INSTITUTUL NATIONAL AL MONUMENTELOR ISTORICE
!
BULETINUL COMISIEI MONUMENTELOR ISTORICE
ANUL XVII, NR.1-2
BUCUREȘTI, 2006
http://patrimoniu.gov.ro
BULETINUL COMISIEI
MONUMENTELOR ISTORICE
2006
Institutul National al Monumentelor Istorice
5
http://patrimoniu.gov.ro
COLEGIUL DE REDACȚIE:
Gheorghe I. CANTACUZINO
Raluca IOSIPESCU
Dana MIMAI
Marius PORUMB
Corina POPA
Voica PUȘCASU
Editat de I.N.M.I. - Serviciul Cercetare-Evidență
Responsabil număr: Raluca IOSIPESCU
Tehnoredactare computerizată: Ruxandra ȘERBAN
Coperta: Dana IACOVACHE
Traducere rezumate: Ruxandra BAKER
Descriere CIP a Bibliotecii Naționale a României
ISBN ...
I. Institutul Național al Monumentelor Istorice (București)
Acest număr apare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Cultelor, prin
Administrația Fondului Cultural Național
Copyright 2006,
Autorii textelor și ilustrațiilor și I.N.M.I. dețin toate drepturile asupra ediției de față și
își asumă responsabilitatea conținutului articolelor. Reproducerea integrală sau
parțială a textului din această lucrare este posibilă numai cu acordul scris al I.N.M.I.
Adresa Redacției B.C.M.I.: Institutul Național al Monumentelor Istorice
Str. lenăchiță Văcărescu nr. 16, sector 4, București,
tel. 021336.6073; fax 0213369904
2
http://patrimoniu.gov.ro
Institutul National al Monumentelor Istorice
BULETINUL
COMISIEI MONUMENTELOR ISTORICE
2006
Anul XVII -NR. 1-2
3
http://patrimoniu.gov.ro
4
http://patrimoniu.gov.ro
Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice /
Bulletin of the Historic Monuments Commission
Nr. 1/2006, an XVII / Issue 1/2006, year XVII
SUMAR/ SUMMARY
I.	STUDII Șl CERCETĂRI / STUDIES AND RESEARCHES
Adriana STROE, Aurelian STROE - Biserica Sf. Nicolae a fostului schit Bălteni.
Studiu istoric și de arhitectură / Church „St. Nicholas” - former Bălteni Priory.
Historic and architectural study
Ruxandra NEMȚEANU, Sergiu IOSIPESCU - „Institutul de Fiziologie
Normală și Patologie - prof. dr. D. Danielopolu” parte a Așezămintelor
spitalicești „Filantropia” din București / „The Institute for Normal Physiology
and Pathology - D. Danielopolu, Phd. MD” Part of the Hospital Buildings
within the complex „Filantropia” in Bucharest
Raluca IOSIPESCU, Sergiu IOSIPESCU - Orașe porturi din România - un
patrimoniu ignorat/Harbor towns in Romania - benighted heritage
Ciprian BUZILĂ - Casa Mincu / Mincu House
Irina PAVELEȚ - Contribuții cu privire la moara de apă din satul Drajna de
Jos, județul Prahova / Contributions concerning the water mill in "Drajna de
Jos" Village, Prahova county
Ecaterina Țânțăreanu - O ctitorie de la cumpăna veacurilor XVII și XVIII
Biserica Adormirea Maicii Domnului a fostului schit Didești, județul
Teleorman / An edifice at the turn of the centuries (16th-17th c.)."The
Assumption of the Holy Virgin" Church of the former abbey, Teleorman
county
Cristina CRĂCIUN - Observații privind topografia Drobetei în secolele 11-111/
Notes on topography of Drobeta in the 2nd-3rd centuries
Emil LUPU - Ctitorii dispărute la curbura Carpaților în secolele XV-XVI /
Extinct edifices in the Carpathians bend- 15th-16th c.
Dana MIHAI - Biserici de lemn descoperite în urma investigațiilor
arheologice, Țara Românească - Secolele XVI-XVII / Wooden churches
uncovered by archaeological investigation, the Romanian Province -16th-
17thc.	'
5
http://patrimoniu.gov.ro
II.	INVENTARIERE - PROIECTE PILOT / INVENTORY - PILOT
PROJECTS
Ciprian SANDU - Scurtă analiză statistică a listelor monumentelor istorice,
publicate, (1903, 1955, 2004), pentru Județul Vaslui / Brief statistic analysis of
the published lists of historic monuments (1903, 1955, 2004), for Vaslui
county
Mircea ANGELESCU, Dana MIHAI, Cristina OANA, Cristian VASILE,
Laurențiu ICHIM - A Centrally Managed GIS System for Protection of the
Romanian Archaeological Sites and Historical Monuments
Inge PODBRECKY, traducere lozefina POSTĂVARU - Inventarierea
patrimoniului cultural construit în Austria / Inventory of cultural heritage built
in Austria
Dana MIHAI - RESTARH - Digitizarea arhivei INMI - Un nou început /
Digitization of INMI archive- A new beginning
Adriana STROE, Ana MOJOLIC - Raport de monitorizare a bisericilor din
lemn din jud. Maramureș, înscrise în Lista Patrimoniului Mondial/Monitoring
report on wooden churches in Maramureș county included in the World
Heritage List
Irina ENE - Credință și mentalitate în Țara Românească în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea / Belief and frame of mind in Walachia
during the second half 16th c.
Alexandru SUCEVEAN U - Din nou despre conservare și restaurare / Again
on conservation and restoration
Liviu BRĂTULEANU - Considerații asupra unor posibile atitudini legate de
conservarea integrată. Sulina, parte a peisajului cultural / Reflections on
possible approaches to integrated conservation. Sulina, part of cultural
heritage
Oliver VELESCU - Monumentele istorice. Valori spirituale - valoare
turistică /Historic monuments. Spiritual values - touristic value
http://patrimoniu.gov.ro
I.	STUDII Șl CERCETĂRI
http://patrimoniu.gov.ro
8
http://patrimoniu.gov.ro
iserica Sf. Nicolae a fostului schit Bălteni. Studiu istoric și de arhitectură
Adriana STROE
Aurelian STROE
Identificare și amplasament
Biserica cu hramul "Sf.
Nicolae" a fostului schit
Bălteni se află în satul
Bălteni, corn. Periș, județul
Ilfov (Fig. 1). Este așezată la
limita de est a localității
menționate, pe marginea
terasei unui promontoriu.
Spre est o pantă abruptă de
cca. I5 m, iar spre sud și
nord-est pante line de cca.
30 m despart biserica de
apele lacului Scroviștea
(Bălteni), liman fluviatil al
lalomiței. O vale mică, ale
cărei urme erau încă vizibile
Fig. 1 Biserica Sf. Nicolae a fostului schit Bălteni (Ilfov).
Vedere dinspre sud-vest, foto Aurelian Stroe
la începutul secolului 20,
delimita spre vest promontoriul pe care este așezată biserica, transformându-
I într-o veritabilă insulă (Fig. 2).
Dincolo de lac se întinde pădurea Scroviștea, iar spre sud pădurea
Radu-Vodă, resturi ale celebrului codru al Vlăsiei care, până la mijlocul
secolului al 19-lea, acoperea o vastă întindere între câmpiile Teleormanului
la vest și dealurile Buzăului la est, limanurile Dunării spre sud și vecinătatea
Târgoviștei la nord.
în jur, la depărtări ce pot fi străbătute cu pasul, se află mănăstirile
Căldărușani, Snagov și Țigănești și biserica fostului schit Turbați.
Biserica a fost clasată monument istoric încă din anul 1955, având
indicativul 480. în lista monumentelor istorice din anul 1991 monumentul a
avut codul 42 B010, iar în cea din anul 2004, codul IF-ll-m-A-15265.
Istoric
Aparent datarea bisericii fostului schit Bălteni nu ar trebui să prezinte
o problemă, pisania așezată deasupra ușii de acces în pronaos menționând
atât anul construirii cât și ctitorul:
"+Acest sf[â]nt și dumnezeescu hramu al sfântului mare arhiereu
Nicolae, zidit-o-am de în temeiu eu, robul lui H[risto]s Hrizea Mare-Dvornic;
den cât m'au dat Dumnezeu cheltuii, și, ajutându Dumnezeu, radicat-am
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 2 Amplasamentul schitului, după Ion Popescu-Băjenaru. Schitul Bălteni din codrul Vlăsiei
10
http://patrimoniu.gov.ro
XAU LUfKlAIUlR
Fig. 3 Planul bisericii după N. Ghika-Budești, Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, III.
Veacul al XVII-lea. Epoca de transiție: domnia lui Matei Basarab
11
http://patrimoniu.gov.ro
această sfânta rugă în slava și lauda lui Dumnezeu celui slăvit in Troița și în
numele marelui Sfântului Nicolae, făcatoriu de ciude, si se-au început în
zilele lumina[tului] Domn Io Alexandru fecior Radului...; 1626"1 .
în dreapta ușii de acces în pronaos o altă inscripție, pictată,
menționează, de asemenea, numele ctitorului și perioada construirii:
"Pis Stoica, meșterul ca să știi de cându am făcut jețulu la sf[â]nta și
dumnezeiasca [biserică], și au fostu părintele ...., egumen, și au fost [ctitor]
Hriza Vornicul2 și Dumitra[na], în zilele [lui Alexandru Vodă]"3.
Surse de arhivă, citate de literatura de specialitate, atestă existența, în
acest loc, a unei mănăstiri anterioare construcției lui Hrizea. Un document din
1628, mai 16, menționează că în primii ani ai secolului 17 mănăstirea
aparținea maicii Anghelina, fata maicii Catilina, fiică a Badii vornicul de la
Măgurele, din neamul boierilor din Cojești și că fusese arsă de turci și se
pustiise în timpul domniei lui Simeon Voievod, maica Anghelina însăși murind
în aceeași perioadă:
"Murind Anghelina Monahia, în timpul domniei lui Simeon Vv, și
mănăstirea ce o avea la Bălteni arzând și pustiindu-se în zilele lui Simeon
Voievod...când s-a întâmplat Țării multă răutate, de a ars și mănăstirea și
satul"4. într-un alt document din același an, de la 10 septembrie, voievodul
poruncea lui Condilo mare postelnic hotărnicie, numind din nou mănăstirea
din Bălteni - "Mănăstirea de la Bălteni a Maicii Anghelina"5.
în perioada 1618-1621 (sau 1620, după alte surse) Dumitrașco
Clucerul și soția acestuia, Alexandra, fiica lui Hrizea Vel Vornic, au cumpărat
de la moștenitorii maicii Anghelina moșia Bălteni. Un document din 1648,
iulie 20, menționează că Dumitrașco "a ținut tot satul Băltenii până când
socrul lui, Hrizea Vornic, a făcut mănăstirea Bălteni și i-a dat acest sat,
întorcând ginerelui lui toți banii"6.
La 1642 Hrizea închina mănăstirea Bălteni mănăstirii Ivir de la Athos,
prin intermediul mănăstirii Radu-Vodă din București, mănăstire la construirea
căreia Hrizea fusese ispravnic și unde avea să fie îngropat:
"Aceste sate și ocine..., cumpărate și câștigate de Hrizea Vornic din
1 N. lorga, Inscripții din Bisericile României, Atelierele Grafice Soccec, București, 1908, voi. II,
p.109-110
2 Hrizea "din Bălteni", de origine necunoscută, apare în documente pentru prima dată în 1608, trecând
prin toate dregătoriile epocii până la aceea de mare vistier; este un apropiat al tuturor domnilor care s-
au succedat la cârma țării până la Matei Basarab, luând parte activă la viața politică a vremii. Diata la
26 iulie 1642, când era pe moarte, cere sa fie înmormântat la mănăstirea Radu-Vodă. A călătorit de
mai multe ori în Transilvania în calitate de sol al domnilor munteni, a fost o vreme refugiat în Moldova
ca adversar al acelorași.
3 lorga, Idem, voi. II, p. 110
4 Catalogul documentelor Tării Românești din Arhivele Statului, voi. III (1621-1632), București,
1978, p. 401-402
5 Ibidem, voi. III, p. 433
6 Ibidem, voi. VI, București, 1993, p. 436
12
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 4 Secțiune longitudinală, după Ghika-Budești. Evoluția..., PL. CCXXXV
agoniseala și munca lui, din tinerețe și până la bătrânețe, de la Radul Vv. și
de la toți domnii, până în zilele lui Matei Vel vornic, și le-a dăruit mănăstirii lui
Băltenii, întemeiată și făcută din temelie și închinată metoh mănăstirii Ivir de
la Sf. Munte"7.
Hrizea nu a fost singurul care a dăruit mănăstirii moșii, în același an,
1648, fiind menționată și o danie a Stanucăi și a soțului său, Dragul
postelnic, la moartea sa Stanuca fiind îngropată aicr.
După această dată știrile privitoare la schitul Bălteni lipsesc până spre
mijlocul secolului 19.
în 1836 biserica a fost reparată de săteni, conform unei inscripții aflată
pe o piatră din pardoseala naosului și a fost donată tâmpla.
La 1851 mănăstirea Radu-Vodă a reparat biserica și a făcut-o biserică
de mir, având ca preoți călugări veniți, prin rotație, de la Radu-Vodă.
în 1855 polcovniceasa Ștefana a pardosit lăcașul cu cărămidă. în
același an este menționat primul preot de mir adus de săteni, preotul
Dumitrache; acesta a rămas puțin timp aici, fiind înlocuit de părintele Nicolae
care a primit un loc lângă biserică, pe care a construit o casă cu cărămidă din
ruinele schitului. Marea majoritate a sătenilor (satul se afla deja pe actualul
amplasament) foloseau, de asemenea, ruinele schitului ca sursă de material
de construcție.
în 1864 la secularizarea averilor mănăstirești, biserica a devenit oficial
7 Ibidem, voi. VI, p. 438
8 Ibidem, voi. III, p. 437
13
http://patrimoniu.gov.ro
biserică de mir.
în 1869 a fost donat policandrul.
în 1885 a fost reparat acoperișul bisericii și a fost înlocuită podeaua din
cărămidă cu una din lespezi din piatră de către Administrația Domeniului
Coroanei, fiind prima lucrare de acest gen efectuată de Domeniu. Sunt
donate de aceeași Administrație un steag, icoane, cristelnița.
între 1921-1944 au fost alcătuite chestionare, planuri, antemăsurători,
schițe;-planuri pentru consolidare9.
în 1944 a fost tencuită la interior de Ministerul Marinei.
între 1957-1976 acoperișul a fost reparat de Direcția Monumentelor
Istorice10.
Tradiția locală este surprinzător de bogată în informații privitoare la
fondarea și istoricul schitului. O povestire și o baladă au fost consemnate la
începutul secolului 20, ambele având
ca punct comun legenda întemeierii
schitului de către un personaj mitic,
Negru-Vodă (Radu-Vodă), ca urmare
a unui vis avut pe acest loc înaintea
unei bătălii cu "tătarii". în timp ce
balada consemnează numai
momentul întemeierii, povestirea
amestecă, într-o structură fantastică,
nume de personaje (Hristea, Niculae,
Dumitru), menționate și de
documente. într-un studiu dedicat
înființării Mitropoliei Ungro-Vlahiei, C.
C. Giurescu este de părere că în
acest caz tradiția populară ar avea
rădăcini culte".
Satul, menționat documentar la
1534 în legătură cu moartea
domnitorului Vlad Dracul, ucis la
1447 din porunca lui lancu de
Hunedoara în apropierea localității, a
ars o dată cu mănăstirea la începutul
secolului 17, fiind părăsit de locuitori.
La acea dată satul se afla, potrivit
tradiției locale, la NV de schit, pe
Fig. 5 Sistem de boltire altar
9	Arhiva INMI, fond CMI, dosar 191/1921-1944
10	Arhiva INMI, fond DMI, dosar 741/1957-1976
11	C.C. Giurescu, Giurescu, 600 ani de la înființarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei, în “Biserica
Ortodoxă Română", 1959, p. 693
http://patrimoniu.gov.ro
celălalt mal al lacului (Fig. 2). După
reorganizarea mănăstirii satul s-ar fi
mutat pe amplasamentul actual. La
1898 așezarea avea 248 locuitori și
era consemnată, în Marele Dicționar
Geogiafic al României, ca fiind
așezată "între pădurea Radu-Vodă,
valea Sticlăriei și pădurea
Țigănești"12; la 1929 satul avea 415
locuitori.
Primele date despre biserică apărute
Fig. 6 Absida altarului. Nișă	în literatura de specialitate datează
din 1908, ea fiind, se pare, semnalată
lui N. lorga de către I. Kalinderu. în acel an au apărut în B.C.M.I. trei articole
datorate unor personalități ale istoriei și istoriei arhitecturii: Al. Lapedatu, N.
lorga, T. Socolescu. Concluziile notelor istorice, descriptive și arhitectonice
întocmite cu acest prilej, și anume că biserica schitului ar data în forma
actuală din 1626, fiind construită din temelie de Hrizea Vel-Vornic, iar
pridvorul de la mijlocul secolului 17, sunt preluate de majoritatea studiilor și
articolelor dedicate acestui subiect apărute în publicațiile de specialitate în
perioada interbelică13.
în anul următor, 1909, a apărut un alt articol referitor la biserica din
Bălteni, datorat lui Spiridon Popescu14. Acesta contesta concluziile articolelor
din 1908, afirmând, pe baza unor considerații (speculații) istorice și stilistice
prezentate mai jos, că biserica datează de la mijlocul secolului 15. El susține,
astfel, că incendiul din 1602 ar fi mistuit numai părțile din lemn ale bisericii,
răstimpul de cca. 20 ani între incendiu și etapa Hrizea nefiind suficient pentru
a face să se dărâme mănăstirea în întregime. Considerente economice l-ar fi
determinat pe Hrizea să mențină și să refolosească tot ce putea fi păstrat din
construcția anterioară, fiind un obicei al timpului de a se declara apoi,
constructor din temelie al lăcașului restaurat; nici planul, elevația, nici
paramentul și decorația nu ar corespunde primului sfert al secolului 17 și nici
măcar sfârșitului secolului 16. El plasa biserica din Bălteni, în evoluția
12 Marele Dicționar Geografic al României, Ștab. Grafic J. V. Socecu, București, 1898, voi. I,
vocea Bălteni, sat, schit, p. 302, 303
13 B.CM.I., 1932, p. 53, 1942, p. 31; Gheorghe Balș, Influence du plan serbe sur le plan des
eglises roumaines, în L'Art byzantin chez Ies Slaves. Les Balkans, Librairie Orientaliste,
Paris, 1930, p. 287; Grigore lonescu, Istoria arhitecturii românești din cele mai vechi
timpuri până la 1900, Tiparul "Cartea Românească", București, 1937, p. 130-131; Paul
Constantin eseu-lași, Nartexul în artele bizantine, sud-slave și române (teză de doctorat),
"Arta", lași, 1926
14 Spiridon Popescu, Observații critice asupra bisericii din Bălteni, în "Revista pentru istorie,
arheologie și filologie", 1909, p. 258 -264
15
http://patrimoniu.gov.ro
tipologică a bisericilor din Țara Românească, după Cozia, dar înaintea
Snagovului, atât maica Anghelina cât și Hrizea fiind numai restauratori ai
bisericii. Această teorie a fost reluată și amplificată într-o mică monografie
apărută între 1911 si 1912 și reeditată în anii '30 de I. Popescu-Băjenaru15.
Atât articolul lui Spiridon Popescu, cât și monografia lui I. Popescu-Băjenaru
au rămas fără ecou în literatura de specialitate.
După 1944 și până în anii '90 ai secolului 20 nu au mai apărut studii
sau date noi care să readucă în discuție datarea sau atribuirea monumentului
sau a părților sale componente. Lucrarea de diplomă a istoricului Mircea
lliescu, dezvoltată în lucrarea de doctorat având ca subiect exonartexul -
forma și funcția în arhitectura bizantină de cult16, nu analizează Băltenii,
considerând pridvorul de aici ca aparținând categoriei porticelor fără legătură
organică cu biserica și, deci, neîncadrându-se în subiectul lucrării.
Examinând argumentele susținute de materialele apărute în 1908 și
1909, pot fi acceptate argumentele practice și istorice ale lui Spiridon
Popescu - nu există nici un caz consemnat de literatura de specialitate care
să ateste distrugerea completă a unei mănăstiri de zid în cazul unei
incursiuni de jaf, acestea fiind de obicei incendiate și jefuite; de ars ardeau
numai părțile din lemn. De asemenea, din practica monumentelor
abandonate se constată chiar și în prezent că, fără ajutor uman,
monumentele nu se deteriorează în cca. 20 ani în așa măsură încât să
necesite desființarea. Formula "făcută den temelie" era folosită adesea
pentru a desemna lucrări de amploare, care depășeau simplele reparații.
