* 4 Q
CONVORBIRI
ANUL LXXII	N-rele 10-11-12 OCT. - DEC. 1939
Director: I. E. TOROUȚIU
MEMBRI ÎN REDACȚIE.
ALEXANDRU IONESCU
TEODOR AL. MUNTEANU
«BUCOVINA» l E. TOROUȚIU BUCUREȘTI

VASILE ALECSANDRI ȘI CHIPUL DE LUPTA
AL ROMÂNILOR IN TRECUT
Cunoștința ce o avem despre chipul cum Românii au făptuit
răsboiul în trecutul mai depărtat sau mai apropiat o datorăm lucră-
rilor istoricilor noștri, lucrări întemeiate pe spusele celor ce au
luat parte la luptele din trecut, pe cele arătate de povestitori stră-
ini, ca și pe izvoadele și documentele vechi și pe “tradițiile și po-
vestirile populare.
Dacă pentru lumea cetită și în deosebi pentru militari sunt
mai de seamă lucrările îstocmite pe temeiul documentelor de tot
soiul, pentru publicul cel mare de sigur că tradițiile și povestirile
populare înfățișează o icoană mai ușor de înțeles și mai ademe-
nitoare, mai ales când sunt destăinuite într'o formă și ’ntr'o limbă
plăcută. De altfel atât tradițiunile cât și povestirile populare sunt
de un adevărat folos și pentru acei cari studiază răsboiul din punct
de vedere științific.
Dar dacă se pot căpăta învățăminte folositoare și mai ales
lămuriri din studiul tradițiilor orale, nu este lipsită de învățăminte
și înfățișarea trecutului de lupte așa cum este văzut de poeți, mai
ales atunci când poeții cântători ai faptelor vitejești din trecut au
o desăvârșită cunoștință nu numai a tradițiilor orale, dar și a iz-
voarelor documentare și când se dovedesc înțelegători ai firei și
gândirei neamului lor.
Spre a învedera acest lucru vom înfățișa unele poeme ale lui
Vasile Alecsandri, atât din cele în cdre bardul de la Mircești ne a-
rată răsboiul așa cum se făptuia de Moldoveni în trecutul mai de-
părtat, cât și când ne face să vedem făptuirea sa de către Români
în luptele pentru neatârnare, de acum șasezeci și mai bine de ani.
încep cu poemul istoric «Dumbrava Roșie», cea mai completă
dintre înfățișările răsboiului în trecut ale lui Alecsandri:
Ce vuet lung de cară, ce tropot surd de vite,
Ce freamăt de suspinuri, de glasuri nădușite
■S'aud în sânul nopții prin neagra ’ntunecime
Și cătră munți se'ndreaptă l'a cod ilor desime ?
Din când în când sub nouri, trecând ca o săgeată.
Clipește o lumină, și ca prin vis arată
Bătrâni cu fruntea goală plecată spre pământ.
Femei cu prunci în brațe și pletele în vânt,
1694
General R. Roietti
Copile spăimântate mânând turme de oi
Și flăcăuși în fugă mânând cârduri de boi.
Pe jos, pe cai, în grabă toți părasindu-și satul.
Fugind cu vaet, lacrimi, căci i-au ajuns păcatul.
Se duc pribegi și palizi să cate adăposturi
In fund de codri "n peșteri, în sân de mănăstiri.
Isvoarele documentare ne îndrituesc a spune că nu s'ar pu-
tea înfățișa mai plastic grozăvia acelor goane spre adăpost, goane
la care erau silite satele și orașele, lipsite de pălănci, ori de câte
ori un vecin încălca glia moldovenească, și aceasta nu se întâmpla
de rare ori. Noi am fost martori ai pribegirei unei părți a țării îr
timpul marelui răsboiu și despre dânsa se povestesc și acum în
multe case și adesea seara, în jurul focului din vatră sau sub lu
mina lămpii, amintindu-ne grozăvia șâ greutățile ei. Și totuși aces-
tea nu au fost nimic pe lângă ce a fost în trecut, pentru că pri
begirea se făcea sub scutul armatei și pentru că oricât de rău s'au
purtat unii dintre cotropitorii din toamna 1916, ținta lor nu era mă
celui populației civile, răpirea femeilor și distrugerea, pe când în
veacul al XV-a
Și spune că în zare ard sate și orașe;
Că fiare fă ă nume ucid copii în fașe I
Că țara e ’n nevoe, că mor Româzi sub chinuri,
Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sinuri!... ■
Nu trebuie uitat că pe când populația n’avea ca mijloace de
transport decât piciorul și carul cu boi, dușmanul venia călare —
de unde nevoia grabei; nu trebuie uitat de asemenea că față de
superioritatea de armament și de efective a vrăjmașului slăbirea
acestuia și apoi sdrobirea lui nu se putea obține decât prin goli
rea și pustiirea țării, golire și pustiire ce se făceau după porunca
domnească. Și de aci se vede pe de o parte teama zilei de mâine
starea de grijă necurmată în care trăia lumea de atunci, precum
și priceperea și patriotismul care făceau că omul, trimețând pe ai
săi la adăpost, să-și pustiiască singur țara, jertfindu-și prin foc lo
cuința și agonisita muncei și trudei sale, otrăvind puțurile etc
Dar unde sânt bărbații, voinicii, junii țării.
Să-și apere părinții, nevestele și ptuncii ?
se întreabă poetul și răspunde ;
Acum de zece zile și zece nopți într'una
Din munți pan la Nistiu, pe culme și pe dealuri
Lungi buciume tăsună dând ta.nice semnaluri ;
Și călărași din fugă, prin sate prin orașe
Crainesc : «Săriți cu toți pe Liftele trufașe !
Viteazul Ștefan Vodă vă chiamă ’n vitejie...>•
Vasile Alecsandri fi chipul de luptă al Românilor in trecut	1695
Dacă poetul dă aci o icoană adevărată a chipului cum se
chemau apărătorii sub arme, cum se transmitea ordinul de mobi-
lizare am zice noi azi. ea nu este desăvârșită pentru că transmi-
terea alarmei nu se făcea numai prin semnale din buciume, ci și
prin focuri pe vârfuri de deal. Focurile acestea se vedeau de mai
departe, arătau direcția din cotro venia primejdia, prevestiau și dă-
deau putința să s'e pregătească, acolo unde era nevoie, pribegirea
copiilor, femeilor și moșnegilor cu câte ceva din agonisita lor. Pe
de alta îngăduiau luptătorilor să-și prindă calul, să-și ieie armele
și merindele — pe cinci spre zece zile lămuresc isvoarele vremei
— și să se adune în cete localnice. Călăreții de care vorbește poe-
tul, erau acei cari aduceau poruncile domnești arătând locul sau
locurile de adunare ale oștirei.
La chemarea Domnului:
Pe loc tot omul verde ce poartă capul sus,
adică e în stare să poarte armele, căci chemarea era generală
Și-au sărutat odorii, și-au ascuțit toporul,
Și-au prins din câmp fugarul ce-i sprinten ca o ciută
Și apoi
Astfel din țara 'ntreagă p'ec cete înmiite
Cu arce, barde, coase și ghioage țintuite...
Acest armament este în adevăr acela ce n’il arată isvoarele
documentare, doar lipsind din înșirarea lui praștia și sulița; cea din
urmă fiind adese ori numai o prăjină cu vârful ascuțit și pârlit
în foc
Purtând căciuli de oaie, mintene ’n flori cusute...
precum și, ne-o arată un scriitor polon, haine de postav sau de
in din mai multe pături cusute cruciș și curmeziș, ei merg
Călări pe șele goale cu scările de lemn.,
iar drumul lor e
...de^ă . drept prin codri, pe lungi cărări perdute...,
pentru a nu fi văzuți de dușmani sau de iscoadele acestora. Ver-
surile precedente înfățișează, așa cum erau, alcătuirea, înarmarea
și adunarea oștirei moldovenești ca și, anexă obișnuelnică a mo-
bilizărei de atunci, pribegirea părții neluptătoare a popu’ației.
Autorul arată apoi că unii sunt trimeși la graniță, cu scopul
de a iscodi pe dușman și de a-1 hărțui în strâmtele poteci, alții
merg să întărească garnizoana Sucevei, iar restul să alcătuiască
grosul oștirei, la Cotnar. Aici e o neexactitate istorică, căci grosul
1696
General R. Rosetfi
oștirei, cu Ștefan, își a avut «beleagul», locul de adunare, la
Roman.
Despre asediul Sucevei spune numai :
Merg alții la Suceava să facă pe Albert
A pierde oaste multă și mult timp în deșert...
ceea ce este iarăși adevărat, pentru că Suceava a țintuit locului
armata polonă, îi a cauzat mari pierderi în asalturi ce a dat fără
isbândă și a îngăduit Moldovenilor, pe de o parte să hărțuiască și
să nimicească convoiurile ce aduceau merinde Polonilor cari nu
găsiau cu ce să se hrănească în Moldova pustiită, iar pe de alta
să primească ajutoarele cerute de la frații de peste Milcov, din
Ardeal și de la Turci.
Urmează descrierea celor două tabere: cea leșească, tabăra
unei boerimi bogate pentru care răsboiul era o petrecere — des-
criere exagerată desigur în detalii de poet; cea moldovenească, ta-
băra unei țărănimi cumpănite, strânsă pentru a-și apăra «nevoile,
sărăcia și neamul», cum spune alt cântăreț. înfățișarea taberei mol-
dovenești este aceia pe care o arată vechile descrieri și pe care
o cunosc aceia cari au luat parte la marile vânători de urși din
Moldova sfârșitului veacului al XIX=a sau cari au văzut taberile
cărăușilor moldoveni din acelaș sfârșit de veac. Adăpostirea osta-
șilor în colibe sau frunzare și la umbra ulmilor și stejarilor este
reală, ca de altfel și această întregire a vieții de tabără :
Ici, colo, prin poiene stau pâlcuri de oșteni :
Arcași de la Soroca, năprasnici Orheieni,
Aprozi, copii de casă, curteni și lefecii,
Toți oameni tari de vână și oțeliți în foc,
Deprinși a-și trăi traiul în timp de voinicii
Ș'a da mâna cu moartea fără’a mișca din loc.
*
Da, Moldovanul veacului al XV-lea trăia într’o vreme în care
mintea-i era mereu cu grija apărărei vieții sale și a lor săi de fiare,
de hoți, de cete prădalnice, de năvălitori străini, el era mereu cu
mâna pe armă și se oțelia necurmat în lupte (focuiț este aici o li-
cență poetică pentru că pe atunci armele de foc erau foarte puține,
mai ales la Moldoveni). El era învățat să privească moartea-n față.
Cât de bine și adevărat ne înfățișează apoi poetul icoana ma-
relui domnitor și cum lămurește el înrâurirea personală a lui Ștefan
ca unul din temeiurile isbânzilor moldovenești:
El e de-acei la carii istoria se închină,
De-acei carii prin lume, sub pașii lor, cât merg,
Las’ urme uriașe ce’n veci nu se mai șterg,
A căror legendă departe mult se ’ntinde
Și ’nchipuirea lumii fantastic o aprinde.
Vaslle Alecsandri ;i chipul de luptă al Românilor în trecut	1697
Ce adevăr înfățișează de asemenea cuvintele ce-i pune poetul
în gură:
Apărători ai Crucei, voi îi cunoașteți bine
Căci pentru a lor risipă ați lăzboit cu mine
Prin șesuri, munți și codri, pe iarnă, toamnă, vară.
Isbănzile din vremea acelei domnii se datoresc în adevăr, o
învederează toate scrisele, atât căpetenii de oaste, stăpânitorului
de un neasemănat prestigiu, cât și Moldovanului mulțumit de soarta
sa, gata oricând să sară întru apărarea marei moșii și a alcătuire!
pe care o gospodăria destoinic domnitorul și dârz întru apărarea
drepturilor sale asupra puțin întinselor hotare ale gliei care-1 hrănia.
In descrierea luptei ce urmează, poetul se lasă influențat de
închipuire, de romantice descrieri de lupte, făcute de străini, așa
că ea nu corespunde întocmai celor ce cunoaștem despre lupta
din Codrii Cosminului. Descrierea ne dă însă și elemente ce se
adeveresc din documente. Printre acestea este arătarea că Ștefan
nu se vâră în luptă — cel puțin nu la început — ci stă la o parte,
pe o culme, de unde conduce diferitele cete. Acest chip de condu-
cere al lui Ștefan, adeverit istor.c pentru bătălia de la Racova (10
Ianuarie 1475), arată priceperea deosebită a lui Ștefan față de a
celor mai multe căpetenii de atunci, care se aruncau de la început
în vârtejul luptei și pierdeau astfel îndrumarea întregului. Rămâ-
nerea voită la o parte mai arată că judecata avea pasul asupra in-
stinctelor la acest domn iute din fire, neînfricat și pe care rana că-
pătată în fața Chiliei, calu-i omorît sub dânsul la Scheia, îl arată
viteaz și știind să lupte în primele rânduri, dar numai atunci când
nevoia cere cum a cerut-o la Răsboeni de pildă, ca să învârtoșeze
pe cei obosiți și să încurajeze pe toți pentru noui sforțări. Descrie-
rile steagului moldovenesc acea ale unor tunuri ușoare cu mai
multe țevi, sunt adeverite istoric. Tot istoric sunt adeverite chi-
pul individual de luptă cu ghioagă, cu toporul, cu paloșul, cu coasa
și cu securea (cu care se tăiau picioarele cailor adversarilor) cu
lancea căngiuită (care străpungea sau trăgea pe călărețul vrăjmaș
de pe cal), cu arcul care se folosia fie de a călare, fie descălecat.
Alecsandri nu scoate însă în deajuns la iveală că dacă Moldovenii
folosiau calul pentru hărțuire, pentru manevră, pentru urmărire, ei
luptau de obiceiu descălecați. Și lațul care se întrebuința pentru
prinderea cailor pășunând liberi, se folosia în luptă. Folosirea aces-
tuia din urmă ca și acea a ghioagei și a paloșului sunt arătate și
în poemul eroică «Dan, căpitan de plaiu», în care Alecsandri înfă-
țișează de asemenea foarte vorbitor pârjolul și robia ce întovără-
șiau ori ce năvală a Tătarilor. Și nu rare erau acestea.
1698
General R. Rosetli
Trecând acum la celalt răsboiu pe care l-a descris Alecsandri,
la răsboiul de neatârnare, al cărui contimporan a fost, nu trebuie să
ne așteptăm la descrieri de armament și nici ale mișcărilor tactice.
Asupra acestui răsboiu el ne dă mai mult câteva icoane înfățișând
stări sufletești sau anumite fapte, cunoscute lui Alecsandri prin ce
vedea în juru-i, prin ce afla din scrisori de pe câmpul de luptă
din ziare și, mai cu seamă, din povestirea celor ce au luat parte la
crâncenele lupte de pe câmpiile Bulgariei.
In «Peneș Curcanul» ne arată, nu entuziasmul, căci n’a fost
entuziasm în marea masă a luptătorilor, la țărănime, ci voia bună
cu care a plecat aceasta la luptă, la primirea poruncei de a scăpa
țara de sub jugul turcesc, pe atunci mai mult nominal. Alecsandri
a prins, cu acea adâncă cunoștință a țăranului moldovan care ca-
racterizează opera sa, și a înfățișat, în acele versuri, starea sufle-
tească a aceluia care se lăsa dus la luptă și care-și ascundea năca-
zul jalei ce lăsase acasă; în glume, în cântece, în jocuri, așa cum
l-am văzut și noi în cursul răsboiului de întregire
Și descrierea îmbrăcămintei
... opinci, sumani, ițari
Și cușma pe-o ureche . . .
este adevărată; dorobănțimea. alcătuind cu că’ărășimea partea cea
mai mare a oștirei, nu era decât țărănimea luată:
...din câmp, de-acasă. de la plug,
căreia îi se dăduse armele rusești Kmka și fu aruncată în foc. A-
colo însușirile sale de ascultare, de răbdare și de vitejie aduseră
isbânda.
Alecsandri nu putea uita însă partea ce o avusese în alcătui-
rea oastei prietenul său, generalul Ion Emanuel Florescu, cum nu
putea să nu-si arate răscoala sufletească împotriva oamenilor zilei
cari împedicară pe Florescu să ducă, cum o cerusă, oastea pe câm-
pul de luptă. De aci acea «Epistolă a generalului Florescu» (răspun-
sul cănra l-am publicat acum câțiva ani) *, în care zicea cu drept
cuvânt:
Căci astă vie, juna, eroică armată
Sub Cuza și sub Carol prin tine-a fost creată
Ai fost ca un netrebnic lăsat in părăsire :
Netrebnic, tu netrebnic I... De când, o 1 Doamne ’n lume
Lumina zilei poartă al nopții negru nume ?
De când netrebnic este acel ce cu iubire
Consacr'o viată ntreagă l'a patriei mărire?
1 Un uitat: generalul foan Em. Florescu.
Vasile Alecsandri și chipul de lupii al Românilor in trecut
1699
De când netrebnic omul cu inima măreață,
Ce’n lupta pentru țară oferă braț și viață î
De când netrebnic șeful ce, oricum bate vântul,
Iși apără stinda.dul și'și ține jurământul ?
[n «Peneș Curcanul» mai găsim povestită trecerea Dunărei și
sosirea în fața Plevnei, unde redutele de la Gri vița pironeau asupra
lor privirile și gândirile alor noștrî
Dar și noi încă o pândeam
Cum se pândește o fiară
Și tot chiteam și ne gândeam
Cum să ne cadă ’n ghiare ?
Și apoi :
Veni și ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă I
Cum s'ar fi putut înfățișa mai bine ziua morocănoasă, cu p’oaie mă-
runtă, care a pus capăt atâtor tinere vieți ș* a făcut să curgă din
belșug atâta sânge românesc ?
Starea de spirit cu care Moldovenii din Vaslui intră în luptă
este aceiaș ca acea a călărașilor din preajma Bucureștilor pe cari
omul de bine lancu Lahovari, voluntar în Regimentul 3 Călărași, îi
arată ca fiind reculeși înainte de a trece Dun^-ea, făcându-și crucea
și sărutând pământul țării înainte de a-1 părăsi, căci Alecsandri ne
spune că
Făcând trei cruci, noi am răspuns ;
«Amin și Doamne-ajută»,
Apoi la fugă am impuns
Spre-a Turcilor redută.
Asta-i adevărul, o fugă, o goană nebună spre reduta turcească, fugă
în care
Alelei I Doamne, cum zburau
Voinicii toți cu mine,
căci era nevoie a se scurta cât mai mult răgazul dat Turcilor, înar-
mați cu pușca Peabody, mult superioară celor ce înarmau pe ai
noștri, ca să tragă asupra acestora, alergând pe coasta goală ce
urca spre redută.
Dar, iarăși adevărat,
Reduta ’n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul,
și Românii sunt opriți.
îmbărbătați de ofițerii lor, ai noștri se reped încă de trei ori
asupra mândrei redute pe care o smulg din mâinile dușmanului, nu
1700
General R. Roselti
fără noul și dureroasa pierderi și nu fără incidente ca acel — iarăși
adevărat — descris în ((Căpitanul Romano», viteaz ce'și pierde viața
în capul unității sale dând al patrulea asalt în urma dojanei ne-
drepte a unui șef ce stătuse și stătea la adăpost. Din nefericire este
adevărat că pe lângă ațâți viteji au fost și atunci unii șefi cari s’au
dosit și n'au intrat în focul în care și-au aruncat subunitățile, dar
nu le-au condus.
Asalturile nu au isbutit să gonească pe Turci din puternicile
meterezuri ce le apărau cu multă pricepere și cu o dârzenie și
o vitejie în fața căreia trebuie să ne închinăm. Stăpânirea Plevnei
trebui căpătată pe altă cale, pe acea a împresurărei și a foametei.
Dar nu numai cei împresurați au de suferit de pe urma statornici-
rei luptelor din jurul Plevnei, ci și împresurătorii precum se arată
de poet în «Frații Jderi»:
E ger , e întuneric ! Nori negri duși de vânt
Se târâe pe șesuri, se lasă pe pământ.
E vânt cu ploaie rece și noapte cu fiori,
Căci umbra e țesută de fulgeri trăsnitori.
Nu's însă focuri nalte de-a cerului furtună,
Dar fulgeri mii, de tunuri ce'n zare crunt detună,
L'a lor lumină roșă în clipă se ivesc
Mari taberi de oameni armați ce se pândesc,
Și crâncene redute, și ’n dos de parapete
Văpăi de ochi sălbateci, luciri de baionete,
Și adaogă, ceea ce adeveresc toate documentele :
Românii uzi la piele, flămânzi, lipsiți de foc,
In șanțul lor, sub arme, stau gloată la un loc,
De moarte și nevoie râzând cu nepăsare....
Voinici ei sânt la luptă, voinici și la răbdare i
In acest timp în spatele frontului și rn întreaga țară
........augusta caritate ce mângâie și alină,
Strângând nenorociți sub aripa-i cerească,
Vărsând un dulce balsam pe ra:ia omenească.
Si pr:n a ei veghere și prin a ei zâmbire,
Făcând ca să dispară cumplita suferire.
Mai departe în aceiaș poezie, «Damele Române», adaogă :
Că nu există ranguri în fața suferinții.
O ! cât de adevărat ar trebui să fie acest lucru !
O altă poezie «Românca de la Grivița», arată pe o Româncă
fierbând mămăliga în șanțurile din fața Plevnei. Nu am găsit ni-
căeri o adeverire documentară a acestui fapt, dar am temeiuri spre
Vatile Alecsandri fi chipul de luptă al Românilor in trecut	1701
a crede că este adevărat. Și aceste temeiuri sunt : felul de a fi al
poporului nostru, faptul că în fața Griviței o altă Româncă, aceasta
din ambulanța doamnelor din Iași, a fost să culeagă răniți în șan-
țurile cele mai înaintate, iar altele lucrau în ambulanțe și că 'n
1913, fiind cu compania mea în avantposturi la Șainar Șahinler în
Bu’garia, m’am pomenit într'o seară, cu un șir de căruțe, aducând,
din cealaltă margine a Dobrogei, femei ale completașilor și rezer-
viștilor, ne mai putând răbda de dorul bărbaților lor aflați sub
arme.
Răniții, schilozii ieșiți din spitale se întorc acasă. Sufletul le
era înă'țat. Se vede din «Sergentul» că modestia și vitejia lor im-
pun respect aliaților. Dar ei sunt lăsați în părăsire, ceea ce revoltă
pe Alecsandri, care, în «Eroii dela Plevna», strigă ;
S'au dus feciorii oastei pe calea strămoșească,
S au prins cu moartea crudă la lupta voinicească,
Și au eșit din luptă viteji, învingători,
Scă.dați in a lor sânge, puternicii feciori 1....
Ei bine I oameni vitregi cu inimele sterpe,
Legati de cârma țării cu 'ncolăciri de șerpe,
Voi, care ați stat departe de foc și de dureri,
Cum ați întors copiii la sânul bieții țeri î
Priviți-i I... Goi și sarbezi, ca robi trăiți în lanțuri I
Triști, fărâmați, sărmanii I de ger pe câmpi, prin șanțuri,
Ologi, ciuntiți, o I Doamne, reduși la nimicie.
Stare jalnică, dar stare adevărată. Țara nu avea atunci așezămintele
trebuincioase; era prea aproape de vremea când viața omului era
socotită ca de o neînsemnată valoare. Și ceea ce făcea caritatea
particulară, neorganizată și ea, nu ajungea. Toate gândurile, toate
grijile erau îndreptate asupra luptătorilor de pe câmpiile Bu’gariei,
în brațele cărora sta putința căpătărei isbândei.
Răsboiul se isprăvește, oastea se întoarce în țară și atunci
Alecsandri spune ostașilor în «Oda ostașilor Români», recunoștința
ce le-o datorește țara. El proslăvește faptele lor și arată că însu-
șirile ostășești ale Românilor, multă vreme ne puse la încercare, n’au
pierit. Se adeverea astfel că materialul din care era alcătuită oști-
rea, materialul chemat a mănui armamentul, a-1 folosi cu destoi-
nicie, era tot așa de bun ca în trecut. Azi încă țărănimea noastră
alcătuește un material omenesc ostășesc tot așa de vrednic și de
temeinic.
Și acum ce învățăminte putem trage din cele arătate ?
Cel dintâi este că Alecsandri a priceput chipul cum ai noștri
au purtat răsboaiele, îi a înțeles, și îmbrăcând faptele istorice în
1702
General R. Rosetli
forme poetice, a înfățișat în cuvinte vorbitoare arta răsboiului și
chipul românesc de a'l făptui încât poeziile sale sunt minunate is-
voare — mai a’es pentru înțelegerea părții psicologice a răsboiului
și a chipului românesc de a-1 făptui.
Al doilea că dacă pentru cucerirea neatârnărei Românii au
trebuit să treacă dincolo de granița țării, precum au trebuit dease-
menea să pășească peste granițele de apoi ale țării pentru a făptui
întregirea neamului, acum un sfert de veac, ei vor avea de luptat
deacum înainte într'un eventual răsboiu, în însuși marginele firești
ale țării ; pentru că nu au nimic de cucerit de la alții, ci numai
să-și apere, cum spune celalt mare poet moldovan contimporan cu
Alecsandri, «sărăcia și nevoile și neamul».
Și de aceia într'un viitor răsboiu Românii nu vor trebui nu-
mai să fie înzestrați cu însușirile pe care Alecsandri le arată că
erau ale Moldovenilor lui Ștefan-cel-Mare și Eminescu ale ostași-
lor lui Mircea-cel-bătrân, dar încă să făptuiască răsboiul integral,
așa cum se făptuia de către Românii acelor veacuri trecute. Duș-
manul care va îndrăzni să calce pe pământul scump al neamului
cu gând să cucerească glia apărată cu sânge românesc, muncită
de Români și stropită cu sudorile lui, trebuie să găsească în fața
lui nu numai rezistența dârză și isbăvitoare a oștirei românești, ci
și toate piedicele ce le au găsit în trecut acei cari s'au mai încer-
cat să ne robească.
De aceia plecând de la adevărul, pus de Eminescu în gura lui
Mircea-cel-bătrân, că Românul îsi apără :
Sărăcia și nevoile și neamul....
Și de-aceea tot ce mișcă’n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prietin numai mie, iară țle dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr a prinde chiar de veste.
acest dușman nu trebuie să găsească acolo, unde mișcările luptei
l-ar aduce vremelnic pe pământ românesc, nici adăpost, nici dru-
muri, nici hrană, nici apă, precum nu trebuie să găsească nici
știre, nici ajutor, nici simpatie, acolo în părțile în care s'ar da lup-
tele. In schimb dușmanul trebuie să găsească, cum a găsit în tre-
cut, hărțuire, înșelăciune și toate piedicele pe care un popor, ho-
tărît să apere cea mai mică părticică din bunul său, ’e poate năs-
coci din dragostea mergând până la sălbăticie pentru glia și pentru
comorile sale sufletești.
General R. Rosetti
POZITIVISM ȘI EXPRESIE
Problema specificului românesc continuă a frământa atât
pe cugetătorii cât și pe specialiștii deosebitelor domenii ale
științelor morale, întru cât sunt preocupați de vieața sufle-
tească a poporului român. Fiind încercarea de a da un sens
istoriei, ea este în același timp și o pieatră de încercare a ma-
turității gând rii noastre. Fiecare generație dându-și seama că,
fără un sens, ne coborîm în haos, a luat poziții deosebite
Dar tocmai felurimea și opoziția părerilor arată cât de necesar
este spiritul critic într’un domeniu atât de gingaș. Istoricul
a crezut că poate pipăi specificul românesc din cronici, din
documente și chiar din vechi traduceri; folcloristul l-a urmă-
rit în caleidoscopia mărturiilor poporane ; psihologul în con-
siderațiuni asupra psihologiei poporului român ; metafizicianul
în generalități asupra esenței și menirii noastre.
Nu puțin a contribuit setea aceasta la constituirea isto-
riei, lingvisticei și folclorului nostru ca discipline pozitive. De
aici, pornirea sănătoasă de acumulare a faptelor. Teama de ge-
neralizare pripită a dus însă la o altă exagerare : teama de a
încerca să pătrunzi în esența lucrurilor. Azi însă ne dăm sea-
ma că acumularea faptelor nu se sfârșește niciodată și că nu
orice trăsătură este și relevantă pentru problema românească.
Ne mai dăm seama că o adâncire nu poate fi concludentă de-
cât în cadrul unor largi vederi comparative.
Urmând un gând mai vechi: ce ne spune limba română
despre destinele literaturii române, am încercat în capitolul
Estemele limbii române, să pun problema expresivității, iar în
capitolul O problemă de versificație românească, am urmărit
pe baza structurii fonetice a limbii noastre, un aspect specific
al versificării românești.
•>
1701
D. Caracosfea
Studiile de folclor și literatură îmi arătase până la evi-
dență primatul expresivității. întreaga structură a baladei
noastre poporane s'ar pulberiza înitr'o nesfârșită serie de de-
pendențe, dacă am face abstracție de acest fapt: originalitatea
românească stă nu în materialul motivelor, comune unei
largi sfere geografice, ci în expresie care adesea le înalță la
o semnificație proprie. Și cum disciplinele științelor morale
sunt într'o strânsă legătură, aceeași este situația și în poezia
cultă și în limbă. După cum cel mai potrivit mijloc de a pă-
trund'e în esența unui poet este adâncirea structurală a expresiei
lui, tot astfel, privind însăși limba română ca
o operă de artă, cel mati adecvat mijloc de
a pătrunde în specificul românesc este î n-
vederarea acelor resorturi expresive prin
care limba noastră se deosebește și de lim-
bile suroră și de limbile î n c on j u r ă to are. lai
acolo unde împrumuturile sunt evidente, problema este: c e
valoare dobândesc aceste împrumuturi în
sistemul expresiv al limbii române.
Astfel, nu numai specificul, care primează, dar și ele-
mentele împrumutate intră în domeniul expresivității. Și nu
odată recepționarea veche a unui cuvânt străin sau a unui
neologism sau a unei întregi expresii a fost determinată de va-
loarea expresivă care, fiind trăită de cei care au primit-o întâi,
se cere trăită și de cei ce vor s’o explice științific. Dacă pă-
rerea lui W. von Humboldt: «eine Sprache kann unter
keinen Umstănden wie eine abgestorbene Pflanze erforscht
werden. Leben und Sprache sind unzertrennliche Begriffe» ex-
primă adevărul, atunci cu necesitate trebue să scoatem con-
secința firească : numai trăind limbajul și subt cea mai însem-
nată față a circulației sociale, expresivitatea, poți ajunge Ia
adecvata înțelegere a funcțiunii lui.
Principiul vieții implică în științele morale inter-
pretare trăită. In chip firesc, unele momente expresive
ale poeziei noastre m'au dus la întrebarea : în ce măsură limba
românească este ea însăși un organism expresiv în stare să
Pozitivism fl expresie
1705
condiționeze cele mai caracteristice momente ale creațiunii
poetice. Treptat, limba mi-a apărut ea însăși ca o creațiune
de artă, mărturie a unei anumite poziții față de lume, a unui
anumit gust. Pentru aspectul expresiv al dementelor limbaju-
lui, am creat astfel conceptul de e s t e m și am dat câteva
exemple din deosebite domenii ale limbii.
Față de cele arătate în amintitele capitole, d. A. R o-
s e 11 i, cunoscutul profesor de filologie română la Universita-
tea din București, ia poziție negativă într’o interesantă recen-
zie în Bulletin linguist:que VI, 1938, pg. 268—270.
După cum se poate vedea din chiar capitolele amintite,
plec dela studiul funcțional al limbajului nostru. In literatură,
este o poziție de mult încetățenită, fiind determinată de însăși
natura poeziei. In lingvistică însă, ea abia în timpul din urmă
și-a tăiat drum, îndeosebi prin activitatea Cercului lingvistic
dela Praga care, fiind în concordanță cu unele directive filo-
sofice și literare moderne, a deșteptat mult răsunet și a isbu-
tit să impue în lingvistică punctul de vedere al unei noi dis-
cipline: fonologia, adică funcțiunea fonemelor. De a
ceasta se desinteresa fonetica, fie descriptivă, fie experimen-
tală, pentru care problema era natura si evoluția sunetelor
limbajului desfăcute de semnificație.
Principial, interesul recenziei d-lui A. Rosetti este că
inu combate vederile tocmai în numele noii discipline : fono-
logie — contra fonologie... Interesul mai vine și din faptul că,
pentru prima dată, un filolog format la o excelentă școală po-
zitivistă și analitică (d. Rosetti a fost elev al abatelui R o u s-
selot și profesor de fonetică experimentală), face sforțarea
de a se desface de vechea mentalitate pentru a aborda o pro-
blemă de expresivitate.
Față de fonologie și în genere față de problema structu-
rală a limbajului, am putut observa la specialiști trei atitudini
care-și au corespondențe și în poziția istoricilor literari. Unii
se desinteresează complet sau iau o hotărîtă poziție negativă.
Cunosc un mare romanist german care ignorează complet fo-
1706
D. Caracostea
nologia, clădind mai departe pe baza solidă a pozitivismului.
Există la aceștia o unitate care impune. Alții, fie dintr'o sim-
țită nevoie internă, fie dintr’un spirit de adaptare, vor să-și
acomodeze vechea poziție cu cea nouă. De aici, adesea ua
eclectism care nu poate să fie primit nici de vechea poziție și
nici de nouile preocupări. In sfârșit, simt alți cercetători care,
însușindu-și tot ce s’a lucrat temeinic în trecut, îi simt în chip
critic părțile slabe și, pentrucă sunt în curent cu noile po-
ziții și ale filosofiei și ale literaturii, sunt însuflețiți de con-
cepția structurală a semnificațiilor, ceea ce duce la o lingvis-
tică spiritualizată potrivit caracterului științelor morale.
Dacă în genere se poate învăța dela cei care gândesc alt-
fel, între altele pentrucă ești nevoit să-ți pui întrebarea de ce
gândesc altfel, — cu atât mai mult se poate învăța din obser-
vațiile unui cercetător de valoarea d-lui Rosetti. Poziția dom-
niei sale nu putea să fie decât ceea ce este : un moment dintr'o
fază de tranziție între vechea fonetică și fonologie. Vechea
mentalitate fonetică, analitică și nestrăbătută de sufletesc este,
cum vom vedea, atât de vie, încât vine în conflict cu însăși
spiritul fonologiei în numele căreia face observațiile.
Prima obiecțiune a d-lui Rosetti este împotriva termenu-
lui estem, propus de mine pentru denumirea virtualităților
expresive ale limbii comune. (Acela de stilistică este nepotrivit,
căci se cuvine să rămâie legat de o funcțiune totală proprie
creațiunilor pur artistice). Termenul propus este «mal choisi,
car le gr. diffbnpa a un sens different: „sensation, sentiment”».
Deprinderea etimologică, nu funcțională, se vădește clar
in această primă obiecțiune. Mai întâi, observ că termenul
estem își afirmă necesitatea nu prin raportarea la un dicționar
etimologic, ci în ansamblul: fonem, morfem, sintactem, pro-
priu gândirii fonologilor. In opoziția de înțeles dintre el și a-
cești termeni, opozițe care precizează ideea primitivă cuprinsă
într'un dicționar etimologic, stă îndreptățirea termenului pro-
pus de noi.
De altminteri, dacă argumentul etimologic amintit ar fi
Pozitivism fi expresie
1707
valabil, el ar putea infirma în aceeași măsură termenul de es-
tetică. Și acesta vine dela aceeași rădăcină veche greacă.
Intre conceptul filosofic «estetică» și această rădăcină este a-
tâta depărtare câtă există între ideea primitivă conținută în
aceeași rădăcină și conceptul e s t e m, menit să desemneze
o funcțiune încă necercetată a limbajului. De mult s'ar fi pră-
bușit ca «mal choisi», termenul de estetică, dacă ar fi hotărî-
tor criteriul etimologic, nu cel funcțional. Dacă cineva îmi o
feră un termen mai adecvat care să se încadreze în chip firesc
în concepția funcțională a fonologilor și totodată să denu-
mească mai pregnant caracterul estetic al problemei, sunt
gata să-l urmez. In niciun caz însă metoda de a cere pentru un
termen nou identitatea de conținut și sferă, cu un cuvânt pri-
mitiv elin, nu poate fi admisă. Ar fi totuna cu a tăgădui îndrep-
tățirea termenului electricitate pentrucă, în vechea greacă,
electron înseamnă chihlimbar....... Am înaintea mea un dicționar
de neologisme de nu mai puțin de 700 pagini. Dacă ar fi în-
găduit să le aplici argumentul ridicat împotriva termenului
estem, ar trebui să înlăturăm marea majoritate a termenilor
tehnici moderni pentru cuvântul că între antica rădăcină și ac-
cepțiunea modernă este depărtare de înțeles...
A doua observație privește selecționarea materialului ex-
presiv. Din sistemul fonemelor românești am relevat a-
oeastă fărâmă de sunet care este-I, a cărui valoare în versifi-
cația noastră fusese tăgăduită. Dacă dăm o deosebită atenție
fonemului acestuia, nu este pentrucă, așa cum întâmplător
amintisem, străinii îl rostesc mai greu ca alte sunete. Aceasta
este un moment secundar, căci problema se pune altfel. Pri-
vind sistemul sunetelor limbii române, e vorba să arătăm va-
loarea expresivă a elementelor noastre specifice. Nu deci
pentru că străinii îl pronunță greu, ci pentrucă acest sunet este
răsărit din însăși condițiile de vieață ale limbii noastre și din
propriul ei ritm, de aceea mă interesează mai mult decât altele
care, aparținând și altor popoare, nu pot avea pentru noi a-
1708
O. CaracostM
ceeași valoare în chestiunea limbii române privită ca operă
de artă.
Firește, sunt și alte foneme care contribue să dea o
fizionomie proprie limbii noastre ; în primul rând, în sistemul
diftongilor noștri, ea și mai ales oa ar merita cercetări la fel
cu cele pe care le deschid aici. întrucât diftongii aceștia sunt
condiționați de sunetele următoare, diftongarea apare ca un
fenomen de armonie. Este drept că, prin corelațiile morfolo-
gice, ale acestor foneme, relieful lor sporește. Dar nu funcțiu-
nea morfologică a fost hotărîtoare pentru soarta lor. Dovada o
avem în faptul că, atât în declinare cât și în conjugare, termuna-
țiunile sunt suficiente pentru a indica funcțiunile morfologice.
Prin urmare, diftongarea vine dintr'o nevoie estetică. Altmin-
teri, după cum zicem pol, pofi, am fi zis pote, ceea ce pentru
diferența morfologică este suficient. Individualizând comparativ
fonemele acestea, diftongul oa este diferit de echivalentul lui
francez, ca ea de cel slav. Privind lucrurile structural, caracte-
rul crescendo al acestor diftongi apare ca un necesar element de
contrapondere într’o limbă în care ritmul descrescendo ar fi dus
la prea multă uniformizare. Ceva mai mult: diftongii aceștia au
o funcțiune estetică deosebită, pentrucă prin ei se realizează
ceea ce aș putea numi legea echilibrului vocalâc a limbii ro-
mâne, întrucât sunt o compensație pentru absența unui e și o
deschis în l.mba noastră. Apropierea sunetelor fundamentale e
și o de a, care le domină, dă o sonoritate, vădită mai ales în
contrapunct, în opozițiile față de altă trăsătură proprie limbii
noastre, postpalatale închise â și â.
Duși de înclinarea de a subordona evoluția noastră fac-
torilor externi, nu nevoilor proprii ale limbii prii vită ca o crea-
fune originală, s'a încercat identificarea acestor vocale post-
palatale cu sunetele ă și â din limbile înconjurătoare. Dar atât
â cât și â, strâns legat de el, înfățișează un străvechi ar-
chifonem propriu limbii române, zămislit înaintea atingerilor
cu Slavii. De altă parte, apropierile de alte structuri romanice
sunt numai aparente. Cei care au avut prilejul să cunoască
graiul din extremitatea cea mai îndepărtată a Vestului roma-
Pozitivism fi expresie
1709
nic, d. Blaga, de pildă, au fost isbiți să constate o asemănare
acustică între româna și portugheza, tocmai datorită sunetelor
acestora. Și aici insă există o însemnată deosebire. Este drept
că portugheza, apoi catalana și unele dialecte italiene de sud
au sunete asemănătoare. Acolo, ele stau numai în silabele ne-
accentuate. Apariția lor sub puternicul accent de intensitate
al limbii române dă acestor foneme în limba noastră o deose-
bită pregnanță. In deosebi versificația, mâîiuită de marii ar-
tiști ai cuvântului nostru, poate să puie în lumină valoarea ex-
presivă a acestor foneme care, până nu de mult, erau privite
ca o pată a limbii românești.
Această vedere totală a problemelor vocalismului ro-
mân, privit ca o creațiune artistică era necesară și pentrucă
stă în contrast cu vederile recent exprimate asupra resurselor
vocalismului românesc. Intr’o esqulsse d ane phonologie du
roumain (Bulletin linguistique, VI, 1938, p. 5 ș. u.), domnii A.
Graur și A. Rosetti rezumă astfel conspectul vocalismului
românesc : «On le voit, le systeme vocalique du roumain est
assez pauvre: il comporte, il est vrai, sept voyelles, mais sans
differences de quantîte». Există totuși, ne asigură autorul, ceva
ca o compensație acestui neajuns. «Enfin, l'insuffisance du sys-
teme vocalique est compensee par l'emploi frequent des mots
longs: le roumain est une langue qui emploie un grand nombre
de suffixes».
Bogăția sufixelor a fost de mult relevată, ca și frecvența
cuvintelor lungi, pe care H. Rădulescu le socotea supără-
toare. Probabil că, atunci când au indicat compensarea aceasta,
autorii s’au gândit la posibilitatea ca unele cuvinte lungi să
aibă un dublu accent, ceea ce este frecvent și într'alte limbi,
după cum se poate vedea și din studiile de versificație. Dar nu
despre frecvența vocalelor este vorba în această schiță, ci
despre «sistemul vocalic», deci despre numărul fonemelor și
raporturile lor, întrucât sistemul nostru vocalic, înfățișat ca
«assez pauvre», capătă un singur fonem în plus prin frecventa
sufixelor ?
De fapt, gândirea fonologică implică semnificația opozi-
1710
D. CaracoUca
fiilor dintre foneme. Principial, în amintita dare de seamă, în-
dreptățirea punctului acesta de vedere este hotărît afirmată
«Nous dirons donc potir conclure, que seule une analyse pho-
nologique des procedes poetiques peut donner une image juste
de la maniere dont Ies poetes ont mis en oeuvre la matiere so-
nore qu'ils ont eue â leur disposition». Prețioasă recunoaștere.
Cum se întâmplă însă adesea în momente de tranziție, vechile
cute sunt deosebit de puternice, așa încât între teorie și între
practică este, cum vom vedea, o contrazicere.
De sigur, când ni se vorbește de «une analyse phonologi-
que des precedes poetiques», aceasta trebue să corespundă al-
, tor cerințe decât cele cuprinse în schița despre vocalismul ro-
mân. Din toată spiritualitatea fonemelor, nu se vede aici decât
jocul opozițiilor de înțeles noțional. Fonologia poeziei însă stă
mai sus decât restrânsele și adesea mecanizantele procedee
ale fonologiei elementare.
După cum străvechile viziuni folclorice își desvălue ade-
sea sensul primitiv prin intuiția marilor poeți mai mult decât
prin migala cercetătorilor, tot astfel străvechile tendințe ale
limbajului se luminează adesea prin creațiunile poetice. Re-
zultă că fonologia creațiunilor poetice trebue să fie luată în
deaproape considerare de cine vrea într’adevăr să pătrundă
bogăția sau sărăcia structurii fonologice a unei limbi.
Privind funcțional expresivitatea fonemelor noastre la lu-
mina creațiunilor poetice, am avut adesea prilejul să constat
că opoziția dintre întuneric și lumină adusă de prezența voca ■
lelor întunecate â și â, însemnează pe paleta cuvântului româ-
nesc o bogăție care se cere trăită conștient și valorificată
Nazalizarea din limba franceză și utilizarea lui e mut sunt de-
parte de posibilitățile celor două vocale românești. Scriitorul
care a afirmat că e mut este baza muzicală a limbii franceze n'a
exprimat un paradox, s'a gândit desigur, la posibilitatea acea-
sta a contrastelor dintre un fond de întuneric și jocurile de lu-
mină. Intre altele, iată de ce, instinctiv, versificația franceză a
oprit prăbușirea lui e final. Și pentrucă e necesar să ne pătrun-
dem de adevărul că farmecul nu trebue căutat împotriva firii
Pozitivism fi expresie
1711
limbii, ci in conformarea cu specificul ei primit ca un destin,
să-mi fie îngăduit să amiintesc în ce chip Eminescu îmbogățea
expresia românească valorificând posibilitățile de contrast care
stau în natura sunetelor ă și â. Aleg două strofe în care opozi-
ția ideelor este reliefată prin opoziția fonemelor.
Am avut prilej să le citesc în fața unui auditor străin și
am renunțat la traducere, pentrucă expresia lor este atât de
pregnantă, încât vorbește auditorilor ca pură muzică, tocmai
prin opoziția dintre vocala deschisă a și vocalele întunecate â
și â. De altminteri, caracterizarea fonemelor este de prisos
față de elementara putere expresivă a opoziției fonemelor din
strofa aceasta:
Iți dau catarg lângă catarg
Oștiri spre a străbate
Pământu 'n lung și marea n larg
Dar moartea nu se poate.
In strofă sunt 11 silabe viu accentuate, dintre care 8 au
sunetul deschis, de larg răsunet, a ; și pe fondul acesta, exact
la punctul denumit de esteticieni tăetura de aur, apare întune-
cosul fonem â, cu atât mai reliefat cu cât e întunecat de na-
sala urmată de consonantă. întreaga poemă este clădită pe o-
poziția ceresc-pământesc. In versul al treilea al strofei acesteia,
sunetele întunecoase ale primului emistih învălue pe cititor
cu atmosfera pământului, largul a dintr’al doilea îl duce parcă
în nemărginirea mării. Iar în ultimul vers, diftongii accentuați
oa potențează fondul general al strofei.
De unde, în strofa aceasta de avânt eroic, măestria sta în
nota de întuneric pe un sporit fond alb, în strofa următoare,
dintr’un ansamblu erotic, întunericul și lumina simt distribuite
simetric :
Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-1,
E ca durerea mea s’o ’mpac
Inseninându-mi gândul.
De câte ori recitesc strofa aceasta, rămân uimit de tainica
ei măestrie, menită parcă anume să te facă să simți bogăția
1712
D. Caracostea
gamei de sentiment legată de vocalismul limbii noastre. Si-
metric, versurile neperechi sunt caracterizate printr’o predo-
minantă structuiă în a, în opcziție cu cele perechi, toate cu
vocalele viu accentuate în â umbrit de nasală urmată de con-
sonantă. De aici, în versurile perechi, o cădere de ton contras-
tantă cu versurile anteriore. Contrastul este secondat de în-
treaga structură sintactică, de simetriile așezării cuvintelor,
chiar și de nuiuăral de cuvinte ale fiecărui vers : cele cu tonul
căzut au cuvinte mai lungi, deci cu o durată mai prelungită,
ceea ce le sporește gravitatea.
Exemplele ilustrează cum, atunci când e vorba de bogăția
sau sărăcia unui sistem vocalic, fonologia poeziei înfățișează
alte probleme decât aritmetica elementară a fonologiei de sim-
plă înregistrare a fonemelor. Este firesc ca opozițiile și
semnificațiile să fie mult mai complexe în fonologia poeziei
decât în cea elementară a vorbirii zilnice. De aceea, interpre-
tarea poeziei nu are aproape nimic de învățat dela rudimen-
tele fonologiei analitice, pe când aceasta, cum vom vedea, are
multe de aflat din adâncirea poeziei.
Se poate obiecta că cele arătate cu privire la bogăția re-
surselor noastre expresive nu sunt concludente, pentrucă fo-
neme și opoziții asemănătoare pot să apară și într'alte limbi.
Aici însă nu este vorba de elemente brute, căci se naște între-
barea în ce măsură fonemele popoarelor înconjurătoare sunt
nu numai fonetic dar și funcțional identice, apoi cum le simt
și le valorifică poeții. Astfel ne întoarcem la problema inițială:
specificul fonemelor românești și virtualitățile lor expresive.
In stadiul actual al cercetărilor, două lucruri simt necesare :
o ideologie adecvată și o sistematică selecționare a materialu-
lui expresiv.
Cu greu s’ar putea găsi o problemă mai rodnică pentru
un viitor congres de lingvistică generală decât aceasta: fixa-
rea acelor trăsături fonologice, morfologice și sintactice prin
care limbile continentului se deosibesc răspicat unele de altele.
S'ar putea pipăi pe calea aceasta ceea ce într'adevăr este spe-
Poziflvlim fl expresie
1713
oitfic fiecărei limbi și s’ar putea urmări comparativ răsunetul
dominantelor asupra expresivității.
In spiritul acesta, exemplele trebuind să fie mereu avute
in vedere, revin la acel fonem: i numit până nu de mult scurt,
in aparență disparent, dar care totuși se dovedește întrețesut
in întregul nostru sistem fonologie și morfologic, în așa mă-
sură încât își face simțită prezența într'o rază mult mai mare
decât orice alt sunet românesc. Astfel, nu este o întâmplare
că tot el ne va servi să diferențiem atitudinea noastră față de
problema specificului românesc. Credeam că o afirmasem clar
în capitolele amintite.
Oricine va citi capitolul O problemă de versificație rom i-
nească se va încredința că, în centrul discuției, este funcțiunea
expresivă a lui » final ca sunet propriu românesc. Este neplăcut
să-ți dai încă odată gândurile la trior, mai ales când crezu-
seși că ai spus esențialul. Dar de vreme ce un specialist dis-
tins, ca d. Rosetti, îmi înfățișează însuși punctul de plecare
într'o lumină în care nu-1 mai recunosc, aceasta se face, de si-
gur, nu dintr’un îndemn de tactică polemică prin care s'ar
căuta, ca la basă, un punct de minimă rezistență, ci pentrucă,
în formulările mele, vor fi fost lacune, care se cer lămurite.
In capito’ul amintit, nu numai întregul context, ci chiar for-
mularea de concluzie precizase clar: «din faptele acestea, re-
zultă că valoarea expresivă a lui -i se vădește mai ales în
rimă». Și pentrucă un reprezentant tipic al părerii obștești, N.
I. Apostolescu, întemeiat pe criteriul silabic al versifi-
cației franceze, afirmase că i asilabic nu contează deloc în
versificația noastră: «ils n'y coniptent pas du tout», am pornit
discuția pe terenul ales de el, două versuri ale strofei a treia
din pastelul lui Alecsandri — Iarna, cele care încep cu
Tot e alb.
Nefiind îngăduit ca într’o discuție de orice natură, ne-
cum într’una de expresivitate, să desfaci un crâmpei din con-
textul său, am privit întreaga strofă în cadrul structurii pas-
telului, pentru a învedera funcțional rostul fonemelor în dis-
cuție. Astfel, am arătat că, pe când celelalte strofe au în ver-
1714
D. Caracoslea
șurile al treilea și al patrulea rimele în 4, singura strofă lip-
sită de astfel de rime este tocmai cea penultimă. Și totuși e-
fectul căderii prelungite a fulgilor de zăpadă, atât de viu su-
gerat în prima strofă, dăinuește și în strofa aceasta prin frec-
vența sunetului i asilabic în imalurile și în cuprinsul cuvin-
telor. Cu privire la natura acestor sunete adăogam: «Aposto-
iescu punea toate categoriile de i asilabic, șj în diftong și la
sfârșitul cuvintelor, după consonantă, pe același plan».
4
Se vede că observația aceasta n'a fost destul de lămurită,
de vreme ce d. Rosetti ține, să-mi facă o contra-observație.
«Lorsque M. Caracostea analyse Ies vers d’Alecsandri — dans
lesquels la voyelle / figure dans diverses combinaisons (dea
lari, plopii, înșirați, pierd, pierdute, clăbucii, albi) et qu’îi
range ces variantes dans une seule categorie, il met sous la
meme etiquette deux sons differents».
In caz când învățătura aceasta mi se adresează mie, re-
gret ca, în loc de «același plan», n’am scris «la meme etiquet-
te». In caz când se adresează cetitorilor revistei, aceasta este
o chestiune care nu mă privește.
Dar, în definitiv, cineva poate obiecta cu drept cuvânt
că acestea sunt mărunțișuri. Ceea ce importă este poziția prin-
cipială. Din fericire, d. Rosetti vrea să înalțe discuția, privind-o
fonologie. Nu eu aș putea tăgădui însemnătatea acestei direcții,
menită să învioreze și să umanizeze în chip fericit studiile de
lingvistică de care avem atâta nevoie în literatură. In prefața
și în bibliografia la Arta cuvântului la Eminescu, precizându-
mi poziția, am situat-o în cadrul direcțiunilor moderne. Am gă-
sit la fonologi, nu la G r a m m o n t, cum s’a spus, un prețios
sprijin pentru afirmarea gândirii mele. Hotărît opusă poziti-
vismului filologic, ea își are însă izvorul principal în imperati-
vul disciplinelor literare ști în observarea trăită a expresiei ro
mânești.
In recenzia din Bulletin Hnguistique, se dă însă ca sursă
a gândirii mele articolul lui J. Muk a r o vs k y, La phonolo-
gie et la poetique publicat în Travaux de cercle Hnguistique
Pozilivitm ți expresie
1715
de Prague, IV, 1931, p. 278—288. Deși îl cunoșteam, nu l-am
citat, pentrucă, în afară de indicația sumară a cuprinsului unor
lucrări slave inaccesibile, ceea ce spune despre funcțiunea
poetică a fonemelor este prea puțin față de ceea ce am dat.
In schimb, am citat în bibliografia la Aria cuvântului comu-
nicarea lui J. V e n d r y e s, La phonologie et la langue poeti-
que făcută la al doilea congres internațional de fonetică, pen-
trucă are pagini luminoase și unele exemple care interesează
însăși problema aici discutată. «La phonologie d’une langue
poetique n'est jammais exactement semblable â celle de la
langue parlee contemporaine. Elle peut meme en differer beau-
coup. Ce serait donc une erreur de Ies confondre et de pre-
tendre connaître l’une par l’autre».
Am reprodus fragmentul acesta pentrucă el semnalează o
eroare la care sunt expuși filologii, când abordează probleme
de expresivitate: aceea care identifică fonologia poeziei cu
aceea a vorbirii curente. De sigur, în gândul lui Vendryes nu
stă ideea de a tăgădui legăturile firești dintre cele două do-
menii. El avertizează numai împotriva erorii că ar fi exact
același lucru.
Lămuriri reciproce dintre cele două domenii sunt un
lucru firesc. Ca im preparat anatomic, expresia într adevăr
poetică scoate în vază tot ce era conținut virtual în semnul
primitiv. Caracterul unei l'imbi se desvălue astfel mai lămurit
din formele cele mai înalte de care s'a învrednicit expresia
ei poetică. Aici împlinindu-se destinul, de aici drumul străbătut
capătă sens. Iată de ce vechii deprinderi analitice a filologiei
văzută de jos, din graiul zilnic, îi opunem hotărît o știință
trăită a limbajului, în care lumina vine de sus, din
creațiunea poetică.
Concepția aceasta cerând un drum nou de strânsă cola-
borare între literatură și lingvistică, este necesar să preci-
zăm raportul dintre fonologie și disciplinele literare. Pentrucă
s'a amintit de J. Mukarovsky, voi începe prin conclu-
ziile lui. După ce arată ce ar putea să câștige studiul poeziei
1716
D. Caracostea
din fonologie, în incheere inversează problema. «Mais on
pourrait aussi retoumer la question qui est ă la base de cet
article et dire: la poeLque peut-elle, â son tour, ătre utile a
la phonologie? La reponse ă cette question ne peut etre autie
qu'affirmative, si l’on considere le ceractere special de la
langue poetique. Une langue fonctionelle ayant pour but la
desautomatisation des moyens d’expression, une langue ou
tout element linguistique, meme celui qu’habituellement on
remarque le moins, peut prendre la valeur d'une procedă nette-
ment teleologique, doit foumir des materiaux inappreciables
â toute analyse phenomenologique du langage. Grâce â la
langue poetique, on peut parfois distinguer plusieurs elements
linguistiques, nettement caracterises par rapport â leur fonc-
tion, lă ou du point de vue de la langue de communication
on n'apercoit qu’une complication incertaine et inquietante.
La poetique, qui etudie la langue de la poesie au point de vue
de sa fonction speciale, peut donc, en adoptant le point de
vue phonologique, esperer de recevoir, mais aussi de pouvoir
donner».
Cum vedem, d. Mukafovscky întrevede posibilitatea ca
studiul limbajului poetic nu numai să primească ajutor din
partea lingvisticei fenomenologice (căci, în definitiv,
fonologia înfățișează un aspect al acestei poziții filosofice) dar
să-și dea contribuțiuni. Sunt pagini în Arta cuvântului ia
Eminescu din care se poate vedea în ce fel expresia poetică
luminează esența însăși a limbii noastre. Dar pentrucă dăinu-
iește încă la noi îndoiala în fața concepțiilor proprii, de unde
deprinderea de a ne raporta la autorități, chiar când nu le
datorăm nimic, să-mi fie îngăduit să aleg o autoritate dintr'ur.
alt domeniu, acela al filosofiei limbajului. Se lucrează azi
mult în această disciplină: Leo Weisgerber, Karl
B ii h 1 e r, lulius Sten zel sunt reprezentanți de sea-
mă. Dintre ei, lulius Stenzel stă pe o poziție apropiată celei
înfățișate aici. Iar dintre cei mai tineri cel care se distinge mai
mult prin preocupările de estetică, F r. K a i n z, (a ținut în
1939 un curs de estetică a limbajului la universitatea din Vie
Pozitivism ț| expresie
1717
na) se simte mai aproape de vederile lui Stenzel decât de ale
celorlalți. Ocupându-se de stil în lucrarea sa Philosophie der
Sprache (1934), I. Stenzel atinge ș'i problema raporturilor din-
tre poet și puterile creatoare ale limbii, dând această preg-
nantă formulare: «bevor der Dichter sein Werk getan hatte,
wusste niemand, was eine Sprache leistete, also was sie
eigentlich war».
Pentru fonologi și chiar pentru filosofii limbajului, lu-
crurile acestea pot să pară noi. In cazuri de acestea, când o
disciplină recentă își precizează pozițiile, nimic mai firesc de-
cât ca inovatorii să creadă că dela ei purcede lumea. Curând
însă lucrurile se restabilesc. De fapt, dacă fonologie însem-
nează semnificație, cei mai vechi fonologi au
fost cercetătorii expresiei poetice. Să stră-
bată cineva unele vechi lucrări de poetică și de critică literară
și va vedea cum instinctiv faptele erau privite funcțional. Ast-
fel, unele lucrări de sinteză, bunăoară aceea a lui G. G e r b e r,
Die Sprache als Kunst, arată cum, pe baza unei vechi tradiții,
încă dela 1871 se punea teoretic problema elementelor limba-
jului ca tehnică a expresiei. Intr’o altă direcție, amintesc tra-
tatele de djcțiune al lui L. BecqdeFouquieres, al
lui L e g o u v e, dar mai ales acea uimitoare, pentru vremea
ei, Die Kunst der dramatischen Darstellung (1841) a lui H. T
R 6 t s c h e r, operă pe care a zăbovit în chip fericit Eminescu
în anii lui de formațiune, traducând-o și oprindu-se asupra
unor capitole, bunăoară «însemnătatea vocalelor și a conso-
nantelor, silabă, cuvânt», ca în fața unei revelații. Potrivit di-
recția! pornite dela W. von Humboldt, adesea citat,
expresia apare aici străbătută de spiritualitate. Numeroase alte
lucrăm vădesc cum, datorită obiectului de studiat, cercetările
asupra poeziei au fost adesea mai aproape de concepția struc-
turală modernă decât cercetările de filologie și ligvistică. Ideo-
logic, structura este, într'unele privințe, fața modernă a con-
ceptului de organism, care poate fi urmărit până la I. B a p-
tista Alberti, în zorile Renașterii. De altă parte, nu este
o întâmplare că unii fonologi ne vin din Rusia, unde formali-
171H
0. Caracoslea
știi încercase, pe baze noi, studiul creațiunilor literare, după
ce un E d g a r P o e deschisese de mult calea prin celebra
intuiție «en ensemble auquel on ne peut ni enlever ni ajouter
un atome sans tout detruire».
încadrarea mișcării lingvistice noi în ansamblul mișcării
științifice, filosofice și artistice moderne este necesară, pen-
trucă numai astfel, după dogmatismul pozitivist, ne vom pu-
tea feri de alte forme ale dogmatismului, care apar îndeosebi
acolo unde orizontul rămâne restrâns. Este semnificativ că,
în chiar pasajul citat din Mukarovsky, apare expresia analyse
phenomenologique du langage, ca un concept supraordonat ce-
lui de fonologie.
Tânăra generație a filologilor noștri (de a criticilor nu
mai vorbesc) ar avea mult de câștigat din contactul în adân-
cime nu numai cu lucrările noi de specialitate, dar cu întreaga
poziție filosofică din care ele purced. Astfel, închinarea la ido-
lii formulelor moderne, în veșnică schimbare, ar fi păzită de
unilateralitatea care se ivește când întâmplător apare la noi o
poziție proprie. Când în broșuri și reviste întâlnesc notițe fu-
gitive care strecoară că gândirea mea vine din Grammont
sau că idealul ar fi o sinteză între Grammont și V o s s 1 e i
(care azi e depășit) sau că purced dela formaliștii ruși, mă
întreb: să nu fie oare îngăduită și o poziție care, ținând sea-
ma de ce se face aiurea, în loc de drumurile bătute caută să-și
taie o cale proprie? Se va zice că lucrul este riscat. Dar poate
ar fi vremea ca, după atâtea concepții primite de-agata, să
încercăm singurul lucru care hotărăște în istoria științei
din elemente românești care nu pot fi tăgăduite, o intuiție
nouă, potrivit cerințelor vremii.
Pentru aceasta, selecționarea faptelor reprezentative este
mai hotărîtoare decât acumularea. Pozitivismul, care nu risca
nimic, a făcut, după cum din istoria literaturii, tot astfel și
din filologie și din folclor, un sistematic cimitir de amănunte
Dar pentrucă faptele nu se sfârșesc niciodată, nu mulțimea,
ci semnificația și pregnanța hotărăsc. Iată de ce, ocupându-mă
de specificul fonemelor românești, nu mă opresc nici la vo-
Pozitivism șl expresie
1719
calele ă, î, nici la diftongul ea, nici la atât de interesantul oa,
ci revin la disparentul -i, în care vedem un caz unic între fo-
nemele literaturilor culte. Pentrucă în limbă totul se ține, a-
dâncirea unui aspect va aduce după sine altele.
Ceva mai mult: metodic, problema depășește cadrul lim-
bii noastre. Afirmându-se, ea poate să deschidă o cale nouă
de cercetări și într'alte limbi. Lucrarea de față, fiind o primă
contribuție de fonologie văzută expresiv, se poate spera că
va atrage după sine alte investigații asemănătoare, prin care
metoda va putea fi perfecționată. Studii analoage vor urmări
ce spun alte limbi despre destinul propriilor literaturi.
Cu astfel de preocupări, vedem un semn îmbucurător
că unul dintre tinerii noștri filologi vine să-și spună cuvân-
tul în chestiunea aceasta într’o revistă de specialitate desti-
nată publicului străin. In treacăt fie zis, invitația la discuție
era destul de transparent exprimată printre rândurile paginilor
noastre. Mărturisesc însă că răspunsul întrece așteptările, în-
trucât eu mă adresasem luminilor foneticianului și mă găsesc
în fața unui fonolog dornic să mă corecteze. Deși, după cum
am arătat, terenul pe care se așează privește numai indirect
miezul chestiunii, care pentru mine era funcțiunea expresivă
a lui -i cu rimă, totuși, pentrucă este vorba de a învăța ceva
dela un special.st, să primim discuț a pe terenul ales de d. Ro-
setti. După ce citează strofa amintită din Alecsandri și îmi ob-
servă (ceea ce eu menționasem clar) că sunt i de diverse ca-
tegorii, reia problema fonologie.
«Au point de vue phonologique, Alecsandri a employe
dans Ies vers cites ci-dessus trois phonemes, â savoir:
1.	i^mouillure de la consonne en fin de mot, sagne du
pluriel: dealuri, înșirați, albi (phonologiquement -r'. -ts', -b'
cf. ci-dessus, p. 15 et Lombard op. cit. 116: «il arrive que le
i assyllabique se fonde avec la consonne pour en faire une
consonne mouillee»).
2.	y—i: plopii, clăbucii, (v. ci-dessus, p. 8 s.)
3.	y=y, premier element de diphtongue: pierd, pierdute.
3
17-0
D. Caracostea
Reste a determiner la valeur impressive et expressive de
ces phonemes: suggestion de vague, d’estompe, de melancolie,
attr.buee par M. Caracostea â I, sans prec ser iequel, parmi
Ies phonemes qui ont ete enumeres ci-dessus, repond â cette
definition».
Fonologie să fie aceasta?
Pentrucă cititorul nu era poate prea lămurit cu privire
ia spiritul acestei noi discipline ligvistice, am pregătit deajuns
terenul prin consideraț.unile anterioare, așa încât acum nu-mi
rămâne decât să am'ntesc pe scurt esențialul, raportându-1 la
chestiunea în discuție. Spre deosebire de felurite ramuri ale
foneticei, care se ocupă de aspectele materiale ale sunetelor
limbii, așa cum ar face o știință a naturii, fonologia, privind
sunetul rostit ca aparținând domeniului științelor morale și
adâncind o veche concepție răspicat afirmată de W. von
H u m b o 1 d t, apoi reluată de B a u d o u i n de C o u r-
t e n a y, a izbutit să convingă pe mulți lingviști, ceea ce cer-
cetătorii poeziei văzuse de mult: că sunetele unei limbi sunt
străbătute de sufletesc, de semnificație. Acest rost funcțional
al sunetelor implică, mai întâi, o consecință elementară: mai
mult decât alcătuirea fizică a sunetului unei limbi, importă
ideea ce și-o face despre el vorbitorul. Când deci d. Rosetti
ține să ne arate câte categorii de t sunt în strofa lui Alecsandri,
face fonetică elementară; iar când, revenind, amintește ce fel
de i se găsește în cuv ntele citate, face, per camb amento, ele
mentară fonetică, — deci tot analiză de sunete.
Firește, cuta veche este prea puternică.
Fonologie însă, cele trei categorii de 1, deși nu stau pe
același plan, întrucât cele finale sunt și însemnate elemente
constitutive ale morfemelor, totuși, incorporate într'o structură
ritmică, pot intra în categoria variantelor numite de
fonologi combinatorii, în care atât i accentuat cât și
feluritele categorii de î final concură la aceeași impresie.
Când ortografia noastră a redat amintitele categorii prin-
tr’un t, ea a avut sentimentul acestei înrudiri. De altă parte,
pentrucă în faptele expresive trebue să ținem seamă și de sen-
Pozitivism și expresie
1721
timentul creatorilor, întrebând pe domnii I. Al. Brătescu-
V o i n e ș t i și M. Sadoveanu, într’o ședință a secției
literare a Academiei Române, mi-au confirmat că simt sune-
tele acestea ca variante reduse ale lui i. Același este și sen-
timentul altor scr.itori întrebați. Pe când deci filologii nu sunt
de acord asupra naturii lui i final, scriitorii sunt de acord.
In ce privește grafia, este supărător că n’avem cercetări
asupra acestei chestiuni, urmărită atât în manuscrise cât și în
tipărituri. Și pe acest teren, atunci când s’a pus problema,
sentimentul scriitorilor a confirmat înrudirea fonemelor. Unii
au indicat chiar prin grafiMe lor sent mentul unei deosebite
prelungiri a fonemului neaccentuat din final, atunci când se
repetă. Trimit, de pildă, la discuția din prima scrisoare a lui
C. Negruzzi către I. Heliade-Rădulescu (1836).
Mai mult decât orice teorie lămurește însă adâncirea
exemplelor. Disciplina lingvistică a semnificațiilor are mUt
de învățat din studiul expresiei literare.
Intorcându-ne la exemple, prima întrebare este: în pas-
telul Iarna al lui Alecsandri, dela a cărui discuție am pornit,
există obiectiv o structură care să semnalizeze funcțiunea lui
i scurt? Am relevat cum tocmai strofa în discuție înfățișează
în versurile 3 și 4, acolo unde în restul strofelor apare un i
scurt final, o rimă mascu’ină, în oclusivă:
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare,
Și pe ntinde ea pustie fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.
Opoziția aceasta a rimelor: a accentuat în primele două
versuri și u accentuat umbrit de nazală în ultimele două, este
o întâmplare, sau răsare organic din țesutul strofei? Observ
mai întâi că, în primele două versuri, accentele cele mai vii
stau pe vocala accentuată a care revine de 3 ori în primul și
de 4 ori într'al doilea vers. Și din potrivă, versurile 3 și 4 sunt
caracterizate printr’o creștere a vocalei întunecoase u, dar în-
1722
D. Caracostea
tr'un țesut în care, la început subt accent, apoi în ultimul vers,
neaccentuat, apare i, oarecum ca o compensație. Din tot pas-
telul, singurul emistih constituit numai în i accentuat este toc-
mai acel și pe 'ntinderea pustie, în strictă opoziâe de silabe
accentuate cu u dintr’al doilea emistih: fără urme, fără drum.
Astfel, intr'acest necesar ansamblu întunecos, se ivește o re-
petare de i accentuat, de care, în impresia totală, se asociază
și acei i șoptiți din restul strofei, care, pentru Apostolescu,
nu contau de loc.
La rândul ei, această structură a strofei se leagă de cele
anterioare, bunăoară de acea prelungită impresie a căderii ză-
pezii din prima strofă a pastelului:
Fulgii sbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de ghiață pe ai țării umeri dalbi.
Aici, din douăzeci de cuvinte, nouă sfârșesc în -i. Și con-
centrarea lor simetrică în cele două emistihuri finale subliniază
prezența a ceea ce se credea disparent.
Când deci, față de structuri ca acestea sunt întrebat: ca-
re dintre feluritele variante ale lui i contribue în cazul de fa-
ță la arătata impresie, răspund: toate.
Exemplul arată clar cum fonologia poeziei este mult mai
complicată ca fonologia limbajului comun. Se confirmă că,
pe când fonologia dă aritmetica elementară, a fonemelor, fo-
nologia poeziei este chemată să dea matematica superioară,
a expresivității.
Pe plan elementar, un control că -î este o variantă a ar-
hifonemului i reese din faptul că, aninând un sufix sau o ter-
minație flexionară, varianta își recapătă plinătatea sunetuluir
pomi, pomilor, pomișori. La fel cum se întâmplă cu -u: pomul,
pomului.
Dacă noi am fi avut o versificație cultă în secolele X-XV,
prezența Iui -u scurt ar fi dat, de sigur, efecte proprii, care ar
fi îmbogățit mijloacele de expresie ale poeziei noastre. Para-
lel cu fondul în -l. pe care astăzi îl putem observa într’unele
structuri lirice și pe care îl valorificăm aici, am fi avut și po-
sibilitatea unui svon în -u scurt: mister, melancolie, adâncime.
Pozitivism fi expresie
1723
ceea ce, prin opoziții, ar fi constituit un farmec in plus al ex
presiei românești.
Deși metoda reconstrucțiilor nu are azi un nume bun în
filologie, totuși, cu mijloacele de care dispunem, cineva în-
zestrat cu darul intuiției și convins de necesitatea unei filo-
logii trăite ar putea reconstitui cam ce ar fi putut fi rima ro-
mânească în faza când -u scurt era în situația în care este
-i astăzi. Unele aspecte dialectale, în primul rând aromâne, ar
putea oferi material util. A urmări aici aceasta ne-ar duce
departe, la resursele expresive proprii dialectelor noastre, ca-
pitol ce va trebui și el odată să fie cercetat. Aici controlul
poate veni mai ales din folclor, dar și din contribuțiile lite-
raturii culte: instinctiv, unii scriitori ai noștri au știut uneori
să-l scoată la iveală, dela B ud ai-D ele anu până azi.
încă și astăzi, în plin grai muntean, de pildă în vorbirea
cutărui preot bătrîn, ca cel din satul în care-mi petrec vacan-
țele, ai prilejul să asculți cum, câteodată, la sfârșitul cuvin-
telor apare un -â, ca în făgăduită, care pare îngânare, dar te
surprinde pentrucă apare mai ales când vrea să dea vorbirii
un caracter mai înalt, cum am constatat chiar la săteni de rând,
Să fie aici un rest asemănător cu ceea ce s'a constatat în felui
cum se zice versul poporan într'unele regiuni care adaogă
la sfârșitul versului o silabă de prelungire? Sau poate un gest
disparent dintr'o pierdută particularitate morfologică? In orice
caz, fapt certi este că încă nici azi limba nu și-a găsit echili-
brul în urma pierderii unei deprinderi milenare, pe care am fi
putut-o conserva expresiv într'unele cazuri, dacă am fi avut
o tradiție a culturii limbii. Pentru filologul pozitivist, care
principial nu se amestecă în vieața limbajului, amuțirea lui -u
scurt final este un fenomen ca oricare altul, a cărui dispariție
o primești cu indiferența celui care înregistrează o consta-
tare de decesj pentru cel care este însă pătruns de necesitatea
unei științe trăite a limbii materne, spaima de subiectivitate
a pozitivismului apare ca o contrazicere cu însăși natura de
știihță morală a disciplina, care nu îngădue să privești ritmul
și armonia unei limbi ca simple prejudecăți.
1724
D. Caracostes
Dar dacă, gândindu-ne la ceea ce știu să scoată Fran-
cezii din e mut al lor, putem regreta că pe paleta expresivită-
ții noastre lipsește fonemul șoptit -u, odinioară specific, cu
atât mai mult critica limbajului se cuvine să adâncească și
apoi să valorifice posibilitățile actuale. Dispariția lui -u scurt
n’a putut să tragă după sine dispariția lui -i scurt, mai adânc
rădăcinat. Potrivit unei sugestive definiții a lui Baudouin de
Courtenay, fonemul este un element constitutiv al morfemu-
lui. In cazul de față, -i scurt având o frecventă și răspicată va-
loare morfologică, dăinuiește. Și este necesar să-i urmărim
virtualitățile expresive, pentrucă tocmai în multiplele jocuri
de umbră și lumină ale unor astfel de foneme își găsește arta
expresiei versificate resurse unice, care contribue la specificul
unei literaturi.
In cazuri de acestea, înmulțirea exemplelor este nece-
sară. Ca să rămânem la Alecsandri, să privim, de pildă, cele-
brul final din Miorița :
Iar ia cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că ’a nunta mea
A căzut o stea,
Cam avut nuntași
Brazi și păltinași,
P eoți, .munț i mari,
Pasări lăutari,
Păhărele m'i
Și stele făclii...
La fiecare lectură, cu toții rămânem iarăși și iarăși ui-
miți în fața tainicei impresie de liniștită măreție și nemărgi-
nire deșteptate de versurile acestea atât de simple. De sigur,
ea vine mai ales d n imaginea totală, care aici trece de semni-
ficația poporană a alegoriei nunta, devenind un simbol colec-
tiv al morții. Dar la impresia aceasta colaborează și structura
fonemelor, care subliniază impresia. După cum imaginea vizua-
lă se lărgește dela apropiații brazi, la munți, apoi, în văzduh
la pasări și deasupra tuturor la l’căritoareie făclii, tot astfel
imaginea acustică prin acompaniamentul fonemelor care în-
Pozitivism șl expresie
1725
chee cuvintele cu nimbul unui svon de nemărginire. Din șapte-
sprezece cuvinte, douăsprezece sunt în -i scurt, în care sfâr-
șesc și toate rimele. Această repetare vers de vers sporește
aici funcțiunea de estem a fonemului, pentru a încheia în ul-
timele două versuri cu rimele mii-fâclii, într’o culminație pe
aceeași linie expresivă. Simbolul colect.v vizual și s.mboiu'
colectiv acustic într'o nedespărțită unitate. Să urmărească ci
neva în numeroasele traduceri finalul acesta și să încerce
echivalența oricărui alt tonem străin și va vedea ce neoes-
părțită este această structură de însăși esența imaginei totale.
Ceea ce sporește valoarea expresivă a acestui fonem
este că, potrivit mediului acustic în care se află și mai ales
sunetului precedent, se poate mlădia celor mai felurite cerinți
expresive. Paralel cu dualitatea sintactică a celor două obiec-
tive cârmuite de interdicția să nu spui, există și o dualitate în
distribuția fonemelor. Să observe cineva cum, în opoziție cu
a accentuat de șase ori repetat în rimă, apare subt puternic
accent, de cele mai multe ori în coloană simetrică, vocala sum-
bră u, la început în rimă, apoi la mijloc de vers subt accentul
viu al celei de a treia silabe. Și într'acest ansamblu de tainic
descrescendo în care solemn tatea maiestoasă este înfrățită cu
tristeța firească în fața morții, apare într’al doilea tact sintac-
tic, începând cu versul c'am avut nuntași, acel multiplu svon
de -i scurt, care culminează pe linia descrescendo în prelun-
girea ultimelor două rime.
In generalitatea ei, imaginea aceasta: moartea-însurătoa-
re este un bun comun sudesteuropean.ca atâtea alte aspecte
ale poeziei și limbii noastre. Dar literatura comparată a for-
melor o așează alături de cele mai caracteristice pagini ale
poeziei românești. Aici cmag nea fluctuantă în tot Balcanul și
dincolo de hotarele lui își îndeplinește oarecum destinul, pen-
trucă numai limba noastră îi punea la dispoziție estemul ne-
cesar impresiei finale, acel vag nesfârșit care o încunună.
Poezia pur cultă ne va desvălui și alte aspecte funcțio-
nale. De pe acum însă este interzisă tăgăduirea că n'am avea
în fonemul specific românesc un însemnat moment de expre-
1726
D. Caracostea
scvitate proprie. La fel, nu este îngăduită nici aplicarea princ.
piului. cauzalității din științele naturii, acolo unde este vorba
de valoare. Intuiția funcțională a semnifica-
țiilor este altceva decât dependența cau-
zală și istorică. Iar când față de alese structuri literare
s'ar mai repeta întrebarea: care anume dintre diferitele cate-
gorii de -i scurt final contribue la arătata funcțiune expresivă,
să-mi fie îngăduit să ammtesc o altă interdicție : criticul care
pierde din vedere totalul trebue să-și aducă mereu aminte de
tâlcul exprimat în icoanele acelea celebre în care maeștri ca
un Masaccio și un Tizi an o pun în contrast figura Mân-
tuitorului cu chipul celor preocupați de o bagatelă....
D. Caracostea
c H A R O N
Corsaj al cărnii, pururi pe mările ei joase
Intre oftări de înger și ’ntre scrâșniri de dinii
Am străbătut cu stele ’n catargele voioase
Bosforul alb și dulce al tainelor fierbinți.
Plăceri încoronate șirag de triste mumii
Sub piramida vremii în aur v’am culcat...
Și am cercat zadarnic, o paradis al lumii,
Să te deschid cu cheia frumosului păcat.
Pe cine-1 svârle spuma cu nordul tot în spate
Și încoifat cu noapte ?... In loc de prădăciuni
Din marele cutreer cu vise înnecate
Aduc un fir de algă făcută cu minuni...
Tot cerul dintre brațe s a șters... Pe țărm de iască
Un pustnic ars de lună încovoiat și gol
Inpotmolit în gânduri așteaptă să sosească
Ursuzul moș de umbră cu barca de-un obol.
V. Voiculescu
MARILE FEBRE
Măicuței
Visul împlântă
in noi mărgeane.
Mediterane
fierb, se frământă.
Sună o gravă
orgă ’n artere.
Anii, cratere,
inima, lavă.
4
1728
Radu Gyr
Arși în cuptoare
de vis ovale,
ca sub furnale
tâmpla dogoare
Dulgheri de astre
și de furtună,
cioplim genună
orei albastre.
Ne cresc pe spate
Vânturi saline...
Dar, pentru cine ?
Pentru ce toate ?
Tot mai stins, geme
în piept talazul.
Amar, obrazul
scade sub vreme.
Pe resturi sparte
de vechi trireme
scuipă cangrene
veșnica Moarte.
Urcior se face
fruntea, iar mâna
umple țărâna
cu flori sărace.
Unde-s, sărmane
tâmplar de astre,
stemele noastre
din uragane ?
Ce inutile
Tristele febre!...
Rânjesc tenebre
ca mari gorile.
Marile febre
1729
Secolii beți
fac reverențe.
Ah, numai sdrențe,
numai bureți.
Trosnesc în ploae
rupte parâme...
Ptiu, câte râme,
câte gunoae I
Radu Gyr
ADANCĂ, SLAVĂ Ț I E
Adâncă, slavă Ție, Cel de Sus,
Că ’n mișcătoare, pururi canarale,
Mă număraiu și eu, umil, și nu-s
Un ciob netrebnic, printre minerale.
Că gust din toate sucurile verii,
Obraji de prunci — harbuji — calic, mănânc
Și ’n pâinea nudă, albă, care-o frâng,
Aseamăn, fraged, trupul mulierei.
Am fost învoitor, am dat porunci,
Satanail, pe-un stog de cărți, retras —
Nevrând să știu de mâine ori de-atunci,
Și n Tine, Doamne, chiar cu pușca am tras
•
Că dacă n sânul Tău, adăpostit,
Din fiecare, moartea face-un sfânt,
De pământeanu — acesta care sânt.
Rămân atât de orb îndrăgostit.
Dar presimțind supțire, rece, febra,
Când limpede înnaltul, ca o filă,
Iar tablei nopții ’i descifrez algebra —
Iți cer o linguriță doar de milă,
1730
N. Crevedia
Că dintr'o vreme, prea răsun a gol
Și stins, de par’c’aș fi zidit din calciu —
Târziu, în somn, când vieții-mi dau ocol,
Prin curte, eu te simt, te-aud cum calci.
Dece-mi tot zgâlțâi, noaptea, giurgiuveaua ?
Când eu, pe ușă, Doamne, te poftesc —
Când Ți-oiu vedea străluminând mantaua,
S’adorm adânc, să nu mă mai trezesc.
N. Crevedia
M
I H A I VITEAZUL
Bărbat de frunte, a Neamului mândrie,
Isbânditor al visului cel mare,
Se ncondură statue n bronz călare
Menită nouă tuturor altar să fie.
Drumeți pe stradă trec fără să știe,
Se scurg nainte-i orbi de nepăsare ,
Străin și mort li-i pieptul, nu tresare
Cucernic, trâmbiți sfinte nu-1 învie.
Stă numai un fecior din sat. Fiorul
II birue. Se 'ncruntă de uimire
Privind — și 'n ochii ’nlăcrimați de dorul
Străbunilor, gigantica oștire,
Cetesc credința-i și ’nțeleg isvorul
Minunilor din vremuri de mărire.
G. Murau
DANTESCÂ
...Și se lăsase n crengi o noapte-amară,
Tăceri cădelnițau pe tâmpla gropii ,•
Mantaua grea de aur ce-o purtară
In viață, numai scrum aveau-o popii.
Un deget, tot popesc, rodeau-îl viermii
Și vineți șobolani furau inele, —
Râdea o stea pe malul verde-al vremii,
Piroanele sicrielor pufniau și ele.
La stânga, mai în fund, acolo unde
Din când în când s’abate-un galben șarpe
Și mila nimănuia nu pătrunde,
Munciți de chin plângeau episcop! șapte.
Și sete li era și arsă buza
Că nici pre Domnul nu puteau să-L roage.
Umflau-își bezne 'n stufuri dese bluza,
Păduri de plumb umbriau priviri oloage...
Pre unul, ceil mai vârstnic dintre dânșii,
Grăbiți arici îl desbrăcau de rasă:
Avuse, spune-se, în traiu-i ochi neplânși
Și niciodată inimă miloasă.
Aproape, la trei pași sau cel mu’t patru,
Alt frate "ntru Hristos scrâșnia sub trudă,
Se ridica din el im miros acru
De preacurvie cu fecioară crudă.
1732
Teodor Al. Munteanu
La dreapta lui o frunte — miez de iască —
Din care ageri dinți rupeau cu foame :
Doritu-s'a ea mult prea pământească
Și prea culese-ambițiilor poame.
Doi ochi sticloși pocniau ca o păstaie
De câtă ură ’n ei s’a fost să are,
Sîmția Preasfântul cum îl prind și-l taie
Străvechi securi de fum și de mustrare.
Al cincilea mânca-își singur mâna
Și nezărit fi-vrut-ar să se știe :
Lovise mâna-aceea pre stăpâna
Luminii lui și-a tatălui soție.
Cu tină ’n bărbi și roși de grea rugină,
Striviți Vlădicii u’timi — două râme :
Băut-au ei vrăjmașul gând la cină
Pre semeni cu minciună să-i dărâme.
Și ’n tot cuprinsu-acela de osândă
Funingine creștea ca din gunoaie,
Căci nici-o vorbă nu se vruse blândă
Și nimeni piatra inimii să-și moaie.
Fugiau luceferii să nu mai vadă
Și ’n nouri Ipna se 'negria de scârbă.
Un cârd de corbi rotia-se către pradă, —
Cucuta înflorise, da în pârgă.
Și-a lăcrămat lisus că ’n a Sa vie
S'au fost ațâți vieri netrebnici foarte,
Dar nu putea pre ei la El să-i ție
Și nici din mila-I să le facă parte.
Teodor AI. Munteanu
HORAȚIU IN LITERATURA ROMANA
Contribuții la cunoașterea operei Iui Dimitrie Bolintineanu, Alexan-
dru Odobescu și Vasile Alecsandri
împlinirea, în 1935, a celor două milenii de la nașterea lui Ho-
rațiu, moment care a prilejuit unor literaturi lungi și stăruitoare po-
pasuri în preajma operei poetului și Influenței ei asupra lirismului
modern \ a găsit ecou și în publicistica noastră literară. Nu însă
cât era de așteptat. Spiritul antichității, acest «regulator sta-
tornic al inteligenței și al caracterului» — cum îl numea Emi-
nescu 2 — s’a redus totdeauna, la noi, la preocupări mărunte, la
interpretări de forme moarte. Ceeace este viu în el, ceeace este
frumusețe și poezie, ceeace este disciplină și adevăr, ceeace este
măreț și permanent n'a pătruns încă în întreaga conștiință a păturii
noastre intelectuale. Așa se explică faptul că participarea noastră la
sărbătorirea momentului solemn s’a făcut numai prin contribuția
științifică a specialiștilor și nu prin manifestarea colectivă a unei
e’ite spirituale, care să fi evocat, din adâncimi, înrâurirea pe care
cântecul lui Horațiu a exercitat-o asupra lirismului românesc.
Două din aceste contribuții au meritul de a fi isbutit să recu-
noască, pe cât au îngăduit mijloacele actuale de informație, răsune-
tul horațian în literatura noastră precum și unele dintre personali-
tățile care au primit direct influența poetului roman. Cea dintâi
este a d-lui Nicolae Lasio, profesor în Cluj, cu studiul Horațiu în
literatura română3, a doua a d-lui N 1. Herescu, profesor la Uni-
versitatea din București, care a închinat lui Horațiu un frumos stu-
diu comemorativ, publicat mai întâi în italienește — Orazio nella
letteratura romena 4 — și mai târziu, cu mtci modificări, în limba
română: Non omnis moriar sau soarta Iui Horațiu în literatura ro-
mânească 5.
1 Academia de Litere și Științe din Cracovia, de pildă, a tipărit în 1935
un foarte interesant volum de Commentationes Horatianae, cu aproape două-
zeci de contribuții privitoare la opera și personalitatea poetului, cele mai
multe scrise în limba latină.
2 In Scrieri politice, ediție comentată de D. Murărașu, Craiova, 1931,
p. 245.
8 Extras din revista Gând românesc. Cluj, Nr. 11—12, 1935.
4 In volumul comemorativ Orazio nella letteratura universale. Roma, Isti-
tuto di Studi Romani, 1936.
5 In revista Artă și tehnică gra/ică, Buletinul Imprimeriilor Statului, Bu-
1734
George Baiculescu
Ambele studii, deși nu de mare întindere, constituesc totuși un
început de repertoriu cronologic al operei lui Horațiu în literatura
noastră, cu prețioase explicări și analize a traducerilor și înrâuriri-
lor, dela Miron Costin, prin Asachi, Eliade-Rădulescu, Alecsandri și
Eminescu, până la scriitorii din epoca de azi.
Lipsa unei bibliografii a întregei literaturi românești a făcut
ca studiile amintite să fie susceptibile de unele completări. Contri-
buțiile noastre se referă mai ales la câteva personalități literare ro-
mânești și la atmosfera clasicistă din jurul lor sau a curentelor de-
terminate prin activitatea lor.
Dar, mai înainte, o precizare.
Este în deobște cunoscut că influențele literare au două feluri
de manifestări: una — cea mai frecventă — de suprafață sau de
întindere și alta de adâncime. In prima categorie intră mai întâi
traducerile și apoi imitațiile; în a doua compozițiile originale în
care elementele de influentă — tema, ideea, atitudinea sufletească,
etc. — se recunosc doar ca materiale de construcție, pe care scrii-
torul de talent le topește, le transformă și le redă într'o haină
nouă, potrivit artei și originalității sale.
In felul acesta, cea dintâi manifestare a unei influențe con-
tribue la formarea și menținerea gustului literar și la înfiriparea
unei vieți literare; cea de-a doua la crearea de opere originale prin
care o literatură își justifică existența-i proprie.
Exemplele pot fi numeroase. Rămânând în atmosfera clasicistă
putem aminti, pentru primul fel de manifestare, influența până la
un punct covârșitoare a literaturii elene asupra celei latine, precum
în literatura noastră influența franceză asupra școalei literare a lui
Eliade-Rădulescu. Când curentul Daciei literare și mai târziu al Con-
vorbirilor literare au redus procesul de asimilație, provocând reac-
țiunea unei priviri în adâncime, în realitatea noastră proprie, lite-
ratura românească a intrat în faza ei de creație originală. Deși urme
de influențe se întâlnesc, de pildă, atât la C. Negruzzi cât și la Emi-
nescu, fată de semnificația cu totul nouă a lui Alexandru Lăpușneanu
și a Luceafărului, ele rămân ca simple pietre în care artistul și-a să-
pat concepția lui originală.
Intorcându-ne la procesul de influență a lui Horațiu în litera-
tura românească constatăm că fenomenului de întindere, de supra-
față, care dăinuește și e bine să dăinuiască, i se opune și unul de
curești, Caietul 6, Decemvrie 1938 — Martie 1939, p. 38—48. D-l N. I. H e-
r e s c u a mai tipărit, în 1936, și un bogat volum comemorativ din Revista Cla-
sică, cu articole și studii despre opera și personalitatea lui Horațiu.
Horațiu In literatura română
1735
adâncime, pe care istoria noastră literară e datoare să-l lămurească,
stabilind partea de contribuție, legătura aceea tainică între lirismul
horațian și poezia noastră originală.
Contribuțiile ce urmează constituesc exemple pentru ambele
categorii de influențe, socotind în cea dintâi pe D. Bolintineanu si
Al. Odobescu, în cea de-a doua pe V. Alecsandri.
DIMITRIE BOLINTINEANU
Despre poetul, pe nedrept uitat, Dimitrie Bolintineanu se poate
spune că a fost un bun cunoscător și prețuitor al literaturilor clasice.
Faptul că a tradus din Salo B, din Anacreon 7 și din Teocrit 8 dove-
dește în tot cazul că s'a lăsat adeseori purtat pe aripile lirismului
antic. Nu i-a rămas necunoscută nici opera lui Horațiu. Cele două
ode și o epodă publicate în traducere românească în Albina Pindu-
lui, dar nesemnate, — Dialog între Horațiu și Lidia (III, 9), La Lidia
(I, 13) și La Neera (epoda XV) 9 — pe care d. N. Laslo le amintește
presupunând a fi tălmăcite de poetul Gr. H. Grandea, trebue să le
atribuim lui D. Bolintineanu, din mai multe motive: 1. Dimitrie Bo-
lintineanu a dat revistei lui Grandea o foarte întinsă colaborare și
nu totdeauna și-a semnat scrierile 10; 2. încercase cu mulți ani în
urmă, traduceri din Horațiu n; 3. Traducerile dovedesc cursivita-
tea și ușurința de versificare, care sunt proprii lui D. Bolintineanu
și 4. Traducerile din Horațiu nu figurează în culegerile de versuri
ale lui Gr. H. Grandea. precum figurează altele, de pildă din Vir-
giliu sau Lamartine 1S.
Dintre cele trei dintâi traduceri din Horațiu ale lui D. Bolin-
tineanu se remarcă în deosebi La Neera. mai liberă și cu versuri mai
6 Vezi contribuția noastră Safo in românește in Orpheus, IV, 1923,
p. 157—159.
7 Poezia intitulată Roza in Dâmbovifa, 16 Martie 1860. Vezi și Revista
Română, I, 1861, p. 174—176.
s Din Teocrit a tradus Amorul și albina și Un june păstor, publicate
in volumul Poezii din tinerele nepublicate încă, București, 1869, p. 89 și 215.
Dealtfel majoritatea poeziilor din acest volum — poezii de tinerețe — poartă
adânc imprimată pecetea clasicismului antic, unele din ele având chiar su-
biecte din antichitatea clasică.
9 Cele două dintâi în voi. I, 1868- 1869, p. 344, a doua ibidem, p. 304.
>0 De pildă Via/a lui Vodă-Cuza, I, 1868—1869, p. 317.
*1 In Reforma, ziarul lui I. G. V a 1 e n t i n e a n u, cu data de 27 Iunie
1863, se afla traducerea lui D. Bolintineanu a odei lui Horațiu XIV
(Ad. Republicam) din cartea I. Traducerea se intitulează: Odă la tară sub nume
de corabie.
12 Strânse în voi. Miosotis, București, 1865.
4
1736
Otorge Baiculatct
netede. Cea de-a patra — până acum necunoscută — este mult mai
aproape de textul lui Horafiu; în ea se recunosc foarte bine ideile
și chiar imaginile poetului, iar versul sprinten redă toată mișcarea
și atmosfera originalului:
odA la țara sub nume de corabie
Corabie ! valul din nou te răpește
Pe mare I o, ce faci ? mai stai la pământ !
Ești fă.ă de rame; catartu-ți lipsește
Sdrobit de rău vânt !
N'auzi tu cum geme antenele tele î
Poți fără de coarde cu marea să stai ?
Tu nu mai ai, dragă, întregile vele,
Nici zei, să rogi, n ai I
Cu toate că bradul din Pont te formează
Și ești o copilă din nobili pădu i,
Deșartă-ți e fala ce te însemnează I
Cârmacii tăi suri 1
Cu spaima în inimi, nu au sigurare
In a e desemnuri ce'n frunte mai porți.
De nu vrei tu încă să pieri, fugi mai tare,
Fugi încă de poți I
O, tu, ce smulseseși suspinele mele
Și ești obiectul duioaselor rugi I
Fugi dela st âmtoarea Cicladeior rele,
De poți să mai fugi I
Strofa din urmă, de pildă, în comparație cu originalul, dove-
dește reale calități de interpretare și versificație:
Nuper sollicitum quae mihi taedium
Nune des derium curaque non levis
Interfusa nitentes
Vites aequora Cycladas.
Tot în atmosfera creată pi<n 1860—63 de către D. Bolinti-
neanu trebue pusă și traducerea satirei l-a (Cartea a Il-a) din Ho-
rațiu semnată Radion și publicată în ziarul Dâmbovița la 21 Maâ
1860 și al cărei început și sfârșit sună în felul următor:
Horațin
In satiră la unii par foarte mușcător
Și trec o ice măsură; iar alții zice-vor
Că scrierile mele de forță sunt lipsite,
Ș’o mie versuri c'astea pot fi înșiruite
Pe zi. Trebate, spune, ce iici să fac acum ?
• - lor /
Trebate
Să te-odihnești.
Horațiu In literatura română
1737
Horațiu
Și versuri să nu fa: nici de:um?
Trebate
Așa I
Horațiu
Să mor îndată aceasta de nu-mi pare
Prea bine; nu pot insă să dorm...
Trebate
... Cu toate-acestea însă să-ți f e cunoscut
Și bine te ferește, că dacă n'ai știut
A noast ă lege sfântă, vreun proces să-ți vie.
Oricine versuri rele altuia o să sena..
Sunt legi și judecată.
Horațiu
Da 1 rele de va seri ;
Dar dacă altul bune a scris și poate fi
Și lăudat de Cesar și judecat ? și care
Când unul, cărui n'meni nu face vr’o'mputare.
Atacă, râde d’altul corupt și desfrânat 1
Trebate
Prin râs procesul cade și nu ești condamnat.
Deși liberă, traducerea reproduce fidel ideile originalului,
îmbrăcându-le într'o expresie elegantă și cu o versificație superioa-
ră celeia a lui D. Bolintineanu.
ALEXANDRU ODOBESCU
Traducerile din clasici ale lui Al. Odobescu au fost de mult cu-
noscute de către cei ce au trăit în intimitatea scriitorului, dar au
fost înregistrate mult mai târziu. Cele din Horafiu (Oda IX, Către
Lydia și a XIII, Către Fântâna Blanduziei, din cartea a III-a și Frag-
ment din Satira VI, cartea II, v. 79—117), au fost publicate de V.
Pârvan în 1902, în Convorbiri literare, p. 824—827. Una din ele —
a IX-a — a mai fost publicată și de d. G. Popa-Lisseanu 1S.
In ceeace privește traducerea odei a XlII-a din cartea a III-a,
se vede că au existat două redacțiuni : una veche, din 1854, publi-
cată de V. Pârvan și alta mult mai nouă, tipărită de profesorul
M. B. Calloianu în Epoca din 15 Aprilie 1899. Versiunea din Con-
13 In Orpheus, I, 1924, p. 8—13.
1738
George Baiculeicu
vorbiri literare sa găsit intre foile edițiunii Orelli din Horafiu (Tu-
rici, 1850), exemplar care a trecut, în 1901, din Biblioteca Centrală a
Statului în Biblioteca Academiei Române, unde se află în prezent.
Originalul redacțiunii celei noi, găsit — spune M. B. Calloianu —
între filele edițiunii Lemaire (Paris, 1829—31, 3 volume) — și a-
ceasta intrată tot atunci la Academie — a dispărut deodată cu ti-
părirea traducerii in Epoca și n’a fost cunoscut de V. Pârvan. Ma-
nuscrisul original al celor publicate de acesta din urmă se găsește
și astăzi legat, în două foi, la finele celor două volume din ediția
Orelli.	ti |
Ceeace ne îndeamnă să afirmăm că redacțiunea publicată de
M. B. Calloianu este mult mai nouă față de varianta Pârvan este
frumusețea ei cu totul artistică, isvorîtă dintr'o admirabilă stăpâ-
nire a originalului și din transpunerea lui într'o plină de poesie
limbă românească. Merite pe cari le-a subliniat M. B. Calloianu
însuși în notița care însoțește textul Odei din Epoca: «Exacti-
tatea cu care s'a urmărit textul latinesc, vers cu vers, chiar vorbă
cu vorbă, înțelesul deplin al ideilor din original și ordinea mișcării
lor, în fine expresiunea fericită și limba românească frumoasă care
poartă stampila geniului celui mai de frunte artist stilizator al nos-
tru, toate acestea dau traducerilor încercate de Odobescu des-
tulă valoare literară spre a fi scoase la iveală și la lumina zilei,
chiar dacă marele nostru literat a crezut de cuviință să le lase atâta
timp să zacă în edițiunea colecțiuned Lemaire».
Simpla comparație a celor două redacțiuni va arăta superio-
ritatea variantei Calloianu, pe care desigur că autorul lui Psevdo-
kinegetikos a compus'o în epoca sa de maturitate artistică :
LA FÂNTÂNA BLANDUZIEI
I
Ah I fântân a Blanduziei, decât sticla mai lucie !
Vinuri dulci, împodobite cu cununi dc flori plăpânde,
Ți sc cade ca odor !
Mâine-un ied voi a-ti aduce, ce pe fruntea ta înfiată
Abia simte coarne nouă pregătite pentru luptă
Pentru luptă și amor.
In zadar ! căci fiul turmei, ce la dragoste s așteaptă,
Mâine sângele său roșu, o să-l verse drept jertfire
P’al tău mal răcoritor.
Ah pe tine nu te-atinge ceasul greu al Caniculei,
Tu umbrești pribeagă tu mă și pe taurul ce-a-lene
Trage plugu-obositor.

Horațiu in literatura româna
1739
Prin fântâni (vei fi) slăvită cât va spune-a mea cântare
Despre peșterea-ți pietroasă, de stejari acoperită,
D'unde gâlgâie-un izvor,
(Convorbiri literare)
II
O, fântână'a Blandusiei, mai curată ca cleștarul.
Numai vin și flori plăpânde, de acum să'ți fie darul.
Mâine am să'ți dau ca jertfă un ied tânăr de la munte
Căruia d'abia să-i pipăi coarne, umflături pe frunte.
In zadar gândești la lupte, sau de joc te pregătești
Căci vieața ta întreagă, nebunatec ied ce ești —
Cum s'o lumina de ziuă, mâine: are să apună
Și de sânge o să fie plină apa din fântână I
Apărată de arșița soarelui din timpul verei,
De la tine se adapă pe răcoare ’n timpul serei,
Și cirezile de vite, ce s'adună după luncă
Și juncanii dela pluguri, obosiți d o zi de muncă.
Cântând unbra-ți răcoroasă, și din fața ta stejarul
Și-a ta apă ce țâșnește, mai curată ca cleștarul,
Dintre pietrele curate, clocotind în albe spume ; —
Despre farmecele tale o s’alerge faima ’n lume !....
(Epoca)
Am ținut să relev această din urmă traducere spre a contribui
la formarea convingerii că Odobescu, nu numai a încercat intere
sânte traduceri din Horațiu, dar că a isbutit să creăeze în minunate
forme românești — în metru modern și în versuri rimate — una
dintre cele mai frumoase ode ale poetului roman, realizând tot-
odată, în mod fericit, cele două condiții ce trebue să stea la bazt
adevăratelor traduceri din versurile clasicismului antic : exactitate
și poezie.
Pe acest drum Al. Odobescu a fost întrecut, în timpurile
noastre, numai de către poetul N. I. Herescu, ale cărui traduceri
reproduc în românește toată tinerețea și muzicalitatea suavă a
poetului latin
într’o antologoe a lui Horațiu în literatura română traduce-
rea lui Odobescu va trebui să ocupe un loc de frunte.
VASILE ALECSANDRI
Se știe că după Pastelurile publicate în anii 1867—1875 coarda
lirică a Iui Vasile Alecsandri vibrează mai puțin. Poetul, în plină
’r In volumul Lirica lățind, București, f. a.
1740
George Baiculescu
producție dramatică, mai strălucește pe alocurea15, dar fără in-
tensitatea simțirii din trecut. Când, însă, în p’ină bătrânețe, poetul
studiază pe Horafiu și opera lui pentru a crea acea minunată
floare a poesiei sale dramatice, care este Fântâna Blanduziei16, li-
rismul lui Alecsandri se înalță — sub influența poetului latin —
pentru ultima oară la avânturi nouă. El compune și publică în 1883
acea plină de farmec horațian poesie intitulată In m ezul iernii ’7,
îmbrăcând în haină originală toată atmosfera și simțirea lui Horațiu
din Oda Thuliarchului (I, 9) :
Vides, ut alta stet nive candidam
Soracte, nec iam sustineant onus
Silvae laborantes geluque
Flumina constite.int acuto.
Dissolve frigus iigna super foco
Large reponens atque benignius
Deprome quadrimum Sabina,
O Thaliarche, merum d.ota.
Permitte divis cetera, qui simul
Stravere ventos aequo e fervido
Deproeliantes, nec cupressi
Nec veteres agitantur orni.
Quid sit futurum cras, fuge quaerere et,
Quem Fors die um cunque dabit, lucro
Appone, nec duices amores
Sperne puer neque tu choreas,
Donec virenti cănit es abest
Morosa. Nune et campus et areae
Lenesque sub noctem susurri
Composita repetantur ho a,
Nune et latentis proditor intimo
Gratus puellae iisus ab angulo
Pignusaue dereptum lacertis
Aut digito male pertinaei.
Cu deosebirea că freamătului de tinerețe din oda lui Horafiu
Alecsandri opune cumințenia senină a bătrâneții, așteptând resem-
nat ivirea albelor lăcrămioare și sosirea oaspeților de primăvară
care vor râde în soarele cald al luncii din Mircești :
>5 Versuri inspirate întâlnim și in cele trei drame istorice: Despot-Vodă,
Fântâna Blanduziei și Ovidiu.
16	Scrisă in 1883 și jucată pe scena Teatrului National din București
in 1884.
17	Publicată mai întâi în Convorbiri literare, Decemvrie 1883, p. 339, sub
titlul Iarna vine și apoi în adaosul intitulat Varia dela volumul Fântâna Blan-
duziei, București, Socec, 1884, p. 184—186.
Hercliu In literatura rohiână
1741
Vine dela munte earna la câmpie
Aducând in poale z.le de urgie.
Vie I
Eu sub lampă fac
Visuri de pe plac
Și luându-mi oaspe duicea p.imăvară
Rîdem de stihia care plânge-aiară.
Ese ’n calea ernii ca la o mireasă
Crivețul, fioiii, corbii, pâcla deasă.
Easă I
Eu cu gândul plec
Și fer.ce trec
Prin poene n floare, prin păduri umbroase
Unde mii de glasuri cânt' armonioase.
Bate ia fereastră Earna degerată.
Fruntea ei de sloiuri este Încărcată.
Bată 1
Eu îi z.c : drum bun !
Și în sobă pun
Trei bucăți de frasin care ard cu pară
Povestind de lumea vechie, legendară.
Sboara pc ’ntuneric umbre ’ngrozitoare,
Cârd de lupi in goană, stol întins de cioare.
Sboare 1
Eu la foc privesc
Și mă 'nveselesc
Căci din depărtare văd sosind în țeară
Paseri călătoare, oaspeții de vară.
Ninge I vânt de moarte suflă să atingă
Flacăra vieți5 și d:n sbor să-o stingă.
Ningă 1
Eu văd răsărind,
Eu văd înflorind
Earba pe câmpie, razele la soare
Și la umbra luncii a be lăcrimioare.
Joacă hora tristă lupii d;n răstoace,
Vulpele codane, urșii cu cojoace.
'oa^e I
Eu văd pr!n scântei,
Văd cu ochii mei
Goale salamandre prinse ’n horă vie
Ce la glas de greieri saltă ’n veselie.
Sună ’ntreg văzduhul de răcniri nebune.
Miezul nopt1! "'-‘amă morții să s'adune.
Sune !
Lampa eu nr-o sting,
Gândurile 'mi string,
Și pe-o pernă m^ale cad în aromire
Și mă primblu n lumea cea de nălucire !
George Baiculescu
LUIGI PIRANDELLO ȘI UMORUL
In anul 1700, Englezii avură o bogată înflorire de romancieri
umoristici (Fielding, Smollet, Steme, Goldsmith etc.), ale căror ope-
re, pe lângă valoarea lor artistică, se împrăștiară larg datorită
puternicei lor patrii, care se afirma din ce în ce mai mult, toc-
mai când influența popoarelor neolatine era în declin. Se răs-
pândi atunci ideea că umorul ar fi un nou gen literar, o atitudine a
spiritului, caracteristică numai pentru Anglo-Saxoni și se sfârși prin
a-1 nega anticilor și neolatinilor, sau, din superficialitate critică,
ori, cum bine spune Pirandello în esseul său întitulat «L'umorismo»
(ed. Luigi Battistelli — Florența 1920): «numai din cauză că Englezii
zic humour acestui național umor al lor, pe când alte popoare îl
numesc altfel».
Profesorul Gh. Adamescu, urmând această opinie, pe atât de
răspândită, pe cât de eronată este, în articolul «Umorul și satira»
din numărul depe Martie—Aprilie 1930 al revistei «Cele trei Cri-
șuri», dedicat umorului românesc, afirmă: «Faptul că Francezii l-au
adoptat dela Englezi, dovedește că acest vocabul humour a repre-
zentat pentru ei o noțiune nouă pe care nu știau cum s’o exprime».
Cu toate acestea, dat fiind că Românii «au luat cuvântul dela ei (dela
Francezi) în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, dându-i când
forma humur și umur, când cea de umor, care apoi s'a impus», s'ar
putea deduce că și umorul românesc e de marcă engleză, lucru la
care, desigur, profesorul Adamescu nici pe departe nu s’a gândit.
