to v? wti
CONVORBIRI LITERARE
No. 6—8. București, Iunie. Iulie, August 1906. Anul XL.
Numit juhllar pentru anul al XL-lea, partea a doua.
ALEGEREA
REGELUI CAROL I
AL ROMÂNIEI li)
Acum 40 de ani, in memorabila zi de 8 Aprilie 1866,
România a înscris in istoria sa un fapt din acele ce
sânt hotâritoare în istoria Statelor și popoarelor, un
fapt ce înseamnă o noua epocă istorica, o noua era in
viața unui popor.
In 8 Aprilie 1866, zi din cele mai memorabile în
analele istoriei române, România și-a întemeiat Augu-
sta dinastie, chiemând pe tronul Principatelor-Unite
Române, prin glasul a 685.969 de cetățeni alegători,
pe Principele Carol de Hohenzollern, ca Domn al Ro-
mâniei cu drept de moștenire. Era ziua de naștere a
dinastiei române, cu care noul Stat România începea
o noua viața.
Trecuse 265 de ani de când vechile dinastii ale Prin-
cipatelor române apusese cu strălucirea lui Mihai Vi-
teazul, domnul Țerei-Românești, al Moldovei și al
Ardealului, ultimul reprezentant al domniilor dinastice
în Principate. întemeiate ca State odată cu dinastiile
lor, Țara-Româneasca cu dinastia Basarabilor, Mol-
dova cu dinastia Bogdan-Mușatinilor, cele două Prin-
cipate au păstrat vechile lor dinastii naționale până în
(1) Conferință ținută la 9 Aprilie In Ateneul Român.
Convorbiri Literare, an. XL.	32
Of
498
D. ONCIUL
epoca lui Mihai Viteazul, care trecător le-a unit sub
domnia sa. Până atunci, ideea de Stat în ambele Prin-
cipate era nedespărțita de dinastiile moștenite; dupe
concepția de Stat, formată prin legătura sacrosancta
dintre popor și casa domnitoare, Statul era una cu
dinastia.
Perioada vechilor dinastii naționale, începând cu Ba-
saraba Voievod, întemeietorul principatului Țerei-Ro-
mânești și al dinastiei Basarabilor, și cu Bogdan Voie-
vod, întemeietorul principatului Moldovei și al dinastiei
Bogdan-Mușatinilor, este perioada de strălucire a Prin-
cipatelor române. Ea strălucește, din secol în secol,
prin domniile glorioase ale unui Mircea cel Bătrân,
unui Ștefan cel Mare, unui Mihai Viteazul, domnii ce
sânt fala neamului român în istorie; ea strălucește prin
faptele virtuților cetățenești ce au dat ființă și putere
de viață Statului român, ca întrupare politică a Ro-
mânimei, ca zid de apărare creștinătății și civiliza-
țiunei europene împotriva Islamului.
Dupe desființarea vechilor dinastii naționale, sfâr-
șite cu Mihai Viteazul, din neamul Basarabilor, și cu
contemporanii săi din neamul Mușatinilor pe tronul
Moldovei, a urmat în ambele Principate, sub domni
din diferite familii (între care și unii descendenți de
ai Basarabilor și Mușatinilor fără continuitate dinas-
tică), un timp de decadență politică și de umilire națio-
nală, decadența ce a atins ultimul grad sub urgisita
domnie a Fanarioților. Desființarea dinastiilor avu
drept urmare decăderea Statului și umilirea Națiunei,
până când mișcarea naționala din 1821 făcu sa reîn-
vie ideea dinastică, ca un nou soare de lumină și de
viața.
Curând după revoluția din 1821, care a desființat
domnia Fanarioților și a restabilit domniile pământene,
se manifesta, ca una din aspirațiunile naționale cele
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI
499
mai vii, ideea unirei Principatelor într’un singur Stat
național, sub un principe dintr’o casa domnitoare în
Europa occidentala, cu drept de moștenire. Cea din-
tâiu manifestare a acestei idei se afla pe timpul alea-
tuirei Regulamentului organic, și în Țara-Romaneasca
și în Moldova.
In Țara-Româneasca, ea se găsește exprimata mai
întâiu într’un memoriu asupra dorințelor naționale,
redactat pe la 1829. Intre cele 25 de puncte ale ace-
stui memoriu era și cererile următoare:
„Valahia și Moldavia să se împreune și să facă amândouă
un prințipat.
„Prințipatul acestor întrupate provinții să fie de sine și
neatârnat de Turchia.
„Forma cârmuirei acestor două provinții să fie monarhie
după moștenire.
„Cârmuirea acestei nouă monarhii să se încredințeze la
vre un prinț din familiile domnitoare în Germania-de-sus,
fără însă a se supune sau a se întrupa monarhia aceasta
cu alta" (1).
Unirea, neatârnarea, dinastia, cu un principe dintr’o
casa domnitoare în Apus, arătate aci ca cele mai de
frunte dorințe naționale, era punctele de căpetenie
ale programului național, de atunci și până la înde-
plinirea lor. Ele au făcut România contemporana.
In același timp, și în Moldova se manifesta ase-
mene aspirațiuni. In Comisiunea pentru alcătuirea
Regulamentului organic al Moldovei, vistierul lor-
dache Catargiu propunea unirea Principatelor sub o
singură domnie, cu rezerva ca principele acestui nou
Stat să nu aparțina nici uneia din cele trei Puteri
vecine (Austria, Rusia și Turcia). Ideea dinastiei cu
un principe dintr’o casă domnitoare în Apus era ex-
primată aci prin admiterea tacita a unui principe din-
(1)	Documente privitoare la istoria Românilor. X, 647 sq. Dupe o
copie a lui V. A. l'rechia, care credea că originalul in posesiunea
sa ar fi din biblioteca poeților Văcărești.
500
D. ONCIUL
tr’oalta dinastie decât cea austriacă sau cea rusească,
excluse dela tronul terilor unite, precum se excludea
și vre-un candidat din Imperiul otoman. Propunerea,
primita de Comisiune, întâmpină însă opoziție din
partea Rusiei „protectoare" și fu părăsita.
Totuși ideea unirei Principatelor sub un principe
dintr’o dinastie occidentală, precum îi dedea expre-
sie memoriul din Țara-Românească, ca și Comisiunea
pentru alcătuirea Regulamentului organic al Moldo-
vei, n’a încetat să însuflețească pe patriotii Renașterei
naționale, începută cu mișcarea din 1821. Ea a ur-
mat sa fie cea mai de frunte între aspirațiunile na-
ționale și sub regimul Regulamentului organic, lată
ce zice in aceasta privința, în 1834, o corespondența
franceza din București:
„Cele două Principate, unite prin comunitatea originei lor,
a limbei lor, a istoriei lor și a pozițiunei lor politice actuale,
aspiră a se contopi într'un singur Stat... Eu m am pus in
raport, la lași, cu tot ce se putea afla acolo ca oameni care
iau oarecare parte la afacerile publice; și, fără nici o pro-
vocare din partea mea, toți, dupe cele dintâi vorbe schim-
bate, îmi exprima mereu această dorință... La București
am aflat aceeași dorință în fundul inimilor, dar aci oamenii
se exprima cu mai multă rezervă... La ideea unirei celor
două țeri se adaogă aceea de a încredința domnia unui prin-
cipe străin. Aceasta este deasemenea o dorință generală,
care nu e năbușită decât în acei care ar simți interesele lor
particulare compromise prin realizarea ei; și încă se gă-
sesc mulți, chiar între aceștia, care se ridică mai presus de
această considerație. — Tatăl meu a fost domn, îmi zicea
Beizade Ghica, unchiul meu este acum, și totuși nu este sa-
crificiu ce n’ași face spre a procura țerei mele cele două
singure baze de existență care pot să-i permită a spera
oarecare stabilitate: unirea celor două Principate și așezarea
unui principe străin. — Noi am primi cu lacrimi de recu-
noștință orice principe străin, ori și care ar fi, îmi zicea
marele-vornic Filipescu" (1).
(1) Acte ți Documente relative la renașterea României. l\\, 826
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI	501
Ideea unirei sub un principe străin, care stapanea
astfel .cugetarea și simțirea romaneasca în ambele
Principate, era ideea conducătoare în timpul restau-
rațiunei sub domniile pământene. Principele străin,
adecă dintr’o dinastie europeana, care sa înlăture pre-
tențiunile numeroșilor competitori la domnie, era —
aceasta o înțelegea și o simțea toți —o condiție nea-
părata pentru unirea durabila a țerilor surori, ca și
pentru întemeierea unei dinastii.
Insă realizarea acestei dorințe naționale, atât de
generala și atât de vie, întâmpina cea mai mare pie-
deca in suzeranitatea turceasca și în protectoratul
rusesc. Unirea sub un principe din dinastiile occi-
dentale, cum o cerea programul național, trebuia sa
înlăture, mai curând sau mai târziu, și jugul suze-
ranității turcești, și cătușele protectoratului rusesc,
deopotrivă apăsătoare asupra vieței naționale. A-
ceasta o vedea prea bine și Turcii și Rușii: de aci
opoziția lor contra unirei și contra principelui străin.
Lor se alătura și vecina Austrie, doritoare de a ține
Principatele române in atârnare de influența sa pre-
domnitoare de alta data. Unirea sub un principe străin,
care nu avea sa fie din nici una din cele trei im-
perii vecine, era deopotrivă contrara intențiunilor lor
de predomnire în Principate, și împotrivirea lor era
explicabilă din punctul de vedere al intereselor lor
proprii.
Așa s’a întârziat unirea Pincipatelor și întemeierea
dinastiei, care era ideea conducătoare a Renaștere!
naționale ce a creat România contemporana.
Dar nici puternica împotrivire a marilor Puteri în-
cunjurătoare, nici orice putere omenească din lume
nu mai putea sa împiedece avântul măreț ce România
redeșteptată îl luase spre o nouă viață, spre un alt
viitor; nu mai putea sa stingă focul sacru al ideei na-
ționale, aprins în inimile românești de pretutinde;
502
D. ONCIUL
nu mai putea sa oprească pulsul de viața renăscă-
toare al României unite, al României dinastice, zămis-
lită în generația Renașterei naționale.
Aspirațiunile naționale, năbușite sub protectoratul
rusesc, primiră o noua impulsiune prin mișcarea re-
voluționara din 1848. Capii partidului revoluționar,
mânați în pribegie dupe nabușirea revoluțiunei, găsiră
adăpost în Apusul cilivizat. Emigrații români împlea
lumea apuseana de plângerile lor și deștepta simpatiile
fraților latini din Occident, cu Francia in frunte, pen-
tru cauza româna. Astfel ef au pregătit liberarea de
protectoratul rusesc prin tractatul de Paris din 1856,
care a pus Principatele române sub garanția colectiva
a celor șeapte puteri din Congresul dela Paris.
Cu acest prilej, dorințele naționale, exprimate din
partea ambelor Principate, au fost aduse la cunoștința
Congresului de către plenipotențiarul Franciei, corni-
țele Walewski. înșiși ultimii domni ai Principatelor
înainte de unire, Barbu Știrbei si Grigore Ghica, s’au
făcut interpreții desinteresați ai dorințelor naționale.
In memoriile adresate de ei Cabinetului francez și
Congresului, ei cerea unirea sub un principe dintr’o
dinastie europeana, cu drept de moștenire, ca singu-
rul mijloc de a rezolva chestiunea Principatelor, atât
în interesul lor cât și in interesul Europei. Era cea
mai convigatoare dovada ce ambii domni, prin acest
act de luminat patriotism, o dedea Europei despre ne-
strămutata voință a Națiunei.
Față cu opoziția ce o asemene dorință întâmpina la
Puterile adversare năzuințelor naționale, Congresul
decise ca Poarta să convoace, în fiecare din cele doua
țerj, un Divan ad hoc spre a se pronunța asupra vii-
toarei organizațiuni a Principatelor. Divanurile ad
hoc, întrunite în anul următor, au votat la fel — ca
„cele întâi, cele mai mari, mai generale și mai naționale
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI
503
dorinți ale Țerei“, cum zice Procesul-verbal al memo-
rabilei ședințe a Adunărei Moldovei — celebrele patru
puncte, între care : „Unirea Principatelor într’un sin-
gur Stat", sub un „Prinț străin cu moștenirea tronu-
lui, ales dintr’o dinastie domnitoare de-ale Europei,
ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia Țerei"
Propunerea citita de Mihail Kogălniceanu în Adu-
narea Moldovei motiva cererea unui principe dintr’o
dinastie europeana astfel:
„Pentru ca unirea Principatelor să producă tot binele ce
se așteaptă și în lăuntru și în afară, este trebuință de a se
institua un guvern tare, stabil, respectat în lăuntru de toți
și sprijinit în afară de marea familie a caselor domnitoare;
un asemene guvern nu ni-1 poate da regimul vițios al
•domnilor electivi și schimbători, care, istoria este martură,
n’au produs decât anarhie prin rivalitățile și ambițiunile de-
șilor și mulților aspiranți, slăbiciune și corupție prin abu-
zurile și nepotismul lor, și mai ales năvăliri și răsboaie prin
despărțirea țerilor și prin supunerea domnilor la toate în-
râuririle străine. Principatele sunt însetate de legalitate, de
stabilitate și de dignitate națională, voind a trăi cu în-
săși viața lor, și aceste nu se pot dobândi decât reîntorcân-
du-se la vechiul principiu al eredității tronului, care, în
Intâiele timpuri ale formărei Principatelor și chiar în urma
eapitulațiunilor, a existat..., și puindu-se in capul Principa-
telor-Unite un prinț străin, ales dintre dinastiile domnitoare
ale Europei, afară de acele ale Statelor vecine, spre a nu
motiva străine înrâuriri" (i).
Iar actul desvoltător votului Adunărei ad hoc a
Terei-Românesti zicea:
„Chestiunea unirei Principatelor într’un singur Stat prezin-
tă, ca un^corolariu neapărat, în mintea fiecăruia, chestiunea Șe-
fului noului Stat; și luând mai cu seamă în privire sistemul
guvernamental astăzi domnitor in Europa, principiul eredității
tronului în România apare singurul capabil a asigura noului
stabiliment politic toate garanțiile de stabilitate, de prospe-
ritate și de tărie ce-și făgăduesc ai săi fundatori. Ca prin-
ți) Acte și Documente VI l, 66 sq.
504
P. ONC1VL
tul domnitor să poată preveni geloziile și rivalitățile ce
ar face neapărat să nască inuntrul României un simplu ce-
tățean român chiemat la tronul noului Stat; ca el să nu fie
presupus că are legături luate mai dinainte, că are prefe-
rințe pentru cutare sau cutare partidă, familie ori persoană ;
ca să inspire o deplină încredere supușilor săi, dându-le
toate garanțiile de nepărtinire și de neatârnare, garantii ce
nu ar putea da un domn pământean ; ca prin legăturile sale
de sânge să înlesnească introducerea României în marea
familie a Staturilor europene și să-i asigure mai bine al lor
sprijin; ca să se poată (bucura, înăuntru și afară, de au-
toritatea, de prestigiul ce se cuvine unui suveran, unui fun-
dator de dinastie mai cu seamă: pentru toate aceste cu-
vinte, face trebuință ca prințul domnitor al României să
fie luat din una din familiile suverane ale Europei, și tre-
buința aceasta este imperioasă, absolută; căci, caută s’o
mărturisim, regimul domnitorilor pământeni e atât de com-
promis în Moldo-România, încât astăzi un domn luat din-
tre pământeni, chiar de ar fi un om de geniu și de ar avea
virtuțile unui sfânt, ar fi necunoscut și în scurt timp s’ar
sfărâma în contra generalei și nestrămutatei voințe a Ro-
mânilor de a avea un domnitor dintr’o dinastie europeană" (i).
Dreapta cerere a Divanurilor ad hoc afla sprijinul
împăratului Napoleon III, amicul vrednic de neuitata
recunoștința al Românilor. In conferințele Puterilor
garante, ținute în 1858 la Paris pentru organizarea
Principatelor, plenipotențiarul Franciei, secundat de
cel al regatului Sardiniei, recomanda aprobarea cere-
rilor Divanurilor ad hoc, în special „unirea Moldovei
și Valahiei intr’un singur Principat sub domnia unui
principe străin". Propunerea, combătută cu stăruință
de Turcia, care era secundată de Austria, nu isbutl
insă. In cele din urmă, Puterile garante încheiară
convenția din 19 August 1858, privitoare la orga-
nizarea Principatelor.
Prin această convenție se acorda celor două țeri,
constituite sub numele de „Principatele-Unite Mol-
(1) Acte și Documente VI 2, 58.
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI
505
dova și Valahia", fiecare cu guvernul sau propriu și
cu Adunarea sa proprie, numai o unire parțiala, ad-
mițându-se ca instituțiuni comune o Comisiune cen-
trala și o Curte de casație, cu sediul la Focșani, pe
lângă uniunea vamala, poștala, telegrafica și mone-
tara. Iar cu privire la domnitor se dispunea ca el sa
fie ales pe viața de Adunarea fiecărui Principat, insă
numai dintre pământeni, fiind „fiu de un tată născut
Moldovean sau Muntean".
Așa răspundea Puterile garante la dorințele națio-
nale, formulate de Divanurile ad hoc ale ambelor Prin-
cipate, cu tot sprijinul ce acestea au aflat la puternica
împărăție a Franciei, ca și la sora italiană, în confe-
rințele dela Paris. Organizarea impusă astfel Princi-
patelor nu răspundea la dorințele Națiunei, nici cu
privire la unirea lor într’un singur Stat, nici cu pri-
vire la întemeierea dinastiei prin un principe dintr’o
casă domnitoare.
Nemulțumirea pentru această nesocotire a dorin-
țelor naționale s’a manifestat în mod demn în Adu-
narea electivă a Moldovei, care în ședința din 5 Ia-
nuarie 1859, înainte de a proceda la alegerea dom-
nului, a votat în unanimitate următoarea rezoluție:
„Adunarea electivă a Moldovei rostește a sa adâncă
recunoștință Puterilor ce au subscris tractatul de Paris pen-
tru recunoașterea și garantarea drepturilor Principatelor ro-
mâne, înscrise în capitulațiile lor cu Imperiul otoman.
„Adunarea electivă, înaintea lui Dumnezeu si a oame-
... a.
nilor, declară că: Unirea Principatelor într’un singur Stat
și sub un principe străin din familiile domnitoare ale Eu-
ropei, cerute în unanimitate de Adunările ad hoc în memo-
rabilele zile de 7 și 9 Octombrie 1857, a fost, este și va fi
dorința cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a
Nației române.
„Adunarea electivă, în numele țerei, rostește adânca ei
părere de rău că această mare dorință, singura care, îm-
plinită, poate asigura fericirea a cinci milioane de Români,
nu s’a împlinit; totuși ea prețuește și îmbrățișează o Con-
506
P. ONCIUL
stituție care cuprinde elemente ce țintesc la realizarea do-
rințelor unanime și constante ale Nației.
„Adunarea sperează că Europa, în dreptatea sa, va ți-
nea seamă de dorințele rostite în atâtea rânduri și cu atâta
stăruință de o întreagă Nație." (i).
Iar Adunarea electiva a Țerei-Românești a răspuns
Puterilor garante, în memorabila ședința din 24 Ia-
nuarie 1859, alegând domn pe nou-alesul domn al
Moldovei, Alexandru loan Cuza, domnul Unirei.
Unirea făcută prin alegerea lui Alexandru loan
Cuza ca domn al Principatelor-Unite era primul pas
spre îndeplinirea dorințelor manifestate dela mișcarea
naționala din 1821 încoace și formulate de Divanu-
rile ad hoc. Alesul însuși se considera numai ca de-
pozitar al suveranității ce, la timpul oportun, urma
sa fie transmisa principelui care va fi chiemat sa în-
temeieze dinastia. In Mesagiu! său pentru deschiderea
sesiunei parlamentare pe 1865 6, două luni înainte
de abdicare, el zicea:
„Eu voiesc să fie bine știut că nici odată persoana mea
nu va fi o împiedecare la orice eveniment care ar per-
mite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am
fost fericit a contribui. In Alexandru loan I, Domn al Ro-
mânilor, Românii vor găsi totdeauna pe colonelul Cuza, pe
acel colonel Cuza care a proclamat, în Adunarea ad hoc și
în Camera electivă din Moldova, marile principii ale rege-
nerațiunei României, și care, fiind Domn al Moldovei, de-
clara oficialmente înaltelor Puteri garante, când primea și
coroana Valahiei, că el primește această îndoită alegere ca
expresiune neîndoielnică și statornică a voinței naționale
pentru unire, - însă numai ca un depozit sacru" (2)
lara doua zi dupeabdicarea silită din 11 Februarie
1866, el scriea locotenentului domnesc, general Ni-
colae Golescu:
„D-ta știi că principiul proclamat de Corpurile Statului
(1) Acte și Documente VIII. 341.
(2; Monitorul din 5 (17) Decembre 1865.
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI
507
a fost și este țelul meu ; căci numai un principe străin, dupe
a mea părere, poate închezășui viitorul României. Socot
de prisos a mai adăogi că, precum ca Prinț domnitor al
României am lucrat pururea pentru a realiza această do-
rință, asemenea și ca Prinț român nu voiu conteni un minut
de a face tot ce va atârna dela mine pentru aceasta" (i).
Cu acest ultim cuvânt, Principele Cuza parași in
aceeași zi țara. Guvernul provizoriu al Locotenenței
domnești, compusa de generalul Nicolae Golescu,
colonelul Nicolae Haralambie și Lascăr Catargiu,
cu un minister prezidat de Ion Ghica, făcuse ale-
gerea unui nou domn de către Senat și Adunare
chiar în ziua abdicărei, spre a lua cât mai repede
masurile pentru rezolvarea crizei.
Cu domnia lui Cuza Vodă se încheie timpul restau-
rațiunei sub domniile pământene, începută cu mișcarea
naționala din 1821, timpul restaurațiunei care a pre-
gătit unirea difinitiva a Principatelor într’un singur
Stat România și întemeierea dinastiei. Sub domnia lui
încă, cele doua Principate, deși unite, au continuat să
fie doua țeri deosebite, fiecare cu guvern și cu parla-
ment propriu până la 1862, apoi cu guvern și cu par-
lament unite numai administrativ; domnitorul se nu-
mea Domn al Principatelor-Unite, conform organiza-
țiunei date prin convenția din 1858. Abia cu înte-
meierea dinastiei s’a îndeplinit unirea definitiva a
Principatelor în noul Stat indivizibil România, înfi-
ințat prin Constituția din 1866, și M. S. Regele Carol
este cel dintâiu Domn al României.
La abdicarea silita a lui Cuza Vodă, alegerea unui
o
principe dintr o dinastie occidentala era o hotarîre
nestrămutată a patrioților conducători, și dincoace
(1) Patruzeci de ani de domnie a Regelui Carol l. voi. I, i sq.
508
D. ONCIUL
și dincolo de Milcov. încă in Iunie 1865, Grigore
Brâncoveanu, Ion Brătianu, Constantin Brailoiu, Di-
mitrie Ghica, Anastasie Panu, Constantin Rosetti
și George Știrbei luase un legământ formal în a-
ceasta privința, semnând următorul act:
„Noi subsemnații, considerând situațiunea țerei, politică și
geografică, interesele ei din lăuntru și din afară, și având
încă în vedere și voturile date în 1857 de-a dreptul de către
Națiune prin subscrierea celor patru puncte, precum și vo-
turile date de către Divanurile ad hoc din 1858 și de Adu-
narea din Iași din 5 Ianuarie 1859, — am luat între noi le-
gământ ca, la caz de vacanță a tronului, să susținem prin
toate mijloacele alegerea unui principe străin dintr'una din
familiile domnitoare în Occident. Astfel dar, ne legăm pe
onoare să votăm un principe străin și să stăruim în acest
vot până îl vom dobândi" (1).
Când tronul deveni vacant dupe Cuza Vodă, gu-
vernul provizoriu se grăbi a convoca Senatul și A-
dunarea, chiar în ziua abdicărei, spre a proceda la
alegerea noului domn. Corpurile întrunite „au ales și
au aclamat în unanimitate —cum zice actul alegerei —
de Domn stapânitor al Principatelor-l’nite Române,
conform dorințelor exprimate de Adunările ad hoc
din anul 1857“, pe Filip comite de Flandra și duce
de Saxonia, fratele regelui Belgiei.
Dar ziua de 11 Februarie 1866, care încheia o
perioadă de domnii nedinastice, cu detronarea ulti-
mului domn ales dintre pământeni, nu era scrisa sa
fie ziua de naștere a dinastiei României.
Cornițele de Flandra renunță la tronul ce-i oferea
o Nație care voia să-și creeze un viitor. Trei zile
dupe alegere, ministrul afacerilor străine al Belgiei
scriea consulului Belgiei la București: „A. S. R. crede
ca nu poate primi chiemarea așa de măgulitoare a
poporului român, chiemare pentru care A. S. R. este,
(1)	Treizeci de ani. de domnie a Regelui Carol I. voi. I, pag. xiv.
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI
509
cu toate acestea foarte recunăscatoare, și de care
și Regele este foarte mult mișcat** (i).
Altui principe era rezervata chiemarea providen-
țială de a fi întemeietorul Dinastiei române și al Re-
gatului român. Alt principe era destinat să învingă
marile greutăți ce se ridica în calea noului Stat ce
se constituia, și să îndeplinească marea opera a așe-
zărei lui definitive.
Alegerea principelui străin întâmpina cele mai mari
obstacole la Puterile garante. Convenția din 1858
pentru organizarea Principatelor-Unite prevedea ca
numai „fiul unui tata născut Moldovean sau Muntean"
poate fi ales domn. In puterea acestei dispozițiuni,
Poarta protesta imediat contra alegerei din 11 Fe-
bruarie și cerea întrunirea unei conferințe a Pute-
rilor. Ea cerea ca alegerea sa se Iaca, conform Con-
vențiunei, de către o Adunare la București și alta la
Iași, precum în 1859. Și la St. Petersburg, alegerea
comitelui de Flandra a produs o vie nemulțumire;
ea nu era primită cu favoare nici de împăratul Na-
poleon III. In asemene împrejurări, renunțarea ale-
sului din 11 Februarie la tronul român era explicabila.
Dar nesuccesul față cu opoziția Puterilor garante
nu descuraja pe patrioții ce făcuse legământ să nu
aleagă alt domn decât din familiile domnitoare în Oc-
cident, conform dorinței generale și nestrămutate a
Națiunei. Spre a obține consimțemântul Puterilor
ai căror plenipotențiari urma să se întrunească la
Paris pentru conferința ceruta de Poarta în chestiu-
nea româna, guvernul provizoriu numi o deputăție,
însărcinată a apăra drepturile Principatelor-Unite
pe lângă ele.
Conferința Puterilor garante se întruni la Paris și
începu ședințele sale în 10 Martie st. n. Guvernul ro-
(t) Patruzeci de ani de domnie. I, 2.
510	D. ONCIUL
mân trimise la Paris pe delegații săi Scarlat Fălcoianu
și Ion Brătianu, spre a face demersurile necesare pe
lângă plenipotențiarii întruniți în Conferință. Agentul
diplomatic al Principatelor-Unite la Paris era Ion Bă-
lăceau u.
In deliberările Conferinței, plenipotențiarii Tur-
ciei și Rusiei nu admitea alegerea unui principe
străin și cerea măsuri prin care această dorința na-
țională să fie zădărnicită. Plenipotențiarii Franciei,
Angliei și Italiei susținea dorințele Românilor; cei ai
Austriei și Prusiei observa o atitudine mai rezervata.
Curând dupe ce Conferința începu lucrările sale, se
ivi candidatura Principelui Carol de Hohenzollern,
susținut de Francia si Anglia.
Candidatura se ivi in urma atențiunei ce sora de
lapte și amica din tinerețe a lui Napoleon III, M-me
Cornu, o doamna spirituala și mult aprețiată în cer-
curile diplomatice, atrase asupra Principelui Carol,
pe care îl cunoscuse ca copil la bunica sa, Marea-
. Ducesa Stefania de Baden, fiica adoptiva a lui Napo-
leon 1, și-i păstra de atunci o deosebită afecțiune.
In 14 (26) Martie, Brătianu telegrafia dela Paris:
„Aici dispozițiuni bune. Anglia are deasemenea con-
vingerea ca un principe străin este posibil. Candida-
tul Angliei este Hohenzollern". — In aceeași zi, Bala-
ceanu trimetea următoarea telegrama: „Drouyn de
Lhuys (ministrul afacerilor străine al Franciei) ar dori
un candidat și ar voi sa cunoască candidatul guvernu-
lui român, pe care l-ar propune imediat. Mă autori-
zați a numi pe Carol de Hohenzollern? Aceasta ne-ar
înfățișa sub un aspect foarte favorabil in ochii lui
Napoleon III" (1).
Când Ion Ghica citi aceste telegrame in consiliul
de miniștri, un strigăt de bucurie isbucni din toate
piepturile. îndată fu trimis răspunsul afirmativ la Paris.
(i) Ibiil. 36.
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI
511
Candidatul propus, atunci locotenent In regimen-
tul al 11-lea de dragoni al gardei prusiene, era fiul al
doilea al Principelui Carol-Anton de I lohenzollern-
Sigmaringen, care în 1849 cedase principatul sau
regelui Frederic Wilhelm IV al Prusiei, și, prin muma
sa Principesa losefina (fiica Marei-Ducese Stefania de
Baden), înrudit cu împăratul Napoleon. El era stră-
nepotul lui Frederic VI de Zollern, burgravul de Nu-
remberg, care în 1396 a luptat la Nicopole, alaturea
cu Mircea cel Bătrân, în oastea creștina, condusa de
regele Sigismund al Ungariei contra Turcilor, când
pentru prima data arcașii români au legat frăție de
arme cu cavalerii înzelați ai Apusului.
In 18 (30) Martie, în Vinerea Patimilor, lonBrâtianu
sosi la Diîsseldorf, unde Principele Carol venise spre
a serba Paștele în familie. In ziua următoare, primit
în audiența de Principele Carol-Anton, el îl înștiința
ca, urmând părerea împăratului Napoleon, Locote-
nența domneasca are intenția de a propune poporului
alegerea la tron a celui de al doilea fiu al sau, Princi-
pele Carol. Invitat apoi la prânz, Bratianu avu o în-
trevedere cu Principele Carol.
Nu știu dacă era atunci între Români un om mai
nemerit pentru această misiune decât Ion Brătianu.
Cine l-a cunoscut, știe de simpatia fascinătoare ce de-
ștepta personalitatea lui. Și asupra Principelui Carol
și a familiei sale, delegatul român făcu cea mai bună
impresie, prin înfățișarea sa simpatică și prin calitățile
sale de om de Stat ce a dovedit în conferințele dela
Dtisseldorf, cum spun înseși memoriile Regelui Carol.
In 20 Martie (1 Aprilie), în ziua de Paște a bisericei
apusene, Brătianu trimetea dela Berlin următoarea
telegrama la București: „Carol de Hohenzollern pri-
mește Coroana fără condițiuni. S’a pus imediat în
relație cu Napoleon 111“ (1).
(i) Jbid. 50.
512
D ONCIUL
Era demnă de fruntea unui Principe de Hohenzol-
lern coroana învingătorilor dela Rovine, dela Baia,
Racova și Codrul-Cozminului, dela Călugăreni și Șe-
limberg. Era demna vița romana dela gurile Dunărei
de vlăstarul casei princiare dela obârșia fluviului ce
unea Apusul cu Răsăritul.
Ziua învierei ce se serba atunci, era și ziua de re-
înviare a României.
Noi Românii am mai avut un domn care la serbato-
rile Paștelor a primit coroana: era Ștefan cel Mare,
care,dupe învingerea repurtata în Joia Mare din 1457
asupra lui Petru Aron, fu ridicat domn la Direptate,
spre a începe cea mai glorioasa și cea mai lunga
domnie înainte de cea a Regelui Carol. Era de bun
augur această minunata coincidența.
In 30 Martie, Locotenența domneasca publica o
proclamație către popor, recomandând alegerea prin
plebiscit a Principelui Carol de Hohenzollern ca
„Domnitor al Românilor" cu drept de moștenire,
care va domni sub numele Carol 1. In 2 Aprilie, și
Consiliul de miniștri publica o proclamație către po-
por, în care se zicea:
„Români! înalta Locotenentă, prin proclamațiunea sa, v'a
dat în cunoștință că dela voi numai depinde acum fericirea
României și, putem zice, ființa ei.
„Sânt zece ani de când, în trei rânduri și in cele mai mari
și mai solemne ocaziuni, ați declarat, ați votat în unanimi-
tate, că cunoașteți că împrejurările politice și pozițiunea
noastră geografică cer imperios : sau să fim o națiune unită
și tare, sau să pierim, și că nu vom putea fi o națiune, de
nu vom avea pe tronul României un Domnitor care să fie
membru al uneia din familiile domnitoare în Occident. Astăzi
dorința voastră e împlinită mai mult încă decât cea mai
mare ambițiune națională ar fi putut pretinde.
„Carol I, al Românilor, este el însuși unul dintre cei mai
stimați și iubiți principi ai Europei, pătruns de cele mai
nobile și liberale principii, modest, cum este totdeauna vir-
tutea, și tare ca credința când are o datorie de împlinit.
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI
513
„Români! Cu mâna pe conștiință, în acest moment sacru
în care în adevăr cerul se deschide pentru România spre
a înregistra nemurirea ei ca națiune, jurăm înaintea voastră,
înaintea lui Dumnezeu și a Europei, că avem asigurarea
că Carol I al Românilor va conduce România pe calea
dreptății, a virtuții, a libertății, și că numai cu El și prin
El ea va putea fi și își va putea îndeplini misiunea ce i-a
însemnat Provedința. In picioare, dară, Români! Ora mân-
tuirei a sunat. Cartea vieței României s’a deschis înainte-vă ;
cu o mână pe ranele voastre cele sângerânde și care erau
în ajun de a cangrena, și in cealaltă cu pana vieței, mergeți
și scrieți în plebiscit, Caro! I Domn al Românilor-. Prove-
dința, voind a ne lumina prin semne chiar, a făcut că în
ziua de 8 (20) Aprilie, în care se închide plebiscitul, Carol I
împlinește 27 ani. Provedința, voind a ne deștepta, a făcut
ca Dunărea, acest fluviu căruia datorim protecțiunea Eu-
ropei, să ia naștere, să aibă isvorul în țara chiar unde s’a
născut Carol I, Domnul României. Votați, dar, Români, cu
vechea voastră credință, votați cu tăria voastră românească,
votați în unanimitate și fără un minut de șovăire, și intri-
gile toate se vor nimici, și cu proclamarea votului vostru
se va proclama, se va afirma ființa Patriei române'1 (i).
Rezultatul plebiscitului, încheiat in 8 Aprilie, fu:
685.969 voturi pentru, 224 voturi contra.
La 224 din 686.193 de glasuri alegătoare se re-
ducea numărul celor protivnici Principelui străin și
Unirei, cu toata agitația antidinastica și separati-
stă, făcuta de unii ce punea interesul lor perso-
nal mai presus de interesele Țerei, sau de alții ce
nu înțelegea noua epoca istorica pentru menirea Sta-
tului român.
In urma alegerei. Conferința dela Paris lua, în 2
Mai (20 Arm11 ătoarea hotărîre:
n București, provocând printr’un
rec-..' •	i principe străin, s’a abătut dela
;8, care prin articolul XIII dă
domn.
.•tri Literare, ojj. XL
514
D. ONCIUL
„Conferința, referindu-se la hotărîrea sa dela 4 a lunei
trecute, decide că grija de a rezolva chestiunea menținerei
unirei trebue să fie lăsată Adunărei ce are a se întruni.
„Dacă majoritatea, fie a deputaților moldoveni, fie a de-
putaților munteni, ar cere, și unii și alții vor avea facultatea
de a vota separat. In caz când majoritatea, fie moldove-
nească fie muntenească, s'ar pronunța în contra unirei, acest
vot ar avea de consecință separațiunea celor două Principate.
„Această chestiune isprăvită, Adunarea va procede la ale-
gerea de domn, care, dupe termenii articolului XIII al con-
vențiunei, nu trebue să se facă decât dintre pământeni.
„Consulii sânt însărcinați a veghia în comun acord la li-
bera exprimare a voturilor și a semnala imediat Conferinței
orice atingere s’ar aduce acestei libertăți" (îl.
Adunarea constituanta, întrunindu-se apoi, confirma
votul Națiunei, proclamând in i (13) Maiu pe Princi-
pele Carol ca Domn al României cu drept de moște-
nire. Spre a se satisface și articolului XIII al conven-
țiunei, care cerea ca domnul ales să fie fiu de Român,
și spre a curma orice opunere a Puterilor la recu-
noașterea faptului îndeplinit, Adunarea vota pe urmă
legea pentru împământenirea familiei princiare de
Hohenzollern.
Dificultățile ce alegerea săvârșită a avut să în-
tâmpine încă, până la recunoașterea ei din partea
Porții și a Puterilor garante, au fost învinse numai
dupe lungi și anevoioase negociațiuni. Cu multa înțe-
lepciune politică, Domnitorul și patrioții care con-
ducea atunci destinele României, ajutați de sprijinul
Eranciei amice contra Puterilor adversare (Turcia,
Rusia și Austria), au adus la bun sfârșit opera de înte-
meiere a Dinastiei.
In 1 (13) Maiu ajunse la Diisseldorf delegațiunea
trimisă spre a prezenta principelui Carol-Anton actul
de alegere ca Domn ai fiului său, dimpreună cu o
adresă către Alesul Națiunei. In adresă se zicea
(I) Ibid. 127.
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI
515
intre altele: „Vino, Principe, de te pune în capul
acestui popor, care a știut printre secole de chinuri
sâ-și conserve intacta naționalitatea sa. Vino în țara
aceasta; acolo vei afla urmele eroilor și principilor,
astazi predecesorii Voștri, care sânt demni de iluștri
Voștri străbuni" (i).
Când delegațiunea sosi la Dusseldorf, nou-alesul
Domn era în drum spre țara ce l-a chiemat să-i în-
credințeze destinele sale. însoțit de doi consilieri ai
părintelui sau, cari îl petrecea, și de Ion Bratianu,
care îl ajunse la Baziaș, Principele trecu, în ziua de 8
Maiu, incognito în clasa a 11-a (cu suita în clasa l-a) a
unui vapor austriac, hotarul României la Porțile-de-
fier, și puse piciorul pe pământul românesc la Turnul-
Severinului.
Era o dumineca și ziua Rusaliilor apusene. Popor
mult era adunat pe mal, în haine de serbătoare,
fâra să știe ca avea sa primească pe Alesul care
venea să-i creeze un nou viitor. Când Brătianu scoase
pălaria, salutând cu respect pe Suveran, căpitanul
vaporului înțelese ca era Principele de Hohenzollern:
din fericire, el îl cunoscu o minută prea târziu, și Dom-
nul României putu sa-și ajungă țara, neîmpiedecat
de Austria ostilă.
Dela Turnul-Severinului, Principele trimise urmă-
toarea telegrama către Locotenența domneasca:
Punând piciorul pe pământul României, noua Mea
patrie, Mă grăbesc a exprima membrilor Locotenentei
domnești simțemmtele cele mai sincere. Fericit că Mă
aflu în mijlocul natiunei care Ma onorat cu încrederea
sa, adresez, înainte de toate, rugăciunile mele Cerului,
pentru ca să-Mi ajute a împlini cu demnitate marea și
frumoasa misiune ce Provedința Mi-a impus (2).
(1) Treizeci de ani de domnie I, XXI.
(2)	Patruzeci de ani de domnie I, 244. De aci sânt si citatele ur-
mătoare.
516
D. ONCIUL
Cu 266 de ani mai înainte, tot în ziua de 8
Maiu, Mihai Viteazul trecea munții, venind din Ar-
deal, în Moldova, ca sa facă unirea Românilor. Cu
suirea Principelui Carol pe tronul lui Mihai, se pe-
cetluia unirea pentru totdeauna a Țerei-Românești
și a Moldovei. Și tot la Turnul-Severinului a des-
călecat Traian împăratul, întemeietorul poporului
român, când a venit sa cucerească Dacia, spre a o
face Patrie româna.
Amintirea marilor fapte ale istoriei române ce noul
Domn al Românilor le evoca prin apropierea pre-
zentului cu trecutul era ca o prevestire ca, între
cele mai strălucite nume ale sale, istoria româna va
înscrie pe întemeietorul Dinastiei române și al Re-
gatului român.
Aclamat de popor cu entuziasm pe tot drumul dela
Severin până la București, Domnitorul își făcu intra-
rea în Capitala la 10 Maiu.
In momentul când Principele, salutat de primarul
Capitalei, Dimitrie Brătianu, era aclamat de popor, o
ploaie înviorătoare, dupe o secete mai îndelungata,
veni să adape câmpiile secate și holdele veștejite.
Toți vedea în această solie a Cerului o buna preves-
tire pentru viitor.
Condus la Mitropolie, Domnitorul fu primit, în
sunetul clopotelor și în salvele tunurilor, de mitro-
politul Nifon și de cler în odăjdii, care aducea rugă-
ciunea de mulțumire Proniei dumnezeești pentru tri-
misul său, și implora binecuvântarea pentru domnia
lui: Ține-1, Doamne, întreg, sănătos, îndelung dom-
nind, drept îndreptând cuvântul dreptății; biruința
asupra protivnicilor daruește-i, și cu crucea ta păzește
pe poporul tău!
Dupe serviciul religios, Domnul intră în Adunarea
Deputaților și depuse următorul jurământ:
Jur de a fi credincios legilor țerei, de a păzi religia-
ALEGEREA REGELUI CAROL I AL ROMÂNIEI	517
nea României, precum și integritatea teritoriului ei, și
de a domni ca Domn constituțional.
La cuvântarea Președintelui Adunărei, Manolake
Kostake, Domnitorul răspunse:
Ales de către națiune, cu spontaneitate, Domn al
Românilor, Mi-am părăsit, fără a sta la îndoeală,
și țara și familia, spre a răspunde la chiemarea a-
cestui popor care Mi-a încredințat destinatele sale.
Punând piciorul pe acest pământ sacru, am și de-
venit Român. Primirea plebiscitului îmi impune, o
știu, mari datorii; sper că Îmi va fi dat a le împlini.
Eu vă aduc o inimă leală, cugetări drepte, o voință
tare de a face binele, un devotament fără margini
către noua Mea patrie, și acel neînvins respect către
lege pe care l-am cules în exemplul alor Mei.
Cetățean astăzi, mâne, de va fi nevoie, soldat, Eu
voiu împărtăși cu voi soarta cea bună ca și pe cea
rea. Din acest moment, totul este comun între noi;
credeți in Mine, precum Eu cred în voi.
Singur numai Dumnezeu poate ști ceea ce viitorul
păstrează patriei noastre! Din partc-ne să ne mul-
țumim întru a ne face datoria. Să ne întărim prin
concordie! Să ne unim puterile noastre, spre a fi la
înălțimea evenimentelor !
Provedința, care a condus pe Alesul vostru până
aci și care a înlăturat toate piedecile din calea Mea,
nu va lăsa neindeplinită opera sa.
Trăească România!
Cel dintâiu decret domnesc era amnistia pentru
toți câți se afla arestați pentru crime și delicte poli-
tice. Acest decret, dat în prima zi de domnie, era tot-
de-odata cel dintâiu în care se întrebuința titlul de
„Domn al României". A doua zi, în ii Maiu, apăru
următoarea proclamație către poporul român :
518
D. ONCIUL
Români!
In destituirile omenești nit este o datorie mai no-
bilă decât aceea de a fi chiemat a menținea drepturile
unei națiuni și a consolida libertățile ei.
O misiune așa de însemnată M’a decis să pără-
sesc fără preget o pozițiune independentă, familia și
țara, de cari am fost legat prin legămintele și su-
venirile cele mai sacre, pentru a urma apelului vostru.
Primirea plebiscitului care a pus pe capul Meu
coroana lui Ștefan cel Mare și a lui Mihai Viteazul,
îmi impune o mare răspundere. Sper însă că-Mi va
fi dat, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu un întreg
devotament, a asigura nonei mele patrii o existență
fericită și demnă de trecutul ei.
Români! Sânt al vostru din toată inima și din
tot sufletul. Puteți să vă întemeiați pe Mine in ori-
ce timp, precum Eu Mă întemeiez pe voi.
Patruzeci de ani de domnie au dovedit că temeiul
și credința ce Domn și popor au pus unul pe altul
și unul într altul au fost spre fericirea României.
Alegerea Principelui Carol, astăzi Regele glorios
al României, a realizat idealul scump al Națiunei,
visat de jumătate de secol, idealul aspirațiunilor
din epoca Renașterei naționale: Unirea, Dinastia,
Neatârnarea, ideal încoronat cu regala Coroană de
oțel. întemeierea dinastiei prin Alesul Națiunei din
8 Aprilie 1866 a desăvârșit unirea celor două țeri
surori într’un singur Stat indivizibil, a făcut să reînvie
mărirea strămoșească, apusă de secole cu vechile
dinastii naționale, a inaugurat fericit o nouă era de
înflorire și înălțare națională, o nouă epocă istorica
în viața neamului român.
Fie ca această binecuvântată domnie să țină până
la cele mai depărtate hotare ale vieței de om, spre
fericirea și mărirea României.
D. Onciul.
KANT $1 EMINESCU. TRADUCEREA „CRITICEI RAȚIUNI PURf
Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la moartea lui
Kant, d-1 G. Bogdan-Duică ne-a amintit, într’un interesant
articol din „Sămănătorul" de la 8 Fevruarie 1904, despre
kantianii români din prima jumătate a secolului al 19-lea,
„kantiani" în înțelesul mai larg [Budai-Deleanu, Gheorghe
Lazăr, Bărnuțiu, A. Treb. Laurian, Cipariu], mai toți ne-
știuți ca atare în cercurile mai întinse ale publicului cult
de la noi.
Influența cugetării lui Kant în cultura română a fost de
bună seamă și mai intensă în a doua jumătate a secolului
al 19-lea, deși poate ar fi mai greu de constatat, la multi
din cei atinși de ea, sub forma precisă a unor idei kantiane :
fără îndoială însă că filosofia lui Kant a ajuns acum la cu-
noștința mai multor Români și, dacă n’a produs „kantiani"
în înțelesul strict al cuvântului, a fost însă un puternic fer-
ment de judecată critică, de meditare proprie și de cuge-
tare mai adâncă în multe capete din țara românească. Din
mai multe părți s’a răspândit în țară această cunoaștere
mai de aproape a filosofici lui Kant: mai întâi prin confe-
rențele publice ale vechei „Junimi" din Iași (1), și apoi prin
(1)	Se știe ce element de viață și de cultură sănătoasă au adus in
mișcarea noastră literară și științifică din vremea aceea prelegerile
publice ale membrilor „Junimii”. Ele au început acum 43 de ani, In
Fevruarie 1863, printr’o serie de 10 conferențe populare asupra edu-
cației, ținute de d-1 Titu Maiorescu,și au fost apoi continuate pe fie-
care an, până în 1881, de membri „Junimei", care se înființase în 1864.
520
I. A. RĂDULESCU-POGONEANU
cursurile de istorie a filosofici moderne la cele două Uni-
versități ale noastre, în deosebi prin prelegerile de peste
30 de ani ale d-lui Maiorescu [din Oct. 1863 Dec. 1871
la Universitatea din lași, apoi de la 1884 până azi la Uni-
versitatea din București],
Afară de aceste căi, a mai fost încă una, aceea a primilor
kantiani români: cunoașterea filosofici lui Kant la izvor,
la o Universitate germană și în limba originală. Sânt acum
mult mai multi decât în prima jumătate a veacului al 19-lea
Românii care au făcut studii filosofice în țările germanice
sau și-au completat acolo pe cele făcute în țară; iar prin-
tre aceștia, puțini vor fi fiind care să nu fi audiat un curs
despre Kant sau să nu fi luat parte la comentarea „Cri-
ticei rațiunii pure" în lucrări de seminar; căci mai ales de
pe la 1866 încoace, de când Friedrich Albert Lange, autorul
celebrei „Istorii a materialismului", face acea puternică re-
versiune în lumea filosofică germană prin strigătul său „în-
dărăt la Kant!", și de când ascendentul ce-1 câștigă în lumea
cultă germană filosofia Iui Schopenhauer slujește și el in-
direct la o întoarcere spre Kant (fiindcă Schopenhauer în-
suși recomandă cunoașterea adâncă a filosofici lui Kant ca
o condiție prealabilă pentru priceperea filosofici sale)—mai
Toate conferențele dintr’un an aveau o legătură organică între ele,
tinzând a desfășura „una și aceeași idee fundamentală, desvoltată în
diferitele ei faze istorice." Conferențe despre filosofia lui Kant întâl-
nim în două rânduri, la depărtare de 10 ani: în anul 1867, când aceste
prelegeri au avut de obiect „cărțile omenirii", cea din urmă confe-
rență din această serie, ținută de d-1 Maiorescu, a tratat despre Cri-
tica rațiunii pure țv. Convorbiri literare, anul I, p. 12-14 Ș* 69—70).
In anul 1877 tema conferențelor a fost „sisteme metafizice", cu urmă-
torul program: 1) „Privire teoretică" de V. Pogor; 2) „Fetișismul" de
V. Conta; 3) „Politeismul" de P. Verrusi; 4) „Panteismul" de A. D.
Xenopol; 5) Monoteismul" de V. Pogor; 61 „Criticismul" de A. D.
Xenopol (publicat în „Convorbiri" a. IX, p. 260—9, 1 Oct. 1877); 7)
„Materialismul" de V. Conta.
(Dări de seamă despre ele a făcut Eminescu, în „Curierul de Iași"
din acel an).
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 521
nu e Universitate germană, în care să nu se facă cel puțin
un curs pe fiecare semestru asupra filosofici lui Kant. Din-
tre acești Români care au ascultat prelegeri universitare
despre Kant sau l-au citit în original, puțini au fost, firește,
și scriitori. Sânt însă doi din aceștia care au un loc mare
in literatura și în deobște în cultura noastră din a doua
jumătate a secolului al 19-lea încoace și la care tocmai se
vede sau se străvede influența înnălțătoarei filosofii a lui
Kant; și acești doi scriitori —să fie oare o simplă întâm-
plare?—sânt cei mai clasici scriitori ai noștri de până acum,
cu toată diversitatea temperamentului lor: Eminescu și d-1
Maiorescu.
Despre locul ce l-a avut Kant în preocupările și în cu-
getarea lui Eminescu ne propunem a vorbi în paginele ce
urmează. Legătura dintre filosoful german și poetul român
e mult mai adâncă și mai întinsă de cât puteam presupune
până acum din citirea operelor sale și era aproape să dea
influenței lui Kant asupra cugetării românești acea bază
concretă și oarecum permanentă ce i-a lipsit și-i lipsește
încă; căci e evident, că filosofia lui Kant ar fi străbătut
mai departe și mai în adânc in cultura românească, dacă
ar fi fost cumva întrupată in literatura noastră prin tra-
ducerea a cel puțin uneia din scrierile fundamentale ale fi-
losofului german. O asemenea întreprindere a început-o, dar
din nefericire n’a dus-o până la capăt, cel mai citit și cel
mai filosof dintre poeții noștri, Eminescu. Vom vorbi îndată
despre această lucrare a sa.
I.
Și din cele știute până acum, din opera lui Eminescu pu-
blicată în curgerea vieții sale, vedea oricine deosebita dis-
poziție spre idei filosofice a poetului nostru. Acea tainică
perspectivă spre infinit a celor mai ideale poezii ce le
are până azi poporul nostru, acel abis de cugetare ce ni-1
deschid mai ales „împărat și proletar", „Egipetul", „Rugăciu-
522
I. A. RĂDVLESCU-POGONEAXU
nea unui Dac", „Satira I", „Luceafărul" și „Sărmanul Dionis",
știam bine că n’ar fi avut ființă fără o adâncă cultură literară
și filosofică a acestui suflet de o rară alcătuire. Iar întru ce
privește cultura sa filosofică, se putea simți și din această
operă a lui, că doi cugetători l-au atras în deosebi și au
dat avânt propriei sale gândiri: Schopenhauer și Kant. Influ-
ența lui Schopenhauer e mai vizibilă și a fost adesea relevată;
ceailaltă mai puțin.
Cât de mult se adâncise Eminescu in filosofia lui Kant,
ne-o arată câteva pasaje din acele „Observații critice" de-
spre recensiunea d-rului Zotu asupra logicei d-lui Maiorescu,
publicate în „Curierul de Iași" în 1877, și o putem bănui din
acea minunată fantazie romantică a „Sărmanului Dionis",
care nu s’ar fi putut zămisli în sufletul poetului fără o cu-
noștință prealabilă a teoriilor „Criticei rațiunii pure". In
această juvenilă plăsmuire poetică Eminescu își ia sborul în
lumea închipuirii pe aripele teoriilor lui Kant despre spațiu
și timp, interpretate de un suflet de poet:
„în faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici
timp, nici spațiu — ele sânt numai în sufletul nostru. Tre-
cut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într’un simbure
de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului în-
stelat într’un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care
să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri,
cari sânt ascunse în noi,... atuncea în adâncurile sufletului
coborându-ne am pute trăi aievea in trecut și am putea lo-
cui lumea stelelor și a soarelui... Dacă lumea este un vis,
de ce n’am putea să concordăm șirul fenomenelor sale cum
voim noi ? Nu e adevărat că esistă un trecut — consecuti-
vitatea e în cugetarea noastră, cauzele fenomenelor, conse-
cutive pentru noi, aceleași în totdeuna, esistă și lucrează
simultan....Da, ...sub fruntea noastrăelumea acel pustiu
„întins — de ce numai spațiul, de ce nu timpul, trecutul?...
„în sufletul nostru este timpul și spațiul cel nemărginit și
„nu ne lipsește de cât varga magică, de a ne transpune în
„oricare punct al lor am voi... azi sânt încredințat, că vremea
„nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet..."
Avem dar transpunerea într’o operă literară a unor teorii
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 523
subtile de înaltă filosofic. Și ori cât de ciudată pare această
transfigurare poetică a unor idei abstracte, lucrul nu trebue să
ne mire: cea mai adâncă filosofic e în același timp și cea mai
adâncă poezie. în fiece cap superior omenirea încearcă din
nou pe căi deosebite acel „asalt spre ceruri", de care vorbește
Eminescu, urmărirea eternei probleme, care-i amăgește pe
toți. Și poezia și filosofia culminează într'o fundamentală func-
țiune sufletească de sinteză și isvorăsc ambele din aceleași
adâncuri transcendente ale ființei omenești. Deaceea, de
când lumea, orice filosof are închis în sine un poet și orice
poet mare ascunde un filosof în sufletul său. Nu e de mi-
rare dar, că Eminescu soarbe ideile lui Kant cu lăcomia
unui spirit tineresc și, purtat de ele, plutește în voie in
lumea viselor sale poetice.
Cândscriea această ademenitoare închipuire mistică a „Săr-
manului Dionis", Eminescu era de 22 de ani și se găsea
probabil la Berlin (1).
în manuscrisele lui aflăm însă elemente nouă pentru
această legătură sufletească a poetului cu marele cugetător
german. într’un caiet din vremea studiilor sale la Berlin
găsim următoarea cugetare, care par’că ar fi fost scrisă în
fugă, în urma unei lecturi din Kant, și prinde poate în sine
dispoziția sufletească în care Eminescu a conceput pe „Săr-
manul Dionis":
„Da! orce cugetare generoasă, orice descoperire mare
purcede ce la inimă și apelează la inimă. Este ciudat, când
cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe același punct
de vedere atât de înstreinat acestei lumi și voințelor ei efe-
mere — mintea nu mai e de cât o fereastră prin care pătrunde
soarele unei lumi nouă, și pătrunde în inimă. Și când ridici
ochii te afli într’adevăr în una. Timpul a dispărut și eter-
nitatea cu fața ei cea serioasă te privește din fiece lucru.
Se pare că te-ai trezit într’o lume încremenită cu toate fru-
musețele ei și cum că trecere și naștere, cum că ivirea și
peirea ta înșile sânt numai o părere. Și inima numai e în
(1) „Sărmanul Dionis" a apărut in „Convorbiri literare" din 1 Dec.
1872 și 1 lan. 1873.
524
I. A. RĂDULESCU-POGONEANU
stare a te transpune in această stare. Ea se cutremură în-
cet din sus în jos asemenea unei arfe eoliane, ea este sin-
gura ce se mișcă în această lume eternă... ea este orolo-
giul ei.
Și astfel fantasia nu mai este reflecția lumei astfel cum
ea se arată ochilor într’o reală trezvie, ci ea în fantasia po-
etului și a artistului se ridică în jur în petrificațiunea idei-
lor eterne ce reprezintă. De jur împrejur sânt pânze a-
târnate, la care perspectiva este aparentă, asupra cărora
timpul trece fără urmă, toate având un ce necunoscut de
aranjor și toate închipuiri ale unui suflet mare. Ceea ce nu-
mesc capete ordinare fantasie, nu este fantasie, ci slăbici-
unea creerilor, fantasterie. Pe când celor chiemați lumea(?)
li vorbește în jargonul lor propriu — celui ales ea-i vorbește
în limba ei, și limba ei e armonia lui Plato" (i).
în același caiet, ceva mai departe [ms. 2287, f. 70—75],
se găsește o cugetare mai lungă tot din același timp, pe
care apoi Eminescu a reluat-o în cadrul unei novele, rămasă
insă în stare de fragment [ms. 2269, f. 19—39] (2). Iată câ-
(1)	Ms. 2287 al Academiei române, f. 11. Publicată de d. I. Scurtu
!n „M. Eminescu, Scrieri politice și literare", I, Minerva 1905, p. 24.
Se vede și după stil că e o cugetare însemnată în grabă : „Și când ri-
dici ochii te afli într'adevăr in una", adică: într’o astfel de lume nouă.
„Și astfel fantasia nu mai este reflecția lumei astfel cum ea se arată
într’o reală trezvie, ci ea [lumea, nu fantasia] în fantasia poetului...";
tot astfel și fantasterie de mai jos, care e un germanism: Fantasterei.
(2)	Acest fragment de novelă fără titlu a fost publicat în volumul
citat mai sus, „Scrieri politice și literare", sub titlul „Archaeus". E
scris de sigur în 1875: in același caiet, cu câteva file înainte, se află
însemnată data de 26 14 Maiu 1875 deasupra unor titluri și numere
de paragrafe a unor bucăți de lectură din cărțile elevilor din „întâia
superioară", „a doua superioară" și „a treia inferioară", de la „Institu-
tele-unite", desigur, unde da lecții Eminescu. Sâmburele primitiv al
ei, sub forma acelei cugetări izolate din ms. 2287 ,trebue să fi fost scris
in 1874, la Berlin: înainte și după această cugetare în acel caiet sânt note
de curs în nemțește, de psihologie, estetică, istoria Egiptului, iar cu
două foi mai nainte e un început de scrisoare, tot în nemțește, pe
care o putem data cu siguranță, fiindcă e un concept al scrisorii
către d. Maiorescu, din 26 Fevruarie (st. n.) 1874, pe care o vom pu-
blica împreună cu altele, într’un număr viitor al „Convorbirilor". Cu-
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 525
teva frânturi din acea schiță de novelă, in care se vede iarăși
ce parte largă avea personalitatea și filosofia lui Kant în
concepțiile poetului nostru:
„... într’adevăr lumea cum o vedem nu există de cât in
crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între
gânsac și câne. Privirea cânelui este inteligentă, el pri-
cepe din lumea aceasta o porție mult mai bună de cât gân-
sacul ; cu toate acestea amândouă aceste ființe au ochi și crieri.
Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem ; pentru gânsac, cum
o vede el, pentru câne item, pentru membru de la primărie
[item], pentru Kant item. Totuși câtă deosebire între ochii
de porc a sus înțelesului membru și privirea adâncă a în-
țeleptului de la Konigsberg.
„Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gânsac sau cel
abia-întrevăzut ca printr’o negură de Kant? Într’adevăr
iată un lucru ciudat. Cel dintăiu deosebește lămurit grăun-
țele de porumb de prundul galbăn, el înnoată cu siguranță
getârile acestea, scrise in >874, au fost intercalate, cum am spus, in acel
fragment de novelă din 1875, unde au fost reproduse aproape Întocmai.
Numai câteva rânduri din ele au fost lăsate afară, fiindcă sânt o
amintire personală a poetului și nu aveau rost In novelă, unde filo-
sofarea aceasta e pusă In gura unui bătrân, cu care sade de vorbă
poetul. Acele rânduri omise sânt însă interesante, ca o mică notiță
din viața aventuroasă a tânărului Eminescu: vedem din ele că în pe-
regrinațiile sale de actor pribeag el a fost și prin Craiova. Iată în-
tregul pasaj, in care e acea amintire personală lăsată afară la incor-
porarea în novelă (rândurile cu italice):
„Dar timpul, acest blestemat de timp, care e când lung, când scurt,
fiind cu toate acestea același, cel puțin remontoriul o spune.... Când
așteaptă cineva iarna in ninsoare la portița vr’unui zăplaz pe drăguța
Iui... și ea nu vine ... si așteaptă... și ea nu vine.... ce-i timpul? O eterni-
tate. Și când citește cineva o carte frumoasă .... mii de tablouri se des-
fășură pe dinaintea ochilor, ce-i timpul ? Un minut. Cine n’a avut
v’odată un roman întreg în minte pentru a cărui realitate normală
i-ar trebui o viață întreagă, ori o tinerețe întreagă? în vis el poate
avea într’o singură noapte viața întreaga a unui om. Și de ce a unui
om, de ce nu a tuturor celor ce se ’nvârtesc împrejurul lui? Și în
câtă vreme? în șapte ori 8 ore. Dar ce-i o tragedie ori o comedie
altceva? Și într’aâevăr dacă un asemenea op interesă, nici bagi de
samâ cât timp a trecut, in Craiova Monte Cristo dramatist a ținut
pe oameni pan a doua si dimineața in teatru și nimeni nu gândea
la aceea cât timp a trecut. De luăm criteriul n’ormalității predomni-
toare, am luat toată necesitatea posibilității ș’arn pus o’ alta tot atât
de îndreptățită1'...
526
I. A. RĂDCLESCU-POGONEANU
pe apă, măsură cu ochiul distanțele ce le poate ajunge,
și nu-i fără oarecare înduioșare în fața unei gâște în epoca
virginității. Cel de-al doilea uită să mănânce, voind să sară
peste o groapă cade ’n mijlocul ei, iar frumusețile virgi-
sau nevirginale trec pe lângă dânsul, fără ca el să-și [fi]
ridicat ochii.
„Cu toate acestea noi presupunem, că filosoful e mai cu-
minte de cât un gânsac, ba că în problemele aceluia e mai
mult adevăr de cât în siguranțele acestuia.
„Un semn că pentr’o minte mare totu-i problem, iar pentru
75 de dramuri de crier totu-i sigur.
„E știut că regula pitagorică din geometrie se numea pun-
tea măgarilor. Puntea măgarilor, pe care trebue să treci în
orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lu-
mea in sine, și că toată esplicarea ei este esplicarea unor
reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea ’n
sine rămâne un problem, înlăuntrul căruia se rătăcește câte-o
rază slabă, câte-o fulgerătură (i), pe care cugetătorul adânc o
încremenește pe hârtie, pe care citind-o, se naște în păreții
capului tău acea resonanță lungă, care face că vezi într'a-
devăr că lume și viață sânt un vis.........
„........Condițiile a orice posibilitate sânt în capul nostru.
Aicia sânt legile ciudate, cărora natura trebue să li se
supue. Aicia-i timpul cu regulele lui matematice, aicia spa-
țiul cu legile geometrice, aicia causalitatea cu necesitatea
ei absolută, și dacă le ștergi acestea .... și un somn adânc
le șterge pentru câteva oare .... ce simțemânt ni rămâne pen-
tru acest interval al ștergerei ? Nimic. Și cu toate acestea
sosesc momente în viață, în cari aceste trei elemente ale
minții noastre, aceste sertare în cari băgăm o lume, dispar
pentr’o clipă... e drept ca o fulgerare numai, dispar sau
în parte sau în tot și stai ca înaintea unei minuni și te ’n-
trebi.... așa ca omul, care crezuse că tot ce vede e chiar
așa cum este... că oare ce ’nsemnează asta...........
„.......Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea
lămurit ce-i etern... Numai într’un punct în care s’ar naște
un moratoriu intre moarte și viață, căci lumea nu-i de cât
o veclnică plătire către viață, o veșnică incasare din par-
tea morții. Și această împrejurare este mama timpului. Fără
de aceasta suma celor ce există intr’adevăr s’ar putea privi
peste tot, am ști ce este netimporal....
„...Când gândește cineva, că neînsemnata mărime acorpu-
(1)	Scrisese întâi: fulgurațiune.
KANT Șl EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 527
lui omenesc nu stă de fel in raport cu puterea, cu imensi-
tatea voinței (gândește la Napoleon), cumcă omul e numai
prilejul adesea slab, abia suflat pentru niște patimi cum-
plite, când gândești cumcă purtătorul acestor patimi, poate
în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a
spart vinul, apoi când vezi că unul și acelaș princip de
viată încolțește în mii de mii de flori, din cari cele mai
multe se scutură la drumul jumătate, puține rămân și și aceste
puține au în sfârșit aceeași soarte, atuncea vezi, cumcă ființa
în om e nemuritoare. E unul și acelaș punctum saliens,
care apare în mii de oameni, desbrăcat de timp și spațiu,
întreg și nedespărțit, mișcă cojile, le mână una 'n spre alta,
le părăsește, formează altele nouă, pe când carnea zugră-
viturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al for-
melor, care face o călătorie, ce pare veșnică (i).
(i)	Spre marea mea surprindere am dat într’un alt caiet peste o
cugetare scrisă în nemțește, care cuprinde, aproape vorbă cu vorbă,
întocmai acest alineat întreg de aici. Avea Eminescu de gând să-și
publice aceste cugetări în nemțește, sau sânt însemnări din vre-o
lectură oarecare? Ar fi posibil însă să avem a face aici cu idei pe
care ar fi avut intenția să le pună în vreuna din scrisorile sale către
d-1 Maiorescu, scrise în nemțește [cf. bunăoară scrisoarea din 5 Febr.
1874, unde întâlnim un cuvânt caracteristic de aici: Das Zeitlose,
nttimporalul, luat ca principiu al teoriilor sale de filosofie a istoriei].
Iată acea formă germană a pasajului de mai sus; e scrisă repede și de
aceea greu de descifrat, fără sprijinul textului românesc:
«Wenn jemand bedenkt, dass die zur Grosse des Kbrpers keines-
wegs im Verhăltniss stehende Heftigkeit od[er] Maasslosigkeit des
Willens, dass der Mensch die Schale, oft hingehauchter Anlass der
schrecklichsten Leidenschaften ist, und dass der Trăger dieser Leiden-
schaften in jedem Augenblicke zu einer Schaale (i) werden kann, wie
der Gefăss, der vom Wein gesprengt worden ist,—wenn man sieht,
wie cin und dasselbe Lebensprmcip tausende und abertausende von
solchen Bliithen treibt, von denen die meisten bis zum halben Wege
abfallen, wenige bestehen, und dass auch diese am Ende dasselbe
Sjchicksal haben, so sieht man ein, dass das Wesen des Menschen
unsterblich ist. Es ist ein und dasseble punctum saliens, welches in
tausenden zeit-und raumlos,ganzundungetheilt zumVorschein kommt,
sSchalen bewegt und sie gegeneinander zittern macht, sie verlăsst, neue
bildet, wăhrend das Fleisch seiner Zeichnungen, die Materie, als ein
Ahasverus der Formen seine ewigscheinende Wanderung macht.»
[ms. 2255, f. 7. De-asupra acesteia sânt scrise alte trei cugetări mai
scurte, in românește, care par a fi inspirate, ca și aceasta, de o lec-
tură din Schopenhauer. In același caiet, peste două foi (f. 9), sânt
(1J Cuvântul nu e sigur; poate fi citit și Szktrh.
528
I. A. RADCLESCU-POGONEAND
— Și este într’adevăr veșnică?
— In fiece om se ’ncearcă spiritul Universului, se opin-
tește din nou, răsare ca o nouă rază din aceeași apă, oare-
cum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne ’n drum, drept
că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerșitor.
Dar ce-i și ajută coaja cariului, care a ’ncremenit în lemnul
vieții ? Asaltul e tinerețea, rămânerea ’n drum decepțiunea,
recăderea animalului pățit, bâtrâneța și moartea. Oamenii
sânt probleme, ce și le pune spiritul universului, viețile lor
încercări de deslegare. Chinul îndelungat, veșnica goană
după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla
răspunsul unei întrebări curioase ?
— Dar mie-mi pare, că unde-i un problem, e tot odată
și deslegarea lui.
- Da. Kant. Cei mai mulți oameni însă rămân întrebări,
une ori comice, alte ori neroade, alte ori pline de înțeles,
alte ori deșerte.....“
In acest excurs de filosofie visătoare ar fi de luat a minte
mai întâi rara frumusețe plastică a cugetării: „.. . aceste
trei elemente ale minții noastre, aceste sertare în care bă-
găm o lume, dispar pentru o clipă... ca o fulgerare.. .“
„Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea ce-i
etern, numai într’un punct în care s’ar naște un moratoriu
între moarte si viată, căci lumea nu-i decât o veșnică in-
casare din partea morții... In fiece om se ’ncearcă spiritul
Universului, se opintește din nou, răsare ca o nouă rază
din aceeași apă, oarecum un nou asalt spre ceruri... “
Ar mai fi apoi de relevat ecoul sufletesc al acestor cu-
getări în poeziile filosofice ale lui Eminescu: „.......Când
vezi că unul și acelaș princip de viață încolțește in mii de
mii de flori, din care cele mai multe se scutură la drumul
jumătate................................................„ —ne aduce aminte începutul poeziei „Cri-
ticilor mei":
scrise titluri de capitole din „L'eber die vierfache Wurzel desSatzes
vom zureichenden Grunde" a lui Schopenhauer (Principiiim rationis
sufficientis cognoscendi,... /ogische formale IVahrheit,... empirische
IVahrheit,... transcendentale IVahrheit,. .. metalogische IVahrheit)
și însemnări in nemțește despre elel.
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 529
Multe flori sânt, dar puține
Rod în lume o să poarte:
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.
„E unul și acelaș punctum saliens, care apare în mii de
oameni desbrăcat de timp și spațiu . . ." revine în cugeta-
rea din versul „Satirei 1“ :
■ Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate...
„în fiece om se ’ncearcă spiritul Universului, se opin-
tește din nou,... dar rămâne ’n drum, drept că în mod foarte
deosebit, ici ca rege, colo ca cerșitor. . . Oamenii sânt pro-
bleme ce și le pune spiritul Universului, viețile lor încer-
cări de deslegare .. ne chiamă în minte strofele din „îm-
părat și proletar", care concentrează toate aceste idei în
forma neperitoare a versului:
în orce om o lume își face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opintește'n van,
în orce minte lumea își pune întrebarea
Din nou: de unde vine și unde merge? Floarea
Dorințelor obscure sădite în noian,
Al lumei ’ntregul simbur, dorința și mărirea,
în inima orcărui i-ascuns și trăitor,
Șvărlire hazardată, cum pomu’n înflorire
în orce floare ’ncearcă întreagă a sa fire,
Ci’n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei înghiață,
Se petrifică unul în sclav, altu ’mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viață
Și arătând la soare-a miseriei lui față —
Față, căci înțelesul e-același la toți dat.
în veci aceleași doruri mascate cu-altă haină,
Și’n toată omenirea în veci același om;
In multe forme-apare a vieții crudă taină,
Pe toți ea îi înșală, la mine se destaină,
Dorinți nemărginite plantând într’un atom.
Convorbiri Literare, an. XL	3 i
530
T. A. RĂDULESCU-POGONEANU
Ca și in „Sărmanul Dionis" simțim o adiere de inspira-
ție kantiană și în fragmentele de proză citate mai sus; însă
in această liberă visare a unui tânăr romantic, în această
filosofic de poet, nu ne putem aștepta să găsim — și nici
nu ar avea sens să o cerem — severitatea unui sistem de
gândire disciplinată, care păstrează caracterul unei conse-
cvențe științifice chiar și în cele mai avântate sboruri ale
minții. Poetul construește liber și mai larg, in voea gându-
lui și a sentimentului ce-1 stăpânește; deaceea și în sufletul
poetului nostru ideile kantiane despre aprioritatea timpului,
a spațiului și a cauzalității se îmbină cu alte elemente, dis-
parate, căpătând astfel în această topire din nou o vagă
mireasmă de filosofic budistă și o ușoară coloratură de doc-
trină materialistă — cea d’intâi prin Schopenhauer, cea de-a
doua prin răsunetul ce-1 avuseseră în lume teoriile mate-
rialiste (cf. bunăoară și la noi scrierile lui Conta), de când cu
operele de filosofic populară ale lui Moleschott, Vogt și
Biîchner ; răsunetul acesta fusese întărit chiar in vremea de
studii a poetului de cea din urmă scriere a lui David Frie-
drich Strauss [Der alte und der neue Glaube, Leipzig, 1872].
E de ajuns însă pentru noi să constatăm și aici, în acest
joc liber al închipuirii poetului, un reflex fundamental din
filosofia lui Kant.
Aceste frânturi de cugetare din manuscrisele lui Eminescu
și acele lucrări anterioare ale poetului, în care se străvăd
licăriri kantiane, ar fi fost de ajuns spre a ne întemeia cre-
dința că Eminescu a studiat pe Kant de aproape, în anii
lui de tinerețe. Avem însă uri temeiu mai sigur pentru
această convingere: faptul că în manuscrisele sale se găsește
traducerea unei bune părți din „Critica rațiunii pure'1.
Să vedem mai de aproape cuprinsul acestei lucrări încă
necunoscute a poetului nostru.
II
Traducerea „Criticei rațiunii pure", aflată în manuscrisele
lui Eminescu de la Academia română, e cuprinsă în trei caiete
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 531
mari, format 4’, ținând toate la un loc 142 de foi, scrise toate,
afară de prima foae a fiecărui caiet (1).
Eminescu a făcut traducerea după textul primei ediții a
„Criticei rațiunii pure (2). în forma aceasta, în care ni s’a
păstrat, ea e alcătuită din două părți deosebite: primele 28
de pagine cuprind trei fragmente răzlețe din partea a doua
a „Criticei rațiunii pure" (adică din „Metodologia transcen-
dentală"), traduse, cum reese dintr’o proprie însemnare a
lui Eminescu, după „prima lectură" a operei lui Kant; re-
stul de 114 pagine, traduse după „a doua lectură" cuprinde
un text continuu, începând chiar cu „Introducerea" lui Kant
și mergând până în mijlocul cărții a doua a „Analiticei trans-
cendentale" ; va să zică, în totul, cam a patra parte din
întreaga operă.
Iată, ceva mai amănunțit, ce cuprinde această traducere
a celebrei opere a lui Kant:
Fragmentul cu care începe manuscrisul (fragment pe care îl
(1)	Ms. 2258, f. 21—162. Caietele sânt alcătuite din jumătăți de coală,
de hârtie groasă. Traducerea e scrisă numai pe o față a foilor, afară
de o singură fila dinspre sfârșit [f. 159], scrisă pe ambele fețe ; la
toate e lăsată o margine nescrisă, pentru Însemnări. Foaia d’intâi a pri-
mului caiet are In față numărul „1“ ; a celui de-al doilea caiet are în-
semnarea „II. Kant. 1874“; a celui de-al treilea: „IV". Kant. 1874".
Numărul de ordine al ultimului caiet ori e o greșală de numerota-
ție ori, dacă va mai fi fost într’adevăr un alt caiet din această tra-
ducere, însemnat cu III, acela trebue să fi cuprins atunci sau urmarea
la caietul IV, sau vre o altă parte din „Critica rațiunii pure", de
oare ce textul d>n caietul însemnat cu IV e o continuare imediată a
caietului 11, doar cu lipsa unui pasaj ce corespunde Întocmai cu o
pagină din manuscrisul lui Eminescu; această pagină se vede bine
că era tot in acest caiet II, căci iraza cea din urmă din el e neispră-
vită acolo : foaea ultimă s’a rupt și s’a pierdut.
(2)	Se știe că e o mare discuție, care din cele două ediții în care
a înfățișat Kant „Critica rațiunii pure" (Întâia ediție a apărut la 1781,
a doua la 1787I exprimă mai bine cugetarea sa. După text și din
insemnerea lui Eminescu la traducerea „Introducerei" se vede că
avea înainte prima ediție, va să zică sau ediția originală, sau o ediție
a lui Rosenkranz, ori a lui Kehrbach.
532
I. A. RĂDULESCU-POGONEAND
reproducem mai jos) e un pasaj din mijlocul paragrafului des-
pre „Disciplina rațiunii pure în întrebuințare dogmatică"
[Transcendentale Methodenlehre, I. Hauptstuck, i. Abschnitt].
Deasupra acestui fragment de o jumătate de pagină e pusă
însemnarea „prima lectura", iar alături, ca notă marginală,
„pag. 567“ (de bună seamă a ediției germane întrebuințate
de Eminescu) (1). Urmează apoi, după o linie de despărțire
în tot lungul paginei, un întreg paragraf, tot din aceeași
parte, anume paragraful „Despre neputința unei mulțămiri
sceptice a rațiunei pure desbinate cu sine însăși" [Transe.
Methodenlehre, I. Hauptstuck, 2. Abschnitt]. Pe urmă vine
întreg capitolul penultim al „Criticei rațiunii pure": „Archi-
tectonica rațiunii pure" [Transe. Methodenlehre, III. Haupt-
stuck]. Toate aceste frânturi din „Metodologia transceden-
tală" cuprind, cum am spus, primele 28 de foi ale caietului I.
Urmează apoi, după însemnarea «lectura a doua", tradu-
cerea de-a capul a „Criticei rațiunii pure", până la teoria
categoriilor (cuprinzând restul caietului I și celelalte două
caiete, va să zică ultimele 114 foi din aceste caiete). Eminescu
lasă la o parte prefața lui Kant și începe cu introducerea:
„Introd. ediț. l-ie. Ideea filosofiei transcendentale"; urmează
fără întrerupere „Prima parte a învățăturii elementare trans-
cendentale. Estetica transcendentală", și apoi din a doua parte
a „învățăturii elementare" (cum traduce Eminescu pe „trans-
cendentale Elementarlehre"), adică din „Logica transcenden-
tală", întreaga „Introducere" și o parte a „Analiticei trans-
cendentale" (anume, toată prima „carte", Analitica noțiu-
nilor, și o parte din cartea a doua, Analitica principiilor).
Manuscrisul se termină cu următoarele cuvinte, din capitolul
„Axiome ale intuițiunii": „de ex. între două puncte nu-i cu
putință" [decât o singură linie dreaptă]. Fraza aceasta ne-
terminată e o dovadă că nu ni s’a păstrat în aceste manuscrise
întreaga traducere a „Criticei rațiunii pure", câtă a fost
(1)	Dintre edițiile pe care le-am putut avea la îndemână la nici una
nu se potrivește’ paginația însemnata de Eminescu, aici și în alte nouă
locuri ale manuscrisului.
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 533
făcut-o Eminescu, căci trebue să fi continuat cel puțin încă
pe o foaie. Pe de altă parte insă, e probabil (pentru mo-
tivele ce vom arăta într’un viitor articol), că traducerea n’a
mers mult mai departe și cu atât mai puțin că ar fi cuprins
întreaga operă.
Afară de traducerea textului, manuscrisul are în multe
locuri note marginale, câteva în nemțește, cele mai multe
în românește: însemnarea paginelor respective din ediția
germană de care s’a servit Eminescu, variante de traducere
a unor termeni tehnici din text, scurte aprecieri personale
sau semne de mirare ori de întrebare în dreptul unor pa-
saje caracteristice și, spre sfârșit, de două ori d^ta când
reia traducerea întreruptă [1875 și 1877], Aceste însemnări
ne arată ceva din cugetarea lui Eminescu, din felul lui de a
pricepe opera lui Kant; deaceea am crezut că e bine a re-
produce aici câteva din ele.
La expunerea teoriei lui Hume de către Kant e însem-
narea următoare: „foarte bună representare a causalității
lui Hume în antitesă cu idealismul lui" [ms. cit., f. 26).
La un pasaj din Introducerea la Logica transcendentală,
îndată după fraza vestită a lui Kant, „Cugetărifără cuprins
sânt deșert^ intuitului fără noțiuni sânt oarbe" (subliniată de
Eminescu) e scris pe margine: „^avOasiiaț?)" [ms, cit., f. 79].
La capitolul despre împărțirea logicei transcendentale în
analitică și dialectică transcendentală, în dreptul frazei cu
care începe, subliniată cu roșu („într’o logică transcendentală
isolăm inteligența, precum în estetica transcendentală sensi-
bilitatea") e nota următoare: „lată analogia espusă de Sch."
[openhauer]. [ms. cit., f. 86].
La capitolul „Despre categorii", în dreptul definiției sin-
tezei și analizei, o notă în nemțește mai lungă și una în ro-
mânește: „originală și adâncă cugetare", [ms. cit., f. 97]
Mai departe, după expunerea tablei categoriilor, la ali-
neatul „De definițiile acestor categorii mă dispensez...' e
nota: „Wind!" [ms. cit., f.-100].
La paragraful despre „Deducțiunea transcendentală a ca-
534
I. A. RĂDULESCU-POGONEANU
tegbriilor", in dreptul alineatului „Există însă trei isvoare
(facultăți sau capacități ale sufletului) cari conțin condițiile
putinței a toată experiența....* e observarea: „Sistemul
lui Kant in nuce*', [ms. cit., f. tio].
La paragraful „Despre sintesa apprehensiunii în intuiție'*,
în dreptul alineatului al doilea „Orice intuițiune conține o va-
rietate, care nu s’ar putea representa ca atare, dacă su-
fletul n’ar distinge timpul și consecuțiunea după olaltă a
impresiilor..." e următoarea însemnare, care tălmăcește într’o
așa de frumoasă poezie cugetarea lui Kant: „Representația
e un ghem absolut unul și dat simultan. Resfirarea acestui
ghem simultan e timpul și — esperiența. Sau și un fuior,
din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce con-
ține. Din nefericire atăt torsul căt și fuiorul țin într’una.
Cine poate privi fuiorul, abstrăgând de la tors, are predis-
posiție filosofică", [ms. cit., f. 114].
La paragraful „Despre sintesa recunoașterii în noțiune"
în dreptul pasajului „Acuma deci vom putea fixa mai co-
rect noțiunile noastre despre un obiect...." e observarea:
„toată polilogia de mai sus e clar espusă aici" [ms. cit.,
f. 120].
La paragraful următor „Esplicare precursorie a possibi-
lității categoriilor ca cunoștință apriorică", în dreptul ali-
neatului al doilea, e nota: „turbure și amar" [ms. cit., f. 122].
Spre a se vedea felul de limbă din această traducere și
lupta lui Eminescu de a reda în graiul românesc toată ab-
stracțiunea filosofică a unei asemenea opere, reproducem
aici câteva pasaje din deosebite părți ale manuscrisului.
Le dăm întocmai cu ortografia originalului, spre a se ve-
dea și din acest punct de vedere un moment din evoluția
literară a lui Eminescu.
Iată fragmentul cu care începe manuscrisul acestei tradu-
ceri, fragment deasupra căruia e scris „prima lectura":
„A cumpeni tot ce este (obiect în spațiu sau în timp) dacă
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 535
și întru cât e un quant sau nu, dacă ’n el trebue să ne ’nchi-
puim ființă sau lipsă de ființă, întrucât acest ce (care împle
timp sau spațiu) este un substrat primordial sau numai de-
terminarea unui asemenea, dacă are vreun raport al esis-
tenței sale și la alt ceva ca causă sau efect și ’n fiine dacă
stă izolat sau într’o aternare de reciprocitate (i) cu altele
în privirea existenței sale, a cumpăni possibilitatea existenței,
realitatea sau necesitatea acesteia ori contrariile acestora,
toate acestea aparțin cunoștinței raționale din noțiuni și se
numesc filosofice. Dar a determină apriori o intuițiune în
spațiu (figură), a împărți timpul (durata), sau a cunoaște
generalul sintesei unui ș’aceluiași lucru, și prin urmare mă-
rimea în genere a unei asemenea intuițium, este o ocupa-
ție a rațiunei prin construcție de noțiuni și se numește nia-
îematicau. [ms. cit., f. 21].
Iată sfârșitul capitolului „Despre neputința unei mulțămiri
skeptice a rațiunii pure“ :
„Aceste atacuri skeptice, îndreptate contra dogmaticului
necritic care n'a mâsurat sfera minții sale, prin urmare nu
a determinat după principia hotarâle cunoștinței sale, care
așa dar nu știe dinainte căt și ce poate, ci cugetă a o știrici (2)
prin încercările lui, contra unui asemenea, atacurile skep-
tice sunt nu numai periculoase, ci chiar destructorii. Căci
dacă e prins asupra unei sigure aserțiuni, pe care n’o poate
justifică, a cărei părere însă nici n’o poate desvoltâ din prin-
cipia, prepusul cade asupra tuturor, oricât de persuasive
ar fi.
„Astfel skepticul, acest dresator al resonorului (3) dog-
matic, ne conduce la o critică sănătoasă a minții și a ensăși
rațiunei. Ajuns acolo, el nu mai are să se teamă de nici
un atac, căci distingând proprietatea sa de ceea ce [e] cu
totul afară de hotarăle ei și asupra cărora nu face pretenții,
nici poate fi încurcat în certe pentru aceasta. Insferșit pro-
cedura skeptică adevărat că nu este mulțămitoare pentru
întrebările rațiunei, dar e totuși o preexercitare (4) pentru
(1) De-asupra a scris mai târziu varianta: „influință reciprocă11.
