Privim t-a abonaţi pe D-niî ce vor bine vroi a primi două numere umil după altul._____________________________ RE FAR®ARE A. Mă chieamă Lotus floubieu. Sînt de şepte zeci de ani, şi m’ain născut în satul Saiut-Jory, la cîte-va leghe de la Taluza, în susul Garonei. Patrusprezece anî, m'am luptat cu pă sin ritul, ca să-mi agonisesc pînea. In sfirşit, m’am mai cuprins, şi luDa trecută, ieram încă cel mai bogat ţeran din comună. Pare că ierâ'binecuvîntatâ casa noastră. Norocul ieşea din păimînt; soarele ne priea ca un frate şi nu-mî amintesc de vre un an reu. Ieram aproape o duzină în această fericire. Ieram ieu, încă verde. îmi duceam copiii la muncă; apoi, fratele mieu mai mic Pierre, holteiu bătrîn. în vremea lui serjent; apoi soru-mea Agathe, care şedea la noi după moartea bărbatu-su, femee zdravănă şi veselă, rîsetele iei se auzea pană la celălalt capăt al satului. Apoi ierau cei mai tineri; fecioru-mieu Jacques, fe-meea lui Rose, şi cele trei fete ale lor, Aimee, Yeronique şi Mărie ; cea dintăiu măritată cu Cyprien Bouisson, de la care avea doî copii uuul de doi ani, altul de zece luni.: a doua, logodită de cu-rînd, şi care ierâ sa se mărite cu Gaspard Rabuteau ;• a treia, în sfirşit aşa de albă, aşa de bălae, pare câ ierâ născută la oraş. Zece ieram, numărînd pe toţi. Ciud ne puneam la masă, soră-meu Agathe şedea la dreapta mea, frate-mieu Pierre la stîuga; copii roată în jurul mesei, după vristă. un şir în care capetele mergeau scăzînd pănă la băeţelul cel de zece luni, care mînca supă singur ea un om. Vă încredinţez că se auzeau lingurile în furturi! Mîncau copiii vîrtos. Şi ce veselie frumoasă, priutre înbu-căturî Simţeam în vine mîudrie şi bucurie, cîud copilaşii întindeau minele la mine, strigîud: — Bunicule, da dă-ne pîne!..0 bucată mare, iei I bunicule 1 Ce zile bune! Pierre, sora, născocea jocuri, povestea istorii de pe cînd fusese în oaste. Mătuşa Agathe, dumineca, făcea prăjituri pentru lete. Apoi, Muriea ştiea cîntece de beserecă şi ne le cîntâ ca un băet de la beserică; parecă ierâ o sfintă, cu părul iei blond pe umere şi cu mînele împreunate. Mă hotărîsem să înnalţ casa cu un rînd, cîud dădusem pe Aimee după Cyprîenjşi spuneam rîzîad că va trebui să-î mai adăugim încă unul, după nunta lui ') Traducere din „fimile Zola,“ 50 — 642 — Gaspard cu Veronique; aşâ că am ajunge pană la ceriu cu casa, dacă am fi tot înnălţat’o la fie cure nuntă. Nu voeam să ne despărţim. Mai degrabă am fi zidit un oraş pe pămîntul nostru aproape de casa cea veche. Cînd se înţeleg familiile, aşâ-i de bine de trăit şi de murit unde ai crescut! Luna lui mai a fost minunată, anul acesta. De mult, semănăturile nu se arătase aşa de frumoase. Jn ziua aceea, tocmai, îmblasem cu fecioru-mieu Jacques pe la toate. Plecasem pe la trei ceasuri. Fînaţele, pe malul Garonei, se întindeau, de coloare verde încă fragedă; iearba ierâ de vr’o trei picioare, şi nişte lorii puse anul celălalt, dăduse mlădiţî de cîte un metru. Apoi mersesem pe la grîe şi pe la vii, cîmpurî cumpărate unul cîte unul. cu cît prindeam la bani grîele creşteau dese, viile înflorite, fa-gădueau roadă îmbielşugată. Şi Jacques rxdea cu toată inima, bă-tîndu-mă pe umăr. lei tată, nu vom avea lipsă nici de pîne nici de vin. Te-aî întîiuit se vede cu D-zeu, de plouă bani pe pămîntul nostru ? A desea, glumeam între noi de sărăciea noastră din trecut. Jacques avea dreptate, se vede că căpătasem colo sus prieten pe vre un sfîut sau pe D-zeu însuşi, căci aveam un noroc nebun, rie batea grindina, grindina se oprea tocmai lingă ogoarele noastre. De se îmbolnăveau viile vecinilor, ierâ ca un zidiu apărătorul împrejurul alor noastre. Şi la ui mă mi se părea că asâ ierâ drept. Ne fă cînd nici un reu nimărui, credeam că mi se cuvenea asemenea fericire. Intorcîndu-ne a casă, trecusem la pămmturile ce aveam de ceealalţâ parte a satului. Sădisem duzi şi se prinsese de minune. Migdalii făceau roade, \orbeam veseli, tăceam planuri. Cînd vom avea banii trebuitori, vom cumpăra nişte bucăţi de pămînt ca să legăm pe cele ce le aveam unele cu altele şi să fim stăpîuî pe o bucată din comună. Roadele anului, dacă ar fi ieşit cum se arătau de pe atunci, ne-ar fi pus în stare să ne îndeplinim dorinţele. Aproape de casă ne ieşî înnaiute Rose, dind din mini şt strigînd: ¥ — Da veniţi mai iute! O vacă făcuse viţel. Toata casa ierâ în mişcare, Mătuşa Agathe se învîrtea încolo şi în coace, cu toafă greutatea iei. Fetele se uitau la viţel. O binecnvîntare nouă venise peste noi. De curînd mărisem grajdiurile, în cari se aflau ia o sută de capete de vite, vaci, mai ales oi, fără să mai număr şi caii. — Ferice zi! strigai. Vom bea de sară o garafă de vin fiert. — 643 — Atunci, Rose ne trase mai de-o parte şi ne spuse că Gaspard, logodnicul Yeroncăi. venise să se înţeleagă pentru ziua nunţei. îl oprise la masă. Gaspard, fiiul cel maî mare al unui ţeran de la Moranges, ierâ un flăcău de vre o două-zecî de ani, cunoscut în toate împrejurimile pentru puterea lui de necrezut; intr’o serbătoare la Tuluza, dovedise pe Marţial Leul a miezeî. Cu toate acestea, băet bun; inimă de aur, chiar prea sfios, şi se înroşea cînd se uita la dînsul Veronique liniştit în faţă. Rngâi pe Rose să-l chieme. Şedea în fundul ogrâzei, ajutînd slugilor, ce întindeau nişte pînze. După ce întră în odaea de mîncare, unde ieram, Jacques se întoarse spre mine, zimbînd: — Vorbeşte, tată. — Iei? zisei, vii, fătul mieu, ca să hotarîm ziua cea mare? — Da, tocmai, tată Roubieu, respunse iei, foarte roş la faţă. — N’ai de ce te înroşi, fătul mieu, urmai. Va fi dacă yoeştî, pe ziua sfintei Felicite, la 10Iulie; sîntem la 22 Iunie, numai douăzeci de zile de aşteptat.... Sărmana mea răposată .. .. o chiemâ Felicite şi ziua iei vă va fi cu noroc ... Iei? ne-am înţeles ? — Da, bine, pe ziua sfintei Felicite, tată Roubieu. Şi ne dădu mie şi lui Jacques cîte o lovitură în palmă, de credeai că ar fi omorît un bou. Apoi, sărută pe Rose, zicîndu-î mamă. Acest flăcău, cu pumnii îngrozitori, iubea pe Veronique de nu mai voea nici să mînînce nici să bee. Ne mărturisi că se îmbolnăvea, dacă nui-o dădeam. — Acuma, zisei ieu, stai la masă .... Deci la supă cu toţii! Mii foame de uu vă văd ! In aceea zi furăm unsprezece la masă. Puseserăm pe Gaspard şi pe Veronique alături, şi iei stătea şi o privea, uitînd farfuriea, aşa de mişcat, simţind’o a lui, că i veneau une ori lacrimi ma-şcate în oehi. Cypriea şi Aimee, luaţi numai de trei ani, zimbeau, jacques şi Rose, cari trăiseră douăzeci şi cinci de aDi, şedeau mai serioşi; şi, totuşi, pe furiş, se priveau cu căutături umede de iubirea lor aşâ de veche, Cît deSpre mine, îmi părea că vie-ţuesc din nou în aceşti doi în drăgostiţi, a cărora fericire aducea un colţ de raia la m?.sa noastră. Ce supă bună mîucarăm în sara aceea! Mătuşa Agathe, tot glumeaţă, începu a năcăji pe tineri. Atunci, 1‘ierre voi să povestească dragostea lui eu o dom-uişoară din Lyon. Din fericire, ieram la siîrşitul mesei şi toţi vorbeau dintr’o dată. Scosesem din pivniţă două gărafî de vin fiert. Ciocnirăm pahare pentru norocul lui Gaspard şi al Veronicăi; la noi se chieamă noroc, dacă nu se bat, fac mulţi copii şi striug saci de bani. Apoi cin titrăm, Gaspard ştiea cîntece de dragoste — 644 — îu limba poporului. In sfîrşifc cerurâm de la Mărie un cîutec: iea se sculă îu picioare şi cintâ cu ud glas care-ţi gîdilea urechile foarte plăcut. ' Mersesem la fereastră. Gaspard veni lingă mine, ieu îi zisei: — Nu-i nemică nou pe la voi? u— Nu, respunse iei. Se vorbeşte câ au fost ploi mari, se zice că se pot intîmplâ nenorociri. , In adevăr în zilele trecute, pioase şese-zeci de ceasuri, fără încetare. Garona ierâ mare din ziua ceealaltă; dar aveam încredere întrînsajşi, pe cîtâ vreme nu vărsa, nu puteam să o credem vecină rea. Ne făcea atîtea îndatoririi Apa iei ierâ aşa de lată şi de liniştită! Apoi ţeraniî nu-şi părăsesc uşor borta lor chiar cîud acoperemîntul ameninţă să se uărne. ' ^a nu Ta fi nemic, zisei dînd din umere. Iu toţi anii, se petrece tot acelaşi lucru: riul se zborşeşte, ca şi cum sar n mîuicat, şi peste noapte se linişteşte, se striuge a casă mai nevinovat de cît un miel. Vei vedea, fătul mieu : va fi o glumă şi acum.... Uită-te ce timp frumos! Şi cu mîoa îi arătăi ceriul. Ierâ pe Ia şepte ceasuri sura soarele apunea. Ce albastru frumos ! Ceriul icră peste tot albastru, curat, soacrele apunînd semăna o pulbere de aur. De sus cădea o bucurie Liniştită, care cuprindea tot orizontul. Nu mai văzusem adormind satul îutr’o linişte mai blîndă. Pe ţiglele cari acopereau casele, lucea încă o lumină trandafirie. Auzeam cum ri-dea o vecină, apoi glasuri de copii în uliţă, dinuaiute» Doastrâ. Mai departe, se ridicau, slăbite în depărtare, zgomotele turmelor cari se întorceau la grajdtu. Glasul gros al Garonei horăea, fără încetare; dar îmi părea că-i glasul tăcere! îusă-şî, aşa itram dt> deprins cu zgomotul iei. Incet-incet, ceriul se albea, satul adormea mai tare. Ierâ sara uuei zile frumoase, şi gîndeam câ toată fericirea noastră, roadele cele bogate ale cîmpurilor, casa fericita, logodna Veronicăi, ne cădeau de sus, ne soseau chiar în lumina cea curată, O bine cuvîutare se întindea peste noi, cu trecerea sare!. Mă întorseî în lâuutrul odăei. Fetele stăteau de vorbă. Le ascultam zimbind, cîud, de o dată, în liniştea cîmpiei, uu strigat îugrozitoriu resună, un strigăt de groază şi de mo irte: — Garona! Garona! II. No răpezirăm în ogradă. Saiut-Jory se află iutr’o vale, la vr’o cincî-sute de metri de la Garona. Şiruri de plopi nalţi, ue ascundeau rjul : — 645 — Nu zăream nemică. Şi strigătul reaua a : — Garona! Garou a! ... Pe neaşteptate, din drumul mare, se repeziră îmiaintea noastră doi bărbaţi şi trei femei; una ţinea un copil în ^ braţe.