COLUMNA LUI TKAIAN AUGUST 1876 Istoria. — Linguistîca. — Literatura poporana. ORIGINILE CRA IOVEI 1330-1400 (Urmare. — VeiJÎ Nr. 8) CRONICARUL ALBERIC Marele Leibnitz — filosof, matematic, jurist, publicist, linguist şi i-storic tot-o-dată — a scos cel intrau la lumină o cronică latină, scrisă în prima jumătate a secolului XIII de cătră un călugăr numit Alberic, care se crede că a murit pe la 1246.1 Ediţiuuea leibnitziană a fost nu numai primă, dar este pănă acum singură, devenind de-mult forte rară, fără ca s’o pută înlocui puţinele extracte saii fragmente reproduse de Mencken2 şi Bouquet3, ale cărora colecţiuul aîî ajuns şi ele a fi tot atăt de rare. Mal multe manuscrise ale cronicei lui Alberic se găsesc în diferite bi-bliotece din Germania şi Francia : unul la universitatea din Gottingen, altul la Iianover, apoi la municipalitatea din Leipzig, de aci vr’o trei în biblioteca naţională din Paris, din cari unul chiar în secolul XIII, etc. (l) Alberici monacii! Triuin fontiuiu Chronicon, nune primim editum a G. G. Leibni-tio, Lipsiae, 1G9S—1700, in-4, 2 părţi. — Cf. WuUcubaeh, Deutsclilands Gcschichtsquellen im Mittelalter, Berlin, 1858, in-8, p. 424. (3) Aleiiekei), Scriptores rerum Germanicarum, Lipsiae, 1728, in-f., t. 1, p. 38—90. (3) Bouquftl, liecueil des Mstoriens des Gaides, Paris, 1738, in-f., t. 9, p. 57 —68; t. 10> p. 285-89; ţ. 11, p. 349- 63 etc. www.dacoromamca.ro 338 HASDEC Leibnitz cunoscuse codicele din Hanover şi pe unul din cele trei pa-risiane. Pe titlul manuscriselor, Alberic figureză generalmente cu epitetul de «călugăr dela Trel-Făntâne» (monachus Trium Fontium), cela-ce a înşelat asupra personalităţii sale pe toţi căţl au scris despre acest cronicar, pănă şi pe critici atăt de riguroşi ca Fabricius.4 In Belgia a existat în realitate o mănăstire dela Trel-Făntâne, pe care însuşi Alberic o menţioneză sub anul 1214;5 nu acolo însă a călugărit dînsul, ci într’o altă mănăstire belgiană, anume la «Novum Monasterium», astădl Neuf-Moustier lângă Hoei, nu departe de Liege, precum se vede din mal multe pasage ale cronicei sale, bună oră sub anul 1236 : «obiit «Dominus Alexander, primus Abbas nostrae Ecclesiae Novi Monasterii Leo-«diensis» (a murit d. Alexandru, primul abate al bisericel nostre din Neuf-Moustier dela Liege).6 Alberic ne mal spune că a fost din «ordinea cisterciană*, o ramură a mare! ordini monastice fundate de cătră St. Benedict; de exemplu, sub a-nul 1100 : «noştri Cisterciensis ordinis» (a ordinii nostre Cisterciane).7 OrI-cum să fie, spirit aventuros, el nu se pre-mulţumla a şede pironit pe un loc, ci se pare a fi colindat mereu din ţeră în ţeră. Pe la anul 1190, forte tînăr încă, Alberica însoţit la Palestina un corp de cruciaţi FrancesI sub conducerea comitelui Enric de Şampania.8 Vorbind într’un loc despre minunile sântului Iacob .dela Campostella, el ne spune că : «le-am aflat scrise saîi le-am audit în Spania, în Fran-«cia, în Germania, în Italia, în Ungaria, în Danemarca, er unele chiar în «ţerile de peste trei mări.»9 Din tute aceste călătorie ale lui Alberic, acela a căril importanţă a scăpat tuturora din vedere şi care pe noi ne interesă aci mal cu deosebire, este petrecerea sa în Ungaria. (*) Fabrici us, Bibliotheca latinamediaecl infimae aetatis, Florentine, 1858, in-S, 1.1, p.37. (.“) Chronicon, part. 2, p. 475. O Ibid., p. 557. (’) Ibid., p. 183. (8) Ib., p. 383 : «mulţi Francorura subsequuntur, cum quibus et pusillitas mea, pusillani-«mitate procul abjecta, peregrinaţionis hujus omis assumpsit.» (") lb., p. 237 : «Ex his miraculis quaedam in Gallecia, Gallia, Teutonica, Italia, Ungaria, «Dacia, quaedam etiavn ultra tria Maria vel scripta reperi vel audivi».— Sub liacia Alberic înţelege tot-d’a-una, ca şi ceî-Talţî scriitori latini clin vecul de mijloc, numai Danemarca. Cf. ibid., p. 206 : «Lunda quae est Daciae metropolis » www.dacaramanica.ro ORIGINILE CRAI0VE1 339 §6. ALBERIC ÎN UNGARIA Mal multe consideraţiunl au putut să atragă şi — o data atras — să oprescă pentru căt-va timp pe Alberic în Ungaria. Frances dela Liege, el găsîa în episcopatul maghiar de Urlau, latinesce Agria, o mulţime de sate înfiinţate cu vr’o doă-sute de ani mal ’nainte, pe la 1052, de cătră o coloniă din Liege, cari nu încetai! de a se numi «locuri francese» şi unde dialectul valon se vorblapănă pe la finea secolului XIV.10 O mănăstire de acolo, probabilinente tot de origine belgiană, se numla Trel-Făntâne, «abbatia Trium Fontium», întocmai ca mănăstirea cea de lăngă Liege, după care cronicarul nostru şî-a căpătat supranumele.11 Afară de acesta, într’o altă mănăstire ungurescă — ne spune însuşi Alberic—nu se primlafi decăt numai călugări Francesl.12 Dar cela-ce ’I mal esenţial, este că pe tronul archiepiscopal dela Grâu se urcase la 1227, ca primat al Ungariei, adecă al doilea personagiu după rege, un Frances dela Liege : «Magister Robertus Vesprimensis, vir bonus «et religiosus, de Leodiensi diocesi natus, factus fuit episeopus Strigo-«niensis».13 E mal mult decăt probabil, cumcă Alberic a petrecut în Ungaria anume pe lăngă acest puternic compatriot al şefi, «bărbat bun şi religios*. Cugetarea cea favorită a archiepiscopulul Robert era de a converti la catolicism pe păgânii Cumani, cari ocupaţi atunci o mare parte a României actuale şi se întinseseră peste o porţiune din Ardei. La 1227 — elice Alberic — el a reuşit a boteza în Transilvania pe- (l0) Fejer, Cod. diplom. Hungariae, t. 7, voi. 5, p. 59 : «Anno 1052, tenipore IVazonis E-«piscopi Leodiensis, illos propter inediam et famem de Leodio exivisse, et a rege Hungariae «gratiose receptos fuisse. quibus rex praecepit, ne linguam suain dediscerent aut mutarent; «ubi in magnara multitudinem cxcreverunt et viculas niultas ibi implevernnt, quae vulgari-«ter ibidem Gallica loca vocantur.» — Cf. Fejer, t. 9, voi. 7, p. 480—SI. (UJ Fejer, t. 4, voi. 1, p. 189. — Cf. Theiner, Monumenta Hungariae sacrae, Romae, 1859, in-4, t. 1, p. 174. (12J Chronieon, part. 2, p. 122, ann. 1078 : «In Ungaria regnavit sanctus Rex Ladislaus.., «Hic iu Ungaria fundavit nobilissimam Abbatiam de Sentigis, in qua non solent recipi nisi «Franci.* (13j Ibid,, p. 524. www.dacoromanica.ro 340 HASDKU ste 15,000 de Cumani u, formând un nou «episcopat al Cuman iei», în fruntea cărui a pus, la 1228, pe unul numit Teodoric.15 însoţind, pote, pe archiepiscopul Eobert într’una din călătoriele sale în Ardei, Alberic a aucjit acolo curiosa poveste romănescu despre «omenii roşii», asigurându-ne că el s’afi fost arătat lângă mănăstirea Cărţîa din ţera Făgăraşului la anul 1235 şi că—fiind goniţi—s’afi ascuns într’o pescere din CarpaţI.10 In orl-ce cas, o asemenea relaţiune, dacă n’a fost comunicată lui Alberic chiar în Transilvania, cel puţin unde-va în apropiare. Nu e de crezut, ca ea să fi străbătut, de’mpreună cu numele obscurei mănăstiri Cărţîa, tocmai pănă la Liege. Afară de informaţiunile căpătate aşa fjicând la faţa locului, cronicarul nostru era în posiţiune de a culege altele, de a doua sau a treia mână, dela numeroşii călători ce cutrieraîî necontenit, în tot intervalul Cruciatelor, mergend şi întorcendu-se, diferitele regiuni ale peninsulei balcanice. Iată, bună oră, ce ne spune Alberic sub anul 1205 despre celebrul împărat româno-bulgar Ioniţift Asan : «In Bulgaria, la oraşul Tărnova, domnia Ioniţifl, domnul Bulgariei şi «Ylacliiel, care usurpând titlul imperial, a dat resbolu împăratului latin «Baldovin. în acest resbolu Baldoviu, val! nesciind să se păzescă de curse, «a fost prins prin viclenia în nesce locuri băltose, cunoscute numai pă-«mîntenilor. Prins dară, a fost întemniţat în Tărnova, unde nu afirm că a «murit, dar reproduc pur şi simplu ceia-ce spune un episcop clin Flan-«clria, care se întorsese din Gonstantinopole prin Tărnova şi cjice că neve-«sta Iul Ioniţifl, pe când bărbatul şefi avea grijă de alte lucruri, s’a apu-«cat să ademeuescă pe Baldovin, promiţendu-î că’l va scăpa din robiă, «dacă el se învoesce a o lua de soţiă şi să plece cu ea la Constantinopole; «Baldovin respingem! cu despreţ acostă propunere, domna şl-a resbupat, «asigurând pe Ioniţifl că Baldovin îl promitea s’o lea de soţiă şi s’o «ducă la Constantinopole, dacă’l va scăpa din robiă; atunci, întămplân- (“) ibid. (u) Ib., p. 527 :«Arcliiepiseopus Robertns Strigonensis tic Hungavia novam fecit Episcopala «in Comania Thcodoricum nominc.* — Despre acest Teodoric, cf. Theiner, op. cit., t. 1, p. 87—88. p6) Ve^lt despre acesta ceîa-ce am spus în Introducerea la Ispirescn, Legende şi basmele Românilor, part. I, Bucnr., 1872, p. JX—X. www.dacoromamca.ro ORIGINILE CRAIOVEl 341 «clu-se ca Ioniţiil sil fie bot într’o ndpte, a pus s;t aducil pe Bal-«dovin de’nainte’I, siVl taie capul cu securea şi sit arunce cadavrul la «calul, poruncind însil în public să nu se vorbescă despre acesta. Cumcă «în adevăr Baldovin a fost ucis în Tărnova, o încă constată de asemenea «■d. archiepiscop loan dela Mitilene şi un călugăr, magistrul Albert, care «în acelaşi an trecuse prin Tărnova. Acel episcop din Flandria mat a-«daogă, că o muiere din Burgundia, care trăia în Tărnova, unde ţinea «o ospătăriă, vedend noptea nesce lymine d’asupra corpului ucis, l’a în-«monnîntat pe căt a putut mai bine; ba cu acestă ocasiune s’ail făcut şi «vr’o căte-va minunt, pe cari i le-a povestit episcopului aceîa-şi muiere «cănd el se afla la dînsa în gazdă, de exemplu vindecarea bărbatului eî «de friguri şi de durerea de dinţi...»17 Iacă dară un episcop din Flandria, un archiepiscop de Mitilene, un călugăr şi o birtăşiţă, toţi concurgând, direct safl indirect, pentru a procura lui Alberic peripeţiele tragediei împăratului Baldovin ! După ce cunoscem acum personalitatea cronicarului nostru, şederea’I şi relaţiunile sale în Ungaria, mijlocele’I de informaţiuue despre ţerelo vecine, nu ne va mai surprinde de a găsi în cartea lui pe adevăratul fundator al Craîoveî : nu pe împăratul Ioniţiil, ci pe «craiul Ion> din tradi-ţiune. înainte însă de a ajunge acolo, cată să limpecjim un punct topografic, caro ne va înlesni înţelegerea textului lui Alberic. § 7. «Cojianii» hula Olt şi «Comaniî» dela Dunăre In districtul Olt, lăngă măreţul rîtl dela care şl-a împrumutat numele, se află în plasa Şerbănescil un sat numit Comanii, despre care d. Frun-descu ne spune că are 1G00 locuitor! şi este reşedinţa sub-prefecturel.18 In districtul Dolj, lăngă Dunăre, în plasa Câmpului, se află un alt sat numit Comaniî, despre care erăşî d. Frumjescu ne spune că face o singură comună cu îuvecinatele sate Maglavit şi Golenţ, având peste tot 2590 locuitori. 