile gurei se mişcă, şi chiar nările, se umflă şi nechează par’că ar vedea armăsarul o iapă! Trei sau patru cântă din vioară, trei sau patru trag cu o pană .,pe strunele cobzei, alţii sufla cu adeverată furie din neiu, şi totul impreună alcătueşte o armonie aşa deosebită şi de iritabilă incăt tenerul trebue să joace cu voe far de voe, bărbatul aşăzat, ridică picioarele in tact şi-şi aduce aminte de tinereţe, cănd işi ţinea şi el drăguţa in braţe, şi betrănul mişcă cel puţin din degetele de la picioare şi se uită zimbind la tineretul cel sburdalnic. Şi unde pui că ţiganii aceştia n’au o idee despre note — căntă totul după auz!
Curtea şi scara, pline de ţărani curioşi şi de slugele boereşti, erau viu luminate, cănd intrâ trăsura lui Lascar in curte in chiotele surugiului. Vrenceanu il primi in tindă şi-l sărutâ cu sgomot. In salon era mare veselie, depănarea pe-telei se sfirşise. Roxandra intimpinâ pe musafir inroşindu-se puţin dar fără cea mai mică chochetarie, şi-i presentâ pe logodnicul ei, un proprietar din vecinătate inotănd in fericire, care-1 strinse de mănă de-i pocnire oasele; cucoana Prohiriţa ii spuse căteva cuvinte foarte prieteneşti intr’o frasă franceză surprinzetor de bine intocmită; bunica Ralu nu se mişcâ de pe loc, ea pusese tocmai măna pe doi jucători de preference.
La asemenea prilejuri, nu numai la ţară, dar chiar şi la Iaşi in capitală, domneşte o veselie şi o prietenie care sunt minunate. Acest fel slobod de-a fi in societate pare inăscut moldoveanului; el isgoneşte cu plăcere tot ce este prea inţelept, fără a atinge buna cuviinţă, astfel şi in vesela adunare de la Bursuceni singur scumpul nostru Hiernonymus era o notă discordantă. El imbrăcase un frac negru, pe care il avea de pe vremea de student, şi-l tot indesa pe Lascar cu glumele şi cu sentenţele sale. Putea să fie foarte neplăcut câteodată bietul Kreidemann !
Se jucâ pănă noaptea târziu ; apoi veni găzduirea mu-
1070
LASCAR VIORESCU
satirilor, care ceru vreme lungă, dar dete loc şi la multe glume şi ris. In casă chiar fără indoială că nu era destul loc, dar nimeni n’avea voe să plece din Bursuceni. Cucoana Pro-hiriţa pusese să pregătească mai multe case ţărăneşti din cele mai bune şi toată societatea o porni pe jos, călări, in trăsură intr’un şir lung, cu musica in cap şi in lumina faclelor ale căror fum se’nvertea vesel in aerul nopţii. Fiecăruia i se mai căntâ căte ceva după ce ajunsese Ja locul seu de odihnă, tot satul era in mişcare; căinii lătrau, găştile găgăiau turburate in liniştea lor obicinuită, pănă se perdu şirul musafirilor şi se întoarseră insfirşit trăsurile goale numai cu musicanţii la curtea boierească.
Şi Lascar avu parte de-o căsuţă ţărănească impodobită cu scoarţe. Tot ce-i trebuea pentru a se imbrăca a doua zi era aşăzat pe o masă cu invelitoare albă. Se afumase cu chihlibar, şi totul era curat şi plăcut. Lascar işi dăduse osteneala toată seara să fie amabil, şi acum se aruncâ ostenit pe pat. Afară era linişte, căinii şi gâştele tăcuseră, aşa incăt el adormi indată.
Soarele resări strălucitor in zioa căsătoriei. Din zori incepu mişcarea la Bursuceni; slugile călări şi pe jos alergau de la curte la casele unde musafirii petrecuseră noaptea; nu era lucru mic să ingrijeşti de cafeaoa şi de dulceaţa tutulor. Mai multă treabă decăt toţi avea insă vornicelul sau mareşalul nunţii a cărui numire o ceruse Vrenceanu cu tot dinadinsul, ţiind mult la obiceiurile vechi. Vornicul se alege obicinuit din ajun dintre cunoscuţii mai deaproape şi primeşte din partea miresei o basma cusută cu fir după telul oriental, numită cevrea, pe care o leagă de virful unui băţ ca semn al demnităţii sale. Treaba lui e să facă invitările şi să îngrijească de toate pregătirile pentru serbare. La Bursuceni se alesese o rudă a miresei, tenerul şi veselul Bucinescu, care işi făcu datoria cu mare ingrijire şi plecase din zori călare cu	steagul	seu spre a vedea de musafirii	din sat.
Pe la	10 ciasuri mai sosire şi alte	familii şi apoi veni
şi vornicul	Alecu Dolban cu soţia intr’o	caretă trasă	de opt
cai	murgi.	Oamenii satului işi scoaseră	pălăriile de	departe
LASCAR VIORESCU
1071
la vederea echipajului, care avea vechea eleganţă moldovenească ce dispare din nenorocire din ce in ce mai mult; coamele şi coadele cailor inhămaţi tot doi căte doi erau împletite cu panglice stacojii; amendoi surugii purtau curioasele lor haine obicinuite: pantaloni foarte largi de postav albastru cusuţi cu roşu, un mintean scurt de aceeaşi coloare asemenea împodobit cu cusături, un brău stacojiu şi o haină albă scurtă a căror măneci aternau pe spate, acoperită cu flori negre, albastre şi galbene făcute din şireturi. Pantalonii tot mai strinşi spre genunchi se opresc acolo, se mai ved pe deasupra cismelor celor lungi ciorapi de aba bogat cusuţi, aşa incăt călăreţul se vede muiat intr'o mulţime de cusături de toate feţele pe alb şi albastru. Pe lăngă această ii sboară panglice de toate feţele deasupra pălăriei de pâslă cu margini late, şi mănerul de alamă al unui cuţit ţeapăn ii ese din brău. Alături cu feciorul îmbrăcat nemţeşte era pe capră un arnăut cu ciubucul boierului in mănă. El era in hainele sale naţionale roşii pline de fireturi cu turbanul pe cap, in şalul care-i încingea mijlocul se vedeau pistoale ţintuite cu argint. Doi ţărani călăreau de ambele părţi ale trăsurei spre a o feri de resturnări. Străinul stă pe loc cănd intilneşte un asemenea alaiu boieresc, şi chiar pămenteni se uită după dinsul, şi le ride inima de bucurie la această privelişte.
In restimpul acesta clopotele bisericei din sat dedesere semnalul pentru începerea ceremoniei. In curtea boierească plină de echipajele cele mai felurite era mare alergătură, se aşăza şirul astfel cum trebuea să pornească. O trăsură cu opt cai in care se aflau mireasa cu maică-sa plecâ inainte, pe urmă venea acea cu mirele, tatăl seu şi vornicelul, apoi toţi invitaţii intr’un lung şir de trăsuri. Toţi caii aveau basmale albe şi feţe, legate pe lăngă urechi; călăreţii goneau descăr-cănd la puşti; ţăranii şi slugile alergau spre biserică spre a-şi face loc la cununia duducăi Roxandrei; era o icoană vie şi veselă. Nici Kreidemann nu lipsea, călare pe Fanny.
Vechea şi cam derăpănata biserică a satului avea azi un aspect foarte plăcut; preotul, un betrăn cu barba lungă
1072
LASCAR VIORESCU
albă aştepta in odăjdiile sale bogate ţesute cu fir; tenera păreche işi luâ locul hotărit pe un covor şi cununia incepu.
Părinţii se retrag cam in fund in zioa căsătoriei copiilor lor. Nunul şi nuna aleşi dintre rudele sau prietenii cei mai deaproape, ii inlocuesc şi işi iau sarcina aceasta obicinuit aşa de serios, incăt căsătoriţii găsesc şi mai tărziu un sprijin intr’inşii; amendoi stau dinaintea altarului alături de mire şi mireasă, ţinend in mănă o luminare mare de ceară impodo-bită cu aur, flori şi panglice. Preotul intinde păine tinerei şi betrănei părechi, ei beau vin din acelaş pahar, ca simbol de legătura strinsă care-i impreună pe viitor, şi calea vieţii care trebue urmată impreună de aci inainte, e simbolizată prin aceea că astfel pornesc mănă in mănă, cu preotul inainte de trei ori in jurul altarului. Sunetul clopotelor ii insoţeşte in cale şi cei de faţă le aruncă bomboane şi fire de peteală la picioare, astfel incăt străluceşte prin aer. Dacă ne inchipuim o mireasă frumuşica impodobită cu peteala de care am vor* bit mai sus, şi un mire frumos, ceva emoţie la părinţi şi la ceilalţi martori apoi găsim foarte multă poesie in acest tablou.
Pentru Lascar insă se perduse cu totul această poesie. El sta ca unul ce visează, alb ca păretele, peptul seu se ridica in resuflări neregulate. Pe cănd era mare tăcere şi se celebra cununia se auzi la intrarea bisericei un foşnet par’că ar fi sosit musafiri noi; Lascar se uitâ cu distracţie, la căţiva paşi de el se aflau Dimitrie Albu şi Catinca l
Intăiul moment de surprindere fu aşa de puternic incăt ii paralizâ orice gândire; nici nu-şi putea da seamă de era fericire sau durere ceeace simţi la neaşteptata ivire a fiinţei mult iubite de dinsul. El nici nu bagâ de seamă că şi Catinca se lupta cu mişcarea ei sufletească; şi mai puţin ii dete in gănd să respundă la salutarea lui Albu, care căutâ de mai multe ori să-i intilnească privirea şi se uita la el cu mare bucurie.