^ Iei strigau, nebuni de groază, fugind cît puteau pc pămîntul vîrtos. luturnau capul din cîud în eind, cu faţa îngrozită, ca şi cum i-ar a urmărit o potae de lupi, _ — Dar ce au? întrebă Cyprien. Vezi ceva bunicule? — Nu, nu, zisei. Nici nu se mişcă frunzişul. In adevăr, nu se zărea nici o mişcare la orizont. Ilar vorbeam încă, cîud, intre trunchiurile plopilor, în urma celor ce fugeau strigînd, in mijlocul tufelor mari. de iearbă, văzurăm ară-tîndu-se ca o haită de dobitoace cenuşii, pătate cu galbăn, valurile împingeau alte valuti, o uăvălire de apa făoîud valuri rotunde, scuturînd spume albe, clătinîud pămîntul sub galopul gre-oiu al mulţime!. . Şi la rîndul nostru, strigarăm desnădăjduiţi—Garona ! Garona! De drum alergau în spre noi cei doi băibaţi şi cele trei femei. Auzeau cum îi ajungeau valurile. Acuma veneau valurile pe o singură linie, rosfogoSindu-se, sfărmînduse, făcîod un zgomot ca al unui batalion cîud se râpede la atac. De la cea diutăiu lovitura rupseseră trei plopi, cari căzut ă şi se acufundară. O colibă de seînduri fu înghiţită, un zidiu se crăpă; căruţî fură luate ea nişte fire de pae. Dar apele parcă urmăreau mai ales pe fugari. La o cîrnitiirâ a drumului, care apucă acolo la vale căzură . de odată cu mulţimea şi le tăieră calea. Iei alergaţi încă, păşind în baltă, ue mai strigînd, nebuni de spaimă. Apele li se sueau până la genunchi. Uu val foarte mare se aruncă asupra femeei celei cu copilul iu braţe. 0 înghiţi. . — Iute ! iute! străgăi. Să ne întoarcem.... casa-i tare. N’a- vem dc ce ne teme. ^ Pentru mai bună siguranţă, ne suirăm chiar de o dată în rîndul al doilea. Fetele se suiră întăiu. leu mă îndărătuiceam să nu mă suiu de tît mai Iu urmă. Casa ieri zidita pe o rîdicâtură, mai sus de cit uliţa. Apa năvălea iu ogradă, îucttul, cu zgomot slab. Nu ne prea temeam. ^ _ — Nu va li neinieă, zicea Jacques, ca să-şi încurajeze copiii. .. Iţi aduci aminte, tată, ia 5â, apa a intrat în ogradă ca şi acuma. Iera de o palmă; apoi s’a tras înnapoî. — Reu pentru semănături, zise încet Cyprien. — Nu, nu, n’are să fie n cinică, ziseră ieu, văzîud ochii rugători ai fetelor. Aimce culcase copii în patul iei. Iea şedea la răpătăiul patului cu Verooique şt cu .Mărie. Mătuşa Agathe zicea să înfier- — 646 — bÎDtăm vinul bcos din pivniţă, pentru a prinde la curaj. Jacques şi Rose la aceeaşi fereastră priveau. leu stăteam cu frate-mieu, cu Cyprien şi Gaspard la ceealaltă fereastră. — Suiţi-vă aice! strigai la cele două slugi, cari îmbiau prin ogradă în apă. Nu staţi şi vă udaţi picioarele. — Dar vitele? ziseră iele. S’au spărieat, se omoară în grajdiii. — Lăsaţi-le, veniţi- sus. ,,Mai pe urmă. Vom vedea. Nu ierâ chip de scapat vitele, dacă revărsarea ar fi crescut încă mult. Credeam de prisos să mai spăriiil pe ceialalţî. Atunci mă siliiu să mă arăt foarte liniştit şi lipsit de vreo teamă. Stăteam ca coatele pe fereastră, vorbeam, arătam cum se întindea revărsarea. Riul după ce dăduse asalt satului, îl stâpînea acuma până în cele mai îndepărtate ulicioare. De acuma nu mai năvăleau valurile cu furie, dar căutau să ne îtmece încet şi cu o putere neînvinsă. Adîncitura în care ierâ Saini-Jory, se schimbă în lac. In ogradă, apa ajunsese de un metru. O vedeam cam creştea ; dar ziceam că stă pe ioc, chiar îndrăzneam a spune că scade. — leată-te silit de a dormi ia noi, tătnl mieu, zisei întor-cîndu-mă cătră Gaspard. Afară dacă vor fi drumurile slobode pană peste cîte-va ceasuri..„Lucru foarte cu putinţă- Se uită la mine, fără să răspundă, cu faţa galbănă de tot; apoi văzui că priveşte lung pe Yeroniqtie, cu o îngrijire nespusă. Ierau opt ceasuri şi jumătate. A fără, ierâ încă ziuă, ziuă albă, tristă sub ceriul palid. Slugile, înnainte de a veni sus, a-vuseră pricepere şi aduseseră două lampe. Le aprinsei, gîndind că lumina lor va veseli puţin odsea întunecoasă, în care fugisem. Mătuşa Agathe, adusese o masă în mijlocul odăei şi voea să jucăm cărţi. Această femee bună diu cînd în cînd să uită la mine, şi se silea să alunge întristarea copiilor. Ierâ tot veselă; ridea ca sa alunge spaima ce creştea în jurul iei. Mătuşa Agathe puse la masă cu de a sila pe Aimee, pe Yeronîque şi pe Mărie. Le puse cărţile în mînă, juca şi iea arătîndu-se foarte interesată, bătîud, tăind, dînd cărţi, spunînd atîtea că mai mai nu se auzea zgomotul apelor. Dar fetele nu puteau uita; ierau albe ca varul, cu minele tremurînd, ascultau. La fie ce clipală, jocul se oprea. Una dintrlnsele se întoarse spre mine, şi mă întrebă încetişor: — Bunicule, tot se sue? Apa se suea cu iuţală îngrozitoare. Glumeam, respundeam: — Nu, na, jucaţi fără grija. Nu-i primejdie. Nici o dată nu-mi simţisem inima mai zdrobită de asemenea nelinişte. Toţi bărbaţii se aşezaseră înnaintea fereştilor pentru a ascunde priveliştea cea înspăimîntătoare, Încercam să zimbim, stind cu faţa spre- odae, in faţa lampelor liniştite, cari aruncau cercuri de lumină pe masă, ca nişte candele, îmi aminteam se- — 647 — rile de icarDă, cînd ce adunam îu prejurul acestei mese. Ierâ tot acea linişte, tot acea odae plină de iubire călduroasă. Şi pe cînd pacea ierâ acoîea, auzeam la spate mugetul riului ieşit peste maluri, care se tot urcă. — Louls, îmi zise frate-mieu Pierre, apa a ajuns la un metru de la fereastră. Trebue să vedem ce-î de făcut. 11 silii să tacă, strîngîndu-i braţul. Dar nu mai ierâ cu putinţă Bă ascundă primejdie». In grajdiuri, vitele se omorau. De o dată se auziră zbierete, răgetele turmelor nebune; şi caii scoteau ţipete răguşite, cum au obiceiu cînd sîut în primejdie şi cari se aud aşa de departe. — Dumnezeule! Dumnezeule! zise Aimee, care se sculă, cu pumnii la tîmple, scuturată ca de friguri. Toate se sculaseră, şi nu puturăm să le oprim de la fereşti. Stătură, drepte, mute, cu pârul zbîrlit de vîritul frirei. Amurgul sosise. O lumină ciudată plutea pe apa miloasă. Ceriul palid semăna a giulgiu alb aruncat pe pămîut. In depărtare, se vedeau fumuri. Totul se încîlcea, ierâ sfîrşitnl unei zile de groază pîer-zîudu-se într’o noapte de moarte. Şi nici un zgomot omenesc, nemică afară de horâitul acestei mări întinse la nesfîrşit, nemică da cit mugetele şi nechezatul vitelor I — Dumnezeute! Dumnezeule! ziceau femeile, încetişor, pare ca se temeau să vorbească tare. O pîrîiturâ îngrozitoare le tăe vorba. Vitele furioase stricaseră porţile grajdiului. Trecură în valurile galbene, duse de puhoiu. Pe oile ducea apa ca pe nişte frunze uscate, cn grămada, învîrtindu-le în mijlocul turburărei apelor, Vacele şi caii se luptau, mergeau, apoi nu mai dădeau de fund. Calul nostru cel cenuşiu mai ales nu vrea sa moară se ridică în două picioare, întindea gîtul, suflă ca un foiu; dar apele îafuriete îl apucară de la spate şi-l văzurăm, obosit, câzînd. Atunci începurăm şi noi a ţipă. Ne veneau strigătele în gît fără de voe. Aveam nevoe de strigat. Cu mînile întinse cătrâ vitele noastre cari se duceau, ne boceam, fără a ne auzi unii pe alţii, scoţiod plînsetele şi suspinele stăpînite pană atunci. Ie ram sărăciţi! semănăturile se pierduseră, vitele se înnecaseră, norocul se schimbase în cîte-va ceasuri! Dumnezeu nu ierâ drept, nu~i făcusem nici un reu, şi De luă tot. Arătam pumnul la ceriu. Vorbeam de primblarea de după amiează-zi, de fmaţe, de grîe, de vii, pe cari le găsisem aşa de pline de făgăduinţî. Toate fuseseră minciuni! Norocul ne înşelă. Soarele minţea, cînd apunea aşâ de blînd şi de liniştit, în mijlocul nopţei senine. , Apa se tot suea. Pierre, care luă sama, îmi strigă: — 648 — — Louis, să băgăm samă, apa ajunge pană la fereastră. Această veste ne scoase din toropeală. îmi venii iu fire si zisei dînd din umere : ’ — Banii nu-s nemică. Cit vom fi cu toţii, n’are pentru ce ne părea reu.... Ne vom pune pe lucru şi pace, — Da, dă, ai dreptate, tată, zise Jacques, înfiosîndu-se. Ku sîutem