19 l17) Clironicon, part. 2, p. 439—41. (18) Fruiulescu, Biet. topogr., p. 128. (10) Ibid., p. 275. www.dacoromanica.ro 342 HASDEC In dicţionarul d-lul Fruncjescu se găsesc o mulţime de localităţi numite Comana (Vlaşca), Comanca (RomanaţI, Yălcea, Argeş), Comănescî (Bacău, Mehedinţi, Covurluîu, Gorj, Doroholu), Comanita (Olt) şi Coman (Nemţ, Bacâfi); dar numai cele doă de mal sus se chlamă Com anii. Aruncănd o cătătură asupra mapei, dtă posiţiunea relativă a ambelor sate : In acest mod, dacă vom trage un segment dela Comanil-pe-Olt pănă la Comanil-pe-Dunăre, spaţiul intermediar va cuprinde partea! sudică a districtelor RomanaţI şi Dolj, având Cralova în vărf. Omonimitatea celor doă sate şi posiţiunea lor perfectamente . analogă la puncturile de trecere peste cele doă lluvie, să fie ore un simplu efect al azardulul? Cată mal întâii! de tdte să restabilim forma cea corectă a numelui «Co-rnanilî. § 8 «Vadurile Com anilor» Satul «Comanil» din Dolj este o proprietate a Tismenel. Graţiâ avutului archiv al acestei vechi mănăstiri, depus actualmente în Archivele Statului şi care consistă din doă mari condice vechi, trei con-dice noue şi sute de documente originale, istoria satului Comanil s’ar pute urmări în sus pănă pe la jumătatea secolului XIV. Cea mal veche diplomă existinte este din 1385, dela vodă Dan Ba-sarab, fratele şi predecesorul Iul Mircea cel Mare. www.dacoromamca.ro ORIGINILE CRAIOYEÎ 343 pană acum este unicu] crisov cunoscut dela acest principe. Eti însumi îl credeam perdut,20 pănă ce am reuşit în fine a descoperi dilele acestea preţiosul original pe una din prăfuitele rafturi ale Archi-velor Statului, anume în pachetul moşiei «Vatra mănăstirii Tisinana» sub Nr. l.sl Iată’l întreg : Fiind-eă eil, cel în Crist Dum- nezeii bine-credinclosul Ioan Dan, voevod şi din graţia dumneijeescă domn a totă Ungro-vlachia, la începutul dela Dumnedeu dăruitei mie domnie am găsit în ţera domniei mele, la locul numit Tismena, o mănăstire nu încă pe deplin isprăvită, pe care sânt-reposatul piosul voevod Radu, părintele domniei mele, din temeliă a rădicat’6, dar încetând din vieţă na terminat’o, de aceia am bine-voit domnia mea, după cum l-am urmat la domniă, tot aşa să’I urmez şi la a-cbstă faptă, pentru înnoirea pomenirii părintelui meii şi pentru mântuirea propriului meii suflet, terminând cu zidirea şi întărind cu do-naţiunl şi venituri acest templu al pre-sântel stăpâne născătbrel de Dumneijeil şi pururea fecldrel Ma-ria, şi nu numai atâta, dar încă confirmând şi întărind mănăstirii tote câte ’î dedese părintele meii, (î0) Istoria critică, t. I, ed. 2, p. 128. llOHEJKE AŞ MUIE BX X~A K~A K'AroB'kpiibiu înv ^aiik boeb\v<\,a m matuiY» k~hea\ Ftih bceu oyrrpo-BAAX'iH. BX IIA'IAA'k K'rOftApOBAHHArO AAH l’rBA WKp'k'rW'X BX 3EMAH TBAAAH IIA M'kcrk pEKOAA'kAAK THCAAEIIA MW-HACTHpb BC'kg'kiVUI ft'kAbl IIE^OChBpX-IIJEIIh. ETOIKE C TOnOMHBmÎH. KATONB-CTI1BBIII BOEBO^A pA^OyAK pW^ÎTEAb riBAAMI \VT WCHOBANÎA BXŞftBHmE np'kKpAlJIENÎEAMRE ÎKHBOTA IIECXBpX-Ullt. CErO KA'TOHŞBOAH FbOAUI rAKOIKE II rTBOy ClILţE II CE.WS BXCripllEAAMUK K BIŢII. WKHOBHTII IlOAVklIK pW^Î-TEA’k AAOETO. CBOErY. IRE pAftll m,T' CX XPAM llp 'l’KLY» BA SLţAA K'/ţg.Y» II llpMCNO f\'Bhl A\Apî AAOAM1 llpr'ITbl,X K lţ,Y>. IAK0 ftA... l)J,X BX ailIBWT'k TBA AAOETO Kp'kntlTEA'k II (!l) Acest crisov presintă, pe lângă altele, particularitatea de a fi un palimpsest. Pe per-gamenă fusese scris înainte alt ceva, tot slavonesce, cu caractere puţin mai vecin, probabil-mente sub unul din predecesorii lui Dan-vodă; acea scriere anterioră s’a şters însă atât de bine, încât abia se maî recunosc urmele eî şi câte o literă isolată. www.dacoromanica.ro 344 H A S D E O pentru gloria D-deulul meii şi pentru lauda şi onorea pre-gloridseî stăpânei mele pre-curatel născă-tdre de Dumnerjeii, ca în vieţa domniei mele să ’mî fie întăritore şi ajutătdre, (ir la groznica di a judecăţii—stăruitore pentru vieţa e-ternă; şi mal întăifi am dat acestei sus-dise mănăstiri grâul din districtul Jaleşulul căte 400 găleţi pe tot anul, er cine va fi găletar să nu mal întrebe despre acesta pe domnia mea, ci să’l trimiţă d’a-dreptul la mănăstire; am mal dat şi pe rîul Jaleş la DăbăcescI toţi copacii de nuci; apoi din casa domniei mele pe fie-care an căte 10 fol de brânză, 15 caşcavale, 10 aşternuturi, 10 haine şi 10 încălţăminte ; er miere şi ceră, pe căt va aduce anul. Cătră acestea, mal confirmă domnia mea tote căte cledese sânt-repo-satul părinte al domniei mele Radu voevod: satul Vadul Gumani-lor cu Toporna, şi balta Bistreţ dela Topliţa pănă la gări a cea repede mal sus de Covaciţa cu satul HrisomuinţiI, şi Tismena pe ambele părţi, cătă a fost Ligăcescă şi Euşescă; apoi mal confirm şi tote căte dedese în scris mănăstirii sântului Antonifi unchiul domniei mele sânt-reposatul Vladislav voevod : satul Jidoştiţa cu părîul, şi totă pescăria dunărenă cea din mijloc, IlOMOLjlHlllpV.. li'A CTpAIIIIIKin JKE ^'NE CAiftA, 113H11 K'k'IIIEIAi p^ATAIU^. II npxB’kE npiiAO/Kiix cEAtoy iip'k(\pEKo-A40A\8 AtWHACTIIplO IKHTO \VT /KAAEIII — CKAI'O CA.,\CTi;A. MET El pil CTA KXEAEB HA KC'kKO A'k'1’0. II KTO EAiftET K'A— KAAph , W TWAA j\A HE lî/i llpAIIIAT rrBOAAH. IIAi (\A VV'rnpABA'kra t8 ta-KOb’ AAOHACTIip. 11pHAO/ti11II HA JtiA— AEUJCKOH p’klţ'k 8 ^XKAi'IEIJIVVX Wp'k-IUIE (XP'kliÎE BCE. WT /\OA\A/KE r'HAAAII HA BC'kKO A'k'ro î A\'k\'\vii CKipEHÎA. î CElpWB. î AOÎKNHK. II î nOCTABE rb’-IIII Ljl E. II î I10CTAB X'OAEBE. ME^AÎKE II BOCKA llpOTIIEAi EAIIKO flpHHECET A’kTO. KX CEA\ IIOTBpXîK^A EbOAUI II E-AIIKA C TOnO'IHBUJH pW,\ÎTEA r'BAAUl pA^OyAE BOEBO^A’ IipilAOîKH. CEAO KOy-AAAHCKEI RpO^ C TOnOpHA. II KAATO KHCTpEIjE. WT TOIlAXLjA f\0 KpXgOro rpXAA REII1JE KOBAMHlţA. CX CEAWAA \'pE-COAiblIIILţH. II TIICAIEIIAilIO WKOIOCTpA-1)8 EAIIKO Kt AlirA'IEIlICKO II p8lHEIUCKO KX CIIA4 IlOTRpZAî^AAi. II EAIIKA MW-IIACTHplO crro ANTONIA npiiAomn II 110^IIIICA CTplILţ M5AAAH C'TOIIOMIIKIJNI BAA^HCAAB BOEBO^A. CEAO MÎII^OBIJIHIţA C IIOTOKOAA. II HA ftSHAB'k Cp'k^NEIII EIIp BEC. II WT WCAAIiy BpXLLIIIIJJE ftO-yo^KX. ii <\8iiab. wt wp'kyoBAi ru\- www.dacoroinamca.ro ORIGINILE CRAIOVEÎ 345 şi venitul (lela opt vărşie, şi Dunărea (lela Orahova pănă la podul col de sus, şi Yodiţa cea mare pe ambele părţi cu nucii şi cu livecjile, şi săliscele Bahnei, şi o m-dră în Bistriţa, şi 40 sălaşe de Ţigani. Tote acestea le dâ şi confirmă domnia mea cu totă porunca şi întărirea, ca să fie nestrămutate şi neclintite, precum şi satele să. fie libere de orî-ce prestaţiunl, dări şi venituri domnesc!. Cătră acestea mal poruncesce domnia mea, ca călugării din ambele mănăstiri (Tis-mena şi Yodiţa) să fie autonomi, şi după mortea actualului lor stareţ nimeni să nu le pună alt stareţ, nici eu însumi voevodul Dan, nici alt cineva din urmaşii mei, ca să nu se strice regula şi tradiţiunea lui Mcodiin şi porunca mea, c-ăcl cine va cute()a a strica ceva din acestea sau a schimba în refl, să fieblăstămat de cătră Domnul Dum-neţjefl a-tot-ţinfltorul şi de cătră pre-curata născătore de Dumnedefl şi de cătră toţi sânţii, şi să fie a-lăturat cu toţi acel ce s’att lepădat de Dumnezeii şi l’afl trădat la morte. T6te acestea s’afl scris îu Argeş din ])orunca domnului voevod Dan, în anul G894, indictiouul 9, a lu-nel octobre dina 3. r\iiiuv» '\o ropiiEro aaocthijia. ii beaiika B0,\mţA no weoio crpAiiS cz wp'kiuî- EA\ II C AHBAt\AA\ll. II KA\'IIIIIIA CEAII-IJIA. II BOEMII LţAV S EHCTpHglI. II Alţll-rANK ~AA 'IEA'k,\H. Cil A EC'k lip 11A A T A II riOTBpBîK^A l’ KOAUl CA BC'i\KKIA\ nOBE-A'kniEM ii oyTBpk;t;,\EiiîEA\ ^a k,x,\,et HEIIp'kAO/KHA, II IIEIIOKOA'kKIIMA. TA-KO/K^E II CEAA CBOKO^HA WT BC'lîKKIMX pAEOTk II (\ANKWBIi II <\0\'0^ZK T BAAMI. HZ CIIAUv IlOBEA'kBA M50MII CAAAOBAA— CTNklM E IUTII BZ WKOW A\0 II ACT lip IO HUOKWAA no CAApTII HAMAACTBgAUpArO HAA, MA'IAAHUBA HHKTO ,\A nOCTAB-A'llET. ,NH AŞZ CAAA BOEBO^A j\Allk. IUI IIIIk KTO WT H\’aiE no AAN'k. IIIUBE ftA CA pAŞOpll 'IIIIIZ II npE^AIIÎE IUIK0f\l1-AAOBO, II A\0E IlOBEA'kHÎE. KTO AU ^pZŞ-IIETk WT Cll\’ BC‘k\‘ 'ITO pAŞOpUTII. hau rip'kAomirrii şA'k. ,yv e npoKAAT WT r'A K'l'A BCEftpkîKHTEA'k II WT np'k'f'niA K iţ(Z ii wt BC'k\’ c~tiu\\ u (\A E llpIIMTENk BckAA WTpEKLUHMCA r'A II npE(\ABUJUA\ EI’O HA CAl'pTk : cîa Kck şah ii ca uf aî oy Apriniin IIOBEA'knÎEAA MIA BOEBOfyX ftAHA. BA'k'r ^s'w, 'l'(\. IIU(\HKTIWH, A. A\'LţA WK-TOBpîa ,Vuk, -r:. De aci resultă că satul Cumanii, cu mult înainte de anul 1385, a exi- www.dacoromamca.io 346 H A SD EO stat deja sub caracteristicul uume de koymancksiu Kpo^x, adecă «Vadul Cumanilor»... Cu acelaşi nume il găsim în tote documentele Tismeneî din seco-lil XIV si XV, din cari unele s’afi publicat de-mult,21 altele—pote cele mal remarcabile—mal stail d’o cam dată inedite. Abia în secolul XVI numele Vadul Cumanilor se înlocuesce printr’o formă mal scurtă : Cumanii sau Comaniî, bună oră într’un crisov dela Alexandru-vodă din 2$ aprile 1576 : ceao eh; ce şobet komanîh eh; c8t kahş ko,\ i,vu (satul ce se chlamă Comaniî, care se află aprope de Vi-din).22 El bine, ca ce fel de înţeles putea să fi avut numele cel vechlu ; «Vadul Cumanilor»? Sub anul 1475, vorbind despre înfrângerea Turcilor de cătră Ştefan cel Mare, cronicarul Urechea dice : «Iar Ştefan-vodă pornitu-s’a după «dînşil cu MoldoveuiI sel şi acel 2000 de Leşî, şi ad gonit pe Turci pănă n-a trecui Şiretul la Ionăsesct, unde se chlamă Vadul Turcilor «si până astădî...»23 Pe mapa Iul Reichersdorffer de pe la 1550 acestă localitate se pune slavonesce : Turcczky broth, mal corect: toypehksih Rpo^s24. «Vadul Cumanilor» sad Ko\-AuiicKKm speraşi «Vadul Turcilor» sad «ToypELţKLui upo/ţx exprimă doă fapte analoge : pe de o parte retragerea Turcilor din Moldova peste Şiret, pe de alta — retragerea Cumanilor din Oltenia peste Dunăre. Dacă însă Cumanii ad eşit din Oltenia prin «vadul» duilăren de lăngă Vidin, se nasce întrebarea ; pe unde ore să fi intrat ol în acestă ţeră? Negreşit printr’un ore-care «vad» al Oltului. îată-ne aduşi vrând-nevrând la satul Cumanil-pe-Olt, unde trecerea rîu-luî, în adever, este înlesnită—după mijlocele de transport pe apă diii acea epocă—prin existinţa cător-va insule, întocmai ca şi ’n Dunăre de ’naiu-tea Vidinulul.25 (21) Venelli), Vlacho-bolgarsMîa grcimaty, Peterslmrg, 1840, in-8, p. 10, 56etc.—Harnicii, Archiva.istorică a României, t. 3, p. 192 etc. (”) Itasdcii, Istoria critică, t. 1, ed. 2, p. 148—149. (aa) Letopiseţele, ed. 1, t. 1, p. 127. (2‘) Acestă mapă s’a reprodus în Pnpiii, Monumente istorice, t. 3. (25) Se pote consulta în acestă privinţă mapa cea mare a Ţereî-Komăncscî, executată de Statul-major austriac. www.dacaromanica.ro ORIGINILE CRAIOVEÎ 347 ţ)ic «după mijldcele de transport pe apit din acea epocă», căci un martur ocular ne spune că Cumanii nu aveai! corăbii sad luntri, ci treceai! rîurile pe pel cusute de cal,26 cela-ce — firesce — îî silla a căuta o plutire pe căt se putea mal scurtă : dela o insulă la alta. Cumanil-pe-Olt este «Vadul Cumanilor» cu acelaşi drept ca şi Cumanil-pe-Dunăre, cu singura deosebire că cel întâii! a servit Cumanilor la Intrare, er cel-l’alt la eşire. Dar între momentul intrării şi momentul eşiril cată să ti fost un interval de timp, în cursul căruia cel puţin o parte din districtele Romanaţl şi Dolj s’a aflat sub dominaţiunea Cumanilor. Fiind-că din secolul XIV nu avem nici o urmă de o asemenea domina-ţiune, ba nici măcar o probabilitate, de vreme ce Cumanii ai! despărut atunci aprope cu desăvărşire de pe scena istoriei, faptul trebuia să se li întâmplat. în secolul XIII. Acuma, răijămându-ne pe desvoltârile de mal sus, unde nomenclatura topografică ne-a procurat cea mal neaşteptată lumină, nu ne va fi grei! de a înţelege naraţiunea călugărului Alberic despre un Rex Jonas, «craîu Ion» de pe la 1230, pe care acest cronicar îl numesce : «major in Regi-bus Comanorum» (cel mal mare dintre regii Cumanilor), er un alt scriitor contimporan, celebrul Joinville, îl dâ epitetul de : «le grant roy des Coinmains» (marele rege al Cumanilor). (Va urina) Hastleu. (M) 11 alibi Petakhia, ap. Lelervel, Geographie ilu moyen-âge, Bruxelles, 1852, iu-8, t. 3, p. 201. www.dacoromanica.ro 348 TOCILESCU INSCRIPŢIUNEA DE TE PATRAFIRUL DELA STANESCI «Die al ten tvagiker habenihre helden'mit menscli-lickem felii dargestellt, dainit wir uns ihnen menschlich niiker ftihlen moeliten. Wenn unsere heroen der wissenscliaft irren, so tut dies unserer liebe und unserer bewunderung keinen eintrag, sondern es bringt sie uns, den gewbbnlichen ar-beitern, naher, wir schămen uns nicbt melir so selir ihnen gegeniiber : und wer solche irrtumer aufdeckt — dies kann auch der geringsten einem jener arbeiter gelingen — niitzt der wissensehaft nicbt nur. unmittelbar, sondern auch mittelbar, indem er die arbeiter ermutigt.» Cono, Forschungen im. gebictc-der alten viil-berlcunde, erster teii, Berlin 1871 p. 299. § 1 Reposatnl Ion Kukulievich Sakcinski, unul din corifeii sciinţeî slavice moderne, întreprin^end în anul 1854 o călătorii! ştiinţifică prin .Dalmaţia şi Italia, a găsit între alte la mănăstirea Banja de lăngă Cattaro, în sudul Dalmaţiei, un vecliiii patrafir, pe care ’l descrie în modul următor: «In mănăstirea Banja, la llizano, se află un vechili patrafir de mătase «diferit colorat, cu mărgăritare împodobit şi cu aur şi argint împletit. Pe «ol se represintă mai multe chipuri de sânţi, Iar pe partea de jos se ved «doă figure îngenuchîate, jupan Stroe şi jupănesa Ierosima, cu arătarea «anului 1114, dacă cumva nu mo înşelă copia. Acesta ar fi dară unul «din cele mal vechi monumente de artă slavică, şi are următdrea inscrip-«ţiune, pe care n’am vecjut’o cu proprii mei ochi, ci numai am primit-o «în copiă dela d. Major Sabliar : www.dacoromanica.ro PATRAFIRUL UELA STĂNESC1 349 IKUIIilII CTPOS Rg GTO/IMHIO MISIRIIIIIIUI gPOGHiWîl t RA'b'r Âptf Gir gllgTPîIXIIyl ^îl Gfy\gT MOMGŢHPîS ÎS GTHglJJH 1 Adecă : «Jupan Stroe ve stolmiifi, jupânesa Erosima, în anul 1114, acest patrafir să fie mănăstirii din StiescI». Unde însă să fi fost mănăstireaStiesciî? cine sînt personagele lui jupân Stroe şi Erosimeî? cum de se află acest patrafir la mănăstirea Banja ? Kuluilievicii nu arată. Un alt slavist mult mal celebru, profesorul Fr. Miklosicli, cercetând la rândul seu mănăstirea Banja, publică în 185S inscripţiunea de pe patrafir în fruntea monumentelor privitore la istoria Serbiei, Bosniei şi Bag lisei; 1 o publică însă alt-fel decum o citise Kukulievich : îKSiian GTpoE Rectaamuio. fKs’nAHiuţA eto Guma. Gk A'bro. GlO ilETpAXHAIi y\ KS,\ETIv MONACTHpS 8 GtKUEIJIU. Adecă : «Jupân Stroe Yestolmilu, jupânesa Iul, Sima, în anul 1114, acest pa-«trafir să fie mănăstirii din StănescI». 