Privim ca abonaţi pe D-nil ce vor bine vroi a primi doua, numere unul dnpă altul.
                APEL.
   Mai ales copiii se stîng de boale molipsitoare, ca anghina difterică, scarlatina, etc. Pe cită vreme nu se ştiea ce ieste de făcut, pe cită vreme nu ieră nici un drum deschis, pe care mergînd să dăm de leacul acestor boale, puteam stă şi suferi unul după altul de pierderea vre unui copil iubit, sau chiar de pierderea tuturor. Acuma inse prin cercetările mai multor învăţaţi ca â’aate.ut, £aw, eBuchnz^ §iawitz-rj sîntem pe calea care ne va duce la mîntuire. Fiinţele cari prin înmulţirea lor în sînge pricinuesc boa-lele molipsitoare cele mai primejdioase, au fost studiate şi sîrii;em( iij stare amvtfel> face':' nevătămătoare, ba chiar a le preface în aliaţi credincioşi din duşmani cum ne îerati până acuma. Dar nenorocirea Ieste, că acuma totul se cîrmueşte de bani, de aceea şi vedem că s’au făcut cercetări mai ales asupra boalelor animalelor folositoare (bol, porci, ol, cal, găini, etc); despre boalele oamenilor sau ale copiilor nu s’a găsit încă timp de ocupaţie! Credem că ar fi foarte frumos şi ^bine să facem o societate, care să strîngâ bani pentru scopul de a lupta cu anghina, scarlatina şi cu alte boale molipsitoare. îndată ce sumele strînse ar fi destul de mari s’ar putea publica un premiu mare pentru acel care ar descoperi un medicament care să tămaduească anghina, sau scarlatina, sau tifosul, cum tămăduesce chinina de friguri etc.. Tot o dată s’ar putea cere şi să cerceteze
                                43.
— 626 —
calea pe care anghina se propagă pentru a întreprinde nimicirea tuturor cauzelor cari îl priesc, adecă pentru a scoate boala cu rădăcini cu tot. Noi credem ca o asemenea societate ar fi foarte la timp şi că în scurt ar reuşi în lupta începută.
     Facem apel la toţi cetitorii noştri, la cel cari au copil şi au fost loviţi de nenorocire şi au trebuit să stea cu mînele încrucişate de faţă la torturile copiilor iubiţi; la cel cari au copil şi pănă acuma au fost scutiţi, dar se pot aşteptă la asemenea nenorociri în fie ce moment; la cei cari n’au, dar simţesc milă pentru nenorociţi şi se revoltează înpotriva tiranilor noştri microscopiei şi tocmai de aceea mai de temut. Facem apel şi îi rugăm să facă propagandă pentru reuşita acestei idei şi fără întîrziere să facem societatea şi să ne punem pe lucru.
     Pentru început acel cari sînt hotărîţl a face parte din această societate, să bine voiască a trime-te o înştiinţare la Redacţica „Contemporanului54.
                      Red. „©outempoz.au'ofw'i.54.
              DESPRE CĂSĂTORIE.
     Ce e că'ătorîea şi ce ar trebui să fie ? Ceea ce Ieste, e trist, mîrşav şi de rîs, sau mai bine un mezat de femei şi bărbaţi, unde cel ce dă mai mult e cumpărătoriu!
     Putem stabili ca regulă generală că mai toate că-sătoriele se fac nu din iubire, ci din interes : ieatâ o
fată care are mii de galbeni şi caută vre un bărbat, să-I administreze averea şi care să se bucure de oare-cari
— 627 —
  sprijine, ca astfeliti să poată fi sigur de vr’o slubuşcarâ
      Bărbatul ţine ca femeeasăaibă cit mai multă zestre fiin două motive: unul e că femeea la noi Ieste o sarcină pentru bărbat, din cauza luxului şi caifetului ce ori care femee crede că bărbatul irebue să-î facă. Are sau nu de unde, puţin îî pasă. Ca exemplu din o mie voiu cita un caz unde femeea ameninţă pe bărbat cu divorţul de nu va împrumută două, trei sute de galbeni ca să o ducă la «bal la curte”, al doilea motiv e că bărbatul de multe ori caută zestre în nădejdea de a pune mîna pe iea, şi a o irosi. Aceasta să întîmplă destul 4e des cu toate piedecele ce legea pune. îndată ce s’au împăcat cu zestrea, câsătoriea e sfârşită; cît despre urmările unor asemenea căsătorii nime nu se îngrijeşte. D-nii Gură-cască vor admira mireasa, alţii pe mire, unii vor găsi că părechea e potrivită (pe ce consideraţii ! ?), că «d. X. a făcut o partidă minunată” că «D-şoara Y. a avut noroc, căci numai cu zestre de atîta şi atîta a luat un băeat tînăr şi cu viitorii! ”.  _  _
       Vom aminti încă că afară de relaţiunile băneşti sau comerciale, cari de obiceia se trătează între rude; tînărul şi tînăra şi-au comunicat unul altuia cîte-va complimente, au mai mer ; de cîte-va ori la preumblare, au luat citeva îngheţate, iear ca coronă la toate acestea au jucat împreună. Cît e de a-‘I comunica unul altuia diferitele păreri ştiinţifice, literare politice sau sociale, nici se gîndesc, fiind convinşi că femeea nu trebue să aibă vre o părere în asemenea chestiuni, sau că trebue să fie de părerea bărbatului, ca clientul roman de a patriciului care-1 hrănea. De multe ori înse se înşală cre-zînd că vor schimba femeea după părerea lor:      dar în
  loc de plasticitatea la care se aşteptau, găsesc că e mai tare de cît oţelul. Esemplele de acest felii! sînt numeroase,bărbaţi de acei cari din cauza femeei botează copiii, merg la beserică, postesc a casă de formă, etc.
        ’De-i vel întrebă ce însamnă aceasta respund, că iubesc pacea, că au încercat, dar fiind că nu reuşesc
628 —
trebue să suferă! Lucru destul de grozav, atît pentru unul, cît şi pentru altul, căci omul cult care nu crede din convingere ştiinţifică, priveşte pe fanatic ca pe un om selbatec; iear cel fanatic priveşte pe necredincios ca pe un rătăcit şi de multe ori ca pe un smintit. Şi cam de asemenea se înţeleg în toate chestiunile bărbaţii cu femeile.
      De multe ori lucrurile merg şi mai departe; îndată, ce femeea, care îerâ întăiu deprinsă numai cu bomboane, cu curteniri şi îngenunchîerî, le vede dispărînd; cînd luna de miere trece, cînd începe a veni în contact cuvieaţa practică, cînd bărbatul de multe ori năcăjit n’are timpul de a arăta atîta frăgezime ca la început,—crede că nu o maî iubeşte, i se ureşte cu vieaţa de soţie. Şi de mai. vin şi alte nenorociri cari neapărat lovesc pe om în cursul vieţei, femeea ajunge la culmea desperărei, fiind că la o asemenea căsătorie o dusese numai interesul şi plăcerile momentane, fiind că iubirea adevărată, acest lanţ nevăzut, cari leagă pe soţi la fericire, ca şi la nefericire de iei a fost departe. Pentru iei căsătoriea n’a fost de cît un capriţiQ al tinereţe!, şi ca ori ce capriţiu poate să dispară chiar fără vre o mare pricină, dar cu atîta mai mult în o societate ca acaasta unde la fie ce pas putem întîlni mii de pricini.
      Bănuelele, certele, sînt înnainte mergătoarele. Aşa că femeea aflîndu-se în o asemenea stare morală, se aprinde pentru cel întăiu Don Juan care îi va face cîte-va salutări duioase, îi vă trimete cîte-va buchete sămă-nate cu bileţele şi va mai adauge încă cîte-va cuvinte dulci şi bomboane împrăştiete fără iconomie la timpuri potrivite, iear bărbatul care la început iera un înger, acuma e cel mai nesuferit şi mai uricios om din lume-In acest caz se pot întîmplâ două lucruri:          sau băr-
batul află şi nu vroeşte a servi de manta, şi cere despărţenie, sau se învoeşte cu femeea ca iei să facă ce va voi şi iea tot asemenea, aşa că şi unul şi altul au cu-
629 —
noştinţă de purtarea frumoasă ce au, fără să-şi facă cea mai mică bănuială. Cazul din urmă Ieste foarte des.
      De multe ori ceea ce s’a întîmplat din pricina fe-meeî, se întîmplă din a bărbatului. Iei crede că va găsi în căsătorie raiul lui Mohamet, numai plăceri neturburate de nici o supărare. Greu însă se întîmplă ca vieaţa să curgă lin, şi rar e ceriul fără nori. Cînd femeea sau copiii, de multe ori bolnavi, îî cer căutare, cer cheltuele, îşi vede iluziile pierdute în căsătorie şi cată a le găsi în alt loc. De multe ori femeea fiind o mamă adevărată pentru copil, cată singură a-î îngriji, şi nu-î rămîne timpul de a-şl pune în fie care zi brasieră, de a se face elegantă (!?) Bărbatului începea i se părea că femeea lui nu-î aşa de frumoasă ca cochetele ce întîlneşte pe stradă, cari întrebuinţază toată arta zugrâvelei la faţă şi a tăitureî straelor pentru trup, şi ast-feliO înarmate merg la vînat. Vieaţa de familie i se face uricioasă, îl pare reu după vieaţa lui de holteiu, vine acasă posomorit, femeea nu-î întră în voe cu nemic ; mai pe urmă vin şi alte scanda-le aşa că vieaţa împreună le devine cu neputinţă ; sau se întîmplă ca şi în întâiul caz, că şi unul şi altul îşi cată plăcerile în deosebi, fără a-şi face vre o bănuieală unul altuea.
      Lucrul nu e de mierat ceea ce cineva samănă aceea şi culege. Feteî nu i se pun alte principii în cap de cît acele ce o duc numai la ideia de interes bănesc, la ideea că trebue să ştie a întoarce bă rbaţiî la capriţiile îeidupă cum vîntul întoarnă moriştele.
      In căsătorie părinţii să poartă ca cei mal mari duşmani, fac toate chipurile să scape de fată ca de cea mai mare sarcină. Ie un lucru neînţeles cum Iei cari cresc copiii de mici, cari sînt deprinşi cu plăcerea de a-î vedea, cari la ori ce boală fac orice jertfe numai să nu-i pieardă, nu se îngrijesc nici de cum de a nu le nenoroci vieaţa, şi îî jertfesc celui întâia venit, numai pentru a avea plăcerea să fie «socri mari”, numai pentru a-şi dâ copilul din casă.
— 630 —
      Pentru nişte părinţi adevăraţi măritarea unei fete ar trebui să fie o bucurie dureroasă, trebuind de multe ori să părăsascâ copilul cu care se deprinsese de atîţia ani. Nu urmează de aice, că ar trebui să împiedece căsă-toriea, acesta ar fi prea mare egoism. Cînd iubim pe cine-va căutăm a-î face toată fericirea, chiar cu riscul de a pierde din a noastră. Părinţii în asemenea chestiuni trebue numai să sfătuească; iar datoriea lor, dacă îşi iubesc copiii, ierâ mult mai grea, căci sfatul nu va folosi nemic ; trebue din copilărie să sădească în inima copilului idei şi sentimente pe cari avîndu-le nici o dată să nu ajungă la degrădarea morală. De aice ar urmă. că băeatul nu s’sr corupe cu atîta uşurinţă ca azi; iar fata nu s’ar aprinde ca un foc de pae la declaraţiiie a— moroase ale ori cărui. Va fi natural că iubind, amorul Iei să fie pentru unul care va corespunde cu ideile, sentimentele şi aspiraţiile Iei.
      In cazuri de căsătorie părinţii întrebuinţază toate armele putincioase, d. ex. zic: „Mie nu-mi mai dă mîna să te ţin, trebue să te măriţi, am şi alţi copil, etc”. Caută . a-i amârî ori ce ceas, a-i împutâ cel mai mic lu ru, aşa că fata, urîndu-i-se o asemenea vieaţă, se desperează şi aşteaptă cu nerăbdare să se ducă după cel întăiă venit, tară să se gîndească ce face, fără să Jude-e că ar fi mai fericit să muncecscă cu minele, de cît să-şi vîndă corpul şi conştiinţa.