Sgomotul felicitărilor după săvirşirea cununiei il deş-teptâ. Toţi se imbulzeau spre tinerii insurăţei, nici el nu putea remăne inderăt; şi cu atăt mai puţin cu căt nădăjduia să se
LASCAR VIORESCU
1073
apropie de prietena sa in imbulzeala ce se născuse; dar cucoana Prohiriţa apucase de braţ pe Catinca şi după ce-i făcuse meritatele imputări că sosise aşa de tărziu, se şi indreptâ cu dinsa spre eşire.
Lascar se simţi deodată imbrăţişat cu căldură, el intoarse capul şi se vezu in braţele lui Albu. «Ce zici de a-ceastă surprindere?» intrebâ acesta. «Nici un cuvent», respunse Lascar. «Haidem afară, afară la aer, altfel voiu incepe să plăng ca un copil dinaintea tutulor acestor străini!»
Pe cănd se intorceau toţi insoţiţi de împuşcături şi de musicanţii care şedeau intr’un car, la curte slugile sum comanda neobositului Bucinescu pregăteau cu sudoarea frunţii masa cea mare. Abia peste un cias totul fu gata; trebueau 60 de tacămuri, fără a socoti măsuţa cea mică pentru cei şase copii ce-i adusese cu dinsa mătuşica Paraschiva; — mătuşica Paraschiva nu venea niciodată fără copii sei.
In restimpul acesta o parte din societate se respăndl prin grădină; Lascar şi Dimitrie se plimbau vorbind dinaintea porţii; cei mai mulţi remasere in curte unde trebueau să joace ţăranii după ce li se impărţise rachiu. Aci işi arătâ vetaful Gheorghe Clipa toată superioritatea minţii sale, şi cum studiase de bine caracterul supuşilor sei. îndată ce-şi primise unul paharul seu de rachiu ii făcea cu cridă o cruce pe spinare spre a-1 impedica de-a se turişa din nou pintre cei insetaţi.
Un cerc mare se intinse pe iarbă, cu lăutarii la mijloc, mulţi musafiri se amestecare pintre ţărani spre a face glume cu fetele; hora se invertea incet in jurul musicei, din vreme in vreme un flecău apucat de neastempăr impingea deodată cu foc pe vecinii sei in mijlocul cercului spre a sări şi a bate din picioare. Cănd priveşti la horă ţi se pare că oamenilor trebue să li se urască grozav jucănd-o; dar nu este aşa; fetele şi flecăii joacă bucuros chiar daca n’au cisme in picioare.
Insfirşit se dete semnalul ospeţului; musica se aşezâ in tindă, mirosul de bucate intimpinâ pe meseni cănd intrare in casă şi le mări pofta de măncare; o veselie copilărească se vedea pe toate chipurile, şi fiecare se grăbea să-şi aleagă
C. I, XXII.-XlI.-28,371.	68
1074
LASCAR VIORESCU
vecina la masă. Kreidemann se şi apropiase	de	Catinca,	cu
intenţia de-a o apuca de braţ dar Lascar	işi	făcu loc pe	ne-
aşteptate intre amendoi şi-i intinse măna.
Ospăţul de nuntă făgăduia să fie vesel şi se ţinu de cuvent. Masa era minunată, bucătari din toate părţile veniseră in ajutorul ţiganului lui Vrenceanu. Pe lăngă cele mai fine producte ale bucătăriei franceze nu puteau lipsi nici mâncările moldoveneşti, şi mai nainte de toate plachia de găscă. Afară se căntau valţuri şi polka-mazurka astfel ca pe tineri abia ii răbda inima pe scaune; convorbiri tot mai sgomo-toase se incingeau din dreapta şi din stingă peste masă. Vrenceanu işi călcase pe inimă cu vinurile sale; esemplare strămoşeşti de Cotnar şi Odobeşti curgeau ca din isvor, alternând cu Bordeaux şi vin de Rhin, şi cănd săriră dopurile de la Champagne apoi, după ce se bău in sănătatea mirilor a socrilor şi a tutulor rudelor, urmare toastele cele mai surprinzătoare.
Un speech pregătit de Kreidemann	cu	tot	spiritul său,
se perdu ruşinos din pricina sgomotului.
Convorbirile cele vii conveneau minunat părechei noastre inamorate, care ar fi dorit mai bine să se afle acum in grădiniţa liniştită de la Puriceşti; sfiala de la inceput nu fu luată in seamă, şi Lascar incepu a zice:
«Datoresc prietenului meu Dimitrie Albu bucuria neaşteptată de-a te vedea aici?»
«Nu tăgăduesc, Albu m’a indemnat să primesc invitarea la nuntă», respunse Catinca.
«Ştiai că mă vei găsi aici?» Catinca se uită la dinsul roşindu se; «nădăjduiam», zise ea serios.
O nespusă fericire cuprinse inima lui Lascar. Viitorul sta legat de acest cuvănt al prietenei lui. Nu putea urma mai departe această convorbire in locul unde se afla; o asigurare şi mai lămurită pentru dorinţele sale nu Tar fi lăsat in putinţă să-şi mănânce supa in mod cuviincios şi să res-pundă la intrebările ce i se făceau şi lui din vreme in vreme. Dar fericirea lui cea prea mare trebuea să resufle intr’un fel; el se aruncâ aşa dar cu cea mai neastămpărată veselie in vor-
LASCAR VIORESCU
1075
birea de-o mie de ori incepută şi apoi earăş intreruptă a societăţii; şi nu-i trebuea mult ca să se fi prins frate de cruce cu Kreidemann, numai de dragul Catincăi.
Se şezu mult la masă, şi se beu mult, Chiar şi Vrenceanu cel cumpătat ajunsese la inspiraţie, şi cănd se sculare toţi de pe scaune, el strigâ: «Haideţi să facem o plimbare prin sat». Musica se puse in cap şi tot şirul porni. Nici damele nu remasere inapoi, Catinca ţinea pe Lascar de braţ. O asemenea plimbare, pe care societatea aleasă nu o face decăt escepţional şi la ţară, dar care nu e rară in clasele de jos chiar la oraş, are un aspect deosebit, de cea mai mare veselie. La Bursuceni plimbarea era interesantă mai ales din pricina lui Vrenceanu care, apucănd pe Pentelei Creţu de guler, se aşezase la spatele musicei şi incepu un fel de joc cu tovarăşul seu care sărea şi chiuia. Betrănul ţinea cu o mănă antereul seu moldovenesc şi făcea nişte paşi aci mari, aci mici, apoi sta pe loc şi incercâ mişcări haslii bătend cu tocul cismelor, pămentul; apoi deodată incepeau ear paşii mari. Priveliştea era foarte originală; Creţu nu putea ţine tactul; el ducea grija gulerului de la haină. Ţăranii se strim-bau de ris şi strigau: «Boierul nostru s’a chefăluit, Dumnezeu să-i erte pecatele!»
Abia se intoarse lumea acasă, şi jocul incepu; ţiganii neobosiţi căntau par’că acum pusesere abia măna pe vioare. Quadrile, polka, valţ, urmau una după alta; nici hora nu fu uitată. Nu se ivi nicio impedicare, numai copii mătuşicăi Paraschiva fure călcaţi reu de vre-o căteva ori. Vlăstarii desnă-dăjduiţi nu-şi băteau capul de aceasta şi săreau mereu pintre dănţuitori.
Prilejurile de-a vorbi fără a fi băgaţi in seamă erau numeroase, Lascar şi Catinca nu scăpare nici unul. Cănd se despărţire noaptea tărziu măinele lor se ţinure strinse multă vreme şi Catinca zise lui Lascar uităndu-se cu drag la dinsul: «La revedere». Şi cănd Albu se apropie de dinsul, se îmbrăţişare cu toată inima amendoi bărbaţii, şi Lascar zise: «Iubirea şi prieteşugul mi-au venit in ajutor •— ve mulţumesc!»
1076
LASCAR VIORESCU
Au trecut patru ani de la nunta cea veselă.
E o minunată zi de vară. Un vapor străbate valurile limpezi in susul Dunării. O societate variată se plimbă vorbind pe punte; mulţi se bucură de frumoasele privelişti de-a-lungul ţermului; mulţi nici nu iau seamă la dinsele.
Pe*o bancă şade un tener blond cu musteaţa roşcată imbrăcat in haine elegante de vară; lăngă dinsul e o damă teneră a cărei ochi mari negri se indreaptă spre partea unde se află Moldova. Dar nu e nicio tristeţă pe obrazul ei, ea zimbeşte cu nespusă gingăşie cănd vine fuga spre dinsa şi o apucă de genunchi, un băeţel de vre-o trei ani cu frumoasele lui haine de coloare deschisă.
«Cine sunt oamenii aceia frumoşi?» intrebâ unul din căletori pe căpitan, şi acesta arătâ cu degetul spre un sac de drum cu o placă de alamă pe care sta scris numele proprietarului: Lascar Viorescu.
* *
❖
Cu aceşti căletori părăsesc şi eu Moldova; dulci, foarte dulci amintiri me insoţesc in Germania.
La despărţire me mai intreb ăncă odată daca icoanele pe care am căutat să le descriu sunt adeverate, şi cred că fără grijă pot respunde afirmativ.