Poate fi avansată, deci, cu toată prudența necesară (datorită lipsei unor
cercetări sistematice a monumentului și a epocii), ipoteza că Hrizea, folosind
experiența acumulată ca ispravnic la construirea bisericii mănăstirii Radu-
Vodă, a păstrat structura generală a mănăstirii maicii Anghelina, databilă în
al treilea sfert al secolului 16, executând ample lucrări de refacere și
consolidare (ar trebui luată în calcul și așezarea monumentului pe cornișa
unei terase cu posibile consecințe asupra staticii monumentului încă din acea
perioadă): a păstrat structura cu arce, pile și nișe laterale a naosului,
înlocuind turla de pe naos cu o calotă, a încercat să neutralizeze împingerile
executate de construcția așezată pe cornișa terasei, în acest scop îngroșând
colțurile de sud-est și nord-est ale naosului, a consolidat suplimentar naosul,
a refăcut bolta pronaosului. Pridvorul, necesar, probabil, ca loc de
îngropăciune pentru ctitorii mai importanți și, de asemenea, ca protecție a
intrării și a unei obști mai mari, a fost făcut, probabil, după moartea lui Hrizea,
spre mijlocul secolului; formula extinderii sale pe trei laturi ale bisericii ar
putea fi inspirată de soluția extinderii după necesități adusă de călugării greci
15 Ion Popescu-Bejenaru, Schitul Bălteni din codrul Vlăsiei, în "Revista pentru istorie,
arheologie și filologie", 1911, p. 113-144, 421 -444 și 1912, p. 174 -225.
16 Mircea lliescu, EXONARTHEX. Form och funktion i ortodoxkyrko-byggnadskonst. Ed.
Central rykeriet, Boras, 2001.
16
http://patrimoniu.gov.ro
din țara natală.
Descrierea bisericii
Biserica din Bălteni este o
biserică de plan triconc, cu pronaos
mai îngust decât naosul și cu
pridvor pe sudul, vestul și nordul
pronaosului; nu are turle, clopotnița
din lemn de pe pridvor fiind ridicată,
probabil, după dărâmarea
clopotniței fostului schit (Fig. 3, 4).
Absida altarului, poligonală la
exterior (5/8) și semicirculară la
interior, este supradezvoltată pe
axa est-vest, fiind acoperită cu o
semicalotă și delimitată de naos
printr-o arcadă semicilindrică foarte
lată, de fapt un segment de boltă
semicilindrică (Fig. 5). Este
luminată de o fereastră în ax,
dreptunghiulară și cu ambrazură
interioară evazată, semicirculară la
partea superioară. La partea
superioară a pereților de est, sud-
Fig. 7 Naos. Sistem de boltire
Fig. 9 Naos. Nișă laterală nord
Fig. 8 Naos. Marcarea nivelului de pornire al
bolților
est și nord-est, aproape de nivelul de naștere
a semicalotei, se află 3 ferestre de mici
dimensiuni, de asemenea dreptunghiulare și
cu ambrazurile interioare evazate. în pereții de
nord și sud sunt două nișe simetrice, înalte
până la nivelul nașterii semicalotei, plate,
semicirculare la partea superioară; nișa de pe
nord are funcția de proscomidiar, iar cea
sudică, o mică nișă (Fig. 6). în dreapta nișei
proscomidiei și aproximativ la același nivel cu
aceasta, se află o altă nișă plată, semicirculară
și care servește păstrării obiectelor de cult.
Naosul are spațiul central acoperit cu o calotă
cu 2 inele de îngustare, pe pandantivi (Fig. 7),
pe arcade în arc semicircular cu fețele cu
cărămidă aparentă și pile din zidărie; arcada
http://patrimoniu.gov.ro
vestică este dezvoltată până la dimensiunile unui
segment de boltă semicilindrică. Absidele
laterale, poligonale la exterior (3/6) și
semicirculare la interior sunt acoperite cu
semicalote. Nivelurile de naștere ale bolților și
arcelor naosului și ale altarului sunt marcate prin
incizie (Fig.8). împingerile arcelor naosului sunt
neutralizate spre vest de două arcade mici,
adosate zidurilor de nord și sud ale naosului și
care formează astfel două nișe plate,
semicirculare la partea superioară, simetrice, mai
înalte și mai adânci decât cele din absida altarului
(Fig. 9). Naosul este luminat de două ferestre
aflate în axele absidelor laterale și alte două în
nișele vestice; ferestrele sunt dreptunghiulare, cu
ambrazuri interioare evazate, semicirculare la
partea superioară și cu urme ale amplasării
anterioare a tocurilor ferestrelor; ferestre mici,
altarului se află spre sud-est și sud-vest, respectiv nord-est și nord-vest.
Naosul este separat de pronaos printr-un perete plin, străpuns de o
deschidere în segment de cerc la partea superioară și cu ambrazura
evazată.
Pronaosul dreptunghiular, cu axa lungă pe direcția nord-sud, este
acoperit cu o boltă semicilindrică transversală cu nivelul de naștere marcat
(Fig. 10); este luminat de două ferestre
dreptunghiulare, pe nord și sud, cu ambrazuri
interioare cu două retrageri succesive și care
se continuă până la pardoseală (Fig. 11).
Accesul în naos este înglobat într-o nișă înaltă,
plată, semicirculară la partea superioară; atât
partea superioară a ambrazurilor ferestrelor,
cât și cea a nișei ușii sunt marcate de cărămizi
aparente. O fereastră mică, obturată de
șarpanta pridvorului, se află în partea
superioară a peretelui de sud.
Pridvorul este delimitat de arcade semicirculare
pe coloane și parapet înalt, din cărămidă.
Coloanele dinspre sud și nord sunt octogonale,
cu profil cu traseu rectangular adosat fețelor
exterioare și cu capitel pătrat (Fig. 12, 13), iar
.	coloanele dinspre vest sunt cruciforme cu câte
Fig-11 Pronaos Fereastra nord cu retragerj succesive pe fiecare latură și cu
căpițe, de asemenea, patrat. Parapetu ma t
m
Hi
18
http://patrimoniu.gov.ro
acoladă (Fig. 1). Este acoperit, spre sud și
nord, de bolți cu penetrații, în consolă, iar spre vest de un planșeu drept, din
lemn; deasupra părții de vest se află clopotnița cu șarpantă din lemn și cu
acces prin scara din lemn aflată în pridvor.
Biserica și pridvorul nu au parament unitar (Fig. 1). Biserica are un
parament format din asize de câte 3 cărămizi aparente în alternanță cu
panouri oblonge tencuite, delimitate de câte două cărămizi aparente puse pe
înalt, iar pridvorul parament din cărămizi aparente. Un brâu dezvoltat împarte
fațada în două părți inegale. Brâul, format dintr-un tor (cărămizi profilate)
între două rânduri de cărămizi așezate în zimți de fierăstrău (Fig. 14), are
întreruperi în dreptul ferestrelor mici și decroș deasupra ușii de acces în
pronaos. Registrul superior este decorat cu nișe plate, semicirculare la
partea superioară, iar la cel inferior cu nișe plate dreptunghiulare cu același
pas ca cele ale registrului superior. în zona ușii între pridvor și pronaos nișele
registrului superior sunt geminate, pe consolă. Cornișa lipsește în zona
altarului și a naosului, cea a pronaosului fiind formată din două rânduri de
cărămizi cu profil în unghi. Soclul este puternic profilat și delimitat de scoție.
Absida altarului are doi contraforți de înălțimea cornișei, plasați pe
laturile de sud-est și nord-est; aceștia au parament și nișe similare zidurilor,
deși nuanța tencuielii panourilor este aici roșcată, brâul este mai sus cu o
jumătate de cărămidă decât brâul bisericii, soclul este drept, iar în zona
racordurilor cu pereții absidei sunt vizibile urme de lipitură.
Sub ferestrele din axul absidelor se află contraforti scunzi. Dintre
aceștia numai cel de nord păstrează forma și paramentul originare; și acești
19
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 14 Pridvor. Fațadele de nord și de vest
contrafort sunt adosați pereților și nu țesuți, urma lipiturii fiind mai vizibilă
decât în cazul contraforților de sud-est și nord-est ai absidei altarului. Tot ca
o măsură suplimentară de consolidare a bisericii așezată pe cornișa terasei
văii lacului pot fi privite și cele două îngroșări suplimentare, asimetrice, ale
colțurilor de sud-est și nord-est ale naosului (Fig. 3). Golurile ferestrelor
actuale sunt de dată mai recentă; forma originară a acestora poate fi încă
observată la absida altarului și la absida nordică, fiind similară celei a
ferestrelor mici ale altarului și naosului; de notat că ferestrele pronaosului
întrerup profilatura care delimitează nișele registrului inferior al fațadei.
Arcadele pridvorului sunt subliniate de două retrageri succesive, iar
deschiderile acceselor de sud, vest și nord au o retragere și ambrazuri
exterioare și interioare cu decroș median rectangular; soclul are profil
rectangular.
Ușa de acces în pronaos, aflată pe fațada de vest, are ancadrament
din piatră cu arcadă în dublă acoladă. Ancadramentul este format din 3
piese: montanții din piatră albă cu granulație fină, iar partea superioară, care
poartă pisania, dintr-o piatră gri, cu granulație mare. Montanții au decorație
excizată, în relief plat: la partea inferioară se află motive vegetale dispuse în
20
http://patrimoniu.gov.ro
rozete înscrise în pătrat, care - cu altă amplitudine a reliefului - sunt tipice
pentru al doilea sfert al secolului 17, în rest baghetă aplatizată pe care sunt
aplicate rozete geometrice - intersecții de cercuri, tipice pentru a doua
jumătate a secolului 16. Partea superioară, care poartă pisania, este
decorată pe contur cu baghetă de secțiune semicirculară, cu rozete
geometrice. Deasupra ancadramentului se află o nișă mare, plată,
semicirculară la partea superioară, având pictată pe fond icoana de hram a
bisericii - pictură databilă mijlocul secolului 19; intradosul arcadei păstrează
pictură databilă a doua jumătate a secolului 17 - vreji simpli cu frunze,
cromatică gri și roșu; deasupra arcadelor registrului superior se păstrează,
de asemenea, câteva resturi de pictură - elemente vegetale simplificate,
care, ca și pictura de pe intradosul arcadei icoanei hramului, are rapeluri în
epocă - de exemplu la biserica din Golești-Muscel.
Evaluare comparativă
Biserica fostului schit "Sf. Nicolae" din Bălteni este menționată de
literatura de specialitate datorită elementelor tipice și rare conținute.
Este importantă pentru istoria arhitecturii medievale din România ca
una dintre puținele biserici datând, parțial, din primul sfert al secolului 17, o
epocă în care în Țara Româneasca se construia "puțin și prost", inovațiile
aproape absente17, arhitectura eclesiastică fiind încă dominată de influențele
veacului precedent. Importanța sa rezidă, de asemenea, în faptul că, spre
deosebire de o bună parte a puținelor biserici contemporane, ea nu a fost
afectată de modificări ulterioare majore.
încă de la începutul secolului trecut, când a intrat în atenția
cercetătorilor, toate lucrările de referință privind istoria arhitecturii o clasează
ca reprezentând "vechea școală valahă". în lucrarea sa - Evoluția -,
devenită clasică pentru istoria arhitecturii, Ghika Budești include biserica
fostului schit Bălteni la secolul 17, capitolul "Procedeul vechiului stil".
Această clasificare este justificată de caracteristici ale planului și
decorației. Structura naosului, respectiv modul de transmitere a împingerilor
turlei/calotei spațiului central către pereți prin arce adosate, formând în pereții
naosului și ai absidei altarului nișe, are aspectul tipic pentru ceea ce
istoriografia epocii numea "plan sârbesc", cu origini în planul folosit la
biserica mare a mănăstirii Cozia (chiar dacă la Bălteni acest sistem sprijină
doar o calotă).
O altă caracteristică a planului, cu rapeluri în epocile anterioare, este
raportul naos/pronaos, biserica din Bălteni fiind una din puținele biserici al
căror pronaos este mai îngust decât naosul. în afara bisericii din Bălteni,
singurele biserici cu acest tip de pronaos cunoscute sunt biserica schitului
Ostrov (1520) și cea a mănăstirii Comana. De altfel, nu numai tipul de
pronaos este rar, ci și modul de acoperire cu boltă semicilindrică
17 Grigore lonescu, Istoria arhitecturii românești din cele mai vechi timpuri până la 1900,
Tiparul "Cartea Românească", București, 1937, p. 130-131
21
http://patrimoniu.gov.ro
transversală, procedeu întâlnit în arhitectura medievală românească numai la
Căluiu (biserica din Bălteni având în comun cu această biserică pridvorul și
brâul puternic) și la paraclisul mic al Coziei, ambele datând din ultimul sfert al
secolului 16. Să adăugăm la aceasta tipul de ambrazuri interioare cu
retrageri succesive ale ferestrelor și care nu a mai putut fi identificat în nici un
alt monument prezentat de literatura de specialitate.
Tot vechiului stil aparține paramentul cu asize din cărămidă aparentă în
alternanță cu panouri oblonge tencuite imitând piatra fățuită; ceea ce este
caracteristic pentru Bălteni și se adaugă impresiei de "stil vechi" este
lungimea mai mare a panourilor, tendința epocii fiind aceea de a folosi
panouri mai mici și mai regulate. Contraforții sunt, de asemenea, un element
rar pentru epocă. Ei au început să fie folosiți în Țara Româneasca după 1645
(au fost introduși în arhitectura valahă în acel an, prin biserica Stelea, ctitoria
domnului Moldovei Vasile Lupu), dar nu la absida altarului, tipul de contrafort!
de aici neputând fi identificați în afara arcului carpatic decât într-un spațiu
geografic și de timp fără nici o legătură cu monumentul analizat - biserica
catolică din Baia.
îngroșările colțurilor naosului în scopul rigidizării acestuia sunt întâlnite
la monumente databile anterior secolului 17.
Fără îndoială că elementul care a atras atenția în cel mai înalt grad prin
raritatea sa este pridvorul pe 3 laturi, care cuprinde nu numai pronaosul ci și
o parte din naos până în dreptul absidelor laterale. La momentul construirii
bisericii, fie acesta chiar și 1626, pridvorul din zid - ca element constitutiv al
bisericii - era, încă, un element rar, un exemplu de folosire în forme mai
coerente fiind la Biserica Domnească din Târgoviște (1584). Sunt cunoscute,
la nivel de cercetări arheologicde, pridvoarele pe 3 laturi de la Vodița II și
Stelea Veche. Singurul pridvor pe trei laturi în arhitectura românească
medievală, cunoscut dintr-o redare iconografică târzie și nu foarte abilă, este
pridvorul bisericii mănăstirii Tismana, cunoscut monument datat secolul 14;
celălalt "pridvor" prezentat de literatura de specialitate în aceeași categorie a
tipurilor de pridvoare cu forme rare, cel de la Stănești-Vâlcea, este, în fapt,
Fig. 15 Parament și brâu. Detaliu
22
numai un portic ce face legătura
(static și optic) între pronaosul
târziu, supralărgit, și restul bisericii,
databilă spre sfârșitul secolului 16.
Consultând literatura de specialitate
accesibilă, se constată că în întreg
spațiul ortodox pridvorul (exonartex)
apare relativ târziu. Tipul de pridvor
care s-a cristalizat în această
perioadă este cel care va fi preluat
și de către arhitectura muntenească
- pridvor pe vest, integrat organic în
http://patrimoniu.gov.ro
arhitectura bisericii, chiar în cazul în care acesta este adăugat ulterior.
Pridvorul pe trei laturi ale pronaosului rămâne un element rar chiar și în
aceste spații; de exemplu, lavra căreia îi era subordonată biserica din
Bălteni, mănăstirea Ivir de la Athos, are numai pe vest și, parțial, pe nord o
astfel de galerie deschisă.
Literatura de specialitate subliniază asemănările tipologice ale
pridvorului cu pridvoarele de la mijlocul secolului 17, în special cu cele din
timpul lui Matei Basarab, menționată fiind asemănarea arcadelor acestuia cu
cele de la Arnota, de exemplu. Ceea ce este, de asemenea, mai puțin
frecvent este sistemul de acoperire a pridvorului, boltă cu penetrații pe
console; cel mai vechi exemplu de bolți de acest tip menționat de literatura
de specialitate în Țara Românească este la o parte a chiliilor mănăstirii
Cotroceni; chiar în Transilvania acest tip de bolți devine frecvent abia spre
sfârșitul secolului 17 - începutul secolului 18. Surprinde, de asemenea,
masivitatea stâlpilor și a parapetului, meniți a susține, spre sud și nord, doar
niște bolți mici, care, practic, nu exercită împingeri, iar în partea de vest,
unde eventual ar fi trebuit să sprijine împingerile exercitate de bolta
semicilindrică transversală a acestuia (de altfel, cu nașterea situată mult mai
sus decât pridvorul), pridvorul are tavan din lemn, iar pereții nu prezintă urme
ale unui sistem de acoperire anterior.
Biserica fostului schit Bălteni este, astfel, prețioasă nu numai prin
informațiile pe care le oferă, ci și prin semnele de întrebare pe care le
conține.
Summary
Church „St. Nicholas”- former Bălteni Priory.
Historical and architectural study
The article is structured, in general, as a monument file'. Identification
details, description and comparative analysis.
Identification details are presented first: location of the monument from
the administrative and topographic perspective, as well as codes assigned to
it in the list of historic monuments since 1955 until today.
The chapter dedicated to the historic background of the monument
presents, in the first part, documentary sources identified: the entry-
inscription which mentions the date of church foundation - 1626 - and its
founder - Hrizea great provost - and an inscription mentioning as founders
the same Hrizea associated with Dumitrana, (some researchers identified the
last character as Hrizea’s wife - Dumitrana, while others as Hrizea’s son-in-
law Dumitrache). The the first documentary mentions of a church/monastery
23
http://patrimoniu.gov.ro
in Bălteni are presented, mentions attesting that a monastery belonging to a
certain nun, Anghelina, used to be in place at the beginning of the 17th c.
The article also lists documents and Information on the monastery, mainly
data on works of repair and, afterwards, restoration, but the end of the 20th c.
We can notice the lack of data in the period 17th-19th c. In brief, the article
reviews the literature on the monument and in the end the authors present
their own hypotheses which partly resume the theories of Spiridon Popescu
and I. Popescu-Băjenaru, that is Hrizea „maintained the general structure of
the monastery Sister Anghelina, dated to the 3/4 16th c, performing vast
works of restoration and consolidation on it”. The porch „was probably made
afterthe death of Hrizea, towards the middle of the 17th c”.
The chapter "Description of the church” begins type of plan of the
monument: triconch, the narthex is thinner than the nave, with a porch on the
south, west and north sides of the narthex, no spires, then it presents the
interior and the exterior of the church, with a special emphasis on
architectural elements which are emblematic for the monument.
The chapter „Comparative evaluation” is in fact an attempt to place the
monument inside the evolution scale of religious architecture in the
Romanian Provinces. The church subject to the present study „Is important
for the history of medieval architecture in Romania, as it is one of the very
few churches in the Romanian Provinces partially dating back to 1/4 of the
17th c., an age when in the Romanian Kingdom people would build „rarely
and poorly”, innovations being almost absent (Gr. lonescu, Istoria), a time
when ecclesiastic architecture would still be dominated by influences of
previous century. Its importance is also rendered by the fact that, unlike most
of the few contemporary churches, it has not been affected by major
afterwards changes.
As early as the beginning of the last century, when the edifice came to
the attention of the researchers, all major works on the history of architecture
refer to it as representative for the „Old Walachia School”. One of the classic
works in the history of architecture - Evolution - , places the church of the
former Bălteni priory under the 17th century, the chapter "Old style
technique".
That classification is based on characteristics of the church plan and
decorations.
http://patrimoniu.gov.ro
Institutul de Fiziologie Normală și Patologie - prof.dr.D. Danielopolu”
parte a Așezămintelor spitalicești „Filantropia” din București
Ruxandra NEMTEANU
Sergiu IOSIPESCU
O tradiție istoriografi că destul de rezistentă așează începuturile
spitalului Filantropia în anii 1811 - 1812 și, mai mult, le plasează sub semnul
colaborării româno-ruse. Ambele afirmații se impun a fi cercetate, ultima fiind
cu atât mai stranie cu cât, în condițiile tragice, de la finele războiului ruso-
otoman din 1805 - 1812, după o bine-cunoscută mărturie franceză, românilor
din principatele dunărene ocupate și administrate de militari ruși, generalul -
conte Kutuzov le promitea că le va mai lăsa doar ochii, cu care să plângă.
întemeierea așezămintelor spitalicești de la Filantropia se leagă însă de
cu totul alt context istoric.
Secolul al XVIll-lea, al Iluminismului european, aduce și în principatele
române un început de modernizare, grefat în chip mai mult sau mai puțin
reușit dezvoltării anterioare, organice, medievale, ea însăși transformată de
la mijlocul secolului al XVI-Iea datorită influențelor orientale asupra sud-
Fig. 1 Foto post 1926 - ante 1950. Corpul central al Spitalului Dr. Caracaș.
în stânga noul corp A, proiectat de arh. V. Moga și executat în 1926. Fototeca I.N.M.I.
25
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 2. Extras din planul cadastral al Bucureștiului din 1911—situația incintei și a corpurilor
spitalului Filantropia
estului și centrului european. în paralel reafirmarea greacă din cadrul
imperiului mahomedan, reafirmare ce va atinge apogeul tocmai în secolul al
XVIII-lea va fi însoțită de influențele iluminismului european, de civilizația
occidentală. Sub aceste auspicii, tradiții locale și influențe exogene, se va
situa și întemeierea așezămintelor spitalicești din principatele române.
Primele, și cele mai vestite, au fost “spitalurile cu spițăriile ce era
doftorii pentru săracii din spital” de la mănăstirea Colței, - ridicate de marele
spătar Mihail Cantacuzino între 1703 și 1707, întemeiate deplin la
1714/1715, - și acela pentru “boala hroni cești ”/”croni ce” de la mănăstirea
Pantelimon, terminat, odată cu întreg edificiul, la 1750 de principele Grigore
al ll-lea Ghica în ultima sa domnie în Țara Românească. Aceluiași domn i se
datorează și construirea în satul de lângă mănăstirea Pantelimon a
“lazaretului znereduiților” - spitalul ciumaților din jurul bisericii cu hramul Sf.