      Ceva încă şi mai îngrozitorii! Ie că de multe ori bărbaţii pentru a luă o fată aleargă la ori ce mijloace, fie ele cît-de mîrşave, d. e : Unul zice cătră tatăl fetei: aDar ce, nu ieşti părinte, nu poţi să o sileşti ? Nu.vezi ce căsătorie minunată pierzi! Mai ai şi alţi copii în urmă, gîn-deştetel» Oare ar fi fost alt respuns mai bun, de cît cice-va palme şi credeţi că ar fi fost palme mai la locul lor de cît acestea. Sînt contra bâtâeî, dar cu toace acestea sînt întîmplârl în cari ori ce vorbă ar fi prea slabă,
      Nu ori cine are caracterul de a se devota pentru principii, ci de multe ori ostenit de atîta luptă, cade.
— 631
Cel întăiu pas e greu, celelalte urmează de^ la sine. u se găsesc pretutindenea vroinţele de fier; sînt caractere slabe, cari deşi au oare cari principii, dar luate răpe-de, orbite de strălucirea nunţel, de ideiea de a fi mirese şi de aceea că lumea are să aibă ochii ţintiţi asupra lor, fac totul.Vin pe urmă căinţele, înse .... prea tîrziQ.
      Azi societatea e aşa de decăzută moraliceşte, în ^ce priveşte ideiea de căsătorie, în cît lucrurile cele mai îngrozitoare i se par bune şi fericite.
      Ieată o fată de 16 anT se mărită cu un bărbat de 40 de ani ţ dar ce are a face, lumea îl numeşte băet.
De se mărită cu unul de 5° de anfi ^umea z*ce             î3,
va fi fericită, pentru că acesta e un om aşezat, sătul de
ştrengării.                                       .
      De se va mărita cu unul de 60 de ani, tot e o te-ricire, căci atunci zice că femeea va fi sigură de fidelitatea bărbatului.                      _       .      *    ,
      Câsătoriele făcute între bătrînl şi fete tinere sint aşa de îngrozitoare şi de nenaturale în cît socot că nu e ne-voe de stăruit mult asupra lor. Unul sătul de vieaţ', slăbit de petrecerile tinereţe!, posomorit şi adesa nemu -ţâmit; în timp ce fata cu capul plin de speranţă, cu ve-seliea în faţă, cu credinţă în vieaţâ. Putea-se v@r oaţe potrivi împreună? Sigur că nu. Şi numai speranţa miilor de galbeni ţine pe fata tînără lingă moşneagul gîr ov.
      In alte ţeri înjosirea căsătoriilor a mers şi mai e-pa'rte, jurnalele sînt pline de anunciurî, de căsătorie, .e. cutare femee cu atîta şi atîta zestre caută un bărbat care să împlinească cutare sau cutare condiţiunî. Sau, ÎJre ar~ bat uşă şi aşâ caută o fată care să fie frumoasa, să aiba
Zestre sau nu, etc, etc.
      In America a mers şi mai departe : femee se punea la lot din preunâ cu o sumă oare care de bani, cine va eîştigâ a aceluiea va fi ? Asemenea lucruri nu pot _ să mai fie ocărite, ori ce ocară ar fi prea slabă. Vedem şi auzim de multe ori lucruri la cari glasul ne amuţeşte şi nu găsim cuvinte să respundem.
— 632 —
            Vroesc a face Cetitorilor numai nişte amintui şi nu a trătâ lucrurile pănă în adîncul lor; fiind sigură că nu spun lucruri nouă şi că fie care le a observat însuşi, voiţi ruga pe cetitorii! să desvolteee singură cele ce spun pe scurt.
      Chestiunea e destul de însemnată, de la dînsa depinde morala, fericirea familiei, educaţiunea copiilor, cu un cuvmt temeliea sentimentelor celor mai bune.
    A Şpencer a cărui geniu prevede şi trătează cu atîta a.dxncime mai toate chestiunile sociale, dovedeşte foarte limpede că familiea nu va putea fi fericită pană ce nu va avea de bază iubirea cea mai adevărată.
      Fericirea familiei atîrnă de la membrii iei, cari cei dintăiţi sint tatăl, mama şi copiii. Cînd cei di’ntăiu se vor iubi şi stima, cînd vieaţa şi fericirea unuiea va fi tot aşa de scumpă celuialalt ca şi a lui, cînd fie care va căuta a lucră pentru^ fericirea celuialalt, şi nenorocirea va găsi tot deauna doi cari să lupte în contră-i, fără să se pă-rasasca he iea cit de mare; cu greu vor fi învinşi şi tot o dată vor fi mult mai aproape de familiea ideală, de cît sînt azi.
. Copiii născuţi în asemenea condiţiuni vor fi părinţilor mult mai iubiţi şi mai scumpi; mama va iubi în copii nu numai pe sine, ci şi pe tatăl lor, şi tatăl de asemenea va iubi într’înşiî şi pe soţiea sa. Copii fiindu-ne aşâ de iubiţi vom face pentru fericirea lor ori ce jertfe ne vor fi cu putinţă.                 .
      Aşa în cît urmează natural, că asemenea copii vor putea mai degrabă să fie fericiţi şi chiar să trăească; prin urmare o asemenea familie va reuşi înnaintea celorlalte.
      Copil la rmdul lor, fiind scutiţi de scandalurile ce de obiceiu se întîmplă, vor merge mai siguri pe aceea-şi cale ca. şi părinţii lor. Iei vor avea cătră părinţi mai multă iubire şi mai multă stimă ; vieaţa părinţilor le va fi foarte scumpă, şi la rîndul lor vor căutâ a face pentru părinţi toate sacrificiile putincioase, iar nu ca în familiea
633
de azi în care părinţi* sînt priviţi ca o sarcină. Chiar fraţii între dînşiî vor fi plini de acea iubire pe care se deprinsese a o vedea mereu împrejurul lor. Vieaţa fiecărui dintre Iei, fiind nepreţuiţă pentru ceialalţi vor căuta a îndepărta ori ce întîmplărî nenorocite: iar la caz de nenorocire nu va fi unul pentru a luptă, ci familiea întreagă. Ie de netăgăduit că asemenea familii vor reuşi în contra familiilor cum sînt azi; unde proverbul cel mai egoist îl auzi la fie ce pas: „/m'c, frate dar brînza cu bani”. La întîmplare dacă unul dintre fraţi n’are bani, trebue să mînînce mămăliga saca, căci celălalt nu-I dă fără bani.
  _ Proverbul e foarte original, dar tot o dată îngrozitorii! de egoist.
      Ie sigur că sau familiea întemeeată pe iubire va reuşi sau de nu vom lîncezi încă cît-va timp, pănă ce ne vom stinge cotropiţi de oare cari barbari,
         ^x„,JlCLLCkij_fentral Univcrsitv. Lihrary Cluj . .
      le văzut că iamihea, cum e azi, merge spre pieire,
căsătoriile merg împuţinîndu-se; de multe ori cifra morţilor întrece pe a născuţilor : prostituţiea patentată şi ne patentată lea întinderi din ce în ce mai mari. Ceva mai mult încă, răscolind societatea găsim lucruri înspăimîn-tătoare : familii cari au numele de oneste dar sînt aşâ de corupte, în cît ne cuprind fiori,
  _ _ Numărul copiiior pierduţi creşte înspăimîntătoria victimele pierzaniei sînt numeroase. Ce însemnează toate aceste simptome, de cît că familiea e căzută moraliceşte, cît se poate de tare.
      Aice nu am atins de cît una din cauzele, cari fac căderea familiei, dar nu e numai aceasta sînt înse altele multe, dar cea mai principală şi acea care poate fi numită mama tuturor e mizeriea materială şi cea intelectuală care e tot fiica celei di’ntăifl. Unii cred că mizeriea nu va dispărea nici odată şi că societatea de azi cu toată civilizaţiea va pieri cum a pierit cea Greacă şi
G34 —
cea Romană. Alţii din contra cred că viitoriul ieste al omenirei, că mizeriea va dispărea şi că nu va mai înăduşi omenirea, cari trezită ca din un vis greu va merge ră-pede cătră fericirea cea mult aşteptată. Vom ajunge oare acele timpuri ?
     — Poate.
                                  Sofiea Nădejde,
                        ŢIGAtfUL LI MAL.
                             (Anecdotă populară)
     Un ţigan mergea o dată c’o slănină la spinare Şi vroia să treacă o punte noaptea peste-o apă mare. Dar afară vijelie de tuna şi fulgera Şi ţiganul de beţie cam tehuiu de cap îera începu pe punte-a merge ca să treacă, şi păşâ Dară puntea ca s’o vază ne’ncetat se tot ruga ,
     Ca să fulgere o iată şi în gîndul seu mereu Cam această rugăciune o făcea lui Dumnezeu: „Haide, Doamne, dă lumină
              „Că-ţî voiu da şi leu slănină.“
     Tot aşa zieînd într’una mai la mal a fost ajuns Şi văzîndu-1, plin de fală, dat’a astfeliii de respuns,
              „ De-acum Doamne cum îl vra „Lumina-veî tu ori ba,
              „leu slănină n’am de dat „Că doar nu mi-I de furat!
     Ş’apol iute, să păşască de pe punte s’a grăbit,
     Dar alăturea cu puntea tocma’n baltă a nimerit. „Valeu mamă c’am păţit’o! uite, Doamne, mai scăldat, Căci te potrivişi îndată la o vorbă de om bat.
                                    Th. D. Speranţă.
          Un poet plagiatoriu
       Cetind „Albina, foiţă literară şi ştiinţficăce apare în Botoşani, în numerulu seu de la 17 Ianuarie 1882
635
am dat şi peste o poezie întitulată asard Sântului Va-&ilen şi iscălită JV. Stan. Luarea aminte mi-a fost cu deosebire atrasă, căci am au^it că sus pomenitulu Domn a scos şi o carte de poezii întitulate: Visuri şi plînsurî, Cît de mare mi-a fost însă desilusiunea, cînd am văzut că această poesie nu e nici mal mult nici mal puţin de cît o stupidă plagiare după trei poezii publicate în Convorbirile literare şi anume: Noaptea-Albă şi Vintui de ia miază-zi de V. Alexandri (Anul IX) şi „Sara lut £>-i. Vasiie® de N. Beldiceanu (1 Ianuar 1880). Mă gîndeam sa admit oare-care circumstanţe atenuante în favoarea delincuentului şi să nu-1 dau publicităţel, dar plagiarea ce nu se poate tăgădui, e îngreuiată prin. cutezanţa de a o publica. Gîndeam şi gîndesc chiar că se poate ca doi poeţi într’un aşa numit moment de inspirase sa scrie cam aceleaşi lucruri, să aibă acela-şl pian, să scrie chiar acelea-şi versuri, dar tot-dea-una vom putea recunoasee la fie-care, independenţa particulară a concepţiuneî sale—în cazul acesta nu vom putea aduce mei o invinovâţire la nicî-unul din iei că ar fi copiat pe cela-l’alt; dar dacă găsim aceleaşi versuri ne-senimoate şi unitatea concepţiunea lipseşte, sau dacă chiar nu lipseşte dar pare siluită, atunci fără multe conside-raţil vom cşice că e copiată, e plagiată !
      In acest nenorocit caz se află prevenitul N. Stan. Corpul delictului care e de faţă va vorbi mal bine decîc mine:
               CORPUL DELICTILUI
                          Seara Sîntulul Vasiie N. Stan.
   Oh! ce dulce veselia Peste ţeară s’a întins Nici o jale pe cîmpiă In colibă nici un plîns.
— 636
„Noaptea-I albă luminoasă" „Ca un" lan „de mârgârint" „Toată zarea-i scînteioasâ" „Ca" un cadru „de argint"
In oraşe ca şi’n sate Un preludiu nesfîrşit Spre bordee şi palate „Urătorii au pornit"
                                                                    BCU Cluj / Central U
„Animaţi de o nouă vieaţă" Urătorii cîntâ’n ger Plugul parcă îi desgbeaţă „Şi-I ridică pe sub cer"
„Vorba merge legănată „Sună" biciul regulat Ţara’ntreagă-î clătinată De un sgomot necurmat
„Seara sîntului Vasile" Strig bătrînil nencetat. Sar copiii la ferestre,
Se întind pe ascultat.
