COLUMNA LUI TRAIAN
APRILE 1876
Istoria. — Linguistica. — Literatura poporana.
BABA-NOVAC
... nec putafc externos qnos decet esse suos... ...nu consideră ca străini po acel ce se cuvin a fi aî noştri.
Kutilius >'uniat ian un, Itincr., 1, 14.
I
Este o lege banală, a istorie! umane, că, acţiunea aduce tot-d’a-una după sine necesitatea une! reacţiunî.
Ast-fel după trista epocă a fanariotismului, în cursul căriîa Românii perduseră orl-ce simţiinînt de individualitate naţională, astă-dl, din contra, ne întîmpină fenomenul opus al exclusivismului împins pînă la extrem.
Extravaganţa unora dintre noi desaprobă tot ce e străin, respinge tot ce nu ne presintă o probabilitate do a se trage perpendicularmente din nemul legionarilor, merge cu radicalismul pînă a nega calitatea, mintea şi inima de Român, unul om al căruia totă crima consistă într’un nume mal mult sail mal puţin exotic.
Acestă exageraţiune îşi are rădăcinele în necundscerea istoriei.
Nici Roma antică, nici fiii sei de pe ţermiî Dunării, adecă nici moşii, nici părinţii noştri, n’ail rădicat vre o-dată un asemenea zid chinesesc contra elementelor peregrine, şi nici chiar Chinesilor nu le-a mers bine cu acestă isolaţiune artificială.
«La Romani—dice oratorul Aristide din secolul II după Crist—nu se
io
www.dacaromamca.ro
.146
HASDEU
«socotesce a li străin nici un bărbat demn de magistratură sad de credinţă»: £svo<; o3obosic, oat? âpy'fjc rj cslarsco? 54loc âvrjp.1
«Toţi s’aii făcut Romani — dice sântul Augustin — şi toţi portă nuculele de Romani: omnes Romani facti sunt et omnes Romani dicuntur».2
6re însuşi Traian n’a fost şi el prin origine, ca şi urmaşul şed Adrian, un barbar Celtiber din Spania 1
Şi pentru ca să nu ni se spună, că acestă indulginţă pentru străini ar fi caracterisat numai pe Roma cea degenerată din timpul împăraţilor, ne permitem a reproduce aci următbrea legendă despre o epocă forte apropiată de fundarea urbil eterne :
«După mortea lui Romul, senatorii nu se puteau împăca asupra personel «de ales. Eraii senatori bătrâni sau vechi (majores, ol Trpsapbrepoi) şi erau «senatori noi satl tineri, mal de curând admişi în Senat (junior es, ol vew-«TepoL). In fine, el s’aii înţeles ast-fel, ca senatorii cel bătrâni să alegă «pe regele. însă nu din mijlocul lor. Puşi în acestă posiţiune şi pentru a «nu fi reduşi de a alege pe cine-va dintre senatorii cel noi, alegatorii au «preferit a da corona unul om care să nu fie de nici o partită, şi anume «uuul străin, imparţial pentru unii şi alţii, încăt să se curme o-dată pen-«tru tot-d’a-una intrigele şi animozităţile».3
Ca şi Romanii cel vechi, posteritatea lor din Dacia nu îmbrâncîa nici o-dată pe un străin ce venla cu inima curată a ne oferi braţul seu şi lu-minele sale, precum în anticitate Sciţii şi Iperboreil mergeafi a depune pîrga lor pe altarul lui Apoline dela Delfe, şi s’a întîmplat adesea că a-cel străin sau fiii sel devenîau pentru noi o gloriă naţională.
De aci însă nu resultă nici decum utilitatea xenofilieî, predilecţiunea pentru tot ce se capetă din afară, admisiunea necondiţionată a elementelor străine.
Ultra-xenofilia e tot atât de periculosă, pe căt de ridicolă este ultra-xenofobia.
Dar atunci, puşi între ambele extreme, unde ore să găsim criteriul, care să ne conducă pe o cale de mijloc?
Studiul de faţă este menit pînă la un punct a respunde la acestă grea şi importantă întrebare.
I1) Oratio de Borna.
(*) In Psalm. 58, part. 1 sub fin.
(8) Dionys. Halicarn., lib. 2, § 58, ed. Kiessling.
www.dacoromanica.ro
B A B A-NO V A C
147
II
Nu este nici o legătură mal strînsă, mal intimă, mal trainică, ca simpatia ce unesce involuntarmente pe toţi acel ce sufer, pe toţi acel ce numără cu nerăbdare (jilele de chin în aşteptarea orei de mântuire.
E superbă imaginaţiunea lui Gothe, când ne arată bradul Scandinaviei suspinând după cedrul Libanului; e sublim tabloul lui Biirger, în care doă fiinţe în lanţuri, despărţite prin uşa de fer a unei singure temniţe, se gândesc cu iubire una la alta, fără a se fi cunoscut vre-odată.
Fie-care popor are o inimă, care se frămîntă în milione de pepturl, producend o singură palpitare; fie-care popor are epocele sale de suferinţă, suma tuturor lacrimelor individuale, o durere immensă, o bolă mon-struosă, pe care n’ar fi în stare s’o descrie nici sumbrul geniu al lui So-focle, ce se opintise a ghici prin poesiă giganticele torture ale lui Ercule, nici măiestra daltă a lui Lisip, immortalisând într’un bloc de petră agonia liu Laocoon.
El bine, inimele a doă popore nenorocite nu pot a nu se visa una pe alta de departe, ca bradul şi cedrul lui Gothe, nu pot a nu se iubi de aprope, ca prisonieril lui Biirger, nu pot a nu simpatisa în orl-ce situa-ţiune prin înrudirea suferinţei.
Provedinţa, aruncând cinci nemuri diferite pe îngustul spaţiu al peninsulei balcanice, pe Români, pe Greci, pe Şerbi, pe Bulgari şi pe Albanesi, a legat aceste elemente eterogene într’un singur buchet prin trei noduri consecutive : 1. ingredientul comun tracic, care întrase, mal mult saiî mal puţin, în couiposiţiunea tuturora; 2. comunitatea religiosă; 3. în fine, un inamic comun, o temere comună, o comună aspiraţiune de a se emancipa de sub jugul otoman.
Deja reposatul Bălcescu observase în trecut acest fapt, care i se părea cam curios, că Românii aii susţinut tot-d’a-una lupta cea mal crîncenă contra vecinilor dela nord şi dela resărit, Unguri, Poloni. Cazaci şi TatarI, pe când, din contra, o alianţă mal-mal neîntreruptă ne unia în toţi timpii cu poporele de peste Dunăre, egalmente subjugate şart ameninţate în independinţa lor de cătră iataganul Osmanlîilor.
Prin concursul diverselor condiţiunl genealogice şi geografice, Romănia reuşise a conserva un grad de existinţă politică naţională chiar în acele
www.dacoromanica.ro
148
HASDEU
momente critice, când Yiena şi Veneţia tremurai! de ’naintea Baeziijilor şi Suleimanilor, când Grecia, Serbia, Bulgaria şi Albania gemeai! de-mult pe jumătate asfixiate în greua atmosfera a sclavie! orientale.
Ast-fel, precum altă-dată în Spania, la cel-l’alt capot peninsular al Europe!, tote poporaţiunile meridionale, turtite sub despotismul Maurilor, priviai! cu dragoste şi urmăriati. cu îngrijire or!-ce mişcare din direcţiunea Pireneilor, unde se concentrase nn sîmbure de neatârnare; tot aşa Grecii şi Albanesiî, Serbii şi Bulgarii, aveai! tot-d’a-una ocliiî lor aţintaţ! asupra Carpaţilor, aşteptând ca România, mai liberă şi maî temuta, sa le dea credinţa în renascere.
De câte or! pe ţermi! Dunării vulturul munten şi zimbrul moldoven cutezai! a înfrunta semi-luna otomană; de căte ori clopotele dela Sueeva şi dela Tărgovişte sunai! toxinul emancipării din ferele păgânilor, sub Mircea, sub Ştefan, sub Rareş, sub Ion cel Cumplit; de căte ori stindardul independinţel fălfăia pe înălţimea Carpaţilor, o sensaţiune electrică se comunica dela om la om pînă în fundul Eladel.
Nici odată însă acestă solidaritate de speranţe naţionale între tote nemurite apesate din imperiul otoman nu ajunsese la o manifestaţiune atăt de energică, atât de grandiosă şi generală, ca în epoca vitezuluî Mihaifi, când tunul dela CălugărenI se părea a prevesti apropiata cădere a Stambiilulul.
«Serbii şi Bulgarii dorlaîi cu nerăbdare să vedă pe eroul român trecend «la dînşiî, ca să i se închine cu toţii»,—scrie Grecul Stavrino1; er Italianul Spontoni adaugă: «Mihaii! segăndia la cucerirea Macedoniei, Serbiei, «Bosniei, Albaniei şi a celor-l’alte ţerî grece, unde avea o mulţime de «partisanl, cari îl numiati Steua Răsăritului, după cum se constată acesta «din scrisorile, ce s’ail găsit mal în urmă sub perină după mortea acestui «principe.»2
Aşa dară, nu este de mirare că mii de străini din tote naţionalităţile de peste’ Dunăre serviai! cu un zel, cu o fidelitate, cu o abnegaţiune fără margini sub victoridsele stegurl ale vitezuluî, de a căruia gloriă depindea salvarea lor comună din gbiarole Osmanlîuluî.
Doi dintre aceşti dspeţl trans-danubian! la banchetul libertăţii ce se
I1) Paniu, Tesaurul de monumente, t. 1, p. 300.
(!) Historia della Transilvania, Venezia, 1638, p. 171 : «chiamandolo tutti i suoi parţiali «l’Oricntale lor Stella.»
www.dacaromamca.ro
BABA-NOVAC
149
aşternuse atunci sub cortul lui Mihaifl, atrag asupră-le mal cu deosebire atenţiunea istoricului.
Cu o altă ocasiune vom schiţa, p6te, biografia Grecului Michali, cunoscut sub numele de Ban Mihalcea, mână dreptă a Domnului în tote afacerile diplomatice ale ţerel şi al căruia devotament a fost încoronat prin o morte de martir pe mormîntul lui Mihaia.
De astă dată ne vom mărgini a depinge în doă-trel vorbe interesanta figură a celul-l’alt companion străin al eroului nostru, Şerbul Baba-Novac braţul drept al principelui pe câmpul de bătaiă şi carele primi şi el de bună voiă cununa de mucenic.
III
Vieţa lui Baba-Novac se împarte în doă periode : unul lung şi obscur, altul scurt şi strălucit; unul dincolo de Dunăre, în Serbia, în Bosnia, în Balcani; altul de dincoce, în Muntenia, în Moldova şi pînă în fundul Ardeiului; unul, în care ’1 privim la umbra codrului păndind bogatele caravane turcesc!; altul, în care el ne apare de o dată în fruntea celei mal frumose armate române, amic nedeslipit al vitezulul Mihaifl, groza Ungurilor şi Polonilor.
Ca haiduc, el trăesce pînă astă-dl în poesia poporană a tuturor Slavilor din Orient şi in cântecele bătrânesc! ale Românilor, singurul isvor pentru acestă primă faşă, aşa cjicend omerică, din istoria lui Baba-Novac.
Ca genera], laptele sale sînt înregistrate în memoriele contimporanilor, dintre cari unii, deşi inamici neîmpăcaţi al lui Mihaifl Vitezul, totuşi nu se pot stăpâni de a nu exprime o profundă admiraţiune pentru bravura ostăşescă şi caracterul adeverat cavaleresc al lui Baba-Novac.
Ast-fel făntânele istorice sînt destule pentru a ne permite se schiţăm aci un portret întreg, dacă nu cu detaliele minuţiose şi delicate ale penelului italian, cel puţin prin câte-va din acele grosiere linie ale artei flamande, cari reuşesc une-orl a surprinde mal bine secretul naturel printr’o îndrăsneţă aruncătură de culori.
IV
Serbii şi Bulgarii posedă vr’o (Jece poeme poporane, relative tote la diferitele epizode din semi-secolara halduciă a lui Baba-Novac.
www.dacoromanica.ro
150
HASDEU
Piuă şi în Macedonia se p6te arnji următorea doină bulgară :
«Infloresce de timpuriii dorea trandadrulul! Sub trandadr se aşterne -«un covor, pe covor este pusă o perină albă, pe perina albă şede Baba-«Novac, bea şi mănâncă, mielul rumăn e fript, vinul galben e turnat. «Iată însă că sosesc trei porumbei, se lasă din sborul lor pe trandadr, «cade jos dorea trandadrulul, er ei vorbesc aşa : Ascultă, ascultă Baba-«Novace! Tu bine mănânci şi bine bel, mielul rumen e fript, vinul galben «e turnat, pe când piere scumpul teii diil, scumpul teii diit de ’mpreună «cu cea de’ntâiil a lui iubită, de ’mpreună cu băeţelul lor...»1
Din tbte aceste balade trans-danubiane, de o potrivă interesante negreşit din punctul de vedere literar şi dlologic, una serbă mai cu deosebire, publicată în colecţiunea lui Yuk Karagici, atrage asupra-şi atenţiunea prin nesce date forte obiective despre originea şi debutul de haiduc a lui Ba-ba-Novac.
lat’o întregă în traducere :
«Novac şi BadiYoe beii vin la recore lângă duviul Bosna la cnezul «Bogoslav, er după ce beuseră în voe, etă că acesta începe a grăi aşa : «Spune’mî drept, fărtate Baba-Novace, spune’mi pe faţă, de ce ore te-al «apucat tu, frate, tocmai la bătrăneţe, câud nu se mai cade, a’ţî frânge gâtul, «a rătăci pe deluri, a duce traiul mişelesc de hoţ?
«Bătrânul Novac îi respuude : ascultâ-me, fărtate cneje Bogoslave, să’ţî «povestesc cu dreptate cruda mea nevoe, de vreme ce mă ’ntrebi. Precum «scii şi’ţi aduci aminte, când Irena zidia oraşul Semendria, atunci m’a «pus şi pe mine la muncă de I-ain argăţit trei ani, cărând lemne şi «petre tot cu căruţa mea şi tot cu boii mei, er la sfârşitul acelor trei ani «nu aveam nici un ban în pungă, măcar ca să’ml pociu cumpăra nesce opinci.
«Acesta n’ar fi fost nemica, dar mai este ceva, frate. După ce isprăvise «cetatea, ea începu a mai zidi şi turnuri, cu porţi şi cu ferestre tot aurite, «aruncând bir asupra omenilor câte trei litre de aur de fiă-care casă, cela «ce face, frate, câte trei sute de galbeni!
«Cine avea bani, îi da; cine da, remănea; numai efl, sărmanul, neavend «ce să’I dail, mi-am luat târnăcopul cu care argăţisem, şi luând tămă-
(') Verkovicî, Narodne pesme Măkedonski Bugara, Beograd, 1860, t. 1, p. 205. —Cf. JSiladiuorlzi, Bălgarski narodni piesni, Zagret» 1861, p. 209.
www.dacoromanica.ro
BABA-NOVAC
151
«copul md dusei în haiducia,, căci nu era chip a mal române în ţera afu-«risitel Irene.
«Şi fugii spre Drinul cel rece, apoi spre Bosna cea petrosă, şi când ine «apropia! de muntele Romania, etă că întâlnii acolo în cale nuntaşi Turci, «ducend o fetă turcolcă.
«Toţi nuntaşii trecură în linisce, numai Turculeţul mire, care călărla «pe un mare cal cam murg, nevrend să me lase în pace, scose un bicifl «întreit, ferecat la trei capete, şi me lovi peste spate.
«De trei ori l-am spus chiar ca la un frate : me rog ţie, Turculeţule «mire, să albi noroc şi vitejiă, bucuriă şi fericire, dar plecă înainte, cată-ţl «de drum, căci doră md ve<jl bine că sînt un om sărac.
«Turculeţul însă nu vru să ine asculte, ci me bătea din ce în ce mal «tare, pînâ ce a început să me cam ddră, şi atunci furia me cuprinse, «apucai târnăcopul de pe umer, lovii pe Turculeţul ce mi se gurguţa călare, «şi’l potrivii atăt de bine, încât că(]u jos la pămînt.
«Apoi me repezii la dînsul, îl mal lovii de vr’o doă-trel ori pănă «ce’l despărţi! de suflet, băga! măriile în buzunările sale, scosel trei «pungi pline, le aşedal la mine în sîn, îl descinsei sabia dela brîfi, lui «l-o descinsei şi mie ml-o încinsei, îl pusei la cap târnăcopul meii, ca să «albă Turcii cu ce să’l îngrope, încăleca! pe murgul şefi, şi plecai drept «spre muntele Romania, er nuntaşii turci se ultafi la mine şi nu voîafi să «me iea la gonă, ori că nu voiau, ori că nu cutedau.
«De atunci, frate, sînt etă patru-decl de ani de când petrec pe muntele « Romania mal bine decum petreceam a-casă; stafi aici de pândesc calea din «del în vale, aştept pe tinerii Turci ce vin dela Saraievo, le răpesc argint «şi aur, catifea şi mândrul postav, cu care ine îmbrac apoi pe mine şi pe «tovarăşii mei; scifi când să atac, scifi când să fug, scifi când să me bat, «şi nu me tem de nimeni, afară numai de Dumnezeii!...»1
O altă baladă serbă poporană, publicată într’uu Calendar dela Biel-grad, ne procură unele amănunte familiare asupra traiului haiducesc al lui Baba-Novac.