(2)	A fost scris întâi „află", pe care l-a șters și a scris mai departe „ști-
rici", un ardelenism, care i s’a părut, se vede, mai precis sau mai plastic.
(3)	De-asupra scris „raison»etir“.
(4)	De-asupra a scris mai târziu, cu aceeași cerneală ca de la f. 153
a ms. până la sfârșit (va să zică în 1877J varianta : „un exercițiu pre-
gătitor".
536
I. A. RĂDUI.ESCU POGONEANU
a deșteptă preemțiunea ei și a arătă mijloace temeinice, care
o pot asigură în proprietăție ei legitime", [ib., f. 27 și urm].
lată și începutul „Criticei rațiunei pure", deasupra căruia
e însemnarea „lectura a doua“ :
„întrod. ediț. I-ie. Idea filosofiei transcendentale.
„Experiența e fără ’ndoială primul product, pe care-1 na-
ște inteligența noastră, prelucrând materia brută a impre-
siilor noastre sensuale. Prin asta ea este prima noastră ma-
gistră și în cursul ei atât de inepuisabilă în nouă învățături,
încăt viața înlănțuită a tuturor generațiilor viitoare nu se
va pută plânge că n’ar fi putut culege întotdeuna cunoști-
ințe nouă pe acest cămp. Totuși experiența e departe de
a fi singurul cămp, în care s’ar lăsă îngrădită inteligența
noastră. Ea ne spune, ce-i drept, ceea ce este, dară nu: cum
că neaperat trebue sa fie așa și nu altfel. De aceea nici dă o
generalitate adevărată, și rațiunea care-i atăt de doritoare
după asemenea cunoștiințe, se vede mai mult excitată prin
ea, de căt satisfăcută.
Asemenea cunoștinți generale, cari poartă totodată ca-
racterul unei necessități interne, trebuesc să fie neaternate
de experiență, sigure și clare prin sine enși-le; de aceea se
numesc cunoștințe a priori; pe cănd din contra, ceea ce ne
împrumută experiența, nu se poate cunoaște după expressia
consacrată de căt numai a posteriori, adică în mod empiric.
Ceea ce-i de mirat însă este, că între experiențele noastre
se amestecă cunoștințe, cari trebuesc să aibă originea lor
a priori, și cari nu servă poate de căt pentru a dă legătură
representațiunilor noastre. Căci chiar dac’ am omite din
aceste experiențe tot ce aparține simțurilor, totuși ne re-
măn în măni oarecari noțiuni primordiale și județuri năs-
cute din ele, cari trebue să se fi iscat cu totul a priori și
neatărnat de esperiență, pentru că fac, ca despre obiectele
cari apar simțurilor noastre să putem spune mai mult, sau
cel puțin să credem a pute spune mai mult de cum e ceea ce
ne-ar învăță esperiență, și că afirmările noastre conțin o
adevărată generalitate și o necesitate strictă, pe cari cuno-
ștința empirică numai nu ni-o poate dă", [ms. cit., f. 47—48].
Iată o parte de pe la mijlocul traducerii:
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 537
-Esplicare precursorie a possibilității categoriilor ea
cunoștință apriorică.
„Este numai o esperiență, in care toate percepțiunile se ’n-
chipuesc a fi în nex general și după legi; tot așa precum
este numai un spațiu și un timp, în care au loc toate for-
mele fenomenale și tot raportul ființei sau neființei. Cănd
se vorbește despre espenențe diverse, atunci sunt numai
pe atâtea percepțiuni, întrucât ele aparțin unei ș’ aceleiași
esperiențe generale. Unitatea pertransspectivă și sintetică
a percepțiunilor constitue tocmai forma esperienței și ea
nu-i nimic alta de cât unitatea sintetică a fenomenelor după
noțiuni.
Unitatea sintesei după noțiuni empirice ar fi cu totul
întâmplătoare și dacă acestea nu s’ar baza pe un rezon
de unitate transcendental, atuncea ar fi cu putință, ca su-
fletul nostru să se împle c’o grămadă ș’un amestec de fe-
nomene (i) fără ca din acestea să se poată organisâ vreo-
dată o esperiență. Atunci însă s’ar omite și orice referare
a cunoștinței la obiecte, căci i-ar lipsi coniectura după legi
generale șî necesarii, ar fi deci o intuițiune fără gândire,
dar nici odată cunoștință, și pentru noi ar fi tot atăta cât
și nimica", [ms. cit., f. 121 și u.].
Iată partea de unde reia traducerea peste un an („conțin.
29 Mart 875 st. v.“).
„Așa d. es. daca s’ar abstrage de la determinația sensibilă
a persistenței (Beharrlichkeit) și s’ar zice substanță, atunci
acest nume n’ar însemnă de căt ceva, care s’ar pute cugetă
ca subiect (Iară inse de a fi predicat la altceva). Din această
representație nu pot face nimic, fiindcă ea nu-mi arată de fel
ce note (determinați!) are lucrul, pe care-1 admitem să fie
un asemenea primu subiect. Așa dar categoriile fără sche-
mate nu sunt de căt funcțiuni ale inteligenței în crearea de
noțiuni, nu înfățoșază însă nici un obiect. însemnătate îi
dă abia sensibilitatea, care realisază inteligența, restrin-
gend-o tot odată", [ms. cit., f. 152].
O altă parte, tradusă peste doi ani:
(1) Aici e nota marginală: „turbure și amar...'
538
I. A. RĂDULESCU-POGONEANU
^Întâia tăiere a principiilor înțelegere! pure.
Despre principiul suprem al tuturor județelor analitice (i).
Fie cuprinsul cunoștinței noastre ori care ar fi și raporte-
se la obiect ori cum s’ar raportă, totuși condiția generală
deși numai negativă a tuturor judecăților noastre este, ca
ele să nu se contrazică cu sine 6nși-le; căci în caz contrar
aceste judecăți sunt nimica, chiar fără privire Ia obiect. Dar
chiar daca în judecata noastră n’ar fi contrazicere, totuși
este cu putință, ca ea să împreuneze astfel noțiunile, cum
n'o cere obiectul, sau să le împreuneze, fără ca să avem
noțiuni apriori sau a posteriori, care să ne ’ndreptățească a
face o asemenea judecată; și de aceea o judecată poate fi
falsă sau nefundată, chiar daca indealtfel ar fi liberă de orice
contrazicere înlăuntrul ei.
Principiul: că nici unui lucru nu i se poate atribui un predicat,
care i contrazice, se numește principiul contradicțiunii și este
un criteriu general deși numai negativ a ori cărui adever;
de aceea inse se și ține numai de logică, pentru că tratează
cunoștințele ca cunoștințe în genere, abstracție făcSnd dela
cuprinsul lor: el zice numai, că contrazicerea le nimicește
și le ridică (aufheben)". [ms. cit., f. 153].
începutul capitolului următor:
„A. doua tăiere a sistemului principiilor inteligenței pure.
Despre principiul suprem al tuturor judecăților sintetice.
„Esplicarea, cum de sunt posibile judecăți sintetice, este
o temă, care n’are a face nimica cu logica generală, care
nici numele logicei nu trebue să-l cunoască. Dar într'o lo-
gică transcedentală acea esplicare este lucrul de căpetenie,
ba chiar unica temă, cănd e vorba despre posibilitatea ju-
decăților sintetice apriori și despre condițiile șî sfera va-
labilității lor. Căci după deslegarea acelei teme logica tran-
scendentală poate satisface pe deplin scopul ei, de-a ho-
tărnici adică sfera și marginele inteligentei pure'*, [ms. cit.
f- I55Î-
Începutul capitolului ce vine după acesta:
(1) Titlul e scris Incit din 1875, iar textul ce urmează, scris cu altă
cerneală, este din 1877: intre titlu și text e însemnat „i8n, August".
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 539
..A treia divisie a principiilor inteligenței pure.
Reprezentare sistematică a tuturor principiilor
sintetice ale ci.
„Numai inteligenței pure trebue să i se atribue, dacă se
găsesc undeva principie (Grundsâtze), căci ea este nu nu-
mai facultatea reguleior în privirea celora ce se 'ntemplă,
ci este isvorul Snsuși al principiilor, după care stau nea-
părat sub regule toate cele (căte putem întâlni ca obiecte),
căci fără asemenea regule nu le-am pute atribui nici odată
fenomenelor cunoștința unor obiecte, ce le corespund. Chiar
legile naturii, considerate ca principii a întrebuințării em-
pirice a inteligenței, poartă în sine espressia necessității, deci
cel puțin presupunerea unei determinări prin rezoane, cari
să fie valabile a priori și înainte de ori ce esperiență". |ms.
cit-, f. 159].
Iată în sfârșit o parte din ultima pagină a manuscrisului
acestei traduceri:
..Axiome ale intuițiiniîi.
„Principiu al inteligenței pure : Toate fenomenele sunt in
privirea intuițiunii lor mărimi estensive.
„Mărime estensivă o numesc eu pe aceea unde represen-
tarea părților face cu putință representarea întregului (deci
o și precedează în mod necessar). Nu-mi pot închipui nici o
linie, căt de mică, fără ca s'o trag în gând, adică fară ca
să produc dintr’un punct parte cu parte din ea și a însemna
abia prin acest act intuițiunea. Tot astfel e și cu fiece timp,
fie căt de mic. lini închipuesc prin el propășirea succesivă
de la un moment la altul, prin care toate părțile timpului
și prin adăogire succesivă se produce abia o mărime ho-
tărîtă de timp. Fiindcă intuițiunea goală a tuturor feno-
menelor e sau spațiul sau timpul, de aceea fiecare fenomen
ca intuițiune este o mărime estensivă, put&nd a fi cunoscut
în aprehensiune numai prin o sintesă succesivă (parte cu
parte). Toate fenomenele se intuiesc ca agregate (mulțime
de părți date mai dinainte) ceea ce nu se întCmplă la orice
soiu de mărimi, de căt numai la acelea, cari ni se represintă
și ni se aprehendează în mod extensiv", [ms. cit., f. 162].
540
I. A. RĂDULESCU-POGONEANU
Evident, limba lui Eminescu din această traducere are
o altă înfățișare de cât cea din scrierile sale originale, e
mai puțin sigură, mai puțin desăvârșită de cât cea din poe-
ziile ce publica în același timp, și de cât cea din „Sărmanul
Dionis", publicat cu doi ani înainte. După ce ai citit în-
treaga traducere, ai impresia că par’că Eminescu s’a întors
cu câțiva ani îndărăt în viața, la o fază anterioară a cul-
turii sale: simți că în această lucrare e ceva din stadiul
de pregătire și dibuire a unui suflet încă neformat deplin,
a unei cugetări care se deprinsese a se rosti în graiul Ro-
mânilor de peste munți, din vremea copilăriei și adoles-
cenței trăită la Cernăuți subt influența puternicei persona-
lități a lui Pumnul, [cel venerat de el ca un apostol al nea-
mului—„sufletul nemuritor care a dat consistența și conștiința
națională maselor și a făcut din ele o națiune"], apoi la Blaj
și la Viena; e aici ceva din acea vreme spre care sufletul lui
Eminescu s’a întors pururea ca spre un ideal de credință
sinceră și de simțire curată. E cam aceeași limbă ca bunăoară
în polemica sa cu Petrino, din 1870, pe alocurea chiar cu
forme mai curioase, poate fiindcă aici urma o cugetare
așa de concentrată dintr’o limbă streină și era nevoit să
creeze el însuși în românește o întreagă terminologie
filosofică.
Trei lucruri ne izbesc mai ales în țesătura limbii din
această traducere a „Criticei rațiunii pure", având câte trele
o origină sufletească comună în acea cultură dintâi a lui
Eminescu, căpătată in școalele Bucovinei și Ardealului: Mai
întâi ne surprinde o ușoară înfățișare arhaică și pe alo-
curea populară, căutată dinadins, apoi o puternică nuanță
ardeleană — aceasta fără voie — și, în cele din urmă, par’că
un fel de joc de poet suveran în alcătuirea de cuvinte nouă
în limbă.
Culoarea arhaică și populară o dau câteva cuvinte, ca
județ (cu înțelesul vechiu de judecată), care revine foarte
des [insă numai până in 1877], a mână, mădulariu, preță-
luire, prubă, adurmecare... Cu această arhaisare se leagă
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 541
ortografiarea latinistă (nu consecventă însă, ci numai pe
alocurea) a neologismelor, precum și câteva forme greoaie
de adverbe Xn-minte și-ntente, poate un răsunet al admirației
tânărului Eminescu pentru Eliade: su/»/>osiție, su/>/>us, per-
miZ/e, admif/ă, afirmări, inteZZectuală, coZZectivă, correcturi,
suficient, afaceri...; raționalminte, alternativminte, inte-
riorminte, generalminte, necessarminte, principalminte, pro-
priamente, absolumente (i).
(r) în legătură cu aceasta, credem că va fi interesant pentru cei ce ur-
măresc diferitele fazeși înfățișări ale sufletului lui Eminescu să amintim
de o curioasă lucrare ce se află printre hârtiile sale: un caiet ce pare
a fi, după scris, cam din aceeași vreme cu Începutul acestei traduceri
a „Criticei rațiunii pure" și cuprinde un fragment dintr’un curs de
logică [21 de fețe și jumătate] Intr’o limbă de un arhaism și mai
neașteptat, lată chiar începutul acelei lucrări (după care se vede că
trebue să mai fi fost alte foi Înainte, care s’au pierdut):
„Iară aceea ce se cugetă se numește obiectul cugetărei.
„Precum obiectul cugetărei sau este cu puțință, adică așa fel care în
aeve nu este de față, ci totuși poate fi, sau aievnic, adică așa fel, care
In faptă este de față; așa și cugetarea sau este despre materie cu
putință (problematică) sau aievnică (assertorie). Adică când cugetăm
despre un lucru care este numai cu putință, atuncea cugetarea noastră
este problematică, iară cugetând despre un obiect ce este de față avem
cugetarea aievnică sau assertorie; așa pentru exemplu: cugetând eu
un veșment prețios, pe care nu-1 am, inse pot să-l am, cugetarea mea
este problematică, iar cugetând eu un ceasornic pe care-1 am în faptă
cugetarea mea este aievnică..[ms. 2258, f. 191 v.]
Iată un alt fragment, în care e vorba tocmai de „Critica rațiunii
pure", pe care dintr’o dată mai n’ai bănui-o că se ascunde sub nu-
mele de „critica socotinței curate", de n’ar fi alături numele lui Kant:
. Kant în Critica socotinței curate cu următoarele cuvinte in-
chipuește principiul contrazicerei: Nu se cuvine subiectului acel predi-
cat, care i se împotrivește. Inse această formulă a lui Kant nu lămurește
indeplin natura principiului contrazicerei; pentrucă poate fi ca pre-
dicatul cel ce acum se împotrivește subiectului altă dată să i se cuvină
și fiindcă după spusa lui Kant nu se cuvine subiectului acel predicat
ce nu se nărăvește cu densul, din contra ar urmă, cumcă predicatul
cel ce nu i se Împotrivește, i s’ar cuveni; Inse căte predicaturi sunt,
care nu i se împotrivesc și pentru aceea totuși nu li se cuvin", [ib., f.
196 și urm.]
Ce să fie acest ciudat curs de logică ? O copie de pe vr’un curs al
lui Pumnul, ori al vr’unui profesor de la Blaj, ori de pe vre o carte
vechie? Fraza cu care sfârșește acest manuscris arată, prin judecata
542
I. A. RĂDULESCU-POGONEANU
Ardelenismele, deci și multe germanisme, latinisme și
franțuzisme de acelea particulare mai ales Românilor de
peste munți, luate cele mai multe tot din nemțește sau fău-
rite după cuvinte germane, sânt destul de numeroase: el
însuși (scepticismul) este dubitat.... ar putea efectua o ab-
dicare nccessitată,... ar putea să dee ansă, ... ea rămase
tot mancă (= mangelhaft),... facultate căreia-i obstă,... două
spetii.., determinații spețiale, se asoțiază,... cu totul amă-
surată obiectului (= angemessen)..., ne cugetăm,... lucruri
cari restează dacă subtrag..., trebue să accepem o sinteză
transcendentală ..., schema n’ar fi plănuită după o idee, ci
empirice (= în mod empiric); virtualiter, rectc,... inclusiv^
critica,.... volumen, gradatim,... a sulcva această între-
bare, ... cele ce se reccr la schematcle..., știința aceasta pe
care o esposăm,... stare summisă condițiunii... de la care
exigendu-se,... funcțiunea cugetării se poate reparți sub
patru titule ..., cu vremea voiu dissecta aceste noțiuni ...
Tot așa: tăiere, după germanul „Abschnitt", tesă cu înțeles
de propoziție (după germ. „Satz"), precum și câteva compu-
neri neobișnuite, ca „o formă legiuit-regularău [ms. cit., f.
134], „o determmație obiectivatribuibilă lucrurilor" [ib., f. 70],
chiar „principii sade-formale ale inteligenței pure" [f. 87] (1).
ce e data ca exemplu, că de o traducere de pe vre un manual strein
nu poate fi vorba:
„Din aceste urmeazâ cumcă județele după cantitate și calitate au 4
forme, adică: 1) Sunt județele universal-afirmative, 2)'universal-ne-
gative, d. ex. nici un vițiu nu este stimabil, 3) particular-afirmative,
d. e. unii romani sunt buni patrioți, 4) particular-negative, d. ex. unii
romani nu sunt buni patrioți. [ib., f. 212.]
(r) Caracterul acesta al traducerii se poate constata și din fragmentele
ce am reprodus mai sus In text. Iată alte câteva fraze Intregi, din
diferite părți ale manuscrisului, din care se poate vedea mai ușor
această coloratură ardelenească a limbii de aici a lui Eminescu, atât
in vocabular, cât și In sintaxă:
„Cunoștințe raționale, care o sunt în mod obiectiv (adică cari’n În-
ceput nu pot isvori din propria rațiune a omului) numai atunci pot
purtă acest nume și o sunt și’n mod subiectiv, cănd au fost recepute
din isvoarele generale ale rațiunii din care poate resări și critica, ba
chiar rejectarea celor Învățate, i.e. din principia", [ms. cit., f. 32 și u.].
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 543
Mai interesant insă de cât aceste două aspecte ale limbii
din traducerea de față e cel de-al treilea: Eminescu, cuprins
par’că de una din acele plăceri caprițioase ale spiritelor
creatoare, se joacă cu limba, plăsmuește termeni noi, care
ne surprind, sau prin alcătuirea lor, sau prin înțelesul ce
poartă. Ca să ne dăm bine seama de valoarea acestor cu-
vinte nouă trebue să le punem față ’n față cu termenii
corespunzători din nemțește, — și atunci descoperim, că a-
ceste cuvinte originale, stranii, sânt de cele mai multe ori
o transpunere a cuvintelor germane din text în elemente
latine echivalente, însă în astfel de elemente, care dau cu-
vântului un înțeles plastic și intuitiv. Eminescu desface cu-
vântul german în părțile lui primitive și dă membrelor sale
acel sens concret, care deabia mai e conștient în mintea
unui German cult de azi. La această analiză îl duce nu
numai firea lui de poet, ci și faptul că gândește din nou
„Sistemul cunoștiinței filosofice toate este dar filosofia. Trebue s’o
iei obiectiv, dacă'pricepi sub ea prototipul dejudecărei tuturor încer-
cărilor de a filosofă, care trebue să serve la dejttdecarea a ori ce filo-
sofic subiectivă, a căror construcție e atăt de varie și schimbâcioasă.
In acest mod filosofia este ideea numai despre o știință possibilă, care
nicăiri nu-i dată in concreto, căreia inse ndncercăm a ne apropia pe
diferite căi, pană atunci până ce-om află potica unică foarte plină și
concrescută de către sensualitate și până ni va succede să reastmenăni
copia până acum greșită cu prototipul ei, întrucât aceasta îi este
omului cu putință11, [iii., f. 34].
„Căci metafisica se deosebește cu totul de matematică și nici poate
să ni dee atâtea lămuriri și priviri lărgitoare ca această, este însă
totuși însemnată în privirea criticei cunoștințelor intelectuale aplicande
asupra naturei“.[ib., f. 43 v.].
„Filosofia transcendentală este idea unei științe, In socoteala că-
reia critica rațiunei pure are dătoria de-a trasă planul în mod ar-
chitectonic adică din principia cu deplină garantare a complcctitudine i
și siguranței tuturor pieselor cari constituesc această clădire. Re sonii.
pentru care critica aceasta nu poate fi numită ea ensâși filosofie trans*
cendentală. . .“ [ib., f. 58.].
„Pentru a evită întinderea unei teorii depline și totuși pentru a nu
neglige nimic într’o cercetare atât de necesara, am aflat-o de consult
de a-1 prepară mai mult pe lector [ib., f. 1I3].
Din aceste considerante lectorul nu va pute evită obscuritatea re-
lativă, care pe un drum neămblat ăncă e inevitabilă la început, dar
care sper că în capul menționat se va chiarifică în deplină transpa-
rență. [ib., f. 113].
544
I. A. RĂDULESCU-POGONEANU
în sine o limbă streină: e un fenomen psihologic foarte
explicabil, că pentru un strein cuvintele au totdeauna un
înțeles mai concret, mai viu, sânt mai puțin șterse de cât
pentru cei ce vorbesc acea limbă ca limbă părintească.
S’a putut vedea și în textele citate la început acest spirit
creator în limba lui Eminescu (în cuvinte ca preemțiune,
precursorii, pertransspectiv .. J. Iată alte câteva exemple
mai caracteristice:
„Putința, ba chiar necesitatea acestor categorii consistă
în referarea pe care toată sensibilitatea, și prin ea toate
fenomenele possibile, o au cu apercepția primordială, din
care apercepție toate celea trebuesc să se supue neapărat
condițiilor unității pertravcrsante a conștiinței de sine, adică
funcțiunilor generale ale sintesei și anume: ale sintesei după
noțiuni, înăuntrul căreia numai apercepțiunea poate să pro-
beze a priori identitatea ei inesceptantft (i) și necesară. Deci
noțiunea unei cause nu e nimic alta de cât o sintesă (a celora
ce-și succed în timp cu alte fenomene) și după noțiuni; - iar
fără o asemenea unitate care-și are a priori regulele sale
și-și supune fenomenele, o unitate a conștiinței de sine
inesceptantă și generală, prin urmare necesară, nu s’ar pute
găsi în diversitatea apercepțiunilor". [ms. cit., f. 123 și urm.]
Cu pcrtravcrsant traduce pe durchgangig, pe care îl
tradusese ceva mai înainte cu pertransspectiv (v. textul citat
la pag. 537), iar imediat mai jos îl traduce cu inesceptant:
încearcă dar mereu un termen mai izbitor, dând cuvântului
„durchgăngig" un înțeles plastic ce nu-1 mai are azi.
Cu o pagină mai departe ne apare din nou traducerea
d’intâi a aceluiași cuvânt:
„Noțiuni apriorice pure sunt deci numai de aceea cu putintă, ba’n
respectul experienței chiar necesare . . .•
[=in Beziehung auf Erfahrung] [ib. f. 136.].
„In judecata analitică eu remăn pe lângă noțiunna ce mi se dă
pentru a predică ceva despre ea“. [=6^/] [ib. f. ’155).
(	1) Scrisese întâi „fără excepție1', pe care le-a șters și a scris de-
asupra cuvântul de mai sus, care i s’a părut, se vede, mai suggestiv
sau mai precis.
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 545
„Așa dar toate fenomenele stau într’o legătură pertraver-
sântă după legi necesarii..[ib., f. 124,] [ — In einer durch-
găngigen Verkntipfung...]
Un alt pasaj ne arată iarăși un astfel de termen nou, intre
două germanisme:
„De aceea știința dejudecărei numai a rațiunei pure, a is-
voarălor și hotarălor ei, am pute-o privi ca proscholiul sau
propedeutica la sistemul rațiunei pure. O asemenea n’ar
trebui să se numească o doctrină, ci numai o critică a ra-
țiunei pure". [Ms. f. 55] = ... so konnen wir eine Wissen-
schaft der blossen Bcurteilung der reinen Vernunft... als die
Propădeutik... ansehen. Eine solche wurde nicht...
Iată și alte cuvinte de aceeași natură:
„	... Critica care precede în mod preexercitatoriu [ib., f. 461
= Die Kritik..., welche vorilbend ipropădeutisch) vorher-
geht...."
„	... Prin calea științelor, singura care fiind bătută odată,
nici se 'mburuenează (1), nici permite rătăcire ...“= durch
den Weg der Wissenschaft,... der... niemals verwăchst.
„Fiindcă această procedură dă într’adevăr cunoștințe a pri-
ori aievea, care au o propășire sigură și regulată, rațiunea
prin subrepțiune și fără ca singură s’o bage de seamă obține
sub aceste false aparențe niște afirmări de alt soiu..." [ib.,
f. 51]: so crschleicht die Vernunft...
„Ba chiar o asemenea probă ar fi chiar de trebuință, pentru
ca tesa să nu atragă asuprăși prepusul că e o aserție sub-
reptă" [f. 152]: eine bloss erschlichene Behauptung.
„Un organon al rațiunei pure ar fi resumțiunca tuturor
principiălor...* [ib., f. 55]:... ein Inbegriff...
„	.. - Atunci trebue să admită două lucruri ca nelucrurt
eterne și infinite esistente pentru sine (timp și spațiu)...“
[ib., f. 71]:... so mtissen sie zwei ewige und unendliche,
vor sich bestehende Undinge- annehmen ...
(1)	Scrisese întâi concrește.
Convorbiri Literare, an. XL.
35
546
I. A. RÂDULESCU-POGONEANU
„Cea din urmă se premitte in genere in școli ca propedeu-
tică a științelor" [ib., f. 79]: wird... vorangeschickt.
„... întrebuințarea și combinarea lor într’un întreg con-
nect...“ [ib., f. 85]: in einem zusammcnhăngenden Ganzen.
„Un asemenea connex ne dă a mână o regulă, după care
se poate fixă a priori atât locul ce trebue să-l ocupe fiecare
noțiune intelectuală pură cât și complcctudinca lor laolaltă..."
[ib., f. 90]: Vollstăndigkeif.
La judecarea acestei traduceri trebue insă să nu pierdem
din vedere un lucru: Eminescu avea de luptat cu greutăți
care azi au dispărut. Limba noastră acum 30 de ani nu era
încă atât de adaptată cugetării filosofice, terminologia filo-
sofică modernă nu era încă fixată în românește. Abia in acel
timp, prin traducerea „Aforismelor" lui Schopenhauer de că-
tre d-1 Maiorescu, prin lucrările lui Conta (publicate în „Con-
vorbiri" ca și „Aforismele") și mai ales prin „Logica" d-lui
Maiorescu, apărută in 1876, se fixează in românește termi-
nologia modernă de psihologie și logică; deaceea nu tre-
bue să ne surprindă că Eminescu traducea bunăoară Sinn-
lichkeit cu sensualitatc și mai rar cu sensibilitate, Empfindung
cu simțire sau cu impresie a simțurilor (nu cu sensație},
Wahrnehmimg cu] remarcare (și în notă marginală pune
încă : apercepție, percepție, observație), sau cu afccție a
simțurilor, Vorstellung cu reprcsentație, Verstand cu înțe-
legere, minte, chiar cu percepție (însă și cu inteligenței},.
Umfang cu ținut (nu cu sferă}. Abia în paginele de la
sfârșit, traduse în 1877, va să zică după apariția „Logicei"
d-lui Maiorescu, vedem că înlocuește județ prin judecată, re-
presentație prin representare și înțelegere prin inteligență.
Cf. fragmentele reproduse la pag. 538 și 539-
Am face apoi o nedreptate geniului lui Eminescu, dacă ne-
am închipui cumva că traducerea aceasta era în gândul său o
lucrare definitivă. Se vede bine, că era numai o primă aruncare
pe hârtie, o tălmăcire provizorie scrisă în fuga, cu gândul de a
kant și eminescu. traducerea criticei rațiunii PURE 547
o revedea mai târziu. Această convingere ne-o impune starea
textului: întâlnim foarte des variante de traducere deasu-
pra cuvintelor sau la margine (îl, pe alocurea e adăogat
și cuvântul german, sau chiar un corespunzător francez,
spre a sprijini astfel termenul românesc, care nu i se părea
că redă destul de precis sensul cuvântului original. Din
când în când însă traducerea e iluminată de câte un cu-
vânt rar, care te duce cu mintea la cutare vers lapidar
din poeziile sale: „Voiu urmări deci noțiunile pure pănă
la colțul și resadul lor din inteligența omenească, in care
ele stau gata pentru ca la prima ocasie dată de esperiență
să se desvolte, când inteligența e totodată pusă în stare
de a le libera și curați de condițiile empirice ce atârnă de
ele și a le reprezenta în lamura lor." [ms. cit., f. 89] (2).
Sau, în altă parte: „Deci ordinea și regularitatea la feno-
mene, pe cari le numim natură, noi o incifrâm în ea și
nici n’am putea s’o descoperim, dacă n’am fi implicat-o noi
înși-ne sau natura sufletului nostru." [ib., f. 132] (3).
(1) lata, de pildă, o fraza scurtă, unde se vede preocuparea de a
îndrepta traducerea: „Astfel skepticismul e numai un popas pentru
rațiunea omenească, unde ea se reculege din îmbletul ei dogmatic
și-și poate face planul Incungiurului in care se pomenește." [ms. cit.,
f. 23]. în loc de imblet pusese întâiu drum, iar în loc de se pome-
nește, se află.
(2)	„Colțul", adică „germenul,, (cf. a încolți, a da colțul); „resadul" —
„dispozițiile sădite in om" : Wir werden also die reinen Begrifte bis
zu ihren ersten Keimen und Anlagen im menschlichen Verstande ver-
folgen ... bis sie in ihrer Lauterkeit dargestellt werden.
(3)	E de remarcat că termenul a incifra nu e de loc suggerat de
corespunzătorul german, ci răsărit din spontaneitatea geniului lui
Eminescu: Die Ordnungund Regelmăssigkeit also an den Erscheinun-
gen, die wir Natur nennen, bringen wir selbst hinein...
Pasajul acesta e Însemnat pe margine cu creion roșu: Eminescu l-a
remarcat în deosebi la o citire a traducerii mai târziu, și după obi-
ceiul său de a lua iarăși în versuri cugetări ori cuvinte caracteristice
scrise de el mai întâi în proză, așază acest cuvânt fericit în „Epigonii":
Ce e cugetarea sacră ? Combinarea măiestrită
L'nor lucruri n’existente, carte tristă și'ncălcită.
Ce mai mult o incifrează cel ce vrea a descifra.
548
I. A. RĂDULESCU-POGCNEANU
Ce importanță are această traducere in viața lui Emi-
nescu, in desfășurarea bogatei sale personalități ? A fost
un simplu capriciu de poet, o plăcere momentană pentru
o idee trecătoare, sau se leagă mai adânc cu dispozițiile
sale sufletești, cu pregătirea de cultură și cu gândurile de
viitor ale tânărului student de la Viena și Berlin?
. La un temperament de o așa de adâncă seriozitate și de o
așa de îndărătnică pasiune pentru cunoașterea operelor de
seamă ale literaturilor lumii, munca aceasta trebue să fi
avut un rost hotărît. Pentru cultura lui ar fi fost de ajuns
simpla lectură in original a operei lui Kant. De ce să o și
traducă? Și când a început această lucrare?
O corespondență între d. Maiorescu și Eminescu, din anul
1874, credem că ne poate da răspuns la aceste întrebări și
poate ajuta astfel la reconstituirea unui important capitol din
viața poetului nostru. Deocamdată să tragem încheierea celor
de mai sus.
Chiar fără a mai ști nimic din gândurile și preocupările
sale de acea vreme, e lesne să ne dăm seama de urmările
ce le-a avut pentru cugetarea lui Eminescu munca aceasta
de traducător al „Criticei rațiunii pure“.
De la primele poezii ale lui Eminescu publicate în „Con-
vorbiri" dela 1870 încoace, de când sufletul său ajunge la
maturitate, s’a arătat că subt acel avânt grandios de in-
spirate de poet e un substrat de profundă filosofie, și ori-
cine citește pe Eminescu, simte că acele cugetări rari nu sânt
ceva accidental în viața și în gândirea sa, ci fac parte din
cea mai tainică urzeală a ființei sale. Acum, avem un te-
meiu mai mult pentru impresiile noastre: vedem că la baza
acestei cugetări filosofice de o înălțime neobișnuită e o pre-
gătire solidă, un studiu adânc al filosofici lui Kant, mai mult
încă: o traducere în românește a operei capitale a filosofiei
germane. Căci o traducere conștiincioasă înseamnă mult mai
mult de cât o simplă lectură : ea silește un cap cugetător să se
oprească mai îndelung asupra ideilor altuia, ea pune un su-
KANT ȘI EMINESCU. TRADUCEREA CRITICEI RAȚIUNII PURE 549
flet in atingere mai vie cu alt suflet, ii cere absorbire într’o
cugetare streină, cumpănire a cuvintelor, pătrundere mai
adâncă a lucrurilor.
Și când această muncă sufletească se face asupra unei
opere de prețul „Criticei rațiunei pure", ne putem lesne în-
chipui însemnătatea ei pentru desvoltarea mai departe a unui
cap ca Eminescu. Această străbatere a filosofici lui Kant,
energia cheltuită în asimilarea și pătrunderea „Criticei rați-
unii pure" a dat spiritului sau acea elasticitate și adâncime fi-
losofică, unică până acum în literatura noastră. Chiar și nu-
mai din punct de vedere al mânuirii limbii i-a folosit: l-a
deprins și mai mult cu preciziunea termenilor, l-a silit a
forma el însuși cuvinte nouă sau a căuta cuvinte rare în
vechea comoară a limbii.
Traducerea, cum am văzut, nu e o lucrare desăvârșită;
limba e pe alocurea greoaie, curioasă, necorectă chiar; însă
această elaborare în graiul părintesc a unei cugetări așa
de viguroase a fost ca un exercițiu preliminar al unui mare
maestru pentru o simfonie viitoare; sforțările de gândire
și dibuirile de limbă din traducerea „Criticii rațiunii pure"
l-au săltat pe nesimțite la acea ideală frumusețe a pro-
priei sale cugetări.
Am crezut că e un interes general de cultură și o da-
torie de pietate din partea „Convorbirilor" să facă cunos-
cută, cu prilejul sărbătoririi a celui de-al 40-lea an al existenței
lor, și această lucrare din tinerețea poetului care a stat alături
cu întemeietorii revistei și a fost așa de bogat în activitatea
lui, în cât poate aduce prinosul său de muncă și de dincolo
de mormânt. Traducerea de față desvăluește o parte nouă din
viața sufletească a acestui mare scriitor, care s’a aflat la
o cotitură de drum în cultura noastră și a îndreptat cu mâna
sa puternică frânele sufletești ale neamului în drumul lui
spre viitorul necunoscut.
Ion A. Rădui.escu-Pogoneanu.
IDEI ȘI NOȚIUNI IN ISTORIE
Caracteristică pentru faptele istorice este schimbarea cea
mare ce o prezintă fenomenul următor față de antecedentul
său, însă schimbări mari încearcă și faptele ce formează
obiectul de studiu al celorlalte științe. în astronomie, care a
dat științei noțiunea de lege perfectă, schimbările se produc
așa de încet, încât abia se disting după intervale mari de
timp. Fluxul și refluxul sânt ca o piedică în mișcarea pămân-
tului, încât rotația terestră devine din ce în ce mai înceată (i)
și durata zilei parc că se mărește cu o secundă în’100.000
de ani (2). De câteva mii de ani, de când se fac însemnări
astronomice, vedem aceleași stele, cam In aceleași pozițiuni,
deși „globul nostru n'a trecut de două ori prin acelaș loc,
de când există, și nu va mai reveni vreodată în punctul în
care ne aflăm acum" (3). Va trece, dar, multă vreme până
când neamul omenesc, dacă va mai fi un neam omenesc,
să se depărteze de locurile în care se recunoaște din timpu-
rile istorice și apoi să vadă stele si ceruri nouă.
în științele biologice se diversifică speciile, dar așa de
încet, încât pot exista controverse între învățați asupra
acestei teme.
Istoria își ia ca temă „succesiunea, momentul timpului în
acele fenomene, în care ni se arată un progres" (4).
(1)	H. Poincare, La valeur de la Science, p. 39.
(2)	Camille Flammarion, Astronomie Populaire 1890, p. 140.
(3)	Flammarion, o. c. p. 15.
(4)	Joh. Gust. Droysen, Grundriss der Historik p.7, ed.3. Leipzig 1882.
IDEI ȘI NOȚIUNI ÎN ISTORIE
551
în istorie notăm schimbările, generațiune cu generațiune,
și chiar zi cu zi.
Cât timp popoarele au trăit izolate, fiecare cu ideile și
■cu obiceiurile sale, istoria nu putea însemna decât schim-
bări și numai rare ori răsăria câte o ideie mai generală,
care se încerca să explice unele asemănări printre atâtea
schimbări. Numai cu unitatea politică a imperiului roman și
numai cu unitatea în credință a popoarelor creștine, putea
să apară o ideie generală, care să încerce explicarea ase-
mănărilor istoriei și mersul ei. Creșterea și triumful crești-
nismului era pentru Augustin scopul și sensul întregei dez-
voltări omenești. După el, toți scriitorii creștini au rămas în
aceiaș cerc de idei, până în secolul XVII, interpretând și
orânduind cele 4 împărății, despre care se vorbește în pro-
feția lui Daniel că se vor succeda până la sfârșitul lumii.
lată una din aceste profeții (1), care a avut asupra în-
țelegerii istoriei o influență mai îndelungată decât a oricărui
sistem de filosofic.
Nebucadnezar visase un vis groaznic, pe care-1 uitase
până dimineața. A chemat pe interpreți și pe astrologi
și le-a cerut să-i spună visul și să-i dea explicarea lui;
dar ei nu puteau și regele îi amenința cu moartea. Atunci
vine Daniel, spune regelui visul: „tu rege, ai văzut, și
iată, o statuă mare și înaltă stând înaintea ta grozavă de
văzut. Capul ei era de aur fin, pieptul și brațele erau de
argint, stomacul și coapsele de aramă, șoldurile erau de
fier, picioarele parte de fier parte de argilă. Priviai spre
ea, când o piatră se rupse singură, lovi statua peste picioa-
rele care erau de fier și de argilă și o sfărâmă. Se făcură
pulbere împreună fierul, argila, arama, argintul și aurul și
deveniră ca pleava din arie, și le suflă vântul încât nu se
mai putură găsi. Piatra însă, care lovi statua, deveni un
munte mare de acoperi tot pământul".
Acum explicarea: „tu rege, ești un rege al regilor, căruia
(r) Daniel II.
552
ION S. FLORU
D-zeu din cer ți-a dat regat, putere, tărie și onoare.... tir
ești capul de aur. După tine va veni o altă împărăție mai
mică decât a ta. Apoi a treia împărăție de aramă va stăpâni
peste toate țerile. A patra va fi tare ca fierul. Cum fierul
sfărâmă toate și strivește, cum sdrumică toate, așa va sfărâma
și va strivi ea toate... însă în vremea acestor împărății
D-zeu din cer va ridica altă împărăție, care nu se va mai
surpa în veci".
Hieronymus (i) văzuse în cele 4 împărății statele înte-
meiate de Babiloneni, de Mezi și de Perși, de Alexan-
dru și urmașii săi, iar in a patra împărăția romană, care
trebue să țină până la sfârșitul lumii, până la judecata din
urmă. în mintea creștinilor, imperiul roman nu încetase cu
căderea Romei sub barbari germani; împărăția romană
se continua la Constantinopole și deaceea împărații din
Constantinopole se bucurau de un prestigiu deosebit la
toate popoarele. Chiar în secolul IX, după înființarea im-
periului lui Carol cel mare, ambasadorii Moravilor spu-
neau împăratului bizantin: „dela tine pleacă legea cea
bună și se răspândește în lumea întreagă". Imperiul înfiin-
țat în 800 nu era decât restabilirea imperiului roman prin
națiunea germană. în secolul XVI, Sleidan, istoricul lui
Carol V, numește cronica sa „De quattuor monarchiis" și
păstrează credința că imperiul roman se continuă „fiindcă
a cincea împărăție universală pe pământ este imposibilă,
după profeția lui Daniel" (2).
Concepțiunea teologică este reprezentată în parte chiar
de Vico, în acea epocă a începuturilor pe care el o numește
vârsta divină sau teocratică.
Herder, pe lângă influența naturii externe asupra societății
omenești, arătată atât de bine de Montesquieu, mai vede
in istorie creșterea calităților ce disting pe om: rațiunea,
bunătatea, caritatea (bunăvoință». Aceste calități formează
(1)	D-r Ernst Bernheim, Lehrbuch der historischen Methode, p. 58»
ed. II.
(2)	Bernheim, p. 6r.
IDEI Șl N0ȚICNI ÎN ISTORIE
553
umanitatea (humanitas), prin ele se aseamănă oamenii de
toate rasele și depre toate latitudinile, cu toate celelalte
deosebiri ce există între ei. Umanitatea crește în cursul
istoriei, popoarele se dezvoltă în sensul acestei idei.
într’o lucrare mică, dar nu mai puțin însemnată decât
scrierea lui Herder, a pus Kant cestiunea: „cum este cu
putință că mersul istoriei universale prezintă, în general,
un curs regulat, cu toată libertatea aparentă a impulsiuni-
lor voluntare, cu toată libertatea de acțiune a omului in-
dividual?" Răspunsul lui era că istoria prezintă un curs
regulat numai dela instituirea statului, care, punând bariere
luptei de interese, dă putință să se dezvolte și regularitatea
întregului și cea mai mare libertate posibilă a individului,
în armonizarea egoizmului individual cu interesele societății
se vede influența statului. Tema istoriei este să arate naș-
terea și evoluțiunea statului, lupta pentru o constituțiune
perfectă.
Cu toți norii dialecticei sale, teoria lui Hegel asupra isto-
riei este foarte apropiată de teoria lui Kant.
La el istoria este evoluția spiritului omenesc spre a ajunge
la libertate și conștiință deplină. Spirit însemnează la ei
conștiință și libertate, acestea însă nu există nici la începu-
tul individului nici în leagănul speciei, ele sânt fructul evolu-
ției. Un individ, la început inconștient și neliber, devine
spirit, adecă conștient și liber, când simte mărginită per-
soana și activitatea sa prin libertatea și conștiința celorlalte
persoane, al căror total constitue spiritul general. Nici spiri-
tul general nu este dela început spirit, adecă conștiință și
libertate. Ca să ajungă aci a trebuit să se desvolte și în
desvoltarea lui prezintă trei epoci. Prima epocă, de neliber-
tate, a fost în vechiul Orient, când statul, personificat prin
suveran, domina pe individ până a-1 nimici. Epoca a doua
de semilibertate, în republicele vechi, asigura individului o
libertate restrânsă într’un stat foarte puternic. Epoca mo-
narhiei parlamentare are privilegiul de a împăca libertatea
individului cu autoritatea statului.
554
ION S. ELORU
Termenul evoluției istorice este libertatea, agentul și
realitatea istoriei este statul. Popoarele fără stat sânt lipsite
de istorie. Statul întrupează o idee, lupta între state este
lupta între idei. Când un stat a fost biruit, ideea lui s’a
dovedit neadevărată, înfrângerea este dovadă de nesusți-
nerea ei.
Teoria ideilor dela Hegel a iradiat într’o mulțime de ca-
pete, dar cel care i-a dat o formă nouă, care a realizat-o
în lucrări neperitoare și a făcut o empirică din aprioristică,
precum era la Hegel, a fost Leopold von Ranke.
El observă în procesul istoric că unele timpuri se conduc
de anumite idei, alte timpuri au alte idei conducătoare. în
aceasta el se deosebia de Hegel, care atribuia ideea sa istoriei.
Apoi ideile, in concepțiunea lui Ranke, sânt trecătoare, pre-
cum nasc tot asemenea pier. Ele se pregătesc cu veacurile,
se impun lumii și o domină (i). Ele sânt scoase la iveală
din profunzimile necercetate ale spiritului omenesc de către
indivizi anumiți, de naturi puternice.
în anii din urmă teoria ideilor, în sensul lui Ranke, a
fost expusă de Theodor Lindner, profesor la universitatea
din Halle (11.
Nevoile, trebuințele unei societăți, zice Lindner, nu pot
devenî motive de acțiune decât spiritualizându-se, devenind
adecă conștiente și zărind un scop. Atunci ele devin idei.
Aduse de trebuințe, ideile încetează odată cu satisfacerea
trebuințelor.
Ideea naște în mintea unui anumit individ, nu este pro-
dus social, deși influența ei se simte numai după ce este
împărtășită de cercuri mai mari ale societății. Ca să cu-
cerească acele cercuri sociale, ideea intră în luptă cu alte idei
sau cu inerția societății, luptă în care poate cădea sau birui.
Iată câteva idei: religiozitatea evului mediu, aspirațiunile
(i)	D-r Paul Barth, Die Philosophie der Geschichte als Sociologie,
p. 275, ed. 1897.
(1) Geschichtsphilosophie, Stuttgart 1901.
IDEI ȘI NOȚIUNI ÎN ISTORIE
555
către reformă ale secolului XIV, idealurile umanitare ale
secolului XVIII, curentele naționale și sociale din prezent.
Ideea produce ea însăși forțele care au să o distrugă. In
lupta cu ideile contrare se modifică condițiile în care s’a
format ea și se produc condițiuni nouă, neprielnice. Tăria
ideii venia dela scopul pe care căuta să-l ajungă, după ce
însă l-a atins, mai mult sau mai puțin, ideea se cristalizează
pentru aderenții ei în scop propriu, devine nefolositoare
sau chiar vătămătoare. Puterea și privilegiile feudalilor în
evul mediu se justificau prin protecțiunea celor mai slabi,
căci acea protecțiune nu o putea asigura puterea cea slă-
bită a regilor; dar, după ce feudalii n’au mai îndeplinit
nici un rol social, privilegiile lor au apărut ca un mare
pericol pentru mersul societății.
Contra unei idei se ridică de multe ori idei înrudite cu
ea,, sau care o completează, sau care formează trecerea la
alte idei cu totul deosebite de ea.
Acesta este cel din urmă stadiu în care se prezintă teo-
ria ideilor în istorie. Să rezumăm acum rezultatele, la care
a ajuns ea, spre a înțelege mai ușor teoria noțiunilor.
Procesul istoric prezintă diferite unde, fiecare cu ideea
sa caracteristică. Ideea a fost aruncată de un individ genial,
a cărui originalitate o constatăm dar nu ne-o putem explica.
Fiindcă inițiativa pleacă dela individ, de aci importanța
preponderantă a individului în istorie; fiindcă originalitatea
individului nu se poate explica satisfăcător, de aci neobser-
varea principiului cauzalității în succesiunea undelor istorice
una după alta.
în deceniul trecut s’a ridicat în Germania o școală de
istorici tineri, în cap cu Karl Lamprecht, care dă mai mare
importanță stărilor sociale și caută să stabilească între ele
o legătură de cauzalitate.
Și teoria ideilor studiază instituțiuni, dar le leagă totdea-
una de o aparițiune concretă: ideea napoleoniană este le'
gată de toate schimbările produse în istorie prin aparițiunea
lui Napoleon ; ideea monarhiei prusiene este legată de pro-
556	ION S. FLORI!
gresele Prusiei; când zicem însă regim feudal, individualismul
secolului XVI, termenii feudalism, individualism, ca și epocă
pastorală, pierd orice trăsură particulară, și dacă sub ele
cugetăm ceva particular, acest ceva este un tip.
Noțiunile se stabilesc ca și ideile prin observațiune, cău-
tăm adecă prin ce se caracterizează epoca. însă aceste no-
țiuni sânt mai generale și mai puțin generale; unele exprimă
raporturi politice, altele exprimă stări economice sau in-
telectuale; pe care să le alegem? Pe cele mai generale,
care în același timp sânt de ordine intelectuală. Să compa-
răm noțiunile feudalitate și economie naturală (Naturalwirt-
schaftl. Ele sânt noțiuni coordonate, căci feudalitatea, noțiune
politică, corespunde economiei naturale, noțiune economică.
Amândouă insă sânt subordinate noțiunii ce exprimă des-
voltarea psihică prin care se dă tonul caracteristic al culturii
dintr'o epocă.
Iată două noțiuni ce caracterizează două epoci culturale:
misticism și scolastică deosibesc secolul XIII, individualism
caracterizează secolul XV și XVI. Noțiunea de stare cultu-
rală însemnează „o stare sufletească totală dominantă într’un
interval de timp, un diapason care străbate toate fenomenele
sufletești ale timpului și dar tot produsul istoric al lui, căci
orice produs istoric este de caracter sufletesc" (i).
Iată cum ne povestește Lamprecht că a ajuns la această
concepțiune: „în timpul studiului meu istoric citind mai
aprofundat de cum se obișnuește izvoarele unei epoci, mai
ales ale unei epoci ceva mai depărtate de timpul nostru,
ca secolul X și în parte al XI, mă surprinse faptul că sta-
rea sufletească a oamenilor cari intervin în acele izvoare
cugetând, simțind și lucrând, că baza psihică a conduitei
lor este cu totul alta decât cea din zilele noastre și din
epoca noastră. încercai să determin aceste diferențe și în-
țelesei că lucrul nu era posibil decât urmărind până în pre-
zent transformarea acestei baze psihice generale. Făcând
(i)K Lamprecht,Diekulturhistorische Methode ,p. 21, ed. 1900. Berlin.
IDEI ȘI NOȚIUNI ÎN ISTORIE
557
aceasta, mă trezii cu un număr de epoci, fiecare cu diapa-
sonul său sufletesc (toate însă legate prin tranzițiuni treptate);
și-mi fu cu putință să probez că toate simțirile și acțiunile
unei anumite epoci sânt determinate în regulă generală de
acest diapason" (i).
Stările culturale pe care le-a găsit în istoria germană,
Lamprecht observă că se pot proba și în istoria generală
a societăților mai mari, căci „fiecare societate, care a stră-
bătut dela început ciclul evoluțiunii culturale și n'a intrat
deodată în vieață ca ramura unei culturi mai înalte, a trecut
prin epocile culturale de restrângere în evul mediu, de mai
mare libertate în timpul nou, epoci și subepoci probate în
evoluțiunea germană" (i).
Stările culturale nu numai că sânt generale, dar sânt le-
gate cauzal una de alta: „Nicăeri, nici în istoria germană,
nici in istoria greacă sau romană, nici în vre-o altă istorie,
nu urmează după epoci de libertate epoci de restrângere,
ci totdeauna invers.... evoluția totală sufletească la început
pleacă dela o egalitate completă a tutulor indivizilor unei
comunități omenești (restrângere psihică) și ajunge cu creș-
terea activității psihice la diferențieri mai mari a acelor in-
divizi (libertate psihică)".
Ceva mai mult. Se pot formula legile cauzalității, după
care se succed stările culturale. Aceste legi sânt două din
cele mai simple legi psihologice:
i° „nici o reprezentare nu poate pieri fără urmă, trebue
să lase efecte în urma ei. Așa dar lumea de reprezentări
a unei generațiuni nu poate să se stingă; trebue să aibă
influență, conștient sau inconștient, asupra generațiunilor
următoare" (2).
20 „Toată vieața psihică este schimbare, câștig de con-
ținut nou pentru individ ca și pentru societate. Aceste con-
ținuturi nouă nu pot deveni singure predomnitoare din
(O Op. cit. p. 27.
(2)	Op. cit. p. 28.
558	ION S. FLORE
pricina conservării conținutului vechiu, și trebue să se facă
o sinteză din vechiu și nou“ (îl, iar caracterul ei devine
caracterul nonei epoci culturale.
încetează astfel istoria de a mai fi descrierea singularului,
a indivizilor și a evenimentelor? Nu. Istorio^ra/zn va ră-
mânea cum a rămas descrierea naturii ^aturbeschreibung)
și mai ales contemplarea naturii. însă și ea va profita de
constituirea noțiunilor istorice, precum profită descrierile
naturale de progresele științifice ale zoologiei sau botanicei.
Descrierea unui arbore este mult mai științifică azi ca altă
dată, căci azi dispunem de un număr mai mare de noțiuni
științifice: „descripțiunea devine cu atât mai fină și mai
profundă cu căt i se poate aplica mai mult materialul de
noțiuni al științei (i)“. Individul însă nu poate fi obiect de
știință ci numai de descriere artistică, pentrucă atributele
lui sânt infinite și nu pot fi dominate de știință: „întrebu-
ințez la acest arbore, la acest om de stat experiența mea,
adică suma judecăților mele și caut să stabilesc care din
aceste judecăți i se potrivesc. Adică, pe cât pot, caut să-l ra-
ționalizez. Izbutește această procedare în mod complet ? De
loc. Individuum est incapabile. Rămâne un rest și acest rest
este caracteristic pentru acest individ (2)".
Se zice că rolul istoricului este să se coboare în detalii:
„desigur, aceasta trebue să o facă el în prima linie, căci
în detaliu se Săvârșește viața istorică, ce ne este mai cu
putință de prins. Dar.... detaliul trebue cunoscut numai
pentru ca din el să se derive la sfârșit generalitatea, căci, după
teoria cunoștinței, numai generalitatea este științifică (3)“.
în zilele noastre coborîrea în detalii a mers prea departe,
mai ales pentrucă s’a căutat mereu materialuri nouă și iar
materialuri, „încât o carte era privită de mai înainte cu
un ochiu rău dacă nu aducea material nou (4)". Și în această
(1)	Op. cit. p. 7.
(2)	Die historische Methode des Hcrrn von Below, de K. Lamprecht,.
P «5-
(3)	Die hist. Meth. p. 25. Berlin 1899.
(41	Zwci Streitschriften de K. Lamprecht, p. 36. Berlin 1897.
IDEI ȘI NOȚICNI ÎN ISTORIE	559
urmărire de material nou istoria politică s’a coborît la can-
canurile de curte, apoi la miniștri, la ambasadori. „Unde
se va sfârși această procedare? La secretari? La subal-
ternii ordinari?". Această analiză neobosită, care caută să
rezolve faptele singulare în altele, mai singulare împlinește
numai o cerință a cercetării științifice. După analiză trebue
să urmeze sinteza, generalizarea: „munca științifică nu con-
sistă in a stabili fapte singulare, ci generalități, nu consistă
in a găsi ceea ce separă lucrurile ci ceea ce le unește, con-
sistă în a aduce sub noțiuni generale lumea infinită a sin-
gularului — căci ceea ce există în natură ca și în istorie este
singular--și prin noțiuni a o domina cu ordine (il“.
Istoriografia va rămâne tot o simplă descriere a faptelor
singulare, dar va profita de noțiunile istoriei științifice. Is-
toria științifică nu va trece toată în istoriografie, ci va forma
o disciplină specială, pur științifică, „teoria epocilor cultu-
rale'1, care se va raporta la istoriografie ca etnologia la
etnografie. I s’ar și putea da numele de etnologie istorică (2>.
Constituirea acestei discipline ar fi precedată mai întâi
de studiul comparativ al popoarelor istorice, prin care s’ai
găsi trăsurile caracteristice ale fiecăruia și după ele s'ar
da definițiunile adecuate ale fiecărei epoci culturale.
Numai în urma acestei activități științifice s'ar face o
clasificare a popoarelor și s'ar putea arăta partea individuală
cu care a contribuit fiecare înăuntrul tipului în care a fost
clasificat (3).
Lamprecht recunoaște singur că ideile sale au mai fost
spuse de alții sub o altă formă, mai ales în Franța, de
Condorcet și de Comte. Recunoaște că pleacă dela ipoteza
.,că tot ce se înfăptuește în cursul istoriei stă într’o ne-
întreruptă legătură de cauză și efect. Metoda istoriei cul-
turale stă sau cade cu acceptarea cauzalității absolute și
in domeniul psihic. Cine acordă aceasta, trebue să fie pe
U) K. Lamprecht, Zwei StreitschrifteH, p. 37.
12) Die kulturhistorische Methode, p. 39,
(3) Ibid.
560	ION S. FLORU
partea ei dacă e consecuent, cine nu, acela va trebui să o
combată necontenit. Și în această legătură văz eu victoria
ei finală (i)“.
Ipoteza că faptele istorice sânt legate cauzal dă concep-
ției caracterul ei științific, este dar un merit nu un defect,
cum era în teoria ideilor lipsa de cauzalitate intre idei; iar
asemănarea cu concepția pozitivistă nu-i poate fi imputată,
cum s’a imputat teoriei ideilor dependența cea mare de
filosofia lui Hegel. Nu-i poate fi imputată, pentrucă me-
toda istoriei culturale a fost găsită, precum am văzut, „in-
ductiv, din pura citire a izvoarelor".
Metoda cea nouă este destul de comprehensivă, încât nu
aruncă de loc întrebuințarea ideilor când întrunesc un șir
de fapte, numai că ar fi poate mai bine ca in loc de idei să li
se zică tendințe, ca să n’aibă caracterul de transcendență, pe
care-1 aveau până acum.
Ideile sale Ie-a aplicat Lamprecht în opera sa capitală
„Istoria germană" și iată cum zice că s’ar putea aplica la
istoria unei instituțiuni, care a străbătut multe epoci cultu-
rale, istoria papalității: „papalitatea secolului X și XI apare
străbătută de asceza și de reforma dela Cluny, expresiune
caracteristică a evlaviei din acea epocă; papalitatea secolu-
lui al XII și al XIII este pătrunsă de misticismul și scolas-
tica acelui timp; papalitatea secolului XV și XVI de aspira-
țiunile individualiste ale acelei perioade" (2),
Ideile lui Lamprecht par dintr’un punct de vedere foarte
îndrăsnețe și din alt punct prea timide
Par îndrăsnețe, pentrucă el voește să exludă din istorie
individualul, singularul, ca astfel istoria să ia caracterul de
știință. însă în istorie tocmai singularul îl voim, căci prin
el un popor se distinge de altul și cutare om se distinge
de ceilalți oameni și fiecare popor voește să știe ce anume
este propriu poporului său și oamenilor săi. Nu ceea ce ne
p) Die kulturhistorische Methode, p. 34.
ț2) Ibid., p. 36.
IDEI ȘI NOȚIUNI ÎN ISTORIE
561
leagă cu ceilalți oameni voim să știm, ci precum am arătat
altă dată (i) ceea ce ne distinge de ei: istoria este o pioasă
amintire despre ceea ce au făcut generațiunile mai vechi,
ca să ne lase un prezent așa cum îl găsim.
Nu voesc să zic prin aceasta că faptele istorice n’ar pu-
tea fi studiate și din punctul de vedere al asemănării lor,
insă în acest caz nu se face istorie, ci o știință a societății,
sociologie.
Sociologia se poate dispensa de indivizi, Auguste Comte
consideră posibil lucrul acesta, însă sociologia corespunde
unei anumite trebuințe sufletești, pe când istoria corespunde
alteia, și amâdouă au drepturi egale la existență (2).
Ideile lui Lamprecht par și prea timide, mai ales în pole-
mica sa cu Below, unde caută să arate că concepțiunea
sa în istorie sau este atât de apropiată de concepțiunea
adversarilor săi, sau că aceasta din urmă este atât de apro-
piată de concepțiunea sa, încât discuțiunea pare că este
discuțiune de vorbe, ceea ce nu este. Dacă ar sta pe terenul
pur științific și ar susține că istoria trebue să fie știință și nu
poate fi alt decât știință, atunci el ar avea dreptate, dar
ar lupta pentru constituirea sociologiei. El însă vrea să facă
știință și vrea să păstreze indivizi, vrea să facă un amestec
de sociologie și istorie, cum de altfel sânt mai toate operele
istoricilor însemnați iMommsen, Taine, Fustei de Coulanges).
însă mai ușor se pot creia opere însemnate în această con-
cepție, decât să se poată justifica în teorie.
O critică asupra fondului teoriei. Să ne închipuim că s’ar
fi studiat toate popoarele pământului, că s’ar fi stabilit de-
finițiunile epocilor culturale, că s’ar arăta legătura cauzală
dintre perioade: ar fi această construcțiune definitivă, s’ar
putea compara cu clasificările din științele naturale?
De loc. Pentrucă s’ar putea găsi în viitor un alt punct de
vedere mai larg, prin care să se înțeleagă trecutul mai bine
(n Convorbiri Literare No. 11 din 1904, p. i°35-
121 Convorbiri Literare No. n din 1904, p. 1037.
Convorbiri Literare. an. XL.	4
562
ION S. FLORU
decât în timpul nostru, precum și noi îl cunoaștem mai bine
decât cei dinaintea noastră, mulțumită cunoștințelor nouă
de statistică, economie politică, lupta de clase.
S’ar putea întâmpina că și clasificările din zoologie se
schimbă după câtva timp. Totuși nimeni nu va refuza să
admită că variațiunile în biologie sânt cu mult mai încete
decât în istorie.
Și apoi toate clasificările ar fi valabile pentru trecut; pre.
zentul și viitorul, cel mai apropiat chiar, în ce tip ar intra ?
Termenul de subiectivism, mi se pare, dat prezentului de
către Lamprecht, nu crez să-l găsească potrivit mulți. Și
ce știință istorică ar fi aceea, care este știință numai până
azi, dar de mâne încolo încetează de a fi știință?
Desigur, că în faptele istorice este valabil principiul cau-
zalității, desigur că în tot ce s’a petrecut până acum s’ar putea
stabili legătura cauzală chiar acum, desigur că în tot ce
se va întâmpla în viitor va fi o legătură cauzală, numai că
nu o putem stabili de acum, ci numai după săvârșirea fap-
telor. Rămânând strict în principiul cauzalității nu se poate
prevedea în istorie o legătură cauzală cu siguranța cu care
se prevede in științele pozitive.
Complexitatea fenomenelor sociale, variabilitatea cea mare
a lor, punctul special din care le considerăm, ca unele ce
ne interesează mai personal, fac ca istoria științifică să fie
mai mult o dorință decât o realitate.
Ion S. Florv.
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL
- TRADUCĂTORUL CĂRȚILOR NOASTRE DE RITUAL. -
In 1703 — Octomvrie 3 — soborul Arhiereilor aflători în
București rădică la treapta de Episcop al Buzăului, in locul
răposatului cărturar și tipograf Mitrofan, pe Damaschin —
„Dascălul", cum îl mai numește însuși actul alegerii sale
întru această înaltă demnitate arhierească (ii. Atributul a-
cesta, pe care l-au dat lui Damaschin contimporanii, de si-
gur pentru aleasa și bogata lui învățătură, i l-au păstrat toți
urmașii săi cărturari bisericești. Iată de ce, credem, e bine
să-l păstrăm și noi cei de astăzi, — în înțelesul bătrân și curat
al cuvântului de odinioară însă (2) și nici de cum în înțelesul
(j) Condica sfânta, ed. Ghenadie Enăceanu, București 1886, pp. 91,92
și nota 147. Numele lui Damaschin era Gherbestu (i\tpsicri>), ceeace
credem a Îndemnat, între altele, pe răposatul Ghenadie Enăceanu să-i
atribue o origine transcarpatină /Evangheliile, studii istorico-literare,
București 1895, pp. 105—6). La 1683 îl găsim in București, unde, ca
Ieromonah, tipăria —după ce chiar poate conlucrase la traducere —
Apostolul lui Șerban-Vodă din acest an (Bianu și Ilodoș, Bibliografia
românească veche, București 1903, 1, pp. 258—61), fiind, ca și Antim
Ivireanul, un tipograf și gravor iscusit. Ca să încheiem aceste câteva
date cunoscute privitoare la cariera lui Damaschin înainte de a fi Epis-
cop, trebue să-l mai amintim printre „acei dascăli știuți foarte den
limba elinească și pedepsiți întru a noastră limbă" (Bianu și Hodoș,
Bibliografia, I, p. 286), cari au tălmăcit Biblia lui Șerban-Vcdă din
1688 (Ghenadie Enăceanu, Evangheliile, p. 13).
(2) ît&iszaXoț, magister, maître.
ALEX. LĂPEDATU
564
lui degenerat de mai apoi și de acum. La Buzău Damaschin
păstorește numai până la începutul anului 1708, când -chemat
fiind a urma vrednicului Antim în scaunul Râmnicului (1)
se alege în locu-i, la 14 Aprilie, loasaf, Egumenul dela
Argeș (2). In această a doua a sa eparhie însă, Damaschin
păstorește până la sfârșitul vieții sale: 1725 Decemvrie 5,
când boala deschise bătrânelelor sale, istovite de ani și de
muncă, ușa mormântului (3).
Aceste sânt puținele date privitoare la cariera politică-bi-
sericească a Episcopului Damaschin. Și, de sigur, dacă anii
din urmă ai păstoriei sale la Râmnic n’ar fi căzut în vremea
ocupației Olteniei de Austrieci (1717—1739), n’am mai fi avut
de înregistrat altele (4). Căci activitatea de căpetenie a aces-
tui Episcop în trecutul nostru nu trebue căutată atât pe tărâ-
(1)	Actele alegerii lui Damaschin in locul lui Antim și a acestuia,
la Mitropolie, în locul lui Teodosie nu se găsesc transcrise in Con-
dica sfântă (v. p. 103, nota 162). Pomelnicul, cu însemnări contimpo-
rane, al Mitropoliei, ne da însă data de 28 Ianuarie 1708 (=7216)
pentru alegerea lui Antim la Mitropolie (v. lorga, Studii și Documente
cu privire la Istoria Românilor, București 1903, V, p. 026 nota), —
a doua zi deci după moartea lui Teodosie (epitaful său, la lorga,
Inscripții din Bisericile României, București 1905, 1. p. 240). După 28
Ianuarie și înainte de 14 Aprilie 1708, când loasaf a fost ales la Bu-
zău, a trebuit să fie ales așa dar Damaschin la Râmnic.
(2)	Condica sfântă, p. 103.
(3)	Istoria besearecei Scheailor Brașovului, ed. Sterie Stinghe, Bra-
șov 1899, p. 82; lorga, Studii și Documente, V, pp. 141—2.
(4)	V. lorga, Istoria literaturii române in sec. al XVIII-lea, Bucu-
rești 1901, I, pp. 315— 18. Actele din Hurmuzaki, Documente privi-
toare la Istoria Românilor, VI, pp. 236, 269, 270, 274, 277 și 341,
s’au întrebuințat și de d. O. Lugosianu în lucrarea sa Oltenia sub ocu-
pațimiea Austriacă (1717 1739), București 1889, pp. 34—9. Altele mai
nouă se găsesc la lorga, Studii și Documente, V, cap: Documente mun-
tene și oltene, passim, și au fost întrebuințate de d-sa în Geschichte des
rumănischen l/olkes, Gotha [905, II, pp. 152-8.—Cunoscuta lucrare spe-
cială a Căp. Jacubenz, Die Cisalutanische Walacliei unter kaiserlicher
Kerwaltimg, 1717—1739 (v. XII, 1900, din Mitteilungen des K. und
K. Kriegsarchivs in Wien) nu se ocupă cu afacerile bisericei oltene
din această vreme.
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL
565
mul politic-bisericesc cât, mai ales, pe cel cultural-bisericesc.
în această privință dar, ne vom încerca și noi, în cele urmă-
toare, să întregim cu câteva date nouă icoana activității lite-
rare a lui Damaschin Episcopul și Dascălul (i).
D-1 I. Bianu, în discursul său de recepțiune în Academia
Română, a arătat cum că procesul înlocuirii limbii slavone
prin limba românească în cărțile de ritual ale bisericii noastre
s’a îndeplinit numai în a doua și a treia decenie a secolului al
XVIII-lea,—în urma domniei lui Constantin Brâncoveanu (2).
„La 1713 — zice d-sa— s’a tipărit în țară, la Tărgoviște, în-
tâia oară, cele două principale cărți de ritual — Liturghia și
Molitvenicul întregi în limba românească. De acum cărțile
tipărite numai românește sânt tot mai dese, iar cele cu cân-
tări în limba slavă tot mai rari, la 1715, 1717, 1726 și, cea din
urmă, la 1736“ (3). Dovada deplină despre acest fapt, pentru
Țara Românească, ne-o face repertoriul tipăriturilor de aci
dintre 1716 și 1750 (4), din epoca deci imediat următoare
celei de cultură teologică și bisericească cea dintâi gre-
cească, cea de a doua slavo-românească — care începe cu
Șerban Cantacuzino, se menține, cu intensitate și strălucire,
dealungul întregii domnii a lui Brâncoveanu și se încheie cu
(r)	V. N. lorga, Ist. Ut. rom. in sec. al XVIII-lea, I, pp. 418 și
516 squ., unde se înfățișează întreaga activitate a lui Damaschin în
legătură organică cu literatura religioasă a timpului.
(2)	Despre introducerea limbii românești in Biserica Românilor
București 1904.—Cât pentru rostul tipăriturilor românești bisericești
ale lui Coresi, Matei Basarab și Vasile Lupu și ale Mitropolitului
Dosoftei, a se vedea lorga, Istoria literaturii religioase a Românilor,
până la 16H8, București 1904, pp. 67 squ., 153 squ., 178 squ.; ase-
menea Bianu, ibidem, pp. 9—19.
(3)	Bianu, ibidem, pp. 22—3.
(4)	Cuprinse la Bianu și Hodoș, Bibliografia rom. veche, voi. II,
lase. 1, București 1905.
566
ALEX. LĂPEDATU
Ștefan Cantacuzino 1i). într’adevăr din cele șase zeci și patru
de cărți bisericești tipărite intre 1716 și 1750 in Țara Româ-
nească numai unsprezece nu sânt curat românești, și anume:
cinci grecești, două slavonești și patru slavo-românești. Dar
și din aceste, cărți de ritual, de slujbă bisericească în adevă-
rata accepțiune, sânt numai două, din cele slavo-românești
(Antologiiion, București 1736 și Catavasier, Râmnic 1747).
Cele-lalte sânt: sau cărți de lectură sufletească casnică (Cias-
Iov — slav-rom.— București 1731, Psaltire — slav-rom. —
București 1735, Psaltire — slav. — București 1745, Psaltire
prescurtată — grec. — București 1745 și Ciaslov— slav. -
București 1749); sau cărți pentru slujba specială a praznicilor
l Aeolut ia sfinților Neofit si Maxim — grec. — București 1723
și Acolutia sfinților Haralambie, Matrona din Hio și Spiri-
don — grec. — București 1736); sau, în sfârșit, cărți dogma-
tice și teologice (Manual despre purcedcrca sfântului Duh—
grec. — București 1728 și Manual despre superioritatea Ieru-
salimului și sfântului Mormânt grec. — București 1728) (2).
Rămâne dar bine hotărît că procesul înlocuirii limbii sla-
vone prin limba românească în cărțile de ritual ale bisericii
noastre s’a îndeplinit numai în epoca imediat următoare ace-
leia ce în istoria culturii noastre naționale a fost numită, cu
drept cuvânt, a lui Constantin Brâncoveanu — adecă nu-
li)	lorga, Ist. lit. rom. m sec. al X VUI-lea, I, cap: Influența polonă
și grecească și Literatura religioasă în epoca intâiu. —Am zis că lite-
ratura religioasă din această epoca era aproape întreagă de limba
grecească, iar cea bisericească, liturgică, era slavo-românească. Intr’
adevăr, din cele douăzeci și opt (zece românești și optsprezece sla-
vonești) de cărți de slujbă bisericească câte s’au tipărit de toate in
întreaga această epocă, numai două sânt grecești: Antologiul din
1697 și Psaltirea din 1700, amândouă dela Snagov (v. Bianu și Hodoș,
Bibliografia, 1, sub annis). Iar din cele patruzeci și una de cărți teo-
logice și religioase — de dogmă, polemică, tâlcuire, slujbe divine
speciale, omiletică, morală etc. — câte asemenea s’au tipărit în această
epocă, douăzeci și nouă sânt in grecește și numai douăsprezece în
românește, — unele ca ediții românești ale celor dintâiu.
(2)	V. Bianu și Hodoș, Bibliografia, II, sub annis.
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL	567
mai după 1716. Căci atunci când rostul marilor Arhierei și
Dascăli greci —dela care pornise acea bogată și strălucită
literatură teologică, dogmatică și filosofică de limbă grecească
din vremea Brâncoveanului—se mântui în Țara Românească,
urmașii lor nu mai putură face față pornirii pline de zel și a-
vânt pe care o luase acum -sub îndemnul literaturii noi bise-
ricești de limbă românească, care și ea, la rândul său, pornise
dela cea teologică grecească (1)— tălmăcitorii „pe riunânicu
ai cărților de slujbă, dogmă și tâlcuire, trebuitoare cultului
divin al bisericii noastre. Terenul rămâne astfel deschis a-
proape numai literaturii bisericești in graiu românesc. Iar în
fruntea tălmăcitorilor acestei noi literaturi bisericești stă, ca
cel mai învățat și priceput, ca cel mai zelos și activ, Damas-
chin Episcopul și Dascălul.
într’adevăr, ucenicii și urmașii săi, Lavrentie Ieromonahul
și tipograful (2), Climent Episcopul Râmnicului (1735 —
1749I (3), Neofit I. Criteanul Mitropolitul Ungro-Vlahiei
(1738—1754) (4), Sofronie Egumenul Coziei (5), losif și Gri-
gorie, Episcopi amândoi ai Argeșului (1793—1820; 1823
1828) (6), ne-au lăsat cu toții mărturii, însoțite de meritate
laude, cu privire la aleasa învățătură și la bogata activitate
a lui Damaschin Episcopul. Iar dintre cărturarii cei mari
ai bisericii noastre, cari au cunoscut întreaga-ne literatură
de ritual, Samuil Klein și Radul Tempea ni-1 înfățișează
(1)	Într’adevăr aproape toate cărțile bisericești românești din această
vreme sânt traduceri din grecește. Vezi lista lor mai jos, p. 569 nota 1.
Am zis aproape toate, pentrucă la câteva din ele nu se menționează
limba izvodului de traducere.
(2)	Bianu și Hodoș, Bibliografia, II, pp. 53, 92 și ioj.
(3)	Bianu și Hodoș, ibidem, p. 74.
(4)	Biserica ortodoxa româna, a. III, p. 6 squ. (Memoriul lui Neofit,
făcut cu prilejul călătoriei sale prin țară In 1746).
(5)	V. Damaschin, Catechisinnș, ed. dr. Gherasim Timus, Episcopul
Argeșului, București 1897, p. VIII.
(6)	Cel dintâiu In predoslovia Octoihidni din Râmnic 1811 (= ed.
din Buda, acelaș an); cel de al doilea în precuvântarea Logicei din
București 1826, de dânsul tălmăcită.
568
ALEX. LĂPfiDATU
deadreptul ca pe factorul de căpetenie al operii de tălmă-
cire pe românește a cărților noastre bisericești. Cel dintâi
ne spune că Damaschin a tradus in românește toate căr-
țile noastre bisericești (i); iar cel de al doilea ne spune:
„cea mai mare parte a cărților bisericești s’au tălmăcit de
Damaschin, Episcopul Râmnicului, cu stil și graiu foarte lu-
minat......“ (2). Și temeinicia acestor judecăți ne-o confirmă
o scrisoare din 1725 Noemvrie 22 adresată Generalului Tige
de Damaschin însuși, care mărturisește scriind (3):
„........ Qui libri (ecclesiastici) cum sint slavoniei, et videns
ego quod noștri Vallachi propter suas medietates stant in
Ecclesiis tanquam boves, non intelligentes quid legunt ac
cantant et absque ullo fructu ex Ecclesiis exeunt, curavi
ex divino instinctu, magno cum labore id incipiens ante cur suin
decern annorum transpunere ex lingua graeca et sclavonica
in nostram simplicem linguam vallachicam, et tales libros
cogitabam edere in lucem propter supra dictas causas ad
laudem Dei et immortalem memoriam Sacratissimae Suae
Caesareae Catholicae Majestatis........."
Deși chiar numai dintr'aceste cestiunea rolului lui Dama-
schin ca factor de căpetenie al operei de tălmăcire pe ro-
mânește a cărților noastre de ritual reese destul de limpede,
totuși o cercetare mai de aproape a împrejurărilor despre
(1)	Historia Daco-Romanorum sive Valachorum (cap. XXVI: Viei
litterati ex natione valachica), pub. în Instrucțiunea publică, București
1861. P. 71: „Damascenus, Episcopus Rimniciensis, vertit libros ec-
clesiasticos in valachicum" ; iar într’alt loc : „Damascenus, Episcopus
Rimniciensis in Valachia, vir linguarum graecae, latinae, slavicae et
valachicae optime gnarus, in valachicam linguam omiies fere ecclesia-
sticos libros vertit et, partim iile, partim eius successor Clemens, lit-
teris illyricis seu cyrillianis imprimi curavit." Apud lorga, Ist. lit. rom.
in sec. al XVIII-lea, II, p. 410.
(2)	Gramatică românească, Sibiu 1797, Cuvântare înainte, f. 4;cf.
lorga, ibidem, II, p. 292.
(3)	Orig. în Kriegs-Archiv din Viena. Copia a binevoit a ne-o pune
la îndemână d-1 N. Dobrescu, care va tipări-o de altfel întreagă în co-
lecția sa de documente culese din Arhivele Vienei și privitoare la afa-
cerile bisericești ale Olteniei sub Austrieci.
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL
560
cari face amintire fragmentul citat al scrisorii pomenite mai
sus, credem că nu va fi fără folos.
într’adevăr, în întreaga domnie a lui Brâncoveanu, până
la 1715 — „ante cursum decern annorum“ deci când își
începe activitatea de tălmăcire Damaschin Episcopul, toate
cărțile strict necesare serviciului divin în biserica din Țara
Românească—afară de Evanghelic, Apostol și Liturghie (1) —
erau slavonești cu arătările tipicului și, une ori, cu cetirile
numai în românește. Ele proveneau, la început, din tipografia
lui Mitrofan dela Buzău (Triod 1697, Muicile 1698, Molii-
venic 1690, Octoih 1700, Triod 1700, Molitvenic 1701, Pen-
ticostar 1701, Liturghie 1702 și Molitvele vecerniei 1702); apoi
din acea a lui Antim dela Râmnic ( Antologhion 1705, Slujba
adormirci Născătoarei de Dumnezeu 1706, Molitvenic 1706
și Octoih 1706); în sfârșit din acea dela Târgoviște (Octoih
1712 și Molitvenic 1713) (2). Mai mult încă. Prelații de frunte
ai terii din această vreme Teodosie, Mitrofan și Antim —
ni se înfățișează ca partizani sau, în cel mai bun caz, ca
păstrători riguroși ai serviciului divin îndătinat, slavo-
nesc. Blândul și cucernicul Mitropolit al terii, bătrânul Teo-
(1)	Evanghelie, ed. din 1682 (București), 1693 (in paralel cu textul
grecesc, București) și 1697 (Snagov); Apostolul, ed. din 1683 (Bucu-
rești) și 1704 (Buzău); Liturghie, ed. din 1713 (Târgoviște). Pe lângă
aceste se mai tipărise în românește cărți de slujbă bisericească cu
menire insă de lectură suiletească casnică. Așa: Biblia (București
1688), Psaltiri, ed. din 1694 (București), 1701 (Buzău) și 1703 (tot
Buzău) și Ciaslovul din 1715 (Târgoviște). în sfârșit mai erau cărți
românești de dogmă și învățătură creștinească. Astfel: Mărgăritare,
București 1691, Pravoslavnica mărturisire. Buzău 1691, Carte sau
lumină, Snagov 1699, învățături creștinești, Snagov 1700, Ploarea da-
rurilor, Snagov 1700, învățături pentru șapte taine, Buzău 1702, Noul
Testament, București 1703 (care nu este însă decât o reproducere puțin
modificată a Noului Testament din Bălgrad 1648; v. Gaster, Chresto-
matie română, București-Leipzig 1891; p. XXXII), Cuvânt la patima
Domnului (Râmnic 1707), Învățătură bisericească (Târgoviște) 1710,
Pilde Jilozofești, Târgoviște 1713 și Capete de poruncă (Târgoviște)
1714.
(2)	V. Bianu și Hodoș, Bibliograjia, I, sub annis.
570
ALEX. LĂPEDATU
dosie, cleric fără multă învățătură, produs al școalei călu-
gărești simple, dar de viață curată, ce domnia în mănăsti-
rile Țerii Romanești din sec. al XVII-lea, ne-a lăsat chiar
mărturii directe despre stăruința sa pe lângă serviciul divin
în slavonește (t); Mitrofan, judecat după activitatea lui tipo-
grafică, putem spune chiar că e un cărturar de slavonește (2);
iar Antim, care, ca Egumen la Snagov, Episcop la Râm-
nic și Mitropolit la Târgoviște, contribue în mod atât de
statornic și însemnat la promovarea literaturii bisericești
extrarituale de limbă românească (3), nu are la activul în-
tregii sale opere culturale decât o singură carte românească
de slujbă bisericească: Evanghelia din 1697, care nu este
decât o reeditare a celei a lui lordache Cantacuzino din 1682,
care, la rândul său, am văzut însă că intrase cu totul in
uzul bisericii noastre (4I.
Contrariu acestor Prelați, Damaschin ne apare ca partizan
hotărît al serviciului divin în limba românească. Aceasta
ne-o dovedește ținuta și activitatea sa, la cari acum trecem.
Damaschin, ajungând ia Buzău, ia în stăpânire, odată cu
(1)	în predoslovia Liturghiei din București 1680 (Bibliografia, I, p.
234) și in actul din 1698 Ianuarie dat Vlădicăi Atanasie al Ardealului
de Dositei Patriarhul Ierusalimului dimpreună cu Teodosie (Condica
sfântă, p. 82).
(2)	V. lorga, Ist. Ut. rom. in sec. al XCIIl-lea, 1, pp. 417—8.
(3)	Idem, ibidem, p. 418 squ.
(4)	E adevărat că Molitvenicul său din Târgoviște 1713, ba chiar
și cel din Râmnic 1706, însemnează un mare progres pentru redac-
tarea pe românește a multor părți slavonești din edițiile anterioare;
totuși, câtă vreme ele nu sânt scutite de ziceri slavonești, nu le pu-
tem clasa printre cărțile bisericești românești. Ca notă caracteristică
ținem să relevăm că Slujba sfinților Constantin și Elena, pe care An-
tim o tipărește la Snagov In 1696 (Bianu și Hodoș, Bibliograf a,
I, p. 341), e slavonească și numai cetirile românești; asemenea și Slujba
sfântului Antim (mss. foarte frumos, scris anume pentru Antim, la
1710, care slujea însuși praznicul omonimului său sfânt, fost Episcop
al Nicomediei). V. Bianu și Caracaș, Catalogul manuscriptelor româ-
nești, București 1906, v. 11, fasc. 1, p. 84;cf. lorga, Ist.lit. rom. in sec-
ai XCIIl-lea, I, p. 427.
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL	571
scaunul episcopal, și o bogată tipografie patronată de Domn,
in care înaintașul său lucrase până în ultimele-i zile cu multă
râvnă și folos. Caracteristic însă că activitatea acestei tipo-
grafii încetează aproape cu totul pentru întreg timpul păs-
toriei noului Episcop la Buzău. Căci afară de Apostolul ro-
mânesc din 1704 ( i ), care nu este decât o nouă ediție a celui
din București dela 1683, tipărit tot de Damaschin, — nici o
altă carte nu mai apare de sub teascurile tipografiei înte-
meiate de Mitrofan. Cauza e ușor de înțeles. Damaschin,
fiind partizan al întrebuințării cărților bisericești în limba
românească, de sigur n’a putut îngădui că’n tipografia e-
parhiei sale să se continue lucrările bisericești cu caracter
slavonesc de până aci. De aci a urmat strămutarea la Râm-
nic, unde păstoria, dela 1705, Antim (2), a lucrării care să
îndestuleze, ca și Buzăul odinioară, bisericile I'erii Româ-
nești cu cărți de ritual slavo-românești. Se va putea obiecta
însă că dacă Damaschin n’a tipărit la Buzău cărți slavonești,
n’a tipărit nici de cele românești,—din care cauză s’a pier-
dut chiar și rostul tipografiei sale. Adevărat. Numai cât,
dacă vom ține seamă că în scaunul mitropolitan stătea încă
tot bătrânul Teodosie, a căruia stăruință pentru practica-
rea ritualului slavon în slujba bisericească am cunoșcut-o
și a căruia „blagoslovenie" trebuia cerută pentru orice ti-
păritură nouă bisericească, și dacă vom mai ține seamă că
marea operă de tălmăcire a lui Damaschin avea să fie o
lucrare de ani îndelungați, vom putea înțelege de ce el,
la Buzău, n’a mai putut tipări nici o altă carte românească
de ritual afară de Apostolul dela 1704.
Cu toate acestea cea dintâiu lucrare cunoscută până acum
din seria tălmăcirilor lui Damaschin e din timpul episcopa-
tului său la Buzău: Apocalipsul sf. han Bogoslovttl, al că-
ruia manuscris inițial — poate chiar autograf a lui Damas-
chin îl posedă din fericire biblioteca Academiei Române
(i)	V. Bianu și Hodoș, Bibliografia, 1, p. 454 squ.
(2)	Condica sfânta, p. 98.
ALEX. LĂPEDATU
(No. 2469) (1). Apocalipsul e însă o operă străină cărților
de ritual, a căror traducere o începe Damaschin numai după
1715 — șepte ani deci după moartea lui Teodosie - și o
continuă în timpul turburăriior cari hotănră caterisirea lui
Antim din scaunul mitropolitan (21 și, de sigur, cu mai multă
intensitate, în timpul ocupației Olteniei de Austrieci, când
(1	) Ms. foarte frumos, 40 mare, 166 foi. Titlul: „A sf[â]ntului pă-
rintelui nostru Andrei Arhiep[i]scopul Chesarieî-Cappadochiel tălcuire
la Apocalipsis a sf[â|ntului apostol și evanghelistul la Hs. (sic) loannO
Bogoslovul; de pe ellinie pre slovenesc diialecto scoasă și bine al-
cătuită de cuviosul preot Lavrentie Zizanila; Iar acum, în zilele prea-
luminatului Domn Io Costandin Basarabii Voevoda, cu voia și cu po-
runca preasf[i]nțitiihil chir Theodosie, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, de
pe slovenie pre rumănie așezată, în anul de la zidirea lumei 7213,
Iară de la Hrstos 1704.“ La sfârșitul predosloviei către cetitor ni se
spune că „s’au scos pe rumănie de smeritul Damaschin, Episcopul
Btizănltti.u
Toate mss. pe cari le mai cunoaștem sânt copii ulterioare ale acestuia,
și ele sânt, în ordine cronologică, următoarele:
1.	Ms. Acad. Rom., No. 599, fol., 801 foi, legat împreună cu Tâlcul
Evangheliilor a lui Teofilact al Bulgariei,—scris la 1739.
