IHZ oăLtreL 2 (sfîrşit). D-le Z. ne citaţi versul: «Muritor, ce vii aicea vieaţa să-ţî mai prelungeşti.® Mă mier cum de n’aţî luat samă că poeziea din care face parte versul ieste din cele mai caraghioaze în privinţa accentului. Iată-o: «Muritor, ce vii aicea vieaţa să-ţi mai prelungeşti Ia sama că’n toate celea piericiunea ta găseşti"; , Munţi se. pornesc, stînci se sfarmă, isvoara şi curg şi sacă, Copaci creşth şi cade, pîrăele pietre’n neacă, Muşchiul ce-l calci cu piciorul, este iearba din vechime, gcpi cluj / Central University Library Cluj Strălucitor putregaiul, a fost copac cu mărime ! Cărări vezi pe pietre roase Şurme db om însemnează; Găseşti pămînt ars de focuri ? la vatră ta cugetează, . Lumea stă pe o schimbare: toate trec .... şi mor şi pier. Dar şi moartea ieste vieaţa pentru cei cari o cer!® Frumoase idei, minunate, dar forma!!! __ Să trecem acuma la alt punct, la explicarea formei lor cu u în loc de ui. — Aice chestiea se lărgeşte. Dl. propune o explicare pentru formele cu u populare. D-is.a, ne explică cum a ajuns din ursul. ursu\ din lupul, lupu din Vrinceanul, Vrînceanu, etc, etc.... ţ • Mai înnainte de toate se pun faţă în faţă păreţ-eă D-lui Z. şi cu a subsemnatului şi apoi să vedem, care din două se pare adevărată. . . «Am credinţă tare că nu greşesc, zice Dl, Z. şusţiind, «că acel u nu ieste o urmă dintr’o formă veche a af-«ticolului, ci acelaşi u care se aude întreg în" nfigruj *cuscru, acru. şi jumătăţit în bou. leu, o chiu. etc. fată 46 666 «în scurt cum a putut să ajungă limba vie a-şî deter-«minâ noţiunile prin u: Din moment ce u final, unde nu «a fost reţinut de sunete premergătoare, a dispărut ori «s’a scurtat, au remas formele ca lup{u), lupul(u), bou, aboul{u). Dar spiritul limbei grăite a mers mai depărate: a înlăturat cu timpul şi pe 1, mulţămindu-se a în-«credinţă lui u remas ca finală funcţiea determinărei. «Deci cînd în graiul viu zicem: calu paşte, leu ieste un «animal puternic, să nu se creadă că noi adaugim u la «forma cal şi noi întregim pe u din forma leu. Procesul «stabilire! acestor forme s’a făcut de mult, treptat şi pe «nesimţite.” Fără altă vorbă să arăt şi explicarea mea : Intr’o vreme ierau în româneşte forme ca: lupu, ursu, Albotesculu, lupulu, ursulu, Vrînceanu, Vrînceanulu. -A venit vremea pierderei lui u final, după legea arătată în Nr, 14 în articolul «Respuns D-lui Z. (aliter M. P.)» şi din formele citate s’a pierdut se înţelege încet încet u final şi a ajuns o vreme cînd se zicea : lup, urs, Albo-tescul, lupul, ursul, Vrîncean, Vrînceanul. L final prece-det de u neacc. s’a prefăcut în unele dialecte încet încet în u care s’a contopit cu u de înnaintea lui. Această schimbare fonetică sfîrşîndu-se au fost în dialectele în cari s’a întîmplat formele: lup, urs, Albotescu, lupu, ursu, Vrîncean, Vrînceanu. Formele derivate din cele cu finala ul se înţelege că au fost întrebuinţate tocmai ca şi mai înnainte, adecă aveau în mod firesc, oareşi cum prin drept de moştenire, înţelesul şi rolul formelor articulate. Ori cît de ciuntit, dar articolul primitiv lo trecînd prin lu, 1, şi o jumătate de u, o nuanţare particulară a lui u final tot a remas; şi chiar de n’ar fi remas, tot s’ar putea zice că formele derivate din lupul, ursul sînt formele articulate ale dialectului în care se întrebuinţază. Cum că o cauză fonetică a lucrat aice putem vedea de pe faptul că s’au confundat formele articulate cu cele nearticulate la cuvintele ca socru, socrul, cari au ajuns la o singură formă pentru amîndouă socru şi aşa pentru toate — 667 acele cuvinte în cari u final se păstreze conform legei. Dacă ar fi jucat aice rol acel ciudat spirit (?!!) al limbei, ■cu care se pare că are bune relaţiuni Dl. Z. de sigur ■că ar fi văzut că prin izgonirea lui 1 se produce confu-rziune şi nu l’ar fi exilat. Aice a lucrat puterile oarbe, legile fonetice neînduplecate şi n’au fost măcar oprite de acel spirit, de acea stafie a limbei. Ciudat se pare de asemenea cum Dl. Z. ne spune în fraza de la urmă că aprocesul stabilirei acestor forme s'a făcut de mult, treptat şi pe nesimţite.* Cum a putut să se facă treptat acea înlăturaref?!) a lui Z?! Tare mi se pare că această frază n’are nici un înţeles şi că arată numai că din punct de vedere metafizic, a reuşit Dl. Z. a se apropieâ de convingerea că 1 a dispărut încet, nu credeţi înse că şi-a închipuit Dl. Z. că o lege fonetică s’a aplicat aice, nu D-Sa ne spune numai că spiritul limbe! grăite văzînd, că e de prisos acel 1, l’a înlăturat şi a dat lui u acea funcţie, cu alte cuvinte şi-a uşurat bugetul, izgonind un funcţionariu ne trebuincios. Şi vă mieraţi, D-le, dacă numim lipsite de metodă ştiinţifică asemenea încercări cari presupun spirite cari transformă limba după matură cugetare de folosul sau paguba ce ar aduce reforma?! La plural crede Dl. Z. că au lucrat acelaşi demon şi anume din aceleaşi motive. Noi ne închipuim înse iucrul altfeliQ. Formele vechi au fost lupi, lupili apoi lupi, lupii şi mai pe urmă s’a întîmplat o contragere între cei doi î de la forma articulată şi avem lupi, lupi. Forma lupi ieste.după n&î articulată deşi n’a remas de cît o parte din i contopit cu i de la finala nearticulată. Ieste o asemănare şi o paralelă complectă între lupul— lupuu lupu şi între lupii—lupi. Prind această ocazie pentru a lămuri punctul de vedere ştiinţific faţă cu cuvinte ca apocopare, sinereză, e-pmteză, etc.... Cu asemenea explicări facem etimologii â la lonescu, apocopăm, facem metateză, epentezăm, etc, şi din alfana ajungem la epuus sau vice-versa. Zice DL Z. după apocoparea lui l, dar să vedem ce însem- — 668 — nează această vorbă altă ceva decît Iepădhrea, tăerea lui 1 şi fiind că această tăere s’a făcut din cauze fonetice, ne pare mai lămurit a spune ce s’a petrecut şi a mr spăriea lumea cu cuvinte cabalistice. Iată acuma o frază care m’a pus în mare mierarer «Căci dacă e altfeliQ, cu greu s’ar putea explică vocativele : lancule, boule, calule, Constantinei cule, Roiule. Dl. X. ar trebui să zică: Nominativul şi Acuzativul multor substantive în limba poporului şi o samă de nume proprii chiar din limba scrisă primesc articolul u, iear vocativul aceloraşi nume primeşte şi u şi le sau un soiu de articol ule. Aşa-I D-le X. că n’aţi avea în cotr’o de cit să daţi această explicare?” leu, D-le Z. aşi zice aşâ: Cuvintele masculine terminate în u sau în consoane în limba de acuma, ierau terminate toate în u. Toate a ti primit la N. Ac, V. articolul lu, le pe vremea cînd aveau încă pe acel u întreg şi aşâ s’au făcut forme ca: Iancu-lu, lancu-le- Ursu-lu, Ursu-le. In timpul cădere! lui u final N. şi A. au pierdut pe u final şi am avut: lancu-l, laucu-le; Ursu-l, Ursule. In dialecte populare s’a pierdut şi l final precedat de u şi am ajuns ia forme ca lancur lancule, ursu, ursule‘ Aşi mai spune încă cum formele articulate populare terminate în u, ale numelor proprii au întrat în limba literară din Romăniea mai ales, pe cînd în Bucovina şi Transilvaniea s’au păstrat formele corecte şi în armonie cu cele comune.» Asemenea comedii ca articolul M^*sau ule, nu le puteam născoci şi prin urmare în zădar se osteneşte Dl. Z. a-mi face tabele de declinaţie cu aşâ articulaţie ca-raghioază. In Manliu, D-le Z, în Manliu veţi găsi şi de acestea. Despre întrebuinţarea pronumelui ce, cu antecedent un nume de fiinţă şi chiar de persoană, nu am negat că nu se întrebuinţază şi toate exemplele aduse de Dv. puteaţi foarte mult să le înmulţiţi şi cu proză nu numai cu poezii. De cît mie mi se pare că întrebuinţarea — 669 iuî ce eum aţî făcut o Dv. tot se poate privi ca o gre-şală. Mărturisesc mse ca in acest singur punct aveţi mai multă dreptate, ieste singurul punct din respunsul Dv. care miau pus pe gânduri Hm. privinţa întrebuinţăreî lui ce. Despre cuvintele ca gentil, epuisat, ai fi tradus, efc, cu toată explicarea ghibace ce le daţi nu cred. că ar putea fi privite ca la locul lor. In cazul cînd le-aţi fi întrebuinţat pentru a lua în rîs pe Driscu, care le pune pe copertele operelor sale, trebuea de sublinieat ori de pus între citaţii, pentru ca ori cine să vadă, de ce s’au întrebuinţat. Fie limba noastră cît de ţapănă, cît de necioplită, să căutăm a face dintr’însa ceea ce au făcut şi alte popoare din a lor -eultivindu-o, dar aşâ cu regula aceasta, ca să luăm cutare cuvint pentru că are şic epigrama cu dînsul, nu merge. Nu faceţi atunci epigrama şi s’a mîntuit. _ Despre învinuirea că am făcut personalităţi şi că am ridicat vălul sub care se ascundea Dl. Z. (punînd aliter M. P. m paranţez şi spunînd că ieste profesor de româneşte) nu mă apăr altfeliii, de cît recunoscînd că în adevăr m’aşi crede vinovat, dacă Dl. Z. ar fi încredinţat redacţiei adevăratul seu nume cu cererea să i se păstreze anonimatul. D-sa Inse ne-a trimes prin poştă epigramele şi scrisoarea şi a pus ca iscălitură Z. Dacă am înţeles cine iera Z, ce sînt de vină? Apoi de personalităţi mai bine nu vorbim, căci ar trebui să explic pe larg principiile noastre de critică şi nu cred timpul potrivit ■chiar acuma. X Cîte-va consideraţii asupra tipurilor omeneşti. (Urmare). Am zis că .diferitele caractere despre cari am vorbit mai sus, n’au fost încă întrebuinţate toate în gruparea tipurilor ome- — 670 — neştî, din cauză că cercetările asupra lor nu sunt complecte; prin urmare sîntem siliţi să zicem că orî care din grupările admise de antropologiştil actuali, vor suferi schimbări mai mult sau mai puţin însemnate, cu cît cercetările vor deveni mal complecte Pe lingă acestea trebue să repetăm în privinţa clasificârel tipurilor omeneşti, ceea ce am zis în general în privinţa ori cărei cla • sificaţiunlnaturale: Toi de a una să ne servim, pe cit se poate, de iolalilaiea caracterelor, punînd inse mai mult temem pe cele însemnate, adecă pe acele care se raportează la funcţiuni mai însemnate. Ca