Et’o în prescurtare :
«Moşa Turislava se laudă, că nu se teme de haiduci, de Novac, de Ra-«divoe şi de zmeul cel tînăr Gruiă, încuibaţi pe blăstematul munte Ro-
(l) Srpske narodne pjesme, t. 3, Viena, 1346, p. 1—4.
www.dacoromanica.ro
152
H A S D E U
«mania, pe unde nemiue uu mal îndrăsnesce a trasporta liaraciul, ce se «cuvine sultanului din Bosnia şi din Herţegovina.
«Aşa dară se dă tot liaraciul în manile moşeî, care se şi scolă de «pornesce în cale, pănă ce ajunge la muntele Romania, dar când se apro-«piă de cea de’n tăi ii strajă, etă că Baba-Novac îl ese înainte.
<— Ce aî tu colea în sac, mătuşo ? în sac pe acest măgăruţ?
«— Dintr’o parte este fusul moşeî, de cea-l’altă este gliiemul moşeî, «er la mijloc sîut ciorapii moşeî, ciorapi şi merinde.
«Novac o lasă a trece fără maî multă vorbă, dar la a doua strajă etă «că’i ese înainte Deli-Radivoe.
« —-Ce aî tu colea în sac, mătuşo ? în sac pe acest măgăruţ ?
«— Dintr’o parte este fusul moşeî, de cea-l’altă este ghiemul moşeî, «er la mijloc sînt ciorapii moşeî, ciorapi şi merinde.
«Şi erăşî scapă moşa, dar la a treia strajă etă că’i ese înainte Gruia «al lui Novac.	*
«— Ce aî tu colea în sac, mătuşo ? în sac pe acest măgăruţ ?
«— Dintr’o parte este fusul moşeî, de cea-l’altă este ghiemul moşeî, «er la mijloc sînt ciorapii moşeî, ciorapi şi merinde.
«— Alei, moşă Turislavă! Ia adu’mî şi mie o aţă subţire, ca să ’mî «cârpesc cea haină ruptă.
«— Du-te ’ncolo, Gruio al lui Novac! Eu nu am aţă pentru tine!
«Gruia er repetă, moşa er respunde, Gruia se aprinde, trage cuţitul, «taiă sacul moşeî, şi toţi galbenii curg jos.
«Atunci Gruia strigă din puterea albului grumaz :
«— Unde eşti tu, tată Baba-Novace! Unde eşti tu, unchiule Deli-Ra-«divoe!
«Novac şi Radivoe se răped îndată, apucă visteria sultanului şi datî «drumul moşeî Turislave?...»1
In acest mod familia cea legendară a Iul Baba-Novac se compunea din fiiul seQ Gruia şi din frate-seti Deli-Radivoe.
Y
Am arătat, cine a fost haiducul Baba-Novac; dar nimic nu ne probeză încă identitatea sa cu ilustrul general al lui vodă Mihaiii.
(') Mladi Şumadinaţ, Kalcndar za 1862, p. 80—32.
www.dacoromamca.ro
BABA-NOYAC
153
Baladele serbe şi bulgare nu ne presintă, din nenorocire, nici o indica-ţiune cronologica precisă.
Doi omeni cu totul diferiţi puteafi să porte un singur nume, precum se scie, de exemplu, că tot în armata învingătorului dela Călugăreni se aflau doi căpitani numiţi Mârzea, încăt ostaşii eraţi siliţi a’I distinge pe unul de altul prin epitetele de Mârzea cel mare şi Mârzea cel mic.
Ar fi dară forte cu putinţă, ca hoţul Baba-Novac şi hatmanul Baba-No-vac să nu fi fost una şi acelaşi personalitate.
Un pasagifl din istoria Ungurului Wolfgang Bethlen, unde se alunecă doă-trel vorbe încălcite, nu deslegă acestă enigmă, cu atăt mal mult că autorul lor a trăit şi a scris aprope cu un secol mal târdiu.
Acel pasagifl, după ce recunosce că generalul Baba-Novac a fos Şerb) Rascianus, apoi adaugă :
«In juneţe el căduse rob la Turci, cari îl smulseră toţi dinţii şi’l fă-«cură mahometan, er în urmă venind la Mihaifl, acesta l’a pus cap peste «corpul voluntarilor».1
A spune atăta safl a nu spune nimic, este mal tot una.
Anecdota despre dentura lui Baba-Novac, mal cu seină, nu se pare a fl istorică, de oră-ce tocmai dînsul a fost cel mal elocinte dintre căpitanii lui Mihaifl, cela ce nu se împacă cu lipsa tuturor dinţilor, într’o epocă când dentiştii nu erafl pre-abill de a înlocui natura prin artă.
Cât privesce mahometismul lui Baba-Novac, acesta tot încă s’ar mal pute explica, admiţendu-se venirea sa din Bosnia, de unde îl aduce poesia poporană trans-danubiană şi unde propaganda sângerosă a islamului făcuse deja de pe atunci mari progrese în sinul poporaţiuniî serbe.
De asemenea şi faptul robiei la Turci este nu numai posibil, nu numai probabil, dar încă se pare a fi confirmat prin o tradiţiune poporană, după cum vom vede îndată.
Mal pe scurt, pasagiul din Bethlen este o erore, în care nu lipsesce totuşi o picătură de adevăr, precum se întîmplă mal tot-d’a-una.
Din tote făntânele istorice scrise, acela care ne procură noţiunea cea mal ponderosă în caşul de faţă, este Italianul Spontoni.
Ca secretar al lui Basta, el cunoscuse personalmente pe Baba-Novac şi ne spune lămurit, că a fost nu numai Şerb, dar încă un om vechifl de ani,
(l) Historia de rebus transilvanicis, ed. 2, tom. 5, p. 7.
www.dacaromamca.ro
154
HASDEU
adecă întocmai precum ni’l zugrăvesc cântecele vecinilor noştri de peste Dunăre : «Baba Novacco Rasciauo, liuomo vecchio».1
Nici acesta însă nu ne mulţumesce, de vreme ce însuşi numele lui Baba-Novac, adică Tată-Novac, denotă deja o vrăstă înaintată, încăt testimoniul lui Spontoni nu adaugă mult la cunoscinţa lucrului.
Pentru a constata filiaţiunea haiducului din Bosnia cu generalul lui Miliaitl Vitezul, singura cale ce ne mal române este de a recurge la baladele române, pe cari le lăsarăm la o parte compulsând pe cele slavice.
In adevdr, în ele noi găsim, între altele, o mică poemă întitulată «Novac şi corbul», care se începe în următorul mod :
«Fost’a, cică, un Novac,
«Un Novac, Baba-Novac,
«Un vitez d’aî luî Mikaiu,
«Ce sărîa pe şepte cai «Da striga Craiova vai !
«El un fecioraş avea «Şi tot ast-fel îi (Jicea :
«Fecioraş Gruiuţul meu,
«Ascultă de ce ţţi <Jic eu!
«Să nu ca<JÎ la vr’un loc reu,
«La loc reu şi mult departe «In negra străinătate.
«Dacă sorţii te-or purta «Terile d’a vîntura
t)
«Şi ’n Staiubul de a intra,
«Tu de asta nu uitai:
«Vamă dreptă să plătescî,
«Armele să’ţî oţelesci.
«Hainele să ’ţi premenescî,
«Ca să pari un biet sărac,
«Să nu semeni a Novac,
«Că nu’î Turcilor pe plac»..A
In faţa acestor versuri s ar pute admite definitivamente identitatea ambilor Baba-Novacl.
Balada română îl numesce limpede : «un vitez d’al lui Mihaift», şi pune tot o dată alături pe filul seil Gruia, nedeslipitul tovarăş al banditului Baba-Novac din cântecele serbe şi bulgare.
Consiliul despre pericolul de a întră în Constanţinopole se pare a fi o alusiune la caşul lui însuşi Baba-Novac, când căcjuse din imprudinţă în robia otomană, după cum vetjurăm mal sus din Bethlen.
O Historia delict Transilvania, p. 115.
{*) Alexandri, Poesie popolare, p. 144.
www.dacoromanica.ro
BABA-NO VAC
155
Afară de acesta, urinarea baladei nostre presintă o asemenare aşa <Ji-cend fotografică cu doina bulgară, citată în paragraful precedinte şi în care Baba-Novac e culcat sub un arbore, când iată sosesc de o-dată trei porumbel anunţându’I peirea filulul şefi. lată cum se exprimă cântecul român :
«In munţii Catrinuluî,
«In pădurea Pinului,
«Odihnîa Baba-Novac «La umbra unui copac,
«Şi prin vis el tot vedea «Pe feciorul şeii Gruia.
«Iat’un corb că se ivîa « Şi pe crengă se punea «Chiar d’asupra capului,
«Capului Novacului.
«Corbuleţul uşurel «Avea’n ciocu-î un inel,
«Care jos cădea din el «Chiar în barba luî Novac,
«Lui Novac Baba-Novac.
«Adormitul se trezia,
«Şi inelul căt vedea,
«Scotea haine novăcescî «De punea călugăresc!,
«Scotea cuca de Novac «Şi punea un comanac, etc.»
Apoi ast-fel travestit, el purcedea la scăparea iubitului şefi Gruia. Corbul în loc de porumbel şi inelul cădut în barba lui Novac în loc de Horea trandafirului scuturată pe capul şefi, iată t6tă diferinţa între balada română despre «un vitez d’al lui Mihaifi» şi între doina Bulgarilor din Macedonia despre grbznicul bandit.
D. Alexandri a mai descoperit un cântec bătrânesc tot asupra lui Baba-Novac, intitulat «Feta cadiuliu» şi care debută aşa :
«La grădina cu cerdac «Luî Hagi-Baba Novac,
«Care porta comanac.
«Lungă mesă e întinsă «Şi de âspeţ! mulţi cuprinsă.
«Dar la mesă cine şede?
«Pe’mprejur cine se vede ?
«Şede bătrânul Novac,
«Ce trăesce-acum d’un vec,
«Cu cincî-^ecî de Anişori,
«Tinere! măndri bujori,
www.dacoromamca.ro
156
HASDEU
«Şi cincî-ţlecî de finişore,
«Tinerele garoiiore.
«Toţi cu bine petrecea.
«Pe Novac îl fericîa...»1
1). Alexandri observă :
«Este de crezut, că bătrânul Novac din acestă baladă nu este tot acela «din balada precedinte, căcî nu se potrivesce comanacul şeii cu hainele «novăcescî şi cuca. vitezulul ostaş şi prieten al Domnului Mihalţi Vitezul.»
Scriind aceste rânduri, d. Alexandri scăpase din vedere, că deja în balada precedinte cuca lui Baba-Novac se transformase în comanac :
«Scotea liaîne novăcescî «De punea călugărescî,
«Scotea cuca de Novac «Şi punea un comanac!...»
Ast-fel împregi urarea comanacului nu numai că nu desbină ambele balade, dar tocmai din contra le unesce şi le legă ca doă cânturi ale unei singure epopee poporane, al cărila rest se va mal descoperi, pote, cu timpul.
In acestă a doua baladă română sînt mal ales remarcabile cuvintele : «bătrânul Baba-Novac, ce trăesce acum d’uu vec», cari confirmă conclu-siunea nostrâ din paragraful precedinte, cum-că teribilul haiduc era deja de tot uncheş, când amorul de gloriă, de independinţă şi pote chiar de pradă îl atrase în ajunul morţii sub stogurile lui Mihaiil.
Şi totuşi, chiar după cele de mal sus, o critică rigurosă nu are dreptul de a identifica fără nici o restricţiune pe haiducul Baba-Novac cu hatmanul Baba-Novac.
Baladele serbe şi bulgare relative la acestă cestiune portă tiparul unei epoce cu mult mal vechi decăt începutul secolului XVII, bună oră zidirea oraşului Semendria, er cele române aii aerul de a fi simple traducţiuni saii imitaţiunî posteridre dela Slavii de peste Dunăre.
Mal mult decăt atăta! Călătorul german Ştefan Gerlach, carele visi-tase Bulgaria tocmai pe la 1578, a v&jut în Balcani nesce vechi ruine, unde i se (Jicea că ar fi fost ore-când reşedinţa eroului bulgar Novac cel gros.2
Conclusiunea de tras din tote acestea este, că în personagiul cel poetic al lui Baba-Novac imaginaţiunea poporană a Slavilor meridionali şi apoi
(l) Ibid. p. 149.
(’) Gerlacli, Tagebuch, Frankfurt a. M., 1674, in-f., p. 517.
www.dacoromanica.ro
BABA-NOTAC
157
a Românilor a confundat mal multe personage reale, cel puţin doă, cari se asemănau prin origine, prin nume şi prin vi (iţă halducescă, deşi aii trăit în diferite timpuri, şi dintre cari cel mal noii a fost credinciosul tovarăş al lui Mihaiti.
Aci se verifică încă o dată teoria nemuritorului Yico despre procesul de formaţiune a eroilor epici, cari se cristaliseză într’un singur corp prin suprapunerea din timp în timp a mal multor figure analoge.1
VI
La 18 septembre 1600, într’o c)i de Luni, a început a se întuneca stiiua lui Mihaiţî.
Bătălia dela Mirislâil a fost pentru el cela-ce a fost pentru Bonaparte bătălia dela Leipzig, care, printr’un azard curios, s’a întîmplat de asemenea într’un timp de tdrnnă şi de asemenea într’o iţi de 18 ale luneî.
Mihaiil s’a mal sculat din cădere după lupta dela Mirislâu, precum s’a mal sculat şi Bonaparte după lupta dela Leipzig; dar scularea amăndurora a fost un simplu foc artificial, stins apoi în curînd pe şesul dela Waterloo şi pe cămpia Turdei.
Din acest moment de eclipsă, din acestă di de Luni fatală pentru septă-mâna întregă, după credinţa Românului, vom aborda şi noi istoria lui Baba-Novac, a căruia principală gloriă este de a fi fost cu atât mal devotat Domnului şefi, cu cât orizonul devenla mal obscur şi mal încărcat de trăsnete.
Venit de peste Dunăre cu câţl-va ani înainte, bătrânul haiduc atrase asupră’I din capul locului atenţiunea de şoim a lnî Mihaiil, care sciea tot-d’a-uua să’şl creeze generali din nimic, strigând, bună oră, unul popă Stoica dela FărcăşanI: «lasă’ţl patrafirul şi fă-te agă Făreaş!» 2
In resbelul lui Mihaiil cu Ieremia Movilă, noi găsim pe Baba-Novac deja în fruntea oştirilor ndstre, de ’ntăifl asediând în Moldova cetatea Hotin şi apoi lăţind groza numelui seu departe pe teritoriul polon, unde cavaleria română prefăcuse atunci în praf şi ’n cenuşă frumosa provincia Pocuţia.3
Un an mal tânjifi, în nefasta bătăiiă dela Mirislâfi, Baba-Novac co-
(l) Despre Baba-Novac cel vecinii, cf. Bezsonov, Epos serbskii i bolgarskiî, p. 86—90, în Vremennik Mosk. Ubscestva Ist. i I)r., t. 20; şi Novici Otocîaiiiii, Starine ocl starine Novaka, Novi sad, 1867, passim.
(*) Bălcescu, în Revista Română, t. 2, p. 302.
(3J Heideustein, Rerum Polonicarum libri XII, Prancf., 1672, p. 351, 352.
www.dacoromamca.ro
158
HASDEU
manda aripa dreptă, asupra căril, după înfrângerea celei stângi, s’afl concentrat cu furiă tote atacurile Iul Basta.
Isbit tot-o-dată de cavaleria lui Rakotzi, de infanteria Iul Prunics şi de contingintele german din Silesia, bătrânul Şerb făcu minuni de vitejiâ pentru a opri debandarea trupei sale, retrăgeudu-se de pe câmpul luptei cel mal de pe urmă, după ce însuşi Mihalu poruncise tovarăşilor sel a pleca stegul şi a căuta scăparea in fugă.
Să lăsăm de aci înainte să vorbescă contimporanul Spontoni. ale căruia cuvinte sîut cu atât mai ponderose, cu cât ele es din gura unul inamic personal al Românilor.
«Obosit, descuragiat şi întovărăşit abia de vr’o câţî-va d’al sel, Mi-«haifl ajunse la Făgăraş, unde aîî început a se grupa apoi împregiuru’î «resturile spălmîntate ale armatei sale, printre cari şi generalul Baba-«Novac, rănit, cu pârul şi barba pîrlite de foc, bun căpitan şi vitez «ostaş.
«Apărend de’naintea Domnului seil, el îl dise cu suspin de durere :
«— Sîntem biruiţi,~ Mihaifl; însă nu atăt prin armele duşmanului, «precum prin vrăjmăşia sorţii. Aşa dară, să nu perdem nădejdea, cât «timp te mal vedem în vieţă, ci grăbesce-te, încalecă şi plecă în Ţera Ro-«mânescă, căci aici nu eşti destul de sigur împrotiva norocosului Basta, «care urmăresce în tote părţile rămăşiţele oştirii nostre. Eu unul, crederile, aş li voit mal bine să zac mort de’mpreună cu atâţia volnici căduţl «în luptă, decăt să mal trăesc fugar după o perdere atăt de jalnică; dar mS «frămînta dorul de a te sci scăpat pe tine şi de a’ţi sluji ţie pănă la cea «de pe urmă suflare! Fugi dară, fugi cu tote odorele tale, căci Nemţii nu «vor zăbovi a încungiura cetatea, şi atunci va fi pre tânlifl. Eil însă volu «sta aici, adunând pe împrăştiaţii noştri ostaşi şi apărând u-mâ pănă la «morte împrotiva loviturilor duşmanului.