2.	Ms. Acad. Rom., No. 2582, fol., legat împreună cu învățăturile
lui Avva Dorothei și cu Ithica leropolitică, — scris la 1748 (= 72561
de Ilarion Ieromonahul, proigumenul mănăstirii Bistrița. In predoslovie
se spune că e „scos de pe dialectul slovenesc......pre limba noastră
rumănească, de părintele chir Damaschin, Episcopul Buzăului, Das-
călul cel mare" ....
3.	Ms. Acad. Rom., No. 2134, 40, nenumerotat, — scris la 1781 de
Barbut Dascălul ot Biserica Batiștii ; cf. lorga, Manuscriptele mănăs-
tirii Cernica, în Biserica ortodoxă română, a. XXVI, p. 228.
4.	Ms. Acad. Rom., No. 2489, 4’, 183 foi,—scris la sfârșitul sec. al
XVII-lea de „loannu D[u]m[a] C[ântare]ț[ul]“; cf. lorga, Două biblioteci
de mănăstiri, Ghighiu și Argeș, București 1904, p. 25 squ.
5.	Ms. Păr. V. Sfetea iBrașovi, fol., 152 foi, — scris la 1814 de Ni-
colae Grid, paroh în Bolgarseghi (=Scheii Brașovului'. Comunicarea
aceasta o datoresc bunăvoinței d-lui Andrei Bârseanu, profesor, Brașov.
„Apocalipsul sau descoperirea sf[â]ntului Apostol loann," tipărit în
Buda la 1816, e o altă traducere, prescurtată.
(2)	1716 August, Condica sfântă, p. ut.
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL
573
se rupe, temporal, legătura ierarhică dintre Episcopia Râm-
nicului și Mitropolia Ungro-Vlahiei (i).
Am văzut că în momentul când Damaschin își începe
marea sa lucrare de tălmăcire pe românește a cărților bi-
sericești de ritual, el n’avea înainte-i din aceste cărți decât:
Evanghelia, Apostolul și Liturghia. Adăugând la aceste și
Psaltirea care, tradusă fiind în scopul întrebuințării casnice,
a căpătat la vreme priincioasă și întrebuințare bisericească,
mai rămâneau de tradus: Tipicul, Molitvenicul (Euhologiul),
Orologiul (Ciaslovull, Octoihul, Ir iodul, Pentieostariul, Mi-
ticele, Antologiul și Catavasier ul (2). Dar tocmai prefacerea
pe românește a tuturor (3) acestor cărți bisericești — la
cari mai trebue să adăugăm: Tâlcul Evangheliilor a lui
Teofilact al Bulgariei, un Catehism și o Învățătură pentru
șeapte taine — alcătuește opera de tălmăcire a lui Damaschin,
care operă va rămâne însă, aproape întreagă, să fie scoasă
la lumină prin tipar de urmașii săi. Căci afară de Învăță-
tura pentru șeapte taine, tipărită în 1724(4), Damaschin nu
(t) V. A. Bunea, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisin Novacovici,
Blaș 1902, p. 41.
(2)	Stefanelli, Liturgica bisericii ortodoxe catolice, București 1886.
(3)	Afară de Tipic și, poate, Catavasier. Se pare insă că Tipicul nu
avea pe atunci întrebuințare specială în biserica noastră, căci cel din-
tâiu Tipic românesc s’a tipărit abia la 1816 în Iași sub Veniamin. Și
credem, după câte cunoaștem, că cea dintâiu traducere in românește
a Tipicului, pentru Țara-Românească, e acea făcută de Arhimandritul
Coziei Sofronie la 1776 (ms. Acad. Rom., No. 2598), iar pentru Mol-
dova acea făcută la 1801 de Gherasim Ierodiaconul și tipograful; v. A.
Lăpedatu, Manuscrisele dela Bisericani și Pășea, București 1906, pp.
45--6. — Cât despre Catavasier se prea poate ca vre-una din cele trei
ediții ale acestei cărți tipărite la Râmnic intre 1716 — 1750 (la: 1734.
1747 și 1750, cf. Bianu și Hodoș, Bibliografia, II, sub annis) să fi fost
făcută după vre-o tălmăcire a lui Damaschin necunoscută nouă, căci
tipăritorii lui Damaschin n’au mărturisit totdeauna și fără înconjur
proveniența izvoadelor după care lucrau.
(4)	Bianu și Hodoș, Bibliografia, II, p. 22.—Psaltirea tipărită la 1725
„cu porunca și cu toată cheltuiala prea sfințitului și de Dumnezeu
iubitorului chir Damaschin Episcopul Râmnicului" era, cum se spune
574
ALEX. LĂPEDATU
ajunge să-și mai tipărească vre-o altă carte dintr’ale sale.
Cauzele -cenzura și lipsa mijloacelor, în legătură cu po-
litica foarte hotărîtă a Imperialilor catolici față de Oltenia
pravoslavnică — ni le arată însuși în scrisoarea sa cătră
Tige, menționată mai sus. Iată-le:
„Gratiosas Excellentiae Vestrae litteras, 150 Novembris
ad me exaratas, cum condigna veneratione accepi et con-
tinentiam intellexi, imprimis quod ego denuo vellem aliquem
librum in lucem edere typo impressum, de quo etiam Au-
gustissimae Aulae relatum esset; id propter Excellentia
Vestra mihi mandat, ut, antequam hoc faciam, exemplar
aliquod, prout, ante annum, Cibinium duo exemplaria Illus-
trissimo Domino Secretario Aulae Bellicae ex mandato Suae
Excellentiae noștri Directoris Generalis de Konigsegg misi,
ita et modo transmittere ad praedictum Illustrissimum Do-
minuni Secretarium, forsitan ut, [si] aliqua suspicio inde pu-
tanda est, ne aliqua contrarietas in illo libro reperiatur.
„De quo humillime rogo Excellentiam Vestram, dignetur
credere, quoniam ego, prout [n]ullo modo, necin minutissima
re, suin contrarius Sacratissimae Suae Caesareae Majestati,
sed fidelis et ad preces plusquam alii paratissimus, simul
cum meis saceidotibus, quotidie, pro bono progressu ar-
morum Suae Caesareae Majestatis Sacratissimae, ita et modo
ullos libros contrarios ex meo căpițe excogitatos in lucem
edidi, nec edam; libri vero, quos cogitabam typo imprimere,
sunt libri ecclesiastici antiquissimi assueti in ritu nostro o-
rientali ad legendum et ad cantandum, qui et Venetiis typo
imprimuntur in graeca lingua et inde venduntur in omnibus
partibus ubi Graeci inveniuntur. Similes libri in lucem e-
diti inveniuntur et in sclavonico idiomate typo impressi in
oînni Servia et Bulgaria et in Polonia et in Russia majori
et minori, et hic etiam in Caesarea Vallachia, et in Trans-
alutana, et in Moldavia, et in Transylvania, in omnibus
ecclesiis valachicis .
in titlu, „a doua oară intr’acest chip acum tipărită in sfănta Episcopie
a Râmnicului". V. Bianu și Hodoș, ibidem, II, addenda.
r
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL	573
„Sed hucusque vacat labor ec ultra vacabit, quia pro nune
nec tipographum peritum, nec pecunias habemus, quia magna
summa precuniarum est necessaria, donec tales iibri impri-
mentur. Quando vero dabit Deus potentiam tăiem, etsi (vel
si) aliquem patronum possemus invenire, qui posset ad hoc
opus divinum pecuniis nobis adjuvare, tune possibile erit,
et incipere tale opus, et, antequam hoc fiet, tune et exemplar
aliquod secundum mandatum Excellentiae Vestrae mittam
Illustrissimo Domino Aulae Bellico Secretario, quia absque
scitu Vestrae Excellentiae et lllustrissimi Domini Secretarii
nullo modo hoc incipiam (i).	"
Câteva săptămâni în urma acestei scrisori Damaschin
muri, lucrările sale rămânând în manuscrise. Aceste — im-
prăștiindu-se și răspândindu-se prin copii — unele au fost
tipărite în întregime de următorii săi Episcopi ai Râmni-
cului, iar altele au fost întrebuințate numai spre îndreptarea și
completarea traducerilor ulterioare. Ast-fel:
I. .\hhtvcniad (Euhologiul), tipărit în Râmnic la 1747 de
Climent Episcopul și Lavrentie Ieromonahul, a „urmat us-
tavului celui moschicesc, iar în tălmăcirea cuvintelor și așe-
zarea vorbei rumânești.... tălmăciturilor părintelui Dama-
schin Episcopul și Dascălul" (2). II. Orologiul (Ciaslovul),
tipărit în Râmnic la 1745, a urmat asemenea — după cum
ne spune Grigorie, Episcopul Argeșului, în precuvântarea
Logicei sale din București 1826 — izvodului tălmăcit de Da-
maschin Episcopul (3). — III. Octodud (Paraclitichi), tipărit în
Râmnic la 1750, „acum întâi deplin rumânește", de Grigorie
Episcopul și Lavrentie Ieromonahul (4), s’a alcătuit pe te-
meiul celui tălmăcit de Damaschin. Aceasta ne-o spune losif,
Episcopul Argeșului, în predoslovia Octoihului său din Râm-
nic 1811 (=ed. dela Buda, acelaș an), scriind: „fost-au tăl-
(i)	După copia citată a d-lui N. Dobrescu.
(2)	Bianu și Hodoș, Bibliografia, II, pp. 101 —2.
(3)	Bianu și Hodoș, ibidem, II, pp. 84 — 5.
(4)	Bianu și Hodoș, ibid., II, p. 113.

57>	ALEX. LĂPEDATU
măcită această carte mai întâi după slovenie .... de chir Da-
maschin Episcopul......., iar tipărirea întâi a cărții aceștia
așa pe deplin s’au săvârșit.... de chir Grigorie, Episcopul
Râmnicului, la anul............7258 (=1750).  după	care izvod
s’au tipărit și al doilea în tipografia sfintei Mitropolii în Bu-
curești, la anul 7282 ( = 1774).....IV. Triodul, tipărit
în Râmnic la 1731 de Inochentie Episcopul, „acum întâi pe
limba românească....................după cum au tălmăcit întru Dum-
nezeu răposatul chir Damaschin Episcopul............. nimica
schimbând cuvintele" (1).—V. Pentieostariul, tipărit în Râm-
nic la 1743 de Climent Episcopul și Lavrentie Ieromonahul,
a urmat „din cuvânt în cuvânt, nimica schimbând, izvo-
dului................................................ tălmăcit de pe limba elinească, slovenească și
latinească deplin pre limba noastră rumănească, prin os-
teneala și toată osârdia și nevoința celui întru Dumne-
zeu răposat părinte Episcop și Dascăl și al nostru întru
Duhul Sfânt frate chir Damaschin" .... (2). VI. Miticele,
despre cari ne spune însuși Damaschin în scrisoarea sa
către Tige următoarele: „Liber vero quem in primis typo
volebam imprimere, vocatur graece „Minologion", qui in se
continet totius anni festa dominica et Beatissimae Virginis
Mariae, matris Christi, et Omnium Sanctorum, incipiendo
a mense Septembri et finitur ultima Augusti. Ex quo libro,
quando erit necessitas, unum mensem in valachico idiomate
pro exemplare mittam, integrum vero librum est impossibile
mittere, quando quidem ex ilio libro quotidie legimus et
cantamus in ecclesia nostra, quia unus mensis pro omnibus
sufficit, et pro exemplare; post itaque efiectum opus, libenti
animo et sine ullo timore mittam integrum typo impressum,
et non solum unum sed plures, et tune videbitur veritas
liI Bianu și Hodoș, Bibliografia, II, pp. 42—4. — Climent Episcopul,
urmașul lui Inochentie, confirmă aceasta într’o însemnare autografă
de pe un astfel de Triod dăruit bisericii Sf. Gheorghe din Câmpu-
lung. Această însemnare se va tipări de d-1 lorga în Inscripții din
Bisericile României, II.
(2)	Bianu și Hodoș, ibidem, pp. 73—4.
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL
577
nostra et quales caeremoniae sunt in nostra Ecclesia. De
his itaque supradictis libris, rogo humillime Excellentiam
Vestram dignetur referre et Augustissimae Aulae, ne re-
maneam aliquo modo suspectus, quia me scio in omnibus fi-
delem Sacratissimae Suae Caesareae Catholicae Majestati" (i).
Iată dar cumcă aceeași mare lucrare—traducerea Mineelor—
care face gloria de căpetenie a operei vestitului Chesarie al
Râmnicului (2), o făcuse întreagă înaintașul său Damaschin,
care, înțelegându-i însemnătatea și prețul, voia s’o tipărească
înaintea tuturor celorlalte lucrări ale sale. Dar precum aceste,
așa și aceea a rămas netipărită. A fost însă întrebuințată
de Lavrentie Ieromonahul, pare-se clironomul manuscriselor
lui Damaschin, la tipărirea AntologhAhti Am Râmnic 1737,
despre care ne spune că „s’au tipărit acum de iznoavă
pe limba noastră rumânească............după izvodul Mineiului
celui românesc" — fiind el, Lavrentie, diorthositor (i. e.
corector) — „nu doară cu vre-o procopseală de învățătură,
care nu o am, numai atingându-mă și eu de un deaget din
ceale mici al picioarelor măritului Episcopul Damaschin
am fost diorthositor...................nimica schimbând, ci drept cum
am găsit într’acel izvod.... m'am nevoit de am îndireptat cu-
vânt cu cuvânt" 13). Mai mult încă. Se poate chiar ca acelaș
Chesarie care, cum vom vedea, era pe punctul de a tipări
o altă frumoasă și întinsă traducere dintr'ale lui Damaschin,
să fi cunoscut și el acest izvod al Mineiului celui românesc.
In acest caz sântem în drept a susține că acesta a înlesnit și
grăbit mult, de sigur, întinsa traducere a lui Chesarie ce
apăru în anii 1779 — 80 (4). — VII. Anfologhiul, tipărit în Râm-
(II După copia citată a d-lui N. Dobrescu.
<2} lorga, Istoria lit. rom. iu sec. al XVIII-lea, II, pp. 372 și 525 squ.
(3)	Bianu și Hodoș, Bibliografia, II, pp. 52—3.
(41	E vorba de Minee, cari apărură: șase volume în 1779 și înainte,
iar celelalte șase în 1780, după moartea lui Chesarie (9 lanuar 1780),
deși fuseseră lucrate mai dinainte. V. lorga, Contribuții la Istoria lite-
raturii române in veacul al XVIII-lea și al XIX-lea,\: Scriitori bise-
ricești, în Anal. Acad. Rom., ser. II, v. XXVIII, mem. sec. lit., p, 191
Convorbiri Literare, au. XL.	31
578
ALEX. LĂPEDATU
nic la 1745 de Climent Episcopul și Lavrentie Ieromonahul,
a urinat tot „după tălmăcirea răposatului chir Damaschin
Episcopul" (1). — VIII. Tâlcuirea Evangheliilor a lui Teofi-
lact al Bulgariei. Din această însemnată operă bisericească
s'au făcut la noi Românii numai două traduceri cu totul in-
dependente una de alta: cea dintâi din slavonește de către
Damaschin Episcopul (2), după care Lavrentie Ieromonahul
„a potrivit..., așezând fiește care cuvânt", Evanghelia tipărită'
de Climent Episcopul la Râmnic în 1746 (3); cea de a doua,
din grecește, de către cunoscuții Gherontie și Grigorie (4).
Aceasta, tipărindu-se în 1805 la mănăstirea Neamțului, n'a
circulat în manuscrise; cea dintâi însă, rămânând netipărită,
s’a răspândit prin copii în frumoase și voluminoase manu-
scrise din cari biblioteca Academiei Române posedă până
acum șeapte (5). Așa fiind nu mai încape deci nici o îndo-
ială cum că manuscrisul după care Chesarie al Râmnicului
vroia să tipărească la 1779, în condiții materiale deosebite,
(1)	Bianu și Hodoș, Bibliografia,pp. 80—81.
(2)	V. prefața Popii Floru la ms. lui Teofilact copiat la 1764 chiar
după „izvodul cel veachiu, ce au fost tălmăcit de pre slovenie pre
limba românească de.......răposatul Damaschin, Episcopul Râmni-
cului". Ms. a fost analizat mai intâiu de d. lorga, în Dona biblioteci de
mănăstiri, Ghighiu și cirgeș, p. 57. Prefața lui am tipărit-o în Manu-
scrisele dela Bisericani și Rașca, pp. 5 —11.
3)	Bi^nu și Hodoș, Bibliografia, II, p. 92.
(4)	V. Viața cuviosului stareț Paisie, Neamțu 1817, f. 15; cf. lorga,
Ist. lit. rom. in sec. al XVIII-lea, II, p. 395.
(5)	lată-le în ordine cronologică:
1.	Ms. No. 599, fol., 801 foi, legat împreună cu Apocalipsul sf. loan,—
scris la 1739.
2.	Ms. No. 2091, fol., 529 foi,-scris la 7253 (= 1745).
3.	Ms. No. 2592, fol., 677 foi,—scris de Popa Floru Dascălul la 1764
Cf., mai sus, nota 2.
4.	Ms. No. 2759, fol., 492 foi,—scris de Popa Costandin ot biserica
Golescu, sec. XVlll-lea. După acest ms. a tipărit Gaster în Chres-
tomatie, II, pp. 20-24, trei cuvinte.
5.	Ms. No. 2041, fol., nenumerotat, sec. XVIIl-lea.
6.	Ms. No. 1467, fol., 449 foi,—sec. XVIII-lea.
7.	Ms. No. 2958, fol., 621 foi,—sec. XVIII, scris de Flora lerei.
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL
579
„Tălcuirea Evangheliilor de Teofilact al Bulgariei" era și
el „după izvodul lui Damaschin Episcopul" (i); iar manu-
scrisul „tălmăcit de doi părinți călugări dela Moldova,"
pentru a căruia tipărire stăruia cu atâta căldură losif al
Argeșului cătră Constantin Popp Sibiianul în 1796, era
acel tradus de Gherontie și Grigorie și tipărit mai apoi în
mănăstirea Neamțului (2).- IX. Catihismul, tipărit în Bucu-
rești la 1897 de P. S. S. Gherasim Timus, Episcopul Argeșului,
după o copie făcută la 1767 de Lavrentie Ieromonahul după
însuși autograful lui Damaschin Episcopul. — X. învățătura
despre șeapte taine, tipărită în Râmnic la 1724 de Damas-
chin însuși (3), cum ni se relatează în „Teologia dogma-
tică și moralicească" din Blaj 1801.
Cu aceste se poate încheia, până acum, opera literară a lui
Damaschin, care—deși alcătuită numai din tălmăciri— câștigă
totuși o deosebită însemnătate, dacă ținem samă de condițiile
în care a fost făcută și de timpul în care a fost îndeplinită.
Lucrarea de tălmăcire a cărților noastre de ritual n’a fost
atât de ușoară precum ne-am putea închipui noi astăzi. Căci
atunci când ea s’a făcut, în jumătatea dintâi a secolului al
XVIII-lea, se privea ca nouă, foarte dificilă și împreunată
cu multă răspundere din punct de vedere dogmatic. Nouă,
căci se lace cu totul independent de traducerile anterioare,
Coresiene, Mateene, Vasiliene și Dosofteene (4), — practica
(i)	V. ultima scrisoare a lui Chesarie către Constandin Popp, din
28 Noemvrie 1779, la N. lorga, Contribuții la istoria literaturii ro-
mâne iu veacul al Xl'IlI-lea și al XlX-lea, 1. c., p. 197.
(2)	lorga, ibidem, p. 215, scrisoarea lui losif al Argeșului către ace-
laș, din 3 Noemvrie 1796.
(3)	Bianu și Hodoș, Bibliografia, II, p. 22. Cartea aceasta din
care nu se cunoaște nici un exemplar până acum, e, credem, întâia
ediție a Învățăturii bisericești tipărită de Climent Episcopul, în Râm-
nic, la 1746 ; cf. Bianu și Hodoș, ibidem, pp. 92—3.
(4)	Nu cunoaștem cazuri ca tălmăcitorii cărților bisericești din în-
tâia jumătate a sec. XVIII să ne arate că s’ar fi slujit de aceste tra-
duceri anterioare.
580
ALEX. LAPEDATU
serviciului slavon fiiind încă destul de respectată pentru ca
cărturarii bisericești de atunci să nu respingă și ei ceeace
înaintașii lor respinseseră de teama alterării serviciului divin,
închegat în formele de limbă bogate și consacrate ale sla-
vonei liturgice și sfinte. Dificilă, căci se cerea ca cuvintele
izvoadelor slavonești și elinești ce se tălmăciau să fie în-
toarse în limba noastră românească — care era însă săracă
și puțină față cu cea slavonească și elinească — să fie în-
toarse, zicem, „tocmai drept și deplin după puterea lor", cum
se spune în postscriptul Liturghiei dela Iași din 1759 (1). în
sfârșit, împreunată cu multă răspundere din punct de vedere
dogmatic, căci și la noi, ca ori unde, alterările în practica
rituală, privindu-se ca alunecări spre erezie, erau întâmpi-
nate cu rezervă.
De aci urmează că traducătorii ca să învingă greutatea
și să ocolească răspunderea de care fu vorba mai sus, tre-
buiau să fie cărturari bisericești foarte bine pregătiți. Așa
fel a fost Damaschin, teologul — dacă putem întrebuința acest
cuvânt riguros de școala lui Teodosie și Antim și băr-
batul foarte învățat în latinește, elinește, slavonește și ro-
mânește. Iată de ce opera lui de tălmăcire, făcută, cum am
văzut, cu plan bine hotărit, cu îndelungata muncă, cu bogate
cunoștinți,cu aleasă destoinicie și, mai ales, cit deplina conștiință
a necesității ei, a rămas, pentru multă vreme și pentru toți căr-
turarii bisericești de mai apoi, cea dintâi, cea mai bună și cea
mai întinsă (2). — în asemenea condițiuni, opera lui Dama-
schin, venind tocmai în timpul când se activase de-abinele pro-
cesul înlocuirii limbii slavonești în biserică prin limba noastră
națională, pune capăt acestui proces, hotărînd soarta și domnia
limbii românești pentru totdeauna în biserica noastră (3).
(1)	Bianu și Hodoș, Bibliografia, Ii, p. 146.
(2)	Vezi mai sus, p. 568.
(31	Astfel că Inochentie, Episcopul Râmnicului, putea scrie in pre-
doslovia Molitvenicului tipărit la Râmnic in 1730: „de la o vreme
încoace (bisericele noastre) s’au luminat cu tălmăcituri în limba noa-
stră românească cea de moșie .... că mai înainte cu limba elinea-
DAMASCHIN EPISCOPUL ȘI DASCĂLUL
581
Astfel privită și înțeleasă activitatea literară a lui Da-
maschin Episcopul și Dascălul, — rolul acestui prea zelos și
învățat scriitor bisericesc în trecutul istoriei noastre cultu-
rale rămâne și pentru noi același și asemenea precum i l-a
determinat Samuil Klein: traducătorul cărților noastre dc
ritual.
întru această încredințare s’au scris și aceste câteva pagine.
Alex. Lăpedatu.
scă și cu slovenească să îndestulia." Iar Chesarie, mai târziu, în
Predoslovia Mineiului său de pe Novembre (tipărit în Râmnic la 1778):
«Iar tălmăcirea (cărților bisericești) s’au început în zilele lui Ma-
thei Voevod Basarab, și s’au adăogit în zilele lui Șărban Voevod
Basarab, iară la cea desăvârșită podoabă au venit in zilele lui Cons-
tandin Voevod Basarab Brăncoveanul prin osârdia lui chir Damas-
chin, Episcopul de Râmnic*.
P’OVââTZ
Valea-: potop de viață
Si cerul de lumini,
l ’âutu-i un zbor de fluturi
Ce bate prin grădini.
Izvoarele saruncă
Frângând in val sclipiri,
Din crâng se 'naltă ’n ceruri
Un cor de ciripiri.
Doar codru ’n părăsire
De mult rămas-a mut:
Din el un brad și-o plută
în lume s’au pierdut;
Bradul, catari pe valuri,
Și pluta verde-o barcă —
S’au dus, s’au dus departe
Să nu se mai întoarcă.
Alice Câlugăku.
C0RESP0IIDE1TA LIIIî. HEMURI III mimiNERII
Legăturile lui Alecsandri cu fruntașii Bucovinei și
în deosebi cu familia Hurmuzachi, datează dela 1848 și
au fost dintre cele mai călduroase. Ele pot fi urmărite
din materialul biografic publicat de subsemnatul, îm-
preună cu d-șoara E. Carcalechi (1), în ziarul „Voința
Națională" din 1904(N rele5.868,5.873,5.879, 5.880,
5.885,5.887, 5.889 și 5.890). După acest material d-lG.
Tofan, profesor la Suceava, a scris articolul său „Alec-
sandri și Bucovina" în „Junimea literară" din 1905
(p. 155). Ca izvoare speciale, cari lămuresc atât legă-
turile literare, cât și cele personale dintre Alecsandri
și Bucovineni, trebue să amintim: 1) Ciprian Porum-
bescu, Amintiri despre Alecsandri (Scrieri, Cernăuți
1888, p. 119 —129). 2) Ziarul Bucovina, apărut la Cer-
năuți, dela 1848 la 1850, condus de Hurmuzăchești,
cu rodnicul sprijin moral și intelectual din partea lui
(11 în timpul tipărirei acestui articol, amica mea E. Carcalechi, care
mi-a dat un inteligent ajutor la cercetările literar-istorice, a murit su-
bit. Moartea ei a fost de sigur o pierdere pentru literatura română, căci,
înzestrată cu temeinice cunoștințe și având mult zel, ea putea să aducă
de aci înainte bune servicii. A scris mai multe articole polemice — dintre
cari unul chiar în această revistă, despre «Alecsandri și Junimea», iar
împreună am tipărit în editura Mincrvei operele lui Alecsandri, Costache
Negruzzi și Al. Odobescu, și în editura Socecu am dat la iveală în-
tâiul volum din «Scrisorile lui Alecsandri».
5«4
IL. CHENDI
Alecsandri. Aici poetul a tipărit și cunoscuta lui cores-
pondență în chestia poeziei populare, reprodusa mai
târziu în volumul de Proză sub titlul „Românii și poe-
zia lor". 3) Foaia societății pentru cultura și literatura
română din Bucovina 1865 — 1869, sub redacția lui
Ambrosie Dimitroviță (fost membru al Societății Aca-
demice, ț la 3 15 Iulie 1866) și a lui I. G. Sbiera,-
revistă în care Al. a dat la iveală aproape tot ce a
scris în acel interval. 4) Familia din 1884, p. 25 sq.
unde Alecsandri și-a publicat scrisori primite dela Al.
Hurmuzachi și atingătoare de teatrul din Cernăuți.
Scrisorile următoare însă nu sânt cunoscute până
acum în întregimea lor. Ele ne-au fost adunate in mare
parte prin mijlocirea prieteneasca a regretatului d-r
Gheorghe Popovici și destinate să apară în volumul
al ll-lea de Scrisori (1).
Originalele sânt în păstrare la d-1 D. Onciul.
Neurmărind în reproducerea lor decât interesul li-
terar și biografic, n’am observat ortografia originală.
Așa cum este, împreună cu explicările necesare ce
vom da, corespondența de fața alcătuește un capitol
însemnat al istoriei noastre culturale generale, căci
pune în evidență influența hotarîtoare a poetului mol-
dovean asupra spiritului public în una din provinciile
subjugate.
II. Chendi.
(11 Vezi Alecsandri, Scrisori Voi. I, Publicație îngrijită de 11. Chendi
și E. Carcalechi. București 1904. Voi. 8° (Ed. Socec).

I
LUI AL. HURMUZACHI.
Constantinopoli, 12 Mai 1849.
Iubite A.,
Am cetit cu multă plăcere rândurile ce mi-ai scris și drept
răsplată îți făgăduesc în curând să-ți trimit bogată materie
pentru foiletonul gazetei Bucovinei (i). Aici am descoperit cu
un prieten al meu, om cu duh și cu judecată, o serie în-
semnată, plăcută și folositoare țerilor noastre, un roman des
moeurs, un soiu de Jerome Paturot românesc, și îndată am
gândit la tine, iubite Chițegoiule. Această scriere ce bate în
moravurile și în defectele societății noastre din București,
este menită a trage luare aminte a tuturor cetitorilor, și în
urmare cred că nu poate figura mai bine aiurea decât în
„Bucovina". Mă îndatoresc dar a-ți trimite peste puțin partea
întâi și te îndemn a o tipărî regulat în foiletonul gazetei tale.
Prietenul meu ce dorește a păstra anonimul pentru toți, afară
decât pentru tine, îți este cunoscut bine, căci numele lui este
Ion Ghica. Destul e să cunoști numele autorului, pentru ca
să judeci de meritul operei sale... El așteaptă părțile sale
dela București și îndată ce le va primi, eu însu-mi ți-oi expedui
(1)	Ziarul Bucovina apare la 14 Oct. 1848, în românește și nemțește.
G. Hurmuzachi, directorul gazetei, făgăduește în program «colaborația
multor scriitori de talent», vizând de sigur și pe Alecsandri, care în vara
aceluiaș an petrecuse, împreună cu ceilalți refugiați moldoveni, mai multă
vreme în familia Hurmuzachi. Totuș Al. își începe colaborarea abia în
No. 1 din 1849, cu poezia «Păsărică» (titlul ulterior «Din Moldova»).
II.. CHENDI
586
partea întâie a scrierii de care ți-am vorbit mai sus(i). Tot
odată, dacă cumva mi-aduce oare cine hârtiele mele dela
Iași, ți-oi trimite și ceva din poeziile populare, pe care tu
știi a le prețui atât de bine. Eu doresc ca foaia Bucovinei
să devie cel mai bun organ a răspândirii ideilor frumoase
printre Români și-ți făgăduesc a lucra cu aceeaș râvnă cu
care am lucrat pentru Propășire (2).
Acum să venim puțin la politică. Generalul Grabbe au fost
în Constantinopoli cu o missie secretă în privirea provinciilor
noastre, și precât am putut afla, el au izbutit a încheia o
convenție cu Poarta ce cuprinde următoarele condiții.
Ari. 1. Nomination des Hospodars par le Sultan pour 7 ans.
Art 2. Suspension provisoire des assemblees generales
et leur remplacement par deux conseils de boyards et du
haut clerge, l’un â lassy et l’autre â Bucarest. Les atribu-
tions principales de ces conseils seront l’assiette de l’impot
et l’examen des budgets.
Art. f. Deux Comites de revision pour proceder aux ame-
liorations organiques; leur travail devra etre approuve par
un hati-cheriff.
Art. 4. 25 â 35 miile hommes de chaque c6te des deux
puissances suzeraine et protectrice occuperont les provinces
jusqu’â la tranquilisation complete des frontieres (de la Tran-
sylvanie). Apres quoi 10.000 hommes de chaque cote continu-
eront cette occupation jusq’â l’achevement des travaux d'ame-
lioration dans le reglement organique. Parmi ces reformes
proceder tout d’abord â la reorganisation de la milice.
Art. ș. Deux commissaires imperiaux pour donner des
avis aux hospodars et s’entendre avec eux sur le choix des
membres des comites de revision sus-indiques.
Art. 6. Fixation du terme de 7 ans pour le present acte.
(1) Romanul n'a apărut în foiletonul «Bucovinei». Asupra acestei scrieri
a lui Ion Ghica vezi articolul d-șoarei E. Carcalechi «Despre două scri-
eri necunoscute ale lui Ion Ghica», în «Archiva» No. 1 din 1906.
(2)	[«Propășirea»] foaie științifică literară, Iași 1844.
CORESPONDENȚA LUI V. ALECSANDRI CU BUCOVINENII 587
Art. 7. Reserve en faveur des traites anterieurs auxquels
ii n’est pas deroge!
Iată, iubite Alecule, cum ne-au urzit nouă lanțurile duș-
manii noștri și asta în ochii și sub nasul puterilor mari ale
Europei.
De acum nu știu în cine să-mi mai pun nădejdea, căci și
D-zeu pare că au părăsit cauza Românilor. Poate că pur-
tarea Ungurilor să aducă ceva prefacere în trebi, dar și
aceasta cine o poate asigura? Ceea ce m’am încredințat
este că cei mici plătesc totdeauna oalele stricate. Turchia are
destulă putere de brațe dar nu are destulă putere de su-
flet ; în urmare ne-au jertfit și acum dușmanului nostru.
Sfârșesc înștiințându-te că Negri e sănătos și că te să-
rută frățește precum și pe Gheorghiță. Asemenea fac și eu
până a nu închide acest răvaș.
Ai tău frate
V. Alecsandri.
Alăturez aici o fabulă intitulată „Zimbrul și Vulpea1'. Au-
torul anonim (i).
II
1850 [de sigur Iulie],
Iubite A. (2),
Prin balada lui Bujor, ce îți trimit acum, încheiu partea
I a baladelor poporale, care s’au tipărit în gazeta Buco-
vinei și care în total alcătuesc un număr de 12, anume:
Codreanul; Pălmașul Codrilor ; Tonta; Blestemul; Sârb
(1) Fabula nu s’a tipărit în Bucovina, ci în «Zimbrul» din 1850, p. 8.
(2) Scrisă cu litere cirilice. Are titlul «Poezii populare», probă că era
destinată să apară în foiletonul «Bucovinei», ca și seria de scrisori, cu
acelaș subiect, apărute acolo. Are data 1850. Balada «Bujor», menționată
aci, a apărut în No. dela 31 Iulie 1850 al gazetei.
588
IU CHENDI
sărac; Miorița; Mihu Copilul; Balaurul; Năframa și i-
netul; Turturica; Șalga; Bujor.
îmi mai rămâne încă mult de prelucrat, și multe de des-
coperit, dar nădăjduesc că fără întârziere oi putea să co-
munic foaei Bucovinei unele din următoarele balade, pre-
cum: Ștefan Vodă; Negru Vodă; Mihnea Vodă; Motoc
Vornicul; Bătrânul Novac; Corbul; Movila lui Purcel (sic);
Chir a; Vidra; Cor ti ta; Petrișor; Giumuz; Badiu; Român
Grue Grozovanu; Luna și Soarele; Holera ș. c. 1.
Până a nu mă apuca încă de prelucrarea (i) acestora, am
hotărît a-ți trimite câteva Doine, câteva Cântece haiducești
și câteva Hore cu gând a răspândi mai multă varietate în
publicarea poeziilor populare. Pe lângă aceste voi adăugi
și unele Cântece de jale, care poartă și numele Cântece de
lume în Societatea cea înaltă.
îți comunic acum deocamdată o colecție de hore atât din
Moldova, căt și din Transilvania și Bucovina, pe care le
vei începe a le publica, după ce va eșî Bujor la lumină (2).
V. Aleesandri.
Pe verso: Eu mă pornesc mâni la țară, lângă Fălticeni.
Până peste două luni nu-ți mai trimit nimic. Vin-o la iar-
maroc în Fălticeni să ne întâlnim.
III
Iași, 8 Fevruarie 1857.
Iubite Alecu,
M’am bucurat foarte mult că prietenul nostru Mikuli (3) a
compus o nouă melodie pentru Hora Unirei și sânt încre-
dințat că trebue să fie minunată. Bucuria mea însă ar fi și
(1)	E interesant a vedea că AL vorbește tot de prelucrarea baladelor.
(2)	«Horele românești» (No. 57 — 60 din 1850) sânt ultimele poezii
populare apărute în «Buc.» O mare parte din cele anunțate, baladele și
cântecele de lume, Al. le-a tipărit în Zimbrul. Tot acolo a eșit și ar-
ticolul despre «Cântecele din lume».
(3)	Despre compozitorul Mikuli vezi «Voința» 1. c. No. 5.879.
CORESPONDENȚA LUI V. ALECSANDRI CU BUCOVINENII 58!)
mai mare dacă ați putea voi litografia notele la Cernăuți
pe formatul ce ți-am trimis, pentru ca să le adaug la sfâr-
șitul tomului meu. Acest tom are să fie gata pe la sfâr-
șitul lui Martie, tocmai pe când sperăm că presa va putea
să-și întinză aripile mai pe larg. Aici în Iași avem un sin-
gur litograf și acela lucrează astfel de încet, că te face să
pierzi toată răbdarea înțeleg că hora unirei nu se poate
tipări în Austria. Nu s’ar putea însă închipui ceva la Lem-
berg pe sub cumpăt ? Combinați împreună cu Mikuli cum
îți ști, și dacă veți găsi că nu este alt chip decât a trimite
la Paris notele horei, expeduiți-le mie cât mai în grabă,
pentru ca să am vreme de a scrie fratelui meu.
Oricum să fie, îmbrățișează pe Mikuli din parte-mi și-i
spune că am marc dorință de a lucra ceva împreună cu
el; vre-o operă sau vre-o scenă istorică, fantastică, roman-
tică etc. cum i-a plăcea.
îmi scrii că publicarea muzicei Babei Hârcei te-au ne-
mulțumit, fiind lipsită de cuvintele acelei operete. Trebue
însă să-ți descarci mânia asupra lui Codrescu, pentru că el
a făcut acea publicare (i). Eu n’am știut nimica despre dânsa
până mai dăunăzi.
în volumul ce scot acum la lumină, îți dedic ție studiile
mele asupra poeziei poporale, fiind tu cel dintâiu care le-ai
publicat in foaia Bucovinei. Am adunat în acel volum tot
ce-am scris în proză până acum și am adaos vre-o două
piese de teatru nouă, o comedie și un dram istoric în trei
acturi, ce au a se reprezenta în curând. Aș fi dorit mult
să-mi coronez volumul cu hora lui Mikuli (2).
Al tău frate
Alecsandri.
(1)	Editura.
(2)	Volumul acesta nu a fost publicat după planul lui Alecsandri. Dra-
mul istoric» era să fie, fără îndoială, «Cetatea Neamțului», apărută în
acest an. «Studiile» despre poezia poporală au fost reproduse — cu de-
dicație — abia în volumul de «Proză», la 1376.
590	IL. CHENDI
Arată complimentele mele familiei tale.
Am dat fratelui Costaki o colecție a tuturor uvrajelor
ce am publicat pân’acum, spre a le trimite Bibliotecei stu-
denților români din Bucovina (i).
IV
lași, 14 Martie 1863.
iubite Alecu,
îmi pare foarte bine că ai rămas mulțumit de cetirea Sgăr-
citului risipitor (21 și de Gramatica mea (3). Nu am avut nici
odată pretenție de a fi un gramatic desăvârșit și dacă m’am
apucat de o asemenea lucrare grea, am făcut-o pentru a în-
lezni străinilor studiul limbei noastre. Am adoptat deci sis-
temul de ortografie cel mai simplu, pentru că m’am gândit și
la poporul nostru, carele nefiind poliglot nu ar putea ajunge •
nici odată a-și scrie limba curat, după ortografiile încâlcite
și prea învățate din Ardeal. De vreme ce voim a răspândi
luminile în popor, trebue să-i înleznim învățătura, iar nu să-l
speriem în sistemuri de etimologie, mai cu seamă că eti-
mologomania este una din boalele care amețesc mai rău
mintea omului. Am cunoscut la 1848 un călugăr din Cer-
năuți, carele pretindea că toate limbele lumei se trăgeau
din latină, și au dovedit chiar că numele Nabuchodonosor
e latin curat. — Ți-aș fi trimis de mult portretul meu dacă
l-aș fi primit dela Paris. Am scris fratelui meu ca să caute
în una din lăzile ce am lăsat acolo și să-mi expeduiască
prin poștă vre o câteva exemplare de un portret destul de
bun, însă până acum nu am primit nimica. Sper cu toate
(1)	Tot prin Costachi llurmuzachi obișnuia Alecsandri să trimită uvra-
jele sale și în Ardeal. Vezi Scris, ined. a lui Cost. Hurm. către G. Ba-
rițiu: Ms. Acad. Rom. 995, p. 266.
(2)	Apărut în acest an, în volum separat, la Iași.
(3)	V. Mircesco, Grammairc de la langue roumaine. Paris 1863.
CORESPONDENȚA LUI V. ALECSANDRI CU BUCOVINENII 591
aceste că în curând voiu putea să-ți împlinesc dorința. Acuin
mă ocup cu tipărirea unui mic vodevil într’un act întitulat
Rusaliile în salul lui Creminc, o piesă ce s’a jucat în zilele
trecute la București și care a indignat pe Nichipercea (i). Acest
giurnal caraghios mă declară om fără de moral și mă plânge
că mi-aș fi terminat reputatiunea de autor.
In curând ți-oi trimite acea grozăvie fatală reputațiunei
mele și vei vedea în cuprinsul ei cum au ajuns de stropșită
biata limbă românească în gura unor pedanți ce se cred
mai români când își adaogă un us în coada numelui lor.
Personagiul cel mai comic este un profesor de sat, anume
Ion Gălușcă, dar care a găsit de cuviință a se numi lonus
Galuscus, subt cuvânt că s’ar trage dintr'un general roman
ce a făcut războiul cu Galia pe timpul lui Cezar.
Am aflat că toți Ardelenii aflători în București au rămas
furioși asupra mea, lucru de care puțin îmi pasă, căci mai
am încă destule săgeți în tolbă (2).
Lucrurile politice merg rău. Discredit și desordin, aceste
sânt deviza guvernului de astăzi. Pe de-o parte înverșu-
narea partidelor politice, pe de altă parte nepăsarea celor
ce se află la putere, a produs o stare de lucruri foarte
tristă de privit... astfel de tristă, că dacă n’aș fi început
publicarea poeziilor mele, m’aș duce peste nouă mări și nouă
teri. Dumnezeu să ne lumineze, căci sântem căzuți într’un
mare întuneric.
Adio, te sărut frățește.
V. Alecsamlri.
Complimente și prietenii familiei tale.
(1)	Vezi Xikifcrcea lui Orășeanu pc 1863, p. 103.
(2)	E vorba de zeflemisirea ardelenilor etimologiști. Vezi cu deose-
bire articolul anonim (0. A. Rosetti sau V. A. Urechii?) din Dacia, lași
1861, No. 15 - 19.
5f2
II.. CHEXDI
V
Mircești, 30 lan. 1865.
Iubite Aleeu,
Astăzi e una din acele zile de iarnă in care focul sobei
pare a se mândri de importanța sa, căci el ține locul soa-
relui. Afară ninge cu viscol, pământul s’a învelit cu blană
albă, o blană însă ce-ți insuflă fiori înghețați; numai câțiva
corbi se zăresc negrind și se aud cârâind prin aer... Ei
râd de ger și trag palme cu aripele lor peste fața iernei. Acum
dar e vreme să grăim împreună, ca doi vechi amici, care
au multe de spus.
Mă întrebi cum petrec și lucrez la țară? Petrec cu mul-
țumire în compania bibliotecei mele și mă ocup de com-
puneri dramatice. Am trimis până acum lui Millo, la Bu-
curești, vre-o 5 manuscrise, adică două comedii și trei cân-
ticele comice, și de nu aș fi fost bolnav vre-o trei săptămâni,
aș mai fi adăogit ceva la acele opere ușoare.
Dacă m’ar întreba cineva de ce mă dedau la un șir de
lucrări de asemenea natură, voi răspunde că lipsa de artiști
capabili îmi taie aripele și mă silesc a mă mărgini într’un
cadru potrivit cu puterile trupelor actuale diu țară. Nu-ți
pot spune însă, dragă Alecule, ce adâncă desperare simt
în sufletul meu, când mă văd lipsit de artiști de talent, care
să știe interpreta tot ce aș voi să scriu. Adeseori, mi s’a
întâmplat la Paris, asistând la vre-o minunată reprezentare
dela theatre franțais (sic), să-mi vie lăcrămi în ochi, și asta
pentru că n’am actori după placul meu! Mă găsesc ca un
om culcat într’un pat prea scurt, prea îngust; nu mă pot
întinde fără să mă lovesc și să-mi iac vânătăi. Singurul om
de un talent adevărat și mare este Millo; prin urmare lu-
crez mai mult pentru el și am întreprins o serie de por-
treturi, de tipuri, sub nume de cânticele comice, carele sânt
totdeauna jucate în perfecție. Astfel am făcut: Soldau Vi-
teaza ; Anghelușa doftoroaic ; Herșcu Boccegiu! ; Napoilă-
retrogradul; Clevetici-ultraprogresistul; Surugiul; Chirița
CORESPONDENȚA LUI V. ALECSANDRI CU BUCOVINENII
593
in Paris; Barbut lăutarul; Gură căscată politic; Parapo-
nisitul; loan păpușarul, etc.
Toate acestea sânt monologuri amestecate în cântece;
unele din ele reprezintă tipuri ce se pierd pe toată ziua din
societatea noastră, precum: Mania Anghelușa — Surugiul—
Barba lăutarul — Ion păpușarul, etc. Pentru urmașii noștri ce
vor fi curioși a avea o idee de timpul actual, acele cânticele
vor înfățișa portreturi fotografice. Intru aceasta consistă tot
meritul lor.
Dela 1840 mă ocup necontenit cu teatrul românesc și caut
a înavuți repertoriul nostru dramatic cu piese originale, pen-
tru de a combate mania traducerilor păcătoase de drame
pocite, ce există la București și care s’au lățit in toată țara;
însă au trebuit să pășesc treptat în lucrarea mea, adică
potrivit și cu necultura limbei și cu gustul neformat al pu-
blicului și mai vârtos cu neexperiența amatorilor ce se de-
dau la arta dramatică.
Limba noastră, deși frumoasă în gura poporului și poe-
tică în cântecele sale, nu au fost încă mlădiată pentru con-
versare de salonuri, prin urmare ea nu ajută cu îndestu-
lare rostirea simțirilor de un grad mai înalt, de o nuanță
mai delicată ; trebue cineva să o manieze cu multă știință
și cu mult tact pentru ca să o facă a exprima scena de
înaltă comedie.
Publicul fiind încă tânăr și pot zice necioplit în mare parte,
nu se interesează decât la drame cu strigăte și cu omoruri,
sau la farse pipărate, de soiul lui Lumpatius vagabundus, etc.
Actorii?.. Ce sânt? O adunătură de tineri amatori, fără
învățătură, fără vocație și de tinere carele deabia știu a
ceti. Cei mai mulți fac parte din o lume în care simțirile
înalte sânt cam străine; prin urmare ei nu pot să se urce
până la gradul adevăratei comedii. Rolurile de țărani, de
boeri de țară, de mahalagii, de jupânese din casă, de niad-
muzele dela grădină publică etc., le cuvin ; însă rolurile de
amoreze delicate, de dame de salon, de cavaleri nobili, în-
tr’un cuvânt de caratere ce sânt din domeniul comediei înalte,
Convorbiri Literare, an. XL
38
594
JL. CHENDI
devin ridicole pe scena noastră de astăzi. Există in adevăr
câteva excepții în numărul actorilor, dar cu o rândunică,
sau două, nu se face primăvară.
Din aceste cauze am fost obligat a mă ținea până acum
de soiul pieselor ca Kirița, Doi mor ți vii, Piatra din casă
etc., însă am cercat necontenit a mă sui treptat către re-
giunele comediei de salon, care singură este chemată a
forma limba convorbirei românești.
Nu știu dacă am creat Teatrul Național, dar știu că i-am
adus un mare concurs și că aș fi fericit de a-1 vedea pros-
perând și reformându-se în bine. —Am dat guvernului ideea
de a trimite la Paris un număr de tineri, bărbați și femei,
ca să studieze arta teatrală, însă Guvernul a preferat a se
ocupa cu loviri de stat și alte bazaconii de prisos la noi.
Acum aud că s’a instituit în București un conservator si
că Millo a fost însărcinat să facă un curs de declamare.
Dea Domnul ca să o scoată în capăt. Reforma teatrului
cere numai decât reforma limbei pocite ce s’au descoperit
in București și au năvălit pe scenă. Nu poate exista o mai
urîtă dihanie limbistică decât aceea ce răsună în sala tea-
trului din noua Capitală. Și cum să nu fie așa, când cele
mai multe din piese sânt traduse de niște oameni care nu
cunosc bine nici franțuzește nici românește. Dacă ași avea
artiști cum mi-ar trebui, te încredințez că totul s’ar reforma
in puțin timp.
Sânt foarte mulțumit că la Cernăuți teatrul român este
aprețuit și îți făgăduesc concursul meu cu toată bună-vo-
ința pentru sezonul viitor. Acum deodată, ți-am trimis o
comedie și două cânticele comice și mai adaog aici o ro-
manță intitulată Bucovina, care de se va pune pe muzică
și va fi cântată la Teatru, va aduce plăcere Bucovinenilor.
Ti-am trimis și două portreturi mari de-ale mele... fă
cu dînsele ce-i voi; ele sânt destinate a mă înlocui, căci
din nenorocire îmi este cu neputință a veni însu-mi la Cer-
năuți. Sănătatea și asprimea timpului nu mă iartă a între-
prinde un voiaj peste hotar, fie cât de mic.
r
CORESPONDENȚA LUI V. ALECSANDRI CU BUCOVINENII 595
Până a nu sfârși, vreau să-ți dau noutăți despre colecția
mea de poezii poporale. Le-am copiat frumos pe toate în-
tr’un album minunat și le-am dat Doamnei. Ce a făcut Mă-
ria sa cu ele? Pus-au să le tipărească? Nu știu nimica. Am
scris lui Baligot de Beynes, secretarul lui Vodă (i), ca să mă
înștiințeze despre soarta lor.
Adio, te îmbrățișez din toată inima și te rog să-mi scrii
ades ; scrisorile tale îmi produc o nespusă bucurie.
V. Alecsandri.
Colecția de poezii din cel de pe urmă volum tipărit în
Iași este complectă. Bucata ce se începe cu versurile Când
primăvara cu lăcrimioare etc. se găsește la p. 316. Poezia
Să fie România de-acum în veci este a lui Donici.
Amicii sincere fraților tăi și lui Miculi, dacă-1 mai vezi
sau mai auzi de el. N’ar face el oare aria cântecului Bu-
covinei ? (2)
[în continuare:]
Iubite Aleeu, încă nu ai scăpat de mine; deschid pachetul
pentru ca să mai adaog câteva rânduri împreună cu manus-
crisul micului proverb intitulat Barcarola (3). Această mică
comedioară, compusă pe forma proverburilor a lui Alfred
(1) Cuza.
(2; Urmează poezia * Dulce Bucovină. ■ Se pare că Mikuli a procedat
imediat la scrierea melodiei, căci la o reprezentație teatrală, dată ia în-
ceputul anului 1865 în Cernăuți de către trupa ieșană Tardini și Vlădi-
cescu, acest din urmă a avut enorm succes cu cântarea «Bucovinei».
Iată ce scrie Al. Hurmuzachi despre acest punct:
<Al treilea număr din program era poezia cu care ne-au bucurat în
timpul din urmă atât de mult d. Alecsandri și prin care, adresând o Bu-
covinei, d-lui trimite acesteia o salutare plină de armonie, de dorul cel
mai duios și de urările cele mai nobile și călduroase. Astă poezie s’a
cântat cu o melodie, de care credem că ar exprima cu fidelitate ca-
racterul ei, de către d. Vlădicescu... Efectul ei a fost străbătător, en-
tusiaztic.. ■ (Foaia Societăței pe 1865, p. 103).
Poezia «Bucovina» s’a publicat în Foaia Soc. 1865, p. 47.
(3)	Apărut în Foaia din 1866, p. 7 sq.
5915	II.. CHENDI
de Musset, are numai două personagiuri și este o simplă
convorbire, fără intrigă complicată. Interesul ei poate sa
consiste în frumusețea stilului (dacă în adevăr stilul acestei
încercări ușoare posedă cualitatea cerută) și în giocul per-
fect al artiștilor (dacă acei din Czernăuți sânt în stare de
a o interpreta cum se cuvine).
Am voit să abordez rolul comediei de salon și să fac o
cercare despre mlădierea limbei; deaceea am ales un su-
jet cu două personagiuri numai; căci nu pot dispune de
mai multi actori buni în București. In Iași nici nu cutez a
o trimite, fiind încredințat că piesa ar face un fiasco cum-
plit.
Dacă socoti tu că d-na Fany ar putea să joace cu inte-
ligență rolul Princesei; precum și D-l Vlădicescu pe acela
al D-rului Leonard, însărcinează-i să o reprezinte... însă
numai după ce își vor ști rolurile ca apa-, și îndată ce vor
juca proverbul, scrie-mi impresia ta și a publicului. Cât
pentru aria Barcarolei, dacă posedați în Czernăuți vre-un
compozitor de gust, puneți-I să o compue (i) și siliți pe artist
a o studia bine pân’a nu o cânta pe scenă.
Salve et Vale.
V. A.
VI
Iași, Mart 1865.
Iubite Alccu,
Răspund îndată la scrisoarea ta din 18.30 Mart pentru
ca să-ți mai exprim adânca mulțumire ce-mi insuflă rena-
șterea simțului de naționalitate în Bucovina. La voi cari
ați fost martori ale (sic!) rătăcirilor noastre din princi-
pate, acea renaștere se va realiza cu înțelepciune și cu
rezultaturi bune, căci o veți feri negreșit de amețeala ce
produce totdeauna lipsa de ispită. Am bună sperare că sub
(1)	Vezi și muzica lui Isidor Vorobchievici Ia «Barcarola Venețiană
în Foaia Societ. pe 1868, p. 292 (fără legătura cu subiectul de față).
CORESPONDENȚA LUI V. ALECSANDRI CU BUCOVINENII
597
privigherea voastră, a fraților Hurmuzachi, spiritele vor
apuca pe o cale dreaptă și literatura se va cultiva ca o gră- •
dină cu flori și fără burueni sălbatice. Această încredere am
îndoit-o chiar în cetirea foii societății din Bucovina, unde
am văzut că ați adoptat o limbă curată (carele (!l se va mai
curăți în viitor), o ortografie simplă și un stil plăcut. Arti-
colele tale sânt scrise întocmai după plăcerea mea și le-am
cetit cu acea mulțumire ce simt de câte ori întâlnesc o pa-
gină românească. Nu te-ai ardelenit, iubite amice, căci spi-
ritul tău nu e de natură a se încerca în încâlciturile pedan-
tismului Ungaro-latin de peste Carpați; lui îi place săsboare
ușor ca rândunica iar nu greu și ostenitor ca gâștele (pe
care Ardelenii le confundă cu lebedele); urmează deci îna-
inte căci pășești pe calea cea bună.
Foaia voastră cuprinde puține articole, însă sânt intere-
sante: studiul domnului Sbiera este erudit (i); Trei umbre (2)
formează o pagină frumoasă, duioasă, plină de simțire, de pa-
triotism. Poezia lui Petrino: Am spus florilor (3) este însăș o
floare plăcută, floare de primăvară, plină de un parfum po-
etic ce încântă. Din ea se cunoaște că poetul e tânăr, iubi-
tor și că în sufletul lui răsună glasuri armonioase ce se vor
traduce în poezii dulci și grațioase. Spune-i să șoptească
ades cu florile precum au început și tot odată să se ferească
de a cădea, ca mulți din poeții noștri, în greșeala unei veri-
ficări cu rime neîndestulătoare: astfel să se ferească de a
rima de pildă: frumusețea ta cu suferința mea; dulce cu
duce', vede cu verde, străini cu români', noapte cu înfocate.
Aceste rime se primesc în cântecele poporului numai, căci
poporul e improvizator și nu este ținut a cunoaște regulele
versificării.
Fiind că am făcut ceva observări asupra poeziei, fie-mi
(l)	«Despre însemnătatea refrenului «O Lere Doamne» etc in Foaia
din 1865, p. 25 sq.
(2)	Cuvântare de A. Hurmuzachi despre Andrei Mureșan, Bărnuț și
Ion Maiorescu — Ibidem, p. 40.
(3)	Tot acolo, p. 48.

oW	IL. CHENDI
iertat a mai adăugi în privirea prozei că terminările în arc
și irc, carele sânt mai românești și mai armoniaose decât
ciune sau tiune, ar putea lezne să înlocuiască pe aceste din
urmă; așa de pildă ar fi bine, socot, a se adopta sistemul
de a zice și a scrie: publicare în loc de publicaciunc ; veri-
ficare în loc de vcrificaciune ; instituire în loc de institufi-
mic, etc.
Litera oe admisă de voi pentru ca să exprime vocala slavă
'b e bună, căci ea simplifică sistemul de numeroase accente
carele figurează pe deasupra și pe dedesuptul cuvintelor.
Asemenea s’ar putea adopta ss pentru ș când această con-
sonă se găsește între două vocale, căci ș întrebuințat astăzi
nu e alta decât un S mare cu alt s mai mic, în formă de
codiță. Prin urmare, in loc de a scrie doi s, unul sub al-
tul, e mai logic să le scriem pe amândouă alăture. Tot
aceeași regulă ar urma și pentru /, care este echivalentul
lui ts și d a lui ds.
Vă felicit că ați lepădat pe uriciosul u dela finele sub-
stantivelor și adjectivelor. Ați curățit o omidă netrebnică
de pe arborul limbei. Această semi-vocală insă s’ar putea
adopta ca un semn de plural în verburi: de pildă: eu mă
duc, ei se ducă; chiar natura limbei române ne povățuește
a urma astfel, căci în Valachia se obișnuește a se zice : el
a făcut, ei ati făcut; prin urmare u servă de plural.
Destul acum de-odată. Să vorbim iarăși despre teatru.
Am rămas foarte mulțumit de impresia plăcută ce v’au pro-
dus repertoriul meu și mai cu seamă: cântecul Bucovinei.
(Foițele ce mi-ai trimis sboară acum prin oraș).
Precum ți-am mai spus-o, dragă Alecule, am pentru scena
română o iubire părintească și nu voiu părăsi-o nici odată,
căci pe lângă interesul înflorirei sale, mă domină și amorul
artei dramatice. îmi place să lucrez pentru teatru și mă
simt oarecum legat către el și prin lucrările mele de mai
înainte și prin lipsa de autori dramatici.
Până acum am compus bucăți mai mult sau mai puțin
ușoare, în potrivire cu puterile actorilor și cu neîndemâ-
CORESPONDENȚA LUI V. ALECSANDRI CU BUCOVINENII 599
narea limbei; a venit însă timpul că se cere și ceva mai
serios, mai literar, fără a mă preocupa de gradul de înaintare
a actorilor în arta dramatică. în curând deci mă voiu pune
pe lucru, de voiu fi sănătos și ferit de necazurile agricul-
turii, la care sânt osândit de un an din cauza lipsei de
arendași.
Mi-ai promis că îi veni să mă vezi, nu am nevoie a-ți
spune câtă mulțumire mi-i face de ți-ai împlini promiterea;
avem multe de grăit împreună, căci nu ne-am văzut de
multi ani și prin urmare am adunat amândoi provizii de
suvenire. Ne-am primbla împreună la umbra copacilor din
luncă de pe malul Șiretului și vei înțelege cazul atunce cum
de m’am lepădat de Satana, adecă de viața publică.
Te aștept dar în luna lui Mai:
Luna cea de lăcrimioare
Și de doruri iubitoare.
De-i veni la Mircești, mă leg de pe acum către tine, că
la plecarea mea din țară să trec pe la Cernăuți în loc de
a sui Dunărea, după obicei.
Ideia ce mi-ai esprimat despre formarea unei trupe com-
pusă de toți actorii buni din România, este minunată, dar
grea de realizat, căci îmulțirea teatrurilor la București, Iași,
Craiova, Botoșani, Bârlad, Roman și Galați au născut o
mare concurență între directorii trupelor, și o mare pre-
sumție în capetele actorilor. Unii din aceștia pretind lefi
colosale, de câte 100 galbini pe lună, încât teatrul nu ar
putea să se susție cu venitul reprezentărilor, ba nici chiar
cu o subvenție potrivită cu meritele artiștilor. Dacă aș avea
eu timp și răbdare, dacă m’aș putea hotărî a mă așeza în
București, ca să iau direcția teatrului, sau ca să privighez
mersul teatrului, ar merge el mai bine; o mărturisesc fără
sfieală, căci am destulă cunoștință de arta dramatică; însă
pentru mine șederea în București e moarte! și dar nu pot
folosi almintere decât numai cu compunere de piese, lăsând
lui Milo îngrijirile direcției.
«00	IL. CHENDI
Din nenorocire, Milo are contracte grele cu actorii, lefe
mari de plătit pe lună; și dar neavând piese originale in
destul, este silit a sacrifica gustului celui stricat al publi-
cului și a-i da reprezentări cu țipete, omoruri și cu tot cor-
tegiul grețos al dramelor celor mai ecsagerate. Ce-mi ră-
mâne dar mie de făcut ? Numai și numai de a combate acel
rău prin scrieri teatrale, adică rolul simplu de autor dra-
matic și aceasta o fac cu mare plăcere.
Poeziile poporale nu s’au pus încă sub tipar din cauză
că Măria sa Doamna (i) când a plecat la București, au în-
tors la Ruginoasa manuscriptul meu ; ele se vor publica în
anul acesta. Manuscriptul e un volum în 40, gros, scris foarte
strâns în două coloane și cuprinzând materie de două tomuri
mari cel puțin, aș fi mulțumit să adaug în colecția mea și câte-
va cântece din Bucovina pe lângă cele culese din Moldova,
Valahia, Transilvania și Basarabia. Astfel toate provinciile
române ar figura în cartea sa de poezii. Informează-te dar,
iubite Alecu, dacă nu se mai găsesc cântări vechi în Su-
ceava sau aiure și pune pe cineva să prescrie tot ce mai
păstrează în memoria lor. Mai îndatori mult, aducându-mi
la Mircești vre-o culegere din Bucovina.
Bucățile ce mi-ai trimis, le voi coordona și ți le-oi înapoia
după ce m’oi duce la țară, unde am de gând a pleca peste
patru zile.
Adio; să ne vedem sănătoși! îmbrățișeri fraților tăi din
parte-mi.
Foaia lui Fundescu (2) nu au avut mai mult de trei nu-
mere; Fundescu fiind de școală bucureșteană este plecat a
admira stropșiturile lui Pascaly și Dimitriadi.. . Deaceea
și foaia lui nu au avut semne de viață în societatea Iașilor.
(Va urma)	Al tâu frate
V. Aiecsandri.
(1)	Cuza.
(2)	Teatrul, de Fundescu, in Iași.
CEEA CE NU SE POATE
(Urm arej.
III.
Generalul ieșea dela club, furios în contra lui Ti-
moleon Vucos, care, la bridge, într’un sans atoni, ju-
case singleton.
Nu-i intra în cap cum se poate să facă cineva ase-
menea gogomănie, și apoi să vrea să o și susție. Oprea
pe Comăneșteanu:
— Nu, că cică așa se joacă la Paris. Da hai marș
cu Parisul tău, grecule! Una și cu una două: la sa/is
atoni, să ieși dela coloarea cea mai lunga.
Dar dacă n’ai nici o coloare lungă?
Atunci să te duci să te’neci.
Și tot el râdea pe îndesatele, oprind iar pe Comă-
neșteanu :
Vrei să mă crezi pe mine?.. Românu-i al dra-
cului, domnule. A ’nțeles el că la sans atont nu merge
cu mofturi: or ai coloare lungă, or te dai pe gârlă.
Și iar râdea, ascultându-și cuvântul, ce i se părea
de spirit. Această ușoară ramolisire ascundea un ter-
tip : Berta dădea în curând un concert, și deci gene-
ralul avea nevoie de public și de reclamă. El se gân-
dea ca daca ar pune pe Comăneșteanu de partea
Bertei, ar astupa mai întâi gura Annei și i-ar câștiga
un sprijin puternic:
(«2
DL'ILIU ZAMFIBESCU
— Ce faci tu, Alecule ?
Vizite, domnule general.
Iar vizite, neiculiță!.. Bine că nu ți se acrește.
— Trebuie să mă duc la prințesă.
— Să te duci, că-i fată bună. Numai, știi dumneata,
cu măsură...
Și la L’rania Vucos.
Generalul se opri locului, uitându-se la el pe sub
sprâncene:
— Mă, lasă nepoata ’n pace!..
Comăneșteanu începu a râde. Generalul îl apucă
de braț, foarte serios:
— Lucru subțire. Toți dinții sânt ai ei, iar daca o
fi și o fi, mustăcioara aia ce-i pârpălește gurița, s’o
săruți odată și pentru mine... Rude, mon cher...
Da cine se gândește la asa ceva, domnule «e-
neral!..
— Hai marș, mă !..
— Zău, domnule general.
— Marș am zis!..
Comăneșteanu ridică din umeri, râzând. Celălalt
iar îl opri:
Ia ascultă, vrei să-mi faci o plăcere?
— Bucuros.
— Să mergi cu mine.
Merg. Numai să-mi lăsați zece minute să trec
pe la doamna Vucos, că se supără nevasta.
Generalul, de astă dată, se opri de tot locului, poc-
nindu-se cu palmele peste genunchi și râzând, îndoit
de mijloc:
— Se supără... nevastă-ta... dacă nu te-i duce...
la L’rania... Ei, asta-mi place!..
Comăneșteanu râdea și el de râsul celuilalt :
— De sigur.
Generalul se lovea și mai tare peste genunchi și
râdea și mai mult:
■
CEEA CE NU SE POATE	(>03
Ei, nu, Alecule, ești clasic frate!..
Și iar icnea de râs:
— Se supăra... Porția...
De sigur. Porția mi-a zis sa trec pe-acolo sa las
cărți.
— Mare pehlivan ești, ma Alecule.
— De ce, domnule general?
— Dar, în sfârșit, te iau eu pe răspundere.
— Foarte bine.
Se urcară într’o trăsură și porniră amândoi către
dealul Mitropoliei.
Am sa te fac s’asculți muzică cereasca.
— Cu plăcere.
— Da nu așa, giamparale de-ale noastre naționale.
Muzica, bre. Ba tu Chopin, ba tu studii tot clasice,
ba mazurca aia grozava, de... Djaburov ăla, cum îl
chiamă... Și nu-ți mai spun, când cânta din gură!..
Birja se opri în fața unei case curățele de sub dea-
lul Mitropoliei. încă de afara se auzea pianul și vi-
oara. Berta cânta cu profesorul ei, care făcuse zile
amare generalului, la început, iar acum devenise un
fel de membru al familiei. Profesorul si generalul se
îngăduiau pe tăcutele, se ajutau unul pe altul în paza
Bertei, „că doar femeea, domnule, e ca lumina ochiu-
lui: ți-e scumpa, dar fuge după toate alea" zicea ge-
neralul colegului său neamț, care, deși nu prindea
bine înțelesul vorbelor, pricepea din instinct gândul
generalului.
Berta era așezată la piano, pe un scăunel fără ra-
zemătoare, prin urmare cu mijlocul și cu umerii
liberi. La intrarea celor doi bărbați, dânsa nu se
opri, ci numai le zâmbi, înviorându-și cântecul și
obrajii, până într’atât, încât neamțul, ostenit și scan-
dalizat, se opri în mijlocul bucății, își luă pălăria și
pleca.
Berta nici nu se uită Ia el, iar după ce violonistul eși,
604
DUILIU ZAMFIRESCU
dânsa răsufla din greu, se învârti într’un picior, șuera
și pocni din palme, par’că ar fi scăpat de o mare pe-
deapsă.
Generalul îi prezentă pe Comăneșteanu, râzând și
căutând s’o liniștească :
— Ei, ce i s’a năzărit?!
— Neamț prost!.. zise Berta râzând și strângând
pe Comăneșteanu de mână. Și eu sânt germană de
origină, dar nu trăesc așa, par’că ași fi înghițit un
baston...
O trestie... zise generalul galant.
Berta se poticni într’un compliment :
Sânt cam voluminoasă pentru o trestie...
- De zahăr...
Ea se uita o clipă în ochii lui și cu o lumină ironica
îi zise în fuga:
— De sare. ..
Generalul părea fericit că o întâmplare neașteptata
punea pe Bertaîntr’o stare sufleteasca isteață. în fond
insa era plictisit de fuga violonistului. Deaceea, lua
pe Berta la o parte, îi șopti, o bătu pe umeri și o con-
vinse că trebuiau sa se împace și că el urma să se ducă
după neamț să-l aducă înapoi:
— Mă întorc numai decât. Cântă lui Comăneș-
teanu mazurca lui Djaburov, că-i place grozav.
Eși, bătând din pinteni și râzând.
Berta se uita după el, zâmbind, cu capul plecat pe o
parte. Apoi se întoarse către Comăneșteanu, se mlădia
pe partea cealaltă și îi zise, iarăși râzând:
— Vă plac asemenea lucruri ?..
Și, fără a aștepta răspuns, se așeză din nou la piano,
cu bustul drept și coapsele pline, cu brațele strânse
la loc ca doua aripi.
Doriți să vă cânt din piano sau din gura?
Cum voiți. Mi se pare că în toate felurile e frumos.
Ea se înclină iar pe o parte și prinse a cânta din
gura.
CEEA CE NU SE POATE
605
Zburară câteva acorduri. Fugeau mânile pe clapele
albe, ca doua pasări ce se gonesc. Glasul, tânăr, avea
farmecul misterios al emoțiunii adevărate, ce deșteaptă
in toate sufletele înțelegerea durerii omenești.
Berta părea că intră în gândurile celor doi poeți
ce-și uniseră versurile și muzica pentru a suferi îm-
preună. Ea, cântând, se îndemna să sufere și dânsa,
se înălța în avântul generos al frazelor muzicale, se
aprindea, vibra cu pianul, tremura cu propria ei voce,
iar înțelesul obișnuit al cuvintelor părea a se transpune
într’o înțelegere nouă, largă și dureroasă. Era vorba
de luna Mai, ce topește zăpada din munți, descoperind
frunțile ghioceilor, chiemând înapoi cântăreții codru-
lui, pasările duse, —și mai era vorba de tinerețea omu-
lui, pe care nimeni n’o mai întoarce înapoi, odată ce
s’a dus. Când glasul rostea:
Și pasărea dusă se’ ntoaree ’napoi,
Dar omul când pleacă,
Or cât timp să treacă,
El nu mai revine în lume la noi,
era jale curată, iar Comăneșteanu, care asculta la
început cu temerea binevoitoare a publicului cinstit,
se simțea acum luat de apa, dus departe pe-o gura
de rai, unde tinerețea n’are nevoe sa se mai întoarcă,
fiindcă nu pleacă niciodată. Bertarepeta : „or cât timp
să treacă, or cât timp sa treacă, el nu mai revine în
lume la noi “, cu o sfâșiere ce turbura simțirea și aducea
lacramile în ochi. Și, în adevar, când se opri, era ea
însăși atât de mișcata, încât plângea.
Comâneșteanu sări dela locul lui, îi apucă mânile
și i le sărută, respectuos, ca în cel mai autentic salon
în care ar fi cântat o doamna din societate.
Berta râdea printre lacrâmi, lâsându-și mâna în ale
lui, cu osteneala plină de voluptate a femeii ce a suferit
și se simte înțeleasă și compătimită.
GOo
DUILIU ZAMEIRESCU
Tocmai atunci ușa se deschise. Violonistul, palid,
cu pârul vâlvoi, intră prelung, se opri locului, ca la
teatru, și cu mâna întinsa către Berta:
Iar comedia lacrâmilor?!.. ii zise. Iar histerismul
muieresc, transpus în muzica?!..
Apoi, intorcându-se către Comâneșteanu:
— Sa ma iertați, domnule căpitan, — nu știți ce fe-
mee e asta!... Are să va’nșele și pe D-voastră, cum
m’a înșelat pe mine, și pe general, și pe tată-său, și mu-
zica, și lumina ce o luminează... Poate ca aveți mamă
sau familie, și e păcat!
Berta se făcuse albă ca hârtia. Mânia și indignarea
îi încordaseră mușchii obrazului, ca la o mască de
teatru antic:
Ieși afară, mizerabile! rosti ea îndesat, făcând
un pas către dânsul.
Violonistul sta sâ se avânte către ea, când Comă-
neșteanu îl apucă de braț, îl zgudui bine, apoi îl duse
până la ușe și-i făcu vânt afară:
Ieși!..
Rămași amândoi, se uitară unul la altul, Berta nu
mai semăna cu femeea din nainte. Un simțimânt rănit,
de demnitate, de ciuda și de ură, o înălța. Ea întinse
mâna lui Comâneșteanu:
îmi pare rău, domnule căpitan, că fără voea mea
ați luat parte la o scenă penibilă. Vă sânt foarte re-
cunoscătoare... Mai mult: vă datorez un moment de
ridicare sufletească în sfera’curata a artei. Dacă ași
putea cânta așa la concert!.. în toate cazurile, la
revedere...
Cu alte cuvinte îl poftea să se ducă. Comâneșteanu
ieși, înțelegând că asta era singura dezlegare cuviin-
cioasa a încurcăturii.
Dar se părea că lucrurile trebuiau să meargă mai
departe.
A doua zi, Comâneșteanu primi vizita a doi necu-
CEEA CE NU SE POATE
607
noscuțicareveneauînnumeled-luiHermann să-i ceara
socoteala de insulta adusa brațului clientului lor. în-
curcătură începea sa devie umoristica. Sa se bată cu
d-1 Hermann Buft'ni, profesor de vioara’.. Ce haz era
sa mai facă generalul!
Cu toate astea generalul nu trebuia pus în curent
cu întorsătura pe care o luau lucrurile, pentru multe
cuvinte, dintre cari, cel dintâi, ca să nu afle Anna.
Deaceea, se duse numai decât la Regiment, își alese
doi martori, cărora le dete însărcinarea de a primi
duelul, cu orce condițiuni, numai să se hotărască re-
pede întâlnirea și să nu se vorbească de geaba.
A treia zi se găsea pe teren, față în față cu profe-
sorul Bertei.
Uitându-se în fugă la neamț, Comăneșteanu se
gândea ca psihologia cea mai grea este aceea a fapte-
lor nelogice. Dar oare este ceva nelogic in lumea
faptelor?
Și, fiindcă se bateau cu pistolul, trase neapărat in
sus. Glonțul violonistului îi flueră pe la ureche. Instin-
ctiv, a doua oară trase de-a binele. Glonțul atinse,
pieziș, pulpa violonistului.
Comăneșteanu, mâhn t, se duse la adversarul său
cu mâna întinsă și îi ceru iertare.
Violonistul zâmbea:
— Văsânt recunoscător ca nu m’ați lovit în mână...
Aveți dureri?
De loc.
— îmi dați voie să viu să vă vad...
— Cu cea mai viue recunoștința.
După ce se despărțiră, Comăneșteanu se duse acasă
trist. îi părea rău că nu trăsese și a doua oară în vânt.
De ce rănise pe bietul neamț, pe care nu-1 cunoscuse
până atunci? Nu sânt nerozi oamenii și alcătuirea
vieții lor?
Ca totdeauna când se simțea vinovat, nedrept, lip-
608
DUILItT ZAMFIRESCU
sit de generozitate, îi venea să se ducă la Comanești,
să se apropie de maică-sa, care murise cu același
cuvânt pe buze: „să nu atingi pe nimeni, să fii
drept și generos". Dar nu putea pleca. Nu numai
nu putea pleca, dar încă trebuia să pară același, sa
facă vizite, să fie fericit, fiindcă era „copilul răsfă-
țat al soartei".
Afară începuse să ningă. Se duse la grajd sa
vadă caii. Puse să scoată sania; se supără pe slugi;
se umplu de zăpadă. De sus dela o fereastra, băiatul
îi făcea semne să vie la dânsul.
Se sui din nou sus, sărută copilul, glumi cu Mia,
se mai învârti fără rost, până ce se îmbrăcă și
iarăși ieși.
Unde se ducea?
își aduse aminte de vizita pe care trebuia sa o
facă Uraniei Vucos.
Deși era încă de vreme, ea il primi.
într’un salonaș, plin de flori, de cutii de argint,
de pernițe împomponate, Comăneșteanu așteptă câte-
va minute, cu fruntea lipita de geam, uitându-se
lung înainte.
Urania veni, sunând din brațele și foșnind din
rochii:
— Căpitane, am auzit că te chiamă Cinel-Cinel.
— Cine mă chiamă Cinel-Cinel plătește amenda.
— La cutia milelor?
— La cutia milei... de mine.
— Gata. Cât trebuie sa vărs ?
— O sărutare.
Urania făcu o comica strâmbătura din nas, par’că
i-ar fi mirosit a amoniac :
— Data sau primită?
— Ca să fie întreagă, urmează să fie și dată și pri-
mita.
— Atunci nu mai întrebuințez cuvântul.
CEEA CE NU SE POATE
609
Pentru viitor. Dar pentru trecut?..
Ea se uita la dânsul cu o ușoara umbra de melan-
colie.
— Vrei sa o socotesc ca o adevărata amenda?
— Or cum o fi.
Ea se uita din nou la el, nedomirită și tristă. Apoi
se pleca ușor spre dânsul, dându-i parul sa i-1 sărute:
Iată, —fără consimțimântul meu.
Tânărul se opri. Era atât de enervat, încât actul
acesta de supunere gentila îl făcu să-i dea lacrâmile.
îi luă mâna și i-o sărută:
Nici cu consimțimânt, nici fără consimțimânt. Și
iartă-mă, ca nu știu ce fac.
Urania îi arăta un fotoliu:
Șezi, te rog, și spune-mi ce ai. Ești nenorocit.
— Nu. Sânt enervat.
Ea dete din cap, necrezătoare:
— Aprinde o țigară. Fum... de multe feluri. în
loate cazurile, ești interesant... Pentru că ai tot, ca să
fii fericit, și nu ești fericit. Sau cel puțin nu pari...
— Nimeni nu este totdeauna fericit.
Ea se gândi un moment:
— Așa este.
După aceea, urmă, zâmbind :
Cu toate astea, ai ceva. îmi dai voie, mie, care,
după cum spune unchiul, sânt o așchie din dumneata,
sa ma interesez de starea d-tale sufletească...
Apoi se aproprie cu scaunul de el:
-Spune-mi ce ai?
— N’am nimic.
Nu cred.
— Sau ceea ce am nu se poate tămădui.
-De ce?
— Fiindcă mai întâi nu se poate cunoaște bine. Dum-
neata nu ești niciodată nedreapta? nu te simți, fără
să vrei, cauza suferinții altora? nu te mâhnește sufle-
Convorbiri Literare, an. XL.
39
610	DUIUU ZAMEIRESCU
tul D-tale însu-ți, care câteodată este lacom și foarte
adesea nelogic?..
— Al meu, nu.
Atunci ești fericita.
— Asta e altceva.
— în toate cazurile ești liniștită. în mine e contra-
zicerea ciudată, că sânt în mod pozitiv și real fericit,
și sânt idealmente nenorocit.
Urania se apropiase atât de mult de tânăr, încât
acesta mirosea parfumul părului ei, care aducea a mar-
gâritărel, cu o adiere de personalitate omeneasca viue,
ce pare câteodată înfăptuirea cea mai deplina a poeziei.
El se dete ușor la o parte și se uita în ochii ei:
Iată, bună oară, și acum: doream cinstit să nu-ți
ies din voie, și n’am putut.
— Cum.
-Mi-am luat amenda pe cale de furtișag.
Ea dete din cap:
— Faptul nu-i bine caracterizat.
El o prinse de gât și o sărută cu putere. Dânsa sări
in picioare :
— Asta e furt cu efracțiune!
După aceea privindu-1 cu seriozitate:
-Nu mai ești cuminte. Du-te, ca sa putem rămâne
prieteni.
— Mă duc.
Ii luă mâna și i-o sărută:
— E o infinita delicatețe.într’o sărutare. Eu ți-am
displăcut. Am fost violent, și-mi pare rău...
— Daca te duci, uit și te iert.
Ochii ei păreau înecați în visuri. Umbrele genelor
lungeau marginea expresivă a personalității îndure-
rate. Mâna îi tremura.
Comăneșteanu se plecă spre dânsa.
— Ești o așa de curată expresie a poeziei, încât mă
tem să mai insist, ca să nu turbur lumina lăuntrica.
CEEA CE NU SE POATE
611
Dar acum înțelegi ce vrea sa zică a fi fericit și ideal-
mente nenorocit...
Da, rosti ea încet. Asta ai vrut sa dovedești?
-N’am vrut sa dovedesc nimic. Ce se poale dovedi
în mișcările ascunse ale sufletului ?..
— Așa este.
Urania zâmbi, recăpătându-și libertatea cugetului:
— Prin urmare pot să-ți zic Cinel-Cinel. ..
-Poți. Dar de ce „prin urmare"?
Fiidca am plătit amenda.
— A fost o execuție silita.
Ea dete din cap cu înțelesuri, îndrumându-1 spre ușe:
- La revedere. Nu uita, când ești nenorocit, ca poți
veni sa plângi la mine... La revedere.
IV.
Pe masa lui dela Regiment erau doua scrisori ale
Annei, una urgentă, alta //. urgentă.
„Mi se spune ca te-ai bătut în duel. Doresc sa te
vad numai decât. Am fost la d-ta acasâ. Nimeni nu
știa nimic. Daca nu poți veni, scrie-mi un cuvânt, spu-
ne-mi ca nu ești rănit".
A doua scrisoare:
„Aflu că ești eroul unei drame mișcătoare. Sângele
nobil nu minte. Ai luat apărarea unei femei insultate,
și prin urmare ți-ai făcut datoria de cavaler.
„Inima mea nu poate decât sa se bucure, iar stră-
moșii dumitale tresar in morminte de mândrie.
„Ai rănit pe un nefericit, care își câștigă pâinea cu
brațele; l-ai rănit după ce l-ai batjocorit. Eu mă întreb
câteodată ce trebue să fie lumea cealaltă, daca d-ta
ești așa de jos!.. în cine să mai cred? Cum să te mai
văd, dacă te-ai coborît până la treapta cea mai din urmă?
„Orcât de mizerabilă e viața, ea are totuși o lică-
rire de ideal, către care tind cei ce nu sânt cu desă-
612
DUILIU ZAMFIRESCU
vârșire stricați. Dc ce uiți cine ești? Ți-am deschis
inima întreaga, ți-am spus ca ma faci sa sufer nu nu-
mai in iubirea mea de femee, dar în toate visurile și
aspirațiile mele omenești, în onoarea și demnitatea
vieții.
„Altceva nu pot sa-ți spun".
Comâneșteanu aprinse un chibrit, iar la flacăra lui
anina colțul scrisorilor Armei, cari arseră până sus,
rasucindu-se ca de durere.
Era nedreapta și violenta.
El își căuta de treaba. Sbuciumările sentimentale
fac pe oameni sa se întoarcă cu plăcere la ocupați-
ile lor zilnice și sa găsească in ele pace. Un miros de
mărgăritarele îi adiia prin minte și cu dânsul parfu-
mul parului ce sărutase. In adevăr, firea omeneasca
e infamă!..
Ieși dela cazarmă și se duse să vada pe rănit.
Aci, spre marea lui mirare, găsi pe general și pe
Berta.
Violonistul locuia in două odăițe joase, în fundul u-
nei curți, unde putea cânta toata ziua, din piano sau
din vioară, fără a deștepta protestările nimănui. Acum
avea puține friguri. Generalul și Berta umblau în vâr-
ful picioarelor, serioși și preocupați, par’că un frate
sau un copil al lor ar fi fost bolnav.
Când intra Comâneșteanu la violonist, figura aces-
tuia se lumină ca de o bucurie lăuntrică. El se ridică
pe un cot, zâmbi și întinse mâna tânărului, rugând
pe ceilalți să-i lase singuri.
— A trecut și asta, d-Ie capitan.
Și va trece și rana, iubite d-le Hermann.
Violonistul îi luase mâna și i-o ținea intr’ale lui.
— Va sânt recunoscător că ați primit a va bate
cu mine.
— Ce fel de vorbă!..
— Ma rog, eu știu. Nu era caz dc duel. Dar eu
CEEA CE NU SE POATE
(513
sufeream atât de mult, mă simțiam atât de ridicol
și de nefericit, încât dacâ n’ați fi primit a vâ bate
m’ași fi împușcat.
Comâneșteanu dete din cap, în semn de protes-
tare. Violonistul urma:
— Așa este. Femeca asta nu e atât de vinovată
cât pare, eu nu sânt atât de prost cât m’arăt, și cu
toate astea ne chinuim amândoi.
După aceea adăoga, dând trist din cap:
— Eu o iubesc, fiindcă are temperament; e iute și
nedreapta, dar pentru muzică e ca lemnul dela o
vioara veche: vibrează. Iar dânsa nu mă poate iubi,
fiindcă eu sânt un biet neamț, ce e drept cu oare-
care bun simț și cu suflet, dar fără talent, urît și
nesuferit. Ah, domnule căpitan!.. Ce bine e să fii
tânăr și frumos!..
— Dumneata ești tânăr..
— Tânăr, nu mai sânt, iar frumos, n’am fost nici
odată.
Apoi se uita in podele, lung:
— Femeile iubesc pe oamenii tineri, fiindcă iubesc
puterea creatoare. Iar eu nu am nici asta. Am scris
vrafuri întregi de muzica. Nu-i nimic de ele... Și cu
toate astea, domnule căpitan, simt frumosul în toate
lămuririle lui, știu cum ar trebui să fie bine ceea ce
e rău, înțeleg lumea și aspirațiile ei, mi-e mila de
ea că sufere,—și totuși nu pot îndrepta nimic din
ceea ce e urît sau nedrept, fiindcă nu e în mine nici
o scântee creatore. Sânt spirit critic, domnule că-
pitan, cu alte cuvinte nenorocit ! Vedeți pe Berta.
