Privim ca abonaţi pe D-nii ce vor bine vroi a primi dona numere nnni dnpft altul. ___________________________ Căsătoriea religioasă. „Libertatea de conştiinţă ie absolută." Constituţiea romînă. Art. 21 Al. 1. l>e mult voiam să luminez această chestiune, alte îndeletniciri amînau înse lucrul. — Azi trebue să vorbesc nu mai de cît. Nu facem noi politică, de drept puţin ne ocupăm, dar sîn-tem datori a ne apără libertatea noastră de conştiinţă amerinţată. In scopul de a revedui Constituţia D-l Mîrzescu profesorul de drept civil dela facultatea juridică din Iaşi, publică un jurnal. In programul *) „Pactului Social“ pe, lîngă multe puncte ridicole şi cari miroasă reclama electorală găsim următoarele : „Vom cere ca Canoanele Bisericei să fie puse în armonie cu «spiritul secolului şi cu ideile societăţilor moderne în tot ce con-„cernă Căsătoria. „Conflict în această materie nu putem înţelege şi nici să „cuvine să existe. Şi deci, sîntem de părere ca legislatorele constituant să prevază şi sancţiunea la dispoziţiunea constituţională „din aliniatul al doilea al art. 22 carele zice că: Benedicţiunea religioasă pentru căsătorie ieste obligatorie. . * * * Ie de jălit eînd un om de lege făptueşte aşa greşală juridică, pe lîngă crima de-a ucide libertatea. Zic greşală juridică pentru că dacă articolul 22 se schimbă cnm doreşte Onor. I). Mîrzescu, atunci articolul 21 al. I trebue şi iei să se schimbe cam a st feliu; Libertatea de conştiinţă nu există.“ Atunci ar fi lucrul logic şi vădit. Ce ie drept articolul de mai sus dă naştere la controverse. Bine. Să se schimbe, dar în sensul libertăţei cum se şi interpretează, nu în sensul reacţiuneî cele mai grele. De ce să nu punem în armonie articolul 21 (al. I) cu art. 22 ? *) Am aşteptat ca această chestiune să vie în ziar şi să fie discutată. De aceea pănă acum am amînat publicarea studiului. Chestiunea înse vedem că a remas neatinsă pănă acum, fie aceasta ca o imboldire spre discuţie, căci am fi foarte curioşi să ascultăm dovezile „Pactului Social" asupra căsătoriei religioase impusă celor ce nu cred. în închipuirile trecutului (Nota Redacţiei). — 522 — Nu trebue „să fio conflict în materie socială". Bine. Aşa ie. Dar nu se vede că prin aceasta se pun în vrăjmăşie chiar articolele constituţiei? Streinii ar trebui să ne creadă nebuni, citul cetind constituţiea noastră ar vedea următoarele : Libertatea de conştiinţă ie absolută, căsătoria religioasă ie obligatorie. Cum ? Sînt liber să am ori ce credinţă şi nu sînt liber să mă însor de cit religios. Sînt ateu şi trebue să cer de la sluga unui D-zeu închipuit, bine-cuvîntavea actelor mele private? Pentru a fi logică, constituţiea ar trebui atuncî să zică că şi botezul ie obligatoriu şi împărtăşitul şi îngroparea şi mergerea regulată la be-serică sînt obligatorie şi celelalte. Dar să-l lăsăm acum deodată pe D-l Mîrzescu, aetorifî veşnic schimbătoriu în marea comedie populară ce-i zice „Regim parlamentariu.“ Să-l lăsămcerînd ca reforme trebuincioase »un-„geiea Domnilor în urba lui Ştefan cel mare, adunarea constituantei tot îu urbea lui îjtefan cel mare şi asigurarea stărei »sufleteşti (?) a ţeranuluî. Vorba Romînului: »Lumea piere şi baba se pieaplână.« Să-l lăsăm pe D-sa şi să ne îndeletnicim cu cercetarea lăuntrică a spiritului legiuitoriuluî cînd a votat art. 21 şi 22. ^ vom călăuzi în drumul nostru de însemnata lucrare a D-lui G. G. Mei tarii: „Studii asupra Constituţiei Komînilor *) “ i • Pioclămînd libertatea absolută de-a gîndi, legiutorul a trebuit să fie logic şi să nu contrazică această declaraţie în articolul următoriu în care vedem că: „întocmirea acestor acte (actele civile) va trebui să precea-„da in tot deauna benedecţiunea religioasă care pentru căsătorie „ie ob.igătorie afară de caşurile ce se vor prevedea prin o anume „lege. — Const. Rom. (Art. 22. Al. Ii). Socotim din preună cu D-l Meitani că această anume lege care mea nu s a făcut, în gîndul legiutorului ierâ ast-feliu; v»Dasătoriea religioasă va urmă obligatoriu căsătoriei civile „a ara e cazul cind viitorii soţi, după cum pot declară înnaintea „ofiţeriului starei civile că nu au contract de căsătorie, vor „declara tot ast-feliu ca renunţă la formalitatea ceremoniei religioase. **)* *) Pasc. III p. 47—94. Bucureşti lg$0. **> Op. cit. p. 88, 523 — Numai ast-feliu articolele 21 şi 22 ar putea să aibă un înţeles oare care şi Constituţie* s’ar putea pune în înţelegere cu Codul civil care face din căsătorie un act curat civil. — Cuatîtmaî mult că din discuţie* parlamentară iese ideea vădită că pana la facerea legeî de care vorbeşte al. 2 din art. 22, codul civil remî-ne îu vigoare. Inse codul civil nu cere căsătoriea religioasă, deci trebue să zicem că până la votarea legeî în chestiune, căsătoriea numai civilă ie bună şi notabilă. Cit despre legea viitoare iea pentru a fi în înţelegere cu art. 21 şi cu spiritul timpului nostru nu poate fi de cît în sensul arătat mai sus. " * * * Nu putem crede că legiuitorul a voit să facă din actul căsătoriei religioase ceva cu totul trebuincios pentru un Romiti, de vreme ce nu a făcut tot ast-feliu cu acte tot de soiul acestuia: botezul Şi înmormîntarea. Dacă s’ar fi crezut că toţi Romînii cred în D-zeu şi că prin urmare ieste vădit că nu să calcă conştiinţa lor cerînduli-se bine-cuvîntarea religioasă, tot aşă ar fi trebuit sa se facă şi cu botezul, de pildă. Nu s’a făcut aceasta; Romîuului nu i se cere decît să declare naşterea copilului şi atîtatot. —Ni-inene nu a crezut de cuviinţă să ceară şi actul preotului ce ar fi scăldat în apă copilul; tot aşă şi pentru înmormîntare. — Actul civil ie de ajuns. * * Apoi interpretarea în sensul că căsătoriea religioasă pentru moment ie obligatorie, dă loc lă încurcălî cu totul ciudate: Mă însor dinnaintea ofiţeriuluî stăreî civile cu o israelită. Pot să fac aceasta. Codul nu mă opreşte. — Dar fiind că coustituţiea cere binecuvîntarea religioasă mă duc la preotul creştin care nu vrâ să mă cunune. Merg la rabinul israelit.—Nici atît. — Cum remîn atunci ? Sînt saii nu căsătorit ? Sau pentru a putea fi, trebue sau femeia mea să se boteze creştineşte sau ieri să îmbrăţoşez religiunea evree? Şi libertatea absolută de conştiinţă ce s’a făcut cu dînsa ? Trebue să ne întoarcem dar în acele timpuri, dinnaiutea mareî Revoluţiuui franceze, eînd pentru a avea uu stat civil, cei de alte rituri afară de cel protestaut (caruia în 1767 Ludovic al XVI i-a dat voie se-şi probeze statul civil prin acte civile) trebueau să îmbrace haina făţărniciei, îm-brăţişînd catolicismul pentru a putea fi tată legitim, peutru a putea avea copii legitimi (°). Ce ie drept dacă ar fi aşă, ar fi de tot *) T. Meitani op. cit. p. 79. — 524 — trist mai ales pentru aceia cari ne asamănă cu Belgiea. — Ce ri-zilîc! * * * Am luat cazul cu o israelită. Să luăm alte cazuri. t Unul s’a şi întâmplat. *) Tribunalele au hotărît că doi fraţi pot lud două surori, lucru de mult statornicit îu Franţiea şi Belgiea. Canoanele besericeştl opresc aceasta. Preotul nu te cunună, pe cînd ofiţeriul stărei civile —da.