în primejdie, zidiurile-s tari . . . Sâ ne suim pe acopere-mîut. Apa începuse a întră pe uşă, după ce se suise pe scări cu îndărătnicie. Ne repezirâm pe scara în pod, unii lingă alţii ca să nu ne părăsim în primejdie. Cyprien nu ieră cu noi. II chiemăi şi-l văzui venind din odăile de alături, cu faţa turburată. Atuncia fiind că văzui că cele două slugi lipsesc şi fiind că voeam să le aştept, mă privi ciudat şi-mî zise încet: — Au murit; Colţul podului, de supt odaea lor s’a prăbuşit. Sărmanele fete merseseră să-şi iee economiile, iun spuse, tot încet, că întrebuinţaseră o scară pentru a trece în casa vecină. Ii rugai să tacă. O receală îmi trecuse pe la, ceafă. Moartea intrase în casa mea. Cînd ne sairăm la rîiidul nostru, nici nu gîudirăm să stingem lampele. Cărţile de joc stăteau împrăştiete pe masă. Apâ ierâ de o palmă îu odae. . iCL Cluj / Ccntr; Jmversity Library Cluj III. Din fericire acoperişul ierâ mare şi nu prea plecat. Se putea sui pe dînsul printr’o băgeagă de-asupra căreia ierâ o parte dreaptă. Acolo fugirăm toţi. Femeile se aşezaseră jos. Bărbaţii mergeau pănă la ogeaguri cari se ridicau la cele două margini ale casei, să vadă ce mai ieste. leu răzămîudu-mă de băgeagă priveam în toate părţile. — Nu se poate să nu ne vie nime în ajutoriu, zisei cu curaj. Cei de la Saiotin au bărci. Vor trece pe aice ... Uitaţi-vă ! încolo, nu se vede oare un fînariu pe apă? Dar nime nu-nri respundea. Pierre, fără să ştie ce făcea, aprinsese liuleaua, fuma aşa de tare, că la fie care gură de fum scuipa bucăţi de ciubuc. Jacques şi Cyprien se uitau îu depărtare, cu faţa întristată; iar Gaspard, strîngîud din pmnuî, se tot îuvîrtea pe acoperiş, pare că căuta pe unde să ieasă. La picioarele noastre femeile grămadă, mute, tremurînd, îşi ascundeau faţa ca să nu mal vadă. Cu toate acestea Rose ridică capul, se uită împrejur şi întrebă. — Şi slujnicele, unde-s? de ce nu se sue aice? Nu respunsei. Iea mă întrebă atunci de a dreptul, uitîudu-se ţintă în ochii mei. — 649 — — Lnde-s slujnicele? MA întorsei în altă parte, nu puteam minţi. Simţeam frigul morţiu care mă atinsese, că atinge şi femeile şi fetele. Inţelese-scra: Mărie se sculă drept în picioare, suspina, apoi că>:u, lăcri-mile o podidiră. Aimee ţinea strînşî în fustele sale pe cei doi copii, îî ascundea pare că pentru ca sâ-i apere. Veronique, ascun-zîudu-şi faţa cu mînile, nu se mişcă. Mătuşa Agathe, însă-şi, palidă, fă' ea cruci mari, zicînd rugăciuni. In acest timp priveliştea în jurul nostru se făcea măreaţă. Noaptea ierâ limpede ca nopţile de vaiă. Nu ierâ lună, dar pe ceriu străluceau nenumărate stele, ceriul ierâ aşa de albastru că umplea întinderea cu lumină albastră. Pare că încă tot ţinea amurgul, aşa de limpede ierâ ceriul. Şi pătura de apă, se întindea sub biîndeţa ceriului, albă de tot, ca luminoasă şi iea cu o lumină a iei, în vîrfui fie cărui văl se aprindea o lucire slabă. Nu se mai vedea pămîntul, tot şesul treimea să fi fost acoperit. Din timp în timp uitam primejdiea. Intr’o sară, lingă Marseille, văzusem marea astfeliu, şi stătusem prins de mierare înnaintea iei.* — Apa se sue, apa se sue, tot zicea frate-mîeu Pierre, tot rumpîud în dinţi ciubucul lulelei, care se stinsese. Ajia ierâ la uu metru de la acoperiş. Nu mai ierâ aşâ de liniştită ca pană acuma. Se făceau curgeri. Nu mai ieram apăraţi de rîdicătnra de pătimit, care se afiâ înnaintea satului. Atunci în mai puţin de uu ceas apa ajunse ameninţătoare, galbănă, năvălea asupra casei, aducea poloboace desfuudate, grinzi, grămăzi de bu-ruene. In depărtare se dădeau asalturi îu potriva zidîu rilor şi au-ze.nn reaunetele. Plopi cădeau cu pîriiturî de moarte, case se risipeau, ca nişte căruţi de prund răsturnate pe marginea drumului. Jacqties, sfăşieat de suspinele femeilor, tot zicea: — Nu putem sta aice. Sa încercăm ceva. Tată te rog, să cercăm ceva. Bilbîeam, ziceam după dînsul. — Da, da, sa încercăm ceva, u Şi nu ştieam ce. Graspârd zicea să ieie pe Veronique în spate, să o ducă în not. Pierre vorbea de o plută. Ierâ nebunie. Cyprien zise în slîrşît-, — Numai de am putea ajunge până Ia beserecă. De asupra apelor, beserica stătea în picioare cu clopotniţa iei în patru muqbî. De la noi pana la dîusa mai ierau şepte case. Casa noastră cea dîntsiu din sat, ierâ lingă o zidire mai naltă, care- se alătură lingă altă zidire. Poate mergînd pe acope-remiuLe, am fi putut ajunge la beserecă şi Bă ne suim în clopot- 51. 650 — niţă, Mulţi treimea să fi. scăpat acolo, căci nu vedeam pe uimo pe casele vecine, şi auzeam glasuri cari veneau de la clopotniţa. Dar ce de-a primejdii pentru a ajunge păuâ acolo. — Ieste cu neputinţă, zise Pierre, Casa lui Raimbeau ieste prea naltă. Ar trebui scări. — Mă duc şâ văd, ori ce sr b, zise Cyprien. Mă voiii întoarce, dacă drumul nu va fi bun. Aitfeiiu vom merge cu toţii, vom duce feteie. II lăsăi să .meargă. Avea dreptate. Trebuoa de cercat chiar cele cu neputinţă. Cu. ajutoriul urnii cîrlig de fier prins de ogea-gul vecin şezui pe. casa.de alături, cînd femeea lui, Aimee, rîdi— cînd capul, văzu că nu mai ierâ cu noi şi strigă: — Unde-i? Nu voiu.să mă părăsască. Sîutem împreună să murim împreună. , . . Cînd îl văzu sus pe casa de alături, alergă pe ţigle, cu copii cu tot, zicea: . - v— Cyprien, aşteaptă-mă. Merg cu tine, vreu să mor cu tine. Se îndărătnici,. Iei, plecat, o rugă spunîndu-i că se va întoarce, că mergea pentru imntuirea tuturor. Dar iea rătăcită, ridică capul şi tot .zicea : . - . — Merg cu :fine, merg cu tine. Ce te împiedec? merg cu tine. Iei luă copii. Apoi, o ajută de se sui, lî văzurăm pe muchea de sus a casei. Mergeau încet, iea îşi luase copiii în braţe, plîugeau, şi iei la fie-care pas se întoarcea, o sprijinea. — Du-o la loc fără primejdie, întoarce-te în dată! strigai. 11 văzui cum ne făcea semne eu mîna, dar mugetul apelor ne opri de a auzi ce spunea. In curînd, nu-1 mai văzurăm. Se sco-borîseră pe ceea-laită casă, nu aşa de naltă ca cea dintăiu. Peste cinci minunte îi văzurăm pe casa a treia, al căreia coperiş, ierâ foarte plecat, căci se tîrau în genunchi pe vîrf. Mă cuprinse o groază neaşteptată, începui a strigă, cu minele ia gură, din toate puterile: — Intorceţi-vă, fntorceţi-vâ. Şi cu toţii, Pierre, Jaeques, Gaspard, strigau să se mtparne. Glasurile noastre îi ţinură în loc un minunt. Ajunseseră ta locul unde se îndoea uliţa, în faţa casei lui Raimbeau, o zidire naltă al căreia acoperiş se înălţă cu trei metri mai sus de cît cele vecine. Statură o clipă la îndoeală Apoi Cyprien se sui de-a lungul unei ţevii de ogeag, ca o miţă. Aimee. care se învoesc să-l a-‘ştepte, stătea în picioare pe ţigle o vedeam de departe foarte lămurit, strîugînd copiii la piept, neagră, pe ceriul luminos, pareeă mărită Atunci îucepu nenorocirea cea înspăimînlătoare. (Va urma). I. Nădejde. — 651 — Unor Domni de La „Şcoala Romanau Toate certele vin din pricină că foarte mulţi oameni sînt lipsiţi de facultatea înţelegere! cît şi de a judecă-ţ' î; sînt mulţi cei cari critică şi ocăresc din gustul de a ocări fără să-şi dee osteneala de a judeca de au dreptate or! ba. le moda criticilor, şi treime să se ţie de iea. Ce le pasă redactorilor de vor spune în criticile lor cele mai mari monstruozităţi ştiinţifice, nîme n’are sâ-î tragă la judecată, şi cred că ie de ajuns să spue cu îmbieî-şugare la ocărî. Putem zice cu drept cu vini că criticii! „ă la Literatorul" şi „â la Scola Romana" numai şi-au bătut joc de cetitori! lor, crezîndu-î aşa de profani în ale ştiinţe!. Toată lumea n’a făcut licenţa în ştiinţele naturale, dar tot se pricepe maî mult de cît cred onoraţi! redactor!. Indarătniciea unită cu îngîmfarea, cu neştiinţa şi neînţelegetea sînt boalcle cele mai primejdioase pentru sciiitorî şi de cari se pare că sufăr şi D-niî despre cari voiii vorbi. Fie cine prins cu vre o prostie or! cu vre-o fuiătură poate respunde ceva, dacă nu alta măcar te înjură. Dar făcea ma! bine de tăcea. Maî întăiu voiu începe cu D. Săruleanu care îmî aruncă cîteva ocări în uu articol lung şi nostim şi la care i se va respunde de cătră cei atăcaţî. După părerea D-salc fac şi ieu parte dintre selbateciî de la „Contemporanul" or! maî lămurit ideile mele slut sălbatece, fiind că propăvăducsc „Naturalismul." Datorie» D-sa‘e de ctitic conştiincios ar fi fost să studn-ze maî întăiu ce-î „naturaSis.mul", şi pe urmă dacă nn-î venea la socoteală, să critice; căcî numai din ceea ce am scris ieu nu putea să se încredinţeze şi să ştie dacă şcoala naturalistă ie bună or! rea. Dar pentru ce ar fi făcut D-sa aşa? Pentru ce să iea să din ortana „civilizaţilor" şi să facă ca „selbateciî"; pare.că nu ie destul ca îndată ce vor auzi de vre-o idee> de vre-o teorie ori de o şcoală ma! nouă să Btrige şi să chiue; „min- ciuni! selbătăciî! nebuuiî ~ — 652 — Dovadă cît de