             Strofa I.
„Noaptea-I albă luminoasă" Ceru-I boltă de opal „Toată zarea-I scînteioasâ"
Tot izvoru-i de cristal
             Strofa III
Cîmpul lung şi lat alb şte „Ca un" strat „de mârgârint" Alba lună sus luceşte „Ca" icoana „de argint" (Noaptea albă)
                                    Strofa I.
Prin oraşe resfăţate Prin bordee şi prin sate Sara după asfinţit „Urătorii au pornit"
Bun sosit iubite vînt „Animaţi de-o nouă vieaţă" Grîndâceil din pămînt La lumină Ies în faţă
                                                      (Vîntul de la miază-zl)
Şi din vîrfurl fuga’ntinde Un braţ lung cuprins de ger Pe uncheş de barbă-1 prinde „Şi-l ridică pe sub cer" (Noaptea albă)
                                   Strofa m
„Vorba merge legănată" „Sună" clopotul tot rar Pocnesc bicele de-o dată Inimile viii tresar
             (N. Beldiceanu)
— 637 —
                    II RECHIZITORIU
     Preţuim se vede în strofa II a d-lui Stan versul I şi III e neschimbat ca la Alexandri; versul II şi IV sînt luate din strofa III de la Alexandri cu o mică modificare lan în loc de strat şi un cadru în loc de icoană. Strofa IIIdeiaDl. Stan convine versul din urmă neschimbat cala Beldiceauu îear cele-l-alte trei versuri vă arată o încercare de originalitate foarte oftigoasă la Dl. Stan.
     Strofa IV conţine versul I ne schimbat ca la Alexandri, cel din urmă are pronumele i în loc de l. A-cestă strofa cu cea următoare sînt acele cari îl trădează pe L i. Stan, căci cu toată libertatea fantaziei cum ne putem noi închipui: Plugul desgheaţâ pe urători şi-î ridică pe sub cer. Di. Stan a încieet scripca şi cu iepurele. Se potriveşte r
     Strofa V conţine versul I ca la Beldiceanu ; într’al-doilea-cel mai compromiţător în această istorie —aflăm comun numai cuvîntul sună. De cit nenorocire ! pe cînd expresiunea lui Beldiceanu : sună clopotul tot rar e firească, cea a lui Stan se vede cit de colo că e siluită. O poete Stan, numai Stan păţitul din vorba populară îşi poate închipui un biciu sunînd regulat! Pe strofa din urmă Stan apus pecetea geniului seu, iea ieste rodul cinstit al lungelor sale ostenele şi Alexandri şi cu Beldiceanu nu se vor supără de felia căci aci Stan nu le-a şterpelit nemica.
     Strofa I miroasă şi iea a fi plagiată, dar nu putem pune în sarcina omului fapte ce nu putem ^ dovedi cu acte, de aceea sîntem nevoiţi a recunoasce că şi aceasta e un rod cinstit.
     Oh! Domnule Stan, fericite poetul care poate spune ca Alfred de Musset:
          „Je hăis comme la mort l’etat de plagiaire
— 638 —
         Mon verre n’est pas grand, mais je bois dans mon verre.
     Mărire ţie, Pegas îşi muşcă frîul, ie sama să nu te trîntească haramul afurisit în drumul spre Parnas !
     Bucureşti 1 Fevruar.
                                  Mordax.
                             La Morga.
      Te-am văzut împodobita pe eîmpiele Elizee Purtînd o averc’ntreagă, pe-ai tăi umeri de femee,
      Nu-I de mult; bătrînul gîrbov ce mat ieri s’a împuşcat Eu avea cu ce să-ţi stingă a desfrîului tău sete,
      Să te’mbrace în dantele, sâ-ţî dea aur şi carete; îl iubeai—aşa’i, respunde, căci Iera încă bogat !....
       Nu-î de mult; te-am văzut iară-şî, fără scule şi pe jos In suburbiea latină rătăcind misterios.... iŞi’n cancanul nebunatec ce se joacă la Mabille Cu studentul tău alături te-am zărit trecînd adese... Bogataş avînd de unde să-ţi dea scule mai alese Tu-i iubeai—sermanul june, nebunatecul copil !....
       Te-am zărit mai Ieri, seracă, tristă, slabâ’nvineţită, Bătâcind pe bulvarde de nevoe prigonită Sub a Iernel mantă rece, îngheţată tremurînd...
       Din bogata curtezană, ce’n carete aurite
       îşi plimba mai ieri mîndria unor zile fericite
       N’am găsit decît regretul scris pe chipul tău plăpînd....
       Azi pe-a Morgăî pleatră rece, regăsesc a ta fiinţă; Faţa-ţî galbenă nu spune, nici durere, nici căinţă, Câ-I născută spre ’njosire şi trăi fără de scop.
       Ne atinsă nici odată de-o simţire mai înaltă, De’nspiraţiile cari toată viaţa’n noi tresaltă,
       Tu al fost c’acele fiinţe ce trăind încă se’ngrop!...
639
      O şi cînd, la căpătâiul astor hoituri vineţite, _ Am cătâ să ştim povestea astor lumi desmoştemte, De-am putea să cerem Senei, toate tainele din lea: Spre ruşinea omenire!—chiar tu propriul iei sînge, Pe-astă mamă criminală ce la sîn copil-şî frînge Cu pecetea vitregiei pentru veci am însemna.
                                        Const Miile.
  STUDIU 1 ŞTIINŢIFIC AU U1HBEI ROMÎNE.
                           ( Urmare)
     Cum am zis, nici un cuvînt din cele cu sufiptul an nu putem admite ca s’a moştenit din latineşte şi că. A remas cu acel sufipt neschimbat. D. L. admite că sufiptul an s’a vîrît în româneşte prin mijlocul unor nume proprii ca Bogdan, Stan, etc. apoi s a întins şi a format nume de. sate de exemplu: Pitidani de la pro-prietariul i itic. iar un locuitorii! din Piticiceam se nu-%xea Piticeau. Tot ast-feliti fu cu satele Ecu,ani, Opri-sâni, Oniccanî, Pişcaţii, etc. numite de pe proprietarii îţir: lacus, Opriş, -Orara, Piscu, etc. Mai pe urmă sufip-ţtd an s’a mai generalizat şi a arătat locul de unde cineva îl|â precum prut ian, delean, oltean, sătean, muntean', dar şi ftţjpru-.Y se întrebuinţază numai pentru persoane, amintind de .faptul că se derivă de la nume proprii. In adevăr, dd ce se zice croitoria bucureştean şi nu se zice peşte pr&teari? De la ideea de loc sufiptul s’a întins şi la cea de timp cum ne arată numele joian, duman. florean, dat viţeilor după zilele spre cari s’au născut. Mal pe ^ urină sufiptul an s’a întrebuinţat ca augmentatif, de ex din lup, lupan; din lung, lungan', din prost, prost an\ etc.
     Innainte de a merge maî departe Dl. L. ne arată
§entru ce întîlnim sufiptul supt formele: an şi ean.
        ^©rma primitivă ieste an, dar lipindu-se pe lîngă cuvinte terminate în e ca munte, vale, a dat naştere la
— 640 —
forme ca muntean, vâlean, de la cari s'a întrebuinţat ean ca sufipt şi s’a zis şi delean de la deal. Maî trebue să amintim că de la multe nume în an se formează un femenin prin adăugirea lui că, exemple: oltean, olteancă 5 ţeran: ţerancă ; etc.
     , Tot. cam astfelitt s’a întîmplat cu sufiptul man şi anaru şi acestea au intrat prin nume proprii ca Ură-man, Gherman, Alesăndru; apoi s’au întins şi a-format augmentative, precum hoţoman (de la boţ); gogoman (de la gog) ^ gugiuman (de la gugiu\ căţdandru (de la căţel). - Amîndouă sufiptele se mai întîlnesc în nume comune, fără înţeles de creştere, dar acele cuvinte au în-trat astfeliti în limbă, precum: policandru, suman, etc..
      Ajungem acuma la a doua lege fonetică a lui a accentuat, îeată-o.
                              II
   w A accentuat înainte de in ne urmat de altă consoana, se schimbă în ă.
Exemple:    laudmus    — lăudăm,    portamus — purtăm
             liglnus   —  legăm,    damus —dăm
. N         ambulmus  — îmblăm,   stamas — stăm etc
şi aşa toate persoanele întăiti înmulţit de la indicativul' prezent al verbelor de conjugarea I.
     In romă,neşte din vecbiti îerâ şi un trecut simplu, care reproducea în totul perfectul latinesc al conjugăreî în-tăia. La acest trecut ierâ persoana întăiti înmulţit întocmai ca la prezent, aşa verbul signare dăduse semnăm (sîgnamus) la prezent şi semnăm (signavimus) la trecutul simplu. De aice urmează, că la momentul cînd s’a început prefacerea acestui a, în ă înnainte de m amîn-două formele se confundaseră şi se zicea semnamu pentru una şi pentru alta.
     Alte exemple pentru această schimbare găsim în verbele întrăm, distrăm de la o formă latinească trama, tot astfeliti găsim formele dărâm din un tip der amare.
                           — 641 —
Pentru ce la persoana a treia singulară şi plurală avem forme cu a neschimbat, ca dărarna, întră ma. distramă, ne putem explica prin înfluinţa verbelor ea apăs, văd, cari fac apasă, vadă, unde urmează ă în silaba următoare; la acestea ştim înse şi pricina fonetică a fenomenului, pe cînd la cele de maî sus trebue să alergăm la analogie pentru a le explica.
a După aceasta vine explicarea excepţiilor şi 3)1. L. începe cu cea mai însemnată, cu persoana întâia a imperfectului indicativului de la verbele de conjugarea I. In adevăr întîlnim formele lăudam, Lucram, etc. toate cu a accentuat înnainte de m şi cu toate acestea neprefa-cut în Care să fie cauza ? — După cît ştiu îeu, toţi eîţi se ocupau de aceste chestiuni credeau că schimbarea de la indicativ s’a făcut pentru a feri limba de încurcătura înţelesului şi toţi îerau împinşi la această explicare prin mulţimea excepţiilor, căci în adevăr iera greu de a admite schimbarea lui a în ă înainte de m, cînd se aflau maî multe cuvinte cu a păstrat, de cît cu a schimbat. Dl. Lambrior are meritul de a fi luminat şi acest punct şi în adevăr nu trebue de cît puţină luare aminte pentru a vedea, că nu poate fi vorba de o schimbare pentru a feri limba de neînţelegere, căci a-tunei, de ce au remas confundate formele 'lăudaţi (pers. II plur. prez. indicativ) cu lăudaţi (pers. II plur. imperf. indicat). Prin urmare altă cale nu remîne de cît a admite legea citată mai sus şi a încercă explicarea excepţiilor. In adevăr Dl. L. reuşeşte a convinge pe cetitoriu foarte uşor, că a care acuma stă lîngă m a ajuns prea tîrziu în contact cu acesta. Forma primitivă a acestei persoane a fost lauda hă mus. cu accentul pe a cel de lîngă m, dar probabil că sub influinţă singularului s’a strămutat accentul pe a dintre d şi b şi a fost laudâbamus, laudâvamu, laudâuarnu, laudâuămu, lăudâmu, lăudăm. Se înţelege că a de după d n’a putut fi modificat, pe cîtă vreme a fost despărţit de m prin ba, va, ui, etc, şi dacă admitem că silabă' despărţitoare a Căzut prea tîrziă pentru a mai
                                                44.    .
642
putea m să lucreze asupra lui c/, avem o explicaţie foarte raţională a fenomenului şi fiind că alta nici nu ieste cu putinţă, o primim. Cît despre legile fonetice după eari s’au făcut trecerile de la ba pănă la pierea complectă le vom arăta altă dată.
