COLUMNA ldI TRAI AX
REVISTA MENSUALA
PENTRU
ISTORIA, LINGUISTICĂ ŞI PSICOLOGIA POPORANA,
DlRECTOIţ : B. P. HASDEU.
Eine Hand voii Korner reicbt oft nicht zn , ein Brod zu backen; aber man streue sieals Samen in einen fruchtbaren Boden nnd sie werden liundert-faltig aufgelien nnd eine reiche îfabrnng bieten.
Un pumn de ''grăunţe pote să nu ajungă pei '»mu a coce o pane; dar presărându-le ca sămînţe pe un pămînt roditor, ele vor încolţi însutit şi vor oferi o bogată hrană.
STEINTHU,
ANUL VII
NOUA SERIA Tom I
BUCURESCI
NOUA TIPOGRAFIA A LABORATORILOR ROMANI
10. STRADA ACADFAIEI J9.
1876
www.dacaromamca.ro
COLUMNA luî TRAÎAN
REVISTA MENSUALA
PENTRU
ISTORIA, LINGUISTICĂ ŞI PSICOLOGIA POPORANA.
Dihkctor: B. P. HASDEU.
Line Hand toII Kdrner reicht oft nicht za, ein Brod zn backen; aber man sirene sieals Samen in einen fruchtbaren Boden und sie werden hundert-fultig aufgehen nnd eine reiche Nalivung bioten.
Un pumn de grăunţe poie să nu ajungă pentru a coce o pane; dar pvesărănău-îe ca sămtnţe pe tm pamînt roditor, ele vor încolţi însutit şi vor oferi o bogată hrană.
STEINTHAL.
ANUL VII
NOUA SERIA Toni I
BUCURESCI
NOUA TIPOGRAFIA A LABORATORILOR ROMANÎ
19. STRADA ACADEMIEI 19.
1876
www.dacaromamca.ro
Preţui abonamentului : 20 lei noui. Pentru străinătate : 30 franci. Abonamentele se fac numai pe un an.
Yolumul pe un an expirat : 30 franci. Colecţiunea Intrigă pe anii 1871 — 1876 : 100 franci. Yolumul pe anul 1870 s’a epuisat.
OrI-ce comunicaţiune saă cerere, să se adreseze: B-lui B. P. Hasdeu la Bucuresci.
www.dacoramanica.ro
COLABORATORI :
A. Papadopul-Calimah (Tecucîu). A. I. Odobescu.
Dr. Or. O. Tocilescu (Viena).
Dr. C. Esarcu.
G. L. Frollo.
Dr. Barbu Constantinescu.
G. Dem. Teodorescu (Paris).
Dr. A. Xenopol (Iaşi).
P. Ispirescu.
D. F. Caianu (Focşani).
M.	Gaster (Breslau).
P. Georgescu.
N.	Maldăr eseu (Craiova).
C. ColiMşianu (Severin).
N. Ţine.
I. Mincu (Focşani).
Dr. At. Marienescu (Banat).
www.dacoramamca.ro
PERSANELE
cart ait bine-voit a susţine «Columna lut Traian» prin acţiuut.
NB. Fie-care acţiune consistă din trei abonamente.
Numărul acţiunii or
Principele Dim. Gr. Ghica..........................................2
î. P. P. S. Mitropolitul Iosif al Moldovei.........................3
P. P. S. Episcopul Genadiu al Argeşului............................4
D. Dim. A. Sturdza.....................................................1
D. V. Palade...........................................................1
D. Dr. Davila..........................................................1
D. Dr. Barbu Constanţi nescu...........................................2
D. St. Michailescu.....................................................1
D. Teod. Dobrescu......................................................1
D. Nic. Mandrea........................................................2
D. N. Negri................................... ’...................1
D. Lazar Calenderu...........................'.....................1
D. M. Xanto........................................................... I
D. Ang. Demetrescu.....................................................2
S.	S. părintele	Gabriel	Eăşcanu...................................... 1
S. S. părintele	Nicolae	Ştefănescu.....................................1
D. Ilie Zamfirescu et C-ie.............................................1
D. Păun Popescu........................................................1
D. I. Rîurenu..........................................................1
D. I. Circa............................................................1
Tipografia Laboratorilor Români........................................2
D. M. C. Florentifi....................................................1
D. B. Şaicariii........................................................1
D. Y. I. Socec.........................................................1
D. M. Zamfirescu.......................................................1
D. I. M. ROmnicenu.................................................... 1
D. G. Gavrilescu.......................................................1
D. B. Rădulescu........................................................1
D. 1.1. Boboc..........................................................1
D. B. Pisone.................................,.....................1
D. N. G. Stefanescu....................................................2
D. D. Davidescu........................................................1
D. Th. Stefanescu....................................................  1
D. N. A. Popovici..................................; .	. . .	1
D. Dr. Teodori >
D. Dr. Fotino ;........................................................1
D. Dr. Petrescu •
DD. Farmacişti militari............................................... 1
D. Dr. Grecescu i
D. Dr. V. Vlădesca |...................................................1
D. Dr. Anastasiad '
DD. Medici de batalion d. I şi	II......................................1
Corpul veterinar militar.............................................  X
www.dacoromanica.ro
Fundată de ’ntăiu ca fdiă politică şi belletristică, «Columna luî Traian» s’a specialisat treptat, pas la pas, în curs de şese anî, căci numai astfel, picătură cu picătură, rădicându-se pe nesimţite d’asupra nivelului cunoscin-ţelor generale, ea şi-a putut formă un cerc de lectori, atraşi cu încetul în sfera sciinţelor istorico-filologice.
Volumul pe anul 1876 presintă începutul unei noue serie, restrînse în marginile istoriei, linguisticei şi psicologieî poporane, trei ramure atăt de intim legate, încăt e peste putinţă a nu se expune cine-va la cele mai grave erori, din dată ce s’ar concentra exclusiv întruna singură din ele : în starea actuală a sciinţei, i-storicul trebui să fie linguist şi psicolog poporan, psico-logul poporan trebui să fie istoric şi linguist, linguistul trebui să fie psicolog poporan şi istoric.
Ce-va analog oferă revista berlinesă a luî Steinthal şi Lazarus: Zeitschrift fur Vdlkerpsychologie und Sprachswis-senschaft (1860 — 76, 8 voi. in-8), pe o scară însă mai cosmopolită şi mai contemplativă: ea îmbrăţişeză umanitatea întregă şi preferă a comenta faptele deja adunate decăt a aduna altele, pe când «Columna luîTraian», mai modestă, are în vedere numai naţionalitatea română, cel mult popdrele aşa picând neo-tracice de pe pe-
www.dacoromanica.ro
viii
ninsula balcanica, acordând ifcot-o-dată, pe lîngă studie şi recensiunî, un larg spaţiu publicării fantînelor inedite sau puţin cunoscute : diplome, cronice, vocabulare, basme, cântece poporane etc.
Pentru volumul viitor avem deja de pe acum mal multe materie depuse la redacţiune, precum :
Glosarul limbel române dintre anii 1350—1500;
Materialurl pentru istoria boierimii române din ţâra Făgăraşului;
Studiu asupra cronicei Iul Huru;
Rejlexurile tracice ale cuvîntulul wxsavdc-w^v în limba română;
Doă studie critice asupra tesaurulul dela Petrâsa;
Documente inedite din archivul St. Spiridon dela Iaşi;
Istoria cuvântului român mal în legătură cu existinţa soiului l în limba arto-europeă primitivă;
Studie asupra literaturelor neo-latine;
Documente inedite din arcbivele Italiei;
Marin Drinov şi Slavii de peste Dunăre;
Basme şi colinde inedite;
Un crisov original dela Radu-Negru tatăl Iul Mircqa cel Mare, cu fac-simile;
Literatura poporană a Ţiganilor din România, text şi traducere, etc.
28 decembre 1876.
www.dacofamamca.ro
CUPRINSUL «COLUMNEI LUl TRAI AN: TE ANUL 1876
Istoria
Colibăşianu C.:
Un document inedit dela Vlad Ţepeş (1486)...................., . .
Esarcu C. :
Documente inedite din archivele Italiei :
I.	Petru Cercel (1588—1590).........................................
II.	Petru cel Şchiop, Mihnea Turcitul şi Aron-Vodă (1590—1591)......
III.	O relaţiune contimporană despre Ştefan cel Mare (1476).........
IV.	Victoria Iul Ştefan cel Mare la Bacova (1475)..................
V.	Scrisorea şahului Persieî Dzun-Hasan cătră Ştefan cel Mare (1474) . . .
Georgescu P.:
Cesariu Daponte şi memoriele sale despre Bomănia. . . ...............
Cronica luî Cesariu Daponte, tradusă din grecesce....................
Hasdeu B. P. :
Baba-Novac. Epizod din istoria lui Mihalu Vitezul....................
O	pagină din istoria tiparului la Bomânl în secolul XVI. Cu o stampă . . . Căte-va acte inedite române din Bibliot. Bâtthyaniană din Alba-Julia (1631—
1633).............................................................
Miloş-Yodă din 1574..................................................
Originile Craîovel (1230—1400) : Literatura cestiuniî. — Biserica Sf. Dumitra din Craloya. — Cralu Iova —Tradiţiunea.—Cronicarul Alberic.— Alberic în Ungaria.—«Comaniî» dela Olt şi «Comanii» dela Dunăre.—«Vadurile Coma-nilor». — Alianţa luî Cralu Ion cu Francii.—Nemul luî Nariot de Toucy. —
Craiul fon în Joinville...........................................
Documente inedite din Biblioteca Doria-Panfiliană din Borna, relative la istoria catolicismului în Bomănia (1601—1606)............................
O petiţiune latină a călugărilor dela Cozia din 1723 ................
Notă la relaţiunea contimporană despre Ştefan cel Mare, descoperită de d. C.
Esarcu............................................................
Notă la documentul Iul Vlad Ţepeş din 1486. .....................
Excursiunea la Cracovia. Baport oficial................................
Pravila luî Vasile Lupul, ed. de 6. Sion. Becensiune.................
Numismatica română, de D. A. Sturdza. Becensiune.....................
Bomănia economică, de Dr. Obedenar. Becensiune.......................
MăldArescu N.:
Vechia biserică a Bucovăţuluî........................................
pagina.
468-469
222—230 280—287 376—380 420-4Ş5 464—136|
441—44
482—498
548—555
145—165
193—213
230—235
272—275
289—298
337—347
433—441
299-324 361—364
381—382
470
472-473
46—47
45—43
^87—90-
70—272
www.dacoromamca.ro
X
Odobescc A. I. :
Stadie critice asupra tesauruluî dela Petrosa :
I. Istoria descoperirii................................................ 503 521
II. Tava............................................................... 529—537
Papadopol-Calimah A-:
Despre scrierile vechi perdute atingctore de Dacia. Nouă serii . . 125—136 165—171
213-221 257-269
P—R- :
Vulgarisatoriî istoriei romane în străinătate : Maria Stefânescu §i A. D. Lupn.
Recensiune.......................................................... 364—365
Tocilescu Gr. Gr. :
Nicolae Bălcescu. Viata, timpul şi operele sale (1819—1852)........... 49—82
Inscripţiunea de pe patrafirul dela Stânescî. Cu o stampă............. 348—354
Studie critice asupra cronicelor române :
I. Cum sînt publicate cronicele române î.............................. 385—419
Xenopol A. :
Documente inedite din archivul Sf. Spiridon din Iaşi:
I. Un act juridic din 1486............................................ 500—502
II Un crisov dela Ştefan cel Mare, cu 3 peceţi boieresc! în fac-simile. . . . 559—560
Lingnistica
Caianu JD. P.:
Căte-va cuvinte ţerănesc! din Transilvania . .	...................... 93
Gaster M. :
Căte-va rectificări la etimologieie grece, turce şi maghiare ale lu! Rosler . . 521—524 HASDEO B. P. :
Fragmente pentru istoria limbei române. Elemente dacice. Tracicul gh%~r=primitivul sv-:
I	Ghînj : moldovenul glnuj, transilvanul vîj, albancsul ghluş, tracicul yeyijs,
sanscritul svaja.................................................1—17.123—124
II. Ghiob : românul (ne)ghîob, bulgarul hubav, şerbul uba», persianul Tchub,
grecul <So foţ, latinul sibus, irlandesul sab, germanul şvabe, sanscritul svabha .	97—123
Respunsul meu d-luî Emile Picot .......................................... 33—37
Un post-scriptum despre d. Cihac.......................................... 17—32
Iarăşi d. Cihac! Căte-va precepte pentru începetorî în linguistică........179—186
Lassen. Necrolog.......................................................... 287—288
Baudouin de Courtenay şi dialectal slavo-turanic din Italia. Cum s'aă introdus
elementele slavice în limba româna	.................................. 448—463
Notiţe liDguistice :
I Pariat . . . >........................................................ 466—468
II. Cochiî-vecM......................................................... 498—500
Resumatul cursului de Filologia Comparativă, lecţiunile 1 şi II . 4 . . . 525—528
Studiele accadfane de Schrader şi Lenormand. Recensiune.. 94—96
Unele cuvinte din Rabelais, de A. Cihac. Recensiune...... 235
www.dacoromanica.ro
XI
Limbile moderne ale Indiei, de J. Beames. Becensiune................. 237—240
Sufixul grec toto- şi formele tflâopo- şi Xyâoo-, de J. G. AscolL Becensiune . 470—471 Măldărescu N.:
Despre numirea «Horez» sau «Orez».................................... 38—40
Marienescu At.:
Un cuvînt din Banat.................................................. 93
Tinc N.:
*
Câteva cuvinte ţerănescî dela Buzău, Severin şi Predel...............143—144
V.	WOEZOGEN H. :
Unde a fost legănul Indo-gennanilor ? Tradus din limba germană. .... 241—253
Psicologia poporană
Frollo G. L. :
Poesia poporană română In Italia : A. Graf. Becensiune...............136—139
HasdeO B. P.:
«Cucul şi turturica» la BomânI şi la Persian!........................ 40—44
Bradul şi viişora. Baladă poporană albanesă. Text, traducere şi notă. . . . 2fe—256
Poesia poporană rutenă în legătnră cu istoria română................. 325—334
Un descântec român şi un descântec sanscrit.......................... 335—336
Botanica poporană română............................................. 355—361
Palpitaţiunile copilei. Notiţă de literatura comparativă............. 371—376
Poesiele poporane bulgare, ed. de A. Dozon. Becensiune............... 47—48
Poesia poporană italiană şi «frunza verde», de H. Schuchardt. Becensiune . . 236—287
ÎSPIRESCU P. :
Basme inedite din Muntenia :
I.	Fiîul vînătoruluî................................................ 82—92
II.	Porcul cel fermecat..............................................171—179
III. Busuioc şi Siminoc sa ii lucefărul de <Ji şi lucefărul de nopie. 276—279
IV.	Tatăl, mama! şi puiul de left.................................. 366—371
â. Georgo cel Vitez.................................................. 425—432
VI. Cel trei fraţi dornici........................................... 475—480
MlNCU I. :
Un descântec de buba rea................................................. 524
Teodorescu G. D.:
Colinde inedite...................................................... 555—559
Frollo G. L.:
Consideraţiun! generale asup'a literaturelor neo-latine. Fragment dintr’un curs. 538—547
P.:
Trei ani din literatura română. Indicele tuturor cărţilor publicate romănesce, în Bomănia sau de BomânI în anii 1874, 1875 şi 1876 ........................ 561—583
www.dacoromanica.ro
COLUMNA LUI TRAIAN
IANUARIU 1876.
Istoria. — Lingdistica. — Literatura poporana.
FRAGMENTE PENTRU ISTORIA LIMBEI ROMANE
GHIDI
Istoria cuvîntulul «ghluj» se pote urmări pe trei trepte, cart ne vor urca succesivamente din ce în ce mal sus în anticitate :
1.	In limbile neo-tracice, dintre cari îl conservă cea română şi cea al-banesă;
2.	In limbile tracice vechi, unde îl vom găsi în dialectele traco-lidic şi traco-macedonic;
3.	In limba sanscrită.
Un interesant epizod din istoria «ghlujulul» formeză cuvîntul «hojma». Ca justificare a metodei, va servi post-scriptum despre d. Cihac.
<GHlUJs> ÎN LIMBILE NEO-TRACICE.
Dacă nu m<5 înşel, din t<5te dialectele române «ghluj» se mal aude numai în Moldova.
Este o vorbă eminamente poporană.
Ast-fel o doină <jice :
Na păcatul! ce veduî Pe colnic lăngă Yasluiu!
Fată mare, moş bătrân Cerend fetei măr din sîn!