dovadă că Ieste reu de a nu urmă aşa, putem cită mal multe exemple: Forma craniului luată singură ca punct de plecare a unei grupări, ne ar duce la rezultate foarte greşite; căci în multe cazuri găsim oameni foarte apropiaţi prin totalitatea celoralalte caractere, deosebindu-se prin forma craniului, şi din contra oameni cu totul deosebiţi în alte privinţî, asemânîndu-se prin forma craniului (exemple de feliul întâia găsim la tipul blond în care află atît dolihocefali, cît şi brahicefalî; iar pentru al de-ilea caz putem aminti că atît cafrii cît şi o mare parte dintre Europeni sînt dolihocefali) se înţelege că nu în toate cazurile: se întîmplă aşa, dar nu Ieste mai puţin adevărat că putem cădea într’o greşală neiertată, cînd ne vom abate de la regula de mai sus;—aşâ în cît în privinţa acestui caracter putem zice că după ce vom fi siguri despre locul ce trebuie să ocupe în clasificare un-tip oare care, luînd ca temeiu alte caractere, putem aminti şi forma craniului mal mult pentru a ne face o idee mai lămurite despre înfâţoşarea indivizilor din acel tip. Limba (modul de vorbire) de şi prin feliul său Ieste un caracter foarte însemnat, totuşi nu ne putem servi numai de dînsa In clasificare; căci un popor’ poate să vorbească o limbă care nu Ieste a sa, fie că s’a întimplat aceasta prin impunerea cu sila din partea învingătorilor, sau că s’a întîmplat încetul cu încetul printr’un amestec liniştit a două tipuri deosebite predominînd limba cea mal superioară, adecă acea care avea mai multe calităţi pentru a putea trăi şi a se des-voltâ ; cu toate acestea cînd nişte indivizi vorbesc aproape aceiaşi limba ca şi alţii, dacă nu putem afirmă de la început cu siguranţă că se asamănâ prin totalitatea caracterelor, putem fi cel puţin siguri că au un element comun şi ori cum sîntem uşuraţi în complec-tarea cercetărilor. Se înţelege că ţinînd samă de gradul de des-voltare la care a ajuns limbistica ştim că s’au găsit şi se vor mai găsi legi foarte însemnate, legi adevărat ştiinţifice, prin care se poate cunoaşte foarte bine natura unei limbi; aşâ în cît se poate ca de multe ori numai limba să ne dee lămuriri destul de ezacte în privinţa unul tip omenesc; dar atunci Ieste altă ceva, nu ne am servit în mod brut de limbă, nu ne am uitat numai la for- — 671 — ma iei! Am luat în ajutoriul antropologiei, datele complecte ale altei ştiinţî şi de aceia limba întrebuinţată în aşâ cbip în clasificare, nu mal ieste un caracter simplu ca forma craniului sau ca altele! Ieste un caracter care pentru a fi complect a avut nevoie de o mulţime de alte date ştiinţifice! Cu atît mai multă însemnătate încă va avea limba luată împreună cu alte date precum: forma părului, a craniului, obiceiurile, tradiţiunile, istoriea etc, etc. Coloarea pielei luată singură, de asemenea nu are valoare, căci se ştie că influenţa foarte îndelungată a climei, împreună cu alte cauze nu tocmai bine cunoscute încă, determină coloraţiunea pielei; prin urmare tipuri foarte deosebite prin alte caractere, pot să aibă aceiaşi coloraţiune d. ex. cafrii, australienii şi negrii propriu zişi au pielea neagră şi cu toate acestea nu fac parte din acelaşi tip, mal ales australienii fac parte chiar dintr’o grupă deosebită. Din această cauză antropologiştil actuali nu dau aşâ de mare însemnătate coloraţiunel şi împărţirea în: rasa albă, rasa galbănă, rasa roşă, rasa nea.,ră etc. a remas mai mult ca un semn al stărel de copilărie în care se afla antropologia cu cîţl-va ani mal în urmă! * Aceste trei exemple sînt de ajuns pentru ca să ne probeze că numai urmînd regulele clasificaţiuneî naturale, adecă ne ser-vindu-ne numai de cîte un singur caracter, putem aşteptă rezultate bune în gruparea tipurilor omeneşti. Cînd am vorbit despre regulele clasificaţiuneî naturale, am zis că de multe ori un caracter puţin însemnat prin valoarea sa, poate cu toate acestea servi ca punct de plecare într’o clasificare, atunci cînd la oare cari schimbări ale acelui caraeter corespund tot o dată şi schimbări în totalitatea caracterelor mal însemnate, aşâ în cît îl putem luâ ca un semn uşor de ţinut minte şi uşor de observat. Acest lucru se întîmplâ la tipurile omeneşti cu părul. In adevăr părul deşi are o funcţiune puţin însemnată (mai ales la om), totuşi Ieste un caracter foarte stabil şi corespunde, în chipul cum e pus mai sus, cu alte caractere maî însemnate; pe lîngă acestea fiind la suprafaţa corpului, poate fi observat cu cea mal mare uşurinţă; prin urmare întruneşte toate calităţile pentru ca să fie luat ca punct de plecare în împărţire. Aceasta Ieste cauza pentru care mulţi antropologiştî actuali îl întrebuinţazâ pentru acest scop. * Dacă aceste caractere, cari tot au oare care însemnătate prin sine, nu pot servi singure pentru gruparea tipurilor omeneşti, cu atît maî puţin vor putea-o aceasta caracterele mal puţin îsemnate, pre cum: forma nasului şi a buzelor, forma bărbiei etc. etc. — 672 — După ce am arătat caracterele de care trebue să ne servim î» gruparea tipurilor omeneşti,, după ce am arătat modul cum trebue să ne servim şi valoarea caracterelor, nu putem trece cu vederea lipsele de cari mai ales sufere antropologica in această privinţă. Caracterele luate din cercetarea sistemului nervos şi muscular, sînt aşâ de puţin cercetate în cît mai nici nu sînt încă întrebuinţate în clasificare; şi cu toate acestea ar fi de mare folos! Mal ales astăzi cînd sistemul nervos Ieste obiectul atîtor studii, cînd atitea fenomene fiziologice atîrnâ de la dinsul, ar fi de sigur de mare însemnătate ca şi antropologica să poată trage folos. Mai remîne de zis cîte-va cuvinte în privinţa feliulul grupelor ce formează oamenii. Ce s;nt toţi oamenii la un loc? O specie, un gen, o familie, un ordin sau un regn a parte ? După desvoltarea acestei chestiuni putem trece la parta descriptivă. (Ya urmâ). W. BC ij / Ce 1 Un ‘sity Library Ck Dl. Ştefănescu şi prevederea timpului. Am dovedit într’un No. trecut, că D-l P. S. Aurer lian umil din redactorii «Revistei ştiinţifice» din Bucureşti Ieste lipsit de cele maî elementare cunoştinţi în privinţa Meteorologiei ştiinţifice şi că ori nu-şî ceteşte singur Revista D-sale ori dacă o ceteşte nu o înţelege. Faptul Ieste şi mai curios, D-lu Grigore Ştefănescu celă-1 alt redactor sufere de aceeaşi boală caşi D-l P. S. Aw relian, caşi Panait DoniciV. Această monstruozitate ştiinţifică se află dată la iveală de D-l Ştefănescu în anul al Vl-lea al revistei (anul 1878) la paginele 179, 244, 24s- în întâiul articol intitulat: Scepticii ştiinţei şi prevederile timpului. D-l Ştefănescu celebrează cu entuziasm împlinirea prorociilor D-lui Panait Donicî cari «s’awrea-„Uzat cu o exactitate aproape matematecâ deşi anunţate „cu cinsprezecî luni înnainfe.” Apoi urmează reproducerea prorociei de care scutim pe cetitorii noştri. D-l Ste- — 673 — fa.pescu ne spune ca închiere că numai să avem răbdare şi perseveranţă în studii şi nici unul din secretele natu-rei nu ne vor remănea ascunse ! ! Ba tare mă tem că pe calea apucată de Dv, nu veţi aduce nici un folos şi că veţipisă apa’n piuă. cum zice Romînul. Intăiu vom arăta cît de matemateceşte s’au realizat prorociile D-lui Donicî şi anume, după chiar mărturisirea D-lui- prooroc, în adevăr D-l Donicî la care găsim, mărturisim cu plăcere, o desăvîrşită bună credinţă, ne spune la pag. 245 : „în adevăr prevestirile mele asupra na-tureî anotimpurilor anuluî curent nu s’au realizat atît de bine precum D-voastră voiţi a demonstra: în loc de re-celele prezise cu mult măi înnainte de finele lui Noembrie trecut fi de o teamă timpurie căreia îi presupuneam o durată destul de lunga ăam avut în realitate de cît o iearnă timpurie care abiea ă durat 10 zile, şi teama a doua, prezisă de mine, a început cu 15 zile mai curînd: tn fine între primavara slotoasă şi vara ploioasă aseme~ nea prezise, riam întrevăzut nemica din seceta ce a durat aproape 40 de zilen — Compăraţî, vă rogti, acuma laudele entusiaste ale P-lui profesor de la universitate Gr. Ştefănescu cu mărturisirea sinceră a D-lui Donicî şi faceţi-vă o idee de ceea ce însemnează pe la noi exactitate aproape matema-iecă. Ce va fiind, oare exactitatea curată orî neexactitatea ?! Să ne ferească sfîntul de asemenea lucruri ! Patru zeci de zile de secetă neprevăzute şi D-l Ştefănescu ne vorbeşte de împlinirea prorociei. Apoi ne mărturiseşte D-l P. Donicî că pănă acuma credea că \enus produce receală şi de acuma i se pare că produce căldură şi secetă trei luni înnainte şi 1-2 luni după trecerea in Meridianul soarelui, ieară receala ce produce această planetă durează abia i5 zile, cînd îea Ieste aproape de acel meridian, etc. Şi aşa urrfiează raţionamente ciudate despre căldura şi frigul ce produc planetele şi proorocii pe alţi ani. Am citat in articolul îndreptat contra D-lui Aurelian, bucăţi din Meteorologica — 674 — cosmică a lui Faye, publicată ca traducere în Revista ştiinţifică şi cetitorii au putut vedea că planetele au o in-fluinţă aşâ de mică încît nu trebue ţinută în samă. Sistemul D-luî Donicî nu-î nici mal mult nici mal puţin-de cît acel din Qromolnic. Acolo ni se spune că cutare planetă produce secetă, cutare căldură, cutare receală etc. ... Nu mă mier de rătăcirea la care a ajuns D-l Donicî, dar mă mier de D-l Ştefănescu, cum trece cu vederea faptele cele mal bătătoare la ochi. De exemplu; D-sa ştie că luna lui Iulie din anul asupra căruia se în-vîrteşte discuţiea a fost ploioasă la Bucureşti şi mal mult încă în districtele de la munte şi mal cu samă Prahova, Dîmboviţa, Muscelul, Argeşul, etc, pe cînd în Moldova cel puţin pe la proprietatea D-luî Donicî a fost secetoasă şi din pricina secetei aceştiea se necăjeşte D-l Donicî a-şî schimba teoriea şi a presupune alte însuşiri nenorocitelor planete. Dar bine, scumpii miel Domni, nu vedeţi oare de pe faptele citate că planetele n’au nici o influinţă, de vreme ce sub aceeaşi aşezare a lor plouă într’o parte şi Ieste secetă aiurea ? Nu vedeţi că prin aceste fapte se dovedeşte că pricini pămînteştî joacă rolul de frunte în chestie şi nu planetele şi poziţiunile lor. Şi ca vîrf la toate Ieste, că asemenea halucinaţiunî se amestecă cu citaţii de prin Meteorologiştî serioşi şf prin urmare fac a crede că aşa cred oamenii de ştiinţă, cum cîntă D-l Ştefănescu spre lauda D-luî Donicî. 