E o biata ființa banala. Când carneaalbă de pe dânsa
se va zbârci, va rămâne oase și noroi, cum zice Leo-
pardi. Și cu toate astea, în sufletul acesta mărginit
vibrează câteodată ceva atât de personal și de nou
încât eu rămân uimit: e scânteia creatoare!
Comăneșteanu se uita la el mirat:
614
DUILIU ZAMFIRESCU
-Cunoști pe Leopardi?
Cine din gloata noastră nu cunoaște pe Leopardi-3
Nici acesta nu era creator, dar era așa de adânc ne-
norocit, Încât din nefericirea lui a izbucnit, ca dintr’un
vulcan, lava durerii... Petre prețioase, domnule că-
pitan.
își trecu mâna pe fruntea calda:
- De câte ori nu ma gândesc eu la Leopardi și As-
pasia lui, și apoi la mine cu Berta mea..
Comăneșteanu, intrat în sufletul acesta necăjit, se
simțea mic și vinovat. Violonistul interpreta oare-cum
pe Anna. Dela Anna, gândul lui sari la general. Cu
nedomirire și părere de râu se uita în ochii violonis-
tului, par’ca ar fi dorit sa afle cum stau lucrurile des-
pre partea asta. Nimic. Tocmai in momentul plecării
rănitul păru mai neliniștit, chema pe Comăneșteanu
mai aproape și ii zise:
Am sa va fac o mărturisire si sa va cer iertare de
o greșeala ... Alaltăieri am pus pe cineva de a scris
o scrisoare anonima d-lui general... E o infamie!..
Apoi căzu pe perne, ținând mâna lui Comăneșteanu
cu amândouă mânile lui:
Eo infamie, domnule căpitan. Va urez insa sa nu
fiți nici odata gelos. Sentimentul cel mai desgustator,
care înjosește pe om.
Liniștește-te, d-le Hermann, generalul nu crede,
fiindcă nu e adevărat.
De altminteri, am să indreptez tot eu lucru-
rile, am să spun d-lui general adevărul.
Când ieși dela violonist, nu mai găsi decât pe ge-
neral, care aștepta cu nerăbdare impresiile lui Co-
măneșteanu. Berta plecase.
Generalul Villarâ părea a înțelege lumea mai in-
țelepțește decât toți, nejudecând pe nimeni, râzând
de mulți, fiindu-i milă de mai mulți încă. El își în-
șela nevasta, pe el îl înșela Berta, pe Berta o în-
CEEA CE NU SE POATE
615
șelau probabil alții: goana oamenilor după fericire,
cu o vorba, ce-i rămăsese lui din citania unui crâm-
peiu din Faust: „nimeni nu zice momentului trecă-
tor: oprește-te, ești frumos."
întreba pe Comâneșteanu de starea violonistului,
nerăbdător de a auzi o vorba buna. îi era milă de
neamț și totodată îi părea rău ca risipește, sub forma
de mila, o părticica de energie sufleteasca pentru
o prostie.
Cu toate astea nu se depărta dela căpătâiul ră-
nitului, decât numai când se întorcea Berta. Dar
Berta trebuia sa se ’ntoarca neapărat la ora clubu
lui, fiindcă altfel, cu tot altruismul lui, pleca.
Când ieși Comâneșteanu, ningea din temeiu. Fulgi
enormi de zapada se vânturau prin aer, vârându-se
prin toate ungherele. Din fundul curței unde locuia
violonistul, până în strada, nu se vedea decât o pânza
mișcătoare de fire albe. Când să pună piciorul în scara
trasurei, Comâneșteanu dete cu ochii de Berta, care
batea zapada pe loc. Ea îi trecu pe dinainte zâmbind
și sări în trăsură.
— Nu-i pentru cine se gătește, ci pentru cine se în-
nemerește.
El se uita la dânsa nedomirit. Berta râdea.
— Poftiți, poftiți. Va ofer un loc.
1	)upâ ce Comâneșteanu se urca în trăsură, dânsa
deveni serioasă:
— Doream să vă văd, ca sa va arăt o scrisoare ano-
nimă pe care a primit-o generalul. Dacă nu sânt indis-
creta, vă rog să ma conducețiacasa.
— Cu cea mai mare plăcere.
Berta se înfășură in blana până peste ochi și nu mai
zise nimic. Tremura.’ Căpitanul o acoperi peste pi-
cioare, supunând învelitoarea prin toate colțurile pe
unde putea pătrunde frigul, cu felul de preocupare și
de îngrijire caracteristic unor bărbați bine crescuți, ce
DUILIU ZAMFIRESCU
GIG
atât de mult place femeilor și explica succesele oame-
nilor mediocri.
în frigul din trăsură, ei își simțeau corpurile calde,
și par’ca o vinovata apropiere sufleteasca se statorni-
cea între dânșii.
De îndatâ ce ajunseră acasă, Berta se făcu nevăzută
câteva minute. Când veni, parea serioasă și grava.
Dete scrisoarea lui Comăneșteanu și aștepta. Dânsul
i-o înapoia fără a o ceti.
— E de prisos s’o citesc: toate scrisorile anonime
sânt la fel.
— Bine, dar știți ce spune într’însa?
îmi închipuesc, de vreme ce mi-o aratați.
Că sânteți amantul meu.
— îmi pare rău ca nu e adevarat.
Ea privea înaintea ochilor, pe gânduri:
Lucrul cel mai ușor, domnule căpitan. Nu vreau
sa mă dau drept ceea ce nu sânt.
El o apucă de mână și o sili sa șează lângă el,
pe canapea. Berta șezu, deadreptul pe brațele lui,
luându-1 de gât:
— A fi amantul meu e lucrul cel mai ușor din lume...
Ești tânăr și frumos. îmi placi. Și cu toate astea...
Tremura și se strângea de el:
— Speram să te pot iubi. Am simțit zilele trecute,
când ai venit la mine, ceva nou, atât de dulce, în-
cât poezia și muzica din cântec se coloraseră de
poezia sufletului meu.
Răsuflă adânc, dând din cap cu disperare:
— Ah, domnule căpitan, ce greu e a iubi!..
El o săruta voinicește:
— Nu găsesc.
Berta încerca să râdă, simțind că el nu răspun-
dea vibrărilor ei sufletești și ca n’o înțelegea. Sari
de pe brațele lui, și ramase în picioare, dând din
CEEA CE NU SE POATE
617
cap, lung. După aceea, încet, se așeză pe scaunul
dela piano.
Comăneșteanu pricepea că în minutul acela Berta
era in puterea unei simțiri înălțătoare. Pornirile lui,
de tânără voluptate, păreau a aluneca pe fața lucie
a unui suflet străin. Pianul și muzica se înfățișau
pentru amândoi ca o punte de scăpare. El se apropiiă
de dânsa:
îți mai aduci aminte de bucata din zilele trecute?
Ea dete din cap, pe când mânile alergau pe clavir.
Cânta, oare-cum pe socoteala ei, par’ca ar fi fost
singură:
îți aduci aminte, îți aduci aminte
Când veneai la mine, vara, pe’nserat,
Și în umbra porții, schimb de jurminte
Se urmau pe zborul unui sărutat?
Comăneșteanu și de astă dată se simți prins de
farmecul cu care cânta Berta. în cele trei cuvinte
„îți aduci aminte" pornea par’ca de departe toata păre-
rea de rău a celor ce nu mai trăesc decât din
amintiri. „îți aduci aminte când veneai la mine, vara,
pe’nserat?". Deodată, idila lua forme. Par’ca, în
adevăr, se vedea un tânăr coborând la vale, către
portița cu streașină, in umbra căreia aștepta fata,
singurică.
Comăneșteanu întinse brațele în jurul coapselor
Bertei și se lipi cu capul de umărul ei. Ea cânta,
repetând aceleași vorbe, plecându-se către el, tre-
murând de emoțiune: „îți aduci aminte când veneai
la mine, vara, pe’nserat, și în umbra porții, schimb
de jurăminte se urmau pe zborul unui sărutat?"
Ea se lipea cu obrazul de obrazul lui, se întrerupea,
uitându-se lung în ochii lui, cum te-ai uita pe-o fe-
reastra, departe, in fundul orizontului.
Când se opri, se întoarse către el, îi puse amân-
1518	DUILIU ZAMFIRESCU
doua brațele pe umăr, își rezema fruntea de pro-
priele ei brațe și ramase astfel nemișcata. După
câteva minute se scula, puse pe Comâneșteanu sa
șeada ca mai nainte pe canapea și se arunca în
brațele lui, făcându-se mititica, luându-1 de gât, vor-
bindu-i într’aiuri:
înțelegi ceva?., simți cât e de dulce a iubi?,
câta poezie se ascunde în sufletele noastre?.. Nu-i
așa ca par’că îți aduci aminte ca veneai la mine,
vara, pe ’nserat ? Eu par’că sânt sigura ca te-am
așteptat la o portița...
- Pe vreme de iarna.
Berta pufni de râs, il sărută lungși apoi se uităla el.
-Ce păcat că ești om real
De ce!?
Dacă ai fi un vis sau o poezie, te-ași putea
cânta ...
Comâneșteanu o privea acum ca pe o revelație ex-
traordinara. Vorbele ei delicate îl mirau și-l ferme-
cau. Se uita la dânsa nedomirit, pe când Berta în-
chidea ochii, fericită, căutând par’ca sa prindă acolo,
ca intr'o racla de aur, frumusețea trecătoare a mo-
mentului.
— Cine poate crede!., zise Berta.
— Câta frumusețe e m sufletele oamenilor... Asta
voiai să zici?
Tocmai asta. Cu adăogare ca ași fi dorit ca aceea
ce a fost în realitate să fi fost un vis. — Cu alte cu-
vinte, rosti ea încet, ași fi dorit ca existența d-tale
sa fie un lucru nematerial.
El zâmbi, Berta ii puse doua degete pe gura:
— Un lucru nematerial. De geaba zâmbești..
— Iubirea poate deveni orce lucru nematerial: mu-
zica, poezie, eroism.
— Da, zise ea, dar nu mă ’nțelegi.
După aceea dându-se la o parte:
CEEA CE NU SE POATE	619
— Nu mă ’nțelegi. Dacă ai fi un vis sau o poezie,
te-ași putea cânta... eu singură.
— Atunci o poezie inedită. Cam greu.
— Nu-i nimic greu. Când cineva iubește, viața
toată se luminează. Ceea ce e greu, e tocmai de a
putea iubi.
— Și de îndată ce începi a iubi cu adevărat, în-
colțește în suflet îndoiala și nefericirea.
Ea se uita la dânsul, înduioșată:
Nu zice așa vorbă!...
— Nefericirea ideală: sau ești gelos, sau simți că
alții sânt geloși. Sau suferi tu, sau suferă ceilalți.
Și chiar când nu ești gelos, și nu suferi, e un colț
ascuns al sufletului, în care par’că s’ar adăposti
scânteia divină a conștiinței: acolo suferim cu toții.
Ce să-ți fac !..
Berta se uita pe gânduri la mâna Iui; apoi, dis-
perata, îl întrebă:
- Ești cu adevărat pătruns de ceea ce zici?
El înalță din umeri:
— Ce sa-ți fac?
Ea dete din cap, zâmbind, cu ochii adânci și
triști:
La cine iubește, nu mai rămâne nici un colț
al sufletului care să nu fie în puterea amorului.
Cu alte cuvinte, nu mai e loc pentru conștiință.
Ea îi luă mâna și i-o lipi de sânul stâng, sub care
batea inima eroic:
— Nu mai e loc pentru nimic!
(Va urma).
briLiu Zamfirescu.
UN MEMORIU
AL
MITROPOLITULUI ATANASIE
în arhiva ministerului de finanțe din Viena (i) se află
un memoriu trimis Camerei aulice (2) de mitropolitul Ata-
nasie, adică de acel mitropolit al Românilor din Ardeal,
sub care se făcu unirea cu biserica romano-catolică. Prin
acest memoriu mitropolitul Atanasie cere Curții ca să se
dea în Alba-Iulia Românilor o casă, în care să se înființeze
pentru tinerime o școală latino-română, argumentând că,
pentru pastrarea și întărirea unirei, o asemenea instituțiune
in care tinerimea română să capete cunoștința cărții și a
credinței este numai decât trebuincioasă.
Necunoscut până acum, pre cât știu, acest memoriu își
are importanța sa; el ne pune în pozițiune de a afirma
despre mitropolitul Atanasie că odată cu păstrarea și în-
tărirea unirei se gândia și Ia ridicarea culturală a Româ-
nilor, cerând în acest scop școală. Memoriul datează din
anul 1703(3! deci numai la câțiva ani după unire și e fă-
(1)	Hofkammer Archiv. Fasc. 15.472 Siebenbiirgen, 1703 August.
(2)	Camera aulică sau «Hofkammer» se ocupa cu cestiunile finan-
ciare și economice din țările Casei de Austria.
(3)	Luna în care a fost scris este finea lui Mai sau începutul lui iu-
nie, adică câteva săptămâni înainte de 21 Iunie 1703, când comisarul
cameral din Ardeal înaintează la Curte acest memoriu, însoțindu-1 de
raportul său, care are această dată.
UN MEMORIU AL MITROPOLITULUI ATANASIE
621
cut de Atanasie dimpreună cu clerul său. Din distanța cea
mică ce desparte trecerea la unire de timpul când a fost
scris, lesne se poate deduce că, între alte speranțe, pe cari
Atanasie și clerul său le legaseră de trecerea lor la unire,
era și ridicarea poporului român prin școală. Răspândind
deci asupra figurei mitropolitului Atanasie o lumină favo-
rabilă și fiind în același timp o contribuțiune la istoricul
școalei ardelene, născută în urma unirei, am crezut că me-
rită să fie făcut cunoscut acest memoriu în chiar textul
său. lată-L
Excelsa Caesario-Regia Camera Aulica.
Domini, Domini, nobis gratiosissimi colendissimi obscr-
vandissimi.
Quantum securitatis in conservanda unione Valachorum
cum ortodoxa religione (r), ad firmandum Sacrae Caesa-
reae Regiaeque Majestatis in Transylvania imperium, si-
tum et positum sit, in comperto est. Ea potissimum ex ra-
tione, quod nationis nostrae numerus l2| plus quam dimi-
diam Transylvaniae partem tot inter nationes et sectas
conflare credatur. Quae ubi in unione, sesquitertio (3) abhinc
anno Viennae primum acceptata, turn confirmata atque ab
ipso etiam sacratissimo ac religiosissimo Principe Impera-
tore Augustissimo Domino Domino nostro Clementissimo
multum laudata solidius radicabitur, firmiora etiam agere
poterit fidelitatis incrementa. Hoc porro ut in finem opta-
tum deduci possit, necessarium ac.ferme unicum medium
est, bona in literis ac pietate juventutis nostrae institutio,
ad quam Excelsa Camera Aulica Domini Domini nobis Gra-
tiosissimi Colendissimi Observandissimi plurimum conferre
(ii Prin religia ortodoxă e înțeleasă aci cea catolică.
<2) După relația lui Andrea Freyberger din 1702 numărul Românilor
era de peste 200.000 „ducenta millia superant".
(3i Doi ani și jumătate înainte de Iunie 1703 este tocmai 1701, când
Atanasie se duse la Viena, unde a fost întărit și apoi cu mare pompă
instalat; cfr. N. lorga, Sate și preoți din Ardeal, pp. 184—190.
N. DOBRESCU
622
poterit, benigne cedendo nationi nostrae Albae Juliae do-
mum olim cudendae argenteae monetae, in cassum desti-
natam, eamque a pluribus jam annis fere deșertam et non
habitatam et quidem cudendae pecuniae haud necessariam,
minus utilem siquidem extra arcem sitam neque considera-
tionis alicujus fundum, cum olim stabulum cancellarii regi-
onis hujus extiterit. Qui tamen sufficiens locus esset pro
scholis latino-valachicis (i) errigendis, e quibus educi pos-
sent subjecta capacia ad conservandam nationem hanc in
vera et sincera orthodoxa unione. Ex quorum defectu prae-
videmus certo eventurum, ut haec optime instituta unio
sensim (tot inter invidos variarum sectarum adversarios)
evanescat et in fumum abeat. Speramus proinde Excelsae
Caesareo-Regiae Camerae Aulicae super negotio hoc In-
clytae Commissioni Camerali in Transylvania degenti primo
quoque tempore dandam resolutionem, cum id ipsum per
demississimum memoriale ad Augustissimum Imperatorem
Dominum Dominum nostrum Clementissimum jam trans-
miserimus.
Excelsae Caesareo-Regiae Camerae Aulicae
P. Franciscus Szunyogh e S. I.
Illustrissimi et revcrendissimi Domini
•	Tlieologus.
Servi obligatissimi
AthavnsinSHrchiepiscopus
VaJaehorum.
cum toto clero Valachico.
întrebarea firească ce se naște acum este aceasta: ținu-
tu-s’a socoteală de acest memoriu la Curte, avut-a el urma-
rea dorită?
Conexate cu memoriul în chestiune se mai află încă alte
două documente, cari ne pun în pozițiune de a răspunde
la această întrebare. întâiul este raportul pe care îl face
comisarul imperial al comisiunii camerale, contele lohann
(1) Gândul unei asemenea scoale (latino-românc) îl exprimase Ata-
nasic, ca pium desiderium, încă din 1701. în mărturia de credință ce
o dăduse ia Viena <N. lorga, Sate si preoți, p. 185 și 1871. Prin me-
moriul de față el face pasul hotărîtor în această direcțiune.
UN MEMORIU AL MITROPOLITULUI ATANASIE	G2.1
Ehrnreich von Seeau către Hofkammer, dând informațiile
de lipsă, pentru ca să se poată lua la Curte o hotărîre in
cunoștință de cauză; al doilea este însuși copia rescriptului
Curții cuprinzând hotărîrea luată în această chestiune.
In raportul său cu data de 21 Iunie 1703 comisarul ca-
meral, I. Ehrnreich von Seeau, spune că casa cerută de
mitropolitul român servise mai înainte vreme la baterea
monedei, dar nefiind practică pentru acest scop fusese pă-
răsită. Având apoi în vedere faptul că fără înființarea câtorva
scoale latino-române conduse de Jesuiți (1) cu greu s’ar
putea menține unirea, atât din cauza marei neștiințe a po-
porului și clerului român în chestiuni de credință (2), cât
și din cauza sectelor ce se află în Ardeal, a Reformatilor
mai ales, la ale căror școale Românii vor trebui să-și dea
copiii, unde pe lângă carte vor îmbrățișa și credința lor (3),
precum și din cauza corespondenței ce în totdeauna s’a
purtat cu Românii din Țara-Românească și Moldova (4),
comisarul e de părere ca să se dea mitropolitului casa cerută
pentru școală, cu atât mai mult cu cât prin aceasta se aduce
și un serviciu „binelui public" = interesul împăratului, păs-
trând în credința către împărat un popor așa de numeros,
ca cel românesc, și nici fiscului nu se cauzează vre-o pa-
gubă. — Rescriptul Curții cu data de 28 August 1703, trimis
comisarului cameral din Ardeal, după ce primește motivele
aduse în raport, decide ca să se dea cu totul și să se pre-
dea (vOllig einzuraumben und zu tibergebenl mitropolitului
Atanasie și întregii națiuni române de curând unite Idem
(1)	„Ohne Aufrichtung einiger unter der loblichen Societăt Jeso
Obsicht und L'nterricht begriflen wallachisch-lateinischer Schullen".
(2)	„Weegen des Volckhs und Geistlichkheit selbst grosser L'nwis-
senheit in Glaubenssachen".
(3)	„Weillen die Wallachen ihre Kinder meistens in reformirten
Schullen, da sie solche Lehren mit einsaugen, studiren lassen muessen".
(4)	„Leichtlich von aller nach Anzeigen der Geschichte Siebenbiir-
gens jederzeit fatal gewesten Correspondenz mit dennen benachbar-
ten Wallachen und Moldauer abziehen...."
«24
N. DOBRESCB
I Ierrn ErzbischofT Athanasij und sambeutlicher neu unirter
wallachisch-griechischer Nation) casa cerută pentru înființa-
rea școalelor latino-române, în care să învețe atât poporul
de rând căt și preoții (Unterrichtung sowohl desgemeinen
Volckh als Geistlichkeit selbsten) (i).
Casa deci a fost acordată, pentru ca să se înființeze în
ea școală. Asupra acestui punct discuție nu mai încape,
întru cât rescriptul Curții trebuea adus la îndeplinire.
Ar rămânea acum să se constate: ce s’a făcut în urmă
după acordarea casei, adecă dacă s’a și stabilit în ea școala
de care era vorba, și cât a durat apoi acea școală?
Poate cumva prin arhivele din Ardeal sau din Ungaria
să se găsească și despre aceasta urme, căci în [cele trei ar-
hive din Viena nu se mai află nimic în această privință.
N. Dobrescu.
zr) Numai de cuprinsul acestui din urmă document (fie de pe însuși
rescriptul emanat, fie din vre-o însemnare sau menționare despre
acest rescript) are cunoștință și G. Bariț (Ist. Transilvaniei I, p. 226);
nu însă și despre ceea ce a motivat emanarea unui asemenea rescript,
adecă despre memoriul mitropolitului Atanasie.
MITRDPOLIIUL ȘIEfAN STRATIMIROVIEI DESPRE ROMANI
O comoara întreaga pentru istoria poporului român
zace neatinsa în Letopiselc sârbești ce apar dela 1825
începând (acum în Novi-Sad). Mai ales noi Românii
din Ungaria găsim în ele date de mare preț, privitoare
la viața noastră bisericeasca din trecut. In revista
aceasta sârbeasca: „Lctopis Matițc Srpscheu (Analele
societății sârbești „Matița") a apărut următorul slu-
diude./. Radonici: „Pismo A. I. Turghenieva mitro-
politu Stefanu Stratimiroviciu i odgovor mitropolitov
o Vlasima" (Scrisoarea lui Alexandru 1. Turghcniev
către mitropolitul St. Stratimirovici și răspunsul mi-
tropolitului despre Români, p. 68 — 121). La sfârșitul
veacului XVIII și la începutul veacului XIX lega-
turile inteligenței ruse cu învațații din Carloveț, unde
în vremea asta se pornise o mișcare vie pentru stu-
diile slave, au fost foarte strânse (1). intre învațații
acestui timp ocupa un loc însemnat mitropolitul Stra-
timirovici, un om cu o cultura europeana, care se in-
teresa cu mult zel de trecutul neamului sau și in ge-
neral de al Slavilor; vestea despre dânsul străbătuse
până și în Rusia. Alexandru Turgheniev tocmai din
pricina asta s’a adresat către luminatul mitropolit, ca
sa-i tâlcuiasca ; cine sânt Vlahii pomeniți în cronica lui
Nestor? Mitropolitul, care ținea mult ca părerile sale
(11 Cfr. J. Radonici: llpimoimtit ncropiiju cjtoHCHCKor npencpoljaja KpnjMi
iipom.iora it no’ieTKOM onora nona i Adnotări la istoria știinților slave dela
sfârșitul veacului trecut și începutul acestui veac), Novi-Sad, 1900.
Convorbiri Literare, «n. XL.
40
(>26	D-R GHEORGHE ALEXICI
să se lățească în Rusia, s’a pus pe lucru și a scris un
studiu întreg despre Români. Răspunsul lui e scris
într’o limba foarte greoaie: un fel de amestec de ve-
chea limba bisericeasca cu forme și cuvinte sârbești,
împestrițate și cu elemente rusești.
lata scrisoarea lui Turgheniev, datata din Moscva
25 Sept. 1805.
„Dați-mi voie, Prea Sfinte Părinte, ca pentru între-
girea cunoștințelor mele istorice sa cer unele îndru-
mări dela Prea Sfinția Voastra, privitoare la istoria
Vlahilor. M’am folosit deja de cele scrise de Schloser.
Ași dori însă sa cunosc acum părerile hotarîtoare ale
Prea Sfinției Voastre despre obârșia Vlahilor; sa-mi
spuneți, ce socotiți, de cari popoare se țin Vlahii po-
meniți de Nestor al nostru, sau poate credeți ca sânt
un amestec de neamuri deosebite ? Este oare vre-o
legătură între Vlahii din acele vremuri și între cei
ce locuesc în provinciile imperiale sau în alte părți;
e xista oare vre-o carte istorică sau geografica care se
ocupă cu acest popor? Dacă se poate, faceți, Prea
Sfinte Părinte, ca să se descrie pe seama mea slovele
lor, în legătură cu echivalențele slovelor noastre; sa-
mi faceți cunoscuta literatura valahă, deși după păre-
rea mea nu poate fi mare. De bună seamă însă trebue
să existe biblie și în limba Vlahilor, poate chiar și
vream vocabular. îndrumat de Prea Sfinția Voastră,
voi putea să răspunz la întrebările aceste grele, des-
pre care însuși Schlbzer și-a rostit numai îndoelile
sale înaintea noastră. Cel puțin ași vrea să adun des-
lușiri statistice despre Vlahii de azi. de pildă: câți sânt,
unde și sub ce stăpânire trăesc, și ce îege au ? Și ce
e mai trebuincios despre limba lor: din ce limba e al-
cătuita, care limba europeana sau asiatică a contribuit
mai mult la închegarea limbii lor ? Asupra deslegării
acestor întrebări ar vărsa lumina și istoria neamului
valah. Daca ași putea aduna datele înșirate, ași fi în
MITROPOLITUL ȘTEFAN STRATIMIROVICI DESPRE ROMÂNI 627
poziția plăcută sa răspunz: ce fel de popor este el azi,
deși nu se poate stator!: cine a fost în trecut" (i).
Răspunsul mitropolitului Stratimirovici la scrisoa-
rea lui Turgheniev, din care am tradus numai partea
ce ne interesează pe noi (restul cuprinde afaceri per-
sonale și lucruri referitoare la literatura rusă și slava)
a urmat după o jumătate de an, Carloveț, t Mai 1806.
La întrebarea: cine sânt Vlahii din cronica lui Nes-
lor? mitropolitul răspunde scurt și hotăritor. Susține
adecă, că Românii sânt autohtoni pe pământul lo-
cuit de dânșii, în Ardeal și în cele doua principate,
deci și pe timpul lui Nestor au stat pe acest pământ.
Vlahii lui Nestor, după parerea mitropolitului, sânt
Românii.
El zice mai departe, ca Românii sânt urmașii co-
loniilor lui Traian din Dacia; limba lor seamănă cu
a Italienilor, numai cât s’au vârât în ea elemente din
limbile mai multor popoare străine. Nu se poate pre-
supune ca Românii să se tragă din Traci, Daci, Bul-
gari sau Cumani, fiindcă despre limba acestor semin-
ții nu se știe nimic. împăratul Aurelian a scos din
Dacia numai oștirea romana, cu care au plecat oră-
șenii și oamenii cu stare; grosul coloniștilor insa a ră-
mas pentru mai departe în Dacia. Doua părți din trei
de cuvinte române se aseamanâ cu cele italiene; nu-
mai o parte se alcătuește din cuvinte străine, între
(i) Academia din St. Petersburg fixase un premiu: Cine sânt Vla-
hii din cronica lui Nestor ? Tânărul Schlozer a fost de părerea că
trebue înțeles pe Bulgari. Kopitar scrie (Hohhh nnciuia, p. 2bi): <Acad.
Kussica dederat Preisfrage qui sint Volochi Nestoris? et corona-
vit juvenem filium Schlozeri, qui pro Bulgaris declaravit: falso fal-
sissime». Schlozer pe Vlachii din cronica lui Nestor îi ține de Italieni
și Francezi (Cfr. R. Roesler Romănische Studien, Leipzig, 1871, p.
80—81, nota). Dobrovsky, la 1809, dă explicarea că prin Vlahii lui
Nestor trebue înțeles pe Gali, ceea ce Kopitar a numit eine herrliche
Entdcckung» (Scrisorile lui Dobrovsky și Kopitar, St. Petersburg, 1885,
p- 309).
628
D-R GHEORGHE ALEXICI
cari cele mai multe sânt de obârșie slavă. Nimic mai
doveditor decât acest fapt, că Românii sânt urmașii
direcți ai coloniștilor lui Traian. Ei și-au păstrat și in
numele lor nRiimunu obârșia romană. Frați de-ai Ro-
mânilor se găsesc în Balcani: în Rumelia, Macedonia
și Albania, în preajma orașului Moscopolis, pecari Gre-
cii ii numesc Cuțovlahi sau Țințari. Dintre dialectele
italiene, cel mai apropiat de limba româna e dialectul
vorbit între Tirol și spre apus de Trient în Italia; a-
cești oameni se numesc „Rumeni*. Și în acest dialect
se găsește cuvântul „bisereca", rostit și de Români.
întrecuvintelestrăinesânt multe ungurești, dar mai
multe de obârșie slava, pe care le-au primit Românii
trăind o viața comună cu Slavii veacuri îndelungate
și având în bisericele lor ca limba bisericeasca limba
slava. Ei au tradus de pildă: Slava oțu i sinu i stomu
dhu“ în următorul mod: „Slavă tatălui și fiului și
sfântului duh“, ceea ce așa trebue cetit: „Slavae ta-
taelui și fiiului și sfaentului duh“. Bărbații de carte
zic însă : sufletul, inima = sufflatus (spiritus), anima;
numai când vorbesc către oamenii de rând folosesc
cuvintele din cărțile bisericești, întocmai cum zice Pla-
ton (în Kratilos): către nevasta și slugi trebue vorbit
în limba de toate zilele.
Asemănarea Românilor cu Italienii se mai poate
dovedi —afară de limba —și din alte împrejurări. Ro-
mânii, întocmai ca Italienii, iubesc foarte mult muzica
și sânt cântăreți vestiți. între clerici, de pilda, pe un
Sârb cu glas bun se vine doi trei Români cu o voce
încântătoare. Apoi ambele popoare țin morțiș la națio-
nalitatea lor și nu vor sa învețe cu nici un preț limba
neamurilor cu cari traesc împreuna. Deaceea Sâr-
bii, Nemții și Ungurii dintre Români se desnaționa-
lizeaza. Ambele popoare sânt gata să săvârșească cele
mai viclene și mai josnice fapte; femeile ambelor nea-
muri sânt cam ușuratece de fire; ambele națiuni ma-
MITROPOLITUL ȘTEFAN STRATIMIROVICI DESPRE ROMÂNI 629
nânca cu drag porumbul, unii numesc mâncarea pre-
gătită din cucuruz polenta, ceilalți malai; din lat. „mil-
lium" mai au Românii un cuvânt: mei, iar „proi
sitnii“ îl chiamă mqlai mânunțel. Nici Românii n’au
cuptoare (sobe), tocmai ca Italienii, au însă vetre; sol-
dați! sârbi, fiind prin Italia și văzând pe Italieni cu
ciubuce (căciuli) în cap, au grăit: Ăștia sânt, frate,
Românii noștri! Intr adevăr Românii noștri!
Mitropolitul scrie mai departe, ca în Buda se tipă-
rește un vocabular român-latin-nemțesc-unguresc, de
un unit, pe care-1 cunoaște în persoana, de cinul că-
lugăresc, Român de naștere din Ardeal. Latinește și
ungurește știe foarte bine, nemțește mai slab, limbile
slavice însă nu le știe de loc. Pe pagina dintâi a acestui
vocabular sânt 25 cuvinte, dintre cari unul unguresc,
doua slave, celelalte latine (1).
în cele următoare mitropolitul recomanda lui Tur-
ghenievsa cetească pe Pray, Katona, Fasching (Nova
et vetus Dacia) și Eder, cari insa vorbesc cu oareșicare
ura despre Români. Cărțile cele mai bune, de cari se
poate folosi în studiile sale privitoare la neamul ro-
mânesc, sânt lucrările lui Dimitrie Cantemir: „Histo-
risch-geographische und politische Beschreibung der
Moldau (Frankfurt und Leipzig, 1771). ale lui Thun-
mânu, Sulzer și Engel. Despre slovele întrebuințate
de Români, spune ca sânt literile cîrilice; explică unele
sunete ce se afla in limba româna, iar la Slavi nu, de
pilda: zice că se rostește ca nemțescul o sau U. Po-
menește, ca uniții din Ardeal vreau sa introducă literile
latine, până acum însă n’au izbutit. Despre literatura
bisericeasca amintește numai atâta, că Românii au in
limba lor toate acele cărți bisericești ce le au și Sârbii.
(1)	Păcat că mitropolitul nu numește pe nume pe autorul acestui
vocabular (Coloși?). Un lucru însă se dovedește din scrisoarea lui Stra-
timirovici. că la 1805 sau 1806 s'a început tipărirea unui vocabular român-
latin-nemțesc în Buda, poate vre-o coală, ceea ce întărește cele scrise
la 1896 de âroii Densușiami: «Din istoria Lexiconului de Buda» (Cir.
Revista Critică-Literară,'anul IV. Iași, p. 193 — 206).
(‘>30
D-R GHEORGHE ALEXICI
Restul scrisorii mitropolitului se refera la litera-
tura popoarelor slave, în care își expune părerile des-
pre cele ce l-a întrebat Turgheniev.
Cele înșirate dovedesc ca Ștefan Stratimirovici a
judecat potrivit, când spune ca limba româna a răsă-
rit din limba vulgara latina și caută sa o asemene cu
dialectele italiene. Bine înțeles, paralela făcută de el
între poporul român și cel italian este în multe pri-
vințe o naivitate, izvorîta din cunoștințele vremurilor
sale. Dar nu se poate tăgădui râvna mitropolitului,
care pentru a dovedi teza susținuta de dânsul: nea-
mul românesc e mai apropiat dc Italieni, cauta și argu-
mente etnice.
D-l J. Radonici, care a scos la lumina scrisoarea
lui Stratimirovici, ca introducere pentru ca publicul
sârbesc sa înțeleagă cele cuprinse în studiul mitropo-
litului despre Români, da istoricul chestiei române.
Cu multa pricepere și inteligența înșiră pe istoricii
începând dela cei mai vechi cari susțin continuitatea
poporului român pe teritoriul foastei Dacii și pe scrii-
torii cari combat continuitatea. Grupează dovezile și
unora și altora; mai adaugă rezultatele cercetărilor
făcute de Jirccck, Weigand și O. Densușianu, și din
parte-i ajunge la convingerea că limba română s’a
putut plămădi numai în Balcani, că prin urmare popo-
rul român n’are continuitate pe teritoriul Daciei, dela
Traian începând (i).
(i)	I.a locul, unde Radonici vorbește despre lucrările istoricilor dela
începutul veacului XIX . cari se ocupă cu Românii, cu date sigure ne
arată că S. T„ autorul necunoscut al cărții «Erweis dass die Wala-
chen nicht romischer Abkunft sind (Halle 1823), ieșite de nou in Buda
la 1827 și cu text românesc, este marele filantrop sârb, cel ce a făcut
fundații pentru tineretul sârb dela școalele mai înalte, consilierul regesc
Stiva Tekelita.
D-r Gheorghe Alexici.
POZITIVISMUL ȘI MATERIALISMUL
îx
FILOSOFIA GERMANĂ CONTIMPORANĂ
ERNST LAAS și ERNST HAECKEL
într’un articol precedent (No. 7 și 8 din 1905) am căutat
a da cititorului o privire generală asupra filosofici germane
contimporane. în acest scop am făcut atunci abstracțiune,
atât de caracterele particulare ale diverselor direcții filoso-
fice, cât și de reprezentanții acestora. Ne-am mărginit la
noțiuni generale privitoare la raportul dintre filosofic și spi-
ritul timpului și la geneza istorică și logică a principalelor
curente filosofice. Pentru o pricepere mai clară, însă, și mai
amănunțită a subiectului tratat este nevoe de o concretizare,
de o specificare a acelor noțiuni generale. Această specifi-
care trebue, pentru a fi completă, să îndeplinească două
condițiuni: 1) să caracterizeze în mod suficient principalele
curente ale filosofici germane contimporane (fiecare pentru
sine) și 21 să ne facă cunoscută doctrina celui mai de seamă,
sau a celui mai popular reprezentant al curentului respec-
tiv. însă pentru a nu împărți studiul nostru în două, cores-
punzător celor două condițiuni, ne vom ocupa cu acele
sisteme filosofice, cari pot fi considerate ca îndeplinind am-
bele condițiuni.
in articolul de față vom trata despre sistemele filosofice
ale lui Ernst Laas și Ernst Haeckep primul un reprezen-
tant demn a! pozitivismului, al doilea un reprezentant po-
pular al materialismului și amândouă sistemele fiind tipice
pentru curentele filosofice ce reprezintă.
(532
G. G. ANTONESCU
I.
Pozitivismul. Ernst Laas(i)
i.	Caracterul comun tutulor sistemelor pozitiviste este
faptul că nu admit (cel puțin in teorie) științei altă bază în
afară de fapte, de datele experienței. Știința pentru a putea
fi considerată ca atare trebue să se mărginească la datele
experienței. Tot astfel și Laas; el definește pozitivismul ca
acea filosofic, care nu se bazează decât pe fapte pozitive și
care pretinde, ca la stabilirea fiecărei teorii să se indice
faptele cari o condiționează.
Aceea ce formează însă caracterul special al pozitivis-
mului lui Laas, ca și al celor mai mulți pozitiviști germani,
este definiția ce dau ei noțiunei ,Japtu. După Laas fapte
sânt fenomenele sufletești, datele conștiinței noastre, cu alte
cuvinte percepții externe și interne. Cum însă această de-
finiție nu s’ar putea referi decât la fapte trecute sau pre-
zente, Laas consideră ca fapte și totalitatea acelor percepții,
cari, în baza unor legi bine stabilite, sânt posibile. Deci nu
numai percepțiile actuale, ci și pe cele posibile le admite în
definiția lui. Aceste fapte sânt elementele cari clarificate,
prelucrate, ne dau cunoștința. O cunoștință poate fi consi-
derată ca adevărata, atunci când în sine e lipsită de contra-
dicții și e în completă armonie cu datele experienței.
Dacă stabilim ca singure elemente ale cunoștinței per-
cepțiile, nu ne e permis a trece cu vederea variabilitatea
acestora. într’adevăr, conținutul percepțiilor noastre de-
pinde: a> de organizația simțurilor noastre (percepțiile va-
riază, nu numai dela individ la individ, ci și la acelaș in-
divid, după starea psiho-fizică în care el se găsește) și b) de
modul cum obiectele se influențează unele pe altele, de ra-
portul care există între ele (acelaș obiect, după cum se
găsește mai aproape, ori mai departe de noi, singur sau
in vecinătatea altor obiecte, poate să ne pară mai mare sau
mai mic, să iea o formă sau altal.
Laas, ținând cont de această variabilitate, consideră ca o
datorie primă și esențială a filosofului pozitivist, de-a căuta
să-și dea seama, pe de-oparte de progresele realizate de
știință în stăpânirea datelor simțurilor, cu toată variabili-
(1)	E. Laas (1837-1885)a fost profesor în Strassburg. Scrierea lui prin-
cipală e: «Idealismus und Positivismus».
-
POZITIVISMUL ȘI MATERIALISMUL ÎN FILOSOFIA GERMANĂ 633
tatea lor, pe de altă parte, de metoda care a făcut posibilă
acea stăpânire. Laas însuși dă, în privința aceasta, oarecari
indicații metodice, nu însă de mare valoare, astfel: să avem
in vedere relațiile constante atât între obiecte, cât și între
obiecte și simțurile noastre; să tindem cât mai mult a în-
locui raportul variabil ce există între obiect și subiect prin
raportul mai constant al acelui obiect către un alt obiect:
astfel măsurăm timpul nu în raport cu succesiunea ideilor
noastre, ci prin ceasornice.
2.	Cu multă insistență combate Laas teoria ideilor înnăs-
cute, a categoriilor (ca Substanță, Accidență, Causalitate, etc.l.
Dacă multe noțiuni le consideră oamenii ca înnăscute, aceasta
se explică, după Laas, prin faptul că încă de copii ne gă-
sim în fața unui sistem de noțiuni, cari nici nu ne vin dela
obiectele din afară, nici nu se dezvoltă în mod treptat în
intelectul nostru, ci ne sânt impuse prin limbă și în parte
de către educatori, ludecățile â priori le admite Laas numai
ca. ipoteze sau postulate. Ele nu pot fi ridicate la rangul
de legi sau axiome decât dacă cercetările empirice le con-
firmă exactitatea. In cazul când asupra vre-unei judecăți
â priori cercetările empirice sânt imposibile, acea judecată
însă e necesară, sau cel puțin utilă științei, atunci ea va fi
considerată ca o maximă regulativă,
3.	Laas combate deasemeni și cercetările metafizice cari,
după el, departe de-a aduce vre-un folos sțiinței sau vieței
practice, nu fac decât să răpească filosoriei caracterul de
știință.
Dacă într’adevăr speculațiile metafizice sânt lipsite de ori-
ce folos științific sau practic, atunci cum se explică faptul
că atâția filosofi de mare valoare au făcut din metafizică
baza sistemului lor filosofic?
După părerea lui Laas această tendință a fost numai re-
zultatul unor motive psihologice, al unor necesități psihice:
„Tendințe și impulse de cea mai mare forță psihică, însă din
punct de vedere obiectiv și logic de-o siguranță incompletă,
au încercat totdeauna de a fi realizate." Motive principale
de acest fel indică Laas cinci: îl Aprecierea exagerată a
argumentării matematice, de unde rezultă aplicarea meto-
dei matematice asupra noțiunilor ontologice. 2) Impulsiunea
puternică spre absolut, de unde rezultă tendința de-a baza
atât știința, cât și morala pe câteva principii absolute, sau
de e posibil pe un singur principiu absolut, evident prin sine
însuși. 3) Tendința de-a admite, atât pentru activitatea ge-
«34
G. G. ANTONESCU
nerală a universului, cât și pentru activitatea omenească,
existența unor legi normative cari nu-și au origina in lu-
mea înconjurătoare, asa cum ne-o prezintă simțurile noastre,
ci sânt de origina transcendentă. 4) Teoria spontaneităței,
după care, pe lângă percepțiile cari ne sânt impuse din afară
(față de cari spiritul nostru e pasiv), ar mai exista și o stare
de pură activitate a spiritului, o stare de activitate sufletească
spontană. 5) Motivul transcendent, pe care se bazează cre-
dința într’o viață viitoare a spiritului nostru. Acestea sânt,
după Laas, motivele de natură pur psihologică, cari au
determinat pe filosofii metafiziciani de a-și perde timpul cu
cercetarea principiilor absolute, în loc de a se ocupa de
aceea ce ie era dat prin experiență, de fapte.
4.	Acum după ce știm cari sânt elementele pe cari ba-
zează Laas sistemul său pozitivist, să vedem ce rezultă din
analiza acestor elemente. Laas deosebește la fenomenele
sufletești două părți constitutive, una subiectivă și una o-
biectivă, cu și nou-eu. Aceste elemente deși cu totul dis-
tincte unul de altul, le întâlnim în totdeauna și in orice
act sufletesc împreună. Acea clasificare a actelor și stărilor
sufletești în subiective și obiective, este determinată, după
Laas, de faptul că într’unele acte predomină partea subiec-
tivă asupra celei obiective, într’altele partea obiectivă asupra
celei subiective. O excludere completă, însă, a uneia din
părți este imposibilă. Conform acestei teorii numește Laas
sistemul lui filosofic, subiect-obiectivism sau correlativism.
Caracteristic este că deosebirea ce face el între subiect
și obiect nu se referă atât la actele sufletești, cât și la o-
biectele exterioare, ci numai la actete sufletești ca atari.
Obiecte reale, existând în sine și deci independent de con-
știința noastră nu pot fi admise in sistemul pozitivist al lui
Laas, dat fiind că experiența nu ne procură decât percepții
externe și interne și acestea aparțin conștiinței noastre.
Bazat pe aceste considerații conchide Laas. că pentru el
lumea nu e decât „totalitatea de senzații și percepții actu-
ale sau posibile".
Această teorie a cunoștinței este încoronată de noțiunea
unei conștiinți generale. Ca să realizăm această noțiune ar
trebui să avem posibilitatea de-a aduna într’un singur sis-
tem toate percepțiile actuale și posibile, excluzând însă toate
elementele accidențiale și individuale. Conștiința care ar
avea de obiect, care ar conține în sine acest sistem ideal
ar fi acea conștiință generală ( „Bewusstsein uberhaupt^i.
POZITIVISMUL ȘI MATERIALISMUL ÎN FILOSOFIA GERMANĂ 63’>
5.	Menționez aci, că Laas admite activității sufletești un
caracter specific, deosebit de al activității fizice, bazându-se
pe faptul, că orice încercare de-a explica actele sufletești
prin legi mecanice a fost zadarnică. Aceea ce deosibește
în special activitatea conștientă de cea fizică, mecanică, este
voința. Voința este, după Laas, „miezul și centrul persona-
lității formate". De ce numai al personalității formate) Pen-
trucă acel caracter specific, voința, nu se naște odată cu
individul, ci se desvoltă cu timpul. La începutul vieței, și
activitatea sufletească este de natură mecanică, automatică.
Pentru ca mișcările automatice să se transforme în voluntare
trebue întâi, să ne formăm o idee de efectul acelor mișcări
și al doilea, să se nască în noi dorința de a realiza acele
mișcări. „Dorința și ideea lucrează atâta vreme la mlădierea
și supunerea forței nervoase până când aceasta din urmă
cedează".
Dintre acești doi factori cel mai principal este dorința.
6.	Am văzut că Laas nu admite ca material al științei,
decât percepțiile externe și interne. Acestea însă nu ne dau
niciun indiciu privitor la obiectele exterioare în sine, in-
dependente de conștiința noastră. Pentru a clarifica această
chestiune, admite Laas în mod ipotetic substanțe sau, cum
le mai numește eX, puncte de energie i „Kraftpunkte"), a căror
ființă e neschimbătoare; raporturile însă dintre aceste puncte
sânt schimbătoare. Punctele de energie îi mai servesc lui
Laas și pentru a explica diferența dintre activitatea fizică
și cea psihică.
Pentru aceasta adaogă la substanțele materiale și substanțe
sau puncte de energie dotate cu conștiință („Kraftpunkte, die
mit einern Innern begabt sind"». Aceste substanțe imateriale
și imaterialei, dacă li s’ar atribui transcendența, ar clarifica
chestiunea propusă. Laas însă nu face acest lucru și nici
nu poate să-l facă, dacă vrea să rămâie de acord cu prin-
cipiul fundamental și esențial al filosofici lui, conform căruia
singurele elemente ale cunoștinței sânt percepțiile. El califică
deci substanțele de fenomenale și le supune și pe acestea
corelativității dintre subiect și obiect. Astfel existența e
dependințe de conștiința noastră, iar obiectele exterioare rămân
niște simple fenomene, m cazul acesta e foarte natural să ne
întrebăm care mai e rostul teoriei substanțelor în sistemul
lui Laas. Rostul ei constă în imposibilitatea în care se gă-
sește orice filosof de-a trece cu vederea problema substanței.
G. G. ANTONESCU
<>36
Nici Laas n'o putea lăsa de-o parte, cu toate că n'avea
posibilitatea de-a o deslega.
7.	Pentru a termina expunerea și a trece la critică, mai
am de menționat câteva cuvinte asupra Eticei lui Laas. Con-
form principiului adoptat de el, că nici o noțiune nu e în-
născută spiritului nostru, nici Etica nu poate deriva dato-
riile noastre morale din vre-o lege morală înnăscută. Ori-
gina lor trebue căutată numai pe cale istorică și psiholo-
gică. Origina istorică a datoriilor noastre morale o găsește
Laas în pretențiile mediului social. Bunul suprem, însă, s’ar
realiza în acea viață, în eare individul ar putea atinge cel
mai înalt grad posibil de mulțumire și plăcere. în același
mod definește el bunul suprem și pentru societate. Asupra
celorlalte teorii etice nu mai intervin, deoarece scopul
principal al acestei expuneri este de-a scoate în evidență
acele elemente esențiale, cari determină în sistemul lui Laas
caracterul pozitivist. Să trecem acum la critică.
8.	Am văzut că Laas, ca și ceilalți pozitiviști, susține că
știința pentru a putea fi considerată ca atare, trebue să se
mărginească la datele experienței. Cum însă cunoștința em-
pirică nu ne mijlocește decât fenomene, nu esența, lucrurilor,
cunoștințele noastre privitoare la natura lucrurilor, la aceea
ce ele sânt „în sine“, ar fi cu totul insuficiente sau nule.
Dacă prima propoziție e adevărată, incontestabil că și
concluzia la care ajunge pozitivismul e bună. Dacă știința
nu poate, sau nu-i este permis a depăși domeniul experi-
enței, atunci trebue să ne mărginim la cunoașterea fenome-
nelor, renunțând la cunoașterea lucrurilor în sine. Simțurile
nu ne mijlocesc decât calități de-ale lucrurilor, nu lucrurile
înșile. Așa d. e. simțurile ne fac cunoscute coloarea, miro-
sul, forma, greutatea unui lucru, acestea toate însă le putem
schimba la un obiect, fără ca natura, ființa obiectului să fie
influențată de acele schimbări; terul la căldură își schimbă
forma, coloarea, etc. și cu toate acestea rămâne tot fer. Să
vedem însă dacă acea primă propoziție este adevărată. Eu
cred că nu. Pentru a dovedi că științei, nu numai că-i este
permis, dar că i se impune chiar de-a depăși limitele expe-
rienței, ar fi de ajuns să ținem seamă de faptul (e un fapt
și ca atare n’ar trebui trecut cu vederea de pozitiviști) că
toate principiile și legile științifice trec peste domeniul em-
piric. într’adevăr, datele experienței se pot referi numai la
trecut și prezent, nu însă și la viitor. Ele ne pot face să
constatăm, că un lucru este și a fost așa, sau că un fapt se
POZITIVISMUL ȘI MATERIALISMUL ÎN FILOSOFIA GERMANĂ 637
petrece și s’a petrecut astfel, nu însă că acel lucru va trebui să
fie și in viitor acelaș, că acel fapt se va petrect și în viitor
tot astfel. Aceea ce adăogăm la datele experienței, pentru
a stabili un principiu fundamental, o lege, aparține dome-
niului rațional, supra-empiric. în acest argument contra po-
zitivismului am admis cu anticipație principiul după care
știința nu poate renunța la unitate, la sistemă și deci la prin-
cipii fundamentale și legi, decât cu riscul de a-și perde ca-
racterul ei de știință. Dar, cine admite principiul acesta din
urmă, trebue să admită și argumentul de mai sus, căci da-
tele empirice ca atare nu ne prezintă nici o unitate, nici-o
sistemă și deci oriunde și oricând stabilim legi și principii
generale, adăogăm la elementele empirice elemente ra-
ționale.
9.	Pozitiviștii nu admit nimic ca înnăscut în intelectul nos-
tru. E însă de mirare cum chiar Laas, care dă atâta impor-
tanță părții subiective, acceptă și el acea teorie pozitivistă.
Am arătat mai sus, cum pentru a dobândi cunoștinți gene-
rale, pentru a da un sens, o unitate acelui haos de date
empirice, e nevoe de elemente supra-empirice. Ei bine, ori-
gina acestor elemente raționale, a acestor disposițiuni inte-
lectuale cari reprezintă legile cunoștinței noastre, nu poate
fi decât însuș spiritul nostru (dat fiind că în lumea empirică
nu se găsesc), ele sânt înnăscute intelectului. Kant a dovedit
îndestul existența acelor elemente apriorice. De altfel toți
admitem, cu privire la cunoștințele mijlocite de simțuri, pe
lângă elementele obiective și elemente pur subiective, căci
un sunet, o coloare, etc. nu le putem considera ca atare,
decât raportate la simțurile noastre; dacă escludem inter-
venția simțurilor sunetul încetează de-a mai fi sunet, co-
loarea de-a fi coloare, ele devin atunci niște simple vibrații
de aer sau eter. După cum deci obiectele simțurilor sânt
modificate conform organizației acestora, tot astfel și obiec-
tele cunoștinței raționale sânt supuse organizației rațiunei
noastre. Raporturile și legile după cari sânt legate între
dânsele, transformate, sistematizate datele empirice, sânt,
cum ne-a dovedit Kant, elemente constitutive ale rațiunii noa-
stre. Nu putem deci admite teoria pozitivistă, după care
toate cunoștințele noastre ar fi de natură empirică, după
cum nu admitem nici teoria aprioristică, după care toate cu-
noștințele ar fi de origine rațională.
10.	O a treia tendință principală a pozitiviștilor, pe care
am găsit-o foarte dezvoltată și la Laas, este aceea de a es-
clude cu totul metafizica. Două sânt argumentele mai uzi-
638
<;. G. ANTONESCU
tate contra metafizicei: a) că față de enormele progrese re-
alizate de către știința experimentală, metafizica a devenit
imposibilă. Această afirmare însă e bazată pe o alta, anu-
me, că știința experimentală și metafizica sânt cu totul opuse
una alteia, că se exclud una pe alta. Dar această din urmă
afirmare Icondițiunea celei dintăiu) este, cred, falșă. Departe
de-a se exclude una pe alta, ele sânt legate între dânsele.
Trecerea din domeniul empiric în cel metafizic e foarte na-
turală, fiindu-ne indicată, ba chiar impusă de însuș intelec-
tul nostru. Speculațiile metafizice nu sânt decât o continuare
a cercetărilor empirice: „Drumul către transcendent, zice
Wundt, nu trebue să fie decât o continuare consequentă și
în aceeaș direcție a drumului început în domeniul experi-
enței." (Menționat și în articolul precedent). Așa, spre ex.,
e foarte naturală trecerea dela relativ la absolut. Ea ne este
impusă de aceeaș rațiune, care ne a lămurit în cercetările
noastre empirice. Științele empirice se mărginesc la relati-
vități, la obiecte condiționate. Spiritul nostru însă nu poate con-
cepe relativul fără absolut. El nu poate avea liniște, până
ce nu a descoperit condițiunea ultimă a existenței și acti-
vităței universale, acea condițiune, care ea însăș e necou-
dtționata. Cu drept cuvânt zice Volkelt, că „un intelect care
se mulțumește cu datele empirice se aseamănă cu un miop,
care cu orice preț vrea să rămâe miop". Astfel putem, por-
nind dela cele mai simple date empirice și fără cea mai mică
săritură, să ajungem până la cea mai înaltă noțiune meta-
fizică, până la noțiunea „Dumnezeu." b) O altă acuzare ce
se aduce metafizicei de către pozitiviști este aceea, de-a nu
stabili adevăruri absolute, de-a fi nevoită să se mulțumească
cu teorii ipotetice. Din această cauză, zic ei, metafizica nu
poate fi considerată ca știință, ci pur și simplu ca o crea-
țiune a fantaziei sau ca rezultat al unor tendinți sentimen-
tale, mistice (Laas). Drept e, că aproape toate teoriile me-
tafizice sânt ipotetice, aceasta însă nu-i răpește metafizicei
câtuși de puțin caracterul de știință. Ea rămâne o știință
ipotetică, dar totuși o știință. Ipoteza, întru cât e bine înte-
meiată, intru cât are o bună bază logică, e admisă și chiar
necesară în știință. Știința naturei însăș are nevoe de ipo-
teză. Diferența între științele experimentale și metafizică este,
în această privință, numai graduală și constă în aceea, că
metafizica se servește pe o scară mai întinsă de ipoteză, de-
cât celelalte științe. S’a mai obiectat lîn special de către
Riehh că dacă metafizica se bazează pe ipoteze și nu poate
POZITIVISMUL Șl MATERIALISMUL ÎN FILOSOFI A GERMANĂ 639
deci descoperi adevărul absolut în toată goliciunea lui, ea
nu mai are rațiune de-a fi. La această obiecțiune a răspuns
tot Volkelt foarte clar: „Metafizica nu poate transforma noap-
tea necunoscutului, care înconjură micul domeniu al experi-
enței noastre, în zi strălucitoare, poate însă să răspândească
in acele locuri o lumină crepusculară."
în favoarea metafizicei mai avem de luat în considerație
faptul că ea e necesară spiritului nostru. Această necesitate
metafizică, această tendință a spiritului de-a pătrunde ființa
lucrurilor, absolutul, presupune, după Schopenhauer, pe lângă
o oarecare dezvoltare intelectuală, contemplarea suferințe-
lor și lipsurilor vieței și ideea morței. Natural că, cu căt
intelectul unui individ e mai puțin dezvoltat, cu atât mai
puține enigme îi prezintă existența lui și a universului .și
deci cu atât mai mică e și necesitatea lui metafizică. O
lipsă totală, însă, a necesităței metafizice nu o vom putea
găsi la nici-un individ cu intelectul normal. Pentru a pri-
cepe bine aceasta, trebue să ținem cont de faptul (mențio-
nat tot de Schopenhauer) că dezvoltarea capacității metafizice
(a putinței de a-și satisface acea necesitate metafizică) mi e
paralelă cu dezvoltarea necesităței metafizice. Dacă necesita-
tea o găsim la orice individ normal, capacitatea o găsim la
puțini. Bazat pe acest adevăr, deosibește Schopenhauer două
feluri de metafizică: a) aceea a oamenilor culți și cu inte-
lectul dezvoltat, cari cugetă, reflectează ei inși-le asupra pro-
blemelor metafizice; și b) aceea a oamenilor, cari nehind
capabili, sau neavând posibilitatea (cultura, timpul nece-
sar, etc.) de a-și satisface singuri prin propria convingere lo-
gică acea necesitate metafizică, cred in autorități. Autoritatea
cea mai răspândită e religia, care nu face apel la raționa-
ment, ci numai la credință.
Mai am de menționat cu privire la această chestiune, că
Laas însuș, deși adversar declarat al metafizicei, totuși
intercalează în mod forțat acea teorie a substanțelor, care
e în totală contradicție cu sistemul iui (ceeace am arătat
mai sus). Astfel am ajuns la concluzia (contrară poziti-
vismului) că metafizica e absolut necesară, întâi, pentru a
continua și întregi datele empirice și, al doilea, pentru a
a satisface pe cât posibil acea necesitate sufletească, pe care
am calificat-o de metafizică.
(Va urma).
G. G. Antonescu.
NEGUSTORUL MEREMET
- N C V E L A -
Dugheana negustorului Meremet are acoperișul
dintr’o apa, streșina eșita mult în afara, iar șindrila as-
cunsa supt un mușchiu cărnos și verde, din care ploaia
se strecoară, picătură cu picătură, ca dintr’un burete.
Gura și ferestruele podului sânt"tivite, pe de margini,
cu o crestătură de lemn, lucrata frumos, ca o horbota.
Fața dughenei, cu pereții înguști, coșcoviți de ploi, des-
chide golurile ferestrelor, peste care se așează noaptea
obloanele grele, ce slujesc ziua drept tarabi; între ele,
se desface în doua, ușa,— îngăduind sa se vadă brața-
rile de fier prin care se înmâneca stinghia de stejar,
ce-o zăvorește. Ca parte minunată, ce face sa întârzie
baeții dela școală, acoperământul are în dreapta stre-
șinii un zarzăr, — răsărit acolo cine știe cum! Primă-
vara aceasta e a treia, decând copăcelul e încărcat
cu floare.
Din dosul dughenei se prelungește, în dâmb, curtea
cu acareturile: grajduri pustii; poduri fără fir de fân;
șuri goale, fără uși, prin care se încuiba în vreme de
toamna vântul, iar earna viscolul cu șuerul lui înfi-
orător. Un șir de odăi dărăpănate arată ruinele ha-
nului de altădată. Meremet ținuse și han; în încăperile
acestea mișunase toata negustorimea care împânzise
pe vremea aceea drumurile Moldovei.
NEGUSTORUL MEREMET
641
Singura odae ce putea fi locuita era cea din fața.
Dar și dânsa! Din bagdadia podită, carii măcinau o
faina gălbuie, ce se cernea, ușoara, peste marfă și du-
șumea; când sufla vântul, prin golurile ferestrelor,
învălmășea făina în aer și ascundea odaea într’un nour.
Din colțul din stânga se desprindea soba, înegrita de
fumul strecurat prin toate crăpăturile ce-i eșise înainte,
în calea lui către cer. Pe păretele din stânga erau raf-
turile, — deabia se mai țineau în scoabele roase de
rugină. Pe aceste rafturi se odihneau șaiacurile și pân-
zeturile,—în aceeași față amândouă, nohotie. Pe păre-
tele dinspre răsărit — icoanele, la o parte peo policioara
candela, totdeauna aprinsă. Dedesuptul lor, raftul cu
lucrurile cele mai scumpe: câteva șaluri turcești, caș-
miruri, fesuri, —marfă adusă, alta dată, numai pentru
fețele simandicoase. Acesta era raftul boierimei, privi-
ghiatși binecuvântat par’că de către sfințiide deasupra.
Intre obloane și ușa, pe sfori, de toate: curalarii, ha-
rapnice cu șfichiuri de plumb, pungi, pene de păun,
chimiruri și câte încă; țintuite mai bine, câteva cobze.
De jur împrejurul rafturilor, rânduite ca niște divanuri,
lăzile de Brașov, cu flori late cât palma. în păretele
din fund ușa îngusta, ca de clopotnița, ducea în ogradă,
în dreapta ușei, câteva scânduri așezate pe două capre;
deasupra un mindir, — patul negustorului. Mai în fața,
tejgheaua. Când, printr’o întâmplare se ștergea col-
bul de deasupra ei, lemnul răsăria galben ca chihlim-
barul, lustruit de mânele atâtor baeți ce socotise pe
dânsul cu plumbul lor lătăreț. Negustorul se uita atunci
îndelung la țifrele mărunte, încâlcite, aruncate acolo
de cutare ucenic, al căruia fel de a scrie el și-l aducea
aminte!.....1 n dugheana aceasta își purta pașii ne-
gustorul Meremet: un trup supt de bătrânețe, învălit
în antereul lung, cu mâneci largi, strâns la mijloc prin-
tr’un brâu de păr de cămilă; fața spână, uscata și în-
crețită ca o smochina, din galbeneala căreia nu puteau
Con corb ii'i Literar a, am XL.
-I 1
642
EM. GÂRLEANU-EMILGAR
sticli ochii stinși. Șapca, cu cozoroc verde, sfârșia oare-
cum trupul, oprindu-1 par’că sa mai răsară din subții-
mea lui.
Deprins sa traiasca în acest loc, an de an, optzeci
și mai bine, lui Meremet nu numai ca nu i-ar fi trecut
prin gând nevoea unei meremetisiri a dughenei,ca cele
multe din alte vremuri ce-i atrăsese porecla, dar i se
parea ca locuința etare ca și alta data, că până și hanul
din ograda acoperita cu brusturi e gata sa primească,
pe porțile largi deschise, brașovencile pline cu mărfuri.
De câte ori, de pe scâunașul lui, din prag, nu revedea
trecutul, de parca-1 trăia!
......... Ulița tremura în zumzet, — o coarda! Pe
podul de lemn trec caleștile în mersul domolit al cailor;
boerii privesc zâmbitori spre negustorul ce se pleacâ
până la pământ. Unii se opresc în dreptul dughenei
mici. în schimbul măriei strălucesc galbenii dați fără
tocmeala.... Departe, după gradina postelnicului Ni-
coară, privirea fuge, hat, in colo! Șesul Bârladului se
desvelește verde, neted; până la dânsul, prin mănun-
chiurile de salcâmi înfloriți, curțile cu acoperamânturile
roșii. Pe șoseaua albă șiruri de chervane. Ei! ce vuet,
cum mișuna lumea! Ce sa fie? Norodul se strângea
în fața dughenei celui mai iubit negustor din târg.
Tocmai din capătul uliței se aude scârțăitul roților
gemând supt încărcătură. Ba și glasurile chirigiilor:
„Hii căluțule!... Fiii, cu tata, hii! “ Se zăresc mai bine
trupurile vânjoase, căciulile țuguiete, puse pe-o ureche.
Bicele pocnesc ca petițele. — Vine marfa dela Brașov!
Negustorul tânăr, vioi, cu cei opt ucenici, ese în ușa
dughenei, întru întâmpinare.
— Cu bine te-am găsit, jupâne!
— Și cu bani, și cu voie bună, feții mei!
Marfa o descarcă așa: negustorul sta lângă căruță.
NEGUSTORUL MEREMET
643
de primește bucată cu bucată, un băiet în ușă, ceilalți
rânduiți până la rafturi.
— încă o bucată de pânză, jupâne.
Cărăușul îi face vânt, negustorul o prinde, o pune
în zare, o achipuie între degete, apoi o svârle băiatu-
lui din ușă, și strigă:
Bunăă; alta!
Valurile sboară din mână în mână, iar norodul face
glume. După ce se mântue cu descărcatul, chervanele
trag la han; în ogradă se fac focuri și chefuesc, — ne-
gustorul, cărăușii și băieții, delaolaltă —până noaptea
târziu.....
Acum, in urmă, un singur om mai călca pragul du-
ghenei: conul lordache lovu. De două ori pe luna,
regulat, arunca cei câțiva galbeni, pensia negustorului
scăpătat. Când venia, totdeauna pe jos, negustorul
îl zăria de departe; se ridica repede după scăunel
și se învârtia prin dugheană, ca și cum ar fi vrut să
o pregătească pentru musafirul ce avea să primească.
La ușa, conul lordache se pleca puțin sa intre. Lui
Meremet i se ridica sângele, cât mai avea, în obraz;
simția cum îl cuprinde o căldura izvorîtă din piept;
se chinuia să scoată câteva cuvinte de buna venire,
bolborosia, nu era în stare; la urmă se repezia de
săruta mâna boierului, și ochii i se umezeau.
Tot atât de înduioșat era și Conul lordache. îi plă-
cea dugheana asta cu toată sărăcia și ruina ei; i se
părea răsărită din pământ ca o floare sălbatecă, sdren-
țuită de spini....
— Ce mai faci, negustoriile?
Meremet tușia, se îneca, deabia putea saîngaime:
Bine... mulțumim.... Măria ta.
Boerul se așeza pe scaun, ducea batista la gura,—
(Î44
EM. GÂRLEANU-EM1LGAR
colbul ii făcea rău, — lua din buzunar țidula pe care
însemnase de-acasă cumpărăturile, o ducea în dreptul
ochilor, și poruncea.
Pe când negustorul se tăbârcea să scoata marfa,
să o scuture cu măturița, conul lordache se prefăcea
că nu vede nici colbul, nici rosăturile șoarecilor; i-o
lăuda:
— Bună pânza ai, negustorule; uite vezi, tare bună
pânză ai dumneata.
Lai Meremet iar îi năvalia căldura din piept în
fața, și iar se silia sa mulțumească.
Apoi, din fișicul de tinichea îmbrăcat în piele de
marochină roșie, galbenii cădeau strălucitori, zingă-
nind pe tejghea.
Numai așa putea trăi, de azi pe mâne, negustorul
Meremet.
într’o dimineață negustorul stătea ca de obiceiu pe
scăunașul lui, în prag. L’n om se repezi pe lângă dânsul
în dugheană. Numai după ce intra bagă de seamă ca
stapînul e in ușa. Era vătaful conului lordache.
— A murit boierul.
Dintru’ntâiu negustorul păru ca nu înțelege; apoi
toata vlaga i se scurse par’că din trup, și se rezimă cu
spatele de perete. Cu o seară mai nainte boierul fu-
sese la el.
— „Am avut treaba prin târg și m’am repezit pe la
dumneata. Dacă vrei să-l vezi, haide." Fără să mai
aștepte răspuns omul eși pe ușă tot atât de grăbit. Ce
putere ascunsă ridica pe negustor și-l îmbrânci pe
urmele vătafului?
De treizeci de ani, dela moartea nevestei lui, negu-
storul nu mai călcase ulițile târgului. Pe unde mergea
nu-și dădea sama; casele, de la ferestrele cărora pri-
viri întrebătoare se îndreptau spre dânsul, nu le cu-
noștea. Dar mergea fără să simtă oboseală. Par’că visa.
NEGUSTORUL MEREMET
645
S’a deșteptat lângă sicriul in care conul lordache
lovu stătea cu ochii închiși, cu fața suptă, liniștită, ca
într’un somn adânc.
A stat mult acolo, la picioarele binefăcătorului.
Și cum stătea singur, cu sufletul strâns de durere,
deodată i se păru că dintr’un colț al odăiei răsare un
glas domol, iubit: „Ce mai faci, negustoriile?" Atunci
negustorul se prăbuși în hohote de plâns peste sicriu,
sărutând picioarele celui ce nu mai putea simți căldura
iubirii lui....
Spre seară, patașca veni să poarte,între cei patru
îngeri poleiți. pe conul lordache spre rohatcă; deacolo
aveau să-l ducă, în trăsură, să-l îngroape la moșie.
Negustorul, istovit de puteri, râmase singur. Cine
s’ar mai fi gândit la el! Deabia pășind eși pe poarta;
o luă drept înainte, pe unde credea că venise. într’un
colț de ulița se opri. Pe unde să apuce ? La întâmplare,
spre stânga. Se rătăci. Niște copii eșiau dela școală,
îl înconjurară țipând:
— Negustorul Meremet! Negustorul Meremet!
Stafia maa, stafia!
Bătrânul se lipi de un gard, tremurând, căutând să
se apere. Se ruga să-l lase în pace. Dar copiii începură
să urle și mai tare; unul dintre ei îl trase de antereu;
negustorul căzu jos. L’n băețaș mai răsărit îi dădu la
o parte:
— Lasați-1 mă, săracul, nu vedeți că plânge?
Din ochi, lacrămile lunecau în șir pe obraz, scur-
gându-se jos, pe pământ, unde căzuse cu capul.
Copiii se liniștiră ca prin farmec; îl ridicară, îl duseră
acasă, depărtându-se apoi în liniște.
Meremet rămase, buimăcit, în ușa. Nici nu-și dete
samă că dugheana fusese deschisă, singură, o zi
întreagă. Privi în laturi; cele două magazii mari, ce
se înălțau în fața dărăpănăturii lui, i se păreau până la
cer. îl coprinse un fior de frica. Intră înăuntru, închise
obloanele, ușa, și se culcă.
6W	EM. GÂKLEANU-EMILGAR
Vecinii aflaseră îndată că sprijinul negustorului se
dusese. Dar cel ce se bucura mai mult era jupanul
Avrum, care de mult își pusese în gând sa ridice pe
locul dărăpănăturii lui Meremet o dugheană ca cea
pe care o avea acuma peste drum. Planul era iscusit:
mușteriul care i-ar fi scăpat din mână, nemeria peste
drum la băietul lui. Ce chilipir, gândia Avrum, încre-
dințat că treaba era ca și făcută. Deaceea, nu dupâ
multă vreme dela moartea conului lordache lovu, ră-
sări într’o spre seara, în pragul negustorului, ce sta
pe scăunaș, lângă ușă.
Bună vremea, moș Meremet!
Meremet rămase nedumerit, ca in preajma unui om
pe care nu-1 mai văzuse niciodată. Deundeeșise ființa
ceea, înfășurată într’un caftan lustruit, ca o piele de
șarpe, cu perciunii încolăciți pe lângă urechi, izvorîți
de supt pălăria nalta, neagra ca mangalul?
Ce mai gândești dumneata, moș Meremet? Ce
mai gândești?
Negustorul clipi din ochi, — ar fi vrut sa alunge ve-
denia ce-1 chinuia ; apoi, când îi deschise peacelaș chip
roșcat, se sculă, duse scăunașul înăuntru, și zăvori du-
gheana. Privirile pizmașe par’ca-l urmăreau prin scân-
duri.
A doua zi Avrum prinse pe negustor lângă tejghea.
Lunecase pânâ în mijlocul odăii, și spusese cu glasul
trăgănat, ca și cum i-ar fi fost lene;
— Buna vremea, moș Meremet!
Meremet tresari, i se opri răsufletul, se sprijini să
nu cadă. Nu putea scoate o vorba.
Avrum nici n’avea nevoe de răspuns. își puse mâ-
nele în șolduri și începu a se învârti în loc, uitându-se
împrejur. Vorbi tot el:
— Dumneata faci bine, dar dugheana dumitale nu
face deloc bine.
Apoi încredința printr’un jurământ:
NEGUSTORUL MEREMET
647
— Pe Dumnezeul meu!
Urma sa vorbească:
Vai! vai! vai! dugheana dumitale-i tare ruinata!
Bagdadia mă mir că ține; păreții îs puhavi, moș Me-
remet. Uite la fereastă,— aceea nu-i tencuială, îi bum-
bac. Un vânticelși gata, te suflă fața pământului!
Și ușa-i bortelită, și.
Nu sfârși ce avea de spus, se apropie de raftul cu
postavuri și-l sgâlțâi cu amândouă mânele. Raftul se
dezbină, scârțâind, mai să cada.
— D’apoi raftul! Raftul se ține în picioare ca Hra-
ștină, bețivul.
Și se depărta, venind grăbit, către negustor.
Meremet rămăsese împetrit.
Avrum duse o mâna la spate, pe cealaltă o vârî în
brâul negru ce-i ținea, strâns pe trup, halatul, apoi
întinzând gâtul și pornind puțin umărul drept înainte,
șopti, ca și când n’ar fi vrut să-l audă alții:
— Știi ce m’am gândit eu, moș Meremet? Pentruce
nu ai vinde dumneata dugheana? Nu zau! Ai lua câțiva
galbeni noui-nouți, și-ai trăi foarte frumos. Ce mai la
deal la vale, iaca, ți-o cumpăr chiar eu. Nu face, dar
eu o cumpăr. îți dau pe dugheană, fără marfa, treizeci
și cinci de galbeni.
Meremet stătea în aceeași nemișcare; par’câ-i secase
izvorul glasului.
Avrum îi vorbi mai grăbit:
— Nu-i așa ca nu crezi? Nici nu-i de crezut! Iacă
pe dărăpănătură dumitale, eu îți număr treizeci și
cinci de galbeni. Ma duc. Te las cu bucuria. Mâne
facem târgul.
Lunecă tot atât de ușor precum venise, cu umărul
drept înainte, cu gâtul întins, cu fața scăldată într’un
zîmbet șiret..
Negustorul își veni cu încetul în fire. întins pe pat
se liniști oarecum. Mintea i se limpezi. înțelegea acuma
648
EM. GÂSLEANU-EMILGAR
pe deplin scopul vrăjmașului ce-1 urmâria cu atâta
stăruință. Și deodată i se desveli în minte câteva icoane
de demult, tare de demult’... Un bătrân puternic,
vioi — tatăl lui, negustorul Niculițâ... Și’n urma, tot
pe acest bătrân, slăbit de boală... Patul de moarte...
Cele din urmă cuvinte: „Să păstrezi ce-ți las, băete".
Această amintire îl tulbură iar. Nu, nu, Doamne fe-
rește, nu și-ar fi vândut el dugheana. Aici murise tatăl
lui, aicea trebuea să moară și dânsul. Era o minciună
tot ce spusese Avrum. Dugheana lui e bună, rafturile-s
trainice....
Dar par’că tot i se strecurase îndoiala în suflet.
Negustorul se sculă de se duse tiptil pe lângă pă-
reți. Se uită bine la crăpăturile largi, de intra de-
getul prin ele; pipăi tencuiala, mâna i se îngropa
într’însa. Cuvintele vrăjmașului îi răsunau la ureche:
„îi moale ca bumbacul, moș Meremet." Se uita de
jur împrejur, se vârî pe după lăzi, cotrobăi pe după
pat și deabia acum baga de seamă cât de încovo-
iat era păretele lângă care dormea de cincispre-
zece ani! îi fu frica sa sgâlțâie raftul; își aminti cât
se clătinase de tare subt brațele osoase ale lui Avrum.
Se ghemui iar pe pat.
Trebuia sa facă un meremet, ca cele de altădată.
Dar cu ce? Și-i răsări deodata chipul conului lorda-
che. La dânsul are să ceara. Parca-1 vedea în capul
uliței, uitându-se drept înainte, venind să plătească
galbenii obișnuiți. Dar în aceeași clipă se întrupa ală-
turi fața celuilalt boier, fața senina a conului lovu,
dormind liniștit, în sicriu, somnul de veci.
Un gemăt adânc sdruncina pieptul negustorului,
și un plâns sfâșietor îl cuprinse.
Adormi târziu. îi munci un vis grozav. Parea ca
e pe scaunașul lui; un străin intră pe lângă dânsul
în dugheana. El se scoală și se ia după străinul care
se întoarse cu o fața neagră-neagră, cu ochii ca două
NEGUSTORUL MEREMET
649
flăcări. întinzând degetul îi arată tejgheaua. Pe tej-
ghea, cu mănele cruce pe piept, sta întins în sicriu
conul lordache lovu. „Acum să mori și tu" îi strigă
străinul, și cu niște brațe ce se întind până la raf-
turi, sgâlțâie dugheana care se prăbușește peste el.
Meremet se trezi tremurând, scăldat în sudoare,
cu privirile rătăcite în întunerecul odăiei lipsite de
lumina candelei ce uitase să aprindă.
Se făcu ghem, așteptând clipă cu clipa venirea
zilei.
Se luminase. Negustorul, galben ca un mort, de-
abia aprinse candela și deschise ușa. Ploua. Un vânt
rece îl lovi în față, îl mai trezi. Se așeză pe scău-
naș, în dosul tejghelei, căci îl cuprinsese frigul. Nu
mânca nimic toata ziua, nici nu putu toarce un gând
mai liniștit. O frică neînțeleasă îi strângea sufletul.
Spre seară, îl scoase din amorțeala aceasta glasul
lui Avrum.
— Dupâ față văd, moș Meremet, câta bucurie ai
dumneata de târgul nostru. Foarte bine.......
Dar nu mai putu urma căci, ca prin farmec, tru-
pul lui Meremet se învioră subt imboldul unei furii
grozave, și ca și cum ar fi fost vorba să-i iea chiar
acum dugheana, se repezi ca o mâța, și apucă pe
Avrum de gât sgâlțâindu-1 cum sgâlțâise dânsul
raftul.
— Nu vând, nu vând nimic.
Avrum simția cum îi fuge sufletul supt cleștele de-
getelor bătrânului, desnadăjduit se smuci cu toata pu-
terea, svârlind pânâ lângă soba pe negustor, și fugi
spre ușă. Aici se opri, privi spre bătrânul ramas întins
pe dușumea, se repezi înapoi, îl lovi cu piciorul în pân-
tece și strigă:
— Na! câne, câne!.
Apoi pleca blestemând în limba lui...
Căzând, Meremet se lovise cu capul de colțul unei
650
EM. GÂRLEANU-EMILGAR
lăzi; o șuvița de sânge i se scobora dealungul obra-
zului. în pântece simția o durere mare, iar deasupra
tâmplei drepte ca o împunsătură de ac. Apoi nu mai
știu nimic...
moptasede mult când deabia putu sa se traga spre
a împinge ușa și obloanele, apoi până la pat pe care
după multe încercări izbuti sa se suie.
Puterile i se sleise cu desăvârșire. încordarea ce fă-
cuse ca să se culce îi deschisese rana. Dureri nu mai
simția. 1 se pareacaogâdilâtură dulce, lunecarea calda
a sângelui in lungul feței. Rămăsese nemișcat, cufun-
dat într’o dulce ușurare,— o plutire pe o apă liniștită
ce-1 purta la vale.... Par’că dormia și par’ca nu.... Nu,
nu dormia.... Cum sa doarmă ziua: soarele strălu-
cește puternic înalbind ca pe un bulgăre de argint du-
gheana meremetisită, ridicata din nou ca o floare, supt
îngrijirea unor mâni de mama.... Ce multa marfa!
Valurile de pânză au luat și ele, pesemne, ceva din ra-
zele soarelui, — sclipesc.... chervanele descărcate s’au
orânduit în ogradă; în han mișuna negustorimea....
De unde a răsărit Gherase, ucenicul?... Ce lumina!
Luciul ei îneacă totul, nu te mai poți uita. Un singur
chip rămâne în urma, deslușit. Cum sa cunoască ochii
ceia adânci, duioși, cari-1 privesc; buzele care-i zâm-
besc binevoitor! Cum să nu cunoască pe conul lorda-
che lovu!
— „Ei, ți-ai văzut dugheana ca și odinioară, negus-
torule. Acuma, hai cu mine". Și luându-1 de braț conul
lordache îl duce pe o cărare de zarzări înfloriți.
Mergea unul lângă altul, și pe măsură ce înainta i se
părea ca se topește cu încetul, că-i rămâne tot mai pu-
țin din trup,.... tot mai puțin.... că nu-i mai rămâne
nimic.
O tremurare a feței, ca o adiere, și atât.
EM. GÂRLEANf-EMtLGAR.
PSIHOLOGIA MARTORULUI
(Urmare și sfârșit).
IV.	— O altă categorie de martori falși sânt martorii su-
gestibili. Copiii, mai ales, intră cu toții în această categorie.
Ori și ce om de altfel poate fi sugestionat. Psihologii și
medicii au dovedit acest fapt cu prisosință.
O imagină, ori o ideie, introdusă în creierul cuiva, tinde
să se exteriorizeze în manifestările acestuia. Cu cât creierul
este mai nedesvoltat, sau mai slăbit prin o boală nervoasă,
cu atât și exteriorizarea se face mai ușor. Copiii și persoanele
încrezătoare, cele bolnave de histerie, in primul rând, nu
opun sugestiunilor decât o foarte slabă rezistență. Ori și
ce li se spune este crezut și afirmat, chiar când afirmarea
ar aduce un rău acelui care o face. Sugestiunea este mai
tare decât chiar interesul propriu.
Profesorul din Nancy, Liegeois, căruia îi datorim multe
cunoștințe asupra sugestiunii. istorisește următorul caz.
O tânără femeie este adusă în Noemvrie 1868 înaintea
tribunalului corecțional din Vie, sub inculparea de a fi su-
primat copilul pe care îl născuse de curând. Moașa afirmase
că nașterea avusese loc. Acuzata la început tăgădui; dar în
urmă, la întrebarea pe care i-o puse comisarul de poliție,
dacă n'a aruncat copilul în jgheabul de unde mănâncă porcii,
a răspuns, după multe ezitări, că da. La judecătorul de in-
strucție, moașa a explicat că ea a fost aceea care a avut
mai întâiu ideea aruncării copilului în jgheabul porcilor și
că inculpata la început a ezitat, dar în urmă a spus că moașa
«52
C. R. MOTRU
a ghicit bine. Inculpata întrebată a doua oară de judecător,
a reînoit afîrmațiunile sale, precizându-le încă: „Am luat co-
pilul, și după ce am deschis poarta dela cotețul porcilor
l-am aruncat in jgheab. Nu l-am auzit țipând, și nici nu l-am
văzut mișcând". Medicul cantonai din Dreuze în expertiza
sa conchise de asemenea că nașterea a avut loc. Inculpata
fu condamnată. Puțin după aceea însă prezentându-se să-și
facă pedeapsa, se observă că ea era însărcinată. La 25
Dechemvrie 1868 ea născu o fiică bine constituită și la
termen. Bine înțeles sentința de condamnare fu reformată.
întrebată apoi asupra depozițiunii sale falșe, tânăra femeie
declară că părinții și moașa au stat de capul ei să spună
tot adevărul, amenințând-o că dacă nu va spune ce a făcut
cu copilul născut, are să fie condamnată la 20 ani muncă
silnică. Această amenințare, întărită probabil și printr’o ha-
lucinațiune retro-activă, determină pe tânăra femeie să facă
depoziția falșă prin care ea se acuza singură (1).
Si cazurile acestea sânt foarte numeroase în literatura
medicală.
într’un articol al d-rului Motet găsim un altul tipic privi-
tor la sugestibilitatea copiilor.
Un comerciant de vază este adus la judecătorul de in-
strucție sub inculparea de a fi atentat la pudoarea unui
copil de 10 ani. El protestează cu indignare și arată cu de-
amănuntul cum a întrebuințat timpul și anume orele în care
se petrecuse presupusul fapt de care era acuzat. Nevinovă-
ția lui nu întârziă să se dovedească. Iată acum însă cum
această fabulă luase naștere. Un copil de 10 ani se reîn-
torsese acasă cu mult mai târziu decât obișnuia el să se
reîntoarcă dela școală în celelalte zile. La sosire, mama lui
neliniștită îl întrebă de unde vine. Copilul se încurcă în ră-
spuns. Mama îl întrebă cu mai multă înverșunare. Ea își
închipui că copilul său a putut fi victima unui atentat la
(1) Dr. Bernheim, Hypnoiisme^ suggesiioii,ps\chotkirapie,i. Edit. Pa
ris 1903.
PSIHOLOGIA MARTORULUI
653
pudoare, și odată plecată pe acest drum, începu să întrebe
și să-i sugereze copilului răspunsurile care să întărească
această bănueală. Când tatăl veni acasă, nu mai fu lăsat co
pilul să istorisească, ci mama însăși istorisi fabula pe care-
o inventase singură. Copilul o auzi, și o învăță pe din afară.
Când fu întrebat asupra locului unde se săvârșise atenta-
tul, el arătă la întâmplare casa comerciantului în chestiune.
Fabula fu crezută de părinți până ce fură cunoscute mai
târziu adevăratele motive, care făcuseră pe copil să întârzie,
in ziua aceea. Copilul întârziase atras de compania conșcola-
rilor săi (r).
Și cazurile acestea sânt foarte numeroase. Ele impun o
normă și anume: Judecătorul trebue să țină totdeauna seamă
de posibilitatea unor asemeni sugestiuni. în special el să nu
ia nici odată depozițiunile copiilor drept o bază solidă.
în genere, sugestiunile sânt greu de dovedit. Acel ce
vrea să descopere adevărul, care se ascunde sub ele, tre-
bue să aibă, pe lângă cunoștințe de psihologie, și mult
tact. O rețetă sigură de cum trebue procedat în toate ca-
zurile, de sigur că nu se poate da.