în acelaș număr al amintitei reviste, Ovid Densușianu-fiul, în
articolul «Intre spirit și umor, afirmă: «Umorul se știe, e de ori-
gine și de naționalitate anglo-saxonă». El mai face clasificați! gene-
rale în care distinge umorul nordic de fond trist, de acel medite-
ranian, copilăresc și superficial, dar, ajungând la exemple, notează
just că nu-i posibil a nu găsi elemente contopite ale celor două fe-
luri de umor la scriitori diferiți. Ne miră însă de-a vedea înșirat în-
tre umoriștii așa ziși «mediteranieni», ba ca «adevărata figură re-
prezentativă a umorului mediteranian» pe Luigi Pirandello, care,
după acelaș autor, pentru care umorul anglo-saxon «prezintă un
pronunțat fond de tristețe, ce se manifestă printr'un râs brusc, de-
terminat de un contrast, sau, simplu, de ridicolul discordant al unei
Luigi Pirandello și umorul
1743
situații», ar trebui tocmai să fie cuprins între reprezentanții celui
din urmă.
Afirmația însă că umorul lui Pirandello ar fi de derivație en-
gleză e tot o greșeală, deoarece fondul său de caracteristică amă-
răciune melancolică, împreunat cu un anumit fatalism, este dimpo-
trivă expresia particulară a sufletului sicilian, a cărui puternică
pecete o poartă acest scriitor-
In opera citată, L. Pirandello demonstrează eroarea acestei
critici, discutând, cu bogăție de exemple și ascuțime de observație,
trei chestiuni preliminare: 1. Dacă umorul ar fi fenomen literar
exclusiv modem; 2. Dacă e exotic pentru noi; 3. Dacă e în special
nordic.
Nimeni nu se poate îndoi că, vorbind de-o atitudine particu-
lară a spiritului uman, dată fiind universalitatea spiritului însuși,
a-1 limita în spațiu, ori timp, e lucru absolut absurd. Totuși nume-
roși critici urmară acest curent predominant.
In studiul «L'Umorismo e gli Umoriști» («Nuova Antologia»,
1884); Enrico Nencioni neagă clasicilor antici această calitate spi-
rituală și artistică, dat fiind că în acea epocă «mci-o penibilă doc-
trină, nici o criză interioară nu alterase senina armonie a vieții și
temperamentului uman». Giorgio Arcoleo, în opera «L'Umorismo
nell Arte Moderna» (Napoli, ediția Detken, 1885), după ce-a relevat
diferența spirituală și socială existentă nu numai între antici și mo-
derni, ci și între popoarele germanice și cele latine, conclude că
această diferență «explică în mare parte dece umorul avu atât de
largă circulație la primele și nu reuși aproape de fel la cele din
urmă».
Definițiile sintetice și absolute și, prin urmare, superficiale ori
abstracte, duc letne pe critici în eroare. Faptul de-a tăgădui lumii
clasice calitățile umoristice derivă în mare parte din discuțiile din-
tre clasici și romantici, în urma cărora se afirmă «seninătatea mar-
moree, echilibrul oemn, frumusețea exterioară a artei antice, împo-
triva exaltației sentimentului, vagului, infinitului, indeterminatului
aspirațiilor, melancoliilor, nostalgiei, frumusețea interioară a artei
moderne» (Cfr. G. Muoni, «Note per una poetica storica pei Roman-
licismo». Soc. Sd. Librăria, Milano 1906).
Lumea clasică fu atunci definită prin anume formule sintetice
care, relevând în lînii mari notele ei fundamentale, pierdură și făcură
să se piardă din vedere nuanțele, contrastele, caracterele discordan-
te. Nu se văzură sau nu se lăsară văzute figurile lui Vulcan, ale
Parcelor, ale Sirenilor, a lui Polifem, a lui Silen, deoarece infirmau
comodele definiții absolute. Nu fu înțeles umorul lui Diogen, care
1744
Glno Lupi
neagă măreția lui Alexandru cel Mare și existența unui singur om
adevărat, și cel al lui Socrate, care după cum observă adânc Teodor
Lipps («Komik und Humor», Hamburg u. Leipzig, Voss 1898), asistă
la reprezentarea «Norilor» lui Aristofan și, împreună cu alții, râde
de bătaia de joc ce i-o manifestă poetul.
Fură uitați Homer, Lucian, Horațiu, Petroniu, Lucrețiu și ațâți
alții cari vin ca dovada cea mai evidentă pentru eronata judecată
comisă mereu atunci când se consideră lumea clasică după defini-
țiile generale și absolute.
Aceeași eroare de distincție sumară se comite când se afirmă
că numai literatura engleză posedă umoriști. E adevărat că scrii-
torii italieni dela Umanism încoace, fură, prin excelență aulici și sa.
vanți și că «nu puțini dintre ei cari ar fi avut ba chiar neîndoios
avură, cum se poate deduce prin atâtea mărturii, o foarte pronunțată
înclinare spre umor, nu reușiră a și-o manifesta, a-i da expresie,
spre a respecta tocmai legile compoziției artistice». (Pirandello,
op. cit).
Dar nu putem uita pe Ariosto, Boiardo, Tassoni, Machiavelli în
operele sale «Mandragola» și «Belfagor», Leopardi în proză și Man-
zoni în «Promessl Sposi». Și lista noastră e atât de impunătoare
prin autori și opere, încât poate înfrunta o și mai lungă listă en-
gleză, nu însă toată compusă din scriitori de valoare egală. Admițând
apoi că umorul ar fi un fenomen nordic, cum oare ne putem explica,
pentru a cita numai pe cei mai mari, pe Montaigne, pe Rabelais, pe
Moliere între Francezi și toată literatura spaniolă, în frunte cu Cer-
vantes, reprezentantul ei universal cunoscut ?
Este însă de netăgăduit, și Pirandello a dovedit bine lucrul
acesta, că temelia criticei asupra umoriștilor consistă în a ști cu
precizie ce este umorul. Extrema dificultate de a defini această
atitudine a spiritului l-a făcut pe Spaventa-Filippi, în opera
«Umorismo ed Umoriști» (Monanni, Milano 1932), să ajungă la
concluzia că e vorba de un fenomen complex și indefinibil, iar pe
Ba’densperger în studiul «Les definitions de l'humour» (în «fitudes
d'histoire litteraires», Paris, Hachete 1907) să scrie: «II n’y a pas
d'humour, il n’y a que des humoristes».
Benedetto Croce, care în «Journal of comparative literature»
(fasc. III, 1903) declarase acum umorul ca indefinibil, iar în faimoasa-i
«Estetică» îl pusese în rândul atâtor concepte ale esteticei simpati-
cului, pe baza prejudicialei sale metodice referitoare la posibilitatea
de a defini un concept, aprobă din p in afirmația lui Baldensperger.
Și cu toate aceste păreri contradictorii s’a încercat în diferite
vremi și țări a se preciza înțelesul umorului.
Luigi Pirandello ți umorul
1745
Dicționarul din Oxford îl definește «facultatea de-a percepe
ceeace e ridicol sau amuzant și de a-1 exprima în vorbire, în scris
sau în altă compoziție, deosebită de ascuțimea de spirit pentrucă
este mai puțin pur inte’actuală și pentrucă posedă o calitate de
simpatie în virtutea căreia adesea se apropie de patetic».
Pentru Richter (Jean Paul) dimpotrivă «este atitudinea grava
a celui ce compară mica lume finită cu ideea infinită: rezultând un
râs filozofic care e un complex de durere și de măreție».
Pentru Panzini «este specia’a dispoziție pe care o are inteli-
gența aleasă (de obiceiu artistică) întru a pătrunde lesne, subtil,
până la fundul ascuns al lucrurilor, întru a vedea frunzele și rădă-
cinile, scena și culisele; aici lucrurile umane apar foarte divers și
combinate altfel decât în aparență; ceeace la suprafață este co-
mic, în fond poate fi tragic, și viceversa».
Pentru Nencioni «este o naturală dispoziție a inimii și a minții
de-a observa cu indulgență contradicțiile și absurditățile vieții».
Dar definiția, ori mai bine, cum el însuși spuse, explicația cea
mai completă și profundă care s'a format până astăzi, este poate
cea a lui Pirandello: «umorul consistă în sentimentul contrarietății,
provocată de specia’a activitate a reflecției care nu se ascunde, care
nu devine ca de obicei în artă, o formă a sentimentului, ci con-
trariul său, urmând totuși, pas de pas, sentimentul, precum umbra
urmează corpul».
Este evident că fiecare dintre acești scriitori, formulându-și
propria definiție care ar trebui să aibă caracter universal, i-a dat
marca personalității sale artistice și prin aceasta și-a sintetizat
propria operă literară.
Faptul acesta dovedește abundent cum a vrut să arate Piran-
dello, că umorul aparține tuturor țărilor, dar află diverse manifes-
tări după caracterele particulare ale fiecărui ins.
Se 'nțe'ege lesne însă că nu se poate considera individul des-
prins de rasa și poporul său, dat fiind că orice rasă și orice popor
posedă calități și caractere deosebite.
Pirandello, ținând seama, în critică, aproape numai de facto-
rul individual și totuși notând diferențele care se manifestă între
popoare și asemănările care există între indivizii aceluiași popor,
n'a dat acestora importanța necesară.
Ne putem servi de un exemplu caracteristic pe care l-a citat
el însuși în sprijinul importanței caracterelor individuale.
O pădure care la prima vedere ne pare uniformă, re’evează
unui atent observator diferențele proprii ale diferitelor specii de
plante, după cum indivizii unui popor, cari unui străin îi apar egali.
1746
Gino Lupi
în realitate sunt profund deosebiți intreolaltă. Lucru foarte just,
Dar i sar putea obiecta lui Pirandello, că nu există numai diferențe
intre plantă și plantă, ci și între pădure și pădure. O pădure de pini
este altfel decât o pădure de castani, și diferențele între pin și pin, în
aceeași regiune, sunt altfel decât cele ce se observă între pini cres-
cuți în climate diverse ori și între un pin și un castan, precum carac-
terele ce deosebesc ins de ins sunt altele decât cele ce disting po-
poarele intreolaltă.
Nu este posibil deci, apropiindu-te cu spirit critic de umoriștii
unei literaturi date, să treci cu vederea caracterele particulare ale
poporului pe care-1 exprimă.
Taine («Notes sur I'Angleterre», Paris, Hachette, 1903) atri-
buie aceste diferențe influenței climatului asupra spiritului; mai
just sau, așa zicând, mai complet, Al. A. Philippide, în articolul
«Umorul românesc», afirmă: «Umorul unui popor este în raport di-
rect cu puterea sa de imaginație. El mai este strâns legat de împre-
jurările istorice care i-au determinat existența și desvoltarea. Chiar
climatul a influențat râsul. Toate aceste elemente, nedespărțite de
natura propriu zisă a poporului, trebuiesc observate când vrei să
definești caracterul particular al umorului vreunui popor».
Dar aceste considerații de ordin general nu trebuie să ne îm-
piedice a ține seamă de ce-racteristicele calități intelectuale și mo-
rale ale fiecărui scriitor.
Dată apoi universalitatea caracterelor fundamentale ale spi-
ritului omenesc, nu va fi greu de a găsi asemănări între umoriștii
celor mai îndepărtate țări; iar după ce vre-un umorist s'ar releva
prin perfecția artei sale, va fi înțeles și apreciat de toate națiunile.
Dovadă pentru această afirmație ne-o dă însuși Pirandello,
care, deși e particulara expresie genială a țării sale, ba chiar a in-
sulei sale, a creat capodopere care sunt profunda și evidenta afir-
mare a adevărurilor de creație universală și universal înțelese.
Gino Lupi
Milano, Septembrie 1939.
CUVINTE DE IUBIRE
Ce schivnic, zugrăvind în ceasuri lungi de schit,
Împovărat de haruri, cu mâini de vis, stângace,
Te-a isbutit icoană, puternic semn de pace,
In marginile unui veac crunt, neliniștit ?
Ți-e chipul prea frumos ! Eu n’aș putea desface,
Oricât m’ași strădui, ce-i scump, de ce-i greșit.
Neprihănirea frunții un farmec nesfârșit
Ascunde. (Nicăeri și-oriunde, par'că, zace).
Când linii dragi, deavalma, le-adun într'un sărut,
Pios, din adâncimi, un cald fior mă ’nghiață
Și întreb, nedumeririi supus: «Din vechiu trecut.
Din viitor, sau, numai, din clipa cea de față,
Descinde, stăruind, minunea mea de lut,
Atât cer blând, ce-ți umple ’n răstimp întreaga față ?»
Ștefan Stănescu
STIH STINS
Prin sânge, lin,
Trec ape moi;
Un stins destin
Rămâne ’n noi.
Senin de har,
Prin alb văzduh
Sboară ’n zadar
Hulub de duh.
1748
M. Beniuc
Din slava grea
De întrebări
Nu vor cădea
Spre noi chemări.
Va trece, doar,
Prin vis, ușor.
Un vânt amar,
Amețitor.
Apoi, sub somn
Adânc deschis,
Rămâne-vom
închiși în vis.
R
i
Aurel Cnîrescu
A S A
R I T
Se tescuește ziua — poamă stoarsă —
Dă glas Octomvre n viile naturii.
Ca mustul tânăr soarele se varsă
Pe buza tremurată a pădurii.
Azi-mâne chiotind și eu, și eu
încep culesul mare al vieții;
In pieptul meu atârnă tot mai greu,
S'au copt bag-seama strugurii tristeții.
Prieteni ! facem chef cum n’a fost altul.
Din inimă vă torn ca din ulcior.
Cu hore noui vom desfunda înaltul
Tăriilor aprins ca un bujor.
In pas bălăbănit suim pe deal,
Țâșnesc de sânge boabele prea coapte
Și beți de vinul vechiului Ardeal
Noi desbumbăm de stele fata Noapte.
Risirit
1749
In mână strângem luna ca un sân
Și-i rupem vălul de mireasă nouă —
Tovarăși I vreau cu Noaptea să rămân
Ca să-i sărut privirile de rouă.
Dar când porumbii zorilor vor prinde
Pe coperișul cerului să joace,
Eu liniștit pe jos mă voi întinde
învăluit cu-a’ morții reci cojoace.
Voi să veghiați ! O zi va răsări
Cum alta încă nimeni nu cunoaște.
Bătrânele păduri vor chiui:
Un tânăr soare munții grei vor naște !
M. Beniuc
SALCIE, TOAMNA
A obosit, purtând povara
Luminii, ce i-o toarse vara
Pe frunze și pe ramuri moi,
Și-i dă lumina înapoi.
Cu mâini de umbră, blânde foarte,
O ’mbracă toamna pentru moarte
Și-i strânge 'n preajmă, depe drum,
Găteli de negură și fum.
Găteli de mort, găteli de lună.
Un clopot alb de nufăr sună
Și-un pâlc de papură, din glod,
înalță steaguri de prohod.
Luminărind în depărtare,
Luceferi ard de 'nmormântare
Și lima, scrisă pe senin,
Desprinde pânze lungi de in.
1750
Vasite I. Posteuci
In liniștea din țărm de ape
Mormânt de umbră să se sape
Și cerul plumbuit și greu
Pecetluească somnul său.
Gh. Tuleș
ELEGIE
Ne lași în urmă, prăbușiți sub bătrânețe
Voinicul taichii ascultat de sate și feciori...
De-acuma cântecul ce zări o să-ți învețe,
Pe cine-om aștepta, de-acum, de sărbători ?
Ci nimeni nu ne-o mai ceti în Biblii
C’avem porunci întru sudoarea frunții.
Degeaba ți-a dorit mămuca ziua nunții
Să-ți joace zestrea multă n pontul diblii...
Că tot te-om aștepta: mai singuri, mai bătrâni,
Să vii din țintirimul de pe Dealul Mare,
Și ți-om aprinde, sărbătoarea, câte-o lumânare;
Brânduși ți-om prăsădi cu nlăcrimate mâni...
Și ne-om ruga pân’va suna și ceasul mare
Când li-î trimite rana din plămâni ’napoi,
Să se deschidă vremile și pentru noi
Că n am avut iertare, nici noroc sub soare.
Vasile I. Posteucă
GR AIA HAIDUCUL
Pentru dreptatea — grâul cerului,
M'aș coace ’n cea mai vânătă 'nchisoare.
Mi-e dragă fapta pasul când i-e mare,
Ca unui șoim răcoarea sborului.
Măi pașă, cu mustața de spațiu,
Dă-mi uitătura să-ți șuer în ea
Și uită-te fudulule 'ntr'a mea
Să-i vezi măsura blănii de sicriu.
I. D. Pietrari
O NOUĂ IPOTEZA IN EXPLICAREA
ARTEI POPULARE
Un domeniu mai viu controversat, mai plin de surprize, mai
tainic decât cel al artei populare, e greu de găsit. Dacă în genere
strădaniile cercetătorilor s’au îndreptat asupra operelor artei culte,
izbutind adesea a le explica istoric sau estetic, arta populară n’a
avut norocul unei solicitări mai atente și al unei examinări mai
profunde. Faptul se datorește mai întâi — desigur — recentei ei
descoperiri. Sub semnul curiozității democratice a romantismului,
după desvăluirea farmecului și energiei cântecului popular la în-
ceputul veacului trecut, a urmat abia la sfârșitul lui, descoperirea
noului continent al artei populare. Dacă socotim ’ucrarea lui Alois
Riegl (1894: Volkskunst, Hausfleiss und Hausindustrie) ca prima
cercetare mai de seamă în acest domeniu, atunci nici cinci decenii
nu ne despart de începuturile examinării științifice a artei popu-
lare. Adăugăm apoi de îndată că nici măcar în acest scurt răstimp
nu s'a urmat drumul metodologic cel mai potrivit. Dimpotrivă chiar.
Explicarea artei populare s’a pierdut de cele mai multe ori în liris-
mul unei laude naive și ieftine. Fantezia sclipitoare a unor cerce-
tători romantici, a căror speță continuă a se manifesta încă în
toate țările europene de astăzi, sburdă fericită pe câmpul celor mai
infantile ipoteze. Arta populară e de multe ori un adevărat pam-
pas al nărăvașelor minți de studioși ce-și deschid drumuri prin în-
câlcitele ei desișuri, cu securea unei naive îndrăsneli. Cu astfel
de metode, firește, cercetarea n'a putut pătrunde prea departe.
Din fericire n’au lipsit nici glasuri autorizate, al căror cuvânt
să arunce cel puțin ’umini parțiale asupra fenomenului artistic
popular. Contribuția lor trebue negreșit citată și critic înfățișată
înainte de a poposi asunra ultimei ipoteze explicative pe care
ne-am propus a o prezenta mai jos.
Se cade să amintim astfel mai întâi strădania renumitului isto-
ric al artei care a fost Alois Riegl. Explicarea sa, istoricește una din
primele, se situiază în câmpul materialismului istoric ap’icat artei.
E o 1ămurire de factură economică. Arta populară îi apare lui Riegl
ca o expresie suficientă și necesară a economiei familiale închise,
aceea ce a numit el «Hausf eîss», structură economică în care pro-
ducătorul e și consumatorul propriilor sale va’ori. Arta populară
5
Al. Dima
1752
t \
î * t
ne întâmpină dar ca un produs al familiei țărănești, făurit pentru
propriile ei nevoi. De aci și realizările estetice ale acestei arte care
se confecționează în cantități mici și cu toată grija de către crea-
torul ce și-o dăruește de fapt sieși. Exemplificări ale unei astfel de
arte găsește Riegl la țăranii români din Bucovina, care nu cunosc
deloc — scrie el — conceptul capitalului și nici nu le trece prin
gând să-și vândă sau cel puțin să-și împrumute produsele artistice.
Cu economia familială închisă, arta populară apare sau piere. Dis-
frugându-se prin naturală evoluție fundamentul economic, «supra-
structura artistică» dispare de'a sine făcând inoperantă orice acți-
ne de salvare a artei populare.
Materialista explicare de mai sus își desvăluește ușor caduci-
tatea prin însuși sâmburele ei principial. Condiția economică e fără
îndoială un determinant important al artei populare fără a fi însă
în același timp cauza ei necesară și suficientă. Valorile artistice în
special nu se pot lămuri din jocul re’ativ mecanic al forțelor eco-
nomice. Explicarea lui Riegl reduce apoi simțitor sfera obiectelor
artei populare. Operele meșteșugarilor populari — iconari, tâm-
plari, zugravi, producători de jucării — sunt pe nedrept eliminate
din raza conceptului pe motivul că ele au depășit stadiul econo-
miei familiale printr'unul industrial. E însă evident că și lucrările lor
aparțin artei populare odată ce cunosc o vie răspândire în stratu-
rile de jos, care-și manifestă o aderență susținută față de gustul a-
cestor meșteșugari, țărani ei înșiși.
Explicarea lui Alois Riegl nu este totuși lipsită de o importantă
contribuție pozitivă, pe care cercetările ulterioare au reținut-o: înră-
dăcinarea adâncă a artei populare în mediul ei creator, natural, in
pământul ei țărănesc, în condițiile producerii ei firești.
Direcția materialistă a lui Riegl a cunoscut însă și alți ade-
renți, dintre cari trebue citat în special numele lui Herbert Kiihn.
Cu el, explicarea economică ia o înfățișare mecanicistă severă.
Arta popu’ară exprimă efectul răspicat al economiei agrare și apare
în mod necesar cu aceasta. H. Kiihn depășește apoi stadiul unei
explicări generale încercând a lămuri mai departe stilul estetic al
artei populare chiar. Naturalismul estetic îi apare cercetătorului
nostru ca fiind expresia ob’igatorie a economiei popoarelor de
vânători și pescari, în timp ce abstractismul e opera economiei a-
gricole. Simțul observației e într'adevăr atât de desvoltat la popoa-
rele de vânători sau pescari încât înregistrarea artistică a modelu-
rilor naturale ne apare ca foarte firească. Dimpotivă, preocupările
agricultorului se îndreaptă dincolo de lumea fenomenală către pu-
terile tainice cari o cârmuesc și pe care le exprimă în arta sa doar
O nouț ipoteză In explicarea arfei populare
1753
prin schițe și simboale în forme abstracte; de aci vădita tradiție ex-
presionistă a artei populare. După cum se vede, explicarea lui Kiihn.
cu tot materialismul ei istoric, se străduește a pătrunde în siera
artisticului chiar. Obiecția ce i se poate aduce însă constă în rigi-
ditatea și generalitatea caracterizării artei populare ca fiind exclusiv
de tip expresionist, așa cum numai în mod dominant este. De ase-
meni fundamentul economic al acestei exegeze sacrifică prea mult
determinismul spiritual al artei popu'are. Către un astfel de țel se
vor îndrepta insă strădaniile cercetătorilor ei ulteriori. Printre ei,
contribuția metafizică a lui Woringer își are o însemnătate care
merită a fi subliniată. Cu lămuririle acestui gânditor pătrundem în
sfera unei lumi spirituale pe care materialismul istoric a ignorat-o
în mare pare. Cele două tipuri fundamentale artistice, cari sunt
după autoru1 citat — cel abstract și cel simpatetic —, își au expli-
carea în sentimentul metafizic față de lumea fenomenală pe care
omul nu și-a putut-o supune sau cu care a isbutit a deveni familiar,
reșind apoi a o domina. Cum arta populară aparține tipului abstract,
lămurirea ei metafizică ar consta dar în teama țăranului de varie-
tatea și capricii’e puterilor naturii, a căror legislație nu și-a putut-o
însă însuși. E necesar să observăm încă de îndată că un astfel de
sentiment nu domnește exclusiv și imperialist în suf'etul țărănesc.
I ui i se alătură tot mai mult o înțelegere umană a periodicității fe-
nomenelor naturale ca și adesea o profundă împăcare cu mersul lor,
predeterminat divin. Formele abstracte ale artei populare par a se
datora mai îndată încercării mistice și magice de a stăpâni mani-
festările naturii pe căile naive ale mentalității primitive. Nu ne
af'ăm dar în fața unei atitudini de evitare a unei naturi opozițio-
niste, ci dimpotrivă ne întâmpină o tendință de a-i pătrunde misterul
și de a și-o apropia.
Explicarea spiritualistă ia apoi la un cercetător contemporan,
Konrad Hahm, directorul Muzeului etnografic din Berlin, o formă
pur etnografică. Arta populară nu poate fi lămurită pentru acesta
decât în cadrul obiceiurilor țărănești, ale ceremonii’or și ritualelor
care însoțesc fenomenele naturii tot timpul anului. Cu această po-
ziție ancorăm mai precis în spiritual, delimitând mediul etnografic
în care arta populară apare, ambianța ei naturală, fără a obține însă
explicții mai adecvate.
O adâncire a fenomenului artistic popular s'a realizat în sfârșit
cu ajutorul direcției istoriciste și tradiționaliste. In fruntea ei în-
tâ’.nim pe cercetătorul vienez Karl Spiess care a pus în relief forța
conservatoare, care perpetuiază bunurile artei preistorice până în
zilele noastre. Concepția lui, împărtășită de altfel de o întreagă serie
1754
Al. Dima
de cercetători, accentuiază în mod deosebit caracterul impersonal
al artei populare odată ce formele și spiritul ei trascend pe individ
venind de pe panta generațiilor colective ale trecutului. Dacă ex-
plicarea tradiționalistă a artei populare, care-și are de altfel pre-
cursori mai vechi, aduce o contribuție de seamă prin sublinierea di-
mensiunii timpului, caracterul ei impersonal ni se pare prea ascuțit
reliefat în comparație cu trăsătura personală a artei culte. Căci
este evident că arta populară nu e lipsită de accente personale, după
cum arta cultă nu e rareori învăluită în anonimatul co ectiv. Nume
de personalități creatoare în arta populară sunt numeroase, iar
cercetările monografice pe teren descopăr tot mai multe talente in-
dividuale. Anume perioade ale artei culte, ca de pildă evul mediu
bisericesc, au un pronunțat caracter impersonal, colectiv.
Pe aceeași linie a istoricismu ui se situiază și explicația care se
ridică la rangul unui sistem etnografic a lui Hans Naumann, după
care arta populară e domeniul imitării valorilor artistice culte și al
degradării lor concomitente. Reluând cercetări mai vechi ca cele ale
lui lohn Meier pentru poezie și Forrer pentru plastică, H. Naumann
a socotit că a descoperit prin a sa teorie a lui «gesunkenes Kul-
turgut» cheia exp'icativă cea mai de seamă. Dacă vederile lui se
aplică într’adevăr pe un întins sector al artei populare, care moș-
tenește formele cele culte multă vreme după dispariția lor în cla-
sele de sus, nu e mai puțin just că ea nu poate fi redusă cu toată
bogăția ei uimitoare, cu toată energia ei străveche, la rolul unei
umi’e imitatoare. Spiritul original nu i-1 putem contesta odată ce
atât selecția valorilor împrumutate cât și transformarea lor pro-
fundă dovedește contrariul. Pe de altă parte, Hans Naumann însuși
alătură lui «gesunkenes Kulturgut», «bunul primitiv al comunității»,
moștenirea ei milenară deci sau expresia de fiecare clipă a vieții
colective, anonime. Relieful impunător cu care-și accentuiază teoria
«bunu’ui cultural coborît de sus» anemiază cu totul însă elemen-
tul tradiționalist, colectiv și original.
Cu această sumară, dar esențială prezentare critică a princi-
pale’or so'uții ale problemei artei populare, aiungem în sfârșit la
va’oroasa contribuție pe care ne-am propus a o înfățișa aci și care
aparține cercetătorului Frederik Adama van Scheltema (1938, Die
deutsche Volkskunst und ihre Beziehungen zur german'schen Vor-
zeit») cunoscut mai întâi prin studii'e sale privind arta preistorică
a Nordului (1936: Die Kunst unserer Vorzeit), incitatoare da bogate
sugestii pentru înțelegerea artei populare.
Privită în principiile ei constitutive, vederea lui Scheltema în-
seamnă o vădită reecțiune împotriva mai sus citatei teorii a lui
O nouă ipoteză In explicarea artei populare
1755
Naumann. Departe cie a fi o simplă și pasivă imitatoare a mode-
lelor culte, arta populară își are o fizionomie puternic distinctă, ori-
ginală, datorită fundamentului țărănesc pe care se ridică. Faptul a
mai fost afirmat desigur ca idee generală de Riegl, Kuhn și ațâți
alți cercetători. Vom vedea de îndată care este specificul contribu-
ției lui Scheltema. Să arătăm însă mai întâiu că explicația autoru-
lui nostru are multe puncte de contact cu direcția reprezentată de
Spiess, cu tradiționalismul cu rădăcini în preistorie. Ceea ce îl dis-
tinge însă pe Scheltema, atât de acesta cât și de ceilalți cercetă-
tori, e caracterul structural al explicației sale. Arta populară își
datorește specificul și valoarea ei categoriei spirituale a țărănimii
cu concepția ei de viață distinctă, cu felul ei particular de a fi,
care oricând în cursul istoriei alcătuește o mentalitate profund
diferențiată. Apărând încă din epoca neolitică, îndată după nomada
viață a vânătorilor și pescarilor, țărănimea prin noua sa ocupație:
agricultura, s’a legat adânc de pământu'-mumă în care și-a pus toate
nădejdile, încredințându-i-se pe de-a’ntregul. Mentalitatea ei s’a
cristalizat deplin de pe atunci promovându-se autonomia ca un
principiu din care — în mod firesc — se desvoltă întreaga corolă a
spiritualității lui țărănești. Această profundă legătură cu pământul
a alcătuit fundamentul unei religii natura’e ce s’a cristalizat în
cultul solar ca principiu bărbătesc-generator al vieții și deci și al
roadelor câmpului, și în cultul pământului-mumă ca principiu feme-
nin, generat. Pe stâlpii acestei cred nțe s’a înălțat o v ață spirituală
țărănească, ale cărei manifestări nu trebuesc căutate numai în preis-
torie, ci și în arta populară a zilelor noastre. Va’oarea contribuției
lui Scheltema constă tocmai în aprinsa pasiune cu care încearcă a
cuprinde continuitatea milenară a vieții țărănești; paralelismul fe-
nomenelor preistorice și a celor actuale în artă spre a face sensibilă
existența unei structuri rurale, agricole cu creațiuni universa’e și
eterne. E — fără îndoială — un important pas înainte, care merită a
fi cunoscut și discutat mai de aproape.
Paralela artă preistorică — artă populară devine posibilă da-
torită faptului fericit al unei cunoașteri apreciabile a primului ter-
men al comparației. Viața țărănimii preistorice a fost într’adevăr
reconstituită în locuința ei, în uneltele ei, în manifestările econo-
mice și artistice mai de seamă. Cum Scheltema este el însuși un
erudit cercetător a’ acestui domeniu, desvo’tările sale au caracterul
unei autorități. Să le expunem însă în liniile lor mari.
Urme ale cultului solar, manifestări ale «principiului periferic
masculin» — cum scrie autorul nostru —, pot fi încă identificate în
arta țărănească a vremii celei mai noi, în fenomene cari par to-
1755
Al. Dima
tuși a nu mai avea legătură cu străvechea adorație a zeului dătător
de viață.Iată un șir de exemple dat de Scheltema. Pe domeniul jo-
curilor și ai dansuiui popular nu este oare cazul să recunoaștem, în
cercul pe care dansatorul îl descrie în jurul femeii, reconstituirea
drumului solar în jurul pământului-mumă? In jocurile țărănești, în
care esențialul e lovirea unui țel cu ajutorul unei lib, nu se ancunde
aceeași poveste ? In genere dansurile țărănești în cerc, cum e de
pildă și hora noastră, atunci când se învârtesc în jurul unui perso-
nagiu central, nu reamintesc același fenomen ? Ordonarea comuni-
tăților populare în cercuri cu prilejul reuniunilor de tot felul pare
— crede Scheltema — a desvălui același principiu. Urmele cu tului
solar apar însă cu mai multă limpezime in motivele artei populare,
in simboalele crucii închise în cerc de origine precreștină, pe care
le întâlnim deopotrivă în preistorie ca și in ornamentele artei popu-
lare, ale Svasticei ce ne întâmpină din epoca bronzului și până as-
tăzi, ale roții cu multe raze sau ale stelei cu 6 colțuri care împodo-
bește și porțile noastre țărănești. In toate aceste semne, țăranul de
odinioară și-a reprezentat principiul masculin-generator: soarele,
păstrându-le până în arta populară a zilelor noastre. Se subordo-
nează apoi mai departe aceleiași categorii motive ca pasări ce
sboară spre soare etc. Pe de altă parte, aceeași naturală religie ță-
rănească îngrijește de cultul principiului femenin al pământu'ui-
mumă și al fenomenelor sale. Urmele lui par o stărui până și în for-
me creștine. In adorația atât de aprinsă a celor de jos pentru Maica
Domnului, ale cărei icoane se adună și în satele românești în nu-
mărul cel mai mare, Scheltema vede o continuare —sub noi aspecte
— a închinării în fața principiului generator al pământului dătător
și el de rod. Dar însăși forma triunghiulară, pe care o îmbracă une-
ori reprezentarea Sf. Marii, trădează silueta pomului vieții (Lebens-
baum), străvechiul simbol al principiului femenin, rodit. Pe aceeași
linie, pătrunde apoi Sche’tema în domeniu’ portu’ui popu’ar, pă-
rându-i-se a recunoaște în bogățiile podoabei femeii, ale miresei în
special, simbolizarea exuberanței vegetației pământului ca principiu
femenin. Cultul pământului-mumă ne mai întâmpină și în cazul în
care crucile, capelele și bisericile creștine sunt ridicate ca în pre-
istorie, pe movile de pământ, între arbori, izolându-se astfel ca
semne sfinte ce sunt, de restu1 peisaju’ui. Vechiul cult păgân e
moștenit dela creștinism care fără să-și dea seama, valorifică din
nou spiritualitatea re.ligei naturale preistorice. Se adaugă apoi și aci
motivele simbolice ale artei populare cari par a scunde acelaș cult.
In fruntea lor se situiază desigur acel pom a! vieții socotit de ori-
gină orientală, dar care exprimă cu mare proprietate închinarea ță-
O noul ipotezi in explicarea ariei populare	1757
ranului de odinioară în fața principiului femenin al pământului,
veșnic tânăr prin vegetația ce-i revine mereu. Dar paralelismele
preistorico-populare ale lui Scheltema sunt mult mai bogate ca
exemplele de mai sus. Cercetătorul nostru ne pomenește astfel îm-
podobirea zidurilor pe dinlăuntru și pe dinafară la casele țărănești
care reia vechiul obiceiu preistoric al ornamentării pereților de peș-
teri, formele asemănătoare ale figurilor votive în epoca pietrei și
astăzi, structura vaselor, cu chipuri de animale, pasări, decorația
vaselor, încrestături ș. a. Citarea lor completă ar interesa numai pe
cercetătorul de amănunt, fără a duce la o luminare mai vie a li-
niilor mari ale prob.emei. Asupra acestora va trebui insă să po-
posim acum.
Că formele artei preistorice au crescut din cultul solar și ai
pământului, e o afirmare care nu poate fi contestată. Țărănimea
preistorică și-a închegat structura ei spirituală din aceste caractere
foarte firești omului legat de pământ. Faptul conservării apoi în
arta populară a numeroase’or forme preistorice ca cele citate mai
sus, nu poate fi de asemeni pus la îndoială. Și alți cercetători au
urmat de altfel, mai de mult acest drum. Se naște însă întrebarea :
mai este țărănimea vremii noastre adecvată conștient la principiile
străvechiului cult al religiei naturale sau a moștenit numai forme
artistice lipsite de orice conținut semnificativ, simple fosile a'e
unei epoci dispărute pentru totdeauna? Opinia lui Scheltema e aci
categorică. Arta populară a vremii noastre nu e numai moșteni-
toarea unui depozit de forme moarte, ci exprimă — în mod activ —
aceeași spiritualitate țărănească a preistoriei sub aspecte noi. Căci
fără îndoială, toată lucrarea autorului izvorăște din acest gând ini-
țial într'adevăr ispititor. Se verifică însă în mod general și dela caz
la caz, această ipoteză? Răspunsul nu poate fi cu ușurință dat. Teo-
retic, deductiv vorbind, perpetuarea formelor artistice preistorice
nu s’ar putea explica pentru o perioadă de timp atât de înde un-
gată prin simpla lor transmitere mecanică prin puterea tradiției. O
înțelegere și aderență la sensul lor ar fi trebuit să se producă, alt-
fel firul tradițional s’ar fi întrerupt odată. Și totuși realitatea nu
este aceasta. Țărănimea pare a fi pierdut în foarte multe ținuturi
conștiința semnificației formelor artistice preistorice, cari stăruiesc
totuși îndeplinind alte funcțiuni, de ordin estetic, religios-creștin,
socia', etc. Este astfel cazul verificat de cercetările drăgușene ale
semnatarului acestor rânduri, care a întrebat un număr apreciabil
de informatori asupra semnificației unor motive ca steaua cu 6 col-
țri, pomul vieții, crucea-roată fără a putea descoperi păstrarea vre-
unui tâlc străvechiu. Funcțiunea religioasă în sens creștin sau cea
1758
Al. Dima
pur ornamentală, au fost trădate de informatorii noștri. Firește nu
avem dreptul generalizării constatărilor personale, rezultate ale unei
cercetări restrânse, dar ne putem îndoi totuși, cel puțin metodolo-
gic, de valabilitatea generală a teoriei lui Scheltema. Cu atât mai
mult cu cât o parte din exemplele sale ca unele mai sus citate nu
par convingătoare. (Vezi de pildă, simbolizarea mersului solar prin
cercul danțului popular, împodobirea miresii ca semn al bogăției
pământului fructificat, etc.) Verificarea teoriei urmează a se între-
prinde dela caz la caz, folosind mai ales metoda cercetării directe la
teren care va trebui prin anchete stăruitoare să descopere modali-
tatea și gradul aderenței populare la vechile principii ale religiei
naturale. Școala sociologică românească va aduce în această di-
recție lumini hotărîtoare.
Contribuția lui Scheltema își are însă valoarea ei deosebită în
precizarea cu o fină intuiție a multor para’elisme necunoscute din-
tre arta preistorică și cea populară ca și în adâncirea explicării tra-
diționaliste printr'una structurală, păcătuind însă prin spiritul de
sistem în care vrea să ordoneze datele atât de variate și capricioase
ale fenomenelor artistice populare.
Al. Dima
Miinchen 1939.
U N
FILOSOF
NECUNOSCUT
Unul dintre noi, fiindcă nimeni nu mai vorbea, s'a apucat, la
sfârșitul mesei, să rezume o conferință la care asistase chiar în ziua
aceia : «Vieața și opera lui Nietzsche». L-am ascultat cu toții, cu
resemnare, și când a încheiat, unchiul Gheorghiță, cu glasul lui
domol, cu darul lui de a istorisi pe îndelete și fără să râdă nici-
odată, a început și el să istorisească vieața și opera unui filosof
necunoscut. El a făcut mai întâi, în două cuvinte, și cu licăriri și-
rete în privire, observațiunea că există o fi’osofie profană și una
cultă, așa cum există o muzică profană și una cultă, o poezie pro-
fană și una cultă, și a adăugat că filosoful, a cărui vieață o va re-
zuma, nu are nicio afinitate cu cei din categoria superioară din care
face parte Nietzsche...
Caut să-i reproduc cuvintele așa cum le-a rostit unchiul Gheor-
ghiță, cu exactitatea relativă a unei memorii ca oricare alta.
Când l-am cunoscut, a început unchiul Gheorghiță, filosoful a
cărui vieață voi încerca să v'o rezum, avea o bărbierit mică pe
strada Romană. Pe urmă și-a mutat-o în Sfinți. Și mai târziu a des-
chis una pe Bulevard. La început i-a mers bine, pe urmă mai puțin
bin<= și acum în urmă îi merge rău. Acum rade și tunde la domiciliu.
Din diversele lui peregrinări, a rămas cu câțiva devotați pe care îi
vizitează în anumite zile sorocite de mai înainte, pe care îi tunde
după capriciile fiecăruia și pe care-i învese'ește sau îi supără după
digestia fiecăruia. Printre aceștia mă prenumăr și eu.
Când l-am cunoscut în Romană, nu avea mai mult de treizeci
și cinci de ani. Se îmbrăca bine, era chipeș, și era logodit, — o lo-
godnă care dura de mai bine de un an. Era pe vremea aceia vesel
și jovial; acum e căsătorit, obosit și resemnat. Pasiunile lui ini-
țiale au rămas, însă, aceleași: e ace’aș meloman frânt de pasiunea
lui, și acelaș filosof, în ore libere. In ultimul timp însă, me1omania
lui pare totuși a se fi atenuat, cu vârsta și cu greutățile vieții din
ce în ce mai mari. Dragostea lui de filosofie, pare în schimb și mai
puternică.
Cunoștea, desigur, vreun solist sau vreun funcționar dela Operă,
care îi dădea bilete gratis, fiindcă n’a fost representație care să-i
scape. își cumpărase omul smoching, — îi mergeau treburile bine, —
1760
Nlcolae Oiteicu
și acolo, în foyerul Operei unde l-am întâlnit de câteva ori, înalt
cum era, ras proaspăt, fățos și singuratec, atrăgea privirile cucoa-
nelor. Și el se mulțumea să zâmbească discret și să închidă puțin
din ochi, punându-și în valoare genele pe care le avea lungi și ar-
cuite. A doua zi, în prăvălia lui de pe Romană, făcea cu compe-
tență ’n glas critica representațieî din ajun. Fusese de cincisprezece
ori la Carmen, de douăzeci de ori la Rigoletto, de zece ori la Bărbie-
rul, de douăsprezece ori la Ballo in Maschera și a auzit și pe ai
noștri toți, și celebritățile streine care veneau pe la noi. De tenori
avea o listă cronologică, ținută la zi, care începea cu Băjenaru și
dura o pagină întreagă, până la cei de azi; de bași, una care înce-
pea cu Teodorescu; de baritoni care începea cu Aurel Eliade; și
străinii erau intercalați cronologic printre ai noștri și avea, fiecare,
calificative speciale. Batistini, de pi dă, era «excepțional»; basul
Teodorescu avea următoarea notiță critică : «voce mare, școală
mică»; Băjenaru era notat cu «dulce, dulce, dar manechin». Era o
cântăreață italiană, Tina de Spada, care-i plăcuse lui mai mult și pe
care a notat-o «privighetoare». Era un tenor calificat «pițigoi». Erau
câțiva «câini», câteva «pisici...»
Mai târziu, mult mai târziu, după ce s’a mutat din Romană în
Sfinți, și de aici în Bulevard, nu mai scotea listele să le citească; le
știa pe dinafară.
Mi-a devenit simpatic și i-am îngăduit ani dearândul și critica
lui muzicală, și filosofia lui zilnică, dintr’o întâmplare care-și are
hazul ei.
Pe vremea aceia, vecin cu el pe Romană, mă bărbieream la el
în fiecare zi. Intr'o zi de Luni, în luna Iunie, în vreme ce-mi așeza
șervetul sub bărbie, mă uit la el prin oglindă și-i văd ochiul drept
vânăt, micșorat, lăcrămând.
— Da ce ți s'a întâmplat, Mișule ?
— Poftim ?
— Ce e cu ochiul d-tale ?
— Cu ochiul meu ? Hm !... Știi că aseară s’a dat Traviata și
n’am fost...
Am crezut că vrea să schimbe vorba și l-am lăsat.
— Nu mă întrebi de ce n’am fost?
— Nu te întreb.
— Nu-i nimic... îți răspund, fiindcă tot m'ai întrebat indirect.
— Cum indirect ?
— N’ai întrebat ce e cu ochiul meu? Să-ți răspund: n’am fost
Ia Traviata fiindcă aseară ochiul meu era și mai umflat.
A tăcut un moment și a început să mă săpuneze cu energie.
Un filosof necunoscut
I7tjl
— Nu mă întrebi de ce? Că adineauri m’ai întrebat.
— Nu te mai întreb «de ce» pentrucă văd că te-ai înfuriat
și-mi vâri săpun în gurăl
— Pardon ! Adică nu, zău, ce ești d-ta de vină ? Dar dacă
vine Manolescu în prăvălie, cât e el de client vechi, îi rup pi-
cioarele!
— Care Manolescu?
— Avocatul Mano’eseu, ăla cu ochelari.
II cunoșteam tot dm prăvălia lui pe avocatul Manolescu. Era
un tânăr potolit și cumsecade. Am început să deviu curios. In spe-
cial, râsul înfundat al calfei, un tip de șmecher de mahala, cu urechi
lungi și despărțite de cap, care bărbierea pe altul la oglinda de a ă-
turi, m’a determinat să-l fac să vorbească.
— Dar ce ți-a făcut Manolescu?
— Ce mi-a făcut Manolescu ?•..
S'a retras doi pași, cu briciul în mână, și, roșu de indignare, a
început să istorisească. Băiatul de alături, calfa cu urechile lungi,
era și el roșu de râs reținut. II vedeam cu vinele gâtului umflate,
cum își mușca buzele.
— Sâmbătă, domnule Georgică, a intrat în prăvălie la mine,
pe la ora nouă, avocatul Manolescu. L-am ras, l-am potrivit, i-am
perforat abonamentul, și, la plecare, când să-și pună pălăria, bagă
mâna în buzunar și scoate un pachet de țigări. Zice: «Domnule Mișu,
vrei o țigaretă străină?» Zic: «Vreau dacă-mi dai». Zice: «Uite că-ți
dau una. Nu-ți dau mai multe că sunt scumpe. Tutun turcesc... Ex-
ce'ente!» Zic: «Mulțumesc, dar n'o fumez acum, o fumez după masă».
Când a ajuns cu povestirea aici, Mișu și-a schimbat atitudi-
nea narativă și a luat una filosofică. A zâmbit cu amărăciune re-
semnată și a continuat:
— Au dreptate, domnule Georgică, Persanii, când vorbesc așa
cum vorbesc de fatalitate și de soarta noastră, a fiecăruia... Când
am scos țigarea, după masă, când am văzut-o cu vârful aurit, mi-am
zis: S’o fumez mai bine mâine, când voi ieși cu Sofița la plimbare.
Că dacă era s’o fumez atunci, exploda, domnule, atunci, și nu se
mai întâmpla nimic.
II întrerup, că nu pricepeam.
— Cine să explodeze ?
— Țigarea.
— Cum țigarea ?
— Da, domnule, țigarea, că era din alea cu praf de pușcă la
mijloc, care exploatează când aiunge focul acolo! A doua zi, Dumi-
nică, vine Sofița dimineața la mine și plec cu ea la plimbare. O por-
1762
Nicolao Oftescu
nim la braț, pe Romană, o facem la stânga, pe Dorobanți, și prin
dreptul străzii Atena, scot, domnule, țigarea, și o pun cu ifos în gură.
Ba mai și spun, cu satisfacție, că e tutun «turcesc» 1 Sofița, când a
văzut-o cu vârful aurit, a spus: «măi, măi, măi... Ce lux, ce lux!»
Mergeam așa țanțoș, cu Soiița alături și cu țigarea în gură, când
acolo unde Dorobanților o cârmește spre Biserica Albă, îmi iese
înainte locotenentul Nisiparu. II cunoșteam din vedere. Trebue
să-l știi și d-ta: ăla înaltul, din cavalerie, cu mustața cărăbuș... Lo-
cotenentul se oprește în fața mea și-mi spune: «îmi dai voie»? Avea
între degete o țigaretă și-mi cerea foc. Zic: «Cum nu, cu plăcere»,
și-i întind țigarea sub nas. Locotenentul începe să pufăie din țiga-
rea lui ca să sugă focul dela mine, când deodată, poc, poc, fîss...
l-am împroșcat cu fum și iarbă de i-am pârlit mustața. Când s'a du-
mirit, după o clipă, — eu înlemnisem, — m’am pomenit cu un pumn
în ochiul drept și cu două palme. «Porcu’e, măgarule!» «Stai dom-
nule, nu da că sunt o victimă»! «Ce victimă, porcule?»... Vezi și
d-ta ce a putut să fie această scenă de operă comică...
A început din ncu să mă săpunească.
— Dacă-1 prind pe Manolescu pe aici...
Atunci am auzit un sughiț de râs înfundat. Calfa, deși cunoștea
întâmplarea, nu și-a mai putut ține râsul și l-a prins ceva așa, ca
un strănut sugrumat.
— Strănuți, hai? Când te-oi pocni odată, cu voia dumnealor,
peste urechi, ai să zici că auzi uvertura din Trovatore, pezeven-
ghiule !
Timp de o lună întreagă a istorisit tuturor întâmplarea și ne
ținea pe toți clienții la curent cu reclamația făcută la comenduire
împotriva locotenentului. Nu știu ce i-a spus însă avocatul Mano-
lescu, că nu numai că venea ca și altădată în prăvălia lui Mișu, dar
era acum clientul preferat. Reclamația la comenduire a redactat-o
el și aveau conversațiuni șoptite, care toate se încheiau cu: «Prea
bine, domnule avocat! Mulțumesc, dcmnu’e Manolescu!»
Pe urmă, în Septembrie, când iar ne-am întâlnit cu toții, toate
acestea au fost uitate. Sofița, logodnica lui, trecuse pe primul plan
al discuțiunilor cu clienții.
Pe domnișoara Sofița am cunoscut-o și eu. Era fată înaltă, tru-
peșă, și cu ochii negri, jucăuși. Avea și o umbră de mustață, cum
le stă bine brunelor. A intrat într'o zi în prăvălie, iar Mișu, care
devenea stângaci în presența ei, m’a presentat așa cum eram, cu
obrazul pe jumătate ras, pe jumătate săpunit. Domnișoara Sofița și-a
înfipt niște ochi isteți, care nu cunoșteau timiditatea, în ochii mei
și în ochii clientului de’a oglinda de alături, ne-a examinat câteva
Un filoiof necunoscut
1763
clipe cu o atențiune vădită, și-a mușcat buza de jos ca să ne arate
că are dinți a^bx și sanaLoși, pe urmă, fără nicio grijă de pielea obra-
zului meu, i-a spus grăbită :
— Dă-i zor, Mișule, că am întârziat.
Era evident un lucru, și pentru clientul de alături și pentru
mine, că nu eram pe placul domnișoarei Sofița. Mișu, umil și cucerit
de tonul ei categoric, m'a bărbierit într'o clipă și a plecat cu ea,
grăbit și fericit.
Despre ea, în prima epocă a logodnei lui, ne vorbea cam așa :
— O iau, domnule, o iau, pentrucă e o femeie și jumătate ! E
o femeie mândră și cu draci. Și ambițioasă, domnule, ca Vidra din
piesa lui Hașdeu. Să-l pună dracul pe unul să-i ciupească ceva curte,
că dă de dracu cu ea !
Primele luni de logodnă au fost lunile iluziilor, cum se în-
tâmplă totdeauna. Era șireată, știa să-i vorbească, și Mișu era ame-
țit de dragoste Fiindcă ei îi plăcea mai mult teatrul decât Opera,
o ducea Mișu la teatru. Ii mergea atunci bine și cu dragostea și cu
prăvălia și era Mișu fericit. Nunta întârzia, totuși. Nunta întârzia
fiindcă se mai tocmeau încă niște mătuși, care făcuseră vorba, pen-
tru zestre, și nu se ajungeau s'o rotunjească... Pe urmă, idila a în-
ceput să se coloreze dramatic. Drama, care n'a degenerat în trage-
die, a început așa. I-a găsit Mișu în poșeta pe care i-o dăruise, două
scrisori dela un oarecare Ionel. Ionel era văr al Sofiței, sau nu era
văr — nu știa prea bine Mișu — cu care ea copilărise și care în-
cheia scrisorile cu «te sărut dulce, etc.» Acest «etc.» îl turbura mai
cu seamă pe Mișu. Și după cum o credea, sau nu o credea, avea
bietul Mișu remușcări că a bănuit-o, sau trecea prin amărăciunile
geloziei.
— Am aflat. Acum știu totul. N'a fost nimic între ei, dar ab-
solut nimic! își spun așa pe nume, cum își spuneau când ea era o
codană și e1 un mucos... Și și-au scris oamenii bilete, că n’au ce
face. Atât ! Nimic mai mult ! Chiar sărutările «alea dulci» n'au fost
niciodată altfel decât scrise. L-am văzut pe Ionel. Mi l-a arătat So-
fița. Este așa... un tip de mardeiaș de mahala, cu puțini barbeți un-
gurești și cu o tăetură la buză. Cum să-l placă Sofița, domnule, pe
mitocanul ăla? Suntem noi, bărbații păcătoși, și atunci credem că și
ele sunt la fe’. O păcătoasă ca Traviata, domnule, și tot are senti-
mente, și să n'aibă o fată? O fată cumsecade? Și că e o fată cum-
secade, de asta garantez. Știu toți vecinii, că de! am încercat și eu.
ca omul, să o îmbii, și m'a pus la locul meu numaidecât! Și apoi, te
privește așa țintă în ochi, ca omul fără păcate, și nu poți să n’o
crezi...
1764
Nicolae Olieuu
Și când vorbea așa era vesel și fredona de prin opere.
Altădată însă, când îl cuprindeau îndoelim, era posomorit,
mârâia și filosofa. Mă tundea câteva minute fără să scoată un cu-
vânt, și numai către sfârșit începea să vorbească. Odată a început
așa :
— Femeia I Femeia, domnule, în aparență pare a fi o realitate,
iar în realitate nu-i decât o aparența.
— Cum ai zis ?
Atunci el a repetat aforismul și s’a uitat la mine întrebător,
prin oglindă. Era în el un amestec de sentimente. Era trist și ar fi
vrut, totuși, să fie admirat. Părea că e mulțumit că e trist, fiindcă
numai astfel a putut găsi această formulă fericită.
— Ce ? Nu am dreptate ?
— Nu știu dacă ai, dar formula e minunată.
— Nu-i așa ?
A țăcănit de câteva ori vesel din foarfece, pe urmă s'a în-
cruntat din nou.
De ce să cred eu, domnule, că Sofița e altfel decât celelalte?
Așa cum e, brună, cu ochii de antracit, cu mustața fumurie, și în-
fiptă, ar putea juca pe Carmen, domnule, iar eu sunt un dobitoc de
don Jose care umblă cu cuțitul după ea... Și tot eu sunt ăla care,
de multe ori o cred nevinovată și că a stat să mă aștepte pe mine,
ca Elsa pe Lohengrin... Am să stric logodna, domnule, să șt.i asta
dela mine.
Căsătoria însă s'a făcut. Scrisorile din poșetă au fost uitate,
iar Mișu și-a anunțat într'o zi clientela că se mută din Romană în
Sfinți, mahalaua lăutarilor de pe vremuri, mahalaua unde crescuse
și înf'orise domnișoara Sofița.
— Ce să fac? spunea el, oscilând între părere de rău și spe-
ranțe de mai bine, vrea Sofița să mă mut acolo. Poate că acolo, cine
știe, să-mi meargă și mai bine.
Și și-a încărcat omul oglinzile și scaunele într'un camion, și-a
luat cu el bricele, curelele și nevasta, și într'o zi de Sf. Gheorghe a
plecat trist, dar plin de speranță, în mahalaua coanei Sofița.
Și... au trecut mu’ți ani. Mulți ani în care Mișu a tuns și a
ras alte fețe. Mulți ani, în care crețurile dela tâmple, cutele lui de
pe frunte și filosofia lui dinăuntru au câștigat ceva în adâncime.
Cât timp a stat în Sfinți, — vreo cincisprezece-șasesprezece ani, —
nu l-am mai văzut. L-am reîntâlnit în Bulevard unde soarta a făcut
să fim din nou vecini. Și au reînceput, în țăcănit de foafeci, con-
versațiunile noastre de altă dată.
Un filosol necunoscut	1763
Cucoana Sofița se ingrășase, — se îngrășase chiar mult, — și
îi crescuse mustață. El slăbise, își rădea acum mustața, și, cu două
sbârcituri în obraji, avea o înfățișare obosită.
Din șederea lui în Sfinți, între altele, aducea cu el o observa-
țiune la care ținea mult. O împărtășea tuturor cliențuor și mi-a
spus-o, firește, și mie. «Nordul, domnule, atrage blonzii. Nu vreau să
repet observațiunea banală că Nemții sunt blonzi și Grecii sunt
bruni... Dar chiar în sânul aceluiaș oraș de blonzi, bruni și șateni,
blonzii merg spre nord ca fluturii spre lumină. Când eram în Ro-
mană, majoritatea oamenilor pe care îi bărbieream, erau blonzi,
în Sfinți, la sudul Bulevardului, majoritatea erau bruni. Bulevardul,
domnule, separă cele două rase. Aici, pe Bulevard, rasele se ames-
tecă; majoritatea sunt șateni».
Când m’a împărtășit și pe mine cu această observațiune, coana
Sofița, care sta pe canapeaua din fund, cu lucrul în mână și cu un
câine mops alături, a spus printre dinți un singur cuvânt: «idiotule».
Și atunci Mișu s'a întors înspre ea cu pieptenele într’o mână și cu
foarfecele în alta, și i-a răspuns cu superioritate: «Când cineva,
cucoană, are o opinie, o desvoltă cu argumente nu cu interjecții!»
Pe urmă și-a adus aminte și de mine și zâmbind triumfător,
mi-a trecut pieptenele prin păr. Prin oglindă, din ochi căuta un gest
de aprobare.
Așa dar, nu părăsise filosofia, părăsise însă muzica. Protec-
torul lui de'a Operă, care-i furnisa odinioară bilete, murise. A fost
la câteva concerte simfonice, nu a rămas însă prea încântat. «N'am
fost la multe, coane Gheorghiță, fiindcă nu mă pasionează. Și a-
ceasta pentrucă nu le pricep. Nu i-am priceput nici pe moderni,
nici pe clasici. Mi-a spus odată cineva că Simfonia a cincea de
Beethoven e simfonia destinului. Că în ea se vede degetul destinu-
lui. Am fost de două ori să o ascult și n'am văzut, domnule, niciun
deget !»
Coana Sofița, care sta pe canapea, și-a luat ochii dela lucru, s’a
uitat lung spre noi, și i-a spus ridicând din umeri:
— Cum era să vezi chiar degetul? Că m'ai înebunit cu chestia
asta !
— Păi asta zic și eu, cucoană, că nu l-am văzut. Ce, l-ai vă-
zut d-ta? Și să-ți mai ții gura când vorbesc serios, că te faci de râs.
— De râs te faci tu, că gonești mușterii cu prostiile tale.
— îi gonești d-ta, cucoană, că vine miros de varză în salon,
și altceva decât varză nu mai știi să gătești.
Și discuția, asta sau alta, se mai lungea sau se scurta, până
începea mopsul coanei Sofița să latre.
Nicolae OUe»cu
176t)
Intr'o zi am intrat în prăvălie și am constatat cu surprindere
că nici coana Sofița, nici mopsul, nu erau acasă. Era vreme de pri-
măvară și ieșiseră la plimbare. Mișu tocmai tundea o servitoare.
Era una din acele subrete curățe’e, mititele, cu șort scurt și cu pri-
vire drăcoasă. Mișu o întreba, pudrând-o pe ceafă:
— Și zici că cucoana d-tale nu e geloasă ?
— De ce să fie ?
— Păi... domnul nu face comparații?...
Când a văzut că mă uit la el zâmbind, a încetat să-i mai vor-
bească. O ultimă pieptănătură tremurată prin părul ei proaspăt on-
dulat, un gest, — gestul pe care-1 fac cunoscătorii când admiră o
operă de artă, gestul ochilor închiși pe jumătate, — și servitoarea
a plecat, aruncându-i o privire piezișă și șireată.
— Așa dar, domnule Mișu, când nu e cucoana Sofița acasă...
— Știu ce vrei să spui.
— Vreau să spun că-i nostimă.
— Cine ?
— Subreta.
— Bine că n'ai spus că Sofița.
— Lasă că și coana Sofița are farmecul ei.
— A avut, domnule, a avut, dar acum s'a bacrealit.
— Și de-aceia, d-ta faci curte prin vecini....
— Ei, aici te înșeli rău... Eu nu fac curte la servitoare.
— Totuși am văzut.
— N’ați văzut nimic. A fost așa, o glumă în vânt. Tată-meu,
Dumnezeu să-l ierte, când am împlinit optsprezece ani, mi-a spus :
«Ascultă, Mișule, să nu fumezi mucuri, băete, și să n'ai servitoare
țiitoare». Nici mucuri n’am fumat, nici curte la servitoare nu fac.
— N’ai fi făcând, dar dacă ar fi intrat coana Sofița pe ușă când
o pudrai cu tandrețe pe ceafă, poate te pomeneai cu un borcan de
pomadă în cap.
— Asta niciodată! Gălăgie câtă vrei! Facem și unul și altul.
La bătaie însă n’am ajuns.
— Cum, Mișule? De cincisprezece ani, decând sunteți căsăto-
riți, niciodată ?
— Nici eu, nici ea.
— B'ne, știu, d-ta...
— Ce vrei să spui, coane Gheorghiță? Că eu n’am nervii mei?
Asta vrei să spui? Am, domnule, am. Eu sunt chiar sălbatec, dar
sunt potolit. Mă înfurii și eu câteodată, și mă înfurii rău, și atunci
nu mai mănânc la masă și îmi iau pălăria și plec. Da ce știi d-ta,
coane Gheorghiță, despre mine ? Ne cunoaștem de douăzeci de ani și
Un filoiol necunoicul
1767
tot nu mă cunoști. Dacă n'am bătut-o pe Sofița când m’a înșelat
prima dată...
— Cum? Te-a înșelat?
— Ba bine că nu !
— Ei și?
— Domnule, n'am bătut-o, am raționat. Mi-am zis: ce trebue să
facă omul când îl înșală nevasta? Când îl înșală nevasta, — că asta
e meseria ei, — omul trebue să facă una din două: sau s’o omoare,
sau s'o ierte !... Căile de mijloc sunt idioate... Adică dacă o bate,
crezi d-ta c'a făcut ceva? Și dacă nu o omori, faci și tu pe creștinul
și o ierți. Că ce e omul, domnule? De câteori mă duc și eu, ca toată
lumea, într'un anumit loc, și mă întorc încheindu-mă la bretele,
totdeauna zic: Ce e omul? Uite ce e omul! O cute plină cu murdării,
ca oricare animal I
— Și te înșală des?
— Destul de des. De câteori o avea om la îndemână.
Mă tunsese și acum mă scutura cu măturică pe haine.
— Păi știi d-ta, coane Georgică, cum e Sofița? Ți-ai imaginat
d-ta vreodată un om rătăcind prin pustiu și dând peste o fântână cu
apă? L-ai văzut d-ta, în închipuirea d-tale, cum se repede la ciutură,
și cum bea? Așa e Sofița când dă de bărbat. Și acum imaginează-ți
iarăș că faptul de a bea apă n’ar fi un lucru permis decât după ce
ai face cerere la primărie. Ce crezi că ar face călătorul? N'ar mai
bea? S’ar feri să nu-1 vadă nimeni, dar tot ar bea, și poate chiar cu
mai multă sete... Așa face, domnule, și Sofița când dă de ciutură...
Eram la ușă, cu pălăria în mână, gata să ies.
— Da, coane Gheorghiță, am și eu nervii mei, sunt chiar săl-
batec, dar n'am bătut-o niciodată...
Au mai trecut trei ani, și Mișu, coaforul, a tras obloanele la
prăvălie. Avusese cu un an mai înainte câteva luni de vieață mai
ușoară, pe urmă însă necazurile au pus din nou stăpânire pe el.
într’o noapte a fost chemat să pună ventuze unui om politic
și s'a întâmplat ca omul politic s’ajungă ministru. Atunci, câtva
timp, mai cu seamă în vremea perioadei electorale, a dus-o bine
Mișu. Și-a cumpărat două oglinzi noi în prăvălie, și-a reînoit pro-
viziile de cosmeticuri, și-a reparat gramofonul care cânta toată vre-
mea arii de operă, a angajat un ucenic desghețat care-i vedea și de
clientelă și de coana Sofița, iar el, în haine noi, cu buzunarele pline
de manifeste electorale, și cu zâmbetul pe buze, cutreiera radios
mahalaua. A avut mmistrul voturi multe în culoare și o șuviță din
Nil a mai continuat să se reverse câtva timp în buzunarele lui Mișu.
6
1768
Nlcolie Oftescu
A căzut însă guvernul repede, iar ministrul a intrat în diplomație-
A rămas Mișu văduv — politicește — și deziluzionat materialicește,
încet, încet, hainele s'au învechit, zâmbetul s'a veștejit iar ucenicul
a fost concediat. N'a trecut mult timp și s’a hotărît Mișu, cumpă-
nindu-și sărăcia, să lase prăvălia și să bărbierească la domiciliu. Și-a
luat o agendă și s’a dus la toți cunoscuții lui din mahalale, propu-
nându-le să-i servească acasă. Umblă vara în jachetă neagră, înver-
zită pe la coate, cu o trusă în mână, dela șapte dimineața până când
încep căldurile mari. Și iarna, cu mâinile în buzunarele unui parde-
siu de ploaie, se strecoară pe sub streșini, pe la credincioșii lui de-
odinioară.
Intr'o vreme de primăvară, acasă la mine, în odăița de lângă
scara de serviciu, Mișu, în țăcănit de foarfece, filosofa asupra reli-
giunilor.
— Eu cred, coane Gheorghiță, începu el dintr’odată, în vreme
ce mă potrivea la ceafă, că dacă omul e milos, când e milos, n o
face pentrucă e creștin. Eu cred tocmai pe dos: fiindcă omul e uneori
milos, de aia una din religiuni a luat mila în brațe și s’a întins pe
două continente... Observația asta este a mea, coane Gheorghiță,
n’am citit-o nicăieri, și e spontană, fiindcă mi-a venit adineauri...
Acum îl citesc, coane Gheorghiță, pe Bergson, dar habar nu are
Bergson de chestia asta.
— Da ? îl citești pe Bergson?
— Da, cucoane, și știi de ce ? Nu atât ca să știu ce spune
Bergson. 11 citesc că mi-am zis: ia să văd, pot eu să-l pricep pe
Bergson ?
— Ei, și l-ai priceput ?
— Nimic, coane Gheorghiță. Când încep și eu să înțeleg ceva,
tocmai atunci dau peste un cuvânt pe care nici în dicționar nu-1
găsesc. Așa, câte o frază, două, mă mai dumiresc eu... N’am bază,
domnule, asta-i ! Mi-a spus cineva să-l iau din nou, dela început,
că o să-l înțeleg... Degeaba ! Se vede că așa sunt eu făcut, să nu
pot vedea degetul destinului din Simfonia a cincea și să nu-1
pricep pe Bergson. Filosofii ăștia noi, chiar atunci când pot spune
ceva limpede, o încurcă dinadins, ca noi ăștia fără bază să nu-i pu-
tem pricepe...
Când a ajuns aici, deodată un «cu-cu-ri-gu» răspicat răsună în
toată casa. Tresar de pe scaun. Un alt «cucurigu» și mai puternic,
răsună din nou.
— Ia strigă, te rog, pe Maria, că a intrat un cocoș în casă.
— Eu l-am adus, cucoane Gheorghiță, și l-am lăsat în săliță
ca să-1 iau când plec... Cântă și el că l-am scăpat...
Un filosof necunoscut
1769
Și Mișu a început să-mi povestească «cum vine chestia cu co-
coșul».
Venea înspre mine cu trusa în mână. Pe Armeneasca, în colț,
îi iese înainte o femeie cu un cocoș în brațe și un cuțit în mână.
— Când m'am apropiat, femeia mi-a spus: «Hei, pst! domnule!
Nu vrei să mi-1 tai ?»
— Vezi de altul, cucoană I
Când m'am uitat la cocoș, bag de seamă că are barbeți. M'am
oprit.
— «Și nu-i păcat de Dumnezeu, femeie, să tai frumusețea asta
de cocoș cu barbeți? Uite-1 cum seamănă cu Frantz Joseph!»
Femeia a ridicat din umeri. Tocmai atunci trecea un oltean cu
coșurile în spate. «Hei, pst! Domnule!» Iar Mișu zice: «Ia ascultă
femeie, ești nebună ?» «Ba nebun ești d-ta, domnule !» «Nu te
încăpățâna, femeie, dă e păcat mare». Olteanul trecea strada spre
noi. «îl cumpăr eu, vinde-mi-1 mie». «Dumneata să-ți vezi de
treabă». «N'auzi? îl cumpăr și-ți iei o găină. Cât ceri pe el ?»
«Cincizeci de lei». «Cât ? Cincizeci ? Adică cât două tunsori la
domiciliu !» «Femeie, zic eu. Tu speculezi acum două lucruri: co-
coșul și sentimentele mele». Olteanul pusese mâna pe cuțit și-l
ștergea pe pantaloni. «Na'ți cincizeci și dă-mi cocoșul, femeie
criminală !» Și l-am legat, cucoane Gheorghiță, de picioare și l-am
adus aici, că întârziasem și n'aveam vreme să mă întorc acasă. Acum
cântă de bucurie că a scăpat !»
Și când la plecare, i-am strecurat în palmă cincizeci lei, Mișu
a protestat, evident jignit.
— Pardon, cucoane Gheorghiță, eu nu ți-am spus chestia asta
cu cocoșul ca să-l plătești d-ta ! Să nu te superi, dar nu iau decât
porția mea. Și a lăsat pe colțul mesei douăzeci și cinci lei.
Când, după două săptămâni, a apărut din nou cu mica lui trusă
la subțioară, mi s’a părut că am înaintea mea o viziune din tine-
rețe. Avea ochiul drept, acelaș ochiu, cu pleoape’e umflate și învi-
nețite ca acum douăzeci de ani. M’am uitat lung la el, am zâmbit la
amintirea pe care mi-o evoca, dar nu l-am întrebat nimic. Iar el, ca
și altădată, în vreme ce-mi lega la gât halatul de tuns, s’a crezut
dator să-mi dea explicațiuni.
— Te-ai uitat lung la mine, cucoane Gheorghiță. Ți-oiu fi amin-
tind de-o întâmplare veche. Istoria se repetă, dar nu se repetă în-
tocmai. Acum, dacă sunt trist sunt cel puțin în parte satisfăcut....
Atunci nu eram satisfăcut de loc...
A început să mă pieptene.
— îți amintești, cucoane Gheorghiță, de chestia cu cocoșul.
i6;o
Nicolaa Oltescu
L-ai văzut și d-ta. Chestia cu cocoșul are o urmare... Azi se
împlinesc două săptămâni decând l-am cumpărat. Să vezi ce s’a în-
tâmplat în aste două săptămâni. Când am ieșit dela d-ta, m'am dus
drepi acasă, ca să nu-1 mai car cu mine pe la clien,i, și l-am dat în
primire Sofiței. «Ascultă, femeie, am cumpărat un cocoș, să-l bagi în
coteț și să-i dai de mâncare». «Da ce ți-a venit, Mișuie ? «Să-i
dai de mâncare și să nu cumva să-l tai! Auzi ?» Și m'am dus după
treburi. Când am venit la masă, am întrebat, firește, de cocoș. Solița
mi-a spus că e în coteț. Mă duc la coteț și-l văd ciugulind niște
porumb. «Apă i-ai dat ?» «I-am dat». Eram mulțumit. I-am spus So-
fiței toată chestia. Era și ea înduioșată. Și, bine hrănit, era cocoșul
vesel și cânta în coteț în fiecare noapte și ’n fiecare dimineață. Se
antrena cu un cocoș vecin de ți-era mai mare dragul. Zău, coane
Gheorghiță, prinsesem mare slăbiciune de dânsul. Gândește-te și
d-ta, când îmi aduceam aminte cum l-am scăpat dela tăiere — par-
că-1 văd pe Oltean cum își ștergea cuțitul de pantaloni — mă în-
duioșam și-i eram recunoscător, parcă el m ar fi scăpat pe mine, iar
cuțitul Olteanului parcă pe mine m'ar fi amenințat... După o săp-
tămână i-am cumpărat o puică albă. «Să n'o tai, Sofițo». «N o tai, Mi-
șuie». «Ca să nu fie cocoșul singur». «Am înțeles, Mișuie». Le dă-
deam firimituri dela masă, și zău, parcă și cu Sofița mă înțelegeam
mai bine ca înainte. Cumpăr Vineri încă o găină, ca să aibă băiatul
două. «Să n’o tai, Sofițo». «Ba pe asta o s’o tai, că-i grasă». «Să n'o
tai, Sofițo, să avem și noi ouă proaspete». «Ba o tai, Mișuie, că tu
ai căpiat». «De ce am căpiat?» «Că-ți dai banii pe păsări». «Mă So-
fițo, că unui cocoș îi trebue mai multe, că nu e om». Ea zice atunci
că e cocoș bătrân. «Oricum, zic eu, dar una tot nu-i ajunge». Ea a-
tunci începe să mă împungă, cum sunt femeile. «Păi dacă o fi și co-
coșul ca tine, și una e prea mult». Eu atunci îi spun ca să priceapă
și să tacă: «Păi dacă o fi și puica aia albă ca tine, poate fi și tânăr,
că tot îi trebue vreo patru cinci cocoși». Eu am crezut că am tăiat-o,
că n’a mai spus Sofița nicio vorbă. S’a uitat lung la mine și a plecat
din odaie. Când viu însă ieri la masă, aducea Sofița din bucătărie
un papricaș cu găluști care aburea mirositor în farfurie. Mă uit mai
bine. încremenesc. «Ai tăiat găina !» «Ba n’am tăiat-o». «Ba ai
tăiat-o, madam, că ăsta e picior de găină!» «Nu-i de găină, dobi-
tocule, am tăiat cocoșul, că nu eram nebună să tai bunătate de găină
care ouă». Când mi-a spus așa, întâi am crezut că amețesc, pe
urmă mi s’a urcat sângele în obraz și am crezut că-mi ies ochii din
cap. Ce să-ți mai spun, coane Gheorghiță? Ce n’am făcut nici când
mă înșe’a, am făcut-o ieri! I-am tras o sfântă de bătaie, că dacă eu
am un ochiu vânăt, ea îi are pe amândoi. Sunt lucruri, coane Gheor-
AJn filosof necunoscut
1771
ghiță, pe care le știi imposibile și care totuși, dacă s'ar întâmpla
ți-ar părea firești. Și sunt lucruri posibile, care, când ți se întâm
plă, îți par nefirești.
Treceam ieri pe bulevardul Take lonescu, și am văzut o vrabie
care juca pe capul statuii acestui om mare. Și tot sărea și-și as-
cuțea ciocul. Dacă Take lonescu, care stă cu mâna întinsă spre
Ardeal, și-ar fi îndoit brațul lui de bronz, să se scarpine în cap, lu
crul mi-ar fi părut firesc. Ce nu-mi părea firesc, era că stă impasibil,
cu brațul întins spre Ardeal... Ți s'o fi părând și d-tale nefiresc ca
mi-am eșit și eu din fire și am trecut la fapte, dar, ce vrei? și-a îndoi',
statuia brațul și a pocnit-o pe Sofița, că prea i se urcase în cap!
Pricepe și d-ta, cucoane Gheorghiță: cocoșul ăsta era ultima ființă la
afecțiunea căruia aveam și eu dreptul».
Și ai ieș.t M.șu dela mine trist, nespus de trist, și mi-a arătat
locul unde îl pusese cu două săptămâni înainte și a adăugat cu pa-
rapon:
— Uite, aici era. Sta culcat pe o aripă, cu picioarele legate. .
Și unchiul Gheorghiță s’a oprit și s’a sculat dela masă.
Cel care rezumase vieața și opera lui Nietzsche, s’a ridicat și
el și a spus zâmbind :
— Și cum s’a sfârșit vieața acestui filosof profan ?
— Nu s’a sfârșit. Omul trăiește. Trăiește și continuă să fie pi-
toresc... Dacă-mi dai adresa, ți-1 trimit — rade și tunde admirabil —
ca să-i explici pe Bergson și să-l faci să vadă degetul destinului...
Nicolae Ottescu
V
A
L
S
O amintire despre mine, apoi alta,
Ca din ținerea de minte,
Din oglindă,
Mă privesc...
Eu și iarăși eu. Un pas și altul...
Mă opresc
Și m'ajung din urmă. Iar pornesc
Și de-odată, m'am ivit ’nainte...
Umbre-albastre. Văluri cenușii.
Le văd, ca prin mlădieri de ape,
De departe și de-aproape.
Se ’nfiripă stranii melodii.
Le ghicesc aripile sub pleoape.
Pretutindeni : eu — și nicăieri
Nu mă află nălucirile-mi, cu toate
Că spre mine vin,
Din «astăzi» și din «ieri»,
Toate...
Să mă ’ntorc dinspre oglindă
E ’n zadar.
M’am răspândit în toată casa,
Ca un mers
De incerte șoapte.
Colo, m'ași opri să recitesc un vers
Dincolo, să cânt. Acolo-i zi, ca și aci,
Dincolo-i noapte...
E numai zi și numai noapte, iar.
Să mă întorc dinspre oglindă e ’n zadar.
Un pas... și încă unul...
V a I i
1773
Umbră, printre umbre, lin, plutesc.
Mâinile înghiață.
Lin.
Plutesc,
— Umbră, printre umbre. —
Amintire, printre amintiri.
(Cântecul se-aude încă ?)
Nălucire, printre năluciri,
încă...
Ochii muți adâncu-și cresc.
Iată, cele de pe urmă năruiri
Se-adăpostesc
In vârtejul de ’ntunerec și sclipiri.
Un pas... și încă unul...
Un pas... și încă unul...
Coca Farago
u
MANĂ PLÂNGERE
încremenit în el, lăuntric rug în pară,
Drumețul se oprește singur pe colină.
El știe că în mersul ăsta spre lumină
Iși este însuși sie-și cea mai grea povară.
Doar peste depărtări mai stăruie râvnită
Tăcerea ca un foșnet de mătăsuri grele.
El știe că în fuga asta către stele
Iși este însuși sie-și o singură ispită.
Și printre tot mai păduroșii munți de ceață
Și zilnica nedumerire tot mai mare.
O, cum ar vrea să-și fie propria cărare
Spre zarea grea din el și unica-i povață.
1774
George Voevidc*
O nepătrunsă taină însă îl cuprinde,
Ca o deapururea imensă mare lină.
Atunci el se oprește singur pe colină
Și 'ncremenit în el, lăuntric rug aprinde.
Ion Șlugariu
CÂNTEC
Și vocea Lui e calmă și pasul tăcut.
De urc, grăbit, pe schela tristeților de sus,
Văd albele troene de gând ce nu le-am spus.
Azi totul e cântare fără de ’nceput.
Drumul meu de umbre înalte, sfioase,
Cine îl va ști, pierdut iar fără vrere ?
Sunt toți împreună și numai unul cere
Mireasma rară a frunții cuvioase.
Ovid Caledoniu
LÂNGĂ MORMÂNT
In memoriam: Folkloristului muzical
Alexandru Voevidca
...«Tatăl nostru, carele ești în ceruri,
sfințească-se numele tău...»
Lung, lung,
clopotele clopoteau întunerec...
Intunerec undoia prohodul...
...Și pământul căscat se ’nchise peste tine,
tată,
tată — bun ca harul binecuvântului,
tată — dulce ca lăcrimarea doinei,
tată — cucernic ca șopotul rugăciunii...
Ung* mormânt
1775
Lung, lung,
clopotele clopoteau întunerec...
Intunerec fâlfâiau flamurile...
Și inimile îngenuncheau asemeni
florilor frânte.
Și-a fost, atunci, întâia dată, tată,
când jalbelor mut rămas-a glasul tău,
întâia dată, când mâinile tale sfinte
n'au fost harnice
să svânte lacrima,
inima s’o răcorească,
din chin să vrăjească alin și senin...
Și-a fost, atunci, întâia dată, tată,
când brațele noastre
s’au întins spre tine —
zădarnic !
Nori grei urcau pe zări ce înserau...
Lung, lung,
Clopotele clopoteau întunerec...
Cucernic cu fulgere
amurgul cruce-și făcu...
...«Tatăl nostru, carele ești în ceruri,
sfințească-se numele tău...»
George Voevidca
P
M
Verde ca mătasa curge câmpul,
Aerul se clatină în zare;
Holdele se rânduiesc în soare.
Curge iarba, curge vara, curge timpul.
Lângă somnul arborilor, somnul
Și frunzișul de metal visează;
Cerul se revarsă din amiază,
Fluviu de albastru. Bun e Domnul.
1776
D. Iov
Peste creștet de arțar, cunună
Cât un nimb pe cruce de subțire.
Mâni de nalbă vin din amintire,
Peste frunte. Inima mi-i bună.
Lut pe tălpi, ogoare în pupile,
Mă amestec psalm cu adierea,
Val cu ierburile. Și averea
Câmpului se scutură pe file.
Teofil Lianu
CARTE
POȘTALA
Aceleiași
Și iarăși vine toamna ce ’n fiecare an
Pe-aleele din parcuri să 'mprăștie mărgean,
S’aștearnă peste suflet o lespede mai mult
Din vremea care plânge în cântecul ce-ascult.
Tristeți înlăcrămate înmuguresc din nou
In inima ce 'nchide iubirea ’ntr’un cavou,
Ca’n țintirimul care, bătut de vânt ș; ploi,
Cu poarta dată 'n lături ne-așteaptă pa-amândoi.
Cu gândul tors în urmă colind greoiu urcuș,
In toamna care cântă și plânge din arcuș
O do nă coborîtă d n munți cu oi, la vale,
Pe liniștea ce ’mbracă odăjdi episcopale.
Ascult și ochii ’n lacrimi te cată prin alei
Ca să-ți găsiască ’n urme pantofii ușurei,
Mireazma amintirii s’o soarbă ca din cupă
Din dragostea de-atuncea, din zbuciumul meu după...
D. Iov
OFIȚERI
CARI
SCRIU
Să specificăm din capul locului că dăm cuvântului scris înțe-
lesul de activitate literară și nu de activitate de specialitate. Este
destul de cunoscută, credem, Societatea Scriitorilor Militari, care
are menirea de a aduna pe toți scriitorii ofițeri, de specialitate.
Ne-ar rămâne nouă să facem câteva considerații asupra ofițerilor
cari scriu literatură, cu toate că noi, suntem cei d ntâi conv nși
că această chestiune are un interes restrâns, cel mult informativ,
altele fiind criteriile de c’asare ale scriitorului, de cât meseria ce
l-a ocupat în timpul vieții. In cel mai bun caz aceasta ar aduce o
lămurire accesorie asupra operei, când ar rămâne să fie judecată
mai târziu. Nimeni însă nu s'a gândit că Vauvenargues, spre exem-
p1u, a împrumutat în opera sa ceva din spiritul ostășesc, deși Al-
fred de Vigny numai astfel a putut scrie «Grandeur et servHude mi-
litaire». Cu conștiința relativității unei asemenea întreprinderi, și-a
caracterului informativ, pornim să facem privirea de față asupra
scriitorilor militari. Mu’t mai puțini altădată, mult mai numeroși în
prezent — și unii dintre ei cu un talent cert —, asta datorită con-
dițiilor materiale ale tineretu’ui de-acum zece ani, care găsea în ca-
riera de ofițer cea mai stabilă și sigură meserie. Aproape toți își
ascund calitatea lor socială, fără ca nimic să le iustifice modestia.
Din această privință nu știm dacă nu vom greși față de unii, de-
aceea. ca ofițer, să încercăm a ne lua din timp măsurile a» pază.
Tot astfel să ne scuzăm de punctul de vedere, oarecum critic, ce-1
adoptăm inițial. Și când ne punem sub umbra lui Vauvenargues,
a lui Vigny, a lui Gârleanu și a atâtor ce nu ne mai vin în minte,
la ce avem a ne feri de-o părere critică? Mai devreme sau mai târ-
ziu, tot verdictul critic va decide de soarta noastră 1 Toți cei de
ma: jos, și ceilalți pe cari vigilența noastră i-a scăpat din vedere,
își pun pe hârtie versurile sau proza în condiții materiale destul de
gre’e, știut fiind timpu’ liber restrâns pe care-1 au azi ofițerii. De
aceea perseverența și reușita unora din ei apare mai semnificativă.
Pe șeful nostru, generalul N. M. Condeescu, l-am pierdut anul a-
cesta, p’âns de întreg neamul scriitorilor. Suflet larg, înțelegător,
mu’t iubitor de soarta confraților, N. M. Condeescu a contribuit la
îmbunătățirea condițiilor de viață, așa cum fiecare din noi știm, și
1778
Mlhail Chimoagi
dacă n’ar fi fost o moarte crudă, care să-l fi doborît din viată și să
fi lăsat S. S. R. fără capabilul președinte al ei, ar fi stăruit să vadă
dus la bun sfârșit și magnificul palat al scriitorilor, operă grandi-
oasă, prin frumusețea scopului de îndeplinit. Se cuvine, și-aici,
cinstită memoria lui de om și scriitor, așa cum pe-aiurea toți și-au
dat silința a o împodobi cu laude. Scriitor scrupulos, desăvârșit sti-
list, plin de conștiința sacră a meseriei, n'a lăsat numeroase opere.
«Conu Enake», «Peste țări și mări» precum și romanul «însemnările
lui Safirim», rămas la primul volum, iată la ce se reduce opera lite-
rară a generalului N. M. Condeescu. Am înțeles însă, din aminti-
rile ce s'au scris cu ocazia morții sale, cât își iubea scrisul, din ne-
răbdarea cu care aștepta și convoca prietenii să le cetească din
ceeace mai apucase să scrie, în puținul timp liber ce-1 avea. Am în-
țeles câtă bucurie îi făcea scrisul și cu câtă ardoare i se dedica.
Ore de intensă satisfacție, urmau celor de trudă, căci se adăuga
la meticulozitatea și grija ce-o depunea în scopul perfecțiunii, se
pare, și-o lentă elaborare.
Un alt mort, care ne-a fost și ne este foarte scump, Niculae
Cantonieru, de al cărui nume puțini mai știu, se numea pe numele
său Niculae Niculescu și-a fost ofițer de administrație. A murit de
tuberculoză în 13 Octombrie 1935. A fost o bună bucată de vreme
co’aborator la «Brașovul literar», revista condusă de Cincinat Pa-
velescu ajutat de un of-țer, care azi nu mad scrie, sau așa cel pu:in
se pare, d. Ion Focșeneanu. întemeiază mai târziu cu Aurel Marin
și cu semnatarul acestor rânduri revista «Frize», care a apărut dela
1 Martie 1934 până la 1 Iulie 1935, la Brașov. A tipărit un volum
de nuvele «întâmplări omenești», unde a’ături de stângăcii de stil,
transpar calități intense de fond : compasiune, bunătate, putere de
evocare, imaginație și causticitate. A început mai mult romane pe
care nu ’e-a mai putut termina. Până la o probă contrară, facem
această declarație în alb, că Niculae Cantonieru ar fi putut fi unul
dintre cei mai puternici scriitori ai noștri, el având mai presus de
toate duhul realității, adică instinctul sigur al prozatorului. Era lo-
cotenent când a murit.
D. general C. Manolache este unul dintre cei mai cetiți pro-
zatori. «Destăinuirile Colonelului Mihu» nuvele, «Catrinel», roman,
«Sfânta dreptate», roman, «Scânteetoarea viață a Iulie! Hasdeu»,
biografie romanțată, iată câteva dintre operele care i-au făcut un
renume. Nu aduce inovații, nu scrie o literatură de idei. Dacă s'ar
preciza calitatea scrisului său, s’ar putea spune: un povestitor. In-
tr’o vreme, însă, când literatura noastră era bântuită de toate expe-
riențele, faptul că scriitorul C. Manolache nu s’a înclinat spre în-
Ofifeil cari icrlu
1779
șelătoarele apeluri străine, ci a rămas credincios instinctului său, nu
este o dovadă de chemare ? Operele sale au meritul de a fi cetite
de marele public și-aceasta constitue, desigur, cea mai puternică
replică pe care romancierul o dă critic dor, cari, în general, s'au
abținut să discute această prea frumoasă activitate literară. Nu pu-
blicul este acela care, înaintea criticilor, a dat Fedrei lui Racine,
și ’n ciuda cabalei ce se organizase, ceeace i se cuvenea și se cu-
venea geniului? Nu tot publicul a fost acela care să recunoască
geniul lui Rabelais ?
Solicitat de edituri și cetit de public, d. general Manolache nu
are a se plânge de o soartă literară care nu i-a fost propice.
Și tot aceste lucruri, ba mai întărite, se pot spune și despre
celă’alt romancier, de mare tiraj, autor a numeroase romane, unele
în ediții repetate, d. Lt. Colonel Octav Dessila. Mai fericit inspi-
rat, mai în gustul publicului amator de romane fără prea mare
complicație psiho’ogică, d. Octav Dessila place din ce în ce mai
mult, grație ușurinței și abilității cu care înoadă o acțiune plină
de interes. Să amintim câteva opere? «Svetlana», «Noroi», «Bucu-
rești, orașul prăbușirilor», «Două chemări», tot atâtea titluri de ro-
mane, câte succese. Cineva îmi spunea, într'o mare librărie din ca-
pitală, că în sezonul trecut cele mai multe cărți vândute aparți-
neau d-lor Ionel Teodoreanu și Octav Dessila. Nu cred să existe
comparație mai măgulitoare pentru un romancier și-o vecinătate mai
elocventă.
Să nu uităm activitatea poetului Volbură Poiană Năsturaș 1
Mai puțin cunoscut, — aceasta este soarta poeților ! —, d. colonel
Volbură Poiană Năsturaș a publicat deseori lucrări pline de inte-
res și frumusețe în pagina duminicală a «Universului». Aducem aici
un omagiu patriotului și scriitorului.
D. maior Paul Constant este un prozator umoristic, de o ca-
litate ce trebuie să rețină. Co’aborator la numeroase reviste din
Oltenia și Ardeal, a făcut să apară, nu cu mulți ani în urmă, o in-
teresantă revistă literară la Sibiu: «Provincia literară». Un anima-
tor, un iubitor deschis al artelor, un îndrăgostit de tinerețe, iată
calitățile care dublează pe acelea ale unui vrednic creator. Să sem-
nalăm interesanta colaborare, din ultima vreme, de'a revistele «Fa-
milia» și «Universul literar». Să semnalăm romanul «Râia», despre
care s’au spus lucruri numai de bine. Alte volume de nuvele com-
plectează o operă literară plină de interes. Eroii săi sunt umilii
funcționari, burghezia mică a orășele’or de provincie, surprinsă în
ridicolul și în toate ticurile sale. Râsul pe care-1 trezesc schițele
178)
Mlhail Chirnoagi
d-lui Paul Constant este spontan. Totuși, ca la orice adevărat umo-
rist, o contempare aprofundată a mediului descris deșteaptă tris-
tețea.
Poet și prozator este d. căpitan, azi demisionat, Ion Valerian.
Locul pe care-1 ocupă în literatură este unul dintre ce’e mai fru-
moase. Asta se datorește și acelei reviste care a fost «Viața lite-
rară», scoasă prin sacrificiul său, cu colaborări totdeauna excelente.
Vioaie, inteligent scrisă, cu numeroase note și informații, «Viața
literară» mai are meritul de a fi ușurat pătrunderea scriitorilor ti-
neri în conștiința publicului. Puț ni sunt scriitorii’ de azi cari n'au
trecut pe la «Viața literară» a d-lui Ion Valerian și dintre acei caii
au fost publicați, câți nu-și vor aduce aminte cu emoție vremurile
frumoase ale «Vieții literare» ? Opera poetică a d-lui Ion Valerian,
«Caravanele tăcerii» și «Stampe», a pătruns și în conștiința critică
ceeace este cu deosebire demn de relevat. Un roman «Cara-Su», ins-
pirat din viața Medgidiei, a adăugat atâtor merite și pe acela de
romancier. In general, d. Ion Valerian, pe care regretăm că nu-1 mai
întâlnim dela o vreme, a știut să mențină atenția asupra sa timp de
mai mult de zece ani și a răsplătit această atenție printr’o activi-
tate literară animată de pasiune și talent.
Un prieten al d-sale a fost d. căpitan Ion Focșeneanu. A în-
grijit de apariția «Brașovului literar», pe care-1 conducea Cincinat
Pavelescu. Este autorul unui volum de versuri «In sus», elogios apre-
ciat de o parte a criticii noastre. Nu putem spune pentruce din 1935
nu l-am mai întâlnit niciodată, în nici o revistă.
Cel mai merituos epigon bacovian este tot un ofițer: d. căpi-
tan G. Șt. Cazacu. A publicat următoarele volume de versuri: «Sim-
fonii de seară», «Acorduri», «Ad memoriam», «Calea Sânqelui», «Dra-
perii negre». Unele dintre ele s'au tras în mai multe ediții. Cu toată
prezența evidentă a maestrului, d. G. Șt. Cazacu știe să rămână ori-
ginal. A colaborat la foarte multe reviste, tipărind și d-sa una, «Cro-
nicarul».
Două schițe în «Pământul» și o nuvelă în «Familia» a publicat
d. căpitan Ionel Rujeanu. Am fost surprins din prima schiță, de to-
nul alert, matur, de fraza sigură pe dânsa și nu mică ne-a fost sur-
priza când am auzit că autorul este un ofițer. Substanța nuvelelor
se extrăgea din viața autorului. Mai a’es din întâmplări de iubire.
II așteptăm pe d. căpitan Rujeanu cu o operă de imaginație, și de
mai mari proporții, pentru a ne putea da seama că se află in pose-
sia unui talent adevărat; opera de până azi este numai un reflex al
melancoliilor maturității care privește îndărăt.
Ii|eii cari ceriu
1781
La Sibiu mai activează, în cadrul asociației «Thesls», d. căpi-
tan Mircea Alexiu, autor de schițe meritorii. Nume e d-sale se păs-
trează până azi aproape numai în cercuri locale j totuși activitatea sa
merită o mențiune deosebită.
Prin legătura ce are psihanaliza cu arta, și prin atenția pe care
d. căpitan I. Popescu-Sibiu o dă literaturii și mai cu seamă I teraturii
moderne, pe care o consideră manifestare bolnăvicioasă, studiile
sale scrise și conferințele ținute în diferite orașe, își află locul tot
aici. Partizan al tradiționalismului și mai cu seamă al ideii de lite-
ratură sănătoasă spre deosebire de una maladivă, d. căpitan Po-
pescu-Sibiu, printr’o activitate susținută, fără a fi prea intensă,
se aranjează în rândul esseiștilor.
Literatura modernă, împotriva căreia se ridică autorul de mai
sus, își are pe cel mai încarnat apărător din România, însuși pe
șeful ei, tot în rândurile ofițerilor, ba mai mult, în rândurile ofițe-
rilor doctori. D. căpitan Binder, pe numele literar Sașa Pană, este
considerat ca șeful școalei suprarealiste, azi în evident declin. A
făcut să apară cinci ani de zile revista «Unu», publicație suprarea-
listă. A scris și pub’icat numeroase cărți de poeme dintre care ci-
tăm : «Răbojul unui muritor», «Diagrame», «Echinox arbitrar», «Via-
ța romanțată a lui Dumnezeu», «Cuvântul talisman», «Călătorie cu
funicularul» și «Iarba fiarelor». A publicat în colecția «Unu» multe
plachete a'e tinerilor poeți, cari vo au să se af rme într'o mișcare
nouă. Insfârșit a făcut operă de istoric literar, pub’icând «Primele
poeme ale lui Tristan Tzara urmate de insurecția dela Zurich». A
publicat articole privitor la diferitele personalități străine, ale cu-
rentului. Cea mai mare parte din ele și împreună cu altele au fost
strânse într’o carte densă, breviar plin de interes, «Sadismul ade-
vărului».
In ciuda gradului său mic, aspirantul de marină Mircea Pave-
lescu deține un grad mai mare în lumea poeților tineri. II aranjăm
alături de d. Sașa Pană, deoarece poezia «Pasării paradisului», fără
să fie suprarealistă, arată un poet extrem de interesant, care se
menține încă pe baricadele modernismului. Salonardă. îmbibată de
o atmosferă de decripitudine, aspirând către spațiile difuze ale mă-
rilor scufundate în ceață, această poezie rămâne încă minoră prin
lipsa de intensitate. Vo’uptatea lecturii însă este de o calitate deo-
sebită. D. Mircea Pavelescu rămâne un poet dela care trebue să aș-
teptăm lucruri foarte bune.
In rândul poeților tineri de azi mai stau câțiva ofițeri, de un
talent sigur, unii afirmați, așa cum este cazul cu d. locotenent Aurel
Marin și cu d. Mircea Pavelescu, alții în frumoasă ascensiune ca d.
1782
Mihail Chirnoagi
George Vaida, sublocotenent, și d. George Fonea, locotenent, amân-
doi din infanterie. Insfârșit d. Petre Paulescu, sublocotenent, secon-
dează cu impetuozitate o cale care se cere mai mult supraveghiată.
D. Aurel Marin a îngrijit patru numere, la apariția revistei
«Frize», despre care a mai fost vorba. A publicat până azi: «Lumini»,
«Yodler», «Intrarea în pădure», «Versuri» și «Poezii». Mai are în
mapă încă o carte ce așteaptă tiparul. Iată o activitate fecundă de
care a luat cunoștință critica noastră. D-nii Perpessicius, Octav Șu-
luțlu și alții au semnalat poezia lui Aurel Marin ca pe una dintre
cele mai interesante ale grupului de tineri scriitori. Poezie în care
proslăvește muntele, prietenia, singurătatea, moartea și iubirea;
poezie de nuanțe ; poezie de inefabilă melancolie. Ea constitue pen-
tru noi o permanentă bucurie.
D- George Fonea traduce din Rilke, Claudel și Apoliinaire. A
publicat o carte de poezii pe când era în Sibiu. Ultimele versuri
ce ne-au căzut sub ochi arată că tânărul poet se limpezește, versul
său devine inefabil, transparent; reminiscențele moderniste au căzut
de pe dânsul.
Cu d. George Vaida am întemeiat anul trecut, sub egida ace-
Iniași nume, ce ne-a fost drag, «Frize», o editură de poezie, care
și-a propus să tipărească pe socoteală proprie, cochet, o seamă de
tineri poeți promițători, făcând astfel o selecție în noianul de ver-
sificatori ce-au apărut în ultimii ani. In program ne-am mai pro-
pus a imprima traduceri din poeții recunoscuți ai țărilor ce ne în-
conjoară, îndeplinind astfel și o menire culturală. D. George Vaida
a tipărit la «Frize» cea d'ntâi plachetă a sa : «Calm exterior». Ver-
sul lucrat cu băgare de seamă și conștiința că poezia se bizue și pe
efort, nu numai pe inspirație, iată două calități, care sprijină un
talent ce nu și-a găsit încă echilibrul, dar dovedește continuu că
și-l va afla.
D. Petre Paulescu s’a risipit în temele dacice care au bântuit
o parte a poeziei noastre acum câtva timp. Dacii, Sciții și-o gesticu-
lație grandilocventă au caracterizat versurile sa'.e t nerești. De ase-
menea ticuri e bine să se debaraseze cât mai curând, poezia fiind
altceva decât retorică, mai ales când d-sa probează a fi în posesia
talentului.
In sfârșit, despre foarte proaspătul sublocotenent Haralamble
Țugui, nu ne putem pronunța. O plachetă de «Liane crude», de pe
vremea liceu’ui, este prea inexpresivă pentru a putea preciza altceva
decât o speran'ă1.
1 Intre timp a apărut al doilea volum de poeme «Prohod de zi». — N. R.
Oliferi cari tcrlu	1783
Mai sunt ? Posibil. Avem însă credința că pe cei mai vred-
nici de atenție nu i-am scăpat din vedere. Dacă mai simt, să ne fie
iertată neștiința de azi, care este fără voie.
Despre mare parte din cei prezentați aici critica și-a dat avi-
zul. Despre alți câți-va, în plină și frumoasă ascensiune, n a avut
încă vreme să se pronunțe. Cu frumoase opere vor îmbogăți, o afir-
măm cu tărie, literatura noastră acești servitori ai anneior. Acti-
vitatea lor tăcută, în puținul repaus pe care li-1 lasă misiunea grea
a ceasurilor de față, râvna cu care cetesc și cultivă un talent pe
care-1 pun în legătură cu operele de seamă ale omenirii, nu fac
altceva, nu trebuie să facă, decât să ridice prestigiul ofițerului des-
pre care deseori se spun lucruri nedrepte.
Fără să servim un scop străin interesului estetic, singurul care
trebuie să conteze când se vorbește de artă, articolul nostru are
interesul documentar al unor prezentări vag critice, lipsite de pre-
tenție, făcute cu sinceră bucurie. Dacă la fiecare dintre cei prezen-
tați am fi putut adăuga un fragment reprezentativ sau o poemă, bu-
curia noastră ar fi fost mai mare întrucât propaganda camarade-
rească s'ar fi sprijinit pe texte indeniabile.
Mihail Chirnoagă
Notă. — Probabil fără vo e și fără știință, după cum afirmă, auto ul ar-
ticolu ui de mai sus va fi omis pe unii dintre cama azii săi de arme și con-
deiu. Sigur însă că pe unul l-a uitat cu vo e și l-a îndepărtat cu știință. Este >1
acesta un gest al unui gânditor subtil și fin analist. Lacuna o completăm noi,
integrând pe ostaș între sc.iitori și pe seri.tor între ostași : Mihail Chiinoagă.
«Convorbiri Literare»
7
DESPRE O CĂMAȘE COPTĂ DIN MUZEUL
CINQUANTENARULUI DIN BRUXELLES
(Fragment dintr'o comunicare la Academia Română)
Arta țărănească este una dintre formele cele mai misterioase
ale manifestărilor omului în societate. Mai toate întrebările pe care
ni le punem asupra originei ei, asupra condițiilor ce pot întări sau
slăbi împulsile ce-i dau naștere, asupra împrejurărilor în care apar,
se perfecționează și se transmit, atât tehnicele de care se servesc
țăranii, cât și motivele adoptate pentru decorarea obiectelor uzuale,
asupra valorii magice sau simplu ornamentală a acestor motive, a-
supra, mai ales, a chestiunii așa de contraversată a raportului din-
tre arta satelor și cea cultă, au rămas până azi fără de răspuns
hotărîtor. Pricina trebue căutată nu numai în faptul că mai fiecare
cercetător dă acestor fenomene explicația care-i este mai familiară,
ignorând pe celelalte sau neținând seamă de ele, dar și pentru că,
pe de o parte, atunci când e vorba de arta populară, lucrăm cu no-
țiuni nu deplin lămurite, a căror sferă este încă destul de elastică,
iar, pe de alta, obiectele ce ni s’au păstrat, cele ce mai pot fi stu-
diate, sânt relativ foarte recente. Se cuvine să nu pierdem încă din
vedere împrejurarea că un examen al acestor obiecte, un studiu al
lor sistematic și comparativ, în timp și în spațiu, nu s’a întreprins
de cât de puțină vreme și în mod cu totul sporadic.
N’am intenția, în articolul de față, să reiau analiza nici uneia
dintre problemele mai sus înșirate, deși ele îmi par esențiale pentru
priceperea artei noastre țărănești. Ași vrea să mă opresc însă la o
chestiune specială, cu aplicațiuni mai vaste și mai generale, care ar
putea arunca lumină asupra originei obiceiului de a purta o cămașe
cusută cu flori și întinderei regiunii în care se putea întâlni în tre-
cut această parte esențială din îmbrăcămintea țăranului. Evident,
nu este de loc indiferent de știut dacă locul pe care sânt așezate
broderiile sau alesătura pe cămașa bărbatului sau pe iia nevestei
ne este propriu dintru început, sau el apare și la alte neamuri.
Cămașa țăranului și, mai ales, iia țărăncei sânt partea prin-
cipală a costumului lor de toată ziua. La bărbat ea este, natural,
de o formă mai simplă și numai excepțional împodobită cu broderii
și alesături. In orice caz, chiar și atunci, cusătura e mult mai dis-
Despre o cămațe coptă din muzeul cinquanlenarului din Bruxelles
1785
J. E. Liotard: Țărancă din Elveția (Luvru).
cretă, mai redusă de cât pe iia nevestei. In costumul acesteia, iia
ține însă loc de fustă și de bluză, în deosebi vara. O fotă, dintr’o
bucată sau din două părți separate — în acest caz de forma unor
șorțuri și purtând numele de oprege sau vâlnece — o maramă sau
1786
G. Oprescu
o «cârpă» pe cap, un brâu sau niște bete, care strâng mij’ocul, iată
în câteva vorbe portul zilelor de lucru. Variați în colorit, în puncte
și în motive de la o regiune la alta — ceeace ne îngădue să deter-
minăm cu destulă preciziune proveniența unei cămăși brodate —
râurii, mai ales în trecut, când lumea era mai păstrătoare de tradiție,
sânt așezați mereu în acelaș loc : pe piept, adică de-a lungul bus-
tului, unde ocupă o suprafață întinsă și unde apar motive de un
desen viguros, deci mai bătător la ochi, în jurul gâtului, pe guler
și de-a lungul gurii cămășei ; pe umeri (în grupe transversale), a-
vând la partea de sus a mânecei o bandă de coloare deschisă și
de un desen mai strâns, deseori în tonul chiar al stofei iiei, încrețul;
de-a lungul mânecilor, uneori largi și deschise în spre extremitatea
lor inferioară, alte ori strânse printr'o bentiță ; jos, la poalele că-
mășei, adică deasupra glesnei, ridicându-se puțin, printr’un motiv
apropiat, la dreapta și la stânga, pe cusătură, așa în cât partea în-
florită să se întrezărească, în mers, printre cele două oprege.
De unde vine oare obiceiul de a împodobi rufa, de a coase pe
ea acele ornamente așa de ingenios îmbinate, așa de potrivite fie-
care pentru locul ce ocupă ? De ce, mai ales, s'au ales acele părți
spre a fi brodate și nu altele ?
Este evident că ne găsim astăzi în fața unei vechi tradiții de
sute, poate de mii de ani, care n'a variat de cât foarte puțin în decur-
sul timpului. D. profesor lorga o crede tracă. Puținele documente ce
ne-au rămas dela acești depărtați strămoși ai noștri îi permit, în
«L'Art Populaire en Roumaine» *, să conchidă că ei sunt Ia origina
multor forme al artei țăranului nostru, mai ales a broderiilor de ca-
racter geometric ori naturalist puternic stilizat. Azi, aria ocupată în
Europa de locuitorii care n’au părăsit cu totul cămașa cusută cu
flori este mult mai redusă. Este sigur însă că în trecut ea era mai
întinsă. Un desen de Jean Etienne Liotard (1702—1789), artist din
Elveția franceză (Geneva), care a șezut o bucată de vreme și în
țara noastră, la curtea Domnului Moldovei Constantin Mavrocordat,.
înfățișa în expoziția desenu'ui francez, de curând închisă, la Mu-
zeul Toma Stelian, o țărancă din Elveția2. Ea era îmbrăcată cu o-
1 Cf. N. lorga: «L’Art populaire en Roumanie», Gamber, Paris, 1927, în
Prefață și în Introducere, p. VII. Cf. de asemenea ornamentul de pe va«ul scit
din Kerci, reprodus de N. A. Constantinescu în «Albumul Istoriei Românilor»,
București, 1927. Aici apare pentru prima dată într'un document cămașa brodată
la locuitorii cei vechi in ținuturile din părți e noastre. Locul broderiei, deși e
vorba de o cămașe bărbătească, nu e altul de cât cel care se întâlnește până azt
in cele mai multe din satele noastre.
2 Desenul purta in Catalogul Expoziției No. 66 și aparține Luvrului.
Despre o cămașe coplă din muzeul cinquantenarului din Bruxelles
1787
cămașe cu râuri, la umeri și la gât, al căror model, dispoziție, punct
chiar — atât cât se putea distinge pe desen — erau identice cu
cele de pe iile oltencelor.
Dacă ne întoarcem privirea mai departe in timp și ne oprim
la Evul Mediu, imediat după răspândirea creștinismului, în acea
perioadă în care relațiile dintre Orient și Occident, pe de o parte,
dintre Orientul apropiat, balcanic, și regiunile învecinate, asiatice
sau african egiptene, pe de alta, erau așa de strânse încât, pe multe
Cămașe coptă din Muzeul Cincuantenarulul din Bruxelles
tărâmuri, asistăm, de la neam la neam, la influențe și împrumuturi,
care ni s'ar părea imposibile pentru ace e vremuri de comunicații
dificile, dacă documentele nu ne-ar dovedi aceasta în chip neîn-
doios, vom fi uimiți să constatăm cât de departe de regiunile eu-
ropene, unde s'a mai păstrat azi costumul țărănesc, se întindea a-
tunci acest obiceiu de a broda în colori vii diversele părți ale veșt-
mintelor și, în primul rând, cămașa.