bine a înţeles D-lui naturalismul ie nepreţuita propunere ce sună cam aşa: „că ar trebui să-mî lepăd şi limba in care vorbesc şi scriu ca prea artificială", şi alte poveţe demr.e numai de D-lui. A*ă-cînd naturalismul ierâ pentru binele D-sale să ştie că atacă o şcoală întreagă, cea mai nouă- şi tot o dată bazată pe ştiinţă. De ce mi şi-a dat D-lui osteneală să'cetească pe „Balzac," pe „Daudet", ori pe ,,Zola“. iear mai cu seamă crificile acestui din urmă ? Nu pretind că Nutnraliştii sînt perfecţi, cum ar trebui, dar zic că sînt mai buni de cît romanticii; cel puţin teoriile naturaliste sînt bune. In curînd chiar vom 4 *, ti arătă teoriile lui ,.Zola" din Roman experimental," leată ce zice ivi într’un loc: „Visul romanţirrului (se înţelege naturalist) ca şi al fisiologistuluî şi a doctorului, ieste să poată întrebuinţa metoda experimentală la studiul natural şi social al omului. Noi voim să cunoaştem elementele intelectuale şi personale pentru a !e putea di-regui. Cu un cuvînt sîntem moralişti experiment aton, arătând prin experienţă ce mers iea pasiunea în un mediu social. Numnî atuncia cînd se va cunoaşte mecanismul unei padunî, o vom putea trată, mieşurâ sau cel puţin a o face cît maî puţin stricătoare. Aice se vede folosul practic şi morala înnaltă a lucrărilor noastre naturaliste, cari experimentează asupra omului". Mie în selbâtăciea mea mi se pare că naturaliştiî urmăresc un scop foarte folositoriu societăţii şi nici de feliâ acel ce-1 crede D-l Sâruleanu, adecă de a ne lepădă limba ori de a îmbla goî. Căci am uitat să spun că Domnjea sa in un loc mai zice că poate naturalismul cere ca oamenii să îmbie goi. Dovadă că a înţeles ce vrea şcoala naturalistă, de vreme ce aduce asemenea argumente măhă-lăgeşti Au atacat mulţi naturalismul, dar D-luî ie singur îq feliul său. Aşa în un Ioc zice că nu s’ar miera de loc, dacă ar auzi oă condamnăm focului toate cărţi-ie de poezie şi de teatru. Mai întăiu D-sa ar face bine să nu amestece nafu- — 653 ralismul cu o simplă părere a rena, al doilea mi se pare că am zis viersurile si cu poezfia, căci aceasta poate tare bine fi şi îu proză. lear cit ie vorba despre aceea ca să le condamnăm focului, nici o dată, toate trebue să remîe ca documente, pentru a se vedea gradele prin cari a trecut mintea omenească ; chiar articolul D-sale va preţui urnit ca document. Uu alt domn de la .,Scola Romana*-' în o conferinţă întitulată ,,Omuî şi locul lui în natură'1, fie diu ier vro-inţă, fie dm neînţelegere, găseşte de cuviinţă a-mî da un ghiont. Anume în următoriul Ioc: Pentru noi nemulţu- mirea, dorinţa de a şti, fie ca rezultantă a crierilor săi mai voluminoşi, mai bine conformaţi, fie compoziţiunea lor, poate mai fină, ca a celorlalte animale, fără a mai vorbi de greutatea lor spre a nu supără pe D-na Sofiea Nădejde, ieaca ceea ce deosebeşte pe om.“ In adevăr dacă D-l Micescu a zis aceasta mă mier, căci se prinde ca nuca în părete, cum zic la noi Romîtiiî. leu am vorbit de gr.-şala ce se fă^ea vorbindu-ss de greutatea absolută a crierilor, în stîrşit am vorbit atîta că a-şî pliticsi lumea mai începînd din nou a spune D-luî Micescu, care de sigur nu vrea să înţeh agă ce spun ieu, fiind că nu sentiment întern îî spune că nu am dreptate, şi de mult nu mă mai încercă să fac a înţelege pe asemenea oameni că avem dreptate. D-lui de ar fi vorbit de greutatea crierului la om şi ia celelalte animale, de sigur că arătă cum ie în raport cu trupul şi nu absolut, ieu am cerut să se în're-buinţeze metoda acoasta la bărbat şi iVmee. Cu to-ite acestea D-l ui găseşte cu cale a face ironie, sigur pentru a fi aplaudat. ' înţeleg, ie plăcut a fi=ce spirit şi încă pe socoteala altuia, numai trebue de luift sama de se prinde. Nu zic aceasta ca interesată îu cauză; puţin îmi pasă de ghiontul D-sale, lumea inteligentă va şti să-l preţueasco. Sici nu mă mier d« loc ; ie ştiut că nu se poate scrie ceva care să placă tuturor şi să fie înţeles de toţi; de vreme — 654 — ce sînt oameni culţi semi-culţî şi unii cari ori nu cetesc ori de cetesc nu înţeleg. -Nu mai departe chiar conferinţa D-sale va fi socotită de unii ca bună de alţii ca rea ; şi nici se poate alt-feliu. Cum ar găsi o bună acei ce cred că oamenii se trag de la Adam, pe cînd D-lui spune că sîntem rude cu momiţele ? Ori materiali-ştii să o iea de bună cînd D-lui vorbeşte de spirit. In un loc nădăjdueşte D. Micescu că se va descoperi „ mişcarea perpetuă". Bre ! Bar are mare fantazie D-luî; poate în altă conferinţă va spune că cu timpul se va descoperi că unghiurile dintr’un triunghiu plan vor preţui trei unghiuri drepte în loc de doua, orî că se va găsi un drum mai scurt între două puncte de cit lini-ea dreapta. Sofiea Nădejde. Ţiganul la peste Anecdotă populară. Int-r’o zi Ia zi da vară, Cînd ieră aşa sub sară, Tetea ’ngrabă s’a sculat, Alba iute şi-a ’nhămat Şi-a pornit să prindă peşte Să măuînce boereşte: Peşte crap din balta mare, Unde găsea stă ’n picioare, Ş’alergă, fugea, fugea Alba tetei cît putea. Ş’alerga de cădea ’u nas Cum fugea de iuti la pas, Cînd ieră pe la sfinţit Tetea balta a zărit . Şi nuna, mina, mina Şi mina şi ascultă. Vai şi dealuri resunau Peştii ’n baltă cum cîntau Pe cît ochiul cuprindea Balta tetei se ’ntindea. Iera balta mare lată Mai aproape de uscată. Apa verde de mătreaţă, Dar nici apă cît verdeaţă. Pe verdeaţă sus şedeau Peştii toţi şi ciripeau Răzămaţî în două labe Şi—I cîntau lui tetea slave. Toţi cu ochii alunaţi 1 la guşă toţi îmfhiţi. Cei din haltă toţi cîntau Şi cu alţii se ’ugînau 8e ’ngîuau cu aceia cari Stînd pe mal cîntau mai tare. — G55 Cînd pe tetea l’au zărit Toţi în balta au şi sărit: A sărit taraful tot [>e-a stropit pe alba ’n bot. Iar eîud tetea a ajuns Peştii toţi s’au fost ascuns. D’apoi tetea s’a gîndit Cnm ar fi mai nimerit Mai uşor de păscuit: A minat, a tot minat Tocma’u baltă a intrat, A bătut a opintit, Drept la mijloc s’a propit. Ca să facă deci izbîndă S'aşeză apoi la pîndă, Şezînd tetea şi pîndind Văzu peşti din nou foind Seoţind capul iear afară Şi ’ncepînd să cînte ieară. Alţii cîntecu-şi opresc. Şi la tetea ’n sus prâvesc. L’au prăvit ce l’au prăvit Pană ciad a’an îmblînzit Şi ’ucepură apoi să sară Cînd pe schiţă cînd pe scară. De pe seară şi ’n căruţă Şi la tetea’n trăistuţă, Tetea ’u traisfcă-i punea Pentru masă-i pregătea. Strîns’a tetea, strîns’a peşte De gîndeaî că se speteşte Bieata albă cum trăgea Iu spre casă cînd venea, Ou căruţa demineaţa Verde toată de mătreaţa. Prins’a peşte dar nu şagă, Căci şeeuse-o noapte ’ntreagă Cinci ajunse-apoi a casă S’a gătit să stea la masă, Să mănânce crap prăjit Chiar de tetea păscuit I-a prăjit, i-a pus pe foc : Făceau peştii numai miorc. Mamă peştii mi-i cocea. De picioare mi-i prindea Şi lui tetea-1 întindea Ş’apoi tetea mi-i rupea. Minca tetea cît putea Ş’apoi dancilor dădea , Şi-am tot copt, am tot mîncat: Crap chiar proaspăt ne sărat. Dar no şmecher mai apoi Vra să-şi facă ris de noi Şi zicea că ne-am spurcat: Crapii cari i-am mîncat N’au fost peşte adevărat. D’apoi ciue-î vinovat? Tetea doar l’a prins din baltă, De uu-i peşte ce-î dar altă? Dacă tm-i în baltă peşte Apoi unde se găseşte? . Toată lumea spune aşa ■ Peşte’n baltă poţi află !... Ori gîcit ori pîngîrit, Dar păcat ca s’a gătit. Noi mîucat’am c’am fost prins N’am mîncat chiar înoadins. Am 'minsat căci am cercat Dacâ-Î peşte adevărat. Th. D. Speranţă. — 656 — Mă nădăiem leu că dintr’atîţa trebue să fie unul şi al dracului. (Probă do limbă de pe Someşul mare în Ardeal). Ieraja^o dată un călugăr. Mînăstirea-i ierâ aproape de un sat, numai un deal şi o vale-î des par ţa. Popa din sat mai avea cîte o lipsă, din cînd în cînd, la cel oraş, mai la tîrg, maî la judecată, că-î plăceau pîrile mai bine de cit prescurile, mai la protopopul şi cine ştie cîte lipse are omul trăind in lume : părintele popa încă credea că-i om, cu toate că oamenii îî ziceau numai popă. De cîte ori merea (mergea) popa de acasă tot dea-una spunea preuteseî că de va avea cineva lipsă grabnică de popă să cliieme numai pe călugărul. Cu călugărul ierau înţeleşi. De multe ori nu vinea popa acasă cu sep-tămîuile de plin, dar nu ierâ nici un baiu (scădere) că împlinea călugărul slujbele mai al dracului de cît un popă. 0 scădere avea inse şi călugărul, că doară şi iei a fost om pană nu să călugări, apoi doară om fată păcate nu ieste, călugărul nu bea vinarsul (horinca) de feliuî fe-liucului (de loc, nici de cît). Doamne, şî bătătoriu mai ierâ la ochi: călugăr, şi să nu beie vinars,, nu-ţi poţi întipui de cît ca pe un neamţ fără căţel, student fără ţigară, ungur fără pinteni, ţigan fără pipă, ori ca pe un popă care du are drăguţă numai preuteasă. Dar nu în dar zicea călugărul acele de 20 ori pe zi: „de ce te temi nu scapî‘£, că nici iei nu scăpă de trăsnită de fa orincă; o dată o