«Mai îmbărbătat dre-cum prin presinţa şi cuvintele acestui bărbat, «pentru care avea o mare stimă, Mihaifl se decise a urma consilielor sale, «retrăgendu-se în Ţera Românescă; dar refusâ absolutamente de a lăsa pe «Baba-Novac, care voia cu ori-ce preţ să remână în Făgăraş cu o mică «garnizonă pentru ca să mal oprescă cât-va timp mersul lui Basta, pănă «ce va sci pe însuşi Mihaifl în siguranţă, căci salvarea Domnului sefl o «punea cu generositate mal pe sus de propria sa vieţă.»1
o Spontoni, p. 115—119,122—123.
www.dacoromamca.ro
BABA-NOVAC
159
Acesta naraţiune pote fi întru cât-va ornamentată de cătră Spontoni, dar fondul este autentic.
VII
Cela-ce distingea în gradul suprem pe Mihaifi cel Vitez, este că umbra acestui mare căpitan îngrozi a pe victorioşii sel inamici chiar atunci. când totă lumea îl scia fugar şi’l credea biruit, precum taurul spaniol cresce în putere şi ’n furiă tocmai după ce l’a atins lancea picadoruluî.
«Românul Mihaifl, deşi adese-orl înfrînt de cătră Nemţi, de cătră Un-«gurl, de cătră Turci şi Poloni, totuşi nici odată nu’şî perdea cumpătul, «rădicându-se din contra din ce în ce mal periculos după fiă-care nouă «cădere», — dice cu admiraţiune contimporanul Starowolski.1
Abia scăpat din catastrofa dela Mirislâfi, abia eşit din furcele caudine dela Făgăraş, el ne apare din noii în capul unei armate, improvisate din Români, din Şerbi, din Săcul, din tot felul de elemente, înfruntând în alte doă bătălie tot atât de nenorocite, dar nu mal puţin îndrăsneţe, pe celebrul hatman polon Ion Zamojski, care venla acum din Moldova ca săT baricadeze întorcerea înŢera Românescă sau să’l respingă de acolo la cas de întrare.
Cea de’ntăiiî din acele doă bătăi perdute s’a întîmplat în CarpaţI, unde-va în apropiarea satului Nagyfal, între avangarda polonă, sub conducerea lui Iacob Potocki, şi între acea română, în fruntea căril se afla Baba-Novac.
Analistul Heidenstein ne presintă unele detalie forte interesante asupra mersului strategic al acestei încăierări între strejele ambelor armate, un preludii! de refl augur al bătăliei celei decisive dela Telejin, urmată apoi cu câte-va di le mal târziii în interiorul Ţerei Românesc!;2 pe noi însă ne preocupă aci mal ales discursul lui Baba-Novac, ţinut cu acea ocasiune cătră ostaşii sel la începutul luptei.
D. Y. A. Urechiă, într’o instructivă conferinţă de pe tribuna Ateneului Român, atinsese altă dată acest frumos monument al elocinţel militare a Românilor, pe care l’a cunoscut după un manuscris spaniol, dar care se găsesce publicat italienesce în preţiosa carte a lui Spontoni.
(') Instituta rei militaris, Cracoviae, 1639, in-f., p. 280.
(*) Herum polonicarum libri XII, p. 306.
www.dacoromanica.ro
160
H A S D E O
Cată să constatăm însă, că între redacţiunea italiană şi cea spaniolă există ore-carî variante.1
Traducând sad, mai bine, retraducând aci în limba în care eşise discursul din gura lui Baba-Novac, noi conservăm tote ideele, de’mpreună cu totă ţesâtura lor, întocmai aşa cum le cetim în redacţiunea lui Spontoni, mărginindu-ne numai, după maniera lui Thierry, a da stilului o culore a epocel.
Cumcă discursul este autentic, er nu imaginar ca unele oraţiunî, bună-oră, din Tucidide sau din Tit-Liviu, acesta se pote proba prin mal multe consideraţiunl.
De’ntăifi, Spontoni, după cum am mal spus’o, cunoscuse personalmente atât pe Baba-Novac, precum şi pe toţi principalii actori aî dramei şecspi-riane ce se petrecea atunci în Transilvania.
Al doilea, discursurile sînt în genere forte rare în opera acestui autor, şi cu atât mal mult el n’ar fi avut nici o raţiune de a le inventa în 0116-rea inamicilor stăpânului seti Basta.
Al treilea, cuvintele, pe cari Spontoni le atribue din când în când e-roilor acţiunii, respiră tot-d’a-unaun aer de realitate psicologică, care trage după sine o convicţiune involuntară.
Vom da un exemplu.
Când vilii asasini, trimişi din partea lui Basta, năvăliră în cortul lui Mihaitî, strigându’I să se dea de bună voe în mânile lor, vitezul apucă sabia şi le respunse....
Să ne oprim aci un moment, cugetând asupra formei respunsulul unul asemenea bărbat într’o asemenea situaţiune.
Bethlen fiice că la exclamaţiunea sicarilor : «eşti captiv!» Mihaitî le-ar fi respuns : «nici de cum».2
Orl-cine cunosce legile ini mei umane, simte din dată absurditatea acestui nici de cum, respuns rece, veşted, banal, posibil numai ddră într’un interval de linisce din partea unei fiinţe vulgare.
Mihaitî nu putea vorbi ast-fel.
Respunsul şefi se găsesce în Spontoni.
«Eşti prins! strigară ucigaşii.
«Prins efi1?! — răcni Mihaitî, punând mâna pe armă...»
(l) Lireehiă, Despre elocinţa română, Bucur, 1867, p. 31 — 33.
(’) De rebus Transilvanicis, t. 4, p. 45.
www.dacoromamca.ro
BABA-NOVAC
161
Iată’1! Ecce homo! In acest «prins efi», el se restrânge întreg, carabele luminel într’o prismă.
In adevăr, un suflet ca al şefi nu putea admite, nu putea înţelege i-deia de a fi prins el.
Mihaifi sciea să moră, dar a fi prins — nu.
El bine, tot atât de obiectiv, adecă tot atât de conform cu caracterul personagiului, este şi discursul lui Baba-Novac.
Bătrânul Şerb urcă călare o înălţime, de ’naintea căria stafl înşiraţi volnicii seî, şi le vorbi apoi aşa :
« Vitejii mei tovarăşi! Bătălia, prin care vom isbi pe neaşteptate pe duşmanii noştri, cere ca să vă desvăliţl totă virtutea, trebuinciosă în orl-;ce alt resboifi, dar neapărată mal cu seină acuma, pentru ca să puteţi rescumpera prin o isbîndă strălucită durerosa perdere dela Mirislâfi. piua de astăcjl, dragii mei ostaşi, este acela, în care nu e numai vorba de a ne areta volnici, ci încă trebue să biruim cu orl-ce preţ, căci ne -luptăm pentru vieţă, pentru cinste, pentru ţbra unde sîntem născuţi, pentru casele unde este legănul nostru, pentru muierile şi copiii noştri, pentru averile nostre, pentru tote câte atârnă acum de aceste braţe şi ini-
•	me 1 Ş’apol norocul este tot-d’a-una cu cel viteji, er nu cu acel cărora le place mal bine ruşinosa fugă decât cinstita morte aperând pe Domnul
«şefi. Pe unii ca aceştia, şi omenii îi despreţuesc, şi sorta ÎI prigonesce, «căci în focul bătăliei mortea obicînuesce a secera mal ales pe cel fugari, păstrând pentru cel volnici o vieţă slăvită; şi chiar când el mor, a muri «vitejesce nu este dat la totă lumea, ci numai la cel de frunte! Nil vă «speriaţi de mulţimea vrăjmaşilor, căci din pilda trecutului şi din ispita «vdstril sciţi forte bine, că biruinţa nu este a cetelor mari şi împodobite, «ci a celor puţini ageri şi viteji. Aduceţi-ve numai aminte, de câte ori, mal
•	an în Moldova, un pumn de al voştri fugărîafi oştirile leşescl cele mal ^numerose, cari şi astă-di sînt tot aceleaşi, avînd în capul lor pe acelaşi «căpitani, şi pe cari nu puteţi a nu le bate erăşl, dacă ve veţi purta cu «acelaşi vitejiă. In sfârşit, nu uitaţi că slava, dilele şi domnia pre iubitului vostru stăpân Miliaifi-vodă, se află acum în mânile vostre. înainte «dară ! Duşmanii nu se aşteptă a fi loviţi şi nu ne vor pute sta împro-«tivă! Cugetul fie-cărula dintre noi trebue să fie a trăi cu slavă sau a «muri cu cinste!...»1
(') Spontoui, p. 127—8.
11
www.dacoromanica.ro
162
H A S D E U
Nu vom întră în peripeţiele bătăliei, în cari Baba-Novac, după însăşi mărturia lui Spontoni, a făcut tot ce se putea cere dela ştiinţa unul bun general şi dela braţul unul bun ostaş.
Ceia ce ne intereseză aci, este mal în speciă caracterul moral al eroului nostru, căci am promis din capul locului de a schiţa numai expresiuuea cea intimă a figureî, sacrificăm! t,ote amănuntele ce n’ar servi decăt a încărca portretul.
Ast-fel sculptorul preferă a îmbrăca chiar pe eroii moderni în simplicitatea togel antice, căci decoraţiunile şi nasturii ucid sufletul.
Ceia ce ne surprinde mal cu deosebire în discursul lui Baba-Novac, este căldura patriotismului românesc din gura unul străin.
Uitând Semendria, uitând Bosnia, uitând trecutul sed întreg, el nu-mesce Bomănia «ţeră unde sîntem născuţi şi casele unde este legănul nostru.»
Patriotismul, ca şi religiunea, este o ideiă.
Idolatrul convertit nu mal cundsce alţi c]el decăt pe divinitatea lui cea nouă, pentru care devine fanatic, fiind gata în tot momentul a primi corona martiriului pentru o ideiă.
Străinul, care scie că patria sa adoptivă este teatrul propriei sale glorie, mormînt unde vor repausa osele lui, cuib în care se vor înaripa copiii şi nepoţii sel, este în stare a primi şi el martiriul prin magica putere a unei asemeni idei.
«Idela face iad din raid şi raid din iad», (jicea profundul Milton...
VIII
Mult stăturăm pe gânduri, sfârşi-vom ori nu vom sfârşi acestă fugitivă imagine a celebrului halduc-hatman.
Istoricul simte şi vede cu ochii cugetului panorama tuturor scenelor trecute, cărora le dă o nouă vieţă; căci dacă nu o simte şi nu o vede, o-pera sa remâne rece şi diformă, ca monstrul eşit mort din sinul mamei.
De câte ori ni se presintă un spectacol de o cruzime hidosă sad de o
trădare infamă, indignaţiunea ne sguduiă cu tdtă forţa realităţii.
/
Ecă de ce ne-am cumpdnit mult mal ’nainte de a aborda finalul lui Baba-Novac, şi totuşi a trebuit să ne decidem vrend-nevrend, căci istoria e mal puţin umană decăt estetica dramă a Grecilor, care trimitea pe eroul
www.dacoramanica.ro
BABA -NOVAC
1<33
seu a muri după culise, pe cănd chorul se mulţămla a cjice curiosităţiî spectatorilor : «el nu mai este!»
După plecarea lui Mihaid la Vieua şi apoi la Fraga, unde ’l aştepta ipocrita amabilitate a împăratului Rudolf, Ungurii aii reuşit a pune mâna pe acel teribil Baba-Novac, al căruia nume devenise de o bucată de timp o groză pentru totă poporaţiunea neromână a Transilvaniei.
însoţit de 400 voinici şi de un popă şerb numit Şaşcă, pe care ’l avea tot-d’a-una nedeslipit pe lingă sine, cela ce se pare a fi insuflat cântăreţului ideia de a’l numi «Hagi-Baba-Novac» şi chiar de a’I atribui «comanacul» ca un fel de simbol de religiositate, bătrânul luptător călătoria spre Cluj, pentru a se întălni acolo cu Basta, pe când însuşi Mi-haiîl căuta întâlnirea cu împăratul Rudolf. amândoi cu scopul premeditat şi concertat de a eşi din încurcăturele dela Mirislâfl şi dela Telejin prin o împăcare cu Austria.
Ungurul Enyedi, Anonimul din Belgrad, Bethlen şi Spontoni, cărora le datorim o descriere forte detaliată a morţii lui Baba-Novac, nu ne spun în ce mod anume îl prinsese nobleţă maghiară, mărginindu-se numai, mal mult safl mal puţin, să ne facă’ a înţelege că n’ar fi fost tocmai fără participarea lui Basta, deşi acesta avu mal în urmă puddrea de a scutura orl-ce responsabilitate, dând vină lui Ştefan Csaki.
Aeusat pe de o parte de distrugerea oraşelor şi satelor Transilvaniei, pe de alta de intenţiunea de a vinde Turcilor cetăţile Lugoş şi Caransebeş din Banat, cu alte cuvinte aeusat pentru ceia ce n’a făcut şi pentru ceia ce se face tot-d’a-una într'un timp de resbel, Baba-Novac fu osîndit la morte, împreună cu nedespărţitul popă Şaşcă, a căruia singură crimă se vede a fi fost calitatea de duhovnic pe lîngă cel mal cumplit inamic al Maghiarilor.
Şincal resumă în trei vorbe de o simplicitate spălmîntătore peirea lui Baba-Novac şi a sărmanului popă Şaşcă : «După ce I-ail fript iu piaţa «Clujului, I-afi scos lângă baştea Săbăilor de cătră Feleac şi acolo aii «împlântat frigările cu trupurile cele fripte.»1
Spontoni di ce, că acţiunea frigeriî, însoţită de oribilele ţipete ale nenorocitelor victime, a durat o oră şi jumătate.2
O Cronica, t. 2, p. 285. — Cf. Chronicon Fuchsio-Lupino-OUardinum, t. 1, p. 177.
(2) Spontoni, p 144.
www.dacaromanica.ro
164
HASDEU
In fine, Bethlen mal adaugă cătră icdna frigărilor, cu un fel de voluptate de resbunare maghiară, că «păserile aveau ce se mănînce!...»1
Ast-fel peri amicul cel mal credincios al lui Mihaitl cu câte-va lune înainte de catastrofa mult iubitului seu stăpân.
Intorcendu-se dela Praga, acesta puse în fruntea călărimiî române, în locul reposatulul argat serbesc Baba-Novac, pe mândrul magnat maghiar Ludovic Eakotzi, şi tocmai acesta l’a vîndut apoi lui Basta, ba încă a şi asistat cu sânge rece, în cortul eroului, când barda mercenară îl reteză capul.
Aşa dară, să mal Fl trăit Baba-Novac, nu se întâmpla asasinatul dela Turda.
IX
In elocintele seu memorial de plângeri cătră împeratul Budolf, Mi baiu cel Vitez di ce între altele :
«Ungurii din Ardei, chiar după ce supusei Moldova, tot încă remaseră «cu străbuna lor viclenia, căci Moise Szekel, pe care eu îl pusesem generalisim peste totă oştirea, de’mpreună cu alţi doi generali, Caspar Zibrik «şi Georgiu Mako, urnind o trădare ascunsă, merseră peste Nistru în «părţile Poloniei la Sigismund Batori, unde s’aîl sfătuit cu toţii spre pei-«rea mea, legându-se unii cu alţii prin jurămînt şi prin înscrisuri, er pla-«nul lor era ca Sigismund să năvălescă cu o armată numerosă în Transilvania, unde sail să me printjă în luptă, ori dacă nu, atunci generalul «Georgiti Mako se oferla el însuşi că să’ml trimiţă pe furiş un glonţ de «morte.» 2
Aducem acest exemplu de ingratitudine într’adins pentru ca să’l punem într'o comparaţiune de contrast cu alţi trei generali al lui Mihaitl, a cărora neclintită fidelitate pentru marele principe român n’a fost atinsă un singur moment prin cea mal slabă umbră de perfidia.
Şerbul Marco, poreclit de cătră înşişi Turcii Bdi, adică volnic de frunte; Şerbul Georgiu Raţ, născut la Salankemen, de unde trecând în Transilvania, servise acolo cu umilinţă pe la grajdurile magnaţilor, pănă ce geniul lui Mihaitl veni să ghicescă stofa de hatman sub exteriorul unul vizitiii; şi, în fine, Şerbul Baba-Novac; etă trei Şerbi, tot atât de credin-
(3) Bethlen, t. 5, p. 8.
(!) Pnpiu, Tesaur de monumente, t. 1, p. 260.
www.dacoromamca.ro
SCRIERILE PERDCTE DESPRE DACIA
165
cioşi Românie^ precât de vîmjStorl aţi fost Ungurul Szekel, Ungurul Zi-brik, Ungurul Mako, Ungurul Rakotzi.