Un asemenea port este azi numit «național». Epitetul este de-
sigur justificat prin aceea că fiecare popor a ajuns la costumul sau
wstumele lui actuale modificând, după anume norme proprii și în-
tr'un anume spirit, așa încât să corespundă gustului său, un model
1788
G. Oprescu
primitiv, care nu mai există azi, și pe care ne-ar fi greu să-l recons-
tituim. Pe vaste întinderi, în Europa, găsim încă la neamuri deose-
bite opregul, cojocul, marama, op nea, brîul, cămașa brodată, pur-
tată pe deasupra pantalonilor, deși forma lor, croiala, felul în care
sunt îmbrăcate nu-s totdeauna aceleași. Această unitate apare une-
ori chiar în unele detalii semnificative, ceeace este încă mai eloc-
vent oentru a dovedi întinderea de odinioară a costumului țărănesc
de astăzi.
întâmplarea a făcut, intr'una din vizitele mele la Muzeul Cin-
cuantenarului din Bruxelles, să descopăr într'o vitrină o cămașe
coptă aproape intactă, care oferea o surprizătoare asemănare cu
cele dela noi și care, în acelaș timp, putea fi considerată ca tipică,
pentru o largă categorie de astfel de obiecte din regiunea africană,
unde fusese găsită. Broderii copte, în stare fragmentară, există mai
in fiecare muzeu mare, într'o apreciabilă cantitate. Cămăși întregi
care să se poată studia în croiala lor, în proporțiile lor, în aspectul
lor general, sunt însă cu mult mai rare. Iată de ce am considerat
ca un adevărat noroc ocazia de comparații utile ce mi se oferea în
chip așa de neașteptat la muzeul din Bruxelles.
Săpături întreprinse în Egipt, în ultimele decenii, au dat la lu-
mină, pentru epocile în care morții încetaseră de a fi mumificați,
după obiceiul pământului, sau arși, după moda romană, o mu'țime
de stofe, în care cadavrele erau învelite înainte de a fi înmormân-
tate. Mantii și. vestminte, cămăși, fețe de pernă, fragmente de stofe
vechi, unele chiar de pe vremea lui Alexandru cel Mare, cu care
erau înveliți morții și umplute spațiile goale dintre trupul lor și un
fel de înveliș exterior de papură împletită, au năpădit muzeele.
Aceste stofe, acoperite cu ornamente variate ca înfățișare și coloare,
denotând o tehnică admirabilă, ale cărei secrete, multe au pierit o-
dată cu autorii lor, apar în epoca Ptolemeilor (sec. IV-a înainte de
Cristos) și se mențin până prin sec. al XH-lea după Cristos. Ele sunt
cunoscute sub numele de țesături sau tapiserii copte, după numele
sectei religioase creștine, din ale cărei morminte au fost la început
scoase la iveală 3.
Denumirea este destul de improprie și mult prea restrictivă.
Ea se aplică la obiecte aparținând unei întregi culturi și nu numai
produselor unei secte anumite. Pe de altă parte, într'o epocă atât de
3 A se consulta cu privire la țesăturile copte: M. Gerspacli: «Lcs Tapis-
series coptes». Paris, Quantin, 1890. Raymond Cox: «Les Soieries d’art depuis
Ies origines jusqu’ă nos jours». (Carte esențială, minunat documentată). Paris,
Hachette, 1914. «Cataloagele Muzeelor engleze», in special cele de la Victoria
and Albert Museum si British Museum.
Oeipre o cămațe coptă din muzeul cinquantenarului din ruxellei
1789
Aceeași cămașe (Fragment): partea dela guler șl dela piept.
plină de peripeții și de influențe, ca aceea în care trăește Egiptul în
primul mileniu după Cristos, diferențele de la o perioadă La alta
sunt așa de numeroase și de categorice, încât deși răspunzând unei
1790
G. Oprescu
aceleiași tendințe, ornamentele aparțin la stiluri foarte variate, pe
nedrept înglobate sub acelaș epitet. Nu un mic motiv de diferență
între diversele broderii este faptul că, într'o țară de mari contraste
sociale, găsim alături, în aceeași necropolă, stofe provenind dela bo-
gătași, dela mari demnitari religioși și civi.i, și tunici purtate de
poporul de rând, sărac și nenorocit.
Cele mai interesante, din punctul nostru de vedere, sunt cele
din urmă. In afară că au păstrat, în ce privește ornamentația, un ca-
racter mai tradițional decât celelalte (mult mai supuse modelor), mai
au pentru noi avantajul că sunt destinate unei populații trăind în
condiți materiale nu prea deosebite de cele ale locuitorilor din sa-
tele noastre.
Aceste asemănări între tapiseriile copte și cele dela noi, mai
ales în ce privește opregile și a'.esăturile, nu sunt întâmplătoare. Ele
sunt mai evidente încă, dacă luăm în considerație nu numai ce s’a
publicat, cu privire la Egipt, prin albumuri, unde se alegeau motivele
rare, mai elaborate, mai neobicinuite ca subiect, mai bogate ca înfă-
țișare și ca material întrebuințat, ci fragmentele banale, comune,
des întâlnite și neglijate în genere de istoricul de artă, cele pe care
Cox le numește «cu decor de artă indigenă» 4.
Aceste modele indigene, cele mai vechi, au perzistat în popor,
chiar după ce moda impusese claselor artistocratice, rând pe rând,
decorul clasic roman, cu ghirlande de flori și fructe, amorași și ge-
nii, decorul bizantin sau ornamentele sasanide. Ele s'au transmis, din
generație în generație, până la dominația arabilor. In timpul cuce-
ririi acestora, temele din vechiul fond egiptean au ieșit din nou la
suprafață, s’au răspândit în întreg teritoriul supus dominației musul-
mane, au trecut mai departe în Africa, s’au întins până în Maroc,
după cum se vede din anume exemple de mantale din această regi-
une, azi în Muzeul de Țesături din Lyon, mantale prezentând și ele
asemănări neașteptate cu anume broderii de la noi.
Prin muzee se întâlnesc rareori cămăși ori tunici complete.
Vremea, care a cruțat partea ornamentată, mai rezistentă, a măci-
nat stofa nelucrată. Alte ori — mai adesea — nu s’a oprit de po-
sesorul de azi, din ceeace ajunsese până la noi, decât ceeace era
acoperit cu broderie, restul considerându-se fără valoare și arun-
cându-se. In Muzeul cincuantenarului se păstrează însă un obiect
întreg, o cămașă cu toate detaliile ei. Ea este împodobită cu bro-
derii și cu alesături, ceea ce-i ridică valoarea din punctul nostru
de vedere. Provine din colecția dăruită muzeului de d-na Isabelle
* Cf. planșele 1 și 17 din opera lui Cox, citată.
Despre o cămațe copti din muzeul cinquantenarului din Bruxelles
1791
Errera și figurează în catalog sub No. 338, cu următoarea des-
cripție :
Tunică de in, decorată cu motive albastre, roșii și negre. Lu-
crare egypto-bizantină-arabă (sec. Vll-lea sau ai Vlll-iea) °.
înălțimea 0,93, lărgimea 1.12.
Provine din săpăturile din Egypt 8.»
Puțin lucru deosebește această cămașe de cele de la noi. Cro-
Aceeați cămașe (Fragment) : mâneca.
iala e aproape identică, afară de forma mânecei, mai strâmtă ca la
iile noastre, deși în Basarabia, în vremea mai veche, s'a putut în-
tâlni o mânecă mai scurtă și destul de îngustă, de forma aproxi-
mativ a celei din muzeul belgian. Broderia — și acest lucru mi sa
pare de cea mai mare importanță — e dispusă în acelaș fel ca la
6 Presenta mătăsei în broderie ne spune câ e vorba de un obiect aparți-
nând cel mai de vreme sec. a) Vll-lea și cel mai târziu finelui sec. al VIII-lea.
înainte de sec. al Vll-lea mătasea nu era Întrebuința.ă iar după sec. al VIII-
lea ea devine rară în asttel de cusături. Denumirea de bizantino-arabă înseamnă
numai că ornamentele din tapiseriile copte din această vreme sunt în genere
produse sub aceste influente. In realitate ornamentul de pe cămașa descrisă are
o înfățișare mult mai a haică, provine din vechiul fond tradițional în Egipt.
Profit de această ocazie spre a mulțumi direcției muzeului Cinquantena-
rului de a-mi fi permis să reproduc fotografiile ce însoțesc acest articol.
• Cele mai multe sau găsit la Antinoe.
1792
G. Oprescu
noi: la guler și in jurul gurii cămășii, de-a lungul mânecei, la ben-
tița de jos, și sus, pe umăr, de-a curmezișul, în tocmai ca la iile
noastre și ca la cămășile Sciților, de pe vasul de la Kerci. Chiar
și cei doi cocoși stilizați și medalionul, ca un pandantiv, care
termină broderia, în față, se întâlnesc adesea, primii prin Buco-
vina, cel din urmă pe cămășile bătrâne, din Ardeal. In Ardeal și în
regiunea Banatului, la ceapsele de zi de lucru sau la unele broderii
de cămașe, se observă adesea și modelul din jurul gurii cămășii7.
Cum se face că impresia, lăsată de acest rest important al ci-
vilizației din valea Nilului, este confirmată de două alte cămăși
copte, una la Kaiser-Friedrich Museum, din Berlin, alta din Muzeul
Artelor Decorative, din Paris ? întâmplarea singură nu poate explica
atâta potriveală de croială, de tehnică, de dispoziție a ornamente-
lor. Este de sigur rezultatul unei tradiții, al unui străvechiu obiceiu,
care erau comune nouă și celor din Egipt și, de sigur celor dintre
țara noastră și malurile Nilului. De aceea mi se pare îngăduit să
conchid că, cel puțin în perioada căreia aparțin vestmintele copte
mai sus analizate, teritoriul în care cămașa, această parte esențială
a îmbrăcămintei, se purta lucrată cu râuri și de o anumită croială,
se întindea mult mai departe spre Sud și Est de cât chiar am ad-
mite, dacă am considera că ea era comună tuturor triburilor trace,
așa cum pe dreptate afirmă profesorul lorga.
G. Oprescu
' Cf G. Oprescu: l'Art du Paysan Roumain» planșele LXXVII, LXXIX și
LXXX.
NOCTURN
Cu mâna nopții vântul bate n ușă...
El scutură ușorii din țâțână
Să-mi facă spaima veghii mai hapsână
Și gândul ca uncropul de cenușă.
Nepăsător, ceasornicul îngână
Al veșniciei mers prins în cătușă.
Un biet cadran cu limba jucăușă
Dă vremii legi în susur de fântână !
De ce nu pot fi ornic într’o turlă
De sus să nu aud cum cânii urlă
Cutremurând vecernia de groază ?
Să nu m'atingă veștede vedenii,
Și să nu fiu ca frunza în vântoază,
Stăpân pe timp, să biruesc milenii...
Gh. A. Cuza
G H
I C I T O A R E A
Chinuit de gânduri și ’ntrebări,
viu la tine, ca la ghicitoare,
să-mi ghicești, sub zodii și sub zări,
în ghiocul dintre cer și mare.
In amiaza vieții, eu nu știu
încotro mă duc, de unde viu,
cine sunt și care mi-e chemarea:
aste-aș vrea să-mi spună ghicitoarea.
1794
Ion ȚolescuVileni
Reculegerea mă face stâncă;
însorită, marea mă alintă,
simt cât taina ei e de adâncă,
știu cât poate vraja ei să mintă.
Și mă las, cu sufletul deschis
în albastrul gol și nepătruns
ca din largul pur, cu chei de vis,
să aleg o geană de răspuns.
Dar târziu, când ceață cenușie
pune-o pânză peste depărtări,
nu mai cer răspuns, fiindcă mie
marea-mi pune-aceleași întrebări.
Petre Strihan
AMURGURI ADÂNCI
Aci pe țărmul umbrit al ultimei ore
Frunțile noastre de fum căzură plecate.
Ca pe comori stihii’e, amurgul se sbate
Sub privirile în cari ardeau aurore.
Hamacul străveziu al mărilor leagănă soarele
Aprins ca o însângerată aripă...
Cine știe când? Poate peste o clipă
Cerul își va frânge în noi minutarele.
Cele din urmă semne se sting în nisipuri;
Cele din urmă colori în genele florilor.
Doar murmurul apelor, freamătu1 norilor
Ni se vor mai culca, ostenite, pe chipuri.
Văluri negre din zare ne vor flutura Parcele,
Delfinii vor sfâșia trupul nopții de sgură;
Glasul ne va pieri, pământu-1 vom strânge în gură,
De stâncile ochilor noștri se vor cutremura arcele.
Amurguri adinei
1795
Și fără să știm ne va purta vântul spre ele,
Unii vor rămâne să plângă, a’ții vor surâde ’napoi,
Se va întinde iar apa, se va așterne zarea 'ntre noi,
Unii cu lacrimi în pleoape, ceilalți cu stele.
Și peste țărmuri iarăși vor cădea toamne, vor înflori macii.
Cei rămași vor aștepta aceleași amurguri de sânge...
Uneori vor privi poate spre cer și vor plânge
Când vor mușca din lună nevăzuți vârcolacii.
Ion Țo’escu Văleni
HOTARUL ZĂDĂRNICIEI
Unde, unde,
V.ață prăfuită în secunde,
Vei închide zările trudite
Sub țărâna drumurilor scite ?
Unde singură, sub cerul sfânt,
Vei suna a bulgări de pământ,
Ce adânc va fi așa de mare
Să cuprindă-atâta freamăt și mișcare ?
Unde, unde,
Viață prăfuită în secunde,
Putredă și vecinie neschimbată,
Vânturile lumii-or să te bată ?
Emil Vora
TRISTEȚI DIN SAT
In împărăția liniștii și-a morții,
Peste cruci, cad triste umbrele 'nserării ;
A murit în turlă clinchetul chemării...
Țipă glas de buhă 'n comănacul porții.
1796
E. Ar. Zaharfa
Vânt de toamnă cerne frunze ofticoase,
Galbene, pe pieptul mutelor morminte ;
Dorm pe cruci uitate, silnice cuvinte
In păienjenișul cu vibrări sticloase,
Pe când umbra serii, rece ngenunchiazâ
Sub cădelnițarea celor dintâi stele...
In împărăția visurilor mele
Candeli mor pe-alee, de cum înserează !
G. Șt. Cazacu
OMUL SINGUR
Numai eu am rămas să mai lupt
Cu viața și-amarul ei vin;
Ca o viperă boala m'a supt
In drumul spre-adânc și divin;
Când eu mă sdrobesc să tot vin,
Tu stai și te uiți ne 'ntrerupt...
Numai eu am rămas să măsor
Lumina pe scările serii,
Pe văi de argint să cobor
Pân’ la izvorul durerii.
Tu fluturi cireșii și merii,
Eu pier sub zăpezile lor...
Tu crești, minunată pădure,
Mereu mai frumoasă, de-un veac,
Sub soare, sub pâclele sure,
Eu veșnic mă-adun și desfac,
Prind luna când umblă pe lac,
De spaimă-o despic c'o secure,
Dar plâng și m'afund în pădure...
E. Ar. Zaharia
UN PLAGIATOR: AL. POSESCU
AUTORUL PLAGIAT: P. P. NEGULESCU
In anul acesta, d-1 Al. Popescu, asistent pe lângă catedra de
„Filosofie și Logică" dela Universitatea din București, a tipărit o
nouă lucrare intitulată „Introducere în Filosofie". Am deschis cu
vie curiozitate și legitimă nerăbdare această nouă carte. O „Intro-
ducere în Filosofie" în limba noastră, scrisă de-un român, este
desigur un eveniment de seamă.
Dacă se ține seamă de necesitatea și netăgăduita utilitate a
acestui gen de lucrări, precum și de faptul că în marile culturi
streine ele sunt numeroase, cititorul îmi va înțelege nerăbdarea.
Insfârșit, mi-am spus, cu ajutorul unei astfel de cărți, va putea fi
introdus și cititorul român, în chip sistematic, în lumea preocu-
părilor filosofice. Fiindcă tocmai acesta este rostul unei lucrări de
acest gen: să introducă, și să pregătească spiritele pentru o înțe-
legere metodică a preocupărilor de căpătâi ale filosofici.
Nerăbdarea și curiozitatea mea erau, însă, și din alte motive,
cât se poate de vii și legitime. După câte știu, acest fel de lucrări
sunt scrise, de regulă, de către gânditori cari au în urma lor o
lungă și laborioasă activitate pe teren filosofic. E lesne de înțeles
pentru cari motive: ca să poți da o expunere complectă și siste-
matică a tuturor problemelor și disciplinelor cari alcătuesc filo-
sofia, este evident nevoe să stăpânești în mod magistral dome-
niile ei. Pentru aceasta, se cere o viață întreagă de studii și cer-
cetări. îndeplinea d. Posescu condițiile necesare pentru a între-
prinde o astfel de lucrare ? D-sa este abia la începuutl carierei
sale didactic-filosofice. N'a avut deci timpul necesar pentru a se
ridica la acele calificate și cuprinzătoare sinteze pe cari le pre-
supune o asemenea lucrare. Cu toate aceste, este departe de mine
gândul de a condiționa meritul de vârstă.
Este, desigur, nedrept să pretinzi cuiva ca dela început, să
stăpânească așa de bine problematica tuturor disciplinelor filoso-
fice, încât să fie în situația de a iniția și pe alții în mod compe-
tent. In treacăt, vreau să spun că d. Posescu, afiându-se în prima
perioadă a activității sale în această direcție, a avut firește,
serioase dificultăți de înfruntat. Eram deci curios și nerăbdător să
aflu cum le-a învins, și dacă a reuști în adevăr, să ne dea o bună
1798
N. Tatu
„Introducere în Filosofie", de care fără îndoială se simte o mare
nevoie în cultura noastră filosofică. Ușoarele mele rezerve nu sunt
formulate firește, cu gândul de a scădea ceva din meritul sforțării
autorului, sau de a influența judecata critică obiectivă, ce tre-
buește formulată asupra oricărei munci intelectuale.
Am început, potrivit obiceiului meu, care este cred, al mul-
tora, să răsfoiesc lucrarea și să consult în primul rând sumarul,
unde adesea poți avea o imagine destul de fidelă a scheletului
unei cărți, și unde poți găsi de multe ori indicații prețioase chiar
asupra naturii cuprinsului ei.
Trebue să spun că o scurtă privire asupra planului de an-
samblu al lucrării d-lui Posescu, așa cum se reflectează el în
sumar, a fost de natură să mă surprindă: într’o „Introducere în
Filosofie", care prin însăși menirea ei, trebue să se ocupe de toate
disciplinele filosofice, este oare posibil să nu se găsească nici un
capitol, fie cât de redus, în legătură cu logica, estetica, sociologia,
filosofia religiei, filosofia istoriei, filosofia dreptului ? Se mai poate
numi Introducere în Filosofie o carte care-ar neglija să se ocupe
de atâtea însemnate ramuri ale filosofici ? Toate acestea nu rețin
nici un moment atenția autorului, cum am pulut-o constata nu
numai din sumar, ci și după lectura complectă a lucrării.
Tabla de materii dela sfârșitul cărții, care oglindește de altfel
foarte fidel cuprinsul ei total, în afară de faptul că arăta cât de
incomplectă este lucrarea, mai era interesantă și pentru alt motiv:
ea m'a pus în fața unui fel de a împărți problemele filosofici, care
nu semăna în nici o privință cu cele obișnuite în scrierile de acest
gen. M'am întrebat atunci, după ce criterii se orienta oare autorul
în clasificarea problemelor, pentru a răsturna în așa măsură obi-
șnuitul plan de sistematizare a materiei, până acum unanim so-
cotit ca bun de atâția gânditori ? Să fi găsit d-1 Posescu un pro-
cedeu de a introduce în filosofie mai ingenios, mai adecuat și mai
rodnic decât cel întrebuințat de atâtea spirite strălucite ? Să se
sprijine cumva, lucrarea sa, pe o nouă concepție asupra filosofici ?
Iar dacă nu, care ar putea fi opera, și cine autorul după cari d-sa
ar fi găsit potrivit să se orienteze ? Pe ce s’a întemeiat d-sa, ca
să ne dea o Introducere în Filosofie, întru nimic asemănătoare
celorlalte ? Trebuiau să existe serioase motive, cari l'au îndemnat
să procedeze așa, și nu altfel.
Pentru a mă dumiri în privința originalității atitudinii și pro-'
cedării d-lui Posescu, am început să citesc, cu certitudinea că din
text voiu putea afla explicația noutății lor. Lămurirea, am dobân-
dit-o chiar din prefață. însuși d-1 Posescu ține să ne arate cine
Un plagiator: Al. Posescu. Autorul plagiat: P. P. Negulescu
1*93
i-a servit ca model. Și ne-o arată într’un fel cât se poate de ori-
ginal. Reproducem, fiindcă merită. In pag. IV din prefață, ni se
spune: „Ca atare lucrarea de față nu se înfățișează sub forma
unei scrieri în care autorul ar expune păreri personale... De unde
nu rezultă că lucrarea nu cuprinde unele vederi originale asupra
filosofiei sub forma unor lumini noui în domeniul ei, altfel în-
deajuns de întunecos. Numai că despre ele autorul se vede dator
să arate că sunt mai puțin ale sale proprii decât ale acelora cari
au contribuit în mod direct prin învățământul lor la formarea sa
intelectuală, și în deosebi ale d-lui prof. P. P. Negulescu dela
Universitatea din București". Așadar: lucrarea d-lui Posescu nu
cuprinde „păreri personale", dar cuprinde „vederi originale", cari
vederi originale însă, nu sunt atât ale sale, cât ale d-lui P. P.
Negulescu. In adevăr, originală părere personală despre origina-
litate i O lucrare care începe sub astfel de auspicii logice, promite
a fi interesantă, și desigur plină de surprize.
Să trecem însă peste latura inepuizabil hazlie a acestor rân-
duri, și să reținem valoarea lor informativă, de natură a risipi
nedumiririle noastre.
După propria-i mărturisire așadar, lucrarea d-lui Posescu nu
cuprinde „păreri personale". Dacă aduce unele „vederi originale
asupra filosofiei", ele trebuesc atribuite altora, și îndeosebi d-lui
P. P. Negulescu. Mărturisirea aceasta a fost deosebit de prețioasă
pentru mine. Am deschis din nou la tabla de materii. Dintr’odată
parcă, s'a făcut deplină lumină în spiritul meu, intrigat la'nceput
de originalitatea izbitoare a planului de lucru al d-lui Posescu.
Sumarul cărții d-lui Posescu mi-a adus aminte de cursurile fostului
meu profesor de Enciclopedia Filosofiei, cursuri în cari d-sa se
ocupa de problema cosmologică, ontologică și epistemologică.
Toate se regăsesc în cartea de care mă ocup. M'am lămurit deci
pentru ce Introducerea în îilosoiie a d-lui Posescu nu seamănă cu
niciuna din scrierile existente în acest gen: modul în care d-sa
clasifică problemele mari ale filosofiei, este acela din cursurile
d-lui prof. P. P. Negulescu, pe care și-l însușește în întregime.
Singura deasebire, este că „problema epistemologică", la d. Posescu
se numește „problema cunoașterii"; „problema cosmologică" se nu-
mește „problema universului", iar „problemei ontologice" îi spune
„problema existenței'. încolo, toate rămâne neschimbate: capitole și
subcapitole, titluri și subtitluri, toate sunt absolut identice cu ace-
lea din cursurile d-lui P. P. Negulescu. Acum înțeleg, pentruce d.
Posescu n’a crezut potrivit, ca intr’o Introducere în Filosofie, să
se ocupe de logică, estetică, sociologie, filosofia religiei, filosofia
8
1800
N. Tatu
istoriei, și filosofia dreptului: aceste discipline nu sunt tratate în
cursurile d-lui P. P. Negulescu, isvorul unic de informație, după
cum vom vedea, al autorului nostru. Cum s ar fi putut ocupa oare
d. Posescu de atâtea chestiuni complicate, asupra cărora textele
cursurilor după cari s'a orientat, nu dădeau nici o indicație? Sigur
că, dacă cursurile d-lui Negulescu se ocupau și de aceste disci-
pline, lucrarea d-lui Posescu nu le-ar fi neglijat, și ar fi avut fără
îndoială, cu totul altă înfățișare. Curios lucru ! Să fi găsit d. Po-
sescu atât de complectă și desăvârșită clasificarea d-lui Negulescu.
încât să nu mai fi avut nimic de schimbat sau de adăugat ?
Prin urmare, modul de a împărți domeniul filosofici și de a
clasifica marile ei probleme; diviziunile și subdiviziunile; denu-
mirea curentelor, problemelor și doctrinelor filosofice, d. Posescu
și-le însușește dela d. P. P. Negulescu. In privința aceasta, am
fost pe deplin lămurit.
In mintea mea s'a născut însă o altă nedumirire, trezită chiar
de irezistibil comicele rânduri mai sus citate, din prefața d-lui
Posescu. D-sa afirmă că lucrarea nu „expune păreri personale",
dar că totuși „cuprinde unele vederi originale asupra filosofici
sub forma unor lumini noui în domeniul ei, altfel destul de în-
tunecos". Vederile acestea originale, d. Posescu le atribue însă
după cum am văzut, d-lui P. P. Negulescu. Mărturisesc cinstit că
am rămas cu totul perplex în fața acestui fel de a raționa. Ce
trebuia să cred oare: cartea d-lui Posescu, cuprinde sau nu idei
proprii, „vederi originale" cum le numește d-sa ? Personal, mă gă-
seam într'o tragică dilemă, din cleștele căreia nu vedeam cum
aș fi putut eși. Și nu o vedeam, fiindcă d. Posescu susține în acelaș
timp, că lucrarea sa aduce, și nu aduce idei originale. Mi-ar fi
fost peste putință, ca din rândurile de-o logică așa de originală
cum este aceea a d-lui Posescu, să pot scoate vreo lămurire ■
Cred că aveam tot dreptul să mă consider profund nedumirit.
Pentru a înlătura această nouă nelămurire, nu-mi rămânea
firește altă cale, decât să fac apel la luminile textului. Poate că,
până în cele din urmă, voiu afla motivele acestui fel cu totul
special de a judeca. Am început deci să citesc, cu răbdare și cu
speranță, cartea d-lui Posescu. Lectura n'a fost câtuși de puțin
zadarnică. Aș putea spune tocmai dimpotrivă; fiindcă încetul cu
încetul, am ajuns la rezultate surprinzătoare, senzaționale chiar.
Le voiu prezenta și cititorilor.
Dela primele pagini, m'a surprins un lucru: marea asemănare
dintre problemele cercetate de d. Posescu și cele desbătute de
Un plagiator: Al. Posescu. Autorul plagiat: P. P. Negulescu
1801
<1. P. P. Negulescu în cursurile d-sale, bine cunoscute mie din
timpul studiilor universitare. Aceleași preocupări, aceleași idei,
acelaș fel de a pune, de a discuta și rezolva problemele filosofie!
se întâlnesc la d. Posescu, ca și la d. prof. Negulescu. M'am în-
trebat firește, până unde ar putea merge această asemănare? Cum
s ar putea distinge, cari sunt ideile d-lui Negulescu, și cari sunt,
— în cazul ca totuși sunt, — „vederile originale" ale d-lui Po-
sescu ? Faptul era vrednic de cunoscut, fiindcă orice „vederi ori-
ginale asupra filosofiei sub forma unor lumini noui" sunt Dine
venite pentru a limpezi „domeniul ei, altfel îndeajuns de întu-
necos". Și apoi, o carte este cu atât mai interesantă și prețioasă,
cu cât aduce mai multe idei noui, sau „vederi originale", „lumini
noui" cum le spune mai plastic d. Posescu. Până unde mergea
deci asemănarea ? Eram curios s'o știu.
Pentru a nu fi victima unei simple iluzii — fiindcă memoria
adeseori înșeală, — pentru a nu vedea asemănări acolo unde nu
sunt, am recitit în cursurile d-lui Negulescu, problemele pe cari
le discută și d. Posescu în cartea d-sale. A fost foarte ușor să le
găsesc, fiindcă după cum vă spuneam, clasificarea, titlurile și
subtitlurile utilizate de d. Posescu, sunt exact aceleași ca și în
cursurile d-lui Negulescu, de unde le-a luat fără nici o modi-
ficare. Am recitit, și-am rămas și mai surprins.
Stranie asemănare 1
Citesc din nou, textele corespunzătoare din cartea d-lui Po-
sescu. Nu mai încăpea nici o îndoială: m'am convins că d. Posescu
iși însușește dela autorul cursurilor, nu numai felul de a clasifica
problemele, de a le privi și soluționa; nu numai titlurile capito-
lelor și subcapitolelor, ci chiar conținutul aproape identic al aces-
tora. Intr'adevăr, conținutul fiecărui capitol din „Introducerea în
Filosofie" a d-lui Posescu, se potrivește întocmai conținutului ca-
pitolelor corespunzătoare din cursurile d-lui P. P. Negulescu. Ideile
acestuia pot fi urmărite pas cu pas, rând cu rând în lucrarea d-lui
Posescu, care cuprinde, ce-î dreptul, mai puțin decât cursurile din
care este extrasă, dar nimic peste ceiace se spune în paginile
acestor cursuri.
Dacă lucrurile s'ar fi redus numai la atâta, faptul încă n ar
fi tost prea grav, oricât d. Posescu lasă să se creadă ca fiind ale
sale, idei luate tale-quale dela profesorul său. Aș fi spus că aveam
în fața mea un simplu rezumat, la rigoare util deși necinstit, și
că d. Posescu avea puternice motive să recurgă la neîntrecuta
1802
N. Talu
echilibristică logica din prefață, unde parcă vrea să ne convingă
că ceea ce este original, nu e totuși personal, și viceversa, ju-
căndu-se de-a „uite popa — nu e popa".
Fidelitatea elevului față de profesorul său nu s'a mărginit
însă numai la atâta. Fapt ciudat și surprinzător, pe măsură ce
înaintam în lectură, mi se părea că în afară de idei, forma însăși
a frazelor d-lui Posescu semăna izbitor cu aceia a frazelor d-lui
P. P. Negulescu. Să fie oare d. Posescu atât de credincios învă-
țământului care a contribuit la „formarea sa intelectuală", încât
să-și însușească nu numai ideile, ci însuși modul de a le reda,
forma de exprimare, frazele proprii ale d-lui P. P. Negulescu ?
Nu-mi venea să cred că fidelitatea ar putea ,fi dusă atât de
departe.
Am confruntat din nou textele. Ceeace am descoperit este
pur și simplu uluitor: lucrarea d-lui Posescu, este plagiată după
cursurile universitare ale profesorului P. P. Negulescu ! Oricât nu
v'ar veni a crede, totuși așa este I O voiu dovedi. Cu probe ne-
îndoioase.
Cum procedează d, Posescu ? Faptul merită subliniat, fiindcă
e un adevărat sistem în felul cum plagiază. In primele capitole,
d-sa începe prin a rezuma ideile d-lui Negulescu, citându-1 uneori.
In cele mai multe însă, nu-1 amintește, lăsând astfel să se înțe-
leagă că ideile expuse îi aparțin d-sale. Ele pot fi însă urmărite
de aproape, rând cu rând, în cursurile din cari sunt luate.
Fiindcă unicul isvor de informație și de inspirație al d-lui
Posescu sunt cursurile profesorului P. P. Negulescu, evident că-i
era foarte greu să se lipsească de frazele chiar în care acesta
și-a îmbrăcat ideile. Dacă ar fi folosit și alte izvoare, ar fi putut
schimba și varia forma de exprimare. Dar n'a făcut-o. Pentru aceste
motive textul autorului nostru seamănă cu al d-lui Negulescu, ca
o copie cu originalul. Pentru a nu se trăda însă, și pentru a
deruta pe cititor, d-sa face eforturi susținute de a răsturna pe
ici pe colo ordinea ideilor, și de a construi altfel frazele, așa
încât adesea ceiace în original este la început, în textul d-sale
se găsește la sfârșit, și invers. Ce păcat, — pentru d. Posescu
firește — că abilitatea nu prinde, și că cu toate silințele de-
puse, furtul tot ese la lumină. Iată de exemplu acest text din
capitolul consacrat apriorismului logic al lui Cohen :
Un plagiator: Al. Posescu. Autorul plagiat: P. P. Negulescu	1H)3
P. P. Negulescu
Cu alte cuvinte, întrucât este in-
dependentă de datele simțurilor, cu-
getarea pură creiază apriori cunoaș-
terea lumii. Iar întrucât cugetarea
pură e supra-individuală, cunoaște-
rea apriori a lumii pe care o creiază,
nu e subiectivă, ci obiectivă, ea este
cu alte cuvinte, în acelaș timp exis-
tență. Ceeace însemnează că cugeta-
rea pură creiază lumea, prin însuși
laptul că creiază cunoașterea ei.
(P. P. Negulescu: Problema episte-
mologică, 1930—1931, p. 617).
Al. Posescu
Cugetarea pură creiază cu alte cu-
vinte prin propriile ei puteri cunoaș-
terea lumii independent de datele ex-
perienței, iar această cunoaștere este
în acelaș timp existență. Ea creiază
așadar existența prin simplul fapt că
creiază cunoașterea ei.
(Al. Posescu: Introducere în filoso-
fie, p. 77).
Alteori, crezând că astfel i se va pierde urma, din fraze cari
în cursul d-lui Negulescu sunt distanțate prin alte fraze, d. Posescu
construește una singură, care diferă însă prin prea puține modi-
ficări pentru a nu fi ușor identificată. Exemplu:
P. P. Negulescu
Numai așa ne putem explica fap-
tul că ea creiază noțiuni, care sunt
adevărate pentru toți oamenii deo-
potrivă... Ceeace însemnează că cu-
getarea pură nu crează numai idei,
ci și existențe... Creiațiile ei sunt
obiective, în înțelesul platonic al cu-
vântului...
(P. P. Negulescu: Problema episte-
mologică, p. 616—617).
Al. Posescu
Iar ea creiază nu numai idei va-
labile pentru toți indivizii — din
care cauză este supra-individuală —
dar creiază și existențe, evident că
nu sub forma de obiecte concrete, ci
sub aceea de idei obiective în înțe-
les platonician.
(Al. Posescu: op. cit., p. 77).
Aceste izbitoare asemănări de texte, să fie oare efectul unei
simple întâmplări? Ipoteza trebue înlăturată, printre altele, și pen-
tru faptul că greșelile pe cari le face d. P. P. Negulescu în expu-
nerea unor idei filosofice, se regăsesc aidoma în carte de care ne
ocupăm.
Pentrucă d. Al. Posescu nu trece dincolo de textul d-lui P. P.
Negulescu, pentru a merge la original, este explicabil ca erorile de
redare din cursurile d-lui prof. P. P. Negulescu să se întâlnească și
la Al. Posescu. Astfel, nicăieri la H. Cohen nu întâlnim termenul de
supraindividual, din nici un text al lui H. Cohen nu reese că ideile
obiective ar avea un sens platonician, — ca să nu vorbim decât
de acestea. Tptuș d. Al. Posescu întrebuințează până la abuz ter-
menul de supraindividual. într'o singură pagină, unde expune a
doua oară pe Cohen, de data aceasta ca idealist apriorist, îl între-
buințează de cinci ori I Dece ? Fiindcă l-a întrebuințat și d. Ne-
gulescu.
1804
N. Tatu
Casna de a construi altfel frazele, de a le suci și învârti până
într’atâta, încât să dea impresia că sunt originale, se observă în-
deosebi acolo unde d. Negulescu, contrar obiceiului d-sale, a fost
mai sgârcit în expunere, cum este cazul cu H. Cohen.
(De altfel e demn de reținut faptul, că autorii asupra cărora d.
Negulescu a insistat mai puțin, găsesc și la d. Posescu un loc cu
totul redus; proporțional cu acela din cursurile utilizate). Acolo
însă, unde d. Negulescu își îngădue desvoltări mai vaste, — și
metoda de a plagia a d-lui Posescu se schimbă. In asemenea ca-
zuri, d-sa nu mai recurge decât într'o mică măsură la schimbarea
ordinei ideilor. Ideile d-lui Negulescu sunt copiate aproape în
aceiași ordine. Textul însă este oarecum schimbat, fiindcă d. Po-
sescu a căutat să-l comprime, alcătuind fraze unitare din frag-
mentele izolate ale originalului. Cu toate acestea, numeroase fraze-
din cursurile d-lui Negulescu pot fi lesne identificate la intervale
foarte scurte în textul d-lui Posescu. Abilitățile prin cari d. asis-
tent caută să le camufleze, pot fi
P. P. Negulescu
Fiindcă insă, cum am zis, schim-
bările corpurilor materiale nu puteau
consta decât în mișcări, legile naturii
nu putea fi decât legi ale mișcării.
Cele mai însemnate dintr'ânsele erau
următoarele două.
Cea dintâi era legea inerției... A
doua, era legea direcției uniforme....
Din aceste două legi deducea apoi
Descartes altele, ce regulau întâlnirile
sau ciocnirile dintre corpuri în spa-
țiul plin de materie. Nu e nevoie să
uimărim însă cu deamănuntul diferi-
tele forme pe care le pot lua întâl-
nirile sau ciocnirile de acest fel, așa
cum o făcea filosoful însuși, în „Prin-
cipiile filosofici" (II, paragrafele 46-
52), dând operei sale, in acea parte
a ei, aspectul unui tratat de meca-
nică. Să ne grăbim, mai bine, să exa-
minăm faptul că mișcările cosmice
permanente, cum sunt acelea ale cor-
purilor cerești, se fac în curbe închi-
se, urmează adică direcții circulare.
Explicarea, după Descartes, e foar-
te simplă. Corpurile cerești nu se
mișcă, propriu vorbind, ele însele, ci
ușor surprinse și dejucate.
Al. Posescu
Origina universului in forma lui
din prezent, trebue să se explice prin
legile mișcării cari sunt necesare și
exclud orice finalitate. Prima lege a
mișcării este aceea a inerției, iar a
doua aceea a direcției uniforme. Prin
aceste două legi mecanice și prin
acele cari rezultă dintr'ânsele se ex-
plică nașterea universului. Mișcarea
inițială, din care au derivat apoi ce-
lelalte trebue să fi fost în mod ne-
cesar circulară din cauză că se fă-
cea într'un spațiu plin. Altfel aceiași
formă circulară au toate mișcările-
cosmice permanente cum sunt acele-
ale corpurilor cerești. Pământul e!
insuș posedă o asemenea mișcare.
Pentru a evita totuși concepția co-
pci nicană, din pricina căreia Galilei
fusese condamnat, Descartes, care era
departe de a fi un îndrăzneț, a re-
curs la un subterfugiu. El susținea
astfel că nu corpurile cerești ele
însele se mișcă, ci mediul eteric în
care plutesc și în raport cu care ele-
rămân imobile.
(Al. Posescu: op. cit., p. 185).
Un plagiator: Al. Posescu. Autorul plagiat: P. P. Negulescu
1805
urmează numai mișcarea mediilor
fluide în care se găsesc cufundate și
care sunt animate de forma unor vâr-
tejuri.
(P. P. Negulescu: Problema cos-
mologică, Curs de Enciclopedia
Filosofiei, 1934—1935. Editura
Seminarului de Istoria și Enci-
clopedia Filosofiei, p. 763—765).
Oricum însă, această muncă de prelucrare, parafrazare și
adaptare, este obositoare și neplăcută. De aceea, d. Posescu sim-
plifică procedeul, progresiv, prelucrând și parafrazând tot mai pu-
țin, și transcriind tot mai mult. Ai fi tentat să crezi, urmărindu-1,
că d-sa a căutat parcă să ne dea o exemplificare a legii minimului
efort intelectual, o minunată ilustrare a principiului economiei gân-
dirii, pe care l-a urmat de altfel cu sfințenie în compunerea în-
tregii lucrări.
Exemple :
P. P. Negulescu
Kant credea astfel că putea face
ipoteza unui haos primitiv, asemenea
cu acela pe care îl puneau la origi-
nea cosmosului vechii filosofi greci.
El presupunea dar că, la început, ma-
teria concentrată astăzi în diferitele
corpuri, ce alcătuesc sistemul solar,
se găsia împrăștiată, într'o stare de
extremă diviziune, în tot spațiul pe
care îl ocupă, acum acest sistem și
care este, acum, gol. El presupunea
deasemenea că acea masă materială
haotică se găsia într’o stare inițială,
dacă nu de imobilitate absolută, dar,
cel puțin, de relativ repaos..........
Oricât de extremă trebuia să fi fost
diviziunea masei materiale primitive,
pe care o presupusese, Kant nu cre-
dea totuși, că densitatea ei putuse să
fie, pretutindeni, aceiași. I se părea
mult mai natural să-și inchipue că,
într’unele din punctele spațiului
imens pe care îl ocupa, densitatea
ei era mai mare decât în altele. Căci
regularitatea absolută nu există, de
la sine, în natură. Dacă dar într'un
punct oarecare, situat, apromixativ, în
Al. Posescu
Iată acum în ce constă în liniile
ci generale explicarea lui Kant. In-
nainte de a fi luat naștere universul
în fonna pe care o constatăm, mate-
ria care îl alcătuește în prezent se
găsea într'o stare de extremă divi-
ziune și de repaos relativ. Repaosul
materiei în starea ei primitivă nu
putea fi absolut, pentrucă densitatea
ei dela început nu putuse ii pretu-
tindeni aceeaș. Partea în care densi-
tatea materiei a fost mai mare a tre-
buit să devină un centru de atrac-
țiune. Așa fiind particulele de mate-
rie din jurul acestui centru de atrac-
(iune s'au pus în mișcare în direcția
lui. Impiedecându-se însă unele pe
altele în această mișcare, au început
să fie active iorlele de repulsiune.
In felul acesta mișcarea rectilinie
sulerit devieri laterale, cari au luat
cu timpul forme curbe. Pe măsură
ce elementele materiale s'au îngră-
mădit, mișcările lor curbe au început
să se armonizeze transformându-se
într'o învârtire comună regulată în
jurul centrului de gravitație. In tim-
1806
N. Tafu
mijlocul masei materiale dela înce-
put, densitatea ei a fost ceva mai
mare decât în restul ei, acel punct
a trebuit să devină, după legile gra-
vitației, un centru de atrac/iune.
Când s'au pus însă în mișcare, în di-
recția acelui centru care le atrăgea,
moleculele masei prinrtive s'au îm-
piedicat, mai mult sau mai puțin,
unele de altele. Forjele repulsive, ce
le aveau inerente, au intrat atunci
și ele în joc. Mișcarea lor n'a putut
uima, astfel, linia dreaptă, pe care
tindea să i-o impună atracțiunea
centrului. Ea a suferit, dela început,
devieri laterale, care au luat, înce-
tul cu încetul, forme curbe.
Pe măsură ce însă masa centrală
se mărea și se concentra, prin în-
grămădirea necontenită a molecule-
lor ce îi veneau din toate direcțiile,
principiul celei mai mici rezistențe
a făcut ca mișcările curbe ale dife-
ritelor ei părți sâ se armonizeze,
transformăndu-se într'o învârtire co-
mună, mai mult sau mai puțin regu-
lată în jurul centrului de gravitație.
Iar cauza, care a determinat armoni-
zarea acelor m șcări, a provocat în
acelaș timp încălzirea moleculelor
respective.
Acea cauză a fost, în adevăr, fre-
carea necontenită a moleculelor în
mișcare, unele de altele, — frecare
ce nu putea să nu le ridice tempe-
ratura.
P. P. Negulescu, Ibid., p. 791—794).
pul acesta ciocnirile și frecarea par-
ticulelor materiale au produs ridica-
rea temperaturii întregei mase mate-
riale concentrate în jurul acelui cen-
tru de atracție de care am vorbit.
(AI. Posescu: op. cit., p. 186—187).
P. P. Negulescu
După constituirea soarelui, așa dar,
moleculele pe care le mai atrăgea
el, dela distanțe mai mari, veniau
an'mate de mișcări curbe destul de
puternice ca să facă echilibru gra-
vitației. Ele nu mai cădeau astfel pe
soare, spre a-i mări încă masa, ci
Iși continuau mișcările curbe în ju-
rul lui. Intre două planuri ideale și-
Al. Posescu
Ele erau animate însă în acelaș
timp datorită forței de repulsie de
mișcări curbe, cari au ajuns la un
moment dat să facă echilibru gravi-
tației. Astfel ele nu au mai căzut pe
soare, ci au continuat mișcările lor
curbe în jurul lui. Din particulele
materiale cari le alcătuiau s’au for-
mat două inele de materie deasupra
Un plagiator: Al. Posescu. Autorul plagiat: P. P. Negulescu
1807
tuate, unul deasupra și altul dede-
subtul ecuatorului solar, s’au format
din această cauză, un fel de inele de
materie, de conssitența aproximativă
a celei inițiale, și care se învârteau
jn jurul soarelui.
Din acele inele au eșit apoi, înce-
tul cu încetul, planetele.
*
Iar pentru motive analoage cu cele
ce au ridicat temperatura masei so-
lare, corpurile ce au luat naștere în
acest mod au fost și ele, la început,
calde. Fiind insă mult mai mici, nu
și-au putut păstra temperatura ini-
țială. Ele sunt dar, astăzi, reci și
obscure, — așa cum le văd astro-
nomii ce le dau numele de planete.
Insfărșit, un proces analog, repetân-
du-se în „mai mic" în jurul plane-
telor, a dat naștere sateliților ce se
învârtesc în jurul lor.
De la formarea sistemului solar
Kant se ridica apoi, în „Istoria ge-
nerală a naturii", la formarea sisteme-
lor siderale. Fără să repete argumen-
tele pe care le-am văzut, el se măr-
ginea, în lipsa unor date mai amă-
nunțite și mai precise, să indice unele
analogii. Stelele erau pentru el „sori"
asemenea cu al nostru, și trebuiau să
fie înconjurate, după toate probabi-
litățile, de corpuri reci și obscure ca
planetele din sistemul solar, pe care
însă astronomii nu le puteau obser-
va. Iar sistemele siderale de acest
fel, care trebuiau să fi luat naștere
în acelaș mod cu sistemul solar, for-
mau împreună, după părerea lui, un
sistem mult mai vast, un sistem uni-
versal, cu un centru de gravitație
comun. Această presupunere se în-
temeia pe fenomenul „Căii lactee",
care nu era, pentru Kant, decât o
aparență optică, produsă de distri-
buirea sistemelor siderale în spațiu.
și dedesubtul ecuatorului solar, cari
au continuat învârtirea lor în jurul
soarelui. Din ele s'au rupt apoi pla-
netele. Condițiuni fizice asemănătoare
cu acele ale masei centrale au făcut
posibilă încălzirea lor. Fiind însă
mult mai mici, ele s'au răcit mult
mai repede.
Printr'o ac/iune analoagă trebue să
se fi format, spunea Kant, nu numai
sistemul nostru planetar, ci întregul
sistem sideral din care face el parte.
Stelele, cari sunt și ele niște sori,
trebue să formeze împreună un sis-
tem mult mai vast cu un centru de
gravitajie comun, dar asemănător cu
al sistemului nostru solar. Așadar
corpurile cerești cari îl alcătuesc
trebue să fie distribuite cam pe ace-
laș pan, ceeace explică prezența pe
cer a Căii lactee, care este îngrămă-
direa de stele din planul pe care se
m șcă întregul sistem stelar ce alcă-
tuește universul nostru fizic.
(Al. Posescu: op. cit., p. 187)
(P. P. Negulescu: Ibid., p. 785-787).
1808
N. Tatu
P. P Negulescu
Așa a ajuns Hegel să pună la ori-
ginea Universului, ca principiu or-
donator și creator, o Rafiune- cos-
mica.
Ca să creeze și să ordoneze Uni-
versul insă, acea Rațiune cosmică
n'a putut face altceva decât să gân-
dească, — să gândească, firește, ra-
țional. Formarea Universului a con-
stat, astfel, într’o desfășurare dis-
cursivă a ideii.
Procesul devenirii cosmice a fost,
adică, un proces logic...
La început, așa dar, nu exista de-
cât Rafiunea.. (p. 956)...
Rațiunea primordială s'a pus in
mișcare, la început, fiindcă existența
ei nedeterminată era contradictorie.
Spre a scăpa de această contradic-
ție, Rațiunea a intrat în devenire.
Ea s'a determinat, astfel, devenind
altceva decât era la început. Căci
după Hegel, materia nu este decât
Rațiunea sub forma „alterității". Exis-
tenta materiei era însă și ea contra-
dictorie. Materia era, în adevăr, o
rafiune ce nu mai putea gândi. Poate
fi însă ceva mai contradictoriu de-
cât o rațiune lipsită de conștiință și
de gândire? Materia a intrat dar, și
ea, în devenire, tinzând să ic suc-
cesiv, forme care s'o apropie trep-
tat, de ceeace fusese la început, și
să-i permită în cele din urmă să re-
vină, — nu desigur la starea ei pri-
mordială, dar totuși la o stare echi-
valentă, — la o stare în care să
poată avea din nou conștiință depli-
nă de ea însăși, să se poată gândi
din nou pe ea însăși, în unitatea ei
absolută, sub diversitatea formelor ei
relative.
(P. P. Negulescu: Problema cos-
mologică. Curs de Enciclopedia
Filosofiei. 1934—1935. Editura Se-
minarului de Istoria și Enciclo-
pedia Filosofiei, p. 959—960).
Al. Posescu
Trebue să atragem atențiunea însă
dela început, că în concepția lui He-
gel ra/iunea nu joacă rolul unui sim-
plu principiu ordonator al Universu-
lui sau al naturii, cum spunea el, ci
este natura ea însăș. Natura nu este
după filosoful german, decât rațiu-
nea cosmică în unul din aspectele ei
sau in unul din momentele evoluției
sale logice. Așa fiind rezultă că na-
tura nu a existat totdeauna. La înce-
put, nu era decât rafiunea. Din ea,
printr'o evoluție care, dată fiind na-
tura ei, nu putea fi decât logică, a
luat naștere lumea.
Rafiunea cosmică a trebuit să de-
vină natură, pentru a părăsi existenta
ei contradictorie, care era în acelaș
timp ființă și neființă. Intrând în de-
venire însă, ea a ajuns din nou la o
existență contradictorie. Materia, ce
reprezintă forma pe care a luat-o
rațiunea pentru a se determina deve-
nind altceva, era o rafiune ce nu mai
putea gândi. O asemenea existentă
este evident contradictorie în aceiaș
măsură în care era ființa ei primi-
tivă nedeterminată, care era identică
cu neființa. Iată dece, materia ea în-
săș a intrat în devenire urmărind să
ia forme din ce în ce mai apropiate
de ceeace a fost la început, urmă-
rind cu alte cuvinte să redevină gân-
dire.
(Al. Posescu: Introducere în Fi-
lofosie, București 1939, p. 200).
Un plagiator: Al. Posescu. Autorul plagiat: P. P. Negulescu
1S09
In cele din urmă, pentru a evita cu totul orice efort, cari
putea implica primejdii de epuizare intelectuală, d. Posescu s'a
decis să renunțe la toate nimicurile astea, ce nu pot decât ține în
loc pe omul hotărît să ducă la bun sfârșit un lucru început. A co-
piat deci pur și simplu, fără să se mai încurce, textul original în
întregime. In felul acesta e scrisă toată partea din urmă a lucrării,
care constitue secțiunea a treia. Fiindcă ar cere prea mult spațiu,
și pe deasupra ar fi și inutil, nu reproducem partea aceasta în în-
tregime, ci alegem numai câteva mostre.
P. P. Negulescu
Spre a preciza acum unele afir-
mări, trebue să menționăm că, de
fapt, cugetarea filosofică a înclinat
spre monism, încă dela primele ei
începuturi și a manifestat această
înclinare dealungul întregei ei evo-
luții, — iar dualismul a constituit
pentru ea numai o abatere momen-
tană dela această cale. Cum se știe,
filosofia greacă a început cu monis-
mul hilozoist, care a luat în evolu-
ția ulterioară a cugetării filosofice
forme diferite, rămânând insă, tot-
deauna aproape, un monism sau re-
venind numaidecât la un asemenea
punct de vedere când încerca să-l
părăsească. Așa s'a întâmplat, bună-
oară, la începuturile timpurilor mo-
derne când, imediat după apariția
dualismului cartezian, filosofia a re-
venit la monismul substanței cu Spi-
noza și la monismul forței cu Leib-
nitz. Cu alte cuvinte, cugetarea fi-
losofică, în deosebire de gândirea
vulgară, care se menține în concepția
dualistă, a înclinat totdeauna să con-
sidere lumea ca fiind constituită din-
tr'un principiu unic și universal.
Un punct de vedere asemănător,
întemeiat însă pe o cu totul altă ar-
gumetnare, a susținut în filosofia
contimporană Herbart în concepția
ontologică a „realilor". Realii her-
bartieni sunt existențe metafizice in-
corporale — ceeace nu înseamnă nu-
maidecât că ei sunt de natură spi-
rituală. Herbart îi caracterizează ca
Al. Posescu
Trebue să precizăm acum însă, că
totuș cugetarea filosofică s’a îndrep-
tat încă dela început spre o concep-
ție ontologică monistă, și a manifes-
tat această înclinare dealungul între-
gei sale evoluții — iar dualismul a
constituit pentru ea numai abateri
momentane. Cum se știe, filosofia
greacă a început cu monismul hilo-
zoist, care a luat în evoluția ulte-
rioară a cugetării filosofice forme di-
ferite, rămânând însă, totdeauna a-
proape un monism, sau revenind la
monism ori de câte ori încerca să-l
părăsească. Acelaș lucru s'a întâm-
plat în cursul epocii moderne, când,
îndată după apariția dualismului car-
tezian, filosofia a revenit la monis-
mul substanței cu Spinoza și la mo-
nismul forței cu Leibnitz. Cu alte cu-
vinte, în deosebire de gândirea vul-
gară, cugetarea filosofică a înclinat
totdeauna să considere universul con-
stituit dintr'o substanță unică.
O concepție ontologică asemănă-
toare, întemeiată insă pe o cu totul
altă argumentare, a susținut în filo-
sofia contimporană Herbart. Realii
herbartieni sunt existențe metafizice
incorporale ceeace evident că nu în-
seamnă numaidecât că sunt de natu-
ră spirituală, Herbart iî caracteriza ca
pe niște calitâ/i simple. Sub această
formă, ei sunt elementele metafizice
1810
N. Tatu
pe niște calități simple. Ca atare, ei
sunt elementele metafizice const.tu-
tive ale lumii. Monismul spiritualist
al lui Herbart nu este astfel îndea-
juns de bine caracterizat.
(P. P. Negulescu: Problema ontolo-
gică, 1933—1934, Editura Seminaru-
lui de Enciclopedia și Istoria Filo-
sofici, pag. 60).
P. P. Negulescu
Spuneam însă atunci, și trebue să
o repetăm acum, că preocuparea dela
care au plecat primii filosofi greci nu
a fost aceea de a deslega problema
naturii intime a universului, ci pro-
blema originei lui. O concepție on-
tologică totuși — nu îndeajuns de
bine caracterizată se întâlnește la a-
cești primi filosofi greci. După ei, un
element material unic, care diferă
dela unul la altul: apa pentru Tales,
aerul pentru Anaximene, sau mai
multe din aceste elemente laolaltă,
cum credea Empedocle, au constituit
substanța primordială din care e for-
mată lumea. Iar această substanță
primordială era, în concepția primi-
lor filosofi greci înzestrată cu vieață.
Ea nu era, așa dar, materie moartă,
lată de ce acest materialism încă
neclar al primilor filosofi greci purta
numele de hilozoism.
(P. P. Negulescu: Ibid., p. 102).
P. P. Negulescu
In evoluția istorică a cugetării fi-
losofice însă, monismul substanței a
apărut pentru prima oară, nu ca o
consecință logică a monismului spi-
ritualist, cum era de așteptat, ci ca
o reacțiune împotriva dualismului
spiritualist. Și anume, dualismul spi-
ritualist de care e vorba era acel al
lui Descartes, iar monismul substan-
ței care i s'a substituit a fost acel
al lui Spinoza.
(P. P. Negulescu: Ibid., pag. 75).
constitutive ale lumii. O asemenea
concepție este un monism spiritua-
list, — dar nu îndeajuns de bine
caracterizat.
(Al. Posescu, op. cit., p. 232).
Al. Posescu
Preocuparea însă dela care pleca-
seră aceștia, nu a fost de a deslega
problema naturii existenței, ci a ori-
ginei universului. O concepție onto-
log:că, se întâlnește totuș la acești
primi gânditori. După ei, un element
material unic, — care diferă dela un
gânditor la altul — apa pentru Tales,
aerul pentru Anaximene, sau mai
multe elemente laolaltă pentru Em-
pedocle, — au constituit substanța
primordială din care a luat naștere
lumea. Iar această substanță primor-
dială era, în concepția primilor filo-
sofi greci, înzestrată cu vieață. Ea
nu era așa dar, materie moartă. Iată
de ce acest materialism încă neclar
al primilor filosofi greci purta nu-
mele de hilozoism.
(Al. Posescu: op. cit., p. 236).
AL Posescu
In evoluția istorică a cugetării fi-
losofice, monismul substanței a apă-
rut pentru pr ma oară totuș, nu ca o
contniuare a monismului spiritualist
sau mai degrabă ca o continuare a
acestuia. Dualismul spiritualist de
care e vorba era acel al lui Descar-
tes, iar monismul substanței care i
s'a substituit a fost acel al lui Spi-
noza.
(Al. Posescu, op. cit., p. 246).
Un plagiator: Al. Poiescu. Autorul plagiat: P. P. Negulescu
1811
P. P. Negulescu
In afară de soluțiile pozitive ale
problemei ontologice, de care ne-am
ocupat până acum a mai rămas, pen-
tru a termina expunerea soluțiilor fi-
losofice ale acestei probleme, să ne
ocupăm de acele sisteme de gândire,
care ar putea fi caracterizate ca
luând față de ea o atitudine negativă.
Această atitudine negativă a lor con-
stă în aceea că ele înlătură deopo-
trivă din filosofic preocupările onto-
logice. Motivul însă pentru care ele
fac aceasta nu e totdeauna acelaș.
Dintre acestea, unele — cum este fe-
nomenismul lui Mill — îndepărtează
dm filosofie preocupările ontologice,
pentru motivul că ele neagă existen-
ța substanțială a lumii și cu aceasta
obiectul însuși al preocupărilor onto-
logice. Inlăuntrul unor asemenea sis-
teme, problema naturii intime a exis-
tenței nu se ridică, pentru motivul
că nu există.
(P. P. Negulescu: Ibid., p. 126).
Al. Posescu
A mai rămas, pentru a termina
expunerea soluțiilor filosofice ale
problemei ontologice, să ne ocupăm
de acele concepții cari ar putea fi
caracterizate ca luând față de ea a-
titudine negativă. Atitudinea de care
e vorba constă în aceea că ele înlă-
tură din filosofie preocupările onto-
logice. Motivul însă pentru care ele
fac aceasta nu este totdeauna acelas.
Fenomenismul lui Mill îndepărtează
din filosofie preocupările ontologice,
pentrucă neagă existența substanțială
a lumii și cu aceasta obiectul însuși
al preocupărilor ontologice. într'o a-
semenea concepție problema naturii
intime a existenței nu se ridică, pen-
trucă existența nu posedă o stare
naturală intimă.
(Al. Posescu, op. cit., p. 261).
Cu aceste ultime podoabe culese din cartea d-lui Posescu,
am ajuns la capătul cercetării, care m'a pasionat ca un autentic
roman polițist. A fost, în ce mă privește o reală distracție să
descopăr și să urmăresc ingeniozitățile sistemului de a plagia al
lui Al. Posescu. Fie că rezumă pur și simplu (dacă aici poate fi
vorba de rezumat pur); fie că răstoarnă ordinea ideilor și frazelor;
fie că recurge la un compromis între rezumatul propriu zis și tran-
scrierea directă, cu intenția, care constitue o circumstanță agra-
vantă de a mistiiica, plagiatul oricum iese la lumină.
Cred că dovezile aduse sunt suficient de numeroase, și mai
ales destul de elocvente pentru a nu mai lăsa cititorilor nici o
îndoială în privința calificării ce trebue dată isprăvii neobișnuit
de îndrăznețe a eroului nostru.
Al. Posescu este un plagiator de mare clasă.
Plagiatul de față iese din comun, datorită nu numai îndrăznelii
lui ci și altui fapt: Al. Posescu este asistentul d-lui P. P. Negulescu,
ale cărui cursuri le plagiază. Cartea d-sale este citită de aceiași
studenți, cari citesc și cursurile d-lui prof. P. P. Negulescu. Nu s’a
întrebat ce vor spune aceștia când vor constata astfel de proce-
dee ? Nu s’a gândit apoi la situația delicată pe care o creiază pro-
1812
H. Tatu
fesorului său ? Și mai este o latură, mai delicată. D. P. P. Negu-
lescu a tipărit până acum parte din cursurile d-sale. Geneza for-
melor culturii, de exemplu, este un curs preliminar ținut de d-sa la
Facultatea de Litere. S’ar putea ca într'o bună zi, d-sa să-și tipă-
rească și cursurile plagiate de Al. Posescu. Să ne închipuim, acum,
că unele pagini din aceste cursuri ar trece la tipar în aceiași re-
dactare: n’ar apărea, în acest caz, d. P. P. Negulescu ca plagiator
al lui Al. Posescu ?
Astfel de întrebări însă, nu și-le pune cineva care procedează
ca Al. Posescu.
Dar la ce bun să mai facem comentarii ? Faptele vorbesc dela
sine, și ele au forța de a califica definitiv și categoric.
N. Tatu
POETUL ANDREI ADY
Flăcău cuman, cu ochii mari,
Ursit de dor să pătimească,
Păzea cirezi, cutreerând
Vestita pustă ungurească.
In suflet des i-au înflorit
Mirajul cald și umbrele,
Dar florile din inimă
I le-au păscut doar turmele.
»
De mii de ori visa vrăjit,
La moarte, la femei, la vin,
Ori unde ’n lume-ar fi ajuns
Un cântăreț cu har divin.
Dar iși privea tovarășii
Murdari, neghiobi și turma. Sta.
Iși îngropa cântarea n el
Și înjura sau fluera.
(Poetul pustei = A Hortobăgy poetăja)
S au împlinit două decenii, decând făuritorul acestor versuri
caracteristice pentru destinul său și-a închis pentru totdeauna ochii
mari și obosiți. Se numea Andrei Ady. A viețuit 42 ani, a suferit
cât alții în 420 și a fost piatră de hotar în ogorul spiritului maghiar.
De aceea, îl prezentăm cetitorilor români, mai ales ca poet.
Dar personalitatea lui Ady are și alte titluri pentru a fi cunos-
cută de Români. Este un fiu al Sălajului, pe care 'l-a iubit și l-a cân-
tat până la moarte. Ne-a cunoscut, ne-a prețuit și a dat dovezi de
prețuire.
In satul lui natal, unde același cimitir odihnește pe Români și
pe Unguri, Românii n'aveau biserică. Poetul Ady în 1902, într'un
articol-apel, «Un preot și o parohie», publicat într'un ziar unguresc,
cere obolul conaționalilor săi și astfel preotul Pop și enoriașii, săraci
lipiți pământului, pot să-și ridice biserică românească.
A scris schițe din viața Românilor sălăjeni.
A fost un adversar hotărît al politicei șovine, practicată de a-
numite cercuri politice maghiare. Iar în poezia «Cântecul Jacobi-
nului maghiar» a scris înainte de războiul cel mare :
1814
A. P. Todor
Și mii do dorinți amorțite
De ce nu mpieiresc in voință ?
Duierea maghiară, rcmână
Și slavă, e tot suferință.
Rușinea și-amarul de-o mie
De ani împliniti ne sunt rude,
De ce nu urcăm baricada
Ideei aceleiași lupte?
Când ne vom strânge ’mpreună,
Când vom grăi vorbe ta.i
Noi, asupritii, înfrântii,
Maghiarii și cei nemaghiari ?...
A fost prieten cu Octavian Goga — cu toată deosebirea de
structură sufletească. Acestei prietenii i s'a închinat poetul nostru,
în zilele de ocupație a Budapestei, depunând prin Eugen Goga pe
mormântul lui Ady o splendidă coroană de flori, cu următoarea
inscripție pe panglica tricoloră românească : «Lui Andrei Ady, poe-
tului și prietenului, Octavian Goga».
Tot Goga i-a tradus cinci poezii și, în notița care le însoțește
în revista Cultura (Cluj, 1924), a promis să facă o analiză amănun-
țită a operei lui Ady — promisiune care nu s'a putut înfăptui.
Goga n'a fost singurul scriitor român care s’a apropiat cu dra-
goste de poetul Ady. Au mai scris despre el și i-au tradus poezii:
Emil Isac, Teodor Murășanu, Iustin Ilieșiu. George A. Petre, I. U.
Soricu și alții.
In 1924, când i s'a desvelit o tablă comemorativă pe casa na-
tală, ministerul de culte, prin d. Ion Minulescu, a patronat serbarea.
Participarea aceasta a fost salutată de d. prof. Dr. Gh. Kristof
dela Universitatea din Cluj în cuvinte entusiaste: «Motiv de bucurie
este rezultatul de ordin cultural, la care n’a putut ajunge nici Petofi,
nici Madâch: la această serbare va fi prezentă și cultura românească
prin numeroși și valoroși reprezentanți... Iată, desvelirea tablei co-
memorative a lui Ady transformă în zâmbet și îmblânzește privirile
celor două popoare, cari acum nu se înfruntă, ci privesc în aceeași
direcție. De-ar da Dumnezeu să se repete cât mai des acest fenomen,
ca până în cele din urmă să devină statornic.....»
Atitudinea lui Ady față de Români trebue privită prin prisma
dragostei lui față de neamul său. Ady era încredințat că viitorul
poporului unguresc este strâns legat de viitorul popoarelor conlo-
cuitoare. Aceasta e cheia sa sufletească: maghiar fiind, a încadrat
soarta n°amu>ui său în umanitate — mai b’n° ’is în «omenie».
Iată motivele specia’e cari ne îndeamnă să-l prezentăm cu
toată pietatea cetitorilor români.
Poetul Andrei Ady
1815
Viața pământească i-a fost foarte agitată. S'a născut în 22 No-
emvrie 1877 în satul Mețent, în Sălaj, din familie de nemeși săraci.
A învățat la școala din sat, la Cărei și în Zalău. A început să pu-
blice versuri încă fiind în liceu (1896) într'o gazetă locală (Szilâgyi
Hetilap).
A studiat «jura» la Debrețin și Budapesta și a făcut practică la
Tabla regească (Curtea de Apel) Timișoara, pentru a deveni un bun
judecător sau funcționar, după dorința părinților. Dar pe el îl mâna
demonul scrisului pe alte căi: s’a făcut ziarist. Ca orice gazetar de
provincie, a scris în gazetele din Debrețin de toate : reportagd, toue-
toane, critică artistică și dramatică, articole politice, schițe literare.
A fost remarcat în cercurile locale pentru originalitatea ideilor și
a stilului.
In 1899 a tipărit primul volumaș de versuri «Versek», cu o
prefață de Emil Abrâny. A fost o manifestare de ucenic în arta poe-
tică tradițională clasică maghiară, cu prea puține note personale.
Cu greu ar fi putut cineva profeți cariera uluitoare a acestui atât
de cuminte începător.
Nemulțumit de puțina viață literară și artistică a Debreținului,
în 1900 s'a mutat la Oradea, unde a făcut ziaristică guvernameniaiă,
apoi de opoziție. Și odată trecut în opoziție, acolo a rămas toată
viața, furat pe nesimțite de ideologia radicală politică și socială. Și-a
întors privirile spre Paris, a întâlnit marea dragoste, hotărî toare
pentru viața și cariera sa literară. Așa numita Leda i-a atras atenția
asupra poeților francezi, mai ales asupra lui Verlaine și Baudeiaire.
Și-a făcut un punct de onoare din a reprezenta altă mentalitate de-
cât cea a funcționarilor județeni, a ofițerilor de husari și a curții
episcopale romano-catolice din Oradea.
Tot aici și-a strâns în volum 30 de poezii, sub titlul «Inc’o-
dată» (Meg egyszer) în 1903. De data aceasta originalitatea de con-
cepție și de st .1 i-a adus succes mare, drumul gloriei l-a ispitit.
In anul următor, ascultând glasul inimii (Leda se mutase la
Paris) și glasul muzelor, a plecat la Paris, fiind ajutat și de județul
Sălaj. Petrecerea în repetate rânduri la Paris a fost hotărîtoare pen-
tru tot restul vieții, din toate punctele de vedere.
In 1906 a tipărit al treilea volum de versuri: «Poezii nouă» (Uj
versek). De data aceasta este el însuși. Ciclul poeziilor erotice —
Psalmii Ledei —, al poeziilor politico-sociale — Pe ogorul ungu-
resc —, al versurilor pariziene — Parisul cântător — și cele în cari
Iși schițează atitudinea viitoare de poet și de luptător împotriva bo-
găției — Călătorul măgurilor virgine — i-au adus gloria și hula,
9
1816
A. P. Todor
încăierate în cea mai pasionată polemică politică și literară, pe care
a cunoscut-o viața spirituală maghiară. Apele Betezdei au fost tur-
burate de îngerul răsvrătirii și nu s'au mai limpezit nici în timpul
vieții, nici după moartea sa.
Poetul își afirmă vița străveche maghiară :
Eu am venit prin vestitul Verecke,
Urechea de cântec’ străvechi îmi răsună,
dar se întreabă :
Oare eu pot năvăli pela Deveny
Cu cântece noi ale vremii din urmă ?
E un fel de întrebare retorică, nu mai așteaptă răspunsul nimănui,
năvălește în republica spirituală maghiară cu toată noutatea mo-
dernă ; s'a descătușat și va fi el însuși cu orice preț :
Nu-mi trebue visuri visate și ieri,
Pe apele noilor taine, dureri.
Zboară, corabie !
Nu-mi trebue visuri visate și ieri.
Eu nu-s lăutar de duzină al lumii.
Mânată de Duh sfânt, sau de-al cârciumii :
Zboară, corabie !
Eu nu-s lăutar de duzină al lumii.
sunt rândurile cu care își încheie volumașul.
Va fi deci original, fie că va fi slăvit, fie că va fi considerat
satanic. Și s’a ținut de cuvânt.
Iubirea pentru Leda i-a inspirat minunatul ciclu de poezii ero-
tice, iubirea pentru viața spirituală franceză l-a îndemnat să lupte
mai îndârjit pentru descătușarea vieții sufletești maghiare din tipa-
rele trecutului, pe care el le consideră corupte, nedrepte, statice,
anacronice.
Această influență franceză asupra lui Ady e ciudată. A învățat
foarte puțin dela francezi : nici nu știa bine limba. Mândria lui și
puțina sociabilitate franceză l-au împiedecat să aibă prietenii mari
și să pătrundă în miezul vieții spirituale parisiene. Articolele din
timpul șederii la Paris, publicate în ziarul Budapesti Naplo», dove-
desc o gândire rafinată, dar prea puțin specific francez. L-a impre-
sionat însă proporția gigantică a vieții de metropolă modernă —
Londra l-ar fi impresionat mai puternic și cu siguranță că New-
Yorkul la superlativ.
Dar, asemenea lui Goethe în Italia, a fost fermecat de armonia
vieții libere, care cuprinde pe nelatin, când intră într'un mediu latin.
Poetul Andrei Ady
1817
L-au încântat viata de stradă, grădinile, pariziencele, poezia lui Ver-
laine și Baudelaire. Aici s'a cristalizat în el cu tărie de dogmă,
ceeace mai înainte bănuia numai : frumusețea vieții în sine însăși,
cu urcușurile și povârnișurile ei ; aici a căpătat curaj să rostească
răspicat marile cuvinte turburătoare, în imagini noi, în ritm nou
într'o limbă nouă. Parisul pentru el nu a însemnat o altoire, a fost
doar un fel de atmosferă primăvăratecă, în care a înflorit tulpina
primitivă. Nu l-a îmbogățit și nu l-a schimbat — l-a ajutat numai
să-și descopere comoara din el. De-aci înainte, fiecare volum nou
sporea entuziasmul ditirambic al tineretului și întețea atacurile tra-
diționaliștilor. Și aceasta s'a repetat aproape anual : In 1908 a tipărit
volumul de poezii «Sânge și aur» (Ver es arany) considerat cel mai
bun între toate celelalte; în 1909: «In carul lui Ilie» (Az Illes sze-
keren) ; în 1910 : «Mi-ar fi drag să fiu iubit» (Szeretnem ha szeret-
npnek) ; în 1911 «Din versurile tuturor tainelor» (A minden titkoh
verseibol) ; tot atunci : «Mărturisiri și studii» (Vallomăsok es tanul-
mănyok, proză) ; în 1912 : «Viața fugară» (A menekiilo elet) ; In
1913 : «Dragostea de noi» (A magunk szerehne) ; în 1914 : «Cine
m'a văzut» (Ki lătott engem) ; în 1918 : «In fruntea morților» (A ha-
lottak elen). I s au mai tipărit câteva volume de articole politice,
reeditări de versuri, postume, și mai ales «Ultimele corăbii» (Az
utolso hajok, în 1923), activitatea de scriitor însumând în total 7
volume proză și 12 de poezie.
Ultimii ani i-a petrecut în Budapesta, în satul natal, în călă-
torii și spitale și. după căsătoria cu Berta Boncza (1915) mai ales în
■castelul soției dela Ciucea, devenit mai târziu proprietatea lui Octa-
vian Goga.
Războiul cel mare l-a cutremurat până în adâncul sufletului
A protestat în versuri inspirate împotriva neomeniei războiului, a
simțit și a prorocit apropiata prăbușire a țării sale, târîtă în războiu
pentru interese străine, ba chiar potrivnice. Era pe patul de moarte,
când i s'a împlinit prorocirea. Revoluția democrată și floarea ei,
comunismul, l-au proclamat Tirteul lor, prezentându-1 într’o lumină
falsă, căci se știe că nu aceasta era revoluția pregătită de el.
In 19 Noemvrie 1918, când Ungaria milenară se amăgea cu
iluzia unei renașteri, cu zorii unei epoci de libertate, reprezentanți
din sânul Consiliului național maghiar au prezentat poetului pe pa-
tul de suferință o diplomă omagială, recunoscându-1 vates și îndru-
mător spritual al Ungariei noi, și cerând binecuvântarea lui Dumne-
zeu asupra lui ... Dar a doua zi, consiliile naționale române în ora-
1818
A- P. Todor
șele ardelene proclamau stăpânirea românească și soldații români
jurau credință regelui român.
I-a fost dat astfel să asiste la prăbușirea patriei sale, pe care
a profețit-o, dar nu a .provocat-o. Și i-a fost dat să ispășească vina
altora, cum a mai ispășit de atâtea ori în viață vini imaginare;
fiindcă a prevăzut, a fost socotit pricină. Dealtfel, remediile reco-
mandate de el nu se puteau aplica : era prea târziu, organismul
vieții de stat maghiar nu mai putea suporta criza unei inoiri.
A închis ochii în 27 Ianuarie 1919, într'un sanatoriu din Buda-
pesta, istovit de chinuri trupești și sufletești și a fost așezat spre
veșnică odihnă în cimitirul Kerepes.
Mulți dintre luptătorii pro sau contra Ady se odihnesc și ei.
Dar lupta continuă, deși în timp de două decenii s’au schimbat
puncte de vedere, unii dintre luptători trecând de partea cealaltă a
baricadei. Talentul iui excepțional, neegalat în literatura maghiară
dela Petofi până azi, nu mai este contestat nici de adversari. Persona-
litatea lui a devenit o entitate de măsură pentru cântărirea celor-
lalți scriitori și e socotită drept cea mai reprezentativă pentru epoca
în care s'a afirmat. El nu mai poate fi negat decât prin negarea în-
tregii epoci.
In pragul secolului al XX-lea, literatura maghiară răsuna încă
de ecourile poeziei lui Petofi. Epigonii i-au reluat temele și maniera^
canoanele lui poetice deveniseră tipic, produsele deci, foarte ade-
sea, standardizate. Este drept că tineretul căta idei noi și forme de
exprimare mai libere. Era oarecare desorientare ideologică: for-
mele și formulele vechi nu mai aveau suficientă vigoare, cele noi
nu-și găsiseră încă geniul care să le formuleze și să le treacă în
circulație. Sufletește o parte a publicului magh’ar era copt pentru
a primi ideologie și artă nouă, încât, foarte curând, Ady a ajuns,
șeful unei tabere îndârjite, foarte hotărîtă să dărâme clasicismul
național, turnat în tiparele lui Petofi și loan Arany, încă la mijlo-
cul secolului trecut.
Acest clasicism, care căta să pună în valoare romanticismul
mistic maghiar și elemente europene, a fost primul curent care a
modelat sensibilitatea națională maghiară. Ab'o’ubsmnl dintre
1848—1867 i-a împiedecat însă desvoltarea cuvenită literară, iar în
timpul dualismului austro-ungar (1867—1918) literatura a lost um-
brită de desvoltarea exagerată a gazetăriei și a preocupărilor poli-
tice. Chiar Petofi și Arany, ca și alți scriitori, erau cântăriți cu ba-
lanța patriotismului (foarte adeseori îngust, de partid). Literaturai
Podul Andrei Ady
1819
exista, dar nu erau urechi să o asculte. Prețuirea estetică era de
ordin secundar, subordonată celei politice cu criterii gazetărești.
Lirica, mai ales, abia dacă mai trezea vre-un interes.
In primul volum, apărut în 1899, Ady are numeroase reminis-
cențe din Petofi (poeziile: In cafenea — Kăvehâzban, Comemorarea
morții lui Kossuth = Kossuth halâlănak evforduloja), din poeții Re-
viczky, Josif Kiss, Levay, Abrăny, Endrody — și ecouri din Heine
și Edgar Poe, prinse indirect. Stihuia și el ca și ceilalți confrați, ușu-
rel, idealizând visător, melancolizând după modă și rețetă. Dar chiar
în acest volum se află și embrionii viitorului lui Ady, în versurile :
«Bine-ar fi din inimă curată» (De jo volna tiszta szivbol), «Din inima
ta câte-o oftare» (A szivedbol egy-egy sdhaj), «In semi-întunerec»
(Fălhomâlybol) și «Azaba».
După mutarea la Oradea, poetul începe să umble pe poteca
sa. încă în 1900 ziarul la care colabora, «Szabadsăg» a deschis o
listă de subscripție pentru volumul care va apare deabia în 1903,
și caracterizarea făcută în apel, e potrivită pentru tot restul poezii-
lor lui : «Tânărul poet în volumul al doilea nu mai mânuește vechea
liră : E nou și îndrăzneț. Curajos dă glas tuturor impresiilor noi.
Nu-1 oprește acea ipocrizie poetică, ce face plictisitori pe mulți și
dintre cei mai talentați poeți ai noștri...»
Volumul anunțat va apare de abia în Sept. 1903. Critica din
provincie și din capitală confirmă un succes neobișnuit, Ady a do-
vedit că nu vrea numai o poezie nouă ci că o și realizează, deși cu
oarecari imperfecțiuni de formă. Soarta i-a fost asemănătoare cu a
lui Petofi : Contemporanii pigmei nu l-au înțeles și nu-i puteau ierta
gloria.
Se simțeau cutremurele premergătoare erupției vulcanului. în-
cepând dela al treilea volum de «Versuri noi» din 1906 poetul Ady
poate fi socotit cu adevărat așa cum îl caracterizează profesorul
Kristbf dela Cluj : «omul vulcan». Erupția lui sparge liniștile și tot
în jur, împrăștiind spaimă și lavă pe îmbătrânitele și înțelenitele
ogoare spirituale ungurești.
Au țipat îndurerați toți : domni și țărani, unguri neaoși și asi-
milați. E drept că erupsese în numele vieții noi — dar deocam-
dată pustia cu râvnă formele vieții vechi. Asemenea vulcanului,
își revărsa lava vorbelor fără alegere și fără cruțare. Și tot fără
alegere și fără cruțare a fost înfruntat: Tot ce era socotit „cuminte"
în viața spirituală maghiară a ridicat piatra asupra poetului și
omului politic (atât cât a fost om politic) Ady.
L-au ștampilat trădător de neam, de patrie, și, în chip de
supremă insultă : decadent, ucenic al poeților francezi.
1820
A. P. Todor
Scriitorul care s'a mândrit o viață întreagă că e ungur neaoș
— a fost excomunicat din obștea maghiară.
Ideologul care a descoperit golul răsunător al frazelor patrio-
tarde și-a presmițit prăbușirea, a fost decretat anarhist și trădător.
Creatorul unui nou sistem poeitc, apostolul unei noi estetici
și al unei noi sensibilități — a fost judecat cu vechea măsură și
găsit inexistent ca poet. Discipolii lui au răspuns tot atât de vigu-
ros, poetul însuși a fost răpit de patima luptei : „Sufletul nostru a
poftit să fie luptă și frumusețe de luptă" — este motto-ul unui ciclu
de versuri.
Lirica maghiară a intrat în criză.
Iubirea, izvorul veșnic al lirismului, după calapodul vechiu
„biedermeyer", până la el, era inspirată de obiceiu, de o „fetiță"
nevinovată, blondă, cu ochi albaștri, alintată și alintătoare cu ges-
turi angelice sau izvor de desnădejdi distilate, — era un fel de
șah de salon pe plan sufletesc. „Femeea" cu însușiri și scăderi
pământești era admisă numai în compartimentele literare imper-
sonale, în proză și în dramaturgie. Noul trubadur, Ady, nu se
mulțumește să ofteze serenade sub balcoane înflorite și să uite
lira, când i se arunca scara de mătase dela fereastra alcovului.
El îndrăznește să cânte mai departe fără să pună surdină, dorințele
trupului, sentimentele turburi, ura și blestemele. A ajuns să ex-
prime si surogatul îndoelnic al dragostei întâmplătoare de-o zi.
Din acest punct de vedere, poezia lui lirică nu mai este un distins
salon, în care să se întâlnească sentimente manierate, în ținută
sărbătorească. Putea oare să placă, în acest chip, gustului clasic,
care cere prezentarea iubirii numai sub forma ei discret eterică
—partea trupească fiind rezervată pentru lubrice cântece clandes-
tine, cu circulație ipocrit intensificată? Evdient, vechea concepție,
ipocrită, are meritul de-a nu jigni sentimentul moral al celor de-
iicați, rezervând lubricul celor ce vor să-l caute cu dinadinsul. La
Ady însă sentimentele turburi și iubirea trupească produc uimire
și durere, adeseori, mai ales în faza mijlocie a poeziei lui. El a
îndrăznit să rdiice la rang de temă lirică și sentimente prozaice.
Prin aceasta a devenit poet reprezentativ al generației sale, dar
credem că a pierdut mult din punct de vedere estetic. Nu tot ce e
adevărat e ipso facto și poetic — frumosul estetic, asemenea mul-
tor alte valori spirituale, este rezultanta unui îndelungat și com-
plicat proces de cristalizare convențională, este un bun al tuturora.
Poetul Ady a bravat convenționalismul prin afirmarea Eu-lui îna-
inte de orice. Aici se găsește cheia poeziei sale erotice.
Sacrosanctul Eu al lui Ady este punctul de reazăm al întregii
Poetul Andrei Ady
1821
sale activități poetice, este punctul de sprijin al pârghiei cu care
va căuta să răstoarne valorile convenționale, spre spaima celor
din jurul său. Mândru și nerăbdător în setea de-a se afirma, a
renunțat la frâne, convins de valoarea sa, nu are suficientă auto-
critică. (Metoda de-a scrie a gazetarului Ady a fost adeseori și
metoda de-a scrie a poetului Ady : Scriind pentru gazete și reviste.
ANDREI ADY
trimetea versurile proaspete, nerevăzute, zorit de închiderea edi-
ției. Și odată tipărite, nu le-a mai revizuit : cel mult a înlăturat pe
unele din volumele în care și le strângea, ceeace explică, în parte,
inegalitatea valorii poeziilor lui).
Inchinându-se Eu-lui, a căutat veșnic ca această comoară
subiectivă să nu fie confundată cu obșteasca viață burgheză, ordo-
1822
A, P. Todor
nată și banală, țesută din acțiuni cuminți, determinate de mobile
mărunte, în cadru bine țărcuit de convenționalism. Se temea că o
astfel de viață nu face să vibreze coardele adânci ale sufletului
și el avea groază de tăcere. Și-a ridicat deci sufletul (s ar putea
spune de multe ori că și l-a coborît) în bătăile de vânt ale pasiu-
nilor și patimilor; pentru a-1 face să vibreze, a deveniit conștient
un boem legendar de desordonat pentru a pune temelie poeziei.
Căci pentru el poezia este floarea directă a vieții.
Nu a fost, nu voia și nici nu putea să fie un prea supus
credincios al maiestății gândirii logice, ci a fost, cum voia
și cum a fost croit să fie, un agent neastâmpărat al vitalismului
curgător în unde de energie elementară și veșnică, răzbind și ciu-
ruind sistemele filosofiei clasice. Nietzcheian și bergsonian prin
fire, a lăsat la o parte gândirea abstractă, înlocuind-o prin intuiție,
fiind, în cultura maghiară, cel dintâi popularizator al acestei con-
cepții insurecționale.
Considera viața ca cel mai mare bun, care trebue sorbit nefal-
șificat, până la ultima picătură. Prin antiteză, socotea drept răul
suprem, viața lipsită de sentimente, de căldură, viața care fuge
spre „liniștea albă". Numai viața deplină poate fi bună, înăuntrul
acestei vieți sunt de prisos longitudinile și latitudinile răului și bi-
nelui. Trebue trăită integral, tot ce nu este trăire nu poate fi decât
o pregătire pentru această clipă, sau ecourile îndurerate după împli-
nirea ei. Pe această linie mistică, dragostea de sine a lui Adv,
scormonind tot mai adânc în sine după clipa tragică și sublimă,
se înglobează în viața absolută, cu rosturi dincolo de vreme și
spațiu, în iubirea universală, născătoare de viață și de mișcare in-
finită, fără vre-un scop în afară de sine însăși.
De aceea întâlnim, la tot pasul, pe Ady în poeziile sale. Pre-
zența sa nu e întâmplătoare; ea constitue elanul liric esen-
țial ,- ecourile vieții lui personale sunt variate la infinit, înlăturând
monocordismul, dar cu ce preț: a trăit viața în felul lui, i-a băut
cu nesaț băuturile de nectar și otravă, dar n'a putut-o stăpâni.
A fost târît în prăpăstii ispititoare și numai rar de tot a fost împins
spre culmi. Iar poezia lui oglindește sguduitor tocmai această tra-
gedie a omului îndrăgostit de viață dar subjugat de ea și amenințat
veșnic de fantoma morții. Iar cel mai neîndurător crainic al dra-
gostei de viață fiind iubirea, se înțelege că și poezia erotică a
lui Ady va răsfrânge aceeași situație tragică.
La început de tot, în adolescență, părea că iubirea lui va fi
cântată în accente de trubadur romantic, vraja par'că-1 cuprinde
în cerc luminos :
Poetul Andrei Ady
1823
Vraja mă supune, îmi aprinde fața,
Nou născut, mă cheamă bucuros viața.
Cel ce nu simțise tremurul simțirii,
Va fi trubadurul tânăr al iubirii...
Dar e o licărire repede stinsă, un fel de titlu erotic, rămas
fără text. Icoana serafică a unui ideal blond nu va fi zugrăvită
nici odată.
După faza de pregătire, neconsistentă și repede părăsită, ur-
mează ciclul Ledei (Psalmii Ledei), iubirea chinuită, cu mii de
fețe, înregistrarea unui adevărat roman psihologic. Exprimă direct,
dar mai curând sugerează, fericirea dureroasă, nimicurile de toate ♦
zilele chinuitoare, indiferența temporară, dorul și teama de dra-
goste, sentimentul intim al caducității iubirei, fiorii mesageri ai
îmbătrânirii, aderile morții... Ca și la Baudelaire, iubirea este o
patimă, o boală fără leac. Lupta împotriva ei e veșnică și tot atât
de veșnică e și zădărnicia acestei lupte, sabotată de altfel de poet
însuși.
Ady nu știe mângâia. Chiar adierile de zâmbet sunt repede
gonite de ironie și de chiotele durerii. lubiții nu-și zâmbesc, iubi-
rea e nuntă dar și luptă veșnică.
Pudicitatea tradițională a liricei maghiare e uitată, sensualis-
mul se răsfață în voie. Dorințile trupului devin subiecte de poezie
lirică — e adevărat că nu cu rezonanțe lubrice, — nu cu intenții
pornografice, ci proiectate de o neîngăduitoare clocotire de pasiune:
emoționează prin tragicul sufletesc al bietului poet chinuit ca
Nessus. Nu e totdeauna suficient de pur pentru a fi o mare poezie,
dar e destul de omenesc pentru a emoționa. A lărgit astfel cadrul
liricei tradiționale a poeților postpetofieni.
Odată cu sfârșitul romanului de dragoste cu Leda, poetul de-
vine trubadurul micilor iubiri mincinoase, caracteristice gloatei
citadine moderne. Este ciclul iubirilor găunoase, fără miez sufle-
tesc, al gesturilor mărunte, al amăgirilor efemere, fără adâncime,
caracteristic vremii. Impresionează tocmai prin lipsa de orizont și
prin concretizarea mizeriei sufletești a omului modern, desgustat
de ideal, schimbător și incapabil de jertfe și statornicie. Este faza
intermediară.
In sfârșit, Ady se urcă pe culmile limpezirilor. Sentimentul
se înseninează, măsura devine de înțelept și resemnarea atinge
culmi clasice. Poetul face pace cu iubirea. Poeziile adresate soției
sale (cu numele poetic : Cinszka) mărturisesc încrederea în sine,
iubirea chinuită devine împăcare și întoarcere potolită spre liniștea
căminului.
1824
A. P. Todor
Demonul care l-a gonit, chinuindu-1, dela femeie la femeie
până aproape de moarte, trona în el însuși: N'a știut iubi femeia
— s‘a iubit veșnic pe el, oglindit în femeie. Nici odată nu iubea
numai femeia pe care tocmai o iubea — iubirea se adresa către
sine însuși. „Nu sărut femeea, mă sărut pe mine însumi..." excla-
mă Ady, veșnicul Lazăr al praznicului iubirii... Setea de fericire l-a
chinuit dela început până la sfârșit, i se părea că e osândit să
alerge veșnic pe urmele fericirii :
<
E-o minciună mare „Astăzi"
Adevărul este „Mâine"...
Patriotismul, alt izvor de inspirație al poeziei lirice, era pre-
zent și în lirica maghiară anteadyană. Era un patriotism vag, ge-
neral, optimist și romantic, în forme neprimenite dela Kolcsey,
Petofi și Arany. Dar nu avea adâncime filosofică, nici contur so-
cial, ceeace explică și faptul că nu a găsit răsunet înafară. Evo-
luția rapidă a claselor sociale, primenirea ideologică europeană,
schimbările politice interne și externe, au creat crize și au pus
probleme, cari cereau altă concepție și alte mijloace pentru con-
ducerea destinului poporului și țării ungurești. Se înțelege deci că
și spiritul poeziei patriotice trebuia înoit. Și nimeni, până la Ady,
n a urmat în poezie evoluția spre tragic a poporului ungar. In
simfonia osanalelor ridicate de poeții, cu concepții oficiale (sau
oficializate) la adresa seminției ungurești, viguroase și veșnic glo-
rioase, simfonie care ignora adevărata situație, a răsunat de odată
un glas distonant, care cerea alungarea mirajului, descoperirea și
vindecarea rănilor ascunse.
In mijlocul altarelor, în cari se înălța smirna trandafirie a
unui patriotism mistic, s'a ridicat un nou Samson, care a zguduit
coloanele templelor clădite pe nisip, contribuind astfel la dărâ-
marea lor. E adevărat că dărâmăturile l-au doborît și pe el, dar el
a stăruit neclintit în atitudinea de negație față de-un trecut greșit
clădit, sperând într'o nouă reclădire a unei Ungarii noi. Contactul
cu cultura și viața apuseană i-a deschis ochii, nu pentru a-și nega
maghiarismul, ci pentru a fructifica specificul maghiar prin metode
oferite de Apus. A rămas maghiar in toate fibrele sale, a răscolit
istoria ungurească și a cântat toate evenimentele de seamă din
mileniul european al neamului său, dar proiectând asupra lor con-
cepția sa originală. De asemenea, toate clasele sociale, țărani, bur-
ghezi și nobili, sunt reprezentate în versurile lui Ady, firește, în
lumina specifică a poetului.
Fiind stegarul răsăritean al oastei apusene, a fost chinuit de
lupta între tradițiile de-acasă cu demonul progresului, însetat de
Poetul Andrei Ady
1825
Apus, revenea necontenit pe malurile mlăștinoase ale Tisei. A stra
bătut de nenumărate ori distanța între primitivismul de-acasă și
rafinamentul francez, revoltat, biciuindu-și neamul și țara pentru
a o zori spre forme de viață nouă. Nu l-a împiedecat nici duș-
măniile, nici acuzarea de internaționalism și trădător. Prin verbul
lui grăia viziunea unei maghiarimi viitoare, de dragul căreia a
început lupta cu cea prezentă. Dragostea cea mare îl făcea să uras-
că cu o patimă tot atât de mare.
In alte literaturi poate ar fi fost mai ciuțat, dar Budapesta
și Debreținul nu-i puteau ierta adorarea Parisului, blestemarea ma-
re-, mlaștini ungare, cimitir al sufletelor, și prorocirea prăbușirii.
In patima luptei, era fatal să lovească și să dărîme mai
mult, decât să prezinte planuri concrete de reclădire. Nu a avut
pace pentru a-și încorona activitatea destructivă cu afirmarea noi-
lor forme, așa că opera lui apare trunchiată. Războiul și urmările
lui și mortea prematură l-au împiedecat poate să-și desfășoare și
această operă de desăvârșire a activității sale.
Poate fi încadrat în rândurile marilor patrioți magh:.ari îna-
intași, cari n’au fost nici ei mulțumiți cu stările în cari trăiau. La
fel s’au luptat cu contemporanii și poetul-erou Zrinyi, patriotul
economist Szechenyi, poetul puritan Kolcsey, poetul clasiic Ber-
zsenyi. Chiar sfârșitul lui îl înșiră între aceștia : a murit tragic
ca și ei, plângându-se pe sine și poporul din care făcea parte.
Ca evoluție a sentimentului patriotic, este interesant de ur-
mărit lărgirea cercului de preocupări. Și în această direcție, pleacă
tot dela sine. In „Versuri noi" el este exemplarul ales al popo-
rului maghiar nefericit; în „Aur și sânge" își profețește prăbu-
șirea, ca martir predestinat al maghiarismului ; în volumul „Carul
lui llie“ e înspăimântat că odată cu el se prăpădește și neamul
unguresc ; în volumele următoare se întreabă tot mai înfiorat :
„pentru ce" îi este neamul osândit să moară. Războiul i-a sporit
teama, era convins că e fatal pentru maghiari, căci ei sunt chemați
să-și verse sângele pentru scopuri străine și interese potrivnice.
Maghiarii, rătăciți aici din tainicul răsări, sunt singuri, fără prie-
teni și fără frați — sunt sortiți înfrângerii. O nouă dreptate a no-
roadelor, trâmbițată de biruința altora, i-a dat dreptate. Și poetul
s’a stins în cele mai grele clipe istorice ale maghiarilor dela ca-
tastrofa dela Mohâcs clipe pregătite de orbirea conaționalilor săi,
cari nu l-au cruțat nici mai înainte și-l vor osândi încă tot pe el.
fiindcă... a văzut limpede.
A fost — cum l-a caracterizat un scriitor maghiar •— „Profet,
din ceata trimișilor lui' Dumnezeu, a crainicilor trimiși pentru a
vesti pustiirea, a logodiților cu moartea și cu viața cea veșnică.
1826
A. P. Todor
Nu era tradițional ci biciuitor al neamului său, care și-a împletit bi-
ciul din cuvântul lui Dumnezeu. Erou cu destin tragic, cu el de
odată s'a prăbușit și norodul. leii prooroc, azi poet; și azi se răs-
tignesc pe cruce profeții cari își iubesc neamul din răsputeri, nea-
mul care nu-i înțelege. Norodul biciuit ridică asupra lor pumnii și
pietrele, mândria națională se răzvrătește împotriva umilirei prin
înțelegere. Dar ei atunci își iubesc mai vârtos neamul, când îl
biciuesc cu biciul împletit din păcatele lui. Iar peste ruine, no-
rodul se gândește pocăit la profetul prăbușit și i se închină cu
osanale târzii..."
Din punct de vedere social, completând pe gazetarul Ady,
poetul a străbătut o cale lungă și grea, originală și ciudată, ajun-
gând departe în tabăra celor de stânga.
Punctul inițial : Eu, Ady ; îndemn la drum : dorința aprigă
de-a ajunge în primele rânduri ; iar printre mijloace : și banul.
A înțeles că unul d.n motoarele activității omenești este goa-
na după vițelul de aur. A ridicat pe plan liric, banul, aurul, care
până la el își găsise justificarea numai în literatura ep:că și dra-
matică, în lirică fiind tabu. Ady nu s a sfiit să-l cânte ca pe un
simbol al puterii.
Nu că ar fi fost ros de mizerie, căci cu toată viața de boem,
se spune că era un destul de bun chivernisitor al banului, ci
pentrucă în ochii oamenilor, posesiunea banului înseamnă un pri-
mat. Simțind nevoia să se afirme și prin acest mijloc, dorește ba-
nul, și începe Lupta cu Marele Domn — o luptă unică în lirică.
Dar aurul nu vine. Zădărnicia luptei îl împinge în volumul
Aur și sânge să înceapă lupta împotriva banului — mai precis :
împotriva sistemului burghez, clădit pe temelii de aur.
La început lupta este violentă, dar pe nesimțite, dela ura
împotriva celor beati possidentes, trece la compătimirea desmoș-
teniților. Deși în volumul „Mi-ar fi drag să fiu iubit" și în cele
viitoare, pare înglobat în curentul socialist, cristalizarea lui su-
fletească nu este ortodox marxistă. Proletariatul urban l-a înțeles
ce e drept cerebral, dar inima și-a dăruit-o țărănimei ungurești,
căreia îi închină cele mai frumoase poezii cu conținut social. Cu
toată origina sa nemeșească, tună și fulgeră ca un curuț, împo-
triva Domnilor conți și-a claselor aliate cu ei. Această atitudine
finală a izvorît și din dorul de-a se întoarce, asemenea fiului risi-
pitor, din istovirea și scârba orașului, în viata simplă și pașnică
a satului.
Vigoarea și directivele luptei se datoresc temperamentului
său înăscut de luptător și concepției ce-o avea despre poeți de-a fi
revoluționari. Dorea să schimbe mersul lumii pentru a produce
Poetul Andrei Ady
1827
forme noi de viață. In orice societate s'ar fi născut, tot revolu-
ționar ar fi fost. Nu se putea împăca cu liniștea amorțitoare, cu
monotonia vegetativă, cultul Eului creator de viață silindu-1 să se
răzvrătească împotriva oricărei definitivări. încă înainte de-a fi
amăgit în vâltoarea politicei militante, se visa revoluționar birui-
tor (ex. poezia „Viziune pe mlaștină").
In vremea erupției poetice a lui Ady, în literatura maghiară
sentimentul reLgos își epuizase fondul și formele de expr mare,
Dumnezeu și creștinismul, ca temă de inspirație, rămăsese la nivel
didactic, dogmatic, poezia fiind o ascultătoare ancilla religiae ofi-
ciale. Nici în genul acesta Ady n’a plecat dela concepții generale,
însușite din moștenirea spirituală a trecutului. Pe Dumnezeu l-a
descoperit treptat, după dibueli îndelungate și l-a văzut în chip
personal.
Dragostea lui de viață l-a făcut să vadă și umbra nedeslipită
a morții, cultul vieții fiind geamăn cu al morții. La început, sub in-
fluența poeziei franceze, se credea frate al morții, apropiindu-se
oarecum împăcat de mormânt. Moartea îi apare uneori ca iubita,
care vine de departe, și-o așteaptă emoționat. Dar pe măsură ce-1
obosea viața, începe să se teamă de moarte, groaza ei îi bate tot
mai stăruitor la poarta sufletului și aceste bătăi se aud în poezie,
ca în „Bunul Prinț Pace", „Caii Morții, „Vecin cu cimitirul" și
altele. Cu vremea, moartea nu-i mai inspiră spaima halucinantă a
sfârșitului definitiv; îl mângâie o resemnare relativă. Fantoma
morții nu-i mai închide orizontul, prin ea și dincolo de ea poetul
intrevede continuarea vieții, în vlăstarele tinere. Și dincolo de
hotarele vieții trupului, îl mângâie continuarea vieții spirituale,
răsărită din ideile pe care le-a semănat.
„Nel mezzo del cămin di sua vita", când oboseala îl făcea
să simtă în călcâie umbra morții, începe să caute îngrijorat oaza
mântuirii. Ecoul orgi,os și cuc uneori al vieții trăite cu sete se
stinge în poezie. Creștineasca remușcare începe să-l frământe. Ase-
menea Măriei Magdalena sau Fericitului Augustin — cum bine ob-
servă un critic — își plânge rătăcirile tinerețelor și sufletul său
cată izbăvirea, fhclinându-se spre Dumunezeu. Conștiința păcatului
dă versurilor sale o rezonanță omenească și un farmec neîntâlnit
până la el în poezia religioasă maghiară. Nu e o remușcare în
forme convenționale. Dumnezeu nu-i apare ca un summum al vir-
tuților imaginate de biserică. Florile sălbatice ale acestei poezii
își au rădăcinile adânc înfipte în straturile sufletu’ui, în care se
usucă și putrezesc buruenile păcatului. Și el ridică buchetul lor
spre un Dumnezeu cu sufletul neastâmpărat, prea puțin dispus să
1828
A. P. Todot
rămână în afara sufletului omenesc. Un Dumnezeu descoperit de
Ady în propriul său suflet, în ipostaze variate, ocrotitor subiectiv
al poetului.
Reușește să zugrăvească plastic imagina acestui Dumnezeu,
creind o figură aproape mitologică (Ex. ,,Sub muntele Sionului").
Nu trebue socotit primul mare poet religios maghiar, cum îl
proclamă profesorul Makkai, fostul episcop reformat din Cluj, căci
din punct de vedere canonic i se pot aduce multe obiecțiuni.
Religiositatea lui, colorată de educația calvină din tinerețe, este
pe linia psalmilor lui David și-a profeților (mai ales a lui Ieremia)
din care citează și se inspiră adeseori, dar este doar o față a lup-
telor lui sufletești atât de complicate și paradoxale. Este zgudui-
toare, ca mărturie a vieții sufletești a omului modern, care a
renunțat la clasica busolă de orientare în viață oferită de religie
generațiilor trecute. Reproduce prin inspirate mijloace poetice noi
drama sufletească a rătăcirilor fiului risipitor, până la întoarcerea
pocăită spre căminul ocrotitor al Tatălui. Astfel înțeleasă, poezia
religioasă a lui Ady poate fi socotită o mare poezie, care răsco-
lește sufletele.
Astfel este Ady, cel dintâiu poet maghiar dela Petofi până
în zilele noastre, care nu consideră literatura ca o încântare du-
minicală a sufletului, ci ca o muncă zilnică împotriva silniciei.
In vâltoarea luptei nu păstrează totdeauna măsura gazetăriei și
nici a poeziei. întrebuințează metoda redactorului de ziar în com-
punerea versurilor, mai ales a celor sociale; iar articolele lui po-
litice arată că nu era născut să fie un om politic propriu zis, nu
avea disciplina nici mlădierea necesară unui realizator practic.
Trăia și se manifesta în perspectiva absolutului. Era însă conștient
de valoarea sa și suferea când nu era recunoscută.
In alegerea titlurilor se vădește grija de a da cea mai intimă
expresie sentimentelor, poeziei, ciclului sau volumului respectiv.
Așa d. ex., volumul ,,Aur și sânge" exprimă tonalitatea întregului
volum, în care se cântă, pentru prima oară în literatura maghiară
lirică, aurul — banul și iubirea trupească, cu svâcnirile sângelui.
In faza aceasta, culorile sunt tari, țipătoare, versurile scurte
și concentrate, mustind de imagini și simboluri ordinale. Miezul
celor mai multe versuri este o imagine, o comparație, care crește
până la valoarea de vers. Mijlocul de exprimare pentru nuanțele
cele mai fine sufletești este simbolul, personificările sale sunt sur-
prizătoare și multe cu valoare mitică : Moartea, Vieața, Toamna,
Vara, Orașul, Fericirea, Gândul, Dumnezeu etc. îmbracă forme con-
crete. Imaginile au viață, sunt noi și sugestive: Urmașii regelui
Midas, Luptă cu Marele Domn, Femeea albă a cetății, Secerătorul
Poetul Andrei Ady
1829
ciipelor, In via anilor trecufi ș. a. Fiecare problemă sufletească iși
are fantoma sa, chemată la viață din subconștientul poetului.
Stilul se caracterizează încă prin anumite formule sentimen-
tale după tipicul școalei vechi poetice și fără îndoială că și aceste
forme, pe care mai târziu le va ocoli, au contribuit la crearea
faimei lui poetice. (Asemănător cu concesiile făcute de Wagner
școalei muzicale italiene !).
Multele forme noi de exprimare, înafară de canoanele ac
ceptate și gustate de publicul cetitor, i-au adus învinuirea de a fi
obscur (să ne amintim cazul Eminescu în literatura noastră !) și
că frânge legile clasice ale versificației. Este adevărat că a fost
un mare înoitor de limbă, făuritor de cuvinte și expresii și mlă-
dietor al sintaxei; a trebuit ca formele lui să treacă în conștiința
publică și numai după aceea și-au produs efectele de sugestie și
încântare. Dar în privința versificației învinuirea este adevărată:
Foarte adeseori Ady nu respectă ritmul, rima, măsura, cezura,
pentru a nu-și stânjeni expresia — deci concepția. Dar vigoarea
expresiei își are muzicalitatea sa de fond, cea exterioară, când
lipsește, nu scade valoarea poeziei, cel puțin în faza întâia a ac-
tivității lui. Plasticitatea simbolizării stărilor sufletești nu mai are
nevoie la el de forme meșteșugite de tehnică stihuitoare; tocmai
frângerea formelor clasice, liniștite, mărește dramatismul expre-
siei, rapsodismul surprinde și zgudue. Când vrea să exprime stări
sufletești minore, duioșie și melancolie, găsește mijloace de o mu-
zicalitate chopiniană: Plimbare în jurul locului de leagăn.
Odată cu oboseala sufletului, compoziția devine mai des-
lânată, culorile mai șterse, sâmburele poeziilor nu mai este tot-
deauna o imagine, un simbol, ci adeseori .o ideie abstractă, stilul
devine mai discursiv. Vulcanii se liniștesc și în locul lavei se
adună în cratere apele liniștite ale meditației. Propozițiile ner-
voase și scurte se complică în fraze șerpuitoare cuprinzând strofe
întregi. Izbucnirile instinctive simt înlocuite cu idei complicate,
pe cari nu le mai încap câteva cuvinte: Pointe-a este uitată. Stilul
este sumbru și maiestos, ca în poezia biblică și calvină din
sec. XVI. Așa e stilul celor două volume din urmă: In fruntea mor-
ților (1918) și Ultimele corăbii (1923).
In faza aceasta, a doua, a activității sale poetice, întâlnim
însă tot mai des forme prozaice, meșteșugite și șchiopătări de
formă supărătoare, neașteptate.
Epigonii, în goana după originalitate, au compromis în mare
măsură forma poetică a lui Ady. Iar futurismul și alte-,,isme", cu
cari se împăunează nechemații, au și început să declare învechită
revoluția lui Ady de acum câteva decenii...
A. P. Todor
J830
A. P. Todor
BIBLIOGRAFIE
a)	Lucrări întrebuințate la scrierea acestei prezentări:
1.	Pinter Jeno, Magyar irodalomtortenete, II, Budapest, 1928, p. 69—78.
2.	Szerb Antal, Magyar Irodalomtortenet, II, Cluj, 1934, p. 167—194.
3.	Makkai Săndor, A magyar fa sorsa. A vâdlott Ady kolteszete. Kolozsvăr,
[Cluj]. Az Erdelyi Szepmives Ceh kiadasa, 1927.
4.	Bihor- Bihar megye... kulturtortenete es oregdiăkjainak Emlâkkonyve. Ora-
dea, 1933/37, p. 32—33, 53.
5.	Erdălyi Szernle, Cluj, (diferite articole și note referitoare la Ady).
6.	Kristoi Gyorgy, Ady Endre, în „Pâsztortiiz", 1924, No. din 11 Iulie, p. 62-64.
7,	Csuri Bâlint, Horvâth Jânos: Aranytol Adyig. Irodalmunk es kozSnsâge.