—Ce ie de făcut. Ieşti sau nu însurat ? Şi aici nu ieste nici un leac. In cazul întăiu, la nevoie, dacă ieşti om indiferent poţi să te faci şi Turc. Ce-ţî pasăV Nu crezi nici în una din religiunî. Dar în cazul al doilea. — Nu ie nemic de făcut. Canoanele religioase sînt mai puternice de cît legile civile, lieligiunea devine un stat în stat. a ^ă luăm alt caz. — Iubesc o fată. Mă iubeşte. Voim să ne însurăm. Părinţii înse cer să fac şi căsătorioa religioasă. Nu-i pot convinge că nu au dreptate să se amestece în conştiinţa noa- carii nu credem in D-zeu. Atunci alegem un mijloc viclean. Făgăduesc totul şi merg la oficeriul stărei civile care mă cunună în regulă. După lege sînt însurat. Păriuţii au consimţit, totul ie după lege, apoi refuz să merg la beserică. — Sînt bun însurat şi am dreptul să-mi cer femeieala nevoie chiar mânu militari. — Aşi fi curios ce mi s’ar respunde la acesta, cînd ie ştiut-că trebue să mă divorţez peutru a rumpe căsătoriea botărîtă o dată de ofiţeriul stărei civile. — Pentru a te divorţa înse trebue să fii însurat şi deci sîntem legal şi în toate regula bărbat şi fe-mee unul altuia. ’ Dacă popii ar fi oameni de principii (cum nu sînt) nu ar cunună pe atei şi atunci, dacă căsătoriea religioasă ar fi obligatorie, am vedea nu feliu de oameni siliţi a nu se putea irisurâ după lege. — Ni se spune chiar că hotarîrile sinodului sînt foarte pe faţă: Preoţii nu au voie să cunune pe atei. * * * Acum ieste şi altă dovadă destul de puternică. Codul ci- *) Cu prietenul mieu G. Nădejde, Instanţa judecătorească a hotărît că doi fraţi poţ lua două surori. (Hotărîrea Curţei de Apel diu Iaşi, a Cur-ţei de Casaţie a Curţei de apel din Focşani). Mitropolitul înse a poruncit tuturor preoţilor ca nu cumva 8ă cunune pe acest eretic. Noroc oa prietenul nostru moi nu avea de gînd să-i roage de aceasta, unem întrebare D-lui Mărzescu (care ie jurist) dacă în cazul de mai sus pot «a silesc pe preot sa mă cunune precum tribunalul sileşte pe ofiţerul stărei civile ? ? Şi de nu, ce trebue să fac ? — 525 — vil ieste călăuza tribunalelor, după dînsul se judecă, nu după Constituţie. Şi aici se pune întrebarea de căpitenie, dacă tribunalele au dreptul de-a hotărî despre constituţionalitatea legilor. — 0 controversă ieste între legişti, şi care nici azî nu ie curmată. So-cot din preună cu Koussel (Enciclopedie du droit) că tribunalele nu au dreptul de cît de-a vedea dacă o lege ie cu adevărat leg”, adecă dacă au fost votată, sancţionată şi publicată. Atltă tot. Alt-feliu puterea judecătorească s’ar schimba în putere legislativă ceea ce-î în potriva dreptului public care mărgineşte toate puterile în stat. — Am pune alt-feliu pe judecătoriu mai sus decît legiuitorul ceea ce ie o erezie juridică. — Aşi putea cită maî multe hotărîrî în sensul părereî ce susţin, (din jurisprudenţa belgă). Innaintea tribunalelor noastre s’au înfăţoşat ast-fel de cazuri care s’au hotărît cînd in sensul libertăţei şi al legeî cînd în potriva iei. 1) Noî inse socotim că tribunalele avînd să judece după Cod şi nu după constituţie, nu aii dreptul decît de a aplică codul care face din căsătorie un act curat civil. * * * Să nu se creadă că susţin căsătorie civilă. Studiile mele asupra căsătoriei libere dovedesc părerile ce am ld această privinţă. Nu fac decît să'arăt cum stă lucrul azi, fără nici o părere, dacă chiar căsătoriea civilă nu ie absurdă. Sîut mulţi carii sînfc în neputiuţă să facă căsătorie liberă pentru pricinile . ştiute, pe cînd ar face cu bucurie căsătorie curat civilă. Neştiinţa legei îi împiedecă de la aceasta.— l entru aceştia am scris rîndurile de mai sus, carile dovedesc că legea adevărata interpretată face din căsătoriea civilă un act valabil. • * ’ . ‘ " • * * Cît despre legiuitorii carii vor să puie în unire articolele constituţiei între iele şi cu codul, trebue să lucreze în sensul arătat de noî pentru a fi logici. Noi înse nu ue-arn miera cînd părerea D-lui Mîrzescu ar reuşi. Nu avem încredere în comediea parlamentară nici în constituţie, nici in nemic. — Mînî cînd am vedea hotărît că conştiinţa nu ie liberă, nu am fi de feliu surprinşi*. Am văzut multe şi multe ne ie dat să mai vedem, Pănă atunci înse ieste de datoriea noastră să arătăm că un *) Vezi după Meitani. In favorul opiniunrf noastre: Sentinţa trib. riv. Ilfov st cţ. 1. No. 21 din 1871, deriziunea Curţei de Apel din Bucureşti st'cţ. II No. 242 din 1871, a Curţei de Casaţie § i No. 242 din 9 Ori. 1879 şi No. 149 din 29 April 1872. Contra: decizie Curţei de Apel din Focşani s. II No. 112 din 1871 şi a Curţei de Casaţie No. Şl din 34 Febr. 1879. Op. cit. p. 91 Nota. — 526 — liber cugetăto.riu poate să nu asculte, pornografiile popeşti. Pentru aceasta înse, trebue două lucruri : ca şi logodnica să fie de părerea ta'şi apoi să poţi înfrînge autoritatea superstiţioasă a părinţilor. Dacă aceste silit, ofiţeriul stăreî civile ie de ajuns. Mulţi vor zimbi la cetirea rîndurilor mele sau se vor indigna. Cum ? leu să critic pe un profesor de universitate, pe un „ilustru* jurist ?... De sigur poate şi Onor. D-l Mărzescu, va da din umere zicînd ; „Cu cine să discut? Cu un îucepătoriu care nu ie nici doctor în drept ?“ Totuşi noi avem acest curaj; căci precum am, spus-’o de atîte ori, o părere venită cît de sus trebue discutată şi cîutărită. Alt-feliu couviugerea ştiinţifică s’ar înlocui prin un felift de fetişism personal. S’au trecut timpurile de aur cînd puterea unei dovezi sta în Magister dixit. Oamenii s’afi stricat acum, au început să se couviugă prin iei însuşi. leu care sînt convins că adevărul ie cu unue, îl voiu spune la toată lumea. Const. Miile. Despre ardere. (slîrşit.) Lavoisier a pus costoriu într’un şip de steclă cîn-tărifc şi-l închise după aceasta aşa ca să nu maî poată întră aer. După ce-1 .încălzi mult timp se prefăcu tot costoriul în cenuşă de costoriu sau cum se zice acuma în oxid de costoriu. După ce deschise şipul, aerul năvăli în lăuutru, ceea ce dovedeşte că costoriul absorbise ceva din aerul închis cu dînsul, cîntări şipul şi văzu că greutatea crescuse se înţelege că creşterea de greutate arătă cît cîutarea gazul ce se unise eu costoriul. leată o experienţă ce o poate face ori cine: Luăm un şip cu fundul stricat, cnm se întîmplă aşa de des, cînd se toarnă apă fierbinte în vase de steclă reci; pregătim un dop de plută care să poată bine astupă gîtul şipului aşâ ca se nu poată pătrunde aerul, prin dop vîrîm o sîrmă îndoită la capătul din jos în jurul u-nuî degetariu întors cu deschiderea in sus. Punem şipul de care am vorbit cu fundul în jos în apă şi apa se va — 52? — sui înt’rînsul tocmai la aceeaşi înnălţime ca şi în vasul în care l’am acufundat; apoi punem în degetariu o bucăţică de pucioasă şi o aprindem; vîrîm iute sirma în şip şi punem dopul; pucioasa arde încă cît-va timp, şipul se umple de aburi şi însfîrşit arderea se sfîrşeşte, fumul se linişteşte. Dacă ne uităm în şip vedem apa ceva mai sus de cît in vasul în care l’am pus, ceea ce dovedeşte că s’a absorbit în fenomenul ardereî ceva din aerul ce se allă închis în şip. Aşa dar în loc de a se pierde ceva din corpurile ce ard, se uneşte din aer ceva cu dînsele prin urmare iată de ce productele ardereî cîntăresc mai mult. Pristley a fiert argint viu timp îndelungat într’un vas în care ierâ închis aer, apoi deschise vasul şi după ce întră din nou aer într’însul, cîntări vasul mai mult de cît înainte, prin urmare argintul cel viu se unise cu un gaz din aer. Pentru a vedea cu ce gaz se unise, ierâ de ajuns a încălzi solzii cei roşi ce se produseseră din argint viu într’un vas aşa ca să se poată prinde gazul ce se va produce. Pt in încălzire se prefăcură solzii cei roşî din nou in argint viu şi într’un gaz necolorat, fără miros şi fără gust, care cîntărea întocmai atîta cu cît se făcuse argintul viu mai uşor prin încălzire. Prin urmare avea despărţit şi curat gazul care se uneşte cu corpurile ce ard şi’ se puteau cercetă însuşirile lui. Gazul care mai remănea din aer, fără se poată fi absorbit de corpurile ce ardeau.