1. Nădejde. Cei mal vechi locuitori ai Europei, după d’Arbois de Jubainville. (Sfîrşit). Rasa hellenă nu-şî amintea de locurile pe unde trăise înnainte de a se aşeza în ţara în care-i găsirnu îrn — 675 timpurile istorice. Totuşi Aristotel ne spune: «Hellada primitivă ieră în împrejurimile Dodoneî, pe malurile Ache-loosulul: acolo loeueau Selloi şi acel numiţi pe atunci Grai-coi şi acuma Hellenî.» Graicos însemnează tot aceea ca şi Hellen şi Sellos cuprinde rădăcina din Hellen sub o formă mai veche, adecă cu S care s’a prefăcut mal pe urmă în H, ca în vg pentru avg, ăXg pentru oâXg, etc. . Prin urmare Graico’i şi Hdlenes (Selloi) ierau acelaşi popor, despre care ne spune Aristotel că locuea in jurul Do-donei,'ne arată prin urmare o vreme cînd Helleniî nu cuceriseră încă Greciea din timpurile istorice. De unde veneau ? Se pare că din regiunile Dunărei de sus unde locuise multă vreme împreună cu Celţiî şi cu Ombro-La-tinil şi că se scoborîse urmînd ţermul resăritean al mă-rei Adriatice şi Ionice. Macedonienil ierati o ramură a Greciloru şi ierah recunoscuţi chiar de Greci şi fără de aceasta Fick a dovedit că limba Macedonenilor ieste foarte de aproape legată de a Grecilor. Cea mai însemnată deosebire ierâ că Macedonenii prefăcuse consoanele aspirate primitive : -1 d’Arbois de Jubainville. D-sa zice că Troia a fost cucerită pe la 1400 Înnainte de Hristos de o armată e-giptofeniciană sub conducerea urmaşilor lui Danaos. Această armată pornise de la Argos. Acest fapt nu face parte din istonea helenă. După năvălirea Dorienilor Aha-emi sub conducerea urmaşilor lui Agamemnon venise şi cucerise regiunea unde fusese Troia pe la vr’o noo(?) mnamte de Hristos. Pe aceste fapte istorice se pare că sa intemeeat Iliada (pe la 950 ?) şi că prin urmare A-gamemnon n’a asediat Troia, după cum nici Carol cel mare n a .asediat Ierusalimul şi totuşi aşa ne spun cînte-cele epice ale Francejilor. A .t ^ curi°s 11 găsim explicat de D-l d’Arbois de Jubainville. anume cum se face că Latinii numeau pe Meltem, Graicoi apoi Graeci, cînd pe timpul lui Omer chiar se uitase acest nume în Greciea ? Cei mai vechi colonişti Greci n’au putut să-l ducă în Italiea, căci şi iei au ajuns acolo după a se pierduse din întrebuinţare cu- — 677 vîntul Graicoi. Numai de la Etruscî au putut să-l audă, Aceştia goniţi din patriea lor veche de Hellenî pe cînd aceştiaîncăse numeau Graicoi, au venit şi desigur au povestit despre dînşil. Ornbr o-Latinii. Se pare că rasa Ombro-Latină a pornit clin regiunea Dunărei de sus după pornirea Grecilor şi înnaitea trecerei Celţilor peste Rin. Se pare că Hellenii au pornit prin veacul al XV-lea înnainţe de Hristos, iar Celţii au trecut Rinul pe la al Xll-lea secol înnainţe de 1 Iristos. Ombro-Latiniî cuceriră Italiea de la Ligurî prin veacul al Xll-lea şi al X-Ilea. în secolul al zecelea înse năvălirea Pelasgilor-Tursanî (Etrusci) aduse mare lovitură putereî Indo-europeenilor. Din secuiul al IX-lea păn la al V-lea puterea Etruscilor merse tot crescînd ; apoi,, la sfîrşitul veacului al cincelea, Ombro-Latiniî începură a se rîdicâ din nou şi Etruscil. a fi învinşi, cînd năvăliră şi Cel fii sau Galii şi cuceriră Italiea nordică. (leiţii. Aceştia locuiră vr’o mie de ani în valea de sus a Dunărei şi cea a celei de mijloc, cînd năvălirea Sciţilor înarmaţi cu arme de fier îî sili să treacă Rinul şi să cucerească de la Ligurî Galiea de mijloc şi de nord, apoi trecură în insulele britanice, apoi prin secolul al cincelea supuseră mare parte din Spaniea de la Fenicieni şi de la Iberil supuşi acestora ; pe la începutul veacului al I V-lea cuceriră Italiea nordică de la Etruscî, Boe-miea se pare că de la Sciţi, Panortiea şi o parte din Iliriea centrală de la Autariaţi ţ pe la sfîrşitul acestui veac străbătură în Traciea, şi s’apropieară de malurile măreî Negre. Toată acestă întindere nemăsurată fu acoperită de oraşe ridicate de Celţl şi ale căror nume le păstrară Romanii. Pe la veacul al treilea înnainţe de Hristos Imperiul celtic se desfăcfi. — 6,78 — Cu această parte am sfîrşit prescurtarea cărţel lui Jubainville şi credem că am adus folos tuturor celor ce se interesază de starea chestiunilor ştiinţifice. Pentru acei cari ar vroi să studieze cartea însa-şi dăm aice titlul complect. Les Premiers Habitants de L’Enrope d’aprăs les auteurs de Vantiquite et les rechereh.es les plus recentes de la linguistique, par H. d’Arbois de jubainville correspondant de VInstitut. Paris. J. B. Dnmoulin, Idbraire fcditeur. 13, Quai des Au-gustins, 13. 1877 Prix 7, ftancs. 1. Nădejde. BCU Cluj , ral l ersity Library C ij Educaţiunea intelectuală morală şi fizică după H. Spencer. ‘ ('Urmare) Din cele spuse nu urmează oare că părinţii trebue să aibă numai grijă de a veghea, ca copiii să suferă adevăratele urmări ale purtărel lor—reacţiunile naturale,—ne îndepârtîndu-le, nici cre-scîndu-le, ne înlocuindu-le prin urmări artificiale? Ieste de crezut că mulţi vor zice că tocmai aşa şi fac părinţii în cele mal multe cazuri; că pedepsele ce dau copiilor se pot privi ca nişte urmări naturale ale faptelor acestora. Mîniea părinţilor, loviturile chiar sînt numai urmări naturale, după aceştia. In această idee deşi greşită, tot ieste şi puţin adevăr. Ieste adevărat că mîniea părintelui, loviturile, etc. pot fi privite ca nişte urmări naturale ale purtărel copiilor şi se poate ca în societăţile^ selbatece, copiii din părinţi barbari să nu poată fi alt felia desciplinaţl şi chiar tratarea aspră în familie îl face să suferă mal uşor asprimile societâţei. Din potrivă în societăţile civilizate părinţii vor arătă nemulţâmirea lor prin chipuri mal blînde şi asemenea mijloace vor fi îndestulătoare pentru copiii mal buni de cît ai barbarilor. — 679 Dar sa luăm în băgare de samă că într’o stare de trecere răpede ca în zilele noastre, într’o stare în timpul căreia teoriile cele nouă sînt în necontenită luptă cu cele vechi, şi deprinderile nouă de asemenea, cu cele vechi, să luăm în băgare de samă că se poate întîmplâ că sistemele de educaţie să fie în nepotrivire cu timpurile. Mulţi părinţi dau copiilor pedepse, pe cari iei singuri le judecă nepotrivite, numai pentru că aşâ-I obiceiul, şi ast-felitl fac pe copii să sufere urmări nenaturale ale acţiunilor să-vîrşite. Mai mult încă, experienţa ce se capătă despre aprobarea sau neaprobarea părinţilor, nu-i cea mai bună disciplină, ci experienţa urmărilor ce ar ieşi din purtarea copiilor, cînd părinţii nu s’ar amesteca de feliu. Să luăm cîte-va exemple din vieaţa de toate zilele pentru a arâtâ lămurit deosebirea Intre educaţiea morală propusă dc noi şi între cea de obiceiti urmată în familii. Mi$ în toate familiile au obiceiti copiii a împrâştiea pe pă-mînt jucăriile. Ce fac părinţii? Ocăresc copiii şi pun pe slugă să le strîngă. — In fie care zi se repetă aceeaşi scenă şi mustrările ce se fac copiilor sînt mai mici sau mai mari, după tlujil părinţilor. Ce ar trebui înse să facă? Care ar fi urmarea naturală a greşeleî făcute de copil? Nici una alta de cît, năcazul de a-şl strînge jucăriile. Dacă se supun şi le strîng, atunci experienţa năcazului suferit îi va face să fie mai băgători de samă. Dar dacă copilul n’ar vroi să asculte şi să-şi strîngă jucăriile, lucru ce negreşit se va întîmplâ, dacă copilul n’a fost crescut cum se cuvine ? — Atunci altul cinevâ va strînge jucăriile, dar cînd mai pe urmă va veni copilul şi va cere jucăriile, i se va respunde: „Nu ae poate, pentru că cutare.... n’are cînd să tot strîngă în urma ta şi fiind că singur nu vrai să le strîngi, nu ţi le pot da“. Ieată urmarea naturală a purtărei rele, nici crescută nici micşuratâ. Pedeapsa vine tocmai cînd Ieste mai simţită. Dorinţa de a se ju-ek se deşteptase şi tocmai atunci se loveşte de o urmare naturală, neînlăturată a purtărei sale. Dacă se va întîmplâ ast feliu de mai multe ori, Ieste de crezut că copilul va face tot ce va putea pentru a se îndreptă. Să luăm alt caz. Intr’o familie auzeam în fie care zi necontenite mustrări făcute unei copile, care nu ierâ gata nici o dată pentru preumblare. Tot deauna trebuea să o aştepte guvernanta şi celelalte surori şi cu toată mustrarea zilnică a mamei, nu se ajungea nici la un rezultat bun. Care ar fi fost urmarea naturală a purtărei copilei ? — Negreşit nici una alta de cît a o lăsă a casă, dacă nu ierâ gata o dată cu ceialalţi copii şi a o face să pieardă plăcerea preumblăreî. Ieste de crezut că peste cit-ra timp, suferind dr cîte-va ori urmările naturale ale purtărei — 680 — sale, se va îndreptă şi ort cum tot mat bun rezultat se putea a-şteptâ de la aceasta încercare, de cît de la mustrările neîncetat repetate, cari nu puteau de cît să o îndărătnicească. De asemenea cînd nişte copil prea nebâgâtorl de samă pentru vrista lor, sfarmă sau pierd lucrurile ce li se dau, pedeapsa naturala tocmai aceea care face pe oamenii în vrîsta a fi băgători de samă,—îeste neplăcerea ce urmează din lipsa lucrului stricat sau pierdut.