păţi! bată cum se voroveşte: Zice că popa nu iera acasă. Birăiţa (primăresu) naşte on fecior, pănă atunci avusă tot f-te. Bucuri ea a fost fără margini. Trămit numai de cît a doua zi după popă să viie să-l boteze, nu cumva domne fereşte să moară ne-boteant, că atunci din puiul mamei se face on vîrcolac şi-şi rumpe dinţii rozînd ta lună că vîrcolacii, care mănâncă luna, tâţî (nu zic toţi, ci tuţt şi tăt în singular) îs făcuţi tăt din copii do aceia cari mor nebotezaţî. Da popa nu iera acasă, iera dus, cine-1 maî ştie unde. Preutesa — 657 — spune celor ce venisă după popa câ să mergă la călugărul, că le împlineşte iei lipsa. Vin cu călugărul. Da unde nu se pune cinstitul părinte călugăr a boteza cu atî-ta ceremonie cum nu s’a mai pomenit botez p’un copil ; scoate sfinţenie doară din trei ori doa: ă din patru cărţi, (că ierâ copilul birăuluî cel de sub botez) şi repede la cruci şi la mătănii şi îa îngenuuchete şi ieară cruci şi credee, şi-l lapădă de satana şi de toţi dracii, şi-l im-preună cu toţi sfinţii din ceriu, de gîndeai că vezi copilul împliudu-se de sfinţenie şi smerenie. Tatăl copilului se miera într’adevăr de atîta sfinţenie cită vedea că pune călugărul pe un biet da pruncuţ mic, şi ierâ cît pe aci să zică: oare mi-i prea multă sfinţenie pentru i*-l? ii dădură însă pace pană isprăvi şi apoi începu ospeţul. Nici oepeţ ea la botejunea acea. ba să mai vezi! Numai cete-raşi de ierâ, ierâ mai nuntă de cît multe nunţi. Să fi văzut băutură, copile; înnainte de mîncare vin ars îndulcit cu miere de stup şi după mîncare jin (vin), nu altfeliu, fără gîndirî că băutura o scot din fîntînă cu cofa, cum scot apa, aşâ ierâ de multă pe masă, şi tot mai aduceau. Nu vedea deci Sfinţia Sa, cinslitul călugăr, nici o trebuinţă să facă din apă vin, că ierâ de cel de struguri. La început nu avea călugărul să bica nici o leacă de horincă, nici cît se orbeşti un purece. Dar un om op-şegos, bun de glume, caîe ştiea ce se respundă la ori-ce om de sub soare, luă paharul si după ce î închină ca de obic-iu. Să trăeştî părinte! D-zeu te ferească de tot răul! Să afli şi pe cei de acasă în pace ş. a. în urmă zise: Pentru D-zeu, părinte, bea şi D-ta un păhărel, că zeu nu ţ-’a fi nemic; îi vedea D-ta cit ie de bun. Pentru D-zeu, zise călugărul, pentru D-zen drăguţul de f i, să ştiu că-i chiar otravă de cea mai verinoasă, care omoară pe om îutr!o minută de cws, şi încă beau un păhăraş ! Sî, huzdup pe gi umaz în jos. lear îl mai îmbie oamenii cu vinar», iei iar le răspunde că pentru lumea asta, ast-foliii de amăralâ u'ar — 658 — maî băga în gura Ini. Un alt om posnaş atunci iea un păhăruţ cu vinars şi zice : Dar pentru numele D-luî nostru Is. Hhristos, bea şi D-ta părinte numai un păhăruţ încă. Părintele călugăr, cum aude de numele D-lnî Is. Ilr. îndată apucă paharul şi, zîcind: Pentru numele D-luî şi mintuitoriului nostru îs îa stare a bea chiar otravă — huzdup şi cu al doilea pahar de horinca pe grumaz in jos. După cit va vreme maî bău, tot în chipul acesta, pentru maica precista, pentru sfinţi! apostoli, pentru evangheliştî şi maî în urmă pentru ceî 40 de sfinţi mucenici. Pănă hău bietul călugăr întru cinstea tuturor sfinţilor şi sfîntoaicelor cîte un păbar de vinars, se şmneui cum se cade, ba gurile rele ziceau că s’ar fi chiar îmbătat, ieu înse nu ştiu de bană samă, că n’am fost acolo. După ce maî bău însă şi cît-eva păhară de vin. colea după măncăruşă bună, cum fac gazdele la boteze, să flencăni Sfinţiea sa ca on mirean. Jnivcr, v _ Vine vremea să sî rîdice masa, să meargă toţiin toate părţile, călugărul de abiea să mişca din loc. Vazînd oamenii că nu-î modrn să poată sui sfinţiea sa dealul mînâ-stireî pe jos îi dau on cal, să meargă calare. Prabăleşte (probează) sfinţia sa să să urce calare, dar nu poate; maî cearcă o dată, dar îa zădar; în urmă-i plesneşte ceva prin mintea cea turbure: „Doamne, D-zăul mieii, băut’am otravă azî pentru tine, ajută-mi să mă suin pe cal; atunci să opinteşte o dată, dar cade lingă cal, „Doamne Isuse Hristoase, şi pentru tine băuî azî otravă, ajută-mî tu, că doară ieştî maî milostiv de cît bă-trînul; cearcă ieară să să arunce pe cal, şi ieară cade lîngâ iei. Urmează maî departe, precum bău pentru toţi sfinţii şi sfîntoaiceie cîte un pahar de vinars, aşa să roagă de fie-care, pe rînd, ca să-î ajute, dar în tot deauna cade lingă cal, fără a se putea arunca în şea. In urma urmelor maî zice : Voî 40 de sfinţi mucenici, ajutaţi-mî voi, că şi pentru voî băui azî otravă, şi se aruncă din toate — 659 puterile şi huzdup în cnp. din colo de cal! Atunci, călugărul, ne maî putîndu-sa scula de jos zice : Val, miu-ca-v’ar ruşine;): tîrgultii, nur nădfuem ieu, că dmtr’atîţa, trebue să fie unul şi al dracului! Someşnnul. Câsatoriea mea religioasă. Un propoveduitoriu al căsatroriei libere care se însoară înuaintea oficeriuluî atare! Civile, un ateu care primeşte binecuvintarea religioasa; ieată cazul micu. Dacă nu aşi avea curajul faptelor mele desigur m’-aşi face mic, aşi tăcea şi aşi lăsă ca lumea după ce a vorbit mult, să mă uite, Diu potriva, ieu socot că faptele mele, bune sau rele trebuie să le aduc ieu singur înna-tntea tribunalului opinitmei publice lăsînd ca aâ fiu în urmă osîndit sau scuzat. . * * * Dacă nu aşi fi omul caro reprezintă o idee, tăcerea mea ar putea cel puţin numai pe mine să mă lovească ; faptul ca lumea va lega de faptele mele pe acele ale tovarîştlor mie! sau ideea ce propoveduesc, mă tace şi mai mult. a vorbi. * * * ' - In articolele mele asupra căsătorie! libere, am dovedit de ce, nu aş! putea, iu reţeaua legi’or de faţă, să pun în practica această idee care sre maî multă logică deeît căsătorie» legală. Prin urmare aici nu vmu maî spune de ce şt pentru ce pticină căsătorie» mea a fost celebrată dinaintea oamenilor legtî; — ieu care nu-i admit, de ce am recurs la dînşiî. Ceea ce voiu să luminez astăzi ieste pentru ce ieu ateul, ani ascultat poino- — 660 — grafiile popilor, pentru ce ieii — om nou — am trecut prin filiera vechilor instituţii şi obiceiuri: * * * Am iubit. Nimene nu-mi va arunca pieatră pentru acest fapt. Am iubit — dar am căutat ca să du fiu robul dragostei, ci omul care ascultă tot atîta do inimă ca şi de crieri. Se înţelege, dar că am căutat să conving p^ aceea care îmi ieste soţie, de falşitatea doctrinelor religioase. Am reuşit. Tocmai înBe pentru pricina că legile sînt absurde că obiceiurile şi bigotismul ieste înrădăcinat foarte tare în crierii societăţeî noastre, părinţii nu au fost de părerea noastră.— Ca să-i conving mi-a fost peste putinţă şi prin urmare ori ce nădejde de a-î putea îndupleca ţrebuea să o pierdem. Pentru nenorocirea noastră, înainte-ne ca protivnic, aveam pe-o mamă bolnavă, căreia o lovitură mare i-ar fi putut fi fatală. De sigur că nu puteam să pretind femeieî mele ca sâ-şî ieie pe conştiinţă o remnşcare veşnică. Trei căi ni se deşchideau iunamte: Să fugim; să minţim promiţind că vom face căsă-toriea religioasă şi apoi să nu o facem; în urmă a ceda şi a trece şi prin filiera bisericeî. Să discutăm toate cazurile: I) „Fuga." Cu neputinţă de vreme ce nici ieii nici femeia mea nu ne am fi putut lua pe conştiinţă un dez-nodămînt fatal. II) „Minciuna." Lucrul icra ingenios.— Am fi fost legal unul al altuia, după cum am arătat pe larg in „Contemporanul." Lucrul inse iera laş, Mi-ar fi cerut „cuvintul de onoare." Ce trebuiea să fac. — A-l refuza ierâ să stric totul; a-l da iera să minţesc, să fiu uu laş. Nu am putut deci intrebuinţâ acest mijloc. IIÎ) „Gedarea." Mai remînea să cedez.—Am cedat. Tot aşa înse cum ca soldat, sub amerinţarea baionetelor voiu jură tot aşa cum înnaint *a a 50 fr. de a-mendăla tribunal, voiu jura protestînd cum protestez şi acum. — 561 — * * * Puteam să fac aU-feliu? Tot ce am fi putut face iera să renunţăm la iubirea noastră, leu să mă întorc la gloiul fie unde abiea ieşisem, dînsa să-şi pieardă^ orî-ce ift-al şi să devie o femee ordinară ca toate femeile, cari aşteaptă să se mărite. înaintea pierdere! noastre sigure, am preferat actul care l’ani făcut, pot să fiu înjurat sau cel puţin scuzat. Ceea ce ţin să declar sus şi tare că chiar cîud acest act ar fi o derogare de la calea dreaptă, asta nu ar compromite de fehii actele prietenilor mieî. îi declar nesolidar! cu mine în acest caz. _ # Cei cari vor strigă contra mea, vor fi duşmanii, şi oamenii cari nici o-dat-ă nu au fost decît nişte rufianî. Un om serios socot, că totdeauna îmî va da dreptate. Un lucru ieste de mierare, cum de au cununat popi! un ateu. ntra.1 University L Se înţelege că dacă actul mieu ar atrage după sine oare cari angajamente pe viitoriu, nu l’aşi fi făcut. Cu acest prilej, sîut datoriu să declar că nemic din trecutul mieu nu reneg, că tot ce am fost, voiu fi şi de acum. Bine înţeles, până ce mă vor convinge că sînt greşit, de vor putea. * * Poate aşî mai avea ceva de zis, dar sînt datoriu a nu pierde nicî un minut în laminarea lumei asupra acestei afaceri. ^ . . Şi acum dacă cine va crede că în poziţiunea mea ar fi făcut mai bine să vie şi să-mi arunce pieatra: voiu primi bucuros lovitura de ia un om mai conse-cent de cît mine. Corist. Miile. Iaşi. Fevruarie 27 1683. 