încă* se putea avea de o parte. Dacă se iea o bucăţică de lemn cu puţin cărbune încă nestins la capăt şi se vîră în gazul produs prin încălzirea solzilor roşî deargiut viu fiert timp îndelungat, vedem că lemnul se aprinde din nou şi arde cu flacără mult maî strălucitoare de cit în aer, chiar fierul arde cu mare lumină în acest gaz dacă punem maî întăiu la capătul sîrmeî o bucăţică de iească aprinsă. Din potrivă chiar uu chibrit aprins se stinge dacă-1 vîrîm în gazul ce nu poate fi absorbit de mercuriul fiert' mult timp; animalele nu pot trăi într’însul, etc. Acest din urmă gaz fu numit azot, iar cel dintâiu oxigen. După aceste lămuriri putem vedea ce ieste para fo- cului. In adevăr para nu ieste altă ceva de cît nişte ga-zurî ce se fac din corpurile arzătoare şi carile ard şi pro duc lumină şi căldură. Cînd zicem că ard, însamnă că se unesc cu oxigenul aerului şi formează de obiceiu dbori de apă şi acid carbonic. Se poate să fie o flacără foarte călduroasă fără a avea lumină mare, căci pentru aceasta se cere că productele ardere! să fie corpuri solide carile să se înfierbinte, să se facă luminoase şi astfeliu să pricinuească partea cea ma! strălucitoare a flacărel.— Flacăra hidrogenului, un gaz care unit cu oxigenul formează apa, ieste foarte caldă, cea maî caldă din flăcările cunoscute, dar foarte puţin luminătoare, pentru că nu se află în tr’însa părţile vîrtoase venite din corpul arzătoriu or! făcute prin ardere chiar. Para ieste dec! o adunătură de gazurî luminoase din pricina mişcăreî straşnice a eterului, pricinuită prin întrunirea moleculelor feliurite în o singură moleculă. Fiind că a venit vorba de eter, poate să nu fie de prisos de a spune că între părticelele din carile se alcătuesc toate corpurile se află alte părticele peste măsură de mic! carile formează pe lîngă şi între molecule ca o atmosferă. Aceste părticele de eter cînd sînt puse în mişcare destul de iute trimet mişcarea lor din ce in ee maî departe şi aţiţă nevri! noştri, pricinuindu-ne în crieri simţire de căldură şi de lumină după nervii aţiţaţî. Eterul după socotinţa multor învăţaţi nu este altă ceva de cît ma-teriea sub forma cea maî simplă şi atomele celeilalte materii sînt formate tot din părticele de eter. Eterul prin tremurăturile sale apasă aşa de grozav asupra materiei obişnuite în cît ne înspăimîntăm de numerele ce ni dau fizicii, prin apasarea luî se lămureşte pricina uneî puteri aşa de tainică pănă în timpurile din urmă: atragerea despre aceasta înse altă dată, acuma ieste de ajuns că am arătat ce este arderea. 1. Nădejde. — 529 — Sporedaniea unui om nou. (H>inu. nvrilian.). Prietenul mieu Dinu Milian a murit. L’aţî cunoscut de sigur: unul din tinerii cei mai cu viitoriu, inteligent şi plin de cele mai adinei simpatii pentru ideile noastre. A scris mult dar foarte puţin a publicat. Cu limbă. de moarte m’a rugat să-i rînduesc şi să-î îndrept scrierile începute şi să le public. Am făcut aceasta ca cea de pe urmă îndatorire unui tovarîş. Prin alte hîrtiî am găsit un feliu de auto-biografie a sa care zugrăveşte toate păsurile sale, vieaţa de familie, vieaţa de şcoală, viea-ţa de student, vieaţăde rezvrătit. Din următoarele file se vede cum prietenul mieu a ajuns la aceasta. Analiza psiho -logică a spiritului său o face fără nici o milă. Spune adevărul, puţin păsîndu-I dacă loveşte pe cine-va sau se loveşte pe sine. Pentru timpul de faţă voiu luă filele cele mai însemnate din vieaţa sa de şcolar, file scrise cu sînge, cu cerneala durerilor şi neajunsurilor lui. Treptat, treptat voiu publică întreaga lucrare, ducând pe cetitoriu. prin atîte locuri pe unde a trecut şi iei şi a cărora amintire de sigur o păstrează încă. Din punt de vedere literar, după cum se vede, Dinu Milian se ţine de şcoala naturalistă şi lucrarea sa ie în spiritul lui Jaeques Ving-tras al lui Jules Valles. Nu-mi mai renane aproape de zis nemic, cetitoriul va judecă singur şi de sigur ca şi mine va zice gîndind la autoriu, mort atît de tînăr: Păcat că nu a mai trăit! * * * , scoalA. . In luna lui Noemvrie a anului 1869 ier un de 7 arii fără o lti~ nâ. Mă făcusem nesuferit mamei, tatei, mătuşei inele Dodo; Toţi strigau că ae-ar scăpa de mine, îufundunda-ma iu vre-o scoată. Aicîle ierâ scăparea. Cu toţii se saturaseră să-mi facă morală. Morala 41 530 nu se prindea de mine, tot aşa cum nu se prindeau ocările de Tu-durachi viziteul. Nostimă fiinţă şi Tudurachi. Omul cel mai de treabă de pe lume; singurul lucru reu avea că se înbătă cam des si că făcea după capul lui, întocmai ca şi mine. Ne potrivisem în aceasta şi ieram prieteni la cataramă, mai ales de cînd tutunul din casă trecea în luleaua lui Tudurachi. Punctele de acuzaţie în potriva mea ierau două: mai întăitt că îmi plăcea să mă joc cu zmăul şi acest lucru nu plăcea de feliu mamei. Dîusa zicea că alerg, asud şi după aceea beu apă, ceea a îmi dă friguri; al doilea că în loc să şed că cuconaşii, cu boeriî în casă ieu mergeam cu ţigănaşii şi cu Tudurachi de pe patul căruiea luăni mirosul grajdiuluî, dinpreună cu averea lui mişcătoare şi mîneătoa-re. Acest Tudurachi (D-zeu odihnească-1 în locaşul drepţilor, căci a mărit, sermanul) făcea zile fripte tată-mieu: viziteul purtă barba şi musteţele întocmai ca şi stăpînul. Ce obrăznicie!... Osînda tuturor a fost: La scoală! La scoală? Acest nume nu mă îngrozea atît. Mama învă-ţindu-mă buchile îmi arătase un abecedariu franţuzesc frumos zugrăvit cu băeţi care se joacă de-a valma şi cu profesori carii im-part daruri elevilor. La scoală ! Ieram să am tovarăşi cu care să alerg în pace şi profesori carii să nu mă bată sau să mă dojăneâscă că am alergat eu zmăul. A casă din potrivă ieram cuc singur. Nu aveam voie să ies din ogradă sau să merg la bucătărie ca să mă joc cu băietul spălătoriţei, Cînd în potriva tuturor poruncilor străbă-team în bucătărie, cu toată spaima ce mi-o făcea mama că are să mă puie să şterg tingirile,. mă repezeam la dulapuri: mămăliga rece îmi plăcea mai bine decît franzela din casă. _ Cînd ieram prins în „flagrant delict“ de mîncnre de mămăliga cu ceapă (aceasta mai cu samă supără pe mama căci pu-ţeam) cu toţii mă ocăreau, cu toţii îmi spuneau că nu-s fecior de boienu, dar că m’au cumpărat de la un ţigan pe un căuş de făină. JDe ce pe un căuş ?.. .„ Taîa P0*10 (domnişoară de 40 de ani) îmi spunea alte bazaconii şi mai gogonate asupra venirei mele pe lume: Berzile m’au adus .in cioc şi ca dovadă îmi arătă o figurină de porţelan pe a-careia capac se vedea o barză purtînd în cioc un copil înfăşat. Cina am aflat, la scoală, adevărul asupra naşterei mele, am tras o palmă tovarăşului care „îmi batjocorea neamurile.