«Fugi la nalbă, ghluj bătrân,
«Nu’jî dau nici un măr din sîn, etc.1
C) Poesii populare, ed. 2, p. 326.
www.dacoromanica.ro
2
HASDEtf
în opereta lui Alexandri «Cralu-nott» ştrengarul Leonaş exclamă despre bătrânul ispravnic : «a nebunit glnujul/» 2
Intr’o farsă a d-lul Millo, un bătrân pădurar primesce epitetul de <glăuj hain şi pleşuv...» 3
Răposatul poet basarabian Costaclie Stamate distribue în următorul mod «vrăstele omului» :
«Prune, pănă la 3 ani;
«Copil, pănă la	12 ani;
«Băetan,	i
«Zăblâfi,	|	pănă la	20	ani;
«Copilandru, I «Flăcău,	)
«Holteia,	|	pănâ 13	25	anî;
«Bărbat, pănă la 40 ani;
«Bărbătoiu, \
«Matur,	}	Pănă la	50	anî;
«Uncheş,	|
«Moşneg, i dela 50 ani înainte.» *
*GMuj,	J
Ghîujul represintă marginea extremă a vrăstel.
Acest epitet se întrebuinţeză tot-d’a-una într’un sens de despreţ satt cel puţin de ironiă, exprimând ideia de bătrâneţe bolnăvicldsă şi nepu-tinclosă, dar capriciosă în acelaşi timp, ceva ca în fabula lui La Fontaine :
«Un lion decrepit, goutteux, n’en pouvant plus...»
Am căutat cu tot din-adinsul a constata prin monumente literare existinţa şi semnificaţiunea ghlvjuluî la Moldoveni, căci în dicţionarele nostre, pe câte le-am putut consulta, nu l’am găsit nicăirl.
De acela şi filologii, necunoscându’l, nu şl-ati bătut pănă acum capul de a’I descoperi ramificaţiunile şi originea.
In limba albanesă gMuj ne apare sub forma ghîuş, articulat ghîus-i, la plural ghiusere-te şi gJiîuşe-te, cu sens de «bunic».
El se aplică acolo la ambele sexuil: gluus «bunic»,ghîuşă «bunică», întrând tot-o-dată în termenii compuşi stăr-gMm sad tre-ghiuş, catre-gMu§
(*) Alexandri, Teatru, ed. Socec, p. 230.
(8)	Millo, Baba Hârca, Bucurescî, 1851, in-8, p. 25.—Cf. ibid. p. 16.
(4)	Stamate, Musa romănescă, Iaşi, 1868, in-8, t. 1, p. 536.
www.dacaramanica.ro
ISTORIA LIMBEl ROMÂNE
3
şi pesă-ghîuş, eaiî însemneză «stră-moş», «re-stră-moş» şi «pre-re-stră-moş», literalmente : «al treilea bunic», «al patrulea bunic» şi «al cincilea bunic».5
Cuvîntul albanes fiind de-mult cunoscut, s’ad emis până aci asupra afinităţilor sale vr’o trei sad patru opiniuul diferite.
Xylander îl înrudla cu vorba bascică gusua «nepot». 6
Camarda, presupunând că ghîuş ar fi o formă mulată din gluş, o apropiă de grecul ydXoox; «cumnată». 7
Ilustrul Ascoli, al căruia nume trebue rostit cu veneraţiune chiar a-tuncl când nu împărtăşim părerile sale, vede forma completă a albanesu-lul ghîuş în pluralul sed ghîuşere-te, de unde conchide că ar fi un împrumut din latinul socer (socru), italianesce socero, prin trepte intermediare sdsero şi şusere.8
Derivaţiunea este forte ingeniosă, ca tot ce emană din puternicul gemu de combinaţiune al lui Ascoli; dar nu se împacă cu fonologia şi cu morfologia limbel albanese.
Nu se împacă cu fonologia, căci în vorbe primite din limba latină sonul s trece la Albanesl tot-d’a-una în ,j, nici o dată în ghî: «saeculum» — şekul, «scribere» — şkruem, «crista» — kreştă, «desiderare» — de-sivruem, «piscis» — peşk etc.9, încât din «socero» ar fi eşit şoker, cel mult şoşer, precum din «socius» a eşit sok şi ar fi putut să dsă prin asi-milaţiune consonantică progresivă şoş, dar nici într’un cas ghmşer.
Nu se împacă cu morfologia, căci pluralul ghîuşere-te nu probeză dis-pariţiunea unul r în singularul ghîuş, de vreme ce o mulţime de cuvinte albanese, în tema cărora n’a existat nici o dată vre-un r, îşi formeză pluralul lor absolutamente în acelaşi mod : korb (corvus) — korbere-te, profit (TrpoţnjT/j?) — profitere-te, unkî (avunculus) — unkîere-te şi altele 10, fără ca să fie permis cul-va de a presupune la singular korber, sad de a arca pe grecul jrpoţnjtn],; la rcpoipjnjp, precum se încercase Bopp.11
(6j Ualin, Albanesische Studien, Jena, 1854, in-8, part. 2, p. 113, part. 3, p. 24.
(e) Xylander, Fie Sprache der Atbanesen, Frankf. a. M., 1835, in-8, p. 301.
C) Camarda, Saggio di grammatologia albanese, Livorno, 1864, in-8, p. 72.
(8)	Ascoli, Sprachwissenschaftliche Fragmente, în Knhn, Beitraege, t. 5, p. 92.
(9)	Mlklosich, Fie romanischen Elemente im Albanischen, Wien, 1871, in-4, p. 85 <l°) Halin, part. 2, p. 36.
(,l) Bopp, Ueber das Albanesische, Berlin, 1855, in-4, p. 57.
www.dacoromanica.ro
4
HASDEtt
Ascoli, ca şi Xylander şi Camarda, a fost indus în erdre prin nescirea cuvîntului român ghîuj.
E cu neputinţă ca Românii, în limba cărora fiinţdză alături ghîuj şî socru, pe când Albanesil nu att decât pe ghîus, să fi tras ambele aceste cuvinte pe aceiaşi cale din prototipul latin «socer».
E cu neputinţă, pe de altă parte, ca Moldovenii să fi împrumutat pe ghîuj tocmai din Epir, pe când nu l’all luat de acolo nici chiar Românii din Macedonia, precum nici vecinii Şerbi şi Bulgari.
E cu neputinţă, cu tote acestea, de a nega perfecta identitate a alba-nesultiî ghîus cu românul ghîuj.
Ast-fel ne simţim conduşi vrend-nevrfind la lumindsa conclusiune, formulată sînt acum vr’o jumătate de secol de cătră Kopitar 12 şi întărită apoi de Miklosich 13, cumcă :
Particularităţile comune limbilor albanesă şi română, întru cât nu se explică prin demente latine, slavice sau altele, aparţin sorginteî tracice, din care Albanesiî s’au adăpat prin dialedul traco-epirotic, er Românit prin dialectul traco-dacic.
Luând acdsta drept punct de plecare, să ne încercăm a desfăşura biografia «ghîujului.»
§2-
«HOJMA» IN LEGĂTURĂ CU «GHÎUJ»
Hojma, iată încă un cuvînt pitulat astăzi numai în Moldova, exclus din stil elegant şi netrecut în vocabulare.
Răposatul Negruzzi, în vodevilul «Cârlanii», cântă :
De cu ţjiua pănă’n sera Dascălul me năcăjesce,
Cu latina şi grecesca Capul hojma ’mî ameţesce..14
Tot dînsul, în vodevilul «Musa dela BurdujanI», <Jice :
O fetiţă dela iară N’are-atâtea feafesele,
(12)	Kopitar, Kleinere Schriften, Wien, 1857, in-8, t. 1, p. 239.
(1S)	Miklosich, Bie slavischen Elemente im Mumunischen, în Benkschrift en cler toiener Aleademie, 1.12, p. 6-8.
('*) Negruzzi, Scrierile, ed. Socec, t 3, p. 24.
www.dacaramamca.ro
ISTORIA LIMBEÎ ROMÂNE
5
Se gătesce la isvoră Cu ghioci şi viorele,
Nu ca aste tărgoveţe Ce se dau hojma cu humă, încât semăn’ a lor feţe Văzdogî bătute de brumă...15
Hojma însemneză moldovenesce «tot-da-una».
Finalul ma din hoj-ma este un sufix pe care’l întâmpinăm de asemenea în alte doS adverbe române forte vechi : avab-ma şi avido-ma.
Aşa în Cantemir : «slova avidoma potrivind»16, er în mitropolitul Dosofteiîi : «cu de-avaloma gludeţ îl suiră.»17
Astăzi poporul dice avalma 18 în loc de avabma, precum se <}icea încă în secolul XVII, cela-ce ne face a conchide că şi hojma este o con-iracţiune mal noă din hojoma, ast-fel că cele trei adverbe—avidoma, avabma şi hojoma — se potrivesc prin duplul sufix -o-ma.
Prin semnificaţiune, adverbul hojoma «tot-d’a-una» se raportă cătră ghiuj «bătrân» întocmai ca în sanscrita adverbul sanâ, în Vede sanatâ «tot-d’a-una», cătră sanas «bătrân», sad ca în latina adverbul semper «tot-d’a-una» fătră senex «bătrân». 19
în ce mod însS ne vom explica ore relaţiunea fonetică între ghiuj şi hoj- din hoj-o-ma ?
Un exemplu absolutamente analog de trecerea lui ghi în A în provincialismul moldovenesc, e verbul desghioc, care se pronunţă de asemenea dehoc, dihoc.20
f16) Negruzzi, Scrierile, ed. Socec, t. 8, p. 51.
(I6) Chronica Bomano-moldovlachilor, Iaşi, 1836, în 8, t. 2, p. 151.
(") Synaxar, Iaşi, 1683, in f., la nov. 23.
(181 Pontbrlant, Dic. româno-frances, p. 53 : * avalma, en commun, en partage, en asso-ciation». Printr’o erdre, pote de tipar, d-sa pune accentul pe ultima silabă, pe când trebue ac-■centată silaba a doua. — Tot acolo, p. 19, avidoma este scris aidomea, explicându-se prin «a-semenea.»
(18) Donaldson, Varronianus, London, 1860, in-8, p. 390 : «with regard to sem-per, al-«though the m would be explained by the following p, the correlative nu-per novi-per would «lcad us to seek for the root in the Sanscrit sanâ, always, which is connected with senior, «senex, Lith. senis, senas. Thus we have in the Teutonic languages, 0. H. 6. sin, always, also «simbal, simbales, simplum, Goth. sinteins zr sempiternus etc.» — Cf. Knhn, Zeits,, t. 2, p. 129, 463.
(,0) Cihac, Dict.d’etymologie daco-romane, p. 109.
www.dacoromamca.ro
6
HASDEfr
Este o proporţiune perfectă :
(des)ghîoc : (dejhoc :: gMuj : hojma.
U din gMuj a crescut la o în hoj- prin compensaţiune pentru perderea unul sunet.
Tot aşa în unele localităţi din Albania femeescul ghîuşâ «bunică» se pronunţă fosă 21, trecând erăşl u în o pentru a compensa perderea lui g.
Moldovenescul dehoe fiind o corupţiune din desgMoc, urmdză că şi ho-joma fusese preces de o formă mal veche gMuj orna.
Avem dară pe de o parte la Români pe gMuj cu derivatul şeii gMujoma, dr pe de alta la Albanesî pe ghîus şi ghîuşă.
Iniţialul gMu, de 6ră-ceT constatăm la posteritatea Tracilor de pe arabele latini ale Dunării, în Epir ca şi ’n Dacia, existase deja în vechea limbă tracică; dar mal remâne nedecisă cestiunea finalului.
A putut fi §, ca în albanesul ghîus.
A putut fi j, ca în românul gMuj şi hoj-ma.
în fine, a putut să fie un al treilea sunet mal primitiv, din care să se fi desvoltat j la Români şi s la Albanesî.
, Acestă din urmă ipotesă este cea mal probabilă, fiindcă dialectele traco-dacic şi traco-epirotic s’ad format fie-care pe câte o cale separată.
în adevăr, prototipul tracic comun, din care ati provenit albanesul ghius şi românul gMuj, n’a fost nici ghîus, nici gMuj, ci ghîug-.
§3.
«GH1UJ» IN LIMBILE TRACICE VECHI.
După ee tracismul unei vorbe se constată prin co-existinţa el în graiu-rile român şi albanes şi prin lipsa’I tot-o-dată în diferitele limbi cu cari, mal mult sad mal puţin, fuseseră în contact din timp în timp locuitorii Daciei şi al Epirulul, este o fericire excepţională când acest resultat se verifică apoi pe neaşteptate prin monumentele anticităţil.
Scriitorii vechi greci şi latini ne-aîî lăsată din diversele dialecte tracice peste tot vr’o sută de cuvinte, cătră cari se mal pot adăuga, ca fântână mal puţin certă, vr’o sută de numi proprie şi un mic număr de in-scripţiunî traco-asiatice puse pe calea de descifrare.
Iată tot ce stă actualmente în acdstă privinţă la disposiţiunea lingui-
(lt) Hahn, op. cit., Lei. p. 18.
www.dacaromamca.ro
ISTORIA LIMBEÎ ROMÂNE
7
stulul; o provisiune, negreşit, forte mică, mal ales când o compară cine-va cu cele 150,000 cuvinte ce ne-afl rămas dela Elini, dar totuşi un material de ajuns pentru ca să nu mal fie Iertat nimenuî de a <jice, precum nu înceteză de a striga unii din lene de a cerceta : limba tracică e necunoscută.
între cele-l’alte atât de puţine, «rari nantes in gurgite vasto», ghmjul nostru, ca prin minune, a scăpat şi el din naufragia.
Hesychius, celebrul lexicograf elin din secolul IV după Crist, care ne-a păstrat un tesaur de vorbe grece şi negrece de prin feluriţii autori vechi în cea mal mare parte perduţl, ne dă într’im loc nominativul plural: 7o?ai. Ttâunzoi 22 adecă la nominativ singular : 76-pj?. nânnoq, «bunic».
Sciindu-se că la Elini o se pronunţa ca îu 23, etă dar un cuvînt forte antic ghîug-xi-s, avend întocmai acelaşi înţeles cu albanesul ghîuş şi cu românul ghîuj.
Moritz Schmidt24 şi Fritzsche 25 afiliază pe acest ghmg-a-s cu vorba elină din dialectul ionic xoxoaţ, «bunic».
E mal curios că le identifică de asemenea Fick, derivândrf-le prin semnificaţiunea de «veghetor» din radicala ario-europeă sku; <jic că e mal curios, căci el însuşi, în acelaşi scriere şi chiar pe acelaşi pagină, pro-beză că la Greci k trece în g numai în vecinătate cu licuidele l, r şi n, dintre cari nici una nu figureză în wifjc,. 26
Benfey, fără a confunda pe xox6a? cu trage pe cel de ’ntâiti, în accepţiune de «crescut», din radicala ario-europeă gvi. 27
OrI-cum să fie, xoxoaţ nu se reduce la acelaşi tulpină cu Tur»}?, al cărui iniţial 7, nesupus aci la nici o influinţă din partea sonurilor învecinate, nu pote, după fonologia elină, să provină din sk sati din gv.
Şi din sku, şi din gvi, pote totuşi să derive, după fonologia celtică, vorba cog «bunic», pe care Whitley Stokes a constatat’o într’un dialect
(22) Hesych., ed. M. Schmidt, t. 1, p. 448
(,s) Cnrtins, Griech. Etymobgie, ed. S, p. 381. — Cf. Rapp, Physiologie der Sprache, Stuttgart, 1836, in-8, t 1, p. 225.
(**) In Hesych., c. 1.
(*°) Fritzsche, De reduplicatione graca, în Curtina, Studieri zur griech. Gramm., t. 6, p. 284.
(“) Fick, Anlaut g im Griechischen, în Benfey, Orient und Occident, t. 3, p. 2°7. — Cf. idem, Vergîeichendes Worterbuch, ed. 3, p. 307.
(”) Benfey, Griechisches WurzeUexikon, t. 2, p. 167. — Cf. ibid. p. 374.
www.dacoromamca.ro
8
H A S D E ti
celto-cimric 28 şi al căril final g corespunde finalului grec k din xox&a?, întocmai ca în numele «cucului» celto-cimricul cog corespunde grecului x6x(o£).29
Elinul xoxoa? şi celticul cog formeză dară un grup a-parte.
Cât se atinge de ghmg-a-s «bunic», care se găsesce unicamente în Hesychius, de nicăirî nu urmeză să fi fost o vorbă grdcă.
Chiar dacă n’am ave pe albanesul gMuş şi pe românul ghiuj, tot încă, prin însăşi clasicitatea elină, ne-ar fi lesne a demonstra tracismul lui ghmg-a-s.
Ca nume personal, acest cuvînt ne întîmpină în scriitorii greci numai în privinţa Ligilor şi a Macedonilor.