Există însă unele cazuri, în care sugestiunea este provo-
cată de însăși acela care pune întrebările, adecă de jude-
cător ; și în aceste cazuri ar fi de dorit ca o reformă să se
introducă după sfatul psihologiei. Aceste sânt cazurile în
care martorul, lesne încrezător și timid, se lasă a fi cu de-
săvârșire târît în spre afirmările pe care judecătorul le
dorește. Negreșit că judecătorul nu vrea de bună voe să
inducă pe martor în eroare. Inducerea se face pe nesimțite
și în contra voinței lui. Iată în ce fel. Judecătorul își for-
mează o anumită opinie pe baza câtorva informațiuni, sau
din depozițiunile câtorva martori. Această opinie nu este
încă destul de bine stabilită în convingerea lui. în jurul ei
se grupează mai multe ipoteze cari apasă asupra conștiinței
judecătorului. Judecătorul ar dori mai multă lumină. Lumina
(i) „Revue de rhypnotisme", 1887.
65-1
C. K. MOTRU
întârzie insă să se producă. Nesiguranța din sufletul jude-
cătorului este însoțită de un sentiment de jenă și de ne-
plăcere. Razele adevărului devin pentru el din ce in ce mai
dorite. O licărire falșe e luată din întâmplare drept una
din aceste raze. Atunci sugestionarea inconștientă începe.
Martorul timid, sau intimidat de autoritatea judecătorului,
răspunde cum crede că ar fi pe placul acestuia. O ipoteză
începe să devină probabilă. Judecătorul înmulțește întrebă-
rile pentru a o susține. .Martorul se lasă a fi târît pe panta
acestei probabilități. Sentimentul de jenă, care împovăra
până aci sufletul judecătorului, începe să se ridice și să facă
loc sentimentului contrar. Judecătorul devine încetul cu în-
cetul radios de buna idee ce a avut și pe care o vede în-
tărită de afirmările martorului. Martorul devine încetul cu
încetul docil și ajunge cu desăvârșire sub dominațiunea ju-
decătorului. Ipoteza probabilă se transformă în certitudine
pentru judecător. Martorul, abdicând cu desăvârșire la ju-
decata sa proprie, răspunde cum i se cere. Judecătorul
crede că se află pe urmele adevărului, când în realitate el
nu face decât să se asculte pe sine. Martorul e mulțumit
că a adus un serviciu. Și acest joc, din nenorocire, se ter-
mină mai adeseori printr’o sentință nedreaptă.
Pentru a evita falsul din asemenea cazuri ar fi de dorit
să se admită în practica judecătorească următorul mod de
procedare : Întrebările, cari sânt puse martorului, să nu tră-
deze prin nimic opinia judecătorului. Sub nici un motiv, mai
ales, să nu se indice martorului răspunsul ce se așteaptă dela
el. Și pentrucă aceasta să se poată ori când controla, ar
trebui să se ia obiceiul de a se seri în totdeauna de către
grefier, dimpreună cu răspunsurile date de martor, și în-
trebările puse de judecător. Astfel se va vedea mai ușor
dacă este sau nu între ele o legătură de sugestiune. încă
mai mult. Ar trebui să se ia obiceiul ca pe viitor grefierul
să nu reducă nimic din conținutul întrebărilor și răspunsu-
rilor, ci să le reproducă întocmai cum au fost rostite;
cu un cuvânt să le stenografieze. Atunci judecătorul, în mo-
PSIHOLOGIA martorulci
6ă5
mentele sale de reculegere, recitindu-le, va putea mai ușor
să-și dea seamă, dacă s’a făcut sau nu vinovat de practica
sugestiunei. Și dacă judecătorul însuși, acel care a luat de-
pozițiunea martorului, nu-și va da seama, este mai posibil
ca prin acest mijloc să-și dea seama un altul. Justiția în ori-
ce caz nu va avea decât să câștige din introducerea obi-
ceiului de a se stenografia de către grefier întreaga depo-
zițiune. Vom avea de altminteri ocaziunea să revenim și
mai jos asupra utilității ce ar avea-o stenografia în prac-
tica judecătorească.
V.	— între martori falși, dar tot de bună credință, o ul-
timă categorie o formează martorii atinși de vre-una din
boalele sistemului nervos care fac cu neputință funcționarea
normală a memoriei.
Dar asupra acestei categorii nu insistăm prea mult. Ju-
decătorul, in cazurile în care se prezintă asemenea martori,
are îndatorirea să provoace o expertiză a medicului specialist.
Certificatul eliberat de acesta ii va da măsura in care poate
utiliza o mărturie venită din partea unui bolnav. Cunoștin-
țele de psihologie, pentru aceste cazuri speciale, trebuesc dar
completate. Totuși, cu desăvârșire inutile, ele nu sânt nici
aci. Un judecător cunoscător în ale psihologiei are, întâiu,
avantagiul să distingă mai cu ușurință cazurile cu adevărat
patologice ; căci de multe ori aceste sânt greu de recunoscut.
Bolnavii de isterie, bunioară, se înfățișează, în aparență, în
condițiunile oamenilor normali, și numai un ochiu atent îi
poate recunoaște. Psihologia pregătește destul de suficient
această atențiune necesară. Cu ajutorul ei, judecătorul, în
cazurile dificile, știe când să facă apel la luminile medicului
specialist. Apoi un al doilea avantagiu, și nu mai puțin în-
semnat, este că psihologia dă judecătorului cunoștințele ne-
cesare pentru a înțelege și a utiliza mai bine certificatul
eliberat de specialist. în acest certificat câte odată nu se
spune nimic hotărîtor asupra gradului de veracitate pe care
îl au toate afirmațiunile făcute de bolnav asupra unui anu-
656
C. R. MOTRU
mit fapt; ci odată diagnosticul medical stabilit, rămâne ca
judecătorul să primească sau să respingă parte din afir-
mațiunile făcute de bolnav. Sânt unele boale ale sistemului
nervos cari ating de preferință numai câte o funcțiune in.
telectuală și lasă pe celelalte intacte. Așa histeria, pe care o
citarăm mai sus, atinge cu preferință funcțiunea memoriei
ca reproducere, dar lasă mai mult sau mai puțin intactă func.
țiunea percepțiunii. Paranoia cronică, din potrivă, atinge
însăși funcțiunea de percepțiune. Paralisia de origină sifi-
litică aduce slăbirea totală a memoriei, fără însă să pro-
voace halucinațiuni; pe când paralisia de origină alcoolică
aduce dimpreună cu slăbirea memoriei și halucinațiuni. Epi-
lepsia este însoțită de turburări de memorie parțiale și ca-
pricioase; senilitatea însă este urmată de o degenerare sis-
tematizată (i).
în toate aceste cazuri se impune negreșit ca judecătorul
să procedeze cu multă circumspecțiune, și pe cât este posibil
să nu-și bazeze nici odată convingerea în mod exclusiv pe
afirmările unui bolnav. Dar sânt împrejurări totuși în care
adevărul câștigă prin utilizarea lor parțială. Uneori chiar se
întâmplă ca ele să fie unicele care se prezintă. Atunci fără
voie ele se impun conștiinței judecătorului, și judecătorul
este dator să le cumpănească, și să aleagă din ele aceea ce-i
pare verosimil. Alegerea este însă oarbă, dacă nu este sus-
ținută de cunoștințe științifice.
Așa, dacă ne-am închipui că se prezintă cazul unui mar-
tor atins de degenerescență senilă. Veracitatea afirmărilor
pe care le face acest martor sânt totdeauna de o valoare
cu totul inegală, și judecătorul care nu cunoaște legea după
care se gradează această valoare, se găsește în fața unei
dificultăți de neînvins. Asupra evenimentelor celor mai
recente, martorul nu știe răspunde sau răspunde fals; din
contră, întrebat asupra evenimentelor din trecut, și încă din-
ți) Dr. A. Cramer, Ueber die Zeugnisfăhigkeit bei Geisteskrankheit
undbei Grenzznstdnden( Beiirage zur Psychologie der Aussage, Heft II).
PSIHOLOGIA MARTORULUI
657
tr’un trecut îndepărtat, martorul răspunde cu preciziune, și
face impresia de a spune adevărul. Judecătorul care nu cu-
noaște legile psihologiei, găsește faptul paradoxal și se crede
înaintea unui martor neutilizabil. Judecătorul, cunoscător
de legile psihologiei, găsește însă că faptul este foarte na-
tural, și în consecință prețuește afirmările martorului. Se
știe, în adevăr, din psihologie, că degenerescența memoriei
din cauză de senilitate prezintă un caracter tipic: ea începe
mai întâi cu faptele recente și pe urmă se întinde treptat
asupra celor trecute. Un bătrân, cu memoria slabă, nu-și
reamintește de ziua de ieri, dar reproduce cu fidelitate zi-
lele sale din tinerețe. Deci chemat ca martor, el va fi un
martor utilizabil pentru dovedirea faptelor petrecute mai
de mult. Judecătorul care știe aceasta nici nu se codește de
a-1 utiliza.
Acest exemplu ni se pare destul de suficient pentru a
îndreptăți reînoirea și la sfârșitul acestui paragraf a invita-
țiunei ce am repetat-o de atâtea ori mai sus. Caeterum censeo...
pregătirea psihologică a magistratului este de o imperioasă
necesitate!
VI.	— Trecem la o nouă categorie de martori falși, la aceea
a martorilor de rea credință. Examinarea acestei categorii
ne aduce din nou în plină psihologie. Și încă cu o agravare.
La categoriile precedente se putea indica judecătorului
capitolul din psihologie pe care avea să-l consulte, pentru
a-și desluși starea sufletească a martorului. La această din
urmă categorie, o asemenea indicățiune nu se poate face.
Reaua credință este o calificare care acoperă fenomene
cu mult mai complexe, de cum acoperă calificarea de bună
credință. Pentru a o pătrunde și a o stăpâni, judecătorul
este dator să se familiarizeze cu întreg cuprinsul științei
sufletului. El trebue să știe a despărți stările sufletești în
diferitele lor componente și trebue să știe încă și legile
cauzale după care aceste stări se produc.
Afirmarea falșă, făcută cu rea credință, este expresiunea
Cont orbiri Literare, an. XL.
42
G&8
C. K. M0TRU
unei stări sufletești complexe. Într’însa se întâlnesc motive
de origină variată; motive cari cooperează într’o lumină
de conștiință foarte neegală. Martorul însuși este departe
de a-și putea lămuri bine situația. în unele cazuri, el este
deplin conștient că afirmă ceva falș; în alte cazuri însă nu-
mai pe jumătate; și alte ori, s’ar putea zice, aproape de loc.
Datoria judecătorului este de multe ori să vadă mai clar
decât însuși martorul. El trebue să reconstitue procesul psi-
hologic care a adus după sine afirmarea falsă; și cum aceasta
nu o va putea face direct, de oare ce martorul caută să se
ascundă, el va trebui să-l reconstitue indirect din contra-
zicerile și în genere din raporturile anormale pe care falsu!
le produce la întâlnirea sa cu restul personalității sufletești a
martorului. Procesul psihologic care duce la o afirmare
falsă este ca un fel de intrus pentru personalitatea sufle-
tească a martorului. O adaptare perfectă între el și acesta
din urmă nu se produce nici odată; totdeauna rămân ne-
potriviri. Dar aceste nepotriviri, deși greu de eliminat, sânt
totuși cu dibăcie ascunse de unii martori. Este o datorie
pentru judecător să nu lase a fi înșelat. El are să reconstitue
prin mijlocirea acestor nepotriviri procesul afirmărilor falșe,
întocmai cum își reconstitue medicul cursul unei boale
prin mijlocirea simptomelor ce i se prezintă. Cu diferința
numai, și aceasta încă 'spre împovărarea judecătorului, că
la îndeplinirea sarcinei sale, medicul găsește în bolnav un
ajutor, pe când judecătorul n’are același ajutor din partea
martorului.
Este drept că psihologia se ocupă cu studiul numai a
vieții normale a sufletului; dar aceasta este și cea mai im-
portantă. Judecătorul, care are în mintea lui o icoană lă-
murită despre stările sufletești normale, distinge cu mai
multă ușurință stările artificiale sau provocate intenționat.
Toate manifestările acestea ies pentru el atunci cu atât
mai mult în relief. Așa cum de altfel este cazul și în practica
medicală. Un medic care n’ar cunoaște legile vieții fizio-
logice normale, n’ar fi nici odată în stare să pună dia

PSIHOLOGIA MARTORULUI	659
gnosticul unei boale. Judecătorul care nu cunoaște legile după
care în inod obișnuit se exprimă stările sufletești, nu va
putea recunoaște nici cazurile în cari se simulează prin o
aparență meșteșugită stări ce nu există. Definiția faptului
anormal se face totdeauna după ce s’a stabilit definiția fap-
tului normal.
Dar să lăsăm teoria și să ilustrăm folosul psihologiei prin
câteva exemple din viața practică.
Iată un martor de rea credință, care de fapt nu afirmă lucruri
mincinoase, dar ocolește pe căt poate adevărul așa, încât
judecătorul este indus în eroare. Interogatorul începe ; mar-
torul se arată dispus să vie în ajutorul justiției; însă infor-
mațiunile pe cari el le dă, sau n’au nici o legătură, sau
nici o importanță pentru cunoașterea faptului ce se cer-
cetează. Reaua sa credință el o îmbracă câteodată în haina
naivității; câteodată o ascunde după paravanul unui mutism
ursuz. Martorul face digresiuni, ori se obstinează să tacă,
în tot cazul interogatorul nu duce la nici un rezultat. Ju-
decătorul, pe căt poate, încearcă să învingă îndărătnicia mar-
torului. încercare deșartă. Interogatorul este suspendat pentru
acea zi. Se încearcă a doua zi. Acelaș rezultat. Atunci ju-
decătorul renunță, sau dacă este nervos recurge la intimi-
midare. Câte odată intimidarea reușește; dar de drept la
acest procedeu nu trebue recurs. Căci e foarte greu să sta-
bilești limita intimidării. Unde începe și sfârșește ea, și unde
începe violența ? în cazurile obișnuite, interogatorul, așa
dar, se suspendă. De fapt el nu există de loc. Din momentul
ce răspunsurile martorului n’au nici o importanță, ele se
abandonează. Unii judecători au chiar de normă să le re-
zume în câteva cuvinte pentru a îndeplini formalitățile ce-
rute de lege, dar în fond ei nu pun nici un preț pe dânsele.
Martorul a reușit să ascundă aceea ce voia să ascundă, fără
să i se poată aduce învinuirea de a fi un martor falș. Ju-
decătorul îl abandonează, deși adeseori impresia lui intimă
este că a fost amăgit. Dar ce avea să facă? Conștiința lui
-
660	C. K. MOTRU
este împăcată, căci a încercat tot ce ii sta prin putință. Cum
n’a izbutit el, n’ar fi izbutit nici un altul în locul lui.
Cu toate acestea, izbânda nu era poate tocmai atât de
anevoioasă, dacă s’ar fi știut proceda mai bine! în labora-
toarele de psihologie, cazul unui asemenea martor mut este
cercetat în mod experimental, și mai totdeauna rezultatul
la care s’a ajuns a fost tocmai contrariu. Cu toată dorința
martorului de a ascunde adevărul, adevărul totuși s’a putut
reconstitui indirect din spusele lui.
în cercetările de laborator să procedează astfel. Se invită
o persoană să privească cu atențiune obiectele dintr’o ca-
meră, sau să asiste la o scenă, provocată într’adins. După
ce persoana a privit astfel timp de câteva minute obiectele
sau scena, ea este lăsată câteva zile liberă, apoi e readusă din
nou la laborator pentru a fi supusă experimentării. Per-
soana este rugată, ca în toate răspunsurile ce i se va cere,
să ascundă în toate chipurile aceea ce a văzut. Cu un cu-
vânt, să se comporte ca un martor falș, care ar dori să nu
mărturisească, că a fost de față într’un anumit loc. Să pre-
supunem bunioară, că persoana în cestiune a văzut o cameră
în care existau următoarele obiecte: un biurou acoperit cu
postav verde, având deasupra lui o călimară mare de bronz
cu o statuetă reprezentând pe un înger cu aripele întinse
pentru a sbura. Alături de biurou două fotoliuri de piele
roșie închisă. Fiecare fotoliu are o monogramă în colțul din
stânga. Un covor, țesătură românească. Peretele din fața
ușei de intrare un tablou reprezentând bătălia lui Ștefan-
cel-Mare dela Podul înalt în mărime de 50X80 c.m. Ra-
mele tabloului sânt în stejar. Spre peretele dela dreapta
ușei de intrare, între două ferestre, o canapea tot de piele
roșie închisă. în dreptul ferestrelor câte un scaun. Spre
stânga o bibliotecă, a cărei rafturi de sus sânt pline cu cărți
legate în diferite colori, iar cele de jos în negru. în fața
bibliotecei o scară de aproximativ doi metri înălțime, co-
loarea stejarului, etc... Și acum experiența consistă în ur-
mătoarele: Martorul falș e rugat ca la fiecare cuvânt pe
PSIHOLOGIA MARTORULUI
661
care il pronunță experimentatorul, să răspundă și dânsul cu
un cuvânt, al cărui sens să se asocieze cu cel dintâi. Spre
exemplu: s’a pronunțat Maroc, martorul poate răspunde
Franța; s’a pronunțat zăpadă, va răspunde munte, etc. Cât
timp cuvintele pronunțate nu amintesc obiectele ce trebuesc
ascunse, martorul nu se trădează prin nici un indiciu deo-
sebit. El răspunde cam la același interval cu un cuvânt al
cărui sens se asociază cu cuvântul pronunțat. Dar experi-
mentatorul pronunță deodată cuvântul biurou. Martorul a-
tunci gândește imediat la biuroul văzut de el. In mintea lui
cu necesitate prima asociație este aceea tocmai care ar putea
să-l trădeze. Bine înțeles, se ferește să cadă în cursă. Dintre
cuvintele cari i se prezintă în minte, el alege și răspunde
tocmai cu acela, care nu amintește de loc obiectele ce sânt
să se ascundă. în loc de verde, care l’ar trăda, răspunde
comercial. Experimentatorul pronunță din nou cuvinte indi-
ferente. La cămilă, răspunde martorul Africa ; la piramidă,
Egipt, etc. Apoi din nou vine un cuvânt primejdios. Ex-
perimentatorul pronunță: tablou. Martorul gândește la ta-
bloul văzut. Negreșit însă că el nu va răspunde, nici cu
Ștefan-ccl-Mare, nici cu Podul-lnalt; va răspunde cu ceva
ce este cu totul străin tabloului văzut. Bunioară Napoleon.
Și așa mai departe.
După multe cuvinte indiferente, iarăși din partea expe-
rimentatorului câte un cuvânt care reamintește obiectele ce
trebuesc tăgăduite. Și atunci iarăși acelaș joc în mintea mar-
torului. Prima asociare este aceea care trădează. Pe aceasta
însă martorul o înlocuește cu alta care iese cu totul din ca-
drul bănuelii.
Experiența este la sfârșit. Experimentatorul care a avut
grija să-și noteze la fiecare răspuns durata timpului cât a
întrebuințat martorul pentru a răspunde, procedează la inter-
pretarea datelor culese. Primul semn caracteristic care i se
prezintă este durata relativ prea lungă pe care a întrebuin-
țat-o martorul pentru a răspunde la anumite cuvinte. Pe
când la unele cuvinte s’a răspuns după câteva zecimi din
(562
C. R. MOTRU
secundă, la altele s’a întrebuințat secunde întregi. Care să
fi fost cauza? Nu alta decât că la aceste cuvinte martorul
a reflectat mai mult. Se adună la un loc cuvintele cari au
necesitat o așa de lungă reflectare. Curios, ele prezintă o
oarecare legătură între dânsele. Biurou, Tablou, Bibliotecă,
Scară, Ștefan-cel-Mare, Podul-înalt, înger, Fotoliu, etc.
Sânt tocmai cuvintele cari redau înfățișarea camerei....
Martorul s’a trădat singur. Pentru a evita acest sfârșit
ar fi trebuit, ca la toate cuvintele pronunțate, el să nu în-
trebuințeze decât un timp egal pentru reflectare și să nu
caute să ocolească anumite asocieri. Dar stă oare în pu-
terea lui să facă așa ceva? Chiar să fi fost pus la corent
cu natura experienței, și tot n’ar fi putut o face.
Experiența se poate încă varia în diferite feluri: Dacă
este de descoperit o scenă tăgăduită de martor, pe lângă
metoda de mai sus, se mai poate întrebuința și cea următoare.
Experimentatorul povestește martorului diferite scene, în
cari intră și elemente din scena ce trebue ascunsă. Martorul
este obligat să reproducă din memorie fiecare povestire. A-
tunci se observă următorul fenomen curios. Martorul, sau
trece sub tăcere din fiecare scenă povestită elementele co-
mune cu acele din scena ce vrea să ascundă, sau le com-
pletează cu elemente ce n’au fost povestite, dar care se
găsesc în scena la care martorul a asistat. Legea asocierii
ideilor este mai puternică decât însăși voința martorului. Acel
care știe să o urmărească surprinde cu ușurință schimbă-
rile intenționate în cursul ei normal; căci fiecare schimbare
atrage după sine manifestări cari se pot controla. în zadar
persoana care dorește a ascunde ceva, dă gândirii o uni-
tate aparentă ; această unitate se distruge de îndată ce cineva
știe să o atace.
Negreșit în practica judecătorească, nu se pot întreprinde
experiențe în felul celei descrise mai sus. Cabinetul judecăto-
rului nu se poate transforma într’un laborator de psihologie.
Nu este mai puțin adevărat însă, că judecătorul care este
inițiat în asemenea experiențe psihologice, va fi mai în mă-
PSIHOLOGIA MARTORULUI
663
sură să găsească un procedeu pentru a scoate adevărul din
gura unui martor de rea credință, de cum l-ar găsi jude-
cătorul neinițiat. Experiențele psihologice de laborator se
fac in condițiuni artificiale, este adevărat; dar aceasta nu
impedică ca ele să fie foarte folositoare. In condițiuni arti-
ficiale se fac de altmintreli toate experiențele științifice.
Dar iată un alt caz mai interesant: martorul care nu se
mulțumește să ascundă adevărul, ci spune intenționat nea-
devărul in locul adevărului. Martorul de rea credință, tip.
Judecătorul are cu acesta multă bătaie de cap. Rare ori
dacă nu recurge la intimidări. Dar și când recurge, rezul-
tatul nu totdeauna este satisfăcător. Să vedem dacă există
un mijloc de a prinde în cursă și pe acesta.
Credem că da.
Vorbirea fiecărui individ este strict determinată de întreaga
lui personalitate psihologică. Fiecare are modul său parti-
cular de a se exprima, care se recunoaște ușor, după vo-
cabularul întrebuințat și după legătura frazei. Vorbirea este
tot așa de caracteristică pentru om, cum este și scrisul. Un
expert o poate recunoaște, cu toată dorința contrarie a
celui ce vrea să și-o schimbe intenționat.
Astfel fiind, depozițiunile falșe, învățate pe din afară de
martor, sânt foarte ușor de recunoscut. Trebue să fim nu-
mai atenți. Sau martorul învață depoziția pe din afară, fără
să-și dea oboseala de a o asimila felului său de a se exprima,
și atunci depoziția contrastează cu restul vorbirei marto-
rului, și este lesne de recunoscut; sau martorul este mai
inteligent și încearcă să se exprime în stilul său propriu.
Atunci, negreșit, recunoașterea este mai grea; imposibilă însă
nu. Ori câtă dibăcie ar avea martorul, vorbirea care i-a fost
insuflată de o persoană străină rămâne totuși cu un caracter
străin. Dacă se întâmplă însă, să fie mai mulți martori
în aceeași categorie, adică mai mulți martori dresați pentru
o anume mărturie, atunci opera de descoperire este foarte
mult ușurată. Frazele învățate rămân tipice, cu un caracter
de asemănare dela martor la martor, pe când restul depo-
C. R. MOTRU
664
zițiunilor se diferențiază după personalitatea psihologică a
fiecăruia în parte. Judecătorul nu are decât să compare de-
pozițiunile, și va fi îndată surprins de descoperirile pe cari
le face. In depozițiunile cele mai variate, el va găsi că
povestirea unui anumit fapt este totdeauna redată printr’o
anumită întorsătură de frază, care este stereotipă de la
martor la martor. O flexiune verbală, o conjuncțiune, un
acord cazual etc.. trădează origina, fiindcă acestea ies în
relief prin uniforma lor repetițiune. „Am recunoscut dela
„început că martorul S. depunea falș", îmi spunea în Cra-
iova un vechiu magistrat cu ocazia judecății unui proces la
Curtea cu juri, „numai după întrebuințarea perfectului com-
„pus. Toți ceilalți martori consăteni cu dânsul întrebuințează
„perfectul definit. Și de altmintreli în vorbirea curentă în-
„trebuințează și S. acelaș perfect. Numai în mărturisirea
„pe care i-o cerem noi face altfel. A învățat depoziția pe
din afară dela vre-un advocat".
Dar pentru a aplica cu succes metoda aceasta de compa-
rațiune, se cere, ca o primă condițiune, sicnografiarca tu-
turor depozițiunilor. Numai așa se păstrează vorbirei mar-
torului individualitatea sa proprie. Cu depozițiunile rezu-
mate, fie de grefier, fie de judecător, așa cum se practică
acum, nu se poate ajunge la nimic. O cercetare compara-
tivă asupa lor duce cel mult la caracterizarea personalității
grefierului sau a judecătorului, iar nici de cum la a mar-
torului.
Depozițiunile trebuesc stenografiate. Aceasta, cum am avut
ocaziunea să o zicem și mai sus, este o cerință a științei.
Dela realizarea ei depinde o ameliorare importantă în prac-
tica judecătorească.
Ne-am ocupat de mijlocul de a prinde în cursa pe mar-
torul de rea credință, care repetă lucruri învățate pe din
afară. Să vedem acum pe cel ce creiază falșul din inițiativa
sa proprie.
Pentru aceasta să completăm adevărul psihologic enunțat
mai sus.
PSIHOLOGIA MARTORULUI	66T>
Am zis că vorbirea fiecărui individ are în sine ceva par-
ticular, prin care se distinge de vorbirea celorlalți indivizi.
Acest ceva particular stă in alegerea cuvintelor și structura
frazei. Pentru a fi mai compleți, să adaogăm că acel ceva
stă și in tonalitatea afectivă care însoțește fiecare gest de
expresiune.
în vorbirea curentă această tonalitate uneori dispare, din
cauza obișnuinței. în vorbirea omului cult mai mult decât
în vorbirea celui incult; în vorbirea omului matur mai mult
decât în vorbirea copilului.
în împrejurările importante ale vieții însă, când cuvintele
tind să exprime o convingere adâncă, sau tind mai ales să
comunice și altora o convingere făcută, atunci tonalitatea
afectivă vine la suprafață. Persoana care vorbește este miș-
cată, face gesturi, ridică tonul, își dă o înfățișare expresivă,
în aceste împrejurări tonalitatea afectivă merge paralel cu
conținutul vorbirei și servește la caracterizarea acesteia.
Persoana care vorbește nu are nevoe să dirijeze această
tonalitate, căci ea vine singură. Tonul, gestul, expresiunea
emotivă, se asociază de sine la conținutul vorbirei, în
modul cel mai natural. Și cum fiecare persoană își mani-
festă individualitatea sa în vorbire, tot așa ea și-o mani-
festă și in tonalitatea afectivă care însoțește vorbirea. Ace-
leași lucruri, povestite de diferite persoane, se exprimă nu
numai cu cuvinte și fraze diferite, ci și cu o tonalitate afec-
tivă diferită. Tonul, gestul, expresiuea emotivă, sânt tot
așa de personale cum sânt și frazele. Dela persoană la per-
soană asemănări pot să existe, dar identitate nici odată.
Să vedem acum ce uz putem face de acest adevăr al
psihologiei.
A depune falș, și încă cu rea credință, nu intră în obi-
ceiul tuturor. Chiar și aceia cari se decid la o asemenea
faptă, simt că în viața lor împrejurarea prin care trec e
o împrejurare importantă. De aceea mai nici odată martorul
de rea credință nu merge nepregătit înaintea judecătorului. El
își aranjează din vreme discursul; gândește la întrebările,
66l>
C. R. MOTRU
care ii vor fi puse și la răspunsurile pe care el va trebui
să le dea. Mai mult încă, — și aci este pentru noi mult aș-
teptatul experimentam cruciș, — el se gândește și la tonali-
tatea afectivă pe care va trebui să și-o dea.
Din această preparație, pe care și-o dă martorul, rămân
câteva urme, pe care le poate citi acela care este deprins
cu asemenea lectură.
In adevăr, cuvintele, care vor compune răspunsurile de
ocazie, sânt in genere ușor de ales și aranjat. Un martor
dibaciu n’are, în această privință, mai nici o teamă. Teama
lui mai mare este cum să-și compună figura, gestul, vocea,
cu un cuvânt, ce tonalitate afectivă să-și dee. Căci, negreșit,
nu oricine are talentul imitațiunei teatrale în așa grad, în-
cât să se încreadă in aceea ce va aduce momentul. Judecă-
torul îl poate bănui, îl poate confrunta. Un gest, o mișcare
îl poate trăda. In zadar cuvintele sânt ticluite din vreme,
dacă ele nu sânt susținute și de o înfățișare adequată. Omul
care spune adevărul e liniștit, e chiar uneori exuberant;
în orice caz el nu tremură, nu-și prea alege cuvintele...
Martorul falș prevede dificultățile și situațiunea lui delicată.
El trebue sau să le învingă aceste dificultăți, sau să renunțe
la afirmările falșe. Dacă s’a decis să facă afirmări falșe,
atunci trebue să-și compună și o înfățișare potrivită. Cu-
vintele ticluite nu sânt de ajuns.
Kezultatul din toată această pregătire este că martorul
să prezintă înaintea judecătorului cu un aer prefăcut de
sinceritate. El poartă o mască sentimentală, care, după pă-
rerea lui, va ajuta la întărirea convingerii ce vrea să co
munice. Această mască însă, ca toate măscile de altfel, -
nu e potrivită numai sufletului său, ci oricărui suflet, care
ar vrea să treacă drept sincer. Judecătorul inițiat va recu-
noaște într’însa lipsa de individualitate înfățișarea de sin-
ceritate, când acoperă sufletul în adevăr sincer, nu e tipică,
nu se potrivește sincerității în genere, nu e teatrală. înfă-
țișarea falșă a sincerității e teatrală. Ea este constituită ar-
tificial, din memorie; este așa cum a crezut martorul că
PSIHOLOGIA MARTORULUI
667
trebue să fie sinceritatea, dar nu cum este de fapt. De fapt
' sinceritatea are o înfățișare personală, după cum este și
sufletul care o manifestă.
Pe lângă acest caracter general, mai este și un semn
particular, care poate servi judecătorului.
înfățișarea sincerității, când este reală, nu precedă actul
însuși al sincerității. Martorul sincer n’are nevoie să-și dea
aerul de sinceritate înainte de a începe depoziția. Aerul de
sinceritate vine de sine dimpreună cu depoziția. Martorul
de rea credință însă, comite totdeauna greșală de a face
să fie precedată depoziția sa de un aer falș de sinceritate.
El să știe bănuit și deaceea preîntâmpină din vreme în-
doeala ce ar putea să se producă în mintea celui ce-1 ascultă.
Așa la luarea jurământului. Martorul de bună credință re-
petă după judecător cuvintele sacramentale ale jurământu-
lui-: „jur că voiu spune adevărul și numai adevărul", pe
tonul obișnuit, fără multe ceremonii. Martorul de rea cre-
dință găsește totdeauna mijlocul să atragă atențiunea ju-
decătorului. Sau apasă cu intențiune asupra fiecărui cuvânt,
sau, — cum se întâmplă mai des, el repetă cuvintele în
mod mecanic și cât mai repede, afectând convingerea că
pentru el jurământul nu era de nevoie, că el în orice caz
ar fi spus adevărul...
Sântem la sfârșitul studiului nostru.
N’am avut pretențiunea de a da un manual practic după
care judecătorul să procedeze in ascultarea martorilor. Am
dorit numai să atrag atențiunea asupra importanței pe
care o are psihologia în asemenea cestiuni.
Că un judecător, —și fără o pregătire psihologică specială,
ci prin simpla sa practică, — poate ajunge să observe față
de martori regulile stabilite de noi mai sus, este posibil.
Ba încă este foarte probabil. Dar această posibilitate nu se
întâmplă decât după o îndelungă practică. Până ce o aseme-
nea îndelungă practică să se formeze, judecătorul continuă
însă să judece, și cei judecați nu au posibilitatea să re-
C68
C. R. MOTRU
vină pentru a fi judecați din nou de el, mai târziu, după
ce practica s’a format. Erorile făcute sânt ireparabile.
Apoi știința, în genere, are de scop să scurteze timpul
de experiență, iar nu să-l suprime cu desăvârșire. Numai
acest scop îl poate avea și psihologia. Tot de odată, pro-
fesionistul de merit — cum dorim să fie magistratul, trebue
să caute în știință motive pentru îmbogățirea activității sale
viitoare. Printre aceste motive noi îi propunem pe acele
oferite de studiul psihologiei.
(’. R. Motru.
CÂTEVA CONSIDERATIUNI MEDICALE
APLICAȚIUNEI HIPNOTISMULUI §1 SUGESTIUNII
Hipnotismul și sugestiunea sânt două noțiuni cu înțeles
mai mult sau mai puțin enigmatic, asupra căror s’au scris
sute și sute de monografii, fără ca să avem încă cunoștințe
precise asupra însemnătății adevărate a acestor două serii
de fenomene. Hipnotismul ca și sugestiunea au fost întrebuin-
țate în vindecarea boalelor de empirici și șarlatani, din tim-
purile cele mai depărtate, dar lui Charcot și școalei lui dela
Salpetriere i-a revenit meritul de a fi scos magnetismul
animal din haosul misterului în care îl învăluise Mesmer s
și adepții lui. Spre a fi la adăpostul erorilor, Charcot a în-
trebuințat metoade științifice riguroase în studiul fenome-
nelor hipnotice.
Aplicațiunile medicale ale hipnotismului au avut să în-
dure multe asalturi. Unii autori au susținut că procedeul hip-
notic nu are nici o influență favorabilă asupra tratamente-
lor bolilor, iar alții au atras atențiunea asupra pericolelor și
accidentelor grave ce rezultă din întrebuințarea lui. Obiec-
țiunile aceste sânt foarte vechi, de oare ce sânt mai mult de
50 de ani de când Briquet a acuzat fascinațitmea de a nu
se adresa decât unui simptom, și pe de altă parte rezultatele
obținute nu sânt durabile. Brachet înaintea lui Briquet a
fost foarte sceptic în ceea ce privește valoarea curativă a
afecțiunilor nervoase prin fascinațiune. în special școala dela
Salpetriere consecințe cu ideile pe care le profesează asupra
hipnotismului, ce nu ar fi decât o nevroză provocată, s’a
ridicat în contra hipnotismului ca metodă de tratament.
670
DR. G. MARINESCU
Gillesde la Tourette protestează chiar în contra sugestiunii
făcută în hipnoză și o acuză de a transforma bolnavul în
automat ce lucrează fără cunoștință. El merge chiar până
acolo încât vorbind despre tratamentul anorexiei prin
hipnotism, zice: bolnavul nu se alimentează ci este ali-
mentat, a mânca prin sugestiune hipnotică nu însemnează
a mânca.
Pitresfără a merge atât de departe ca Gilles dela Tourette,
crede că nipnotizarea e un mijloc dificil de manipulat și
trebue rezervat numai pentru câteva cazuri. Binet la rândul
lui recunoaște că hipnotizarea nu reușește la toată lumea,
că ea provoacă fenomene nervoase și transformă persoana
hipnotizată în automat.
Wundt încă este unul din cei ce au protestat în numele liber-
tății individuale în contra întrebuințării hipnotismului: Le-
gislația actuală, zice acest autor, nu îngădue sclavia, nici
chiar atuncea când cineva cu liberă voință voește a devenî
sclavul altuia; este adevărat, continuă Wundt, că subor-
donarea voinței hipnotizatului nu e decât o sclavie trecă-
toare, dar atâta cât ea există reprezintă o sclavie cu în-
prejurări agravante, de oare ce ea ridică hipnotizatului nu
numai dreptul de a lucra, dar și posibilitatea de a lucra
după propria lui voință.
Wundt, pentru aceste motive, consideră hipnotismul ca
imoral.
Profesorul Jolly dela facultatea de medicină din Berlin,
mort acum câțiva ani, spunea despre hipnotism că el dezvoltă o
isterie care nu este decât în stare latentă, mtr’un raport
prezentat în 1900 la congresul internațional de medicină,
Dupre crede că individul devine hiperipnotizabil în mâinele
magnetizorului și de o extremă maleabilitate psihică. Re
zultatul imediat al hipnotismului e dezvoltarea progresivă
a sugestibilității unei persoane față de hipnotizator. Acest
autor admite că chiar accidente neurastenice sau istero-neu-
rastenice se pot manifesta după ședințele de hipnotism. în
fața opiniunilor emise de oameni competinți, nu mai pare
că există nici o îndoială că hipnotismul nu mai poate fi între-
buințat decât cu prudență, chiar de medici, și că dreptul de
a hipnotiza trebue să fie rezervat exclusiv medicilor.
Căci dacă chiar la persoanele hipnotizate de medici se
pot observa oarecari accidente nervoase, cu atât mai mult
ele vor fi mai grave și mai numeroase când hipnotismul
se aplică de empirici, din care unii speculează în mod ne-
demn persoanele hipnotizate.
APLICAȚIUNEA HIPNOTISMULUI ȘI SUGESTIUNII
(571
Bernheim afirmă că la mii de hipnotizați n’a văzut nici
odată nici cel mai mic incovenient. Morselli crede că acciden-
tele atribuite hipnotismului nu sânt datorite decât exagera-
țiunii ideii preconcepute și geloziei. Pakiewitz asigură că este
un mijloc inocent și că n’a observat, în 30.000 ședințe de
hipnotism, nici cel mai mic pericol.
Bine înțeles că opiniunea acestor autori competinți nu e
valabilă decât pentru practicile de hipnotism aplicate de me-
dici într’un scop cu totul preciz.
în cazul cel mai favorabil, hipnotismul e un mod de tra-
tament, un fel de operațiune psihică foarte delicată; cu ce
drept deci poate fi încredințată acțiunea curativă a hipnotis-
mului in mâna unor empirici, din cari unii nu sânt decât niște
șarlatani? Pentru acest motiv mai mulți medici, printre cari
Sibernay, întrebuințează de preferință metoda sugestivă,
lăsând la o parte practica hipnotismului.
Gestiunea regulamentarii hipnotismului datează încă din
timpul lui Ludovic al XV. Acest rege numise în 1794 o
comisiune spre a examina doctrina și procedeele lui Mes-
mer. Bally a făcut un raport secret prin care atrăgea aten-
țiunea guvernului la pericolele ce decurg pentru bunele
moravuri prin manoperile magnetismului. Pe de altă parte,
comisiunea a regăsit că practicele de hipnotism aduc dez-
ordinea simțurilor și pot da naștere la consecințe deplo-
rabile pentru moralitatea publică.
în 1817 regele Danemarcei a făcut să se publice o or-
donanță prin care admite magnetismul în practica medicală
în aceleași condițiuni și reserve ca în Rusia. în acelaș an
regele Suediei stabili printr'un regulament că candidații la
titlul de doctorat vor putea susține teze asupra hipnotis-
mului ; în fine tot în acelaș an regele Prusiei a semnat o
ordonanță datată din 7 Februarie, prin care numai medicii
sânt autarizați de a pune în practică magnetismul animai,
în 1825 împăratul Alexandru al Rusiei a numit o comisiune
cu însărcinarea de a studia cestiunea hipnotismului. Această
comisiune, în raportul ei, insistă asupra faptului că mag-
netismul fiind un agent foarte important nu poate fi între-
buințat decât de medici instruiți. Atunci țarul a dat un
ucaz în sensul vederilor comisiunei. La rândul său Austria a
intervenit în cestiunea hipnotismului și prin decretul din 26
Octombre 1845 autoriză numai pe medici de a întrebuința
hipnotismul într’un scop terapeutic. Dar Austria a mers mai
departe încă. Opinia publică fiind alarmată de numărul
672
DR. G. MARIXESCU
de experiențe publice de magnetism, făcu ca ministerul
să dea, în 29 Dec. 1876, o circulară relativă la experiențele
de hipnotism. Circulara pedepsește cu amendă și închisoare
pe autorii experiențelor publice de hipnotism, însă face o
excepție pentru experiențele făcute cu scop științific sau în
reuniunile absolut private. în 1866, consiliul sanitar supe-
rior al Romei a interzis în Italia reprezentările publice de
hipnotism. Consiliul sanitar opinează că spectacolele de hip-
notism putând aduce o profundă perturbațiune în impre-
sionabilitatea publicului și ținând seamă că somnambulis-
mul provocat și sugestiile hipnotice fac parte din doctrinele
neurologiei moderne, interzice spectacolele publice de hip-
notism. La rândul său Portugalia, în urma avisului con-
siliului sanitar din Lisabona, ia măsuri în acelaș sens. Prin o
decisie ministerială spectacolele de hipnotism și sugestie sânt
considerate ca imorale și periculoase pentru sănătatea publică,
căci pot da naștere la abuzuri grave și la crime. In America
se iau măsuri de aceeași ordine. Astfel la 5 Martie 1891
Prendergast, directorul comisiei de higienă, din Cincinnati,
a dat autorităților acestui oraș sfatul de a interzice repre-
zentațiile publice de hipnotism, pentru motivul că aplicarea
intempestivă de hipnotism are consecințe rele pentru sănă-
tatea mintală a indivizilor. Consiliul municipal a interzis
după asta reprezentațiile publicând o ordonanță prin care
stabilea că ședințele publice de hipnotism sau magnetism
sânt considerate ca un delict. La congresul asociației me-
dicale britanice din 1891, s’a discutat cestiunea sugestiilor
criminale. După câteva discuțiuni, secțiunea a adoptat o
moțiune prin care cere puterilor publice de a se interzice
ședințele publice de hipnotism și magnetism. în discursul
de deschidere citit la secția de medicină preventivă la al
VH-lea congres internațional ținut la Londra, Sir loseph
Fayner a atras atenția colegilor asupra hipnotismului și
magnetismului, fenomene prin care un individ are influență
asupra altuia. El crede că rostul medicinei preventive e de
a face să cunoască consecințele periculoase ce rezultă din
aceste experiențe.
Țara însă care a desfășurat mai multă activitate în pri-
vința consecințelor dezastroase ale hipnotismului, practicat
de empirici și șarlatani, este Belgia.
în 24 Ianuarie 1888 d-rul Thiriar a arătat pericolele
la cari pot conduce practicele de hipnotism public și chiar
a doua zi ministrul justiției Lejeune ceru avizul Academiei
APLICAȚIUNEA HIPNOTISMULUI ȘI SUGESTIUNII	673
de Medicină din Belgia, care numi o comisiune compusă
din Boddaert, Crocq, Masoin, Heger și Lemal, cari con-
chid în unanimitate la oprirea reprezentărilor de hipnotism ;
concluziunile raportului sânt aduse la tribuna Parlamentu-
lui și în urmă printr’un proiect de lege se pedepsesc orga-
nizatorii ședințelor de hipnotism public cu 15—16 luni în-
chisoare și cu amendă de 26 1000 fr. Legea e votată de
Cameră și în urmă de Senat.
Acum vr’o 11 ani avu loc un accident mortal, într’un
oraș din Ungaria, provocat în timpul hipnozei de un șar-
latan. Consecința a fost un edict imperial prin care se
interzic ședințele de hipnotism persoanelor nepreparate.
La noi în țară se pare a nu se fi înțeles încă gravitatea
chestiunii, de oare ce de mult timp încă magnetizatorii dau
reprezentații publice și chiar actualmente am fost informat
că se practică hipnotismul în București de oare care empirici
fără cunoștință de medicină, abuzând de încrederea bolna-
vilor și de ignoranța autorităților. Cu toate astea, trebue să
adaug că în anul 1899, atunci când Pickman a vrut să dea
reprezentații de hipnotism în București, prof. Petrini-Galați,
pe atunci director al serviciului sanitar, a numit o comisie
compusă din d-nii d-ri Paulescu, Obregia și subsemnatul;
comisia însărcinându-mă a face raportul am conchis, bazat
pe măsurile luate în alte țări, că experiențele lui Pickman
trebue interzise. Hipnotizatorul a fost însă mai abil decât
noi; neputând da reprezentații publice, el a dat reprezen-
tații particulare în saloanele unor doamne de elită din Bu-
curești. După insistențele uneia din aceste doamne, am asistat
la una din reprezentații la care venise așa numitul high-life
al Bucureștiului. Neapărat că unele din experiențele lui Pick-
man prezentau un interes adevărat științific, însă cred că
aceste experiențe trebuesc refăcute și controlate de oameni
de știință, dar nu în societăți unde fantazia și dorința de
supranatural întunecă mintea spectatorilor și produce tur-
burări în sufletul lor.
In 1900, la al doilea congres internațional de hipnotism,
cestiunea se discută din nou din punctul de vedere legal.
Reprezentanții școalei dela Nancy și câțiva învățati străini
ca Liebault, Bernheim, Delboeuf, Morselli, Ruel și Kubern,
nu sânt partizanii interdicțiunii ședințelor de hipnotism, dar
argumentele lor nu sânt de loc convingătoare. Iată cum se
exprimă Liebault: De ce să nu se plângă (medicii) în contra
spectacolelor unde curge sângele animalelor, spectacole unde
Convorbiri Literare, an. XL.
43
674
nit. <;. MAIIXE8CU
doboritorii de animale sânt sfâșiați și mâncați. Trebue să
recunoaștem că acest argument e de puțină valoare, de oare
ce medicii sânt chemați în prima linie să se ocupe de bol-
navi și de mijloacele de a împedica boalele, iar reprezen-
tațiile de hipnotism, cum am văzut, dau naștere la turburări
nervoase. xArgumentul lui Delboeuf este și mai puțin con-
vingător. într’adevăr, acest autor pretinde că în urma unei
anchete amănunțite n’a putut să găsească un singur caz au-
tentic de o indispoziție demnă de atenție pe care să o atri-
bue hipnotizărilor publice.
Se înșeală însă acest autor; cazurile acestea nu numai că
există dar sânt chiar numeroase. Charcot, Gilles de la Tou-
rette, au publicat asemenea cazuri. Eu însumi am putut să
văd mai multe persoane atinse de turburări nervoase în
timpul reprezentărilor date de Van der I lobb și de Pickman.
Bernheim crede că reprezentațiile publice de hipnotism nu
sânt vătămătoare, dar ele luminează publicul asupra acestor
fenomene a căror necunoștință constitue un pericol real pentru
societate. Lasonne cu dreptate protestează în numele liber-
tății individului hipnotizat care, dat în spectacol mulțimei,
cuprins de emoțiuni nesănătoase, fascinat în mod brutal, halu-
cinat până la nebunia furioasă, nu e decât un automat. Ceea
ce reese din toate aceste spuse este că trebue să se
regulamenteze și la noi reprezentațiunile publice de hip-
notism.
Fără îndoeală că momentul a sosit și la noi ca și în altă
parte de a regulamenta ședințele private de hipnotism și re-
prezentațiunile publice. Trebue să se considere hipnotismul
ca un mijloc de tratament care face parte din terapeutica me-
dicală si prin urmare să se considere ca un exercițiu ilegal
de medicină atunci când el e practicat de persoane nepo-
sedând diploma de doctor în medicină. Hipnotismul are in-
dicațiunile și contra-indicațiunile lui, pe care numai un medic
expert le poate înțelege, in Rusia practica hipnotismului a
fost regulamentatăși nue permisă decât medicilor,și acestora
numai cu condițiunea ca doi medici să asiste la toate ex-
periențele de hipnotism.
în Franța aphcațiunea hipnotismului e permisă medicilor
civili, dar e interzisă medicilor militari.
Pitres, conform tradițiunii școalei dela Salpetriere, crede
că între hipnoza provocată și hipnoza spontanee nu există
diferență de natură. A hipnotiza o persoană însemnează a-i
da un atac de somn artificial, a-1 deștepta înseamnă a pune
APIJCAȚIUNEA HIPNOTISMULUI ȘI SUGESTIUNII
675
capăt acestui atac prin manopere experimentale, dar atacul
de somn nu e decât un echivalent clinic al atacului complet
de isterie.
Prin urmare, zice veneratul decan al facultății de medicină
din Bordeaux, hipnoza artificială e una din manifestațiile diate-
zice nevropatice, un simptom al isteriei ce poate fi provocat
sau oprit prin excitațiune experimentală. Gilles de la Tou-
rette profesează o opiniune identică, mtre letargie, catalep-
sie și somnambulismul hipnotic și stările cu aceleași nume
aparținând isteriei, nu există decât această unică diferență,
adică că primele stări sânt provocate, celelalte sânt spon-
tanee. Babinski, care deja desvoltase aceeași gândire că
hipnotismul se manifestă prin fenomene care sânt identice
accidentelor isterice, a revenit asupra cestiunii și a desvoltat
oconcepțiune generală a isteriei, prin care identifică hipnoza
cu isteria. Aceea ce caracterizează turburările primitive ale
isteriei, zice acest autor, este că putem să le reproducem
prin sugestiune cu o exactitudine riguroasă la oarecari in-
divizi și putem să le facem să dispară sub influența pro-
gresivă a persuadărei. Din contră, celelalte afecțiuni nervoase
care rees din cadrul isteriei nu pot să fie reproduse prin
sugestiune. Se poate obține cel mult o imitațiune imperfectă,
ce se poate ușor distinge de original. Să se încerce, de ex.,
ca să se reproducă prin sugestiune la un isteric hipnotizat
emiplegia facială periferică, paralizia radială obișnuită, dar
ar n imposibil ca persoana cu care se experimentează să
reproducă aceste afecțiuni. Tot astfel, dacă toate inanifes-
rațiunile isteriei pot să dispară sub influența decisivă a su-
gestiunii, sântem din contră surprinși de insuccesele ce le
avem când căutăm să vindecăm vre-un bolnav neisteric prin
forța persuadării. Bolnavii cari suferă de boala îndoelii,
chinuiții de fobii diverse, neurastenicii alarmați de starea
lor de slăbiciune, de idei negre . și ipocondriace, nu se
vor vindeca prin psihoterapie. Aceasta va putea să-i ame-
lioreze, dar nici odată ea n’ar putea singură să-i vindece;
trebuesc alte mijloace, spre a ajunge la acest scop și în
prima linie un repaus al creerului mai mult sau mai puțin
prelungit. Se poate însă obiecta că dacă prin hipnotism nu
putem reproduce o stare patologică identică cu afecțiunea
sistemului nervos, s’ar putea însă simula oarecare fenomene
ce se întâlnesc în coree sau în neurastenii. Lucrul este a-
devărat cu atât mai mult că eu însumi am observat de
curând o epidemie de coree isterică, în care am putut con-
676
DR. G MARINESCtȚ
stata bolnave prezentând un tablou destul de asemănător
cu acela al coreei isterice. Mi se pare dar indiscutabil că
dacă isteria poate simula numai boalele organice de sistem
nervos, poate însă lua o înfățișare desăvârșită a unei stări
nevrozice precum este coreea, neurastenia și altele, fără
însă ca să presupunem de a fi vorba de asociațiunea isteriei
cu una din aceste boale.
O cestiune gravă, de înalt interes, care a fost discutată
cu ardoare, chiar cu pasiune, e aceea de a se ști dacă hipno-
tismul se poate provoca la ori și cine.
Liebault și Bernheim după el, cred că cea mai mare parte
din oamenii sănătoși sânt hipnotizabili; activul Liebault, hip-
notizând ion persoane a găsit 24 refractare, celelalte 987
erau hipnotizabile. însă somnul profund nu s’a produs decât
in 460 cazuri. Pe de altă parte la 231 s’a obținut chiar un
somnambulism profund. Etatea joacă fără îndoială un rol
însemnat în producțiunea hipnozei. Berian crede că aproape
toți copiii pot să fie hipnotizați afară de idioți și isterici
cari ar fi refractari. Din contră școala dela Salpetriere a
admis încă de mult că hipnotismul nu se observă decât la iste-
rici, iară proporțiunea persoanelor hipnotizate ar fi de aproape
300 „. Se poate observa cu drept cuvânt că nu toți istericii
sânt hipnotizabili și că pe de altă parte există persoane hipno-
tizabile cari nu prezintă nici un semn de isterie, m urmă
este drept să observăm că școala dela Salpetriere a avut în
vedere în special cazurile de hipnoză profundă cu cele trei
faze, pe câtă vreme după statistica lui Liebault observăm
că la 133 de cazuri n’a existat decât un somn ușure sau
numai o somnolență.
Sexul de asemeni joacă un oare care rol in producțiunea
hipnozei. Ea ar fi mai frequentă la femei decât la bărbați—
oarecare factori ca somnul artificial prin substanțe tonice
sau oboseala, anemia ar ușura de asemeni cultivarea hipnozei.
Educațiunea de asemeni constitue un factor important în
realizarea hipnozei, căci o persoană hipnotizată de mai multe
ori se hipnotizează și mai ușure.
De mai multe ori hipnologiștii s’au întrebat dacă se poate
adormi un individ fără voința'lui. Răspunsul este afirmativ.
Dar de obiceiu hipnoza apare mai lesne la persoanele cari
dau consimțimântul lor. L'n exemplu deja vechiu, căci da-
tează dela 1820, probează că consimțirea unei persoane nu
e necesară pentru hipnoză. Generalul Voizeta demonstrat
că dacă ne apropiem în timpul nopții de o persoană ce

APLICAȚIUNEA HIPNOTISMULUI ȘI SUGESTIUNII	677
doarme adânc și i se aplică degetul pe frunte sau pe epi-
gastru după câteva minute întrebând pe această persoană
adormită ea poate răspunde fără a se deștepta. Experiențe
de același fel au fost făcute de Berger, Liebault, Bernheim,
Delboeuf și alții cari au putut verifica aceste experiențe de mai
multe ori. Cu toate acestea mi se pare că Veres are dreptate
când spune că este necesară în producțiunea hipnozei ideea sau
imaginea somnului la individ, cu alte cuvinte că în hipnoză
reprezentațiunea mentală conștientă ar juca un rol primor-
dial. Bernheim nu împărtășește această opiniune. După el
nimeni nu poate fi hipnotizat în contra voinței sale și prin
urmare rezistența la injuncțiune împiedică hipnoza. Nu pot
împărtăși acest mod de a vedea, căci el nu poate fi consi-
derat ca având o valoare absolută. într’adevăr oarecare
persoane ușor de hipnotizat pot să fie adormite în contra
voinței lor, mai cu seamă atuncea când au asistat la ședințe
de hipnotism, sau când hipnotismul a fost cultivat la aceste
persoane. Faptul acesta l-am constatat de mai multe ori.
Trebue fără îndoeală să admitem că rezistența individuală
la aceste persoane în momentul de a adormi e cu desăvâr-
șire suprimată.
Modul de a hipnotiza e foarte variabil. Mesmer și adepții
lui întrebuințau ca mijloc privirea și atingerea corpului cu
palma în diferite regiuni. S’au întrebuințat altă dată așa nu-
mitele baghete magnetice. Mesmer magnetizase un arbore
pe bulevardul Saint-Martin punându-1 la dispoziția bolna-
vilor săraci. Marchizul de Puysegur a întrebuințat și el un
arbore magnetizat. Abatele Faria a nimicit toată vraja hip-
notizatorilor arătând că cauza somnambulismului nu depinde
de hipnotizator ci de hipnotizat. Braid a întrebuințat un
obiect strălucitor la care trebuia să se uite mereu persoana
de hipnotizat, îndreptându-și privirea și atenția asupra acestui
obiect.
Braid a fost un precursor, el a înțeles valoarea elementu-
lui psihic, adecă rolul sugestiunii in producerea hipnozei.
Opiniunea lui Braid a fost reluată și dezvoltată de Liebault
și în special de Bernheim. Sugestiunea, zice Bernheim, de-
notă cea mai mare parte a manifestațiunilor hipnozei. Ideea
concepută de operator, prinsă de hipnotizat și primită în
creerul lui, realizează hipnoza cu ajutorul unei susceptibilități
exaltate, datorită stării hipnotice. Bernheim începe prin a
spune bolnavului că este folositor de a-1 supune terapeuticei
sugestive, că este posibil de al vindeca sau ușura prin hip-
678
DR. G. MARINESCU
notism, că îi va produce un somn bine făcător, ce restabi-
lește echilibrul sistemului nervos.
La trebuință Bernheim hipnotizează una sau două persoane
spre a arăta că starea de hipnotism n’are nici un efect urît și
atunci bolnavul încrezător cedează mai lesne, atunci îi spune:
uitâ-te bine la mine, nu cugeta decât la somn, o să simți o
greutate la pleoape, o oboseală a ochilor ; ochii lăcrămează,
clipesc, vederea se turbură, pleoapele se închid. în urma
acestei manopere, unele persoane închid ochii și dorm imediat.
La altele Bernheim repetă, insistă și mai mult și vorbele
se însoțesc de gesturi. Pune două degete ale mânei drepte
înaintea ochilor persoanei de hipnotizat care trebue să le
primească. Iar cu cele două mâini trece de mai multe ori
de sus în jos pe figura persoanei de hipnotizat. El zice:
pleoapele se închid, nu poți să le mai deschizi, brațele sânt
greoaie, picioarele de asemeni, nu mai simți nimica, somnul
vine; atunci cu un ton imperios zice: „dormi*.
Adesea după aceste manopere ochii se închid, bolna-
vul doarme. Manoperele acestea sânt multiple și se deosi-
sibesc dela un operator la altul. Dar, mai în toate, elemen-
tul sensorial, precum obiectul strălucitor, compresiunea glo-
bilor oculari, ce dă naștere la fosfene, sau excitațiunea da-
torită luminei solare sau luminei artificiale, reprezintă în
aceste cazuri elementele esențiale ce au de scop de a re-
produce hipnoza. Elementul sensorial se poate adresa auzului
sau chiar mirosului; el are de scop ca prin o serie de
excitațiuni repetate să producă oboseala acestui simț care
asociat la elementul sugestiv, consistând în reprezentarea
mintală a imaginei somnului, să producă hipnoza.
Elementul sufletesc joacă un rol preponderant în geneza
multor boale dinamice ale sistemului nervos. Reprezentația
mintală, ideea fixă, emotivitatea nu numai că creează aceste
boale, dar le întreține, le modifică și le schimbă evoluția lor,
după modul cum activitatea sufletului nostru este îndreptată.
De aci s’a născut o metodă de tratament veche ca și
lumea, psihoterapia, dar studiată și aplicată în mod știin-
țific numai dela cercetările școalei lui Charcot dela Salpe-
triere și a celei dela Nancy a lui Bernheim. Acest trata-
tament e bazat pe relațiunea ce există între reprezentația
mintală și reacție. A cugeta însemnează a lucra, zice Taine,
iar Bain susține că acțiunea este criteriul suprem al cre-
dinței. în acelaș sens se exprimă și Ribot: reprezentarea
unei mișcări este o mișcare care începe, o mișcare în stare
APLICAȚIUNEA HIPNOTISMULUI ȘI SUGEST1UNH
679
născândă. Tot așa de semnificativă este cugetarea urmă-
toare a iui Strieker: este imposibil unor persoane de a
avea reprezentarea inițială a unui cuvânt, fără ca să se
petreacă în mușchii ce servă la pronunțarea acestui cuvânt
o mișcare corespondentă. Putem cita aici pe Maudsley : ac-
țiunea specială musculară nu este numai expresiunea unei
pasiuni, dar face parte chiar din această pasiune. Trecând
în domeniul faptelor, să luăm un exemplu aproape comun
pe care îl întâlnim adesea. O femee predispusă la accidente
nervoase îngrijește pe soțul ei paralizat de mult timp; emo-
țiunile pe cari le încearcă cu prilejul boalei și grija peste
măsură ca și ea, femee săracă, să nu se bolnăvească, de teama
mizeriilor ce-i amenința, se paralizează și ea. Psihoterapia
boalelor organice ale sistemului nervos a fost preconizată
de Bernheim. Acest autor observă cu drept cuvânt că ori-
ce boală organică e însoțită de turburări nervoase secun-
dare, ce constituesc un fel de răsunet al boalei organice.
Ele sânt datorite preocupărilor morale, turburărilor de nu-
triție, tbxemiilor, și asupra lor psihoterapia poate avea o
bună influență.
Psihoterapia ridică forțele, redeșteaptă apetitul, combate
insomnia. Dar terapia psihică poate să aibă înrâurire chiar
asupra turburărilor funcționale provocate de organul bolnav,
căci cum a arătat Bernheim câmpul turburărilor funcționale
întrece deseori cu mult câmpul leziunei organice. Se știe că
una și aceeași leziune, cel puțin în aparență, poate produce
la un bolnav o durere vie, la altul moderată și la altul
aproape nulă. Se știe pe de altă parte că isteria se asociază
nu tocmai rar cu diferitele boale organice. Psihoterapia
este în stare de a modifica, de a vindeca aceste fenomene
adăogate. Ea va face să dispară prin organul medicului
durerea, teama, spaima și alte turburări morbide. Prescrip-
țiunea unei poțiuni, unei fricțiuni va materializa spre a zice
astfel acțiunea sugestiunii. Se vede dar, că psihoterapia
este o metodă însemnată de tratament; în unele boale sine
materia ea este suverană și rezultatele ei sânt spre a zice
astfel miraculoase; patogenia acestor boale fiind de ordine
psihică și tratamentul trebue să fie de același tel. Este evi-
dent că această metodă de tratament nu trebue lăsată în
mâna șarlatanilor sau a empiricilor ce abuzează de creduli-
tatea bolnavilor.
Dr. G. Marinescu.
DESPOIATUL LUI DOBROTICI
Originea și numele provinciei noastre transdanubiane
sânt strâns legate de persoana și numele despotului bulgar
Dobrotici, care, in a doua jumătate a veacului al XIV-lea,
a întemeiat în aceste părți o stăpânire independentă. As-
tăzi fostul despotat al lui Dobrotici face parte din țara noa-
stră și în decursul vremurilor soarta lui a fost adeseori
legată de soarta țărilor noastre. Deaceea cunoașterea isto-
riei sale prezintă un interes deosebit pentru noi. Rămâ-
nând să încerc altădată a scrie această istorie, mă voi ocupa
aici numai de începuturile despoiatului dobrogean, căutând
mai ales să adun laolaltă și să pun în legătură știrile răs-
lețe, publicate de învățați de-ai noștri ori de istorici străini,
cu privire la persoana lui Dobrotici și la despotatul său.
1.
De când apare in istorie (1357) și până la moartea sa
(1387I, Dobrotici se prezintă ca un stăpân independent. Lă-
sând la o parte faptul că contimporanii îi dau titlul de
„despot" și „dominus", ceea ce ar mai îndreptăți și păre-
rea că era din familia țarilor bulgari (1), actele sale în
tot timpul domniei sânt acte de adevărat suveran. Re-
lațiile sale cu țarul legitim al Bulgariei, Șișman, și cu celă-
(1)	lorga, Chilia și Cetatea-Alba, p. 51.
DESPOTATUL LUI DOBROTICI
681
]alt „țar", Sracimir, nu permit bănuiala nici unei atârnări
de aceștia, iar cu alți potentați el poartă războae, încheie
păci și alianțe pe contul său propriu și după cum îi dic-
tează interesele statului său. Țara ce stăpânește e numită
de contimporani după numele său: „țara Bulgarului Dobro-
tikes" sau numai „Dobritza", și el o lasă moștenire fiului
său. însuși Mircea când pune mâna pe ea se intitulează:
„despot al terilor lui Dobrotici."
Cari erau însă aceste „țeri“? Cât de departe se întin-
dea despotatul lui Dobrotici ?
Cea mai veche mențiune despre acest despotat, un act
din Iunie 1357 al Patriarhiei din Constantinopol (1), arată pe
Dobrotici stăpânind două castele lângă Mesembria, anume
„Kozeakon" și „Emmona", pe cari d. Jirecek le identifică cu
actualele Kozak-kioi și Emine. Alte mențiuni contimpo-
rane, socotelile expedițiunii contelui Amedeu de Savoia (2),
lasă să se înțeleagă că reședința despotului era Kalliakra.
în sfârșit o a treia informațiune, tot contimporană, călăto-
rul bavarez Schiltberger (3), vorbind de cele trei Bulgarii
de pe la 1396 '7, adică a lui Sracimir, a lui Șișman și a
lui Dobrotici, spune că această din urmă are de capitală
„Kallacerka" (Kalliakra). Scriitorii ceva mai târzii, Chalko-
kondylas și cronicarii turci compilați de Leunclavius, mai
pomenesc, ca posesiuni ale lui Dobrotici, „Varna" precum
și „regiunea vecină zisă Dobritze" (4). Rezultă deci că
baza despoiatului său o forma țărmul Mării Negre, dela
Mesembria până la Kalliakra, împreună cu Varna și ținu-
tul dimprejur.
însă Schiltberger mai spune că „a treia Bulgarie—a lui
Dobrotici— e acolo unde curge Dunărea în mare"; însem-
(i)Miklosichși MQller, Acta patriarch. Const., I, p. 367, nr. CLXVL—
Ct. Jirecek, Gesch. d. Bulgărea, p. 320.
(2)	lorga, în Conv. Uter., XXV, p. 576.
(3)	Ediția Langmantel, p. 52. — Cf. Jirecek, o. c., p. 324; lorga,
Chilia, p. 51.
(4)	lorga, ibid., p. 51.
682
CONST. MOISIL
nări anterioare călătoriei lui arată de asemenea că încă la
1360 orașul Chilia ținea și el de Bulgaria (1), iar pentru
anul 1366 se constată cu siguranță că acest oraș era al
lui Dobrotici (2). Prin urmare trebue să admitem că și re-
giunea de la nord de Kalliakra și, mai ales, litoralul până la
Chilia, făcea parte tot din acest despotat, deși portulanele
din sec. al XIV-lea și al XV-lea (3) ar dovedi că în a-
ceasta parte Dobrotici împărția stăpânirea cu Genovezii.
Cât de adânc se întindea despotatul în continent nu se
poate stabili cu siguranță, dar locuitorii din aceste părți
obișnuesc să numească și astăzi cu numele de Dobrogea
numai partea șeasă, stepa, ce se întinde din mare până in
bălțile Dunării, in ramificațiunile Balcanilor și la nord până
în munții Babadagului. Acesta ar fi un indiciu că atâta cu-
prindea despotatul și în vechime, mai ales că nu se poate
dovedi istoricește că orașele de pe Dunăre, afară de Chi-
lia, s’ar fi ținut vr'odată de acest despotat. Dimpotrivă, pen-
tru Silistra, care pe vremea aceasta era un oraș foarte în-
semnat, se pot găsi dovezi sigure că n’a fost niciodată a
Iui Dobrotici. Astfel deși avem destule mențiuni, cari arată
nu numai orașele însemnate pe cari le poseda Dobrotici,
ci și unele castele fără mare importanță, cu toate acestea
nici una nu amintește Silistra, un oraș tot atât de însem-
nat ca și Chilia, de pildă. Apoi, în titulatura lui Mircea, Si-
listra e menționată totdauna ca o posesiune deosebită de
„țările lui Dobrotici*1 sau de ambele maluri ale Dunării (4).
In două documente latinești, unul din 1390, altul din 1391,
Domnul muntean are chiar titlu deosebit pentru fiecare din
aceste posesiuni, zicându-și adică : despot al țerilor lui Dobro-
tici și donui al Silistrei (terrorimi Dobrodicii despotits ct
(1) lorga, ibid., p. 50.
(2) Conv. Ut, XXV, p. 576.
(3) lorga, Chilia, p. 47-48.
(4) lorga, ibid., p. 62, menționează toate documentele cari au in titu-
latură posesiunile transdanubiane.
DESPOTATUL LUI DOBROTICI
683
Tristri dominus) (i). în sfârșit cronicarii turci, povestind ex-
pedițiunea din 1387 8 contra lui Șișman și a Iui Ivanco,
fiul și urmașul lui Dobrotici, arată Silistra ca posesiune a
lui Șișman (pe când Ivancu avea Varna), ca „cea mai în-
semnată din cetățile și orașele sale" și spun că sultanul a
cucerit-o dela Șișman (2).
Dar nici Chilia n’a rămas mult timp în stăpânirea lui
Dobrotici. La 1381 găsim într’însa un consul genovez, do-
vadă că încăpuse în mâna Genovezilor, cu cari Dobrotici
se afla în războiu și cari apoi au păstrat-o până la 1403 (3).
Rezumând acum cele stabilite până aici, vedem că de
fapt despotatul lui Dobrotici coprindea litoralul mării din-
tre Mesembria și Kalliakra, împreună cu ținutul dimprejur,
adică cu stepa ce se întinde până in bălțile Dunării la est
și munții Babadagului la nord. într’un anumit timp auto-
ritatea despotului s’a întins și asupra Chiliei și probabil și
asupra litoralului dintre acest oraș și Kalliakra, dar în aceste
părți a găsit rivali puternici în Genovezi. Numele de „Do-
brogea" însă s’a întins mai târziu asupra întregului ținut
până la Măcin și Silistra, tot așa cum numele de „Basa-
rabia" s’a întins cu timpul asupra întregei țeri dintre Prut
și Nistru, deși la început acest nume cuprindea numai cele
trei județe dela sud.
II.
Să cercetăm acum împrejurările în cari s’a format des-
potatul nostru.
încă înainte de moartea țarului Alexandru <1365), impe-
riul bulgar începuse a se desmembra. Fiul mai mare al ța-
rului Sracimir, înlăturat pe nedrept dela tron, a primit
ca apanagiu ținutul Vidinului, unde domnia ca „țar" inde-
(1)	Hurmuzaki, Doc., 1, pp. 322 și 3345.
(2)	lorga, ibici., p. 63—4.
(3)	Idem, p. 52.
CONST. MOISIL
684
pendent. Pe Dobrotici îl vedem, de altă parte, încă dela
1357, stăpân pe ținutul din împrejurimele Varnei și făcând
acte de suveranitate, cum era acel de a rupe relațiunile
bisericești cu mitropolitul din Târnova și de a pune biserica
sa sub autoritatea patriarhului din Constantinopol (i). Urma-
șul lui Alexandru, țarul Șișman, n’a moștenit prin urmare
decât partea de mijloc a Bulgariei, cuprinsă între posesiunile
lui Sracimir și ale lui Dobrotici.
în acelaș timp imperiul desmembrat era amenințat din
toate părțile. La nord era regele Ungariei, Ludovic, a cărui
politică imperialistă urmăria cuceriri în dreapta Dunării ;
la sud erau Turcii, care încă dela 1363 ajunseseră în valea
râului Marița. Regele unguresc a găsit momentul de a nă-
văli peste Dunăre imediat după moartea țarului Alexandru:
el a cucerit Vidinul, a luat prins pe Sracimir și în locul
stăpânirii separatiste bulgare a înființat un „banat" unguresc
al Vidinului.
Cucerirea ungurească constituia nu numai un pericol mare
pentru Șișman, care se putea aștepta și el la soarta lui
Sracimir, dar atingea și demnitatea lui de „țar" și de urmaș
al țarilor,, căci pierdea la străini o țară care de drept era
a sa. Era natural deci ca în amenințatul țar să se nască o
ură neîmpăcată contra regelui unguresc, și aceasta cu atât
mai mult, cu cât la sud pericolul turcesc devenind tot mai
mare în special pentru posesiunile sale, căci numai aceste
se întindeau până în Marița — Șișman se găsia în neputință
de a se apăra. Iar ca ironie a sorții, ajutorul extern ce i
se anunța, trebuea să fie adus tocmai de cel ce umbla să-i
răpească țara, de Ludovic al Ungariei.
într’adevăr, regele unguresc se înțelesese încă dela 1363
cu papa și alți monarhi europeni pentru începerea unei
acțiuni comune contra necredincioșilor (2). „Cruciata" a și
(1) Jirecek, o. c., p. 320.
(2)	Pentru toate cele referitoare la această cruciată, v. lorga, Lupta
pentru stăpânirea Vidinului, Conv. liter., XXXIV, p. 962 urm.
DESPOTATUL LUI DO3ROTICI
685
fost începută în primăvara anului 1365, dar numai un singur
aliat, regele Petru I de Cipru, a luptat contra Turcilor;
Ludovic, am văzut, s’a aruncat asupra „schismaticilor", asupra
Bulgarilor lui Sracimir, satisfăcând în primul rând scopu-
rile sale politice. Cât privește cauza religioasă, regele ungu-
resc a crezut că o va servi in deajuns, dacă va trimite în
banatul nou cucerit al Vidinului misionari catolici. în acelaș
timp se pare că Ludovic era decis să continue acțiunea sa
tot în această direcție, căci il vedem intrând în legături
mai strânse cu cetățile italiene, cu contele Amedeu de Savoia
și cu împăratul Ion V. din Constantinopol. Acest din urmă
s’a hotărît chiar să solicite în persoană ajutorul regelui
unguresc, în care scop întreprinde, în acelaș an 1365, o
călătorie la Buda. înțelegerea s’a făcut ușor aici, căci re-
gele n’a cerut în schimbul ajutorului decât convertirea la
catolicism a împăratului și a popoarelor sale, iar nevredni-
cul împărat s’a arătat dispus să primească această condi-
țiune (1). La întoarcerea împăratului, iarna, regele l-a pe-
trecut cu cinste până la Vidin, de unde călătorul a luat
drumul spre casă. Dar, ajuns la Varna, el e prins și pus la
închisoare (2).
Din cele spuse până aici se înțeleg ușor motivele, cari
au îndemnat pe Bulgari să oprească pe împărat. Șișman
mai dinainte era în dușmănie cu el, fiind ațâțat mai ales
de fiul rebel al împăratului, Andronic, care-i era cumnat (3).
Iar acum împăratul, intrând în alianță cu regele Ungariei,
inimicul natural al lui Șișman, deveni un vecin periculos
pentru „țar". Era natural prin urmare ca acesta, auzind de
trecerea împăratului pe teritoriul bulgar, să caute să pună
mâna pe el. însă faptul că împăratul a fost închis în Varna,
care era a lui Dobrotici, dovedește că și despotul era de
(1)	Hurmuzaki, Doc., ls, p. 128.
(2)	lorga, tiW/Jirecek, o. c., p. 325.
(3)	Jirecek, o. c., p. 325.
686
CONST M0IS1L
acord cu Șișman asupra pericolului ce prezintă împăratul
și aliații lui.
Ofensa adusă împăratului bizantin a indignat pe cruciați
și papa a hotărît să o răzbune, publicând în Ianuarie 1366
un nou proiect de cruciată pentru liberarea împăratului pri-
zonier. Dar și de astă dată, ca și anul trecut, un singur
om a rămas să ducă greul luptei: vărul împăratului, con-
tele Amedeu de Savoia.
în fruntea unei frumoase armate și ajutat de corăbii ve-
nețiene și genoveze, contele atacă, din Iunie până toamna
târziu, țărmul bulgăresc al Mării Negre cucerind mai multe
castele și ajungând până în fața Chiliei (1). Numai Varna,
unde se afla prizonierul, a putut rezista și atunci, apropiin-
du-se iarna, contele a început tratative cu Dobrotici și Șiș-
man. în tot decursul lunei Noemvrie se urmează între el
și cei doi principi bulgari un schimb des de scrisori și solii,
la cari se mai adaugă și intervenția orașelor Mesembria și
Anhial și a Patriarhului din Constantinopol. Rezultatul fu
că într’adevăr împăratul a fost liberat, iar Amedeu putea
debarca la sfârșitul lui Iulie 1367 în Veneția, după ce, tre-
când prin Constantinopol, împăratul și poporul i-au făcut
o primire strălucită.
Expediția aceasta a avut o influență hotărîtoare asupra
politicei viitoare a celor doi principi bulgari. Șișman a pier-
dut mult pe urma expediției, căci litoralul i-a fost pustiit,
orașele și castelele de acolo prădate și cucerite; unele din
ele au fost chiar ocupate de Bizantini. De altă parte, Turcii
au profitat și ei de aceste lupte și la un moment dat au
și pus mâna pe castelul Sozopolis, de unde i-a putut alunga
numai intervenția grabnică a lui Amedeu (2). Era firesc
prin urmare, ca aceste nenorociri să-l îndârjească și mai
mult contra cruciaților și, fiindcă nu găsia altă scăpare, să-l
(i)	Pentru această expediție: Jirecek, o. c., p. 325 și Conv. liler.,
XXV, p. 576. Lucrarea d-lui Bollati de Saint-Pierre, Spedizione in
Or lente di Amadeo VI, n’am avut-o la îndemână.
(2)	Jirecek, ibid.
DESPOTATUL LUI DOBROTICI
087
decidă să se arunce în brațele Turcilor, in fața cărora mai
curând sau mai târziu tot trebuea să se închine. Iar primul
fruct al acestei alianțe avea să fie, în intenția țarului bul-
gar, recucerirea Vidinului dela Unguri. Deaceea Șișman,
ajutat de Turci, atacă în anul următor, 1368, acest oraș,
care e însă salvat de Ludovic unit cu Vladislav, Domnul
Țerii Românești (11.
Politica turcofilă a lui Șișman nu putea însă conveni lui
Dobrotici. El n’a perdut nimic pe urma cruciatei, căci nici
o cetate de a sa n’a fost cucerită. Liberarea împăratului
nu putea să o considere ca o umilire, fiindcă el nu era, ca Șiș-
man, dușman hotărît al împăratului, iar alianța acestuia cu
cruciații nu se prezintă pentru el ca un pericol iminent.
Apoi Dobrotici nu avea, ca Șișman, să-și satisfacă ambițiu-
nea de a cuceri vreun teritoriu perdut; el nu putea avea
altă ambițiune decât să-și păstreze teritorul și independența.
Iar pentru aceasta puteau să i fie de mai mare folos cru-
ciații, decât Turcii, și deaceea el și înclină spre cruciați.
încă din timpul tratativelor cu Amedeu se pare că Dobro-
tici a intrat în legături mai intime cu creștinii și probabil
insistențelor lui se datori, in cea mai mare parte, liberarea
împăratului. Aceasta ar explica și înrudirea ce s’a făcut
pe urmă între familia sa și a împăratului.
Dar avem dovezi de legături amicale și cu regele ungu-
resc. După ce Turcii și Șișman au fost alungați dela Vidin,
domnul Țerii Românești, Vladislav, a crezut că ar putea el
cuceri acest or^ș și a și reușit să facă aceasta. De aici s’a
născut un război între el și Ludovic, care s’a terminat cu
o pace, în baza căreia regele ceda Vidinul din nou lui Sra-
cimir, vechiul stăpânitor, pe care Ludovic îl eliberează din
închisoare. O scrisoare a regelui din 1369 arată însă că
această eliberare s’a făcut „pe chezășia lui Laicu-Vodă și
a lui Dobrotici" (2), ceea ce dovedește că acest din urmă
(1)	lorga, Lupta pentru stăpânirea l^Minu/ui.
(2)	Asupra acestui războiu v. lorga, ibiil.
688
CONST. MOISIL
trebuia să fie bine cu regele unguresc. Nu s’ar putea sus-
ține că despotul bulgar și-a impus chezășia, căci nu se
arată nicăiri că el ar fi luat parte la războiul împotriva
regelui.
Toate acestea dovedesc că în urma cruciatei din 1366,
cei doi principi bulgari duc, unul față de celălalt, o politică
cu totul opusă și chiar dușmănoasă. Ruptura intre ei a deve-
nit de sigur și mai mare, când pe la 1374 Dobrotici caută
să cucerească pentru ginerele său Mihail, fiul împăratu-
lui bizantin, coroana Trapezuntului, dela „împăratul'* de
acolo, prieten și rudă a lui Șișman (1).
Cât privește lungul război ce Dobrotici a purtat cu Ge-
novezii (1373—1385), e greu de admis că s’ar fi născut din
dorința despotului „de a-și asigura domnia asupra Mărei
Negre" (2), ci e mai probabil că a fost provocat de Geno-
vezi, cari voiau să ocupe Chilia, cum au și ocupat-o chiar
în decursul acestui război (1381). Rolul ce a avut în de-
cursul luptelor guvernatorul rebel din Tenedos, loan Muazzo,
n’a putut fi mare, căci atunci când a fugit el la Dobrotici,
(1383), războiul era început și apoi chiar în anul următor
Muazzo a fost prins și pedepsit 13). Dobrotici era bătrân
în acest timp, numai domnia o avea de aproape 30 de ani,
așa că nu putea avea ambiții de cuceriri, cum i se atribue.
în anul 1385 încă, luptele cu Genovezii au încetat, iar când
peste doi ani se încheia pacea, Dobrotici era „răposatul
domn." Tratatul „defavorabil" a fost subscris de fiul său
Ivanco.
ni.
Până in anul 1387 țara lui Dobrotici pare a nu fi fost
atacată de Turci. După bătălia dela Marița (1371), aceștia au
(1)	Hopf, Griechenland, II, p. 8; Heyd. Hist. du comuterce du Le-
vant, I, p. 532; lorga, Chilia, p. 51.
(2)	Hopf. ibid.
(3)	Ibid.; Chilia, lorga, p. 52.
DESPOTATUL LUI DOBROTICI
689
luptat mai ales contra Sârbilor și a lui Șișman, reușind pe
cei dintâi să-i supună la 1376 și cucerind celui de al doi-
lea rând pe rând orașele de pe țărm și castelele din munți,
în acest timp Șișman a mai fost atacat și de fratele său
Sracimir, care i-a cucerit pentru un timp Sofia, făcând ast-
fel ca orașul să cadă mai ușor în mâna Turcilor (1382).
La 1386 7 sultanul Murad cere ambilor principi bulgari,
Șișman și Ivancu, fiul lui Dobrotici, să ia parte la o expe-
diție contra Sârbilor, dar și unul și altul refuză. Totuși
ei nu ajută nici pe creștini, și Sârbii n’au avut aliați decât
pe Bosniaci în acest război, terminat cu victoria creștinilor
la Plocnik. Această victorie însă a decis pe cei doi prin-
cipi bulgari să se declare pe față contra Turcilor, provo-
când astfel o expediție a sultanului contra lor. în 1387 8
ostile turcești îi atacă în acelaș timp pe amândoi; Ivanco
se apără bine în Varna, pe care Ali-Pașa n’o poate cuceri,
dar Șișman nu îndrăznește să lupte cu Sultanul, ci i se
închină. Drept chezășie sultanul îi cere Silistra, pe care
țarul i o și promite. Dar și închinarea și promisiunea
n’au fost făcute decât cu scopul de a întârzia înaintarea
lui Murad, căci Silistra, în loc să fie predată Turcilor, a
fost și mai mult fortificată de Bulgari. Atunci sultanul por-
nește din nou contra lui Șișman, cucerește, între altele, Târ-
nova, Șumla și Nicopole, iar țarul e silit să se supună de-
finitiv (1).
Cu ocazia acestei expedițiuni cronicarii turci pomenesc
și de cucerirea unor „turnuri" la Dunăre, arată că s’au
prezintat sultanului și „cheile cetății care se numește Giur-
giu" și că Turcii au pus mâna „pe castelele și cetățile ace-
lea, pe cari altădată, trecând Dunărea, le ocupase Muntenii
în Bulgaria" (2). Ultima mențiune ar dovedi că încă înainte
de 1387 8 Muntenii ar fi ocupat cetăți pe malul bulgăresc.
Domn al Țării Românești era in 1387 Mircea, dar el poate să
(1)	lorga, Chilia, p. 63—4; Jirccek, o. c., p. 241—2.
(2)	lorga, ibid.
Conoctbiri Literarei an. XL.
44
690	CONST. MOIS1L
fi domnit și vre-un an, doi, înainte de 1387, căci știrile des-
pre predecesorul și fratele său Dan nu ajung decât până
la 1385. Se constată de altă parte că relațiile intre acești
doi frați n’au fost de loc bune și in luptele lor s’a ames-
tecat și Șișman (1). Deci la acest timp s’ar referi mențiu-
nea „altădată".
Cu toate’ acestea de aici nu putem de loc să conchidem
că odată cu cuceririle de orașe în Bulgaria, Mircea ar fi
pus stăpânire și asupra despoiatului lui Dobrotici; despre
aceasta prima mențiune n'o avem decât în 20 Ianuarie
1390(2). Chiar și dacă documentul (documentele?) cu data
de 1387 ar fi într’adevăr din acest an (3), el n'ar dovedi
această stăpânire. Căci în document Mircea e arătat stă-
pân peste „țerile tătărești," peste „ambele maluri ale Du-
nării până la Marea cea mare" și peste „cetatea Silistrei";
iar acestea, am văzut mai sus, nu echivalează cu stăpâni-
rea peste „țerile lui Dobrotici." în 1387 8 Mircea nu pu-
tea avea din „țările tătărești" decât o parte din sudul Ba-
sarabiei, însă fără Chilia și ținutul ei, care era în mâna
Genovezilor, iar cetățile de pe „amândouă malurile Dună-
rei" am văzut că-i erau discutate de Turci.
însă în vara anului 1389 s’a dat o luptă mare la Ko-
sovo și la această luptă a luat parte activă și Mircea. Câ-
teva luni în urmă, în Ianuarie 1390, el se intitulează în-
tr’adevăr „despot al terilor lui Dobrotici", pe lângă care
adaugă și domn al Silistrei, pe care se vede că a recuce-
rit-o dela Turci. Deci în acest interval de timp a pus el mâna
pe despotatul dobrogean, profitând probabil de faptul că
Ivanco, care trăia la această dată, nu-1 putea apăra contra
Turcilor. în 1391 stăpânirea aceasta e din nou documentată.
Dar în 1392 Turcii cuceresc iarăș Silistra și un document
(1; lorga, Geschichte des rum. Volkes, I, p. 279.
(2)	lorga, Chilia, p. 62 Toate documentele ce menționez mai de-
parte sânt de aici.
