CONVORBIRI LITERARE No. io. BUCUREȘTI, OCTOMVRIE, 1912. Anul XLVI. I C A DIN VIAȚA AROMÂNILOR. Toți o cunoșteau pe Tina lui Sidu: măruntă, în rochie neagră și năframă la fel, din care două zulufuri lungi eșiau în semn de jale, tremurând ca două fire de umbră pe obrajii plânși; deseori băteâ acelaș drum. Femeile șopteau: — Tina lui Sidu . . • — Săraca Tină! Până azi nimic? Nimic ...» Si pe gânduri priveau cum o luă spre marginea satului. Acolo, deasupra văii seci eră o casă — nu ca celelalte. Cu zidurile netencuite, scoțând afară brațe de grinzi, și streșina revărsată sub greul ardesiilor, mocniâ cât e ziua printre tufe de urzici și burueni otrăvicioase. In puterea nopții, însă, valea din hăul ei nevăzut trimitea sgomote — un vârtej de bombănituri, cari [veniau rotind și rotind împrejur; uneori încă și fluerări și bătăi de tălăngi, și din prag se lăsă pe un fus, cu părul despletit, o vedenie. Apoi, după cântatul cocoșilor, iarăș cădea în liniștea cea de ruină unde vre-o femee doar ca Tina lui Sidu se mai strecură. „Ai venit?" mormăia dinăuntru vedenia, care se arătă ziua în chipul unei bătrâne cu numele de Boja : «Stai, fata mea, și să vedem, să vedem ...... Un răstimp Boja rânduia cărțile în tăcere. Pe urmă, fără să se uite la Tina lui Sidu: «Tot așă .... Iacă el, trăsni-l-ar să-1 trăsnească, și alături o femee; alta nu poate să fie . . • Uite cum ies împreună . . . Și-i cade femeii un dor, care merge către tine — un dor cu lacrimi, fata mea; că plânge, ia plânge.... 1082 M. BEZA Si se deschide aci un drum. ... Ce drum! Spre soare-a- pune, fata mea; s’a mai făcut odată, și se întoarce înnapoi... Dacă-i drum e drum: mai depărtat—nu-i mâine, poimâine, dar este . . . .» Și dând la o parte cărțile, ridică fața-i rece, amorțită, în care numai ochii băteau des și repede ca două gâze, și adăugă încet: «Cărțile, fata mea, spun și nu prea spun; da’să vii odată noaptea, când apele dorm să vii; și-om află noi unde o ține...» Cu ochii plecați, acum plini de lacrimi, Tina lui Sidu eșiă dela Boja, mișcând într’una buzele adesea rostind tare : «Ica mea, Ica mea!» Vorbele aste veniau de la sine, din prisosul gândurilor fără capăt și fără sfârșit—așâ de în- câlcite, de-ar fi stat să se întrebe : Oare, nu e numai o poveste ? Insă ele țineau de lungă vreme; aproape șase luni de când se tot chinuia să afle măcar un semn cât de mic, dintr’o clipă într’alta cu aceeaș grijă pe suflet: Acum unde-i? Are să vie........ Și cu mintea necontenit la Ica, prin ceața de lucruri neînțelese, prindeau a licări vechi amintiri; întâmplări din trecut creșteau într’o lumină blândă, moale, de fericire apusă, care o dureâ cu atât mai mult.... Așa erâ — o zi de Paști, după amiazi. Din poala codrului începură să picure tonuri dulci. Și ea nu mai avea răbdare; umblă neîntrerupt din odae la fereastră și iarăș în odae, îndemnând: «Aide, draga mea, că-i târziu, și lumea se poartă, se poartă....» Zăboviă Ica înnaintea oglinzii; și când o văzu gata, în rochia-i albastră de atlaz, îi sări la gât de bucurie: «Ca un soare! » Și fuga la fereastră, rupse din glastră o garoafă ca de foc, și dupace i-o puse ’n păr, îi cuprinse fața între mâini și o sărută; își întoarse capul de-o parte, șopti ceva în sine, și iarăș o sărută; «Să nu te deochi, porumba mea!» Apoi, cu ea la dreapta, eși. Din doi in doi pași se trăgea înnapoi și o priviă, și o priviâ, cât s’o beă de mare drag, nu alta. ICA 1083 De peste sat, din podișiul înverzit, asupra căruia pădurea se lăsa dintr’o depărtare necuprinsă, cu răcoare de șipote, de foi tinere și de mușchiu, cântările acum răsbăteau mai mult: prelung și chemător clarinul, molcom alăuta, pro- fund marea tobă, părând că răsună din locuri numeroase, jocul se pornise: flăcăii de o parte, fetele de alta. Hora lor — gătite cum erau sărbătorește, sub razele ce tremurau scânteind pe salbe, mătăsuri, paftale-ai fi zis o ghirlandă minunată: aci se micșora, aci se lungea învoltându-și florile in fel și fel de culori. Jur-împrejur, lumea, stând în pa- jiști ca pe terase, le urmăriă din ochi: UiteSirma Oanei, ca o gherghină! — Și Zița lui Dedu, sor — câtă s’a făcut.... — Cresc fetele, ce crezi; ia ca mâine i-om juca la nuntă. — Dar asta?» Și se întoarseră cu mirare la Ica. De unde venise ? Din ce palat al zânelor coborîse ? Albă eră la față, de un alb viu, catifelat; și când păși în capul horei, se aprinse ca și garoafa din păru-i. Cetinel întâiu, purtându-și trupul într’un legănat ușor—treptat iuțind, la pas cu muzica, până ce luată de beția sunetelor calde, amețitoare, nu mai șteai de calcă jos: gura întredeschisă, dinții strălucind, șuvițe ju- cându-i pe frunte. In jur trecură murmure de uimire: Roderigo) Eu acum te las în pace; Cumințenia mă ’ndeamnă. Nu mai am aci ce face. Cum îi sunt locotenentul, trebue să mă feresc; Deci în aventura asta, martor nu pot să-ți slujesc. Și apoi, la urma urmei, chiar să vrea judecătorii, Să nu-ți faci idei naive, că vre-odată senatorii OTHELLO 1101 II vor pedepsi! De formă, poate îl vor dojeni, — Și pe unul și altul vor cată a-i mulțumi. Căci Veneția nu poate fără el; ar fi ’n primejdii. Turcii amenință Cyprul; el e sprijinul nădejdii. Priceput ca el în luptă n’am avut noi alt ostaș, Și de mântuirea țării el e singurul chezaș. Eu, deși nu pot să-l sufăr, și’l urăsc, — o! peste fire ! — Dar din ’naltă prevedere și adâncă c.ubzuire Doar de ochi lui,—și-ai lumii, înnainte-i mă supun. Deci din umbră, și la pândă, aștepta-voi ceasul bun. — Dacă vrei să vezi pe maur, cată-1 la «.Săgetătorul» (*) Eu mă duc, te-aștept acolo. Iacă vine Senatorul. BRABANȚIO (lago a eșit repede pe când Brabanțio apare însoțit de numeroși servitori cu torțe în mâini. Foarlc agitat, lui RoHerigoJ Vai! ai spus tot adevărul ! Să mă părăsească Ea ! Nu se spală-așa rușine, —o să sângere colea! oiats inima) Ah, răspunde-mi Roderigo, unde oare ai văzut-o ? Era, — zici tu, — cu Othello ? Bine ai recunoscut-o ? Cine-ar vrea să fie tată, cu-așa preț, în locul meu? Ea, nu ți-a vorbit de mine ? — Vai! cum m’a ’nșelat mereu ! (zăpăcit către servitori) Mai aduceți și-alte torțe. Deșteptați-mi casa toată ! (servitori es; către Roderigo) Cununați să fie oare ? — Oh ! nenorocita fată ! RODERIGO. Așa cred. BRABANȚIO Atunci, — pierdută-i! Nu mai vine înapoi! Să’și înșele ea părinții ! A ! luați aminte voi Nu puneți temeiu de grabă, nu, — pe nevinovăția Fetelor! E o minciună castitatea, cuminția (') Săgetătorul: Sala de arme a Veneției. Pe frontonul porții prin- cipale eră sculptat un arcaș; de aci numele edificiului. 1102 D. NANU Ce pe fruntea lor par scrise! — N’o fi farmec la mijloc, Din a cărui amețeală sângele luat-a foc, Fără chiar să știe fata că din vrajă totul este? N-ai cetit prin cărți seduceri, Roderigo, de aceste? I-a turnat ceva în apă, și la minți s’a tulburat, Nu-i așa că se întâmplă? RODERIGO. Da, e prea adevărat. BRABANȚIO (unui servitor) Mergi la frate-meu și-1 scoală, (serv, ese) (1ui Rncerigo) Poate că făceam mai bine De ți-o dăruiam soție ! (aiătând serv, o stradâ și dându-i o tor(ă) E mai scurt pe-aicea, — ține ! (lui Rcderigo) Unde-or fi acuma oare blestemății rătăciți ? RODERIGO. Le-ași putea eu da de urmă și v’ași duce de voi ți. Luați și servitori mai sdraveni. BRABANȚIO. Ah te rog, te rog, mai iute. Să sculăm pe toți aceia ce-ar putea să ne ajute, Să-i silim să ne deschidă! (celorlalți servitori) Vă’n armați, și-apoi la drum ! Adunați pe ofițerii cari fac de strajă-acum. Roderigo, Roderigo, ți-s dator recunoștință, Vino dragul meu cu mine, să cătăm cu sîrguință. (toți cs) SCENA II. (Veneția. O altă stradâ. Intră OTHELLO. IAGO și servitori cu torțe) IAGO. De și ’n lupte secerat-am multe vieți, — mărturisesc Că omorul cu pândire mi se pare mișelesc. OTHELLO 1103 Știu, sunt slab; vrăjmașul râde când ai mâna milostivă. Am simțit cu Roderigo însă tocmai din potrivă: Zeci de ori ardeam de pofta, spada’n pieptu-i să i-o ’nghimp. OTHELLO. Ai fost prea cuminte lago, că te-ai stăpânit la timp. IAGO. Prea vorbea de voi cu lipsă de ori care omenie. Cât p’aci era, răbdarea să mi-o pierd, — Și de mânie Tot ce bruma am de milă pentru-aproapeie, — să las Și să-l fac să-și ia pedeapsa..... însă m’am oprit din pas. (confindențial) V’ați căsătorit prin lege? Ar fi tot ce-i mai cuminte Căci «Magnificul» — e vorba de-al Desdemonei părinte — In tot cazul se opune... El e tare, și iubit. Trecere’n senat ca dânsul n’are nimeni; în sfârșit Ține’n cumpănă pe Doge la alegere, cu votul. O să vrea prin judecată ca să te desparți cu totul, Și-ai să vezi că nu e lege, nu-i aliniat, de fapt, Care poate să s’aplice într’o chestie de rapt, Să nu scoată la iveală, — din hrisoave de le-ar scoate, — Numai dreptul de părinte să și-l apere cât poate! OTHELLO. Aș! descarce-și tot necazul. Ce-am făcut pentru seniori, Decât ciuda lui, se urcă mult mai sus, — de mii de ori ! Nu știți încă, dar voi spune-o tuturor, de vor să știe, Și-i o cinste să te lauzi cu străbuna vitejie, Am strămoși ce’n vremi bătrâne toți încins-au diadeama. Din califi, prin scoborâre, am și sângele și stema. M’am urcat deci fără pată pân’la treptele de sus, Fără nici o îngănfare, — doar de datorie dus. lago, dacă Desdemona nu mi-eră atât de dragă, Nu-mi încătușăm eu soarta, neatârnarea mea întreagă, Nici pe miile de perle ce oceanele ascund ! Vezi luminile acele... Cine vine colo’n fund? 1104 D. NA NU IAGO. Mânios mai e ! E tatăl... Cu prietenii Iui vine. Dac’ai vrea să intri’n casă, ar fi poate mult mai bine. OTHELLO. Nicidecum ! I-aștept aicea. Rangul, firea'ntr'un cuvânt, Conștiința-mi fără pată, mă vor arăta cum sânt. Ei să fie? IAGO . Nu cred. OTHELLO. Dacă ochii nu mă’nșeală, este Cassio, cu ofițerii Dogelui, (saiutfndu-D amici, ce veste? cassio. Generale, vă salută Dogele, și la palat Pentru-afacerile țării, sunteți chiar acum chemat. OTHELLO. Și de ce anume-i vorba? CASSIO. Tot mereu sosesc la crainici Spăimântați, din partea flotei. Sunt neliniștiți și tainici. Deșteptați în miezul nopți, sfetnici mari și senatori, împresoară toți pe Doge, îngrijați, cercetători. Te-au cătat întăi pe-acasă, — senioria ta eșise. Dogele voind în grabă să-vă vadă, vă trimise In trei părți deosebite, prin oraș ștafete trei. OTHELLO■ M’ai găsit la vreme. Iată, mergi cu mine dacă vrei Două vorbe mai am numai ca să las colo în casă, Și plecăm pe urmă. {irtrâ in sala de arme) OTHELLO 1105 CASSIO (lui lago, privind pe Othello) Oare, ce afacere să iasă De aici? Ce cată-acolo? IAGO (îâmbjrd) Hei! azi noapte-a aruncat Un năvod, și-a prins o pradă... dar, ca lucru de furat, Ar mai vrea să aibă prada cu ’ntăriri de legi, firește... De-i sfințește legea dreptul, — sigur se îmbogățește ! CASSIO. Nu înțeleg de ce e vorba. IAGO. E’nsurat! CASSIO (zâmbind). De când ? De-acu ? Dumnezeule, cu cine? IAGO. Chiar din astă noapte cu.... (B șoptește la ureche dar se întrerupe brusc văzând pe Othello care intră, și căruia î sc adresează curtenitor). Noi ce facem generale? Ne întoarcem? Poruncește! OTHELLO. Da. CASSIO (arătând spre un grup ce se apropie). Văd oameni dintr’ai noștri ce ne caută... privește... IAGO. Nu, nu-s oameni dintr’ai noștri. E Brabanțio... păziți Vine fără gânduri bune... OTHELLO (Înaintând spre grup). Cine sunteți ? Vă opriți! RODERIGO. (‘âbe Brab) Monseniore, e Othello. 1106 D. NANI) BRABANȚIO (oamenilor) El e ? Prindeți-1, banditul! Nu cumva din mâini vă scape ! IAGO (In garda). A ha ! Iarăși iscusitul Roderigo ! foarte bine, foarte bine, între noi! OTHELLO (ironic dar energic). Domnilor ! Ce’nseamnă oare larma asta de răsboiu? Timpu-i umed. Prind rugină bunătate de oțele, Pune-ți săbiile’n teacă, nu vă mai jucați cu ele! (lui Brabh Monseniore, anii, rangul ce aduci cu tine aci, Decât orice-amenințare pot mai lesne porunci. BRABANȚIO. Unde-mi ții ascunsă fata urzitor de vicleșuguri? Blestematule! Vorbește, prin ce vrajă, meșteșuguri Ai întors copilei mintea? Martori toți vă iau pe rând Un copil curat la suflet, și ascultător, și blând Fericit, — nici pe departe nu visa căsătorie : A respins pe unii tineri din înalta seniorie, Cum putea dar, dacă’n apă sau în vin n’ar fi sorbit Vre-o otravă-amețitoare care mintea i-a orbit, Cum putea de râsul lumei să se facă, să pornească Pe cărările pierzărei, uitând casa părintească? Ea să schimbe un părinte pe un hîd posomorit Ce-i ursit să răspândească nu iubire, —ci urât? Dar să judece oricine, e la mintea orișicărui. Prin mijloace ticăloase ai știut viclean să stărui, l-ai turnat în sânge flăcări prin descântec, doar așă Sufletu-i curat și tănâr se putea întuneca. A ! Dar vreau ca lumea toată să cunoască și să vadă, Că mi-e dreaptă’n vinuirea și ’ntărită cu dovadă. Până-atunci te’nchid drept culpeș, de vieți ruinător OTHELLO 1107 Ucenic al unei arte tainice, un vrăjitor Pentru erezia cărui legea-1 pune’n urmărire. (€â1re oferii. Prindeți-l, legați-1 bine, iar de-o face’npotrivire Cu de-a sila să-l supuneți! OTHELLO. Stați prietenilor, stați. Și voi cei trimiși din partea Dogelui să mă chemați. Dacă trebuia cu spada să răspund la ’ntâmpinare, Mâna mea putea s’o facă fără alte ajutoare (lui Brab). Unde vrei să merg acuma să răspund la ’nvinuire ? BRABANȚIO. La ’nchisoare de-ocamdată, — așa-i scris în legiuire. Iar la vremea sorocită, vei veni la judecată. OTHELLO (calm). Bine, dar poruncii voastre dacă m’ași pleca îndată, Cum putea-voi la porunca Dogelui să mă supui? Vremi de cumpănă-s în țară: iată vestitorii lui. Spun că fără’ntârziere mă așteaptă ’ntreg senatul. OFIȚERUL (către Brab). Da Măria ta ! In juru-i Dogele a strâns tot sfatul. Pe Seniorii ce-au fost lipsă i-a chemat de prin oraș Veți găsi și Dumneavoastră la întoarcere răvaș. BRABANȚIO. Cum? Senatul să se strângă’așa târziu? Și pentru cine? — La senat cu toții dară. Ași voi să mor mai bine Dacă nu-mi dobor vrăjmașul, dacă 'naltul magistrat Cum și, fără osebire, frații ’ntregului senat, N’or găsi că prin ocara-mi însuși 'naltul sfat lovit e ! A ! Când faptele aceste de’ndrăzneli nepomenite Nu se pedepsesc, — atuncea vom vedea curând, ca mâini. Cum păgânii și toți robii, ne iau frânele din mâini! 1108 D. NANU SCENA III. (Sala Consiliului. Dogele și Senatorii așezați in jurul unei meîe, ofițerii la distanțâ). DOGELE. (ris^ind hârtiile). Nu e nici o potrivire între știrile aceste Ce să crezi, când fiecare ne aduce altă veste? I-iul SENATOR (arătând o scrisoare). Spune-aici o sută șapte de corăbii.... DOGELE. Iar aici Suta patruzeci... H-lea SENATOR. La mine, două sute’n cap ! Să zici Că se poate să se’nșele-cum se’ntâmplă câte-odată, Mai ales când vreai să măsuri c’o ochire flota toată, Asta nu înseamnă însă pentru noi numai decât, Că din toate nu răsare un fapt bine hotărât. Tot spre Ciprul este punctul, unde azi Sublima Poartă După-o dreaptă chibzuire tainic flotele își poartă. DOGELE. In privința asta, sigur, pare-a fi statornicit: Orice număr de corăbii într’acolo s’au zărit, Că vom fi isbiți în Cipru îndoială nu rămâne. OFIȚERUL (anunțând) Alt trimis !... DOGELE. Ce vânt te-abate pe la noi, ostaș? MATELOTUL (înaintează în fața Dogelui.) Stăpâne —, Otomanul, hotărârea ce și-o luase, și-a schimbat: Către Rhodos, nu spre Cipru flota ’ngrabă și-a ’ndreptat. Angelo Seniorul, astfel, mă trimise cu grăbire Ca Senatului și vouă, prea plecat să dau de știre. OTHELLO 1109 DOGELE (cifre consiliu) Dar aceasta ’ntorsătură ne-așteptată, oare ce-i ? i-iu! SENATOR Fiind fără nici o noimă, este fără de temei. Turcul pune ’n tot ce face viclenia și-amăgirea. Scopul lui, e să ne ’ncurce, și de nu mă ’nșală firea, Cyprul, pururi va rămâne puntul lui cel mai râvnit. Iar de ce voește-aceasta,—lucru-i lesne de ghicit: Pentru el, o însemnătate anumita Cyprul are. Știe zidurile sale fără nici o apărare. Poate deci asalt să-i dee fără multe lovituri, Pe când Rhodos piept i-ar ține cu trufașe ’ntărituri. E de-ajuns atâta numai, ca să n’avem îndoială C’ar putea să cadă turcul până ’ntr' astfel de greșală ! Cum ? să-și părăsească prada ce ușoară e de prins Pentru alta și mai mică, și cu mult mai grea de-atins?... Când ușor i-e să ia Cyprul numai cât ar tinde laba, Pentru ce să’nfrunte aiurea o primejdie, de geaba? DOGELE. Drept ai spus, — împrejurarea nici nu poate altfel sta. .. OFIȚERUL. Alte vești sosesc acuma c’un trimis, măria ta ! TRIMISUL (plecândi-se respectos.) Prea cinstiți Seniori, știm astă-zi ce primejdie ne-așteaptă, Către care coastă-anume flota Turcilor se’ndreaptă. La ’nceput cârmiau spre Rhodos. Mai apoi s’au răsgândit. Când, la calea jumătate, iacă’n larg s’au și ’ntâlnit, C’un alai întreg de vase de rezervă. Chibzuiră Sub o singură comandă să pornească. I-iul SENATOR (^tre senatori) Nu mă miră, — Ce spuneam mai adineauri? (c*t-e matiko Câte-or fi? Le-ați dat de rost? 1110 D. NANU TRIMISUL. Trei-zeci. Iar escadra ’n urmă pânzele ’ntorcând, le ’ntinse Cârmi bordul, și în goana-a sute de lopeți, împinse Drept spre Cypru. Dar Montano, bunul meu stăpânitor, Prea plecată voastră slugă, cum surprinse mersul lor, Mă trimise, și prin mine, roag’a voastră adunare Ca acestei vești să deea toată ’nalta ei crezare. DOGE! E. Lucru-i limpede. Nici vorbă că ’ntr’acolo se reped; Fie ’ (către l-ini senator) Unde este oare Marcus Lucicos ? l-iul SENATOR Eu cred Că se află la Florența... DOGELE (către ofițer) De-i așa, să i se scrie Cu întâia poștă, grabnic, — la Veneția să vie. I-iul SENATOR (rărind pe noii veniți) (Rrahanțio, Othello, lago și ofițerii cu torțe și arme intri.) A! Brabanțio, Othello... Chibzui-vom mai cu spor... DOGELE. Vino, vrednice Othello, dă-ne tu un ajutor; Vijeliei otomane îndrăznețe, curmă șiru-i. Ție cinstea, ție grija să duci lupta, și să birui. (zărind re Brab.) A ! Brabanțio e-aicea ! Monseniore bun venit! Nici nu te văzusem încă. Vii la timp. Ce te-a oprit Să fii lipsă, când nevoe era fără ’ntârziere Să ne dai în noaptea asta luminata ta părere? BRANBANTIO (cu un glas îndurerat, stăpânit, care trezește treptat, treptat atenția și interesul tuturora.) Am și eu nevoe mare de ’nțeleptul vostru sfat, Și de mă ’ngrijesc de mine mai întâi, — să fiu ertat. OTHELLO 1111 Căci la ceasul ăsta-al nopții, nu afacerile țării E cuvântul ce mă’ndeamnă tihna mea s’o dau uitării... Cine sângeră ca mine sub un doliu rușinos, Lasă grija tuturora cu-o treaptă mai prejos. (stins) In durerea mea adâncă lumea piere, se cufundă, Cum un fluviu se revarsă și înghite tot sub undă ! DOGELE. Ce s’a întâmplat? BRABANȚIO . (înecându-se) Copila, — ah... I-IUI . SENATOR. Ce este? A murit? Nu se poate !.... BRABANȚIO . Ba se poate ... pentru mine s’a sfârșit! (cu vehementă) Mișelește i-a luat mintea și pe urmă rni-a răpit-o. Insă fără îndoială cu descântece-a vrăjit-o! S’au slujit fără rușine de un talisman ascuns, Ticăloase elixire până’n sânge i-au pătruns, Căci o fire sănătoasă și de simțuri neprostită Nu ajunge’n halul ăsta făr’o vraje-afurisită. DOGELE. (’n picioare solemn. Toți se ridică) Ori și cine-ar fi cel care, prin mijloc nelegiuit In iubirea-ți de părinte viclenește te-a izbit, înșelând o feciorie castă, lesne’ncrezătoare, Slovă legei îl așteaptă ne’ndurat, răzbunătoare ! Iată pravila ! Lua-vom din pedepse cea mai grea Ce lovește'n fărdelegea-i. Drept chezaș stă cinstea mea. Implini-voi pedepsirea fără să mă’nfrângă mila, Chiar de-i fiul meu acela ce ți-a necinstit copila. 1112 D. NA NU BRABANȚIO. (eșind in față) Bine Doge... Ticălosul iată-1, îl puteți privi: Da ! E-Othello, — după care ați trimis să vie-aci Pentru-afacerile țării!... DOGELE ȘI SENATORII (iu murmur) Cum ! Chiar Maurul ? Isuse ! DOGELE. Știi Othello'n cinstea noastră, al tău nume cât de sus e. Poți ghici iubirea-adâncă din uimirea ce ne-a prins. Dar... e grea învinuirea care cinstea ți-a atins! Ce răspunzi la toate acestea? BRABANȚIO. (impacientat) Ce răspuns ! un altul nu e: Cât de mult am drept să-l blestem, — singur poate să v’o spue. OTHELLO. (Indinându-se înaintea senatului cu elegantă și vorbind cu c mare seninătate ) Da, prea luminate Doge, prea puternici senatori, Da; la mine este fiica naltului senior de față. Dar unitu-ne-am ursita și pe moarte, și pe viață. Iată în procesu-acesta vina mea de neiertat. Pân'aci, — nu mai departe, mă simt însă vinovat. Eu, am vorba înnăspritâ: ca ostaș, nu sunt din fire Hărăzit, — cu darul păcei: meșteșugul în vorbire. Eram mic de vârstă... poate, șapte ani să fi avut, Și în lagăre, prin corturi, cu soldații am crescut. Eu, de lucrurile lumei am rămas străin de tot. Ce se leagă cu răsboiul, atât știu, atâta pot. Drept aceia, când, mă apăr fără nici-o'ndemânare, Nu e teamă c’o s’adaog vorbei, flori amăgitoare. Și de'ngăduiți, mi-oi spune viața’ntreagă pe de rost Basmu’ndrăgostirii noastre pe de-a’ntregul, cum a fost: Prin ce vrajă ne’nțeleasă, prin ce farmece nespuse —Căci așa e’nvinuirea ce aice mi se-aduse— Inima copilei sale către mine s'a deschis. OTHELLO 1113 BRABANȚIO. Cum ? ea care-odinioară, ca din spaima unui vis Tremura privind mai bine fața ta întunecată, După tine, un sălbatec, să s’aprindă-așa, deodată ? Și de dragul tău să-și uite — o! nici a gândi nu pot — Neamul, cinstea, tinerețea, caracter, avere, tot ? Nimeni n’ar putea să creadă că o fată-așa curată Și-ar putea până’ntr’atâta pierde simț și judecată încât surdă să rămâe la al spaimei sale’ndemn; Nu : în fața faptei sale, fiecare vede-un semn Că prin vraje necurată și-ale iadurilor furii Tu ai pus în ea pornirea contra legilor naturii. DOGELE. Bănuiala nu-i o probă, — vă mai trebue dovezi Mult mai limpezi, hotărâte, — unde crima poți s’o vezi. I-iul SENATOR. Dar vorbește tu Othello, — nu cumva prin vreo magie Tainică, ne’ngăduită, tulburași o feciorie ? Sau avântul cald, puternic, isvorît din gând curat într’un dor de fericire pe-amândoi va’mbrățișat! OTHELLO. Rog, chemați pe Desdemona; — este’n sala cea de arme Să vorbească ea’naintea tatălui, — ea să-l desarme. Dacă glasul ei vr'o vină va svârli asupra mea, Luați-mi rangul, — iar pedeapsa, cad'asupră-mi cât de grea! DOGELE. Să s'aducă Desdemona ! (o înconjură pe lago) OTHELLO. (către lago) Mergi cu dânșii, și le-arată... Tu cunoști mai bine locul... (senatorilor) Pân’atunci, deocamdată, Vă voi spune cu aceiași umilință de-adevăr, Cum rn’ași spovedi’naintea Cerului, de-a firapăr, C&ivorbiri Literare — Anul XLVI. 3 1114 D. NANU Mijlocul firesc prin care câștigatu-i-am iubirea, Și cum ea, a pus la rându-i, pe-al meu suflet, cucerirea. DOGELE (« tace semn să’nceapi). OTHELLO. Tatăl mă iubea, și-adesea, i-am pășit al casei prag. De trecutul vieții mele mă'ntrebă mereu, cu drag. An cu an voia să știe ce asalturi, și ce lupte Am avut, și cum trecut-am prin necazuri ne’ntrerupte. Și, — i-am povestit viața mea de prunc înstrăinat, Cum m’a aruncat restriștea când pe mări, când pe uscat, Sbuciumul la muchea groapei, — cât p’aci să-i umplu golul Și cum totuși ca prin farmec morții datu-i-am ocolul — Cum m'au prins vrăjmași, — chinuri câte nu mai pot să spun, Cum am fost vândut ca robii într'un lung și trist surghiun, Și răscumpărat, — ce ape străbătut-am, ce pământuri Bântuit de ici de colo de protivnicele vânturi, Printre peșteri, printre ocne, prin pustiuri arzătoare Printre munți cu vârfuri sterpe, albe pururi de ninsoare ! Zugrăvi tu-le-am în urmă, depărtate triste țări Unde om pe om mănâncă în sălbatece sărbări. Ale nordului popoare — fel