Li<ţii eraţi un popor tracic din Asia-mică, «fraţi şi consângeni cu Misii» după mărturia lui Erodot30, deşi vorbîati uij dialect propria, în care s’ail fost furişat mal multe elemente semitice. 31
Despre împoporarea tracică a Macedoniei, pe de altă parte, ne vor-besce forte lămurit Strabone. 32
O principesă macedonâ, fila regelui Aminta, se chiăma Fumaţi] 33, er cel mai puternic rege al Ligilor, fundatorul dinastiei mermnadice cu şepte secoll înainte de Crist, se <Jicea Fo-p^. 34
Un alt r&'r'ric, de asemenea Lid, era considerat în anticitate ca inventator al pictureî. 35
In deşert veţi căuta între Greci acest nume personal bărbătesc şi • femeesc.
însuşi Fick, deşi confundase substantivul fo-p]? din Hesychius cu grecul xox&a?, totuşi recunosce că acelaşi cuvînt, ca nume propria, aparţine exclusivamente ginţii tracice.36
(*8) Stokes, Miscellanea comica, în Knhn, Beitraege, t. 5, p. 447.
(*9) Pictet, Les origines indo-europecnnes, t. 1, p 490.
(*•) Herod.,1,171... tp&v apyaîov, zob Mosotai piv xai Aoîoîat jiirsati xaaqvvj'cowi iooai votat Kapot. r&v jâp AuSbv xat tbv Mooov Xiyoooi sîvat Kapiţ ăSeX'peobţ.
(,l) Cf.Lagarde, Gesammette Abhandlungen, leipzg, 1866, in 8, p. 270.
(**) Strab., ed. Didot, p. 275, fragm. Vatic. 11 : xateiyov Ss ttjv y&pctv tautijv ’Hxst-pcozcbv ttvsţ xai ’lÂÂuptwv, «6 Ss tcAsIotov Botnaîoi xai 0p<ţxs?.
(“) Herod., V, 21, VIII, 136.
(**) lUd., I. passim.
(ss) Plin., Hist. nat., VII, 17.
(»6) Zum măkeăomschen Dialekte, îu Knhn, Zeiţe., t. 22, pv 226.
www.dacaromamca.ro
ISTORIA LIMBEl ROMANE
9
Blau a observat de mult că sună cam albanesce, dar n’a reuşit să’l explice. 37
Regele lidic se numla Ghluj şi principesa macedonică GHujă tot aşa precum la vechil Romani se întrebuinţa numile personale Atta, care însemna «moşneg», şi Veturia, care însemna <babă>, sad precum la părinţii noştri eraţi atâţia Tatim şi Tatine.
GMug-a-s «bunic» este dară în Hesychius o glosă lidică safi macedonică, una din doS, er nici decum elină.
O probă suplementară despre acesta, ne-o dă chiar Erodot într’un pasagifi, peste care a ti trecut cu vederea toţi acel ce s’atl ocupat de a colecţiona vorbele tracice de prin scriitorii antici.
El $ice :
«Lăngă monument se află o mare baltă, pe care Lidil, (Jicend că curge <tot-d’a-una, o numesc gMug-aie.> 38
Punând faţă ’n faţă textul lui Erodot cu glosa din Hesychius, pasagîul de mal sus insemnâză:
«Balta fiind considerată ca eternă, Li<JiI o numesc Bunică».
Aşa dară ghîuga «bunic» ne apare în patru antice dialecte tracice: lidic, macedonie, epirotic şi dacic.
§4.
«HOJMA» ÎN LIMBA TRACICA.
In § I constatarăm identitatea românului gUuj cu albanesul ghms.
In § II, ne-am încredinţat că, adverbul nostru hojma, contras din hojoma, derivă dintr’o formă mal veche ghîujoma.
In § III, am vSdut că prototipul românului ghiuj şi al albanesulul
ghîus este tracicul gMuga.
6re n’ar fi legitim de a conchide de aci şi pentru al nostru hojma un prototip tracic gMugama ?
Sufixul secundar ma servă în familia linguistică ario-europeă a rădica numile la grad superlativ.39
(”) Blau, Das Albanesischr, în Zeitschrift der deutschen morgenlaenă. Gesellschaft, t. 17, p. 661.
(ss) Herod., I, 93: Xijjivy] Sk eterat too OTjjiaioţ ţisfâXY], ttjv Xrfooai Ao5oi aăvaov 3tvat. xaksszat Sk aunj iVfaiTj.
(s#) Cf. Wei liricii, De gradibus comparationis, Gissae, 1869, in-8, passim.—Schlelcher, Compend. §235.
www.dacoromanica.ro
10
hasdeO
Ast-fel din gliîuga «bunic» vom ave superlativul tracic ghîuga-ma «cel mal bunic», adecă «etern».
Acest adjectiv giuga-ma «etern» nu explică însd definitivamente adverbul nostru hojma.
Este o treptă necesară pentru a resolve cestiunea, dar nu ultima treptă.
Ambii a din ghîugama fiind scurţi, tind a scăde la vocale mal uşore.
Scăderea primului a ne întîmpină deja în hoj-o-ma, în care el trece în o, de unde apoi mal scăpând la u, despare cu desdverşire în forma actuală hojma.
Cu atât mal mult trebuia să scaţjă pănă la dispariţiune finalul a din ghiugam-a, coda cuvîntulul fiind tot-d’a-una cea mal expusă la ştergere.
Chiar în limba sanscrită, în care sonpl a predomnesce asupra tuturor celor-l’alte vocale, scurtul a final s’a perdut în dialectele moderne ale Indiei, unde s’a conservat numai lungul â final. 40
Din tracicul ghîugama trebuia cu orl-ce preţ să avem pe românul hojm, nici o dată hojma.
De unde dară vine aci conssrvaţiunea finalului a?
La prima vedere, s’ar pute bănui că acest a nu diferă de acea radicală demonstrativă a, care se observă de asemenea în adverbele nostre acum-a, aîuri-a, atât-a, etc. .
Acestă suposiţiune se combate totuşi prin următ6rele dod obiecţiunl decisive:
1.	Tdte adverbele române întărite prin demonstrativul a posedă în a-celaşl tiiîip o formă simplă, precum acuma lăngă acum, aiurîa lăngă aluri, atuncîa lăngă atunci şi altele, pe când lăngă hojma nu se găsesce nicăirl hojm.
2.	Nici o dată demonstrativul a nu se adaugă în limba română cătră adjective întrebuinţate în mod adverbial: noi <jicem «a lucra frumos*, «a se uita urît>, «a se purta drept» etc., er nu frumos-a, urU-a, drept-a, ca în acum-a saîî alunci-a.
Prin urmare, finalul a din hojma nu se justifică nici prin adjectivul tracic ghîugama, nici prin radicala demonstrativă a.
El nu pdte proveni decât numai dintr’un lung a final, ecuivalinte prin cantitate cu doi a, adecă â sad «-
(*°) Beames, A comparative grammar of the modem aryan languages, London, 1872, in-8, t. 1, p. 67 seq.
www.dacaromanica.ro
ISTORIA LIMBEÎ ROMÂNE
11
Pe lăngă forma tracica adjectivala ghtugama cata dar sa admitem o forma tracica adverbială ghlugamâ.
Lungul â final din adverbul ghîugamâ s’ar referi către scurtul a final din adjectivul ghiugama întocmai ca în sanscrita lungul â final din adverbul sanâ «tot-d’a-una» cătră scurtul a final din adjectivul sana «bătrân».
Chiar fără acesta însă, lungul â final este unul din mijlocele de formaţiune cele mal obicinuite în adverbele sanscrite : adlmnâ «acum»,^wmt «odinioră», muclhâ «în zadar» etc., precum de asemenea în zendica şi pe inscripţiunile perso-achemenidice, cătră cari mal putem adăuga de astă dată vechea limbă tracică.
Adverbul nostru hojma ne descopere, ca verige intermediare, dog derivate tracice din ghiuga «bunic» :
1.	Adjectivul gMugama «etern»;
2.	Adverbul ghiugama «tot-d’a-una».
Aci însă nu se opresce analisa.
Având pe tracicul ghmga «bunic» cu posteritatea’I română şi albanesă, trebue să’l descompunem în părţile sale constitutive.
§5.
«GHIUJ» IN LIMBA SANSCRITA.
După scola linguistică cea veche, ar fi forte lesne, căutând pe d asupra la nesce asemănări fonetice şi logice de întâmplare, a înrudi pe ghiuj cu buriaticul chuşeng «bătrân» din Siberia, satî—mal scil!—cu vre-o vorbă irochesă din America.
Sciinţa filologică comparativă de astăzi procede alt-fel.
In caşul de faţă, ea începe prin a’şl pune întrebarea :
Care este valdrea genealogică a tracicului iniţial ghiu?
Cu ce fel de son simplu satl compus din cele-l’alte limbi ario-europee corespunde acest element de căpeteniă al cuvîntulul ghiuj?
Latinul f iniţial, de exemplu, corespunde slavicului d, deşi ambele se par la prima vedere a fi atăt de eterogene.
Un profan cu greti s’ar îndupleca a crede, că vorbele ndstre fum şi duh, cea de ’ntâiti moştenită dela Romani, cea a doua împrumutată de-
www.dacoromanica.ro
12	H A S P E tî
la Slavi, derivă cu o certitudine matematică din una şi acelaşi radicală primitivă dhu!
Tot aşa tracicului iniţial ghiu l-ar pute corespunde în restul familiei ario-europee vre-un sunet cu totul străin în aparinţă.
Unde ore să se afle deslegarea acestui problem ?
Cu limba română nu ne putem orienta, căci iniţialul ghî este la noi în genere forte rar în vorbe vechi ne-latine, cart mal aii nevoe de a fi studiate ■de aci încolo, er în cele latine el resultă, ca şi la Italian!, din grupul gl, precum în ghicită, italienesce ghiaceio, din latinul «glacies», constituind o particularitate a foneticei romanice.
Cată să recurgem dară la albanesul glii.
Luăm următorele cinci cuvinte :
Albanesul ghiume «somn», armânul qhun, celto-cimricul hun, afgani-cul khtib, persianul khâb, balugicul whâv, zendicul qafna, grecul hîupnos, sanscritul svapna, de unde apoi cu conservarea iniţialului s: litvanul sâpnas, islandesul svefn, danesul sovn, latinul somnus, slavicul sunuetc., earl tote se reduc la ario-europeul svapna.
Albanesul ghiaştă «şesse», grecul hex, celto-cimricul chwech, afganicul spag şi şpaj, zendicul khşvas prin metatesă din svalcs, sanscritul sa§, slavicul sestî, germanul sechs etc., tote din prototipul ario-europed svaks.
Albanesul ghîalpă «unt», grecul halip cu strămutarea aspiraţiunil în aleipho, goticul salib în saMn, germanul modem salben, tdte indicând o cOmposiţiune ario-europeă sa-lip «con-ungere».
Albanesul ghiarpăn şi ghiarpăr «şerpe», annenul qharb, grecul her-peton, latinul serpens, sanscritul sarpa, tote din radicala ario-enropeă sarp.
Albanesul ghiah «sânge», latinul sanguisil, după Pauli dintr’un prototip ario-europefi sagh-as, de unde sanscritul sahas «forţă». 42
Resultă că iniţialul albanes ghi pote represinta, între cele-l’alte, iniţialele sanscrite s şi sv.
Din cele cinci exemple de mal sus, cel mal important în caşul de faţă este ghiume—svapna, căci el ne presintă întrega silabă ghiu, ca şi ’n ghîus, corespundând ario-europeulul sva.
(4l) Cf. Stîer, Die albanesischen Thiernamen, în Knhn, Zeitschr., t II, p. 235. — Despre ghîalpă veţi totufî Blan, loc. cit., p. 658.
('*) Panii, Ueber die Benennung der Koerperiheile, Sfcettin, 1867, in-4, p. 27.
www.dacoromamca.ro
ISTORIA LIMBEl ROMÂNE
ÎS
Să se observe că u din a în gMume din svapna se datoresce anume acţiunii labializatbre a lui v, ca şi ’n armenul qhun, celto-cimricul Mm, afgan icul khub etc., care u la rânduiri seil a labializat apoi în forma al-banesă pe nasala ce’I urmeză, făcând gMume din gMu/ne.
In acest mod fonologia ne autorisă pe deplin de a căuta pe tracicul gMuga sub o formă primordială svaga.
în lira ba sanscrită ario-europeul g trece regularmente în j, pronunţat ca al nostru g de ’naintea vocalelor e şi i.
Din ario-europeul svaga, de unde tracicul gMuga, ne putem aştepta la sanscritul svaja.
In adevăr, svaja pentru sex bărbătesc, svajâ pentru cel femeesc, ne întâmpină în monumentelo sanscrite, începend cu 1500 satl chiar cu 2000 de ani înainte de Crist43, cu semnificaţiunea de «rudă» saîî «nem».
Aci deschidem o parentesă.
Sub raportul cohsonantismulul, românul j (5K) în gJuuj din tracicul gMuga se referă cătră sanscritul j (IJ) în svaja din primitivul svaga întocmai ca armenul j (JK) în uj «forţă» cătră sanscritul^' (ţi) în oj-as «forţă», ambele din radicala ug. 44
Trecerea din gMuga la gMuja trebue să fi ocurs intri un mod dialectic deja la vechil Traci, de vreme ce albanesul § (III) în gMus nu se pote explica nici el decât printr’un j (2K), ca şi bulgăresce mas «bărbat», nos «cuţit» şi altele, din vechiul slavic m*at, hojk etc.45
Confusiunea între j şi s este una din cele mal familiare în limba albanesă. 46
închinând acestă digresiune, menită a arăta că forma română gMuj e mal apropiată de tracicul gMuga decât forma albanesă gMus, să ne în-torcem la corespundintele lor sanscrit svaja.
Acest cuvînt se descompune in sva-, pronumele reflexiv pentru câte-trele persone, şi în adjectivul ja din radicala jan, ario-europeul gan «a produce», încât însemneză propriamente «de acelaşi origine cu mine» şi ce traduce forte bine latinesce prin «co-gnatus*. 47
(**) Grassmann, Woerterbuch zum Eig-veda, Leipzig, 1875, în 8, p. 1622.
(41) Windischmann, Die GruncUage des Armenischen, în Abhandlungen d. I. CI. d. bayr. Akad., t. 3, part. 2, p. 2 î
(16)0ankof, Gramm. d. bulgarischen Sprache, Wien, 1852, in 8, p. 5.
(*6) Hulin, op. cit., Lex. p. 117—118.
(47) Bopp, Glossarium comparativum, ei. 3, p. 437, v. «svajana», cScî forma Vedică '«svaja» îî lipsesce.
www.dacoromanica.ro
14
HASDEtl
Sanscritul sva- corespunde elinului Sc, Idţ, latinului suus, slavicului svoî, zendiculul hva şi qa, persianului khvad, balugiculul vath etc.
Din radicala ario-europeă gan, afară de sanscritul janitar (născător), jdtis (nem) şi altele, provin de asemenea grecul revoc (nem), revstijp (născător), rsveoic (origine), precum şi latinul genus, genitor, gens, gener, fără a mal înşira tote ramificaţiunile lor şi lăsând la o parte numerosele vorbe corespundinţl persice, slavice, germanice şi celtice.
Ario-europeul svaga, de unde sanscritul svaja «rudă» şi traciculghtuga «bunic», este literalmente «sua-gens» sati «suum-genus».
E instructiv că radicala pronominală sva a mal intrat de asemenea m alte doe numi relative la familiă, dintre cart unele forme ad degenerat fo-neticesce în cursul timpului mal mult chiar decât românul gluuj sad al-banesul gMus din «sva-ga».
• Ast-fel ario-europeul nume pentru «soră» sva-star devine în limba sanscrită svasar, în zendica qanhar, în. armena qhaîr, în osetica kho, în celto-cimrica chwaer, conservându-se totuşi mal bine în slavicul sestra, goticul svistar, latinul soror etc.
In acelaşi mod ario-europeul nume pentru «socru» sva-Qura ne apare m sanscritul gvagura, persianul khusur şi khus, celto-cimricul chwegr, latinul socer, grecul hekmros, goticul svaihra, slavicul svekru, albanesul vieMr cu sva trecut în ve ca şi ’n armenul vet «şese» din svaks etc.
Orl-cât de schimbat la faţă, al nostru ghmj tot încă remâne mal aprd-pe de prototipul seu svaga, decât oseticul kho de svastar sad persianul khus de svagura!
Aci este locul de a stabili o distincţiune.
Svastar şi svacura sînt doS composiţiunl cu sva comune tuturor limbilor ario-europee.
Svaga, din contra, ne întâmpină numai în acel grup linguistic, cărui i s’ar pute da numele de «indo-perso-tracic».
Există însS calificaţiunl analoge de înrudire, a cărora sferă e şi mal restrînsă.
Aşa, de exemplu, numai Slavii şi Litvanil şl-ad format din sva pe svatu «rudă» 48, pe care nu ’l ad nici chiar Germanii, deşi este ge-neralmente recunoscută antica unitate leto-slavo-germanică.
(4BJ Mlklosieh, Lex. palaeoslov., p 824.
www.dacoromamca.ro
ISTORIA LIMBEÎ ROMÂNE
15
Care să fie 6re conclusiunea ce s’ar pute trage din acest fenomen ?