(3)	lorga, Geschichte, p. 281, n. 1.
DESPOTATUL LI'I DOBROTICI
691
dela sfârșitul acestui an menționează numai stăpânirea asupra
Țcrii-Românești „din munți până la hotarele Tartariei".
In anul următor sultanul Baiazid a cucerit definitiv Bul-
garia lui Șișman și acesta dispare de acum din istorie; apoi
sultanul plecă in Asia. Mircea profită de absența lui și nă-
vălește în dreapta Dunării, de sigur cu scopul de a recuceri
cetățile perdute. Urmarea fu cunoscuta expediție a lui Baia-
zid în Muntenia, în anul 1394, cu care ocazie s’a dat și
lupta dela Rovine. Urmările rele ce a avut pentru Mircea
această expediție se știe că el a fost silit să plece în
Ardeal, iar în locu-i Turcii au pus pe Vlad — au adus cu
ele și pierderea posesiunilor din dreapta Dunării, inclusiv
despotatul dobrogean, care probabil a fost perdut încă dela
1392. Documentele lui Vlad nu pomenesc niciodată aceste
posesiuni, iar tractatul lui Mircea cu Sigismund dela 1395
deasemenea nu le amintește. Era și natural de altcum ca
Mircea să nu le stăpânească acuma, când era lipsit de tron,
după ce încă înainte de 1393 nu le mai avea.
Pentru anii 1395 și 1396 însă avem și alte dovezi că po-
sesiunile transdanubiane erau în alte mâni. O însemnare
dela 19 Octomvrie 1395, din socotelile Perei, arată că
Ivanco trăia la această dată (îl, iar bavarezul Schiltberger,
trecând cu un an, doi în urmă spre Constantinopol, numește
fosta țară a lui Dobrotici cu numele de „Bulgaria", iar ca-
pitala ei „Kalliakra" (Kallacerka). Tot el spune apoi că
„țerile cari sânt între Dunăre și Mare țin de sultanul tur-
cesc" (2). Acestea ne-ar îndreptăți să credem că despotatul
lui Dobrotici era acum în mâna lui Ivancu, care îl stăpânea
ca vasal al sultanului.
Abia după restabilirea în scaun, la 1397, a putut Mircea
să încerce din nou cucerirea posesiunilor sale din dreapta
Dunării. în acest an creștinii ocupă Silistra, Vidinul, și Ni-
copole, dar scurt timp in urmă Baiazid recucerește Silistra.
(i)	lorga, Chilia, p. 55.
<2) Ed. Langmantel, p. 52-3.
692
COXST. MOISIL
Un document din [399 pomenește din nou stăpânirea trans-
danubiană, și până la moartea lui Baiazid ea a rămas în
mâna Domnului muntean. Rolul însemnat ce l-a avut Mircea
în luptele pentru tron dintre urmașii lui Baiazid, a contri-
buit apoi ca țărmul drept al Dunării să-1 mai poată păstra
până ia 1417. Dar numai „țărmul" cu „cetățile turcești",
căci despotatul dobrogean propriu zis a rămas, după 1392,
pentru multe veacuri în mâna Turcilor.
Const. Moisil.
IZVOARELE IN LITERATURA
în timpul din urmă estetica a renunțat la scopul ei de
mai nainte de a da canoane generale pentru artă și reguli
generale ale frumosului și se mulțumește pe de o parte cu
analizarea nașterii operei de artă in sufletul artistului, pe
de altă parte cu studiarea impresiei ce produce, deci a plă-
cerii estetice. Ceea ce însemnează, că și estetica tinde să
ajungă în posesiunea mijloacelor și metoadelor științelor
pozitive, a datelor sigure, a faptelor și în posesiunea unui
mijloc sigur de operațiune, al comparațiunei, care admite
controlul.
Printre disciplinele cele dintâi care au trebuit să țină
seamă de această schimbare, de imposibilitatea unui cod
general al frumosului și de lipsa unui sistem metafizic ad-
misibil al esteticei, a trebuit să fie critica literară și istoria
literaturei. Și cum apreciarea unei opere de artă numai după
plăcerea și neplăcerea subiectivă, pe care o simția criticul,
de mult cedase locul — vorbesc de Germania — unei me-
tode mult mai științifice, celei istorice, critica literară de
astăzi și-a căutat o cale care să unească avantagiile me-
todei istorice cu rezultatele obținute de estetica mai nouă,
o cale care să nu dea loc arbitrarului subiectiv al esteticei
metafizice, dar nici lipsurilor metodei istorice pure, care
renunță la judecarea valoarei estetice a operei.
Aceasta e mișcarea ultimelor decenii în Germania pe te-
renul acesta. De fapt și Taine a fost pe aceeaș cale. Când
691
TRAIAK BRATU
Taine cere explicațiunea operei din personalitatea autorului
și înțelegerea personalității autorului din rasă, mediu și
moment, el nu face altceva decât înlătură judecata pur este-
tică, deci subiectivă, sau mai bine zis o completează cu
cercetări și considerațiuni, pe care și istoria le întrebuințează,
și dă problemei întregi dimensiuni mari și proporțiuni, pe
care el cu intuițiunea sa genială a putut să le stăpânească
și învingă, care însă pentru cei mai mulți urmași s’au do-
vedit periculoase. Căci stăpânirea sigură a unui orizont atât
de vast poate să reușească numai geniului, iar pentru cei
mulți pretinde adunarea unui material de observație amă-
nunțită, pe care numai rar o va putea face unul singur,
înainte de a se putea trece la deducțiile generale. Mai con-
ține metoda aceasta și marea primejdie de a da prea puțină
atenție și importanță personalității și puterei ei. Dar și
altfel metoda aceasta, încăpută pe mâni mai slabe, a condus
la rezultate atât de puțin științifice, încât știința germană
de astăzi consideră d. ex. pe Brandes ca reprezintând un
punct de vedere și o metodă, peste care s’a trecut înainte
fără câștig și fără perdere, deși aceeași știință germană se
servește și ea de studiarea rasei, mediului și împrejurărilor
pentru explicarea fenomenelor literare. Numai cât o face
cu rigurozitate și precauțiune, studiind mai întâi până în
cele mai mici amănunte lucrurile cele mai apropiate—opera
în sine, izvoarele ei, viața autorului, influențele sigure ce
s’au exercitat asupra lui, etc. — și lărgind numai treptat
sfera, pentru ca să o poată stăpâni totdeauna cu privirea,
să nu piardă nimic esențial din vedere, să nu se strecoare
neexactități (lucru, care se întâmplă atât de ușor, când se
sintetizează fără analiză prealabilă) și să nu fie expusă
rătăcirii în vag.
E clar că, cu cât metoda întrebuințată în critică deschide
mai puține portițe greșelilor, cu cât exclude mai mult ră-
tăcirea pe căi vagi, cu cât admite mai mult controlul, cu
atât critica va fi mai științifică. Apreciarea subiectivă, sau
mai bine zis personalitatea criticului își are și aci locul ei,
IZVOARELE ÎN LITERATURA	695
căci cu cât criticul va avea o viață sufletească și o expe-
riență internă mai bogată, cu atât va avea un fundament
mai solid pentru înțelegerea vieții sufletești a artistului; cu
cât organizațiunea sufletească a criticului va fi mai bogată
și mai multilaterală, cu atât mai ușor va putea prinde par-
ticularitățile caracteristice ale operii literare. Va trebui însă
în același timp exercițiu și obiectivitate, ca nimic din lumea
subiectivă a criticului, din modul său de a vedea și a simți,
să nu fie trecut pe nedrept în producțiunea individualității
străine a artistului. Dar pe lângă acestea trebue să mai existe
altceva, care pe de o parte să îngrădească posibilitatea ar-
bitrarului, pe de altă parte să dea material pozitiv și date
sigure și deodată cu acestea ocazie pentru control.
Posibilitatea controlului ne-o dau faptele și comparațiunea,
dacă e aplicată și aci cum se aplică în toate științele. în cri-
tica literară comparațiunea e importantă și altfel, fiindcă
este un mijloc sigur pentru dezvoltarea atențiunii astfel, în-
cât să poată prinde cu ușurință părțile caracteristice fie-
cărui fenomen și, asemănând diferențele, să poată supune
totul unor puncte de vedere generale.
Dar nu orice poate fi luat spre comparațiune, dacă nu
voim să facem numai figuri retorice, și dacă voim să ob-
ținem prin comparație rezultate sigure și pozitive, pe care
să putem clădi mai departe. Trebue să începem cu cele mai
apropiate, care se impun spre studiare și comparare, și
numai stabilind-rezultate sigure să ne bazăm treptat pe
cele obținute pentru a lărgi sfera și a atrage în compara-
țiune lucruri mai depărtate. Numai atunci putem pretinde,
ca cercetările și rezultatele lor să fie tratate drept cu adevărat
științifice, numai atunci ne putem aștepta la rezultate pozi-
tive indiscutabile, care vor putea fi supuse controlului de
ori cine.
Iar faptele și datele sigure, dela care trebue să plecăm ?
Ele ne vor fi date de viața și persoana autorului și de
izvoarele operelor sale.
Astfel a ajuns critica științifică la metoda care face, ca
TRAIAN BRATU
«96
ooera de artă să se nască oarecum încă odată înaintea
noastră, și numai pe urmă o analizează și o caracterizează.
Astfel ea ajunse să ceară, ca opera literară să se desfacă
înaintea noastră în elementele, din care s’a înjghebat în su-
fletul autorului. Căci înainte de toate trebue o cunoaștere
a materialului pe care l-a prelucrat autorul și o privire
clară în modul lui de a lucra, dacă voim să avem posibi-
litatea de a aprecia just activitatea lui. Numai atunci vom
putea ști, care au fost intențiunile lui — dacă le-a avut —
numai atunci vom putea surprinde manifestațiunile incon-
știente ale individualității sale.
Iată cum studiul izvoarelor s’a impus ca primă condiție
a criticei științifice, cel puțin la Germani. — Iată de ce
critica științifică consideră necunoașterea izvoarelor și stu'
diarea necompletă a lor drept lipsă gravă și cauză de
nesiguranță. Căci numai ele pot da criticei caracterul unei
științe pozitive, de oare ce tot restul clădirei trebue să fie
fondat pe această temelie. Bine înțeles, studiul izvoarelor
nu trebue considerat ca scop, ci numai ca un mijloc indis-
pensabil, ca o treaptă, peste care trebue să trecem de
multe ori cu multă greutate, pentru ca să ne putem apropia
de înălțime.
La noi studiul acesta în literatură nu se prea cunoaște
și e desconsiderat. E și foarte ușor să spui, că e muncă
migăloasă, care te face să pierzi posibilitatea gustării operei
literare și plăcerea estetică! Ca și cum prima și singura
datorie a criticului ar fi o gustare senină și neturburată a
plăcerii estetice, pe care i-o produce opera de artă! Din
contră, cunoașterea izvoarelor face gustarea operei de artă
mai intensivă, fiindcă aprofundează înțelegerea ei. Și în
critică, ca în ori care altă știință, se cere muncă răbdă-
toare și desinteresată, prudență, respect pentru adevăr și
iubire pentru știință. E adevărat însă că e mult mai comod
să rămâi la apreciarea pur subiectivă, toată munca să-ți fie
cum să jonglezi mai bine cu termenii „romantism", „clasi-
cism", „realism", „idealism" și cu toate combinațiunile, pe
IZVOARELE ÎN LITERATURĂ
697
care le pot da acești termeni răbdători; să dai verdicte,
prin care clasezi în categoriile de mai sus, admiți talent în
oarecare măsură, ori nu admiți nici talent, nici individuali-
tate, nici morală; să clasezi toată literatura de astăzi în
cutare rubrică; să pretinzi că dai direcție nouă literaturei
nu numai de astăzi, ci și celei de mâine, pe care o vei duce
pe calea cea adevărată. E foarte ușor, mai ales la noi. nu
se cere decât iscusință, oarecare inteligență și foarte mult
curaj, dar e zadarnic și nu e științific.
Trebuesc deci fapte și posibilitatea controlului. Ce se
impune atunci mai mult și mai nainte de toate, decât cu-
noașterea materialului, care l-a inspirat, de unde l-a luat
poetul, modul cum l-a întrebuințat și prelucrat ? Numai ast-
fel avem posibilitatea de a vedea ce l-a atras și de a ne
explica pentru ce l-a atras; numai astfel putem distinge,
ce-i aparține lui și ce este luat gata de la alții; numai așa
îl putem surprinde în timpul, când puterile cele mai as-
cunse ale sufletului său lucrează clar înaintea noastră; nu-
mai astfel îi putem observa particularitățile, care-1 disting
de alții sau pe el însuși în diferitele epoce ale producțiunii
sale. Numai astfel putem constata intențiunile și aspirațiu-
nile autorului și aprecia întrucât și le a îndeplinit. Aci avem
date pozitive, fapte care nu pot fi contestate de nimeni,
comparațiunea lor o poate controla oricine și discuțiunea
stearpă e din capul locului exclusă, căci se stabilește ade-
vărul obiectiv, care nu poate fi decât unul singur. Și te-
renul pentru bogăția observațiilor fine e departe de a fi
pierdut sau micșorat, personalitatea criticului se poate des-
fășura și mișca în deplină libertate, însă numai în interiorul
sferei adevărului.
Iată pentru ce critica germană pune atâta preț pe cu-
noașterea izvoarelor, pe care le caută și le studiază cu o
sârguință exemplară; iată de ce se dă o atențiune extra-
ordinară scrisorilor, memoriilor și tuturor notițelor, care
rămân pe urma poeților, de ce se studiază variantele, pen-
tru a observa evoluția artistului. Iată pe ce temelie solidă
€9.8
TRAIAN BRATU
e așezată judecata literară și estetică și apoi generalizarea
și clasificarea în rubricele mari. Iată cum se poate ajunge la
o caracteristică, care să fie în stare într’adevăr să dea o
idee precisă despre opera de artă și aceluia care n’o cu-
noaște.
Dar nu numai pentru aprecierea și înțelegerea autorului
ci și pentru interpretarea textului poate să fie de mare fo-
los cunoașterea izvorului. Ce e drept, fiecare autor presu-
pune sau trebue să presupună, că cititorii îl vor înțelege
fără alte ajutoare, că opera în sine va produce în sufletul
acestora asociațiunile de idei, pe care a voit el să le pro-
voace, că sentimentele și emoțiunile dorite de el, adecă plă-
cerea estetică, vor urma citirei operei sale fără vre-o in-
tervenție străină. Cu toate acestea cunoașterea izvorului
dă de multe ori lămuriri și precizări și în privința aceasta
ușurează în mod deosebit interpretarea și face posibilă o
înțelegere mult mai profundă.
Pentru documentarea celor de mai sus și pentru a da
un mic exemplu al importanței pe care o are cunoașterea
izvoarelor, voiu lua o poezie a lui Heine. In Heinrich Hei-
ne’s Sămtliche Werke, herausgegeben von Elster, voi. I,
pag- 357, se află
Der Asra.
Taglich ging die wunderschone
Sultanstochter auf und nieder
Um die Abendzeit am Springbrunn,
Wo die weissen Wasser plătschern.
Tăgîich stand der jungc Sklave
Um die Abendzeit am Springbrunn,
Wo die weissen Wasser plătschern ;
Taglich ward er bleich und bleicher.
Eines Abends trat die Furstin
Auf ihn zu mit rauhen Worten :
Deincn Namen will ich wissen,
Deir.e Hcimat, deine Sippschaft !
IZVOARELE ÎN LITERATURA
699
Und der Sklave sprach: Ich hcisse
Mohamet. Ich bin aus Jemen,
Und mein Stamm sind jcne Asra,
Welchc sterben, venn sie lieben. (i)
Compare acum oricine profunzimea și preciziunea impre-
siei, pe care i-o lasă balada de mai sus, claritatea ideei,
pe care i-o dă despre Heine ca poet liric, cu aceea pe care
o va avea după studiarea și compararea izvoarelor. Să com-
pare apreciarea, pe care o poate face acum poeziei de mai
sus și unde ar fi meritul poeziei și al poetului în cazul când
anecdota s’ar fi aflat undeva tocmai în forma aceasta și
n’ar fi așteptat decât să fie pusă în versuri, în cazul acesta
n’ar fi toată apreciarea vorbă în vânt ? — Să compare deci
apreciarea de acum cu preciziunea și siguranța judecății,
pe care o poate formula după cunoașterea izvorului și a
modului cum l-a întrebuințat Heine.
In aceeași ediție a operelor lui Heine, voi. VII, pag. 624
cetim următoarele: „S. 357, f. der Asra. Heine’s Quelle be-
findet sich in dem Werke De i’amour von Stendhal (Mă-
rie Henri Beyle). 1 Aufl. 1822. In der Ausgabe von 1856
(Paris, Levy) stehen S. 177. f.:
Fragments extraits et traduits d’un recueil arabe inti-
tule Le divan de I’amour, compile par Ebu abi-Hadglat
(manuscrits de la bibliotheque du roi, n. 1461 et 1462).
nach einer von einem Mohammed erzăhlten Geschichte:
Ce Djamil et Bothaina, sa maîtresse, appartenaient tous
Ies deux aux Benou-Azra, qui sont une tribu celebre en
(t) Traducerea în proză ar suna cam astfel:
/fin neantul Asra.
Zi cu zi fata minunat de frumoasă a sultanului se plimba spre seară
pe lângă fântâna. în care foșnesc apele albe. Zi cu zi sclavul cel tânăr
stătea spre seară lângă fântâna în care foșnesc apele albe; zi cu zi e'
tot mai palid se făcea. Intr’o seară principesa se îndreptă spre el și-i
zise in grabă: Cum te chiamăî Din ce neam și din ce țară ești? Iar
sclavul zise: Mă chiamă Mohamet, sânt din lemen și din neamul acelor
Asra, cari mor când iubesc.
700
TRAIAN BRATU
amour parmi toutes les tribus des Arabes. Aussi leur ma-
niere d’aimer a-t-elle passe en proverbe, et Dieu n’a point
fait de creatures aussi tendres qu’eux en amour.
Sahid, fils d’Agba, demanda un jour â un Arabe: De
quel peuple es tu ?" Je suis du peuple chez lequel on meurt
quand on aime, repondit l’Arabe. „Tu es donc de la tribu
des Azra?“ ajouta Sahid. Oui, par le maître de la Caabat
repliqua l’Arabe. „D’ou vient donc que vous aimez de la
sorte?“ demanda ensuite Sahid. „Nos femmes sont belles
et nos jeunes gens sont chastes", repondit l’Arabe.
Quelqu’un demanda un jour â Arouâ-Ben-Hezam: „Est-il
donc bien vrai, comme on le dit de vous, que vous etes
de tous les hommes „ceux qui aient le coeur le plus tendre
en amour?" „Oui par Dieu! cela est vrai“ repondit Aroua,
et j’ai connu dans une tribu trente jeunes gens que la
mort a enleves, et qui n’avaient d’autre maladie quel’amour.
(Diese Nachweise zum Asra verdanke ich Herrn Prof.
Erich Schmidt in Berlin)".
Potrivirea aproape cuvânt de cuvânt (cel puțin în între-
bare și răspuns) dovedește pe deplin, că aci trebue căutat
izvorul poeziei lui Heine. Și cine cunoaște câtuși de puțin
poeziile lirice și viața lui Heine, știe că și poetul cu-
noștea din experiență iubirea profundă, care distruge fără
speranța fericirii măcar, și deci nu se va mira că acest
subiect a trebuit să-l impresioneze adânc și să-l atragă.
Din comparațiunea izvorului cu poezia lui Heine rezultă:
motivul e luat pe dea’ntregul, însă situațiunea și „pointa"
sânt invenția poetului. Cele 6 versuri dela urmă sânt îm-
prumutate aproape textual, așa că sfârșitul baladei e for-
mat din partea de mijloc a anecdotei. Dar cât de bine e
totul localizat (scena la curtea unui sultan oarecare, nea-
mul Asra în lemen = Arabia Felix !) și cât de bine e motivat:
acolo este nobilul, care întreabă numai din curiozitate, aici
întrebarea e motivată și situațiunea apropiată mult de inima
noastră, fiindcă femeea iubită întreabă pe sclavul, care o iu-
bește, care se stinge văzând cu ochii. Astfel explicațiunea
IZVOARELE ÎN LITERATURĂ
701
în gura sclavului e mult mai poetică și mai mișcătoare,
căci în acelaș timp e și o discretă declarațiune de iubire,
făcută în forma cea mai gingașă de unul care știe ce soartă
îl așteaptă.. Și motivarea, în ce cuvinte simple: wunderschone
Sultanstochter (încă un epitet, care nu spune mai nimic!),
er ward immer bleich und bleicher, etc. Să nu se treacă cu
vederea, că Heine a terminat poezia cu perspectiva acea-
sta tragică a morții, care vine ca o necesitate fatală și n’a
continuat-o ca într’o operetă sau un roman sentimental, po-
vestind, de ex., căm s’au stabilit de acum relațiuni secrete
etc., deși din cele ce preced s’ar putea admite un interes
oarecare pentru sclav. — Abia după această comparațiune cu
izvorul vedem clar ce a voit să accentueze poetul și putem
aprecia puterea, cu care în trăsături atât de simple și de
discrete a putut să ne dea în patru strofe scurte tragedia
unei vieți din cele mai poetice. Acum vedem ce este pro-
prietatea lui și ce este luat dela alții și putem observa
câtă preciziune și forță știe să dea el prin „pointa" poeziei
sale față de povestirea, în sine, și ea, atât de poetică, a iz-
vorului întrebuințat.
Am luat ca exemplu o poezie din cele mai scurte și to-
tuși sper că am demonstrat ce este esența studiului iz-
voarelor, care este funcțiunea lui și cât este de necesar, dacă
voim să dăm caracter pozitiv, științific studiilor literare și
critice; e ușor de înțeles, că la opere de o importanță și
întindere mai mare, la drame, romane, etc., rezultatele ob-
ținute pot fi mult mai multiple și mai de valoare pentru
înțelegerea și apreciarea justă a operei și a poetului.
Să ne închipuim munca aceasta săvârșită pentru toate
operele unui poet, bine înțeles acolo unde se poate face,
unde izvorul e cunoscut (și se lucrează necontenit, ca să
se afle, pe cât posibil, izvoarele tuturor operelor mai în-
semnate și rezultatul acestei munci colosale se adună apoi
de prin reviste și de pe unde e publicat, ca să formeze
notițe modeste la sfârșitul volumelor operelor complete
sau introducerea la aceste opere) - să ne închipuim deci
702
TRAIAN BRATU
această muncă îndeplinită pentru toate operele unui poet
și atunci ne vom putea face o idee, cum în țara muncei
cinstite și conștiențioase, unde adevărul și știința sânt res-
pectate și iubite, critica literară nu plutește în vânt, nu face
scamatorie pe socoteala naivilor, nici nu caută să-i ame-
țească și adoarmă în legănatul ademenit al termenilor umflați
și vagi, ci procedează ca oricare altă știință pozitivă, adunând
fapte, comparând și dând astfel rezultate pozitive, indiscu-
tabile, care-i pot aduce cu drept cuvânt numele de „critică
științifică."
Berlin.	Traian Bratu

Treci deapururi'gânditoare,
Lună, pe cărări senine
Oglindindu-te pe lac,
Rle tale raze line
Prin pădurea sunătoare,
Ca argintul, se desfac.
Treci. Tu ai văzut prin vremuri
Cum se luptă omenirea,
Cum durerile-i se cern,
Ș’ai putut să te cutremuri...
Numai tu mai știi menirea
Universului etern.
Căci aice toate cele
Noi statornice le credem
Și ne 'nchipuim că sânt,
Deși știm unde purcedem.
Cade veșnic peste ele
fii deșertăciunii vânt.
704
AL. A. NAUM
Cugetarea întreruptă
Veșnicia n’o despică;
Vulturul urcat prea sus
Cade cu aripa ruptă —
Steaua nu se mai ridică
Dacă raza-i a apus.
Și în neputința noastră
Adevărul de-a-l cuprinde,
Ne-a rămas să ne ’mbătăm
De-al tău farmec ce se ’ntinde
Pe tăria cea albastră,
Și un imn să-ți înălțăm I
Al. A. Naum.
DESPRE METODĂ IN F1LOSOFIE
Pentruca o speculație omenească să poată fi deosebită
de altele, trebuește să se arate sau că îi aparține un do-
meniu aparte, sau că se slujește de o metodă specială.
Fiecare dintre căile acestea au fost la vremea lor urmate,
pentru a se stabili distincțiunea ce se simțea că există între
filosofic și celelalte ramuri de activitate intelectuală. S'a
afirmat de către unii că filosofia diferă de celelalte științe,
pentrucă are un obiect deosebit, și s’a pretins de către
alții că autonomia filosofici se întemeiază, nu pe particu-
laritatea obiectului, ci pe acea a metodei. întâiul mod de
vedere e al majorității filosofilor, cel de al doilea e numai
al unei școli, al unui curent filosofic, mărginit la câteva
decenii de durată și coprins între hotarele unei singure
țări, al curentului despre care s’a zis foarte multe și va
trebui să se spue și mai multe, — al curentului purcedat
dela Kant și culminat cu Hegel.
întâia grupă de delimitatori ai filosofici căreia să-i zicem
marea grupă stabilește că filosofia are un domeniu spe-
cial. E domeniul legilor celor mai generale, al principiilor
supreme, cari stăpânesc deopotrivă fenomenele lumii fisice
și înfățișările lumii sufletești. Pe când științele celelalte nu-
mite pe drept particulare, pornite din nevoea diviziunii
muncii și întemeiate pe diferențe aparente, despărțesc uni-
versul armoniei și înlănțuirii generale în compartimente mai
răstrânse în care lucrează închizându-se și se închid lucrând,
rămâne nevoea unei alte întreprinderi care nu e decât
filosofia — ca să înfăptuească armonizarea grupelor sepa-
rate și să găsească acele legi universale care firește nu
puteau fi descoperite, în urma pulverizării investigației
umane, de cercetătorii nici unuia din domeniile speciale în
care fiecare se zidea.
Convorbiri Literare, an. XL.
45
706
I. PETROVICT
Prin urmare, filosofia are un obiect aparte. Coordonând
legile mai mărunte, care subsumă cercetările fiecărei științe
speciale, râvnește formularea legilor generale, și măcar în-
trezărirea principiilor supreme. Are ea pentru aceasta și o
metodă proprie ? Intru nimica, răspund laolaltă partizanii
acestui mod de a vedea. Metoda ei, este metoda comună a
tuturor celorlalte științe, care nu e decât metoda firească
a minții noastre. Celelalte științe s'au alcătuit ca atare din
cauza necesității de divizare a muncii. A fost nevoe numai
să se împartă largul și bogatul câmp al naturii, care întrece
puterea de cercetare a unei singure munci, și de aci au
izvorit specialitățile toate, iar nici de cum ca să se satis-
facă deosebite moduri de investigare, ce ar exista în sufle-
tul omenesc. Capetele noastre nu au decât o singură cale
de cunoaștere. Din acest punct de vedere nu s’ar fi stabilit
nici odată vre-o distincție și deci vre-o specialitate. Calea
este una, știința e tot una. Specialitățile au fost, după cum
s’a spus, create, din cauza lărgimii covârșitoare a câmpului
naturii. Rostul filosofici e să unifice, să armonizeze între
ele rezultatele acelor științe, găsite după metoda lor. Me-
toda filosofici e deci metoda celorlalte științe, aplicată nu-
mai pe o întindere mai mare, decât o aplică fiecare din
ele. — Această idee a fost susținută — și dacă nu susținută
dar urmată - din cea mai depărtată antichitate până astăzi,
cu excepția acelei școli filosofice de care am pomenit.
în contra acestei opinii se ridică cealaltă părere, anume
că dacă e vorba să se facă vre-o deosebire între filosofic
și științe, aceasta se poate face numai pe baza metodei și
nu pe acea a obiectului. Aceeaș materie poate fi tractată și
cercetată în două chipuri: după metoda experimentală, in-
ductivă, care e metoda științelor speciale, și care e o metodă
vulgară, precum și după metoda deductivă sau speculativă,
o metodă cu mult mai nobilă și care e metoda filosofici.
Această părere are ca punct de plecare pe Kant, zic punct
de plecare și nu inițiator, pentru cuvântul că nu poate fi
dânsul făcut responsabil de consecințele cam silite pe care
le-au tras alții din ideile sale. Kant făcuse pentru întâia oară
următoarea distincțiune clară: există idei „apriori" care
aparțin minții noastre, în calitate de forme ale ei constitu-
tive, înainte de ori ce experiență și cărora experiența se
supune, și idei „aposteriori" care sânt dobândite din ex-
periență. Inovația lui Kant consista nu în afirmarea exis-
tenții ideilor „apriori" - acest lucru se mai spusese și
DESPRE METODĂ ÎN FILOSOFIE
707
înainte de dânsul, bunăoară de Descartes — ci cu privire la
caracterul pe care îl atribuia dânsul ideilor în chestiune.
Aceste idei, după părerea lui Kant, erau pur formale, re-
zervând conținuturile materiale numai ideilor ieșite din
experiență.
Din pricina acestui esențial caracter al ideilor „apriori"
decurgea pentru ele mai întâiu un desavantaj, care în anume
privință echivala cu o decapitare. Ori ce speculație înte-
meiată numai pe ele, ori ce speculație care întorcea capul
dela experiență, era o speculație sterilă.
Numai cu ajutorul formelor „apriori" nu puteai stabili
nimic, nu puteai conchide nimic, cum nu poți stabili, după
forma unor rame de tablouri, nimica in ce privește calita-
tea ori natura pânzei pe care o vor încadra. Pe de altă
parte însă, dela Kant, aceste idei înăscute capătă și o în-
semnătate, pe care înainte nu o avuseră și pe care în-
chizând ochii asupra desavantajului de mai înainte — au să
o șpeculeze într’atâta câțiva din urmașii lui. Ideile „apriori"
devin formele necesare ale ori cărei experiențe posibile.
Ele singure nu pot dovedi nimic. Insă ori ce experiență,
ori ce fenomen al naturii, trebuește neapărat să se supue
cadrului lor prestabilit. Ele însemnează conturul necesar al
ori cărei experiențe actuale și viitoare, căci, după părerea
lui Kant, nici o reprezentare nu vine înaintea conștiinței
mai înainte ca să îmbrace, aceste forme ale ei. — Pe când
filosofii anteriori lui Kant care admiteau idei înăscute, --
fără să le considere ca formale și apoi universale — dacă
se aventurau și în speculații pure câte odată, nu prejude-
cau pe de altă parte forma ori cărei experiențe, Kant, dacă
se abține cu hotărire dela speculații curat mintale, prejudecă
însă într'o măsură conturul tuturor experiențelor omenești.—
Acesta este punctul lui Kant. Trei din urmașii săi merg
pe această cale înainte. Dacă forma ori cării experiențe
este dinainte hotărîtă de ideile constitutive ale minții, apoi
această experiență cu fenomenele ei, cu legile și cu evoluția
ei. va putea fi „apriori" construită numai prin speculația
abstractă, urmărită numai cu astfel de noțiuni, — consecință
inspirată de Kant, dar nu și indicată de el. Mai trebuia
pentru aceasta o rectificare a hărții, a înlănțuirii ideilor
înăscute. Fichte și mai pe urmă Hegel înlocuesc tabloul
static al ideilor formale, pe care îl lăsase Kant, cu o schi-
țare genetică, cu un proces dialectic al acelor idei, și astfel
întreprind pe baza lor exclusivă să construească natura,
70 <
I. PETROVICI
istoria ș. c. 1. Toată fenomenologia naturii, atât fizice
cât și spirituale, e un efect al desvoltării ideii, și în mod
aprioric, fără consultarea experienței și fără controlul ei, se
poate construi, dela cele mai largi coprinderi până la cele
mai mici amănunte, toată această natură la care participăm.
Iată cum s’a ajuns la convingerea că pe lângă metoda em-
pirică a științelor particulare mai există o metodă de cer-
cetare deosebită, metoda speculativă, abstractă, tot atât de
valabilă ca cealaltă și cu mult mai nobilă și mai compre-
hensivă, care este a filosofici.
Așa dar pe când după prima opiniune deosebirea dintre
filosofic și celelalte științe e chestiune de obiect, după a
două părere e o chestie de metodă.
Cei dintâi afirmă că filosofia are un domeniu de stăpânire
proprie, deosebit de al altor științe, ceilalți că filosofia nu
are un domeniu, ci numai o cale deosebită ce străbate toate
domeniile. Ambele păreri recunosc rolul superior al filoso-
fici. Dar pe când — pentru a face o comparare — după în-
tâia părere, filosofia e o autoritate cu putere timporală
(având o țară proprie de stăpânit), după a doua e numai
putere spirituală, adică stăpânește întreg ținutul .științii, cu
toate colțurile și amănunte e sale, însă cu un altfel de scep-
tru în mână, decât sceptre e celorlalte științe...
Nu a trecut mult și a doua părere, acea care afirmase
deosibirea de metodă a filosofici, a intrat într’un discredit
crescând. Deducțiile apriorice ale metodei speculative erau
rând pe rând desmințite de științele experimentale. Și ori
cum, era greu să se convingă lumea că experiența era acea
care greșea... Și în adevăr cele mai neașteptate afirmații
științifice rezultase din aplicarea aventuroasă a metodei spe-
culative. Se pretindea că există stele acolo unde nu erau
și că sânt necesare goluri planetare, după regulele dia-
lectice, acolo unde după scurtă vreme s’au găsit resturi de
astru sfărâmat. în fine, dacă îmi aduc aminte bine, se sta-
bilise identitatea între stele și facle, tot ca o neapărată
consecvență a procesului dialectic al noțiunilor apriori.
Metoda a căzut în marele discredit care i se cuvenise și
cum multă lume continua să creadă că filosofia nu e alta
decât aplicarea acelei metode, a ajuns să se confunde pen-
tru câtăva vreme noțiunea de filosofic cu aceea de ver-
biaj. Este drept că și dela Fichte și dela Schelling și dela
Hegel au rămas și idei fecunde. E și astăzi foarte prețuită
legea evoluției prin contraste, o idee Hegeliană. Dar toate
DESPRE METODĂ ÎN FILOSOFIE
709
aceste idei serioase nu se datoreau metodei speculative, ci
izvorau, după cum s’a observat îndată, din experiențe do-
site și nedeclarate. Din zi în zi se constată mai tare ne-
cesitatea indispensabilă a experienței, pentru ori ce lege,
pentru ori ce afirmare serioasă.
Operațiile mintii izolate, care nu încorporează bucăți
de experiență, funcționează în gol. Ori ce afirmație mate-
rială făcută pe o astfel de cale, era sau opera fantaziei sau
a unii experiențe nemărturisite. Pe calea speculației aprio-
rice nu se poate hotărî nimic valabil, sau, spus cu mai multă
putere, o asemenea metodă nu există.
F'ormele minții noastre, după cum spune Wundt mai pe
urmă în introducerea Logicei sale, sânt numai instrumen-
tul cu care se găsește raporturile din natură, iar nu aceste
raporturi insele. Astfel condus, procesul reacțiunii lăsa
în picioare drept singură opinie posibilă, cu privire la che-
stiunea noastră, că filosofia se deosibește de celelalte ști-
ințe, numai pentru că are un obiect particular.
II.
Științele particulare și-au împărțit câmpul naturii pentru
ca să-l poată studia. Filosofia, după cum s’a spus și mai
nainte, caută să unifice rezultatele lor concentrate în legi
universale, realizând astfel pentru sufletele noastre unita-
tea naturii, care fiind cercetată cu o singură metodă nu
s’ar fi fragmentat pentru noi niciodată, de n’ar fi fost co-
vârșitoarea ei mărime față de puterile studiului nostru.
1 Jeosebirea filosofici de celelalte științe constă așa dară
în menirea, în rolul, în întreprinderea ei particulară. Pe
când celelalte științe cercetează anume domenii de natură,
ea are ca obiect natura întreagă, și prin urmare legile uni-
versale și principiile ultime. Pentru a le atinge pe acestea,
se înalță, și trebue să se înalțe, pe rezultatele științelor spe -
ciale, găsite prin inducție și experimentare și coordonân-
du-le la olaltă se ridică spre perspective din ce în ce mai
generale, tot pe aceeași cale de investigație, anume dela
particular la general, dela fapte la idei. Aceasta este opi-
nia rămasă în picioare cu privire la rostul filosofici,
în urma înlăturării celeilalte opinii, ce pretindea că filo-
sofia dispune de o cale proprie pentru a descoperi adevă-
rurile lumii, calea construcțiilor apriori neîntinate de con-
"10
I. PETROVIC1
tribuția vulgarei experiențe. Vom cerceta in restul artico-
lului nostru, dacă nu cumva și aceasta de a doua opiniune
nu are partea ei de adevăr; dacă nu cumva metoda spe-
culației abstracte nu poate descoperi adevăruri indepen-
dent de experiență ; dacă in fine abrogarea acestei opinii
nu arc partea ei de exagerare. Și pentru aceasta e bine să
precizăm din capul locului care este poziția noastră. între
oărerea că filosofia are numai un obiect deosebit, acel al
egilor universale și între aceea că filosofia fără a avea
un obiect deosebit dispune de o metodă proprie, metoda
apriori, este loc nu pentru un eclectism de combinare, ci
pentru o atitudine astfel formulată : E incontestabil că fi-
losofia are un obiect deosebit, dar tocmai prin faptul că
are un obiect deosebit și anume pe acela al primilor prin-
cipii sau al legilor universale, nu poate ca uneori să ajungă
la adevăruri, în domeniul care îi aparține, și cu metoda
apriorică, care în alte științe nu se poate întrebuința ?
E incontestabil că mintea omenească nu este numai un
aparat de reflectare pasiv. în ori ce experiență ea adaugă
în totdeauna o contribuție proprie, de natură formală fi-
rește, dar tocmai din această privință poate, de o însem-
nătate mai întinsă. Cuvintele lui Wundt, amintite mai îna-
inte, sânt intim legate în scrierea lui de alte cuvinte pe
care nu le-am citat atuncea tocmai ca să le citez acum. E
drept, afirmă Wundt, că formele minții noastte nu sânt
decât mijloacele cu care se descopăr raporturile din natură
iar nu cum spun Ilegelianii aceste raporturi însele. Insă (și
aci e partea pentru noi importantă) și aceste raporturi ale
naturii, într’un cuvânt toată experiența, ca să poată veni
la cunoștință, ca să poată pentru noi să existe, trebue nea-
părat să se îmbrace cu formele minții noastre. Un lucru
care nu se încadrează in ramele inteligenței, nu există și
nu va exista niciodată pentru noi. Dacă lucrul stă astfel,
dacă o parte din cunoștințele noastre (partea lor formală)
e în totdeauna condiționată, oricare ar fi făptura lor ex-
ternă, de mintea noastră proprie, atunci fără îndoială că
o parte din înfățișarea lumii va putea să fie apriori con-
struită, fără nevoe de controlul experienței, fără temeri de
surprizele ei. Și în acest chip metoda speculativă, atât de
prețuită odată și atât de depreciată azi, va putea să fie
cu rod folosită in filosofie, vom vedea îndată de ce numai
în filosofie, nu și în alte științe.
Am zis că orice experiență ca să existe pentru oameni
DESPRE METODĂ ÎN FILOSOFIE
711
trebue să se supue formelor inteligenței noastre, forme a
căror origină nu e momentul nici nevoea de a o discuta.
Dacă lucrul stă astfel, atunci aceste forme odată cunoscute,
poate să se afirme în mod apodictic, pentru experiența tu-
turor veacurilor viitoare, ce anume lucruri niciodată nu se
vor întâmpla. Și așa se poate spune de pe acuma cu toată
certitudinea posibilă că în vecii vecilor nu va apare în mij-
locul naturii un fenomen fără o cauză oarecare și nu va
răsări o făptură, care să fie identică cu opusa ei. Aceasta
o putem spune în mod aprioric, fără cercetarea experien-
ței, care fie zis în treacăt nici nu ne-ar putea îngădui o ast-
fel de afirmare, decât numai subt condiția repetării acelo-
rași împrejurări.
Dar să trecem dela aceste exemple negative, în tot ca-
zul așa de formale încât nu pot să alcătuiască aproape ni-
mic din trupul unei filosofii, a unei filosofii în înțelesul de
concepțiune asupra lumii și a vieții, și să vedem dacă cu
metoda apriorică nu se pot stabili și perspective metafi-
zice efective. Și mai înainte de a cerceta câteva cazuri de
stabiliri filosofice de această natură, să arătam în câteva
cuvinte pentru ce acest lucru este cu putință. Lucrul, după
părerea noastră, nu e greu de explicat. Metoda apriorică
constructivă se poate aprecia în filosofie, fiindcă aceasta
din urmă e știința legilor celor nun generale. Și cum legile
cele mai generale se confundă la limită cu conturul gene-
ral al experienței, contur care e hotărît de formele minții
noastre, iată cum ele pot fi într'o măsură deduse numai
pe calea abstractă-speculativă, fără concursul experienței.
Legile universale ale experienței, încă odată, sânt aceleași
cu cadrele ei generale sau în tot cazul se au față de ace-
stea din urmă ca poligonul cu o infinitate de laturi față de
circonferința în care e înscris. Aceste cadre sânt ale minții
noastre, care le aplică cu necesitate oricării experiențe, și
pentru ca să fie cunoscute, metoda speculativă e de-ajuns.
Iată cum cu ajutorul acestei metode se poate ajunge la
adevăruri în filosofie, zic numai în filosofie, findcă numai
dânsa se ocupă cu legile cele mai generale, singurele care
pot fi la limită identificate cu formele apriorice. Căci în
măsură în care legile naturii au o extensiune mai redusă,
îngădue diferențe și particularități, ele se depărtează ca în-
fățișare de formele apriori, așa că metoda speculativă nu
poate să fie folosită pentru descoperirea lor. Pentru acest
cuvânt în celelalte științe, care cultivă domenii limitate, care
712
I. PETROVICI
se opresc Ia diferențe aparente și formulează legi mai mă-
runte, metoda speculativă, eficace pentru legile universale,,
nu se mai poate întrebuința. în acest chip se poate stabili
și o diferență de metodă intre filosofie și știință și acea-
sta nu in contra obiectului ci tocmai din cauza obiectului
lor. in filosofie deci metoda speculativă poate fi întrebu-
ințată, și atunci când poate fi întrebuințată, trebue să adăo-
găm că e chiar superioară metodei experimentale, căci ea
afirmă apodictic pe când aceasta din urmă numai condițional.
Să înșirăm acuma câteva exemple concrete. Să luăm de
pildă sistemul metafizic al lui Aristotel. Sistemul lui Aris-
totel e un sistem dinamic. în natură, afirmă filosoful, e
o continuă mișcare, care se repercutează din fenomen in
fenomen. La capătul acestui lanț de mișcare se află, drept
cauză primă a întregului șir de fenomene mobile, o formă
fixă, sau, cum spune filosoful o formă „pură“. Cauza primă
a mișcării, prin urmare, e nemișcată.
La această încheere a edificiului său filosofic, Aristotel
nu a ajuns decât cu metoda speculativă și nici n’ar fi putut
să ajungă altfel. De ce cauza primă a mișcării — în cazul
când admiți nevoea unei cauze prime — nu este și dânsa o
mișcare și trebue să fie ceva nemișcat ? Pentrucă dacă ar
fi fost și ea o mișcare, prin urmare la fel cu tot șirul de
fenomene mobile, nu e nici o rațiune suficientă să fie dânsa
cauza primă, și nu de pildă o altă mișcare, mai înainte sau
mai încoace decât ea. De îndată ce admiți cauza primă ca
necesară, aceasta nu poate avea caracterele fenomenelor
pe care le explică, anume acele caractere pentru care fenome-
nele își caută explicare. Un fenomen actual de mișcare se
explică prin mișcarea unui fenomen antecedent. Aceasta se
lămurește de asemeni printr’o altă mișcare precedentă, și
tot așa poți merge la infinit înainte, - dacă nu simți ne-
voea unei opriri definitive, cu alte vorbe a unei cauze prime.
Din moment însă ce ai admis cauza primă, ea nu poate fi
tot un act de mișcare, fiindcă nu e nici o rațiune ca sa fie
acel act și nu altul de după sau dinaintea lui. Deaceea
cauza primă, printr’o constrângere mintală, trebue s’o ad-
miți de altă natură decât fenomenele pe care le explică și
care tocmai fiindcă erau astfel aveau nevoe să fie expli-
cate, — și acest lucru în cazul de față l-a făcut Aristotel.
Ori te hotărăști să nu eși din „dinamic" și atunci nu poți
opri lanțul desfășurării nici odată, sau în cazul când vrei
să-l termini cu o cauză primă, acea cauză trebue să fie sta-
DESPRE METODĂ ÎN FILOSOFIE
713
tică. Acelaș lucru care s’a spus despre mișcare, se poate
spune ca o completare despre spațiu și timp. Te hotără-
ști să nu admiți altfel de existențe decât acele din spațiu
și din timp, atunci trebue să prelungești cu necesitate lan-
țul existențelor la infinit, — căci nu e nici o rațiune suficientă
ca să fie cauză primă cutare și nu alt fenomen. Sau pe
baza principiului identității, nu poți admite o clipă a tim-
pului sau un loc al spațiului care să nu presupue o clipă
antecedență sau un loc dincolo de el. — Atunci in cazul
când ți se impune existența cauzei prime, ea trebuește si-
tuată în afară de aceste două forme ale fenomenelor, —
aceasta prin constrângerea apriorică a propriei tale inte-
ligenți.
în rezumat, dacă mintea nu ți-c constrânsă în sensul cauzei
prime (din acest punct de vedere săntem prada unei anti-
nomii), poți rămâne înlăuntru fenomenelor tempo-spațialer
prin politica de veșnică prelungire a explicării, prm pre-
lungirea la infinit. Dar dacă din potrivă cauza primă iți
este impusă, atunci trebuește s’o scoți din lumea fenome-
nelor și s’o concepi ca transcendentă. Iată o importantă
perspectivă metafizică, găsită pe calea construcției apriori.
Să trecem la un alt exemplu, anume la cunoscuta lege
a persistenței forței, a conservării energiei, sau a echiva-
lenței forței. Această lege trece astăzi ca o lege experi-
mentală, întrucât a fost verificată la cântar. Totuș e inte-
resant și caracteristic de urmărit istoricește, cum a apărut
anume formularea acestei legi. Se face caz cu dreptate de
faptul că ea s’a ivit în secolul al 19-lea in trei capete de-odată,
germanul Mayer, danezul Collding și englezul Joule. Dacă
insă urmărim lucrurile mai de-aproape, vedem că ea a fost
enunțată și de Kant și de Leibnitz, ba incă și de Lucrețiu
după Democrit, cu alte cuvinte in vremea când experien-
țele erau abia începute, când observarea științifică abia mijea.
Faptul că această lege, și adăugăm, această lege atât de
cuprinzătoare, a putut să răsară în timpuri când materialul
experimental era așa de sărac, a născut firește întrebarea
dacă nu cumva nu se confundă cu legea apriorică a identității.
Căci în definitiv dacă această lege nu putea fi scoasă de-
cât din experiență — dată fiind vastitatea ei cuprinzătoare —
ea trebuia să se ivească tocmai in urma legilor mai mă-
runte, în tot cazul după o strângere de material bogat. De
altminteri dacă stai să pătrunzi bine înțelesul acestei legi,
din ce în ce îți pare ca o lege ce n’o poți alunga. Ce ar
714
I. PETKOVICI
însemna că energia poate crește sau scădea ? Ar însemna
să apară creații din nimic, și unele lucruri să devie nimic.
Dar acest lucru se poate oare concepe? In ce privește
creația din nimic se poate cel mult spune că D-zeu a fă-
cut-o din nimic, ceea ce firește e departe să însemne că a
eșit din nimic. Iar dispariția in „nimic" dacă e un lucru de
vorbire mai curentă, asta e din cauză că vorba nimic se
întrebuințează și cu alt înțeles. Un corp solid, prefăcut in
vapori, se poate spune în formă figurată că a fost redus
la nimic. Pentru oricine însă își analizează gândul, ni-
micul vaporilor nu e tot una cu nimicul neantului. Când
Gustave Lebon în fruntea noii sale teorii asupra materiei,
pune ca motto: xX'imic nu se crează, totul se perde, fiindcă
prin radiație materia devine eter, nici dânsul nu calea acea
lege a gândirii, fiindcă nimicul eterului nu este nimicul ab-
solut. Într’un cuvânt persistența energiei, sau a făpturii
universale, nu este decât legea identității A = A. Ea este
o lege universală, care se confundă ca atare cu una din
cadrele minții noastre și a putut fi astfel găsită pe cale spe-
culativă. Pentru a încheia cu exemplificările noastre, pu-
tem adăoga o observare generală. E simptomatic faptul că
concepțiile filosofice ale cugetătorilor celor mai vechi sânt
mult mai viabile și mai de actualitate decât ipotezele lor
de știință specială. Pe când aproape toate acestea din urmă
nu mai păstrează decât valoarea interesului istoric, multe
din cele dintâi pot fi încă practic utilizate : dovadă Par-
menide, dovadă Platon, dovadă Aristotel. Nu ar fi acest
lucru o adevărată enigmă în cazul când filosofia ar avea
aceeaș metodă ca celelalte științe particulare? Și nu ar fi
fost mai natural, în cazul când singura metodă de urmare
este acea experimentală, ca cele dintâi legi și hipoteze so-
lide să fie acele mai mărunte, acele din câmpuri limitate ?
De ce s’a întâmplat contrariul,? Explicarea nu poate să se
dobândească decât admițându-se că o parte a concepțiilor
filosofice a fost găsită cu altă metodă, metodă care în lu-
mea lor particulară are toată eficacitatea (11.
Odată stabilit acest lucru, anume că partea cea mai ge-
nerală a sistemelor metafizice poate fi și a fost speculativ
aflată, prin analiza pură a formelor minții noastre, se pune
(i)	întrucât privește pe Parmenide putem avea și o indicație despre
aceasta. Anume faptul că n'a isbutit si coordoneze privirea lui filoso-
fică cu ideile de știință specială.
DESPRE METODĂ ÎN FILOSOFIE
715
acuma o întrebare. Cum se explică varietatea de înfățișare
a sistemelor înfăptuite? Firește nu e de mirare nici în ca-
zul acesta, în cazul când legile filosofice pot fi găsite spe-
culativ, că sistemele de cugetare sânt totuși așa de rare,
lucru care ar putea să pară curios. Căci deși conturul le-
gilor filosofice poate fi descoperit numai prin examinarea
cadrelor cugetării și deci într’o privință nu reclamă nici o
știință prea vastă, nici o experiență prea bogată, acest lu-
cru, examinarea cadrelor cugetării, buna analiză și oglin-
dire a lor, este de sigur un lucru de o greutate care în-
trece puterea de gândire a minților comune. Vorba este
cum se explică varietatea de înfățișare a sistemelor, la acele
capete care au putut înfăptui. Cum s’a putut pe cale spe-
culativă, unde nu era ia mijloc deosebirea împrejurărilor
experimentale, să se ajungă la concepții așa de diferite ?
Cum oare, pentru fiecare, conturul unor cadre mintale co-
mune s’a concretizat în perspective metafizice atât de ete-
rogene? Și nu s’ar putea scoate de aici o obiecțiune care
să contrabalanțeze puterea mărturiilor dinainte, care cău-
tau să ateste istoricește că în mare parte sistemele meta-
fizice au fost determinate cu metoda speculativă?
Apoi tocmai ceea ce nu ne pare just, e faptul că siste-
mele metafizice, deosebite in părțile lor dela bază, mai sânt
deosebite și in partea dela vârf. Cu alte cuvinte examinând
cu băgare de seamă înfățișarea acestor sisteme, observăm
cum pe nesimțite sântem aduși de fiecare din ele către
aproape aceleași concluziuni. Uniformitatea contururilor ma-
rilor sisteme e mult mai mare decât s’ar putea bănui con-
siderând la olaltă pe antici și moderni, și acolo unde ea
nu apare, aceasta se explică lesne, mai cu deosebire prin
diferențe verbale, pe motive de verbiaj. Și in această pri-
vință să luăm o pildă, anume marile sisteme ale lui Leib-
nitz, Spinozza și Descartes. în ce privește concluziunea lor
metafizică ultimă, ceea ce înseamnă tot una cu conturul ge-
neral, Descartes spune că lumea (compusă din materie și
spirit) e creată și întreținută de Dumnezeu, Spinozza că ma-
teria și spiritul sânt pur și simplu două atribute ale lui
Dumnezeu care e egal cu substanța infinită, Leibniz că lu-
mea (alcătuită din monade) e o radiație a monadei monadelor
care e tot una cu Dumnezeu. între aceste contururi de sis-
teme pare a fi deosebiri esențiale (pentru care s’au și creat
numirile distincte de Panteism și Teism) și o credeau acea-
sta și proprii lor autori. Totuși poate fi serios deosebire,
716
I. PETR0V1CI
Ia acesteA înălțimi ale gândirii, între creație, atribuție și ra-
diație ? între un Dumnezeu care crează din nimica, între
unul care se manifestă, între unul care radiază? Sânt oare
aceste deosebiri presupuse mai mult decât deosebiri de ima-
gini și, mai mult încă, deosebiri de cuvânt ?
m definitiv dacă indicăm aceste veșminte variate, ne aflăm
în fața unui mic contur de gândiri, în fața unei singure
perspective. Toate aceste sisteme exprimă acelaș lucru:
ca lumea trebuește să aibă o cauză primă și că aceasta ca
atare este transcendentă. Nimic alta decât atitudinea filoso-
fică, speculația impusă, pe care am discutat-o ceva mai spre
început.
Totuși trebue să recunoaștem că deosebirile dintre sisteme
nu pleacă toate din motive de verbiaj. Unele sânt efective,
și aceasta sc datorește unei realități foarte însemnate, anume
că formele minții noastre nu sânt armonice între ele ci din-
potrivă se află într’un mare conflict, — conflictul așa numi-
telor antinomii. Am spus că printr’o constrângere a minții
dacă ai admis odată cauza primă, trebuește s’o așezi cu
necesitate dincolo de fenomene. Dar aceasta numai după
ce ai admis cauza primă, lucru la care nu ești silit decât
pe jumătate, întru cât pe de altă parte te împinge c’o egală
putere nevoea de prelungire a lanțului cauzalității până la
indefinit. De aci două mari categorii de sisteme, sistemele
fenomeniste și acele substanțialiste sau transcendentaliste (11.
Ce rămâne să facă în cazul acesta filosoful când nu se poate
resemna la o sceptică suspendare? Rămâne, din moment
ce nu poate să aibă pentru o formulă oarecare unanimi-
tatea categoriilor minții noastre, să urmărească numai o
majoritate. Iar aci, probabil că n’o să se poată nici odată
dobândi o majoritate obștește recunoscută, sigură, nediscu-
tată, pentrucă nu se poate apuca cu deplină certitudine
firul conducător al acestor forme risipite, a căror reală clă-
dire, al căror rost și importanță niciodată nu a putut să
fie la fel stabilit. Antinomiile există. Care dintre termenii
din care se compun fiecare merită preferința și încrederea
noastră? Aproximațiile sânt cu putință, certitudinea desă-
vârșită insă nu. După modurile deosebite în care se va
alcătui majoritatea, după ierarhia atribuită acestor forme de
gândire, vom avea sisteme metafizice deosebite ca înfățișare.
1	S’au mai ivit și sisteme cu cauză primă pur fenomeniste. Acestea
însă ne par de o factură imposibilă. E cazul cu Renouvier.

DESPRE METODA ÎN FILOSOFIE	717
Intru cât ne privește, o spunem in treacăt, credem într’o
putință de surmontare a antinomiei dintre cauza primă și
seria infinită, de oare ce transcendența cauzei prime nu
împiedică seria infinită a fenomenelor, cauza primă trans-
cendentă având tocmai rolul de cauză a acestui șir infinit.
Totuși lucrul nu poate fi impus ca nediscutabil, în tot cazul
depășește marginile articolului de față.
Voiu încheia prezentul studiu cu o ultimă semnalare. Am
spus că metoda speculativă este aplicabilă in filosofie, însă
numai în ce privește legile ei cele mai generale, fiindcă
numai acestea din urmă se pot confunda la limită cu cadrele
minții noastre, /vșa a fost bună oară transcendența cauzei
prime, în cazul când o admiți cu necesitate, căci aveai con-
strângerea speculativă de a o concepe ca o existență care
să aibă in sine propria-i rațiune de a fi. Numai așa puteai
satisface principiul rațiunii suficiente, și ca atare trebuia
s’o concepi în afară de formele de spațiu și de timp. Când
este vorba însă de legi mai puțin universale - căci și in
filosofie nu pot fi toate legile de o egală generalitate —
când este vorba de lucru mai de amănunte, atunci ca și în
științele speculative, metoda speculativă nu se mai poate
aplica. Acestea trebuesc inductiv așezate și numai pe urmă
coordonate cu legile generale, iar nu aliate prin a lor me-
todă, de multe ori nici enunțate provizor. — Zic nici pro-
vizor așezate, fiindcă metoda speculativă nu poate da decât
cadre și mai mult decât cadre nimic. De aceasta construc-
țiile lîegeliane n’au putut în partea lor de amănunte să
aibă seriozitate. Metoda apriori poate fi întrebuințată în fi-
losofie, însă cu măsură. Și cum măsura nu poate avea nici
reguli nici canoane, ci o ai ca înzestrare firească sau nu,
îndată ce ai numit-o, nu mai ai nimica de adăogat.
1906 Aprilie.	I. I’ETROVICI.
DESPRE CELE TREI MARI TABLOURI
ALE LEI
REMBRANDT, DIN OLANDA
Rembrandt, născut la 15 Iulie 1606 și mort la 7 Octomvrie
1669, a lăsat 550 de tablouri terminate, din care abia vre-o
30 au rămas în Olanda, iar celelalte sânt resfirate în mu-
zeele Europei. Acest fapt e curios, fiindcă Rembrandt nu
a părăsit de loc pământul țărei sale, precum era obiceiul
artiștilor pe timpul său, și nu a stat în serviciul nici unui
domnitor străin, cum a fost d. ex. Van Dyck la Carol I,
regele Angliei, sau Rubens la ducele Vincenzo Gonzaga
in Mantua, la Maria de Medici, văduva lui Henric IV, și la
Filip III și IV, regii Spaniei. Olanda era dela anul 1648
liberă; bogăția ei era mare, coloniile ei întinse; comerciul
pe timpul marei revoluțiuni engleze era concentrat în mâna
ei: de ce dar tablourile marelui Olandez au fost vândute
în străinătate?
Explicarea faptului o putem găsi numai în realismul Olan-
dezilor. Nu știu dacă clupă Chinezi există pe pământ un
popor mai realist decât Olandezii.
Solul țării lor a fost in timpuri nu tocmai depărtate fund
de mare; nisipos, nomolos, plin de ape și mocirle, Olandezii
printr’o muncă neîntreruptă și printr’o energie de fier au
trebuit să-l canalizeze de-alungul și de-ălatul, pentru ca să
facă posibilă scurgerea apelor. Dar suprafața acelui sol este
în cea mai mare parte sub nivelul mărei și Olandezii au
trebuit să ridice falnicile lor diguri, formând coaste artifi-
ciale, care să împiedece năpustirea apelor. Clima Olandei
este urîtă; vânturile nu încetează aproape niciodată; atmo-
sfera este încărcată de evaporațiunile multelor ape. Un po-
por, care de veacuri e până în ziua de astăzi într’o neîn-
TABLOURILE LUI REMBRANDT DIN OLANDA
719
cetată luptă cu elementele, putea oare să nu devie practic
și realist ? Și cum Olandezii nu au avut poeți mari, literați
celebri, cugetători adânci, — tot astfel nu au avut priceperea
cuvenită pentru creațiunile genialului lor compatriot.
Dar dacă Olanda a perdut partea cea mai mare a opere-
lor lui Rembrandt, soartea totuși a voit ca tablourile prin-
cipale să-i rămână ei.
Activitatea lui Rembrandt se poate împărți în două părți.
Cea dintâiu coincide cu epoca șederii sale în Haga, iar a
doua se începe pe la anul 1631, când artistul se mută la
Amsterdam, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale.
Prima este epoca de dezvoltare, a doua este epoca de perfec-
țiune a lui Rembrandt.
Rembrandt a fost dela început, ca toți pictorii olandezi,
neîntrecut mânuitor al colorilor și al luminei. „Lecțiunea de
anatomie'1, cel mai mare tablou al său din prima epocă, are
sub acest raport aceleași caractere ca lucrările sale de mai
târziu. Deosebirea este numai, că înaintând in etate Rem-
brandt și-a perfecționat felul său de lucrare și în epoca a
doua clar-obscurul său a ajuns la acea vigurozitate neîntre-
cută, coloarea luminei sale și-a luat acea nuanță aurie-brună
închisă, care formează farmecul fără de seamăn al tablouri-
lor sale.
Rembrandt este realist ca toți Olandezii. Subiectele tablou-
rilor sale sânt scoase din viața de toate zilele. Portrete
singuratice sau în grupe, portretele regenților, atât de obiș-
nuite în pictura olandeză, formează subiectele celor mai multe
tablouri ale lui. Concepțiuni fantastice și avântate Rembrandt
nu a avut de loc. Chiar tablourile sale religioase poartă
timbrul realismului caracteristic religiei protestante.
însă de cele mai multe ori tablourile prezintă momente
de o acțiune atât de puternică, încât explicarea se face de
la sine, fără ajutorul catalogului. Realitatea figurilor lui
Rembrandt este atât de plastică, impresia sugestivă atât de
mare, încât privitorul uită cu desăvârșire că e în fața unui
tablou și crede a vedea viața și realitatea însăși înaintea
ochilor. Eu unul am văzut și am studiat aproape toate capo-
d’operele artistice ale omenirii, dar la nici un artist și la
nici un obiect de artă nu am putut constata o atât de mare
putere hipnotizatoare ca la tablourile lui Rembrandt.
Realitatea lui Rembrandt nu este însă ordinară și mate-
rială; ea e poetizată în cel mai înalt grad de subiectivitatea
genială a artistului. Și poate că la nici un alt artist al lu-
720
I. T. MERA
mei nu se adeverește atât de bine zicerea lui Bacon de
Verulam: „ars est homo additus naturae“. Un subiect mai
real decât acela al „lecțiunii de anatomie" nu se poate;
și totuși, văzut prin prisma subiectivității lui Rembrandt,
cadavrul învinețit și-a pierdut oroarea sa obișnuită și scena
apare ca cea mai gingașă creațiune poetică.
Unică în felul său este lumina tablourilor marelui Olandez,
acea lumină magică de o coloare aurie-brună, pe care nu
o mai găsim la nici un artist al omenirii. In această lumină
este ascunsă taina farmecului nemărginit pe care îl produc
tablourile sale, și cu drept cuvânt s’a zis că Rembrandt este
un mag, iar lumina e magia lui.
Caracteristicele aceste le găsim la toate tablourile lui
Rembrandt fără deosebire, dar mai ales la cele trei mari
lucrări care au rămas în Olanda. Aceste trei excelează atât
de mult față de celelalte, încât numai acela poate să aprecieze
în deplin pe Rembrandt, care le-a văzut.
„Lccținnea de anatomie11 este principalul tablou în Gale-
ria regală din Mauritshuis în Haaga și este atât de celebră,
copiile ei sânt atât de răspândite, încât toată lumea o cu-
noaște. Dar ce deosebire între original și copii! Tablourile
lui Rembrandt nu se pot copia. Lumina lor magică și ferme-
cătoare, puterea excepțională de sugestiune, nu se pot trans-
mite copiilor; trebue să vezi originalul, căci acolo arde
flacăra divină a geniului artistic.
Și „lecțiunea de anatomie" e un tablou de regenți: per-
soanele sale sânt portrete copiate de pe natură. Nicolae
Tulp, distinsul medic, președintele corporațiunei hirurgicale
din Amsterdam, primarul acestui oraș, amicul binevoitor al
artistului, face o lecțiune de anatomie a brațului, probabil
în fața unui auditor mai mare, din care însă în tablou sânt
prezentați numai șapte medici, membri ai aceleiași corpora-
țiuni. în multe tablouri ale lui Rembrandt acțiunea nu e pre-
zentată întreagă în marginile restrânse ale pânzei, ci ea se
întinde peste limitele cadrului cu aceeași vivacitate. Privi-
torul simte și vede acest lucru, nimeni nu trebue să i-o
spună. Nicolae Tulp are privirea îndreptată nu spre ascul-
tătorii din tablou, ci spre un loc mai depărtat, de sigur spre
alți auditori ai amfiteatrului.
Vorbitorul are înaintea sa pe o masă de autopsie cada-
vrul în poziție piezișă și deaceea puțin scurtat în lungime,
cu tendoanele și musculatura brațului stâng preparate până
aproape de articulația umărului. Doctorul Tulp stă în pi-
TABLOURILE LUI REMBRANDT DIN OLANDA	721
cioare, în mâna dreaptă ține o pincetă, cu care marchează
un mușchiu al brațului disecat, cu mâna stângă face un gest
explicativ; iar ascultătorii stau doi în dreapta, plecați puțin
să vază mai bine musculatura brațului, doi cam în față la
acelaș nivel, iar alți doi tot ia dreapta, cu un cap mai sus
decât cei dinainte, și în sfârșit al șaptelea și mai sus. Toate
persoanele sânt îmbrăcate în veșminte negre, elevii cu ca-
petele goale, iar maestrul cu o mare pălărie olandeză neagră.
întreaga acțiune se concentrează asupra vorbitorului, o
figură frumoasă și inteligentă ; auditorul stă sub impresia
acestei vorbiri, cu atenția încordată, privind sau asupra
conferențiarului sau asupra cadavrului sau a unui punct
din aer. în toată scena domnește o tăcere maestoasă și o
seriozitate științifică.
Efectul cel mai mare îl produce însă și în acest tablou
lumina. Dar cum tabloul a fost terminat la anul 1632, lumina
nu are încă acea coloare închisă, pe care ne-o prezentă
artistul în lucrările sale de mai târziu. în „lecțiunea de
anatomie" lumina este mai clară, nuanța brună mai deschisă,
dar farmecul este același; ba unii critici o află mai liniștită,
mai simpatică decât pe cea de mai târziu. Ori cum ar fi,
lumina acestui tablou este atât de fermecătoare, încât intrând
în sala No. VII din Mauritshuis, privitorul stă uimit, ne-
mișcat, stăpânit de o impresie atât de adâncă, cum foarte
puține obiecte de artă din această lume pot să o producă.
Lumina este concentrată asupra cadavrului și vine de
sus, din față și cam din stânga vorbitorului. Cadavrul este
învinețit, dar sub vraja acestei lumini magice el și-a pier-
dut grozăvenia obișnuită, și, lucru miraculos, privind ta-
bloul, par'că moartea se preface în viața, care mișcă in
acest tablou măreț, ca și care nu știu dacă a mai produs
vreodată geniul și mâna omenească.
O altă lucrare mare a lui Rembrandt este tabloul numit
„de Staal»iecstrrs“ din Ryks Museum în Amsterdam. Acesta
prezentă în mărime naturală pe 5 sindici ai corporațiunei
neguțătorilor de postav din capitală, ocupați cu revizuirea
registrului. Sindicii sânt imbrăcați in veșminte negre pur-
tând in cap mari pălării olandeze, de sub care se văd la
toți atârnând lungile plete ; ei sânt postați după o masă
acoperită cu un covor roșu de Persia, doi șezând înaintea
registrului deschis, altul la stânga, ridicând de pe masă
o pungă grea cu bani, al patrulea la dreapta, mai departe
de masă, iar al cincilea stând în picioare între masă și cel
Convorbiri Literare, ah XL.
46
122
). T. MERA
amintit, plecat puțintel înainte. îndărătul sindicilor stă, in
picioare și cu capul gol, un slujbaș.
Tabloul ne înfățișează momentul când sindicii, ocupați
cu cetirea registrului, sânt conturbați, probabil, de cineva
care intră pe ușa din dreapta lor. Toți privesc, surprinși
și nemulțumiți de neașteptata visită, spre partea aceea: cei
doi întrerup citirea registrului, iar casierul ridică punga,
par’că ar voi s’o ascundă. Tabloul ne înfățișează numai un
colț de odae, în care nu se vede nici ușa amintită, nici
acela care a intrat și totuși lucrurile se petrec astfel, fie
care privitor o vede și e convins despre acest fapt neîn-
doios. Și nu te aștepți decât să auzi în fiecare moment vo-
cea plină de reproșuri a sindicilor, pentrucă realitatea să
fie deplină în acest tablou miraculos.
în fața lui, privitorul uită cu desăvârșire că vede un lu-
cru imaginar și e pe deplin convins că ceea ce vede este
realitatea și viața însăși, cu toată pulsațiunea și toate miș-
cările ei. Acest fenomen e cu atât mai uimitor, că tabloul
poartă data 1661, când lucrarea lui Rembrandt era de tot
păstoasă și portretele sale nu erau esecutate cu minuțio-
sitatea pe care o găsim de ex. în portretul Giocondei din
Louvre, la care Leonardo da Vinci se zice că a lucrat 4
ani de zile, sau în portretele Iui Hans Holbein și Albrecht
Durer, care ne înfățișează deslușit fiecare fir de păr; nici
perspectiva lui Rembrandt nu este atât de clară ca de ex.
a compatriotului său Ian Vermeer. Și totuși marele Olan-
dez ne vrăjește prin puterea geniului său în acest tablou
realitatea și viața atât de fidel, cum nu a mai făcut-o ni-
meni, nici înainte nici după el.
Rembrandt voind să facă portretele numiților sindici,,
in loc să înșire 5 figuri nemișcate, una lângă alta, i-a pus
in mijlocul unei acțiuni, care dă viață portretelor și scoate
in relief însușirile lor sufletești; căci temperamentul și cara-
cterul se manifestează mai bine in mijlocul activității decât în
nemișcare înaintea aparatului fotografic. Deaceea portretele
lui Rembrandt sânt cele mai izbutite pentru ajungerea sco-
pului său ; artistul nu are nevoe de o acțiune puternică, dra-
matică ; cea mai mică mișcare, cea mai neînsemnată acțiune
ii sânt suficiente, precum ne arată această scenă din „Staal-
meesters."
Și în adevăr temperamentele persoanelor din acest ta-
blou sânt înfățișate cu o uimitoare claritate. Sindicul cel
din centru este om inteligent, cu un temperament viu și
I
TABLOURILE LUI REMBRANDT DIN OLANDA	723
energic, el pare a fi președintele colegiului. Cel dela stânga
lui e o fire blândă, liniștită, cu multă bunătate de inimă ;
cel dela dreapta e flegmatic, tacticos, ș. a. m. d.
Principala lucrare a lui Rembrandt este „eșirea compa-
niei de vânători" a căpitanului Banning Cocq din cazarma
lor de pe Singel în Amsterdam (La ronde, dic Nachtwa-
chef. Tabloul este așezat în sala de onoare a muzeului țe-
rei și ca dimensiune e cel mai mare din tablourile lui Rem-
brandt (4,35 m. +3,60 m.l.
Vânătorii nu merg in șir milităresc, ci în cea mai liberă
și poetică dezordine. în frunte pășește căpitanul, o figură
militărească și energică, îmbrăcat într’un frumos costum
de cavaler, negru, cu eșarpa pe piept și cu pălăria olan-
deză în cap. El este într'o vie conversație cu locotenentul
Willem van Ruitenburg, care pășește la stânga lui, îmbră-
cat într’un costum de piele galbenă închisă de bou. Ei sânt
ajunși pe pavagiul stradei, iar ceilalți îi urmează coborînd
cele două trepte, care conduc din poarta casei la stradă.
Ea dreapta căpitanului un vânător își umple archebusa, în-
dărăt, pe treapta de sus, e stegarul Visser Cornelissen pri-
vindu-și mândru drapelul ridicat. Ea stânga locotenentului
tamburul bate cu energie toba de care se sperie un câine.
Apoi vin ceilalți vânători, cu sulițele lungi ridicate ca o
pădure, în cea mai mare dezordine, în cele mai variate co-
stume și cu diferite arme. în mijlocul bărbaților se mai vede
un băiat ca de vre-o 15 și o fetiță ca de vre-o 12 ani, dar
îmbrăcată în rochie lungă și având la brâu legat un cocoș
mort, poate premiul învingătorului la tir.
Prin dezordinea în care merg vânătorii căpitanului Cocq
mișcarea scenei devine de tot vie și acțiunea se ridică la
putere dramatică. Toți vorbesc, toți se mișcă, câinele latră,
drapelul fâlfâie în aer, iar în ochii soldaților strălucește ve-
selia, mulțumirea și mândria cetățenilor unei țeri libere și
fericite. Compania se mișcă, vine, se apropie, o vezi și o
auzi și te dai la o parte, ca să faci loc vitejilor soldați. O
grupă de 23 portrete, pe care artistul le-a pus în mijlocul
unei acțiuni, făcând din ele tot atâtea ființe viețuitoare.
în acest tablou Rembrandt și-a ajuns culmea perfecțiunii.
Un clar-obscur atât de viguros nu mai găsim in pictură,
carnațiunea este vie, reală, aurie brună, cu umbre pronun-
țate, dar ceea ce formează miracolul tabloului este tot lu-
mina. însă lumina aceasta e mai magică și mai fermecă-
toare decât tot ce a produs chiar marele Rembrandt. Ea
721
I. T. MEHA
vine de sus și din dreapta și e atât de vie, încât locote-
nentul, care are privirea îndreptată cam în.acea direcție,
trebue să-și strângă pleoapele, și pe costumul său de piele
se desemnează chiar umbra mânei gesticulătoare a căpita-
nului ; toate fețele și toate obiectele, pe care le luminează,
strălucesc de splendoarea ei, aruncând umbre puternice.
Tăinicia acestei lumini a fost cauza că multă vreme s’a
discutat, dacă e lumina zilei sau lumină de noapte. Popo-
rul îndeosebi crede și astăzi că eșirea companiei se face
noaptea, ceea ce explică și numele tabloului. Sigur e însă
că scena se petrece la ziua mare și lumina este a soarelui
înainte de a-și ajunge zenitul, dar lumina trece prin fan-
tazia și subiectivitatea lui Rembrandt, unde se petrece acea
schimbare poetică și minunată. Charles Blanc zice : „In ade-
văr apare mai mult ca o lumină imaginară și nimeni nu
poate să susțină cu siguranță, dacă e lumină de zi sau de
noapte; în tot cazul e reflexul geniului lui Rembrandt."
Interesantă este comparația între lumina acestui tablou și
lumina celebră a tabloului lui Correggio, numit „noaptea"
(la nottel din galeria regală din Dresda. Lumina acestui
din urmă este orbitoare, supranaturală. închipuită de un ar-
tist idealist, născut și crescut în splendoarea atmosferică
a Italiei, și potrivit cu mărimea subiectului nașterei lui Hris-
tos. Iar în „eșirea vânătorilor" lumina este creațiunea rea-
listului Rembrandt, care a trăit sub cerul de plumb al unei
regiuni nordice, cu particularele ei efecte de lumină, și ne
înfățișează cea mai reală scenă.
Rembrandt este realist în toată ființa sa. El nu are ni-
mic din înălțimea amețitoare și idealismul sfânt al geniilor
cinquecentului sau din fantazia nedisciplinată a Flamandului
Rubens ; el găsește frumosul pretutindeni și e de o opinie
cu Leibnitz, că lumea întreagă e frumoasă, și cu Michel-
angelo, că omul este cea mai' frumoasă creațiune a naturei.
Rembrandt crede că nu e greu a găsi frumosul, ci a-l pre-
zenta ; și mărimea artei sale constă în reproducerea ener-
gică și perfectă a formelor și colorilor și mai ales în ma-
eastra aplicare a luminei și a umbrei. Prin acest mijloc cele
mai simple și mai reale lucruri apar în o frumusețe admi-
rabilă și peste întregul tablou se revarsă o poezie dulce,
care face din cea mai obișnuită realitate o viziune supra-
naturală. Nu numai frumusețea clasică produce impresie și
emoțiune estetică, ci si lucrurile cele mai de rând, dacă ele
TABLOURILE LUI REMBRANDT DIN OLANDA
725
sânt prezentate prin felul subiectiv de a vedea al geniului
artistic. Și un efect puternic de lumină poate să ne impresio-
neze tot atât de mult, ca de ex. durerea prezentată prin
expresia feței.
Privit din acest punct de vedere, Rembrandt este cel mai
interesant fenomen în istoria artelor omenești; acesta este
de sigur faptul care l-a determinat pe Delaroche să afirme,
că Rembrandt este poate primul pictor al lumei.
I.	T. Mera.
DIN ISTORIA
POEZIEI NOASTRE POPORALE
De mai bine de o jumătate de veac se adună me-
reu poezii poporale de tot felul, prinse de cărturari
din graiul viu al poporului, scrise și tipărite in volume,
în broșuri, prin reviste și ziare. Materialul astfel adu-
nat din toate țările românești este atât de bogat, în-
cât e timpul a se începe studii serioase despre această
strălucită manifestare a sufletului neamului nostru în
veacurile trecute. Câteva conferințe pline de decla-
mații și de exclamații, cari s’au rostit și se mai rostesc
din când in când pe la diferite Atenee mici și mari,
din capitală și din provincie, nu sânt studii serioase
și nu pot înainta întru nimica cunoașterea poeziei po-
porale, nici în dezvoltarea ei istorica, nici in varietatea
și in valoarea ei estetică.
Un început serios in studiul ritmicei, adecă a ros-
tului armoniei versului poeziei noastre poporale, a
făcut de curând tânărul profesor dela Brașov d-1 Ale-
xandru Bogdan. Frumosul început fâgâduește mult.
Alții vor trebui să se apuce să descurce din negura
veacurilor originile și istoria dezvoltării acestei poezii,
care —deși nu s’a păstrat scrisa din veacurile trecute,
ca literaturile scrise a avut totuși o istorie proprie.
Aceasta istorie —din analize și din comparații cu is-
toria naționala cunoscuta și cu literatura și istoria po-
DIN ISTORIA POEZIEI NOASTRE POPORALE
727
poarelor vecine —se va putea încât va descurca, și se
va lamuri astfel o parte din istoria vieții sufletului
nostru național.
Asupra unui punct din istoria poeziei poporale ro-
mânești vreau sa atrag acum atențiunea viitorilor cer-
cetători, fără sâ am pretenția de a-1 lumina pe deplin.
Poezia româneasca poporală narativă (numita: cân-
tece bătrânești, balade, etc.) este făcuta în versuri de
două mărimi: de 6 sau de 8 silabe;
de șase silabe ca cele din Miorița:
Vântul când a bate
Prin ele-a răsbate
Ș’oile s’or strânge.
Pe mine m’or plânge
Cu lacrămi de sânge.
de opt silabe ca cele din Novac și Corbul:
Grue zace la ’nchisoare
De trei ani lipsit de soare
Și prin gratii lung privește
Ceriul care strălucește
Și de dânsul nu 'ngrijește.
Dor cumplit inima-i seacă,
Plâns de jale mi-1 îneacă!
Să se observe că amândouă aceste tipuri de vers,
in exemplele citate, sânt încheiate cu rime de două
silabe, adeca terminate cu o silaba atona (neaccen-
tuată) care urmează după ultima accentuata, elemen-
tul principal al rimei. Versurile astfel terminate sânt
însă foarte des invrâstate cu serii de versuri terminate
în silabă tonică, deci cu rima de o singura silabă, fără
silaba neaccentuata la sfârșit. Așa:
din Miorița:
Și de-o fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Si lui Ungurean...
72#
I. BIANU
din Novac și Corbul:
Iată, mări, cum plângea
Că ’n departe se zăria
Un corb negru corbișor
Ce sbura încetișor.
Numărând silabele vedem ca aceste versuri sânt
de 5 și de 7 silabe; dar deși cu o silaba mai puțin
— totuși ele au aceeași întindere ritmica ca și cele de
6 și de 8, ceea ce se arată din faptul că sânt ameste-
cate cu acestea și cântate în aceeași măsură. Este deci
evident că silaba finala neaccentuată a fost redusa la
un rol cu totul secundar, ea putând să fie sau să nu
fie fără să se schimbe măsura ritmică a unui tip de
vers. Deaceea grupurile cu versurile de 6 și de 8 si-
labe pot fi alternate cu grupurile de 5 și de 7, fără
supărare, fiindcă au fost identice în lungime.
Formele întregi ale acestor tipuri de vers sânt cele
de 6 și de 8 silabe.
Este știut ca în fazele mai vechi ale limbei — până
în secolul XVI toate formele masculine de substan-
tive și adjective terminate astăzi in consoană erau ter-
minate în -u (întreg), după cum până astăzi este -o
final în italiana; tot așa au fost și o mulțime de forme
verbale. In acele epoce era deci mult mai mic decât
astăzi numărul cuvintelor românești nesfârșite cu vo-
cala neaccentuată. Se zicea bunii, dinu, Ihnnu, focii,
bătu, dorinii, norii, lorii, etc. etc.
în acea fază a limbei s’au născut și cele două forme
de versuri românești și atunci — dacă nu absolut
toate -dar aproape toate versurile erau sfârșite cu
silabă neaccentuată, adecă cu rimă de două silabe.
Perzându-se mai târziu la multe clase de cuvinte
de tot finalul -u și aproape de tot finalul -i, multe ver-
suri au ramas scurtate de o silaba — un fel de catalectice.
lata un punct din istoria poeziei noastre poporale,
DIN ISTORIA POEZIEI NOASTRE POPORALE
72»
care va trebui să fie lămurit și prin studiile istorice
asupra limbei.
Dar mai este unul străns legat cu acesta:
Care din cele doua forme de vers este mai vechia
in poezia noastra poporala?
Dintr’o singură privire vedem că poezia lirică —
doinele etc. este toata compusa în versuri de 8 si-
labe (alternate cu 7, cum s’a văzut mai sus), pe când
versurile de 6 silabe sânt întrebuințate numai în po-
ezia narativa, dar că multe, foarte multe poezii nara-
tive sânt compuse și ele în versul de 8 silabe.
Prin urmare poezia narativa este împărțita între
cele două forme de vers: de 6 și de 8 silabe.
în versurile de 6 silabe sânt la Alecsandri: Mio-
rița, Cucul și Turturica, Erculean, Fata de birău,
Mihu Copilu, Kira, Rada, Mănăstirea Argeșului; -
la Teodorescu: Soarele și Luna, lovan Iorgovan,
Oaea năzdrăvană, Blestemul, etc.
Una singura (Mănăstirea Argeșului) dintre toate
acestea are un substrat istoric bine și precis cunoscut,
și deci este evident făcuta în întâia jumătate a seco-
lului XVI, când strălucirea minunei lui Neagoe Vodă
mișca adânc sufletele credincioșilor. Celelalte au a-
proape toate un substrat evident mult mai vechiu.
Prin urmare versul de 6 silabe a fost versul pri-
mitiv al poeziei noastre poporale narative. întrebu-
ințarea lui la nouă compuneri nu a trecut dincoace
de secolul XVI. Dovadă sânt cântecele despre vitejii
lui Mihai Viteazul, care sânt toate în versul de 8 silabe:
Novac și Corbul, Fata Cadiului, Radu Calomfirescu,
Popa Farcaș, deasemenea toate acelea (și sânt multe)
al căror subiect istoric este evident din secolii XVII,
XVIII și XIX.
Prin urmare în versul de 6 silabe s’au compus
poezii poporale narative din cele mai vechi timpuri
până cătră sfârșitul secolului XVI, iar de atunci
730
I. BIANU
încoace acest vers nu s’a mai întrebuințat în com-
puneri noua, ci s’a păstrat numai In cele vechi.
Versul de 8 silabe al poeziei lirice a fost folosit
și în poezia narativa, mai întâi alături cu cel de 6,
apoi — dela sfârșitul secolului XVI încoace — a luat
locul acestuia în toate compunerile narative noua
cum sânt Mogoș Vornicii, Bogdan, lordachi al Lupu-
lui, Oprișanu, Ștefanița Vodă, Constantin Brânco-
veanu, Codreanu, Tunsu, Bujor, etc.
Aceasta schița nu are pretenția de a adânci și a
resolvi problemul atât de însemnat în istoria poeziei
noastre poporale, ea este făcută numai cu gândul
de a ispiti la cercetări în aceasta direcțiune.
30 Maiu 1906.	I. BiANC.
CU MIJLOACE MICI...
Mai dăunăzi, sub titlul „Reforme și iar reforme", scriam
următoarele:
„Numai de stagnațiune in treburile statului nu ne putem
tângui. Trăim intr’o veșnică frământare. Par’că-i un făcut
ca nimic: nici legi, nici instituții, nici funcțiuni, dar absolut
nimic, să nu se bucure de trăinicie. S’ar crede că, în țara
românească, sântem cu toții cuprinși de oroarea continui-
tății. Facem și desfacem, creăm și desființăm. După con-
strucție, imediată dărâmare. Reformăm, transformăm, nu
arareori diformăm. Unde o să ne ducă acest zbucium per-
petuu, dibuirea când intr’o direcție, când in alta, zbaterea
dela un extrem la altul? Ar ti vremea să ne reculegem.
Ar fi vremea ca, in toate sferele activității publice, să ne
dăm lozinca: continuitate, stabilitate, îndelungă experimen-
tare și adâncă cercetare înainte de a schimba ceea ce este.
Să ne vindecăm odată de frigurile reformelor pripite, de
boala noastră endemică a nestatorniciei.
Au ajuns lucrurile acolo că, dacă ar fi de preconizat la
noi o reformă, ar fi aceea dc a mai înceta cu reformele".
Firește că un asemenea popas vremelnic nu însemnează
și nu trebue să însemneze odihna. Individul are nevoe de
repaos; poporul, in evoluția sa, nu. Pentru acesta, odihna
ar fi negativul oricării propășiri. Dela starea pe loc însă
până la frământări continue provocate de schimbări radi-
cale, fără răgaz, deosebirea este mare. Cerem un mers
continuu înainte, insă fără salturi, fără încercări hazardate,
când spre un extrem, când spre altul.