învăţătura practică, pe care prudenţa nostră trebue s’o deducă şi s’o albă pururea în vedere în faţa acestui fapt istoric, este că : nu tute elementele străine merită deopotrivă încrederea Românului, precum in fisică nu tot felul de fluide se pot alia prin endosmos.
In regula generală : străinul devine patriot într’o altă ţeră numai atunci, când propriele sale tendinţe anteriore, propriele sale simpatie şi antipatie, propria sa ideă predomnitore, coincidă cu aspiraţiunile patriei adoptive.
Orl-ce am <]ice, omul iubesce, în ultima analisă, numai pe sine însuşi.
Patriotismul nu este decât o formă a egoismului, deşi o formă mal fru-mosă, mal nobilă, fiind mal desinteresată.1
Nici o dată un străin nu va iubi o ţeră, în care el se va simţi necontenit a fi străin prin diversitatea tendinţelor.
Copiii sel însă, nepoţii şi strănepoţii, crescuţi într’o altă atmosferă, vor pute întrece prin naţionalism pe pămîntenil cel mal pămîntenî.
Ilustrul nostru Cantemir era Tătar de origine...
Hasdeu.
(l)_ Cf. Herbert Spencer, The study of Sociologi/, ed. 2, p. 205.
*
DESPRE
SCRIERILE VECHI PERDUTE ATINGETOARE
DE
DACIA.
(Veţlî no. 3)
§ 16.
L A E T U S
Acest autor Laetus (Acu-o-), forte vechili, a scris Istoria Fenicienilor (Toivr/.’.y.â). El a tradus în limba elenă scrierile lui Teodot, Ipsicrat şi Mo-chus, istorici Fenicieni, cari sînt perduţl ca şi traducerea lui Laetus. Acest autor era de un mare interes pentru istoria veche a Daciei, căci după el Suidas ne (]ice, că Zamolxe, despre care autorii greci spun că era Get43,
(4S) llcrodot. IV, 96.
www.dacoromamca.ro
166
PAPADOPDL CALIMAH
Trac,i<s Scit,47 şi a cărui personalitate este atât de înseninată în istoria Dacilor48, venise la Getî din Fenicia.id Este dar vederat că Laetus trata în scrierea sa despre expediţiunile şi exploraţiunile Fenicienilor în Dacia, unde chiar astă-dl se găsesc vestigie ale acelei epoce de bronz, care numără o vechime de vr’o (jece secoll înainte de Crist. Strabone60 şi Dione Crisostomul, istoricul Dacie!51, ne spun că civilisaţiunea Dacilor se datoria unul Deceneîl, mag sau vrăjitor, care adusese Dacilor un alfabet din Egipt. Acesta a iniţiat pe Daci în diversele ramure ale filosofiel, i-a înzestrat cu o literatură, lî-a dat legi scrise : leges conscriptas. Arme şi vase sacre feniciane s’aîi găsit pe teritoriul Daciei în Transilvania; ornamente cu paserea Ibis s’aiî aflat în prejma Buzeulul. Aşa dară cu mii de ani înainte de Ohr., Fenicienii nu numai pătrunseseră la Dunăre şi în Carpaţî, dar adusese cu dînşil în Dacia până şi atributele cultului semitic. Chiar cuvinte feniciane se păstreză şi astă-dl în limba n6stră.52
Acestea ne dovedesc, căt de importante erau pentru noi scrierile istorice ale lui Laetus.53
§ 17.
DIONE CASSIU
Este sciută de toţi însemnătatea lui Dione Cassiiî între istoricii Romei, şi în speclă între acel cari au scris mai cu dinadinsul despre Dacia.
Dio Gassius Cocceius sau Coceeianus fu născut în Bitinia, la Nicea, la 155 după Chr. Tatăl seu Cassius Apronianus a stat Senator şi Gu-bernator al Siciliel şi al Dalmaţiei. După muma sa, Dione Cassiu era nepot al lui Dioue Crisostomul Coceeianus, istoric şi dspe al Daciei, despre
C46) Diogen. laert. poemium, cap. I et libr. VIII. cap. 1.
(17) Hellanic. Chronolog. MelirJiet. pag. 159. — Lucian. Scyth. I. 4.
H Herodot. IV, 94—97. — Strai). VII, cap. 297.
(49) Tatianus, Or. adv. Gr. cap. 58. et ex eo Euseb. Prepar. Evang. X, 11, pag. 493, B.— Suidas, V-o coypc.
0°) Strai). VII. cap. 3. § 11.
(51) Apud Jornand. de reb. Getic. cap. XI.
(3J) Despre acesta epoca şi Fenicianii în Dacia, ve^î eruditele cercetări ale d-luî Ha s de fi, Istor. Crit. a Ilomăn. tom. II, pag. 36—60. Bucuresci 1875. — V*qlî şi Karamsiii, Ist. Gosud. Hoss., I. 8. et not.
(6S) Miillcr, Fragm. Histor. Graecor. tom. IV, pag. 437.
www.dacoromanica.ro
SCRIERILE PERDUTE DESPRE DACIA
167
care noi am vorbit altă dată. Pronumele de Cocceianus, el îl adăogâ la numele seil după maica sa.
Dione Cassiti a fost unul din bărbaţii cel mal celebri al epocel sale. A fost Pretor sub Pertinax, Consul sub Sever şi sub Caracala, Gubernator al Smirnei şi al Pergamuluî sub Macrin, înălţat la 223 de Imperatorele Alexandru Sever la demnitatea de Consul al Romei, Proconsul al Africel şi apoi Gubernator al Dalmaţiei şi al Pannoniel.
El a fost de multe ori şi de multe ori s’a luptat prin Dacia. In unire cu Imperatorele Alexandru Sever, Dione Cassiti era un mare şi nestrămutat păzitor al disciplinei şi al onorel militare in acele vremi de ruşindsă memoriă pentru Romani, când Imperiul se vindea de militari pentru un donativum, când trădarea militară usurpa suveranitatea Poporului şi a Senatului Roman şi vindea sorta Romei acelui ce ar fi dat mal mulţi bani, frângend ast-fel legătura cea mal sacră ce a existat la Romani şi care făcuse gloria şi mărirea lor : jurămîntul militar.54 Legiunile din Pannonia, deprinse dela o vreme la sediţiunl, conspirase contra lui Dione. Dar perversitatea lor se sfărmâ de presinţa sa. Dione singur cu prestigiul şi bărbăţia sa supuse o armată de sediţioşl şi pedepsi cu morte pe cutezători. Pretorienil din Roma, înspâlmîntaţl, cerură dela Imperatorele mdrtea lui Dione. Alexandru Sever, în loc de respuns, numi pe Cassiti pentru a doua oră Consul, scutindu’l de cheltuelile-inaugurării, pe cari le luâ în sarcina sa, spre a resplăti pe restauratorul veche! discipline Romane.
In urmă Dione, obosit de osteneli şi de resbele, er tot-o-dată doborît de o bolă cronică, se retrase la ’Nicea, unde a şi murit, consacrând timpul sefl la scrieri importante. Când Alexandru Sever, cedend rugăminţilor sale, l-a dat voe să se retragă în căminul seiî, Dione pronunţă aceste versuri din Omer55 , pe cari le-a scris şi la sfârşitul cărţii LXXX a Istoriei sale :
«Jupiter a scăpat pe Ector de săgeţile, de pulberea, de sângele, de o-nnorul şi de fremătul luptelor...»
Dione Cassiti a fost căpitan de frunte, istoric şi om de Stat. Privind la nestatornicia, la pasiunile şi la lluctuaţiunea principielor mal multor omeni politici din Zilele sale, el ţjice, cu experiinţa sa practică şi de istoric, aceste memorabile cuvinte : «Tdte schimbările sînt pline de primejdie;
(M) Zossiini, Histor. libr. I, VII. pag. 14, edit. Ieuae, 1729. — Dion Cas. libr. LXIV cap. 3. LXV, cap. 9.
(56) Tliad. XI, vers. 163.
www.dacoromanica.ro
168
PAPADOPUL CALIMACH
«ele maî tot-d’a-una aduc nenorociri mari ţerilor şi cetăţenilor. Bărbaţii «de Stat înţelepţi preferă să stea în acelaşi stare, ori căt de neperfectă ar «fi, decât a se târî prin rătăciri nesfârşite...»56
Dione Cassifl a scris între alte :
1.	Istoria Domniei Iul Traian.
2.	Getica (Tew-d) adecă Istoria Geţilor.
3.	Istoria expeditiunilor şi a călătorielor sale prin tote ferele pe unde a umblat (’EvoSia).
4.	Istoria Iul Commod.
Tote aceste scrieri sînt cu desăvârşire perdute, şi tote erau forte importante pentru istoria nostră antică, căci tote tratat! despre Dacia.
Dar scrierea cea mal importantă, scrierea monumentală a Iul Dione Cassiu, este a sa Istoria Romană (po^mt/Ai 'Jatopîa). Ea începea dela zidirea Romei şi se sfărşîa cu domnia lui Alexandru Sever. Dione a pus 22 de ani pentru ea : ijece ani a adunat material, şi doi-spre-cjece a compus’o apoi! Ea era în LXXX cărţi, din cari ne lipsesc cele mal multe. Cele dela început 36 cărţi ne lipsesc cu totul; abia avem puţine mici fragmente din ele, culese de Flavifi Ursin. Cărţile aprope complete sînt dela XXXVII-a până la a LlX-a. Tote cele-l’alte dela 49 până la 80 sînt erăşl perdute, şi nu avem din ele decât o prescurtare făcută de Xipliilin şi câte-va fragmente.57
Multe din cărţile perdute tratat! despre Dacia, precum din fragmente se dovedesce.
Astfel cartea XXXYIII trata despre bătaia ce a suferit Antoniu la cetatea Istria, la gurele Dunării, de cătră Sciţil-Bastarnl, veniţi în ajutorul Misilor, şi despre fuga lu! Antonia. 58
Luptele Mitridatice, la cari luară o parte atât de activă Tracii şi Geţii, se descriaîl în cărţile I—XXXVI. 59
Cartea LI povestla pe larg despre resbelele Romanilor în Misia şi în Tracia, şi despre expediţiunea lui Lentulus contra lui Getison, regele Dacilor.60 Aice Dione, vorbind despre SuevI şi Daci, susţine că Sueviî sînt Celţl, er Dacii Sciţi; că Dacii şedeai! pe ambele maluri ale Dunării; că o
(66) Dion Cass. fragiii. libr. I—XXXVI, cap. 27, tom. I, p. 59, edit. E. Gros. Paris 1845.
(”) Pliot. Myriobibl Cod. LXXI.-EaC'q, 'EXÂTjVix 7][3t(3X. tom. II, pag. 45. — E. Gros, Introductivii â Dion Cassius, tom. I, pag. I-CIII.
(5‘) libr. XXXVIII frag. cap. 10, tom. IU, pag. 327.
(5S) tom. II, pag. 127. 243 sq.
(60) Conf. Florus, IV, 12.
www.dacoromamca.ro
SCRIERILE PEEDUTE DESPRE DACIA
169
parte din Daci de dincolo de Dunăre fiind vecini cu Tribalii, fac parte din Prefectura Misiei şi sînt numiţi de toţi, însă nu şi de vecinii lor, MisI, cel-l’alţl se numesc Daci safi Geţi sad Traci; că nemul Dacic a fundat odinidră colonie în prejma muntelui Bodop. Dione vorbla încă despre ani-basada ce Dacii trimisese mal nainte la Oesar; că Cesar nefăcendu-le nici o concesiune, Dacii intrase în reiaţi uni intime cu Antoniu; că Dacii în acestă epocă eraţi bântuiţi de lupte şi neînţelegeri civile. Dione descriea resbelele lui M. Crassus cu Dacii şi cu Bastarnil, de nem Scitic şi aceşti din urmă. Bastarnil trecend Dunărea supusese Misia şi pe vecinii Tribalii şi Dardanienl. Crassus iî lăsă în pace, dar când el trecură Balcanii şi se legase de Tracia Denteleţilor, aliata Bornei, Crassus se repedi contra lor, îl goni înapoi în ţera lor şi cuceri partea ce se numla Getică (fsnv.-qv). Deldon, regele Bastarnilor, cade în luptă, ucis de însuşi Crassus. Apoi Crassus se găsi în primejdiă cu oştea sa, căci Bastarnil isbutise să ocupe o posiţiune tare, de unde Bomaniî nu-I puteatl scote. Atunci Bol, regele unei părţi a Geţilor, dă ajutor lui Crassus şi Bastarnil sînt bătuţi. Pentru acesta, Bol primi dela Cesar titlul de aliat şi amic al Romanilor. A-cest fragment al lui Dione ne arată, că Geţii, deşi un nem, dar formaţi mal multe state deosebite şi autonome.
Tot în acestă carte se vede că Dione vorbla despre OdrisI, vecini şi a-mestecaţl în nemul lor cu Geţii, şi ne nara resbelul între Bol, regele Geţilor, şi Dapyx, alt rege al Geţilor. Crassus veni în ajutorul lui Bol, care era acum amic şi aliat al poporului Boman, şi după multă luptă isbutiră să bată pe Dapyx, care muri trădat de un general al seu. Dione ne mal <Jicea că Crassus se repedi apoi să lea peşterea Kira, tot în Dacia, o pe-ştere mare şi tare, unde după tradiţiune Titanii bătuţi de Dumnezeii găsiră refugitl. Aici Geţii lui Dapyx ascunsese bogâţiele lor. După ce a luat acestă peştere prin fome, Crassus năvăli asupra tuturor Statelor Getice, afară se înţelege de Statul lui Bol, deşi acestea n’aveail nici o legătură cu Dapyx. Crassus bate mal ales pe Zyraxe, rege al Geţilor, şi îea după o luptă săngerosă cetatea sa Genucla, cea mal tare din tote cetăţile lui Dapyx, zidită pe Dunăre, atăcând’o tot-odată de pe uscat şi de pe apă. Fragmentul dice că a trebuit mult timp şi multă ostenelă ca Crassus să lea Genucla; el avu noroc mal ales, că grozavul rege al Geţilor Dapyx era absent, dus cu sume enorme de bani să adune pe toţi Sciţii contra Bomanilor...
www.dacaromamca.ro
170
PAPADOPUL CĂLIM AH
Apoi Dione sfărşîa cartea acesta cu re laţi uni topografice şi etnografice despre MisI, Geţi, Daci, Tribalii şi Dardanienl.61
Cartea LV între altele cuprindea descrierea comandamentelor militare.. Legumea V Macedonică şi Legiunea XIII Gemină aveai! canotierele lor în Dacia. Tot acesta carte povestla resbelele Romanilor, comandaţi de Tiberifi şi ajutaţi de Rimetalces, regele Tracilor, cu DalmaţiI şi Panno-niî, şi luptele tot de atunci ale lui Sever, alt general al Romanilor, cu Daciî si cu Sauroniatiî, cari profitând de aceste împrejurări devastat! Misia.62
Cartea LXV nara cum Vespasian, comandând în Siria, dar dorind Imperiul, a trimis din Siria în Italia pe Mucian generalul seil contra lui Viţelul; cum Mucian, neputend face acesta expediţiune pe mare, din- causa erneî, a condus armata sa prin Capadocia şi Frigia şi prin totă Tracta.63
Cartea LXVII cuprindea expediţiunea şi resbelele lui Domiţian contra Geţilor sail Dacilor, şi relaţiunî întinse etnografice, istorice şi geografice despre Dacia.64
Cartea LXXI vorbla despre expediţiunile Iul Marc-Aurel iu la Dunăre, despre invasiunea Iul Tarbos, domn vecin, în Dacia. şi despre distribu-ţiunea pămînturilor de cătră Marc-Aurelii! în Dacia.65
Tot acesta trata despre descălecarea Astingilor în Dacia, conduşi de regii lor Rluios şi Rliaptos. Dacia era guvernată atunci de Clemens. Astingil se supun Romanilor, şi li se dai! pămînturl în Dacia. Se mal relata servietele ce Iazigiî făcuse lui Marc-Aureliil la Dunăre, pentru cari el, spre a’I resplăti, le Ierta mal multe din coiuliţiunile ce li se impusese; el însă nu-I scuti de coiuliţiunile atingetore de întruniri şi de comerciu, de a nu pluti pe Dunăre cu luntrile lor şi de a nu sta nici o dată pe insulele Dunării. Marc-Aureliil le mal permise a face comerciu cu Roxolaniî, trecem! prin Dacia, cu condiţiune însă de a lua tot-d’a-una voe pentru acesta dela Domnitorul Daciei : 6oâxi? 6 vApywv vîjc, Aaxsîac eraxpif^ aiptatv.
(6l) Dion Cass. tom. VII, pag. 161—197. Apropo de Nistru, la resărit meşlă-ţli, se afiă şi asta-fjî peştera sau stânca Soroceî. Tradiţiunea ijiee că locuitorii vechi din Moldova si Basarabia se adăpostîaiî aici şi ascundeau bogăţiele lor. Stânca Soroceî dacă nu este pescera Gira din filele Dacilor, cel puţin o analogia. Veţlî descrierea eî modernă în Uricar. tom. III, 277 282. edit. Iaşi 1853, şi L'aiitemir, Descr. Mold. pag. 31.
(°2) Fragm. tom. VII. pag. 645. 647. 665. 672.