—Nu vorbim se înţelege de copil mici de tot, cari sfarmă jucăriile, pentru ca să Cunoască proprietăţile lucrurilor, şi nu pot încă şti ce însemnează a avea grijă de lucruri; vorbim de copiii mal mari cari ştiu şi înţeleg foloasele ce aduce cutare sau cutare lucru, cînd îl au. Dacă un copil destul de mare şi de cuminte pentru a avea un cuţitaş, tae cu dînsul aşâ de tara bagare de samă în cît îl rupe foarte des pana, sau îl pierde, mtmdu-i pe lîngă vre un gard de unde a tăet o varga, părinţii tără să gîndească, se grăbesc a-i cumpără altul, fără să vadă ca au luat copilului ocaziea de a primi o lecţie folositoare. In asemenea caz, tatăl trebue sa lămurească că cuţitaşele se cumpără cu bani- că pentru bani trebue să muncească, şi că nu poate cumpără cuţite pentru cineva care le rupe sau le pierde; că prin urmare pănâ ce copilul nu va dovedi că s’a făcut măi băgătoriu de samă, nu-l va mal cumpăra cuţitaş. Prin acest mijloc, noi credem că copilul se va face mal băgătoriu de samă. Din aceste exemple s’a putut vedea deosebirea între pedepsele artificiale şi între acele ce urmează din natura lucrurilor. A Unul dintre foloasele metodei ce propunem ieste că des voltă în minte idei drepte despre cauză şi efect. Sîntem mal siguri că cinevâ seva purta bine în lume, cînd va cunoaşte urmările cele bune şi cele rele ale faptelor sale, de cît cînd crede că cutare faptă e bună şi cutare rea numai de pe spusele altora. Un copil care vede că neregula atrage năcazul de a aşezâ lucrurile în regulă, sau că lenevirea atrage pierderea unei plăceri, sau că lipsa de băgare de samă face să suferim lipsă de vre un lucru fo-tositorift sau plăcut, nu numai că sufere urmări simţitoare ale faptelor sale, dar capătă şi cunoştinţl drepte despre cauză şi efect; şi anume tot aşâ cum va face mal pe urmă experienţe în vieaţă. Pe cînd copilul care, în asemenea caz, sufere o mustrare sau cîte-va palme, nu numai că sufere o urmare de care adesa nu-l pasă, dar nici nu primeşte despre purtarea-cea bună şi despre cea rea, învăţătura ce ar fi primit altfeliti, De mult încă au înţeles oamenii cu judecata limpede gre-şala sistemului de pedepse şi resplate artificiale :: înlocuind urmările naturale ale relei purtări prin pedepse în. scris, prin închisoare sau prin bâtae, facem ca copiii să nu, mal poate bine de- — 681 — psebi eecâ cc ieste moral, de ceea ce ieste immoral. Dacă în timpul copilăriei şi în al tinereţel au privit nemulţumirea părinţilor şi a profesorilor ca urmarea cea mal însemnată a greşelelor lor, li se statorniceşte în minte o asociaţie de idei între greşeli fa ^ «ltămirea ce PncinueŞte, cade la cauză la efect. Urmează că după ce nu mal au a se teme de părinţi, pierd ori ce regulă pentru moralitate, ne fiindu-le cunoscuta adevărată lege a reacţi-unilor naturale. De aceea tinerimea ieşită din şcoli poate fi cel mal primejdios element. . 1 jAIt -lol?S legat de această disciplină naturală ieste că iea nu-i alta de cit dreptatea cea mal curată, şi ori ce copil poate să se încredinţeze de aceasta. Omul cîpd sufere de urmările fireşti ale purtărel sale nu se simţeşte nedrepţâţit, ca în cazul cînd pâtime-ş e din pricina unor pedepse ar tificiale. Luaţi ca dovadă un copil 6 “u îngrijeşte de strae, care sare peste garduri Ai r j. ga je de samă> nu se uită să se ferească de glod; dacă U0r daca î} vor desbrăca şi pune In pat, se va privi ca rep ţit; şi mai mult se va gîndi la nedreptatea ce i s’a fă-• , V1' la îndreptarea greşelei. Dar presupuneţi că l’am pune să-şi îndrepte sîngur, pe cît cu putinţă, urmările purtârei cele rele, să-l punem să-şi curâţe straele de glod, să-şi dreagă straele pe unde au fost rupte, nu va înţelege oare că sufere curat urmările fireşti ale nebăgârei sale de samă ? In timp ce se va năcăji cu îndreptarea stricăciunilor nu va avea oare neîncetat înnaintea minţel legătura între faptele sale şi între năcazul ce urmează fi-reş e intr insele '? , Şi cu toată supărarea nu va înţelege oare 5 j pedeapsa Ieste dreaptă ? Dacă prin aceste mijloace nu se va îndrepta, atunci tatăl va hotâri că nu-l cumpără strae nouă înna-^ e., f ermenul obişnuit; şi dacă în acest timp vine ocaziea că copilul nu poate merge cu famiiiea la preumblare sau la nişte Prie,.e»’ dm pricina lipsei de strae curate, de sigur că pedeapsa a oarte dureros simţită, şi că va vedea legătura între cauză şi e ec şi va trebui să mârturisascâ că pedeapsa ieste dreaptă, c iese o urmare firească a greşelei sale. Şi înţelegînd aceasta fecut*1 pUt6a Să Se răsC0£de >u contra unei nedreptăţi ce i s’ar fi Prin sistemul nostru relaţiunile între părinţi şi copil vor fi mu mal bune. Părinţii fac o greşalâ mare înlocuind pedepsirea prin urmările fireşti ale purtărel, cu mijloace artificiale. Fâcînd U-?-JUnestec întfe autoritatea lor şi între regulele de purtare, sînt siliţi a socoti fie care încălcare a poroncilor lor ca o răscoală în potriva autoritâţel părinţeştl şi din această pricină sînt siliţi a se mimea pentru lucruri necuvenite. Apoi se încarcă cu mulţime de muncă însârcinîndu-se a repărâ urmările greşelelor, în loc să le 47 682 lase să cadă asupra vinovaţilor. Tot astfeliă de reu ieste şi pentru copii. PedepBele aduse de reacţiunile naturale, năcazurile ce li se pricinuesc de nişte cauze nepersonale, nu le adue de cît o sţiţare trecătoare ; pe cînd pedepsele date de părinţi, şi de casri-şi aduc copiii aminte ca de nişte fapte ale acelora, pricinuesc o a-ţiţare mai mare şi mai trainică. Pentru a vedea cît de nesocotită ieste metoda obişnuită, presupuneţi că un copil îşi varsă uncrop pe picioare şi că în loc să sufere de opărirea ce şi-a pricinuit singur, ar fi cu putinţă ca mama să iea pentru dînsa durerea şi copilul să sufere numai ocară sau cîte-va palme. Oare n’ar urmk din această metodă aţiţare şi înduşmănire între mamă şi copil şi în acelaşi timp n’ar fi copilul lipsit de o ocazie de a cunoaşte legătura firească între fapte şi urmările lor? Vă întreb acuma, dacă se face altfeliu în cazurile mai complicate, de exemplu cînd se cumpără strae copilului care le-a rupt şi feştelit şi lui i se dă o bătae bună şi ocară? Apoi să nu uităm că mîniea la copiî ca şi la părinţi are urmări vătămătoare, ori din ce pricină ar veni. Dar mîniea între părinţi şi copii slăbeşte legătura de iubire cerută pentru o cîr-muire binefăcătoare. Părintele se receşte şi apoi simte chiar un feliă. de ură în potriva unui copil, care i-a dat ocazie de a se mîniea des; şi copii! se recesc şi simt ură în contra aceluia de Ia carte au suferit multe lucruri neplăcute. „Dar ce-i de făcui“ va întrebă cinevk, „în cazuri mai gră-mu ? Ce va fi de făcut dacă copilul va fură ? dacă va spune o minciună ? dacă va fi bătut un frate sau o soră mai mică ?“ Să luăm cîte-va exemple. Unul dintre prietenii noştri (de ai lui H. S.) locuea la un cumnat şi se însărcinase cu creşterea unui nepot, şi a unei nepoate. Mai mult prin simpatie naturala de cît prin judecată se hotărise a urmk o metodă asemănătoare cu a noastră. Copiii îi ierau elevi a casă şi tovarăşi afară. în toate zilele se preumblau cu dînsul pentru a strînge plante ; îi căutau plante cu mare plăcere ; îl priveau cum la examinează : şi astfeliu se foloseau de societatea lui. O dată într’o sară avea nevoe de ceva ce se află în altă parte a caselor şi zise nepotului să-i aducă acel lucru. Copilul, care se jucâ, ori nu vroi să aducă lucrul, ori se arăta foarte cu rea vto-inţă, nu-niî aduc bine a minte. Moşul se sculă şi se duse de-şî aduse singur lucrul de care avea nevoe, dar lasă să se înţeleagă, de pe purtare, neplăcerea ce i-a pricinuit purtarea nepotului. Şi sara cînd copilul propuse să se joace cu moşul ca de obiceiU, acesta nu vroi şi arătâ prin acesta reeeala naturală ce simţea. A doua zi demineaţă la vremea sculărei, prietenul nostru auzi la uşă — 683 — glasul nepotului, care de obiceitt nu se arăta aşa de demineaţăşi tcaxe acuma îl aduse apă caldă, apoi întrînd în odae şi văzind of sluga nu adusese încă botinile se repezi de le aduse. Prin această purtare şi alt felia, arătă mare părere de reu de greşak ce focuse—simţise preţul iubirei unchiului şi o preţuia şi mai mult după ce a reuşit să-l împace. Prietenul nostru are acuma copil şi urmează acelaşi sistem şi reuşeşte foarte bine. Ieste în totul prietenul copiilor. Aceştia aşteaptă sar a cu nerăbdare, pentru că atunci vine tatul lor acasă şi se bucurâ de ziua dumineceî pentru că atunci stă iei toată ziua cu dînşil. Fiind astfelijl cu copil, aprobarea sau desaprobarea pur-ţărei copiilor are o putere foarte mare. Dacă, întorcîndu-se acasă i se spune că unul din copil a fost obraznic, se poartă cu dînsui cu receşla ce îl produce fireşte purtarea copilului; şi această pedeapsă ieste de ajuns. Copiii lerau îngrijaţl toată ziua de n’au greşit ceva şi întrebau pe mamă, ce are să spună sara, părintelui loi\ ]Nu de mult cel mai mare, băet vioitt şi neastâmpărat, în yrîstă de cinci ani, pe cînd nu ierâ a casă nici mama, făcu, o mulţime de năzbîtil: tăe o parte din părul unul frate mai mic, luă un bri-ciii de a tătă ni seu şi se tăe, etc, etc. Sara cînd află prietenul nostru de aceste lucruri nu vorbi de felitl cu copilulu nici sara, nici a doua zi demineaţă. Afară de supărarea ce avu copilul pentru moment, s’a mai observat, că vâzind într’o zi că mama lortt vroia să meargă unde-va, începu a o rugă să stee, pentru că se temea să nu facă în lipsa Iei alte necuviinţl. Am istorisit acest fapt înainte de a respunde la întrebarea, nce-i de făcui în cazuri mai grave“, pentru a arăta ce felitl de legături trebue să fie intre părinţi şi copil; căci de la aceasta atârnă succesul pedepsirei faptelor mai însemnate. Am arătat că ur-nfind sistemul nostru, chiar de la început, asemenea relaţinml se vor statornici între copil şi părinţi.— Acuma inse mama crede .că Să spună ajunge în fie care zi: „leu vă sînt cea ma bună prietenă.^ şan „leu ştiu mal bine de cit voi ce vă trebue. Nu sînteţl destul de mari pentru a înţelege, mal tîrziu îmi veţi mulţămi de ceea ce fac acuma11.—Cu toate aceste vorbe, copilul primeşte în fie care zi pedepse, viitoriul de care vorbeşte mama, nu-1 poate înţelege şi judecă de pe prezent şi nu mal are încredere în iubirea de care vorbeşte mama. IVÎama n*are dreptate să se supere de aceste idei ale copilului, căci nici lea n’ar judeaă altfelitt dacă ar fi cinevâ care să se zică prietenul Iei cel mal înfocat, dar care numai ar mustra-o necontenit şi ar bate-o din cînd în cînd.