562 — Oameni deştepţi. D-l Linx, cel de la „Romanul1' din Roman, cu care am mai avut o socoteală se leagă de noi în No. 23 do la 3 Martie 1883 al ziarului citat mai sus şi voeşre să ne dovedească ca „Th D. Speranţa" a furat „anei dota populară" publicată in proză sub numele de „Poclonul ţiganilor" in No. 15 an. II al ,Contemporanului!!" Pentru ca să-şi poate face o idee cetitorii noştri de curajul (ea să nu zic ceva maî mult) ce au unii oameni şi de orbirea la care-i duc patimde, vă voiu cită anecdota D-luî Arghinopol publicată în No. 25 de la 14 Iunie 1880 al ziarului „Romanul" şi apoi voiu vorbi. Yoiuşubliuiea cuvintele, nepotrivite pentru asemenea scrieri mai ales, precum Şl, alte greşeli maî cornute. „Fiind anul noii, „conform" datineloru de atunci să „ducea peşcheşu lui vodă de către „diferitele corporaţi-„uniast-fel şi ţiganii se hotă rară ‘,de" a nu re mân.-a „mai pre-jos, şi dupe „o consfătuire generală" se „orga-„niză programul" următor: . „Bulubaşa (şeful cetei), va porni cu un castron cu „lapte acru, în fruntea a 12 fruntaşi, după care vor ur-„ma alţi 12 tineri: „Bulubaşa, ajungînd înnaintea Măriei Sale va „prezenta" laptele, zicând: „Se" trăeştî Măria ta! fruntaşii vor striga in cor, şi Măria Sa Domna! iear flăcăii voru încheia: şi Bezi-deb le ! („fiii Domnului"). „Pentru nenorocirea acestei „bune întenţiuni", se întâmplă că Bulubaşa văzrnd faţa lui vodă să se,întusias-meşle" atâta de tare, în cît. se împedecă de un covor scăpând, din mînî castroiiulu cu lapte, se făcu în bucăţi. „Fi-re-ar" al diacului! „esclamă" Bulubaşa în- furiet. „Şi Măria Sa Domna,! „ajută" fruntaşii. „—Şi Bezedelele! încheiă tinerii" — D-vostre. 563 Ieată anecdota „vechiului scriitorii! original" cum îl numeşte D-l Linx. l)-sa deşi se iscăleşte Linx şi deşi a * nimalul al căruiea nume şi l’a luat vede foarte bine (după cît se spune), totuşi n’a văzut că pretinzînd că anecdota citată ieste a ,,Sa“ (aşa scrie chiar D-l Linx) se dă pe faţă ca plagiatoriu. Anecdota cu ţiganii şi cu covaşa dusă poclon ieste cunoscută de ţeranii şi de poporul din tîrguii. Noi cei de la „Contemporanul" am auzit’o cu toţii întocmai cum a scris’o şi Th. D. Speranţă, şi Speranţă nici n’a avut vre o dată de gînd să zică că iei a născocit anecdotele publicate în „Contemporanul" şi le-a şi pus ia toate „anecdotă populară că. să vadă ori cine că nu-î vorbă de cît de forma dată linei anecdote cunoscute. D-l Linx n’a văzut asemenea lucru. Mai bine s’ar fi numit. „Cîrtiţă" sau „Ţincul pămintulufo. _ Aşă dar anecdota cu „poclonul ţiganilor,, cum ori cine ştie, a luat’o Speranţă din gura poporului şi nu din a D-lui Arghiropol, căci cinste de a ceti „Romanul" din 1880___1881 n’a avut, nici iei nici vre unul din noi iştia- lalţi. Credeţi-mă. D-le linx. D-l Arghiropol a auzit anecdota cu covaşa şi a boerit’o, a schimbat putina m castron şi covaşa în lapte acru a scris’o într’o limbă păserească şi a pus’o ca umplutură în jurnalul D-sale. Aşa dar iacă D-l Arghiropol se ascunde sub numele de Linx. Căci cine altul ar fi fost în stare să-şi aducă a minte că a pubiicat D-l A. o amedotâ la 14 Iunie 1880—1881? şi pretinde că anecdota cu lapte acru ieste născocită de D-sa voeşte să înşele lumea şi reu face că ne învinovăţeşte pe noi. Ori poate, dracul nu face beserecî, D-l Linx va fi fiind un fiu al lux Israel, care nu cunoaşte anecdotele populai’e romîneşti şi atuuci a putut să fie de bună credinţă. Dar cine-1 pune să se amestece în literatură, dacă nu cunoaşte poporul romanesc? ’ Toate ocările cîte ne face D-l Linx nu rie supără de loc, prin asemenea lucruri, mai cu samă că nu sîn-tem vinovaţi, îşi va omorî ziarul. Mai bine ar învăţă cîte ceva limbă românească scriitorii deştepţi de la „R6- 564 — manul“ înnaite de a pune slove negre pe hîrtie alba. Drept, hîrtiea ieste rabdatoare, zice proverbul, dar cine poate sili pe cetitori să se otrăvească cu asemenea limbă şi cu asemenea ortografie ca a Linxuiui de la Roman ? leată cîte-va frumuseţi ortografice, toate din No, 25 : Nu poate deosebi „ss££ pronume de „să“ conjuncţie, dovadă că găsim pronumele scris la întâmplare: ,,să££ ori „se“, tot aşă păţeşte şi conjuncţiei!. Apostroful se bucură de un hatîr nemăsurat la Dom-niile-Lor, ieată dovezi: „Alţi resucfi, a’ţi învârtită, di-n’aints; —„Aţi“ de regulă se întâlneşte şuii forma „a’ţî“, mai găsim şi „veţî“. Aşadar Ia Domnii de la „Romanul", în „a’ţi1' (a doua persoană de la înmulţitul indicativului prezent de la verbui ajutătorii! a fi) n ste compusă din „a“ şi din „iţi.® Frumos.de tot! De asemenea „veţî“ "de la verbul a „voi“ ieste compus din „vă aţî.“ Bravo! Cîte clase ai D-le, Linx ? ’ „ apostrof, dar noua biruinţă n’are de ce supără că o găsim unde numai pun băeţii cu-patru clase primare, precum în „Fi-re-ar“, care după noi şi după vor nu ieste infinitivul „fire“ şi „ar“. Mai găsim liniuţa şi în „fusă-se, vărsa-se££, pieatrecute simple, scrise de ori cine: fusese, vărsase ;£i numai Linxuî şi cu tovarîşii D-sale au văzut pronume ori conjuncţie în „se££ de la fusese şi vărsase şi l’au despărţit. Să le fie de bine! Nu mai vorbesc de Norme ca „serut" (sărut), „văzuta if£ (văzut’ai), „mtasiasme(lc’£ (enîusiazmeze), „marfa" lor „va£- cea mai bună, „c’a££ a lor, etc . In scurt anecdota D-lui Arghiropol ieste prefăcută de pe cea populară, cunoscută tuturor, iar a luî Speranţă ieste chn.r cea populaiă, D-l Linx are meritul de-a nu şti ce însamnă anecdotă populară sau cîntec popular şi de a nu cunoaşte anecdotele din limba romîna; iar D-l Arghiropol de a fi scris într’olimbă păsărească o anecdotă deşeiaţă. . Ce bine ierâ dacă numai scotea D-l Linx la iyŞălă asemenea păcate vechi, dar nu fără pedeapsă hă-lâdueşte asemenea vietate unde va.. Vtrax. — 665 - Bureţii In „ Vocea romană“ din Craiovă. Am arătat într’un număr trecut cum un naturalist (?) de la „Independenţa romînă44 din Buzeu numără bureţii de şters între vegetale şi chiar pe^ cracatiţă. Asemenea lucruri nu s’ar fi putut îutimpla în alte ţeri,^ dar la noi totul, se vede, ieste cu putinţă. In numărul din urmă din „Vocea romană11 am găsit un numismat oare ne spunea <'ă ^imbrul nu ieste un felia de bou ci o „specă“ i» iC- « înmailn numărul H de la 1 Mart găsim un articol al IMui b Mihaelescu profesorul de ştiinţele naturale de la liceul de acolo şi luat după cum ne spune L)-sa după Pouchet. Negreşit ca trebue să fie veche cartea de pe care s’a luat D-l S Mi-haelescu căci găsim idei foarte ciudate şi de mult părăsite în privinţa naturei bureţilor. r „Bureţii stau pe treapta cea mai de jos a animalităţeî, mai .josu ca monadele.” - * „Aşa dar D-l S. Mihaelescu crede că bureţii de şters tre-bue de numărat îu aceeaşi grupă ca cele mal inferioare ti iuţi vieţuitoare adecă cu infuzoriile, cu monerele, etc.. adecă cu , pro-tozoarnle4 sau cu „protistele”. Mai de grabă ar fi D-sa aplecat a numără bureţii între protiste de vreme ce scrie: „Vitalitatea „bureţdoru ieste atîţtt de îudoioasă în câtă ei se clasifică în reg-” . animalii singură numai pe indicii raţionale. Nu se zărescela „ei nici o urmă de organe. Ei constituesc, în casulu celu mai „tavorabilu, puntea de trecere (linia de transiţiune) de la animale la vegetale.44 Acuma înse descoperirile cele mai nouă şi mai ales ale lui rlaeckel au dovedit că din oul de bureţi de şters se face o formă care samănă a pungă deschisă la o parte şi cu trupul compus din două pături de celule, unele eari formează suprafaţa de dmnaiara a trupului şi altele cari formează păretele din lăuntru al ţeviei. mistuitoare sau al stomabuiui. Prin faptul că bureţii de şters trec prin forma citată (gastraea) sîntem siliţi a-i pune în-tr.® flCelenterate44 adecă la un loc cu „meduzele,44 cu „coralii44 etc Pana nu de mult se credea că bureţilor le lipsesc organe pentru urzicat şi se întrebuinţa această deosebire ca caracter distinctiv intre bureţi şi între celelalte celenterate mai superioare acuma inse se ştie eă nici aceste organe nu le lipsesc. D-l S. Mihaelescu, poate şi D-l PoucheV dacă nu cum va a remas neînţeles D-lui M, amestecă bureţii cu polipii cari-ni zidesc locuinţi pietroase, tot între protiste! Despre aceasta nu ştiin ce sa mai zicem, căci de foarte de demult polipierii se nu-mara la uu loc cu meduzele. Pentru ca să nu remîe îndoeală că această greşală o face 52 — 666 — D-l Mihaelescu voiu cita chiar cuvintele l>-sale. „firă mai departe ţlice, co aceşti polipi sunttt une-orî aşezaţi la mari distanţe, peno la 1 metru, unii de alţii.