[657] CONVORBIRI LITERARE No.7. BUCUREŞTI, IULIE 1907. Anul XLI. SCRISORI ROMANE (1) Costieni, 189. . . Iubite d-le ivft'reea, Ai să zărnbeşti, probabil, la primirea acestei lungi epistolii. A cui e vina? Molima scrisului umblă ca pojaruL M'am mo­ lipsit dela dota, vrănd să te lecuesc. Şi ghici despre ce vreu să-ţi scriu? .. Cum ţi se par criticile lui Gherea? sau mal bine teo­ riile sale economice aplicate la literatură? Nu te aştept ai la asta. Pe mine m'au preocupat când-va, şi astăzi aşi vrea să'ţi tmpărtăşese unele consideraţi uni cu totul generale. Dau eu să fac pe grădinarul şi pe moşierul, dar calul popii Îşi aduce aminte de trâmbiţa dela regiment, şi, la cea dintăi ocazie, te pomeneşti cu anteriul Prea Sfinţiei Sale la front. Cu cât-va timp înainte, am fost muncit de două subiecte, pe cari voiam să le încerc, şi anume: o) Elementul sim­ patic în autorii ruşi şi în special în Tolstoi; b) Leopardi şi Eminescu. Cu prilejul acesta am răsfoit o mulţime de cărţi şi mi-am pus mintea la tot felul de încercări. Concluzia la care am ajuns a fost că nu sunt un temperament critic, (1) După cum se va vedea din cuprinsul acestui articol, el a fost scris acum 15 ani. Ceea ce ar fi numai retrospectiv în con ditiunilc de faţă, devine de o actualitate liberă mil it arrtă, când se văd reviste se­ rioase publicănd poezii socialiste poezii burglie.zc, ca şi cum poezia poate fi altfel decâ bună sau rea. Conzorbiri Literare, au. XL!. [658] G58 DUILIU ZAMFIRESCU cel puţin sistematic critic. Insă am întrevăzut câte-va ade­ văruri, între cari pe acela, dezastros pentru critici, că, dacă e o rasă de oameni, care, în curba desvoltării intelectuale, e inrăurită adesea de epocă, e tocmai rasa criticilor. In adevăr, prin chiar natura ei, critica e redusă a urma iar nu a precede opera criticată. Ea vine pe de o parte să explice, să înlesnească priceperea lucrărilor de valoare, şi pe de altă parte să împiedece răspăndirea celor ce i se par rele. - Autorul criticei celei mai bune merge alături cu autorul criticat până la prima filă a operei. De aci, au­ torul aleargă înainte. De cele mai multe ori, când geniul este puternic, trece dincolo de epoca sa şi rămâne neînţeles pentru contemporanii lui. Criticul vine tocmai în numele contemporanilor acestora, cu legile de până aci, şi caută să explice. El este legat de timpul său în mod fatal, fiind răs­ punzător către contemporani mai de-adreptul decât autorul; este trăsătura de unire între acesta şi aceia, dar mai a­ proape de aceia decât de acesta. - Pentru grosul publicului, care n'a înţeles pe Schopenhauer, toţi criticii cei mai în­ semnaţi cari l'au înţeles şi l'au explicat, au rămas tot aşa de străini şi de neînţeleşi ca şi autorul; din potrivă, acei ce nu l'au înţeles dar l'au criticat (ceea ce de foarte multe ori se întâmplă), au fost foarte inţeleşi ; fiindcă, încă odată, criticul e mai aproape de public decât de autor, deşi în a­ parenţă s'ar crede contrariul. In specie, Gherea e critic de felul acesta. Pătruns de ideea că unele din atributele caracteristice ale minţilor mari este generalizarea, şi deci, implicit, clasificarea, - apoi adăpat la izvoarele lui Marx şi Engels, d-sa a pornit să demon­ streze că ordinea morală In societatea modernă e guver­ nată de legi economice nestrămutate. A împărţit pe critici în metafizici, transcendentali, aceia ce iau pe om în sine însuşi, cu cauzalitatea lui, numai internă, fără să'I studieze în raport cu societatea în care se naşte, - şi realişti sau ştienţifici, aceia cari caută principiul de cauzalitate, ce ho­ tărăşte direcţi unea unui spirit poetic, în societatea oarne- [659] SCRISORI ROMANE 659 nilor constituiţi in corp politic şi guverna ţi, pe neştiute, de legi economice. - Şi are aerul de a zice: Pesimismul literar al tuturor timpurilor, şi în special pe­ simismul veacului nostru, este miragiul unui principiu eco­ nomic ascuns: repartiţiunea rentei şi a puterei politice În rnănile unei clase, şi depărtarea absolută a unei alte clase, cu mult mai numeroasă, dela orce participare la rentă şi putere. - Un om născut fără de mijloace, de când deschide ochii in lume trebuie să intr eprindă o luptă surdă, neob­ servată de o cam dată, cu un duşman necunoscut, care, sub formă de împrejurări, mai totdeauna îl birue. Când fondul naturei omului intrat in luptă este complicat cu COl1- templativitate, pesimismul se răspăndeşte în unde dureroase lăuntrice, şi, dacă individul are un suflet mare, manifestarea lui poate deveni genială. Când, din potrivă, individul e de un temperament sanguin, arzător, pesimismul ia forme vi­ olente, tragice, ca cel rusese. Dar trecutul, amorul, necunoscutul în psichologie: ele­ mente ale miragiului! Fondul, principiu economic. Mărturisesc că o asemenea îndrăzneaţă teorie e atrăgă­ toare, cu atât mai vărtos că cuprinde un sâmbure ele adevăr. Şi e1-I Gherea ar fi fost foarte interesat, dacă, cu sinceri­ tate, ar fi incercat să dovedească numai aceasta. Dar d-sa are un sistem al său ele a înţelege lumea şi a o explica, şi ca toţi oamenii de felul acesta, prejudecă orice chestiune, subordonand-o sistemului. Socialist con vins şi raţional (lucru foarte respectabil), Gherea ţinteşte a face din pesimism o armă contra stă rei de lucruri actuale: nu încercaţi a explica pe­ simismul ca rezultând din esenta naturei noastre omeneşti, fiindcă atunci el trebue să trăiască, iar eu nu mai pot a vea un sistem al meu şi socialismul o armă mai mult contra claselor de astăzi ale societăţei. - Şi în urma sa, un roiu întreg de naivi, au întins trămbiţele pe la cele patru vân­ turi, buciurnănd viersul şefului sub bolta tărielor. [660] 660 DUILtU ZAMFIRESCU II. Fără îndoială, e interesant de a vedea, de ocamdată, cum se explică istoriceşte unele fapte politice prin teoriile eco­ nomice; cum, bună oară, în Franţa, cu· cât proprietatea feo­ dală împiedica productiunea, şi reactiunea cultivatorilor micşora renta, cu atâta nobilimea se arunca asupra buge­ tului Statului, acordăndu-şi pensii şi venituri ridicule, ceea ce a pricinuit colosalul deficit, pe care '1 descrie Taine şi Talleyrand, care, în fond, ar fi adevărata cauză a Revolu­ ţiunei: iată un fapt economic producănd un efect politic; -cum toate invaziunile de barbari asupra Europei au fost priei­ Imite de renumele de bogăţie al vechiului continent; - cum mai toate războaele, până şi cel sărbo-bulg ar (alipirea Ru­ meliei) şi cel chilenoperuvian (hrăpirea provinciei peru­ viane celei mai bogate în mine şi guano), îşi au izvorul în aceleaşi cauze; - cum chiar alegerea lui Carol Quintu la tronul Imperiului German (prin bancherii Fugger din Augs­ burg) se explică tot cu raţiuni economice. Aşa cu cruciadele; aşa cu revocarea Edictului din Nantes, etc. - Nenorocita stăpânire fanariotă, la noi, deasemenea: principatele dună­ rene se bucurau de renumele de a fi grănarul Stambulului, şi când în rasa viguroasă a Sultanilor străbătu elementul coroziv şi decadent al fanarioţilor, aceştia au dominat, au venit să ne administreze, în aparenţă, iar în realitate spre a ne jefui. - Revoluţiunea chilenă, în momentele de faţă, e un exemplu tipic: adevărata ei cauză nu e nici Balrna­ ceda nici congresiştii, ci provincia cea bogată În mine, hrăpită dela Peruvieni, pe care şi-o dispută partidele. Dar, dacă aceste interesante date istorice sunt adevărte şi se pot explica prin cauze economice, câte alte elemente, străine economiei, nu intră în determinarea faptelor poli­ tice! Iată unul, între altele, care trebuie să ne dea de gân­ dit. Este un principiu elementar în istorie, acela anume că arce popor mic tinde a deveni un popor mare şi puternic, când are vigoare, spre a-şi asigura astfel existenta sa po- [661] SCRISORI HOlliANE 661 lirică şi economica. Nimic mai firesc decât de a vedea sta­ tele balcanice pe de o parte, statele slave din Imperiul a­ ustriac pe de alta, tinzănd a se uni intre ele sau a se lipi de metropola lor, Rusia. Mai ales statele slave din Austria, cari ar eşi de sub domina ţi unea nefirească a Germanilor şi a Ungurilor, spre a se alipi de un mare stat slav: pen­ tru ele n'ar exista nici măcar scuza de a nu voi să renunţe la ficţiunea neatărnării lor politice. Legea economică ar tre­ bui să le îndemne la alipirea către un Stat mare de aceiaşi rasă, fiind-că atunci atât dările în natură cât şi impozitul de sânge ar fi infinit mai mici, pe când buna stare materială ar fi mai mare. - Cu toate astea, lucrul nu se intărnpă şi nu se va întâmpla de cât doar pe cale ele cucerire. Şi cauza e că exsită un simţământ puternic, pe care Loria l'ar numi niiragiu, iar Spencer, pe nedrept, prejudecată, acela al aşa zisului patriotism, care în fond nu este decât un raport afectiv natural între individ şi natura înprejmuitoare. Cine­ va se poate naşte într'o religiune sau în alta; se poate naşte nobil sau plebeu; cu o tradiţiune politică sau cu alta; cu un fel de educaţie sau cu altfel. - Dar toţi ne naştem; toţi avem o copilărie; pe toţi ne impresionează lucrurile, casa, grădina, oraşul în care ne-am născut; cu toţii gândim mai bine în propria limbă. Religia, castele, tradiţia politică, felul de educaţie sunt artificiale; simpatia pentru locul unde ne-arii născut e naturală. Aceasta este temelia patrio­ tismului, al cărui corolar firesc este neatârnarea naţională. Iată prin urmare un element, care, în determinarea faptelor politice, n'are nimic a face cu teoriea economică. Dar apoi prejudecăţile sociale, dar temperamentele, dar urele de rasă, dar neprevăzutul! ... Cine poate, bună-oră, explica răsboaiele napoleonice cu teorii economice ? Încetarea lor, da.-Dar răsboiul franco­ german, întru cât priveşte pe Francezi? - Din partea ger­ mană, legea economică s'ar putea explica prin năzuintă unui popor puternic dar sărac către bogăţia unui alt popor. [662] 662 DUILIU ZAlIIFIRESCU Însă despre partea franceză este ştiut că răsboiul a fost hotărît numai de intrigi de palat. Dar răsboiul nostru de indepedcnţă, ce flagrantă desmin­ tire teoriei economice! Ce cuvinte de economie naţională aveam noi ca să-I întreprindem? Nici unul, dar absolut nici unul. România a intrat în răsboiu, dusă de împrejurări şi în parte de miragiul lui Loria: neatârnarea naţională. În fine, ultima şi cea mai puternică dovadă că legea eco­ nomică nu se poate aplica la toate faptele politice, este Liga­ puterilor din centrul Europei. Armatele colosale ce ţin Ger­ mania, Austria şi Italia, le duc la ruină. Frica de a nu vedea tncing andu-se un răsboiu, face pe oameni să sufere mai mari neajunsuri decât ale răsboiului chiar. Principiul economic ar fi trebuit de mult să se manifeste. Această ligă, defensiuă nuniui, a trei state reputate sărace, faţă de bogata Franciă, este negaţi unea cea mai absolută a principiului. În virtutea lui, ar fi trebuit ca unirea puterilor centrale să fie ofensiuă. III. Dacă, prin urmare, cu legi economice nu poţi explica nici faptele politice cu îndestul are, când este ştiut ce nex intim există, în sociologie, între economie şi politica, ia să vedem în literatură, cum se leagă, ştiinţificeşte, pesimismul cu me­ diul social şi dogmele economice ale socialiştilor. Eu pun ca axiomă urmatoarele: 1. - Un poet poate să fie inrâurii in bine salt În râu de societate, dar pcsimistnul sa.u optirnismui iui este absolut neatâr­ nat de starea CC0710Jn/ccÎ a timpului îi/ cari' trăeşte. Epocele trecutului ne vor lumina. O chestiune importantă este de a se şti dacă pesimismul exista la cei vechi sau nu. Eu afirm cu putere că da, şi cred că numai persoane deprinse a rărnăneă la suprafaţa lucrurilor se vor mira de această afirrnaţiune. În adevăr, dintre cei trei mari poeţi ai epocei lui Pericles: Eschile, Sofocle şi Euripide, nici unul n'a scris o singură tragedie care să nu ne isbească [663] SCRISORI ROMANE 663 printr'o supremă şi dureroasă persecuţie a împrejurărilor, care poartă pe oameni către crime, îngenuche pe nevino­ vaţi sub povara devotamentului lor. Făcând partea timpului şi desgardinând Intelesul adevărat al simbolurilor,-ce alt era Destinul celor vechi, planând cu faţa sa întunecată asupra omenirii, dacă nu Natura oarbă a pesimiştilor cu legile sale infame şi imorale? Deosebind in estetice, ei îl făceau fiiu al Chaosului şi al nopţii, cu putere neţărmurită asupra oame­ nilor, silindu-i să- şi împlinească menirea; noi o numim putere misterioasă a naturii; cu legi ele ereditate inflecsibile, cu taina principiului vitalităţii. Dacă vom examina cea mai puternică lucrare a celui mai mare dintre dănşii: Reg'e!e CEdip a lui Sofocle, ce găsim? un om care omoară pe tatăl său Laios fără să ştie; apoi se'nsoară şi, iarăşi fără să ştie, ia pe ma­ mă-sa ]ocasta, cu care are mai multi copii; în cele din ur­ mă, sperând să scape cetatea de relele de care suferă, se pedepseşte singur, scoţăndu-şi ochii şi exilandu-se. Un asemenea fel de a înţelege viaţa nu pare tocmai optimist. Tot astfel cu Aniig"Olza, cu Elcdra cu Aiax.-Şi să se no­ teze că Sofocle trece drept innovator, tocmai prin aceia că, în tragediile sale, micşorează mult inrâurirea fatalităţii, contra căreia oamenii săi luptă din răsputeri, - spre deosebire de Eschile.- Dela un asemenea teatru, la Regele Lear şi la Hamlet nu suntem departe. Vreau să nu fiu înţeles rău şi să nu mi se puie pe so­ coteală cea ce nu gândesc. Eu nu socot că fatalismul grec şi pesimismul modern produc efecte identice. Ar fi a necunoaşte caracteristica naţională a celor vechi, cultul lor pentru viaţa prezentă, sentimentul forţei omeneşti, trebuinta de seninătate ..şi de veselie (atât de exagerată de Taine în P;'i!osopie de J ari en GY{i((') ce-i stăpănia, mai cu seamă în artele plastice. Dar fiind dată puţina lor seriozitate în pătrunderea legilor naturii, caracteristica tragediilor lor ne frapează prin ase­ mănarea cu concepţiunea modernă a pesimismului. Şi dacă mi-ar fi permis a ma opri un moment la consideraţiunile [664] 661 DUILIU ZAMFIRESCU lui Taine asupra sclupturii greceşti optimiste, aşi avea de formulat câteva obiectiuni. Ceia ce ne-a rămas de la Grecii clasici, se reduce Ia foarte puţin lucru: capul Junonei dela Villa Ludovisi, Jupiter Otricoli din Rotonc1a Vaticanului, Torsul din Vatican, sta­ tua lui Hermes dela Olimpia, opera lui Praxitele, sta­ tuiele mutilate ale lui Teseu şi probabilstatua portret a lui Sofocle din muzeul St Giovanni Laterano. Celelalte: gru­ pul Laocoon din Vatican, Taurul Farnez, Hercule Farnez dela Napoli, aparţin decadenţei, şcoalelor de Rodos şi Alexan­ dria. Din copiele celebre ale epocei de aur avem: Venerea de Milo din Muzeul Luvrului dela Paris, după cea din urmă versiune, opera lui Scopas, care a trăit cu 80 de ani mai târziu de Fidias; Venera Capitolină, copie după faimoasa Afrodită de Cnido a lui Praxitele, cunoscută prin meda­ liele antichităţii; Sat irul lui Praxitele din muzeul capi­ tolin; admirabilul Mercur Belvedere copie de pe cel dela Olimpia; Venerea eşind din bae, idem (amăndouă în Va­ tican) şi alte câteva. Să ne oprim un moment la două din aceste opere, cele mai strălucite: Jupiter Otricoli dintre originale şi Venerea de Milo dintre copii. Din epoca cea mare a ajuns pănă la noi ecoul a trei splendide sculpturi, opere a celor trei contemporani: Fidias, Policlet şi Miron, şi sunt: statua lui Jupiter dela Olimpia, considerată ca cea mai perfectă imagine a Regelui cerului, de Fidias; sta tu a faimoasă a Erei (J unona), scul ptatăîn fildeş şi aur de Policlet pentru templul închinat ei şi aşezat între Argo şi Micene; şi, în fine, bronzul lui Miron, vaca mugind una din lucrările cele mai celebre ale antichităţii, care, pe vremea lui Cicerone, orna încă una din pieţile A tenei, dar care apoi fu ridicată şi purtată la Roma, de unde, din nefe­ ricire.pieri. Dela Miron, care modela minunat şi statui de atleţi, ne au rămas copii de pe o altă renumită lucrare a sa, Discobolul. Să fie capul lui Jupiter Otricoli o reducţiune, sau tipul [665] SCRISORI ROMANE 665 premergător a statutei dela Olimpia, reducţiune sau tip lu­ crat de propria mană a lui Fidias 7 ... Cea dintăi in presiune ce a ai Ia vederea capului lui joe este de a reprezentatiune a unui lucru supranatural. Fruntea crapă sub puterea geniului. Cu forme omeneşti, ea per­ sonifică la cel mai înalt grad a idee: a cr eaţiunei. Intocmai după cum Moise a lui Michel-Angelo are forma de am, dar mfăţişare de fiinţă supraomenească, aşa capul acesta nu mai e un idol grec, ci reprezentatiunea idealizată a unei forţe creatoare. - Dar noi ştim că ceeace este caracteristic In Olimpul grec, este tocmai urnanizarea forţelor naturei, un procedeu cu totul opus aceluia pe care îl întâlnim în capul dela Otricoli : absoluta simbolizare a formei omeneşti. Dar Venerea de Mila ? .. Când te uiţi îndelung la chipul acesta extraordinar, ernotiunea artistică se preface pe ne­ simţite într'un sentiment de nelinişte; gravitatea clară cu care ochii săi fără lumine caută în spaţiu, suggerează me­ lancolie. Aceasta să fie Zeiţa din Pafos? Cui ar trece prin minte să caute pe trupul ei cingătoarea farrnecelor, de care ne vorbeşte Omer? Ea ar sta Ia locul ei într'un templu al meditatiunii, şi mintea noastră modernă nuşi poate inchi­ pui că s'a îndrăgastit cu zei vulgari ca Bacchus, Vulcan sau Priap.-Amarul unei astfel de fiinţe este dramatic, du­ reros, aşa cum este concepţiunea pesirnistă a amarului,­ nu lesne şi trecător, cum e conceptiunea greacă. Şi să nu mi se răspundă că acesta este felul de a ju­ deca al omului modern: findcă, în materie de artă, nu poate să fie altfel: Grecii sunt pentru noi cei mai mari sculptori, nu fiindcă estetica noastră le convine, ci pentrucă ei convin esteticei noastre, Şi atât este ele adevărat aceasta, în cât Duruy, într'un studiu publicat mai anii trecuti, atribuind pe Venerea de Mila lui Scapas, crede că veacul de aur al Greciei trebue mutat cu 80 de ani mai tărziu, Ia epoca la care a trăit sculptarul.-Şi nici nu poate fi altfel. A trebuit istoriei, dupa însuşi mărturisirea lui Taine, cea mai meşteră ţ?i mai răbdătoare erudiţiune pentru a descoperi, prin eram- [666] !666 DUILIU ZAMFIR Eseu peie de autori, filiaţiune a şcoalelor, caracterul talentelor, transformarea atei. Aşa fiind, să ne întoarcem un moment înnapoi. Epoca la care trăiau Eschile, Sofocle, Euripide şi Fidias este epoca aşă zisă de aur, sau a lui Pericles, adică veacul al s-lea. Acesta este momentul cel mare al Atenei în poezie şi sculptură. In veacul acesta, Atena era o cetate cam de 37 kilo­ metri de împrejmuire; număra cam vreo 22,000 de cetă­ ţeni liberi, ro mii de străini, 40 mii de sclavi, şi o popu· Iaţiune flotantă de alte 20 sau 30 mii de indivizi. Constituţiunea sa politică era absolut democratică, derna­ :gogică chiar, în aşa grad, în cât, aceasta a fost mai târziu una din cauzele ei de decadenţă (Cleon şi Alcibiade). Peri­ des însuşi căuta să-şi ascundă origina sa nobilă. Singurul titlu ce a primit dela Atenieni a fost de Strafeg-- şi nimic mai mult.-Condiţiunea sclavilor era cu totul alta decât a iloţilor spartani sau sclavilor romani. In timpurile eroice ca şi cele istorice, obarşia sclavilor era răsboiul. Nici o ideie de ruşine nu sealipea de această stare socială. Sclavii erau trataţi omeneşte şi adeseaori stăpân ii împărţeau cu dănşii munca.--Chiar şi mai târziu, în declinul Atenei, gă­ sim rasa servilă impărţiţă în două mari categorii: a scla­ vilor de muncă şi a sclavilor de plăcere: curtizanele, căn­ tăreţele, mimele şi dănţuitoarele făceau parte din catego­ ria a doua, care nu trăia aşa de rău pe cât şi-ar închipui un socialist. Icleia timpului era (platon, Aristotel) că sclavia este nepotrivită cu firea omenească, clar se socotea că o societate politică nu poate exista fără sclavie; era prin ur­ mare un rău trebuitor, dar un rău, pe care oamenii liberi căutau să-I facă cât de duIce.-Cele trei revolutiuni ce s'au urmat în Atena, nu au fost ale sclavilor contra stăpănilor, ci ale oamenilor liberi, săraci, contra eupatrizilor sau clasei sacerdoţi lor. Religiunea fusese vreme îndelungată singurul principiu de guvernământ. Acuma trebuia să fie înlocuită, [667] scnrsour ROMANE 667 şi principiul care o înlocui fu lucru! public. In această nouă stare, sclavii munceau, câştigau şi erau fericiţi. Chiar şi profesiunile liberale erau în mâinile lor: doctori, băeţi de bancă, mulţi dintre arhitecţi, constructori de corăbii, funcţie­ nari subalterni se recrut au printre dânşii.-A patra revolu­ ţiune, cea mai crudă, tot a clasei oamenilor liberi dar să. raei, contra semenilor lor bogaţi, a avut un ecou foarte slab în Atena .. De altfel proprietatea era aşa de subim­ părţită, încât un recensământ făcut tocmai pe timpul lui Pe­ ricles, dovedeşte că în mica Atică erau mai mult de Ia mii de proprietari. Unde să cauţi gerrnenele socialist în asemenea condiţi­ uni de viaţă? Ideia fatalistă Îşi avea izvorul în legile firii. Fantazia extraordinară Intrupa această idee într'un zeu, pe care-I numea Destin. Regele CEdip şi Regele Leal' trebuie să fi fost deopotrivă pătrunşi că omenirea e guver­ nată de legile oarbe ale naturii, care, cu totul nepăsătoare de binele şi răul de pe pământ, stă de sine, fără legi economice. Dela epoca lui Pericles să trecem la epoca lui August. Aci va fi mai puţină nevoie de demonstraţie, fiind totul mai limpede. Cand vezi astăzi Roma pentru intăiaşi dată, cu monu­ mentele timpurilor împărăteşti, Coliseul, Forul roman, Forul traian, Palatele cezarilor, Termele lui Caracalla, Aquedu­ curile, etc. etc., cea dintăi idee ce-ţi sugerează este de o nespusă mărire. Când apoi intri in amănunte, faci cuno­ ştinţă cu chiliele în cari locuiau, vezi la Pornpei speluncele şi lupanarele, uliţele înguste, umede, murdare, ce duc la temple măreţe, a doua idee ce ai este de disproportie. "Inchipuiască-şi cineva, zice Mommsen, Londra, cu popu­ laţiunea de sclavi din Noul Orleans. cu poliţia din Constau­ tinopole, cu caracterul anti-industrial al Romei moderne şi frămăntată de idei politice ca cete dela Paris în 48, şi-şi va face o idee aproximativă de gloria republicană, pe [668] (jG8 DUILIU ZAMFIR Eseu care Cicerone ŞI partizanii săi o deplăng în scrisorile lor nebune". Aceasta este Roma, la căderea Republicei. Pe de o parte, averi enorme, grărnădite în mănile a citorva oameni, cari se tăvăleau în luxul cel mai desfrânat, aşă cum nici Ludovic al XIV, nici 'majoratul englez, nici Napoleon al 3-lea nu şi-au putut închipui. Pămanturile lui Pompeiu erau socotite la 7°.000.000 de sesterţii (sau 17 mili­ oane de franci); ale Actorului Esop la 20 milioane sesterţii ; Marcu Crassu lasă murind 170 milioane de sesterţii (42 mi­ lioane franci), etc. etc. Cesar, înainte de a ajunge la putere, datora 25 milioane sesterţii : Marc-Antoniu, la 24 de ani, 6 milioane şi Ia 38 de ani 40 milioane; Curione, 60 milioane; Milon, 70 milioane. (Sesterta are 25 de bani). Pe de altă parte, un norod de sclavi, plebea flărnăndă şi infarnă, pornită pe scandal, gata de a se revolta în orice moment, dacă Statul nu putea s'o scape de foamete. Ta­ vernele şi lupanarele erau aşă de căutate, în cât demagogii cari vroiau să caştige favoarea poporului, trebuiau să În­ ceapă prin a câştiga pe cărciumari. Tălhăria şi omorurile erau organizate sistematic, şi nimeni nu indrăzniă să iasă din ziduri fără pază, întocmai ca pe vremurile din urmă ale papilor. Două revolte ale sclavilor, în Sicilia, fură do­ molite mai cu înlesnire, dar cea de-a treia, a gladiatori lor, cu Spartacus, pustii toată Italia şi ameninţă Roma, ca Punii. In bătălia de lângă Silarus, 40.000 dintre dănşii rărnaseră pe cămpul de răsboiu, şi astfel pretorul Crassus scăpă capitala de o adevărată primejdie naţională. Dar dacă, în turme, ei erau periculoşi, luaţi în parte, pielea lor nu făcea nici cât a unui animal de curte. Stăpanul avea asupra sclavului dreptul de cea mai absolută proprietate, prin urmare şi dreptul de distrugere. Un sclav care spărsese din greşală un cristal în casa unui senator, fu împărţit în bucăţi şi aruncat la murene. In asemenea împrejurări, Legea econornonico-politică a lui Loria, legile economica-sociale ale lui Marx şi Engels, [669] SCRISORI ROMANE 6G\l şi legea economico-literară a d-Iui Gherea ar trebui să facă explozie de evidenţă. Lăsăm pe cele două dintăi la o parte, cu atât mai mult că, pentru legea lui Loria, s'ar putea susţine că răsturnarea Republicei şi venirea lui Cesar este faptul politic care a fost provocat de situaţia economică. Eu cred contrariul, că situaţia politică, forma şi instituţiile republicane, minate de civilizaţia decadentă a Grecilor, au adus această graoznică stare economică; că Cesar a îndreptat o şi i-a dat un nou impuls, care a durat cinci sute de ani. Ceea ce insă e cu deosebire interesant de văzut, este afirmarea d-lui Gherea. Dacă pesimismul literar este miragiul unui principiu economic ascuns: repartiţiunea rentei şi a puterei politice în mănile unei clase şi depărtarea absolută a celeilalte clase de la orice participare la rentă şi putere, în vremile acestea ar trebui literatura să ne facă să ne bocim pe toate drumurile de jale şi pesimism. Cu toate astea, lucrurile se petrec cu totul din potrivă. Trei poeţi de căpetenie trăesc În epoca aceesta, trei oameni vrednici, trei oameni "amabili": Horaţiu, Virgiliu şi Ovidiu, fiind-că in această repede ochire nu se poate vorbi de Tibul, de Properţiu şi de fabulistul F edru. Horatiu, fiul unui liberat, începe prin a se bate pentru cauza lui Brutus şi sfarşeşte prin a cânta pe urmaşul lui Cesar. Cumpătat în tot lungul vieţei sale, în spirit, în traiu, în adulaţiuni, pare că a dobândit, în călătoria sa la Atena, armonia greacă cea mai desăvlr şită. Odele, Epodcle, Sati­ rr/c şi Epistolele cu Arta poetică, sunt un monument de graţie, de cumpătare. Stoicii îl supără; pentru epicurieni are o deosebită slăbiciune. Când îşi apropie gura de o cupă cu falerno, ştie dinainte cât are să bea, ca nici să nu să'mbete, dar nici îngheţat să nu rămăie. Primeşte bine­ facerile lui Mecenate şi August cu măsură, şi tot aşa le împarte laude. Nu e linguşi tor fiind-că are tact, şi ştie că [670] G70 DUILIU ZAMFIRESCU linguşitorii sfarşesc prin a fi despreţuiţi, El ne dă reteta fericirei: moderaţie în dorinţe, mulţumire pe ceea ce avem. Unde incape vorbă de pesimism la o aşa fire de om? Virgiliu e cam din aceiaşi bucată. El n'a fost la Atena, prin urmare a rămas ceva mai naiv -, Cea mai mare durere a vieţei sale a fost hrăpirea petecului de pămănt ce-i rămă­ sese dela tatăl său langă Mantua de către legionarii ve­ terani şi deci şi cea mai mare mulţumire, restituirea acestei moşii de către August; aşa că recunoştinţa ce a purtat după aceea Imparatului a fost sinceră, iar posteritatea pe nedrept l'a învinovăţit de linguşire, pentru Eneida sa, în care, din convingere, imitând pe Omer, căntă pribegi rea lui Enea din Troia în Italia, şi prin aceea chiar obîrşia familiei Iulia. Aci, de-abia se zăreşte o scenă dramatică, în Cartea a VI-a, cănd Enea întâlneşte în infern pe nefericita Didon; dar, ca şi cum poetul s'ar teme să nu increţească frun­ tea Cesarului cu lucruri prea jalnice, întoarce fila şi se pierde în noianul celei mai goale mitologii. E nespus de trist sirniţimăntul ce'I lasă în sufletul unui om modern, frazeologia aceasta. Nimic, dar absolut nimic nu rărnăne ; după cum nimic nu rămăne din Bucoiice, cu toată stima şi consideraţia ce trebuie să avem pentru glasul lui Sainte­ Beuve. Imitaţia omoară, şi Eneida era imitată de pe lliada şi Odiseea, iar Bucolicele de pe Teocrit. Cănd însă, în Ce­ orgice, cântă părnăntul, ogoarele, pomii, staulul, albinele, atunci sinceritatea lui de proprietar rural birue închinarea către unflătură a acelor vremuri buha ve, şi versificatorul devine poet, iar noi, oamenii de azi, îl înţelegem şi-I ad­ mirăm. Dar pesimism, pace! In fine, ce să mai zicem despre Ovidiu? Acesta era cel mai puţin vrednic dar probabil cel mai amabil din căteşi trei. Pentru a-l caracteriza ar fi destul a da lista o perilor sale poetice: Elegiclc, cu următoarele patru subimpărţiri, Drag'ostele, Heroidele, (în cari Safo, Ariana şi alte ase­ meni eroine scriu ibovnicilor lor), Tristele, (tănguiri din exil} [671] SCRISORI ROMANE 67r si Scrisori din pont (jelburi în versuri către prieteni spre ; se ruga de August să-I ierte). Apoi, Arta de a iubi, Doctoricle amorului, Drcsurile obraeulu: (Medicamina faciei). In fine, Fostele şi Metantorfoeele, aceste din urmă cele mai însemnate, dar elin nenorocire, şi acestea lipsite de orgina­ litate, elin cauza imitaţiei poeţilor greci. Un asemenea ba­ gaj literar nu spune îndestul, ca să nu mai avem nevoie de biografia poetului ?. Dar şi biografia ni-l înfăţişează bogat, risipitor, petrecănd în desfrăul cel mai desăvârşit, uşor la scris, uşor la traiu, un fel de Musset roman, care sfarşeşte surgunit la Tomi. Aceştia sunt poeţii chemati a ilustra teoria economică­ literară a dlui Gherea. Nici un acent de durere serioasă, de cât doar când le hrăpesc legionarii moşiile sau îi tri­ mite August în exil. Fatalitatea e de. regulă înecată într'un pahar cu vin. Tragedia era moartă de mult (deşi se pare că Ovidiu s'ar fi indeletnicit şi cu acest fel de literatură). In locul lor, gladiatori, mime, lupanare, anale în versuri, im­ nuri lui Priap, Cu puţin timp mai înainte se stinsese un mare şi adevă­ rat poet, Lucreţiu, şi totul acum era de prisos. Cât despre artele plastice, Romanii au fost atât de nulj în sculptură, în cât nu se poate vorbi serios de un asem­ enea lucru. (Va urma). DUILIU ZAMFIRESCU. [672] TRIOLETE 1. Linişte, sZ'1lgurătate Peste sujlet, peste gâlld,' Ziua, noaptea mai străbate Liniste, singurătate, Astâei nimenc nu bate La fereastră surâ eând. Liniste, sl'ngzwdtate Peste suf! et, pe sic gând, Il, Lângă pârâua;) aproape Umblă dorul călător, Vrând mormântul sa ŞI'-! sape Lâ7lgă pârâztaş aproape, Creşte murmurul de ape fl1e!aJZcolt'c, jelitor, Lângă pârauas aproape Umblă dorul calator, A, A, NAUM, [673] URME DE SĂRBĂTORI F ĂGÂNEŞTI (1) Rosalia - Moşii şi Rusaliile. 1. Când intri pentru intăiasi dată în răcoroasele coridoare ale Muzeului nostru de antichităti şi când treci printre pie­ troaele înşirate deavalma dealungul zidurilor, un sentiment de nemulţumire, întocmai ca în mijlocul unui cimitir, îţi stră­ bate fiinţa şi te sileşte oarecum să-ţi zoreşti pasul. Când însă ti-ai înfrânat graba piciorului şi când, cu puţină trudă sufletească, ti-ai aruncat ochiul curios şi scrutător pe aceste pietroaie, roase de atâta mar' de vreme şi cioparţite, de multe ori, de vr'o mână. sacrilegă, gânduri pline de înţeles, povestiri din vremuri de altă dată, şi uneori chiar o viaţă întreagă, trăită de alţii, ţi se desfăşoară pe dinainte şi, fără să vrei, readuci în prezent lumea în faţa căreia te găseşti. Două pietre, găsite întâmplător în Dobrogea, ne grăesc, în Jiterile lor ciuntite, de o interesantă si duioasă sărbă­ toare romană, despre Icosaiia, şi, fără voia noastră, gândul ne sboară la mult discutatele Rusalii, ale bisericii noastre crestinesti. S'ă fie· oare acel as lucru Rosalia si Rusaliile? Am văzut ce era· sărbătoarea de toamnă a mortii naturii si cum ea s'a identificat cu sărbătoarea zeului t3acchus­ Sabazius. Cu mult mai interesantă Însă este sărbătoarea de primă­ vară a reinvierii naturii. Datele sunt mai bogate, iar urmele ce ea ne-a lăsat sunt cu mult mai numeroase şi mai sigure. Lumina şi căldura, personificate într'un zeu al luminei şi (,) V. Coovorbiri Literare pe Iunie 1<;'07- Convorbiri Literare) a n .. XLI. [674] 674 C. POPA-LISEANU al căldurii, are să ducă o luptă crăncenă impotriva zeului întunerecului şi al frigului. In vingerea desă varşită asupra demonului, asupra iernii celei urîte, zeitatea bună şi favo­ rabilă o câştigă abia numai cu sosirea verii, după ce au trecut mai întăiu zilele babelor, după ce a trecut vremea schimbăcioasă a primăverii. . După calendarul, nu prea sigur, al celor vechi, această sosire, acest început de vară, se fixa într'una din zilele dintre 9-23 Maiu, Ovidiu pune inceputul verii la 13 Maiu : TU7n incipit aestas et tepidi fi11ClJZ tempera ueris habent (1). Tocmai în acest timp însă cădea şi sărbătoarea de vară a lui Dionysos-Bacchus, care, precum am spus mai sus, era celebrat cu toată pompa orgiastică de corporaţiunile numite thiase, Şi precum s'a întâmplat cu sărbătoarea reintoarcerii iernii, tot astfel s'a întâmplat şi cu sărbătoarea reîntoarcerii verii: s'a identificat cu sărbătoarea lui Dionysos şi, fiindcă în acest timp este toiul trandafirilor, a primit numirea de Rosalia (dies rosarum, � '�I_t€PCG 'tW'I p6owv). Patria trandafirilor este Asia. De aci, după tradiţiune, trec în Tracia, unde cultura lor a ajuns cu vremea la o extraordinară desvoltare, răspăndindu-se în toate părţile. Vestite in antichitate erau mai ales cămpiile de trandafiri dela Philippi, din ţara Bessilor. Aci numărul foilor tranda­ firului ajunge dela cinci până la o sută, ExCG'ton6..cpu/,Ja, cen­ tumfolia. Cei mai numeroşi trandafiri vor fi fost cei cu 30 petale, trantafolia, de unde vorba românească trandafir, numire a căreia origine constatăm, aci, că ne-a venit de peste Dunăre. Se ştie ce bogăţie de trandafiri e şi până azi la Kazanlik, în Rumelia. Cuvântul latinesc ros a nu ni s'a păstrat decât în vorba Eusali, şi în vorba rujă. In imaginaţiunea sa fecundă, poporul nostru � personificat trandafirul într'un bărbat, iar ruja într'o femeie. Intr'o doină din Ardeal citim: Bine ai venit sănătos Trandafirul meu frumos. Bine ai venit sănătoasă Rujnliţ« mea frumoasă (2). In patria rozelor, sărbătoarea lui Liber- Bacchus, ca ŞI- (') Ovidius, Fasti, V 601. cf, Tomaschek, op, cit. pag. 368. (2) Iarnik-Barsan, Doine şi strigături din Ardeal, pag. 146- [675] URME DE SĂRBĂTOIU PĂGÂN EŞTI 675 sărbătoarea reîntoarcerii verii, nu putea fi serbătorită decat cu roze. Trandafirul, această floare drăgălaşe şi plăpândă, a fost socotit în lumea veche: 1. Ca simbol al dragostei (1), consacrat zeitătii amorului, lui Venus (2) ca regină a naturii şi ca creatoarea vieţii înfloritoare, alnia Venus si 2. ca floare' a mortii. Cununa lui Bacchus de obiceiu este împletită tot din roze. Mai important este însă să constatăm legătura strânsă între trandafir si cultul mortilor. Cei vechi cre'deau că sufletul omenesc, după moarte, se preface în divinitate. Chiar filosofii epicureeni aveau con­ vingerea că zeii erau, în mare parte, suflete de ale morţilor, erau ntanes. Prin însuşi faptul despărţirii lor de corpuri, spiritele căpătau adecă un fel de divinitate, care se inte­ resa mai departe de soarta urmaşilor lor de pe pământ. De aci cultul mortilor, care era în mare cinste la antici. De aceea mancs, adecă sufletele celor morti, erau obiectul unui cult atât public cât şi privat. ' Grija, pentru înmormântare, pentru un mormânt şi mai ales pentru celebrarea cultului la mormânt, a fost una din preocupaţiunile de căpetenie ale celor vechi (3). De aceea găsim aşa de des în inscripţiunile latine V. F (uiuus fecit). Moştenitorii sunt adeseaori neglijenţi şi de aceia cei mai mulţi, înainte de a muri, îngrijau ca să lase anumite fon­ duri pentru mormânt şi pentru îngrijirea lui, stipulănd chiar in testament, ca banii să fie altfel întrebuinţaţi în cazul, când moştenitorul n'ar îndeplini dispoziţiunile testamentare. Uneori se instituiau anume corporaţiuni pentru îngrijirea de înmorrnăntări, după cum găsim un interesant exemplu in colegiul funeraticiu din Transilvania (+). Sărbătorile în onoarea manilor si mormintelor se numeau Parentaiia si Fer aiia si se făcea� în luna lui Februarie (13-2I). Ele erau şi publice şi private. Mai importante pentru noi sunt sacra pr inata , numite tot parentalia şi cari se ce­ lebrau în diferite timpuri ale anului, nu numai în Februarie. Intre aceste sacra privata erau şi Eosalia din luna lui Maiu (1) Martialis, r.pigr. VIII. 77: Liber, in aeterna vivere digne rasa. Persius, Sat. II. 28: Quidquid calcaverit hic, rosa fiat. (2) Azi sfânta Paraschiva, (") Tertullianus, De testini. anim c. 4. (') Tablele cerate, pag. 128. [676] şi Iunie. Cu această ocaziune se UICea un ospăţ, să impărţiau trandafiri celor prezenţi şi se aruncau trandafiri şi pe mor­ minte. Sacrificii de acestea, de altfel, se făceau însă nu numai la Rosalia, ci de patru ori pe an şi anume: la ziua naşterii, la purentalia, la rosalia şi la dies violae. In astfel de îm­ prejurări se vărsa pe morminte apă, vin, lapte cald, miere, untdelemn, sânge de victime, tărnăe, etc., se împodobiau cu cununi şi cu flori, se aprindeau lampioane, se aduceau măncăruri şi se făceau chiar banchete. Măncările ce se oteriau manilor erau: ouă, bob, linte, sare, păne şi vin (Il. Rosalia erau serbate mai ales de colegii. Avem astăzi vreo treizeci şi una de inscripţii, cari ne pomenesc despre sărbătoarea Rosaliilor, -- in autorii clasici nici o amintire.-­ Cele mai multe din aceste inscripţii sunt din Tracia, iar trei s'au găsit, pe două pietre, la noi în Dobrogea. Intruna din aceste inscripţii, descoperită de dl CI'. To­ cilescu, într'un sat aproape de Constanta, se poate citi: FILlVS patri BENEME renti POSVERVNT V. IDVS IVNIAS OB dlE ROSALlORVM, adecă un fiu ridică pentru părintele său un monument cu ocaziunea zilei de Rosali. A doua piatră, descoperită, tot de d-I Tocilescu, la Ka­ raharrnan, judeţul Constanta, cuprinde pe ambele feţe ale sale câte o inscripţie: a) DIANES OptiME MEAE TITVL VM poSVIMVS NOS VI Ve NTES IPSI ROSALIA CONFREOVEN­ TAVIMVS poSITVs V idus IVNIAS. b] TiTVLVM pridie SEOuENTes KALenclas IVNIAS PER MAGistros Oui TVNC ERVNT; EADEM CONDICIONe DO VICO CERERIS U (denarios) LXXV VT FACIANT PRldie KALendas IVNIA� HOC LOCO OVOD SI Oui EX EIS VICIS NON FECERE AB DIE IVBEO AT EOS REVER ti OVI PERSEVERENT FACEre. Adecă se lasă o sumă de bani oraşului Cererei, cu condiţia ca magistraţii, cari vor fi atunci, să dispue ca să facă, (de sigur ospăţul mortual), iar dacă nu vor face, să se întoarcă la aceia cari vor face (2). Uneori se spune preciz, ca să se facă ospăţul pe mor­ mânt, iar dacă nu se va face să se dea banii moştenito­ rilor: quorum dcinde cx mcrcmcutis rosalibus ucscantur, quod si nou fcccrint, dabuni Iicredibus (3). 676 C. POPA-LISEANU (') Marquardt, Le. culte chez les Roniains, trad. Ir. I, pag. 374. (") Toeilescu, Neue Inscliriften aus der Dobrndscha în Arch. E'pigr. Mit/heU. VI pag. 16 şi VIII pag. 32. C. 1. L. III 7576 şi 7536. (3) C. 1. L. III. 662; ef. 707. ut ex usuris .... rosalibus sub cura ... el'. şi frumosul Epitaf dela Nicopol, descoperit şi citit ele Laurian, C. 1. L. III, 754. [677] URME DE SĂRBĂTOIU PĂGhrEŞTl 677 Ce'e mai importante inscripţiuni, cari ne vorbess. despre Rosalia sunt cele două găsite în apropierea oraşului Drama, de lângă Philippi In prima citim, cu Heuzey, care le-a descoperit: Bithus Tauzigis filius, qui et Macer , annorum LX. Tauzis Bithi, qui et Rufus, annorum XIX. Bithus Tauzigis , Zipacenthus Cerzulae, Sabinus Dioscutris heredes faciendum curarunt. Idem Bithus donavit tltiasis Liberi patris Tasi­ bastcni �1 (denarios) ce. et Rufus :) C, ex quorum reditu a Il1llfO rosallbus ad ntonitnenturn corum uescentur (1). A doua inscripţie, tot de acolo, dela Reusila va ne spune: Dis inferis manibus. Lucius, Caesi Victoris servus actor, annorum L hic situs est. Idem Lucius tliiasis Liberi Pa/ris Tasibasteni donavit �l (denarios) CX ..... restul lipseşte (2). Adecă Bithus, numit şi Macer şi Tauzix, numit şi Rufus, deci două personagii tracice, pe cale de a se rornaniză, au oferit Thasiotilor lui Liber-Pater din Tasibasta, din tara Bessilor, ntşte sume de bani, pentru ca, din venitul' lor anual, să li se serbeze ospeţe pe morminte şi anume în ziua de Rosali, cănd, cum am arătat mai sus, cădea şi săr­ bătoarea lui Bacchus si când se sărbătoreă si reîntoarcerea verii. Cărnpul, în vremea aceasta, era plin de flori şi tocmai acum nu trebuiau să fie dati uitării cei morti. Cătră sfârşitul secolului �l IV, începând, Ia răndul său, persecuţiunile creştinilor in contra păganilor, găsim un ordin al împăratului Valentinianus al Il-a, din a. 387, prin care se dă voie ca să se ţie, în Capua, sărbătoarea publică a roselor. Acest monument, este un important document pentru epoca de tranziţie dela păg ănism la creştinism. "Sărbătoarea permisă este lipsită, cel putin ca parte ex­ terioară, de caracterul specific păgân şi consta din veselii, la cari se puteau aduna împreună şi creştinii şi păgănii. Era epoca libertăţii de credinţă, când statul se arăta pasiv şi când nici o religiune nu era oficială" (3). Apoi, Rosalia, ca sărbătoare a naturii vii şi ca sărbătoare a mortilor, a dăinuit multă vreme şi nu s'a stins nici până astazi. Tornaschek, reluănd studîullui Miklosich, pe care il corn- (') C. L L. nr. 703. (2) C. I. L. nr. 704. . (") l\Iommsen, Berichtc iiber die Ve rit aII d. des K. sâclis. Ges. d, Wiss. 1850, pag. 69 la Tomaschek. op. cit. pag. 375. [678] pletează, o urmăreşte, în 1868, în scriitorii bizantini, din cari extragem şi noi câteva date importante. Comentariul lui Tb. Balsamon, care trăeşte pe la sfârşitul secoţului al XII, ne dovedeşte că Rusaliile se ţineau după Paşti, la ţară, după un vechiu obiceiu păgân; iar din scrierile lui Dernetrios Chrornatianos, archiepiscop din Ochrida, dela începutul secolului al Xlll, citat de Miklosich, reiese că Rosaliile se serbau şapte zile, dela 1 până la 7 Maiu, şi • că tinerii plecau din casă în casă, adunănd daruri. Erau jocuri, glume, alergări, în cari se poate între vedea ele­ mentul bachic. Din hotărările sinodului din Moscova, din a. 155I, rezultă că "bărbaţi şi femei, adunaţi în cete, în timpul nopţii, îşi petrec timpul în convorbiri, cântece şi jocuri şi alte lucruri urîte lui Dumnezu. După ce şi-au trecut astfel noaptea, se. duc cu strigăte la un rau şi să spală în apă" (t). Acest obiceiu păgănesc dela rosalii ne arată cât de gustată a fost s�rbătoarea rozelor şi în ce imposibilitate s'a g2lSit creşti­ nismul de a o stărpi cu desăvărşire. 678 C. POPA-LISEANU II. Din antica Rosalia noi am păstrat în prîmul rând nu­ mirea de Rusalii, sărbătoarea Pogorării Duhului Sfânt, (pen­ te eate, 1tcV1;lJy"oc;n;{J, cinci zecimi) şi, în al doilea rănd, tradi­ tiunea zănelor Rusalii. , Sărbătoarea Rusaliilor, ca for 1112<, este creştinească, prac­ ticele religioase însă sunt cu totul păgăne. Evreii, dela cari am împrumutat mai toate sărbătorile noastre creştine, sărbătoresc ziua a 50 a după Pasti (2). In general sărbătorile evreeşti se învârtesc împrejurul ciclului de şapte. A şaptea zi a săptămănei este Sabbatul, după şapte ori şapte zile, adecă după o săptămână de săptămâni, întâlnim sărbătoarea cincizecimii, în al şaptelea an, dăm de anul sabbatic, după şapte ori şapte ani, întâl­ nim anul jubilar. "Din analogia altor sărbători mozaice, cari totdeauna erau îmbinate cu amintirea de intarnplări momentoase din trecut> - ne spune Is. Onciul=- se poate presupune, deşi nu se înseamnă nicăirea de Moise, că această sărbătoare (') To maschck, op. cii. jl puternicele, sfintele, marile, vite­ zele, milostivele şi harnicele. Numirea de Rusalii, dată zrnelor, nu este peste tot locul cunoscută, nici la R0l112.nii de peste munţi, nici la cei de peste Dunăre. "Zâna aleargă prin nori cu alaiu mare de vrăjitoare. Multi Români se jură că ar fi auzit răsunănd prin văzduh muzica ei. Se arată asemenea şi locurile unde zanele joacă cu tovarăşele ei şi din a căror pricină verdeaţa şi ierburile sunt veştejire. Zăna are mari puteri magice: ea poate face olog, surd sau orb. Cu deosebire puternică este ea la Rlisa/li. Pentru aceasta fiecare Român poartă în şerpar, pe acea vreme, căte o bucăţică de lemn, care însă să nu fi stat în apă, şi o ramură de soc (;). In poesiile sale populare Alexandri ne dă, asupra Rusa­ Iiilor următoarele date interesante: Rusaliile sunt trei fete de împărat, cari au ciudă asupra oamenilor, fiindcă n'au (') Macrobius, Satur, 1. 3. Narn et Lanuvii niaue pro bon o dicunt: sicut apud nos quoque contrarium est irnmanc. Ut imntanis bcllu« vel intmane facinus et hac genus ccter a pro non bal/o. (2) Vanicek, Etymologisches Wortertnich, pag. 658. ("1 L. Seineanu, Studii fo/�'lorice> art. Ielele. (4) r:lchott, l-Valachisctie Mârchen, pag. 196, el Săineanu, op. rit. [683] URME DE SĂRIJATORI rAGÎtNEşTI 683 fost băgate în seamă de dănşii în cursul vieţii lor. Ele nasc furtuni ce descoper casele Românilor, vârtejuri ce ridică pănzele nevestelor în vremea ghilitului şi le anină pe copaci. Se crede că Rusaliile fură şi copii de lângă mamele lor şi-i duc peste ape şi peste codri: de acolo vine vorba: I-au umflat Eusaiii!e. Femeile românce păzesc cu sfintenie ziua de Rusalii şi în vreme de nouă săptămâni, ele nu culeg nici o buruiană de leac, crezând că în acel timp buruienele sunt pişcate de Rusalii şi nu au putere de lecuit. Spre a se apăra de mania Rusaliilor este obiceiu, în ajunul zilei lor, a pune pelin sub căpătăiul patului şi a purta a doua zi pelinul la brău (1). "Rusaliile după credinţa Românilor din Banat au fost din tru început şapte surori, fete curate şi nernăritate, pe cari D-zeu, pentru că au fost aşa de curate şi plăcute, le-a pre­ făcut pe toate în zâne. Aceste şapte zăne n'au murit şi nu vor muri până cât lumea va fi. Şi ca zăne umblă ele, ziua şi noaptea, printre oameni, însă lumea nu le vede, pentrucă e prea stricată şi încărcată cu tot felul de păcate şi fără de legi. Insă ele nu petrec totdeauna printre oameni, ci numai cinci săptămâni, adecă până la Rusitori" (2). Rusaliile îşi fac apari ţi unea la Tudorusaic, adecă la strada Rusaliilor, cum se numeste această zi în Muntenia sau Slre­ delul Rusaliilor, când se o sfredelesc urechile fetelor) la 24 zile după Paşti. Episcopul lVIelchisedec identifică Rusaliile cu relele, dăn­ du-ne următoarele amănunte, citate şi de dl Şei nea nu : "relele în imag inaţiunea poporului sunt nişte spirite ferneeşti făcătoare de rău, cari se numesc Rusalii. Sunt aşa de pe­ riculoase, încât nu este bine nici pe nume a le chema, pentru aceea ele obicinuit se exprimă numai prin pronumele de ele şi dănsele, Intre alte rele ce produc aceste spirite acelui urît de dănsele, este şi boala reumatisrnului, pe care Ro­ mânui o numeste dânselc adecă boala cu care cel bolnav se crede atăcat de ele şi se zice, că bolnavul pătimeşte de dănsele, Se mai aude în popor irnprecaţiunea : il/a te ar idele! F emeile cu numele Ruxandra chiar şi prăznuesc Rusaliile, in Miercurea în] urnătăţirii, după Paşti li. Pe cine îl apucă Rusaliile, îl ridică în sus până în înăl­ ţimea cerului si acolo îi ia mintile si-l schimonosesc. Intr'un cântec popular din T�ltov� citim: (,) Alexandri, Poesii populare, vezi Seineanu, op. cii. (2) Marian, Saroătorile la Romani, vol, III·a, pag. 328. [684] 68i C. POPA-LISEANU _ .... Cu Eusalri!« intdlnitu-s-o In faţa lui isbitu-so Mâinile dărnblăgitu-i-o Vinele la picioare sg arcitu-i-o Peptu în sus ri dicatu-i-o Spinarea strămbatu-i-o Mintea în cap schirnbatu-i-o Vlaga din ciolane luatu-i-o Trupu schirnonositu-i-o Râs de dănsu făcut u-si-o . _ . Apucatul de Rusalii acolo s-a dus. Acolo a ajuns Mâna pe retez a pus Şi-o intrat în case, Iacă acolo şase fete frumoase, Sedea la masă Rusaliile cele hioroase Mânca bea şi se ospătă ; Iar trei durrneă (,). Un descântec de Rusalii, cules tot din - judeţul Tutova­ ne dă numele unor zăne Rusalii: A plecat (cutare) Pe cale Pe cărare Pe drumul cel mare Iacă acolo Anania Santasia Cu soru- sa hodia In loc o stătut La dănsele 5-0 uitat Doamna Zanelor La un copaciu frunzuros Cu tatăl lor Cu fratii lor. Si De cine întâlnea Ii olog ea (Cutare) pe acolo o trecut, Ritsaliile o zis: - Vin (cutare) de mănâncă (') In Macedonia Rusaliile se numesc Aloclc. Ele sunt niste zăne cari, în timpul nopţii, umblă prin prejurul caselor, 'pe la străsinele lor. "Loc�linţa favorită a Albelor, ne spune d-l P. Papahagi, este în dumbrăvi, pe la isvoare line, fantăni, prin văi fru­ moase, prin peşteri răpoase. Zănele sau albele după cre­ dinţa populară numai pe la miezul nopţii părăsesc locaşul lor, ca să se plimbe, când toată lumea se repauzează .... Toţi se păzesc să iasă în miezul nopţii din casă sau să asvărle apă pe sub straşină de teamă să nu stropească masa zănelor, Uneori zănele văzând tineri frumoşi, ele cari se îndrăgostesc fetele, sau văzând fecioare frumoase, sau orice alte persoane, pe cari poartă năcaz, le ies înainte, când acestea trec prin locuri mai retrase si caută ele le aelemenesc prin fel ele fel ele chipuri, ca iă le facă rău. Aceasta mai totdeauna se face în timpul nopţii când "apa doarme şi când toate lucrurile tac" (0). (1) Tocilescu, Materialur i fol eloristice, val. 1, pag. 1537. f oim ăriţele. (2) Tocilescu, jl1ater_ folsct. 1. pag. I539. (") P. Papahagi, Maier. folkl. \01. II: Medicina pOPlllară a Arotnâ­ ni/ar, pag. 232. [685] URME DE S1RBĂTORI pĂG.bmşTI 685 La Vlaho-Clisura, cine sufere de lingoare din afoară, (boala de zâne) să facă trei colaci, pe cari să-i ungă cu miere, să ia o tufă (buchet) de busuioc şi trei aspri (rno­ nete de argint) şi să se ducă în padure la fântâna Albelor. Dacă sunt mai multe locuri, unde se crede că sunt albe, se prepară locul, visat de suferind ca cel mai bun. Fiind În apropierea fantănii, Îşi învăleşte capul cu o batistă şi strigă: Albelor, frurnoaselor Dulcelor, lăudatelor Si trandafiriilor Si carafirii lor, Să mă rniluiţi, Să nu fiţi supărate, Căci eu proastă am fost, Şi n'am văzut, Nici ce-am făcut Nici unde am călcat ('). In potriva lelelor se întrebuinţează ca leac planta nu­ mită .Aurămeasa-carstincasa, care se culege înaintea Ru­ salii lor, ele afumă femeile copiii cu ele când sunt bolnavi. "Pretutindenea la Romani această plantă e privită nu nu­ mai ca o buruiană de leac, dar ca sfântă si chiar ca un fel de zână, ca o fiinţă mitologică" (2). ' Din cele studiate pană aci, mi se pare că se desprinde pentru noi următoarele convingeri: 1. Că, precum sărbătoarea reintoarcerii iernii s'a con­ fundat cu sărbătoarea lui Dionysos-Bacchus, tot astfel săr­ bătoarea reîntoarcerii verii s'a identificat că sărbătoarea aceluiasi zeu naturalistic Liber-Pater, adorat mai ales de populaţi unile din Tracia şi Macedonia. Prima epocă. 2. Că, într'o mai departe desvoltare a cultului zeului, s'au instituit nişte corporaţiuni numite tltiasii, cari aveau să îngrijească în special de cultul morţilor. 3. Că, acest cult al morţilor, în epoca trandafirilor, era celebrat mai ales cu trandafiri şi că s'a născut astfel săr­ bătoarea trandafirilor, Rosa!t"a. A doua epocă. 4, Că, sărbătoarea, deşi nu este nicăirea amintită de scriitorii latini, totuşi ne este cunoscută din multe inscrip­ ţiuni, mai ales de peste Dunăre. 5. Că sărbătoarea s'a păstrat multă vreme, că n'a putut fi înlocuită de crestinism si că în Rusaliile de astăzi avem o sărbătoare păgăno-creştină. A treia epocă. 