(63) Fragm. tom. IX, pag. 244. 256. Conf. Ioseph . IV. 11, §. 5. Tacit. Histor. TII. 46.83 — Detailurile despre acestă expediţiune ne-ar fi fost de cea maî mare importanţă.
(8<) tom. IX, pag. 352.
(60) Fragm. tom. X, pag. 31. 63. 39.
www.dacQromanica.ro
LITERATURA POPORANA
171
Cartea LXXII trata despre petrecerea lui Comod în Dacia. Comod a-eordâ pacea Burrilor cu condiţiund de a nu se aşeţja nici o dată, nici a păşuna vitele lor, mal aprope de 40 de stadie de Dacia. Sabinianus supune 12,000 de Daci, goniţi de compatrioţii lor din Dacia liberă, şi promite a le da pămînturl în Dacia romană.66
Cartea LXXVII cuprindea afaceri Dacice, plecarea lui Antonin din Dacia şi trecerea sa în Tracia.07
Cartea LXXVIII trata despre afacerile Daciei sub Alexandru Sever şi Macrin, şi despre numirea lui Marcius Agrippa de guvernator şi cap militar în Dacia şi a lui Deciu Triccian în Pannonia, vecina Daciei.68
Nu numai citatele cărţi şi multe alte din istoria lui Dione Cassid sînt perdute, dar încă întrega carte LXVIII, care cuprindea expediţiunile lui ■ Traian în Dacia, căderea Dacilor sub dominaţiunea Romanilor şi coloni-sarea Daciei Traiane. Din ea nu avem, ca şi din multe alte, decât o forte modestă prescurtare a lui Xiphilin, care şi ea este plină de lipse.69
(Va urma).	Al. Papadopul Calimah.
(60) Frăgm, tom. X, pag. 79.
(6T) tom. X, pag. 371.
(68)	tom. X, pag. 435.
(69)	Dioii Cnss. tom. IX, pag. 397—484.
Literatura Poporană.
DORCUL CEL FERMECAT
BASMU DIN MUNTENIA
A fost odată ca nici odată; că de n’ar fi, nu s’ar mal povesti; de când se potco-vîa puricele la un picior cu noe-ijecî şi noe do oca de fer şi s’arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; de când se scriea musca pe părete, maî mincinos cine nu crede.
A fost odată un împărat şi avea trei fete. Şi fiind a merge la bătălia, îşi chemâ fetele şi le (jise :
— Ecă, dragele mele, sînt silit să merg la resboiu. Vrăjmaşul s’a sculat cu Oste mare asupra ndstră. Cu mare durere me despart de voi. în lipsa mea, băgaţi de seină să fiţi cu minte, să ve purtaţi bine şi să îngrijiţi de trebile casei. Aveţi voe să ve preumblaţi prin grădină, să intraţi prin tdte cămărele casei, numai în cămara din fund din colţul din drepta să nu intraţi, că nu va fi bine de voi.
www.dacaromamca.ro
172
LITERATURA POPORANĂ
—	Piî pe pace, tată; respunseră ele. Nici odată n’arn eşit din cuvîntul dumitale. Du-te fără grije, şi Pumuedeiî să’ţî dea o isbândă strălucită.
Tote fiind gata de pornire, împăratul le dete cheile dela t6te cămărele, mai a-ducendu-Ie aminte încă odată poveţele ce le dedese, şi’şî luâ dioa bună dela ele.
Petele împăratului, cu lacrimele în ochi, îî sărutară mâna, îî poftiră biruinţă, er cea mai mare din ele primi cheile din mâna împăratului.
Nu sciau ce să se facă de mâhnire şi de urît fetele, când se vedură singure. A.. poî, ca să le trecă de urît, hotărîră ca o parte din di să lucreze, o parte să citeseă şi o parte să se plimbe prin grădină. Aşa tăcură, şi le mergea bine.
Viclenul pismuîa pacea fetelor şi’şîvârî cdda.
—	Suriorele mele, dise fata cea mai mare, câtu’i diulica de mare torcem, cosem, citim. Sînt câte-va rlile de când sîntem singure, n’a mai rămas nicî-un colţ de grădină pe unde să nu ne fi plimbat. Am intrat prin t6te cămărele palatului tatălui nostru, şi am vednt căt sînt de frumos şi bogat împodobite; de ce să nu intrăm şi în cămara ceea, în care ne-a oprit tatăl nostru de a întră 'A
—Vai de mine, leliţă!—ţjise cea mai mică,—ine mii- cum ţî-a dat în gând una ca acesta, ca să ne îndemni dumneta să călcăm porunca tatălui nostru ? Când tata a dis să nu întrârn acolo, treime să fi sciut el ce a dis şi pentru ce a dis.
—	Că dâră nu s’o face gaură în cer de vom întră!—dise cea mijlociă. Că dâră n’o fi niscaî-va smeî să ne mănânce, ori alte lighiâne ! Ş’apoi de unde scie tata, dacă noi am întrat?
Tot vorbind şi îndenmâudu-se, ajunseră tocmai pe d’înaintea acelei cămări, cea mai mare din surori băgâ cheia în brâsca uşeî, şi întorcând cheia, scârţ! uşă se deschise.
Petele intrară.
Când colo, ce să vedă ? Casa n’avea nici o podobă, dar în mijloc era o masă mare cu un covor scump pe dînsa, şi d’asupra o carte mare deschisă.
Petele, nerăbdătâre, voiră a sci, ce dicea în cartea aceia. Cea mare înainta, şi etă ce ceti:
—	Pe fata cea mare a acestui împărat are s’o iea un fiu de împărat dela resărit.
Merse şi cea mijlociă şi, întorcând fâia, ceti şi ea :
—	Pe fata cea mijlociă a acestui împerat, are s’o iea un fiiti de împărat dela apus.
Eîseră fetele şi se veseliră, hihotând şi glumind între ele. Pata cea mică însă nu voia să se ducă.
Cele mai mari nu o lăsară în pace, ci cu voe fără voe o aduse şi pe dînsa lângă masă, şi cam cu îndoială întârsc şi ea foia şi ceti :
—	Pe fata cea.mică a acestui împerat are s’o iea de soţia un porc.
Trăsnetul din cer de ar fi căilut, nu ’î-ar fi făcut mai mult reu ca ceîa-ce ’i-a
făcut citirea acestor vorbe. P’aci-p’aci era să mbră de mâhnire. Şi dacă n’o ţineafi surorile, îşi şi spărgea capul cărând.
După ce se desmetici din leşinul ce’î vpnise de inimă rea, începură s’o mângâie surorile.
www.dacoramamca.ro
LITERATURA POPORANA
173
—	Ce!—îî Şiseră—mai cred! şi tu la tdte alea? Unde aî mai pomenit tu, ca o fată de împărat să se mărite după un porc?
—	Ce copilă eşti—îi clise cea-l’altă. Dară tata n’are destulă oştire să te scape, chiar când s’ar întâmpla să vie să te ceră un dobitoc aşa de scârbos ?
Fata cea mică a împăratului ar fi voit să se înduplece a crede cele ce ’i spuneau surorile, dar n’o lăsa inima. Gândul ei era mereu la cartea care spuse că norocul eelor-l’alte surori era să fie aşa de frumos, şi numai eî îî spusese că o să i se întâmple ceia ce nu se mai audise pînă atunci pe lume. Şi apoi o rodea la ficaţi călcarea porunceî tatălui lor.
Ea începu a lăncedi. Şi numai în câte-va dile aşa se schimbase, încât nu o mai eunosceai; din rumenă şi veselă ce era, ajunsese de se ofilise şi mi’i mai întră nimeni în voe. Se feria de a se mai juca cu surorile prin grădină, d’â culege flori ca să le pue la cap şi d’a cânta cu tătele când erau la furcă ori la cusătură.
între acestea tatăl fetelor, împăratul, făcuse o isbândă cum nu se aştepta, biruind şi gonind pe vrăjmaş. Şi fiind-că gândul îi era la fiicele sale, făcu ce făcu şi se întărse mai curînd a-casă. Lumea după lume eşise întru întâmpinarea lui, cu buciume, cu tobe şi cu surle, înveselindu-se că împăratul se întorcea biruitor.
Cum ajunse, pînă a nu merge a-casă, împăratul dete laudă Domnului că’i ajutase asupra protivnicilor cari se sculase asupra lui de’i înfrânse. Apoi mergând a-casă, fiicele lui îi eşiră înainte. Bucuria lui crescu, când vedu că fetele îî erau să-nătdse. Fata cea mică se feri cât putu a nu se arăta tristă.
Cu tăte acestea, nu după mult timp împăratul băgâ de semă că fiiă-sa, cea mică din ce în ce slăbia şi se posomora. îndată îî trecu un fer ars prin inimă, gândin-du-se că păte ’i-au călcat porunca. Şi de unde să nu fie aşa!
Ca să se încredinţeze, îşi chemâ fetele şi le întreba, poruncindu-le să’i spuie drept.
Ele mărturisiră. Se feriră însă de a spune, care din ele fuse îndemnătărea.
Cum audi împăratul una ca acesta, se tânguia în sine cu amar, şi cât p’aci era să’l birue mîhnirea. îşi ţinu însă firea şi căută a’şî mângâia fata, care vedea că se perde. Ce s’a făcut, s’a făcut: vădu el că acum o mie de vorbe un ban nu face.
începuse a se cam uita întâmplarea acesta, când într’o di se înfăţişă la împăratul fiul unui împărat dela resărit şi’î ceru de soţiă pe fata cea mai mare. împăratul î-o dete cu mulţumire. Făcură nuntă înfricoşată, şi peste trei dile o petrecu cu cinste mare pînă la otar. Peste puţin aşa făcu şi cu fata cea mijlociă, pe care o ceruse un fiu de împărat dela apus.
Cu cât vedea că se împlinesce întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atât fata împăratului cea mică se întrista şi mai mult. Ea nu mai voia să mănânce, nu se mai gătia, nu mai eşîa la plimbare; voia să se lase să mără mai bine decât să ajungă de batjocura lumii. Dară împăratul nu ’i da regas să puie în lucrare o faptă aşa de nelegiuită, ci o mângăia cu fel de fel de poveţe.
Mai trecu ce mai trecu, şi etă, măre, că într’o di împăratul se pomenesce cu un porc mare că întră în palatul lui şi’i fiice :
—Sănătate ţie, împărate! Să fii rumen şi voios, ca răsăritul sărelui într’o di senină!
www.dacoromamca.ro
174
LITERATURA POPORANA
—	Bine aî venit sănătos, prietene. Bară ce vînt te aduce pe la noi?
—	Am venit în peţit; respunse porcul.
Se mira împăratul, când audi dela porc aşa vorbe frumose, şi îndată îşî de Le cu părerea că aci nu putea să fie lucru curat. Ar fi voit s’o cărmeseă împăratul spre a nun da fata de soţiă; dară după ce audi că curtea şi uliţele gem de porci n’avu încotro, şi’T făgădui. Porcul nu se lăsa numai pe făgăduială , ci întră în vorbă şi hotărî ca nunta să se facă peste o săptămână. Numai după ce avu cuvîntul împăratului, porcul plecă.
Pînă una alta, împăratul îşî povâţui fata să se supuie ursitei, dacă aşa a voit Dumnezeu. Apoi îî dise :
—	Fata mea, cuvintele şi purtarea cea înţeleptă a acestui porc nu sînt de dobitoc; o dată cu capul nu creţi eu, ca el să se fi născut porc. Trebue săfievre-o altă fermecătoriă sau vre-o altă drăciă aci. însă tu să fiî ascultătore, să nu eşî din cuvîntul luî; căci Dumnezeu nu te va lăsa să te chinuescî mult timp.
—	Dacă dumneata, tată, găsescî cu cale aşa, respunse fata, te ascult şi’mî puiîl nădejdea în Dumnezeu. Ce-o vrea el cu mine!
între acestea sosi şi dina nunţii. Cununia se făcu cam pe ascuns. Apoi puindu-se porcul cu soţia sa într’o căruţă împărătescă, porni la dînsul a-casă.
Pe drum trebuia să trecă pe lângă un noroiu mare. Porcul porunci să stea căruţa; se dete jos şi se tăvăli în noroiu, pînă se făcu una cu tina; apoi suindu-se, dise miresei să’l sărute. Biata fată, ce să facă? Scose batista, îl şterse niţel la bot şi 1 sărută, gândindu-se să asculte poveţele tatălui seu.
Când ajunseră a-casă la porc, care era într’o pădure mare, se şi însera. Şedură niţel de se odihniră de drum, cinară împreună şi se culcară. Peste ndpte fata îm-peratuluî simţi că lângă dînsa era un om, eră nu un porc. Se mirâ. Insă. îşî a-duse aminte de cuvintele tătâne-seu, şi începu a maî însufleţi, plină de nădejde în ajutorul luî Dumnezeu.
Porcul sera se desbrăca de pielea de porc, fără să simţă fata, şi dimineţa, pănă a nu se deştepta ea, el eră se îmbrăca cu dînsa.
Trecu o ndpte, trecură doă, trecură maî multe nopţî, şi fata nu se putea domiri, cum se face de bărbatu-seu dioa este porc şi nâptea om. Pasămi-te el era fermecat, vrăjit.
Maî târţliu începu a prinde dragoste de dînsul, când simţi rodurile căsătoriei; atăt numai se mâhnîa, că nu sciea ce o să dea lumiî peste câte-va luni. Când într’o di vedu treeend pe acolo o babă cldnţă vrăjitdre.
Ea, care nu veduse omenî de atăta mare de timp, era jinduită, şi o chema să maî vorbescă cu dînsa căte ce-va. Vrăjitdrea îî spuse că scie să ghicescă, să dea le'curî şi câte nagode tote.
—	Aşa să trăescî, bătrânico, îa spune’mî d’a minune, ce are bărbatu-meă de este ţlioa porc şi noptea, când dorme lăngă mine, îl simţ că este om ?
—	Ceîa ce’mî spui, puîca mamei, erarii să ţi-o spuîu eîi maî înainte; căci nu de surda sînt ghicitdre. Să-ţî dea mămuca însă lecurî carî să’î taie fermecele.
www.dacaromamca.ro
literatura poporana
175
—	Dă’mi gleu, mămuşdră, şi ţî-oîu plăti căt mi’î cere, că mi s’a urît cu el aşa,
—	Ţine icea, puişorul mamei, aţa acesta. Să nu scie el de dînsa, că n’are lec. ;Să te scoli când dorme el, binişor, şi să i-o legi de piciorul stâng, cât se pdte de strîns, şi să verii, draga babei, că dimineţa remâne om. Parale nu’mî trebue. Eu voiu fi destul de plătită, când voiu afla că o să scapi de o aşa urgia. Mi se rupe, uite, băerele inimeî de milă pentru dumneata, bobocelul mamei, şi me căesc, me căesc, cum de să nu aflu eu mai din nainte, ca să’ţî viu întru ajutor.
După ce plecâ sgripţordîca vrăjitore , fata de împerat ascunse cu îngrijire aţa; eră peste nopte se sculâ binişor, încăt să n’o simţă nici măiastrele, şi cu inima tă -căindă legâ aţa de piciorul bărbatului seu. Când să strîngă nodul, pîc! se rupse aţa,' căci era putredă.
Deşteptându-se bărbatul speriat, îî di se :
—	Ce ai făcut, nenorocito! Mai aveam trei dile, şi scăpăm de spurcatele astea de vrăji; acum cine scie căt voiu mai ave să port acestă scârbdsă pele de dobitoc. Şi numai atunci vei da cu mâna de mine, când vei rupe trei .perechi de opinci de fer şi când vei toci un toiag de oţel, căutându-me, căci eu me duc.
pişe şi se făcu nevedut.
Sărmana fată de împerat când se vedu singură cuc, unde începu a plânge şi a se boci, de ţi se rupea inima. Blestema cu foc şi cu pară pe afurisita de ghicitore. Dară tdte în zadar. Dacă vedu că n’o scote la căpătâiu cu tânguirea, se sculâ şi plecâ în cotro va duce-o mila Domnului.
Ajungând într’o cetate, porunci de’î făcu trei perechi de opinci de fer şi un toiag de oţel, se găti de drum şi se porni în călătoriă, spre a’şî găsi bărbatul.
Se duse, se duse, peste noe mări, peste noe ţerî, trecu prin nisce păduri mari cu buştenii ca butia, se poticnîa lovindu-se de copacii ceî resturnaţî, şi de căte ori cădea, de atâtea orî se şi scula; rămurile copacilor o isbîau peste faţă, crângile îi sgâriase mâînele, şi ea tot înainta şi mergea, şi îndărăt nu se iuta. Când, obosită de drum şi de sarcină, abătută de mâhnire şi cu nădejdea în inimă, ajunse la o căsuţă.
Pasămi-te acolo şedea Sânta Lună.
Bătu la poî'tiţă, se rugâ să o lase în năuntru să se odihnescă niţel, mai cu semă că ’I şi abătuse să facă.
Muma Sântei Lune avu milă de dînsa şi de suferinţele sale ; o primi dară în năuntru şi o îngriji. Apoi o întrebă :
—	Cum se pdte ca om de pe alte tărîmurî să resbescă pănă aci.