“ „ , “7 „ Ieagă de părinţi, am spus D-lui Bîrjoiu care avea de gmd sa ma pedepsească. O data sigur de adevăr aveam despreţ pentru părinţii miei. 531 La scoală. Dar unde, la ce scoală? Aici ierâ greul. Mama care voiea ca Dinul ieî să ieasă om de treabă, în ruptul capului nu m’ar fi lăsat să merg la o scoală publică. — Dar unde se poate, ce vorbă, Dinu să înveţe acolo toate relele. Să înveţe Dinul mieii şi să fie itnpreunăcu băietul spălătorese! Casandra V . Nu ! Şi Dinu n’a mers la şcoala publică. Tata ierâ funcţionarii! şi prisosul, deşi odată fusese în casa, noastră pierise de mult acum. Ieram mărginiţi în mijloace. Cu toate acestea trăieam în societatea oamenilor bogaţi. Yieaţa cea ma! ticăloasă cu putinţă. Pe lîngă acestea două surori mai mari cereau plata pensionului. Totu-şi Dinu nu putea merge alătur! cu băetttl Casandrei. Asta ierâ hotărîfc. Tata şi mama au voit mai bine să şe înjosască, să calicească de cit ca fiul lor să nu fie alăture cu copiii oamenilor cum se cade. Prin multe stăruinţ! şi rugăminţi am căpătat un loc de semi-bursieriu extern în Institutul privat al Academiilor, uncie învăţau toţi copii! prietenilor şi cunoscuţilor case! noastre. CU Cluj / Cent: * * * fit} Library Cluj A fi bursieriu într’o scoală publică nu ie ceva, ruşinos. Alăture de ţine vezi tovarăşi de. sărăcie. Nimene nu.te poate batjocori numindu-te astfeliu. Sărăciea ta găseşte surori în sărăciea celoralţî. . . . . Nu fot aşâ ieste şi într’o scoală privata. Acolo toţi plătesc, toţi sînt bine îmbrăcaţi, cu pungile tot deauna pline, acolo ieşţ! privit ca p fiinţă cu totul alt-telîu; sărăciea înbrăcămiuteî taie tot deauna ie văzută cu un ochiu rîzâtoriu şi muşcătoriu. Iu şcoala publică toţi sînt de o potrivă în ochi! dascălilor. In o scoală privată săracul, bursierul ieste la voiea întâiului veuit. Or! ce profesor, ori ce pedagog îţi poate strigă: Fă aşâ—căci te dau afară. Nu şti! că ieşti primit degeaba, treime să te supui!.... . . • Pentru o singură greşală suferi pedesele cele mai grele fără dreptul de-a murmură—căci ca respnns îţ!-arată poarta. ' Nu-î costă nemic aceste locuri, căci unde învaţă 200 poate ÎGvăţâ şi al 20i-lea. Nu-î costă nernic, dar Se folosesc de biir-sieriu pentru a da esemple celorlalţi. Se spune că Spartani! îmbătaţi pe rob! pentru a da pilde în pro ti va beţiei, tinerilor. Bur-siefiil ie pedepsit pentru a da pildă celorlalţi şi a suferi pedeapsa cuvenită lor. Dacă toată clasa'a făcut eeva, bursierul ie cel — 532 — întăiu pedepsit. Cîte-odală chiar profesorul se foloseşte de starea lui ca să facă diu iei, şpionul clasei. Aceasta ieste starea cea mai de plîns: injosirea firei copilului prin sărăcie!... Şi cîţî au trebuit să plece fruntea şi să ajungă trădătorii tovarăşilor lor, slugi acelor ce-î necinsteau. Aşa de jos nu m’am scoborît ieu inse. Pentru gustul de a nu fi cu băietul Casandreî şi pentru ca să ies om de treabă, nouă ani de zile am suferit şi am scrîşnit cu dinţii sub greutatea stărei mele înjositoare: Sărac între bogaţi, la buna voie a tuturor. Am plecat de atîte ori fruntea şi mă mier cum spetele mele mai sînt drepte, cum n’am re mas cu fruntea jos. ^ Cel puţin azi sînt rezbunat: Nu am eşit om de treabă şi i azi tot băietul Casandreî şi prietenii lui, îmi sînt tovarăşi şi cei mai buni prieteni. Sînt resbunat 1 Uf / parcă o pieatră mi se ridică de pe piept. * * * Luni demineaţă. De cu sară am fost lăut, spălat, pieptănat şi îmbrăcat cu hainele cele nouă. Innainte de plecare mama foarte mişcată îmi ţine un discurs: „Dinule să iei sama şi să fii cuminte, poartă-te bine cu profesorii,, nu-î supără căci sînt părinţii tăi de ai doilea". Nu înţeleg aceasta, dar ascult. Mama apoi mi-a înşirat cum trebue să şed, să nu pun mîna în gură, să nu mă scobesc în nas, să nu casc, să nu şed cu coatele pe masă, să spun. „Merci Monsieur". lerau atît de multe că la sfîrşit uitasem începutul şi mijlocul. Opt ceasuri şi un şfert. Tata şi-a luat cafeaua după tabel. Mie îmi dau cafea cu lapte. Plecarăm. Iei cu aierul lui posomorit şi ieu cu inima înghieţată; pentru întăiea oară ieram să fiu de faţă cu p lume străină, îmi în-chipueam profesorii mai alt feliu de cît ceialalţî oameni, apoi băeţiî, alte case, alte odăi, mi se părea că porţile unei lumi necunoscute se deschid pentru mine. Şi cine nu a fost mişcat faţă cu necunoscutul ? i j Ieram mai mult mort de cît viu, cînd după ce am străbătut glodul uliţei Sf. Haralamb am întrat în curtea institutului. Băeţiî ierau în clas. Ograda, acum deşartă, foarte mare, în-cunjurată de un zidiu de care să razîmă patru sau cinci părechi de henirî. Clădiri mai însemnate sînt două: una în mijlocul o-grăzei, alta la stingă; amîudouă cu două rînduri. Ne-am îndrep- — 533 — tat spre casele din mijloc, ne-am suit pe o scară cu covor şi tatăl mieu bătînd la uşă din dreapta, amiîntrat împins de dînsul. * * * Odaiea directorului. La o masă un boierul cu barba mare şi neagră, care saroănâ cu sfinţii din Biblica ţiţaiei Dodo. Chipul blînd de apostol, vorba de miere, foarte politicos; ne primi bine, ne strînse mina şi ne pofti să şedem. Căzui pe un scaun. Moşul Culei ie directoriul scoaleî şi ie profesor de Universitate. Mi se cercetează mitrica, sînt scris pe o condică, tata numără cîţi-va napoleoni şi ieată-mă-s scolariu. Aici începu solemnitatea. Tata după ce mulţămi ÎDcet directorului (desigur pentru „mila“ ce-mi făcea) întoreîndu-se spre mine cu aier solemnei spuse din nou discursul mamei: „Să fii cuminte, să te sileşti, să asculţi pe profesori şi pe D-l Director; D-lui ie ca şi al doilea părinte". * * * j O mică paranteză acum. h Sîntem în 15 Mart 1880. Pe zidiul Univcrsităţeî se cetea ănuuţiul următoriu: : „D. Dinu Milian ieste eliminat d’intre numeral studenţilor universitari, ca propoveduitoriu de idei subversive pentru ordinea stabilită*. (Iscălit): rectore: Papa Culei. Ierâ iei, al doilea părinte din cancelariea derectoriuluî. Tocmai acum, după 11 ani, înţelesei discursul tatălui mieu. Acum înse nici tata, nici mama nu mai trăieau pentru ca să vadă. Tata murise nebun, sermanul; mama se stinse cu părerea de reu, că nu are norocul să mă vadă bacalaurieat. germanii 1 Mai bine pentru dînşf că au murit. Le-aşi fi fost de necaz şi durere 1 * * * • Ieram acum scolariu. Tata îmbrăcă paltonul său cafeniu şi tustrei: tata, directorul şi ieu ne scoborîm pe scară. Directoriul lu-îndu-piă de mină apucă spre casele din stingă. — 534 — Clasa! O sală mare, joasă, întunecoasă. Patru sau cinci rînduri de bănci; aproape cincî-zecî de şcolari în lăuntru. Aierul greu, podul jos; îu faţa băncilor între două fereşti catedra cu :profesorul, un franţuz care vorbea româneşte. Alăture de catedră patru sau cinci băeţî puşi în genunchi, nu tocmai supăraţi, pe semne, de aceasta pedeapsă de vreme ce se strîmbau unul la altul scoţind limba la cei din bănci cari rideau în pumni. Pe lîngă acestea se îndeletniceau cu prinderea muştelor carile mai putuseră trăi căci vremea ierâ căldicică. Unul mai ales ierâ foarte ghi-baeiu: într’o clipeală musca ierâ priusă, apoi în locul ştiut îi punea o bucată de hîrtie care o atîrnâ în zbor. Cei din bancă priveau operaţia ghiontindu-se şi rîzîud. Cădeau mulţi inse jertfă hazului lor, căci la intrarea noastră auzeam pe profesor strigînd: — Iţi pun zero la purtare! Tu de acolo ieşti postit la dejun. Codescule ieşti obraznic.