„Pâsztortiiz", 1922, No. 3, din 22 lan., p. 74—75.
8.	Gr. Andrăssy Gyula, Ket kultura. în „Vasărnap", 1921, No. 25, din 27
Nov., p. 1—2.
9.	Halmăgyi Antal. Harcok a halott Ady koriil, în „Napkelet" 1922, No. 2,
din Martie, p. 96—98.
10.	Maroth Kăroly, Ady Endre elso verskotete, în „Napkelet", 1921, No. 5/6
din Februarie, p. 346—347.
11.	Maroth Kăroly, Ady Filolâgia, în „Napkelet", 1921, No. 10, p. 616—617;
No. 11, p. 686—689.
12.	Foldessy Gyula, Ady harcai, în „Korunk”, 1926, No. pe luna Mai, p. 274-273.
13.	Gal Găbor, Egy Ady-kdnyv es egy Ady kerdes, în „Korunk", 1927, No. pe
luna Iunie, p. 428—433.
14.	Figyelo, Ady kolteszete a nemzeti magyar irodalmi szellem megvilâgitâ-
săban, în „A Hirnok", 1927, No. 6, p. 124—125.
15.	A. Kisfaludy-Târsasăg es Ady Endre, în „A. Hirnok", 1928, No. 10,
p. 240—243. (Cuvântarea lui Albert Berzeviczy, Președ. Acad. Ma-
ghiare și al Soc. lit. Kisfaludy, rostită într'o ședință a Soc. Kis-
faludy).
16.	Nămeth Andor, Ady revizid, în „Erdelyi Szernle", 1929, No. 7, p. 504—508.
17.	Nemeth Andor, Ady zsenije, în „Erdelyi Hehkon", 1930, No. 6 n. 459—461.
18.	Dr. Gâldi L., Ady es Eminescu talăkozâsa, în „Vasărnap", 1933, No. 4.
19.	Dr. Găldi L.. Schopflin Aladâr: Ady Endre, în „Vasărnap", No. din
3 Fevruarie.
20.	Foldessy Gyula, [Prefața Ia] Ady Endre, Meg egyszer, Amicus kiadăs,
Budapest. 1923, p. 3—10.
b)	Poezii traduse până pcum în limba română:
I.	Principalii traducători :
O. Goga, rev. „Cultura", 1924, Anul I, No 1, p. 26—28;
Justin llieșiu, rev. „Aurora", 1922 (Anul I); „Cele trei Crișuri", 1921 (Anul II),
1922 (Anul III) retipărite în voi. „Laura", traduceri din poeții mo-
derni unguri, Oradea-Mare, 1922, p. 11—32;
George A. Petre, in voi. „Ady Endre, Sânge și Aur, versuri", Oradea, 1930,
114 p.;
Teodor Murășanu, în rev. „Pagini Literare", 1934 (Anul I) — 1939 (Anul VI).
II.	Traduceri :
1.	A bekes eltâvozâs (Despărțire) T. Murășanu, „Pag. Lît.“, 1938, V. No.
4—5, p. 201.
2.	A bundk kertjâben (In grădina păcatelor) G. A. Petre.
3.	A csillagok csillaga (Steaua stelelor) G. A. Petre.
4.	Âddm, hol vagy (Adam, unde ești) G. A. Petre.
5.	A lehâr lotuszok (Nuferii albi) G. A. Petre.
6.	A fontainbleaui erdoben (In pădurea dela Fontainbleau) Justin llieșiu.
7.	A gazdagsăg ălma (Visul îmbogățire!) Justin llieșiu.
8.	Agg Nero halâla (Moartea bătrânului Nero) Justin llieșiu.
Poetul Andrei Ady
1831
9.	A groli szeriin (La aria boierului) T. Murășanu, „Pag. Lit. , 1937, IV,
No. 6—8, p. 318.
10.	A Halal lovai (Caii morții) G. A. Petre.
11.	A Halâl rokona (Rudenia Morții) J. Ilieșiu.
12.	A halottak âlân (In fruntea morților) G. A. Petre.
13.	A Holnap elâbe (Intru întâmpinarea lui Mâine) G. A. Petre.
14.	A Hortobâgy poâtâja (Poet) O. Goga, „Cultura", 1924, I, No. 1, p. 27;
(Poetul) T. Murășanu, „Pag. Lit.", 1936, III, No. 2, p. 111.
15.	A karâcsony târli iinnep (Crăciunul: sărbătoarea bărbatului) G. A. Petre.
16.	Aki helyemre âll (Cel ce îmi va lua locul) G. A. Petre.
17.	Akik mindig elkesnek (Cei ce întârzie mereu) J. Ilieșiu; (Veșnic intâr-
ziați) G. A. Petre.
18.	Akit en csokolok (Sărutul meu) G. A. Petre.
19.	A. Krisztusok mărtirja (Martir) O. Goga.
20.	A Leda arany-szobra (Statua de aur a Ledei) J. Ilieșiu.
21.	A legjobb ember (Cel mai bun om) G. A. Petre.
22.	A magyar Ugaron (Ogorul unguresc) O. Goga; (Ogor) T. Murășanu, „Pag.
Lit.", 1937, IV, No. 9, p. 384.	„
23.	A megosziilt tenger (Marea încărunțită) T. Murășanu, „Pag- Lit. , 1938, V,
No. 68, p. 266.
24.	A mentă Gloria (Gloria mântuitoare) G. A. Petre.
25.	A mi gyermekiink (Copilul nostru) T. Murășanu, „Pag. Lit. , 193b, m.
No. 6—8, p. 351.
26.	A nagy Alom (Marele vis) G. A. Petre.
27.	A nagy Pânztârnok (Marele vistier) G. A. Petre.
28.	A „nincsen" himnusza (Imnul lui „Nu este") G. A. Petre.
29.	A paraszt nyâr (Vară țărănească) T. Murășanu, „Pag. Lit.". 1936. III. No.
6—8, p. 351.
30.	A percek arată/a (Secerișul clipelor) G. A. Petre.
31.	A piros tozsa (Trandafir roșu) G. A. Petre.
32.	Asszonyok a parton (Femei pe țărm) G. A. Petre.
33.	A sziiz Pilâtus (Noul Pilat) T. Murășanu, „Pag. Lit.", 1938, V, No. 6—8,
p. 267.
34.	A tavaszi viharban (Furtună de primăvară) T. Murășanu, „Pag. Lit. , 1937.
IV, No. 5. p. 248.
35.	A tâvoli szekerek (Căruțele dela Țară) T. Murășanu, „Pag. Lit. , 1938, v,
No. 6—8, p. 268.
36.	A teii Magvarorszâg (Iarna peste pustă) T. Murășanu, „Pag- Lit. , 1936, 111.
No. 2, p. 112.
37.	A. Thaiszok tavaszi ilnnepe (Sărbătoarea Thaiselor) G. A. Petre.
38.	A Tisza-parton (Ce caut ?) O. Goga ; (Pe malurile Tisei) T. Murășanu.
„Pag. Lit.", 1937, IV, No. 9, p. 382.
39.	A vâr lehâr asszonya (Doamna albă a castelului) T. Murășanu, „Pag. Lit.
1936, III, No. 6—8, p. 352.
40.	Az alvo Csok-palota (Palatul sărutului) G. A. Petre.
41.	Az anyâm âs ân (Mama și eu) G. A. Petre; (Eu și mama) T. Murășanu.
„Pag. Lit.", 1937, IV, No. 12, p. 513.
42.	Az ehitkozott ember (Omul blestemat) J. Ilieșiu.
43.	Az elbocsăjtott lâgio (Legiunea concediată) J. Ilieșiu; (Legn'nile eliberate)
G. A. Petre.
44.	Az ân biinom (Vina mea) G. A. Petre.
45.	Az ân sirâsom (Plânsul meu) G. A. Petre.
46.	Az Ertol az Oceănig (Dela Eriu până Ia Ocean) G. A. Petre.
47.	Az Illes szekerân (Carele lui Sân Ilie) T. Murăașnu, „Pag. Lit. , 1936, HI.
No. 2, p. 112.
48.	Az Isten baljân (La stânga Domnului) G. A. Petre; (La stânga Domnu ui)
T. Murășanu, „Pag. Lit." 1939, VI, No. 1—2, p. 51.
49.	Az Operenciăs tengeren (Marea din poveste) T. Murășanu, „Pag. Lit. .
1937, IV, No. 5, p. 248.
50.	Az 6s Kajăn (Strămoșul Kajân) G. A. Petre.
51.	Az oszi larma (Sgomotul toamnei) G. A. Petre.	.
52.	Az Osz muzsikâja (Muzica toamnei) T. Murășanu, „Pag. Lit. ,
No. 1—2, p. 50.
10
■
1832
A. p. Todor
53.	Az Or erkezese (Sosirea Domnului) G. A. Petie.
54.	Az utca eneke (Cântecul străzii) G. A. Petre.
55.	Az uto/sd reggelert (In ultima dimineață) G. A. Petre.
56.	Bolcs Marun meseje (Marun înțeleptul) G. A. Petre.	o
57.	Bucsu Siker-asszonytoJ (Rămas bun Gloriei) T. Murășanu, „Pag. Lit.', 1937,
IV, No. 5, p. 249.
58.	Csak egy pillanatra (Numai o clipă), J. Ilieșiu.
59.	Csak lătni akarlak (Vreau numai să te văd) J. Ilieșiu.
60.	Dalaim, ărva rigdk (Cântările mele — mierle orfane) J. Ilieșiu.
61.	Dai a boldogtalansâgrol (Cântec despre nefericire) G. A. Petre.
62.	Ddzsa Gyorgy unokăja (Strănepotul lui Doja) T. Murășanu, „Pag. Ut ,
1937, IV, No. 9, p. 383.
63.	Ego tiizben dideregve (Tremurând de frig in foc) G. A. Petre.
64.	Egyediil a tengerrel (Singur cu marea) G. A. Petre.
65.	Egy jovo kolto (Un poet viitor) G. A. Petre; (Poetului care vine) T. Mu-
rășanu, „Pag. Lit.", 1937, IV, No. 12, p. 514.
66.	Elillant evek szolohegyen (In podgoria anilor trecuți) J. Ilieșiu; (In pod-
goria anilor evaporați) T. Murășanu, „Pag. Lit.", 1937, IV, No. 5.
p. 248.
67.	Enekeljetek (Cântați) J. Ilieșiu.
68.	En regi mătkăm (Vechea mea logodnică) G. A. Petre.
69.	Esze Tamăs komăja (Cumătrul lui Toma Ese) G. A. Petre.
70.	Futăs a Gond elol (Goană înaintea Gândului) G. A. Petre.
71.	Gonoszak a halotlak (Morții sunt răi) G. A. Petre.
72.	Gyonyorok vărosa bazăm (Țara mea — oașul plăcerilor) J. Ilieșiu
73.	Ha a szemem lefogtak (Când îmi vor închide ochii) G. A. Petre.
74.	Halălvirăg: a csak (Floarea morții: sărutul) G. A. Petre.
75.	Harcos ember szive (Inima luptătorului) G. A' Petre.
76.	Hârman a mezon (Trei pe câmp) G. A. Petre.
77.	Hârom oszi konnycsepp. G. A. Petre.
78.	Hepehupăs, ven Szilâgyban (In Sălajul plin de hopuri) T. Murășanu; ..Pag
Lit.", 1937, IV, No. 12, p. 513.
79.	Imădsâg hăboru utdn (Rugăciune după răsboiu) G. A. Petre.
80.	Jo Csond-herceg elott (înaintea bunei împărătesc, Liniștea) T. Murășanu,
„Pag. Lit.", 1937, IV, No. 9, p. 383.
81.	Kacagăs es sirâs (Râs și plâns) G. A. Petre.
82.	Kato a misen (Katița la slujbă) G. A. Petre.
83.	K^t hajdani szeretok (Doi amanți de-odinioară) G. A. Petre.
84.	Ki ad tobbet erte ? (Cine dă mai mult ?) G. A. Petre.
85.	Kidalolatlan magyar nyărak (Veri necântate) T. Murășanu, „Pag. Lit.
1939, VI, No. 1—2, p. 49.
86.	Kis, ialusi hâz (Casă mică) T. Murășanu, „Pag. Lit.", 1937, IV, No. 5, p. 249
87.	Kis karâcsonyi enek (Mic cântec de Crăciun) T. Murășanu, „Pag. Lit."
1937, IV, No. 12, p. 515:
88.	K6csi-ut az ejszakâban (Drum cu căruța în miezul nopții) G. A. Petre.
89.	Koran jottem ide (Târziu) O. Goga.
90.	Kodbe uszo csolnakok (Corăbiile înecate în negură) J. Ilieșiu,- (Corăbii
înecate n ceață) G. A. Petre.
191.	Kâzel a temetohoz (Aproape de cimitir) J. Ilieșiu; (Aproape de cimitir)
G. A. Petre.
92.	Lăzăr a palota elott (Lazăr înaintea palatului) G. A. Petre.
93.	Ledâval a tavaszban (Primăvara cu Leda) G. A. Petre.
94.	Lenni kell, lenni (Trebue să fiu) G. A. Petre.
95.	Maradhatsz es szerethetsz (Rămâi și iubește-mă) G. A. Petre.
96.	Măria es Veronika (Maria și Veronica) G. A. Petre.
97.	Mătyâs bolond diăkja (Scriitorul lui Matia) T. Murășanu, „Pag. Lit.”, 1937
IV, No. 12, p. 514.
98.	Most pedig elnămuliink (Acum amuțim) G. A. Petre.
99.	Ne lăssatok meg (Să nu mă vedeți) T. Murășanu, „Pag. Lit.", 1937, IV.
No. 9, p. 382.
100.	Nem jon senki (Nimeni nu vine) G. A. Petre; (Singurătate) T. Murășanu,
„Pag. Lit. ', 1937, IV, No. 9, p. 382.
101.	Nem mehetek hozzăd (Nu pot veni) G. A. Petre.
Poetul Andrei Ady
1833
102.	Nem jâtszom tovâbb (Sfârșitul jocului) G. A. Petre
103.	Orok harc nâsz (Eterna luptă și nuntă) G. A. Petre.
104.	[Prolog — Uj versek] (Prolog) T. Murășanu, „Pag. Lit.", 1936, III, No. 2,
p. 111.
105.	Sirato ember dala (Cântecul bocitorului) G. A. Petre.
106.	Sot^t vizek partjăn (Pe țărmul apelor întunecatei G. A. Petre.
107.	Tâlbe-hullo ember văgya (Dorința omului pe care-1 răpune iarna) T. Mu-
rășanu, „Pag. Lit.“, 1938, V, No. 6—8, p. 266.
108.	Uj arato-enek (Cântecul noului seceriș) G. A. Petre.
109.	Ulbk az asztal-tronon (In fruntea mesei) G. A. Petre.
110.	Vârom a măsikat (Aștept pe cealaltă) G. A. Petre.
111.	Vedd vissza mind, amit adlâl (Ia-mi tot ce mi-ai dat) J. llieșiu.
112.	Văr ăs arany (Sânge și aur) J. llieșiu; (Sânge și aur) G. A. Petre.
Traduceri neindentiiicate:
113.	Plâns, T. Murășanu, „Pag. Lit.", 1939, VI, No. 1—2, p. 49.
114.	Somn, T. Murășanu, „Pag. Lit. . 1937, IV, No. 9, p. 384.
115.	Un farmec urît, G. A. Petre.
A. P. T.
I ARĂȘI AMURGUL
Iarăși amurgul trist e peste toate
Când toate se culeg pe drum și gem
Și nimeni din durere nu ne scoate.
Parcă sântem robiti de-un calm blestem.
Când florile le strângem la sân, cald,
Se veștejesc și nu ne mai cunosc, —
Când vrem pe deget pietre de smarald
Să punem în inel, se risipesc.
E poate-un vechiu blestem care ne-apasă
Și scrisul, parcă, e mereu pustiu
Când vrem pe filă cântec ; nu ne lasă
Decât o nostalgie și-un sicriu.
Sântem robiți de lut și lut ne cere
Cuvântul care se ridică rar,
N'avem în noi nici dor, nici mângâiere
Și-apunem calm, uitat și funerar.
C. Pârlea
ÎNTRE NĂLUCI
Sărută gândul tânăr crăiesele din pagini
Și plânge lângă umbra căzuților lăstuni.
Vezi, pentru mulți tristețea-i doar goarnă de imagini.
Purtată lângă vorbe și peste rugăciuni.
Prin munți am dat de urma casteleloț de soare
Și pasărea din basme am prins-o 'n cușca lunii.
Am ascultat, alături de doamnele lunare,
In văile de-argilă cum hohotesc nebunii.
Fulgi
1835
Mai eșt’ tot slugă, frate, mai strângi tristeți în piept,
Se mai privește bezna în ochii tăi, oglinzi ?
Mai lasă iederi biciul pe fruntea de ’nțelept ?
Mai stai cu gându'n palme și'n stih îl mai cuprinzi?
Pe drumurile 'ntinse scrim zodia de sânge
In care-și văd învinșii făptura soartei lor :
Acelaș înger palid în fiecare plânge,
Aceleași răni închise pe orice ’nfrânt îl dor.
Nu pot să fie munții atât de ’nalți, încât
Să ne urcăm ca iezii, cu umbrele odată,
Ca să cuprindem timpul ca pe tâlhari, de gât,
Și să-l svârlim în smârcuri, cu aspră judecată ?
Atâtea curcubee ne-au dăinuit pe gene
Când ne mâna rădvanul tristeților spre moarte !
Și azi, aceleași albe năluci de Sânziene
Ne țin, haiduci de cântec, întemnițați în carte...
Lucian Dumitrescn
I
Azi noapte, cine oare
A presurat pământul
Cu-atâta albă floare ?
Să fie oare vântul
Ce a pornit din zare
C’o glugă de ninsoare ?
Dar ciorile pe unde
S'au întâlnit cu el,
Că peste dealul chel
S'avârl ca niște funde ?
Ce păsări albe ’n nori
Se scutură de puf,
De cade-așa năduf
De fulgi pe trecători ?
1835
C. Ștefanii»
II
Azi noapte-a roit
In grădina mea,
Din stup vremuit
Albine de nea.
Roiul alb de pul
Se 'ndeasă pe-o cracă.
Și ’ntregul văzduh
Parcă-i o prisacă.
III
Vântul și-a întins
Arcușul pe-o strună,
Iar fulgii-au încins
Hora lor nebună.
Cerul i-a ’mbrăcat
In căciuli de nor,
Și 'n jocul rotat
Când se prind în sbor,
Nu-și găsesc hodinti
Săltându-se ’n pinteni
Pe întinsa glie,
Ca în Bucovina
Flăcăii cei sprinteni
Cu fetele ’n iie.
Sebastian Popovici
R A D A C I N I
Țară duioasă ca o amintire îndepărtată,
Țară de vis și de melancolie împovărată,
Unde mi-e sufletul — steag furtunos înălțat
Pe care-1 purtam la plecarea din sat ?
R4<i Seini
1837
Drumuri străine-am călcat în picioare,
Mi-am spălat rănile lângă singurătăți de isvoare;
La răscruci, îngenunchiat lângă icoana ta,
M'am rugat seara sub tremurata sorții stea.
Azi mă întorc lângă tine, Moldovă albită de ani,
Viața-i colțuroasă ca o grămadă de bolovani.
Primește-mă lângă umbrele tale sfinte
Căci mi-i inima grea de doine și de morminte.
C. Ștefăniu
MELANCOLIE
Posomorit e cerul și zarea-i cenușie...
Și-așa de leneș trece bătrânul vremii val 1...
Pe ramuri cântă vântul o tristă melodie
Și scutură castanii. E toamnă și-i pustiu,
Mi-e inima o floare culcată pe-un sicriu.
Singurătate albă, și frigul mă ’nspăimântă,
Tăcerea își întinde aripile cernite :
Așa pustii sunt toate, când ramurile cântă,
De par'că ’n lumea toată aș fi rămas doar eu
S'ascult cum tainic plânge în ceruri Dumnezeu.
Un corb croncănitor se 'nalță până ’n slavă
Și-mi ia cu dânsu ’n sbor al gândurilor stol...
Mi-s visele bolnave, și inima-i bolnavă,
De sboruri ostenite o simt încet cum moare,
In toamna asta tristă și fără nici-o floare.
Elvira Zamfirescu
TEOHARI ANTONESCU: ÎNSEMNĂRI
O scenă pe stradă. O discuțiune despre
starea din România șl Austria.
1894, Aprilie 11123, Athena.
Ieri, trecând din strada AiKaperov în cea Erâbtov, am dat
peste caldarâmul din față de niște copii ducând un vultur. Era nostim
modul cum duceau pasărea. Un copil ca de vreo 12 ani ținea vultu-
rul cam sfiicios de o aripă, un altul de partea cealaltă de aripa a
doua.
Fiindcă băiețașilor li era frică, se țineau cât mai departe de
vultur, ceeace-i întinsese acestuia strașnic aripile, ocupând tot
caldarâmul cât e de lat. Vulturul însuș mergea aproape mândru, cu
ochii se u ta par'că resignat, dar totuș neobos ți, neînchiși. Se lasă
mai mult a fi târît. Un gardian — probabil ducea pasărea la secție,
— ținea sforicică strâns, cu amândouă mânile, căci legaseră prinză-
torii picioarele vulturului. In acest hal, cu o droaie de copii, după
dânșii, cei trei spânzurători ai nobilului înaripat mergeau mândri la
secție, iar lumea împrejur se oprea ca să vadă, sau pornea după
grămada de copii și de oameni. Din clipa cât am văzut vulturul,
ochii lui, despre care ziceam, văzându-i, că sunt în adevăr regești,
mi-au rămas fixați în minte. Ce n'aș fi dat să-l văd din nou sburând
în văzduhuri, și din înălțimea lui mare bătându-și joc de ageamiii
pământului.
Tot ieri după prânz la Colonos cu protopopul Athanasiu și cu
voinicul nostru bucovinean. Cu acesta avusesem o sară mai îna-
inte o* strașnică discuție asupra stării relative a celor două state.
România și Austria. M'am convins că Românii puși în posiția de-a
alege între aceste două state, cu toată fanfaronada lor, cu toată
presupusa lor iubire pentru patria mumă, gustul și plecări1 e lor
sunt pentru Austria. Am avut ocasie să ascult motivele lor, zic «lor»,
fiindcă presupun pe Găină foarte cult; prin urmare argumentele lui
simt argumentele Românilor în general de sub monarhia vecină. Am
presintat situația în chipul următor: deși este ilusoriu și irealisabil
faptul, am susținut «dacă hotărându-se un «plebiscit» (sic !) printre
Românii bucovineni, de trebuie să rămâie la Austria sau să treacă
la noi», mi-a exprimat clar ideia că niciodată Românii n’au să do-
rească, cel puțin actualmente, trecerea aceasta dintr'o parte într'alta.
«De ce ?» am întrebat. Pentru că «România este o țară de ioc, asa
cred țăranii noștri care trec în Moldova să lucre. Acolo, dacă ajung,
Însemnări
1839
în loc ca boerul să se țină de vorbă și să-i dea de arat numai cât
are învoială, contractul făcut, îi încarcă de multe ori cu o jumătate
mai mult. Dacă se duc să se plângă, sunt bătuți, închiși și, la ne-
voie, aruncați peste graniță cu nimic. Prin urmare justiție nu există.
Dar nic:. adm nistraț e nu se află: cine poate și cine vrea dntre
autorități, se scoală și jefuește, pradă și pedepsește. îmi spunea ca-
șul cu un bucovinean, care a venit cu trenul în România; greșise o
stație și, fiindcă nu mai avea parale să plătească diferența în plusul
mers cu trenul, a fost luat în palme și bătut în așa chip că, întors
în Bucovina, a murit. Instrucție nu avem, școli lipsesc pretutin-
deni, căi de comunicație așișderea. «Numai când veți avea o admi-
nistrație mai bună, numai când justiția va fi ce este în Austria și
instrucția înaintată, atunci să putem spera o reunire de bunăvoie
cu D-voastră». Mă uitam la dânsul și mă gândeam ce să-i răspund.
«Fără îndoială că vă lipsește noțiunea înaltă de unitate, idealul
frumos care e așa de frumos sădit la noi. Desigur, țăranul nostru
este inferior celui din Austria; dar afară de faptul că explicația se
poate găsi repede, dar acesta nu împiedică întru nimic ca orășeanul
nostru să fie harnic, energic și patriot. Intrând în detalii, am susținut
această idee a superiorității orășanului nostru față de cel din Aus-
tria. Burghesul nostru este un individ prin el însuș, este un e'e-
ment de viață care știe să se supună unei autorități, dar nu înțe-
lege să abdice de la toate drepturile sale și de la personalitatea sa.
Simțul de libertate e mai viu la noi, prin urmare și speranța unui
progres mai repede decât în Austria este foarte adânc la toți im-
primată. «De ce D-voastră, albăstrimea, nu faceți nimic pentru
desvoltarea patriotică a țăranului român de peste hotare și-l lăsați
în ignoranță de tot ce e românesc, de tot ce e sacru național? Pen-
tru ce în fiecare Duminică nu faceți fiecare dintre D-voastră întru-
niri la sate, ori să puneți pe popi ca să predice în biserică și să în-
vețe pe creștinii noștri că în România este un popor de acelaș
sânge și cu aceiași limbă, care poate fi rău guvernat și cu rea jus-
tiție, dar aceasta e resultatul unei rele stări și unei rele adminins-
trațiuni fanariote ? Pentru ce nu le citesc Românilor în biserică au-
tori români, ceva din istoria națională, din literatura noastră, din
trecutul nostru? Astfel ați pregăti tărâmul pentru o viitoare acțiune
comună. Dar cum se poate să facem noi asemeni lucru, să ne com-
promitem? Cum crezi d-ta că mareșalul Lupu și ceilalți ar face
vreun pas în sensul acesta ?» «Lucrul, am răspuns, nu pare tocmai
anormal; cum lucrează părintele Lucaci? Iată un om nobil în ac-
1840
Teoharl Antoneseu
cepția curată a cuvântului, iată o figură frumoasă. De ce nu luați
exemulu de la dânsul? Păi el pare unic în Austria toată?» Adică
d-1 Găină are aerul să-l considere pe Lucaci ca un netrebnic, un
agitator. Atunci m'am mâniat și aprins am început să spun și cu-
vinte care nu se cuvin. «Păi, venerabile, ia să vedem cine ar câș-
tiga mai mult din această împreunare ? Ce tot îmi vorbești într’una
de drăguțu-vă de împărat? D-voastră acolo aveți libertate, aveți o
bună stare economică, financiară; de ce îmi strâmbați din nas când
vorbiți de Moldova sau Muntenia? Unde se plătește mai tare birul?
Nu e în Austria, unde impositul e dublu față de cel din România?
Și acolo nu vă ia la miliție? Ș'apoi un țăran român care nu știe un
cuvânt nemțesc măcar, ce dreptate poate el să ceară, ce putere
poate să aibă el față de-o administrație, ce e drept, neregulată, ci-
vilisată, dar care știe minunat să-l umilească, să-l calce în picioare?
Apoi justiția d-voastră cu care te fălești, ce poate folosi unui săr-
man țăran, care nu înțelege nici pe cel care-1 apasă, nici pe cel
care-1 condamnă. îmi spui de onestitatea funcționarului austriac ca
de o halima. Mă rog, nu în Bucovina s’a întâmplat acea renumită
hoție de la vamă, în care era implicat pe lângă o imensă mu’țime
de amploiați până și ministrul de finanțe Dunajewski? In această
privință nu știu, zău, de nu sunteți iarăș în progres. D-ta te uiți nu-
mai la defectele care s’ar naște din unire, dar pentru ce nu te uiți
și la foloasele care ar ieși ? Mai întâi, toate fabricile d-voastră de
lemnărie, săpunărie, frânghii, hârtie, etc. ne-ar umplea țara cu măr-
furile lor, ne-ar face o concurență înfiorătoare fabricilor similarii
ale noastre. Țăranii și în general poporațiunea de la țară ne-ar um-
plea ogoarele noastre, ne-ar distruge pe bietul câmpean al nostru.
Iar cât despre justiție și administrații mi s’ar părea că în chipul cum
noi ăștia trăim, tot așa ar putea și ei trăi, fără să mai oftați lung
și grozav după progresată administrație habsburgică. După toate
câte îmi spusei, mie mi s’ar părea că ar fi o infamie din punctul de
vedere național, românesc, să mai tot urlu că în România nu-i cul-
tură, nu-i administrație, nu-i gospodărie bună și că de aceia nu
vreți să veniți cu noi. Mai bine zi că sunteți interesați, ambițioși și
că vi se pare mai greu a pătrunde în partea cultă a României decât
într'un imperiu unde viața provincială e așa de puternic desvoltată...
M'am convins că idealul după care alergăm noi. ne este propriu nu-
mai nouă și că Românii subjugați nu văd în toată această afacere
a sentimentelor noastre decât un mijloc frumos, nobil de exploatare
a noastră».
însemnări
1841
Afacerea transilvană: procesai cu
Ungurii
1894, Mai 10.
Afacerea transilvană a ajuns în fine la o notorietate curat eu-
ropeană. Ungurii au dat în judecată pe toți (24) din comitetul exe-
cutiv român din Ungaria. In țară la noi s'au făcut meetinguri mon-
stre în cele două orașe București și Iași, și cu trei zile mai înainte
în toate orașele și comunele unde există o ramificație a Ligii.
Telegrama îndoit expediată din aceste diverse întruniri: una către
Rege și alta către Rațiu. Oratori din toate partidele au luat cuvân-
tul în aceste adunări, care fuseseră precedate de rugăciuni calde
(Te Deum) în toate bisericile din Țară. La Bârlad părintele Anto-
novici a zis ruga în genunchi și mulțimea din biserică a căzut în
genunchi «pentru isbânda causei drepte a Românismului asuprit».
In Transilvania Dr. Rațiu și Lucaci au fost duși în triumf de
la Sibiu până la Cluj, unde li se va da osânda. Țăranii cu flori, cu
cunune și cântând «Deșteaptă-te, Române» veneau din toate unghiu-
rile și satele ca să-i vadă pe acești «martiri». In Cluj sunt adunați
și jurnaliști francesi și germani și Români de la mai toate jurnalele.
Pe fiece zi se strâng Români ca să vadă resultatul procesului. Fier-
berea, de netăgăduit, e mare, căci spiritele, și ale Ungurilor și ale
Românilor sunt ridicate la un diapason foarte urcat. O mică ațâțare,
o mică încăerare, născută cine știe din ce, va aduce resultate incal-
culabile. Și, desigur, precum lucrurile se înveninează nu-i de mi-
rare să vedem răsboiul civil în Ungaria cu toate ororile și miseriile
lui. Causa în fața Europei pare câștigată, spiritele tuturor par sim-
patice Românilor și vrăjmașe Ungurilor; adică tocmai ceea ce
vroiam. Dacă prevederea se poate aplica în fenomenele sociologice,
iată ce se poate spune pentru viitoarele fase de luptă ale Români-
lor din Transilvania. Comitetul cu oarecare mici variații de ani va
fi pe de-a 'ntregul condamnat la pușcărie. Rațiu poate mai puțin.
Lucaci cel mai mult. Dar va avea drept efect o teribilă mișcare de
indignare între Românii din toate părțile, unde se vorbește româ-
nește și o creștere de simpatie printre Europeni pentru causa transil-
vană, Lucrurile înveninându-se, la noi se va da un avânt «Ligii»
foarte puternic și se va produce un însemnat curent de luptă și re-
sistență, iar cei din Transilvania nu vor uita niciodată că șefii lor
au fost condamnați. O vreme vor sta lucrurile în această stare, până
când alți șefi vor ieși mai energici, mai activi și mai puțin scrupu-
loși decât cei actuali. Răsboiul civil mai întâi și anoi trecerea peste
1842
Teoharl Anlonescu
granițe a armatelor noastre vor fi resultatul inevitabil al acestor
ciocniri, afară numai dacă Ungurii la urmă nu vor ceda față de a-
ceastă presiune puternică a elementului român. Și sfânta Unire, Uni-
rea cea mare, va veni de la sine, căci este în firea lucrurilor frații
să se iubească, vrăjmașii să verse venin. Orice rasă a cărei cultură
superioară a ajuns în punctul culminant de manifestație al poporu-
lui, dar relativul grad de înălțime culturală al popoarelor mărgi-
nașe trebuie să-și formeze unitatea, dacă un trup are vlagă și o idee
în creerul său, negreșit o idee mai înaltă...
Teohari Antonescu
IMPRESIILE LUI CLEMENT MIKEȘ DESPRE PR1N=
CIPAȚELE ROMÂNE IN «SCRISORILE TURCEȘTI»
După moartea lui Constantin Brâncoveanu, în viața istorică
a neamului- românesc a început o epocă tristă, care a ținut dela
1714 până la 1821, epocă numită «domnia fanarioților». Sultanul, ne
mai încrezându-se în domnii pământeni, a trimis în fruntea Princi-
patelor greci din Fanar, cari neavând aceleași sentimente cu popo-
rul român și cumpărându-și tronul pe bani, și-au văzut numai de
interesele lor, punând biruri peste biruri și distrugând astfel ma-
terialicește țara. Cronicarii, istoricii și poeții au descris fidel și a-
mănunțit această epocă întunecată a suferințelor neamului româ-
nesc, epocă în care a avut de suferit chiar și integritatea țării. Ion
Neculce, cel mai atrăgător cronicar român, tratează istoria Mol-
dovei din acest timp (dela 1662 până la 1744) în «Letopisețul Țării
Moldovei», comunicând date exacte folosite apoi și de alți isto-
riografi.
Pentru autenticitatea istorică nu va fi fără interes dacă vom
arunca o privire și asupra «Scrisorilor Turcești» ale lui Clement
Mikeș, cel mai mare beletrist maghiar din veacul al XVIII-lea, scri-
sori în care aflăm multe însemnări interesante privitoare la istoria
Principatelor Române din anii 1738, 1739 și 1740.
Cum a ajuns Mikeș în Principatele Române ?
Sultanul turcesc, care tocmai în acest timp intrase în războiu
cu Rusia și Austria, voia să utilizeze pentru scopurile sale și pe
pribegii unguri din Rodosto. Mikeș a trecut astfel ca însărcinat di-
plomatic al sultanului prin multe locuri din Moldova și Muntenia,
și ca atare a lăsat câteva note, prin scrisorile sale, asupra situației
politice, sociale și economice a Principatelor Românești din acele
vremuri. Pribeagul M:keș a răspuns cu drag dorinții sultanului,
căci dacă revenirea lui în Transilvania i-a fost oprită pentru tot-
deauna, pe această cale putea fi măcar în apropierea Transilvaniei.
Când Mikeș umbla prin Principatele Române ca însărcinat di-
plomatic al sultanului, în Muntenia domnea Constantin Mavrocor-
dat, iar în Moldova Grigore Ghica. Dependența acestora față de
sultan și că numirea lor avea ca scop principal sporirea venitu-
rilor pentru Poartă o dovedește scrisoarea 177-a a lui Mikeș, în
care, vorbind despre curtea sultanului., scrie printre altele : ...«dar
1844
Khell Ștefan
se cuvine să vorbim și despre voivodatele Munteniei și Moldovei.
Dintre ele Moldova este cea dintâi, dar ș cea mai săracă. Voivodul
Moldovei plătește sultanului 60000 de taleri, dar multele daruri ce
le mai face pe lângă acești bani, se ridică în valoare la încă atâta.
Voevodul Munteniei plătește 130.000 de taleri. Pe vremuri turcii
au fost atât de naivi că mergeau ei înșiși după suma tributelor. A
fost voevod în Muntenia însă, care și-a trimis oamenii săi travestiți
ca hoți pe urmele turcilor, dela cari apoi au luat banii. De câteva
ori turcul a suferit această pagubă, dar pe urmă a observat vicle-
șugul, așa că încât acum tributul este dus la Constantinopol de
către oamenii voevodului. Dacă tributul dispare, paguba nu mai este
a sultanului».
însemnările lui Mikeș asupra călătoriei făcută în Principate
încep în scrisoarea a 134-a, adresată mătușei sale dela Cernavoda,
la 5 Martie 1738, scrisoare în care amintește că la 14 Martie s'a
întors dela București, unde principele (principele pribegilor era lo-
sif Râcoczi) l-a trimis spre a saluta pe voevodul Constantin. «Voe-
vodul m'a primiit cu mare cinste și m’a dus cu pompă la dânsul.
Cât am stat la el, m’a găzduit cinstit și omenește».
In scrisoarea a 138-a se arată că pribegii unguri simt împreună
cu tabăra turcească în satul Fetișlani (astăzi Cladova), despre care
Mikeș scrie, între altele, mătușei sale la 11 Iulie 1738 : «Aici a fost
și podul vestit de piatră al împăratului Traian, și chiar și acuma
se mai află aici o bucată din el. Vizirul a vrut să facă și el un pod
de lemn peste Dunăre, ea fiind aici foarte îngustă». Iată o impor-
tantă însemnare culturală. Scrisoarea a 139-a din 26 August 1738
din Fetișlani arată că turcii au ocupat Orșova și că se părea că și
soarta pribegilor va lua o altă direcție. «Eri vizirul a trimis vorbă
principelui ca să se pregătească, pentrucă e posibil să meargă cu
30.000 de ostași spre Transilvania. Azi ne comunică însă că nu
vom merge spre Transilvania, ci spre Vidin. D-zeu a ferit dulcea
noastră patrie de jefuire. Mâine pornim, lăsând aici pâinea făcută
din pai negru amestecat cu pământ, iarbă și nisip».
Tânărul principe losif Râkdczi a murit nu peste mult, fiind
înmormântat într'o biserică grecească din Cernavoda și astfel pri-
begii au rămas iarăși fără conducător. In scrisoarea a 146-a (Cer-
navoda la 1 Iunie 1739) Mikeș își informează mătușa asupra acestei
înmormântări, precum și asupra apropiatei sale călătorii, spunând
că «va merge la Iași și de acolo la București, de unde va colinda
apoi Muntenia și Moldova».
In această scrisoare el a povestit mătușii sale și o întâmplare
comică. Ii povestește șiretenia câtorva dezertori germani, cari au
impresiile lui Mikeț despre Principatele Române in «Scrisorile Turcești» 1845
câștigat într’o zi cinci vedre de vin astfel : unul dintre ei s'a pre-
făcut mort de ciumă, iar ceilalți l-au dus la poarta preotului grec
înarmați cu sape și hârlețe. Preotul a început a-i implora să înmor-
mânteze soldatul mort de ciumă altundeva, dându-le cinci vedre
de vin numai să părăsească mănăstirea ; atunci mortul a înviat, el
bând întâiul din aldămaș.
Ordinele turcești au sosit (Scrisoarea a 147-a, Cernavoda, la
4 Iunie 1739). Mikeș trebue să meargă în Moldova, căci : «In ordine
este poruncit ambilor voivozi, ca să ne primească omenește pe
noi».
Această primare s a întâmplat peste o săptămână. In scrisoarea
a 148-a (București, la II Iunie 1739) citim : «Aici ne-au primit pe noi
cu mare cinste la bariera orașului și într'o mănăstire cu prânzul
gătit ne-a așteptat pe noi». Voevodul (Constantin Mavrocordat) a
trimis înaintea lor pe secretarul său, care dlin partea voevodului
i-a găzduit. După prânz au mers în echipajul voevodului cu mare
pompă în oraș ; aproape o oră au fost la voevod, despre care Mi-
keș scrie : «Este chior, dar mintea lui nu e chioară, pentrucă are
destulă minte, măcar că are culoare grecească. Grecii au minte
vicleană, insă nu putem să zicem cu siguranță, că sunt răuvoitori,
numai lacomi, pentrucă totdeauna se gândesc cum să înșele pe
alții». Mai departe scrie că voevodul, în afară de oraș, are casă,
grădină. Voevodul se găsește în tabără; noaptea doarme în cort,
«căci, când vizirul se află în tabără și voevodul trebuie să se afle
în tabără și trebuie să rămână, până când vizirul este în tabără».
Peste puțin trebue să lase Bucureștii. «Voevodul deja ne-a dat și
un echipaj, cai de poștă și căruțe, de aceea cu ajutorul lui Dum-
nezeu iarăși mergem mâine mai departe. Și câțiva soldați români
ni s’au atașat, ca să ne petreacă, fiindcă de păzit nu prea gândesc
să ne păzească. Totuși voevodului i se va duce veste, dacă ne vor
prinde. Aici nu este nici-o altă veste. Ieri a trecut pe aici un sol
rusesc. Se duce la vizir. E ușor a ghici, că este vorbă despre pace».
(Cea din urmă observațiune a lui Mikeș se referă la pacea din Bel-
grad, care peste puțin se va încheia).
Cea mai frumoasă scrisoare a lui Mikeș este scrisoarea a
149-a (Iași, la 21 Iunie 1739), în care rămâne încântat de frumu-
sețile naturale ale Moldovei și abia găsește cuvinte de laudă pen-
tru ele. Au sosit norocoși la Iași. Până la Focșani au venit cu
domnii, în echipajul voevodului. Dela Focșani au călătorit până la
Iași pe niște cai de poștă, mari și răi. Nesocotind vremea ploioasă,
au avut o călătorie admirabilă. «Prin ce frumoase câmpii, prin ce
frumoase locuri trece călătorul dela București până la Iași, ochiul
1846
Khell Ștefan
omului abia se poate delecta în ele. Ce păcat, că aceste frumoase
și bune ogoare sunt numai pustii, fiindcă abia după două-trei zile
găsește omul un domiciliu». «Eu n’am văzut nicicând pământ mai
frumos,, decât acesta. Câmpurile au fost pretutindeni pane de flori
frumoase. Noi am umblat într'adevăr într'o grădină de flori. De-
lectându-ne am umblat tot cu frica în sân, deoarece am tremurat,
ca nu cumva să fim atacați de niște haiduci, pentru cari zadarnic
era ordinul sultanului turcesc. Eri, adică la 20 Iunie, am fost la o
depărtare de una și jumătate milă dela Iași». Voevodul (Grigore
Ghica) a trimis înaintea lor, cu echipajul său, pe secretarul său
și ei așezându-se în echipajul voevodului, au mers cu mare pompă
la oraș la locuințele lor.
«Azi dimineață — adică la 21 Iunie — voevodul ne primea cu
mare ceremonie în corturi, fiindcă și acest voevod se află în ta-
bără. Aproape o oră și jumătate noi am fost cu el. Acest voevod
înțelege bine cum trebuie să se poarte cu streinii, ceeace nu este
de mirare pentrucă el a fost dragoman la Poarta turcească. După con-
vorbire, ne-a dus înapoi la locuințele noastre. Aceștia acuma ne
primesc așa, fiindcă au căpătat ordin, însă peste puțin nici nu ne
vor observa. Astfel e Grecul, dacă cineva îl ridică numai de-o
palmă dela pământ ! Dacă nu, grecul ordinar e plin de mândrie.
Unul mai nobil este și mai mândru, când poruncește unei țări. Rușii
se apropie de Moldova». (Vezi : A. D. Xenopol, Istoria Românilor,
volumul IX, pagina 59 : Rușii în August 1739 au invadat Moldova).
In scrisoarea a 150-a (Iași, la 22 Iulie 1739) sunt însemnări in-
teresante despre Iași și despre stările de acolo. Cu societatea voe-
vodjilui, Mikeș este foarte mulțumit. Numai boierii îl disprețuesc,
nu vorbesc cu el, poate din cauză că se trag — spun ei — toți din
familia Cantacuzinilor (familie greacă princiară). Aceștia nu cu-
nosc ospitalitatea. «Până acum nimeni n'a manifestat atâtea senti-
mente prietenești ca mitropolitul de Iași». Acest mitropolit a fost
atunci Antonie, care pe Miinnich, comandantul suprem rusesc, îm-
preună cu armata rusească, l-a primit cu festivitate. (Vezi : A. D.
Xenopol, Istoria Românilor voi. IX. pag. 60). «Când mă duc la el,
mă primește foarte bucuros și de câteva ori mi-a trimis niște mân-
care în dair, care e rară în oraș.
Orașul Iași e așezat pe deal, la loc destul de frumos. N'are apă;
locuitorii trebue s'o aducă din depărtare. Orașul are cinci sau șase
mănăstiri crăpate. Cu negustoria se ocupă jidanii și armenii. «Dacă
însă aici ar fi voevozi statornici, cari ar căuta numai folosul țării,
poate s'ar realiza foarte mare negustorie, mult mai ușor și mai mare
ca în București».
Impresiile Iul Mlke; despre Principalele Române In «Scrisorile Turcești»
1847
Laudă pământul, bunătatea pământului, creșterea vitelor, mai
ales vinul din Cotnari, care se poate servi la orice masă. Insă e
revoltat de nepăsarea locuitorilor, cari lasă părăglnite pământurile
frumoase șl bune și locuiesc în păduri.
In Iași este mare neliniște și mare gălăgie, căci Rușii se apro-
pie repede. (Scrisoarea a 151-a, Iași la 23 Aug. 1739). «De când
tabăra rusească a trecut peste Nistru — scrie Mikeș — domnește
pretutindeni mare teamă. Fiecare om se pregătește, împachetează,
boierii și-au trimis soțiile lor în păduri. Fiecare om vorbește despre
cazaci. Din gură în gură merge : «De cazaci ferește-ne, Doamne !»
însuși Mikeș are mare spaimă, dar se supune voinții lui Dumnezeu.
Următoarea scrisoare, ad'.că a 152-a (Iași, la 3 Sept. 1789),
vorbește iarăși numai despre cazaci, cari sunt deja la Cocin și a-
cuma într’adevăr putea avea frică de ei. Bisericile sunt totdeauna
pline de oameni îngroziți, cari își duc acolo averile lor. Voevodul
s’a întors în oraș. Mikeș grăbește pe voevod. ca să facă posibilă
pentru ei plecarea, căci știe, că «nici Măria Sa nu așteaptă pe acei
cazaci răi. A luat dispozițiuni pentru mine și în scurt timp eram
gata de plecare. Niciodată n’am plecat cu mai mare bucurie, ca și
cum voiu pleca acuma».
Norocos a sosit Mikeș la București (Scrisoarea 153-a, Bucu-
rești, la 18 Sept. 1739). Speră că nici nu trebue să aibă frică de
cazaci. Voevodul din Iași i-a dat lui și tovarășilor cai și căruțe. Au
pornit liniștiți. Dar în drum au început să aibă frică, pentrucă s’a
răspândit vestea că în Moldova și în Muntenia niște ostași turcești
vagabonzi, cari au fugit din tabăra turcească bătută, atacă și je-
fuiesc călătorii. Insă spre norocul lor au avut o călătorie foarte fru-
moasă, mai ales dela Focșani până la București. Amintește apoi, că
peste trei sau patru zile după venirea lui însuși voevodul a trebuit
să fugă din Iași.
Vestea apropierii cazacilor nemiloși îi îngrozește mereu și ține
Bucureștii în agitație permanentă (Scrisoarea a 154-a, București, la
23 Oct. 1739). Mikeș scrie că «din armata rusească multe sute de
ostași despărțindu-se, au invadat și pe acest pământ pentru pră-
dare». Mikeș în acest timp a fost foarte bolnav și a stat în pat în
locuința sa și n’a putut să se miște de acolo. Frica lui de cazaci a
crescut mai ales atunci când servitorul său i-a raportat: «Stăpâne,
o veste rea. In curtea voevodului se împachetează în căruțe. Voe-
vodul a ieșit din oraș — și în oraș fiecare om vrea să fugă, căci
cazacii se zice că nu sunt departe». Bietul Mikeș a fost pregătit
pentru veștile cele mai rele. Insă s’a liniștit atât el, cât și locuitorii.
11
1848
Khell Ștetan
când au auzit vestea că nu trebue să se teamă, deoarece «cazacii
prigonesc numai pe mărginile țării».
In scrisoarea a 155-a (București, la 15 Martie 1740) Mikeș a
mintește despre o iarnă foarte grea, care a bântuit atunci în toată
Europa : «Dacă în anul acesta n'am înghețat, atunci nu voi mai în-
gheța niciodată». Gerul a nimicit tot. Scumpetea și mizeria cresc,
pâine nu se află. Camera sa, unde scrie, este așa de rece, încât pen-
tru a nu i se topi cerneala, Mikeș trebue să țină condeiul său la foc
Ultima scrisoare, cu care se închide șederea lui Mikeș în Ro-
mânia, este a 156-a (București, la 22 Mai, 1740). După o iarnă aspră
a urmat o primăvară destul de rece. «Deja mai bine de o lună —
scrie Mikeș — n'avem voevod, fiindcă germanul dând înapoi Tur-
cului partea Munteniei, care a avut-o, voevodul s'a dus la Craiova
de a ocupa partea aceasta și a-se face recunoscut ca voevod». (A. D.
Xenopol, Istoria Românilor, voi. IX. pag. 59. Pacea din Belgrad s’a
făcut la 18 Sept. în anul 1739. După pacea aceasta, Austria a dat
înapoi Turciei Oltenia și astfel integritatea Munteniei — după o
ocupație austriacă de 21 de ani — s'a refăcut). Această scrisoare
mai amintește că în București toate lucrurile sunt rare și scumpe,
în deosebi pâinea. Mai sunt numai câteva zile și Mikeș împreună
cu tovarășii săi se reîntorc la Rodosto, unde și-a petrecut restul
zilelor.
Scrisoarea a 157-a este datată tot din Rodosto. In ea Mikeț
descrie obiceiurile bulgărești, văzute în călătoria sa spre Rodosto.
Rezumând însemnările din scrisorile lui Mikeș privind Prin-
cipatele Române, cred că am obținut un tablou adevărat al unei
părți din domnia Fanarioților. Observările lui Mikeș referitoare
la viața politică, socială și economică, etc. aruncă o lumină clară
asupra epocii dominată de spiritul turco-grecesc.
De aceea, nu numai din punct de vedere unguresc, ci și din
punct de vedere românesc, «Scrisorile Turcești» ale lui Mikeș sunt
de o mare importanță istorică.
Khell Ștefan
PROPERTIUS: ELEGIA I, 2
Traducere în versuri antice
Spune-mi tu, scumpo, de ce ții s apari atât de gătită
Și in mătase de Cos 1 sinul ți-1 salți tu acum ?
Cu siriane parfumuri 2 de ce tu buclele-ți piepteni,
Dresuri străine pe obraz neîncetat folosind ?
Dresuri din târg cumpărate frumusețea ta naturală
Doar ți-o ascund, în loc nurii-ți firești să-ți arăți.
Nici un fard să mă crezi nu este vrednic de tine;
Nudul Amor 3 nu vrea de-astfel de farduri să știe.
Uită-te ce frumoase culori pe câmpuri străluce,
Iedera cât ți-e de drag, când în natură o vezi !
Tufele oare nu cresc mai mândre-în desiș de pădure ?
Și-apele oare nu curg pe căi necroite de om?
Pietrile-în râpe din fire crescute nu ne incânta ?
Păsările nu ciripesc neînvățate de noi?
Nu prin găteli atras-a pe Castor Phoeba lui Leucip 1
Nici pe zeul Pollux sora ei Hilaira.
Fiica lui Even nu prin găteli intre Idas și Apollo
Măr de ceartă a fost, în părintescu-i cămin s.
Nu prin false găteli de-un străin din afară-amăgită
Hippodamia fi a luat pe-un frigian de bărbat.
Pietrile scumpe nu le-ascundeau frumusețea din fire.
Ca într’un tablou in culori, splendid de-Apelles pictat 7.
Ele nu prin găteli pe iubiți căutau să-i atragă:
Cinstea curată era singurul gând ce nutreau.
1 Mătasea din insula Cos era reputată ca foarte fină.
2 Syria era vestită în antichitate pentru parfumurile sale.
3 Zeul Amor-Cupidon era totdeauna reprezentat gol, neîmbrăcat.
5 Fiica lui Leucip din Messenia, numită Phoeba și sora ei Hilaira au fost
răpite de Castor și de Pollux dela logodnicii lor Lynceus și Idas.
5 Marpessa, fiica lui Evenus, a fost pețită de Apollo și de Idas. lupiter
dând fetii voie să aleagă, ea a preferat pe Idas, un simplu muritor.
(î Hippodamia, fiica regelui Oenomaus, a fost făgăduită de tatăl ei acelui
pețitor care l-ar întrece în cursele cu carul. Cei învinși plăteau cu viața în-
drăsneala lor. Pelops din Frigia, protejat de zeul Neptun și de trădarea Vi-
zitiului Myrtilos, a câștigat victoria.
7 Pictorul Apelles era renumit pentru armenia culorilor sale.
1850
G. Popa-Liiieanu'
Mai prejos de aceștia nici eu n’aș dori să mă aflu;
Unuia singur de-i placi, pentru-o femeie-i de-ajuns.
Phoebus-Apollo din larg hărăzitu-ți-a darul de cântec,
Muza ți-a dat din belșug lirii măiestă să-i fii.
Viersul tău, dragă,-i mai dulce ca la ori și ce fată,
Venus, Minerva ți-au dat, tot ce tu ai dorit 8.
Daruri ce scumpă vieții mele de-apururi te face,
Numai să aibi de găteli vecinie un mare dispreț.
G. Popa-Lisseanu
ALEX. PETOFI: ÎNCHIPUIREA MEA
închipuirea mea nu s'a născut din humă,
Căci tunete-i sunt tată și fulgere-i sunt mumă.
Ea lapte de balaur a supt, când era mică,
Și sânge de leoaică, pe când creștea voinică
închipuirea mea nu-i frâu s’o potolească,
Trecând din țară ’n țară, s'a dus să hoinărească,
Și-a înfrățit ființa cu vuetele mării,
Cutreerând pământul și nesfârșitul zării.
Ca razele cometei, a străbătut Sahare
Și codri verzi și munții albaștri ’n depărtare,
Frângând tulpini de veacuri prin codrii cei adânci,
Sfărmând pe culmi de munte cetățile de stânci.
Dar unde e copilul sălbatec ?... Lâng’o floare,
E numai lângă tine, fetiță 'ncântătoare,
Ca adierea serii, în preajma ta tânjește,
Și a cumințit avântul năpraznic, fără veste.
Trad. din limba maghiară-
de A. P. Todor
8 Zeii au încărcat cu tot felul de daruri pe iubita lui Propertius. Apo'hy-
i-a dat darul cântecului, Venus al frumuseții, Minerva al inteligenții și Mu-
zele al inspirației.
MANUSCRISUL DIN «1654» PRETINS PIERDUT
AL ÎNVĂȚĂTURILOR LUI NEAGOE BASARAB
învățăturile lui Neagoe Basarab, care sunt fără indoială cea
mai de seamă operă literară din epoca slavo-română a vechii noas-
tre literaturi, au fost tipărite pentru prima oară sub titlul: «Ivățăturile
bunului și credinciosului Domn al țării Românești Neagoe Basarab
V Vd către fiul său Teodosie V Vd. Prețul este 6 lei 10 pa/ale. Bucu-
rești în tipografia Colegiului sf. Sava 1843». Ediția este împodobită
cu chipul lui Neagoe pe o planșă afară de text și cuprinde 336
pagini textul învățăturilor. înaintea primei pagini din text se găse-
ște o filă nepaginată cuprinzând pe prima față o Precuvântare, în
care între altele ni se spune și prețioasa știre, că această editio
princeps a învățăturilor lui Neagoe Basarab s'a făcut după manus-
crisul ce s’a dobândit «la Biblioteca Colegiului din Sfântul Sava,
dăruit de Dumnealui Spătarul Antonie Sion din Moldova» și că
«Acest manuscris este adeverit la fiecare foaie cu pecetea lui Ștefan
Cantacozin Domn al țării Românești». Pe contrapagina Precuvân-
tării ni se comunică o mică însemnare, care i-a și adus aspre impu-
tări autorului ei și care nu este lipsită de importanță pentru stabi-
lirea textului învățăturilor, și al cărei cuprins este: «îndreptată de
Sfinția sa părintele loan Eclisiarhul curții».
In articolul de față ne propunem să urmărim puțin istoricul
acestui manuscris, asupra căruia s'au pus în circulație prin scrierile
și manualele de istorie literară păreri ce se dovedesc a fi puțin
întemeiate.
N. Bălcescu, în scrierea sa «Puterea armată și arta militară»,
apărută la Iași în 1844. în lista «uvragiurilor citate», citează la pag.
IX ca prima scriere folosită: începutul învățăturilor bunului și cre-
dinciosului Ion Neagoe Basarab V V. care a învățat pe fiul său
Teodosie. Manuscris în 4 dela începutul veacului al XV» (sic). Cu
toate că puținele citate ce le scoate Bălcescu din învățătura pentru
soli și pentru războaie, pare să le dea în rezumat și în fraze pro-
prii \ totuși e probabil că s'a folosit2 chiar de manuscrisul lui Ște-
1	Compară Bălcescu p. 51—52 cu ed. Invățăt. din 1843 p. 238.
2	Comp. B. P. Hasdeu, Cuvente den Bătrâni, II Cărți popor. București 1879
p. 439j dar în «Bulet. Instrucț. Publ.» Sept. 1865 p. 76 Hasdeu scrie că Învăță-
turile lui Neagoe s au mai păstrat și într'o «copie din un timp nespecificat, odată
proprietatea răposatului Bălcescu și acuma rătăcit nu se știe unde».
Vasile Grccu
1852
Prima pagină dela fila întâia cu textul grecesc din ms. 115 din Blaj. Jos la
dreapta, sigiliu] bibliotecii Colegiului Sf. Sava( fig. 1).
fan Vodă Cantacuzino, căci acesta intr'adevăr este în format 4 și
titlul manuscrisului l-a dat mai exact, (chiar dacă nu așa, precum
este în realitate), decât ni l-a dat părintele loan Eclisiarhul.
Manuscrisul din «16S4» prelins pierdut al învățăturilor lui Neagoe Basarab 1853
Învățatul canonic dela Blaj, care a fost T. Cipariu și care se
străduia cu atâta pasiune să se informeze cât mai temeinic asupra
literaturii vechi românești, la 1858 când publica prețioasa sa «Cres-
tomație sau Analecte literare» nu avea încă știre nici de ediția dela
1843 și nici de manuscrisul în baza căruia se făcuse acea ediție s.
După doi ani Michail Kogălniceanu în «Archiva Românească»,
ediția a Il-a, Iași 1860 pag. 69, atrăgea atențiunea că «în biblioteca
Colegiului sf. Sava se află un manuscris foarte interesant: «Sfaturi
ale lui Neagoe Vodă către fiul său»; și adăuga: «De dorit ar fi că
această interesantă compunere să se tipărească, mai ales că Cole-
giul are înlesnirea Tipografiei sale». Și Kogălniceanu deci nu aflase
atunci încă de ediția din 1843 a lui loan Eclisiarhul.
îndemnat de această semnalare a lui Kogălniceanu4, B. P.
Hasdeu făgăduește în 1865 să publice «toate părțile acestui falnic
monument de literatură, politică, filosofie și elocuență la străbunii
noștri: fiecare parte fiind un tratat separat, un ce întreg și complet».
Hasdeu știa de două manuscrise, aflătoare în biblioteca din Bucu-
rești, unul din 1816, iar «altul în quarto de care ne servim noi»,
spune Hasdeu, «este cel mai prețios manuscript românesc din câte
ni s’a întâmplat a vedea. El e o copie făcută în 7162 (1654), adică
numai ceva peste un secol după moartea lui Neagoe Volă, și prin
urmare, foarte probabil, o copte făcută de pe chiar original, deși
firește, cu unele înnoiri în stil. Manuscriptul fu proprietatea lui
Ștefan Vodă Cantacuzino (1714—1716), al cărui sigiliu e întipărit
în roșu pe fiecare filă, peste tot 279 file, lipsind vreo câteva dela
finit» 5. B. P. Hasdeu a și publicat apoi din acest manuscris «învă-
țătura cum să șază la masă», «învățătura cum vor cinsti pe boieri
și pe slugile lor» și «învăț, să fie milostivi și odihnitori» 8, precum
și pasajele privitoare la oști și războaie 7. Se vede că după aceea
Hasdeu a aflat de ediția părintelui loan Eclisiarhul din 1843 și a
încetat cu publicarea manuscrisului.
Până în 1865/66 manuscrisul se găsea deci încă în Biblioteca
Centrală din București. Prima știre despre dispariția lui o întâlnim
în 1879, căci procesul verbal asupra ședinței Academiei Române din
7 Dec. al acelui an cuprinde următoarea semnalare: «D-1 Hasdeu,
regretând că manuscriptul tractatelor lui Neagoe Basarab, scris la
3 Vezi pag. XVI din introducere ia Crestomație.
* Vezi «Arhiva Istorică a României» I, 2 București 1865 p. 111.
5 Tot acolo p. 111—112.
« Tot acolo pp. 112—116, 120—132.
7 «Buletinul instrucț. Publ.» Sept. 1865 p. 76—80.
1854
Vasile Grecu
Pagina a doua din fila întâia a textului grecesc cu data și subscripția (fig. 2).

Manuscrisul din «1654» prelins pierdut a! învățăturilor lui Neagoe Basarob 1855
1654 și care fusese dăruit Bibliotecii Centrale de către spătarul Ant.
Sion, nu se mai găsește de vreo câțiva ani în acea bibliotecă, d-1
V. A. Urechia popune a se" lua informațiuni în această privință la
fostul bibliotecar d-1 I. Gârleanu care ar fi avut oarecând întențiu-
nea de a publica manuscriptul în chestiune. Propunerea se aprobă» *.
Dar se vede că nu a dus la niciun rezultat pentru descoperirea pre-
țiosului manuscris rătăcit, căci de atunci încoace toți autorii de
istorii a literaturii române, ca și toți cei cari s'au ocupat de în-
vățăturile lui Neagoe Basarab, semnalează și regretă într'un glas
dispariția manuscrisului
Și totuși acest manuscris a avut norocul să încapă pe mâni
bune care ni l-au păstrat, și este exact așa, precum ni-1 arată in-
formațiile din Precuvântarea ediției din 1843 și precum ni-1 descriu
indicațiile date de B P. Hasdeu în scrierile sale și în locurile din
ele citate mai sus; și asupra identificării lui nu poate încăpea nicio
îndoială.
Regretatul profesor dela liceul de băieți și fost bibliotecar al
Bibliotecii Centrale din Blaj, Alexandru Lupeanu, într’un articol in-
titulat «Biblioteca Centrală din Blaj» 10 amintea în treacăt și fără
8 Analele Acad. Rom., Ser. II, tom. II, secț. I, partea administr. și des-
bat. București 1881, p. 48—49, proces verbal n-rul 19.
9 Astfel B. P. Hasdeu, Cuvente den Bătr. II, București 1879 p. 440: «ma-
nuscrisul a perit de vreo câțiva ani, nu se știe cum, din Biblioteca Centrală».
M. Gaster, Lit. pop. rom. București 1883 p. 35: «Manuscriptul acu pierdut a fost
din anul 1654»; vezi și p. 39. — M. Gaster, Gesch. der rum. Lit. în G. Globers
Grundriss der roman. Philologie II. Bd. 3 Abt. Strassburg 1901 p. 282 : «Die âlteste
Hs, die verloren gegangen ist, soli vom 1650 datiert gewesen sein». — D. Russo,
Studii bizant.-rom. București 1907 p. 40 nota 2: «Cel mai vechiu (scris la 1654,
v. Hasd. Arh. 1, 2, 112) este msul dat la lumină de loan Eclisiarhul și utilizat
de Hasdeu în ediția sa parțială; din nenorocire acest prețios manuscris a dis-
părut, nu se știe cum». — G. Pascu, Ist. lit. rom. din sec. 17, Iași 1922 p. 78: «Cel
mai vechiu ms cunoscut din 1654, apa:ținând Bibi. Centr. din București, s'a
pierdut». — Al. Procopovici, Introd. în stud. lit vechi, Cernăuți 1922 p. 181: «Ver-
siunea română ... din 1654 a fost publicată în 1843 . . . msul după care a fost
tipărită, a dispărut din București». Vezi și p. 79. — S. Pușcariu, Ist. lit. rom.
Epoca veche, ed. a 2-a Sibiu 1930 p. 217 și ed. a 3-a, Sibiu 1936 p. 216: «Msul
român din 1654 s'a pierdut, după ce a fost reprodus «îndreptat» în 1843». Vezi
și pp. 38 și 73.
1» Apărut în revista «Boabe de grâu» III 1932 p. 617. — Alex. Lupeanu
a ținut și la Radio-București o conferință despre «Blajul și biblioteca lui», apă-
rută la Blaj 1932, unde la pag. 9 repeta aceeași informație. Cu multă dreptate
d. Dan Simonescu în foarte temeinica și merituoasa sa lucrare «Literatura ro-
mântască de ceremonial». București 1939, p. 31 notă, semnalează importanța a-
-cestei informațiuni.
1856
Vasile Grecu
Pagina întâia din «învățăturile lui Neagoe Basarab». Ms. 115 din Biblioteca
Centrală din Blaj. Jos sigiliile lui Ștefan Vodă Cantacuzino
și ai Biblfotecei Colegiului St. Sava. (fig. 3).
Manuscrisul din «1654» pretins pierdut a) învățăturilor lui Neagoe Basarab 1857
mcio precizare mai de aproape că: «Tot aici se păstrează și cea mai
veche traducere românească a învățăturilor lui Neagoe Voevod
către fiul său Teodosie Vodă».
Luându-mă după această informație, când în vara anului 1939
am avut prilej să trec prin Blaj, m'am oprit la Biblioteca Centrală,
ca să văd acest manuscris.
Cu îngăduința 1. P. S. Sale Mitropolitul Niculescu al Blajului,
pe care-1 rog să binevoiască a primi și pe această cale respectoase
mulțumiri, și prin bunăvoința părintelui director mitropolitan Ciun-
ganu și a d-lui profesor Ștefan Manciulea, bibliotecar al Biblio-
tecii Centrale din Blaj, cărora le aduc și la acest loc mulțumirile
mele, am putut cerceta în chip mai amănunțit manuscrisul și să și
mi-1 fotografiez în întregime pe microfilme.
Nu mică și de loc puțin plăcută mi-a fost surprinderea, când
am constatat că manuscrisul cercetat este chiar manuscrisul des-
pre care se credea în deobște că s’a pierdut. Căci pe fiecare filă,
jos pe fața din dreapta, se găsește întipărită cu roșu o pecete Iun- ■
gueață octogonală, având de jur împrejur inscripția: «loan Ștefan
Kantakuzino Voevod». In mijlocul inscripției jos e reprezentat cor-
bul cu crucea în cioc, având aripile deschise și stând spre dreapta,
cu capul întors spre stânga, pe două ghirlande legate sub picioa-
rele corbului și ridicându-se pe de laturile corbului până la jumă-
tatea peceții. Deasupra corbului se află pajura cu două capete,
stema bizantină a Cantacuzinilor (vezi fig. 5). Manuscrisul este
in quarto și filele i-au fost numărate, când a fost scris, cu cifre
în litere cirilice, ajungând ultima filă la numărul 279, exact,
precum l-a văzut și Hasdeu. Pe primele două file și pe cea
din urmă, ca și în câteva locuri dinăuntrul manuscrisului, se vede
întipărită cu negru cunoscuta pecete, reprezentând pasărea Fenix cu
aripile deschise, cu capul spre dreapta, ridicându-se de pe un rug,
și cu inscripția «Biblioteka Kolegiului St. Sava». Toate acestea co-
respund exact cu indicațiile date de B. P. Hașdeu și cu cele arătate
în Precuvântarea ediției din 1843, așa încât asupra identității nu
poate fi nicic îndoială. Nu numai atât! Manuscrisul cuprinde până
la fila 252r învățăturile lui Neagoe (vezi fig. 6), iar dela 253T (252v
fiind nescrisă) până la 279v cuprinde: Viia(a și traiul sfinții sale
Părintelui nostru Nifon, patriarhul Țarigradului, care a strălucit în
multe paterni și ispite în Țarigrad și în Țară Muntenească, scrisă de
Kyr Gavriil Protul, adecă mai marele Svetagorei» (vezi fig. 7). Sfâr-
șitul acestei Vieți lipsește însă. Și într'adevăr B. P. Hasdeu a publi-
cat din acest manuscris al învățăturilor lui Neagoe și «Viața sf.
Vaslle Grecu
1758

F. 104 r din ms. 115 Blaj cu Începutul părții a doua a «învățăturilor lui
Neagoe Basarab. (fig. 4).
Manuscrisul din «1654» pretins pierdut a! Invăfălurllor lui Neagoe Basarab ■859
Nifon de Gavriil Protul», câteva pagini dela sfârșit ce lipseau, între-
gindu-le după alt manuscris din 1816 n.
Manuscrisul formează un volum 20X14V2 cm, partea scrisă
fiind de I4V2XIP/2 cm câte 22 rânduri pe pagină; e legat cu scor-
țe de lemn. Pe hârtia albă, lipită pe dinăuntru pe prima scoarță e
scris No. 115, care e numărul din inventarul Bibliotecii Centrale din
Blaj. Ceva mai jos urmează însemnarea «Ilie legătoriu de cărți 1820
Mar. 3», precum și ale câteva încercări de condeiu fără importanță.
Titlul manuscrisului e: «începutul învățăturilor bunului cre-
dincios Io Neagoe, Voevodul țării Ungrovlahiel, carele au învățat
pre fii-său Teodosie Vodă.
Partea Cuvântului dintăiu (vezi fig. 3).
La f. 104r urmează: «Partea a doa a învățăturilor lui Neagoe
Voevodul Basarab, Domnul Țării Muntenești care au învățat pre
fii-său Teodosie. Așijderea și pre alți carii vor fi în urma lui de
Dumnezeu unși încorunați domni și biruitori țării aceștiia pentru
multe și bogate lucruri cari sânt Domnilor folositoare de suflet și
vrednice de cinstea și pohvala domniei; așijderea și pre toți boiarii
săi pre cei mari șl pre cei mici. Carea să înceape pentru cinstea
icoanelor». (Vezi fig. 4).
Manuscrisul cuprinde până la f. 252 totul ce-a fost publicat
la 1843 de părintele loan Eclesiarhul curții (vezi fig. 6).
Față de constatarea lui B. P. Hasdeu, că manuscrisul are 279
file, trebue precizat că are cu 7 file mai puțin. E drept că fila cea
din urmă are numărul 279, dar numărătoarea începe pe fila
a doua a textu’ui românesc cu numărul 7, așa că la început poate
au mai fost 5 foi nenumerotate cu alt text careva; apoi numerele
53 și 77 au fost sărite la numărat
Dar această precizare față de ce'e constate de Hasdeu este
de mai mică importanță. Mult mai important cred că este faptul
că data de 1654 nu e de loc sigură.
Această datare a manuscrisului a pornit tot dela B. P. Hasdeu,
care a spus-o la 1865 și a repetat-o și în 1879 12 și de atunci a intrat
ca o dată sigură în istoria literaturii românești u. Totuși în întreg
11 «Arhiva Istorică a României» I, 2 (1865) pp. 133—150.
12 «Arhiva Istorică a României» I, 2 (1865) p. 112; «Bulet. Instr. Publ.» Sept
1865 p. 76 și «Cuvente den Bătr.» II (1879) p. 439.
13 Vezi operele și locurile citate mai sus la pag. 1855 nota 9 și mai adaugă:
A. D. Xenopol «Ist. Românilor din Dacia Traiană», voi. III Iași 1890 p. 615 ; —
Ar. Densușianu, «Ist limb, și Lit. rom.», Iași 1885 p. 213 șl Iași 1894 p. 264; —
I. G. Sbiera, «Mișcări cult și lit», Cernăuți 1897 p. 161 și 265; — St. Romansky,
Mahnreden des walach. Wojw. Neagoe în G. Weigand, XIII. Iahresb. des rum.
Inst. Leipzig 1998 p. 134.
1860
Vasile Grecu
textul românesc al Învățăturilor lui Neogoe, precum și în cel al
Vieții sf. Nifon nu se găsește nicăiri în manuscris însemnată nicio
dată cronologică. Data de 7162 (1654) comunicată de Hasdeu, se
găsește pe fila întâia care însă nu a aparținut și nu aparține manus-
crisului; nu are pecetea roșie a lui Ștefan Vodă Cantacuzino; hâr-
tia este puțin diferită, cu linii de filigran puțin mai mășcate; și
cerneala și chinovarul par diferite. Și locul scris pe fila aceasta
F. 167 r ms. 115 Blaj cu sigiliul lui loan Șieia.i
Cantacuzino Voevod. (fig. 5).
este mai mare (15*/2 cm în înălțime) față de locul scris pe filele
cu textul românesc (1472 cm). Apoi se cunoaște că fila aceasta a
fost adăugată, când manuscrisul a fost legat, putându-se vedea bine
cum a fost lipită pe dinăuntru pe o parte și pe alta cu o fășie de
hârtie mai albă (vezi fig. 1 și 2).
Fila aceasta nu stă nici într o legătură cu textul românesc al
Manuscrisul din «1654» pretins pierdut al învățăturilor Iul Neagoe Basarab 1861
învățăturilor lui Neagoe sau al Vieții sf. Nifon și cuprinde urmă-
torul text grecesc pe amândouă paginile ei:
'Epuqveia tou dȚiou ’lwâvvou tou △apaffKqvou nepi Tqț qpepaț rriț
aeXqvq? ttote dpdXet 6 âvfrpwroq cpXeȘoTopeîv Kaî Trore npocrexeiv
Eiț rqv irpwTiȚv rqț oeXqvq<;' KaKwq, Sti papaiverai rroXXa.
Eiq Tqv beurepav rqț deXqvqț' KaKW<;' Țevvâ &eppqv.
(învățătura sfântului loan Damaschin 14 când trebue omul să
dea drumul la sânge și când să ia seama:
La zi întâiu a lunii: Rău, deoarece slăbește mult.
In a doua zi a lunii: Rău! Produce fierbințeală).
Și așa mai departe până la ultimul rând de pe pagina întâia
care este: Eiț rqv tZ' rqț oeXqvqț KaXov Kai ?Xa<ppov.
(In ziua de 17 a lunii: Bine și ușor). (Vezi fig. 1).
Continuă apoi pe pagina următoare până la Ei? rqv X’ rfjț
rreXqvqț ‘Ogoiujc; kuku»^. (In a 30 a lunii : Așijderea rău). Urmează
apoi pe trei rânduri rețeta unei alifii cu care să fie unsă vâna,
înainte de ce se dă drumul la sânge : ’Eâv bă cpXepoTopnan, npiff9r|
ătrapov Kqpi, axaXpaviv ?Xatov, dEouȚKi xoipwv, uueXov âXacpou, Trqaa, TpaȚitbv
OTtap, Kai ppaaov aura Kai aXeupe Tqv cpXeȘav. (Iar de vrei să dai
drumul la sânge, ia ceară tăiată fără...(?), untdelemn, untură de porc,
măduvă de cerb, păcură, său de țapi, și fierbe-le și unge vâna).
Despărțind textul rețetei printr’o linie roșie, urmează, sub-
scripția următoare: TTXqpcuaaț einov ooi, XP^tr, boia irpenet. ’Eypatpq
ăni erotic, Zp£Ș pqvi ArrptXiw biâ x^P0? ’lwaKtip (?XăE ’AxeKrpuonoXetuq
qrot NtKTaivajlonoXewq F] vuv Kara napaxuipqCHv Seou ’EXeufkpoimoXiț.
(împlinind am spus: Ție, Hristoase, se cuvine slavă. S’a scris la
anul 7162 în luna April prin mâna lui loachim (?) 15 din Alectrio-
pol16, adecă Nectenavopol sau acuma după îngăduința lui Dumne-
zeu Eleutherupol). Cineva, poate însuși Hasdeu, a transcris apoi
pe margine cu creionul anul 7162, dela care scăzând 5508, a ob-
ținut 1654 (vezi fig. 2).
14 Evident că acesta nu are nimica de a tace cu strălucitul părinte bise-
ricesc loan Damaschinul din secol. 8. Acesta poate că e identic cu loan Damas-
chinul din sec. 16 care a scris un cod grec. -rrovqua ev Ouvotpei rrepi «putreurc;
av&punrov (Scriere in rezumat despre natura omului) ; vezi M. Vogel-V. Gardt-
hausen. Die Griech. Schreiber des Mittelalters u. de. Renaissance, Leipzig,
1909, p. 169.
15 E o semnătură dintr'un condeiu greu descifrabilă. Savantul părinte V.
Laurent, directorul Inst. francez de bizantinologie, bănueșie că e loachim.
1G Oraș de prin Macedonia, având episcopie sufragană mitropoliei din Fi-
lipi.
Vasile Grec»
F. 251 v ți 252 r din ms. 115 cu sfârșitul «învățaturilor lui Neagoe Basarab».
(fig. 6).

Manuscrisul din «1654* pretins pierdut al Invtfifurllor lui Neagoe Basarab 1863
Această filă pare să fi încheiat mai degrabă vreun manuscris
grecesc miscelaneu și nu se mai poate ști cum s'a rătăcit în manus-
crisul românesc. Oricum este lucru vădit că datarea manuscrisului
românesc nu poate fi făcută după subscripția grecească de pe a-
ceastă filă cu totul străină. Singura însemnare hotărîtoare și si-
gură pentru datarea manuscrisului românesc cuprinzând învățătu-
rile lui Neagoe Basarab, editate la 1843 de loan Eclisiarhul și în
parte de B. P. Hasdeu și Viața sf. Nifon a lui Gavriil Protul, edi-
tată tot de B. P. Hasdeu, este pecetea lui Ștefan Vodă Cantacuzino,
urmașul lui Constantin Brâncoveanu și care a domnit între 1714
și 1716. Data de 1654, pusă în circulație de B. P. Hasdeu și accep-
tată de toți, cred că trebue părăsită. Manuscrisul este scris des-
tul de frumos și îngrijit și este împodobit cu frontispicii (vezi
fig. 3, 4 și 7) și poate că a fost copiat anume pentru biblioteca
domnească a lui Ștefan Vodă Cantacuzino, dacă nu a fost copiat
cumva încă de mai înainte vreme în epoca de intensivă mișcare
culturală și artistică din domnia lui Constantin Brâncoveanu
(1688—1714).
Descoperirea și identificarea acestui manuscris, precum și
rectificarea datei sale este de mare însemnătate pentru pregătirea
unei ediții critice prin colaționarea atentă a tuturor manuscriselor
care ne păstrează prețioasele învățături ale lui Neagoe Basarab
Fără de această colaționare și fără o ediție critică bazată pe întrea-
ga tradițiune, nu se va putea răspunde nicio dată în mod temeinic
la spinoasa chestiune a autenticității celei mai de seamă opere din
veacul al 16-lea în literatura noastră. In vederea unei astfel de
ediții, în călătoria din urmă ce-am făcut-o în Muntele Athos, am
transcris și mi-am fotografiat și versiunea grecească a învățăturilor
Iui Neagoe Basarab ce se păstrează acolo. In felul cum ni s’au
transcris diferitele versiuni, cred că nu greșim, dacă vom spune
că opera literară a învățatului Domn a fost mult interpolată în
cursul vremilor și că aceste interpolațiuni pricinuitoare de contra-
ziceri sunt de vină, de s a pus chestiunea în desbatere, dacă Nea-
goe Vodă este autorul acestor învățături sau altul.
Fără o ediție critică însă, aceste interpolațiuni nu pot fi re-
cunoscute și îndepărtate din textul autentic. Și abia după ce se va fi
stabilit, pe cât e posibil, textul autentic, atunci se va putea vedea
cine poate fi autorul lui.
12
1864
Vasile Grecu
v/rr
E I Wlțfl U1HTOM CWM
t	H ij < “*	tt\p i\ V IA p
tț Jtif** m t,x* HomfJ	.	(
UiM
J
O t -A l'
'	/	i
/iY'Vtrn^
Il»--<o >»> <.r/« ¥<>'•«4*7 Zh <V
ni
J
F. 253 r din ms. 115 Blaj cu începutul «Vieții si. Nifon» de Gavriil Protul. (Hg. 7).
*
Manuscrisul din «1654» pretins pierdut al învățăturilor lui Neagoe Basarab
Manuscrisul, editat și «îndreptat» de părintele loan Eclisiarhul
la 1843 și editat în parte la 1865 de B. P. Hasdeu, fiind identificat,
cred că în mod neîndoielnic, cu manuscrisul n-rul 115 din Biblio-
teca Centrală din Blaj, ar mai putea da prilej la o lucrare meritu-
oasă, dacă s'ar face o asemănare între manuscrisul descoperit și
ediția dela 1843, spre a se vedea cât de departe a mers loan Ecli-
siarhul cu «îndreptările» sale, pe care B. P. Hasdeu le-a numit «un
vandalism» al acestui «îndreptător» care și-a dat toată silința po-
sibilă de a strica edițiunea, schimbând fără milă limba originalu-
lui» 17. Ar fi bine și de folos ca asemănarea să fie făcută și cu edi-
ția parțială a învățăturilor, precum și a Vieței sf. Nifon, făcută de
Hasdeu 18, spre a se vedea cum se prezintă textul în aceste ediții
față de textul manuscrisului editat.
Vasile Grecu
>7 B. P. Hsdeu, Cuvente den Băii. II. Căiți popor.. București 1879 p. 43»
18 Vezi mai sus pag. 1853 și 1857
CONTRIBUȚIE LA CUNOAȘTEREA
ROMANTISMULUI ROMANESC
Istoricii literaturii românești, deși au studiat «Țiganiada» lui
Ion Budai-Deleanu sub diferite aspecte, n'au dat până acum atenția
cuvenită unui episod din ea care, după părerea noastră, are o im-
portanță deosebită din punctul de vedere al desvoltării gustului
literar românesc.
Se știe că Budai-Deleanu, a cărui personalitate extrem de mul-
tilaterală ar merita să fie prezentată într'o sinteză definitivă, a in-
tercalat in epopeea lui comică (inspirată, probabil, de un pasagiu
din Eneida Austriacului Blumauer) 1 un episod despre tentativa de
sinucidere a iui Arghir, eroul poporan bine cunoscut. Acest fapt
s’a observat de mai multe ori, dar nici d. I. Colan -, nici d. Gh. Car-
daș 3, cari s’au ocupat de el, n’au lămurit două chestii și anume :
1	. Din ce izvor a luat poetul acest episod?
2	. Ce deosebire există între textele anterioare și prelucrarea
lui Budai-Deleanu ?
înainte de a răspunde la prima întrebare, trebue să insistăm
asupra faptului că povestea lui Arghir, atât de citită și admirată de
scriitorii veacului al XlX-lea, s’a introdus în tezaurul epic al româ-
nitmii de către harn’cul Ion Barac care, precum Gh. Bogdan-Duică
a dovedit-o în studiul său magistral4, a prelucrat liber în românește
o «istorie frumoasă» (szephistoria) de limba maghiară din veacul
al XVI-lea, al cărei autor este un anumit Albert Gyergyai 5. Poves-
tea, probabil de origine elenică”, pare să fi ajuns în Ungaria prin
intermediarea unei prelucrări italiene. Am arătat în t mpul din
urmă 7 că traducătorul brașovean a utilizat o ediție asemănătoare
*	Blumauer, Aeneis, VII. str. 9—10. Cf. G. Bogdan-Duică, Convorbiri I i-
terare, 1901, 494.
-	I. Colan, Viața și opera lui loan Barac, Buc. 1928, 15—6.
S Țiganiada, ed. Gh. Cardaș, 1925. p. XXVIII.
4	G. Bogdan-Duică, loan Barac, Buc. 1931. p. 33 și urm.
5	J. Pinter, Magyar lordaiomtortenete, Budapest, 1930, p. 378—384.
6	Comunicarea orală a d-lui T. Kardos, docent Ia Universitatea din Pecs.
La Români numele Arghir e tot de origine grecească.
7	L. Gâldi, Ârgirus histdriâja az olăh kodalomban, Egyet. Philologiai
Kozlony — Archivum Philologicum, 1939, p. 153 și urm.
Contribuție la cunoașterea romantismului romanesc
1867
cu aceea din 1794, fiindcă numai în aceasta sunt urmate numele
eroilor de calificativele szăp ifju (frumos și tânăr) și igen szep (prea
frumoasă), al căror răsunet îl regăsim și în titlul operei lui Barac
(Istoria despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă și
pustiită crăiasă, Sibiu, 1801). Se pune deci întrebarea dacă Budai-
Deleanu s'a servit de traducerea română a lui Barac sau a recurs
direct la textul maghiar al lui Gyergyai.
Pentru a deslega această problemă, să vedem înainte de toate
faptele cronologice.
«Țiganiada» e cunoscută în două redactări diferite: prima s'a
scris între 1792 și 1800, iar a doua înainte de 1812 8. Episodul lui
Arghir se găsește în amândouă texte, dar locul lui variază dela o
redactare la alta: în textul mai vechiu episodul liric e intercalat în
cântul X, care conține descrierea unei nunți boerești, iar în textul
mai nou el e pus în gura unui țigan întristat, care îl povestește ca
o întâmplare foarte asemănătoare sorții lui.
Dacă ținem seamă de faptul că Barac și-a publicat opera numai
în anul 1801, ne pare evident că redactarea mai veche e bazată nu
pe prelucrarea românească, ci pe originalul unguresc. Autorul însuși
o recunoaște într’o notă, ascunsă sub pseudonimul Mitru Perea și
făcută în legătură cu o strofă în care versurile normale de unspre-
zece silabe se schimbă în versuri de douăsprezece silabe: «Nu să
știe» — scrie Budai-Deleanu — «din ce pricină autoriul sau izvo-
ditoriul Țiganiadei au băgat aici cântarea aceasta, care îi alcătuită
într un alt feliu de stihuri, care es afară din măsura celorlalți —
fiind cu un picior sau metru mai lungi. Cu adevărat altă pricina
nu vede a fire afară de ca așa au aflat'o în orighinalul vechiu, și
n’au vrut să o prefacă, după celelalte vierșuri» 8.
Care-i «orighinalul vechiu» ? Desigur textul lui Gyergyai, scris
în versuri de 12 silabe (alexandrine maghiare).
Altfel stăm cu prelucrarea a doua, scrisă, după părerea unora,
înainte de 1812. La această epocă Budai-Deleanu cunoștea deja
prelucrarea lui Barac, ceeace putem dovedi din nou cu o notă a
sa: «Pentru aciasta Ileana, au povestit și un dascăl din Avrig,
în Ardeal, dar într'alt chip începe». Mai la vale: «Nu cum să spune
aici și (recte: ci) cu vierșuri de obște, nu cu tot bine legate» (Eru-
ditianu; aluzie evidentă la versificarea poporană a lui Barac). Dar
avem totodată și răspunsul: «Ba mă rog de ertare: că vierșurile sunt
9	Pentru cele două date v. introducerea lui Gh. Cardaș Ia «Țiganiada», p
XVIII și urm.
9	Țiganiada, ed. Cardaș, p. 105.
1868
Ladislau Gâldl
frumoase și pă înțălesuJ fiește cui; adecă vierșuri de ale noastre»
(Idiotis)10.
Nota aceasta e pentru noi foarte prețioasă, fiindcă aflăm din ea
că Budai-Deleanu utilizase ediția din 1801, în care Barac era iscălit
ca «dascăl din Avrig»; dacă Budai-Deleanu ar fi văzut ediția din
1809, ar fi știut că pe acea vreme Barac nu mai era în Avrig, ci
funcționa ca «dascăl normalicesc neunit la Brașov»
După aceste lămuriri filologice, cari trebuiau să se facă odată,
să venim la a doua problemă: cum a folosit Buda.'-Deleanu isvoa-
rele sale și cari sunt elementele noui în prelucrarea lui.
Pentru a ușura munca noastră comparativă, vom caracteriza
pe scurt tustrele redactări.
In textul maghiar al lui Gyergyai episodul sinuciderii se gă-
sește la începutul părții a doua. Posomorâtul erou, trecând prin
niște munți grozav de mari și acoperiți de zăpadă («Iszonyu ke-
gyetlen havasokon mene»)12f se așează la un isvor ca să-și plângă
toată desnădejdea («Ily keserves sirâst magâban kezd vala»). Nevă-
zând nici o scăpare, se hotărește să se omoare. înainte de a săvârși
tragicul gest cu spada lui, își ia rămas bun dela părinții și frații
săi, și-și plânge soarta care din desfătare și veselie s’a schimbat
așa de repede în cea mai adâncă amărăciune. Sinuciderea este pre-
gătită, dar în clipa când vrea să cadă în sabia lui înfiptă în pământ,
zărește o zână care îl mângâie cu cuvinte blânde și-i prezice feri-
cirea ce-1 așteaptă.
Barac și-a urmat modelul de aproape. In textul lui13 — ca și
la Gyergyai — bietul Arghir
Năcăjit in lume pleacă
Și nădejde nn mai are...
«O lacrămi și suspinare» — adaogă poetul român cu o com-
pătimire naivă, dar mișcătoare. De fapt, Arghir
însuși și-au aruncat soarte,
Ca să umble după moarte.
10 Ibidem, p. 102.
u Loc. cit., cf. Țiganiada, ed. Cardaș, p. XXVIII—XXIX.
12 La Barac : «Prin munți groaznici pribegește, Pre Dealuri călătorește».
13 Textul lui Barac e copiat (cu oarecari modernizări ortografice, dar nu
morfologice I) după ediția din 1831. cea mai veche pe care am putut-o consulta
la Budapesta (Biblioteca Muzeului Național; pe pagina din urmă a acestui
exemplar citim înscrierea: Această carte am cumpărat-o în luna Aprilie 1839...
eu loan Popovici paroh Luncavița - Mezokapos). Pentru epizodul lui Arghir vezi
p. 66—70.
Contribu|ie la cunoașterea romantismului românesc
1869
Faimoasa plângere, adică partea care a mișcat sensibilitatea
romantică a Ini Budai-Deleanu, începe cu versurile următoare :
Decât întristata față,
Decât amara viață,
Mai bine mă junghiu odată,
Să-mi văz viața scăpată...
O moarte I vino I grăbește !
De amar mă mântuește I
După această invocare sinistră a morții, urmează, ca și la
Gyergyai, pasagiul de adio. Versul, în care eroul maghiar își bles-
temă culcușul unde visase pentru prima oară despre Elena u, a de-
venit în românește o imprecație mai generală :
Blestemat să fie locul
Unde mi s’au aprins focul.
Versurile in care eroul spune adio trupului său sănătos și
voinic, atât de îngrijit de părinți și păzit chiar și de suflarea vân-
tului, sunt redate cu o emoțiune destul de poetică :
•
Oh trup alb grijit de Maică,
Și împodobit de Taica 1
In zgâu crăesc zămislite I
Cu slavă împodobite !
Oh 1 să miră și pământul I
Vai 1 unde-ți iaste mormântul ?
Scena imaginară a sinuciderii este evocată cu o concizie sur-
prinzătoare pentru acel timp :
Când te vei scălda în sânge,
Oh I vai 1 cine te va plânge ?
In loc de îngropăciune
Pre pământ împuțiciune.
Moarte ascunsă, amară,
Groapa pântece de hiară.
Când prelucrătorul ajunge la descrierea încercării de sinuci-
dere, deodată pare părăsit de inspirația poetică. Versurile ce ur-
mează sunt încărcate cu niște «chevilles» absolut nefolositoare (ca
bunăoară: Vârful săbiei își pune / Drept în inimă la Țâță / De-ai
vedea Eleniță !) și chiar apariția «nimfei» e de o banalitate de-
plasată :
14 «Atkozott ryoszolya. ahol en aluttam i (partea II, str. 5).
1870
Ladislau Galdi
întreabă : «Oh Coconită 1
Doară ești o Prorocită î»
Nici cuvintele mângâietoare ale nimfei nu sunt desvoitate cu
mai mult succes, dar tocmai această mediocritate pune bine în relief
frumusețea monologului lui Arghir, una dintre părțile cele mai
isbutite din prelucrarea lui Barac.
La Budai-Deleanu episodul se prezintă sub un aspect diferit.
Trecerea dela poezia naivă la poezia de artă e foarte simțitoare. In
prelucrarea mai veche istoria lui Arghir e cântată la ospățul boe-
rului Dănescu, de către lăutarul Hriză. După alte «cântece line sim-
țitoare», «o tânără cocoană de dor frântă» îi zice lăutarului: «Hrizo!
pe Arghir ne cântă». Țiganul, neputând refuza cererea, începe fără
întârziere «pățania duioasă», dar, ca s’o prezinte sub a formă epică
mai nobilă, o introduce în modul următor:
Ol cine / cum se cuvine / îmi va spune
Patima voastră, o păreche aleasă ?
Libovul Ilenei cătră tine
Și dorul tău pentru densa, Arghine ?
E ușor de văzut că aici, într'adevăr, nu țiganul Hriza vorbește,
ci poetul însuși hrănit de reminiscențe literare.
In prelucrarea a doua, introducerea episodului e mult mai in-
teresantă. Budai-Deleanu, care poseda o cultură temeinică latină
și cunoștea atât de bine literatura epică a Renașterii și a epocei
baroche, pare să fi ghicit caracterul umanistic al povestei: pentru
a o prezintă într'un cadru demn de acest caracter, introduse pasa-
giul împrumutat din ea prin două ode pline de avânt, dintre cari
prima e lauda iubirii, iar a doua proslăvirea vinului. Și, fapt curios,
același Budai-Deleanu, despre care se spune în genere că are o ver-
sificație aritmică și greoaie, a întrețesut în aceste părți câteva ver-
suri foarte melodioase, transformând iambii convenționali într'un
șir de anapeste ușoare și săltărețe :
/ /
— U — CI ti — CI cl  
Tot, ce sâmte, să mișcă, viată,
ti	.	/
— U -------- Ci VI — u u — u
Tot ce-înverde, ce-infloare și crește. 15
15 Până acum nu s a constatat că aceste versuri au ritmul decasillabului
italian («decasillabo compruto»: S'ode a destra uno squillo di tromba, Manzoni)
introdus, în veacul al XVII, de Chiabrera și uzat, în literatura românească de
Hasdeu, Zamfirescu, etc. Cf. L. Galdi, Le origine italo-greche della versificazione
rumena, Roma, 1939, p. 34—5.
Contribuție la cunoașterea romantismului românesc
1871
Sau mai jos :
/	/	i
u u — u il — u v — o
Să iubiml până n tinere vine
/ /
-- Vi u - V» VI M «J - VI
Sângele saltă și să răvarsă
Sau :
/ /
U VI —	17 U --- U vi---VJ
Să iubim pân' Amor ne priește, etc.
Totuși, aceste trăsături mai mult sau mai puțin convenționale,
nu individualizează destul de plastic prelucrarea lui Budai-Deleanu.
Pentru a ajunge la problema romantismului ce ne preocupă,
trebue să mai facem un pas înainte în analiza noastră.
După simplicitatea de baladă a eroului popular, acest Arghir
«modem», reînviat în epoca sentimentalismului și reclamat, con-
form spiritului epocii, de «o cocoană duioasă», ne apare ca o fi-
gură mai patetică și mai sensibilă. Arghir cel vechiu, chiar când
căutarea zadarnică a iubitei sale îl împinsese la tentativa de sinu-
cidere, păstră o scânteie de obiectivitate și de luciditate. Deși gata
să sacrifice toate pentru amorul său, nu era monoman, un obsedat
al amorului. Chiar în clipa pe care o crezuse cea din urmă, era ca-
pabil să treacă în revistă toate legăturile sale pământești, să gân-
dească la familia lui, la părinți și la frați. Inspirat de un egoism
sănătos și puternic, avea milă de sine, pentrucă se vedea condam-
nat să moară în floarea tinereții. Eroul cel modem e dominat de un
singur sentiment, de o «Hingebung» generală și totală. Ar putea să
spună cu Werther:
«Wir sehnen uns, ach I unser ganzes Wesen hinzugeben, uns
mit aller Wonne eines einziges grossen herrlichen Gefiihls aus-
fiillen zu lassen...» ie.
Pentru un om ajuns în această stare sufletească, lumea nu mai
există: monomania îl ține în robie și obsesia amorului gonește din
inima lui oricare alt sentiment. In această stare sufletească nu mai
poate fi vorba de frați, de părinți, de egoism, etc. ci numai despre
predominarea absolută a sentimentului unic și atotputernic. Și când
se apropie moartea, care ar aduce curmarea acestui sentiment,
atunci eroul romantic, care se crede îndrăgostit și mai nenorocit
decât toți oamenii de mai înainte, face o sforțare eroică și-și consi-
18 Goethe, Werther, I. Buch (scrisoarea dela 21 Iunie).
1872
Ladislau Găldr
deră iubirea «sub specie aetemitatis». Apropierea morții îl împli-
nește de fiori: «so kalt, so starr an der ehernen Pforte des Todes
anzuklopfen !»I7. In această situație însă nu nimicnicirea personală
a eroului e importantă, ci aceea a sentimentului dominant. De ce
trebue să piară și iubirea pe care Arghir o crezuse eternă, cu piei-
rea lui ? In acest moment eroul, torturat de ideea eternității amo-
rului său tragic, încearcă să-și transmită amintirea posterității, în-
cred nțând-o naturii și mai cu seamă «stâncilor neînsuflețite» :
Ș'ochii lăcrămoși rădicând la stele,
Cu suspin adânc, așa graiu deschisă :
Tu țântă a toate dorințelor mele
Ț1eana iubită, ah ! să știi tu, zisă :
Că Arghinul tău e la pragul de moarte,
Cum te-ar întrista jelnica lui soarte I
Dar poate că tu nice odinioară
De a mele tâmplari triste și cumplite,
Nu vei auzi nici vei ști doară:
Incai stâncele voiu neînsuflețite
Jele să-mi asculte, marture să-mi fie.
Că fui credincios pân'la moarte ție.
Puțin mai jos, strofa 37 din «cântarea a IlI-a» e o adevărată
«comedie larmoyante» :
Deci rămâni în veci dragă sănătoasă,
Și deacă vei ști cumva odinioară,
De fârșitu mieu, de moartea jeloasă,
O fierbinte încai varsă-mi lăcrămioară.
Și zi: lin oase-ți panseze Argnine,
Ce cu tot te-ai jertvit pentru mine. 1S
Oricare cititor atent a putut ghici că Budai-Deleanu, cu această
prezintare a eroului său, nu stă izolat în lumea romantismului. Se
impune o paralelă care, deși cu totul neașteptată, are un interes ho-
tărît pentru cunoașterea sufletului romantic românesc.
Gestul disperat, cu care Arghirul cel romantic își încredin-
țează iubirea stâncilor neînsuflețite ce-1 înconjoară, se regăsește,
câțiva ani mai târziu (1817), în cea mai vestită poezie a lui Lamar-
tine, «Le lac»;	i .
17 Ibidem, II. Buch (însemnarea din urmă).
18 Țiganiada, ed. Cardaș, cântarea III. str. 34—5, 37. Pentru apariția zânei
sau a nimfei, care la Budai Deleanu ia numele de Hermina (poate sub influența
numelui Hennes care, în mitologia antică, era acela al protectorului călătorilor),
v. Archivum Philologicum, 1939, p. 167.
Contribuție la cunoașterea romantismului românesc
1873
O lac I rochers muets 1 grottes I foret obscure !
Vous que le temps Opargne ou qu'il peut rageunii
Gardez de cette nuit, gardez, belle nature,
Au moins, le souvenir!
Qu il soit dans ton repos, qu'il soit dans tes orages.
Beau lac, et dans l'aspect de tes riants coteaux,
Et dans ces noirs sapins, et dans ces rocs sauvages
Qui pendent sur tes eaux !
Ce curioasă, dar netăgăduită coinc.dență ! In epoca romantis-
mului, când, odată cu redeșteptarea sensibilității, s'a renăscut și
sentimentul naturii, și când, sub înrâurirea covârșitoare a Elveția-
nului Rousseau, numai peisagiile stâncoase și într'adevăr roman-
tice erau la modă, un poet român uitat și izolat, ale cărui opere
aveau să rămână îngroflate în pulberea manuscriselor, a descoperit
o atitudine caracteristică a romantismului mai de vreme decât ma-
rele Lamartine. S'a vorbit mult despre întârzierea cu care curentele
străine au ajuns în România. Iată acum un moment în care această
întârziere nu numai că nu există, dar fenomenul român e anterior
fenomenului francez corespunzător I
Corespondența exactă, pe care am stabilit-o între Lamartine
și Budai-Deleanu, e cu atât mai impresionantă că partea sus amin-
tită din «Le Lac» — în legătură cu care Lanson n'a putut să citeze
nici o analogie convingătoare 18 “ — era cunoscută până acum ca
o «trouvaille», o găselniță incontestată a poetului francez. Critica
epocii a găsit-o, pe la 1820, atât de nouă că nici n'a acceptat-o fără
rezistență. «Et que direz-vous plus loin» — scrisese E. Dupaty —
«de l'invitation taite au «Lac» de garder le souvenir d’une nuit ?
IHn Lanson n’a făcut aluzie decât la o strofă din Byron : ChUde Haroldl's
Pilgrimage, dar totdeodată a crezut necesa:ă observarea următoare: «Je n'ose-
rais conclure de la rencontre que Lamartine connaissait des ce temps-lâ Childe
Harold» (ed. Grands Ecrivains, I. p. 140). De fapt strofa byroniană conține nu-
mai generalități :
Where rose the mountains, there to bim were fiiends;
Where rolled the ocean, thereon was his home;
Where a blue sky, and glowing clime, extends,
He had the passion and the power to roam î
The desert, forest cavem, breaker's foam,
Were unto him companionship : the spake
A mutual language, clearer the the tome
Of his land’s tongue, wich he would oft forsake
For Nature's pages glassed by sunseams on the lake.
(III. str. 13, scrisă la 1816. Cf. str. 99).
1874
Ladislau Gâldi
Je ne sais si ce souvenir restera dans la lune: mais je serais bien
trompe s’il restait dans la memoire des gens du golit» 19.
Dupaty s'a înșelat, ca aproape toți acei cari fac pronosticuri
în materie de istorie literară. Acum însă, după compararea celor
două pasagii, se naște întrebarea cum se explică această coinci-
dența dintre Budai-Deleanu și Lamartine ? Suntem convinși că atât
ipoteza unei relații directe, cât și aceea a unui isvor comun, trebue
să fie hotărît înlăturate. Este vorba, deci, de un motiv care s’a ivit
în fiecare caz spontan și independent, după legile interioare ale spi-
ritualității și ale logicei romantice. La Budai-Deleanu am putea
gândi la influența poeziei poporane, deoarece chiar în «Miorița»
natura, cu obiectele sale metamorfozate în persoane vii, ia parte
ca un factor activ într’o scenă patetică și, dacă vrem, romantică.
In «Țiganiada» însă găsim analiza unei stări sufletești mai rafinate
și mai complicate, care presupune o afinitate spirituală, o compren-
siune mutuală mult mai intimă între erou și natură. «Mecanismul»
acestei compenetrațiuni nu va fi niciodată pe deplin lămurit, dar
poate atunci suntem cel mai aproape de adevărul istoric și psiho-
logic dacă afirmăm că Budai-Deleanu a creat această scenă spontan,
ascunzându-și lirismul — ca și loan Arany, autorul «Țiganiadei»
ungurești (A nagyidai cigânyok — Țiganii din Nagyida) 20 — sub
vălul transparent al unei opere epice. A trebuit să se identifice
perfect cu eroul său, să simtă până în fundul inimii suferințele
acestuia, fiindcă fără miracolul transfigurației poetice, atât de nece-
sară oricărui spirit creator, n ar fi luat ființă acest motiv mișcător,
care e o dovadă evidentă a talentului poetic al lui Budai Deleanu
și o podoabă de mare valoare a sentimentului romantic românesc.
Ladislau Găldi
Budapesta. Noembrie 1939.
m Minerve Litteraire, 11-1821, p. 246.
20 Se poate că ideea fundamentală a epopeei lui Arany derivă tot din
Blumauer (Archivum Philologicum, 1939, p. 164). Altă dată am să revin la pa-
ralelismul ce se poate stabili între opera lui Arany și încercarea lui Budai-
Deleanu.
POEM DE DRAGOSTE
Plin, în visul meu, tot trandafir !
Ca fântâna dorul răcorești
Când te sorb cu-ale amintirii cești
Și-aburul trecutului respir.
Muguri și ecou de primăvară
Clopoțelul inimii deșteaptă ;
Plânsă, amintirea mi te-așteaptă
Sol, plutind în aur, peste țară.
Numai ochii nu mi-i da :■ mă doare
Vagul lor reproș de ape dulci,
Când o fi pe suflet să îmi culci
Lebăda iubirii-amăgitoare...
Octav Sargețiti
R
VGA
Tot firul pasului care se deapănă și se ’ndrugă
își are alături firul lui de rugă;
Nu știi cum se mpletește cu firul
Și nici unde i se termină șirul,
Vezi numai că unde arde păcatul,
își pune și ea lacrima și oftatul,
Unde-și începe năzuința fapta și ceasul
Pune și ea pasul.
Pe vatra dărâmată de piază,
Plânge și așează,
Unde pune desnădejdea ceața,
Aduce și ea dimineața.
1876
Serafim V. Pâslaru
Când crezi că nu e,
O vezi că urcă din ochi, din buze, din cățue
La margină de drum,
Ori în casele care se fac scrum,
In umilință de rob, în semeție de domn,
In trezie, în somn.
Până și floarea și gâza cât de mică
Măcar până la secera lunii și-o înalță
Cu lăbuța, cu mireasma, cu ghersul.
Câteodată i se mpletecește mersul
Când balaurul din sângele cu bezne
O lovește cu o mie de plesne,-
Stă atunci la drum, copac în care lovesc toate pietrele
Ori rătăcește cenușă spulberată din toate vetrele,
Dar până la urmă tot se varsă pe inimă mir
Și-și scobește și 'n cremene pristol și potir.
Așa a fost de când s'a pomenit plaiul
Și-a lăsat-o mărturie și argatul și craiul
Ori în amici și ’n borangic izvod,
Ori în piatră și aur faptă de voevod,
Ori râure pe găteală de sfântă,
Ori trunchi de cântec în care domoală, cuvântă.
Ori unde-i dai de urmă
Iți face cugetul turmă
De mioare și roiu de albine;
își duce par'că privirea după tine
Până Ia capătul drumului care ți-e dat să-l duci
Până unde ți se fac roadele năluci.
La masa mare a plaiului. Ea șade Cuiva de-a dreapta;
Numai Acela îi socotește zapisele și treapta.
D- Nestorescu
VREA PĂMÂNTUL LUME NOUA
Frunza cade, frunza cade
Câte una, câte una,
Zile calde, zile calde
Trec într’una, trec într'una.
Vrea pămăntul lume nouă
187
Vara trece, vara trece.
Și revine și revine
Timpul rece, timpul rece ;
Toamna vine, toamna vine.
Rândunele, rândunele	'
Stoluri, stoluri, stoluri, stoluri
Las’ și ele, las' și ele
Goluri, goluri, goluri, goluri...
Peste crânguri, peste crânguri
Și cocorii și cocorii
In șiraguri, în șiraguri,
Spintec' norii, spintec' norii.
Suflă vântul, suflă vântul,
Plouă, plouă, plouă, plouă...
Vrea pământul, vrea pământul
Lume nouă, lume nouă.
Moare viața, moare viața,
E tristețe, e tristețe...
Pleacă-ți fața, pleacă-ți fața
Tinerețe, tinerețe I...
Serafim V
Pâslaru
P T E
I N
Ă L U I T IN N O A
Învăluit în noapte lung privești
Pe drumul vechiu ce fu un greu urcuș
Și-ai, vrea să știi acum când odihnești
Prin câte vămi de vreme străbătuși...
Prin lume-ți pare luna ca un vis
Pe care tu l-ai strâns în ochi tezaur
Și câmpuri largi pe unde zaci închis
Alcătuiri de sânge și de aur
1878
D. Hinoveanu
O, cât de triste dorm păduri pe vale
Când bat din tot cuprinsul vânturi reci
Și ce ușor, oprindu-te din cale,
Ai izbuti pe alt tărâm să treci 1...
Și te-ai afla mai limpede în steme
La ora când te caută gândul dus
Și când închiagă somnul lungi poeme,
De-ar coborî în tine clar de sus...
D. Hinoveanu
BALADA BUGEACULUI
De veacuri m'au călcat oștiri străine
Și cnutul m’a lovit și-am sângerat;
Iar sângele pârae a brăzdat
Pe trupu-mi prefăcut în vechi ruine.
M au răstignit, prin beznă m'au purtat
Și n'am avut nici soare, zări senine,
Și nici a' primăverii vânturi line.
Nici harul celui binecuvântat.
Iar azi suflat-a vânt de primăvara
îngrămădind la margini tot veninul
Și 'n fundul mării totu-a scufundat...