2 Ast-fel : în loc de gpociuu Miklosicli pune epo Guma, şi în loc de mănăstirea Gtiieijjii el pune Gtuneijjii. Enigma remănea însă tot nedeslegată : unde va fi fost mănăstirea Stă- (') Isvjestje o putovanju hros Dctlmaciju u Napulj i u Rim. U Zagrebu 1857 (Raport despre călătoria prin Dalmaţia la Neapol şi Roma), extract deosebit din Ar/civ za povjestnicu jugoslavenslat, t. 4, Zagreb, 1857, p. 344 seq.: «U monastiru Rânji, kod Risna, nalazi so «starinski Petrahil (Stola) od razne svile, izkitjen biserom i izatkan zlatnom i srebrnom zicom, «na njemn inia ninogo izvezenih slikali svetacali, a na spodnjeni kraju vide se dvie klecece «slike njekog Zupana Strojei Zupanice Jerosime, s godinom, ako me prepis nevara, 1114. To «bibio daklejedan izmedju najstarijih umotvornihslavenskib sponienikali, a inia sljedeci na-«pis : (Ova dva napisa u Bogdasicn i a Banji niesam ja vidio svojirna ocima, nego sam iii dobio «u prepisu od. g. majora M. Sabljara)». (s) Monumenta serbica spectantia Ilistoriam Scrbice Bosntc Răguşii, edidit Fr. Miklo-sicli, Wiennac 1858, p. 1: «Inscripţio acu picta in peritraclielio, qnod est in mon. Banja prope «Catliarum. Editor descripsit anno 1850.» www.dacaromamca.ro 350 T O C I L E S C U nescil şi cine era acel jupan Stroe Vestolmiul cu soţia sa Sima, vieţuitori în vecul al 12-lea? Venerabilul Canonic Tini. Ciparifl, ale căruţ merite străinii ca şi Românii nu lipsesc d’a ie preţui, este cel d’întăifi, după cât seim noi, care ri-dicâ vălul cestiunil, şi mal mult prin divinaţiune decât prin criteriele externe ale monumentului recunoscu : că patrafirul dela Banja nu pote proveni decăt din Romănia şi anume dela mănăstirea Stănescil din districtul Vălciî; că lectura Stroe Vestolmiu a lui Kukulievich şi Miklosich trebuind rectificată în Stroe vel Stolnic, donatorul patrafirului a fost un boer român «mare stolnic» din secolul XII; că-, în fine : mănăstirea Stănescil ce apare în documentele dela 1540 înainte ca o fundaţiune a familiei Bu-zescilor n’ar fi decât o reedificare a vechil mănăstiri tot cu acelaşi nume din anul 1114.1 Consecinţele unei asemeni fericite descoperiri eraţi natural de o mare importanţă pentru istoria naţională. O mănăstire în România la începutul secolului XII, ecă o probă irecusabilă nu numai că Românii trăiaîî pe atunci în aceste locuri, dar că aveaţi un stat organisat, cu aristocraţia sa, cu biserica şi instituţiuniie sale monacale, aşa cum ni apare în istoria, cu un vec mal în urmă. Fără îndoială asemeni consecinţe ar fi putut greti împăca spirite ca Rosler, căruia în văpaia sistemului seu d’a nu îngădui Românilor să trăescă în ţările române de adî decât după începutul secolului XIII, îl vine mal lesne a admite că acea mănăstire Stănescil din 1140 ar fi putut fi slavică, călugării Slavi, populaţiunea din România slavă!2. Dar ipotesa învăţatului Român Ciparifi, ori-cât de fundată în generalitatea sa, se întemeia pe o erore esenţială făcută în citirea inscripţiunil tocmai de cel cari nu trebuiai! s’o facă, de principii slavismului, Kuku-lievicli şi Miklosich, autorităţile autorităţilor în materiă de diplomatică şi paleografiă slavă. D. Hasdefi, în importantul d-sale studiu Limba slavică la Români, a dovedit cel întăifl cu monumente lapidare, acte şi cronice contimporane, prin limba chiar a inscripţiunil: 1°. că cel doi slăvişi! ati citit reil vele-tul 1114, luând prima cifră /3 (7 mii) drept fi (1 miiă); 2°. că jupân Stroie vel-stolnic din inscripţiune este vestitul general al lui Michaifi Vi- (‘) Archiv pentru filologia şi istoria 1868. (*) llumănische Studien, Leipzig 1871, p. 93, www.dacoroinainca.ro PATRAFIRUL IIELA STÂNESCi 351 tezul, Stroie Buzescul, Iar jupăniţa Sima—soţia lut; şi a conoliis de aci că Stroie Stolnicul cu soţia sa depuseră faimosul lor patrafir la mănăstirea Stănescit, fundaţi unea Buzescilor, în intervalul dela 1 sept. 1600 inclusiv pînă la 1 sept. 1601 exclusiv, pentru că la 2 octobre 1601 Strote era deja mort.1 §2. Faptul scos de d. Hasdeil din sfera dubiului, care nu mat pote face o-bieetul vre-unet discusiunl, este că : patrafirul aflător actualmente la mănăstirea Banja departe d’a fi «unul din cele mat vechi monumente de artă slavică» şi din vecul XII, cum credeai! Kukulievich şi Miklosich, a fost lucrat la începutul secolului XVII în Ţera-Romănescă şi dăruit mănăstirii Stănescit din districtul Vâlcit de celebrul campion al vitezuluî Michaifi, Stroie Buzescu, şi de soţia sa Sima.2 Este destul pentru dobăudirea convicţiunii a observa mimat facsimilul ce ’l publicăm mai la vale după inscripţiunea patrafirului, aşa cum l’a dat la lumină Kukulievich3 : caractere, dată. costumul figurelor ce sînt acolo representate, totul arată că acest obiect religios nu pote fi din a-nul 1114, şi mat puţin încă din Dalmaţia. Este de mirare, cum a putut Kukulievich să strecore atătea erori în citirea acestei iuscripţiunt, când copia ce avea după dinsa dela Major Sa-bliar nu cuprinde mal nicl-una din acele erori. Aşa, bunioră, Kukulievich eitesee : 1°. SpocmuA,—când copia arată forte limpede : ero chaia; 2°. cu EiiETpA\'nA — când în copiă se vede : cio iietpaxha; 3°. Gtheijih, — când în copiă e tot ce pote fi mal clar : GT&tiEipiiL Asemeni erort probeza nu: «că literele inscripţiunit sînt obscure», cum admite d. Hasdeil, ci că : Kukulievich sad era forte puţin familiarisat cu paleografia şlavo-eclesia-stică din România, sau c’a pus pre-puţină atenţiune în descifrare. Una din doă!... Nu mal puţin surprimjetor încă: cum Kukulievich şi Miklosich au putut (l) Traian, an. 1, No. 82, 8G şi 90 : Inscripţiunea dela Stăncsct — Despre familia Buzescilor, vel! Mănăstirile (7109). In adevdr, orl-cine a studiat paleografia sla-«vică, scie că litera O lesne se confundă cu ,\i. partea’! snperioră fiind «întocmai un a, er una din codiţele diametrului devenind i, din dată ce «se lungesce ce-va în glos sub mâna gramaticului.» 1 In contra acestei ingeuiose conjecture vorbesce facsimilul veletulul inscripţiunil, facsimile ce a lipsit, probabil, în exemplarul cărţii lui Kukulievicli pe care l’a avut d. Hasdefi; din acest facsimile orl-cine pote vede : I. că aci sînt patru cifre, Iar nu trei; II. că cifra ultimă nu este un .o, (9), ci un 'i, care semneză 10; III, că acest î nu se pote nici de cum considera ca prelungirea în jos a codiţei diametrului lui a. pentru că : a) el n’are nici un punct de contact cu a ; b) cele doă puncte de d’asupra sa (") n’ar mal ave nici un sens, căci ele nu se pun nici o dată d’asupra lui a, dar tot-d’a-uua d’asupra lui I; c) semnul cel-l’alt de asemenea * se pune numai d’asupra a doă cifre, şi mal ales d’asupra numerelor dela dl (11) până la IH (19) inclusiv, spre a desemna legătura între ţfeciine şi uuimea ce o precede;2 şi în fine IV. că ci- (’) Traian, an. l-iu, No. 86, p. 216—-248. (*) Veijî între alte Specimina Palaeograpliica Codicim Graecorum et Slavoniconim Bi-bliothecae Mosquensis Synodalis, ediclit Sabas, episcopus Mojaislcy. Moscva 1863, tabla VI[ Şl VIIL www.dacoramaiiica.ro PATRAFIRUL DELA STĂNESCI 353 fra’ penultimi este un \ (4), care aci nu se pote nici decum confunda cu 4k—Urmezi! dar că veletul treime a se citi: Sa observam însă în privinţa d-luî Hasdeu ca, neavend la îndemână pe d’o parte facsimilul veletulul, pe de alta fiind certă data morţii lui Stroe stolnicul la anul 1601, ilustrul nostru istoric nu putea admite cu drept cuvînt ca velet al inscripţiunil o dată posterioră morţii lui Stroe stolnicul, aşa' că ipotesa d-sale, în lipsă de alte criterie, era mal mult decăt necesară. In faţa facsimileluî însă credem a fi autorisaţl să susţinem că : patrafirul dela mănăstirea Stănescil, început a se ţese pe când încă trăia vitezul Stroe, nu s’a finit decăt cinci ani după mortea acestuia, la 1606, când s’a şi depus de piosa sa soţiă Sima la mănăstirea Stănescil de pe- Rosler, în cunoscuta sa operă Bumănische Studien, comite, cu ocasiu-nea descifrării inscripţiunil dela Stănescî, cea mal mare erore ce ar fi putut vre o dată face un istoric în paleografia slavă. Faptul merită cu atât mal mult a fi ridicat, cu cât toţi criticii de pănă acum ai menţionatei o-pere l’att trecut sub tăcere. Reproducând veletul inscripţiunil, Rosler recunosce în primele doă cifre /3p anul 7100. Apoi continuă : 1 «A treia cifră s’a citit pănă acum d (3 j\). Facsimilul arată cu suficienţă că acesta nu e de loc sigur, forma literei semenând mal mult cu <1 (a X). Apoi fiind-că d cu valore numerică 4 nu pote represinta o decime, urmeză să citim a treia literă : l, care ca cifră semneză 30. A pa-«tra cifră este lămurit i (ti) cu valorea 9. Aşa dar data documentului «este 7149, corespumjend cu anul dela Cbristos 1641.» Cel mal puţin familiarisat cu paleografia slavo-eclesiastică ar pute observa lui Rosler, că totă argumentarea sa de sus pănă jos este falsă : 1. Cifra a treia din facsimile este în modul cel mal clar astfel cum ni’l desemnă tote monumentele grafice pe petră, pe pânză sail pe cliărtiă, Iar nici de cum /, care se represintă astfel : A.2 (*) Rum. Stud., pag. 93 seq. (’) Veijî Sabas, op. cit., tab. VII şi VIII, alfabetul şi cifrele slavone de la XI—XII seeolî. ------- (1606), Iar nu '3 PA'1 ste Olt. §3 www.dacoromamca.ro 23 354 TOCiiiESCtJ II. Rosler uită sad pare a nu sci că ’n paleografia slavonă numerele de la 11 —19 inclusiv nu se şerifi ca cele cu cifre arabice : întăitt «Jecimea şi apoi unimea, ci din contra : unimea întâii! şi apoi «Jecimea; aşa că la veletul în cestiune cifra a treia pote fi forte bine o uuime, şi astă ţinime este patru; III. Cifra a patra dela dată este lămurit un I". dar acest I" nu în- semneză nicl-de-cum ca valore numerică 9, cum pretinde Rosler, căci în tote documentele scrise slavonesce 9 se arată prin litera 4>, pe când I" are tot-d’a-una valorea 10; şi în fine, Rosler scapă de vedere, punând 7149 7139 în loc de------, că /I, dacă /I ar fi în inscriptiune, semneză ca 1641 1631 ’ cifră 30, cum singur recunosce doă răndurl mal sus, Iar nu 40. § 4 Astfel, inscripţiunea de pe patrafirul român dela mănăstirea Banja din Dalmaţia se pote restitui în chipul următor : IKMIhllI CTPOg fig/I GTO/IHHKh JKtflMHIip SFO CHMil fiţi.] /lliTţO] AVP :\i- Gio IlETpAXHAţa] (\\ KS^ETţx] MOHilCTIipS 8 GtXNEIJIII. Pe românesce : Jupan Stroe mare stolnic. Jupăncsa Im, Sima. In anul 7114 (1606). Acest patrafir să fie mănăstirii din Stănesd. Praga, 10/22 Iuliu 1876. Gr. G. Tocilescu. www.dacoromamca.ro BOTANICA POPORANĂ ROMANĂ 355 BOTANICA POPORANĂ ROMANĂ Simeoil MangiucS : De însemnătatea Botanicei Bomănescî, în Familia din Pesta, 1874, Nr. 43-49. R E C E N S I U N E. Se pare a fi cam tărgiiu de a vorbi tocmai acum despre o scriere publicată aprdpe de doi anî; ea a căpătat însă, din întâmplare, un viu interes de actualitate prin polemica cea iscată, sînt acum căte-va lune, între amicii noştri dela «Revista contimporană» şi amicii noştri dela «Revista literară»'—doă reviste actualmente înne-cat? într’una singură «contimporană literară»,—cari amici ai noştri se apucară a-tunci unii şi alţii, cu ocasiunea unui articol al d-luî Dr. Brândză, de a înşira tot ce se va fi scris pănă astăzi, biue-reu sau reu-bine, asupra florei române. Tot... afară de studiul d-luî Simeon Mangîucă. Numai acesta a remas de o potrivă necunoscut ambelor părţi beligerante, de unde resultă că, dacă nu l’au cunoscut acei ce se consideră ca versaţi în literatura botanică, apoi l’au cunoscut, negreşit, cu atăt mai puţin profanii. Iată de ce ne permitem a comite anacronismul de a’î consacra aci căte-va şiruri. D. Mangîucă nu este naturalist de profesiune; ca amator însă, el şî-a dat