Pentru german ajunge aceasta; pentru moldoveanul in mănele căruia ar putea cade aceste pagine mai adaug ceva.
Am avut adesea prilejul de-a observa caracterul lui Lascar; nu este o născocire a inchipuirii mele.
In Catinca din contra găsesc nobleţă femeească care se află in firea moldovenilor, şi me rog la Dumnezeu, ca multe locuitoare din provinciile Dunărene să dea inapoi spre a se apropia de acest tip primitiv şi să devie mai puţin Pari-siane, spre a lucra in sens patriotic la inălţarea împrejurimii lor.
Bărbatul şi femeea trebue să lucreze impreună la civili-saţia ţării lor, să se indemne unul pe altul nu numai la bunăvoinţă dar şi la indeplinirea acestei ţinte; femeea ca şi băr-
LASCAR VIORESCU
1077
batul trebue să aibă inaintea ochilor ţinta vieţii, altfel ea e lipsită de patriotismu.
Am auzit, fără indoială, multe cuvinte frumoase şi en-tusiaste de pe buze frumoase; dar daca ar fălfăi steagul tricolor naţional pe-o parte cu strigătul simplicităţii şi al restringerii pentru binele general, ear de altă parte o nouă garnitură de horbote — femeea din societatea naltă ar urma de sigur pe cel dintăi, dar s’ar uita cu durere la cea de-a doa.
In iubirea mea sinceră pentru frumoasele ţări Dunărene imi mai vine in gănd şi alte conduşii de tras din descrierea cea simplă de mai sus. Dar multe se vor fi schimbat fără de asta in timpul din urmă. Poate chiar azi o existenţă problematică ca acea a lui Vrenceanu a devenit" cu neputinţă; şi un Ienache Puricescu tener n’ar putea fi impedecat cu sila in zioa de azi să-şi desvolte inteligenţa sa, precum a fost reposatul meu prieten.
(Sfirşit).
1078
ZEFLEMELE
ZEFLEMELE
REVISTĂ POLITICA SI UMORISTICA
Băile de la Călimăneşti. — Crima din Calea Moşilor. — Un kel-ner improvisat. — Ţaţa Naftalina. — Poliţe neplătite. — Tariful autonom. — Ţuica şi Rachiul. — Agio. — Ziarele. — Un dejun copios. — Cănii turbaţi. — Un căletor ultra naţional. — Descoperirea criminalului din Calea Moşilor. — Dulapul misterios. — Arestarea ucigaşului.
IN TREI ACTE
DE
I. C. NEGRUZZI si D. R. ROSETTI.
SUMARUL ACTULUI II.
PERSOANELE:
Axenief.
Edgardo.
1-iul	căletor.
2-lea	căletor. Tariful autonom. Rachiul.
Agiul.
1-iul	ziar.
2-lea	ziar.
1-a	damă.
2-a	damă.
Ţaţa Naftalina. Ţuica.
Colectivitatea.
Femei.
3-lea	ziar.
Un domn. Bărbaţi.
ZEFLEMELE
1079
ACTUL II.
Băile de la Călimăneştî. — O cameră de mâncare. — In fund un dulap. — O masă la mijloc. — Mai multe scaune de paie.— O uşă la dreapta. — Alta la stingă. — Şi alta in faţa scenei. — O canapea la dreapta.
SCENA I.
Axenief singur.
Axenief (după ce aşază scaunele)
Aşa cum sunt acum, cu musteţile rase, cu barbetele ciocărtite nu mai me cunoaşte nici dracul. Uitaţi-ve la mine... Aşa e că nu mai me cunoaşteţi? Uitaţi-ve bine! — Cănd s’a ingroşat gluma in insula Zeflemea şi a isbucnit revoluţia, am fugit... Rănit la cataramă, abia am putut să ajung pănă la malul mării unde m’am urcat intr’un vapor şi am venit in Romănia. — Ce s’o fi făcut amicul şi stepănul meu Edgardo, nu ştiu. Mie nu-mi plac emoţiile. Am zis adio postului meu de şambelan, fără leafă, şi eată-me.... Imi caut sănătatea la Călimăneşti.... beau apă de Căciulata ca să-mi indreptez le-siunea de la.... ve aduceţi aminte.... de la cataramă. Dar fiind om sărac, am intrat chelner la otel, din care pricină mi-am ras musteţile. (se aude un clopot sunănd la dreapta, apoi la stingă, apoi la mai multe odăi deodată). Kommt Schon! Plicticos Otel, O slugă pentru toţi, dar nu me turbur... imi petrec ciasurile cetind gazetele, (se aude un clopot). Kommt Schon ! (se aşează pe un scaun şi ceteşte). «O crimă ingrozitoare s’a comis acum trei zile pe calea Moşilor, (clopot). Un lipovan dimpreună cu soţia sa şi patru copii au fost ucişi de-o slugă anume Nicolae care a dispărut, (clopot). Kommt schon! (clopot la toate odăile). Kommt schon! Ce dracu 1 (se scoală).
O VOCe (la dreapta)
Apă, apă!
1080
ZEFLEMELE
O V0C6 (la stingă)
Un şervet!
Altă VOCe (dreapta)
Kelner; cişmele, cişmele !
Altă VOCe (stingă)
Hainele, adu hainele!
Toate vocile (împreună)
Apă, cişmele, un şervet, hainele ! (Toţi dau năvală in scenă).
SCENA II
Axenief, I-iul călător, 2-lea căletor, I-a damă, 2-a damă,
ENSEMBLE
1-iul	călător
Adu-mi apă de spălat.
Axenief
N’am, sacaoa s’a stricat.
I-ia damă
Imi lipseşte-o cismuliţă.
Axenief
Nu e gata, cuconiţă.
2-lea	călător
Adu-mi un şervet curat.
Axenief
N’a venit de la spălat.
ZEFLEMELE
1081
Toţi şi a 2-a damă
Apa, haine, cisme iute! — [bis.]
Axenief (astupăndu-şi urechile)
Vai ! minţile-mi sunt pierdute ! — [bis.]
II.
1-iul	călător
Dă-mi degrabă-o farfurie.
Axenief
S’a spart la bucătărie.
I-ia damă
Fugi de-mi adă-o linguriţă
Axenief
Numai una-i, cuconiţă
2-lea	căletor
Un pahar cu apă rece.
Axenief
L’a luat numerul zece.
Toti si a 2-a damă
A -9
Prosop, apă, sunt grăbit! — [bis.]
Axenief (astupăndu-şi urechile)
Auleo, m’aţi ameţit! — [bis.]
Ce să ve fac... luaţi singuri ce ve trebue. Uite, cismu-liţele sunt pe galerie in fund, prosoapele la spălătoreasă... hainele dincolo, afară pe scaun... apă jos in curte, in puţ. Eu n’am vreme sunt singur pentru tot otelul. Mai intăi trebue să pun masa, s’a apropiat ora dejunului.
Călătorii (pregătindu-se să easă)
Asta e scandal!
1082
ZEFLEMELE
I-iul călător
Aveţi dreptate, insă ştii ce-1 puţin că eşti in ţara ta, că nu cheltueşti banii la Nemţi sau la Franţuji şi că bei ape minerale naţionale, (eşind cu ceilalţi căietori prin fund). Da, na-ţi-o-nale! naţionale!
SCENA III.
Axenief.
Axenief (pune masa şi aşează scaunele in jurul mesei)
Acum să-mi ved de treabă, să pun masa. La numerul unu, o farfurie — la numerul doue o furculiţă, cănd va avea nevoie numerul unu de furculiţă, n’are decăt s’o ceară de la numerul doue. — Pe mine me urmăreşte o idee... să pun măna pe ucigaşul Nicolae, omoritorul din Calea Moşilor. Cine ştie dacă nu cumva, e ascuns aci la băi la Călimăneşti, sau dacă n’are să-mi pice in mănă, azi sau măine. (puind masa inainte). La numerul trei un pahar, la patru o lingură, la cinci o scobitoare... cel puţin să aibă fiecare căletor- căte ceva inaintea sa. (venind in scenă). Dacă pun măna pe ucigaşul din Calea Moşilor, viitorul meu este asigurat... Umflu recompensa făgăduită de 2000 de lei şi me fac comisar clasa II in Bucureşti. Sem-nalementele lui Nicolae sunt insemnate aici. (scoate un ziar şi ceteşte). «Blond — spăn — perul lung — imbrăcat cu haine de pa-
^honţ». (ia doue sticle de vin şi o carafă cu apă şi umple astfel cele doue
sticle). Se umplu şi sticlele ca să ajungă vinul pentru toţi 1
SCENA IV.
Axenief şi Tata Naftalina.
’	9	A
Ţaţa Naftalina (intrănd răpede prin fund)
Kelner!... băete!... gargonL. Un scaun... dă-mi iute un
ZEFLEMELE
1083
scaun că-mi vine reu... ah! ah! nervele, m’au apucat nervele!
(cade pe un scaun).
Axenief
Doamnă! Madamo I Ţine-ţi firea! (ii vine in ajutor).
Ţaţa Naftalina Eau di Colon.... eau di colon.... dă-mi eau di colon că
leşin.
Axenief
Poftim! poftim!... indată. (ii pune sub nas un clondir cu apă minerală).
Ţaţa Naftalina (mirosind şi sărind in sus)
Piha! Ce este puturoşia asta?
Axenief
Eau de colon naţional de la Căciulata... Vezi că-ţi este mai bine... Istoriseşte-mi ce ai păţit!