6. Că noi cultul mortilor îl facem sub denumirea de cultul moşilor, înainte şi în timpul Rusaliilor. (') P. Papahagi. op. cit., pag. 235. (2) Haşdeu, Etyniologiann 1!Iagmt1l1, pag. 218J. [686] 686 C. POPA-LISEANU 7. Că divinităţile cari însoţiau odinioară cortegiul lui Dionysos Bacchus s'au prefăcut, în mitologia noastră po­ pulară, în zăne, numite cu un nume generic Rusahi, şi dandu-lise atribute eufemiste de: lele, bunele, frumoa­ sele etc. In sfărşit, dacă este un adevăr. necontestabil că în fiu găsim toate elementele caracteristice firii părinţilor, atunci fără îndoială putem să constatăm, cu această ocazie încă odată, că în firea noastră putem să descoperim aproape toate elementele de căpetenie ale rasei ce ne-a dat naştere. G. POPA-LrSEANu. [687] PRETINSELE eULE f\LE d-kri T. f\NTONESCU Nici că se putea să rămăie fără răspuns articolul meu (1) prin care se dovedea că "departe de a fi de origină ro­ mănească cula, atăt ca nume cat şi ca formă, e o irnpor­ raţie străină". O aşa de îndrăzneaţă afirmare nu se putea împăca cu anumite susceptibilităţi naţionale. Origina roma­ nească a culei trebuia salvată. Intr'adevăr, s'au şi găsit numeroşi patrioţi cari să-i ia apărarea. Dintre aceştia el-lui Teohari Antonescu, profesor de archeologie la Universitatea din laii, îi datoresc, în deosebi, un răspuns. Intr 'un lung articol, apărut în cele două numere precedente ale acestei reviste, sub titlul in­ terogati v "cuIele sunt sau riu naţionale?", d sa se încearcă să pue chestiunea din nou în discuţie. Fără însă să aducă vre-o lămurire nouă. A avut, din contra, amabilitatea să-mi rezerve tot mie sarcina răspunsului la întrebarea ce şi-a pus. Mă execut degrabă, deşi cu mare neplăcere. Se vor vedea în urmă motivele măhnirei şi decepţiunii mele. Dela început d-I T. Antonescu se grăbeşte să ne declare că "cula este un produs uaţioua! specific românesc (p. 495). D·sa ţine să înlăture astfel orice îndoială; cele trei califi­ cative ne spun mai mult chiar decăt trebue. Căci nu se poate să fie ceva naţional fără să fie romanesc; nici na­ tional-romanesc fără a fi spccif, te natiunii romanesti. In > " alte împrejurări, deci, asemenea pleonasme s'ar taxa drept (') Vezi Convorbiri literare, Ianuarie 907, pag. 80-95. [688] simplă beţie de cuvinte. In cazul de faţă, însă, autorul le- a crezut, se vede, indispensabile, pentru a nu lăsa loc vreunei nedumeriri. Pornind dar dela o enunţare aşa de solemnă, aşteptam ca în cursul demonstraţiunei ea să fie întărită prin dovezi mai concrete decât simpla convingere intimă a autorului. Sfarşind însă lungul şi mult documentatul articol, dăm de concluzii cu totul opuse. "Produsul naţional specific româ­ nesc" devine "opera Dacilor"! Schimbarea e aşa de ciudată, încât pentru a fi pe deplin crezut, mă văd nevoit să re, produc intreg pasagiul dela pag, 584 a articolului d-lui T. Antonescu: "Aşa dar ca o incheiere necesară la (ele spuse Până aci, urmează că turnurile, caşi cctăţiţe chil grupa noa­ stră, sunt opera Dacitor", "Odatii daelsmul acestor dă diri, Zise turnuri sali eule, demonstrat", am crezut că împreună cu autorul mă pot opri la această nouă şi categorică constatare, deşi ea înlătura cu desăvărşire pe cea dintăi. N'am avut însă vreme să mă deprind cu găndul că Dacii ar fi autorii culelor noastre "specifice româneşti", căci câteva rânduri mai la vale, pe aceiaşi pagină, autorul se grăbeşte să ne asigure, cu aceiaşi seninătate ca până aci, că "acei ce au înalţat zz'th'rile sunt maeştri romani, care duPii inuoiala dintre Domiţian şi Re­ gele Daci/oI' au trebuit să le ridice ÎI/ diferitele ţinuturi ale ţării", Iată-ne dar, în fine, fixaţi: culele româneşti sunt o­ pera Dacilor zidite de maeştri romani. Deşi foarte clar, autorul simte totuşi nevoia unei noui concluziuni. La mij­ locul aceleiaşi pagini - 584 -- d-sa adaogă: "Prin un/tare, după cele scrise Până aci încheierea (a câta e greu de so­ cotit) 111/ poate fi decât cea următoare, Dacii, ÎI1 timpul Il/ptdor C1I R07lZ(l7lii SIIV Decebal S'OII uăent ucuoiţi să-şr întărească cu cetăţi ma! mari şi mai nuci graniţa şi pasu­ rile ..... ' filtre aceste în tii ritu ri locul de frunte il ocupă turimrile de veg/lc., ... cari s> ali păstrat in mare parte pâllâ astăei; în parte îitsă ali fost reeuiitc sau prefăcute în di­ feritelc perioade, dupa nevoile şi spiritlll timpului. DuPâ 1388 AL TZIGARA·SAMURCAŞ [689] PRETINSELE CULE ALE D-LUI T. ANTONESCU G8\l !{lCCS! model, rare există în fiinţâ in deoscbitele ţinutur] ale fostei Dacii, aII creat poate Moldouenii, poate MlIJl!mil', dar dcsi,glw Oltenii turnurile-culc cunoscute". După această "încheiere", care în realitate e o nouă enun­ ţare de afirrnări nedemonstrate încă, d-l T. Antonescu în­ cheie în adevăr de astă dată, tocmai când aşi fi dorit să aflu cel puţin cari sunt acele "turnuri-eule" ce mai "există În fiinţă în deosebitele ţinuturi ale fostei Dacii". In locul unei -aşa banale enumărări Însă "vin Goţii ori Gepizii, uin Hunii ori !liag/lI'arii din adâncimiţc jJlistilllui Îl/depărtat", cari cu toţii, într'o ultimă pagină plină de poezie, caută să explice rostul culelor. După ce se mai descrie "brazda, dacă 7111 fră­ montată cu sâng'ele alor săi, În orice caz dospită CII sudoarea atâtor ani de 71l1!1/că amară şi de cumplită durere", într'un ultim a vânt autorul sboară ca să întrebuinţeze tot un ter­ men al d-sale - "în rcginni!« Înalte ale fautasici" terrninănd cu următoarea imagina poetică: "Natura e 1Mşnic tânără şi în tinereţea ei fermecatoare, sădeşte şi În om mângâitoarra speranţă de ,cile mai bnne :�i de o soartă mai fericită, pe când din culmea turnului de piatră paznimll1ll vede de [ur împrejur decât duhul pacii plutind peste zarea nemărginită", Aci urmează, în fine, iscălitura. Cu această irevocabil cea din urmă dintre ultimele în­ -chei eri ale autorului asupra originei culelor, mă împac şi eu pe deplin. Irnpreună cu dănsul sper în zile mai bune şi o soartă mai fericită pentru arta din România. Căci numai cu asemenea încercări poetice nu o să se lămurească ori­ gina artei din ţară. Ca şi sfârşitul este de altfel întreg articolul d-lui Anto­ nescu: un produs al imaginaţi unii poetice, plin de licenţele permise numai în acest gen special de literatură. In apa­ renţă însă poartă haina celei mai pretenţioase dar în rea­ litate ieftine erudiţiuni : aproape fiecare pagină e întreruptă de lungi note. Acestea la răndul lor au note explicative. O singură notiţă, cu totul in afară de, cadrul subiectului ar­ ticolului, se întemeiază pe 7 citaţiuni din limbile cele mai Convorbiri Literare, an XLi, [690] 690 AL. TZIGARA-SAMURCAŞ puţin curente, pe cari autorul le afecţionează, Pretenţiile ştiinţifice ale articolului mai sunt întărite şi prin adăogirea a trei documente grafice. Insernnătatea unor asemenea probe este incontestabilă, mai ales pentru istoria artelor, după cum însumi am arătat şi caut să aplic într' o măsură largă în această revistă. Ele înlocuesc chiar cu a vantagiu textul, de cele mai multe ori. Cu o singură condiţie însă: ca acele documente să fie adevărate, adică să corespunză cu reali­ tatea precum şi cu denumirile ce le atribue autorul. In caz contrar ele se coboară la ilustraţiile fanteziste ce ornează cărţile de basme sau de poezii. Nici de acest pă­ cat nu s'a ferit d-I Antonescu. Din cele trei fotografii ce reproduce, două sunt reprezintarea unuia şi aceluiaş mo­ nument, deşi poartă alte legende. Iar prin explicaţi unile din text reese hotărît că nu e o simplă eroare în trans­ crierea legendei. Autorul compară cele două fotografii în cestiune şi le constată deosebiri, deşi, după cum voiu arăta, e vorba de unul şi acel aş (ierte-mi-se pleonasmul) monument. Dar, înainte de a face această demonstraţie, ascultând povata d-lui Antonescu, "să luăm, mai bine lucruriie incc­ tind şi pe şart", revenind la pretinsele d-sale eule. Dela început însă ţin să atrag atenţiunea asupra unei noui con­ fuziuni pe care, pe nesimţite, autorul o întroduce în chiar terminologia sa. Termenul specific culă, a cărui înţeles par­ ticular e bine definit în limba noastră, la d-I Antonescu se întâlneşte sub tot felul de combinaţii anume născocite pen­ tru a produce confuzia voită. In loc de culă sadea, d sa întrebuin ţează succesi v "tII rnculă" "CII/ti-turn de veghe" sau "blr-nllri C/I!e de Piatră", pentru ca apoi să lase la o parte tocmai termenii specifici şi intr ebuinţănd noţiunea generală turn, să cuprindă intrinsa pe toate celelalte fără deosebire. In realitate însă numirile deosebite corespund şi unor ca­ racteristice bine definite pentru fiecare. In aceiaşi inten­ ţiune întrebuinţează şi termenul de "turn-clopotNi/ă" parti­ cular numai d-sale. Intenţiunea e clară în concluzia ce trage la pag. 500. Cornparand o culă cu o clopotniţă, dsa ajunge [691] PRETINSELE CULE ALE D·LUI T. ANTONESCU 691 la constatarea că nimic nu le deosebeşte afară de nume: "Moldoveanul îi zice turn-clo­ potniţă, Olteanul turncuiă": In realitate însă de nici un Oltean sau Moldovean, în afară de d-I Antonescu, care nu e nici una nici alta, asemenea confuzie nu se face! Alte ori, când îi convine, confundă cu­ Iele cu cetăţi întregi sau ca­ stele; n turnul devcglze ajung'câ o adcuărată cetate", p. 506. A· ceiaşi confuzie se vede şi în citaţia de mai sus dela pag. 584 a articolului d-Iui Antonescu. Şi cu toate acestea se pare că şi d-sa ştie ce e o culă oltenească. Descrierea ce ne dă la pag. 497 -8 e In bună parte exactă şi se potriveşte cu cele cuprinse în articolul meu. Se fereşte însă să rnen­ tioneze tocmai cea mai preg­ �antă particularitate a ace­ stor clădiri, anume că ele ser­ vesc ca locuinţe fortificate în afară din oraşe. D·sa se mai înşală şi asupra materialului elin care sunt construite culele, când afirmă că "toate acesti! turnuri sunt zidite dt'11 piatrli, ca şi ale dill PoPâuţi, Hâr­ lău şi Cetatea Neamţltl, piatrâ legatli cu mortal de o tărie extraordinară " , pag. 506. In AI. Pooovtct, ercn. Proprtetet ee Se. de Arch. realitate culele sunt toate de (Fig. 2). Clopotnita din F'o p ă ut t. . cărămidă. [692] AL. TZIGARA .. SAlI1URRCAŞ Şi în privmţa formei să îndepărtează grozav de pnma sa "icoană" a culei. Pe când toate culele ce eu cunosc au forme dreptunghiulare, d-l Antonescu, după ce ne asigură că turnurile din Ardeal "SUJlt foarte asemenea cu unele din (ara noastră" adaogă; "ca şi ia noi unele sunt pătrate, altele insă de formă nereeulată, când patrnlateră, când pentago­ nolă, când chiar cxagonaiă : în fine multe dintr'insclc sunt aci ronde, aci ouale" pag. 505. Ciudate forme şi tare deo­ sebite de ceea ce noi românii numim eule. Şi cu toate acestea tipul culei ce am descris eu e adoptat si de d-l Antonescu. Exemplul dat de mine, cula dela Po­ jogeni (1), "îllfiiţişează (chiar pentru d-sa) tL"pul mai (1) pri­ mitiu al acelui fel de arclntectură" (p. 500). Dar atunci, cum poate să prenumere între eule clădiri aşa de fundamental deosebite de tipul adevărat? Căci într'adevăr, din toate exemplele ce aduce ca ilustrare a teoriei sale asupra originei romano-dace sau daca-romane a culelor, nici una, dar absolut nici una, din clădirile alese nu este ° culă. Pentru bunul motiv că nici unul din tur­ nurile sale nu e din Oltenia, care singură are specialitatea acestor clădiri. Excepţii rare se află numai în judeţele de-a lungul Oltului: cula dela Şuici din Argeş de pildă şi poate cea dispărută dela Turnu-Măgurele, Singur d-l Antonescu confirmă aceasta: "C1/noaşf!!m (2) ÎI! total urc-o 25 eule, cari toate se află în Oltenia" pag. 496. Ce păcat însă că această singură constatare justă e îndată lăsată uitărei de d-l Antonescu. La pag. 499 explicănd "ong'ina culci noastre, rare re­ ditsă la forma ci cea mai simP!â şi primitivă, nu este decât 1111 turn 111(15171 şi greoi, sau suelt şi c!('g'(l71t'i, d-sa regă- (I) Vezi fotografia şi planul la pag. 94 a numărului din Ianuarie. (�) D-l Antonescu întrebuinţează forma plurală chiar când poartă singur răspunderea spuselor sale, ca în cazul de faţă. Mărturisesc C8 nu cunosc asa ele multe cuIe. Dar ce intelege prin a cunoaste d-I Antonescu? 'Eu cunosc ceea ce am văzut' sau' cercetat singur.' Poate spune şi d- sa acelaş lucru? [693] PRETINSELE CULE ALE D'LUI 'r. ANTONESCU 6n:3 seşte cula "j)rdlttilldem' în Muntenia, ca şi tn Banat, in Mo/· doua ca şi in Ardeal". Şi această teorie falsă e chiar ilu­ strată prin exemple. Dar nici acestea nu sunt mai convin· gătoare decât argumentarea teoretică. Primul monument ales ca dovadă pentru teoria sa asupra originei cuielor este "Turnul din Popăuţi"; reprodus la pag. 499. Turnul acesta însă departe de a fi o culă este, fără nici o re­ stricţiune, o simplă clopotniţă şi nu altceva. Căci nu ajunge ca d-I Antonescu să o boteze altfel pentru ca din "turn­ clopotniţă" să se facă "turn culă" sau chiar "ettlâ-lI1oldove­ ncască" , p. 500. Botezul dlui Antonescu nu e valabil: cula este şi rămâne oltenească, în ciuda micilor combinaţii ale d-sale. Cu toate asemănările ce se opinteşte să stabilească Între clopotnita dela Popăuti şi eul a din Pojogeni, ele tot deosebite răman, Pentru o mai bună documentare dau aci, pe lângă foto­ grafia cam temă din articolul d-Iui Antonescu, două planuri şi o vedere perspectivă a clopotniţei dela Popăuţi. Corn­ parându le (1) cu planurile culei din Pojogeni (pag. 94) constatăm: cula are 14 m, înălţime iar clopotnita 23. Prima are etaje cu încăperi bine hotărăte, pe când interiorul clopotnitei e ocupat de o scară care duce la platforma su­ perioară, unde se află copotele. La culă avem meterezuri - unele transformate mai târziu în ferestre largi -la fie­ care cat; la Popăuţi deschiderile neregulat împărţite ser­ vesc spre a lumina scara şi n'au formă de metereze, cum pretinde d-l Antonescu; în încăperea de sus, sunt deschi: deri mari pentru răspăndirea sunetului clopotelor. Această parte a clopotniţei nu poate fi de loc asernuită cu galeria deschisă dela Pojogeni, sau cu cerdacul cu stâlpi dela alte eule. Şi materialele de constructie diferă: cuIele sunt toate elin cărămidă; la clopotniţă predomină piatra. E inutil, cred, (') Aceste releveuri interesante sunt executate de el·] Architect A 1. Popovici. Ele fac parte din colecţia bogată a, Sco alei de architectura din Bucureşti şi mi-au fost puse la dispoziţie de d-I Director E. Pan­ grati, căruia îi exprim aci mulţumirile mele. [694] C\l4 AL, TZIGARA-SAMURCAŞ să mal Insist asupra celorlalte deosebiri fundamentale, cari în mod firesc despart nişte clădiri aşa de diferite ca concepţie, ca destinaţie şi construcţie, datând şi din epoci aşa de îndepărtate. Clopotniţa e un falnic reprezentant al architecturei bisericeşti din vremea lui Ştefan-Cel-Mare, pe când cula reprezintă o fază particulară a architecturei laice din secolul al 18-lea in Oltenia. E clar dar că ase­ mănări nu se pot stabili. Chiar cei mai interesanţi stâlpi ai cuielor - singura lor ornamentare -nu pot sta alături de bogăţia formelor gotice particulare stilului moldovean din epoca lui Ştefan, Fiecare îşi păstrează insernnătatea sa: cula nu pierde nimic din importanţa ei, deşi nu are cali­ tăţile de stil ale clopotniţei. A compara dar două clădiri aşa de deosebite e o .. _ glumă, nu tocmai nernerită. A întinde, pe baza unui aşa nenorocit exemlpu, comparaţia şi mai departe între "Mo/dova pătnântn! clasic al g'l!stll/lIi ,,1 al formelor alese şz' bădărănoasa (/1) Oltcnic" (pag. 500), e încă şi mai de neiertat. A face din clopotniţă o "C1I/â ntol­ douenească , e o eroare cam bădărănoasă, pentru a nu zice o denaturare vroită a realităţei. Căci Moldova n'are eule. Şi mai puţin fericit este d-l Antonescu în alegerea celui al doilea exemplu cu care vrea să ilustreze teoria romane dacă a cuielor sale, Pentru ca să dovedească "câ turnul � recte clopotniţa --- din Popiiuţ! 1lU stâ izolat' d sa alege ,,1/11 al doilea turn, care se afla astăzi la Hârlău pe valea Bal» tuiului", Pe acesta ni-l reprezintă la pag. 501. Având cele două fotografii alături, d-sa cu mai mare inlesnire stabileşte comparaţia între aceste două "tllr7lllr i-cule cic piatra", La început se mulţumeşte să constate "pnji'da lor asemănare", (p, 500). Din nefericire însă nu se opreşte aci. De îndată ce se incumetă să atribue "acestlll (1/ do/ira turn (dela Hărlău) o intportanţă şi mai mare" decât primului --� cel dela Po­ păuţi -- lucrurile se încurcă rău de tot pentru d-I Anto­ nescu. Toată savanta sa argumentare prin care vrea să stabilească vechimea şi superioritatea acestui al doilea turn-­ dela Hărlău - faţă de cel dela Popăuţi, nu-l pot scăpa [695] PRETINSE LE eULE ALE D-LUI T. ANTONESCU 695 Pentru simplul motiv că deosebiri nu există, căci cele două turnuri nu sunt decât unul şi acelaşi. Fotografiile l'au pă­ călit pe d-l Antonescu. Aceia dela pag. 499 reprezintă, după cum esactă e şi legenda, Turnul dela Popăuţi dinspre S.S.E. Dar şi aceia dela pag. 501 reprezintă tot turnul dela Popăuţi împreună, de astă dată, cu biserica alăturată dinspre KV.V. Această biserică a indus în eroare pe profesorul nostru şi l-a făcut să dea o denumire falşă şiclopotnitei. Eroarea nu ar fi fost desigur aşa de gravă, dacă, după cum pretinde d-sa, turnul dela Popăuti şi cel din Hărlău ar fi fost "gen.zrmc, născute dintr'un �E;'ând, ridicate de o 171âJlCl, şi puse să împlineascâ acciaş scop". In acest caz, o confuzie între unul şi altul ar fi fost scuzabilă. Dar când de fapt la Hărlău nu este de loc nici un turn, nici clopot­ niţă "aşa de uriaşă", atunci eroarea devine de tot gravă. In cel mai bun caz dovedeşte, cel puţin, că d-l prof. Anto­ nescu vorbeşte de lucruri pe cari nu le cunoaşte. In za­ -dar mai adogă, în nota dela pag. 502 referitoare la turnu­ rile din Popăuţi şi Hărlău (?), că "e uorba însă numai În forma pe care o au astăzi", vrând să dea astfel iluzia că acum de curând le-ar fi văzut, deşi nu le-a văzut niciodată. D-sa însă nu mai poate avea crezărnănt. Şi când realitatea este astfel denaturată, întâmplător sau cu intenţie (lL ce să mai credem de sinceritatea şi seriozitatea aşa ziselor teorii abstracte ale aceluiaşi autor! (') Intărnplător, probabil, se mai face d-sa vinovat şi de alte de naturăr i. Astfel e greşala cemi atribue la nota dela pag. 498. Mă acuză că "deduc forma casei ţărăneşti cu ciardacul cu stalpi turtiţi la intrare, din forma mai veche de culă". "Aceasta înseamnă - adaoga -d-sa - a întoarce lucrul pe dos". Adevărat pe dos, adaog şi eu, este priceperea d-lui Antonescu însa. Căci iată. în întregime pasagiul incriminat din primul meu articol, pag. 95: "Desvoltarea mai recentă a culei se rezumă în reducerea tnălţimei : se suprima cu vremea un cat, conservănduse însă prid­ vorul catului superior. Cuiele devin mai mult case pentru locuit, decât turnuri de apărare. Dela acest tip până la casa obişnuită, cu [696] AL. TZIGARA-SAMUHCARŞ Iată motivul principal al măhnirei ce mă stăpâneşte scri-­ ind aceste rânduri. Drept răspuns, în loc de orice alte consideraţi uni, voiu continua să opun fapte precise, dovezi irefutabile la erorile d-lui Antonescu. Astfel, alături de clişeul d-sale cu falsul Hărlău (fig. 3) care în realitate e tot Popăuţul, dau o foto­ grafie făcută de mine după biserica şi neînsemnat a ei clo­ potniţă din Hărlău (fig. 4). Din figurile 5 şi 6 se vede bine starea de dăr ăpănare a clopotniţei dela Sf Ggheorghe din Hărlău. Clopotniţa era d'asupra porţii de intrare a zidului înconjurător, care a dispărut. Clădirea de cărămidă e azi in ruină. Impreună cu dansa se prăbuşesc şi toate argumen· tele şi discuţiile istorice ale d-lui Antonescu, cari sunt ne­ potrivite chiar şi pentru clopotnita din Popăuţi. Planul de situaţie (fig. 7) al clădirilor dela Popăuţi (Har­ lău la d-l Antonescu) dovedesc că clopotnita nu este "pie­ zişă" faţă de biserică, după cum pe larg caută să dove­ dească d-I Antonescu, ci e în strânsă legătură cu aceasta şi cu clădirile acum disparute. Incă un argument că clădirea în cestiune e într'adevăr clopotniţă şi nu poate fi confun­ dată cu o culă. Chiar bisericile din Iaşi - pentru a nu merge mai departe -' cu clopotniţele şi zidurile lor îm­ prejmuitoare pot convinge, sper, pe d-I Antonescu de con­ fuzia ce face între zisele clopotniţe şi pretinsele d-sale eule, Tot aşa de puţin întemeiate sunt şi celelalte exemple ce produce d-sa. Turnul Chindiei, pe care-I citează tot ca exemplu ele culă, face parte elin complexul de clădiri ale palatului ceardacul cu stălpii turtiţi la intrare, numai e decât un pas. Int pr u­ niniând dela aceasta cerdacul, cuta orientală a luat aspectul archi­ tecturei româneşti". Rezultă dar clar că cula împrumută dela casă cerdacul. Ori, e cunoscut că nu poţi Împrumuta dela cel ce n'are. E explicit dar: casa a avut ceardacul înaintea culei ; căci numai astfel cula mai târziu. l'a putut Împrumuta dela casă. O altă interpretare decât aceasta a pasagiului de sus presupune sau necunoaşterea limbei sau o prea pripită cetire. Căci reaua credinţă e exclusă, spre cinstea d-lui Antonescu. [697] PRETINSELE eULE ALE D·LUI T. ANTONESCU 697 domnesc. Chindia actuală e de altfel modernă. S'ar convinge chiar şi d-l Antonescu, dacă ar consimţi să o cunoască mai deaproape decât din fotografiile altora. Architectul Victor G. Ştefănescu, făcând releveu! palatului, a găsit chiar temelia vechiului turn, alături de cel actual, care, trebue să pre- (Fig 7). Planul de situaţie al zidurJlor dela Popănţi. de nrehitectul 1\1. Popovici, supunem deci, s'ar fi ridicat în timpul prăbuşirei celui dintăi. Partea de piatră dela baza turnului nu e decât o întărire p.?sterioară, după cum se constată din examenul [698] {)98 AL. TZIGARA-SAMURCAŞ materialului şi felului de construcţie. Consideraţiunile isto­ rico-geografice ale d-lui T. Antonescu dela pag. 503 ple­ dează în contra chiar a argumentelor teoriei d-sale dace, desvoltate la pag. 58r. Deci şi exemplul Chindiei este pier­ dut pentru d-I Antonescu. Şi mai puţin pot fi considerate ca, eule, cetăţile citate de o-sa. Din planurile alăturate se vede clar că atât Cetatea lui Ţepeş (fig. 8), din Argeş, cât şi Cetatea Neamţului (fig. 9), din Moldova şi Cetatea Colţea din Haţeg (fig. 10) sunt /� .' A: covmpl.exuri m.ari de Mit �\\llilI! 1II\\\\\I��/m@iÎ� cladIrI. cu �11�1 m,ult: JJ� �j/�M� � tl�r�1un, can n "" insa ::::'§ 'LY �� � 111 CI o apropiere cu -::::::� III I � culele olteneşti. Cu- �I'I;I\\�\ \ I;(W!fJfll\\f0�\\\I,\\IIIIIII(fl\\� lele �unt zid.iri libere, 1; \\ I'. /fU \ \11 'I' li ii 1., ,:\t" veşnic de sine stătă- (Fig. 8). Planul cetăţei lui Ţepeş toare, nu alipite de alte (după architectnl V. G. Ştefănescu). clădiri. Ele nu trebue deci confundate cu castel urile şi cetăţile cu turnuri. Ne lu­ area în consideraţie a caracterelor particulare culelor 01- teneşti, il face pe d-I Antonescu să comită atâtea confuziuni. Rămâne dar bine stabilit că nici cetăţile romane sau dace, nici clopotniţele de biserici, nici castelurile sau cetăţile întă­ rite nu au nimic a face cu culele olteneşti păstrate până în zilele noastre. Inlăturănd toate comparaţiile nepotrivite a­ duse de d-l Antonescu, cred că caracteristica culei se des­ prinde clar, şi aşa cum am avut ocazie s'o arăt în primul meu articol. Alăturănd- o de clădirile mai vechi şi mult mal răspăndite în ţările elin Orient, cred că şi origina ei orien­ tală va părea mai bine întemeiată decât ipotezele discutate aci. Cuiele se găsesc în întreg orientul din Bosnia şi până in Syria, iar la nord de Dunăre numai în micul colţ al Olteniei. Identitatea de nume a clădirilor alte ne cu cele orientale şi perfecta asemănare a întregului lor sistem de construcţie sunt, cred, argumente irefutabile faţă de pretin- [699] PRETINSELE eULE ALE D-LUI T. ANTONESCU sele dovezi ale d-lui Antonescu în favoarea teoriei sale ·claco-romane. Spaţiul mă împiedică de a mai aduce aci alte exemple de eule româneşti. Imi propu însă să reviu asupra lor cu pla­ nuri comparative; deocamdată am vrut numai să lirnpezesr chestiunea înlăturând confuziunile d-lui Antonescu. Mă mărginesc a aduce numai o singură mărturie străină, care a venit acum in urmă să întărească spusele mele. Fig. 9. Planul Cet.ăţei Neamţul (după c. 1\. Rornstorterj. In cartea D·rului Grothe (1), apărută la începutul anului, (1) H. Grothe: Zur Landcskunde von Rurnănien, lbllc, 1907; pag. 5';. [700] 700 AL. TZIGARA-SAMURCAŞ găsesc următoarea notă, care se acopere întocmai cu afir­ mările mele :"Dem Gebirgsland der Oltenia sind die wo/z! auf turhische Eiuflusse zuruclezufuhrendcn in deu Dărfen sicli findenden turmartigcu Bautcn mit Schiefsschartcn uttd Zinnen und diese leronenden Lltgin�land (Kulâ). Sie findcn sicli in ăhnlicher Form in Macedonien uue aucli im, Kaulea­ sus, nameniiich in dcu Dorfeu der Sioanetcn " , Fig. Ia. Planul Cetăţei Colţea din Haţeg. (după T. l\ntonescu : Sarrnizeqe tusa) Straniul articol al d-lui Profesor T. Antonescu ar motiva unele nuoi observatiuni asupra modului curios de a concepe ştiinţa la noi, Mă refer însă la cele spuse în primul meu articol, la care răspunde tocmai d-sa. Pornind dela un alt studiu al d-lui Architect Petre Antonescu, tot atât de fan­ tezist ca şi omonimul său Teohari, ajungeam la concluzia că "in loc de vorbe, fie ele oricât de frumoase, ne trebuesc documente. Dacă s'ar fi urmat acele precepte, avantagiul ar fi fost pentru toţi. Căci numai plăcută nu mi-a fost sarcina de faţă. Dar adevărul trebue să prirneze. Numai astfel e posibil progresul. AL. TZ1GARA-SAMURCAŞ. [701] SO N ET Când s'o ,fi stins ş'a dorului in miiui Va fi z a.larnic orz' ce rug-anll'nie Şi Iacrimc �,,' ori câte jurămhzle, Căci inimii uei fi atunci străină. Închisă-adânc ca'n piatra de morminte Va fi iubirea, sufletul rnină ; Si cine stie dac' o să mat' uină , , Măcar ca pa/d -- aducere - amnitc ? Când cade-o stea, în rct cdca-i cădere, De c senin mai Iicăreste' n calc O rază -- din pl'erdztla scântecrc ; Dar dacă non acopăr cerul sân? J Podoaba toată-a strălucirii sale Se mistuc' 12 afundu] dfpârfă rit. EUG. CmClJI. --_._��--_.��� [702] TRJ\NSfORt\ISt\ ORI PJ\ULISt\ ŞI FISIOLOGIE SENTIMENTALĂ (Răspuns d-lui D. Voinoo). Sub titlurile "Transformism ori Paulisrn" şi "Fisiologie sentimentală", d-I D. Voinov, - profesor de zoologie la fa­ cultatea de ştiinţe din Bucureşti, a publicat, în "Convorbiri literare" elin Ianuarie I906 şi în numărul jubilar al acestei reviste, două articole de critică asupra unor lecţii făcute de mine la facultatea de medicină, - Generaţia spontanee şi Darvinisrnul faţă cu metoda experimentală- (1); - cele­ lalte: "Noţiunile Suflet şi Dumnezeu în fisiologie" (2). După ce am aşteptat, timp de aproape un an, continuarea articolelor d-lui Voinov, -- care 'mi par neterminate, m'am hotărît să răspund, în citeva cuvinte, obiecţiilor distinsului meu coleg dela facultatea de ştiinţe. 1. In lecţia mea "Generaţia spontanee şi darvinismul il, am demonstrat că aceste două ipotese celebre "nefiind pro­ bate şi neindeplinind nici măcar singura condiţie, graţie că­ reia ar fi putut fi tolerate, adecă d' a uu _fi in contraeicere cu nici uti fapt bine stabilit> trebue să fie isgonite elin ştiinţă ", (1) V_ Sp ita III 1, 1902_ (2) v. Spitalul, 1905 şi Brosura in-80 (librăria Sfetea}, J i § I î [703] FI3IOLOGIE SENTIME:'- şi rog tineri mea universitară să ia notă de aceasta, - că Generaţia spontanee, - zpotesă ucprohată şi în cotttraeicere cu fapte incontcstabiie-+tva poate fi admisă în ştiinţă. In ceea ce priveşte Darioinismul, eminentul profesor de zoologie, - în loc să aducă, din ştiinţa pe care o profe­ sează, un fapt, cât de mic, care să probeee că s'a observat, măcar un singur exemplu (3), de transformare a unei specii (1) V. raspunsur ile mele, la criticelc d-Iui Leou în Convorbiri lite­ rare, Martie şi Mai 1904, şi în Spitalul, Fevruarie I905. (") V. citatii din Dastre şi CII. Riche', în "Nofiullife Suflet şi Dum­ neeeu in fisiologie" J p. 44· (3) Transforrnismnl consutue o observaţie de sigur unică In analele ştiinţei. Observaţia, continuată timp de mi! de ani, denioustr â că speciele Illi se transforma unele în altele. Transformiştii afirmă contrariul; dar nu aduc "ici măcar un singur fapt care să probeze realitatea transformarei speciclor. E ele neînţeles cum atâţi oameni de ştiinţă au aderat unei asemenea incalificabile erori, -, de care de altfel, cei ce sunt de bună credinţa incep să se lepede. Vezi mai departe, (p. 7091 ce zice în această pri­ vinţă distinsul naturalist YI'CS Delage, profesorul de zoologie dela facultatea de ştiinţe din Paris. [704] 'iOl DR PAGLSSCU actuale în alta, - întreprinde o lungă povestire asupra cri­ melor Bisericei, asupra luptelor dintre teologie şi ştiinţă, asupra epocei lui Darwin. - .,-.povestire care 1I1i probeazil nimic în cliestiea transformarei specielor, şi de care n'am să mă ocup. Apoi d-l YOillov,-caşi d-l Leou;--scoate la iveală ve­ chiul cal de bătae al darwiniştilor: specia 111/ exista. (Spe­ cia, -- zice d-l Yoinov, - e o abstracţie .. _ .. o generalizare a câtorva caractere mai principale a mai multor indivizi,­ e o pură creaţie mintală". Am arătat în lecţia mea, că idea de specie, - ca toate ideile ştiinţifice (1), -- este o idee abstractă şi gel1era!â. Ea însă nu este "o pură creaţie mintală" căci are o bază reală I în sensul că abstracţia şi generalizaţia sunt fundate pe ob­ scroaţia de fiinţe concrete. Aşa de exemplu, când zicem că speciile sunt fixe şi nu se transformă unele în altele, aceasta însemnează: observaţia arată că fiinţele, cari prin abstracţie şi generalizaţie ne dau noţiuni de o specie (A) nu -şi modifcă caracterele ast-fel ca să devie identice cu fiinţele care, prin abstracţie şi generalizaţie, ne dau noţiu­ r.ea de altă specie (B], Iar când d-l VOillOV pretinde că specia nu există, spune un non sens stiintific şi se pune de altfel în contrazice re cu transformiştii cari susţinand transformarea spcciilor , admit implicit existenţa lor,- căci cum se poate trans­ forma ceva ce nu există? Obiecţia d-Iui Yclnov.tn realitate, nu e decât o manoperă advocăţească care încearcă să schimbe discuţia de lapte în discuţia de cuvinte. Vrănd, cu orice preţ, să probeze ncexistenţa speciei, d-l Y OiIlOY, comite o nenorocită confuzie între fecundaţie şi jr­ cunditatc. \') D-I Yolncv, - care pare C<1 repudiază ideile abstracte şi gene­ rale - nu ştie oare C<1 ştiinţa nu admite idei particulare şi că ea e constituită numai de idei abstracte şi generale? [705] FISIOLOGIE SENTIMENrALĂ - RĂSPUNS D-LUI D. VOlNOV 705 "Pentru d-I Pauleseu, fecundaţia o fi poate iarăşi vre-un fenomen ascuns, vre-una din acele proprietăţi nepătrunse ale substanţei vieţuitoare, vre-un semn de existenţa uneia -din acele puteri iarăşi greu de definit. Pentru noi, din potrivă e un fenomen legat de nutriţia organismului şi stăpânit de legile naturale fisico-chimice". Iar, mai departe, "Fecull­ ditatea deci, întru cat priveşte mecanismul ei, un fenomen fisie; pe de altă parte, posibilitatea realisărei sale e în strânsă legătură directă cu condiţiile mediului extern; care ·e dar nevoia experimentală, - chiar în cazul cănd ea ar fi adevăratul criteriu specific, - să se dea o importanţă deo­ sebită acestui pur fenomen natural"? Intr'adevăr, fecundatia este un fenomen fisic; ea con­ sistă în unirea a două celule sexuale: ovulul şi sperma­ tozoiduL Dar, fecunditatea, - pe care eu am dat-o ca criteriu no­ -tiunei de specie, - este cu totul altceva; ea este o calitate, iar nu un fenomen fisie; ea este aptitudinea mai mult sau mai puţin mare d'a se multiplica, aptitudine care există, .atăt la fiinţele sexuate cat şi la cele unicelulare cari n'au sex, ŞI la care, prin urmare. nu poate fi vorba de fecun­ daţie. In rezumat, în loc de probe palpabile de transformarea speciilor, d-I Voinov, nu aduce decăt o aserţie "specia nu există", bazată PE' o confuzie între două idei diferite, fe­ cundaţia şi fecunditatea. Rărnăne deci stabilit, şi rog tiner irnea universitară să ia notă de aceasta, - că ipotesa darwinistă fiind neprobată �i În contraeircrr cu fapte incouicstabiicv-> nu poate fi ad­ misă în ştiinţă. II. Ştiinţa fiind cunoştinţa prin cause, -;- Biologia, ştiinţa vie­ ţei trebue să-şi pună întrebare: Care este rau sa vie/ci? COIl'lJorbiri Lrtrrarc, au. ,1.'1,1 [706] 706 DR. PAULESCU Ca fisiologist, am fost dator să 'mi pun şi eu această întrebare şi să încerc să o resolv. Pentru aceasta am căutat mai întâi să determin caracte­ ristica vieţei, adecă să stabilesc ce distinge fiinţele vieţui­ toare de cele neveţuitoare. Supuind fiinţele vieţuitoare la o observaţie minuţioasă, am recunoscut că ele prezintă: 1. Un corp, o formă, o organizaţie, o evoluţie, o repro' ducţie, - cu alte cuvinte, omar jalagz'e particulară " 2. Fenomene de nutriţie şi de relaţie, -- sau o fisialagie porticulară. Ori, împing ănd mai departe analiza, am constatat că ceea ce constitue particularitatea morfologiei şi fisiologiei vi­ tale este caracterul Iar de finalitate, adică de adaptare la scap. După ce am stabilit prin numeroase exemple de fapte palpabile că finalitatea este caracteristica uicţei, m'am între­ bat: care este causa acestei finalităţi? chestie identică cu cea pusă la început: Care este causa vieţei? Darwin pretinde că finalitatea vitală este fortuită adecă este efectul întămplării. Am demonstrat însă că Darwi­ nismul este o eroare. Or, - cum o finalitate nu poate fi decât sau fortuită, sau voită, -- finalitatea vitală, nefiind fortuită, trebue să fie voită. nEa recunoaşte drept cauză un agent care a conceput sco­ pul şi care a coordonat mijloacele în vederea acestui scop". Dela acest agent, causă secundă, sau suflet, m'am suit la causa primară, sau Dumnezeu. " * " D·I Voinov combate conclusiele mele negând pur şi simplu finalitatea în lumea organică: "Greşala pe care o face a­ bilul nostru experimentator e la început, când atribue in­ tenţii şi scopuri fenomenelor organice; când, dela început, netndreptăţit de nici o experienţă, declară că fenomenele [707] FISWLOGIE SENTIMENTALĂ. - RĂSPUNS D-LUI D. YOINOV 707 organice se deosebesc de fenomenele lurnei nevieţuitoare, prin coordonarea, înlănţuirea pe care o prezintă în vederea unui scop". Mi-am dat osteneala să arăt, - prin fapte ce pot fi ob­ servate de toată lumea - că nu există o singură celulă sau un singur organ ca să nu joace un rol determinat; - că nu există nn singur fenomen care să nu se îndeplinească ln vederea unui scop definit. D-l Yoinov insă închide ocbii În faţa evidenţei şi se ab­ ţine să afirme că finalitatea nu exista, - fără însă să aducă cea mai mică probă că într'adevăr diversele organe nu au un rol definit şi că fenomenele vitale nu se îndeplinesc în vederea unui scop. Dar, stimate coleg, ştiţi prea bine că o simplă afirmaţie neprobată, ca a d-voastră, n'are valoare în ştiinţă; şi pen­ tru ca să puteţi convinge pe cineva că într'adevăr în lu­ mea vieţuitoare nu există finalitate, ar trebui să demon­ straţi, de exemplu, că glandele mamare nu au rolul d'a secreta lapte şi că acest lichid nu este produs în scopul de a servi de nutriment noului născut, - ceea ce este absurd. Obstinaţia d-lui Yoinov d'a nega finalitatea vitală arată că d-sa este înapoi cu vre-o 70-80 de ani. Intr 'adevăr. înainte de Darwin mai erau materialişti cari negau pur şi simplu finalitatea vitală, preferand să se puie În contrazi­ cere cu bunul simţ decăt să recunoască un adevăr care le distrugcă dogma. Dela Darwin încoace, materialiştii nu mai neagă finalitatea vitală, căci o pot explica în sensul dog­ mei lor, prin ipotesa transformistă. Fără să vorbesc de savanţi ca botanistul Relnke (profe SOl' la universitatea din Kiel), care, admiţând finalitatea, a ajuns ca şi mine, la noţiunile de suflet şi de Dutuueecu (1),­ voi cita un fisiologist care, deşi materialist, - nu în- (1) J. Reluke, Vie Welt als That, Berlin, 1899. Idem. Der Neovitalismus und die Finalit�lt in der Biologie, (in Bio­ logischeu Centralblat B. XXVI V, n. 18 n. 19, I90+, Leipzig). [708] 708 DR. PAULESCU chide ochii în faţa evidenţei şi nu neagă lumina nevoind s'o vază. Acest savant proclamă, cu elocinţă, realitatea fi­ nalitătii vitale şi demonstrează chiar că este absurd a sus­ tine că ea nu există. "Cu toate că ignorăm mecanismul care dă organizaţiilor diverse functii diverse, ştim că forma răspunsului este admirabil apropiată cu natura fiinţei. Cu alte cuvinte, ea are o finalitate, un scop. "Ar fi absurd a presupune o mişcare instinctivă care să nu fie în perfectă comuniune cu necesităţile vitale ordinare ale individului. Ca şi o mişcare reflexă simplă, o mişcare reflexă complicată este in­ totdeauna în profitul individului. Iutradevăr, să presupunem, pentru un moment, acest lucru absurd că, într'o anumită specie animală, in­ stinctul mamei o împinge să-şi mănănce puii în loc să-i hrănească şi să-i ajute. Ce se va întâmpla? A doua generaţie nu va putea supra­ veţui acestui instinct destructor ..... Este deci UI1 non-sens colosal a presupune, în o specie oarecare, un instinct sau o mişcare reflexă care să fie în opoziţie cu viaţa animalului. "Această finalitate absolută a tutulor instinctelor este un fapt in­ contestabil ..... Stim că fiinţele vieţuitoare par a avea drept misiune. a trăi şi a se reproduce. Aceasta nu este teorie; ci observatie. Toate dispoztşille anatomice, ca şi toate funcţiile flsiologfce concurează a creşte viata, a o prelungi. "Ajungem deci a concepe organizatia animalelor, care pare fa­ bricată de o inteligenţă de o prevedere admirabilă, ca raţiunea d'a fi a existenţei lor şi, prin urmare, ca o absoluta necesitate". D-I Richet, merge chiar mai departe şi admite, alături de realitatea finalităţii vitale, inconştienţa fiinţei care o execută: "Toate aceste mişcări complicate, miI/III/a! adoptate la lin scop, succedăndu-se cu o prevedere profundă, superioară în perfectie celor pe cari le-ar putea face cel mai abil lucrător, nu sunt nici inteligente nici vo ite. "Instinctul pare că reveleaza o inteligenţă superioară, profundă, care previne pericolele, ghiceşte viitorul, prepară de mai înainte salvarea generatiilor viitoare, având grija d'a depărta orice muncă sterilă şi d'a utiliza orice sforţare. Dar această inteligenţă nu este în animalul Idem. Natur und Gottesidee (in Konseruatire Monatschri]t fitr Po­ litile, Liter atur und ](111/51, II, 1906). Ohartes Richet. Essai de psycolog ie generale, Paris, 1887, p. 89, 90, 91, 92, 103, III, (Alc:ln cdit.). [709] FISIOLOGIE SENTIMENTALĂ. - RĂSPUNS D-LUI D. VOJNOV 709 care execută aceste acte. Ea nu este, nici Intr'tnsul, nici în strămoşii săi; căci nici unul n'a cugetat vre-o dată la ntare!e scop pe care-I execută". S'ar părea că, după ce a vorbit astfel, autorul va ajunge la noţiunile suflet şi Dumnezeu. Dar nu. Materialist îndărătnic, el caută să explice fina­ litatea vitală şi inconştienţa instinctelor prin ipoteza se­ lecţiei naturale a lui Darwin: "Iată o problemă care, înainte de Darwin, eră rezervată metafizicci şi supranaturaIului; însă Darwin a încercat a o resolvl, şi a rezol­ vit'o aproape, prin mijloace naturale' ('). Pe vremea când d-l Rlehet scria aceste rânduri, (în r887), se credea că doctrina lui Darwin este fondată pe fapte sau, cel puţin, se spera că, mai curând sau mai târziu, se vor descoperi fapte cari să o probeze. Această aşteptare a fost însă inşelată şi azi, - cănd s'a stabilit că, cu toate cerce­ tările nenumărate în această pri vinţă, nu s'a putut constata nici măcar un singur fapt care să demonstreze realitatea transformării speciilor; azi, cănd a devenit evident că doc­ trina transforrnistă este o eroare, - mulţi naturalişti, - cei fără parti pris, - au început să se lepede de dansa. Iată într'adevăr ce zicea d-l Yves Delage, renumitul pro­ fesor de zoologie dela facultatea de ştiinţe din Paris: (1) Cit. Richet, loc. cit., p. 92. "Recunosc fără dificultate că nu s'a lJi!Z1tt niciodată o specie dând naştere Imei alteia, nici tronsfor uidndu-sc Într' o alta, - şi că nu există nici o observaţie, absolut formală, care să demonstreze, că aceasta s' a produs ur e-o dată". "Dacă ne punem pe tărărnul exclusiv al faptelor, trebue să recu­ noa�tem că formarea specielor unele prin altele u u este demonstrată .. "­ ,'/u se află nimic in fapte care sit poatit forţa convingerea acelora cari refuză orice alte probe decât acele trase din observaţie". "Dacă ar exista o ipotc zd ştiilllified alta decât descendenta, pen­ tru a explică origina specii lor, /IIulfi tr ansfor mişil ar pârăsi opinia lor actuală, ca fiind insuftclcut demonstrată" (l)� (1) Yves Deluge. L' Mridite et les g'rallds prob!c)lIIes de la biologie gblerale, 2 edit. Paris, 1903, p. 204 şi 322. [710] 710 DR. PAULESCU Transformismul fiind deci o ipoteză neprobată şi în con­ trazicere cu fapte bine stabilite (1), -- cu alte cuvinte, fimd o eroare> nu poate constitui o explicaţie a finalităţii vitale. Dar, tocmai pentru că nu mai pot explica această finali­ tate, materialiştii au început din, nou să-i nege existenţa;­ aceasta pare a fi şi rostul anachronismulu! d-lui Yotnov. Dar d-I Voinoy nu se mulţumeşte numai să nege, în mod arbitrar finalitatea vitală. După ce, fără nici un folos pen­ tru discuţia de faţă, întreprinde o lungă povestire (Oh ' cât de lungă!) Asupra modului cum îşi închipue d-sa că au a­ juns oamenii la noţiunile de "dumnezei, suflete, spirite", stimatul meu contradictor îmi strigă triumfand : "forta­ entitate nu există", - voind să zică: sufletul ca entitate nu există. Un fizician ia un fir metalic, îi pune extremităţile în con­ tact cu electrozii unei pile şi observă că firul devine in­ candescent. Constatând acest fenomen fizic, îl studiază, adecă caută să-i descopere cauza şi, după diverse cercetări, ajunge la concluzia că, prin acel fir metalic, trece ceva ... un a­ gent ... care se manifestă sub forma de lumină şi de căl­ dură> agent pe care-I numeşte electricitate. Tot astfel am procedat şi eu când am numit sufictn]. Am constatat prin observaţie la fiinţele vieţuitoare, acte morfologice şi fenomene fisiologice coordonate în vederea unui scop, şi, căutând să descopăr cauza acestei finalităţi, am ajuns la concluzia că, în aceste fiinţe există ceva, o cauză. " un agent _ .. care produce asemenea efecte, agent pe care l'am chemat sllflet. Singura mea ţintă a fost să arăt că> procedănd cum pro­ cedează savanţii în ştiinţele fizico-chimice,-se poate ajunge la noţiunea de suflet. "Dar, zice d-I Y oinov, mi se va răspunde poate victo­ rios că în fizică, în mecanică, ştiinţe pozitive, la fiecare (') V. "Generaţia spontance şi Darwinismul" în Spitalul, 1902. [711] FISIOEOGIE SENTIMENTALĂ. - RĂSPUNS D-LUI D. VOINOV 711 pas se vorbesc şi se explică mişcările şi transformările prin forje, luate în înţelesul de cauze " că se numeşte forţă orice cauză capabilă d' a produce mişcarea unui corp sau de a opri sau a-i schimba natura; că se descriu forţele, se compară una cu alta, se reprezintă pe hârtie, se măsoară; că există o unitate de forţă, Cu alte cuvinte că forţele trebue să existe de oarece oameni atât de pozitivi ca matematicianii vorbesc despre dănsele. Cu toate acestea forţele entitate nu există" (1). In asemenea discuţii subtile eu nu voiu intra. Când d l VOillOV va reuşi să convingă pe fizici ani că electricitatea sau căldura nu există, voiu sta şi eu din nou ia vorbă cu d-sa pentru a hotărî dacă sufletul există sau ba. Până atunci nu-i cer decât să admită în ştiinţă agentul suflet, punânclu-l pe picior de egalitate cu agenţii electri­ citate, căldură, sau forţă mecanică. Am arătat în lecţia mea că toţi "marz'r: sauanţi, creatorii -şi gloriile ştiinţei astronomi, matematiciani, chimişti, fi- ziciani, biologişti au admis şi alt proclamat existenţa llti Dumnezeu" . Am adus peste 60 de nume de savanţi iluştri teiştz', din operele cărora am cules o multime de citaţii (2) în care se văd genii strălucite ca Chevreul, ca Pasteur, publicând nu­ mele lui Dumnezeu, înaintea celor mai Înalte societăţi şti­ inţifice din lume, ca Academia franceză şi Academia de ţ>tiinţe din Paris. (') Vezi, în Apendice, scrisoarea d-Iui inginer Perietaauu, (2) Până şi chirnistul lJel'tltelot,- pe care-I credeam ateu, -- crede în Dumnezeu. Nu mică mi-a fost surprinderea când într'una din seri­ erile sale, am descoperit fraza următoare: "lodărătul Adevărului, Frumosului, Binelui, omenirea a simtit In­ totdeauna că există o realitate struerană, 1n care residă acest ideal, adecă Dutnnceen, centrul şi mintea misterioasă şi inaccesibilă către care converge ordinea universală". IlI. Jterthelot, în Scicncc el pltilosophie, Paris, 1886, p. 36. sti [712] 712 DR. PAULESCU Şi totuşi d-l Voinov are curajul d'a scrie: "Noţiunile de suflet şi Dumnezeu ... SUl1t expresia celei mai desăuârşite igl10ranţe omeneşti", Mă întreb, ce motiv (1) a împins pe d-I Voinov să între­ prindă critica lecţiilor mele? D-sa ştia bine că n'are şi că nit poate să aducă în dis­ cuţie nici un argument serios. In asemenea condiţii, cum, de nu şi-a dat seama că face un rău serviciu cauzei ce apără, demonstrând profanilor, - care ar mai fi fost tentaţi să creadă în existenţa unui materialism ştiinţific, - că aceasta doctrină este Izpsz'tă de arici bază serioasă. In loc de argumente ştiinţifice, - pe care nu le are, ­ d-l Voluov, - întocmai ca advocatul obligat să apere o cauză, pe care o ştie mai dinainte pierdută, .- încearcă ee­ flemeaua. (Colegul său din Iaşi, d-l Lcon, preferase epitctcle). Dar ... zeflemeaua este o armă periculoasă, - mult mai greu de mănuit decât epitetele, - şi cel căruia nu i -a fost dat să o mănuiască, în loc să înţepe pe adversar, se stră­ punge el însuşi cu dansa. După cum d-lui Leon nu i-am răspuns cu epitete, - nici d-lui Voinov nu i-am răspuns cu zeflemeaua, socotind că a­ semenea feluri de discuţie sunt nedemne de oameni de şti­ inţă, şi mai ales de profesori universitari, - şi sunt mes­ chine când subiectul discuţiei este atât de important,­ când este vorba de ultimele convulsii agonice ale materia­ lismului zdrobit de loviturile victorioase ale adevăr atei ştiinţe. 18 Decembre, 1906. Paulescu. (,) De ce o fi ţinând d-l Voinov (ca şi d-l Leon) să Introducă, în discuţie, Biserica, care n'are nimic a face în chestia de fată. [713] .' �, i L APENDICE Un distins matematician, d-I inginer-şef Al. Perieţtanu, imi tri­ mite următoarea scrisoare cu autorisajia da o publica: Scumpe Amice, Am citit în numărul jubilar al revistei "Convorbiri literare" critica ce d-l Voinov face Iecţiilor tale dela univesitate, publicate sub titlul de "Noţiunile suflet şi Dumnezeu în fisiologie", şi ţin să relevez câteva din obiecţiile ce-ţi adresează. Nu m'aş fi amestecat in discuţie dacă d-l Yoiuov nu ar fi găsit cu cale să părăsească terenul biologiei şi să intre în grădina vecinului spre a-şi găsi argumente, adecă să se servească de formula matema­ tică F = m. g, pentru a proba că forţele nu există şi că, prin urmare, nici forţa vitală nu poate să existe. N'am intenţia să probez existenţa forţei vitale; voi încerca numai să împiedic pe d-I Voinov d'a aluneca pe cărnpul, foarte periculos pentru profani, al ficţiunilor matematice. ,,::-;Joţiunua de forţă e o simplă deducere, o consecinţă matematică, o rezultantă de mişcări", zice d 1 Voiuov. Mărturisesc că această definiţie m'a lăsat gânditor, căci cei trei ter­ meni "deduc/ie", cOl1secinţrl matematică" şi reeuitantâ de mişcări", re­ prezintă noţiuni atât de departe încât mă întreb cum o forţă poate fi aceste trei lucruri în acelaş timp. Dar să căutăm să Jiberăm fondul ideei dlui Voinov din acest a­ mestec de termeni improprii. D-sa a voit probabil să spună că: Forta este o'ficţiune creată de spiritul omenesc, iar nu ceva având o existentă reală. "Un matematician sincer,-zice d-l Voinov,- ar răspunde că F-1I1" g', adecă: forţa de atracţie (?) (F) este egală' cu produsul massei (m ) prin acceleraţia (g); ar spune că deducem forta din masa corpului [714] '714 DR. PAULESCU şi din variaţia pe care o arată, în fiecare moment, viteza şi direcţia mişcării sale (acceleraţia)". Prin urmare, "forta e o simplă deducere'', "Ca logică, nimic mai admirabil: de oarece deducem forţa din alte două lucruri, rezultă că forţa e o deducţie fără existenţă reală. Aş fi curios să ştiu ce admite dl Yoiuov ca existănd in natură căci, după raţionamentul său, totul ar fi numai deducţii fără existenţa reală, întrucât totul se deduce din ceva. Oare masa corpurilor are o existenţă reală sau este şi ea o deducţie? Dar acceleraţia '? Sunt într'adevăr rnaternaticiani cari scriu; F . 1" F d d 1 . 111 = =:» Sl a t n : 15' = =:» e un e ar rezu ta că atât masa, cât Şl ac- g- �... 111 celeraţia sunt şi ele, - ca şi forţa, - nişte simple "deducţii". In formulele de mai sus, F, ni, 15', nu reprezintă nici forţa, nici masa, nici acceleraţia, ci nişte simple numere însemnând măsurile acestor elemente. Şi nici nu poate fi altfel întru cât, dacă toată lumea .ştie să îmulţească două numere, nimeni,- nici chiar matematicianul sincer al d-Iui Yoinoy,-nu ştia să îmulţească o masă cu o acceleraţie. Formula F.