şi aiurea: „Acesta producţiune adeveratu monumentală este făcută de miriade de polipi, animale foarte delicate ascunse în celulele lorii, din cari esu de jumătate şi-şi cufundă bracele abia visibile în undele mării.“ Deci ieste bine dovedit că D-l S. Mihaelescu, urmînd pe Pouchet, socoa-te că spongiile sînt compuse din „polipi cu braţe.“ Se ştie înse că polipii n’au a face cu bureţii şi că un individ la aceştia; nu ieste o celulă sau un polip, ci o cupă, care s’a derivat diuţr?un singur ou. Dacă cine-va n’are chip de a se ţinea în curentul ştiinţei, n’ar fi oare mai bine să tacă, de cît să dee la iveală asemenea greşeli ruşinătoare? Cu toate că nu avem nemie cu D-l S. Miha-elescu, trebue să lovim greşala unde o întîinim fie ia duşmani, fie la prieteni." D-l Maiorescu a zis: „In mijlocul a ori cîte; ruine, semnul adevărului trebue împ!întat.“ Ne vom sili a lucră pentru acest scop. . ■ Verax. CUCI r ■' :,-f: Librai ■ Tifţmml m €âră*ffui Anecdotă populară. Nişte cărăuşi poposise cu carele, într’un loc, să-şî pască boii. • Unul diptra dînşii care ieră cam la o margine, s’a-pucase de dires ntx ştiu ce la car. Un ţigan care trecea pe-acolo se opri la spatele lui şi începu a se uită. Omul singur ridica şi. sucea carul în toate părţile, iar ţiganul şedea cu minele în şolduri şi se mierâ hojma zicînd : — Auleu ! Na! Dar ce faci?! Săracul de mine! . . Mămulică!. .. şi însfîrşit de mierare se apucă de şuerat. După ce mîhtui, omul luă traista şi începu să caute, de ale mîneărex. . — 667 — Ţiganul ca doară s'ar căpăta şi iei, se făcea că nu pricepe ce gînd are omul şi înaepu iar: — Ian, bădică, să-ţî ajut şi ieu că D-ta ieşti prea trudit. Dă! Dacă aşi fi ştiut ce faci cum nu ţi-aşi fi ajutat, ca doar uu icră mare treabă. ... * Omul fără să zică o vorbă, luă un răsteu de la iu^ se sui m car, puse rasteul lingă dînsul şi se apucă de mîncat. Ţiganul prăvind mînearea căuta mereu capăt de vorbă şi se tot apropiea. In sfirşit văzînd că omul nu zicea nemic întinse şi iei mîna la mîncare, dar omul luînd răstenl de coadă îl ciocni drept în cap. - Hau! făcu ţiganul tragmdu-şi sufletul, îşî strînse frumuşel mîna şi o luă la sănătoasă, cu capul cam pe-o ureche, ...... Un alt cărăuş c«re văzuse cinstea ce căpătase îl întreba: Ce face cel din car? njversit> brar. luj -••• Ce să facă, zise ţiganul mergînd: „Şede ’n chelnă ştii greceşte ,,Şi mînîncă nici gîndeşte ,.Mămăligă şi cu peşte...,. ' • . ' ■■■ . . •. ' * ' • . . . * * „M’am fost dus să gust şi ieu, „Dapoî mirosă-a răsteu, Th. 1K Speranţa. - Câteva consideraţiuni asupra tipuri-lor omeneşti. (Urmare). 7.—„Tipul european sau mediteranean."—Acest tip corespunde cam cu aceea ce vechii antropologiştî numeau „rasa' al- — 668 — bă sau caucasică."—Numele de „tip european", întrebuinţat de „Topinard," ieste ales pe temeiul că popoarele din Europa, mai toate, sînt din acest tip; iar numele de „tip mediteranean", întrebuinţat de „Hat ckel,“ *) ieste luat de pe faptul că multe din cele di’ntăiu popoare din acest tip, au trăit pe lingă „Meditera-na*‘.— Numele de tip european inse, nu trebue să ne facă a crede că acest tip ieste mărginit numai în Europa! Chiar ne ţinînd samă de numeroasele strămutări întîmplate de la descoperirea Americei în coace, acest tip îl gnsim respîndit în 4 părţi ale lu-meî.— Ce ieste mai mult, cele mai multe ramuri ale acestui tip nu sînt de locul lor din Europa, ci au venit din Asiea; aşâ în cât s’ar părea că uumirea de tip european nu ar avea nici un temciu. Dacă ţinem înse samă că popoarele cele mai alese din acest tip, deşi de loc din Asiea, şi-au făcut c> a mai mare parte din vieaţă şi au ajuns la un punct înnalt pe scara propăşire! în Europa, atunci vedem că în acest înţeles numirea de tip european nu pare nepotrivită. După cum am spus mai sus acest tip se află respîndit în 4 părţi ale lumei, anume: în Europa toate popoarele afară de „laponi şi finejî" (dar fiuejii se apropie mult de tipul mediteranean; cît despre „Unguri şi Turci4' am văzut că sînt aşâ de amestecaţi cu tipuri europene în cît se pot socoti că făcînd parte din tipul european); în Asiea „Semiţii, Perşii, Afganii, Indienii,'4 şi aproape sigur triburile „Ainos, Miaoţe şi Toda'4; în Africa cel puţin „Berberii44; în America s’au găsit localnici, carii după caracterele lor precum şi după deosebite amintiri păstrate printra-diţiune, se pare că fac parte din tipul mediteranean : Vom arăta mai întăiu caracterele generale ale acestui tip şi pe urmă tipurile mai mici în care se sub-împarte.— Inse fiind că popoarele, după cum am mai spus, sînt foarte amestecate, tipurile mici nu pot fi luate după popoare, ci după coloarea pielei, a ochilor etc. Iată caracterele tipului general: Pielea mai deschisă de cît la celealalte tipuri.— La copiii de cuiînd născuţi pielea ieste totdeauna albă mai pe urmă cu vîrsta la unii remîne tot aibă, la alţii se schimbă în deosebite chipuri după tipul din care fac parte aşâ la unii se face albă-rumănă, la alţii brună deschisă sau chiar la unii brună întunecată apro-piiudu-se de galbău sau de galbăn-brun.— Părul cu îmbelşugate pe trup ; barba, musteţele şi favoriţele mai mari şi mai dese de cît *). Haeckel zice „specita mediteraneană,“ căci iei crede că eînt speci aceste grupe pe care Topinaid le numeşte „tipuri,'1 fără a hotărî valoarea lor în clasificaţie. 669 la celealalte tipuri descrise în urmă. — Firele de pă.i sînt aproape cilindrice, lungî, moî şi de obiceiu drepte sau cîte o dată încreţite, înse un încreţitură imoasă ca la Negri; afară de acestea părul ieste totdeauna „buclat", adecă nu cade drept în jos ca la mongoli sau la alţi euticomî, ci ieste mai înfoiet şi mai uudulat. Creştetul capului ieste rotunzii ; partea de di’naiute a craniului hste mai mare de cît cea de dinapoi; iar încăperea craniului în general ieste mai mare de cît ia celealalte tipuri (d. e în mijlociu la tipul celtic ieste 1523 c. c. la Negri 1372, iar la Hoteu-toţi 1290).— Fruntea lată, de obiceiu mire, nici prea plecată nici prea bulbucată.— Rîdicăturile osoase de la sprincene nu sînt nici aşa de şterse ca la mongoli şi negri nici aşa de mari ca la alte tipuri.— Faţa ieste ovală, lungăreaţă fără ca umerele obrajilor sau oasele maxilare să fie prea mari sau ieşite lateral; părţile din mijloc ale feţei nu sîut îngropate, ci scoase în afară aşa în cît la unii iea aCea formă numită ca „tăiuşul unui cuţit.11—Nasul ieste bulbucat cu păreţii laterali înclinaţi aşa în cît formează o muche ascuţită, cu virful vîrtos, cu nările eliptice, paralele şi aşezate în acelaşi plan orizontal.— Gura de obiceiu mică, cu buzele potrivite şi rumene ; dinţii drepţi, deşi, albi albăstrii sau albi gălbii, stricîndu-se uşor *).— Mediteraniemi sînt cei mai ,,ortognaţî“ (adecă au fălcile cît se poate mai puţin scoase înnainte şi dinţii mai verticali).— Bărbiea ieste scoasă înnainte.— Urechea ieste ovală, regulată şi cu capătul de jos bine format şi deşiipit.— In sfîrşit dacă ducem un plan de la locul pe unde străbate în craniu măduva spinărei, acel plan ajunge mai sus de cît mijlocul nasului, sau chiar la rădăcină adese ori. Nu se poate zice ca Europenii sîut siuguriî carii au trupul frumos, sînt mulţi selbateci, carii s’ar putea foarte bine pune la întrecut cu Europenii iu privinţa frumuseţei formelor şi chiar de sigur ar întrece pe acei „civilizaţi")?!) carii mulţămită traiului ne regulat şi abaterilor de tot soiul ajung, în scurt timp, adevărate , căzături!" Cu toate acestea mediterauienii au de obiceiu corpul foarte regulat, statura naltă sau mijlocie, gîtul bine format şi gros în raport cu al altor tipuri, pulpele mari, piciorul bulbucat într’un chip frumos.— Europenii de obiceiu se trec mai puţin cu vrîsa de cît Negrii sau alte tipuri de jos.— Craniul poate avea trustrele formele. Acest tip poate fi împărţit în alte două sub-tipurî: a) „tipul blond11 şi b) „tipul brun", carele la rîndul lor se pot împărţi şi iele în alte sub-tipurî de mai mică însemnătate. *). Stricarea dinţilor se arată prin aceea că se fac borţoşi, aşa în cît aerul şi alte pricini aţiţînd nervul ce se află în dinte, produc acele dureri grozave, cunoscute de cea mai mare parte de oameni. 