Vi sari on.
După cum se vede marile spitale bucureștene din secolul al XVIII-lea
respectau tradiția medievală a funcționării pe lângă așezămintele
mănăstirești.
Și întemeierea primului așezământ spitalicesc Filantropia stă sub
asemenea auspicii. Fundația se leagă de domnia și personalitatea, atât de
26
http://patrimoniu.gov.ro
discutate, a mai puțin obișnuitului principe “fanariot” al Țării Românești
Nicolae Petru Mavrogheni (26 martie 1786 - 10 noiembrie 1789/8 iunie
1790). Ea se află în conexiune cu un întreg ansamblu de construcții ridicate
din inițiativa domnului în anii 1786-1787 într-o zonă înscrisă aproximativ în
perimetrul marcat azi de străzile Dr. Sergiu, Barbu Ștefănescu Delavrancea,
arh. Ion Mincu, șoselele Kiseleff și Nicolae Titulescu. Aici, la extremitatea
nordică a Bucureștilor și a Podului Mogoșoaiei unde se afla “rezervorul” de
apă al orașului, s-a înălțat biserica cu hramul “Izvorul Tămăduirii”, înconjurată
cu chilii, devenită mănăstirea “de la hasnaua apelor de la capul Podului
Mogoșoaiei” sau Cișmeaua, sau Mavrogheni după numele domnescului ei
ctitor. După obiceiul vremii acesta a închinat-o la 1787, după însemnarea
cronicii, mănăstirii „ce se numește catonteplileani” - adică având o artă de
porți (“EKATOPTAPvĂiav” - de la ostrovul Paru/Paron, insula arhipelagului
de unde este originară familia sa). în preajmă, atras de vegetația abundentă
și pitorescul locului, domnul a pus să se înalțe, după cum consemna
istoriograful contemporan Dionisie Fotino - “chioșcuri” și o “casă de
petrecere”. Dar tot aici s-a amenajat o fântână publică cu apă adusă pe olane
de la Crețulești, s-a instalat o tipografie în curtea bisericii și o moară de vânt
ce funcționa pe locul unde ulterior s-a înălțat Memorialul regelui Ferdinand I
Fig. 3 Proiectul fațadei cu intrarea principală a corpului B semnat de arh. V. Moga. Arhiva
fond PM.B., Dos. /1926
27
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 4 Proiectul extinderii fațadei din Bd. Filantropia a corpului B. semnat arh. V. Moga. Arhiva
P.M.B., fond P.M.B., Dos./1926
“întregitorul”. în sfârșit în preajma bisericii sale, atât de sugestiv și simbolic
numită Izvorul Tămăduirii Nicolae vodă Mavrogheni a întemeiat așezământul
spitalicesc și azilul numit apoi “Filantropia”. Anul 1787, al încheierii
construcției mănăstirii Mavrogheni coincide deci cu cel al începuturilor
spitalului. în spatele bisericii și a spitalului a fost amenajat și un cimitir,
dezafectat după primul război mondial.
Corespunzător viziunii “democratice” a ctitorului, vădită și în alte,
numeroase, fapte și atitudini ale lui Nicolae vodă Mavrogheni - ceea ce îi va
atrage statornica inimiciție a boierimii, ba chiar și moartea silnică (septembrie
1790) - spitalul a fost deschis cu precădere “clanului de jos” al populației, de
unde și denumirea “Spitalul Netrebnicilor”, sub care era îndeobște cunoscută
fundația mavroghenească, izvorită din iubirea de oameni (“filantropia”) a
ctitorului și a slujitorilor așezământului.
în tragicile împrejurări ale războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat
prin pacea de la București (16/18 mai 1812) și răpirea Moldovei dintre Prut și
Nistru (Basarabia) de către ruși, desfășurarea operațiilor militare, prezența
unor corpuri de oaste ce însemnau peste 100.000 de oameni, condițiiie
28
http://patrimoniu.gov.ro
generale de viață, subnutriția, silniciile și violurile au determinat epidemii
grave, pustiitoare.
A fost meritul doctorului Constantin (Constandinache) Caracaș, de a fi
încercat atunci să aline suferințele aproape de nesuportat ale semenilor săi,
așezămintele spitalicești întemeiate de Vodă Mavrogheni intrând de atunci
într-o nouă fază.
Doctorul Constantin Caracaș era el însuși fiu de medic, al cunoscutului
“doftor Dumitrachi”, venit în Țara Românescă după pacea dezastruoasă
pentru otomani de la Kuciuk Kainargi (1774), sub domnia, sub multe privințe
înnoitoare, a lui Alexandru Ipsilanti (1774 - 1782). Familia Caracaș - numele
real era Luca, Karakaș fiind o poreclă turcă însemnând “Sprâncene negre” -
era macedo-română/aromână, originară din satul Satiște de lângă Bitolia
(Monastio). Cu studii serioase și o îndelungată practică la Vidin, Craiova și
apoi din 1784 la București ca protomedic (medic șef al Capitalei și Director al
Spitalului de la Pantelimon), locuind la hanul Sfântul Gheorghe Nou unde-și
avea adăpostită și aleasa-i bibliotecă, doctorul Dumitrache Caracaș își
îndrumase fiii, Nicolae și Constantin, către înalte studii medicale la
univesitățile germane. Revenit la 1800 în țară, purtându-se cu “haine
nemțești”, doctorul Constantin Caracaș a practicat la început profesia alături
de socrul său doctorul Silvestru Filittis, nepotul mitropolitului Dosoftei Filittis1.
Din 1804, după moartea tatălui său, i-a succedat la conducerea
spitalului de la Pantelimon2. Fire inimoasă, tânărul doctor Caracaș a
răspândit și în rândurile păturilor mai nevoiașe vaccinarea, s-a remarcat în
cursul tuturor epidemiilor, pe atunci încă și de ciumă bubonică.
Dar marea operă a doctorului Constantin Caracaș rămâne noua
construcție și organizarea modernă a Spitalului Filantropia. Din inițiativa sa,
la care și l-a asociat pe marele agă (șeful poliției) al Bucureștilor, Grigore
Băleanu, în anul 1811 s-au deschis liste de subscripție pentru construirea
clădirii unui spital. Solicitat, generalul-comandant al trupelor ruse de ocupație
în principatele Moldovei și Valahiei, contele Mihail Kutuzov a binevoit să
subscrie suma de 7 (șapte) galbeni. Din fericire și ca o reacție națională la
îndelungata și cumplita ocupație militară, oamenii din toate clasele au
contribuit masiv. La 1812 s-a putut începe construcția noii clădiri.
Locul vechiului spital mavroghenesc fiind neîndestulător s-a obținut în
dar de la marele agă Băleanu un teren peste drum de biserica Izvorul
Tămăduirii, la 150 de pași de bariera orașului din Capul Podului/Mogoșoaiei/,
adică de Piața Victoriei de azi. Mai mult ca sigur terenul a fost ales, după
criteriile medicale de la sfârșitul sec. XVIII ale dr. Pingle, ofițer din armata
engleză, care a creat sistemul pavilionar, prin dispersarea spitalizării în
' V. Gomoiu, aria Gomoiu, Germanismul în trecutul nostru medico-farmaceutic, în Mișcarea
Medicală Română, Craiova, 1941, p. 488-496
2 V. Gomoiu, Repertoar de medici și farmaciști veterinari, București, 1938, p. 78
29
http://patrimoniu.gov.ro
construcții amplasate în spații mari, aerisite și însorite, în afara orașelor, pe
tipuri de boală, pentru a se împiedica transmiterea infecțiilor.
Acest tip de spital s-a folosit pe scară largă între 1800-1900 în Europa
și America și, după cum se vede, și în Țările Române.
Prima construcție, în pofida ciumei ce a bântuit în vremea lui vodă
Caragea, a putut fi isprăvită la 1815. Printr-un noroc, grație Topografiei Țării
Românești2, opera monografică a doctorului Caracaș însuși, dispunem de o
descriere contemporană autorizată a acestei prime clădiri: “Spitalul - arată
doctorul Caracaș - este pus cu fața spre miază-zi, cu o curte mare și după
dânsa o grădină mare, în dos, spre nord o altă grădină cât ține spitalul. Tot
catul întâi al acestei clădiri are 20 de camere în șir, din care sunt destinate
bolnavilor patru, foarte comode, de către 5 stânjeni în lungime și 414 în lărgire
și alte patru mai mici de către patru stânjeni având fiecare câte cinci ferestre
mari și înalte. Celelalte camere de câte trei stânjeni sunt locuințe de preot, de
epistat, de chirurg și de farmacist. Fiecare dintre ei are câte două camere și o
cuhnie. între acestea este și o magazie pentru medicamente și farmacie iar
în mijlocul tuturor acestora este un mic paraclis. Dintr-o parte, sub pământ
este o pivniță mare, despărțită pentru vin, pentru medicamente și pentru ale
hranei. Lungimea spitalului este de 52 stânjeni iar lățimea de 9 14. Fațada, pe
toată lungimea are un mare coridor cu 30 de ferestre înalte care nu numai că
înfrumusețează clădirea dar formează și o mare sală care este de mare
folos, pentru că, în timp de iarnă, oprește pătrunderea vânturilor reci, iar vara
căldura cea mare a soarelui. Această sală servește și pentru preumblarea
bolnavilor în timpuri rele /..../. în interior aerul se păstrează curat prin
ventilatoare sistematice ce s-au făcut în fiecare încăpere și prin ferestrele
cele mari; nu puțin contribuie la aceasta faptul că s-au făcut private la o
parte, în niște chilii separate, puse între săli, cu lăzi anume făcute care se
deșartă în toate zilele afară, ca să nu facă exalături ce strică aerul. Afară de
această clădire mai este una în față, în care este bucătăria, spălătoria,
magazia de rufe și câteva locuințe de servitori.
La primul cat al clădirii se îngrijesc în toate zilele 60, 70 și 90 de bolnavi
la caz de nevoie. în fiecare din sălile cele mari sunt câte 15 paturi iar în cele
mici cât 10, când însă vin mai mulți bolnavi nu se păzește această rânduială
și se pun mai mulți bolnavi într-o sală. Pentru femei sunt săli separate și, pe
cât se poate se păzește cuvenita diferențiere între bolnavi”.
Dintr-o chitanță din chiar anul 1815 a doctorului Caracaș la primirea
unei donații din partea renumitului Manuk bei, chitanță reluată de istoricul
Emil Vârtosu (1957), rezultă că la data construirii noii clădiri aceasta prelua
funcțiunile Spitalului Netrebnicilor, ctitoria mavroghenească pe care îl
continua, mai cu seamă în ceea ce privește îngrijirea fără discriminare a
pacienților și tratamentelor gratuite, inclusiv a prostituatelor atinse de maladii
3	Pompiliu Samarian, Istoria medicinii și farmaciei, București, 1932
30
http://patrimoniu.gov.ro
venerice.
Administrat încă de la inițierea noilor construcții (1815) de o eforie
compusă din episcopul de Buzău, Constandie Filittis - rudă a doctorului
Caracaș, marele ban Grigore Brâncoveanu, marele ban Radu Golescu,
marele logofăt Gheorghe Golescu, aga Constantin Golescu, vornicul Nicolae
Văcărescu, hatmanul Constantin Greceanu, stolnicul Geani Orășanu și alți
boieri și negustori - spitalul “Filantropia” ajunge să dispună pe la 1820 de un
venit de 33.000 lei pe an, putând trata anual 800-1150 de bolnavi,
mortalitatea variind în chip obișnuit între 90 - 100 pe an. în spital locuiau
alături de doi “hirurgi”, un “epistat” (funcționar administrativ), un farmacist și
“servitorii bolnavilor” (asistenții sanitari).
Medicul primar și secundar, “scriitorul" (registratorul de azi) și al doilea
epistat, cu aprovizionarea erau externi.
Apreciat ca un spital modern, cu bune rezultate în tratamentul
bolnavilor, “Filantropia” a fost rechiziționat de comandamentul trupelor ruse
de ocupație între anii 1828-1834, 1848-1850, 1853-1854, pacienții români
fiind evacuați la celelalte spitale bucureștene.
După moartea la datorie (1828), în timpul marii epidemii de holeră, a
primului medic primar al noii “Filantropii”, dr. Constandinică Caracaș, la
conducerea spitalului s-au succedat Johann Georg Andreas Grunau, doctor
în medicină la Gottingen, fost adjunct al lui Caracaș, apoi Joseph Reinhardt
(1851-1852) și, între 1852 și 1859 binecunoscutul Gheorghe Polizu (1819-
1886) doctor în medicină la Berlin.
în această etapă se conturează și alte direcții care vor deveni
tradiționale în activitatea spitalicească de la “Filantropia”.
Astfel încă din 1832 se inițiase aici o “școală de bărbieri”, asistenți
chirurgi, la 1853-1856 a funcționat tot aici școala de mică chirurgie, pentru ca
după 1870 “Filantropia” să devină una dintre bazele învățământului medical.
La 1834, după porunca principelui stăpânitor al Țării Românești,
Alexandru Ghica, în spital au fost primite patruzeci de femei bolnave de “boli
lumești”, pentru care se angaja un “gerah” cu știință de “spițerie” (farmacie).
Anul următor principele acorda spitalului o subvenție domnească de 100.000
lei. După o nouă vizită, la 1836 Alexandru vodă Ghica mulțumit de starea
“Filantropiei” urca venitul anual al spitalului la 309.000 lei anual.
în 1857 sub conducerea lui Carol Widmann, doctor în medicină la
Viena, se crează la “Filantropia” “Serviciul de ochi” - secția de oftalmologie,
cu bune rezultate.
Din 1832, după adoptarea Regulamentului Organic al Țării Românești,
administrația așezământului trece la Eforia Spitalelor Civile, situație care se
va menține până la 1948.
Anul 1859 marchează începutul unei noi etape în evoluția “Filantropiei”
- ca și a principatelor române extracarpatice de astfel. Astfel acum se crează
31
http://patrimoniu.gov.ro
cele două secții, cea de chirurgie, sub conducerea lui Adolf Grunau - doctor
în medicină de la Gdttingen, medic șef al spitalului, și cea medicală, a lui
Gheorghe Cariadi, cu doctoratul la Munchen.
Din același an, 1859, datează și raportul inspectorului Eforiei,
Gredianu, care afla construcția spitalului neîncăpătoare pentru cele 130 de
paturi, fără comodități - baie modernă, prea mult spațiu locativ ocupat de
funcționari, grădina lipsită de arbori și, în fine, predominanța pacienților cu
boli venerice.
Posibilitățile lipsesc încă până după războiul de la 1877 - 1878 când
spitalul servește pentru răniți, construindu-se și trei barăci în curte.
De la 1868/1869 în fruntea secțiilor de chirurgie și medicală stau
doctorii Ludovic Fialla (1830-1910), medic șef, și, respectiv Nicolae
Măldărescu, profesor de Farmacologie, decan al Facultății de Medicină.
Primului i se datorează și apariția unei reviste editată aici: “Cugetări
mensuale din divizia chirurgicală a spitalului Filantropia”.
Sub directoratul Fialla, la 1883, se construiește în curtea spitalului
localul propriu al “Institutului de Maternitate”, condus de prof.dr. Ștefan
Capșa, continuator al Institutului de Nașteri, întemeiat la 1839 la mănăstirea
Radu Vodă.
Edificiul maternității va fi primul dintre noile construcții spitalicești de la
Filantropia care marchează o nouă etapă în evoluția așezămîntului. Sub
primariatul la chirurgie a macedoneanului dr. Leonte Anastasievici din 1885
și până la 1897 “Filantropia” se va preînnoi și moderniza astfel încât în pragul
secolului XX va avea în clădiri noi sau renovate două servicii medicale, de
chirurgie și de urologie, fiecare cu câte 50 de paturi, altul de consultații cu
35 de paturi, alături de Institutul de Maternitate cu 40 de paturi.
Evoluția în etapa de la 1885, corespunzătoare ctitoriei românești
independente sub regele Carol I și până la intrarea României în primul război
mondial, este similară și altor instituții medicale de veche sorginte - Colțea,
PantelimonuL
După primele construcții din 1812-1815 efectuate conform planurilor
și sub supravegherea doctorului Caracaș se mai adaugă în 1817 un mic
paraclis și se continuă lucrările aripei de est până la 1820 când evenimentele
revoluționare provoacă oprirea lor. Capela cu hramul Sfinților Doctori Cosma
și Damian, a început odată cu cea a spitalulului (1813), construcția ei fiind
obligația în întregime a donatoarei, d-na Ecaterina, soția paharnicului Radu
Fărcășanu. Ea s-a construit după planurile arh. Josef Harți.
în vremea exilului dr. Caracaș la Brașov, sub domnia lui Grigore
Dimitrie Ghica, la 1825 se încheie construirea “unei clădiri mai mici compusă
din baie și alte trei camere pentru locuințe” cu fondurile date de marea
băneasă Zoe Brâncoveanu.
întrucât, așa cum remarca și dr. Caracaș, ulița din fața intrării spitalului
32
http://patrimoniu.gov.ro
se umplea adesea de apă, la 1852 au fost asanate bălțile din jurul
“Filantropiei”. Anul următor se efectuau reparații generale ale spitalului ce era
ocupat atunci de bolnavii armatei ruse de ocupație.
Cutremurul de la 1838, unul dintre cele mai mari din Tara Românească
a afectat și “Filantropia”, ce se “meremetisea” (repara) în cea mai mare parte.
La 1847 sub domnia lui Gheorghe vodă Bibescu se amenajau două
încăperi (saloane) pentru “boale lipicioase” (râie și altele).
Cimitirul spitalului devenit neîncăpător ca urmare și a epidemiilor din
prima jumătate a veacului al XlX-lea se extindea la 1851. După încă doi ani
iluminatul cu lumânări era înlocuit pe coridoarele spitalului cu acela cu lămpi
cu petrol, un mare progres dacă ne gândim că felinarele cu petrol lampant
apăreau pe străzile Bucureștilor abia la 1857. în chiar acest an la
“Filantropia” se amenaja secția de oftamologie cu 30 de paturi.
Vremurile lui Cuza vodă și primii ani ai domniei lui Carol I, marcate de
un grav deficit financiar și instabilitate politică, nu au fost propice
construcțiilor. Ele se vor relua abia sub marea guvernare conservatoare a lui
Lascăr Catargiu - în 1871 supraetajându-se partea centrală a pavilionului
principal al spitalului, cu această ocazie reparându-se și paraclisul, rămas la
parter și repictat de Tattarescu. Dar marile construcții vor debuta curând
după proclamarea regatului independent al României.
Astfel în 1885 sub marea guvernare liberală a lui I.C.Brătianu, la doi ani
după terminarea Institutului de Maternitate (1883) se vor începe lucrările de
renovare ale “Filantropiei”, încheiate la 1890. De acum îmbunătățirile și
înnoirile se înșiruiesc an după an. Grație unei importante donații a lui
Răducanu și Elena Simonide la 1891 se amenaja serviciul de ginecologie. în
același an se instalau spălătoria mecanică, noile băi și bucătăria sistematică.
In anul următor, 1892, se introducea la “Filantropia” iluminatul electric,
furnizor fiind vechea uzină de la Grozăvești, atunci tocmai dată în folosință.
La 1893 pentru autonomia instituției se înalță castelul de apă al
spitalului și se face noua canalizare. Tot acum se instalează etuva fixă a
spitalului și se amenajează prosectura. Anul următor, 1894, se construiește
localul secției consultații și laboratorul de bacteriologie; curtea spitalului se
pavează și grădina se replantează.
în 1896 începe modernizarea sălilor de operații și se instalează o
fabrică de gheață proprie spitalului; la 1896 modernizarea se încheie cu
secția ginecologie.
în această ultimă etapă a Vechiului Regat, o pleiadă de medici se
remarcă la “Filantropia”: Florea Teodorescu, I. Nanu-Muscel, Gh. Assaky,
Gh. Nanu, M. Petrini-Galatz, D. Chiriac, Th. Bastachi, N. Duna, N. Kernbach
și mu Iți alții.
In 1899 spitalul avea următoarele servicii: Serviciul X medical, al dr. J.
Nanu, Serviciul chirurgical - dr. Gr. Nanu, Serviciul bolilor căilor urinare - dr.
N. Duma, Serviciul de ginecologie - dr. I. Kiriac, Serviciul special de
33
http://patrimoniu.gov.ro
consultație - dr. N. Kernbach.
în planul Boroczyn al Bucureștiului varianta 1848-1852, care este
rezultatul unor ridicări topografice, cu un mare grad de credibilitate, situația
terenului este consemnată cu multă precizie, având construit pe el clădirea
spitalului, sub formă de pavilion unic, foarte lung, de dimensiuni mari,
comparativ cu alte construcții figurate.
Acest plan confirmă intervenția din 1830, care unește cele două
pavilioane cu capela într-o singură clădire sub formă de bară. în curtea
spitalului, în afara pavilionului principal, planul mai consemnează trei
construcții, relativ mici în raport cu clădirea spitalului.
La 1871 se adaugă părții de mijloc a spitalului încă un etaj, înglobându-
se complet capela, între clădirile spitalului.
în 1875 în planul “Pappazoglu”, planul Comisiei de Galben, care nu
este o reprezentare cadastrală, se consemnează în curtea spitalului aceeași
clădire sub formă de bară a pavilionului principal.