de fel, să tot înnumeri, Cu hidoasele lor gâturi ce le cresc mai jos de umeri, ț1) Desdemona la o parte, ca școlarul, nemișcat, Asculta cu ochii țintă și cu trupu’nfrigurat. Așa mult nu vrea să piardă șirul lungilor istorii, Că de se’ntămpla pe-afară s’o mai cheme servitorii Isprăvea cu ei de grabă și’napoi venea curând. Ochi în ochi sorbea cuvăntu-mi, cu nesațiu, tremurând... Eu, văzând c’ar vrea să știe toată viața mea de luptă, — Căci abia o auzise, la tot pasul întreruptă — (>) Ilustrul navigator sir Walter Raleig, contimporan cu Shakespeare afirmă a fi văzut în Guyana creaturi de acestea stranii purtând capu înplântat în piept. Nu-i dar de mirat că, sub autoritatea unei asemeni afirmări, poetul să se fi servit de această fantastică mărturie. OTHELLO 1115 Prind prilejul, și’ntr’o seară, — gândul nostru avea ecou — Ea mă roagă basmul vieți-mi să i-1 spun întreg, din nou. I l’am spus, — și lacrimi limpezi, mari, tăcute, picurară, Lung, de mila mea; suspine glasul ei întretăiară. «O ! ce stranie viață ! M’a mișcat așa de mult Zise ea — încât mai bine ași fi vrut să n’o ascult. Totuși, dac’ar fi ca soarta să-mi aleg chiar eu, ași cere Soarta mândră-a vitejiei zămislită în durere !» Blând mi-a mulțumit și’n urmă alintată mi-a răspuns, De-oi află că vr-un prietin o iubește într'ascuns, Să’l învăț povestea vieți-mi să i-o spue ca și mine, Dacă vrea s’o cucerească. Înțelegeți foarte bine: Admirându-mă’n primejdii, — ei iubirea i-a încolțit. Mila sa trezi la rându-mi dragostea, — și ne-am iubit! Iată-mi spovedită toată, tainica vrăjitorie ! Dar Desdemona sosește... Intrebați-o... DOGELE (lui Brab). Chiar și mie Se puteă’ntâmplă... Junețea în iubire n’are scut. Insă-și fiică-mea în fața lui învins’ar fi căzut. Monseniore ! Pe mânie, omul înțelept stăpân e. Din tot răul, iea de-apururi binele cât mai rămâne. Tot mai este bună arma chiar atuncea când s’a frânt, Pentru cine la’ndemână n’are alta... BRABANȚIO. Un cuvânt... Să mărturisească însă-și Desdemona, dacă poate, Că’n răpirea ei, de vină, e și ea pe jumătate! Și să mă’nfierați nevrednic, dacă eu am defăimat C’un cuvânt pe omu-acesta, peste ce-i adevărat. (câlre Desd). Vino fata mea și spune limpede, în conștiință: • Cine ți-e stăpânul vieței, după buna cuviință Dintre toți câți vezi aice adunați în jurul tău? 1116 D. NANU DESDEMONA (sigură). Datoria mea, o tată, are și ea două laturi: Ție-ți datoresc viața, griji, vegheri și bune sfaturi. Jur că scump te port în suflet ca’ntrecut și’nviitor. Fiica ta sunt doar, — și fi-vei tatăl meu și-al meu senior. Dar bărbatul meu — e-accsta ! Precum mama mea odată, Increzându-ți-se ’ntreagă părăsi cămin și tată, Astfel sunt datoare-acuma, — pentru acelaș bun cuvânt,— Ca sub scutul lui Othello să rămân pîn’la mormânt. BRABANȚIO (hotărit). Nici o vorbă! Îmi ajunge! (Dogelui;, Serenissime, — poruncă Dați ca treburile țării să ia loc; avem de muncă ! (ridicJrd cehii la cer) Decât i-ași fi dat viață, mult mai bine, ași fi strâns O copilă de pe drumuri. N’ași fi fost acum de plâns.! (lui Othelb cu mânie surdă, arătând pe Desdemona). Toată inima mea ia-ți-o ! Poți să ți-o păstrezi! o! maur... Dacă nu mi-o luai cu sila, nu ți-o dam pe munți de aur. < Dcsdcmonei). Iară câtu-i despre tine, slavă Domnului ceresc Că nu’mi dete și-alte fete ’n grija mea... O ! mulțumesc ! Numai cugetând la tine, le-ași fi pus în lanț de fer. Le-ași fi chinuit, — din tată mă schimbam în temnicer. Doge, — am sfârșit (cade zdrobit pe scaunul rezervat la masa consiliului). DOGELE. Mă iartă dacă’nlocu-ți iau cuvântul Poate vorba-mi bătrânească ți-a grăbi consimțământul! (senten(ios). Când'nădejdea cea din urmă ți s’a stins, și te-a lovit Cel din urmă din necazuri, — cu durerea, ai sfârșit. Plângi o pierdere? Ea crește în pustiul tău de jale. OTHELLO 1117 S’a’ntâmplat! La ce cu lacrimi, s’o întorci mereu din cale? Când izbit în creștet, soarta la pământ te’ngenuchiaza, Bate-ți joc de ea ! Căci astfel furia-i se micșorează. De zâmbești când hoți de pradă, îi prădezi și tu puțin. Dar, te furi pe tine însuți de te mistui în suspin......... BRABANȚIO (cu amârâciune fini). Deci când Turci fură Cvprul, după’asemenea părere Să i lăsăm ! Să râdem ! — Râsul, e a obștei mângâere ! Poți s’asculți de sfatul ăsta în anume mici dureri, Când ți-ajunge mângâerea ce la vorbe seci o ceri. Dar rămâne și cu sfatul, și cu chinul, cel ce are Doar un reazăm în durere: biata inimei răbdare. Hei! proverbele acestea, au și miere, și absint, Cum le’ntorci, — sunt echivoce, și mai totdeauna mint! Vorbele rămân tot vorbe, și n’am auzit vr’un sfat. Prin urechi să-și facă pârtii într’un suflet sfâșiat! Dar mizeriile mele, să le dăm acum uitării... Domnilor, vă rog... să trecem la afacerile țării. (La un semn a! Dogelui, icratcrii tși reiau ținuta de ședință și rămân alenți cuvântului său) DOGELE (către Olhello). Cyprului, voesc să-i dee otomanii un asalt. Dovedit e, — și pericol mai de seamă, nu e alt! Slăbiciunea noastră-acolo o cunoști prea bine care-i. Greutatea apărării știi deasemenea ce mare-i, Guvernorul dându-și seama a cerut numai decât Ca’să vie ’n locu i, grabnic, un urmaș mai hotărît. Lumea crede, ’n tine, simte că i-ai fost mântuitorul. Iar Senatul întărește tot ce a glăsuit poporul. Vei primi primejdioasa cinste — d’asta nu mă’ndoi, Deși scurta-ți fericire s’ar umbri de-acest războiu! OTHELLO. Luminați seniori ! Am și eu un despot: obișnuința. In culcuș de-oțel și piatră dânsul mi-a călit ființa. Pe-un pat așa, mi-e somnul sănătos, și mult mai lin. 1118 D. NANO Dacă nu-i războiu, Othello nu se simte om deplin. Doar la muncă, în primejdii ce încearcă o armată, Simt că sufletu-și găsește firea mea adevărată. Fericit că împotriva dușmanilor m’ați trimes, Mulțumiri v’aduc ! Cerca-voi să fiu vrednicul ales. Dar plecând, — o rugă numai ascultată-ași vrea să fie: Cer bunăvoința voastră pentru tînăra-mi soție. Ea’n Veneția rămâne; dați-i rangul unei stări După sîngele-i de viță ce-i din floarea astei țări. Să s’așeze-o streajă’n poartă-i cum pe drept i se cuvine, Ca în lipsa mea să poată fi cinstită de oricine. DOGELE. Fără nici o îndoială tatăl său o va primi... BRABANȚIO. Eu ! Nu vreau ! OTHELLO. Nici eu ! DESDEMONA. Firește că nici eu nu ași voi! Vreau să cruț pe tata.. . poate chipul meu să nu-i mai placă (cu ezitare). Insă, Serenisim Doge... ași avea o rugă dacă Vreți să v’aplecați urechea... ași voi, cu voia Ta... DOGELE (încurajând șovăirea eij. Spune Desdemona, spune, ce-ai voi ? DESDEMONA. De este-așa... Fie! — Cât mi-e drag Othello, voi și toată lumea știe. M’am luat de piept cu soarta numai ca să-i fiu soție ! Darurile firei sale inima mi-au îmblânzit, Și în nobilul său suflet chipu’ntâi i l’am zărit. Gloriei strălucitoare, vredniciei lui viteze, Inchinatu-le-am ursita, viața mea, — să le vegheze! OTHELLO 1119 Dacă dânsul pleacă’n lupte fără mine, — mi-ați răpit Cultul asprei lui religii pentru care l’am iubit. Dar, cu ce să umplu golul lipsei lui, de nu cu plânsul? M’ar înăbuși urâtul (tiouritt rueâioar«) Ași voi să plec cu dînsul ! OTHELLO (cu elan). Impliniți-i rugăciunea și dorința-i ascultați Căci nădejdea ei, la voi c, O ! seniori prea luminați! Cerul iau de mărturie, că nu cer îngăduirea, Pentru setea nerăb.iarei ce mi-ar da-o fericirea! Nu ! avânturile tineri nu mai sburdă ! — le’mblînzesc. Insă vreau să-i fiu prielnic, să-i arăt cât o iubesc. Nu, nu credeți că Othello ar scădea din vitejie Lângă dulcea-i Desdemonă ! — Datoria-i, datorie ! Zeul Cupidon vre-odată dacă’n somn m’ar ațipi Și puterile-mi de cuget și de faptă mi-ar topi, In cât poftele-mi, să surpe datoriile din mine, Bucuros dau voe atuncea ori și căror gospodine Ca din coiful meu să-și fac un tipar pentrn cuptor Inima-mi luând drept țintă la batjocurile lor! DOGELE. Voia toată-aveți să faceți precum inima vă cere. Dar o singură poruncă nu adastă’ntârziere: Trebue ca noaptea asta, fără greș, să fiți pe drum. DESDEMONA. Noaptea asta? (') DOGELE, (cu hctârăre.) Noaptea asta ! (■) Edițiunea din 1623 nu are această exclamație a Desdemonei ur- mată de respunsul Dogelui. Ediția lui Charles Knigt o trece sub tăcere. Dar aproape toate edițiile moderne, o dau. — Am menționat-o, tăind in adevărul situației. 1120 D. NANU OTHELLO (calm). Gata sunt să plec ș’acum ! (apoi Othello vorbește încet Desdem'joei) DOGELE (cifre senatori). Mâini la ceasurile nouă vom deschide iar ședință. Tu Othello, vei alege un om vrednic de credință Dintre ofițeri, în mâna căruia să pot lăsa Hotărârele pe cari punt cu punt, le vei urma. El te va’nsoți de-aproape... OTHELLO. Dacă-a Voastră Seniorie Se’nvoește să-l primească, omul care-mi pare mie Credincios, și’n vorba cărui totdeauna-am pus temei Este lago, — dânsul are grija tinerei femei. Tot ce înălțimea voastră va găsi să-mi dea de știre, El sub ochi-mi le-va pune, eu le-oi da îndeplinire. DOGELE (aprobând, lui Othello, apai cob^arâ treptele). Fie ! (câire ceilalți) Noapte bună vouă tuturor, (iui Brab.) Nobil senior! Dacă-i drept că o virtute are’n propriu-i isvor O ascunsă frumusețe, atunci uită tot necazul! Ginerele tău nu are negru, nici pe sfert obrazul Pe cât e de alb în suflet! I-ul SENATOR. Maur vrednic, bun rămas Vezi cu drag de Desdemona ! BRABANflO (ironic). Și veghiaz-o pas cu pas! Ochi deschiși țintește-asupră-i, căci alunecă la rele. A’nșelat întâi pe tatăl, — ar putea să te înșele ! (El esc mândru și lărâ a arunca nici o privire asup.a ficei sale. Desdemona uirlma capul cu tri«tețâ. Dogele șl mai mulfi senalori vin și i se înclini inainte-i, și strâng mâna lui O hrllo Toți es afară de Othello, Desdemona lago și Roderigo care sta mai la o parte.) OTHELLO 1121 OTHELLO Hui Braț, cu foc). Ghezășie-mi pui viața pentru sfânta ei credință ! (călre laga) lago-afacerile țării ar putea fi'n suferință De-ași întârzia, — de aceia Desdemona va pleca, Cu voi. Eu ți-o Ips în seamă. Roagă pe femeia ta S’o’ngrijească de aproape, Când nu-s vânturi și nu plouă, la un vas solid, și pleacă în spre Cvpru cu-amândouă. (călre Desd? Desdemona ! Vin, iubirei să ’nchinăm un singur ceas ! La cântatul rândunicei, mâini ți-oi zice bun rămas. Hai, avem atâtea lucruri înainte de plecare ! NU Uită Că timpul fuge ! Othello și Desd. es) RODERIGO. O prietine ! IAGO. Ce-i oare ? RODERIGO. A Știi ce-mi trece-acum prin minte? IAGO (nepăsător). Gândul cel mai năsdrăvan: Să te duci d ’adreptu-acasă și să dormi ca un buștean. RODERIGO. Nu ! — să mă înnec în gârlă ! IAGO. Fă te rog așa prostie. Și-apoi chiar să scapi, vei pierde toată-a mea prietenie ! RODERIGO. Ba, prostie e viața ! — Când ți-e traiul amărât, Moartea — doftor, — îți prescrie ca să mori numai decât! IAGO. O! ce mișelie ! uite, împlinesc abia pe lume 1122 D. NANU Douăzeci și opt de-roze; dar de când cunosc anume Care-i binele și răul, n’am putut deosebi Om deștept, să știe singur, el pe sine-a se iubi. Eu s’ajung în halul ăsta să mă ’nnec pentru-o drăguță ? Mi-ași schimbă mai bine treapta mea de om, pentru-o maimuță ! RODERIGO. Ce să fac ? O ! Doamne, Doamne.... știu, amorul meu-i nătâng Dar nu pot să-l smulg din mine... Am doar lacrime să plâng ! N ’am tăria, n ’am nici leacul... IAGO (cu elccitență îngrijită] ! Moft de fire costelivă. Omul e ce vrea, Rodrigo, chiar când doru-i stă ’npotrivă. Viața lui, e o grădină, iar voința-i grădinar, O dorești în înflorire cu răsaduri de preț rar ? Sau omizilor vei da-o, ca s ’o lași părăduirii ? Vreai urzici să crească’ntrânsa,— ori să crească trandafirii ? Busuioc voești, ori cimbru să miresmue din foi ? Răsădi-vei plante multe, ori ai vrea d ’un singur soi ? In arendă o dai Lenei ca să-și presure ciulinii, Ori dibaciu, i-aștepți rodirea sub puterile luminii ? Toată-alegerea atârnă dela tine: cum te ’mpaci. De ești om, tu ai puterea după gustul tău s’o faci. Are cumpăna vieței două tăvi: aici e leacul! Stă într’una judecata, — în cealaltă șade dracul. Cât ce poate fiecare trage greu de partea lui. Un gând drept, — și poți pe Dracul cu nomol cu tot să-l sui! Altfel ? poftele ce ’n tine clocotesc, își varsă râul. Ai o stavilă la toate: Judecata ție-și frâul. Și dorinți ce sar, nechează dintr ’al trupului imbold Patimile arzătoare ce te’ncalică pe șold, Sunt stârpite, — cum de brumă-i veștejit bătutul strugur. In amor închis e răul, ca un vierme ’nchis în mugur... RODERIGO. Zis-ai drept ? OTHELLO 1123 IAGO. Am zis : iubirea e desfrâul ipocrit, Vierme ’n pânză de mătase, — și-am zis foarte nimerit; Astfel, fii bărbat ce dracu ! Rupe sforile păpușii. Să te’nneci ! S’asvârlă ’n gârlă doar pisoii, cățelușii. N’am jurat să-ți fiu prieten în zadar, — ci să-ți ajut, (insinuant) Mai prietin ca acuma nu ți-am fost nici când, — fii mut! la-ți o pungă grea de aur, și fii gata de plecare. Vin cu noi, — maschează-ți însă chipul sub o barbă mare. Pune-ți bani în pungă însă tinere, atât îți spui: Desdemona, n ’o să moară prea mult timp de dragul lui. El de-asemeni, — foc de pae, cum i-a fost întâi iubitul O să vezi, că foc de pae o să-i fie și sfârșitul. Umpleți punga și așteaptă : Maurii sunt schimbători In amor. — Tu, bani adună, bani de aur sclipitori! Hrana dragostei îi pare dulce azi, ca ananasul, Mâine însă lăcomiei săturate-i bate ceasul! Atunci dulcele se face ca și ghințura deamar. Trupul ei va’ncepe’n friguri să se răsvrătească iar Și’n atingerea hidoasă c’un asemeni om, să ardă De dorința ca alături de un tânăr să se piardă ! O să-l schimbe ! De aceia nu uita, — e de folos : Punga doldora să-ți fie. Iar de-ți pare că-i frumos Să te pedepsești de geaba, — cel puțin ia altă cale, Nu a prostului ce’n gârlă, după maluri se prăvale. Nu, — să nu-ți lipsească banii. Ar fi chiar surprinzător Ca infernul să nu-mi vie Ia nevoe ’n ajutor, Și să nu putem să rupem sfânta, șubreda unire, Intre un pribeag sălbatec și?o Signora așa subțire ! Crede-mă, femeia asta vezi tu ? o să fie-a ta. Insă ia cu tine aur, mult: cât în puteri ți-o sta. Și dă dracului prostia să te'neci, așa., zadarnic ! Dacă, dragul meu, îți pare totuși traiul prea amarnic, Spânzură-te, însă după ce i-ai fost intim amic, Nu așa, — să pieri în gârlă până nu ți-a dat nimic ! 1124 D. NANU RODERIGO. Și în planurile acestea, o nădejde dac 'ași pune Pe credința ta, pot oare să mă bizui ? Sincer spune ! IAGO. Da! firește., dar te’ntreabă mai întâi: sunt bani, ori nu-s ? Ți-am mai spus-o, și acuma ți-o mai spun cu fruntea sus: II urăsc pe Maur; — ura, inima mi-o strânge ’n ghiare. Ura ta, de-asemeni este tot cât e și-a mea de mare. Să ne răsbunăm ! Dă-mi mâna 1 Vezi așa. Acum poți... Vestejește fericirea în culcușul lor de soți, Tu ai dreptul la plăcere ! — eu ? ha ! ha ! să râd cu hohot! Multe es din sânul vremei când le bate straniul clopot. Mergi nainte, umpleți punga, fii tihnit, și-om mai vorbi,... Chibzui-vom totul mâine. RODERIGO. Unde ne vom întâlni ? « IAGO. Vin la mine acasă. RODERIGO Bine. Mâine dis de dimineață ! IAGO. Bun. Adio, și-amintește-ți... RODERIGO. De ce-anume? IAGO. De povață. Nu cumva să faci prostia, — de mâhnire să te’nneci! RODERIGO. Nu! decât în vadul rece, mult mai cald în pat petreci. O să-mi vând averea toată, cred c’atât o să-mi ajungă. OTH3LLO 1125 IAGO. Du-te dar, și ține minte: bani în pungă, bani în pungă ! (privind după Roderigo cu dispreț) Punga prostului-i datoare bir deșteptului sărac. Mi-ași clinti înțelepciunea de-ași voi altfel să fac. Cum ? Degeaba să-mi stric vremea c’un năuc, c’un pierde vară Fără să petrec pe contul pungei lui? Ași fi de-ocară ! Maurul, a! altă vorbă. II urăsc ca pe-o năpastă Lumea tot sporovăește că iubita mea nevastă L’ar fi cuibărit odată în alcov la mine chiar. Probe nu am, însă lumea se înșala foarte rar. Bănuiala sfredelește! — Crud prilej de suferință ! Voi lucra, ca și cum faptul ar avea curat ființă ! Maurul se’ncrede’n mine, mă cinstește — asta-i bun ! Cassio, — a ! iacă unul minunat! In joc să-1 pun; E frumos, — să văd... ei drace cum ași face să-i iau locul ? Elegant, obraji de piersic, tip de-amant ce-și știe jocul, Pregătit e până’n unghii o virtute să sucească. Maurul, — săracul, este însăși cinstea omenească! Mândru și naiv, e gata să te creadă ori și când Om de treabă, de te-aude cinstea’n formă lăudând. Ăștia se duc mai lesne de căpăstru, ca măgarul! Hai păianjene ! urzește-ți pânza’n taină, să-ți văz darul! Iar tu iad, nuntit cu noaptea, naște-ți fătu’ngrozitor, Zămislit spre spaima zilei, fruct de ură — și amor! (Va urmă). D. NANU IOAN MAIORESCU (1) (Schiță biografică). G. Bariț în Istoria Transilvaniei, ajungând cu pove- stirea faptelor în anul 1864, anul morții lui I. Maiorescu, nu uită a mai spune două-trei cuvinte despre acela căruia îi fusese „amic intim începând din clasele gimnaziale păna la sfârșitul vieții lui", adăogând că „O biografie genuină [adevărată] a lui loan Maiorescu, demnă de valoarea, eru- dițiunea și de meritele lui, numai fiiu-său e în stare să o dea Românilor". Biografia aceasta, scrisă de către cine ar fi dorit Bariț să fie scrisă, din motive ce se înțeleg ușor, nu o avem. Singura biografie a lui I. Maiorescu, pană acum, ne-a dat-o G. I. lonescu-Gion, în Portrete istorice, care e mai mult o simplă schițare a vieții și a faptelor lui Maiorescu. Dealtminteri, Gion nici nu putea să dea mai mult, — ma- terialul necesar neavându-1 încă la dispoziție când și-a publicat studiul, mai întâiu în Revista Nouă. O încercare mai amănunțită o dăm prin lucrarea de față. Dar, din motivele amintite și în Prefață, suntem departe de a crede să fi realizat dorința și a lui Bariț și a noastră chiar. Simțim înșine că, cu toată bunăvoința noastră, I. Maiorescu ar fi trebuit să aibă parte, cu adevărat, de un biograf de talia aceluia pe care îl indica Bariț. Oamenii mari, ca și eroii, nu-și găsesc în totdeauna is- toricii pe cari i-ar merită, și I. Maiorescu e unul dintre aceștia. (1) Din lucrarea : loan Maiorescu, scriere comemorativă cu prilejul Centenarului nașterii lui: 1811—1911, de N. Bănescu și V. Mihăilescu, București, Tipografia Românească, 1912. IOAN MAIORESCU 1127 E de ajuns ca cineva să străbată paginile ce urmează ca să înțeleagă singur, prin el însuș, mai mult decât am putut noi să dăm, că I. Maiorescu, — dacă nu s’a ridicat la înălțimea lui Mihail Kogălniceanu, dacă nu ne-a dat vreo operă ca Mihaiu Viteazul al lui N. Bălcescu sau vreo cuvântare strălucită ca discursul lui Simeon Bărnuț,— a fost, totuș, unul din marii oameni ai generației sale dela 1848, care a luptat cu vorba și cu fapta, oriunde a fost pus, numai și numai pentru interesele țerilor române și ale întregului popor român. Născut în Ardeal, unde și-a făcut și studiile, dela cele mai elementare pănă la cele mai superioare, continuate la Pesta și la Viena, — la 25 de ani, Maiorescu a trecut printr’una din crizele acelea mari sufletești cari hotărăsc soarta celor aleși, așă cum bunioară ne povestește Ernest Renan în amintirile sale. Destinat, prin învățătura ce o primise și prin dorința părinților săi, ca să se facă preot, Maiorescu, deși bun creștin, nu s’a împăcat niciodată cu teologia și cu spiritul acela de disciplină oarbă în care își trăia viața, atunci ca și acum, cea mai mare parte a clerului. Deprins să cugete, și să cugete liber, Maiorescu a văzut repede că nici preoția nu e de el, nici el de preoție. Deși lipsit de mijloace și, prin urmare, gata de a se preoți ca să aibă cu ce să trăiască, Maiorescu a făcut pasul hotărâtor al vieții sale: A părăsit Ardealul și a trecut în Țara-Românească, făcându-se învățător la o școală înce- pătoare de copii la Cerneți, el omul învățat, a cărui cul- tură i-ar fi putut deschide porțile chiar ale unei Univer- sități. A venit să îndeplinească, astfel în Oltenia, rolul pe care îl îndeplinise marele său innaintaș, Gheorghe Lazăr, in Muntenia. Oricare alt exemplar omenesc șters s’ar fi mulțumit cu viața asigurată și tihnită a preotului, supus oricărei stă- pâniri, știind că sabia nu taie capul plecat, propovăduind și învățând ceeace însuș, de multe ori, nu crede. Chiar el 1128 VASILE MIHÂH.ESCU va auzi pe un preot spunindu-i că „îi e silă de dogmele religiei". Maiorescu n’a făcut astfel. în setea lui de liber- tate de gândire ca și de acțiune, simțind in el puteri pentru câmpuri mai largi de activitate, a preferit o situație mai umilă, primejduită, uneori, chiar cu prețul vieții sale, numai ca să rămână întreg, cu felul său de a cugeta, de a simți și a lucră, fără fățărnicie, nici față de el, nici față de alții, fiind astfel înainte de toate, un suflet curat și sin- cer, trăind cum vorbiâ, și vorbind cum trăiâ. Curățenia și sinceritatea aceasta sufletească, față de el și față de alții o întâlnim numai la unii din contemporanii săi, la Mun- teanul Bălcescu, Ia Moldovenii Negri, Kogălniceanu, Cuza și la Ardeleanul Avram lancu. Sinceritatea aceasta, semnul celor aleși între aleși, e nota caracteristică a sufletului lui I. Maiorescu. Ei îi da- torește toate suferințele vieții sale, dar tot ei și admirația urmașilor. Găsise școala dela Cerneți în așa hal „încât păreâ pă- răsită de ciumă". Geamurile sparte, fără uși, și școlarii risipiți. în mai puțin de un an lucrâ in așa fel încât munca și zelul său îl transferară la cea mai mare școală a Ol- teniei, la școala centrală a Craiovei, actualul liceu „Carol I". Timp de zece ani, dela 1837—1848, cu o întrerupere de un an, dela 1842 — 1843, profesorul și directorul craio- vean a lucrat cu atâta dragoste de școală, încât a câștigat iubirea și a elevilor și a concetățenilor săi. Fiind un om luminat, cel mai luminat dintre Craioveni, s’a impus tutulor căpeteniilor și boierilor. Comitetul de inspecție dela Bu- curești, care asistase la cursurile sale, putea să spună în raportul său că „d-l I. Maiorescu se vede a fi născut pentru creșterea tinerimii". Conștiința aceasta a marii însemnătăți pe care o are învățătorul în viața unui popor, pe care alte popoare au dovedit-o cu prisosință, cum bunioară e poporul german, o avea și Maiorescu. „Toți cari-i călcăm pe pământul ei 1OAN .MAIORESCU 1129 Jadică al patriei] și ne hrănim din bunătățile ei suntem datori a aduce la sfântul ei altar aur, argint sau fier, fieș- care după putința sa. Pietre neprețuite pune pe acest altar acela care dă patriei prunci bine crescuți". Nu împlinise anul de ședere la Craiova și o strașnică furtună s’a deslănțuit asupra capului său, furtună ce eră să-i coste viața. Un articol publicat în „Foaia pentru minte, inimă și literatură", a lui Bariț, a ridicat în contra lui pe ignoranții și Beoțienii vremii lui. între cei cari iscăliseră acel protest al stupidității omenești erâ și unul din bunii lui prieteni. Destituit din slujbă, târât prin București pen- tru judecată, care se amână și nu se țineâ mai repede, ca să se aleagă într’un fel sau altul; îndatorat și sărac, fără alte resurse de nicăeri; de curând însurat și aștep- tând ca soția să-i nască pentru ca, în urmă, să rămână pe drumuri, împreună cu familia sa, — I. Maiorescu a plătit cu grele și amari suferințe, nu greșelile și păcatele sale, ci greșelile și păcatele cele multe ale prostiei și răutății omenești. A trebuit să facă mea culpa ca să i se redeâ profesoratul, onoarea și chiar viața, căci, dacă ar fi fost destituit, în situația în care se găsiâ, nu-i rămăsese decât să-și ridice viața ca să scape cel puțin pe alte două ființe nevinovate