Ţaţa Naftalina
Ce să paţ, domnule... Veneam de la viile din Prahova şi treceam la cele din Argeş, ca să le inspectez căci sunt măncate de filoxeră... In tren me intilnesc cu un rus.
Axenief
Un rus...
Ţaţa Naftalina Şi ce rus... un fel de pahonţ...
Axenief
Pahonţ!
Ţaţa Naftalina
Pahonţ blond...
1084
ZEFLEMELE
Axenief (iute)
Blond... spăn... cu perul lung. Am semnalementele lui.
Tata Naftalina
d &
II cunoşti?
Axenief
Nu. (ap) E Nicolae... Nicolae ucigaşul din Calea Moşilor... (tare) Spune inainte 1
Ţaţa Naftalina
Ce să spun, domnule... S’a luat după mine, mi-a îmbuibat urechile cu căntece de dragoste, jurăminte de amor, propuneri de căsătorie.
Axenief
Şi dumneata ce ai făcut ?
Ţaţa Naftalina
N’am făcut nimic. Am căutat să-mi. pearză urma, dar de prisos... M& urmărea mereu, n’am putut scăpa de el nici aci la Călimăneşti.
Axenief
E aici?
^	Ţaţa Naftalina
Da, a remas jos. Spune-mi unde să me ascunz? Aveţi o odae liberă?
Axenief
Poftiţi la No. 5; nu sunt acolo decăt trei căletori.
Ţaţa Naftalina
Domnule, drept cine me iei?
ZEFLEMELE
1085
Axenief
Nu ve supăraţi.... E şi un ministru intre ei.
Ţaţa Naftalina Ei, aşa, se schimbă vorba... Arată-mi camera!
Axenief
Un minut... Să ve trec la condică.
Ţaţa Naftalina La condică, pe mine!
Axenief
Aşa e porunca poliţiei.
Ţaţa Naftalina
Scrie: «Ţaţa Naftalina».
Axenief
Ţaţa Naftalina! — Ciudat nume!
Ţaţa Naftalina
Ciudat, neciudat aşa me chiamă.
I.
Eu sunt Ţaţa Naftalina Sunt frumoasă, cum vedeţi;
Aici din ţară străină M’a adus cu mare preţ!
II.
Un om mare me iubeşte Un bărbat prea galanton Şi cu mine risipeşte Mult, aproape-un milion.
1086
ZEFLEMELE
III.
Cu el am fost împreună Pe la vii, in orice loc,
Insă dragostea-i nebună Nu prea i a adus noroc!
IV.
Dinsul, dupe ce plăcerii Milionul l’a jertfit,
De pe scaunul puterii Să se ducă-a fost poftit!
Axenief
Va să zică, profesiunea dumneavoastră este...
Ţaţa Naftalina
Este să me plimb pe la vii... Să costisesc mulţi bani şi să nu fac nicio treabă. Prin urmare inţelegi necazul meu cănd am vezut că se ia după mine un desculţ de pahonţ.
Axenief
Aşa e... Ve rog poftiţi la No. 5...
Ţaţa Naftalina
Mulţumesc, băete. (ese la dreapta).
SCENA V.
Axenief şi Edgardo.
Axenief
Acum me duc să dau de ştire la poliţie că ucigaşul Nicolae din Calea Moşilor este aici. (ese prin fund).
Edgardo (intră pe uşa de la stingă)
Dacă nu me inşăl aici a intrat Ţaţa Naftalina... fericirea
ZEFLEMELE
1087
zilelor mele... Ciudat lucru e şi viaţa... Mi s’a intimplat un lucru nepomenit... Graţie votului secret cu bilete albastre şi plicuri de tulpan, fusesem ales Voivod al insulei Zeflemea... Pe la ora 4 şi 5 minute isbucneşte o revoluţie şi pe la ora 4 şi 15 minute am tulit-o lăsănd puterea in manele unui guvern provisoriu. Mi-am ras musteţile, mi-am pus o perucă blondă, m’am imbrăcat cu hainele unui lipovan şi am putut să scap nemiruit de naţiunea indignată care, din eroare negreşit, năvălea şi asupra mea. Ce s’a făcut Axenief şambelanul meu, nu-mi e cunoscut. L’am lăsat acolo. Nu ştiu de urma lui şi nici nu voesc să ştiu. Acum am alt foc pe inimă. Iubesc pe Naftalina, o brună apelpisită dar grozav de parfumată, pe care am intilnit-o in trenul ce mergea spre Piteşti. Dorul ei me arde, me topeşte, pentrucă, dupe căte am aflat, are chimirul gros. A umflat de la un om de stat aproape un milion. Am vezut-o intrănd aici. Unde s’o fi ascuns? O fac eu să easă indată. Imi pregătesc dulcea-mi voce de tenor şi trebue să me asculte. Am să cănt serenada care am compus-o pentru dinsa.
I.
Te iubesc o Naftalină Cu al teu miros ăngeresc,
Tu eşti dulcea mea regină,
Naftalină te iubesc !
ir.
Pentru tine Naftalină Me usuc, me prăpădesc,
Eşti frumoasă ca o zină,
Naftalină te iubesc !
O voce
(să deschide uşa de la dreapta şi se aruncă un ban in scenă)
Crede, moşule!
Edgardo
Un ban! Imi aruncă un ban ca la cerşetori! Nu-mi re-
1088
ZEFLEMELE
mane decăt să me sinucid, (scoate o sticluţă din buzunar). Eată otrava familiei Borgia cu care m’am ucis adesea la ora II din noapte in opera Lucrezia Borgia. O picătură e deajuns. (bea). Acum, pănă să-şi facă efectul me pregătesc de moarte, (joc de scenă, se culcă pe canapea, dupe ce s’a legat la cap). Un lucru me munceşte.... datoriile mele.... datoriile care le las neplătite... Oiu fi avend multe poliţe, nici nu mai ştiu. (adoarme).
SCENA VI.
Edgardo, Tariful autonom, Ţuica şi Rachiul, Agiul, Ziarele, Colectivitatea.
(Cortina din fund se ridică şi apar poliţile neplătite in şir, precum urmează, apoi dispar).
Tariful autonom
Poliţa No. 1.
Sunt tariful autonom: tu odată mi-ai jurat
Să me păzeşti ca un sfănt, şi acum m’ai lepădat, (dispare).
Edgardo (sculăndu-se şi şezend turceşte pe canapea)
Ştii că eşti nostim? Am fost silit să fac convenţii comerciale! (se culcă ear).
Ţuica şi Rachiul
Poliţa No. 2.
Suntem ţuica şi rachiul, industrii naţionale Ai zis că vom fi obiectul grijii şi dragostei tale.
Şi acuma vai de noi
Ne-ai ucis cu biruri noi! (dispar).
Edgardo (sărind in picioare)
Şi beţia a ajuns industrie naţională, ce ve mai plângeţi ? (se culcă).
*
ZEFLEMELE
1089
Agiul
Poliţa No. 3.
Agiul aurului sunt
Nou venit pe-acest păment.
Ai zis că a mea plecare.
Vei căla să inlesneşti,
Dar bag seamă cu mirare
Că tu me’mpămenteneşti. (dispare),
Edgardo (intorcSnd capul)
Are haz plângerea asta... Aş inţelege sâ reclami dacă te-aş fi espulsat... dar să te plăngi că te-am impămentenit!... He 1 hei, sunt mulţi la bursă care ar vrea să fie in locul teu 1
Ziarele
Poliţa No. 4.
Noi care suntem gazete Relele ţi-am arătat,
Ear tu in loc de resplată Capul ne Tai sfărămat!
Dă măcar in judecată Naţiunea indignată!
Edgardo (horcăind)
N’auz nimic... dormi...
Ziarele
Da măcar in judecată Naţiunea indignată ! (dispar)
Edgardo Da, dai Hrrr! (horcăe şi mai tare).
Colectivitatea
Poliţa No. o.
Eu sunt colectivitatea,
Mult timp tu mai dismerdat Insă de o vreme ’n coace Nu-mi dai destul de măncat!
C. L. XXII.-XII.-28,371.	m
1090
ZEFLEMELE
Dă-mi mâncare, dă-mi mâncare Căci stomacu-mi este mare !
Edgardo
(sărind in sus işi intoarce buzunarele pe dos arătând că sunt goale)
Ia do unde nu mai el (Cortina din fund cade). Duceţi-ve la naiba de poliţe... Nu ştiu pentru ce me turbur degeaba. Mai intăi nici nu mai au valoare astăzi. Codul de comerciu s’a modificat şi poliţa s’a prefăcut in cambie... Ciudat lucrul.. Otrava nu lucrează... Nu lucrează de loc! (scoate sticla din buzunar). Am făcut eroare... Am b£ut apă menerală de la Călimăneşti... altfel de Otravă... (se aude un clopot tare afară).
SCENA VII.
Edgardo, I-iul călător, 2-lea călător, I-a damă,
2-a damă, Axenief.
Toţi (intrând prin fund)
Eată clopotul resună La dejun să ne-aşăzăm.
Venim toţi cu poftă bună Ca să bem şi să măncăm !
La masă 1 la masă, (bat cu pumnul in masă şi işi iau locul). Hei! kelnerl kelner!
Axenief (intră răpede prin fund)
îndată! indată 1 (ap). N’am putut să găsesc nici un agent poliţienesc. Au fost toţi chemaţi la Bucureşti pentru o manifestaţie spontanee.
Toţi
Hei, kelner, supa!