=mg, tradusă în limbagiul comun,-după cornplectarea reticenţelor conventioriale obicinuite matematicianilor,- ar suna astfel; Numărul care reprezintă măsura unei forţe este egal cu numărul care reprezintă măsura masei corpului înmulţit cu numărul care repre­ zintă măsuraacceleraţiei ce forţa in chestiune a imprimat corpului ('). Afle încă d-I 'V oiuov că formulele matematice nu exprimă altceva Decât r elaţ ii intre măr/mile elementelor despre care e vorba, şi nu conţin, nici odată, indicaţii asupra naturei acestor elemente, după cum Işi închipuie Domnia Sa. Cele ce preced arată deci în mod evident, că elin formula F=m.g nu se poate trage concluzia pe care a tras-o dI Voinoy. Dar, el 1 Yoluov merge mai departe şi crede că, dacă Newton CI zis că corpurile planetare se mişcă "ca şi cum" ar fi supuse unor forţe de atracţie, în loc să zic;'! că "sunt, În mod real, atrasc", aceasta însemnează că marele savant şi-a dat seama că fortele sunt numai nişte ficţiuni fără existenţă reală. Adevărul însă este altul. Matematicianii sunt oameni positivi ; ei nu afirmă decât ceea ce pot proba. Ori cum nimeni nu a probat că corpurile cereşti se atrag, Newton nu putea afirma ceea ce nu e probat. Nimic însă nu a împedicat pe Newton să-şi închipuie, undeva, În Univers, nişte corpuri cari să exercite unele asupra altora atractia newtoniană; şi calculele acestui savant au demonstrat că, dacă ase- (1) Iutenţ ionat nu complecte z formula relativ la alege:-ea uuităţilor de măs iu-ă , căci a r fi a intinde prea mult cadrul acestei scrisori. [715] FISIOLOGIE SENTIMENTALĂ. - RĂSPUNS D-LUI D. VOINOV 715 rnenea corpuri ar exista, el s'ar mişcă după anumite orbi te şi cu anumite iuţeli. Ori, observatiile făcute asupra Sistemului planetar," au probat că planetele, în mişcările lor, descriu tocmai orbitele arătate de Newton şi au iutel ile calculate de el. De unde, s'a dedus că corpurile Sistemului planetar se mişcă "ca şi cum" s'ar atrage după legile atractiei newtoniane. Dar să luăm un exemplu vulgar pentru a preciza nuanta subtila care a scăpat d-Iui VOiIlOY: Este cert că un om beat umblă pe două cărări. Nu toţi oamenii însă, cari umblă pe două cărări, sunt beţi; ci, unii sunt bolnavi. Când, dar, vedem un om umbland pe două cărări, =-In lipsă de probe directe că este într'adevăr beat,-zicem că umblă "ca şi cum" ar fi beat. Tot astfel, nu avem nici o probă directă că corpurile cereşti se atrag; ceeace vedem însă este că ele se mişcă "ca şi cum" ar fi su­ puse atracţiei newtoniane. Maternaticianii nu au a studia fenomenele naturei. Din axiome evidente, ei trag concluzii logice. Iată în ce consistă ştiinţa lor. Ori, relaţiile ce ei stabilesc între mărirnile elementelor sunt irefu­ tabile cât timp deducţii le lor sunt conforme cu regulile logicei. Me­ canica ratională este o ştiinţă matematică per excellentiam. Mecanica aplicată, aplică principiile matematicei la fenomenele naturei. Ori, această aplicare nu e posibilă decât cu două conditii: 1). Ca axiomele admise de matematiciani să fie adevărate; 2). Ca deducţii le logicei umane să fie conforme legilor naturei. Toate fenomenele, studiata pănă azi, ne iudreptătesc să afirmăm că aceste două condiţii sunt îndeplinite în natură. O axiomă care se impune Spiritului omului este şi aceea ca "nu există efect fără cauză", Ori,- ca să revenim la discuţia nnastn1,­ acceleraţia fiind un efect, cauza ei trebile să existe. Această cauză o numim forţă. Ce este această cauză? Care-i este natura? Puţin importă pe ma- temateciani, Ceea ce este evident pentru dănşii este că exista de oare ce acceleraţia există. Numai când în natură ar exista efecte [ăra cauze, am putea nega existenţa forţei; în acest caz însă, logica umană ar fi incapabilă să cerceteze fenomene cari se comportă după alte legi decat cele 1-'e cari le concepe spiritul omului; - dar, astfel ajungem la negarea ''iliilljei, adecă la absurd. Ţineam să arăL,-şi cred că am probat in deajuns,-că un "mate- [716] 716 DU. PAULESCU matician sincer" nu poate vorbi aşa cum îl face să vorbească d-I Voillov. Aserria d-sale "Forţa entitate nu există" este lipsită de bază se­ rioasă şi, prin urmare, şi argumentele ce d-sa încearcă să tragă din această aserţie, sunt de nulă valoare. Primeşte, scumpe amice, etc. AL. PERIEŢEANU. Bucnr csti, Decembre, I906. [717] INCERCARE ASUPRA SUPERFICIALlT Ă ŢII Părerea pe care ne-o facem despre oamenii din jurul nostru este datorită de obiceiu numai unora din însusirile lor sufleteşti: oricine are în organizarea sa sufletească �nele calităţi sau imperfecţiuni cari, fiind mai accentuate, pre· cumpănesc pe celelalte şi alcătuesc fizionomia morală proprie fiecăruia. Imaginea cutărui om este legată de anumite ca­ lităţi sau defecte intelectuale ale lui; a altuia de unele par· ticularităţi ale vieţii lui afective, precum la un al treilea vointa este aceia care îi hotărăste fizionomia sufletească. Eiistă un tip mental caracterizat printr' o organizare spe­ cială a inteligenţei şi care în limbajul comun este desemnat prin termenul destul de vag de "superficial". Când vorbim de superficialitate, înţelegem deci numai o organizare spe· cială a inteligenţei, fără să ne mai găndim la celelalte la­ turi ale vietii sufletesti. S'au înce'rcat mult� clasificări ale tipurilor intelectuale, precum s'au încercat şi multe clasificări ale caracterelor. Punctul de vedere a variat În fiecare clasificare după felul de a vedea al autoruluiIn psicologia generală. Unele ela­ sificări ale tipurilor intelectuale sunt făcute după funcţi­ unile inferioare ale inteligenţei: aşa este clasificarea, rămasă clasică, a lui Charcot, in tipuri vizuale, auditive şi mo­ torii, după particularităţile organizării sensoriale. Altele iau ca punct de plecare funcţiunile intelectuale superioare: aşa sunt acelea cari deosebesc tipurile mentale după cum în activitatea lor domneste analiza sau sinteza. Clasificări se pot face nenumărat d� multe, după punctul de vedere şi trebuinţele autorului lor. Este însă de observat că în nici [718] 718 MIHAIL ANTONIADE una din ele nu găsim superficialul ca un tip mental deter­ minat. Este şi firesc să fie aşa, căci superficialitatea nu constitue un tip independent; ea este un fel de a fi a celor. mai variate tipuri intelectuale, este una din acele varia­ ţiuni individuale cu care ştiinţa abstractă psicologică nu se ocupă, dar ale cărei condiţiuni de producere pot fi găsite cel puţin în parte. Pentru a izbuti să facem aceasta, trebue să cercetăm cari sunt trăsăturile caracteristice în organi­ zarea intelectuală a acelora pe cari îi numim superficiali. In operele literare, această colecţiune a tuturor aspectelor sufletului omenesc, Întâlnim multe descrieri ale superficia­ lului, începând dela Margites, care aţâţă ironia aedului elen şi despre care una din epigramele ornerice ne spune că stia multe lucruri, dar le ştia rău pe toate, rc6)J .. ' -�rc[a'to:'to �pyo:, xo:xw� o' �rc[a'to:'to rcrXno:, până la cele două tipuri ale lui Bouuard şi Pccuchet, descrise cu o amănunţime de observaţie pe care Gustave Flaubert o împărtăşeşte cu puţini alţi scriitori. In literatura noastră, subt nota exagerată a lui Conul Leonida, găsim acel aş tip al superficialului. In viaţa de toate zilele, o oarecare cunoştinţă de oameni îţi dă putinţa să descoperi superficialitatea. Astfel, profe­ sorul capabil de observatiune psicologică numeşte superfi­ cial pe elevul care în disertaţia lui vorbeşte despre multe lucruri, dar care cercetat dovedeste că nu le cunoaste, sau pe acela care citează autorii din "auzite, are idei vagi des­ pre toate şi la care informaţia reală este mult mai redusă şi mai nepreciză, decât ne-ar face să credem prima vedere. Numim superficial pe deputatul care ţine un discurs mo­ tivat de logica sentimentelor lui, dar ne documentat cu fap­ tele reale cari au singure dreptul să hotărască o convin­ gere într'un cap bine alcătuit. Ni se par ieşite dintr' o ve­ dere superficială a lucrurilor măsurile luate de un guvern, in cazul când au un efect cu totul deosebit, sau chiar con­ trariu aceluia care se aştepta. Este superficial ad vocatul care în teoria sa juridică mutilează faptele, sau care ne ţi­ nănd de loc seamă de quacstio facti, înfăţişează o apărare sprijinită numai pe principii generale a căror aplicare "în speţă (( nu o justifică. Privim ca un spirit superficial pe ro­ mancierul sau autorul dramatic ale căror personage sunt construite artificial şi nu ne pot da iluzia realităţii. Mai numim superficial pe cercetătorul naturii, cum este medicul, care în faţa unui complex de fenomene ale căror cauze voeşte să le descurce, alege numai o parte a cauzei drept [719] ÎNCERCARE ASUPRA bUPERFICIALITj.ŢlI 7Hl cauză a totului şi ne spune, de pildă, că geniul este pro· dusul unor dispoziţiuni morbide, sau că atitudinea pesi­ mistă a unora din spiritele contimporane este datorită "abu· zului de excitante". Superficial mai este orice spirit care ingădue în sine contraziceri, de cari nu -şi poate da seama. Un semn al tuturor cazurilor de superficialitate este ne· succesul. Intrebuintăm acest termen într'un înţeles larg; nu vorbim de succesul imediat pe care poate să-I intămpine superficialul, de reuşita elevului la examen, de aprobarea pe care o găseşte deputatul în parlament, sau de căştigul de cauză dobăndit de advocat. Acest fel de succes poate să aibă şi chiar are de cele mai multe ori loc, dar el nu provine din faptul că activitatea mentală a superficialului ar avea prin sine vre-o valoare, ci din întămplarea că in­ suficienta acestei activităţi nu este descoperită de cei che­ maţi să o judece. Cănd spunem că nesuccesul este un semn al superficialităţii, ne gandim la nesuccesul final, la nepu­ tinţa superficialului de a face construcţiuni mentale cari să poată trăi cănd vor veni în contact cu realitatea, la nepu­ tinţa lui de a crea adaptări noi, de a înfăptui un progres din punct de vedere a cei a ce este, sau cel puţin pare a fi, teleologia universală. Asemenea caractere ale superficialităţii ni le descoperă o simplă observaţiune exterioară; pentru a găsi condiţiunile de producere, pentru a ne îndrepta deci către o explica re ştiinţifică a acestei stări mentale, nu trebue să ne mărginim la o astfel de observatiune, ci trebue să încercăm o ana­ liză psicologică a superficialităţii. O primă condiţiune a superficialităţii este lipsa de sistem în gandire. Fenomenele sufleteşti au o formă succesivă. Conştiinţa se alcătueşte din percepţiuni, reprezentări, jude­ căţi, sentimente cari se urmează unele după altele, fără întrerupere atit timp cat suntem în stare de veghie. Şirul în care fenomenele psichice se urmează este hotărât de două elemente. Unul extern consistănd elin sensaţiunile cari ne vin în fiece clipă şi cari deşteaptă atenţiunea noastră spon­ tană. Asupra acestui element voinţa nu poate avea vreo­ inraurire, pentrucă ni se infătisează cu caracterul necesi­ tătii obiective Celălalt elemel�tb care determină sirul stă­ rifor noastre ele constiintă este intern. El este al�ătuit ele stările interne, reprezentări, judecăţi, sentimente, reprezen­ tări de mişcări acum prezente în conştiinţă. Şirul fenome­ nelor psichice dintr'un moment elat este hotărît ele legătu- [720] "720 lVIlHAIL ANTONIADE riie cari se stabilesc între elementul extern, sensaţiunile cari vin din afară, şi elementul intern, stările evocate de ele sau spontan apărute în conştiinţă. Dacă spiritul s'ar supune în mod pasiv elementelor externe şi ar lăsa ca a­ ce stea să aibă conducerea vietii noastre sufletesti, nu s'ar putea căpăta niciodată acea ordine, -acea armonie perfectă pe care o realizează unele spirite logice. O asemenea or­ dine nu poate fi produsă de elementele externe cari au caracterul contingent al oricărei experienţe. Ea nu poate proveni decât din alegerea pe care o face mintea în ma­ terialul adus de experienţa exterioară. Alegerea aceasta, apercepţiunea, cum o numesc unii psicologi, se face pe te­ meiul asociatiunii cu stările interne. Sunt două feluri de asociaţiuni : ; asociaţiune intămplătoare, în care legătura -dintre stări este stabilită, nu pentrucă între ele există vreun anumit raport logic, nici chiar cel mai simplu, asemănarea,­ ci numai pentrucă acele stări a mai fost odată împreună în conştiinţă, fiind percepute ca părţi ale unui tot oferit de o experienţă anterioară. Un altfel de asociatiune este cea lo­ gică. In acest caz, stările sunt legate pentrucă între ele există anumite raporturi logice ca asemănarea, diferenţa, cauzatiunea. Numai atunci când sirul stărilor de constiintă este determinat de asociaţi unile logice, are loc o acti"vitate sufletească cu adevărat rodnică. Asociaţiunile logice se pot stabili sau pe raporturi logice inferioare, cum sunt asemă­ narea şi diferenţa, sau pe raporturi logice superioare a­ cestora, cum este motivaţiunea pe baza principiului raţiunii suficiente, subt toate formele lui. Primul caz are loc când este vorba de elemente mai simple ale conştiinţei, ca re­ prezentările, percepţiunile; al doilea, când este vorba de elementele superioare, noţiuni, judecăţi, acte de voinţă. Conştiinţa nu se poate libera niciodată de forma succe­ siunii. Minţii omeneşti nu-i este îngăduit să cuprindă într'un singur moment toate elementele sale, în întreaga lor com­ plexitate. In marginile îngăduite de realitate, cari sunt tot­ deauna mai strâmte decât acelea ale posibilităţii, mintea noastră se încearcă să atingă pe altă cale această stare ideală. Tendinţa către unitate este una din legile conştiinţei. Dar dacă conştunţa nu poate face în mod simultan sinteza totală a elementelor ei, ea caută să o realizeze în forma ei succesivă, pe care nu o poate înlătura. De aci, princi­ piul raţiunii cu diversele lui forme. Un moment mental nu ne pare adrnisibil, decât dacă este justificat printr'un mo- [721] Îi\"C LRCAR E ASUPRA SUPERFICIALITĂŢII 721 ment anterior. 'Credinţa judecăţii pe care o fac acum se întemeiază pe credinţa într'o altă judecată anterioară, care la răndul ei se întemeiază pe credinţa într'o a treia şi aşa mai departe, in infiniturn. Subt forma aceasta suc­ cesivă, mintea noastră caută să cuprindă toată avuţia ele­ mentelor sale. Ea este ca stăpănul unei bogăţii nesfărşite, care nu se socoteşte fericit, pentrucă nu poate niciodată să îmbrăţişeze cu o singură privire întreaga lui comoară, dar care îşi găseşte totuş o mulţumire in contemplarea unei cât mai mari părţi din bogăţia sa. Principiul raţiunii înte­ meiază o judecată pe alta. un act de voinţă pe altul, o in­ tuiţie spaţială pe alta, o cauză pe o altă cauză şi pune astfel legătura între cât mai multe elemente mentale. Dar tre­ cerea aceasta dela un element la altul nu are nici un capăt. Nu vom ajunge niciodată la o judecată, o voliţiune, o in­ tuiţie spaţială, sau o cauză care să-şi găsească justificarea în sine însuşi. Mintea, în lipsă de altceva, să lasă să fie înşelată -- dacă se mai poate zice astfel despre o stare de care ea isi dă seama - întocmai ca copilul care isi uită de ceea ce voia, când i se arată altceva. e Principiul raţiunii rămâne însă forma cea mai in altă de legătură a stărilor noastre de conştiinţă. In stadiul actual al evolutiunii vietii sufletesti el este criterul activitătii nor­ male a tuncţiunilor psichice. El conduce raţionamentul care -este forma superioară în care inteligenţa logic alcătuită uneşte în şiruri cât mai lungi judecăţile noastre. Aceasta - este formula generală care ne arată ti pul ab­ stract al funcţionării inteligenţei. De fapt, nimeni nu o rea­ lizează pe deplin. Diferitele inteligente nu fac decât să se apropie mai mult sau mai puţin de acest tip. Nu există activitate intelectuală care să aibă loc numai după formele principiului raţiunii. In fiecare inteligenţă intervin elemente concrete cari complică cu un bogat material ce nu se poate supune acestor forme, schema arătată mai sus. De aci se nasc diferentele individuale cari caracterizează diferitele tipuri mentale. Una din condiţiunile psicologice ale superficialităţii, lipsa de sistem în gâl�dire, provine tocmai din neputinţa inteli genţei de a funcţiona conform principiului raţiunii In locul înlănţuirii sistematice a stărilor de conştiinţă pe care inte­ ligenţa logică o dobândeşte prin formele principiului ra­ ţiunii, în funcţiunea intelectuală a superficialului întâlnim o obtuzime faţă de acest principiu. In cazul superficialului Convorbiri Literare, an, XL!. [722] 722 MIHAIL ANTONIADE nu este numar neputinţa pe care o are on ŞI ce spirit cât de bine organizat de a deslega unele probleme, sau de a lucra numai după normele logice, ci este insuficienţa func­ ţiunii intelectuale, neputinţa ei de a fi la nivelul inteligenţei celorlalţi. Spiritul superficial nu are acel sentiment de stăn­ jinire, de nemulţumire pe care îl are ,un spirit logic, când nu-şi poate explica un fapt, sau motiva o hotărîre. Super­ ficialul este mulţumit şi consideră ca o explicaţie, un răs­ puns care prin el insuş nu rezolvă cestiunea, pentrucă nu conţine raţiunea suficientă. Simpla activitate intelectuală deşteptată ele primirea şi înţelegerea răspunsului dat de altul, sau de găsirea unei soluţiuni prin el însuş, este de­ ajuns pentru a opri mintea superficialului de a mai cugeta asupra problemei şi ele a cerceta din punct de vedere lo­ gic valoarea răspunsului. Superficialitatea ni se înfăţişează deci ca o insuficienţă logică, consistănd într'o oprire ime­ diată pe lanţul moti vaţiunii. Orice inteligenţă este nevoită­ să se oprească la un moment elat, fără a mai putea desco­ peri cauza unui fenomen sau raţiunea .unei judecăţi. Inte­ ligenţa superficială se opreşte însă îndată, ŞI nu atât pen­ tru că nu poate găsi cauza sau raţiunea, cât pentrucă nu se gandeşte că ea trebue căutată. Filozoful ştie că principiul raţiunii nu poate niciodată să fie pe deplin satisfăcut, pentrucă orice cauză presupune o alta şi orice judecată adusă ca raţiune a alteia are şi ea nevoie să se întemeieze pe alta, dar totuş el caută să-I satisfacă cat va putea mai mult. Su­ perficialul, din nepreciziune şi lene intelectuală, nu urmea2p principiul raţiunii, nici chiar acolo unde aceasta se poate face. Inlăntuirea stărilor lui de constiinta nu este determi­ nată ele raporturile logice dintre �le. ' Ajuns în gândire a lui la un anumit element, spiritul superficial nu simte tre­ buinţa de a căuta elementul care îi urmează elin punct ele vedere logic, ci porneşte după şirul asociaţiunilor întăm­ plătoare. Este de observat că aceasta se petrece nu numai în activitatea intelectuală fără scop determinat, cum este starea de creatiune liberă a imaginaţiei, ci chiar când este vorba de gândirea abstractă care tinde la cunoştinţă. De aceia inteligenţa superficialului este sterilă, nu poate in­ venta, sau chiar dacă o face, creatiunile ei sunt fără va­ loare, Ca exemplu de judecată superficială, în acest înţeles, poate servi concepţia mitologiei indiane, după care pămantul este susţinut în spaţiu de un elefant, iar acesta de o broască ţestoasă ... şi atât, fără a ni se spune mai departe care [723] ÎNCERCARE ASUPRA SUPERFICIALITĂTII 723 este punctul de reazirn al broaştei ţestoase. Experienţa zil­ .nică din presă, şcoală, barou, parlament ne scuteşte de os­ teneala de a ne duce tocmai la mitologia indiană pentru a găsî exemple de asemenea judecăţi. A cere votul universal ca remediu al tuturor relelor sociale si a nu sti în ce con­ sistă el şi ce urmări va avea, înseml;ează a "fi Ia nivelul intelectual al credinciosului în mitologia indiană. . O formă a superficialităţii produsă de acest fel de func­ ţionare a spiritului, este credinţa în formule. Prestigiul pe care l-a avut totdeauna In ochii oamenilor formulele, fie religioase, fie filozofice sau politice este datorit incapaci­ tăţii spiritului de a analiza ideile. Formula este o judecată pe care inteligenţa o admite, făra a-i căuta raţiunea, pentru că ea are o autoritate aliunde. Uneori autoritatea aceasta este atât de mare incat, nu numai că nu se caută justifi­ carea formulei, dar ea îşi păstrează' tot prestigiul, fără ca să fie înţeleasă măcar verbal. Secretul pe care îl au unele corpuri constituite, biserică, partide politice, de a stăpâni spiritele, con si stă în indemanarea de a crea formule şi, după ce ele au fost create, de a menţine o stare de su­ perficialitate a spiritelor, pentru a le împiedeca ca prin a­ naliză să descopere inanitatea formulelor impuse. Aceasta izbuteşte cu atăt mai uşor, cu cat minţile asupra cărora se caută a se întinde dominaţiunea au o mai puţină disciplină logică Cu toate acestea se întărnplă uneori ca ideile ad­ mise de spirite deasupra celor mijlocii, ca adevărurile şti­ inţifice chiar să fie numai formule a căror lipsă de temei nu a fost încă descoperită. Progresul ştiinţei consistă în descoperirea formulelor greşite şi în inlocuirea lor cu ade­ văruri noi. Din acest punct de vedere, superficialitatea ne apare numai ca o diferenţă de grad faţă de acti vitatea logică a inteligenţei. Dacă în definitiv orice inteligenţă trebue să se oprească căndvă pe şirul motivaţiunii, între inteligenţa bine organi­ zată care nu se opreşte decat departe, şi cea superficială, caracterizată printr'o oprire imediată, nu este decăt o di­ ferenţă de grad. Şi cum desvoltarea intelectuală merge mereu crescând, urmează că ceea ce într'o epocă este pri­ vit ca doctrină ştiinţifică, in epocile următoare poate să pară ca o vedere cu totul superficială. Superficialitatea este deci relativă cu desvoltarea intelectuală. Pentru ca într'o anumită epocă un spirit să poată fi considerat ca su­ perficial, el trebue să fie subt nivelul desvoltării intelec- [724] 724 MIHAIL ANTOJliIADE tuale a epocii lui, să nu fie în stare să facă ceea ce media inteligenţelor din vremea lui poate face. Dacă presupunem că la un moment dat toate inteligenţele indiane erau sa­ tisfăcute cu explicaţia cosmologică despre care am vorbit, vedem îndată că aceasta s'a putut petrece numai pentrucă c1esvoltarea intelectuală a acelui moment era foarte redusă. Atunci însă explicaţia nu părea nimănui superficială, precum nu par astăzi superficiale unele din concepţiunile sociolo­ gice care au curs, cu toate că în viitor ele vor fi poate privite în felul în care privim noi mitologia indiană. Am spus că lipsa de sistem în gândire este o condiţiune psicologică a superficialităţii. Subt această formulă nu se cuprinde însă numai obtuzimea spiritului faţă de principiul raţiunii pe care am descris-o, ci şi obtuzimea lui faţă de un alt principiu director, acela al contradicţiunii. In primul caz superficialitatea consistă într'o lipsă de adâncime a spi­ ritului, în neputinţa lui de a lega în aşa fel stările de con­ ştiinţă încât să se poată întoarce spre trecut pentru a descoperi cauzele şi îndrepta spre viitor pentru a intrevedea efectele. In al doilea caz, de care voim să ne ocupăm acum, superficialitatea provine dintr' o lipsă de unitate a spiritului Şi în acest caz, ca şi în cel dintăi, cercetarea modului de funcţionare a inteligenţei logic alcătuite ne va face să înţelegem cum se produce superficialitatea. Ştim că stările sufleteşti sunt într'o curgere neîntreruptă în conştiinţă. Cur­ gerea aceasta a stărilor de conştiinţă nu este însă continuă şi din punct de vedere calitativ. Trecerea dela o stare la alta nu se face numai după relaţiunile logice dintre ele, ci şi după alte raporturi. Nu putem prin urmare deduce cu preciziune după starea actuală starea viitoare a conştiinţei. De aci urmează că în cursul neîntrerupt al conştiinţei, multe din elementele cari se succed nu vor a vea, din punct de vedere logic, nimic comun între ele, Îşi vor fi indiferente unul altuia, sau chiar se vor contrazice. Până aci nu găsim nimic care să nu intre în conditiunile normale de functie­ nare ale oricărui spirit: oricine o poate avea idei contradic­ torii ; judecata nu se poate face decât dacă din două idei contradictorii asupra unui lucru, alegem ca adevărată pe una. Deosebirea între spiritul logic şi ilogismul superficia­ lului stă în silinţa şi putinţa celui dintăi de a reduce cât mai mult contradicţiunile din inteligenţa sa şi în imposibi­ litatea celuilalt, nu numai de a le face să dispară, dar chiar de a le descoperi. Contrazicerea inconştientă este un semn [725] ÎNCERCARE ASUPRA SUPERFICIALITĂŢII 725 al superficialităţii. De sigur că şi în capetele cele mai lo­ gice întâlnim uneori contraziceri ireductibile. Spiritul logic, chiar dacă nu poate într'un moment dat să facă să dispară orice contrazicere, tinde totuş către aceasta. El păstrează un fel de reminiscenţă a tuturor stărilor anterioare, chiar când nu le are prezente în conştiinţă, aşa încât orice idee nouă este dela început judecată după valoarea ei logică, putandu-se vedea îndată dacă contrazice sau nu îndruma­ rea generală a găndirii. Intr'un spirit superficial trăiesc ală turi curentele de idei cele mai contrarii, fără ca ele să vină vreodată în atingere spre a se compara şi a se su­ pune duelului logic. S'ar putea face î11 această privinţă o scară a inteligenţelor. Am pune în vârf inteligenţa ideală, care a ajuns la o deplină unitate, reducănd toate contra­ zicerile şi care, în momentul când o idee nouă apare în conştiinţă, o pune în legătură cu toate celelalte pe care le are şi o admite sau nu, după cum este sau nu în acord cu acestea. Intr'un asemenea caz, posibilitatea contrazicerii ar fi dela început înlăturată. Inteligenţele logice s'ar apropia cât mai mult de acest ideal. Superficialul ar fi acela care nu ajunge la o astfel de unitate în gândire, fiind incapabil să realizeze reducerea contrazicerilor, nici chiar în măsura în care o face un spirit mijlociu. Călcarea principiului contradicţiunii nu este observată de spiritul superficial, care nici nu bănuieşte contrazicerile în cari cade.De aceia superficialul este intotdeauna naivul plin ele o încredere în sine, care merge uneori până la dispre­ ţul celor ce au îndoieli. El este tipul satisfăcutului intelec­ tual: vorbeşte despre toate cu o deplină siguranţă, dar nu ne spune decât 7lotlz/Il/{ abolit aii, cum zic englezii. Lucru­ rile i se par mult mai simple decât sunt, iar desmintirile aduse de experienţă îi rămăn inexplicabile, Pentrucă ideile superficialului nu sunt înfrânate una prin­ tr 'alta, ne venind în conflict în conştiintă spre a se reduce la adevărata lor valoare, cugetarea lui ia mai întotdeauna o formă absolută. Simţul relativităţii în gândire îi lipseşte: nu Îşi dă seama că o conceptiune poate fi condiţionată de alta, a cărei valoare ::ii soartă trebue să o împărtăşească, că schimbarea felului de a vedea într'un domeniu trebue să aducă o prefacere a ideilor şi în celelalte domenii. Spi­ ritul superficial face mult mai multe judecăţi universale.e ­ prin acestea se exprimă forma absolută a gandirii, - decât îi permite observaţi unea. "Toţi", "toate", "totdeauna", re- [726] 726 MIHAIL ANTONIADE vin des la începutul propoziţiunilor lui. Superlativul este întrebuinţat fără a fi întemeiat pe o alegere făcută în urma unei comparaţi uni conştiente a tuturor indivizilor de aceiaş speţă. Generalizările sunt de cele mai multe ori grăbite. Formulele rezumati ve uită punctele esenţiale. Toate aceste defecte ale spiritului superficial culminează în lipsa simţului realităţii. Inteligenţa bine organizată are totdeauna aptitudinea de a nimeri just, de a face ipoteza cea mai aproape de adevăr, de a se conduce după analo­ gia cea mai temeinică. Nu este vorba aci de o funcţiune specială CI. inteligenţei, ci de o activitate preciză a tuturor functiunilor existente, care dă putinţa spiritului logic ca din numărul cel mare al posibilităţilor să aleagă. fără să dea greş, cazurile reale. Superficialul este tocmai tipul con­ trar: experienţa îi desminte aşteptările. Constructiunile lui mentale nu suportă lupta cu realitatea. Nici o încercare nu-i reuşeşte. De aceia spuneam că nesuccesul este un semn al superficialităţii. Simpla descriere a acestor forme ale superficialităţii face de prisos înşirarea exemplelor. Cu uşurinţă găsim cazuri pentru fiecare din aceste forme, atât la copilul sau sălba­ tecul cari după o singură constatare a unui fapt fac o JU­ decată universală, sau cari privesc ca raporturi cauzale unele analogii cu totul îndepărtate, ca şi la scriitorul care ne spune că "direcţia filozofică actuală" se îndreaptă în cutare sens, când poate tot atăţia cugetători caţi merg în­ tr'un sens merg şi în cel contrar. Am căutat până acum să arătăm din punct de vedere al psicologiei inteligenţei, în ce consistă superficialitatea. Chipul particular în care are loc activitatea mentală a su­ perficialului trebue să fie şi el hotărît de anumite cauze. In prima linie sunt dispoziţiunile sufleteşti particulare cu cari fiecare vine pe lume. Acestea sunt însă datori te unor factori prea variabili dela individ la individ pentru a putea fi cercetate aici. Mai este şi un alt şir de împrejurări cari inrăuresc asupra desvoltării mentalităţii: sunt condiţiunile sociale în cari individul trăieste si în cari mintea i se for­ mează. Din acestea, mai ales' Câ;ld este vorba de epoca noastră, putem intrevedeă câteva. Vom putea deci să ne dăm seama de partea lor în producerea superficialităţii. Gradul de desvoltare culturală al unor timpuri, stadiul în care se află deosebite le ştiinţe, concepţia predomnitoare asupra lumii şi vieţii, ideile religioase şi sociale, toate au [727] ÎNCERCARE ASUPRA SUPERFICIALITĂŢII 727 'O parte în formarea mentalităţii individului, nu numai în Tillilll?(j (=-fluer, flueraş) de Ion Konvi (1785 în Buda); în româneşte însă "Eulens­ piegel a fost tradus din cuvânt în cuvânt: "Bulz-oglindâ" {în traducerile latine asemenea: "Ul1l1arum spcculurn" şi "Noctuae specuium"}. In ediţia din r883 se spune (în precuvântare), că în oraşul Nctting' din Ţara nernţească, a trăit un căltunar cu nu· mele Victor, a cărui nevastă se numea Ana. Mulţi ani neavănd copil, s'a rugat ziua şi noaptea lui Dumnezeu ca să-i dăruiască unul. Dumnezeu i-a ascultat ruga şi i-a dat un băiat, pe care 1 a numit Ti! BulJogli7zdâ. La vârsta de cinci ani a fost trimis la şcoală ca să înveţe carte; când însă a fost de zece ani a trebuit să părăsească şcoala, căci părinţii lui nu l-au putut ţinea la şcoală. S'au hotărît deci să-I dea la meşteşug. In text nu e vorbă despre naşterea şi botezul lui Till; povestea se începe: Ti! ca ucenic de meşteşugar. Istorioara a 2s-a povesteşte înmorrnăntarea lui TiU şi spune că pe piatra lui de mormânt stă scris: [734] 734 DR. G. ALEXICI "Aici zace şi se face Tilu Buhoglindă praf Odihneşte, cum îi place, Că-i ingropat ca un graf. Nimenea să nu-i ridice, Piatra lui de pe mormânt, Nici mormântul să nu-i strice Nimenea de pe pământ". "Acest epitaf este scris pe morrnăntul lui TiI Buhoglindă în Maila, la anul 135°". (Această ediţie n'are deloc ilustraţii). In ediţia din 1892 se povestesc întămplările lui TiI Bu­ hoglindă in 35 de istorioare; se găsesc in ea şi 30 de chipuri. Din "textul nernţesc deci, care are 96 de istorioare, s'a tradus numai o parte în româneşte; au rămas netra­ duse mai ales glumele obscene. Cartea n'are introducere; ea se incepe cu naşterea lui TiI Buhoglindă. Aproape la fiecare glumă se află câte uu chip ce reprezintă mtămplarea. Pe foaia ce conţine titlul este Till În haine de măscăriciu, pe cap cu "ZippeImi.:ttze"; În mâna dreaptă are o oglindă,. din care se reoglindeşte faţa unei bufniţă. Asupra capului lui TiU e o bufniţă mare. Faţă de Nastratin Hogea, venit dinspre răsărit, Tilu-Buhoglindă, venit dinspre apus, e o in­ teresantă figură in literatura, sau mai de grabă, În lectura poporului nostru de jos. DR. G. ALEXICI. [735] I I CRONICA LITERARA ŞI ŞTIINŢIFICA 1. f apt e. Astronomie. In curând, cometa lui Hal ley se va apropia de noi. Ea se arată locuitorilor pământului cam din 77 în 77 de ani. Nici un' "pământean" n'o poate deci vedea de două ori. După unele socoteli, cometa aceasta trebue să înceapă a' se zări în 1913; după alţii, ea trebue să se ivească în ziua de 23 Maiu 1910, iar alţii cred că va sosi chiar cu careva săptămâni mai înainte de aceste date. In sfârşit, unii socot că e aşa de aproape, încât să o putem zări chiar din toamna' viitoare. (Rev. gen. des sciences, Iunie 1907). I<'i1olog·il'. Faţă de fanatismul uneori comic al luptelor dintre filo­ logi e interesantă de semnalat următoarea părere a lui Breal, Vorbind de ortografia franceză el dă sfatul să fie trataţi cu aceiaşi indiferenţă. şi fonetistii şi etimologrstii. (Cuvântul in!e?"e! de ex. e ortografiat fals. Dacă e vorba de etimologie, ar trebui scris interes, căci vine dela latinescul interesseş. Prin urmare, calea cea mai bună, dup ; părerea sa, e cea mijlocie, aceea care a dat Englezilor bune rezultate "în politică", şi anume: calea .,schimbărilor parţiale şi a îndreptărilor succesive" ale orto­ grafiei. (Rev. Bleue, 29 Iunie). Geografie. - Sahara se întinde. Acuma 400 de ani, după ce mergeau în lungul ţărmului galben sahar ian, corăbierii dădeau dintr'o dată cu ochii de un ţinut verde. De aceia, Portughezii au şi dat unui cap numele de Cabo verde. Azi capul verde e şi ti ,![alben, ca şi pustia Saharei. Omul a tăiat pădurile (mai ales în veacul din urmă); raurile au secat, ploile s'au rărit, iar savana s'a întins în locul pădurei prigonite pe lângă aceasta şi de focul indigenilor ce cuprindeau anume iarba pentru a stârni vânatul din culcuş. In timpul din urmă, Francezii au luat măsuri, ca să ajute pădurilor să se întoarcă din nou spre pustie, să-şi 'căştige spatiul perdut, (Nature, Iunie 1907). [736] Higienă. - In unele oraşe, din cauza prafului şi fumului abia 40°/" din lumina soarelui ajunge până la faţa pământului. Negurele apoi sunt foarte dese, căci praful elin aer ajută condensarea aburului. Astfel de oraşe sunt foarte nesănătoase (mai ales că lumina nu e ele ajuns, ca să ucidă microbii). De aci interesul de a limpczt aerul de praf şi deci de negură şi urmările ei. Prin descărcări electrice repetate s'a putut aduna praful în anumite aparate şi' s'a putut astfel "lumina" aerul pană la 100 m. în jurul locului unde e aparatul. Pe lângă luminarea oraşelor neguroase (cum sunt cele engleze), faptul acesta va avea mare însemnătate pentru a evita ciocnirea trenurilor şi vapoarelor pe timp de iarnă. Mai ales intrarea in port va fi mult înlesnită. (Rev. gen des sciences, Iunie 15). 736 CONVOR13IIU LITERARE II fi 1 Pedagogic. -- "Coeducaţia" pare condamnată. O experienţă s'a făcut, intre altele, şi la Hamburg, într'un liceu cu 7 clase, unde fetele in­ vătau împreună cu băeti i. Din punct de vedere moral, n'ar fi nici o greutate. Dificultatea mare stă aiurea, cele două sexe n'au aceleaşi aptitudini şi nici aceleaşi gusturi. Şi anume: cu cât civilizaţia unui popor e mai mare, cu atâta această deosebire e mai simţită. Prin urmare, faimoasa egalitate între femeie şi bărbat nu se afirmă nici măcar în sfera şcolară. (Rev. pcdagogique, Iunie No. 6). St. Naturnlc.> - Pe emisfera noastră, vârtejurile (ciclon ii) merg dela "dreapta la stânga adecă contra direcţiei acelor dela ceasornic. Tot aşa merg în genere şi" vârtejurilc din ape, chiar şi În păraele deja munte. Causa e, după cum se ştie, învârtirea pământului dela apus spre răsărit. Fenomenul pare a avea însă o generalitate şi mai mare. Arborii cari cresc răsuciri (de ex. castan ii) îşi îndreaptă fibrele lor tot dela dreapta spre stânga! Şi se pare că cea mai depărtată causă a acestei întâmplări e tot lnvârtirea pământului. Astfel e dovedit că unele vânturi, cari suflă în anumite timpuri ale anului şi la anumite ore, caud perioada de vegetatie e mai activă, pot "răsuci" plantele. S'ar putea deci ca vărtejurile din aer, în zilele când planta e mai sensi­ bilă, să dea fibrelor această direcţie. (Nature, Iulie 1907)" 2. Re c e n s i i. L. (le Launay "La Bulgaire d' lrier el de demain", Paris, Hachette, 1907, 494 pag" Vecinii nostr ii dela Sud şi-au găsit în sfârşit panegicistul. De Launay, un bun cunoscător al Europei răsăritene, şi-a luat sarcina ,de a-i face cunoscuţi lumii in adavărata lor lumină. , . 1 [737] CRONICĂ 737 "Bulgarul e inainte de toate un "ţăran", un copil al pământului, trăind din el şi pentru el. Calităţile şi defectele lui sunt tot cam aceleaşi ca acel.e, pe cari le găsim la ţăranii noştrii (francezi}: temeinic, 'econom, muncitor, sobru, aspru cu el însuşi şi cu alţii, dar lmpin­ gând eate odată temeinicia până la bădărănie, economia până la szăr- -cenie" (314). b In comparaţie cu Grecul limbut şi fără calităţi de cetăţean, Bulgarul e t�cut, harnic, econom, sobru şi. cetăţean excelent. Chiar în compa­ raţie cu Rornănnl, el e mult ma! supenor. "Când mergi din Bulgaria spre România ţi să pare ... că te întorci spre sud". Românii n'au dela Latini decât limba. Cu toate acestea au toate păcatele Latinilor meridionali: "amor propriu şi gust pentru lux, grijă pentru găteli şi abondenţă de vorbă", - calităţi, cari dau impresia, - cu toate că istoriceste e un popor mai vechiu - "unei copilării prea lungi" (326). . Bulgarul e conştient şi demn. Călătorul nu vede acolo ţărani stand cu căciula în m�nă înaintea oricărui venetic, ca în ţările "cu regim feudal" (Romania), O nobilime propriu zisă nu există în Bulgaria. Există acolo, - ne asigură autorul - ele fapt "o democratie reală" în moravuri, cum nu există în Franţa, "unde egalitatea ca' şi libertatea au fost scrise cu grijă pe frontispiciul tuturor monumentelor pentru a putea fi apoi uitate în .practică" (320). Proprietăţi mari sunt de tot puţine şi chiar acestea si-au păstrat caracterul ţărănesc (32I). Acest fapt, lipsa de mari proprietari, a contribuit, în cea mai mare măsură, la acea "egalitate fericită". Evreii, cari sunt în mijlocul unui "popor-copil", "adevărate elemente de distructie" n'au găsit la Bulgarii harnici şi econorni terenul, pe care l'au găsit la Românii "iubitori de lux şi cheltuit ori u (sunt 33,655 Evrei). Starea economică e cât să poate de infloritoare. In caz de secetă Bulgarul nu e expus la rizicul unei foamete pentru că se aprovi­ zionează pentru anii răi. Exportul s'a ridicat în I904 la 157,6IO,OOO faţă de 108.073.000 din 1903 şi faţă de 53982.000 fr. din I90o. In 4 ani balanţa comercială a dat un profit de 106.994423 fr. Populatia s'a ridicat la 4 mil. Numarul celor cari nu ştiu carte e foarte mic; "mai puţin ele 10%" (34I)- Armata să ridică, în timp de pace, la I90.452 de oameni şi 1080 tunuri. In timp de răsboiu pot mobiliza 320.000 oameni (4541. Moralul trupei e excelent. Ofiţerii nu-şi cheltuesc timpul şi energia prin cafenele. Evident că un astfel de popor cu atât de alese calităţi "nu să poate resemna' să rămănă în graniţele actuale, artificiale, croite de diplo­ maţia europeană. Este o chestie de existenţă ca statul lor să aibă 2 ferestre: "să ajungă la marea Egee şi să absoarbă Salonicul" (462). S'ar resemna cel mult să-şi părăsească connaţionalii din Basarabia. Nu pot însă renunţa la Dobrogea, care "le-ar reda acea frontieră a Dunării atât de naturala" (463). Chiar de Constantinopole s'ar putea lipsi "pentru moment, Iăsăn­ du-I Turcului", "d;,r pentru ce n'ar cuprinde toată această Mace­ donie ..... , care a fost centrul guvcrnământului bulgar în evul mediu"? (462)- Cuto-Vlahii ? Sunt numai 100.000 - ne asigură autorul - (481) şi "au fost inventati" de România "pentru a avea pretext de a in- 6 [738] 738 CONVORBIRI LITERARE , 1 I tervenl" şi a dobăndi, ca recompensă, quadrilaterul cu linia Rusciuc­ Vama (468). Autorul prevede în viitor o uniune a statelor unite balcanice. Ro­ mânia, care e şi ea balcanică - în alt loc spune că aspiraţiile Româ­ nilor, cal i sunt "un popor balcanic" sunt în Carpaţii Ardealului - s­ va face şi ea parte, e evident, din acea confederaţie. "Centrul de gravitate" al acelei confederaţii nu va fi însă la Bucureşti, ci - uşor de ghicit - la Sofia. . Nu e necesar să mai relevez caracterul tendenţios al acestei cărţi. Dar cetirea ei e folositoare, căci ne spune şi unele adevăruri crude. 1. URSU. Gustav Weigalld. Bulgarische Gr amtnatib, (lohann Arnbrosius Barth.). Leipzig, 1907. Puţin după deschiderea primului curs de limba bulgară la univer­ sitatea din Lipsea, d-I W. a ţinut să pună la dispoziţia elevilor săi si un manual de 1. bulgară pentru uşurarea acelui studiu. Mulţi cari nu vor fi cunoscând mai de aproape activitatea sa din timpul din urmă în domeniul limbilor balcanice, se vor mira poate de faptul. că pentru studiul 1. române publicase tocmai după IZ ani dela des­ chiderea primului curs "Praktische Crammatik der rumănischen. Sprache", iar pentru 1. bulgară abia numai după câteva luni. - Pentru aceia însă, cari au urmărit consideraţiunile sale cu privire la limbile balcanice asa ceva era de asteptat. Elevii săi dela "Institutul Român", cunoşteau �ai de mult din 'paralela sintaxei române, bulgare şi al­ baneze, că d-I Weigand stăpân ea limba bulgară în toate amănuntele ei. Metoada urmărită de d-] W. este la fel ca cea din Gramatica ro­ mână. Diferenţa între una şi alta este numai după formă. Pe când pentru limba română s'a servit de limba populară, pentru 1. bulgară. si-a ales pe cea literară. Motivele, cari l-au îndemnat 1:1 aceasta, sunt de natură practică: In Bulgaria încă până astăzi nu s'a putut închega în mod definitiv o Lrnbă unitară comună din cari apoi să se des­ volte cea literară. Amestecul celor două dialecte la olaltă este asa de mare, încât nu cu puţină greutate se poate stabili accentul şi 'pro­ nuntarea cuvintelor. Cei din dialectul de 'Est accentuează într'un fel; iar cei din Vest pronunţă într'alt fel. La aceasta se mai adaogă şi pedantismul etimologic care îngreunează pentru străini colosal pr i­ ceperea Iimbei normative. In timpul din urmă a început un curent pornit din şcoală şi secondat de literaţi, după care Se fac toate sfor­ tăr ile să introducă ordine si unitate în limba literară. Pentru aceasta tinându-se sarnă de raportul influentelor celor două dialecte domi­ nante, s'a admis pronunţarea vestica şi accentuarea estică. Sofia n'a putut avea rolul Bucureştilor în această privinţă. Aşa că în şcoală ca şi în pătura cultă de pretutindeni, se păstrează măsura aceasta ca normativă pe baza căreia mai târziu limba literară Îşi va căpăta forma ei definitivă. Incolo planul este acelas ca si la Gramatica limbei române. �artea flexionară şi sintactică sltnt tratate paralel în aşa măsură ŞI într'o formă aşa ele intuitivă, încât încă din primele ca­ pitole, i se dă cuiva posibilitatea să se introducă p'" calea practice­ teoretică în partea cea mai grea a gramaticei bulgare : Verbul. Cine s'a ocupat numai puţin cu studiul Iimbei slave, îşi poate da sa mă de. greutăţile ce se interpun la clasificarea verbului. Atâtea tulpini ale acelui aş verb cari servesc la formarea atâtor forme ver­ bale. Neregularitatea aceasta s'a continuat până azi în 1. bulgară în, . ! [739] CRONICA 739 aşa măsură, incât a ajuns o curată dezordine. Acl se mai adaogă şi schimbarea accentului care n'a putut fi inlăntuit de nici o regulă. Dar greutatea mai mare la verb constă pentru stăi ni şi în altceva. Felul de acţiune a verbului bulgar independent de subiect arată o astfel de nuanţare de înţeles deosebit in exprimarea ei, încât ea poate fi desăuârşită (Perfectivă) sau nedesăuârşita (Impcrfectiva), după cum acţiunea se prezintă ca ingresivă, efectivă, momentană sau iter ativă si durativă. Deosebirea aceasta ne este cunoscută nouă în mică măsură numai la trecut, unde avem un Perfect Simplu, si Im­ perfect, la Prezinte însă rămâne neînţeleasă. D·I 'vV. pătruns de' toate greutăţile acestea ce prezintă verbul pentru străini, a căutat să-I expue cu atâta preciziune de definiţie şi aplicaţie intuitivă, încât împărţirea lui în trei clase cu subdiviziunile ei, precum si normele stabilite după cum cineva poate afla forma perfectivă sau' imperfec­ tivă, formează un capitol care poate servi ca model chiar grarnati­ cilor bulgare din Principat. Alte două capitole tot asa de interesante sunt "Formarea cuvin­ telor prin sufixe" (5) şi "p'refixele" (6). Se ştie, că în ceea ce priveşt� bogăţia de prefixe care modifică câte odată Cll totul sensul verbului la care se adaogă, l irnbn bulgară se aseamănă cu 1. germană. Atâta numai, că în bulgăreşte înlănţuirea de prefixe şi cu aceasta îngră­ mădirea de mai multe sensuri la aceiasi tulpină este mult mai mare. Astfel d. P: dela verbul "cazvann" cu' însemnarea primitivă "spun" se poate larma un cuvânt ca "iz·po-na.pri·kazvamL" s iatu nr i însem­ nează "termin povestinrl câte ceva din ce-mi stă pe inimă". Va să zică, atătea nuanţări nouă in Însemnare pe care verbul le capătă numai dela prefixe. D·I W. explică însemnarea după funcţiune � s�­ fixelor in asa fel, in cât, cunoscând cineva numai însemnarea tulpinei, nu mai are 'nevoie să caute sensul verbului compus în dicţionar unde de cele mai multe ori găseşte o explicaţie greşită. Tot aşa proce­ dează d-l W. şi la formarea cuvintelor prin sufixe. In capitolul acesta ni se dă funcţiunea unui numar de aproape cincizeci de sufixe din cele mai întrebuinţate. Printr'ânsele gasim .) bună parte care există şi in limba română Partea aceasta pare cu atât mai însemnată,. cu cât o expunere a diferitelor însemnări ale sufixelor după funcţiune nu există pentru bulgară nu numai în gramaticele bulgăreşti de şcoală, dar nici chiar în lucrările speciale din acele câteva cari s'au făcut până azi. Pentru noi Românii capitolul acesta este de un indoit interes. In general, lucrarea d-Iui W. este o contribuţie preţioasă l� cu­ noaşterea limbei bulgare pe căi sistematice. Valoarea ei ştiinţifIcă şi în acel as timp practică reese mai mult pentru aceia, cari vroind să se ocupe cu 1. bulgară, au avut nenorocirea să se folosească de gra­ matica lui Str auss si DIIgovic!1 (Viena, 1895), o lucrare greşită în orice privinţă, sau de gramaticele lui Cauleof (Viena, 1852) şi a lui Chlerborad (Leipzig, 11;87), arnandouă unilaterale, prin aceea ca dau flexiunea şi felul de pronunţare nurmi din dialectul de Est D·I. VV. nu numai că s'a servit de limba literară comună tuturor Bulgarilor, dar la accent a căutat să tie seamă de orice trecere di alectalăvPcn­ tru aceasta dsa a fost ajutat şi de doi tineri bulgari, stude.nţl în filologie, d-I Michoff din Târnova şi St. Romanski din Orhan ie. . . Gramatica d-lui \\1. va fi bine venită în deosebi pentru Români �I mai ales pentru filologul român. Lipsea, TH. CAPIDAN. [740] 740 CONVORBIRI LITERARE 3. R. evi s t e. Revue des Deux llfolll1es, 15 Iulie. - Un mare arbitraj naţiona ', e socotit guvernul consular de pe vremea revoluţiei franceze. Napoleon prim consul a fost p-ersonalitatea politică care a ştiut să infrănezc şi să domine el toate partidele j a putut să stabilească liniştea in părţile tulburare ale Franţei şi a reuşit să 'fixeze un acord cu Papa dela Roma. Rene Pinon, publică al treilea şi ultimul articol asupra cliestiunei ma cedonene, pe care o socoteste mai mult ca o chestiune socială - pentru aceasta arată emigrările din Macedonia -; sunt ex­ puse şi conflictele dintre România şi Grecia precum şi dintre Grecia si Bulgaria, Cu cât micile state balcanice -- si România e socotită între ele - se vor întări şi mai ales când vor' înţelege ca să sacrifice certurile particulare pentru un interes general atunci chestiunea ma­ cedoueană va fi numai balcanică până atunci însă tot marile puteri dispun de politica balcanică, La Revuc, 1 Iulie, - Sub titlul Intelectualii fată Cit lucrătorii se publică o anchetă făcută prin te lucrătorii sindical işti din Franţa. E vorba de încrederea şi de valoarea unei lupte a lucrătorilor alături cu intelectualii (savanţii, profesorii etc.) şi ceva mai mult, ce gândesc lucrătorii despre situaţia intelectualilor in societatea transformată. Majoritatea celor 15 răspunsuri publicate sunt defavorabile - numai au Încredere În intelectuali deşi mai toţi preţuesc folosul pe care Iar avea rnassa lucrătorilor din contactul cu intelectualii. La a doua grupă de chestiuni cei mai multi să feresc să răspundă. - Prin exemple vădi te se arată starea ele inferioritate a Museelor Frantei în corupa­ raţie cu ale Germaniei. Museele sunt încredinţate, ca sinecure la oameni nepregătiţi şi autorul articolului cere o lege prin care să se poată stabili despoiarea Frantei de comor ile-i artistice. Parcă ar vorbi de tara noastră, Dr. Felix Regnault arată chipul cum îşi pro­ cură lucrătorii alimentele şi socoate numai decât necesară o educaţie în acest sens. E interesantă formula de concluzie a articolului: "Unul din catehismele viitorului va fi un catehism al alimentării". P. Political Sience Qunrterl y, Iunie. Publicaţia universitătei Columbia, dovedeşte o ştiinţă seyioasă .(?�) când tipăreşte in cronica ei externă următoarele adevaruri cu prrvire la ţara noastră (p. 3)2): "Cam pe la mijlocul lunei Martie a isbucnit în România o revoltă a tărănimei din Moldova-de-sus, Mişcarea a fost pricinuită de exploataroa şi tirania marilor proprietari şi răsvrătit ii s'au Încercat să nimi­ cească locuinţele Evreilor de pe ţinuturile vaste ale proprietarilor absenţi şi să se facă stăpâni pe terenuri. Se spune că răsvrâtitii ar fi fost sprijiniţi de către membrii Uniunei (anti-semitice) a adevăratului popor rus., Foarte mulţi oameni au fost omorîţi şi o parte din pro­ prietate distrusă", Iar mai departe" La 24 Martie (st. 11.) ministerul liberal a demi­ sionat, fiind succcedat de ministerul conservativ (sic) sub d-I Sturdz a". Se vede: un pic de adevăr într'un noian de neexactităti. AsJ. se va fi făcând ştiinţă în bogata America de Nord? .' 1. R. [741] CRONICA ARTISTICA Din cfemeridele I''\uzeului de Artă naţională. V. Perspective tmbucurătoare. D-] Haret, Ministrul Cultelor, il vi­ zitat Muzeul. De această vizită atârna in bună parti! soarta viitoare a institutiunei. Ea pare a fi bine asigurată. Căci în potriva piedicilor ce au incercat unii să pue desvoltărci Muzeului, acesta a eşit in vin­ gător, Ministrul Cultelor, pe temeiul celor constatate de dansul, il dat inalta sa aprobare măsurilor luate şi a onorat cu puternicul său sprijin tănăra instituţie. Sub asemenea ocrotire Muzeul va căpăta desvoltarea cuvenită. Astfel, dela început, apreciind imposibilitatea in care se află instituţia de a-şi mări colecţiile cu un buget anual de două mii lei numai, d-I Ministru a binevoit să-i acorde suplimentul necesar deo­ camdată pentru procurarea unei întregi case ţărăneşti, care va fi una din cele mai frumoase podoabe ale colectiunei. Tot prin directă intervenţie a Ministrului s'au putut încorpora în fine la Muzeu şi colecţiile răslete rămase pe urma Expoziţiei. Ca o urmare naturală s'a mai cedat Muzeului încă trei mari săli pentru aranjarea colecţiunilor sale. Iar de indată ce împrejurările vr.r ingădul se va pune şi temelia clădirii atât de mult aşteptate a Mu­ zeului naţional. In mod firesc aceasta va trebui să se facă, odată ce colecţiile există şi justifică pe deplin un asemenea sacrificiu bănesc. Putin ne mai desparte dar de realizarea visului atât de mult dorit de toţi Românii, de a avea un Muzeu demn ele acest nume. In jurul inceputului dela şosea să sperăm că se va închega şi această instituţie care, mai bine ca oricare alta va da o oglindă a stărei culturale şi artistice a neamului românesc. Iar numele acelora, cari contribue la prosperarea acestei opere cu caracter şi menire într'adevăr naţională, trebuesc anume scoase la iveală în efemeridele Muzeului, care până aci a avut atătea vrăjmaşii de înregistrat. Un Joc de frunte printre intemeietorii Muzeului se cuvine el-lui Ministru Haret. AL. TZIGARA-SAMURCAŞ. [742] CRONICA ECONOMICA In chestiunea agrară. Mişcarea agrară din luna Martie, potolită cu multă greutate, a dat la iveală o stare de lucruri anormală in ce priveşte raporturile dintre agricultorii mari şi ţăranii muncitori ai pământului. In toiul eveni­ mentelor sângeroase, guvernul fără să cunoască în mod lămurit cauzele mişcării sătenilor, a luat angajamentul de a face reforme, cari până acum nu sunt studiate. Noul parlament, convocat în luna Iunie, nu a făcut altceva decât să hotărască numirea unei comisiuni care, după toate probabilităţile, îşi va începe lucrările la toamnă. Pană atunci urmează să se strângă toale elementele indispensabile pentru ca în deplină cunoştinţă a lucrurilor să se întocmească proecte de legi cari fără să aducă jignire proprietăţii şi agriculturii mari să îmbunătăţească starea materială şi morală a muncitorilor agr icoli.: După câte ştim, la ministerul de finanţe se lucrează, la serviciu! statistic, la revizuirea celui din urmă recensământ fiscal cu scopul de a stabili o egalitate în impunerea dări lor şi a degravă în mod simţitor mica proprietate. La ministerul de interne s'au adunat multe contracte de tocmeli agricole, noui şi vechi, şi diferite ştiinţe referitoare la condiţiuni le proprietăţii rurale şi la munca agricolă. In sfarşit la ministerul agriculturei se începuse să se cerceteze, de persoane cunoscătoare în chestiunile economice şi sociale, contractele de tocrneli agricole adunate din toate judetele şi se fixase chiar un termen pentru săvarsirea acestor lucrări, ziua de 6 August, după cum ne-am informat. Drept vorbind, acest din urmă minister era mai indicat să se ocupe cu studiul chestiunii agrare; ca şi în alte dăţi însă nici de data aceasta nu a putut să dea dovadă că este în stare să contribue la rezolvarea unei chestiuni de care depinde în primul rând buna stare a economiei noastre naţionale. Lucrările au fost toate lntrerupte, şi toate documentele au fost trimise ministerului de interne unde d-I Creangă are însărcinarea să studieze şi să coordoneze toate elementele adunate. N li poate fi îndoială că e bine ca să se lucreze, uneori, în o anumită [743] CRONICĂ 743 -directiune numai j însă mai nimerit ar fi fost in cazul de fată dacă minis'terele mai sus amintite şi-ar fi împărţit lucrările. Aşa, d� pildă, la ministerul de finanţe ar trebui în afară de revizuirea recensărnăn­ tului fiscal să se studieze cu de amănuntul sarcinile cari apasă pe ţărani prin taxele fondului comunal şi prin drepturile de vamă exor­ 'bitante. La ministerul de interne era bine să se studieze modul cum functionarii administrativi Isi îndeplinesc atributiunile lor, cum ei ap]j�ă legile j chestiunea sa�itară la sate ar fi fo�mat încă obiectul unor cercetări mai întinse. La ministerul domeniilor se cuvenea să se studieze regimul pro­ prietăţii rurale, rezultatele împărţirei părnănturi lor la ţărani, sistemele -de cultură, contractele agricole, comertul de cereale, etc.] De asemenea şi celelalte ministere ar fi putut să contribue la lu­ minarea chestiunii agrare, cum ministerul de culte şi instrucţiune publică şi ministerul de războiu. In vederea reformelor propuse va lucra însă un singur om, care din păcate, îşi începe lucrările cu idei preconcepute. D-I Creangă nu a voit să rămănă numai un statistician serios şi sincer ci vrea să dea cifrelor ce i s'au pus la dispoz iţiune o interpretare de aşa natură lncât să justifice reformele anunţate, din cari parte vor fi ircalizabile. Dovada acestei din urmă afirmaţi uni a noastră o găsim în recenta lucrare a d-lui Creangă Intitulată Proprietatea rurală în România. Nu vom face acum o recensiune a acestei lucrări i ne mărginim însă să reproducem următoarea frază din precuvântarea sa; poate nicăeri terenul pentru instigaţii nu putea fi mai prielnic decât în România, unde ţăranii se află într'o stare atât de nuzerabila, unde în schimb cei mai mulţi arendaşi, persoane intermediare, s'au transformat în adevăraţi cămătar i, spre a specula nevoile ţăranilor -- sub masca în­ voelilor agricole - şi unde proprietarii sunt absolut dezinteresati de părnantul lor, pe care în loc de a-I Imbunătăţr, îl lasă pradă spe­ culaţiunii uzura re ..... _ Dacă aceste afirrnatiuni ale d lui Creangă ar fi exacte ar fi să dezesperărn de viitorul ţării noastre; au fost şi mai sunt arendaşi de omenie şi nu toti proprietarii în mod absolut îşi lasă pradă pa­ rn ăntul speculatiunii odioase. In luna Septernbre vom putea cunoaşte rezultatul lucrărilor intre­ prinse la ministerul de interne şi teamă ne este că el nu vor servi la lămurirea chestiunii agrare sau dacă se vor pune temeiu pe ele o vor complica şi mai mult. CII. D. S1'. [744] DELA ROMÂNII DE PESTE HOT AR (ortodocşii) în: .666 .341 . 