silinţa de a strînge date interesante, de a le confrunta, de a le explica, er în privinţa nomenclatura botanice a consiiltat pe un specialist german, d. Vorreith. Materialul este adunat în Banat, unde trăesce autorul. Studiul se împarte în patru capitolî : I. Plante mitologice; II. Plante poetice; III. Plante de descântece şi vrăji; IV. Plante de lecurî. Acestă împărţire însă e cu totul arbitrară. In capitolul plantelor «poetice» figure'ză numai doă, cari tocmai «poetice» nu sînt : cicore (cichorium intybus) şi foîofm (vinca minor). D. Mangîucă numesce «poetică» pe cea dentăiii, fiind-că într’o doină — şi încă o doină cam suspectă — se dice că cicorea : Frumos înflore (sic) noptea pe recore; er pe cea-l’altă, fiind-că erăşî într’o doină se exclamă : Frunză verde foiofiu! Pe nesce asemeni temeiuri, autorul putea în voe bună să numescă «poetice» t6te plantele căte se menţioneză în poesia îidstră poporană ; ar fi făcut însă mai bine, negreşit, de a suprime cu desăvârşire un capitol, în care trebuia să pună una din doă : sau tot, ori nemic. www.dacoromamca.ro 356 EÂSDEfl Remâu dară cele-l’alte trei rubrice. «Plantele mitologice» se întrebuinteză tbte la «descântece» şi la «lecurî». Prin urmare, ele nu pot forma materia unui capitol separat. Calea cea mai nemerită ar fi fost de a nu admite nici măcar bifurcaţiuena în «plante de descântece» şi «plante de lecurî», de vreme ce există pre puţine lecurî cari să nu fie însoţite de descântece şi pre puţine descântece cari să nu aibă drept ţintă vindecarea unei bble sau infirmităţi. Lucrarea d-luî Mangîucă ar fi fost mult mai metodică în fond, deşi nu atăt de sistematică în aparinţă, dacă d-sa s’ar fi mulţumit a înşira tote plantele într’o ordine alfabetică, aduceud asupra fie-căreia din ele tot ce a putut aduna din obi-ceiele şi credinţele poporului român. Să trecem însă la amărunte. Despre pretinsele plante «poetice» am vorbit mai sus. Principalele plante mitologice de ale d-luî Mangîucă sînt: avramcsa-şi-creşti-ncsa (gratiola officinalis), florea albastră sau sthijănita vînătă (iris germanica), odolen (valeriana officinalis), leuşten (levisticum officinale) şi vitrinic (doronicum), despre cari d-sa ne spune că primele doă sînt privite ca dîne, er ultimii trei — ca deî; o spune, dar n’o probe'ză. Din aceste cinci plante, avramâsa-§i-creştinesa servă ca medicament pentru tuse sau pentru dureri gastrice, se întrebuinţe'ză ca farmec pentru dragoste, şi «când sînt mulţi morţi şi nenorociri în casă, când copiii se spariă din somn etc., a-«tuncî se afumă casa cu acesta plantă» ; er odolen, dacă ’l pdrtă femeile în brâu, «se crede a fi cu noroc de amor». Ceia-ce nu ne-a convins de loc, este opiniimea cea nedemonstrată a d-luî Mangîucă, cumcă «avramesa represintă religiunea lui Avram, crc§tinesa—religiunea «lui Cbristos, şi odolen represintă pe însuşi Christos». Apoi derivaţiunea cuvîutuluî nostru odolen din latinul valerianuş, cu simplul argument că aşa a trebuit să se facă «după firea limbei romănesci», este mai mult decăt azarddsă, o adevărată fonologiă «â la Cibac» , de vreme ce la Români v nici o dată nu trece în d. Mildosich derivă pe odolen din slavicul o^oA'kbn «înving»1, ast-fel că 11’ar fi în realitate decăt o traducere a latinului valerianuş din valco, care însemna do asemenea «înving», bună oră în Ciceroue : «valebunt semper arma» sau in Salustiu • «confisus, si conjuratio vuliiisset, facile apud eos principem se fore». S’ar mai pute' propime totuşi o altă ipotesă. D. Mangîucă dice că Românii din Banat califică pe odolen de «câne vicle'n». In acest sens, cuvîntul ar pute fi în legătură cu al nostru dulău «câne mare», la feminin doică, ambele presupunând un prototip doi «câne» , de unde dulăii ca augmentativ şi doică ca diminutiv. Odolen ar însemna atunci «plantă cănescă», remăiîehd însă a se mai explica i-niţialul o. (*) Mililosiclij Lex. palaeoslov., p. 492. www.dacoromamca.ro BOTANICA POPORANĂ IiOMÂNĂ 357 Ceîa-ce mc face însă a preferi etimologia cea propusă de Miklosich, este că erba odolen se află nu numai la Şerbi, după cum crede d. Mangîucă, ci şi la Slavii dela nord. La Ruşi, de exemplu, ea figureză în unele descântece, în cari se pune în legătură . anume cu verbul odolleu «înving», precum : «odolenl-trava, odolieî ty zlycli liniei» (odole'n-erbă, să învingi tu pe dmenii cei reî)...1 Cele-l’alte plaute din rubrica cea «mitologică» a d-luî Mangîucă, sînt lugaclu sau cârd (dipsacus fullorum), codrolu sau pădurolu (melanpyrum arvense), crl>a şerpelul (veronica latifolia), chmd dinelor (carlina acaulis) şi cri a ferelor, care acestă din urmă— o erbă fdrte miraculosă —'române d’o cam dată nedefinită şi va remâne, probabilmente, pentru tot-d’a-una. Despre rolul lugaclultll, autorul se exprimă într’un mod atăt de încurcat, îucăt eu unul nu l’am putut înţelege. D-sa dice : «Lugacîul se petrece de trei ori prin om (prin sînul cămeşei tras în jos, la omul «mort lunatec, născut cu altul într’o lună) şi prin acesta se deslegă cel într’o «lună născut, de vr’un frate lunatec, ca să nu moră şi el după cel mort frate. Apoi «cel mort cu ast-fel prin sine petrecutul lugacîu se face frate : lugacîul se pune în «sicriu la cel mort drept frate. Dar ajuns în lumea cea-l’altă, lugacîul pe loc se «lepădă de ast-fel căştigatul seu frate. Şi la gropă prin fere de piciore se deslegă «de cel mort fratele lunatec». Despre codrolu sau păduroiu d. Mangîucă ne spune numai că «se vede a corespunde latinului Silvanus», ceîa-ce însă ar ave nevoe de o probă. Bria şerpelul vindecă de muşcăture de şerpe, er ciurul dinelor se întrebuinţeză la bdle de ochi. Erla ferelor, o plantă mai mult imaginară, născută în fericitele visuri ale tâlharilor, «descuia orî-ce încuietdre», ne conduce la comdrele cele mai ascunse, «ba «şi fe'rele picidrelor dela lotri, atinse fiind de acestă erbă, pocnesc şi cad jos dela «picîdre». Capitolul relativ la «plante de descântece şi vrăji» cuprinde : mătrăgună (atro-pa belladoua), matrună (acantus mollis), erba datului şi a faptului (heniraria glabra), medă-nopte (melanpynim nemorosum), dosnica vînătă (clematis inte-grifolia) şi dosnica galbenă (carpesium abrotanoides). D. Mangîucă consacră vr’o căte-va coldne forte interesante numai matraguneî, publicând, între altele, un descântec, pe care noi l’am reprodus într’un minier al «Columneilui Traian».2 Mătruna, dacă o portă cinc-va pe sine, îl feresce de tote relele : de ciumă, de coleră, do drac, de fermece etc. flrba datului şi a faptuhtl vindecă pe om de cele doă bdle cuprinse în numele (') Saliarov, Skazaniia russkaga narocla, Petersburg, 1841, in-8, t. 1, part. 2, p. 20. (s) Columnă, 1876, p. 335. www.dacaromanica.ro 858 H A S D E £) ei : datul «când omul o dată se'că în puteri, capătă în tot trupul dureri şi tuşeşte», er faptul «este acea bdlă, care se arată ca nisce umflăture po sub pole şi «în faţă la ocliî, făcendu-se în urmă sgaîbos.» Mejlă-noptea protege pe toţi acei ce au trebuinţă de întuuerec: tălharîgi amanţi. Dosnica, atăt cea vînătă c-ăt şi cea galbenă, se întrebuinţeză pentru a învrăjbi pe dmenî: «să nu trăe'scă bine bărbatul cu muierea, să părăsescă bărbatul casa, «feciorii să se desparţă, să’şî urescă amorezele lor etc.» Numele acestei plante — dice d. Mangîucă — s’a născut din acea împregîu-rare că florile eî sînt aşeşlate «dos la dos». O dată acest nume născut, din numele a trebuit apoî, printr’un joc de cuvinte, să nască credinţa că dosnica face pe dmenî să’şî întorcă unul altuia «dosul», o admirabilă confirmaţiune a teoriei lui Max Muller cumcă mitologia poporană nu este în principiu decăt un «abus al limbeî». Ca «plante de le'curî», d. Mangîucă pune : crucea voinicului (cbelidonium ma-jus), mchegătorea sau pribolu căprcsc (geranum Robertianum), cintorea (cbiro-nia centaurium), curcubeţa (bryonia alba), cornuta sau eUmiăfac orî ciuma fetei (datura stramonium), dragavei (rumex crispus), erba de ăurorl (polygonatum of-ficinale), jintura (sempervivum tectorium), jalea (salvia officinalis), oman (inula Helenium), popilnic (asarura europaeum), păsulica (aristolocbia clematitis), răn-zisora (ranuncnlus sceleratus), scrintitorea (lysimachia nummularia), scăiuşul (eryngium campestre), sudarea (pulmonaria officinalis) şi tăciuni (sympliitum of-ficinale). Unele din aceste plante şî-au căpătat însuşî numele lor după efectul ce produc : ast-fel e închegătorea, fiind-că «închegă orî-ce scursă re»; erba de durorl, fiind-că «vindecă podagra, numită de popor durorl»; scrintitorea, fiind-că «se ferbe şi cu ea fertă se legă la scrîntitură de picîore orî mânî» etc. Altele au căte o legendă propria:popilnicul, de exemplu, sau popilnica, care se întrebuinţeză contra tuseî şi durerilor gastrice, se dice că «a omorît pe aluna, naşa «ei, şi pentru aceîa e afurisită a cresce tot sub aluri şi menită să călărescă alunul «pe ea.» La finea studiului seu, d. Mangîucă mai adaugă, ca «mitologice şi poetice», alte noă plante cari, ca si ciurul dinelor de mai sus, portă numele «dinelor», a-nurne : sita finelor (ornopodon acanthium), stogul dinelor (curenta europaea), părul finelor (stipajprimata), cerceii finelor (nedefinit), /lucra dinelor (nedefinit), carul finelor (amica montana), florile finei or (lystrum salicaria), lingura finelor (un burete), mâna finelor (un burete). D-sa întră în privinţa lor în unele amărunte atăt de interesante, încăt nu ne putem stăpâni de a nu reproduce aci pasagiul întreg. Iată’l : «Tdte aceste plante—dice d. Mangîucă—cu drept se pot număra în şirul celor «mitologice şi poetice. www.dacaromanica.ro BOTANICA POPORANĂ ROMÂNĂ 859 «Cu acestă ocasiime nu pot încongiura a nu aduce a-minte §i despre strigarea «dinelor când se pun sacriftciele, «ciustel’e», căci dinele au consacrate lor şi plante «cari portă numele lor. «Este un ce sublim şi imposant a vede la un raorbos zăcend iii pat, sacrificiele «cu doă lumine aprinse, puse pe mesă lăngă pat, odaia plină de muieri, adânc as-«cultătore şi privitdre, când descăntătdrea încungiurată de doă administrante, tot «muieri sciutore, ţinând o găină (albă, dacă se pun sacrificiele albe, negră dacă se «pun cele negre,-şi pestriţă, dacă se pun cele pestriţe) pe braţul mâneî stângi, de «la uşă tot făcendu-şî cruce şi închinându-se, se apropiă de mesă, pe care sînt puse «sacrificiele, dinaintea cărei ajungend face metanie, şi scnlându-se face cruce, apoi «sărutând mesa sacrificielor începe a striga dinele, numindu-le ast-fel: «Ană Buziană, Stană Ogreştenă, Lină Magdalină, Flore din grădină, lână Sănnjiană, Chită Semelcliită, Rujă Rujalină, Dotnna florilor, Stăpâna gradinelor Şi a finelor, Santalina cea cu dar plină, Avramesă-creştinesăsdomnă alesă, Şi tu llie Coc-ieş, Veniţi şi ve adunaţi, Din tâte ţeri unde ve aflaţi!» «Este de sciut, că sacrificiele se pun numai la omeni morboşî, cari zac ca duşi, «perduţi de conştiinţă în morb îndelungat, căci se crede atarî morboşî a fi vătămat «cu ştiinţă ori neştiinţă dînele: în călătoriele lor, în petrecerile lor, în ospetările «lor, în jocurile lor, ori va fi resturnat mesa lor, va fi versat păbarul lor, va fi frânt «boii trăgători de carele lor, le va fi încongiurat audind că vre-una din ele chiamă «în singurătate pre cine-va etc. şi pentru a împăca dînele, li-se pun sacrificiele «albe, dacă întrebând descăntătorea află şi crede că cel morbos va fi vătămat dî-«nele albe, luminate; — negre, dacă se crede că cel morbos va fi vătămat elemen-«tele negre, întunecate ale iadului; şi pistriţe, dacă ambe aceste sacrificie puse nu «ajută, căci atunci se crede a fi vătămat cel morbos de odată ambele puteri, şi pe «cele cercscî luminate, şi pe cele a iadului întunecate. Dacă tote aceste sacrificie «nu ajută, atunci se pun sacrificiele păserescî, cugetând cumcă jlatisvăre, rîuri, «ori alte locuri din neeruţare păserescă va fi venit boia pe cel morbos. Şi dacă nici «aceste sacrificie nu ajută, atunci se crede cumcă cel morbos s’a întâlnit în cale «cu dîna cea miluită, cea împctrită, cu perul şi încingetorea de şerpi învălită, căci «care s’a întâlnit şi este băluit de dinsa, nu mai află lec în lume şi trebue să mdră. «După acestă explicare trecem a împărtăşi numirile acelor plante, ce p6rtă nu-«mile dinelor mai sus numite, cari se strigă la punerea sacrificielor : www.dacoromamca.ro 360 HASDEC «1. Busiana : tagetes erecta, aufrechte Sammetblume. 