Rămas-au doinele... In nopți de vară
Mă joc în orizont și prind seninul —
Din alte țări de-atunci l-am tot chemat.
Alfred Tibereanu
NEOLOGISMELE LUI CREANGA
Titlul de mai sus va trezii de bună seama oarecare nedumerire.
Cum ? Neologisme în opera lui Creangă ? Dar marele scriitor mol-
dovean are cea mai curată limbă dintre toți clasicii noștri ! In pro-
ducțiile lui Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Maiorescu ș, a. se mai
găsește ici, colo câte un neologism, dar la Creangă, niciunul!...
Așa de încredințați eram și noi de acest fapt, încât am fost
ispitiți să mărg.nim tot articolul la două rânduri: unul, — titlul și
celălalt, — cuprinsul :
Neologismele lui Creangă
Nu se găsesc.
Ne venise în minte vestita pagină de acea minunată cărticică
< Petit trăite de poesie franțaise» a poetului Theodore de Banville,
care redusese un capitol întreg la un singur rând:
Licences poetiques
II n’y en a point.
In realitate, problema nu este chiar așa de simplă, pe cât se
pare, căci Creangă a folosit și el unele neologisme. Ne-am întrebat
adesea : în lămurirea problemei neologismelor, problemă așa de des-
bătută în ultimul timp, nu cumva ar fi de mare ajutor îndrumările
cari răsar dela sine, din cetirea clasicilor noștri ? Este, fără îndoială
mai ușor să făurești o teorie generală asupra rostului neologismelor
si să privești, apoi, totul prin lumina ei. Alegi o cale sau alta :
primești toate neologismele cu bunăvoință sau le alungi pe toate
fără cruțare.
Dar încercările asemănătoare din trecut dovedesc șubrezenia
acestor atitudini. Limba este un organism viu și tot ce este viață
adevărată nu poate fi îngrădit în tipare țepene, oricât de mește-
șugit ar fi ele lucrate. Legile firii sunt mai greu de înfrânt decât
legile oamenilor.
Nu este, oare, mai înțelept lucru să cercetzi operele marilor
scriitori și să vezi cum au deslegat ei — în fapte, nu în vorbe —
această spinoasă problemă ? Graiul unui popor nu este numai o
reunire de sunete și cuvinte, cu cari se învederează gândirea. In
urzeala fiecărui cuvânt, se străvede agerimea minții și căldura ini-
mii și avântul pornirilor unui' neam întreg. Graiul întruchipează
13
1880
Etnilian Constantinei»!
astfel, însuși sufletul acestuia în desfășurarea sa istorică, în prefa-
cerile sale sociale, în forțele sale morale și în darurile sale de crea-
țiune artistică. Graiul e comoara cea mai prețioasă a unui neam,
căci el reprezintă suma valorilor sale spirituale. Capodoperele poe-
tice alcătuiesc nestematele acestei comori naționale. Unde vom găsi
atunci, un îndreptar mai bun, în ce privește tainele și menirea unei
limbi, decât în paginile operelor literare ? Geniul creator al poeților
face ca «liimba», patrimoniu comun, să devină «limbaj poetic», ceea
ce înseamnă desăvârșirea sa. (Cf. Giulio Bertoni, Limbă și limbaj,
în Rev. Fund. Reg. ,nr. 11, an III, 1 Nov. 1936, p. 327).
Gramaticii și filologii au datoria să cerceteze problemele gra-
iului, să le judece și să dea, apoi, anumite îndrumări. Ei nu se pot
amesteca, însă, în procesul adânc al plăsmuirii graiului. Acesta
crește și înflorește dela sine, în pas cu mișcarea largă și sbuciumată
a vieții sufletești, sociale,morale și literare a neamului. E șivoiul
de munte care curge neostoit, adunând apele ce-i ies în cale și su-
punându-le avântului său. Nu vom opri și nu vom stânjeni mersul
lui firesc, dar vom veghia ca undele să fie limpezi și adâncurile
curate.
Creangă nu se bucură numai de cinstea de a fi socotit drept
cel mai autentic reprezentant al sufletului nostru etnic, ajuns la
expresivitate artistică, dar și de aceea de a fi scris cea mai curată
limbă românească. Vom încerca să urmărim, în aceste pagini, în ce
măsură e întemeiată credința de mai sus, dacă ținem seamă de în
treaga operă a marelui humuleștean.
Va părea, poate, curios la prima vedere faptul că ne vom re-
feri și la scrieri de-ale lui Creangă, cari nu au nici o legătură cu
producția sa literară propriu zisă. De bună seamă că numai cele din
urmă ar trebui să alcătuiască substanța cercetării noastre, căci nu-
mai opera literară are dreptul la admirația noastră. Aci a turnat
Creangă graiul său în forma nepieritoare a artei și deci, aci el poate
sluji ca îndreptar pentru viitorime.
Totuși, am socotit că se cuvine să studiem, măcar sumar, și
alte aspecte ale scrisului său și iată de ce : limba zilnică a unui
scriitor și mai ales limba din corespondența, actele sau însemnările
sale ne dă indicații prețioase asupra limbii din opera literară. Ea
e isvorul bogat din care se plăsmuiește limba poetică, printr'un șir
nesfârșit de alegeri, prefaceri și înnoiri. Firele uneia se întrețes cu
ale celeilalte într'o urzeală originală. Materialul prim al acestei ur-
zeli trebue, astfel, neapărat cercetat. Procesul de elaborare și crea-
ție al unei limbi literare se poate cunoaște numai cercetând global
Neologismele lui Creangă
1881
tot ceea ce a rămas scris dela autor. Unele concluzii vom trage de
pildă, când acesta a folosit relativ aceeași câtime de neologisme în
limba sa de toate zilele și în limba producțiilor sale literare și alte
concluzii vom trage când câtimea acestor nelogisme e complet deo-
sebită. Deoparte e un proces lingvistic spontan, de alta: unul in-
tențional.
Creangă, după cum vom vedea la sfârșitul cercetării, reali-
sează un tip cu totul rar : în limba sa obișnuită, găsim un număr
nespus de mare de neologisme, pe când în cea literară, acestea
scad uimitor, într'o proporție care crește direct cu valoarea poetică
a operei. Această constatare dovedește nu numai un instinct, ci o
conștiință artistică ajunsă la deplină înflorire.
Dar minunea cea mare a graiului lui Creangă se vădește ma;
ales prin faptul că, deși conștiința sa lingvistică și artistică au fost
așa de vii șii stăruitoare, totuși limba creată de el este de o natu-
raleță și o prospețime fără pereche. Străduința sa de a-și alege și
curăța vocabularul nu se vede nicăeri. Graiul său se înfățișează cu
desăvârșire firesc și fraged. Numai cercetarea limbii lui Creangă din
celelalte scrieri fără caracter literar ne arată, indirect, dar temeinic,
cât de mare a fost tirada sa ceatoare. Darul poetului a fost așa de
viguros, încât a umbrit cu totul munca tehnicianului.
Să cercetăm mai întâi limba lui Creangă din cererile scrise
îndreptate către diferite autorități.
Ne isbește dela început numărul nespus de mare al neologis-
melor întâlnite. Numai cererea scrisă cu cirilice, din 10 Sept. 1858
către Seminarul din Socola, spre a i se da o adeverință, că a urmat
acolo patru clase, nu cuprinde nici un neologism. Celelalte au, însă,
din belșug. (Cf. Jean Boutiere, «La vie et l'oeuvre de Ion Creangă»,
Gamber, Paris, 1930, p. 200).
Astfel, în petiția din 19 Dec. 1859, prin care cere mitropolitului
Moldovei, Sofronie, încuviințarea de a fi hirotonit diacon, găsim :
suplică, posedând, lormalnic.
Cel mai mare număr de neologisme îl cuprinde întâmpinarea
sa, din 4 Oct. 1872, către consistoriul bisericesc, în care Creangă
încearcă să se apere de învinuirea că merge la teatru și se îmbracă
în «straie civile». Ar trebui citată în întregime, ca să se vadă limba
și stilul cărturăresc al scriitorului moldovean. Spațiul nu ne îngădue
aceasta ; de aceea ne mulțumim să spicuim :
«După cât văd, parcă mi-ati imputa modesta-mi și onesta ocu-
pațiune, ce-am întreprins, care cred că nu-mi face neonoare, atât
mie cât și sf. voastre, care vă așteptați poate a întreprinde contra-
1882
Emilian Conslanlinescu
rul....» sau : «sf. voastră după fantasticul dicționariu ce se vede că
posedați»; apoi un șir întreg de neologisme : franchețo, fermitate,
invitațiune, supliment la injustiție, onest, probe, incorigibile, incom-
patibile, mă corijez, dedica, ocaziune, pretențiune, charitate ș. a.
In schimb, petiția din 8 Ian. 1875, prin care Creangă cere să
fie confirmat definitiv la școala primară nr. 2 din Iași, cuprinde nu-
mai câteva neologisme : probează, funcțiune, posed. E drept că și
cererea e foarte scurtă.
Cum se explică marele număr de neologisme din petiții?
De bună seamă, prin însăși natura acestora. Cererile înaintate auto-
rităților au, în deobște, o înfățișare aparte. Sunt tipare alcătuite gata
dinainte, așa încât petiționarul nu face altceva decât să le folosească
aproape aidoma, fie din lipsă de timp, fie mai ales din teama de
a nu face vreo greșală, care ar putea avea urmări dăunătoare. E
cunoscută vaza de care se bucură jălbarii din preajma autorităților
administrative sau judecătorești, întemeiată tocmai pe această cu-
noaștere a formulelor tipice.
In chipul acesta trebue interpretate și neologismele din petiția
lui Creangă către primul președinte al tribunalului Iași, din 25 Febr.
1873, prin care el cere desfacerea căsătoriei de soția sa, Elena, năs-
cută Grigoriu. Găsim : intentez, anexând, menționată, conserv ș. a.
Sunt cuvinte tipice, cari se întâlnesc și azi în stilistica judecăto-
rească și pe cari nimeni nu are îndrăzneala să le înlăture. Iată cum
scrie și Creangă: «Motivele reclamațiunii mele sunt: abandonarea
domiciliului de șase ani de zile, care urmare din parte-i se consi-
deră ca cea mai gravă insultă, conform art. 212 c. c. etc.» Dacă
I. Creangă ar fi scris «părăsirea locuinței» în loc de «abandonarea
domiciliului», i s’ar fi. părut că fapta e mai puțin nelegiuită. In ace-
lași timp, s'ar putea ca petiția să fie scrisă de Creangă, dar redac-
tată de vreun avocat, așa încât el n'a făcut altceva decât s’o copie-
ze cu grijă. Nu-i putem aduce nicio învinuire, prin urmare.
învinuirea își are rost numai în ce privește întâmpinarea sa
către consistoriul bisericesc, deoarece acolo era vorba de o apărare
personală, în care Creangă avea toată libertatea să se exprime în-
tr'un grai neaoș românesc. Nu putea înlocui de pildă, «declinarea
competenței», care e o formulă tehnică juridică, dar putea înlocui o
mulțime de neologisme, pentru cari se găsesc cuvinte românești co-
respunzătoare: absență, onest, prezent, presupune, corijez, ipocrizie,
fermitate, contra — lipsă, cinstit, de față, bănui, îndrept, fățărnicie,
tărie, împotriva.
Există, credem, și o explicație de natură psihologiică. Diaco-
nul Creangă avea credința că prin folosirea acestui grai mai împo-
Neologismele iui Creangă
1883
dobit, întâmpinarea sa va căpăta < .ă greutate în fața consistoriului.
Este la fel cu starea sufletească a împricinatului, care ascultă, plină
de uimire, pe avocatul său vorbind de «imprescriptibilitatea drep-
turilor», de «cazuri fortuite» sau de «busculadă degenerată în rixă»,
deși e vorba de «drepturi cari nu se pot stinge», de «împrejurări ne-
așteptate» sau de «înghesuială ajunsă la bătaie». La fel este bol-
navul care socotește că medicul său e mai învățat, dacă-i spune că
«suferă de cord», că are «o criză hepatică», ori că i «s'a balonat
abdomenul», deși putea să-i spuie că «suferă de inimă», «de ficat»
sau că i «s’a umflat pântecele».
Am fi nu numai nedrepți, dar lipsiți de simțul ridiculului dacă
am învinui pe Creangă că. în chestiuni așa de intime și omenești,
nu s'a gândit la... problema neologismelor !
Cu totul alta e situația, atunci când e vorba de scrisorile sale.
Deși ele au un caracter tot personal, scrisorile sunt mai aproape,
prin însăși natura lor, de scrierile literare. Coresponența atâtor
scriitori celebri .are și o valoare documentară, biografică, dar și
una curat literară. Ne gândim la un Flaubert, la un Proust sau la
un Duiliu Zamfirescu.
E drept că și în așa zisul «stil epistolar» se găsesc din bel-
șug formule tipice, dar ele nu sunt așa de apăsătoare pentru con-
știința celui ce scrie.
Cele mai numeroase și cele mai respingătoare neologisme se
găsesc la Creangă, în scrisoarea din 3 Iulie 1862 (?) către unchiul
său Gheorghe, preot în Târgu-Neamț. Deși Pr. M. D. Furtună, care
are originalul, a publicat-o în revista «Făt-Frumos», Martie 1927,
pp. 33—37, parcă tot n am crede în autenticitatea ei. de n'ar fi re-
dată și de d. Jean Boutiere în facsimil (op. cit. p. 200).
E o scrisoare, în ton glumeț, care prevestește înclinarea spre
umor de mai târziu a scriitorului. Unele expresii sunt de-a-dreptul
grosolane, deși Creangă are grija să adauge: «pardon de espresiu-
ne». întâlnim astfel : ocasiune, considerăciune. observare, motivele,
amicabile, amicalminte, mutuale, companioni, companioane, pam-
plesir, ș. a.
Iată o frântură de text, ca să se vadă că nu numai limba, dar
și stilul este cu desăvârșire stâlcit: «In fine: în consideră c? unea ob-
servărei, fiindcă țeara n'are motivele ei, Doamna face toate trebile
pamplesir (subliniat de Creangă, în text). Destul !!!»
D. Jean Boutiere crede că aceste neologisme simt «împrumu-
tate de Creangă, la eșirea sa din seminar, în contact cu societatea
diln Iași». Dar între 1876—1887 acest contact cu societatea :eșană
1884
Emilian Constantinescu
era mai puternic și totuși, scrisorile din acest răstimp sunt mult
mai curate, ca limbă. Credem, mai de grabă, că aceste neologisme
simt o urmare a vârstei sale tinere, căci tot ceea ce este nou isbește
mai repede mințile fragede. Prin folosirea acestor neologisme,
Creangă socotea că dă o înfățișare mai orășenească și mai cărtură-
rească scrisorii sale. Ele sunt un fel de mărturie a fumurilor de ti-
nereță, un fel de romantism răsfrânt în limba și stilul scriitorului.
Conștiința sa artistică încă nu începuse să se înfiripe.
Așa cel puțin ne îndeamnă să credem un șir de scrisori ale au-
torului moldovean către Maiorescu, scnse după această epocă.
Abia dacă se ascunde ici, colo câte un neologism și încă din cele
pătrunse destul de adânc în graiul nostru. In scrisoarea din 10 Nov.
1876 găsim : încurajare, actual; în alta din 17 Iunie 1881 : a recurge
la generozitatea dvs., mă adresez ; în alta din 13 Nov. 1882: ani-
versară ; în alta din 25 Mai 1883 : curent, onoare, destinat; iar în-
tr'una din 16 Dec. 1881 și alta din 19 Sept. 1887 publicată fragmen-
tar de Gr. I. Alexandrescu în biografia sa, nu se află niciunul.
Oarecare împestrițare cu neologisme descoperim și în scriso-
rile către societatea academică «România Jună», din 28 Dec. 1882
și 8 Oct. 1886 : distinsa, comunica, stima, egoist, activi, politeță ș. a.
sau în aceea către Ecater na Vartic, din 16 Iunie 1884 : destinat,
sper, complimente. Alte scrisori tot către Ecaterina Vartic sau către
fratele lui, Zaheu, sunt scrise într'o limbă cu desăvârșire curată.
La fel de curată e și Pmba scrisorilor adresate marelui său
prieten Mihai Eminescu. Poate că nu este o simplă întâmplare fap-
tul că aceste trei scrisori (v. E. Lovinescu, Ion Creangă, ed. «An-
cora», București voi. III, pp. 36—38) sunt lipsite de neologisme. Ni
se pare din cele mai frumoase ale lui Creangă și ale întregei noas-
tre literaturi epistolare. Tremură în ele atâta dragoste caldă pentru
prieten și atâta durere înăbușită pentru sine I O întreagă dramă su-
fletească în câteva rânduri :
«La Eși, ninge de ast-noapte, încât s'a făcut drum de sanie.
Cinicul parcă e mai frumos acum.
Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt strein.
Te sărut pe frunte».
Este un adevărat «strigăt al inimii» înduioșător și sguduitor.
Nu cumva adâncimea simțirii a cerut ea însăși în chjp firesc, și o
limbă mai curată ?
Petițiile și scrisorile au un caracter aparte : se fac, de cele mai
multe ori în grabă și fără grijă. De aci, un număr mai mare de
greșeli stilistice sau lingvistice.
Neologismele lui Creangi
1885
Iată, însă, o scriere oarecum literară a lui Creangă, care ne
sperie cu năvala neologismelor. Ne gândim la articolul «Misiunea
preotului la sate», a cărui autenticitate — ca și Tudor Pamfile, o-
dinioară — am fi îndemnați s'o punem la îndoială. Numărul neo-
logismelor este cumplit de mare: devotament, profita, solidă, indis-
pensabilă, succesul, asigurat, va servi, simpatia, reciprocă, să se
nareze, să se concentreze, sacerdotale, clar, să converseze, degra,
dare, odios, loiale, suficientă, convenabilă ș. a,
Să cităm și câteva rânduri: «Preotul, pe lângă alte bune (sic)
calități', mai trebue să poseadă o doză bună de curagiu și energie,
pentru a brava obstacolii, ce are să întâmpine, chiar la cea dintâi
încercare a grelei sale misă uni».
Toate ca toate, dar «a brava obstacolii» parcă e prea mult.
Dacă acest articol nu s'ar afla în lista operelor, pe cari însuși
Creangă a dat-o lui Gruber, s'ar cuveni să-l scoatem din rândul
scrierilor sale. Explicația ? Bănuim că articolul, deși publicat în
1872, în «Curierul» Iuti Scipone Bădescu și apoi în «Columna lui
Traian» a lui Hasdeu (an. III, nr. 10, din 7 Martie 1872, p. 78—79),
a fost scris pe la 1858, când Creangă abia terminase seminarul. A-
celaș romantism tineresc îl făcuse să creadă că articolul va câștiga
în frumusețe și prețuire prin folosirea cuvintelor răsunătoare. Și
elevii noștri de azi, la liceu, socotesc că au o ținută mai înaltă
compunerile, dacă împestrițează limba cu câteva neologisme înzor-
zonate.
Trecem acum la scrierile literare propriu zise. De fapt, de aci
în colo începe studiul nostru. Tot ce am scris mai sus ar putea fi so-
cotit ca o simplă introducere, pentrucă ne-am referit numai la pro-
ducții fără preocupări literare. Această introducere are, totuși, o
importanță documentară sau statistică, dacă vreți, nespus de mare,
căci numai cunoscând cantitatea și valoarea de circulație a neo
logismelor în vorbirea obișnuită a lui Creangă, putem aprecia lupta
dusă de el împotriva lor și, chiar, împotriva lui însuși. In această
luptă, l-a susținut și. l-a călăuzit pe scriitorul moldovean nu numai
un minunat simț înăscut al limbii, ci și o înaltă conștiință artistică.
De aceea opera creată de el îmbină cea mai desăvârșită valoare es-
tetiiă cu cea mai desăvârșită valoare lingvistică.
Cercetând operele literare ale lui Creangă, dela început ne
atrage luarea aminte un fapt deosebi de însemnat : se pare că este
un fel de cumpănire deplină între meritul operelor și câtimea neo-
logismelor. Cu cât se mărește una, cu atât scade cealaltă. Este a-
ceasta o simplă întâmplare sau un lucru cu adânc înțeles ?
188u
Emiltan Constantinelej
Abia ici, colo in unele anecdote sau povestiri, găsim câteva
neologisme singuratice șt prizărite: priviiegiați în «Calicul dela Tal-
pălari» ; nobil act, origina, cauza în «Moș loan Roată» ; ignoranți,
luxași, redactat, comisionat, șarlatani în «Popa Duhu».
In basme, neologismele dispar aproape cu totul. Acolo Creangă
e in lumea sa. Uită că a ajuns cărturar și târgoveț, preot șh insti-
tutor în capitala Moldovei. Se trezește iarăși în el Nic’a lui Ștefan
a Petrei, copilul de pe malariile Ozanei, «băietul colbăit și leneș»,
care ar fi ajuns, în alte împrejurări, doar «gospodar și om de treabă»
în Humulești.
Toată spoiala de civilizație se topește și Creangă lasă oamenii
poveștilor sale să vorbească în graiul lor limpede și curat, moștenit
de veacuri dela străbuni. Ce rost ar mai fi avut neologismele în
gura unui Chirică, Dănilă Prepeleac, Stan Pățitul sau Ivan Tur-
bincă ? Ar fi sunat ciudat și supărător nu numai pentru gramatici,
dar și pentru esteticieni. Simțul de autocritică și talentul literar i-au
arătat lui Creangă mai bine decât orice teor'ii filologice care este
calea de urmat.
Se pune întrebarea dacă nu cumva am putea socoti în rândul
neologismelor unele cuvinte de obârșie streină, ca : a probozi, a
migăi — slavonești ; peșcheș — turcesc ; caboavă, cazacincă —
rusești; poriiră — neogrec ș. a., mai ales că unele din ele au și
forme corespunzătoare în limba noastră.
Răspunsul credem că e negativ, căci prin neologism propriu
zis înțelegem un atât un cuvânt împrumutat dintr'o limbă streină,
dar mai ales un cuvânt împrumutat de puțină vreme și. care n‘a
putut intra încă în țesătura statornică și adâncă a graiului nostru.
«Peșcheș» și «probozi» le întâlnim deseori la vechii cronicari și a-
tunci ele mai pot fi privite ca neologisme adevărate ? Mai de grabă
un cuvânt ca «șmicherie», în «Ivan Turbinca», poate fi privit ca
atare, deși filologii: nu-1 trec printre neologisme, ca unul care a pă-
truns de multă vreme în limbă. Creangă avea la îndemână «înșe-
lăciune» sau «șiretenie», care s’ar fii potrivit destul de bine cu țe-
sătură frazei : «Oare nu-i de făcut vreo șiretenie, până mai este încă
vreme ?» E mai firesc «șmecherie» în vorbirea unui orășean, a unui
mahalagiu decât a unui țăran. Ivan, care slujise atât amar de vreme
in oaste, la oraș, îl putea, deci, folosi. Iată, prin urmare, un cuvânt
care la început am fi fost isp'tiți să-l socotim ca un neologism res
pingător și care, apoi, la o cercetare mai temeinică, dobândește în-
cuviințarea noastră. îndată ce n’am mai privit cuvântvl aparte, ci
în legătură cu vieața și cultura personajului, concluzia s’a
schimbat.
Neologismele lui Creangă
1887
In aprecierea rostului neologismelor, criteriile gramaticilor și
esteticienilor diferă, uneori, cu totul. Filologul privește cuvântul
singuratic, In el însuși, pe când literatul trebue să-l privească în
legătură nu numai cu urzeala frazei, ci și cu toată viața spirituală
a eroilor și cu mediul social din care ei lac parte. Cum vom putea
cere să grăiască la fel — nu numai ca stil, dar și ca lexic — Nică
Oșlobanu și mama lui Creangă, cu Pristanda și Veta lui Caragiale
sau cu Mihai și Sașa lui Duiliu Zamfirescu ? Sunt trei culturi, trei
psihologii, trei lumii diferite, cu trei stiluri și trei vocabulare di-
ferite.
In chip ideal, de bună seamă că neologismele trebue cu desă-
vârșire alungate din limbă. Dar soluțiile ideale nu se pot realiza de
obiceiu în practică. In orice caz, dacă prezența câtorva neologisme
își găsește o explicare în vorbirea cultă, ea devine de-a-dreptul
ridiculă în vorbirea pseudo-cultă și înseamnă o rătăcire cumplită
în cea populară.
lată-ne ajunși, în sfârșit, la cele trei capodopere ale lui
Creangă : «Moș Nichifor Coțcarul», «Harap Alb» și. «Amintiri din
copilărie». Aci chestiunea neologismelor devine pe de o parte foarte
ușoară, pentrucă numărul lor este nespus de mic, pe de alta foarte
grea, pentrucă fiecare neologism pune o problemă de estetică li-
terară, nu numai una de filologie.
Nu trebue să uităm câtuși de puțin faptul că într’o adevărată
operă de artă, fiecare cuvânt înseamnă o frântură din însuși miezul
ei adânc și nepieritor, așa că cetitorii n'au dreptul să urnească o
slovă, necum un cuvânt întreg din structura ei..	,
Cele trei scrieri mai sus citate ale lui Creangă sunt opere de
adevărată artă, privite nu numai în cadrul literaturii române, dar și
în al celor streine. Problema neologismelor urmează să fie cerce-
tată cu deosebită grijă.
D. Jean Boutiere s’a rostit asupra ei într’un chip general : «On
ne releve guere dans l'oeuvre de Creanga qu'une douzaine de neo-
logismes, nombre infime, qui n’est aussi faible chez aucun autre
createur roumain». (Op. cit., p. 200).
Când e vorba să dea exemple, d-sa citează, jos, în notă, numai
șase neologisme: afront, carantină, corecf, cristal, desgust, de formă.
Care sunt celelalte și unde se găsesc ? D-sa nu ne spune nimic.
Ar trebui, de fapt, un filolog, care să facă o cercetare temeinică, cu
fișe sistematice. Până atunci, socotim că e mai cuminte să urmărim
fiecare operă deosebit.
Astfel, nuvela «Moș Nichifor Coțcarul» este lipsită de orice
1888
Emllian Constantinescu
întinare neologistică. Limba lui Creangă e neaoș românească. Ea
curge vie, sprintenă, firească. Nici jupâneșica Maica, deși e streină
și orășeancă, nu rostește vreun cuvânt mai nou sau mai rar. Ce
bine-i spune Moș Nichifor : «Parcă ești una de-a noastră».
Găsim câteva cuvinte cari au înfățișare de neologisme, dar nu
le putem socoti ca atare, căci ele sunt vechi în limbă și au pă-
truns pe altă cale decât cea literară. Așa, de pildă : marfă, chilotă,
spițerie, orândă, pojarnicii, care-și trag obârșia din limba sârbă, v-
greacă, neogreacă, ruteană sau cehă. Toate aceste cuvinte s’au a-
mestecat și s’au topit în mijlocul cuvintelor populare românești, că-
pătând chiar o anume înfățișare băștinașă. Ca să ne dăm seama de
simțul artistic al lui Creangă, să ne gândim, din punct de vedere
literar, ce urît și ciudat ar fi sunat cuvinte ca «farmacie» sau «pom-
pierii», în vorbirea unui țăran încărunțit ca Moș Nichifor, din fun-
dul Moldovei.
Tot la fel de curată este limba lui Creangă și în basmul «Ha-
rap Alb». Numai dacă i-ar căuta cineva pricină cu orice preț, ar
putea aminti cuvinte și expresii ca : leu paraleu, pulbere, n'aveți
știință sau să împlinească voința, cari sună oarecum a grai cărtu-
răresc și pentru cari, Creangă avea cuvinte corespunzătoare în gra-
iul popular.
Un cuvânt ca «mantaua» e și mai puțin surprinzător, pentrucă
deși e strein — din franceză ori, mai de grabă, din polonă — scriito-
rul îl redă într'o locuțiune anumită : «Vă veți găsi mantaua cu
mine», ceea ce dovedește o adâncă pătrundere în limba noastră.
Dimpotrivă, mai supărător pare a fi «gherghiriu» — turc. Kiavghir
— care se aude așa de rar, încât nu-1 putem socoti ca un altoi ling-
vistic temeinic prins. Cât privește «pedestru» — «decât cu așa cal,
mai bine pedestru» — amintit mai întâiu de G. Weigand ca neolo-
gism (Ion Creanga's Harap Alb, Leipzig, 1910, p. 131), are poate mai
multă dreptate d. Boutiere, care-1 șterge din lista neologismelor,
deoarece se găsește la Varlaam și Dosoftei. E cu neputință de cre-
zut că I. Creangă a aruncat acest neologism, fără rost, atunci când
avea adverbul «pe jos». «Pedestru» nu poate fi prea strein nici vor-
birii populare, unde «pedestrime» se aude destul de des.
Un cuvânt cu înfățișare de neologism este «farmazoana» pe
care Creangă îl repetă în trei pagini diferite. Obârșia sa e fran-
ceză, dar la noi> a venit, de bună seamă, pe cale rusească. loan
Creangă l-a putut întrebuința însă, deoarece cuvântul este destul de
vechiu în limbă și pentrucă se găsește și în alte basme. Dar Creangă
mai are încă ceva în sprijinul său : în urzeala cuvântului «farma-
zonă» a intrat și un element neaoș românesc, căci el a fost apropiat
Neologismele lui Creanga
1889
cu înțeles de «farmec» ,de unde înțelesul de «vrăjitoare». «Farma-
zoană» nu este, așa dar, un neologism propriu zis, ci o etimologie
populară. Creangă mai are în sprijinul său și un argument de natură
psihologică și literară. El numește «farmazoană» pe șireata și poz-
nașa fiică a împăratului Roșu. Dacă ar fi numit-o «vrăjitoare», acest
termen nu s’ar fi potrivit așa de bine cu vârsta tânără a fetei șî
cu firea sa neastâmpărată, — vrăjitoria fiind, în deobște, o înde-
letnicire a bătrânelor, Dacă privim, deci, cuvântul în legătură cu
viața sufletească și situația eroinei în cadrul întregei opere, Creangă
nu numai că nu va putea fi învinovățit pentru folosirea sa, ci dim-
potrivă merită a fii lăudat pentru simțul său psihologic și talentul
său literar.
Se cuvine să ne oprim ceva mai mult la «Amintiri din copilă-
eir», și să cernem cu băgare de seamă limba scriitorului. Spre a nu
lungi lucrarea peste măsură, vom încerca să facem câteva grupe
lexicale deosebite.
Iată, de pildă, un șir de cuvinte de obârșie streină, ca : gr.
dihonie, glagore ; germ, răbueală ; ung. musai, batăr, cari ar fi pu-
tut fi socotite cândva ca neologisme. Vechimea lor în limbă le ia,
insă, acest caracter, deși Creangă putea folosi tot așa de bine :
vrajbă, pricepere, unsoare, neapărat și măcar, fără ca stilul și limba
lui să piardă ceva în frumusețe și expresivitate. Dar, atunci, n'ar
însemna oare că silim pe scriitori să-și restrângă, în chip nefiresc,
vocabularul ? N'ar fi o greșală din partea noastră să ne ameste-
căm prea mult în procesul de creațiune al operelor ? Linguiștii, ca
și criticii, pot da directive generale, dar ei nu pot impune canoane
și hotare apăsătoare, ce ar îngrădi prea mult libertatea scriitorului.
Altfel, valoarea operelor va fi micșorată și din punct de vedere es-
tetic, dar și din punct vedere lexical.
Dacă am privi cuvinte ca «aghios» și «ieiterie» ca grecisme și
am voi să le alungăm din graiul lui Creangă, n’am răpi limbii noas-
tre expresii așa de plastice și minunate ca următoarele din Amin-
tiri: «Ei măi băeți, ia amu trageți la aghioase, zise un plăeș» sau:
«Na, satură-te de cireșe ! De-amu să știți că ți-ai mâncat lefteria
dela mine, spânzuratule» ?
Din seria celor șease neologisme citate de d. Jean Boutere
trebue șters și cuvântul «corect». Altfel, am fi siliți să adaugăm și
arfa, anaiizul, sintezul, pronunție și toate «celelalte bâzdâgănii»,
cum le numește Creangă, deoarece toate aceste neologisme — cari
se răsfață pe cele patru, cinci pagini, unde ni se arată chinurile
bietului Trăsnea, cel tâmp, cu ciudățeniile gramaticii — simt fo-
losite de Creangă tocmai pentru a dovedii pacostea lor. Și, drept
1890
Emilian ConstantineleJ
vorbind, aceste cuvinte nici nu sunt neologisme adevărate, ci mai
de grabă termeni tehnici, științifici.
O grupă deosebită am fi ispitiți să alcătuim din cuvinte ca :
trătaji, aiiștat, volintiri, pedepsie, — toate de obârșie streină. Și,
totuși, am fi nedrepți dacă le-am privi ca neologisme, din pricina
vechimii lor în Limbă. Să ne gândim numai la «volintiriw, care din
limba franceză a trecut în cea rusă și apoi în română, unde s'a în-
cetățenit acum o sută și mai bine de ani. «Volintirii» erau volun-
tarii înrolați în armata lui Ipsilante, în timpul Zaverei.
Dar mai este și altceva pe lângă vechime. Toate aceste cu-
vinte streine, intrând în limba română, au suferit o anumită prefa-
cere. Ele s’au mlădiat după legile fonetismului nostru și au căpă-
tat o înfățișare oarecum românească. Mai mult decât atât ■ un cu-
vânt ca «pedepsie» (fr. epilepsie) a fost refăcut prin etimologie po-
pulară după «pedeapsă», căci o boală așa cumplită era socotită ca
o pedeapsă a cerului. Nu mai e vorba, prin urmare, de un simplu
împrumut, ci de un fel de altoire lexicală în limba noastră, întru-
cât cuvântul nou s’a legat organic de unul străvechiu. Am mai
putea oare îndepărta asemenea cuvinte «înrădăcinate în limbă», cum
spunea Maiorescu, chiar dacă unul ca «afiștat» se aude așa de rar
și sună așa de supărător, în forma populară pocită ?
In ce privește cuvântul «ereticie», credem că n'ai trebui tre-
cut printre neologisme, cum îl redau unele dicționare. Avem cel
puțin trei dovezi de partea noastră. Ereticie nu poate fi înlocuit cu
«rătăcire», deoarece e vorba de o rătăcire anumită, în materie re-
ligioasă ; este o nuanță specială, care-i dă înfățișare de termen teh-
nic. In al doilea rând, cuvântul «ereticie» .este nespus de vechiu :
se găsește în pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Și, în
sfârșit, Creangă îl folosește, când reproduce vorbirea învățatului
stareț dela mănăstirea Neamțului, Neonil: «Căci toate celelalte
învățături sunt numai n'ște eretici, cari mai mult amărăsc inima
și turbură sufletul omului». Chiar dacă filologii, cari privesc cu-
vântul singuratic nu l-ar diesvinovăți pe Creangă, o fac aceasta Ete-
rații, cari privesc cuvântul în legătură cu sufletul, cultura vorbi-
torului și cu împrejurarea în care s'a rostit.
«Carantina», unul din cele șase exemple de.neologisme citate
de d. Jean Boutiere, ar fi mai nimerit să-l ștergem, căci este un ter-
men tehnic cu neputință de înlocuit. De altfel nich d. Candrea, în
dicționarul enciclopedic al «Cărții Românești», nu-1 înseamnă ca
neologism. Cel mult am fi putut cere lui Creangă să-l înlăture, prin
Neologismele lui Creangă
1891
înlocuirea comparației : «...am stat într o fumărie de baligi, ca la
carantină».
înșirăm, acum, cele câteva neologisme propriu zise, cari nu-și
găsesc niciun rost in limba așa de curată a lui Creangă și pe cari
el le-ar fi putut înlocui prin cuvinte neaoșe românești, fără nicio
pagubă pentru adevărul gândirii și frumusețea expresiei : revizie,
de formă, cristal, afront, bagateluri.
Pe cel dintâi, «revizie», bănuim că Ion Creangă îl va fi soco-
tit ca un cuvânt tehnic, din lumea bisericească și administrativă :
«.... și câte soboare și revizii de fețe bisericești și politicești». Era,
însă, destul de potrivit și «cercetări».
«De formă» este o pată în limba lui Creangă : «Pe la școală
mai dam noi așa câteodată, de formă». Avea la îndemână o expresie
așa de minunată ca «de ochii lumi.i !» Se pare că era un neologism
cu care Creangă se obișnuise mult, căci el revine încă odată în
«Amintiri», sub altă înfățișare, rostit de bătrânul harabagiu Moș
Luca, ceea ce e și mai surprinzător : «Ce să zic, dascăle Zahania,
știm noi cum vi-s formele ?»
Ne miră, iarăși un neologism ca «cristal», în comparația :
«Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare ș.
limpede ca cristalul....», cu atât mai mult pe cât Creangă ar fi putut
folosi forma populară așa de răspândită «cleștar», ceea ce i-ar fi
micșorat vina. Ea e întrebuințată adesea de Delavrancea și ch:ar
acum de un tânăr poet modern, d. Cicerone Theodorescu, ca titlu
al unui volum de versuri.
Cel mai supărător dintre toate neologismele lui Creangă ră-
mâne «afront» : «....dar lui Mogoragea nu-i eșia dela inimă afrontul
ce i-1 făcuse Pavăl» Sună și azi așa de urît acest franțuzism, chiar
in vorbirea unui cărturar sau orășean 1 Are o nuanță de mahala-
gism, care lipsește cu totul vechilor cuvinte românești «ocară» sau
«înfruntare», pe care Creangă este cu neputință să nu le fi cu-
noscut.
La fel de supărător ni se pare «bagateluri». Contextul în care-I
găsim ne arată că Ion Creangă nici nu i-a cunoscut exact înțelesul
cel adevărat sau, dacă l-a cunoscut, el l-a folosit, totuși cu un în-
țeles nou, schimbat: «Galbeni, stupi, oi, cai, boi și alte bagateluri
de-al de aceste prefăcute în parale, trebuea să ducă dascălii po-
clon catihetului dela fabrica de popi din Fălticeni...». «Bagateluri»
înseamnă lucruri de puțină valoare, nimicuri, deci folosirea lui ca
termen general pentru galbeni, stupi, oi, cai, boi este fără noimă.
II putem explica și primi numai într'un singur caz : dacă dăm frazei
1892
Emilian Conitantinescu
un înțeles ironic și credem că aceasta a fost in gândul lui Creanga.
Folosirea neologismului rămâne, însă, în sine supărătoare și vino-
vată. Dar de ce să fim chiar așa de aspri ? «Quandoque bonus dor-
mitat Homerus I»
Am căutat, cum s'a văzut, să găsim totdeauna o explicație —
fie ea filologică, psihologică sau literară — neologismelor cari au
scăpat uneori de sub pana măeastră a lui Creangă. Acolo unde vina
a fost prea mare — în patru, cinci cazuri — nu l-am cruțat, oricât
s-tânjenire sufletească am fi simțit, căci n'am uitat o clipă ce de-
părtare este dela noi la genialul creator de artă din Humulești.
Problema neologismelor la Creangă a fost urmărită rând pe
rând în scrierile sale neliterare și apoi în operele literare propriu
zise. Merită luarea aminte faptul că numărul cuvintelor streine nes-
pus de mare în cele dintâi, scade pe măsură ce ne apropiem de cele
din urmă, cu deosebire de capodoperele poetice.
Mijloacele de expresie sunt, la Creangă, cu totul deosebite în
vorbirea obișnuită și în vorbirea literară. Mai presus de orice teorii
savante, instinctul artistic și bunul simț critic l-au călăuzit pe scrii-
tor în alegerea și folosirea celor mai curate cuvinte și celor mai
pitorești expresii ale graiului românesc.
In lupta aceasta pentru păstrarea și prețuirea lexicului neaoș
românesc, scriitorul moldovean a dovedit o rară și înaltă conștiință
artistică. Mai surprinzător decât toate este, însă, faptul că această
conștiință artistică a răsărit în chip firesc, dintr'o pornire lăuntrică,
nu dintr'o searbădă imitație a vreunei doctrine sau școale literare.
Din atmosfera critică și literară a «Junimii» și, mai ales, a criticei
maioresciene va fi dobândit Creangă respectul pentru desăvârșirea
deplină a formei, dar chiar în afară sau mai presus de ea, trăiau în
sufletul său anumite predispoziții tainice și adânci. Acestea-1 în-
demnau pe calea cea bună.
Chiar dacă Ion Creangă scria cu chin și trudă, cum mărturi-
sesc manuscrisele și contemporanii săi, limba operelor sale nu se
resimte întru nimic de aceste aspre strădanii, așa de naivă, de fi-
rească și de spontană se înfățișează cetitorilor.
Nici canoanele vreunei Academii și nici cine știe ce mode
literare trecătoare nu impuneau scriitorului moldovean disciplina
stilistică și linguistică ; ea răsărea dintr'o nevoie lăuntrică, dintr’o
alcătuire sufletească deosebită. Disciplina artistică era la Creanga
organică, nu împrumutată.
De bună seamă, scriitorul moldovean a fost ajutat de faptul
că lumea basmelor și amintirilor sale e o lume aparte. Eroii simt ță-
rani din Moldova de sus și i-a fost destul de ușor autorului să ni-i
Neologlimele Iul Creangi
1893
arate vorbind în graiul lor strămoșesc. Recunoaștem că deslegarea
problemei ar fi fost cu mult mai gingașă, dacă eroii ar fi făcut parte
din altă clasă socială sau altă categorie intelectuală.
Și, totuși, chiar pentru zugrăvirea lumii sale de țărani în culori
simple și firești, Creangă a avut de luptat cu destule greutăți. Așa
cel puțin ne dovedesc listele de cuvinte, găsite printre hârtiile sale,
din cari s’au publicat câteva extrase. Ele ne arată că și Creangă se
străduia să găsească cuvântul cel mai potrivit și cel mai curat, în-
locuind adesea neologismele ce-i veneau sub condeiu, în cea dintâi
clipă, cu cuvinte vechi sau populare. De câte ori nu cetia prieteni-
lor sau Tincăi Vartic unele pagini, până le dădea forma desăvârșită !
Câte ștersăturii și adăugiri cuprind manuscrisele sale !
Să nu ne închpuim cumva că Ion Creangă avea, prin obârșia
și învățătura sa, un vocabular sărac în neologisme. El nu mai ră-
măsese de mult țăranul simplu de odinioară. Iși asimilase o cultură
destul de bogată nu numai în seminar și școala normală, dar și prin
lecturi particulare. De puțină vreme, s'a găsit o ladă cu vreo cinci-
zeci de volume rămase dela el ; multe din ele sunt cărți franceze și
germane. Contactul cu «Junimea» și cu Eminescu, apoi, nu se putea
să nu-i ridice nivelul cultural și, deci, și cel lexical.
Dar tocmai spre sfârșitul vieții, când cultura sa e mai bogată,
tocmai atunci limba sa cuprinde cele mai puține neologisme. Nu
este, oare, aceasta o dovadă hotărîtoare că — pe lângă instinct ar-
tistic și bun simț critic — Creangă a avut o înțelegere limpede a
problemei neologismelor ?
De aceea, socotim că am fi vinovați, astăzi, dacă am rămânea
nepăsători la năvala streinismelor și n’am lupta împotriva lor, lup-
tând adesea chiar împotriva noastră. Ne-am obișnuit așa de mult
cu ele, încât ne trebue o trudă îndărătnică și aprigă, spre a le a-
lunga, atunci când nu e neapărată nevoie de ele. Am adaus această
ultimă condiție, căci nu trebue să pierdem dreapta cumpănă a ju-
decății, chiar dacă am supăra pe unii scriitori și publiciști, cari s’au
ridicat, azi, — și pe bună dreptate, în fond — ca apărători ai gra-
iului strămoșesc. Este o cumplită rătăcire primirea fără nevoie a
tuturor neologismelor, dar este o rătăcire și alungarea tuturor, fără
cernere și fără noimă. Dacă graiul lui Creangă — cel mai curat din
al tuturor scriitorilor noștri — cuprinde și el câteva neologisme,
aceasta înseamnă că înlăturarea lor până la pieirea desăvârșită e
aproape cu neputință. Unele s'au prins așa de puternic și s’au mlă-
diat așa de blajin după firea limbii noastre, încât par niște altovuri
naturale ale fondului lexical străvechiu. Altele redau idei cu totul
1894
Emilian Conslantinescu
necunoscute până acum, datorite propășirii culturale, științifice și
literare, încât suntem siliți să le primim.
In privința aceasta, Titu Maiorescu a scris câteva rânduri cari
ar merita să fie mereu amintite :
«Cuvintele (afară de termenii tehnici, cari sunt indiferenți și
de aceea sunt și cosmopoiiți) nu se nasc și nu se înrădăcinează din
distilarea rece a reflecțiumi, ci din căldura sentimentului. Neolo-
gismul se lipește de organismul unei limbi sub fierberea emoției.
Exaltarea religioasă, aprinderea revoluționară, mișcarea poetică a
unui întreg popor sau a unei părți însemnate din el, — iaca isvorul
de viață al cuvintelor nouă ce și le însușește o limbă». (Critice,
voi. II, p. 177).
Titu Maiorescu care a luptat, în deobște, împotriva neologis-
melor, lămurește, aci, împrejurările și condițiile în care ele pot fi
primite și asimilate.
Intre atitudinile extremiste, între «puriști» și «cosmopoiiți», e
bine să alegem calea mijlocie, care e totdeauna cea mai sănătoasă.
Doar «in medio stat virtus».
Dela război încoace, am împrumutat destule, prea multe strei-
nisme, cu rost și de cele mai multe ori fără rost. E timpul să ne
oprim și să luptăm dârz împotriva lor. Geniul limbii noastre are,
fără îndoială, destulă vigoare în el însuși spre a isbuti să le înde-
părteze sau să le asimileze. Totuși o anumită străduință din par-
tea acelora cari au menirea și darul de a îndruma năzuințele graiu-
lui nostru spre culmea înaltă a creațiunilor de artă nepieritoare, nu
este zadarnică. Opera lui Creangă rămâne, in această privință, o
pildă vrednică de urmat.
Emilian Conslantinescu
ION CREANGĂ^ARDELEANUL
(De unde, de când și de ce au venit strămoșii lui Creangă din Ar-
deal în Moldova)
Originea familiei lui Ion Creangă, și după tată, dar mai cu
seamă după mamă, este recunoscută ca ardelenească de toți bio-
grafii săi ca Leca Morariu, Njcolaie Țimiraș, Jean Bautiere și alții.
Primul, care ne-ai dat relații despre această orgine, a fost însuși
Creangă ; el ne spune în «Amintiri d.n copilărie» că bunicul său
după mamă, David Creangă din Pipirig, a venit d:n Ardeal, împre-
ună cu tatăl său și) trei frați, cam pela 1789. Creangă a cules infor-
mația diin gura bunicului său, care povestea aceasta pela 1849, când
era să-l ducă pe nepotul Nică la școala lui Alecu Bailoș dn Broș-
teni. Socotită din momentul povestirii, venirea aceasta s'a întâm-
plat «acum șasezeci de ani trecuți» (1849), deci cel mai târziu pe la
1789. Acelaș Davtd mai povestea că «Mitropolitul Stamati 1 era
oleacă cimotie cu noi de pe Ciubuc Clopotarul dela mănăstirea
Neamțului», bunicul mamei lui Ion Creangă : Smaranda, (Amin-
tiri I).
Acest Grigore Ciubuc venise în județul Neamț după Stamati
și «tot din Ardeal știa puțină cartie», cași1 David, care spunea despre
el că «a pribegit de acolo ca și noi; s'a tras cu bucatele încoace ca
și! moș Dediu din Vânători și alți mocani din pricina păpistășiei
maii mult, pe cât știu eu» (ibidem).
Despre acest Grigorie Ciubuc, personagiu oarecum fantastic,
după înfățișarea ce i-a dat-o Ion Creangă — șb contemporan par'că
cu legendarii ciobani din «Miorița» și cu «Ciubăr Vodă» — ne a-
mihtesc și câteva rânduri d.n povestirea «Moș Nichifor Coțcarul»,
vestitul harabagiu din mahalaua mocănească a Țuțuenilor 2 din
Târgul Neamț.
Din Amintirile lui Creangă și din constatările biografilor săi
vedem că județul Neamț a fost populat cu vremea de mulți Arde-
leni, porecliți : Țuțueni, Mocani sau Ungureni, pe cari Ion Creangă
îi caracterizează astfel: «mănâncă slănină râncedă, se țin de coada
oilor, lucrează lână și’ sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloiu».
(Am’ntiri, III). Acest ton satiric se găsește și în strigăturile popu-
lare din Moldova subcarpat:că și în ele se exprimă deregulă dispre-
1 lacob Stamati, de origine ardelenească, devine episcop al Hușilor la 1782
și mitropolit al Moldovei la 1792. Moare la 1803.
2 Porecla, numirea satirică de «Țuțuiam se dădea câteodată în masă
locuitorilor unor sate întregi, probabil așezări mocănești, ca d. e. celor din satul
Tarnița-Tecuci, cum ne informează N. Densușianu. citat din Ovid D. în «Vieața
păstorească in poezia noastră populară». 1923. voi. II. pag. 64.
14
1896
Livlu Marian
țul și chiar ura contra ciobanilor pripășiți din Ardeal, a Ungure-
nilor s.
David Creangă nu ne spune, ce pricină anume l-a silit pe el
și ai săi să părăsească Ardealul și să vie în Pipirigul Moldovei.
Arată însă pricina, când ne vorbește despre Ciubuc Clopotarul :
«din prJcina păpistășiei mai mult», ceea ce denotă că au fost sau
au putut fi și alte pricini. Printre acestea credem că pot fi socotite:
revoluția lui Horia din 1784, dată foarte apropiată de cea indicată
de David ; apoi o a treia priicină și cea mai probabilă, dacă nu chiar
pentru Crengești 4, atunci pentru mulți alți Mocani și Țuțueni, a fost
fără îndoială, în vremea maii veche, transhumanța păstorească, mi-
grațiunea care avea de scop un interes personal-economic: asigura-
rea unor pășuni întinse și bogate în nutrețul necesar pentru «bu-
cate». Faptul că Grigorie Ciubuc era un «mocan» și încă unul foarte
«cuprins» ne servește ca indicație sigură că ven:rea lui în Mol-
dova a fost o simplă schimbare a locului de pășunat, o transhu-
manță păstorească obișnuită, ca toate celelalte ale Mocanilor arde-
leni, ce descălecau în Moldova. Ciubuc a descoperit plaiurile dorite
în Munții Neamțului, a venit și s'a așezat acolo cu toată bogăția sa
gospodărească : «s’a tras cu bucatele încoace, ca și moș Dediu din
Vânători, și alți mocani... de s’au umplut munții de turmele și ta-
mazlâcurile lui» (Amintiri, I). Cuvântul «bucate», când este folosit
numai la plural are peste tot în Moldova înțelesul de : mâncări gă-
tite, feluri de mâncare, cereale-grâne, nu însă și pe acesta specific
ardelenesc — păstoresc de: vite, în special vite albe, comute, ca
d. e. vaci, boi, oi, capre, înțeles ce s’a răspândit și păstrat numai
pe versantul nord-estic al Carpaț’lor moldoveni, în munții Vrancei,
O tuzului, Tarcăului și Bistriței din județele: Putna, Bacău, Neamț,
Baia-Suceava.
Acești mocanii, din cari descindeau probabil și Crengeștii noș-
tri, aveau «imense turme de oi, dar și de vite și cai, cari treceau
munții pentru hrana îmbelșugată a câmpiilor d n Țările române» 5.
Aceste turme erau de regulă «proprietatea Românilor arde-
leni dela graniță: Mocani, Mărgineni sau Țuțueni (din jurul Sibiu-
lui), din ținutul Hațegului sau Făgărașului» 8.
într’un document dela sfârșitul veacului al XVII-lea se găsește
jalba unuii păcurar d<n județul Suceava, anume Mihăilă Călbază,
3 Vezi Ovid Densușianu. op. cit., voi. II, pag. 24.
4 Forma plurală «Crengii» (la Lucian Predescu) este nefirească și con-
trară spiritului limbii române, care face la numele onomastice, ce se termină la
singular în -a, -ă și -ea, pluralul în ești sau -enl ca: Sturzeștl, Brânzenl, Șen-
drești, etc.
5 Ștefan Meteș: «Păstori ardeleni în Principatele române». Arad, 1925,
pag. 18.
« Ștefan Meteș, Op. cit., pg. 18. «Țuțuenii sau Mărginenii se numesc lo-
cuitorii din Săliște, Rășinari, Poiana, etc., tot foști mari economi de oi,
care cutreerau munții și câmpiile prin România, Basarabia, până în Caucaz».
(Ovid Densușiann, op. cit voL I, pg. 118).
Ion Creangi-Ardeleanul
1897
împotriva unui cioban ungurean, venit de dincolo, care a tăiat pe
doi păcurari bârsani, în urma unei carte dela un loc de pășunat pe
muntele Măierușu 7.
Nicolae Vodă Mavrocordat dădea la 2 Septembrie 1710 po-
runcă slujbașilor săi, să aibă grijă de cei doisprezece păstori ai no-
bilului Ștefan Daniel din țara ungurească, străini și vec ni : «să
aveți a le da foarte bună pace lor și bucatelor Dumisale», cari veni-
seră în Moldova la «pășunare» 8.
Târgoveții din Oșorheiu, în luna lui Mai a anululi 1725 «își
vărau cirada sau ciurda de bucate: vaci, cai, în muntele Ocnei» *.
Se pare că avem aici a face cu o confuzie de nume, întrucât Oșor-
heiul este o localitate măruntă, situată tocmai în îndepărtatul B.hor,
lângă Oradea-Mare, pe când Odorheiul, târg în toată puterea cu-
vântului, de lângă Miercurea Ciucu'lui este în imediata apropiere a
graniței Ardealului cu Moldova.
La 1 Martie 1740 Domnul Moldovei Grigorie Ghica acorda un
privilegiu «pentru rândul Bârsanilor, ce sânt așezați în țară la
Putna și la Bacău» 10.
Un document de'.a sfârșitul veacului al XVIl-lea vorbește des-
pre o bătai'e între păstori bârsani în localitățile Soveja șh Cașin din
Munții Putnei u.
Intr'un document dela 1751 se găsesc dispoziții, luate de Gri-
gor:e Ghica Vodă, privitoare la ciobanii străini (Sași și Ungureni),
veniți cu turmele lor la pășunat, iernându-le sau vărându-lie: «sânt
unii din Ardeleni, cari își aduc oile la pășune în pământul țării
vara... și toamna, la vremea oieritului, nu scoboară oile la baltă,...
ci, pentru ca să nu plătească oferitul, nu scoboară oile la baltă,... ci,
se întorc cu oile în Ardeal» 12.
«Pe Mocanii sau Ungurenii oieri îi întâlnim răspândiți prin
diferitele județe (ale Moldovei), plătind rupta lor la vist:eriea dom-
nească din Moldova», ca de pildă în comuna Dulcești, din județul
Neamț, ps lunile August și Septembrie ale anului 1763 13.
Darea pe oi, «goștina» era fixată pe vremea lui Constantin
Mavrocordat «din 10 bucate un leu», adecă un leu pentru zece oi.
7 N. lorga. Studii și documente, V, 511. Omorul se săvârșește deci cam în
timpul în care s'a fixat geneza «Mioriței»: secolele XVI sau XVII.
8 Ștefan Meteș, op. cit. pag. 28.
8 idem, pag. 27.
io Ștefan Meteș, op. cit. pag. 71.
u N. lorga, op. cit. VI 6. 388.
12 N. lorga, op. cit. V, 157—158.
is Ștefan Meteș, op. cit. pag. 71. Rupta este darea personală, pe avere; cel
care o plătește se numește ruptaș. Darea oerilor se numea obișnuit: oierit sau
goștină (din slavonescul gore: munte) adecă dare pentru pășunatul în munți.
Goștina sau oieritul se pomenește și într'un document din condica lui Constan-
tin Mavrocordat, unde cetim: «dela Ungui-enii străini, ce ar fi trecut cu oile
lor din țara ungurească aice în țară, iarăși să aibă a le lua goștină... fiind oameni
străini. (N. lorga. op. cit. VI, 313).
1898
Liviu Marian
Astfel o plăteau «Bârsanii', Câmpulungenii, Vrâncenii și alții, oricine
se va afla cu oi aice în țară» u.
Viața acestor mocani pribegi nu era tihnită și fără griji, ci
plină de greutăți, amărăciuni și uneori mari primejdii. Astfel se
pomenește de un viscol cumplit, ce a bântuit în Munții Moldovei la
18 Martie 1808, când a murit un număr uriaș (peste jumătate mi-
lion!!) de «bucate» de ale bieților mocani, cu totul neputincioși față
de o așa strașn că și nemaipomenită stihie, ca aceea a viscolului,
care a ucis fără osebire: oi, boi, vaci, viței, cai și iepe 15.
Dintr'o poruncă a Divanului Munteniei din 20 Iulie 1811 a-
flăm că «...se apropie vremea, când încep a se popri în țară Țuțu-
eni» 16. Drumul Mocanilor-Țuțuenilor dela munte la câmpie (co
borîrea) și de acolo la baltă și Dunăre se făcea toamna, pela Sfânta
Măria mare, iar cel dela șes spre munte (urcarea) primăvara, pela
Sfântul Gheorghe, cu alte cuvinte, turmele iernau la câmpie și baltă
și vărau la munte,
La trecerea lor în Principale mocanii, proprietari de turme, nu
plăteau vamă pentru «bucatele lor de casă», iar, când se înapoiau
acasă dela pășunat, grănicerii moldoveni aveau totdeauna grijă «să
nu treacă în Ardeal bucatele altora cu a lor» ’7.
Ciubotarii, din cari descindea după tată Ion Creangă, nu erau
de felul lor «ciubotari» de meserie, ci țărani-plugari, cari cuTilivau
cereale, dar se ocupau și cu negustoria de sumane, confecționate
din lână de oaie, ceea ce presupune că acești «răzăși fără pămân-
turi» mai păstrau ceva din trecutul lor mocănesc, ocupația oieritu-
lui, deși' în proporții mult mai reduse, dupăce (maicuseamă dela
Cuza Vodă încoace) a început lucrarea mai intensivă și rațională
a pământului și strâmtorarea câmpiilor vaste de pășunat, de odi-
nioară.
In orice caz din Amintirile lui Creangă ne vorbește nu atât
păstorul de oi. nomad, ci maicuseamă cel sedentar, devenit acum
mai mult țăran-plugar, care s'a legat de bucata sa de pământ, oricât
de puțin și sărac ar fi fost el; omul, care a prins rădăcini, puternice
într'un loc, de care s’a legat pe vecie. Acest pământ îi este drag și
scump răzășului. nemțean și el ține la dânsul și! când îi merge bine
și când îi merge rău. De el se deșii pește cu foarte mare greutate
și numai silit de împrejurări vitrege și vajnice, cărora nu li-se poate
împotrivi, ca de pildă: năvălirea unei oștiri dușmane, holera, foa-
metea, slujba ostășească ș. a.
Soarta răzășdor moldoveni din părțile Neamțului a fost la fel
cu a Mocanilor pribegiți de dincolo, de regulă foarte bogați și cari
14 N. lorga. op. cit. VI, pag. 311
•r> Ștefan Meteș, op. cit. pag. 83.
18 Ștefan Meteș, op. cit. pag. 72.
17 despre tatăl lui Ion Creangă cetim in Amintiri (cap. II) : «...l-am văzut
umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e ne-
gustoria
Ion Creangă-Ardeleanul
1899
arendau moșii întinse în Principate, în special în Dobrogea, Ialomița
și Bărăgan. Unii dn Țuțueni, sil.ți cu vremea de împrejurările de
traiu tot mal grele «au îmbrăț.șat agricultura și negustorea, pără-
sind păstoria atât de rentabilă» 18.
Pe mocanul-păstor îl stăpânește, în deosebire de răzăș, un pu-
ternic dor de ducă, de pribegie, caracteristic vieții, în veșnică miș-
care și neastâmpăr, a nomadului. Numai așa se explică faptul cum
de-au putut ajunge Mocanii noștri în migraț.unile lor tocmai la
coasta Adriaticei (în Dalmația), în sudul Traciei, în Crimeea și chiar
Caucaz.
Ion Creangă ne mărturisește că s'a învoit cu drag să se ducă
la învățătură la Folticeni, localitate mult-puțin aprop.ată de Humu-
leștii săi. Dar, când a fost vorbă să fie trimis în vara anului 1855
la Socola din Iași, distanța mare «de șase poște, lungi, și obositoare»
(vreo 106 km. deci cam de trei ori distanța Humulești-Folticenil),
s’a împotrivit mult și. cu îndârjite, a vărsat lacrimi amare 19, ba a
amenințat chiar cu călugărirea, ca doară-doară nu va fi scos din
satul său drag și trimis în străini !
Aproape întreg capitolul IV al Amintirilor lui Creangă cu-
prinde un imn cald și duios, înch.nat iubirii locului său natal. Iu-
birea aceasta sinceră, largă, izvorîtă dintr’o inimă curată de țăran-
plugar, ne-ar putea servi ca dovadă ind.rectă că Ion Creangă nu
avea sau, mai curând, nu mai avea în firea sa nimic din deprinderile
și sentimentele mocanilor nomazi, d.n cari cobora.
Nici după tată, nici după mamă Creangă nu pare deci să se
tragă din mocani sadea (păstori de oi, crescători de vite), ci mai
curând din țărani plugari, cari, după cum e firesc să fie în regiu-
nile muntoase, se ocupau paralel și cu creșterea vitelor, în special
a oilor, cel mai mare izvor de bogăție al muntenilor noștri, deregulă
săraci, cari abia se pot hrăni dn industnia lemnului 20.
Ascendenții lui Creangă ni sunt înfățișați ca răzăși, deci ca
proprietari de pământ, plugari prin excelență, fie fruntași, fie mij-
locași, fie câteodată chiar codași, sărăciți din vitregia vremurlor.
Ii vedem ocupându-se cu cultivarea păpușoiului, ovăsului, orzu-
lui, a cânepii; cu țesutul și torsul; cu negustoria de sumane; cu cel
de vite; cu oloieritul, brânzăritul, albinăr'tul și altele. In legătură
cu aceste multiple ocupațiuni ale răzeșilor munteni strâmtorați, ne
povestește Creangă că «...la Humulești torc și fetele și băeți’i, și fe-
meile și bărbații; și se fac multe giguri de sumani și lăi și de noa-
ten, care se vând și pănură și cusute; și acolo, pe loc, la negustori
armeni, — veniți înadins din alte târguri: Focșani, Bacău, Roman,
Târgu-frumds și de pe aiurea, — precum și pe la toate iarmaroa-
*
>8 Ștefan Meteș, op. cit. pag. 158.
i# «nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori, ziceam
eu, plângând cu zece rânduri de lacrimi». (Amintiri, IV).
2” La Broșteni, ne povestește Creangă, fata balcâză a Irinucăi «se ducea
cu tată-său în munte, la făcut ferestrea, și lucra toată săptămâna ca un bărbat
pentru nimica toată: doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau
scoate o mămăligă». (Amintiri, I).
1900
Uvlu Marian
cele, în toate părțile. Cu asta se hrănesc mai mult Humuleștenii,
răzăși fără pământuri și cu negustoria din picioare: vite, cai, porci,
oi, brânză, lână, oloiu, sare; făină de păpușoiu; sumane: mari, ge-
nunciere și sărdace; ițari, berneb ci, cămeșoaie, lă.cere și scorțuri
înflorite; ștergare de borangic alese și alte lucruri, ce le duceau Lu-
nea în târg de vânzare, sau Joia pe la mănăstirile de maici, cărora
le vine cam peste mână târgul». (Amint.ri, II).
Unii din ei, ca de pildă Țuțuenii din vecinătatea apropiată a
Târgului Neamț, mai aveau și câte o meserie specială, am putea-o
numi orășenească sau de sezon, ca de pildă: ciubotăr a, morăritul
(măcinatul păpușoiului), piuăritul (de sumani), olo.eritul (cu teas-
curi speciale pentru sămânță de cânepă și sâmburi de bostan), ha-
rabagiea, cărăuș.a și altele.
Pe Grigore Ciubuc, mocanul cuprins, îl vedem că toarnă, deși
nu este specialist de profesie, ocazional două clopote mari., imul
pentru biser.ca din Pipirig, altul pentru mănăstirea Neamțului 20 a.
Petrea, bunicul după tată al lui Ion Creangă, purta supranu-
mele de Ciubotariul, o poreclă, pe care o primise sau el sau un
strămoș al său, care a exercitat de fapt această meserie. Porecla
însă i-a rămas lui Ștefan, tatăl lui Ion, cu toate că nu era meseriaș
ci răzăș chiabur.
Odată ce este bine dovedită originea ardeleană a familiei
Creangă, ar rămâne să cercetăm și să stabilim:
1.	când a venit ea în Moldova ;
2.	de ce a venit și 3. din ce parte (localitate) anume a venit ?
Am văzut mai sus, când a venit: aproximativ pela 1789, dacă
admitem data fixată de David Creangă. Insă fiindcă acesta arată
«păpistășia» (adecă persecuțiile rel’gioase din partea catolicilor) ca
pricină a venirii! în Moldova, a lui Grigorie C iubuc, trebue să ad-
jnitem că această bejenie s'a întâmplat abia după 1700, anul în care
s'a declarat oficial Unirea unei părți a Românilor ardeleni cu bi-
serica Romei.
Am arătat că este probabilă și o altă pricină: cea a m:grați-
unii, transhumanței. păstorești: schimbarea locului pentru asigura-
rea pășunei oilor. Acest fenomen social este foarte vechiu și fără
îndoială exista încă pe atunci; apoi revoluția lui Horia dn 1784, de
care am amintit. Oricare ar fi fost cauza migrațiunii, emigrării sau
bejeniei strămoșilor lui Creangă, odată ajunși în Moldova și stabi-
liți acolo, ei au trebuit să se aclimatizeze solului, să se adapteze
nouilor condițiuni de vieață, cari au putut desigur provoca d ferite
transformări în tradiția și structura socială-culturală-relîgioasă a
familiei lor de obârșie.
Mai importantă ni se pare însă chestiunea locuim, de unde au
pornit ascendenți'! ardeleni ai lui Ion Creangă în Moldova, o pro-
blemă încă destul de obscură, care odată bine lămurită, ar putea ușor
limpezi și pe celelalte două chestiuni: a timpului și pricinei be-
jeniei.
30 a Vezi și Leca Morariu: «Drumuri moldovene», Cernăuți, 1925, pag. 78.
Ion Creangă-Ardeleanul
1901
Biograful lui Ion Creangă, N. Țilm raș, indică întemeetor
al famil.ei Creangă d n Pipir.g pe un anume Mihai. Din cei cinci
copii ai acestuia o fată, ioana, «s’a măritat cu un român transilvă-
nean anume Ion dela Brașov, care trecuse munții în urma revoluției
lui Horia și. se așezase în Pipirig. Ion dela Brașov a luat și el nu-
mele de Creangă după acela al soț.ei sale» 21.
Admițând această legendă ca un fapt adevărat, confirmat prin
dovezi, am avea ca punct de plecare al Crengeștilor Brașovul, pe
care îl putem admite, întrucât din Șcheiul Brașovului știm că
plecau oieri cu turmele în Moldova, unde erau bine cunoscuți 22. In
acest caz s’ar putea preciza și pric.na venirii: transhumanța păsto-
rească, dacă n'ar exclude-o informația aceluiaș biograf, care dă ca
pricină revoluția lui Horia. Pric’na aceasta ne pare totuși mai ve-
rosimilă, dacă ne gândim la faptul, care de altfel ar rămâne inex-
plicabil, că Icn dela Brașov și-a lepădat numele său de familie și l-a
adoptat pe țel a soției sale : așa putea să procedeze un refugiat po-
litic, care voa să i-se piardă orice urmă, pentru a scăpa de urmă-
rire iar ai săi de asupriri 2S.
Afirmația celuilalt biograf al lui Creangă, Lucian Predescu, că
familia „Ciubotarii" nu ar fi ardeleană, ci „de loc", adecă moldo-
venească, trebue respinsă ca nedoved.tă, greșită. Și greșite sunt în
consecință și conclusele sale cu privire la deosebirile de ocupație
și cultură, în urma cărora familia Ciubotariul ne este înfățișată ca
fiind «decăzută», adecă țărănească, iar cea a Crengeștilor «frun-
tașă», cărturărească 24, dar cari, totuși «au reușit să se înrudească
prin tatăl și mama povestitorului, dar abia când, decăzând familia
Creangă, feluil ocupațiilor și cultura nu mai constituiau o piedică» 2S.
Afirmația ultimă, cu toată aparența ei de logică și verosimi-
litate, contrazice totuși o realitate a vieții sociale ardelenești și
moldovenști d.n acele vremuri, pe care autorul pare să nu o cu-
noască, sau să o nesocotească. Familii curat preoțești, cărturărești,
n’au putut exista la început din simplul motiv că ele proveniau
toate din pătura țărănească, plugărească. Familii sadea preoțești nu
s’au putut întemeia decât cu vremea, când condițiile politice, sociale
și economice au perm s aceasta. Până atunci din una și aceiași fa-
mdie țărănească fruntașă ieșiau și popi (de regulă câte unul) și
gospodari., cari rămâneau la coarnele plugului. Nu poate fi deci
vorba despre o «decădere» nici chiar sub raport economic, material.
21 N. Țimiraș: «loan Creangă», București, 1932, pag. 233: «După spusele
celor mai bătrâni din neamul povestitorului».
22 Ștefan Meteș : op. cit. pag. 36 și 40.
23 Străin și fără avere, Ion dela Brașov a putut face acest gest și de ne-
voie, fiind silit de împrejurări «să se mărite» cu Ioana: Așa spun țăranii moldo-
veni în bătaie de joc despre flăcăii săraci, cari se căsătoresc cu fete bogate,
din alt sat, și trăiesc în gospodăria nevestii.
24 Lucian Predescu: «loan Creangă. Viața și opera», București, 1932, voi.
1, pag. 7.
25 idem, op. cit. pag. 8.
Î902
Llviu Marian
«Răzeșii făr' de pământuri» din Munții Neamțului și-au păstrat însă
mândria lor de coborîtori din plă.eșii lui Ștefan Vodă, cari au apă-
rat Cetatea Neamțului, și atunci, când erau siliți să schimbe sulița
ostășească cu cotul negustoresc, ca acel Ștefan a lui Petrea Cjobo-
tanuil, care, cu toată țărănia lui, era nob.l și la vorbă și ia fire și
care n'a scăpat așa pe negândite vorba cea mare : «Dac'ar fi să iasă
toți învățați după cum socoți tu, n’ar mai avea cine să ne tragă
ciubotele I» (Amintiri, I). Această părere nu neagă folosul culturii,
nu i se opune, ci enunță numai un principiu sănătos, cel al selec-
țiunii valorilor și al diviziunii muncii.
Predescu vede în acestea «efectele» unui «atavism» : «Pe când
tatăl povestitorului, Ștefan CiobotarDul, n’avea dram de cultură, nici
gust pentru ea, ba încă era refractar ei, mama scriitorului, Sma-
randa Creangă, avea înclinație vădită cătră cultură. Iată așa dar a-
tavismul : Ciubotarii fără cultură, tatăl scriitorului opunându-se ca
fiul să fie dat la școală ; Crengii (sic !) înclinați căitră cultură, Sma-
randa doritoare, ca fiul ei să fie făcut popă» 26.
Predescu a exploatat, credem, cunoscutul dialog aprins dintre
Ștefan și Smaranda 27, privitor la trimilterea la școală a fiului lor
Nică, prea tendențios, deci brutal și jicni tor pentru Ștefan, mai cu
seamă că a găsit un sprijinitor al susținerilor sale în persoana vor-
nicului David Creangă din Pipirig, bunicul lui Nică. Ceea ce ne
face să intervenim puțin în această discuție, pentru a stabili echi-
librul și odată cu el adevărul și dreptatea.
Este nevoe să pătrundem mai adânc, mai bine substratul psi-
hologic al acestui, dialog aprins, cu argumentări aprinse, egoiste și
sentimentale mai mult, din partea mamei, și argumente logice, po-
tolite, izvorîte din împrejurările reale ale vieții familiare și gospo-
dărești.
Dacă Ștefan «nu știa boabă de carte», cum îi reproșa «ahot-
nica» Smaranda, în schimb atât ea cât și tatăl ei David știau nu-
mai să citească. David în apologia destul de frumoasă, ce o face
cărții și. care continuă tradiția culturală a cronicarului Miron Cos-
tin, scapă totuși și o vorbă, care îi trădează interesul egoist, din
care ia apărarea cărții: «De douăzeci și mai bine de ani, de când
port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul.
Ce folos că citesc orice carte bisericească, dacă nu știi a însemna
măcar câtuși de cât, e greu. Insă de când mi-au venit băeții dela în-
vățătură îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic
și eu că poți duce vorniciea pe vieață, fără să te simți». David vor-
nicul a avut așa dar ocazie în vieață să aprecieze practic foloasele
învățăturii, care îi lipsea în conducerea vomiciei și care cere învă-
țătură.
Smaranda era o femeie «bisericoasă de s a dus vestea», spunea
Ștefan soțul ei, și aceasta nu dovedește numai decât înclinări cultu-
rale, ci mai curând religioase. Pe ea o neliniștește mai mult grija
26 L. Predescu, op. cit. voi. I, pag. 8.
27 din «Amintiri», I.
Ion Creangă-Ardeleanul
1903
de «suilet» și o îngrozește perspectiva muncilor «iadului» 1 Căci ne
spune chiar ea : «Măi omule, măi ! Ai să te duci în fundul iadului și
n are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili, să-ți iaci un 28 băet
popă. De spovedanie fugi ca dracul de tămâie. La b serică mergi din
Paști în Paști. Așa cauți tu de suilet ?» (Amintiri., I). Si tot ea, bi-
sericoasa Smaranda «strașnic se mai bucura, când se întâmplau oas-
peți la casa noastră și avea prilej să-și împartă pânea cu dânșii. —
Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-mi
dau eu, cu mâna mea». (Amintiri. I).
Și ca să file absolut sigură că după moarte se va gas cineva
care să grijească de sufletul ei, s'a gândit Smaranda, să-d facă pe
Nică al ei, ca cel mai în vârstă și deci mai bun de învățătură, popă
Și ca să-i facă învățătura mai ușoară și mai plăcută mama învăța
de-a valma cu băiatul, să citească : «la ceaslov, la psaltire și A-
lixandria».
Bietul Ștefan, cu o casă plină de copii (vreo șapte, între cari
patru fete, cari trebuiau cândva măritate ; iar Nică cel mai mare
dintre toți.!), se gândea firește în primul rând: cum să sature a-
ceste guri flămânde. El n'avea vreme să se întrebe cum o fi pe ceea
lume, în iad, când de bună samă îl vedea pe acesta chiar pe lumea
noastră și nu închipuit de imaginația fantastică a vreunui zugrav pe
păreții mănăstirilor dimprejur, (unde l-o fi găsit și privit desigur
cu groază bisericoasa Smaranda), ci chiar aevea. Oricum grijile lui
mari și zilnice nu-i dădeau răgaz, să reflecteze asupra unor astfel
de probleme. Cum putea el să se mai gândească și la suflet, când
trebuia să se sbuciume într’una pentru mulțumirea atâtor trupuri :
când la câmp (arat, sămânat, prășit), când la pădurea din Dumes-
ncu (după lemne de foc), când cu cotul subsuoară la târg ; «după
cumpărat sumani!» Avea el răgaz și plăcere să stea acasă, să ci-
tească si încă «Alixăndria» cea plină de năzdrăvănii ? De astea îi
ardea lui ? Iar dacă e vorba de «atavism», să depănăm puțin mai de-
paite și cu răbdare, firul logic, început de Predescu: S'a ales oare
Nică a Smarandei popă în regulă, continuând înclinarea moștenită
dela mamă-sa? Sau s’a dat mai mult în partea iui tatu-său, Ștefan mo-
canul 29, care, când se întorcea târziu noaptea din pădurea Dumes-
nicului obosit, înghețat și flămând ca vai de el, tot mai găsea un cu-
vânt bun, o glumă pentru puzderia de copilași, alintându-i cu multă
dragoste, căci: «Numai de-ar fi sănătoși, să mănânce și să se joace
cât îs mititei ; că le-a trece lor sburdăciunea, când or fi mai mari, și
28 Să se observe bine că Smaranda pune chestia învățăturii principial
și din punct de vedere religios, vorbind de suflet, iad și un băet oarecare, popă ;
nu chiar anume de Nică.
29 In sprijinul părerii noastre, că Creangă descinde din ciobani ardeleni,
poate fi adus și acest indiferentism al lui Ștefan față de cele sfinte. Ovid Den-
sușianu, în lucrarea citată (voi. II pg. 79), ne spune : «Ciobanul se simte mai pu-
țin creștin... Ciobanul nostru a fost în general mai mult superstițios decât cre-
dincios și în isolarea lui prin munți nu a putut totdeauna să se împărtășească
din ce putea să-i dea biserica».
1904
Uvlu Marian
i-or lua grijile înainte ; nu te teme că n'or scăpa de asta. Ș’apoi nu
știi că este o vorbă : dacă-i copil, să se joace ; dacă-i cal, să tragă ;
dacă-i popă, să citească» (Amintiri, II). Cuvintele acestea ți se pare
că le citește vreun cărturar din ceaslov sau psaltire și nu sunt ros-
tite așa fără rost de gura vreunui țăran prost, fără «un dram de
cultură !» Știa prea bine Ștefan că cop.lul său de azi, ce zburdă în
neștire ca un mânz, mâne va fi cal și va fi pus cu deasila la ham
și va fi nevo.t să tragă din greu, în vreme ce, dacă s'ar face «popă»,
ar avea firește lucru mult mai ușor și plăcut: cititul din cărți. Și
poate că în sufletul plugarului gospodar, muncitor și chinuit, ce
avea să poarte de grijă unei numeroase familii, o fi încolțit ta nic,
pentru o clipă, și puțină invid.e, când se gândea că «tigoarea» de
Nică va putea să aibă cândva o soartă mai bună ca a sa, va putea
să trăiască cu griji mai puține și fără a trage ca boul în jug. Că o
fi gândit și mai ales simțit în felul acesta, stau dovadă cuvintele
sale : «Dac'ar fi să iasă toți învățați... n'ar mai avea cine să ne
tragă ciubotele !» (Amintiri, I). Cuvinte înțelepte, cari dovedesc
mult simț de prevedere și exprimă un mare adevăr social, relevat
acum și de faimosul «popa Duhu», care «se opria cu mirare lângă
moș.roa.ele de furnici, pe care le numea el republi'ci înțălepte», de-
sigur pentru munca ordonată șl hărnicia mare a acestor gâze.
Nică după părerea lui tatu-său, nu era o furnică lucrătoare din
«republica înțeleaptă», căci în loc să-1! ajute, așa cum e obce,ul
tradițional în familiile plugarilor noștri, ca cel mai răsărit dintre
copii : «să pască cei cârlani, și. să-mi dee ajutor la trebi», era «o
tigoare de băiet, cobăit și leneș, de nare păreche». (Amintiri, I).
Și desigur Ștefan, care drămăluia bine orice gologan din pungă, nu
voia să strice orzul pe gâște 1 Exact la fel judeca și alt gospodar,
moș Vasile Mogorojea, care ținea la învățătură, în școala duhovni-
cească din Fălticeni, un bă at și care «se săturase de atâta zdruncen
și cheltuială», în nădejdea să-l vadă pe fecioru-său cândva popă.
Mai sincer, mai deschis și desigur mai curajos ca bisericoasa Sma-
randa Creangă, moș Vasile Mogorjea spune întreg adevărul în a-
ceastă așa de încurcată chestie a învățăturii, gândindu-se cât mai
are să-l «jupească» Mecetul (cat:hetul), până a scăpa fec.oru-său
popă : «Ia mai bine rugați-vă cu toată inima sfântului Hărașc (Ie-
rarh) Nicolai dela Humulești, doar v'a ajuta să vă vedeți popi, o-
dată ! Ș’apoi atunci.... ați scăpat și voi deasupra nevoii.: b r n'aveți
a da și havalele nu faceți; Ia mese ședeți în capul cinstei și mân-
cați tot plăcinte și găini fripte. Iar la urmă vă plătește dmțăritul....
Vorba ceea : picioare de caii, gură de lup, obraz de scoarță și pân-
tece de iapă se cer unui popă și nu-i trebue altceva. Bine-ar fi,
Doamne iartă-mă, ca. fețele b sericești să fie mai altfel !.„. Dar... veți
fi auzit voi, că popa are mână de luat, nu de dat; el mănâncă și
de pe viu și de pe mort». (Anrntiri, III).
Egoismul bietei, Smarande, cu gândul veșnic la mântuirea su-
fletului ei după moarte, se împăca foarte bine cu sentimentul ei de
mamă bună, care dorește odraslei sale o soartă mai bună, o v'eață
mai lesnicioasă, fără multe griji și nevoi. Și care putea fi oare a-
ceasta, dacă nu popia, ocupație care în ciuda lui Ștefan Ciubutariul
Ion Creangă-Ardeleanul
1905
se împăca tocmai bine cu lenea «tigoarei» de Nică, pe care a avut
nenumărate prilejuri să o cunoască și maică-sa Smaranda, care însă,
ca orice suflet de mamă, mereu își ierta odrasla, încercând din nou
«să-l ia cu binișorul», făgădu ndu-i câte de toate, că doar va «lăsa
drumurille și va sta lângă mămuca», s'o ajute. (Am ntiri, II). Za-
darnice încercări I Dureroase încercări și cari trebuiau totuși repe-
tate, căci un glas tainic, stăruitor, înfricoșat îi șoptea mereu b.se-
ricoasei. Smaranda la ureche : «...ai să te duci în fundul iadului și
n'are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili, să-ți faci un băet
popă !» Acest băiet ales, s’a întâmplat să f <e tocmai tigoarea de
Nică, cel dintâiu născut, care cu toată învățătura sa duhovnicească,
va arunca potcapiul din cap, va desbrăca anteriul și nu se
va mai întoarce la coarnele plugului. Iar ca să-și împace ambii
părinți, Dumnezeu să-i ierte, nu se va face nici popă, dar nici plu-
gar, ci învățător, ca neuitatul bădița Vas.le a Iloaei din Humulești,
sau ca înțeleptul și iscusitul profesor Nicolai Nanu d.n Broșteni,
sau ca părintele Isaiia Teodorescu, «duh neastâmpărat și cutezător»
d.n Târgu-Neamț nu însă ca profesorul din Fălticeni, «care și el
se mira cum a ajuns profesor», și care avea darul să prefacă știința
învățăturii într'un «cumplit meșteșug de tâmpenie» pentru beții
săi elevi. (Amintiri, III). închidem această lungă digresiune, care ni
s’a părut totuși necesară pentru argumentarea noastră, că Ștefan
Ciubotariul nu poate fi considerat nici fără dram de cultură, nici
refractar culturii, nici decăzut (noii am zice scăpătat!) în compa-
rație cu nevastă-sa Smaranda Creangă, cum ni-1 prezintă Predescu,
care vrea să sublinieze oarecum inferioritatea Moldovenilor față de
Ardeleni, uitând că răzeșă Nemțeni aveau școli naționale vechi și
reputate, ca cele din Botoșani, Fălticeni, Târgu-Neamț, mănăstirea
Neamțului și. Socola și că nu puteau fi inferiori sub raportul cul-
turii, care nu se răspândește numai prin școală și carte, ci și prin
mănăstiri, biserici și viu graiu 1 20 a cu Mocanii, Ungurenii, pribegiți
de dincolo tocmai de urgiea unei stăpâniri străine și vitrege, care
îi asuprea și-i ținea departe de orice cultură, pe când Mo.dovemi
se puteau cultiva în deplină libertate.
In afară de existența legendară și deci dubioasă a lui Mihai
Creangă din Pipirig, N. Țimiraș mai înregistrează în legătură cu
obârșia ardeleană a lui Ion Creangă și o altă versiune, anume că :
«acest bunic (David Creangă!) al scriitorului a venit în Pipirig din
munții Făgărașului, aducând cu el gospodăria, vjtele și turmele
de oi pe care le-a trecut peste munte» 3n.
Așa dar în tradiția orală a aceleeași familii găsim trei afir-
mații contrari.ctorii în privința leagănului familiei și pricina be-
jeniei: 1. Localitate necunoscută — păp lstășia; 2. Brașovul — re-
volut'a iui Hora ; 3. Munții Făgărașului — transhumanta păsto-
rească. Din acestea rămâne să aleagă cercetătorul viitorului, pe
bază de documente noui, una din cele trei eventualități enumerate
mai sus. Dacă n’o fi existând cumva și o a patra eventualitate !
29	a «Humuleștenii nu-s trăiți ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de a
vedea lume de toată mâna». (Creangă, Amintiri, III).
so N. Țimiraș, op. cit. pag. 236.
1906
Liviu Marian
Cu aceasta se încheie numărul sărac al izvoarelor de infor-
mație locale-moldovenești. La ele s'a mai adaos acum în urmă
un izvor recent, trecut neobservat, pe care îl datorăm doctorului
G. D. Creangă 31. Acesta deține informațiile dela fiul lui Creangă,
căpitanul Constantin, cu care era bun prieten, și care i-a mărturisit,
că: «Tatăl meu, Ion Creangă, nu poartă numele tatălui său, Ște-
fan al Petrei, ci numele mamej sale Smaranda Creangă, originară
d n Transilvania, cu obârșia din Maramureș. Și cum în Transilva-
nia există un mare cult pentru preoțime, fiind și singura carieră
mai înaltă și independentă, ce o îmbrățișam Românii, — așa se
explică de ce Smaranda Creangă, soția lui Ștefan al Petrei, a pus
atâtea insistențe, ca fiul ei Ion Creangă să se facă popă». In spri-
jinul acestei afirmații nu ni se dă nici un document sau argu-
ment, așa că o considerăm o părere personală a lui Constantin
Creangă. Și, continuă mai departe Dr. G. D. Creangă amintirile
sale proprii : «După spusele tatălui meu, strămoșul meu Creanga a
venit ca preot în comuna Sân Petru, județul Brașov, din satul
Creanga din Maramureș; moșu-meu a fost tot preot, iar tatăl meu,
neîmbrățișând cariera de preot a fost pus să jure de tatăl său, că la
bătrânețe se va face cel puț n călugăr 32, ceea ce s'a și făcut după
moartea mamei mele, intrând în mănăstirea Ghighiu, unde a și
murit în 1908».
Originea lui G. D. Creangă ar fi deci aceeași ca și a căpi-
tanului Constantin Creangă : «Prin urmare și unii și alții au purtat
numele de Cranga, transformat mai târziu în Creangă. Și unii și
alții sunt originari din Transilvania, dinspre Maramureș Și la unii
și la alții a existat o puternică înclinație spre preoție».
Dacă admitem ca adevărată relatarea de mai sus, putem con-
sidera ca loc de obârșie al familiei ardelene Cranga-Creangă comu-
na San-Petru din Țara Bârsei 32, de unde au venit în Moldova, după
cum am arătat mai sus, mulți oieri cu turmele lor de oi, fiind b ne
cunoscuți ca «oi’eri bârsanii», cu oi «bârsane», de cari ne amintește
acum și vechea baladă «Miorița». Nu putem nega că un oier bârsan
«Cranga» să fi descins dintr'o familie de preoți, care, după cum
am spus, nu erau la început sadea preoțești, aceasta și din moti-
vul că un preot bătrân nu și-ar fi putut plasa feciorul său preot
decât numai în comuna sa proprie, iar nu în alta străină, unde de-
sigur preotul paroh de acolo avusese grijă să-și pregătească un fe-
cior de-al său ca urmaș, parohiile obținându-se la început mai mult
prin moștenire, ca un drept familiar.
Dar fiindcă este posibilă și această obârșie locală, ne între-
băm, dacă nu cumva Crengeștii maramureșeni au căutat să ajungă
în Moldova pe alt drum mai scurt, mai lesnicios și deci mai repede:
31 «Originea lui Creangă», notă de informație biografică, publicată în
ziarul «Universul», No. 151 din 4 Iunie 1937.
32 Este o întinsă regiune din sud-estul Transilvaniei, cuprinzând maicu-
seamă județul Brașov și Munții Bârsei, care aveau trecători spre Muntenia la
Bran și Timiș.
Ion CreangA-Ardeleanul
1907
coborând din Munții Rodnei pe Bistrița la vale, prin Vatra-Dornei
din Bucovina, la Broșteni și de acolo la P.pirig-Humulești.
Dacă strămoșul ardelean al lui Creangă a pornit din Munții
Făgărașului sau Țara Bârsei, el ar fi trebuit s'o ia pe Olt în sus, să
treacă prin județele Trei-Scaune și Ciuc, până în comuna Gheor-
gheni pe Mureș iar de acolo până la apropiatul Bicaz moldovenesc
din Valea Bistriței.
Pentru stabilirea punctului de plecare geografic al familiilor
ardelene Creangă—Ciubotariul—Ciubuc—Stamati spre Pipirigul și
Humuleștii Neamțului ne-ar fi putut fi de mare folos, în lipsă de
alte documente istorico-biografice, cunoașterea provenienței ono-
mastice a altor familii de mocani (sau bănuite mocănești) din ju-
dețul Neamțului ca d. e. : Bordeianu, Chiorpec, Dediu, Fosa, Fotea,
Gâtlan, Goian, Mogorogea, Moșneaga, Nanu, Oșlobanu, Roșu, Roibu,
Săvucu, Trăsnea, Țandură, Țuțuianu și altele. Dar și despre aces-
tea (afară de «Oșlobanu», de care vom vorbi mai la vale), nu a-
vem deocamdată decât indicații vagi. Ar rămâne să se cerceteze și
să se vadă, dacă aceste nume se găsesc pe ambele versante ale Car-
paților: și în Ardeal, și în Moldova.
După cum am văzut mai sus, din acest mare învălmășeag al
cercetătorilor biografici a ieșit greu nedreptățit și obijduit bietul
Ștefan a lui Petrea Ciubotariul, vrednicul și modestul gospodar
humuleștean. Numele lui merită 'totuși să fie scos din umbrele ne-
băgării în samă, care pare să-l înghită, și să fie apărat de dispre-
țul sau poate chiar bătaia de joc a celor, cari nu-1 pot înțelege,
așa cum n'a putut fi bine înțeles și prețuit la timpul său nici scrii-
torul Ion Creangă cu firea, purtarea și țărăniile lui moștenite dela
părintele său.
Și. iată gândindu-ne la soarta vitregă, ce poate avea uneori
după moarte, numele unui, biet creștin, ne-a venit în ajutor o în-
tâmplare, ca să putem prinde, ni se pare, urma ardeleană a acestor
obscuri Ciubotarii humuleșteni, pe care Ion Creangă (din cauza
numelui său, luat după mamă), n'avea cum să-i scoată din întu-
neric.
Studiind harta regiunilor ardelene, limitrofe cu Munții Oitu-
zului și Tarcăului, ce formau odinioară granița dintre Ardeal și
Moldova, ne-am zis că la descoperirea punctului geografic, celui
mai apropiat, de unde ne-ar fi putut veni în județul Neamț unul
d n ascendenții celor patru familii, ce ne interesează (Stamati, Ciu-
buc, Creangă și Ciubotariul), ne-ar putea fi de oarecare ajutor iti-
nerariul cel mai firesc, mai ușor, mai scurt, care l-ar fi putut îm-
bia spre urmare pe acest bejenar ardelean, odată ajuns în valea
Mureșului.
In această regiune muntoasă a Carpaților avem numai două
trecători mai largi din județul Ciuc spre Moldova: a Ghimeșului, pe
Trotuș, la sud și a Tulgheșului, pe Bistricioara, la nord. Atât pr ma
(cu punctul de plecare Miercurea Ciucului, din valea Oltului), cât
și a doua (cu punctul de plecare Toplița d n valea Mureșului,
sunt mult prea distanțate de țmta fiinală Pipirig-Humulești, mai. difi-
1908
Liviu Marian
cile și cu mari și obositoare ocoluri. De aceea ne-am oprit la o a
treia caile, la jumătatea distanței dintre Topi.ța și Miercurea Cuc,
având punctul de plecare Gheorgheni din valea Mureșului. Ea este
ce-i drept mai anevoioasă, dar mai dreaptă, mai scurtă, mai îmbie-
toare sub raport practic pentru un bejenar (fie el refugiat politic,
persecutat relig os, sau simplu păstor nomad de oi), al cărui scop este
să ajungă cât mai. repede la ținta dorită. Iar aceasta nu putea fi
decât următoarea: dela Gheorghenii Ciucului la Bicazul ardelenesc;
de-alungul părăului Bicaz la vale, până unde se revarsă aceasta în
Bistrița, adecă la Bicazul moldovenesc; de-acolo pe Bistrița în sus
până la Hangu, iar de aici, peste mitocul Bălan, și pe lângă mănăs-
tirea Agap a până la Humulești. Sau : peste Călugăreni (mai sus de
Hangu), peste Brânzeni, Plotunul și Pitiligeni la Humulești. Avem și
un drum spre P'pirig, dar ceva mai lung: dela Farcășa (de pe Bis-
trița) peste Fundul Hălăucei și Bobotești, iar altul de munte (pen-
tru cai și plăeșii pedeștri) dela Borca, peste Plaiul bătrân până la
Pipirig.
Cercetând numirile de localități depe platoul Ciucului (va-
lea Oltului, continuată de cea a Mureșului și. porțiunea corespun-
zătoare din Munții Neamțului, n’am dat peste nici un nume topo-
grafic, care să fi fost transplantat de bejenari din Ardeal în Mol-
dova, fapt care ne-ar fi putut oferi poate o indicație, că avem de a
face cu o emigrare în stil mare, cu o colonizare de mai multe su-
flete, sau chiar familii, afară de unul singur. Asupra acestuia ne-a
atras atențiunea o simplă întâmplare fericită: publicarea unei
scurte notițe informative, intitulată «Premierea celor mai buni gos-
podari din Vașlobenii Ciucului» 33.
Cunoaștem din Am ntirile lui Ion Creangă satul Oșlobeni,
prin care trecea hojma harabagiul Moș N chifor Coțcarul. Satul
face parte din comuna Bodeștii Precistei, plasa Piatra-Muntele din
județul Neamț; este situat pe podișul pe care curge Cracăul, la 16
km. de orașul Piatra S4.
Numele acestui sat ne mai rechiamă în amintire pe părin-
tele Niculai Oșlobanu și fiul său Nică, colegul lui Ion Creargă, a-
mândoi din Humulești și imortalizați de povestitorul nostru. Numele
acestora arată clar locul lor -de origine: Oșlobenii. Dar care a-
nume ?
De părintele Oșlobanu pomenește Creangă de mai multe ori
în Amintrile sale. Știm astfel că el slujea «la biserca Sfântul La-
zăr de sub dealul Cetății» ; că «era om hursuz și pâclișît» ; «al dra-
cului venetic și ceapcân de popă» ; «curat Ucigă-1 Crucea l-a co-
lăcit, să vie și să-și facă budihacea casă la noi în sat. Ferească
Dumnezeu, să fie preoții noștri așa...» (Amintiri, II).
Din această caracterizare, plină de ironie, batjocură și chiar
răutate, — o rară și. aproape inexplicabilă excepție în Amintirile
pline de humor senin al obiectivului Creangă, — trebue să reținem
33 apărută în ziarul «Universul», No. 120 din 5 Mai 1939.
34 Vezi «Marele dicționar geografic al României», voi. IV, 1901, pag. 616.
Ion Creangă-Ardeleanul
1909
calificativul de «venetic» în Humulești, care nu seamănă cu preoții
«noștri», aluzie transparentă la originea străină a acestui om pripă-
șit și oploșit printre Moldoveni, străin necunoscut, pe care l-a «co-
lacii» Dracul din locuri depărtate.
Ne-am spus : părintele Oșlobanu, chiar dacă a venit din Oșlo-
benii Neamțului la Humulești, tot nu este băștinaș, ci străin, venit
probabil de peste munți. Astfel am făcut legătura între Oșlobenii
Neamțului și Voșiobenii Ciucului. Ne-am întrebat: n o fi oare pă-
rintele Oșlobanu humuleșteanul ori g nai, prin ascendenții săi, din
acest sat ardelenesc, situat în imediata apropiere a județului Neamț?
In județul Ciuc nu există comună cu numele de Voșlobeni
(cum scrie corespondentul «Universului»), ci numai, una cu numele
exotic de Voșiab, (stație de cale ferată, situată pe linia Gheorghieni
—Petru Rareș d n valea Mureșului) și care abia după 1918 s'a trans-
format, primind forma actuală, românizată de Voșlăbeni.
In corespondența de ziar amintită se vorbește de o serbare, or-
ganizată de camera agricolă din Ciuc, cu prilejul căreia au fost pre-
miați «cei mai buni gospodari din româneasca comună Voșlobeni»,
printre ei și un Em:l Ciobotariu ! Și ne-am întrebat: nu s'o fi rătă-
cit cândva în județul Neamț printre alți Voșlăbeni (= Oșlobeni),
veniți din Voșlabul Ciucului, și vreun strămoș de-al lui Ștefan C.u-
botariul, tatăl lui Ion Creangă al nostru ? Lucrul acesta nu poate fi
considerat imposibil, ci d.mpotrivă probabil. Și de aceea am căutat
să ne informăm la fața locului despre posibilitatea unei astfel de
emigrări și iată ce-a binevoit să ne răspundă părintele Mihail Ma-
rieșan protopop greco-catolic în Voșlăbeni: «Locuitori Voșlăbeni
cari să fi trecut Carpații spre Moldova ori Basarabia și să se fi stabi-
lit pe acolo, nu sunt. Comuna a purtat până la Unire (1918) numele de
Voșiab, de atunci încoace Voșlăbeni. «Locuitorii Voșlăbeni își păs-
trează limba, portul lor rumânesc (moldovenesc), datinele și obi-
ceiurile Rumânilor vechi, credința lor rumână-unită, dela care ne-
mic nu i-a putut abate, deși în era ungurească au suferit mult» 2S.
Părerea categoric negativă, a părintelui Marieșan despre emi-
grările din Voșiab n'o putem împărtăși, căci nu se sprijină pe niciun
document istoric vechiu, iar, ce privește credința un.tă a Voșlă-
benilor, ea poate fi desigur foarte veche, dar nu mai veche decât
cea ortodoxă, așa că o convertire dela ortodoxie la catolicism a
Românilor din aceste părți trebue admisă. Rămâne numai de văzut
când și. cum s'a făcut această convertire și dacă nu s'au folosit cu
acest prilej mijloace silnice, cari să fi putut provoca un exod, o be-
jenie «din pricina papistășiei», cum spunea David Creangă din
Pipirig.
Preotul Niculai Oșlobanu, dela biserica Sfântul Lazăr dm Hu-
mulești, povestea pela 1854, că: s’au împlinit «șeizeci de ani și mai
bine, de când slujesc preuția». (Amintiri III). Aceasta vrea să spună
că a început să preuțească de prin 1794, dată foarte apropiată de
cealaltă, fixată de David Creangă din Pipirig: 1789. Ambele date
35 Dintr’o scrisoare-răspuns,. cu data de 17 Noembrie 1939.
1910
Livlu Marian
fiind numai aproxmative, ar putea foarte bine să coincidă și ar
putea indica în acest caz o venire simultană a familiilor Creangl-
Ciubotariul din Ardeal în județul Neamț.
Să nu uităm că la 1854 preotul Niculai Oșlobanu avea vârsta
de cel puțin 80 de ani, că era așadar născut pela 1774. In timpul
revoluției lui Horia (1784) avusese deci vreo 10 ani, vârstă la care
ar fi putut emigra ușor din Voșlab cu părinții săi, refugiindu-se în
Moldova, fie din motive politice, fie din motive de persecuție re-
ligioasă, ambele admisibile 2e.
Indicii indirecte pentru originea ardelenească a familiilor
Creangă-Ciubotariul și. a altor numeroase familii moldovene din
părțile Neamțului se pot găsi și în vocabularul, folosit de Ion
Creangă, în opera sa, care este cel al țăranilor de prin Humuiești-
Pipirig și împrejurimi. Limba populației de prin aceste părți este
foarte împestrițată cu ardelenisme (maghiarisme), care nu pot fi de
dată recentă, ci. o infiltrație veche, dovadă numărul lor apreciabil
și răspândirea lor mare. Nu putem neglija în explicarea acestui fe-
nomen lingvistic și faptul istoric al coborîrii de peste Carpați. în
Moldova a Ceangăilor de prin secolul al XlII-lea și stabilirea lor
maicuseamă în părțile Bacăului, ce se presupune a fi întemeiat
chiar de ei; și care se învecinează cu județul Neamț. In aceste
părți ale Carpaților moldoveni găsim mai multe numiri topografice
(de munți, râuri, localități) de proveniență maghiară, cari prin per-
sistența lor până astăzi își dovedesc și vechimea relativ mare, ca:
Bacău, Buzău, Cracău, Durău, Giumălău, Herăstrău, Rarău, Tarcău,
Tazlău, etc. Din maghiarismele mai des întrebuințate în această
parte a Moldovei (și deci și în scrierile lui Ion Creangă) cităm :
băgău, birău, călău, ceangău, ceatlău, dudău, făgădău, gealău,
heleștău, ferestrău, șalgău, etc., ca să nu amintim decât pe cele cu
sufixul -ău, ca și numele topografice citate mai sus.
La acestea mai putem adăoga și următoarea serie, spicuită în
fugă din însăși opera lui Creangă (în special din Amintiri): astră-
gaciu, balmuj, bărbânță, batâr, belșug, beteag, boghet, ciocăiău,
cioclej, cotlon, cotruță, dâmb, dobă, dohot, dughiș, haidău, hang,
hapsin, harțag, helge, husăș, ilău, megieș, meleag, melesteu, po-
gheaz, știoalnă, tărăboanță, țintirim, vmdireu și altele.
Limba lui Creangă se înrudește sub raportul elementelor ling-
vistice de aproape cu cea a unui loan Pop-Reteganul. loan Slavici
și altor povestitori populari ardeleni. ,
SB Părintele paroh ortodox, din Oșlobenii Neamțului, nu ne-a răspuns până
astăzi la scrisoarea recomandată, ce i-am trimis-o la 6 Noembrie 1939. Tăcerea
aceasta am putea-o interpreta ca o confirmare a pă erilor noastre, expuse astăzi
aici, sau chiar ale lui Ion Creangă din Amintirile sale dela 1881—1882.
Ion Creangă-Ardeleanul
1911
Și în această ordine de idei menționăm în treacăt37 descope-
rirea recentă făcută de Gh. Bogdan-Duică, a unor variante maghiare
(ciangăe) a poveștii «Ivan Turbincă» de Ion Creangă, care a putut
veni foarte bine din Ardeal: și odată cu coborîrea Ceangăilor, sta-
biliți în secolul al XlII-lea în văile Trotușului, Tazlăului și Siretiu-,
lui; și a păstorilor ungureni călători; de prin veacurile XVI și XVII;
cât și mai încoace prin veacul XVIII, odată cu imigrarea familiilor
Stamati. Ciubuc, Creangă, Ciubutariul și a altora.
Liviu Marian
37 Vom reveni in această privință pe larg într'un studiu special asupra
poveștilor lui Ion Creangă și legăturile lor cu folklorul universal.
15
TREC TREI HAIDUCI
Trec trei haiduci cu pocnet de potcoavă
Prin luminișul «Celor trei isvoare»...
Deodată se oprește cel mai mare
Și spre ceilalți se ’ntoarce cu voroavă :
— «Să poposim, măi frați ! O clipă doară.
Și scoate plosca ceea, măi Peline,
Și ’nchin-o la oblânc și-apoi la mine,
Că prea mă simt în suflet cu povară !»...
Și când bat caii iar poteca ’n ceteni,
Al buciumului svon prelung se stânge ;
Numai povestea neamului tot plânge
In sufletele celor trei prieteni...
Dragoș Vicol
P
A
A Ț A
Străină-mi pare în oglindă fața :
Obraz de piatră, gură înroșită,
Nas strâmb și roșu, geană năclăită...
O, nu, nu-s eu, acolo e paiața !
Plângi singură tu inimă mâhnită,
Cortina din spre Lume-o strânse ața ;
Hai I sprinten trupule, ca dimineața,
Stârnește veselie netrudită...
Făcut-am gloata ’n hohot să tresară ;
Dar n'au fost ochi să vadă geana-mi udă,
Că mască port în mine ca afară.
Paiifa	1913
Nuji geamăn, nu-i adâncul plâns s'audă;
Aștept zadarnic steaua să răsară.
Un hohot hâd săgeată greaua-mi trudă I...
Ada Crin
CUNUNIE
împletite inimi, doruri împletite
pe aceeași cruce astăzi răstignite.
Visurile mele, gândurile toate
le-am cules din stele și le strâng aproape.
Am făcut din ele candelă de aur ;
ți le ’nchin buchete, ți le dau tezaur.
S'au încins în horă zâmbetele mele
spulberând în noapte umbre, ceasuri grele,
Te ascund în mine și te duc departe;
Vultura pribeagă înălțimi străbate.
împletite inimi, visuri regăsite
sub aceeași cruce astăzi zăvorite.
Ronsarda Castro
CÂNTECUL ROBULUI
Nu's vrednic, Doamne, să m'apropii ca un câine,
Să mușc din Tine, flămând, ca dintr'o pâine...
Să-Ți sorb din vânturi suflarea, ca orbul lumina,
S'adorm cu ea ’n grădina
Copilăriei, în așternut de lună...
Cu sufletul, fereastră deschisă în moarte,
Nu mai urc pân'la Tine chemările toate...
Nu mai vântur, Doamne, zarea sfârșirilor,
In lanul ars de seceta amăgirilor...
1914
Dinu Soare
Nu's vrednic, Doamne, umbra-Ți s’o ating
In nopțile albe — ca un paing
O rază... Să-mi port fantomatica navă
Cu pânzele azurului — brumată dumbravă
De-acorduri, de fugă, de spaimă...
Înghețat în Miază-noapte, fiord,
Tare ești mare, Doamne, greu de rod...
Doamne, nu’s vrednic s’aud liniști în noapte
Cum bat agonic, naufragiate,
In oceanul singurătății Tale...
Ecaterina Săndulescu
NU, N’AVEM NICI O VINA...
Nu, n'avem nici o vina... Noi mergem. Doar atât.
Nici unde însă nu știm, nici cum nu știm, nici cât.
Prin aride Sahaie, prin munți de icebergi,
Noi ascultăm porunca înfricoșată : Mergi !
N alegem noi cărarea spre-anume porți sau uși ;
Nu suntem decât biete mecanice păpuși.
• >
Ne-a potrivit din spate cu cheia și apoi
Ne-a îmbrâncit în hâdul pământului noroi,
Cu toții: mic și mare — sfinți, paricizi, pirați
Pe-aceeași sfoară 'ntinsă, a soartei, înșirați.
De-un cap al sforii trage spre Sine Dumnezeu,
De celălalt smucește Satan. și-așa mereu
Păpușile se-agită, se mușcă, se isbesc,
Spre cer se 'nalță-o clipă, apoi se prăbușesc.
...Nu, n'avem nici o vină. Noi mergem doar. Atât.
Nu știm nici unde însă, nici pentru ce, nici cât I...
Dinu Soare
LA 50 ANI DELA MOARTEA POETEI
VERONICA MICLE
* 1850 —f 1889
1
S'ar fi cuvenit poate ca pomenirea poetei Veronica Micle să
se cuprindă, simbolic, într'același volum comemorativ, închinat prie-
tenului ei, Mihai Eminescu.
A biruit însă gândul că obeliscul majestății marmoreene se
înalță solitar din vremurile trecute și peste cele viitoare și că
prietenia și iubirea, înseși aceste sentimente întruchipate în ființa
Veronichii Micle, impun, dintr'o plină de înfiorare conștiință a mă-
surii, rămânerea, nu numai a ei, ci și a tuturor învățăceilor, la pie-
destalul statuiei «nemuritoare și rece»...
Să pot întinde mâna s’o pun pe fruntea ta,
încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămâie, curată ca un crin
Icoană de iubire la care să mă ’nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe strălucești,
Abea câte o clipă în cale-mi te ivești,
Apoi dispari, — și 'n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă ‘nchin eu >.
Născută în același timp ca și poetul (Em. 20 Dec. 1849, V. M.
1850) — Veronica Micle s’a stins în acelaș an, la 6 August 1889,
ca și Eminescu, «până a nu atinge încă al 40-lea an al vieții sale» 2.