977· Total 1984. au avut: .527 .502 84 . 182. Total 1295. Şcoalele româneşti din Transilvania şi Ungaria. Groaza ce s'a produs în urma răscoalei din primăvară: pe d'oparte, iar pe de altă parte preocupările ce domină toate straturile societăţii româneşti privitor la reforma a­ grară ce se impune în România, au făcut ca să treacă a­ proape neobservată cea mai grea lovitură dintre toate câte regimul maghiar a dat Românilor elin statul ungar. E vorba de proiectul ele lege a lui Apponyi, votat de am­ bele corpuri legiuitoare ungare şi sancţionat şi de Coroană .. Lupta ce s'a desfăşurat atât în parlament, cât şi în afară ele parlament în contra proectului de lege prezintat de mi­ nistrul Apponyi, e cunoscută. Rămâne însă ele cercetat efectul, urmările aproape imediate, ce această lege va a vea asupra vieţii culturale nu numai a Românilor ele sub stă­ pănirea maghiară, ci şi a tuturor fraţilor din celelalte state, în primul rând asupra fraţilor elin H ornănia. Cultura noa­ stră, a Românilor de pretutindeni, este o comoară sufletească comună şi când se trage clopotul de înmormântare a unei însemnate părţi din numărul total a celor mai vechi altare de cultură românească, a scoalelor unde au invătat carte un Şincai, Petru Maior, Inocenţiu Clain, Gheorghe Lazăr, Ţichindeal şi alţi apostoli ai neamului, -- este evident, că se abate primejdie nu numai asupra unei părţi dintre Ro­ mâni, ci şi asupra întregei culturi române. Peste trei ani, când intră în vigoare legea kossuthistă, nu mai încape îndoială: Şi anume, nu numai a celor pri­ mare, ci şi a unei părţi dintre cele secundare: a preparan­ diilor (şcoale pedagogice, normale). Să ne explicăm. La anul I900 Românii din statul ungar au avut şcoale primare după cum urmează: 1. Cei de confesia gr. orientală I) diecesa Aradului .. 2) n Caransebeşului 3) archidiecesa Sibiului . II. Cei de confesia gr. catolică (unitii) 1) archidiecesa Blajului ." 2) diecesa Gherlei. . . 3) " Lugojului 4) " Oradia-Marc [745] CRONICĂ 74& După arătarea făcută la congresul naţional bisericesc (vezi raportul general al consistorului metropolitan gr. or. din Sibiu, 20 Sept. I903, pag. 1 II), până la 1903 s'au mai înfiinţat Ia şcoale confesionale şi s'au desfiinţat 5. D'atunci încoace situaţia e aproape aceiaşi. Se poate deci susţine, că în prezent Romanii ortodocşi au 1990 şcoale primare, la cari funcţionează 1866 învăţători (restul preoţi), iar Românii uniţi au 1295 şcoale primare, cu 1283 învăţători. Pentru susţinerea acestor şco ale, la 1900 Romanii gr. 01'. au jertfit (anual) 1.807.360 coroane. Cei gr. catolici 1.300.000 coroane. Un total deci de 1.300.000 coroane. Un total deci de 3.IIO.370 coroane anual (1). In urma stăru­ inţii mai mult decat severă, ce au depus inspectorii (re vi­ zorii) regeşti maghiari de a se conforma toate comunele parochiale confesionale legii care prevede minimul de 600 şi 800 coroane anual, precum şi quinquinal de 100 coroane pentru fiecare învăţător, apoi rechuisite şcolare, - nu este de loc exagerată afirmarea că în prezent jertfirn anual pen­ tru susţinerea şcoalelor noastre confesionale nu mai puţin decât 4 milioane coroane. Nu s'ar putea susţine, că aceasta este maximul cat pu· tem jertfi. Cu oarecare sforţare, s'ar mai putea scoate un milion, mult un milion şi jumătate. Cănd ne gandim lnsă, că noi, Romanii din statul ungar, suntem singurul popor în Europa, care plătim două feluri de dări: pentru stat şi pentru susţinerea instituţiunilor noastre culturale (şi în multe părţi darea pentru cult este mai mare decât cea către stat, măcar că nicăeri în Europa mica proprietate nu este aşa de împovărată ca în Ungaria), cand ne gândim apoi la greu­ tatea cu care se colectează si sus arătata sumă (incasată aşa zicănd în mod particular; căci administraţia comunală şi judeţeană nu ne dă nici un concurs, ba pune chiar pie­ deci), este lesne de înţeles lovitura ce ni se aplică prin noua lege a lui Apponyi (operă a consilierului ministerial Ha­ lasz, alias Hirscb, Ovreiu din Marrnaţia, unde şi-a început cariera ca învăţător al Ovreilor galiţieni), care ne impune sarcini de patru ori mai mari ca cele actuale. Nu se zice în lege: desfiinţăm şcoalele confesionale! Ci se prevede pentru învăţători lefuri atât de mari, încât noi, confesiunile, nu avem de unde plăti. Avem numai dreptul să recurgem la ajutorul statului. In acest caz însă limba de propunere (1) Vezi: "Rom2nii din statul ungar", p. 284. [746] CONVORBIRI LITERARE are să fie cea ungurească, iar învăţătorul ajunge şi el pus sub autoritatea şi la dispoziţia ministrului maghiar. Un astfel de învăţător român şi dacă ar vrea, n'ar mai putea să îndeplinească apostolatul de până acum. El nu poate să mai existe decât ca uneltă în mâinile administraţiei politice, căreia legea Appooyi îi pune la dispoziţie o rnul­ ,ţime de mijloace draconice, de pildă: destituire nu numai pentru "agitaţiune", ci şi pentrucă revizorul şcolar n'ar fi multumit cu resultatul acti vitătii învătătorului... Măsurile acestea sunt valabile de altfel �i fată d'e invătătorii cari n'ar aveă ajutor dela stat, ci sunt susţii1uţi numai de jertfa na­ ţională, din banii greu agonisiţi ai ţăranilor noştri. Ba ceva mai mult: pentru vreo "vină" a învăţătorului confesional (a fost denunţat că agită ori inspectorul şcolar regesc n'a 'rămas mulţumit cu ştiinţa de carte ungureasca a elevilor români), legea prevede pedepsirea intregei comuni, desfi­ injând şcoala confesională şi infiinţănd, bine înţeles, în 10- eul ei şcoală ungureasca de stat. Măsura aceasta face cu neputinţă să ţinem şcoală româ­ nească, oricât am jertfi, cel puţin în locurile expuse ori în comunele unde avem învăţători excelenţi. Cine nu ştie oare, ce înţeleg Ungurii prin "agitaţie" când e vorba de Romani? .Şi cine poate contesta veracitatea rapoartelor revizorilor şcolari? Ei propun (în comisia permanetă judeţană) închi­ d.erea şcoalei române (sărbe ori săseşti), prefectul şi comisia primesc, iar ministrul aprobă. Apelată nu există. E posibil, ca la început să ne ea mai domol. Nu sufere însă îndoială, că legea asta desfiinţează toate drepturile noa­ stre şcolare garantate în Statutul Organic dela 1869 (măcar că acest Statut, in articulat în lege, nu e abrogat), precum ,e sigur, că noua lege s'a făcut numai pentru a desfiinţa învăţămăntui confesional naţional. E chestie deci numai de cătiva ani, până să se închidă şi cea din urmă şcoală ro­ mânească de pe teritorul statului ungar. Iată cauza principală, pentru care chiar de pe acum s'a emis ideia, ca în ziua în care intră în vigoare legea lui Apponyi, Românii să anullte şi el cel Închid cele J.JOO şcoale româneşti ! Unei lovituri de stat să i se răspundă printr' o contralovitură l Să vedem de unde va lua ministrul sutele de milioane necesare clădirii si inzestrării atător scoale, de unde va lua d'odată atătia în�ătători si din ce-i va plăti?! Ideia să nu pară bizară ( Intr'adevăr, 'nu se află printre noi un singur om de seamă, care să consimtă la o maghz'ari- [747] CRONICĂ 747 zare pe banii noştri: noi să plătim pe învăţători, iar ei, bieţii, să fie la discreţia administratiei politice şi însăşi şcoala ro­ mană fabrică de maghiarizare ! Chiar dacă n'ar fi rigoarea legiii care să ne silească la abandonarea unei părţi însemnate a şcoalelor noastre, sunt alte greutăţi la mijloc. Se ştie, că noi, Românii din statul ungar, avem şcoli nu numai în cele 2.981 comune cu majori­ tate românească, ci şi în comune (urbane mai ales 1) unde suntem minorităţi. Dintre toate acestea, abia a patra parte s'ar putea conformă legii şcolare care va intra în -vigoare la 1 Iulie 19IO. Intăiu din cauza sărăciei, generală printre Români. A doua cauză: situa/ia g'eografică a comunelor noastre. Intr'adevăr : cum şi de unde să plătească pentru şcoală mii de coroane pe an comune de câte 500 suflete '? Ori aproape majoritatea comunelor româneşti au locuitori în grupe dela 100 -500 suflete. Şi din rest, deasemenea, ma­ joritatea comunelor româneşti au locuitori în grupe dela 500 - 1 .000 suflete. Astfel în comitatele cu majoritate (absolută on relativă) românească, avem urmatorul tablou: (1) 'I:nitat � .� � � I �rm � 'C c c ,� � «o ... "" ;: <� 3 E o.� " � :e " 2 E E bfj E '" "" E bll .o S � ... u o. o " V ,('j o c v � o c ;;; � o o e , I 'C::: :5 p:; :::> <.) (f) p:; :::> c (f) p: :::> o (f) p:; '3 � u c I locuiesc în grupe locuiesc in grupe locuiesc în grupe locuiesc in o o >-l::: dela 100-5°0 dela 500--1000 peste 1000 oraşe '" 1. Ard�"l 5931 1. Alba de jos. 48 '9 73 5 52 3 4 4 3 2. Bistrita N .. 44 - 29 - 8 - - - 28.6 3· Braşov 2 '3 9 q 4 8 [O 12 6371 4, Cotocna 1°3 55 3 93 3° 32 8 3 42•2 5· Fug ăraş . 8 - 43 35 - - - 38.2 6. Hunedoara. III 27 Il 53 5 48 � 4 39,0 7· Mut-. Tur-da. 55 7' r 28 53 ,6 42.9 8. Sibiu I2 6 II 3° - r a 35 28 46.2 9, Sol. Dob. I�6 48 la "3 1 3' 6 49.8 10. Tirn.mare. 68 I7 36 68 5 ,p 3 3 q 2 '13.6 II. Tn-n. mică, 5° "9 - 38 18 4 5 1 63·7 12. Turda Ar ieş 43 25 12 5 Pentru ce bunăoară Dante alege tocmai pe Virgiliu, sau mai bine de ce Beatrice i'l trimite înnainte, cu putere de a străbate tot iadul şi tot purgatoriu], - pc câtă vreme găsim în cantul al 4-1ea al Infernului, căntul neboteeaţiior şi al croi/ar ştz'l'nţei şi tnrtuţe: antice cari nu creeur ă in Christ, pe Omer, Oraţiu, Ovidiu şi Lucan, găsim pc Sacra te şi Platon, toate celebrităţile timpurilor vechi? Şi de ce aceştia. Omer, Socrate ,:;;i Platon, sunt puşi ne! eÎeco mondo, în lumea oarbă a Infernului, ca necrezători în Christ, când ei săr­ manii trăiseră cu veacuri înnaintea venirei măntuitorului '( ­ Pentru ce de asemeni defilează, în ultimele două cercuri [775] SCRISORI RO::lIANE 775 ale Infernului şi În. tot Purgatoriul, o mulţime de nume proprii, cari n'au decât o importanţă cu totul locală şi se­ cundară, chiar pentru Istoria detaliată a Florenţei, şi cu chipul acesta micşorează spiritul generalizator al Poemei? - Pentru ce, în Paradis, face teorii de mecanică cerească după Ptolomeu, pentru zilele noastre _ ridicule; pentru ce amestecă legile gra vitătii cu amorul şi densitatea? Copernic şi Galileu desigur trebuie să fi fost trişti de o asemenea ştiinţă poetizată.- Dar ... ce ideaţiune extraordinară! ce măreaţă concep­ ţiune a unui tot atât de complex, cum e omul, pe planeta sa, faţă de firmament! Dorul de ideal străbate prin toate cănturile acestei poeme, şi este nota lor dominantă. Puterea imaginativă a lui Dante e enormă, atât de enormă, încât găsim alături de dansul, şi după dansul, un pictor, pe Gust. Dare, care se încearcă să 'dea forme vedenielor lui Dante, şi se repetă în mod supărător. Făcând şi aici partea timpului, a marei înrâuriri religioase, a nimicurilor istorice, pentru cari limba italiană are o vorbă atât de exactă: pettegdezzi, rămâne în picioare un monu­ ment măreţ de limbă, de formă poetică (terea rima fiind cea mai grea pentru o poemă}, de imaginaţie, un monument de marmoră albă, de sub care curge un izvor dea pururea rece şi limpede: al idealului. Iar Dante (din strămoşi chemat degli Elisei, iar după bunica sa, donna Aldighiera degli Aldighieri, Alighieri) se naşte în mijlocul oamenilor şi lucrurilor cu cari ne-am în­ tâlnit în Florenţa, în anul 1265. Familia sa, guelfă, silită de împrejurări să intre în vârtejul timpului, era tocmai in exil: prin urmare una din primele noţiuni ale copilului fu străinătatea, pe care soarta i-o închinase, pentru mai târziu, în întregime. Rămas fără de tată la Il ani, dar întors în pa­ trie cu partidul Guelfilor, nu auzea vorbindu-se de cât de [776] 776 DUJLIU ZAMFIR Eseu starea Italiei, de prigoniri politice, de pretenţiunile popo­ rului, ba fu chiar silit să se lepede de gradul său social şi să se înscrie -- o ironie a soartei !-- printre Spiţeri, cari apartineau Artelor Maggiori. Dar în fond viata sa in primii ani fu de poet amator, cât se poate de indiferent de lucrurile publice, cu sufletul resfrănt asupra lui însuşi, singuratec, fără expansiune. La 9 ani se înamorase 'de Beatrice Portinari, dar in felul său, cum se inamorase Eminescu de luceafăr: Pareami che il suo viso ardesse tutto, E gli occhi avea di Iet izia si pieni ... Ca un om preocupat, care priveşte un lucru şi pare că-I vede, pe când în realitate el priveşte propriile sale ima­ gini, -- Dante irnpănzuia pe umeri omeneşti himerele sale sublime. Că se despărţi de Beatrice şi se duse la Campal­ dino să se lupte; că Beatrice se mărită şi luă pe un Simone de'Bardi; că lumea florentină, împărţită şi catagrafisită în Arte, se ura şi se sfăşiă ca fiarele, -- ce interes mare pu­ tea să aibă, pentru un suflet atat de plin de ecourile lui însuşi? Numai când muri Beatrice, se făcu o mare tăcere. Amo­ rul şi moartea'. _. Moartea � ... Dar cu un an mai târziu, în 1291, acest om, care a vea să viseze şi să cânte pe moartă în toată lunga sa pribe­ gie, se însură cu o Gemma dei Donati. Mirare pe istorici şi pe critici. - Şi cu toate astea, ce lucru firesc t Numai spre a ţine ordinea cronologică a evenimentelor, şi din sfi­ eală de efecte retorice, nu am continuat periodul de sus: .,că se despărţi de Beatrice ; că Beatrice să mărită cu un altul; că muri; că, un an mai târziu, Dante se însură,- ce interes mare putea să aibă pentru un suflet atât de plin de ecourile lui insuşi î". Şi aşa e. - Pentru mulţimea zilnică a oamenilor, aseme­ nea simţirnănte au o tivitură de ridicul, -- fiindcă natura vrea ca amorul, în legile sale comune, să fie brutal şi slab, după cum cărbunele e negru şi nerezistent; dar cănd tai- [777] sem SORI HOll1ANE 777 nicile legi ale firei îl cristalizează, atât de rar şi atât de greu, --- din aceleaşi elemente iese diamantul, lucrul cel mai tare şi cel mai limpede. - Şi avu şapte copii Dante; şi pribegi toată Italia, exilat (ba ajunse chiar până la Paris); şi scrise şi alte cărţi lna­ irite de Divina Commedia precum Convito (Banchetul) şi De Vulgari Eloquio, Vita Nouua şi Monarchia care însă se topiră în focul şi renumele marei poeme. - Dar nimic nu-l făcu să-şi întoarcă privirile dela lumina cerului trans­ parent, în care plutea Beatrice. Timpurile toate au cunoscut o icoană de babă uscată, rea, cu bonetul Florentin tras pe urechi şi încununat cu lauri; acesta ar fi Dante după moartea Beatricei şi exilat. Vremurile din urmă au dat la lumină un alt portret al lui Dante, de Giotto, tânăr' plin de viaţă. - Care este cel au­ tentic? Probabil cel din urmă. Şi cu toate acstea cel dintăi răspunde mai bine inchipuirei posterităţii. După acest portret şi după toate aparenţele, Dante ar înfăţişa o lature a firei şi a poemei sale, care ar veni în sprijinul teoriei d-lui Gherea, şi anume: pesimismul istoric şi pesimismul individual.-- In adevăr, Infernul şi Purgatoriul sunt pline de detaliuri istorice dureroase, de nume proprii de familii cari au tre­ cut la nemurire, ca tipuri. Cu răutate, Dante le infunda în cercurile Infernului, părând că vrea să răzbune Florenţa de răul ce-i pricinuiseră. - Pe de altă parte el, personal, a pribegit, surghiunit din oraşul de naştere, la Roma (ca ambasador) ; de acolo, la Siena; apoi la Forli, Bologna şi Padova, de unde trecu în Lunigiana la marchizii Malapsina; ele aci, în părţile Casentinului şi în Montefeltro, unde bo­ iereau nobilii dela Faggiuola ; iar de aci 'se pare că o porni la Paris, după spusa lui Boccaccio. Dela Paris se întoarse cu Contele de Luxemburg, care, ales împărat, venea la Milano să se încoroneze; apoi, pentru câtva timp, i se pierde urma. Istoria îl regăseşte pe lângă amicul său U guccione dela Faggiuola În Pisa şi Lucea, pe la 1315, şi doi ani mai [778] DUILIU ZAMFIHESCU târziu pe lângă ilustra familie a Scaligerilor (dela Scala) care boierea Ia Verona. -- Aceste trei renumite familii fură sprijinul poetului în vremuri grele, şi lor închină el poema sa (partea întâia lui Uguccione dela Faggiuola ; partea a z-a lui Moroello Malaspina; partea 3-a lui Can Grande della Scala). Dela Verona trecu la Ravena, unde în anul I321 muri.- Va să zică viaţă mai bătută de vânturi, nu se poate.- Dacă insist asupra lui Dante şi a vieţii lui, O fac fiindcă acest mare poet e o dovadă puternică în potriva teorie1or moderne ale raportului dintre societate şi natura scriitorului. Da, cum am zis mai sus, este o aparenţă de raport intim intre Divina Commedia şi viaţa lui Dante. Arnărătul de poet nu putea să nu plângă o astfel de nedreaptă soartă. Dar raportul vieţii lui cu opera, este tocmai partea cea slabă a operei, şi din fericire pribeagui dela Verona şi Ravena, CLI 7 copii după el, invăluiă sufletul tănărului lui Giotto, care păstrase, nepieritoare, icoana Beatricei. - Splen­ Dom-ea poemii stă tocmai în aceasta: puterea de idealizare a sentimentului afectiv. Şi acum să ne aducem aminte de starea lucrurilor în Florenta ; de Artele de sus şi de jos; de bătăi, prigoniri şi surghiunuri; de starea de mizerie a lucrătorilor; de teoriele lui Marx şi Engels; de d-I Gherea, şi să ne în­ trebăm: ce are a face seninul ideal al lui Dante, măreţ ca sferele cereşti, cu asemenea trecătoare lucruri? Nefericit, martir în toată viata lui, Dante, ca Christos, este pesimist pentru el, fiindcă interesul individualităţei sale stand afară din sine însuşi, indi vidualitatea devine arnorfă ; şi este optimist pentru alţii din aceleaşi cuvinte. Ceea ce revine a afirma că fiecare om este ceea ce începe să fie: continuarea unor conditiuni fiziologice anterioare, pe cari raportul dintre rentă şi capital, sau arnandouă acestea şi uvrier nu-l fac nici mai bun, nici mai rău. DulJ,IU ZAMFlHESCU. [779] DOVEZILE In două articole precedente avuseiu plăcerea deosebită să analizez încercările de filozofie biologică ale d lui pro­ fesor Paulescu. Trecuse vreme destulă, aproape un. an dela publicarea ultimului meu articol şi incepusem să cred că nu voiu fi onorat cu răspunsul d-sale, Acuma însă, când văd CllI1I răspunde, înţeleg pricina întârzierei. Avusesem ideea lipsită de prudentă, recunosc, să-I sfatuesc să se adreseze unui "matematic sincer" care să-I lămurească asupra înţelesului cuvăntului ,,forţă" în mecanică; - era un chip de a discuta, o simplă glumă nevinovată. D-I Paulescu însă s'a pus pe căutat, a găsit pe acel matematic şi astfel se face că În răspunsul dat singurul fapt nou pe care-I aduce este prezintarea unui fel ele certificat de capacitate, pe care i-I dă, cu o g raţiozitate bănuită de o "amiciţie scumpă", d-l inginer-şef Perietzeanu (1). Zadarnic am arătat că în natură nu există "spenl lincane' astfel cum le închipue d-sa, izolate şi fixe, adecă lipsite ele orice legături cu tipurile vecine şi încremenite în forma şi structura lor originară. Zadarnic am arătat că nu se poate defini specia în mod ştiinţific, adecă cu preciziune şi obiec­ tivitate; şi ştiu că tot atât de puţin voiu impresiona pe d-I Paulescu când li voiu aminti că astăzi noţiunea de specie (1) Să se vadă "Apendice/eli d-lui Prof. Paulcscu, cu scrisoarea d-lui Perietzeanu, Ia care voiu răspunde în ultimul capitol al artico­ lului de faţă, capitol care va apare în viitorul număr al acestei Reviste [780] 780 D. VOINOV Iineană, - a "ullităjei de forma", astfel cum şi· a rnsuşit-o+-, se află In o fază critică care i-a ştirbit cu totul splendoarea de altă dată. La toate aceste consideraţii d-I Paulescu dă, netulburat, acelaş răspuns: "sunt atatea specii câte au fost create la Inceputul lumei" şi cea mai bună dovadă despre aceasta e că "nu s'a putut constată, zice d-sa, nici măcar l11Z singur .fapt care să demonstreze realitatea transformării specuior" (1). Aceeaşi atitudine prielnică păstrează savantul coleg şi fată de cuprinsul articolului meu al doilea. Făcând ochii mici pentru a da figurii o rnfăţoşare ironică. se întreabă nedumerit pentru ce am găsit de cuviinţă să fac acea lungă povestire asupra modului "cum îmi inchipui" că au ajuns oamenii să creadă in dumnezeu, spirite şi suflete ?, (2). (,) D·I Prof. Paulescu mă lnvinueste că am făcut confuzie între ,,fecundaţie" şi "fewnditate", spunând că, în adevăr, fecundaţia e un fenomen fizic, consistând în unirea spermatozoidului cu ovulul, pe când, fecunditatea - criteriul invocat de d-sa pentru stabilirea noţiunii de specie, e altceva, este o "calitale", "aptitudinea mai mult sau mai puţin mare" pe care o au fiinţele de a se Inmulţt. Şi ca dovadă că o asemenea confuzie nu trebuieşte făcută, contrazicătorul meu atrage atenţia asupra faptului că fecunditatea există atât la fiinţele superioare, sexuate, cât şi la cele inferioare, unicelularele, la care nu poate fi vorba de fecundaţie. Mulţumesc pentru această observaţie, cu toate acestea declar că menţin cele spuse şi în această privinţă. D-j Paulescu se înşală dacă crede că se pot stabili limite atât de riguroase între modul de înmulţire al fiintelor inferioare şi al celor superioare, şi când consideră forma sexuată de reproducere ca fiind apărută de odată pe pământ, complicată şi perfecrionată dela început. tlpirit scolastic, dsa nu poate înţelege, apoi, că fecunditatea, "calitatea", nu-i decât caracterizarea fiinţelor care se pot fecunda reciproc. Dacă dori a să fie elegant şi precis în expresii, autorul lucrării "Despre sivt în physiologie" trebuia să-şi aleagă un cuvânt mai nemerit pentru a-şi exprima ideea; - în loc de fecunditate, care are mai degrabă un înţeles statistic, arătând puterea de procreaţie specifică, trebuia să Între­ buinţeze cuvântul: fecnrrdaoiiitate. Dar aceasta o curată ceartă de cuvinte. (2) "După ce, fără nici un folos pentru discuţia de faţă, întreprinde [781] DOVEZILE 781 Din tabloul prescurtat al dezvoltării inteligenţei omeneşti pe care l-am dat şi care e o sinteză a cunoştinţelor actuale, iar nici de cum părerile mele proprii În această chestiune, cum crede d-sa, s'a văzut destul de lămurit că credinţa în forţe nemateriaie s'a ivit în faza de copilărie a cugetării omeneşti, adecă în o epocă anterioară ştiinţa». Când, prin urmare, se vorbeşte de pe înălţimea. unei catedre experi­ mentale, despre noţiunile de "suflet" şi "dumnezeu" în fiziologie, am tot dreptul să spun, că cerebralitatea pre­ tenţioasă a unui astfel de profesor zace supt apăsarea su­ perstiţiilor primitive. In atitudinea închinată în faţa icoanelor, a duşmanului ireductibil al transformizmului, întrezăresc atunci pe animistul din epoca pietrei,- transmis nouă tocmai de acea continuitate evolutivă pe care o neagă, - şi văd astfel în d-sa dovada cea mai puternică pentru temeinicia transformizmului. Arătând că e nepermis unui om de ştiinţă să întrebuinţeze noţiunea animistă de "suflet", credeam că am atins la bază, deadreptul, sistemul filozofic al colegului meu, şi că, mă puteam opri aci. D-sa, fără să răspundă nimic la toate acestea, rămâne netulburat şi repetă acelaş lucru: "finali­ tatea este caracteristica vie/ei". Deşi infiripat cu vigoarea nouă pe care i-o dă o cola­ borare scumpă, totuşi, se simte o schimbare în atitudinea contradictorului meu, care-şi are înţelesul ei. In mod brusc, d-I Paulescu şi a perdut veselia de propovăduitor pe care o avusese până acuma şi declară pe faţă la sfârşitul răs­ punsului sau că "nici d-Iui Voinov nu i-arn răspuns cu zeflemeaua, socotind că asemenea feluri de discuţie sunt nedemne de oameni de ştiinţă şi mai ales de profesori universitari, - si sunt meschine când subiectul discutiei este o > atât de important, - când este vorba de ultimde conuulsii o lungă povestire (oh ! cat de lungă!) asupra modului cum îşi închipue el-sa că au ajuns oamenii la notiunile de dumnezei, suflete, spirite ... ", Dr, N. Paulesou, -- Transformi sm ori Panlîsrn' şi Fisiotogie sen­ timentală, - răspuns el-lui D. Voinov, 19°7, II I t I I .1] [782] 782 D. VOlNOV agonia! ale materiaiismului sdrobit de louituriie uictorioase ale adeoăratei ştiinţe". Acelaş domn avea mi se pare altă dată accente mai glumeţe când amintea d-lui profesor Leon "vorba fetei il : "Zi-i mamă şi guşata până ce nu·ţi zice eail(1). Hotărît să nu mai glumească, d-I Paulescu descrie în modul următor procedeul riguros ştiinţific' pe care l-a întrebuinţat pentru a ajunge Ia descoperirea sufletului: " Un fisician ia un fir metalic, îi pune extremităţile în contact cu electrozii unei pile şi observă că firul devine incandescent. Constatând acest fenomen fisie, îl studiază, adecă caută să-i descopere cauza şi, după diverse cercetări, ajunge la conclusia că, prin acel fir metalic, trece ceva ... _ un agent ... care se manifestă sub formă de lumină şi de căldură, agent pe care îl numesc electricitate. "Tot astfel am procedat şi eu când am numit sufletul. Am constatat, prin observaţie, Ia fiinţele vieţuitoare, acte morfologice şi fenomene fisiologice coordonate în vederea unui scop, şi căutând să descoper cauza acestei finalităti, am ajuns la concluzia că, în aceste fiinţe există ceva, o cauză .... un agent ... , care produce asemenea efecte, agent pe care l-am chemat suflet. "Singura mea ţintă a fost să arăt că - procedănd cum proced savanţii in ştiinţele fisico-chimice,- se poate ajunge la noţiunea de suflet". Şi puţin mai departe, devenind ironic, d-l Paulescu cori­ tinuă : "Când d-I Voinov va reuşi să convingă pe fisiciani că electricitatea sau căldura nu există, voiu sta şi eu din nou de vorbă cu dsa pentru a hotărî dacă sufletul există sau ba. "Până atunci nu-i cer decât să admită în ştiinţă agentul suflet, punăndu-I pe picior de egalitate cu agenţii electri­ citate, căldură sau forţă mecanică il. (') Prof'. N. Paulescu, - Generaţiunea Spont anee şi Darioiniemul (răspuns la răspunsul d-lui Dr. Leon) Spitalul No. 3· 15, Iebr. I905, pag. 36. [783] DOVEZILE 783: Fie! Declar totuş pe faţă că prefer pe celalt domn Pau­ lescu, cel de răndul trecut, care în cuvinte sincere ne po­ vestea emoţionat cum în vremea tinereţei sale fragede "la şeaptesprezece ani", era să cadă în cursa materialismului perfid! (1), Preferinta mea se explică prin aceea că acuma când ne vorbeşte sever, când proclamă egalitatea dintre suflet şi electricitate, i se poate răspunde scurt că electricitatea mişcă motoarele, aprinde lămpile, pe când cu "agentul" d-sale, sufletul, va potoli, va stinge pentru totdeauna ultimul pic de entusiasm care-a mai fi rămas în auditorul facultăţii de medicină, Finalitatea şi organele rudimentare. Sunt cunoscute mijloacele cu care se cuceresc inimile­ credincioşilor, Se strâng oamenii în clădiri impunătoare, reci şi întunecoase, în care de abia pătrunde câte o făşie slabă de lumină, Luminile aprinse, mirosul de tămâie, orga şi corurile pătrund şi răsună pănă'n adăncul firei acelora pe care suferinţele de tot felul ale vieţei i-a făcut să simtă nevoia mângâerii. Preotul invoacă suferinţele Domnului, pomeneşte numele celor dispăruţi, stărneşte în mintea celor de faţă amintiri pioase şi scumpe, şi despoaie astfel noro­ dul din faţa lui, de cea mai mică urmă de rezistenţă mo­ rală şi ratională. Un procedeu impresionist aproape analog îl întrebuin­ ţează şi d-l Paulescu în discuţiile sale. Finalitatea, spune dsa, dar azi e admisă de majoritatea savantilor, chiar mate- (1) La şeaptesprczece ani eram materialist pentru că nu aveam de cât o sumă foarte restrănsă ele cunoştinţe asupra naturei . _. pentru că căzusem În cursa unei perfide afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi mat erialişti ", Dr. N. Paulescu,---Noţiullile " Suflet" şi "Dumnerjeu"­ in Physiologie 1.9°:), pag. 85- [784] 784 D. VOINOV rialişti, ca CII. Riehet (1) de pildă. Existenţa lui D-zeu, dar ea a fost proclamată de cei mai iluştri savanţi ai omenirei, şi prezintă cu această ocazie un adevărat "pomelnic" de. peste 60 de nume. Se poate, dar ştim că mulţi dintre sa­ vanţii pomeniţi de d-sa au trăit prin 1800, alţii în veacul de mijloc chiar, când nimănui nu-i era îngăduit să nu fie teist. Ştiu iarăşi că multe afirrnări teiste au fost zmulse de către biserica catolică prin chinuri, şi din gura murinzilor, şi mai ştiu în sfârşit, că asemenea mijloace de demnostrare nu intră în cadrul dovezilor ştiinţei experimentale, în nu­ mele căreia vrea să vorbească d-l Paulescu. Prefer deci pentru claritatea discuţiei de faţă, să despart, pentru o clipă numai, pe dl profesor de ilustra falangă în mijlocul căreia ţine mereu să se văre singur, să-I lipsesc deocamdată chiar de preţioasa colaborare a d-lui inginer­ şef Perietzeanu, şi singuri amăndoi, să cercetăm una din feţele chestiunii finnalităţii. Trebue să amintesc că finalitea a fost baza filozofiei sco­ Iastice, adică a filosofiei celei mai sterile din câte au existat pe faţa pământului. Această constatare ar trebui să ne pue pe gânduri, şi să ne ia dela început încrederea în sistemul filosofic al savantului meu coleg. Increderea o pierdem în adevăr cu desă văşire îndată ce se cercetează procedeul în­ trebuinţat de aceşti filosofi ca să ajungă la descoperirea fi­ nalităţii în natură. Ni se spune de atâtea sute de ani înainte de Christos, de către spiritualişti, că nu cunoaştem nimic mai bine decât pe noi înşine, graţie inteligenţei şi conştiinţei noastre, scăntee desprinsă din văpaea inteligenţei supreme, subtilă, supe­ rioară care pentru a cunoaşte şi a înţelege n'are nevoe de simţuri, de aceste mijloace inferioare. Dela noi Înşine prin urmare, zic ei, trebue să plecăm ori de câte ori vrem să (1) Mărturia lui eli. Richct nu slujeşte de altminterea la nimic, incat putea să nu mai fie invocată, fiziolog istul francez înţelegând finalitatea cu totul altfel decât vitaliştii, dovadă că insusi d-I Paulescu, sfăr­ �eşte să-I numească "materialist tndăr ătnic !", [785] DOVEZILE avem o bază solidă pentru injghebarea unei concepţii ge-, nerale despre univers. Astfel fiind, dacă considerăm activitatea omului, punerea tn valoare a inteligenţei omeneşti astfel cum se arată con­ cretizată In produsele industriei sau în operele de artă, con­ statăm că obiectul fabricat, maşina, tabloul de pildă, înainte de-a exista, mai înainte de a fi lucrate, sunt reprezentate În constiinta noastră. Stim mai dinainte ce vroim si ce avem "':. '" '" să facem şi ne potrivim şi inlănţuirn toate mişcările noastre spre îndeplinirea scopului urmărit, graţie acestei "repre­ zentări antiGlpate" a scopului. Astfel că deşi obiectul care va fi fabricat, încă nu există, graţie însă reprezentării sale anticipate în conştiinţa noastră, el totuşi există în mod ideal in noi înşine, adecă În agentul care-l produce. Din acest punct de vedere prin urmare se poate zice că obiectul în chestiune pre-exz'stă, şi că, din moment ce graţie acestei' preexistenţe, el determină toată seria noastră de acţiuni care-I va produce, în viitor, obiectul acesta, devine efect şi caueă în acelaş tz'tnp sau şi mai frumos, ajunge să fie "cauza propriei sale cauze" (1). Pentru cercetarea teoriei cauzelor finale aru ales ca con­ ducător lucrarea filozofului francez Paul Janet, pentru două cuvinte. Janet e unul din spiritualiştii moderni care s'a în­ cercat să dea o poleială ştiinţifică teoriei finalităţii şi apoi a fost urmat cu atăta fidelitate de d-l dr. Paulescu, încât sunt momente când riu se mai ştie cu care din cei doi fi­ losofi avem a face. In asemenea circumstanţe nu voiu putea fi bănuit că atribui unuia, părerile sau modul de expresie a celuilalt. Iată cum prezentul e determinat prin viitor, (,) Paul Juuet, - Les causes finalcs, 4-eme editicn, Paris, 1901", "nous disons que la cause finale, telle qu'elle nous est donnce dans I'experience, est un fait, sinon prevu, du moins predetermin«, et qui en raison de cette predetermination, conditione et comande la serie de phenornenes dont il est en apparence la resultante : c'est donc, en­ core une fois, un foii qni peat etre considere comme la cause de sa p r op»:« cause" (pag. 4). Conoorbt rî Literare) ast , ;x,:LI. [786] 786 D. VOINOV "consequentul prin antecedent"; iată cum, fără multă bătae de cap, obiectul anterior reprezentat în conştiinţa noastră, cu alte cuvinte scopul (finis=scop), fenomenul neprodus încă -,_ devine o cauză de mişcare, o forţă, nici mai mult nici mai puţin. Va recunoaşte cred Însăşi d-l inginer Perietzeanu că lu- crurile de data .asta au început să se încurce, şi că suntem .departe . de preciziunea d-sale matematică, simplistă, care-I făcea. să creadă în. axiome periculoase ca aceea că "nu' există efect fără cauză /". Dar lucrurile nu se opresc aci. Din această mică incur­ . cală de cuvinte, nevătărnătoare în aparenţă, a pornit, iată cum, nenorocirea întregei vieţi intelectuale a d-lui Paulescu. Dela industria omenească, prin simplă analogie, s'a trecut la fenomenele naturei. Filosofii spiritualişti au admis abso­ lut fără nici o demonstrare, pur şi simplu fiindcă au vrut să fie astfel, că raporturile care există între om şi produ­ sele sale, între artistul şi opera lui, există numai decât şi în natură. Ordinea fenomenelor naturale, potrivirea părţilor unui organizm, desăvarşirea formei organice, înlănţuirea funcţiunilor dintr'un organizm, armonia universală într'un cuvânt, nu pot fi, au zis ei, decât opera unui agent care a conceput scopul şi şi-a ordonat toate acţiunile ca să le în­ deplinească. Astfel născu povestea marelui artist care, cum s'a zis, după ce a zămislit universul în şase zile, se odih­ neşte de o vecenie întreagă, şi-a lăsat toată ,grija treburilor mai mici pe seama agenţilor mititei, cauzele secunde, ale d-lui Paulescu, sufletele. Prin un asemenea procedeu ştiin­ ţific riguros (l) au ajuns finaliştii, să proclame universal ul principiu al cauzelor finale, care ar stăpâni lumea: "Nimic nu e produs fără scop " orice fiinjă are o finalitate" (1). Şi (l) "Il faut le reconnaître: si l' experience ne nous avait pas donn c d' auance quelque par! le I),pe de la cause finale, jantais suiuant toute apparence, 110/(S n' eussions pu inuenter ce/te Ilo/ion: nous ne savons pas d'avancc et il priori que tout accord de phenornene a vec le futur suppose un but; mais cet accord ayant besoin d'etre explique, 110US [787] DOVEZILE 787 de unde din cele învăţate în contact cu natura, ştiam până acuma, că există o singură ordine în natură, şi anume sta­ .rea actuală a unui sistem e determinată de starea sa ime­ diat precedentă, sau că "nu există efect fără cauză", prin­ cipiu care unora dintre noi e atât de sacru, încât suntem. gata să-I proclarnăm cu orice sacrificiu, dovadă d-l inginer­ şef Perieţeanu, - iată că finaliştii ne spun că mai există si un altfel de determinism, acela al cauzelor finale! In vir- , . tutea celui întâi, determinismul cauzelor eficiente, pornim dela cauză la efect, dar se pare că mai putem înţelege lu­ mea şi "dc·andoaselea", să mi se permită cuvântul, plecând, l'expiiquons d'apr es te modele qtte nous troiiuons CIZ nou s-m eme, lor sque nous combinons qnelque chose en uue du jutur. Le fondamcnt de cette conclusion est donc, comme on l'a toujonrs pense, l' analogie. [Janet Op. citat p. I27]"- Dela noi înşine core ne serveşte drept punct central, vom genera­ liza la animale şi la întreaga natură: "Si maintenant nous descendons d'un degre, nous verrons chez "les animaux une multi tu de d'actions teJlement semblables aux actions humaines qu'il nous est impossible de ne pas leur attribuer des causes semblables (p. I38). Astfel pro­ gresiv, prin o scoborîre nesirntită, se descoperă finalitatea în instinc­ tele animalelor, în funcţiunile organelor etc: "Ainsi ces actions in­ stinctives sont a la fois tres differentes des actions de l'homme quant a l'origine, tres sernblables quant il la maticre ! Or ce qui caracter ise les actions de l'homme, c'est d'agir sciemment pour un but. Pour les actions dont nous parlons, tout porte a croire qu'elles ne sont pas faites sciernrnent ; mais cette differenee mise a par], la simiiitude est absolue : reste done que nous disions que ces animaux, sans le savoir, agissent pour un but ... nous rencontrons ici line condition nouvelle et inattendue, I'inconscicnce. L'instinct nous revelera donc une finalite inconscicnte, mais une finalite (p. 141). Mai departe: Mais en quoi cet enchainernent special (adecă instinctul) se distingue-t-il de cet autre enchatnement d'acte que I'on appelle une jonc!ion i' En quoi l'ar! de tisser la toile de l'araig-nee dt/pre·t-il de ... l'aTt(?) de prehension, de deg/utition d de repartition, qui consliiile l'ar! de se nOllrrir? Cu a·· semenea consideraţii Janet scrie un volum de 755 de pagini, iar d·I Paulescu face trei lecţiuni de deschidere la un curs de ştiinţa pur experimentală cum e fiziologia. li. [788] 788 D. VOINOV în virtutea principiului finalitătei, dela efect Ia cauză (1). De ce nu, lumea astfel înţeleasă, e întocmai ca o operaţie de adunare, cum a spus mai ştiu eu care filosof; poţi să aduni de jos în sus, sau să faci operaţia contrară (proba) adunănd de sus în jos, ajungi la acelaşi rezultat. Un singur lucru nu înţeleg. Cum îşi închipue d-l Paulescu că d-sa e acela care a găsit că finalitatea e caracteristica' fiinţelor vieţuitoare? In urma celor spuse se vede că nu-i putem recunoaşte, şi cred că e destul, decât prioritatea faimosului aforism care de acum va rămănea în ştiinţă: "electricitatea există, deci şi sufletul există!" .. * * In mişcările ceasornicului, în tic tacul său ritmic, sălba­ tecul din zilele noastre vede bătăile inimei unei fiinţe vie­ ţuitoare. Animist, el pleacă dela dansul, dela persoana lui, ca să ajungă deadreptul, fără nici o trecere, la ceasornic. Finalistul, mai subtil, face operaţia inversă; pleacă dela ceasornic, dela industria omenească, ca să ajungă la dansul, la întreaga natură. Amândoi însă întrebuinţează acelaşi pro­ cedeu, analogia, nesprijinită pe nici un criteriu obiectiv analogia anthropomorfică, şi e frumos că amandoi îşi închipue că au ajuns astfel să "înţeleagă" şi să "exPlice" lumea. Dar fiindcă aceste consideraţii, totuşi, n'au nici o valoare pentru d-l Paulescu, ca şi cum n'ar fi vorba de cercetarea temeiniciei procedeului pe care l-a întrebut'll/a! ca să conceapă finalitatea, voiu examina chestiunea dintr'un alt punct de ve­ dere. Făcând abstracţie de cele spuse până acuma, voiu consi­ dera organizaţia fiinţelor vieţuitoare din punctul de vedere al finalităţii, şi în acest caz sunt silit să ating chestiunea organelor rudimentare (închircite) şi aiauistlcr, (,) -"Le point de vue mccanique consiste li descendre la premiere de ces deux series (de Ia cause a l'effet); le point de vue teteologiqlle, ou de causes finales, consiste li le r etnonter (de la fin au» tnoyens) Janet, op. cit. pag. 5 [789] DOVEZILE 789 Se dă numele de organe rudimentare acelor părţi din corpul unui animal care au o durată scurtă, trecătoare, adecă se ivesc numai Ia făt şi Ia copil şi apoi dispar, sau dacă sunt păstrate şi de animalul adult, dacă dăinuesc toată viaţa, ele sunt foarte puţin crescute, sunt slab desuoltate, încât nu pot îndeplz'ni nici o funcţiune. Organele rudimentare sunt prin urmare nişte formaţiuni nefolositoare. Iată câteva exemple: Struţul, frumoasa pasăre africană, vestită prin frumuseţea penelor sale şi înălţimea ei care poate fi de 2m6o, are to­ tuşi un mare cusur; aripa lui e inchircită, e un organ ru­ dimentar, nu poate zbura cu dânsa, nu-i serveşte Ia nimic. In loc să scape de pericol zburănd cum fac celelalte pasări, struţul scapă cu fuga. Alt exemplu. Se ştie că rumegătoarele, de pildă boul, n'are dinţii de la falca superioară şi dinainte (incisivii superiori) şi că nu simte lipsa lor, căci pentru a apuca hrana se slujeşte de limba carei lungă şi puternică. Iată dar un animal adult care toată viaţa lui n'are nevoe de loc de aceşti dinţi şi cu toate acestea embrionul, viţelul din păntecele vacei, îi posedă, tocmai în o epocă cănd chiar dacă ar voi să- i în­ trebuinţeze n'ar avea ce face cu danşii. Aceşti incisivi, în cazul de faţă, se ivesc la embrioni, însă nu cresc mai de­ parte, şi nici nu iesă afară din gingii, ci rărnăn inchirciţi înlăuntrul osului fălcii de sus. Se ştie iarăşi de toată lumea că şerpii n'au picioare şi că se mişcă tărănd u-se şi incovoindu-se graţie muşchilor puternici ai corpului lor; cu toate astea, la unii şerpi Se găsesc rudimente de picioare, cari nu pot sluji la umblat căci sunt numai nişte rămăşiţe necomplecte. Şi aşa mai de­ parte. La piciorul calului, constituit dintr'un singur deget, se află urme de alte două degete etc. etc. Aş putea înmulţi cât de mult asemenea exemple, căci nu există fiinţă, nu se află corp de animal care să fie lipsit de organe rudimentare. Organele rudimentare sun! dovezile cele mai pNternice [790] 790 D. VOINOV cari se pot aduce, În potriva fillalităjei şi în sprijinul trans­ formiemului. Pe când, în virtutea principiului finalităţii, totul ar trebui să aibă un scop; pe când, conform acestui principiu, per­ fecţia armonică a unui organizm rezultă din îmbinarea ne­ despărţită a organizmului cu funcţiunea, constatăm că e deajuns să deschidem ochii ca să întâlnim organe fără func­ ţiuni, adecă părţi din organizm fără scop. Dacă se admite că fiinţele au fost create de o putere a tot ştiutoare care a prevăzut şi potrivit totul, cum se explică atunci existenţa acestor greşeli de construcţie, numeroasele organe rudi­ mentare cari se întâlnesc in fiecare organism? Primindu-se din potrivă, teoria transforrnistă, însemnătatea acestor or­ gane resare vădită; - ele sunt, în acest caz, dovezile trans­ formării specii lor, sunt certificatele de origină ale acestei transformări naturale. In acest din urmă caz, se înţelege şi rostul dinţilor embrionului de vacă, şi rămăşiţele de pi­ cioare a şerpilor, urmele celor două degete dela piciorul calului etc.; - toate acestea a rată înrudirea formelor ani­ male. Arată că rumegătoarele n'au fost create, independent, ci s'au prefăcut din alte animale cari au trăit înaintea lor şi care aveau dinţi complecti ; că şerpii s'au născut prin transformare din animale cu patru picioare; că calul a eşit tot astfel dintr'un alt mamifer ale căruia degete s'au im­ puţinat la număr etc. Aceastae atât de adevărat, că se întâmplă uneori să nască cai cu câte trei degete la fiecare picior şi în acest caz cele două degete neobişnuite, supli­ mentarele, reprezintă tocmai dezvoltarea rudimente lor de degete despre care s'a vorbit. Iată în câteva cuvinte, ce se înţelege prin organ e rudi­ mentare (inchircite) şi cât de mare e importanţa lor teore­ tică, cu toată mica lor Însemnătate pentru traiul fiinţelor cari le poartă. Corpul omului chiar, care a fost luat tocmai ca punct de plecare pentru stabilirea principiului finalităţii fiindcă a [791] fost considerat ca culmea perfecţiunii organice, nu se abate nici dansul dela această regulă. In corpul omenesc, ca în .acela al oricărui alt animal, se găsesc numeroase organe rudimentare, prin urmare destule dovezi de transformare organică. Dacă începem cu exteriorul, se constată că pe tot corpul embrionului (fătului) care se află în matricea mamei, începând -dela a treia lună intra- uterină, creşte un păr fin, des, mă. tăsos : nu rămăn dezvălite decât nasul, palma mâinilor şi .a picioarelor. Părul acesta (lanugo) uneori există şi la naştere, în orice caz însă, dispare repede, cade, şi n'are nimic a face cu părul mare care creşte mai târziu pe pielea noastră, pe măsură ce înaintăm în vârstă. Pentru ce s'a ivit acest păr embrionar şi pentru ce dispare? Pentru ce s' a ivit când embrionul n'are nevoe de dânsui, căci corpul mamei ii fine destul de cald, şi pentru ce dispare după naştere, tocmai' atunci când ar aueă nevoe de dânsul ? Iată dar o pildă de o formaţie rudimentară, la om, care nu poate fi înţeleasă, care n'ar avea nici un rost, dacă omul n'ar fi scoborit din animale cu blană. Sunt copii cari nasc cu coadă; o adevărată coadă, în toată puterea cuvăntului, căci e aşezată la locul cuvenit şi poate atinge chiar lungimea unui sfert de metru. Coada e moale, nu are înăuntrul ei oase ca la animale, cu toate acestea e prevăzută cu muşchi şi se poate mişca mai mult .sau mai puţin. Mi se poate spune că greşesc punând coada în rândul organelor rudimentare, adică al acelor organe care declară că vorbeşte în numele "adevâratei ştiinţe, a găsit de cuviinţă că nu trebue să le mai pomenească! (1). D. VOINOV. (') "Apres avoir mis en lumiere les faits favorables a la doctrine des causes finales, nous devons examiner aussi les faits eontrnlres, L'histoire naturelle fournit la plupart des raisons sur lesquelles s'appuie la theorie des causes finales; m.ais el!e journit egaltment les objections, Si la generaJitc des faits paratt d'accord avec la loi, les exceptions sont assez nombreuses pour meriter examen (pag. zor}. Mai departe acel aş autor spune: .... "il n'en est pas de meme lorsque les organes par leur structure merne manifestent d'une maniere evidente leur propre inutilite : c' est ce qui a lieu dans les organes dits rudimentaircs dont le no mbr e est considerable el qui sentblent la pierre d' achoppemenl de la finalitc'' (p. 2081 . .Janet văzând fragilitatea principiului finalitătei încearcă să scape din greutate declarând: "Pour suivre ainsi le detail des fins dans leur rap port avec les causes il faudrait etre dans le secret de la creation ; il est des cas ou on le peut, mais on.ne le peut pas toujours (Paul Jnnet, Les causes fin ales pag. 2I9). Janet se înşală, d-I Paulescu e întotdeauna în "secretul creaţiunei" !- [800] TEMPUS E'DAX t{Et{UM O noapte fioroasa s' aşterne. Eufratu! Şz· Tigrul curg cu zg01not, de tremura palatul Puternialor regl·. Când intri te ' nfioară acele săli enorme Cu zidurile plz"ne de scrieri cuneiforme Ce nu le înţelegz· ,opreşt�. Asculţz" o clipă. Di« fund, dintr' o firid«, Din mucezita piatra, din arsa carămidâ S aude un murmur Spaimântator Ş1· [alnic ce-ţi spune de ur zirea, De faima fani samăn şi de rostogolirea Norodului .Assur. Vezi răsărind atunce din gol si intuneric Il1zpen·ul cel mare, strălucitor, feeric Urcându-si pân' la nori Şi temPlele cu idoli ŞI· marzlepalate De-a robilor mulţime cu vâ/fa ridicate, Cu bice si J It sudori. Canale uriase purtând pe ele nauc Cit s naltele catarturi, incunjurând ostroave De mândr: chiparoşi. Şz 'ntreeăresti ca "n noapte când luna se ridica Şz" norii de arama ŞI· de argl"nt despică, Pe regii sângeros: [801] Sargon şz' .Saizeci de .> TEMPUS EDAX RERUM Senuranns, pe-acela ce deodată regz' sfărmase in furia-, turbată, Pământuri răscoiind. t. vezi cum se adună îJ1 strălucite straie ,Şz' , ncing nebune danţuri l-a faclelor 7!âPaz'c Cc-atuncea se aprind. Apoz' mat ies din umbrâ femeile assire, Pâgânele popoare târâte în robirc În uuet ne ' nţe]. es " .>z' mâna cea fatală ce pe pârete scrie Cl1�'inte ucstitoare de adâncă profeţie: Manc, Tec!,el, Fares. 801 S' atunce te cutremuri CU'1Jl vietz'Ze se curmă .> ' CUl'N templele si Zeii cad fără nici o urma Vuind ingroeitor, Cun: ar-mii fără număr se frâng in lupte grele, Cum, seminţi: atâtea se ' naiţâ peste ele, Si cum s' acestea mor . .