Biata fată de împerat îî povesti atunci tdte întâmplările, şi sfârşi dicend :
—	Mulţumesc mal întâii! lui Dumnedeii că 1111-a îndreptat paşii cătră acest loc, şi al doilea, dumitale, că nu rn’aî lăsat să pier la cesul nasceriî. Acum te mai rog să’mî spui, nu care cum-va Sânta Lună, fiica dumitale, scie pe unde s’ar afla bărbatul meu ?
—	Nu pdte să scie, draga mea;—îî respunse muma Sântei Lune; — dar du-te încolo spre răsărit pănă vel ajunge la Sântul Sdre; pdte el să scie ce-va.
www.dacoromanica.ro
176
LITERATURA POPORANA
Îî dete să mănânce o găină friptă şi ’î dise să bage de semă să nu perdâ nici un oscior, că'i va fi de mare trebuinţă.
După ce maî mulţumi încă odată de buna găsduire şi de poveţele cele folositdre, şi după ce lepăda o pereche de opinci care se spărsese-, încălţâ altele, puse oscidrele găinei într’o legătură, luâ în braţe copilaşul şi toiagul în mână, şi o porni erăşî la drum.
Merse, merse, merse, prin nisce câmpie numai de nisip; aşa de greu era drumul, încât făcea doi paşi înainte şi unul înapoi; se luptâ, se luptâ şi scăpâ de astă câmpie, apoi trecu prin nisce munţi ’nalţî, colţoroşî şi scorboroşî; sărîa din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Când ajungea pe câte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Duranedeîi de un picior; şi după ce se odilinîa câte niţel, iar o lua la drum. şi tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte cari erau tot de cremene, atât îi sgăriase piciorele, genuchiî şi cdtele, încât erau numai sânge; căci trebue să ve spun, că munţii erau 'nalţi încât întreceau norii, şi pe unde nu eraţi prăpăstii peste cari trebuia să sară, nu putea merge alt-fel decât suindu-se pe brânci şi ajutându-se cu toiagul.
în cele mai de pe urmă, stătută de ostenelă, ajunse la nisce palaturi.
Acolo şedea Sorele.
Bătu la portă şi se rugâ să o primescă. Muma Sdreluî o primi, se mirâ când vedu om de pe alte tărîmurî pe acolo, şi plânse de mila ei când îi povesti întâmplările. Apoi după ce’i făgădui că va întreba pe fiu-seu despre bărbatul ei, o ascunse în pivniţă ca să n’o simţă S6relecândvavenia-casă, căci sera se întorce tot-d’a-una superat.
A doua (li află fata de împerat că era s’o paţă, fiind că Sdrele cam mirosise a om de pe altă lume. Dar mumă-sa îl linişti cu vorbe bune, dicendu-i că sînt păreri.
— Bine, frate dragă, cum se pdte ca Sorele să fiă superat, el care este atât de frumos şi face atâta bine muritorilor ?
—Ecă pentru ce,—respunse muma Sdreluî : el dimineţa stă în pdrta raiitluî, şi atunci este vesel, vesel şi rîde la tdtă lumea; peste <Ji este plin de scârbă, fiind că vede t<5te necurăţiele dmenilor, şi d’aia îşi lasă căldura aşa de cu zăbuşelă; eră sera este mâhnit şi superat, fiind că sta în pdrta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine a-casă.
îi mai spuse că I’a întrebat despre bărbatul ei, şi fiu-seu îî respunse că nu scie de sema lui nimic, fiind că de va şefie în vr’o pădure desă şi mare, vederea lui nu pdte străbate prin tdte colţurile şi afundăturile, ci că altă nădejde nu e, decât să mergă la Vînt.
Îî dete şi acolo o găină să mănânce şi ’î ţjise să păstreze oscidrele cu îngrijire.
După ce lepădâ şi a doua pereche de opinci cari se spărsese şi acelea, luâ legătura cu oscidrele, copilul în braţe şi toiagul în mână, şi porni spre Yînt.
în calea acesta întâlni nişte greutăţi şi maî mari, căci dete una după alta peste munţi de cremene, din care ţîşniau flăcări de foc, peste păduri nemaî umblate şi
www.dacaromamca.ro
LITERATURA POPORANA
177
peste câmpie de ghiaţă cu nămeţi de zăpadă. P’aci, p’aci, era să se prâpădescă biată femee; însă cu stăruinţa eî şi cu ajutorul lui Dumnedeu, birui şi aceste greutăţi mari, şi ajunse la o găvăună, care era într’un colţ de munte, mare, de putea să între şe'pte cetăţi într’însa.
Acolo şedea Vîntul.
Gardul care o încongiura avea o portiţă. Bătu şi se ruga să o prime'spă. Muma Vîntuluî avu milă de dînsa şi o primi să se odihnescă. Ca şi la Sdrele, fu ascunsă ca să nu o simtă Vîntul.
A doua <;li îî spuse că bărbatul seu locuia într’o pădure mare şi desă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo şi-a lăcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi împletindu’î cu nuiele, unde trăia singur singurel, de tema dmenilor reî.
După ce ’î dete şi aci o găină de mânca, şi ’i (lise să păstreze oscidrele, muma Vîntuluî o povăţui să se iea după drumul robilor care se vede noptea pe cer, şi să inergă, să mergă pînă va ajunge.
Aşa şi tăcu. După ce mulţumi cu lacrimi de bucuria pentru buna găsduire şi pentru vestea cea bună, porni la drum.
Biata femee nopţile le făcea (li. Nu i se mai alegea nici de mâncare, nici de odihnă, atâta dor şi foc avea de a’şî găsi bărbatul pe care ursita i’l dedese.
Merse, merse, pănă ce i se sparse şiopincele aceste. Le lepăda şi începu a merge cu picidrele gdle. Nu căuta gloduri, nu băga semă la ghimpii ce’î întrau în piciore, nici la loviturile ce suferîa când se împedeca de vre-o petră.
în cele maî de pe urmă, ajunse la o poiană verde şi frumdsă pe marginea unei păduri. Acum se maî înveseli şi sufletul eî, când veţlu floricelele şi erba cea mole. Stătu şi se odihni niţel. Apoi veţlend păsărelele câte doe-doe pe rămurelele copăceilor, se încinse focul într’însa de dorul bărbatului seu, începu a plânge cu amar şi, cu copilul în braţe şi cu legătura cu oscidrele pe umăr, porni erăşî.
Intra în pădure. Nu se uita nici la ierba cea verde şi frumdsă ce’î mângâia pi-cîdrele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripîau de te asurdîau, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de semă, că ace'sta trebue să fie pădurea în care locuia bărbatul seu, după semnele ce’î spusese muma Yîntuluî.
Treî dile şi trei nopţi' căutâ prin pădure, şi nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă dn osteneli, încât cădu şi remase acolo o di ş’o ndpte fără a se mişca, fără a be şi a mânca ce-va.
în cele maî de pe urmă, îşî puse tdte puterile, se scula, şi aşa şovăind cercâ să umble sprijinindu-se în toiagul seu, dar îî fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încât nu maî era de nici o trebuinţă. Dară de mila copilului care nu maî găsîa lapte la peptul eî, de dorul bărbatului pe care îl căuta cu credinţă la DamnerM, porni aşa cum putu. Nu făcu (jece paşi şi zări cătră un desiş un fel de casă precum îî spusese muma Yîntuluî. Porni îutr’acolo şi abia, abia ajunse. Acea casă n’avea nicî ferestre, nici uşă. Pasă-mi-te uşa era pe d’asupra. Îî dete ocol. Scară nu era.
Ce să facă ? Voia să între.	,	.	12
www.dacaromamca.ro
178
LITERATURA POPORANA
Se gândi, se resgândi, cercă să se sue, în zadar. Sta, sta s’o dobâre cu totul întristarea, cum se pote să se lase ca să se înece tocmai la mal. Când,' îşî aduse aminte de osciorele de găină ce le purtase atâta cale, şi şi dise : nu se p6te să mi se fi dis de florile mărului să păstrez aceste osciore, căci îmi vor fi de mare ajutor la nevoe.
Atunci scose osciorele din legătura ce avea, se socoti niţel, mai cugeta, şi luând doe din aceste osciore, le puse vărf în vărl', şi vedu că se lipiră ca printr’o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi vedu că să lipiră şi acelea.
Făcu deci, din osciore, doi drugi cât casa de nalţi. Îî rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnescă unul de altul. După aceia puse iarăşi căpătăiu la căpătăm cele-l’alte oscidre, şi făcu'nisce drnguleţi mici, fie-care puindu’i d’a-cur-medişul pe drugii <?eî mari, de închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipîau şi ele. Şi ast-fel unul câte unul puse pînă sus. Cum punea o treptă] se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, pînă unde ajunse. Când, tocmai sus în vărful scării nu’i ajungea să mai facă o treptă.
Ce să facă? Fără astă treptă nu se putea. Pasă-mi-te ea perduse un oscior. Să stea acolo, era peste pote. Să nu între înăuntru, îi era ciudă. Se apuca şi’şî tăia degetul cel mic, şi cum îl puse acolo, se lipi. Luâ copilul în braţe, se urcâ din nou şi intră în casă.
Aci se mira ea de buna rănduială ce găsi. Se apuca şi ea şi mai deretica o lecă. Apoi mai resuflâ niţel, puse copilul într’o albiă ce găsi şi o aşedâ în pat.
Când veni bărbatu-seu, se speria de ceea-ce vedu. Parcă nu’i venîa să credă ochilor seî, tot uîtându-se la scara de osciore şi la degetul din vărful scărei. Frica lui era, să nu fie eră niscai-va farmece, şi cât p’aci era să’şî părăsescă casa ; dară Dumnedeu îi dete în gând să între.
Atimcî, fâc§ndu-se un porumbel, ca să nu se lipescă farmecele de el, sburâ pe d’asupra, fără să se atingă de scară, şi intra în năuntru în sbor. Acolo vedu o femee îngrijind de un copil.
El îşi aduse aminte atunci că femeea sa era însărcinată când plecase dela ea, şi unde ’l coprinse un dor de dînsa şi o milă, gândindu-se la căte trebuia să fi păţit ea pînă să dea cu mâna de dînsul, încăt se făcu numai decât om.
Cât p’aci era să n’o cunbscă, atăt de mult se schimbase din pricina suferinţelor şi a necazurilor.
Fata de impărat, cum îl vedu, se scula în sus şi ’i tăcâia inima de frică, fiind că ea nu’l cunoscea.
După ce el i se făcu cunoscut, ea nu se căi, ba şi uîtâ tot ce suferise. El era un bărbat ca un brad de frumos.
Se puse deci la vorbă. Ea îi povesti t6te întâmplările, eră el plânse de mila ei. Apoi începu şi el a spxme :
— Eu, clise el, sînt fiu de împerat. La un resboiîi ce avu tată-meu cu nisce zmei, vecini ai lui, cari erau forte rei şi’î tot călcau moşia, am omorît pe cel mai mic. Pasă-mi-te, ursita te făgăduise lui. Atunci mă-sa, care era o vrăjitdre de închiega
www.dacaromamca.ro
179
IARĂŞI D. CIHAC!
şi apele cu farmecele eî, mă blestema să port pelea acelui scârbos dobitoc, cu gând ca să nu ajung să mi te ieau eu. Dumnedeu î-a stat împotrivă, şi eu te-am luat. Baba care ţi-a dat aţă să mi-o legi de picior, era ea. Şi de unde mai aveam trei dile să scap de blestem, am fost silit să port încă trei ani stârvul porcului. Acum, fiind că tu aî suferit pentru mine şi eu pentru tine, să dâm laudă Domnului şi să ne întdrcem la părinţii noştri. Fără tine eram hotărît să trăesc ca un pustnic, d’aia şi mi-am ales acest loc pustiii şi nii-am făcut casa asta, aşa ca puiu de om să nu mai p6tă resbi pînă la mine.
Apoi se îmbrăţişară de bucuriă şi.se făgăduiră ca amândoi să uite necazurile trecute.
A doa di de dimineţă se sculară şi porniră amândoi, mai întăiu la împăratul tatăl lui. Când se audi de venirea lui şi a soţiei sale, totă lumea plângea de bucuriă că ’i vedea. Eră tatăl şi muma lui îi îmbrăţişară strîns şi ţinură veseliele trei dile şi trei nopţi.
Apoi merse şi la împăratul tatăl femeii lui. El cât p’aci era să’şi esă din minţi de bucuriă, cândîîvedu. Ascultâ povestindu-i-se întâmplările lor. Apoi dise fie-sei:
—Ţi-am spus eu că nu credeam să se fi născut porc acel dobitoc, ce te-a cerut de soţia? şi bine aî făcut, fata mea, de m’ai ascultat.
Şi fiind că era şi bătrân, şi moştenitori n’avea, se coborî din scaunul împărăţiei sale şi ’î puse pe dînşii. Eră ei domniră cum se domnesce, când împăraţii trec prin fel de fel de ispite, necazuri şi nevoi.
Şi de n’or fi murit, trăesc şi astăilî, domnind în pace.
Eră eu încălecai p’o şea, etc.
Comunicat de I*. fspircseu.
IARĂŞI D. CIHAC!
CÂTE-YAPRECEPTE PENTRU ÎNCEPETORÎ ÎN LINGUISTICĂ.
Unii dintre ascultătorii cursului meii de filologia comparativă la Facultatea de Litere din Bucuresci m’au fost rugat în mai multe rânduri de a le da un vademecum despre acele pedece, acele erori, acele scăpări din vedere, de cari trebui să se ferescă un începător în acestă grea sciinţă.
Sînt recunoscător d-lui Ciliac pentru ocasiunea ce ’mi procură de a satisface o cerere atât de legitimă.
Ca întâmpinare la un post-scriptum al meu din «Columna lui Traian» pe ia-nuariu, relativ la modul d-sale de a face linguistică, d. Ciliac publică în «Convorbiri literare» pe martiu un «Respuns d-lui Hasdeîi».
Acest respuns cuprinde, pe modestul spaţiu de opt pagine, apr6pe tdte greşelele, în cari pote să caţlă cine-va dâh^^ggasftih^te^t^lologice comparative.
180
HASDEU
Nu voii! ave decât a le înregistra aci, repetând după fie-care punct la adresa elevilor mei : nu faceţi ce'ta-ce face d. Cihac.
*
* *
X. «Misiunea sciinţel — ţlice ilustrul Curtius — nu este de. a îndestula curio-«sitatea şaii de a da sbor unor presupuneri mal mult sau mal puţin spirituale, «ci de a mări sfera adevărului şi de a restrîngc pe acea a erorii.»1
Exemplu (No. 1). D. Cihac comite o eresiă când, numai şi numai pentru a’şî da aerul de a fi explicat tdte, derivă pe pururea din perpetuus, pe măgură din macula, pe mistreţ din moestus etc. etc. şi apoi, nesciind cum să’şî mai apere acestă co-lecţiiuie de rătăciri, declară în faţa unei juste critice că : «a emis opinia sa».
In sciinţă o «opiniă» nedemonstrată, un simplu «eu crecj» fără probă, este un act de copilăria.
*
* *
II.	Originea unul cuvînt saii a unei forme se pâte afirma numai atunci, după ce s’a comparat mal întăiu în tâte limbile în cari există.
Exemplu (No. 2). D. Cihac comite o eresiă, când persistă în derivaţiunea românului traistă din maghiarul tarisnya, prefăcendu-se că nu vede pe albanesul trase şi pe macedonenul trastur.
Alt exemplu (No. 3). D. Cihac comite o eresiă, când trage pe al nostru mălaiii «o varietate de meiu» din slavicul mlleti «măcinare», lăsând cu totul la o parte pe grecul (j.sXîvvj şi pe litvanul malna, cari îns'emneză şi ele «o varietate de meiu».
Precum francesul millet «meiu» este iui deminutiv din mii «meiu», tot aşa românul mălaiii este un deminutiv din molan, de unde mălaniu—mălaiu, întocmai ca din bălan «blond» deminutivul bălaniu—bălaia.
In limba n6stră cea vechiă mălaiii însemneză tot-d’a-una o varietate de meiu, nici o dată «pâine», precum pretinde d. Cihac.
Astfel mitropolitul Dosofteiîi când dice despre sântul Iulian că «mânca pâine de mălaîu»2, adecă «pâine de meiu», d. Cihac ar trebui să traducă : «pâine de pâine de meiu»!
Alt exemplu (No. 4). D. Cihac comite o eresiă, când crede că ravac «must» este de proveninţă otomană numai şi numai pentru că finalul ah e exclusivamente turc.
Acest sufix, primitivamente a-Jca, de unde ah prin perderea vocalei scurte dela sfârşit, este forte respăndit la Slavi, în gre'ca, în latina, în sanscrita, mai ales însă în limbile persice.3
O Curtius, Griecli. Etymol.8, p. 44.
(s) Dosofteiu, Synaxar, la 17 ian.
(3) Cf. Iîiulcnz, Bas Suffix xd? im Grieckischen, Gottingen, 1858, in-8, passim. — Bopp, Vergi. Grammat.J, §949,951.—Xullers,Institutioneslinguaepersicae*,p. 233-5.—I’.Muller, Zur Wortbildungslehre d. armen. Sprache, în Bonfey, Orient und Occident, t. 3, p. 435.— Fr. Miiller, Bas Suffix lea Cah, ag, Ch)im Erânischen, în Kuhu, Beitrăge, t. 3, p. 481-83— etc.
www.dacoromanica.ro
IARĂŞI D. CIHAC!