— Măgariule verde!... Aceasta ierâ clasa. La intrarea directoriuluî începu să se facă tăcere. Privirile numai dm cîud în cînd se îndreptau cătră nenorocita muscă care, îngreueată, de abiea zbuiâ. u ^ Directorul întră, spuse franţuzului cevâ încet şi apoi stră-bătînd clasa mă aşeză în banca cea mai din fund. a Cinci-zeci de priviri fură aţintite asupra mea. Venisem ieu în locul nenorocitei muşte. 0lIl‘i ŞÎ mă înroşesc. Băeţiî înţeleg ca mi-i ruşine şi vor să-şi arate puterea lor. Unii şoptesc arătîudu-mă, alţii rîd de hainele mele făcute de mama, în sfirşit de la tălpi pană la creştet sînt de 50 de ori cercetat. Sînt mai reu de cit cinele în car; nu pot să ridic ochii, dar ştiii că toţi se uită la mine, aud numai răcnetul franţuzului care face spume ocărind şi cum scoate în genunchi la fie-care ininută. In sală ieraii adunate trei clase? I-a şi Il-a primară şi I-a de Liceu, şi ierâ lecţiea de franţuzeşte. , Pe lingă toate nenorocirile mele îuse îmi aduc; a minte de discursul mamei: mă îndrept băţ, {in resuflarea de teamă să nu fac yuet, las minele în jos. Sînt ţeapăn şi stîngaciâ; orî-ce mişcare îmi pare că nu ie rum. se cade, nu ştieam cum să stau. Dar tiebuea să mă resuflu. îmi ţinusem suflarea prea mult____ resuflăi atît de tare că trecînd priutre diuţi suflarea mă tăcu sa, şuer: un şuer de locomotivă. . Scandal! — Ciim a şuerat, întrebă franţuzul. Tac, mă roşesc îngălbenesc, fac ochii cît două cepe, dar tac. Un vecin îuse mă Yjnde? nuidiel învinovăţit. Aşâ, asâ îmi strigă profesorul într’Q 535 — romanească grozavă aşa ma-ga-ru-le verde! De abiea aî venit şi te trezeşti la oî. VorbeşteI Ce taci! Cum te chiemă! Şi iearăşî un grozav şi silabisit: „Ma-ga-ru-le verde**. Amuţisem cu desăvîrşire. Aşi fi voit mai bine ca iadul să mă înghită. Băeţii rîd.— Un rîs nervos mă apucă şi pe miue. Rid cu hohot ţiuîudu-mă de pîntece. In rîsul şi vuetul tuturor se aude glasul franţuzului: „Ce porcărie ie aceasta? Ce? Rizî acuma? In geuuuchi, afară, petit polisson, afară! afară! Şi iearăşiun: „mă-ga-ru-le verde**. Nici acum nu mi-am putut da sama de ce aşi fi fost măgarii! verde; totuşi ieiî stăteam ca pironit pe bancă. Toţi rîd. Profesorul furios să scoală, mă înşfacă de după ceafă şi de-o aripă mă scoate afară din rîndul băncilor, lingă' cel cu muştele. In genunchi! leii stau în picioare. Profesorul mă apasă de umere la pă-rnînt; sub greutatea minei franţuzului genunchii vor să se în-doae ; pantalonii înse strimţi şi prinşi cu calţavete pe pulpe, nu mă lasă. Din noii apăsare şi ocări. De astă dată cad la pămîut : pantalonii crăpase şi prin spărtura făcută în partea cea mai rpufi» exprimabilă“ a trupului, cămeşa ieşise, întocmai ca şi apa din stîncă, sub toiagul lui Moise. Hohotul devine grozav.—Unii ţipă, alţii latră, alţii miorlăesc, toţi rîd. Rîle şi profesorul de ! t ’ -nti Jn 5 srfv 1 ii - crima Im. îmi ascund faţă cu amîndouă minele şi de astă dată hohotesc de plîns; lacrimele mele înse se pierd în furtuna de rîsete care domneşte în clasă. ; îmi venea să fug în lumea mare; dar pe unde? Pentru aceasta ar fi trebuit să trec printre băeţî şi mai bine stăteam acolo cu obrazul între mini. Deprins cu vieaţă şi alintările^ casei, mă credeam în mijlocul iadului; apoi ca un fulger trecu prin gîndul mieu ocara mamei, pentru pantaloni, ocara amîndorora că „de ce am fost obraznic şi tocmai de la început—ceea ce ie semnarea*1. Nu ţinu îuse mult nenorocirea mea. Sunetul clopotului îmi sfîrşî şi pedeapsa. , . ■ * ■ * * . . ..... Acum înse ieră mai reu. Băeţii .aveau recreaţie. Sîpt în-cunjurat de toată clasa; unii rîd, altora li—i milă, alţii îmi trag cămeşa din închisoarea iei. Sînt îiitîmplarea de căpetenei a zilei, sîut băetul cel mai mic, cel mai ne proteguit, cel mai ue cuuosoătoriu în ale acoalei şi peste toate intrasem în lumea lor prÎDtr’un scandal aşa de ridicol. Mâ compromisesem de la început, mă luaseră ţnnainte) băeţii căci nu putusem să le impun respect. Sînt pier- — 536 — dut şi poreclele curg ploae, în curînd vor curge şi bătăliele a căror gazdă voiu fi. Potcovariul, strigă unul şi băeţiî în cor strigară Pot-co-va-riul! Ierâ botezul mieu. Mai în urină fui poreclit găină. Găină şi potcovariu ieată numele mele de scoală. Aceste toate din pricina pantalonilor şi a discursurilor asu-pră „ţinutei“ mele. In loc să fi scris vestitele versuri ale lui Şer-bănescu, aveam dreptul să spun: „In durerea mea păgînă „De-aşi avea putere, ieu, . „Aşi luă pantalonii ’n mÎDă ' „ Şi-aşi zvîrii în D-zeuf ... Insfîrşit sara veni. » ,Cînd ^ei?^ din clasă găsii pe Zoiţa, care venise să mă iea a casă, în mijlocul băeţilor celor mari. Nu ieră urîtă tocmai Zoiţa şi »superiorii* găsise de cuviinţă să glumească cu dîusa. Scăparăm, cu mare nevoie, pe poartă; iea urmărită de „superiori" ieu de „colegii miei*. — „Da obraznici mai sînt cuconaşii iştia—zeu aşâ! — „Dar ce ţi-au spus? "ryla! smt obraznici, nutrebue să ştii ma-ta toate. Trecînd din nou prin glodul uliţei Sf. Haralambie în braţele Zoiţeî, am ajuns a casă. u ^ă spun tot ce am păţit, îmi ierâ ruşine şi frică; ruşine căci mărturiseam că sînt rîsul băeţilor şi mîndriea mea ar fi suferit, frică pentru pantalonii carii ierau noi. Zoiţa ni’a scăpat din preună cu Ţudurachi, cărora numai le-am spus întâmplările mele; Zoiţa mi-a cusut, fără să ştie mama, pantalonii, Ţudurachi m’a mîngăeat. Toată poeziea scoalei din abecedariul zugrăvit, pierise. Nu raiul, dar iadul ierâ de acuma „focariul luminei" : Franţuzul—' Scaraoschi; băeţiî—dracii 1 Noaptea am avut’o neliniştită. Visam pe superiori Jegîn-ău-seu de Zoiţa: spuindu-i cuvinte ce nu înţelegeam şi mie tră-gxndu-mi cămeşa din pantaloni, Âpărîndu-mă prin somn, îmi ju-lisem -pumnul, bătînd în părete. * . T » * * Intrat în horă trebuea să joc. Am jucat. Anul cel mau necăjit a fost anul acesta—căci îmi mîncasem ** x11® * d® ^a. *ncePut- ^ Eram mai slab, mai nemernic de cit toţi; toţi prin urmare îşi arătau puterea asupra mea. Mi se descoperise partea cea slabă şi atîta a trebuit. Nu aveam drept 537 — nici să tac, nici să vorbesc, nici să pîrăsc, nici să sufăr ^aia, căci mă numeau prost peutru că nu le putem face nemică. Dar lucrurile se schimbară. _ Intre prigonitorii miei cel mai grozav ierâ şi unul Maşotă nepotul celui mai bogat boieriu din tîrg. Nu^ ieră zi, nu ieră ceas, nu iera minuntă ca să nu-mi facă ceva. La început am suferit până ciad am înţeles pricina nenorocirei mele. Tot ce-mi lipsea ieră curajul, ieram mişel; dar mişeliea mă părăsi într’o zi. — „Măi calicule! îmi strigă iei o dată la urechi aşâ de tare că mă ameţise. Ieră acuma prea mult. Scos afară din mine mă întorsei şi pocnindu-1 pe Maşotă în ochiu îl trîntiî la pămînt ca leşinat. Cînd Tau sculat i se îmflase ochiul cit o ceapă şi ieră vînăt—de te îngrozâ. Scandal! ; _ Sînt chiemat de direetor în cancelarie, de profesori şi de pedagogi. Un interogatoriu care ţinu două ceasuri şi care avu ca urmare eă m’au pus la închisoare. . Morala tuturor stătea în această: „D-tasăbaţi unbăet bogat?