—Din potrivă dacă, după sistemul nostru, mama se fereşte de a produce durere copilului, şi din contra joacă rolul de prietenă înştiinţîndu-1 de primejdiea ce-I aşteaptă, de va face cutare sau cutare faptă, — 684 altfelifl de relaţiunî se vor statornici. Să luăm un exemplu, s& presupunem, că împins de gustul de a face nişte încercări, copilul se joacă aprinzind bucăţi de hîrtie la luminare şi că le priveşte arzînd. O mamă, cum sînt multe, va crede de cuviinţă a-i po-ronci să nu aprindă hîrtiî; şi dacă nu încetează, le va zmunci din mînl. Dar, dacă din fericire mama ieste mai cu multă judecată, dacă va înţelege plăcerea cu care priveşte copilul hîrtiele cum ard, va gîndi cum urmează: „Dacă îl voiţi opri, îl voiu împiedeca de a cîştigâ cîteva cunoştinţl folositoare. Ce-I drept, nu se va frige; dar ce folos? In altă zi se va frige mal reu şi trebue pentru siguranţa lui în vieaţă să afle însuşirele flăcărilor. De-I voitt opri acuma, va aprinde mîm alte hîrtiî poate cînd nu voiil fi de faţă pentru a-1 feri de vre o nenorocire. Apoi dacă-1 împiedec de la un joc nevinovat în sine, ba chiar folositorifl pentru desvol-tarea minţel, va simţi o supărare în contra mea. Copilul nu ştie de ce durere voese să-l apăr, şi va simţi numai supărare pentru că îl rîpese o plăcere foarte mare. Prin urmare îl voiu înştiinţa de primejdiea în care se află şi voia sta gata a împiedeca vre 6 nenorocire. “ Dacă copilul jucîndu-se îşi frige degetele în adevăr ce urmează ? Intăia a căpătat o experienţă, pe care tot ierk să o capete cînd-va şi pe care pentru siguranţa lui trebue să o capete cît mal neîntîrziet: apoi, a văzut că vorbele mamei aveau în adevăr de scop binele lui; a încercat încă o dată bunătatea iei şi va avea de acolea innâinte mat multă încredere într’însa, o vâ iubi mal mult. Nu încape vorbă, că în cazui-I cînd ieste vre o primejdie mare, trebue să oprim pe copil cu sila de a se primejdui. De ex. cînd un cop 1 s’ar sui deasupra unei fîntînl sau pe casă şi ar fi în primejdie să se omoare sau să se calicească căzînd. Dacă s’a urmat sistemul nostru pentru cazurile mal mici, atunci copilul va avea îneredere şi în cele mari şi cînd îl vom spune să nu se joace pe fihtînă că poate să cadă în lăuntru ne va crede şi nu se va juch, de nu, îl vom opri cu sila-(Va urmâ). . ./. Xădejde. PlTABAJriEÂ LI PIILl i. (Anecdotă populară). Chiar în zioa’n care lupul ca cioban a fost intrat, La stăpînl şi astă veste despre dînsul s’a aflat, — 685 — Cunoscuţi, prieteni, rude, fraţi şi veri, moşi şi nepoţi De prin codri şi pîrloage, de prin rîpl Ieşiră toţi, Şi porniră peste dealuri şi prin hueiurl, stuhâriî, înşiraţi tot cîrdurî, cîrduri, mari de sute şi de mii, Şi la dînsul toţi aleargă ca de bine ce-a intrat, Ca cioban la oi, sâ-î spună că iei încă n’au uitat Că-I sînt neamuri şi prieteni, să le dee aşa dar, De semînţă fie-cărul două sau trei ol măcar. . Chiar şi vulpea printre alţii nu ştiu cum s’a nimerit Căutlndu-şî neamul bine şi îea rudă s’a găsit! A plecat şi îea cu cîrdul şi la stînă a sosit. Inse lupul ce făcuse la intrare jurâmînt,................. Ca cinstit cioban să de precum toţi în slujbă sint, Cînd văzu c’atîtea rude peste Iei au năvălit,. Jurâmîntul să nu-şl calce, iată cum s’a răsgîndit: . „ Sint în slujbă, am şi neamuri asta n’o tăgâduesc, „Dar din tot ce am în mină care-I lucru stâpînesc, „Cît de mică fârmâturâ să împrăştiitt nu voesc, „Ci pe cît voift fi în slujbă mă gîndesc şi m’am gindit „Să mă ţin la înnălţimea de slujbaş, să fiu cinstit... „Nu-I destul că-mi dă stăpînul pentru slujbă bacul mieii, „Să minînc pe cît îmi place, cît îmi trebue să ieu?! „Să mal fac şi irosală? Nu;—Ferească Dumnezeu! !.... Păn la iei apoi se duse şi le-a zis : „Vă rog plecaţi, „Mergeţi ici în rîpl de vale şi vă puneţi de-aşteptaţl, „C’am să vina... Apoi cn laba în spre vale-a arătat Iară iei s’au dus în vale şi s’au pus pe aşteptat. Jnse dînsul după asta ca să stea la masă vrînd, Se gîndeşte şi se’ndreaptă în spre turmă cu-acest gînd. Dar de’ndată cum ajunge, s’aud oile zbierînd; - Căci jupînul lup—ciobanul—îsî făcuse odată v.înt, Şi vr’o patru oi de-a rîndul le trîntise la pămînt. Spăimîntate celelalte într’un colţ se grămădesc Din picioare bat cu toate, sar în sus şi behăesc; Iară lupul pintre Iele se răpede se’nvîrteşte, Şi precum îs strînse toate, numai rupe şi trînteşte... Locu’n urmă-I tot remîne înroşit de bălţi de sînge. Ici o oae încolţită zbiearâ jalnic, parcă plînge, Colo alta tot se zbate, tot întinde din picioare, Peste cap întoarnă ochii, se’ncordează ş’apol moare. Lîngă alta’nţepenitâ, ce de mult a fost murit Cu vr’o şepte opt de odată....... Inse lupul îndulcit — 686 — Tot sugrumă..... Deci stâpîniî într’o fugtt toţi aleargă După zbierăt, şi găsindu-şl gîtuitâ turma’ntreagă începură toţi să strige şi s’amuţe ne’ncetat. Ieară lupul de ruşine ciobăniea şi-a lăsat, Şi plecă strîngîndu-şl coada, ne’nvoit şi ne’ntrebat. Deci precum în prijma stînel stăteau lupii toţt lungiţi, Aşteptînd hlipiţi de foame şi de cale osteniţi, De odată şi stâpîniî tot cu cînil amuţind, In spre dînşil vin la fugă şi tot „ţine măl“ strigînd; Căci găsindu-şl turma ruptă toţi în pripă s’au gindit, Că dihănii multe fost’au şi pe loc au şi pornit, Să le-alunge. Deci de ciudă strigînd : „ho! şi ţine măî“, Cînd vâzurâ’n vale lupii strigă: „daţi de tot flăcăi".... Ş’amuţindu-I şi’nterindu-I pe pustiiu i-au alungat, Blestemîndu-I că la stînă toate oile-au mîncat.... După ce cu cîrdul lupii ruşinaţi au fost fugit, Cînd cu ruda lor—ciobanul—mai apoi s’au întîlnit, L au mustrat şi de purtarea câtră iei i-au bănuit: „^-Suflet josnic, zis’au dînşil, e păcat că mal trăeştl, „Să pătezi al nostru nume, neamul nostru să’njoseşti. „GnuL norocul orb şi ţie într’o zi ţi-a ajutat, s ajunS' ŞÎ tu’ntr’o slujbă, părinţi rude ţi-aî uitat, „Şi mbătat de rangul slujbei al trimes de nc-au gonit, „Ga streinul cel mai varvar şi de simţuri mal lipsit.... „Pleacă dar, făptură proastă ce te’nfumuraşl de-un os... „Dacă simţul tău te lăsă ca să cazi aşa de jos, „Neam cu noi nu ieşti de-acuma. Pleacă ! Eşti un ticălos !“ Supărat atuncea lupul gînditor pe drum porneşte, Dar mergînd, cu vulpea’n cale di’ntîmplare se’ntîlneşte, Şi cu glas smerit îi spune toate cîte Ie-a păţit: „Uite, lupii toţi, îl zise, de la iei m’au interit, „Ş am remas acum pe drumuri făr de slujbă, făr de hac, „Nici pe astăzi n’ain mîncare, te rog spune-mi ce să fac? n~ e s& faci ? Ii zise vulpea. Iată pe cît judec ieu, „Ieste-o slujbă n sat, de vornic şi socot că n’ar fi reu, „Să te fad acum un vornic ... Q , v Dară bun e acest „post“? „Senţelege slujbă mare şi bărbatul mieu a fost.... „—Bine! Inse cum să-l capăt?... ! De-atita te’ngrijeştî, „Haide să te fac leu vornic, cît îl fi să pomeneşti____ — 687 — Decî s’a dus în sat cu lupul, ş’ajungînd i-a arătat: „Uite, zise, ieată crîşma, locul de’ntrunirl* în sat, „Du-te-acolo, întră’n n’untru căci îndată veî găsi „Oameni adunaţi şi vornic iei pe loe te vor tocmi; „Câcî iei astăzi pentru-atita într’adins s’au întrunit, „Şi se plîng că nu ştiu unde să găsască-un om cinstit*. --„Haide! zise vesel lupul*. Inse vulpea l’a’nvâţat, Să se ducă’nerîşmâ singur, ş’apoi dînsa a plecat. N’apucă să între bine lupu’n crîşmă şi de-odatâ, Apucînd ceomege, lemne, toată lumea spăimîntată, începu s’arunce’ntrînsul şi să strige toţi, să sară, Să-l ucidă, iară lupul, cînd scăpă cu vieaţă afară, Nici de şanţuri, ape, garduri, de nemic n’a căutat, Ci’ntro copce a ţinut’o încotro s’a întâmplat. Dar în fugă-I di’nttmplare nu ştiu cum s’a nemerit. De-un ocol cu porci să dee şi’ntre dînşil a sărit, De-a scăpat ca val de dînsul plin de ghionturî, prăpădit.... Un mâgariu pe urmă lupul tocma’n cale a’ntâlnit, Şi voiea ca să-l mînînce, înse vulpea a venit Chiar atuncea şi la dînsul începu să strige: „Bine! „Vral măgarul eu potcoave să-l mînîncl, nu ţi-î ruşine ?* „—Să le scot apol?11^ University Library Cluj „—Vezi bine, vulpea, zise*. Ieară Iei, De mâgarifl. se dete-aproape şi vroiea încetinel, De’ndărăt să-I iea piciorul, vrind potcoava sâ-I desbată, Dar măgariul cu piciorul înnapol svlrli de-odatâ-Şi pe lup aŞâ de tare peste gură l'a pălit Că se’ntinse de durere la pămînt înţepenit. După asta iear la vulpe s’a pornit, dar s’a întâmplat, S’o’ntâinească; înse dînsa nu ştiu cum a fost furat Un colae, şi’n bot cu dînsul şi eu capul ridicat, Mergea’ncet la pas, in voie, de fudulă abea vedea, Şi pe lup îl întâlneşte tocma’n cale Cum mergea, „ —I!.. Cumătră ! Doamne, doamne ! Ce colac frumos mal al!. „Dă-ml şi mie-o fărmătură, căci mi-I poftă, dacă vral.* „—Iaca vorbă! N’ai ruşine? Tu bărbat vîrtos, voinic, „Să nu-ţî poţi cată de hrană, să cerşeşti ca un calic!..