Ca dascăl, mă îngrijesc mai mult schimbările prea dese
și pripite în chestiuni de învățământ. Schimbări făcute în
asemenea condițiuni sânt dăunătoare în orice sferă a activi-
tății publice și private; în materie de învățământ însă, de
732
C. MEISSNER
organizare a școalelor, de programe, de regulamente, ele
provoacă perturbări atât de numeroase și adânci, încât con-
stituesc în sine un rău, chiar dacă reforma ar însemna de
fapt, într’o privință sau alta, un pas spre mai bine.
Dacă ni-ar fi dat să pășim, cu privire la instrucțiunea
noastră publică și privată, într’o perioadă de stabilitate,
de mers înainte lent și cumpănit, am vedea pe ocârmuitorii
noștri, ne mai obsedați fiind de eterna grijă de a-și lega
numele de reforme largi și mari, îndreptându-și activitatea
într’o direcție mult mai spornică, în direcția unei serioase
și bine chibzuite administrațiuni; i-am vedea căutând, în li-
mitele legilor, mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea
idealului unei mai îngrijite educațiuni și instrucțiuni a tinere-
tului nostru.
Și câte nu s’ar putea face pe această cale! Câte îmbună-
tățiri s’ar putea efectua, câte rele s’ar putea stârpi fără
reforme!
Câteva pilde.
Dascălul de orice grad — este sufletul școalei. Adevăr
necontestat, trecând drept axiomă. Așa fiind, pregătirea
cât mai temeinică a celor chemați a educa și instrui are a
fi una din preocupările de căpetenie a oamenilor de stat.
Lipsit-a această grijă la noi? Netăgăduit că nu. Dovadă
sânt școalele normale pentru formarea corpului didactic pri-
mar, scoale existând ae mult, precum și seminariile peda-
gogice, cu organizarea lor recentă, pentru formarea pro-
fesorilor secundari.
Oricât de bine ar fi însă organizate atât unele cât și
celelalte și orice s’ar mai face de aci înainte pentru o mai
solidă pregătire într’insele a viitorilor dascăli, totuși ar fi
un mijloc practic, lesnicios, unit cu puține cheltueli și de
un folos neasămuit de mare pentru înălțarea corpului nostru
didactic și deci pentru propășirea școalei române.
Acest mijloc ar fi : cercetarea de către dascălii noștri tineri
și de valoare a școalelor din țările culte ale Apusului.
E de prisos a mai face apologia călătoriilor: nimic mai
distractiv și instructiv totodată. Aplecarea spre deplasare
și cutrierare a lumei nu-i lipsește Românului. Destulă cer-
neală s’a cheltuit spre a se dovedi că mulți bani ar rămânea
in țară de n’ar fi pornirea aceasta a tuturor celor ce dispun
de a-și goli buzunarele „in străinătate”. Firește că poți
călători cu și fără rost. Dar chiar și fără rost, străbătând
lumea numai cu scop de a petrece, incă nu se poate tăgă-
CU MIJLOACE MICI...
dui efectul instructiv al cercetării diferitelor regiuni și neamuri.
Când insă ai un scop cultural bine hotărît, când te duci
ca să studiezi o anume față a unei anume cestiuni, atunci
afli in timp scurt și văzând cu ochii ceea ce n’ai putea
afla din cărți decât în timp înzecit mai lung și totuși cu fo-
los mai mic. C) străveche sentință a lui Confuciu zice:
O convorbire cu un înțelept face cât zece ani de învățătură.
Aceeași valoare se poate atribui, și cu mai multă dreptate
încă, excursiilor și călătoriilor.
Vizitând scoale din țări străine înaintate în cultură, spre
a vedea cum se aplică acolo principiile pedagogice și di-
dactice cunoscute lor din seminariul pedagogic, tinerii noștri
profesori secundari și-ar lărgi cercul experienței, ar intra
pe nesimțite în mișcarea pedagogică generală și s'ar în-
toarce în țară cu nuoi îndemnuri la muncă rodnică pe tă-
râmul educației și instrucției. întreruperea activității lor pro-
fesorale în curs de câteva luni s’ar răsplăti înzecit prin
experiențele și constatările adunate, prin însuflețirea pentru
misiune și căldura cu care și-ar relua catedrele în primire.
Chiar de s'ar crede că acestea sânt simple închipuiri, incă
ar trebui făcută încercarea. Jertfa materială ar fi mică de
tot, față de roadele de cules. Să se trimată, în timp de
câțiva ani, câte io—15 tineri profesori să vadă ce și cum
se lucrează in Germania, Franța, Anglia. Cheltuelile statului
ar consista numai in plata suplinitorilor, salariul urmând
să rămână întreg titularilor în congediu. Astfel, cu miiloace
mici, s’ar putea crea în timp scurt o pleiadă de tineri pro-
fesori secundari, cari să aducă o mișcare și o viață cu totul
nouă in gimnaziile și liceele noastre, in școalele normale,
comerciale, etc. Congediu! n’are nevoe să fie mai lung de
șase luni pentru fiecare profesor in parte.
Mă aștept la obiecția că propunerea își avea rostul Îna-
intea intemeerei la noi a seminariilor pedagogice și a or-
ganizării atât de serioase a examenelor de capacitate. Dai
acum? Tocmai acum. Ca să vezi cu folos, trebue să fii
bine pregătit și înarmat. Tinerii noștri profesori, prin rigu-
roasele examene de capacitate și pregătirea lor pedagogică
teoretică și practică, sânt in situația de a se folosi, in toată
întinderea lor, de cele ce vor vedea și auzi.
Apoi când vedem dascăli franceji cercetând școalele din
Anglia și Germania, iar dascăli nemți procedând la fel, ne
închipuim oare că ei o fac, fiindcă nu li-ar fi îndestul de
bine cunoscute obiectele de studiu ce au de predat sau că
li-ar lipsi pregătirea pedagogică?
734
C. MEISSNER
Un câștig sigur al unor asemenea călătorii — aceasta e
adânca mea convingere va fi sporirea focului sacru pen-
tru misiunea educativă a profesorului. Am vedea, cu sigu-
ranță, ținându-se, Ia fiecare școală, mai multe conferințe
pedagogico-didactice ca acum; am vedea discutându-se, mai
des, in „cercurile didactice" cestiuni generale sau speciale
relative la învățământ; am constata o participare mai vie
și mai însuflețită la congresele profesorilor pe specialități,
și așa mai departe. Din ciocnirea ideilor mai cu seamă
dintre cei ce au cercetat țări deosebite și s’au raliat la sis-
teme pedagogice deosebite, n’ar putea rezulta decât o lu-
mină mai intensă asupra variatelor probleme de învățământ,
în fine cei rămași în țară vor afla multe lucruri nouă dela
colegii lor mai norocoși și vor fi și dânșii folosiți.
Pentru dascălii primari distinși, ne-am mărgini dorința
la acordarea posibilității de a vizita școalele române din
țările locuite de Români, în deosebi din Transilvania și
Bucovina. Pe lângă foloasele firești ale călătoriilor dăscă-
lești in genere, s’ar pune cu aceasta o pietricică solidă la
temelia mult visatei, dar prin nimic realizatei unități cultu-
rale a tuturor Românilor.
Altă pildă.
Pe lângă dascăl eminent, îi mai trebuesc școlarului și
cărți bune, impecabile, pe cât se poate, din punctul de ve-
dere al fondului și al formei. Mult s’a discutat, la noi, a-
supra modalității celei mai potrivite pentru înzestrarea școa-
lelor cu cărțile didactice cele mai bune posibil, și multe
sisteme s’au și încercat. N'am de loc intenția de a redes-
chide aci această discuțiune. Mă întreb însă, dacă n’ar fi
nemerit ca, păstrându-se chiar sistemul actual al concur-
sului și al aprobării prealabile a cărților de introdus în
școli — sistem ce nu e lipsit de cusururi — să se încerce
și întocmirea de cărți de școală de către persoane anume
însărcinate cu aceasta de autoritatea școlară superioară. Am
avea astfel, pentru uzul școalelor și în liberă concurență,
și cărți trecute prin filiera cercetării și aprobării de către
comisiuni ad-hoc și cărți elaborate deadreptul sub auspi-
ciile ministerului. Cu vremea seiecțiunea trebue să se facă:
dacă aceste din urmă cărți vor fi cu adevărat superioare
ca fond și formă, cu vremea ele se vor impune; dacă nu,
nu. încercarea însă merită să fie făcută, dacă există cumva
posibilitatea ca, pe această cale, să reușim a pune la în-
demâna elevilor cărți cât mai bune.
CU MIJLOACE MICI...
735
Și această posibilitate există. Autoritatea centrală, sincer
doritoare — dacă va fi —- de a face un real serviciu învă-
țământului, pe de o parte se va adresa, pentru fiecare carte
de întocmit îndeosebi, oamenilor celor mai competenți din
punct de vedere științific, literar și pedagogic, iar pe de
alta îi va pune în condițiile cele mai prielnice, spre a putea
lucra cu sporiu. Mulți bărbați de însemnată valoare dela
noi, precum și unele femei, au lucrat și pe tărâmul cărți-
lor de școală, însă totdeauna în grabă și printre picături:
dacă aveau mai mult răgaz, lucrările lor bune erau să fie
impecabile. Profesorii secundari de samă, în special, sânt
atât de ocupați și împovorați, încât puțină putere de lucru
prisoselnică le rămâne, spre a se mai putea ocupa, cu toată
energia cerută, de o scriere atât de grea și delicată, cum
e acea a unei cărți de școală. Sub „condițiile cele mai priel-
nice", în cari au a fi puși cei cu misiunea dată de minister
de a elabora cărți de școală, am înțeles tocmai congediul
din oficiu ce este a li se acorda neapărat pe timpul ne-
cesar lucrării, plătindu-se suplinitorii de către stat
Acordându-li-se salariul integral pe tot timpul congediu-
lui, acești autori ar trebui să renunțe la orice alte avan-
taje bănești din lucrările lor, cari ar rămânea proprietatea
excluzivă a ministerului.
Se înțelege că și această măsură, ca ori și care alta,
neapiicată cu înțelepciune și cu sinceră dorință de a realiza
binele, trebue să rămână fără efectul dorit. Societatea ro-
mânească a ajuns a fi prea din cale afară bănuitoare. La
fiece dispozițiune nouă, numai ce auzi reflecția: bună o fi,
dar cum se va aplica ea oare ? In principiu însă nu pot
admite că, în joc fiind interese generale superioare, s’ar
găsi guvernanți cari, cu știință și fără durere de inimă, ar
lucra împotriva acelor interese. Greșeli se pot comite;
insă speranța în mai bine nu trebue să o pierdem nici-
odată.
Alcătuirea de cărți de către persoane anume desemnate
se impune chiar în unele împrejurări. Astfel e cazul cu
acele cărți cari, ori cât de necesare ar fi, nu au decât un
câmp foarte restrâns de desfacere. Un exemplu între multe
altele. Clasele superioare dela școalele normale sânt lip-
site până azi de o crestomație pedagogică, adecă de o
carte de cetire cu bucăți pedagogice alese din autorii cla-
sici. Cartea e indispensabilă; cetitorii unei astfel de cresto-
mații fiind însă puțini la număr, iar dintre aceștia — băeți
736
C. MEISSNER
și fete din școalele normale, câțiva seminariști și câțiva
învățători, cu toții săraci puțini în stare a și-o procura,
e natural că nu se prea îngrămădesc autorii Ia elaborarea
unei scrieri atât de nerentabile. Multe exemple de acest
fel se pot găsi. Nici pentru asemenea cazuri să nu fie bi-
nevenită propunerea noastră?
Alta.
Cine nu-și dă samă astăzi de capitala însemnătate ce o
are materialul didactic pentru bunul mers al unei școli ?
Fie școala primară, fie ea secundară, materialul didactic
constitue unul din elementele sale de viață. Pentru studiile
naturale, fizico-chimice, pentru geografie, cosmografie, geo-
metrie, istorie chiar, e nevoe de atâtea și atâtea piese de
intuiție, fără de care toată instrucțiunea s’ar reduce la ve-
chea învățare pe de rost. Deaceea statul nostru a și făcut
enorme jertfe bănești, înzestrând școalele cu cele privite
ca necesare învățământului.
S’a cheltuit uneori chiar mai mult decât trebuia. Așa,
pentru școalele primare, nu era neapărată nevoe de marea
cheltuială făcută cu hărțile murale ale continentelor, de oare-
ce școlarii au hărțile în mic, în textele lor, iar fiece dascăl
știe să se servească de desenul pe tablă, în fine mai este
și globul — elemente intuitive suficiente, față de puținele
noțiuni de geografie ce se predau în școalele elementare;
de asemenea nu era nevoe neapărată de acele colecții cos-
tisitoare și complete de corpuri geometrice făcute din
lemn, când ele se pot face de înși-și dascălii din cartoane
și încă în dimensiuni mult mai mari și vizibile: zeci de
corpuri stau azi în dulapuri, absolut neutilizate, pentru
că nici nu cere programa ca ele să fie studiate. La școa-
lele secundare risipa a fost și mai mare: e destul sâ amin-
tesc de colecțiile cumplit de scumpe de aparate de fizică,
celecții periodice înlocuite prin altele noui, din cauza de-
teriorării celor vechi, fără posibilitate pentru nimeni de a le
repara în țară.
E o lipsă aici și o lipsă simțită. Mă mărginesc numai
la enunțarea problemei. Dat fiind că o bună parte din ma-
terialul didactic ar putea fi colecționat și construit de dascăli,
chiar împreună cu copiii, ce ar fi de făcut pentru ca învă-
țătorii, institutorii și profesorii secundari să fie într’adevăr
bine îndrumați și în această privință ? Aci întră și îndru-
mările pentru colecțiuni privitoare ia fauna și flora locali-
tății, dar și pregătirea tehnică pentru construire de mici
CU MIJLOACE MICI...
737
aparate — de fizică în special — cu mijloace din cele mai
simple. La Universitatea din lena exista, pe la 1886, un
atelier-laborator, sub conducerea profesorului universitar
Schăfer, dacă nu mă înșel, pentru această pregătire teh-
nică a viitorilor profesori în senzul construirii de aparate
didactice de tot soiul. Cred că ar fi de făcut ceva și la
noi în direcția aceasta.
Să mai urmez înainte cu pildele? Dar cine nu-i încre-
dințat că nu legile ne împedică de a lua măsuri folositoare,
de a propăși, de a ne înălța ? Reformând însă continuu
însăși bazele organizării, nu facem alta decât să ne miș-
căm într’un cerc vicios și, dacă nu dăm înapoi, în tot ca-
zul stăm pe loc.
încetați cu reformele!
C. Meissner.
Convorbiri Literare, att XL.
47
STUDIUL GRAMATICEI GRECEȘTI
1N
ÎNVĂȚĂMÂNTUL SECUNDAR
Gramatica este porțiunea cea mai elementară a logicei:
este începutul oricărei analize și clasări prin mijlocul gân-
dirii. învățând să confunde, bunăoară în limba latină, casa
și o casă, ceea ce limba română distinge, și să deosebească
domus și domuni, ceea ce limba română confundă, elevul
se obișnuește să facă critica semnelor, așteptând ziua când
el va fi capabil să facă critica ideilor. Construcțiunea unei
fraze este o lecțiune de logică. Regulele sintaxei ne oferă
posibilitatea să distingem subiectul și atributul; dacă o idee
modifică sau califică o altă idee, sau dacă ea servește numai
de legătură între alte două idei; ele ne arată ceea ce este
o afirmațiune categorică sau condițională, constatarea de
asemănare sau de contrast între obiecte, subordinarea di-
feritelor părți ale unei propozițiuni din punctul de vedere
al înțelesului total. Unde deci le vom putea studia mai bine
decât în limba greacă și latină, cari posedă regulele cele
mai bine definite, cari prezintă formele cele mai distincte,
corespunzătoare celor mai subtile nuanțe ale gândirii?
O lecțiune de gramatică greacă trebue să consiste numai
din întrebări; și nicăeri, am putea zice, nu vom putea a-
plica mai bine metoda erotematică decât în gramatică; ea
trebue să fie învățată fără carte. Nici odată o regulă nu
trebue să fie enunțată de pe catedră: elevii singuri trebue
să o găsească. Conduși numai printr’o îndemânatecă pro-
cedere, ei singuri trebue să analizeze exemplele cari le sânt
STUDIUL GRAMATICEI GRECEȘTI ÎN ÎNVĂȚ. SEC.
739
date, ei singuri trebue să găsească regalele; numai după
ce le-au învățat, să caute să le memorizeze, și numai atunci
profesorul trebue să permită elevilor să se uite in cartea
lor de gramatică. O asemenea lecțiune de gramatică greacă,
nu este un supliciu, credem, ci o mulțumire sufletească,
o recompensă. Preocupațiunea noastră de căpetenie trebue
să fie ușurarea studiului unor chestiuni din gramatică, și
anume a noțiunilor de fonetică, a declinărilor (și mai ales
a declinării Ill-a), a verbelor cu caracter mut, a verbelor
contractate, a sintaxei cazurilor, etc.; să căutăm să dăm
elevilor numai ceea ce credem, că le este absolut necesar
și ceea ce vor întâlni adeseori la scriitori; din așa numitele
neregularități putem să lăsăm multe la o parte, căci elevii
înșiși le pot căuta în dicționare și numai așa le pot ținea
bine minte. Este rău să încurcăm memoria școlarilor cu
orice formă neregulată, sau cu forme întrebuințate numai
la un singur autor. Prin urmare chiar dela început trebue
să fixăm ceea ce este necesar să fie învățat și exersat; ceea
ce trebue să memorizeze și să-și aproprieze elevul și ceea
ce trebue să i se explice lui ocazional, înaintea sau în tim-
pul cetirii.
Primele noțiuni, cari trebue să fie date cu cea mai mare
grije elevilor, sânt cetirea, scrierea și accentuațiunea, căci
dacă nu vom insista dela început, chiar din primul an,
asupra acestor noțiuni, elevii nu vor putea, în urmă, decât cu
foarte mare greutate, să capete o pronunțare și cetire co-
rectă. Cu privire la studiul accentuațiunii, contra căruia
s’au pronunțat mulți profesori distinși în Germania (vezi
F. Collard, Mcthodol. de l’enseign. moyen, p. 261) este de
observat, că el trebue să fie redus cu desăvârșire, și anume
la explicarea numai a celor mai importante și foarte tre-
buincioase regule.
I.	In studiul declinărilor și al conjugărilor așișderea tre-
bue să ne oprim numai la ceea ce este mai important:
a)	Mai întâi împărțirea substantivelor în declinări (1, II,
III) ar putea prea bine să lipsească, mai ales că declina-
rea Ill-a prezintă pentru elevi una dintre cele mai mari
greutăți, și să fie înlocuită prin grupe de substantive, ad-
jective, numerale și pronume cu aceleași terminațiuni; de ex.
i°) grupa în -oî: aci intră substantive ca: âvOpwROț (6), vfpoc
(if (tg); adjective ca: 5'xawc, iyaOoc; numerale ca:
Srkep'jț; pronume ca: e;xdc, auro;, szsîvo;,	2“) grupa
în -ac: aci intră substantive ca: veaviaț (5). kapsâc ifp, zpeac
740
I. VALAORI
(to). 717a? (o); adjective ca: h’ax; -ă; ; 30) grupa în r,;: aci
intră substantive ca: cz^z-Mzr^ (6),	(rp, £«>xpi:>j;
(o); adjective ca:ilrfir^, etc. Și vom avea cu modul acesta
14 ori 15 grupe în total, în cari se vor cuprinde substantive,
adjective, numerale și pronume. Experiența pe care am fâ-
cut-o, timp de patru ani de zile, cu elevii seminarului „Ni-
fon Mitropolitul” și rezultatul satisfăcător pe care l-am ob-
ținut, mă îndeamnă să fac această propunere.
b)	Vocativul, care propriu vorbind nu este un caz, ar
putea de asemenea, cu prea puține excepțiuni, să lipsească.
c)	Unii gramatici germani sânt de părere să fie proscrise
dualele feminine date de gramaticii greci vechi, ca: xâ, raiv,
zwm. zzt'jzi'y, precum și persoana l-a duală în-ae&ov și a Il-a
în-w/, căci primele nu se întâlnesc la nici un scriitor, iar
celelalte se găsesc foarte rar. Noi, din contră, credem că
este mai bine să renunțăm la întreg dualul și să avem grije
să atragem atențiunea elevilor atunci când vor întâlni vre-o
formă duală. Se știe în adevăr, că în dialectele grecești,
afară de cel beotic și afară de câteva forme izolate ale dua-
lului, pe cari le întâlnim în dialectele dorice, dualul nu se
întâlnește; la Herodot așișderea nu există, iar Homer la
multe categorii de substantive nu se servește cu forme de-
ale dualului. A fost menținut însă de dialectul atic, care
a păstrat o mare libertate în întrebuințarea dualului. Cu
timpul vedem și aici o confuziune din ce în ce mai mare între
dual și plural, așa că cel dintâi a început să pară super-
fluu și a cedat locul pluralului. Dualul a dispărut din în-
tregul domeniu grecesc din timpul lui Alexandru cel Mare.
d)	Deasemenea trebue să lăsăm la o parte si unele forme
ale substantivelor, adjectivelor și verbelor cari prezintă par-
ticularități din cauza contracțiunii. Așa bunăoară formele
necontractate: opâw, opâovr;;. îroUov. xoau;. zzi/zzi, yiv.,
vdo; etc. nu numai că nu sânt de nici un folos pentru e-
levi, ci din contră îi încurcă de multe ori chiar la învățarea
celor contractate absolut trebuincioase. Zicem, că ar fi bine
să le neglijăm căci: 1) orice elev care știe să conjuge Âdw
va ști să conjuge și ctpw. șAu. >; 2) ele sânt absolut
neîntrebuințate în proză. La tragicii greci se întâlnesc nu-
mai în coruri, amestecate însă cu forme contractate ; iar la
Homer și Herodot sânt, ce e drept, întrebuințate mai mult
formele necontractate decât celelalte, dar la acești doi din
urmă vedem de multe ori forme necontractate, cari nu se
potrivesc cu cele necontractate date in gramaticile grecești,
STUDIUL GRAMATICEI GRECEȘTI ÎN ÎNVĂȚ. SEC.
741
de ex. Homer zice: âpow, opocovn;. Gpaa. iar nu Gpâw, opâovre;,
opa=:; Herodot scrie la rândul său : opew, opsouo:, Gpewv, etc.;
pe urmă Homer nu zice: xgâss?, ci MÂ'.sr, zgâ^s; etc. Prin
urmare la ce să silim pe elevi să învețe forme cari nu
există, sau cari, dacă există, pot fi recunoscute imediat,
de ex. nr/ja în loc de «îy-r. opiw pentru opw. Vezi Ragon,
gr. gr.15, ’ p. VIII.
e)	Așa numita „declinare atică" ar putea, fără nici o
pagubă, să lipsească din cursul de gramatică, căci elevii
vor putea lesne să distingă formele acestei declinări.
Să căutăm apoi să stabilim o deosebire între formele când
analoage când asemenea aie unor verbe, căci adesea elevii
le confundă. Așa bunăoară «ipat (dela -apsip.'., a fi de față)
să nu fie confundat cu /tipr. (dela “âpstju. a înainta), »apȚj
(dela Traptyr.. a lăsa să meargă) cu napf( (dela -apr.p.:, a fi
de față), zapsiT( (dela nap^u.’.) cu xapshj (dela n^pe^u), siisaOa'.
(dela âifyii'.) cu stiasta; (dela oiîa) Țpav (dela sip-*-, a merge,
dela gUm, a ști, dela airn, a cânta) cu ^av (dela stui, a fi),
(dela apyoaat) cu ■țjpvp.a'., mai bine decât effYjAat, vezi
Riemann-Goelzer, gr. gr. p. 264 (dela îtpȚGua'.), ^stacu-a.'. (de-
la “io/w, a suferi) cu r»ioo;ia! (dela zjeOoua'., a se supune), etc.;
forme rare ca âĂaaOa'., aÂijuvGț, apa:. apa;, szaOapa. SGTjaava
etc., precum și forme cu ortografii falșe ca: suoajiat pentru
sjtopia'. (cf. Cobet, Mnemosvn. lan. 1883] p. 137),
ze/w^jiai pentru Xîzaoj.ia:,	zr/w'ia'. etc.,
trebue să fie lăsate la o parte ; apoi unele forme ca: ip/wy-ai,
ep/GÎ'j.7;/, spyîGOa:,	să nu mai figureze în gramatici,
căci ele sânt înlocuite prin formele corespunzătoare ale ver-
bului etpu, care la modurile optat, infinit, și particip, are în-
țelesul aci de prezinte aci de viitor ; să se atragă atențiunea
elevilor și asupra contaminării celor două aoriste (i-iul și
2-lea) la unele verbe; așa bunăoară avem: sOr/a-a;.-»; scuza.
-a;-- (la sing.) dar sOsasv, -siî.-îsav ; SGGjw'/rOTe.-oiav (la plur.),
si-gz (ps. I), dar il”z; (ps. II sg.); y.vițzg? (ps. I), dar
(ps. II), etc.; ar putea să lipsească și unele forme ale impera-
tivului, cari se întâlnesc foarte rar, de ex. acele ale impe-
rativului perfect și cele în-rwaav, cari sânt posterioare ; în
sfârșit, să ne oprim mai mult asupra unor forme decât a-
supra altora, căci unele sânt mai întrebuințate decât altele,
de pildă asupra formelor aoristului mai mult decât asupra
celor ale perfectului.
II.	In studiul sintaxei deasemenea trebue să terminăm
odată cu metoda aceea care consistă în a învăța sintaxa grea-
742
I. VALAORI
ceașcă printr’un „studiu propriu, sistematic. “ în adevăr, prin
înlăturarea acestei metode se va câștiga mai mult timp și mai
multă forță. Pentru sintaxa limbei grecești mai ales lucrul
se prezintă și mai ușor; căci învățarea sintaxei latine în-
cepând în ultimul an al cursului inferior (cl. IV) și conti-
nuând să se învețe mai desvoltat și în primul an al cur-
sului superior (cl. V), întreaga învățătură despre : acord,
subiect, predicat, verbe urinate de un îndoit acuzativ, acu-
zativul complement calificativ, [piov : vitam tutam vi-
vere], etc., precum și despre gcnetivele posesiv, obiectiv, par-
titiv, subiectiv, explicativ etc., și despre dativul interesului,
dativul posesiv, etc. nu mai are nevoe de nici o explicare,
căci totul a fost învățat în sintaxa latină. Este suficient nu-
mai să spunem elevului, că in locul ablativului instrumen-
tului, modului, înăsurei, etc. avem în limba greacă dativul, și
în locul ablativului separațiunii, comparațiunii, ablativului
absolut, etc. avem în limba grecească genetivul.
Cu toate acestea sânt în sintaxa greacă și unele con-
strucțiuni cari i) sau nu există în sintaxa limbei latine,
care ne servește ca punct de plecare, și în sintaxa limbei
grecești există și ele atunci au trebuință de explicare (bu-
năoară articolul, acuzativul de rclațiune [/wko;... tioba,
Homer, II. 11,217; nigrantes terga juvencos, Verg. Aen.
VI, 243], {1) genetivul complement al verbelor-, cari conțin
idea unei participări [to âvbpwztvov yevo;	ă&uiwuaz.
Plat. Leg. 721J, cari se referă la operațiunile simțurilor
|o: 5* poîfi ătcvri;, Horn. Od. 401], cari exprimă un senti-
ment [^p.ozparooij.s'r^ r.ok.; IhSt'Jnpaaa, Plat. Resp.
562J și cari însemnează : a atinge, a avea drept scop, a
apuca [â roioirior z/zzn, Plat. Resp. 329 A], căci neexistând
în limba latină (afară de câteva construcțiuni analoage cari
se găsesc la poeții latini și la scriitorii bisericești, [de ex.
paternum servom sui participat consilii, Plaut., Cistell. 1, 3,
7; si audissent verborum meorum, Vulg. Ierem., 23, 22;
ego neglexi illorum, Vulg., Hebr., 8, 9; qui te nec amet
nec studeat tui, Accius ap. Cic., de Nat. deor., III, 29, 72I.
construcțiuni, în cari trebue să vedem o imitațiune din sin-
taxa greacă) n’au putut fi explicate; 2) sau există în sin-
taxa limbei latine și nu există in aceea a limbei grecești
(1)	In limba latină numai la poeți prin imitațiune din grecește; iar
dacă găsim unele exemple și la T. Liviu, Tacit, ele sunt împrumu-
tate dela poeți.
STUDIUL GRAMATICEI GRECEȘTI ÎN ÎNVĂȚ. SEC. 743
(bunăoară : îndoitul dativ [hoc mihi detriment» magis quam
cmolumento est: rcOw uoi (nominat.) aikkov Tj w^fkscd
sort] genetivul calității: [puer egregiae indolis]) si atunci
trebue să facem cunoscut elevilor aceste deosebiri.
Studiul formelor trebue să fie totdeauna in legătură cu
o carte de cetire, în care să fie întrebuințat vocabularul
scriitorilor în proză, cari se vor traduce in clasele urmă-
toare. Materia acestei cărți trebue să fie luată mai ales din
vechile mituri grecești, din istorie și din scriitorii morali
greci. Să căutăm însă ca materia cărții de cetire să consiste
nu din fraze sau propozițiuni rupte, ci din bucăți grecești cu
un înțeles deplin. Iar întipărirea regulelor sintactice izolate
trebue să se facă totdeauna în legătură, la început, cu ma-
teria din cartea de cetire și, mai târziu, cu ceea ce s’a citit
din scriitorii greci clasici.
I. Valaori.
E1N1T (I)-
Pe un cer adânc, albastru,
Cer de miazăzi în August,
Ca o vatră de jăratic,
Arde soarele ’n zenit.
Roș ca fierul cel fierbinte,
Pare că în flăcări proprii
Ar voi el să topească
Tot tesaurul său de aur.
Tremură ’n văpăi văzduhul,
Scânteie în mii de solzi.
Toate holdele-au plecat
Lâncedele capuri blonde.
Printre valurile galbini
Drumul seced de câmpie
Sur și infinit coteste,
(i) Puțini știu că răposatul Dr. George Popovici, răpit atât de tim-
puriu științei noastre istorice, ascundea o fire de artist, de poet de
o rară delicatețe. Primele sale poezii le-a publicat sub pseudonimul
T. Robeanu în Convorbiri literare, unde au apărut și cele mai multe
din studiile sale istorice. Deaceea publicăm cu plăcere acest fragment
de poezie inedită, scris dintr’o primă aruncătură de condei, pe care
ni-1 comunică d-1 Nerva Hodoș pentru numărul nostru jubilar. — Dir.
FRAGMENT
745
Ca un șarpe uriaș.
Boarea când îl bate’n spate,
El greoi și’ncet ridica
Câteva aripi de colb.
De pe crucile de câmp
Nu salută păsărele,
Vesel înpestrite’n pene.
Calea-i moartă și pustie,
Pare că ar fi cărarea
Spre un fermecat castel,
înnecat în nor de praf,
Ca un beduin,
Vine-un tânăr călăreț.
Armăsarul său cel negru
E cărunt de colb și spume.
Năbușit și monoton
Suna obositul trap.
Uită-te, colo, pe coastă,
Intră drumu ’n o pădure!
Cât ești proaspăt tu și verde,
Ca un rai abia zidit,
Codrule ce-ascunzi gelos
Fețe lucii de izvoare
Și potice ce în umbră
Umede-s de rouă încă.
Călărețul își apasă
Pintenii săi de argint.
Repede ca o săgeată,
746
T. ROBEANU
Ca un sbor de vânt
Vâjie ’ndârjitul trup.
Sub arcadele de arbori
Scaparând s’oprește calul;
Narile răsuflă foc,
Coama e inviforată.
Și din scări stăpânul sare,
Dragostește armăsarul
Și domol ii netezește
Aburitul lui grumaz.
T. Robeanu.
CA TE VA CUVINTE
CU PRIVIRE LA
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
cu
PRILEJUL UNEI CĂRȚI NOI ASUPRA ACESTEI GESTIUNI (1).
I.
Cercetarea substratului etnic și cultural pe care se ba-
zează începuturile naționalității noastre ca atare, precum și
a teritoriului geografic pe care s’a dezvoltat acel substrat,
a fost și va fi în totdeauna o mare ispită pentru iubitorii
de antichități, — autori de studii istorice, epigrafice, arheo-
logice, geografice ori filologice. Și cu dreptate. Căci dacă
azi trăim așa cian trăim și pe iacul unde trăim, asta se da-
torește cutăror împrejurări de acum opt-spre-zece veacuri
și pe cari sântem curioși să le cunoaștem. Curiozitate și
atâta tot, căci, ca să schimbăm cumva vreun pas din dru-
mul nostru — indiferent dacă duce spre mărire ori pieire —
bine înțeles că studiul (2) antichităților daco-romane nu ne
(1)	Virgil P. Andronescu, Organizația comunelor și provinciei Dacia
traiană, studiu istorico-epigrafic. Constanța, 1905, — 1 voi. in-8° dc
232 p. Titlul acestei cărți, cum se vede, e rău alcătuit.
ț2)	E totdeauna bine să se facă deosebire în această privință, între
studiul propriu zis al antichităților daco-romane, și intre ideia latinistă
strâns unită la cercetătorii români cu acel studiu, atâta vreme cât el s’a
748
V. PÂRVAN
poate nici ajuta, nici îndemna, nici sili. Vrem numai sâ știm
turn au trăit și pe unde au trăit acei din care ne tragem
noi: Tracii nord balcanici și ^coloniștii* (i) romani din aceste
părți. Iar pentru acești din urmă (2) nu ne mulțămim să
aflăm că nici odată n’au călcat prin părțile izvoarelor Nis-
trului ori prin țara Moldovei de mai apoi (31 —, în a-
afiat încă în perioada începuturilor. în această manifestare a sa e drept
că acest studiu a avut o destul de însemnată înrâurire asupra dezvol-
tărei culturale — în sens larg — a neamului nostru. Dar, să se noteze
bine, numai atâta vreme cât a fost făcut neștiințific. Imediat ce a pro-
cedat cu răceală, s’a despărțit de ideia latinistă, a combătut-o chiar, de-
oarece acum se făcea știință, nu politică, și entuziaștii «fii ai Romei»
căpătau deziluzionante contraziceri chiar dela acest studiu așa de «emi-
namente strămoșesc și patriotic» Cf. de pildă, pentru rohd avut de ideia
latinistă în dezvoltarea noastră culturală, lorga. Geschichte des rum. Voi-
kes. Gotha, Perthes, 1905, II, p. 223 sqq. și O. Densușianu, Histoire de
la langue roumaîn:, Paris, I, 1901, introd., p. XVI sqql.
(1)	în sensul larg de contribuitori la colonizare și romanizare, cum de
pildă erau nenumărații funcționari imperiali, militarii în activitate, negus-
torii ambulanți,—cetățeni romani stabiliți în provincie,--etc., cari deși nu
erau coloniști în sensul restrâns al cuvântului, contribuiau totuși intr’o
măsură foarte largă la opera de nivelare în diferitele provincii ale Im-
periului. Cf. E. Kornemann, de civibus romanii in provinciis imperii con-
sistentibus, Berolini. 1892, cu Mitteis. Reichsrccht und Volksrecht in den
ostl. Prov. des romischen Kaiserrcichs, Leipzig, 1891, p. 143 sqq. Cât
privește cartea lui St. Brassloff, zur Kenntniss des Volksrechtes in den
romanisirten Ostprov. des rom, Kaiscrr., Weimar, 1902, pentru Dacia
ea este de prea puțin folos.
(2)	In sensul de coloniști propriu ziși.
i3]	A. v. Domaszewski, zur Geschichte der romischen Provincialvenoal-
tung, IV, Dacia. în Rheinisches Museum fur Philologie, N. F., XLVIII,
1893, p. 241 — 2. Cât privește descoperirea mânei de bronz cu inscripția
foni) O(ptimo) Mțaximo} Doliceno, Gaius opt io cofidortis) 1 Hisp-
(anonim) (miliariac), vfoturn) stolvit) Ifibens) mterito), în satul Mysz-
kow lângă Șiret, în Galiția de răsărit lamănunte asupra descoperirei
v. în articolul lui W. Demetrykiewicz, Fund aus Ostgalizien în 'jahtes-
hefte des osterreichischen archâologischen Instituie! in IVien, VII, 1904,
Beiblatt, col. 149 sqq.), — areastă descoperire, precum cu dreptate
arată și J. Zingerle ( jahreshefte, 1. c. col 153 sqq.), nu poate dovedi decât
că această cohortă (I Flavia Ulpia Hispanoruni miliaria c. R. equitata)
care a luat parte și la răsboiul lui Traian în Dacia, a fost apoi printre
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
719
ceastă calitate, de Romani —, ci vrem să știm și de unde
au venit ori au fost aduși aici —, și, pe acolo pe unde
stătuseră ei mai înainte, cam cum era. Sau, in altă or-
dine de idei, vrem să știm de ce și cum de am rămas
tocmai pe aceleași locuri pe unde în secolul I înainte de
Christos se întindeau diferitele clanuri dace, adică pe teri-
toriul aproximativ li) dintre Dunăre, Tisa și Nistru (2), și
trupele de ocupație ale noii provincii și se constată și mai pe urmă in
Dacia, pe vremea lui Marcu Aureliu probabil, va fi făcut și o expediție
mai îndepărtată împotriva populațiilor barbare din Nordul Daciei, căci
granița Daciei nu se constată altfel nici odată până pe acolo țcol. 156„—și
cu acest prilej acel oftic, Gaius, a dedicat zeului armatei lupiterDolichenus
acea mână votivă pentru vre-o izbândă obținută. Căci altminteri nici Moesia
inferior, cu toată nesiguranța unei fixări de granițe spre Nord, «nu pare
să se fi întins vreodată până la platoul galițian» (Zingerle, l. c. Cf. af.
Zingerle: Marquardt, romische Staatsverwallung. I, p. 301 sqq.; Pick,
die antiken Afiinzen von Dakien und Mosien, p 61 sqq.; Kiepert, Formac
orbie antiqui XVII, Text, p. 3). Pentru limitele provinciei romane Dacia,
v. Ptolemaeus, III, 8, 1 — 4. Pentru critica pasajului cf. Cari Gooss,
Studien zur Geographi: und Geschichte des traianischen Daciens. în Pro-
gramm des evang Gymnasiums in Sckâssburg, l, Hermannstadt,
1874, p. 12 sqq. și 24 sqq. Pentru Hierasus=Sirct—granița de răsărit a
provinciei—, sa pronunțat pe lângă Mommsen (C. 1. L. III. p. 147,
col II), Bunbury, a hystory of anâent geography, London, 1883, II, p. 517,
acum în urmă și Prof. W. Sieglin în al său Atlas antiquus, Gotha, Pcr-
thes, tab. 27 I (cf. și Schulatlas zur Geschichte des Altertums, de acelaș,
Gotha, Perthes, 1899, p. 28). Cf. Brandis, Dacia. în Pauly-Wissowa, Real-
Encyclopădie, IV, col. 1953 și 1968 sqq. Cu felul cum interpretează însă
Brandis pe Ptolemaeus și cu granițele ce dă Daciei romane nu mă pot
declara înțeles. (Pentru bibliografia asupra Daciei romane vezi și mai
jos, notele, și în special notele din partea II a acestui studiu).
(1)	Căci, precum cu dreptate observă Schafarik \ Slauische Altertkilmer,
deutsch von M. von Ahrenfeld, herausg. von H. Wuttke, I, Leipzig
1843, p. 468) «vechile popoare erau tot așa de puțin despărțite prin
construcții ori ziduri, ca și cele de azi».
(2)	V. Strabo, p. 295 cu 304—5. E a se avea totdeauna în vedere de-
osebirea dintre granițele Daciei preromane și ale celei romane.Cf asupra
întinderei Daciei preromane Kiepert, Lehrbuch der alten Geographie,
Berlin 1878, p. 333; cf. H. F. Tozer, a history of ancient geography.
Cambridge, 1897, p. 290: «The territory which was comprehended in
Dacia is that wich is bounded on the east by the Dniester and on the
750
V. PÂRVAN
de ce nici Dacii atunci, nici noi acum, nu ne întindem din-
colo de aceste hotare (i), decât doară sporadic și acciden-
tal (2) ; de ce apoi, mai ales, vorbim limba asta așa de preg-
nant romanică ; și, dacă și psihologia etnică ne interesează,
de ce când sântem mânioși ori veseli, ne fierbe sângele în
noi mai repede decât în Slavi ori Teutoni, de ce la războiu
ne batem mai bine decât multe alte neamuri, de ce spiritul
west by the Theiss, including the modern Kingdom of Roumania, with
its wide plains extending to the Danube, the mountainous district of
Transylvania and the lands to the northward of it as far as the Car-
parthians. and the adjoining portion of Hungary which is called the
Banat». Ceea ce trebue înțeles nu pentru Dacia ca provincie romană c,
ca teritoriu etnic preroman. Asupra Daciei romane Tozer nu insistă, fiind
azi in deobște recunoscut că cea mai mare parte a Moldovei de azi și
a Basarabiei era — administrativ — alipită la Moesia inferioară (cf. p. 1
nota 5 din articolul de față), deși geografic ținea mai de grabă de Dacia.
Cf. insfârșit articolul lui Brandis, Dacia, în Pauly-Wissowa, Real-Ency-
clopădic, IV, col. 1951 sqq; col. 1968. în privința granițelor Daciei ro-
mane, Jung emite în Mittk. des Inst. fur oestere. Geschichtsforschung,
Ergzgbd. 4, 1893 ' Zu> Geschichte der Pâsse Siebenbiirgcns), p. 5—6, o
ipoteză nu în de ajuns de fundată, dar vrednică totuși de a fi luată în
considerare într’o discuție amănunțită a cestiunei.
(1)	Propriu zis aceste întrebări de anthropogeografie istorică nu și le-au
prea pus mulți nici la noi și chiar nici în străinătate ; dar acum încep a
se pune, și e bine că se pun, căci sânt mult mai interesante decât cer-
tele filologice pe tema criticei de text a diferiților autori clasici, care
au binevoit să ne lase câte-ceva — de multe ori și puțin și confuz —
privitor la vechea istorie și geografie a Daciei.
(2> Dacii lui Boirebista care ajunseseră în Apus până în Pannonia, în
Miazăzi până în Balcani, iar în Răsărit până la Dnipru (Strabo, p. 304
cu p. 295 și Dio Chrysost. II 75 R) cu expedițiile lor mai mult de pradă
decât de cucerire (cf. Schafarik, slawische Alterthilmer, I, p. 469; Kie-
pert, Lehrbuch der alien Geografhie, p. 335; Mommsen, romische Geschichte,
1904, III, p. 304 și Roesler, das vorrdmische Dacien, in Sitzb. der IPiener
Akademie, fhilos-hist. Clas se, 45.1864, p. 317—8 și romiinische Studien,
Leipzig 1871, p. 28—29), ca și Românii din evul mediu cari ajunseră
cu turmele tot până pe acolo și încă și mai departe (lorga, Geschichte
des rum. Volkes, I, p. 117), n’au format decât raze singuratece, rătăcite,
ale unei puternice expansiuni a cărei centru compact se afla în platoul
transilvan (cf. lorga, o. c. I, p. 116—7).
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
751
nostru e mai vioiu și mai scânteietor, dar pe de altă parte
mai incapabil de concentrare decât spiritul - înțeleg ma-
nifestarea sufletească totală a altor popoare. Și așa, din
una în alta, ne trezim că dacă punem la un loc, așezate
după categorii și înrudire, diferitele întrebări și dorințe
privitoare la țara și poporul Daco-Romanilor, avem un foarte
respectabil prospect care înfățișează un câmp de activitate
pentru mai multe generații de cercetători. Și pentru tot
felul de cercetători: istorici, arheologi, epigrafiști, geografi,
etnologi, filologi, etc.
Când prin urmare cineva ne dă o nouă carte privitoare
la antichitățile daco-romane, e in tot dreptul să se aștepte
la mulțămire sau chiar recunoștință. Cu o condiție însă:
ca lucrarea să dea în adevăr ceva nou, nu mult, cât de
puțin, dar ceva nou. Căci altfel nu înțeleg de ce să-și mai
piardă oamenii vremea cu astfel de ocupații. însă tocmai
aici e greutatea. Pentru ca să dai ceva nou, trebue să știi
întâiu ce-i vechiu. Și din nefericire acest principiu așa de
banal la noi, n’are încă până acum nici o trecere și nici o
crezare, în anumite cercuri.
Asupra Daciei romane s'a scris până acum foarte mult,
și alăturea de lucruri slabe sau nule, se găsesc și studii
precum cu greu s’ar putea face altele mai bune. în această
categorie intră in primul rând comentariile la inscripțiile
din Dacia, scrise de Mommsen în C. I. L. III, p. 153 și urm.
și lucrările lui Jung, dintre care mai ales die Fasten der
Provin? Dacien, Innsbruck, 1894, e absolut indispensabilă
pentru orice fel de cercetare în acest domeniu. Apoi nu-
meroasele studii ale lui Roesler, Gooss, Hirschfeld, Kubit-
schek, Domaszewski, Cumont, Cichorius, Tocilescu și, ia-
răși, Mommsen, pentru a nu cita decât pe cei mai cu-
noscuți (1). Intențiunea mea fiind, nu de a face aici un
(1)	O privire istorico-critică asupra literaturei privitoare la Dacia ro-
mană dă, pentru cele apărute până la 1874, Cari Gooss in scrierea lui
deja citată, Studien zur Geogr aphie und Geschichte des trajanischen Da-
ciens, p. 5—6. Foarte necesară e și lucrarea lui, Chronik der ardiăolo-
752
V. PÂRVAN
studiu complet asupra „organizației provinciei Dacia"
pentru asta se cer ani de muncă —, cât mai ales de a
face recenzia cărții dela care am plecat, oprindu-mă la toate
părțile ei slabe și arătând, după putință, cam cum ar fi să
se trateze mai bine tema de care-i vorba, — mă voiu măr-
gini acum deodată să trimet întâiu la conspectul, deși cam
sumar — cu toată întinderea lui: e făcut și dintr’un alt
punct de vedere decât ne trebue nouă aici — din fruntea
părții a Il-a a suplimentului la voJ. III din C. I. L., și a-
poi să amintesc, cu toată mulțămirea, ca de avut totdea-
una în vedere pentru bogatul material,—lexicografic aran-
jat — , pe F. Pichler cu lucrarea sa Austria romana (i)
publicată în Quellen. und Forschungeu zur alten Geschichte
und Geographie. de sub direcția Prof. W. Sieglin din Berlin,
anii 1902—4, voi. II IV, și unde (p. 231 sqq., Beilage B.\
se găsește și un admirabil registru alfabetic al autorilor
mai noui cari tratează geografia antică a țărilor austro-un-
gare, până la 1904. Oricare deci ar vrea acum să fie o-
rientat întru cât privește literatura cestiunei, are în aceste
două conspecte {Corpus III, suppl. pars II, p. LXXII sqq.
și Austria romana, l. c.) un îndreptar pecât de comod pe
atâta de indispensabil.
gischen Funde Siebenbiirgens, Hermannstadt, 1876. Lucrările lui Cari
Torma despre care s’a scris cu aprecieri foarte favorabile, sânt din ne-
fericire (ca și aproape toate celelalte opere ale învățaților unguri) numai
în ungurește.
Pentru împrejurările lăuntrice ale llaciei,—locuitori și administrație—,
v. studiul lui Gooss, Untersuchungen uber dic InnerverhâUnisse des tra-
janischen Daciens în Archiv des Vereinesfur siebenburgische Landeskunde,
N. F., XII, 1874, p. 107 sqq. Apoi Otto Hirschfeld, epigrafhische
Nachlese zum Corpus inscri/tionum latinarum voi. III, in Sitzb. der
Wiener Aiademie, philos.-hist. Classe, 77, 1874, p. 363 sqq. Cf. apoi, Jung,
Romer u. Romanen in den Donaulândern, Innsbruck, ed. a Il-a 1887,
p. 105 sqq., unde se arată și bibliografia până la data apariției cărții.
(1)	Austria romana, Geographisches Lexikon aller zu Romerzeiten in
Ostreich genannten Berge, Fliisse, Hăfen, Inseln, Lânder, Afeere, Păst-
orie, Seeen, Stadte, Strassen, Voiier, von Franz Pichler, Leipzig, E-
duard Avenarius, 1902 — 04, 3 părți formând un volum de 442 pp. în 8°.
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
753
De altfel, în cursul expunerii mele și cu prilejul recen-
ziei cărții dela care am plecat, voiu arăta apoi treptat si
care-s cărțile mai cu folos de consultat la fiecare din ces-
tiunile speciale atinse.
Față deci cu bogata literatură deja existentă, și scrisă
de mulți fruntași ai științei antichităților romane, pentru ca
să aflăm ceva nou, trebue la fiecare pas să ne adresăm la
izvoarele de prima mână — cele deja cunoscute ca și cele
nou descoperite — , ale căror date trebue să le strângem cu
cea mai mare îngrijire și să le studiem a. fond. A fabrica
azi o carte cu notițe luate din cărțile mai înainte scrise
asupra cutărei chestiuni, nu mai e iertat: căci pe lângă că
te expui să iei drept fapte diferitele ipoteze ale autorilor mo-
derni (t), dar apoi fiecare la întrebuințarea unui izvor își
are punctul său de vedere, din care îl exploatează. Un ade-
văr iară, foarte banal, dar care nu poate fi totuși îndeajuns
repetat cercetătorilor noștri de „școală veche".
Chestia organizării Daciei ca provincie romană, face totuși
parte din subiectele nebătute prea mult, aș putea chiar zice,
— dintr’un anume punct de vedere —, chiar foarte puțin
studiate. Principalul e să știi cum să-ți definești problema.
Căci,— pentru a ne opri de pildă la organizarea comunală
a Daciei romane —, e naiv a pune în legătură această or-
ganizare cu aceea a comunelor italice din timpul Republicei
sau chiar și de mai târziu: organizarea italiană bazată pe
împrejurări istorice și sociale fundamental deosebite de acele
ale organizării Provinciilor, nu poate fi de nici un folos la
explicarea organizării Daciei. în Dacia ca și în Spania și
(1)	Pentru a nu mai vorbi de banalitățile sau lucrurile nefolositoare,
ce poți lua drept mari înțelepciuni, atunci când nu cunoști chestiunea
după însăși izvoarele de prima mână, și când mai ales nu ești orientat
nici în critica literaturei istorice moderne, pentru a nu pierde vremea
cu cititul lucrărilor proaste sau învechite.
Con vor b iri Literare, an. XL.
48
754
V. PĂRVAN
Galia, Românismul fu altoit pe organizarea deja găsită
acolo, aceea a Clanurilor. Constituția comunală italiană tre-
bui să se adapte la constituția — ca să-i zicem așa —, can-
tonală, — die Gauverfassung, — a țerilor cucerite. Și acest
proces începuse deja de aproape două veacuri a se înde-
plini, atunci când Dacia fu să fie prefăcută în provincie ro-
mană. La această dată, politica romană găsise de mult re-
țete speciale pentru organizarea diferitelor noi provincii
cucerite. La această dată Spania și Galia erau de mult pe
calea romanizării, — iar țerile de cultură greco-feniciană dă-
duseră și ele Romei prilejul ca să facă multe experiențe
neplăcute pe socoteala organizației romano-italiene, aplicată
la provincii (i): în aceste din urmă regiuni Romanii se măr-
giniră numai să acorde ius civitatis acelor orașe pe care ei
le socoteau vrednice de a fi recunoscute de „comune nea-
târnate (2).“ în cadrul organizației specifice deja perfect
fixate în aceste regiuni, fu plănuită și trebui să se insinue
încet încet romanizarea, — dela sine înțeles pe cu totul alte
căi decât se întâmplase, de pildă, aceasta in Galia cisal-
pină (31, în Spania, Dalmația ori Galia transalpină (4) (unde
era și o cultură mult mai înapoiată și deci mai puțin ca-
pabilă de rezistență față de cea romanăl, - și pe alte căi
decât în Egipt „care din vremuri străvechi poseda o admi-
nistrație centralizată, bine dezvoltată, pe care o păstră și sub
stăpânirea romană (5).“
Și alăturea cu acest substrat local mai venea și însăși
evoluția foarte intensă. — am putea zice chiar revoluția—,
ce se întâmplase în organizația comunală romană în timpul
p) Marquardt, romische Staalsverwaltun^ I, ed. II, p. 15 sqq.
<21 Idem, ibideM, p. 18.
(3)	Cf. Uberto Pedroli, Roma e la Gallia cisalgina, Torino, 1893.
(4)	Marquardt o. c., p. 19 și 209. Cf. Jung, Fastcn der Provinz Dacicii,
p. 147. Cf. în Festschrijl zu Oile Hirschfdds secksigslem Geburtstage,
Berlin 1903, articolele lui C. Jullian și E. Kornemann.
(5)	Marquardt, o. c., p. 19. Pentru procesul de desvoltare internă a
Imperiului vezi Jung, die romanischeu Landschaflen des romiscken Reiches,
Innsbruck, 1881, la fiecare din provinciile citate. Cf. și întrod. p. XIV sqq.
organizația provinciei dacia traiană
755
primului secol al Imperiului,—ca să accentueze și mai mult
prăpastia dintre organizația comunală italiană din timpul
Republice! și cea provincială din timpul Imperiului. De ajuns
să amintim rolul jucat în această din urmă vreme de car-
tierele — lagărele — fixe ale armatelor, după reforma lui
August în acest sens Ii).
Organizarea orășenească mai ales a provinciilor romane
dela Dunăre își are începuturile sale cu deosebire în pre-
facerea satelor indigene în comune romane și in prefacerea
castelelor militare de graniță treptat treptat in așezări
civile (2). însă și una și alta din aceste două înfățișări ale
procedeului de romanizare a organizației primitive a țeri-
lor cucerite își are începuturile în timpul Imperiului, când
„politica colonială" își câștigă din ce în ce mai mult locul
de onoare printre problemele de stat ce ocupau pe condu-
cătorii lui. Instituția canabelor (pe lângă lagăre! contribui
insfărșit și ea nu puțin la întemeierea de centre urbane (3),
prin aceste regiuni, unde chiar noțiunea de oraș, de așezământ
comunal in sens roman lipsea (4). Dar această instituție nu-i
și ea decât urmarea firească a întemeierii lagărelor fixe.
E foarte drept că formele externe pe care le primeau
comunele cu constituție neromană, atunci când primeau
cetățenia romană sau dreptul latin și ca urmare erau pre-
făcute în municipii și colonii romane ori latine —, erau a-
cele ale constituției municipale romane (5), cari nu erau
decât reproducerea în mic a constituției orașului Roma:
(1)	V. Mommsen, die romischen Lagersliidte, in Hermes, VII, 1873, p.
299 sqq. Cf. pentru provinciile dela Dunăre, cari sânt tipice în privința
influenței lagărelor fixe asupra nașterii centrelor urbane cu constituție
și populație romană, Marquardt, o. c., p. 288 sqq.
(2)	Marquardt. o. c., p. 311. Cf. Jung, Fastcn der Provinz Dacien. p. 147
și 167. La adăpostul castelelor se strângea mereu populația romană ori
de romanizat până ce oarecum ca dela sine se recunoștea și înființa și
oficial o nouă așezare romană cu caracter comunal (—urban).
(31 Mommsen l. c., Marquardt, o. c., p. 20.
(4)	Cf. Marquardt, 0. c., p. 293,
(51 Marquardt, o. c., p. 212.
756
V. PÂRVAN
senat, magistrați, preoți, etc. Dar atât din punctul de
vedere al dreptului civil, cât și din punctul de vedere al
elementelor de populație din care se compuneau ele, nu
erau de fel asemenea orașelor, — comunelor—.italiene (i).
Mai întâiu ele aveau mult mai puține drepturi și mult mai
multe datorii, și apoi erau absolut dependente de autori-
tatea guvernatorului provinciei, atât juridic cât și adminis-
trativ. Alte deosebiri tranșante erau apoi și întru cât pri-
vește procedeul întrebuințat sub Imperiu la fundarea de
colonii militare, după cum ele erau așezate în Italia ori în
provincii (2).
Dar dacă atât ca elemente alcătuitoare, cât și ca dezvoltare
internă centrele orășenești provinciale erau fundamental
(nu formal) deosebite de aceleași centre în Italia și dacă
la data organizării Daciei ca provincie romană exista deja
o normă hotărîtă pentru organizarea comunală provinci-
ală (3), — urmează dela sine că pentru clarificarea organi-
zării comunelor în Dacia va trebui să expunem întâiu sub-
stratul indigen, constituția cantonală, sau de clan, atât căt
ne e cu putință (și la asta ne poate ajuta constituția ase-
mănătoare a populațiilor illyro-celto-iberice, destul de bine
cunoscută) (4), — și, apoi, organizarea comunală — romană—
(1)	Marquardt, o. c., p. 87.
(2)	Marquardt, o. c., p. 88.
(3)	Vezi dc pildă pentru prefacerea Galiei sub Romani, Fustei de Cou-
langes, Histoire des institutions politiques de t'ancienne France, — la
Gaule romaine,—revue et compldtde... par Camille Jullian, Paris, 1891.
p. 89 sqq., unde se arată și formarea unei tradițiuni politice la opera
de romanizare a provinciilor. Cf. Jung, das romische Municipalwesen in
den Provinzen în Historische Zeitschrift, N. F. XXXI.
(4)	Pentru împrejurările preromane în țările cu populație ilirică dela
Dunăre, pe lângă cartea lui Jung, Romer und Romanen in den Donau-
tandem, ed. a Il-a, Innsbruck 1887, p. 82 sqq., — se pot găsi prețioase
lămuriri la G. Zippel. die romische Herrschaft in lllyrien bis auf Au-
gustus, Leipzig 1877. Cf. Cari Patsch, archăotogisch-epigraphische Un-
tersuchungen zur Geschichte der romischen Provinz Dalmatien, 111, în
Wissenschaftlicke Miltheilungen aus Bosnien und der Hercegovina, Wien
1899, VI, p. 154 sqq. [cf. voi. IV—VII din aceeași publicație, și aparte,
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ	757
provincială, din vremea imediat înainte de colonizarea Da-
ciei, — ceea ce iară putem mai bine și sistematic face, dacă
ne raportăm la acele provincii romane în care constituția
romană a avut să dea peste o constituție indigenă asemă-
nătoare celei din Dacia, adică iar la provinciile dela Du-
năre și Gallia și Spania (i) (căci Thracia care pentru înru-
direa ei etnică ar fi mai potrivită decât toate, nu ne poate
da, din pricina puținelor știri rămase și a influenței predo-
minante a culturei și organizației grecești, decât prea ne-
însemnat ajutor) (2).
Wien, Gerold, 1899 — 900], Apoi, P. C. Planta, das alte Raeticn, Berlin
1872, pentru ramurile răsăritene celte din acest ținut, — iar în general, pen-
tru împrejurările în legătură cu înaintarea Celților în părțile Dunărei,
l.eopold Contzen, die Wanderungen der Kelten, Leipzig 1861. Alte in-
dicații bibliografice la Marquardt, romische Staatsveric’altung, I ed. II,
p. 288 sqq. și mai ales la Pichler, Austria romana, 1. c., p. 231 sqq.
Pentru Galia preromană a apărut mai de curând o lucrare frumoasă,
Caesar's conquest of Gaul de T. Rice Holmes, London, 1899, care în
partea a doua (p. 245 sqq.) se ocupă deaproape și cu etnografia și
geografia istorică propriu zisă, — atingând într’un capitol deosebit
și împrejurările sociale, politice și religioase, — ale Galiei preromane
(p. 515 sqq.). Din cărțile mai vechi rămâne E. Desjardins, Geographie
de la Gaule, Paris 1869 și Geographie historiquc et administrative de la
Gaule romainc, voi. I. Paris, 1876, II 1878, III 1885, IV 1893, și Fustei
de Coulanges, o. c., tot indispensabile. Pentru Spania, E. Hiibner, romische
Herrsckaft in Westeuropa, Berlin 1890, p. 165 sqq. Pentru generalități,
Kiepert, Lehrbuch, passim.
(1)	Pe lângă cele citate în nota precedentă, cf C. I. L., volumele res-
pective, și Marquardt, o. c., I, p. 251 sqq.; iar pentru Galia romană, și E-
Herzog. Galliae Narbonensis provinciae romănae historia, Lipsiae 1869; cf.
Henri Cons, la province romaine de Dalmatie, Paris, 1882. Iar pentru ge-
neralități, Alex. Budinszki, die Ausbreitungder lateinischen Sprache iiber
Italien und die Proviuzen des romischeu Reiches, Berlin 1881. Foarte
comodă dc folosit atât pentru text cât și bibliografia din note. Azi e
insă cam învechită. Pentru Dacia v. p. 207 sqq. Pentru lucrările mai noi
de Hirschteld, Kornemann, Keune și alții asupra romanizărei Galiei și
Germaniei și alte chestiuni in legătură, vezi W. Licbenam, Bulletin kis-
toiique, in Revue historique, voi. 84 din 1904, p. 368 sqq.
(2)	Pentru Thracia se poate cerceta cu folos Dem. Kalopothakes, de
’lhracia provincia romana, diss. inaug. Berolini-Lipsiae, 1893, unde sc dă
758
V. PÂRVAN
Trei momente principale ne întâmpină la întemeiarea unei
provincii romane în ce privește organizația ei. întâiul e sta-
bilirea oficială a supraveghetorilor trimiși dela centru: ad-
ministrația militară și civilă exercitată de ofițeri și armate
și de funcționarii imperiali speciali Imai ales fiscali) dacă e
vorba de o provincie imperială, ori numai administrația
civilă, dacă e vorba de una senatorială. Al doilea, întrodu-
cerea organizării comunale orășenești romane în locul or-
ganizării indigene: aici intră și fondarea de centre curat
romane prin aducere de coloniști, precum și admiterea în
constituția romană a acelor unități indigene cari deja s’au
adaptat ori promit a se adapta la această constituție, și a
acelor întemeeri hibride în legătură cu ocupația militară sta-
bilă a provinciei, ce sânt canabae, ori viei pe lângă castella, etc.,
după ce au ajuns la un oarecare grad de dezvoltare în
sens orășenesc roman. Al treilea moment e organizarea
provinciei însăși, ca element viu independent de centru, prin
acordarea unei oarecare autonomii și a unei administrații
proprii, reprezintată prin o adunare deliberativă pentru a-
facerile civile, sub prezidenția guvernatorului provinciei în-
săși. în această adunare vin din toate centrele mai însemnate
ale provinciei celei mari —în cazul nostru Dacia, de pildă, în
opoziție cu cele trei Dacii de după Marcu Aureliu „de-
putați" pentru a decreta distincțiuni, a ridica plângeri, a
o bibliografie destul de completă asupra cestiunii. Cu prilejul indica-
țiilor bibliografice pe cari le dau în articolul de față, țin să observ că
nu vreau atât să dau aici o bibliografie completă și sistematic așezată
după cestiunile principale, cât mai ales un îndreptar scurt, dar așa fel
făcut încât pornind dela el orice cercetător neîndestulător orientat în
materia antichităților daco-romane să-și poată găsi drumul în orice di-
recție. Și deaceea accentuez așa de mult trimiterile la lucrările cari au
pe lângă expunere și bibliografii mai dezvoltate, — din diferitele puncte
de vedere ce ar putea interesa pe orice cercetător în acest domeniu.
Și încă un lucru țin să mai amintesc. Punctul de greutate in expunerea
mea îl pun pe împrejurările daco-romane din provincia lui Traian, și r.u
pe cele pre-romane : pentru acelea bibliografia se înfățișează simțitor
schimbată și ca atare nu se poate găsi deplină aici.
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
759
revizui Casa — tezaurul special al Provinciei —, „a numi
ori a răsplăti pe funcționarii ei și a orândui diferite alte
afaceri provinciale (i).“ Alăturea cu această cameră pro-
vincială — concilium —, un altar cu un cult, sărbători și
un mare preot, comune întregii provincii — de obiceiu ara
Romae et Augusti cu un sacerdot provinciae (ăp/apsi»;) [în
Dacia marele preot comun având și apelativul de coronatus
Daciarum trium (Sacerdos arac Augusti noștri, coronatus Da-
ciarum III, C. I. L. III, 1.433I], completau această organizație
special provincială (2).
Din aceste trei momente principale cel mai însemnat
e organizația comunală după model roman, căci pe dânsul
se sprijină tot edificiul colonizării și romanizării. Deaceea
ne-am și oprit chiar dela început așa de mult asupra lui,
trecându-le pe celelalte două sub tăcere.
în adevăr, organizația administrativă a Daciei traiane, fie
ea centrală, fie locală (3), nu înfățișează o recoltă bogată de
(1)	Marquardt, o. c., p. 267 sqq. 269. Cf. Jung, Fasten de> Proi'inz
Dacien, p. 174 sqq. pentru organizarea administrației imperiale și pro-
vinciale, — și p. 166 sqq. pentru dezvoltarea municipală a provinciei. In
ce privește administrația provinciilor sub imperiu, în afară de Marquardt
o. c., I, p. 497 sqq., dela care e totdeauna a se pleca, cf. Mommsen, ro-
misches Staats'echt, II, ed. 3, Leipzigl8S7, p. 1087 sqq., și III, Leipzig
1888, p. 1211 sqq. Cu folos se poate consulta și J. N. Madvig, die Ver-
fassung und Verwaltung des romischen Staates, II, Leipzig 1882, p. 104 sqq.
în sfârșit datele cele mai nouă și mai sigure se dau întru cât poveste
generalitățile referitoare la administrația imperială romană de O. Hirsch-
feld în opera die kaiserlichen Verwaltungșbeamten bis auf Diocletian,
ed. II mult prefăcută și îmbogățită, Berlin, Weidmann, 1905. Pentru par-
tea financiară această carte e absolut indispensabilă. Pe pp. 342 sqq. se
tratează mii în special or*nd'um’e provinciale. Pentru administrația co-
munală-orâșenească dh provincii, v. cartea lui W, Liebenam, Stâdtever-
walluug im romische 1 Kaiserreiche, Leipzig, 1900.
(2)	Drumurile și e Kploatările bogățiilor naturale cădeau dimpotrivă în
grija reprezentanțiloi guvernului central. Cf. Jung, o. c., p. 177 sqq. și
162 sqq. Cf. bibliograu' din nota precedentă.
(3)	înțeleg termenul de central în sensul de pornind dela Roma, iar
local in sensul de provincial-D cat ide pildă concilium trium Daciarum).
760
V. PÂRVAN
rezultate nouă. E acelaș clișeu întrebuințat pentru alte pro-
vincii (x), aplicat și aici: nu organizația administrativă era
greu de introdus în provinciile de curând cucerite dela
barbari,—aceasta era numai partea absolut superficială și
inofensivă a sistemului romanizator. Și că e așa, putem ve-
dea și azi, și se poate vedea în istorie pentru toate vre-
murile,—administrația străină exercitată asupra unui popor,,
chiar când se servește și cu elemente locale, ca în Dacia
conciliul pomenit, nu înstrăinează pe acel popor. Preface-
rea vieții lui in păturile adânci ale populației prin schim-
barea condițiunilor de viață socială, aceasta îl poate înstră-
ina. Introducerea regimului comunal-urban, roman, în locul
regimului rural, și insinuarea românismului chiar în viața
rurală a indigenilor, pentru a-i putea influența cu izbândă, a
adus după sine romanizarea. Dar, pe lângă celelalte mijloace
ce-i stăteau la dispoziție: colonizare în masă, garnizoane
militare fixe, acordare de drepturi romane, etc., — un auxi-
liar mult mai neprețuit decât toate, intru cât el condiționa
existența și progresul tuturor celorlalte, a fost romanizarea
căilor de comunicație (2).
Asupra acestui punct mă voiu opri deci ceva mai mult.
Toată opera de romanizare a provinciilor Imperiului nu se
poate înțelege deplin dacă nu ne înfățișăm mai întâiu clar
înaintea noastră colosala putere civilizatoare a căilor de
comunicație, nu numai la Romani, dar în toate timpurile.
Și că nuanța predominantă a civilizației ce pătrunde prin
toate ramurile rețelei va fi aceea a stăpânilor drumului,
pretutindeni purtători ai civilizației lor, e neîndoios. Dela
soliditatea fundațiunilor și dela varietatea și mulțimea pu-
terilor stăpânului căilor așezate va rămâne însă de hotărît
dacă civilizația adusă va și rămâne. Si acest lucru l-au în-
(11 Cf. Jung, Fasien, p. 175.
(21 Vezi la Jung. Fasten, cap. X, «Vechi căi de comunicație și așezări
din Ardealul de miazăzi», p. 141 sqq.
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
76Î
țeles Romanii mai bine decât oricare alt popor de pe lume.
Șoselele lor au fost zidite ca pentru eternitate, iar de-a-
lungul lor centre puternice romane au fost așezate. Româ-
nismul a pătruns și a rămas. Și a rămas așa, că azi de
căutăm să vedem ce resturi de civilizație antică din cuprin-
sul imensului imperiu au ajuns până la noi, nu găsim de-
cât resturile romane sau ceea ce deși străin, eterogen, s’a
adaptat la instituțiile romane. Mi se pare că prin nimic nu
s’ar putea concretiza mai bine acest proces universal-cul-
tural decât prin asemănarea cu organismele animale ale
vremilor străvechi, ale căror schelete au ajuns până la noi
ca mărturie de existența, mărimea și puterea lor.
Și deaceea azi când se pornește cercetarea vre-unei
provincii a imperiului roman, mai totdeauna se pornește
dela rețeaua căilor de comunicație (îl, nu numai pentrucă
(1)	Nu pot trece mai departe fără de a cita aici lucrările profesorului
W. M. Ramsay. cari trebue să servească de model pentru cercetătorii
geografiei istorice a oricărei teri și epoce. Cunoștințe solide, vederi
largi, adâncă înțelegere a legăturilor dintre pământ și om și, mai presus
de toate, o bogată cultură istorică, face din aceste lucrări un isvor ne-
secat nu atât de fapte brute, cât de puncte de vedere nouă în cerce-
tările acestea complicate ale antichităților greco-romane: W. M. Ramsay,
the historical geografhy of Asia minor, London, 1890 ; the cities and
bishoprics of Phrygia being an essay of the local history of Phrygia from
the carliest times to the turkish conquest, Oxford. I', 1S95, — I2 1897;
multe amănunte și puncte de vedere interesante se găsesc apoi și
în opera the church in the roman empire before J. D. ifo, ed. 7a
London, 1903, scrisă din punctul de vedere deosebit, al răspândirei
creștinismului în imperiu în primele două secole după Hs. Și Ramsay
în lucrările sale de geografie istorică dă o importanță deosebită drumu-
rilor. Astfel capitolul introducător al geografiei istorice a Asiei mici se
ocupă aproape numai cu căile de comunicație ale peninsulei, începând
cu <drumul regal» persan și până la drumurile bizantine.
Un minunat studiu asupra căilor de comunicație la Romani, privit dir,
toate punctele de vedere, însă cu deosebire tocmai ce ne trebue nouă
mai ales — pentru rolul jucat de ele în purtarea și răspândirea civili
zației romane, ne dă Ludwig Friedlander în opera sa clasică, Darstci
tungen aus der Sittengeschichte Roms in der Zeit von August bis zum
Ausgang der Antonine, II, ed. 6, Leipzig 1889, p. 1—291. Cu folos se
762
V. PÂRVAN
și tradițiunea scrisă a găsit de cuviință să se păstreze mai
bogată în această privință, prin hărțile și itinerariile ajunse
până la noi, dar și pentrucă în natură, mărturiile civiliza-
ției romane s’au păstrat tocmai prin drumurile și așezările
romane depe ele, mai bine decât orice alte vechi instituiri.
Și Dacia nu e decât printre cele mai tipice pilde pentru
adevărul celor de mai sus. Tot ceea ce știm cu privire la
Dacia romană se sprijină pe scheletul căilor de comunicație
și pe resturile instituțiilor civile (—orășenești) și militare
(— de întărire), care instituții n’au putut ele însele trăi o
clipă măcar fără puternicul aparat circulator, dătător de
viață, al drumurilor. Stabilirea însă a acestor căi, așa cum
o găsim c’a fost, n’o putem înțelege dacă nu ne raportăm
Ia alte împrejurări în legătură cu însăși așezarea geografică
și solul Daciei (cu bogățiile lui naturale). Așa pusă cesti-
unea, sistemul căilor de comunicație daco-romane nu mai
apare decât ca o ramură a sistemului de drumuri din ră-
săritul Imperiului și stabilirea lui ca o urmare firească
a împrejurărilor economice din aceeași parte a continen-
tului nostru (îl.
poate ceti și capitolul XIV din Tozer, a history of ancient geography,
«apărări de granițe și drumuri romane». Tozer dă și o hartă a artere-
lor principale, foarte folositoare pentru vederea de ansamblu a cestiunii
tharta VIII la p. 299).
(1) Mai mult decât ar admite școala istorică dela Berlin, care face atâta
opoziție lui Lamprecht, în cazul de față împrejurările economice au fost și
ele hotărîtoare în politica de granițe la Rin și la Dunăre. A spune că Traian
a pornit împotriva Dacilor numai pentru că făceau scandal la ușa im-
periului nu e serios, dacă nu te întrebi întâiu de ce făceau scandal.
Și dacă te întrebi de ce, vezi atunci că avântul economic roman depe
cellalt mal al Dunărei și treptata pătrundere și pe cestălalt mal (ca să
nu amintesc decât înființarea centrului roman Drobeta de pe vremea
Flaviilor și numeroasele elemente romane care ajută lui Decebal la pre-
facerea Daciei) erau cauzele certei «politice . Dacii râvneau la civilizația
strălucitoare a lumii romane, iar Romanii la bogăția ascunsă a barba-
rilor. Și această bogăție fu la urmă recunoscută ca atât de prețioasă
încât nu se socoti prea scump plătită o expediție de cucerire pe celă-
lalt mal. împrejurările economice și general-culturale de pe cele două
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIAXÂ
7G3
Precum pe linia Rinului alăturea de marea arteră dublă
— pe apă și pe uscat — de comunicație de-alungul fluviu-
lui, treptat treptat se dezvoltă ramuri secundare, apariții
absolut organice ale nevoei de a alimenta calea cea mare
cu toate resursele disponibile din ținutul ce-o înconjoară,
- pentru ca apoi acele cărări și drumuri secundare să se
prefacă in șosele strașnice cu puternice centre urbane de-a
lungul lor, — și așa vrând nevrând, guvernul imperial să
se vadă silit a ocupa și celalalt mal al Rinului, — tot așa
și la Dunăre. Fluviul, măreață și străveche cale de co-
municație, ceru ca o condiție sine qua nou a propășirei civi-
lizației romane sub toate formele ei, în aceste regiuni, în-
temeierea de căi de comunicație secundare, radial laterale,
de ambele părți ale lui. Și dacă aceste ramuri și-au găsit
tocmai în ținuturile dace cea mai mare creștere și înflorire a
lor, nu e nici o minune. Dimpotrivă nu se putea să fie alt-
fel: acolo unde erau mai multe bogății, mai multe puteri
de exploatat, acolo a înaintat și civilizația căutătoare de re-
surse noi, mai repede, mai energic și mai trainic. Precum
rădăcinile unui copac se întind mai mult intr’acolo unde e
mai multă hrană de supt, așa ramurile celor două mari
artere ale Rinului și Dunărei s’au întins peste granițe mai
ales acolo unde erau mai multe bogății de cules: în așa nu-
miții Agri decumates {i) și în Dacia. Iar dacă tocmai Traian
„cuceritorul" Daciei e acela care și în provincia transre-
nană (2) pune bazele înflorirei de mai târziu, asta nu ne
maluri fură cauzele războiului de exterminare dus de Traian și Decebal,
răsboiu colonial în fond, ca acel purtat de pildă în zilele noastre de
Anglia împotriva Burilor.
(1) Mommsen, romische Geschichte, V, p. 145 sqq. [La această părere
am ajuns independent de Domaszewski (Rhein. Mus., N. E., XLVII),
1893, p. 241 și notele [care și el atribue tot cauzelor economice în pri-
mul rând întinderea Romanităței peste Rin și Dunăre]) al cărui studiu
l-am cunoscut mai în urmă. La părerea lui Domaszewski văd că s a aliat
acum in urmă fără nici o restricție și Patsch în art. zum Dakerkrie^e des
Cornelius Fuscus în Jahreshefle des osterr. /nst., VIL 1904. p 71 sqq.
(2)	Idem, ibidem, p. 145 -6. Cf. p. 153.
764
V. PÂRVAN
arată decât încă odată mai mult că simțul politic și înțe-
legerea necesităților economice neînlăturabile n’a lipsit nici-
decum lui Traian. Și, de fapt, el e părintele civilizației ro-
mane dela Rin și Dunăre, în deplinul înțeles al acestui cu-
vânt. Căci el fondează aproape pretutindeni totul din nou.
întemeierea de șosele, stabilirea de centre puternice romane,
atât civile cât și militare, pe ambele maluri ale Rinului și
Dunărei e opera lui (i). Opera de romanizarea Traciei și
Moesiei tocmai dela el începe cu adevărat (2).
Numai după ce știm deci toate aceste dovezi despre ge-
nialul său simț-de-Stat și după ce cunoaștem ideile sale în
ce privește răspândirea cu succes a românismului, — putem
pricepe pe deplin, ce fel a înțeles el să organizeze Dacia.
în această lumină așezând „cucerirea" Daciei, trebue să
căutăm a explica organizarea ei ca provincie romană. Am
plecat dela drumuri pentru a ajunge aici. De aici trebue
să ne întoarcem iară la ele: în organizarea Daciei primul
loc, încă înainte de a fi făcută Dacia provincie, e ocupat
de stabilirea, am putea cu drept zice, clădirea lor. Pe această
schele s’a ridicat apoi edificiul măreț al romanizărei Daciei.
Căci, deși așezată oarecum excentric față de calea cea mare
de legătură a Apusului cu Răsăritul: Lugdunum — Medio-
lanum — Verona - Aemona — Singidunum — Serdica —
Byzantium — Ancyra — Tarsus — Antiochia (3) —, nu tre-
bue totuși să scăpăm din vedere această împrejurare capi-
tală care despăgubește pe Dacia cu totul de așezarea ei
nepriincioasă. Anume tocmai acolo unde artera puternică a
Dunărei se întâlnește și se întretae cu drumul mare spre
„Răsărit", adică în părțile Serbiei și Banatului de azi, acolo
se îmbuca — la Viminacium — și sistemul căilor de comuni-
cație daco-romane (41. Și alte drumuri transversale ca cele
dealungul Jiului și Oltului uneau apoi inima Daciei cu ar-
(1)	Ibidem, p. 139 sqq.
(2)	Ibidem, p. 194. Cf. p. 193.
(3)	Tozer, history of ancient geo^raphy, harta VIII și p. 299 sqq.
14)	Vezi hărțile dela sfârșitul părții a II din Suppl. la C. I. L. III.
organizația provinciei dacia traiană
765
tera Dunării (i) și, prin prelungirile în linie directă, dela
Oescus spre Serdica, ori Nicopolis — peste Dunăre, cu „Dru-
mul-cel-mare“ (2). Spre Răsărit atât drumul dublu (pe apă
și pe uscat) al Dunării, și mai ales el, cât și drumul Bi-
zanțului ducea în țeri de cultură zdrobitor predominantă
grecească. Spre Apus însă drumul ducea către mama civi-
lizației latine, Roma (3). Punctul de greutate al circulației
cădea pentru Dacia spre Apus (4): aceasta a decis intrarea
ei în cercul de cultură romană. Iar valurile acestei culturi
neîncetat reîmprospătate cu contribuiri noui dela izvorul cu-
rat, italic, au pătruns pe toate drumurile și cărările Da-
ciei departe în văile râurilor și adânc în elementul indi-
gen (5), — și asta a hotărît romanizarea așa de intensă a
(1)	Cf. Brandis, Danuvius în Pauly-Wissowa. Real-Encșclopâdie, IV,
col. 2123 și urm.
(2)	Asupra drumului către Bizanț și a însemnătății sale istorice, e
cartea lui Jirecek, die Heerstrasse von Belgrad nach Constantinopol und
die Balkanpăsse, Prag 1877. Cf. prefața, p. III. Pentru partea romană-a
cestiunei, v. cap. I, p. 1 — 68.
(3)	Artera spre Apus, deaiungui Savei era ca și artera Dunărei, dublă,
și deci cu atât mai puternică. Cf. C. I. L. HI, Suppl. II, hărțile citate,
iar ca explicări Jung, die romanischen Landschaften des roniischen Reiches,
p. 409 sqq. și p. 413; apoi p. 363 și 349. Cf. C. Patsch, die Saveschif-
fahrt in der Kaiserzeit in Jahreshefte des osterr. archâol. Inst. VIII, 1905,
p. 139, unde se dă toată bibliografia mai însemnată.
(4)	Vezi Jung. o. c., p. 333 sqq. Atât sistemul drumurilor cât și așe-
zarea geografică o legau mai mult de Apus: în Răsărit stepa o ocrotia
contra înrâurirei grecești. Pentru legăturile comerciale ale Daciei cu A-
pusul, chiar în epoca preromană, cf C. Patsch, archâol-epigr. Unter-
suchungen zur Geschichte der rom. Provine. Dalmatien, în Wissenschaft-
liche Mittheilungen aus Bosnien und der Hercegovina. VI, Wien 1899,
p. 262 sqq,: VIII. Dalmatien und Dacien: cf. ibidem p. 213 și, pentru
bibliografic, deasemenea notele dela pag. 212 —13 și mai ales p. 272 sqq.
Amintesc aici în spec al pe J. von Schlosser, Beschreibung der altgriecki-
schen Miinzen și A. von Domaszewski. Studieri zur Geschichte der Do-
nauprovinzen, 1, die Grenzen von Moesia superior und der illyrische
Grenzzoll\n Arch.-epigr. Mitth. aus Oesterreich,WW.
(5)	Asupra bogatului element romanic revărsat, începând încă dela
însuși Traian, în ținuturile Daciei, cf. Jung, o. c., p. 378 sqq. Cf. acelaș.
Fasten der Provinz Dacien, p. 141 sqq.
76<>
V. PĂRVAN
Daciei, încât elementul roman de aici singur în tot Răsă-
ritul a dăinuit de-a lungul veacurilor, puternic și plin de
viață. Și de aceea, repet încă odată, romanizarea Daciei e
mai ales opera drumurilor ei, tocmai așa așezate precum
era de nevoe pentru succesul colonizărei.
încă un moment important mai trebue avut în vedere
înainte de a căuta să explici organizarea unei provincii
romane. Precum Syria a fost locul de întâlnire al diferitelor
civilizații ce-o înconjurau — egipteană dinspre Sud, assyro-
babyloneană dinspre Răsărit, indogermanică și semitică din-
spre Nord, greacă și feniciană dinspre Apus (i), ori Asia
mică (2) și modelul său pe o scară redusă, Cypru (3), locul
de întâlnire al civilizației greco-latine mediterane și a ce-
lei semitice-orientale, — astfel, intr’o măsură mult mai mică
și cu urmări mult mai puțin pregnante, Dacia a făcut și
ea parte din teritoriul de graniță între Românism și Ele-
nism. Spre Răsărit ca și spre Miazăzi, în tot ținutul Mării
Negre, din timpuri străvechi stăpânea nesupărată cultura gre-
cească. După ce Romanii și-au întins „autoritatea" lor și prin
aceste părți, către sfârșitul Republicei și începutul Imperiu-
lui (4) Grecii s’au plecat au fost chiar bucuroși să se plece
—supt ocrotirea romană și încă de pe vremea lui August se
(1)	Cf. George Adam Smith. the kistorical geopra/hy of the Holy Land,
London, 1897, p. 11 sqq. și F. Buhl, Geographie des al ten Palăstina,
Freiburg i. B. und Leipzig 1896, p. 13.
(21	W. M. llamsay, the kistorical țeografky of Asia minor, p. 23 sqq.
(3)	Eugen Oberhummer, die Jnsel Cypern. Eine Landeskunde auf his-
torischer Grundlage, Miinchen, 1903, I, p. 1. Cf. tabla cuprinsului.
(4)	Cf. asupra Moesiei, Anton von Prcmerstein, die Anfăn&e der Pro-
vinz Mocsien. în Jahreshefte des osterr archiiolog Institute* in Mieii,
1, 1898, Beiblatt, col. 145 sqq., — o lucrare admirabilă pentru bogăția
informației și pătrunderea criticei. (Pentru cultura greacă cf. col. 191 sqq.:
IV. Die griechischen Stădte am Ponlus). Cf. Liebenam, Rulletin, în Revue
kistorique, voi. 84 pe 1904, p. 379 -- 80.
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
767
ridicară Cesarului din Roma monumente de recunoștință,
până în îndepărtatele orașe ale Bosforului Cimmerian, în Pha-
nagoria (i) ori Panticapaeum (2).
Dar, acasă la ei, Grecii au făcut tot ce-au voit ei și în-
tinderea stăpânirei romane în aceste părți n’a adus absolut
nici o schimbare în desvoltarea culturală a populațiilor o-
crotite. Dimpotrivă, apărate de Romani, cetățile grecești
înfloriră și mai mult și de unde mai înainte nu îndrăzneau
să se depărteze prea tare de malul mării, acum ele își în-
tinseră activitatea lor până departe în interior. Moesia in-
ferioară in toată întinderea ei atât spre Apus cât și spre
Miazănoapte căzu supt înrâurirea grecească (3). Mai mult
chiar, precum dovedește de pildă inscripția greacă dela
Romula (4), cultura grecească trecu și Dunărea, cum de
altfel era și foarte firesc, cucerind mereu înspre Nord (5).