în Planul orașului București, întocmit de Institutul Geografic al Armatei
între anii 1895-1899, în curtea spitalului se regăsesc “spitalul Filantropia”,
clădirea “Maternității”, precum și pavilioanele mai mici ale spălătoriei
mecanice, ale fabricii de gheață artificială ce deservea toate spitalele din
București.
La 1911, planul cadastral al Bucureștilor, oferă o imagine în plan foarte
precisă, a amplasamentului fiecărui pavilion din curtea spitalului Filantropia
(fig. nr. 2).
Corpul principal, spre deosebire de planurile din 1848-1895, este
format din 3 tronsoane, cel de mijloc cuprinzând amfiteatrul și capela, iar
corpurile laterale fiind altele decât cele ce figurează astăzi în plan și realitate.
în partea vestică a curții, regăsim clădirile gospodărești, spălătoria
mecanică și ghețăria, care există și astăzi.
Clădirea “Maternității” este consemnată ca și cea din partea de est a
incintei.
în februarie 1923, un oarecare Moise Craiu, cere autorizație provizorie
pentru construirea unui chioșc pe terenul Eforiei Spitalelor Civile, în curtea
Spitalului Filantropia.
în documentația înaintată era atașat și un plan al întregii incinte din
care rezultă că pavilionul principal cu cele trei tronsoane ale spitalului nu-și
modificase planimetria de la 1911. în schimb corpul “Maternității” mai primise
încă două aripi, legate de vechea construcție.
între 1925-1926, atât pe str. Filantropiei (atunci str. col. Mihail Ghica,
azi B-dul 1 Mai), cât și pe str. dr. Felix (atunci str. Spitalului) încep
construcțiile a două corpuri simetrice, spre cele două capete ale spitalului
Filantropia, peste vechile clădiri (fig. nr. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9).
Amândouă aveau destinația de a adăposti clinici medicale și de a mări
34
http://patrimoniu.gov.ro
numărul de locuri din spital. Unul se va numi corp A (cel din dr. Felix), iar
celălalt corp B (str. Filantropia).
Cele două corpuri au patru nivele, sunt construite în arhitectura neo
românească - după proiectul arhitectului de atunci al Eforiei Spitalelor Civile,
arh. Vasile Moga. Arhitectura adoptată este cea preferată de oficialități, în
această perioadă, la multe din clădirile cu mai multe etaje. Cele două corpuri
noi construite vor încadra între ele, la mijloc, vechiul corp (Aripa Jianu), cu
amfiteatrul și capela (fig. nr. 1).
Dacă construcția corpului B, a Institutului Clinico-medical, se datorează
în mare parte înțelegerii administrației pentru dezvoltarea firească a unui
domeniu medical nou-creat, dotarea clădirii cu aparate moderne și
specializate pentru laboratoarele de cercetare medicală este rezultatul în
exclusivitate implicării profesorului dr. D. Danielopolu.
între anii 1935-1936, prof. dr. D. Danielopolu, organizează și înființează
Academia de Medicină, cu sediul în Clădirea Institutului Clinico-medical B.
în 1945 Institutul Clinico-medical devine Institutul de cercetări biologice
și este subordonat Academiei de Medicină.
în 1948, Academia de Medicină și Institutul sunt reorganizate în
Academia R.P.R., profesorul dr. D. Danielopolu devenind directorul
“Institutului de fiziologie normală și patologică”, noua denumire a fostului
Institut de cercetări biologice.
în 1943 apar primele sesizări cu privire la intențiile Eforiei Spitalelor
Civile de a demola și restul de clădiri vechi, adică Capela și amfiteatrul de la
1815-1871. Sesizarea o face preotul-confesor de la “Spitalul Filantropia”,
atrăgând atenția Comisiei Monumentelor Istorice asupra vechimii și
importanței capelei pictate de Tattarescu în 1871.
Comisia Monumentelor Istorice se va adresa Eforiei Spitalelor Civile,
atrăgându-i atenția că “bisericuța Sf. Doctori Cosma și Damian din curtea
Spitalului Filantropia, fiind construită înainte de 1834, este pusă sub protecția
legii de conservare și restaurare a monumentelor istorice”, dar adresele
rămân fără răspuns.
în iulie 1944, la sediul clinicii profesorului dr. D. Danielopolu, la inițiativa
acestuia, se semnează de către 66 profesori universitari, oameni de știință,
printre care C.L Brătianu, D. Bagdasar, un memoriu-protest adresat
mareșalului Ion Antonescu, pentru ieșirea României din războiul dus alături
de Germania hitleristă.
în 1949, din nou apar printre documentele arhivei Comisiunii
Monumentelor Istorice, rapoarte și adrese către Ministerul Artelor venite din
partea Mitropoliei Ungro-Valahiei, a Arhiepiscopiei Bucureștiului de sesizare
și cerere de sistare a demolării capelei începută de către direcția Spitalului
de Stat nr. 5 (Spitalul Filantropia).
în 7 septembrie 1949, V. Moisescu, întocmește un memoriu, din care
se poate afla cum arăta mica capelă, construită de arhitectul I. Harți și pictată
35
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 8 Plan etaj II, Corp B, Arhiva
P.M.B., fondPM.B., Dos./1926
36
Fig. 9 Secțiune transversală,
Corp B, Arhiva P.M.B., fond
P.M.B., Dos./1926
http://patrimoniu.gov.ro
de Tattarescu: “însă meritul cel mai mare este al artistului, arhitectului, sau
cine va fi fost oare, a știut să amenajese într-o încăpere destul de mică
(6,50/8,20) o frumoasă lucrare în lemnărie”4. Se putea vedea influența artei
Renașterii adaptată cultului ortodox, astfel ca să corespundă în totul
cerințelor cultului”.
Parterul avea stâlpi de lemn în formă de cruce care susțineau planșeul
balconului. Tâmpla era din lemn, împodobită cu icoane de mare valoare
opera marilor artiști pictori Nicolae Grigorescu și Tattarăscu.
“La etaj accesul se face printr-o scară exterioară adică dintr-un antreu.
Aici la etaj erau cu multă măiestrie executate în lemn, câte patru colonete
așezate în cruce având căpițele corintice pe care se rezemau patru arcuri
dublouri care la rândul lor primeau rezemarea boitei în jumătate de sferă și
pandativi. Totul era executat în lemn, bolți, arcuri, stâlpi, balcoane, planșee,
etc., însă avea atâta proporție, atâta gingășie în execuție, astfel ca să-ți
redea din lemn impresia unei construcții de zidărie. Completate cu pictură
murală de maestrul Tattarăscu și icoanele maestrului N. Grigorescu, era întru
totul o desăvîrșită operă de artă...”.
“Intrarea se făcea pe două uși de pe latura de sud, aceia din dreapta
era nișa astupată. Lumina primea prin ferestrele de pe latura de nord, unde
asemenea celei de la parter erau astupate, asemenea și o ușă în stânga,
astfel că rămăsese să fie luminată prin cele trei ferestre de la etaj. în
semiobscuritatea interioară era un plăcut lăcaș de reculegere pentru cei în
suferință”5.
Cu toate aceste intervenții, la 9 sept. 1949, aflăm că: "... vă facem
cunoscut că intervenția pentru menajarea de la dărâmare a capelei cuprinsă
în Spitalul de Stat nr. 5 (fost Filantropia) a fost tardivă, întrucât lucrările de
dărâmare, începute, nu mai puteau fi oprite”6.
în 1950, clădirea “Institutului Oncologic” (aripa de mijloc), construită
peste fosta aripă cu capelă este terminată. Realizatoarea proiectului este
arhitecta Henrieta Delavrancea - Gibory, care în amintirile sale își reproșează
demolarea corpului vechi.
La 30 aprilie 1955, se stinge din viață prof. dr. doc. Daniel Danielopolu
și institutul creat de el capătă titulatura de “Institutul de Fiziologie Normală și
Patologică dr. D. Danielopolu”, instituție ce funcționează și astăzi pe același
amplasament.
CONTEXTUL URBAN
Incinta spitalicească Filantropia, cu tot ce cuprinde ea azi, constituie
una dintre cele mai interesante și vechi complexe spitalicești din București.
4 Arhiva I.N.M.I., fond Dosar 656, f. 2, 3
5 Idem
6 Idem
37
http://patrimoniu.gov.ro
Ea cuprinde un număr mare de pavilioane construite în diferite
perioade istorice, în diferite stiluri și maniere arhitecturale, precum și cu o
tipologie diversă a programului spitalicesc, proiectate în funcție de normele și
carențele sanitare ale epocii. Se poate spune că incinta adună o întreagă
istorie a tipurilor de construcții spitalicești așezate într-o frumoasă gradare
volumetrică, de la clădiri-parter, parter și un etaj, dezvoltate pavilionar în plan
orizontal, la clădirea multietajată (5 niveluri și subsol) a Institutului de
Oncologie și a Institutului de Fiziologie Normală și Patologică prof. dr. D.
Danielopol.
Inițial, spitalul doctorului Constantin Caracaș, se dorea a fi un spital
modern conform concepțiilor sanitare europene de la începutul sec. XIX,
situat la marginea orașului, protejat de aglomerația urbană, la capătul
Podului Mogoșoaiei, într-o zonă verde, rămasă din vechii Codrii Vlăsiei.
Mai apoi, la sfârșitul sec. XIX - începutul sec. XX, prin dezvoltarea
orașului București spre nord și modificarea normelor sanitare (descoperirea
microbilor aseptici și a sulfamidelor), spitalul nu a mai fost izolat, în jurul lui
putând fi construite o serie întreagă de clădiri publice, impunătoare, azi toate
decretate monumente istorice. Complexul spitalicesc se extinde cu noi
pavilioane, construcții anexe, menținând până în dec. 5 al sec. XX
construcțiile primului spital laic din Țările Române, Spitalul Filantropia.
Probabil efervescența constructivă din jurul spitalului și îndesirea la
maximum a pavilioanelor în incinta sa a dus ca în anii 1925-1926 la cele
două capete ale clădirii, sub formă de bară, a Spitalului Filantropia să se
construiască două clădiri simetrice cu 4-5 niveluri care înglobau la mijloc
vechea capelă și amfiteatrul.
înglobarea organică a unei clinici medicale cu o secție de chirurgie
proprie și laboratoare de cercetare medicală fac ca instituția prof. dr. D.
Danielopol să fie unică în lume (în 1925) și să capete un prestigiu mondial,
încununarea prestigiului de care se bucura a venit în anul 1935, când localul
devine și sediul Academiei de Medicină.
Din aceste motive denumirea generică “Spitalul Filantropia” ce
definește un sit istoric spitalicesc ce încă mai conține urmele primului spital
este, pe bună dreptate, pusă în plan de egalitate cu denumirea mai recentă
„Institutul de Fiziologie Normală și Patologie - prof.dr.D. Danielopolu”.
în 1926 sub îndrumarea profesorului Danielopolu se construiește un
corp nou de clădire, existent și azi, ridicat peste zidurile vechiului spital,
dublându-l ca suprafață prin dezvoltarea laboratoarelor de fiziologie
experiementală, a laboratoarelor clinice, menite a face în paralel cercetări de
fiziologie, patologie, farmacodinamie și terapeutică medicală și chirugicală. O
parte din noua construcție se va așeza pe vechea orientare a Spitalului
Filantropia, iar o altă parte se va adapta la aliniamentul bd. Filantropia (aici
se remarcă existența unor încăperi boltite în subsolul clădirii).
Cercetând planurile actuale ale Institutului se observă cu destulă
38
http://patrimoniu.gov.ro
ușurință că atât în subsol, cât și în parter, noua construcție a înglobat zidurile
vechiului spital. Existența unui zid median de 80 cm grosime, ca zid interior,
restul zidurilor, atât interioare cât și exterioare fiind de maxim 45-60 cm
grosime, demonstrează această ipoteză.
în 1925 se lucra cu beton armat și apăruseră deja în București imobile
cu 4-5 până la 7 etaje cu zidărie portantă de cărămidă având 45-60 cm
grosime și planșee de beton armat.
Actualul ansamblu reprezintă un reper dominant, ce echilibrează
aspectul eterogen al pavilioanelor incintei “Filantropia”. îmbinarea arhitecturii
Bauhaus cu arhitectura neo-românească a anilor '20, pare stranie la prima
vedere, dar tocmai prin opoziția ritmului plin-gol, cât și prin simetria
construcțiilor, imaginea devine unitară și capătă valențe arhitecturale.
Clădirea institutului este parte integrantă a sitului istoric, curtea
spitalului Filantropia este inclusă în zona istorică rezervată din centrul
Bucureștiului. Implicarea directă a unor personalități în susținerea și
edificarea acestor construcții, personalități ca dr. Constantin Caracaș, dr. D.
Danielopolu, generalul Kutusov, arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory (deși
prin construcția noii clădiri a Institutului Oncologic, a fost distrus ultimul corp
al vechiului spital), adaugă construcției valoarea memorială, la valoarea
istorică și arhitecturală a ansamblului.
Unicitatea națională și internațională a organizării institutului prof.dr. D.
Danielopolu, prin coroborarea clinicii medicale, cu laboratoare de cercetare
medicală și un bloc chirurgical propriu, conferă Institutul de Fiziologie
Normală și Patologie, un loc sigur în istoria medicinii românești
Prin cumularea celor trei criterii, valoare arhitecturală (puține spitale tip
mono-bloc, multi-etejate, au adoptat linia neo-românescă a imobilelor de
raport) cu valoare memorială și istorică (vechi sit istoric), precum și unicitatea
organizării funcționale a institutului, duc la concluzie că localul institutului
împreună cu corpurile adiacente, merită a fi protejate ca viitoare monumente
istorice.
BIBLIOGRAFIE
Al. G. Gălășescu - Eforia spitalelor civile din București, 1906
Dr. V. Gomoiu - Repertoar de medici, farmaciști, veterinari, voi. I, Brăila,
1938
Dr. V. Gomoiu, Maria Gomoiu, Germanismul în trecutul nostru medico-
farmaceutic, în Mișcarea Medicală Română, Craiova, 1941
Pompiliu Samarian, Istoria medicinii și farmaciei, București, 1932
Arhiva I.N.M.I. -fond C.M.I. - dosar 656 (1943-1956), f. 2, 3
39
http://patrimoniu.gov.ro
Arhivele Statului - Filiala București - C.F. Dosar nr. 61369 - Eforia Spitalelor
Civile
Arhivele Statului - P.M.B. - dosar nr. 342/1911
Arhivele Primăriei Municipiului București, fond P.M.B., Dos. /1926
“Arhitectura”, nr. V, 1925
“Arhitect Design”, 1994, pag. 6-7
SUMMARY
The hospital precincts Filantropia, with everything is entails today, is
one of the oldest and most interesting hospital bases in Bucharest.
It includes a large number of pavilions built in different historic ages, in
different architectural stiles and mannerisms, as well as with a diverse
typology of hospital program, designed in conformity with the sanitary rules
and restrictions of the age. We may say that the precincts gather an entire
history of hospital building types, displayed in a beautiful volumetric grading,
from ground-floor buildings, ground-floor plus one storey, developed as
pavilions on a horizontal plan, to the multi-leveled building (5 levels and
basement) of the Institute of Oncology and the Institute for Normal
Physiology and Pathology - D. Danielopolu, Phd. MD ”
Initially, the hospital of doctor C. Caracaș, was intended to be a modern
hospital, aligned to the European sanitary principles at the beginning of the
19th century, located on the outskirts, far from urban agglomeration, at the
end of Mogosoaia Bridge, in a green area part of the former Forest of Vlăsia.
Afterwards, by the end of the 19th c.- beginning of the 20th c., due to
the advancement of Bucharest city to the north and given the amendments to
sanitary regulations (discovery of aseptic germs and the sulphamides), the
hospital was no longer isolated and a number of imposing public buildings
could be built around it - today all such buildings have been declared historic
monuments. The hospital ensemble is now extending with new buildings,
additions, pavilions, maintaining as long as the 5th decade of the 20th c. the
constructions of the first secular hospital in the Romanian Provinces,
Filantropia Hospital.
It was probably the building effervescence around the hospital and the
crowding of pavilions inside its precincts that caused, in 1925-1926, the
construction at both ends of the buildings, in the shape of a girder, two
symmetrical buildings with 4-5 levels, which integrated at the middle the old
chapel and the auditorium.
The organic inclusion of a medical clinic with its own surgery section
40
http://patrimoniu.gov.ro
and medical research labs made the Institute D. Danielopolu unique in the
world (in 1925) and get internațional prestige. A further recognition of its
prestige was recorded in 1935, when the location also becomes the
headquarters of the Academy of Medical Science.
For all such reasons, the generic name “Filantropia Hospital” which
refers to a hospital site which still preserves the traces of the inițial one is
righteously on a level of equality to the more recent name, „The Institute for
Normal Physiology and Pathology - D. Danielopolu, Phd. MD””.
In 1926, under the guidance of professor Danielopolu, based on the
project developed by architect of the Vestry of Civilian Hospitals Vasile Moga,
a new building section, still in place today, was erected on the walls of the old
hospital, thus rendering it double in size through development of
experimental physiology laboratories, of clinical investigation laboratories,
designed to perform in parallel research on physiology, pathology,
pharmacodynamics and medical and surgical. Part of the new building was
placed on the old base of Filantropia Hospital, and another part was to be
adapted to the alignment of the Filantropia Boulevard.
From the current plâns of the Institute, we could easily notice that the
basement and ground floor of the new construction integrated the walls of the
former hospital building. The existence of a 80 cm thick median wall- as an
interior wall- while the rest of the walls, both interior and exterior, were
maximum 45-60 cm thick, comes to confirm that hypothesis.
In 1925 people used to work with reinforced concrete and in Bucharest
had already been built 4-5, even 7 - level edifices in brick load-bearing walls,
45-60 cm thick and reinforced concrete platforms.
The current ensemble represents a dominating landmark point which
balances the heterogeneous aspect of the pavilions inside the “Filantropia”
enclosure. The combination between Bauhaus architecture with the Neo-
Romanian style of the '20 seems weird at the first sight, but it is the very
antithesis of the filled-empty rhythm, as well as the symmetry of the
constructions, which make the image unitary and give the ensemble real
architectural value.
The institute building is part of the historic site, the courtyard of the
Filantropia hospital is included in the historic reservation area downtown
Bucharest.
Direct involvement of some personalities in supporting and conclusion
of such constructions, such as dr. O. Caracaș, dr. D. Danielopolu, General
Kutusov, the architect Henrietta Delavrancea-Gibory (though construction of
the new building of the Oncology Institute destroyed the last section of the
old hospital building), attach to the edifice a memorial value to the historic
and architectural value of the ensemble.
The național and internațional distinctiveness of the organization
scheme in the institute managed by professor D. Danielopolu, that is
41
http://patrimoniu.gov.ro
corroboration of the medical clinic with medical research laboratories and an
integrated surgery section, place the Institute of Normal Physiology and
Pathology on a significant position in the history of Romanian medicine.
Cumulating the three criteria, architectural value (only a few mono-
block, multi-leveled hospital buildings adopted the Neo-Romanian style),
memorial value and also historic value (old historic site), as well as the
singularity of the funcțional organization of the institute lead to the definite
conclusion that the current building of the hospital and the additional
structures are worth being protected as future historic monuments.
http://patrimoniu.gov.ro
Orașe porturi din România - un patrimoniu ignorat
Raluca IOSIPESCU
Sergiu IOSIPESCU
Aspecte geografice. Cel mai însemnat fluviu al Europei, cu lungime de
2855 km, din care mai bine de o treime udă pământul românesc, Dunărea a
jucat un rol de prim rang în istoria continentului. Fierăstruind pe o distanță de
144 km Carpații occidentali - căci și masivul sud-dunărean dintre Timoc și
Morava aparține aceluiași sistem orografic - marele fluviu deviat spre nord,
de la Călărași, de horstul dobrogean a format o deltă interioară din care azi
subzistă bălțile Borcei și Brăilei.
Pintenul central al podișului moldovean a determinat în zona Galaților
schimbarea spre est a cursului Dunării dincolo de Tulcea formându-se un
mare complex deltaic și lagunar ce se întinde de la Jibrieni la gura Boazului
(Vadu-Constanța).
Defileul carpatic al Dunării, clissura (Kleissura), cu un vechi cuvânt de
origine greacă, confluențele danubiene ale râurilor Jiu, Olt, Călmățui, Argeș,
Mostiștea, Ialomița, Șiret, Prut, ca și vadurile au favorizat în diferite etape
istorice crearea porturilor și a târgurilor, a cetăților și orașelor.
Sistemul lagunaro-deltaic al Dunării împarte în două zone, cea sudică
ceva mai întinsă, litoralul nord-vestic al Mării Negre dintre golful Cavarnei -
capul Caliacra și limanul fluviului Nistru, ultimul fragment din ceea ce anticii
numeau Pontul Stâng, după orientarea pătrunderii navigatorilor eleni prin
Hellespont spre nord. O configurație îndestul de dantelată a țărmului antic
sensibil deosebită de aceea actuală ca și vechile brațe danubiene, favorabile
unei navigații ferite de vânturile, curenții și furtunile unui bazin maritim
aproape închis, au fost premisele apariției unor ancoraje, locuri de acostare,
a creării porturilor și structurilor urbane firești.
Evoluția geopolitică. în condițiile geografice prielnice ale antichității
este firească explorarea de navigatori a ținuturilor pontice și de la Dunărea
de Jos, faptul regăsindu-se încă din primele relatări istorice despre aceste
regiuni, relatări confirmate prin descoperirile arheologice ale prezențelor
corăbierilor și negustorilor.