* „—Dar de unde?,... „—El! De unde! Parcă aşta-I mare greu. „La biserieâ-s colacii... „—D’apol voiu găsi si ieu ?...., „ - Da! Vezi bine. Numai du-te şi te-apucă de cîntat, „Şi să vezi colaci ce capeţi!... Mulţi precum nici n’al visat* — 688 La biseric’apol lupul, vulpea după cum i-a spus, A plecat ş’ntrînd In nunfru ca să cînte s’a şi pus, Drept In mijloc; ieară lumea de îndată ce-1 zări, Toţt cu sfeşnice, cu beţe începură a-1 îmblăt'i, Şi ca plată pentru care ca să cînte a fost venit A scăpat abea cu zile deşelat şi schilodit. Decî la vulpe iarăşi lupul ca să-i spună a plecat, Vre-o slujbă mai uşoară ca să-I cate prin vr’un sat, Inse chiar atuncea vulpea înspre casă se întorcea Aducînd un peşte în gură şi cu iei se fudulea —Dar ce peşte ai cumătră!!.. Spune cum l’at căpătat „Nu-mi vei da vr’o pişcătură, căci de foame-s leşinat. I^a- Ţi-voitt da, cum nu! Vâzut’ai! Ştii căîeştimehenghiude tot „Tu n’aî coadă ca şi mine, du-te ici devale în cot, „Moaie-ţî coada în baltă, dragă, prinde peşte cît vroeşti, „Mai deprinde-te cu munca, dacă-ţt place să trâeşti". „—El Ş’apoî?... n~-Ea coadă peştii trag cumplit, s’anin de îea, „Şapoi numa-I tragi afară, cînd simţeşti că-I coada grea!! Deci s a aus la baltă lupul, coada în apă şi-a băgat, Dar fiind în vremea îerneî, coada în baltă a îngheţat. Lupul cearcă să se scoale, coada grea de-ajuns simţeşte, Trage, întinde, dar îl doare, tot se întoarce, se suceşte. Ţipă, urlă; dar urlatul la nimic nu-î foloseşte .... Stînd pe gînduri de mierare şi de ciudă scheunînd, Auzi de-odatâ oamenii „U! iu, ţine măt“ strigind. Spâriet atunci, de frică din puteri s’a opintit Şi zmuncind odată tare, rupt’a coa la în sfîrşit. O croi şi iei la fugă şi la vulpe se opri Şi de sclrbă şi durere începii a se boci. n—-Uite, zise, soro dragă, câte chinuri am mai tras, „Pentru’un fleac de peşte astăzi făr de coadă am remas. „Zeu! Ţi-o spun cinstit acuma şi mă jur pre legea mea, „Nu mai vroia să intru în slujbă numai coadă de-aşl avea. „Zeu! M’aşl duce iar cu lupii căci aşi face ce-aşi putea. „Le-aşi cădea in genunchi cu lacrimi şi le-aşi face de-ar vroi „Chiar metăni şi jurăminte, numai doară m’ar primi“ n—Taci îi zise vulpea grabnic, ce te superi asâ reu ? „Nu te plînge n’ai nevoe, coadă pot să-ţi fac şi leu!! Nişte cânepâ-I aduce, un fuior la coadă-I pune Ş’apoi zice. „Zeu cumâtre, ai o coadă de minune.“ „Inse ştii aşâ o leăcâ bine-ar fi s’o mai pîrleşti „Ca sâ-l faci mai negru spicul şi puţin s’o feţueştl — 689 — „Iaca dacă ţii la coadă, poţi s’apucî prin ist pojar, „Trage-o fugă iuti prin pară şi mă crede, n’ai habar, „Se va face chiar întocmai cum a fost cea veche-a ta, Astfeliă zise; iară lupul începu a alergă Peste clmp printr’o pîrloagâ care-atunci s’a fost aprins, Dar prin foc fugind de odată şi fuioru-I s’a aprins Şi din cap în cap cu totul arse, n’a fost chip de stins. Părjolit de foc, iar pielea-I un şoric de păr pîrlit, De bătăi tot trupu-î vînăt şi de drumuri obosit, Câutînd vr’un loc să şază chiar pe-o cioată s’a cinchit. Inse ciota cea pe care lupu ’n drum s’a aşezat, Se întimplase ca să fie un călugăr jos culcat; Căci venind din depărtare şi de cale ostenit S’a culeat să hodinească şi de trudă a adormit. Iei simţi pe lup de-odată, cînd pe iei s’a aşezat, Dar tăeii în ’nadins să vadă ce va fi şi n’a mişcat, Ascultind cum lupul singur vorbea tare, supărat: „—Oh! Amar, amar, durere, foame traitl ne suferit. „Blestemat să fie ceasul, cînd pe lume-am mal venit „Să trăesc. Căci care bine din vitaţâ-am dobîndit? „Slujbe ranguri şi mărire tot ce in vieaţă am vînat „S’au trecut, fugit’au toate, altă’n urmă n’au lăsat „De cît boală, slăbăciune, trupu-ml tot măcelărit „Şi schilod. Ierâ mai bine chiar de mic să fi murit „Şi să scap.—Poftim ce minte şi ce gînduri mi-au venit!!. „Tatăl mieu să fie vornic nici odată n’a gindit, „Nici cioban n’a fost vr’o dată şi nici dascal, potcovarii! „A trăit cu meşteşugul seu de lup, dar nu păscăriu! ! „Ş’a trăit, trăit’a bine, fericit în traiul seu, „Mulţâmit c’un miel eu-o oaie, ori cu ce da D-zeu! „Căci de cînd trâeşte lumea încă nu s’a pomenit „Potcovarii! să fie lupul, ori în cap să-I fi venit „Ciobănie, pisălţie .... d’apoî vornic, nici atît. „Cel ce în lume lup se naşte, tot ca lupul va trăi „După cum s’a dat din fire, lup a fost şi lup va fi.... „Dară leu câtat’am slujbe şi te uită ce-am păţit „Am remas de rîsul lumel chior şi şchiop, pîrlit, şoldit „Ş’apol încă făr de coadă, mai putea vpiu fi primit „Să mai fiu In rînd cu lupii ? . . Da de unde, nici de cum! „Ce se fac apoi? El Doamne! Cum de nu găsesc acum „Pe vre unul c’un băţ zdravăn, care după cîte-am tras „Să m’apuce iuti de ciumpul ce din coadă-mi-a remas „Şi cu băţul cam de-a lungul, tot să-mi dea, să-mi dea, să-mi dea, - 690 — „Să mă ’nveţe, să ţin minte cîte zile voia avea*.... „ Bine, bine! N’ai nevoe! Iată, leu te ’ndatoresc.* De subt iei un glas îl zice, şi c’un băţ călugăresc După ce de ciumpul cozei, precum singur s’a rugat, II apucă, apoi cu băţul tot i-a dat, i-a dat, i-a dat, Pănă cînd cu val nevoe tot zmuncindu-se a scăpat. După asta mai pe urmă, cînd cu vulpea s’a ’ntîlnit Supărat „Cumătră, ’i zise, iată toate le-am gătit.* „Da Cumătre! Uite-acuma după aste cîte-mî spui „Socotesc c’al face bine dac’aî merge ca să pul „Mina ta pe Evanghelii, căci, mă crezi; adese ori „Auzii că ca astă-I bună ca un leac întăritoriu.“ Deci pe lup luîndu-1 vulpea într’un sat cu Iei s’a dus La o casă unde anume pentru dînsa s’a fost pus O căpcană ca s’o prindă; şi pe lup îl Învăţă Ca pe lea să pună labă, şi l’a prins. Iear lea intră La găini, şăzu la masă, ş’apoî cînd se sătură Pe la lup trecînd îl zise. „Mai aşteaptă puţinei „Căci acuşi şi popa vine, ş’apoi lasă ştie Iei, „Numai cite-va molitfe peste cap îţi mai ceteşte „Şi de boală şi durere, chiar pe loc te leeueşte____* Apoi vulpea de la dînsul, zioa bună şi-a luat Şi s’a dus.— In urmă lupul nu prea mult a aşteptat. Mai întâltt veniră cînil şi ’ncepură toţi se bată Şi să urle. După dînşiî alergă ş’un om îndată C’un eiomagj şi cînd ajunse minunat la lup cătă Şi cu mina ’n cap de ciudă blestemînd se scărpină. „Bre, bre, bre ce arătare! Şi cum dracu a nemerit „La găini, aşâ de pogan ?.......Uite parcâ-I chiar pîrlit. „Nici de ciur măcar nu-I pielea* zise omul supărat L’a croit în cap cu parul şi la cînl apoi l’a dat. Th. D. Speranţă. O REA ÎNŢELEGERE, Mă văd nevoită a da o lămurire Ia artieolul despre uEdticaţiea femeel* din Nr. 16. Pricina e că mulţi l’au înţeles cam curios. Vina e oare a mea că nu m’am ex- — 691 plicat destul de limpede, sau a cetitorilor cari au pironit luarea aminte numai asupra acelor puncte ce le veneau mai mult la îndămînă ? Cu acest metod de a alege din un articol numai unele fraze, am putea ajunge la nişte închiert cu totul deosebite de acele la cari vroea autoriul să ajungă. Unii au înţeles că femeea nu trebue să înveţe nimic; aice putem clasa pe acei bărbaţi cari cred că ştiinţa e menită numai pentru iei, şi chiar dintre iei numai pentru o mică parte. Aceştia au luat articolul de bun. Alţii, simţindu-se loviţi în gîndurile cele mai ascunse, au botezat fie care frază cu numele de prostii ; aice găsim clasa femeilor, mai cu samă a candidatelor de baca-loreat. Ceea ce e trist e că nici unii nici alţii nu Pau înţeles sau n’au vroit să-l înţeleagă. Cînd zic că educaţiea de azi atît a băeţilor cît şi a fetelor e rea, aceasta nu însamnă că nu trebue de învăţat; învăţătura trebue pentru ori cine şi, dacă ar fi dată bine, ar aduce foloase înmiite de cît aduce acuma, cînd numai minţile cele mai bine constituite pot să se des-volte şi să nu se tîmpească din cauza sistemei. O educaţiune care ne dă poate numai două, trei procente poate eu drept cuvînt merită urgiea ori-cui. Dacă în acel articol am stăruit mai mult asupra educaţiei femeeî, să nu creadă nime că găsam educaţiea bărbatului bună. Se mai încape îndoială, că prin educaţiea de azi copiii nu ajung să fie ceea ce ar putea să fie ? Dovezile le avem în natură. Cum nu ar fi aşa cînd învaţă lucruri nefolositoare, cînd chiar acele folositoare li se predau în un chip care parcă ar fi menit anume pentru a le face neînţelese: cînd programele la noi să schimbă că anotimpurile, ba de multe ori în acelaşi anotimp două, trei, în cît lasă un haus atît în minţile profesorilor cît şi în ale copiilor ? Şi de multe ori sau întîmplat că au ieşit băeţi din liceu fără să aibă idee de Geologie, căci într’un program Geologiea ierâ în a şesea şi elevul ierâ — 692 — In a cincea, eînd trece iei în a şesea se schimbă programul şi Geologiea trece la a cincea!! Iată deci că băetul cu 7 clase n’are nici o idee de o ştiinţă ca aceasta! Dar nu e nimic vom zice şi-a des voltat destul inteligenţa învâţînd 7 ani latineşte şi vro 4 greceşte, şi.... pentru fericirea lui le-a uitat o dată cu ieşirea din şcoală. Inse nu numai atîta, ci de ar fi chiar programele cît de neschimbătoare, de ar avea profesorii toată buna vroinţă, educaţiea dată după chipul de azi nu ar aduce mare folos. Căci e dovedit că educaţiea trebue să înceapă de la simplu la compus, de la concret la abstract. Explicările cele mai bune. experienţele, de ar fi cît de numeroase, ar fi de foarte puţin folos, după teoriea lui Spencer; căci educătoriul trebue să conducă pe elev, ca iei singur să scoată legile, fără a i le spune, sau a i le arăta. In educaţiea lui Spencer explieaţiea cade complect, mersul educaţiei trebue să fie tot acela ca al des-voltârei omenirei, căci aceasta din obsevare şi din experienţă singură a scos legile fără a i le spune cineva? Tot asemenea şi copilul trebue, mai în scurt, să urmeze aceeaşi cale; căci e văzut, că calea aceasta de acuma e greşită. învaţă Fizica, dar de multe ori nu-şi poate explică cele mai simple fenomene. învaţă matemateca, dar de, multe ori, nu ştie socotelele cele mai simple, şi de aceea e mai ghibacitt în asemenea socotele un neguţitoriQ care le ştie din practică, de cît cel ce a învăţat 7—8 ani. A începe Geometriea ca acuma e reu, ar trebui să lăsăm pe elev ca singur prin experienţe să afle enunţiul teoremelor, să afle singur deslegarea problemelor, etc. Prin aceasta inteligenţa lui se exercitează şi lucrurile aflate mai greu le uită, iar chiar de le uită, la trebuinţă le poate afla iară-şi singur. Aşâ dar cum s’ar putea cu o educaţie aşa de falşă, să căpătăm numai roade bune? A casă mintea copilului e hrănită cu tot feliul de basme, atît de la slugi cît fi de la părinţi, dar cari au calitatea de a nu se con- — m — trazice. La şcoală e mai ciudat, ba e chiar un haus pentru copil. D. ex. Istoriea şi Geologiea îl spune că a trebuit nenumărate milioane de ani pănă s’a format pămîntul şi pănă a ajuns înstărea în care e azi, căsînt mii şi mii de-bilioane de ani, de cînd a apărut pe încetul cele întâi fiinţî