     Alt caz însemnat în care aflăm de asemenea nu a accentuat în contact cu m şi ne prefăcut în ă ieste forma am (pers. I de la prez. ind. a verbului a avea). Multe păreri ciudate s’au dat despre acest am, căci în adevăr din habeo nu se poate explica, din habeo trebuia să ieasă aib. Dl. L. dă înse explicarea cea maî naturală acestei forme, D-sa presupune că acest am ieste persoana întăiă plurală luată pentru întâia singulară, adecă tocmai fenomenul ce ne înfăţoşază şi persoana întâia a imperfectului, pentru că nici lăudam (ieti) nu poate fi din laudabam. Din laudabam s’a făcut forma, leu lăudă, care se găseşte în limba romînă veche.—Numai cît forma avem nu putea da am. ci o formă cu alt accent â-vernu, auemv, auămti, amu, am. Iată deci şi aice explicaţie în totul asemănătoare cu acea dată pentru imperfect.
     Yin apoi verbele a defăima, şi a îngăimă, cari se conjugă la prezent: defăim, defăiml de faimă- îngăim, îngădui îngăimă. Verbele vin din tipuri latine, diffamare şi îngamare şi trebue să se fi conjugat: defăm, de-fâimi: îngăm., îngămi, apoi s’a desvoltşt la a doua persoană acel i despre care am vorbit cu ocaziea cuvintelor: pîine, mîine, cîine şi de la persoana aceasta s’a întins şi la celelalte. Persoana a treia defaimă (defamă) şi îngăimă (îngamă) se explica ca distramă şi întramă.
     Forma chem sau chiem din clamo nu s’ar putea explica. dacă n’am admite legea de care ne ocupăm acuma. In adevăr din clamo trebuea să leasă cliamu, chiam ca din clarum, cliuru, chiar. De ce a ieşit înse chiem sau chemi—Numai admiţind legea D-lui L. putem înţelege, căci din cliamu a trebuit să avem chiămu apoi ă s’a făcut e după i şi avem - chiem. După mine acest
643 —
cuvirit departe de a fi cît de puţin în conrra legeî, o dovedeşte în modul cel mal lămurit. Tot astfeliii se explică şi muiem din moliiamus, tăiem din talliamus, jun-ghiem din junglamus (jugulamus).
      Cuvintele cari mai trebue explicate sînt: mamă, aramă, alamă, scamă, ram, ramură., cam, ilamură. Din acestea mm şi cam sînt monosilabe şi se explică ca şi 4m (annus); ramură a păstrat pe a înnainte de m din cauza legăturel, tot deauna netrecută cu vederea, cu ram • arama, alamă, scamă, flamură, mamă sînt cuvinte primite în româneşte după desăvîrşirea schimbărel luî a accentuat în ă înnainte de m. Aramă (în texturi vechi sub formele: rame (it. rame), areme (fr. vechiei araim) arame (port. arame * a întrat prin comerţ. Alamă vine din italianul lama cu adăugirea unul a la început ca şi alăută, din Iau*a (greceşte comp. lăntariu), etc. Scamă vine din italieneşte squamn prin medici. Flamură a întrat prin greceşte sau mal bine prin limba albaneză.
      Cuvîntul mamă, a fost şi sub forma mămă, dovadă formele mă~tă1 -mă-să., cari se explică din mămă-tă, etc Apoi forma mumă care se poate explica din mămă prin prefacerea lui â între două labiale în u. Forma mamă cu a curat se afla la toate popoarele vecine şi se va fi introdus în româneşte prin modă cum s’a întredus acuma mamă.
      Alte cuvinte cu a accentuat păstrat înainte de m mai avem multe înse de origină streină şi prin urmare intrate prea tîrziu pentru a suferi schimbarea. Exemple: vamă (ungur. vam\ pastrâmă (grec. n. nanrnvpăg, dram (grec. doaiii'j) • cataramă, duiamă, naframă (toate trei turceşti) etc.
      Nu putem spune cînd s’a întîmplat trecerea luî a acc. în ă înainte de m. Putem zice numai că s’a pe-xrecut înnainte de căderea lui uă din forme ca auămu, lavdavămu etc. Această cădere Ieste veche, căci nu gă-.sim urme de dînsă nici în texturile cele mal vecbl.
           (Ya urma)                      1. Nădejde.
644
     Educaţiunea intelectuală fizică şi morală după Ii. Spencer.
                                ('Urmare)
      Tot ast felia Ieste şi cu principiul că metoda de educaţie se pricinuească o lucrare plăcută pentru copil, o lucrare care să nu fie făcută plăcută prin momeală premiilor, ci prin sine însâ-şî.-Calcînd acesta regulă ne împotrivim progresului regulat al desvol-tărei şi urmînd-o nu chinuim copiii, ci îl facem fericiţi. Apoi mai cu gust şi mai cu succes lucrează cine-vâ, cînd simte plăcere pentru lucrul cu care se ocupă de cît cînd simte desgust sau nepăsare. Cine nu ştie din experienţă că se ţin mult mal bine minte lucrurile cetite, auzite sau privite cu plăcere, de cît acele de cari nu ne interesăm. In cazul întâiu întipărirea a fost puternică şi adîncâ, în al doilea slabă şi trecătoare. Frica nu poate ţinea locul plâcerei, căci mintea Ieste atunci ocupată cu alte gîn-durl afară de acele cu cari ar trebui să fie ocupată pentru a pătrunde bine lucrurile de cari se îngrijeşte. Ieste sigur că cu a-tîta mal bine va învăţă copilul, cu cît va învăţă mai cu plăcere.
      Plăcerea sau neplăcerea ce simte copilul învâţînd are de asemenea şi mare însemnătate în privinţa morală. Cel ce simte plăcere şi are succese necontenite c» păta încredere în sine şi curaj de a se luptă cu greutăţile, celălalt care simte numai neplăcere se deşcurajazâ şi-şi pierde toată energiea. Din punctul de vedere al relaţiunilor între profesor şi elevi, trebue să cunoaştem ia-ră-şî că mult mal bune vor fi cînd elevii vor simţi plăcere oeu-pîndu-se cu obiectul ce le predeazâ, iar la din contra ura în contra materielor neînţelese se va resfringe şi asupra profesorului. De sigur că leacul pentru asemenea simţiri duşmăneşti ale elevilor nu se va află în bătăi, acestea vor învenina lucrul şi mai tare.
      Ieatâ ce zice profesorul Pillans:  „Cînd învăţăm pe copil
cum se cade, nu-s mal ferieiţl în timpul recreaţiei, de cît în timpul lecţiilor; rare ori exerciţiul puterilor minţeî ieste însoţit de mal puţină plăcere de cît al puterilor trupului, şi une ori cel dintăiu pricinueşte chiar mai multă plăcere.“
      Alt folos ce urmează din metoda noastră, Ieste că elevul va urmă cu studiul şi după ce va părăsi ş. oala. Altfeliă, dacă studiul îl va fi neplăcut, va înceta de a studiea, îndată ce va scăpa de apăsarea părinţilor şi a profesorilor. Nici o dată nu vor ajunge învăţaţi acel oameni cari au primit educaţiea sub formă de muncă silnica ajutată de ameninţări şi de pedepse.
— 645 —
                     Capitolul 11 î
                   Ed uraţi ea morală.
     Sistemele noastre de educaţie sînt greşite chiar în fond şi în formă, de geaba se încearcă unii şi alţii a le îndrepta in a-mânunte numai. Scopul principal al educaţiei nu numai că nu se ajunge, dar nici măcar nuse cunoaşte. Părinţii şi profesorii au de scop a pregăti tinerimea pentru datoriile vieţeî; şi din fericire. din acest punct de vedere se judecă acuma (nu la noi! Trad.) valoarea metodelor întrebuinţate. Din această pricină s’a crezut de cuviinţă a înlocui educaţiea curat clasică prin alta în care întră limb ele nouă. Se stărueşte pentru a dovedi cît Ieste de mare nevoe de a dk loc mare şi ştiinţelor naturale, tot din aceleaşi pricini. Par nime nu se gîndeşte a se îngriji de pregătirea tinerime! de amîndouă sexurile pentru vieaţa de familie, pentru a face părinţi cum se cuvine. Se pare că s’a înrădăcinat ideea ciudată, că pentru a putea cîştigâ mijloace de traiu avem nevoe de studii îndelungate, iar pentru a creşte copil putem reuşi prin inspiraţie.. Ani întregi se întrebuinţazâ pentru a face din bâet un „oni de lume- şi din fată „podoabă soarelelor1* şi nu se dă nici un ceas sudielor cari i-ar face în stare a-şi îndeplini datoriea cea mai grea: conducerea familiei. Oare aşa de puţini oameni au copil în cît nici nu trebue să luăm în samă acest fapt excepţional ?—Din potriva. Să fie oare o datorie aşa de uşoară conducerea şi creşterea copiilor? Din potrivă, nu Ieste datorie mal grea şi mal delicată. Nu putem găsi nici un motiv pentru a o lăsa din cursul de studii, ori din ce punct de vedere am privi lucrul. Aceste studii ar trebui să fie corona celorlalte studii, pentru amîn-douâ sexurile.
     Din pricina necunoştinţel în această materie conducerea copiilor şi mal ales cea morală Ieste peste măsură de rea. Mamele mal ales se poartă cu copiii aşa cum le dictează capriţiul momentului. Dacă se conduc de vre o teorie, apoi această teorie Ieste moştenită de la babe, de la dădace, de la slugi, etc; aceste metode nu-s rodul ştiinţei ci al neştiinţel. Arlequino cînd vine pe scenă are un paquet de hîrtii subsuoara dreapta şi unul sub cea stîngâ şi ne spune că de o parte are ordine şi de ceealaltâ con-traordine. Dacă ar vrea înse să ne îmfâţoşeze o mamă care-şl cîrmueşte copil, ar trebui să aibă Arlequino o sută de braţe şi să poarte o sută de pachete de ordine şi de contraordine.
     Deşi Ieste sigur că cu greu se va aduce o reformă în educaţiea morală, totuşi trebue să arătăm ce mijloace ar trebui să întrebuinţăm.
— 646 —
      Nu credem că „toţi copiii se nasc bunî“, din potrivă ni se pare că părerea contrară îl mai aproape de adevăr. Nu credem că printr’o educaţie bine înţeleasa am putea sâ-I facem buni pe toţi. Ştim, că numai putem micşora lipsele lor fireşti. Mare gre-şaiă fuc inse acel cari atribue toate greutăţile educaţiei familiare copiilor, nu trebue să uităm că aplicarea sistemului celui mal bun cere de la vrîstnicl un grad de inteligenţa, de bunătate, de, stăpînire de sine, care prea rar se găseşte. Din experienţă cunoaştem immoralitatea îndârâtniciea, egoismul care stăpîneşte pe oameni şi cu toate acestea se pare că cel ce închipuesc sisteme de educaţie îşi incbipue pe părinţi fără greşeli şi cu totul corecţi în purtarea lor cu copiii. Noi, fără a sta Ia cumpene, credem că cele mal multe rele ce se întimplâ în familie vin de la părinţi. Ce felin de cultură morală poate da o mamă care arc obiceiu de a .zgudui cu tărie copilul, cînd nu vra să sugă, lucru ce am văzut cu ocliil miel ? Ce simţ pentru dreptate poate sădi un tată în copil, cînd înştiinţat prin ţipetele unuia dintr’înşil că şi-a strîns degetul cu uşa, începe a-i bate în loc să-l scoată ? Un martur care a privit această scenă, ne spune înse că astfeliu s’a purtat părintele. Exemplu şi mal lovitoritt, un copil Ieste adus acasă cu un picior rupt, părinţii încep a-1 bate. Traducâtoriul chiar a auzit de un preut de aice din Iaşi, care de asemenea a primit cu bătăi o copilă care căzuse de pe o scară putredă, pe care trebuea să se sue într’un pod. Ce feliu de speranţă pentru o educaţie morală, putem avea în asemenea caz.