Axenief
La moment! (ese prin fund şi se intoarce indată). Supă nu e; a dat in foc!
ZEFLEMELE
1091
Toţi
Oh!
2-lea călător
Atunci dă-ne rasolul.
Axenief
La moment! (ese prin fund şi se intoarce indată). Rasol nu e.. l’a măncat antreprenorul birtului.
Toţi
Oh!
Edgardo
Dă-ne mâncarea!
Axenief
Mâncarea... la moment, (ese prin fund şi se intoarce răpede). Mâncare nu e... Nu s’a făcut zarzavaturi anul ăsta!
1-a	damă Dă-ne cel puţin friptura.
Axenief
Friptura... la moment! (ese prin fund şi se intoarce iute). Friptură nu e... a cumperat tot muşchiul un cismar pentru ca să facă tălpi de cisme.
2-a	damă
Bine o să remănem flămânzi ?
Axenief
Flămânzi... la moment! (ese şi se intoarce indată aducend cinci bucăţi de păine). Asta e porţia d-voastră pe zioa de astăzi. (ie distribue).
Toţi
Asta e bătae de joc! (se scoală toţi de la masă).
1092
ZEFLEMELE
I-iul căl&tor
Aveţi dreptate, insă ştii cel puţin că eşti in ţara ta, că nu cheltueşti bani la Nemţi şi la Franţuji, şi că bei ape minerale naţionale, na-ţi-o-nale!
I-a damă
Bine, beutura o fi naţională, dar mâncarea?
I-iul căletor
Ei vorba românească : «Fie păinea căt de rea, tot mai bine in ţara mea» (mănăncă).
Axenief (scoate o hărtie)
Ve rog acum să faceţi bine şi să subscrieţi certificatul de faţă.
Edgardo (luănd hărtia)
Ce e asta?
Axenief (speriat ap.)
Asasinul... Asasinul!
Edgardo (cetind)
«Subsemnaţii abonaţi ai otelului cel mare de la Călimă-neşti, contrariu ştirilor respăndite de duşmanii partidului liberal naţional, declarăm că mâncarea de la acest otel este foarte gustoasă şi mai mult decăt indestulătoare. Această declaraţie o facem cu măna pe conştiinţă şi pe stomah...» (vorbeşte). Ei, ce vrei să facem cu asta?
Axenief
Să iscăliţi ca să se publice la gazetă.
I-iul călător
Adu incoace kelner... Eu iscălesc, pentrucă ştiu cel puţin că sunt in ţara mea, că nu cheltuesc banii la Nemţi şi
ZEFLEMELE
1093
Ia Franţuji şi că beau ape minerale naţionale, na-ţi-o-na-le! Mai am şi un prieten la No. 15, care e bolnav pe moarte şi nu mai mănăncă de-o lună! De sigur că iscăleşte şi el!
SCENA VIII.
Aceleaşi persoane, Un domn.
Un domn (intră fuga prin fund strigând)
Me rog, un doftor, un doftor... Nu e nici un doftor aici?
Edgardo
Ce e? ce ai păţit? semeni grozav de turburat.
Domnul
Turburat ca turburat, dar mi-e frică să nu fiu turbat... Cănd me plimbam pe aleul cel mare, a sărit asupra mea un căine căt toate zilele cu ochii aprinşi, cu...
Toţi
Oh! un căine turbat!
Axenief
Ce mai stai de vorbă aici şi umbli de giaba dupe doctor... pleacă răpede la Paris.
l-a damă
Aşa e... du-te la vestitul Pasteur, căci astăzi aşa e obiceiul, cine vede un căine turbat neturbat... măcar de deparet, pleacă la Paris.
Domnul
Zeu, aşa imi vine şi mie să fac.
1094
ZEFLEMELE
I-iul călător
Să me erţi, să-mi dai voie	să-ţi	fac şi	eu	o intrebare.
Te-a muşcat câinele sau nu ?
Domnul
Negreşit că m’a muşcat.
I-iul călător
Ei, atunci nenişorule, ce mai incurci cu Pasteur ne Pas-teur, Paris, ne Paris. Ascultă-me şi pe mine, stai in ţara ta şi bea apă minerală din ţara ta.
Domnul
Ei, dar dacă turbez şi eu şi mor?
I-iul călător
Cel puţin ştii că nu-ţi ai cheltuit	banii	la	Nemţi	şi la
Franţuji, că ai avut aface cu un	căine	din ţara	ta, şi	dacă
mori, mori de turbare naţională, na-ţi-o-na-lă!
Domnul
Ei nene, prea, prea, patriotism pănă la pielea omului... Toti
A
^ Aide, aide cu toţi 1
Hai cu inima voioasă împreună să pornim Şi cu apă sulfuroasă Păinea noastră să stropim
I-iul călător
Să bem apă minerală Căci este naţională !
ZEFLEMELE
1095
Toţi
Hai cu inima voioasă
împreună să pornim
Şi cu apă sulfuroasă
Păinea noastră s’o stropim ! (es cu toţi).
SCENA IX.
Edgardo şi Axenief.
Axenief (oprind pe Edgardo care vrea să easă)
Un minut... Avem o vorbă amendoi.
Bdgardo
Cu mine ?
Axenief
Chiar cu dumneata.
Edgardo
Ai vre-o scrisoare pentru mine de la Naftalina? Axenief (ap)
Iţi dau eu scrisoare acum (tare). Mărturiseşte tot ca să isprăvim mai iute.
Edgardo
Ce să mărturisesc? Că o iubesc
Axenief
Pe cine?
Edgardo
Pe Naftalina.
Axenief
Care Natalină?
1096
ZEFLEMELE
Edgardo
Naftalina din tren.
Axenief
Ce Naftalină din tren... Ce tot me incurci?... Mărturiseşte crima I
Edgardo
Care crimă?
Axenief Crima din Calea Moşilor.
Edgardo
Care Calea Moşilor... Ce trăncăneşti?
Axenief
Crima cu muscalul, nevasta lui şi patru copii.
Edgardo
Copii cui ?
Axenief
Copii femeei.
Edgardo
Copii femeei! Ce Naftalina are patru ccpii şi un muscal? Zeu nu ştiam!
Axenief
Ear me incurci... Lasă pe Naftalina in pace... Iţi vorbesc de muscalul, nevasta şi patru copii pe care i-ai ucis.
Edgardo
I-a ucis cine?
ZEFLEMELE
1097
Axenief
Dumneata!
Edgardo
Eu I
Axenief
Chiar dumneata! (ap) Nalt-spăn-blond-haine de pahonţ. (tare) Am semnalamentele.
Edgardo
Ale cui semnalamente?
Axenief
Ale lui Nicolae.
Edgardo
Care Nicolae?
Axenief
Nicolae ucigaşul!... Tu eşti, ce te faci că nu pricepi? Edgardo
Eu!.,, eşti beat!
Axenief
Am să-ţi arăt acum că sunt treaz. Ascultă-me, poate nu eşti tocmai vinovat... Poate ai fost numai un instrument al oposiţiei... al vre unui mare necunoscut?
Edgardo
Aide, du te de te plimbă, eşti smintit.
Axenief
Nicolae... domnule Nicolae... uite vezi, iţi zic şi domnule.
Edgardo
Nu me chiamă Nicolae!
1098
ZEFLEMELE
Axenief
Ba te chiamă... (ap). Nalt-spăn-blond, haine de pahonţ. Am semnalamentele! (scoate un portofoliu)* Fii băeat de treaba, mărturiseşte ca să isprăvim mai iute. Iţi dau 500 de lei şi o slujbă bună, dacă spui că eşti vinovat.
Edgardo
Uu-te dracului 1
Axenief
Mărturiseşte intăi şi me duc şi dracului pe urmă! (ap). Mai am un mijloci (tare). Aşteaptă niţel, (aduce o sticlă de spirt). Vezi asta?
Edgardo
Ei, ce e?
Axenief
E spirt.
Edgardo
Ei, şi?
Axenief (toarnă spirt in palmă şi-l freacă pe spinare)
Ai inţeles?
Edgardo
Nul
Axenief
E un nou sistem de instrucţie spre a descoperi adeve-rul... Sistem cu mai mult spirt decăt spirit...
Edgardo
Nu cunosc.
Axenief
Ai să cunoşti cănd vei da ochii cu poliţia. Te-ai hotă-rit sa mărturiseşti?
ZEFLEMELE
1099
Edgardo
M’am hotărit să-ţi rup urechile.
Axenief (ap)
Mai am ăncă un mijloc, (tare). Nicolae.
Edgardo
Nu me chiamă Nicolae!
Axenief
Ba te chiamă, Nalt-spăn-blond-haine de pahonţ... Am semnalamentele... Nicolae, fii bun şi intoarce spatele un moment.
Edgardo Mai bine le-ai intoarce tu.
Axeniaf
Ascultă, intoarce-le şi me duc.
(Edgardo intoarce spatele şi Axenief intră in dulap).
Edgardo (uităndu-se in toate părţile)
Ce s’a făcut dobitocul ăla? Pe unde a eşit?
Axenief (sărind din dulap)
Ahi te-am auzit, ai mărturisitl
Edgardo
Eu, n’am mărturisit nimic.
Axenief
Te-am auzit cănd ai vorbit!
Edgardo
Am vorbit, dar n’am spus nimici Axenief
Mofturi I numai procurorii pot să vorbească fără să spuie
1100
ZEFLEMELE
nimic! Eşti prins, (strigând). Săriţi! ajutor! am prins pe ucigaşul din Calea Moşilor. Săriţi! Săriţi (apucă pe Edgardo de pepţ).