inferioare, cari la început îerau numai ca nişte celule; cînd Geologiea îî dovedeşte că nici o dată nu s’a putut întîmpla un potop, care să acopără tot pămîntul; cînd fizica îî spune că în lume nu se află de cît spaţiu şi materie, că nu se poate efect fără de cauză şi alte adevăruri bazate pe dovezi ştiinţifice. Tabloul se schimbă, trece la oara de religie acolo spune că lumea s’a creat în 6 zile, că omul s’a format din lut, că animalele toate au apărut de o dată aşâ cum le vedem azi, că a fost un potop care a acoperit tot pămîntuh că D-zeu e ceva nemateriaî dar care există. De seTntîmplă ca elevul sâ-i ceară oare cari lămuriri, căci nu ştie îeL singur pe cine să creadă, atunci profesorul, sau îi pune noată rea sau se mulţămeşte a-i spune cîteva: maxime, că «Zis'a nebunul în inima sa, nu ieste D-zeu”. «Crede şi nu cercetă” şi multe altele, cari sînt de ajuns, a face pe băet să creadă, sau căe prost şi nu înţelege lucruri aşa de înnalte. sau că, toate acestea i se spun ca să treacă vremea. ■ ■ ' Educaţiea morală ce capătă azi copiii e destul de rea. Să? mai spunem cum e ? De prisos.,.. Vom arata numai cari sînt efectele iei: deprăvarea, egoismul, şărlă-tăniea, maxima, că ori ce mijloc e bun pentru a ajunge la scop. O auzi adesa. A trăi numai pentru sine, a-şf face numai plăcerile sale cu cea mai mare. nepăsare de cei mai de aproape chiar. A cheltui pentru o plăcere a sa ioo fr. e un nimic, a da altuia un franc e un sacrificiu, etc.. In socitatea de acuma e o adevărată vînătoare, care caută să o facă unul asupra altuia, fără vre o mustrare de cuget. De poate înşelă pe altul zice că a avut nevoe, fără ai păsa că a pricinuit celuialalt o nenorocire poate. Educaţiea de acasă e rea, cea de la scoală e tot atîta de vicioasă; băetul din şcoală se deprinde a co-piea pentru a căpătă note, pîreşte pe colegul seu pentru a căpătâ iubirea profesorilor, se deprinde cu linguşirea înnaintea celor mari: «Capul plecat sabiea nu-l tae», sau proverbul rusesc că «cel culcat la pămînt nu se măi bate». De sigur că o asemenea educaţie e menită a timpi şi a înjosi caracterele. Unora articolul nu le-a plăcut de loc. De sigur că din .pricină că le-am spus un adevăr, ce vroeau al ţinea ascuns. Zicătoarea aspune adevărul de vroeş i să-ţî faci duşmani9 e foarte adevărată. Mîngîerea mea ieste că de pe cit ştiu numărul acestora e foarte mic şi neînsemnat, căcî cel mai mulţi din cetitorii noştri sînt destul de culţi pentru a înţelege, că de şi articolul mieu n’a fost un Capo-d'operă de stil, deşi a lăsat mult de dorit în astă privinţă; totuşi în iei nu a foşt de cît adevărul. M’am băzat pe ştiinţă, pe ideile de pedagogie ale marelui filosof Spencer. Susţin vCă sînt adevărate cele «zise în art. din Nr. 1*6 dar că au înţeles reu acei cari zic că acolo am arătat că femeea n’are nevee de a învăţâ. Departe de mine a— ceastă idee! Femeea are nevoe de educaţie ştiinţifică foarte întinsă, are nevoe să cunoasaa ştiinţile pedagogice, cît se poate de profund, cu un cuvînt să aibă aşa feliîi de educaţiune în cît sâ poată fi cu drept numită cultă, să poată fi folositoare şi iei şi societăţii. In Nr. 16 am arătat numai relele efecte ale educaţiei femeei, fără a crede înse că această educaţie aduce roade bune pentru bărbaţi. Intăiii că aceasta ar fi fost o abatere de la chestiune şi al doilea că am crezut ca un lucru comun a mai vorbi despre corupţiea bărbaţilor. leu am ţinut să arăt că în deşert cred unele dintre femei, că Bacaloreatul ieste cine-ştie ce mare lucru. Sînt lucruri mult mai grave cari trebue să ne atragă aten-ţiea, ieste un ideal mult mai înnalt de cît acesta, fericirea omenirei, ieată problema ce Sociologii caută a o — 695 «deslegâ. Femeile fac şi iele parte din omenire, şi dacă, pefttru fericirea omenire! să cere o sumă de bărbaţi instruiţi, devotaţi, oameni a cărora orizon de cugetare are o întindere mare. E natural că trebue să fie şi un număr oare cari de femei serioase, femei cari să caute numai a plăcea, cari să nu aibă ca principiu că femeea trebue să fie gingaşă, cochetă, voluptoasă, vorbind să aiurească ca Pitia, să pretindă să-i să dea luare aminte la toate frazele enigmatice ce va spune, etc...? şi de multe ori să aibă şi pretenţiunea a fi femee de spirit. Nu cu asemenea femei ne vom urni din noroiul în care ne aflăm. Şi dacă numai bărbaţii vor lucră la fericirea omenire!, acea fericire nu va putea fi complectă şi pentru femei; căci pentru a căpăta un drept trebui muncă, trebue să avem cunoştinţă de valoarea lui; numai luînd parte activă, individul poate spera ceva pentru sine. Sofiea Nădejde. BCU CI cntral University Library Cluj Conferinţele din sala Universităţeî. A treia conferinţă a fost a D-luî Dimitrescu despre „Evoluţie şi progresu. Dl. Conferenţiar ne-a făcut mal întâia un tablou în scurt despre starea popoarelor ce locuesc pâmîntul. Ne-a spus că cele mâl multe popoare zac într’o stare de selbătâeie, într’o stare peste măsură de înjosită în toate privinţele; că un număr mic de popoare, după ce au ajuns la o civilizaţie oare care, stau pe loc şi fiu se maî par în stare de a păşi mai departe; că un mic număr de popoare se află într’o stare de desvoltare ne încetată. Apoi compărînd starea selbateCuluI australian cu a europeanul civilizat, constată o deosebire colosală şi totuşi europeeniî civilizaţi au fost o dinioară în starea selbatectilui australian. De la acea stare a trebuit să ajungă în cursul timpurilor la starea de acuma. Compărând vieaţa australianului cu a europeanului a constatat o trecere de la omogen la eterogen, căci la australieni — 696 — .toţi selbatecil se ocupa aproape de aceleaşi lucruri; de la simpla la complex; de la nedeterminare la determinare. Apoi ne a comparat mijloacele de a-şi procura hrană întrebuinţate de australian cu cele ale europeanului; mijloacele de îrnbrâcare, de apărare în potriva frigului, vîntuluî, ploel, cu mijloacele întrebuinţate la popoarele civilizate; mijloacele de transport (femeea şi luntrea), cu drumurile noastre de fier şi a arătat nemăsurata deosebire ce există şi cum toată schimbarea de la acea stare la aceasta de acuma această deosebire se poate numi evoluţie, căci samână m totul cu evoluţiea de la fiinţele organice foarte simple la cele complicate, de la moneră la un animal superior. . • -pe urmă şi-a pus Dl. Dimitrescu întrebarea oare evoluţiea ieste identica cu progresul ? Şi a negat aceasta, a arătat că des-voltarea bolnăvicioasă a unei ţesături dintr’un organism, deşi întră în evoluţie, căci ieste o diferenţiare, o înnaintare de la omogen la şterogen, de la simplu la complex, eţc, înse fiind că prin aceasta nu se constitue un organism, un tot în stare de a trăi, un tot armonic, de aceea asemenea desvoltare se poate num'i monstruozitate şi nu poate fi privită ca un progres. O asemenea lipsă de armonie, o asemenea desvoltare monstruoasă-a simţit 1)1. Dimitrescu şi în societatea civilizata, a văzut că îndulcirea traiului şi uşurarea vieţel s’a făcut mal mult pentru o neînsemnată minoritate privilegiată, pe cînd în mijlocul acestei îmbunătăţiri soarta majorităţeî muncitoare are puţină deosebire de a selbateculuî, deşi nu se poate tăgădui o îmbunătăţire. . Asupra acestei paralele între un organism bolnav şi între o societate bolnavă ca acea în, care trăim, din motive cunoscute D-lui Conferenţiar, a trecut D-sa aşâ de iute, a rupt firul logic al conferinţei aşa de pe neaşteptate în cît sîntem siliţi a constata aice o dislocare, o rumpere violentă a discursului, un început şi o desvoltare fără încheerile ce fireşte ne aşteptam să se scoată. . In partea a doua ne-a spus Dl. Conferenţiar că oamenii încă de mult au înţeles acest reu care bîntue societatea civilizată actuală, ne-a spus, că unii indivizi a căror nume nu vrea să-l spuef de vreme ce onorabilul auditoriu îl cunoaşte au susţinui că rele-/e sini produsul socielăţei şi că oamenii pentru a fi fericiţi treime să se înloarne la starea primitivă de selbătăcie. Noi ştim că Jean Jacques Rousueas a susţinut asemenea idei, dar indivizi din veacul nostru nu cunoaştem cari să aibă asemenea idei ciudate. Numai liberali de acel cari şi au făcut din Contraclul social şi din Origina, neegalităţei între oameni crezul lor, pot fi înţeleşi prin nu-niele de indivizi, ete... Aice a greşit Dl. Dimitrescu, nespecifir cmd şi ne numind anume pe acel oameni cari voesc întoarcerea — 697 — la selbâtâcie. Se pare înse că DI. Dimitrescu vroia să vorbească de socialişti, atunci păcat, că vorbeşte de lucruri ce nu cunoaşte. Mal departe nu remîne îndoială că D-sa poartă războiţi cu socialiştii revoluţionarii. D-sa le recunoaşte dreptul de a-şt închipui forme sociale inai perfecte de cît a noastră, de a căuta care ieste pricina adevărată a mizeriei şi de a tinde la înlăturarea iei. Recunoaşte că producerea unor asemenea idei ieste foarte naturală la oamenii cu inimă şi desvoltaţl în privinţa intelectuală, dar le spune că să nu uite că nu trebue să se apuce de făcut o revoluţie secială, îndată ce se vor simţi cîte-va mii de aceeaşi îdee^ şi cu acelaşi ideal; că nici o schimbare nu poate fi trainică, dacă ou ieste simţită de mase, ci numai impusă de sus în jos şi că o schimbare reală nu se poate face, dacă nu ieste pregătită. Aice ne unim cu Dl. Conferenţiar, care înse luptă nu în contra soiialiştilor revoluţionari, cum crede, ci în potriva revoluţionarilor jaeobinî, cari vroesc schimbările impuse din sus în jos şi aceasta prin mijlocul autorităţeî guvernamentele, pe care tind să pună mîna. In adevăr teoriea şi practica arată că acele reforme frumoase pe hîrtie remîn literă moartă pe cită vreme nu au sprijin în mintea poporului. Decreteze-se desfiinţarea bălăci şi liberlnlea presei, dar dacă poporul nu simte nevoe de aceste reforme, bătaea seva practică ca şi mal înnainte şi presa va fi liberă pe cît timp va cere interesul celor puternici. Dl. Dimitrescu sfîrşeste conferinţa, spunîndu-ne că ori ce progres se face numai prin evoluţie şi ne citează pe marele filosof fepencer, care are tot această idee. Bine ar fi fost înse să ne dovedească, Dl. Dimitrescu această idee, căci cine n’ar fi mulţâ-nnt aflînd că omenirea poate ajunge prin desvoltarea pacinicâ la fericire. Un lucru încă am mal fi dorit. Spencer zice într’un loc în „Educatieaţ1 sa, că de şi schimbările se fac încetul, dar ieste foarte trebuitorii! a avea formulat ţelul spre care trebue să se facă, pentru ca nu cumvâ reformele întreprinse, să înpingâ rf|SVi°v ai'ea *n ^'rec^e- Oare n’ar fi fost bine să formuleze Dl. Dimitrescu ţelul spre care trebue să ţintească reformele şi să arăte calea de urmat, atunci s’ar fi văzut ce ideal nutreşte D-sa şi dacă acel ideal poate sau nu fi atins prin evoluţie ? A patra conferinţa a fost a D-luî Panu, despre „Poeue şi ştiinţă.u In privinţa acestei conferinţe sîntem fericiţi mărturisind, că am găsit o perfectă, din toate puntele de vedere şi că nu avem nevoe să facem observaţii ca la „Idealul î» artă11, care cel puţin la neînţelegeri dăduse loc. . .