Consemnările unor binecunoscute legende ale lumii antice, opera lui
Homer sau călătoria argonauților sunt mențiuni certe ale navigației grecești în
Marea Neagră și pe Dunăre. Din secolul al Vll-lea î. Hr., treptat, acostajele și
primele comptoare elenice se vor transforma, în contextul marii colonizări
grecești, în așezări statornice, precum au fost, în zona de referință,
43
http://patrimoniu.gov.ro
Dionysopolis, Tirisis, Callatis, Tomoi/Tomis, Istros/H istria, Argamum, Tyras și
altele. Alături de timpuriile amenajări portuare, mai degrabă legate de
depozitarea mărfurilor, s-au descoperit importante dezvoltări ale unor țesuturi
urbane, fortificate. Cu timpul, s-au putut realiza și construcții specifice
organizării porturilor și a navigației.
Timpuriei explorări a arealului Dunării de Jos și Pontului Stâng i-a
corespuns, mai ales din a doua jumătate a ultimului mileniu înainte de
Hristos, începutul competiției pentru dominarea acestuia. Expediția anti-
scitică a lui Darius a adus flota ioniană de-a lungul țărmului apusean al Mării
Negre și în amonte de gurile Dunării. Alexandru Macedon și-a pregătit
aventura imperială bicontinentală printr-o expediție de asigurare la Dunărea
de Jos. Dar dominarea efectivă a acestor mari căi de navigație s-a produs
odată cu extinderea pe ambele maluri ale Dunării a geto-dacilor, pătrunderile
scitice de-a lungul țărmului vest-pontic, fiind mai degrabă adiacente. Ea se
exemplifică în numeroase izvoare referitoare la extinderea stăpânirii lui
Burebista atât asupra văii Dunării de Jos, cât și asupra litoralului Mării Negre
de la Olbia la Odessos.
Imperiul roman a reușit în cursul secolului I d. Hr. să realizeze nu numai
o dominație a cursului Dunării și litoralului Mării Negre, ci și înglobarea
acestor vaste regiuni în structura sa militară și administrativă. Chiar dacă
această situație a fost zonal și episodic contestată de năvălirile popoarelor
migratorii, restaurația stăpânirii romane la Dunărea de Jos s-a produs atât în
vremea împăratului Constantin cel Mare, cât și, cu alte mijloace, în aceea a
lui Justinian (527-565).
Dunărea bizantină, acoperind în secolul al Vl-lea doar ceva mai mult
decât Dunărea de Jos, s-a prăbușit odată cu mareea slavă care s-a întins
peste aproape întreaga peninsulă Balcanică. Succesorii moștenirii bizantine
nu au fost însă slavii invadatori, incapabili de construcții statale, ci
khaganatele avar și bulgar în secolele VII și VIII d. Hr.
Cu o remarcabilă putere de regenerare, stimulată de creștinism,
Bizanțul a putut relua în secolul al Vlll-lea controlul navigației în Marea
Neagră, pentru ca, la sfârșitul secolului al X-lea să revină la Dunărea de Jos,
după desființarea primului țarat bulgar. Prezența militară bizantină și
organizarea portuară este documentată prin atestarea în surse narative a
Lycostomei, ca stațiune a flotei bizantine în sec. XI, prin descoperirile
arheologice de la Capidava și, în mod excepțional, prin aceea a portului
militar din cetatea de pe insula Păcuiul lui Soare.
O nouă recrudescență a invaziilor, pecenego-cumană, expansiunea
regatului Ungariei arpadiene în contextul cruciadelor a ll-a și a lll-a, au minat
dominația bizantină a Dunării de Jos care, la sfârșitul sec. XII, a fost
înlocuită, pe cea mai mare parte a fluviului, de aceea a împărăției vlaho-
bulgare, a Asăneștilor în competiție cu regatul Coroanei Sfântului Ștefan.
44
http://patrimoniu.gov.ro
Bizanțul în exilul său anatolian și-a menținut totuși poziții în Scythia Minor și,
în general, pe litoralul pontic, la nord de Vama.
Invazia mongolă-tătară din anii 1241-1242 a pus capăt disputei pentru
acest fragment al Dunării de Jos între împărăția Asăneștilor și regatul
Ungariei arpadiene. într-o etapă destul de scurtă, de la 1254 la 1290 Hoarda
de Aur, prin centrul de putere de la Sacce (Isaccea) a reușit să controleze
cursul fluviului de la Porțile de Fier până la vărsarea în Marea Neagră.
Controlul s-a menținut cu unele variațiuni semnificative până la moartea
marelui han Ozbeq (1342), sub faldurile puterii mongole înfiripându-se un
condominium al mai vechiului țarat bulgar de Târnovo - divizat în stăpâniri
locale - și a noului principat al Țării Românești sub marele voievod Basarab I
(cca 1319-1351/1352).
înfrângerea de către oștirile Țării Românești la 1330, 1368-1369 a unor
mari încercări în forță ale regatului Ungariei, urmată însă de treptata
diminuare prin subordonare a țaratului bulgar de Târnovo față de turcii
anatolieni și otomani, mai ales în deceniul opt al secolului al XlV-lea, au făcut
ca principatul românesc meridional să dețină o poziție dominantă la Dunărea
de Jos.
Contestată de Ungaria angevină în contextul marii confruntări veneto-
genovezo-ungare din 1376-1382 - războiul de la Chioggia - generalizate și
în estul Europei, prezența politico-militară românească pe marele fluviu
european avea să înfrunte pentru o sută de ani tenacele efort de dominare și
implantare turcică-otomană.
Cucerirea de către otomani a Turnului teleormănean, Dârstorului
(Silistra), Giurgiului, Chiliei, Turnului (Severin), Belgradului, Brăilei, într-un
interval de la cumpăna veacurilor XIV-XV și până către mijlocul secolului al
XVI-lea, odată cu aproape simultana implantare turcică în Dobrogea, au
transformat Dunărea de Jos și - după prăbușirea regatului medieval al
Ungariei (1526-1541) - Dunărea de Mijloc într-un fluviu imperial musulman.
Nu fără disperate încercări de revenire, pe ambele maluri chiar, ale
principatelor române susținute, fără deosebită constanță, de regatul Ungariei
și diferite încercări de cruciadă, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea
de Sfântul Imperiu Romano-German.
Eliminarea dominației otomane pe Dunărea de Mijloc prin ofensiva
imperială Habsburgică după eșecul oștilor Semilunei la Viena (1683) avea să
fie urmată de moderna competiție pentru dominarea ultimei părți a celui mai
mare fluviu european de către Sfântul Imperiu romano-german și împărăția
moscovită.
într-o primă etapă, 1684-1718, victoriile forțelor romano-germane au
fost semnificative, pacea de la Passarowitz (Pojarevac) din anul 1718
consfințind includerea clissurii Dunării în hotarele imperiale și a malului stâng
al fluviului până la vărsarea Oltului.
45
http://patrimoniu.gov.ro
Simultana tentativă a țarului Moscovei de a atinge Dunărea de Jos în
războiul cu Poarta otomană (1710-1711), în pofida unui efemer avantaj la
Brăila (iulie 1711), s-a încheiat cu un grav eșec. Deși victorioase pe teritoriul
Moldovei în noul război ruso-austro-otoman, silite de abila mediație franceză,
forțele moscovite au trebuit să abandoneze Moldova ocupată, în vreme ce
imperialii romano-germani pierdeau, prin pacea de la Belgrad (1739), nu
numai Serbia cu clissura dar și întreaga Oltenie, reunită Munteniei în
principatul Țării Românești.
în războiul ruso-otoman din anii 1768-1774, cel austro-ruso-otoman de
la 1787-1792 și cel ruso-otoman din 1806-1812 deși linia Dunării de Jos
otomane a fost atinsă, ba chiar depășită de aliații creștini, Dobrogea fiind în
mai multe rânduri devastată de trupele ruse, totuși echilibrul european de
forțe ca și conjunctura internațională au menținut, cu neesențiale modificări,
dominația Semilunei pe ultima parte a marelui fluviu european.
Abia războiul ruso-otoman din 1828-1829 - purtat în împrejurările
europene favorabile ale luptei de eliberare a grecilor și dezvoltării curentului
filoelenic - au provocat, prin pacea de la Adrianopol (1829) o schimbare
semnificativă a situației geo-politice a Dunării de Jos. Tratatul prevedea nu
numai demantelarea cetăților otomane de pe malul stâng al fluviului ci și
redarea teritoriului lor, vechile kazale otomane (impropriu denumite raiale),
principatului Țării Românești. Lunga ocupație rusească a principatelor
române dunărene, asupra cărora se instaurase regimul de protectorat al
țarului, ca și încă și mai lunga funcționare a unui drum rus de etape până la
Silistra (1836) avea să modifice esențial însuși regimul internațional al
Dunării.
Mai mult, prin același tratat de la Adrianopol, ca și prin convențiile
imediat ulterioare încheiate între curțile de la Sankt-Petersburg și
Constantinopol, Delta Dunării a intrat practic în zona de influență a Rusiei.
Abia războiul Crimeei (1853-1856) și pacea de la Paris au îndepărtat
Rusia de la gurile Dunării, Imperiul otoman și noile Principate Unite ale
Moldovei și Țării Românești, împărțindu-și drepturile asupra segmentului
inferior al marelui fluviu european. Nu fără existența, prelungită aproape un
secol, a unui organism internațional, Comisia Europeană a Dunării, cu
competențe în ceea ce privește navigația, extinse de la Brăila până la
vărsarea fluviului în mare.
După războiul ruso-româno-otoman din 1877-1878, drepturile suverane
asupra țărmurilor dunărene au fost exercitate de tânărul regat al României,
de regatul Serbiei și de principatul autonom al Bulgariei. Situația avea să fie
definitiv stabilită prin tratatele de pace de la Versailles, ultima reminiscență a
multisecularei dominații otomane pe Dunărea de Jos, cetatea insulară Ada
Kaleh, optând printr-un plebiscit unirea sa cu regatul României (1920).
Evoluția și regimul navigației. Dacă până la organizarea imperială
46
http://patrimoniu.gov.ro
romană a Dunării și Pontului Euxin, informațiile referitoare la navigația pe
fluviu sunt sporadice - vezi de pildă cele menționate de Herodot în legătură
cu pătrunderea flotei lui Darius pe fluviu cu ocazia războiului scitic - cele
privitoare la tipurile de nave și instalațiile portuare utilizate în Pont se pot
culege din bogata zestre epigrafică a Scythiei Minor, ca și a altor cetăți ale
acestui bazin maritim.
Cercetările arheologice, îndeosebi cele de la Tomis și, mai puțin de la
Callatis, chiar dacă insuficient exploatate, au scos la iveală părți importante
ale anticelor porturi.
Imperiul roman a menținut atât pe Dunărea de Jos (Classis Flavia
Moesica având comandamentul în portul Noviodunum/lsaccea), cât și în
Marea Neagră, flote importante, menite să asigure negoțul și să combată
pirateria. Prezența maritimă militară romană s-a diminuat treptat, navigația
comercială neîncetând decât odată cu prăbușirea limesului dunărean.
Mai puțin cunoscute sunt tipurile de nave bizantine utilizate pe Dunăre
și în Pontul Stâng în secolele VII - IX. Odată cu înflorirea istoriografiei
bizantine, informațiile devin tot mai abundente despre acțiunile flotelor
militare bizantine, capabile să asigure buna desfășurare a comerțului, flote
operaționale, cu toate vicisitudinile politice, atât în secolele X - XII, cât și din
a doua jumătate a secolului al Xlll-lea, până la începutul celui de-al XlV-lea.
Chiar și către mijlocul secolului al XlV-lea, după o informație din opera
împăratului și istoricului loan Cantacuzino, flota militară bizantină putea
exercita oricând o presiune politică la Dunărea de Jos.
Restaurarea bizantină la Constantinopol, după deceniile de stăpânire
latină - consecință a Cruciadei a IV-a - a fost urmată prin tratatul de la
Nymphaion (1261) de o ascensiune fără precedent a navigației mai întâi
genoveze și apoi și a celorlalte republici maritime italiene. Sfârșitul secolului
al Xlll-lea și secolul al XlV-lea înregistrează dominația celor două republici
italiene, Genova și Veneția, în comerțul desfășurat pe Marea Neagră și
Dunărea de Jos, cu produse locale, în special materii prime, precum și cu
produse de lux și mirodenii destinate și piețelor mai îndepărtate ale Europei
centrale.
Desfășurarea comerțului maritim și fluvial s-a asociat în mod firesc unei
competiții politice, Genova orientându-se către alianța cu regatul Ungariei
angevine, prilej al acordării în 1379 al primului act cunoscut de navigație
danubiană, privilegiată, acordat de regele Ludovic I Republicii Sfântului
Gheorghe.
Odată cu pătrunderea turcică-anatoliană și apoi implantarea otomană în
peninsula Balcanică, Dunărea de Jos ca și litoralul vest-pontic devin
adevărate frontiere fierbinți, de la sfârșitul secolului al XlV-lea și până la
sfârșitul celui de-al XV-lea, navigația și comerțul pe apă fiind considerabil
stânjenite.
47
http://patrimoniu.gov.ro
Abia odată cu transformarea Dunării de Jos și a Mării Negre, sub
dominația, mai mult sau mai puțin efectivă, a noului imperiu musulman de la
Constanti no pol, s-a încercat prin legislația impusă de Suleiman Magnificul
crearea unui cadru de drept pentru navigația și comerțul acestor zone. Dar
doar odată cu Convenția din 1616, cu păcile de la Passarowitz (1718),
Kuciuk-Kainargi (1774) și Convenția de la Constantinopol (1784), regimul
navigației pe Dunăre a căpătat un început de drept internațional. Prin pacea
de la Adrianopol (1829), regimul de navigație pe fluviile internaționale, stabilit
prin tratatul de la Viena (1815), avea să fie extins și asupra Dunării. Aplicarea
sa s-a putut face însă treptat, odată cu pacea de la Paris (1856).
Litoralul maritim
CONSTANTA
Topografie generală. Situat pe paralela celei mai scurte distanțe dintre
litoral și Dunăre, adăpostit de un promontoriu, orașul port Tomis s-a dezvoltat
într-o poziție favorabilă mai întâi prin configurația reliefului, ce coboară în
terase succesive de la 100 m spre centrul podișului dobrogean, la 50 m și în
final la faleza de 15-20 m. în al doilea rând, înfățișarea antică a terenului,
diferită de cea actuală, crea premisele unui bun ancoraj și a unui port, atât cu
adâncimi prielnice unei apropieri mai mari de țărm, cât și a unor plaje
nisipoase pentru tragere la mal și călăfătuire.
Chiar și climatic condițiile par să fi fost diferite de cele actuale, platoul
fiind împădurit atât cu stejari, cât și cu pini maritimi, fapt dovedit atât de
calitatea solului, cât și de mențiuni epigrafice despre exploatarea lemnului
pinilor pentru confecționarea făcliilor de iluminat. Prezența pădurilor influența
desigur regimul hidrografic, gradul de umiditate, precum și efectul vânturilor.
Situl istoric - constituirea patrimoniului. înțelegerea evoluției din
cele mai vechi timpuri până în zilele noastre a sitului urban Constanța, și în
primul rând a amenajărilor literale, întâmpină serioase greutăți, cauzate în
primă instanță de impresionantele transformări ale orașului și portului din
ultima sută de ani.
în pofida stăruitoarelor apeluri ale reputatului Vasile Pârvan ca director
al Muzeului Național de Antichități și membru al Comisiunii Monumentelor
Istorice între anii 1910-1927, ale arheologilor și monumentaliștilor implicați în
studiul Dobrogei, un plan de cercetare și protecție globală nu s-a putut pune
în practică. Totuși, multitudinea descoperirilor spectaculoase au determinat
impunerea unor măsuri de protecție, conservare și restaurare, urmate de
cele de punere în valoare.
“Prea strălucita metropolă a Pontului Stâng” - după cum era numită în
epoca imperială romană, cetatea tomitană a fost părtașa tranzitului pe unul
48
http://patrimoniu.gov.ro
din marile drumuri comerciale ale antichității. Dealtfel este semnificativă
importanța grupului constituit al alexandrinilor, negustori proveniți sau
specializați în relațiile cu marea cetate egipteană, grup care își construiește
propriul templu dedicat lui Sarapis. Dar Alexandria nu era singura conexiune
a comerțului tomitan, Heracleea Pontică, Byzantion-ul, Smyrna, Athena,
Thessalonicul, Nicomedia, Prussa, Palmyra, Antiohia fiind la rândul lor
partenere de afaceri.
Acest comerț vast presupunea structuri sociale și materiale adecvate:
exista un colegiu al navigatorilor - naukleroi -, o asociație a armatorilor,
documentată sub împăratul Marcus Aurelius (161-180), precum și o flotă, cu
nave din cele mai diferite (naves oneraria, corbita, ponto, lapidaria naves,
tesseraria, scapha, vegeia, placida, musculus, natis), în general cu un
deplasament ce nu depășea 300 de tone (1201. registru, de astăzi).
Manevrarea mărfurilor, încărcatul și descărcatul îl făceau falangarii,
saccarii, baiulii, gerulii, cerementarii, iar a vitelor - păcurarii. Se foloseau și
mecanisme de încărcat cu scripeți, planuri înclinate etc.
Portul avea și un oficiu vamal și ateliere de construcții și reparații, din
care nu lipseau călăfătuitorii.
Intrată într-un adevărat con de umbră după sec. al Vll-lea, așezarea
reapare sub numele de Constantia în opera împăratului și istoricului
Constantin al Vll-lea Porfirogenetul și Costanza în portulanul pisano-
amalfitan de la sfârșitul sec. al Xlll-lea și în hărțile nautice din secolele XIV-
XV, dovada certă a importanței portului vechiului Tomis.
Târg și port în despotatul lui Dobrotiță, în a doua jumătate a sec. XIV și
în cuprinsul Țării Românești a lui Mircea cel Bătrân, Constanța reapare abia
în sec. al XVI-lea, în noua organizare a Imperiului otoman a lui Suleyman
Magnificul.
Kustendje cunoaște etapele de ascensiune și înflorire ale Dobrogei
otomane din sec. XVII și prima jumătate a celui de-al XVIII-lea, dar și
ravagiile confruntărilor ruso-otomane din 1768-1774, 1806-1812 și completa
distrugere în aceea din 1828-1829. Administrația otomană nu a mai găsit
resursele unei refaceri, singura reluare a traficului portuar datorându-se
inițiativelor Lloyd-ului austriac și concesiunii căii ferate danubiano-pontice
acordată antreprizei engleze “Danube and Black Sea Railway Company”.
Adevărata dezvoltare modernă a Constanței începe odată cu unirea
Dobrogei cu principatul României și construirea în etape a portului actual,
după 1895.
Dintre monumentelele cu specific maritim din Constanța, “Edificiul
roman cu mozaic” rămâne cea mai spectaculoasă și interesantă realizare.
Descoperirea în anul 1959, fortuită, cu ocazia săpării fundațiilor unui bloc pe
faleza sud-vestică a peninsulei, a „edificiului cu mozaic”, a fost urmată de
zece ani de investigații arheologice pe o zonă relativ întinsă a subsolului.
49
http://patrimoniu.gov.ro
Lucrările de amenajare a falezei tomitane au impus taluzări și tăierea
unor platforme ce coborau până la malul mării, către primitorul golf adăpostit
spre NE de configurația naturală a peninsulei.
La 5 metri sub nivelul de locuire al orașului antic, a fost realizată prima
terasare pe care se află podeaua “edificiului cu mozaic”, deci la 12,60 m
deasupra actualului nivel al mării.
Având forma unui patrulater cu laturile de cca. 101 m x 20 m, adosat
unui puternic zid de sprijin al falezei, ansamblul era pardosit, la nivelul
superior, cu un superb mozaic policrom, ce datează de la finele sec. V d. Hr.
și începutul sec. VI d. Hr.
Pe a doua terasă, situată la 9 m sub nivelul pardoselii “edificiului cu
mozaic”, au fost construite mari încăperi celulare, 11 la număr, cu bolți
semicirculare și intrări monumentale. Inventarul arheologic descoperit în
aceste încăperi, sub bolțile prăbușite, cuprindea nenumărate amfore de
diverse dimensiuni, încărcate cu piroane și cuie de fier, bitum, colofoniu,
rășini naturale, rășina de pin, masticul de Hios, styraxul din Asia Mică, tămâie
somaleză, smirnă. Dacă unele dintre acestea foloseau la fabricarea
parfumurilor, balsamurilor și medicamentelor, alte rășini, precum și bitumul
foloseau în mod evident la călăfătuitul corăbiilor. Prezența ancorelor de fier
descoperite tot în aceste încăperi este un alt element care confirmă
activitatea navală a orașului și rostul construcției.
Pe o terasă inferioară - sub nivelul actual al mării - s-au descoperit
fundațiile unui alt zid longitudinal, la care era adosat un nou nivel de încăperi
orientate spre cheiurile portului, inventarul lor cuprinzând numeroase amfore
cu resturi de grâu sau feronerie.
Accesul între nivele se realiza printr-o monumentală scară, cât și prin
altele secundare. La sud-est de scară, pe o terasă erau amenajate alte
încăperi, unele conținând greutăți (ponduri) marcate, din marmură.
La sud-est, pe nivelul încăperilor boltite, printr-o masivă tăiere a falezei,
fusese amenajată o construcție ce adăpostea thermele (băile).