SCENA X.
Edgardo, Axenief, I-a damă, 2-a damă, I-iul călător,
2-lea căletor, Alti călători.
7	&
Toţi
Ce e? Ce e? Ce s’a intimplat?
Edgardo
Ce să se intimple, domnilor ? Am dat peste un nebun care se bagă in dulapuri, vrea să me ungă cu spirt, imi propune bani şi căte mai căte, ca să mărturisesc că eu aş fi făcut un omor.
Toţi
Un omor!
I-iul călător
Ei, aşa e! dumnealui o fi avend dreptate, insă cel puţin ştii că eşti in ţară la tine, şi că ţi se face o instrucţie penală naţională, na-ţi-o-na-lă. (cătră Axenief). Dar in dulap ce căutai ?
Axenief
Ce căutam, ascultaţi:
I.
Cănd o haină prăfuită înainte o schimbai,
O ştergeai, şi curăţită In dulap o aternai....
Aşa se făcea odată,
Dar azi treaba e schimbată,
Astăzi, dacă eşti cu cap Alta faci cu un dulap!
ZEFLEMELE
1101
II.
Un bărbat ingrabă mare Cănd acasă se ’ntorcea,
Amorezu’n turburare In dulap se ascundea.
Aşa se făcea odată...
Dar azi, treaba e schimbată Azi bărbatul cel cu cap Se ascunde in dulap !
III.
Un tălhar mai inainte Cănd instrucţia sosea,
Dac’avea puţină minte Iute ’ntr’un dulap sărea.
Aşa se făcea odată
Dar azi, treaba e schimbată,
Azi un procuror cu cap El se vîră in dulap!
Ei, aţi inţeles! D-lui pe care il vedeţi aici e autorul crimei [din Calea Moşilor. Am semnalamentele: nalt-spăn-blond-haine de pahonţ... Săriţi cu toţii să-l arestăm şi să-l dăm pe măna poliţiei.
Edgardo Protestez... me opun.
Axenief
Te opui... faci oposiţie... (cu autoritate) dacă e aşa, ai perdut orice drept la protecţia legilor. Săriţi pe el 1 (toţi se răped
pe Edgardo şi-l arestează).
Toţi
I.
Săriţi, săriţi de-1 arestaţi El de omor e acusat,
Prindeţi-1 bine şi-l legaţi Chiar dacă e nevinovat.
1102
ZEFLEMELE
Axenief
II.
E nalt, spân, blond, cu perul lung Şi are haine de pahonţ Aceste probe ne ajung Că el a slobozit un glonţ!
Toti
*
III.
Săriţi, săriţi de 1 arestaţi El de omor e acusat,
Prindeţi-1 bine şi-l legaţi Chiar dacă e nevinovat!
(Toţi se răped asupra lui Edgardo il leagă şi-l arestează).
(Cortina cade).
NOTIŢĂ LITERARĂ
1103
NOTIŢĂ LITERARĂ
In «Litterarisches Centralbatfa din 12 Ianuarie 1889 apăru următoarea recensiune a cărţii d-lui Lazăr Şaineanu «încercare asupra Semasiologiei limbei românei) de d. H, Koerting, profesor la Universitatea din Lipsea:
D. Şaineanu, un elev al d-lui Hăsdeu, căruia ii da-torim deja scrieri asupra Elementelor turceşti in limba română şi asupra Zinelor in credinţele poporului romăn, ne ofere o «încercare asupra Semasiologiei limbei romăne». Autorul dovedeşte nu numai că e in posesiunea metoadei lin-guistice, aşa cum ea s’a desvoltat mai cu seamă in Germania; el dispune şi de vaste cunoştinţe linguistice şi a contribuit in mai multe privinţe prin opera sa la inaintarea doctrinei generale despre evoluţiunea semnificaţiunilor.
După ce dă Semasiologiei un fel de posiţiune intermediară intre studiul cuventului isolat şi al cuventului in pro-posiţiune, d-sa enumeră literatura cea mai importantă asupra subiectului şi adică o operă engleză, cinci franceze şi şaisprezece germane. Intr’aceste din urmă nu găsim cartea lui Paul «Principie de Linguistică» şi lucrările lui Wolfflin asupra schimbării sensurilor in latineşte. Calea, ce trebue să a-puce atari cercetări, nu poate fi decăt cea istorică căutând a porni de la cea mai veche insemnare etimologică, ce poate fi istoriceşte constatată. Materialul unor asemenea cercetări e in primul rănd istorico-cultural, de oare ce istoria, credinţele şi tradiţiunea se oglindesc in Semasiologie. De n’am şti nimic despre viaţa legiunilor romane de la Dunărea de jos, vorba bătrân din veteranus ne-ar povesti despre aceasta. De nu s’ar şti timpul introducerii Creştinismului la Români, cuvinte
1104
NOTIŢĂ LITERARĂ
ca botez, biserică ar dovedi că aceştia au primit Creştinismul cu secule inainte de atingerea lor cu Bulgarii. Acest punct de vedere istorico-cultural e pus in relief in intreagă operă. Nimic nu inlesneşte intr’atăta schimbarea sensului ca uitarea insemnării etimologice.
Al doilea capitol e intitulat «Creştinismul şi limba. Influenţa moralizatoare a Creştinismului o arată deja faptul, că simplul ncudsixx) a fost suficient pentru noţiunea «pedepsesc». Fondul cel mai vechiu al termenilor bisericeşti are fisionomie latină; elementele greceşti şi slavice sunt numai secundare. Autorul luâ drept model in acest capitol opera lui Rud. de Raumer, Influenţa Creştinismului asupra limbei germane vechi. Nomenclatura Calendarului romăn ofere unele punte remarcabile ; ici şi colea observaţiunea autorului intră in domeniul Folklorului.
Capitolul III tratează despre acţiunile Analogiei isvorită din limba slavă şi albaneză. Analogia e eficace in formaţiunea cuvintelor (comp. lat. accentus după nqoaoodia, sau germanul Genugthuung format după satisfactio), dar şi in Se-masiologie. Aşa vorba lume «lumină» a primit sensul de mundus9 pentrucă slavicul svetîi intruneşte ambele insemnări. Nu trebue gândit, pentru explicaţiunea faptului, la o bilin-guitate de odinioară a Romanilor. Caşurile se explică prin aceea, că traducătorii Bibliei inţelegeau ambele limbi. Autorul arată, cum aceştia schimonoseau uneori sensul confundând cuvintele omofone ale originalului. Dacă lege datoreşte in-semnarea-i de «religiune» influenţei slavice, pare indoios de oare ce aceeaşi insemnare se regăseşte la popoarele romanice apusene. Dincontră intuneric datoreşte negreşit slavicului turna sensul de «miriadă». Analogiile citate din albaneza sunt de altă natură; ele privesc cuvinte latine, cari posed in albaneza aceeaşi schimbare de sens ca şi in româneşte.
Cu capitolul IV — metafora — intrăm intr’un domeniu deja mai mult cultivat. La transportarea numelor pentru părţile corpului (gula pentru os, jicatum pentru jecur) se pot aduce paralele din alte limbi. O particularitate mai mare ofer metaforele expresiunilor bisericeşti, cari sunt mai mult
NOTIŢĂ LITERARĂ
1105
sau mai puţin caracteristice pentru Romani «din fire poporul cel mai tolerant şi cel mai superstiţios din lume». Romanii sunt singurul popor creştin^ care de la apariţiunea sa in Istorie ca naţiune n’a dat naştere nici unui sfânt. Autorul aduce dovezi din seculele trecute, cari ilustrează ignoranţa clerului şi superstiţiunea poporului, ambele causate de neştirea limbei oficiale, a celei slavone. Transportarea cuvintelor religioase la obiecte profane e foarte populară şi se citează in sprijinu-i numeroase exemple, ca aiasmă pentru rachiu, sângele Domnului pentru vin, Arhangel pentru biciu, botez pentru «udătură» mir pentru frunte. Caşuri, in cari un cuvent concret primeşte insem-nare abstractă sunt de asemenea numeroase, ca păs, ruşine. Sub rubrica psichologia populară romănă se dă o colecţiune de locuţiuni idiomatice ca «a fi unghie şi carne cu cineva», «a manca cu ochii pe cineva» după cum un Minnesănger zice: die ich in minen ougen geme biirge «pe care aş ascunde-o bucuros in ochii mei». Materialul e cules mai cu seamă din basme, precum a arătat-o deja Jarnik priu interesanta-i monografie «Sprachliches aus rumănischen Volksmărchen» (Viena, 1877).
Capitolul V: Generalizarea şi limitarea cuvintelor. A-ceasta au incercat-o cuvintele parte in perioadă romănă (pas-ser pentru avis, tot aşa in limba spaniolă şi portugheză), parte in cea modernă (slav. nevastă «femee de curend măritată», apoi «soţie»). Remarcabilă e mai cu seamă generalizarea numelor proprie ca iudă «grămadă de arbori resturnaţi» de la furtunile ce cad in serbătoarea băbească a lui Iuda, troian, zidire din vremile lui Traian apoi «grămadă de păment sau de zăpadă» O restringere a sensului a incercat-o bunăoară: mascur din masculus, săruta din salutare. tare din talis. Un inţeles peiorativ ne intimpină in resbunare propriu vorbind «a face din nou bun», o inobilire a sensului in şugubeţ «glumeţ» (in alăturare cu şuguesc) propriu «ucigaş». Nume proprie pot astfel fi degradate : aşa Romăn, care, ca şi ve-chiu-englezul Wealh, insemna mai nainte şi «şerb» ; litfă «lituan» apoi cuvent insultător din causa deosebirii confesio-
C. L. XXII.—XII.—28,371.
70
1106
NOTIŢĂ LITERARĂ
nali. Mai cu seamă expresiunile străine de titulatură au scăzut foarte din valoarea lor (ca jupan, chir\ La sfirşitul cărţii se analizează elementele latine, slave, maghiare, greceşti şi turceşti ale limbei romăne după ordinele de idei ce re-presentă.