\* Bogat ? Tocmai de acea l’am bătut că m’a numit calic, pare-că calicisem pe la uşa tătă-ne-său. ^ Am fost închis într’o odăe unde drept tovarăşi aveam o întreagă movilă de ciubote rupte şi cokmiea de şoareci care se statornicise în iele. . . Am avut oficial numai pine şi apă. „Colegii* ,mieî inse, plini de respect pentru actul sevîrşit de mine, mi-au zvîrlit tot ce au putut „fură* de la masă. Iu schimb şi ieu le-am zvîrlit jumătate din ciobote cu şoareci cu tot. ^ ^ • Sara mi s’a dat drumul. Innainte de-a plecă acasă am vizitat po duşmanul pusă şi i-am strîns mina. Aşă cereau legile „duelului*. Cavalerismul innainte de toate. . , . , Maşotă ieste acum blînd ca mielul şi toţi băeţiî mă ieafi în cercul ldr, sînt de acum scăpat, sînt de o potrivă cu toţi feeialalţi. Adio, bătăi, insulte, necazuri şi înjosiri. Cu acestea s’a ştir-şit şi anul. : Am petrecut vacanţia judecind asupra „nestatorniciei lucru-rurilor omeneşti*. Mă odihneana pe laurii miei. Ochiul lui Ma-şota mă scăpase. Nu trebue să mai spun că remăsesem repetent. . Const. Miile. — 538 — &$nt în tună vulcani ori ba? Credinţa că în lună sînt vulcani ieste foarte înrădăcinată şi o găsim prin toafe cosmografiile chiar şi în a D-luî LjicesGu; deşi se sculase cu atîia tărie in potriva mea cînd vorbisem de planeta Vulcan şi-mî arătă cum se dovedea că presupunerea lui Leverrier ierâ greşită, în -tr’un anuariu astronomic ieşit cîteva luni după ce scrisesem ieu articolul mieii. D-sa spunea că astronomii nu vorbesc de cît de lucruri cu desevirşire sigure, acuma am şi ieu prilej să-i arăt cum toţi astronomii au crezut că sint In lună vulcani, deşinu-s. Ceea Ge aduce şi mai multă apă la moara mea ieste că articolul lui Faye, pe care mă voiu sprijini, ieste din anul 1881, 29 Ianua-«fc şi publicat în „Revue soieutifique“ No. 5 de la acea dată şi prin urmarea putea şi ti ebuea să fie cunoscut Drluî Lucescu. Aşa de bine ierau încredinţaţi astronomii de fiinţa vulcanilor, încît se crezu de o dată că pietrele meteorice sînt azvîrlite de vulcanii din lună: Laplace, Olbeis, Biot, l’oisson dovediră că dacă o pieatră ar fi aruncată din lună cu o iuţală de cinci ori mai mare de cît a unei ghiulele, ar ajunge la pămînt. Mai pe urmă înse trebu-iră să se lase astronomii de credinţa aceasta, în adevăr nu se putu i vedea nici o dată vre o e,rupţie vulcanica pe lună. Prin urmare după cum se ştiea acuma că pe lupă nu-s nici riurî, nici mări; tot aşâ trebue să ştim, că nu-s nici vulcani. j‘! Uşor putem să ne înşelăm, dacă asemănăm figurele vulcanilor de pe pămînt cu ale aşâ zişilor vulcani de pe lună, dar cu drept cuvînt spune I)-l Faye în articolul D-sale că nu trebue să uităm că pe lună ne fiind atmosferă ca a noasfra:mir putem deosebi dintre două lucruri luminate, care ieste mai aproape şi care mai departe, aşâ că punc- ţş îq adevăr la q înnălţime de 9 mie de metri dea- — 539 — supra suprafeţei luneî se pot părea pe acelaşi plan cu altele cari sînt chiar la suprafaţa ieî. Un vulcan de pe părnînt ieste maî ades nn munte conic în vîrful căruiea ieste un crater, dar fundul craterului ieste mult maî sus de cît poalele muntelui vulcanic; în lună inse aşa numiţii vulcani sînt nişte puţuri adinei de 3 pănă la 4000 de metri, iar margina eareîn-cunjură puţul la partea de sus, de abiea se înnălţă de cîteva sute de metri peste suprafaţă veciuă a luneî! Ce asemănare găsiţi intre un asemenea puţ şi intre un vulcan ? Toate măsuraturile făcute de astronomi au dus la acelaşi rezultat: vulcanii din lună sînt puţuri a cărora a-dîncime, ieste îndoită, întreită, împătrită cît a rîdicătureî ce le încunjură Aice trebue să tragem luarea a minte asupra altei greşeli ce fae astronomii şi care se citeşte în toate cosmografiile. Ni se spune că în lună sînt munţi peste măsură de nalţi faţă cu mărimea luneî, dar D-lor uită că înnălţimea munţilor nu se măsoară de cît de la o suprafaţă vecină sau îndepărtată, care să fie la nivelul mărei şi socotesc înnălţimea munţilor din lună din fundul puţurilor! Aşă dacă un munte ieste nalt în adevăr de o mie de metri, îi mai adaog încă cîtava mii adîoci-mea puţului de la mijloc şi ieată un munte de 4000 de metri fabricat gata ! ; . Dacă ne ţinem de adevăr trebue să spunem că în lună sînt puţuri foarte adinei, cum nu se află nici unul pe părnînt, dar de munţi de 4000 de metri să nu vorbim. Dacă circurile din lună ar fi vulcani, ar trebui să vedem curenţi de lavă ca la vulcanii noştri, dar în adevăr mărginile circurilor sînt formate dintr’o materie topită care s?a vărsat în toate părţile împrejur şi s’a in-vîrtoşat. Pe urmă pentru că să aibă vulcani luna ar trebui să aibă mări, căci se ştie că apa prieinueşte erup-ţiunile vulcanice. Pe un corp ceresc nu poate fi altă materie explozivă de cît apa. Apa străbătind în lăuntru-ajunge la materii topite ori le topeşte chiar iea şi amestecau! u-se cu diusele formează lava, care face exploaie — S40 — îndată ce pri’ ntr’un chip se micşurează apăsarea care o sileşte să stea liquidă de şi fierbinte de sute de grade. Pe lună nu numai că nu ieste acuma apă dar se pare că nici o dată u’a fost destulă pentru a face mări, sau cel puţin acuma nu se cunosc nicăerî pe lună urme cum ar fi trebuit să lese. Dacă am presupune ca pămîntul nostru ar pierde apa, atunci chiar peste milioane de aui s’ar putea vedea din depărtarea la care ne aflăm de lună urmele rosăturilor iei; pe lună inse nu se vede nemică de acest feliu: Luna pare glob cu totul nou. Deşi această ideie a lui Faye se pare ciudată, căci ne mierăm cum de luna care s’a desprins din pamînt pe cînd acesta ie-ră încă gazos, să nu fi cuprins oxigen şi hidrogen în destulă cîtime pentru a formă apă. Nu poate fi îndoeală, după Gnnoştinţele noastre, că globul gazos din care s’a făcut luna noastră a cuprins în sine oxigen şi hidrogen, de vreme ce tocmai în păturile mai de pe deasupra ale pămîntuluî se află pe atuncî oxigenul şi hidrogenul. Dar faptele trebue să stea maî pe sus de cît teoriile şi dacă se poate explică istoriea luoeî fara apă, atuncî se va găsi de bună samă vre un chip de a explică şi cum de nu s’a format apă pe dîn-sa. Aşâ ar fi cu putinţă ca oxigenul luneî să fi fost întrebuinţat în întregime pentru a formă alte combina-ţiunî chimice şi să nu fi maî remas pentru formarea apei şi alte multe, despre carile ar fi de prisos a mai lungi vorba Ieată cum îşi inchipue D-l Faye formarea circurilor din lună: Să ne închipuim o pătură de ghieaţă subţire acoperind gura unui fluviu mare, de pildă a Senei. Se ştie că fluxul şi refluxul se sîmte pănă la Havre şi chiar maî sus.