2. Ogreştcna : galiop-«sis tinctoria, fârbendes Schonauge. Pe alocuri şi nvcoţelcle ori călicincle (calen-«dula,'Ringelblume) se numesc ogreştene. 3. Magclalina: cu ast-fel de nume nu «am descoperit încă fibre. 4. Săndiana : gali iun venim, wahres Labkraut. 5. Se-«melchita : melilotus coerulea, blaue Melote (Siebengerucli, Siebenzeit). 6. Ruja «Rujalină : trandafir. 7. Santalină : Santolina, Heiligenkraut. 8. Avramesa şi «9. Creştinesa. Aceste doă din urmă sînt explicate mai sus sub plantele mitolo-«gice, şi pentru că sînt crescute dintr’o rădăcină, a bună semă pentru aceia se şi «socotesc la o 1 altă, numindu-se «dbmnă alesă.» «Aceste sînt cele noă plante, precum se vede menite şi consacrate celor noă dîue «a căror nume pbrtă. «După cele 9 dîne se invocă încă şi: llic codaşul; acesta este "IIXioc, deul «de soro cel grecesc, care a fost conducător de carul sbrelui peste bolta cerului. A-«semenea fiinţă de lumină. «Frumbse credinţe are poporul nostru şi despre locuinţa dînelor din Ţera Romă-«ne'scă, la locul cu apele albe, unde se scaldă dînele şi unde cresce şi flbrea cea «misteribsă, a cării trupină este învălită în pânză de petră, şi care om p6te căpăta «acea fibre, acela este norocos, căci dînsa ’l conduce cu o atragere magică cătră «locurile unde se află tesaurii îngropaţi, şi acolo punend flbrea pe pămînt pe loc «es tesaurii pe faţa pămîntuluî. Sufletul unei muieri care a vătămat dînele, purtat «fiind de rlîne spre chinuire şi resplătire, ajungând cu dînele pănă la locul cu a-«pele albe şi vedenii acolo planta, cunoscând’o a întins mâna să o rupă din pă-«mînt, dar observând’o o dînă, i-a dat cu sbiciul peste mână de î-a cădut flbrea «din mână. «Dela locul cu apele albe din Ţera Romănescă, plecă dînele în călătoriele lor, «trec peste munţii Orşoveî, peste stânca cea mare dela Berzasca, trag la cârşielo «Saschei şi a Ciclovei, de aci fac excursiunî prin Banat, apoi peste muntele Seme-«nic de lângă Caransebeş şi se îutbrnă înapoi în Ţera Romănescă. In călătoriele lor, «dînele bucuros petrec pe poienele munţilor de iederă, de foiofiu, de semenic şi de «priboiu (geranium macrorhizum, grosswiirzeliger Storclischnabel), unde ţin ele «petrecerile, ospetările şi jocurile lor, purtând cu sine cete de suflete păcătbse spre «pedepsire. Intre ^îne este una cu numele «Filma», mai mică, dar mai rea, care «mai tare chinuiă sufletul celor morboşî (căci sufletele le purtă ele cu sine, er tru-«pul stă ca şi amorţit a-casă în pat) şi cele-l’alte dîne nu strică voia ei. Despre a-«cestă dînă cei morboşî, venindu-şi când şi când ceva în fire, se dice că murmu-«resc din buze : Filmo ! dar nu me chinui aşa tare, ci îertă-me ! «Tbte aceste despre dîne le-am audit şi scris dela muierile sciutore din Siche-«viţa, mai vîrtos însă dela Ana Jurescu de acolo». Aceste amărunte despre dîna Filma., despre călătoriele clinelor prin Ţera-Eomă-nescă şi prin Banat, despre cele noă dîne-pJante, despre cele trei feluri de «cinsti» şi altele, împrăştiate în studiul d-lui Mangiucă, procură un preţios material pentru mitologia comparativă. www.dacoromanica.ro BOTANICA POPOU ANĂ ROMÂNĂ 361 Ne vom mărgini a indica aci o singură coincidinţă din cele multe: «găina albă», «găina negră» şi «găiua pestriţă» din sacrificiele române ne amintesc «pelea ne-gră», «pelea albă» şi «pelea sură» din sacrificiele vedice ale Indilor1; ba pană şi ideîa sacrificiului la Români ca «cinste», adecă «onorc», corespunde sanscritului yajnu sau yâjus «sacrificii!», literalmente «cinste», dela radicala yaj «a onora», pe când grecul latinul sacrificiim, slavicul mpXTBA etc. exprimă cu totul alte noţiuni. Negreşit că cinste este slavicul 'ikctk, dar semnificaţiunea sa de «sacrificiu» nu c de loc slavică, ci numai îmbrăcată într’o haină străină posteridră, după cum nu e slavică nici cea-l’altă accepţiune a acestui cuvînt tot atât de originală, anume «căciulă», în expresiuuea vulgară : «pune’ţî cinstea pe cap»,2 unde se ascunde latinul pîleus «căciulă ca simbol de libertate». D. Mangîucă îşi termină studiul printr’o nomenclatură—nu tot-d’a-una fericită — a plantelor române cu numiri latine. H. (') lVcRor, Qatapatha-Brăhinann, în Zeitsclir. d. deuts. morgenlănd. Gesellscliaft, t. 4, p. 299. (’) Lexicon Valachicum, Budae, 1825, p. 120. O PETIŢIUNE LATINĂ A CĂLUGĂRILOR DELA COZIA DIN 1723 COMUNICATĂ DE B. P. HASDEU Se scie că pe la 1717 Austriaciî apucară Olteuia, pe care Turcii lî-au cedat’o apoi la 1718 prin tractatul dela Passarowitz, remănend de aci în posesiunea lor pănă la 1738, sau mai bine pănă la 1739, când a fost înapoiată României prin tractatul dela Belgrad. în Archivele Statului din Bucurescî există maî multe acte oltene din acel interval de peste doă-ţlecî de ani de dominaţiune austriacă, din cari acte însă numai unul e scris în limba latină. II reproducem maî la vale dupăoriginal, fiind remarcabil sub diferite punctuîî de vedere. Egumenul Miliaiî şi călugării dela Cozia aduc la cunoştinţa gubernatoruliu austriac contelui de Konigsegg urinătbrele plângeri : 1. Prin anexarea Olteniei cătră Austria mănăstirea perdend maî multe proprie- www.dacoramamca.ro 362 H A S D E O tăţi ale sale situate pe teritoriul român cl’a-stânga Oltului, î-a remas ea venit principal tributul cuvenit dela Ţigani clin spălarea aurului şi clin lucrarea salinelor, căte 2—3 taleri de fie-care individ pe an, care venit fiind acum luat pe sema fiscului austriac, călugării cer să li se restituescă. 2. Cer să li se înapoescă suina de batiî pe care Cozia, de’inpreună cu Arnota, o aii fost împrumutat Austriei la 1718 pentru terminarea drumului celui mare de lăngă Olt (Via Caroliua). 3. Cer permisiunea de a relua pe Ţiganii mănăstiresc! fugiţi în Transilvania. 4. In fine, pentru ori-ce mărfuri ce’şi aduc din Transilvania, cer scutirea de taxe vamale, în conformitate cu «privilegiele scrise -lătinesce, pe cari le posedă dela «regii maghiari Matern, Vladislav şi Ludovic». Priiitr’o apostilă pusă pe petiţiune, contele Konigsegg acdrdă numai punctul al treilea, relativ la Ţiganii cei fugiţi, adăugând că ’n privinţa celor-l’alte se va înţelege cu egumenul dela Cozia peste doă lune, când va ave să visiteze personal-. mente Oltenia. Se vede că cu ocasiunea acestei visite personale , gubernatorul austriac va fi luat dela călugări şi a dus apoi cu sine pentru tot-d’a-una «privilegiele scrise lă-«tinesce dela regii maghiari Matern, Vladislav şi Ludovic.» Iu archivul Coziei ele nu mai există. Ar trebui, probabilmente, să le căutam uude-va în Austria. Ori-cum să fie, petiţiunea de mai jos probeză că pe la 1723 Cozia poseda încă acte de donaţiune dela Mateiîi Corvin, Vladislav II şi Ludovic II, adică dintre anii 1458 — 1526, privitore la relaţiunile comerciale ale acestei mănăstiri cu Transilvania. Despre vieţa contelui do Konigsegg, unul din gubernatorii austriac! ai Olteniei, se pot vede amărunte în IIcui 11 y, Slrizsirte Biographieen ăer beriihmtcsten Feldherren Oesterrcichs, Wien, 1813, in-4, p. 374. Excellentissime Domine, Domine et Patrone Gratiosissime. Cum Excellentiae Yestrae pietas et Religionis zelus per omnium ora resonet, animus nobis aclclitnr, ut omni obsecpiio nostras liumilimas eidem preces feranms. Monasterium nostrum Yallachiae Austriacae Ivozia dictuni potiora quae liabuit subsi'stendi media, in Turcica Yallachia nune existentia, tune ami-sit, cum Caesareo exoptatissimo Dominio Cisalutana Vallacliica Provincia devoluta est. Praecipuum verb bis in partibus nostrae subsistentiae fun-damentum in Zingaris auri lotoribus, et salicidis nobis remanserat, qui Monasterij subditi sunt : Iis enim incumbebat certam pecuniae summam, juxta eorundem posse, annuatim nobis solvere; sed cum in praesens Cae- www.dacoramamca.io PETIŢIDNEA CĂLUGĂRILOR DELA COZIA 363 sarea Camera ijs utatur, privaţi sumus eo emolumento, quod prius prae-stare solebant, alij duos, alij enim tres Thaleros, alij semialterum nobis contribuebant. Itaque Exc-iae Y-rae pietatem ferventissimis precibus implo-ramus, ut imposteriim illud pecuniae quautum jam stabilitum, et donationali-bus Yoivodarum dicto Monasterio assignaţiun nobis imposterum solvatur; quod sine minima Imp-lis Camerae incominoditate accidet; Zingari enim ex laborum -suorum mercedibus exiguam banc nobis praestare possunt solutionem. Insuper Excellentiae Y-rae humilimă repraesentamus, quodAnno 1718, in casu neeessitatis, nostrom Monasterium, et alterum Monasterium Ar-nocha (sic) dieturn in anxilium Yiae Carolinae faciendae, mandato Exc-mi piae meni: 1). Comitis â Stainville, ex duabus nostris Tertialitatibns ex Tricesima in Kinien, donationaliter ex Vaîvodarum eleemosinis nostris Monasteriis obvenientibus, sub honesta restitutionis promissione ad ma-nus Tricesimatoris Caesarei L R : 683 = 6 : mutub dederimus; cujus ră-stitutionem sollicitantes ab Exc-mo gl: reminiscentiae D. Comite a Yir-mond, obtinuimus, ut moneret Ill-nmm D. piă defunctum Camerae Con-siliarium Haan ad eam suminam nobis restituendam; sedeodem morte prae-vento, solutio est retardata. Suplices itaque Exc-iam Y-ram oramus, dig-netur, justissimae nostrae praetensioni, ratione refnsionis mutub â nobis datae pecuniae patrocinari, et Inclytam Directionem Oameralicam monere, ut dicta pecunia nobis restituatur. Ulterius Excellentiam Y-ram demisissimb deprecamur ut facultatem nobis scripto tenus concedat, cujus vigore recipere possimus aliquos Zin-garos Monasterij noştri subditos qui in Transylvaniam auffugerunt. Ad incitandan Exc-iae Y-rae erga nostrum Monasterium commiseratio-nein ennumerare possem maxima quae perpessi fuimus in ultimis Bellicis tumultibus detrimenta et quas... (rupt) in dies molestias, cum nostrum Monasterium in via publica existat; sed ea malo, silentio praeterire... (rupt) Exc-iae Y-rae inconnnoditatem per prolixam instantiam afferre. Cum autem ad manus nostras habeamusPrivilegia, Matthiae, Ladislai, ct Ludovici Hungariae Eegum, latină conscripta, quorum vigore nobis concessum est, ut victualia, et alias res pro sustentatione noştri claustri necessarias in Transilvania a nobis emptas, sine ulla exactione liberă ad nos traducere possimus; ideb Exc-iam Y-ram demisiSsimă deprecamur, ut liac pariter in re suum nobis patrocinium praestare non .dedignetur, www.dacoromaiiica.ro 364 P—R— Quibus Exc-iae V-rae favori, et charitati nos commendautes Demn pro ipsius prosperitatibus, et longa annonun serie ferventei- imploramus. Excellentiae Y-rae servi hunii limi Monaci Kozienşes et Michael Igumemis. (Adressa : )Ad Exeellentissimum Dorainum D-num Ioseplium Lotbarinm S. R. I. Com: a Iuinigseegg : Sacrae Romanae- Imperiae Regiaeque Majestatis Actua-lem Intimum et Anlae Bellicum Consiliarium, Camerarium, Peditatus Şupremum Praefectum, unius Legionis Pedestris Tribimum, Traus3rlvaniae et Vallacbiae Au-striacae Commendantem Generalem, bujus item Şupremum Directorem etc. humilimae preces ut intus. (MaT jos, cu altă mână, resoluţiuuea) : Iutendo, Deo jnvante post duos menses intrare Valachiam, qua occasione inihi adm. R-dus Egumenus hauc iustantiam suani denno consignabit, ut pro adepta jam de Stătu Mo-nasterij uberiori informatione petito in ordine satisfacere queam, elar-giuntur interea Eidem passuales literae, quibus mediantibus Zingaros Monasterij in quibuscunque partibus commeudae meae invontos recipere possit. Cibinii 28 febr. 728. (Subscris) : I. L. Co: â Kinigsegg. YULGARISATOMI ISTORIEI ROMiNE ÎN STRĂINĂTATE Maria Stelituescu, Maostra di Grado suporiore normale. La Dacia e la Bumenia. Compendio di storia rumena di G. Heliade Radulescn, tradotta dai rumeno e preceduta da una biografia dell’autore. Napoli, Tip. dell’Acad. Reale, 1876, in-8, pag. XII, 214. RECENSIUNE Am pus ambele aceste cărţi alături, căci ele se par a li însufleţite de aceiaşi dorinţă şi păcătuesc prin aceleaşi neajunsuri. Ddmna Maria Stefănescu, ca şi d. A. D. Luppu, au voit d’o potrivă să familia-riseze pe străini, mai ales pe consângenii noştri Italiani şi Praucesi, cu frumse-ţele istoriei române. A. I). Luppu, Offlcier roumain. Etienne le Gr and et Michel le Brave, Princes Boumains. Precis historiquc d’a-pres G. Schinkai, D. Bolintinianu etc. Bruxelles, A. Cnoplis fils, 1876, in-8, pag. 108. www.dacoromamca.ro VOLGARISAÎORlI ISTORIEI ROMÂNE 365 