      Aceste cazuri sînt extreme şi ne dovedesc că şi în om Ieste acel instinct orb care conduce pe fieara seibatecă a-şl sfăşiea puii cînd sint bolnavi sau rîniţl. Dar ori cum aceste cazuri, sînt tipul sentimentelor şi deprinderilor ce se observează în familii. De cîte ori n’am văzut copil pălmuiţi pentru că şedeau trişti, de sigur din cauza vre unei boale ? Cine n’a văzut cu ce mutră mî-nioasă ridică mama pe copilul care a căzut? Şi tonul aspru al pârinteiul, cînd porunceşte copiilor, să şadă binişor, nu ne dovedeşte în de ajuns că acesta n’a reuşit a înţelege nevoile copilului? Oare poruncile ce se dau copiilor de exemplu, să şadă liniştiţi pe scaun, cmd pentru o fiinţă aşa de activă ca copilul liniştea ÎI o pedeapsă; oprirea de a privi pe fe:cştele vagoanelor, care pentru un copil inteligent ieste de asemenea o pedeapsă; toate acestea nu ne arată oare o grozavă lipsă de simpatie ? Greutatea educaţiei morale vine şi de la părinţi şi de la copil- In cele mal multe cazuri defectele copiilor sînt moştenite de la părinţi, zicem în cele mal multe, căci adesa copiii pot semăna cu strămoşii îndepărtaţi. Prin urmare mal tot deauna părinţii au de luptat chiar în contra defectelor lor oglindite în copil. Deci, nu
647
putem să ne aşteptăm la educaţie desăvîrşită: părinţii sînt prea reî pentru aceasta.
      Apoi chiar de am presupune că s’au găsit mijloace de a reuşi în educaţiea morală şi că părinţii le-ar putea aplică, tot n’ar fi cu putinţă această educaţie, pentru că scopul educaţiei ieste de a pregăti copilul pentru vieaţă şi pentru a putea reuşi în lume nu-I vorbă pentru a ajunge bogat, ci pentru a putea cîştigâ mijloace de a creşte copii, etc nu se cere oare o potrivire cu acea lume? Un om ideal n’ar putea trăi în această lume reală. De sigur că delicateţa simţirilor, perfecţiunea regulelor' lui de purtare, dreptatea lui desăvîrşită, i-ar face vieaţa nesuferită, ba chiar cu neputinţă. Dacă părinţii şi profesorii ar putea să se poarte cu copiii după regulele dreptăţei celei mal desâvîrşite, oare n’ar suferi mal pe urmă aceşti copil mult mal greu loviturile nedrepte şi tiranice ale societâţel ?
      Negreşit, înse trebue să nu uităm că lumea trebue să se schimbe în sensul dreptăţei şi prin urmare copiii trebue să fie simţitori în potriva asuprirel, altfelitt n’am face de cît să creştem nişte robi gata a primi tot feliul de nedreptăţi.
      Cine-va ne va zice : „ Dar mi se pare că prea mult dovedeşti. Dacă nici un sistem de educaţie morală nu poate face pe copi-ceea ce ar trebui să fie; dacă, presupunînd, că acest sistem există, părinţii sînt prea plini de defecte pentru a-1 putea aplică i dacă chiar, în caz de reuşită, urmările ar formă cu starea de fal ţă a societăţel o nepotrivire vătămătoare, nu urmează, că reforma sistemului de acuma nu-I nici cu putinţă, nici de dorit ? Nu : urmează numai că reforma cîrmuireî în familie trebue să meargă mînâ în mînă cu alte reforme; urmează numai că metodele de educaţie nu pot fi înbunâtăţite de cît pas cu pas ; urmează că regulele de perfecţie desăvîrşită vor ti observate din ce în ce mal bine. cu cît moralitatea generală se va face mal bună.
      „Dar în ori ce caz, urmează atunci criticul nostru, Ieste de prisos să formulăm un ideal de educaţie casnică. Nu poate fi nici un folos de vom cercetă metode cari nu-s pentru timpul nostru“. Noi nu credem că criticul are dreptate. Deşi pentru timpul nostru legile dreptăţei desâvîrşite nu se pot aplică, Ieste bine a le cunoaşte, pentru ca schimbările ce se fac să se facă în sensul a-estorc legi şi nu în contra lor; tot aşâ şi în privinţa cîrmuireî casnice, ieste bine să arătăm idealul, pentru ca să ne putem apro-piea de dînsul încet încet. IVw trebue să uităm că chiar după re ideii cele adevărate vor fi primite de toţi, multă vreme primirea-va fi numai cu numele, mulţi deşi vor fi primii ideile noastre nu vor crede că sini adevărate în practică nu se vor conduce după dînsele. Greutatea punerel în practică întrece cu mult greutatea
648 —
statornicire! convingere! despre direcţiea în care schimbarea tre-bue să se facă. Prin urmare trebue de lucrat pentru a împrăştiea lumină şi în această privinţă.
      Să ne îngrijim dec! de adevăratele metode şi de adevăratele obiecte ale educaţiei morale.
      Cînd un copil cade, sau se loveşte cu capul de o masă, simte o durere a căreia amintire îl va face mal băgătorii! de samă altă dată. Dacă atinge o vargă de fier fierbinte, dacă vîră degetul în para unei luminări, dacă varsă apă clocotită peste vre o parte a trupului, durerea ce sufere Ieste o lecţie ce nu se uită cu uşurinţa. Una sau două experienţe de acest feliu îl face aşâ de băgâtoriu de samă în cît nu vom reuşi a-1 face să despre-ţuească legile constituţiei prin nici un mijloc. In aceste cazuri şi m altele de acest felia vedem, în chipul cel mal simplu, cum trebue să se facă educaţiea morală—oamenii nebăgâtorl de samă pot crede că aşâ se şi urmează, deşi în adevăr lucrurile se petrec altfeliu.
      Luaţi aminte mal întăitt că rănile trupeşti şi durerea ce urmează dmtr’însele sînt urmările greşelelor noastre. Deşi, în înţelesul popular, cuvintele bine şi reu nu se întrebuinţază pentru lucrările ce nu pricinuesc de cît efecte asupra trupului, orî cine gîndmd vede că a este lucrări se pot numi unele bune şi altele rele. Ori de unde am porni, nu Ieste teorie morală care să nu admită că o purtare ale căreia urmări apropieate sau îndepărtate smt binefăcătoare, Ieste bună; că o purtare ale căreia urmări a-propieate sau îndepărtate sînt reu făcătoare, Ieste rea : oamenii ju ecă purtarea după fericirea sau nefericirea ce pricinueşte. Pricim beţiea ca rea, pentru că tîmpirea şi relele ce o însoţesc, sînt pentru beţiv şi pentru familiea lui nişte urmări neînlăturate. Dac fui tul ar fi aşâ de plăcut celui furat ca şi celui ce fură, nu fam vedea pus între faptele pedepsite. Dacă ar fi cu putinţă ca bunătatea să înmulţască suferinţele omeneşti am privi-o ca o crima. De aice urmează că putem clasifica purtarea trupului în buna şi îea, după cum va avea urmări binefăcătoare sau vătămătoare.
v .. -^uaţt sama la feliu] de pedepse cari urmează după încăl-caii e legilor constituţiei noastre. Am zis pedepse, pentru că nu avem alt cuvînt mal potrivit; căci nu-s pedepse în înţelesul obiş-nU1 f 1 CUTmtuIur 5 nu's pedepse închipuite şi aplicate fără nici un olos ; sînt numai nişte piedici binefăcătoare în potriva acelor acţiuni cari ar vătâmâ trupul, pledecl fără cari vieaţa ar fi cu
neputinţă.
      Aceste pedepse (dacă jne Ieste îngăduit a le numi aşâ^ sînt numai urmări nei/ilâlurale ale actelor ce le pricinuesc.
— 649 —
      Apoî aceste reacţiunî sînt în tot deauna proporţionate cu greşala. De pe tăriea durerilor începe copilul a înţelege cari acţiuni sînt mal primejdioase şi se fereşte mai mult de dînsele. Mal luaţi aminte ca de aceste pedepse fireşti nu poate scăpa.
      Nici o ameninţare ! Numai exe uţie neînduplecata ! Infingeun bold în deget, simte durere ; îl întinge inca o dată, simte încă o dată durere ; şi aşa mal departe. In raporturile lui cu natura moartă, întilneşte copilul o îndărătnicie neostenita care, nu ascultă de nici o scuza, şi de care n’are cui se jelui; şi în curind cuno-scînd aceasta disciplină aspră, deşi folositoare se face foarte bă-gâtoritt de samă şi nu o mal calcă.
      Aceste adevăruri mal au şi alt merit; remîn neschimbate în toata vieaţa. După ce tinerii întră în lume sînt oare cum supuşi la o disciplina asemănătoare. Tînărul care-şi pierde timpul 'n 1©-nevire, sau îndeplineşte reu datoriile sale ; îşi pierde locul. Negu-ţitoriul care vrea să cîştige prea mult şi dă mărfuri rele şi scumpe îşi pierde muştereil. Doctorul care nu se îngrijeşte bine de bolnavi îş| pierde clientelă. Acest felii! de desciplină socială Ieste mult mal folositorii! de cît pedepsele legale. Pedepsele artificiale n’au îmbunătăţit nici o dată pe vinovaţi, şi une ori au pricinuit o creştere în numărul criminalilor. Numai acele pcnetinciere au adus vre un folos în cari s’a imitat disciplina naturală, adecă s’a aplicat numai urmările purţărel cele rele : micşurînd libertatea criminalului a:îta cît se cere pentru siguranţa societăţel şi lâsîndu-1 alt-felih să-şî agonisască hrana. De aice vedem că disciplina naturală, adecă acea care lasă ca pedeapsă urmările neînlaturate şi sigure ale aeţiunei ieste singura care moralizazâ pe copil şi pe oa-meuiî mari; apoi că disciplinele născocite de om pentru copil sau pentra oamenîl meri nu au putere, de cît dacă se asamănă cu cea firească.
  . . ^ ^ ît’cbue să uităm, că societatea de acuma, tocmai prin disciplina iel^ naturală tinde a-şl adapta pe toţi membrii organizaţiei statornicite şi fiind că în multe privinţi această organizaţie Ieste rea, de acea din acest punct de vedere corupe.—Nota Traducătorului).
      (va urma).
1. Nădejde,
650
    Scandalul de la Seminariu.
    Un Domn profesor D-r Rateu a fost prins cu mina în sac. S’a dovedit prin cercetarea făcută deDl Dimitresci că D-l Doctor luă bani de la elevi pentru a le dă nota de trecut la obiectul predat de D-sa. D-l D-r Rateu cînd a fost cbiemat încă înnainte de a se dă pe faţă lucrurile şi întrebat de Rectorul seminariuluî faţă cu toţi profesorii n’a negat faptul ci a zis numai: vJEi, să vedem acuma, ce-i de făcut“, adecă să vedem cum să învirtim şurubul pentru a ieşi curat. Apoi cînd a văzut că lucrul îea altă direcţie a început a se tînguî, vcă ce să faca îef că dacă tata socru va află, nunt i nu se va mal tace, etcr‘ După mai multe stăruinţî s’a înduplecat D-l Rector a lăs\ trimeterea dimisiei pănă după să-'îrşirea nunţei; dar D-l D-r a stăruit prin rudeniile D-sale şi D-l Ureche î-a ordonat telegrafic ca să funcţioneze mai departe în calitate de profesor şi tot o dată a numit o anchetă să cerceteze ce ueînţel (jiri grave au izbucnit între D-l Doctor şi mtre Rectorul Seminariuluî. Vedeţi lovitură curioasă, tocmai această anchetă a dat pe faţă adevărata cauză a demisionărei şi a descoperit negoţul cinstit ce face D-l Doctor cu notele I! La întrebarea D-lui Dimitrescu, ce are de zis pentru apărare, D-l D-r s’a mărginit a respunde: „ Mu foi, je suis stu-
pefliit, c’est vne cabale montee contre moi.11 — Nenorocire* numai că tot consiliul şcolar a fott de faţă la mărţu-turisirea D-lui D-r ,şi că cercetarea a dovedit pe deplin, ce purtare scandaloasă are Domnia-Sa. Mai mult încă, se zice, că D-l Rateu ar fi zis cătră D-l Dimitrescu, ca D-sa crede că ar trebui de oprit lucrările, că D-sa va scrie D-lui Ministru, etc.
    Pe lîngă lipsa complectă de moralitate la profesor, trebue să constatăm cu cea mai mare părere de reu gradul înjosit de moralitate al elevilorh şi al părinţilor cari negreşit au ştiut de negoţul ce se făcea cu notele. Buni membri pentru societate vor mai fi aceşti tineri,-
651
putem să, ne bucurăm. După idea noastră ar trebui luate cele mai aspre măsuri în potriva vinovaţilor ori cari ar fi numărul lor şi în potriva reînnoirel acestor fapte.