«Viața și opera ei sunt ca una din acele drame antice, în care se
cuprind trei piese deosebite, represintând cele trei fase ale ace-
leiași acțiuni: greșala, efectele ei, și pedeapsa» 3. Măritată în vârstă
de 17—18 ani cu profesorul Ștefan Micle, mai în vârstă decât ea
cu 34 ani, — greșala —, a avut fericirea și nefericirea să-și lege
soarta și viața de soarta și viața poetului, între 1873—1877, deși :
i Veronica Micle: Eu cătră dânsul.
2	lacob Negruzzi: Necrolog, în „Conv. Lit ', 1889, pg. 528.
3	N. lorga: Veronica Micle, în voi. „Pagini de critică din tinerețe" ed.
Ramuri, pg. 166.
1916
I. E. Torouțiu
M'am gândit cu drug la tine până nu te-am cunoscut.
Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut.
Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
Să ți închin a mea viață, să te fac idolul meu *.
«Mintea i se sfădia cu inima» 5 — electele —, și inima a fost
mai tare. La 1879 profesorul Ștefan Micle moare. Poeta se mută în
1883 la București, cu nădejdea unei uniri, prin căsătorie, care să-i
alunge teama de a-1 pierde. Firea șoviăelnică a poetului în fața
acestui greu și plin de răspundere pas în viață, a primit sfatul în-
țelept al lui Maiorescu pentru îndepărtarea gândului de căsătorie.
Apoi în Iunie 1883 coborîrea întunerecului peste mintea celui mai
strălucit cap...
Ispășirea greșelii nu întârzie să se producă, îndată după
desnodământul fatal al poetului. Retrasă la mănăstirea Văratic,
poeta se stinge și ea, discret urmându-și prietenul și iubitul, la o
distanță discretă.
«Ein schwănnerisch = romantischer Anfang, ein stiirmisch ro-
mantischer = Verlauf, ein tragisch = romantisches Ende® —, din
care egoismul istoriei literaturii se mândrește cu un mănunchiu de
poezii lirice, sentimente curate, cu corespondență, în opera
amânduror.
Deși atât de aproape de poet, Veronica Micle și-a păstrat
personalitatea în versul ei elastic și cu imagini sugestive, în ex-
presii, în noutatea gândirii și sinceritatea sentimentelor, iar ca atmos-
feră este influențată de Eminescu numai în partea a doua a activi-
tății ei care cade în robia sufletească a poetului. Alte poezii, scrise
ori publicate mai dinainte, păstrează caracterul liricii contempora-
nilor preocupați mai mult de tematică decât de forma artistică, lim-
pede și concentrată.
Aceeași personalitate originală, același caracter deschis, une-
ori umbrit de o melancolie prea timpurie la vârsta 25—26 ani,
explicabilă însă, se desprind și din scrisorile ei adresate tinerei
prietene, domnișoara Eugenia Frangulea, în Germania, unde aceasta
s-e' găsea la studii, ca bursieră de pe timpul ministeriatului T.
Maiorescu la Instrucția Publică, și unde o întâlnise Samson Bod-
nărescu, și el bursier din colecta «Junimiștilor», care o și luă în
căsătorie, la 10 April1 1877.
<	V. M.: M'am gândit.
5	N. lorga, ibid.
6	/. Scurtu, Mihail Eminescu’s Laben und Prosaschriften, pg. 39.
Veronica Micle
19IT
Doamna Eugenia Bodnărescu a murit acum câțiva ani. Scriso-
rile primite dela Veronica Micle între 1875—1876 sunt inedite, pe cât
știm, și ne-au fost încredințate de către doamna Mariela, nepoata
lui Samson Bodnărescu, măritată cu d-1 căpitan Teodor Fortunescu.
Domnul maior Constantin Ciobanu, din Marele Stat Major al
Armatei, a avut amabilitatea să îndrepte pe camaradul d-sale d-1
cpt. T. Fortunescu cu scrisorile Veronichii Micle și cu altele de-ale
VERONICA MICLE
lui Ti tu Maiorescu, Clara Maiorescu, prima sa soție, mama d-nei
Livia de Dymsza, care trăește în Lituania, — spre scriitorul acestor
pagini, care a inaugurat colecția de «Studii și Documente Literare».
Până vor apare în volumul al XlV-lea, se cuvine, ca și aici să
exprimăm soților Fortunescu, precum d-lui maior C. Ciobanu, recu-
1918
I. E. Toroufiu
noștința cetitorilor, că s au gândit la momentul de pietate al come-
morării poetei și de pomenire a prietenei ei Eugenia Bodnărescu.
Vom spicui câteva pasagii esențiale din unele epistole, carac-
teristice pentru sclipitoarea inteligență a poetei, pentru tempera-
mentul și preocupările ei de ordin cultural. Ținem să subliniem însă
că: greșelile din textele Veronichii Micle nu sunt greșeli de tipar, ci
inadvertențe linguistice și gramaticale, frecvente nu numai în scri-
sorile poetei ci și ale altora.
Dacă alcătuitorii scrisorilor ar fi bănuit atunci când le trimi-
teau la o adresă exactă, că totuși gândul lor va trece în istorie, de-
sigur că și-ar fi supraveghiat forma în care se exprimau. Dar atunci
n'am fi avut o imagine fidelă a autorului prinsă din lăuntrul| său
fizionomie și psihologic. Conștiința intrării în publicitate impune
un corectiv, care denaturează portretul sufletesc. Tocmai aci stă
valoarea mărturiilor, credințelor, întristărilor sau fericirilor expri-
mate cu inima deschisă în epistolele închise și ferite de văzul și
judecata contemporanilor. Depinde firește de structura fiecăruia
ce-1 interesează și ce culege din asemenea documente ale vieților
care s'au stins. Dorința noastră ar fi ca din ele să se aleagă numai
elementele cari contribue la luminarea operei și la fixarea perso-
nalității autorului.
Extrasele, în traducere românească, se dau pentru numeroșii
noștri cetitori din Basarabia, Bucovina și Transilvania, cari n'ar cu-
noaște limba franceză și deci n'ar fi în măsură să rețină elementul
substanțial din corespondență.
I. E. Torouțiu
2
1 Dec. 1875.
...«in definitiv, știi bine că eu nu sunt una dintre naturile
privilegiate, care în orice moment își pot petrece. In prezent mă
distrag cetind Tragediile Parisului, un roman destul de fad, după
mine, însă știi că la noi aici, trebue să te ții de modă întrucâtva
și cum romanul e foarte en vogue, nu-I pot trece cu vederea»...
24 Dec. 1875.
...«Intre alte noutăți care mă privesc, îți voiu spune că sunt
invitată la balul clubului, dar închipuiește-ți, draga mea, că dacă
ar fi să iau parte, ar trebui să fac o cheltuială de cel puțin 40 gal-
Veronica Micle
1919
beni, și pentru ce? Decât doar ca să apari într'o lume a cărei ele-
ganță te va uimi și care va privi cu milă la broasca proletară care
se îndeasă în mijlocul ei; spune și tu, dacă merită și dacă nu e
mai cuminte să rămâi acasă; totuși ,draga mea, cine știe dacă, cu
tot raționamentul meu, nu voiu fi ademenită de vanitate să mă duc,
deși până acum nu mă gândesc nicidecum la așa ceva»...
«...permite-mi să-ți dau și eu un sfat, anume să profiți de ținu
pul petrecut acolo, învățând cât mai bine limba germană, ale cărei
comori simt incomparabile în raport cu altele și care are adevă-
ruri exprimate cu atâta farmec a căror inspirație numai Germanii
au putut-o prinde, având darul și privilegiul de a le răspândi în
lume......
24 Dec. st. n. 1875.
...«N’ai uitat, de sigur, că ne aflăm astăzi în ajunul Crăciu-
nului; eu sunt departe de a fi gospodină bună, dar în asemenea zi
toți leneșii își aduc aminte că au ceva de făcut; așadar îți vei ima-
gina pe prietena ta ocupată cu diferite pregătiri, iar dacă mă în-
treb care va fi rezultatul, nu găsesc altul decât doar Dumnezeu
știe ce nouă boală pe care o risc».
...Inchipuiește-ți draga mea, să nu ieși nicăieri 15, 20 zile în
șir, să stai închisă în casă și să te mulțumești, din timp în timp,
cu oarecari vizite care în cele din urmă, de atâtea ori nu sunt de-
cât plictisitoare; spune și tu dacă trecându-ți timpul în așa fel,
merită să mai pretinzi că trăiești, la Iași. Mă vei întreba care e
cauza ? Sunt o mie poate, și nici una ; nu știu nici eu deocamdată,
având doar conștiința efectului, un fel de apatie morală mă împie-
dică să ies sau să caut distracții»...
27 Ianuarie, 1876.
...«Fără scuze draga mea! Ești de-o răutate cu mine, încât n o
mai recunosc pe Eugenia mea; în vinele mele curge sânge nem-
țesc? de unde, dracu, ai aflat că simt corcitură nemțească? — spune
și tu dacă asta nu-i minciună, ca să mă năcăjești, — dac’ar fi în
mine sânge nemțesc, aș avea un temperament, care m’ar fi ajutat
sa găsesc fericire în lumea asta; dimpotrivă, eu nu mi-am găsit
nici măcar pacea; însă pe onoarea mea, mult aș vrea să cunosc
indiciile care te-au făcut să presupui că nu sunt de sânge curat
românesc? este sângele tău grecesc care fierbe în tine, nu mai
spun nimic despre asta și aștept cu nerăbdare explicațiile tale, care
mă vor lămuri, și trec mai departe. Trebue să-ți mărturisesc cu
1920
I. E. Torouțiu
părere de rău că nu excelezi în șarada ta, fiindcă e falsă și eu o
susțin pe a mea, nu prea e modest din partea-mi, dar ce vrei? Mă
port ca nemțoaică adevărată, adevărul înainte de toate, — vezi,
draga mea, mi-ai dat o armă, iar acum, chiar tu trebue să suferi
cea dintâiu lovitură făcută cu ea, asta înseamnă ingratitudinea lu-
mii, dar care există prin ordinea lucrurilor.
25 Februarie 1876.
...«Simt momente în viață, iubita mea prietenă, când simți
că se petrece ceva în suflet; al meu însă nu-i în stare să-și dea
seama precis de toate câte le îndură și le simte, o stare care se
poate traduce în mănătorul mod: sunt lucruri cari se înțeleg, dar nu
se spun, iar sentimentul este de așa natură, încât nu găsești cuvinte
care să-l explice, dar mai ales este o năzuință dibuitoare, c'o fi
spre o fericire pământească sau poate cătră viața viitoare ? nu
știu, mă simt însă într'o stare de melancolie somnolentă și cu cât
primăvara înaintează, devin tot mai melancolică; dar, draga mea
prietenă, nu le lua întocmai, veselie, melancolie, durere, fericire,
toate trec și poate chiar următoarea mea scrisoare îți va spune des-
pre o imensă fericire»...
...«Vezi că iarăși îți vorbesc despre distracțiile mele, care sunt
mereu aceleași, dar de astă dată sper să am în fiecare Duminică
până la Paști cea mai frumoasă distracție: cum știi, societatea «Ju-
nimea» începe prelegerile publice, care sunt foarte frecventate de
lumea înțelegătoare a utilității acestor cursuri»...
...«bietul Maiorescu, ar. fi trebuit să rămână pe viață ministru
de instrucție, fiindcă n’a avut nici înainte și nu va avea nici în
viitor un succesor ca el»...
8 Mart*, 1876.
...,Iartă-mi, dragă, stilul atât de retoric, care în cele din urmă
nu-i decât efectul unei lecturi din zilele acestea... și cum trebue
să știi că sunt foarte impresionabilă, nu mă pot degaja de atmosferă.
Explicația aceasta n'ar avea nici un rost dacă simplitatea și natu-
ralul stilului nu mi-ar place atât de mult în scrisori și în lucrări.
Intr'adevăr, după mine nu este nimic mai stupid și mai enervant
decât frazele pompoase și căutate pe care le întâlnești pe ici, colo,
de parc’ar vrea să tot ție discursuri la Academia Franceză, iar nu
să împărtășească idei și sentimente, care ne răsar din suflet»...
Veronica Micle
1921
23 April, 1876.
...«Vrei să-ți dau raport despre discursurile cari s'au ținut la
Universitate, dar este lucru foarte greu să-ți fac un asemenea re-
sumat, pe care dealtfel îl vei ceti în «Conv. Lit.», tot ce pot să spun
este că dintre toți au vorbit mai bine d-1 Vârgolici și Negruzzi iar
eu regret nespus de mult că aceste admirabile cursuri s’au terminat
atât de repede, ar fi trebuit ca toate Duminicile anului să fi fost
consacrate acestor prelegeri»...
4 Iulie, 1876.
...«câțiva dintre oamenii distinși și capabili pe cari d-1 Maio-
rescu i-a plasat ici colo în funcții, dealtfel destul de modeste, toți
au fost puși în disponibilitate; ce vrei draga mea, așa se întâmplă
totdeauna într'o țară guvernată de partide, în momentul, când alții
ajung la putere, vin cu întreaga suită, compusă de cele mai multe
ori din oameni fără importanță; și dacă poți spune la fel despre
d-J Maiorescu, cel puțin suita lui era elita societății noastre spiri-
tuale; asta se explică dela sine, un om inteligent și erudit ca d-1
Maiorescu, nu putea fi înconjurat decât de oameni inteligenți»,..
...Mă întrebi draga mea, dacă sunt tot melancolică și stau
mereu acasă ca și iama; acasă, nu, natura e prea frumoasă ca să te
lipsești de a o vedea și contempla, cât despre melancolie, aceasta
devine chiar mai mare la vederea misterioasei și fermecătoarei
naturi»...
3
VERONICA MICLE CÂTRE EUGENIA FRANGULEA
I
Jassy le 5 Novembre 1875.
MA CHERE ET DOUCE AMIE!
Je ne saurais te decrire le plaisir que ma cause ton aimable
lettre que je viens de recevoir quelques moments avant; je ne
tarde donc pas te repondre aujourd'hui meme. Te voilâ de nou-
veau sur Ies bancs de l'ecole, situation vraiement qui nous fait re-
venir sur notre passe alors quand petites et frivoles un livre â la
main, nous faisions des răves charmants sur notre avenir, tu dois
te ressouvenir ma chere de quelles belles et douces illusions nos
jeunes imaginations envisageaient cette vie qui pour tout dire n'est
qu'une triste deception.
Dis si ce n’est pas un vain jouet que notre existence, hier tu
1922
I. E. Torouțiu
etiez encore professeur et directrice aujourd'hui timide et assidue
eleve de l'institut pedagogique de Gotha, je crois te voir lisant
et travaillant pour atteindre ton but comme tu le faisiez 7 ans
auparavant, ah! si du moins tu avait aujourd'hui la meme inspira-
tion et la meme confience dans l'avenir le temps passera vite
et sans t'en apercevoir; mais patience ma chere le temps va son
train, on ne peut ni le praisser n’i l’arreter, deux ans s'ecouleront
et puis tu vas revenir de nouveau au sein de ta familie et au milieu
de ceux qui t’aiment et qui regrettent ton subit depart.
Je dois t'avouer ma negligeance, figure-toi je n'ai pas visiter
depuis ton depart ta familie; mais si je suis peu fautive tu
dois m'en savoir gre vu le mauvais temps que fait chez nous.
Comme tu sais, le jour que tu es pârtie il pleuvait, mais que diras
tu en apprenant que depuis sept jours nous avons une neige
formidable de sorte qu'on a essayer meme Ies promenades en traîn-
neaux, en voir l'aspect du lassy, tu diras ma chere nous voilâ en
Siberie, ainsi le temps escuse en pârtie la non-visite chez tes pa-
rents, mais je tacherai le plus-tot possible d'y aller et puis je
t'ecrirai de nouveau.
Je termine ma lettre en te remerciant pour Ies egards que
tu as eu pour ton amie et colegue et sois persuadee que l'amitie
qui nous a une fois uni sur Ies bancs de l'ecole, ne seccera jamais
dusse-ti-il le sort nous exiler d'un bout de l'Univers â l'autre je
crois etre toujours ton amie comme tu seras la mienne.
Miile compliments de la part de mon mari qui m'invite de
t'encourager â ta nouvelle entreprise. Ne m'oublie pas cherie et
recois miile doux baisers de la part de ta sincere amie.
VERONICA
N.B. Embrasse de ma part ta meilleure amie que tu as lă bas,
et dis-lui qu elle m'est chere â l'idee seule qu'elle est l'amie de
mon amie.
II
Jassy, le 1 Decembre 1875.
CHERE ET DOUCE AMIE!
Point de retard. — II faut bien que ma petite ait vite une
reponse de moi, c’est pour ne pas la laisser au moins pour un
instant, de tomber dans l’erreur que son amie l'a oublie. Vraiement,
ma chere, je ne sais pas quelle de tes amies, est plus empressee
que moi, de repondre â tes charmantes lettres. Des que je l'ouvre
je cherche du papier, de l'encre et une plume, il me parait que ce
soit un crime de remettre la reponse pour demain ou pour plus
tard. Tu diras que c’est mon habitude — pas du tout. J'en ai une
quantite de lettres auxquelles je n'ai pas encore repondi mot.
Et avec toi c’est autre chose, je me sens comme entraînee
par une puissance etrange, â te communiquer tout ce qui me passe
dans la tete. Rien ne me gene, je ne tâche ni d’affecter ni de feindre,
c’est que nous sommes liees d'une sainte amitiG, dans un âge,
ou Ies ruseries du monde reel, n'avaient pas encore pris place dans
Veronica Micle
1923
notre coeur. Tu dois reconnaître comme moi ma chere, n'est-ce
pas? toute bonne en font que tu es, tu es diplomate un peu avec
Ies autres, tandisqu avec moi tu es plus sincere comme je le suis
avec toi. Cest dans la nature des choses.
Tu te trompes un petit peu, ta chere maman malgre la pro-
messe qu’elle m'avait faite, elle ne s’est pas encore montree chez
moi, et je lui en veux. Soit si gentille et ecris lui de ma part, que
je suis fachee, mais, fachee comme tu sais que je me fache quel-
ques fois... Mais esperons qu'elle va venir et qu'alors tout s’aran-
gera pour le mieux. Ma chere, tu me demandes, quels amusements
avions nous encore par ici, outre Ies theatre, vraiement tres peu
de chose, si ce n'est quelques concerts qui se sont passes sans moi.
En somnie, tu sais bien, que je ne suis pas une de ses natures
privilegiees, qui peuvent s’amuser â tout moment. Je me donne
comme distraction ă present la lecture des Tragedies de Paris un
roman d’ailleurs assez fade selon moi, mais tu sais que chez nous
on doit un peu suivre la mode, et comme ce roman est beaucoup
en vogue, je ne jeux pas m'en passer.
Que te dirai-je encore en fait de nouvelles? si ce n’est quel-
ques mariages qui ont eu lieu: le Colonel Dabija a epouse M-elle
Cozadini, Mr. le Dr. Paridi une autre M-elle Cozadini. Mr. Etienne
Mandrea M-elle Gheuca.
Dans ta prochaine lettre que j’espere recevoir de toi, fais
moi savoir je t'en prie comment vont tes etudes, si l’allemand ne
te fait pas grand dificultd. Je m'interesse beaucoup que ma petite
Eugenie soit â Gotha comme â Jassy une etoile au milieu de ce
monde ecolier, ce de quoi je n’en doute pas. Tu vois ma chere
que je remplie avec conscience tes voeux, toutes mes lettres finis-
sent au bas de la quatrieme page ou je finis en t’embrant de coeur
et d ame.
VERONICA
III
Jassy. Le 24 Decembre 1875.
CHERE AMIE!
Cest a peine hier, que ta charmante lettre m'a ete remise par
Mr. Nițesco. Je me demandais beaucoup: quelle pouvait, etre la
cause de ton silence. Car abituee deja â recevoir de toi toute, Ies
quinzaines une nouvelle, dans ma trop grande susceptibilite, je me
croyais oubliee de toi ce qui me chagrinait beaucoup et me fesait
penser â l'inconstence de tout ce qui nous entoure dans ce bas-
monde. Combien je te suis obligee maintenant, en me voyant de-
trompee par ta missive et par ta belle photographie que tu eus
1 amabilite de me l'envoyer; donc, je t'en remercie pour l'une et
pour l'ature car toutes deux m ont arrache Ie doute qui si souvent
nous mene au scepticisme.
Tu me parles d'amusements cherie, oh! mon âme s’y prete
si peu maintenant aux amusements que je n'y pense pas meme, je
ne sais quel subit changement s'est oppere en moi, mais je sens
1924	I. e, Torouțiu
que mon coeur depuis l'annee passee a vieilli de dix ans tant le
monde m’ennuie et tant je me sens blasee de tout ce je vois.
Entre autres nouvelles qui me regarde, je te dirai que je suis
invitee aux bals du club, mais imagines-toi ma chere que pour y
aller on doit faire pour peu une depense de 40 et pour qoui? Si non
pour paraître dans un monde dont lelegance vous eblouit, et qui
regarde d un oeil piteux la grenouille proletaire qui se fourre dans
son sein; dites si ța vaut la peine, et s’il n est plus raisonable de
rester chez soi, et pourtant qui sait ma chere, si malgre tous mes
raisonements je ne serai pas tentee par la vanite d’y aller quoique
jusqu’â present je n'y pens pas. Ce soir au palais aura lieu le pre-
mier bal de la Reunion je n’y vais non plus, au theatre je n’ai pas
encore ete, en somme je mene une vie tout-a-fait casaniere et ou
je trouve du loisir. Tu flates tant mon style ma chere que je devrai
me croire pour quelque chose, mais je sais bien, que je suis loin
des louanges que ton indulgence me prodigue, et ce n'est que ton
amitie et bienveillance qui trouve un jeu de charme en lisant mes
lettres, ou malgre toutes Ies incorrections tu sens qu elle te parlent
de mon amitie.
J’accepte avec grand’plaisir, le conseil que tu me donnes de
ne plus lire des romans ce qui d'ailleurs m’arrive assez rarement,
et a mon tour permets-moi de te donner aussi un conseil: c’est
de maittre â profit le temps que tu passes la-bas et d’apprendre le
mieux possible la langue allemande, Ies tresors literaires qu elle
contient sont incomparables en raport avec Ies autres, ce sont des
verites exprimees avec tant de charmes aux quelles il n’y a que Ies
allemands qui ont saisi l'inspiration et ont eu le don et le privilege
de Ies rependre dans le monde et l’on dirai â juste titre que ce
n'est qu’avec la verite sous Ies yeux que l’on peut se creer un
empire... Pardonne si ma lettre pour cette fois n’est pas aussi lon-
gue que Ies autres.
Je t'embrasse de tout mon coeur.
VERONICA
IV
Le 24 Decembre N. S. 1875.
Jassy.
CHfiRE ET DOUCE AMIE !
Comme tu dois te rappeller nous sommes maintenant dans la
veille du Noel; — je suis loin d’etre une exelente menagere, pour-
tant dans un tel jour que celui d’aujourd'hui, tout Ies paresseux se
souvent qu'ils ont quelque chose ă faire, donc tu dois envisager
ton amie bien ocupee avec toutes sortes de preparatives, et si je
me demande quel en est le but, je ne trouve pas un autre, si ce
n’est le risque d’attraper Dieu sait quel nouvelle maladie. Pourtant,
malgre toutes mes occupations, je ne puis pas remaîttre ă demains,
la reponse que je te dois, et, faisant treve d’affaires je me remets
â toi.
Que te dirai-je ma chere? Si ce n est que j'ai tout-a fait oublie.
Si je vis ă lassy ou bien en Chine ou autre part. Figure-toi ma bien
Veronica Micle
1925
aimee de ne pas sortir nul part quinze ou vingt jours de suite,
rester enfermee chez soi et etre â la merci de voir de temps en
temps quelque visite, qui du reste, assez souvent ne fait que nous
ennuyer; dites moi si un tel passe temps vaut la peine de pretendre
qu'on vit, et qu’on â lassy. Tu me demanderas qu’elle en est la
cause? Miile peut-etre et aucune; moi, jusqu'â present je l'ignore,
n’ayant que la conscience du l'effet, c’est une sorte d'apatie mo-
rale qui ne m’engage ni â sortir ni ă me donner d'amusements.
Mais laissons pour le moment de cote tous nos ennuis; Ies fetes
arrivent et l’annee est prete â atteindre sa fin, et, esperons que
celle qui arrive sera d’un meilleur augure; je parle au pluriel ma
bien aimee, puisque je presume, que toi la-bas ne t'amuse non plus;
en apprenant on emploie bien son temps mais c’est loin d’etre un
amusement enfin, le temps va son train et il ne songe pas ă nous,
laissons-le donc aller et allons-nous aussi jusqu’au terme ou il
voudra nous arreter.
Pour trancher le ton par trop languissant de ma lettre, je
veux te donner des nouvelles, et toujours de nouvelles de maria-
ges: Un certain Mr. Lieutenant Amfilofie epouse M-elle Xenopol,
un des M-rs Draghici epouse M-elle Predidici et comme c’est
l'usage de feliciter avant le mariage je Ies felicite aussi, apres, c’est
une autre demande; mais n’anticipons pas l'avenir des ceux qui
dans ces moments par leur âme habitent le ciel.
Je te trouve un peu malicieuse, comment oses tu te mauquer
de moi en demandant de t'envoyer de mes oeuvres, mais quels
oeuvres? mechante que tu esl Je gage qeu Eugenie, comme son
nom contient le genie, a deja compose un beau volume contenant
des beautes literaires, et que transportee et ravie de son oeuvre
croit que son amie en fait autant; sois en paix, je n'y pense pas
meme, tout mes oeuvres sont ces lettres que je t’engage de Ies
garder, pour faire avec Ies tiennes un volume, et qui portera le plus
saint cachet: celui de l'amitie. Maintenant que je me suis recon-
ciliee avec toi je veux te donner une explication. Tu crois d'apres
ce que je lis dans ta lettre que la photographie m a ete remise, en
meme temps que la lettre, c’est â dire de beaucoup plus tard que
tu me l'avais envoyee; non, ma chere, je l’ai requ par Mr. ton
pere qui a eu l’amabilite de venir nous voir une fois, bien avant
la lettre de Mr. Nițesco, et maintenant ne t’imagine plus que
quoique dans la meme viile nous ne nous voyons pas, si fait, je le
voudrais bien plus souvent, mais nous avons chez nous des neiges
et des froids comme en Siberie, ce qui empeche Ies visites.
Je crois que tu ne pourras pas te plaindre â present de mes
lettres, elles sont d une telle longueur qu’elles doivent te fatiguer
rien qu’en Ies voyant, apres la lecture, tu sentiras la necessite de
faire une bonne somme pour te remaîttre et une autre pour oublie
toutes Ies blagomanies qu’elles contienent, donc, je finsi ici tout ce
que j’ai â te dire pour le moment en ajoutant la plus douce et sin-
cere felicitation pour la nouvelle annee. Reqois Ies saluts de mon
mari et de ma part un doux et tendre baiser.
VERONICA
Passe-moi Ia mauvaise ecriture, ma plume est tout a fait
abimee.
1926	I. e. Torouțiu
V
Jassy, le 27 Jenvier 1876.
CHERE ET DOUCE AMIE!
Pardonne-moi si cette fois, je ne fus pas aussi exacte avec ma
reponse comme je l'etais jusqu'â present; la vraie cause, ce sont
quelques occupations imprevues, parmis Ies quelles tu dois notter
Ies visites que pendant ces jours de fetes on recoit et Ton doit
rendre; et, avec la quelle occasion j'ai eu le plaisir d'aller chez tes
parents, et eux ă leur tour sont venus chez moi, ils se portent tous
tres bien. Caty m a montre son chef-d'oeuvre de perforation et
m'a promis un abat-jour travaille par elle meme.
Tu veux ma chere que je te rends un compte minutieux, de la
maniere dont j'ai passe Ies fetes; sur cela je n'ai pas grand'chose
â te dire, si non, que j'ai ete une fois au theatre, on reprensentait
pour la premiere fois Ies iolies dramatiques, le reste du temps je l ai
passe presque tout-â fait chez moi; un soir Helene est venue chez
moi et nous nous rendîmes ensemble chez la familie Macaresco ou
nous restâmes jusqu’â 11^? heures.
Treves d'escuses ma chere! Tu es d une telle malice avec moi
que je n’en reconnais plus mon Eugenie; dans mes veines coule
du sang allemand, mais d'ou diable as tu pris connaissance que je
suis corciu nemțesc? — dites si ce ne sont pas de blagues pour me
taquiner, — ma chere s'il y avait en moi du sang allemand je
serais d un temperament qui me ferait trouver du bonheur dans ce
bas-monde, et loin de ța, je n’en trouve pas meme la paix; mais
parole d’honneur je voudrais bien savoir quels sont Ies indices
qui font fait presumer que je ne suis pas d’un sang pur romain?
c'est ton sang grec qui bouillonne en toi je ne dis plus rien sur cela
et j’attends avec impacience tes explications qui me mettront au
jour du fait et je passe outre. Je dois t'avouer avec regret que tu
n’escele pas dans la charade, vu, qu’elle est fausse et je soutiens
la mienne c’est peu de modestie de ma part, mais que veux-tu?
J'agis en vraie allemande la veri te avant tout, — vois-tu ma chere
tu m’as donne une arme et c'est toi qui dois subir le premier coup
que je veux porter avec elle c’est l'ingratitude du monde et qui
existe dans l’ordre des choses.
Apres t’avoir perce le coeur, m enveloppant du manteau de la
chevalerie du moyen-âge je te prie de t'avouer vaincue et de me
remaittre ton armure ton casque, pavaze cet et reconnaitre que je
te suis superieure dans le champs de la charade; en pedagogie je
suis ta vassale. Maintenant des nouvelles; je ne sais pas si tu as
entendu parle d'un certain Capitaine Pruncu qui avait une char-
mante maitresse, cette malheureuse femme â l’aveux que lui a fait
le capitaine qu'il veut se marier, elle s’est empoisonnee et morte on
l'a enterre depuis quelques jours.
Le dimanche passe ont eu lieu Ies noces de M-elle la prin-
cesse Gregoire Sturdza avec le prince Conachy Vogoridy le len-
demain ils sont partis pour Vienne, Paris etc.
Voilâ ma chere et bonne Eugenie tout ce que j’ai â te dire
Veronica Micle
1927
pour le moment, mon mari channe de ce que tu ne l'oubli jamais
t'envoie une foule de complimenta ma mere aussi et moi la sous-
signee. Je t’embrasse miile et miile fois de coeur et d’âme ton amie
pour toujours.
VERONICA
VI
Jassy, le 15 Fevrier 1876.
CHERE ET DOUCE AMIE!
Me voila de nouveau en retard de quelques jours avec la
reponse que le dois â ta derniere lettre, ne m'acuse pas cette fois-ci
de paresse, la cause en est le manque de papier ă lettres, et,
comme je voulais changer le format, je devais l’acheter moi-meme,
pour satisfaire encore un de tes desirs, celui de t'ecrire de lettres
longues â n'en plus finir. Quant â moi je preferais le format plus
petit car alors l'ecriture est plus serree, tandisque sur un grand
papier la main s'dlance trop elle va meme au grand galop, Ies idees
n'ont pas le temps de se murir un petit peut, en sorte qu’en reli-
sant la lettre, on s'apercoit avec peine que pendant quatre pages
de grifonage on n'a rien dit, c’est-ce qui va t’arriver maintenant
avec ton tant, reclame grand format, tu auras beau lire et relire ma
lettre, tu ne trouvera rien autre chose si ce n'est que ton amie
qui a trace ces lignes, encore fussent-elles joliement ecrites!?!
Compte rendu. Avânt hier Helene a ete chez moi, elle m'a dit qu’elle
t'a ecrit une lettre trois semaines apres avoir recu la tienne et je
suis sure que tu ne l'acuse ni de paresse ni d'indifference, mais tu
prendras pour de bon tout ce qu’elle te dira, tandisqu'avec moi
tu agis bien autrement petite mechante que tu es! Je compte aller
ces jours-ci chez tes parents que je n’ai plus revu depuis leur
derniere visite chez moi. C’est le carnaval chez nous? A ce qu on
dit je crois aussi qu’il y est, personnellement ou intimement si tu
veux je te dirai que pour moi ța m'a laire de la grand'careme, je
n’ai pas pris aucune part â toutes nos fetes, ni aux bals ni aux
soirees pour en sentir le charme du carnaval je vis ma chere amie
dans une si grande intimite et amitie avec moi-meme que je
puis dire je trouve tant de plaisir et n’y passe guere cette situation
de mon âme qui m’a fait plus heureuse que miile autres plaisirs.
Que te dirai-je en fait de nouvelles, nouvelles que tu attendes si
ardement, la seule c’est la crise financiere qui alarme tout le
monde et nous en fait subir un petit peut Ies consequences.
D’auquun mariage ne se parle plus, rien d'extraordinaire n’y est
arrivee si ce n’est la Heller qui arrive avec sa troupe pour nous
donner 12 representations, trois ducats la loge s’il vous plait si
non adio plaisir d’entendre une belle musique.
Ma chere je finis malgre moi cette lettre j’aurai envie de
t'ecrire, encore, mais je n’ai plus de place pour te prier de faire mes
plus tendres amitie ă mon amie Eugenie, tu lui diras que je l’em-
brasse miile fois.
VERONICA
16
1928
I. E. Toroufiu
VII
Jassy, le 25 Fv. 1876.
MA CHERE ET DOUCE AMIE,
Comme pour te dedomager de ma derniere lettre, j'ai envie de
t'&crire maintenant une bien longue, lemplie de tout ce qui se passe
dans mon âme. II y a certains moments dans la vie, ma douce
amie, oii l'on sent que quelque chose s’y passe, mais le moi n’est pas
en etat de rendre un compte exact de tout se qu'ii subit de tout
ce qu'ii sent, ța peut se traduire de la maniere suivante: cela s'en-
tend mais ne se dit pas, ou lame sent d'une telle maniere qu'ii n'y
a pas des paroles pour interpreter ce sentiment, qui tout d'abord
n'est qu'une vague aspiration, est-ce pour un bonheur terrestre, ou
bien pour la vie â venir? je n'en sais rien, tout ce que j'eprouve
c’est un etat d une reveuse melancolie, et, â mesure que le prin-
temps arrive, je me sens devenir plus melancolique; mais ma chere
amie n'y faîtes pas attention, gaietâ, melancolie, chagrin, bonheur
tout passe et peut-etre dans ma prochaine lettre, je ne te parlerai
que d un bonheur immense. Encore une fois tu veux que je te parle
de mes distractions, elles sont toujours Ies memes, mais j’espere
maintenant avoir chaque dimanche jusqu'aux pâques la plus belle
distraction: comme tu sais la soctete literaire Junimea commence
ses prelections publiques, qui sont tres frequentees par le monde
qui sait aprecier de quelle utilite sont ces cours. Tu me parle de
M-elle Keller ma fois je ne compte pas y aller, ses lojes sont d un
prix exorbitant, pour la crise financiere ou nous a plonge ces re-
voltes dans l'Orient, de sorte que je puis dire, que cette annee le
monde n'a pas ete si gai que l'annee passee.
Le dimanche passe ont eu lieu Ies noces de M-elle Xenopole;
j'ai ete invitee la veille ă la ceremonie du fil-d’or. comme tu sais
que c’est l’usage chez nous, mais je ne suis pas allee.
Autre chose que te dirai-je encore si ce n'est qu'un certain
Mr. Leon Chica un beau jeune homme de l'aristocratie, c’est
dorine un coup de revolvere dans la poitrine, on ignore absolu-
ment la cause qu’ai pu le decider.
D’apres ta lettre je vois que tu es inquiete, ne sachant quel
sera ton avenir apres le changement qui eut lieu au ministere de
l'instruction (pauvre Majorescu il aurait du etre pour la vie ministre
pour l’instruction, car il n’a eu ni precedent et il n’aura pas un
successeur comme lui) mais tu sais qu’ii a ete remplace par Cârpe
qui, suit la meme politique que Maioresco, etant membre de la
Junimea, par consequence tu dois etre tranquille et continues ton
travail, et meme si tout un autre parti viendra au ministere Ies
boursiers, continueront d’etre boursiers jusqu’â ce qu’ii finiront
leurs etudes.
Maintenant ma chere que j’ai ecrit tant de page, tu me per-
mettrez de te quitter pour le moment, reprenant la continuation
aussitot que j'aurai une reponse de toi.
Les miens te saluent moi je t’embrase cordialement.
VERONICA
Passe moi ma chere, la maniere dont j’ai commence cette
lettre c’est un signe assez significatif de mon etat reveur.
Veronica Micle
1929
VIII
Jassy, le 8 Marș 1876.
CHERE ET DOUCE AMIE!
II me parait que j'entends ton exlamation en ouvrant cette
lettre: De nouveau une missive de cette amie, qui vraiement, com-
mence â m’embeter avec son trop d exactitude! n'est-ce-pas que
c’est ainsi que tu vas recevoir ce nouveau messager de lassy?
Mais mon Dieu que je suis malicieuse et injuste, puis-je ja-
mais me permettre de croire qu'une lettre de ma part puisse causer
de l’ennui â ma douce amie! Quand Ies siennes me font tant de
plaisir et quand un volume me suffirait â peine.
Ma chere escuse mon style 1001-3-1311 sur un ton exlumatoire
qui au bout du compte n’est que l’effet d’une lecture que j’ai leite
ces-jours-ci (c’est la vie, Ies amours et Ies infortunes d’Heloise et
Abailard que j’ai lu) et comme tu dois savoir, que je suis meme
tres impressionable, je suis encore sous l impression. C’est une ex-
plication qui n’aura auqun raison si la simplicite et le naturel
d’un style ne sera pas tout ce que j’aime dans Ies lettres et dans
Ies ouvrages. Vraiement rien de plus bete et de plus ennuyant
selon moi que: ces phrases pompeuses et recherchees que l’on ren-
contre par-ci par la, on dirait que c’est toujours un discours de re-
ception â l'Academie Francaise que l’on veut faire, mais pas une
communication d’idees et des sentiments qui s’elance de notre âme.
Apres avoir si bien plaide la cause de mon style je passe aux
nouvelles.
Toujours et toujours la meme chose: je m'embete, je m'en-
nuie et je me meurs. Un voyage n’est ce pas?
Mais il faut du quibus dirait un etudiant parisien dans son
familier argaut, or n ayant pas du quibus on reste tranquille-
ment â lassy, et l’on fait journellement une promenade sur l'asfalte,
si Ies pieds ne nous font mal du Copou jusqu’au palais et vice-versa
c’est-ce que je fait sans y manquer quand le temps fait beau. Mais
consolons nous ma chere le temps d'epreuve est passe, le printemps
arrive, et avec l’equinoxe changeront nos dispositions.
D'apres ce que j’ai appris tu vas quitter en peu de temps Gotha
pour te rendre â Calmberg; je crois que tu seras si gentille de me
faire savoir ton adresse, pour ne pas interompre notre correspon-
dence, tu dois reconnaître que je fais un peu le metier des journa-
listes qui prient leurs abonnes de leur faire savoir l’adresse pour ne
pas interrompre l’envoi regulier de leur fadaises.
N'ayant plus rien â te communiquer, je te prie de recevoir
miile compliments de la part de mon mari, qui m'engage en meme
temps de te prier de m’ecrire en allemand, mais ne faites pas, je ne
serai pas en etat de te repondre.
Je t’embrasse tendrement sur Ies deux joues. Ton amie.
VERONICA
1930
I. E. Torouțiu
IX
Jassy le 23 Avril 1876.
CHERE ET DOUCE AMIE!
Je ne sais pas quelle puisse etre la cause, mais je m apperț-ois
que notre correspondence est devenue un peu rare, ce qui me fait
de la peine, car j'etais tres habituee â recevoir toutes Ies quin-
zaine une missive de toi; j’espăre que reprendrons notre encienne
habitude. Je t'en suplie ne me parles plus de Nosthalgie, si tu
savais comme c’est ennuyant â lassy tu remercierais le bon Dieu
de te trouver ă Gotha ou n’importe ou seulement pas â lassy.
Tu veux ma chere que je te fasse un compte-rendu des dis-
cours qui ont eu lieu â l'Universite, mais c’est une chose tres diffi-
cile, celle que de te faire un pareil resume, et qui d'ailleurs tu
pourras le lire dans Ies Convorbiri Literare, tout ce que je puis te
dire, c’est que du tous. Mr. Vergolici et Negroutzi ont parle mieux,
et que je regrette infiniment que ces admirables cours ont fini si
vite, il faudrait que pendant toute l’annee, Ies dimanches soiens
consacrees â de pareilles prelections.
En fait de nouvelles, je n’ai qu’une seule et bien triste; tu as
connu pour sur, au moins de vue M-me Emilie Gherghel, et bien
cette charmante femme, pleine de douceur et de nobles qualites,
est morte, d’une mort tres subite, hier a eu lieu son enterrement ă
l'eglise Buna-Vestire, beaucoup de monde et surtout beaucoup de
femmes ont assiste â son obseques et ont pleure sa fin prematuree
en outre Mr. Petrino le poet lui a fait un discour assez bien senti.
Que te dirai-je encore, aujourd'hui j’ai voulu visiter tes pa-
rents mais il faisait une chaleur etouffante et malgre moi j’ai du
renoncer pour â bientot. Mr. ton pere a ete chez avant hier, (moi
je n’etais pas a la maison) mais mon mari y etait et lui a dit que
tu n’as pas encore requ ta bourse ce qui m’a fait beaucoup de
peine, j’ai voulu ecrire â Mr. Nica le directeur du ministere que
je connais, mais j’ai entendu qu'il n est plus directeur puisque
un nouveau ministere a succede au ministere de Lascar Catargi, et
tu sais l'habitude traditionelle de notre gouvernement, des qu’un
ministere s'en va, celui qui lui succede detruit et change tout ce
qu a fait le precedent, c’est lâ cause que nous allons si bien et que
nous progressons si admirablement!!! c’est ă dire que nous sommes
continuellement dans un etat de fluctuation Ies notres n'ont la
moindre idee de stabilite, et ignorent completement Ies biens qui
en resulte. Tu as beau dire qu a Gotha on sait ce qu’on fera d’ici
â un an, tandisque chez nous on ne peut savoir ni d’ici â demain
ce que-peut arriver de bon ou de mauvais.
Apres avoir parle aussi un peu de politique je t'embrasse
tendrement en te priant de m'ecrire des que tu recevras ma lettre.
J’embrase aussi ton amie et je prie de te reconcilier avec elle.
VERONICA
Veronica Micle
1931
X
Jassy, le 28 Mai 1876.
CHERE AMIE!
II arrive quelquefois a l'homme de passer son temps sans
savoir comment et sans pouvoir faire ce qu'il voudrait, ainsi c'est
passe mon temps depuis ta deraiere lettre jusqu’au moment ou
je t'ecris cette lettre. Je n’avais plus des marques postales et jour-
nallement je me proposais d en acheter et le soir venu me trouver
toujours sans marques, et, comme je ne voulais pas t'envoyer des
lettres non affranchies je ne pauvais pas t’ecrire. Aujourd'hui c'est
dimanche chez nous, peut-etre a Berlin aussi, donc etant dimanche
je m’ai solemnellement: il faut que j'ecris ă Eugenie, mais toujours
je n'avais pas des marques et le coeur bondissant de colere contre
ces malheureuses marques, je suis sortie en viile et j'en ai achete
et comme tu vois une lettre t'arrive.
Que te dirais-je encore de chez nous? Pour sur rien de bon
et rejouissant, car la deraiere semaine il â neige et gele; la tem-
perature a descendu ă 2 degre sous zero et note bien deux degres
Reomuriens, de sorte que dans presque toute l'entendue du pays Ies
vignes ont ete abimes par le froid, Ies legumes et Ies fruits; c est
une calamite chez nous, que ces subits chargements de tempera-
ture; un mois avant il faisait une chaleur tropicale et mainte-
nant il fait froid.
Madame ta mere a ete chez moi une fois accompagnee de
Caty et une fois seule, la premiere fois quand elle est venue, elle
m'a donne ta nouvelle adrresse. Tu dois etre bien heureuse
d’habiter Berlin au lieu de Calemberg, car d'apres ce que j'ai
entendu le Seminaire est loin d'une demi- heure de la viile et
ca aurait du t’ennuyer beaucoup d'£tre toujours encloitree sans
pouvoir sortir au moins de temps en temps â la promenade ce que
d'ailleurs ne coute rien.
Ma chere amie comme je voudrais bien etre aussi une annees
oii deux â Berlin pour bien apprendre si tu savais combien c'est
noble et imposant de parler l’allemand tandisque le francais est de
nos jours quelques choses de si commun car â chaque pas on
l'entend parler et surtout tu sais qu’au theatre, dans Ies salons et
dans la rue tout le monde ne parle que le francais et quand on
entend une personne de bonne condition parler l'allemand on
l'ecoute avec tant de plaisir tâche donc ma petite amie d'apprendre
die schone deutsche Sprache, und schreibe mir nicht mehr fran-
zosisch nur deutsch da durch werden wir die Sprache lernen.
Je crois qu'auqun mot n’est pas bien ecrit sois si bonne et
corriges-moi.
Ich kiisse dich
VERONICA
1932
I. E. Toroufiir
XI
Jassy, le 28 Juin 1876.
CHERE AMIE!
Qu est-ce qu'ii y est arrive depuis que tu es â Berlin?, c’est
une viile fatale pour notre correspondence, tu ne m'ecris plus et
moi de meme.
Mais aujourd'hui quoique je ne suis pas disposee a ecrire
je prends la plume pour tracer quelques lignes destinees â mon Eu-
genie que j'ai tout-â-fait abandonnee. Ma chere tu m’excusera si
je ne t'ecrirai pas beaucoup cette fois-ci, mais comme hier j'ai ete
avec mon mari chez tes parents, j'ai cru de mon devoir de te faire
savoir ma visite. Madame ta mere m’a fait lire la petition que tu a
faite â notre Princesse, mon mari l'a aprouvee, il l'a trouvee tres
bonne, bien conțue et tres justifiable. Ton pere n’etait pas â la
maison au moment que nous y sommes arrives, Caty etait tres fati-
guee â cause des examens qui ont eu lieu hier et avant hier. J'ai
trouve le logement de ta mere tres gentil propre et tres confortable.
Mainetenat je te quitte et tu dois m’escusez a cause de mes
confitures de cerises qui ne veulent pas savoir que je suis occupee
â ecrire.
Escuses-aussi mon silence ma chere et reponds moi le plus
tot possible.
Je t'embrasse miile et miile fois ton amie sincere et devouee.
VERONICA
XII
Le 4 Juillet 1876.
Jassy
CHERE ET DOUCE AMIE!
Je te remercie bien des fois pour l’amabilite que tu eus de
repqndre si vite â ma lettre; vraiment ea me pesait sur le coeur,
de ne plus nous entretenir par des lettres, le seul moyen que nous
avons pour le moment. Mon amie, plus que toi je connais la triste
situation dans laquelle tu te trouves, ayant ete temoin â tous Ies
actes arbitraires de ce nouveau ministere; aucun de ces gens distin-
gues et capables que Mr Maioresco avait place par ci par lâ en
faction du reste assez modeste, tous ont ete mis en disponibilite;
— que veux-tu ma chere ța arrive toujours dans un pay gouverne
par Ies partis, sitot qu'une d'elle arrive au pouvoir, elle vient avec
toute sa suite composee, la plus souvent, de gens de peu d’impor-
tance; et si l'on peut dire la meme chose de Mr. Maioresco, du moins
sa suite etait l'elite de notre monde inteligent; ța s’explique de
soi-meme, un homme inteligent et erudit, tel que Mr. Maioresco ne
pouvait etre entoure que de personnes inteligentes, tandisque Ies
Veronica Mlde
1933
autres, gens bornes et incapables, ils trainent apres eux autant de
betes qu'il en peuvent recruter, on peut tres bien leur apliquer
1‘ancien proverbe: tel maitre, tel valet, et avec ța laissons-les, et
disons leur qu’ils s'en aillent paître, seulement qu'ils te laissent
finit tranquillement tes etudes.
Tu me demandes ma chere si je suis toujours melancolique
et casaniere comme pendant l’hiver, casaniere pas, la nature est
trop belle pour ne pas aller la voir, la contempler, quant â la me-
lancolie elle ne devient que plus forte â la vue de cette mysterieuse
et belle nature, tout dans cette saisons vous fait rever, et qu'est-ce
la melancolie? si non im etat d'une triste reverie.
Tu me demandes encore si Ies promenades sont animees, oui
ma chere amie je crois qu'elles sont plus animees que jamais, quoi-
que la crise est tres grandes, mais tu sais que Ies notres savent
bien se moquer de la crise, meme si ils devaient payer cent pour
cent il faut que la traine aille tout de meme; mais ceux qui ne veu-
lent pas faire des dettes, ceux-lă ne s’amusent pas ils ont d'autres
soucis. Si je pauvais je t'enverrais volontierement un pot de confi-
ture, pour te ressouvenir un peu plus de ta patrie, je tacherai de sa-
voir si c’est possible.
Maintenant je crois que tu en a assez, je t'ai ecrit une lettre
bien longue pour te dedomager de la precedente, donc je t’embrasse
miile et miile fois.
VERONICA
Ecris-moi encore une fois ton adresse car je l'ai perdue.
Izvoare : Arhiva Samson Eugenia Bodnărescu
în păstrarea nepoatei lor
Doamna Marieia Teodor Fortunescu.
Facsimile, traducerile și adnotările se vor da în:
Studii și Documente Literare, voi. XIV.
CĂRȚI
// REVISTE // ÎNSEMNĂRI
DOCUMENTARE
CĂRȚI
I.	PETROVICI : EVOCĂRI DE MARI FILOSOFI
EDITURA «UNIVERSALA» ALCALAY & Co., 1939, BUCUREȘTI.
Fără a ne abate prea mult dela adevăr, am putea susține că filosofia coin-
cide in bună parte cu însăși istoria ei; ceeace o deosebește mult de știință, ale
cărei probleme se scjrimbă dela o epocă la alta.
Problemele fundamentale despre existență, despre om și destinul cugetării
lui, despre ordinea universului și despre puterile noastre de a intra în legătură
cu imensa lui complexitate, au format totdeauna pivotul gândirii filosofice. în-
cercând să pătrundă in miezul problemelor ce și le-a pus, gândirea s'a lăsat
uneori intimidată de panorama complicată și diversă a realității exterioare și
s'a crezut datoare să se considere ca un reflex al acesteia. Alteori, ea a căutat
să exploreze, să înțeleagă propriile-i adâncuri și să-și impună disciplina logică,
realității flotante a simțurilor. Intre cele două limite : realitatea independentă a
lumii externe și realitatea absolută a spiritului, a oscilat mult timp filosofia. A-
titudinea criticistă, cu numeroasele ei variante — manifeste sau implicite — s'a
prezentat ca mijloc de împăciuire a celor două extreme.
Din când în când, cugetarea filosofică revine asupra drumului parcurs,
reexaminează problemele și soluțiile elaborate, croește drumuri noi și caută să
le paveze cu blocuri mai solide și mai șlefuite. Particularitatea aceasta a gândirii
filosofice, de a putea reveni asupra pașilor ei, dă o semnificație deosebită co-
memorărilor marilor filosofi. La asemenea ocazii, operele înaintașilor sunt privite
sub un unghiu de persepectivă mai uman, lăsându-se la o parte grija exagerat
didactică a interpretărilor de sistemă. Comemorarea este prilejul întâlnirilor în
cugetare și verificarea binevoitoare a trecutului, față de prezent; este proecția
luminii inițiale asupra razelor împrăștiate în decursul timpului și asupra tuturor
regiunilor, în care se găsesc oameni gânditori, cultură și civilizație. Personali-
tatea și opera celui evocat depășesc. în asemenea cazuri, granițele națiunilor,
și ele își găsesc, pentru a ne sluji de cuvântul d-lui Petrovici, «ospitalitate» în
sânul neamurilor străine. «Este tot o formă de ospitalitate, evident de un ordin
mai înalt, să primești frumos in sfera respectului și-a admirațiunii tale, — zice
d. Petrovici, — pe toți eroii omenirii, de orice neam ar fi ei. Acest lucru decerne
un adevărat titlu de noblețe. Căci dacă atunci când lauzi și inalți pe ai tăi,
in aceasta intră poate și o vagă idee de rivalitate națională, atunci când pros-
lăvești pe ai altora, rămâne complect în afară orice gând de concurență e-
goistă» (p. 31).
In ceeace privește neamul nostru, prin reprezentanții săi calificați, el și-a
făcut totdeauna datoria. D. profesor Ion Petrovici a căutat să extindă omagiul
rostit, publicând în broșură câteva din reflecțiile elaborate cu ocazia comemo-
rărilor, pe care le-a inițiat la noi. Vom găsi in cărticica de care ne ocupăm
prețioase analize sumare și păreri judicioase relative la mari filosofi ca Des-
cartes, Spinoza, Hegel și alții. Fără a se preocupa de expuneri didactice, care
în majoritatea cazurilor îndepărtează pe lector, autorul se mulțumește să des-
chidă perspective de ansamblu asupra filosofilor evocați, sau să expună amă-
nunte inedite.
Insușindu-și părerea lui Wundt, autorul ne prezintă pe Descartes ca «o
matcă a tuturor ideilor fundamentale, care au caracterizat gândirea modernă»,
(p. 7). Preocupat de probleme diverse, în legătură cu fundarea cunoștințelor clare,
cercetător prin exceJență, Descartes a scrutat felurite planuri ale realității și
din gândirea sa, s’au alimentat numeroase curente divergente. «Căci alături de
I. Petrovici: Evocări de mari filosofi
1935
urmași direcți ca Malebranche ori Spinoza, au mai pus vreascuri cartesiane pe
vatra lor — alimentându-și focul — cbiar filosofi heterogeni, ca empiristul John
Loke sau materialistul Lamettrie (p. 6). De unde provine această bogată și feluriră
influentă ? Din însuși spiritul filosofului. Dornic de unitate și unificare a cu-
noștiinței, «Descartes însă nu poate șterge cu buretele icoana empirică a existen-
ței, și oricât ar prelucra-o de tare, e silit să urmeze indicațiile ei generale, repre-
zentând, cu tot crezul său raționalist, o linie de mijloc sănătoasă și echilibrată,
așa cum în veacul următor, cu o conștiință poate și mai clară, a mai avut-o un
alt geniu filosofic, original și adânc, dar în lond conciliant și eclectic — Im-
manuel Kant» (pag. 11). Condus de bunul său simț viguros, calitate pe care
dealtfel o crede ca fiind «la chose la mieux partagee», Descartes n a forțat în-
tr'atăt realitatea încât să o vâre într un șablon unic, de dragul sistemului său,
ci i-a recunoscut cute și aspecte mai mult sau mai puțin independente. Pentru
simțuri, realitatea apare confuză și instabilă; pentru gândirea geometrică, ea
devine clară și sistematică. Ambele atitudini deci — realistă și idealistă —
sălășluesc în sistemul său, deși nu pe planuri egale ca valoare. Analiza con-
cepției lui Descartes asupra corpului și sufletului ne duce la constatarea ace-
leiași poziții dualiste : sufletul, realitatea spirituală și corpul, care face parte
din ceeace el numește «întindere», realitatea materială. Joncțiunea între aceste
două categorii n a putut fi niciodată bine precizată, cu toate argumentele in-
genioase invocate de filosof și cu toate observațiunile meșteșugite din «Trata-
tul despre Pasiuni».
Era prin urmare firesc ca filosofia lui Descartes să fie atât de fertilă, din
moment ce ea deschidea drumuri, și pentru idealismul intransigent și pentru
realismul ortodox. Dar, după interpretările d-lui Petrovici, nu în aceste atitu-
dini stă prețul esențial al filosofiei lui Descartes. Valoarea ei stă mai ales in
semnificația pe care o dobândește fată de religie și știință și in perspectivele
pe care Ie croește. Filosofia lui Aristot nu mai satisfăcea nevoile științei pro-
fane și pe cele religioase. Se simțea nevoia unui nou mediator. Și noul media-
tor, chiar dacă n a fost acceptat de credința oficială, a fost sistemul cartesian.
însăși știința e reformată, datorită introducerii cauzelor mecanice în explicație
și renunțarea Ia credințele animiste și la raționamentele silogistice aristotelice
«Pentru a scormoni profunzimile naturii și a o face inteligibilă în dinamismul
ei, era nevoie de aplicarea altor instrumente raționale, decât acelea făurite
de Aristotel și acesta era calculul matematic, incomparabil mai elastic, mai va-
riat și mai fecund. Joncțiunea matematicei cu fizica, precum și locul împreu-
nării lor, a fost una dintre ideile cele mai fertile ale filosofiei lui Descartes,
care a deschis calea unor progrese infinite, in cunoașterea naturii și stăpânirea
ei (p. 19). Se ’nțelege că științele care au profitat mai mult de luminile aprinse
de către Descartes au fost științele naturii și cele technice. Filosoful el însuși
avea o încredere deosebită in ele și spera că prin progresul lor, omenirea să
ajungă la un grad remarcabil de fericire și sănătate. întrucât viitorul a verifi-
cat optimismul Iui, se poate discuta.
D. Petrovici mai adaugă la tezaurul ideilor cartesiane și pe aceea care
face din spirit o forță, o activitate care-și imprimă marca asupra realității și
care-și servește de garant în ceeace privește certitudinea, printr’un examen ri-
guros al judecăților emise. Spontaneietatea spiritului, afirmată atât de puter-
nic de către pă'intele filosofiei moderne, a dus, cum era si logic, la filosofia
criticistă și la dărâmarea concepției «spiritului oglindă».
A doua figură prezentată după Descartes, deși comemorarea a avut loc
zece ani mai devreme (1927), este aceea a lui Spinoza. Raționalist până la dog-
matism geometric, Spinoza caută să întemeieze principiul unic al existenței pe
ideea de substanță, care fiind sinonimă cu ideea de Dumnezeu, ne permite să
deducem totul din ea, pe cale logică. Tot ce apare ca individual, particular, nu
este decât o formă de manifestare, un mod al substanței adânci, eterne, omo-
genă și neschimbătoare. Omul nu este și el altceva decât un mod al acestei
substanțe și rolul lui este să se identifice cu ea. In acest efort stă și liber-
tatea lui.
Un loc important, fără a epuiza subiectul, il ocupă in broșura d-lui Petro-
vici, «pomenirea» lui Hegel. Deși născut într’un cadru pitoresc ca acela al Stutt-
gartului, ca temperament Hegel e în contrast isbitor cu acest mediu. Greoi și
1936
Florin Nlculescu
masiv, fecund ca imaginație, spiritul lui Hegel se încâlcește in construcțiile lo-
gice, evoluează încet dar sigur, în ceeace privește postamentul pe care ș.-l
clădește, atât în vecinătatea lui Schelling căruia-i «ține trena» cât și ca profe-
sor, devenit inexpugnabil în așa măsură încât atacul lui Schopenhauer cont, a
lui, apare ca un ridicol gest de Don Quichotte.
Opera lui Hegel este vastă, dar sistemul său, clădit din elemente logice,
poate fi ușor schematizat. Efortul lui Hegel constă în faptul de a stabi.i int.ma
legătură dintre cunoștință și existență. Kant adusese mari servicii filosofiei cu-
noașterii, afirmând activitatea spiritului ca fapt original și generator al ori-
cărei cunoștințe, dar dualismul dintre fenomen și numen lăsa loc deajuns pentru
irațional. După el, Schelling, Fichte și Hegel se străduesc să elimine iraționa-
lul din cunoaștere. Spirit constructiv și de proporții gigantice marele lival al
lui Schopenhauer își propune «să prezinte toate contrastele din lume, toate
divergențele, toate aspectele iraționale, ca simple provizorate, ca momente suc-
cesive ale desvoltării unui proces logic, care încape perfect in cadrul rațiunii
noastre. După Hegel, tot ce există în natură și in lume intră fără excepție în
fo mula: ceeace este real este și rațional ; aparențele de mister există, dar
aceste sunt momente transitorii ale unui proces dinamic, care înt.nzându-se în
inele logice, ajunge la limpezirea definitivă și totală». Iată deci, panlogismul he-
gelian. Cum se operează el? In trei stadii : teză, antiteză și sinteză. Nu insis-
tăm asup a aplicării «triadei» în diferitele discipline filosofice și științifice, și
nici asupra aberațiilor la care ea a dus pe autorul ei. Socotim mai util să a-
tragem atenția asupra lacunelor sistemului hegelian. Și primul gol pe care-1 pu-
tem semnala, și pe care 1 recunoaște Hegel însuși, după cum declară d. Petro-
viei, este persistența iraționalului in masivul bloc granitic al panlogismului, prin
refuzul pe care-1 oferă individualitatea și individualul de a se mula pe tiparul
ideilor raționale. Ele sunt accidente și ca atare sunt supuse legii perenității, ex-
ceptând cazurile care reușesc să incorporeze existentii lor «ideia tipică», «cum
este opera de artă sau omul superior» (p. 67).O greșală comisă de Hegel și pe
care tratatele de istoria filosofiei o trec adesea sub tăcere, dar pe care d. Pe-
trovici o relevă, este aceea pe care am putea-o numi «iluzia punctului terminus
al științei». După concepția filosofului german, realitatea este o continuă de-
venire a ideei, constând din treceri dela teze-antiteze, la sinteze și așa mai de-
parte. Ca multe minți geniale, el uită însă perspectiva gândirii sale și crede că
știința realizată de epoca lui a atins apogeul și deci a int'at într'un stad.u de-
finitiv: al raționalului. Mai târziu ceva, Comte va fi victima ace'eeași iluzii.
Realitatea a infirmat până acum asemenea decrete, dar ceeace rămâne netă-
găduit valabil din gândirea lui Hegel, este însăși raza genialități lui: evoluția
•fiind supusă legii triadei, înseamnă că nu ne putem nici deslipi ia un moment
dat de trecut, nici nu putem să 1 negăm, de unde rezultă, în domeniul social, că
fiecare grup și individ își are un destin în ansamblul evoluției spirituale în
care este însetat
O glotie tardivă și geloasă pe aceea a lui Hegel, a fost Arthur Schopen-
hauer. G’orie tardivă, pentrucă aureola care avea să-l consacre, apare abia
către bătrânețe, cu toate că ea a rămas mai credincioasă și s’a răspândit peste
hotare; geloasă, fiindcă hirsutul filosof a ținut cu orice preț ca prima sa ieșire
pe a_ena verbului didactic, să fie un duel contra lui Hegel; și prima lovitură
să fie «un coup de maître». Rezultatul, ni-1 spune d. Petrovici: renunțarea la
cariera didactică, nefiind luat de n!meni în serios.
Cum ajunge Schopenhauer Ia filosofie? Fiu de negustor, el era hă'ăzit să
sluieasea ini Mecnr. Că'ătc-iiie întreprinse cu scornit de a-1 f'”ma p°ntrn co-
merț îi dădură putința să ’nvețe practic limbile engleză și franceză și să facă
observatii m nutioa«e asupra vieții și oamenilor. Moartea tatălui său îi aduse
independenta, iar cearta cu mamă-sa îl hotărî să-și croiască sinqu- viitorul. Stu-
diază filosofia, prezintă o teză de doctorat la lena asupra «împătritei rădăcini a
rațiunii suficiente» și primi diploma în plic. Succes fulgerăto- I De acum însă,
începe drama. Sistemul său, pe care d. Petrovici îl consideră ca o sinteză a
filosofiei lui Kant. Pla’on și a religiei budiste, deși orio'nal si viguros, nu găsi
răsunet în Germania. Schopenhaue- aducea totuși perspective noui. In loc să
considere metafizica drept o ascensiune în abstract, el o concepe ca o coborîre
în adâncimile conștiinței. Metoda ei nu mai este dialectica, ci intuiția. «Scho-
I. Petrovici: Evocări de mari filosofi
1937
penhauer a avut inspirația de a înlocui sborul în sus — dovedit în atâtea rân-
duri amăgitor și steril — prin scoborirea în adânc, ceea ce oferă avantagiul de
a rămânea în concret și a pleca dela inutiții profunde, procedură cu atât mai
eficace cu cât adeseori ceeace pâlpăe în adâncime e tot una cu ceea ce arde
pe înălțimi» (p. 81).
Prin această metodă, Schopenhauer ajunge la ideea că fondul intim al
existentei îl constitue voința oarbă, fă ă sens, — iraționalul; și că omul nea-
vând nimic a spe.a, este supus unei veșnice dureri, din care nu poate să eva-
deze decât datorită contemplației estetice dezinteresate, milei și, deși mai greu,
prin înfrângerea eroică a voinței de a trăi, spre a se cufunda în Nirvana. Este
ultima consecință a pesimismului onto.ogic. Filosofia lui Schopenhauer avu pu-
ternice influente în Germania, în Franța și în România. La noi, ea pătrunse în
deosebi prin opera lui Eminescu și aceea a lui Titu Maiorescu. «Consonanța cu
convingerile sale intime, cu înclinările la fel de pesimiste l-au făcut pe Emi-
nescu să ncorporeze teme schopenhaueriene in opera sa poetică, așezându-le
in cadența acelor stihuri uluitoare, intraductibile in alt idiom, și care va con-
stitui pururea un miiacol pentru saltul gigantic, față de poezia noastră ante-
rioară, ca și cum s ar fi trecut bunăoară dintr’odată dela diligentă, la avion»
(p. 85—8:). Evident, nici la Eminescu, nici la Maiorescu, gândirea schopenhaue-
riană n a înăbușit pe sonalitatea lor proprie, și departe de a fi constituit un rău
pentru tânăra noastră cultură, ea a avut rolul unui detector pentru depista ea
«formelor goale» și a unui «tonic» pentru orientarea spiritului către opere se-
rioase. Lăsând la o parte pesimismul, lucru pe care-1 făcuse însuși Maiorescu,
filosofia sa estetică, în deosebi a avut avantagiul netăgăduit de a fi indicat pers-
pective fecunde culturii noastre. Pentru acest motiv, d. Petrovici îl consideră pe
Schopenhauer «ca un fel de ctitor, fie și cu silueta mai vaporoasă de simplu ins-
pirator» (pag. 96) al culturii românești. Se ’nțelege că această afirmație ar li
avut nevoie de analize mai ample, spre a putea să devină convingătoare, dar
socotim că autorul însuși nu-i acordă o valoare, mai mare decât aceea care
reiese din realitatea istorică a faptelor, și în măsura in care o influență venită
de aiurea dă roadele implicate în vigoarea ei int:insecă, deoarece în afară de
ea, există geniul original și creeator al poporului care o prmește și o fruc-
tifică.
Câteva amănunte interesante ne dă d. Petrovici in legătură cu fosta lo-
cuință a lui A. Comte, la Paris. Nu ne oprim asupra lor, recomandând celor ce
doresc să le cunoască, să le culeagă direct din cartea de care ne ocupăm, la
capitolul intitulat: «O vizită la Casa lui Auguste Comte».
Ultima operă prezentată, și care ocupă un loc destul de important în
cadrul lucrării, este aceea a lui Herbert Spencer. Filosof erudit, Spencer în-
cearcă o sinteză a ideilor timpului său și teoria sa asupra evoluționismului a
fost «en vogue» până în momentul în care Bergson îi demonstrează ca acterul
mecanic și-i opune formula «evoluției creatoare». Interesantă în filosofia lui
Spencer este problema cunoașterii, pe care el o concepe ca un mijloc și nu ca
scop, căci cunoștința ->’a.'e valoare în sine; rostul ei este șă ne îngădue orien-
tarea snecu’atiilor filosofice Si întocmirea științelor speciale. Trebuind să dea
o soluție între cele două mari teze — empirism și apriorism, — filosoful englez
se situează printre aprioriști, în sensul că unele adevăruri sunt apriorice în
măsu a în care se impun cu necesitate spiritului Până aici, el este de acord
cu Im. Kant. Apriorismul spencerian își ape insă nota sa originală și d. Petro-
vici o analizează judicios și pe-spicace. Adevărurile, ne spune Spencer, se
deduc unele din altele și principiul Care stă la temelia tuturor este principiul
relativității: relație dela subect la obiect. Există totuși și un sentiment vag al
unui ce absolut, dar pe care nu-1 putem sesiza. In fond, între relativ și abso-
lut există co-elatie ; unul presupune pe celălalt. Valabil pentru inteligență însă,
nu este decât principiul relativității, din care se deduce, ca un corolar, pr'nci-
piul persistentei forței, în care se topesc două adevăruri de bază: «acela al
indistructibilității materiei și al continuității nrscă ei» (p. 120). D n acest prin-
cipiu derivă, la rându-le, principiile: al cauzalității, al direcției mișcării fal iner-
ției și celei mai mici rezistente) și al m’șcării ritmice. Aceste idei fundamen-
tale, afi’mă Spencer, sunt apriorice. Tot apriorice sunt și timpul și spațiul, cu
toate că nu sunt de natură raționa’ă. Nu ne putem închipui un spațiu și un
1938
Romuius Demetrescu
timp complet goale; și non-eul nu este independent de timp și spațiu. In ce
constă originalitatea lui Spencer ? Aici se profilează marea lui pasiune filo-
sofică : evoluționismul. Atât timpul cât și spațiul, sunt extrase din experiență
cu ajutorul funcțiunilor intelectale. La origină, deci, aceste idei au fost empi-
rice. Cu timpul, prin repetiție ele s'au fixat in spi.it și transmise fiind prin he-
reditate, au devenit apriorice. D-l Petrovici recunoaște că teoria lui Spencer
era destinată să aducă «un supliment de conciliație» (p. 138), întrucât el a
căutat să unifice cele două izvoare ale cunoașterii, arătând că elementele aprio-
rice au fost dobândite prin experiență. Unificarea o face el cu ajutorul teoriei
evoluționiste, care-i permite să invoace achizițiile ancestrale, experiența spe-
ciei, etc., să conjectureze că ceeace este a priori pentru speță, este a posteriori
pentru individ. Din această ipoteză decurge și reprezentarea, pe care și-o face
filosoful despre progres : spiritul omenesc ar fi apt de o îmbogățire infinită de
cunoștințe, în așa fel încât el s'ar găsi la un moment dat în posesia tuturor ins-
trumentelor mintale care i-ar îngădui să reconstruiască unive.sul. Această con-
ciliere, după cum remarcă interpretul lui Spencer, n’are decât o valoare isto-
rică: empirism absolut la origină, apriorism absolut la sfârșit.
Deși impozantă, teoria spenceriană lasă loc multor critice. De acord cu
Hoffding, d. Petrovici observă că ea admite la origină pasivitatea spiritului:
orice influență se asociază naturii corpului în care este introdusă. După teoria
lui Spencer, această asociere se operează mecanic, ceeace distruge însăși posi-
bilitatea de închegare a cunoștinței, care presupune anumite forme existând odată
cu individul. A doua obiecție pe care d. Petrovici o aduce teoriei lui Spencer,
ata:ă însăși fondul ei. Ea se referă la principiul relativității, care la origine fiind
empiric, este un rezultat al obiectelor, al lucrurilor. Această idee nu poate fi în
niciun fel susținută, deoarece relativitatea decurge din însăși structura spiritului
cunoscător «fiind expresia firească a limitelor» acesteia șl nu de obiect, «care
în această calitate n'are mărginiri și dincolo de straiul aparențelor, e o realitate
absolută» (p. 154).
Alături de asemenea observațiuni, pe cât de juste pe atât de utile pentru ori-
entarea spiritului critic, d. profesor Petrovici mai scoate la iveală alte câteva con
tradicții ale filosofiei lui Spencer, contradicții asupra cărora nu insistăm, pentru
a nu trece de cadrele ce se impun unei cronici informative. Ne permitem pen-
tru încheiere să subliniem încă odată contribu-ia pe care competența profeso-
rului Petrovici o aduce în propagarea teoriilor filosofice la noi. Perspectiva înaltă
și comprehensivă sub care ne prezintă pe cei câțiva filosofi enumărați are și un
folos educativ: arată tineretului studios, calea deschisă și largă a interpretări
lor de fond si de ansamblu, garantii serioase ale unei «indoctrinări» de amă-
nunte.
Florin Niculescu
A. C. CUZA: POEZH, EPIGRAME, CUGETĂRI IN PROZĂ
ED. III-a ADĂUGITĂ «BUCOVINA» I. E. TOROUȚIU, 1939, BUCUREȘTI.
Pentru mulți dintre tinerii care mai citesc astăzi literatură, reapariția vo-
lumului de poezii a d-lui A. C. Cuza ar putea fi o nedumerire. Cel mult amin-
tirea recentei activități politice a marelui^ luptător ieșean, pe care atenția voe-
vodală l-a distins cu rangul de Consilier al Coroanei, ar putea, pentru acești
tineri, să fie o întrebare dincolo de mirarea ce le-ar produce-o opera pe care
n'o cunosc. Și totuși, pentru întreaga noastră generație, — indiferent de atitudi-
nea simpatizantă ori dușmănoasă pentru înțeleptul animator al tineretului ieșean
dinaintea războiului întregirii — profesorul A. C. Cuza a fost un foarte viu
creator de activitate sau de... neliniști.
Nu este locul să amintim aici, deși am putea-o face cu toată obiectivitatea,
acum când dușmăniile au amuțit, despre bogata muncă, așa de bine susținută de
o strălucitoare pregătire și de un admirabil talent al expunerii, a profesorului :
sau de nu mai puțin rodnicia publicistică a economistului adâncit în realitățile
k. C. Cuza: Poezii, epigrame, cugetări in proză
1939
noastre naționale. Nu este, deasemeni, locul să ne oprim prea mult la afirmația
care părea unor critici, cam grăbiți, că e exagerată ori imposibyă, atunci când
d. A. C. Cuza spunea un lucru prea limpede, anume că : Naționalitatea e pu-
terea creatoare a culturii umane 1 ; arta nu poate să existe (nu uitați SĂ EXISTE !
R. D.) decât ca artă națională, iar cultura umană decât prin cultura națiilor etc
Este însă necesar să amintim că profesorul A. C. Cuza a avut in des-
voltarea literaturii noastre moderne un rol foarte însemnat, prin militarea con-
secventă pentru tradiția sănătoasă a neamului românesc, aducând în critica
moravurilor, pe care a reprezentat-o cu o strălucire și o asprime vrednică de
usturătoarele ieșiri sclipitoare ale lui P. P. Carp, alături de care și-a început
dealtfel această atitudine. Dacă generația luptătoare în marele războiu își o-
țelise sufletul într'o credință tare pentru jertfa ce trebuia s’o facă, ea datora
și lui A. C. Cuza convingerile în care crescuse : în nenumărate prilejuri omul
acesta, alături de prof. N. lorga, a arătat pustiirile buruenișului politicianist
ce se ’ntindea asupra feței întregii țări. Astfel, a trebuit să întâmpine totdeauna
rezistența cea mai ostilă a parazitismului politicianist demagogic.
Ceeace nu înseamnă că istoricul nepărtinitor al acelor timpuri nu va
putea restabili aceste merite de netăgăduit, trecând peste învinuirile stupide
ale interesatilor și celor țintiți de critica aceasta. Adversarii arătau în activitatea
d-lui A. C. Cuza doar înfățișarea unui «huliganism» oarecare, slujit de niște
«secături entuziaste», — azi aici, mâine n simbria partidelor care-i cumpără...
și atât.
Nu I Naționalismul d-lui A. C. Cuza — azi se realizează; tendințele lui
Sănătoase — au oțetit sufletele multor tineri serioși : ba chiar a pregătit, încet și
statornic, vremurile de restituire în drepturile sale pe care un popor speculat
și de sus și din mijlocul său, le aștepta și care.... au început să vină, orice ar
crede naivii care văd și nu înțeleg I
începuturile poeziei d-lui A. C. Cuza se nasc și ele din atmosfera dorin-
țelor de generoasă prefacere a rosturilor unei țări pornită spre mari schimbări
sociale, cu care și literatura sfârșitului de veac al XIX era în strânsă leoătură, —
anume dela Contemporanul d:n Iași. Acolo, se aflau alături de Ion Nădejde :
Beldiceanu, Eduard Gruber, O. Carp, Victor Crăsescu ș. a. Acolo d-sa publica
monoloage și epigrame cu un foarte ascuțit tăiuș încă de pe vremea anilor săi
de studenție Ia Bruxelles. Versurile lirice ale tânărului poet, dela 1881 încolo
sunt scrise sub zodia eminesciană, aducând clară notă de intelectualitate, de
ironie și oarecare atitudine de trubadurism romantic, ce contrasta uneori cu o
ușoară înclinare spre un pesimism, probabil mai mult de atmosferă literară
decât pornind din temperamentul combativ și robust al scriitorului. Expresia
succintă a unor versuri, dusă până la construcții aproape laconice, nu le hă.ăzea
pe acestea marelui public.
In schimb laturea cealaltă, mai plină de fiori sentimentali, a fost mult
gustată. Așa se explică marea popularitate de care s au bucurat romanțele d-lui
A. C. Cuza, unele fiind chiar cântate ; și de care mamele noastre își amintesc
cu duioșie când le aud muzica sau le regăsesc cel puțin versurile care le au
mângâiat tinerețele.
Astfel, versuri asemănătoare cu cele de mai jos au avut meritul de a sus-
ține tensiunea poetică a câtorva generații vechi, alături de multe alte poezii
ale lui Bolintineanu, Eminescu sau Alecsandri, fapt care — indiferent mai la
urma urmelor de valoarea lor estetică, ce nu poate fi totuși negată — constitue
pentru istoria literaturii un eveniment remarcabil :
De când m a simțit mulțimea
Prins în dragoste cu tine,
Ne vorbește zi și noapte
Când de rău și când de bine.
Sânge rău de ce mi-aș face
Și pe tine să te mânii ?
Este-o veche zicătoare :
Bate vântul, latră cânii.
1940
Romuius Demetrescu
Noi să dăm pe toți uitării,
Cine-a vrea, ce-o v/ea să spuie :
Valul lumii, valul mării
Te coboară și te suie.
(Dragei mele, 1882).
îmbinarea tonului bonom cu oarecare reminiscență eminesciană a celor
două versuri ultime, face desigur succesul acestor versuri de îndemn erotic.
Aceeași atmosferă de chemare cu un cadru cev^ mai sclipitor, care anunță
parcă romanțele lui Cincinat, prevestindu-Ie, o găsim în prea cunoscutul cântec
și astăzi atât de popular poate și prin muzica dulce, nelipsită de o anumită
expresivitate care nu cade în retorism și banalitate. Iată versurile :
Te cheamă privighetoarea,
Și luna și stelele mii,
Salcâmii își scutură floarea
Și'n umbă te-așteaptă să vii.
Apari în pervazul ferestrei,
Și vino cu umerii goi :
Părtași fericirii acestei
Suntem numai noi amândoi...
Ce-s toate podoabele firii,
Și lună și stele și cânt ?
Lipsească scânteia iubirii
Și tot e pustiu pe pământ.
Căci ea este ’n mirosul floarei
Și'n razele stelei de sus,
Ea-i dă glas privighetoarei
Și nopților farmec nespus.
(Te cheamă..., 1894).
Este curios că îndemnul acesta de iubire a dat inspirația cea mai fe-
ricită poetului si a se vit să mentie în atenția publicului cântecele sale care
corespundeau, în chip firesc, preferințelor. Același sentiment, șiret și veșnx
omenesc, al tânărului care-și vrăjește muza se vindu-se și de exaltarea ilu-
zionantă a farmecelor naturii împletită romantic cu suspinele sale altfel in-
consolabile. De pildă ceastălaltă romanță, devenită și ea populară, care-ti tre-
zește în suflet toată poezia trecutului de care vorbeam :
Deschide, deschide, fereastra,
O vorbă vreau numai să-ti spui....
Minune pe lumea aceasta
Ca fata ta gingașă nu-i.
Deschide că-s numai t-ei șoapte,
Și poți să le asculți și de sus...
Sărmane cireșile coapte
Ca gura ta rumenă nu-s.
E tainica nopții tăcere
De ce oare nu te cobori...
Că nu-i ne pământ mângâiere
Ca’n ochii tăi fermecători.
Deschide, deschide si vină,
In b-atele mele să cazi..
Nu știe nici luna cea plină
Misterele umbrei de brazi.
(Serenada).
A. C. Cuza: Poezii, epigrame, cugetări în proză
1941
Deși majoritatea celorlalte poezii lirice din volum cuprinde exprimarea
aceluiași sentiment erotic, nici una dintr'nsele nu se poate desprinde din atmos-
fera eminesciană, in deosebi de tonul și factura versului eminescian, căpăiânu
oarecare sprinteneală și independență care se găsesc în poeziile citate mai sus.
Altele, acelea cu caracter p ecumpănitor reflexiv, meditativ sunt ecoul câteodată
exprimat mai prolix, al cugetărilor din poezia de idei a lui Eminescu. Au avut
odinioară succes monoloagele : «Monologul lui Barbu Lăutarul» și «Monologul
unui vagabond».... In cel dintăiu poetul cântă nostalgic sentimentul trecutului, la
care gândesc cei mizeri, cei nemernici și năpăstuiți, ceeace apărea pentru ideile
dela «Contemporanul» (poezia s a publicat în Ianuarie 1883) potrivit, deși re-
gretul trecutului putea să fie cel puțin suspect generoșilor deacolo, afară doar
dacă speranța în prefacerile repezi, visate, nu era o mângâiere compensatoare,
alături de critica prezentului :
Căci norocul ce se duce, să-l întorci nu poți din cale ;
Las’ să t eacă vijelia și te mângâie mereu :
După nori și ’ntunecime vine vesel curcubeu.
Zicătoarea nu-i minciună : când norocu si schimoă pasul.
N'aduc ani ce-aduce ceasul I
Azi pe lumea ticăloasă viclenia mpărățește, '
Azi a răului urgie pe pământ ne fugărește,
Și de vreți să știți o vorbă, vă voiu spune-o pe furiș :
«Tot e putred dela talpă până sus pe coperiș I»
Dară mâni ?... O zi ferice, soare mândru de d’eptate 1...
Vom scăpa și noi odată de nevoi și de păcate.
Vom scăpa I... Căci lumea veche în adânc se prăbușește.
Temelia-i zdruncinată, cărămida se fărâmă,
Și zidirea se dărâmă !
Critica aceasta, care putea conveni socialismului generos dela 1882, cu-
prindea în germen ideile critice aspre de mai târziu a stărilor politice dela noi
așa cum s’au afirmat în articolele d lui Cuza în ziarele și revistele naționaliste,
an mate de scrisul său lapidar și usturător. Critica naționalistă a profesorului
Cuza, po nind dela cercetarea realităților noastre locale pe terenul econonrei
naționale, țintea de data aceasta o restituire a drepturilor poporului românesc
câștigate prin tot trecutul lui de lupte și de suferințe, precum și înlăturarea
instituțiilor și organizațiilor parazitare ce s'au suprapus vechilor așezăminte na-
ționale. Deasemeni, se cerea prin această critică așezarea exclusivă a elementului
românesc din țară în toată folosința acestor drepturi, care îi fusese uzurpată :
azi aceste idei, ca_e au găsit o înverșunată opoziție din partea partidelor și re-
gimului constituțional al lui Pristanda, se realizează în chip firesc. Afirmarea
acestei convingeri, fie că avea loc în conferințe publice sau prelegeri universi-
tare, în articole de reviste sau de ziare, era totdeauna exprimată într'o aleasă
formă literară, care atrăgea și uneori fermeca.
Alături însă de claritatea expresiei, scrisul și vorbirea d-lui Cuza se în-
fățișau într'o ascuțită expunere ironică, plină de acel umor care caracterizează
exprimarea sa lapida ă, aforistică. Această constatare ne aduce la o altă parte
din conținutul volumului prezent: Epigramele și Cugetările în proză.
Toată lumea românească știe astăzi că d. A. C. Cuza este cel mai distins
epigramist din literatura noastră. Adve sării — siliți să ia atitudine în fața unei
alte laturi de afirmare a talentului d-lui Cuza — s’au străduit să-i nege orice
originalitate, bazați pe asemănarea de fond a unei epig ame cu una dintr'un
autor străin. Acuzările, unele foarte nostime, nu s au mărginit aici, ba au lăsat
u mă în polemicile timpului ; dar au trecut și s’au uitat, pentrucă erau nedrepte :
talentul incontestabil al epigramistului nu putea fi negat. El s’a afirmat în iro-
nizarea atâtor metehne omenești cu un spirit, cu o vervă și cu o ușurință ver-
bală remarcabile.
1942
Romului Demetreicu
Astfel majoritatea acestor epigrame a devenit un bun popular, încetățenind
în spiritul public, pe lângă acele sfichiuiii usturătoare adresate vechilor clienți
al disprețului d-lui Cuza — Evreii — și multe din epigramele ce au rămas mode-
le ale genului în literatura românească. Dela simplul joc de cuvinte, trecând
prin calambur și până la opoziția a două idei, din care răsare spiritul ironic,
înțepătura, — multe din epigramele acestea alcătuesc și astăzi o plăcută lectură,
prin felul cum acest conținut se exprimă succint, în câteva versuri.
Epigramistul țintește cu ironia lui lipsa de talent, nesinceritatea, parve-
nitismul, nestatornicia, necinstea, iconsecvența, nepotismul, lipsa de omenie,
beția (într o întreagă serie destul de lungă de epigrame dedicate lui Damaschin :
un fel de biografie în epigrame), lipsa de cultură, metehnele politicianiste, ma-
niile, ipocrizia ș. a. m. d.
Vom aminti aici câteva dintre cele mai caracteristice:
De-s mulți cari-au avut prilejui
Să se cunoască ’n conștiință,
Puțini au trebuit să-și zică :
«Sunt încântat de cunoștință».
(Cunoștință...)
Semnează: «X. Ygreo ..
Observ grăbit și trec :
E X, și nu e Grec.
(Uxui ziarist anumit).
Cugetător I?
Tu ? Taci, că mor I
Dar liber ești, adevărat :
Că încă nu ai fost legat
(Unni llber-cugetător)
După mpărtășit se plânge
Cuviosul Damaschin
Că i-a dat un zdrob de pâne
Și numai un strop de vin.
Damaschin e om al trebii, și, de vreai să fii primit,
După prânz te du la dânsul : îl găsești atunci acasă.
«La ce ceas ?» — N'oiu sti a-ți spune, ceasul nu-i prea hotărît,
Căci aud că toată ziua Damaschin e «după masă».
(Din ciclul «Lui Damaschin»).
Iată și câteva metehne «profesionale» puse în bătaia săgeților epigramei
De-aceasta nu vă puteți plânge
Că n are fond sau că-i e lene.
Căci toată ziua bate câmpii
Și capu-i plin de buruiene.
(Unui profesor de Botanică).
Că te vinzi nu-i de mirare
Breasla ta rușine nare.
M'am mirat însă cumplit.
Mușteriu că ți-ai găsit.
(Unui vândut).
Că nu vrea să-și lase slujba
Dovedește că-i cuminte ;
Căci te 'ntieb : ce ar fi, sărmanul,
Dacă n'ar fi președinte ?
(Unui magistrat).
A. C. Cuza: Poezii, epigrame, cugetări in proză
1943
De când curarisește
Pe oamenii săraci,
Un om nu se găsește
Pomană cui să faci.
(Unui medic).
După cât aud, in tine
Ai atâta argint-viu,
Cai sluji de termometru
Dac'ai fi si stiăveziu.
(Unui advocat).
In sfârșit, iată-i puși la tintă și acei care se grăbesc să plece din Iași, după
ce au ajuns la o situație :
Când te uiți și bagi de seamă
B!ne zău, că-i de aramă !
Căci de-ar fi să fie viu,
Ce ar face doară știu :
Nici n’ar sta ca să-l privești,
Și, ca toți cei mari de seamă.
Ar pleca la București.
(Statuii lui Ștefan).
Puterea de a exprima aforistic ideile, așa de caracteristică stilu'ui cu as-
cuțișuri și așezări matematice a d-lui A. C. Cuza, se vădește și în «Cugetările
tn Proză». Intensele cititorul va găsi, mai ușor decât oriunde în opera profe-
sorului Cuza, o adevărată și întreagă concepție desp e lume și viată, condensată
sub forma unor cugetări. Și fiindcă în ele se ascunde un mic sistem de gândire,
va găsi, evident, o filosofare foarte interesantă și limpede expusă. Din toate a-
ceste sclipiri se 'ntregește imaginea omului de vastă cultură. Câteodată afirma-
țiile iau expresie paradoxală, dar tocmai aceasta îmboldește la cugetare și la
adâncirea ideii. Exemplu : «I-onia este suveranitatea spiritului asupra materiei.
Tragedia — suveranitatea materiei asupra spiritului» (416). Bolnavii morali cei
mai de plâns, sunt bolnavi de suferință : insuficienti» (405). «Datoresc să cred
tot ce spun. Nu sunt dator să spun, tot ce cred» (331).
Iată un alt exemplu, în care nuanța este așa de bine reliefată : «Este o
lege nahira'ă a stilului — care se confundă cu legea naturală a econom ei pu-
terilor. Ea însemnează când scrii : să te ferești și de prolixitate și de concisiune
prea mare, care deopotrivă risipesc puterile. noastre. Acea dintâi, prin împo-
vărare cu un material inutil. Cea din urmă, prin încordarea pe ca e ne-o impune
ca să putem înțelege. Stilul cel bun e la mijloc. Dar ca-e e mijlocul? A-l găsi,
in orice moment : în aceasta tocmai constă arta stilului» (332).
E cu neputință să caracterizăm amănunțit într'o scurtă dare de seamă
toată bogăția neprețuită a acestor «Cugetări în Proză», unele sclipind de ade-
vărata fantezie poetică, toate cu un sâmbure clar de gândire. Am dorit numai
să sch’țăm în câteva pilde, care s’ar putea înlocui cu altele mai fericit alese
poate, felul în care aceste scânteieri se încheagă în arta cuvântului. Cititorul
va găsi, urmând pe ’ndelete cuprinsul acestui volum, destule prilejuri de me-
ditație, de încântare și — atunci când va putea fi de altă părere —: de reflexiune.
Iată o însușire dom:nantă ce rezultă din materialul întregului volum. Este,
firește, un omagiu pe care opera îl aduce intelectualității autorului ei: un cu-
getător care a făcut din consecvența ideilor sale un crez de viață, cel mai fru-
mos monument al unei personalități culturale. Căci, cum scrie însuși d. A. C.
Cuza parcă ar vrea să se autocaracterizeze : «Cine părăsește o idee, se părăsește
pe sine» (375).
Romuius Demetrescu
1944
Pamlil C. Georgian
PETRE GHIAȚA : LUPUL CENUȘIU
ED. «IDEM», 216 PAG.. 1939, BUCUREȘTI
Noua lucrare a d-lui Petre Ghiată oglindește prefacerile politice și sociale
care stau la temelia Republicii turcești, urmărește cronologic viața și cariera
reformatorului Kemal-Ataturk, conturând cugetarea politică a acestuia. într’un climat
specific de idei.
Simbolic, «Lupul Cenușiu», apare exact după un an dela moartea fostului
președinte; acum, când desfășurarea evenimentelor vorbește atât de convingător
despre politica realistă inaugurată de el.
Faptul că o asemenea carte se datorește unui scriitor de autoritatea d-lui Petre
Ghiată, face ca «Lupul Cenușiu» să se bucure de o primire excelentă și, pe de-altă
parte, să realizeze cu succes difuzarea în opinia publică române'ască a personalității
Ghaziului Kemal-Ataturk.
Titlul atât de sugestiv al cărții amintește lupul cenușiu care împodobește stema
Turciei și ține de o veche tradiție a turcismului, reînviată de Kemal-Ataturk.
In capitolul despre lupul cenușiu, autorul conchide astfel: «In efigia lupului
cenușiu, pe care nimic nu l-a putut nimici sau alunga de pe pământul Asiei Mici,
— fondatorul Turciei moderne a văzut oglindindu-sc toată dârzenia de aderență
cu glia și de păstrare intactă a neamului său».
Lucrarea cuprinde șase capitole: 1. Lupul cenușiu;! 1. Tinerețea: III. Eroul
din Galipoli; IV. Făuritorul Turciei moderne; V. Filosofia socială: VI. Doctrina.
Dealunugul acestei expuneri, autorul desăvârșește un portret viu al revoluționarului
din Anatolia și prezintă o vedere de ansamblu a mișcării sociale și a reformelor
determinate de geniul său, închegând o lucrare de fină intelectualitate, al cărei
merit nu scapă nimănui.
Cu intuiția gânditorului politic, d. Petre Ghiață desprinde sensul adevărat al
fiecărui aspect din viața sbuciumată a Ghaziului Kemal-Ataturk, oferindu-nc o judi-
cioasă relatare psichologică. Spirit de analiză și sinteză, deopotrivă prezente în ex-
punere. Și, accentele unui simțământ de admirație pentru Ataturk. cari revin în fie-
care pagină...
Obiectiv și bine documentat, în capitolele care cuprind filosofia socială și
Doctrina, autorul impune cititorilor multiplele sale posibilități intelectuale, dovedin
du-se exeget de competință al ideologiei kemalistc.
In aceeași măsură, cartea sa cucerește prin formă. Stil viu. ales, original: idei
limpezi; expunere plastică, trădând oarecare emoție.
Pentru aceste motive, adeziunea cetitorilor arătată cu prilejul apariției «Lupu-
lui cenușiu» nu ne miră. Ne bucură însă faptul că Ghaziul Kemal-Ataturk se face
cunoscut la noi într’o lumină nouă, înregistrat de un cronicar conștiincios. Pentrucă.
— așa cum spune d. Petre Ghiață — «cariera lui Kemal-Ataturk n'a fost rezultatul
unei improvizații. F.a s'a fundat. în primul rând, pe valoarea inegalabilă a însușirilor
lui personale și valorificarea la maximum a acestor însușiri. în cadrul strict al
idealurilor și intereselor nației sale.
Și la acest mănunchi de însușiri rare, ca om politic și militar, s'a adăugat și
strălucirea celui mai mare pedagog politic al poporului său.
Gândirea și creiația lui în toate domeniile vieții turcești rămân mărturia
pilduitoare a geniului său educator.
Din această convingere asupra rolului social-cducativ al omului politic, se
desprinde firească teoria conducătorului înăscut».
Gh. Dan
I.	SIMIONESCU : FLORA ROMÂNIEI
ED. FUNDAȚIA PENTRU LITERATURA ȘI ARTĂ «REGELE ( AROL II».
440 PAG.. 1939, BUCUREȘTI.
«Din lumea celor cari nu cuvântă», volumul de fermecătoare schițe al lui
Emil Gârleanu. a format unul din cântecele care ne-a fermecat tinerețea, făcându-ne
să ne dăm seama ce suflet delicat îi trebuie cuiva ca să înțeleagă lumea actasta fără
graiu. dar atât de minunat organizată și plină de simțiri nobile.
I Simionescu: Flora României
1945
Tot o prezentare a lumii care nu cuvântă este și «Flora României» a d-lui
profesor 1. Simionescu, membru al Academiei Române. Lucrarea aceasta, apărută de
curând. încheie o trilogie pe care savantul autor a gândit-o cu un sfert de veac în
urmă. Realizând-o abia acum. d. prof. Simionescu este fericit că a putut aduce
prinosul de închinare țării căreia aparține».
A încerca recenzarea «Florei României», mărturisim ră nu este un lucru ușor,
fiindcă pe orice pagină îți oprești ochii, găsești o nouă formă de viață, o nouă în-
țelegere a lumii; ți se naște în suflet un nou sentiment, astfel că e greu să alegi din
uuprinsul celor 440 pagini ale volumului ceva care ar da nota caracteristică a lu-
crării. fără teama de a face omisiuni. Toate paginile au aceeași putere de evocare,
aceeași putere de prezentare a florilor și plantelor, a naturii, care cucerește prin flori
și plante chiar cele mai aspre suflete, turnând din belșug în inimi, balsamul speran-
țelor.
Sugestivul titlu al capitolului dintâi, «Primăvara a sosit», m'a dus cu 30 de
ani în urmă într un colț de țară, unde am văzut lumina zilei și unde, copilul de
atunci, zburdalnic șt plin <k viață, a văzut șiragurile de cocori, «ca niște cârlige»,
anunțând primăvara. Am văzut acvea gospodarii satului meu pregătindu-se pentru
viața cea nouă, care îi chema tainic la lucru; am simțit din nou cum mi se înfundă
picioarele în pământul moale, am retrăit primele zile de primăvară din copilăria
dusă pentru totdeauna și mi-am adus aminte de copiii din pădurile pe care le-am
colindat, odinioară, de dimneața până seara. Și abia acum am înțeles pe deplin
dcce toată lumea necuvântătoarelor se sbatc spre lumină ,întrccându-se care să iasă
mai întâiu din toropeala iernii. Am înțeles acum dece alunii sunt cei dintâi cari
tresar la viața de primăvară și dece la rădăcinile lor apar cei dintâi clopoței, solii
aerului cald și ai luminii, ai cântecului de păsări și ai muncii rodnice. Dcasemcni,
tot acum am înțeles, mai bine ca niciodată, dece viața lor este atât de scurtă, rămâ-
nându-le în urmă, ca să-i pomenească: brândușele galbene, ghioceii în haine albe
și viorelele albastre.
Aqcstea șutit vestitorii zilelor calde. Și, după ce ele pier, în scurtă vreme,
natura se îmbracă in alte haine, pe care fluturași! de aur pe fond de smaragd ai
grâușorului le împodobesc din belșug. Babele satelor pornesc la pădure și strâng
«popivnicul* cu floare mică-vineție, bun de dureri de cap, sau «brebenoci» din
pădurile de fag, cu florile lor albastre ca de cicoare, buni pentru curățirea sângelui
și pe cari, în vremurile străvechi. Celții îi folosiau pentru a alunga vrăjile.
Când se apropie Vinerea Mare, femeile culeg «Floarea Paștelui» cu frunze,
verzi, petale albe și stamine galbene, pe care o duc și o pun pe Sfânta Masă unde
se află Epitalul Sfânt. Vechii locuitori din Camciatca își mttiau vârful săgeților in
sucul vent«ios scos din adeastă floare. Alături de «Floarea Paștelui». crescută în gră
mezi cari dau înfățișarea de curcubeu, stau «ciocăncii» în fața cărora, privindu-i.
nu poți să nu înalți un imn de slavă naturii care i-a creiat.
Și natura este atât de bogată când se desprimăvăi cază... «Pulmonarița», plină
dc miere, «poama-vulpii» cu cele patru foi mari, așezate ca o cruce, «pecetea lui
Solomon». care ca și iarba fiarelor deschide drumul căutătorilor de comori, «urzica-
moartă-pătată» și «gălbinița», «toporașii» cu floricele albastre-sinilii, «lăcrămioara»,
cea din urmă prinsă în hora florilor dc primăvară, du bobocii ei ca bobitele de măr-
găritar, «rodul pământului» cu flori ce miroase greoiu și temperatură lăuntrică
mare, «mama pădurii» — parazita alunilor, adevărată șerpariță. «moșnegeii». «vâscul».
«lichenii», «corni» cu fructe bune pentru dureri de pântece, «porumbii» și «pădu-
ccii» și multe altele vin să împlinească bogata cunună cu care se gătește mândra
primăvară.
Dela aceste gingașe flori. — vestitoare ale primăverii, cercetătorul trece «Prin
păduri» (cap. II). Stejarul, «care ar putea povesti întreaga istorie a neamului nostru
din șoaptele frunzelor lui», carpenul, paltinul, arțarul, jugastrul. i
stejarului. — teiul-alb. frasinul și mulți alti arbori, la adăpostul cărora trăiesc diferitr
plante verzi, te întâmpină pretutindeni.
Făgetul. în codrii cari nu mai țin minte șirul anilor, este și mai răspândit.
Pădurile dc fag, cu ale lor culori atât dc variate, mai ales toamna, au alături de
ele: mesteceni delicati și giganși. cari înfloresc de timpuriu, tei roșii, cu frunzele
argintii pe dos și paltini cu frunze late.
Tot în ținuturile făgetului cresc castanii nobili, rămuroși și cu flori mici,
verzui, duzii albi, liliecii, lemnul câinesc, lemnul râîos. alături dc care cresc tufe
1946
Pamfil C. Georgian
de tulchină, iarbă neagră, nebunoasă, coltișori, măcrișul iepuresc, săbiuța, iarba fia-
relor, lumânărica, brândușa de toamnă, poroinicul alb, slăbănogul, mătrăguna, murele,
fragii, ferigele, sbârciogii, etc., etc.
Sus de tot, spre vârf de munte, se întinde brădetul împânzit și el cu fel de
fel de arbuști și floricele: trandafiri de munte, coacăzele, buzioșorii, părăluțele de
munte, brădișorii, etc. Prin acest brădet «mergi ceasuri întregi. Zidul, de o parte și de
alta, e complet. Printre cetini, rar când îți este îngăduit să te bucuri de zarea
largă a crestelor de munți. O clipă de variație și apoi aceeași și aceeași cărare. Un
brad bătrân a căzut la pământ. Soarele îl bate câteva ceasuri. Pe putreziciunea
lemnului s’au instalat câteva tufe de mușchi și mai ales gingașa plantă: măcrișul-
icpurelui cu frunze ca de trifoi. Admiri o clipă legătura dintre moarte și viată.
Peste trupul care se întoarce îndărăt la pământ din care s’a zămislit, se așterne na-
frama vieții, plăpândă, delicată...» (pag. 98).
Iar haina frumos colorată a pământului se întinde și pe «Locurile deschise»
(cap. III). Pe vârfuri de munte, florile cu petalele «ca fulgii rupti din cer» te chiamă
să le privești. «Tot ce e pământesc în tine, griji, durere, invidie, a rămas aninat
de cetinele de brad. In altarul Cu baldachinul albastru și cu flăcările staminelor
mărunte, ajungi curat sufletește, contopit cu veșnicia care o ai în față. Aceasta este
minunea săvârșită de înălțimile munților, iar unul din mijloacele naturii pentru a te
atrage nas cu pas, acolo sus, tot mai sus, sunt florile alpine» (pag. 101)..
Viata plantelor — la munte — este scurtă, grăbită; înfățișarea lor modestă,
mică, sgribulită. La ele floarea înseamnă viată; florile lor: culori, fqrme. parfumuri.
Așa sunt: cimbrișorul de munte cu flori multe, jneapănul — nevoiașul arborilor,
jucărie în voia vântului, a cărui viață este plină de griji și necazuri, merișorul,
strugurele ursului, afinul, smirdarul. argintica, degetăruțul. oița, gențiana, piciorul-
cocoșului, primula — podoaba pășunilor alpine, campanula. timoftica. floarea regi-
nei cu puf argintiu, etc.
Nu mai puțin bogată este și colecția fânețelor, cari alcătuiește covorul țesut
artistic, ademenitor. Iarba câmpului, iarba fânului, morcovul sălbatec, trifoiul alb,
gușa porumbelului, sânzienele albe, gâscarita, crețușca, mărgărita, cu glas mai con-
vingător decât al omului, piciorul cocoșului, ghisdeiul, sulfina omorâtoare de molii,
grozama, barba-capiei, rujina, clocoticiul, drăgaica, sunătoarea, sipica, splinuța, ga-
rofița, amăreala, răculetul, cimbrișorul de câmp, clopoțelul, ciocul berzei, pliscul
cocoarei, spumcala, cretișoara, poroinicul și multe altele, cari cad sub coasa tăioasă,
îndată ce floarea a ajuns în toiul ei.
Pe stepa întinsă, de jur împrejurul țării, în care uscăciunea domnește, este
nevoie de o stropcală de ploaie ca să înverzească totul. Plantele stepei sunt grăbite,
viața lor este prea scurtă și nu vor să renunțe la ea. Mărăcinii, verigariul — tufa
lemnoasă, negata, colilia, ccnușarii, bărboasa, pelinul, dedițelul, etc.. nu au timp
prea lung de viețuit. Nici drumurile și locurile virane nu sunt lipsite de haina plan-
telor. Iar Dobrogea prezintă caractere și varietăți, cari nu se găsesc aiurea.
Pe lângă apele dulci sunt pâlcuri de verdeață. Salata iepurelui cu flori violete,
castravanul de pe malurile pietroase ale râurilor, ciucurașii din umbra pâraielor de
munte, splinuța de lângă isvoarcle cristaline din munți, vulturica în flori portocalii,
călțunul-doamnei cu fructe numeroase, ruginița, sălciile, podbalul cu flori bune contra
tusei, coada-calului, arinii, plopii-negri și cei tremurători, cătina albă și roșie țin
tovărășie râului, dela isvor până la vărsare.
Și ca și cum n'ar fi deajuns acest chenar multicolor, plantele se așează și pe
apa care se odihnește, transformând bălțile în grădini acoperite «sus de întinsul
cerului pătat de norii alburii, sburând ca niște pasări din poveste; în fața ta luciul
apei neturburat decât din vreme în vreme de saltul peștilor sglobii; în fată o seră
cu tot felul de flori. Totul este învăluit în liniștea desăvârșită a unui colț izolat
de lume. E pace în cer și pe pământ; pacea pătrunde și în sufletul tău» (pag. 259).
lată plantele înotătoare la suprafața apei. Ele n’au nevoie de rădăcini; stau
ia un loc, dacă apa c liniștită; plutesc pe valurile mânate de vânt, pornesc la vale
pe șuvoaie. Mătasea broaștei, — cea mai simplă în alcătuirea ei, — mătreața de
baltă, lintița, otrățelul de baltă, cosorul, penița, mălura bălții, iarba broaștelor,
sârmulița, foarfecă bălții, nufărul, — cu floarea lui mare, albă, cornacii, cu sămânță
bună de mâncare și cu o viață foarte interesantă, broscarița, inarița, ciuma apelor,
papura, trestia, sovarul, rugina, rogozul, săgeata apelor, crinul de baltă — o adevă-
rată podoabă, — coada calului, mărărașul. iarba mare, cu care se afumă casele,
Pr. Erai! Costea: Ctitoria voevodulul Ștefan Tomșa al ll-lea
1947
rodul-pământului, care vindecă mușcăturile de șarpe, — trifoiștea, cu ale cărei frunze
se face ceaiu bun contra frigurilor, odoleanul, și altele alcătuiesc parcurile de dea-
supra bălților. Turbăriile și locurile cu sărături își au de asemenea plantele lor.
Alături de acestea vin plantele cultivate de om (cap. V, pag. 304) pe ogoare,
prin livezi, vii, grădini de zarzavat, parcuri, — adevărate opere de artă, — prin
grădinile din sat, în ghivecele din casă etc.
Pretutindeni plante și flori, de care se leagă evenimentele vieții omenești. «In
scăldătoarea copiilor se aruncă flori; copilul să fie vesel, să râdă ca florile, viața
toată. Cât ține vara icoanele în biserici sunt împodobite cu flori; credincioasa nu
se duce la biserică fără măcar un buchețel de busuioc în mână... La moarte, tot flori
se asvârl peste raclă, iar la căpătâiul mormântului se răsădește măcar o plantă»
(pag. 402).
Am citit cartea d-lui prof. Simionescu cui sufletul plin de vraia amintiri-
lor și am găsit în ea simțirea delicată a înțelegerii lumii plantelor. Frumusețea sti-
lului, care nu lipsește din operele d-lui Simionescu, se arată și aici în toată splen-
doarea ei. Minunat lucru de a cunoaște natura, dar și mai minunat de a o face să
trăiască în puterea cuvintelor.
Cartea d-lui prof. Simionescu m’a dus cu ani în urmă pentru a desprinde de
dincolo de veac chipul celui ce a fost Regele Ferdinand, unul dintre marii cunoscă-
tori ai florei românești. In nețărmurita lui dragoste de plante, a pus să se ridice
la Sigmaringen, — lângă isvoarcle Dunării care i-au legănat copilăria, — un Car-
pateura, cu plante din Carpați. Și mi-am amintit de cuvintele Marelui Rege, spuse
unor oameni de știință ai noștri, că nu face vânătoare din pasiune, ci pentru fericitul
prilej pe care vânătoarea i-1 oferă de a admira natura. «De pe buturuga pe care
stau cu pușca în mână — spunea Regele — așteptând ca vânatul să treacă prin fața
mea, cu privesc ceeace e în jurul meu: fluturele care pompează din floare, gândacul
care se urcă pe tulpină, floricele dimprejur, totul mă interesează și mă odihnește».
Câtă dovadă de respect pentru Creator și creiaturile Lui !
«Flora României» se înscrie alături de celelalte mari opere ale d-lui Simio-
nescu, de aceeași însemnătate, cu aceeași putere de gândire și creație și mai ales
cu aceeaș dragoste a autorului pentru țara aceasta. Este în acelas timp și o carte
de educație; ea învață pe oricine să observe, să știe să observe. Observația stă la
baza civilizației umane. Ea dă cunoștințele folositoare vieții, turnând în suflete acel
etic de natură divină, care formează în furtuna vieții puterea de susținere sufletească.