- Yaiul fluxului vîrîndu-se sub ghieaţă, o va ridică încet încet fără a sfărmâ, pentru că nu se ţine de maluri; dar închipuiţi-v’o la un loc unde ieste prinsă: apa care vine va apăsâ-o, şi dacă se va face într’un loc o crăpătură, o deschidere, apă se va sui şi şe va vărsă în — 541 — jarul deschidere! o rîdicătură nu tocmai naltă. La fluxul următoriu, se va petrece acelaşi fenomen; rîdicătură ce încunjură deschiderea va creşte şi aşa ma! departe pană ce se va ajunge la înnălţimea pănă la care poate să se sue apa izbindu-se prin spărtură. Dacă ar încetă fluxurile şi refluxurile apa s’ar îngheţă în groapă la un nivel ma! jos de cît suprafaţa primitivă a ghieţeî, am avea un circ asemănătoriu cu cele din lună numai foarte mic. Ce-i drept acuma nu-s pe lună fluxuri şi refluxuri şi n’ar fi chiar daeă luna ar fi acoperită cu oceane, pentru că acuma stă luna necontenit cu aceeaşi faţă întoarsă în spre noi, din pricină că se învîrteşte în jurul osiei sale întocmai într’ atîta timp în cît se învîrteşte şi în jurul pămîntuluî. Dar această potrivire între amîndouă mişcările n’a fost chiar de la început. Pe cînd ierâ încă topită se învîrtea mult mai iute în jurul osiei sale. întocmai după cum vedem că se petrece lucrul cu pămîn-tul, care se învîrteşte în jurul său de 355 de ori în timpul cît îi trebue pentru a se invîrti o dată îii jurul soarelui. După cum pămîntul a făcut pe lună să*şi micşu-reze iuţala de rotaţiune pănă ee a ajuns de o potrivă cu cea în prejurul pămintului, tot astfeliu şi- soarele singur va face să se întoarne pămîntul în jurul osiei in-tr’un an o dată; ajutat de lună, care, deşi mult mai mică dar din pricina apropriere! are mai multă înriurire, îl va opri mai degrabă. Slăbirea iuţelei de rotaţie se face prin ajutoiiul fluxului şi refluxului şi lucrurile se petrec întocmai ca şi cum s’ar pune o piedica care să oprească întoarcerea în jurul osiei. ............... Pe cînd ierâ luna învălită cu o coajă subţire iar între coajă şi partea de la mijloc se află materie topită ierau acolo fluxuri şi refluxuri cori lucrau asupra coajei subţiri întocmai cum a arătat D-l Faye în pilda cu ghiea-ţa de pe Seina şi s’au produs circurile lunare cu toate formele lor aşâ de deosebite de ale Vulcanilor. Fundul românea, se înţelege, mai mult timp moale aşâ că se pu- — m tea întîmpîâ o nouă, năvălire din jos în sus şi să se formeze circurile mai mici cari se întîlnesc une orî în fundul celor mari. Dacă vom presupune că materiea din Jauntru va fi ridicat în sus conul din fund şi că apoi a-ceata ca maî greu va fi căzut îndărăpt şi va fi astupat deschiderea, atunci materiea topită care umpluse putui ne puţind da înnapoi se va fi învîrtoşat şi am avea un put plm cu materie în loc de puţurile descrise păn acuma. Pentru ca să se întîmple asemenea fenomen se cer multe împrejurări, deci nu ne putem aşteptă să întîlnim pe lună multe puţuri de acestea împlute. Unul se cunoaşte inse, şi a fost făcut cunoscut D-luî Faye de astronomul englez Nasmyth. Acest caz vine cum se poate uşor Înţelege în sprijinul teoriei lui Faye. Ieată cum îşi închee D-sa articolul după care am făcut cunoscută teoriea de faţă: „Luna n’are vulcani, pentru că n’are acuma şi n’a avut nici o dată mări; circu-rde lunare .au samănă de cît dacă nu le luăm bine a minte cu vulcanii noştri, măsuraturile nimicesc orî ce potrivire; circurile sînt puţuri şi formarea lor ieste datorită pricinilor cari au silit pe lună să stea spre noi în totdeauna cu aceeaşi faţă.“ Voiu să amintesc înse că ieste încă o teorie care caută a explică circurile din lună prin izbiturile pietrelor meteorice şi în adevăr luna ne avînd atmosferă care să primească întâia ciocnire a meteoritelor şi să le slăbească iuţafa, acestea vin şi lovese suprafaţa lunei cu iuţeli peste măsură de mari, iuţeli de multe orî maî mari de cît a ghiulelelor din tun. Poate cineva să-şi faeă idee de efectul ce fac aceste lovituri asupra lunei. Căldură pricinuită ar fi în stare să topească coaja lunei pănă la mq,rî adîncimî. Sa nu uităm că după teoriea lui Sclnve-doff în staţiele interplanetare se mişcă şi mase de ghieaţă şi prin urmare că materiele topite diu lună ar putea căpătă şi ghieaţă şi prin urmare apă care să le focă să explodeze. Orî cum ar fi deşi nu se poate negă şi efectele pie- — 543 — treîor meteorice ori de grindină şi s’ar putea astfeliu explică şi luminile văzute pe lună în timpul unor întunecimi totale de soare; dar tot mi se pare că teoriea lui Faye ne face mai bine să înţelegem formarea circurilor adîncî de mii de metri precum şi toate amănuntele chiar cele maî rari, cum am arătat mai sus. loan Nădejde. Monologul lui Ilarbn lăutariul. Dragi boerî de moda nonă Buna ziuă vă zic vouă leu mă duc mă prăpădesc Ca un cîntec băbfîndsc. Eu sînt Barbu lăutariul om vestit în toată ţara ' Din Galaţi şi p&n la Herţa glasul mieu e cunoscut; Căci prin'curţi resună iearna şi prin crînguri toată vara: Cîntă lunei ce resare mîndre doine din trecut leu sînt Barba lăutariul, nu e nuntă fără mine Nu e dor destul de mare glasul mieu să ntt-1 aline Nu e chef şi bucurie fără dragul mieii arcuş Fără scripca mea vestită drag al horelor culctiş. De vă doare inimioara după negri ochi de mnră -Sau de dorul vă munceşte şi vă stoarce mult amar, Ce mai plîngeţi?.. Ian mai bine si vă zic ceva din gură, Să vă ţin nu of! să ţie pănă mini, u’aveţî hăbar! Şi pe urmă o aghioasă ştiţi colea din vremea veche De pe cînd bivel spatariul punea şapca pe ureche Antereu ’u brîu ş’iu mină cu paharul de pelin O duceam aşâ trei zile şi trei nopţi sub ceriu senin; Să vă cînt ca’n vremea veche cum cîntam la zile mari Pe cînd unul iera Barbu starostele de cobzari! Oh! mi-aduc mi-aduc aminte!.. Timpuri dulci ş’însnienate Iu cotro v’jiţi dus acuma de pe lumea cu păcate, Care peşteră v’ascunde să mă duc la gura ie! Glasul mieu voi îl cunoaşteţi, de-aşi-eîntă voi fără doară Aţi ieş spre mîngîierea sduncinaţi anilor miei. In cotro?... Sermană minte tără preget timput zboară Anii trec cu repogiune fruntea noastră se zbîrceşte Ochiul slab abiea mai vede în piept glasul răguşeşte Mina tremură calică neputînd să mai muncească Cere milă de la oameni ce-ades uit s’o milueascăî... Sâ cei milă tu măî Barbu?.. milă tu săracă lume Toate visurile taie sînt o drojdie cu spume Spuma trece spulberată dar la inimă pătrund Drojdiile de pe fund! Drojdiile!, calicie!., o tu soartă ticăloasă, Crunt balaur omenire! tu storci măduva din oase lu ne faci flâmîuzl să plîngem şi de frig să tremurăm lu pe paie putrezite ne aşterni să ne culcăm Tu ne pui blăstilmu ’n gură ce-1 scuipăm Gu’nverşunare Câtră eeriul fără milă fâră ăleacă de ’ndurare iu flămîudă calicie şi blăstâm asupra ta!... Ai cîiitat seruaaue Barbu, astăzi numai poţi cînta Clasul tremură şi lumea crud te—aude miorlăind Nu te ntreabă de-ţî ie foame dar te şueră rîzind linii spun că-s bat şi alţii ca’s o javră răguşită, • • “iamPa‘ 111A muuceşte sau de frigul mă omoară Ce m pasă celor cari stau .sătul la sobuşoară: Crapă^ lemnde, frâţvcă,.. de căldură iei asud Ş al sărmanilor de afară glas de jale nu aud. Pe pămînt, să vie-acumt ca o neagră vijelie Şi să măture din cale-î tot ce-i spurcat, uricios A bogaţilor palaturî şi bordeiul ticălos; Să pierim şi să ne stingem ca cenuşa din cuptioriu Ciud prin hornul plin de ghjaţă suflă’un vînt vîjiitoriu!. Urlă cinele la jună dar zadarnic lebăieşto Ca şi omul cînd la ceriurî zi şi noapte se boceşte Nu din ceriu şi nu din lună va vepî milostivire Pentru bieta omenire! Ceriul?,. E pustiu să-vede căci de cînd deschis’»m ochii M am rugat mereu şi pus’am leturgbil să zică popii l ar de geaba căci pe drumuri urgisit acum remîn Bogdan, tatăl lui Ştefan cel * .„.^ce8fe Pe^ru-Aaron domni de două ori în Moldova £ lîuî^V£ Pare’ tr0nul terei de sus, acolo ierâ pe-„..l;44! cmd fâcu o dame mănăstirei Probota (arch. ist. ij au I p.