     Ce însemnează aceasta ? Mulţime de profesori fără umbră de ştiinţă împiedecă desvoltarea tinerime!; bătaea se întinde în ciuda regulamentelor de Turnul Severin pănă la Dorohoiu! Se bat copii cu vergi, cu palme, cu pumni, cu capetele de păreţi şi de tabele, în şeoalele primare de la sate, de la tîrgurî, în gimnazii şi licee! Ar lipsi numai să se Introducă falanga şi la Universitate şi ar întroduce-o de nu şi-ar teme ciolanele.
     Bătăuşii cu toate denunţările merg înnainte, se simt puternici şi cel cari strigă în contra bătăeî strigă în pustie. Nu credem că se va putea sfîrşl cu această stare de lucruri, pe cită vreme părinţii vor îngădui ca copiii lor să fie bătuţi, pe cită vreme nu vor avea curajul de a se jelui în contra călăilor şi de a-şl căută dreptate pe o cale sau pe alta.
     Puneţi, D-le ministru, pe toţi criminalii în locul profesorilor de acuma, cîţi mai sînt încă oameni de omenie şi vom deschide o listă de suscripţie pentru un monument Restaurătoriului .yoalelor.
                                             Vedetot.
      Conferinţele din sala Universităţeî.
      In acest an „Junimea** s’a lăsat de conferinţe. De ce ? Nu ştim încă. Domnii Xenopol, Panu şi Dimitrescu s ’ au hotărî t a ne ţinea conferinţi în locul „Junime!**. Vom dă samă în scurt de ideile desvoltate de conferenţiari şi, de va fi nevoe, vom arătă punctele în cari nu ne unim cu Ilomniele-Lor.
      La 14 Fevruariii Dl. Panu a vorbit despre „ Ideal m arlău.
652
       Ieată în scurt ce a spus Dl. Panu:
       „In vechime pictura şi sculptura n’aveau în vedere de cît frumuseţa fizică, lear sentimentele şi patimile ierau lăsate la o parte ; statuele şi tablourile clasice ale Grecilor represintă ceva perfect în privinţa formei de dinafară, inse sînt într’o stare de linişte desăvirşită; ori ce abatere de la această normă se considera ca o decădere. In timpul Rinaşterei, pictorii şi sculptorii italieni, luind întru cît-va(sn privinţa formei) ca model arta greacă, au mai lărgit concepţiunea idealului, reprezentînd nu numai frumuseţa fizică dar şi pe cea morală ; înse totul înnalt, măreţ, deosebit de realitate. Esteticii luînd ca bune numai aceste produc-ţiuni, au definit idealul intr’un mod prea îngust, considerînd ca decadenţă ori ce abatere de la normele statornicite în mod arbitrar, aşa, de ex : scenele vieţei familiare, lucrurile obişnuite îm-feţoşate mai ales de pictorii din şcoala flamandă, după acele norme nu puteau fi privite de cît ca o decădere. Aşâ s a întîmplat şi cu muzica. Această concepţiune îngustă a idealului nu ieste nici dreaptă, nici folositoare ; prin iea înlănţuim originalitatea în producţii şi îngustînd cîmpul activitâţel artistice, facem să se pieardâ multe talente. Dacă cine-va admirează tablourile lui Rafael, pentru ce să^ privească ca o stricare a gustului plăcerea ce poate cine-vâ simţi privind o scenă din vieaţâ familiară bine închipuită ? De la artă nu putem cere altă ceva de cît să nu lovească în moralitate, să nu servească la coruperea oamenilor. Nu trebue să închidem într’un cerc îngust ceea ce prin natura sa Ieste vast şi feliurit! Dacă un felin de producţiune place mai mult, înnalţă mai mult sentimentele, nu urmează că alta să nu aibă valoare din alt punct de vedere, să nu placă altfeliu, şi întru cît ieste perfectă m feliul său, nu poată fi privită ca o decădere. Aceste principii se aplică la ori ce artă : pictură, sculptură, muzică, artă dramatică, etc. In fine ca închiere Dl. Panu zice : Artistul trebue să trâească din vieaţa societâţel din care face parte, producţiile lui trobuâ să fie vil şi după cum vieaţa societâţel ieste varieată, aşâ şi producţiile să o reprezinte din deosebite puncte de vedere; se înţelege iearâ-şl că totul în armonie cu moralitatea şi în scop de a lucră la perfecţionarea omuluI“.
a Acestea mi se pare că au fost ideile desvoltate de Dl. Panu m conferinţa D-sale. Idei cu totul sănătoase şi în legătură cu di-recţiea nouă realistă, care a început a-şl face loc în toate ţerile civilizate. Nu putem să nu ne unim cu ideea D-luI Panu, că poe-ŞÎ în genere artistul din vremile noastre trebue să simtă în-tr Insul ceea ce mişcă acuma lumea, să îmbrace în forme frumoase şi perfecte idealurile timpului, să nu fie strein de chipul cum priveşte ştiinţa modernă lumea. De asemenea credem că după
— 653
  teoriea evoluţiunel, chiar arta care de la început fusese nehotărîtă, încurcată, unilaterală trebue cu timpul să- şl lărgească cîmpul şi şi să ajungă aşa de variată ca şi fenomenele prezentate de societatea omenească.
        Mumai o singură observaţie avem de făcut, anume ni s’a părut, că Dl. Panu a luat apărarea cafelelor chantante, ba chiar ne-a spus că toţi oamenii de ştiinţă au rîs, cînd se propusese în camera franceză să se pună taxe colosale asupra acestor cafenele pentru a înfrîna oare cum corupţiunea. Ne mierăm şi am fi dorit cel puţin să ne spună Dl. Panu, dacă aprobează libertatea iară de frîu pentru tot feliul de reprezentaţii din cafenelele în chestie. Mărturisim că pentru o asemenea libertate nu sîntem căci ştim că în asemenea cafenele se dau reprezentaţii de acelea cari cu siguranţă întind cangrena corupţiunel sexuale asupra tuturor. Ştiţi Dv. ce ieste „la Qigue d’Ere" dacă nu ştiţi să vă spue Heclor France de la Reoeil, care a fost de faţă la acest joc înţr’o cafenea chantante din Londra. Nu din uliţa mare, nici din mijlocul oraşului, ferească D-zeu, pudica Angliteră nu putea să şuieră asemenea scandale, ar fi fost prea shoking...: Intr’o camera se află bănci şi o masă mare pe care se dă reprezentaţiea. Privitorii se aşazâ în bănci; vine o femee, plătită pentru aceasta, bea mai multe păbare de bere sau de altă cevâ pentru a se ameţi, se sue pe masă şi începe a jucâ, încet încet se înfierbîntă începe a se^ desbrăcâ încet încet şi remîne în pielea goală şi aşa joacă dinnamtea publicului! Hector France ne descrie fizionomiea plină de patime dobitoceştl a acestor bărbaţi cari privesc o femee goală făcînd tot feliul de mişcări dinnaintea lor.—Nu cred că Dl. Panu ar dă voie să se reprezinte la noi asemenea lucruri.
       In cafenelele chantante de la noi se petrec lucruri, de asemenea destul de frumoase, se ştie ce cîntece şi ce gesturi şi cu ce scop se fac toate acestea.
       Cu altă ocazie vom dă oare care idee încă despre natura cafenelelor chantante din Paris, şi cred că Dl. Panu n’a luat apărarea acestora. Negreşit pot fi compoziţii uşoare, adecă operele, cari ar putea fi ascultate, dar în general succesul acestor compo-ziţiuni vine numai de la aceea că aţîţâ pasiunile sexuale. In contra acestora sîntem şi am dori să piearâ nu numai iele ci şi toate cauzele cari le fac cu putinţă.
       Dar credem că Dl. Panu nu ieste de altă idee de cît noi şi numai a trecut prea uşor asupra operetelor, fără să ne spue de cari operete anume vorbeşte, de aprobează unele din cele ce există, ori de apără numai yenul operetelor în general.—Ori cum ar fi, conferinţa D-luI Panu rumpe cu clasicismul şi luptă pentru realism.
654 —
       In 21 Fevruar Dl. Xenopol a ţinut o conferinţă despre „Muncă şi petrecere". De la inceput ni se pare că programul conferenţiarilor Ieste lipsit de unitate, ar fi trebuit ca conferinţele din acest an să formeze un tot, să stabilească cevâ. Să vedem înse despre ce a vorbit Dl. Xenopol.
       Munca, zice D-sa, deşi foarte feliurită se poate împărţi în două feliurî : muncă fhirâ şi murim intelectuală. Munca curat fizică nu se află, dar sînt feliurî de muncă în cari predomneşte elementul fizic şi acestora se poate da numele de muncă fizică________
Munca fizică fiindocupaţiea neîntreruptă a unul om, îl înjoseşte, prin aceea că-1 împiedecă de a-şl desvoltâ sentimentele, ideile şi în general tot acea ce deosebeşte pe om de celelalte animale ; munca intelectuala (se înţelege că nu peste măsură, căci aceasta duce la nebunie, la sterilitate, etc, cum arată psihiatrii şi cum se poate vedea în cartea lui lacobi despre ereditate şi selecţiune, despre care s a publicat în „Telegraful^ un articol foarte însemnat) din contra innalţă pe om.
       După ori ce muncă urmează osteneală, adecă pe de o parte energica nervoasă slăbeşte, iar pe de alta (in muncă fizică) chiar muşchii sufăr schimbări, cari 11 fac să numai fie în stare a urmâ neîncetat lucrarea; munca fizică osteneşte mal tare pe om de cît cea intelectuală, căci cea dintăitl osteneşte şi sistemul nervos şi muşchii, pe cînd cee din urmă osteneşte numai creeril.
       Mal ales în somn se repărează pierderile suferite prin muncă; dar acest mijloc nu ieste singurul întrebuinţat de om pentru acest scop. Pe lîngă somn, care ieste numai de cît trebuitoritl, omul maî are un mijloc de reparare, de reînvioşare a energiei nervoase—petrecerea. Petrecerea, ca şi munca ieste de două feliurî: fizică şi intelectuala ; cea dintăiu ieste josnică, nepotrivita cu natura omului, cea de a doua din contra înnaltâ şi cu totul omenească. Afară de acestea mal ieste o petrecere mixtă, adecă o petrecere amestecată cu o muncă de exemplu, jocul de cărţi, etc.
„ . Ştiind ce ieste petrecerea şi munca, remîne de cercetat ’ cari sîni mal potrivite cu natura omului. Omul deosebindu-se de animale prin inteligenţă şi sentimente, se înţelege că munca şi petrecerea intelectuală smt cele mal potrivite cu natura lui, căci acestea sînt singurele, cari înnalţă şi desvoltă sentimentele şi ideile apoi mai zice Dl. Xenopol, munca intelectuala trebue preferată’ pentru că aduce mal mult cîştig.                                     ’
   , Munca şi petrecerea avînd aşa de mare însemnătate, fiind în aşa de strînsâ legătură cu desvoltarea omului, avem un instrument prin care putem măsura gradul de cultură, de civilizaţie, la care un popor a ajuns, de pe muncă şi petrecere putem cunoaşte, care popor ieste mal înnaintat. Aplicînd aceasta regulă la Romîni,
— 655
Dl. Xenopol află, că numai Ier anii muncesc cu o muncă productivă că toţi ceialalţî trăim de pe spetele ţeranilor; că munca ţe-ranulul ieste mal mult fizică, peste măsură de înjositoare, neîntreruptă şi foarte reu resplătită. Productele munceî ţeranilor sînt întrebuinţate (nu de dînşii!) pentru a cumpăra obiecte de lux, de îmbrăcăminte şi în general lucruri produse aiurea mal mult prin muncă intelectuala de cît fizică şi plătite de noi (adecă de ţeranî pentru noi) foarte scump. Aşâ de exemplu, zice Dl. Xenopol, o pălărie de damă se plăteşte cu o cbilă de grîu sau şi cu trei, etc.
       Petrecerile ţeranilor se reduc mai numai la una singură.— Beţiea! Beţiea ieste o necesitate, pentru că printr’însa uită ţera-nul de griji şi de necazuri.