> • ,Şz' ai crezut că nimeni nu 'va putea sti nuşic Măcar o particica, că uremuri de restriste J.Vu vor preface '71 hunui Atâta strălucire. Dar, uai, asa-s menite .Sa treacă toate 'JZ lume, ca frunzele pălite, Ca trecătoarea spumă. I A, A, 1\AUM. l-oJlvorbirz' Literare, an, XLI [802] PENTRU CE ŞCOA.LELE SECUNDA.RE NU ISBUTESC SA FORJV\EZE CARACTERE Simtim cu toţii, că şcoalele noastre secundare dau ele­ vilor În măsură aproape suficientă cunoştinţele; necesare­ pentru a urma studiile universitare, precum şi cunoştinţele­ generale indispensabile omului cult în viaţă. Aceasta se dato­ reşte împrejurării, că profesorii secundari au primit ei înşişi, fie în ţară, fie în străinătate, modestele cunoştinti, pe care au a le preda. Şi cel mai slab profesor secundar, îşi cunoaşte materia de propus. Dar se înţelege însă, că dacă cunoş­ tinţele din şcoală nu sunt luminate şi nu sunt încălzite ne­ contenit de cunoştinţe mai largi şi întru cat va superioare. ele rărnăn din ce în ce mai sărace, mai puţin sugestive şi mai puţin educative, pe măsură ce profesorul rmbătrăneşte şi se toceşte prin munca mecanică. Şi în această privinţă trebue să mărturisim cu părere de rău că sunt puţini pro­ fesori (ca şi oameni în general) născuţi şi educaţi în mod fericit, ca să fie porniţi de a se instrui în mod desinteresat. Sunt rari profesorii, cari scăpând de examen, sit nu-şi zică .,Slavâ Domnului că am scăpat de carte", după cum teo­ logulseminarist, silit să meargă de 2 şi 3 ori pe zi la biserică, Îşi zice când a scăpat de seminar şi s'a făcut preot: 1) Slauă Domnului că am scăpat de biserică". Iată pentru ce cred că în şcoala noastră secundară, studiile, întru cât ele însuşi pot să fie educative şi să formeze caracterul personal [803] PENTRU CE ŞCOALELE SECUNDARE NU FORMEAZĂ CARACTERE 803 al elevilor, îşi Pierd această putere binefăcătoare. Căci stu­ diile au într'adevăr putere educati vă, numai prin lumina şi căldura sugestivă, ce năvăleşte din sufletul profesorului, zilnic luminat şi încălzit el însuşi de progresele pe cari le face în ramura sa de activitate. Asta e una. In al doilea rând, legile şi autorităţile noastre şcolare până acum, cel puţin, nu şi-au dat silinţa de a da profe­ sorului şi îndemnuri externe pentru a se instrui şi a se devota misiunii sale, sau dacă au dat asemenea îndemnuri, nu le-au dat celor chemati în invătămănt, ci celor chemati • !>.:> .:> în politică, care consideră cariera de profesor numai ca un refugiu în timp de opoziţie, ca un rău necesar, cum se zice. Nu s'a prea văzut la noi autorităţi şcolare, cari să facă un director, un inspector, sau măcar să dee o decoraţie unui profesor merit os dintr'un partid adversar, sau măcar unuia fără partid; s'au văzut însă adeseori profesori de seamă înlocuiţi în posturi de onoare prin partizani politici, fără nici o valoare didactică. Când munca grea de o viaţă întreagă şi devotarea cu tot sufletul unei cariere nu e băgată în seamă, şi e apre­ ciată cu prisosinţă, treaba uşoară şi eftină de a se înscrie, odată într'un partid, de a vota "devotat" din patru în patru ani odată, atunci dela şcoala noastră nu putem aştepta ac­ tivitate instructivă şi educativă solidă, ci, cel. mult, corpul profesoral poate să devie o roditoare pepinieră pentru par­ tidele politice, cei a ce a şi devenit mai mult sau mai puţin şi după exemplul profesorilor se ia şi tinerimea noastră şcolară, care face şi ea ceea ce vede, nu ceea ce aude. Lăsând dar la o parte pe profesorii, care n'au putere educativă asupra tinerimei; lăsând la o parte autorităţile şcolare, legile şi obiceiurile nu le dau îndemnul de a se devota invăţămăntului : lăsând la o parte mulţimea imensă a profesorilor practici, cu aspiraţii politice, în loc de di­ dactice, mai rămăn puţini, cărora le rămâne sarcina de a forma caractere din şcolari, viitori oameni şi cetăţeni. Ne întrebăm pentru ce aceşti puţini aleşi aceşti, apostoli nu [804] 804 IOAN PAUL isbutesc în misiunea lor? Fiindcă într'adevăr simţim cu toţii, că nu isbutesc. Fiii noştri, simţim că devin mai practici, mai adaptaţi mediului nostru nenorocit, decât noi părinţii lor, iar dorintele noastre teoretice, de a vedea sub ochii nostri o , ridicăndu-se o generaţie mai generoasă, mai naţionalistă, mai umanitară, mai lepădată de sine;mai cu caracter, simţim că se zădărnicesc pe zi ce merge. Pentru ce? Fiindcă trebuesc să lupte înpotriva a trei puteri formidabile: familia practică (in sensul rău al cuvăntului), colegii de asemenea practici (în sens şi mai rău) şi societatea practică (în cel mai rău înţeles). Elevii noştri sub presiunea acestor trei influenţe, departe de a se lăsa ridicaţi cu inima de puţinii profesori idealişti, privesc la ei cu milă, dacă nu râd de sfânta lor naivitate. Mai rar se întâmplă o fire puternică sau un talent ora­ toric la asemenea profesori visionari, încât pe un moment măcar să facă pe elevi să-şi uite de lume şi de sine şi să se înalţe cu sufletul deasupra scepticismului, cu care s'au născut şi au. crescut; dar şi aceasta le vine aşa ca un jun­ ghiu, care răsare şi trece fără urmă. Afară de aceasta, mai contribue apoi la neascultarea în­ văţăturilor auzite dela profesor şi desconsiderarea, de care această breaslă se bucură în statul şi societatea noastră. Intradevăr, e cunoscut, că cei mai buni elevi ca învăţătură şi cele mai idealiste caractere, se înscriu la facultatea de litere şi de ştiinţe, de unde se recruteaza profesori mea ţării. Totuşi, tocmai aceşti factori de cultură vor fi mai târziu mai rău remunera ţi şi cu cele mai slabe perspective de înaintare. Şi când s'a întâmplat să reclame şi ei o soartă mai bună, s'au auzit cuvinte de desconsiderare, ca să nu zicem de dispreţ, dela persoane înalte, dela autorităţi, che­ mate a ţinea cumpăna în această ţară. Aşa fiind, profesorul Îşi vede an de an pe foştii săi colegi mediocri şi slabi, cărora le făcea traducerile şi le rezolva problemele în liceu, cum înaintează din treaptă în treaptă, în armată, În finanţe, în administraţie, În justiţie, în politică [805] PENTRU CE ŞCOALELE SECUNDARE NU FORMEAZĂ CARACTERE 805 mai ales, ba până şi la poştă şi căile ferate. Iar elevii văd şi ei aceasta şi se deprind a considera ca ceva de puţin preţ şi persoana şi cuvântul aceluia, dela care statul aş­ teaptă îndrumarea generaţiei tinere. Şi astfel profesorul cel mai bun devine cu vremea sceptic, sau in cel mai bun caz resignat ; aşa se explică, cum de sus în jos, de jos în sus, în lungul şi în largul acestei ţări, văntul rece al scepticismului îngheaţă inima tuturora şi în profesor mai mult decât în toţi, prin greutatea excepţie­ nală a meseriei sale . . lată pentru ce socotesc, că nu trebue pierdută o zi pentru a ridica corpul profesoral materialiceşte şi socialmente, pentru a-l scutura de descurajare şi scepticism şi prin el tinerimea, viitorul naţiunii. Altfel zadarnice sunt toate mă­ surile de administraţie şcolară, ordinele de a scoate ca­ ractere prin poveţe şi disciplina moralizatoare, prin jocuri, cântece şi declamaţii naţionale, prin serbări şi discursuri insufleţitoare. Afară de aceasta, elevul mai e influenţat in rău şi de familie şi de societate. Pentru aceia internatele, cari în altii lume sunt numai un rău necesar, la noi sunt o adevărată binefacere încă pentru mult timp. Elevii noştri apoi mai îndură încă şi o altă înrâurire per­ versă, lectura liberă. Cărturarul şi elevul român are două feluri de lectură: una naţională indigenă, gazeta, şi alta apusană, romanul naturalist francez. Din gazeta românească învaţă e'e vul imberb să dispreţuiască. la tot cazul să critice fără frâu instituţiile cele mai sfinte şi pe bărbaţii cei mai aleşi ai literaturii, ştiinţei şi politicei. Gazeta românească face din copilul-elev un bărbat cu vederi largi, critic şi judecător fără ertare, orator şi scriitor precoce, secerător a tot ce se Înaltă în tara aceasta. Gazeta românească dez- .!> .:, voltăndu-i talentul critic, îi umflă personalitatea şi îl face să se simtă cât mai de grabă vrednic de a urca întreaga scară socială până sus. Romanul naturalist francez îl găseşte apoi în biblioteca [806] 806 IOAN PAUL părintească, în a şcoalei ori în una publică; elevul bogat îl cumpără dela un anticar, iar cel sărac îl împrumută dela colegul bogat; îi ştie de nume de multe ori dela profesor, mai adeseaori dela părinţi sau din tradiţia şcolară. Şi dacă din gazeta românească învaţă a dispreţui pe român şi a se ernancipă de măndria naţională, din romanul naturalist francez învaţă a dispreţui pe om şi a se ernancipa de dem­ nitatea de om. Mizeriile, murdăriile, pornografiile vieţii din aceste romane îl fac să creadă că aşa e omul şi prin ur­ mare nici lui n'are să-i stea rău devenind aşa. Analisele psichologice de caracter şi sociale din aceste romane, chiar caste fiind, îl deprinde a-şi explica sufletul omenesc cu toate micile sale motive de fapte mici şi mari, a-l analiza şi prin aceasta chiar a 1 veşteji şi murdări, după cum analistul unei flori, purtând prin degete petală după petală, veştejeşte şi murdăreşte floarea. Asemenea analize psichologice şi so­ ciale, când sunt bune, sunt bune pentru omul matur, pentru tinerime însă sunt o adevărată otravă sufletească. Litera­ tura clasică şi romantică chiar, iată lectura potrivită pentru tinerime. Tânărul trebue să fie tânăr cu a vânturi şi idea­ luri, mai bine să fie visionar, decât înţelept fără de vreme. In fine un alt element educator, oţelitor de caracter este influenţa reciprocă, sugerarea reciprocă de virtuţi de acasă între şcolarii din părinţi de diferite clase sociale. In altă lume, unde diferitele clase sociale au într'adevăr virtu­ ţile de clasă, crescute şi închegate prin o evoluţie lentă, acolo fiul de ţăran sugerează camaradului din părinţi culţi sau bogaţi, răbdarea, cumpătarea, modestia, stima pentru cei mai mari, ascultarea de cel înţelept, puterea de muncă, curajul de a trăi prin sine. Cel din părinţi bogaţi sau culţi la răndul său infiltrează celui de ţăran aspiraţii mai înalte, demnitate personală, eleganţă şi curăţenie de maniere şi deprinderi, ca valerism, sinceritate şi generosi tate pentru cel slab. La noi însă cultura intelectuală şl morală a clasei de sus e rezultatul unei evoluţii pripite, în căldură de soare şi [807] PENTRU CE ŞCOALELE SECUNDARE NU FORMEAZĂ CARACTERE 807 într'un pământ îngrăşat cuingrăşeminte artificiale, aduse 'cu nemiluita din levant şi din apus şi semănat cu seminţe purtate aici după întâmplare de cele patru vânturi, pământ gras de seră, neplivit de nimenea, în care dudăul şi pălă­ mida a îngropat plantele frumoase şi folositoare indigene. -Ce voiţi să înveţe fiul de ţăran dela colegul cuconaş, eşit -din asemenea serie? Ţăranul nostru uitat de Dumnezeu şi de oameni, ex­ ploatat de străini şi de-ai săi, a devenit umilit, neîncrezător, prepuelnic, şiret, linguşitor şi la inima lui tnvrăjbit, lacom -de o soartă mai bună, pe care o cere dela Dumnezeu şi -dela oameni, în aparenţă numai trăind în renunţare, trăind în rău ca în elementul său. Ce virtuţi dar aşteptăm să dea fiul de ţăran român colegului său domnişor pe băncile şcoalei? Neîncredere, ură şi dispreţ reciproc, sau o influ­ enţă reciprocă desastruoasă, iată rezultatele educaţiei re­ ciproce a elevilor din cele două clase sociale, de sus şi de jos. Nu mai pomenesc de clasa noastră de mijloc, de ma­ halagii, cari au toate defectele celorlalte clase şi nici una din virtuţile lor. Vor mai fi de sigur şi alte cauze, cari stânjinesc edu­ caţia, formarea de caractere solide în şcoala şi societatea noastră, cele amintite însă mi se par mai mari şi mai greu de înlăturat. Toate aceste piedici grele, numai cu o muncă chibzuită şi stăruitoare se vor putea înlătura, dacă se vor mai înlătura vreodată. <. In adevăr, ne aflăm în faţa unui grav cerc VICIOS. Cine să aducă îndreptarea: profesorul să schimbe familia şi so­ cietatea, ori dimpotrivă? Socotesc, că familia şi societatea Îşi va face cu 'încetul până la saturaţie, experienţa relelor sale moravuri şi din put re gaiu vor trebui să iasă seminţe dătătoare de o nouă viată. Relele moravuri, când ajung la exces, se îndreaptă prin ele înseşi, răul ajuns la maturitate se des creditează [808] 808 lOAN PAUL şi binele creşte pe urmele lui. O îndreptare a familiei şi a societăţii la tot cazul nu se poate face prin o măsură, nici chiar prin multe măsuri, ci numai prin lucrareaIm­ preună a tuturor factorilor, cari le determină. Nădejdea e în timpul a toate primenitor. In tot cazul nu numai cu în­ dreptarea familiei şi a societăţii se poate şi trebue să în­ cepem, pentru a îndrepta şcoala şi cu ea educaţia, ci căutând şi încercând şi celelalte mijloace. în primul rând corpul profesoral trebue să fie îndrumat mai bine printr'o serioasă orientare a politicei noastre şcolare. Acela dintre oamenii şcoalei, care a dovedit că ceia ce vrea, vrea cu minte luminată şi cu toată inima de om şi român adevărat, acela să fie scos din politica de partid, să fie lăsat în pace de puternicii tuturor partidelor, prin lege să fie lăsat in pace, ca să-şi urmărească scopurile cu ajutorul tuturora, nu răstimpul guvernării unui partid, ci răstimpul unei vieţi de om. Pilde avem şi am avut destule în ţările din apus, am avut şi în ţara noastră înainte vreme, când nu eram aşa de europeneşte organizaţi, am avut, nu mai departe decât in Ungaria, unde un ministru a condus instrucţia până Ia moartea sa, timp de 18 ani. Acest ministru statornic, ministru de carieră, nehărţuit şi nesiluit de toţi aleşii şi nealeşii naţiunii, liber şi atot­ puternic în cancelaria sa, să ţie cu mână de fier frânele învăţămăntului. EI să ridice din puţinii aleşi ai corpului: didactic pe aceia cari s'au dovedit cei mai vrednici în în­ văţământ, nu în politică, S8 facă din ei inspectori şi directori: de carieră; acestora să le dea răgaz şi putere asupra cor­ pului didactic, încât misiunea de inspector şi director, să fie într'adevăr o misiune de onoare, răvnită de cei mai se­ rioşi profesori, iar nu cei a ce au fost până acum. Atunci numai se va putea scoate din profesori tot ce se poate scoate din ei ca profesori, atunci profesorul bun nu va mai fi nici rar, nici nenorocit, nici vrednic de milă, nici ridicol, atunci mulţi buni, mult bine vor putea aduce şcoalei şi prin ea ţării şi neamului întreg. Atunci un asemenea [809] 'PE;';TRU CE ŞCOALELE SECUNDARE NU FORMEAZĂ CARACTERE 809 corp didactic va puteă lupta cu izbândă în potriva mora­ vurilor triste din familie şi societate şi pe încetul dar sis­ tematic le va reforma astfel, incat cercul vicios să fie in bine, nu în rău, între şcoală pe deoparte şi familie şi so­ cietate pe de altă parte. Numai astfel generaţiile de elevi, viitorul naţiunii se vor smulge din mocirla vremilor noastre şi vor fi îndreptate spre idealul, pe care cu toţii îl dorim. IOAN PAUL Profesor la liceul internat. [810] Dela 1204 -1259. N oua fază prin care trece acum românimea tesaliotă era urmarea firească a stării ci din trecut. Am văzut altădată, apcro.Î,wv 'l.al Aar�oo''l ",al 111.­ a:w,I"wyO, M.l �WY 'itspl (1.��2t. In aceste părţi aveau întinse latifundii fa­ milii mari bizantine ca aceea a Melisenilor, care era iurudită cu casa imperială. (") O analogie găsim în veacul trecut sub domnia lui Ali Pasa, vi­ zirul din Ianina, în al cărui armată compusă din felurite elemente etnice se vorbea şi "româneşte" după cum afirmă martorul ocular Pouqueville, Histoire de la n;generation de la Grece, \'01. 1, p. 219 (notă). [814] 814 GEORGE MURNU acest din urmă după SPIrIt şi organizaţie era "mai mult bulg'ăresc sau mai bine zis barbar (1). Când mai târziu Sa­ lonicul cade în mâna împăratului Ioan Paleologul, acelaşi scriitor se bucură că foasta capitală a lui Teodor acum "a căzut cu drept cuvânt în mănile Romeilor, căci stăpănitorii ei erau duşmanii Romeilor (2). Românii lui Teodor nu era nevoe să fie numai decât din Vlahia Mare. Populaţia Epirului, leagănul dinastiei Anghe­ lilor, era alcătuită din felurite neamuri. Pe lângă Grecii proprietari şi negustori din oraşe erau ţăranii în bună parte Albaneji şi Români (3). Că erau mulţi Români în Epir, ne-o spune întâi Kekavrnenos (4), ne-o dovedeşte faptul că Vlahia mică -- după Phrantzes-> era în Etalio, deci tot în despo­ tatul Epirului, asemenea mărturia pe care o găsim într'un manuscris din sec. al 13lea r') şi nu mai putin numirea de "ţara Vlahioţilor", pe care o dădeau Sarbii uneori acestui despotat (6). Ca şi la începutul veacului trecut în luptele pentru neatărnare a Greciei, Românii erau de bunăsearnă foarte mult preţuiţi ca contigent militar din partea dom­ nilor epiroţi ; despre calităţile lor ostăşeşti găsim în această epocă lauda unuia din cei mai distinşi istoriografi bizan- (') Acropolites, ibid, p. 34. (BooA j(l:plltWTcpOY Yj ft&.Hov �ry.pOry.Pl "I.(OTZPOV 'rol� rrptc;rw.Gl rrpOG8'P"PWTQ). (") Acropolites ibid., p. 83, U2. Cât de vitregă şi negrecească a fost domnia Anghelilor epiroţi şi în deosebi a lui Teodor faţă de conna­ ţionalii lor Greci, ne-o spune Gregoras plăngăndu-se amar de ei, ca unii ce nu le-au făcut mai puţin rău decât Cumanii şi Cruciatii La­ tini il (1, p. 27), şi mai ales de 'I'eodor, care, "pe câtă vreme corina­ ţionalii săi suferiau şi se găseau în stare de plâns in urma năvăli­ rilor italieneşti şi bulgăreşti, nu numai nu i-a fost milă de ei, ci le şi adăogc1 nenorociri la nenorociri iJi omoruri la omoruri". (1, p.28) . . (3) Fmlay, op. cit., vol, IV, p. 122. <"') Venind despre miazănoapte, Vlahii "s'au răspândit -zice el ­ peste tot EpiruI (OlSOT[aP"tJ"'/'v 2'1 o;r:aa'{J �'(j 'I-lrcc[P(l' ; v. Cecaumeni Sira­ tegicon, ed. B. Wassiliewsky. V. Iernstedt, Petersburg 1896. p. 74- (5) Cod. Graec., No. 62, din biblioteca regală din Munchen. In acest manuscris archiepiscopul Ohridei Chomatianos (inceputul sec. al 13-lea) ne comunică un raport al episcopului din Butnrotos (Epir), în care se vorbeşte despre o localitate românească din cparhia sa (p. 155 verso). (") j irecec, Geschichte aer Bulgarm, r, 218: "Das Despotat von Epi­ ros nannten die Serben das Vlachiotenland". "Despotatul Epirului se intitula şi "principe al Vlahiei", Hopf. op. cit. P.356. Buchon, Le livre de ta conquesie de la Mor ee, II, p. 5I6: B),a.X [(1: se prenant pour I'Epire et pour la Thessalie". Părerea lui Sathas, '1'�A""tJ,/:)«(1. &vhoow, vol 1, Atena 1864, introd. p. 12-13, că în evul mediu se confunda Tesalia (= Vlahia Mare) cu Epirul o lăsăm nediscutată, căci nu me­ rită să stăruim asnpra ei. [815] VLAHIA ·MARE DELA 1204-1259 81� tini (1). Dar ce poziţiune anume aveau ei faţă de despoţii din Arta şi Ianina ? Cei din despotat erau negreşit supuşii lor. Dacă şi muntenii din Tesalia, megalovlahiţii, i-au urmat in toate intreprinderile lor războinice, asta n'au făcut-o de cât parte ca aliaţi -- în epoca lui Mihail 1 -, parte ca va­ sali dela Teodor încoace. Acesta e pe semne motivul că istoria acestei epoci nu ne vorbeşte încă de o întreprindere' proprie a Românilor şi nici de o ciocnire între Epiroţi şi Români. Că aceştia din urmă păstrează totuşi o stare mai mult sau mai puţin neatărnată şi că hotărăsc după împre­ jurări soarta lor, ne-o arată faptele de mai târziu. Dar o' -putere de lătire cuceritoare, de acaparare şi stăpânire nu găsim la ei. O mare căpetenie războinică, impunătoare, care să unească şi să organizeze puterile lor însemnate acum. le lipseşte cu totul, precum a lipsit şi vecinilor lor Alba­ neji în această vreme ca şi Românilor din cetatea Carpa­ ţilor multă vreme. Românii şi Albanejii au moştenit­ pare-se - trăsătura caracteristică a străbunilor Iliri şi Traci, care, deşi popoare mari şi puternice - Tracii, după un scriitor antic, erau neamul cel mai numeros din lume (2) au perit fără să se impreuneze sub acelaş sceptru glorios spre a făptui ceva mare şi memorabil în istoria universală. A trebuit să bată văntul mişcărilor moderne europene, ca să deştepte la suflarea lui În cele două principate dună­ rene pururea desbinate între ele dorul de a se închega Într'un singur trup şi suflet. Efectele acestei tendinţi, aşa zicănd centrifugale, a rornănimii, datorită nu mai puţin stării sale nepriincioase geografice şi poate Întru cătva şi spiri­ tului nomadului duşman statorniciei, care i s'a întipărit în urma traiului păstoresc din lungile veacuri medievale, le vedem şi la Românii din Pind. O mare, o prea mare parte din virtutea şi vrednicia neamului nostru a fost pusă ca adaos pentru izbăndirea cauzelor străine. Pildă clasică ne dau Asanizii şi Românii dintre Tisa şi Carpaţi ca şi cei dela Pind. Nule-a lipsit acestora a văntul pentru idei mari, nici dragostea măririi - dar cele mai geniale capete şi bra­ ţele cele mai vănjoase ivite dintre dănşii au slujit străină- (,) Pachyrneres, I, p. 83. - Cât de mult tineau despoţii Epirului să atragă pe Români, vedem şi dintr'un hrisov a lui Mihail II, prin c�re el scuteşte de bir pe Vlahii -epiroti (în 1236) j v. Romanos, op. CIt., p. 43. (") Pausania 1, cap. IX, 5: ,'}pqV.WY 02 �Wy 7tav-rwy ooot'I€; 7thlOcr; dol �wv u'/Jpw;cw'/ (pe lângă Cel ţi). [816] 8It! GEORGE MURNU tătii, De aceasta te incredinţezi numai decât, dacă răsfoeşti puţin istoria nouă a grecismului. Nume mari de eroi ai minţii şi ai braţului, care fac mândria Grecului de astăzi, sunt împrumutate din plaiurile Pindului şi Macedoniei. Un paralelism interesant ne-ar da o comparaţie istorică între Românii din Pind şi cei din Ardeal şi Ungaria. Rolul şi soarta din trecut ale amândoror acestor ramuri oropsite ale neamului românesc se aseamănă din mai multe puncte de vedere. Cea mai mare scădere pentru cei din Pind, este că n'au avut la spatele lor temeiul rornănimii, şi că rupţi cu totul de-ai lor, mai ales dela sfârşitul veacului de mijloc, abia au putut să se strecoare - singurul Cel vânt potri vit ­ prin vacul vremllril?r,. mer�� micşorandu-se ş� risipindu·s.� fără nădejde de mal bine. SImţul lor dezvoltat al păstrăm de sine, interesele proprii sau nevoile vremii, făcuseră acum să se supue şi să asculte de o căpetenie proprie, aleasă sau impusă poate dintre căpeteniile lor, dintre ce/nici, stă­ panii diferitelor clanuri sau triburi, din care se alcătuia po­ porul; în acest chip ei puteau să-şi apere rostul agonisit de generaţiile trecute, să stea tari în faţa vrăjmaşului veş­ nic panditor : dar o încercare de- a rupe definitiv cu dom­ nitorii de obârşie imperială spre a se îndrepta singuri, după vrerea şi înţelegerea lor, înafară şi înlăuntru nu întâmpi­ năm încă la dansii. Când însfărşit 'Teodor, împăratul Salonicului, cade rob în rnănile ţarului Ioan Asan în urma straşnicei înfrângeri ce a suferit pe malurile Mariţei (1230), o mare parte din teritoriul său a trecut în stăpânirea Bulgarilor. Cu acest prilej marele, blăndul şi evlaviosul ţal' din Tărnova a stră­ bătut cu oştirea triumfător până în Albania şi în Vlahia Mare (1). Afară de această seacă amintire a faptului nu stim nimic despre rolul lui în Tesalia. Fost-a ° apropiere. ; întelegere între dănsul si connationalii săi din Tesalia si Mac�donia? Ori fiind cu sufletul 'înstrăinat de ei, intrat·'a ca duşman şi-a căutat să-i supue armelor sale? Că n'a fost decât o năvălire demonstrativă, o vedem din spusele lui Acropolites cât şi din urmările acestei expediţii a lui Asan. După ce a supus fără vărsare de sânge toate cetăţile şi ţările amintite de autor, s'a arătat atât de bun şi crutător de oameni, încât a părut tuturora "om vrednic de mirare şi binecuvăntat, căci nu se slujia de sabie şi omoruri nici (1) Acropolites, I, p. 43. [817] r I VLAHIA MARE DELA 1204-125\l BI7 In tara lui si nici în tările cucerite dela Romei în felul ina­ intaşilor săi' Bulgari;' din care pricină era iubit nu numai de Bulgari, ci şi de Romei şi de alte neamuri (1). 10::\n Asan a ciuntit numai "împărătia" lui Teodor, iar încolo a lăsat-o cum a fost sub sceptrul neputinciosului frate a lui Teodor, Manuil, care era înrudit cu tarul, căci el ti­ nea o fată nelegitimă a lui. Mai pe urmă: însă, Teodo'r, devenind socrul lui Ioan Asan, şi liberat fiind de acesta, Îşi reocupă tronul şi sileşte pe lVIanuil să fugă la Curtea din Nicea. De aici, cu ajutorul împăratului, Manuil se duce în Tesalia şi ocupă partea răsăriteană a ei (2). După căderea lui Teodor (1330) răsare un nou compe­ titor al tronului epirotic : Constantin Anghel, cunoscut ca Mihail al II lea, fiul natural al lui Mihail 1, care, după moartea acestuia, fiind ca "bastard" ameninţat cu moartea de unchiul său Teodor, se aciolase la neamurile sale în Pelopones. Om de o ambiţie şi nepregetare ce trăda firea tatălui său el, folosindu- se de împrejurările tulburi de atunci, izbuti să-şi ia moştenirea păr intească: Întâi ocupă Acarnania, şi de aci, încetul cu încetul, pe la sfarşitul anului 1236, îşi în­ tinde stăpânirea peste Epir, Etolia şi "o parte din Tesalia", retnfiinţand astfel vechiul despotat fără nici o piedică din partea pomenitului Manuil el). Despre domnia lui Mihail al II-lea în Tesalia găsim mai multe amintiri la scriitori. Gregoras ne spune categoric Într'un rând, că el "domnicl în Etolia şi în Tcsalia" (4), ceea ce pare că se întăreşte şi de un alt istoriograf, deşi expresia acestuia nu e tocmai precisă (ii), şi mai bine încă din informaţia ce ne dă Gregoras, că vestea ostilităţilor lui Mihail împotriva Împărăţiei au pornit odată "din Tesalia i. ("). Chiar vorbitor e încă faptul, că solii împăratului Vatatzes se întâlnesc cu Mihail în Larisa ("}. Dar ocuparea Tesaliei de către Mihail nu poate să fi fost statornică, nici deplină, ci, cel mult, parţialil, după părerea rostită de un învăţat, care nu poate câtuşi de puţin a fi bănuit de nepărtinire (R). Alte ştiri contemporane ne con (') Acr opolites, ibidem. (") Acropolites I, p. 44 şi 61. (") Vezi Romanos, op. cit., p. 42. (4) Gregoras, 1, p. 47, 13. {5) Acropolites, 1, p. 84, 16. (6) Gregoras, 1, p. 57, I. (') Acropolites, I, p. 91-92. {") Romanos ; vezi citatia imediată de mai sus. Conzoroirr Literare, an. )..'LE. [818] 818 GEORGE MURNU ving despre aceasta. Adevăratul titlu al lui Mihail ni-l' dă de două ori Gregoras: "domn al Etolioi şi al Epirului" (Il. Cu. aceasta concordă şi numirea lui Mihail ca "Etol" (MeWA6<;) (2) •. Care-i la dreptul vorbind, ţara stăpănită de Mihail, ne-o în­ vederează şi un alt pasaj. Cind Mihail al II-lea, de teama apropiatei oştiri bizantine, conduse de -loan Sevastocratorul, fratele împăratului din Nicea, ia fuga înapoi din Castoria, nu se îndreaptă spre Tesalia, ci "spre munţi,: Pircnei, care despart EPirul 11014, şi uechiu de restul Greciei şi de ţara noastră" (Romania) (3). Nehotărîrea ce domneşte în chestia ocupării Tesaliei de către Mihail, se vede şi din expresia vagă "m:pl i)'E:Ho.:Mo.:v" (despre Tesalia) (4), cu cepe tot Gre­ goras ne indică locul de unde purced întreprinderile acestui domn. Cât de nesigură şi plutitoare e numirea de Tesalia la acest din urmă, se vădeşte şi din altă parte. Când (după 1261) a încetat lupta dintre Bizantini şi Epiroţi, acelaş autor zice: "a încetat războiul apusan şi tesaltot, înţeleg războiul cu .Acarnanii şi Etolii" (ro); Tesalia deci·e confundată aici cu Acarnania si Etolia. Din aceasta �eese limpede, că hotarele ţărilor de sub sceptrul Epiroţilor nu erau tocmai bine ţărmuri te; ele se măriau sau se micşorau foarte des, în urma stărilor politice foarte nesigure pe atunci; dar răul aici trebue să-I punem şi pe socoteala istoricilor bizantini, cari îndeobşte nu cu­ noşteau lucrurile decât din auzite şi nu le pri viau decât din punct de vedere "imperial" bizantin. De aici vagul şi generalitatea datelor ce ne procură. Cronicari localnici n'au existat, deci aceste acte nu se pot controla; cu toate acestea suntem siliţi să clădim pe ele. Perspecti va politică a Epirului, după istoriografii bizan­ tini' se infăţisează unitară: apusul cu despotul epirot în frunte. Dar o cercetare mai de aproape a lucrului ne arată, că unitatea aceasta e numai o iluzie optică. Elementele eterogene, din care se compunea oştirea lui Mihail al Il-lea, dădeau domniei lui tot un caracter străin, negrecesc. Teodor Phyles, generalul bizantin, ameninţă odată astfel pe Despot: "Află că în curând vei fi atacat de putere im- (') Gregoras, ibid .• p. 71, 10; cf Il şi P.90, la. (2) Gregoras, ibid., P: 92, 8, tot aşa domnul Ioan al Tesaliei mai târziu se numeşte "Tesaliotul" IHBOOG(U,�); ibid, p. 149. (") Acropolites, l I, p. 166, 5-7. (4) Gregoras, l, p. 56, 2. (') Idern. p. 83, 3. [819] VLAIllA MARE DELA 1204-1259 81\) păr ătească şi ronteică şi te vei pocăi, când nu vei avea nici un folos" (1). Se vede şi aici, ca şi sub Teodor, contrastul între armata bizantină, grecească şi cea pestriţă, interna­ tională a lui Mihail al Il lea. Pe lângă Grecii din Epir si roate Bulgari din �lacedOl�ia, el avea .. toţdeat�na. cu dănsul Romani ŞI Albaneji (ba chiar F ranceji ŞI Italieni dela cel doi gineri ai lui, Gulielm Villhar douin, ·prinţul din Ahaia şi Manfred al Siciliei). Că Românii nu se pierdeau in massa puterii armate a despotului şi că prin urmare îşi păstrau fiinţa lor naţională forrnănd înglotiri proprii sub căpetenii proprii, o putem deduce, întâi, prin analogie dela raporturile ce existau intre Albaneji şi Epiroţi, căci aceste raporturi nu se puteau deo­ sebi cu mult de acele ale populaţiei româneşti cu cei din urmă. Ele ne Incredinţează că Albanejii nu se războiau ca simpli ostaşi cu simbrie în armata lui Mihail, ci că 'şi aveau capi de ai lor, cari recunoşteau sau respingeau supremaţia despotului, după cum interesele le dictau. Aşa vedem în­ tr'un rând, că Gulamos, domnul "Albanului", părăseşte pe Mihail al II-lea şi se dă pe partea împăratului din Bizanţ (2). Altădată aflăm că "neamul Albanejilor se răscoală în­ potriva împărăţiei şi trece pe partea despotului Mihail" ('1). Deosebirea va fi fost doar intr'atăta, că Românii, dată fiind poziţiunea lor geografică mai puţin prielnică intre Epir şi Romania, simţeau mai mult decât Albanejii nevoe de spri­ jinul Epiroţilor, in care vedeau aliati fireşti faţă de pri­ mejdia ce creştea mereu din partea puterii bizantine. Dar dovada cea mai strălucită despre aceasta o aflăm in faptul ce-l vom povesti mai la vale. Inainte de asta însă, ţinem să desluşirn o altă chestiune interesantă, care stă în strânsă legătură cu discuţia de mai sus: oare Vlaliii, de care ne ocupăm aici, formează în mij­ locul popoarelor străine o naţiune CIt tirnbă proprie, CIt sol politic sau că numele lor e sinonim cu păstorul nomad şi fără patrie, cum inteleg unii învăţaţi tendenţioşi şi super­ ficiali ? (4) (1) Acropclites, 1, p. 164-, 10: uÎ,I,'i:ofg (;); Ţu.zr;; 'IT2�p(1.U";r�i'ţj �r.tv·J,�y,�rj<; t'JZIJ(;; Î'.ul rpwp,r.d'l.·�C; OI)Vr.l:U;{I)� Y.IX� '{S'.I {-jTfI tL2TUp.2f,0r;� 01:2 OU02Y (jO� tt; �2) Acropolites, 1, p. 91-- 92. �") Idern, 1, p. 142,20. (") Pic, Ueber die Abstal7lung der Rumânen, Lipsea 1880, p. 67, ne spune fără respect istoric, că Vlahii din Vlahia-rnare, nu numai că nu erau ° naţiune pol itica, ci şi că "duceau un traiu semi-saloaiec de tâlhari" (ein halbwi ldes Răuberleben), Din potrivă, Fallmerayer (şi [820] 820 GEORGE lIlURKU Din fericire istoriografia ne sprijină, şi aICI şi nu avem nevoe de o mare îndemânare dialectică pentru a ne con­ vinge. In afară de cele spuse de noi în studiul asupra lui Kekavmenos (1), aducem acum alte mărturii, care pot hotărî definitiv această chestiune. Gregoras constată într'un loc identitatea credinţei religioase la diferitele neamuri ce 10- cuesc în peninsula balcanică şi anume la Greci, la Ilir i (Albaneji), la Bulgari, la Tribali (Sărbi) precum şi la Te­ salioţi ({)'E1:1:0:),Oi) (2); aceşti din urmă nu pot fi alţii decât Vlahii. Motivul că nu-i numeşte VI ahi, ci Tesalioţi e acel aş ca si la numirea de Tribali a Sărbilor si de Iliri dată AI­ banejilor, c.e�a ce .e o tendinţă cărturărească Japroape co­ mună istoricilor Bizantini. In altă parte acelaşi autor ne vorbeşte despre o datină militară (") păstrată la neamurile (s,lJvr;) din Macedonia în ve­ cinate cu Romeii, adică tot cele de mai sus, între care pune şi pe (jEna),o1, un neam care nu poate fi altul decât iarăşi acel al Vlahilor (-1). Numai acestei deosebiri nationale fată de Greci se da­ toreşte cruzimea neornenească, cu car� după vreo câteva zecimi mai în urmă, când Vlahia-mare era stăpănită de Ioan Anghel, împăratul Mihail Paleologul a dat poruncă barbarilor Cumani de sub conducerea unui Nogaj "să intre în Tesalia, ca să secere toată floarea tinerimii tesaliote în vârstă de a purta armele" (u). Că aceşti Vlahi ortodocşi nu se cleosibeau numai după neam cu Grecii (ca bunăoară astăzi numeroşii Vlahi păstori din Grecia propriu zisă, care şi-au perdut de mult limba românească (fi), ci chiar şi prin cât covărseste acesta prin talent si cunostinta izvoarelor l) găsr-şt» (op. cit. p� ;431, că aceşti Vlahi au avut ş'i vremea lor de strălucire şi de mărire politică (ihrePeriode des Glanzen und der politischen Grosse) însemnată în istoria Bizantinilor. (') Convorb. Iiter. 1. c. (2) Gregoras, 1, p. II 6, 5. (") Datina e că pradă averile, dar nu robesc şi nu ucid oameni decât numai cât tine răsboiul. � 1(') Gregoras, II; p. 247, 8: TU. 2v l\I".'l.,ooy'q '1'(»1<'1.'0:; op_opo'>vt'z i[fJYYJ, 'J)J.I)PW� 'IZ O"q/,a.O·'j"M'.l. rrp�(�(J.iJ�o��.o:� 'Ay.rJ.p'IrJ.'1Z; y.a� Hz't'tr:.d.o . In altă parte el îi numeşte pe Tesal ioti şi J I zi ,'1. CljO: .. (5) Idem, 1, p. 149, 20 şi urm. (e) Atica şi Beotia sunt pline de con acuri!e lor (cătune) de iarnă, vara ei petrec în munţii Etoliei, alţii pe Elicon si pe Parnas. In prima­ vara anului 1903 i-arn vizitat eu însumi şi am constatat identitatea Jor cu Românii dela Pind. Ei n'au perdut decât numai limba, încolo se păstrează intacţi în mijlocul populaţiei greceşti şi albaneze din Grecia. [821] VLA lUA MA RE DELA 120-*--12;)9 821 vorbire, o ştie şi o mărturiseşte şi marele istoric şi geograf mohamedan, Sultanul Abulfeda Eyubidul (I273-1333\ care nu numai cunoaşte pe aceşti Vlahi, ci şi observă că au o limbă proprie, diferită de aceea a popoarelor ce i încon­ joară (J). . Pozitiunea de sine stătătoare a Romanilor dela Pinel fie ca vasali, fie ca aliaţi În răstimpul elomniei celor trei des­ poţi ai Epirului pomeniţi mai sus, se invederează în chip hotărît şi fără putinţă ele contrazicere cu prilejul unei În­ tărnplări pe care o găsim pe larg istorisită de Pachymeres. E vorba ele răsboiul elin 1259 provocat ele neastampăratul Mihail al Il-lea, al cărui vis era restaurarea imperiului sub sceptrul S2lU. Ştiinel că acum tronul din Nicea era ocupat ele Ioan Lascar, un copil de vreo nouă ani, a strâns puteri mari elin toate părţile şi a năvălit în Macedonia bizantină. Pe langă cei 3.000 de cavaleri trrmişi de ginerile său Man­ fred, rege al Siciliei, şi toată oştirea lui Gulielm Villhar­ douin prinţul elin Marea, el avea în ajutorul său şi trupe româneşti. "Avea CIt dânsul, zice Pachyrneres, şi pe fiul său natural Ioan cu oştire proprie cu care acesta îi dădea cel mai mare ajutor, căci acest lan luând de soţie pe fata lui Taroua, averi în stăpânire un popor foarte ales, şi eră în stare chiar sing'ltl' să cârmuească oştiri şi să facă cuceriri, de oarece el ducea cu sine pc aşa numiţii Meg'alovlaliiţi, chemaţi În vechime Elim', care alt fost sub pOrUI1[(l iui Ahzlc (2). Ciocnirea ce (') Vezi Hopf, op. cit., vol, VI, p. 43I. ('1 Pachymeres, 1. p. 83, 6 şi urm: seze 0S 'I,v.:. 70V 'l( '10f):"1; "'0'1 �J(fJcI:,'r(r,l 1'.8t� 'tvU ()�·y.2[()r) �\r..ui), TU. P_2�Î!"jTI): "j1)'Io:�p6p,s'lr)'). Ei'.8l';O� ,.'Xl. -rUp ·!jl'rj ·/�f/.rJ'(�()TOY 7'?J 'tf)U :rr.lp [837] CRONICA 837 pentru prima, oară, "după multă osteneală" le-a putut ceti d. Bogdan. Notiţele sunt redactate sub influenta cronicelor vremei, şi privesc pe Iliaş şi ştefan, fiii lui Petru Rareş şi dau chiar o ştire necunoscută crcnicelor. Fată de reputaţia ştiinţifică şi de stiEstde un rar talent, pe care O are d. Bogdan, socot că ar fi inutil şi nepotrivit ca să se mai vor­ bească şi de superioritatea modului de a lucra precum şi de valoarea literară a traducerii documentelor. Dr, Szndeezk! Lajos, Halmâgyi Isttuin Naploi [1752--- 53, 1762 -691, Es Iratai (1769--I795), în Monumenta Hunsrariae Historica, Scrip­ tores, XXXVIII, Budapesta, 1906. Nici jurnalul, nici celelalte hârtii ale lui Halrnagyi Istvăn nu pot avea un interes mare întru cât n'a fost un personaj politic important, ci a ocupat numai funcţii administrative. Ceia ce ne interesează pe noi din acest volum sunt rapoartele oficiale pc cari le făcea Halmăgyi Istvan despre revoluţia lui Horia şi Cloşca dela 1784, în reprimarea căreia a avut un rol însemnat. Rapoartele sunt publicate pe pag. 647- 715, de altfel un indice de 48 pag. lucrat cu rară constiintiosits te face uşoară utilisarea volumului. EM. P. Jatakam, Das Buclt der Er eahlunşţen aus frtiheren Existeneen Buddhas. Aus dent Pali ubersete! uon Dr . Iulius Dutoit, Leipzig I907. Orientul a fost totdeauna considerat ca ţara poveştilor, iar Indienii, cu fantezia lor vie, cei mai mari povestitori ai lumei. Cea mai veche şi cea mai vastă cclecţiune de povesti este de origină budistă şi se intitulează [ătalea-m, adică povestiri despre naştere (jiitâ=n:-Itus), co­ prinzând basme foarte vechi, unele chiar contemporane cu eroul lor, Buddha. Această colecţiune se compune din 547 povesti (numai acestea sunt recunoscute canonice) împărţite în 22 Nipîita (cărţi) în cari se po. vestesc incarnatiunile lui Buddba pană să se întrupeze. Sâmburile acestor povesti sunt aşa numitele gatlili (strofe, versuri) în jurul cărora un granthika (rapsod, povestitor) a făcut povestirea. Personajul ce joacă rolul important este Bodiusattua, în Păli, Bodhi­ satta, acela care atinge stadiul sanctităţei imediat inferior lui Buda, prin urmare Buda În existenţele lui anterioare, adică acel personagiu care mort şi inviat de mii de ori, ajunge starea ele bodhi (iluminat) şi devine Buda. Aceste cărţi de povesti coprind deci tot ce folclorul divin şi uman poate coprinde relativ la Buda. Superstitiuni, istorioare glumete, fa­ bule, anecdote, etc., sunt strânse în şapte· mari volume, editate de Danezul Fattsbăl] sub titlul "Tlze [ataias together uiitl: ils commen- [838] 838 CONVORBIHI LITERARE lary. London, completă în 1897. O traducere întreagă a acestei colec­ ţiuni, nu există, totuşi încercări s'au făcut şi încă din 1880 renumitul palist T. 1/f7. R!tys Davids a tradus 40 povestiri din prima carte, cu titlul "Buddhist Bir/It Stories". In r893 Paul Steinthal traduce în "Zeitsc!tnjt fiiI' uergleichende Litteraturgesclticlzten" Neue Folge, vol. VI şi următoarele; Aus den Geschichten fr iilz erer Existeneen Buddhas. In i:895 se începe sub direcţiunea lui E. B. Cowel cea mai bună tra­ ducere în englezeşte, sub titlul: The jataka 01' stories of Buddha'« former birt/ts, Cambridge, 5 vol, Acum când întreaga jătaka este editată, Dutoit îşi propune să facă o traducere complectă în limba germană, care va coprinde şase vo­ lume, din cari a apărut trei fascicole (389 p.p.), până la povestea 92. Deşi autorul spune că speră să se adreseze folcloriştilor şi celor ce se ocupă cu literatura comparată, nu este mai putin interesantă pentru cei ce se ocupă cu studiile orientaliste. Lăsând la o parte fabulele lui Esop şi Fedru, unde fondul comun indogerman este vădit, mai găsim o multime de povesti şi fabule la Boccacio in Decamerone, Ia Chaucer (Canterbury Tales), Shakespeare, La Fontaine, Hans Sachs, etc., cari se aseamănă perfect cu cele po­ vestite în această operă a imaginaţiunei budiste. Şi în basmele noastre există mult fond comun din această imagi­ natie primitivă a lndienilor. In deosebi interesgntă va fi această lec­ tură pentru cei ce se gandesc cu simpatie la unele reminiscenţe bu­ diste ale lui Eminescu. T. IORDĂNESCU Profesor. '3. R evi s t e- Revue des deux mnndes, 1 August. - Ultima parte a corespondenţei dintre Alexis de Tocqueville şi Ar/hur de Gobineau, care se sfarşeşte cu anul morţii lui Tocqueville, r859. Din această parte, mai ales, se pot urrnări părerile şi argumentele pe cari se întemeiază fiecare asupra politicei, religiei, istoriei, revoluţiei în privinţa cărora aveau multe puncte de deosebire. Autorii, cărora Tocqueville le recunostea un mare talent erau Thiers, Villemain, Lamartine, cum se vede lipsesc multe nume şi între ele a lui Victor Hugo. Frantz FUNCK-BRENTANO cercetează faptele unui şef de contrabandişti din Dauphine, Maudrin, un produs al condiţiilor sociale şi economice de pe la mijlocul se­ colului XVIII. - PAUL ACKER în studiu! asupra operilor sociale ale femeilor, arată organizatia sindicatelor muncitoarelor, cum pot ca sa se sprijine la muncă, la cultivarea spiritului şi la alte nevoi ale vieţii, Să înseamnă şi alte multe opere filantropice femenine. P. , II '1 II [839] CRONICĂ 839 Revuede lUe1llp]lisique et de iUornle, Mai 1907. - ALBERT LEON discutând problema metafizică a realităţii, arată încă odată, cum mintea omenească nu poate păşi peste marginile sale proprii spre a îmbrăţişa ceva din afară. Conceptul de realitate isvorăşte de fapt din mecanismul însuşi al cunoştinţei: realitatea rămâne atunci un simplu fenomen sufletesc, care poate să varieze "dela un individ la altul. Nu este şi nu poate fi aceiaşi pentru un savant ca pentru ° persoană incultă. Astfel deosebirea scolastică între "esenţă" şi "existeaţă" cade dela sine. M. D. Revue d'Ecollomie Politique. Mai şi Iunie. - Origina şi caracterele socialismului de stat, un studiu datorit prof. RI8T. Intervenţionismul, Etatismul, Socialismul parţial, de stat sau de catedră, - toate numiri date să exprime acelaş înţeles - cuprinde ideile ivite mai întâi şi nehotărît în Franţa (Sismondi, Dupont- White), afirmate însă inde­ pendent şi cu vigoare de economiştii germani, cum sunt în deosebi: Rodbertus, Lassalle şi Schăffle, iar dintre cei în viaţă Ad. Wagner, Din critica liberalismului economic, călăuzit de maxima laissez-faire, din exagerarea ad absurdum a socialismului, din evoluţiunea vieţei economice moderne, a izvorît în chip firesc sinteza acelor două doc­ trine, rezumată în preceptele socialiştilor de stat: ocrotirea celor slabi în lupa economică, adeseori nedreaptă, participarea majorităţii la bunurile culturale şi materiale ale unei naţiuni. Studiul d-Iui Rist se tnlănţueşte de multe alte studii, asupra ace­ luiaş subiect şi e în deosebi istoric; după ce se ocupă cu Rodbertus şi Lassalle, trece la "socialismul de stat propriu zis", care începe cu înfiinţarea (Ia 1872) a Societăţii pentru politica socială __ În această societate au intrat şi au lucrat cei mai iluştri economişti germani, pregătind astfel marile opere de reforme sociale, cu care Germania are tot dreptul să se fălească. Ideile socialismului de stat fiind în primul rând istorice, deci în contradicţie cu raţionalismul sarbăd al individualismului şi socialis­ mului - sunt în acel aş timp realiste. Socialismul de stat priveşte gospodăria unei naţiuni ca o unitate şi cercetează viaţa economică a societăţii încadrate în stat; făcând aceasta, el renunţă cu bucurie la "perpetualismul" adevărurilor con­ statate. De aceea s'a şi spus că socialismul de stat înfăţişează mai mult un mănuchi de norme decât o doctrină nouă. Pe de altă parte socialismul de stat, dezvoltat în scoala asa zisa etică, a economiştilor germani, poate fi numit nu numai reaIi;t ci şi etic: �inta sa resfrăngăndu-se nu numai la explicarea cauzală a fe­ nomenelor economice în complexul vieţei sociale, ci şi asupra pro­ blemei din domeniul practic - îndreptarea 'lipsurilor in starea actuală. Şi prin acest fel de manifestare, socialismul de stat se desparte de [840] 840 CONVORBIRI L1TERARE dogme, îmbrăţişează 'din ce în ee mai puternic, viaţa reală sub toate aspectele ei. Contele JOSEPH !\iALIATH din Ungaria, publică un articol prrvitor la "chestiul1ea muncitorilor în exploata/ia agricolă", - o chestiune în care autorul a lucrat practic în patria sa, şi care ne ir:teresează direct, de oarece şi noi -- noi chiar în mai mare. măsură - suferim pe de o parte de lipsa de braţe, avem pe de alta un proletariat agricol. Contele Joseph Mailath arata că, fiind o deosebire Intre exploata. ţiunea agricolă şi cea industrială, problema muncei prezintă şi ea deosebiri: în agricultură, patronul (proprietarul sau arendaşul) are legături personale mai strânse cu proletarul (muncitorul) decât în industrie. Cu toată valoarea studiului, se găsesc însă unele afirmaţi uni, eşi te din observarea făcută numai în Ungaria - şi acele afirrnatiuni nu pot lua caracterul de generalitate ce li-se dă de autor. Şi în stu­ diul scurt al Conte lui Mailath - de care ar avea nevoe mulţi, foarte mulţi în România - se aprobă adevărul neîndoelnic că rezolvarea chestiei ţărăneşti nu implică, prin faptul că i se dă putinţa lucră­ torului să dobândească ce este al lui şi ce trebue să fie al lui pentru binele societăţii, o bucată de pământ, din care să se poată hrăni­ acest fapt nu implică nicidecum un medicament socialist, ci unul in- dividualist. - Se ştie că cei mai netrnpăcati vrăjmaşi ai ideilor socialiste sunt ţăranii adevăraţi, - adică muncitori pe pămănturile posedate de ei. Lay, îmi pare, spunea, cu multă dreptate, că fiecare parcelă de ţăran neatârnat alcătueşte o citadelă invincibilă împotriva utopiilor socia­ lismului. E adevărat, chestiunea ţărănească implică o soluţie individualistă ... , însă din domeniul unui individualism înaintat, social, nu egoist până: la extrem .... , cum din nenorocire se găseşte în multe, prea multe părţi. 1. R. Deutsche Ruusdohau.s--Julie 1907.-AsPira!iunile culturale ale Tăta­ rilor, de H. VAMBERY. Se ştie că în imperiul rusesc locuesc un mare număr de Tătari şi cari se numesc după regiuni: Turci de Volga, Bas­ chiri, Kirghizi, Sarri, Turci caucazieni şi Tătari din Crimeea, in număr dupa zisele lor la 20 de milioane. Din anul 1883, de când Ismaii Bey Gas­ parinski, dela Gaspara în Crimeea, a început să publice un jurnal "Ter­ giman" (tălmaciul), Tatar ii au început să se deştepte, aşa cum nu se spera din partea lor. Azi au 8 jurnale, 8 tipografii, predicatori devotaţi şi fanatici ai culturei, peste tot lungul şi latul Rusiei, peste Asia cen­ trală până la Caşgar şi larkend. Au simplificat alfabetul, au primit în scriere o limbă mijlocie între cele tătare şi osmanică, spre a fi întcleasă de Turci şi de Tătari, vorbesc cu durere de apăsarea lor, I [ .� , [841] CRONICĂ 841 ele voinţa lor de a trăi ca naţiune. Fetele învaţă în şcoli secundare şi în universităţi, unele din ele sunt scriitoare, chiar feministe. In 1906 August 16 s'a ţinut la Nijni Novgorod un congres tătar, cu aproape 800 de membri, plin de demnitate şi de bunăcuviintă, Au cerut res­ pectul religiunilor, s'au îndemnat Între dănşii la sacrificii pentru limbă şi unitate, au celebrat bunurile culturii. Deşteptarea Tătarilor va fi o altă chestiune grea pentru Rusia. I. S. F. The Economic Journal. (VoI. XVII, No. din Iunie). "Despre litera­ tura economică a Franţei la începutul veacului al XX-lea", - un articol eşit din pana celui mai elegant (nu şi celui mai adânc) scriitor dintre economişti, CHARLES GIDE. Charles Gide e unul dintre puţinii, - cari au înţeles şi au adoptat ideile nouei şcoli germane; în recenzia făcută literaturei patriei sale, el ne arată că în ultimii ani, dest au apărut multe scrieri, o operă mare (care să continue fala fisiocraţilor) nu s'a ivit, ne descrie starea luptei între dogmatica şcoalei individualiste şi noul curent al şcoalei istorice, ne dă speranţa că viitorul va fi al "tinerilor" în mare majo­ ritate stăpâni pe universităţi, al urmaşilor lui Play, al aşa zişilor "so­ lidar işti " din şcoala lui Bourgeoisşi chiar al crestinilor sociali cu pri­ virile, mai largi sau mai înguste, îndreptate înainte, şi că numai trecutul rămâne al bătrănilor, azi adunaţi în deosebi în jurul Acade­ miei, cari n'au ochii decât pentru vechile şi învechitele teorii ale liberalismului extrem. Şi dacă nesuccesul propunerei lui Caillaux pentru introducerea impozitului progresiv, propunere combătută de economiştii liberali cu atâta înverşunare, însemnează o stare inapoiată a conceptiunei sociale în politica fiscală, necesitatea vieţei economice va cere ca ideile nouă să se înfăptuiască în realitate; vom vedea statul având mai multe probleme de deslegat prin intervenţia directă, căutând să nască o forţă indrumătoare şi unitară în chaosul din ce în ce mai larg al vieţei economice a ţărei. "Ministerul Muncei" e un indiciu în acest sens. Şi Charles Gide are dreptate: viitorul va fi al noului curent! Un articol al economistuiui german GUSTAV COHN despre "Gllver­ nănuint şi laissee-faire", Gustav Cohn e un scriitor de elită al şcoalei etice. Faptele exami­ nate de dansul cu multă fineţe din economiile Germaniei, Angliei şi Elveţiei dovedesc încă odată adevărul formulat de alţii chiar într'o "lege istorică" (Wagner) că activitatea statului, având ca bază motive sociale, cuprinde din zi în zi nouă domenii ale vietei economice. Articolul lui Cohn e venit la timp ca un răspuns' nemerit la atacu­ rile sub titlu "falimentul socializrnului de stat" întreprinse de Yves Guyot. 1. R. [842] CRONICA ART1STICA "L'art public" revista Institutului internaţional de artă publică din Bruxelles. Dorinţa de a populariza arta cât mai mult se generalizează tot mai tare. Geloşi de frumusetile Renaşterei, am vrea să ne întoarcem la acele vremuri, când fiecare obiect, chiar cele de uz zilnic şi practic, să poarte stampila artei şi a industr ialitâtei celui care l'a făurit. Arta să se introducă astfel in toate clasele societăţei, să nu fie numai apa­ najul celor bogaţi. Prin această răspândire a frumosului se spera şi o îndreptare morală pe lângă cea economică, care e strâns legată de dezvoltarea artistică. Tendinţa in ouă este să dăm fiecăruia posi­ bilitatea de a înţelege şi aprecia operi le de artă, punăndu-i-le la dis­ poziţie în aceiaş măsură ca şi operile literare. Mişcarea cea mai bine organizată în acest n drum o floare? o) ţară! Astfel îţi primeai uultanu Când se 'niorceau pe uuetul furtum'z' Biruitori? O, mama ! Unde-s anii) Când acvila tţi aducea în ghz'are Fâsu de raze smulse sem ilu n ii) Orz lauri din cununile maghiare? II. Departe'n ţara holdelor bogate, Acolo unde foamea e regină, Au fost furtuni - şi sânge fără vină, Dela bordeie până la palate ... -Conoorbsrs Lîterare, au. XL!. [850] 850 r. CERNA Iar astăzi pare lt'nzşte deplt'nă; Dar din adânc uin glasuri innecate, Vin rugi, blesteme, cereri de dreptate.. . Drumeţii trec grăbzţi - şi se închină. - O, soare al iubiriz� soare sfinte.' Pân' nu pătrunde ) n vechile morminte) Răsaz' deasupra sângelui bogat! Usucă iute câmpurile rosii, Să nu priceapâ 'n groapa lor strămoşii Al cui a fost-şi cine l-a uărsat. III Dreptate! Ochii plâ1Zşz' cer să te vadă. De ce ne uiti? Nu mai traiesti tu, zână?. . , Temutul Zevs căzu a vrem iz' pradă Şi fulgeru-i se stinse în ţărână " I A Venerii făptură de zăpadă Incet, încet s' afundă în ruină ... Apună toţil >. Tu, nu lăsa să cadă Din mâna-ţi rece cumpăna divină. Iar de'i pieri sub pietre, ca profeţzi, Tu, dincolo de negru! ţărm al vieţu', Innalţă spada ta, nestrămtdat. Dispar' o lume, tron de tron să ardă " Dar nici () Iacrimă să nu se Piardă Din plânsul l�'Z' din sângele vărsat.' P. OERNA. [851] INDĂRĂT SFRE ŞCOALĂ Progresul şcoalei se măsoară după progresul profesorilor; al elevilor urmează totdeauna dela sine. In 1905, la 1 Iunie, a fost promulgată o lege cu un ar ticol unic, dar de o foarte mare însemnătate. Prin el se da profesorilor secundari şi universitari dreptul de a fi: .,directori de administraţii speciale, prefecţi, directori dc prefectură, primari şi ajutoare de primari". Li se deschidea astfel calea să se ocupe de şosele, de poliţia urbană şi ru­ rală, de higiena stradelor şi de alte chestiuni de higienă publică, de urmărirea sau arestarea deliquenţilor. .. şi de multe alte sarcini care cad în răspunderea unor atari de funcţiuni. De altă parte, învăţătorii şi institutorii au cerut în cele din urmă congrese, şi cer cu insistenţă în fiecare ocazie, să lea parte "de drept" în consiliile comunale, să între în con­ siliile judeţene şi să poată fi aleşi deputaţi sau senatori. Ca semne ale culturii noastre, astfel de fapte sunt pline de înţeles. Pe când în ţările cu o desvoltare temeinică, pro­ fesorul stărue toată viţa sa împrejurul şcoalei, în tănarul regat dela gurile Dunărei, invăţămăntul se pare că a ajuns o culme, peste care orice silinţă mai departe ar fi de prisos. Profesorii "au isprăvit" cu ale lor şi se pregătesc acuma să ispră vească şi pe ale altora. Mare eveniment în evoluţia didacticei moderne. Pentru [852] 852 S. MEHEDINTI a-l sărbători, s'ar fi cuvenit pe lăngă legea cu articolul ei unic, poate şi un carmen seculare,-un imn de laudă şi mul­ ţămire publică. - Aruncaţi flori asupra membrilor corpului didactic din regatul românesc. Date liiia :., manibus ple­ nis... Impărţiţi cu amăndouă mâinile cununi de stejar şi de dafin. Sărrnane Pestalozzi, şi voi toţi care aţi crezut că arta educaţiei e nesfârşită! Că pentru fiecare rând de copii, care încep a> b, c, .. începe de iznoavă toată greutatea meşteşu­ gului de a deştepta din adăncul sufletelor tot ce poate fi preţios în taina unui creer de copil. Sărmani naivi! Peda gogia şi pedagogii Români au isprăvit. De aci înainte, hărtia albă se va acoperi dela sine cu un scris frumos; bu­ zele vor pronunţa cu înlesnire; creerul va cugeta fără greş, va fi desţelenit chiar din ziua întâi a şco alei. De acuma, toţi pădureţii vor lepăda. ghimpii şi vor purta mere dom­ neşti .. Şi poate şi plopii şi răchita vor purta. .. alte roade, spre a se desminţi astfel ironia unui vechiu proverb românesc. Intorc pagina: Anul şcolar I906-I907.