Din rândurile acestei cărți se desprind deopotiivă alinări pentru sufletul necăjit, dar
și convingeri pentru sufletul hotărît, fiindcă te învață că numai cunoașterea și iubirea
naturii pot să-ți asigure reazimul vieții. Ferice de sufletul care poate să-și apropie
elementclei naturii până într’atât, în cât să le simtă mereu devotați și statornici
tovarăși.
Iată de ce toți câți au înțeles viața tainică a naturii și au gustat din vraja ei,
atunci când trebuie să plece din această lume se despart cu greu de ea. Și gândul
mi se duce iarăși cu ani în urmă, la un cort instalat în fața unor Bucegi în minia-
tură, creiați din ordinul Regelui Ferdinand în fața Pclișorului. Din acest cort, Regele
bolnav, în zilele săptămânilor dela sfârșitul vieții lui, privia cu ochii umezi — de o
despărțire pe care o prevedea. — la Gențienele gingașe, la Primulele pitice și la
Rododendronii cu flori ca de bujor, cari erau pe acești Bucegi mici. Cu câteva zile
înainte de a pleca din această lume, Regele Ferdinand a avut o dorință: să i se
aducă alături de patul suferinții ghivecele cu Gențiane. Cu greutate, aplecându-se
peste marginea patului, el a clasificat aceste plante... Era rămasul bun dela natura
pe care o iubise și o înțelesese ca nimeni altul ! Era confirmarea ultimă a duioșiei
sufletului Său !
PR. ERAST COSTEA: CTITORIA VOEVODULUI ȘTEFAN
TOMȘA AL II-LEA DELA SOLCA (1613—1785—1938).
EDITURA MITROPOLIEI BUCOVINEI, 344 PAG., CERNĂUȚI 1939.
Preotul Erast Costea. profesor la liceul ortodox de băeți «Mitropolitul Silvestru»
din Cernăuți, premiat al Academiei Române, autor al studiilor istorice cu privire
la mănăstirile Ițcani, Pătrauți și schiturile și sihăstriile Bucovinei de altădată, a
publicat o documentată lucrare despre mănăstirea Solea, ctitoria lui Ștefan Tomșa II.
1948
Pamlil C. Georgian
Despre satul Solea se găsesc știri de pe vremea lui Alexandru cel Bun și
anume dela 15 Ianuarie 1418, alte știri au rămas din vremea lui Ștefan cel Mare,
dela Bogdan III cel Orb, dela Ștefăniță Vodă și mai târziu dela Icretnia Movilă
(pag. 11—14).
Ștefan Tomșa II a domnit prima oară în Moldova dela 20 Noembrie 1611
până la 22 Noemvric 1615, ca ocrotit al Turcilor, alungând din tron pe Constantin
Movilă.
Viața lui Ștefan Tomșa, înainte de a fi domn, este plină de peripeții. El a
fost mercenar în oastea lui Ștefan Bathory; apoi ostaș în armata regelui francez
Henric IV, în care calitate a luptat în războiul cu Filip al 11 ai Spaniei, în 1590.
Din Franța a plecat la Constantinopoi. unde a uneltit să capete firman dc domnie.
Tomșa s’a purtat aspru cu boerii. In 1612 el a dus lupta dela Cornul lui Sas
— pe Jijia — contra lui Constantin Movilă, care venise în Moldova să-și reia tro-
nul cu ajutorul Polonilor. După această luptă, în care Tomșa a repurtat o mare
biruință, a început zidirea mănăstirii Solea, pe cere a terminat o în 1613 și pe care
a înzestrat-o cu danii, după cum se arată prin documentele din 13 Martie și 12
Mai 1615.
Pentru susținerea datelor zidirii mănăstirii Solea, autorul studiului aduce do
vezi documentare precise (pag. 18—25).
La 22 Noembrie 1615, Elisabeta Doamna, văduva lui Ieremia Movilă, cu fiii
ei Alexandru și Bogdan, vin în Moldova cu oaste polonă, bat pe Tomșa la Tătăreni
și tronul Moldovei este ocupat dc Alexandru, fiul Elisabctei, băiat dc 15—16 ani.
Tomșa. căzut în disgrația Sultanului, a fost dus apoi la Constantinopoi, con-
fiscându-i-se averea de către Turci.
Ctitoria sa dela Solea este pomenită iar pe vremea lui Radu Mihnca (August
1616—4 Fcbr. 1619), domn chibzuit, care fusese și în Muntenia. El întărește daniile
mănăstirii Solea, printr’un document scris pe pergament (pag. 28).
Radu Mihnca părăsește de bună voie domnia Moldovei și pleacă la Constan-
tinopoi. Locul lui este luat de Gaspar Grațiani (4 Febr. 1619—Sept. 1620). un croat
aventurier, care dăruește mănăstirii Solea satul Crăiniccști.
In timpul lui Alexandru VI Iliaș (Sept. 1620—Sept. 1621) Solea nu se bucură
de nici o atenție din partea domnului (pag. 29).
In Octombrie 1621. Ștefan Tomșa vine domn a doua oară în Moldova, stă-
pânind până în August 1623. Acum «țara era în pace și belșug, cât nu semăna de
loc domnia aceasta a lui Tcmșa cu cea dintâi». El a fost stăpânit de data aceasta
de duhul blândeței.
în această a doua domnie, mănăstirea Solea primește danii dela mitropolitul
Anastasie Crimea ctitorul Dragomirnci și din partea Domnului și a altor creștini
credincioși.
In anul 1623, Ștefan Tomșa a- sfințit biserica mănăstirii Solea, fiind închinată
Apostolilor Petru și Pavel. In acelaș an a fost mazilit și dus la Constantinopoi unde
«i s’a prilejit și moartea».
Părintele Costca urmărește apoi, cu toată erudiția, istoricul mănăstirii dela
1623 până la răpirea Bucovinei de Austriaci, folosind o bogată documentare (pag
44—118).
La 7 Mai 1777 consiliul de război austriac a încercat să desființeze mănăstirile
românești din Bucovina. Mănăstirea Solea a fost desființată, după hotărîrea din 2
Noembrie 1782 a împăratului losif II. care a dispus să rămână în Bucovina numai
3 mănăstiri: Putna, Sucevița și Dragomirna. Până în 1781 Aug. 29. Solea a conti-
nuat să existe. In acest timp ea a fost deposedată dc averi și declarată biserică
parohială.
Astfel, după 172 ani, mănăstirea Solea, ctitoria lui Ștefan Tomaș II, a
încetat să mai existe. Deși a avut o viață lungă. Solea n’a adus prea mare aport pe
terenul cultural,artistic (pag. 138).
In capitolul IX al studiului (pg. 138—160). autorul ne arată ce-a mai rămas
din vechea mănăstire, iar în capitolul X (pg. 139—166). legendele privitoare la
mănăstirea Solea.
Anexele documentare sunt în număr dc 102 (pag. 169—341).
Lucrarea Părintelui Erast Costca este un model de monografie pentru cei cari
ar dori să întreprindă cercetări cu privire la mănăstirile noastre. Scrisă într’un stil
clar și deci meritată precis, această lucrare împlinește un gol și contribuc la cu-
noașterea trecutului nostru religios-creștin.
Pr. Eratt Costea: Ctitoria voevodului Ștefan Tomșa al ll-lea
1949
Foarte interesant documentul boerilor divanului lui Ștefan Tomșa — dat la
10 Martie 1623, deci în a doua domnie a lui —, care alcătuiește «o pagină eloquentă
din istoria zbuciumată a Voevodului și a tării din timpul său» (pg. 37 și anexa No.
16). Acest document este întâi de toate rugăciunea de mulțumire a divanului «că
s’au milostivit a tot induratul și întru tot milostivul Dumnezeu și cinstitul împărat
de a miluit și a dat Domniei Sale a veni, unde a fost dreaptă și adevărata patrie
să fie domn, în partea creștinească a Moldovei»; este apoi «expresia indignării îm-
potriva pizmașilor și neprietenilor care l-au scos din patria sa cu oaste și cd război
«făcând multă vărsare de sânge», dar «Dumnezeu i-a prăpădit cu mânia sa si cu
iuțeala sa i-a stins» Documentul mai aduce mărturia motivului pentru care Domnul
n’a putut să termine mănăstirea, începută în 1612—1613: «din cauza smintelii ce se
întâmplase Domniei Sale dela niște asemeni neprieteni;... țara era prăpădită și nă-
păstuită de fel de fel de greutăți și nedreptăți, iar locuitorii fugiți și îndepărtați prin
toate părțile».
O acțiune culturală pentru mănăstirea Solea este aceea a Arhimandritului
Vortolomei Măzăreanu. El a orânduit hârtiile mănăstirii, a scris istoria ctitorului
după Miron Costin și a întemeiat o școală pentru călugări. Se cunoaște cuvântarea
acestui Arhimandrit, ținută călugărilor la 2 Septembrie 1772, în a cărei introducere
le-a vorbit despre viața Voevodului Tomșa. «Căci și el a cunoscut că totul în lumea
aceasta este deșărtăciunc a deșărtăciunelor. De aceea, spre pomenirea lui veșnică,
și spre mântuirea sufletului său și al întregului său neam, nu s'a dat înapoi ddla
nici o cheltuială și (cu toate că a stat sub stăpânirea crudă a Turcilor, cu toate că
s’a aflat în mari încurcături și a vărsat atâta sânge) totuși este adeverit, că și-a pus
în gând și în inimă (pe deoparte) muncile veșnice, iar (pe de altă parte) plăcerile
pline de bucurie ale Împărăției cerești și pentru acestea, nu numai averea sa trecă-
toare n’a cruțat-o, ci cu mult aur și multă osteneală a clădit această sfântă mănăstire
Solea»..» (pg. 299—301).
Când s’a desființat mănăstirea, odoarele ei și cărțile au fost duse de călugări
la Dragomirna. O parte din vestminte, dăruite de Tomșa, sunt la Sucevița.
Ctitoria lui Tomșa a cunoscut și zile grele. Astfel citim în Cronica parohială
din 1901 : «Despre Solea din căruntul trecut nu știm multe spune, de cât numai atâta,
cât ne spune in grai mut monumentul, ce-1 videm și astăzi. Mănăstirea cu zidurile ei.
El ni spune că și Solea din trecut era loc însemnat, căci altfeliu nu zidia Ștefan Tomșa
mănăstirea fortăreață aice. Astăzi nu se mai aude toaca mănăstirească, chemând
evlavioșii călugări la miazănoptândă, mânecândă și la celelalte serviri călugărești.
Ziderile din jurul bisericii nu mai sălășlucsc călugării evlavioși, ci alte lucruri pro-
fane. De abia biserica mai are tot acel scop, pentru care a zidit-o evlaviosul Tomșa.
Ioc de întâlnire a omului cu Dumnezeu, fiind ea astăzi biserică parochială a Solcii»
(pg. 155—Iod).
Propunerea Părintelui Costea de a se aduna de pretutindeni obiectele ce au
aparținut Solcii și a se creia un muzeu în pridvorul bisericii, ar trebui studiată de cei
în drept și tradusă în faptă. Este omagiul postum ce s’ar aduce ctitorului ei și
tuturor celor cari — cu grija de suflet — s’au îndreptat în vremurile trecute spre
locașul Voevodului Tomșa.
Studiul Părintelui Erast Costea, cu toate calitățile de metodă și severă cer-
cetare a documentelor, nu este lipsit nici de stilul atrăgător și mai ales de cuvântul
care se potrivește timpurilor trecute pe care reușește să le evoce cu toată măreția
și cu admirație creștină.
Pamfil C. Georgian
VICTOR MORARIU ȘI ȘTEFAN PAVELESCU : ISTORICUL
REUNIUNII MUZICALE-DRAMATICE «CIPRIAN PORUMBESCU»
DIN SUCEAVA (1903—1938).
SUCEAVA. 1939, 16 X 24; 280 PG. TIPOGRAFIA «GLASUL BUCOVINEI»
CERNĂUȚI
Pentru cine privește grăbit ultimele cărți din vitrina librăriilor, un «Istoric»,
ca cel pe care îl publică d-nii V. Morariu și Șt. Pavclescu, poate părea dc o în-
semnătate strict locală, și ca atare redusă. Dar cetitorul care-și întoarce gândurile
1950
Vladimlr Dumitrescu
la anii dela începutul secolului nostru și își amintește împrejurările speciale în care
trăiau Românii bucovineni — sub apăsarea continuă a operei de desnationalizarc a
stăpânirii austriace și de înăbușire a manifestărilor specific românești, — va înțelege
dintru început ce prețioasă poate fi o asemenea carte. Căci alături de lupta politică
încordată, care totuși nu putea fi dusă decât pe un anumit plan, fiind tot odată în
chip forțat supusa tuturor restricțiunilor, adevărata luptă națională s’a dat și în
România prin societățile culturale, a căror menire era tocmai aceea de a păstra
nealtcrat sufletul Românismului din cea mai scumpă provincie a lui. Fenomen cons-
tatat de altfel și în Transilvania, care stă, de fapt, la origina acestei activități buco-
vinenc inspirată din experiența fraților de peste Carpați. Faptul reese din chiar
numele de «Reuniune» pe care l-a luat dela început societatea.
Privit sub această prismă, «Istoricul» d-lor Morariu și Pavelescu are o deo-
sebită valoare și din punctul de vedere al politicii de rezistență românească. Cu atât
mai mult, pe cât nu este vorba de un raport oarecare, ci de o carte scrisă cu migă-
loasa atenție, din care nu numai că nu s’a omis nimic esențial, dar n'au fost trecute
cu vederea nici chiar amănuntele care puteau oferi cel mai mic interes pentru ca
«Istoricul» să fie absolut complet. Tot pentru îndeplinirea acestui scop de documen-
tare deplină, volumul este presărat cu numeroase fotografii.
Cartea începe cu un scurt istoric al mișcării muzicale și teatrale a Sucevei
românești înainte de înființarea Reuniunii «Ciprian Porumbescu». din care se poate
constata, așa cum arată d-1 Victor Morariu în al său «Cuvânt înainte», că «Reuniu-
nea Ciprian Porumbescu este continuarea, cu mijloace mai bogate și în ritm mai
viu, a unei tradiții sucevene destul de frumoase, tradiție ce ne duce cu 70 de ani
înapoi, căci e vorba de înjghebarea primei societăți muzicale în Suceava, societate
ce-i drept «internațională» dar animată de românul Ștefan Nosievici».
Curentul național românesc, tot mai treaz, nu se mai mulțumește cu o socie-
tate neromânească și de aceea, cu prilejul înființării «Clubului Român» din Suceava
(1887), se organizează și o «secție artistică» a «Clubului», secție care este de fapt
nucleul din care va eși mai târziu — și anume la 1903 — «Reuniunea Ciprian Po-
rumbescu».
După cuprinzătoarea introducere, sunt trecute în revistă diferitele perioade
de activitate ale societății, dela începutul ei până la 1937, volumul încheindu-se cu
«Anuarul Reuniunii pe anul 1937/38» și cu o serie de «Anexe».
Demn de relevat este faptul că «Reuniunea», care la început, din pricina
mijloacelor reduse și a oamenilor puțini, se mărginea mai mult la o activitate mu-
zicală, și-a accentuat treptat rostul dramatic, ajungând în această privință la rca-
realizări meritorii, prin spectacole date nu numai în Suceava, ci chiar pe scena
Teatrului Național din Cernăuți.
Pentru opera lor atât de folositoare istoriei culturale a Bucovinei, autorii
merită toată lauda și buna apreciere, mai ales dacă ținem seama că — deși este
vorba de un «istoric» și nu de un volum cu pretenții literare, cartea este totuși în
întregime foarte îngrijit scrisă, fără obositoare provincialisme.
IULIU MOISIL: FIGURI GRĂNIȚEREȘTI NĂSĂUDENE
NĂSĂUD. 1937, XII +212 P. 8°.
Volumul d-lui luliu Moisil înmănunchează o serie de articole publicate treptat
de autor în «Archiva Someșană», articole închinate câtorva figuri de Români năsău-
deni din sec. XVIII și XIX .
Cele 14 monografii de întindere diferită, sunt — de fapt — tot atâtea migă-
loase biografii ale celor mai însemnate personalități din viața națională a ținutului
Năsăud, în secolele amintite. O singură excepție, între acești vrednici români, aceea
a colonelului Baron Carol Enzenberg, care, deși de origină străină, în calitatea sa
de comandant al Regimentului II român de grăniceri dela Năsăud, a fost un sincer
prieten și sprijinitor al Românilor. Și nimeni, credem, nu va putea face vre-o mus-
trare d-lui Moisil, pentrucă într'un volum, consacrat Românilor năsăudeni, a dedicat
câteva pagini unui străin care, prin activitatea sa. și-a câștigat cu prisosință dreptul
la recunoștința românească.
Perpessicius: Menfiuni critice
1951
Cei 13 Români ardeleni cărora le sunt închinate celelalte capitole-biografii,
sunt figuri în cea mai marc parte locale, a căror importantă nu a depășit regiunea
Năsăudului, dar au binemeritat dela românimea năsăudeană prin tot ceeace au
făcut pentru cauza românească în această regiune.
Pentru cine cunoaște nedesmintitul naționalism al preotimii românești din
Ardeal, nu va fi nici o mirare că între luptătorii năsăudeni găsim în primul rând
pe cei trei vicari (loan Manău, Macedon Pop și Grigorc Moisil), cari nu s’au măr-
ginit )a activitatea Ier curat bisericească, de păstori sufletești, ci au jucat un rol
de frunte în între aga viață culturală din ținut.' Ba chiar mai mult, nici unul n’a
lipsit dela datoria sa dc naționalist român, sprijinind în toate împrejurările reven-
dicările naționale ale Românimii năsăudcnc. Ne putând aminti în aceste puține rân-
duri toate operele naționale la care au luat parte aceștia, ne mulțumim să men-
ționăm că ultimul dintre cei trei vicari — Grigore Moisil — a fost, cu prilejul des-
ființării districtelor militare dc graniță, printre primii cari au luat inițiativa să
ceară împăratului dela Vicna creiarea unui district politic, «autonom», pe acelaș
teritoriu, în locul districtului militar grăniceresc.
Alături de aceste «fețe bisericești», câțiva «dascăli» sunt și ei puși la loc de
cinste pentru naționalismul lor și pentru neobositele lor sforțări în folosul cul-
turii românești din țara Năsăudului. Tot așa, autorul a făcut loc în volum și
câtorva conducători români cari — deși veniti din alte părți ale Ardealului — s’au
stabilit și au luptat în Năsăud. Dintre aceștia trebue menționat în chip special
Alexandru Bohățcl. ajuns Căpitan suprem al districtului autonom al Năsăudului și
vajnic susținător al drepturilor românești mereu încălcate de Unguri.
Și, în sfârșit, d-1 Moisil s’a oprit pe bună dreptate și asupra câtorva dintre
fiii Năsăudului plecati pe alte meleaguri ale Transilvaniei; între aceștia este și lacob
Mureșeanu. al cărui rol de frunte la conducerea «Gazetei Transilvaniei», alături de
Gheorghe Barit- este bine cunoscut: prin prodigioasa sa activitate de publicist, pro-
fesor și apoi director de liceu, el a depășit importanta regională, intrând în
însăși istoria culturii românești.
Volumul d-lui luliu Moisil. al cărui conținut am încercat să-l rezumăm aci,
este dintre cele mai utile pentru cunoașterea vieții naționale românești în Ardeal.
Meritul său stă, pe de o parte, în bogata documentare pe care se sprijină povestirea
vieții acestor fruntași ardeleni din sec. XVIII și XIX și. pe de altă parte. în pilda
pe care ne place să credem că o va constitui pentru cercetătorii mai tineri din Transil-
vania: acestora le revine îndatorirea de a scoate de sub uitarea anilor, scuturând
praful de pe hrisoave, pe toți cei ce au contribuit la menținerea vieții naționale româ-
nești in Transilvania, fără de care «Unirea» ar fi fost un simplu act politic lipsit de
însemnătate națională.
PERPESSICIUS : MENȚIUNI CRITICE
ED. FUNDAȚIA PENTRU LITERATURA ȘI ARTA «REGELE CAROL II»,
COLECȚIA «SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI», VOL. IV, BUC. 1938.
Acest al patrulea volum de «mențiuni critice» adună, în ordine cronologică,
cronicile literare ale d-lui Perpessicius, apărute între 1 Martie 1931 și 25 Septembrie
1932, adică într’un răstimp de numai un an și jumătate. Fiind vorba de o carte de
aproape 480 pagini de text dens — din care și spațiile albe, obicinuite între capitole,
au fost suprimate —, chiar simpla precizare a răstimpului așa de scurt, pe care îl
închide în paginile sale, este suficientă pentru a defini amploarea activității de critic
literar a d-lui Perpessicius. D-sa nu este unul dintre acei critici comozi, cari se mul-
țumesc să recenzeze un număr mai mic sau mai mare de volume pe an, alese după
criterii pur subiective sau, și mai rău, la întâmplare. Dimpotrivă, socotind operația
critică pe care o face, drept o misiune ce trebue îndeplinită, d-sa și-a asumat ingrata
îndatorire dc a trece în revistă lucrările substanțiale de literatură sau istorie literară.
Opera aceasta migăloasă și constructivă, ca aceea a unei albine neobosite, merită deci
recunoștința literelor românești, iar adunarea în volume a criticilor sale trebue salu-
tată cu toată simpatia, chiar dacă acest tribut datorat este adus cu oarecare
întârziere.
1952
Vladimir Dumitrescu
Definiția pe care ne-o dă autorul însuși în scurtele «lămuriri pentru seria IV»,
considerând mențiunile critice drept un «jurnal de lector», ni se pare nu numai voit
modestă, dar chiar și cu totul restrictivă. Căci d. Perpessicius nu se mulțumește să
recenzeze scriitori și opere, însemnând pe răbojul carnetului său pe cele bune și pc
cele mai puțin bune (față de care d-sa este de multe ori prea îngăduitor), dai se
oprește stăruitor și asupra unor probleme de ordin general ale criticii literare, cum
face de pildă în spirituala și cuprinzătoarea mențiune despre «Versificație și poezie»
și în destule altele. Cu toate că majoritatea acestora sunt de întindere limitată, d-sa
nu se mulțumește cu o simplă privire critică asupra cărții cetite: îndatorirea de recen-
zent pe care și-o impune este, de fapt, doar un punct de plecare pentru o întreagă
serie de considerații critice cari depășesc de cele mai multe ori volumul și autorul
menționat.
Dacă am voi să caracterizăm prin cât mai puține cuvinte sistemul de analiză
critică al d-lui Perpessicius. ne-am opri în primul rând la probitate și lipsă de
«prețiozitate». Inutil să mai sublimăm că prima calitate este esențială pentru un
critic literar. Și accentuăm cu adevărată satisfacție că nu se întâlnește în paginile
sale critice acea terminologie bombastică, ce slujește unora să-și acopere lipsa de
fond. Fenomen dealtcum explicabil nu numai prin personalitatea d-lui Perpessicius. ci
și prin faptul că mențiunile sale critice sunt tot atâtea lecții de literatură. Firește,
nu lecții în înțelesul strict didactic al cuvântului, ci lecții pentru marele public cetitor,
care ar dori să fie informat sincer, înainte de a purcede la deschiderea unui volum
de literatură. Informație prealabilă cu atât mai necesară, cu cât aproape totalitatea
publicului cetitor nu poate aprecia singur opera literară, decât cel mult din punct
de vedere al interesului anecdotic:
Ceeace nu înseamnă că acest adevărat serviciu public — «oficiu penibil prin
firea lucrurilor, al unui profesionist al lecturilor, cum este cronicarul literar sau
criticul», după propria sa definiție (p. 417/418) — și-ar pierde din actualitatea și
valoarea sa, prin trecerea celor câțiva ani de când a fost îndeplinit. Reunirea în
volume a «mențiunilor» sale critice este, dimpotrivă, de cel mai mare folos. Căci,
dece n’am recunoaște, cine, dacă nu un critic profesionist și pasionat pentru această
profesiune pe care și-a ales-o, poate avea timpul necesar lecturii tuturor operelor
literare răspândite în public ? Si câte din aceste opere vor avea dreptul, mai târziu,
fa o simplă amintire într’o «istorie a literaturii românești» ? «Jurnalul de lector»
al d-lui Perpessicius constitue astfel un prețios auxiliar pentru o viitoare istorie a
literaturii anilor noștri.
Pentru toate aceste motive, înțelegem recunoștința autorului față de editura
care i-a dat posibilitatea să-și adune în snopi grei recolta anilor de migăloasă oste-
nire în ogorul literelor românești.
JOHAN BOJER : EMIGRANȚII (ROMAN)
EDITURA «NATIONALA-CIORNEI», BUCUREȘTI (F. A.), VOL. I. 306 PAG.;
VOL. II, 298 PAG. TRAD. DE JUL GIURGEA.
In genere, scriitorii scandinavi sunt destul de puțin cunoscuți la noi și. mai
ales, cu totul incomplet. Chiar acei cetitori, cari urmăresc literatura cu adevărată
pasiune, n’au avut prilejul să cetească prea multe traduceri românești din scriitorii
nordici, traduceri făcute de altfel, aproape întotdeauna, din alte limbi decât cele
originale, nordice. De aceea, în chip obicinuit, cunoștințele noastre asupra autorilor
scandinavi se rezumă la norvegienii Ibsen, Strindberg și Bjoerson, suedeza Selma
Lagerlof și danezii Andersen și Knut Hamsum. Ceeace este desigur prea puțin, mai
ales dacă ținem seamă dc valoarea universală a multora dintre scriitorii nordici încă
necunoscuti nouă. Dintre aceștia, d. ful. Giurgca ni-1 prezintă pc norvegianul Johan
Bojcr, prin traducerea romanului «Emigrantii».
Născut în 1872 pe țărmul Mării Nordului, Bojer este fiul unei sărmane țărance,
lucrătoare la o fermă. Din pricina condițiilor speciale în care trăesc țăranii săraci
din Norvegia, Bojer nu poate urma regulat școala primară decât după ce împlinește
cincisprezece ani. Goana după o existență mai bună decât aceea de lucrător cu ziua
într’o fermă. îl mână câțiva ani prin diferite orașe, iar în 1894 — adidă. abia de 22
lohan Bojer: Emigrantii
1953
de ani — începe să publice; teatru, nuvele și, mai târziu, după ce călătorește prin
Europa occidentală, romane. Carieră strălucită de scriitor, încununată încă din timpul
răsboiului cel mare cu premiul Nobel pentru literatură.
Această sumară prezentare a autorului «Emigranților» (făcută după datele din
introducerea d-lui Giurgea) este necesară pentru înțelegerea legăturii intime dintre
opera lui Boier și mediul în care a trăit. Traducătorul a făcut un real serviciu ceti-
torului, dând o introducere bio-bibliografică asupra scriitorului norvegian. Căci, fără
să fi fost el însuși un emigrant. Bojer și-a trăit copilăria printre țăranii de pe țăr-
murile dantelate ale fiordurilor norvegiene, ducând aceeași viață de lipsuri și de
munță neîncetată ca și acei din rândurile cărera se recrutau majoritatea emi-
granților. Iar «Emigrantii» lui Johan Bojer nu sunt numai un roman, ci o adevărată
epopee a coloniștilor norvegieni plecați peste ocean în nădejdea unei vieți mai bune,
atrași de mirajul bogățiilor noului continent. Bogății care se câștigă în cele din urmă,
dar după neînchipuite suferințe și lipsuri, deseori chiar cu sacrificiul vieților ome-
nești.
Țăranii norvegieni, așa cum apar în opera lui Bojer. se deosebesc prea puțin
de țăranii noștri și, dealtfel, de țaranii de pretutindeni și din toate timpurile. O sin-
gură pasiune îi mână toată viata, un singur gând îi face să lupte și să învingă greu-
tățile peste care trece spinoasa cale a vieții: pământul. Și, de vreme ce au așa de
puțin pământ, iar gurile cari trebue hrănite sunt tot mai multe, cine să-i rețină,
atunci când nesfârșitele întinderi ale preriilor americane îi chiamă, prin glasul lui
Erik Foss. emigrantul întors din America spre a-și găsi o mână de tovarăși cu care
să plece din nou peste apele oceanului și să întemeieze un sat ? Pe unul l-ar reține,
poate, o dragoste veche, pe altul o mamă bătrână și câțiva frați neputincioși, cari mai
au nevoe de ajutorul celui ce poate câștiga o pâine.. Dar, în cele din urmă, toți
pleacă. Unii, cu gândul să se întoarcă bogați și să transforme pe măsura visului lor
sărmana gospodărie părăginită; alții, dimpotrivă, hotărîți să rupă orice punte în urma
lor. fiindcă pe plaiurile natale n’au fost decât niște oropsiți ai soartei, 01a Vatne.
țăran sărac. îndrăgostit de fata colonelului, dă foc curții bocrești pentru a se răsbuna
că a fost alungat de colonel, și ispășește fapta-i necugetată cu un an de temniță;
ce-ar mai putea face «acasă», după această ispravă, mai ales că numai plecând oeste
ocean cu fata colonelului se va putea căsători cu ea ? Învățătorul Berg nu-și găsește
nici un rost, fiindcă nu se poate obișnui cu ideile politice și sociale, retrograde, din
țara sa; trebue deci să încerce în orice chip să-și croiască o viață nouă. Mortcn Kvidal.
«l ăiatul mamii», un neisprăvit care n’a făcut niciodată nimic, dece n’ar pleca și el ?
Poate, cine știe, în America va deveni cu adevărat om. Și așa mai departe.-
Cu toată neîncrederea compatrioților, grupul lui Erik Foss pleacă așadar în
căutarea lânii de aur... Ar fi însă o greșală să încercăm a rezuma această epopee;
ca se cere cetită în întregime.
Deși constatarea a fost banalizată, trebue totuși să repetăm că marca valoare
a acestei opere stă tocmai în mijloacele extrem de simple cu care e realizată. Și dacă,
fiind vorba de o traducere, nici cetitorul nici criticul nu se pot opri asupra formei
literare a autorului, fondul este de o bogăție neasemuită. Dela cea mai mică trăsătruă
de amănunt în schițarea eroilor, până la. energia cu care e condusă acțiunea, totul te
cucerește. Nimic artificial și nimic de prisos. Dacă am spune numai că personagiile
lui Bojer (chiar și cele mai puțin importante) trăesc toate, ar fi insuficient. Căci
aceste personagii se reliefează într’un chip așa de plastic, alternându-se pe primul
plan al povestirii, trecând apoi din nou în penumbra fundalului, confundându-se cu
peisajul, încât cetitorul trăește și el alături de fiecare. Bine înțeles, nu toți eroii au
aceeași importanță în desfășurarea acțiunii, dar toți sunt indisolubil angrenați în
rostogolirea acestei epopei. Cătunul mizerabil de bordee troglodite al acestor emi-
granți dcsțelenitori de ogoare. în care plugul taie brazdă neagră, grea de sevă, este o
lume în miniatură, bântuită de toate furtunile patimilor omenești și sgândărită de
toate meschinăriile: peste tot și peste toate însă predomină foamea aproape fiziolo-
gică pentru pământ. Poate că, dintre toți țăranii norvegieni ai romanului, nici unul
nu este așa de puternic zugrăvit ca nevoiașul Kar Skaret. plecat de acasă cu puzderie
de copii după el. An de an își mărește ogoarele, zi de zi trudește din revărsatul zo-
rilor și până se noptează, pătimaș ca un jucător de cărți. Până când, într'un târziu,
îmbătrânit de ani și de lupta homerică împotriva elementelor naturii, privește
înapoi și înțelege că și-a îndeplinit cu prisosință datoria: copiii lui sunt bogati și vor
putea duce ei înșiși mai departe ceeace a înfăptuit el. Iar lui nu-i mai rămâne decât
1954
Vladlmir Dumllretcu
să sc odihnească împreună cu tovarășa de aspre încercări, resemnata Karen, și să
retrăiască în gând anii ce s’au scurs: dela vremea plecării de-acasă, din Norvegia,
peste începuturile amare, până la bogăția pe care o vede aevea, așa cum nici n’o
visase; avere de coloniști înstăriti, într’un nou oraș al lumii noi.
Traducerea d lui Giurgea, destul de îngrijită, este superioară multora din tra-
ducerile apărute în ultimii ani. Dacă d-sa n’ar fi un traducător prea grăbit, contri-
buția sa la cunoașterea și răspândirea, în România, a operelor de seamă din lite-
turile străine, ar fi încă și mai prețioasă. Tocmai pentrucă sunt lucrate în grabă,
traducerile d-sale conțin greșeli de limbă românească. Nu se poate spune în româ-
nește «sub razele dc soare». în loc dc «sub razele soarelui» : tot astfel frazele: «se
așeză la masa care este albă» și «fusese o femeie care era vestită» sunt cu desăvârșire
greșit construite. Căci, oricât s’ar înverșuna împotriva sintaxei românești cei cari n’o
cunosc și o schingiuiesc cumplit, există și în limba noastră o «consecutio temporum».
Când se va putea libera cu totul de forma originalului, de care este încă prea
strâns legat, d. Giurgea își va da singur seama dc asemenea greșeli. îndreptându-le
fără mare greutate. Atunci, d-sa ne va da adevărate traduceri românești.
MIRCEA STREINUL: VIAȚA IN PĂDURE (ROMANȚ)
ED. FUNDAȚIA PENTRU LITERATURA ȘI ARTĂ «REGELE CAROL II»,
COLECȚIA «SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI». 226 PAG.
BUCUREȘTI, 1939.
Literatura noastră — și in general întreaga literatură universală — nu
cuprinde prea multe opere în care eroii principali sunt copiii. Și aceasta nu
pentrucă scriitorii n'ar fi tentați de materialul destul de variat și vast pe care-1
oferă literaturii psihologia copiilor și viața lor încă nestrânsă în tiparele con-
venționale, ci pentrucă e nevoe de un deosebit spirit de observație, ca să poți
prinde în trăsături autentice manifestările spontane ale acestei binecuvântate
părți din viață. Un ser iitor, ca și ceilalți muritori, trăește în chip obicinuit între
oameni maturi și, oricât de mulți copii ar cunoaște, observațiile pe cari le poate
face asupra lor sunt infinit mai reduse ca număr și mai puțin adâncate.
De aci rezultă, în chip normal, că majoritatea tipurilor de copii d n
literatură sunt creiate având ca punct de plecare, în primul rând, amintirile
autentice din copilărie, și numai în al doilea rând observațiile scriito.ului în
perioada în care își compune opera.
In literatura românească', nici d. Ionel Teodoreanu, maestrul personagiilor
minore, nu a procedat altfel; deaceea opera sa «La Medeleni» este construită
în special din amintiri, pe care obsrvațiile ulterioare n'au făcut decât să Ie
completeze, reliefând prin această verificare ceeace memoria păstrase într'o formă
insuficient contu ată și oarecum nebuloasă. Dar, pentru ca — după trecere de
mai bine de 20 de ani —, amintirile să fie precise atât în domeniul nimicurilor
de fiecare clipă ca'e, legate unele de altele, încheagă «acțiunile» unui copil cât
și în acela al psihologiei copilului, scriitorul trebue neapărat să aibă, încă din
copilărie, o memorie foarte nuanțată și precisă și o înclinare specială pentru
observație — exterioară și interioară. Altcum, imaginile surapuse în diferitele
perioade ale copilăriei se vor contopi într'un tot care, oricât de exact va fi
în părțile sale componente, va avea marele defect că pune pe acelaș p^an amin-
tiri despărțite în realitate prin câțiva ani de viață. Și numai așa autorul matur
va putea pătrunde în tainele sufletești ale copilului, sprijinindu-se la fiecare
observație pe propriile sale amintiri.
Trecând dela aceste considerații la romanul d-lui Mircea Streinul, trebue
să recunoaștem dintru început, că majoritatea notaților psihologice cu care a
construit personalitatea copiilor din volumul «Viața în pădure», deși păcătuesc
câte odată prin forma în care apar, sunt exacte în fond.
Eroii romanului sunt doi copii — unul de 9 ani, Stan, și altul ceva mai
ma-e, Luca. Autorul se mulțumește să-i contureze mai reliefat numai pe acești
doi copii; toate celelalte personagii sunt abia schițate, depășind numai rareori
Mircea Streinul: Viata In pădure
1955
importanța unor figuranți. Dealtfel, din însuși felul cum este condusă poves-
tirea. apare clar că d. Streinul nu a voit să le acorde decât un rol cu totul
secundar, strângând întreaga acțiune în jurul lui Luca și al lui Stan. Din această
pricină însă romanul nu are acea amploa.e pe care i-ar fi putut-o da o serie
de personagii mai precis conturate, mai vii și mai active, care să țeasă în jurul
eroilor principa.i și ai acțiuni i acestora o seamă de acțiuni secundare : fără
aceste acțiuni secundare brodate pe cea principală, și fără personagii secun-
dare, care să fie mai mult decât simpli figuranți, un :oman apare ca un pom
cu trunchiul bine desvoltat, dar care, in locul unei coroane bogate, încununând
armonios trunchiul, are abia două-trei ramuri.
Să rezumăm însă, sumar, acțiunea romanului.
Stan, copilul directorului școalei primare dintr'o comună din preajma
Cernăuților, se Împrietenește cu Luca, un băiat orfan, chinuit și muncit de un
Late mai mare. Cu toată opreliștea părintească, Stan ia parte la hoinărelile lui
Luca și chir, într'o noapte, pornesc amândoi să fure luna, pe care o credeau co-
coțată pe culmea unui deal din marginea comunei. Expediția se termină, cum era
de așteptat, cu o amară desamăgire, cu atât mai mult cu cât copiii do. eau să aline
sufer.nțele unui tovarăș de joacă, punându i pe rană o frântură de lună... Această
primă parte a romanului — intitulată «Oamenii cari voiau sâ fu.e luna» —
este folosită de autor pentru schițarea psihologică a celor doi copii. Mai apoi,
Luca — neputând indura bătăile repetate primite dela fratele său, și nici durerea
pricinuită de moartea tovarășului căruia nu-i putuse aduce buruiana de leac,
fuge in pădure și trăește aci, singur și departe de oameni, un an și jumătate.
Luca devine astfel un fel de Robinson al codrului moldovenesc, înfrățindu-se cu
fiarele pădurii, mai ales cu o lupoaică și cu puiul ei, pe care-1 scapă dintr'o
capcană, după ce reușise să fure in timpul nopții, dintr'o dugheană ov.eiască dela
marginea satului, tot ce-i trebuia ca să poată trece o iarnă grea într’o scorbură
de copac. Partea a treia a romanului ni-1 prezintă pe Luca — întors în sat —
într’un neîncetat sbucium sufletesc: s a îndrăgostit de o fată, Malena, — care
dealtfel îi place și lui Stan (acum elev în clasa I-a de liceu), dar Malena iubește
pe altul. In cele din urmă, Luca află chiar că ea întreține legături de dragoste
cu un flăcău din sat, și ace.astă desamăgre îi sădește în suflet gândul morții.
Nimic nu-1 poate face pe Luca să renunțe la acest gând, și el se aruncă sub
roțile unui tren, sub înseși privirile îngrozte ale prietenilor săi, care până în
ultima clipă nu puteau crede că se va sinucide.
Fără să insistăm prea mult, credem că nu am omis nimic din esențialul
acțiunii
Dar, dacă majoritatea notărilor psihologice, cu care autorul a construit per-
sonalitatea acestor doi copii, sunt în fond exacte, nu toate sunt potrivite pentru
vârsta copiilor. Unele, ca de pildă reacțiunea lui Stan împotriva celor trei copii —
Sâ buleștii» —, cari îi turbură tot m crocosmosul său și de care se ascunde in
fundul grădinii, sunt perfect valabile pentru un copil de 9 ani. Altele însă, in
special discuțiile dintre Luca și Stan, în partea finală a romanului, nu pot fi
va'abile pentru copiii de vârsta lor. Parcurgând aceste discuții, nu ți se fixează
in minte imaginea unor copii aproape naivi, căci amândoi îți apar ca adoles-
cenți. Exemplificările ar lungi prea mult aceste îndemnuri, dar cetitorul poate
reciti, între altele, paginile 147 și 148, și ne va da cu totul dreptate. Din această
pricină, personalitatea celor doi copii nu este unitară, adecvată vârstii lor : au-
lorul a sup apus amintirile și observațiile sale, care se referă la vârste diferite,
creind astfel două personagii hibride, nici copii de 10—12 ani, nici tineri de
16—17 ani. In acelaș timp se pot observa rem’niscențe vizibile în anumite
amănunte de ordin desc iptiv sufletesc, ca și în felul de a vorbi al copiilor, d n
romanele d-lui Ionel Teodoreanu.
Toate acestei lipsuri nu ne împiedică insă să recunoaștem, exactitatea
observațiilor d-lui Streinul, dintre care destule sunt cu totul potrivite pentru
vârsta eroilor săi minori, așa încât Luca și Stan trăesc în chip autentic în ro-
manul analizat aci; ceeace constituie o reală calitate a acestei opere.
Trecând pe alt plan, la acțiunea romanului, socotim că oricât de mare
libertate trebue acordată fanteziei scriitorilor în creațiile lor literare, ar fi
preferabil ca anumite situații neverosimile să fie evitate, căci ele nu pot de-
cât să scadă valoarea operei. Izolarea lui Luca, timp de un an și jumătate, în
1956
Vladimir Dumitrescu
inima pădurii, și viața lui de tovărășie cu animalele nu ni se pare naturală.
Ea depășește ceeace poate fi considerat ca o firească «licență poetică», intrând
in domeniul irealului. Luca, țăran bucovinean, este transformat de autor în-
tr'un personagiu care amintește în acelaș timp pe Robinson Crusoe și pe
Sfântul Francisc din Assisi.
Principial, desigur, o asemenea dorință de singurătate nu ni se pare im-
posibilă. Ea este însă greșit atribuită unui copil de cel mult 13—14 ani. Căci,
dacă destui copii fug de-acasă, ei nu se ascund în pădure, și — mai ales —
nu rămân singuri atâta vreme. Deaceea și acțiunea însăși depășește cadrul
în care ar fi trebuit să se desfășoare in chip firesc.
Dar, toate acestea nu inseamna că nu recunoaștem calitățile volumului
d-lui Mircea Streinul. D-sa se exprimă in chip variat, într'un stil nesrlit si
ușor de cetit. Tipurile, chiar cele abia schițate, sunt bine prinse, iar acțiunea
este închegată, păstrând interesul cetitorului până la sfârșit. Romanul ar fi con-
stituit o reușită mai deplină, dacă — în loc să-și aleagă eroii principali din lu-
mea copiilor — autorul ar fi situat acțiunea în pragul adolescenței lui Luca
și a lui Stan. Fiindcă, repetăm, e infinit mai greu să creiezi tipuri autentice
de copii și să le porți de-alungul unei ample acțiuni, transformându-le psiho-
logicește pe măsură ce trec anii, decât să faci să trăiască eroi maturi, pe care-i
poți întâlni și observa la fiecare pas, în infinite varietăți. Tocmai deaceea ma-
rele scriitor englez Charles Dickens, in romanele căruia copiii țin deseori rolul
principal, este nu numai neîntrecut, dar nici egalat până acum in redarea per-
sonagiilor minore.
MARIA 1. GABREA : PROFESOR ȘI VOCAȚIE
ED. «CULTURA ROMANEASCA», f. a., 13,5X21. 200 PAG., BUCUREȘTI.
D na Maria 1. Gabrea, tânără profesoară din învățământul secundar, a-
dună în acest volum o sumă de articole, esseuri și cuvântări ocazionale, și o
serie de recenzii, cea mai mare parte apărute in diferite publicații din ultimii
ani. Nu-i deci vorba de un volum cu conținut unitar, care să trateze amplu
tema anunțată, ci de un mănunchiu de scrieri gravitând toate in jurul aceluiași
subiect general: școala și problemele ei pedagogice. Cartea nu poate fi re-
cenzată în adevăratul înțeles al cuvântului; recenzentul trebuie doar să recu-
noască stilul clar, în care autoarea expune diferite probleme studiate. Dealtfel
— și această constatare nu constitue o încercare de a subprețui valoarea lu-
crării — nu ne aflăm in fața unei teorii proprii în legătură cu marea problemă
a vocației profesorului, — «profesor și vocație» fiind doar subiectul uneia
dintre bucățile adunate in volum sub același titlu —, ci de o serie de obser-
vații și constatări critice sau rezumative în privința felului cum sunt privite
sau ar trebui privite diferitele probleme, mai direct sau mai de departe, legate
de învățământ.
Volumul va fi parcurs cu interes de către acei pe cari îi preocupă pro-
blemele pedagogice.
JOHN FARROW : DAMIAN LEPROSUL
ED. FUNDAȚIA PENTRU LITERATURA $1 ARTA «REGELE CAROL II».
BIBLIOTECA «ENERGIA», 16X24; 260 PAG. BUCUREȘTI, 1939.
Povestea vieții de minunat sacrificiu voluntar și de resemnare creștinească,
a părintelui Damian, merita desigur să fie cunoscută și marelui public român,
așa că — din acest punct de vedere — traducerea publicată de Fundația pentru
literatură și artă «Regele Carol II» ar trebui socotită ca binevenită.
Căci, într'adevăr, ce pildă mai nemerită de devotament desăvârșit întru
Domnul și de energie deosebită întru bine, decât aceea a pă'intelui Damian.
fecior de țăran flămând din Belgia, intrat in ordinele călugărești catolice din
John Farrow: Damian leprosul
1957
vocație și convingere puternică și care — trecând peste toate regulele disci-
plinei și ale era.hiei — cere să fie trimis ca misiopar în Hawai încă înainte
de a fi fost sfințit preot. Iar aci, deși nu avea nici 25 de ani, se oferă să
meargă singur intr una din insule, ca păstor al sufletelor leproșilor izolați acolo
de lume și lăsați neîngrijiți și neajutați de nimeni, în prada înspăimântă-
toarei boli ce nu iartă.
Faptul că până la urmă părintele Damian se îmbolnăvește el însuși de
lepră și încet-încet corpul său, ros de boală, se prăpădește la fel cu acelea ale
nefericiților săi enoriași, n'ar fi, la urma urmei, decât un simplu destin tra-
gic, dela care nu s’a îndepărtat nici o clipă. Dar cele peste două decenii de
viață petrecută între leproșii din Kalawai, pe insula Molokai, au fost o luptă
continuă pentru ajutorarea acestora și de hărțueli cu administrația biurocratică,
plictisită mereu cu cererile lui de ajutoare, îmbunătățiri, îngrijire medicală și
așa mai departe. O luptă de fiecare clipă — mai întâiu chiar împotriva le-
proșilor, spre a-i face să priceapă că singurul lui gând, singura lui dorință
este să le aline suferințele și să le mântuiască sufletele.
Tâmplar și chirurg, preot și gropar, ziditor de biserici și «fabricant» de
cosciuge, ajutat de o forță fizică neegalată decât de tăria-i sufletească, pă-
rintele Damian a răscumpărat prin pilda vieții sale multe dintre josniciile ome-
nirii, și a croit un drum nou pentru îngrijirea leprei — nu atât prin ceiace a
fost în măsură să realizeze el, cât prin interesul pe care a reușit să-J stâr-
nească în toată lumea pentru nenorociți! loviți de cumplita boală. Nu-i deci
nici o mirare că părintele Damian va fi trecut în cutând in rândul sfinți'or
bisericii catolice.
Revenind la traducerea românească a cărții, socotim de datoria noastră
să arătăm că, in forma în care a apărut, este vorba de un adevărat atentat
impotriva limbii literare românești. Traducătorul (sau traducătoarea), care se
adăpostește prudent sub inițialele E. P., va fi știind probabil englezește, deși
pe alocuri unele întorsături de fraze par cu totul franceze; dar nu știe să
scrie românește. Din această pricină cetirea cărții devine, pe alocuri, deosebit
de obositoare: de multe ori trebue să te oprești, să recitești frazele, spre a 'e
găsi înțelesul; la tot pasul sintaxa românească este crunt lovită. Dacă am spune
numai că s'a tradus cuvânt-cu-cuvânt, ar fi prea puțin. Pentru cine citește a-
ceastă traducere, nu mai rămâne îndoială că traducătorul n'a mai scris niciodată,
după terminarea școlii, vre-o «compoziție» oarecare, necum o carte originală —
fiindcă numai o totală lipsă de obișnuință cu sintaxa limbii românești l-a putut
duce la greșeli așa de neîngăduite. Și, fiindcă înțelegem greutatea acestei a-
firmații, vom transcrie și câteva exemple: bine înțeles, neputând reproduce prea
multe fraze întregi, vom cita în special fragmente mai mici. Dealtfel, nu avem
în această operație decât greutatea alegerii !
«O întâmplare însemnată pentru familie fu aceea când Pamfil își făcu pri-
ma slujbă» (p. 41). Acest își n'are ce căuta, căci românește se spune despre un
preot că «face slujba», nu «iși face slujba».
«Intrebuințându-și glasurile când numai era necesar» (p. 49) ; «când» pus
inaintea lui «numai», ne face să ne îndoim că traducătorul are măcar urechea
deprinsă cu limba noastră.
Vorbind despre insulele Hawai (dece scrie mereu cu 2 1 ?), traducăto-
rul scrie că au fost «la origină vulcanice» (p. 55), deși românește se spune
■de origină vulcanică». La pag. 57 cetim: «istoria insulelor este întregită de
dovada de bigotism religios» (cum vine asta ?!), iar la p. 58: «misionarii se
adunaseră la balustradă să aștepte sosirea adevărată in apa care purta auto-
ritățile portului»; «sosirea adevărată» și «apa care purta autoritățile»...
Continuăm exemplele : «abia puțin inai mult decât durata de ani dis-
tribuită omului» (p. 59) ; «Mii de nuanțe verzi, dela cel mai deschis până la
cel mai întunecat este peste tot în Honolulu» (p. 60; sublinierile sunt ale
noastre); «un pandemonium de pasageri» (p. 65); «convingându-1 prin exemplu
,i cuvinte potolitoare că pericolul nu era real și că focul era împiedicat (p. 65) ;
înainte de a administra botezul» (p. 69); noi spunem simplu: a boteza. «Scutu-
rară din capete» (p. 72; dar în limba noastră, chiar dacă este vorba de mai
mulți inși, se spune dădură din cap, fără întrebuințarea pluralului capete) ;
spre părțile ținutului mai populate» (p. 75; pildă clasică de traducere cuvânt cu
1958
Polybius
cuvânt). Aceeași întorsătură a frazei și la pag. 107: «Printre triburile care nu
consumau pește ale Africei»... ; «călătorii pe șea» (p. 88; în loc de în șea);
«avere sărăcăcioasă» (p. 111/112; o adevărată descoperire a traducătorului). «El
observă că p oasta aprovizionare cu apă depindea de relele condiții» (p. 129).
«Acuzațiile lui Reverand Mr. Hyde» (p. 147) depășește dealtfel orice îngădu-
ință, ca și «editorialul dela Daily News» (p. 226). «S’ar fi împotrivit nu numai
pute nic i oponenti» (p. 184) ; «orb complet de un ochiu» (p. 211; absurd în
românește, deoarece orb este cel care nu vede cu niciun ochiu); etc., etc.
In sfârșit — exemple s’ar putea cită cu miile; traducăto ul nu știe că
In limba românească nu-i nevoe de pronumele el la fiecare pas, deoarece se sub-
înțelege: «El nu a fost ■ăn't... el tră’a v;ața obic nuită» (p. 197 si în multe alte
locuri). Vina d-lui (sau doamnei) E. P. nu-i așa de mare : în definitiv, dacă nu
știe omul românește, ce-i poți face? Greșala este însă a acelora cari au în grijă
o colecție în care se publică asemenea traduceri „românești", ale unor persoane
străine de literatură și de arta scrisului, fără să revadă traducerile înainte de
a le tipări. Cu asemenea traduceri nu se poate mândri nici cel ce le face, nici
cine le pune în circulație.
Vladlmir Dumitrescu
CUVÂNTĂRILE REGELUI CAROL I
ED. FUNDAȚIA PENTRU LITERATURA ȘI ARTA „REGELE CAROL 11” BUCU-
REȘTI, F. A., 16X24, 2 VOL., VOL. I, 470 PG. + XXIV PLANȘE, VOL. II, 532 PG.
r XXI PL. EDIȚIE ÎNGRIJITĂ DE CONSTANTIN GIURESCU
La împlinirea unui secol dela nașterea primului rege al României — care
coincide și cu scurgerea unui pătrar de veac dela moartea Lui, — Fundația
pentru literatură și artă „Regele Carol II" publică, adunate în două volume,
toate cuvântările Regelui Carol I. Așa cum arată în prefața sa d. C. C. Giurescu,
aceste volume „se datoresc gândului pios al Majestății Sale Regelui Carol II-Iea
care a voit să comemoreze și în acest fel împlinirea a o sută de ani dela
nașterea marelui Său înaintaș". Prezentate într'o ediție deosebit de îngrijită și
din punct de vedere tehnic, volumele sunt în acelaș timp și o prețioasă con-
tribuție pentru istoriografia românească.
într’o strictă succesiune cronologică se pot urmări, întocmai ca într’un
volum de sinteză istorică, toate momentele însemnate ale vieții politice, sociale,
economice și culturale a statului nostru, dela intrarea in țară a Voievodului
nou ales, până la ultima cuvântare rostită cu puține zile înainte de odihnirea
întru Domnul a gloriosului și bătrânului Rege. Primul volum cuprinde discursu-
rile din anii 1866—1886, iar al doilea pe cele din 1887—1914. Stau alături, în
paginile impunătoarelor volume, micile cuvântări ocazionale, cuvintele rostite
in clipe hotărîtoare din istoria noastră contimporană și amplele comunicări
științifice făcute la Academia Română, ale cărei lucrări le-a urmărit întotdeauna
cu cel mai atent interes.
Și, precum spune atât de potrivit d. profesor Giurescu, „odată cu această
continuă desfășurare de imagini... vezi cum se desprinde și cum crește, pe fondul
istoric, figura unui mare monarh, ctitorul României contemporane". In scurta
dar cuprinzătoarea sa prefață, d. Giurescu scoate în evidență principiile și sen-
timentele ce L-au condus in viață pe acest Suveran, așa de bogat și de armonios
înzestrat dela natură: un puternic sentiment religios, însoțit de acela al datoriei,
care se cere împlinită prin muncă neobosită și probitate deplină. Ceeace nu
se putea să nu facă din Regele Carol I un bun gospodar și un mare ostaș.
Pentru un monarh care, considerând religia drept „legătura sublimă a
omului cu Dumnezeu", se roagă să-I ajute „a îndeplini cu demnitate marea și
frumoasa misiune ce Providența I-a impus", împlinire* datoriei nu putea fi, cum
precizează d. Giurescu, decât o identificare „cu interesele și aspirațiile româ-
nești". Această integrare în comunitatea nouă în care a pășit, a fost, dela în-
ceput, exprimată chiar în declarația rostită de tânărul Principe în Adunarea
Deputaților, la 10 Mai 1866 : „Punând piciorul pe acest pământ sacru am și
devenit Român”.
Mr. Em. Bougaud: lisui Christos
1959
Ediția completă a cuvântărilor marelui Rege capătă și o importanță știin-
țifică deosebită, prin faptul că profesorul Giurescu nu s'a mulțumit să inșirue
discursurile în ordine cronologică, ci a dat, pentru fiecare din ele, o succintă
și folositoare prezentare rezumativă a împrejurărilor în care au fost rostite; în
acest fel lectura cuvântărilor se face după o prealabilă situare a cetitorului în
momentul istoric respectiv.
Cele 45 de planșe în care sunt reproduse — în condiții grafice perfecte —
momentele mai importante din viața Regelui Carol I și realizările de frunte
ale Domniei Sale, completează, alături de indicele bogat dela sfârșitul volumului
al doilea, această prețioasă contribuție adusă istoriografiei românești.
MR. EM. BOUGAUD : IISUS CHRISTOS
TRADUCERE DE C. CERULEANU, EDITURA „CUGETAREA", 552 PAG.,
BUCUREȘTI. F. A.
Publicând volumul Monseniorului Bougaud despre lisus Christos, editura
„Cugetarea” nu este la primul pas în această direcție. Aceeași editură ne-a
mai dat până acum, în traducere românească, două volume prețioase închinate
vieții lui lisus Christos: volumul lui Giovanni Papini, cel mai mare scriitor
italian în viață, — în autorizata traducere a profesorului Alex. Marcu —, și
volumul academicianului francez Franțois Mauriac.
Pentru această stăruință în opera de difuzare cât mai largă în massele
cetitorilor a scrierilor străine despre viața Mântuitorului, d. Georgescu-Delafras,
directorul Editurii „Cugetarea", merită toată lauda noastră. Cu atât mai mult
cu cât, de fapt, afară de fragmentele din cărțile de școală, și de scurtele
lecturi din evanghelii, ascultate cu o ureche distrată în timpul slujbei religioase,
viața Iui lisus Christos ne este prea puțin cunoscută. Câți dintre noi își amin-
tesc mai mult de 10—15 episoade răslețe, searbăd relatate, din această minunată
viață de dumnezeiască alinare a suferințelor altora și de jertfă întru mântuirea
oamenilor ?
Deaceea, volumul tradus de d. Ceruleanu este foarte bine venit. Mai ales
că celelalte două volume amintite se datoresc unor laici, pe când acesta este
opera unui teolog. Monseniorul Bougaud, mort la 1888, chiar în anul ridicării
sale în scaunul episcopal, a fost un mare erudit în domeniul doctrinei și istoriei
creștinismului, activitatea sa de scriitor religios fiind încununată de opera „Le
christianisme et Ies temps presents", în ale cărei cinci volume venerabilul
autor a tratat întregul complex al religiei creștine, al dogmelor sale și al bise-
ricii. Dintre aceste volume, al doilea cuprinde istorisirea vieții Mântuitorului,
și pe acesta l-a tălmăcit d. Ceruleanu.
Volumul este alcătuit din trei părți, de întindere neegală: Prima parte,
rezumată în traducerea românească, cuprinde un studiu introductiv despre cei
patru evangheliști și despre evanghelii, fiind totodată o analiză critică a acestor
isvoare principale pentru cunoașterea vieții lui Christos; partea a doua, poves-
tirea însăși a vieții Mântuitorului; partea treia, formată dm „concluziile logice
ale veții lui lisus Christos", așa cum le desprinde Monseniorul Bougaud. Ideea
călăuzitoare a autorului se cuprinde în adevărul că nu se poate înțelege nimic
din această viață, dacă ne lipsește credința nestrămutată în dumnezeirea Lui.
Povestirea vieții lui lisus nu este, dealtfel, o simplă descriere cronologică
a evenimentelor, începând dela Buna Vestire și dela genealogia Sfintei Fecioare,
și sfârșind cu înălțarea la cer. Dimpotrivă, o adevărată istorie critică, în care
autorul intervine la tot pasul, pentru a lămuri importanța teologică a fiecăruia
dintre actele lui lisus, sau pentru a risipi nelămuririle și contrazicerile textelor
vechi. Caracterul acesta de studiu critic este pe deplin explicabil, dacă nu
pierdem din vedere că volumul publicat de editura „Cugetarea" constituie numai
un important fragment dintr'o lucrare de vastă erudiție a unui mare teolog ca-
tolic din secolul trecut.
Numai cetind volumul ne dăm seama cât de puțin cunoaștem din această
viață, atât de amplă și de bogată în miracol. Credincios sau nu, pătruns de
dumnezeirea lui Christos sau, dimpotrivă, neîncrezător, nu poți să nu vezi în
18
Polybiai
iy60
însăși armonia acestei vieți — pe cât de scurtă, pe atăt de neasemuită — o
minune. Pilda ei a dovedit întregii omeniri că nicio doctrină, oricât de înaltă
și de binefăcătoare, dacă are în sine și o importantă doză de preocupări sociale,
nu se poate impune decât cu jertfe mereu reînoite. Și oricât de multe expe-
riențe a făcut omenirea dealungul secolelor și mileniilor, jertfele trebue mereu
aduse, decâte ori o doctrină mântuitoare vrea să-și facă drum în viața
popoarelor.
Revenind la volumul Monseniorului Bougaud, incontestabil că, și dacă
n'ar avea decât darul să arate cetitorilor minunea pe care o constitue viața lui
lisus Christos, traducerea acestei cărți în românește e bine venită. Regretabil
însă că d. Ceruleanu s’a lăsat cu totul aservit frazei franceze, multe pasagii
fiind traduse cuvânt cu cuvânt, din care cauză topica si sintaxa traducerii sale
sunt specific franceze.
GH TULEȘ : URCIOARE CU ROUĂ (POESII)
„BUCOVINA", BUCUREȘTI 1939, 16 X 22; 96 PG.
Dacă poesia d-lui Gh. Tuleș nu este o creație pur cerebrală — și since-
ritatea sentimentului ce respiră din fiecare strofă ne împiedică să credem
aceasta — autorul, care publică primul său volum de versuri, este originar
de undeva dela Dunăre. Intr’adevăr, cele mai multe dintre bucățile volumului,
în afară de revărsarea de aer și lumină care le caracterizează pe toate, aduc
o atmosferă de baltă dunăreană, cu luntrii și lipoveni, sălcii plângătoare și
țipete sălbatice de păsări. Dealtfel, în această atmosferă, pe care o pictează
în schițe de cele mai multe ori fugare — multe din poesiile sale au abia
2—3 strofe — d. Tuleș intervine numai rareori cu preocupările sale interioare.
D-sa ne apare ca un nedesmințit contemplativ. Dar nu un contemplativ indi-
ferent față de firea înconjurătoare, ci dimpotrivă unul care iubește natura
și se încântă de fiecare aspect al ei. Și poate tocmai fiindcă este așa de mult
cucerit și robit de multiplele aspecte ale creației divine, d. Tuleș nu socotește
necesar să-și desprindă privirea dela această lume exterioară spre a o întoarce
către propriul sbucium sufletesc, pe care nu-1 lasă să se întrevadă decât în
treacăt.
Ceeace însă, în versurile d-lui Tuleș, ne dă o satisfacție deosebită, este
nu numai acea sinceritate de care am amintit mai sus, ci o deosebită prospe-
țime a imaginei zugrăvite în câteva rânduri și o ușurință incontestablă a
versficării. Cetindu-i poeziile ai încântarea plastic imaginativă a imaginilor
pe care ți le creiază, și tot odată plăcuta armonie a ritmului. Această consta-
tare de ordin general nu înseamnă că toate imaginile sale au o absolută va-
loare poetică și nici că, ici și colo, nu întâlnim un ritm mai greoiu, dacă nu
chiar greșit. Micile scăpări nu pot însă întuneca realele calități ale poeziei
d-lui Tuleș, după cum câteva rime cari par prea căutate (ex. „țurțuri teferi’’) și
unele umpluturi (ex. „stârnind un colb de aur pe-alocuri și de-argint") nu-i scad
valoarea.
Pentru a exemplifica aprecierile noastre, ne vom opri asupra câtorva
din imaginile cari ni se par deosebit de plastice și pe cari le credem și inedite
că realizare :
Pe cer, ursuz, un soare ca un baci
Iși păstorește turmele de oi...
sau
Se vede miriștea și zarea grea,
Sub care dealul șeade în genunchi
Cu creștetul sub un stihar de nea...
(Sfârșit de brumar)
Această apăsare a cerului asupra pământului revine dealtfel și in „Pri-
veliște de baltă" (p. 73):
O salcie încarcă ceru’n spate,
Dăsag albastru peticit cu nouri...
Gh. Tulej: Urcioare cu rouă
1961
Dintre cele câteva bucăți în care autorul se situiază în viat» naturii ve-
getale. cităm strofa de început și cea finală a poeziei „Cules" (p. 47/48)-
Retez ciorchinii limpezi, grea povară
De aur întomnat,
Prin care tremură încercănat
Un asfințit de vară...
Pe gură simt că m a atins trecutul
Și via'n jurul meu
Atârnă umbra prin butuci, când eu
întorc prelung sărutul...
La un poet ca d. Tuleș, a cărui inspirație își are rădăcinile direct in
natură, îți vine greu să vorbești de influențe și de inspirații străine. Ici-colo
însă ni se pare că recunoaștem printre versurile sale tematica unora dintre
poeziile lui Duiliu Zamfirescu și unele dintre ritmurile preferite ale lui Șt.
O. losifj ceeace, dela sine înțeles este numai o constatare.
Dacă nu este vorba de o simplă coincidență, între poeziile unde autorul
intervine cu câte un crâmpeiu de acțiune în natura pe care o contemplă și o
zugrăvește, ne-au surprins câteva de inspirație anacreontică. Iată, de pildă,
„Jaf" (p. 55), din care reproducem următoarele versuri:
Via clocotă de glasuri și de chiote. Haiduci
Jefuesc de struguri toamna poposită prin butuci
Furișat în umbra groasă, grămădită sub un nuc
Capiște de jaf, prind ziua și o spânzur de-un butuc.
In vremea noastră, când poezia a devenit proză nici măcar ritmată, ci
numai încâlcită, și când imaginile poetice sunt înlocuite cu șarade pe care
nici autorul nu le-ar mai putea deslega, după ce le-a scris, poezia cinstită
a d-lui Tuleș este și în fond și în forma sa o adevărată mulțumire pentru
cetitor și pentru critic. Viitorul ne va arăta, credem, că nu ne înșelăm, când
vedem în d-sa un liric cu puternice resurse, mai ales dacă, după această
stăruitoare trecere în revistă a naturii, d. Tuleș își va întoarce privirile și
spre interior pentru a depăși faza contemplației.
GEO BOGZA: ȚĂRI DE PIATRĂ, DE FOC ȘI DE PĂMÂNT
ED. FUNDAȚIA PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ „REGELE CAROL II".
COLECȚIA „SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI", 328 PAG.,
BUCUREȘTI, 1939.
Mărturisim că după ce am cetit ultima filă a volumului d-lui Geo Bogza
și, inchizându-1, am luat condeiul pentru a așterne pe hârtie impresiile culese
dealungul celor peste 300 de pagini de text, am rămas puțin nedumeriți. Ne-
dumerire pricinuită nu atât de conținutul cărții — fiindcă nimic nu e mai firesc
decât să aduni într'un volum câteva „note de drum" —, ci de forma pe care
o îmbracă aceste însemnări dintr’o serie de călătorii în patru regiuni ale țării.
Intre proza d-lui Bogza și ceeace se înțelege în chip aproape unanim
prin literatură, este o deosebire categorică, am spune chiar totală.
D. Bogza strânge în acest volum o serie de „reportagii", apărute — dacă
amintirea noastră nu ne înșală — în paginile unor publicații săptămânale, acum
câțiva ani. Reportagiile sale au cele mai multe din calitățile și defectele
genului respectiv.
Nedumerirea noastră este insă îndreptățită, dacă ținem scama de faptul
că volumul apare în colecția „Scriitorii români contemporani", editată de Fun-
dația pentru literatură și artă ..Regele Carol II”. Potrivit vechiului dicton „no-
blesse oblige", volumul — apărut sub asemenea auspicii, — trebuia să nu
reprezinte in nici un caz o poziție cu totul potrivnică literaturii. D. Bogza
nu și-a îngrijit cât de puțin haina sub care a îmbrăcat grafic impresiile culese
1962
Polybius
de prin colțurile de țară colindate. Stilul său, grăbit, haotic și mai cu seamă
necizelat, este specific gazetăresc. Greșelile de gramatică, barbarismele și în-
torsăturile de frază cu totul neîngăduite de spiritul limbii românești, împreună
cu repetarea până la obsesie a unor cuvinte cărora autorul le acordă o inex-
plicabilă preferință, — într'un cuvânt, atât stilul cât și vocabularul d-lui
Bogza, situiază proza d-sale în cadrul gazetăriei și nu în acela al literaturii.
Puține exemple ni se par suficiente pentru a susține afirmațiile de mai sus.
Iată, de pildă, câteva fraze construite într'un chip cu totul original: „Au mai
secat cu timpul, dar tot au mai rămas destule, încât orașului din preajma lor,
spunându-i-se astfel, aceasta să capete un sens teribil" (p. 259): „Haotică și
stranie inițiere... ni se întâmplă" (p. 64), sau „Un borcan cu dulceață, dacă
face o fată, îi ajunge până se mărită" (p. 203). „Complet nu mai e” (p. 121),
sau „Și numai îmi părea de loc rău" (p. 269) nu sunt expresii izolate. Acordul
dintre subiect și predicat nu este întotdeauna respectat: „Se găsește împrăștiat
de nu-1 poți vedea cu ochiul liber, două fire de aur" (p. 55). Apoi construcții
cu totul neliterare: „Trebue că arăta ca" (p. 58), sau „Ce de lucruri trebue
că se ascund acolo" (p. 270), care se întâlnesc destul de des, alăutri de obo-
sitoarea repetare a cuvintelor „retină", „vitriol" și, mai ales, „vitriolant".
Dacă facem insă abstracție de camuflarea literară sub care apar aceste
reportagii, va trebui să le recunoaștem — alături de scăderile pe care le-am
notat până acum — calități ce le dau, în acest cadru minor, oarecare interes.
Privite exclusiv ca însemnări pe marginea actualității constatate în peregri-
nările autorului, reportagiile se citesc cu plăcere.
D. Bogza are înclinare pentru aspectul deprimant și uneori chiar lugubru
al mizeriei omenești, oprindu-se întotdeauna la tragicul realităților pe care
le anchetează; de cele mai multe ori, d-sa găsește accente aproape impresio-
nante pentru a descrie suferințele oamenilor din regiunile vizitate, zugrăvind
în acelaș timp peisagiile acestor locuri. „Țări de piatră, de foc și de pământ"
nu este numai un titlu sonor și oarecum căutat, deoarece cuprinde în el și
titlul primelor trei capitole ale cărții. „Țara de piatră", este Țara Moților;
aceea „de foc": Cadrilaterul, iar „Țara de pământ": Basarabia. La acestea se
adaugă o „împărăție a apelor": Dunărea și Delta.
In unele reportagii se descrie viața de neumană străduință a Moților
pentru căutarea firișoareior de aur ce zac în măruntaele de piatră ale mun-
ților. Cetind aceste pagini, ai penibila impresie a unor viziuni de infern ce
se profilează pe fondul haotic al Munților Apuseni, în care nu e vorba de
oameni ce se trudesc pentru o bucățică de pâne, ci de umbrele chinuite de
diavolii iadului, întru ispășrea păcatelor grele săvârșite de mult, în viață.
Reacțiunea stârnită în sufletul cetitorului de lectura diferitelor capitole
ale cărții nu este insă aceeași. Nu atât pentrucă — subiectiv — ne simțim
legați etnic și sufletește de Moții aprigi, din rândurile cărora s'au ridicat
eroii martiri Horia și Avram lancu, ci pentrucă — obiectv — este o uriașă
distanță între cei doi poli ai mizeriei omenești din România: Țara Moților
și Ghettourile basarabene. Dacă lupta Moților — uitați de Dumnezeu și chi-
nuiți de oameni — împotriva muntelui ce ascunde avar aurul, are proporțiile
legendare ale unei epopei din alte vremuri și de pe alte meleaguri, viața de
nevertebrate a celor ce locuiesc în ghetto-urile murdare, voit anchilozați în
decrepitudine fiziologică și morală, nu-ți poate inspira decât repulsiune. Firește,
autorul n’a avut intenția să trezească, în sufletului cetitorului, aceste simță-
minte diametral opuse, dar paginile sale duc în chip firesc Ia o situare pe
planuri cu totul diferite a desmoșteniților soartei. Iar constatarea aceasta nu
are nimic surprinzător, fiindcă nu o singură dată realizarea depășește intențiile
autorului....
RADU GYR: CORABIA CU TUFĂNICI
COLECȚIA „UNIVERSUL LITERAR", 72 PAG. BUCUREȘTI, 1939. LEI 40.
Forma de „comedie vegetală" pe care d. Radu Gyr a adoptat-o pentru
ultimul său poem, este numai un subterfugiu pentrucă, depărtându-se — apa-
rent — cât mai mult de realitate și situându-se pe un plan ireal, să-și poată
depăna despersonalizat caerul gândurilor melancolice inspirate de moartea
naturii și de moartea în genere. Deaceea, în locul poetului, vorbesc plantele,
Radu Gyr: Corabia cu tuf&nici
1963
gâzele și chiar imaterialele raze de lună, ce-și țes basmele de lumină peste
florile grădinii. Cântând moartea naturii, d. Gyr nu aduce, firește, o preocu-
pare nouă în domeniul poeziei, căci misterul morții — ca și al vieții — a
frământat poeții tuturor vremurilor și ai tuturor popoarelor, minunea renașterii
vieții din însăși cenușa morții trecând chiar de pe planul poetic pe acel reli-
gios și constituind miezul doctrinelor religioase.
Necontenita nedumerire a omului față de sfârșitul inevitabil, și totuși
neînțeles, al vieții, a dus la două atitudini diametral opuse față de inexorabilul
destin: Revoltă și resemnare. D. Radu Gyr nu optează în chip fățiș pentru
nici una din aceste două extreme; nu este, în versurile sale, nici revoltă ne-
stăpânită, dar nici resemnare deplină. Dacă totuși ar trebui să-i precizăm
poziția între aceste extreme, d-sa se situiază mult mai aproape de resemnare,
accentele de revoltă din cuvintele personagiilor vegetale, ce se ofilesc și mor
rând pe rând la sărutarea rece a brumei de toamnă, fiind puține și fără acea
intensitate și persistență specifică revoltatului.
Resemnarea pare uneori atât de deplină, încât — prin glasul tufănicii
care stă să moară — poetul se întreabă la ce mai folosește viața, dacă toate
sfârșesc în moarte, în neant, și dacă deci totul este o aparență trecătoare —
într’un cuvânt minciună:
Când a murit grădina, la ce bun astă-vară
zorelele luminii din trâmbițe cântară?...
De ce atâtea dalii, când totul e minciună?
De ce-a mai strâns garoafa săruturi și parfum,
de ce țâșni crăița ca o minune ’n drum,
când n’au putut în stele să plece, din răzor,
și când se fac cenușe, lângă povestea lor?
(p. 55)
Puținele cuvinte de revoltă sunt repede stăpânite, fiindcă revolta și
blestemul sunt inutile, după cum îi spune tufănicii înțeleptul Urmuz:
Blestemul tufănicii? Auzi tu, surioară,
o floare să blesteme! Ea știe doar să moară...
Să ne gătim de moarte, cum ne gătim de rouă.
(p. 55)
Și atunci, după scurta revoltă pentru toate visurile spulberate, pentru
tot ceeace nu s’a îndeplinit, coboară în suflet resemnarea sceptică în aștep-
tarea morții:
Nu mai cred în cântec, fir de nenoroc,
fir plăpând de lujer, fir de brumă grea...
Prea au fost frumoase cântecele Lunii
ca să cred într’altul...
(p. 64—65).
Razele de lună ce mângâe, noaptea, petalele florilor, nu sunt decât înșe-
lătoarele iluzii pe care și le fac oamenii — închipuindu-și că pot făuri un
destin mai bun. Dar dacă, după năruirea visurilor, recunoști zădărnicia lor,
înțelegi totuși — așa cum spune timid firul de iarbă — că nu se poate viață
fără ideal:
Ce-ar fi viața noastră, pe lumești ținuturi,
fără sbor de stele și lumini de fluturi,
fără clipa mică de topaz, pe care
licuricii serii o aprind pe-o floare,
fără de azurul pogorît să stea,
să ne ungă fruntea cu un strop de stea?...
(p. 60)
Această auto-inșelare se impune chiar cu riscul ca, pe lângă spulberarea
visurilor, să te alegi și cu ironiile haine ale lăcustelor, care nu pot înțelege
decât goana după îmbuibarea zilnică:
1964
Dan C. Petrescu
Tufănică proastă!
Știu, am auzit-o, azi, dela furnici.
Auzi: să plângi viața fără licurici
și să crezi în fluturi. — niște haimanale!
(p. 66).
Sentimentul de profundă tristeță pentru nepăsarea lumii în pragul
morții tale, sau a idealurilor tale — ceeace e tot una — este exprimat, simbo-
lic, în versul:
Ce să-i pese Lunii c’a murit o floare?,
înrudit de aproape cu versurile din „Moartea lui Fulger" de Coșbuc
(„Din codru rupi o rămurea...“).
Paralel cu aceste constatări, poetul caracterizează — în balada razei
de lună (p. 32—37) — cele trei mari perioade ale vieții omului: copilăria cu
sufletul larg deschis pentru toate idealurile, maturitatea care respinge brutal
orice nouă auto-înșelare prin visări fără alt liman decât dezamăgirea, și bă-
trânețea — vârsta aducerilor aminte duioase și a îngăduinței pentru tot și
toate.
„Corabia cu tufănici“ a d-lui Radu Gyr, departe de a fi o simplă
„comedie vegetală" scrisă în glumă, este nava simbolică ce poartă toate doru-
rile neîmplinite, moarte unul după altul, idealurile pierdute, cărora poetul le
închină un ultim gând — un cântec: mărturisirea tristă că, în aspra orânduire
a firii dușmane omului, prea mult ideal ucide, iar fără ideal viața nu merită
să fie trăită.
Opera poetică a d-lui Radu Gyr face, cu acest volum, un incontestabil
pas înainte, spre drumul realizărilor deplin cristalizate. Situată la polul opus
poeziei realiste, inspirația sa învestmântă poemul în giulgiul diafan al ima-
ginilor și al simbolurilor. Dacă ar trebui să-i căutăm un loc precis în poezia
românească, l-am așeza în familia „Luceafărului". Apropierea aceasta nu în-
seamnă, firește, o comparație, precum nu poate însemna nici situarea pe
aceeași treaptă a valorilor; dar ea trebue făcută.
Polybius
G. OPRESCU: DOI ANI DE CRITICĂ ARTISTICA
BUCUREȘTI. 1939.
Volumul profesorului G. Oprescu, editat în admirabile condiții tehnice
cuprinde cronicile plastice și conferințele autorului din ultimii doi ani.
Materialul volumului „Doi ani de critică artistică" se poate grupa in trei
ramuri principale: I. probleme de istoria picturii românești; II. cronici plastice
privind expozițiile din anii 1937—1938 și III. impresii de călătorie. Vorbind
despre începuturile picturii românești, G. Oprescu a pus în lumină mai întâi
primele apariții dificile de artă în Principate, apoi formarea unui stil naționat
din influențe multiple și trecătoare și, în sfârșit, figurile marilor maeștri Grigo-
rescu, Andreescu și Luchian.
Erudiția și sensibilitatea artistică au contribuit deopotrivă la formularea
acestor capitole, care aduc și elemente biografice însemnate și puțin cunoscute,
dar și o reconstituire puternică a atmosferei vremii.
Intr'un timp în care sunt prețuite strălucirea aparentă a frazelor si un im-
presionism critic dus până la exces, G. Oprescu cultivă atitudinea calmă și
gravă a istoricului de artă, care știe că înainte de a fi liric si personal, trebue
să fii onest și înțelegător.
Această ieșire din impresionismul subiectiv constituie una dintre trăsă-
turile fundamentale ale volumului de față. Nepunând prea mare preț pe o spon-
taneitate neîntovărășită de reflecție, G. Oprescu a preferat să reprezinte un punct
de vedere critic întemeiat pe cunoștințe istorice, estetice și sociologice.
înfățișarea tuturor marilor manifestări de artă românească din partea a
G. Oprescu: Doi ani de critic* artistic*	I£65
doua a lucrării constituie un prilej de precizări prețioase pentru autor. In pri-
mul rând, analizând fiecare expoziție autorul amintește desvoltarea artistică a
pictorului sau a sculptorului, dând astfel un fel de retrospectivă critică. Fiecare
artist este situat în cadrul său, arătându-se care sunt influențele cele mai pu-
ternice pe cari le-a suferit, curentele în care el se află prins, — într’un cu-
vânt sunt expuse liniile fundamentale ale evoluției fiecărui artist mai însemnat
din această perioadă.
Volumul acesta se adresează așadar nu numai istoricilor, ci în egală mă-
sură și artiștilor.
Impresiile de călătorie sunt informative și de atitudine. Ni se vorbește
astfel despre barocul din Praga, despre arta din Germania de azi sau despre
biennala din Veneția.
G.	Oprescu a voit să-și informeze cetitorii din țară, expunând câteva
mari evenimente artistice din străinătate care au pasionat opinia publică. Scrise
cu moderație, întovărășite de reflexiuni critice și istorice inedite, ele denotă
o atitudine larg înțelegătoare și constituiesc un îndreptar unic pentru cetitorul
român, care nu poate găsi în presa periodică informații, și cu atât mai puțin
puncte de vedere critice motivate, referitoare la aceste mari manifestații de artă.
Câteva recenzii compfectează volumul, care ia astfel aspectul unei priviri
globale asupra artelor plastice din ultimii doi ani.
Dan C. Petrescu
IONEL TEODOREANU : PRĂVALE BABA (ROMAN)
ED. -CARTEA ROMÂNEASCA», 1939, BUCUREȘTI.
Ca să poți aprecia fiecare nouă lucrare a d-lui Ionel Teodoreanu, se pare
că înainte de orice, ar trebui să fii în măsură a te desprinde din mreaja celorlalte
romane ale d-sale, pentrucă surpriza sa-ș. exercite din nou, cu egaiă putere, im-
presia. Cum însă imprimarea «medelenismului» rămâne să domine înt eaga dispo-
ziție a lectorului, lucrul se prezintă cât mai dificil și — poate — spre nedreapta
clasare a celor mai multe dintre romanele d-lui Ionel Teodoreanu; iar aceasta
grație faptului original că însuși romancierul este la fel dominat, obsedat în linii
la:gi cât și în unele amănunte revelatoare, de aceeași atmosferă, aceleași tipuri,
aceleași imagini, aceleași elegii, aceeași poezie.
Nu interesează că purtătorul acțiunii în penultimul roman «Fundacul Var-
laamului» este un avocat, iar acestuia din urmă, «Prăvale-Baba», eroul îi va fi
pictorul; căci idealistul și entuziastul autor a transpus aproape numai esențialul
și mai ales fondul sufletesc de adâncă etică $1 boemului avocat, în sufletul artis-
tului celebru, scoțând în relief, și la unul și la celăia.t, atitudinea francă și simplă
in fața tuturor su prizelor vieții. Iar în aceste caractere neobicinuite, cu o linie
de conduită bine precizată, nu e greu de descoperit câte o fărâmă din compoziția
Olguței, înainte de toate, precum și câte ceva din atâtea alte creații ale d-lui
Ionel Teodoreanu, următoare Medelenilor.
încercând un paralelism, vom deschide câteva pagini din literatura d-lui
Ionel Teodoreanu.
Iată sfârșitul Olguței («La Medeleni», voi. III) : după zbuciumul sufletesc
neîmpărtășit nimănui, elucidat și tranșat numai de ea, sinuciderea în singură-
tate, trăind ultimele clipe de supremă durere numai cu ea.
Iată moartea eroinei din «Secretul Anei Florentin»; suferind o ma*e în-
frângere, pleacă la mare unde în singurătate își îneacă chinul, simulând un
accident.
Avocatul Varlam: abia revenit dintr'o boală, pleacă de-acasă grăbit,
pentru ca să moară străin într'un hotel.
Pictorul Damaschin: răpus de cea mai vrăjmașă soartă, orb, se duce pe
drumuri vechi și se prăbușește singur și neștiut în râpa basmelor copilăriei lui.
Toți însă, până la ivirea conflictului prevestitor de moarte, sunt robii bu-
curiei și setei de a trăi.
1966
Ele
S’ar părea poate că primordialul sufletesc al acestor privilegiati ai autoru
lui ar fi dibuire și o imposibilitate de rezistență ; dar din desfășurarea acțiunii
se desprinde limpede adevă.ul că ei dispun tocmai de cea mai îndârjită tărie
care-i ajută să puie capăt brusc, unui șir de miloage suferinți, fie fizice, fie
morale.
Tema acestui din urmă roman constituie măreția predestinării unui biet
om trecător, culmilor desăvârșirii artistice, trecerea lui luminoasă prin viață și
tragismul p ăbușirii pretimpurii, o mistică, un fatalism al Damaschinilor, acest din
urmă «...trăsnit de fulgerul negru» în ochi, ochii cari numai ei vedeau toată
frumusețea formelor și culorilor, numai ei puteau sluji «manile surori» pe care
nefericitul ultim Damaschin, in momentul de suprem dramatism, și-le cuprinde
una cu alta.
Este și în această carte revărsarea tumultuoasă a aceluiaș Ionel Teodo-
reanu, risipitor în imagini, impă.tășind larg daruri de basm, ca și acei oameni
ai lui, măreți și naivi în acelaș timp.
RADU D. ROSETTI: INSTANTANEE TURISTICE
COLECȚIA «UNIVERSUL LITERAR», 1939, BUCUREȘTI
«.	.. scopul meu nu e să repet ce s'a mai scris de mii de ori, ci să redau
in fugă impresii personale», explică maestrul acestor însemnări, convins desigur
de farmecul mozaicului închegat cu atâta eleganță și artistic sens.
Acest gen de «instantanee turistice», cari reflectă la fiecare pas persona-
litatea spirituală și senzitivă a autorului, este fără ’ndoială cel mai fericit mod
de prezintare a comorilor văzute, precum și un îndemn cald de a bătători aceleași
drumuri.
Sunt reflecții ale artistului, ale gânditorului măsurat, e ochiul poetului
amețit de exuberanța colorilor și formelor vegetației sudice, mereu secondată
de variantele apelor vecinie călătoare — marea —, este bucuria tinerească a
călătorului în lumea largă care prinde de ici, de colo, copleșitoarea măreție a
unui monument, melancolia unui moment superb în natură, scene hazlii în ne-
curmatul amestec de oameni noi — și peste tot, receptorul cu rezonanțe armoni-
oase ale minunilor grăitoare de veacuri trecute.
Elegantul volum se închee cu un pitoresc și simțit omagiu țării, care n are
«destule vestigii arhitecturale ale trecutului pentru a ne rezema pe o tradiție...»
dar: «Când ieșind în grădina conacului vezi rădăcinele vânjoase ale pomilor
centenari, înfipte în pământ ca pentru vecie, te gândești c'asa e legat omul de
pământul țării în care s'a născut...»
VICTOR ION POPA: GHICEȘTE-MI IN CAFEA
ED. „IDEIA", BUCUREȘTI
D.	Victor Ion Popa, reluând un vechiu și uitat gen literar, alcătuiește un
volum de schite care are darul să satisfacă cetitorul obicinuit cu bogăția
de multe ori săracă a produselor spirituale din ultima vreme.
Sunt acolo un număr de mici povestiri, cari palpită de viață și roiesc de
oameni aievea văzuti; neînsemnatele întâmplări trezesc tot interesul, prin iscu-
sința artistică a autorului, care mânuește o simpatică limbă, — și ea astăzi, ca
și forma literară, cenușăreasă — pusă însă nu in slujba unui romantism vechiu,
ci alegând cel mai actual realism, ba uneori stingherind armonia ușoară cu în-
chipuiri de îndrăzneală necruțătoare.
In fond, viața înfățișată în acest volum are rezonanțe de adâncă seriozi-
tate, prezintată în stil ușor, lipsit de accente melodramatice, servit și de umor
acesta atingând pe alocurea sarcasmul.
Panait Istrati: Mihail
1967
PANAIT ISTRATI: MIHAIL (ROMAN)
ED. «CARTEA ROMÂNEASCĂ», BUCUREȘTI
După 4 ani dela moartea lui Panait Istrati, opera lui pare puțin cunoscută
și mai ales căutată. Debutat in limbă străină, pe pământ străin, își deschidea
calea unei modeste glorii, pe care încă n o cunoșteam, mai mult, care la înce-
puturile ei a fost refuzată ca ceva străin de pământul românesc.
Dar Panait Istrati, deși nu cânta nici treicolorul, nici eroismul patriei sale,
s'a dovedit a fi pe atât al nostru, pe cât a fost iubitorul înflăcărat al celor fă.ă
număr.
Romanul «Mihail», poate mai mult decât altele ale lui, îi descopere cu fie-
care pagină sufletul, generozitatea largă, iubirea de oameni fă.ă margini, și en-
tuziasmul, setea arzătoare de eterna frumusețe a artei.
Literatura lui Panait Istrati, izolată și unică prin caracterul ei de zbor 1
ber și eliberat de orice strâmtori preconcepute, este imprimată de idei sociale,
dar aceste clătite în izvorul de dragoste curată care-1 stăpânește întreg.
Ele
EMINESCU IN LITERATURA UNIVERSALA
In literatura maghiară
G. Finta: Eminescu Koltemenyeibdl — Din poeziile lui Eminescu. Cluj,
1939. — Această culegere de traduceri cu care d. Grigorie Finta, profesor la
liceul reformat din Cluj, a îmbogățit literatura eminesciană maghiară, conține
tălmăcirea conștiincioasă a 35 poezii, printre cari figurează și capodoperele
„Veneția", „Glossă", „Rugăciunea unui Dac", „Melancolie" etc.
D.	Finta a înțeles bine originalul și l-a redat cu o muncă migăloasă.
Acest fapt îl constatăm cu o plăcere deosebită, fiindcă nu prețuim acele
„Nachdichtungen" prea libere, cari par a fi poezii originale vag „influențate"
de niște modele străine (vezi recenzia d-lui A. P. Todor despre traducerile din
Alecsandri ale d-lui A. BardOcz, „Convorbiri Literare", LXXII — 1939, p.
118). Se poate afirma fără cea mai mică umbră de îndoială că traducerile
d-lui Finta sunt în genere mult mai bune decât ale d-lui AL Kibedi cari, cu
toată mediocritatea lor, au găsit o primire așa de binevoitoare în cercurile
literare românești, dar — și asta trebue s’o spunem cu insistență — nici ele
nu tezolvă problema unei traduceri definitive în limba maghiară. Poeziile
lui Eminescu pun traducătorului maghiar o problemă stilistică foarte deli-
cată: nu se vede încă hotărît ce stil, ce limbă corespunde în ungurește stilului
eminescian. Mulți traducători — ca și d. Finta — au adoptat un stil palid și
postromantic, plin de imagini veștejite, care, din punct de vedere estetic, e
astăzi aproape inexpresiv, fiindcă în loc să reproducă ceva din vestita „armo-
nie eminesciană", ne aduce aminte numai de poeții dela sfârșitul veacului al
XlX-lea, cari au uzat pentru totdeauna vocabularul nostru romantic, trans-
formându-1 într’un arsenal de rechizite absolut inutilizabile pentru posteritate.
De altă parte, e sigur că nici imitarea stilului poetic modern (Ady, Babits, etc.)
n’ar conveni tonului poetic al lui Eminescu. După părerea noastră, traducă-
torul maghiar ar trebui să se inspire din limba acelor mari spirite clasice
(Kolcsey, Vorosmarty, Madâch), cari sunt legate de sufletul eminescian prin-
tr'un fel de „afinitate electivă". Suntem siguri că traducerile d-nei Maria
Berde, pe care le va publica Societatea „La Fontaine" din Budapesta, ne vor
apropia de dezlegarea acestei curioase probleme a literaturilor centro-europene.
L. Gâldi
In literal ura rusă
Alături de traducătorii lui Eminescu în limba rusă menționați în ultimul
număr ai „Convorbirilor Literare", trebuie amintiți avocatul Levit din Chi-
șinău, ale cărui traduceri (două sau trei) au fost semnalate acum un an de
către revista „Viața Basarabiei", și în special poeta Olga M. Gordon (Trilbi),
1968
Alexandru Marcu
sora defunctului savant Vladimir M. Gordon, fost profesor la Universitatea
din Harcov. Poezia eminesciană, cunoscută în Basarabia chiar dela apariția ei
prin frații M. și N. Stamatti, Gheorghe Gore și alții, a găsit în d-șoara Olga
Gordon o iscusită și fidelă tălmăcitoare.
In prefața volumului, eruditul profesor Anatole Koțovski subliniază li-
rismul poetei Gordon, explicând apropierea ei de marele Eminescu și in-
fluența spirituală a geniului român. Volumul a apărut în 1935 (1936) la Chi-
șinău, sub titlul „Poezii și piese".
In afară de poeziile originale, cartea conține două traduceri („Romanță",
„Regina Ostrogoților") din G. Coșbuc, una („Steluța") din V. Alecsandri, două
(„Madrigalul trist”, „Farniente") din Cincinat Pavelescu și zece („Și dacă
ramuri bat în geam", „Iubind in taină", „Lacul", „Ce te legeni codrule",
„Crăiasa din povești", „Veneția", „Trecut-au anii", „Departe sunt de tine",
„Dorința", „Melancolie") din Eminescu.
G. Bezviconi
In limba latină
Colaboratorul nostru, d. profesor Ștefan Bezdechi, dela Universitatea din
Cluj, a tradus in limba latină, din Eminescu: „Mai am un singur dor", „Ru-
găciunea unui Dac", „La steaua care-a răsărit" și „Odă" (în metru antic).
Aceste traduceri au fost publicate în revista „Gând Românesc", 1934, II, nr. 12.
III, 5—6 și 3—4. Cfr. St. Bezdechi: Memoriu de titluri și lucrări. Inst de
Arte Grafice „Ardealul" Cluj. f. a. pg. 4.
pt. cf. I. E. Torouțiu
CRONICA ITALIANĂ
Interesul pe care l-au arătat occidentalii, in diferite epoci ale istoriei,
vieții poporului nostru, în ce are ea mai expresiv ca psihologie, artă, sau folklor,
a fost în tot felul urmărit de istoricii noștri, ca și de unii comparatiști din
străinătate.
Un capitol încă necomplectat este insă acela al locului ocupat de Români
in muzica străină. De proporții mai reduse, un atare capitol s'ar putea totuș
înjgheba. Ne gândim, firește, la secolul exotismului prin excelență, adică la
secolul romanticilor, în care se întâlnea cu atare tendință noul interes politic
pentru popoarele Orientului apropiat.
De aceea nu odată i-a fost dat publicului dela Scala de acum o sută de
ani să aplaude spre exemplu opere al căror libret se intitula „Pădurea Sibiului"
(La Selva di Hermanstadt); după cum nu puțin vor fi contribuit Ia răspândirea
aceluiaș interes pentru exotismul danubian prelungitele și repetatele apariții în
Italia ale lui Franz Liszt.
Mai puțin cunoscut este, desigur, in această privință, cazul altui compo-
zitor italian, celebru în aceeași vreme și pentru virtuozitatea lui ca violon-
celist: meridionalul Gaetano Braga (cel cu nelipsita „sonată de Braga" cum i
se accentuiază numele până astăzi pe la concertele noastre), care, după o trium-
fală carieră la Napoli, la Florența, la Paris sau la Viena, și-a trăit sfârșitul
vieții pe Lacul de Como, la Varenna, lângă Bellagio, unde a și murit acum
vreo trei decenii. Locul era dealtfel consacrat în istoria muzicii romantice,
prin numele iui Pondrielli, sau al lui Franz Liszt. Braga a compus acolo o
foarte melancolică, patetică și melodioasă „Legendă românească" (Leggenda Va-
lacca), inspirată, probabil, de un motiv folkloric, in anii când se apropiase de
părțile noastre, prin Viena.
Pentru satisfacerea postumă a orgoliului nostru, vom menționa că nu
este vorba de o compoziție inferioară ca celebritate acelor „Armonii ale Serii",
scrise de Liszt în aceiași ani și în acelaș loc de pe Lago di Como. Căci „Leg-
genda Valacca" a fost unanim și repetat invocată în sălile de concert și de
teatru ale vremii, cerându-li-se s'o execute, drept romanță preferată, unor cân-
tărețe ca Adelina Patti, sau Melba.
Cronica italian*	1969
Dar, fiind vorba de acești muzicanți italieni mai puțin cunoscuți dela
începutul epocei romantice, să nu omitem de-a evoca aici memoria maestrului
Antonio Salieri, ale cărui oseminte au fost de curând transportate din Viena,
spre a fi reînhumate în orășelul Legnano, de lângă Verona, locul său de naștere;
de fapt al neștiutului maestru al lui Schubert și Beethoven. Atras, într'adevăr,
de copil aproape în Austria lui Gliick și a lui Metastasio, Antonio Salieri s’a
impus curând printre cei mai activi compozitori de opere și cantate (cel puțin
o sută de compoziții de muzică sacră, instrumentală, oratorii, cantate și muzică
dramatică au rămas dela el), parvenind chiar la onoarea de-a i se substitui lui
Gliick, în angajamentele acestuia dela Paris, în legătură cu opera Danaidele,
pe care maestrul italian, păstrând anonimatul, a scris-o în întreg me. Tot dela
el a luat șapte ani lecții (gratuite) Beethoven (în special de declamație ita-
liană), iar afecția elevului o mărturisește faptul de a-i fi dedicat acestui iubit
maestru cele trei Sonate din opera 12. Gest imitat de Schubert, care i-a dedicat
lui Antonio Salieri patru dintre operele sale.
Se precizează în felul acesta, odată mai mult, ce va fi fost mediul melo-
dramatic din Viena lui losif II și, totodată, care a fost rostul artiștilor italieni
în acel mediu, nu numai ca libret ști (e tipul amintitului Metastasio, sau al lui
Lorenzo da Ponte), dar și ca îndrumători ai Artei imperiale spre ceeace avea
să fie în curând Opera lirică, prin creația unui Donizetti, a lui Rossini. Bellini,
sau Verdi.
Reflexe, drept este efemere, ale acestei strălucite epoci mozartiene, au
străbătut, de pe atunci, în Bucureștii fraților Văcărești (admiratori ai lui Metas-
tasio), sau, ceva mai târziu, în Iașii lui Gheorghe Asachi (fost și el pe la Viena).
Și într’un caz, și în celălalt, e bine s’o spunem, atari reflexe s au propagat
însă prin intermedii italiene, de caracter literar, până ce au intervenit actorii
executanti, de proveniență adesea vieneză. Trecerea lui Liszt pe la noi așa se
explică.
Revenind însă la acea perioadă din istoria muzicii italiene, in care sau
pus primele baze ale așa-ziselor opere lirice, și neomițând importanța pe care
au avut-o in această mișcare încă de pe la 1750, anumite centre ca Venezia, sau
ca Napoli, putem semnala recenta apariție a unei foarte instructive mono-
grafii, pe care cunoscutul publicist Gino Damerini o consacră secolului XVIII
venețian (II Settecento Veneziano), și publicată într'o bogată colecție a ed to-
rului Mondadori din Milano. De fapt, acest studiu întregește unele cercetări
anterioare ale lui Damerini, în legătură cu celebra aristocrată venețiană Cate-
rina Dolfin Tron, pe care a luat-o drept simbol al galanteriei din epoca lui Carlo
Goldoni, care constitue de fapt ultima pagină de mare strălucire în istoria, atât
de viu colorată și bogată în tot felul de fapte, a Republicei Sfântului Marc.
In acea fericită pe cât de frivolă lume de aventuri, crinoline, madrigale,
peruci, gondole, serenade, balcoane, măști, spade, cicisbei, pictori, sculptori,
amirali, străini, Italieni, Venețieni și Venețiene, și-a trăit ultima strălucire cea
mai galantă și rafinată aristocrație din preajma Marii Revoluții, aristocrația
Caterinei Dolfin Tron.
De oarece, către 1780 — după cum se exprimă un cunoscut istoric
italian — Veneția se putea lăuda „cu aristocrația cea mai evoluată, cea mai
cultă, cea mai spirituală; cu o cultură dintre cele mai larg înțelegătoare; cu o
artă dintre cele mai imperialiste, de oarece muzica, arhitectura, pictura, comedia
și moda venețiană (mai ales) au invadat Austria, Germania, Rusia, Polonia, An-
glia, ba chiar și Franța, impunându-și legile ei; de unde a derivat acea ad-
mirație care-a înconjurat Veneția, din ori ce parte a lumii".
In această glorioasă epocă a strălucirii venețiene (corespunzând de fapt
cu acea gravă decădere politică, datorită căreia avea să ia in curând sfârșit
insăși independența Republicii lagunare), în acei ani de nemaiîntâlnită exube-
ranță, se stingea la Veneția unul dintre cei mai reprezentativi creatori ai muzicei
moderne lirice : meridionalul Cimarosa.
Născut la Aversa, mai jos de Napoli, după ce participase la viața teatrală
și muzicală a acelei Capitale (în care se precizase mișcarea din jurul renumitului
teatru San Carlo); după ce colindase lumea (dela Viena, la Varșovia, sau în
Rusia Ecaterinei II), Cimarosa își înscrisese numele — alături de al unui con-
temporan ca Mozart — printre creatorii noii Opere lirice, cu acea înveselitoare
și originală compoziție care este „Căsătoria secretă".
Intru cât nu rare ori ea a fost și va mai fi cântată la Opera Română,
1970
țtefan Cuciureanu
credem util a semnala recenta apariție a unei monografii care-1 privește pe
C marosa și vremurile sale (Cimarosa e il suo tempo), datorită unei doamne
Maria Tibaldi Chiesa, care s'a remarcat, deopotrivă, prin studii anterioare, con-
sacrate lui Schubert și Mussorgsky.
Prin lectura acestui studiu, ca și prin cel anterior al lui Gino Damerini,
cititorului îi va fi dat să pătrundă într'o lume de galanterie și rafinament,
afectat desigur, dar care impresionează și explică acea lume de romanțiozitate
și sentimentalism, din care s'au inspirat, câteva decenii mai târziu, „Armoniile"
lui Liszt pe Lacul Como, sau bizara „Legendă valahă" a nu mai puțin cunoscu-
tului Gaetano Braga.
Alexandru Marcu
GIULIO BERTONI — FRANCESCO A. UGOLINI:
PRONTUARIO DI PRONUNZIA E DI ORTOGRAFIA.
4 ED. E. I. A. R. 1939
Lucrare ce își propune de a acoperi o lipsă : limba italiană, pe cât de
bogată, măiastră și unitară, prezintă, din motive ușor de dedus, o mare varietate
de pronunții. Bine înțeles e vorba de limba literară necum de substratul întins
și foarte variat al dialectelor. De acea limbă, în care „trăește istoria ideală
și eternă" a poporului italian, și în care, declară mai departe academicianul
G. Bertoni, filologii și lincviștii „au datoria de a interveni când este de salvat
prestigiul lincvistic al țării lor".
Odată intenția luminată, prontuariul înceoe cu o chestiune delicată: este
bine ca uzul literar să se țină, pentru mai departe, de un îndreptar toscan,
ca întru începuturi și în întregul trecut lietrar ?
Iată întrebarea capitală, ce vine rezolvată într o formă nouă. Roma a
devenit centrul vieții politice și morale al Italiei și locul unificării limbii s a
mutat. Limba italiană va trebui „să fie adusă și ținută, cu voință și hotărîre
pe un plan național". Limba italiană s'a născut în Toscana și Florența, dar ea
s'a făurit prin concursul tuturor regiunilor, așa că „ar fi o adevărată erezie,
a susține că în Florența și în Toscana se sfârșește istoria limbii noastre, care
este, în fond, aceeași istorie ideală și eternă a poporului nostru în schimbările
și ascensiunile lui" (p. 9).
Pe de •altă parte, gramatica istorică se dovedește neputincioasă în a da
regule de uz. Plecând deci dela întrebuințarea vie a limbii atât la Florența
cât și la Roma, se va stabili o axă lincvistică Roma-Florența și se va proceda:
„Când Florența se acordă, cum se întâmplă aproape întotdeauna, cu Roma,
se va accepta pronunțarea florentină și romană (de ex. neve, lorno, modo, etc.)".
In cazul contrar, se va alege pronunțarea cultă a unuia sau celuilalt oraș.
Autorii propun, însă, „frumoasa și calda pronunțare a conversațiunii culte
romane". „Suntem convinși că, dacă pronunțarea Florenței are pentru sine tre-
cutul, aceea a Romei are pentru sine viitorul".
Partea practică a lucrării cuprinde capitole despre grafia accentului,
apostrof, eliziunea articolului plural, dublări de consonante, chestiuni grafice,
fonetice și grafice, fenomenul prostezei lui i-, pluralul cuvintelor terminate
în -io, în -cia -gia, în -co -go, etc. Tot ceea ce, în gramaticile italiene obișnuite,
era lăsat ca problemă deschisă, vine rezolvat aici, în mod practic. O pildă
despre necesitatea acestei lucrări, vom cita „călăuza" la gramatica italiană,
scrisă de un alt academician de un foarte fin simț lincvistic: romancierul și
nuvelistul, mort de curând, Aliredo Panzini.
Din cele 410 pagini ale lucrării, nu mai puțin de 334 cuprind lexicul,
indicând rezolvarea tuturor dificultăților.
Carte folositoare italienilor și străinilor, atrași de comorile de spirit și
simțire ale acestei limbi.
Carte, la baza căreia stă metoda științifică a unui cercetător de mare nume,
Giulio Bertoni, dela Universitatea din Roma.
Giuseppe Zoppi: Antologia delta letteratura italiana
1971
GIUSEPPE ZOPPI: ANTOLOGIA DELLA LETTERATURA
ITALIANA (AD USO DEGLI STRANIERI).
VOL. I. SCRITTORI CONTEMPORANEI. A. MONDADORI, MILANO, 1939.
Carte utilă pentru străinii cunoscători și necunoscători ai literelor italiene
Ajunge să amintim un punct din îndreptar: „cu scurte și limpezi introduceri
la orice secol ; cu prezentarea biografică și critică a oricărui autor; cu indi-
carea operelor principale de consultat; cu o podoabă de note, nu atât de sărăcă-
cioasă pentru a fi nefolositoare, nu atât de abundentă pentru a fi sau superfluă,
sau nocivă activității personale a studiosului; și cu ilustrațiuni". Ilustrațiunile
sunt din arhitectura, sculptura și pictura italiană a sec. XX. Bucățile sunt
alese, nu din acele „di bello stile", ci din acelea „în sine desăvârșite". Cât pri-
vește biografiile și caracterizările operelor, ele sunt la înălțimea spiritului italic.
Concentrarea în sinteză nu este seacă, precum scriu mulți, ci caldă, persuasivă
și totuși întreagă.
G. Zoppi, în demn ucenic al maestrului său (G. Bertoni), prezintă o lucrare
organică, proporțională, alcătuită cu gust sigur.
MARIO CORSI: IL TEATRO ALL' APERTO IN ITALIA
RIZZOLI & C. MILANO—ROMA, 1939.
Cu o prefață de Renato Simoni și 159 ilustrațiuni. Pe hârtie velină, format
mare; produs al industriei cartografice italiene.
E necesar să spunem acestea despre o carte, nici de literatură, nici de
știință: o carte de mare folos.
Nașterea spectacolului, primele teatre din Grecia, teatrele romane, spec-
tacolele sacre medievale, teatrul în sec. XVI și XVII, sunt capitole cari amintesc
ceva și cetitorului de specială cultură.
Dacă n'ar fi, apoi, decât numai acele 159 de ilustrațiuni cu: Odeonul lui
Erod Atticul din Atena, teatrul grec din Siracusa, templele din Paestum, plas-
ticul teatrelor lui Marcellus, Balbo și Circul Flaminius, amfiteatrul Flaviilor
(Colosseum), teatrele romane din Fiesole, dela Ostia, din Sabratha, precum și
materialul de scenă prezentat, și eleganta carte a lui Mario Corsi câștigă o
deosebită importanță, mai ales pentru cititorul interesat, de departe.
Ștefan Cuciureanu
R
E V I S T E
O „Nuova Antologia" (1 Iulie
1939, Roma) a intrat în zodia lui
D’Annunzio. Ea merge la pas cu
publicațiile, în volum, dedicate per-
sonalității poetului.
Situat par’că pe acelaș plan spiri-
tual. înzestrat cu ceva din dinamis-
mul și potența lui de simțire, An-
gelo Gatti scrie un înaripat articol
de sinteză, nu a operei lui D'Annun-
zio, ci a structurii sale sufletești.
Introducerea prinde viață din
..Laudi del cielo del mare della terra
e degli eroi": „Voi cânta omul care
ară, care merge pe mare, care se
luptă, / care scoate fierul din stân-
că, din mamelă laptele, / sunetul
fluierului ciobănesc. / Voi cânta mă-
reția mărilor și a eroilor, / războiul
neamurilor, răbdarea boilor, / anti-
chitatea jugului, / actul magnific al
aceluia ce moaie făina / și al ace-
luia ce varsă în vas untdelemnul /
și al aceluia ce aprinde focul...".
Astfel, separațiunea între Univers și
poet se hotărăște cu tărie. Acesta
devine judecătorul și regele mul-
țimii, vroită gigantică.