Toate aceste amenajări, după caracteristicile lor și inventarul arheologic
găsit in situ, precum și după compararea cu alte construcții portuare, aveau o
dublă funcțiune: pe de o parte ele constituiau Arsenalul maritim al cetății
Tomis, iar pe de altă parte, depozitul de mărfuri en gros al acesteia. Astfel,
rolul “edificiului cu mozaic” în contextul funcționării portului se conturează mai
clar, rolul său dominant fiind acela de bursă maritimă pentru mărfurile
debarcate sau încă aflate pe corăbii sub ochii negustorilor, licitatori ai
încărcăturilor.
Apeductele (galerii subterane), reprezentau sistemul de alimentare cu
apă a anticului Tomis și a portului său, fiind săpate la adâncimea de 20 m
sub nivelul solului actual, formând astfel o rețea ce străbătea orașul. Apa
50
http://patrimoniu.gov.ro
captată de la Ovidiu și Palazu Mare era transportată prin aceste canale zidite
din cărămidă și ciment roman, înalte de 1,70 m și late de 0,90 m, prevăzute
cu puțuri de aerisire. Au fost descoperite două tronsoane ce datează din sec.
III d. Hr., primul lung de 285 m, ce pornește de la plaja “Modem" până în
portul turistic, cel de-al doilea lung de 265 m, de la portul turistic la “edificiul
roman cu mozaic”.
Harta Constanței realizată de Serviciul Geografic al Armatei pe baza
ridicărilor din anii 1880-1884 și revizuită planimetric în anul 1912 înfățișează
configurația portului Constanței la momentul definitivării planului conceput în
anii 1895-1901 și totodată dezvoltarea urbană înainte de primul război
mondial. Sunt prezentate căile de comunicație transdobrogene, șoseaua și
calea ferată, care la această dată prezintă numeroase ramificații servind atât
portului, orașului, cât și industriilor implantate în preajma sa. De remarcat
Harta Constantei, scara 1:100.000, Serviciul Geografic al Armatei. Ridicarea pe teren din anii
1880-1884. Revizuită planimetric în anul 1912.
51
http://patrimoniu.gov.ro
deasemeni realizarea căii ferate de-a lungul litoralului nordic și a cordonului
ce separă Siutghiol de mare, făcând legătura între Constanța și viitoarele băi
Mamaia.
MANGALIA
Situl istoric - constituirea patrimoniului. “Orașul Callatis a fost o
colonie a heraclioților, ce apăru la porunca unui oracol...”, astfel
consemnează, mult mai târziu, Scymnos din Chios (cca.250-180 a. Hr.)1
întemeierea noului oraș.
Prosperitatea timpurie a cetății se pare că se datora, în mare parte,
resurselor agricole și creerii unui hinterland, teritoriu rural productiv, fapt
reflectat în reprezentarea Demetrei, zeița agriculturii, ca și a spicelor de grâu
pe cele mai vechi monede emise aici.
Prin organizarea unei “praeposituri a Traciei” sau “praefecturi a
Pontului” în vremea lui Alexandru Macedon, Scythia Minor, inclusiv litoralul
intră sub controlul macedonean. Cunoscută este poziția ulterioară a
Callatisului, de conducător al cetăților pontice răsculate, în mai multe rânduri,
împotriva diadohului Lisimah, rămas urmaș al lui Alexandru Macedon după
moartea acestuia (323 î. Hr.).
Poziția semeață a Callatisului continuă și față de expansiunea romană,
alianța încheiată cu regele Bosforului, Mithridate VI Eupator iar, mai târziu cu
Burebista, fiind încercări disperate de salvare a propriei entități.
Intrată în orbita Romei, cetatea Callatis a făcut parte din “comunitatea
pontică” (“Koinon Ponton”, “Koinon ton Hellenon”), federația celor cinci, apoi
șase cetăți grecești, în care supremația o deținea Tomisul, devenit între timp
metropola Pontului.
Mangalia medievală reapare în lumina istoriei la finele sec. XIII în
celebrul Compasso da navigare, un portulan pisano-amalfitan, pentru ca din
a doua jumătate a sec. XVI, defterele să ofere amănunțite descrieri
administrativ-fiscale ale așezării și teritoriului înconjurător. Memorialul de
călătorie al lui Evlija Celebi, de la mijlocul sec. XVII prezintă următoarea
situație: “Este un oraș foarte vechi. în prezent, partea înfloritoare a orașului
se află spre nord, la intrarea în port, unde se văd și acum temeliile cetății. /.../
De asemenea, se găsesc șapte cafenele și vreo trei sute de magazii lângă
schelă și în alte locuri, deoarece aici este un loc de negoț./.../ Fiind un port
mare, se încarcă aici cu grâne o mie de șăici și karamursel-uri și zabun-uri
care vin la Istanbul. Această trecătoare este schela vilaietului Dobrogea și de
aceea acolo se găsesc multe grâne și alte cereale”2.
Geamia Esmahan Sultan, după tradiție ctitoria prințesei Esmahan, fiica
sultanului Murad al ll-lea, datează de la sfârșitul sec.XVI, fiind una dintre
1 Pseudo-Scymnos, în Izvoare privind istoria românilor, I, București, 1964, p. 171.
2 Călători străini despre țările române, VI, București, 1976, p. 380-381
52
http://patrimoniu.gov.ro
Harta Mangaliei, scara 1:100.000, Serviciul Geografic al Armatei. Ridicare pe teren în anii
1880, 1883, revizuită planimetric în 1912.
puținele construcții rămase din epoca stăpânirii otomane. Este un edificiu din
piatră brută, cu fragmente de coloane și marmură luate din construcțiile
antice și refolosite. Cimitirul specific turcesc, cuprinde morminte din sec.
XVII-XVIII, alături de un sarcofag roman transformat în bazin pentru spălări
rituale.
Pustiită, ca și întreaga Dobroge, de războaiele ruso-otomane din
secolele XVIII și XIX, Mangalia se reface sub administrația românească de la
1879 încoace.
Situată azi pe un litoral cu câteva largi anse și la nord de limanul
omonim, Mangalia modernă suprapune aproape în totalitate vechea
Callatidă. Peisajul în antichitate a fost și aici dependent de regresiunea
phanagoreană, a cărei efecte pentru zona portuară a cetății s-au putut
constata până în evul mediu și chiar premodern (sec. XVII).
Din vechea incintă cu traseu trapezoidal al anticului Callatis se
păstrează câteva porțiuni de zid, cele de pe latura de nord fiind restaurate,
53
http://patrimoniu.gov.ro
două porti de intrare și două turnuri. în partea nordică a cetății se intinde
necropola elenistică, iar la marginea de vest a orașului actual necropola
romano-bizantină.
Basilica de tip sirian, situată în colțul de NE al cetății și alipită zidului
antic de incintă datează din sec. V d. Hr. cu modificări succesive intervenite
în cursul sec. VI. în realitate este un ansamblu ce cuprinde basilica propriu-
zisă compartimentată în trei nave spre N, altar și două sacristii laterale, spre
S, atriul și palatul cu trei încăperi, probabil, pe două nivele. După plan și
tehnica de construcție ansamblul pare a fi opera unui arhitect sirian.
Harta Mangaliei realizată de Serviciul Geografic al Armatei pe baza
ridicărilor din anii 1880,1883 și revizuită planimetric în 1912, relevă modesta
dezvoltare a portului apărat dinspre nord-est de un dig și existența a încă
unuia în partea de sud a orașului.
Dunărea de Jos
BRĂILA
Topografie generală. Situat la contactul stepei cu lacuri sărate din vest
și zona de lunci, precum a Șiretului, bălți la est și nord, orașul se întinde pe
terasa inferioară a Dunării cu altitudine de 15-20 m deasupra nivelului mării și
relativă, de 8-12 m. Această terasă se termină abrupt către Dunăre la est și
către zona inundabilă a Șiretului la nord, ceea ce a conferit orașului o poziție
favorabilă dezvoltării.
54
Situl istoric -
constituirea
patrimoniului. Prima
atestare documentară a
localității se găsește în
privilegiul comercial al
voievodului Țării
Românești, Vladislav
Vlaicu, dat negustorilor
din Brașov și din întregul
district al Brașovului la 20
ianuarie 1368, pentru
comerțul acestora pe
“drumul Brăilei”, care
lega, prin trecătorile
Carpaților de Curbură,
Harta Dunării, scara 1:50.000,
București, 1934.
http://patrimoniu.gov.ro
Europa centro-orientală de Dunărea de Jos și Marea Neagră.
Frecventarea zonei desigur încă mai înainte de această mențiune
documentară, demonstrată de numeroasele descoperiri monetare, o
adevărată confluență numismatică către începutul Dunării maritime.
în împrejurimile orașului, pe Buzău și Călmățui au fost descoperite
diverse tezaure monetare, prezența lor confirmând importanța drumului
comercial al Brăilei. Astfel, la Dedulești, tezaurul cuprindea 31 piese schifate
din timpul împăraților Isac II Anghelos (1185-1195) și 19 piese de la Alexios
III (1195-1203). în Balta Brăilei, la Stoienești, tezaurul cuprindea 22 hyperperi
emiși de împărații loan Vatatzes (1222-1254) și Theodoros II Lascaris (1254-
1258). Din timpul hanului Toqtai (1290-1311) s-au descoperit trei monede
(dirhemi).
Monedele emise de voievozii munteni s-au descoperit în mici tezaure
sau izolate, ele fiind emise de Vladislav I Vlaicu (1364-1374), Radu I (1374-
1385) și Mircea cel Bătrân (1386-1394, 1396-1418). Acestora li se adaugă și
emisiuni de la Ivan Sracimir (1360-1365, 1369-1396) și Ștefan Uroș III
Decanski (1321-1331).
Se remarcă de asemenea și prezența ceramicii de import, de origine
asiatică, semn al existenței legăturilor comerciale cu centre din Asia Mică.
Portul va fi fost frecventat de timpuriu și de navigatorii și negustorii
republicilor maritime italiene - dovada includerii sale în hărțile nautice sub
denumirea coruptă, Brillago.
Brăila a continuat să joace un rol excepțional în comerțul Țării
Românești și al Transilvaniei în secolul al XV-lea. Vizitată de flota cruciată
burgundo-papală în 1445, port de invazie al forțelor sultanului Mehmet al II-
lea în cursul campaniei sale împotriva lui Vlad Țepeș (1462), Brăila și județul
ei aveau să fie “arse” într-un adevărat război comercial declanșat în
primăvara lui 1470 de Ștefan cel Mare.
în cursul marii sale campanii împotriva Moldovei lui Petru Rareș, la
1538, sultanul Suleyman Magnificul a decis și soarta Brăilei, anexată
împreună cu județul ei și
transformată într-o kaza, cap de pod
al Imperiului otoman pe malul stâng
al Dunării. încercările de contestare
a stăpânirii otomane în vremea lui
Mihai Viteazul, a războaielor ruso-
otomane din secolele XVIII și
începutul celui de-al XlX-lea, chiar
dacă soldate cu efemere victorii, nu
Brăila, gravură de A. von Saar, 1826
http://patrimoniu.gov.ro
au încheiat existența cetății și kazalei otomane.
Abia prin pacea de la Adrianopol (1829), urmare a războiului ruso-
otoman, cetatea și kazaua au fost desființate și teritoriul lor a fost realipit
principatului Țării Românești.
Odată cu regimul regulamentar și grație energiei ispravnicului Radu
Slătineanu, Brăila și portul ei au pășit pe calea modernizării accelerate.
Harta Dunării realizată de Direcțiunea Serviciului Hidraulic și publicată
la București în 1934, prin grija Administrației comerciale a porturilor și
comunicațiilor pe apă după modelul celebrei Cursiere a Dunării - opera
căpitanului Drăghicescu de la sfârșitul secolului XIX - înfățișează portul
Brăilei cu cheiul său, sistemul de căi ferate, precum și bazinul portului între
km 169 și 173.
CĂLĂRAȘI
Topografie generală. Așezat pe terasa inferioară a Dunării, la 5 m
deasupra luncii inundabile, ferit deci de neplăcerile revărsărilor de ape, a
beneficiat însă de existența unei pânze freatice de suprafață. Cadrul natural,
bogat în cereale, pește, pășuni și păduri conferă orașului largi posibilități de
aprovizionare și dezvoltare.
Jumătatea estică a orașului este amplasată pe malul stâng al brațului
Borcea, jumătatea de vest pe malul stâng al gâtului Jirlăul, învecinându-se la
E cu satul Măgureni, la V cu lacul omonim, la N cu câmpia munteană.
Situl istoric - constituirea patrimoniului. Numit inițial Lichireștii de
Vad, încă din primul sfert al sec. XVII, era locuit de numeroși călărași,
prezența lor determinând schimbarea denumirii orașului în cea rămasă până
în zilele noastre.
Planul realizat de generalul Bawr între anii 1768-1774, în vremea
ocupației rusești, avea marcate ca puncte mai importante biserica și
căpitănia de călărași.
Abia din aprilie 1831, prin Regulamentul Organic, capitala județului
Ialomița este mutată de la Urziceni la Călărași, oraș creat pe moșia Lichirești
aparținând Eforiei Spitalului Colțea. Cum Regulamentul Organic făcea
diferență între orașele libere, care se administrau singure, și cele situate pe
moșii particulare, care erau supuse obligațiilor față de proprietari, consiliul
comunal face, la 1 noiembrie 1833 prima cerere de eliberare a orașului către
Eforia Spitalului Colțea3. Ca urmare a acestor demersuri, reușește să
cumpere din moșie 1714 pogoane, din care 229.392 stânjeni pătrați pentru
vatra orașului, restul fiind pentru islaz și moșia orașului. încă din această
perioadă apar informații despre “punerea în orânduială” a orașului (1836) -
3 Ileana Zbârnea, Primele planuri de sistematizare a orașului Călărași, în „Historia Urbana”,
tom II, București, 1994, p. 187-193
56
http://patrimoniu.gov.ro
semn al unui început de sistematizare, pentru ca după numai cinci ani gazeta
“Mercur" să semnaleze dezvoltarea portului.
în anul 1849 este înaintat primul memoriu al locuitorilor către principele
Barbu Dimitrie Știrbei, în scopul realizării planului târgului. în anul următor,
inginerul Scariat Popescu realizează primul plan al orașului, plan ce primește
o rezoluție nefavorabilă din partea principelui. Abia a treia variantă, din 1851,
întrunește oarecum avizul general, fiind urmat la 27 februarie 1853 de
hrisovul principelui Barbu Știrbei de emancipare a orașului de sub
mănăstirea Colțea.
La 1875 noul „Plan de situațiune al orașului Știrbei”, crea o nouă
extindere a acestuia, semn al prosperității urbane, datorate desigur traficului
dunărean.
între anii 1852-1881, orașul s-a numit Știrbeiu, în onoarea principelui
Barbu Dimitrie Știrbei care a susținut eforturile locuitorilor de eliberare și
organizare urbană.
Recensământul de la 1890, pe lângă datele referitoare la populație,
Harta Dunării, scara 1:50.000, București, 1934
http://patrimoniu.gov.ro
naționalități, profesiuni, apartenență religioasă, făcea precizări prețioase în
legătură cu comerțul desfășurat în orașul și portul Călărași. Se arătau astfel
marile cantități de cereale și vite, aduse pe calea ferată sau cu carele,
transportate apoi cu vase pe brațul Borcea și apoi pe Dunăre. Despre străzile
orașului, pietruite sau nu, se preciza că șoselele județene dinspre Slobozia și
Dobrogea duceau direct în port, unde era un frumos chei de lemn de stejar,
cu două nivele pentru acostarea vaselor și unde se termina calea ferată
Slobozia - Călărași - Port.
Portul determinase și o parte din structura urbanistică, astfel către port
îndreptându-se bulevardul Traian, amenajat ca loc de promenadă, mărginit
de plantații de arbori.
La începutul secolului XX Nicolae lorga vizita Călărașii, “un oraș creat
de curând: aceasta o arată sistemul european al stradelor, tăiate fără cruțare
față de un trecut cu totul umil. Capitală de județ, el a primit podoabele de
edificii publice ale acestora. Șchela frecventată, cum se vede din șlepurile ce
așteaptă încă și la această vreme, Călărașii durară prăvălii multe și înțesate,
care sunt și o podoabă; /.../ bâlciul din Călărași nu-și pierde mulții mușterii și
visitatori din țară sau de peste hotarul dunărean”4.
Harta Dunării realizată de Direcțiunea Serviciului Hidraulic și publicată
la București, în 1934 prin grija Administrației comerciale a porturilor și
comunicațiilor pe apă înfățișează portul Călărași, dezvoltat de-o parte și de
alta a km 97 al brațului Borcea, fiind servit de o ramificație a căii ferate
Slobozia - Călărași. Este de remarcat pentru transbordarea Dunării spre
Ostrov, amenajarea șoselei Călărași - Pichetul Silistra (km 376) de la punctul
Chiciu.
Se remarcă planul urbanistic rectangular al orașului determinat de
existența cheiului portului amenajat pe brațul Borcea.
GIURGIU
Topografie generală. Odinioară capitala județului Vlașca, situat pe
terasa joasă a Dunării, la altitudinea de circa 27 m deasupra nivelului mării
dar, la doar 9-10 m deasupra celui al luncii inundabile. Porturile sale -
Smârda și Ramadan - situate la peste 2 km de centrul orașului au
adâncimile medii create, prin lucrări, de 7-10 m.
Situl istoric - constituirea patrimoniului. Atestat documentar la 23
septembrie 1403 într-un act internațional - acordul dintre Mircea cel Bătrân,
domnul Țării Românești și regele Poloniei Vladislav Jagello - construit, după
o tradiție consemnată la 1445, de către același principe român, Giurgiul pare
să fi fost încă din timpul stăpânirii bizantine o fortificație insulară. Așa par să
dovedească cercetările arheologice întreprinse în ultimii ani și care în
4	N. lorga, România cum era până la 1918, I, București, 1939, p. 404-405.
58
http://patrimoniu.gov.ro
nivelele inferioare ale locuirii au scos la iveală un turn poligonal, de factură
bizantină.
Cetatea Giurgiu, ridicată pe o mică insulă din apropierea malului stâng
al Dunării, domina și controla un important vad al fluviului, fortificat atât pe
malul nordic în insula intermediară, cât și pe malul sudic, Rusciuk-ul de aici
fiind denumit Micul Giurgiu. S-a creat astfel un complex portuar apărat de
cele trei fortificații care nu a încetat să funcționaze și să se dezvolte până la
începutul sec. XIX. Modificările peisajului hidrografic, realizate în a doua
jumătate a sec. XX, au făcut ca în prezent, ruinele cetății insulare să se afle
pe o peninsulă înconjurată de bălțile Cama și Veriga - rămășițe ale vechilor
brațe dunărene - în sud-estul orașului.
Cu un rol important în timpul confruntării între Imperiul otoman și
Principatul Țării Românești, cucerit de turci în urma marilor campanii
dunăreano-pontice din 1419-1420, Giurgiul a fost reluat de români la 1427
spre a fi din nou pierdut la 1438. Recucerit din nou, grație conlucrării
românești, sub Vlad Dracul, cu expediția navală burgundo-papală din 1445,
el a intrat din nou în stăpânirea otomană în 1448-1449. După scurtul episod
al reușitei campaniei dunărene a lui Vlad vodă Țepeș din iarna 1461/62,
Giurgiul avea să rămână vreme de mai bine de un secol sub ocupația
otomană. Revenită în anii 1595-1600 în stăpânirea Țării Românești sub
domnia lui Mihai vodă Viteazul, cetatea rămâne din nou un cap de pod
eficace al Imperiului Otoman pe malul nord dunărean, controlând obediența
politică a principatului față de Poartă.
în pofida acțiunilor militare întreprinse în cursul războaielor ruso-
otomane și ruso-austro-otomane din a doua jumătate a sec. XVIII și începutul
celui de-al XlX-lea, abia prin pacea de la Adrianopol (1829), la capătul unei
alte confruntări armate ruso-otomane, cetatea este neutralizată, iar teritoriul
vechii kazale revine definitiv principatului Țării Românești. Foarte curând
fortificațiile vechiului oraș turcesc au dispărut în structura nouă urbană, iar
cele insulare au fost demantelate.
Studiu de caz. Giurgiu - amenajarea axelor de comunicație
determinate de dezvoltarea portuară.
Din secolul al XV-lea și până în sec. al XlX-lea prezența capului de pod
de la Giurgiu și proximitatea capitalei Țării Românești - Bucureștii - au creat
o tradițională comunicație al cărui rol economic nu a încetat să crească. O
nouă axă carpato-dunăreană legând Giurgiul, Bucureștii de Ploiești și nou
deschisul pas al Prahovei (Predealul) a determinat ca în marea acțiune de
modernizare românească, conexiunea capitalei cu Dunărea la Giurgiu să fie
esențială și preferată.
După numeroase proiecte supuse spre aprobare guvernelor Moldovei și
Țării Românești, cele mai multe eșuate din incapacitatea autorilor de a obține
capitalurile necesare unei investiții în situația nesigură de la Dunărea de Jos,
59
http://patrimoniu.gov.ro
la 3 septembrie 1865 principele Alexandru loan I Cuza, printr-un act de
autoritate, făcut în vacanța Parlamentului, încheia cu compania engleză
Danube and Black Sea Railway Company - condusă de John Trevor Barkley
și John Staniforth actul de concesionare a construcției liniei ferate București-
Filaret - Giurgiu.
Compania engleză condusă de John Trevor Barkley și John Staniforth
prezenta certe atuuri de credibilitate întrucât reușise, între 1858 și 1860, să
construiască linia ferată Kustenge (Constanța) - Bogazkby (Cernavodă), pe
atunci în Dobrogea otomană.