^ 113 citat de D-lu Lambrior,); pănă la 1448 domni împărţind ţara cu Ştefan fratele său mai mare după Ticiderea acestuia de cătră Roman (feciorul lui Iliaş al lui Alex cel Bun; domni împreună cu ucigaşul Roman. Mai pe urmă netufelegerl Wsi nepot şi pe J Aarou J t de cumnatu-so loan Corvin căruiea îî dădu Chilieâ alunga pe Roman şi remase singur domn. Apoi se pare că domni împreuna cu Ştefan, al doilea fecior al luî Iliaş timnur/Tr 8lUngă CU ajUt0riâ le?esc tocmai pe timpul cmd Corvin ierâ încurcat în lupte cu Turcii şi dea mînă de ai«toriu. Izgonirea tre-bue sa fi avut loc prin anul 1448. A doua domnie începu la 1451, Petru Aaron năvăli pe neaşteptate m Moldova, puse mîna pe Bogdan (fecior al lui Alexandru cel Bun şi care apucase tron,.! la 1449^ ş tae capul la Rauşeni. După aceasta domni un timp TBuT CAUiAlerdrU a' Patr'llea fiu al luî Alexandru °!* B / exfdru muii la 1454, atunci se sculară doi dn^n^671-1 a^r°nn: B^rendeiu un lit'van neam cu familiea domneasca şi Ştefan al IV-lea fiiul lui Bogdan cel tăet la Răuşem, acest Ştefan ieste cel numit după aceea Mare. Ştefan cel Mare bate şi alungă pe Petru Aron la 1456- apuce trăi,mult timl' în Ungariea şi căută să rra'?1 tl’°rml.1 Ş1 tGcmHÎ în 1469 izbuti Ştefan a-1 prinde în ţara Secuilor şi cum îl prinse îî şi tăe capul 1429 fve^ PetrU Aar°n CU încePere de la 1429 (vezi Archiv. Hijdău I p. 122, citată de D-] Lambrior) Si îl veâZ TdTU, Cel Bun aWa Patm între’ cam îl vedem şi pe dmsul şi pănă la 1469 cînd moare pwprît de şte% cel Marş, ? ^ — 557 — Să vedem acuma ce ne spune D-l Florantin în novela sa istotică, tot despre acest om: înnainte de toate nicăerî nu ne spune autoriul că Petru Aaron ierâ fecior adevărat al lui Alexandru cel Bun; din potrivă se vede lămurit că-1 priveşte ca pe up om de rînd. în adevăr la pag 5 cetim: ’ »— Şerpoiu! mă sciu toţi de fecior de domn ? Şer-poiu respunse. — După cum m’ai dăscălit, Măria Ta,“ Negreşit înse că nu ierâ mulţi oameni în Moldova carii să nu fi ştiut că Petru Aaron ierâ feciorul lui Alexandru cel Bun şi n’avea mulţimea nevoş. de a fi dăscălită pentru aceasta. - ' -- •’ Petru Aaron domneşte, după D-l Florantin, o singură-dată după ce răstoarnă pe Bogdan. Dar cum îl răstoarnă? După istorie Aaron năvăleşte pe neaşteptate cu ajutbriurî streine, prinde pe Bogdan la Răuşenî şi-î tae capul; după D-l Florantin, care ţine coloarea locală şi obiceiurile tini-pului ca nevrednice de a fi luate în samă, Petru Aarbn a fost vel-armaş la curtea lui Bogdan, a făcut 6 ddhjufră'ţie1 de „doisprăzece" în care a tras şi pe Ştefan cel alungat de la curte, tot prin intrigile D-luî Florantin; şi prin o cei „doisprăzece" a turburat ţara şi a vienit apoi'Ctf 'alaiu la Bogdan în „muţiţi" sa-şi bată joc de dînsiil. ; ■ ■ Acest Petru Aaron ierâ însurat cti sora ;'lui fbari Corvin, după D-l Florantin înse îl găsim „amorezat"'1 db Elena,-mama lui Ştefan şi soţiea luîBogdan. Acest âmbrhZtft vecbiu nu-şî uită iubirea nici după' douăzeci - de!' ani) de vreme ce se încearcă a înduplecă pe Elena, prinsă, să fie femeea lui şi Doamna Moldovei, îndată după ubie derea lui Bogdan şi puţin înnainte de a anume Ştefan domn! - - ■. ■ ■■■■ .. D-l Florantin omoară pe acest schilodit Petru Aâ-, ron, în potriva căruia are o ură neînţeleasă de mine, chiar îndată, înnainte de suirea pe tron a lui Ştefan; pe cînd în adevăr Petru Aaron a fost tăet din poronca lui Ştefan tpcmaî 1$ J469 decă JŞ ani după suirea pe ţrpţj; — 558 — ee faCe pentru D-l Florantin, o deosebire de 13 în numărul viitoriu voiu arătă că autoriul cunoaşte tot aşa de bine pe Bogdan şi pe Ştefan cel Mare, apoî voiu vedea cum ştie D-l Florantin a înjghebă o novelă. Cetitorii noştri carii îl cunosc de la critica în potriva lui ^Decebal , vor vedea că D-sa urmează tot aceeaşi cale <*" urmi) Hrănirea artificială. Ieste dovedit că acei ce nu se hrănesc bine, fie din sărăcie, fie din pricină că stomahul nu poate mistui, fie dm alte pricini sînt foarte supuşi la oftigă. Apoi cei ce au tubercule în plămîî se înbolnăvesc şi la tubul dige-stiy şi nu mai pot mistui ca nişte oameni sănătoşi, aşa că prin această slăbire a hrănirel li se mai îngreuează boala şi li se grăbeşte moartea. îndată ce un tuberculos nu se mai poate hrăni din vre o pricină ori care ar fi, toţi doctorii nu se mai aşteaptă de cit la o moarte neîntîrzieată şi-i tot spun: să mînînce mult, îi dau: vin, extract de chinchina, carne friptă, arsenic, untură de peşte, iodură de fier, etc. Bolnavul înse, deşi incearcă a urmă sfaturile doctorilor, dar degeaba, de cîte ori se încearcă a mîncă, îl apucă tuse şi vărsături, pe lîngă nehrănire se mai adaug şi altele, precum: friguri, sudori, diaree, neoxigenarea îndestulătoare a sîngelui şi nenorocitul moare dacă nu i se vor dă ajutoare mai folositoare. Deboye cel mtăiu a avut ideea de-a vîri printr’o ţe-vie mîncare de a dreptul în stomah, prin acest mijloc se hrăneşte fo&rte tare bolnavul şi poate luptă în potrivă părăsiţilor; căci jeştş cunoscut că părăsiţii atacă fotţrtş — 559 — uşor organismele slăbite. Tocmai aşa ieste şi cu omul în-data ce nu se hrăneşte în deajuns, fiinţile microscopice năvălesc pe dînsul şi-l omoară. Ieată cîte va exemple, citate de DebovC: Cel dmtăiu ierâun oftigos, care trebuea să moară în cunnd; avea vărsături, sudori, scuipă foarte mult (140 ele grame în 24 de ceasuri); ierâ aşa de slab că stătea in pat; plamule ierau toarte greu bolnave la părţile de de sus. Prin hrănirea artificială şi mai apoi prin hrană prea multă, începu mai întâia a scuipă mult mai puţin, sudorile încetară, etc. La trei luni după ce se începuse mgriurea bolnavului, greutatea îi crescuse cu 7 chilogra-^!^ea ^ lucră cîte va ceasuri pe zi. Teşind o data dm spital făcu mai multe abuzuri, se înbolnăvi si mun de altă boală.^ Prin cercetări asupra trupului moft se dovedi că în plămîî se începuse cu mare putere tămăduirea. ■ ■ ' Altul, Saint-Remy, zăcea de cinci luni; acuma uti iftaî tuşeşte nu mai scuipă; s’a întărit; ieste în slujbă Ik spital şi lucrează toată ziua fără să se simtă ot'^ît; îfr fid care demineaţă îea mîncare multă cu ţoviea, W peste M mimncă cu ceialalţi servitori. Fv - , « A1 treilea> numit Perraud, ajunsese în asemefiea' sfere m cit se aştepta să moară; deşi mîncâ, pierdeâ pe fie care zi 50 de grame din greutatea trupului; peste citeva timp mse încetară sudorile şi diareea, somnul şifrus- tul de mîncare i se reîntoarseră. Simţindu-se uşurăt ceru să se înceteze cu căutarea prin doctor şi zicea M de acuma va mîncâ singur; dar începu a scădea pe fie care zi cu cîte 100 de grame şi muri. Al cincilea, Everard, ierâ foarte slab, avea sudori stupea singe şi materii punoioaăe pănă; la 200 de grame, pe zi. Acuma după căutarea prin hrană prea ffibîfe nu mai tuşeşte; a căpătat putere, lucrează toată ziiia;’ a capatat 10 chilograme în greutate. jl ?eselea> Metzger, ierâ palid şi foarte slab. stupea 140 de grame matern puuoioase pe zi, prin căutarea — 560 — ■ . după metoda . D-ruluî Debove se tămădui, căp^ă/l 6 chi-ograme de greutate în două luni. De atunci îfee în slujba la Spital şi nu sufere de nimică. * ■ J . •A1 ŞfPtelea a avut un ulcer la stomah, din această pncma n’a putut mistui bine şi a căpătat tubercule, t b!L YaVenm “ Plămînul saS; îl hrăniră cu pul- bere-de carne şi acum merge spre tămăduire. (va urmă). , ' (după Revue scientifupie No. 17. 1883.) V' . T. U. “ bibliografie. de D- N- Safir- Au- tonul închina lucrarea sa acelora ce luptă pentru mari-lş, ţţîeî ,pQClâKâtClMJ J\Central l 'tiivc: sity Library Cluj V . . a snnn?^?fe"80+?a? CU autoriul uu împiedecă de rit "fc.I>arţl - de I. I. isi'u:tVr,->