de rușine și de mizerie. Această întâmplare, nenorocită pentru el, a avut însă și urmarea de a-1 face mai precaut și de a fi constatat și prin el că proștii sunt, din nenorocire, foarte mulți și foarte răi. Critica contemporanilor săi a lăsat-o la o parte și și-a văzut de școală, nu numai învățând pe copii dar și pe părinții lor și pe concetățenii săi. Școlarii îl iubiau, — cei cari mai trăiesc, și azi, vorbesc cu căldură și admirație de el, — părinții copiilor și oră- șenii îl respectau, iar autoritățile școlare superioare îl ascultau uneori, alteori nu, având și conflicte cu ele, pro- vocate pe deoparte din cauza neînțelegerii lui de către autorități, cari nu se ridicau cu mintea pănă la adevărata Convorbiri Literari — Anul XLVI. 4 1130 VAS1LE MIHĂILESCU pricepere a intereselor școlii, așă cum le vedeă Maiorescu. Evenimentele dela 1848, fără a se fi amestecat în pregă- tirea lor, ca unul ce fusese numai profesor și nu se ocu- pase cu politica, l-au atras, totuș, în vârtejul lor. Și aici ca și în școală, Maiorescu s’a dovedit un om superior. Toate misiunile ce le-a primit a căutat să le îndeplinească pănă la abnegația ființei sale, periclitând chiar pe aceea a celor mai scumpi ai inimei sale. Vrednic de luare aminte e faptul că, dintre toți revo- luționarii, el singur s’a ridicat, la 1848, Ia apărarea inte- reselor, nu numai ale Țerii-Românești, care-1 trimesese în misiune diplomatică, ci ale tutulor, țerilor române. N’a izbutit la Frankfurt, fiindcă nu la Frankfurt, ci la Berlin eră adevărata putere germană, și, afară de aceasta, „Re- publica română" își trăise scurta ei viață de trei luni. Rusia și Turcia o înnăbușise și stabilise vechiul regim, Maiorescu, ca și ceilalți revoluționari, a trebuit să ia calea pribegiei amare, lipsit chiar de mijloacele de existență. Propunerea lui, însă, a formării unui mare Stat român, care aveâ să cuprindă Țara-Românească, Moldova, și Ar- dealul, unite sub un Principe din Casa de Austria și sub protecțiunea Germaniei, merită toată atențiunea noastră. Fostul învățător dela Cerneți și fostul profesor dela Craiova, se ridicase, politicește, prin ideea aceasta, care-i aparțineâ în întregime, deasupra tutulor contemporanilor săi, dintre cari, dacă unii se mulțumiau cu înlăturarea Protectoratului rusesc și restabilirea vechilor drepturi ale Porții, atâția alții nu știau nici ei ce voiau. „Dacia" așă cum o visau vizionarii nu se putea realiză cum credeau ei. E drept că în împrejurările de atunci, nici ideea lui Maiorescu nu se puteă îndeplini. Mijloacele însă nu erau cu neputință. Marea însemnătate a proiectului diplomatic a. lui Maiorescu stă în aceea că el nu eră altceva decât însăș dorința Eroului, care realizase, insă cu sabia, ceeace loan Maiorescu căută să îndeplinească pe cale diplomatică. Se știe că, în ziua când Mihaiu Viteazul s’a văzut stăpân peste cele IOAN MAIORESCU 1131 trei teri române, visul lui nu mergea mai departe decât o stăpânire a celor trei teri sub protecțiunea Casei de Habsburg, ca vasal al Împăratului. Dacă n'ar fi fost ucis, poate, cine știe, s’ar fi îndeplinit și acest vis, și, atunci, desigur alta ar fi fost desfășurarea istoriei noastre. Maiorescu, în starea cunoștințelor istorice de atunci, — Bălcescu încă nu se apucase să pună acea „piatră a edi- ficiului național", cum îi plăcea să numească istoria Eroului, pe care avea s’o scrie, nu numai cu sufletul dar și cu prețul vieții sale, n'aveâ de unde să cunoască bine, nu numai politica lui Mihaiu, dar chiar faptele săvârșite de el. Maiorescu n’a murit la Călugărenii lui Mihaiu, unde voia să se ducă să se lupte și să moară pentru patrie, dar mintea lui ageră a prins un mare adevăr politic, ca și Eroul dela Călugăreni, pe,care vremile de mai târziu l-au dovedit, cu prisosință, ca pe o maximă politică. Numai într’o unire a țerilor române și în o legătură mai apro- piată cu un Imperiu german se poate asigura pe deplin existența poporului român în formă de Stat și ca națiune de sine stătătoare. „Unirea" dela 1859 și înclinarea Rega- tului român spre Germania arată că Maiorescu înțelesese și văzuse bine interesele adevărate ale poporului român. Deosebirea între propunerea lui Maiorescu și politica lui Mihaiu, care în fond urmăriâ acelaș lucru, stă însă în aceea că mijlocul ales de Mihaiu, care fusese sabia, fusese cel mai bun și cel mai eficace pentru a clădi un Stat puternic, pe când acel propus de Maiorescu, fiind numai diplomatic, dacă nu erâ din cele cu neputință de urmat, erâ, totuș, problematic. Chiar când diplomația creiază o formă de Stat dreaptă, tot sabia va hotărî de soarta Statului aceluia. Cât despre Principele din Casa de Habsburg, la care nu s’ar fi putut gândi niciodată Mihaiu, eră foarte explicabil din partea lui Maiorescu. Principele „străin" se impunea ca o necesitate tutulor oamenilor politici din vremea Iui. Deosebirile de păreri veniau numai din aceea ca să se ho- tărască ca Principele să nu fie luat nici din o familie rusea- scă, nici austriacă, ceeace a hotărît Divanul ad-hoc la 1857. 1132 VAS1LE MIHĂILESCU Oricum am privi acum lucrurile, din punct de vedere istoric, un fapt rămâne bine stabilit: Dacă dela loan Maio- rescu n'am fi avut decât această singură idee, și tot ar fi meritat o pioasă aducere aminte a românilor despre el și despre acest dualism austro-român, pe care îl întrevăzuse cu aproape 20 de ani înainte de dualismul austro-ungar. Dar, cum am spus, străduințele lui Maiorescu, dealtminteri ca și ale celorlalți agenți, au rămas fără rezultate imediate și, atunci, pribeag, Maiorescu s’a dus la Viena, unde a lu- crat, pre cât situația lui de exilat i-a îngăduit, și mai de- parte pentru interesele neamului său, de data asta în for- mele și cu mijloacele și cu puterile de care dispunea. în deosebi Ardealului i-a dat toată activitatea sa, neuitând și cauza Românilor în genere, scriind prin presă, căutând să le facă simpatică și cunoscută „cauza". Și la Viena, ca și la Craiova, loviturile soartei l-au ur- mărit. Pentru că scria la ziare, lucru oprit pentru funcțio- nari, după legile austriace, Maiorescu a fost denunțat de către acelaș prieten, Român și el, căruia Maiorescu i-a răspuns, și de data aceasta, la monstruozitatea ce o făcuse, tot cu binefacere. Mai târziu, din cauza altor intrigi, tot din partea unor Români neînțelegători, a trebuit să-și piardă și postul, sin- gurul lui mijloc de existență. Fără nici o ocupațiune, având timp liber, face o călătorie ia acea ramură pierdută a elementului românesc din Pe- ninsula Balcanică, la Istro-Români. Copil, încă pe băncile școlii, se visă odată istoric și filolog, ceeace a și căutat să fie. Cu mare bucurie primise el să scrie Istoria Roma- nilor, „nu din vreun interes, ci din acea neastâmpărată iu- bire către nația mea, cu care îmi arde inima din a 15 ani a vieții mele". Dacă scrisele sale istorice și filologice azi nu mai pre- zintă decât un interes documentar și dacă unele păreri sunt greșite, pe altele le împărtășim și noi, multe din ele fiind IOAN MAIORESCU 1133 ale bunului simț și al măsurii pe care în totdeauna le a avut Maiorescu, în istorie ca și în filologie, în școală ca și in politică. Studii de filozofie nu ne-a dat, dar din cele scrise se vede că avea și o bună cultură filozofică. întors din Istria la Brașov, unde îi eră familia, n’a avut nici acum parte de liniște. Poliția il urmăriă deaproape ca pe un rău făcător. Amărît pănă în sufletul său de atâtea nenorociri, spune Bariț, în biografia ce i-a consacrat-o cu prilejul morții, „în Septemvrie 1857, îmi jură, între patru ochi, că de-ar su- feri aiurea orice rele, aici însă nu voește ca să-i putre- zească nici osemintele sale, nici ale copiilor săi". Ca un Ahasverus, cel care se identificase cu interesele neamului său, lucrând și luptând, oriunde a fost de lucru și de luptă, iMaiorescu erâ urmărit aproape în tot locul. Cu 16 ani înainte, la 1842, când erâ în Craiova, în urma unei „spurcate intrigi ciocoești", Maiorescu fusese gonit din țară de către Alexandru Ghica, Domnul de pe atuncea al Țerii-Românești. A trebuit să vie Gheoghe Bibescu Domn ca să i se îngăduie reîntoarcerea în țară. După 16 ani, ura lui Alex. Ghica, acum caimacam, nu se stinsese, și când Maiorescu, amărît de cele ce i se făcuse în Austria și în Ardeal, se reîntorceâ în țară, in Pământul pentru care su- ferise, Ghica 1 a „expulzat" din nou. Abia anul „Unirii" a pus capăt rătăcirilor și expulzărilor sale. Dându-i-se catedra de istorie la Colegiul Sf. Sava și numit director al școlilor, Maiorescu a avut, relativ, zile mai senine, adică a fost încetățenit, — abia acum avea și el o Patrie, după aproape un sfert de veac dela plecarea lui din Ardeal. Mai târziu, fostul învățător de az, buche dela Cerneți, fostul profesor de istorie și stil național dela școala centrală a Craiovei și profesorul de istorie dela co- legiul Sf. Sava, începea cele dintâiu cursuri de istorie a Românilor la Universitatea din București, care, acum, se formâ, în urma celei dela Iași. începuse ca simplu și umil învățător la o școală primară, trecuse la învățământul se- 1134 VASILE M1HĂILESCU cundar și își încheia cariera didactică ca profesor univer- sitar. Și ca profesor, dar mai ales ca director al școlilor Maiorescu a muncit cu aceiaș râvnă, cu aceiaș energie, având de întâmpinat multe greutăți într’o țară în care mai toate începeau și erau în formație, așa cum sunt multe lucruri și azi, după o jumătate de veac dela întemeierea Statului român. „Confuziunea și amețeala ce domnesc la noi în toate ra- murile administrațiunii publice", —scria el lui Bariț în 1861, sunt acum 50 de ani, — „are acel rezultat fatal, că nici capii Departamentelor nu sunt în stare de a-ți da răspun- suri definitive. „Tu ai fost aici; acum e și mai mare încurcătură, și, ca să te convingi, să-ți spun că astăzi și eu, care cred că mă pricep ceva în ramul Instrucțiunii publice, sunt atât de în- curcat, încât nu știu unde mă aflu în administrațiunea acestui ram important, care repauză pe umerii mei; voiu să scap și nu-mi primesc demisiunea". Azi, după o jumătate de veac, cu tot progresul făcut, un observator adânc al celor ce se petrec în „ramul In- strucțunii publice" ar zice tot așâ. Omdintr’o bucată, intransigent, care n'aveâ în vedere de- cât binele public, absolut dezinteresat, nu numai bănește — a murit cum a venit, adică sărac, — dar și lipsit de orice ambițiune decât aceea de a face binele tutulor și chiar duș- manilor, pe cari nu i-a meritat prin nimic, și mai ales po- porului său, Maiorescu și în cei ultimi 5 ani, cât a mai trăit in Statul cel nou, în România, unită, de astădată, într’o Românie mică sub un Domn pământean, și nu într’o Românie mare, așâ cum o dorise el sub un Principe de Habsburg,— a avut multe necazuri, chiar din partea prie- tenilor săi politici din vremile frumoase ale revoluției. Cine spunea, — și cum grăia așâ viețuiâ, — că „lumina îmi este adevărul, îndemnul iubirea, iar scopul fericirea popo- rului român" și: „n’am venit pentru mine în Pământul acesta, ci am venit ca să lucrez și eu pentru Renașterea IOAN MAIORESCU 1135 neamului", — acela cu greu se împăca cu moravurile și năravurile ce se practicau atunci, ca și astăzi, în învăță- mântul românesc. «AIare dușman mincinoșilor, fățarnicilor, ipocriților, tră- dătorilor, ori cel puțin necredincioșilor», erâ blând numai acolo unde vede.â «cugetul curat». «Adevărul e mai mare decât toate» spunea el, cu toată dreptatea, — «să-l spunem pretutindeni, unde se cu- vine și unde se cere». Lucrând mult și din greu ca să îndrumeze și să pună ordine în învățământ, cei doi ani și jumătate cât a func- ționat în administrațiunea școlară «i-au răpit», spune Ba- riț, «lui Maiorescu, poate mai mult ca zece ani din viață». «După ce adică, sărmanul meu amic», adaogă el, «mun- ciă câte 14 ore pe zi, spre a curați rugina și spurcăciu- nile învechite în școlile românești; după ce mijloci pro- fesorilor plăți mult mai bune decât avuseră ei in trecut; după ce căștigâ câteva capacități pentru școli, se întoar- seră asupra lui toți trântorii, toți pierde-vară. toți deșerții, toți inimicii românismului, și căutând nod în papură, sub cele mai ticăloase pretexte, îl tăvăliră prin toate triviali- tățile unor foi periodice de atunci, impregnate de aerul mefitic al bălții ce se numește Cișmegiu în București, pănă ce omul înfrânt de muncă și persecuțiuni, își dete demisiu- nea din direcțiune, pe care n’ar fi trebuit să o primească nicidecum». Și mai departe: «Medicii cari l-au căutat mi-au spus că loviturile soartei, și prin urmare, profundele supă- rări au adaos foarte mult la scurtarea vieții lui». S’a stins, în ziua de 24 August (5 Septemvrie) 1864, și din cauza unei boli organice, de care nu se ocupase mai niciodată, — sacrificându-și sănătatea numai ca să-și în- deplinească datoria, care pentru el erâ mai mult decât însăș viața lui, — dar și din cauza multelor suferințe ce a- vusese de îndurat, timp dn 28 de ani, de când făcuse pa- sul hotărâtor al vieții. Din darul acesta dumnezeesc al suferinței s’au împăr- 1136 VASILE MIHĂILESCU tășit și ceilalți revoluționari, tovarășii săi de luptă dela 1848. în afară de N. Bălcescu. care-și datoria nenorocirile mai multe bolii sale necruțătoare, nici unul din oamenii dela 1848 n’a fost mai mult prigonit de soartă decât Ma- iorescu, cu atât mai prigonit cu cât a fost unul dintre cei mai cuminți, dintre cei mai dezinteresați și mai sinceri lup- tători pentru cauza cea sfântă : a intereselor, nu numai ale unei singure patrii, ci a tutulor patriilor române. Dreptatea ce i se cuveniâ cât a trăit n’a avut-o, nici după moarte multă vreme. Pe la I877, chiar, loan Maio- rescu fusese aproape uitat, și mulți, spune Bariț, întrebau despre el, cum întrebau copiii, pe vremea lui, de Șincai, Maior, Clain. Nu mai vorbim despre cei de astăzi, cari, cei mai mulți, cred că, dacă s’a luat inițiativa monumen- tului dela Craiova, s’a luat nu fiindcă loan Maiorescu ar fi făcut ceva pentru poporul român, ci, fiindcă... etc., lu- cruri pe care le tăcem. Din cele spuse, și din cele ce urmează, se va convinge, oricine se poate convinge, că I. Maiorescu s’a străduit, a luptat și a suferit, nu pentru sine, ci pentru neamul său. Avea toată dreptatea Papiu Ilarian când îl numiâ: „Apostol al ideilor naționale în trei teri române". „Autorii de cărți simțite își iubesc eroii",—observă is- toricul lui Mihaiu Viteazul, d. N. lorga, — și noi ne iubim „eroul" nostru, erou, dacă nu prin fapte strălucite pe câmpul de bătaie, erou prin sinceritatea sufletului său, prin caracte- rul său, prin suferințele sale, un «antic» în toată accepțiunea cuvântului. Toți revoluționarii dela 1848, cu toate greșelile lor sunt vrednici de iubire, deoarece dreptatea eră de partea lor: învinșii dela 1849 au fost învingătorii dela 1859. Dintre aceștia, împreună cu N. Bălcescu C. Negri și Avram lancu, loan Maiorescu e vrednic și de mai multă iubire. Și nu iubirea cu care, de obiceiu, cercetătorul își învălue chiar pe cel mai ticălos personagiu a cărui vieață o povestește, IOAN MAIORESCU 1137 ci iubirea pe care o provoacă o viață întreagă de luptă și de suferință, un nedreptățit, și cât a trăit, și după ce a murit. In viață, în continuu prigonit chiar de ai săi, din propriul său neam, nu de dușmanii neamului său, iar după moarte,—in afară de schița amintită a lui G. lonescu-Gion. și corespondența publicată, răsleț, fie de prietenul său sta- tornic Bariț, fie de pietatea fiului său T. Maiorescu, ori aceea începută, și necontinuată, de profesorul G. Bogdan- Duică,— nici un studiu mai serios asupra activității sale, închinată în întregime poporului său. Cu toată iubirea ce o avem pentru I. Maiorescu, iubirea aceasta e departe de a ne fi întunecat spiritul de nepărti- nire, pe care și-l datorează istoricul sieși și adevărului, mai presus de orice sentiment sau resentiment. «Ich liebe mein Volk», spune acelaș istoric amintit, „weil es das mei- nige ist,—und das ist ales. Aber um Geschichte zu schrei- ben, dazu brauche ich nicht Liebe und Hass; ich brauche nur Quellen und dasjenige Mass gesunden Menschenver- standes, das notwendig ist, um sie zu beleuchten". (îmi iubesc poporul fiindcă este al meu,—și asta este totul, însă pentru a scrie istorie, n’am nevoie de iubire și de ură; am nevoie numai de izvoare și de atâta minte sănătoasă cât este de nevoie ca să le lumineze). Ca și dânsul putem să spunem și noi: Iubim pe loan Maiorescu, fiindcă e al nostru, din neamul nostru, ridicat de jos, din țărănime, întrupând în el însușirile frumoase ale poporului român, de cinste și corectitudine sufletească, de bunătate și lealitate, de muncă și de jertfă, de iubire și de iertare, chiar pentru cei mai aprigi și mai nevrednici duș- mani. Dar pentru a-i povesti viața n’am avut nevoie nici de iubire față de el, nici de ură față de contemporanii săi, sentimente care n’au nici o legătură cu adevărul istoric. Orice om superior lasă urmașilor săi învățături de care să se folosească, pentru ca ei să trăiască mai bine decât 1138 VASILE MIHĂ1LESCL’ înaintașii lor. Dela I. Maiorescu avem pilda vie a unei vieți pline și bine îndeplinită pentru ținta cea mai înnaltă pe care o poate urmări omul cult: fericirea poporului său. Deasupra tutulor ocupațiunilor sale i-a fost mai dragă decât orice altă ocupațiune, aceea de a învăță pe alții și a-i îndrumă, cu vorba și cu fapta, pe calea binelui. Din cele spuse elevilor săi la lecțiile de istorie, prin care înțelegea să facă mai mult educație națională decât știință, considerând, cum și trebuiesc considerate, lecțiile mai mult ca un prilej de educație a sufletului, se amintesc de către elevii săi și următoarele sfaturi, cari și astăzi, si multă vreme, îsi vor avea însemnătatea lor: „Eu, frate", spunea Maiorescu, „încă am văzut multe și în toate aceste multe m’am convins că noi, fără carte, aici, în țara aceasta, și mai departe, în țcrile acelea lo- cuite de Români, multă viață nu vom aveâ. Am fost eu în țerile Apusului, și apoi, jost-am și la Viena, și pe acolo, pretutindeni, am înțeles că nimic alt nu întărește și nu împodobește viața omului și, deci, viața poporului mai mult ca învățătura, știința și artele. Asta no uitați, frate, în toate luptele vieții voastre, c apoi încă și noi vom ajunge ca Polonii, și nu-i frumos, nu-i bine". îmbărbătându-și școlarii, cu sfaturi care prindeau cu a- tât mai mult cu cât însuș fusese prin persoana lui cea mai frumoasă și cea mai vie lecțiune, spunea mereu : „Să lucrați! Am lucrat, frate, și noi, dar voi încă mai mult să lucrați". Erâ cel mai bun și mai cuminte sfat ce se poate da ori- cui în viață, a cării singură valoare o dă munca și numai munca. Ca și unul din anticii pe cari atât de mult îi iubiâ, el însuș fiind un „Roman", ca împăratul Septi- miu Sever, ultimul cuvânt al lui loan Maiorescu, imagina însăș a vieții sale, a fost frumosul și plinul de înțelepciune omenească sfat: „Laboremus!". VASILE MIHĂILESCU. EVOLUȚIA ȘI EDUCAȚIA I. Știința este opera minorității, a elitei intelectuale. Retrași în atmosfera tăcută a laboratoriilor și a cabinete- lor de studii, ei cercetează și studiază în liniște fenomenele naturii fizice și sociale, stabilind noi raporturi între fenome- nele externe și fenomenele interne psihice. Rezultatele lor reprezintă un pas mai departe pe drumul adaptării omenirii la condițiile vieții. Reluate și aplicate vieții practice, adevărurile științifice pătrund în curentul vieții sociale, fructificând cultura ideală și cea tehnico-economică a omenirei. Cu toate acestea, rezultatele științei ar fi foarte restrânse, din punct de ve.dere al extensiunei sociale, dacă n'ar există și alte mijloace de difuziune a științei în lăuntrul societăților omenești. Cel mai însemnat mijloc, care nu numai că continuă în generațiile viitoare produsele culturei tehnico-economice, dar și deșteaptă puterile sufletești și morale pentru răspândirea în masă a unei culturi ideale—este educația. Știința adaptează minoritatea, educația popularizează, după anumite metoade, această adaptare, chemând generațiile ti- nere să participe la opera culturală; prin aceasta, educația grăbește progresul social și caută să atenueze cu ajutorul culturei, diferențiarea dintre clasele sociale. Obiectul ei fiind dar o continuă corespondență din ce în ce mai completă și mai adecvată între condițiile interne și cele externe, cosmice și sociale, procesul educației contribue la evoluția socială, fiind o parte integrantă a ei. Spre a stabili mai bine raportul dintre evoluție în genere și educație în special, se cuvine să ne oprim asupra proce- sului evoluției, caracterizându-1 în trăsăturile lui esențiale. Care sunt caracterile fundamentale ale principiului evo- luției? Cum se manifestă și în ce întindere se poate aplică? 1140 I. GH1BĂNESCU II. Nici o existență din cele ce alcătuesc universul n’a apă- rut dela început sub forma actuală, ci s’a dezvoltat încetul cu încetul, pornind dela o formă rudimentară, omogenă și nedefinită ; prin schimbări încete și succesive existențele s’au transformat neîncetat, căpătând forme din ce în ce mai com- plicate, definite și integrate. In raport cu modificările struc- turei organice au evoluat pari passu și funcțiunile lor core- lative. Investigațiile învățaților germani, Wolf, Von Baer, Goethe au stabilit că seria schimbărilor organice prin care trece o sămânță, ca să ajungă o plantă adultă sau un ou, constă în- tr’o trecere dela omogen la eterogen, dela simplu la com- plex, nedefinit și dezintegrat la definit și integrat, și în ceeace privește structura și în ceeace privește funcțiunile. In stadiul primitiv, fiecare germene constă dintr’o substanță uniformă, omogenă peste tot, atât ca structură cât și ca compoziție chimică. In fiziologie această zonă omogenă, considerată ca punc- tul de plecare al dezvoltărei organice, poartă numele de celulă sau globulă și e formată din protoplasmă omogenă. Sub presiunea diverselor motive, celulele se schimbă la in- finit și ca formă și ca aspect. Fiecare din diferențierile ei succesive constitue un contact între părțile omogene ale celulei, așa în cât progresul acestei forme organice constă într’o serie de schimbări dela omogen la eterogen. Biologia ne arată toate transformările organice și structu- rale ale celulei primitive, nesfârșitele ei diferențieri simul- tane și succesive, până ce în sfârșit reproduce o complexă combinație de țesături și organe, care constitue planta sau animalul. Nu mai rămâne dar nici o îndoială că evoluția organică constă într’o diferențiare structurală și funcțională, care pleacă dela omogen, incoherent, nedefinit la eterogen, co- herent și definit. Această lege a dezvoltării organice se poate aplică oricărei dezvoltări ? Se poate generaliza și celorlalte feluri de feno- mene ? Dacă admitem teoria lui Laplace, formulată de Kant, după care sistemul solar derivă dintr’o imensă nebuloasă primitivă, format conform legilor mecanice, atunci dezvol- tarea fenomenelor astronomice se face potrivit principiului evoluției. EVOLUȚIA Șl EDUCAȚIA 1141 La început materia erâ extrem de difusă, nebuloasă și incandescentă, fără structură definită; în mod succesiv, ma- teria s’a diferențiat, s’au alcătuilt corpuri definite cu rapor- turi fixe de pozițiune, stabilite matematic. Cum s'a ajuns aci? Printr’o continuă schimbare dela omo- gen la eterogen, dela nedefinit și dezintegrat, la definit, integrat și coordonat Am căpătat o primă generalizare a formulei evoluției, în lumea astronomică ; geneza sistemului solar ne-a dat o ilus- trare a acestei legi. Fenomenele geologice ne dau o nouă confirmare, deci o generalizare mai extinsă a acestei formule. Schimbările pe care ni le înfățișează planeta noastră tre- bue să se fi petrecut după aceleași legi. Pământul a plecat dela o formă nebuloasă, omogenă, ne- de mită; din cauza concentrării masa gazoasă a trecut în stare lichidă ; avem apoi o primă diferențiare : suprafața so- lidă, mijlocul lichid. Simultan cu integrarea materiei, forma a devenit mai ete- rogenă : coaja prea largă la început, s’a încrețit, alcătuind basinuri, oceane, munți, văi, mări etc., cercetările ne arată că pământul a devenit mai eterogen în ceea ce privește numărul și compoziția straturilor care alcătuesc crusta sa. Diferențiarea gradată a climelor aduce o nouă și foarte complexă etero- genitate și complexitate sub raportul fiizic, vegetal sau animal. Știința geologiei ne arată că odată cu scăderea tempera- turei, au început să apară compuși chimici de ordin mai com- plex și mai mult, care mai înnainte nu puteau să se ivească din cauza căldurii ridicate. Către începutul erei primare apare pe fundul oceanelor o combinație superioară a materiei, caracterizată printr’o foarte mare instabilitate, prima formă organică a materiei cosmice. După ipoteza naturalistului german E. Haekel, acea materie organică se prezintă sub forma unei extraordinare grămezi de materie protoplasmică, amorfă, fără funcțiuni distincte, e clasa așă numită a protistelor. Din ea au luat naștere primele ve- getale și animale. Geneza vieței vegetalelor și a animalelor, care nu se prezintă astă-zi sub cel mai complex aspect de eterogenitate, coherență și definire, confirmă în totul formula evoluției. Ceva mai mult, numai în lăuntrul acestei ipoteze, căpătăm cea mai completă și sistematică cunoștință asupra lumei or- ganice și organizate. 