Compania engleză mai avea concesiunea din partea statului român
pentru construirea a 19 poduri metalice pe câteva dintre principalele
comunicații din Principatele Unite și totodată era pe cale de a încheia
construcția drumului de fier Varna - Rusciuk în Imperiul otoman. însă din
1860 împuterniciții companiei engleze se grăbiseră să propună tânărului
principat românesc extracarpatic o concesiune pe 99 de ani pentru realizarea
căilor ferate Fetești - Slobozia - București, București - Giurgiu și Slobozia -
Brăila - Șiret.
Marele interes al sistemului de comunicații feroviare propus de
întreprinzătorii englezi consta în dezanclavarea producției agricole românești,
drenarea ei spre Dunăre și Marea Neagră, valorificarea ei în marele comerț
internațional.
Prăbușirea regimului personal al principelui Cuza la 11 februarie 1866 și
precolapsul finanțelor Principatelor Unite a determinat însă și anularea
concesiunii de către Adunarea Electivă (7 martie 1866). Sub amenințarea
însă a unui proces internațional statul român a renegociat convenția,
promulgată în fine și publicată în Monitorul Oficial al Principatelor Unite la 7
aprilie 1867. Este data începerii efective a lucrărilor la calea ferată București
- Giurgiu.
Compania engleză “Danube and Black Sea Railway Company”
cunoscută și drept “Compagnie du Chemin de Fer Imperial Ottoman du
Danube et de la Mer Noire” având importantul atu al susținerii grupului
financiar londonez Thomas Wilson, Cunard, Price, Paget, Lewis și Newall
terminase în 1866 și construirea căii ferate Varna - Rusciuk (azi Ruse),
legătura Giurgiu - București fiind capabilă să scurteze semnificativ durata
drumului din capitala Principatelor Unite la Istanbul/Constantinopol. Dealtfel
în anii 1871-1873 “Warriny Brothers and E. Erlanger & Co” din Londra,
susținută de locotenent-colonelul lancu Alexandri a și propus construirea
unui pod transdanubian pentru joncțiunea căilor ferate.
Trebuie subliniat faptul că lucrările au pornit de la Giurgiu spre
București, întreg materialul căii ferate și rulant fiind adus pe Dunăre.
Este de remarcat că traseul și îndeosebi punctul terminus (Giurgiu) al
primei căi ferate construite pe teritoriul statului românesc a fost impus de
60
http://patrimoniu.gov.ro
grupurile de presiune locale -
camionagii (hipo), căruțași,
birjari, hangii giurgiuveni -
deși proiectul inițial prevedea
prelungirea firească a liniei
până în port, la malul Dunării,
în anul 1868 au fost aduse pe
Dunăre la Giurgiu primele
două locomotive (nr. 1
“Sabarul” și nr. 2 “Giurgiu”)
care au și fost folosite la
construirea liniei.
Sub guvernarea lui Dimitrie
Ghica (16 noiembrie 1868 -
27 ianuarie 1870) avea să se
promulge legea de exploatare
în regie a căii ferate București
- Giurgiu și prelungirea ei cu
2,6 km până la Smârda,
apropiindu-se astfel de portul
dunărean.
Construcția liniei și gării
Harta Dunării, scara 1:50.000, București, 1934 Filaret au fost terminate în
vara anului 1869. Astfel la 26
august/7 septembrie, principele Carol I se putea îmbarca în prima garnitură
feroviară pornită de la Filaret spre Giurgiu.
Prelungirea la Smârda, realizată de stat în regie, a fost terminată în iulie
1870, dar abia la 1 ianuarie 1898 s-a putut inaugura, și numai pentru
transportul de mărfuri linia Giurgiu - bazinul portuar (4,15 km) și doar în 1905
ramificația bazin Ramadan (1,9 km) aducea mărfurile și, în final, călătorii
chiar la cheiurile de acostare ale navelor. Această ultimă lucrare a fost
realizată de Serviciul hidraulic (șef divizie ing. Gh. Popescu)
Odată cu deschiderea podului feroviar și rutier de peste Dunăre de la
Giurgiu - inaugurat la 20 iunie 1954 - prima cale ferată din Principatele Unite
capătă statutul de linie principală internațională.
întreaga lucrare de geniu civil menită să pună în conexiune capitala cu
cel mai apropiat port dunărean și implicit cu principala legătură a României
cu Europa apuseană, constituie în același timp un caz remarcabil de
modelare urbană atât a părții portuare a Giurgiului, cât și a întregii zone sud-
vestice a Bucureștilor - gara Filaret și cartierul acesteia.
Harta Dunării realizată de Direcțiunea Serviciului Hidraulic și publicată
la București în 1934 prin grija Administrației comerciale a porturilor și
61
http://patrimoniu.gov.ro
comunicațiilor pe apă înfățișează o situație diferită față de cea din vremea
construirii legăturii pe calea ferată Giurgiu - București. Se poate observa
ascensiunea portului Ramadan (km 494-492) situat pe Dunărea mare, în
detrimentul vechiului port amplasat pe brațul Smârda. Basinele portuare sunt
amenajate pe brațul Smârda și pe legătura gârlei Cama cu Dunărea (brațul
Veriga).
TURNU-MĂG LIRELE
Topografie generală. Situat la o distanță de 4,2 km de actualul curs al
Dunării și 3,2 km de Olt, Turnu-Măgurele e așezat pe un platou ce domină
lunca de la confluența celor două ape. La o privire de ansamblu asupra
planurilor topografice actuale apare evidentă reunirea a două entități
urbanistice diferite - vechea așezare rurală și orașul cu plan prestabilit.
Situl istoric - constituirea patrimoniului. Vărsarea celui mai
important afluent al Dunării de Jos venit din Carpații meridionali a reprezentat
dintotdeauna o poziție de prim rang în apărarea liniei marelui fluviu, cu atât
mai mult cu cât aici se afla și un tradițional vad. Atâta vreme cât ambele
maluri danubiene au fost controlate de Imperiul roman, problema fortificării
poziției nu s-a pus cu acuitatea cu care aveau să o ridice invaziile popoarelor
migratoare.
Odată cu instalarea unora dintre acestea în peninsula Balcanică și
destrămarea limesului dunărean bizantin, vadul din preajma vărsării Oltului a
devenit doar o cale de acces pe o direcție centrală. în aceste condiții Notitia
Dignitatum amintește existența unei fortificații Turris a cărei localizare
prezintă totuși îndoieli. La 1241-1242 în cursul invaziei mongolo-tătare în
Peninsula Balcanică se menționează odată cu traversarea Dunării la
întoarcerea armatelor Hoardei vadul Turnin, ceea ce ar dovedi permanența
aici a unei fortificații.
Observațiile arheologice efectuate aici încă din secolul al XlX-lea, de
August Treboniu Laurian (1845) și Cezar Bolliac (1858) au asociat ruinele de
la Turnu cu epoca maximei expansiuni a Imperiului roman, cel din urmă
cercetător crezând că poate chiar identifica două faze de construcție antică.
Săpăturile arheologice sistematice întreprinse în anii 1936 - 1939, 1943 de
către Grigore Florescu au susținut existența unei fortificații romane din
vremea lui Constantin cel Mare, distrusă probabil la cumpăna secolelor VI -
VII. Reluate în 1978 de Gh. I. Cantacuzino, săpăturile arheologice nu au mai
putut surprinde faza romană târzie de construcție - pe care dealtfel o neagă
- relevând doar fortificația medievală, cunoscută însă și pe temeiul izvoarelor
diplomatice și epigrafice.
Construită, se pare, în prima parte a domniei lui Mircea cel Bătrân (1386
- 1395, 1396 - 1418) cetatea numită Turnu (Pirgos) a fost cucerită sau
numai ocupată de otomani în cursul campaniei sultanului Baiazid I din 1394 -
62
http://patrimoniu.gov.ro
1395 fiindu-le disputată în vara acelui din urmă an de forțele reunite ale
domnului Țării Românești și regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Rămasă după înfrângerea cruciată de la Nicopole (1396) în stăpânirea
otomană, cetatea a fost refăcută de aceștia, eveniment consemnat epigrafic
la 1397/1398, moment în care se menționează și denumirea slavonă a
Turnului: Holăvnic.
Disputată otomanilor în mai multe rânduri - de flota burgundo-papală în
septembrie 1445, de oastea lui Vlad vodă Țepeș în iarna 1461/1462, de
Mihai Viteazul în cursul campaniilor sale și îndeosebi în 1597 - 1598 -
cetatea Turnul a rămas în stăpânirea Imperiului otoman ca un cap de pod
menit să controleze, împreună cu marea fortificație de la Nicopole, vadul
Dunării, implicit navigația marelui fluviu, precum și alături de Giurgiu,
dependența Țării Românești.
Pierzându-și importanța strategică în a doua jumătate a sec. XVIII, rolul
cetății Turnu este preluat de fortăreața mai nouă, începută de trupele rusești
în anii războiului ruso-otoman din 1768-1774 și terminată de turci după
încheierea aceluiași conflict.
De timpuriu în jurul cetății s-a format un hinterland, domeniu de așezări
menite să asigure nevoile de aprovizionare și de mână de lucru a fortificațiilor
denumit în limbajul juridic otoman kaza. în limbajul popular asimilându-se
teritoriul cu situația supușilor din kaza, aceasta a fost cunoscută ca raia,
respectiv raiaua Turnului. Variind după fazele stăpânirii otomane, kazaua
Turnului (Kule în turca osmană) a ajuns la cea mai mare extindere în secolul
alXVIII-lea.
între satele kazalei Turnului către limita sa nord-estică este atestată și
așezarea Măgurele. Numele slavo-românesc poate eventual confirma
vechimea medievală, anterioară stăpânirii otomane a acestei așezări.
Desființată în urma războiului ruso-otoman din 1828 - 1829 prin
prevederile păcii de la Adrianopol, kazaua Turnului a fost incorporată
principatului Țării Românești, iar fortificația a fost demolată sistematic.
Așezarea otomană din jurul cetății s-a mai menținut o vreme până ce
neînțelegerile dintre beiul turc rămas acolo și localnicii satelor înconjurătoare
au determinat totala risipire a fostei așezări.
Inițial teritoriul fostei kazale a fost inclus județului Olt. Prefacerea
teritorial administrativă a Țării Românești sub regimul Regulamentului
Organic adoptat în 1831 a dus la constituirea unui nou județ, Teleorman, a
cărui capitală va deveni Turnu Măgurele. Evoluția s-a datorat excepționalei
dezvoltări a comerțului cerealier al principatelor române și al rolului jucat de
Dunăre în valorificarea resurselor lor de grâne. Poziția favorabilă a Turnului
Măgurele la o confluență de drumuri, în preajma Oltului, pe atunci navigabil,
posibilitatea drenării produselor Slatinei, Piteștilor, a noului oraș Alexandria
din același județ, Teleorman, explică ascensiunea Turnului Măgurele.
63
http://patrimoniu.gov.ro
Semn al acestei evoluții este ofisul domnesc publicat în “Gazeta
oficială”, înaintașul Monitorului Oficial, din 27 februarie 1836, a principelui
Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), unde se arată următoarele:
“Cu prilejul încredințărei ce s-a primit de la departamentul din lăuntru, că
neguțătorii ce prin jalbă către înălțimea Sa au arătat dorința a înființa oraș la
Turnul, sunt la număr de una-sută-cinci-spre-zece și se pot aduna până la
două-sute; luîndu-se în băgare de seamă cât de folositor este a fi capitala
județelor de margine la locul unde este port, privind aceasta atât spre
înflorirea negoțului cea cu înlesnirea adunărei populației, multă întindere și
spornică înaintarea întru înfrumusețarea orașelor, cât și spre în mai multă
înlesnire în organizația bunelor întocmiri, urmând a fi într-unul și același loc -
și mai cu seamă unde este carantina, - toate ramurile de dregătorii
administrative, judecătorești și carantinești, precum și strejuitorie de graniță
etc., chibzuiește polițieneasca priveghere și înlesnirile ce pot avea neguțătorii
asupra relației ce au în feluri de pricini cu dregătoriile, cât și pentru că Slatina
se află într-un loc cu totul la o margine și neîndemânatic pentru cea mai
multă parte a locuitorilor județului la trebuințele ce au cu autoritățile din
capitala lui, de neapărat se socotește a se muta capitala județului Oltului la
Turnul, după pilda orașelor Giurgiul, Brăila, Turnul-Severinului. Fiind și județ
din cele de margine și cu o schelă așa însemnătoare, iar mai cu seamă că și
locuitorii județelor învecinate vor simți un mare ajutor de a putea vinde mai cu
preț productele ce ar putea strânge din munca lor, pentru că atunci le vor
putea duce cu înlesnire la acest port, unde vor putea găsi destui mușterei a
le cumpăra, spre un asemenea dar sfârșit, se chibzuiește următoarele:
Se va statornici acolo, oraș, în raza sa de stânjeni cuadrați 200000,
având și islaz, peste tot 1004 pogoane, cu aceleași îndatoriri și reguli ce s-au
întocmit și la Giurgiul și la Brăila. - Planul orașului se va alcătui după pilda
celor nouă orașe mari ale Europei. - Numirea acestui oraș va fi Turnul. -
Strămutarea ocârmuirii și a tribunalului din Slatina la Turnul, se va face după
noua înscriere a contribuțiunilor, când atunci se va duce la săvârșire și
proiectul pentru rotunjire în totalul său, potrivit cu întinderea județului Olt, fiind
unele sate peste trei-zeci ceasuri depărtare de Turnul”.
încredințat spre întocmire poate unuia dintre “arhitectonii” francezi în
slujba Principatului - inginerul - arhitect Charles lllig fiind un posibil autor -
planul urbanistic ideal al Turnului Măgurele urma a se materializa în vale, în
unghiul format la confluența Oltului cu Dunărea, lângă cetatea Turnul. Planul
ce datează din 1836 are următoarea legendă “Plan d’une viile a fonder.
District d’Oltou”, cu specificațiile:
“lere classe -A - Eglise
B - Place publique
C - Administration
D - Jardin - ancienne rive du Danube
64
http://patrimoniu.gov.ro
Ileme classe -E - Parc publique pour Ies Foires
F - Cours communes”
Planul poartă următoarea rezoluție pentru punerea sa în aplicație:
“Departamentul pricinilor dinlăuntru pe temeiul ofisului în. S. lui Vodă de la 26
octon. anul următor cu no. 651 să întărește prin iscălitura și pecetea
departamentului pricinilor dinlăuntru acest plan alcătuit asupra întocmiri
noului oraș Turnu din județul Oltu. întocmai după regularisirea închipuirilor
descrise întrînsul. Șeful departamentului trebilor dinlăuntru Mihail Ghica, anul
1836, luna sept. 29, București”.
Considerente de ordin topografic și mai ales hidrografic, zona
inundabilă în care fusese proiectat amplasamentul orașului și probabil
solicitările locuitorilor din Măgurele au determinat alegerea terenului mai înalt
de lângă sat pentru construirea noului oraș. Surprinzătoare este modalitatea
prin care s-a produs translarea planului inițial, lângă satul Măgurele, fapt ce
rezultă dintr-un alt plan conservat la Biblioteca Academiei Române la
Cabinetul de Hărți și Planuri, copiat la 1854 de Fr. Hory. Pe acest plan se
poate observa stadiul încă neurbanizat al satului Măgurele. Fără să-și dea
seama de împrejurările istorice consemnate de planuri dar ascunse de
scrierea chirilică de tranziție de pe acestea, Cincinat Sfințescu - care nu a
cunoscut decât o copie târzie a primului plan - socotea planul orașului Turnu
Măgurele drept “cel mai reușit al epocii de eflorescență urbanistică în
Principatele Române”5.
O primă ridicare în planul general al țării a noului oraș s-a făcut grație
misiunii cartografice austriace din anii 1856 - 1857 finanțată prin munificența
principelui Barbu Dimitrie Știrbei (1849 - 1853, 1854 - 1856), materializată
prin realizarea monumentalei Charte a României Meridionale. Din fericire
chiar din această etapă de dezvoltare se păstrează descrierea orașului
datorată lui Theodore Margot: “Micul orășel de la Turnul Măgurele este
așezat pe o mare câmpie ridicată care domină fluviul și mărginită pe d-o
parte de cursul Oltului, ce se aruncă în Danubiul la o mică depărtare de oraș.
Este zidit regulat cu frumoase strade, largi, bine ținute, dar neașternute încă.
Casele ce ornă aceste strade sunt scunde dar plăcute, nouă mai toate și
ceva arătoase. Unicul edificiu public ce-l posedă este casa administrației, ce
este izolată și situată în capul unei întinse piețe sau mare câmpie deșeartă.
D-aci se vede o mirifică șosea ce se întinde peste câmpia cea băltoasă
și supusă neâncetat înnecărilor fluviului și care duce la schelă sau
portul ce stă în dreptul de cetatea de la Nicopoli...Dincolo de viile se văd
rămășițele turnului și ale întăririlor ce formau cetatea și care corespunda cu
acea de la Nicopoli, dărâmate și rase la 1828. Turnul Măgurele este capitala
actuală a districtului Teleormanului...Orașul acesta posedă și o carantină sau
’ Cincinat Sfințescu, Urbanistica Generală. I. Evoluția, București, 1933, p.188
65
http://patrimoniu.gov.ro
micul lazaret, curat și bine ținut. Districtul este foarte roditor și produce
frumoase grâne, stimate pe piața Brăilei”6.
Port important, amplasat pe locul uneia dintre cele mai vechi trecători
pe Dunăre - acolo unde odinioară străjuia cetatea Turnului cu vămile sale -
Turnu Măgurele a avut o perioadă de mare prosperitate. Catalizând atât
traficul comercial dunărean cât și pe cel coborâtor pe Olt, Turnu Măgurele
era în primul rând un mare antrepozit de cereale, alte produse agricole și mai
Harta Țării Românești la scara 1:57.000, 1855-1857
6 Cincinat Sfințescu, Urbanistica Generală. I. Evoluția, București, 1933, p.188
66
http://patrimoniu.gov.ro
ales animaliere reprezentând la rândul lor o pondere însemnată în economia
orașului. Importanța portului și a activităților desfășurate prin el se reflecta și
în lucrările de amenajări întreprinse în cursul secolului XIX. Astfel o șosea ce
făcea legătura cu orașul era construită și întreținută de Ministerul lucrărilor
publice cu fonduri provenite din veniturile portului, iar în 1892 se începeau
lucrările pentru noua bretea de cale ferată ce permitea încărcarea produselor
direct din port. Companii de navigație, cum ar fi cea austriacă sau cea rusă
“Gagarin”, la care se adaugă Regia Monopolurilor Statului, aveau agenții și
debarcadere proprii pentru susținerea intereselor lor comerciale.
Avem șansa trecerii prin Turnu Măgurele a marelui istoric Nicolae lorga
care consemna: “Orășelul nou, crescut de pe la 1830 încoace, contemporan
în modernitate cu Brăila, Călărașii, Giurgiul și Severinul, se ascunde vederii
între arborii săi încă verzi. De la gară intri într-o stradă bine pietruită, dreaptă,
și acest caracter al rețelei de drumuri din Turnu rămâne până la sfârșit. Arată
să fie și bine luminat. Desfășurarea stradei mari dă la iveală întâiu o
minunată catedrală nouă...Pe urmă, într-o piață largă, se rotunjește o
grădină, frumos croită și nu se poate mai bine îngrijită. Ai acum, în dreapta și
în stânga, un Palat administrativ foarte chipos, un Tribunal ce se mântuie de
clădit acuma, școli. Prăvăliile, mai mult scunde, poartă firme românești, care
ascund de multe ori o proveniență bulgară... O șosea duce spre port... Jos,
se întinde acuma portul: vamă, magazii, pontoane, pârghii, cară ce se
frământă: până în această toamnă târzie dăm lumii aurul holdelor noastre.
Șlepuri așteaptă pe Dunărea de ardezie"7.
începutul secolului XX a fost marcat însă de frământările provocate de
cele două războaie balcanice, în anul 1913 la Turnu Măgurele construindu-se
un pod de vase spre Bulgaria pentru ca apoi să devină sediu al cartierului
general al armatei. Anii 1916 - 1918 au cunoscut și la Turnu vicisitudinile
ocupației și evacuării din timpul primei conflagrații mondiale și tot pe aici au
intrat în 1918, trecând Dunărea de la Nicopole, trupele franceze victorioase
conduse de maiorul Grabot.
După încheierea războiului, viața economică își va relua cursul ei firesc,
și, după criza din anii 1929 - 1933, 1938 va fi și la Turnul Măgurele anul cu
cele mai mari realizări financiare reflectate în statisticile Băncii Naționale a
României.
Harta Țării Românești la scara 1:57.000 ridicată între 1855-1857 de
misiunea Fligely a Institutului Geografic din Viena, pe spezele principelui
Barbu Dimitrie Știrbei, a fost republicată de Carol Popp de Szathmari în anul
1864, după porunca principelui Alexandru loan Cuza.
Fragmentul din hartă înfățișează întreaga zonă de la vărsarea Oltului în
Dunăre. Reprezentarea limesului transalutan - pe hartă “Drumul lui Traian”
evidențiază importanța acordată în strategia generală a Imperiului roman a
7 N. lorga, România cum era până la 1918, I, București, 1939, p. 155-156.
67
http://patrimoniu.gov.ro
apărării, printr-o suită
de fortificații a
confluenței Oltului
(Alutus) cu Dunărea.