-Turburarea elevilor din Brăila. Turburarea elevilor din Craiova. Excese de stradă, jan­ darmeria concentrată.- Turburare la Bărlad. Inceput de de­ vastare. Armata scoasă contra elevilor. I907 Martie. - Elevii unui seminar teologic, cu capul plecat pe caete, scriu cu toţii într'un gând: "Statul n'a făcut nimic pentru ţăran, din contra, pe cât a putut l'a opri mat. Cârmuitorii statului sunt şi ei parte streini, parte în solda sireinilor, astfel în cât slujesc numai interesele acestora. Suveranul este şi el vinovat de starea lucrurilor, căci nu face ceeace poate". I907 Martie. Ziarele vorbesc de studenţi cumpăraţi de partidele politice, de cumpărare de voturi şi vehemente lupte de alegeri cu ocazia schimbărei unui comitet de so­ cietate studenţească în Iaşi. De altfel, o indicaţie în acest [853] ÎNDĂRĂT -. SPRE ŞCOALĂ 853 ! 'ţ sens exista mai de mult. In Septernbre 1906, prezidentul unei alte societăţi din Bucureşti, in numele a 1.200 membri, anunţase prin ziare sub proprie semnătură: "suntem mândri să ne declarăm bătăuşi pentru respectul legei, al bunei ordine şi al adevăratului simţ naţional". I907 Martie. Profesor de universitate prefect.-Studenţi amestecati în turburările agrare. I907 Maiu. - Duel politic între profesori universitari .. Ce înseamnă aceasta? Cine mai rămâne în scoală, dacă elevii es pe stradă, iar profesorii pornesc la primărie, prefectură şi alte administrarii speciale? Ce poate să se aştepte învăţămăntul nostru dela o atare promiscuitate? Fără îndoială, astfel de manifestări dovedesc mai întâi de toate o reală stare de înapoiare a culturii noastre. După cum industria civilizată, în care unul face spre pildă toată viaţa sa numai ace, se deosebeşte de a primitivi lor, la care acelaş meşter e şi ferar, şi lemn ar, şi plugar, şi croitor ... şi pe toate le face imperfect, deasemenea şi caracterul unei vieţi publice inferioare e tocmai amestecul arbitrar al atribu­ buţiunilor, adică lipsa de specializate a organelor sociale. In deosebi este isbitor la noi, amestecul tuturor în politică, ceea ce a adus după sine amestecul politicei aproape în toate manifestările vieţei noastre ca stat şi popor. Nu e o învinuire aceasta, ci o simplă constatare. Era firesc să ajungem aci. In jumătatea de veac din urmă, cultura noastră a avut în primul rând un caracter politic. Intro­ ducerea constituţiei n'a fost o nevoe simţită de masa po­ porului care n'o înţelege nici pană azi -ci un fapt politic; împroprietărirea ţăranilor n'a fost operă economică, ci mai întâi de toate un act politic; secularizarea bun urilor mană­ stireşti şi organizarea bisericii autocefale n'a fost urmarea. unei lungi desvoltări a vieţii noastre religioase, ci un acei dent politic; încheierea întâi ului tratat de comerţ n'a fost dictată de adevăratele nevoi ale negoţului nostru, ci a fost mai [854] s. MEHEDINTI ales o manifestare politică; răsboiul chiar, s'a sfârşit şi el ca un act politic, ba încă cu o lature foarte tndoelnică, Generaţia din urmă a fost aşa dar o generaţie mai ales politică. După cum pe unele ţărmuri, vezi mai toţi copacii plecati în aceiaşi parte, de văntul ce bate necurmat dinspre ocean, de asemenea şi bărbaţii generaţiei ce stă să dispară s'au aplecat mai toţi în spre latura politică a vieţii,-chiar şi cei străini de politica propriu zisă: literaţii, oamenii de ştiinţă, magistraţii etc. - Firesc era ca văntul acesta să plece şi capetele profesorilor. Aci stă în parte explicarea faptului penibil că agitaţia partidelor a ajuns să cuprindă măcar indirect aproape toată suprafaţa vieţii noastre şcolare. Explicarea e însă una, răspunderea e alta. Răspunderea pentru acel articol unic şi pentru toată atmosfera tulbure a invăţămăntului este fără îndoială a corpului didactic însuşi. Greutatea trebue deci privită în faţă. Nu din afară, ci dinăuntrul şcoalei trebue sa înceapă re­ forma. Şcoala este cum e profesorul, iar acesta este în realitatea profesiunei sale în totdeauna la fel, după cum este cu adevărat in taina conştiinţei sale de om; aşa că sin­ gurele măsuri de îndreptare nu pot fi decât acelea, care vor da un nou suflet sau cel puţin o nouă însufleţire pro­ tcsoratului de toate gradele. E o situaţie falşă şi cu desăvărşire sterilă, să cauţi a arunca asupra altora răspunderea pentru cele ce te pri vesc. S'a văzut lămurit - mai ales cu ocazia neisbutitului con­ gres didactic din 28 August - ce deşartă e iluzia să crezi că poţi cere dela alţii, ceea ce n'ai cerut mai întâi de toate de la tine însuţi. Dela profesor aşa dar şi prin profesor trebue să vină îndreptarea învăţămăntului. "Indărăt--spre şcoală", aceasta e în mod fatal indicaţia momentului de faţă. Şi dacă gene­ raţia de azi nu e un satelit incapabil, o prelungire umilită a celei trecute, opera anilor şi a zecilor de ani ce vin va [855] ÎNDĂRĂT - SPRE ŞCOALĂ 855 fi să întoarcă tot corpul didactic cu faţa către şcoală, elirninănd din sfera sa toate influenţele străine de interesul tnvăţămăn­ tului. In acest sens să ne fie îngăduită în această revistă de cultură o observare şi apoi câteva propuneri. Neajunsul de căpetenie al învăţămăntului românesc de pană aci a stat în greşala că mai toţi s'au gândit în primul rând la elevi, pe când orice organizare şcolară, bine cuge­ tată, trebue să înceapă mai întâi şi mai presus de toate dela profesor. El e şcoala, el e măsura, el e modelul, după care desinează copilul viaţa sa în viitor. Fără el, şi în afară de el, şcoala, oricare ar fi aparenţele, e o simplă mistifi­ care.-Aci a stat viţiul organizaţiei noastre, de sus până jos, dela universitate până la şcoala din comuna rurală. O scurtă ochire a corpului didactic o dovedeşte în deajuns. Este profesorul de universitate la înălţimea menirei sale şi la nivelul colegilor săi din alte ţări mai înaintate 7 Dela început, când priveşti cariera universitarilor noştri, te uimeşte suma considerabilă de alotria care, la fiece pas, îi întâmpină în curmezişul drumului lor. Avocatură, clien­ telă medicală, serviciu sanitar, serviciu administrativ (prefec­ tura şi alegeri !), clientelă politică, ba chiar şi clientelă comer­ -cială, în unele cazuri. Dela sine se înţelege, că munca ştiin­ ţifică în astfel de împrejurări nu poate ajunge intensitatea celei de aiurea, unde profesorul rămâne credincios numai catedrei sale. Ziua e tot de 24 de ore la Bucureşti, ca şi la Viena, Paris ori Berlin, şi dacă două sau mai multe ore au fost sacrificate departe de catedră, ce mai rămâne pentru studii şi pentru cei ce vin la universitate în aşteptarea stu­ diilor 7. Fără îndoială, poporul nostru e mic, şi pentru a decora fatada vieţei noastre de stat modern, selecţiunea se face fatal între puţini, iar dela aceştia se cer foarte multe. Asta nu scade însă cu nimic adevărul constatării, că aceste alotria sunt [856] 856 S. MEHEDINTI tot atătea pietre în drumul destul de greu-v-mai ales al unei cariere ştiinţifice. Chiar cănd are cineva o mare amplitudine sufletească, educaţia personală durează şi trebue să dureze până la sfarşitul vieţei. Era deci fatal ca personalitatea ştiinţifică a profesorilor noştri universitari să sufere, iar in unele cazuri să fie adânc stirbită. -- A fost si este stirbită o o. Acesta e adevărul. Cineva voi deci altă tnaţă unioersitară, cine iea în serios cuvântul "spre şcoală", trebue să facă posibilă mai întâi o altă tnaţă profesoraiă; Mai întâi firele, care leagă de invăţă­ măntul superior unele- cariere lucrati ve şi politice, să fie tăiate. Trebuesc stabilite riguroase in compatibilităţi: clientela, avo­ catura, ingineria, prefectura şi toată atmosfera de buiseness care a pătruns în sălile universităţii să fie eliminată. Incep să se găsească acuma tot mai mulţi tineri, cari să fie dispuşi a şi consacra viaţa numai ştiinţei Ior.v-Al doilea, ca măsură po­ siti vă, trebue o serioasă organizare a muncei ştiinţifice, sin­ gura care poate asigura desvoltarea personalităţii profeso­ rului. Cel mai tare sprijin al unei cariere de studii e putinţa de a urmări adevărul, de a-l găsi şi de a ajuta pe alţii să-I găsească. Dar aceasta e aproape imposibil fără o reală organizare a serninariilor fie cărui curs. Se poate meşteşug fără unelte? Se poate ucenicie ştiinţifică, fără a lucra împreună în seminar? De el şi numai prin el e posibilă munca aşa de roditoare a uni versităţilor străine şi lui i se datoreşte în bună parte strălucita carieră a multor învăţaţi care, spre sfârşitul vieţei, dau aiurea la iveală opere de o durabilă în­ semnătate şi de mare răsunet în ramura lor. Dar despre acestea. şi despre altele de felul acestora va mai fi vorba aiurea. Le-am amintit aci, ca simplă dovadă de imparţialitate şi pentru a afirma că chiar în universitate, orice inovaţie trebue să pornească din viaţa profesorului înainte de a ajunge în sfera vieţei studenţilor. " " Unde însă personalitatea profesorului a avut să sufere [857] ÎNDĂRĂT· - SPRE ŞCOALĂ 857 şi mai mult de pe urma defectelor organizaţi unii noastre a fost învăţământul secundar. De bine de rău, profesorul universitar, prin construirea neîncetată a cursului şi prin varietatea nesfârşită a mate­ riei, e în măsură de a desvoltă individualitatea sa cu oare care libertate. Cel secundar însă neavând=-afară de rari ca­ suri-să se ocupe cu cercetarea adevărului, ci cu predarea unor cunoştinţe elementare, vede înaintea sa chiar din primit ani o apăsătoare monotomie. Toată viaţa i se desfăşoară ca. o cale lungă, dar fără suiş şi fără coborăş, având doar pe margini câţiva stâlpi numerotaţi,-gradaţiile. Toată pers­ pectiva sa e deci o chestie ele calendar. Şi din acest punct ele vedere, rar pustiu ca drumul vieţei unui profesor secundar.-­ Singurul progres de realisat nu poate fi altul de cât doar­ desvoltarea aptitudinelor sale pedagogice. Dar tocmai pentru această parte esenţială a carierei sale, îndemnul i-a lipsit şi îi lipseşte aproape cu desă vărşire .. Militarul, care se distinge prin muncă şi capacitate, e înaintat; inginerul de asemenea; magistratul la fel; medicul, omul de carieră administrativă ... toţi pot fac un pas mai departe, Singur profesorul e o excepţie. Ca şi cum fiinţa sa sufletească ar fi mai pre sus de orice adi ere de emulaţie! Fără îndoială, e aci o eroare de pedagogie socială, cât se poate de păgubitoare. Evident, profesorul de liceu nu este un spirit pur, iar decretul de numire la o catedră e departe de a fi o "incarnaţie perfectă". Profesori sunt toţi cei numiţi; dar gradele lor de merit sunt infinite şi mereu schimbătoare în cursul anilor. Ca şi ceilalţi muritori, sunt sensibili şi ei la o recompensă, măcar sufletească, din partea. societăţei în care lucrează. Sunt şi ei capabili să fie edu­ caţi mai departe. Şi e aşa de important lucrul acesta, în cât. se poate afirma ca tocmai aicea stă toată realitatea invăţă­ mântului,-căci nu poate exista progres şcolar, acolo unde profesorii nu sunt personal în progres. Cand va aţipi pro­ fesorul, clasa e mai dinainte adormită. Trebue deci educat Şl Însufleţit profesorul până la sfar- [858] .s5S S. MEHEDINTI şitul carierei. Trebue să se ştie că meritul e apreciat şi trebue deci introdusă numai decât" înaintarea pe loc". Faptul 'Că dela această măsură a fost exclus corpul didactic secundar e o gravă eroare-De aci il. venit în parte acea deviare şi derogare, înlesnită apoi şi consfinţită de faimosul articol unic. A doua măsură pentru inviorarea mai departe a corpului didactic liceal şi gimnazial este crearea directoratului. Direc­ torii de azi, numiţi şi destituiţi adesea telegrafic, sunt "umbra umbrei adevăraţilor directori". Cme n'a cunoscut mai deaproape directorii din Austria, Germania sau alte ţări mai înaintate în cultură, cu greu îşi pot face o idee, 'Câtă facultate de initiativă au acolo acesti directori în sfera fa- , , miliei lor şcolare. Sunt nişte educatori in cel mai plin în­ ţeles al cuvăntului. Directoratul acesta trebue realizat şi la noi, ca o necesitate 'Organică a invăţărnăntului, şi tot deodată ca o nouă treaptă în 'Cariera profesorului secundar. Şi e posibil. După cum unii 'Ofiţeri sunt trimişi vremelnic în armatele străine, tot de ase­ menea, un număr de profesori aleşi, lucrănd câte două, trei luni Iăngă directorii de aiurea, în câţiva ani ne-ar da un con­ tingent îndestulător pentru cele dintăi recrutări de directori definitivi. Fireşte, titlul de director nu s'ar putea căpăta de 'Cât pe temeiul unor lucrări practice şi teoretice, precum şi a unui coloquiurn public în faţa juriului universitar. Departe de orice amestec cu politica, asiguraţi apoi prin garanţii de .incompatibilitate şi primind consacrarea lor prin probe făcute inaintea colegilor din învăţământ, astfel de directori ar avea un real prestigiu de conducători ai colegilor lor. In sfârşit, inspectora.tul, considerat iarăşi ca o carieră didactică nu politică, ar fi o nouă treaptă de înaintare pen­ tru cei mai aleşi dintre directorii şi profesorii secundari. Cel de azi, mai mult şi decât directoratul, e o anexă a or­ ganizării partidelor politice. Atât deocamdată pentru corpul secundar.v-Se înţelege apoi dela sine, că o măsură paralelă ar fi şi reorganizarea sernina­ riilor pedagogice, din care es profesorii secundari. * * [859] ÎNDĂEĂT -- SPRE ŞCOALĂ 859 Trecând la rnvăţămăntul 'primar, iarăşi profesorul nu elevii ne atrage atenţiunea în primul loc. Pentru copiii satelor, învăţătorul şi preotul sunt însă prin chiar pregătirea lor nişte modele protivnice. Normalistul ajuns învăţător, priveşte pe preot ca pe un retrograd, un fel de ipocrit oficial, menit să păstreze mai departe nişte tradiţii fără valoare. Preotul la rândul său priveşte pe în­ văţător, ca pe o piatră de scandal, un tulburător al umilitei vieţi a săteanului. Iar acest "divorţ" dintre preot şi în­ văţător se simte în zeci şi zeci de împrejurări publice, des­ creditănd astfel lucrarea şcoalei şi bisericei, care la un loc fac până acum aproape singura îndrumare sufletească pen­ tru viaţa celor din sate. Şi aci trebue să intervină aşa dar o cât mai grabnică vindecare. Viţiul de pregătire profesională, care desparte calea învăţătorului de a preotului, trebue cât mai repede Înlăturat. Pentru nevoile carierei lor, ei trebue să aibă pe cât e po­ sibil aceiaşi pregătire. Invăţătorul să fie ca un preot, iar preotul să fie în sufletul său un pedagog. Minunata soli­ daritate a şcoalei şi bisericei romăneşti de peste munţi este o experienţă istorică, de care trebue să ne folosim cu în­ credere ; ea se întemeiază acolo însă pe apropierea din timpul studiilor între candidatul la preoţie şi normalist. --Şi dincoace, amăndoi sunt fii de ţărani. De ce în locul seminariilor de azi şi şcoalelor normale, n'am avea o singură categorie deşcoli: seminariile pedagogice cu un număr de ani comuni? Nu e locul să intrăm aci în amănunte de organizare. Cei ce cunosc însă de opotrivă şcoala de unde es învăţătorii şi pe cea de u .de es preoţii, îşi vor da îndată seama de însemnă­ tatea unei atari reforme. Mai întâi, "vocaţiunea" ar eşi mai nesilit la iveală. Şi a­ ceasta e mare lucru. Putini laici cunosc ce delicate cazuri de conştiinţă se deşteaptă În mintea tinerilor seminarişti. Puţini bănuesc ce spirit de negaţiune se dezvoltă în unii can­ didaţi la preoţie, depe urma programelor şi a pregătirii lor de azi. Şi totuşi, ca "prizonieri ai sărăciei", ei trec clasă după [860] 860 S. MEHEDIN'fI clasă cu această surdă răsvrătire în suflet, care stinge în unii dintre ei orice iniţiativă pe viitor; ei calcă pragul vieţei cu su­ fletul ars de indignare şi contra lor şi contra lumei întregi. A vând însă caţi va ani timpul de alegere între cariera pedago­ gică şi cea bisericesacă, ar alege cu mai multă libertate şi ar rămâne astfel mai cu dragoste lăngă cea ce singuri au ales. Şi n'ar fi rar cazul, când Învăţătorul şi preotul comunei ar fi una şi aceiaşi persoană, - un mare câştig moral şi pentru şcoală şi pentru biserică. In orice caz, divorţul de azi ar fr Înlăturat. Cei ce au făcut studii aproape egale şi au mers. cu acelaş pas în anii copilăriei, nu s'ar mai semeţi să pri­ vească cu dispreţ unii la alţii. Preotul, în loc de a împlini simple forme hieratice, ar deveni în oarecare măsură pedagog, iar învăţătorul şi-ar Însuşi ceva din prestigiul adevăratei preoţii. -- Ba, cu ceva practică hirurgicală şi medicinală, absol venţii acestor seminarii pedagogice ar ajunge pentru sate factori de cultură de o valoare hotărît superioară celei de azi, atât ca preoţi, cât şi ca învăţători. Cât priveşte pe cei de astăzi, lor li se adreseasă însă tot atât de mult, ca şi altora, îndemnul de a se intoarce in dărăt spre şcoală. După ce au dat impulsul unei mişcări econo­ mice mai vii În sate, această mişcare poate deveni fatală in­ văţămăntului. După cum iobagii din vremea lui Horia fă­ ceau către Impăratul socoteala zilelor din săptămână date Domnilor, spre a arăta că pentru ei nu mai rămâne timp de muncă, aşa ar putea face învăţătorii de azi. Unul a şi făcut-o (Iulie 31 907) "Sunt unul dintre cei mai tineri învă­ ţători ai şcoalei rurale" ..... şi Încheie cerând ca "In vătă­ torul să Înceteze de a 'mai fi agricultor, crescător de vite, ca­ sier de bancă, tovarăş în asociaţia de exploatarev.v-tnţelegănd prin aceasta, probabil, asociaţiile de negoţ. E un mic strigăt de alarmă chiar din lagărul in vă ţătorilor l. Odată însă Întorşi spre şcoală, Începe problema cea grea a educaţiei şi stimulării mai departe şi a acestor modeşti, dar foarte Însemnaţi factori de cultură. Această problemă trebue să o deslege revizorii. Aci e însă marea greutate, căci revi- [861] ÎNDĂRĂT - SPRE ŞCOALĂ R6I zoratul este azi poate stigmatul cel mai ruşinos al întregului mvăţămănt. Aproape constant, el e o roadă nu a şcoalei, ci a cluburilor politice. Cu miniştrii buni, fireşte, se ridică; cu cei slabi, el cade până la cel din urmă nivel, la care se poate coboră trivialitatea politicei d� partid. Ca şi director atul, reuieoratul trebue să' ajungă deci o carieră profesorală. Educatorii corpului didactic dintr'un judeţ trebue să fie aleşi prin examene de capacitate, după lucrările lor practice, după publicaţii pedagogice, într'un cuvânt după prestigiul lor didactic. Fireşte, o riguroasă in­ compatibilitate intre revizorat şi politică va trebui numai decât impusă - bunăoară ca in cariera militară; neimpli­ nirea acestei condiţiuni, constatate de un juriu superior di­ dactic, ar atrage după sine căderea revizorului din dem­ nitatea, de care s'a arătat nevrednic faţă de colegii săi. In rezumat aşa dar: corpul didactic trebue să fie readus in sfera sa proprie. Iar pentru aceasta e necesar: 1) Să se stabilească incompatibilitatea de sus până jos; 2) Să se creeze cariere didactice, întemeiate pe garanţii didactice. Când înaintarea pe loc, numirea ca dirigent, director, re­ vizor şi inspector vor fi primite din mâna colegilor din în­ văţământ, după norme de capacitate profesională, influenţa agitaţiunilor politice va fi considerabil redusă, iar fructele seci ale învăţământului vor cădea pe treapta, unde se adună gunoiul orcărei cariere. Abia atunci autonomia corpului di­ dactic va începe să fie o realitate. Aceasta e opera zilei de mâine. Şi vrănd, nevrănd, aceasta e calea. Altfel, cât timp politica va putea plăti cu situaţii şcolare pe adepţii cluburilor unui partid, atât timp şcoala va fi în mod fatal subordinată politicei, iar roadele sale vor fi înveninate. Guvernul lndiilor plăteşte în fiecare an o sumă considerabilă pentru capetele şerpilor ucişi, ce i se aduc. Muncă perdută, căci Indienii cresc acuma şerpi înadins. La fel e şi silinţa statului pentru stărpirea ignoranţei şi a celor­ lalte scăderi sociale, dacă tot el hrăneşte prin buget spe- [862] 862 S. MEHEDINTI cimene inferioare pe care le dă drept model societăţii. Cel puţin in India, abominabila cultură a celor târâtoare veni­ noase se face tainic de particulari. Şi acuma o ultimă intrebare; Cine va lua initiativa pentru o asemenea reformă ?- Faţă de iminenta ei necesitate, îti vine s11 răspunzi; ori şi cine. Dar mai potrivit decât toţi ar fi de sigur un om şi un cunoscător de oameni. E vădit însă că astfel de operă va fi incontestabil înlesnită, dacă însuşi corpul didactic în toată intinderea sa, în chip demn, lămurit şi stă­ ruitor va cere aducerea ei Ia indeplinire. Pentru toţi, "în­ toarcerea spre şcoală" şi "autonomia carierelor didactice" ar trebui să devină un fel de caeterum censeo. De altfel, e mai presus de orice îndoială că reforma aceasta se va împlini. Sunt in viaţa popoarelor momente, când e tot aşa de greu să faci binele, pe cât e de greu să urmezi cu răul mai departe. Aşa e p-ntru noi momentul de fată. Răul făcut de politică lnvâţămăntului e incalculabil. Urmaşii noştri se vor mira, când vor auzi că am stat Ia îndoiaJă intre lege şi ilegalitate, şi că în loc de a considera călcarea legei ca o exceptie supărătoare, am făcut Încercarea să o considerăm drept precedent, vrednic de a fi luat ca îndreptar pentru viitor. Li se va părea de necrezut, să nu fi luat noi aminte, că pe această primejdioasă cale chiar cel mai slab progres devine cu neputinţă. Dar tocmai acest prisos de rătăcire, e o dovadă că re­ forma nu mai poate întârzia. Generaţia trecută a lucrat Ia reooiuţtonarea societăţei noastre, şi ca atare a fost mai in­ tăi de toate o generaţie politică; cea de azi, dacă nu e o prelungire vegetativă a celei vechi, va trebui să fie o ge­ neraţie de organizare. Iar cel din urmă şi cel mai mare om politic al şco alei va fi acela care va da politica afară din învăţământ. S. MEHEDINTI. [863] PRACTICA RELIGIOASA (1) I. Ne apropiem, aşa văd eu lucrurile, În desfăşurarea vieţii noastre sufleteşti, de o fasă din ce in ce mai priincicasă pentru cultivarea simţămăntului religios. Nenorociţii, cari au pierdut credinţa, tot se mai tem, ce-i drept, de puterea bisericii şi cred, că fac bine, dacă-şi dau silinţa de a ţinea pe slujitorii altarului Într'o stare de umilinţă, care e deo­ potrivă cu robia; mai ales în urma răscoalelor de astă pri­ mă vară s'au sporit însă oamenii cu bun simţ practic, care-şi dau seamă, că are şi religiositatea importanţă pentru păs­ trarea bunei răndueli în societate. Maniacii necredinţei numai arare-ori se mai încumetă dar a-şi ridica glasul contra creş­ tinismului, şi noi, încă puţinii, pentru care religiunea nu e numai cestiune de interes practic, ci o viuă trebuinţă su­ fletească, putem să stăruim pentru educaţiunea religioasă fără ca să mai fim, cum am fost în trecut, luaţi în bătaie de joc şi prezentaţi drept nişte duşmani ai "progresului". Tocmai noi însă suntem cuprinşi adese-ori de simţămăntul că în zadar căutăm in biserica noastră mulţumirea trebu­ nţelor noastre religioase, şi nu unul dintre noi a ajuns în cele din urmă s'o caute în vre-o altă biserică. Chiar sim­ ţămăntul de conservare ne împinge dar să căutăm ajutor dăndu-ne silinţa de a produce în fraţii noştri convingerea că asigurarea bunului mers al desvoltării sociale nici nu e fără de religiositate cu putinţă şi că cel mai de căpetenie (') Pe cât sunt de penibile unele erori cu privire la discuţia rapor­ tului abstract dintre religie şi ştiinţă, pe atâta de înviorătoare va fi, sperăm, înfăţişarea intuitivă a miezului practic al problemei, cum se face în acest prea interesant studiu. N. R. [864] I. SLAVICI interes alon ŞI cărei obştii e purtarea de grijă pentru edu­ � -caţiunea religioasă. Am fost pătruns totdeauna de convingerea aceasta; chiar eşi dacă n'aşi fi fost însă, trebuia neapărat să mă pătrund tn timpul celor vre o trei săptămâni, pe care astă primă­ vară am fost, din întâmplare, nevoit 'să le petrec la Fribourg, în Elveţia. Am mai fost sunt acum vre-o treisprezece ani, prin El­ veţia şi am fost încântat şi de munţi, şi de văi, şi de cu­ răţeniea şi buna rănduială, pe care am găsit-o pretutindeni .şi în toate. Făceam însă atunci o călătorie de studii speciale şi intreaga luare aminte îmi era îndreptată asupra unui singur fel de lucruri, iar pe celelalte le treceam cu vederea. Acum plecasem pe neaşteptate, în mare grabă, cuprins -de viuă îngrijare şi'n urma ruşinoaselor întămplări din Martie ispitit mereu de gândul, că nu e în aievea cu putinţă lumea dorită de mine şi de mulţi alţii de felul meu. Chiar din clipa intrări mele în Elveţia, inima mi s'a liniştit şi mintea mi s'a limpezit. Văzăndu-mă în mijlocul acelor oameni mie 'Cu desăvărşire străini, cari nu mă întrebau cine sunt şi de unde vin, ci care sunt nevoile ce m'au adus la dănşii şi cum pot să-mi vie într'ajutor, mă simţeam ca omul ajuns după îndelungate sbuciumări la liman şi mi-am zis "Eată că e cu putinţă lumea, pe care o doreşti!". Făcusem călă­ toria ca într'o răsuflare, petrecusem două nopţi strâmtorat prin vagoane şi eram istovit, când am sosit la hotarul El­ veţiei, unde trebuia să mă dau jos, ca să mi se facă re vi­ ziunea la vamă. Intregul bagaj îmi eră un geamantan, în care mi le în­ desuisem în pripa plecării toate, o povară pentru mine cu .atăt mai grea, cu cât la Predeal doi hamali, batăndu-se asupra lui, îi rupseseră una din urechile de piele. In zadar am aşteptat lnsă, căci n'a dat nici un hamal năvală să mi-I :iea şi am fost nevoit să-I cobor cu chiu cu vai şi săI duc în sala de reviziune eu însumi. Incă mai greu mi-a fost să-mi urc iar geamantanul în tren. [865] 1'11ACTICA RELIGIOASĂ 8G3 Un Elveţian, om tânăr şi plin de vigoare, a pus el însuşi mâna, a luat dela mine povara, a ridicat-o la locul ei şi .apoi m'a salutat par'c'ar fi voit să-mi mulţumească, pentru că i-arn dat voie s'o facă aceasta. Mulţumindu-i, mi am ex­ primat mirarea, că nici nu sunt hamali. "Sunt, domnule, mi-a răspuns el. Cum să nu fiel? Aci însă trebue să chemi pe vre-unul dintre dănşii. Nechemat nu vine nici unul. ] 'este puţin, la Sargans, a trehuit să schimb trenul. Am chemat acum un hamal, care mi-a şi luat geamantanul şi La trecut într'unul din vagoanele trenului ce aştepta. Am băgat mâna în buzunar, am scos cinzeci de centime şi i-arn dat. Harnalul a băgat şi el mâna în buzuuar şi mi-a dat un rest de 20 centime. Treizeci de centime îi era taxa şi nici mai mult, nici mai puţin nu lua. Am trăit în societate "bună II şi mai presus de toate, Român, iam făcut semn, că-i las acei 20 bani. Cum aşi fi şi putut să fac altfel, când în ţara mea ştiam - nu hamali, ci atăţi funcţionari bine plătiţi, cari nu numai primesc, dar pretind chiar "bacşiş" şi-ţi fac o mulţime de mizerii, dacă nu eşti destul de "deştept", ca să-i înţelegi. "Vă mulţumesc pentru săracii mei ii - rrn-a răspuns ha­ malul. Nu puteam să-mi dau seamă despre înţelesul acestor vorbe şi nu am avut timp să-i cer lămuriri. Am plecat dar mai Departe, cuprins de simţămăntul, că am avut a face cu un fel de maniac. In scurtul timp, pe care l'am petrecut în Elveţia, m'am încredinţat însă, că aşa sunt cei mai mulţi dintre hamalii din ţara aceia. Locuiam în faţa gării şi, la plecare, mai aveam şi o geanta. Am chemat un hamal, ca să-mi ducă geamantanul. El a luat în o mană geamantanul, iar în alta pardesiul, umbrela şi o cuvertură, care erau legate în o curea, le-a dus la ga ră .apoi s'a întors înapoi, ca să-mi ducă şi geanta. M'a întălnit 2 [866] 86G I. SLAVICI însă în drum, căci, grăbind, imi luasem eu insumi geanta şi coborîsem scările cu ea. "Ai făcut rău, domnule, îmi zise el. Asta e treaba mea dacă m'ai chemat, şi taxa e aceiaşi şi pentru toate trei bu­ căţile". O doamnă tânără pleca din oraş cu doi copii şi, având mult bagaj, a luat două trăsuri, una pentru sine şi pentru copii, iar alta pentru bagaj. Harnalul chemat să descarce bagajul, un om mai bătrân se uită lung Ia ea şi dete cu un fel de mirare la ea. "Asta nu se face, doamnă, îi zise el într'un fel de ton părintesc; bagajul acesta puteam să-I aduc eu cu căruciorul şi te costel. mai puţin. D-ta ai copii, şi soţul dtale munceşte, iar dacă eşti văduvă, cu atât mai rău". Doamna aceia, o Româncă, nu era văduvă, dar nu-i era nici soţul om, care munceşte. Cam aşa sunt însă în Elveţia oameni, cari trăiesc, cum. se zice, dela mână la gură. Câteva zile după sosirea mea, am făcut cunoştinţă cu Pă­ rintele Chancenotte unul dintre preoţii isgoniţi din Franţa, acum paroch într'un sătule] din cantonul Geneva, de unde vine două zile pe săptămână la Fribourg, ca să ţie predici, la care lumea se îmbulzeşte. Am profitat de ocaziune, ca să mă dumiresc asupra vor­ belor rostite de harnalul din Sargans. Părintele Cbancenotte, un om înalt şi frumos, vioiu, in­ struit şi cu deosebire luminos în expunerea stărilor sufle­ teşti, o "grădină de frumuseţe" cum s'ar zice de noi, se uita la mine zărnbind cu mulţumire. "Apoi da!--grăi dansul. Nu se poate nimic mai desluşit El nu a primit şi nici că avea să primească cele 20 centime pentru sine, ci pentru săracii săi. E lucru de sine înţeles că cei ce pot munci au să muncească şi pentru cei ce 1111. sunt în stare să-şi agonisească pănea ele toate zilele, pe care noi o cerem În fie-care zi, nu fie-care pentru sine, ci ori-şi-care pentru toţi. Ar fi absurd să zicem" Tatăl nostru" [867] PRACTICA HELIGIOASA 867 dacă s'ar gândi fiecare numai la sine şi cel ce poate să ago· nisească n'ar face voia "Tatălui" făcăndu-i parte 2i celui ce nu poate munci: cel ce ia are să şi dea şi prin el dă "Tatăl" celor neputincioşi. Noi duhovnicii ayem dar fiecare lista sa de săraci luaţi sub purtarea sa de grijă, pe care îi împărţim între credincioşii ce vin la noi să le dăm măn­ gaiere sufletească. Odată, de douăori pe lună îi vizităm, ca SZl ne încredinţăm, dacă sunt ori nu bine îngrijiţi şi dacă vedem, că au cuvinte de a se plange, îi luăm dela unul şi-i trecem Ia altul. Lucrul acesta e chiar în firea legii creşti­ neşti şi nu mă indoesc, că se [ace şi la d-voastră. Aducandu-rni aminte de popii noştri, cari cerşesc şi ei, dar nu pentru săraci, ci fiecare pentru sine, nu i-arn dat nici un răspuns. "Dar, i-arn zis, sarcina pe care o luaţi a­ supra d-voastră, e foarte grea ", I! Vi se pare.i--a'ntămpinat preotul, alungat din patria lui. Lasă că n'avem altă treabă, clar fiecare dintre noi lucrează într'un cerc restrâns şi cunoaşte atât pe cei ce au nevoie de ajutor, cât şi pe cei ce pot să le dea ajutorul. Eu ştiu bine, cât are şi cat poate să agonisească fiecare din popa' renii mei, decât are nevoie, ca să-şi asigure un trai tignit, şi cer numai din prisoasele lui. Avem fără îndoială şi gre­ utăţi, căci trebue să privighem, ca fiecare să-şi întrebuin­ ţeze hine timpul şi puterile şi să-şi chi vcrnisească fără ele risipă avutul şi să ne luptăm contra celor ce exploatează în mod neomenesc munca ori fac abuz ele capitalul lor; dar aceste greutăţi sunt înlăturate şi ele cu oarecare osteneală, căci pentru ceea ce luăm dăm în schimb multumirea, pe care o simte ori-şi-care om când săvărşeşte o faptă bună. Nu poţi să-ţi tnchipueşti.c=urrnă el zarnbind iar cu mulţumire, cât de mult tin oamenii nostri să aibă multumirea aceasta si cât .':> ,:, '" l'J de mulţi sunt cei ce dau chiar şi peste puterile lor şi-şi trag dela gură, ca să poată avea mult urnirea de a fi uşurat viaţa altora. Vei fi ştiind, poate, că acela, care în congresul tinut la Zurich în anul r897, în ccstiunea ocrotirii munci­ torilor a' obţinut hotărîrea pri v itoare Ia repausul duminical, [868] SliR 1. f'LA\'!CI a fost Abbe Beck, profesor la universitatea din Fribourg, şi arci oamenii ţin foarte mult la repausul duminical. Tot atăt de mult ţin şi la ziua de opt oare, şi dacă o mare ruşine e să lucrezi duminicele, tot ruşine e să începi munca inainte de 8 oare, sau să nu încetezi cu ea la 6 seara. Sunt cu toate aceste mulţi, cari fac ore suplimentare, nu însă pentru sine, ci pentru alţii, ceea ce nu e ruşine. Eu, urmă iar, am înfiinţat în parochia mea o fabrică pentru ca tinerimea adultă să nu fie nevoită a se risipi spre aşi căuta de lucru căci) risipindu-se, ea foarte uşor se strică. Scopul meu nu c dar căştigul, ci ca să ţin tinerimea la casele părinteşti şi sub privigherea mea. Tin dar să nu se lucreze peste opt ore. Mai ales Sămbetele însă şi'n ajun de sărbători se fac şi aici ca aiurea ore suplimentare pentru ca saracii să poată avea şi ei o zi bună, să se îmbrace mai bine, să iasă la vre-o excursiune ori să ia parte la vre-o serbare". Mi-a mai spus multe Părintele Chancenotte, omul inzes­ trat în mare măsură cu darul, deci şi cu slăbiciunea de a vorbi, şi era pentru mine o mare mulţumire săl ascult, dar stăteam la îndoială, dacă nu cumva sunt exagerate cele ce-mi spune. Mi-am dat deci silinţa de a mă incredinţă din propria mea intuiţiune despre adevăr, şi sunt multe lucrurile) cari m'au mişcat adânc. E şi aici mizerie şi răutate omenească, dar c mizeria aco­ perită cu un văl des, iar răutatea stă ascunsă. Aveam să plec spre Ztnich cu o domnişoară, fată de vre- o r 8 ani. "Te rog,--îmi zise ca stăruitor, ca pănă la Berna să ICI bilete de clasa III". 1) De ce '? ---- o întrebai. "Uite,--răspunse dansa, o să vie la gară câteva dintre amicele melc, şi mi ar fi greu să mă vadă urcăndu-mă În clasa II. Şi-ar face o rea părere despre mine". "Ei bine, i-arn întâmpinat, să luăm clasa III chiar pană la Z urich", II Da,-strigă ea voioasă.s=şi elin economia, pe care o facem, [869] PRACTICA I:EUGIOASA flfi9 să-i chim spălătoresei vre-o 6 franci. Al-e, biata de ea, trei copii, iar soţul ci e un beţi v il: Aşa se văd lucrurile în Elveţia, şi Elveţianul lot aşa le vede şi dupa ce pleacă în vre-o altă tară; Şedeam în timpul uneia din călduroasele zile dela înce­ putul lunei August cu soţia şi cu copiii la recoare şi-mi j uam, după masă, cafeaua, cănd cineva a bătut la uşă. A intrat o damă ca de cincizeci de ani, neobişnuit de scurtă şi foarte grasă, care a făcut un compliment reve­ renţios şi a rostit frantuzeşte următorul discurs, precum se vede, pregătit de mai 'nainte: "Mă scuzaţi, stimabilă Doamnă, că vă deranjez la timp atât de nepotrivit, dar am venit pe jos dela Bucureşti, am luat-o pe la cimitirul Belu, am greşit drumul, am trecut cu mare incungiur pe la jilava şi am întârziat. Sunt g�lver­ nantă la o familie elin Bucureşti, unde avem o bucătăreasă, o biată de văduvă cu trei copii, al căreia sot a fost negu­ ţător, dar a scăpătat, Mi s'a spus, că în şcoala D'voastr::'t se primesc fete sărace, şi, fiindcă acea văduvă nu ştie să-şi facă treburile, am venit să vă cer informaţiuni, cladi nu ar puteă să fie primită şi una din fetele ci, copilă foarte gen­ tilă, Doamnă, şi deşteaptă, VZt încredinţez, Doamnă, deş­ teaptă, bună, cuminte, căci altfel nu m'aşi interesa de ea si n'aşi fi făcut pe căldura aceasta un drum atât de lung. Ar fi o mare binefacere şi un cflŞtig pentru Institutul Dwoastr ă, stărui dansa scoţand actele copilei, ca sa le pre­ zinte". "Doamnu, i-am răspuns după ce am e peste putinţă. Copila are, ce-i drept, media mare, dar e rk abia de unsprezece ani, iar 'in şcoala noastră se primesc numai fete trecute de 12 ani. Va putea însa să se prezinte anul viitor şi chiar şi anul ce va urma, când va fi de 13 a ni .şi va a vea încă mai mari şanse". Pentru mai deplină dumerire, i-am ';il u din pu- blicaţiunea făcută pentru concurs. "Sunteţi foarte binevoitor', Domnule, răspunse ea Îl1\'C- [870] 870 1. SLA VIeI selită.v- Vă mulţumesc! Ştiu că nu am făcut drumul de' geaba. Biata de vădu vă se va mângâia cu speranţa, că îi va fi primită fata în Institut. Vă mulţumesc, Doamnă! vă mulţumesc, Domnule, şi scuzaţi, că v'am derangiat, dar am făcut-o din iubire creştinească li. După aceea s'a dus în parc, şi-a căutat la izvor un loc mai răcoros, şi-a desfăcut bocceluţa, in care avea două cor­ nuri şi o bucată de caşcaval şi şi-a astâmpărat foamea şi setea. Aici la noi oamenii, care fac asemenea lucruri, sunt luaţi ca fiind "cam într'o ureche": acolo nu. Trăsesem la un otel, unde pentru şase lei pe zi aveam întreaga întreţinere, şi eram foarte mulţumit, deşi abia pe ici pe colo puteam să iau câte ceva din cele cinci şase feluri de bucate ce mi se serviau la masa comună. "Domnule,-îmi zise a treia zi Socur Marie Germaine, tourier a, în a căreia purtare ele grijă fusesem dat, am fost pe la otel. Aflu, c21 eşti foarte bine acolo; mi se plânge însă stăpăna casei, că nu-ţi plac bucatele elveţiene". IJ Bucatele îmi plac,---am încredinţat-o eu,---dar la vârsta mea oamenii, care ţin să şi păstreze sănătatea şi limpezimea minţii, mănâncă puţin şi nu ceeace le place, ci ceeace le prieşte, şi eu ţin să păstrez o anumită dietă ", "Acesta e lucru foarte supărătory- întâmpină ea strarn­ torată.s--căci într'un otel nu se poate cere să ţi se gi'Jească pe plac. Otelul acela e însă şi prea scump pentru dota, care ai să stai aici câteva săptămâni. Ai, te rog, bunătatea de a mă lăsa să-ţi caut eu, un pension, unde li se vor servi bucatele ce-ţi priiesc şi vei fi şi mai liniştit decât la otel". Am avut bunătatea aceasta, şi pe 'nseratc am fost mutat la un pension, unele pentru patru lei pe zi aveam un iatac curat eu vederea spre Alpii acoperiţi de zăpadă, lumină electrică, serviciu, întreţinerea dupăiprcscricrea făcută de Soeur Marie Germaine, ba, când serile era rece, şi butelia cu apă caldă în culcuş. Mai nainte ele a mă fi mutat, Soeur Marie Germaine mi-a [871] PRACTfCA RELIGIOASJ, 871 dat infor matiunile cu venite si despre persoanele, cu cari , " aveam să iau masa. Erau câţiva studenţi italieni, câţiva po- lonezi, un bulgar, un brasilian, doi ruşi, dintre care unul cu soţia, o franceză cu fica ei, o Englezoaică cu băiatul şi un inginer din cantonul Chur. "D-ta,-�îmi zise ea, =ai să stai la masă cu Doamna fran­ ceză şi cu inginerul, care e om cum se cade, are trei copii şi îşi aşteaptă familia. Am vorbit cu el şi se bucură că va putea să ia masa în societatea d-tale". Am citit şi vor mai fi citit şi alţii în ediţiunea de dirni­ neaţă a unui ziar din Bucureşti următoarea dare de seamă: "In curtea acestui han locuim de-a valma gospodari cum se cade alăturea cu amantele a o multime de indivizi, cu căntăreţe ordinare de pe la berăriile şi tavernele infecte, cum şi de naţionalităţi deosebite cu fel de fel de obiceiuri - - ŞJ moravuri. Scandalul, de care e vorba, a luat naştere din cauza pur­ tării unui individ cu oarecare femee cu moravuri uşoare în curtea caselor anumite. Individul în chestie, pretăndu-se la scene scârboase cu amanta sa în faţa unei gospodine cinstite, soţia unui funcţionar integru dela C. F. R., care are neno­ rocirea să locuiască sub acelaşi acoperământ cu cei doi. Femeea plăngându-se soţului ei, s'a născut un adevărat scandal, şi un agent de poliţie, amant al uneia dintre căn­ tăreţe, interveni cu autoritatea sa ameninţănd cu expulzarea pe funcţionarul român ". Cam aşa e prin hanurile de pe la oraşe şi agentul de politie, care a intervenit "cu autoritatea sa (1, a vea toată dreptatea: omul cum se cade n'are ce să caute într'o so­ cietate, a căreia armonie o strică. Acolo la Fribourg e altfel: îşi caută fiecare de treburile sale, trăeşte fiecare cum vrea şi umblă fiecare în drumul ce-şi alege, şi niciodată şi nicăeri oamenii nu se impedică unul de altul. Fribourgul e oraş de şcoli şi de ateliere, şi dimineţile pe la opt, la prănz şi seara pe la şase uliţile sunt pline de lume [872] 872 1. SLAVICI grăbită, care n'are vreme să se uite 'n elreapta ori în stânga şi să-şi dea seamă despre ceeace fac alţii. In timpul res­ tului elin ziua de muncă abia pe colo se iveşte pe stradă câte un om, grăbit şi acela, în cât n'ai cu cine să stai ele vorbă, ca să te dumireşti, "Da, Domnule" ori "nu, Domnule r cu atât te alegi, dacă faci vre· o întrebare. Duminecile oamenii sunt si mai zoriti. Unii se indesuie , , prin numeroasele biserici, alţii ies cu cărucioarele pline ele copii la plimbare pe nesfarşitele alee de prin împrejurimile oraşului, iar alţii ţin intruniri, fac excursiuni ori pun la cale serbări,: căci în ziua aceasta caută cu toţii repaus nu tru­ pesc, ci sufletesc. E a Domnului ziua şi voia lui se împli­ neşte, dacă omul se bucură de viaţă. Pe înserate e o veselie sburelalnică: studenţi, muncitori, ori societăţi cântă mai ici, mai colo în cor; excursioniştii se 'ntorc cu muzica 'n frunte; oameni chefuiţi dau chiote; se înalţă în toate părţile rachete ori se aprind focuri bengale. Cu cine să te mai opreşti în elrum!? Ai să te dumireşti din propria ta intuiţiune. Am umblat dar prin oraş şi prin împrejurimi, am fost pe la Berna, pe la Zurich, şi pe la Geneva, am cutreerat văile şi am străbătut prin păduri, am intrat prin grajduri şi pretutindeni m'au pus în uimire trei lucruri: solidaritatea, buna randuială şi mai ales curăţenia şi anume aceasta mai mult la ţară decât prin oraşe şi nu pentru că se face, ci pentru că se păstrează. Pe o singură moşie din Romania sunt mai multe bălăr ii decât în întreaga Elveţie, şi într'o singură curte de conac boieresc e mai mult gunoi decât în toate cotetele din Elvetia. , , Oamenii, cari trăiesc şi sunt şi crescuţi în curăţenia aceasta îşi ţin curate şi sufletele, şi bună rănduială, pe care o gZl­ sesc în lucrurile ce-i înconjoară, o păstrează şi în faptele lor. In partea de jos a oraşului Fribourg, pe ţărmurul Sarinei, e indesuială, multă sărăcie şi mai ales mare spuză de copii, dar tot e mai curat decât la Bucureşti, pe'nserate, în strada [873] PRACTICA RELIGIOASI 873 Academiei ori in strada Carnpineanu, căci în Elveţia nICI copiii n'aruncă nimic şi nu fac gunoiu. Călătoriarn cu clasa III spre lacul Leman. Un ţăran şi-a cumpărat la o statiune o portocală, ca să-şi stâmpere setea. El a scos din buzunar o bucată de gazetă, a strâns în ea coiile si sămburii si n'a aruncat hărtia pe fereastra deschisă, J:> .� ci a păstrat-o la dansul, căci nu face el gunoi nici pe te- rasarnentul căii ferate. Omul acesta, care a crescut în biserică şi-şi petrece cea mai însemnată parte a vieţii lui în biserică, a ajuns încetul cu încetul să ia intreaga lume a lui Dumnezeu drept o mare biserică, şi în biserică păstrăm cu toţi i curăţenia şi buna cuviinţă. Mai e apoi un alt lucru mare. In biserică stăm alăturea, ca oameni de o potrivă, mari şi mici, bogaţi şi săraci, stă­ pâni şi slugi, fericiti şi nenorociţi, şi, deprinşi aşa în bise-' r ică, aşa rămănem pretutindeni. Am găsit la Berna, la Zurich şi mai ales la Geneva oteluri pompoase, restaurante, cafenele şi berăr ii lucsoase, acestea însă pentru străinii ce vin să-şi petreacă viaţa în El veţia : în Fribourg şi prin alte oraşe mai mici nu se găseşte un singur restaurant, o sin­ gură berărie ori o singură cafenea, în care poţi să stai fără ca să ai, ca la biserică, alăturea cu tine ici un ţăran, iar colo un muncitor cu palma groasă. Trebue să păstreze această curăţenie şi buna cuviinţă cnnd se află pretutindeni în bună societate. Inţelegănd-o aceasta, am înţeles şi simţămăntul de dig­ uitate al Elveţianului şi mi-am elat seamă, cât de uşor e să ţii buna rănduială intr'o societate alcătuită de oameni, care, având simţământ de dignitate, îşi pun inşi-şi frâu, căci li-e ruşine să facă ceeace nu se cade. Tot mai erau insă multe, pe care nu puteam să le înţeleg, şi de aceia mă bucuram de societatea inginerului, CL! care puteam să stau de vorbă şi 'n timpul mesii, şi la cafea. El nu "prea era însă pornit la vorbă, Luase'n întreprin­ dere o lucrare de edili tate, îşi aştepta familia şi î�i expe- [874] -874' J. SLA VIOI diase mobila şi uneltele cu mică iuţeală, iară timpul trecea fără folos. Lucra de o cam dată cu două ajutoare la nişte planuri. Dar dacă planurile vor fi gata mai nainte de a-i fi sosit uneltele? El îşi făcea mereu socoteala, cât ar fi plătit, dacă ar fi făcut expediţiunea cu mare iuţeală, cat căştig ă, dacă lucrurile îi sosesc la timpv ş: cât pierde, dacă ele îi sosesc cu o zi, două ori trei prea târziu, şi mereu se plăngeă de neglijenta administraţiunii, care după parerea lui nu avea 'alt rost decât să poarte grijă, ca el să nu piardă, ci să caştige, Viuă i-a fost dar bucuria şi sinceră mulţurnirea patriotică ziua a patra, cănd a primit avisul. Şedeam la fereastră pe la cinci după amează-zi, când a venit cu două camioane, ca să-şi încarce lucrurile şi să le transporte la locuinţa ce-şi inchiriase. Erau, pe lângă. mo­ bilă, lăzi, coşuri şi boccele, fel de fel ele mărunţiş, şi oa­ menii dedeau zor să deşerteze vagonul şi să le ducă toate la camioane pentru ca apoi să le încarce. De odată însă ceasornicul dela biserica rcforrnată, care se afla în apropiere, sună ora şase 'ii argaţii dela camioane deshărnară caii şi plecară cu ei la grajd, lăsând avutul inginerului parte in­ cărcat, parte aşezat pe jos prin aproprierea carnioanelor. "Poftim plăcerile zilei c10 opt ceasuri !"- îmi zisei închi­ puindu-rni supărarea ce'l va fi cuprins pe inginer. Peste vre-o jumătate de ceas însă el a venit la masă foarte voios că putuse să deşcrteze la timp vagonul. "Şi tot mai ţii Ia ziua de opt ceasuri ?-îi zisei eu. "Fără îndoială că ţin,-îmi răspunse el fără ca să-şi dea seamă, de ce îi pun întrebarea. Omul, care munceşte numai -opt ceasuri, lucrează cu toată inima şi cu voie bună, are spor, şi nu iese din mâna lui decât marfă solidă- CLl noi nu poate să susţină concurenţa cei ce lucrează zece ori douăsprezece ceasuri. Apoi, adăogă el apăsat.e+lucr ănd zece ceasuri, aşi intrebuinţă pentru aceiaşi muncă mai puţini oa­ meni: ce fac ceilalţi, care acum găsesc şi ei de lucru? [875] PRACTICA UELIUIOAS.\ , 875 La argumentul acesta nu mă gândisem, şi abia mai târziu mi-am dat seamă despre puterea' lui.. "Toate bune.i-- iarn răspuns deci,-clar bagajul d-tale a rămas in mijlocul drumului". "Ei şi!? întâmpină el. Timpul e frumos- şi n'am nevoie să mai plătesc şi chiria unei muşamale, ca să-I acoper. "Dar dacă dispar până măne dimineaţă câte-va bucăţi din el ?-intâmpinai cu. El se uită nedumerit la mine. "Cum să dispară!? --grăi dansul, - Nu cum va crezi c' o să le fure cineva? - A, domnule, asta nu se poate !--Aş înţelege să-mi spargâ cine-va lada de fier, să-mi fure cineva ceasornicul din buzunar ori dentura din gură> dar un lucru lăsat în mijlocul drumului nu se poate fura. Ai înţeles, el le, 11U se poate. Asta ar fi o stricăciune de multe milioane, milioanele, pe care ar trebui să le cheltuim noi toti, ca să ne punem împrejmuir-i şi 'ncuietori şi să ne ţinem căni de pază ca 'n timpurile de barbarie.v-Nu, domnule, noi n'avem trnprejmuiri pentru oameni ci pentru animale şi tara aceasta e plină toată de lucruri lăsate 'n mijlocul drumului". Ştiam, că aşa este, dar abia acum înţelegeam şi de ce anume e asa. o _ "Atunci, - îi zisei, -- în adevăr nu mai înţeleg, care e rostul administraţiunii la d-voastră". "Care e rostul administraţiunii '? -- grăi dansul tăindu-şi bucata de carne. - E curios lucru! -- Intrebi: care e rostul ei '? - Ia să-mi spui, urmă el după o pauză, -- Romania el tale e ori nu ţară mănoasă?" "Foarte mănoasă", -- îi răspunsei. "Ca Elveţia?" "Mult mai mănoasă". ".Şi braţele muncitoare sunt acolo mai scumpe decât aci?" "Neasemănat mai ieftine". "Bun) -- zise el. - D-ta plăteşti aci patru lei pe zi: cât ai trebui să plăteşti acolo, ca să ai locuinţă şi întreţinere la fel ?" - [876] 876 1. SLA VIeI L'am înţeles pe mişelul de Elveţian. "Dac'ar fi cu putinţă, - i-am răspuns zărnbind, cam vre-o zece, - patrusprezece lei ii. "Atunci, - grăi dansul tot zâmbind,- nu mai întrebă, ci zi "merci!" - de o mie de ori "mero/I• In adevăr nu numai multă, ci totodată şi foarte înţeleaptă purtare de grijă se cere, ca să scurtezi şi să netezeşti dru­ murile, să inlăturezi abuzurile şi conflictele şi să le faci oamenilor viaţa atât de uşoară şi de plăcută ca 'n Elveţia. Zadarnică ar fi Însă şi purtarea de grijă, şi înţelepciunea, dacă n'ar fi la mijloc şi bunăvoinţă, cu care acolo se fac toate, şi trebuia să fiu cuprins şi eu de simţărnăntul, pe care Impăratul Wilhelm Il, l'a exprimat cu atâta claritate în discursul său rostit la Munster. Viaţă tignită şi bine­ cuvăntată e cu putinţă numai între oameni, cari se iubesc între dănşii, şi laudă .'Şi mărire li se cuvine numai celor ce ne indrumează spre iubire. Măsura dreaptă a religiozităţii, îmi zisese părintele Chan­ cenotte .. sunt numai contingentele de oameni, cari se spo­ vedesc şi se cuminecă". II intelegeam acum pe deplin. Oamenii toţi sunt porniţi spre rele, şi, stand aşă singur, adeseori eram cuprins de simţărnăntul, că sunt amăgit _şi văd numai ceeace c bine din cele ce se petrec împregiuru] meu. Mulţi dintre cei ce vor fi citind scrisa mea sunt cuprinşi şi ei de simţărnăntul, că exagerez şi am căutat din adins numai ceea ce e adimcnitor în viaţa oamenilor noştri din Elveţia. Adevărul e, că spun numai ceea ce e comun _';ii se petrece pretutindeni şi totdeauna, iar mici le miserii, pe care le ştim din propria noastră viaţă ca lucru comun, le trec cu vederea, fiindcă acolo se perd. Am văzut la Fribourg medici celebri şi profesori universitari, laici şi oameni tineri, cari luau sfanta cuminecătură alăturea cu salahorii şi cu precupeţelc. Oameni păcătoşi sunt şi dănşii, căci n'ar ii cuprinsi de căintă si n'ar a vea ce să ispăşească !> :;J .:> ::> dacă n'ar fi păcătuit ; ei însă nu stăruie în păcătuire şi luptă [877] sn contra păcătuirii fiecare în (.