Diferinţa de vrăstă a cuvintelor.
Svastar şi svaQura se născuseră pe când toţi Ario-europeil formaţi un singur corp, nedesmembrat încă prin separaţiunl succesive.
Deja după trunchiarea acelui corp .în doe ramure, cea europeă şi cea asiatică, se va fi născut în acestă din urmă cuvîntul svaga.
In fine, cu mult şi mal târziii, după ce ramura europeă se desfăcuse în ui al multe crengi, s’a născut la Leto-slavI vorba svatu.
§6.
rsŢecoţ «bătrân» §i <5>yGţcos «vechîu».
Identitatea între românul ghîuj «moşneg», albanesul ghîuş «bunic», vechiul tracis «bunic» şi sanscritul svaja «rudă» fiind odată demonstrată, voiţi atinge aci dog cuvinte grece cari, prin ademenirea aseme-năril exteriore, ar pute să amăgdscă pe cel puţin deprinşi cu metoda lin-guistică.
Grecesce ylyeioQ însemneză «bătrân», cudigamma r^eFtoc, BÂk&ga-gav-ya-s, formă reduplicată dintr’o temă gav.
OrI-care ar fi dară originea lui ySyetoc, el nu se ptite reduce la prototipul ario-europeil svaga.
Tot la Greci un fabulos rege, sub care s’ar fi întâmplat deluviul, se numla ’Qyorqc, şi fiind-că acestă catastrofă va fi avut loc, după tradiţiune, cu vr’o mie de ani înainte de prima olimpiadă 49, epitetul de w-p-rio? «lucru ogygian» se aplica în genere la ceva «forte vechîu» şi mal ales «forte extraordinar», er profundul întunerec se ijicea <«>707111/ v6| «ndpte o-gygiană.» 50
Asupra numelui V^rfi s’atl emis mal multe opiniunl.
Windischmann51 şi Pott52 îl identifică cu sanscritul ogha «potop», de unde oghaja «născutul potopului».
(*9) Philochorns şi Hellanicus ap. Enseb., Praepar. Evang., X, 10.— Cf. ibid. X, 12.
(50)	Fritzsche, Ic. bănuesce forte bine că ast-fel trebui citită în Hesychius glosa : 7070111/ vbî, care alt-fel remâne inexplicabilă.
t’1) Windischmann, Ursagen der arischen VoUcer, în Abhandl. d. I. CI. d. bayr, ATtad., t. 7, part. 1, p. 6.
(”) Pott în Xulin, Zeiţa., t. 5, p. 262.
www.dacaramaiiica.ro
16
HASDEtf
Sonne vede în ’Qyfrpj? o reduplicaţiune din radicala pe care o aflam înoy-pd-ţ «umed» safl «curgător». 53
Lenormand îl legă cu numirile a fel de fel de divinităţi de natură mal mult safl mal puţin «aposă».54
Tote aceste etimologie, cari se isbesc de o potrivă de dificultăţi fonetice, coincidă a recundsce lui ’Qt»T*î? o semnificatiune «deluviană».
Aşa dară prin sens, ca şi prin formă, sîntem erăşl departe de prototipul ario-europefl svaga.
§7.
CONCLUSIUNEA.
Composiţiunea sva-ga, însemnând «nemulfi mefl», s’a păstrat în doă limbi antice : sanscrita şi tracica.55
In sanscrita, sub forma svaja, acest cuvînt se aplică în genere la «rudă»,
coyysvijq.
In tracica, sub forma ghîuga, el a căpătat înţelesul mal special de «bunic», aoyysysnjc, mal desvoltându-se de aci adjectivul gMugama «etern» şi adverbul ghiugamâ «tot-d’a-una».
Dela Traci, l’afl moştenit Albanesil şi Românii.
Albanesil, sub forma ghîuş, I-afl lăsat pănă astăzi semnificaţiunea de «bunic».
Românii, sub forma ghîuj, lângă care s’a conservat şi adverbul adjectival hoj-ma, l’afl redus cu încetul la sensul ironic de «moşneg».
In istoria «ghlujulul» nostru se manifestă încă o dată cele doă mari legi din vieţa tuturor limbilor : scăderea fonetică şi scăderea logică.
Dintr’un prototip dissilabic, mal remâne o biată silabă, în car j nu mal găsescl absolutamente nici unul din sonurile cele originare ale cuvîntulul: vocale şi consdne, totul s’a schimbat!
Pănă şi acolo unde ţi se pare că svaga se mal asemănă cu ghîuj, a-decă în sonul g, întâlnirea e tot ce pote fi mal închipuit, căci românul g represintă aci pe primitivul s, pe când primitivul g e înlocuit prin românul j.
(S8) Snnnp, ibid., 1.15, p 110.
(M) Lenormaud, Les premierea civilisations, Paris, 1874, in-8, t. 2, p. 333.
(56)	Boetticher (Lagarde), Arica, Halae, 1851, îu-8, p. 64, îi găsesce o armă g’în limba armenă, dar paţia sigură.
www.dacoromaiiica.ro
ISTORIA LIMBEI ROMÂNE
17
Nu mal puţin a suferit sensul cuvîntulul.
Din venerabilul representante al familiei întregi, «sva-ga», «ndm de nemul med» cum s’ar <Jice românesce, mal stă de ’naintea n6stră o ridiculă pocitură, de care îşi bat joc fără milă doina dela Yaslulu şi farsa lui Millo.
«E trist de a cugeta —observă un eminent linguist american — că «semnificaţiunea vorbelor se modifică mal tot-d’a-una spre refl.»56
Un singur şi acelaşi cuvînt a devenit la EnglesI knight «cavaler» şi la Germani knecht «slugă», din cart forma germană se pronunţă «cneht», pe când cea englesă se <jice «nalt». 67
Scăderea logică, ca şi scăderea fonetică, este efectul desel şi îndelun gatel frecări a vorbelor, cart se tocesc prin us, ca o monetă ce trece necontenit din mână în mână, pănă ce ajunge atât de ştersă încât abia i se mal cunosc efigia şi legenda.
Mal mult încă! sosesce un timp, când desfiguratul instrument de trans-acţiune, fie cuvînt, fie ban, despare cu totul din piaţă.
§8.
POST-SCRIPTUM DESPRE D. ClHAC.
Departe de a mg făli, regret de a fi cel de ’ntâifl care am întreprins limpezirea elementului dacic al limbel române.
Am fost împins la acesta nu de ambiţiunea de a deschide o cale nouă, ci de necesitatea de a împle o veche lacună, de care se isblafl pe rând toţi acel ce voiafl să înţelegă începuturile naţionalităţii române.
Aruncându-mS pe o cale atât de nestrăbătută, a trebuit să mă armez cu acea decisiune de a nu mg teme chiar să retăcesc, pe care marele Grimm o numesce curaglul erorii. 58
Ca precauţiune însg contra acestui pericol, m’am silit a nu mg abate
(te) Marsh, Lectures on the english language, New-York, 1862, în 8, p 255.—Cf Tobler. Versuch emes Systems der Etymologie, în Stetnthalu. Lazarus, Zeitsehr f. Voelkerpsy chologie, t. 1, p. 368 : «yiele Beispit le vorkommen, wo ein ur^pruenglich etwas Gutes oder E «dles hezeichnendes Wort im Lauf der Zeit zur Bezeichnung eines Schlechten, Gemeinen he-«rahsank, fuer das Umgekehrte fastkeine eine wenig erfreuliche, jedenfalls fuer die Philo «sophie der Geschichte beachtpnswerthe Erscheimmg.»
(67) Whitney, La vie du langage, Paris, 1875, in-8, p. 33.
(68j Grimm, Gesch. d. deutschen Sprache, Leipz g, 1848, in-8, p. VIII: «Wer nichts wagt gewinnt nichts, nnd man darf mitten unter dem greifen nach der nenen frucht auch den mut des fehlens haben. >	2
www.dacaramamca.ro
18
HASDEtT
dela preceptele celor mal severi maeştri aî filologiei comparative de astăzi: Pott, Benfey, Ascoli, Kuhn, Cartius, Corssen, Schleicher, Ebel, Mas Muller, Garnett, Johannes Schmidt, Diez, Miklosich etc.
Dascălii nu ml-aii lipsit!
Ml-am impus din capul localul următorele şese condiţiunî de metodă, pe cari le void exemplifica prin studiul de faţă:
I.	Bibliografia cuvîntuluî. A aduna desprefie-care termin pus în desbatere tot ce s’a scris asupră’l, analisând opiniunile altora mal nainte de a propune pe a mea propriă. Ast-fel mal sus am petrecut în revistă părerile Iul Xylander, Camarda şi Ascoli despre albanesul ghlus, ale lui Fiok, Benfey, Fritzsche, Schmidt şi Blau despre anticul pT'îc etc.
II.	Literatura cuvîntuluî. A oferi despre accepţiunea sad forma fie-căriî vorbe române texturi de prin monumentele nostre literare din diverse timpuri. Aşa sînt poesia poporană, Alexandri, Millo şi Stamate despre glnuj, Negruzzi despre hojma, Cantemir despre avidoma, Dosoftelu despre avaloma etc.
III.	Cronologiacuvîntdlui. A nu recurge la sanscrita mal ’ nainte de a fi restabilit, prin comparaţiuuea variantelor dialectice sad din limbi congenere, aspectul cel mal vechid fonetic şi logic al termenului român. Bună oră, al nostru gMuj «bătrân» şi albanesul ghîuş «bunic» numai prin intermediul prototipului comun ghîuga «bunic» pot fi alăturate cu sanscrisul svaja «rudă».
IV.	Fonetica cuvîntuluî. A păzi legile de corespundinţa sonuri-lor din limbă în limbă, silindu-mS a nu scăpa din vedere în vorba supusă cercetării nici unul din elementele sale constitutive, fie el cât de mic în aparinţă. Albanesul ghiu, de exemplu, corespunde sanscritului sva, căruia însg nu’I corespund grecul * şi ţ, ast-fel că xoxoac, y^TSC0«i ’Qt&pîs etc. nu pot fi identice cu albanesul ghluş şi cu sanscritul svaja.
V.	Paralelismul cuvîntuluî. A sprijini orî-ce schimbare sporadică sad puţin evidinte, fie în forma unul termin, fie în semnificaţiunea lui, prin alte caşul! perfectamente analoge, luate din acelaşi limbă în privinţa fonetismului, erîn privinţa transiţiunil logice din orî-ce alt graid. Aşa reducerea lui ghi la li în hojma îşi află analogia tot la Moldoveni în dehoc din desghloc, pe când înţelesul de hojma «tot-d’a-una» din gMuj «bătrân» se justifică prin sanscritul sanâ «tot-d’a-una» faţă cu sanscritul sana «bătrân».
www.dacoromamca.ro
ISTORIA LIMBEI ROMÂNE
19
VI.	Migraţiunile cuvîntulul. In fine, atunci când vorba română există tot-o-dată în una sad în mal multe limbi eterogene, a nu decide a-priori cine dela cine o va fi împrumutat, ci a cumpăni mal întâifl, prin linguistica ajutată de istoriă, drepturile fie-cul asupra cuvîntulul în ce-stiune. Să presupunem, de pildă, că al nostru ghîuj s’ar afla şi în limba maghiară. în acest cas ar trebui să începem prin a constata că : 1. îl ad de asemenea Albanesil, cari n’ati fost nici odată în contact cu Ungurii;
2.	îl găsim deja în Hesychius cu patru sad cinci secoll înainte de apari-ţiunea Ungurilor în Europa; de unde ar resulta â-posteriori, că nu Românii l’ad împrumutat dela Unguri, ci vice-versa.
Aceste şese condiţiunl esenţiale dacă nu înlătură cu desăvârşire, încal îngreuâză f6rte mult posibilitatea erorii.
Şi medicul cel mal bun, procedând după trite indicaţiunile sciinţel, p6te să omdre pe un client, dar vindecă <jece.
Acesta este metoda ce m’a condus în partea linguistică din tomul în-tăiti al «Istoriei critice a Românilor» şi în mal multe studie filologice, publicate apoi în «Columna lui Traian» din 1873—74 cu menirea de a întră succesivamente în tomurile următdre ale operei căril am consacrat restul vieţel.
Lucrarea mea însă—o puteam prevede dela început — trebuia să pro-voce o crâncenă resistinţă prin noutatea ideel şi — mal ales — prin mulţimea muncel.
A consulta o sută de fântăne pentru etimologia unul singur cuvînt, este a rescula asupră’şl pe toţi acel ce fac linguistică cu puţină ostendlă.
Genialul orientalist italian Angelo de Gubernatis <jice cu indignaţiune într’un loc :
«Uşurinţa, etă trăsura caracteristică a timpului nostru; cela-ce nu se pote sci fără trudă, se dă afară.» 69
Acestă «trăsură caracteristică a timpului nostru», uşurinţă şi drăşl uşurinţă, a înţeles’o f6rte bine în România un grup de diletanţi, având drept organ o revistă ce se publică sub titlul de «Convorbiri literare».
Dela prima el apariţiune şi pănă astă-dl, cu o consecinţă demnă de o causă mal bună, acestă foiă a reuşit a nu scdte la lumină un singur studiti în care să se întălnescă sciinţa cu metoda.
(5*) Gubeiaatis, Letture sopra la mitologia vedica, Firenze, 1874, in-16, p. 2.
www.dacoromamca.ro
20
HAS DE U
între modul mefi de a lucra şi între modul de a lucra al «Convorbirilor» există o deosebire atât de pronunţată, un antagonism atât de radical, încât de vr’o patru ani în şir organul d-lul T. Maiorescu se simte dator a mă combate cu orl-ce preţ pe tote terenurile aprope în fie-care număr.
Luptătorul pe care jni’l opune de astă dată este d. A. Cihac.
D-sa îmi era cunoscut mal de’nainte printr’o carte forte meritoriă, publicată franţuzesce pe la 1870, în care întrunise elementele latine ale limbel române, alăturându-le cu cele-l’alte graiuri romanice şi ale popd-relorv învecinate.
Deja de pe atunci se puteatt constata totuşi doă păcate fundamentale în apucăturile d-lul Cihac : pre-mult dogmatism şi pre-puţină familiaritate cu legile fonologice.
Pe de o parte, d-sa afirma pretutindeni şi nu demonstra nicăiri; pe de alta, nu se sfiea din când în când a recurge la nesce accidente fonetice inexplicabile.
Cela-ce l’a scăpat atunci în maioritatea caşurilor, este extrema puritate de conservaţiune a elementelor latine în limba română, ast-fel că mal a-desea nu se cere nici o demonstraţiune; de câte-ori însă d. Cihac a dat peste un cuvînt mal greii, s’a poticnit.
Ca modelurl despre acesta, ne pot servi pururea şi noian.
Pe purure d. Cihac îl derivă din «bas-latin perpetualis, extension de perpetuus, contracte en peruale-peruare-purure*.60
Ar fi trebuit să ne arate în limba română măcar o singură analogiă a-proximativă de o asemenea contracţiune cu schimbarea accentului, cu per-derea consonelor t şi p şi cu trecerea Iul e în u.
Originea umanului e şi mal ciudată.
D. Cihac ţlice ;
<N<nan, mer, ocean, abîme, gouffre, profondeur immense; du latin o-<ceams (âxeavbţ), avec prothese d’un n et syncope du c, peut-etre âcause «de sa prononciation gutturale — oceanus-oean-noean». 61
Patru eresie în patru linie !
1.	Noian nu însemneză «mare» satt «ocean», ci numai «abis»;
2.	Nu se dă nici un exemplu în limba română despre adausul lui n de ’naintea vocalei la începutul cuvîntulul;
(**) Cihac, Biet. d’etymol. daco-romane, p. 224.
O Jbid., p. 180.
www.dacoramamca.ro
ISTORIA LIMBEI ROMÂNE
21
3.	Nici un exemplu, de asemenea, despre perderea lui e Intre vocale;
4.	In fine, latinul c a fost tot-d’a-una gutural, er nu excepţionalmente în oceanus.
Etimologiele de acest calibru sînt destul de numerdse în cartea d-lul Cihac.
Nu avem decât a indica pe lunec din lubrico <avec syncope de b et «changement derenw» 62, măgură «peut-âtre du latin macula tache» 63, sdrumic din «ex-de-micare» 64, mistreţ din moestus «quasi le triste» 65, răguşesc din raucire printr’un intermedia imaginar ravicucire 66, stric «du latin striga sillon» 67, uneltă «du latin utensilia transposă en u-<ndtia avec syncope deşi»68, vălced din lividus printr’o formă închipuită lividdus «transpose en vilicidus» 69 etc. etc., tote acestea fără nici o demonstraţiune, cu aerul autoritar al oracolului dela Dodona când îşi ro-stla sentinţele după fremătul frunzelor.