       Beţiea nu-I o plăcere fizică, ci mal mult intelectuală, ţera-nul bea pentru a putea uita vieaţa reală şi a se mntâ în lumea fericirilor! Nu urmează că beţiea ieste un bine şi că ar trebui Încurajată, ci că pricinile iei sînt mal adîne aşezate şi mal însemnate de cît se crede. Ceea ce dovedeşte, că nu bea ţeranul numai pentru iritaţiea fizică a stomabuluî, ieste că toate popoarele, au cîte un felitt de mijloc pentru a se ameţi, pentru a se îmbătâ pentru a uita de lume şi de relele iei. (Noi credem că şi hrana rea, mămăliga face pe ţeranl să se dea la beţie, căci în adevăr stomahul trebue aţiţat pentru a putea mistui asemenea hrană, a-eeastâ idee o arată Moleschott în „Kreislauf des Lebens“.
       Prin urmare nu va despârea beţiea de cît, cînd va dispărea mh-eriea ţeranului şi a ori cărui nenorocit.
       La tîrgurî petrecerea cea mal obişnuită ieste jocul de cărţi. Cine nu ştie, cîţî oameni nu-şî petrec nopţile numai cu această ocupaţie ? (Dl. Xenopol a uitat, ori n’a crezut de cuviinţă a spune că ăsfrînările sexuale sînt de asemenea o petrecere la care se dau cu furie toţi nenorociţii, toţi cel ce sufăr de mizerie etc.)
       Faţă cu munca şi cu petrecerile poporului romîn, Dl. Xenopol zice, că ne înşelăm dacâ-1 socotim cult.
       Apoi cercetează Dl. Xenopol, de unde vine îmboldirea la muncă şi ne spune, că Natura a sădit în om această îmboldire, că Natura i-a zis sâ-şî cîstige pînea în sudoarea frunţei. De aice îşi explică Dl. Xenopol munca neîntrerupta chiar a acelora cari au cu ce trăi, a capitaliştilor şi a altor feliu de bogătaşi ( grozavă muncă!!). Dl. Xenopol ne mal spune, că vieaţa ieste cevâ serios şi că natura numai aşâ ne înşală la intrarea în vieaţă arâ-tîndu-ne-o ca un şir de jocuri şi de petreceri de tot feliul. Dar dovada cea mal tare pentru seriozitatea vieţel îi pare D-lui Xenopol figura serioasă a celor morţi. Dacă moartea ieste serioasă, serioasă trebue să fie şi vieaţa ! !
— 656 —
      Cam acestea sînt ideile arătate de DI. Xenopol. Iată şi ce avem de zis. Ni se pare că o conferinţă de feliul acesteia trebue să pricinueascâ un efect cu totul altul de cît a pricinuit. Lumea se zbuciuma de rîs, cînd Dl. conferenţiar spunea că ţerauul numai munceşte şi că ne {ine pe toţi, că la ţerani şi rodiul de 5 ani cunoaşte chinul şi munca. (Aice o cuconiţa s’a ingreţoşat şi a făcut mal multe suciturl ciudate pe scaun, pare că ar fi zis : „ce avem noi nevoe să auzim asemenea lucruri înjositoare ! că luxul nostru costă muncă crincenă etc)...
      Apoi nu s’a intrat de ajuns în materie, nu s’a arătat, că şi o munca şi ceealaltă sînt vătămătoare, numai dacă trec peste oare cari margini şi că munca fizică dacă degradează pe ţeran, îl degradează numai din pricină că ieste prea multă şi prea rcu res-plătitâ. Asemenea ne-a făcut, să no mierăm cînd am auzit spunîndu-ni-se că în streinâtate lucrătorii au cîte 7 sau 8 franci pe zi şi că se pling, numai pentru că nu le ajunge să cumpere covoare şi oglinzi! Îmi pare reu, că trebne să risipesc această iluzie a D-luI Xenopol. Am arătat într’un articul din „Contemporanul-1 intitulat „Mizerieă în Londra , cit se cîştigâ pe acolo şi putem asigură că numai rari muncitori privilegiaţi au cîte 8 franci pe zi. Intr’un număr vii-toriu din „Contemporanul4' ne vom ocupa mal pe larg de acest punct foarte însemnat.
      -ue-a Părut f°arte bine cînd am văzut pe Dl. Xenopol ară-tind idei sănătoase asupra danţuluî, bine a făcut D-sa cînd a arătat că nu plăcerea de a face gimnastică duce pe tineri la danţ, cel puţin pe cel matexperienţi. Numai trebuea să apese mal mult asupra lucrului pentru ca să nu se gâsasca oameni să lea lucruri e m alt înţeles, de cum a vroit oratoriul. Noi spunem limpede ideea D-luI Xenopol: Dan tul tesle corupători,d, într’insul se caută sexuale. Nu-i vorbă că s’ar putea închipui nişte oameni ideali, cari ar avea intenţii mal curate, dar noi vorbim de lucruri aşa am se petrec.
      Ne pare reu de asemenea, că Dl. Xenopol, ateu bine cunoscutele vorbeşte de Natură aşa că ori cine va crede că D-sa a vorbit despre Dumnezeu, numai l’a botezat cu alt nume—Apoi ce glumă curioasă ieste, cînd Dl. Xenopol ne spune că vieaţa ieste serioasă şi ca dovadă ne aduce că morţii sînt serioşi!! Dar bine, D-le Xenopol, morţii maî sînt reci şi {apetit şi nesimţitori, etc, oare să zicem că şi vieaţa ieste rece, ţapănâ şi nesimţitoare ?!
                                           Verax.
— 657 —
      l>e spre aşâ numitul magnetism animal.
                             (sfîrşit).
      Nu trebue înse să prelungim prea mult aţiţarea cu scop de a înţepeni muşchii pentru că în asemenea caz s’ar putea paraliza muşchii respirătorî, şi persoana ar muri înnăduşită. Pentru a înţepeni muşchii ieste de ajuns a freca încet încet pielea de pe palmă din partea degetului celui mare. Intăiti se înţepene muşchii braţului şi într’un şir hotărît ceialalţt muşchi. '
^ înţepenind unii muşchi putem face pe ceî adormiţi în somn magnetic, sa stee în cele mai ciudate poziţii ceasuri întregi.—Foarte uşor se poate ţinea maî ales'o isterică adormită în poziţiunî ciudate, dacă îi deschidem ochii de o dată. .                         .
      In această stare de paralizie a celulelor din pătura cenuşie senzaţiunile tot au loc în'centrele nervoase maî inferioare şi provoacă fără ştirea persoanei adormite acţiuni reflexe. Pentru a înţelege aceasta maî b ine voii! aduce^ un exemplu: cînd mergem pe uliţă adînc’iţî în cugetări nu avem conştiinţă de lucrurile ce ne lovesc simţurile, cu toate acestea facem toate mişcările trebuitoare pentru a ne feri de trecători. Intocmaî aşa se petrec lucrurile cu persoanele adormite, cum am arătat maî sus, cu deosebire numaî că la noî nu îerau paralizate celulele dm partea cenuşie^ ci absorbite mtr o cugetare care le făcea nesimţitoare pentru aţiţările venite pe calea simţurilor. Dacă de exemplu începem a tropăi înaintea celui adormit, prin aceasta îl facem să se pună si îel la îmbiat după noî, maî ales dacă de o dată îl tragem puţin de mină pentru a-1 face să înceapă.             &
      In asemenea experienţe putem trezi puţin partea paralizată şi face pe adormit să creadă orî ce-am voi. II facem să-şî uite numele şi să creadă că are altul să bea apă şi să creadă că-î vin, etc.                   ?
      Toate aceste experienţe au avut ocazie să le vadă mulţi din cetitorii noştri cu ocaziea reprezentaţiilor luî
                                                 45.
— 658
Donato, care pe lîngă că lucră mai ales cu fcmeea isterică: numită Lucilia, dacă nu mă înşel, a adormit şi pe unii din public.
      Dr. Regnard în articolul citat aduce mai multe exemple pentru a demască pe şarlatanii cari pretind a adormi prin vroinţa lor.—Pupă ce o bolnavă a fost de mai multe ori adormită, Dr. i-a spus să nu Joasă din odae, că a magnetizat clampele de la uşă şi în^ adevăr cînd a cercat să pună mîna pe clampă a dormit. Alteia i-a spus in glumă că în cutare zi la cutare ceas are s’o adoarmă şi fără măcar să fi gîndit Dr. la dîn-sa, la ceasul botărît a adormit. — Prin acest cbip se explică cum adorm şarlatanii pe femeile cu cari dau reprezentaţii poruncindu-le numai să doarmă, sau zicm-du-le să bea nişte apă magnetizată de dmşiî, etc..
      In toate cazurile numai imaginaţiea persoanei joacă vre un rol. Central University Library Cluj     _    _
      Prin adormirea aceasta se poate aduce un ajutoriti birurgiei, căci bolnavii adormiţi nu maî sîmt durere, ca şi istericele de cari am vorbit mai sus, şi se pot face operaţii ca şi sub cloroform ori protoxid de azot.
      Fenomenele de cari am vorbit în acest articol se observează şi la animale. Ieată cum adormea preotul Kirscber un cucoş:    Luă cucoşul îl punea pe o masă
neagră. îl plecă aşa ca să ajungă _cu clobanţul la masa, trăgea începînd de la clobanţ o linie cu ciuda şi ţinea, pe cucoş, ea să se uite cîte-vă minute la linie. Apoi putea să-l lese slobod şi cucoşul nu se mişca, putea sa-i smulgă penele, să-l împungă di acul şi cocoşul sta ca mort. Această experienţă mi se spune ca a tăcut o şt aice în Iaşi, Dl, Poni, profesorul de Chemie de la Universitate şi în adevăr, ori cine o poate încerca.
       Fenomenele : explicate aice se cunoşteau de muli şi au existat secte religioase, cari se serveau de feliun te mijloace pentru a cădea în asemenea stare de nesim ţire. Dl- Dr. Regnard, ne spune de o sectă de mafio
— 659
metanî, din Algeriea la cari se produce somnul magnetic prin sunete monotone repetate. Călugării de la muntele Atlios se zice că ajungea la acest rezultat pri-vindu-şi cît va timp buricul, etc.
     Multe fapte de ale martitilor creştini sau mahomedani, de ale fachirilor indieni, etc, se pot explică prin ajutoriul aşâ numitului magnetism, Chiar faptul, cunoscut, că ţigancele vrăjitoare de pe la noi reuşesc a ameţi pănă la atîta pe femeile ce le întreabă încît nu mai ştiu ce fac şi le dau ori ce cer, se pot de asemenea explică prin întrebuinţarea unor mijloace, cari pot paraliză ma-teriea ceuuşie a crierului, pot face din femeea adusă în acecstă stare un automat în mînele vrăjitoarei.
                                       1. Nădejde.
                                                      Librar_\ Cluj
                X. CĂTRĂ Z.
    In urma respunsului ce am dat D-lui Z. prin Nr. 14, D-sa a venit la Redacţie şi a adus o întimpinare foarte lungă, care s’a şi publicat în Nr. 16.
    Pentru a face lumină în privinţa chestiilor în discuţie trebue înnainte de toate să se limpezască despre ce se discută şi ce părere are fie-care dintre noi. Bine s’a zis, că o chestie bine pusă ieste pe jumătate deslegată. Aşa dar mă voiu încercă mai întăiii a des-legâ pe jumătate chestiile în discuţie.
    Subsemnatul n’a zis că epigramele nepublicate, ori cele publicate sînt rele, ci numai că nu are drept auto-riul lor de a le crede perfecte în privinţa formei. In adevăr Dl. Z. zice în revaşul care a pricinuit respunsul mieu din Nr. 14, că cel puţin forma corectă nu se poate negă epigramelor Domniei Sale.
                          — 660 —•
     Din acest punct de vedere n’are nici o însemnătate, osteneala ce-şi dă Dl. Z. pentru a-mi dovedi, că greşelele ce-i atribuesc se află în alte poezii şi cliiar în cele publicate în «Contemporanul0. Vedeţi înse, Dle Z. scriitorii de la Contemporanul n’au pretins nici o dată că poeziile lor sînt corecte în totul în privinţa ^ formei.