-D1:.Pailu începe prin a căută ce deosebire Ieste între poezie şi ştiinţă sau mal bine între dispoziţiea sufletească a celui ce face poezie şi a acelui ce face ştiinţă. Pentru aceasta iea un e- 48 — 698 — xemplu. S’a întîmplat un războiţi, mii de oameni au murit sau au remas ciuntiţi. Diplomatul inse nu se gîndeşte la nenorocirile ce a adus războiul, ci caută numai ce folos poate urmâ pentru ţară în vre o privinţă din acest războiu. Asta nu însamnă, că diplomatul nu compătimeşte pentru nenorocirile întîmplate, zice Dl. Panu, nu, ci face abstracţie de partea emoţionala a lucrului. Atunci face ştiinţă.—Dar acel cărora le-au murit rude în luptă sau toţi acel cari-s nepăsători pentru foloasele ce caută a căpăta diplomatul din războiu, vor privi mai mult nenorocirile ce aduce războiul, vor luâ în samă numărul de mii de morţi, suferinţele celor ce-î iubea, etc. A ceşti din urmă fac poezie. Prin urmare fie care din noi poate deveni poet la momente, îndată ce priveşte la relele ce bîntue societatea omenească, etc. Poetul înse nu are numai această facultate foarte respîndită de a simţi emoţiunî plăcute sau dureroase, pus fiind în faţa na-turel sau a societâţel, dar are şi darul de a putea produce înnal-ţil emoţiunile dintr’însul prin ajutoriul vorbirel. Prin urmare poetul trebue să fie înnainte de toate foarte simţitorii! şi al doilea să poată comunică prin vorbe, prin imagine emoţiunile sale şi altora. Dacă lipseşte cui-vâ darul acesta din urmă, comorile de poezie ce se pot află într’însul zac necunoscute. Aice Dl. Panu compară pe un asemenea om cu oceanul locuit în adîncimile lui de o lume foarte bogată de fiinţl, cari remîn înse necunoscute, pentru că nu ies la suprafaţă. Pe urmă atinge cbestiea dacă poeziea şi ştiinţa sînt în duşmănie, adecă dacă lumea pierde din poezie fiind cunosctă mal bine. Aice ne arată Dl. Panu cu cît mal măreaţă ieste lumea reală de cît cea imaginară a poeţilor vechi. In adevăr, care închipuire despre soare ieste mal măreaţi, cari ne spun că soarele ieste un foc purtat într’un car de Phoebus Apolon sau acea a ştiinţei contimporane, care ne arată soarele de 1,400,000 de mii de ori mare de cît pămîntul şi ne dovedeşte că iei ieste isvorul luminel şi câldureî pe pâmînt, că fără dînsul vieaţa nu s’ar putea ţinea, că stingerea lui ar însemna peirea desăvîrşită a tuturor fiinţelor vil din sistemul nostru planetar şi nimicirea civilizaţiei omeneşti ?— Şi ce subiect mal măreţ pentru a deştepta emoţiunî poetice ? Unde e poetul care ne-ar cînta peirea civilizaţiei omeneşti ajunsă la forma cea mat perfectă după lupte crîncene de milioane de ani şi stînsâ fără chip de scăpare prin întunecarea soarelui ori prin căderea pâmîntuluî pe dînsul ? ! De sigur că ar fi maî frumos, mal sublim de cît ţipetele zadarnice pentru nişte suferinţl plâzmuite. Dl. Panu ne mal arată că ideea veche că ceriul ar fi o boltă solidă şi stelele nişte cue de aur sau nişte facle, etc se pa- — 699 — re foarte slaba în faţa ideeî ştiinţifice că nenumăratele stele sînt sori ca şi al nostru încunjurate de planete, de sigur locuite, de oameni poate. Negreşit că ideea unui spaţiu fără de margini în care se află grupate sisteme planetare cu sorii lor şi nebuloase formate prin distrugerea acelor sisteme planetare, ieste în stare a ne împlea de simţiri mult mai puternice şi mai încalţe de cît închipuirea veche, Ideea lui Laplace despre chipul cum se formează sistemele planetare, precum şi ideele altora cari explică veşnica prefacere a materiei în nebuloase gazoase şi din acestea în grupe de sisteme planetare (nebuloase rezolubite) negreşit că ieste mai sublima de cît închipuita creare a lumel în şese zile. Idea eespre origina omului şi a fiinţilor după teoriile ştiinţei actuale, după ipotezele iei chiar se pare mult mai măreaţă de cît ideea veche. Şi aşa în toate părţile nu se vede cum s’ar putea ca explicarea lumeî după ştiinţă ar alunga poeziea. De exemplu, maî zice Dl. Panu, oare ni se va părea mai puţin poetică o vale dacă vom şti cum se explică formarea iei de Geologie ? Dacă vom şti că păturile de pâmînt ce se arată pe coastele iei cuprind poate urme de existenţa omului cu sute de mii de ani sau cu milioa ne maî înnainte de timpurile noastre? Oare, urmează Dl. Panu vom admira maî puţin formele curioase a le munţilor cînd ne vom aminti de cataclismele(*) ce le-au pricinuit? Am putea urmă maî departe comparaţiea, dar îeste de ajuns pentru a dâ o idee de feliul conferinţei. Partea maî însemnată din punctul de vedere practic a fost critica scoleî literare care nu recunoaşte ca lucrurî poetice de cît turturele, azurul ceriului, fluturii, rîndunelele, cîmpiea verde, etc, credinţele superstiţioase a le poporului, mitologiea păgînă şi cea creştină, etc... Scoală care din nişte materiale cîntate şi recînta-te înşgheabâ poezii noî sucindu-le şi combinîndu-le altfelitl,—A-ceştî poeţi sînt în stare să nu fi văzut cîmpul verde sau pădurea şi să o cînte în versuri! Pentru ce înse trec cu vederea lucrurile cunoscute, de exemplu suferinţile şi pasiunile societâţeî? Negreşit pentru că li se par nepontice. Trebue înse ca idealul poetic să se schimbe şi după ce s’a lărgit aşa de grozav sfera cunoştinţelor noastre să nu tot mâci-nâm credinţele altor veacurî de mult trecute.—Negreşit că a ve- (*) Cu păreri de reu notăm că această idee despre existenţa cataclismelor sau a revoluţiunilor geologice ieste singura greşală în contra ştiinţe! întâlnită în minunata conferinţă a D-lni Panu. Dar dacă Dl. Dr. Brînză licenţiet în şc. natnrale etc, crede în cataclisme, ce minune dacă crede Dl. Panu, care nu-î specialist în Geologie?/ 700 — nit vremea ca poetul sâ fie in acelaşi timp şi educat complectîn privinţa ştiinţifica şi sa aibă prin urmare chip de a trage folos pentru poezie din comorile de cunoştinţi adunate de oamenii de ştiinţă. Tredue să se sfîrşascâ odată cu ideea nenorocita că ştiinţa ar omorî poeziea şi că oamenii de ştiinţă nu sînt în stai e a fi poeţi. Ieste drept că ştiinţa nimiceşte poeziea falşă întemeeatâ pe necunoştinţa inimeî omeneşti şi a natureî, dar produce adevărata poezie. Nu putem să facem cunoscută cetitorilor noştri conferinţa D-luî Panu în toate amănuntele ieî, dar cel puţin o idee le-am dat şi declarăm aice că aceste slnt şi ideile noastre despre poezie. Verax. O! Doamne! Cruda soartă, Păcat! Păcat! Păcat. De om aşa de samă; căci ştiţi ce s’a ’nttmplat ? . . In “Paloda^dâună-zî, formal a declarat. Chiar Damaschin, iei însuşi că-î prea nefericit C a minţeî limpezime cu totul i-a pierit, Şi din Berlad anume, de unde locueşte In Iaşi pe la cicaina prin gloduri se trezeşte, Ş’n marea rătăcire, pe calea cea părută La ceritt răcneşte, strigă câ-I capra cea pierdută Şi chipu-I din ’nainte îl pare câ-I schimbat Intr un Aricit!, şi ast-felitl de cînl încunjurat ÎI pare că se luptă cu iei. Păcat! Păcat!........ Pricina n o ştiu înse, dar lumea toată zice Că numai păhăruţul adusu-l’a aice; . . . Dar leu nu cred de acestea, şi nici nu pot s’ascult; Căci iei lera cu dînsnl deprins ; căci bea de mult! ! . . Ohedebe. — 701 — Către un poet. Poete-a tale versuri măestre-s şi sublime Le-ai scris sub inspirarea ce adese te cuprinde Le-ai scris glorios visîndu-ţi un nume ce se ’ntinde „Din mnnţl şi pan’ la mare“ ca domnii din vechime; Le-ai scris uşor e a scrie, ce-I greu ieste a face Dar sigur despre-aceasta şi-e sufletul în pace! Şi ’mpins de al falirel avînt cumplit, puternic îndată prin jurnale le-ai dat la proasta lume; Să ’njure al seîl geniu să ’njure al sgu nume Nu s’a găsit în ţară nici un obraz nemernic; Şi ieu de cel fn versuri ceva voesc sâ-ţl spun, Şă nu crezi că mărirea voesc să ţ’o repun! Poete vre-o dată gîndit-aî la menirea Ce trebue să aibă in viaţă un cratâreţ Ce spun ieu? Cîntâreţul! Un om sublim măreţ Ce-şî uită a sa fiinţă fugind pănâ la, mărirea Ce-şl sfarmă egoismul trăind în năluciri Ce-î gata să jertfească a sale dulci simţiri! Oh! nobil cîntăreţul puternic ni apare! A sale cînturi sfinte iei singur le compune Pe lira-I simţitoare, pe viele el strune Iei spune omenirel prin vorbele-I amare Tot reul care o roade I-aratâ ţinta mare Spre care cugetarea îşi iea a sa zburare! Aceştia-s cintâreţiî; de sigur că tu parte Nu-al de fel cu dînşil ci tot cărarea veche Urmezi, şi dismerdîndu-ţl selbateca urechie Tu furi chiar câte-odatâ lungi frase, strofe sparte L’en clei şi apoi la lume le dai............ ............................ Dar ştii poete Că spun mulţi că ’ncapu-ţl al creerî de burete ? Bucureşti 28 Fevruar. Mordax. 702 — MARE SEDriTîrE! “■ £2^£?.*•},p*™’« “™ «* spune ori cm vrea sâ-1 asculte, că D-sa a Dl. Teitileanu ar trimes respuns la criticele Sofiei JVădeide "darea r„u u pe eaCl aUm