Etă cine apare acum în «Convorbiri» dela 1 decembre 1875 cu un articol întitulat : «Câte-va cercetări etimologice ale d-lul Hasdeu».
Critica d-sale se rapărtă la cele trei studie ale mele : «Originile agri-culturel la Români», «Originile vinicultureî la Români» şi «Originile păstoriei la Români», publicate în «Columna lui Traian» din 1874.
D. Cihac nu mă combate nicăirl, nu rumpe nicăirl lanţul argumenta-ţiunil mele, nicăirl nu’ml arată imposibilitatea safi neprobabilitatea vreuneia din derivaţi uni.
D-sa se mărginesce a reproduce într’o prescurtare necorectă etimologiele mele, propunând apoi în locul lor fără demonstraţiune pe ale sale proprie, cari tdte — îmi pare răii a o spune — păcătuesc contra principielor celor mal elementare ale filologiei comparative, cu nemic mal pe jos de noian din «oceanus» saHpurure din «perpetualis».
Nefiind nici măcar atins, n’am contra cui să mă apăr.
Tot ce voiiî face, este de a indica, nu fără condoleanţă, excentricităţile
(M) Cihac, Biet. d’etymol. daco-romane, p. 149. D Ib., 152.
(64) Ib., 462.
O lb., 163.
H Ib., 226.
H lb., 265.
("j lb., 299./
H Ib., 312.
www.dacaromanica.ro
22	H & SD E U
la cari împinge pe noul meii adversar dela «Convorbiri» lipsa de metodă.
D. Cihac manifestă o predilecţiune specială de a trage mâl tâte din limba maghiară.
Al nostru tărîm, care în basmele poporane ocurge adesea în expresiu-nea «a merge pe alte tărîmurl» în sens de «alte pămînturl», i se pare a fi maghiarul terem «sală mare», nesciind că înşişi Ungurii att luat acest termin architectonic dela Greci : tipepov «casă», de unde şi la Slavi trîem «turn», rusesce terem «odaiă».70
Nu mal adaug, sub raportul semnificaţiunil, că Românii îmblă «în case», er nu «pe case», după cum ar resulta din etimologia d-lul Cihac.
A nostră traistă, în cărţile vechi taistră, bună 6ră în evangeliaral din Alba-Iulia din 164871, la Macedo-românI trastur, o vorbă pe care dela noi att împrumutat’o Rutenii şi Polonii, îns<5 numai de prin provinciele învecinate cu Moldova, derivă după d. Cihac dela maghiarul tarisnya, pronunţat torişnîo, fără să bine-voescă a ne explica minunata trecere a finalului mo în tra şi fără a ne lămuri asupra străbaterii acestui cuvînt In Macedonia şi în tote dialectele albanese pănă ’n Italia meridională 72, pe unde numai dâră din întâmplare s’a putut zări vre-o dată câte o faţă de Ungur.
Vorba nâstră poporană cloci «papuci» s’a născut, după d. Cihac, din maghiarul csusza «papuc», pronunţat «cluso», s.ub pretext că din latinul socci «papuci» nu s’ar fi putut preface iniţialul so în iniţialul ci, cela-ce înse d-sa admite cu multă indulginţă în etimologia cea ungurescă, cu singura deosebire că aci finalul so din «cluso» se schimbă în finalul ci din «cloci.»
Fantasticele ide din credinţele nostre poporane se trag, după d. Cihac, «d’a-dreptul de la maghiarul lei duh, de la lehd a resufla», uitând că în cuvinte împrumutate noi am conservat tot-d’a-una silaba iniţială le, precum în lene, lehuză, lesne, lele etc., şi scăpând din vedere că acest termin din mitologia română nu există tocmai la fraţii «Ungureni» din Transilvania, unde ar fi mal la locul setî «duhul» unguresc.
(M) Mikloslch, Lexicon palaeo-sîov., p. 1012.
(71) Matein, X, 10 : «necî taistră pe cale, nece doao veşminte.»
(’*) De Rada, "Rapsodie d’un poema albanese raccolte nelle colonie del Napoletano, Fi-renze, 1866, în-8, p. 106.
www.dacoramamca.ro
ISTORIA IIMBEI ROMÂNE
23
Ar fi trebuit să scie tot-o-dată că chiar la Maghiari cuvîntul M «duh» n’are nici o semnificaţiune mitică, er cela-ce numim noi «Iele» se chlamă unguresce tunderek.73
In sfârşit, pe a nostră urdă d. Cihac o scote din maghiarul hordo «puţină» şi pe turcă «6iă» din turlcos «flocos».
Maghiarizând nesce vorbe pastorale ca traistă, turcă şi urdă, d. Cihac se pune în divorţiti nu numai cu legile fouologice, dar şi cu istoria, căci îuseşl cronicele maghiare vorbesc la sosirea Ungurilor în Panonia despre o întinsă poporaţiune română de acolo ducând traifl ciobănesc 74.
După Maghiari, al doilea rol în linguistica română a d-lul Cihac jocă Slavii.
Cuvintele nostre vinicole gordin şi strugur, d-sa le derivă din vorbele slavicegrozde «strugur» şi strugati «a rade».
Să ne îngădue a ’I spune că slavicul grozde ar fi remas la Români tot grozde, întocmai precum slavicul brazda a remas la noi tot brazdă, fără a perde pe z între r şi d.
D-sa retăcesce nu numai în fapt, ci chiar în principia, dacă crede că împrumuturile din limbă în limbă, ca şi vorbele moştenite, nu sînt supuse unor regule stabile, dela cari orl-ce abatere trebui legitimată prin accidente fonetice precise.
Slavicul strugati «a rade», pe de altă parte, n’a produs la Români nici un verb relativ la cultura pămîntulul, încât nu încape aci analogia propusă de d. Cihac a francesulul râpe «strugur», italianesce raspa, dela vechiul german raspon «a rade», căci Francesil şi Italianil posedă în acelaşi timp verbul râper sati raspare în înţeles agricol.
Nu mal adaug că şi finalul ur din strugur merită a fi băgat în semă. False sub raportul linguistic, aceste etimologie sînt tot-o-dată anti-istorice.
Slavii s’ati pogorît în Europa sudică în cursul evului mediii din nesce regiuni unde pănă asta-ijl crescerea viţel e necunoscută safl de tot sporadică.
Numirile ario-europee ale strugurului cată să fi dispărut din limba lor, lipsind de-mult însuşi lucrul pe care să ’l numescă, ast-fel că în (TS) Ipolyi, Magyar mythologia, Pest, 1854, in-8, cap. IV.
(,4) Anonymns Belae, in Eudliclier, Monumenta Arpudiana, Sangalli, 1849, in-8,p. 11.
— Kov&cMcb, Sammlung Tdeiner Stuecke, Ofen, 1805, in-8, fc, 1, p. 13.
www.dacoramamca.ro
24
HASDEtî
veeul de mijloc, sosiţi în valea Dunării, când li s’a oferit ocasiunea de a face din noii cunoscinţă cu viile, eî trebuiai! să împrumute terminologia respectivă dela pop6re indigene.
Slavii remaşl la nord, în patria lor comună mal de ’nainte, nu înţelegeai bine cuvîntul grozde «strugur» nici chiar atunci când îl găslafi în cărţile slavo-eclesiastre scrise la sud : «unii (]ic că grozdie se chlamă mere», observă cu naivitate un lexicograf rus din secolul XVI. 75
Pe al nostru malaiu, d. Cihac îl derivă din verbul slavic mlieti «a măcina», asigurându-ne că «Românii ati putut forma forte bine malaiu din elemente slave», dar fără a justifica printr’o umbră de probă pe acest expeditiv «forte bine», care nu explică nici transiţiunea logică dela «a măcina» la o cereală ce cresee «nemăcinată», nici transiţiunea fonetică dela «mile-ti» la «malaid», unde vocalele sînt tractate ca în linguistica baronului Merian.
Vorba ndstră ademenesc se trage, după d. Cihac, din slavicul maniti «a amăgi» prin preposiţiunea latină ad.
Am ruga pe d-sa a ne convinge că Românii nuperduserăîncă pe d din latinul ad în momentul când s’afl întâlnit pentru prima oră cu Slavii.
Pe rânză «stomac», d. Cihac o confundă cu rănsă sad ransă «florile ce se fac la nuci»76, doe vorbe fără nici o legătură posibilă una cu alta.
Pe cîoră, d-sa o derivă din slavicul crunu «negru», picând cu satis-facţiune că «regulele fonetice sînt forte corecte în acestă derivaţiă», dar fără a ne spune ce să facem cu albanesul sorră «cîoră», în privinţa căruia trebuia demonstrat că iniţialul s a putut proveni din slavicul ci, şi fără a ne spune tot-o-dată ce să facem cu sufixul slavic nu din crunu, care n’a dispărut la noi după r, adecă în caşuri absolutamente analoge, în ciornă, lamă, pernă, etc., er în cuvinte ne-slavice : ernâ, turn, tornă, horn şi altele.
6re acesta se chiamă că «regulele fonetice sînt forte corecte» ?
Un profesor de filologia slavică dela universitatea din Petersburg, intr’un studio publicat mal dS-ună-<jI în «Revista Ministeriuluî Instrucţiunii Publice» din Rusia, mS onoreză cu epitetul de «singur slavist în
(,5) AzbuTsmnik, în SacharoT, Skascmia russkago naroda, Petersburg, 1849, in-8, t. 2> part. 5, p. 158 : «Nietzyi grozdiîami minat byti îabloki.»
(7S) Baronzi, Limba română, p. 142.
www.dacoromamca.ro
ISTORIA LIMB EI ROMÂNE	25
România», atrăgând asupra modestelor mele scrieri atenţiunea specialiştilor. 77
OrI-cât de măgulitdre ar fi pentru mine acestă distincţiune din partea unul judecător atât de competinte, sum silit cu durere de a o respinge, simţindu-mâ de o ignoranţă absolută în privinţa mal multor vorbe slavice, pe cari le cunosce numai şi numai d. Cihac.
D-sa afirmă că Polonii atl în credinţele lor poporane pe (jînele numite wila sad wyla.
Ed n’am sciut’o şi persist a n’o scL
Ca neologism, acest cuvînt s’a putut introduce în literatura modernă polonă prin vre-o traducere sad imitaţiune a baladelor serbe; însă în mitologia polonă naţională el nu există.
Wila se află în scriitorii poloni vechi numai în sens de «babă sdren-ţerdsă», bună-dră într’o carte a lui Petru Zbylitowski din 1600. 78
Dacă acesta este «$îna» d-lul Cihac, nu’l felicit.
Apoi pe al nostru dulău «câne ciobănesc» d-sa îl derivă erăşldintr’o vorbă polonă, pe care o scrie în trei feluri : dolow, dolow, dolowa, er o traduce în doă : «sfîrşitul vănătorel, câne de vânat».
Polonesce lowy însemneză «venătore», de unde do lowow «pentru venătore», dar nici o dată vre-un câne, fie de vSnătore, fie de altă specialitate, nu s’a numit polonesce dolow, dolow sad dolowa.
Cunosc trei monografie polone despre vănătdrea cu câni :
1.	A lui Ostrorog; 79
2.	A lui Kozlowski; 80
3.	A lut Bobiatynski. 81
Găsesc acolo fel de fel de varietăţi canine de venătore : farbotrop, kundel, brytan, wzlamnik, gonczy, chart, jamnik, wyzel etc. etc.; nicăirl însă cuvîntul cel în trei exemplare descoperit de d. Cihac.
Adversarul med, ca să pdtă întră în «Convorbiri», s’a expus, se vede, la condiţiunea de a nu alege mijloce pentru a mă combate.
(") Rndilovicz, Putevyîa zarrAetki, tn Zurnalmin. narodnago prosvîe§czeniia, dec. 1874, p. 147.	‘
(78)	Zbylitowski, ap. Macîejowskl, Polska pod wzgledem obyczajow, Wamawa, 1842,
in 16, t. 8, p. 51.
(79)	Ostrorog, Myslistwo z ogary, Krakow, 1618, in 4.
(80)	Kozlowski, Poczatek terminologii lowieckiej, Warszawa, 1822, in 8.
(81)	Bobiatynski, Nauka lowiecttoa, Wilno, 1823, in 8,
www.dacoromamca.ro
26	H A S D E tf
Ca să ajungă la acestă ţintă, d-sa nu se sfiesce nici chiar a se cotnra-<}ice cu sine însuşi.
Âst-fel d. Cihac declară acum că la EomânI nu se constată nemic din «limba necunoscută traco-dacică», deşi tot d. Cihac pe la 1870 admitea posibilitatea restabilirii elementelor tracice în graiul nostru prin compara-ţiunea cu cel albanes.82
Ast-fel erăşl d-sa <jice că : de vreme ce Serbii şi Bulgarii atl vorba stejer «parul ariei» şi de vreme ce «parul ariei este sad era mal înainte tot-d’a-una de stejar », urmeză că noi am luat pe stejar dela Slavi.
D. Cihac nu observă că, tocmai după raţionamentul d-sale, ar trebui să conchidem, din contra, că Slavii şl-ail făcut «parul» din stejarul românesc.
Un alt exemplu de contradicţiune : fiind-că diaconul Coresi are în psaltirea sa cuvîntul agru «câmp», d. Cihac exclamă că era Grec şi traducea din limba slavică.
Resultă ore de aci că trebuia să întrebuinţeze cuvinte latine?
In formulă matematică, acostă logică se reduce la : Grec-\-Slav— Latin.
Invenţiunea vorbelor polone wylă, wila, dolotv, dolow şi dolowa, nu cum-va să fie de asemenea din partea d-lul Cihac nn sacrificii! de admi-siune la «Convorbiri»?
Pentru a nu pnne la bănuielă onestitatea sciinţifică a antagonistului nostru, preferim a’l crede victima unor nenorocite alucinaţiunl.
Fiindcă francesul fromage vine din «forma» în care se făceaţi brânze-turile, d. Cihac vede pretutindeni o procedură etimologică identică, derivând nu numai pe urda din «hărdăiî», dar încă pe brânza din germanul brente «putină» şi pe jintiţg din bobemul zini «pgr de cal», sub cuvînt că asemeni lucruri «se trag în tdtc limbile dela unelta în care sad cu care se fac».
Respundem că :
1.	«T<5te limbile» d-luî Cihac se reduc la francesul fromage;
2.	Francesil aveaţi «forma» înainte de a ave fromage, pe când Românii ati brânză şi jintiţă fără să fi avut vre-o dată pe «brente» şi pe «zinâ»;
3.	Nici chiar la Germani din «brente» nu s’a născut vre-un nume de
brânză;
('*) Biet. d’etym. ăaco-romane, pre£ p. VIU.
www.dacoromanica.ro
ISTORIA LIMBEI ROMANE
27
i.	Nici chiar Bohemil n ar fi putut scdte jintiţa din sine, de dră-ce nu există în limbile slavice nici un sufix tiţa, ţifa sad ciţa, ci numai iţa.
Trecem la etimologiele turcesc!.
Pe al nostru badu «cioban mal bătrân» d. Cihac îl găsesce în mal t<5te cuvintele «turanico-tătare» căte se încep cu b: baksi «maître», bag «tete», bagi «monsieur» etc., cătră cari mal adaugă pe bade, pe bădăran şi altele.
Cu acdstă vivacitate de a alerga prin vocabulare după litera b, d-sa n’ar fi trebuit să scape din vedere pe bet «cioban» în cea mal veche limbă egiptenă de pe piramide.83
Din nenorocire pentru adversarul med, linguistica nu se mal face a-stafl prin adunătură de acrofone, fără limpezirea legăturel reciproce a vorbelor în t<5te elementele lor constitutive.
D. Cihac stăruesce în proveninţa otomană a ciobanului.
îl rugăm să ne dea un singur cuvînt turc, un singur-singurel, care să fie întrebuinţat în t <51 e provinciele din Dacia lui Traian.
Nu există nici unul.
D. Cihac are deplina dreptate că al nostru ravac, după cum se chiamă uu fel de «must» în Moldova, şi şerbul ravak «fagur» derivă din turcul ravak «miel coule»; dar nici acesta n’a sciut s’o probeze.
Ravacul nl-a venit dela Turci nu pentru că se găsesce în dicţionarul lui Bianchi şi Kieffer, căci ar fi putut Turcii să’l lea dela noi sad dela Şerbi, limba otomană fiind întregă uu mixtum-compositum de elementele cele mal eterogene; ci este turcese fiindcă’şl are sorgintea într’o vorbă arabă84, care nu avea de unde să străbată pănă la Dunăre decăt prin intermediul Otomanilor.
Chiar acolo dară unde d. Cihac ghicesce, totuşi sîntem siliţi a constata lipsa’î de metodă.
Pe a ndstră ţâlâ, d-sa o trage din turcul djuU sad dud «cergă de cal», fără ca să’l pese că d şi dj din limba turcă nu trec nici o dată la Români în ţ.