1142 I. GHIBÂNESCU Generalizarea și extinderea principiului evoluției poate merge și mai departe : producerea organismelor sociale confirmă legile evoluției generale, Să considerăm ca punct de plecare al societăților omenești, societatea sălbaticilor de azi . ea se prezintă omogenă, nede- finită, incoherentă, nestatornică din cauza legăturilor foarte puțin precise dintre indivizi, in timp ce societățile superioare ni se înfățișează foarte eterogene sub raportul ocupațiilor, cul- turei, și relațiilor dintre clase și indivizi, durata lor depășește cu mult durata vieții elementelor componente. Trecerea dela forma primitivă a societăților de sălbateci, la societățile civilizate de azi s’a făcut printr’o necontenită transformare dela omogen la eterogen, dela nedefinit și in- coherent Ia definit și coherent, printr’o continuă integrare a unităților, simultan c’o perdere de independență a mișcărilor acestor unități sociale. Agregatele sociale ne dau dar o ultimă confirmare a ipo- tezei evoluționiste. S’a arătat formula evoluției ca un proces de transformare dela omogen, indefinit, incoherent, la eterogen, defenit și co- herent, ca structură și ca funcțiune. Această lege descoperită de cercetările naturaliștilor și embriologilor germani, cuprinde în sine legea oricărei desvoltări; prin ea s’a generalizat fe- nomenelor astronomice, geologice și sociale. Am verificat această lege pe cale inductivă; deplina sigu- ranță n’o putem căpătă, de cât, dacă, întrebuințând și metoada logică contrară, aceea a deducației raționale, vom ajunge Ia acelaș rezultat. Generalizările emprice ne-au dat un mare grad de probabi- litate a ipotezei evoluționiste universale ; dovada că această ipoteză e o lege în toată puterea cuvântului, care a determi- nat și determină cu necesitate cursul totalității fenomenelor din univers, ne-o dă calea deductivă, rațională. Ca să căpă- tăm o siguranță analoagă cu aceea a științelor matematice, trebue să ne încredințăm dacă cursul fenomenelor din uni- vers se conformă formulei generale în chip necesar; trebue să găsim, adică, un postulat, a cărui valoare să fie absolută și recunoscută de științele pozitive și din acel postulat să de- ducem, ca o consecvență a lui, formula evoluției. Numai atunci vom avea o certitudine analoagă cu aceea a științelor matematice. — Avem un astfel de principiu ? — Da, persistența forței pe care n’o putem tăguduî. Ot ice EVOLUȚIA ȘI EDUCAȚIA 1143 apariție n’o putem înțelege de cât ca provenind dintr’o ma- terie sau forță preexistentă; orice existență n’o putem pri- cepe de cât în legătură cu alta anterioară ei. Ni-e peste putință să înțălegem ca o cantitate de forță să se nască din nimic, pentru a se adăogâ celei universale, așa în cât aceasta să poată crește in mod efectiv. Tot așâ nu putem concepe ca forța să scadă din univers, căci ar urmă că se poate perde ceva, fără a produce vr’un efect care să rămână. Acest principiu fiind de o valoare absolută pentru noi, adică mintea neputându-1 concepe ca falș, întru cât e impus de natura inteligenței noastre, e evident că și consecvențele sale vor avea aceeași valoare în fața minței noastre. Am văzut că cel dintâiu aspect al evoluției e trecerea dela omogen la eterogen. E necesar ca această schimbare să se facă în această direcție ? Da. Din principiul persistenței forței rezultă un principiu mecanic al instabilităței omogenului, adică starea primă nu poate dură ca atare, ci trebue să se transforme cu necesitate în alta și să devie prin aceasta, mai eterogenă. Să luăm ca exemplu o sferă omogenă de metal expusă razelor unui focar F. F. De oarece razele din F. au raporturi diferite cu diferitele puncte de pe sferă, urmează că fiecare punct din sferă va fi afectat în mod deosebit, și prin ur- mare sfera se va modifică diferit. Starea primitivă de omogenitate a sfe- rei se schimbă, în mod necesar în ete-rogenitatea, sub in- fluența forței externe. Și cu cât forțele incidentale ce se exercită asupra unui corp sânt mai multe și variate, cu atât acel corp se va di- ferenția mai tare. — Odată diferențierile începute, e necesar să urmeze mai departe ? — Da, căci forță fiind mai persistentă, nu numai omoge- nul trebue să devie eterogen, dar și eterogenul mai eterogen. Despre aceasta ne încredințează al doilea principiu mecanic al evoluției, multiplicarea efectelor. Nu numai corpul sub ifluența forței se diferențiază, ci și forța însă-și în alte forțe, deosebite ca direcție, intensitate, ex. Un bloc de piatră sub o forță puternică se sfărâmă, dar și forța se divide, după bucățile sfărâmate. Fiecare din for- țele incidente devine și ea la rândul ei o nouă cauză de 1144 1. GHIBĂNESCU diferențieri. Diferențiarea odată începută, va trebui să urmeze în fiecare din părțile agregatului, în toate subdiviziunile lui la infinit. De aci rezultă că nici o cauză nu produce un singur fenomen, ci o serie infinită de efecte, căci primul efect de- venit cauză, produce alte efecte etc. Ce efecte multiple pro- duce arderea unei lămpi, la a cărei lumină studiază un om politic sau un savant. Fiecare cetitor poate urmări, în mintea sa enormul șir de efecte, din acțiunea unei singure cauze. Odată evoluția începută, în baza acestui principiu a trebuit să urmeze mai departe, către o eterogenitate crescândă. Pentru ce, în locul eterogenității armonice și definite, ce caracterizează evoluția, nu se produce o eterogenitate vagă și haotică? Dacă corpurile devin mai complexe, în ce constă această complexitate ? într’o amestecare mai multiformă și confuză a elementelor componente, sau într’o aranjare mai sistematică a structurei agregatelor? Să analizăm, câteva exemple din acest punct de vedere: Toamna, când arborii noștri încep să-și piardă aspectul lor de un verde lămurit, luând o culoare gălbue, dacă sunt loviți de un vânt echinopțial, frunzele îngălbenite se desprind de pe crăci și cad jos, pe când cele încă verzi continuă a rămânea. Ce s a petrecut ? Acțiunea uniformă a vântului s’a exercitat de o potrivă asupra ambelor feluri de frunze: cele verzi însă au continuat să rămâe; cele galbene, în agonie, au fost se- parate. Aceeaș forță incidență produce efecte deosebite. S’ar părea că această forță incidență — vântul — n’a mărit de loc eterogenitatea preexistentă a agregatului; mai curând a simplificat-o, căci de unde arborii la început aveau două feluri de frunze, acum se reîntorc numai la un fel. Așa e în aparență. In realitate, arborii posedau o eterogenitate, înnainte de a fi bătuți de vântul toamnei, dar ea erâ confuză, căci frunzele galbene erau alături de cele verzi fără nici o regulă. Vântul, forța externă, a adus o ordine, o poziție definită a elementelor, în locul celei dezordonate și nedefinite : frun- zele de un fel ca culoare au rămas pe copac, cele de altfel au căzut jos. Această operație, în virtutea căreia elementele asemenea sau cele ce primesc identic influența acelorași forțe se grupează la un loc, despărțindu-se de elementele neasemenea sau in- fluențate diferit de aceleași forțe, se grupează în alt loc, con- stitue principiul mecanic al segregării. El e un principiu de ordine, de separare, de selecțiune șl EVOLUȚIA Șl EDUCAȚIA 1145 are rolul de a transformă eterogenitatea nedefinită și haotică a agregatelor în alta definită și precisă. Până unde merge această eterogenitate a corpurilor ? Are ea vre-o limită la care ajungând, întreaga metamorfoză univer- sală se oprește, sau iși urmează înnainte ciclul de schimbări în cursul nesfârșit al timpului ? Transformările continui ale agregatelor găsesc o limită în tendința ce-o au de a se adapta complet la condițiile me- diului, adică în tendința de a se stabili un echilibru perfect și absolut între agregate și mediu, după care trebue să ur- meze acțiunea contrară concentrării, disolttția. Deci al patrulea principiu mecanic al evoluției, e stabilirea echilibrului între agregat și mediu. El se poate exprimă și manifestă prin năzuința ineesorabilă a agregatelor de a se adapta condițiilor, în care trăesc. De aceea, căntinua adaptare sau corespondeță la care tinde procesul general al evoluției nu e de cât o consecvență ne- cesară a lui și manifestă sub forma cea mai comprehensibilă, aspectul caracteristic a principiului evoluționist. III. De oarece privită din acest punct de vedere, educația nu e de cât o necurmată adaptare rațională și conștientă a gene- rațiilor tinere la mediul cosmic și social, prin urmare procesul educației fiind un aspect al evoluției,— cel mai pregnant din câte o caracterizează, — se cuvine să ne oprim asupra acestui punct. In interesul clarificărei desăvârșite, să studiem mai în de aproape, în ce constă acest proces de corespondență, căruia în lumea super-organică, sau mai bine zis în evoluția super- organică îi corespunde adecvat procesul educației ? Care-i mersul lui, in ce condiții și în ce scop se efectuează? Lăsăm la o parte urmărirea problemei în lumea organică de oarece aici adecvarea corpurilor la condițiile externe se re- duce la legea conservării energiei, „nimic nu se pierde și nimic nu se câștigă", aplicată sub câteva forme de echilibru fizic. Corespondența începe să aibă pentru noi interes, din mo- ment ce agregatul care trebue să se adapteze, ca o condiție de existență, este viu și reacționează, potrivit influențelor mediului. Natura și procesul acestei reacțiuni, semnificația și evoluția lui în lumea organică și organizată va fi pentru noi o pre- parare științifică și necesară, ca să înțelegem și mai bine Convorbiri Liitrart Anul XLVI. 5 1146 I. GHI BĂNESCU natura și semnificarea educației — adică a procesului de co- respondență conștientă și teleologică a evoluției super-organice. IV. In lumea organică e caracteristică necurmata tendință a vieței de a se aaaptâ condițiilor în care se desvoltă. Să urmărim mai de aproape această corespondență dintre raporturile interne ale vieții și raporturile externe ale mediu- lui ; ea ne va procura ultimul fundament filosofic al procesului educației, prezentându-1 ca un proces de evoluție și de adap- tare, în acelaș timp. Gradele de viață variază după gradele de corespondență : cu cât viața se găsește pe o scară mai inferioară, cu atât corespondența între acțiunile vieții și acțiunile corelative ale mediului sunt mai incoherente, omogene și nedefinite. Viața cea mai inferioară se caracterizează printr’o corespondență foarte simplă și incompletă între procesele organice interne și acțiunile externe ale mediului. Cu creșterea complexități și eterogenității organice se desvoltă și ajustarea raporturilor interne la cele externe, crescând în număr, întindere, spe- cialitate, coherență și integrare. Urmând acestei evoluții, trecem insensibil dela fenomenele vieței corporale la fenomenele vieței spiritului, unde cores- pondența se continuă mai departe, după aceleași principii. Viața cea mai inferioară o găsim adecvată medului celui mai simplu, de aceea cea mai redusă o găsim la cele mai simple forme organice sub raportul structurii și al proprie- tăților vitale: Așa, în regnul vegetal protococcus nivalis, în regnul animal gregarinele și hidatidele. Aceste din urmă sunt viețuitoarele cele mai inferioare și în ceea ce privește structura și în ceea ce privește funcțiile vitale. Așa gregarinele sunt animale unicelulare, care trăesc în intestinele unor insecte plutind în fluidul lor nutritor; mediul e constant, uniform și> omogen ; animalul stă în contact cu materia nutritivă, de aceea și corespondeța e din cele mai inferioare, și ia numele de corespondeță directă și omogenă. Ceva mai înnaintată pe scara evoluției organice găsim clasa amibelor, risopodelor, animale alcătuite dintr’o materie gela- tinoasă, în formă de buzunar, fără structură definită, de oarece trimit, când într’o parte, când în alta, prelungiri din substanța lor; aceeaș porțiune joacă rolul de mână, de gură, de stomah. Prin urmare avem o structură complet omogenă. Din o astfel EVOLUȚIA Șl EDUCAȚIA 1147 de materie nedefinită și omogenă aluat naștere prin diferen» țiare succesivă, organele complexe și funcțiunile eterogene și integrate, ce caracterizează viața superioară. Știința modernă a embriologiei demonstrează acest fapt. Câjid în urma unei evoluții succesive și continui, s’a des- voltat și diferențiat organul prin care luăm act de obiectele ce ne înconjoară — ochiul, — animalul a dobândit în lupta pentru existență o nouă armă în plus: vederea. Și pe mă- sură ce creștea și deveniâ mai complexă această funcțiune organică, creștea în extensiune și complexitate și corespon- dența animalului cu mediul exterior. Dar organele n’apar de odată și izolate unele de altele; ele se desvoltă treptat și corelativ cu toate celelalte organe ale corpului, iar gra- dul corespondenții dintre acțiunile interne și acțiunile ex- terne merge pari parsu cu gradul evoluției organice. Așă în cât animalul care posedă o vedere mai bună, auz mai fin, gust și miros mai desvoltat, posedă tot odată și o serie de adaptări complicate și adecvate la condițiile mediului. Această corespondeță superioară, din punct de vedere al evoluției organice, corespunde unei mai mari vitalități și in- tensități a vieții. Ca să scurtăm expunerea seriilor succesive de corespon- dență, după ce-am văzut adaptarea unui organism inferior, să trecem de odată, fără termen intermediar, la examinarea co- respondențelor unui animal superior vertebral. Un vultur își urmărește prada dela distanță, se repede c'o iuțeală vertiginoasă din înnălțime asupra ei, o prinde și o sfâșie. Avem o dovadă de corespondența în spațiu și timp, de oare ce pasărea și a zărit prada dela distanță, a urmărit-o, a făcut apoi o serie de schimbări de poziție față de obiectele înconjurătoare, apropiindu-se de obiectul dorit. Avem dar aci mișcări săvârșite în întinderea unui spațiu, care în lim- bajul științific se traduc printr’o serie de corespondențe suc- cesive în timp, unite indisolubil cu o serie da corespon- dențe coexistente în spațiu. Paralel cu aceste corespondențe de succesiune și coexis- tență mai observăm o corespondență de specializare : pe când vederea primitivă la animalele inferioare abia distinge ob- scurul de luminos, vulturul are o serie de distincții de obiecte foarte precise, dela cele mai depărtate pănă la cele mai mici și apropiate. Apoi mai observăm că această adaptare a vulturului nu e specială unui singur exemplar, ci aparține întregii clase apă- 1148 I. GHIBĂNESCL' sărilor răpitoare, deci corespondența e generală, transmisă prin ereditate din generație jn generație. Mai observăm că vulturul a săvârșit o serie de mișcări, de când a zărit prada și pănă a sfâșiat-o. Deși multiple, miș- cările se prezintă în legătură una cu alta, întregindu-se și completându-se reciproc, întocmai ca inelele aceluiaș lanț. Prin urmare mișcările sunt prefect coordonate : mișcările executive au fost adecvate impresiilor primite și întreagă a- ceastă serie de operații complicate a avut aerul unui act simplu. Ei bine, această acomodare a impresiilor cu mișcările exe- cutate, așa încât procedarea întreagă să apară ca executarea unei mișcări simple, ia numele de instinct. El reprezintă o strânsă coordonare a impresiilor și o perfectă integrare a lor, într’o acțiune ce apare unitar. Ambele procese, ale coordonărei și Integrării, merg împreună și prezintă mai multe grade de evoluție. 1. Când animalul acomodează impresiile prezente cu miș- cări executate imediat : cazul vulturului sau a oricărui animal care-și urmărește prada sau se ascunde de dușman. 2. Când animalul coordonează impresiile prezente cu cele viitoare, când întrerupe executarea acestei operații spre a o urmă a două zi, avem cazul unei coordonări mai com- plexe. E cazul unei păsări, care-și face cuibul : își întrerupe seria de operații, ca s’o urmeze întocmai și în acelaș fel a douazi. Cazul întăiu ne prezintă o coordonare coexistentă în spațiu, cazul al doilea ne prezintă în plus și o corespondență succe- sivă în timp. 3. In sfârșit, al treilea caz, când coordonarea impresiilor cu mișcările de executat țin socoteală nu numai de prezent și de trecut, ci și de viitor. Avem exemplu cânelui, care-și ascunde osul pentru a doua zi ; avem exemplul furnicilor, care-și adună provizii pentru iarnă etc. Așa fiind, e natural ca instinctul în care se manifestă co- ordonarea impresiilor cu executarea mișcărilor, să ne ofere mai multe grade de complexitate. Cel care corespunde cazului prim, coordonărei imediate în spațiu și timp să fie cel mai simplu, iar cel ce corespunde cazului al treilea, cel ce adică prezintă o coordonare extinsă în prezent, în trecut și viitor, să fie instinctul cel mai com- plex din lumea animală. EVOLUȚIA ȘI EDUCAȚIA 1149 Din expunerile de mai sus decurge constatarea câ cea mai superioară corespondență a lumei organice la condițiile ex- terne ale vieței e crearea instinctului, care e o adaptare ge- nerală a speciei, dobândită în mod mecanic și inconștient prin atotputernicia principiului selecțiunei naturale, ca prin- cipiu de perfecționare, secundat de principiul de conservare al eredității. Generațiile care se succed, primesc fără conștiință, adap- tarea organică a speciei lor, ca o armă de luptă în apărarea existenței. Ea rămâne invariabilă, câtă vreme condițiile de a- fară rămân aceleași. îndată ce apare o cât de mică modifi- care în condițiile mediului, ea se traduce printr’o turburate a adaptărei organice la schimbările externe, care se termină printr’o alterare a corespondențelor consacrate și crearea de noi organe și funcțiuni, potrivit necesităților impuse de noile condiții ale mediului extern. Așa dacă întâmplător,un animal obicinuit a trăi într’o climă caldă ar trece în altă climă mai rece, acest animal trebuie imediat să se adapteze acestui nou mediu, printr’o pronunțată modificare organică. Trebuie să dobândească pe suprafața corpului un invăliș mai bogat și rezistent, altfel peire ca neadaptat rigurozităței condițiilor de trai. Concluzia ce ni se impune din constatările de mai sus e următoarea : Evoluția vieței animale culminează în crearea instinctului. El reprezintă o corespondență inconștientă, dobândită în mod mecanic și reflex sub imperioasa necesitate a condițiillor ex- terioare. De aceea, orice modificare a acestor condiții, va atrage cu necesitate o turburate a adaptărilor stabilite, și va nece- sită noi modificări organice și funcționale în viața animalelor potrivit influențelor externe. (Va urma) 1. GHIBĂNESCU. ȘCOALA DE PICTURA VENEȚIAN LA KAISER-FRIEDR1CH-MUSEUM DIN BERLIN Sunt oameni nemulțumiți de banalitatea vieței, și cari nu se simt adânc fericiți decât într’un muzeu. Liniștea șalelor, lumina egală, atmosfera capo d’operilor, îi face să uite pre- zentul și să trăească în trecut. Un tablou de Ter Borch, in care, în mijlocul unui apar- tament alb, pavat cu marmură albă, strălucește mătasa roză a unei îmbrăcăminte de femee, le reprezintă o în- treagă existență liniștită, bogată, monotonă, într’un mediu de o curăție rafinată. O preumblare ideală în pădurea de stejari a lui Ruis- dael, în care se concentrează toată umiditatea și melan- colia pământului Țerilor-de-jos le dă senzații de o nespusă intensitate. Un muzeu pare astfel un adăpost în contra brutalității și a zgomotului vieței din afară, mai ales când este așezat în mijlocul unui oraș așa de plin de mișcare ca Berlinul, șl instalat cu atâta gust cum e Kaiser-Friedrich-Museum. La capătul stradei principale din Berlin-Unter den Lin- den-insula Muzeelor — Museen Insei — este o oază de verdeață și de liniște. La umbra castelului, Lustgarten cu pajiștele sale verzi și bazinurile răcoritoare, se continuă pânăla cele două muzee de o arhitectură atât de clasică: Altes Museum, cu colonada sa ornată de imensele frescuri ale lui Cornelius, și National-Galerie, elegant templu ro- man suit pe trepte înnalte. Mai departe, Kaiser-Friedrich- ȘCOALA DE PICTURĂ VENEȚIANĂ 1151 Museum face colțul insulei, dând de o parte pe Kupfer- graben, despărțit de cealaltă parte prin Sprea de grădi- nile castelului Monbijon. Clădirea cu două etaje, de stil clasic, dominată de două cupole de mărime inegală, iși are intrarea pe pod — Mar- bijon-Briicke—în fața statuei călări a lui Frederic III. Picturile sunt la etajul de sus; suind scara de piatră, în vestibulul imens în mijlocul căruia e statua marelui Elec- tor, la stânga sunt șalele consacrate artei flamande, olan- deze și germane, la dreapta școlile italiane. Farmecul șalelor constă în diversitatea lor: sale mari, luminate de sus, cu pereții îmbrăcati în stofe cu desenuri bogate, pe care se desfășoară maestoasele alegorii și scene religioase ale lui Rubens, cu culorile lor vii, cu gesturile lor teatrale; săli mai mici, unde pe catifeaua verde a pereților reesă nobleță unui portret de Van Dyck, haina neagră, mâinile fine și figura aristocratică a unei marchize Spinola; cabinete semi-obscure luminate lateral, unde arta lui Rembrandt atrage ochiul asupra juvaerurilor și stofelor de aur ce acopăr pe Proserpina răpită de Pluton, asupra unei figuri de bătrân eșind dintr’un fond negru, asupra reliefului minunat din celebrul portret al „omului cu casca de aur" ; săli