(rcul său de activitate. Noi pă­ cătuim fără ca să ne căim, fără ca să simtim trebuintais­ păşirii, ba săvărşim tapta rea pretinzănd "a ne fi implinit datoria ori a ne fi folosit de dreptul noseru f}'rersc şi pro­ pagăm demoralizarea fiecare în cercul lui de activitate. Foarte cu anevoe ne ridicăm dar la recunoaşt�rea' adevă­ rului, că nu prin tnvăţătură, nici prin întocmirile economice, nici prin organizaţiunea politică, ci prin religiozitate a ajuns Elveţia la starea, în care se află şi că numai prin reliogiozi­ tate poate să ajungă şi ori şi care alt popor la asemenea stare. Formula dreptei vieţuiri este: Păcătuieşte, căci din păcat te-ai zemislit şi spre păcate ţi-e pornită firea, dar păcătueşte căindu-te şi ispăşindu-ţi prin bună făptuire şi prin umilinţă păcatul. Mai putem noi Romanii să fim ridicaţi de biserica noa­ stră din starea în care am căzut, la înălţimea acestei formule? Asta e pentru noi cea mai mare din toate întrebările. Dacă putem, toate celelalte vin ele de ele, iar dacă nu mai putem, zadarnice ne sunt toate întocmi rile culturale, economice şi politice, căci vom rămâne tot oameni cari se mănâncă între dănşii ca cănii flărnănzi. 11. Eu nu eram la Fribourg om necunoscut, ba n'asi exa­ gerâ, poate, dacă aşi zice. că eram chiar mai bine cunoscut decât la Bucureşti, unde trăiesc de vre-o treizeci si doi de ani acum. Acolo, unde lumea nu se interesează numai de cestiunile politice şi de cele economice, erau multi oameni foarte cum se cade, cal-c ştiau, că eu sunt la Romani a­ proape singurul scriitor laic, cari şi-a dat cu toată stăruinţa silinţa de a propaga simţămăntul religios. Acela, care a spus o aceasta atăt in lecţiunile sale dela universitate, cât şi în convorbiri particulare, e un om, pe care nu aveam mulţurnirea de a-l cunoaşte, Monscniorul [878] 878 r. SLAVICI jaquet, fost Episcop catolic la Iaşi, azi Archiepiscop de Sa­ lamina, un admirator al poporului român, pe care a ajuns, făcăndu-şi visitaţiunile canonice prin Moldova, să-I cunoască foarte bine şi să-I iubească mai mult chiar decât pe fiii săi sufleteşti, ceea ce a şi fost, pare-mi-se, cauza c'a trebuit să părăsească Moldova. . Mai aveam şi datorii de recunoştinţă personală fată cu Monseniorul jaquet, care a fost protectorul cu deosebire binevoitor al celor doi copii, pe care i-am avut la şcoli din Fribourg. Fac aceste impărtăşiri ca motivare a mărturisirii, că sunt preocupat faţă cu Monseniorul ]aquet, căruia aveam să-i mulţumesc şi pentru bunăvoinţa, de care m'am bucurat în timpul petrecerii mele la Fribourg. A 111 vorbit împreună, se 'nţelege şi despre răscoalele ţă. răneşti, precum şi despre mănia oarbă, cu care ele au fost inăbuşite. In Elveţia, lumea toată osăndia, nu însă pe răs­ culaţi; Monseniorul .Jaquet, om cu multă măsură, a ţinut să mă încredinţeze, că nu împărtăşeşte vederile generale, ci le ia toate drept un fel de calamitate elementară. "Un fel de urgie a lui Dumnezeu, li - am zis cu. "Da, dacă voiţi", - mi s'a răspuns cu un zimbet oare­ cum ascuns. "Nici că se putea altfel într'o ţară, în care toţi Îşi dau parcă din adins silinţa să stărpească ori-şi-ce pornire reli­ gioasă", -- am întâmpinat eu. Distinsul prelat făcu un gest de îndoială. "Eu,-zise,-cunosc bine Iaşii şi am călătorit mult prin Moldova, dar am avut totdeauna simţămăntul, că Românii sunt oameni religioşi, ba chiar propagatori ai religiozităţii şi acolo, unde trăiesc împreună cu Românii, creştinii ele alte confesiuni sunt şi ei mai evlavioşi. In România, Românii par lipsiţi de religiozitate fiindcă nu au conducere şi dis­ ciplină religionară. D-voastre nu aveţi preoţi, nu aveţi se­ minare, care ar putea să vă dea in viitor preoţi, iar Epis­ copatul D-voastră, deşi compus elin oameni cu mari calităţi, [879] PR.�CTICA llELlGIOASA 87\t nu poate În pozitiunea ce i s'a creiat să facă l1ll111C pentru ridicarea bisericii. Eu am o particulară veneratiune pentru actualul Mitropolit Primat, care e una din cele mai distinse figuri în biserica creştinească: dar ce poa't� să facă l ? Epis­ copul de Lausanne, care-şi are reşedinţa a,�i-b Fribcurg, e un venerabil bătrân trecut de 90 de ani, şi orb, şi surd, dar afacerile diecesei sunt bine conduse, căci, deşi � slăbit omul, e tare scaunul, În care sade. Eu cunosc Între somi­ tăţile politice ale României, ba 'chiar şi între actualii ei CO�1- ducători oameni foarte religioşi şi m'am mirat totdeauna, că dănşii nu profită de bună- voinţa Regelui Carol, care e creştin adevărat şi ţine să ridice biserica ţării sale". "Sunteţi, Monseniore, prea binevoitor.e--i-am r�ispuns,­ dar cunoaşteţi pe cei putini şi treceţi cu vederea pe cei mulţi, care nu-i lasă să facă binele pe care-I vor. N'a..:: pro­ fitat pentru că nu e religiozitatea Românilor atât de activă cum o socotiţi. Nu e la Români decât o inconştientă tre­ buinţă de religiozitate, dar religiozitatea viuă, care hotă­ răşte faptele, nu există 1/. Imi dau în clipa aceasta seamă, că azi, când scriu aceste rânduri e din întâmplare ziua de sf. Alexandru, atâtea şi atătea, chiar a treizecea ani versare a frumoasei biruinte dela Gri viţa. Eram atunci, când a venit ştirea dela Plevna, om tânăr şi lucram dinpreună cu Eminescu în redacţiunea zia" rului "Tz"li1put". Cuprinşi amăndoi de o bucurie fioroasă, ne- am adus aminte de Mircea cel Bătrân, de Neagoe Basarab, de Mihaiu şi de Ştefan cel Mare şi sfânt, care după fiecare bătălie ridica câte o mănăstire ori câte o biserică, ;Ii am publicat un ar­ ticol plin de avânt "juvenil", în care stărui am ca intru amin­ tirea marei fapte naţionale să se zidească o mat c biserică monumentală la Bucureşti, unde avem numai bisericuţe, Lumea s'a încălzit şi chiar ziua următoare s'a constituit sub preşedinţia totdeauna zelosului Beizadea Dimitrie Ghica un comitet, care a luat asupra sa sarcina de a conduce lucrarea pornită pentru realizarea "frumoasei" idei. Puteam atunci [880] 880 1. RLA VIeI Eminescu şi eu să credem, că tot a mat ramas in noi ceva din avăntul religios al străbunilor noştri: :,zi însă, după ce am ajuns om bătrân fără ca să fi văzut fie măcar şi numai un mic început de faptă, ştiu că n'a mai rămas nimic. Am auzit chiar vorba, că e mai bine, că nu s'a zidit acea bi­ serică, de oarece ea n'ar fi putut 'să fie decât un fel �e po­ citanie architectonică : era ca timpul, în care s'a produs şi tot mai bine decât nimic. "Nu, monseniore, - am adăogat dar,-aţi luat drept creş­ tini pe oamenii cu bun simţ practic, care admit, că pentru "prostimea lăsată în părăginire tot mai e nevoie şi de re­ ligiune" . "Nu tocmai,-mi s'a răspuns.-- Vorbesc ele oameni cari se pling, ca el-ta, că nu pot găsi în biserica lor lY în clipele de grea cumpănă ori de îndoieli mistuitoare, in faţa ispitelor ori la primejdie rugăciunea îl mângâie pe om, îl luminează şi-l linişteşte, îl umple de încredere şi de tărie şi îl face destoinic de a-şi urma cu pas hotărît drumul, Doi, care ştim, de câte ori ne-am �. perdut, dacă nu -ne-am fi găsit mintuirea în puterea cea ta;,.i-:ă a rugăciunii, nu pu­ tem să osandim, ci numai să plăngăm- pe cei ce se perd fiindcă nu mai sunt în stare să se roage lui Dumnezeu şi să ne rugăm şi pentru danşii, ca D zeu să-i lumineze, să nu-i ducă 'n ispită şi să-i scape de cel rău. Putem să ne facem rugăciunea fiecare în tăinicia iatacului său, sub ce­ rul liber, în câmp deschis ori în mijlocul unui codru, fie chiar şi 'n fundul unei ternniţi întunecoase, ea tot rugăciune rămăne ; mai covarşitoare e însă puterea ei când o facem în faţa altarului, sub conducerea preotului rănduit a fi mij­ locitor între noi şi D-zeu şi imprcună cu mulţi alţi credin­ cioşi, ridicăndu-se în plin avânt glasul spre cer. E în ase­ menea rugăciune un fel de extaz, beatitudinea celor trecuţi din această lume de mizerii, o stare sufletească, despre care omul ametit de cultura "moelern;:'t" nu poate să-şi facă închipuire. Partea cea în adevăr bună din societatea noastră "cultă il sunt însă oameni şi mai ales femei, cari cunosc starea aceasta sufletească şi însetează mereu de ea, dar o caută şi nu pot s'o găsească în biserica, în care au cres­ cut şi la care ţin cu toată căldura inimii. E greu să stai în timpul slujbei dumnezeeşti într'o bise­ rid goală, mai greu e să ti faci rugăciunea în faţa unor oameni. cari ei înşi-şi nu se roagă şi nici n'au venit la biserică spre a se ruga, şi ele tot greu,:: când la altar slu­ jeşte un om despreţuit şi atăt de adese-ori Înjosit, încât adeseori, pcrzăndu-şi în cele din urmă simţărnăntul de dig­ uitate, e şi vrednic de dispreţ. Făcută după rănduiala bisericii răsăritene, slujba durn­ nezeească e bogată în forme şi în toate amănuntele ei mai curată şi mai frumoasă decât în ori ŞI care altă biserică: [884] 881 I. SLAVlGI vorba e însă, cum e executată de cei ce iau parte la ea, şi în practica cultului se petrec în biserica noastră adeseori lucruri, carel răsvrătesc pe creştinul evlavios. Iară vina numai în foarte putine cazuri e a preotului. Am auzit odată povestea cu actrita, care, fiind nevoită să cănte 'n teatrul gol pentru Regele Ludovic II de Ba­ varia, a fost inăbuşită în cele din urmă de plâns. Nu poate nici preotul să slujească după cuviinţă într'o biserică goală, şi nu mai ales într'una plină de oameni, care ri'au venit să-I asculte. Numai pentru cei fără credinţă e "religiunea afacere particulară": credincioşii se simt părţi dintr'un mare trup bisericesc, lucrează împreună şi se ri­ sipesc inspăimăntaţi, dacă în timpul acesta nu mai e destulă viaţă organică. Mai are apoi credinciosul trebuinţă şi de povăţuirea du­ hovnicească a unor preoţi respectaţi, care li inspiră încre­ derea cuvenită şi sunt în stare să-I lumineze, să-i dee În­ drumare, să-i fie sprijinitori morali şi să-I mângâie şi stă­ pănească în viaţa lui sufletească. Ne găsind în biserica noastră nici acest razărn duhovnicesc, mulţi credincioşi îşi petrec viata în grea luptă cu sine inşi-şi, ispitiţi mereu ele gandul, că nu le rămâne decât să-şi caute măntuirea în altă biserică. Deşi om fără chemare duhovnicească, am luat, cum vor fi luat şi alţii, parte 18. asemenea lupte şi, apărând orto­ doxia, am avut măngăierea de a fi ieşit învingător, dar şi durerea de a fi învins - fiindcă cei cu chemarea duhovni­ cească erau nepăsători. Lumea se alarrnează dind vre-un suflet mai mult ori mai puţin nevinovat a fost "amăgit" şi s'a lepădat de biserica noastră. Am avut din cauza unor asemenea convertiri campanii violente, cum a fost nu de mult cea pornită contra Monseniorului Netzhammer, ba chiar şi procese zgomotoase. Ce faci însă când ţi se face obiecţiunea, că 'n toate aceste vorba nu e de apărarea or­ todoxiei, ci de înăbuşirea ori şi cărei propagande religioase!? Dacă nu de aceasta ar fi vorba, aşa se zice, s'ar fi făcut [885] PRACTICA HE LIG IOAS.\. 885 ori s'ar face ceva, ca biserica română să aibă şi ea pro­ pag atori ori, cel puţin, apărătorii ei autorizaţi, bine pregă­ titi si stiuti de toată lumea, ca ori-si-cine să poată găsi, când al:� "n;vod de ajutorul lor. " '. Ce facem noi, oamenii nechemaţi, nepregătiţi şi lipsiţi de autoritate, cănd vre-un coreligionar al nostru ni se plânge, că se teme să meargă la biserică şi ne întreabă, care a­ nume e biserica, la care s'ar putea duce fără de temerea de a fi jignit În simţămăntul lui religios? I Ce facem când ne întreabă, care anume e preotul, pe care putem să i-l recomandăm ca d,l .ovnic şi povăţuitor sufletesc? Ce facem când el ne roagă s�l dumerim asupra vre unei enciclice ca cea emisă nu de mult de Sf. Sinod care zice: "Iar de veţi serba asemenea sărbători păgăneşti, să ştiţi, că păgăni sunteţi şi lrpâ.daţt" de sfânta noastră lege. Să ştiţi, că nu veţi mai primi dela Biserică sau dela preoţi nici bo­ tez, nici impărtăşanie, nici slujbe pentru voi şi pentru fiii voştri". Aceasta după puţin a noastră pricepere e o excornunicare în toată regula, pe care nu Duhul Sfânt a inspirat-o, ci stăpânirea lumească a poruncit-o. Cei ce vor avea să constate vinovăţia şi să le refuze vi­ novaţilor botezul, îrnpărtăşania, sfeştania, mirul, cununia, maslul ori prohodul sunt fără îndoială preotii, pe cari îi avem. Cum anume vor face ci constatarea aceasta şi cari sunt garanţiile ce ni se dau, că nu vor greşi şi nu vor abuza de această putere discreţionară, pedepsind şi pe cei nevinovaţi 01' nepedepsind pe toţi vinovaţii? Chiar şi dacă ni s'ar putea ela asemenea garanţii, am înţelege să fie pedepsiţi cei ce nu-şi botează copiii la timp, nu-i duc la biserică 01' cei ce nu se cuminecă, dar conşti­ inţa noastră creştinească nu se poate împăca cu gâncllll, ca fraţii noştri şi fiii lor să fie lipsiţi de botez ori de cuminecatură numai şi numai pentru că într'o zi oarecare n'au ieşit la lucru. [886] 886 1. SLAVICI Cine are să ne dumirească? După simţărnăntul nostru, şcoala despărţită de biserică e o nenorocire. Chiar irnpăcăndu-ne însă cu gândul, că nu mai putem să avem o şcoală creştinească, ne întrebăm în fiecare zi: Se potriveşte oare cu spiritul bisericii noastre şi cu interesele ei de conservare, că în şcolile primare şi în­ văţămăntul religios să fie predat de nişte învăţători, care nu au nici o legătura cu biserica, n'au primit binecuvăntarea archierească pentru îndrumarea sufletelor spre vieţuire creş­ tinească, nu iau dimpreună cu copiii parte la practica reli­ gioasă şi nu ne dau nici o garanţie, că voiesc şi sunt în stare să le dea copiilor o educaţiune religioasă? Ne mai întrebăm, dacă profesorii de religiune, pe care ii avem la şcolile secundare şi la cele speciale, sunt ei numai instructori ori tot odată şi educator! şi, aşa, cum sunt aleşi şi instituiţi, pot ori nu să indrumcze tinerirnea păstorită de danşii spre vieţuirea creştinească şi să ne dea garanţii, că silinţele lor 11 'au să rămăie zadarnice. Cu atât mai vărtos ne întrebăm, cladi seminarele noastre aşa cum sunt organizate, cu programele lor de studii, cu profesorii ce li s'au dat, cu băeţii îmbrăcaţi milităreşte şi deprinşi a purta chipiul pe ureche şi cu Îndrumarea edu­ cativă ce se dă intrînsele, sunt ori nu aşezăminte biseri­ ceşti ori pepiniere de agenţi publici. Ne întrebăm apoi, dacă preoţii scoşi de sub ascultarea Arcbiereilor săi şi puşi ca ori-şi-care alţi diregători sub stă­ pânirea lumească, aşa, cum sunt aleşi, instituiţi şi trataţi, mai sunt ori nu adevăraţi preoţi. Ne întrebăm, în sfârşit, dacă Archiereii noştri aleşi de oameni, care ei în'.?i-'.?i n'au fost aleşi ca creştini buni şi dintre cari mulţi nici nu mai sunt creştini, sunt ori nu Archierei după rănduiala sfinţilor Părinţi ai bisericii noastre şi dacă, în poziţiunea ce li s'a creat, pot ori nu să păstorească după vointa Domnului turma creştinească. Ne întrebăm noi cei ee mai stăruim in credinţă şi, fiindcă nimeni nu-şi dă silinţa ele a ne dumiri, azi se leapădă unul, [887] PRACT�CA HELIGIOASX 887 rnăne altul de biserică şi tot mai mult se întinde necredinţa in cei rămaşi. Au să se îmbărbăteze cărturarii noştri bisericeşti, şi Ar­ chiereii noştri au să şi facă datoria dumirindune. Ori şi-cat ele mult ar fi pornit spre rele omul, el poate să-şi pună însu-şi frâu şi e cu putinţă -o lume bună, în care oamenii-si dau silinţa ele a-şi face unii altora viata plăcută, cel tare ajută pe cel slab, cel deştept lLlniin�ză pe cel măr­ ginit şi cel slab ori mărginit nu urăşte pe cel mai presus de dansul, ci-şi ridică privirea cu dragoste sfioasă la el. La această mai bună vieţuire împreună numai creştinismul adevărat poate să ne ducă. Dumnezeu a împodobit ţara noastră cu frumuseţi mari, ni-a dat bogăţii nemăsurate şi-a înzestrat pe poporul nostru cu destoinicii alese: nu avem decăt să ridicăm' pe preoţii noştri, să-i spălărn şi săi punem la locul ce li se cuvine nu ca oameni, ci ca preoţi ai bisericii noastre, să le lăsăm Archiereilor noştri puterea, pe care o au ca purtători şi nnpărţitori ai darului, şi 'ntr'un timp mai scurt decum vor fi crezând multi vom ajunge prin credinţa viie, care naşte fapte, la buna vieţuire împreună, de care toţi însetăm. Trebue însă să ne căirn şi să o voim aceasta cu tot di­ nadinsul, să ne lepădăm din dragoste către urmaşii noştri fiecare de sine însuşi şi să ne spăşim prin jertve de bună voie păcatele. 1. SLAVICI. [888] AseUk TÂj\l'O 'PE MIGNOj\l C'an vis mă chemi) Italie măreaţă) Liman scăldat cu purpură din soare Şi'n veci păzit de munţi cu nimb de gheaţă Şi cu veşmântul alb de mirt În floare. Spre tine-aleargă stoluri călătoare Să-ţi cânte veşnic raiul de verdeaţă) Şi ţărmul Încins de mări scănteetoare, Şi ochii umezi) dornici de vieaţă ... Tu cer) sub care s'a născut Petrarca, Şi florentinul cel purtat cu barca Inspre infern) şi aprigul Carducci, Şi Leopardi care trist Îşi duce Pe al morţii qând iubirea zbuciumată ... Tu cer ne) învins) am să te văd vre-odată? G. TUTOVEANT! [889] DOVEZILE (Urmare) II. '. Dacă concepţia finalităţii.c-r eazămul cel mai puternic a] vitalizmului+-iese atât de zdrobită din discutia precedentă, privitoare la organele rudimentare şi ataviste, s'ar părea că nu voi fi tot atât de norocos acuma, când vom atinge chestiunea de căpetenie a transforrnisrnului, orlgina spen't'lor. Pe când în momentele grele ale discuţiei finalităţei am văzut că nu se poate răspunde, despretuitor, că nu toţi oamenii pot afla "secrclul creaţiunci", nouă din potrivă ni, se cere în sprijinul concepţiei transformiste, dovezi vădite, experimentale, netăgăduite. Susţineţi transformarea formelor animale şi vegetale, pre­ facerea pe cale naturală, a unei specii în alta, şi cu toate acestea "nu s'a putut constata, - zice D-l Pauleseu, - nici măcar un singur fapt care să demonstreze realitatea trans­ formărci spcciilor", Priviti acele specimene de vieţuitoare care zac îngropate, mai bine de 6.000 de ani, în piramidele egiptene. Atatea lucruri s'au schimbat în jurul lor, o civi­ lizaţie întreagă antică a perit, alta înviază acuma în acelaş loc, şi În cursul desfăşurării atâtor generaţii omeneşti, nici o specie nouă nu s'a ivit, nici o specie veche nu s'a mo­ dificat. [890] :890 D. VOINOV MUT A ŢIUNILE. Când am învinuit pe d-I Pauleseu, că critică darwinizrnul pot fi comparate cu vibraţiile unei vergi metalice fixată. [896] D. VOINOV ·CU un capăt, vibraţii cari oricât de puternice ar fi, se fac totdeauna, în acelaş plan şi în jurul aoeluiaş punct fix /­ pe când cu alte cuvinte, aceste variaţii, uşoare, limitate, nu pot înfrânge cadrul speciei, ci, cel mult dau, - şi numai cu ajutorul selecţiei, rasele de cultură, neconstante, cum am V;;lZUt. Pe când, variaţiile de al doilea ordin, variaţiile de­ zordonate, cari nasc din încrucişarea a două specii deose­ bite, deşi au o importanţă mai mare decăt cele dintăi, căci pot produce forme noi, noutatea însă constă numai în fe­ lul cum s'a făcut ame stecul unor calităţi părinteşti vechi şi normale " - variaţiile de ordinul al treilea, numite spon­ tane, au dinpotri vă o importanţă covîrşitoare, căci sunt creatoare de specii noi (1). Aceste variaţii spontanee au fost descoperite, în acelaş timp, de către Nllsson şi Hugo de Vries, şi cu descrierea lor mă voiu indeletnici în această parte din urmă a articolului. (') Dintre cele trei feluri de variaţii, cele din urmă "mutaţiI/ni/eli, sunt cele mai puţin cunoscute, necunoscăndu-se până acuma legile dezvoltării lor. Variaţiile de origină hidr idă, sunt supuse legilor lui .Men del, pc când variaţiile individuale, legilor lui Quetelet şi Galton, numite şi legea uariaţiunei normală a caracterelor. Variaţiile indivi­ duale, cărora Darwin le-a dat o mare importanţă, au fost n rmite sta­ tistice, fiindcă, putandu-se masura şi număra, dau un tablou statistic despre deosebirile cari le stabilesc între deosebiţi! indivizi de aceiaşi specie, şi pot fi reprezentate grafic prin curbe (binominale). Ambele mijloace de studiu, arată, contrar părerei darwiniane, că aceste variaţii sunt limitate " se constată că curba variaţiei individuale taie în două puncte linia abcisclor, cer-a ce arată că sunt grade de dezvoltare ale unei variaţii pe care nu le posedă nici unul dintre indivizi. S� mai constată că aceste variaţii sunt supuse legei regr esiunei lui Galtoll, ceea ce explică efectul mărginit şi repede atins câteva generaţii) al selecţiei. (R. M. Vcrnoll,- Variation in animals and plants, Lon­ dan, I903). S'a constatat prin experienţe precise, că În culturile în care se pare că s'a obtinut o imbunătăţire, ea e datorită eliminării prin selecţie a plantelor, care au puţin dezvoltată calitatea căutată, iar nici de cum unei de suoltâr], n nei creşteri progresive, şi unei trans, miteri ereditare a acestei calităţ]. (W. Johnnnseu, - Ueber Erblichkeit i u Populationen und in reineu Linien, Iena, I9(3). [897] DOVEZILE 8�)7 Mai înainte însă voiu spune câteva cuvinte pentru a arăta cum trebue inţeleasă noţiunea de "specie". Sunt silit să fac aceasta nu pentru a reinvia o discuţie care va fi neplăcută, poate, colegului meu, ci ca să se inţeleagă importanţa mu­ taţiunilor. Auditorul d-Iui profesor Paulescu, rămăsese supt impresia acelei faimoase definiţii: "Tot numeramus species quot ab initia creavit infinitum Ens" ,-sunt atătea specii câte au fost create la începutul lumii, - care, cu toată măreţia ei, sub-autorul însăşi s'a văzut nevoit s'o precizeze. Atunci a invocat două semne distinctive pentru a defini specia: "ase­ mănarea" şi ",filiafiau, (scoborărea din părinţi comuni), con­ trolată cu "fecunditatea". S'a văzut că nici de data asta, definirea speciei nu co­ respunde realităţii lucrurilor, căci e de ajuns să ne amintim de sterilitatea care loveşte unirile consanguine, ca să se vadă îndată că şi acest caracter fiziologic, n'are valoarea cu care a fost impodobit. Toate intămpinările mele însă, toate aluziile au rămas fără nici un rezultat, şi d-I Paulesen a rămas neclintit în concepţia noţiunii de specie lineană. Nu mă pot împedeca, în interesul discuţiei, să nu spui acum la sfârşit, că una din aluziile cele mai temeinice priviă opera lui JOl'daJ1. Jordan (1814-1897), botanist francez, a măcelărit fără milă concepţia noţiunii de specie a naturalistului suedez, adoptată cu atâta credinţă nestrămutată de savantul meu coleg. După 30 de ani de studiare neîntreruptă a speciei lineane Draba verna, Jordan găseşte că această "unitate", care după Llnne şi d-l Pauleseu, ar purtă pecetia creaţiunii, e o adunare de 200 de specii deosebite. Acelaşi lucru stabileşte acest observator pentru alte nu­ meroase specii lineane, încât se văzu silit să declare că Ltnne avusese o idee greşită cănd şi-a conceput noţiunea de specie. Caracterele pe care s'a sprijinit botanistul francez, pentru a desface specia lineană în grupuleţe numeroase, sunt fixe, ereditare; -- 30 de ani dearandul speciile noi des- '" [898] sas D. VOINOV crise au vieţuit, alături în grădina lui Jordan, fără nici un amestec, - aceste caractere au prin urmare insuşirile cerute de d-l Pauleseu. Rezultatele lui Jur-lan au fost controlate şi primite de ceilalţi savanţi, astfel încât azi nu se mai vorbeşte de specie lineană, - decât doar în lecţii de deschidere -CI.: anumite scopuri, - ci de aşa numitele "spert'i [ordaniene", Acestea din urmă trăesc, numai pe ele singure, le întâlnim în na­ tură; celelalte sunt numite "specii colective" adică sunt în­ truniri de tipuri distincte, sunt grupări eterogene, artificiale, care au aceiaşi însemnare ca numirile de gen, familie etc. (I). (') E foarte interesant pentru discuţia de faţă, studiul istoriei no­ ţiunii de specie, căci dintr'însa se vede "pulverizareu" progresivă a acestei noţiuni. In adevăr se poate stabili, din acest punct de vedere 4 epoci succesive (Luuls Blnringhem, La notion d' csp ece, appliea/ion a%x progres de l'ugriculture ct de l'industrie des noiions nou uelles de l' espice 15 Mai 1905): r. Epoca lui 'I'ourucfort (1656-1708), corespunde începutului ela­ sificării, 'Iuurnetort crează "genul" dând acelaşi nume latin tuturor indivizilor din acelaşi grup care aveau caractere e, editare cum «ne. Deosebirile mai principale dintre dănşii erau descrise prin câteva fraze. E frumos că În această epocă Tournefort si ceilalti nuturalisti. considerau "genul" ca realul. ca unităţi sistematice (Vl'i�s). ' . 2. ]�130ca lui Lluue (1707--1778). Deosebirile dintre indivizii cart fac parte din acelaşi gen, le arată prin un al doilea nume latin, nu­ mele de "specie", pe care'l adaogă pe lângă numele de gen. Linnâ, inventează astfel nomenclatura binară (cu 2 nume) şi dă speciei o importanţă reală, naturală, considerând-o ca un ,gntp omogen ';Ii fi.t. D·I Pauleseu s'a oprit la această epocă, de bună seamă fiindcă autorul pc care'l consultase era copleşit de adănci bătrăneţi. 3 .. Iordan (1814-1897), arată că şi .,specia" lui Llune e eterogena fiind o grupare artificială de clasificator şi o descompune în "specii elementare (jordaniene)", singurele constante, independente, imuabile şi singurele reale. Nomenclatura unui specimen se va face acuma cu ajutorul a trei nume. . . 4. Epoca actunlă, Nllssou descoperă existenţa mai multor grupe omogone, Înăuntrul unei specii elementare, pe care le numeşte "sor le", caracterizate prin caractere ereditare mijtocii cari pot fi reprezentate prin curbele uar iaţiei indiuiduaie. "Sorlele" pot fi separate dintr'un amestec prin 2 procecleuri: prin măsurarea cu instrumente sensibile [899] DOVEZILE 899 Voind să distrugă argumentul pe care-I trăgeau darwi­ niştii, în favoarea transforrnizmului, din existenta varietă­ ţilor în sănul aceleiaşi specii, varietăţi considerate de Darwin ca "specii născânde' ajunge să dovedească, experimental, fixitatea şi constanta lor, .J ordnn, duşmanul crâncen al tran­ sformismului, căci era înflăcărat de aceleaşi credinţi reli­ gioase ca dl Panleseu, era triumfător; dovedise că formele de trecere nu existau, că in natură domneşte prin urmare discontinuitatea, iar nu evoluţia transforrnistă. Se ajunsese pe altă cale, la aceiaşi incheiere, imutabi­ tarea speciilor, ca în urma experienţelor cu porumbul şi sfecla. Par'că a fost dat ca tot din ţara lui Llnue, de unele pornise concepţia biblică a speciei, să resară şi dovezile transfer­ mizmului. Meritul de a fi dovedit, experimental, această transfor­ mare, revine lui Nllsson, directorul laboratorului din Svalof (Suedia) şi mai cu seamă lui V rles, profesor de botanică la universitatea din Amsterdam. Pentru a nu lungi prea mult articolul de faţă, voiu descrie numai lucrările acestuia din urmă. Y des, făcând o excursie pe câmp, întâlneşte la Hiiuersuni, aproape de Amsterdam, pe un loc unde se culti vase altă­ dată cartofi, numeroase plante aparţinând speciei Oenathera Ianuirclsiana, care-i atrase luarea aminte din pricina ano- (ciurur ile de precizinne, balanţele automatice ale lui Neergnrd etc.j '.ii prin metoda de cultură "pedigree". Existenţa "sortelor" explică rezultatul înşelător al metodei prin selecţionare-an eliorarea nefiind datorită dezvoltării calitătilor tuturor indivizilor cultivaţi, ci separarea sar/clar din amestec, - şi îndreptăţeşte fraza celebră a lui "Vries. "Se­ lecţia repetată sau continuă ... e o pură iluzie" (Hugo de Vries, La t hcorie dartoinienne el la sclection CII agricuiture. Revue scientifique No. q, Torne 5-15 Avril 1;)06, pag. 452). Nomenclatura se încarcă mai mult, comprtmandu-se din 4 nume pentru a arăta precis o plantă oarecare: numele de gen, de specie Iincană, CIe specie jordaniană şi numele de "sortă". [900] 900 D. VOINOV mal ii lor pe care le prezenta: neregularitatea frunzelor, fas­ ciaţia, adică turti rea tulpinelor etc. a interesat mai cu seamă faptul că în acelaşi loc, mai deoparte, descopere două forme noi de Oenothera, necunoscute până atunci de bota­ nişti, cărora din cauza particularităţilor lor, le-a dat numele de Oenoihera breuisiylis şi Oe. loeuifoiia. Vrics care se ocu­ pase cu studiul variaţiilor, se hotărî să studieze cu dea­ mănuntul aceste specimene şi în 1886-87, ia 9 plante ti­ nere de Oe. lamarcleiana, din această localitate şi le răsă­ deşte în grădina botanică a universităţii din Amsterdam. Din seminţile acestor 9 plante, el a obţinut şi observat, timp de 10 ani dearăndul, peste 5°,000 de specimene Oeno­ thera, o "familie" întreagă cum a numit-o dănsul. Faptul important a fost acesta: printre reprezentanţii acestei fa­ milii, unii erau atât de deosebiţi între dănşii, şi aceste deo­ sebiri erau atât de fixe, de statornice, dela întâia generaţie, în cât nu rămâne nici o îndoială, că naturalistul olandez se găsia în faţa unor specii nouă, deosebite. Mai mult decât atâta, toate aceste specii, în număr de 7, erau necunoscute. Supt ochii lui Yrles, prin urmare, în câţiva ani, s'au născut 7 specii deOenothera, nouă, ivite pentru lntăiaşi dată pe faţa pământului, pe care le numi Oe. albida, oblonga, rubri­ nervis, nanella, lata, scintillans, gigas. Dacă pe lângă acestea se mai adaogă şi celelalte 2 specii (Oe. breuistylis şi Oe­ loeuifolia), găsite la Hiluersum, şi care probabil că născuse în acelaşi mod, pe câmp, căci erau puţine, lăturalnice şi plantele acestea (Oc. lamradeiana) fusese aduse în locali­ tate de puţină vreme, rezultă că, în câţiva ani din aceeaşi specie, au născut 9 specii noi. Prefacerile suferite de reprezentanţii acestei familii, în unele cazuri, sunt destul de mari. Astfel, Oe. lamarckiană, plantă bianuală, în ambele continente, din 1895, deveni anuală in grădina lui Vrics; pe de altă parte, pe când această specie este herrnafrodită, două dintre speciile nouă născute din­ tr'insa, au sexele separate (Oe. breuistylis şi Oe. lata). Cum au apărut aceste forme nouă? [901] DOVEZILE HOl Incetul cu încetul, sub înfătisarea unor prefaceri mititele netnsemnate la început, care s'au moştenit şi au crescut în generaţiile viitoare supt ochiul neobosit al selecţionarului? Dinpotrivă. Ele s'au născut în mod brusc, spontan, adecă dela început cu dezvoltarea deplină pe care şi-a păstrat-o în urmă, neatinsă, Nici o urmă de "evoluţie" în înţelesul darwinian, adecă a unui şir de forme de trecere, care să ne ducă progresiv, pe nesimţite şi cu prudentă, dela specia veche la varietatea care se schimbă şi dela aceasta din urmă, la specia nouă. Nici o urmă de prefacere înceată §i progresivă, căci specia Oenothera lamarhiana, stă neatinsă, alături şi astăzi de produsul său. Naşterea formelor noi s'a făcut prin urmare graţie unei variaţiuni bruşte spon­ tane, discontinuă, nepreg ătită, - graţie unei "mutaţz'uni" (Vries) (1). Pe de altă parte, aceste variaţii brusce nu sunt de na­ tură hibridă (corcituri), căci încrucişarea nu se poate face, aceste plante autofecundăndu-se (se fecundează ele însăşi) în mod normal, înainte de a se deschide floarea; iar încer­ cările de asemenea natură, făcute de Vrics� au rămas fără nici un rezultat. De altminteri, prin statornicia lor aceste forme nouă, arată că sunt deosebite de variaţiile hibride, "dezordonate" . Astfel stand lucrurile, cum mai putem admite, se întreabă Vrics, teoria selecţiunii darwiniene ? Când diferenţiarea organizmelor, când ivirea tipurilor deosebite, se face prin naşterea proprietăţilor JlOUc1,' când aceste proprietăţi noi apar de-odată, fără nici o pregătire,­ cum mai poate fi vorba de puterea, creatoare de specii, a selecţiei? Selecţia alege caracterele noi apărute. Cel mult, poate să le izoleze şi să le dezvolte, odată ce SUl1t ivite; (') Aceste variaţiuni bruşte eran cunoscute de Darwin, care le nu­ mise "single variations",-lnsă, din cauza rarităţii lor, relative, (pro­ porţia e de 1-1,50/0 după Vries, în cazul Oenoiherelor ), acesta le-a considerat ca nişte anomalii fără importanţă generală. Wallllce, nu le-a luat de loc în considerare. [902] Mă opresc aici. căci scopul articolului de faţă n'a fost de loc dorinţa de a discuta, care din cele două păreri, - dar­ winiană sau a mutaţiunilor, - oglindesc mai bine şi în ge­ neralitatea lor cele ce se petrec în natură. Aceasta e altă chestie. Am voit numai să dovedesc el-lui Pauleseu, care susţine că "nu se cunoaşte nici măcar un sin//ur cxempl« de transformarea unei spedi Într'alta, sau de apar/:ft"a ltJ1C1 dar, nici odată nu poate naşte caractere noi, 111t poate dez­ va/NI o însuşire care Î1ldi JIU există. Fiinţele prin urmare, după o îndelungată perioadă ele fi­ xitate în timpul căreia pare că s'ar oglindi în ele actul dis­ tinct al creatiunei divine, şi în cursul căreia sunt supuse numai "variabilităţii fluctuantă il (indi viduală), intru, de o dată, în o stare de prefacere bruscă, în perioada mutaţi unii, căpătănd o nouă stare de echilibru (1). Descendenta fiinţelor vieţuitoare, progresul În natură prin urmare, e întrerupt, nu neîntrerupt: se face prin sărituri, iar nu prin pregătiri încete şi prudente (2). (') Speciile şi varietătile nouă următoare, a cărora dată de apariţie recentă e cunoscută, datoresc existenţa lor fenomenului mutaţiunii. Naşterea speciei Chelidoniacm Iaciniatum, In 1590 în grădina farma­ cistului Spreuger elin Heidelbero; din Ch. Maju», a lui Ranunculus inermis din R. aruensis, în 1866 (H0<11"0u); Fragar ca monophyl!a elin Fr . uesca, în 1761 (Duschesue); Datura Tatula din D. stramonium, în 1860 -61 (Godronj ; a berbecului cu picioare scurte din ferma din Massachusetts în 1791, punctul de plecare al rasei Ancona etc. Pe de altă parte, aproape în acelas timp �j în urma cercetărilor lui Vr.lcs, mutaţi unea a mai fost observată la deosebitele specii ele cereale, de către Nilsson; la Taraxacum dens leonis, dc către Rnunklner j la Seaun ele Wettsteiu, la porumb de Blartmghem, (') Să se consulte pentru studiul teoriei mutaţiunii : Hugo (le Vries, - Die Mutationstheorre, Versuche Ului Beobachtun, gen liber die E1i1stelnmg' uon Arten in Pfianeenreich, 2 volume, Leipzig J901-1903· UU!5'o de Vdes, -fa t heorie darioinienne et la selection eu agricultur e, Revue scientifique No. 15, 5·e serie, Tome V, 14 A \'ril 1906 .r. COllst:wtin,- Le f1'atlsformisme aPPlique 11l'agriculture, Paris '9°6. 'I'!tolllas H. Morg'an, Evo!1I!ion am! adaptalion New·York 1903 etc. n. vorxov H02 [903] DO', EZILE specii nouă" că, din potrivă) transfortniemul o fost dovedit experimenta] (1). In loc de uşurare, o tristeţă adancă mă cuprinde acuma când mă gandesc că, bietul Yrles, răspunsese de vre-o caţi-va ani, frumos şi cu modestie, la sfidarea pe care fi­ ziologistul nostru o aruncă transforrnizrnului cu atâta gă­ lăgie şi în două limbi europene. "Adevărata ştiinţă" a d-lui Paulescu, prin urmare, să amuţească I D. VOINOV. (1) nI'. N. (j, Paulescu, ]!1dl/()da cx per irnetttald aplirrrtii. -" Genera­ [iunca spun/al/ee" ::ii "Darwil1i.,mllll" fafii cn metoda expcrinteniald J902 pag. 12 şi 1901. Această afirmare a d .. lui Pauleseu, ca multe al­ tele, se explică prin aceea eri d-I Pauleseu ignorează toate cercetările -'iologice mai noua. Dovada cea mai vădită e că În lecţiunile sale, publicate în româneşte şi în limba franceză nu s'a pomenit numele lui .Iordan, Nltsson, V rles şi alţii, şi în critica trunsformizrnului a rii: JTI:1S în punctul de vedere vechiu. O singură dată zărim numele lu 1 Y]'ics, ascuns într'o notă măruntă. (lh". N. C. Paulescu, - Noţiuni!« "Suflet" şi Dumneeeu" în phiziologie. 1905, pagina 70), dar şi atunci e citat fără rost şi după o broşurică de popularizare a lui Errera. [904] TIROLETE 1. Arborii Pădzt1'z'i mele Se despoaie de /runzişuri / Clătz'nându-se a jale Arboriz' păduriz' 'mele, Plâng măhnite turturele Pe uscate cătinisuri, Arborii păduri: mele Se despoaie de f run zisur] Il. Zilele iutunecate Ale iernii se iniorn, Vâniul s'a' ndrăgit de toate Zzlele întunecate, Jalm'c în singurătate Eisipeste-se un corn J' Zzlele întunecate Ale iernii se iniorti. A, A. [905] ASUPRA SOJV\NAJV\BULISJV\ULUI Somnambulismul se deosebeşte de somnul propriu zis prin aceia că la dansul actele de voinţă nu sunt împedicate, aşa cum, de regulă, se petrece în somn. Somnambulul se mişcă, umblă, ba încă face unele lucruri cu atâta înde­ mânare, încât a fost firesc să i se atribuească virtuţi ex­ cepţionale, de care omul nu dispune în momentele vieţii normale. Se aseamănă cu somnul prin o mare aţâţare a sensibilităţii centrale. Şi într'un caz şi într'altul, vedeniile sunt frequente, - cu o deosebire însă de grad. In somn vedeniile sunt de regulă halucinări. La somnambulism sunt în genereiluziuni. Lumea de vedenii a adorrnitului e cu totul alta, decât aceia care-I înconjoară. Acea a somnam­ bulului, deşi deosebită de mediul înconjurător, e în parte similară cu el. Viziunile adormitului sunt aproape de sine stătătoare. Icoanele somnambulului atârnă de Înfăţişarea realităţilor din juru-i, fără ca să le corespundă absolut exact. Intr 'un cuvânt avem la acesta din urmă, o percepţie alterată, sporită cu elemente subiective, insă nu cu desă­ vărsire falsă. Pornind dela aceste caractere diferite pe care le pre­ zintă somnambulismul spre deosebire de somnul obişnuit,­ oarecare impresionabilitate pentru excitările externe şi pu­ tinţa mişcărilor voluntare (cu un termen de ştiinţă nu­ mite, activitate motrice) - ajungem la o concluziune care pentru moment ar putea părea ciudată: anume că Som­ nambulismul e o stare mai norma/ii de cât somnul. In ade­ văr, una din legile vieţii sufleteşti normale, a vieţii de veghe, este că ori-ce reprezentare (imagine) tinde a se traduce în act, şi de fapt se traduc în act cele mai multe reprezentări. Viaţa reprezentati vă este de obiceiu însoţită de o viaţă motrice, voluntară. In somn activitatea volun­ tară e aproape complect irnpedicată, redusă la mişcări foarte slabe şi rare ori la rostiri de cuvinte îngăimate. In al doilea rând în viaţa normală primirea excitărilor externe este neîntreruptă, sau când se întrerupe, aceasta se face [906] \l06 1. PETROVICI în profitul activităţii valul/tare, cum sunt de pildă cazurile de atentiune concentrată. La somn receptivitate a excitărilor externe e mult mai scăzută decât la sornnambulism, care pe deasupra oferă şi partea activităţii voluntare întocmai ca viaţa de veghe, când nu e chiar şi mai accentuată ca aici. E mai normal) mai lesne, să ai o iluziune decât o halucinare. E mai nefiresc, mai departe de legile sufleteşti regulate, să-ţi pară că eşti într'o pădure când eşti într'o odae, să vezi şi să stai de vorbă cu prieteni şi străini, când de fapt nu e nimeni cu tine şi eşti complect amuţit, -. decăt (cum este cazul la somnambulism) să-ţi pară, de pildă, că acoperişul unei case este o terasă de plimbare unde să cauti să te cluci. Dacă însă' totuşi se poate spune că sornrîambulismul e mai anormal ca somnul --- şi este în fapt - aceasta supt alte două raporturi: Supt raportul rarităţii şi al finalităţi«. Cazurile de somnarnbulism sunt mult mai rari decât acele ele somn, cari alcătuesc aproape jumătate din viaţa omului, şi pentru aceasta îti vine şi greu a le trece printre anor­ malităţi, In al doilea rând faţă de finalitatea animală (fie că nea închipuim ca rezultând dintr'un plan iniţial, durnne­ zeesc, fie ca rezultatul adaptării prin selecţia naturală), sornnambulismul, dansul, constitue o anorrnalitate. Prin faptul că activitatea voluntară, motrice, nu este împedicată în momentul când acti vitatea reprezentativă este neexactă şi falsificată, sorrmambulul este expus la primejdii de care adorrnitul este ferit. Conservarea individuală e mult mai prirnejduită la primul, de oarece activitatea externă se exercită mai departe, şi aceasta într'o inconjurime pe care somnambulul o percepe altfel de cum este în fapt. Impe­ dicarea activităţii voluntare, când perceperea externă func­ ţionează greşit, este supt raportul finalităţii animale o ade­ vărată binefacere de care Se bucură aclormitul, -nu însă si somnambulul. - Atât relativa raritate a somnambulismului, cât mai cu deosebire actele de îndemânare pe care le întâlnim la som­ nambuli, a făcut să se vadă în această stare, o stare mira­ culoasă, produsă de o cauză tot miraculoasă, în tot cazul neobisnuită. Ipoteza dublei constiinte (folosită si la expli­ carea' somnului şi visului) era 'Ia lndemână. Iri afară de conştiinţa vietii de veghe şi legile ei, se mai găseşte o conştiinţă cu legi deosebite în făptura noastră, ascunsă în clipele vieţii ele veghe, dar gata să iasă la iveală, când [907] ASUPRA SOMNAMDULl�MUI.UI 907 cealaltă constiinta se Întunecă. Numai asa s'ar explica relativa neatărnare a vieţii de adormire de' viaţa de veghe. Această ipoteză s'a infătisat si dansa -- în- ce priveste ex­ plicarea somnului cu �isul�· în două forme. Intiiu s'a admis că cea de-a doua conştiinţă e superioară celei obiş­ Imite, apoi că ar fi inferioară acesteia din urmă. In ce pri­ veşte a doua formă a acestei ipoteze" elin capul locului se vede că este impracticabilă pentru somnambulism. A ad­ mite ca explicare a unor fenomene mai grele ca execuţie, decât acele obişnuite, o conştiinţă inferioară celei normale, cu forţe mai reduse, e o imposibilitate logică. Dar şi prima formă a ipotezei trebueşte înlăturată de aicea, după cum trebueşte înlăturată dela orice paragraf al ştinţii sufletului. A introduce principii noi, forţe oculte, etc, este o proce­ clare nestiintifică. Trebueste să se Încerce derivarea feno­ menului' de 'care ne ocupăm, ca a ori cărui altul, din legile vietii sufleteşti normale, şi numai în cazu! insuficienţii lor hotărîte, să se înjghebe'o nouă ipoteză, pe cât se poate în armonie cu aceste din urmă tegi. Cum s'ar putea ex­ plica pe această din urmă cale somnambulismul, cu pri­ vire la actele lui câte odată îndemănatice, îndrăzneţe, neobisnuite? Un' mijloc de a sfârşi repede cu ele, este, întăiu, a le tăgădui. Un procedeu care cruţă şi de osteneală, şi înlătură pe deasupra apariţii curioase, care ar putea să turbure icoana paşnică şi monotonă a fenomenelor naturii, atât de scumpă ştiinţei pozitive. Multe din faptele sonnambulilor caracte­ ristice au fost tractate drept fabule În contra evidentei, câte odată. Cu privire la asta însuşi T1/undt împărtăşeşte în parte această credinţă. (1I1enschen und Thierseele, Ed. 3). Zic numai In parte, fiindcă Încearcă pe urmă şi o explicate a acestor fapte, .� deci le recunoaşte. Că imaginaţia omenească a mărit dimensiunile lor reale, aceasta se prea poate. E probabil ca toate acele relatări, care ne spun de pictori ce au pictat fără să ştie tablouri întregi, şi de poeţi ce au compus poeme în stare de somnambulism, să fie fabule. născociri. Nu se poate contesta însă în massă, şi în anume proporţii mai scăzute, abilităţile sornnambulilor. In măsura in care le recunoaşte, vVundt le explică prin obişnuinţă. Pentru a lua exemplul cel mai cunoscut, prcumblarea ne­ şovăitoare pe acoperişuri de casă, acest act, după Wundt, [908] 908 1. PETROVICI somnambulul nu îl execută dea capul cu aceiaş indemă­ nare. La început cu greutate şi stângăcie, cu vremea, prin exerciţiu, îl execută bine şi uşor. E, va să zică, un caz de obişnuinţă, de exercitare, --'- după o lege destul de cu­ noscută a vieţii sufleteşti şi fisiologice normale. Totuşi> socot, că habitudinea nu poate fi o explicare suficientă. Ea poate interveni ca o cauză secundară,' nu poate să fie însă cauza principală. In ori-ce caz, cu această explicaţie, vă rămâne veşnic deschisă întrebarea: pentru ce epoca de exerciţiu a somnambului, pentru dobândire a abilităţii sale, e mai scurtă decât aceia a omului treaz şi pentru ce în massa oamenilor în stare normală numai puţini isbutesc să capete o astfel de abilitate, pe cănd la somnambuli este aproape generală? Explicarea fundamentală a acelor fapte ale stării de som­ nambulism, credem că trebue căutată aiurea,-nu în obiş­ nuinţă. După părerea noastră, cauza de căpetenie a lor re­ şede în caracterul de ilueiur:«, pe care -îl au perceperile externe ale somnambulului. Pentru a ne menţine la exemplul dat, somnambulului îi pare că straşina unei case este o alee de promenadă, pe când omului în stare de veghe îi pare că este, aceia ce este în fapt. Oare nu derivă din chiar aceasta, o deosebire în comportarea omului normal şi a somnambulului? Nu urmează în mod firesc ca acesta din urmă să meargă mai cu linişte, siguranţă, şi deci îndemâ­ nare decât acel d'intăiu ? Pe o potecă ce se dea pănă pe o câmpie altfel merge omul, altfel calcă şi înaintează,. decât pe o potecă de pe vârful sau din coasta un ni munte,­ chiar dacă în ambele cazuri potecele ar fi de o potrivă de largi sau de înguste, de o potrivă de drepte sau de ne­ regulate. In I?rim�l caz omul �re. siguranţă că poate să calc: ŞI pe delături fără să pată mmlc,--şl de acela nu aluneca ci merge drept şi fără şovăială în cuprinsul oricât de strâmt al potecii. In al doilea caz, are conştiinţa primejdiei care-I ameninţă la orice pas greşit, şi pentru aceasta înaintează cu greutate, frică, stângăcie. Să nu fie acesta cazul S0111- nambulilor? Ei nu percep lucrurile exact cum se află. Aco­ perişul casei nu îi pare aceia ce este,-ci un loc de plim­ bare. Ca atare somnambulul nu are ameţeala abisului care-I înconjoară, cum îl are de regulă omul normal. El nu simte primejdia din juru-i la orice pas, făcut greşit, şi pentru aceasta înaintează drept şi liniştit. Evident, din faptul că nu percepe acoperişul drept aceia ce este, rezultă şi marele [909] ASUPRA SOlVINAThIRDLISl'iIULUI 90\1 pericol că ar putea să înainteze mai departe de marginile sale, să cadă în văzduh. Dar până la acest pericol cât� vreme rămâne între marginile acoperişului, care probabil se mentin si înlăuntrul iluziei sale, ca margini ale locului de promenadă, nepercepănd şi abizul de. dincolo de ele 'na­ intează în pace şi siguranţă,- şi pentru ochii privitorilor, cu mare îndemânare ... De altfel surprinzător ar fi fost tocmai să se întâmple contrarul de cum se întâmplă în fapt. Surprinzător ar fi fost ca după ce somnambulul percepe lumea înconjurătoare altfel de cât omul normal, din punctul de vedere al activi­ tăţii motrice să se comporte la fel. Aceasta ar fi fost ciudat şi neexplicabil şi pe temeiul logicei şi pe al experienţei. Cu altă îndemânare, cu altă formă şi deslega re de limbă vorbeşte cineva de pildă faţă de un sclav, faţă de un egal sau faţă de un monarh. In cazul când pe una şi aceiaş per­ soană, unul o percepe ca pe un om obişnuit, iar altul (în prada iluziunii) ca pe un împărat, e cu putinţă din pricina acestei deosebiri' de percepere, să nu urmeze cu necesitate o deosebire şi în comportarea mornentană a acestor doi oameni în vorbă, gesturi, etc. ? Să încheiem: Din caracterul de iluzie pe care îl au perceperile somnambului, trebue neapărat să rezulte o deosebire în activitatea externă a acestora, de acea a oamenilor normali cari percep exact. Iar acele abilităţi somnambulice de care a fost vorba, nu sunt decât un caz al acestei deosebiri de activitate externă. Acum poate interveni şi obişnuinţa ca factor secundar, de­ săvârşind acele abilităţi, nu însă dansa e cauza primă şi nici acea mai însemnată. Evident că cu această tâlcuire se explică fapte de ale somnambulismului, iar nu somnambulismul însuşi. Pentru ce şi cum se face acea împedicare parţială a sensibilităţii periferice, pe când actele voluntare dăinuesc, în fine cum se explică caracterele constitutive ale somnambulismului, aceasta este o chestiune pe care n'o atingem, care adăogăm, până astăzi, e foarte puţin limpezită (întocmai ca şi carac­ terele somnului obişnuit), si a cărei deslegare se aşteaptă dela Fiziologia viitoare. Am urmărit în acest articol numai să explicăm- -odată starea somnambulică intervenită-o ca­ tegorie de manifestări externe, ciudate în aparenţă, şi foarte caracteristice acestei stări sufletesti si fiziologice în partea ei cea mai vizibilă. ' , I. PETROVICI [910] SCRISORI· DELA CON 5 Ţ AN TIN HUR JV\ UZA C l-J 1 CĂTRE IOl"1 MAIORESCU [ată acum scrisoarea, pe care o cerea înapoi I-Iurmu­ eachi şi din care se uede cu ce arme de erudiţie istorică se încercau bărbaţii noştri de stat a deschide Principatelor de acum fO de ani o perspectivă mai prichzfcă. 