Nu putem decât a lăuda o asemenea încercare. Domna Stefânescu însă a fost nefericită de a crede că aga numita istoriă română a reposatului Heliade este în adever o istoriă, er d. Luppu a avut aceiaşi fatalitate în privinţa reposatului Bolintinianu. In acest mod, în loc de a da străinilor ceva serios, ambii noştri scriitori — tra-ducetorea italiană şi prescurtătorul frances — şi-aîi perdut timpul şi aii expus pe lectori de a’l perde. Pretinsele opere istorice ale lui Heliade şi Bolintinianu, în cari nu se găsesce o singură pagină scrisă după fantâue, sînt lipsite de orî-ce valdre, afară numai ddră de acea a stilului: când fantasiă nehăţuită, când compilaţiune nerumegată, nicăiri sciinţă, nicăiri critică. •Şi acesta mai cu semă în Heliade. Se speriă cine-va de nămolul invenţiunilor fără nici o umbră de realitate, pe cari nemuritorul nostru «părinte al literatureî române» nu s’a temut a introduce cu toptanul în istoria naţională! Deschidem într’im noroc la pagina 9G. Este vorba de mdrtea lui Alexandru Basarab şi urcarea pe tron a lui Vladislav. «Alessandro non regno che cinque anni e mori nel 1345. L’Assemblea generale «elesse principe Ladislao I fratello di Alessandro e di Giovanni, a cui per diminu-«tivo si disse anche Vlaic e Vulcaic, ed anche Lasco. Strasimir despota di Yidino, «rumeno per origine, che aveva preso il titolo d’imperatore, era cognato di Ladi-«slao, il quale fu il primo principe, che si proclamasse re dei Rumeni.» In aceste cinci şiruri sînt cuprinse şepte enormităţi: 1. Alexandru Basarab n’a domnit cinci ani, ci aprdpe cinci-deci; 2. El n’a putut muri la 1345, căci pe la 1359 corespundea încă cu patriarcatul coustantinopolitan; 3. De nicăiri nu se vede că succesorul seu să fi fost ales la domniă printr’o «Asscmblea generale»; 4. Vladislav Basarab n’a fost fratele, ci fitul lui Alexandru Basarab; 5. El n’a avut nici un frate cu numele de Ion :■ «Giovanni»; 6. Straşinir, despotul Vidinului, n’a fost de loc Ro-mân de origine; 7. Vladislav Basarab nu s’a întitulat nici o dată rege al Românilor. Iată ca ce fel de istorica fost Heliade ! Ddmna Stefânescu ar fi făcut mai bine — în caşul cel mai roti — de a traduce manualul d-luî Laurian, care nu este în curentul ştiinţei, dar posedă cel puţin meritul de a resuma cu multă sobrietate, fără a pluti în visuri ca Heliade, aprdpe tot ce se sciea în sfera istoriei române sînt acum doă-deci de ani. Cât despre d. Luppu, ajunge a spune că d-sa vorbesce despre Mihaiu Vitezul, fără a fi citit măcar clasica .operă a lui Bălcescu ! Acesta nu se chiamă a lumina pe străini, ci a’î zăpăci, a’i întuneca, a’i orbi a-supra istoriei române. P—v— www.dacoromanica.ro 36t> S P J R E S C U TATĂL, MAMA SI PUIUL DE LEU BASMU DIN MUNTENIA A fost o-dată un împărat, şi împărăte'sa câţi copii făcea pe toţi îi omora împăratul soţul eî. împărăte'sa se ruga cu Iacrămi ferbinţî ca să’î lase .măcar unul din copii, dela care să aibă şi ea o mângâiere la bătrâneţele salo; şi de câte ori se ruga ea despre acesta, de atâtea ori îi respundea el cu graiu restit : — Taci tu, nevastă, că nu sciî ce vorbesci. în cele mai de pe urmă,- dacă veşlu ea că cu lacrimele şi cu rugăciunile nu se pote înmuia inima de fiară a împăratului, bărbatului seu, se alega de o rudă a împăratului, om bătrân şi cu multă înţelepciune, ca să’î vie în ajutor : — Dumneata sciî—şlise ea—ce este dorul de copii! Stările, rogu-tc, pe lângă împăratul şi fă’l ca să’mî lase şi mie un copil, măcar doă-şlecî de ani. E destul îndârjirea cu care îmi omdră copiii. MS face să nu sein ce să mai gândesc de dînsul! — Fii pe pace, împărătesă, (lise bătrânul, me voiu duce, îi voiu spune, şi nu’l voiu lăsa pînă nu’mi va făgădui ceia ce’mi ceri. Numai să me laşi pînă îl voiu găsi cu voe bună. Nu trecu mult şi bătrânul veni de ’i spuse că împăratul se înduplecase a’i asculta rugăciunea de a’i lăsa un copil pînă la vârsta de doă-decî de ani, dară mai mult nu. Tot atunci aflâ că împărăte'sa este însărcinată nu sciu pentru a câtea <5ră. Când audi împărăte'sa despre cuvîntul cel bun ce’î dase împăratul, nu mai scica ce să facă de bucuriă. Porunci scutece, le'gău şi tot ce’î trebuia pentru crescerea copilului, cari fură gata din vreme. Trimise dnpe vraci şi dascăli prin tdte unghiurile ţârii şi aduse pe cei mai buni. în sfârşit, cesul nasceriî sosi. Ea se ascunăe cât putu, ca să nu scie împăratul când şi unde are ea să nască. Şi după ce născu un băet, fet frumos şi drăgăstos, îl de te pe mâna vracilor şi se duse cu dînsul de’l crescu într’o găvăuuă de munte, unde puia de om nu putea resbate, ba nici chiar vînturile. Acolo şeşlu copilul doă-decî de ani. Şi măcar că nu veşluse alt sufleţel de om, decât pe mă-sa şi pe vracii şi înţelepţii cari îl eresceau, el învăţă cu mult mai mult decât învaţă feciorii de împăraţi. Din firea lui fiind isteţ şi vite'z, apoi şi bine făcut la faţă şi la trup, mumă-sa se topîa de dragul lui. De câte ori mergea pe la dînsul, de atâtea ori el o.mtreba despre tată-seii; eră ea îi spunea fel de fel de snove şi schimba vorba. Nici odată nu’î dicea nimic despre tată-seii, nici de bine, nici de reu. www.dacaromamca.ro UN RASMU DIN MUNTENIA 367 Cu doă dile înainte de a împlini fiul împăratului doă-Zeci de ani, mumă-sa îm-părătesa veni la dînsul şi ’i dise, fără a’î audi cine-va : — Fiul meu, peste doă- dile tu vei împlini duă-cleci de ani. Tată-teîi nu te-a vedut pînă acum. Şi tu trebue să te feresci a vede faţa tatălui teii, căci nu va fi bine de tine. Nu sciîi ce are el că ’şî omdră copiii. Pe tine abia-abia cu mari rugăciuni şi cu mijlociri te-am scăpat pînă acum. — Dară bine, mamă, ce am greşit eu împăratului, tatălui meii, ca să voiască el a me răpune ? — Sciţi pre bine, mamă dragă, că nu i-aî greşit nimic. Nici fraţii tei cei ce erau să fie mai mări decât tine nu’i greşiseră nimic. Şi cu tote astea din faşă i-a luat şi i-a jertfit, fără să aibă milă de ei măcar cât ar ave cine-va de un puiîi de găină. — Aş vre, mamă, să me întâlnesc eu cu el să ne înţelegem la cuvinte. — Da aia e vorbă! Tu să me asculţi pe mine, dacă ’ţi-e voia să vecii lumina s<5-reliiî. Nici să te încerci a da oclu cu el! Iată, tu să te gătescisă eşi mâine de mânecate în pădurea ce se vede, fără ca să scie nici puiîi de pasere despre acesta. A-colo te voiţi aştepta eu, şi vom merge unde ne vor duce ochii. Numai aşa pute să scăpăm de urgia împăratului. împărătesa pusese la o parte tot ce le trebuia pentru fugă. Cum se întâlniră a doua di dimineţa, plecară şi se duseră, se duseră, se duseră, pînă trecură de hotarele împărăţiei şi ajunseră într’o pădure mare, mare, de se rătăciră printr’însa.. Fiul împărătesei, care nueşise în viaţa lui din pescera unde crescuse, căsca gura la tdte alea şi mereu întreba pe mă-sa despre tot ce vedea : — Ce este aceia, mamă, ce aud eu făşiind aşa? — Ce să fie, mamă? Ecă un vîutişor care abia adiă. El este sburdatec şi sbbră pe d’asupra erbei. Veşlî cum se clatină vârfurile floricelelor ? în trecetul lui, la trite le fură câte un sărutat. De aci apoi trece la pomi şi se strecdră printre tiite frunzuliţele, le mângâiă şi fuge. Ele ofte'ză dupădînsul, şi asta este fîşiitul ce audi tu. — Ce frumbse sîut floricelele alea, mamă! Me duc să le pup şi eu ca vîntişorul 1 ăla ce Zici dumneta. — Du-te, mămuşdră, şi dacă vei rupe câte-va, fă-îe mânuchiu. — Auleo! mamă, da ce frumos mi roşă! Zise fiul împăratului, după ce săruta mai multe flori. Şi să’ţî spuiu drept că mi-e milă să le rup, săracele ! Fiul împăratului se uitase cu totul, tot mirându-se când de copacii cei mari, pentru cari întreba pe mă-sa că tot aşa de mari are să erescă şi florile ce mirdsă aşa de frumos, când do cântecul păsărelelor, de ce nu se îndura să se depărteze de ele. Apoi când vjg|u un părîiaş ce curgea lăngă marginea pădurii, erăşl mai întreba pe mă-sa : — De ce, mamă, copăceii cari sîut pe marginea apei acesteia sînt aplecaţi spre dînsa, şi de ce păsărelele sînt mai multe aci decât aiurea? — Audi tu, dragul mamei, cum murmură apşdra acesta în mersul ei? Ea şoptesce vorbe frumbse şi dulci în limba ei; păsărelele vin s’o asculte, şi ’i res- www.dacaramanica.ro 368 XSPIR.ESCU pund erăşî vorbe frumâse şi de dor pe limba lor cea păsăresc;!; eră pomişoriî, de mult ce le plac vorbele acestea, eî se aplecă să’şî moie rămurelele cele fragede în apă, semn că nici eî nu sînt nesimţitori. Cu d’al de aste întrebări şi respunsurî trecu dioa şi începu a se întuneca de seră. Acum băga de semă împărătesa că n’au unde să mâîe noptea. Iar fiul eî dacă veşlu pe mumă-sa speriată, o linişti dicendu’i: — Nu eşti cu mine, mamă ? Lasă că me duc eu să caut prin pădure vr’un loc unde să ne adăpostim. — Ţine icea, mamă, îî respunse împărătesa, de căpătâiul acestuî fir de aţă. Şi după ce veî găsi vr’un loc unde să mânem peste n6pte, să te întorcî după dînsul ca să nu te rătăcescî. Şi în adevăr, împărătesa între alte lucruri luase un ghem mare de aţă ca să aibă de lucru. De căpătâiul acestuî ghem apucase acum fiul împăratului, când plecâ să găsăscă vr’un adăpost. Nu umblâ mult prin pădure, şi fiul împăratului dete peste un palat frumos, frumos, şi cu porţile deschise. Acesta era palatul unor fraţi tâlhari, cari jefuiau prin pădurea dela mărul roşu. Ei erau şepte fraţi. Unul dintr’înşii însă era chior. Acesta venîa din când în când de deschidea uşile palatului şi dereteca. Intrâ, se uîtâ prin t6te părţile, şi pe nimeni nu vedu. Se bucurâ că l’a dus Dum-nedeii să găsescă un adăpost aşa de bun. Apoi se întdrse după firul de aţă la mumă-sa, care tremura de frică, veţleudu-se singură-singurică în mijlocul unei ast-fcl de păduri mari în amurgul serii. Luă, deci, pe mumă-sa împărătesa şi o duse în palatul acela. Când acolo, ce să vedî ? găsiră porţile încuiate. De o cam dată li se păruse că nu e lucru curat. Dar, bizuindu-se în puterea sa, fiul împăratului scose busduganul, sparse cu el porţile şi intrară înăuntru. Apoi drese porţile cum putu, le încuiâ pe din năuntru, se urcară în palat şi maseră acolo. Fiul împăratului când vedu atătea lucruri frum6.se din acel palat, remase uimit. El se mira, cum de sînt atâtea lucruri cu cari se întrebuinţeză omul, şi tot întreba pe mumă-sa: la ce trebue cutare şi cutare lucru, ce face omul cu cutare şi cu cutare ? * După ce se deprinse fiul împăratului cu atâtea lucruri frumose şi scumpe ce ve-duse în palatul acela, începu a eşi la vînat, căci inima îî ţlicea că el trebue să caute cum să chivernisescă casa. Trecu o bucată de timp, fără să se întîmple nimic. Ei se tot mirau, cum de nu se arată stăpânul palatului. Când într’o nopte auţjiră că bate cine-va la portă. Cum audiră, împărătesa dise fiului seu să se ducă să descuie, căci p6te vr’un nenorocit se va fi rătăcit prinpădure şi cere ajutor. Fiul împăratului ascultâ şi se duse de deschise. — Cine sînteţi voi şi ce căutaţi în palatul meu ? disc noul venit. Pasă-mi-te era chiorul care venise erăşî ca să deretece şi să scuture. — Rătăcind prin pădure respunse fiul împăratului, am dat peste acest palat singuratec, ne-am sfătuit eu şi mama că n’ar fi roti să mânem peste n6pte aici, www.dacarotnanica.ro UN BASM DIN MUNTENIA 369 am întrat sa ne adumbrim, şi vedend că n’are stăpân, amremas într’însul. Palatul este destul de mare, ne încape pe toţi, dacă vrei să şedem cu toţii. Apoi merseră de se înfăţişară înaintea împărătesei, şi se învoiră a şede cu toţii. Chiorul cum vedu pe împărătesa, îî puse gândul dracului, şi se luă cu binele pe lăngă fiul eî, care era un băiat bun, drept şi nevinovat, de să’l piu la rană şi se vindecă. După cât-va timp, el se dete pe lângă împărătesa cu şoşele cu momele, e'r împărătesa începu a’l privi cu oeliî galeşi. Numai li se părea că fiul împăratului le tot stă în cale. Mai trecu ce mai trecu, şi după ce’şî dară cestele, împărătesa dise chiorului : — N’ar fi bine să fim numai noi singuri aci? să nu mai avem o mărturia care ne turbură pacea ? — Ba bine ar fi, respunse chiorul; însă nu e păcat săserepuie un aşa fecior gingaş şi chipeş? — Eu nu dic să’l repunem; dar să’l însărcinăm cu fel de fel de slujbe, d6r de şi-o lua lumea în cap, şi cum este el de isteţ şi de cu minte, nu se prăpădesc-e ori unde ar fi. — Bine dicî. Aşa să fie. — Eî, unde să’l trimitem ? Ce să’î dic ca să ne facă ? — Iaca tu, împărătesă, să te faci că eşti