Pe tulelu «trunchid», pentru plăcerea de a’l deriva cu orl-ce preţ din
(**) Brngsch, Hieroglyph. Worterbuch, t. 2, p. 441: cbet, pastenr, berger. Altes und sehr seltenes Wort».
(**) Freytag ap. Vullers, Lexicon persico-latvnum, t. 2, p. 13, v. ravak.
www.dacoromamca.ro
28	H A S D E fi
turcesce, d. Cihac îl preface de’ntâitl în «pena», «apoi îl compara cu turcul «tiile, plume d’oiseau».
Acesta este o pura mistificaţiune, căci:
1.	Tuleiu nu însemneză «pena» nici într’unul din dialectele sad pro-Tincialismele române;
2.	Turcesce «plume d’oiseau» nu se chîamă tiile, ci qus-tiui, er o-pdnă simplă tîuî, şi numai la adjectiv se <Jice UmMu, ceîa-ee însemneză «acoperit cu pene» sad «păros».
Aci încă o dată, ca şi ’n noian «ocean» sad tărîm «sală», d. Cihac atribue cuvintelor nesce accepţiuni ad-hoc.
Tot aşa pe vila serbă d-sa o traduce prin «une bonne fee, deesse tute-laire des femmes,» pe când în mitologia slavo-meridională ea se explică, din contra, prin Hecate «<Jeiţa infernului» 8& şi prin Sirena «<jînă amă-gitore.» 86
Pentru a termina, ne mal remâne o etimologia englesă.
Pe al nostru mosoc «câne ciobănesc», d. Cihac îl derivă din englesul mops «un fel de bull-dog mic» prin intermediul rusului mosîka «petite dogue».
Cu alte cuvinte, mosocul va fi rătăcit la noi împreună cu armatele ruse de invasiune, adecă cel mult în a doua jumătate a secolului trecut.
Lăsând la o parte fonologia, care nu justifică trecerea finalului rus sika în soc la Români, vom aminti numai că mosoc se întrebuinţeză mal ales în Transilvania, unde Ruşii ad fost cunoscuţi abia de nume până la 1848.
Am analisat 161 e derivaţiunile d-lul Cihac.
Afară de ravac, ele se spulberă una câte una la cea de’ntăid atingere a criticei.
D. T. Maiorescu, capul acelei direcţiuni care ’mî face ondrea de a mă combate ne’ncetat de atâta timp, a spus ore-când :
«Este mal bine să nu facem o scdlă de loc, decât să facem o scolă rea; «mal bine să nu facem o pinacotecă de loc, decât să o facem lipsită de «arta frumosă; mal bine să nu facem de loc statutele, organisarea, mem-«bril onorari şi neonoraţi al unei asociaţiunî, decât să le facem fără ca
(®5) Yenelin, Slovene, Moskva, 1858, în-8, p. 145.
(8S) Text în Miklosich, Lea>. palaeo-slov., p. 68.—Cf. Dozon. Chansons populctires bulgărea, Paris, 1875, in-8, p. 9.
www.dacoromamca.ro
ISTORIA LIMB EI ROMANE
29
< spiritul propria de asociare să se fi manifestat eu siguranţă în pers<5-«nele ce o compun; mal bine să nu facem de loc academie cu secţiunile «lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu buletinurile «pentru elaborate, decât să le facem tdte acestea fără maturitatea sciin-«ţifică, ce singură le dă raţiune de a fi.»87
îmi permit să ’l completez :
«Decât a se aventura nepreparat în cariera fârte dificilă a linguisticel «ario-europee generale, după cum o face d. Cihac în articolul seti de ad-«misiune la Convorbiri, mal bine să petrecă ca mal ’nainte pe terenul cel «mult mal comod al filologiei curat romanice, comparând fără pericol pe <barbă cu «barba» şi pe nas cu «nasus».»
Dar şi atunci să se ferescă de a atribui lui Diez eresia că ’n limba română <1 nu se moiă înaintea unei vocale», mergând cu îndrăsnela chiar pănă a cita pagina 222, tom I, ediţiunea 3 din cap-d’opera ilustrului romanist dela Bonn, unde nu se află nici o curiositate de acestă natură!
D. Cihac îmi va îngădui de a’I mal da vr’o căte-va «sfaturi prietenescl», după cum s’ar exprime Convorbirile, şi anume :
1.	Dacă nu cunosce însuşi destul de bine o limbă ore-care, să nu se întemeieze în privinţa’! pe nesce dicţionare cari nu citeză texturi de prin scriitori, căci altmintrea va nemeri peste ce-va şi mal ciudat decât pretinsele sale polonisme : wila, wyla, dolow, dolow şi dolma;
2.	Să se familiariseze cu vechile tipăriture române, cari îl remân pănă acum cu totul necunoscute, pentru ca asfel să nu’şl mal închipuâscă, bună oră, că agru se găsesce numai în traducerea cea pocită a lui Coresi, pe când l’a'r pute afla şi ’n Noul Testament din 1648, scris forte românesce: «asămănată este împărăţia cerlurelor grăunţului de muştarlu, carele’l Ia «omul şi’l samănă în agrul lui...»;
3.	Să se desveţe, cel puţin cu încetul, de a tot afirma fără nici o cercetare, une-orl chiar fără gândire prealabilă, picând de pildă, cu aerul de cea mal perfectă siguranţă, curneă finalul n nu trece la Români în m, pe când sonorul buciwn îl strigă de departe că se pogoră drept din străbunul bucin.
Acuma, drept conduşiune, aş dori să caracterisez printr’o singură trăsură felul de critică al d-lul Cihac în articlul seti din Convorbiri.
(”) Maiorescu, Critice, p. 339.
www.dacoromanica.ro
80
HASDfitf
Cantemir, vorbind despre mitologia română, <Jice că turcă se numesce «cervinum caput» adecă un cap de cerb.
Aşa este în propriul text al lui Cantemir, reprodus fdrte exact după dog manuscripte de cătră Societatea Academică.
In traducţiunea germană, executată după acest text în secolul trecut, stă de asemenea cap de cerb: «Hirschkopf».
In traducţiunea română înse, făcută după cea nemţescă, nu după original, şi publicată înlaşlla 1851, s’a pus «cap de boii» în loc de «cap de cerb».
El bine, d. Cihac se pronunţă în favdrea acestei pipăite erori a traducătorului de a doa mână, fără să’I pese de textul original al lui Cantemir sad măcar de traducţiunea cea directă, ba încă pune pe «boii» cu litere mari, ca şi când ar voi să simboliseze prin tipar volumul animalului!
Acest specimen de c r i t i c ă resumă ca într’o prismă pe noul colaborator dela Convorbiri.
Etimologiele mele, pe cari d. Cihac, fără a le desbate, s’a mărginit a pune alături cn ale sale proprie, ad remas tote în picldre, întocmai ca cerbul lui Cantemir faţă cu «capul de boii» al adversarului med.
Din totalitatea acelor etimologie, ne interesă aci numai cuvintele dacice, cari sunt anume următorele 16 :
1» Stejar; 88
2.	malaiu;89
3.	gordin;90
4.	dulău şi doică; 91
5.	mosoc; 92
6.	ţarcă; 93
7.	(Mră; 94
8.	fete; 95
(88)	A mea Istoria critică a Românilor, t. 2, p. 67.
(89)	Columna lui Traian, 1874, p. 52. — Despre formaţiunea posterioră a cuvîntulul «mămăligă» din «malaîu» prin reduplicaţiunea primei silabe, cf. analogie romanice la Diez, Ge-mination, în Hoefer, Zeitschr. f. d. Wissenschaft d. Sprache, t. 3, p. 398.
(90)	Columna, 1874, p. 90-1.
(91)	Ib. p. 173-4.
H Ib. p. 174-5.
(9S) Ib. p. 175-6.
(9‘) Ib. p. 176.
(“) Ib.
www.dacoromamca.ro
ISTORIA LIMBEI ROMANE
81
9.	doban; 96
10.	baciu;97
11.	urdă; 98
12.	brânză; 99
13.	traistă;100
14.	ademenesc;101
15.	rânză. 102
Do<3 din aceste cuvinte, brânză şi urdă, ad fost recunoscute ca dacice «fără îndoială» deja de cătră marele slavist Schafarik. 103 In fine :
16.	stână este tracic prin nuanţa de «staţiune pentru ol» şi ’n parte prin sufixul na, primitiv nâ, pe când Slavii cel afară din peninsula balcanică posedă acelaşi cuvînt numai cu înţelesul general de «staţiune» şi cu sufixul n-, primitiv na104; altmintrea, radicala ario europeă sta a produs un număr atât de mare de derivate secundare şi terţiare, încât ele adesea se confundă unele cu altele chiar fără a fi într’o înrudire directă.
Cătră cele 15 numere se mal adaugă altele 8, pe cari d. Cihac nici nu le menţioneză :
16.	zărnă «negră», dacicul dioma «negru» în numele botanic pro-diorna «elebor negru» la Dioscorid şi ’n numele local Dierna şi Zerna, actualmente «Cerna». 105
17.	ortoman «volnic», albanesul urt «înţelept», vechiul persic arta «mare» şi «vitez», celto-irlandesul art «nobil», grecul ap« «drept» etc., dintre cari mal ales zendicul arethamant «drept» , er ca nume propria Artamenes. 106
(88) Columna, 1874, p. 108-4.
(87) Ib. p. 104-5.
(M) Ib. p. 105. —Cătră cele $ise acolo, mal adaug din Camarda, op. cit. 223, pe udos «brânză» în dialectul albanes din Sicilia.
H Ib- 105—6.
(100)	Ib. 110.
(101)	Ib. 102.
(l0,J 1b. 107.
(los) Slowanske starossitnosti, Praha, 1837, in-8, p. 380 : «we slowanczinS nektera slova «nepochybne ze starogetickeho gazyka poszlâ, gako bujtar (opilio inferior), urda (caseus se-«cundarius), brinza (caseus friatus), bara (stagnum), brzjej (syrtis), szegy (scurrilitas) a g.» (lM) Columna, 1874, p. 105.
(l05) Istoria critică, ed 2,1.1, p. 271-4.
(lM) Ibid. p. 261—3.
www.dacoramamca.ro
32
HASDEO
18.	jîlt «rîulet», deminutiv din jîl «rîtl», sciticul silis «rîtl» în Pli. nifl.107 °
19.	argea «cameră suterană-, la plural argele; cimmericul âpŢlXXa «cameră suterană» laStrabone; tracicul apviXoţ «şdrece», literalmente «suteran», la Ştefan Bizantinul; aprsXXa «baiă» în dialectul macedonie la Suidas etc. 108
20.	codrn «pădure muutosă», în dialectul româuo-istrian «munte», al-banesul kodre «munte», armenul gadar, după pronunciaţiunea veche Jca-tar «movilă». 109
21.	brad, albanesul bred «brad», armenulpardi <plop», leticulprede , «brad» etc.119
22.	dtână «cântec poporan», zendicul dama «lege» şi «cântec», lit-vanul daina «cântec poporan». 111
23.	mdc «culbec», zendicul muraka «culbec», celto-cimricul md-c'hueden «culbec». 112
Mal sînt altele vr’o câte-va pe cari le voiţi supune unei noue analise, şi mal este un numSr destul de însemnat de acelea ce vor forma pentru mine obiectul ulteridrelor cercetări, precum moţ, raţă, azugă, cujbă, vatră etc.
Cătră cele 23 cuvinte de mal sus, ale cărora dacism mi se pare a fi demonstrat, pănă la probă contraria, cu totă rigdrea metodei lin-guistice comparative, se mal adaugă astăzi doS :
24.	ghmj «moşneg»;
25.	hqjma «tot-d’a-una».
Căt despre adversarul med, l-am cedat, pentru a’l mal îmblănii, tot ce a fost mal dulce în etimologiele mele : ravac «miel coule».
«Coule», d-le Cihac!
________________ HăsdeiL
(l#f) Istoria Critică, ed. 2, t. 1, p. 255—7.—Despre originea eranică a vechilor Sciţi cf. MUllenboff, Ueber die Herkunft und Sprache der pontischen Scythen, in Monatsberichte d. berlin. Akad., 1867, p. 549—76.
(l08) Ib., t. 2, p. 48 —52.—Cătră cele ţjise de acolo despre întrebuinţarea cuvîntuluj drgea la Români, mai adaug obserraţiunea episcopului Helchisedec, Chronica Romanului, Bucur., 1874, in-8, t. 1, p. 235, cu ocasiunea unui chrisordin 1604 : <argea, partea anterioră a uneî pivniţe, dela care se încep grubele». Autorul greşesce însă, când crede că acest cuvînt pote fi «tătăresc».
(,0#) Ib. p. 64-5.
(1W) 1b. p. 65-6.
(IU) Principie de filologia comparativă, 1.1, p. 20—29, 87.
('»*) Ibid. p. 88-99.
www.dacoromamca.ro
FILOLOGIA D-LUI PICOT
33
RESPUNSUL MEU D-LU! EMILE PICOT.
Qui s’y frotte, s’y pique.
Convorbirile literare dela 1 noembrj publică pe paginele 331 */« —332 «raportul d-luî Paul Mevev asupra progresului filologiei române», despre careredac-ţiunea ţjiseî foî declară în nota că’l traduce «cu cea mai mare fidelitate şi fără nici un coraentar», er în cap ne spune că acea pagină face parte dintr’un memoriu, pre-sintat Societăţii Linguistice din Londra asupra «progreselor realisate de studiele «filologice la naţiunile de ginie latină, cari vorbesc limbi romanice».
Nu putem sci, cine se va fi însărcinat cu cele-l’alte «naţiuni de ginte latină», acelea cari—după opiniunea Convorbirilor — nu vorbesc «limbi romanice»; dar ceia ce seim, este că raportul cel în miniatură despre Romănia n’a eşit de loc din pena d-luî Paul Meyer, «membru al Societăţii de limbistică şi profesor la Scdla de Cbarte din Paris» , şi nici că a fost măcar controlat de dîusul, ci reproduce pur şi simplu, ba încă între gaillemete, o notiţă comunicată de d. Emile Picot.
Ar fi fost dară mai corect din partea Convorbirilor de a pune ca titlu : «Raportul d-lul Emile Picot asupra progresului filologiei române».
D. Picot îmi acordă acolo şi mie următdrea menţiune :
«Orî-cât de râpede trebui să fia acesta revistă, nu putem trece cu vederea peste Istoria <critică a Românilor de d, B. P. Hasdeu. Acesta carte, care dovedesce multe cercetări în di-«ferite direcţii, trateză adesea şi despre limbistică; însă autorul, cu totul contra titlului seu, «este adesea lipsit de critică şi de prudenţă. Limba dacă, spre exemplu, nu are secrete pentru «d-sa; cu tote acestea nu are nici măcar grija să determine grupa de idiome în care se cu-«vineafi clasară. Avea ea ore afinităţi particulare cu limbile germanice, cu limbile slave «seu cu cele celtice ? Puntul acesta nu e nici măcar atins în cartea d-luT Hasdeu, în care t6te «cestiunile. sînt resolvate mai înainte de a fi tratate.»
Pasagiul de mai sus cuprinde în cinci şiruri doe contradicţiuni şi trei uitări.
Prima contradicţiune : dacă cartea mea «dovedesce multe cercetări în diferite direcţii», după cum o recundsce însuşi d. Picot, atunci în ce mod «t6te cestiunile sînt resolvate înainte de a fi tratate», de vreme ce ele se trate'ză prin «multe cercetări în diferite direcţii» ?
A doua contradicţiune : dacă «nu se determină nici măcar grupa de idiome în care se cuvine a fi clasaiă limba dacă», precum pretinde d. Picot, acesta probeză că eti nu me grăbesc a «resolva tdte cestiunile înainte de a le fi tratat».
Prima uitare : d. Picot se întrebă, daca limba dacică «avea afinităţi particulare cu limbile germanice, cu limbile slavice sau cu cele celtice», lăsând cu desăvârşire la o parte grupul eranic sati indo-persic, tocmai acela cu care cei mai mulţi filologi moderni, unii mai bine, alţii mai refl, afiliază t<5te limbile tracice, precum:
Lassen, Ueber die alten Jcleinasiatischen Sprachen, în Zeitschrift der deut-schen morgmlăndischen Gesellscliaft, t. 10, p. 364—387;
3
www.dacaromamca.ro
34
H ASDED
Lagarde, Einige Bemerkungen uber erăuische Sprachen ausserhdlb Erâris, în Gesammelie Abhandlungen, p. 266—295;
Gosche, De ariana linguae armeniacae indole, p. 20 sqq.;
Renan, Histoire des langues semitiques, p. 52;
Tomaschek, Weber Brumalia und Roscdia, în Sitmngsbiriclite der wiener Akademie, t. 50, p. 358;
Schweizer, Arica, în Kuhn, Zeitschrift, t. 1, p. 476;
Mordtmann, Weber die altphrygische Sprache, în Sitzungslerichte d. Ic. bayr. Akad., 1862, t. 1, p. 12—38;
Justi, Handbuch der Zendsprache, p. 16, 17, 21, 62, 65, 78 etc.;
Blan, Das Albanesische, în Zeitschr. ă. d. m. Ges., t. 17, p. 652 sqq.;
Ellis, The armenian origin of the Etruscans, p. 5 sqq.; etc.