intime, de un gust așă de fin, unde pe pereții albaștri madonele de terracottă ale lui dela Robbia stau alături cu un fragment de fresco al lui Filippino Lippi și busturile atât de suave ale lui Mino da Fiesole sau Desiderio da Settignano; altarul dela Gând, capo d'opera lui J. și II. van Eyck, umple singur o sală cu îngerii săi cântând, cu pajiștea sa verde ce înconjoară „mielul mistic", cu impozantul cortej a ostașilor lui Cristos, a judecătorilor, a pelerinilor și a pustnicilor ce vin să i se închine. Un mic coridor, cu pereții albi, dă o senzație de intensitate delicioasă, cu lemnăriile sale închise, cu tablourile olandeze în cadre negre; nu departe, tapiseriile țesute după cartoanele lui Rafael, dau măreței săli unde sunt expuse un decor de un lux regal. Un șir nesfârșit 1152 de camere în fine, duc la șalele picturei venețiane: camere pline de bronzuri, de medalii, de basso-reliefuri, de mobile sculptate, de tavanuri zugrăvite, de uși încadrate cu piatră sculptată, unde ici și colea se vede câte o capo d'operă care luminează sala, u i portret de Giorgione sau de Se- bastiano del Piombo, de Holbein cel tânăr sau de Albrecht Dllrer. Nimic însă din muzeu nu are splendoarea și mă- reția șalelor consacrate picturei venețiene. (Șalele 44 și 45). Ca o grădină, care după verdeața fragedă a primăverei și florile somptuase ale verei, dă toamna fructele cele mai bogate înnante de a amorți în frigul ernei, pictura italiană după primăvara primitivilor săi și vara etăței sale de aur are toamna sa bogată în școala venețiană. Palma Vecchio, Giorgione, Sebastiano del Piombo, Tizia no, Veronese, Tin- toretto, Paris Bordone, Lorenzo Lotto, Pordenone, Morone, Cariani dau o strălucire nespusă secolului al XVI-lea și Veneția putea să se consoleze de decadența sa care începea, prin pompa triumfală ce o duceau pictorii săi. Tizian! nume magic! el triumfă și aici: după cum la Roma, în mijlocul nenumăratelor capo d’opere, in orașul stanzelor iui Rafael și a frescurilor lui Nichel Angelo, nu e tablou poate care să rămâe mai mult în memorie ca „Amorul sacru și amorul profan" al său din galeria Bor- gheze. Berlinul de asemenea posedă pânze de ale lui de prima ordine. Kaiser-Friedrich-Museum a păstrat însă din epoca în care s’a început colecțiunea și când un mu- zeu de pictură „erâ considerat cam ca o colecțiune de istorie naturală", calitatea de a aveâ specimene din toate epocile unei școli, așa încât se poate urmări istoria ei forte bine. Pentru școala venețiană în special, dela An- tonio Vivarini și până la Canaletto și Guardi, toți maiștrii mai de seamă sunt reprezentați. Oricari ar fi insă seducțiunea ce o exercită artiștii vechi ai școalei, oricari ar fi bogăția culorilor, varietatea atitu- dinilor, fantezia costumelor, desemnul precis al animalelor în „închinarea regilor magi" a lui Antonio Vivarini (No. ȘCOALA DE PICTURĂ VENEȚIANĂ 1153 5), în care el unește delicateța Iui Gentile da Fabriano cu modelarea plină de forță a Iui Pisanello; oricare ar fi eleganța aristrocratică și culorile delicate ale îmbrăcă, mintei unei Sf. Magdalena a lui Carlo Crivelli (No. 1156), sau vivacitatea compozițiunei, frumuseța figurilor și at- mosfera clară a unei madone de Cima da Conegliano (No. 2); oricare ar fi peisajul fantastic, atitudinele extra- ordinare și fineța coloritului în „Punerea în mormânt a lui Christos" de Vittore Carpaccio (No. 23 A), privirea, într’o întâie vizită, este atrasă involuntar numai de marii maeștrii. Și mai întâi de Palma Vecchio. „In școala venețiană nu se văd niciodată sentimentele intime ale sufletului sau ideea religioasă, ci frumusețea, surâsul naturei, pornirea tinerească a simțurilor. Asta, într’un cuvânt, este portre- tul asemănător al Veneției, bogată și puternică în mijlocul tulburărilor teribile din Italia". Palma, a cărui S ta Bar- bara dela S-ta Maria Formosa din Veneția a rămas ca idealul frumuseții robuste a venețienelor din sec. XVI, are aici două portrete de o frumuseță suverană, demne surori ale fiicei sale Volante așa de mult iubită de Tiziano. Unul (No. 197 A) reprezintă o femee blondă, reeșind pe un fond negru, cu bustul gol, căutând printr’o mișcare plină de cochetărie de a se acoperi cu o draperie. Sobrie- tatea culorilor — negru, alb, roș —, factura îngrijită, fac din acest portret unul din cele mai bune ale maestrului, „Caracterul general a producțiunilor sale, scrie un bio- graf, este exactitatea, perfecțiunea execuțiunei, amestecul intim al culorilor, încât este imposibil de a se deosebi urmele pe telului". Cu toate acestea al doilea portret este cu mult superior. Dintr’un colț al silei ochii săi atrag irezistibil. Pe un fond format de crengi de lauri, (No. 197 B) care fac un soi de peșteră umbroasă, o fată cu părul blond împodobit cu șiraguri de mărgăritar, într’o atitu- dine plină de morbidezsa, cu ochii albaștrii jumătate în- chiși, cu capul plecat pe umărul drept, pare că așteaptă 1154 pe cineva. Pe fața ei cu gura mică, cu nasul fin, o ex- presie de dor nespus se arată. Culorile gingașe ale figu- rei și a părului, rochea roză, cămașa albă, brațele splen- dide, reesă de minune pe fondul verde închis a laurilor. Nimic însă nu întrece expresia sa de melancolie, atât de rară în portretele acestor frumoase venețiene, așă de mul- țumite de viață de obicei. Raritatea acesteia o face și mai prețioasă. Acelaș sentiment de melancolie însă stăpânește pe tână- rul bărbat din portretul lui Giorgione (Sala 46, No. 12 A). Se știe cât sunt de rare tablourile atribuite cu siguranță acestui pictor. S’a spus chiar că Giorgio Barbarelli din Castel franco, „zis Giorgione pentru înnălțimea taliei și a spiritului său" nu este decât un mit. Ceeace se știe despre dânsul este de ajuns pentru a asigură că a existat; mis- terul care învălue însă viața sa, moartea sa la vârsta de treizeci și doi de ani, dau și mai mult farmec tablourilor sale. .Multe din ele sunt atribuite lui Tizian; stilul lui Giorgione e greu de definit. Cu toate acestea, el parecă se deosebește de Tizian prin mai multă viață, un senti- ^ment mai profund al naturei, un colorit mai nuanțat, o unire mai intimă între figuri și peisaj. In tablourile sale domnește un aer de melancolie voluptoasă, ce dă figurilor sale o distincție supremă. Nimic mai caracteristic decât portretul dela Berlin: o figură fină privind pe spectator în față, părul împărțit egal în două părți pe frunte, buzele fine, atitudinea liniștită, haina violet deschis, cămașa albă pe un fond închis, compun un tablou de un farmec discret. Mâna care se razimă pe balustradă, pare zugrăvită în urmă, pentru a individualiza mai mult persoana. Totul contribue la efectul misterios al portretului: până și in- scripția care nu a putut fi explicată încă. Cu totul altul portretul tinerei romane cu un coș de fructe în mână, așă zisa „Fornarina", de Sebastiano de Piombo (No. 259 B). Aici nici un secret, nici o melancolie. Portretul se prezintă cu siguranță, se impune prin atitu- ȘCOALA DE PICTURĂ VENEȚIANĂ 1155 dinea sa îndrăsneață. Sebastiano del Piombo fu elevul lui Gian Bellini, pe urmă al lui Giorgione: el îl imită atât de mult încât tablouri de ale sale sunt atribuite acestuia1 „Când erâ vorba de executarea unui tablou, Sebastiano promitea ușor, începea cu greutate, și isprăveâ mai cu greu încă. De aceea se găsesc așa de puține tablouri de istorie și de altare de el... El făcu foarte multe tablouri de cabinet și portrete, fără a-și da multă osteneală". Por- tretul dela Berlin este din epoca romană a maestrului. Sebastiano văzu că desemnul său nu putea aveâ succes la Roma; Vasari scrie că Michel Angelo îl ajută pentru a scădea entuziasmul romanilor pentru Rafael. Căutând a perfecționa desemnul său, Sebastiano nu reuși decât a-1 face mai țeapăn. In portretul dela Berlin, influența lui Michel Angelo este vizibilă în grandiosul figurei și a ati- tudinei; calitățile proprii lui Sebastiano se văd în exe- cuție: „Este greu de a vedea, scrie un biograf, mâni mai frumoase, tonul cărnei mai roz, accesorii mai bine alese; astfel, de exemplu, în portretul lui Pietro Aretino el deo- sebi în hăine cinci nuanțe diferite de negru, imitând cu exactitate negrul catifelei, al mătăsei și altele. „Venețienii au fost totdeauna iscusiți în această privință; în „Forna- rina“, catifeaua roșie a hăinei, blana de prin prejur, sunt redate cu un adevăr nespus. Influența lui Giorgione se vede în colorit, și mai cu seamă în peisajul văzut prin fereastra din stânga, care luminează atât fondul tabloului- Totul dă impresia unui portret tratat în „stilul grandios" de o siguranță de desemn rară în școala venețiană. Ceeace face în mare parte farmecul pictorilor din această școală, este că ei reprezintă pe pânzele lor splendorile vieței din timpul lor. Tizian, Giorgione, Paris Bordone, Tintoretto, Veronese, Sebastiano del Piombo, Bonifacio, nu sunt artiști care să se închidă în atelierele lor, în mij- locul tablourilor sau ale anticelor, unde să trăească numai cu visul lor, ca un Michel Angelo sau un Fra Angelico. Ei trec necontenit pe piețe și pe canaluri în mijlocul mul- 1156 țimei, ieau parte la serbările și banchetele date de patri- cieni, Ia viața acestora în palatele dela Veneția sau în villele de pe Brenta. Sebastiano del Pio/ubo erâ bun mu- zicant; Giorgione cântă de minune: „concursul său erâ cerut Ia concerte, și nobilii îl chemau Ia serbările lor“ scrie Vasari. Viața luxoasă și pitorească ce se ducea la Veneția, da artiștilor modele minunate de tablouri: Vero- nese n’aveâ decât să copieze un ospăț dat cu ocaziunea unei nunți de patricieni, pentru a face din ea, cu puține schimbări, o splendidă „nuntă dela Cana", în care Christos și celelalte personagii din FSvanghelii sunt înconjurați și ascunși aproape de Regi contimporani, de patricienii în haine splendide, de patriciene acoper.te de brocarduri pre- țioase și de pietre scumpe, de paji frizați și îndrăzneți; Paris Bordone, pictorul fashionable a venețienelor elegante n’are decât să copieze cu exactitate îmbrăcămintele lor bogate, peptănăturile complicate a părului lor blond a cărei culoare se capătă așa de greu, pentru a ne da por- trete admirabile. Niciodată pictorii n’au avut în fața lor peisaje, personagii, interioare și accesorii mai bogate și mai pline de culoare, tablouri vii mai animate, de repro- dus in tablourile lor. Un oraș de marmură, de aur, de purpură și de azur, plutind pe o apă verde ca smaragdul; o atmosferă mithică îl înconjoară; o architectură „din care fac parte în măsură egală apa și lumina, care din marmurile prețioase, sub desmerdarea soarelui, compun culori de cea mai bogată, armonie" ; piețe înconjurate de clădiri grandioase de cea mai bogată fantezie, unde goticul se amestecă cu anticul, occidentul cu orientul; fațade ornate de coloane, de pilaștri, de pervazuri de ferești, de balcoane, în marmurele de cu- lorile cele mai bogate, sculptate ca cea mai fină dantelă se oglindesc in apa canalurilor; ici, colea, arborii totdeauna verzi și florile -splendide a unei grădini apar de-asupra unui zid vechi de cărămidă roșie, de o culoare admirabilă. Zeci de biserici bogate, cu fațadele lor încărcate cu statui, ȘCOALA DE PICTURĂ VENEȚMN 1157 cu bassoreliefuri, cu coloane și pilaștri ; cupole orientale dominând fațade gotice ; o coloana, imensă ce înconjură piața San Marco; interioare de biserici de un fast neauzit, pavate cu marmure scumpe, strălucind de splendoarea mo- zaicurilor pe fond de aur. Locuinți princiare, unde bogății patricieni adună, generație după generație, tot ce orientul are mai lucsos și occidentul mai artistic. In palatele lor, frize splendide înconjurau tavanele, care de obicei erau de lemn sculptat și aurit. Pereții erau acoperiți cu piele ar- gintată sau aurită, sau cu tapiserii de mătase de multe ori îmbogățite cu fire de aur sau pietre prețioase ; ușile, sculp- tate sau incrustate în lemn de diferite culori ; căminurile împodobite cu sculpturi în cari se amestecau ghirlande de frunze și de flori, sirene, chimere, amorași. In camerele unde stau de obicei gentilomii, pe mesele severe de nuc, se vedeau, într’o dezordine plină de artă, amfore, oale de fa- ianță, vase de aur și argint, spede mari, medalii, istru- mente de muzică și cărți legate în piele ornată. Spânzu- rate de tavan, lămpi de stil oriental, de aramă sau de bronz, din care lumina eșiâ prin cristaluri de mii de culori, sau lanterne de fier de un desemn minunat. Talerele erau de aur sau de argint, paharele de cristalul de Murano cel mai fin. Cheltuelile ce se făceau pentru mobile erau așă de mari, in cât o lege din 1476 hotărî că decorarea unei ca- mere, în lemn, aur și picturi, nu va putea întrece 150 du- cați de aur. Luxul hainelor nu eră mai mic. „Erau în cameră, scrie un călător (Casola) ce vizitase pe o patriciană Dolfin, două- zeci și cinci de fete tinere venețiene, una mai frumoasă decât alta.. .. Foarte convenabil îmbrăcate, cum am spus-o, nu lăsau să se vadă decât foarte puțin umerii goi. Aveau atâtea bijuterii în păr, la gât și pe mâini, adică aur, măr- găritare și pietre prețioase, că, după părerea vizitatorilor, trebuiau să aibă de o valoare de 100.000 ducați. Aveau obrazul foarte bine zugrăvit, ca și restul corpului ce se 1158 vedea". Numeroasele legi somptuarii promulgate la diferite epoci rămaseră fără efect contra luxului. Botezurile, cununiile, înmormântările, erau ocaziuni pentru a desfășură o pompă neauzită. „O serbare în apartamen- tele venețiene cu pereții acoperiți cu aur, cu tapiserii, cu oglinzi de Murano, trebuia să fie ceva feeric. Catifelele și mătăsăriile de toate culorile, rochiile și peptănăturile curios aranjate, pietrele prețioase, străluciau la lumina miilor de lumânări". „Marile recepțiuni date de stat în onoarea re- gilor, prinților, ambasadorilor, erau pentru a spune așâ, apoteoza Republicei". Nici o serbare nu a fost însă mai mult descrisă de is- torici, pictori și poeți, cu culori mai vii și detalii mai mi- nuțiose, decât faimoasa intrare la Veneția a lui Enric III, regele Poloniei, chemat în Francia, pentru a succeda fra- telui său Carol IX. „înnainte de a se întoarce în Francia, Enric voi să viziteze cea mai bogată, cea mai elegantă și •cea mai curioasă cetate din lume. Prinții din Italia veniră în număr mare la Veneția pentru a primi pe noul rege și a innălțâ ceremonia prin prezența lor. Serbările fură pe atât de strălucite cât și de fantastice : artificii, excursiuni, os- pețe, iluminații, serenade.... Monarchul fu primit cu mu- zică la granițele statului, el veni la Murano într’o gondolă îmbrăcată cu brocart de aur. Tineri patricieni, îmbrăcați în mătase, formau garda sa, și șaizeci de Halebardieri, ar- mați cu securi antice, cu uniforme de mătase galbenă. Re- gele, însoțit de Doge, fu adus la Veneția pe o corabie cu patru sute de vâslași, în sunetul artileriei, urmat de alte multe corăbii și bărci împodobite cu tapiserii, cu stofe de aur, de catifea, cu oglinzi, cu arme. La Sf. Nicolae din Lido un arc de triumf fusese ridicat, desemnat de Palladio, zugrăvit de Tintoretto și Paolo Veronese. Regele fu găz- duit la palatul Foscari, împodobit cu tapiserii, stofe de azur și de aur, mătăsării și catifea semnate cu flori de crin. Ur- mară cursele de bărci, luptele pe poduri între Castellani și Nicolotti, facțiuni rivale, banchetele la palatul Ducal; ȘCOALA DE PICTURĂ VENEȚIANĂ 1159 aici, în sala cea mare fură puse mese pentru trei mii de persoane, cari mâncară toate în talere de argint. în sala Scrutinului fu pregătită o gustare, unde erau mai mult de o mie două sute de talere cu dulcețuri și trei sute de fi- guri făcute de zahăr. între lucrurile curioase, se observă o fabrică de sticlării, ridicată pe plute mari, în fața pala- tului Foscari. Regele putea astfel, din balconul său, să vadă cum se fabricau flori, vase și alte minuni de cristal. Bucățile de muzică, executate la aceste serbări, fuseseră compuse de Zarlino și Merulo". In fața \cestor serbări vecinice, tablourile lui Veronese care ar părea niște scene fantastice create de imaginația sa, par poate mai jos de cât adevărul. El este cu toate aceste un artist minunat, întrecând pe toți în compunere și mânuirea penelului. El este inimitabil, și toți cei care au cercat să și însușască stilul lui, până la Paul Baudry și Makart, n’au făcut de cât să arate imposibilitatea de a-1 imită cu succes. Veronese n i se simte în larg de cât când are de acoperit spații colosale, pereți întregi sau tavane imense. In cadrul unei architecturi pure, care prin arcadele înnalte lasă să între aerul și soarele, el gru- pează personagiile sale in jurul unei mese bogat acope- rită, pe o scară, pe un balcon. Mulțimea personagiilor nu e de loc confuză, atât de riguroasă este composiția. Fru- musețea fie-cărei figuri luate în parte este de asemenea ne- întrecută: femeea blondă care se pleacă surâzând pe masă în «Nunta de la Cana» de la Louvre este imposibil de uitat. Nimenea nu știe să așeze mai bine un cavaler ele- gant lângă o damă cochetă, să desemneze un paj suind o scară, sau un halebardier de gardă lângă o coloană. Ni- mic mai superb de cât „Apoteoza Veneției" din Palatul Ducal. Veneția, personificată printr’o femee de-o frumuseță maestoasă tronează în văzduh între divinități; mai jos, în- tr’un balcon, femei de o frumuseță răpitoare în atitudini variate o privesc; jos de tot soldați, popor, cai suindu-se in două picioare, completează tabloul. El erâ așa de stă- 1160 pân in arta de a compune, in cât știi să întrebuințeze cu succes spațiile de formele cele mai neregulate. Ast-fel, în «Abondențâ» de la Academia din Veneția, figurile sunt așezate într’un spațiu quadrilobat cu cea mai mare măes- trie. Repeziciunea execuției sale făcea din el un maestru neîntrecut în frescuri; și capo d'opera sa este poate deco- rarea villei Barbaro din Maser care unește trei nume mari: clădită de Palladio, decorată cu sculpturi de Vittorio, zu- grăvită de Veronese. Nimic nu întrece libertatea concep- țiunilor: un paj deschizând o ușe, o femee venind din- tr’un lung coridor, totul e o surpriză pentru vizitator; și ce este mai frumos de cât capetele de femei care se văd privind in jos după balustrada figurată pe tavan! La muzeul din Berlin, Veronese are două cicluri deco- rative : un tavan provenid din palatul Pisani (cab. 42, Nr. 326 —330), și o pictură decorativă provenind din antrepo- situl germanilor la Veneția, «Fondaco dei Tedeschi» (Nr. 304, 309, 311). Tavanul represintă o scenă mitologică, ce se petrece în văzduh: Veronese arată acesta nu numai prin norii ce o înconjoară, dar luând punctul de vedere ast-fel, în cât spectatorul are impresia că este foarte jos dedesuptul scenei. Decorațiunea din «Fondaco dei Tedes- chi» e și mai interesantă. Ea represintă un zodiac imens, în fața căruia sunt îngropate zeități păgâne. Dacă unele grupuri par cam searbede, și Jupiter prea seamănă cu Christos, este un grup însă «Minerva ajutând pe Marte să se dezarmeze», capo d'operă unde 'mâna lui Veronese se recunoaște. Marte, pe jumătate dezarmat, dar păstrân- du-și coiful și două spade, rădică brațul stâng în sus, pen- tru ca Minerva să-i desfacă cuirasa. El are toată aparența grandiloquentă a unui erou al unui Ariost. Minerva, văzută din spate, cu coiful pe cap și lancea lângă ea, este și ea înarmată : însă haina împodobită cu lame de fer o acopere atât de puțin, că lasă să i se vadă umerii și spatele de o culoare admirabilă. Este o lucrare de pictură de un farmec nespus : coloritul argentiu al lui ȘCOALA DE PICTURĂ VENEȚIANĂ 1161 Veronese apare aici cu toată distincția sa ; culorile șterse ale hainelor, verdele laurilor de la picioarele divinităților, cerul albastru închis, fac să se concentreze privirea asu- pra umerilor albi ca laptele ai Minervei. Veronese redă serbările din oraș; un tablou interesant de Paris Bordone ne face să pătrundem în viață intimă a patricienilor în villele de pe Brenta. Tabloul se numește «Jucătorii de șah» (Nr. 169); câtă deosebire însă de ta- bloul anonim cu acelaș subiect, din sala de alături, in care jucătorii închiși într’o cameră, nu se ocupă de cât de jocul lor. In tabloul lui Bordone, șahul nu este de cât un pretext, pentru a așeza față în față personagiiie. Pe o în- tinsă pajiște verde, ce se ridică puțin în fund la dreapta pentru a forma o colină umbrită de arbori la stânga, se ridică coloanele și statuele de marmură albă, vestibulul unei viile. Architectura sa bogată, planul pitoresc, detaliile bogate, toate fac din ea un bun specimen de architectură venețiană. Bordone'ca și Veronese, posedă cunoștinți vaste în architectură. Ce sală măreață construește el în tabloul de la Academia din Veneția «Pescarul remițând Dogelui inelul lui S. Marco», unde, printr’un artificiu ingenios, el face să pătrundă marea până în sala marelui consiliu, no- tând ast-fel elementul pe care să răzăma mărirea Vene- ției, pe când prin arcada din fund, deschisă, se vede o per- spectivă măreață de biserici și palate. Architectura *de marmură albă din tabloul de la Berlin, reese și mai mult pe fondul verde al erbei, și al colinelor îndepărtate. Cei doi judecători sunt în planul întăi: oameni tineri, cu ae- rul grav în veșmintel e lor lungi de patriciani. Unul, la dreapta, mișcă o piesă din joc, privind pe spectator. AI doilea, cu capul lasat pe mână, gândește, cu un aer de melancolie delicios ; el este departe de joc. Gândește el oare la una din frumoasele venețiene ce stau în grupă, departe, în fundul tabloului, sub arborii umbroși? Portre- tele nu sunt desăvârșite din cele mai bune a lui Bordone acest rival a lui Tiziano: portretele lui sunt de multe ori Convorbiri Literare — Anul XLVI. 6 1162 atribuite acestuia, și el a avut norocul de a zugrăvi ta- bloul pescarului dela Academie, o capo d’operă a picturei venețiene, cu pompa sa maestoasă temperată de familia- ritate, tablou care are marele merit de a trată un subiect nou, și un subiect rnaționaL Dar ceace face mai intere- sant tabloul de la Berlin este peisajul, poiana, cerul al- bastru spălat recent de o ploae de vară, norii care se ’ndepărtează; personagele în costumuri variate preum- blându-se printre coloanele villei; Valeții purtând băuturi ici și colea, grupul de femei ce stau pe earbă, in fund. Totul face un tablou de o varietate de culori admirabilă, și portretele ajung la innălțimea unei pagini din istoria mo- ravurilor Veneției in secolul XVI. în aceaș sală, un alt portret de Bordone. Portretul unui bărbat îmbrăcat în negru, pe fondul alb al unui perete. Figura este interesantă prin expresia sa de mânie, atât de rară în portrete. Ceace ca- racterizază de altmintrelea pe Bordone ca portretist, este o individualizare tare, reproducerea amănunțită a trăsătu- rilor și a expresiunii. Portretele lui Tiziano din contră au cevâ care depășește personalitatea modelului. Bordone este de o minuțiozitate rară, fie că reproduce o figură, o haină sau un accesoriu. De aici interesul istoric și anecdotic al portretelor sale. El este mai presus de toate un pictor de femei: toate frumoasele venețiene au trecut prin fața sa. în opera sa se pot studiâ modele din timpul său, și cea mai răspândită, de a-și vopsi părul în galben. Venețienele se supuneau muncei celei mai mari pentru a da părului lor această culoare aurie. Cesar Vecellio în celebra sa carte „Habiti antichi e moderni" sub desemnul reprezentând „la donna che si fa biondi i capelli" dă explicația modului curios cum damele venețiene își petreceau timpul pe te- rasele caselor lor, expunându-și părul la arșița soarelui, după ce-1 udau cu o apă specială. Cele mai diferite nuanțe de blond, dela blondul deschis până la roșul aprins se văd în portretele maeștrilor venețiani. Un tablou de Bordone, reprezentând o damă pieptănându-se cu ustensilele de vopsit ȘCOALA DE PICTURĂ VENEȚIANĂ 1163 lângă ea, ne trădează secretul ocupațiunii sale. îmbrăcă- mintea de asemenea este redată de el cu cea mai mare exactitate : nu uită nici o garnitură și nici o cută. Sto- fele vestite din Veneția, brocardurile broșate sau țesute cu aur, splendidele ormesini, zendade, soprarizi, supraviețuesc grație lui. Mărgăritarele, altă nebunie a Veneției și a seco- lului XVI, cari se răspândise în toată Europa, împodobesc părul și hainele modelelor lui. Nicăeri eleganța venețiană nu renaște pentru noi mai precis decât într’un portret de Bordone, de ex. în cel dela Mdnchen, femeie de o statură maestoasă, cu talia sus, capul mic, cu o expresiune puțin desprețuitoare pe buzele sale, cu aerul mândru în haina sa de stofă grea, cu mărgăritare în păr, și spânzurându-i pe gât. Nuanțele argintate și delicate ale pictorului adaugă la farmecul acestor femei. (Va urma) NAROJII POVESTE POPULARĂ DIN GORJ, CU NOTE LINGVISTICE (Urmare) Venisă dela biserică o nuntă acasă la ginere. Și gine- rele cu mireasa se căzneau să intre înnăuntru pe ușa bor- deiului. Și mireasa erâ o haia lungă-lungă, de nu-i ajun- geai cu mâna ’n cap; și ginerele pae-că^) l-ar fi bătut mă-sa cu ghemele-'n cap, când erâ mic; așa erâ de scund (2), că i ar fi mâncat rățele din traista și l-ar fi bătut broaș- tele cu laba ’n cap. Și toți se dedeau de mama focului, că ce să facă, ce să dreagă, ca să bage mireasa ’n bordeiu, că ușea (3) erâ prea scundă^). Da unu de colo, maieu minte: „Ia tăiarăți capu miresii, mă”, face, „că altcum nu să poate s’o băgați înnăuntru”. Cău’ auzi Văsîle-al nost’ și nărozi’ asta, să plesnească, —nu altcevâ—, de năcaz. De-abi (4) se furișă prin lume, pân’la mireasă, și hârști! un pumn zdravăn după ceafa miresii (5) și asta se făcu ghem și de loc fu ’n bordei cu ginerele ei. Ăilalți oameni se puseră cu gura pe Văsile; dar însă, după că (5) Văsile le desluși nărozia ce erâ să facă, de tăiâ capu miresii, îl loara (6) de gât și-l opriră la masă, să cinstească cu toti nunțașii, că-i scapasă de mare mu- (1) .Pa«-cd=pare-că, par’că. Prin sincopa lui r din pare. (2) Scund, scundă=mdXMnt,-&. Singurul Întrebuințat cu acest Înțeles. (3) «șe«=ușa. Ne ărtic. se zice și se scrie o, ușe. 2 uși (plur.) cf. gușe sing.