bolnavă, şi să dicî că aî visat, că dacă fiul teu ţî-ar aduce lapte de le6ică, te însănătoşescî. Aşa se învoiră să facă şi aşa şi făcură. Se întristâ fdrte mult fiul împăratului’ când audi că mumă-sa este bolnavă. A-poî se pregăti a merge să caute lapte de ledîcă. A duoa di revărsatul fiorilor îl apucă prin pădure. Se duse, se duse, se duse, pînă ce, după trei dile de trepăd prin văi şi delurî, prin gloduri şi buşteni, ajunse la o pesceră într’un colţ de pădure, cam sub munte. Acolo era visuiua unei ledîce, care avea trei pui. Din norocirea luî, Mica dormîa. Puii se sbeguiau prin pre-giurul eî. El întră în peşteră fără frică. Puii se dară pe lăngă dînsul şi începură a-î linge mâinile, eră el îî mângâia. Şi fiindcă mâinile luî erau albe ca c61a de liărtiă şi moi ca catifeoa, ca unul ce nu muncia la păinînt, ledica nici nu prinse de veste când îi mulse niţel lapte. Pînă a nu se.deştepta ledîca, el plecă de acolo; iar unul din puii leoîceî, cel ce era mai mare, se luă după dînsul. Când îl vedură mă-sa şi chiorul viind cu lapte de le6îcă şi cu un puiu de leu după dînsul, se luară de gânduri. După cât-va timp, mumă-sa se făcu erăşî bolnavă, şi trimise pe fiul seu să’î a-ducă* cuib de ursdîcă. Se duse fiul împăratului, şi cum făcu, cum drese, aduse niţel cuib de ursdîcă. Puiul de leu însă nu se deslipia de lăngă dînsul nici cât ai îmbuca Jodată. Pasă-mi-te puiul de leu era năsdrăvan, căci el îl învăţă ce să facă ca să iea cuib de ur-sdică. Dacă vedură că nu s’a rătăcit, nici s’a dus în lume de grelele slujbe ce i se 23 www.dacoromamca.ro 370 I S P I li E S C U dase, ci s’a întors cu bună ispravă, se sfătuiră împărătesa şi cu chiorul să’l trimită să'î aducă mere din mărul roşu care era în mijlocul pădurii unde tălhărîau fraţii chiorului. Când audi aşa fiul împăratului, se întrista, dar nu’şi perdu cumpătul. Nu se putea găudi destul, ce este pricina de’l tot trimite la aşa slujbe grele. Lui nici prin minte nu’î da că vor să’l măture de pe a-casă. Porni dară să facă si astă slujbă. Puiul de leu după dînsul. Dacă ajunse în pădure. dete peste tâlhării cari tocmai atunci jefuiau pe o fată de împărat ce trecea pe acolo eu rdbele sale. Ţipetele astor femei îi făcură reu şi alerga într’un suflet ca să le scape dela robiă şi ruşine. Se luă la luptă cu tâlharii. El într’o parte, puiul de leu într’alta. Şi se luptară se luptară, pînă ce repuse pe tâlhari şi ’î lăsa morţi fără resuflâre. Atunci fata de împărat îi dise : — Cere dela mine ce veî voi, voînicule, şi eu voiu ruga pe tată-meu să’ţî îm-plinescă cererea. Fiul de împărat, după învăţul puiului de leu, îi respunse : — Ceia ce cer dela tine, măiastro, este să di ci împăratului tatălui teu să înfiinţeze un spital de orbi întru aducerea aminte de mine, şi tu, din când în când, să mergi să cercetezi pe bolnavi. Şi pentru ca să ne cunoscem, dacă va da Dum-neşleii să ne mai întâlnim, să’mi dai un semn. Apoi cerendu’î inelul, fiul împăratului îl rupse în doă, îi dete ei jumătate, şi jumătate îl opri el. — Asta să ne fie semnul, dise voinicul fiu de împărat. După aceea se duse fie-care într’ale sale : fata de împărat la tatăl ei, iar fiiul de împărat, după ce luă mere din merul roşu, la mumă-sa. Mumă-sa şi chiorul se îndulcise la traiu ticnit. Cum îl vedură, li se păru că a să cadă cerul pe dînşii de ciudă, şi de astă dată îi puseră gând re îi. — Să’l dăm otravă, să ne curăţim de el, — dise mă-sa cătră chior. — Ba să’î spunem verde în ochi, că el nu mai are ce căta aci,—respunse chiorul. — Ba să’l junghiâm ca p’o oiă. — Ba să’î scdtem ochii şi să’l dăm pe portă afară. — Aşa să fie, diseră amîndoi de odată. Şi căutau timp cu prilej ca să’şi puie în lucrare nelegiuitul lor gând. Pândiră o di, pândiră doă, pândiră mai multe dile d’a rândul, pînă ce într’o ţii dete peste el dormind. Puiul de leu nu era acolo. Scdseră amîndoi câte un cuţitaş şi ’î înfipseră în ochi. Odată se deşteptă fiiul împăratului pătruns de durere, răcni ca un leu şi sări în sus, dar chiorul şi cu mumă-sa îl luară de spate, îi făcură vînt pe portă afară şi închiseră porţile. Puiul de leu, unde venia, măre, răcnind ca un leu, şi se apropiâ de stăpînu-seu lingendu’î mâinile şi piciorcle. Iar fiul împăratului, care sciea că n’a avut cine să’i facă acest reh decât mumă- www.dacoromanica.io 371 PALP1TAŢIUNILE COPILEI sa şi chiorul, nu clise nici un cuvinţel care să atingă pe mumă-sa, ci tăcu şi se luă după puiul de leu, care îl trăgea de haină şi mergea înaintea lui, şi ast-fel se duse, se duse, pînă ce ajunse la spitalul ce înfiinţase împăratul, a cărui fată o scăpase el din mâinile tâlharilor. Aci dacă ajunse, nimeni nu cuteza să se apropie de dînsul de groza leului. Iar el dise : — Nu ve temeţi, omeni buni, ci daţi-mî ajutor, că mor de durere. îl puseră în spital, dar puiul de leu nu se depărta nici un pas de lîngă dînsul. Cum aurii fata împăratului că este un orb în spital, după care se ţine un puiu de leu, îi trecu un fer ars prin inimă; veni numai decăt să’l vadă; puse pe toţi vracii cei maî vestiţi din lume să’l caute, dar giaba. Apoi aurind că un vraciu mare avea apă vină, trimise la dînsul cu mari greutăţi şi cheltuelî de’l aduse tocmai din fundul linei ţări măiestre, care cum veni, îl şi vindecă. Apoi fata de împărat îl întrebă, cum de se întâmplase de orbi; el îl povesti alte alea, ferindu-se a dice de mă-sa nimic. în urmă arătând jumătatea de inel, fata împăratului cunoscu pe voinicul fâceto-rul şeii de bine şi’l îndemnă să’î ceră mâna dela împăratul tatăl seu, care nu se lăsă a fi mult rugat, fiind-că audise de voînicia lui. Se cunună cu fata împăratului. Apoi împăratul. bătrîn fiind şi vedeud pe ginere seiî că este isteţ, cu minte şi voinic, se coborî din scaunul împărăţiei şi’l puse pe el. Cât mai trăi împăratul, nu se căi de ceîa-ce făcuse cu acest fet frumos şi drăgăstos; iar gldtele lăudau pe Dumnedett că le-a dat un aşa împărat bun. Chiorul nu sciu de ce se supără pe muma fiului de împărat, se puse de zidi o cămară fără nici o resuflătdre, şi într’însa închise pe împărătesa ce ’şî orbise copilul; iar el se duse de se prăpădi în lume, ne mai putând trăi fără fraţii luî. Comunicat de P. Ispirescu. PAGITAŢIUNILE COPILE L NOTIŢĂ DE LITERATURĂ COMPARATIVĂ Pe la începutul secolului nostru, când Danesul Rask, predecesorul marelui Iacob Gri mm, a pus temeliele fonologiei comparative, adecă corespondiu-ţel regulate a sonurilor din limbă în limbă, el nu putea să preveijă lungul şir de sciinţe, cari aveaţi a se nasce treptat dintr’o descoperire atăt de elementară, atât de modestă la prima vedere precum este acela de a sci, bună oră, că germanul h corespunde latinului c. El bine, dela o simplă literă, rădicându-se succesivamente la diferite www.dacaromamca.ro 372 II A S D E f) manifestaţiunl din ce în ce mal vaste ale limbet umane, comparaţiunea linguistică a dat nascere morfologiei comparative, sintaxei comparative, mitologiei comparative, sciinţel comparative a religiunilor şi literaturel comparative. Sa nu uităm însă că, atunci când compară cine-va producţiunile literare a doă sau maî multe popore, nu tot-d’a-una probeză prin asemănările ce întîmpină, fie ele căt de pronunţate, înrudirea între aceste popdre, ba une ori nici măcar existinţa veche sad nouă a vre-unul contact între dînsele. Cu o altă ocasiune, noi am explicat un cântec român printr’un pendant din Brasilia.1 De astă dată, fără a ne avînta pe cea-l’altă emi-sferă., vom constata un fenomen nu mal puţin remarcabil. Din tote poesiele reposatulul Pieli ade, cea mal reuşită este, fără con-testaţiuue, «Sburătorul». «Sburător— (jice Cantemir îutr’o notă despre superstiţiunile Români-«lor — se chlamă fantasma unul tînăr forte frumos, care noptea, după «cum crede poporul, se introduce pe lăngă fecîdre, mal ales logodnice, şi «le seduce, nefiind vddut de cătră ceî-l’alţl, fle căt de păzitori...»2 Să ascultăm acum pe Heliade. Fiind însă că nu este Român care să nu cunoscăpe admirabilul «Sburător», ne va fi de ajuns a reproduce numai începutul acestei poesie : «Veiji, mamă, ce me dore! şi peptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sin mi se ivesc; Un foc s’aprinde ’n mine, recorî me iau la spate, îmi ard buzele, mamă, obraji’mî se pălesc! «Ah ! inima'mî svăcnesce !... şi sboră dela mine'! Îmî cere... nu-ş-ce ’mî cere ! şi nu scifl ce ’î-aş da; Şi cald şi rece, uite, că’mî furnică prin vine; în braţe n’am nimica şi par’că am ce-va; «Că uite, mc veijî mamă ? aşa se ’ncrucişeză, Şi nici nu prind de veste când singură me strîng, Şi tremur de nesaţiu, şi oclii’mî văpăiază. Pornesc dintr’înşiî lacremî, şi plâng, măicuţă, plâng. «Ia pune mâna, mamă — pe frunte, ce sudorc ! Obrajii... unul arde, şi altul ’mî-a recit! 0) Columna, p 332. (’) Descriptio Moldaviae, ed. Papiu, p. 142. www.dacoramamca.ro PALPITAŢIUNILE COPILEI 373 Un nod colea m'apucă, ici costa ren mc dore; în trup o pirotelă de tot m’a stăpînit. «Or ce să fie asta?... întreba pe bunica : O sci vr’un lec ea doră,.. o fi vr’un Sburător ! Or aide l’alde baba Coraana or Sorica, Or du-te la moş Popa, or mergi la vrăjitor. «Şi unul să se roge, că pote me deslegă; Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac; Şi vrăjitorul âla şi apele închîagă; Alergă la ei, mamă, că dor ’mî-or da pe lec. «De cum se face ijioă şi scot mânzat’ afară, îl mâni po potecuţă la erbă colea’n crâng; Veijî, câtu-’î piuliţa şi (li acum de vară, Un dor nespus m’apucă, şi plâng, măicuţă, plâng. «Brânduşa pasce erbă la umbră lângă mine, La rîuleţ s'adapă pe maluri pribegind; peu, nu sciu când se duce ! că me trezesc când vine, Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind. «Atunci inima ’mi bate şi saîu ca din visare, Şi par’ c’aştept... pe cine ? şi pare c’a sosit. Acest fel totă viaţa ’mî-e lungă aşteptare, Şi nu sosesce nimeni !... Ce chin nesuferit! «în arşiţa căldureî când vîntuleţ adie, Când plopul a sa frumjă o tremură uşor Şi ’n tot crângul o şoptă s’ardică şi ’l învie, Eu par’că ’mi aud Scrisul pe sus cu vîntu ’n sbor; «Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică, Me speriii, dar îmi place — prin vine un fior îmi fulgeră şi ’mî ţlice : «Deşteptă-te Florică, «Sînt eu, viu să te măngâiu...» Dar e un vînt uşor ! «Or ce să fie asta ? întrebă pe bunica : O sci vr’un lec ea doră... o fi vr’un Sburător ! Or aide l’alde baba Comana or Sorica, Or du-te la moş Popa, or mergi la vrăjitor.» Aşa plângea Flori ca şi biet îşi spunea dorul Pe prispă lângă mă-sa, ş’obida o ’neca; Jnnicea ’n bătătură mugea, cătâ oborul, Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina. Era în murgul serei şi sorele sfinţise; A puţurilor cumpenî ţipând par’că chiemâ A satului ciredă etc. www.dacoromanica.ro 374 H A S D E 0 E sublimă fineţa, cu care Heliado surprinde aci palpitaţiunile cele mal intime ale copilei în prima lor faşă : atunci când ea îubesce deja, dar nu scie încă pe cine îubesce şi ce este a Iubi. în fasa a doua, fantasticul «Sburător» dispare de ’naintea unei fiinţe concrete, a unul ideal realisat, a unul flăcăii pentru care copila resimte o nouă seriă de palpitaţi uni de o nuanţă mal puţin vagă, dar tot atăt de naivă. Acestă a doua faşă, care s’ar pute numi continuarea directă a poesiel lui Heliade, o găsim într’un cântec poporan polon din Gali ţi a, reprodus de Waclaw z Oleska. Iată '1 : Dalibog ze powiem mamie; on coă zlego zrobic gotow : wzdycha, ptacze, rgce iamie, klnie potggg mycb przymiotow. Nazwai serce moje lodem, wzrok sztyletem, jeszcze klamie ze ja jego iez powodem, dalibog ze powiem mamie! W noc pod oknem mem narzeka, dzieii przepgdza nieprzytomnie, gdy przy ludziach, to zdaleka, gdy bez ludzi, to on do mnie. Chcg nan patrzyc, czujg trwoge, cbcg don mowic, a nie umig, chcg uciekad, a nie mogg, sama siebie nie rozumig. Plakac muszg gdy sig zali, gdy mu dlon ktadg na ramie to mig jakiă ogien pali, dalibog ze powiem mamie, Lecz gdy mama go potaje, on przeplacic gotow zdrowiem, albo pojdzie w cudze kraje... nie, juz nic mamie nie powiem.3 (3) Waclaw z Oleska, Piesni ludu Galicyjskiego, Lwow, 1833, in-8, p. 263. www.dacaromanica.Fo 375 Adecă : PAI,[STAŢIUNILE COPILEI I)eil că mamei îl voit! spune, Căci el are tui gând refl : Se vaetă şi suspină, Mâinile mereu îşi frânge, Blastămă frumsffljjea mea. Inima ’mî—dice că ’î ghîaţă Şi privirea ’raî