El devine centrul, sufletul univer-
sului. Lumea creațiunii sale este „de
o măreție de neexprimat; sensațiu-
nîle, afectele, pasiunile, sunt poten-
țate, celebrate, mărite gigantic; cu-
lorile strălucesc descompuse de priz-
me enorme, sunetele par a ieși din
megafoane". Eroii săi merg pe un
drum drept. Nu șovăie, nu se căesc:
ei luptă. Universul și oamenii sunt
deosebiți la nesfârșit. D’Annunzio
nu-i deosebește. In locul personagii-
lor lui, apare D’Annunzio: „In locul
eroului literar, Italienii pun eroul
uman". Dante este exemplu ilustru
în acest sens.
Artiștii mari au nemăsurată pu-
tere de viață. Niciunul n’a simțit
universul cu mai multă intensitate
ca D’Annunzio. El se definește:
„Spiritul meu este cristalul tuturor
misterelor".
Imensa unduire lirică a creațiu-
nii îl străbate, „pentru a se ridica
din rădăcinile lumii la tripla brazdă
a frunții sale de om".
In D’Annunzio, ce trăește cu ne-
măsurată vigoare viața, găsim ca-
racterul fundamentati al poeziei și
acțiunii sale: „frenetica plăcere de
a se bucura de existență, de a face
o experiență din ceea ce există. De
aici culoarea de religiozitate a operei
sale, înfățișarea lui de „sacerdote".
De aici vine acel sens de profu-
ziune, de exuberanță în opera poetu-
lui. De aici înfățișarea ei de pădtue
„întortochiată și vastă", care duce
la prolixitate.
Aplecarea lui către primitivitate
explică neînfrănata-i dragoste pen-
tru tinerețe, comunitatea de spirit
între poeți și tineri. De aici, poetul
acțiunii.
Ca ultimă consecință a puterii
sale de viață este viziunea măririi
Italiei.
Un articol de sinteză, bazat pe
date esențiale, nu de critică este-
tică, ci de observare psichologică.
Pare că autorul trăește, în spirit,
alături de poet, este animat de ace-
leași pulsații puternice de viață, un
articol peste care plutește aripa du-
hului lui D’Annunzio. E o încercare
documentată, de a înțelege, în în-
treg, nu creațiunea ci creatorul.
Interesante, de asemenea: artico-
lul, „Gabriele D’Annunzio și ireden-
ții“ („Nuova Antologia", 1, IX, 1939)
al lui Giuscppe Ștefani, precum și
contribuția la cunoașterea epistola-
rului inedit al poetului, a lui Ra-
ffaele Tiboni (n-rul din 16 IX). Scri-
sorile publicate fac parte din ciclul
.adolescenței închise" și datează,
toate, din 1879, când poetul avea
vârsta de 16 ani. Inima tinerească a
colegianului din Cicognini di Prato
sburdă, palpită, se frământă, prea-
nunțând cu brio pe D’Annunzio de
mai târziu. Vervă, neastâmpăr, afec-
țiune, precum și un stil vioiu, spon-
tan, bine croit, surprinzător de pre-
coce, un fel de sălbăticie juvenilă,
sunt caracteristicile principale ale
Nuova Antologia», Lulgi Paiqulnl, «Tragedia di Pirandello»
1973
acestor scrisori, care conțin în ger-
men poeziile din ,,Primo Vere“.
■ „Nuova Antologia" (1 Nov.
1939 — XVIII. Anno 74. Fasc. 1623.
Roma).
Luigi Pasquini ne face o mare
surpriză: el publică istoria inedită a
audienței recent apusului Panzini,
la Quirinal. Iată sub vechiul, cunos-
cutul titlu, „Piccole storie del mon-
do grande", se va cuprinde și miș-
cătoarea povestire „lin romagnolo
al Quirinale", mișcătoare pentru
trei motive: e vizita supusului la
Suveran, e glasul scriitorului din lu-
mea morților și-i descoperirea unui
fragment din fresca prețioasă a
creației sale. A-l analiza pe Panzini
înseamnă a face lucru oțios și inutil.
Totul e să-l citești. O dovedește în
deajuns fermecătoarea „mică isto-
rie", dată la iveală de critic; și din
care transpare mănunchiul de cali-
tăți al acestui tipic scriitor: deli-
cateță, delicateță nesfârșită, măestrie
în alcătuirea ascuțită a gândului și
a verbului, unul mai minunat decât
altul, finețe desăvârșită în toate ga-
mele umorului, măsură clasică în
toate, intimitate, sens sfâșietor de
omenească durere, poezie, umanitate,
creștinism, creștinism curat de-al
Sfântului Francisc, reminiscențe li-
terare, reziduu de filosofie dezolan-
tă. Dar cum s’ar putea defini Pan-
zini, indefinibilul Panzini. nedesle-
gatul Panzini al criticii literare?
Numai citindu-1.
Acelaș număr de revistă aduce
două contribuții pe cât de intere-
sante, pe atât de importante. In
„Da Bellaria a Vejo: Ricordi Pan-
ziniani", Paola Boni Felii ni prinde
câteva tablouri din intimitatea și re-
culegerea vieții campestre de la Bel-
laria, în care, uneori scriitorul se re-
fugia pentru o clipă din sgomotosul
Milano. De notat frământările ce i le
prilejuește vederea tumulelor etrus-
ce, întrebarea ascuțită, cu un an îna-
intea întunecării, asupra lumii de
dincolo și constatarea, aceeași în
toate scrierile sale, neputinții spiri-
tului nostru. Numai că această con-
statare poartă pecetea tristeții sale
desconfortante.
Celălalt articol, „Proscritto d’altra
mano", de cea mai bună esență cri-
tico-literară caută a cuprinde gân-
direa scriitorului într’un sistem. Sar-
cină delicată, mai ales după ce cu-
noaștem rezultatele atinse. In fața
problemelor existenții, Panzini nu
găsește nici-o deslegare. El știe că
străduințele sale sunt inutile. De aici
acel sens de scepticism ce-i întovă-
rășește gândul, în orice parte l-ar
aluneca, totuși, spiritul său neliniș-
tit. El este veșnic în căutarea unei
baze, unei certitudini. Cu cât mai
mult o caută, cu atât o găsește mai
puțin. In zadar s’a întrevăzut în
Panzini un Sterne, un France, dacă
e cineva să-i semene mai mult atun-
ci acesta este Socrate. Și asupra la-
turii socratice insistă criticul, găsind
solide puncte de sprijin întru a-l de-
clara un Socrate modern, umblând
pe ulițele sgomotoase ale orașelor de
azi, căutând, printre surâsuri întu-
necate și descoperiri înfiorătoare, să
descurce cu o minte simplă ițele în-
câlcite ale lucrurilor, căci una prea
complicată nu i-ar servi la nimic.
De semnalat în fascicolul de pe
Decembrie articolul lui Renato Si-
moni: „Tragedia di Pirandello"
Cine nu cunoaște profunda și pu-
ternica umanitate, izvorîtă din con-
știința propriei nefericiri și din cu-
noașterea aceleia a aproapelui, ce
caracterizează opera pirandeliană?
Din această conștiință, la care scrii-
torul ajunge, pe baza experienței
propriei sale existențe atât de chi-
nuite, se desprind figurile adânc re-
liefate ale teatrului său, figuri ade-
vărate, și nu ieșite din „inflexibila
cerebralitate", cum criticat a fost
scriitorul. Iată confesiunea lui: „Lu-
crările mele se nasc din imagini vii,
acelea care sunt isvorul veșnic al ar-
tei, dar aceste imagini trec printr’un
filtru de goncepte care m’au câștigat
pe mine însumi, în întregime. Fără
îndoială opera mea de artă nu este
nicicând un concept care să caute a
sc exprima prin mijlocul imagini-
lor; este, din contră, o imagine, ade-
sea foarte vie imagine de viață,
care, nutrindu-se cu chinurile spiri-
tului meu, câștigă prin sine, prin
singura și legitima coherență de
artă, o valoare universală".
In pietatea lui Pirandello pentru
semen și pentru el însuși stă bună
parte din substanța tragediei sale.
Dar, poate, cel mai puternic con-
flict tragic în gândirea Iui Piran-
dello, acela din care pleacă toate,
este conflictul „între viața care se
schimbă încontinuu și forma care o
fixează inmutabilă". Gândirea noas-
tră, devenită conștientă de sine, cau-
tă să fixeze, să raționalizeze reali-
tatea. care ne învălue. A ne opri.
1974
«il Frontespizio», Benedetto Croce, «La Critica»
însă, la o singură formă înseamnă
a ne face prizonierii ei, într’un fel,
a muri. Pe de altă parte, de inmuta-
bilitate nu ne putem niciodată să-
tura.
„Viața nu se explică, se trăește"
spune el într’o zi. Personagiile lui,
în zadar cearcă a ieși dintre zidu-
rile închisorii. Logica, numită de el
„mașinuță infernală", face pe oa-
meni „să dea valoare absolută rela-
tivului", „este instrumentul de tor-
tură cu care ei desartieulează și go-
lesc iluziile".
Considerând pătrunderea, ascuți-
mea de spirit a criticului, pe dru-
mul unei atât de spinoase cărări,
suntem siliți a declara scoborîșul
acesta în adâncurile sufletului pi-
randelian, demn de înălțimea de cu-
get a genialului scriitor.
■ „II Frontespizio" (9. setL 1939.
Firenze). — începe cu articolul lui
G. Papini, „Quattro sguardi sulla
guerra" („Patru priviri asupra răz-
boiului").
In durerea dreaptă față de reivi-
rea războiului, scriitorul trebuie să
păstreze „inimă tare și spirit clar",
dacă el este sau ar trebui să fie
„conștiința și glasul popoarelor". Pa-
pini are de spus patru gânduri: ca
italian, european, om și creștin.
Poporul italian, popor civil „de
veche și creștinească civilizație", nu
dorește războiul de dragul lui, chiar
de-i legitim și necesar, ci preferă
luptele în potriva infertilității și să-
răciei. El iubește munca și „acea
umană pace care fu idealul Impe-
riului augustian".
In lupta pentru predominare, „nu-
mai împărăția terestră a lui Crist,
chiar săracă și devastată, durează
fără întreruperi de aproape douăzeci
de secole".
Omul simte cu pietate ororile răz-
boiului, se îndurerează la pierderea
civilizației materiale și celei mile-
nare, la întoarcerea într’o barbarie
și mai atroce.
Creștinul suferă și mai mult decât
omul natural. Uciderea între fiii ace-
luiaș Tată îl copleșește cu infinită
durere. „Răsboaiele vor dispare
atunci când „măcar o parte a Evan-
gheliei nu va fi mai mult numai
literă scrisă și glosată, ci spirit al
vieții, al întregei vieți obișnuite și
extraordinare, substanță și inspira-
ție pentru actele zilnice, regulă vie
și lumină prezentă".
Papini închide interesantul capi-
tol, un capitol care nu se poate re-
zuma în idei, pentrucă Papini cu-
prinde o ideie în fiece propoziție,
astfel: „Când sufletele se vor fi în-
tors spre Crist, va fi o singură luptă:
aceea a violentilor care răpesc ce-
rul".
■	..La Critica" (anul XXXVII;
fasc. V, 13 IX 1939, Neapole) revistă
de literatură, istorie și filosofie,
condusă de Benedetto Croce.
Cum era și de așteptat, B. Croce
prezintă, — prezintă e un fel de a
spune, deoarece Croce scrie, nu
pentru a prezintă, ci pentru a do-
cumenta care anume este adevărul—,
un alt Gongora și un acelaș Marino.
E vorba despre acei, Gongora ș;
Marino, pe cari critica literară i-a
asemuit, uneori, și destul de mult,
pentru a se crea apoi un adevăr fals,
dat spre moștenire generațiilor. In
potriva acestei prejudecăți se opune,
cu autoritatea verbului său, Bene-
detto Croce: dacă Giambattista Ma-
rino a creat poezie goală, în forma
aceea tipică de marinism, apoi nu
acesta este cazul poetului spaniol
Gongora; o dovedesc studiile mai
noui și o dovedește Croce prin judi-
cioasele-! analize a câtorva canzone
și romanze ale spaniolului.
Marino era „un spirit în substanță
nepoetic", care poseda „anumite bo-
gate virtuozități cu care munci
operele sale, orbind contimporanii".
„In fondul versurilor sale nu-i ni-
mlica". Gongora» în schimb, este
„artista e poeta genuino"; el este
„fundamental poet așa precum nu
era celălalt (Marino). De altfel,
cunoaștem verdictul lui Croce asu-
pra operii lui Marino, „că producția
cea mai proaspătă și vie a lui M.,
aparține tinereții sale, ultimului de-
ceniu al sec. XVI...", că „talente ca
al său nu au, de obiceiu, decât un
singur moment de genialitate, coin-
cizând cu brio-ul tineresc, și nu reu-
șesc niciodată să devină oameni se-
rioși" (Croce, Scrittori d’Italia. Bari.
Laterza, 1913, p. 413).
Pe lângă aceasta, analiza canțo-
nei „Que de envidiosos montes le-
vantados", dovedește că, în reînvia-
ta dragoste pentru Gongora, se gre-
șește dacă i se atribue o simțire ro-
mantică și decadentă, și în general
complicată și rafinată.
De asemenea în romanța „Her-
mana Marica" „pe nedrept s’a voit
a se vedea nostalgia poetului pentru
Benedelfo Croce, «Termini», Giuieppe Gerlnl
1975
copilăria îndepărtată". Punere la
punct, severă, tăioasă. Constatările
esteticianului retras la Napoli, in
turnul său de fildeș, far de lumină
pentru istoria critică a literaturii și
a culturii în genere.
Dar nu numai în trecutul înde-
părtat luminează Croce. Iată-1 de
furcă și cu oamenii noui. Știm doar
faimoasa „lua^e de poziție" în jude-
carea lui Răscoli. Ei bine nici Scar-
foglio nu este „un mare prozator".
Aceasta este o denumire conven-
țională împotriva căreia el protes-
tează. Nu i se poate ierta că negli-
jează partea morală, ca și lui D’An-
nunzio, prietenul său. El era lipsit,
după propria-i mărturisire de pa-
siunea literară. Arta sa cea mai
bună e de căutat în nuvele „pentru o
oarecare dispoziție bocarescă și umo-
ristică...", pe care apoi o părăsi spre
a deveni retoric.
In aceeași revistă (fasc. VI, 20
Noembrie 1939), un studiu de Croce:
„La crisi italiana del cinquecento e
il legame del Rinascimento col Ri-
sorgimento", în care se stabilesc ve-
deri noui. Plecând dela premisa că
„în problemele istorice asupra de-
cadenței și renașterii italiene trebuie
să părăsim metoda cauzalistică și
determfnistică"... „și să ne ținem,
în schimb, în singura considerație a
procesului istoric viu, care este pro-
ces spiritual și demonstrează în fap-
tul însuși propria sa rațiune", isto-
ricul explică întreaga criză italiană
a sec. XVI altfel decât prin „cau-
zele" admise.
Prima, aceea care susține explica-
rea crizei, prin lipsa unirii Italiei în
stat unitar, nu rezistă în fața exem-
plelor istoriei timpului, dovedind
contrariul. Felul acesta de a expli-
ca vine considerat ca un anacro-
nism, întrucât în Risorgimento, epo-
ca întăririi ideii de națiune, această
opinie numai așa putea găsi loc în
mințile Italienilor.
Aceeași observație e de făcut și
opiniei că o altă cauză a decăderii
se datorește pierderii independenții
naționale. Nici explicația pierderii
libertății, în Italia, în sec. XVI, prin
sfârșitul comunelor și al republicii
florentine, nu este suficientă, căci
libertatea, atunci, nu era o proble-
mă politică.
O a patra explicație, de respins,
este aceea că doctrinele lui Calvin și
Luther nu au pătruns în Italia.
Insă criza și decadența italiană a
sec. XVI consistă într’o oprire a
desvoltării, în suspendarea aprofun-
dării raționalității la care se ajun-
sese, în neacceptarea largă".......a
motivelor și a sugestiilor provenind
din reforma religioasă de caracter
evangelic și pavelin". Libertatea și
progresul social r.u reprezentau, în
adevăr, pentru cinquecentiști un
ideal .Dar forța ideală nu dispare
niciodată cu totul, ea se făurește,
trăește în germen.
Ea renaște cu Giambattista Vico,
în domeniul intelectual și Pietro
Giannone în ce privește spiritul ci-
vil, moral, religios al epocii.
Risorgimentul este „reluarea Re-
nașterii sau a motivelor sale: rațio-
nal și religios".
Autorul conclude că hiatus-ul
dintre ele, în etatea intermediară de
decadență, nu trebuie să fie înțeles
ca o despărțire și decadență totală.
In acelaș număr, articolul despre
un sonet al lui Jacopo da Lentini și
o canțonă a lui Petrarca, precum și
adaosurile la „Letteratura della
nuova Italia", toate semnate de
conducătorul revistei.
■	„Termini" (anno IV, Nr. 34, 35,
36 e 37, Iunie—Sept. 1939. XVII,
Fiume), rivista mensile di cultura.
Număr în limbile română și italiană
închinat României.
Revista „Termini", de sub condu-
cerea d-lui Giuseppe Gerini, apare
sub auspiciile Institutului de Cultură
Fascistă, fapt care explică, de ase-
meni, frumoasa hotărîre a dirigen-
ților ei de a-i dărui spațiul prețios,
de 4 luni, relevării unor aspecte ale
momentului cultural român de după
războiu. E în acest act ceva din aus-
picata înfăptuire a unei mai intense
apropieri spirituale italo - române;
ceva numai, care însă trebue prețuit
la justa valoare. Căci se impune
constatarea: ținând samă de întinde-
rea câmpului de lucru, prea puțin
s’a realizat până acum în această
direcție, atât cantitativ cât mai ales
calitativ. Nu ajung cele câteva tra-
duceri italiene din clasicii noștri, nu
ajung mai cu seamă dm cauza nu-
mărului infim al exemplarelor, lă-
sând celelalte insuficiențe, spre a da
o măsură dreaptă în Italia a crea-
ției literare românești. In locul unei
revederi a ceea ce s’a făcut, e mai
bine să mărturisim necesitatea, atât
a lărgirii cât și a adâncirii planului
pe care s’a lucrat până acuma.
De aceea tentativa revistei fiuma-
19
1976
«Orizonturi*. «Prietenii dela Blrlad al lui Emil Gârleanu». Artur Gorovei
ne ne vine cu osebire plăcută. In
ea semnează substanțiale articole:
G. Gerini, A. Șoimi, W. Rossani, R.
De Grada. Marcello Camilucci, C.
Isopescu, M. Ruffini, A. Calzavara,
E. Padrini, ș. a. Uneori, lipsind stu-
dii italiene speciale asupra unor ca-
pitole esențiale din cultura româ-
nească, fie contimporană, fie mai
veche, s’au luat aceste capitole, di-
rect, din autorii români și s’au tra-
dus. Astfel: din Paul I. Papadopol,
Nuvela românească de după războiu
precum și Teatrul românesc contim-
poran; din G. Oprescu, Pictura în
România, după 1900, ș. a.
De subliniat râvna traducătorilor.
De ambele părți. Greul acestor tra-
duceri îl duce d. P. Constantinescu.
S’ar putea spune, fără a cita nume
și erori, uneori foarte grave, că în
general traducerile au ieșit prozai-
ce, acolo unde era poezie, și nete-
zite, acolo unde era proză organic
plăzmuită. La unii autori se adeve-
rește lipsa unei înțelegeri poetice,
la alții vizibilă grabă, nelipsind ici
și colo dovezi de maturitate, conș-
tiință, sensibilitate adevărată și ma-
tură.
In afară de orânduirea pe capitole,
nu găsești criterii de alegerea, de
sistematizarea materiei. Scriitorii și
poeții se succed, fără discernământ
critic, fără cronologie, fără curente,
și uneori fără talente, fără încadrare
și fără cunoaștere. Este adevărat,
panorama literaturii române con-
timporane e încâlcită la vedere și
întinsă, totuși se puteau desluși dru-
muri mari, în care să se piardă că-
rările, potecile. Și nu se poate spune
că lipsesc unele bune întrezăriri. Ce
folos că una se spune în studiul fă-
cut ori transpus și cu totul alta se
prezintă spre ilustrare. Este evident,
un spirit științific centralizator în
alegerea, ordonarea, prezentarea ma-
terialului românesc lipsește. De aici
și lipsa de unitate și aspectul de
improvizare. Numele autorilor ro-
mâni au fost uneori stâlcite până
la necunoaștere. Alteori versuri, pa-
sagii întregi nici n'au fost înțelese,
nu încă să fie traduse. Dar aceasta
nu slăbește întru nimic meritul
mare al revistei, de a aminti celor
câțiva cetitori italieni de literatură
românească existența unei bogate și
frumoase producții literare româ-
nești, demnă de luare în seamă în
Tara de obârșie și de frățietate.
In acelaș timp cetitorul român va
fi putut găsi în prima parte a re-
vistei un prețios material informa-
tiv asupra literaturii și culturii ita-
liene moderne.
Mai ales din aceste două motive,
„Termini" și conducătorii ei bineme-
■	„Orizonturi" (anul II, nr. 6—7—
8, Sept.-Nov. 1939), revista asociației
profesorilor secundari din Galați,
reține atenția prin aceeași frumoasă
străduință de a prezenta viața cultu-
rală din sudul Moldovei, fără să ne-
glijeze problemele actuale de interes
general.
Caietul, despre care ne ocupăm,
începe cu un mișcător articol oma-
gial, un adevărat imn închinat M. S.
Regelui, cu prilejul sărbătoririi zilei
de naștere. Articol de sinteză și de
profund devotament față de Co-
roană.
Continuând o interesantă serie de
studii asupra vieții și epocii în care
a trăit duiosul prozator Emil Gâr-
leanu, Gh. Ursu scrie despre „Prie-
tenii dela Bârlad ai lui Emil Gâr-
leanu".
Se desvăluie în paginile lui Gh.
Ursu un adevăr prea puțin cunoscut
până acum: autorul „Nucului lui
Odobac" a fost nu numai un anima-
tor ori de câte ori era vorba de o
înfăptuire măreață, ci și un sincer
și statornic prieten. Cine reușia să-1
câștige, prin aceeași atitudine des-
chisă, una dintre calitățile lui Emil-
gar, avea pentru totdeauna în deli-
catul ofițer-scriitor iubire și sprijin
de frate.
In ciuda vârstei sale destul de
înaintate, Artur Gorovei se men-
ține tânăr la suflet și fecund în pu-
blicistică. De data aceasta, într’un
ton de reținut umor povestește „Su-
părarea lui Moș Neculai".
D-na Jindra Huskovâ-Flajshan
sovâ, lectoră de limba română la
Universitatea din Bratislava și dis-
tinsa noastră colaboratoare, semnea-
ză un esseu asupra „Scriitorului ceh
față de noua realitate". Autoarea
constată că evenimentele politice din
ultima vreme au influențat în mod
considerabil creațiile scriitorilor cehi
contemporani, în care nota patrioti-
că este foarte pronunțată. D-na Dr.
Jindra Huskovâ - Flajshansovâ ia
ca exemplu, analizându-le, piesele
„Adam creatorul", „Cazul Macra-
pulos", „Din viața insectelor", „Boa-
la albă" și „Mama" ale lui Karel
«GSndlrea», «Moldavia», «România Literari»	1977
i»,__
Capek (Ceapecj, scriitorul ceh cu
renume mondial, mort de curând
Se insistă asupra celor două din
urmă, în care îngrijorarea autorului
pentru soarta patriei sale apare
impresionantă. Paul I. Papadopol
schițează personalitatea fostului său
dascăl, cărturarul gălățean August
Frățilă.
Documentate și pline de interes,
nu numai pentru localnici, studiile
„Ținutul Covurlui pe vremea lui
Ștefan-cel-Mare" de G. Munteanu-
Bârlad și „Viața religioasă la Dună-
rea de jos" de Econ. Dr. I. C. Beldie.
Cu întinse informații, călăuzite de
firul unui onest spirit critic, I. Ar-
gintescu se ocupă de unele aspecte
ale operei lui Sigmund Freud, asu-
pra cărora — subliniază autorul ar-
ticolului — nu s’a stăruit îndea-
juns la noi.
Poesii de Coca Farago, Anton Flo-
rin, Robert Cabuleanu, Vladimir Ca-
varnali, I. Dumitrcscu-Pietrari și V.
Hondrilă. Cronică bogată și conș-
tiincios scrisă de I. Arglntescu și
Teodor lordache.
■	In „Gândirea" (anul XVIII, nr.
10, Decembrie 1939) acest plastic
„Apus in munți** de N. Crevedia:
Apusul și-a ’ngropat trandafirii,
Toamna își arde ultimele foi
Ce prelung se sfâșie păunii sângeluL
Noi, foști locuitori ai lunii,
Coborîrăm m văi
Astrul iubirii.
Venus e-un munte de tăcere.
Ne’ntoarcem, ca dintr’o luptă.
Am văzut, spre ziuă, pe cer,
Sania lunii — ruptă.
Culmile, culmile noastre, triste —
Miroase-a funingini și-a brad.
Fulgii, fulgii dintâi cad
Mari, ca niște batiste..
Și „Dacul** lui Radu Gyr, cu de-
părtate prelungiri în vis:
In limpezimi unde-mi sbura săgeata,
azi, steaua ta și-aprinde nestemata.
Pe plaiul veghei mele de oier
urci tu, acum, cu mielele de cer.
Pe unde plugul meu trecea cu sporul,
cânta lumina și zâmbea ogorul.
Azi, plugul tău pe urma mea se
’mplântă
și zările zâmbesc șl brazda cântă...
Ți-aștept în lut truditele ciolane
să le’nfrățesc cu mine sub tăpșane.
Și’n strânse împletiri de oseminte
vom ține ’n brațe veacurile sfinte.
■	Ne-a sosit din Bolgrad o revis-
tă nouă: „Moldavia". Director: loan
Șt. Botez, redactor- Vladimir Cavar-
nali. N-rele apărute până acum
mărturisesc cu prisosință că publi-
cația bolgrădeană, născută dintr’o
chinuitoare frământare spirituală a
câtorva intelectuali locali dornici
a-și dărui îndemnul și sfatul prie-
tenesc tuturor cari vor și mai au
vreme să priviască dincolo de tra-
iul obișnuit, este menită să umple
un gol adânc simțit în publicistica
uneia dintre cele mai încercate pro-
vincii românești. Basarabia are încă
nevoie de multă lumină. In ținutul
răsăritean al țării, acolo unde a-
proape toate visurile frumoase sunt
sortite par’că să se stingă înainte
de a se înfăptui, elanul cu care
câțiva scriitori ridică o făclie de
gând emoționează.
De aceea ne-au întristat amar așa
zisele „considerații critice" ale unul
tânăr și inconștient cernealagiu, dela
o revistă din București, în legătură
cu „Moldavia". Se accentua acolo
cuvântul „basarabean", dându-se a
se înțelege că toți câți au văzut lu-
mina zilei și trăiesc sub cerul pro-
vinciei dintre Prut și Nistru nu pot
creia nimic bun fără sprijinul ocro-
titor al „regățenilor".
Redacția revistei „Convorbiri Li-
terare" nu se compune din „basara-
beni". Simte însă un profund des-
gust, ori de câte are nenorocul să
asiste la încrucișări de săbii pe tema
compartimentărilor geografice în
realizările artistice. Este peste mă-
sură de regretabil că după două de-
cenii dela Unire se mai găsesc „re-
gățeni" — și chiar la „România Li-
terară' — cari etichetează valorile
spiritului după norme streine Fiind-
că numai un strein sau un înstrei-
nat mai judecă astăzi — mai ales
astăzi! — interesele autohtone prin
prisma de imaginare trasări de ho-
tare în cuprinsul României.
Sunt în Basarabia numeroase pro-
bleme care se cer rezolvite. Sunt,
deasemeni, în Basarabia imense ză-
căminte de cântec și cugetare popo-
rală necercetate. Pentru luminarea
acestora și a atâtor alte laturi ale
sufletului fraților noștri de-acolo s’a
ivit „Moldavia**.
1978
George Mlhall Zamlireicu, M. Lermontov, Corrado Alvaro
In editorialul primului număr se
subliniază de altfel că „terenul fol-
kloric e încă neexplorat", ceeace în-
seamnă că prezintarea manifestări-
lor de artă anonime formează un
capitol important în programul re-
vistei, capitol care — nu știm pen-
tru ce — n'a fost încă deschis.
închegat articol despre pictorul
bolgrădean D. Zghlbarțov. 11 sem-
nează Vladimir Cavarnali.
In acelaș număr, un reușit portret
psihologic al Regelui Carol I, dato-
rit lui Florin Niculescu. La cronică
nume cunoscute: loan Șt Botez, II-
hail Ilovici și Augustin Z. N. Pop.
In nr. 2—3 (Sept.—Oct 1939) du-
ioase rânduri despre de curând stin-
sul George Mihail Zamfirescu.
Traduceri de Vladimir Cavarnali
(M. Lermontov: „E dureros și
trist.."), Constantin Stelian (Samain:
„Constelațiile") și Pimen Constan-
tinescu (Corrado Alvaro: „Femei
pierdute") în nr. 4—5 (Nov.-Dec.
1939).
T. Al. M.
însemnări documentare
POEȚII PETOFI — EMINESCU — ADY, COMEMORAȚI DE
MUNCITORIMEA DIN BRAȘOV
Corul muncitoresc «ToreÂves» din Brașov a organizat la 10
Decemvrie 1939, în sala arhiplină a «Redutei», o impresionantă co-
memorare a poeților Petofi — Eminescu — Ady. Muncitori români
și maghiari s'au închinat împreună memoriei poeților umanitari și
această manifestare comună a ridicat serata culturală brașoveană
la rang de eveniment ardelean.
Unul dintre punctele cele mai mișcătoare ale serbării, des-
chisă cu imnul Regal, a fost prezentarea poeziilor lui, Petofi, Emi-
nescu și Ady în amândouă limbile. Scena reprezenta un tablou vi-
vant colorat, compus din grupuri etnografice maghiare (secuești) și
românești, și din muncitori cu ciocane. Din acest fond simbolic se
desprindeau, dându-și mâna, recitatorii în limbile maghiară și
română.
Corul soc. «Torekves» a executat cântece de Petofi și Emi-
nescu, iar d-na A. Fcdor și d. Ștefan Juhâsz au cântat compozițiile
originale ale dirijorului Carol Molnăr după textele lui Ady. A stâr-
nit entuziasm corul recitativ al muncitorilor tineri. Compoziția pa-
ralelă a poeziilor petofiene «Cântecul lupilor» și Cântecul câinilor»
a deslănțuit furtunoase aplauze.
Conferențiarii serbării au relevat paralelismul în desvoltarea
culturii române și maghiare și au accentuat necesitatea istorică a
celor două popoare de a se sprijini reciproc, scoțând în relief ro-
lul de unire între națiuni rezultat din sforțările sociale ale mun-
citorimei.
Senatorul Gheorghe Urzică, cunoscutul conducător al munci-
torilor grafici, într'o expunere în limba română, a analizat patrio-
tismul revoluționar al lui Petofi, filosofia adâncă a lui Eminescu și
actualitatea socială a lui Ady și a subliniat în chip special simpatia
lui Ady față de poporul român, exprimată în repetate rânduri.
«Amintindu-ne de cei trei poeți— a spus senatorul Urzică —
snnțim că prin modesta noastră manifestare contribuim la colabo-
rarea sinceră între națiunea română și cea maghiară și la înfiri-
parea legăturilor strânse culturale».
1980
Comemorarea poefilor Petofi — Eminescu — Ady
Scriitorul Edgar Balogh, conferențiarul în limba maghiară al
serbării, într'o excelentă expunere a vorbit despre importanța lui
Petofi, Eminescu și Ady, din punct de vedere al istoriei sociale. S'a
oprit îndelung asupra ț nutei politice a lui Petofi și asupra relațiilor
naționale ale revoluției magh.are. Apoi a analizat importanța lui
Eminescu în creiarea unei cuituri naționale românești. După păre-
rea conferențiarului, ceeace dă actualitate poeziilor lui Ady este
faptul că poetul așteaptă dela muncitorime realizarea visurilor de
libertate și progres. In încheiere a citat proo'.amația lui Bem, păs-
trată în muzeul din Brașov: „Maghiari, Sași și Români, întindeți-vă
mâini frățești, lăsați la o parte toată ura națională și fiți împreună
fericiți".
Publicul serbării muncitorești a răsplătit cu aplauze fiecare
punct din program.
(„Nipujsâg", VIII, nr. 314, p. 3, 1939, Brașov)
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI
ACADEMIA ROMÂNA BUCUREȘTI
N. lorga: I. O descoperire privitoare
la biserica SI. Nicolae din Șcheii
Brașovului. II. încă o format-une
romanică : Luxemburgul. 1 voi.
17X24, 14 pag.+ 2 pl., 1939. Lei 15.
N. lorga: Cugetători români de acum
o sută de ani. 1 voi. 17X24, 50
pag., 1939. Lei 25.
L Lupaș: Doctorul loan Piuariu—
Molnar (1749—1815). 1 voi. 17X24,
48 pag., 1939. Lei 30.
Th. Capidan: Originea Macedoromâ-
nilor. 1 voi. 17X24. 24 pag., 1939.
Lei 12.
Marcu Beza : Urme românești la Ate-
na și Ierusalim. 1 voi. 17X24, 4
pag. + 18 pl., 1939. Lei 35.
Ion I. Nistor: P.imele încercări de
restaurare a oștirilor pământene. 1
voi. 17X24, 20 pag., 1939. Lei 15.
Victor Slăvescu: Viata și opera lui
Petre Mavrogheni. 1 voi. 17X24,84
pag. + 22 pl., 1939. Lei 100.
Ștefan Tașcă: Cel mai vechiu ceaslov
românesc. 1 voi. 17X24, 122 pag.+
9 pl., 1939.
lorgu Iordan: Un lingvist sociolog :
Anto ne Meillet (1866—1936). 1 voi.
17X24, 12 pag., 1939. Lei 5.
Dr. Vasile Gbeorghiu: Codex Argen-
teus Upsaliensis. 1 voi. 17X24, 56
pag. + 10 pl., 1939. Lei 50.
Dr. Theodor Holban: Documente ro-
mânești din a hivele franceze (1801
—1812). 1 voi. 17X24, 122 p^g.,
, 1939. Lei 80.
Barbu Theodorescu: Constantin Lecca
(1810—1888). 1 voi. 64 pag. + 18 pl.,
1938. Lei 70.
.BUCOVINA» BUCUREȘTI
Jean Naum: Din volbura vremii (în-
săilări). 1 voi. 13'/s X 21, 284 pag.,
1939. Lei 100.
loan Maican; Luceafărul de seară
(Versu i). 1 voi. 13X21, 72 pag.
1939. Lei 45.
«CARTEA ROMÂNEASCA» BUCU-
REȘTI
Carol I Regele României: Cuvinte
către poporul Său. 1 voi. 22X27, 40
pag., 1939.
Eleonora Stratllescu: Emanciparea e-
conomică, socială și politică a le-
meii. 1 voi. 12X20, 102 pag., 1939.
Lei 50.
lacob Negruzzl: Amintiri din «Juni-
mea». 1 voi. 12X20, 370 pag., 1939.
Lei 100.
Mihail Lungianu: Răncurele. 1 voi.
12*/sX19, 240 pag., 1939. Lei 60.
Ionel Teodoeianu; Fundacul Varlaa-
mului (Roman). 1 voi. 12'/iX19, 420
pag., 1939. Lei 120.
Ionel Teodoreanu: Prăvale-Baba (Ro-
man). 1 voi. 12'/sX19, 304 pag., 1939
Lei 100.
Pr. Gh. Pastia: Hristos în Strajă (în-
drumări pentru educația religioasă-
mo ală în străjerie). 1 voi. 130
pag., 1939. Lei 40.
M. Gr. Hulubei: Lupta contra secetei.
1 voi. Bibi. «Cunoștințe folositoare»
seria B, nr. 67, 28 pag., 1939. Lei 8.
Sanda Marin: 101 feluri de mâncări
din cartofi. 1 voi. Bibi. «C. F.», se-
ria B. nr. 68, 28 pag., 1939. Lei 8.
Dr. Marin Gâtan: Laptele și produ-
sele lui. 1 voi. Bibi. «C. F.», seria
B, nr. 69, 28 pag., 1939. Lei 8.
Lucian Predescu: Doi cronicari mol-
doveni: Gr’gore U’eche și Miron
Costin. 1 voi. Bibi. «C. F.», seria C,
nr. 77, 28 pag., 1939. Lei 8.
George Eaiculescu: loan Eliade-Ră-
dulescu (Omul și opera). 1 voi.
B bl. «C. F.»; seria C, nr. 78, 28 pag.
1939. Lei 8.
Gheorghe Dincă: Frrscopul Melchise-
s«dec (1823—1892). 1 voi. Bibi. «C.
F.», setia C, nr. 79, 28 pag., 1939.
' Lei 8. '
Paul I. Papadopol: O pildă vie: Petre
' Ispirescu. 1 voi. Bibi. «C. F.», seria
C, nr. 80, 28 pag., 1939. Lei 8.
Aurel Cosma: Sfântul Munte (însem-
nări de călătorie). 1 voi. Bibi. «C-
1982
Bibliografie
F.»), seria C, nr. 81, 28 pag., 1939.
Lei 8.
Tiandafir Latia: Cărturari din Banat.
1 voi. Bibi. «C. F.», ser-a C, nr. 82,
28 pag., 1939. Lei 8.
V. Gnețea: NI. Eminescu, pedagog și
revizor școlar. 1 voi. Bibi. «C. F.»,
seria C, nr. 83, 28 pag., 1939. Lei 8.
Nlcolae Ciorănescu: Gh. Țițeica. 1
voi. Bibi. «C. F.», seria C, nr. 84,
28 pag., 1939. Lei 8.
Gheoighe Dincă: Un mare cărturar
d.n veacul al XVII-lea: Mitropolitul
Dosoftei (1624—1694). 1 voi. Bibi.
«C. F.», seria C, nr. 85. 128 pag.,
1939, Lei 8.
Dr. Gr. T. Popa: Dr. I. Cantacuzino.
1 voi. Bibi. «C. F.», seria C, nr. 86
28 pag., 1939. Lei 8.
Teodor Cerbuleț: Veniamin Costache
(1768—1846). 1 voi. Bibi. «C. F.»,
seria C, nr. 87, 28 pag., 1939. Lei 8.
1.	Simionescu: Calendarul gospodari-
lor (1940). 1 voi. 112 pag. Lei 20.
«CUGETAREA» BUCUREȘTI
Al. Lascarov-Moldovanu: Drumuri...
(In valea umbrei mortii. Sub cer,.în-
seninat. Amintiri). 1 voi. 12X18,
264 pag., 1939. Lei 60.
Al. Lascarov-Moldovanu: Alte flori
creștine. 1 voi. 11X17, 216 pag..
1939. Lei 30.
Al. Lascarov-Moldovanu: Bise’ica nă-
ruită (Roman). 1 voi. 13X19, 230
pag., 1939. Lei 60.
AI. Lascarov-Moldovanu: Viețile Sfin-
ților. Voi. V, 320 pag., 1939. Lei 50.
Mgr. Em. Bougavd: lisus Christos.
Trad. de C. Cereleanu. 1 voi. 12'/s
XI9, 550 pag., 1939. Lei 120.
Theodor Constantin: Vrăjitoa-ea (Nu-
vele). 1 voi. 180 pag., 1939. Lei 50.
Mihail Artzlbasew: Extrema lim:tă
(Roman). Trad. de G. M. Vlădescu.
1 voi. 260 pag., 1939. Lei 55.
Constantinescu Clitus: Străbătând Ita-
l:a. 200 pag., 1939. Lei 58.
S. Mehedinți (Soveja): Altă creștere
— Școala muncii. Ediția Vl-a. 1
voi. 340 pag.. 1939. Lei 90.
Theodor Martas: Confucius, Budha,
Mohamed. 1 voi. 290 pag., 1939.
Lei 65.
Docent Dr. Aurel Voina: loiena si
estetica nărului. 1 voi. 12X19, 264
pag., 1939. Lei 70.
H.	Sienkievicz: Quo vadis. 2 voi. 12
12X19, 534 pag., 1939. Lei 100.
Eugeniu Speranțla: Supremația cre-
dinței pure in viata sufletească și
socială. 1 voi. 12X19,	172 pag.,
1939. Lei 60.
loan D. Vicol: Focul (Piesă străje-
rească în 3 acte și 5 tablouri). 1
voi. 13X20, 64 pag.. 1939. Lei 25.
Uie I. Mirea: Cartea lucrului manual.
Cu o prefață de prof. C. Rădulescu-
Motru. 1 voi. 13X20, 248 pag., 1939.
Lei 60.
Petre Paulescu: Luceferi de rouă
(Psalmi). 1 voi. \15X20, 48 pag.,
1939. Lei 30.
FUNDAȚIA CULTURALA REGALA
«PRINCIPELE CAROL»
George Moroianu: Chipuri din Săce-
le. 1 voi. 16X20, 216 pag., 1939.
Lei 30.
Octavian Neamtu: Țară nouă. 1 voi.
13X20, 188 pag., 1939.
Mihail Lungianu: Bucoavne și izvoa-
de. 1 voi. 15X21. 216 pag.. 1939
Lei 30.
FUNDAȚIA PENTRU LITERATURA
ȘI ARTĂ «REGELE CAROL II»
Biblioteca «Energia»
J. Delmas: Suflete de infanteriști.
Trad. de Mircea Tomescu. 1 voi.
13'/îX17, 238 pag., 1939. Lei 60.
John Farrow: Damian leprosul. 1 voi.
14X18, 260 pag., 1939. Lei 50.
Rend Vallery-Radat: Pasteur. 2 voi.
826 pag.. 1939. Lei 100.
W. H. Hobbs: Peary. Trad. din 1. en-
gleză de Ionel Jianu. 1 voi. 516
pag. + 2 hărți, 1939. Lei 60.
Ch. Lindbergh: Noi... (Povestirea vie-
ții și a sborului transatlantic scrisă
de celebrul aviator, împreună cu
părerile sale despre viitorul avia-
ției). 1 voi. 13'/îX18. 192 pag., 1939
Lei 40.
Andrea Ma(occhi: Viața de chirurg. 1
voi. 13*/sX18, 352 pag., 1939. Lei 40.
PearI Buck : înger luptător. Tad. de
Mircea Ellade. 1 voi. 14X18, 266
pag.. 1939. Lei 50.
Biblioteca «Scriitorii străini»
Roiner Maria Rilke: Poeme. Trad. de
Maria Banuș. 1 voi. 11X18, 130 pag
1939. Lei 60.
Bibliografie
1983
Biblioteca «Scriitorii români
vechi și moderni»
1.	L. Caraglale: Opere, VI, Teatru.
Ediție îngrijită de Șerban Ciocu-
lescu. 1 voi. 17*/»X25, 566 pag., 1939
Lei 240.
Ion Creangă: Opere. Ediție critică cu
note, variante și glosar de G. T.
Kirileanu. 1 voi. 17X22, 354 pag.,
1939. Lei 240.
M. Eminescu: Opere, I, Poesii. Intro-
ducere, note și variante, Ediție în-
grijită de Perpesslcius. 1 voi. 21X
30, 528 pag. + 50 reproduceri după
manuscrise, 1939. Lei 400.
Alexandru Macedonski: Opere, II,
Teatru. Ediție îngrijită de Tudor
Vianu. 1 voi. 17X21*/», XXX + 504
pag.. 1939. Lei 230.
1
Biblioteca «Ediții definitive»
Ion Minulescu: Versuri. 1 voi. 14X23,
364 pag., 1939. Lei 160.
Biblioteca «Scriitorii români
contemporani»
Zaharia Stancu: Clopotul de aur (ver-
suri). 1 voi. 152 pag., 1939. Lei 80.
Ștefan Baciu: Căutătorul de comori
(versuri). 1 voi. 86 pag., 1939. Lei 50
Camil Baltazor: Tărâm transcendent
(versuri). 1 voi. 16X21, 142 pag.,
1939. Lei 70.
Vladimir Streinu: Pagini de critică
literară 1 voi. 12X19, 430 pag., 1939.
Lei 80.
loachim Botez: însemnările unui bel-
fer. voi. II, 12X19 300 pag., 1939.
Lei 60.
C.	Antoniade: Figuri din Cinquecento:
Principese, curteni și curtezane. 1
voi. 13X19, 366 pag., 1939. Lei 100.
N. lorga: Oameni cari au fost. voi. IV,
13X19, 340 pag., 1939. Lei 90.
G.	Călinescu: Viata lui Ion Creangă.
1 voi. 12'/»X19, 370 pag., 1939.
Lei 90.
Geo Bogza: Țări de piatră, de foc și
de pământ. 1 voi. 12X20. 330 pag.,
1939. Lei 80.
Alexandru Mironescu : Destrămare
(Roman). 1 voi. 12X19, 404 pag..
1939. Lei 90.
Biblioteca «Scriitorii tineri pre-
miați»
Petru P. lonescu: Ontologia umană
și cunoaște:ea. 1 vo). 12*/»X19, 170
pag., 1939. Lei 60.
Biblioteca de filosofie româ-
nească
Stephane Lupasco: L’experience mi-
crophisique et la pensee humaine.
1 voi. 12*/»X19K 420 pag.. 1939.
Lei 120.
Biblioteca «Enciclopedică»
Octav Onicescu și Gh. Mihoc: Calcu-
lul probabilităților. 1 voi. 12X18,
240 pag., 1939. Lei 60.
Dr. loan Claudian: Alimentația popo-
rului român. 1 voi. 16X22. 154 pag..
1939. Lei 100.
I.	Simionescu: Flora României. 1 voi.
17X24, 440 pag., 1939. Lei 200.
General R. Rosetti: Mihail Kogălni-
ceanu și recrutarea armatei. 1 voi
16X23. 240 pag., 1939. Lei 60.
Ultima expediție a căpitanului ScotL
Note zilnice în drumul lui spre Po-
lul Sud, cu o introducere de J. M.
Barrie și cu o p*efată de Sir Cle-
ments R. Markham. Trad. din 1. en-
gleză Veronica Râmniceanu. 1 voi.
13*/»X18, XXVIII + 540 pag. + 1
hartă, 1939. Lei 70.
Cuvântările Regelui Carol 1. Ediție
îng-ijită de Constantin C. Giurescu.
2 voi. 16X24, 990 pag., 1939. Lei
480.
Gh. Ungureanu: Din vieata lui Ion
Creangă. 1 voi. 16X24 pag. + 32
pl., 1939. Lei 120.
Gh. I. Brătianu: O enigmă și un mi-
racol: Poporul Român. 1 voi. ll‘/»X
18J4, 144 pag. + 3 pl. și 2 hărți.
1939. Lei 60.
Al. Dima: Conceptul de artă popu-
lară. 1 voi. 236 pag., 1939. Lei 90.
Dr, Horia Dumltrescu: Elemente de
anatomie umană. 1 voi. (Osteologic,
Artologie, Miologie). 11X18- 270
pag., 1939. Lei 140.
Nic. P. Constantinescu: Enciclopedia
inventiunilor tehnice. 1 voi. 17X24.
502 pag., 1989. Lei 180.
1984
Bibliografie
Extrase din «Revista Fundați:
lor Regale»
Ion Biberi: Critica literară și «noua
structură». 1 voi. 16X24, 36 pag.
Mii cea E.iade: Ierburile de sub cru-
ce... 1 voi. 16X24. 16 pag.
Mircea Eiiade: Cărțile popu.are in li-
teratura Yomânească. 1 voi. 16X24,
16 pag.
Șerbau Cioculescu: O «ediție critică».
1 voi. 16X24, 24 pag.
Șerban Cioculescu: Caragiale director
al Teatrului Național 1 voi. 16X
24, 28 pag.
«IDEIA» BUCUREȘTI
Petre Ghiață: Istoria Doctrinelor Poli-
tice. 1 voi. 17X22, 270 pag. Lei 120.
Petie Ghiață: Arta Pol.tică. 1 voi.
17X22, 96 pag. Lei 50.
Petre Ghiață: Oameni și Fapte. 1 voi.
17X22, 96 pag. Lei 50.
Ion Rotaiu; Povestea lui Ursulică și
Nă.că. (Desene de Dem). I voi. 21
X27, 28 pag. Lei 25.
Gaby Mihăilescu: Culise și Reflec-
toare (Desene de Victor Ion Popa.
Coperta și planșele de Dem). 1 voi.
17X22. Lei 80.
N. Papadopol: Regele Myr. 1 voi. 12l/s
X19, 160 pag. Lei 50.
Victor Ion Popa: Ghicește-mi în ca-
fea (Mic Roman urmat de alte mici
romane și de altele mai mici pur și
simplu). 1 voi. 12*/sX19, 280 pag.
Lei 60.
Em. Papazissu: Soare intr'un st-op de
rouă... (Versuri). 1 voi. 17X22, 96
pag. Lei 50.
Petre Ghiață: Generația Tânără (In-
troducere la isto'ia unei generații).
1 voi. 12X17. 80 pag. Lei 40.
Petre Ghiață: Dictaturi (Solon, Pisis-
tratos, Pericles, Caius Marius, Cor-
nelius L. Scylla, lulius Cesar, Octa-
vianus Augustus. W. Cromwell, Lu-
dovic XIV, M. Robesoie-re, Napo-
leon Bonaparte, Primo de Rivera,
Kemal Ataturk). 1 voi. 17X22, 272
pai. Lei 80.
Petre Ghiață: Lupul cenușiu. 1 voi. 12
X19, 240 pag., 1939. Lei 60.
«UNIVERSUL LITERAR» BUCUREȘTI
Radu Gyr: Corabia cu tufăn’ci (Poem)
1	voi. 17X21, 72 nan.. 1939. Ilus-
trații de George Volnescu. Lei 40.
Dan Botta: Alkestis (Dramă în trei
acte). Cu imagini de G. Ziotescu.
1 voi. 19X24, uu pag.. 19j9. Lei 60.
Ana Luca: Candelă iversuri). 1 voi.
17X21, 110 pag., 1939. Lei 50.
Nicolae Roșu: Cni.că și sinteză. 1 voi.
300 pag., 1939. Lei 80.
Alexanuiu Raicu: Hronic (Versuri). 1
voi., 72 pag., 1939. Lei 40.
Traian Laiescu: Lumină tristă (Ver-
suri). 1 voi. 52 pag., 1939. Lei 40.
Anișoara Odeanu: baia lui Codru îm-
păiat (Versuri). 1 voi. 84 pag., 1939.
Lei 40.
George Volnescu: Balamuc Palace
Hoiel (80 desene cu o alegorie de
Emil Botta). 1 voi., 1939. Lei 45.
Mircea Mateescu: Realitate și eroare.
1 voi. 340 pag., 1939. Lei 100.
ALTE EDITURI BUCUREȘTI
I.	Găvănescu: Despre sufletul româ-
nesc și cultura națională, 12 pag.
1939, Tip. «Satelit».
Rainer Maria Rhke: Scrisori către un
tânăr poet. Trad. din 1. germană de
Maiia Ana N. Musicescu. 1 voi.
16X22, 76 pag.. 1938. Lei 60. Ed. Li-
brăria Pavel Suru.
Mircea Eliade: Fragmentarium. 1 voi.
14X19, 160 pag., 1939. Lei 60. Ed.
«Vremea».
Pr. Dem. I. Iliescu Palanca: Viata și
opera lui Ilie Miniatis episcopul
Cernicăi și Calavritei 1669—1714. 1
voi. 150 pag., 1936. Lei 100. Tip.
«I. C. Văcărescu».
I.	Stănclulescu-Mehedinți: Cântec de
lumină (Poeme). 1 voi. 48 pag., 1939.
Ed. «Cuvântul Românesc».
Dr. Lucia Dracopol-Ispir: Pictorul Ne-
gulici (1812—1851). 1 voi. 16'/2X21,
160 pag. + XXXIII pl., 1939. Lei
150. Tip. «Rotativa».
Teofil G. Sidorovlci: Carol II (Din
cu'mea unui deceniu de glorioasă
domnie). 1 voi. 15X22, 150 pag.,
1939. Lei 120. Tip. «Luceafărul».
A. J. Cronin: Gran Canaria. Trad. de
Jul. Glurgea. 1 voi. 416 pag., 1939.
Lei 110. Ed. «Cultura Românească».
M. Eminescu: Poesii. 1 voi. 17X21, 26
pag., 1939. Lei 50. Edit a omagială
a Municipiului București.
Gr. L. Trancu-Iași: In slujba umanită-
ții (Beethoven, Chop'n. Enescu. Mo-
zart, Sa:nt Saens, Wagner). 1 voi.
12X19. 76 pag., 1939. Lei 30. Tip.
«Universul».
Bibliografie
1985
Emil Muracade și Dan Simonescu
Cercetări literare. 1 voi. 17X24, 28
pag. + 2 pl., 1939. Ed. Facultății de
litere din București.
P. P. Panaltescu: Octoihul lui Maca-
rie 1510 și Originile tipograf.ei in
țara românească-. 1 voi. 17X24, 30
pag. + 2 pl., 1939. Tip. Cărților Bi-
sericești.
Gr. Tăușan: Străjeria și școala de
altădată. 1 voi. 12X17. 16 pag., 1939.
Tip. «Independența».
N. Mihăcscu: Fragmente de critică
lite ară. 1 voi. 13X19, 350 pag.,
1939. Lei 80. Ed. «Casa Școalelor».
Maria I. Gabrea: Profesor și vocație.
1 voi. 13 X 21, 200 pag., 1939. Lei
80. Ed. «Cultura Românească».
George Juvara: Titu Maiorescu in
1858 (Răspuns d-lui V. Haneș). 1
voi. 15X23, 14 pag., 1939. Lei 15.
Ed. «Cultura Poporului».
Romulus Scișanu: Bucharest 1939. 1
voi. 17X24, 120 pag., 1939. Tip.
«Universul».
Lucian Cosfin: Din viața scriitorilor
(Foiletoane, esseuri). 1 voi. 13X20.
144 pag., 1939. Lei 30. «Editura
noastră».
N. Fo'ga: Memo~ii încercarea guver-
nării peste partide) 1931-2, voi
VI. 14X20. 416 pag.. 1939. Lei 120.
N. lorga: Memorii (Sinuciderea par-
tidelor) 1933—8. voi. VIL 14X20.
470 pag., 1939. Lei 120.
D. V. Barrovschi: Calea Imnără*ească.
1 voi. 12X19. 190 pag., 1938. Lei 65.
Ed. «Cuvăntul Românesc».
Traian German: Tovărășiile de Cră-
ciun ale feciorilor români din Ar-
deal. Fxtras d:n «Anuarul arhivei
de folklor» V. 1 voi. 17X24, 73 pag.
+ 2 pl.
Emile Tardleu: Plictiseala (Studiu
ps:hologic). Trad. de P. Mușoiu. 1
voi. 12'/?X19, 228 pag. Biblioteca
rev’stei «Ideea».
Ave Caesar: încercări de etimologie.
1 voi. 68 pag., 1939. Tip. «Socec.
& Co.».
PROVINCIA
Bârlad
Vlrgil Caralvan: Când a fost înteme-
iată Societatea Scriitorilor Români.
1 voi. 24 pag., 1939. Lei 15. Tip. «N.
Peiu».
Bistrița
luliu Moisil: Figuri grăniță'ești nă-
săudene. 1 voi. 14X23, 268 pag.,
1939. Tip. «Minerva».
Breaza-Prahova
Dr. D. Andronescu: Muncă și creație
în America de Nord. 1 voi. 13'/tX
21. 20 pag., 1939. «Centrala Caselor
Naționale». Tip. «Glim».
D.	Mociornița: Muncă și creație în
Danemarca. 1 voi. 13'/jX21. 22 pag.,
1939. «Centrala Caselor Naționale».
Tip. «Giim».
Cernăuți
Leca Morariu: Studii. 1 voi. 16X24,
24 pag., 1939. Lei 20. «Institutul de
literatură», Universitatea «Regele
Carol II».
Victor Morariu și Ștefan Pavelescu:
Istoricul Reuniunii muzicale-drama-
tice «Ciprian Porumbescu» din Su-
ceava (1903—1938). Cu o introduce-
re despre mișca-ea muzicală și tea-
trală din Suceava până la 1903. 1
voi. 16X25, 280 pag., 1939. Ed. «Gla-
sul Bucovinei».
Pr. Erast Costea: Ctitoria Voevodului
Ștefan Tomșa al doilea dela Solea
(1613—1785—1938). 1 voi. 16X24,
346 pag., 1939. Ed. «Mitropolitul
Silvestru».
Nlcolae Tcaciuc-AIbu: Geneza poeziei
«Somnoroase păsă ele». 1 voi. 16X
24, 1.6 pag. Lei 20. Ed. «Glasul Bu-
covinei».
Vasile Loichița: Patriarhul Miron. 1
voi. 16 X 24 , 20 pag., 1939. Lei 40.
Ed. «G'asul Bucovinei».
Dimltrie Marmeliuc: Sofocles (Studiu
istoric literari. 1 voi. 16X24. 124
pag., 1939. Ed. «Glasul Bucovinei».
Dr. Târziu Valeriu : Ipotești (Mono-
grafie). 1 voi. 12X18. 100 pag., 1939.
Lei 60. Ed. «Nord».
George lonașcu: Chemarea focului
(Poeme). 1 voi. 15'/sX20, 46 pag.,
1939. Lei 100. Tip. «Mitropolitul
Silvestru».
Petre Ispirescu: Viața și faptele lui
Vlad-Vodă Țepeș (Operă postumă-
Fiagment). 1 voi. 10 pag., 1939. Lei
5. «Institutul de literatură» Univer-
sitatea «Regele Carol II».
1986
Bibliografie
Alfred Margul-Sperber: Geheimnis
und Verzicht (Gedichte). 1 voi. 15
X23, 88 pag., 1939. Ed. «Literaria».
George lonașcu: Poeme pentru altă
viață. 1 voi. 16X20, 48 pag. 1939.
Lei 30. Tip. «Mltroplitul Silve-
stru».
Chișinău
George Meniuc: Interior cosmic (Poe-
me). 1 voi. 14X20, 64 pag., 1939.
Lei 50. Ed. «Itinerar».
Liviu Marian: Activitatea mea pu-
blicistică 1904—1934. 1 voi. 15X23,
10 pag., 1939. «Tiparul Moldove-
nesc».
A. N. Ivanov: Gânduri. (Cu un cu-
vânt de prezenta ie de N. F. Cos-
tenco). 1 voi. 13X20, 64 pag., 1939.
Tip. «M. Lencovschi».
Cluj
Dr. Ilie Dăfanu: Ardealul in avan-
garda renașterii naționale. 1 voi. 60
pag., 1939. Lei 25. Tip. «Ardealul».
Dr. Ilie Dăianu : M’am oprit la școa-
lă... (Amintiri). 1 voi. 12X17, 40
pag., 1939. Tip. «Ardealul».
Marina I. Lupaș: Mitropolitul I. Lu-
paș. 1 vot. 16X24, 128 pag., 1939
Tip. «Cartea Românească».
Craiova
Lucian Costin: De prin secoli... 1
voi. 16 pag., 1936. Lei 20. Tip.
«Unirea».
Lucian Costin: Peisagii și simfonii. 1
voi. 12X20, 104 pag., 1936. Lei 50.
Tip. «Eminescu».
Al. Dima: Fenomenul românesc sub
noui păreri critice. 1 voi. 12VSX18
102 pag., 1938. Lei 40. Col. «Uniunii
Scriitorilor Olteni».
Marfa Pavelin: Ceala’tă Mărie. 1 voi.
12’/»X18, 208 pag., 1939. Lei 60. Ed.
«Ramuri».
Fălticeni
Dumitru Loghin: Cologviu trist (Ver-
suri). 1 voi. 16X16, 24 pag., 1939.
Lei 15. Ed. rev. «înmuguriri».
Galați
loan Șt. Botez: Scrisori inedite sie
lui V. A'ecsandri. 1 voi, 16X23 >2
pag.. 1938.
lași
C. Săteanu: Mușchetarii! literaturii
române moderne (A. Vlahuță, 1. L.
Caragiale, Delavrancea și Coșbuc.
Curentul em.nescian. Salonul literar
Titu Maiorescu). 1 voi. 16'/sX24,
128 pag., numeroase ilustrații, 1939.
Tip. «Presa Bună».
Emil Diaconescu: Marile Puteri și
criza cehoslovacă. 1 voi. 15'/îX23,
24 pag., 1939. Tip. «Brawo».
Emil Diaconescu: România la Con-
gresul dela Berlin. 1 voi. 15l^X23,
24 pag., 1939. Tip. «Brawo».
Ion Creangă: Amintiri (Din copilă-
rie și de mai târziu). Ediție adevă-
rată de Giorge Pascu. 1 voi. 13X19,
134 pag., 1939. «Biblioteca Scriito-
rilor Moldoveni».
Ion Creangă: Povești. Ediție adevă-
rată de Giorge Pascu. 1 voi. 13X19,
1939. «Biblioteca Scriitorilor Mol-
doveni».
Nic. M. Constantinescu: Vibrații dia-
fane (Versuri). 1 voi. 13X20, 102
pag., 1939. Lei 35. Tip. «Ing. Be-
jan».
G. Zâne: Chestiuni de economie po-
litică. 1 voi. 16X24, 206 pag., 1939.
Tip. «Presa Bună».
I. Minea: Paralipomena (Lecții inau-
gu-ale ținute la Universitatea din
Iași). 1 voi. 16X24. 76 pag.. 1939.
Tip. „Presa Bună».
Nicclae Stelian Beldie: Cântece din
Maramureș. 1 voi. 13X20, 76 pag..
1939. Lei 40. Tip. «Alexandru A.
Țerek».
Lugoj
Prof. Dr. Aurel E. Peteanu: Din gale-
ra mari'or d:spă,uți ai Banatului,
voi. IV. 15X23. 50 pag., 1938. Lei
30. Tip. «Corvin».
Mediaș
Dimitrie Danclu: Solitud’ni (Poeme).
1 voi. 16X21. 52 pag., 1939. Lei 40
F.d. «Lanuri».
I. O. Snceveanu: Fântâni nentru po-
pas (Poeme). 1 voi. 16X23. 48 pag..
1939. Lei 30. Tip. «W. Recker».^
Oradea
Dr. Iile Dăianu: Gheorpbe S’ncai dela
Ștnca-Veehe. 1 voi. 14X20. 32 pag..
1939. «Tipografia Diecezană».
tibllografie
Sibiu"
T.-Măgurele
Gheorghe Cernea: Cu ochii mereu
înspre Tisa. (Cuvintele unui român
ardelean). 1 voi. 13X20, 1939. Lei
20. Tip. «Săteanul».
Ucu Pop: Priviri în actualitate (Es-
seuri). 1 voi. 14X21, 70 pag., 1939.
Lei 30. Tip. > Cartea Românească».
Pimen Constantinescu: Limba și lite-
ratura italiană la Sibiu. 1 voi.
15’/!X23, 24 pag., 1938. Lei 10. Ed.
«Sibiul».
Timișoara
Gr. Popiți: Date și documente bănă-
țene (1728—1887). 1 voi. 144 pag.,
1939. Lei 200. Tip. «Naționala».
F. Creteanu: Cântec întrerupt (Ver-
suri). 1 voi. 15X23, 120 pag., 1939
Lei 40. Colecția «Drum».
STRĂINĂTATEA
Ladislas Galdi: Mots dorigine neo-
grecque en roumain a 1 epwque des
pnanariots. 1 voi. 15X23, 270 pag.,
1939. Budapest.
Gino Lupi: Umorismo romeno. «La
rassegna italo-romena» — Camera
di commercio italo-romena, Via Boc-
caccio, 27, Milano, 1939—XVII.
Duiliu Zamtirescu: Mathieu Damian
(La Vie â la campagne). Traduit du
roumain par G. Bengesco. Prâface
de Paul Valery. 14X19, 270 pag.
Les editions des Presses Modernes.
1939. Paris.
REVISTE
«Dacoromania», buletinul «Muzeului
limbii române» condus de Sexlil
Pușcariu, voi. IX (1936—1938), Cluj.
«Revista istorică română», voi. VIII,
1938, București.
«Buletinul Institutului de cercetări
sociale al României, Regionala Chi-
șinău», tomul II, 1938, Chișinău.
«Universul Literar», anul XLVII, n-re-
le 15, 18, 19, 20, 21 (Mai), 24, 25
(Iunie), 26, 27, 28, 29, 30 (Iulie), 31
(August), 35, 37, 39 (Sept.), 40, 41,
42 (Oct.), 44, 45, 46 (Noembrie), 51
Dec.) 1939, București.
«Pământul», anul VII, n-rele 183 (Mai)
201 (Iunie), 204 (Sept.), 207 (Noem
brie). 209—211 (Dec.) 1939, Călărași.
«Siarmă Piatră», anul V, n-rele 1 și
2. (Serie nouă). Decembrie 1939,
Bucul ești.
«Prahova noastră», anul III, nr. 67
(Dec.) 1939, Ploiești.
«Verilas», anul I, nr. 1 (Iunie) 1939,
București.
«Moldavia», anul I, n-rele 1 (Iunie),
2—3 (Sept.-Oct.), 4—5 INoemb.-
Dec.) 1939, Boigrad.
«Dobrogea jună», anul XXXV, n-rele
91 (Oct.), 103 (Dec.) 1939, Cons-
tanța.
«Bugeacul», anul V, nr. 3—4 (Noemb.-
Dec.) 1939, Boigrad.
«Preocupări Literare», anul IV, n-re
le 6 (Iunie), 7 (Sept.l, 8 (Oct.), 9
(Noemb.), 10 (Dec.), 1939. București.
«Viața Basarabiei», anul VIII, nr. 7-8
(Iulie—August) 1939, Chișinău.
«Revista generală a învățământului»,
anul XXVII, n-rele 5—6 (Mai-Iunie),
7—8 (Sept.—Oct.), 9—10 (Noemb
—Dec.) 1939, București.
«Revista critică», anul XIII, n-rele 1
(Ian.—Mart.),	2—3	(Apr. — Sept.)
1939, Iași.
«Revista scriitoarelor și scriitorilor
români», anul XIII, n-rele 5—6
(Mai—Iunie), 7—8 (Iulie—August),
9—10 (Sept.—Oct.), 11—12 (Noemb.
—Dec.) 1939, București,
«Revista asociației învățătorilor me-
hedințeni», anul XII, n-rele 5 (Mai),
6 (Iunie) 1939. T.-Severin.
«Meșterul Manole», anul I, n-rele 4
(Mai), 5—6 (Iunie—August) 1939,
București.
«Economia», anul IV, nr. 5 (Oct.)
1939, București.
«România», anul IV, n-rele 6—7 (Iu-
nie—Iulie), 8—9 (August — Sept.)
1939, București.
«Epigrama», anul I, nr. 6 (Mai) 1939
București.
«Arhiva someșană», nr. 26. 1939, Nâ-
săud.
«Lanuri»», anul VI, nr. 5—6—7, 1939,
Mediaș.
«Gând românesc», anul VII, nr. 1—6
(Iunie) 1939, Cluj.
«Cultura Poporului», anul VI, nr 7
(Sept.) 1939, Cetatea-Albă.
«Școala basarabeană», anul VII. n-re-
le 5 (Mai), 7—8 (Sept.—Oct). 9
(Noemb.), 1939, Chișinău.
c -* A
1938
Bibliografie
«Conferența», anul IV, nr. 1 (Dec)
1939, București.
«Transilvania», anul 70, nr. 4 (Iulie—
August) 1939, Sibiu.
«Orizont», anul I, nr. 4, 1J3S, Cer-
năuți.
«Litoral», anul I, n-rele 1 (Mai), 2 (Iu-
nie), 3 (Iulie), 4 (August), 5 (Sept.)
1939, Constanța.
«Prepoem», anul I, n-rele 1 (Iulie), 2
(August), 3 (Sept.), 5 (Noembrie)
1939, București.
«Arhiva Românească», tomul III,
1939, București.
«Anuarul Institutului de Istorie na-
țională», voi. VII (1936—1938), pu-
blicat de Alex. Lapedatu și loan
Lupaș. 1939, Cluj.
«Tribuna tineretului», anul III, n-rele
28—29 (Iunie), 30—31 (Iulie), 34
Dec.) 1939, Bucu ești.
«Libertatea», anul VII, n-rele 13—14
(Iulie), 15—16 (August), 18 (Sept.)
21, 22 (Nov.), 23, 24 (Dec.) 1930,
București.
«Societatea de mâine», anul XVI, nr.
2 (Aprilie, Mai, Iunie) 1939, Bucu-
rești.
«Buletinul demografic al României»,
anul VIII, nr. 9 (Sept.) 1939, Bucu-
rești.
«Afirmarea», anul IV, n-rele 4 (Apri-
lie), 6—7 (Iunie—Iulie), 1939, Satu-
Mare.
«Condeiul», anul I, n-rele 8—9 (Mai-
—Iunie), 10—11 (Iulie—August), 12
(Sept.) 1939, Craiova,
«Vatra», anul V, n rele 10, 11, 12 (Iu-
lie), 13, 14, 15, 16, 17 (August), 18,
. 19 (Sept.), 20 (Oct.), 21, 22, 23, 24
(Noemb.J 25 (Dec.) 1939, Craiova.
«Viața socială C. F. R.», anul VII.
n-rele 3 (Mai), 4—5 (Iunie) 1939,
Cluj.
«România eroică», anul III, n-rele 1-4
(Mai—August), 5—8 (Sept.—Dec.)
1939, Cluj.
«Satul», anul IX, n-rele 104—105 (Iu-
lie—August), 106 (Sept.), 107 (Oct.),
108 (Noemb.), 109 (Dec.) 1939, Bucu-
rești.
«Gazeta cărților», anul VIII, n-rele
15—16 (Martie), 17—18 (Aprilie),
19—22 (Mai—Iunie) 1939, Ploești.
«Straja Moldovei», anul II, n-rele 18
-—20 (Ian.—Aprilie), 21—23 (Aprilie
—Iunie), 24 (Sept.), 25—26 (Oct.—
Noembrie) 1939, București.
«De strajă», anul II, n-rele 10 (Oct.),
11 (Noembrie), 1939, București.
«Decalogul», anul IV, n rele 98, 99—
100 (iunie), 103 (Noemb.), 104, 105
—106 (Dec.) 1939, București.
«Gândirea», anul XVIII, n-rele 9 (No-
embrie), 10 (Dec.) 1939, București.
«Cuget Moldovenesc», anul Vili, nr.
8—12 (August—Dec.) 1939, Bălți.
«România aeriană», anul XIII, n-rele
5 (Mai), 6 (Iunie), 9—10 (Sept.—
Oct.), 11 (Noembrie) 1939, București.
«Cuvântul nostru», anul X, nr. 6 (Iu-
nie) 1939, Dorohoi.
«Cuget clar», anul IV, n-rele 1, 3 (Iu-
lie), 4, 5, 6, 7, 8 (August), 9, 10, 11,
12 (Sept.), 13, 15, (Oct.), 17, 18, 19,
21 (Noemb.), 22 ,23, 24 (Dec.) 1939,
București.
«Din trecutul nostru», anul VII, n-rele
August-Septemb ie, Octombrie, No-
iembrie, Dec., 1939, Chișinău.
«Jurnal de psihotehnică», voi. III.
n-rele 1 (Ian.—Febr.—Martie), 4,
Oct.—Noemb.—Dec. 1939, București.
«Biserica ortodoxă română», anul
LVII, n-rele 7—8 (Iu ie—August),
9—10 (Sept.—Oct.), 1939, București.
«Poporul Românesc», anul VIII, nr.
14 (Sept.) 1939, Gara Chitila, jud.
Ilfov.
«înmuguriri», anul V, n-rele 1—4, 9—
12, 1939, Fălticeni.
«Speranța», anul V, nr. 5—6 (Mai—
Iunie) 1939, Orhei.
«Neamul Românesc», anul XXVII,
n-rele 12 (Iunie), 14—15, 16—17
(Sept.), 20 (Oct.), 21, 22 (Noembrie),
24 (Dec.) 1939, Vălenii de Munte.
«Athenaevm», anul V, nr. 3 (Iulie—
Sept.) 1939, București.
«Tinerețea», anul V, nr. 10 (Decem-
brie) 1939, București.
■Tinereță», anul III, nr. 11 (Decem-
brie) 1939, Iași.
«Revista intendentei și administrației
armatei», anul XIX, n rele 1—2 (Ian.
—Feb.), 3 (Martie), 4—5 (Aprilie
—Mai), 6 (Iunie), 7—8 (Iulie—Au-
gust), 9—10 (Sept.—Oct.) 1939, Bu-
cu ești.
«Pontice», anul I, n-rele 6—7	(Iu-
nie—Iulie), 8—9 (Noembrie) 1939,
Constanța.
«Arhivele Olteniei», anul XVIII, nr.
101—103 (Ian.—Iunie) 1939, Cra-
iova.
«Făt-Frumos», anul XIV, n rele 3 (Mal
—lun'e) 4 (Iulie—August), 1939,
Cernăuți.
Bibliografie
1989
«Revista de Pedagogie», anul IX, ca-
ietul I—II (Ian.—Iunie) 1939, Cer-
năuți.
«Luceafărul», anul V, seria II, nr. 1—
2 (Ian.—Febr.) 1939, Timișoara.
«Școala și Viaja», anul X, nr. 1—3
(Sept.—Noemb.) 1939, București.
«Anuarul liceului «Ștefan cel Mare»
din Suceava», publicat Ta f.'nele a-
nului școlar 1937/38 de Vasile Bur-
duhos.
«România militară», anul LXXV1,
n-rele 6 (Iunie), 7—8 (Iulie—Au-
gust), 9 (Sept.) 1939, București.
«Plaiuri săcelene», anul VI, n-rele
4—5 (Aprilie—Mai), 6—7 (Iunie—
Iulie), 8—9 (August — Sept.), iu
(Oct), 11—12 (Noemb.—Dec.) 1939,
Satulung-Săcele, jud. Brașov.
«Țărănismul», anul XV, n-rele 11—13
(Iulie), 23—24 (Dec.) 1939, Bucu-
rești.
«Anuarul Reuniunii muzicale-dramati-
ce «Ciprian Porumbescu» Suceava»
pe anul administrativ 1938/39, alcă-
tuit de Ștefan Pavelescu.
«Orizonturi», anul II, n-rele 2—3 (Mar
—Iunie), 4—5 (Iulie—August), 6—7
—8 (Sept.—Nov.) 1939, Galați.
«Revista de filosofie», voi. XXIV, nr.
1 (Ian.—Martie) 1939, București.
«Ramuri», anul XXXI, n rele 5—6
(Mai—Iunie), 7 — 10 (Iulie—Oct.),
1939, Craiova.
«Tinerimea Română», anul LVIII, n-re-
le 1 (Sept.), 2 (Oct.), 3 (Noemb.), 4
(Dec) 1939, București.
«Buletin eugenie șl biopolitic», voi
X, n-rele 3—4 (Martie—Aprilie), 7—
8—9 (Iulie—Aug.—Sept.) 1939, Cluj.
«Calendarul „Glasul Bucovinei" pe a-
nul 1940», Cernăuți.
«Biserica și Școala», LXIII, n-rele 23,
24, 25, 26 (Iunie), 27, 30, 31 (Iulie),
33 (August), 36, 37, 38, 39 (Sept.),
40,	42, 43, 44 (Oct.), 47, 48 (Noem-
brie). 49, 50, 51, 52 (Dec.) 1939,
Arad.
«Apostolul», anul V, n-rele 4________6
(Ap.-.—Iunie), 7—9 (Iulie—Sept.),
10—12 (Oct.—Dec.) 1939. Piatra
Neamț.
«Familia», anul VI, seria III, ni 1
(Ian.) 1939, Oradea.
«Pagini Literare», anul VI, n-rele 6
(Iunie), 7—12 (Iulie—Dec.) 1939,
Turda.
«însemnări ieșene», anul IV, n-rele
6 (Iunie), 7 (Iulie), 9 (Sept.), 10
(Oct.), 11 (Noembrie), 12 (Dec.) 1939
lași.
«Păstorul creștin ortodox», anul VII,
n-rele 44—45 (Mai—Iunie), 46—47
(Iulie—August), 50 (Noembrie) 1939,
București.
«Zalmoxis», revue des etudes reli-
gieuses, 1938, București.
«Revue de Transylvanie», tome V,
no. 3, 1939, Cluj.
«L’Europa Orientale», anno XIX, fasc
VII—X (Luglio—Ottobre 1939-XVI1)
Roma.
«La Rassegna Italo-Romena», anno
XIX, nr. 7—8 (Luglio-Agosto. 1939
—XVII), Milano.
«Romana», anno III, n. 4 (Aprilie),
5—6	(Magg:o-Giugno), 7 (Luglio)
1939—XVII, Roma.
«Stimmen aus dem Siidosten», Heft
9/10 (Juni) 1939, Munchen.
«Siebenbiirgische Vierteljahrsschrift»,
62. Jahrgang, Heft 4 (Oktober-De-
zember) 1939, Jassy.
«Klingsor», 16 Jahr, Heft 6—7 (Juni-
Julie), 8—9 (August—September), 10
(Oktober) 1939, Sibiu.
«Die neue Literatur», Jahrgang 40,
Heft 5 (Mai), 6 (Juni), 7 (Juli) 1939.
Leipzig.
«Slavische Rundschau», Jahrgang XI,
Nr. 3—4, 1939, Prag.
CONVORBIRI LITERARE
CUPRINSUL ANULUI 1939 - LXXII
M. S. Regele Carol al II-lea: Cuvân- In ședința solemnă din 16 Iunie
tarea rostită la Academ.a Română 1939 (Eminescu), 731.
POEZII
M. Beniuc: Răsărit, 1748.
Ovid Caledoniu: Ies zorile, să tra-
gem zăvoarele grele, 391; Ochii
celor ce-au vrut, 554; Cântec,
1774.
Ronsarda Castro: Cununie, 1913.
G. Șt. Cazacu: Tristeți din sat, 1795.
Aurel Chirescu: Umbre de baladă,
61; D.vina poezie, 140; Ani, 325;
Fugarul Mai, 575; Stih stins,
1747.
Aron Cotruș: Veste, 268; Luptă, 268;
De veacuri: nicovală, 269; Unde-i
voinicia miilor de ani? 1, 270; Nici
bordeiu, 388; Intre vatră și vid.
535; Mihai Eminescu, 839.
N. Crevedia: Adâncă, slavă Ție, 1729.
Ada Crin: Paiața, 1912.
Gh. A. Cuza: Nocturnă, 1793.
Dimitrie Danciu: Ne-am depărtat de
lume, 338; S'apleacă alba crean-
gă, 582.
Lucian Dumitrescu : Cântec pentru
Albă ca Zăpada, 432; început,
433; Cuvinte pentru poetul dela
tară, 582; Rânduri pentru moar-
tea prietenului poet, 583; închi-
nare, 851; Tristia, 852; Intre nă-
luci, 1834.
Coca Farago: Toropeală, 543; Vals,
1772.
Elena Farago: închinare Măriei Sale
Regelui, 1687.
Alexandru Gherghel: Cărțile, 460.
Radu Gyr: Codrule..., 536; Lui Emi-
nescu, 847; Marile febre, 1727.
D. Hinoveanu: învăluit în noapte.
1877.
Vintilă Horia: Testament imaginar,
418,
D. Iov: Ca te poștală, 1776.
Bogdan Istru: Fum de tară, 183; Scri-
soare mamei, 434; Cu tâmpla ’n-
fricoșată, 575.
Teofii Lianu: Carmen, 398; Lângă cer,
545; Psalm, 1775.
Aspazia Munte: înviere, 474.
Teodor Al. Munteanu: Moldovă..., 37;
Moartea poetului, 198; Vamă, 324;
Umbră, 388; Tiecere, 544; Dan-
tescă, 1731.
G. Murnu: Pe plaiuri, 28; Odorul ma-
mei, 130; Marcu Celnicul, 288;
Biblice, 390; Cântec pentru tara
noastră, 533; Drum de stele, 849;
Mihai Viteazul, 1730.
D. Nestorescu: Rugă, 1875.
Const. I. Niculescu: Lui Horațiu, 80;
Torni, 184; Pontos Axeinos, 305.
Horia Nitulescu: Declin, 419; P.iete-
nie, 545.
I. Pajură: Extaz, 461.
G Pârlea: Iarăși amurgul..., 1834.
Serafim V. Pâslarn; Vrea pământul
lume nouă, 1876.
I. D. Pietrari: Grăia haiducul, 1750.
Ion Pillat: Aloes, 535.
Sebastian Popovici: Fulgi, 1835.
Vasile I. Posteucă: Primăvară, 417;
Elegie, 553; Elegie, 1750.
P. Radu: Lui Eminescu, 853.
Ecaterina Săndulescu : Cântecul robu-
lui, 1913.
Octav Sargețiu: Poem de dragoste,
1875.
Dinu Soare: Nu, n'avem nici o vină,
1914.
Ștefan Stănescu: Cuvinte de iubire,
1747.
Petre Sfrihan: Ghicitoarea, 1793.
Ion Șiugariu: Umană plângere, 1773.
C. Ștefăniu : Scrisoare, 431 ; Rădăcini,
1836.
Cuprinsul analul 1939 — LXXII
1991
Alfred Tibereanu: Balada Bugeacului
1878.
Gh. Tuleș: M'am rezemat de-o lespe-
de, să scriu..., 60; Rugă nouă, 146;
Cântec pe lună, 299; Ursita, 460;
Apă vie, 544; Salcie, toamna,
1749.
Ion Țolescu-Vălenl: Zadarnic chemi
lumina să te vadă. 147 ; Lumini
și umbre, 576; Amurguri adânci,
1794.
Haralamble Țugui: Amurg in fântâ-
nă, 584.
Dragoș Vlcol: Trec trei haiduci, 1912.
George Voevidca: Lângă mormânt,
1774.
V. Volculescu: Charon, 1727.
Emil Vora: Uniti în moarte, 473; Ho-
tarul zădărniciei, 1795.
E.	Ar. Zaharia: Nemuritoa-e, sfântă...,
544; Omul singur, 1796.
Elvlra Zamfirescu : Melancolie, 1837.
TRADUCERI
C.	Valerius Catulus: Attis, trad. de
Teodor Naum, 596.
jH Eminescu: Diana, trad. in 1. alba-
neză de Dhimitri P. Pasko, 1147;
Salatul Dac (Rugăciunea unui
Dac), trad. in 1. arabă de Emil G.
Muiacade, 1275; Sjankata na liu-
bimata (Din valurile vremii),
trad. în 1. bulgară de Hr. Kapi-
tanov, 1139; Hiperion (Luceală-
rul), trad. frag, in 1. bulgară de
Boris Kolev, 1139; Iz «Imperator
i proletar» (împărat și proletar),
trad. în 1. bulgară (FakeI, I, 192,
nr. 1, p. 15), 1141; Indiiska pri-
kazka (Poveste indică), trad. în 1.
bulgaiă (Pole, I, 1927, Kn. III, p.
31), 1142; Proc se lese Kolebâg î
(Ce te legeni, codrule), trad. în
1. cehă de Bozena M. Sesan, 1316;
Somnoroase păsărele, trad. în 1.
evreească de S. Segall, 1333;
Troisiăme lettre (Frag, din Scri-
soarea a treia), trad. în 1. fran-
ceză de Mărgărita Miller-Verghy,
1466 ; Epigonen (Epigonii), trad.
în 1. germană de Konrad Richter,
1372; Ki'an tha pernan ta chro-
nia... (De-or trece anii) 1149, I
righisa ton paramithia (Crăiasa
din povești), trad. în 1. greacă de
A. Mistachide, 1150; Venere p
Maddona (Venere și Madonă)
1098, Sonetto (Veneția) 1100, E
se le rame... (Si dacă ramuri...)
1100, Solitudine (Singurătate)
1101, E se i râmi (Și dacă ramuri)
1102, trad. în 1. italiană de Pier
Emilio Boși; Mortua est, 1116,
Ognl qualvolta, amata... (De câte
ori, iubito...) 1117, Kamadeva
1118, trad. în 1. italiană de Enzo
Loretti; Peste vârfuri, trad. în 1.
japoneză, 1321; Ha eljon (Mai am
un singur dor), trad. în 1. maghi-
ară de Carol Revai, 1199; A csil-
lagig (La steaua) 1200, Glossza
(Glossă) 1201, trad. in 1. maghi-
ară de Eug. Dsida; A to (Lacul)
trad. în 1. maghiară de L. Galdi,
1203; Mâsodik szatira (Fragmente
din Scrisoarea a doua), trad. în 1.
maghiară de Fr. I. Szember, 1204;
Az esticsillag (Fragmente din Lu-
ceafărul), trad. in 1. maghiară de
Maria R. Berde, 1205 ; Felhok su-
hannak (Trecut-au anii...) 1207,
Melankolie (Melancolie) 1207,
trad. în 1. maghiară de Zoltan
Franyo; Ejfâlidore jar most (Se
bate miezul nop(ii), trad. în 1. ma-
ghiară de Gregoriu Flota, 1209 ;
Cesarz i proletariusz (Fragment
din împărat și p-oletar) trad. în 1.
polonă de Emil Zegadlowicz, 1131;
Și dacă ramuri bat în geam
1295, Vezi rândunelele se duc
1296, trad. în 1. rusă de V. L. Laș-
cov; Ja daleko som teba...
(Departe sânt de tine...) trad. în
1. slovacă de Ivan Krasko, 1264.
K. Palamas: De acum..., trad. de Șt.
Bezdechi, 595.
Al. Petofi: Amurg..., trad. de A. P.
Todor, 598; Cine-ar crede... trad.
de Ax. Banciu, 599; închipuirea
mea, trad. de A. P. Todor, 1850.
Propertius: Elegia I, 2, trad. de G.
Popa-Llsseanu, 1849.
PROZĂ : SCHIȚE, POVESTIRI, NUVELE, AMINTIRI, TEATRU
Teohari Antonescu: însemnări, 253,
406, 546, 1838.
Vlrginia Daria: Judecata, 463.
Mihail Drumeș: Gândul, 420.
Teodor lordache: Caisul, 557.
L Lupașcu: Supărarea lui Alexandru
loan Cuza pe călugării greci,
586
20
1£92
Cuprinsul anului 1939 —LXXII
Nicolae Ottescu: Un filosof necunos-
cut, 1759.
I.	Petiovicl: Amintiri dela începutul
carie, ii, 32.
G. M. Vlădescu: Gâște ieftine..., 300.
TRADUCERI
M. Eminescu: Osamely genij (Frag-
ment din Geniu pustiu), trad. în
1. slovacă de Dr. Jindra Hugkovâ-
Flajghansovâ, 1261.
Angiolo Silvio Novaro: Faurul lu-
minos, trad. de Pimen Constan-
linescu, 475
E. Scribe : Camaraderia (Cârdășia),
trad. de I. L. Caragiale, 600.
ISTORIE
N. lorga: Ludovic al XV-lea «cel iu-
bit», 272: Despre Carol I, 383:	389.
Cum a fost Regele Carol I,
STUDII LITERARE ȘI ȘTIINȚIFICE, ÎNSEMNĂRI DOCUMENTARE.
Dr. C. Bacaloglu: Mihai Eminescu
(Consfde ațiuni literare și medi-
cale), 803.
George Baiculescu: Horațiu în litera-
tura română, 1733.
G. Bezviconi: Eminescu în literatura
rusă, 1967.
Martha Principesa Bibescu: Lângă te-
iul vechiu și sfânt al lui Emines-
cu, 783.
Gh. Bogdan-Duică: Relativ la mediul
cernăutean 1864—1835, 927.
Ion Buzdugan: Antologia poeților ro-
mâni în rusește de V. L. Lașcov,
1293; Alexandru Mitrofanovlci Fe-
dorov: Poezii de M. Eminescu, in
I. rusă (Manuscript), 1297.
M. Camilucci: Fraternita ideale di E-
minescu con Leopardi, 1080.
Th. Capidan: Bilingvismul la Români
si modificările d n limbă, 509.
D.	Caracostea: Pozitivism și expre-
sie, 1703,
Mihail Chirnoagă: Ofițeri cari scriu,
1777.
Emllian Constantinescu: Neologismele
lui Creangă, 1879.
«Convorbiri Literare»: Eminescu în
literatura japoneză, 1321; Poeții
Petofi-Emnescu-Ady, comemorați
de muncitorimea din Brașov, 1979.
Valeria Costăchek Em nescu în lite-
ratura rusă, 1291; Despre Knut
Hamsun, 486.
Ștefan Cuciureami: Primele t aduceri
italiene din Eminescu, 1087.
Telemac Dan: Traduceri'e poetului E-
mil Zegadlowicz, 1126.
Dr. Ilie Dâianu: Patriarhul bisericii
și patriarhul poesiei, 1248.
Romul us Demetrescu: Despre câteva
forme muzicale expresive într'o
poezie de Eminescu, 999.
Leon Diculescu: Scrisoarea a doua,
979.
AL Dima: O nouă ipoteză în explica-
rea artei populare, 1751.
Alexandru Elian: Cu privire la tradu-
cerile franceze ale poeziilor lui
Eminescu, 1469.
Mihai Eminescu: Die Juden und die
Kcnferenz (Evreii și conferința),
1376; Oesterreichischer Einfluss
auf die Rumânien in den Fursten-
tumern (Fragment din Influența
austriacă asupra Românilor din
Principate), 1387; Der Glaube an
die Lebenskraft des rumănischen
Volkes (Credința in trăinicia po-
porului român) 1391, trad. în 1.
germană de Konrad Richter.
Ladislau Gâldi: «Mo tua est» și «Me-
lancolie» la lumina variantelor,
1233 ; Contribuție la cunoașterea
romantismului românesc, 1866 ;
Eminescu în literatura maghiară.
1957.
I.	Găvănescul: Un muzeu Eminescu la
Iași, 785.
Pamfil C. Georgian: Educația națio-
nală și socială în școala secun-
dară, 306; Din Parnas pe pământ,
905; Mihai Eminescu, reprezen-
tant al doctrinei naționalismului
economic din România, 913; Mi-
hai Eminescu și școala româ-
nească, 919.
Vasile Grecu: Manuscrisul din «1654»
pretins pierdut al învățăturilor
lui Neagoe Basarab, 1851.
Cuprinsul anului 1939 — LXXII
1193
Th. Holbau: Literatura polonă contem-
porană, 239; Eminescu in litera-
tura polonă, 1121.
Dr. Jindra Huskova-Flajshansovâ:
Eminescu în literatura slovacă,
1259.
Mihail Ilovici: Octavian Goga, 577.
Alexandru lonescu: Lucian Blaga, fi-
losof al cultur.i, 326.
Alexandru loidan: Eminescu în lite-
ratura popoarelor din Peninsula
Balcanică: I. In literatura bulga-
ră, 1133; IL In literatura alba-
neză, 1143; III, In lite.atura grea-
că, 1148; IV. In literatura jugo-
slavă, 1151.
N. loiga : Momente de apropiere
cu «Convorbiri Literare», 123;
Em nescu, creator de generații,
735.
Petru Iioaie: Sensul folcloric în poe-
zia lui Eminescu, 943; Eminescu
și Italia, 1107.
Dr. Lucia Dracopol-Isplr: Ștefan Lu-
chian, 368.
I.	Lupaș: Reminiscențe hegeliane în
scrisul lui Mihai Eminescu, 1235.
Gino Lupi: La poesia di M. Em nescu,
1084: Luigi Pirandello și umorul,
1742.
Lucrezzia Kar: Femeea în opera lui
Eminescu, 1023.
Ștefan Khell: Impresiile lui Clement
Mikeș despre Principatele Româ-
ne in «Scrisorile Turcești», 1843.
C.	Manolache: Originalitatea lui Emi-
nescu, 793.
Alexandru Marcu : Viata artistică și
literară în Italia, 392; La bicente-
na ul lui L. Spallanzan', 538.
Llviu Marian: Vocabularul poeziei
eminesciene, 1011; Ion Creangă-
Ardeleanul, 1895.
Mărgărita Mfller-Verghy: Cum am
tradus pe Eminescu, 1459.
Alexardiina MHitelu: Un motiv emi-
nescian, 1104.
Leca Morariu: «Canti popolari rome-
ni 1», 63; Mihai Eminescu, 765.
Teodor AI. Munteanu: Eminescu și
Evreii, 891.
Emil G. Muracede: Fminescu în lite-
ratura arabă, 1267.
D.	Murărașv: Maiorescu și Schopen-
haue-, 39.
D. Murărașu (D. M.): Creangă și Emi-
nescu, 109: Titu Maiorescu: ve-
chea tragedie franceză și muz'ca
lui Wagner, 109; O interesantă
conferință a lui Maiorescu în
1885; Ță’anul văzut de La Bru-
yere și de Bălcescu, 112; Ecou
cornelian în «Tragodia» lui Al.
Beldiman, 113.
Alexandru Naum: Notiță despre Teo-
hari Antonescu, 251.
Jean Naum: Eminescu în literatura
engleză, 1277.
Florin Niculescu: Reflecții asupra
ideii și actului de cultură, 185;
Libertate și răspundere morală,
435.
Octav Onlcescu: Gheorghe Țițeica,
134.
G. Oprescu: Scoarțe românești, 294;
Desp:e o cămașă coptă din mu-
zeul cinqantenarului din Bruxel-
les, 1784.
Ramiro Ortiz: Motivul popular «Spo-
sa Porcara» într'o poezie de Mi-
hai Eminescu, 1069.
Eugen I. Păunei: Bucovina de altă
dată în trei narațiuni românești
uitate, 148; Popasuri eminescie-
ne în Cernăuți, 933.
Nicolae Petrescu: Eminescu, gânditor
politic, 855.
I. Petrovici: Poezia filosofică la Emi-
nescu, 744.
Grlgore Pherekyde: Mihai Eminescu,
823.
Augustin Z. N. Pop: Eminescu și o-
pera Mitropolitului Varlaam,
371; Lac-oglinda, 503.
Vaslle I. Posteucă: Institutul de lite-
ratură al Universității Caroline,
713; Bucovina stăruitoare întru
cinstirea și lămurirea m nunii
Mihai Eminescu, 929; încercare
de paralelă între satirele lui Mi-
hai Eminescu și Grigo:e Alexan-
dresru, 987.
Scarlat Preajbă: Predom’nanța națio-
nalistă la Em'nescu, 885.
C. Rădnicscu-Mofru: Ci>vân’area ros-
tită la Academia Română în șe-
d!n(a solemnă (Emnescu) din
16 Iunie a. c., 732; Ce ne învață
Eminescu ?, 741.
Konrad Richter: Mihai Eminescu,
1366.
General R. Rosetti: Vas’’e Alec-
sandri și chipul de luptă al Ro-
mânilor în trecut, 1693.
Scarlat Struțeanu: Elementul dioni-
siac în motivele de inspirație
eminesciană, 963.
Ștef»" Șolmescu : Eminescu pedagog.
753.
1994
Cuprinsul anului 1939 — LXXII
N. Tatu: Un plagiator: A). Posescu
Autorul plagiat: P. P. Negulescu.
1797.
N. Tcaciuc-Albu: Dela N. Lenau la
Eminescu, 1339.
Horia Teculescu: Eminescu și Ar-
dealul, 865.
Barbu Theodorescu: Dela eminescia-
nișm la sămănătorism, 1031; Con-
tribuție la o bibliografie emines-
ciană, 1547.
A. P. Todor: «Lăcrămioare» de V. A-
lecsandri în traducere maghiară,
117; Octavian Goga șl legăturile
literare româno-ungare, 221; Emi-
nescu în literatura maghiară,
1153; Poetul Andrei Ady, 1813.
Elvira I. Torouțiu: E. Herzog: Emines-
cu in Amerika, 1317.
I. E. Torouțiu: După 71... (I. însem-
nări din trecut. II. Increstări
pentru viitor), 6; Duiliu Zamfires-
cu — Omul și Românul — (La 80
ani dela naștere), 199; Al. Mace-
donskl — T. Vianu — M. Emi-
nescu, 339; Un gest regal necu-
noscut, 379; I. L. Caragiale —
Eug. Scribe, 672; Influența lui
Eminescu în literatura vecinilor
noștri, 1265; Eminescu în litera-
tura suedeză, 1301; Eminescu în
literatura cehă: I. Kytice z ru-
munske poesie / Prelozila Boze-
na M. Sesan, 1309; II. Bozena F.
Maria Ha de Vernyj: Cântecele
de iubire ale lui Eminescu, 1312;
III. Polyhymia cehă, 1314; Emi-
nescu în literatura evreească,
1323; Eminescu în literatura ger-
mană, 1393; Adăugiri, (Emines-
cu) 1539, 1968; O scrisoare ine-
dită a lui M. Eminescu, 1541; La
50 ani dela moartea poetei Ve-
ronica Micle, 1915; Veronica Mi-
cle cătră Eugenia Frangulea (12
scrisori în limba franceză), 1921.
I. E. Torouțiu (Ite): Data nașterii lui
Nicolae Gane, 247.
I. E. Torouțiu și Alexandru lonescu:
Valoarea dominantă a secolului
nostru, 1665 (Trad. în 1. france-
ză de Jean Naum, 1581; în 1. ger-
mană de Konrad Richter, 1593;
în 1. italiană de Ștefan Cuciu-
reanu, 1607; în 1. engleză de Di-
mitrie Cuclin, 1619; în 1. polonă
de Dr. Tadeusza Gostynskiego,
1632; în 1. rusă de Valeria Cos-
tăchel, 1642; în 1. maghiară de A.
P. Todor, 1655).
Gr. Trancu-Iași: Unde ni sunt visăto-
rii ?, 799.
Al. Tzigara-Samurcaș: Către ceti-
tori, 3.
G. M. Vlădescu: Instinctul cultural,
141.
Emil Zegadlowicz: «Nemuritor si re-
ce». 1127.
CRONICA, RECENSIE, DĂRI DE SEAMA
«Convorbiri Literare»; O revistă ita-
liană despre poetul Aron Cotruș,
697.
Valeria Costăchel: C. S. Stanislavski:
Viața mea în artă, 235; Cores-
pondenta lui Cehov cu O. L. Knip-
per, 487; Bruno lassenski: Omul
care-și schimbă pielea, 689.
Ștefan Cuciureanu: Giulio Bertoni-
Francesco A. Ugolini: Prontua-
rio di pronunzia e di ortogra-
fia, 1970; Giuseppe Zoppi: Anto-
logia della letteratura italiana,
1971; Mario Corsi: II teatro aii'
aperto in Italia, 1971.
Ștefan Cuciureanu (Șt. C.): Nuova
Antologia, 1972; II Frontespizio,
1974; La Critica, 1974; Termini,
1975.
Gh. Dan : Petre Ghiată : Lupul cenu
șiu, 1944.
Romuius Demetrescu: A. C. Cuza: Po-
ezii, epigrame, cugetări în pro-
ză, 1938.
Vladimir Dumitrescu: Victor Mora-
riu și Ștefan Pavelescu:	Istori-
cul Reuniunii muzicale-dramatice
«Cinrian Porumbescu (1903—
1938), 1949; luliu Moisil: Figuri
grănițerești năsăudene, 1950; Per-
pessicius: Mențiuni critice. 1951 ;
Johan Bojer : Emigrantii, 1952;
Mircea Streinul: Viața în pădu-
re, 1954; Maria I. Gabrea: Profe-
sor și vocație, 1956; John Farrov:
Damian leprosul, 1956.
Vladimir Dumitrescu (Polybius) : Cu-
vântările regelui Carol I, 1958;
Mr. Em. Bougaud: lisus Christos,
1959; Gh. Tuleș: Urcioare cu
rouă, 1960; Geo Bogza: Țări de
piatră, de foc și de pământ, 1961;
Radu Gvr: Corabia cu tufănici,
1962.
Cuprinsul «nulul 1939 — LXXII
1995
Marin Găisseanu: Georgeta Vâjâianu:
Indice bibliografic al revistei «Ti-
nerimea Română», 241.
Pamfil C. Geoi gian : S. Mehedinți:
Geografie și geografi la Începutul
secolului al XX-lea. însemnări cu
privire la desvoltarea științelor și
a învățământului in România, 81;
Alfred Poninski: Les deux Stanis-
las rois de Pologne au XVIII-e
siecle, 232; G. G. Antonescu: An-
tologia pedagogică, 494 ; Pr. Gri-
gore Popescu: Fiii satului, 498; 1.
Lupaș: Un vlădică român năpăs-
tuit la anul 1638. Cine putea fi î,
683 ; Dr, Johann Lupaș : Kaiser
losef II. und der Bauernaufstandin
Siebenbiirgen, 684; I. Simionescu:
Flora României, 1944; Pr. Erast
Costea: Ctitoria voevodului Ște-
fan Tomșa al doilea dela Solea,
1947.
Petru Grlgorcea : S. Mehedinți : Geo-
grafie și geografi la începutul se-
colului al XX-lea, 84; Pierre Def-
fontaines : L'homme et la foret,
489.
Th. Holban : Stanislas Lupasik : Po
logne et Roumanie, 696.
Th. Holban (Th. H.) : Viața Basarabiei,
502.
Alexandru lonescu : P. P. Negulescu :
Destinul omenirii, 93; Noi contri-
buții filosofice ale Iui I. Petrovici,
102.
Alexandru Marcu: Cronica italiană,
1968.
Alexandrina Mititelu: G. D'Annunzio:
Solus ad solam, 687; P. Pancrazi:
Racconti e novelle dell' 800, 688.
Teodor Al. Munteanu (T. Al. M.): Bi-
serica ortodoxă română, 243; Ră-
săritul, 244; Bugeacul, 244; Litera,
244; Viață și suflet, 244; însem-
nări creștine, 244; Pagini literare,
245; Cultura poporului, 245; Preo-
cupări literare, 245; Tinerețea, 245;
Prometeu, 245; Transilvania, 245;
Cele trei Crișuri, 245 ; Meșterul
Manole, 246 ; Pentru inima copii-
lor, 246; Gândirea, 246; Universul
literar, 246; Pontice, 361; Gazeta
Cărților, 363; Școala basarabeană,
364; Universul literar, 364 ; Preo-
cupări literare, 364; Munții Apu-
seni, 364; Gândirea, 364 ; Revista
vânătorilor, 365; Gând românesc,
365 ; Revista de igienă socială,
366; Viață și suflet, 366; Condeiul,
366; Apostolul, 367; Revista criti-
că, 367; Luceafărul, 367; Universul
literar, 367; Meșterul Manole, 367;
Cuget moldovenesc, 500 ; Orizon-
turi, 500; Preocupări literare, 500;
Din trecutul nostru, 500; Gazeta
cărților, 500; Lanuri, 500; Gândi-
rea, 501; Luceafărul, 501; Sbuciu-
mul, 501; Biserica și școala, 501;
Meșterul Manole, 700; Afirmarea,
700; Tinerețea, 700; Orizonturi,
700; Bugeacul, 700; Revista aso-
ciației învățătorilor mehedințenl,
701; Școala basarabeană, 701;
Școala Prahovei, 701 ; Extem-
poralul, 701 ; Arhiva someșa-
nă, 701; Biserica ortodoxă româ-
nă, 701; Plaiuri săcelene, 702;
Jurnal de psihotehnică, 702; Preo-
cupări literare, 702; România mili-
tară, 703; Libertatea, 703; Revista
funcționarilor publici, 703; Bise-
rica și școala, 703; Speranța, 703;
Familia, 703; Ramuri, 703; Univer-
sul literar, 704; Pontice, 704; Re-
vista generală a învățământului,
704; Viața Basarabiei, 704; Cuget
clar, 704; Cele trei Crișuri, 705;
Decalogul, 705; Orizonturi, 1976;
Gândirea, 1977; Moldavia, 1977.
D. Murărașu: Anton Holban: Haluci-
nații, 98; Petru Iroaie: Poezia au-
tentic populară, 100.
D. Murărașu (D. M.): Cuget clar, 106;
Artă și tehnică grafică, 107; Gân-
direa, 107; Pagini literare, 107;
Societatea de mâine, 108; Țara
Bârsei, 108; Familia, 108; Sociolo-
gie românească, 108.
Jean Naum: La nouvelle revue fran-
caise, 706. Les nouvelles litterai-
res, 706; Principesa Martha Bi-
bescu : Loulou, prince imperial,
710.
Florin Nicnlescu: Revue de metaphy-
sique et de morale, 114; I. Pe-
trovici: Evocări de mari filosofi,
1934.
Florin Nicnlescu (F. NJ: Gândirea.
699.
A. Pană: C. Manolache: Scânteetoarea
viață a luliel Hașdeu, 680.
Dan C. Petrescu: G. Oprescu: Doi ani
de critică artistică, 1964.
Vasile I. Posteucă (V. I. P.): Făt Fru-
mos, 501 ; Revista de pedagogie,
502.
Dan Smântânescu: N. lorga: Istoria
Bucureștilor, 88: N. Cartojan, Căr-
țile populare în literatura româ-
1996
Cuprinsul anului 1939 — LXXII
□ească, voi. II. Epoca influenței
grecești, 355.
C. N. Stănescu: Alexandru Marcu: In
Dalmația, 484.
El vira I. Torouțiu (Ele): Viața Basa-
rabiei, 105; Făt Frumos, 106; G.
Busse-Palma și W. v. Schulle n :
Pagini germane, trad. de Leca Mo-
rariu, 106; Ștefana Velisar: Ca-
lendar vechi, 352; Ionel Teodo-
reanu: Die Kindheitsgasse, trad.
de Reinhold Scheibler, 353; Pet.u
Iroaie: Ionel Teodoreanu, 353; Io-
nel Teodoreanu; Prăvale Baba,
1965; Radu D. Rosetti: Instantanee
turistice, 1966; Victor Ion Popa:
Ghicește-mi în cafea, 1966; Pa-
nait Istrati: Miha 1, 1967.
I. E. Torouțiu (Ite): Școa’a basarabea-
nă, 106; Speranța, 106; Cuget mol-
dovenesc, 106 ; Cuget clar, 243;
Augustin Z. N. Pop: Contribuții
eminesciene — Eminescu și Boni-
faciu Florescu —, 354; Leca Mo-
rariu : Bucovina lui lacob Ne-
gruzzi, 355; Fond și Formă, 360 ;
Viața Românească, 698.
BIBLIOGRAFIE
120, 248, 376, 506, 716, 1981.
PORTRETE, ILUSTRAȚII, FACSIMILE
Octavian Goga, 223; Teohari Anto-
nescu, 251; Ștefan Luchian, 368; M.
S. Regele Carol al II-lea, 379; M.
Friedwagner, 381; Casa din Huși în
care s'a născut Alexandru Ion Cuza,
593; începutul «Cama aderiei» (E.
Scribe — I. L. Caragiale), 675; Sfâr-
șitul «Camaraderiei» (E. Scribe — I.
L. Caragiale), 677 ; Odă (Eminescu),
764; Luceafărul (Em.), 782; Rugăciu-
nea unui Dac (Em.), 798; Veneția
(Em.), 802; O, mamă (Em.), 822; Mai
am un singur dor (Em.), 838, 926; Doi-
na (Em.), 854, 904; Tu revistă agea-
mie (Em.), 932; Case din Cernăuți în
care a locuit Eminescu, 933, 935, 937,
939, 940; Scrisoarea a dona (Em.),
942; Dece nu mi vii ?	(Em.), 962 ;
Scrisoarea a treia (Em.), 986; Sbu-
rat-au anii... (Em.), 1030; Despărțire
(Em.), 1068; Dedicația poetului polon
Emil Zegadlowicz în volumul său de
traduceri dn Eminescu. 1120; Frag-
ment din poezia «împărat și proletar»
de M. Em nescu tradusă în 1. polonă
de Emil Zegadlowicz, 1130; Coperta
volumului cu «împărat și proletar» de
Eminescu în 1. polonă, 1132; Enciclo-
pedia elină (Eminescu), 1152; Enciclo-
pedia magh’ară (Eminescu), 1258; Ru-
găciunea unui Dac de Eminescu trad.
în 1. a abă de Emil G. Muracade.
1272; Enciclopedia engleză (Em nescu)
1290; Enciclopedia rusă (Eminescu),.
1299; Mihai Eminescu in vârstă de 19
ani, 1300; Ergo (Eminescu), 1305, 1306,
1307; Famil'a, 1308; Enciclopedia a-
mericană (Eminescu), 1319; A. de Gu-
bernatis (Eminescu), 1320; Larousse
du XX-e siecle (Eminescu), 1322; En-
ciclopedia germană : Brockhaus (Emi-
nescu), 1334; Enciclopedia germană :
Meyer (Eminescu), 1458; Enciclopedia
f anceză (Eminescu), 1538; O scrisoa-
re inedită a lui M. Eminescu, 1542;
M. Eminescu : Opere, voi. I, ediția
Perpessicius, 1580; J. E. Liotard: Ță-
rancă din Elveția (Luvru), 1785; Că-
mașă coptă din muzeul cinquantena-
rului din Bruxe'les, 1787, 1789, 1791 r
Andrei Ady, 1821.