A doua uitare : afară de grupul eranic, d. Picot scapă din vedere că mai există şi grupul greco-italic, cu care de asemenea o semă de filologi, începând dela Rask şi Eichhoff păuâ la Schleicher, ar voî să înrudescă pe vechii Traci.
A treia uitare : afirmând că «determinarea grupei de idiome în care se cuvine a fi clasată limba dacă nu e nici măcar atinsă în cartea d-lui Hasdeii», d. Picot arată c’a citit acestă carte numai pe sărite, căci alt-fel ar fi găsit chiar în tomul I pe pagina 251 după prima ediţiune, pe pagina 240 după ediţiunea II, o indica-ţiune fdrte limpede a afinităţilor e r a n i c e ale Dacilor.
Nu’i mai vorbesc despre articlul meu «Studie gramaticale asupra limbei Dacilor*, publicat în Columna lu\ Trăim din 1874, No. 6, unde, luând ca punct de plecare caracteristica limbilor tracice făcută de Miklosich (Denkschriften der wiener Akademie, 1.12, p. 7) şi de Schuchardt (Der Vokalismus des Vulgărlatcins, t. 3, p. 49), eu ajung la conclusiunea că : «Tracii nu puteati fi nici Greci, nici «Latini, nici Celţi, nici Germani, nici Slavi, nici Litvani, ci aparţineaţi anume «ramurei eranice sau indo-persice».
După ce am constatat cele doe contradicţiuni şi trei uitări ale d-lui Picot, să ne întrebăm acum : 6re scie d-sa românesce ?
Singura’! operă filologică este o broşură publicată mai an sub titlul de «Docu-ments pour servii’ â l’etude des dialectes roumains».
In acea broşură d-sa inventeză un dialect bănăţen.
ţ)ic inventeză, căci deosebirea cea fundamentală a acestui pretins dialect consistă în ortografia cu care ’l îmbracă d. Picot, scriind e cu codiţă în loc de ă, s cu accent în loc de ce satl ci, şi altele de aceiaşi natură.
După d. Picot, următârea doină, bună-6ră, este în dialectul bănăţân:
Pa-mS, Domne, ce me’î face,
Pă-mă, Domne, lemn de tufa,
Să mS taie mândra ’n furcă,
Să mă ducă ’n şe^ătore,
Să mă ţină ’n l>răţiş6re....
www.dacoromamca.ro
FILOLOGIA D-LTJI EMILE PICOT
35
Dacă nu crede cine-va în banatismul acestei doine, n’are decât s’o în broşura d-luî Picot la pagina 42, unde o şi traduce.
Şi cum o traduce!
«Fă-me, D6mne, ce me’î face» încurcă atât de red pe d. Picot* încât d-sa îl explică pe paginele 42 şi 43 în trei feluri, din cari nici unul nu nemeresce.
D’ântâitt:
«Fais-moi, Seigneur, ce que je deşire....*
Apoi în notă:
«Mot â mot: ce qui me foit, ce qui m’importe...*
In fine:
«Fais-moi, Seigneur, ce qui me tient au cceur...*
Orî-care Bomân ar fi putut să ’î spună, că idiotismul «fă ce’i face» însemndză în orî-ce dialect din Dacia lui Traian, fiă în dialectul bănăţen, fiă în dialectul bucurescen, fiă în dialectul dela Tirchilescî, curat şi limpede: «fais ce qui bon te semble», întocmai precum «dă ce’î da» vrea să $ică: «donne ce qui bon te semble», şi prin urinare versul:
«Fă-me, Domne, ce mg’î face.. » trebui tradus:
«Fais-moi, Seigneur, tout ce que tu voudras..»
er nicî-de-cum : «fais-moi tout ce que je veux...»
Keproducend şi traducând, d. Picot face din când în când un soifi de «critică».
Aşa, de exemplu, pe pag. 53, la versurile în dialectul bănăţen :
Secerai cât secerai,
De la-o vreme mg lăsat,
VciŞui sore nălucind,
Maîcele cu prâmj. venind,
Dar la mine n’are cine...
d-sa observă în notă : «II manque ici un vers, en sorte que cine n’a point de «rime et que le sens general est assez obscur».
«Obscuritatea sensului general» în aceste versuri există numai pentru d. Picot, după cum ar fi obscur un text chinesesc cât de uşor pentru ori-cine nu e familiar cu limba mandarinilor; tot numai pentru d. Picot lipsesce rima'la cuvîntul cine, fiind-că nu s’a priceput de a împărţi ultimul vers în:
Dar la mine N’are cine...
In aceiaşi doină, d-sa vede lipsa de rimă în versul:
Vine-o mică turturică, care erăşi trebui despărţit în:
www.dacoromanica.ro
36
HASDEU
Vine-o mică Turturică...
D. Picot me acusă că pentru mine «limba dacă nu are secrete»; eu din parte’mî regret, din contra, că pentru d. Picot are secrete pănă şi limba latină.
Ast-fel în ţjisa broşură despre dialectul bănăţen ne întâmpină la pag. 5 următorul pasagiu:
«... si dans Ies environs de Verşeţ, Ies Roumains disent, comme Ies Serbes, zvon, pour desi-«gner nne cloche, si dans Ies antres regions dn Banat et dans la contree de Kdrds, on dit ha-<rang (magy. harang meme sens), Ies Moldo-Valaqnes n’en ont pas moins garde le latin tklopot....»
In vechea limbă slavică 1'clopot însemneză «sunet» (Miklosieh, Lex.pcdaeoslov. p. 290), de unde al nostru clopot p6te să derive sub raportul semnificaţiuniî întocmai ca francesul sonnette «clopoţel» din latinul sonus «sunet».
Pe de altă parte Diez (Etimol. Worterb. *, II, p. 251) şi Scheler (Biet. d’e-tymologie franc. 2, p. 96) bănuiesc înrudirea clopotului cu germanul klopfen, ceîa-ce s’ar păre cu atât mai probabil, cu cât «limba de clopot» se cîiiamănemţesce Tclopfeî sau kldppel.
Punctul care me face a preferi originea slavică acuvîntuluî, este identitatea absolută a formei, pe rând derivaţiunea germanică lasă fără explicaţiune finalul ot.
German sari. slavic, orî-cum ar fi, numai latin clopotul nu este.
«Le latin klopot», etă o necontestabilă descoperire a d-liu Picot!
Şi totuşi d-sa, în aceiaşi broşură la pagina 2. nu se siiesce a critica nemuritorul Diez, pe care, p6te după dialectul bănăţen, îl preface în Dieta : «Dietz, qui, «lors de la premiere edition de sa grammaire, etait assez mal informe de ce qui «concemait Ies Koumains et ne s’est que tres-imparfaitement corrige depuis»!
Faţă cu osânda asvărlitâ unei ilustraţiuni de ’naintea cării îşi plecă frimtea toţi filologii contimpurani, eri unul me mai pot plânge 6re de diatriba d-lui Picot cea cu doe contradicţiuni şi trei uitări în cinci şiruri?
Din nenorocire pentru mine, d-sa nu condamna altă-dată atât de fără de milă partea cea linguistică din «Istoria critică».
Nu mai departe decât tot în anul 1875, în Rivue d’anthropologie sous la ăi-rection de M. P, Broca, t. 4, No. 3, p. 387, etă ce gicea d. Picot:
«M. Kuhn a ete amene â comparer le mot valaque et ses congeneres au (3dcp6apoţ des «Grecs et â le rapprocher du sanscrit mlec’c’ha; ce mot aurait ete employe par Ies Allemands «pour designer toux ceus qui n’entendaient pas leur langue. Un erudit roumain, qui a en-«trepris une vaste publication historique, M. Hasdeu, renouvelle contre cette etymologie Ies «critiques ddjâ formulees par M. Curtius et propose une explication nouvelle. M. Hasdeu ad-«met en principe que Ies Slaves ont du emprunter aus Allemands le nom de valaque, puisque «Ies peuples latins ont ete en contact avec Ies Germains longtemps avant d’entrer eh rela-«tions avec Ies Slaves. Ceia pose, il cherche l’explication de ce mot dans Ies idiomes germa-«niques, ou la racine val et ses ddrives ont le sens de «domination, puissance». II rapproche «de cette racine le Valr et le VaUand des Scandinaves, le Vdlhes et le Valholant du rao-«yen-haut-allemand, et croit y trouver la solution du probleme. Les Romains s’appelaient re-
www.dacoromaiiica.ro
FILOLOGIA D-LUI EMILE PICOT
37
trum domini; qu’y anrait-il d’etonnant â ce que Ies Germains, qui sentaient de loin la gran-cdeur de Rome, aient donne â ses enfants le nom de forts, de paissants ? Appliqude aux Ro-«mains, cette designation se serait etendue successivement â tous Ies peuples transformi «par l’inflaence romaine, et Vlachus serait devenu synonyme de Eomanus».
picând acestea, d. Picot citeză :
a)	Despre pretinsa opiniune a lui Kuhn: «Zeitschrift fur vergleichende Sprach-forschung, t. II, Berlin, 1852, în 8°, pp. 252 et 260»;
b)	Despre pretinsa opiniune a luî Curtius : «Griechische Etymologie, Leipzig, 1869, în 8, p. 540».
Ambele citaţiunî sînt luate pe de ’ntregul din a mea «Istoriă critică»; dar tocmai aci s’a păcălit d. Picot!
La mine «Zeitschrift» a lui Kuhn se aduce în notă acolo unde (îic: «unii şi-ah «închipuit că Vlach ar pute fi o simplă modificaţiune din mlecc’ha, însemnând «din puntul de vedere al Germanilor pe toţi acei ce nu vorbîau nemţesce», şi e'tă că d. Picot s’a grăbit a conchide că derivaţiunea lui Vlach din mlec’c’ha ar fi fost făcută de Kuhn.
Er6re! Acestă derivaţiune s’a propus în revista luî Kuhn, înse nu de cătră Kuhn, ci de colaboratorii sei Leo şi Stcnder.
Cap-d’opera luî Curtius, pe de altă parte, este citată la mine acolo unde $ic că «de vreme ce Teutonii prefăcură pe boemul Vltawa în Moldau, propensiunea lim-«beî germane se pare a fi d’a schimba pe vl în ml, âr nu vice-versa», şi âtă că d. Picot s’a grăbit a conchide că deriva ţiunea luî Vlach din mlec’c’ha ar fi fost combătută de Curtius.
Erdre! In cartea întregă a celebrului profesor dela Leipzig nu figureză de loc cuvîntul Vlach.
A scamota citaţiunile altora, fără măcar a le înţelege, acesta me scutesce d’a mai vorbi despre d. Picot!
Nu me pot stăpâni totuşi d’a nu menţiona încă ce-va din cele multe.
In acelaşi articol din Revue d’anthropologie, pe pag. 386, d. Picot reproduce în notă din Lexiconul Paleoslavic al luî Miklosich următdrele : «Tlach, vocabu-«lum uti videtur celticum, quod a Celtis ad Germanos et ab his ad Slavos migra-«vit», şi le comenteză în text prin : «un nom donne par Ies Slaves et Ies Germains «aux Celtes et, par extensiOD, â tous Ies peuples qu’ils confondirent avec Ies Celtes.»
Cu alte cuvinte, Miklosich dice că Vlach a trecut dela Celţi cătră Germani şi Slavi, er d. Picot traduce pe dos : dela Germani şi Slavi cătră Celţi!
Sciind atât de bine românesce şi latinesce, fiind atât de forte în literatura lin-guistică, şi totuşi criticând,
Dignus, dignus es intrare In...Convorbiri literare!
Hasâeu.
www.dacaromamca.ro
88
mIldârescu
Linguistica topografica
DESPRE NUMIREA «HOREZ» SAU «OREZ»
Când deschide cine-va dicţionarul topografic al României, vede că In ţdra ndstră se află mulţime de numiri de sate, de locuri şi de ape cu totul curiose, încât nu numai că nu scie ce însemnare ad în limha româ-nescă, dar nici din ce limbă anume pot fi fiă-care din ele şi cum s’a localisat la noi. Ast-fel în deşert s’ar cerca un Român să afle ce însem-ndză Ştar-chbjd, Qemărtălmu, Horpaz, Igoîu, Cor sorii, Lutsca, Ţichi-ri$, Otetdiş, Tetoiu, Orodd, Lde şi tdte cele-alte numiri de asemenea natură, ddcă nu va cunosce limbile slavice, tătară, maghiară, turcdscăetc., dela cari se pote crede că derivă, de nu tote, maro parte dintr’însele. Pe lăngă aceste numiri de proveninţă străină, mal sînt altele cari s’ar apropia de limba română, sad cari pote că sînt chiar românescl, însd cu timpul s’atl schimbat în mod anevoiâ'de a le recunosCe, precum este numirea de Hore#, despre care voim a vorbi aci.
Horezul sad Orezul pare că ar voi să ne spună că în România s’ar fi cultivat când-va planta «orez»; temperatura ţdrel ndstre îns6, sad pote chiar lipsa de o agricultură înaintată, face ca acestă presupunere să fiă cu totul ilusdriă. Aşa dară de unde şî-ad luat numele de Orez sad Horez atâtea localităţi în România ?
întâmplarea voi ca la 28 iunid 1870, cu ocasiunea luării planului muntelui Brăduleţul, se v6d la moştenii Romani şi RîmescI din plaiul Horezulul, judeţul Yâlcea, vecini acelui munte, următorul chrisov în veche traducere, pe care mg grăbii a o copia exact, cre^end’o propriă a des-lega cestiunea :
«Cu mila lui Dumneijed Io. Yladul Yoevod şi Domn.
«Dat-am domnia mea acestă poruncă a domniei mele slugelor domniei «mele lui Roman şi cumnatului s5d Yladnlul şi cu feciorii lor, ca să le «fiă lor la Huhurez partea lui Roman şi la RîmescI partea Yladulul,* «pentru că a venit Roman înaintea domniei mele de a înfrăţit pe cum-«natu-s6d Yladul peste partea lui, ori-câtă are Roman la Huhurez; aşiş-«derea şi Yladul eră a înfrăţit pe Roman peste partea lui ori-câtă are la
www.dacoromanica.ro
DESPRE NUMIREA HOREZ SAU OREZ
39
«Rîmescî, ca să fiă fraţi nedespărţiţi peste aceste moşie, şi domniei mele «ad dat calul. Pentru acela am dat lor şi domnia mea ca să le fie lor întru «moştenire şi ohabnice, şi de nimenea să nu se clătdscă, după <Jisa dom-«niel mele. Şi orl-căruia dintre dînşiî i s’ar întâmpla mal înainte mdrte, «vânzare întru dînsele să nu fiă, ci să fiă moşiele celor ce vor râmând. «Mărturii: jupân Dragomir al Manei, jupân Ndgoe al Borcil, jupân Dră-«ghicî al Stolcăî, jupân Pârvu vel Dvornic, jupân Stalcu Logofătul, Dan-«ciul Comisul, Colţea Paharnicul, Yladislav Spătarul, Albul Stolnicul, «Stalcu Vistierul, Negul Irodea Postelnicel. Şi eil Stan am scris la Rîm-«nic în luna lui septembre 5, anul 6996 (1487), indictionul VI.»
«Acest isvod s’a scris pe limba romândscă de pe chrisovul cel slove-«nesc de Lupu, dascălul slovenesc la scola domnescă în Bucurescl.
«(Subscris) Lupu dascălul slovenesc ispisah 1746».
în chrisov se vede numirea de huhurez dată unul loc, unei moşie. Huhurez este o pasere nocturnă care latinesce se numesce strix otus, fran-ţusesce chouette, Muntenii însă o numesc ciuf şi cluhurez, Transilvănenii huhurez, dră Moldovenii huhurez. Când s’a scris chrisovul acesta, se vede că şi Muntenii o numîaiî tot huhurez, cela ce imiteză mal bine cântecul el.