670 a) „Tipul blond.11 — Caracterele aeestui tip cînd ieste curat sîut: ochii albaştri, pârul blond (galbăn albiu sau galbâu-auriu,) şi pielea albă rumâuâ sau roşă mai nralt, de coloarea sîngeluî; espuşî la soare blonzii căpătă coloarea cărămizeî. Ochii verzii, cenuşii, gălbii, oăprii deschişi, cu un cuvînt toate colorile deschise cînd se află împreună cu celelalte două caractere îu privinţa pielei şi a părului, caracterizazâ de asemenea tot pe tipul blond. Părul galbăn roşietec sau clnar roşie tec curat, pre cum şi castaniu, unit cu celelalte caractere, serveşte de asemenea pentru a caracteriza tipul blond; înse pârul castaniu ieste un caracter mai puţin sigur, căci pe de o parte iei ieste uu semu sigur de amestecare cu tipul brun, iar pa de alta fiind că se găseşte şi la alte tipuri deosebite de cel european, Părul roşietec nu tocmai tare ieste tot un feliu -'de păr blond, unse părul roş mai aprins, împreună cu petele numite ,,pîstrue“ şi cu alte particularităţi îu privinţa .formei trupului, arată tipul finez, sau o amestecare mai mult sau mai puţin mare cu dînsul. Coloarea pielei ieste caracterul cel luai puţin însemnat; căci se schimbă foarte uşor atît prin amestecare, cît şi prin împrejurările de traiu. Ochii albaştri sîut semnul cel mai sigur că cineva face parte din tipul blond sau cel puţin că ieste amestecat cu acest tip. In Islanda, Suedo-Norvegiea (afară de Laponiea) şi Danemarca, tipul blond ieste mai curat de cît ori uude; apoi ţerile în care se află iearăşî respîndit, vin în şirul urm atonii; Olanda, Germaniea de Nord, Saxa, Belgiea şi Insulele Britanice. In Fran-ţiea ieste mai amestecat şi se află respîndit, mai ales pănă ‘ la o linie ce se întinde cam de la „la Manche“ pănă la „Lyon‘. Cu toate acestea se găsesc probe de amestecare cu tipul blond şi mai la Sud, precum la „Basci,11 carii, după Dr. Argellies,înfâţoşază aproape jumătate de cazuri de ochi deschişi la coloare şi aproape o treime de ochi albaştri, dovadă sigură de amestecare cu blonzi. Chiar şi în Sudul Spaniei se găsesc urme de amestecare cu tipul blond. In privinţa staturei tipul blond poate ti împărţit îu două părţi; unii sîut nalţi, bine iăcuţî, şi de obiceiu cam (cum s’ar zice în vorba familiară) „din topor11; alţii din contra sîut delicaţi (îu-înţelesul ce se dă în romăueşte acestui cuvîut). La ţoţi blonde obiceiu, obrazul ieste luugăreţ, nasul mare, drept şi cu vîrful îutrccînd puţin nările Forma craniului uu ieste hotărîtă din pricina amestecării cu alte tipuri; aşa d. ex: Danejii sînt bra-biceiali de obiceiu, Normanzii mezocefafi, Suedo-Norvegienil, Bel-Anglejiî sînt dolikocefalî; iar cît despre Germani, în înţelesul îiiţuiş cş dau iei acestui nume, sînt cu toate formele era-. — 671 — niene ce se pot închipui, Topinard înse zice că Ieste convins că tipul blond adevărat trebue să fi fost dolihocefal. Tipul blond curat s’a amestecat mai mult sau mai puţin, se află respîndit în 4 părţi ale lutnei (nu vorbim despre rbspîtw direa îutîmplată în timpurile mai nouă, ci despre altă întîmplată în timpuri cu mult mai vechi). Popoarele din acest tip au mare gust pentru strămutare. Iii Asiea după mărturiile mai multor scriitori se află localnici, carii pot fi socotiţi ea făcînd parte din tipul blond. Âşâ „Klaproth, J. Barow“ şi „Castren,“ citează Tătari Măndşu de coloare albă rumănă, unii eu ochii albaştri deschişi, cu riasul drept sau arcuit, cu barba toarte deasă şi mare şi cu părul brun. Intre „liîi;toţe“ din Sud-estul Chinei se află blonzi. In India mai ales „Katteeiî“ au cîte o dată părul de coloare deschisă şi ochii albăstri. ,;Bisahuri“ de lingă izvorul Cangelui, au adese ori pielea foarte albă, cu toate că ieste arsă de Soare, ochii albaştri, părul: şi barba buclate şi de coloare deschisă sau chiar roşă (după descrierea lui ,,Fraser“). Mulţi dintre soldaţii afgani au părul roş, ochii albaştri şi coloarea pielei deschisă. Un popor, care lbcubşfe la întrunirea munţilor Himalaya cu Hindu-Kho, ieste caracterizat prin o statură mare, piele albă, bobii albaştri şi păr castaniii; limba lor derivă'din ,,sanscrita“ şi tradiţiunele amintesc strămutarea lor din Afganistan. In Dannistan după spusele lui „Hayward“ sînt mulţi cu părul castaniu, cu ochii cenuşii, că-jirii sau chiar albaştri. Jntre Kîrgîjii din Turchestan şi Tagici din Perslfe». se află oameni cu ochii albaştri sau cenuşii. Oseţtî, Aba-sieniî şi Suanii de pe coasta de mează-zi a Caucazuluî sîut cîte o dată cu părul blond, cu beliii albăstri şi cu pielea aibă. In Africa de asemenea se află tipul blond. Aşâ în Âlgefi-ea, Tuuis, Maroc in insulele Canarie în Sahara pretutindeuea îu nordul Africei se afiâ respîndit.. Acest popor blond respîndit îu Africa, ieste pogorîtoriu din poporul blond care pe la 1500 a. Hr. a năvălit în Egipiet şt ăpol s’ă respîndit îu Africa de nord. Probabil că şi blonzii din Sudul Spaniei, pre cum şi Băşicii provin diu tipul blond diu Africa, cit; despre mazurile de păr de coloare deschisă în alte părţi ale Africeî, se pare că trebuie să le socotim ca nişte cazuri de „albinismu‘‘ (care u’are a face nemic cu tipul blond) sau se pot espiicâ şi prin obiceiul ce au unele diutre aceste popoare de a-şi boi sau descolorâ părul. (Va urma). W- — 672 — Cirma butoanelor. *) După nenumărate încercări de a născoci baloane cari să se poată mişcă în aer ori în cotro am voi, s’a ajuns în sfîrşit la scop. Cel întăiu balon eîrmuit a fost al lui Henry Giffard. Balonul nu ieiâ sferic ci lungăreţ şi ascuţit la amindouă capetele: Ia cel dînnainte şi la cel de dinapoi. Lungimea lui ierâ de 44 de metri iar grosimea Ja mijloc, de 12 metri. Încăperea lui ierâ de 2500 de metri cubici. Aerostatul ierâ învălit cu o împletitură şi sub dînsul ierâ legată o grinda de lemn la depărtare de 6 metri de balon. La capătul din-napoi al acestei grinzi ierâ o pînză in trei colţuri cere se putea întoarce în jurul unei os i şi slujea de cîrmă. La 6 metri sub grindă ierâ maşina cu aburi aşezată pe un pat de lemn. Prin ajutoriul aborului se puneau în mişcare doua aripi cari făceau 1 lOînvîrtituripe minunt. Balonul cu aburi descris aice a fost făcut la 1852 şi încercat la 24 Septemvrie 1852 la bippodromul din Paris. Henry Giffard s’a înnălţat singur. Vîntul ierâ foarte tare în ziua aceea, şi nu ierâ de gîndit să meargă asupra curentului, dar a reuşit să se învîrtească şi să meargă nu tocmai în cotro îl mînâ vîntul. La înnălţimea de 1500 de metri fu cu putinţă să ţie piept vîritului şi. să stee cîte puţin locului. După ce stînse focul, Giffard se scobori fără nici o primejdie la Lancourt, lingă Trappe. La 1855 făcu descoperitoriul altă încercare dar şi atunci batea vînt tare şi nu putu face altă ceva de cit la întăea ridicare. La 2 Fevruarie 1872 făcu Dupuy de Lome altă cercare. Balonul avea ohelice caret.rebuea să-l împingă lovind aerul cu aripele. In loc de maşină cu aburise întrebuinţară oameni în număr de şepfe. Deşi puterea întrebuinţată ierâ *) Acest articol ieste o bucată din dLcursulţ iuut de D-l G. Tis- sandier jupaiuţia „Asociaţiei ştiinţifice â Fianţieî1, — 673 — prea mică totuşi se reuşi a merge nu tocmai în cotro bătea vîntul. Baloanele cu maşini de aborî ierau foarte primejdioase, căci se putea uşor întîmpla să se aprindă hidrogenul sau gazul de luminat cu care se umpleau şi afară de acestea maşinele ierau prea grele. Puterea oamenilor, cum s’a dovedit prin încercarea lui Dupuy de Lorrm, ieste prea slabă. Acuma înse după descoperirile ce s’au făcut în privinţa maşinelor de mişcat electrice, problema baloanelor se pare deslegată. Maşinele cu aborî mai aveau şi alta lipsă, adecă că arzînd cărbuni şi pierzind necontenit aborî de apă şi acid carbonic făceau ea balonul să se tot ridice. Cele electrice n’au nici această lipsă. D-l Gaston Tissandier încă de pe la 1881 se îndeletnici cuîntrebuinţan a electricităţeî laclrmuirea şi mîncarea baloanelor. Ieată şi o experienţă: Fraţii Tissandier făcură un aerostat lung de 3 metri şi jumătate şi gros de 1 metru şi treizeci de centimetri la mijloc. In luntri-şoara lui, ierâ un mişcătoriu dinamo-electric lucrat de Trouve în greutate numai de 200 de grame şi care punea în mişcare o helice cu două aripi foarte uşoare eu dimetru de patru decimetri. Electricitatea se producea prin lucrarea a două pile secundare, făcute de Gaston Plante. Cu pilele de cari am vorbit maşina lucra zece minunte. Implură balonul cu hidrogen cui at, puseră maşina în mişcare şi-i dădură drumul. îndată se ridică şi începu a se mişcă prin aer cn o iuţală de doi metri pe secundă. Aerul ce-i drept ierâ liniştit, dar ori cum se dovedise că se pot face baloane cari să se mişte prin aer sub împingerea heliceî. Acuma lucrează Domnii Tissandier la un balon mare cu care au de gînd să se ridice în aer şi să cerce, 'dacă vor putea să se mişte în-ori ce parte ar voi şi ce in-ţală vor putea dobîndi. In „Revue scienti6que“ No. 11 de la 17 mart 1883, după care am luat amănuntele înşirate până aice, sînt descrise şi figurate: maşina dina-mo-electrică şi helicea. Maşina descrisă ieste cea maipu- — 674 — fcernică din toate cîte se pot închipui ca avînd aceeaşi greutate. Balonul la oare se lucrează acuma va fi lung de 27 de metri şi gros la mijloc de 9 metri şi vasta cu axa cea lungă orizontală, ca la toate cele descrise pană aice. D-l Gaston Tissandier spune că toate pregătirile Vor fi isprăvite pană.pe la sfîrşitul anului Şi că atunci se va face încercar