(li Basilius Latyschev, Inscripționez antiquae orae septentr onalis Ponti
Euxiui graecae et latinae, voi. II, Inscripționez regni Bosporani, Petro-
poii, 1890, p. 180 — 1.
(2)	B. Latyschev, idem. voi. IV, — per annos 1885 — iqoo repertae,
Petropoli 1901, p. 117 — 8. Cf. Marquardt, romische Slaatsvenoaltungy
I ed. II, p. 305 și urm., pentru bibliografia mai veche.
(3)	Ceea ce bine înțeles n’a împiedicat stabilirea de puternice centre
romane atât în Sudul Dunării cât și de-a lungul fluviului in toată întin-
derea lui, până la mare. Vezi B. Pick, die antiken Atilnzen von Dacien
tind Moesien^ I, Berlin 1898, p. 61 sqq., în colecția die antiken Miinzen
Nord-griechenlands, de F. Imhoof-Blumer, I. Pentru lupta dintre româ-
nism și elenism în Moesia inferioară, cf. și Mommsen, die Conscriptions-
ordnung der romischen Kaiserzeit, în Herniei, XIX, 1884, p. 8.
(4)	Tocilescu, în Archăologisch-epigraphische Alittlieilungen auz Oes-
terreich-Ungam, XVII, p. 81—2.
(01	Pentru urmărirea întinderei civilizației grecești în aceste regiuni, cel
mai bun ajutor ne dau inscripțiile și monezile. Voiu indica deci aici prin-
cipalele colecții. Inscripționez graecae [I. G.] fâgăducsc volumul X pentru
Inscripționez Epiri Afacedoniae Thraciae Scythiae; până când va apare
va mai curge însă multă apă pe Dunăre. (Cf. Hiller v. Gaertringen, Stand
der griechiscken Inschriftencorpora în Beitrage zur alten Geschichte. IV,
1904, p. 252 sqq.. 254). Așteptând, trebue să ne mulțămim cu ceea ce ne
dă Albert Dumont în Melanges d'archeologie et d'epigraphie, ed. Homolle-
și Heuzey, Paris 1892, pentru ținuturile de către Thracia (obiectul prin-
768
V. PÂRVAN
Iar dacă totuși ea n’a putut prinde rădăcini și aici, cred că
nu în superioritatea numerică romană trebue căutată expli-
cipal al cărții e Thracia însăși), — și Vasile Latyschev în cele patru
volume ale sale de Inscripționez antiquae orae septentrionaliz Ponti
Euxini, Petersburg 1885—1901, trei vo). pe latinește și unul pe rusește
11899,—CU titlul schimbat ; JpevHOcmu iomchou, Pocciu: epeiecni/r u aamUHCKÎJr
nabnucu naudenHian n hahchoH Poceiu si I89o — 1898 .wii), precum și în
diferite alte publicații ale sale și ale altora in diferitele reviste și colecții
ruse ori altfel, ale căror mai deaproape indicație vezi-o în voi. IV din
ale sale Inscripționez, prefața. Alte date prețioase se găsesc în cei 20
de ani — peste tot — apăruți din Archâologisch-epigraphicche Mitlhei-
lungen aus Oesterreich-Vngarn [în locul lor apar acum citatele Jakrec-
hefte\, pentru care e un indice foarte sistematic de S. Frankfurter, Wien,
1902, cu care se poate ușor și deplin folosi toată colecția. Anii din
urmă. însfârșit, «Academia de Inscripțiuni» din Paris a început publica-
rea colecției Inscripționez graecae ad res romanas pertinentes, Paris,
1903 și urm,, din care n’au apărut însă decât câte două fascicule din
tomul l-iu și al Ill-lea; din fericire în ultima fasciculă apărută, din to-
mul I, e cuprinsă și Dacia și Moesia superioară (Cf. Boeckh, C. I. G. 111.
p. 1048—49) : prima (p. 183—4) e reprezintată prin 10 inscr.. iar a doua
(p. 189) prin una singură. Pentru Moesia inferioară nu-i decât începutul
(p. 190 sqq.): materia promite însă a fi destul de bogată. Se mai pot
folosi in fine și colecțiile lui W. Dittenberger, Sylloge inscriptionum
graecarum, Lipsiae, I 1898, II 1900, 111 1901, și Orientis graeci inscrip-
ționez selectae, Lipsiae, I 1903, II 1905 laceastă din urmă colecție numai
pentru comparație, întrucât inscr. privitoare la regiunile ce ne intere-
sează nu cuprinde) și Ch. Michel, Recueil d'inscriptions gtecquez, Bru-
xelles, 1900 (p. 242 sqq.). — La Inscripții se pot apoi adăoga monedele,
tot ca urme nemijlocite ale civilizației grecești. Pentru monede în primul
Ioc e de folosit colecția citată a lui B. Pick, ca specială pentru Dacia
și Moesia. De comparat apoi pentru explicări, Mommsen, Geschichte dec
romischen Miinzwesens, Berlin 1860,. p. 694 sqq. Dintre colecțiile mai
vechi, Eckhel, Doctrina nummorum veterum. mai ales voi. II, VI, VII
și VIII ; Mionnet, Dezcription de medailles anttques, grecquec et romainec,
voi. I, II, și suppl. voi. II; R. S. Poole, Catalogue of greek coins [in tke
B ritich Mu cetim], [3], the Tauric Chersonese, Sarmatia, Dacia, Moesia,
Thrace, Lcndon 1877; Julius Friedlander, Reper torium zur antiken
Numismatik, Berlin, 1885; B. V. Head, Historia numorum, Oxford, 1887;
apoi A. von Sallet, Beitrage zur Geschichte und Numismatik der Konigt
des cimm-rischen Bosporus und des Pontus, Berlin, 1866 și Beschreibung
der antiken Miinzen des Berliner Milnzkabinets, Berlin, 1888; Postolak-
kas, KatâkoȚoț tou	tOv’.zoâ voji'.op.. jiooasio'j, A-
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
769
cația, ci cu totul în altceva. Din toate timpurile comunicația
peste masivul carpatic muntean a fost îngreuiată prin lipsa
de păsuri priincioase (i). Puțina frequentare a drumurilor
din sudul Carpaților și rărimea populației din acea vreme,
au pus deci piedică simțitoare înaintărei culturei grecești
în aceste regiuni. Să mai adăogăm apoi că centrul puterei
strânse-la-un-loc al culturei grecești era departe, tocmai la
Mare, iar inima Daciei era peste munți și punctul de greu-
tate al circulației către Moesia superioară, și vom înțelege
atunci și mai bine pricina pentru care cultura grecească a
trebuit să înceteze tocmai când a ajuns la granița Daciei.
In Răsăritul provinciei lui Traian lucrul fu și mai simplu,
întinderile enorme necultivate între Carpații moldoveni și
Nistru răpeau chiar dela început negustorilor greci pofta
de a se aventura prin aceste regiuni către Dacia. Ei se
mulțămiră să ajungă prin Sudul Basarabiei de azi până
către gura Prutului (2), și apoi, cât putură, pe Nistru, Șiret
tena, 1882, și Imhoof-Blumer, Monnaies grccques (Anal. Acad. Olandeze}
Amsterdam 1883, p. 38 sqq. Dintre colecțiile mai nouă e de citat splen-
dida publicație a lui G. Macdonald, Catalogue of greek coins in the
Hunterian Collection-University of Glasgow, voi. I (mai ales), Glasgow
1899, voi. II, 1901.
(1)	Colonel Gr. Crăiniceanu. Frondei a Carpaților, idei de apărare,
studiu pe teren în anii 1888,-89.-90, București 1894 ia 63-a publicație
din Cercul public, militare), passim (pentru absoluta lipsă de trecători
între văile Buzeului și Oituzului, v. p 96—7 și 110; pentru păsurile mol-
dovene p. 112 și urm.
Studiul lui Jung, zur Geschichte der Passe Siebenbiirpens, în 3Uttk.
des In st.filr oesterr. Geschichtsforschung, IV Ergănzungsband, Innsbruck
1893, p. 1 sqq , nu dă, din nefericire, nimic sigur pentru S. și E. în
timpurile mai vechi. Toate concluziile cu privire la păsurile spre Moldova
se sprijină mai numai pe descoperirile de monezi, făcute în diferitele
localități de dincolo și dincoace de munți (cf. I. c. p. 10 sqq). Iar cât
de primejdios lucru e de a fixa civilizații și drumuri, după câteva mo-
nede cine știe cum ajunse într’un loc isă nu se uite că puțin după asta
vin năvălirile barbarilor), — cred că nu e nevoe de a mai accentua aci.
(2)	Și încă și până aici tot pe apă—pe Dunăre în primul rând—, căci
toate inscripțiile găsite nu se depărtează prea tare In interior : ele sânt
așezate desigur pornind dela fluviu către ținuturile mai dinlăuntru. De
Convorbiri Literare, an. XL.
49
770
V. PÂRVAN
cu văile afluenților lui, și Prut, dar mai ales pe Dunăre,
in sus, cu corăbiile (i). Căci mai către Miazănoapte in
Moldova era ținutul barbar. Și mi se pare că Jung (2) exa-
gerează însemnătatea drumului ce plecând din Dacia trecea
pe la Oituz spre a ajunge la Tvras (Cetatea Albă de mai
târziu). Acest drum nu putea fi apărat în toată lungimea
sa împotriva barbarilor, căci interpretarea valurilor din
sudul Moldovei și Basarabiei ca o apărare a acelui drum
nu e prin nimic întemeiată. Ele trebue mai de grabă puse
in legătură cu apărarea liniei Dunărei unde se aflau așezate
toate trupele de pază—, dacă în genere admitem origina ro-
mană a acestor valuri, ceea ce până azi nu-i încă îndea-
juns dovedit (3).
Spre Vest și Sud-Vest era cultura romană. De acolo
venea lumina spre Dacia, dar nu pe toate cărările. Căci
și către Apus era o „pustie", „pendant" al „pustiei Geților"
din Basarabia de azi: anume țara lazygilor metanaști, pusta
dintre și de-a laturile Dunărei și Tisei. Pe acolo nu venea
lumina. Ea venea pe unde veneau și noii căutători de bo-
gății ieftine, — coloniști mai întârziați ai Daciei lui Traian—,
pe unde veneau și știrile dela Roma și veneau ori porneau
generalii și funcționarii imperiali: anume pe drumul cel
mare ce se desfăcea la Viminacium, din drumul și mai mare
„al Răsăritului", trecând Dunărea în Banatul de azi și
Dobrogea de azi bine înțeles nici nu poate ti vorba (cf. S. Frankfurter,
Register zu den archăol.-epigr. Mitlheilungen, p. 84 sqq.); ea era toată
sub înrâurirea grecească. Pentru malul stâng al Dunării vezi de pildă
inscr. grec, găsită la Țiglina lângă Galați. (Tocilescu, în Arch.-epigr.
AliltheilUHgtH, VI, p 45).
(1)	Cf. inscr. grec, găsite la Hotărani (Tocilescu, Arch.-epigr.
XIV, p. 10), Reșca (Romula) (idem, ibidem, XVII, 81) și Celei (idem,
ibidem, XIV, 11).
(2)	Zur Geschichte der Păsse Siebenbiirgens, loc. cit.,p. 10—1. Vezi
acolo și bibliografia cestiunei.
(3)	De părere că valurile acestea nu-s romane e de pildă C. Schu-
hardt, — specialist in materie — și într’un articol mai nou din Xeue
Jahrbilchcr fur das klassische Alterthum, V, 1900, p. 100.
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
771
indreptându-se apoi sp>-e Tibiscum ori dacă nu , încă o
bucată pe apă (sau și pe lângă apă, insă atunci tot pe malul
drept), -spreTsierna , către Sarmizegetusa și Apulum.
A mai accentua aici legăturile strânse ale Daciei cu Apusul
roman prin Moesia superioară cred de prisos.
♦
Și acum ne mai rămâne de stăruit asupra momentului
deosebit de important și care trebue să nu lipsească intr’o
introducere de care niciodată nu poți și nu trebue să
te dispensezi la expunerea organizărei unei provincii
romane: rolul elementului indigen, nu ca organizare in-
ternă și nici ca factor la noua organizare aceasta am a-
mintit-o mai sus , cât ca element eterogen față de noile
destine ale țării, aflător de fapt acolo și împiedicând sau
temperând, chiar pur și simplu prin prezența sa, procesul de
prefacere al populației țării. Forța inconștientă — rezultat
al legei de inerție care-i cu atât mai înrâuritoare în dez-
voltarea societăților omenești, cu cât ele sânt mai înapoiate
I tradiția i. această putere de rezistență a elementului
indigen și-a făcut fără greș efectul acolo unde influența ro-
mană devenind prea extracentrică își pierdea din intensitate:
acesta-i cazul cu Dacia Porolissensis. în primul avânt Ro-
mânismul ajunse până departe în Nord și Răsărit, adânc
in munți. Dar în curând Porolissum însuși deveni din cen-
tru (i) un avanpost.
întregul Nord-Est al Ardealului de azi, cu văile de sus
ale Someșului si Mureșului, rămase închis Romanizărei; si
totuși Dacii i-au lăsat răgaz să se întindă, timp deaproape
li In privința asta pentru mine nu-i nici-o îndoealâ că Porolissum
fiind hotărît de capitală a Daciei numite după el, a fost la acea epocă
crezut destul de în mijlocul Românismului, probă că atunci când n a
mai fost așa crezut, capitala a fost mutată la Napoca. Cf. Mommsen, C.
I. L. III, p. 169 col. II. Vezi harta dela Suppl. II la C. I. L. III, Dacia.
Cf. Hirschfeld, epigraphische Nachlese în Sitzb. der Wiener Akademic,
philos-hist. Classe, 77, 1874, p. 374.
772
V. PÂRVAN
o sută de ani (i). Tot Nordul a rămas și mai departe dac
și a apăsat cu toată greutatea barbariei opera civilizatoare
romană din imediata lui vecinătate. Că aceasta a avut mare
înrâurire, atât asupra organizărei provinciei, cât și a rezul-
tatelor practice ale acestei organizări, e ușor de înțeles.
Deajuns să amintesc accentuarea puternică a caracterului
de provincie de graniță dat Daciei dela Marcu Aureliu în-
nainte și radicala transformare a organizației provinciei în
această vreme 12). Credincioși firei lor de popor trac, Dacii
liberi repetară când in mai mare când în mai mic — după
cum erau, sau nu, ajutați de confrații lor de barbarie —
ceea ce triburile trace din Haemus făcuseră cu două veacuri
înainte (31: nu încetară lupta până ce ea nu încetă dela
sine. în Tracia, neîmpâcații „turburători ai liniștei" fură
exterminați; in Dacia liberă (4) dela sfârșitul secolului al
11)	în lungul și greul războiu marcomannic Dacii liberi nu jucară decât
mai la urmă, către ISO, un rol oarecare (cf. Cassius Dio, LXXII. 3, § 1 3,
și mai ales § 3). Activitatea lor mai însemnată începe în primele de-
cenii ale veacului următor. Maximin și fiul său Maximus, Decius, Gal-
licnus și Aurelian poartă toți titlul de daacus maximus. Cf. Stein, Dacicus,
in Pauly-Wissowa, ReaFEncyclopădie, IV, col. 1976 — 77. Cu folos se
poate consulta pentru această cestiunc Bruno Rappaport, die Einfălle
der Goten in dar romische Retch bis auf Constantin, Leipzig, 1899. Cf.
Gooss, Studieri, p. 66 sqq.
i2|	Gooss, Studieri, p. 58 sqq.; Jung. Faste», p. 17 sqq.; Brandis,
Dacia, în Pauly-Wissowa, Real-Encycl, IV. col. 1971 sqq. Cf. Roesler.
romănische Studieri, p. 47. în privința Daciei romane (o. c., p. 43 sqq.)
trebue să însemn aici că Roesler e de utilizat numai cu cea mai mare
precauțiune fiind plin de greșeli. Și e păcat, căci altfel, ca puncte de ve-
dere noi și idei generale, toată cartea e minunat scrisă și se citește cu
adevărată plăcere.
(3)	Mommsen, rămische Geschichte, V, p. 192 sqq.
(4)	Putem fără ezitare să numim tot Dacia țara locuită de Dacii liberi
în Nordul Daciei romane. Cassius Dio LXXII, 3, §. 3, ne autoriză la aceasta:
o aotoț Xa^ivtavâ; zal Azzuiv ribv rrpooopwv nopiouț zai î'-a/iXiou; sz Tvț o.-
zsiaț eznasovraț zaî pi >. ’	.:i; roii âXXoiț ji 6 r(8 4 s e: v axv^aȚEro,
viva autoiț ev rț 4 azi a r-j rjiitepa 80840158»'. uirooyopLEvoț (ed.
Boissevain, III, Berlin 1901, p. 284). Cf. Gooss, Studie», p. 67 — 8.
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ
773
doilea și începutul celui de-al treilea, civilizația romană ofi-
cială fu alungată : întâiu la granița ei de Miazăzi, apoi treptat
treptat tot mai adânc in Dacia nelibera, până ce bagajul ad-
ministrativ oficial, „plictisit de atâta scandal'', trecu dincolo
de Dunăre, iar Romanii deveniți fii ai Daciei și Dacii romani-
zați rămaseră să-și descurce singuri socotelile cu Dacii bar-
bari și colegii lor de neam german. Ceea ce nu fu prea
greu: doar acești Daci erau cunoștințe vechi, ba chiar și
rude; Românismul nu trebui deci să piară ci numai să se
dacizeze mai drept: să se barbarizeze —; și, de voe de
nevoe, făcu și aceasta; Romanii Daciei trecură la viața
barbară a Dacilor liberi (5), în așteptarea unor timpuri
mai bune: moștenire dela mama Roma le rămase: numele,
o leacă de sânge mai „nobil" în vine și limba romană.
Cum s’a făcut de a putut rezista așa de bine Românis-
mul dac și în tot Răsăritul Imperiului el singur a rămas
mărturie de civilizația romană ce odată înflorise până de-
parte în Sudul peninsulei balcanice și in Răsăritul Asiei
mici,—asta rămâne să fie lămurit prin însăși înșirarea fap-
(51 Cassius Dio, ed Boissevain, LXXII. 3, §. 2: . . . za: âvaȚzăsaț rcj;
ipîsat wîte	: v o : z / 3 s : v sots |i r t’	tî3-
aapâxovța 3tăî:a xv; /cupa; s»Av tljț *po; xij âaxia	(Boissevain,
III, p. 284, adnotația. crede că «aagu; e o co'uptelă pentru ‘Axa^u;:
lucrul e pentru noi absolut indiferent odată ce toate aceste populații
din Nordul Daciei sânt cunoscute ca ducând aceeași viață semi-nomadă.
Ct. Zeuss, die Deutschen u. die Nachbarstămnie, Munchen 1837, p. 262—64,
și mai ales K. Miillenhoff. deutsche Altertumskuna^ II, Berlin 1887, p. 322
sqq. [pentru Alani v. Tomaschek Aiani. în Pauly-Wissowa. Real- Encyci.
I, col. 1282 sqq.]; Schafarik, slawische Alterthilmer. I. p. 469—70; Gooss,
Studien, p. 67 sqq. Pentru afirmarea ciudată a lui Gooss că Românii
de azi, din punct de vedere etnic, n au nimic de a face cu Dacii, v.
Archiv f siebcHbilrg. Landcskunde, N. F.. XII. 1874, p. 135, i.:r pen-
tru Dacii liberi ^pctoporiani», cf Tomaschek, Afisce^en aus der alten
Geograph:e în Zeitschrift far oestcrr. Gymnasiea, XVIII, Wien, 1867,
p. 706, VII (zur Peut. Tafel'. Pentru luptele în Nordul Daciei și așezările
de barbari pe teritoriul roman-dacic, cf. Jung, Roener u. Romanen, p.
175 sqq. și notele.
774
v. pArvan
telor privitoare la opera de romanizare a Daciei și a îm-
prejurărilor de tot fel_.l in care ea s’a desvoltat.
Și acum rezumând și sistematizând cele până aici expuse
voiu arăta in scurt și sub formă de „tablă de materii", pe
ce înțeleg eu că trebue să se sprijine—în chip de introdu-
cere—, un studiu complet asupra organizărei provinciei
Dacia traiană și cum trebue apoi să se proceadă la îm-
părțirea faptelor culese, în expunerea propriu zisă :
Introducere. 1. Așezarea Daciei din punctul de ve-
dere al împrejurărilor geografice și etnografice, politice și
economice, internaționale, ale vremii. Granițe culturale.
Așezări și fundațiuni romane în vecinătatea Daciei. Artere
principale de comunicație. Sistemul drumurilor romane .ră-
săritene : rolul lor economic și politic. Scurtă istorie a con-
tactului Dacilor cu Romanii și a cucerirei. Pricinile expe-
diției de cucerire.
11.	Civilizația Dacilor. Organizația lor politică, socială și
religioasă. Etnografie dacă ; clanuri (i).
III.	Sistemul de organizare a provinciilor romane, în uz
la data cucerirei Daciei. Organizarea administrativă ; ele-
mente civile, elemente militare, romane; partea acordată
populației indigene la administrația provinciei ; autonomie
provincială. Organizarea comunali.
IV.	Noua orientare economică și culturală a terii, după
cucerire; colonizarea Daciei; rolul elementului autohton în
romanizarea provinciei ; alte influențe streine.
Expunere (Fapte). I. Organizare administrativă. Carac-
terul organizărei administrative a Daciei: provincie de
(ll Cf. Gooss, Studien, p. 50 sqq. și Jung, Pasten, p. 141 sqq. pentru
vechile așezări dace dinainte de cucerire. Deasemenea Rcesler, dar
wrromische Dacien. în Sitzb. der ITiener Akademie, 45, anul 1864,
p. 357 sqq.: Cultur u. Si t ten bei den Geten und Daciern, și Acelaș,
romănische Studieri, p. 52 sqq.
ORGANIZAȚIA PROVINCIEI DACIA TRAIANĂ	775
graniță și post înaintat.—E le mente centrale; funcțio-
nari militari, — funcționari civili. Apărarea provinciei. Dru-
muri. Poșta.—Administrația financiară (i) a Daciei; impo-
zite.— Elemente locale; Concilium și autonomie pro-
vincială; atribuțiile conciliului.— C u 11 u 1 oficial; ara și
sacerdos al Provinciei. Diferitele împărțiri adminis-
t r a t i v e ale Daciei.
11.	Organizare comunali. Generalități. Așezări rurale
indigene. Așezări urbane romane. Așezări militare romane
și canabae. Municipii și Colonii (2). Colonizarea ; caracterul
special al colonizărei Daciei : elementul roman numeros
dar eterogen venit în Dacia. — Partea specială. Cons-
pect al tuturor centrelor comunale cu dependințele lor
rurale și arătarea particularităților de organizare la acelea
ee fac excepție dela norma obișnuită. Istoricul fiecărui
centru după monumentele și mărturiile rămase : la fiecare
deosebirea părții vechi-dace de cea nouă-romană.
III.	Organizare economică și culturală. — 1. Comerț. In-
dustrie. Meserii; colegii (3). Ocupațiile locuitorilor; di-
feritele mijloace de existență. Bogății naturale și exploatarea
lor. Import și export. — 2. Științe și arte ; școli ; cultură
generală publică: spectacole și teatre ; monumente și opere
de artă; clădiri publice.
IV.	Nivelarea deosebirilor ți asimilarea în Românism. —
Factorii sociali, politici, economici și culturali. Raport de
(1)	Cf. despre procuratori, Guil. Liebenam, Quaestionum epigraphicarum
de imperii romani adminis tratione capita selecta. Bonn, 1882.
(2)	Despre organizația comunală (în general) trebue să se vorbească
mai pe larg în introducere. Aici e de lămurit mai ales partea specific
dacică : partea luată de elementul irdigen și de «coloniști» în alcătuirea
«comunelor.»
(3]	Pentru corporații la Romani, cf. W. Liebenam. zur Geschichte und
Organisation des romischeu Vereinswesens, Leipzig, 1890 și J. P. Waltzing,
etude historique sur Ies corpo> ations profesionnelles chez Ies Romains,
4 voi. in 8°, Louvain 1895—1900.
776
V. PÂRVAN
cultură superioară la cultură inferioară. — Limba latină,
limbă de înțelegere între popoarele cu graiuri diferite.
Rezultate. I. Constatări. Rezumatul datelor sigure ob-
ținute asupra temei date. — II. încheieri privitoare la ro-
manizare.—Intensitatea și extensiunea colonizărei. Succesul.
Cauzele lui: geografice, sociale, economice și politice. —
Caracteristica românismului loriental în genere
și a celui dacic în special.
(Va urma).	Vasile PÂRVAN.

FROMHUH VULQUS
Universu 'i feerie:
Jegurile ’i sânt perdele,
Rampa lui un. roiu de stele,
Iar planetele 'ntre ele
Fac orchestră și-armonie.
Și ’n priveliști mari, eterne
Drama ’ncet se desfășoară:
Rctu ’ntâi e ’n primăvară,
Vara, toamna apoi prepară
Catastrofa tristei ierne.
Pământenii văd și-ascultă,
Dar în splendida lor sală
De strigări, de ’nvălmășală
Larma 'i groaznic-infernală,
Căci profana gloată 'i multă.
Beat de-atâta poezie
Stă Maestrul adâncit;
Dar de zgomot asurzit,
Strigă'n van spre Galerie —
Glasu 'i moare 'năbușit.
G. Murnu.
ISTORIOGRAFIE LITERARA W-
(Urmare și sfârșit).
4.	A doua carte a d-lui P. Eliade, Histoirc de /' esprit public
eu Roumanie, este mai bună decât cea dintâiu. Autorul mâ-
nuește mai liber și mai ușor materialul. Metodica cărții
este ceva mai limpede.
Din toate acestea metodica mă interesează acum mai
mult.
Autorul o resumează foarte bine intr’o frază dela pa-
gina 286: „Nous ne faisons pas ici de l’erudition, niais de
Thistoire et de la psychologie".
Ca să nu fie nici o îndoială că erudiția nu se bucură de
simpatia autorului, acesta i mai dă și aiurea câte-o lovi-
tură, de care ea nu va muri. D. e. la pagina 293—294,
unde d-I Eliade se miră că Românii — ce înapoiați!— mai
vorbesc despre Vasile Aron, loan Barac și Budai-Deleanu —
și eu am onoarea a fi scris un studiu despre Budai-De-
leanu! (2) — și unde d-sa zice:
„Oii placerons-nous dans cette etude Ies trois poetes transylvains
dont on s’obstine â parler ? Nulle part, atee le consenteinent des eru-
dits roumains, car“ etc.
Și d-1 Eliade își spune apoi motivele care aici nu ne
interesează, deocamdată in discuție fiind numai erudiția și
importanța ei în studiile literare.
iste lămurit:
Z)-l Eliade nu vrea să fie erudit.
J-l Eliade vrea să fie istoric.
(1) Vezi No. 2 din anul acesta.
(2) Convorbiri literare, 1902
istoriografie literara
779
D-1 Eliade vrea să fie psiholog.
Să-l vedem deci cum reușește a fi ce nu voește să fie
și cum nu reușește să fie ce voește!
5.	Teoria d-lui Eliade, care crede că se poate face istorie
și psihologia istoriei fără erudiție, este atât de neîntemeiată
încât - nici d-sa n’o aplică.
Pentrucă d. e. când este vorba de haiduci, despre cari
afirmă greșit că tis n'ont etc miile part aussi caracter iști-
ques cum au fost la noi(i), d-1 Eliade face erudiție. Firește
nu ca noi, erudiții seci, cari afară de ce cunoaște d-sa, am
mai fi citat studiul lui V. Alecsandri despre Groza (din
Columna lui Traian), studiile despre Jianu (din Revista
pentru arheologie), Cârjaliul lui C. Negruzzi, care-1 traduce
din Pușchin și-l publică în Curierul de ambe sexe, și alte
caracteristice manifestări literare relative la haiduci, — ci ca
d-sa, citând multe documente (Hurmuzaki, tom. X, Urica-
riul, etc.), pentru ca să fie bine dovedit că în adevăr „ei
n’au fost nicăiri așa de caracteristici".
D-1 Eliade face erudiție și când grămădește multele-i a-
mănunte relative la ocupația turcească (p. 17 și urm.). Și
încă amănunte care nu au a face nimic cu istoria „spiritului
român".
D-1 Eliade face erudiție când citează fără folos tot soiul
de cifre sau tot soiul de autori, ca d. e. pe Vaillant, Re-
gnault și Ubicini în chestia originilor familiei Sturza.
Oricum, cartea urmărind și erudiția, desminte disprețul
teoretic pentru erudiție.
Deșî recunosc așa dar cu mulțumire că fapta d-lui Eliade
este mai bună decât vorba sa, nu pot recunoaște că este
fără cusur; deoarece eu am găsit și în Histoire dovezi, că
d-1 Eliade nu și-a lămurit bine nici măcar acele cunoștințe,
pe care, primindu-le, le-a declarat părți dintr’o erudiție ad-
misibilă și în sistemul d-sale.
Ca dovadă, iată mai întâi două-trei amănunte relative la
învățătura Românilor dela începutul veacului XIX.
a)	Constantin Golescu deschisese o școală la țară, la
Golești, în 1827—1828 (iarna). Școala avea și un pensionat
de băeți. Iată și o parte, mie necunoscută până acum, din
pedagogia Golescului:
„Un petit orchestre de douze tziganes etait attache â ret internat
(1) Vezi părerea contrară susținută de Jirecek, Geschichte der
Bulgaren, 1876, p. 482 și urm.
780
G. BOGDAN-DUICĂ
pour ^gayer l’esprit des jeunes paysans, en souvenir probablement
du piano de l’aubergiste d’ Alstătten, qui egayait „le jour des jour-
naux" Ies paysans suisses". (p. 215).
D-1 P. Eliade are și un citat: Ion Ghica, Un bal la curte
în 1821, p. 174—175. Decât I. Ghica nu spune ce-i atri-
bue d-1 P. Eliade.
Că unii boeri aveau tarafurile lor, este drept și se știe;
Manolache Drăghici d. e., pe care și d-1 Eliade îl cunoaște,
spune lucruri frumoase despre ele. Așa își făcu și Golescu
taraful său, dar până la gluma cu „attachc â cet internat"
nu trebue să înaintăm noi, cei ce cunoaștem seriozitatea
lui Dinicu Golescu.
b)	O controversă se ivește la pag. 254. In seria elevilor
școalei de drept din Paris figurează și G. Bibescu, fostul
Domn. D-1 P. Eliade a descoperit întâia și cea din urmă
inscripție a lui din 12 Ianuarie 1819, comunică cifra și con-
tinuă:
,On ne voit pas a l’Ecole de Droit qu’il y ait continue ses etudes.
II faudra attendre une trentaine d’annees pour avoir un Docteur en
droit de Paris. (Adecă G. Costaforu, 1850, August 31). Nous ne com-
prenons pas pourquoi la familie Bibesco et quelques bistoriens rou-
mains s’obstinent a decerner ce titre au hospodar de 1848. A-t-il ete
un assez bon administrateur, comme le disent ses amis enthousiastes?
Alors tout doctorat est inutile. A-t-il dte un administrateur detestable,
comme le soutiennent ses detracteurs? Ce n’est point un titre de doc-
teur en droit qui sauverait sa reputation devant l’histoire...."
Familia și istoricii, amicii și detractorii, ce are a face!
Izvorul cel mai vechiu al știrei că G. Bibescu a dat doc-
toratul în drept este prefața D-rului V. Popp la Psaltirea
lui Prale, din anul 1827, când nu putea fi vorba de a-i
salva lui Bibescu reputația de administrator! Vezi nota lui
Popp dela pagina 10- 11, unde el arată că un oarecare
Const. Pop a dat doctoratul. în drept la Pisa (în 7 Febr.
1825) Pop era la 1827 profesor de legi în „academia"
Bucureștilor — și că G. Bibescu și-a trecut doctoratul la
Paris în 30 August 1824, deci după cinci ani și jumătate
dela norocoasa întâie inscripție. Dr. Vasile Popp cunoștea
și disertațiile lui Bibescu. Una are titlul Droit franțais
și este scrisă franțuzește, alta este scrisă în latinește De
jure, romano et in specie de acquirenaa et ammittenda pos-
sessione.
Vasile Popp este de obiceiu bine informat. Să-l fi indus
cineva în eroare? Avea cineva vr’un interes? Lăsăm d-lui
Eliade să deslușească chestia și cerem deocamdată să nu
ISTORIOGRAFIE LITERARA
781
mai facă inutile eșiri politice intr’o istorie mai mult literară
decât politică.
c)	Vorbind despre profesorii de limbă franceză, d-1 Eliade
ne spune că printre ei trebue menționat
„ranonynte qui avait appris le franțais au futur prosateur moldave
Negruzzi".
Anonimul are nume; emigratul era Brancovici; aceasta
ne a spus-o un izvor, pe care-1 cunoaște și d-1 Eliade: Aron
Pumnul, Lepturar, t. IV, i, p. 242.
d)	Lazăr venise în București și începuse a propune filo-
zofia lui Kant. (1) Ce făcură deci Grecii, când văzură că
imperativul categoric are să înarmeze brațele românești?
D-1 P. Eliade știe:
„Les professeurs grecs voulurent opposer ă la direction germano-
phile du professeur transylvain, une direction francophile1*.
Și ca să aibă ce „opune", Grecii începură a propune pe
Condillac! Adevărul este că filozofia lui Condillac era răs-
pândită mai demult la Greci, l'eniainm Lesbios, care stu-
diase la Paris, propusese pe Condillac și în școalele de
la Chidonia (Aivali), înainte de-a veni la București, iar
Constantin latropol, despre care d-1 Eliade amintește tocmai
la locul citat, fusese elevul lui Veniamin chiar în Chi-
donia (2); Daniil Philippidi dela Iași tradusese logica lui
Condillac in 1800 — 16 ani înainte de venirea Iui Lazăr.
Filozofia aderentului lui Condillac Francisc Soave fusese
tradusă și publicată de Constanta la 1804, iar Vardalah
propunea în București filozofia după Soave. Deci nu se
poate zice că Grecii „voulurent opposer" etc., deoarece
ei se aruncaseră de mult în brațele filozofiei lui Condillac; —
deci nici lupta nu avea nevoe să fie surdă cum își in-
chipuește d-1 Eliade; afară de motivul arătat, și pentrucă
Lazăr nu se încurca cu „surde" fleacuri levantine, ci ră-
sturna mergând drept înainte.
Obiecția mea este mai gravă decât se pare. Condillac
a intrat ca element filozofic atât de adânc în dezvoltarea
noastră, încât influența lui trebue să fie cunoscută în toate
amănuntele, mai ales că pentru a o fixa definitiv — ceea ce
(1) Vezi articolul meu Kanfianii români In Sămânâtorul.
(2) După Carol Iken, Leukothea, pe care d-1 Eliade o cunoaște numai
din citatele altora și de care nu se poate lipsi nimeni, dacă vrea să
știe ce s’a petrecut In țerile românești In anii 1800 — 1825.
782
G. BOGDAN-DUICĂ
încă nu s'a făcut ele sânt absolut indispensabile. Din mai
multe pilde de adâncimea și vechimea influenței, citez aci
numai una, din Eliade. Arătând ce servicii a făcut el la 1828,
cu gramatica sa, Eliade zice : (1) „Dacă aceste sânt niște ade-
vărate servițiuri pentru limba română, sântem datori ființa
lor atât de timpurie și bine venită la început, metodului lui
Condillac, ale cărui opere filozofice mi-au fost studiul copi-
lăriei, cum și Ideologia lui Trași, asupra căriia făcea lecții
iu școala elenică D. clucerul latropulu. însă pe cât grama-
tica română, cutez a zice, a înaintat în metod, pe atât a
înapoiat în nomenclatura dată pentru întâia oară de nemu-
ritorul lenache Păcărescul".
Exemplele următoare privesc cunoștința autorilor, despre
care d-1 Eliade vorbește atât de sigur, încât ai crede că
n’a lăsat necercetată nici măcar o iotă din scrierile lor.
e)	întemeindu-se pe o vorbă spusă de d-1 O vid Densu-
șianu („Asachi culesese vre-o trei legende din munții Neam-
țului"— Care?), d-1 P. Eliade îi dă lui Asachi niște pro-
porții ce nu i se cuvin (p. 290—291):
„Anton Panii et Georges Assaki representent le courant populaire
pur.
„G. Assaki parcourt les montagnes de la Moldavie pour composer
un receuil plus varie de chansons populaires religieuses, patriotiques
et amoureuses.
„Et ainsi Anton Pann et Georges Assaki deviendront les precur-
seurs ou, si l’on veut, les peres du folklorisme roumain".
Pfrcs ? Este un botez pripit.
Zic aceasta, deși am din chiar condeiul lui Asachi o do-
vadă că el se interesase odată — de sigur în treacăt — de
cântecele poporale, și anume la 1822, în „epoca emigrației",
călătorind prin provinciile române |„am fost întradins a
aduna a lor cântece"); el avea o „colecție", dar cât de
marc era se ferește a spune, pe când despre amicul său
Vuc Ștefanovici, care aduna serios, spune că i-a dat „30
coaie manuscrise cântice românești". Puc le adunase din
Ardeal, Banat și l ara-Românească.
Colecția lui Asachi a ars la 1827, încât, zice el, acele „cân-
tări rămaseră iar numai in gura poporului, — iar adunarea
lor în sarcina literaților mai ferice de a le asigura de urgia
timpului și a evenimentelor". Cu alte vorbe, nu le-a mai
cules de frică să nu-i arză iarăș! (2).
(1) Curierul românesc, 1847, P-
(21 Vezi Gazeta de Moldaviai 1857, p. 77.
ISTORIOGRAFIE LITERARĂ
783
Acesta-i un „tată" al folklorului!
Tată era să fie marele Sârb Vuc, dacă nenorocitul foc
dela 1827 nu ar fi ars cântecele culese de el.
Cât despre legendele populare ale lui Aga G. Asachi
voiu da în curând o dovadă de modul cum le culegea —
din autori străini, lipindu-le apoi etichete românești!
f)	D-1 P. Eliade este silit să vorbească de câteva ori și
despre teatrul român. Nu voiu încerca să dau și din partea
mea o povestire a genezei lui; aceasta mi-o rezerv pentru
alt loc. Afirm numai că d-1 Eliade este foarte greșit când
pune prea mult temeiu pe influența franceză și prea puțin
pe cea germană; și trec la două amănunte, pentru a do-
vedi ce vreau să dovedesc acum, anume că și în acest ca-
pitol un plus de erudiție bine înțeleasă nu ar fi fost de
prisos.
D-1 Eliade zice d. e. despre traducerea lui Erdeli din
Moliere:
„un certain Erdeli... eut l’excellente idee de traduire avec ses
61eves V Avare de Moliere et Pompee de Corneille''.
Dar Erdeli n’ar fi tradus nimic, dacă altcineva n’ar fi în-
ființat un teatru românesc la 1818, dacă acel altcineva nu
l’ar fi „încurajat" pe Erdeli să traducă; și acel altcineva
era un scriitor, care nu se prea bucură de stima d-lui Eliade,
era lancu Văcărescu. Izvorul meu este cuvântarea lui Eliade
rostită la îngroparea Iui Văcărescu (1863), p. 14.
Dar d-1 Eliade nu cunoaște bine nici alt regest privitor
la I. Văcărescu. D-sa zice că „marele eveniment dramatic
al epocei a fost traducția lui Britamiicusa. Așa este. Dar
în notă se zice:
„Imprimee en l’annee meme oii il fot traduit, 1827“.
Așa nu este. Britannicus a fost tradus de două ori. în-
tâia traducere făcută la 1818, sau ceva mai înainte, s’a
perdut. (Cuvântarea, lui Eliade, 1863, p. 13—14 și Equilibru,
p. 81, în notăl.
Iar a doua nu s’a imprimat en l’annee meme, în care s’a
făcut, deoarece am în manile mele cartea publicată abia la
1861 de N[icolae] Pfreda?]. după o copie pe care lancu
Văcărescu i-a dat voe să o facă. Prefața cuprinde și is-
toricul publicării.
Și astfel ajungem la constatarea că d-1 Eliade iarăși a
784
G. BOGDAN-DUICĂ
vorbit despre o carte, pe care n’a deschis-o, deoarece des-
chizând-o n'ar fi putut scrie nota ce-am citat-o.
g)	în sfârșit, după pilda din Moldova și cea din Muntenia,
să luăm și una din Ardeal. D-1 Eliade se întreabă:
„Oii placerons-nous dans cette etude Ies trois podtes transylvains
dont on s’obstine a parler depuis quelque temps, Basile Aaron, Jean
Barac et Budai-Deleanu? Nulle part, avec le consentement des eru-
dits roumains, car, d’une part, leur oeuvre n’a, a notre sens, aucune
valeur litteraire, d’autre part, elle n’a aucune valeur liistorique repre-
sentative, au contraire de celles que nous venons d’enumerer”.
Cuvintele trudifs Roumains într'o carte franceză sună
ca un împrumut din acea suficiență gallică, cu care s’a
vorbit destul de des despre Români. Dacă ele ar figura
în textul vre-unui clarisim magistru de pe țărmii Seinei, am
reține cuprinsul textului magistral și poate am „incasa"
fără multă vorbă și ocara; dar nu-i așa; ea se află într’un
text, care pentru noi este o pecetluire a lipsei de orien-
tare științifică. Aceasta însă privește pe toți literații români;
deci vom vorbi despre ea.
Dintre cei trei autori loan Barac a publicat cel d’intâiu
o lucrare la 1801: Arghir și Elena. El lucră apoi neîntre-
rupt până la moarte. Ce legătură există între Arghir și
poezia de amor a veacului XVIII, care este reprezentată
la noi prin Văcărești și Conachi, nu se poate arăta pe scurt,
deci nici eu nu pot expune aci pe larg cum Arghir este
jaralela populară a poeziei pastorale-galante românești,
joezie cu origini multiple, dintre care una este franceză.
3oate că nici nu-i locul să intrăm cu acest prilej în finețu-
rile literaraturii comparate. însă în sistemul d-lui Eliade în-
suși, Barac ar putea avea al doilea loc ca literat latinist, de-
oarece curentul latinist este, după d-sa, o premisă sine qua
non a triumfului celui francez, dar și aceasta pare puțin.
Lămurit de tot este însă faptul că el a scris o operă cu titlul
Pruncii din revoluția franceza (versuri) și că a prefăcut în
monotoanele sale versuri pe Atala lui Chateaubriand. Un
ecou din Chateaubriand va fi având deci loc în istoria in-
fluențelor franceze!
Budai-Deleanu a cunoscut literatura franceză, a vorbit și
cetit franțuzește și în epopeea lui a imitat în parte și pe
Voltaire (Pucelle). Uneori Budai face comparație între cre-
dințe românești și franceze (Pricolici, tricolici = loup-garou;
cântecul IV, nota la strofa 33); altădată el primește vorba
coloană, fiindcă dela Francezi cu a lor la colonne s’a obiș-
ISTORIOGRAFIE LITERARĂ
785
nuit „mai intâiu noima aceasta" (nota la strofa 24, cânt. IX).
Iată motive de a-1 pomeni pe Deleanu și într'o cercetare
de influențe franceze!
6.	Revenim la metoda d-lui Eliade pentru a dovedi alt
raport al ei cu erudiția.
D-sa crede cu drept cuvânt că orice istoriografie poate
continua o serie de fapte istorice printr’un supliment de in-
vențiune logică ce și-l permit autorii, când datele erudițiunii
Ie lipsesc! (V. d. e. Histoirc, p. 255). Acest principiu îl apli-
case d-I Eliade și in lucrarea sa dela 1898: „ Toutefois, s'il est
permis au raisonnement de remplacer au besoin les donnees
exactes, de continuei' l’histoire par la logique... ,on pourrait
peut-etre dire....u (p. 274). Aplicarea acestui principiu este
foarte variabilă, dela autor la autor. Dacă el este poet și .
psiholog, istoria nu mai are secrete; dacă este și erudit con-
știențios, secretele gândite și plăsmuite regresiv sau pro-
gresiv (după cum ne sânt cunoscute numai cauzele sau
efectele) pot să ni se impue ca probabilități găsite cu iste-
țime. Dar o condiție se impune și-aici: cât cunoaștem, ce
știm, deci ce-i de întregit trebue să ne fie cunoscut bine.
Această din urmă erudiție este frâul logicei, este unicul
ei frâu. Cine disprețuește erudiția este deci oricând în pri-
mejdie să mi continue istoria par la logique, ci prin basm.
D-1 Eliade a căzut și în această eroare.
Exemple.
Din De l'influence franțaise, p. 274 -275 : D-1 Eliade crede
că tendința vechilor liberali români de-a generaliza și-a des-
prețul experiența tredue redusă la influența profesorilor lor
francezi. Et il est naturel de rapporter ces tendances ă l’in-
fluence des educateurs. In general se poate zice că ei au
fost mijlocitorii — nu singurii mijlocitori — ai ideilor sec.
XVIII, dar această mijlocire nu trebue să fie exagerată,
mai ales că nimic concret nu ne este cunoscut din ce ne-au
învățat ei personal. (1) D-1 Eliade însă nu face nici o rezervă
și deaceea ajunge să construească raționamente ca urmă
torul (Histoire, p. 72 73): Fleury a fost „regicid", dar pe
când trăia în Moldova sepocăise; vechile-i simpatii și ulti-
mele-i căiri făcură din el un om nehotărît, deci, zice d-1
(1) D-1 Eliade In De l’influence, p. 162: — „ on ne peut dire au juste
en quoi consistait leur enseignement; la p. 167: „Malheureuse»ient,on
n’a pas de donnees sur la maniere dont on enseignait cette langue et
sa litterature aux elevesu.
Convorbiri Literare, an XL
5 0
786
G. BOGDAX-DUICĂ
Eliade, el nu putea să propue elevilor săi Balși o filozofie
politică consecventă:
„ — nous ne savons pas si l’education politique qu’il donna â ses
eleves fut plutdt conservatrice que revolutionnaire. Cest peuf-etre â
ces hesitations du maitre que Ies Balș durent parfois d'osciller en
politique et de passer avec toute la facilite d’un parti â l’autre!"
Când d-1 Eliade găsește un conservator cu dascăli fran-
cezi, de sigur cauza conservatizmului este ccttc viciile France
(p. 77), care a fost transmis'ă Românului prin — Lhomme
(ibid.); pentru noi însă este evident că Mihai Sturza vor-
bia nu dela Lhomme cetire, ci cum se vorbia în Rusia
oficială, pentru ca să placă acelei Rusii. Dacă ar fi trebuit
sa ia puterea dela o republică, Mihai Sturza ar fi fost în
stare să vorbească ca un republican, atât îl stăpănia setea
de putere.
Tot acolo se cercetează încă o consecvență logică a în-
vățământului dascălilor francezi. Se zice:
„Emigres et revolutionnaires offraient encore un trăit commun,
c’etait leur cosmopolitisme. De meme que pour le sans-culotte, tout
homme est un citoyen de la Republique universelle et que Ies Droits
des Franțais nesont que Ies Droits de 1 homme, dememe pour l’emigre,
tout noble que combat la Revolution, de quelque pays qu’il soit, est un
compagnon d’armes. Mais on n’avait dans Ies Principaut^s ni le temps
ni l’esprit necessaires pour distinguer en quoi la traternite des pre-
miers differait de celle des seconds. On n’etait prepare ă s’assimiler
du nouvel enseignement que ce qu’il avait de plus exterieur ou de
plus general".
Adică, — pe cât pot eu să pricep confuzul text — Ro-
mânii n’au înțeles cosmopolitismul, decât în măsura în care
logica d-lui Eliade îl poate admite. Adevărul este că-1 în-
țeleseră foarte bine. A da multe probe este de prisos.
Eliade-Rădulescu d. ex. vorbia despre cosmopolitism, în le-
gătură cu o reformă școlară inițiată de un străin, așa:
„Acest bun cosmopolit, care este una din haracteristicile adevăra-
tului cetățean, văzând punerea în lucrare și aceștii folositoare întoc-
miri, nu â putut să privească la dânsa ca un om ce nu a contribuit
vreodată spre binele acestui pământ" — etc. (Cuvânt la examenul
școalei filarmonice).
Tot Eliade-Rădulescu a zis în cuvântul spre pomenirea
răposatului vornic Mihail Mânu, Grec de omenie și folo-
sitor țării, care fusese „adus de întâmplările norocului în
acest pământ":
„Creștinul cel adevărat este cetățean a toată lumea și în tot omul

ISTORIOGRAFIE LITERARĂ	787
află pe fratele său. Cu cât se deosibește egoistul, ce își caută numai
interesul său cel in parte, de patriot, "care in interesele de obște ale
națiii își află interesurile sale, ațâțase deosibește și patriotul,'ce se
gândește numai la interesurile sale, de cosmopolit' sau de creștinul
cel după evangelie. Departe de tot fanatismul, patria lui este pă-
mântul întreg și purtând în sânul său dragostea cea dumnezeească
atât de bine deslușită de fericitul Pavel, se potrivește cu tot omul
și trece cu inima curată de se numără în turma cea mare prooro
cită, etc. .
Amândouă discursurile sânt reproduse in Culegere din
scrierile lui I. Eliad, 1836.
Se găsesc însă asemenea texte și mai vechi decât anii
1830—1835 (îl.
7.	Tendința fundamentală a d-lui Eliade este de a stabili
psihologia vremurilor și indivizilor. Ce-i sufletul, îi place să
ne spue de repețite ori (Histoire, p. 38 și 52, mai ales 52):
este o sumă de calități rezultate din ereditate, mediu, re-
flexiunile și eforturile personale; ca scriitori, noi trebue să
punem în vedere mai ales ce-i personal, nu ce-i comun
tuturora, dacă voim să caracterizăm cu succes; deci trebue
să facem tabula rasa cu formula tradițională de-a zugrăvi
sufletele. Nu mă opresc la discuția teoretică, ci trec îndată
la cazurile concrete. în care autorul își desvălește puterea
de-a caracteriza după „noul" său chip.
Mai întâiu însă îl voiu caracteriza eu pe Golescu.
Golescu și-aducea bine aminte de viața sa cam de pe la
anii 1794—1795 încoace. Abia deschisese astfel ochii, și
făcu călătorii. La 1800 fusese la Sibiiu, la Avrig, unde vă-
zuse cultura europenească înființată aici de baronul Brucker-
thal. Golescu avea deci și elemente reale de comparație,
nu numai teorii și descripții după care să se orienteze.
Cu toate acestea, fiind tinăr, el fu numai un ispravnic orien-
tal, fără multă știință; fu și crud, chiar și despoietor, după
cum mărturisește el însuși.
Dar odată sosi și la el timpul unei crize morale — nu
știm anume când, — se mustră pe sine însuși și apucă iute
pe calea binelui. Căută atunci modele. Văzii Rusia, dar
văzu mai ales Europa. In anii 1824—1826 Golescu a făcut
vre-o șase călătorii, dintre care patru lungi, două până la
Pesta, una prin Italia, alta până în Elveția (prin Bavaria),
(1) Caseta teatrului național, 1835, p. 3. — Curierul românesc, 1833,
p. 64, etc. Laurențon (1822J, p. 33 explică fondul cosmopolit când
scrie: „On est du reste dans ces provinces d’une tolerance qui peut
servir d’exemple ă bien d’autre pays qui se disent civilises".
788
G. B0GDAN-DU1CÂ
aceasta la 1826, când și-a lăsat doi băeți in Geneva. Po-
căitul nu a mai păstrat nimic din timpul greșelelor sale (1).
El biciuește ce-a fost în parte și el și ce sânt încă alții,
mulți, d. e. pe speculanții slujbelor cari din nimic se fac
milionari, și-i amerință că va scrie despre ei, dacă nu se vor
îndrepta; în special face aluzii la un bandit administrator
de peste Olt. El critică pe preoți și dascăli, cari nu „ațâță"
cele bune; și pe călugări îi arde cu biciul; orașul și viața
lui demoralizatoare o urăște; propoveduește fuga la țară,
unde nu-i politică ticăloasă, unde nu sânt ambiții; Golescu
este, evident, tipul omului cunoscător al tuturor mijloa-
celor de regenerare. Călătorind, el se uită atent la tot ce
vede, pentrucă nu putea el „ochi având să nu văz, văzând
să nu iau aminte, luând aminte să nu aseamăn, asemănând
să nu judec binele și să nu pohtesc a-1 face arătat com-
patrioților mei“. El compară deci mereu. Și ce compară
el mai ales? Cum se cârmuesc oamenii, prin ce măsuri se
pot uni spre folosul obștii! Ei stabilește astfel în sufletul său
o armonie de drepturi și datorii și-ar voi s’o vază reali-
zată in țară, sau cel puțin să poată crede că urmașii o vor
avea. El este indignat că țeranul știe numai de frică, de
frica de stăpân, zapciu sau ispravnic, și ar vrea să înde-
părteze cauza acestui nedemn sentiment, îndepărtând „în-
juguirea" și „neînvățătura". EI vede de altă parte pe boeri
decăzuți, plini de datorii pe la negustorii cari cu vre-o
treizeci de ani înainte cereau ajutor dela boeri; aceasta-1
doare și el îi compară cu pasările rămase singure, fără
de aripe, de și bat și copiii joc de ei. Deci și ici și dincolo,
după Golescu, lipsește independența și armonia drepturilor.
Egoismul găsește teren. Cei mari sânt mândri cu cei mici,
pe care-i și asupresc; de săraci nu le pasă. Negoțul și
economia, mijloacele de-a îndrepta starea rea și urmările
ei nu sânt îmbrățișate. Golescu însuși nu-i ca ceilalți. E
simțitor; acum chiar plânge ușor când, privind binele, gân-
dește la ticăloșia din patrie; are mândrie națională; și este
un suflet cu razim tare în ideile sale. în cea mai clasică,
mai caracteristică și mai frumoasă scenă eu îl văz perdut
prin lume, la Pressburg, la încoronarea unei împărătesc; po-
doabele, fala nu-1 „sperie" de loc; e vorba lui; dar entusi-
(1) . și chiar pă mine mă dojenesc pentru cea până acum ne-
cuviincioasă viețuire și nedrepte luări de bani din patrie" (p. 63 din
Călătorii).
ISTORIOGRAFIE LITERARĂ
789
asmul poporului îl mișcă și Golescu plânge: Este cu putință
atâta iubire și atât devotament între oameni?! Aceasta-i
reflexia care-i stoarse șiroiul de lacrămi.
Cetiți acum ce zice d-1 Eliade despre acest suflet curat și
străveziu ca un pahar de cristal:
„Enfant au moment oii il trața la premiere page de son livre, le
boyar Golescu etait decidement un esprit mur au moment oii il en
rfdigeait la derniere" (p. 177).
Retorică! Retorică! La paginile 34—35 chiar, se află
scena dela încoronarea din Pressburg, când era doar foarte
mur, deși departe de acel moment ou il en redigeait la
derniere page:
. redige peut-etre, d’abord, dans l’intention seule de faire valoir
celui qui 6crit auz yeux de ses compatriots —" (!).
Ca să-l explice în mod plastic pe Golescu, d-1 Eliade îl
compară și nu-1 compară pe rând cu Montaigne,
„si toutefois on peut se figurer un Montaigne ignorant et peu egoiste",
cu Herodot, cu Columb, cu „Baedecker", cu templul lui
Jupiter Ammon, cu un sălbatec din Africa centrală. Pă-
rându-se un suflet atât de haotic — cf. definițiile sufletului
dela paginile 38 și 52 Golescu are curiozități:
„Est-ce parce que le boyar Golescu ne comprend pas tres bien les
langues ^trangeres ou par esprit d’ecouomie qu’il ne va guere au
theatre? Nous ne saurions le dire — “
și în notă:
„D’une fațon generale, il prefere les cirques, les menageries et les
jardins publics a tous les theâtres et les musces —
ceea ce nu este adevărat. Numai scriind cu multă ușurință,
se pot găsi dovezi pentru părerea că această carte a că-
lătoriilor lui Golescu este
„le livre le plus comique et le plus grave que je connaisse".
Comic? Nu văd. Cea mai comică carte chiar...? Aici
nu-mi mai rămâne altă probă de invocat decât una singură :
Să trimit pe cetitor la Academie să citească acolo cartea lui
Golescu!
Demonstrarea că d-1 P. Eliade nu cunoaște bine nici mă-
car pe Golescu și că astfel nu înțelege pe acest om rar, se
poate sprijini și cu alte probe. Iată numai câteva din ele:
790
G. BOGDAN-DUICĂ
D-I P. Eliade nu cunoaște legăturile Goleștilor cu viața
grecească, d. e. cu profesorul lor Lambru, dela care va fi
învățat ceva, ca și ceilalți boeri elevi ai aceluiaș dascăl;
nu cunoaște legăturile Goleștilor cu eteriștii, care n’ar fi
fost înțeleși de un „African" (Vezi d. e. Convorbiri, VIII,
p. 66, unde se arată raportul fratelui său lordache cu Ri-
gas); nu cunoaște nici dovada că și înainte de-a călători
în Europa la 1824 C. Golescu știa perfect prin ce fel de
mijloace moderne trebue să începi a crea o vieață europe-
nească, adică prin lumină, în special prin presă: George
Bariț (Foaie pentru minte, 1844, p. 281) ne-a spus doar de
mult că misterioasa gazetă Fanta Lipschei a fost o încer-
care a lui și a prietenilor lui; nu cunoaște nici toate lucră-
rile lui, unele inedite, despre care vorbește d. e. Curierul
românesc 1830 (p. 240 și 168) și care dovedesc că „Africanul"
înțelegea foarte bine că trebue să se ocupe de toate mani-
festările vieții culte; nu cunoaște nici însemnătatea societății
literare întemeiate în casele lui (Vezi d. e. Curierul, 1830,
p. 27 și felurite mărturisiri ale lui Eliade în scrierile lui).
Deși Golescu este „întâiul Român modern", nu-i știe nici
măcar data morții, deoarece d-1 P. Eliade îl face să moară în
holera dela 1829 (p. 219), iar el a murit abia la 1830, in 5
Oct., cum spune Curierul din acea zi, la pag. 233, în frun-
tea numărului. în 1829, în August, Golescu suferia numai de
friguri (Curierul, 1829, p. 166). Bolnav a fost, cum se pare,
un an de zile, ceea ce nu îngădue holera și fără ajutorul
„Providence"pe care d-1 Eliade o amestecă, de hatârul
retoricei, în această afacere pământească. A greși însă un an
nu-i un casus belii. Dar a caracteriza rău și-a nu ști că ai
fi putut caracteriza mai bine (nu pot zice absolut bine),
dacă ai fi cunoscut necrologul lui Golescu, un discurs zis
de I. Eliade la mormântul întâiului Român modern, este
regretabil. Discursul acesta este un document literar de
preț (se află în Curier, 1830, p. 239 -240); deaceea îl
extrag mai pe larg, subliniind din parte-mi ce-ar fi de folos
pentru înțelegerea sufletului Iui Golescu:
„Dar care sânt faptele acestui bărbat . . ? Ce câmp în-
tins de descriere! Ce viață felurită și apăsată de nenumă-
rate suferiri!Ce răbdare îndelungată! Fapte îndrăznețe...
Să nu uite că acest bărbat a fost totdeodată și om și că
drumul vieții este plin și de grcșale... Crescut pe drumul
învățăturilor și a cunoștințelor veacului și vremii aceea,
trăit în mijlocul necazurilor celor amare, amestecate când
ISTORIOGRAFIE LITERARĂ
791
și când cu o dulceață trecătoare, depărtat dimpreună cu
toți, în zilele noastre de întristare, când mâneam pâinea
noastră îmuiată în lacrămi, în pământ strein, lui acele neno-
rociri i-a fost focul, prin care se lămurește bărbatul cel
încercat și acea vreme și-a petrecut-o în faptele acele ce
însemnează viața oamenilor celor mari... Om, care acum
te afli la loc de scăpare, fruntea ta cea posomorită, pe
care se zugrăvia trufia cea mârinimoasă, totdeauna era
gânditoare și plină de umbre mărețe; buza ta cea tristă
arareori zimbia . .. Numele tău va fi drag învățăturii și
celor ce se adapă de dînsa ..Rândurile acestea n’ar
trebui să lipsească din nici o biografie psihologică a lui
Golescu.
Să continuăm însă cu cercetarea „istoriei" și „psihologiei".
Capitolul 2 se ocupă cu bonjuriștii. Supt acest titlu se
vorbește despre Românii cari studiară în străinătate, înce-
pând cu bursierii dela 1820 (Eufrosin Poteca etc.). Despre
Poteca se afirmă că este
„comme une sorte de transition entre l’auteur de la „Relation de
voyage" (Golescu) et la jeunesse instruite de Valachie" ip. 235).
De ce ar fi așa, nu înțeleg, tocmai fiindcă Poteca nu-mi
este necunoscut. El merge cel mult alăturea cu Golescu,
nu stă între el și tineri.
Și mai puțin înțeleg cum li se poate dedica bursierilor
români o reflexie ca aceasta:
„Si toute la correspondance de Filipescu, Acrite ă sa familie, avait
ete conservee, si on avait conservi en meme temps celles des deux
futurs hospodars Stirbey et Bibescu, et celle de la plupart des jeunes
valaques „de bonne familie", Ies Vlădoianu, Ies Racovitza, Ies Ma-
nega, Ies Golescu, qui etudiaient ă Paris a cette 6poque, il serait
peut-etre possible d’ecrire, aujourd’hui, une histoire des regnes de Louis
XVIII et de Charles X, d’apres Ies temoignages des premiers Bon-
jouristes valaques". (p. 271—272).
Nu înțeleg în sfârșit ce „istorie" sau „psihologie" se află
în modul cum d-1 Eliade mângâie pe Pandeli, care se sinu-
cisese, că a avut un succesor ca Poenaru (p. 243):
„Le pauvre Pandeli, qui avait tant desespere de l’avenir des Sci-
ences dans sa patrie, pouvait donc etre tres content dans sa tombe.
Par sa mort, il avait donnd â la Valachie l’occasion de lui trouver
un zel6 successeur, qui semblait l’avoir depasse dans son enthousiasme
pour la Science" (1).
Capitolul al treilea se ocupă cu limba și literatura. Din
(1) Observ că izvoarele literaturii românești cuprind incâ multe
792
G. bogdan-duicA
acest capitol am relevat mai sus mai multe erori de fapt.
Aci voiu releva câteva „psihologice".
La pagina 291 se afirmă că Eliade-Rădulescu
„ — dans son cabinet, s’inspire de pensees que lui a communiquees,
au retour de son long voyage, le boyar Golescu et essaie de de-
chiffrer la pensie litteraire dtrangere".
D-1 Eliade crede așa dar că E. Rădulescu începe a fi re-
prezentativ abia după ce Golescu se intoarse să-l inspire,
a 1827 ? Afirmația aceasta dovedește că dezvoltarea lui
îliade-Rădulescu în legătură cu epoca sa n’a fost înțe-
£asă (1).
Altă afirmațiune îmi întărește credința aceasta. Autorul se
întreabă mirat (p. 293) de unde își va fi luat Rădulescu
limba sa (Ou se dcmande: Oii a-t-il appris ccttc langue-lă?).
Pentru cei ce au citit pe Eliade-Rădulescu întrebarea nu
are nici un sens, deoarece în scrierile lui se poate găsi
un răspuns mai mult decât satisfăcător.
fapte, care pot fi de folos și pe care d-1 P. Eliade nu le cunoaște,
când descrie vieața studenților români și neromâni, dar din țerile
românești, care studiau la 'Paris. Dau numai câteva exemple. Despre
doctorul" Estiotul (P. Eliade, p. 253), un Grec tesaliot, mort la 27
Ianuarie 1840, se poate ceti cuvântarea funebră rostită de Eufrosin
Poteca și publicată in Vestitorul bisericesc, No. 2 din 1840. țCu știri
interesante și despre familia lui),
In capitolul despre Constantin Filipescu s’ar fi putut vorbi ceva și
despre scrierile lui românești, deși sânt puține și neînsemnate; ele
se găsesc In revistele vremii.
în acelaș capitol, dedicat bonjuriștilor, s’ar fi putut ține seamă de
amintirile lui Nicolae Crețulescu (publicate în Ateneul roman, 1894).
Unele din ele sânt foarte prețioase.
Și — ca să termin cu aceste amănunte — acel George Bogdan (P.
Eliade, p. 221», pe care părinții curent le courage (fenvoyer loin de
sa familie pour faire â f etranger son education (18051, nu pare a fi fost
trimis la studii, ci silit să iasă din. țară. Asachi a păstrat tradiția
lui In Notiție biografica, p. 33: „în cursul domniei prinților fana-
rioți boerii moldoveni nu erau liberi a călători în străini; cel întâi
boer care a trecut peste marginile țării a fost George Bogdan. Ca
dușman declarat a Fanarioților, el a refuzat a scoate șlicul înaintea
domnitorului, carele i-a trimes răspuns că șlicul i se va scoate împreună
cu capul. Nevoind a se supune unei asemenea operații, Bogdan a fu-
git la Paris și apoi s’a așezat la Roma unde a și murit".
(1)	Din Eliade, Equilibru, p. 77: „La întoarcerea din călătoriile sale
din Europa a răposatului C. Golescu, nu Intârziarăm de a ne cunoaște.
La emigrarea boerilor din țară eram prea june, la reînturnarea Go-
lescului eram și eu deja in bărbăție. Eu succedeam lui Lazăr, Golescu
își căuta un soț. Din ideile noastre puse la un loc... eșl necesi-
tatea de a se forma o nouă societate secretă. Statutele și principiile
ei le așezai eu, în anul 1827“.
ISTORIOGRAFIE LITERARĂ
793
Vezi și pagina 346, unde se vorbește tot atât de nesigur
despre dezvoltarea filozofică a lui Eliade.
A face psihologie literară însemnează a arăta și dovedi cum
epoca face pe om și cum omul schimbă încet chipul epocei.
La Eliade, la cel mai mare scriitor al epocei, nu ni s’a a-
rătat lămurit și exact nici una dintre influențele acestea.
8.	Cazul trist al lui Pandeli mi-a adus aminte de Cos-
tache Moroiu, al doilea nevrastenic dela 1822—1825, care
își agonisi mai târziu o boală serioasă de nervi, un scriitor
uitat astăzi, zice d-1 P. Eliade la p. 254, unde-1 așază pe
Costaforu printre cei Ies trois plus grands leg iste s de la
Rouiuanie au XIX siecle.
„TI faudra attendre une trentaine d’ann^es potir avoir un Docteur
en droit de Paris. — Le premier fut Georges Costaforu, rețu le 31
aoiit 1850--“.
Cu puțintică erudiție se poate arăta insă că „întâiul"
doctor român in drept a învățat carte mai întâiu la C. Mo-
roiu și că acesta nu-i tocmai nevinovat că George Costaforu-
și-a putut lua doctoratul la Paris. Inaugurându-și cursul
său de drept civil la Sf. Sava, serdarul Costaforu a și adus
omagiul său de recunoștință lui Moroiu, zicând verbal: (1)
„Știința legilor este datoare introducerea sa In școală luminelor și
patriotismului răposatului profesor Costache Moroiu, care in curgere
de mai mulți ani luptându-se cu o sănătate vătămată și cu nepregă-
tita inteligență a școlarilor săi, a profesat principiele solide ale drep-
tului roman, de care era adăpat și a format mai mulți ucenici, in
numărul cărora am avut fericirea'a mă prenumăra și eu.
înainte de-a asculta pe „Diucorua, Udo, Viuinle (sic), Valet,
Ortolan, Uiuranton11 (sic), dascălii lui francezi, ascultase pe
Moroiu al cărui „ucenic" se mărturisește (2).
El ascultase la Moroiu o știință elaborată de capul unuia
de-ai noștri, de un profesor care propunea dreptul roman
(iar mai târziu și civil și comercial), care avea deci destul
prilej să influențeze pe Costaforu.
Ce anume influențe a putut să aibă Moroiu, nu se poate
stabili ad litteram. Cel puțin eu nu am până astăzi alte
constatări, decât mărturisirea citată din însuși Costaforu.
Dar de aici nu urmează că trebue să renunțăm la ipoteză.
(1)	Suplimentul la numărul 87 (Noemv. 28) al Vestitorului româ-
nesc, p. 348.
(2)	Dascălii francezi vor fi iost A. M. Ducaurroy, Fr. 1. Oudot, CL
D. A. Valette, I. L. E. Ortolan și A. I. B. Fr. Duranton.
794
G. BOGDAN-DUICA
Ce era Moroiu nu se poate hotărî însă decât, cum ziceam,
cu o oarecare jertfă de timp și cercetări.
Suma vieții lui mi se pare destul de bine adunată într’un
necrolog dela 19 Aprilie, apărut în Gazeta de Transilvania
dela 1847, 28 Aprilie (p. 135): Fusese „renumit" Moroiu
ca „doctor de legi și. filozofie"; fusese un bărbat „nease-
mănat", se jertfise cu „conștiință și căldură pentru amorul
patriei", —și Costaforu lăudase patriotismul lui; era erudit,
iubitor de bine, ocrotitor al celor slabi; biciuitorul celor
răi; biciuitor cu toate că vedea că criticele sale îi fac vieața
amară; când nu mai putu fugi de vieață, se retrase în sin-
gurătate și muri. Pe mort îl plânseră toți. Un caracter
tare. Dreptul lui se asociase la simțul de dreptate înăscut,
întărindu-1 (1). Glumeț își exprima puterea conștiinței sale
drepte în versurile:
Decât boiar prin noroi,
Mai bine sadea Moroi (2).
Cum a terminat, așa și începuse Moroiu. Zelos în străi-
nătate la studii; întors, luând parte ca publicist la redacția
Curierului românesc, pe care o părăsește după ce gazeta
a învins întâiele greutăți și din cauză de boală, prin Mai
1829 (Vezi No. din 1931 Iulie, p. 4); traducând (1836) pe
Goldoni ( Văduva vicleana), când era vorba ca pentru tea-
trul român să se creeze un repertoriu; scriind mereu și
lăsând la moarte o sumă de manuscripte, care n’au ieșit
încă la iveală; Moroiu fusese o pildă de profesor mun-
citor, la a cărui școală un elev deștept ca G. Costaforu a
putut să învețe multe. Pentru Paris acesta fusese bine pre-
gătit de C. Moroiu.
Și acum iată concluzia, la care voesc să ajung, după ce
am dat această pildă cu intenție luată dela marginea do-
meniului literar, nu din el însuși, din istoria „spiritului",
cum zice d-1 P. Eliade : Nu este permis să credem că Ro-
mânia a fost un fel de cameră obscură. în care lumină se
făcea numai in proporția în care srăinătatea și în special
(1)	Discursul funebru al lui P. Poenaru și al ierodiaconului losif
Nanie, amândouă publicate in Universul dela 20 Aprilie 1847, con-
firmă pe deplin mica schiță de mai sus. în discursuri se găsesc și
date biografice bune.
(2)	Scrisoarea lui C. Moroiu In Românul din 1881 120 Faur), pag.
170-171.
ISTORIOGRAFIE LITERARĂ	795
Parisul arunca câte o rază. Nu este nici științific, nici ro-
mânesc — accentuez acest cuvânt — să încercăm a explica
influența străină exagerând, fără a cerceta mai întâiu sau
totdeodată ce datorim propriei noastre munci. Toate curg;
stropii căzuți din atmosfera țării pot fi mai puțini: deaceea
chiar trebue să ne fie cu atât mai scumpi și să ne pară
cu atâta mai vrednici de cercetare. Cercurile din care nu
putem eși sânt: mediul românesc influența străină
mediul românesc (acum adaos) — altă influență — iarăși
mediul, etc.
în învârtirea acestei roate a vremii și influenții, susul
este pentru mine mediul românesc; îl voiu cerceta deci
totdeauna mai cu dragoste decât mijloacele, pe care fi-
rește asemenea voiu căuta să le cunosc.
D 1 Pompiliu Eliade aprobă poate. Dacă aprobă, cum o
să poată face aceasta fără — erudiție? Cum o să poată
clădi statornic, dacă nu va iubi căutarea migăloasă de știri,
întâia condiție a alcătuirii oricărei istorii literare? —
Ajuns la capătul răspunsului meu, poate prea lung, par’că
mă cuprinde o mirare: în ce chestie a trebuit să stric atâta
cerneală și hârtie! Să conving pe un profesor universitar
că disprețul erudiției ridică cărților sale dreptul de-a fi
considerate călăuze suficiente în domeniul literar in care își
iau sarcina să ne conducă!
Am voit să-l conving dându-i probe lămurite, mai presus
de orice îndoeală sau controversă, înlăturând orice apre-
ciere subiectivă, caracterizând faptele numai cum merită,
fără exagerări de atribute. Comicului dispreț al erudiției
i-am opus un semn de serioasă cinstire a tot ce privește
trecutul literaturii române.
G. Bogoax-Duică.
D. GUȘTI, „Egoismus und Altruismus. Zur sociologischen Moți-
vation des praktischen Wollens'1, Leipzig, 1904.
(Sonderabdruck sus d*r <Vierte»j ahrschfîft fur wîssenschafiliche Ph:losophie und
Sociologie», 2S Rând).
Printre tinerii români cari studiază în Germania, se sem-
nalează prin lucrările sale serioase d-1 Dimitrie Guști, fost
student al Universității din Iași. Teza sa de doctorat în fi-
losofie, citată mai sus, a fost publicată, după recomandarea
profesorului Wundt (care fusese unul din referenții tezei și
prezidentul ei), intr’o însemnată revistă germană. Această lu-
crare a fost așa de bine apreciată, în căt d-1 Guști a fost în-
sărcinat îndată de profesorul P. Barth de la Universitatea
din Lipsea, directorul sus numitei reviste, cu recensiunea
lucrărilor de sociologie la acea revistă. în numărul 4 din
1904 al acestei publicații, a și apărut prima recensiune de
acest fel a d-lui Guști: o dare de seamă critică despre operele
mai nouă ale economiștilor Schmoller, Sombart, Oncken și
Tarde. în numărul din Noemvrie 1904 al cunoscutei reviste
din Berlin „Preussische Jahrbucher" a apărut un articol foarte
documentat al d-lui Guști despre „chestiunea Dunării" (cu
prilejul publicației d-lui D. A. Sturdza despre această pro-
blemă), unde d-sa face o expunere istorică a subiectului
si caută să stabilească, din punctul de vedere al dreptului
internațional, caracterul comisiunii dunărene și drepturile
României față cu procedarea arbitrară a Ungariei la Por-
țile de fier.
Credem interesant a da câteva amănunte despre teza de
doctorat a d-lui Guști, spre a se putea vedea valoarea a-
cestei lucrări.
După o parte introductivă, in care autorul cercetează în
mod critic teoriile lui Auguste Comte și Herbert Spencer a-
supra problemei egoismului și altruismului și arată insufi-
ciența lor din punctul de vedere al analizei psihologice și
etice, lucrarea d-lui Guști tratează într’o a doua parte, care
I. A. R.
797
formează fondul subiectului său, despre metoda ce trebue
urmată în asemenea cercetări de psihologie socială, despre
motivele acțiunilor omenești in de obște și apoi in deosebi
despre motivele și mobilele activității morale și ale activi-
tății economice a omenirii. Călăuzit de metoda de psiho-
logie socială („volkerpsychologische Methode") a lui Wundt
și de rezultatele analizei pătrunzătoare a acestui fruntaș al
filosofici contemporane, precum și de cercetările economiș-
tilor germani contemporani, în special ale lui Bucher, d-1 Guști
reduce și mobilele activității economice obștești Ia aceleași mo-
tive și impulsiuni fundamentale ale firii omenești, care de-
termină și celelalte fapte individuale și sociale.
„Iubirea de sine și simpatia alcătuesc cele două resorturi
fundamentale ale activității economice. Cea dintâi deter-
mină mai ales partea de activitate îndreptată spre mulțumirea
trebuințelor, producțiunea bunurilor economice (întreprindere,
împărțire a produselor, etc.); cea de-a doua mai ales distri-
buțiunea bunurilor economice (salariu, etc.)
„Din sinteza psihică a acestor două resorturi fundamen-
tale naște, ca un compromis adequat, sentimentul dreptății
economice . . .
„Diferitele amplitudini ale activității economice ar putea
fi numite diferitele trepte de evoluție ale acestei activități,
determinate de motive de percepție, de inteligență și de
rațiune; și aceste trepte corespund treptelor de desvoltare
economică ale lui Bucher.
„Astfel omul primitiv, a cărui grijă se mărginește numai
la mometul de față și care lucrează numai subt impulsul tre-
buințelor momentane, trăește într’o stare care e tocmai con-
trariul activității economice, căci pe această treaptă nu se
poate încă vorbi despre o activitate adequată unui scop:
lipsește „distanța de expansiune între producțiune și con-
sumațiune".
„Această distanță se găsește mai întâiu, într’o mică mă-
sură, la trib, întemeiat pe rudenia de sânge. Aci, fiindcă
interesele individuale nu sânt încă diferențiate de interesele
comunității, bazate pe simpatia economică, bunurile sânt con-
sumate în aceeași comunitate economică în care ș’au produs.
Ca și trebuințele actuale, tot astfel și mijloacele pentru în-
destularea lor sânt comune; în toate domnește comunitate
de muncă.
„Cu creșterea calitativă și cu diferențiarea intereselor in-
dividuale de interesele comunității, e imposibil de a mai pro-
■
"98	D. GUȘTI, EGOISMUS UND ALTRUISMUS
duce într’o comunitate economică închisă toate bunurile ce-
rute spre consumare; astfel ia naștere schimbul în natură și
vânzarea (comerțul) între diferitele triburi, precum și împăr-
țirea muncii înăuntrul unui trib. Distanța de expansiune în-
tre producțiune și consumațiune s’a mărit, mijloacele pentru
satisfacerea trebuințelor s’au înmulțit. O alegere a mijloacelor
economice are loc.
„Cu diferențiarea progresivă a intereselor individuale și
prin organizarea lor într’un stat producția se răsfiră așa de
mult, încât bunurile trebue să treacă printr’un întreg șir de
organizări economice, înainte de a ajunge la consumare,
împărțirea muncii este atunci foarte desvoltată. Producțiunea
e în mâna întreprinderilor, iar acestea sânt condiționate prin
capital industrial, care crește mereu prin întinderea din ce
în ce mai mare a piețelor de desfacere. O alegere a scopu-
rilor economice are loc . ..
„Activitatea economică pe această treaptă e foarte com-
plicată prin adăogarea a doi factori psihici noi: transfor-
marea trebuințelor și heterogonia lor. Cea dintâi constă în aceea
că trebuințele rămân în fond aceleași, dar pentru satisfacerea
lor se întrebuințează alte mijloace... Cea de-a doua stă
într’un strâns raport cu heterogonia scopurilor: prelucrarea
intelectuală a membrilor unei serii de scopuri ale activității
economice deșteaptă trebuințe nouă, iar acestea deșteaptă
mijloace nouă de satisfacere a lor,—un proces care se con-
tinuă la nesfârșit. . .
„Dacă traducem în termeni de psihologie întreaga evo-
luție economică cu cele trei trepte ale sale, rezultă trei
trepte de desvoltare a activității economice: o treaptă de
percepție, o alta de inteligență și o a treia de rațiune, după
felul motivelor și al scopurilor și după amplitudinea seriilor
economice de mijloace și scopuri."
„Pe toate aceste trepte de desvoltare ale activității econo-
mice, resorturile ei fundamentale: iubire de sine, simpatie și
dreptate, sânt aceleași, însă pe un grad de desvoltare deo-
sebită în privința creșterii lor calitative și a diferențierii tre-
buințelor actuale ..."
„Individul, și din punct de vedere psihologic și din punct
de vedere etic, nu este nici egoist, nici altruist, și prin
urmare nici „ego-altruist." Voința individuală ca atare atârnă,
conform alcătuirii sale psihice, de alte voințe. Din înrâuri-
rea reciprocă a voințelor individuale se naște însă voința
I. A. R.
799
obștei, conform principiului: „câtă actualitate, atâta reali-
tate ..."
„Acești poli ai vieței sociale, voință individuală și voință
obștească, nu sânt forțe contrarii. Voința individuală, care
se exercită intr’o comunitate de voințe, determină această
voință obștească și e influențată la rândul său de aceasta,
iar voința obștească însăși stă intr’o neîntreruptă înrâurire
reciprocă cu alte voințe de comunități mai mici, de diferite
trepte: inferioare, egale și superioare. Astfel de unități com-
plexe de voință sânt de pildă voința comună a unui neam,
a unei familii, a unei corporații, a unei națiuni, a unui stat,
a omenirii civilizate.
„Noțiunile egoism și altruism pot găsi aplicare numai in
cazurile excepționale: în caz de conflict între o voință indi-
viduală și o voință obștească. Egoistă ar fi acea voință care
cu intenție conștientă se răscoală în contra unei voințe obș-
tești; altruistă aceea care, în desfășurarea activității sale de
devotament conștient ori instinctiv pentru binele vreunei uni-
tăți superioare de voință, își aduce pagubă sie însăși. Con-
flicte de asemenea natură sânt inevitabile și necesare, atât
pentru progresul individual, cât și pentru progresul civili-
zației ... O voință obștească pe deplin conștientă de sine
are nevoe de influența reciprocă a unor voințe individuale
de sine stătătoare, care se completează una pe alta și, în
parte, se contrazic..."
z\m redat in traducere pasagii mai întinse din concluziile
lucrării d-lui Guști, pentru ca cititorii șă-și facă singuri o
idee mai lămurită de claritatea și pătrunderea acestei lu-
crări, care e în curent cu acea întreagă mișcare științifică
și filosofică ce dă atâta viață și profunzime cercetărilor mai
nouă de psihologie socială și de economie națională în Ger-
mania de astăzi.
I. A. R.
BIBLIOGRAFIE
I. Slavici. — Din bătrâni (Manea). Narațiune istorică. București, edit.
«librăriei școalelor» C. Sfetea, 1906. 1 voi. de 343 pp. in-8’ mic.
Prețul Lei 2,50.
I. Slavici. — Mara. Roman. Editura «Luceafărului», Budapesta 1906.
1 voi. de 388 pp. in-8“. Prețul 3 Lei (2 cor. 50 b.)
N. Gane — Dante Alighieri: Divina Comedie, Infernul. Traducere
în versuri, lași, ed. librăriei Iliescu, Grossu & comp . 1906.1 voi.
de XVI -319 pp. in-8’. Prețul Lei 3,50.
Elena Farago (Fatma) — Cersuri. Budapesta, inst. tipogr. «Lucea-
fărul» 19v6 126 pp. in-8“ mic. Prețul 2 Lei (1 cor. 50 b).
D. Karr — Poemele visului. Versuri. Ploești, Stabilimentul «Progre-
sul». 1906. Prețul 4 Lei.
N lorga — Neamul românesc in Ardeal și Țara Ungurească, voi.
11. București «Minerva» 1906. pp. 383—752. Prețul Lei 2,50.
N. lorga.— Negoțul și meșteșugurile in trecutul românesc ivol. III din
«Istoria Românilor în chipuri și icoane). București «Minerva» 1906.
1 voi in-8° de 263 pp. Prețul Lei 2,50 (Cuprinde : I. Meșteșugul de
pictură și sculptură in trecutul românesc; II. Negoțul în trecutul
românesc; III Meșteșugurile la Români; IV. Bani și măsuri. In
două apendice se dau scrisori și privilegii comerciale).
G M. Ionescu — Istoria mitropoliei Ungrovlahiei (1359—1709) Ate-
lierele Socec & comp. București 1906, 240 pp. in-8°. Prețul 5 Lei
St. Nicolaescu.— Documente slavoromâne, cu privire la relațiile Ță-
rii Românești și Moldovei cu Ardealul în sec. XV și XVI. Texte
originale însoțite de traduceri și adnotațiuni istorice. București,
tipografia L. Motzătzeanu, 1905. 1 voi. de VII-Ț368 pp. in-8’. Prețul
10 Lei.
Dr. Siegesou Jozsef. —A român helyesirâs tortenete (Istoria orto-
grafiei române). Budapest, 1905. 1 voi. de 284 pp. in-8’. bară in-
dicația prețului.
Dr. loan Lupaș — Un capitol din istoria ziaristicei românești-arde-
lene (Gheorghe Barițiu). Sibiu, 1906. 1 broș. de 26 pp
Alex. Lăpedatu. - • Episcopia Strehaii și tradiția scaunului bănesc
de acolo. Studiu istoric. București, tipogr. Carol Gobl S-sor I. St.
Rasidescu, 1906. 1 broș. de 30 pp. in-8",
G. Bogdan-Duicâ. — N. Nicoleanu, U. Cârlova, C Stamati (Poezii
și proză). București, ed. «Minerva» 1906. 1 voi. de 352 pp. in-8’.
Prețul Lei 1,50. (Din biblioteca scriitorilor români).
Paul Boyer et N Speranski — Mantiei pour IGtude de la langue
russe. Paris, Librairie Armând Colin, 1905. 1 voi. de 386 pp. in-8".
(Cuprinsul: Textes accentues. Commentaire grammatical. Remar-
qucs diverses en appendice. Lexique).
Annuaire de l’universite de Sophla (Godisnik na Sofijskija univer-
sitetk), I. 1904—1905. Sofia 1905. 1 voi. in-8’ mare, de 288 pp.
L. Miletic.— Comunicări ale seminarului de filologie slavă pe lângă
universitatea din Sofia, (Izvestija na seminara po slavjanska filo-
logija pri universiteta vu Sofija), pe an. 1904 și 1905. Sofia, tipografia
Statului, 1905 1 voi. de XVI-|-463 pp. in-8’(la p. 1 —100 un studiu
de Romanski asupra versiunei bulgărești a învățăturilor Iui Neagoe
Basarab, publicată de P. A. Lavrov la Petersburg 1904).