Dela acest huhurez derivă dară numirea moşiei lui Roman din criso-vul de mal sus, situată într’o înfundătură de vale care, cel puţin pe la 1487, fiind mal pădurdsă şi mal deşertă de locuinţe omenescl decât acum, era cântată de huhurez. Descendinţiî lui Roman formară apoi satul Romanii de care se ţine şi partea acela ce se numla a Hurezanilor, pe care Constantin Brâncovenu o ocupă pentru ca să edifice pe dînsa la anul 1690 o monastire sub numele de monastirea Hurezului safi Hurezii, precum se mal numesce în inscripţiunl şi acte vechi. Tradiţiunea spune că din jos de porta monastirel, pe marginea irîuleţulul Urezul, cu timpul începuse a se face tărg de săptămână în fie-ce Duminecă, sub numele de târgul Urezulul, unde se vindeafi obiecte de întâia necesitate pentru ţă-ranl şi ornamente pentru femeile şi fetele lor; dar fiind că Turcii, cari cutreerafi ţera, răplafi fete de acolo, călugării desfiinţară târgul. De astă dată comercianţii, cari se învăţaseră a veni să facă tărg, nu mal voiră să fiă ambulanţi, ci căutară a se stabili tot în partea locului, pe moşiă moştenescă, mal spre apus, nu departe de culmea deluluî ce desparte moşia Rîmescilor de a monastirel, acolo unde şi astăţjî se numesce
www.dacaromamca.ro
40
H^ASDE 0
Locul-tărgului; dar nepermiţendu-le posiţiunea, descinseră pănă jos, nnde apa Urşanilor este aprope a se uni cu a Rîmescilor pentru ca să se verse în Luncaveţ, adecă tot pe moşia Rîmescilor, şi acolo fundară actualul tărg, numindu’l erăşl al Urezului, deşi acum nu mat era el nici la porta mona-stireT, nici pe valea rîuleţulul Urezulul. Fiind apoi că mal tot-d’a-una în sînul acestui tărg se afla, mal din nainte ca şi acum, autoritatea locală numită vătăşiă, adică sub-prefectura plaiului, el dete împrumutatul seti nume şi întregului plaiti al Hurezului.
Precum din Huhurez se prefăcu numirea în Horez, asemenea astăzi se numesce nul Horezului, monastirea Hornului, târgul Horezului, plaiul Horezului; sătenii însă <jic Urez, având un fel de aversiune pentru sonu-rile aspirate, asfel că tot-d’a-una pronunţă Bistos şi Cristos în loc de «Christos», Miaiu în loc de «Mihaiti», Meadia în loc de «Mehadia», ărtiă şi cârtiă în loc de «hărtiâ» etc.
Din cele spuse aici, este evidinte că tot dela huhurez derivă şi numele satului Orezul din judeţul Ialomiţa, Horezul din Romanaţl, Horezul din Dolj, Hurezanii şi Horezul din Gorj, Hurezul, Orezul şi Orezanca din Teleorman, pentru că şi pe acolo vor fi fost când-va păduri seculare unde să cânte «huhurezul», ca şi pe la locul ce chiar astăzi se numesce Huhurez şi se află în judeţul Suceva.
Craiova.	N. Măldărescu.
«CUCUL SI TURTURICA» LA ROMANI SI LA PERSIANI
NOTIŢĂ DE LITERATURĂ COMPARATIVĂ
Iată balada poporană română, «Cucul şi turlurica» aşa după cum a reprodus’o d. Alexandri :
CUCUL
Dulce turturică,
Dalbă păserică!
Haî se ne iubim,
Se no drăgostim La nouri, la s6re,
In frunţii la recore,
La stele, la lună CaL' and împreună,
www.dacoromamca.ro
CUCUL ŞI TURTURICA LA ROMANI ŞI L4 PERSIANI
41
TURTURICA
Pentru Dumneta
Efi n’aş dice ba;
Dar cjic şi jic ba
Pentru maica ta,
Că-î bănuitdre
Şi fărmecătdre;
Ea ’mî-a bănui
De te-oiii pre iubi
Si m’a fărmeca *
De te-oiii desmierda.
CUCUL
Dragă turturică,
Pasere dălbică,
Nu’mî fii duşmănică,
Vara că ne ’ndemnă Şi frunza ne chiamă Se ne drăgostim Şi se ne iubim.
TURTURICA
Ba, cucuie, ba,
Nu te-oiii asculta.
Dă’mî tu bună pace Că, jeă, m’oiu preface Azimîdră ’n vatră Cu lacrămî udată Şi de foc uscată,
De toţi lepădată.
CUCUL
Ori cum te-î preface Tot nu ţî-oiii da pace,
Că şi eă m’oiu face Un mic vătrărel,
Frumos, subţirel,
Şi ’n foc oiă întră De te-oiii săruta,
Şi te-oiii coperi,
De foc te-oiii feri,
www.dacoramamca.ro
42
HASDEU
în cât chiar de silă,
Dacă nu de milă,
Tu me-i îndrăgi Şi ne vom iubi.
TURTUKICA
Eu n’aş $ice ba Pentru Dumneta,
Dar cumplit mi-e te'mă De cumplita’ţi mamă, Că-i bănuit6re Şi iărmecătdre.
De cât m’a mustra Că te-oiu desmierda Şi mi-a bănui Că te-oiu pre iubi,
M’oiu face mai bine,
Ca se scap de tine, Trestidră ’n baltă,
Subţire şi naltă.
CUCUL
Ori cum te-i preface Tot nu ţi-oifi da pace,
Că şi eu m’oiu face Un mic ciobănaş Din fluer doinaş,
Ş’oiă căta prin baltă O trestiă naltă,
Şi rât te-oiu vedea Pe loc te-oiu tăia Şi ’n tine-iou cânta Şi te-oiîi săruta.
TURTURICA
Ba, cucuie, ba,
Nu te-oiu asculta, Porumbacule, Frumuşelule, Pestrişorule, Drăguşorule,
www.dacoromanica.ro
CUCUL ŞI TURTURICA LA ROMANI Şl LA PERSrANI	43
Sciţi că mî-ar fi bine Se totii fiii cu tine,
Dar maica ta-i rea,
Şi decât cu ea M’oiii face mai bine Ou gândul la tine Iconiţă mică într’o biserică.
CUCDL
Ori cum te-i preface Tot nu ţi-oiii da pace,
Că şi eii m’oiii face Un mic dăscălaş La cel sfînt locaş,
Şi pe la icâne Oiii duce ploc6ne,
Şi m’oiii închina Şi le-oiii săruta De luni care pică Pănă duminică;
Ear când te-oiii ţlări Astfel ţi-oiii grăi :
Sfîntă iconică,
Fă-te păserică Ca se ne iubim,
Se ne drăgostim,
La nouri, la s6re, în frunţi la recdre,
La stele, la lună, în veci împreună!
Iată acum balada persiană, care se cântă pănă astăzi în dialectul ghi-lanic de pe ţermii Măril-caspice, aşa cum o găsim tradusă englesesce de cătră Chodzko :
El.
«Tu te pre-ămbli sus pe movilă, şi arunci în mine cu petricele. O, dacă «aş fi efl şoim, cum te-aş mai prinde în ghiarele mele j
www.dacoromanica.ro
44
HASDEU
«Ea.
«Dacă al fi tu şoim şi m’al prinde în ghlarele tale, efi m’aş face pesce «şi m’aş cufunda în mare.
«El.
«Dacă al fi tu pesce şi te-al cufunda în mare, efl m’aş face pescar şi «aş yeni să te pfiscuesc.
«Ea.
«Dacă tu al fi pescar şi al veni să mă pescuescl, eH m’aş face nor şi aş «sbura cătră cer.
«El.
«Dacă tu al fi nor şi al sbura cătră cer, efi m’aş face ploiă şi te-aş străbate.
«Ea.
«Dacă tu al fi pldiă şi m’al străbate, efi aş încolţi în pămînt ca erbă.
«El.
«Dacă tu al încolţi în pămînt ca erbă, efi m’aş face oiţă ca să te mănânc.
«Ea.
«Dacă tu al fi oiţă ca să m<5 mănânci, efi m’aş face ac în prăvălia u-«nul croitor.
*
«El.
«Dacă tu al fi ac în prăvălia unul croitor, efi m’aş face aţă şi aş în-«traîn urechea acului»! 1
Nu e lipsă de comentar, pentru ca să potă constata orl-cine dela prima vedere identitatea de inspiraţiune în balada română şi ’n cea persiană.
Ar fi forte interesant dp a urmări acelaşi temă în literatura altor popore.
S’ar pute ore ca ea să existe numai la Eomânl şi la Persian!?
H.
(*) Chodzko, Spedmens of the popular poetry of Persia, London, 1842, in-8, p. 487.
www.dacoromanica.ro
D. A. STURDZA
45

Dem. Al. Sturdza, Uebersicht der Muenzen und Medaillen des Fuer-stenthums Komanien (Moldau und Walachei). Wien, Staatsdrucke-rei, 1874, in-8, pagine 1J, 86, şi 6 tabele litografice.
Acostă scriere, închinată memoriei reposatului general Mavro, căruia Museul din Bucuresci îi datoresce atăt de mult, este în tdtă puterea cuvîntuluî «petra de temeliă» a numismaticei române.
D. D. A. Sturdza reproduce cu exactitatea unui adevărat om de seiinţă şi explică cu archeologia şi istoria în mână monetele şah medaliele dela următorii Domni :
I.	Moldova.
Secolul XIV :
Principe anonim înainta de 1350;
Bogdan 1: 1350—66;
Petru Mnşat: 1374—90;
Ştefan I : 1390—2; 1395—9.
Secolul X V:
Alexandru cel Bun : 1401—33;
Iliaş : 1433-4;
Iliaş şi Ştefan : 1435—42;
Bogdan: 1454—5;
Petru Aron : 1456—8;
Ştefan cel Mare : 1458—504.
Secolul XVI:
Stefăniţă : 1517—27;
Ştefan Lăcustă : 1538—40;
Alexandru Lăpuşnenu : 1552—61, 1564-6; Heraclide Despot: 1561—3;
Ion cel Cumplit: 1572—4.
Secolul XVII:
Istrat Dabija : 1662—6.
II. Muntenia.
Secolul XIV:
Vlad 1 Basarab : 1360—73.
Secolul XV:
Mircea cel Mare: 1383—1418j
www.dacoromanica.io
46
RECENSIUNl
Mireea II EasaraL: 1419—20 *
Vlad Dracul: 1431—45;
Vlad Ţepeş: 1456—62, 1477—79;
Vlad V: 1479—92.
Secolul XVII:
Mihaîu VitezuL: 1593—601;
Mihnea Rada : 1658—9.
Secolul XVIII:
Constantin Brancovân : 1688—714;
Constantul Hangerli : 1797—9.
Pentru ca să pdtă judeca cineva despre bogăţia acestei colecţiuni, ajunge a spune că ea ne presintâ ţjece tipuri diferite numai din moneta lui Petru Muşat, unul din cei mai vechi Domni ai Moldovei!
Pe lângă valdrea sa curat numismatică, cartea d-lui Sturdza ne mai procură u-nele interesante date istorice cu totul necunoscute de aiuri, precum este, de exemplu, numele cel ante-princiar al marelui Mireea : Rostislav.
Ca cel întâii! numismat român, d-sa n’a putut, negreşit, să nu se isbdscă de o mulţime de dificultăţi, nemic nefiind limpezit mai de ’nainte din lipsă de predecesori; ast-fel noi credem, bună-6ră, că moneta atribuită lui «Mireea II» aparţine tot lui Mireea cel Mare, deşi diferă întru dţt-va sub raportul tipului din causa îndelungatei domnirî a acestui principe; înse asemeni mici neajunsuri lesne se pot corige într’o a doua ediţiune, fără a răpi cât de puţin din marele merit al lucrării d-lui Sturdza.
Ceîa-ce dorim noî şi o cerem chiar dela eruditul autor, este de a nu întârzia cu publicarea unei traducţiuni române.
Am fi fericiţi de a’i da loc în Columna Iul Traian.	H.
Pravila lui Vasile lupul Yoevod. Editor: Gh. I. Sion. Botoşani, imprimeria Adrian, 1875, în-8, pagine Yl, 180.
D. G. Sion a făcut un necontestabil serviciu literatureî ndstre istorice, reproducând «Pravila» lui Yasile Lupul, a cării ediţiune din 1646 este astă-<jî de o raritate extra-ordinară.
Tot ce regretăm, este că :
1.	D. Sion a supres tabla de materii şi cifrele marginale la articoliî din lege;
2.	Unele cifre s’aii omis chiar în text, nemicindu-se ast-fel sensul frasei, bună-6ră pe pag. 6 din noua ediţiune, articol 18 din original, în loc de: «să plătescă Ia
(*) După documente : Mihail BasarabCf artîclul ibqîI t Castelul Torxburg în posesiunea Basarăbiloru, în Columna lut Traian, 1875, p. 152 15
www.dacaromanica.ro
DOZON
47
«domnie 12 litre de argint şi 24 litre Marinului», s’a pus : «să plătescă la dom-«nie litre de argint şi litre Marinului...»
Altmintrea reproducţiunea textului e corectă, afară de pre-puţine excepţiunî neînsemnate, de exemplu pe pagina 10 : «dicend căci au făcut», în loc de : «picând că ce aii făcut...»	H.
Bâlgarski narodni plesni. Chansons populaires bulgares inădites, pu-
blrâes et traduites par AUGUSTE DOZON. Paris, 1875, in-8, pag.
XLYI1I, 427.
D. Dozon este de-mult cunoscut prin traducţiunea poesielor poporane serbe.
Noua sa publicaţiune se distinge prin acelaşi dibăciă.
O introducţiune solidă, text bulgar corect, apoi traducţiunea, note şi glosar, t6te executate în modul cel mai serios, fac din cartea d-luî Dozon un preţios con-tinginte pentru studiul literaturel poporane a vecinilor noştri de peste Dunăre.
Profităm de aGestă ocasiune pentru a completa o mică lacună în introducţiune. Citând colecţiunea cântecelor bulgare publicată de Bezsonov, d. Dozon ţlice : «dans «l’exemplaire que j’ai vu, et qui semblait faire pârtie des Memoires de quelque «societe savante russe, le titre manquait.» In adever, acestă colecţiune a eşit în VremenniJc, adecă «Analele» Societăţii Istorico-archeologice din Moscva din 1855, t. 20 şi urm.
Din bogatul material adunat de d. Dozon, vom atrage atenţiunea numai asupra a doe-trel punturi.
în balada nr. 5 versul:
Vili le, vichri i samodivi...
Vilas, tempetes et samodivas...
confirmă încă o dată opiniunea emisă de noi, cumcă vilele serbo-bulgare, ca şi ielele române, sînt originarmente «divinităţi de vînt». *
Balada sub nr-. 34 e strîns înrudită cu ale ndstre «Păunaşul codrilor» şi «Stoîan-popa».
Admirabilul final din balada română «Mîe<5ră» îşi găsesce o demnă părecbe în următdrele versuri din cea bulgară sub nr. 37, pe cari ne mulţumim a le reproduce aci în traducţiunea d-luî Dozon :
.„ elle y deposa le petit garşon
et elle commenţa â le bercer et â lui chanter,
â lui chanter et â fondre en larmes:
dodo, mon petit enfanşon,
ta mere va âtre la vieille montagne,
cea deux sapins tea deux clieres aceurs,
le vent soufâera, il te bercera,
(*) Columna lui Traian, 1874, articol: «Originile păstoriei la Români».
www.dacoromamca.ro
43
RECENSIUNl
la pluie tombera, elle te baignera, une bicbe viendra, elle t’allaitera...
Vom observa totuşi că versul bulgar :
... dvîe helitzi, dvîe mili sestri,
în care figureză «surori» numai pentru că bulgăresce hditza «brad» e de gen feminin, pe când franţusesce «sapin» e bărbătesc, ar fi trebuit tradus prin :
... dfeux sapins tes deox chera freres,
dr nu :
... deux sapins tes deui cheres scenrs.
In glosar d. Dozon are grija de a indica t6te cuvintele de origine turcă, cari la Şerbi şi la Bulgari sînt în genere destul de numerdse.
In fine, d-sa promite de a sc6te peste puţin la lumină un «Manual de limba albanesă», care nu p6te să nu fie bine venit, chiar după clasica lucrare a lui Hahn la Germani, după importantele publicaţiunî ale lut Camarda şi de-Kada la Italian! şi după excelentele studie ale luî Miklosich.
H.
ATIS
Impregiurările silindu-ne a suspinde pe un timp nedeterminat publi-caţiunea «Principielor de filologia comparativă», dd. abonaţi, cari ati căpătat deja patru broşure, vor primi, drept compensaţiune pentru restul de opt broşure, «Columna lui Traian» pînă la 1 maitl inclusiv.
Vom fi forte recunoscători tuturor d-lor de prin districte, cari vor binevoi a ne comunica din când în când :
1.	Copie exacte de pe textul documentelor vechi, cu arătarea locului unde se află;
2.	Poesie, basme, tradiţiunl, proverburl, ghicitori şi idiotisme poporane;
3.	Cuvinte şi locuţiuni ţerănesci puţin cunoscute.	H.
EKEATA
Pag. 21, rândul 1,	să se citescă	:	«luî C între vocale;» în loc de :	«luî e	între vocale».
Pag. 23, rândul 5,	să se citescă	:	«putină» în loc de : «puţină».
Pag. 26, rândul 1,	să se citescă	;	«contra-» în loc de : «cotnra-».
Rucurescî. — Noua Typografiă	a Laboratoriloru Români, Strada Academiei,	No.	19.
www.dacaramanica.ro
www.dacoromanica.ro