=gușă; »inșe=nași;/așe=fașă etc. Poate că e prin analogie cu Subst. de deci. IlI-a. (4) de-abi=de-a)ma și «Zn7}=abia. Foarte frequent. (5) după că=după ce cj=după se. (6) loară=luari. In vorbirea populară ce aude loară. (7) nagoda.—daraveră mare; afacere compicată; pricină grea. Se zice și c<7rco/ă=afacere,=daraveră, pricină, proces. Mai multe câr- cote fac o nagodă", sau nagoda e cu cârcote multe. NĂROJII 1165 Nu-i vorba, să se fi legat cineva de el, și Văsîle eră om vârtos, că sfărâmă și sdrobică(d) piatra cu pumnu. Da, vorb’aia, omu cu minte n’are puterea numa în mâine, dar insă mai multă are in cap. Și asă petrecu flăcău nost’ pân’ la ziuă, cân' vrii să plece. t)a. toți câți erau la nunt’aia,—și erau mulți, ca um- pluse ograda, —îl îmbiau întruna: «Că stai, măi vere, la noi, c’o fi bine de tine, că te-om însura și pe tine și ți-om da o fată de toată frumusețea(2) și cu cuprins bun, și te-oi face sătean cu noi, că nouă ni-e place de tine, că ești deștept...» Da băiatu, ți-ai găsit!. își luă ale lui și pe-'ci-i fu drumu. Ce să stea el într’un sat de năroji?!.Și plecă tot înainte, gândind că doar o da de niscaiva oameni mai cu scaun la cap, să mai ’nvețe și el câte ceva de la alții; nu tot el să ’ndrepte nărozia altora (3) oameni. Da, cân’ ajunsă, spre sară, în alt sat, văzu pe unu ieșind dintr’un bordei nou, cu sac (4) deschis la gură și fugia p‘in (5) fața bordeiului, strângea sacu la gură, intra cu el în bordei, și iarăși ieșea, și iarăși intră,... și tot așa făcea. până ce-1 întrebă Văsîle, că ce face. Da, omu-ăla: „Uite, mă vre", face, „făcui și eu bordei nou-nouț, de-abia azi il gătai (6) și-acu car lumină cu sacu d’afară. că-i beznă (7) de tot înnăuntru". — „Da, bine, mă nene, bată-te ’n cap, să te bată, nu puteai să-i faci o fereast‘ă (8) mă ?“ —„D’apăi cum dracu să i-o .fac? — „Nici atâta lucru nu știi?!" —„Firește că nu știu, că să vrea să ști (9) făceam eu ". —„Ai vre-un căpătâi de lăntete{ 10) și vr-o beșică(ri) de (1) A sdrobicâ-=n face fărâmi un obiect, de ex. pâine, mălaiu etc. 12) frmnușețea șifrumitșeața= frumusețe. Sibilizarea lui s In ș, poate că s’a făcut prin’influența plur. adj frumoși asupra subst. format, probabil, dela răd. frumos. (3) altora oameni. Unele determinative nehotărâtoare, luate ca adject. prepuse substantivului, rămân articulate, chiar unde nu trebue. (4) sac. In altă variantă e butoiii. (5) />7n—prin (sincopă). (6) ^n/«z=insprăvii, gătii Perf. simplu. (7) Z>ejw?=tntuneric. Foarte frecvent. (8) fereast’ă—fereastră (sincopă). (9) Să vrea ști=s& fi știut (Vezi No. 2 pag 3). (10) /d«/s/e=lănteț=3 șimpcă de lemn, mai ales brad, cu dimensiuni variabile (vezi No. 10 pag. 5). (11) Z>eșzr«=bășică (vezi No, 7 pag. 19). 1166 ST. STERESCU bou, ori țiplă, și câteva ținte.d’ele mici și vre-un fierăst’ău (i > și vre-un ciocan?" —„Am de toate, am și-o beșică, dar nu prea mare". — „Cât o fi. Las'o că e bună. Stai colea și te uită". Se pusă Văsile-al nost’și spintecă lăntetele cu fierăst’ău făcu patru bucăți și le ’mpreună la colțuri cu ținte, muiă bine beșica, o tăiă și-o ’ntinse bine pe giurgiuveaua făcută din lăntete. Făcu în ușa bordeiului o gaură cât giurgiu- veaua de mare și puse fereast’ asta la ușe. Și-acu se vedea binișor în bordei, că ’ncepu a se cruci și omu-ăla de-a șa minune. Cân’ să plece, Văsîle îl învăță, cum să-și mai facă o fereast’ă, da mai mare, sus pe coperiș, între căpriori. Și de-aci se duse ’n lumea mare și multe nărozii vă- zuse. Și fusase și prin Târg. Și, pe unde se dusase, mun- cisă omu nost’ din greu; da pusese ceva parale bune la chimir. Da, într’una din zile, făcându i-se urât de-atâta um- blare și făcându-i-se și dor de-acas’, și cum erâ acu și gros la chimir: „De cât cu atâția năroji", face el, „ce găsii în lume, mai bine la ai mei acas’, că tot nu sunt așă de năroji ca ăilalți". Și-o luă băiatu nost’ înapoi, spre casă, tot pe picere (2). Da, dela un loc încolo, găsi o ocasie (3) cu cai, dete omu- lui câțiva creițari și mearsă el cu ucasi’aia cam vre-o zi întreagă, de-și mai hodini (4) ăle picere (2). Măi mearsă el o noapte pe jos și apucase acasă in ziua hailaltă (5I cam pe cân’ erâ soarele de-asupra capului. Și ce de mai (6) pupături cu-ai lui de-acas’! Acas’ la el bordeiu ’ncepusă să se huroae (7); și cum avea ceva parale acu și erâ om vrednic, unde mi-se pusă mă nene, de făcu nește căși d’ele mari, cu ferești (8) mari (1) fierăst’ău (art. și neart.)=fierăstrău cu sincopa lui r. (2) Picere plural forma populară dela picior. Fenomenul e aproape general. (3) oc«si e=căruță ușoară, brișcă, trăsurică de sat. Pe alocurea, chiar la oraș, pe „faire-part“ de nuntă scrie jos: „Veți binevoi a pofti cu ocasia D-voastră“ adică invitatul sa-și aibă trăsură, căci nuntașii nu i pun la dispoziție. (4) 7zod7„/=odihni prin metateză. (5) hailalta=aĂ\a\tA cu o aspi- rație (h) inițială. (6) ce de mai—cAt de multe, câte! Adjectival de cantitate și arată abundența. (7) să se huroae. Subj. pers, dela a se hurui—& se urul, dărâma. (8) ferești— ferestre. Sincopat și cu plur. In i In loc de e. NĂROJ1I 1167 — cum văzuse el pe la târg; da nu d’ele boerești, dar însă ca la țară. Si făcu omu nost’ pătulu și sopru mai mari si acoperite cu hindilă (i) și făcu și gard (2) la linia șoselii, cu lănteți de brad și de jur ’mprejuru grădinii gard de nuele. Și tot îi mai hudise (3) parale. Cumpără o vacă cu lapte (4) și o pereiche de boi, și un car nou. Și tot în primăvar'aia mărită și pe soru-sa, Cătrina, cu un flăcău bun, deștept și cu oștirea făcută. Alde taică-su era cât pe-aci să așeze (5) cu băiatu-ăsta; dar însă,'—vezi ’mneata—, nu prea avea fata zestre, măcar că băiatu o vrea și-așâ. Și după că așeză acu de-abine cu băiatu-ăsta despre nuntă, unde făcu și sor’-si o pereiche de căși ca ale lui și-i dete vaca și ăi doi boi și caru nou, și se făcu nuntă, de se duse vâlvă ’n lume. Da, lumea din sat se minuna de cășile lor, și: „Maichea! (6) face, câtă mai (7) cășile de mari 1 și cum le-o fi făcut ăștia mă?! Mare minune!" Și ăști doi cumnați aflară că lumea se minună de cășile lor și se duseră și ei de-arându pe la toți, și le crici azi, le crici mâine, până ce peste 3—4 ani, numa se pomeni satu cu căși ca lumea și tot cuprinsu în bună rânduială. (1) ș»W»7(?=șindrilă prin sincopă. Se mai zice și sită, (2) gard^once fel de ’mprejuire. Nu se întrebuințează cuvântul uluci (3) hudise=r&m&sese M. m. ca perf. dela a huidi,— ire. (4) lapte. Pe alocurea (Ciuperceni, Godinești etc.) se pronunță lapce, pentru că te tise pronunță ce, ci. Apoi de, di se pronunță sau ge, gi, cu o slabă resonanță a lui d, sau dghe, dghi. Ba încă ge, gi scade la je, ji. Astfel se zice de ex. y«/>/=deget; și jeșt deșt; lemn de ceiu=lemn de teiu. ge unge= de unde, etc. Fenomenul acesta nu este general; totuși se găsește destul de ’ntins; așa in Mehedinți, in satul Breșnita la vre-o 4—5 km. spre N. de Severin fenomenul aCesta este foarte accentuat și întins. Astfel, mergând odată spre acel sat întreb pe o femee in drum: „Ascultă, dodă ale cui sunt casele alea mari de pe deal?" Ea-mi răspunde: „Cășile ălea mari ge pi geal sunt ale lui d-l Mica Munceanu“=Casele alea mari de pe deal sunt ale lui d-l Mi/a Mun/eanu. (5) să așeze. A așeză despre o nuntă va să zică a pune la cale și a isprăvi definitiv cu un flăcău sau fată. Cf. barbarismul a tranșă. (6) Âfaichiat—mire 1 O exclamație de mirare. (7) Câtă mai cășile de mari! Ce case mari! 1172 CONVORBIRI LITERARE maticilor de rând din zilele noastre! Cum erâ să ghi- cească Lavoisier metodele lui Berthelot, sau Latnark'(cu toată „filozofia lui zologică") cum ar fi putut să bănuiască lu- mea microbiană, pe care Pasteur a dat’o la iveală cu atâ- tea taine ale ei ? Și-am pomenit numai câți-va invățați dintr’o singură țară și dintr’un singur neam. Dar dacă ne-am uita și la alte țări, și am aruncă o privire cât de furișă către veacurile ce vin? Ce incalculabilă perspectivă de progres ! Acum roo de ani, metrul erâ o mare noutate. Napoleon, cât era de puternic, s’a izbit de o strașnică împotrivire, când a voit să-l intro- ducă in Franța. Azi, metrul a pătruns pană în pădurile lo- cuite de Negri și de Peile-Roșii, iar noi, in Europa, am trecut pentru anume măsuri mai fi ie de la metru la micron; și mâne-poimâne, urmașii noștri se vor miră poate de mi- cron, cum ne mirăm noi azi de palrrac, cot, picior și alte măsuri de tot primitive ale părinților noștri.—Ba mă tem că timpul acela a și sosit. într’o revistă de „popularizare", am cetit de curând aceste rânduri, în chip deinformație : Un atom de hidrogen cântărește a mia parte din a miliarda parte dintr’o miime de g am : O, mg. oooooooooooooooooooooi. In el se află vre-o mie de părticele, electroni, atât de mici, In cât depărtarea re- lativă dintre ele e ca aceia dintre corpurile cerești. Electronii sunt tncărcați cu electricitate negativă și se mișcă cu o iuțeală de peste o sută de mii de kilometri pe secundă in jarul lor (o mișcare ca a pământului In jurul axei), iar ii j.irul unui sâmbure Încărcat cu elec- tricitate pozitivă, făcând mai multe milioane de miliarde de invcrti- furi pe secundă (cum se învârtește și pământul In jarul soarelui). Milioane de miliarde de învârtituri pe secundă!! Imaginația lui Shakespeare e săracă și veștedă față de a modestului laborant care jonglează liniștit cu acest abis de cifre. Hamlet care se simțea la hotarul dintre Înțelepciune și nebunie ar fi găsit superficială și fără nici un interes orice tragedie omenească față de grandioasa dramă a pu- terilor dintr’un gram de hidrogen, când ar fi auzit că in el e atâta energie, în cât să poată ridică flota întregei Bri- tanii până in vârful celui mai înalt munte al Scoției. SIGURANȚA PROGRESULUI 1173 Față cu această vertiginoasă iuțeală a progresului timțific, ar trebui—vorba lui Renan, — să fim tare mul- țămiți, dacă ne ar spune cineva de pe acum măcar cum vor fi abecedarele peste vre o sută de ani. 2) . Tot astfel nu poate fi îndoială nici de sporul fru- museții. Câte și câte prefaceri numai în cele din urmă veacuri! Unde e azi Olanda, pe vremea lui August se întindeau smârcuri, în care cuibăreau gâștele sălbatece, în tocmai ca in tundrele Siberiei. Unde este Elveția, gră- di ia de vară a Europei, erau codrii și tihărai in care se să- lășluiau lupii și urșii. Dunărea lui Herodot curgea printe maluri tot așa de pustii,ca și ale lui Mississipi, iar Rinul prăvălea un- dele sale peste stâncele dela Schafhausen în singurătatea unor păduri sălbatece, ca și ale Orenocului la cataractele lui Itupire. Unde e azi Berlinul, Dresda, Stockholm și alte metro- pole de artă și cultură, erau bălți peste care castorul își clădea colibe, întocmai ca in lacurile Canadei, iar locuitorii Europei beau din scăfârlii de om scalpate după metoda Peilor-Roșii. Și ce armonioasă rânduire a vieții de atunci și până azi! Am secat bălțile, am îndreptat scurgerea apelor, am petruit drumurile, am îmblânzit sălbătăciunile, am împo- dobit țări întregi întocmai ca pe niște grădini. Dintr’un păr sau măr pădureț, am dobândit sute de soiuri pe care, pădu- rea singură nu le-ar fi scos nici odată la iveală. Din răsura sălbatică, am scos neamuri întregi de trandafiri, care mai de care bogați în miresme și culoare. Și tot așa cu păsă- rile și alte animale îmblânzite și chiar cu rasele omenești. In loc de o singură Elena sau Phrynea, avem azi atât în lumea veche, cât și in cea nouă — dela ficele Albionului și până la creolele Americei — un nenumărat răsad de frumu- seți omenești cărora le lipsește doar lira lui Omer și pes- pectiva secolelor spre a fi slăvite ca și cea aleasă de fru- mosul Paris. In fiecare veac, s’a mutat astfel hotarul dintre Ormuz și 1174 CONVORBIRI LITERARE Ahriman in paguba celui din urmă. Peste tot, pământul pare a se pregăti pentru o mare serbare, ca și cum ar vrea să placă unui ochiu care il privește din depărtările spațiului ceresc. Și, după cum sporește frumusețea fizică, tot așa se a- daogă și frumosul artistic. Fiecare veac și fiecare popor crește cu ceva comorile artei. După valul cel mare dintre Omer și Fidias, unda s’a ridicat earăși între Dante și Michel Angelo, apoi din nou In epoca lui Cervantes, Shakespeare, Moliere și Goethe. Și de câte ori nu se va mai ridica încă în lungul șir al miilor de secole ce vin! Nu mai vorbim de undele mai mărunte din țările mai nouă, căci cine mai stă să numere toate valurile din fața mări- lor și lacurilor în veșnică vibrare . . . 3) Rămâne doar îndoiala numai cu privire la progresul moral.—A sporit și binele, după^cum vedem că sporește a- devărul științific și frumusețea ? De la omul peșterilor până la bunul Livingstone care prin blândețea sa a cucerit inimele canibalilor Africei și a ajuns să se plimbe singur printre ei, ca oarecând Da- niil în groapa leilor, hotărât—este un mare progresai ini- mei omenești. Ca niște zâne, aci aspre, aci blânde, religiunile, începând cu cele mai umilite, au căutat să înfrâneze cu cântece și chiar cu descântece apucăturile omului pornit spre dobi- tocie. Unele au nimerit mai bine, altele mai rău. Destul pieziș au nimerit cele ce au cercat să încredințeze pe „cei flămânzi", că sunt și fericiți, fiindcă vor fi răs- plătiți după moarte; — lăsând astfel să se înțeleagă, că aci, pe pământ ar fi deocamdată rândul mișeilor să se sature. Mare greșală din partea atâtor oameni vrednici și sfinți în viața lor, să nu arate lămurit că răul, ca și binele, își dobândesc răsplata lor mai întăi aci și acum, adică în cu- prinsul traiului pământesc al fiecăruia. Tristă scăpare din ve- SIGURANȚA PROGRESULUI 1175 dere să nu arate că păcatul, ori cât de tăinuit ar fi, mânjește; că toate florile care ascund un vierme vor da un rod mai dinainte întinat. Mare vină atuturor variantelor de confesiuni religioase, care, punând prea mult înainte „viața de apoi“și „răsplata de apoi", au părut că lasă macar o clipă pe Ormuz sub biciul lui Ahriman. Alături de teologie, când mintea omenească a început a scruta mai adânc cauzele lucrurilor, a venit însă la rând, ca să încerce a lecui răul, filosofica, sub haina vaporoasă a metafizicei. Pentru filosofii evdemoniști toate sunt tranda- firii—Democrit râdea; pentru pesimiști, toate mohorâte — Heraclit plângea. Iar alții, mai apatici, găsiră comod să se împace cu gândul că răul și binele sunt deopotrivă, se cumpănesc ab initio în chip desăvârșit. Mare greșală și aceasta,— din dragoste pentru o egali- tate ăpriori—să propovăduești că Ormuz ar fi egal cu Ahri- man (ca doi corbi: unul alb altul negru, care s’ar încăerâ zadarnic, fără putință de a se birui până în vecii vecilor!) întristătoare doctrină, care nu făgăduia mângâere nici aici și nici măcar dincolo de mormânt, în raiul plin de feeriile teologiei. In sfărsit, în veacurile din urmă a venit la rând și știința exactă, să-și arate și ea puterea în vindecarea răului moral. Până aci, dobitocului care întindea ghiara să sfâșie, te- ologia îi punea înainte un tabu oare-care sau amenințarea cu muncile iadului. Pe cel capabil de mai multă reflexiune, metafizica cerca să-l aromească cu muzica vorbelor, ademe- nindu-1 spre raiul diafan al entităților. Când însă fiara bimană a mirosit ceva din îndrăsnelile științei exacte, problema progre- sului moral a devenit dintr’o dată enorm de grea. înainte, când bestia simțea că e foame întindea ghiara și sfâșia. Acum ea zice: ceeace e natural e fatal și rațional. Nu mă tem de nici un tabu al religiunei, și râd de orice îngăimare a descântecului metafizic. Am ajuns dincolo de bine și de rău; sunt brută pozitivistă; sfâșiiu și fac în acelaș timp teoria dreptului de 1176 CONVORBIRI LITERARE a sfâșieâ. Imoralitatea de odinoară erâ. glumă. Adevărata înțelepciune e amoralitatea... E timpul prin urmare să revizuim toate ideile noastre despre progres. Adevărul crește ; fără îndoială crește și fru- musețea, dar binele e un simplu non-sens; progresul moral e o iluzie deșartă și ridiculă. Ălso sprach docta—canalia. Așa să fie ? Nu credem. O cercetare mai atentă, arată că și progresul binelui e tot așa de sigur ca și al adevărului. Nu de mult, legea coborâtă din slava muntelui Sinai zicea: „dinte pentru pentru dinte, ochiu pentru ochiu". Morala asta ni se pare azi odioasă, vrednică doarde Zuluși și de Papuași. Și cu adevărată mulțumire ne îndreptăm ochii spre dealurile Nazaretului, de unde s’a auzit acuma vreo 19 sute de ani frumoasa învățătură: „iubește pe aproapele tău, ca și pe tine însuți". Cu blândul propăvăduitor, născut în staulul oilor, simțim că un mare val de bunătate s’a re- vărsat asupra întregii lumi. Dar nici învățătura aceasta, cu toată duioșia lui Cristos, a lui Buda și altor întrupări ale binelui moral, nu are un criteriu destul de lămurit. — Nu iubește oare pe a proapele său și alcoolicul care imbie pe orice drumeț sase amețească frățește cu el, bând din acelaș ulcior ? Morala acea- sta era deci prea umilă, ca și bieții pescari care o propovă- duiseră mai intăi robilor și celor simpli cu duhul. Trebuia neapărat să se ridice tonul, și mai alestrebuiâ purificată datoria morală de orice aluzie mitologică la smoala iadului, la huriile Coranului și la alte răsplătiri ca a- cestea. întrebarea erâ: se poate moralitate fără scadență și fără ghișeu de. plată ? Și atunci s’a auzit, nu dela Semiții cu imaginația înflă- cărată de soarele Palestinei și Arabiei, ci de la un mag potolit, care, în temperata noastră Europă, cercetă temelia rațiunei cu adevărat pure — s’a auzit o nouă vorbă: „Lucrează a.