un cuţit, Mai dice ca ’l fac,să plângă... ţ)etl că mamei îl voîu spune, Să nu maî mintă aşa ! Cât e noptea—sub terestră ’mî îşi jelesce sdrta sa; Dina, când e lume multă • El se ţine cam departe, Când nu-î nimeni—e aci! De rădic oclii ’mî asupra ’î, Me turbur; şi dacă vreu Să ’î vorbesc—nu sein ce ’î spune... Aş fugi—şi n’am putere : Singură nu me ’nţeleg! Când e trist—plâng fără voe; Când de dînsul me ating, Mâna ’mî când îî pun pe umăr, Nu-ş-ce flacără me arde... Peii că mamei o să’l spun! însă mama dacă ’l mustră, El se va îmbolnăvi, Ba chiar p6te de durere Va pleca într’altă ţeră... Mameî nu... nu ’î spun nemic! Am aruncat pe hărţiă o simplă «notiţă». Las ca alţii s’o comenteze, dacă vor găsi de cuviinţă. Voiri face numai o observaţiune şi—am terminat. Dacă poetul român şi doina polonă se asemănă atât de mult, nu cum jam per duos menses eum. in bello secuti fuissent, dicendo quid ad nos de hoc bello, cum nostras mulieres, nostrosque filios Tarthari abduxerint; cumque quosdam clam recedere intellexisset, timensque ne si sic recederent in eo bello, eos postea habere non posset, habito cousilio cum suis nobilibus, ad quindecim dies eos dimisit, ita tamen quod ad Danubium ex post cum co-meatu redire deberent. Steplianus itaque cum comitiva decern milium suorum hobilium remansit, prefatumque castrum ad Danubium repetijt. www.dacoromamca.ro O RELAŢIUNE DESPRE ŞTEFAN CEL MARE 379 Cum autem Juga Yisternicus Capitaneus Domini Stephani post primam partem Danubij cum miile equitibus Tnrchorum adventum observando staret, ecce percursores Turcliorum forsitan centum, quos ipse prostravit, apparuerunt, quoruin vestigia magma Turcliorum mauus paulo post secuta est, qnam ut prefatus Juga Yisternicus vidit, in fugam se convertit ad castram. Dominus autem Stephanus, cum sui nou redissent ut promiserant, videns se Turcho multo imparem, demisso castro, se cum suis decern mi-libus in quandam silvani juxta opidum Yaslui vocatum ad similem dietam prope Danubium se contulit, Turchi vero castram illud melius munive-runt, ibique per biduum vel triduum pansa facta, paulatim per Vala-cliiam processerunt ad decernmiliaria Italica indie itinerando. Inhabitan-tes civitatem Yaslui ad superiores partes Yalachie ante Turchomm tran-situm se receperunt. Orator vero Regis Polonie qui cum Turcho in suo e-xercitu aliquandiu fuerat Ciuciaviensibus intimavit Turchum cum magno exerciţii Danubium transiisse, ac Bassarabam magme Valachie dominum cum suo etiam exerciţii secum liabere, ex qua re Ciuciavienses valde perteriti se ad fugam prepararunt. Prefatus vero Steplianus, prefaţam silvani reliquens, faciemque Turcliorum fugiens opidum Yaslui combussit, omniaque alia opida ad que, Turchum fugiendo, se recipiebat, Turcho eum prosequente, simi-liter inciueravit. Incineravit itaque opida sen civitates istas , Iassnm scilicet, Bacciim, Romanbazar et Bagmam. Incole vero illarum urbiurn, cum Turcliorum adventum multo ante rescissent, cum multis bonis se ad tuta loca receperunt, aii] Ungariam, alij Bmssiam versus iter fecerunt, maxime Ciueiavenses cum ad urbem Romanbazar Turchum constitutum sciverunt. Dominus Stephanus collocato presidio in opido Ciuciaviensi, nocte irruendo in Turchos in quandam parvam silvani per mediani dietam ah urbe Bagna distantem se recepit, sequentique die a Turchis silva cir-cumdata, comisso prelio per Yalaclnim, pauci ex Yalachis evaserunt. Ipse Stephanus tandem cum quindecim vel viginti equitibus in Siuathin castram Regis Polonie se rccepit, ibique, qui talia mi hi narravit, dixit se Dominum Stephanum cum paueis vidisse in quadam taberna comeden-tem. Ex post ipsi adolescentes in Colomia existentes audiverunt, Stephanum ad opidum Camenizze venisse, quod Regi Polonie ut dixi pertinet, ibique exercitnm congregare. Hoc scilicet quod se Stephanus recipisset in quodam opido Regis Polonie------Dix——midii etiam quod in opido Colomie fama erat quod Dracula ITungarie Regis----Valachiam cum www.dacoromaiiica.ro 380 E SAECU magno exercitu intraverat eam devastando et-----------ulii Turchus pontes fecerat eosque et triremes combussit-----ac----------locum custodientes, qupque volebat ibi Turcbum ad transitum expectare. Hec omilia didici a Batista Luca de Zoalio cive Januensi qui etiam micbi retulit quod eadem nova de Dracul in urbe Leopolis sibi confirmata fuerunt ac etiam Oracovie a quodani frate Sancti Benardini de Observan-tia. Quidam presbiter Cracoviensis qui fertur bone faine et sacre tlieologie professor, nec solitus ut fertur mendacia dicere, scripsit cuidam Canonico Wiatislaviensi quod Cassovie pro victoria liabita per Draculam contra Tur-clios Te Demn laudamus cantaverunt,retulitqne idem Baptista quod quidam Hungarus qui ad stipendiu Turchi fuerat, Ciuciavie retulit Turclio-rum iniperatorem in exercitu personaliter esse, secum etiam liabere filium quondam Petri qui olim Yalachie minoris Dominus fuerat, quem Turcbus ad sua dominia restituere intendebat. Turchus secum liabebat ducentami-lia hominum. Post omnia scripta venit quidam Slesita de Hungaria qui milii dixit se Agrie XXY-a Augusti in presentia Reverendissimi Domini Agriensis vi-disse fieri ignes ac cantari Te Demn laudamus, quia Steplianus Moldavie Voivoda prostraverat XIII milia Turcliorum prope.... taua.... quoque vidit legi litteras qnas Regia Majestas Reverendissimo Domino Agriensi mise-rat. Interrogatus de tempore quando fuit facta prostratio, dixit, se ignorare- Iiec possibilia sunt si supra scripta vera sunt, nani superius scriptuin est, quod Stephanus restaurabat exercitumsuum in opido Camenizze, quod facere potuit quia excepta Tartharorum preda alij Valaclii evaserunt cum potioribus bonis suis ad loca tuta ex quibus potuit nonnullos colligere. Dictus etiam Baptista audito boc novo a me, dixit quod possibile erat ex eo quod postquam Yalaclius fugam dedit ex Yalachia Turchi ut fere-batur per turmas divisi Valachiain discurrebant. Altissimus Sanctitatem Yestrain ecclesie sue sancte feliciter conservet. Ex Wratislavia die XYI Septembris MCCCCLXXYI. E. S. V. Indignus servulus Bîtldasşar (le Pi soia. www.dacoromaiiica.ro NOTIŢĂ TA REDAŢIUNEA DESPRE ŞTEFAN CEI, MARE 381 NOTI Ţ Ă TA RELAŢIUNEA CONTIMPORANĂ DESPRE ŞTEFAN CEL MARE, DESCOPERITĂ DE C. ESARCU Sînt acum doă-cjecî şi şese (le ani, marele nostru Cogălnicenu, pe atunci încă forte tînăr, a scris o monografi despre «Bătălia dela ResboenI şi pricinele el»1, un adevărat cap-d’operă pentru epoca când s’a compus, unde junele autor resuma şi combina asupra resbolnlul turco-moldoven din 1476 tradiţiunea poporană şi mărturiele contimporane, întru căt a putut să le cunoscă. Pentru a rectifica şi a completa datele adunate acolo, singura făntână importantă, pe care d. Cogălnicenu o trecuse cu vederea, a fost pănă aci un lung pasagiu din cronica turcă a lui Saad-eddin, tradus italienesce în secolul XVII de cătră Bratutti'2 şi reprodus apoi, din causa extremei sale rarităţi, în a mea «Arcliivă istorică».3 D. C. Esarcu a reuşit a descoperi în acesta privinţă în biblioteca Mar-ciană din Veneţia o nouă reiaţiuîie, mal preţiosă decăt tote cele-l’alte, căci ea nu numai s’a scris chiar în anul 1476, dar încă ne presintă mal multe amărunte necunoscute din cele-l’alte isvore. Ne mărginim a atrage atenţiunea asupra următorelor puncturl : 1. Fugarii GenovesI din Oaffa, departe de a găsi un adăpost în Moldova, precum s’a crecjut generalmente, aii fost robiţi de cătră Ştefan cel Mare şi dăruiţi apoi boiărilor, după cum se dăruiaii Ţiganii şi Tătarii. 2. Principalii generali al lui Ştefan în resboiul dela 1476 aii fost cumnatul şeii Şendrea şi visternicul Iuga, dintre cari se scie despre cel de’ntăiîî că a perit mal în urmă, la 14S1, in bătălia dela Rîmnic între Ştefan şi Ţepeş.4 I1) Arcliivă Eomănescă, ed. 2, Iaşi, 1860, t. I, p. 70—S9. (’) Cronica ddVorigine e proyressi della casa Ottomana, t. 2, Madrid, 1652, in-4, p. 297 pînă la 303. (3) T. I, part. 2, p. 31—33. (4) Cltronicon Putnense, în Haideţi, Arcliivă istorică, t. 3, p. 8. www.dacaramamca.ro 382 I) I V E Ii S F. 3. Armata permanentă a Moldovei consista din călărime nobilă, er ţăranii forman miliţia, care se mobilisa numai pe interval uri scurte şi care, la cas de prelungirea resboiulul, murmura şi deşerta. 4. Moldova se numîa «Valachia-mică», or Muntenia «Valachia-înare», după cum noi am demonstrat’o deja aluri prin alte făntâne.5 5. Nobilimea moldovenă era forte numeroşii, de vreme ce Tătarii aii robit 15,000 nobili, pe când tot atunci alţi 10,000 se aflau pe lăngă Ştefan; de unde resultă că acea nobilime se compunea din toţi proprietarii mici, adecă «reieşi» sad «moşneni*. 6. Oraşele, pe cari lo-a ars Ştefan la apropiarea Turcilor, au fost Va-sluitt, Iaşi, Bacâil, lloman şi Bala. 7. De nicăirî nu se confirmă tradiţiunea despre fuga lui Ştefan la cetatea Nemţ şi falmdsa’i convorbire acolo cu mumă-sa, în locul cărora noi vedem aci pe nevesta lui Ştefan retrăgendu-se la cetatea Hotin, er însuşi Domnul fuge în Gtaliţia şi apoi în Podolia la cetatea Cameniţa, a-prope de Hotin, unde îşi strîuge o nouă armată.* 8. In tabăra turcă, ca pretendinte la tronul Moldovei, se afla un fiii al liu Petru Aron, vechiului rival al lui Ştefan. H. (5) Istoria critică, ed. 2, t. I, p. 58—59. (*) Intr'o comunicaţiune orală ce nî-a făcut, d. Eaarcu bănuesce cu drept cuvînt ca legenda poporană a confundat pe mumaluî Stefaucu nevesta lui, er cetatea Nemţ cu cetatea Hotin. DI VEHSE Universitatea austriacă din Gratz, unde studiază mai mulţi diutre fraţii noştri Ardeleni, a reuşit de curând a atrage în corpul seu profesoral doă celebrităţi lin-guistice : pe profesorul Jobaunes Schmidt din Jena, slavist de prima ordine, şi pe profesorul Hugo Schucliardt din Huile, al căruia nume e de-mult simpatic tuturor Românilor. Este curidsă coincidinţa că ambii acest! linguist! s’au distins prin opere relative anume la vocalism: Schucliardt prin Der Vocalismus des Vulgărlateins (18G6—8), Schmidt prin Zur Geschichte des indogermanischen Vocalismus (1871—5). Un glumeţ ar mai pute adăuga, că numile ambilor profesor! se încep prin Sch şi se termină prin dt. www.dacoromanica.ro DIVERSE 388 * * * Afară de indianistul Lasseti, universitatea din Bonn a mai perdut pe cea-l’altă ilustraţiune a sa : Frederic Diez. El a murit la 7/ja maiu în vrăsta de 82 ani. «Gramatica comparativă romanică» va remăne un etern monument pentru memoria lui Diez; 1111 monument, în care limba română jdcă şi ea un rol însemnat. Cunoscutul lingiiist Tobler a consacrat re osatuluî un torte interesant articol in diarul Im neucn meich, nr. 24. * * * A mai murit tot în luna lui maîu, tînăr încă, dar de-mult renumit, profesorul Martin Haug dela Miinchen, căruia linguistica îî datoresce tesaure de lumină asupra limbeî zendice şi ’n tiarfce asupra Vedeî. Iată lista operelor acestui neobosit orientalist, care serica d’o potrivă bine nem-ţesee şi englezesce : Bie fiinf Gâthâs oder Sammlungen von Liedern ună Spriichen Zarathu-stra’s. 1857. Ueber die Fehlewi Sprache und den Bundehesh. 1854. Bie Quellen Flutarclis in den Lebensbeschrcibungen der Griechen. 1854. Ucbcr Schrift und Spraclie der sweiten Reilschrift-Gattung. 1855. Ueber die urspriingliche Bedeutimg des Wortes Brahma. 1868. Bas 18 Kapitel des Wendidad. 1869. Ueber den gegenwărtigen Stand der Zendphilologie. 1868. Brahma und die Brahmanen. 1871. Essay on tlie Fahlvi Language. 1871. Ueber das Wescn und den Werth des Vedischen Accents. 1874. Essays on the Sacred Language, Writings andReligioriofthe Parsees. 1872. A Lecture on an Original Speech of Zoroaster. 1865. The Aitarcya Brahmanam of the Big Veda. 1863. Vedische Răthselfragen und Băthsdspruche etc. ■ * Max Miilier, după ce a terminat gigantica sa ediţiuue a Kig-vedei, prepară acum o nouă publicaţiune colosală, al cării prospect s’a dat în ultimul număr (Voi. X, nos 6 et 7) din Triibner’s American and Oriental Literary Record. Sul) direcţiunea sa, în colaboraţiune cu profesorii Cowell, Legge, A. Burnell, Childers, Kielkorn, Rajendralal Mitra, Tkibaut, Eggeling şi Jollv, vor apare în 24'tomuri «Cărţile Sacre ale Orientului». India, buddkismul, literatura zoroastrică, China lui Kung-fu-tze şi China lui Lao-tze, Tnohamedismul, tote îşi vor găsi un loc în acest măreţ panteon al Kesă-rituluî. www.dacaromamca.ro