Cartea e atrăgătoare pănă la ultima pagină şi dă o probă laudabilă despre seriositatea, cu care Linguistica se cultivă in Romănia.
POESII POPULARE
1107
POESII POPULARE(,)
(U rmar e)
DOINE DE JELE
Cântă puiul cucului Din virvuţul nucului,
Aşa căntă de frumos,
De pică frunza pe jos;
Aşa căntă de cu jale,
De frunza cade pe cale.
Cucul căntă, mierla zice:
«Taci voinice, nu mai plănge «Că s’o desprimăvăra «Ş’om trece in Moldova!»
Dar voinicul din graiu grăia : «De aş şti cănta ca cucul «Nu mult mi-aş bate capul, «Făr’ mi-aş face haine sure, «Ş’aş sbura la o pădure.
«Ş’aş sbura din crangă ’n crangă «Cu măndruţa mea cea dragă, «Ş’aş sbura din fag in fag «Ş’aş cănta cu dor şi drag «Ş’aş mănca frunze de fragă «Cu măndruţa mea cea dragă.
i) Vezi «Convorbiri Literare» No. 6, 8 din 1888 şi io din 1889.
1108
POESII POPULARE
«Dar aşa nu ştiu cânta «Şi’s străin ca paserea «N’am milă nicăirea! «Străinu’s ca frunza ’n nuc, «N’am milă ’ncotro me duc; «Străinu’s ca frunza ’n fag, «N’am milă ’ncotro me trag; «Străinu’s ca frunza ’n spine «Şi milă tot n’am la nime».
Ştii tu măndră ce ziceai Cătră mine şi plângeai, Că nu este om pe lume, Pe noi să ne despreune. Neamţul numa s’o jucat Ş’odată ne-o despărţat.
Astă noapte am visat, Că mândra m’o sărutat, Me sculai şi pipăii,
Şi nimica nu găsii, Numa dorul inimii Scris pe faţa perinii.
Frunză verde de secară,
Rea veste-a venit aseară,
Că mândra zace să moară.
Nu ştiu, Doamne, cum aş face, Să me duc să vez cum zace, Cu faţa cătră părete Cu gura friptă de sete,
Să-i dau vin şi apă rece,
Boala mândrei doar va trece.
POESII POPULARE
1109
Frunză verde, frunză rară, Toate plugurile ară.
Numa-a meu şede ’n cămară, Coarnele pe peatră-afară,
Şi fiearele la birau,
Potăngu la făgădău;
Fiarele pentru necaz Potăngu pentru vinars.
De la noi pănă la voi,
Tot o dălmă ş’un gunoiu Ş’un perău cu apă rece, Dare*ar Dumnezeu să sece, Să remăe numai molu,
Cum am remas eu cu doru; Să remae numai prundu,
Cum am remas eu cu găndu.
Căntă-mi cuce Cănd ti-i duce,
Că şi eu is ducetor Colo ’n luna lui cuptor,
Tu-i mere pe sus căntănd Eu-oiu mere pe jos plăngend.
Bată-te bădiţo, bată,
Batăr intr’un an odată.
Căt a fost vara de mare, Tot ai zis că mi-i luare. Cănd a fost colea toamna, Dat-ai măna cu d’alta. Patru junei cu coarne lungi La doftor să nu te-ajungi. Patru sute bani in pungă La doftori să nu-ţi ajungă
1110
POESII POPULARE
De m’ar fi fost maica dat După cine mi-a fost drag, N’aş fi betrănit in veac;"" Dar m'o dat după urit Şi cu zile-am betrănit!
Mănce-1 focul necaz mare,
Cum m’o mai stricat de tare ; Mănce-1 focul necaz greu,
Cum m’o mai stricat de reu.
Reu maică m’ai blăstemat Cu mănile cătră soare,
Să n’am Paşti să n’am Rusale, Să le mănc mergend pe cale. Să n’am Paşti nice Crăciun,
Să le mănc mergend pe drum.
De la gură voie bună, La inimă glod şi tină.
Cănd ai, maică, vre-un fecior Pune-i capul sub picior,
Să nu bată ţările,
Ca lupu pădurile.
Du-te, bade, duce-te-ai Unde-o sta apa, să stai, Drăguţă să nu mai ai; Că drăguţă ţi-am fost eu Dată de la Dumnezeu !
POESII POPULARE
1111
Bate ventu pe Ternavă Cu catran şi cu otravă; Otrăvi-s’ar fetele,
Care nu me pot vede; Otrăvi-s’ar num’o fată,
Car’ din gură me tot latră; Otrăvi-s’ar vecina,
Care-mi poartă minciuna!
Frunză verde de sălcuţă Zace măndra ’n grădinuţă.
Nu ştiu, Doamne, cum aş face Să me duc să vez cum zace,
Cu faţa cătră părete Cu gura friptă de sete.
Şi io-mi trecui dealurile Ca să-i aduc leacurile:
Trei frunze de rumenele,
Să le puiu noaptea la stele, Dimineaţa la răcoare,
Zioa, la amiaz, la soare,
Să-mi vez pe măndra ’n picioare.
In pămentul nearat Flori frumoase-am semenat, Am semenat busuioc Şi n’a resărit de loc; Semenat-am trandafir N'o resărit nici un fir. Semenat-am măgheran Şi n’o resărit şohari.
Frunză verde bob şi linte, Descunună-me părinte,
1112
POESII POPULARE
Gă de mi-i descununa Trei sute de zloţi ţi-oiu da, Şi ’ntr’o vară ţi-oiu lucra Cu coasa, cu secerea Cum s’o pomenit lumea.
DOINE DE DOR
«Doruţule, voie rea,'
«Fugi de la inima mea!»
Perăuţ pe sub podeţ Am un drăguţ albeneţ Cu trei rănduri de per creţ,
Pe din jos cu unul verde,
Reu me tem că io l’oiu pierde, Că l’am mai pierdut odată, Nicăiri nu Fam aflat, ;
Făr’ in virful muntelui,
La curţile dorului.
Curţile erau deschise,
Mandrele pe tablă scrise.
Prinse doru-a me ’ntreba:
Ce cauţi fică pe*aice ?
—	Cat un puiu cu peana verde, Domnul sfănt să nu mi-1 răbde, Că m’a ’nvăţat a iubi ,
Şi m’a lăsat a dori.
M’a ’nvăţ’t a săruta Şi n’am cap de-a-1 mai uita 1
POESII POPULARE
1118
Astă-iarnă in postii mare, Cătă ghiaţă fii pe vale!
Tină multă pe cărare;
Dar tu bade, bădişor Osteneai la noi cu dor.
Da-amu-i vara Ia Rusale, Puntea-i nouă peste vale, Iarba-i verde pe cărare;
Dar tu bade* bădişor,
Ţi-ai uitat de-a măndrei dor!
De-aş şti bade că-i veni, Peană verde ţi*aş găti,
Tot cu flori cu bobocei, înfloriţi ca ochii tei.
Cu rujiţa rugului,
Din mijlocul stratului;
Cu rujiţa liliei,
Cu .doruţu inimii.
Şi te-aş aştepta pe prag,
Să vez căt imi eşti de drag. Cu rochie cumperată,
De la tirg din albă şatră;
Cu rochie dalbă ’n flori,
Ca la Paşti in serbători,
Şi cu dor, cu dor bădiţă Şi cu miere pe guriţă,
Dar tu, bade, nu-i veni,
Că tu măndru ti-i chichi,
Tot cu flori cu bobocei, înfloriţi ca ochii tei.
Cu rujiţa rujilor,
Să fii drag drăguţelor Cu floriţa liliei,
Cu doruţu inimii,
1114
POESII POPULARE
Şi te duci in şezetori Şi şezi, bade, pănă’n zori!
Dar te-o bate, măi bădiţă, Doru meu ş’a mea credinţă, Farmecile mamelor, Lacrimile mândrelor,
Şi-i muri nespovedit Că prea tare te-am iubit:
Pădurice rară eşti,
Măicuţă departe eşti ; Pădure de te-ai rări,
Vai maică de te-aş zări!
De-ar fl dealu de bujor, N’aş mai duce-atăta dor, Că dealu-i de schinteiuţă Duc dorul de la măicuţă.
Adunate de ALESIU V.
BIBLIOGRAFIE
1115
f ■
/ **<• '
\
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI APĂRUTE DE CUREND ŞI TRIMISE DIRECŢIUNII „CONVORBIRILOR LITERARE"
Dkiliu Zamftresm. Novele, 1 voi. Bucureşti 1888.
Alexandru Philipplde. Introducere in istoria limbei şi literaturei ro-măne. 1 voi. Iaşi 1888.
P. S. Aurel/ian. Elemente de economie politică, 1 voi. Bucureşti 1888.
—	Esploatarea moşiilor sau meteiagiu, 1 voi. Bucureşti 1888. ia Didia Odorica Sevastos. Călătorii prin Ţara românească, 1 voi.