181
*
* *
III. Cuvintele, cari ne întâmpină în vechile monumente ale unei limbi, nu se pot dude cu usupinţă. ci ort-ce contestaţiune cată să fie argumentată.
Exemplu (No. 5). D. Cihac comite o eresiă, când declară că vorbele române din psaltirea scrisă de diaconul Coresi în secolul XVI şi din Pravila luî Vasile Lupul redactată în secolul XVII de logofătul Eustratiun’ah nici o valăre, de 6ră-ce Coresi şi Eustratiu, ca Greci de origine, nu puteau sci românesce.
Pe o asemenea basă, latiniştii ar ave dreptul de a respinge preţiosele arcliaisme din anticul poet Enniu, fiind-că şi acesta era Grec!
Cum de se întâmplă însă, că însuşi d. Cibac pretinde a sci românesce, deşi e Ungur ?
Faptul este, că d-sa vorbesce despre vechile tipăriture române fără a le c un osce, măcar că «îea libertatea de a spune că le-a citit păte înainte de d. Hasdeh.»
Dacă le-a citit, de ce atunci, nu maî departe decât în 1870, cunoscea n ii m a î cele doă psaltiri ale mitropolitului Dosofteiu şi o ediţiune n e e x i s -tinte a luî Coresi din 15004, er despre «Divanul lumii» al luî Cantemir, «învăţăturile» luî Varlam, «Sinaxaml» luî Dosofteiu şi atâtea altele — nici o vorbă.
Se vede că şi acestiîa vor fi fost Greci!
*
* *
IV.	O transiţiunc fonetică legitimă într'o limbă ore-care nu urmesă încă a fi legitimă în tote limbile, ci pentru ori-ce gram trebui să se dea o demonstra-ţiune separată.
Exemplu (No. 6). D. Cihac comite o eresiă, când crede că din grupul zd, în cuvinte împrumutate dela Slavi, se pote perde z la Români, fiind-că se pote perde la Poloni.
Fonologia română nu este tot una cu fonologia polonă.
Alt exemplu (No. 7). D. Cihac comite o eresiă, cănd dice că din turcul gîull sau ciuli «cergă de cal» s’a putut face la Români ţol, precum tot de acolo a provenit la Neo-grecî tCooXî.
Greciî, fie vechi sau nouî, neavend sonul ci, îl pot înlocui prin ţ în vorbele luate dela Turci sau de aiuri; acesta însă nu se aplică la Români, cari au, din contra, o predilecţii! ne marcată pentru sonul ci, maî ales la începutul cuvintelor.
D. Cihac să ne dea un singur termin turc, al cărui iniţial ci sau gi să fi trecut
la Români în t.
•>
Alt exemplu (No. 8). D. Cihac comite o eresiă, când susţine că noian vine din oceanus prin adausul eufonic al unui n, sub pretext că un asemenea adaus eufonic ■există la Italianî în nabisso—abisso, ninferno—inferno etc.
Fonologia română nu depinde de fonologia italiană.
In limba năstră adausul eufonic al luî n la începutul unei vorbe nu există.
(*) Cihac, Vid. d’etymol. daco-romane, p. 328,330.
www.dacoromamca.ro
182
II A S D E U
D. Cihac iută tot-o-dată a justifica, fie măcar prin fonologia italiană, dispari-ţiunea luî c între doă vocale în noian din oceanus.
Alt exemplu (No. 9). D. Ciliac comite oeresiă, când ne spune că Românii au putut suprime pe finalul n din slavicul crunu «negru», prefacendu'l în ciorii, fiindcă acel n lipsesce şi la Slavi în cort «drac».
Din acea împregiurare că Slavii, prin doă sufixe cu totul diferite -n- şi -t-, au format din aceiaşi radicală pe crunu şi pe cort, nu resultă nici într’un mod posibilitatea supresiunii lui n după r la Români.
Sînt doă fenomene fără cea mai mică legătură unul cu altul.
Chiar dacă n după r ar pute să dispară la Slavi, ceia-ce nu este în caşul citat de d. Cihac, totuşi acesta n’ar trage după sine nici o consecinţă pentru fonologia română.
Admiţând la Români nesce transiţiunî fonetice nejustificabile, precum dispari-ţiunea luî s din grupul să şi a luî n după r în vorbe împrumutate dela Slavi, adausul eufonic al lui n, perderea lui c între vocale etc., d. Cihac negă în acelaşi timp trecerea iniţialului s în ci în cuvintele clocfcdat. socci «papuci» şi cloră—alb. sorră «cîdră».
Pre-multă uşurinţă în admitere şi pre-puţină cumpănire în respingere!
Despre iniţialul sz=d la Români, probă mai mult decât decisivă este cuvîntnl nostru ciorchină «grappe de raisin».
Reposatul Săulescu a găsit în Moldova pronunciaţiunea sorpin alături cu ciorchini
Dacă vorba e împrumutată dela Otomani, după cum se va grăbi, p6te, de a exclama d. Cihac, atunci cată să observe că forma turcă este salqum, adecă erăşi cu iniţialul s.
îl desfid a eşi din acestă dilemă între sorpin şi salqum!
*
* *
V.	« Une etymologic — dice Meunier, resumând admirabila metodă a reposatu-«luî Corssen — n’est admissible qu’autant qu'elle rcnd corupte de tous Ies ele~ «ments du mot qu'elle pretend expliquer, sans en omettre un seul. Toutc etymo-«logie, qui suppose une modification vocale, doit avoir pour soi au ntoins un «exemple d'une modification vocale, bien identique ă celle qu'elle suppose; sinon, «tant que Von n’en peut citer aucun, le rapprochement tente est sans valeny zscientifiquc.D c
Exemplu (No. 10). D. Cihac comute o eresiă, când trage pe bohemul zindca «jintiţă» din bohemul sine «per de cal», picând cu despreţ că puţin îi importă că ’n limbile slavice nu se află sufixul cita, tita saîi ti ta.
Dacă un asemenea sufix nu se află, atunci din "sine nu se pote nasce sincica-
Alt exemplu (No. 11). D. Cihac comite o eresiă, când scote pe al nostru hia-
(5) Archiva Albinei Eomănesci, Suplement, 1845, nr. 11.
Î6J Kevue critique, 1807, t. 2, p. 82.
www.dacoromanica.ro
183
IARĂŞI D. C1HAC!
lalu din slavicul nilleti «măcinare», fără a cita în limba română o singură analo-giă de transiţiunea vocalică mlîe=mal.
Al exemplu (No. 12). D. Cihac comite o eresiă, când stăruesce în originea strugurului din slavicul st rugaţi «radere», fără a ne spune măcar o vorbă despre finalul ur.
Alt exemplu (No. 13). D. Cihac comite o eresiă, când mănţine filiaţiunea între râmă «stomali» şi rânsă «fl6re de alun», sub pretext că ambele, stomahul şi florea de alun, ar fi «încreţite», ba încă me mustră că «nu m’am ocupat cu anatomia dobitdcelor», şi tot-o-dată, cufundat excluşivamente în acestă anatomia, scapă din vedere de a cita o singură limbă, în care stomahul să se fi numit după vre-un fel de încreţitură.
b
*
* *
VI.	Trecerea unul cuvînt dintr’o limbă în alta p r i n î mp r u m u t este supusă unor regule de altă natură decăt acea prin moştenire, dar aprope tot atăt de precise, exceptiunile în ambele caşuri trebuind a fi justificate.
Exemplu (No. 14). D. Cihac comite o eresiă, când ne asigură că «pentru cuvinte «împrumutate nu putem statornici nesce regule fixe».
Cu acest principiu înscris pe drapel, d-sa n’ar ave decăt a’şî închipui că o limbă ore-care e compusă în mare parte din împrumuturi, şi apoi, scutit de regule fixe, fluturând în drepta şi’n stânga după năluca asemenăriî exteridre, ţine-mi-te!
îi recomandăm scrierea lui Miklosich despre latinisme la Albanesî7, articlul lui Malinowski despre germanisme la Poloni8, opusculul lui Wackernagel despre străinisme la Germani9, capitolul lui Corssen despre grecisme la vechii Romani,10 etc. pentru ca să se convingă o dată pentru tot-d’a-una, căt de «fixe» sînt regulele de transiţiune fonetică în privinţa cuvintelor împrumutate.
*
* *
VII.	O analogiă, care se aduce pentru a face probabilă schimbarea fonetică a unul cuvînt prin trecerea Iul dintr’o limbă în alta, trebui să fie exactă, adecă să albe în vedere acelea-şl soituri din acelea-şl limbi.
Exemplu (Nr. 15). D. Cihac comite o eresiă când, la obiecţiunea ndstră că în vorbe împrumutate Românul nu preface grupul iniţial le în le, cite'ză pe Iubi şi Iute din slavicele llubiti şi llutu.
Aci este llu—lu, er nu le=te.
Alt exemplu (No. 16). D. Cihac comite o eresiă, când ne spune că lunec a putut să derive din lubrico prin perderea lui b, de vreme ce — dice d-sa — b s’a per-dut în be, cal, Iert, seu, soc.
C) Miklosich, Die romanisclien Elemente im Albanischen, Wien, 187J, in-4, p. 73—87.
(8)	Malinovrski, Zur Lautlelire der Lelmworter in der polnischen Sprache, în Knhn, Bcitrăge, t. 6, p..277—300.
(9)	Wackernagel, Die Umdeutschung fremder Worter, Basel, 1863, in-4, passim.
(lu) Corssen, TJeber Ausspr 2., t. 2, p. 814—17.
www.dacoromamca.ro
184
HASDEU
In be din libere, cal din caballus, iert din liberto, seu din sebum şi soc din sa-bucus, b s’a perdut între doă vocale, ceîa-ce nu este în lunec din lubrica, în care d. Cihac mai adaugă trecerea lui r în n.
Nu există în fonologia română nici o analogia pentru br—n.
Alt exemplu (No. 17). D. Cihac comite o eresiă, când susţine că ademenesc derivă din preposiţiunea latină ad şi din slavicul numiţi «amăgire», sub pretext că acel ad figureză în ad-un şi ad-umbresc.
Ambele părţi constitutive în adun şi adumbresc sînt latine, ceîa-ce nu se po-trivesce cu pretinsa proveninţă mixtă latino-slavică a lui ademenesc.
D. Cibac era dator să demonstreze, că «Românii nu perduseră încă.pe d din pre-«posiţiunea latină ad în momentul când s’aii întâlnit pentru prima dră cu Slavii».
Alt exemplu (No. 18). D. Cibac comite o eresiă, când dice că sdrumec s’a putut forma din cx-de-mico prin intercalarea unui r, precum s’a intercalat un r în ar cer din latinul ades şi’n arţar din latinul acer.
Chiar dacă ambele aceste derivaţiuni ar fi corecte, totuşi ac—arc, care figureză în ele, nu este o analogiă pentru sdrumec din ex-de-mico.
*
* *
VIII.	Numai acele dicţionare ati o valore sciinţifică, în cari vorbele, sub raportul formei şi al sensului, sînt justificate prin exemple din monumente literare; la cas de a lipsi acestă condiţiunc, linguistul este dator a completa el însuşi lacuna, din dată ce un cuvînt ore-care, citat de cătră ăînsul, ar fi contestat.
Exemplu (No. 19). D. Cihac comite o eresiă, când aduce la Poloni wila sau wyla cu înţeles de «$ină antică a Slavilor», basându-sepe nesce dicţionare, pecari se sfiesce a le cita anume, unde cuvîntul, dacă figureză, nu s’a furişat decăt prin traducţiuni moderne din poesia poporană serba.
îl desfidem a ne indica un singur text cu wila sau ivyla «(lină» din cântece şi basme propriamenfe polone.
Alt exemplu (No. 20). D. Cihac comite o eresiă, când afirmă că a găsit tot prin dicţionare polone, pe cari erăşi nu le citeză anume, vorba dolow ca «denumirea u-nuî câne de venat, de hăituit, unei haite», mai adăogând că puţin îi pasă, dacă acestă vorbă se găsesce sau nu se găsesceîn «monografiele polone despre venătdre».
Noloiv «câne», ca şi ivila sau tmjla «ţlînă», este o vorbă polonă inventată.
Alt exemplu (No. 21). D. Cihac comite o eresiă, când voesce a justifica originea turcă a ciobanului, deşi se întrebuinţeză în tdte provinciele române fără distinc-ţiune, prin vorba turcă alaiu, care — (lice d-sa — se întrebuinţeză de asemenea în tdte provinciele române fără distincţiune, de vreme ce o găsim în dicţionarul dela Buda.
Dicţionarele necontrolate prin texturi omoră pe d. Cihac!
Cel dela Buda are nu numai alaiu, dar şi pe beizade desfigurat în vezerde11, de
(u) Lexic. Budan., p. 754.
www.dacoromamca.ro
185
IARĂŞI D. CIHAC!
unde însă nimeni nu va trage conclusiunea, că acesta vorbă «se întrebuinţeze în t6te provinciile din Dacia, lui Trajan».
Petru Maior şi colegii seî dela acel dicţionar adunau cuvinte de pretutindeni, ast-fel că alaiu, deşi se află acolo, nu înceteză totuşi de a fi propriu numai regiunilor române limitrofe cu Turcia.
Altmintrea, d. Cihac nu se sfiesce a’şî trage informaţiunile nu numai din dicţionare necitate, dar pănă şi din cele nepub 1 i cat o.
Pentru cuvîntul turc tiile, pe care ’1 traduce prin «plume d’oiseau», d-sa ne trimite la : «Zenker, Turkisch-arabisch-persiches Handworterbuch, Leipzig Engel-«mann, în curs de publicaţiă»...
*
* *
IX.	Vorbind despre mal multe semnificaţiunl ale unul cuvînt, să căutăm cu stăruinţă a stabili mal întâiil genealogia lor, ferindu-ne a lua o semnificaţiune derivată drept semnificaţiune fundamentală.
Exemplu (No. 22). D. Cihac comite o eresiă, când crede că semnificaţiunea fundamentală a tulelulul nu este «truncliîu», ci «penă», întemeiându-se pe expresiu-nea «puiu cu tuleie».
Dar atunci ar trebui să admitem de asemenea, că semnificaţiunea fundamentală a colţului nu este «dinte», ci «germe», fiind-că se dice : «erba încolţesce» în sens de «germineză».
In regula generală, ale căriî excepţiuni, când se întâmplă, trebui explicate, sem-nificaţiunile, ca şi sonurile, tind a se pogorî, a scăde, a se micşora, încăt tuleiu, «trunchîu» şi colţ «dinte» sînt mai vechi decăt tuleiu «penă» şi colţ «germe».
După d. Cihac, francesul iige «trunchîu» cată să aibă gi el sensul primitiv de «penă», de Oră ce se dice tige d’une plume.
Un «trunchîu» se pOte subţiâ pănă la «penă», dar o «penă» nu se îngrOşă pănă la «trunchîu».
Modul, în care d. Cihac trateză semnificaţiunile vorbelor, ne amintesce o glumă a celebrului linguist A. W. Schlegel, care dicea că ar li fOrte comic un dicţionar, unde înţelesurile cuvîutuluî vulpe s’ar interverti în următOreâ ordine: «1. Vidpe, «nume propriu personal;. 2. vulpe, om viclen gi perfid; 3. vulpe, animal carnivor cu «patru picîOre etc.»12
Ei bine, cam tot aşa face d. Cihac!
*
* *
X.	In linguistică, ca în orl-ce altă sciinţă şi chiar in viaţa practică, o cita-ţiune inexactă, falsă, desnaturată, e neohest ă.
Exemplu (No. 23). D. Cihac comite o eresiă... nu; un act de neonestitate ştiinţifică, când atribuiă din noii lui Diez aserţiunea, cumcă în limba română <d nu se
(l2) Schlegel, (Euvres ecrites en frangais, Leipzig, 1846, in-8, t. 3, p. 136.
www.dacaromanica.ro
186
HASDEU
moiă înaintea unei vocale», citând acum nu pagina 222 ca altă dată, ci paginele 224 şi 181 din tomul 1 al gramaticei ilustrului romanist după ediţiunea III.
La pagina 224 Diez vorbesce despre r, nu despre l.
La pagina 181 Diez aduce anume cuvintele române ala din ăllium, foiă din foliwn etc., în cari tdte l s’a muiat şi cătră cari armai ii putut adăuga pe tdu din tilia, palii din palea, mda din milium şi altele.
Mai pe scurt, Diez dice pentru—şi d. Cihac îl cite'ză contra.
O asemenea falsifica ţiune înfioreză.
Cele noe puncturî de mai sus — despre cel al decelea ne e ruşine de a mai vorbi — au în vedere nesce erori comune, în cari ar pute să cadă, mai mult sau mai puţin, ori-ce începător în filologia comparativă.
D. Cihac însă ne mai spune unele lucruri, cari îi aparţin într’un mod exclusiv, precum bună oră :
(No. 24). In privinţa vorbei tărîm din poveştile poporane române, «nu pdte fi «decăt francesul terrain românizat cu o finală tureescă», afară de un singur basm, în care acelaşi tărîm «vine d’a-dreptul dela maghiarul tereni sală mare».
Un premiu, pentru cine va descurca acestă cimilitură de maghiaro-franţusisme românizate turcesce!