șâ, ca și cum faptele tale ar trebui să fie pildă și lege întregii omeniri" — de azi și de totdeauna. SIGURANȚA PROGRESULUI 1177 Fă ceea-ce trebue, mai întâi și mai pre sus de toate fiindcă trebue. Căci pentru omul în adevăr superior, moralitatea e o necesitate, o lege cu totul imperativă. Minunatăpriveliște deasupra vieții sufletului! vastă și maestoasă, ca și seninul unei reci nopți de toamnă! Din cer și până în pământ—tăcere, iar în tăcerea cugetului, tu, ascultă de suveranitatea propriei tale cunoștințe, fără teamă și fără de speranță. Impunător, de sigur, dar fără eficacitate practică și acest imperativ ; puțin temeinic, cu toate că în mintea lui Kant, el trebuia să fie categoric. Cum să fie... când de o astfel de poruncă impersonală nu pot asculta de cât înțelepții •de felul celui de la Kbnigsberg, care, în loc să se avânte în tumultul vieții de toate zilele, își petrec existența lor în potolita neliniște a cugetării. Pentru cei lalți, din lumea de rând, ce nereal e acest imperativ! Cum n’a observat magul că lumea nu e o chilie de fi- lozof, pardosită cu silogisme, ci un vârtej de energii care uneori răstoarnă într’o clip” toată strategia argumentelor celor mai bine rânduite ? Cum n’a luat seama că nu e poate un singur gând de acțiune, care să nu fie pătat (chiar fără știrea noastră) de umbra unei intenții de folos personal, și deci nu e cum ar trebui să fie ? Există o faptă care, chiar în ochii celui ce o împlinește, să nu fie o deviare dela idea din care a pornit ? Și atunci, cum să lucrezi așâ, în cât viața ta să poată fi pildă pentru toată lumea, când ea nu poate fi pildă nici măcar pentru tine însu-ți? Trebuia prin urmare, să ridicăm nivelul datoriei și mai sus. Nazarineanul fusese- mai mult un erou al voinței, nă- ruind a scăpă masele desmoștenite; — de aceia s’a și suit pe cruce, primind moartea ca orice erou al acțiu- nei. Când propovăduia de pe munte, mulțimea uită de foame și sete, sorbindu-i numai cuvântul său de revoltă în contra nedreptății ;iar când a pus mâna pe biciu, fiul lui David alungă din templu pe puternicii zarafi ai zilei, în- Convorbiri Literare — Anul XLVI. 7 1178 CONVORBIRI LITERARE tocmai ca un moștenitor care, venind să facă dreptate, alungă din palatul părinților săi pe toți uzurpătorii necinstiți. Oclipă voința i-a șovăit și lui, dar a suferit totuși crucificarea, dând, astfel un prestigiu concret tuturor poruncilor sale către mul- țimea celor ce-1 urmase. Kant dimpotrivă e un singuratec, un erou al cugetării abstracte. El poruncește doar pentru sine și pentru cei de un fel cu dânsul. —Pentru casă fie asigurat progresul binelui trebuiau să apară eroi ai sentimentului etic in afară de sfera teologiei și metafizicei. Și au apărut în adevăr, — mai ales în țara sinceru- lui cugetător Darwin. Iar glasul lor sună cam astfel : Fiind-că natura samănă mult și culege puțin; fiindcă in toate făpturile sale, mulțimea e mediocră de la furnici și până la om, cum vrei tu să fii îndreptarul lumei întregi, și măsură a Datoriei, tu, un Quidam — oare- care, o sărmană făptură de rând, născută să te spri- jini, nu să sprijini; să te înveți, nu să înveți; să asculți, nu să fii ascultat! Cu.u vrei ca in ciobul tău de oglindă necurată, să caute o lume întreagă drumul adevărului ? Ce babilonie ar fi, dacă fiecare și-ar ținea înaintea nasului frântura sa de oglindă, măgulindu-se cu închipuirea că in ea se poate vedea „calea de aur", cărarea sigură pentru îndrumarea oricărei alte vieți omenești ? Vai ție făptură neisprăvită, pe care hasardul nașterei te-a aruncat intre cer și pământ! Ascunde cât mai repede ciobul tău de im- perativ ne-categoric, slut și strâmb ca și tine. Nu tu, om de duzină, arătare-de-om, poți fi îndreptar și pildă semenilor tăi, ci un altul și anume: exemplarul cel mai ales al speții sau varietății — eroul. Căci dacă natura, semănând cu nemiluita și alintându-se, scoate la iveală mai mult mediocrități și chiar pocituri — lusiis na' turae cum ziceau alhimiștii — tot ea, în clipele sale de trezvie lucrează cu o superlativă grijă, iar atunci, din grația lui Dumnezeu, prin tainica întâmplare a nașterei ese la lumină Omul-erou, care pare a concentra în sine toate în- sușirile de căpetenie ale întregii spețe. Tipic fiind, acela SIGURANȚA PROGRESULUI 1179 singur poate fi și pildă pentru alții. Acela, chiar tăcând, poruncește ca un imperator; aceluia i se cuvine de drept suveranitatea imperativului categoric. lar acesta sună astfel : pe cât este cu putință, fii aproape de eroism. Ridică nivelul datoriei tale, până la nivelul vieții eroilor, — singurii în care natura se arată mai vădit perfectibilă. Ei sunt leacul contra polarității răului. Ei țin scara pe care Ormuz se va sui tot mai sus peste capul lui Ahriman. Ei ne spun că singur binele e durabil, iar răul e trecător — „moare", se uită ca și cum nici n’ar fi fost. Așâ învățau odinioară sub colonada Porticului înțelepții școalei stoice, și tot așă a propovăduit în timpurile noastre Carlyle și toți cei la un cuget cu dânsul. « Dar nici aici nu ne putem opri. Nici eroii nu pot fi întru toate un îndreptar sigur al vieței, fiindcă nici ei nu merg pe o linie cu desăvârșire dreaptă. Sunt admirați doar fiindcă natura, neputând realiza în nici o direcție ceva ab- solut, suntem bucuroși să o vedem măcar apropiindu-se de țel. Cu tot călcâiul său vulnerabil, Achile e cel dintâi erou al Iliadei, iubit de zei și de oameni. Cu tot neajunsul căl- câiului, el erâ totuși cel mai iute la fugă iar când se retrăgeâ spre cort, tot răsboiul stă pe loc. Dar de aci nu urmează că toate faptele lui Achile sunt vrednice de imitat. Formula corectă ar fi deci alta: să lucrezi ca eroii în momen- tele lor de eroism. Pe celelalte, treci-le cu vederea. In ca- lea aceasta, firește, poți călcâ alături de drum; poți șchiopăta și chiar cădeâ uneori, căci și eroii cad. Dar încordează pute- rea ta pânăîntr’atât, încât o zi măcar, între naștere și moarte, să fii aproape de eroism. Ai curaj, cum are și natura.Cu toate nenumăratele sale rătăciri, universul își îndreaptă singur greșelele. Ormuz e sigur de victoria finală. 1180 CONVORBIRI LITERARE Așa dar tinerii de elită—căci de ei venise vorba—când văd răul eșind o clipă deasupra, să nu-și piardă curajul. Când inișelimea cu toate vanitățile sale: politice, literare, sociale ... se pare că triumfă, să nu se retragă in ungher. Căci astfel de biruințe nu pot fi durabile. Cătimea de materie e în lumea fizică una și aceiași; e- nergia lumii morale e una, dar nu aceiași, ci se adaogă veșnic prin solidaritatea tuturor celor buni, din toate țările și epocele. Dela Vede, pană la Kant și Carlyle, nici o năzuință spre mai bine n’a rămas uitată. Pe când cei răi au perit ca fumul, cei buni trăesc mai departe și au acum o realitate mai simțită poate chiar de cât în timpul vieței lor pământești. Și aceasta e dovada pipăită, că alături de progresul ade- vărului și frumuseței, omenirea se poate bizui cu ace- iași deplină siguranță și pe progresul tot atât de real al binelui. Din fundul carcerii sale, nefericitul Oskar Wilde, când a simțit că sufletul i se însănătoșează, a trimis prietenilor săi acest înțelept cuvânt: „în gospodăria grozav de sim- plă a naturii, nimeni nu primește decât ceiace dă el în- suși". Cine se îndoește deci de biruința binelui, să știe că în realitate se îndoește de sine însuși, osândindu-se singur a fi la un loc cu aceia pe care Dante îi pune în fundul iadului,— cu melancolicii sau „inimele negre". Dinpotrivă, cei sănătoși la suflet, ori care ar fi de- cepția momentului, se înalță iarăși gata spre luptă. As- scultând de frumoasele vorbe ale lui Goethe : „peste mor- minte — înainte",- ei nu părăsesc calea dreaptă, chiar când ea trece peste lespezi sub care se ascunde cenușa celor mai scumpe iluzii. 1^13. Oct. __________ ÎNSEMNĂRI PRIVITOARE LA ISTORIA CULTURII NOASTRE Pentru filioque. De când am introdus aceasta rubrică la Convorbirile Literare, obiceiul însemnărilor s’a generalizat. Azi le întâlnim și In alte reviste și chiar în unele ziare. Relevăm aceasta din următorul motiv: Revista noastră, din principiu, s’a ținut departe de harța atât de adânc intrată In obiceiurile altora. Acum câțiva ani, polemicile in- troduseseră o terminologie de insulte atât de variate, in cât se putea vorbi, într’un anume sens, de o adevărată zoologie literară. Ca re- acțiune, am socotit că ignorarea injuriilor și relevarea obiectivă numai a faptelor însemnate va fi de ajuns pentru orientarea publi- cului, lăsând scandalul literar pe seama celor ce urmăresc In literatură alte scopuri decât cele culturale. Lipsa aceasta de atenție pentru vulgarități pare că a fost întru- câtva de folos, temperând In timpul din urmă virulența polemicilor personale. Pacea e insă departe de a fi venit. Pomenim ca document în această privire lupta acerbă, care se dă acum Intre unii Români culți din Transilvania și Ungaria pentru filioque. In clipa când zeci de sate românești sunt primejduite In ființa lor etnică, unii conducători ai poporului nostru nu găsesc nimic mai urgent decât să se îneaere pentru subtilități dogmatice și să-și adreseze Injurii pe care ne sfiim a le mai reproduce. Streinii care ar auzi de așa ceva și-ar face o foarte slabă idee despre răspândirea spiritului critic și științific printre Români. Lăsând Insă știința la o parte, e ceva și mai grav. Inveninarea luptei e atât de mare, in cât o revistă de peste munți, Cultura, se îndoește dacă Românii cu filioque vor „mai putea sta alături in munca culturala a Astrei“, cu cei fără filioque. Aceasta e unitatea noastră etnică și culturală! Dacă Românii sunt gata să-și arunce anateme pentru două, trei silabe ale unei limbi pe care azi nimeni n’o mai vorbește, in adevăr: „viitor de aur, neamul nostru are..." M. FAPTE, RECENSII, REVISTE 1. FAPTE FIZICĂ. Evaporația solului și a vegetalelor ca factor al persis- tentei timpului ploios și rece. Când o perioadă de umezeală și de scădere a temperaturii are loc, pare că ea tinde să se continue. Verile anilor 1910 și 1912 ar fl o dovadă despre aceasta. Fără îndoială, curenții atmosferici își au rolul principal, însă intervin desigur și alți factori determinați: ast-fel este evaporația solului și mai ales aceea a vegetației. In vremuri ploioase, pământul păstrându-se umed, evaporează neîntrerupt apă, care, condensându-se în păturile superioare ale atmosferei, învălue cerul și cade iarăși, sub formă de ploaie, urmîn- du se ast-fel până ce fenomene atmosferice intervin ca să rupă echi- librul statornicit. Căci evaporarea solului umed e foarte mare: astfel „în luna Iulie așa de ploioasă, din anul 1910, cătățimea de apă căzută pe hectarul de pămâăt gol a fost, la stațiunea de chimie vegetală, de la Bellevue, de 218 m’. și în August 1912, a fost de 217 m3. 6; ceea ce este de ajuns pentru a întreține nebulozitatea atmosferei. Dar nu numai solul ci și plantele evaporează, mai mult chiar decât el. Și fiindcă în anii ploioși vegetația este mai puternică, se înțelege că și evaporarea, e mai îmbelșugată și ține mai îndelungă vreme. Urmează Insă de aici și o scădere de temperatură, pentrucă cerul învăluit de nori micșorează căldura pe care soarele o trimite pă- mântului, iar vaporii de apă, prin condensarea lor, în păturile su- perioare ale atmosferei, pierd o parte din căldura lor și revin sub formă de ploae cu o temperatură diminuată. iRevue Scientifique 26 Octombrie 1912). E. C. INDUSTRIE. Captarea energiei valurilor. Se pare, că încercarea de a se exploata forța enormă defractată și cheltuită fără folos la valurile mărei în timpul fluxului și refluxului să se apropie de o realizare practică, industrială. Intr’adevăr se vestește că între insula Nordstrandși Husum pe mar- CRONICA 1183 ginea Balticei, au și început planurile de construcție a unei uzine hydro-electrice, care să deservească cu electricitate Scheswrigul Hol- stein. Planurile se datoresc inginerului din Hamburg, E. Pein și con- stau in esență in alcătuirea a două bazine enorme, 600—900 ectare—for- mate de digurile ce leagă coasta continentului de insulă și prin de- nivelarea ce se produce in momentul fluxului și refluxului are loc o cădere de apă. in bazinul inferior, care ar pune in mișcare turbinele uzi- nei. S’a calculat chiar că forța defractată numai in timpul fluxului ar fi de 5.000 cai. Astfel se poate zice că s’a ajuns in parte măcar ca formidabila energie cinematică a valurilor să fie captată. 1. 1. N. MEDICINĂ. Cui se datorește „răul de munte"?—Moog și Guille- mard au constatat la persoanele ce făceau ascesiuni pe Mont-Blanc modificări în eliminarea urinei. Experimental au putut reproduce aceste modificări la animale ținute într’o atmosferă rarefieată, cum ar fi cea de la 6.000 m. altitudine. S’a constatat mai ales, că sub- stanțele azotate se elimină rău, cea mai mare parte fiind reținute în sânge. Cum simptomele răului de mare: —lipsă de apetit, durere de cap, greață, vărsături, somnolență ș. a. se observă și în uremie, la bolnavi al căror filtru renal nu lasă să se elimine substanțele azo- toase, experimentatorii trag concluzia că „răul de munte se datorește unei turburări pronunțate dar trecătoare a funcției rinichilor". I. I. N. Meteorologie Agricolă.— In zilele de 17—24 ale luneî' Septemvrie, intrunindu-se comisiunile de telegrafie meteorologică și de semnale ale timpului, s’a hotărit ca să se alcătuiască la Paris o comisiune de 5 membri care să formuleze un anteproect, tinzând la înlesnirea organizării, pe baze identice, a meteorologiei agricole în diferitele țări. S’au stabilit mai multe decizii care să fie propuse aprobării co- mitetului meteorologic internațional. Astfel: „Instituirea unei comisiuni permanente de meteorologie agricolă pe aceleași baze ca și comisiunea de aerostațiune științifică internațională. Această hotărâre poartă în sine o întreagă serie de măsuri internaționale care vor tinde să îndrumeze meteorologia ge- nerală către aplicațiuni practice." 2) Aparate destul de simple spre a puteă fi generalizate, fie-pentru a se măsură durata de insolație și intensitatea de radiație solară, fie pentru a se observă rouă, bruma, etc. 3) „Studiul comparativ al diferitelor moduri de instalație a ter- 1184 CONVORBIRI LITERARE mometrelor pentru a se observă temperatura la diferite înnălțimi sntre plante însăși și deasupra lor; 4) Observări sistematice ale fenomenelor de optică atmosferică: culoarea cerului, mirajuri, etc., de oarece asemenea observări pot avea mare însemnătate In prevederea locală a vremii. Spre cât mai larga răspândire a constatărilor făcute, ar fi să se publice buletine pe decade, apărând cât mai grabnic posibil și con- ținând măcar observări cu privire la: temperatură, ploaie, înnălțimea cursului apelor. De asemenea se crede necesară publicarea regulată de documente statistice care să arate distribuirea în timp și loc, de fenomene meteorologice in deosebi importante: temperatură, ploaie, furtună, grindină, precum și relațiile acestor fenomene cu natura vegetației care acopere solul și condițiile orografice și hidrografice. In fiecare țară să se creeze un anume număr de centre regionale, care prin mijlocirea Biroului central, să poată alcătui hărți repre- zentând situația generală a atmosferei și să statornicească previ- ziunile locale. Centrele regionale, independente în ce privește previziunile locale să rămână sub direcțiea științifică a serviciului central, pentru a se păstră unitatea de vederi și înțelegerea între diferitele centre. Hărțile zilnice asupra timpului să se vândă cât mai eftin posibil și să se trimită școlilor primare, pentru ca întrebuințarea lor să devie familiară învățătorilor. De asemenea răspândirea cât de întinsă a acestor cunoștințe de meteorologie agricolă, in păturile populației dela țară, ar fi una dintre datoriile de căpetenie a instituțiilor mai sus pomenite. (Revue Scientifique, 26 Oct. 1912.) E. C. 2. RECENZII FLORI SACRE. — Poezii de Al. Macedonski. După legendă,o cu- noscută epigramă a d-lui Macedonski împotriva lui Eminescu ne- bun, i-a înstrăinat orice simpatie, slujindu-i de giulgiu literar. A crede așa, este a reduce o împletire mai mare de pricini la una singură mai reprezentativă. De fapt, noi toți cei ce am trecut prin școala bunului simț, am crescut în cea mai deplină nerecunoaștere a acestui poet. Publicitatea îndoielnică făcută In jurul persoanei sale, cabotinismul literar, viața publică fără unitate și vertebrare, pe care o ducea cu nepăsare, efebii ce-1 înconjorau, lipsa de măsură și de disciplină sufletească, ciudățeniile ortografice, gongorismul stilistic în care căzuse, făcuseră pentru noi dintr’un poet, oricum talentat, un personagiu de operetă...........Când ne-am deschis la viață lite- CRONICA 1185 rară și am început să judecăm prin noi înșine, așa l-am cunoscut: cu atitudini plastice, cu efebi geniali, cu. o amărăciune In suflet ce-l făcea nedrept cu tot ce e talent în această țară, cu o atmosferă ne- suferită de laudă de sine, de smirnă îndoelnică, cu casca lui Belisa- riu întinsă cu o mână pentru a culege obolul public și cu fulgerele lui Juvenal înceealaltă mână îndreptate împotriva nerecunoștinței nea- mului și a nepriceperii contemporanilor. .Veșnic, nemulțumirea unui om neînțeles Povestea e dealminteri veche. D-l Al. Macedonski a fost negreșit un om de talent... La începutu- rile Literatorului se ridicase ca șef de școală și oare-cum chiar ca un rival al lui Eminescu; gloria lor se cumpănea... Pentru scurtă vreme... Soarele lui Eminescu se avântă tot mai sus, pe când d-l Ma- cedonski se opriă pe înălțimile mijlocii ce-i erau firești... In suflet însă avea un demon ce nu-i îngâduiă să se îngrădească la atât. Doriâ mai mult. Și fiindcă în brazda luminoasă a lui Eminescu nu mai putea străluci, poetul se trase deoparte, încercând pe alte căi mai singuratece... De aici pornește de sigur fatalitatea soartei d-lui Macedonski. Istoricul literar va trebui să țină seamă de această clipă hotăiitoare. Eminescu reprezenta tradiția națională, conservatismul istoric, dragostea pentru poezia, limba, legendele populare, și tot o- dată cultura germană, pe Schopenhauer, în filosofie, pe Heine și pe Lenau în poezie; eră deci firesc ca idealul d-lui Macedonski să fie potrivnic: modernismul exagerat, exotismul, cultura franceză în ce are ea mai putred, prețiositatea de formă, frânturile de limbă goale de înțeles, nerecunoașterea pentru tot ce e etnic, și mai ales o lipsă desăvârșită de măsură. Aici stă pe'rea d-lui Macedonski : nu în epigrama împotriva lui Eminescu, ci în dorința de a cumpăni pe Eminescu, reprezentând contrariul. Calvarul poetului dăinuește de peste două zeci de ani. Un astfel de ideal de artă nu putea fi pe gustul și pe înțelesul mulțimei. D-l Macedonski își înstrăină dintr’o dată massele populare. Dar ceia-ce e mai trist, nu putea fi nici pe gustul oamenilor cumpătați, cu judecată serioasă, cu adevărat culți, ce înțeleg să se înmlădie for- melor noi de civilizație, păstrăndu-și tradiția și individualitatea et- nică. Mulțimea și elita intelectuală îl părăsiră. De atunci d-l Macedonski e o tristă rămășiță ce se sbate pe marea deslănțuită spre a ajunge la mal... A făcut tot ce i-a stat In putință pentru a atrage atenția publicului. In jur nu i-a rămas de cât o gardă de fideli, _n cheag de „efebi" și de esteți cari au crezut că pot în- locui prețuirea mulțimei și oamenilor de gust prin tam-tamul infer- nal al negrilor, și prin muzica sgomotoasă a corvbanților... S’au în- 1186 CONVORBIRI LITERARE șelat. Prăpastia s’a săpat tot mai adânc. Nimeni nu mai urmăriă ce scriă d-1 Macedonski. Ar fi putut aruncă poeme de lavă, și tot n’ar fi luminat și încălzit pe nimeni. E o mare și meritată răzbunare. Nu-ți poți bate jo: nepedepsit de bunul simț. Și când ridicolul a a- coperit pe cineva sub apele lui tulburi, scăparea e grea. După ani lungi de tăcere ispășitoare, de uitare și de exil volun- tar, d-1 A. Macedonski reapare nevindecat. In jur acelaș zumzet de efebi extaziați dinaintea Maestrului, acelaș sgomot de notițe, de e couriîncari ni se vestește că „țara a câștigat în sfârșit pe Macedon- ski după ce se incercase Franța si ni-1 fure", aceeaș mireasmă de smirnă indoelnică... Curând, curând, publicul înduioșat o clipă de nenorocirile poetului, va cădeă în vechea lui nepăsare față de acest cabotinism nelecuit, care nu are nici farmecul unui ridicol nou. înainte de a ajunge în această stare ce e de prevăzut, d-1 Mace- donski a dat un volum de poezii. Să ne grăbim să-l citim, cât il pu- tem citi cu indiferență și înainte ca atitudinea poetului să ne strice efectul poeziilor d-sale. Pentru aceasta trebue să ne sforțam a uită cele câteva articole publicate de d-1 Macedonski, goale de înțeles, nesigure ca formă și lipsite de umbra umbrei bunului simț. Dacă n’am cunoaște nimic din activitatea trecută a d-lui Macedon- ski, nu i-am Înțelege reputația ce nu răspunde de loc cuprinsului acestui volum... Pentru ce a fost privit ca șef al școalei simboliste ? ca poet „damnat" ? ca vânzător de cuvinte seci ? ca Zeus nefelege- ritul—adunător de nori aristofanici, de sonorități zadarnice? Pentru ce i s’a aruncat atâta hulă din partea contemporanilor ? Pentru ce un sfert de veac a fost acoperit sub nepăsarea desprețuitoare a lu- mei cititoare ? Pentru ce, pe de altă parte, a fost ridicat pe scuturile câtor-va esteți entusiaști ce au văzut în d-sa un șef de școală, un novator, un pontif al simbolismului neînțeles? Volumul Flori sacre nu ne dă deslegarea tainei. In el nu găsim nimic nou, nimic care să treacă peste obișnuit și în rău și în bine, nici o urmă din simbolismul poeților desorbitați, a îngrâmăditorilor de nouri sonori. Dimpotrivă, versuri limpezi, multe frumoase, unele foarte frumoase, cele mai multe fără căldură, de o plasticitate Insă mai totdeauna căutată. într’un cuvânt, toate însușirile unei poezii parnasiene, al cărei i- deal stă în trumuseța formei, a conturului, în bogăția rimei, și in strălucirea icoanelor. Hotărit, d-1 Macedonski e un parnasian, și nu un simbolist... Pentru ce atunci a trebuit să urce atâtea ani calva- rul înnoitorilor, când școala parnasiană și-a dat de mult măsura in poeți mari și e privită ca o școală veche împotriva căreia nimeni CRONICA 1187 nu se mai ridică? De ce răstignirea, buretele plin de oțet și sulița centurionului pentru un poet ce cântă un Avatar sau trasul, pe urma lui Jose-Maria de Hăredia?.. Citind versuri ca: Uitată mi-este groapa sub flori și sub parfume (sic) Dar tot mi-aduc aminte...—fu Cretus al meu nume, Și’n for purtam tunictf (?) cu c/ucuri elinești. . . . te gândești îndată la cunoscutele Trofee, cu mai puțină eufonie. Citind Levki și Imn la Satan te gândești la Leconte de Lisle, cu mai puțină filosofie, avânt și mitologie. Psalmii moderni amintesc pe Verlaine. Mărgele de Olt sunt un tribut întârziat și stângaci u poeziei și ritmului popular... Pretutindeni ne cuceresc aducerile aminte . . . Unde e deci noutatea „detestabilă" pe care atâția au înfierat-o și câțiva au proslăvit-o ca ceva fără seamăn? Dimpotrivă, nu întâlnești decât un vers, fără multă taină, cam laborios închegat, dar sonor; nu întâlnești de cât un poet ce a citit multe, și nu uită, ce știe spune frumos, dar nu are în adevăr o personalitate im- punătoare. Când scriu despre un poet sunt obișni it să-i caut toate strunele lirei sale, să văd ce anume îl inspiră, și, de se poate, să ajung până la însușirea de căpitenie . . . Am încercat și cu d-1 Macedonski și nu mi-a fost cu neputință. Ce cântă acest poet cu deosebire ? Dragostea? — nici odată. . .Neantul vieței? — nu. Iubirea de viată? — nu. Neamul ? — nu. Liniștea? Fericirea ? Natura? Trecu- tul? Viitorul? Orașul tentacular sau câmpia bucolică ? —nu, nu. Atunci ce? Nimic anumit și stăruitor nu te cucerește. Poate : câțiva vagi „efebi", melancolia poetului ce și-a perdut tinerețea pentru zădăr- nicia unei arte neînțelese. Atât. încolo : . . .Fu Ctetusalmeu nume, Si’n for purtam tunică cu ciucuri elinești . . . Adică o poezie plastică, evocatoare, dar fără suflet, fără viață, fără căldură, o poezie sculpturală, dar fără sbucium, fără personalitate. Sonoră și armonioasă de multe ori, să nu se crează însă că și impecabilă. D-1 Macedonschi e încă departe de maeștrii săi. Nu arare găsești în versurile sale nesiguranță de limbă, expresii ce nu spun nimic și mai ales un amestec de eleganță cu vulgaritate ce isbește. Câteva pilde: Vorbi in al meu sânge al patimilor grai, Eram atletul plastic, întors abia din castre, 1188 CONVORBIRI LITERARE Ș’am pus — sub piept sdrobind-o — când lung o sărutai, Jăratecul de buze pe florile din astre. . . Florile din astre nu Înseamnă nimic. O singur zeu —fiindcă rău — iar răul este forță . . . . . . Fiindcă rău, e o construcție franzuțească de neîngăduit. Și cuprindă ambrozie sau poșircă de vin acru. . . . Ambrozie și poșircă e ca și cum ai spune Napoleon Tanase. . . . Dar ascundă sau Tenedos, sau otravă și puroi Chio roșu, sau miresme, — meargă tot în voia sorței,— Cânde vasul de-aur virgin moralistul e greoi, Si în fond, se bea tot viața chiar când bei balsamul morței. . . Puroi e vulgar; in fond e gazetărie. Pretutindeni e’ntuneric, neagră moarte pretutindeni Sub uitare, ca’ntr’o vatră, zace al traiului transport; . . . Al traiului transport ! Străvezie palpitare de noblețe sufletească . . . . . . Când întrebuințezi cuvântul palpitare trebue să pui diafană. La haine negre se pun și ghete de lac. Și-ți aduc un corp în sdrențe și un suflet ultragiat (V. I Iar pe vechiul zid pe care liliacu-atârnă grape. Și că giulgiurile morței sunt drapări de’nvingători. In tot volumul, o singură poezie se ridică peste celelalte și prin unitatea ideei, și prin bogăția formei: Noaptea de Decemvrie. In să- răcia și înghețul odăei, poetul zărește de odată o flacără sub vatră, ce-i aduce inspirarea. I-apare ca în vis emirul Bagdadului. înconju- rat de toată bogăția și feeria orientală, el e neliniștit: voește să vadă Meca. Cu o caravană de cămile și de robi pornește spre cetatea vi- sată. Merge deadreptul, prin pustiu, zile și ani îndelungați. Nu inai ajunge. Pier cămilele, pier caii, pier seizii. Rămâne singur emirul, dar iată și Meca !.. Minune insă: zidurile cetății încep să fugă și ele ca o nălucă. Spre albele ziduri, aleargă,—aleargă, Și