1888.
f Drâgescu. Igiena in medicina poporană Ediţiunea II, 1 vofi. instanţa 1888.
Burada. Cercetări asupra Conservatoriului filarmonic-dra-^itic din Iaşi (1836-1838), 1 mic voi. Iaşi 1888.	/
Math. M, Drăghiceanu. Mehedinţii. Studii goologice, technice ţi agro-n0jTLee etc. 1 voi. Bucureşti 1888.	(
Mcol^.MikimU' p^umoasa Valentina. Poemă, 1 voi. 1888.	/
Şt. &eorges,u Q^rpen. Un sistem de invăţăment romanesc/ 1 broş. Bucuri j	/
I. P. Flora^fa' Metodă nouă de a invăţa aritmetica Ed. Tvl, 1 broş. iaşi 1 1887.	3	/
Metodă nouă de Abecedar, 1 broş. Iaşi 1888,{
Horea5 roman original, 1 mic voi. Iaşi 1880.
Estetica. Partea II specială: Artele, 1 voi/	Iaşi	1887.
Grădina de copii, Ed. II, 1 voi. Iaşi 1887.*
~~	Recreaţiuni frobeliane, 1 broş. Iaşi 1887.
,	Aritmetica elementară Partea lY-a, 1 voîf.	Iaşi	1889.
Gr.	V.	M.,nţu^ Falimente şi bancrute. Comentarii^	Cărţii III Cod.
l. vol. Bucureşti 1889.
Mateiu Drăghiceanu. Situaţiunea minelor de y6ărbuni deschise de ^at, 1 broş. Bucureşti 1889.
Ioan	Observaţinni	asupra	proiectului	ode lege pentru desfiin-
; ţa^a tribunalelor comerciale, 1 broş. îBucureşti 1889.
1116
BIBLIOGRAFIE
Dr. Z. Samfirescu. Quadricynul crural, fi broş. Iaşi 1	,	\
Chestiunea agrară şi mijloacele de îndreptare de un multor	din
Ilfov, 1 broş/	*
Despre desfiinţarea tocmelelor agricole de R. Ş*T b:«vş. Bucureşti-
1889.
Smăra. DM pana suferinţei, Versuri, 1 voi. Bucureşti	1888.
Albu^a^îiterar al societăţii studenţilor universitari. Unirea	I	voi.:
/ Bucureşti 1889.	£.
â/G. Cuza. Generaţia de lâ 48 şi Era nouă, 1 voi. iaşi 1889. Societatea geografica 'Română. Dicţionar geografic al -judeţ. Argî'	1
broş. Bucureşti 1888.
.......- '■
1118	TABLA	DE	MATERII
_____ r	-	—	V——	—	;	- r
Pagina
T. Robeanu. Dă*mi floarea albă . ;........................	461
, — Istorie de noapte ... .	.	. . . ,	730
—	Fantasie . .	..........	\	.	...	731
—	La isvorul	din	pădure	.	.	..	^	,	.	.	734
A. Stavri. Suspinul	ventului.	.	.	.	.	.	\.	.	.	458
—	Lui , . .	.	.	.	. .	.	.	\	,	X.	.	.	459
S. G. Vărgolici. Căntece populare spaniol^	. .	274,	321
. N. Volenii» Tu vreme ...	.	185
—	Sonet.	....	.	.	.	V	.	.	,	.186
D. Zamfinscu. Lunile:	Ianuare	.	.	. . .	X .	.	.	\QO
Fevruarie	.	.	...	-	91
Martie......................	. . .	92
Aprilie ..........................	93
Maiu , .	.	....	94
v	Iunie............................. .	95
—	Sonet .	................................	...	463
—	San Marc .	...................	...	.	.	464
—^	Nimfa teneră	Leuco . .	.	.	. . .	. . .	.	.	632
—	Strofe . . . .......................................	633
Z. Au mai fost .	. X ...................................  .	460
STUDII LITERARE Şl ŞTIINŢIFICE \
George Bengescu. Vasile Alecsandri ............................	\27
L Kalinderu. Legea celor XII t^bule.........................X - .	V>3
A. Odobescu. Iconografia lui Traishţ , .......	Q7
T. Maiorescu. Din experienţă \	.........	12®
Lazar Şaineanu. Zilele Babei şi Legerkja	Dochiei.	.	193^
—	Legenda meşterului Manole la Grecii	moderni	669 \
Ioan N. Roman. Poesiile lui Konaki , ,	.	.	289 \
Xenofon C. Gheorghiu. Studii de literatura franceză (Les /
precieuses ridicules; les femmes savantes) . .	Q30 )
Ştefan Velovan. Căteva cestiuni metodologice. . 385, 498, 599 -M. Sirajan. Despre gradinele de copii	r	_	$23
—	Despre educaţiunea de sine insuş.	;	.	...	46^
M\ Maniu. Despre poetul Ronsard. . „	,	.	.	,	.	( 483 )
A. C. Transiţia . ... . . .  ....................................... 
/
tapla de materii
1117
TABLA DE MATERII
/
POESII
V. Alessiu. Poesii populare. . . . . . 53°> 683, 9*4> B. Bîcu. Morţii. ...	„	.	.	.	.	.	.. .	..
—	Rugăciune. . .,	*	.	.	.	.	.	..	.	.	.	.
Matilda Cugler-Poni. Căntec . .	.	,	...	.
A. C. Cuza. Satiră. .....	.....	./
A Namn. Dona Serafina. ...	.	,	<	.
I. Negruzzi. Epistolă cătră A Naum.	.	^	.	.
Ciru 0economic. La gura sobei .	.	.	.	.	.
—	Sonet metafisic	,	.	.	.	.	.	-	-	.	.
D.C. Olanescu. Ad Maecenatem; Ad Tyndaridem
—	Ad Muxatium Plancum. f. ......
-—	Ad Maecenatem. . . X ...
—	In Bacchum , .	..... . . .
—	In Arborem. , . . . . ... ....
/ —	Ad sAugustum Gaesarem , ...	. .
—	Aelius Lama,.
—.	Ad «.Vavurr* . .	. .	.	.	.	.	.	.
. —■	Archyt-iS .	.	. .	.	.
—	CănUv din Languedoc .
—	x. , . .	.	V ‘	‘	.	.
—	Căntec de	Harem	.	.	.
Blanea Procopian. Dedicaţie. .
—- Cănd soarele ......
T. Robea nu. La cărşma verde,
—	In umbra	de	gardine.	/
* a
$-4
O
.S
-d
ctf
Pagina
ii 07
828
829 462 155 221
23
974
,976
380
381 381 634
636
637
892
893
1060
1061 1063
829
830
181
182
' V	'
TABLA DE MATERII	1119
Ed. Gruber. Edelweisz (o rememorare) •	.	.	.
A.	Sterca-Şuluţ. Un incident	linguistic ......
K	M. Burla. Fost-au Dacii	de origine celtică? . .
G.	Crâiniceami Din imperiul	ochilor ......
ROMANURI Şl NOVELE
Wihelm de Koizebue. Lascar	Viorescu, tr. de A. .	75, 255
402, 616, 814, 874, 977, 1066 Cervantes. Don Quijote de la Mancha tr. de 5. £r. F#r-
.	....	.	.	...	.	.	.	160, 369/ 509, 707
Din viaţa Sfinţilor (Popa Burcă)	.	.	...	. *	243
G.	Sion. Suvenire contimpurane . . .	.	.	. .	. .	5<Sc>.
Duiliu Zamfirescu. Un drum greşit. .... 641, 752, 858 Virgil Oniţ. Tanda şi Manda . . . . . . . . ...	1044
C RIT IC Ă
A. Costin. Lucrări critice. — Constantin Miile . ... : 40
ISTORIE
""" >• ' ■ ' ■
G, f.t Lahovari. Hărţii vechi.
Un chrisov de la Constantin Mih. Gehan Raco-viţa V.V. .	\	... .	2.53
Doue foi de zestre . ................. . .. \ . .	625, **-
-	Robii . . 1 . .	.	......	.	897
Barbu Ştirbei cătră Kisseleff asupra stării Valachiei in
ÎŞ32 L ...♦ . . . . . . . ...	.	737,	841,	1025
V.	A. Urechia. Din istoria breslelor .	.	.	. .	784
—	Biserica din Cetatea Neamţu şi Domniţa Ruxandra 950 Al. Papadopol Calimach. Ochire istorică asupra inamo-
r: ... vibilităţii judecătorilor . . . . . ,'	.	833
TEATRU
L Slavici.Gaspar Graţiani, tragedie in cinci acte . . r, 136
.225, 308, 441
Pagina
"725 .
808
992
929
1120
TABLA DE MATERII
L Negruzzi şi D. Rosetti. Zeflemele, revistă umoristică
in trei acte. . . .	. . . .	.	.	. „	. 997,	1078
D I V	E R S E
G. I. Bogdan. Despre	Rumănische	Volkslieder	trad	de
Rudow . . .	, . .	. .	. . . . c	. .	.	84
Academia Romănă (sesiunea	generală din	1888)	...	187
Societatea Geografică romănă (premiu G.	I.	Lahovari).	286
Gii. A	1003-a noapte	. . .	. . *	. . . . .	. .	454
X. Y.	Z: Scrisori din	Italia.	..........	581
T\ tiţă literară..........................................II03
Bucureşti. Stabilimentul grafic Socec :v. Teclu. — 28,371.5