(No. 25). In privinţa vorbei mosoc, «sciu că formarea cuvîntului din slavul şi «chiar de-a dreptul din germanul mops este după tote regulele şi după geniul lim-«bei române, lepădând pop şi aninând sufisul oc.»
Ne aşteptăm, «după tote regulele şi după geniul limbei române», ca d. Cihac să şte'rgă pe p din grupul ps în cuvintele lipsă, ghips, copsă, sgripsor, .capsă, tipsia, rupse, fripse, înfipse etc., şi să mai acaţe apoi cătră trite acestea câte un oc, căci altmintrea mosoc din mops va remăne inexplicabil.
(No. 26). In privinţa vorbei stejar, d. Cihac <)ice că : «a mai întră în desbatere «cu d. Hasdeii, ar fi mai mult decăt timp perdut.»
Iată o argumentaţiune forte expeditivă, pe care ar fi trebuit s’o generaliseze, căci atunci prin tăcere ar fi scăpat de un minimum de doă-^eci şi cinci de eresie pe un maximum de opt pagine.
*
* *
Se vorbesce că, în urma unor negociaţiunî începute încă de d. T. Maiorescu, actualul ministru al instrucţiuni ii publice d. P. Carp ar fi pe cale de a oferi d-lux Cihac, chiar contra avisuluî Consiliului Permanent, catedra de filologia comparativă la Facultatea de Litere din Iaşi.
Dacă acesta este adevărat, articlul de faţă va servi drept inti’oducţiune la cursul d-sale.
Hasdeii.
www.dacaromamca.ro
REOBNSIUNl
187
iREOEnsrsiTTiisri
Dr. G OBEDENAltE,
La Boumanie economique d’apres Ies donnees Ies plus recentes. Geographie, etat economi-que, antliropdlogie. Avec une carte de la Boumanie.
Paris. Ern. Leroux Ed-r, 1876, in-8, pag. XI, 435.
Ţinta d-luî Obedenar, dacă am fost fericiţi de a o înţelege după o lectură forte atentivă a cărţii întregi, este de a oferi străinilor o iconă a României nu numai sub raportul curat economic, precum ar resulta din titlu, dar mai mult sau mai puţin sub tbte privinţele.
Plan vast, a căruia seribsă execuţiune ar fi cerut un şir de ani de studiu.
D. Obedenar a lucrat patru-cincî lune, a resfoit câte-va cărţi şi diare, a consultat vr’o doî-trei amici, şi etă’l gata!
Singura parte originală în opera d-sale, este antropologia.
Din nefericire, e tocmai partea cea mai slabă.
Ca criteriu principal pentru a discerne înrudirea poporelor, d. Obedenar consideră (p. 359) : «Ies caracteres physiques exterieurs, efc Ies aptitudes surtout des «peuples que l’on compare».
După d-sa (p. 360—61), Albanesiî şi Românii nu sînt înrudiţi, fiind-că cei de ’ntăiu aîi fost tot-d’a-una ostaşi mercenari, er cei-l’alţi nu!
Ar fi putut să fjică, cu acelaşi drept, că Scandinavii şi Teutonii nu sînt egal-mente Germani, de vreme ce Scandinavilor le plăcea bre-când pirateria, er Teutonilor nicî-o-dată.
Acesta se clnamă «Ies aptitudes surtout des peuples que l’on compare».
Să trecem la «caractbres physiques exterieurs».
Tipul predomnitor al Românului, după d. Obedenar, este (p. 374) :
«Taille moyenno, crane splierique (bracliycephale ou sous-bracliycephale), occi-«put large. Le visage est le plus souvent arrondi, d’autres fois ovalaire; le front «large, droit; Ies arcades zygomatiques peu bcartees; Ies os malaires peu saillants; «le maxillaire inferieiir peu prononce; Ies cheveuxlisses, blonds'dans l’enfance, noirs «ou cliâtaius plus ou moins fonces dans l’âge-adulte; Ies yeuxbruns, grands; le «teiut brun aussi; le nez droit ou aquilin, de moyemie longueur, sans depression bien «notable â sa racine; bouche bien dessineo et lbvre superieure non exageree; menton «court, arrondi, nuUement anguleux ni pointu; cou ni trop long ni trop eourt; «epaules larges; combures rachidiennes alternatives bien prononcees; membres de «longueur moyenne; mains et pieds plut6t petits; taille souple, demarche sans rai-«deur. Les obbses sont trbs-rares.»
Acest tip e atât de elastic, încât — afară de problematica particularitate a perului blond în copilăriă — s’ar pute aplica de o potrivă bine la o şatră de Ţigani.
www.dacoromanica.ro
188	RECENS1UNI
Imaginaţi unea autorului j«3că un rol nu mai puţin vivace în descrierea tipului bulgar (p. 375) :
«Le Bulgare a le front etroit transversalement; Ies arc-ades zygomatiques tres-«ecarte'es; Ies os malaires bieu saillants; Ies dents dirigees obliquement en avant; la «lâvre superieure longue et epaisse; Ies iris blcus, d’un bleu de mor, d’ungrisvert «ou d’un fauve trbs-clair et presque jaune; le nez retrousse, epate ou bien pointu, «mais ayant le bord anterieur tranchant en dos d’âne.»
Acest Bulgar de fantasiă al d-luî Obedenar (pag. 405) «appartient â la race tatare», şi totuşi «semble avoir peu d’aptitudes militaires».
Rasa tatară nu e belicosă -t- etă o descoperire!
Antropologiştiî de felul d-luî Obedenar discută pănă astădî cu multă aprindere şi cu puţin succes, dacă Germanii sînt cu capete lungi sau cu capete scurte ! 1
Declarând că datele linguîstice sînt «plus ou moins vagnes» (p. 359), eî înlo-cuesc faptul positiv prin discordanţa impresiunilor individuale.
Astfel pe pagina 356 d. Obedenar ^Lice :
«Les Daces, tels qu’ils sont repre'senteS sur la Colonne Trajane et sur l’arc de «Septime Sevbre, â Borne, par les sculpteurs du temps, ressemblent, pour le type «de la figure, bien plus aux Grecs qu’ă tout autre peuple. EtVon sait combien «les artistes anciens etaient fidelcs ă la verite-».
Un altul va şlice : «plus aux Germains qu’â tout autre peuple».
Un al treilea : «plus aux Slaves qu’â tout autre peuple.»
Un al patrulea : «plus aux Celtes qu’â tout autre peuple.»
Un al cincilea : «plus aux Perses qu’â tout autre peuple.»
Şi aşa maî încolo.
Fie-care dintr’înşiî nu va ave nici o probă afară de propria sa prevenţiune.
Un general delaMoscva, tot cu tipul în mână, ba chiar reproducândşdpte figure de pe Columna Traiană faţă ’u faţă cu nesce gravure rusescî, pretindea că Dacii sînt din punct în pimct Muscali! 2
In dilele ndstre s’a vorbit fdrte mult despre tipul celtic: «le type gaulois».
Am cetit în acestă privinţă o carte de peste 300 pagine, încoronată de cătră Institut,3 şi mărturisesc că nu m’arn luminat.
D. Obedenar ar fi făcut maî bine de a nu se azarda pe un teren atăt de lunecos,
Orî-ce sciinţă este expusă la erori, la contradicţiunî, la excentricităţi; dar ele nu sînt grave acolo, unde controversa le pdte înlătura prin evidinţa unor fenomene sau legî irrecnsabile.
Când însă vine cine-va de afirmă că Românii aii ochi de cul6rea x, er altul pretinde că de euldrea z, ambiî susţin o tesă, pe care sciinţă nu o pdte controla prin mijldce ce’î sînt actualmente la disposiţiune.
P) Welcker ap. Pott, Wurzel- Worterbuch, t. 2, part. 2, p. xx.
(*) Czertkov, O pereselenii thrdknsKich plemen, în Vremennik MosTc. Obsczestva Ist. i Dr.j t. 10, takelle III—VII.
(s) Rog-et de Belloguet, Types gaulois et celto-brctons, Paris, 1861, in-8.
www.dacoramamca.ro
RECENSIUNI
189
Iată la ce se reduce, în nltima analisă, teoria tipicii a d-lnî Obedenar.
Este o ipotesă neverificabilă, şi prin urinare nesciinţifică.
Tot atât de şubredă e doctrina d-sale despre «Ies aptitudes des peuples».
Românii din Macedonia aii o deosebită aplecare pentru cornerciu şi bancă, pe-când Românirdela Dunăre n’o au.
Ce urmeză de aci?
Nu formeză ei 6re, cu t6tă diverginţa aptitudinilor, una şi aceiaşi naţionalitate ? Ca medic de profesiune, d. Obedenar ar fi trebuit să recurgă la acea parte a igienei pe care Dr. Bertillon a numit’o mesologiă, de unde s’ar fi putut convinge despre inftuinţa circumfuselor, a climei, a accidentelor teritoriale, a posiţiuniî geografice, a nutrimîntuliu, a instituţiunilor etc. etc. în diferenţiarea gradată a moralei, a intelectului şi chiar a fisicului uman, fără ca să fie nevoe de a le explica tdte acestea pururea şi pretutindeni prin diversitatea de origine.
însuşi d. Obedenar dice, bună 6ră, despre Românii dela munte (pag. 382) :
«Dans Ies contrees montagneuses, et surtout dans la Petite-Valachie, Ies pay-«sans sont muscles, robustes, d’une forte constitution. Ils ont infiniment plus «d’energie, ils ressentent beaucoup moins Ies influences desastreuses du climat que «Ies habitants des plaines.»
De ce 6re d-sa nu caută nesce cause analoge în diversitatea cea pretinsă antropologică între Români şi Albanesi ?
Pentru genealogia popdrelor, singura fântână positivă este linguistica, o sciinţă care, pe trepta unde s’a meat astăzi, aruncă, printr’o analisă quasi-chemică, cea mai viuă lumină asupra celui mai depărtat trecut, chiar atunci când evenimentele, Impunând unei ţeri adoptarea unui graiu străin, se par a învălui pentru tot-d’a-una adevărul.
D. Obedenar, ce e dreptul, face ime-ori şi linguistică, dar nu din secolul XIX. Cuvintele frig, ficat, loc, lac, deget, etc., d-sa (pag. 395) le numesc© «racines»! «II y a des ’paysans qui ont des noms latins», — cjice d. Obedenar într’un alt loc (pag. 384), şi ca probă aduce pe Stan, adecă Ştgnislav, derivându’l din Gon-stems, pe Manca, adecă Emanoil, trăgendu’l din Manlius, şi altele.
Acesta ne amintesce pe d. Cihac^ care preface numele propriu curat slavic Părvu «cel întăiîi născut» în latinul parvus «mic».1
Cuvintele ndstre telcgă, copil, coteţ, etc. d. Obedenar le găsesce (pag. 355) «des «mots de l’ancien dorique et du grec de differentes provinces», deşi ele s’au furişat numai în greca modernă de pe la vecinii Slavi şi Albanesi.
Ce ar (lice 6re un Lobeck sau un Ahrens despre asemeni descoperiri dorice!
E nu mai puţin curios următorul pasagiu (pag. 352) :
«Trajan, pour soumettre Ies Daces, leur fit un guerre d’extermination. II emmena
(') Ciliac, Dict, d’etymol. daco-romane, p. 196.
www.dacorQmanica.ro
100
RECiiNSIUNI
«eu Italie le plus d’esclaves qu’il put. Le nom de Davus (ou de Dacus) etait «fre'quemment employe chez Ies Eomaius pour designer un esclave».
Prin urmare, după d. Obedenar, cuvîntul davus «sclav» s’a introdus în limba latină din causa mulţimii Dacilor robiţi de cătră Traian.
Ar fi trebuit să consulte un dicţionar.
Davus «sclav» figureză la Romani în comediele lui Plaut şi ale lui 'Levenţii! cu secoli înainte de Traian, în Oraţii! din epoca lui August, în Persiu din timpul lui Nerone, şi nici odată în scriitorii posteriori cuceririi Daciei.
Despre Galaţi d. Obedenar dice (pag. 302) :
«Gallati (prononcez Gal-la-tsi), e'crit â tort Galatz ou Galacs, est ainsi appele «parce que des Gaulois ont habite ces parages».
Cu acelaşi drept,, adecă fără trebuinţă de probe, d. Obedenar ar pute' preface în Gali pe selbatecii Gallasi din Africa!
Tot aşa despre Rîmnic (pag. 75) :
«Domnie, derive de Romanic, e'crit ă tort Rimnic et Rymnicli...»
Din fatalitate pentru d. Obedenar, rîuleţul Rîmnic se numesce tot-d’a-una în vechile crisove Rybnik, ceia-ce însemne'ză slavonesce «pescos».
A metamorfosa pănă şi «pesciî» în «Romani», este pre-darwiuian !
Sa nu cerem însă cunoştinţa Rîmnicului din vechile crisove tocmai dela d. Obedenar, care crede că ele nu există, diceud (pag. 317) despre Archivele Statului din Bucureşti, unde se află sute de acte din secoliî XVI şi XV, unele chiar anteriore : «Le pibces diplomatiques, administratives et le'gislatives remontent â l’an-nee 1626»!
Ce-va şi mai original este următorea informaţiune despre începuturile literatu-reî române :
«Le premier livre roumain fut imprime en 1546, il avait pour titre : Inva-«tsatura crestinesca ».
De unde va mai fi şi asta?...
La finea volumului (pag. 432—5) d. Obedenar dă o listă a publicaţiunilor, pe cari le-a consultat.
Intre eîe figureză :
Obedenare, Des fievres des marais, Bucarest, 1871.
Obedenare, article Romnains hi Dictionnaire encyclopedique des Sciences me-dicales, Paris, 1875.
Obedenare, Studi storico-politici, i Rumâni di fronte agii Ungheresi e alVAustria, tre articoli pubblicati nel Giornale di Napoli, n-os 11—13, Gennaio 1863. Obedenare, Cercetări asupra intoxicaţiunii palustre, Buc. 1873.
Dacă d. Obedenar s’ar fi consultat mai puţin pe sine însuşi, compilaţiunea d-sale, prite, ar fi eşit mai bună.	,	H.
www.dacaromamca.ro
NOTIŢE
191
IST OTITE
O
Intr’unul din numerii viitori ai «Columnei lui Traian» , d. Dim. A. Sturdza va începe publicaţiunea importantelor sale studie asupra Numismaticei Române.
*
* *
D. Alfred Ludwig, profesorul de filologia comparativă la Universitatea dela Praga, a început a desvolta o activitate extraordinară pe terenul literatureî vedice.
Avem de ’naintea ndstră doă lucrări ale sale, apărute aprOpe în acelaşi timp : una relativă la Geografia, istoria şi organisaţiunea vecheî Indie după rela-ţiunile din Rigveda şi Atharvaveda (Praga, 1875, in-4), cea-l’altă : Desfăşurarea ideelor filosofice şi religiose în Vede (Praga, 1875, in-8).
Peste puţin vom da semă despre ambele.
Aflăm că, afară de acestea, profesorul Ludwig a mai scos la lumină de curând primul volum din traducerea germană a Rigvedei, pe 476 pagine.
Scieam că o asemenea publicaţiime prepara profesorul H. Grassmann dela Stettin, căruia linguistica îi datoresce deja un excelent «Dicţionar la Rigpeda».
*
*	*
D. Gr. G. Tocilescu se ocupă cu o întinsă lucrare critică despre Cronicele Române, pe care o va publica în «Columna lui Traian.»
*
*	*
Vorbind despre noua carte a d-lui Abel Hovelacque (La linguistique, Paris, 1876, in-8), profesorul Jolly, în Literarisches Centralblatt din Lipsea dela 4 martiu, constată că autorul nu e în curentul ştiinţei.
Ce-va şi mai curios prin anacronisme este o altă scriere francesă : La philoso-pliie de la Science du langage par A. Ed. Chaiguet, Paris, 1875,
Vom vorbi despre ambele mai pe larg cu o altă ocasirme, punendu-le în paralel cu lucrarea în adever seridsă a profesorului american Whitney : La vie du langage, Paris, 1876.
Este de dorit să apară cât mai curând operele analdge, deşi plecând din diferite
www.dacaromamca.ro
192
NOTIŢE
5
puncturi de vedere, pe cari le prepară de mult doî maiştri germani în linguistică: profesorul Steinthal dela Berlin şi profesorul Friedrich Miiller dela Viena.
*
•» *
Peste puţin vom pute anunţa o lucrare forte importantă a profesorului Dr. Bar-bu Consta utinescu despre Limba Ţiganilor din j'lomănia, cu care se ocupă de mai mulţi ani după îndemnul profesorului Miklosich din Yiena.
A VIS
Impregiurările silindu-ne a suspinde pe un timp nedeterminat publi-caţiunea «Principielor de filologia comparativă», dd. abonaţi, cari -au căpătat deja patru broşure, primesc, drept compensaţiune pentru restul de opt broşure, «Columna lui Traian» pînă la maiti.
Yom fi forte recunoscători tuturor d-lor de prin districte, cari vor binevoi a ne comunica din când în când:
1.	Copie exacte de pe textul documentelor vechi, cu arătarea locului unde se află;
2.	Poesie, basme, tradiţiuni, proverburi, ghicitori şi idiotisme poporane;
3.	Cuvinte şi locuţiuni terănesci puţin cunoscute.
Numile tuturor d-lor acţionari şi abonaţi la «Columna Iul Traian» se ver publica la finea anului.