     Să vedem cum stă cu greşelele de accent şi de sînt în adevăr greşeli. Cei drept sînt cum zice Dl. Z. o autoritate foarte necunoscută în materie de versuri, dar mi se pare că, dacă numai poeţii şi autorităţile cunoscute în materie de versificaţie ca 1)1. Z, de exemplu, ar putea judecă de bunătatea unor versuri, atunci ar fi greu de tot. leu unul fără multă paradă spun ceea ce cred că ieste bine. Socot, că n’ar trebui să se schilodească cu atîta uşurinţă cuvintele, socot că ar trebui să se iea sama să nu găsim : comedii, feerii, Dumnezeu, librării 'recomand, invidiez, etc, etc.. Ori ce s’ar zice dar această accentuare stropşită loveşte reu urechea şi strică impresiunea ce căută poetul să ne producă. Oare-şi cum ne pare că auzim vre un strein care neştiind româneşte, zice: Domniile, Dumnezeu, porni1, picior, etc... Nu zic, că une ori, cînd ar fi greu a pune un cuvînt cu accentul potrivit, din pricină că ar strica ideea sau înţelesul, nu zic înse să nu se îngădue şi asemenea ac.centurl greşite. Dar într’o epigramă de şese rînduri, cinci şese greşeli, mi se par cam prea numeroase. Puteţi, Dv. D-le Z. să ne citaţi şute de axemple din poeţii noştri, cu aceasta nu veţi dovedi de cît, ca poeţii citaţi şi-au luat voie a face o mulţime de licenţe. Dl. Lambrior m cursul D-sale despre versificaţie combate aceste licenţe şi le numeră ca greşeli, iar ca model de versificaţie corectă citează pe Sorin al lui Bolintineanu. A început a se face o reacţiune în potriva licenţelor poetice de această natură, dovadă Dl. Macedonschi care a publicat un volum de poezii şi care se hotăreşte a nu mai face greşeli de accent ca V. Alexandri în: „Domnul Ştefan viteaz mareu, ca Eliade în: „ Lacill colb şi revarsă apele
— 661 —
lui dorminde“, ori ca Bolintineanu în: „Austral le suflă coamele pletoase“ etc, etc.... Am citat pe Dl. Ma-cedonschi, nu pentru că cred că D-sa a reuşit, dar ca să arăt că poeţii cei noi simţesc nevoea de a nu călcă uşor peste accente.
      D-le X. ori cum ar fi nu mă aştept să se găsască mulţi cetitori cari să zică că limpedele izvor poate să se cheme corect.
      Să venim acuma la explicarea formelor ca Bolintineanu, Alexandrescu, etc. leu zic că aceste forme sînt articulate după chipul popular şi le pun pe aceeaşi linie cu formele ursu, lupţi, etc. Şi după cum în limba literară se zice, ursul (nu ursu), lupul (nu lupu), cred că ar trebui să se zică şi Bolinteneanul, Alexandrescu/,, etc. Cred, că formele întrebuinţate de maniacii din Bucovina (şi din Transilvaniea; de nu vă supăraţi, vedeţi un abonat al nostru de la Detunata din Ungariea, care se iscăleşte J6n Pop Reteganul) sînt bune şi în potrivire cu feliul limbei şi că va trebui să facem ca dînşiî. Mărturisesc că am fost împins în această discuţie fără de voie. Nu ştiu prin ce minune, nici cine dintre corectori a pus Driscul în loc de Driscu şi cînd m'am pomenit cu un întreg curs de articularea substantivelor proprii de Dl. Z. n’am avut alta de făcut de cît să-i arăt prin publicitate că se înşală. leu cred că în limba romînă de pe la noi s’a obişnuit a scrie Pope teu. lonescu, pentru că oamenii cu aceste nume de familie vorbind popular s’au iscălit aşa cum le zicea toată lumea şi fiind că s’a primit regula de a numi pe cinevâ aşa cum se iscăleşte a trebuit să cităm pe unul care se iscăleşte Alexandrescu aşa şi nu altfeliii. Pentru a aduce în această privinţă o schimbare ar trebui ca acei ce au nume de familie din grupa de care ne ocupăm să înceapă a se iscăli cu l la urmă şi atunci vrînd ne vrînd s’ar întinde obiceiul peste tot. Cum se va întîmplâ, aşâ cum cere natura limbei şi analogiea ori altfeliii nu putem şti.
      Dl. X. crede inse, că dacă ieste vorba de a nejucă
de a gîcitul formelor viitoare, atunci se va zice mai degrabă: lonesc, Vrîncean, etc, de cît Ionescu, Vrînceanu, sau lonescul, Vrînceanid, etc.—D-sa ne spune că în toată Daciea luî Traian, (de ce nu şi în Macedoniea, D-le Z, fiind că ierai pe drum ?) se zice Ionescu, Vrînceanu, etc. Să ne dea voe să ne îndoim, căci cum zice Dl. Lambrior într’un articol din Convorbiri, „Îndreptariu“, cei de pe acolo ne spun ce vroim. Studii asupra dialectelor româneşti nu s’au făcut.
     Prin urmare în această privinţă nu se vede că n’aşi avea ieu dreptate să propun mai degrabă formele în armonie cu cele de la substantivele comune. Limba noastră literară nu-i încă aşezată, Dl. Z. poate să creadă că forme, ca lucrător, cărţii, etc, vor remănea în limba literară ieu cred, că se va zice lucrătoriu, cărţeî. Atît cuvintele cu accent shimonosit, cît şi cele ca lucrător, mi se par spuse de un strein, care n’a învăţat încă bine româneşte. Cît despre formele ca Vrîncean, lonesc, da-ţi-mî voe- D-le Z, a crede că nu se vor găsi romîni să le întrebuinţeze. In adevăr le întrebuinţază acei cari nu ştiu româneşte,
     {va urmă').                                   J£,
Iubite Nădejde
1882 Februar 8/20 Botoşani.
      Astăzi un prieten îmi atrase băgarea de samă asupra corespondenţei „Contemporanului* din ultimul număr. Ierâ vădit că prietenul mieu vedea în iniţialele Gr. C. V. numele mieu. Ieu însu-mî, cari alt-fel n’aşi fi putut băgă de seamă, amintindu-mî de toţi colaboratorii „Contemporanului*, am simţit o dureroasă strîn-gere de inimă, gîndindu-mâ, nu c’aşi putea fi aşa de mîrşav insultat de vr’un nemernic calomniatorul, dar numai că aşi putea fi bănuit, pentru un scurt timp, fie de ce-I ce necunoscîndu-mă îndestul de bine, s’ar grăbi a integră numele mieu în acele iniţiale, de altmintrele cu o aparenţă prea mare de coincidenţă.
      In zădar am căutat sâ-mî procur un număr din „Literatorul*, spre a cîştigâ siguranţa şi a putea respinge o insultă ce ieu nu
— 663 —
pot merita, cînd în adevăr acele iniţiale ar reprezintă numele mieu. Mi-am amintit tot ce vr’o dată am publicat, dar mai cu samă, din cele trimise „Contemporanului'' mi-se pare numai Huşii te pierdute au fost publicate. Cred c’aveţî încă originalul manuscris. Ce puteam fură acolo?... Poate că în graba de a insultă pe un om onest, vr’un critic de la „Literatorul“ va fi luat lesa: Si trist e timpu acela etc.,. drept parte intregitoare din corpul bucăţel... Ilusiile perdute: 0h\ fugiţi, fugiţi Huşii... etc. Dar „Contemporanul" şcie că n’am dat’o ca atare. Şi dacă, precum e obiceiul nu s’a făcut, nu s’a împrimat adecă lesa cu caractere mal mici (cum e şi în original), cine n’ar fi observat că între lesă şi corpul poesieî nu e o continuitate nici tn exprimarea idee! nici în forma versului, în nemic; cevă mal mult, şi poate aci e în cît-va şi vina redacţie! că a prescurtat în C... numele scris sub acea lesă, adecă Calina [originalul). Cînd am scris Ilusiile pierdute, avem în minte acele 6 versuri, şi-mî amintesc a le fi găsit în colecţiea manuscrisâ de un prieten, dată ca aparţinînd lut Calina; chiar de n’ar fi aşa, dar acea tesâ nu mi-âm apropiat-o ca a mea, şi nici permit cuî-va s’o creadă. In cît priveşte llusiele pierdute sînt propriele mele cugetări, şi nu voiu permite nimărul, nede-sminţind, să mi-o conteste. Mă mier căredacţiea^ Contemporanului"' a putut aşa de uşor da crezămînt unor injurioase calomnii. Ştiu că-mi remăne dreptul să mă apăr, dar, păn’atuncl, o singură bănuiala, un singur zimbet ironic pot face să sîngere inima unut om onest.—In toate cazurile am nevoe de o satisfacţiune, fie o rectificare, sau specificare din partea „Contemporanului1', fie o satisfacere impusă Literatorului a-mî da.
        In caşul cînd, în adevăr iniţialele G. C. V. ar reprezenta numele mieu, rog redacţia Contemporanului, ca, pe basa arătărilor, mele crezîndu-le suficiente, să răspundă în numele mieu chiar [G. Costin Velle i) cerînd satisfacerea justă Literatorului şi apă-rînd prin aceasta onoarea insultată, pentru un moment, a unul om onest pe care redacţia Contemporanului 1 a crezut demn a figura între colaboratorii seî In caşul cînd iniţialele G. C. V.. nu s’ar referi la mine, rog Redacţiea Contemporanului să specifice în cel mal apropiet număr că în adevăr in iniţialele G. C. V. nu trebueă să se bănuiască numele G. Costin-Vellea precum s au încercat se integreze unii cunoscuţi al miel puţin bine voitori.— Din articolul început de mine (Geogrăficariele) şi ne continuat dm cauză că n’am mal văzut apărînd începutul precum era anunciat, redacţia Contemporanului s’a putut convinge de sinceritatea sim-ţimentelor mele către plagiatori. Nu in’aşî păta desminţindu-mă
  singur.                                     .   ,                  ■,
                Jn iot caml şi mal ales cînd redacţia n ar putea respunae
— 664 —
    în numele mieii, s’au ctnd nu Iluziile pierdute ar fi în joc, te ro; dragă Nădejde, procură-mi de urgenţă „Literatorul" în chestiune chiar rând al avea un sîngur numer; ţi-1 voiţi trimite îndărâpl te rog însă de urgenţă. Dacă în adevăr trebttea înfierat plagiatu căci şi leu sînt între duşmanii acestui drum spre avere şi dec raţii, dar şi criticii calomniatori nu trebue să rămînâ ne pedepsii Fiind că e prea mult timp pănă la apariţiunea viitoruli număr a Contemporanului, trimite-ml de urgenţă o scrisoare 1 muritoare. Mi-a făcut atîta reu astăzi această chestiune, în c ard de legitima dorinţă sa fiu satisfăcut cît mal curînd. De si fost prea aspră redacţia Contemporanului, poate fără să ştie, : cazul cînd acele iniţiale nu mă privesc, tnespecificînd; şi privi: du-mă, prea uşor a dat crezâmint calomniei, totuşi, sper, că s va grăbi a-ml şi da cuvenita satisfacere.—Din parte-mî, e libei redacţia a uza şi de această scrisoare cum va crede mal bine.
                                         G. Cvstin Vellea.
                       APEL
              pentru incendiaţii de la Fălciu.
        Nenorocirile ce lovesc pe semenii noştri nu trebi să ne lese nesimţitori. Oamenii trebue să se simtă sc Iidarl şi la nevoe să găsescă nenorocitul tămăduirea si ferinţelor. Azi a lovit nenorocirea pe unii, mine pe ab şi nici nu ştim cînd ne va ajunge şi pe noi. Să facer prin urmare, ce putem pentru incendiaţii de la Fălci Presa Bucureşteană şi cea Ieşană au luat iniţiativa. . Iaşi s’a format un comitet compus din toţi acel cari £ bine voit a veni la apelul făcut de comitetul de iniţiaţii al Presei. Noi deschidem listă de subscripţie şi rugă pe abonaţii noştri, să trimeată cît vor crede de cuviin la. adresa noastră. Se va publica socoteala de sume primite şi le vom înnainta celor în drept.
        S’a hotărît a se face o lotărie şi la redacţie se vi găsi bilete de vînzare, etc.
        Credem că apelul nostru va fi auzit şi că vom put< face ceva pentru nenorociţii de la Fălciu.
                                     Red. „ Contemporanului“.