albele ziduri, lucesc,—strălucesc, Dar Meca, începe și dânsa să meargă. Cu păsuri ce’n fundul de zare — o răpesc, — Si albele ziduri, lucesc,—strălucesc !.. CRONICA 1189 Poetul simbolizează pe visătorul, pe artistul îndrăgit de un ideal pe care îl urmărește fără a-1 ajunge vreodată. Simbolul nu e nou, dar e ^.isținut cu vigoare, cu o risipă de icoane poetice, și o bogă- ție de decor oriental ce trece de hotarele simplicității clasice. Ori- cum, e o poezie nobilă, frumoasă deși cam prea ostentativă. Pe lângă emirul ce merge în pustie, d-1 A. Macedonski a zugrăvit un alt drumeț „pocit" care, târându-se pe drumuri cotite, ajunge în cetatea visată: ... Și vede pe-o iasmă ce’i trece sub poartă, Pe când șovăește cămila ce’l poartă. . . Și ’n Meca străbate drumețul pocit. Plecat, șchiop și searbăd pe drumul cotit, Pe când șovăiește cămila ce’l poartă. . . Ni se spune că în acest „drumeț pocit" poetul a zugrăvit pe Emi- nescu, după cum se zugrăvise singur în emir. Nu știu dacă e adevă- rat. Dar dacă ar fi așa, e o grcșală. Nici un scriitor n’a mers mai drept ca Eminescu; nici un scriitor nu s’a luptat mai cinstit cu i- deea, cu forma, cu limba de cât Eminescu ; după cum mei un scrii- tor n’a mers mai pieziș, de cât d-1 Macedonski. E drept că, după ce a rătăcit pe atâtea căi cotite ani îndelungați, ne vine acum cu un volum de versuri ce nu aduce nimic nou de cât doar o muncă cinstită, pe urma altora, cu frumuseți de amănunt, și cu pretenții cumpătate Citindu-le, uiți și lauda și vrășmășia cu care a fost troenit până acum d-1 Macedonski, și că, ori cum, e un poet care nu merită; A7 cet exces d’honneur, ni cette indigniti. . . E. LOVI NESCU. PER. PAPAHAGI. Din trecutul cultural al Aromânilor, An Acad. Rom. 1912. In momentele acestea, când se va decide pentru vecie soarta e- lementului românesc din peninsula Balcanică, d. Papahagi dă la lu- mină o foarte sugestivă pagină asupra trecutului cultural al Aro- mânilor. După ce, în legătură cu altă lucrare a d-sale (Scriitorii Aromâni) reamintește vremea de mare înflorire a Românilor dela sudul Dunării, dă acum dovezi nouă că, mergând pe calea lor izo- lată de a noastră, Aromânii puseseră o frumoasă temelie de cultură proprie. Vasul Simota, cu inscripțiile sale în limba română, (cu ca- ractere grecești) e o dovadă nu numai de buna stare materială, dar și de inițiativă în cultivarea limbei. Legăturile cu colonia aromână din Viena și întinsele relații comerciale, precum și viața industrială a centrelor aromânești din Balcani e relevată cu amănunte intere- 1190 CONVORBIRI LITERARE sânte in cel mai innalt grad. Paginele despe viața de iarnă a satelor industriale de pe vârful munților, unde Aromânii își păstrau au- tonomia lor politică și o gospodărie de o soliditate arhaică sunt vrednice să fie citite și răscitite de toți cei ce nu știu încă ce comoară na- țională e pusă acum înjocjprin noile relații politice ce se vor stabili In Balcani. Abia cetind aceste pagini, poate cineva pricepe intensa viață sufletească din descrierile novelistului Beza. In treacăt, ni se pare foarte nimerită explicarea originei numelui Calări a orășelului pe care Weigand și alții îl confundă cu „Reiter“, călăreț. In realitate nue vorba de cât de munți „călări", adică se înfă- țișează, ca și cum ar fi suiți unii peste alții. De la munții călări, s’a ajuns numai Ii călări, după cum zici de pildă Arsa în luc de coasta arsă, Seaca în loc de valea Seacă etc. M. D-R. I. NISTOR. Zur Geschichte des Schidwesens in der Bukowina, Cernăuți 1912. Noul profesor de istorie de la universitatea din Cernăuți ne trans- portă in vremuri de slavă și de durere, schițând fazele mai vechi ale culturii noastre și apoi starea școalelor în Bucovina Instreinatâ. Sinonimia dintre dascăl (cântăreț bisericesc) și profesor e subliniată. In deosebită lumină e Înfățișată Academia din Iași, unde funcționau profesori de mare renume precum și silințele lui Gr. Matei Ghica pen- organizarea învățământului. Se relevă de asemenea rolul foarte în- semnat pe care 11 aveau episcopii ca Inspectori și Îndrumători ai școalelor. Atât de reală era înflorirea studiilor academice în Iași, in cât veneau și tineri din alte țări să studieze acolo (p. 16). In felul acesta, apropiindu-se de școalele din Bucovina, autorul Iasă oricărui impresia foarte documentată că Austriacii n’au găsit o țară sălba- tică și pustie când ne-au luat Bucovina, ci un ținut cu o populație ce știâ despre cultură de sigur tot atât, cât cele mai multe din țările monarhiei în epoca aceea. M. D r. IOAN LUPAȘ. Misiunea episcopilor Gherashn Adamovici și loan Bob, la curtea din Viena in 1792, Sibiu; 1912. Harnicul proto- iereu din Săliște ne aduce o prețioasă contribuție la cunoașterea îm- prejurărilor în care s’a realizat emanciparea elementului românesc de peste munți. Se arată ce însuflețire a provocat edictum tolerau- tiae (1781) și ce deziluzie a urmat după era josefină, când a început reacția feudală. In cercul de fer care se strângeâ din nou împreju- rul nefericitului nostru neam, în chip firesc împotrivirea trebuia să CRONICA 1191 se manifeste prin cler—singura manifestare, organizată a vieții noa- stre naționale. Se arată cu câtă timiditate cei doi capi ai bisericei, cerând voe să călătorească până la Viena, au intervenit pentru nea- mul lor. Cu această intervenire comună se anunță oare cum fru- moasa manifestare de la 1848 și era statutului organic desubȘaguna. In vremuri ca acestea, când absurde certuri confesionale rod pute- rea noastră națională, reamintirea faptelor de acum o sută și ceva de ani poate contribui la o reală înseninarea a conștiinței condu- cătorilor noștri. s. I. RÂDUCANU. Le credit populaire eu Rotimanie, Gând 1912 Sub formă de raport innaintat unei comisiuni de credit apare în „BibliothSțue de l’institut internațional pour l’etude du probleme des classes moyennes" un studiu al tânărului economist asupra cre- ditului nostru și în deosebi asupra băncilor populare. Interesantă e chiar din primele pagini relevarea creșterii de populație In ulti- mul deceniu. Dacă cifrele sunt bine dibuite, am sporit In 10 ani cu 1 milion de suflete. Se arată apoi începuturile creditului popular și se semnalează In deosebi mișcarea băncilor populare și organr zarea casei rurale, pe care autorul o apără de învinovățirea d-lui Gherea și a celorlalți socialiști, că ar fi o greutate mai mult în evoluția economică a satelor noastre, îngrămădind pământul In mâinile sale. Autorul relevă că această stagnare a împărțirii mo- șiilor cumpărate se explică prin scopul casei de a da țăranilor o educație agricolă prealabilă, silindu-i să se ocupe de arenda ace- stor moșii și învățându-i să economisească. Foarte semnificative sunt unele tabele statistice. Cea de Ia pa- gina 37 arată că 313.737 plugari reprezentând 70% din numărul asociaților au numai 9.700.000 lei, pe când 3187 au 10 milioane. Aceasta arată că partea mare de capital e fruntașilor din sate. In genere, lucrarea e cu îngrijire scrisă, și dă vederi foarte suge- stive asupra unei însemnate părți din mișcarea noastră eco- nomică. E. M. 3. revisie la NATURE. Octomvrie, 1912. Microradiografia. Se știe că, În- trebuințarea razelor X a transformat cu totul condițiunile in cari se fac operațiile chirurgicale. O altă aplicație foarte importantă 1192 CONVORBIRI LITERARE a acestor raze, este fotografierea cu ajutorul lor, a obiectelor micro- scopice. La recentul congres al Asociațiunii franceze pentru înnain- tarea științelor, Domnul Piere Goby din Gresse, a arătat însemnă- tatea acestei aplicațiuni. Nu se pot înșiră aci numeroasele foloase la cari dă naștere mi- croradiografia, Totuși vom spune, că, prin ajutorul dispozitivelor speciale, D. Goby a reușit să înregistreze imagini radiografice foarte clare a diferitelor animale microscopice, cum sunt protozoarii cu țest calcaros sau și animale ceva mai mari, ca moluște cu cochilii, apoi membre de ale vertebratelor mici, etc. Aceste ființe microsco- pice opace se pot studia acum în structura și organizația lor. Se vor putea studia cu totul amănunțit, în Paleontologie, părțile interne ale ființelor mici cari joacă un rol atât de important în for- marea rocelor calcaroase și silicioase din toate epocele geologice. Se pot descoperi noui specii, se pot desvălui confundările ce au pu- tut scăpă până acum. In Conchiliologie, cochiliile devenind transparente vor fi studiate foarte lesnicios și exact în conformația lor internă. Prin urmare, Microradiografia, este un nou mijloc puternic de stu- diu amănunțit și exact, al tuturor obiectelor, cari din cauza opaci- tății lor, nu puteau fi observate cum trebuie până acum prinmicro- fotografiesau prin secțiuni tăiate în obiect, totdeauna lungi și delicate. P. C. A. REVUE scientifioue. - 12 Octomvrie, 1912. In articolul intitulat: Despre știință, natura, utilitatea fi învățământul «,D-1 H. Le Chatellier, pe lângă lucruri în genere cunoscute, face unele observări privitoare la însemnătatea studiului limbilor clasice și a studiilor literare în genere. Autorul, susținând nevoia răspândirei spiritului științific, chiar și la cei cari se ocupă cu științele, găsește „că denumirile de stiinte si litere date acelor diviziuni a învățământului se- cundar sunt un adevărat non-sens. De fapt, una din aceste divi- ziuni se referă la studiul lumii materiale și cealaltă la aceea a lu- mii psihice. Insă studiul lumii materiale..., cel puțin sub forma sa actuală, este nu tocmai favorabilă desvoltărei spiritului științific- Aceasta pentru că însăși faza de perfectibilitate la care au ajuns multe științe, le fac să fie de multe ori numai un mijloc de încăr- care a memoriei, și fiindcă prea se are în vedere utilitatea cunoș- tințelor căpătate de la științe în genere, iar nu formarea unui spirit științific—lucru pe care D-1 Le Chateller îl socoate ca pe adevăratul scop pe care trebue să-l aibă în vedere învățarea obiectelor numite științifice în cursul secundar. Pe când învățământul literelor diferă CRONICA 1193 complet de acel al științelor; principiul său esențial e ca să mențină neîntrerupt deștept spiritul tinerilor p'in schimbul necontenit de idei și de sentimente ; el realizează singura metodă de educație în adevăr eficace: le frottement, 1’interpCndtration de deux intelli- gences". Pare că obiectele literare să fie prin însăși natura lor în stare de a produce efectul acesta, de oare ce oameni de știință și pură și aplicată, socot necesar studiul literaturei, a clasici- smului în special, pentru formarea mai deplină a unui spirit știin- țific. Intotcazul observările care se fac în articolul menționat, prezintă un nou argument în sprijinul studiilor clasice, cu atât mai intere- sant, de vreme ce vine de la cei a căror .preocuparea de predilecție este știința. E. c. Convorbiri Literare — Afini XLVI. CRONICA ECONOMICĂ BĂNCILE POPULARE In problema economică a satelor noastre, băncile populare joacă un rol foarte însemnat. Cu privire la conducerea lor s’au emis multe opiniuni. într’un articol din 1907, «îndătăt— spre școală», se arăta chiar din cel dintâi an de mare exten- siune a băncilor, ce problematic poate deveni amestecul corpului didactic în conducerea de toate zilele a acestor institute financiare. De atunci au apărut rapoarte oficiale ale inspectorilor și revizorilor (1909), arătând acelaș lucru, lată acum că chiar unii învățători atrag atenția asupra acestei primejdii. „In vălmășagul de glasuri asupra acestei chestiuni vitale pentru populația rurală, unele apărând cu îndârjire aceeace au făptuit, altele atăcând pieziș ori drept, altele simplu rătăcite, n’aș îndrăzni să mă amestec, dacă n’aș crede c’a sosit timpul când, în ce ne privește ca învățători trebue să avem altă poziție față de aceste instituții, decât până acum. Izvorîte din dragostea și din jertfa învățătorilor, au ajuns astăzi să fie privite în majoritatea cazurilor, aproape numai din punctul de vedere al folosului material ce isvorește din ele pentru conducători. Să mă explic. Ai înființat banca din dragostea către săteni, luat de săteni, luat de curent, ori chiar impus de mai mari ; căpităluș mic, l’ai ocrotit la sânu-ți călduros ca pe un copil anemic, ca nu cumva vântul dușmăniilor și ambițiilor să-l doboare. Și ți-ai jertfit 2, 3, 4 ani în muncă Iară preget și fără plată ca s’o așezi pe baze cât mai solide. Răsufli ușurat. Ai ajuns la suma pentru care colegul X încasează 20—30—40 lei lunar. Prin prieteni și cunoscuți răspândești cererea nepretențioasă, că ar fi bine ca pentru toată munca să ai măcar un 10 lei pe lună. Explicații, socoteli, ochii dulci înaintea adunării ge- nerale, leafă aprobată. După doi ani vei încasa 20—30 lei și tot astfel vei ajunge la 40—50—80 ori 100 de lei pe lună. Ei bine, vei zice, muncesc, cer plată. Să vedem. CRONICA ECONOMICA 1195 Nenorocul e că în sate se mai găsesc și alți cerșetori în haine negre — care simt că la bancă, dascălul își face rost de lefușoară bună. Preotul a cărui leafă mizerabilă de 50 lei plus venitul nesigur al credincioșilor de azi, se pune pe gânduri și’și face judecata că, dacă tu dascăl, pretinzi leafă dela bancă ca «apostol al ridicărei săteanului», de ce n’ar încasa și el care e adevărat «apostol». Alai e ‘ un biet notar, care pe lângă salariul dela sat, plus venitul din popor, n’ar da cu piciorul la asemenea spor de leafă. Mai e un perceptor deprins cu socoteli de «incasso» și plăți..., dar câți nu sunt, câți și mai câți... Și atunci, sforile încep a se trage pe la alegeri de consiliu, politica de șatră începe, anchetele curg. Acum 1) dacă ești mai blagoslovit primești să intri în amestec cu surtucarii cei-l’alți și ți-i așezi de pe valoare sateliți împrejur, împânzind consiliul de administrație. Care va să zică: în casa de fier, bani deslegați din legătura cu 99 de noduri, bani ruginiți de sudoare și de lacrimi, bani sortiți să aline durerile și nevoile celui prea mult apăsat, iar deasupra acestei case, un stol de surtucari aceste păsări cu ciocul de fier, cum i-au caracterizat bătrânii, — cari vor voi și cât vor voi, vor lua împrumuturi ei și rudele, cât nu îngădue legea nici pe sfert ; își vor pune lefi cât mai grase, jetoane de pre- zență pentru toți consilierii, vor trece ca cheltueli extraor- dinare banchetele de Maiu, etc. și, dă Doamne bine. In țara boului, curge lapte pentru cei vicleni. Ori, al 2-lea) dacă nu-ți plac ochii tuturor, îți vei apropia o tabără lângă cașcaval și alta va rămânea pe din afară. Vă închipuiți: lui X, care are amante pentru 500 lei, să nu-i dai nici o sută pentru că-i de al lui J. ; iar lui N. care n are după ce bea apa, să-i dăm 400 pentrucă-i de-al nostru. Pe R. silește! să plătească capetele, fiindcă ne-a făcut hoți și mâncători; iar lui M. adaugă-i dobânda la capete, că doar n'o să moștenim noi banca... și cari or veni pe urmă să o descurce. - îmi faci un pogon de secară, capeți împrumut 200 lei ; ori:—azi n’am timp să vii mâine, și-atârni spre cârciumă, de mâine, poimâine, și așa dintr’o sută îi dai omului numai 80, 10 dobândă și 10 la cârciumă. Și ai sdruncinat creditul băncei, i-a slăbit siguranța capitalului, împrumutând pe insolvabili, ai omorît încrederea oamenilor, ai nimicit banca, căci înjghebarea aceasta de bani țărănești s’a făcut numai în jurul credinței ce o aveau pentru moralitatea con- ducătorului și nu de dragul tovărășiei. Dintr’un instrument 1196 EN. ALEXANDRI SCL’ de ajutor și alinare creștinească ai ajuns la cel mai mârșav instrument de ruină și spoliațiune : pe ei, cu al lor. De unde a-ți pornit și unde a-ți ajuns ? Iar cea-l’altă tabără se pune pe lucru : acuzări, anchete, mărturisiri, cheltuirea ultimilor economii, sdruncin sufletesc și desgust de școală ; fugă peste Prut, desgustătoare sinu- cidere, ori în cel mai ușor caz, exil în Dobrogea pe malurile mărei, ale cărei valuri au oglindit fruntea gânditoare a strămoșului Ovidiu, iar azi plâng jalea sufletelor sbuciumate: ale slujbașilor fără caracter ori a victimelor răutății. Veți zice că exagerez ? ! Nu, luați seama bine ! Afirm descreditul și ruina băncilor populare sunt cârdășiile de sur- tucari din consiliul lor. L'ai scos pe sătean din mâna surtu- carilor frâncuitori dela credit și l’ai aruncat în mâna ăstor- l’alți. Și gândiți-vă bine ; surtucarul dela țară e mult mai fără scrupul și fără frică decât cel dela oraș. Căci câți «burghezi» spoliatori dintre aceștia ridicați pe seama țără- nimei naive ? Nu cu aceștia ai pornit la lucru. Ci cu minți mai răsărite dintre țăranii electrizați de cuvântul tău și cu judecata de sub pletele albe ale bătrânilor, cari au înțeles tot rostul gândului bun pe care îl spuneai. Și acum ai luat cheile din mâinile cari tremură când se îndreaptă spre casă și le-ai dat în mâna celui care știe să scoată bani din zângănitul lor ; te-ai lipsit de sfatul celor cu aceleaș nevoi și te-ai în- conjurat de acei cari văd în țăran o gâscă de jumulit. Bancă țărănească cu capital țărănesc pentru nevoile lor, condusă de surtucari fără D-zeu, adesea foarte vremelnici, buni numai de speculă și ruină,—se poate anomalie mai mareea aceasta? Ce e de făcut ? Sfătuitor ai fost la început. Ai fost sâmburele moral, nu- cleul care ai dat viață la înjghebarea aceasta pentru ridi- carea semenilor tăi. Când înjghebarea a prins viață, ai fost mecanicul care ai condus mașina pe câmpul cifrelor. Acesta ai fost. Așa om. i-a trebuit băncei ca să ia ființă și să tră- iască, nu un budgetivor și un ruinător. Lasă conducerea gospodăriei băncei, țăranilor cuminți cari vor merge cu mai multă dragoste și dreptate pe drumul binelui pentru toți. Consiliul de administrație să fie dacă e posibil al țăranului, Acel care în sudoare și cu economie și-a adunat banul, va ști și cum să-l dea și cui să-l dea și când să-l ceară îndărăt. Pe el îl doare inima și el e frate cu cel nevoiaș. Rămâiu conducătorul moral al băncei, părintele adevărat, CRONICA ECONOMICĂ 1197 nu vitreg, care se bucură de prosperarea fiilor săi, ori câte sacrificii ar fi făcut pentru creșterea lor. Să lăsăm Consiliul de administrație țăranilor pe cari să i conducem, fiind nu oameni de afaceri cari adesea își mânjesc mâinile, ci supra- veghetori morali. împreună cu alți doi prieteni ai țăranilor ne vom alege cel mai sigur post de supravegheat : comisiu- nea cenzorilor, având sub ochi tot mersul băncei. Se vor curmă certurile dintre surtucari, ori cârdășiile acestor para- ziți pe spinarea ignoranței. Comandantul cu minte cel dintâiu despică văzduhul cu sabia încotro are să meargă oștirea, dar el rămâne și conduce de la rezerve frâul mișcărilor spre isbândă. Nu jertfiți opera la a cărui început ați luminat cu flacăra idealului moral al apostolului. Nu sugrumați propiii voștri copii. Căci va rămâne un nume de pruncucigași, ori făliți morali. Lumina. EN. ALEXANDRESCU CRONICA ȘCOLARA ÎNVĂȚĂTORII Șl BĂNCILE POPULARE Lunga discuție asupra activităței extra-școlare învăță torești nu trebue să mire pe nimeni, pentru-că discuția merge paralel cu însemnătatea chestiei. Unii susțin că îi este imposibil unui învățător să ducă la bun sfârșit amân- două felurile de activități, cea din școală și cea din afară de școală, de oarece în făptuirea amândurora trebuește mai multă cheltuială de energie decât poate da un om. Fără indoială că unui învățător îi este peste putință să îndeplinească conștiincios întreaga activitate, compusă din atâtea ramuri, pentrucă „cui i se cere prea multe face din toate câte ceva". Nu aceasta insă mi se pare a fi cazul cu privire la băn- cile populare. In adevăr, timpul ocupației școlare fiind li- mitat, învățătorului îi este mai cu putință decât orișicărui cu ocapația liberă, în care dictează împrejurările și mo- mentul, să-și rcgulamenteze o parte din timpul liber al zilei, suficient rezolvirei chestiilor băncei: de la 4—7 p. m. este destul timp, căci acum săteanul vine singur ca să-și reguleze afacerile la bancă sau să se împrumute ; când îi vorbesc faptele bune și folositoare săteanul vine nechemat. A fost foarte greu până când au luat naștere, căci săteanul se urnește anevoe, odată însă convins de bi- nefacerile ideei, singur o încurajază. De altfel micile ne- înțelegeri dela bancă, nu sunt datorite gospodarului cins- tit. Unde nu se pricepe, săteanul cu scaun la cap nu se a- mestecă și în conducerea băncei populare nu se pricepe; el fuge de funcții; nu vrea să fie nici primar, nici notar, nici geandarm, nici perceptor; vrea să fie condus cinstit și cronica școlară 1199 cu folos și de aceștia, afară de preot și învățător, nu prea înnuinăra satele noastre. Gospodarul, crescut în sănătoasa creștere tradițională, înțelege că învățătorul prin bancă muncește pentru binele satului și prin urmare munca cin- stită trebue încurajată și de aceea nu s’a revoltat nici odată în contra modestei lefi, ce-o primește învățătorul; numai sumele prea mari l-au pus pe gânduri. In firea săteanu- lui român este ca să răsplătească binele și să fie dârz cu cei care-1 înșală. De akfel lefșoara învățătorului și a preo- tului e naturală și logică, fără a fi imorală, căci orice muncă bună trebue încurajată. Vâlva turburătoare e făcută de obiceu de oameni am- bițioși, din foștii sergenți în armată și de scriitorașii „morți de foame". Aceștia provoacă invidie și ceartă între oa- meni, transportând tot răul dela oraș, declarându-se oa- meni politici, prieteni cu personagii județene și răspândind zăpăceala din capul lor. Și e păcat să se dea conducerea unei instituții așa de bune, în mâna oamenilor nepregătiți, căci se înnăbușește o idee destul de sănătoasă și se con- tribue la neîncrederea sătenilor și în cele mai ușoare, folo- sitoare și lesnicioase întreprinderi. Deci din aceste puncte de vedere privită chestia, băncile populare ni se pare că cer în conducerea lor pe învăță- tori și preoți. P. STĂNESCU învățător, Balaceanu, R.-Sărat. BIBLIOGRAFIE N. Filipescu, Discursuri politice, voi. I, 1888—1901, publicate de Nic. Pandelea, cu o prefață de un „bătrân conservator", Minerva Buc., 1912. N. Bănescu, Un poeme grec vulgaire relatif ă Pierre le boiteux de Valachie, Bucarest, 1912. V. V. Haneș, Românii in Țara Oltului, Buc. 1912. C. Damianovici, Catiltnarele, trad. din Cicero, Bibi. p. toți, Alcalay. D. Russo, Din corespondența Doamnei Ana Racoviță, Buc. 1911. D. Russo, Critica textelor și tehnica edițiilor, Buc. 1912. Aug. Scriban, Etimologii (extras din Arhivă), Buc. 1912. N. lorga, Plângerea lui loan Sandu St ursa-Vodă împotriva Sudiților streini in Moldova, An. Acad. Rom., 1912. Z. Panțu, Contribuții la flora Bucureștilor și împrejurimilor, An. Acad. Rom., 1912. P. Papahagi, Din trecutul cultural al Aromânilor, An. Acad. Rom. 1912. D. Călugăreanu, Acțiunea acizilor asupra substanțelor proteice, An. Acad. Rom. 1912. Dim. I. Gbica, Istoriile lui Erodot, voi. II, Buc. 1912. Dr. C. 1. Istrati, Nic. Densușanu, viața și opera sa, An. Acad. Rom. 1912 Dr. Aug. Bunea, încercare de Istoria Românilor până la rjSz, Buc. 1912 Dr. N. T. Deleanu, Studii asupra schimbărilor de materii pe timpul respirației frunzelor separate de plantă. An. Acad. Rom., 1912. Dr. V. Babeș și S. Bobeș, Cercetări pentru a perfecționa tratamentul anlirabic, An. Acad. Rom., 1912. N. lorga, Un ofițer român în oastea lui Carol al Xll-lea, An. Acad. Rom. 1912. CORESPONDENȚĂ Pe