30 Sept. I856, Insernnări Cum că Tractatul între Bog-dan şi Turciea n'au putut a vea fiinţă înainte de I509 se lămureşte din Krorner la a. I509. Krorner zice: "că după învingerea oştilor lui Bogdan la Nistru [4 Oct. I509, în ziua st. Francisc] de către oştile lui Sigismund, regele Poloniei, mai mulţi din senatorii poloni deteră regelui consiliul de a preface Moldova în provincie Ieşească ; dar regele au respins consiliul acesta pentru că se temea ca nu cumva Moldovenii, cari ţineau prea mult la libertatea lor şi la Domniea năciunală, mai bine decât să sufere una ca aceasta, să se supună Sultanului şi să în­ tărâte în contra Poloniei pe Turci, a căror vecinătate şi fără aceasta îi era foarte urîtă." Engel, II pag. 160 şi r6r. Tot aceasta zice şi Cebhardi, Ist. Mal. pag. 6I7' Cum că Tractatul lui Bogdan cu Turciea nu era încă În­ cheiat nici la 15IO se lămureşte din Tractatul lui Bogdan cu Sigismund I, reg. Pol., din 23 lan, 15IO. Dogiel, tom. r, pag. 606. Şincai Il, pag. II9 şi ada. 1510. Tractatul acesta s'au făcut prin indemnarea şi mijlocirea lui Vladisla v, regele Ungariei şi al Boemiei, şi cu coope­ răci unea solilor unguresti trimeşi de acesta. [911] SCB1ROlU CATRE ION 1>f A IORESCU 911 Din partea Moldovei au luat parte la facerea acestui trac­ tat ca soli: Ioan Tăutul logof., Toader Căpitanul, lsac Căpit. si Iancu Păharnicul. Cine au fost solii celorlalti vezi la Sin- cai, unele se află tot tractatul publicat. ". Acest document zice: - "C�l Vladislav, cugetănd în inima sa, că mari şi nenu­ mărate rele, s'ar putea face între creştini de s'ar întinde şi mai încolo răsboiul cel greu ca acesta, care s'au urzit dăunăzi între Sigismund şi Bogdan, şi cât prilej şi îndrăz­ nire s'ar ela necredincioşilor) mai vartos Turcilor, să năvă­ lească şi să cuprindă Domniile creştineşti, şi după sfatul tuturor conciJiarilor ţării şi săntei Coroanei Ungureşti, din eliregătoriea Craiului catolic şi dragostea legii creştine, do­ rind ca Printii crestini împăcaţi între sine, cu o rîvnă si cu o inimă să î;toardi armele şi 'puterile sale asupra P�lgâ­ nilor, spre stricarea şi strângerea acestora, au trimis solii şi consiliarii săi să strângă şi să contenească răsboiul a­ cesta, cu putere întreagă şi deplină, carii cu sîrguinţa lor au facut de armele de îmbe părţile s'au pus jos şi oştile CL! toti oamenii din tabere s'au tras înnapoi." După aceasta au facut şi au întărit pace şi impăciuire de pururea între Poloniea şi între Mă ritul Dom. Vvd, Bogelan sub modurile şi încheieturile mai jos scrise. . . . . . . din care una este si aceasta: Iarăşi de va îrlţelege măritul D. Bogdan-Vodă despre Turci sau alti protivnici) că ar vrea să jefuiască ţările noastre, despre aceia va trebui să ne înştiinţeze pre noi şi pre Că­ pitanii cetăţilor noastre celor din margini, şi nu va da nici sfat nici ajutor Turcilor, etc., etc .... Tractatul acesta între Sigisrnund şi Yladislav de o parte şi între Bogdan de altă parte nu este nici cum ruşinos pen­ tru noi, căci nu vorbeşte de alta, decât de amiciţie, ajutor reciproc, aliantă ofensivă si elefensi vă si nici pomeneste ceva despre vasalitate, etc.' o , El dovedeşte că încă la 15IO Bogdan nu Încheiase Ca­ pitulăciune cu Poarta. Irn Mai 1510 war die Eintracht so bergeschellt dass ein moId. Gesanelter, mit einem ungarischen am Hofe Sigis­ munels zusammentraf, um sich wegen ei nes zuges wider die Turken bis nacht Thrazien ZLl beratschlagen. Diser vom Papste vorge schlagene zug kam aber nicht zu Stande, weil vorher Ungarn nach Polen Lust dazu bezeigte. Engel, 162. Ureche) 151. [912] 912 HURMUZACHI Când s'au încheiat dar Capitulăciunea lui Bogdan? La 1511, căci scrie Ureche că la anul 7°19=1511 au murit Tăutul, carele după cum toţi se unesc a zice, au încheiat Căpitulăciunea lui Bogdan,· acel aş Tăutul carele cu un an mai înainte încheiase tractatul de alianţă cu Sigismund şi Vladislav în contra Turcilor. Dacă Tăutul au murit la 15II, et n'au putut încheia Că­ pitulăciunea nici la 1512, cum zice Hammer după Engel, nici la I513, cum zice Colson şi cum zic alţii. Cantemir, Gesch, des OSI11. R., 279, spune că Bogdan au închmat ţara în al 7-lea an al Domniei lui, -- aşa dar la 15II, căci dela 1504, când s'au suit pe tron Bogdan, până la I5II, sunt tocma 7 ani. Nota bene. Şi Şincai dovedeşte foarte lămurit că la I5II s' au încheiat prima Capitulăciune Zice Ureche şi după el Engel, şi după Engel, Hammer, că Petru Aaron, înaintea lui Ştefan cel Mare: au fost cel întăiu care au plătit bir Turcilor. "Acest Petru Vodă Aron au început şi au izvodit a da bir Turcilor", Ureche, pag. II7. Dar mai mult nu se află nici o urmă, necum condi­ ciune de tribut, căci sabia lui Stefan cel Mare tăese toate relăciunile cu Turcii, ştersese toate urmele tributului. Această încurajare îndemnă pe Hammer a zice: Bogdan ernenerte den Unterwerfungs und Zinsvertracht. Dar el e porc de câne, căci a copiat cu servili tate şi fără critică pe Engel, iar acesta era mai mult decât părtinitor Ungurilor. La 1511 domnea Baiazid II. Aşa dar Bogdan a încheiat la I5II prima Capitulăciune cu Baiazid II. Nu cu Selim carele tocma la 1512,25 April se urcă pe tron [Hammer]. Condiciunile Capitulăciunei lui Bogdan nu putură fi ru­ şinoase pentru că: A) Moldovenii atuncia erau tari prin alianta lor cu Pa­ loniea şi Ungariea, reînoită prin tractatul din 1510. B) Pentru că Turciea atuncia era teatrul unui resbel civil: 1) între fiii lui Baiazed II pentru dritul succesiunii, 2) între Selim, fiul lui Baiazid II, cu tatăl său, pe care îl şi detronă prin ajutorul unei revolte a Ienicerilor. C) Pentru că Bogdan în tot cursul Domniei lui a avut pace despre Turci [numai Tătarii îl supărau], Capitulăciunea lui Bogdan ne-au conservat-o Nic. Costin, după a căruia manuscris ea s'a şi publicat în Arhiva rom. Pentru toată intămplarea iată îţi trimit o copie verificată [913] SCRISORI CĂTRE ION MAIOREECU 913 de mine după Capitulăciunea tipărită în tomul al II-lea, 1845 a Arhivei rom. de Kogălniceanu, p. 349 sqqu. Copia aceasta este dintr'o broşură a lui Istrati, întitulată: Despre puterea legile .... şi privilegiile statelor Moldo române,' de N. Istrati, Iaşi 1856-0 măgărie fără pereche, plină de neştiinţă. Măgarul citează autori pe cari nici i-au văzut nici îi inţelege, autori, cari dovidesc tocma quod non crat demonstrandum. Pe onoare îţi jur că aceasta e un a­ clevăr. Aşa de mare şarlatan este acest ignorant, plin cle vanitate si obrăznicie. In loc de Wilkinson-zice Winkelsobn, care nici vorbeşte cle vre-un tractat al lui Rares. Cantemir zice curat, că Rares r::eprimincl a preface peşcheşul de 4.000 galbeni în bir cle 10.000 galbeni au preferit a eşi din Molclova şi a se cluce Ia Ciceiu în Ardeal. Dovadă că nu Rares au încheiat a cloua capitulăciune, după cum pretindeă cii "Istrati, carele acum publicand acest tractat, n'au mai cutezat a zice a cui este. Foaia de Trans. din 1847, citată cle Istrati cuprinde publi­ carea Capitulăciunei ce d-l Istrati au cutezat a o atribui Iui Rares. Nota bene : Atuncea în Foaeia Trans. tot acest Istrati publicase tot această Capitulăciune sub nume de Capitu­ lăciunea lui Bogdan. Vezi ce şarlatan. Eu i-am venit de hac zicănd că prima cap. trebue să vorbească de şoirni, de epe, etc. şi cle vreme ce această a doua Capitulăciune nu vorbeşte nici cle şoimi, nici de epe nu poate fi prima, nu poate fi acea a lui Bogdan. Strărntorit şarlatanul îndată o botează cu numele lui Rareş şi spre dovaclă Citează pe Cantemir, care zice că Rareş au preferit mai bine a perde tronul, decât a subscrie conditiuni rusinoase. Şi Engel a păţit mare ruşine în punctul acesta, copiind ca un orb fără critică pe Cantemir şi spre a îndrepta o greşală a lui Cantemir falsificâncl istoria. Cantemir zice, că pe când se inturnă Soliman clela Beciu, Bogdan au trimis pe Tăutul şi au încheiat tractatul etc. Dar tot Cantemir zice într'o notă că Bogdan au trimis pe Tăutul la Ţarigrad în al 7-lea an al Domnîei lui. Engel, care ştia din Miron că Tăutul au murit la 15II şi Bogdan la ) 516, voincl a indreptă eroarea, au căutat in lista Dom­ nilor Moldovei, cine domnea pe vremea lui Soliman, pe când acesta se inturnă dela Beciu, şi găsind pe Rareş au zis că Rareş au încheiat cu Scliman Capitulăciunea, acea cu epele şi şoimii, fără a-şi lua osteneala de a lege nota lui Cantemir carele zice că aceste condiţiuni s'au ţinut până la Convorbiri Ltlerare) an, XLl. 5 [914] 914 HURMUZACHI Domniea lui Rareş etc., etc., după cum am spus mai sus. Cantemir zice că Bogdan prin Tăutul au încheiat acesta tractat cu Soliman, cand acesta era la Buda. Engel citează pe Cantemir şi zice că Petru Eareş a încheiat im Lager vor Ofen acest tractat, dar nu pomeneşte de Tăutul, pe carele îl stia mort. Nu este aceasta o falsificăciune si o neglijenţă' neruşinoasă ? ., , Cantemir zice curat că Bogdan prin Tăutul în al 7·lea an al Domniei au încheiat acest tractat: Numai la numele Sultanului şi la epoha lui s'au greşit. Această greşală au voit s'o dreagă Engel cu o falsificare neruşinoasă, "Legăturile [lui Bogdan din 15II cu Baiazid lI) au fost "foarte păzite [zice Nic. Costin, pag. 352] de cătră In. Poartă "până la 1530. Iar atuncia Sultanul Suleirnan, ce era un "împărat sumeţ, uitând sau ingrijindu-se foarte puţin de da­ "toria şi legătura tractatului, au hotărît să facă pe Moldova "birnică, ca să-i adauge venit şi în loc de 4.000 galbeni care "plătea ţara la Visteriea trnp. pe tot anul cu numele d� "peşches, după legătura întărită dela Poartă au cerut ro Imi "galbeni cu nume de haraciu şi bir şi încă mai mult au vrut "să indatorească pe Domnii Moldovei cu a .lor singură şi "fără sminteală mergere la Ţarigrad, la fieşte care al 3-1ea "an, ca să arate ei însuşi cea cătră Turci a lor supunere." N. Contin. "Această înconjurare au nevoit şi au perdut atâta de "mult pe Vv Petru Rareş, ce domnea întru acea vreme, "cât neputănd să sufere mai mult, văzând pe de o parte "moşia sa asuprită cu dări ce curg din nestatornicia şi rea "credinţa Turcilor, care cu totul nu le primi a, şi pe de alta "nefiind în stare de a se împotrivi cu armele, de frică ca "nu cumva pentru împotrivirea sa să pricinuească oareşi "care stricăciune şi ticăloşie ţării, au fugit în Transilvania "si n'au primit să fie biruie" [N. Costin] . • După aceasta spune cum au venit Sultanul la Suceava, cum boerii s'au adunat la un sat şi au ales Domn pe Şte­ fan, fiul lui Alexandru, cum Sultanul l-au întărit de Domn şi prin nou hatişerif au întărit toate legăturile acelui mai dinnainte hatişerif al lui Sultan Baiazed Il Aşa dar nici Rareş, nici urmaşul lui Ştefan Alexandru n' au încheiat nou tractat cu Turciea. A cui trebue sa fie tractatul aflat de Colson si atribuit de acesta lui Bogdan, iar de Engel, Hammer şi după dănşii [915] SCRISORI CĂTRE ION MAIORESCU 915 vorbeşte şi de Laurian şi Istrati lui Rareş, vei vede mal jos, tot după N. Costin. NB. 1° Să nu cumv<;l- să întrebuinţezi cuvântul Iiatişerif, cu care ne tot freacă Jurnalul de Const. voind a dovedi su­ veranitatea Portei cu hatiserifuri, zicănd că hatiserifurile se dau de către S�veranii T'urciei la supuşi, iar cu staturi su­ verane se încheie tractate etc. Să zici tot tractate, legături, capitulatiuni. NB. 2° Să nu treci cu vederea, că Baiazed II a fost asa de mulţumit cu neasteptata propunere a lui Bogdan prin Tăutul, în cât au dăruit acestuia toţi banii aduşi. Ureche zice, pag. 146: "Iară împărăţia de bucurie mare, cu dra­ "goste i-au primit (pe Tăutul cu slujitori, pedestrirne, dără­ "banţi) şi au dăruit toţi banii Tăutului logofătului celui mare "şi i-au adus în ţară şi s'au apucat cu acei bani de au zi­ "dit în sat în Bălineşti, pe Siret, În ţinutul Sucevii, care trăeşte "şi până astăzi". După Ureche şi Cantemir face tot această observaţiune, zicând că Bogdan au oferit îmbele Molda vii protecţiunii tur­ ceşti cu condiţiuni onorabile: rurnliche Bedingungen în tra­ ducerea germană, conditions onorables În acea franceză. EI vorbeşte de feud, Lohn. Dar nici Turcii, nici Românii nu cunosc acest lucru, pen­ tru aceia nici au cuvânt, termin technic sau propriu pentru aserninea relăciune. Turcii, cari după Coran, erau îndatoriţi a supune cu sabia legii lui Mohamet toate ţările creştine, nici puteau a se mulţumi cu constituire de feud-relăciune contrarie legii lor, la care pe atuncea ei ţineau cu cel mai mare fanatism. Il faut etre Prin ce pour savoir quel plai sir le Sultan (el zice Soliman, înşelat de Ureche, care şi el numeşte pe Sul­ tanul de atunci Soliman) gouta en cette occasion. Il fut d'autant plus sensible a cette soumission (zi mai bine a cette offre) que les Moldaves ayant plus d'une fois mesure leurs forces a vec les siennes, il etait oblige d'a voir l'ceil sur leurs mouvements sans pouvoir tourner les armes contre eux a cause des affaires importantes qui l' occupaient ailleurs. Il accepta donc t offrc du Moldave Teutul en passe un acte solennel signe de sa main et le lui remet pour le porter a son Prince a Soucza va. Tom. II, pag. 303. Nota despre epoca încheierei primei Capit. adecă în anul -al 7-lea al Domniei lui Bogdan se află tot în Tom. II, la faţa 368. [916] \J16 llURMUZACHI Nota despre Rareş tot tom. II faţa 373. "Ces conventions furent ponctuellement executees de la part des Turcs jusqu'au regne du prince Pierre Rares, alers il lui dernanderent etc, după cum am arătat mai sus. Apoi zice: Pierre refusa hardiment de se soumettre a ces inno­ vations et de peur que le peuple ne. rejettât sur lui seul l'infamie de la nation et ne lui reprochât les maux que sa ferrnete allait attirer, il abdique la couronne et se retire a Cziczeu en Transylvanie". Resultatul tuturor celor de mai sus este: IO Că Bogdan a încheiat prima capitulăciune cu condi­ ţiuni glorioase; cu conservarea suverenităţii ţării, in anul I5II, prin Tăutul, cu Baiazed II. 2° Că după încunjurările mai sus expuse condiţiunile trac­ tatului de protecţiune (primei capitulaciuni] nici au putut fi rusinoase. 3) Că acest tractat nu vorbeşte de investitură, care este o usurpaţiune din timpul Fanarioţilor, cari se trimeteau de-a gata domni, dea dreptul din Constantinopol şi este numai o înoire, o invenţiune a avidităţii turceşti. Dar mai pe larg despre aceasta mai jos, sau altă dată. . 4) Că Rareş n'a încheiat nici un tractat. 5) Că după mărturia lui N. Costin, nici Soliman, când au venit până la Suceava, n'au prefăcut condiţiunile trac­ tatului lui Bogdan. Ureche scrie: Mai apoi de toate adunăndu-se boerii şi Vlădicii la sat la Rădăuti si au ales sfat ca să trimită soli la împărat şi aşa au ales dintre danşii pe Trifan Ciolpan de l-au trimis sol la Suceava la împărat de l'au rugat de pace. Impăratul i-a primit cu dragoste, şi le au dat domn pe Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru Vodă şi el s'au învăr­ tejit inapoi împreună cu toată oastea lui. Şi deci Ştefan Vodă cu Vlădicii şi cu boerii au petrecut pe împărat până la Dunăre. Şi acolo au întors inmpăratul pe toţi robii şi t?t ple�n�ll cât s'au aflat de fată, şi birul încă I-au iertat ŞI de aici au trecut Dunărea; iar ştefan Vodă s'au întors la scaunul său în Suceava. Birul încă I-au iertat, va să zică ca le-au dat peşcheşul inapoi. 6) Că capitulăciunea dată de dota ca a lui Bogdan, de Istrati la I847 în Gazeta de Trans. tot ca a lui Bogdan, iar în anul trecut si acum ca a lui Rareş, nu este nici a lui Bogdan nici a l�i Rareş. Dovadă lipsa şoimilor şi a epe- [917] SCRISORI CĂTRE ION MAIORESCU 917 lor, care ŞI după Cantemir jucau mare rol în cap it. lui Bogdan. NB. 1. N. Cost in greşeşte când zice că Soliman a ve­ nit în Moldova la 1530. Expediţiunea aceasta a' urmat dllPâ Şincai şi Hammer la Octombrie 15J8. NB. 2. Aici e locul să insemnez, că Baiazed II au ab­ dicat în favoarea fiului său Selim la 25 Aprilie 1512. N B. Nu uita că Tăutul a murit la 15II [după Ureche]. Vezi pe­ t:\incai, care au lămurit foarte bine anul primei cap it. şi după aruncă tura lui Tornizki etc. Not: N. Costin zice despre Bogdan: "Şi aşa Bogdan "Vodă cu cea de obşte primire a tot neantul, au trimis la "sultanul Baiazed II imp, T. câţi-va boieri ai pământului, "al căror cap era Tăutul vei logofăt." etc. La Soliman zice tot N. Costin: "După legăturile de mai "sus (tract. lui Bogdan, întărit fără cea mai mică modifi­ "caţiune şi de Soliman la Suceava) Moldovenii au fost slo­ I! bozi a şi alege un domn nou (fiindcă Rareş se dusese). Deci cu pn'mz'rca şi cu sfatui unit al tuturor de obşte au ales pe Ştefan Alexandru [Lăcustă] Domn, ŞI lau pus În scaun, care indată alt fost si de sultanul întărit", Asa dar nu Sultanul le-au pus' Domn, după cum lehăeşte Engel, ci tara s'au ales Domn, chiar în fata si sub barba lui Soli­ {nan. 'Fireşte pentru că Soliman � întărit capit, lui Bogdan fără cea mai mică modificatiune. Ţ/f/ichtzg". NB. Soliman se temea ca' să nu se unească Moldova cu Polonia. "După aceasta Moldovenii, n'au fost mai mult supăraţi "dela Poartă, ci încă din potrivă au avut toate privilegiurile "lor nesmintito, stăpănindu-se de pravilele lor, până în vre­ "mea. lui Petru Vodă cel şchiop, ce domnea la anul 1584 "în ZIlele lUI Suit an Murad al 3-lea. Iar atunci Poarta de­ "făimând [sau mai bine să zic călcănd] credinta asezămăn­ "tului jurat au adaos 6.000 pe lângă peşcheş, n�mindu-l "haraclU, precum scrie letopiseţul. . "Petru Vodă neputând primi să se facă începătonu căl­ "cării legăturilor, n'au primit, ce s'au supus vremii şi au "căutat scăparea sa în tara nemtească, fugind de răsplăti- "rea şi urgiea Turcilor: ' "După fuga acestui Domn Poarta prin altă călcare a aşe­ "zământului au făcut Domn pe un Aaron. Acest străin fi­ n ind cu totul elat şi gata spre împli nirea intereselor Portii, ,Jără a băga în seamă pe norod au iscălit la toate legă- [918] 918 HURMUZAOHI "turile cu care Poarta au avut să însărcineze pe norod şi pe Moldova". N. Costin, pag. 354. Arh. rom. Tom. II. Aici poţi aplica principiile următoare: "- Nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse haberet. Ulpianus. Quocl initio vitiosum fuit, n011 potesttractu temporis con­ valescere. Paulus. Id quod nostrum est sine facto nostro ad alium transferri non potest. Pomponius. Hundert lahre , ist noch kein Tag . Hestler. Ulpianus: Nemo ex suo delicto meliorem suam conditie­ nem facere potest. Dă-le bani pe miere Magarilor celor circumcizi. "Nu este trebuinţă (zice mai departe tot N. Costin) a "arăta aici toate cu arnăruntul, asupririle şi strămbătăţile, "ce au făcut acest Domn. A sa blăstămată pomenire ° po­ "mineşte în destul letopiseţul ţării. "In vremea acestuia la anul 1590, Poarta au luat sub stă­ "pttnirea sa cetatea Tighinei, pe care Turcii o numesc Ben­ "der si care era a Molcl. si deosăbit tot locul ce era olat "a Be'nclerului I-au supus Îa această cetate,-- călcând legea "aşezământului." N. Costin.i pag. 355. Arh. rom. t. II. Tot N. Costin: "După Domniea acestui Domn norodu­ "acufundat în ticăloşie din cumplirile acestui tiran, n'au pu­ "tut să-şi vie în fire în vreme a 14 Domni ce au stăpânit, "unii aleşi din? (de) norod şi alţi trimişi dela Poartă, 'ci au "răbdat cum au putut greutăţile, cu care au fost însărcinaţi. "Şi aşa nu s'au resuflat decât la anul 1643, in Domniea lui "Vasilie Vodă, carele înpodobit fiind cu o minte statornică "şi rară, măcar că era Domn făcut de Poartă, dar neavând "în gândul său decât fericirea supuşilor săi, din anul cel "dintâiu al Domniei sale au uşurat norodul, au măngaet pe "toţi de obşte şi prin chipurile sale cele bune şi pline de "milostivire, şi prin cinstea şi dreptatea supuşilor S�LÎl ne­ "murkămindu-se după ce au făcut tot binele, ce i-au trecut "prin mână, socotia că n'au făcut nimica, dacă n'ar isbuti "să căştige şi să aibă norodul iarăşi privilegiurile cele vechi "şi să poată afla iarăşi dreptăţile şi pravilele sale, care din "pricina răutăţii unor Domni şi din nesilinţa altora, era să "se prăpădească şi să se stângă în veci. Drept aceea au tr i­ "mis din partea ţării la Tarigrad din cei mai aleşi ai pă­ "m totului, ca să jăluiască Sultanului pentru strămbătătile [919] scmsonr CĂTRE ION MAIORESCU 9J� ,. "şi asupririle ce trăgea norodul şi pentru relele urmări, ce "s'au făcut în tară împotrivaaşezâmânturile legale. II N. Costin. Despre tractaturile vechi ce au avut Mold, cu Poarta Otom. Archiva rom tom. II, 356. "Mehmet al 4-lea ce împărăţia atuncia, incredintăndu-se "de nedreptăţile, cu care acest pământ era asuprit, au ascul- 11 tat cu milostivire [mai bine: cu blândeţe] jalobile solilor "şi şi-au făcut o datorie de a nu schimba nimica şi de a "păzi întocmai toate legăturile întărite de cei mai înaintea "sa împăraţi, intărindu-le şi el însuşi [Hatişerif]. Numai la "pontul al o-lea au fost schimbat, adecă peşcheşul pe an "I-au numit bir adăogăndu-l la suma de ro mii galbeni turceşti npe an rădicând şi şoimii şi epele ce se cuprindeau în cele­ "lalte două legâturi [el zice Hatişetifuri]". [NB: Celelalte două legături sunt una a lui Bogdan din 15 [1 cu Baiazed II şi a doua acea a lui Soliman 1538, dela Suceava prin care s'au întărit fără modificaţiune prima Ca­ pitulaţiune], "Toate aceste au împlut de slavă pe Vasilie luând un "sfarşit bun prin sfaturile şi a sa înţeleaptă povăţuire. "Şi Domnia sa s'au învrednicit a se numi fericită". N Costin, pag. 357, 1. c. După aceasta mai arată N. Costin supărările ce au avut Vasilie vodă cu Turcii Bug eagului şi apoi continuă aşa: "După această ticăloşie ţeara au petrecut în pace subt "umbra (hatişerifurilor) tractatelor, păzăndu se neclintit toate "celece se cuprindeau si Poarta se videă, că păzeşte fă­ "găduinţele sale cele vestite şi adevărate în vremea a 5 "Domni Moldoveni ce au domnit unul după altul până la "Domniea lui Duca-Vodă: Iar intămplându-se că acest Domn "să nu fie plăcut la Poartă, au fost mazilit şi în locul său "sau rănduit Domn pe un Ilieş, om slab şi dat cu totul "spre interesul său In vremea aceasta, la anul 1688, Poarta "împrotiva tractatelor au deosăbit din Moldova tărgul Renii, "ce se numeşte de Turci Tomarova, cu tot locul de pen­ nprejur, unde au făcut Turcii şi o geamie". "Dintru acea vreme relele urmări s'au înmulţit şi Poarta "ne mai aducandu-şi aminte de tractaturi au început viderat "a călca legăturile. Ţara, de ce mergea mai mult, au în­ "ceput viderat a fi asuprită şi călcată sub fel de fel de "pricini, fără să mai fie socotită. Birul au fost atâta de a­ "dăogit, beilicurile atăta de immulţite .şi nevoile atâta de "mari, încât lăcuitorii neputănd să mai sufere şi să mai ii; [920] 9:W HURMUZACI-1I "ajungă,�'�u în;prăşt�at şi. s'au dus .de s'au .aşezat în ţar,: "leşească şi în Transilvania, ca să-şi afle odihna lor. Deci "aceasta este pricina cea adevărată pentru care s'au pUds�Îiţ acest pământ! Poarta n'au lăsat altă mângăere noro uun ;;decat alegerea Domnilor. Marturi: Duca, Petriceico, AntonÎe Roset, Const. Cantemir si Mihai Racovită, carele au fost ';cel după urmă din Dom�ii aleşi de' nor�d. Şi apoi supă­ , răndu se Poarta pe Mihai Vodă I-au mazilit si au rând uit ;;Domn pe Nic. Mavrocordat, grec". Nec. Cost in loco cit. 36r pag. Nota editorului: Până aci merge compunerea lui N. Costin, care este scoasă dela sfârşitul unei copii manuscrise a leto­ pisetului lui Ion Neculcea. Acest articol poartă titlu: Din izvo�dele răp. Nicolae Costin, ce au fost vel logofăt. Iată rezultatul lungelor mele cercetări şi studii. De cine au putut fi încheiată Capitulaţiunea a două (sau dacă vom nurneră şi acea înainte de Soliman, capitulatiunea a treia) în care lipsesc şoimii şi epele? De cine altul decât de Vasilie Voelă? Numai nu uita că ea vorbeşte tot ele peşcheşul ele 4000 galbeni. Aceasta e o licenţă a acelora ce au scos-o la lumină, sub titlu de Capitu­ Iaţiune a lui Bogdan. Inainte de N. Costin si de datele mai sus însirate. Nu uita ca tributurile' de astăzi au fiintă dil; Tractatul dela A drianopol şi din convenţiunea de!a" Petersburg din [834- Şi că în puterea bazei citate de mine în "Steaua Du­ nării", bazei adoptate de toate puterile pentru conferinţele din Viena, nici o stipulaţiune elin tractatele rusa turceşti nu mai poate avea putere elupă incheierea păcii. Aşa dar tributurile înfiinţate prin tractatele ruse-turceşti, sunt des­ fiinţate şi noi suntem în dreptate de a ne întoarce la tributurile sau peşcheşuri le stipulate prin Capitulaţiunile noastre. Ceteşte articolul meu din "Steaua Dunării", pe care ţi l-am trimis mai alaltăeri la Bucureşti prin poştă şi vei afla mai pe larg desvoltată idea aceasta deşi nu în privinţa tri­ butului, ci în altă privinţă. Dar ce am zis acolo de dreptul conferenţiunei, întemeiate pe trataturi ruse-turceşti şi pe regulamentul ruse-turcesc, se aplică foarte bine şi la cestiu­ nea tributului. Tributul cum trebue să fie? Wicbtig, nicht zu ubersehen. Investitura este o minciună. Dovadă: 1. Kantemirs Bescbreibung der Moldau, pag. 165 [921] SCRISORI CĂTHE ION MAIOHESCU 921 "Nach Bogdans Tode wurde seinem Sohne Stephan VI, welchen sich die Stende des Reiches, als den rechtmăsigen Erben des Furstenthurns, zum Herrn erwăhlt, ei ne weit grossere Ehere erzeigt indem ihn der Sultan durch einern Gesandten, der sein oberstallmeister war, zum autritt seiner Regierung gluckwlinschen liess und ibm zugleich die Ehren­ zeichen, Reichsbriefe etc. schickte. Nici Bogdan nici fiul său n'au mers la Tarigrad, spre a se investi. Din contră Turcii le-au trimis soli, spre a-i cornplimenta şi a-i fericita. II. Letopiseţele, cari nu pominesc, că măcar unul din Domnii aleşi de ţară au mers sau au trebuit să meargă la Ţarigrad, spre a se investi. Tot Cantemir, 1. c. pag. 165. Seinern Nachfolgern wurden zwar hărtere Tribute aufgelegt, das unterstanden sich die Osmanen nicht, ihnern die gewunschte Ehrenbezeigung abzuschlagen oder c1ie Macht eines Furstcn zubeunzuhigen bis sie zu clen zei ten des Iohann, mit den zunamen cler Armenen Gelegenheit fanclen die alten Freihaiten zusch­ mălern. Den da sie obbesagten Iohann, welher mit neuerun­ gen einging, durch List in ihren Hănde bekomrnen uncl wider ihr gegebens Wort errnordet hatten; so fingen sie an, cler Molclauer engere Bancle anzulegen. Sie verlangten elass der Furst bei Strafe, als ein F einclt angesehen zu werden, die Bestatigul1l{ des Furstenthurns von der 03m. Pforte empfangen sollte. Da nun die Molclau schon entkrăftet war unel elie Turken sahen, dass sie die ihr aufgeclrungenen forclerungen nicht abschlagen konnte, so schrieben sie bald darauf unter Miron Barnowskis Regierung clen Fursten vor clie . . . . seiner Wurde in eigener Person von dem Hofe abzuhohlen uncl alle clrei Iahre selbst an clie hoh. Pforte dern Kaiser die aufwartung zu machen. [Kapitulationswidrig, Rechtsverlezung, Vel'tragsbruch clie beim Rechtstitl sitzen kein Recht, begrUnclen kann. Auch im Vălkerrecht gelten die Besizfasten cles Civil·Recht: Vis, metus, elam etc. clie jecle Rechtserwerbungen Kinclern] Hof­ lers. Vălkerrecht, § 12 lcam, aut vi, aut precario]. N B. Den bestătigungsbefehl gibt man dem FUrsten leicht wenn kein anderer.eine grossere Summe Ce/des gebofen hal [Cantemirs Beschreibung d. M., Seite 166]. RecaPitulaţz'll1lc .. Suzerenitatea o minciună. [922] I-IUfiMUZACJlI Investitura o minciună. Tributul de astăzi o neleg-iuire, fiind bazat pe tractate ruso-turceşti desfiinţate pril� resbel. " Relatiunea între Principate şi Turcia este ein Schueuer­ hâltniss. Ein freiwillig ubertragener Schuz kann : zu jeder zeit aufgekundigt werden - Capitulaţiunile sunt tractate de protecţiune. Aşa dar Prin­ cipatele nu fac parte întregit oare a Turciei, nici au vreun amestec cu intregitatea ei. Poarta a pierdut toate drepturile ei, fiindcă nu ne-au protegiat, fiindcă n'au păzit hotarele noastre, fiindcă ne-au supus Ruşilor, iar acum ne vinde şi ne supune nemţilor. [Vattel]. Circulara Porţii din 31 Iulie a. c. singură este în stare [ajunge spre] de a rumpe nexul ce există între ea şi noi. Vezi Vattel, unele spune cauzele, pentru care se perde dreptul protecţiunei. . Principatele fiind suverane, au dreptul de a încheia trac­ tate atât cu puteri străine, cât şi între sine pentru unire. Principatele fiind suverane, au dreptul de a se organisa ele singure. Aşa dar sictir stăruinţa Turcilor de a ne octroa ei, a ne organiza ei pe noi. Ticăloşii singuri au avut nevoie ele a fi organizaţi de către puterile străine, şi acum voesc ei, cei ce n'au fost capabili a se organiza singuri, să ne organizeze pe noi? Convenţiunea austro-turcească din 14 Iunie 1854 pentru ocuparea Principatelor este o usurpaţiune, o nelegiuire. (�ontil?Uarea ocupaţiunei o infamie, o violenţă, o nelegiuire SI mal mare. , Amestecarea puterilor în causa Principatelor numai a­ tuncea nu va fi o călcare a dritului gintelor, când ea va avea aprobarea, învoirea noastră. Aceasta va avea loc nu­ mai cănd drepturile noastre vor fi respectate, dorinţele noastre împlinite. Almintrelea vom protesta de va merge colbul. Am mai protestat noi astă iarnă în contra măgăriilor dela Ţarigrad şi tot am isprăvit ceva. Ceteşte articolii mei şi vei vede curn sam preparat spi­ ritele pentru necesitatea unui protest. Chiar Comisarii vor fi întâmpinaţi cu protesturi în contra nelegiuitei Căimăcărnii, gegen die firrnan wirthschaft, oder firrnanfluth, în contra călcării autonomiei, în contra nele- [923] SCRISOIU CĂTRE ION MAIORESCU 92:1 giuitelor urmări şi infamii a Căimăcarnului nostru, încontra ordonanţelor austriace, deguisse en firmans etc., etc. Vom cere să se măture toate gunoaile ce se adunară dela ducerea Domnilor încoace, să se desfiinţeze toate ne­ legiuirile de atuncea, să se restabileze toate instituţiunile desfiinţate: (Pressa, banca, privilegiul na vigărei etc). Vom protesta in contra usurpaţiunei turceşti, care au cutezat a da Căimăcarnului lista civilă şi spese de instalare [peste tot 60 de mii de galbeni] şi a poronci prin ferm an continuarea birului, ce se înfiinţase la 1852 pentru plata speselor ruseşti. Alaltăeri au fost la noi Cogălniceanu care a venit să vază pe bunii mei părinţi. N. Ionescu s'a dus la Bruxelles ca să continueze acolo editiunea francesă a Stelei Dunărei. In Allg. Zeitung vei videa un articol infam în contra Ghicăi un estract dintr'o broşură infarnă a lui Istrati: Revista guvernului Ghicăi. Pe Constituţionel nu-l am. Vogoridi şi Panaiti Balş sunt la Paris, unde cearcă să corumpă presa în fa voarea Căi­ măcarnului şi a statului quo. Dar până acum au isbutit nu­ mai în Pres se belge şi indirecte în Augsb. Allg. Z-tung. Comisarii delimitatori au venit Lunea trecută (astăzi e Duminecă) la Iaşi, inpreună cu Beizede Grigori Sturdza. Dar nernică nu s'a putut afla despre Bolgrad. P. S. Ad Solimanum ex 1538. Miron zice într'o notă la Ureche, că Soliman când a venit la Suceava au legat bir prea an să-i dea ţara câte zece mii galbini de aur. După el zice tot aceasta şi Cantemir, şi după ei şi Şincai. Dar tot Ureche zice, după cum am arătat mai sus, că Soliman ajungănd la Dunăre, până unde: îl petrecută Vlădicii şi Boerii au iertat birul. Aşa dar n'au urmat nici o prefacere atuncea şi N. Costin are dreptate. Ad-znnum I5II. Şincai, tom. II, pag. 13°: Aşa scrie D. Cantemir, ci răt� greşeşte, că nu lasă să se fi întâmplat supunerea Moldovei la Turci supt Baiazed II, cum scrie Miron, căci supunerea aceia [zi mai bine capitulaţiunea sau legătura] au trebuit să se facă în 1511 si pentru moartea lui Tăutul, care s'au întâmplat în anul acesta şi pentru aruncarea lui Tomizki, iar la anul 15II împărăţia preste Turci Baiazed II, nu Soliman II, fiiul lui Selim 1 şi nepotul lui Baiazed le precum arată Hammer etc. etc. Tot Şincai, pag. 132: "Tomizki, precum se culege din hrisovul Craiului Vladislav II, cel dela Prag, în anul 1511 [924] 924 I-IURMUZACHI au fost sol la Unguri. Drept aceia în anul acesta 1511 s'au închinat şi Bogdan III cu ţara "Turcilor". Nu întrebuinţa cuvintele închinare, supunere etc, etc., Adio. Mai scrie-mi. Am ameţit de scris. Ieri am primit două scrisori de ale D tale, deodată. Mii ele complimente dela noi toţi. Dulceşti, Duminecă Adio. în 30 Sept. 1856. Al D-tale frate şi arme (ss) Hurmuzaki. P. S. Bogelan a murit nu 1516, ci 1517. [925] CRONICA LITERARA SI STIINTIFICA " , 1. F apt e. Astronomie.- Temperatura soarelui s'a încercat a se află prin diverse procedări şt iintifice. Din cifrele rezultate pe diferite căi, s'a căpătat media De 54000 centigrade, care ar reprezenta temperatura soarelui. Faţă de încercările ultimilor ani, nu e neprobabil ca în cuptoarele chirniştilor să se poată ajunge la o temperatură apropriată de a astrului, din care a eşit odinioară pământul nostru. (Rev. scient. Sept. 1907). P. P. Biologie. - Insectele şi culoarea florilor. S'a crezut până acum, că insectele sunt atrase de culoarea florilor, iar fecundaţia lor se face in deosebi mulţumită strălucirei corolei, care atrage pe insecte să se aşeze pe floare şi să-i dea polenul trebuitor fecundaţiei. Teoria a fost susţinută mai eu seamă de Darwin, care a găsit într'insa o dovadă mai mult în sprijinul celebrei sale ipoteze: lupta pentru traiu. Iată însă că experienţele făcute de zoologul francez Plateau au dat cu totul alte rezultate: dacă o floare are corola strălucitoare, dar nu are polen îndestulător şi care să fie puternic mirositor, nu e vizitată de in­ secte; din potrivă o floare chiar de culoare cu totul închisă, dacă i se varsă în corolă miere naturală, insectele aleargă la dânsa cu grămada. S'au pus în drumul insectelor flori artificiale, puternic colorate, imitate perfect: nici o insectă nu le cercetează; dacă o floare strălucitor colorate se reflectează În oglindă, unde imaginea e şi mai vie, insectele nu se îndreaptă spre dânsa, ci spre floarea adevărată. Concluzia acestor cercetări este, că ceeace atrage pe insecte nu este culoarea florilor ci mirosul. E. P. Heogt"afle ecooomică.-Comerţul colonial al Germaniei merge crescând cu o repeziciune uimitoare. Astfel, În 1903, Germania a importat din colonii mărfuri În valoare de 9 mil, lei; în 1904 de 13 mii; în 1905 de mai mult de 21 mil, In schimb, a exportat coloniilor, În 1903, mărfuri [926] 926 CONVORBIRI LITERARE de peste 29 miI. lei; în 1904, de peste 41 mil.: în 1905, de peste '56 mil. Prin urmare, în trei ani de zile, comerţul general (import şi export) al Germaniei cu coloniile sale, s'a îndoit ajungând în 1905 la cifra de 77 mil., dela 38 mii. cât era în 1903. Numai aşă se explică de ce popoarele apusului privesc cu atâta în­ grijorare la coloniile lor, acestea fiind adevărate izvoare de bogăţie; şi tot aceste fapte explică antagonismul .lin ce 'în ce mai viu între imperiul britanic, stăpâuul marilor, şi tân îrul imperiu german care stă să-I ajungă din urmă. Insula Sakaiin şi viitorul ei. Acum, când petrolul e la ordinea zilei, e de sigur interesantă descoperirea, care s'a făcut de curând, a bogate zăcămite de petrol în insula Sakalin, In partea de sud, aparţinând ]aponezilor, pescuitul e industria de că­ petetenie, cu toate acestea nu dă venituri tocmai mari. Pădurile, - taiga» cum îi spune Ruşii, cari acopăr trei părţi din supra­ faţa insulei, nu sunt bătrâne, aşa în cât nici din această parte câştigul cuceritorilor nu era vrednic de băgat în seamă. Agricultura Încă nu pro­ duce: primăvara e târzie, iar toamna bruma, care începe să cadă foarte de timpuriu, arde spicele, neîndestul de coapte. Singuri cartofii prind mai bine. Bogăţiile cele mai Însemnate ale acestei insule se găsesc însă In subsol. Cărbunii, cari se scot din pământul îngheţat al Saka1inului, sunt cu mult mai superiori celor mai buni cărbuni cari se găsesc în Japonia. Iată că acum un nou izvor de bogăţie se anunţă: petrolul. Cercetările făcute În cei din urmă ani au dat cele mai mari nădejdii. Pături de «kir s , cum numesc băştinaşii petrolul, se găsesc pe Întinderi foarte mari aproape de faţa pământului: pretutindeni, dacă înfigi un băţ în pământ, ese gazul, iar în unele locuri suprafaţa apei se aprinde şi arde cu o flacără de un metru. Sondajelo făcute dovediră existenţa unor pături în totul asemă­ nătoare eu cele din Baku. Prin urmare din acest izvor de bogăţie, Japonezii vor profita foarte mult şi viitorul Sakalinului se afirmă a fi în această direcţie: exploatarea petroleului. P. P. Meteol·oleg·ie.-Ji1râurirea pădurilor asupra iuţelei vântului. M. Mu­ RAT, directorul Institutului Meteorologic a făcut cercetări asupra inrâu­ rirei ce exercită o pădure asupra iuţelei v.i ntului. Experienţele s'au făcut în pădurea de la Ghimpaţi care are o suprafaţă de 70 hectare şi e com­ pusă din salcâmi de 10 m. înălţime. Lungimea pădurei în direcţia vân- [927] CRONICĂ 927 1 I P turilor dominante e de 1 km. S'au aşezat 9 aparate de inregistrare in jurul pădurei. Concluziuoiie din această experienţă sunt următoarele: iuţeala vântului tl micşorată în adevăr dincolo de pădure, în proporţie de 3 până la 12 km. pc ceas, dar numai până la depărtarea de 50 m. La 500 m. dincolo de pădure micşorarea iuţelei nu se mai simte. E. P. Pedagogie. Educaţia în Japonia. - In Raportul anual al Ministerului Instrucţiunii publice din Japonia, se cuprind date interesante asupra în­ grijirei date invăţământului, tocmai În anul războiului cu Ruşii (1904--905). In tot acest timp, instrucţiunea n'a fost de loc lăsată în părăsire; ba Încă Impăratul indemna la o muncă indoită pe profesori şi elevi. Şi ( u toate chcltuelile răsboi ului, bugetul Instrucţiunii publice n'a fost scăzut. Datorită unei asemenea deosebite Îngrijiri, s'a ajuns la rezultatul, că de unde în 1873 abia 280/0 din copii frecventau şcolile, astăzi le frec­ ventează 97% dintre băeţi şi 91.5% dintre fete. (Nature Aug. 907) E. R. Şt. naturale.-Rolul castorilor în modificările aduse scoarţei globu­ lui.- Rozătoarele acestea, ca să se apere de inundaţii, construesc un fel de diguri, aducănd prin această însemnătate modificări topografice. Astfel, s'a observat în Canada, că prin construirea unor asemenea diguri, nivelul apei unui loc s'a ridicat cu 90 c.m., ceeace a adus inundarea ţinuturilor joase de prin prejur. In altă parte. un lac a căpătat prin acţiunea castori­ lor, un nivel iarăşi mai ridicat decât înainte. Unele urme de maluri vechi, din care s'ar fi tras altădată concIusia unei clime deosebite, ar putea fi deci opera indirectă a acestor modeşti lucrători. (Rev. scient. 1907. P. P. 2. R e c e n s i i. C. Autoniade.-- Iluziunea realistă. Incercare de critică filozofică. Lucrare prezentată ca teză pentru doctoratul în filozofie la Facuttatea de litere din Bucureşti. Un vol. de 175 pag. Bucureşti 1907. Tip. F. Gobl, Autorul Îşi propune să cerceteze din punct de vedere critic întreg câmpul cunoştinţei noastre, subt toate formele ei, şi să ne dea o expli­ care a caracterului şi valorii acestor forme. Facultatea de a cunoaşte a minţii omeneşti se realizează în trei trepte de cunoştinţă supraordinate una alteia. Prima treaptă este aceia a cunoştinţei simţului comun, pentru care «lumea externă este sistemul sensaţiunilor noastre oblectivate» şi are ,p realitate obiectivă, independentă de facultatea noastră de cunoş­ tinţă. Acest fel de a privi lumea este realismul naiv al simţului comun. [928] 92R CONVO RBlRI LITERA RE Deasupra acestei prime trepte a cunoştinţei, apare cunoştinţa ştiinţi­ fică, concep ţi unea despre lume pe care o dă ştinţa fizică, în înţelesul larg al cuvântului. Ştiinţa asupra naturii nu mai consideră lumea obiectivă C;I. identică cu sensaţiunile noastre, ci o reduce la o serie de relaţii can­ titative Între fenomene şi pe baza acestora construieşte concepţiunea mecanică a lumii. Intre această treaptă a cunoştinţei şi cea precedentă este Însă o asemănare fundamentală: arnândouă cred, lără o prealabilă critică, în realitatea absolută a obiectului, care pentru fizică este un pos­ t ulat indiscutabil. Această atitudine este pe deplin legitimată din punct de vedere strict ştiinţific, căci ştiinţa ocupându-se numai de relaţiunile cantitative dintre fenomene, nu are să facă critica cunoştinţei, şi poate lua ca punct de plecare o�ice postulat ar voi. Cunoştinţa ştiinţei fizice este deci tot un realism, dar realismul acesta e numai un postulat, care să facă posibilă ştiinţa. Noţiunile ultime ale fizicei nu P8t avea o va­ loare ontologică: forţa şi materia nu sunt nişte realităţi obiective, ci sunt numai nişte concepte construite din diferite date ale simţurilor prin analogie cu conceptele de forţă şi masă din mecanică. La obărşia lor, in ecuaţiunile dinamicei, aceste concepte nu sunt considerate ca reali­ tăţi, ci numai ca funcţiuni: forţa este masa multiplicată prin acceleraţie şi este introdusă numai pentru a explică pe aceasta din urmă, masa este raportul forţei cu acceleraţia. Aceşti tcrmeni nu se pot defini decât unul printr' altul. Este greşit deci a crede, cum fac cei mai mulţi oameni de ştiinţă (vezi şi Conv. lit, No. 7 din Iulie 1907, pag. 713 sq.), că lorţa şi materia sunt nişte realităţi absolute. Tot aşa în ce priveşte concepţia atomistă. «Teoriile mecanice ne prezintă dar nişte scheme, nişte modele sau analogii cari exprimă comod fenomenele fizice, Însă nu ne dau o ex­ plicare a lor». De altfel aceasta este şi tendinţa fizicianilor moderni ca Maxwell, Mach, Hertz, Poincare, cari intreprinzând critica principiilor prime ale ştiinţei recunosc caracterul Jor ipotetic şi convenţional. In acest chip, autorul, afirmă, impotriva lui Comte şi Spencer, in depenilenţa filo­ zofiei faţă de ştiinţă. Prin ea însăşi, ştiinţa nu poate avea măsura pro­ priei sale valori, de aceia opera ştiinţifică trebue completată prin cea critică. A treia treapă de cunoştinţă, concepţiunea filozofică despre existenţă, este o ncgare atât a poziţiunii luate de simţul comun, cât !ii aceleia luate de ştiinţa fizică. «Speculaţiunea filozofică neagă dela început rea­ Etatea sensibilă şi recunoaşte o natură incondiţionată a lucrurilor, la a cărei cunoştinţă poate ajunge •. Din această concepţiune tot realistă iz­ vorăsc marile sisteme mctafizice cari stăpânesc gândirea filozofică până la Kant. Critica raţiunii pure cercetează facultatea noastră de a cu­ noaşte şi neagă hotărît posibilitatea cunoasterii naturii inconditionate a lucrurilor. S'ar părea că cu Kant critica c�noştinţei este deflni'ti.,. în­ temeiată şi că realismul filozofic este înmormântat. Chipul cum Kant [929] CRONICĂ 92!) 'Pune existenţa lucrului în sine implică Însă realismul. In multe părţi ale Criticei, lucrul in sine nu este numai un concept limitativ şi proble­ matic, ci fiind întrebuinţat în sens pozitiv. ca substrat al sensaţiunilor noastre, i se atribuie, În mod nelegitim, categoria de cauză şi spaţia­ Jitatea. «Lucrul în sine kantian este unul din produsele cele mai abstracte ·ale iluziunii realiste». Autorul analizează apoi sistemele filozofice peste­ rioare lui Kant şi arată amănunţit cum în idealismul absolut al lui Fichte sau al lui Hegel, în doctrina lucrului în sine ca voinţă a lui Schopenhauer) in agnosticismul lui Spencer şi în filozofia pozitivă se implică de ase­ menea aceiaş «iluziune realistă», aceiaşi afirmare contradictorie, făcută pe nebăgate de seamă, a existenţei unei reaiităţi, căreia deşl alcătuită numai din elemente de conştiinţă, ca principiul cauzalităţii, idea de spaţiu sau de durată, îi atribuim totuşi o existenţă obiectivă. Vedem deci cum la toate treptele de cunoştinţă apare ceiace autorul numeşte «iluziunea realistă», credinţa într'un incondiţionat, într'o exis­ tenţă independentă de conştiinţă .• Cunoştinţa noastră este bazată pe .această iiuziune şi întreaga noastră experienţă este organizarea unei de­ cepţiuni, căci pe când spontaneitatea minţii noastre ne prezintă toate lucrurile ca incondiţionate, reflexiunea târzie nu recunoaşte nicăieri ceva incondiţionat prin natura sa». Şi acum se pune problema centrală a lucrării. Cum se explică această «iluziune realistă>? In ce sens se poate deslega, fără contrazicere, pro­ blema realului? Autorul crede că «principiul viu al criticismului conţine în sine putinţa de a da acestei probleme o soluţiune fără contraziceri­ :şi pentru aceasta întreprinde o cercetare în domeniul cunoştinţei. Re­ zultatul acestei cercetări psicologice este deosebirea înăuntrul fiecărei reprezentări- -luănd acest termen în înţelesul larg de stare de conştiinţă­ a unui act şi a unui conţinut. «Aşă într'o sensaţiune pe care o avem, distingem un conţinut care ni se Înfăţişează şi un act prin care cunoaş­ tem acel conţinut, îl simţim, îl avem prezent În conştiinţă». Tot astfel În toate celelalte fapte psichice. Această distincţiune este analoagă aceleia dintre subiect şi obiect, numai că ea «nu presupune nimic despre ex­ terioritatea ori existenţa independentă a lumii obiective, ori despre uni­ latea eului nostru ... Cei doi termeni act-conţinut sunt corelativi Înă­ untrul aceleiaşi realităţi, faptul de conştiinţă, reprezentarea, ... �i nu pot fi luaţi în mod valabil ca distincţi Şl separaţi unul de altul, căci se im­ plică în mod reciproc •. După această constatare pe care autorul o nu­ meşte legea distincţiunii actului de conţinut, o alta ne va da cheia ilu­ :zi unii realiste a îutregii noastre cunoştinţe. "In unitatea faptului psichic conţinutul se prezintă ca distinct de actul de conştiinţă, ca fiind semnul unei realităţi distincte de aceasta e , Constatarea acestui fapt universal, care constitue o a doua lege a inteligenţei noastre, ne arată de ce , au atras atenţiunea a­ supra «Asociaţiuni pentru cultura poporului român». Ea este pentru Ro­ mânii din monarchia vecină un fel de Academie, - nu restrânsă Cei a noastră, ci o academie populară. Şedinţele secţiunilor, precum şi şedin­ ţele generale, ce se ţin în fiecare an, când Într'un oraş, când În altul, nu au nici o asemănare cu şedinţele de Vineri ale Academiei noastre şi nici cu cele de primăvară. Ele sunt manifestări în adevăr sărbătoreşti ale intregului popor românesc. De peste tot, din Maramureş până in Banat şi până În colţul Secuimei, «inteligenţa. românească se adună şi se În­ viorează prin contactul sufletesc.-Nu voiu uita niciodată, mirarea nest ă­ pânită, cu care un general transferat dela Graz in Transilvania, urmărea serbarea Asociaţiunei acum câţiva ani. De unde se aşteptase la cine ştie ce umilită adunare a unor oameni zăpăciţi de haosul şicanelor administra­ tive În şcoală, streinul vedea . Pe lângă Academiile de lux, care îşi au şi ele noima lor, () astfel de «academie populară» e o necesitate cu mult mai imediată pentru un neam care vrea să-şi apere limba şi fiinţa sa etnografică deosebită. Din Macedonia. O grevă bisericească.-Prin acte oficiale: rapoarte de ale consulilor şi prin corespondenţe găsite la antarţi, s'a dovedit că cul­ tura prin «metoda asasinatelor», aşa cum o răspândesc Grecii în Mace­ donia, e promovată de înalta iniţiativă a arhiereilor Greci. Bjoernson ar putea spune Grecilor adevăruri la fel cu cele ce-a spus Ungurilor. Interesul cultural al situaţiei stă însăaiurea: Turcii, prin urmare păgân ii; sătui de această creştinească metodă a episcopilor greci (din Grebena, Pelagonia, Castoria, Ellasona, Kitros, Drama şi Karaferia) a cerut pa­ triarhului să ia măsuri. Blânda autoritate spirituală din Fanar a chemat . rând pe rând pe episcopii vinovaţi şi le-a făcnt loc în Sinod, de unde ei continua a gira afacerile diocesei lor. Şi ameninţă apoi guvernul turcesc că, dacă intervine mai departe cu «astfel de persecuţiuni» vor include bisericile şi va interzice preoţilor celebrarea cultului.-O grevă, care nu se va realiza însă niciodată. Viitorul va fi de sigur ca şi trecutul: Creş­ tinismul grecesc va ţinea calea păstorilor Români şi cu «inchiziţia pă­ durilor. cu asasinatele în masă, va sprijini cauza spirituală a «sfintei biserici greceşti din Ţarigrad s . Alături de Bjoernson care vorbea de pacea politică, ar fi locul, ca şi Tolstoi, blândul creştin dela Iasnaia-Poliana să spună cuvinte foarte in­ teresante cu privire la pacea religioasă a veacului al XX-lea. Până atunci, Arornânii ştiu bine că cel mai puternic sprijin al fiinţei lor de popor rămâne tot limba lor, şcoala lor şi o bună organizaţie a vieţei economice locale. s. [944] BIBLIOGRAFIA LUNARA Dr. E. Daianu, Ioan A. Anderco, un scriitor niarasnur esan, Cluj, 1907. :1. S. Munteanu, Anu arul şcoalei comerciale superioare din Galaţi pe I906-I907, Galaţi 1907. M. Stama.tin, Contribution ti la jlore lichenologique de la Roumanie. (E»!r. Ann, scient . de l' Univ. de lassy) . .Nestor Ureche, Caruta postei, Bue. 1907. J ... eon Mrejeriu, O şezăto ar e [ăr ănească, BărIad 1937. Anuarul Liceului Anastase Başota, 1906--19°7, Iaşi. Bil>lioteca Despărţământului Cluj, Ce 5' afăcut în doi ani şi [u­ tnătule, Cluj, 1907. Serviciul statistic ei generale, Mişcarea popula/iei În annl 1906, Buc, 1907. :Ministerul de justitie, Statistica judiciară din România, Buc. 190i , , Eft. Mărculescu ?i A. Rădulescu, Adunare de leg'i, regulamente '" şi decisiuni privitoare la petrol şi mine, cu expuneri de motive desbateri parlamentare şi jurisprudenţe, Bue. 1907. [945] CONVORBIRI LITERARE Ho.10. BUCUREŞTl, OCTOMVRIE 1907 Anul XLI. POLiTICA Şi LITERATURA Acuma câteva luni, s'a publicat în revista eşana "Viata românească" ° vehernentă critică privitoare la situaţia socială a regatului. Anul 1906 cu sărbătorile expoziţiei fusese ca o lumină de apoteoză; ,,19°7" al ci-lui Vlăhută s'a însărcinat să arate umbrele: "Minciuna stă cu regel!? la masă' ŞI-l spune: " .... sălbatcci ai gâsit aicea" dar ai făcut atâta bine, în cât acuma: " Cresc flori p!? unde calci, şi râde fericirea lncai, ţăranii sburdă pe la sate", Şi după ce minciuna înşiră acestea şi altele ca acestea, .îi vine randul adevărului, iar poetul o întoarce pe asprime : » > • • •• Tara, Marsiatc, E'n durăt �[{reu. Tu nu-i auei suspinul Tot ce pe Vlt�[{ şi pe copii înşală .Aceasta-i toată slava fa re/;-alâ Pe tristul ,gol din iuru-fi decoraţii": Şi inchee : "Nu .ti-ai iubit po porul, Macstatc", (Viaţa RomâlleaJ'Că, Mai 1907). Nu este intenţia noastră să înaintăm vre-o apreciere cu privire la versurile d-lui Vlăhuţă. Cititorii îşi vor fi făcut CONvorbiri .Tiln"are) au. Xl.!. [946] 9-16 S. MEHEDINŢI smguri o părere, clei bucata întreagă a avut parte de o întinsă publicitate, ajutată în deosebi şi de nervozitatea • cu care a fost întămpinată de ziarele oficioase. "L'indepen­ dance roumaine" preţui fiJipica poetului ca un fel de neghio­ bie rirnată (ineptie, niaiseries ritnees .d'un poite «er!", "L'ind. rourn." 31 Mai, 1907); alţii au fost şi mai aspri, au mers până acolo, in cât să ceară măsuri ele severitate oficială contra scriitorului. - Din fericire, critica s'a mărginit aici. Altădată, sub un guvern liberal, conducătorul unei gazete care în criticele sale amesteca prea fără rezerve persoana Suveranului, fusese trimis înnaintea juraţilor, iar imprima­ tele îi fuseseră confiscate de poliţie. După trecere de un sfert de veac, alt guvern, tot liberal şi având ca prim­ ministru pe secretarul Academiei al cărui prezident e Regele, a privit critica revistei dela Iaşi mai academic. Scriitorul nu numai că n'a fost supărat, dar a avut feri­ cirea să vadă misiva sa literară ajunsă în mâinile publi­ cului, în bibliotecile statului, __ o ba chiar şi în bibliotecile şcolare, unde revista a fost oficial abonată (1). Progresul e aşa dar vădit. In afară de această constatare cu privire la nivelul educaţiei noastre publice, revista "Convorbiri literare" n'ar fi mai simţit nevoie de a releva împrejurarea cu ,,1907", dacă un ziar oficios, judecănd manifestarea critică a d-lui Vlăhută, n'ar fi întâmpinat versurile d-sale şi cu acest semnificativ comentar: Nu este adevărat .. "Partidul national-liberal si-a făcut datoria şi a spus adevărul ţărei şi 'M. Sale. ' Dar e cineva vinovat? Sunt vinovaţi artiştii noştri, cari s'au potrivit direcţiei de la "Junimea" şi au pretins că fac artă pentru artă, când făceau, în adevăr, artă pentru cei sătui, pentru cei cari, spre a-şi da francul, puneau condiţie să nu li se turbure mistuirea arătănduli-se suferinţele celor (') Viaţa rom âuească, Iulie, 1907, p. 117. [947] POLITICA 1;11 LITERATURA !J.lî din întunericul satelor sau oraselor. Sunt vinovati artiştii cari, pentru blidul de linte al vănzărei volumelor, au as­ cuns adevărul ... (Voi/lta Naţeonalâ, 2 Iulie, 1907). Interesantă declaraţie! Pană acuma, un partid învino­ văţea de obiceiu pe celalt; acuma, după cat se pare, s'a realizat şi în această privinţă oarecare progres: partidele - sau cel puţin un partid �-- acuză pe .... literaţi. Aşa dar literaţii răspunzător] de nenorocirile crizei ru­ rale, de revoltele de astă-primăvară, de jaful şi crimele ce le-au însoţit! Literaţii (prin urmare şi d-I Vlahuţă înainte ele ,,19°7") să fie ţintui ţi 1:1 stai pul infamiei, fiind-că nu s'au grăbit să vină în serviciul luptelor de partid spre a da şi ei a­ larma dupa cum făcuse bunăoară partidul sus amintit! Fără îndoială, e ° foarte gravă învinuire aceasta. Când organul de căpetenie al unui guvern - şi cine zice guvern zice educatorul mulţimei - înaintează atari afirrnări, ni se pare că ele trebuesc subliniate, dacă nu pentru altceva, Jar cel puţin pentru a atrage atenţiunea generaţiei mai tinere asupra acestei stranii invitări, pe care politica o face literaturii. Şi aceasta cu atâta mai mult, cu cat şi cei din­ prejurul revistei cu ,,19°7" sunt stăpâni ţi (după mărturi­ sirea unuia dintre directori, el. Bujor, "infectaţi") de aceiaşi atmosferă de intenţii politice (de IJpoliticianism") în ce pri­ veşte literatura. -- Noi, fireşte, ne abţinem de la întrebuinţarea acestor termeni, ca fiind prea puţini literari; ne abţinem de a vorbi despre orice influenţă a oricărui blid de linte-lunar sau anual- asupra literaţilor; dar acordand unei informaţii aşa de autentice ca a el lui Bujor (1), valoarea ce i se cu vine, suntem în drept, să relevăm cu toată tăria această încercare primejdioasă de a supune pe literaţi la disci­ plina unui regim de agitaţie .. oricare ar fi ţinta atacului. Şi chiar dela început, ne grăbim a declara că, dacă (' ) Vezi scrisoarea publicată în ziarul Adeuăru! din 10 :'Ilai, 1907.