Harta înregistrează pe
terasa inferioară a
Dunării, către vărsarea
Oltului, ruinele cetătii
Turnu, în dreptul
pichetelor 98 și 99.
Orașul regulamentar
Turnu, cu plan
prestabilit anexează
treptat așezarea rurală
Măgurele, creând astfel
orașul actual.
Harta la scara 1:100.000, 1907-1908	Q șosea dreaptă face
legătura dintre orașul cu
plan prestabilit și portul (“scala”) aflat pe Dunăre, în dreptul Nicopolei.
Harta la scara 1:100.000, ridicată pe teren în 1907-1908 și publicată de
Sen/iciul Geografic al Armatei în 1915.
Ea înfățișează dezvoltarea portului în aval, către Ostrovul Cătina și
înzestrarea sa cu o comunicație
pe cale ferată, prelungire a liniei
Roșiorii de Vede - Turnu
Măgurele.
Harta Dunării realizată de
Direcțiunea Serviciului Hidraulic și
publicată la București în 1934 prin
grija Administrației comerciale a
porturilor și comunicațiilor pe apă
prezintă portul Turnu Măgurele
dezvoltat între km 597 și 595,
unde se află adăpostit de mai
noua peninsulă Cătina, un braț
mort, de iernat al navelor, în
vreme ce portul propriu-zis, la
Dunăre, s-a dezvoltat în zona
fostei schele din vremea
regulamentară.
Harta Dunării, scara 1:50.000, București, 1934
68
http://patrimoniu.gov.ro
Reconstituirea peisajului istoric al porturilor pontice și danubiene
Mangalia, Constanța, Brăila, Călărași, Giurgiu, Turnu și formarea treptată a
unor situri specifice crează premizele unei aprofundate anchete prin
investigații de teren, arheologice, cercetări arhivistice și de cartografie
istorică pentru depistarea certelor valori patrimoniale, de variată natură -
între care, nu în ultimul rând, ale patrimoniului tehnic - protecția, conservarea
- restaurarea, punerea lor în valoare, integrarea în viața actuală și în
programele de dezvoltare durabilă, întemeiate pe însușirea organică a
trecutului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Antipa, Grigore, Dunărea și problemele ei științifice, economice și politice,
Buc., 1921.
Atanasiu, Carmen, Problema suveranității României la Dunăre și navigația
fluvială română (1919-1945), Buc., 2003.
Cantacuzino, Gheorghe I., Cetăți medievale din Țara Românească (sec.
XIII-XVI), Buc., 1981.
Caranfil, Georges, La Banque Naționale de Roumanie de ses Origines â
nos jours, Paris, 1922.
Călători străini despre Țările Române, voi. 1, ed. Maria Holban,
Buc., 1968.
Gândea, Ionel, Brăila: origini și evoluția până la jumătatea secolului al XVI-
lea, Brăila, 1995.
Constantinescu, Hariton, Monografia orașului Turnu Măgurele, Buc., 1911.
Enciclopedia României, ed. D. Guști, voi. II, IV, Buc., 1938, 1943.
Giurescu, C. C., Istoria pescuitului și pisciculturii în România, Buc., 1964.
Giurescu, C. C., Istoricul orașului Brăila din cele mai vechi timpuri până
astăzi, Buc., 1968.
Giurescu, C. C., Contribuții la istoria științei și tehnicii românești în
secolele XV- începutul sec. XIX, Buc., 1973.
lorga, Nicolae, Chestiunea Dunării, Vălenii de Munte, 1913.
lorga, Nicolae, Istoria comerțului românesc. Epoca mai nouă., Buc., 1928.
lorga, Nicolae, România cum era până la 1918, I, România “Munteană”,
1939.
losipescu, Sergiu, Balica, Dobrotiță și loancu, Buc., 1985.
losipescu, Raluca, losipescu, Sergiu, Datcu, Ștefan, Patrimoniul maritim și
fluvial terestru și subacvatic. Proiect pentru Ministerul Lucrărilor Publice și
Amenajării Teritoriului, Buc., 1993-1998.
Marele Dicționar Geografic al României, ed. Al. Lahovari, C. I. C. Brătianu,
Gr. Tocilescu, Buc., 1901.
69
http://patrimoniu.gov.ro
Margot, Theodore, O viatorie în cele șaptesprezece districte ale României.
Anticuități, curiozități naturale, situe, orașe, monumente, date istorice, usuri și
moravuri, Buc., 1859.
Milian, Aneta, Chr., Monografia orașului Turnu Măgurele, Turnu Măgurele,
1941.
Perianu, Radu, I., Raiaua Turnu. Un plan topografic al raialei, “R.I.R”, XIII,
fasc. II, 1943, Buc.
Popescu-Spineni, Marin, România în izvoare geografice și cartografice,
București, 1978.
Relațiile internaționale ale României în documente (1368-1900), ed. Ion
lonașcu, Buc., 1971.
Sfintescu, Cincinat, Urbanistica Generală. I. Evoluția, Buc, 1933
Slăvescu, Victor, Istoricul Băncii Naționale a României (1880-1924), Buc.,
1925.
Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din
România. I. Țara Românească, Craiova, 1970.
Stoicescu, Nicolae, Curteni și slujitori, Buc., 1968.
Vasilescu, Grigore, Dunărea internațională și transporturile, Buc., 1931.
Zahariade, Mihail, Moesia Secunda, Scythia și Notitia Dignitatum, Buc.,
1988.
Zbârnea, Ileana, Primele planuri de sistematizare a orașului Călărași, în
“Historia Urbana”, tom II, Buc., 1994.
Abstract
The reconsideration of the historical landscape of maritime and
danubian harbours, like Mangalia, Constantza, Brăila, Călărași, Giurgiu and
Turnu Măgurele and also of the graduate formation of their specific sites -
mainly after the Adrianople peace (1829) and due to the excepțional
developpment of the danubian trade and shipping, is possible only with an
archaeological approach, with researches in archives and collections of
ancient maps. By this means we can found a lot of real heritage values, from
various nature - between, not the last, those of the industrial patrimony. The
protection, conservation, restauration and enhancement of this historical
heritage must promovate the idea that their integration in the actual life is
impossible without understanding the organic and specific evolution of each
historical site.
70
http://patrimoniu.gov.ro
Casa Ion Mincu
Ciprian BUZILĂ
Ion Mincu este cu siguranță unul dintre cei mai interesanți și originali
arhitecți ai secolului al XlX-lea. închizător și deschizător de drumuri, aflat
între tradiție și inovație, Mincu nu a depășit niciodată limitele măsurii. Operele
sale de arhitectură trădează o fire calculată: totul e gândit în funcție de
utilitatea fiecărei încăperi, iar decorația de care se folosește nu face decât să
pună în evidență formele arinitectonice. Și în cazul reședinței sale, după
succesul caselor Vernescu (1887) și Monteoru (1889), Mincu s-a dovedit a fi,
o dată în plus, un arhitect talentat.
Inserată într-o serie de construcții care se încadrează în stilul eclectic,
casa Mincu, deși de dimensiuni nu tocmai grandioase, reușește prin eleganța
fațadelor să dea o notă aparte zonei de intersecție a străzii Pitar Moș cu
strada Pictor Arthur Verona (Fig. 1).
Așa cum ne relatează Petrașcu, arhitectul Ion Mincu, după căsătoria
sa cu Eliza Dăscălescu', se mută din strada Mercur nr. 6, pe aceeași stradă
Fig. 1 Vedere din intersecția str. Pictor Arthur Verona cu str. Pitar Moș
1 Căsătoria lui Ion Mincu cu Eliza Dăscălescu a fost oficiată la data de 18 aprilie 1887, la
Focșani.
71
http://patrimoniu.gov.ro
http://patrimoniu.gov.ro
la numărul 152 în preajma anului 1890. Evident că odată căsătorit se punea
problema unui spațiu în care noua familie să-și găsească rostul și să se
dezvolte armonios. în acest scop Mincu achiziționează de la arhitectul
Gaetano Antonio Burelli3 “casele [...] cu totu’ locul lor și dependințele situate
în strada Mercur nr. 15 și strada Pitar Moșu”4 pentru suma de șaptezeci de
mii de lei5, la data de 14 martie 1890. La scurt timp după achiziționarea
imobilelor Mincu face o cerere la Primăria capitalei pentru a i se aproba
lucrările de “reparațiuni radicale" asupra acestora6 (Fig. 2a și 2b). De ce a
apelat la formula reparațiilor radicale și nu la cea a construirii unui imobil
nou? Probabil un răspuns ar fi lipsa banilor, dar poate că lui Mincu i-au plăcut
anumite porțiuni ale casei pe care le-a considerat satisfăcătoare și pe gustul
său. Ulterior, Mincu remodelează fațadele corpului secundar și adaugă un
etaj.
Din căsătoria lui Mincu cu Eliza Dăscălescu au rezultat două fete:
Maria și Eliza, devenite ulterior Băbeanu și respectiv Peretz. Cea mai mare
dintre fete - Maria - a avut doi băieți, pe Ștefan și apoi pe Alexandru, iar
Eliza, tot doi băieți: pe Alexandru și Dan. Toată familia era strânsă aici.
Din 1946, casa e folosită ca depozit de cizme al Armatei, iar în 1951
este confiscată parțial (numai camerele nelocuite) pentru neplata impozitelor.
Proprietari rămân Dan Peretz și Ștefan Băbeanu7 peste trei camere (holul și
cele două dormitoare aflate în pandant) și o “privată” (baie improvizată
ulterior). Din 1955 casa e trecută pe “Lista monumentelor de cultură de pe
teritoriul R.P.R.”. Imobilul urma să fie demolat în anii '60 în vederea
construirii unui bulevard de mare circulație . In 2004 casa este trecută pe
Lista Monumentelor Istorice ca monument de arhitectură de categorie B.
2 La numărul 15 și nu 19 așa cum scrie Petrașcu, loan Mincu, Cultura națională, București,
1928, p. 22. Vezi dosarul nr. 43/1890, f.. 244-245, Arhivele Statului, fond PMB.
3 Terenul pe care Burelli și-a ridicat casa nu i-a paivenit dintr-o dată în totalitate, ci a format
lotul actual în timp prin cumpărări de mici părți de teren. între 1846 și 1853, o parte din
terenul actual îi aparținea lui Nicolae Ogrădeanu, care va fi stăpânit între 1853 și 1857 de
Scarlat Rosseti și de Nicolae Gușic; între timp Scarlat Rossetti cumpără și partea lui Gușic.
Din 1857 G. Antonio Burelli până în 1863 (în 1863 cumpără cu 300 de galbeni 5 stânjeni de
la Scarlat Rossetti, vezi actul de vânzare) achiziționează terenul existent și astăzi, pe care îl
va vinde lui Ion Mincu cu tot cu casă (construită anterior anului 1877). Casa a cunoscut o
fază de reparații în anul 1884 efectuate de Burelli. Vezi Expertiza tehnică, august 2004,
realizată de inginer Mihai Ursăchescu și inginer Cătălin Viișoreanu în vederea efectuării unor
lucrări de restaurare/consolidare din partea Ordinului Arhitecților din România.
4 Vezi actul de vânzare-cumpărare între G. A. Burelli și I. Mincu.
5 Mincu se angaja să-i plătească lui Burelli două ipoteci, făcute una la Creditul Urban din
București, în valoare de 37673 lei și alta la Elena Eraclide, în valoare de 20000 lei, și în
numerar restul de bani (adică 12327 lei). Vezi actul de vânzare-cumpărare între G. A. Burelli
și I. Mincu.
6 Cerere făcută la 25 aprilie 1890 și aprobată la 2 mai 1890 (autorizația cu nr. 100).
7 Ștefan Băbeanu pleacă la Bicaz, la familia din partea tatălui, iar în casă rămâne Dan Peretz.
8 Vezi Fișa de monument, Casa Ion Mincu, 1964 (autor arh. Ion Davidescu) arhiva I.N.M.I.
73
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 3 a) Plan parter, arhiva INMI
• ’ ’ 5 * 5 s 7 • » m- Fig. 3 c) Secțiune A-A,
1 J	arhivl, ,NMI '
http://patrimoniu.gov.ro
Clădirea, în formă de L, este construită în sistemul vechi, tradițional, cu
pivniță parțială, compusă din două încăperi boltite cu bolți semicilindrice din
cărămidă, pereți din zidărie de cărămidă9, planșee din lemn și acoperiș din
tablă. Fațadele sunt tencuite cu mortar de var.
Structurilor mai vechi, concepute de arhitectul Burelli10, Mincu le-a
remodelat fațadele exterioare și interioare în anul 1890, respectiv în 190011.
Este vorba de un corp central, casa de locuit propriu-zisă, o construcție care
se încadrează în tipologia obișnuită a caselor boierești din a doua jumătate a
secolului al XlX-lea, de dimensiuni medii, și de o aripă laterală dezvoltată în
lungime cu dependințele necesare gospodăriei: bucătăria cu camere pentru
servitori, spălătoria, un grajd și un șopron. Acestea aveau ca vecinătăți
grădina lui loan Constantin Ghika pe de o parte, și pe cealaltă parte,
proprietatea preotului bisericii din “Pitar Moșu”.
Mincu nu i-a adus prea multe schimbări în plan “casei Burelli”, acestea
limitându-se, după cum s-a mai amintit, doar la fațade și la decorația
interioară12, același lucru putându-se spune și despre rolul și funcțiunea
camerelor din corpul central. Deși împărțirea spațiilor pare a fi haotică la
prima vedere (cel puțin în planul lui Burelli), există totuși o logică a dispunerii
și a succesiunii acestora (Fig. 3 a, b). Elegantul antreu este urmat de un hol
de primire cu funcție de reprezentare, locul din care se face accesul la
aproape toate spațiile casei: la cele două dormitoare aflate în pandant13, la
biroul lui Mincu, la salon, și prin intermediul unui alt hol, îngust, la sufragerie.
Cum era nevoie ca fiecare cameră să comunice direct cu spațiul de primire,
s-a recurs la această soluție, prin formula deschiderii colțurilor holului central
care dau direct în câte un coridor mic și îngust. Cele două deschideri prezintă
la partea superioară câte o grindă sprijinită pe console, care continuă
decorația scafei. Soluția aceasta oferă o priveliște interesantă, mai ales dacă
ne închipuim acele covoare orientale care erau suspendate aici și pe care
Mincu le privea cu nesaț14. Din sufragerie, se ajungea într-un hol care făcea
accesul la un al treilea dormitor, de altfel singurul care nu comunică direct cu
holul mare. Una dintre modificările arhitectonice pe care Mincu le face în
interior15 este dărâmarea parțială a peretelui care despărțea două camere,
pe care arhitectul aproape că le-a unit într-un singur spațiu, actuala
9 Sunt folosite două tipuri de cărămidă: una mai lată pentru pereții verticali și un tip de
cărămidă mai subțire pentru bolți.
10 în actul de vânzare-cumpărare dintre Scarlat Rossetti și G. A Burelli, I se specifică
profesiunea acestuia din urmă.
11 Vezi Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Editura Silex,
București, 1997, p. 60.
12 Și în ceea ce privește decorația interioară dar și cea exterioară Mincu a păstrat o parte din
decorația anterioară, cum se va vedea de-a lungul studiului.
13 Pentru ușurința lecturării le vom numi dormitor 1 și dormitor 2. Un al treilea dormitor
(dormitor 3) are acces separat prin holul care leagă cele două corpuri ale clădirii.
M Vezi Petrașcu, op. cit., p. 24.
75
http://patrimoniu.gov.ro
sufragerie (Fig. 3 c).
Corpul secundar care constituie latura lungă a clădirii, corespunzând
bucătăriei a suferit însă schimbări radicale datorate lui Mincu în 1900. Așa
cum arată planul din vremea lui Burelli, întocmit de inginerul Th.
Tomcoviceanu în 1877, spațiul pasajului care asigura legătura dintre
bucătărie și casă era mai mic, fațada acestuia fiind situată în retragere cu
mai mult de un metru față de cea a bucătăriei. Mincu a adus modificări la
parter, schimbând aproape total dispunerea spațiilor în plan, însă nu și
funcțiunea acestora. Comparând planul din 1877 cu unul actual, se observă
modificările planimetrice: s-a aliniat fațada bucătăriei cu cea a spațiului casei
scării care ducea la pod și care adăpostea și intrarea în pivniță, implicit cea a
pasajului care făcea legătura dintre bucătărie și corpul central. Apoi s-a
adăugat un nou nivel16, așa cum putem vedea și astăzi. Accesul la camerele
de la etaj era permis prin noua scară construită din lemn și realizată după
desenele arhitectului17.
în fața antreului ne întâmpină un rând de scări, formate din dale de
piatră îngrijit rostuite, o parte probabil de pe vremea lui Burelli. Proporțiile
elansate ale celor trei deschideri prezente în fațada principală a antreului,
dezvoltate pe verticală, cea aflată în ax, care corespunde ușii, flancată de o
parte și de alta de câte o deschidere a câte unei ferestre, precum și de cele
două ferestre laterale, de dimensiuni mai reduse, converg la impresia unui
paralelipiped traforat în care golul domină asupra plinului. Foarte interesant
este și modul de iluminare al holului de primire: acesta primește lumina tot
prin trei deschideri, identice cu cele ale antreului, care se înalță până
aproape de decorația scafei (Fig. 4). Lumina este permisă datorită folosirii
sticlei: aproape două treimi din suprafața ușilor este vitrată cu cristal.
Decorația holului de primire se rezumă doar la cea a scafei, unde întâlnim o
ornamentație comună interioarelor de tip eclectic formată din șiruri suprapuse
de denticuli și de ove și la ancadramentele din stuc ale tocurilor ușilor, foarte
simple de altfel. Fresca care decora altădată pereții holului central a fost
acoperită cu vopsea în ulei, de o nuanță maroniu-verzuie, cu imitarea unui
lambriu cu tăblii în partea inferioară. Cele două dormitoare dispuse în
pandant, prezintă o decorație discretă reperată la nivelul plafonului.
După descrierea lăsată de Petrașcu, biroul de studii al lui Mincu
prezintă o decorație interesantă: plafonul e decorat cu grinzi aparente,
despărțite prin plăci albastre smălțuite18 și un singur geam vitrat, care a mai
supraviețuit, în care se împletesc elemente geometrice cu cele vegetale. Alte
'5 Zidește ușa care comunica între dormitor 2 și dormitor 3; adaugă pe holul de acces la
dormitor (3) două dulapuri scobite în grosimea zidului.
16 Cel puțin cel al casei scării, care pare reconstruit în întregime de Mincu.
17 Mincu era și profesor de sculptură la Școala de arte și meserii.
18 Accesul la apartamentul care cuprinde biroul, salonul și sufrageria nu ne-a fost permis, dar
după spusele doamnei Peretz ele încă mai există, în formula relatată de Petrașcu. Vezi
Petrașcu, op. cit., p. 25.
76
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 5 a) Lampă adusă din
Veneția
Fig. 5 c) Detaliu de mobilier
Fig. 5 b) Mobilier comandat de Ion
Mincu din străinătate
Fig. 5 d) Sobă
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 6 a) Detaliu feronerie,
corpul secundar - intrarea
în pivniță
Fig. 6 b) Detaliu feronerie,
corpul secundar - intrarea
în casa scării
Fig. 6 c) Detaliu feronerie,
corpul secundar - casa
scării
Fig. 7 a) Detaliu al fațadei Fig. 7 b) Detaliu ancadrament la fațada corpului
corp ului principa I - pila st rude	principal
colț
78
http://patrimoniu.gov.ro
piese originale, menționate de Petrașcu, sunt biblioteca cu coloane torsadate
și masa din lemn de nuc, lucrate la Paris la comanda arhitectului19. O lustră
veche din bronz, cu 12 brațe, din cristal de Murano decora plafonul
salonului20. La sufragerie Mincu mărește spațiul care corespundea ușii din
vremea lui Burelli păstrând o parte din zidul originar dar pe care îl traforează
și îi adaugă câte o coloană de o parte și de alta, cu capitel corintic compus
din elemente vegetale cărnoase; partea de zidărie pe care se sprijină
coloana este îmbrăcată în stucomarmură. Plafonul, realizat în stuc pictat,
imită grinzile din lemn aparent iar dedesubt se află un brâu cu figuri de sfinți
în medalioane, pe un fond albastru și cu aureole din aur21. Pereții sufrageriei
îi îmbracă cu un elegant lambriu cu tăblii cu o cornișă pronunțată în partea
superioară.
Alte piese de mobilier lucrate după desenele sale se găsesc în holul de
primire - o banchetă din lemn, sau în casa scării a corpului secundar, unde
balustrada cu baluștri, lambriul cu tăblii (din stuc și care imită foarte bine
lemnul), precum și contratreptele care prezintă tăblii denotă o concepție
stilistică unitară. într-unul din dormitoare22 se păstrează o lampă cu pereți din
cristal și un dulap, aduse de Mincu din Veneția (Fig. 5 - a, b, c). Cele două
dormitoare prezintă două sobe grațioase prin proporțiile lor elansate, în
spiritului eclectic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea23(Fig. 5 d). Totul
e gândit până la cel mai mic detaliu: mânere din alamă cu decorații vegetale
și florale ale încuietorilor (Fig. 6 a, b), feroneria tratată în același spirit care își
găsește locul la ferestre, la geamurile ușilor corpului lateral (Fig. 6c), la spațiile
dreptunghiulare traforate ale gardului, la poarta de acces24 în curtea care era
pavată altădată integral cu “macadam”25.
Antreul, scos mult în decroș, marchează fațada principală a imobilului,
și corespunde la interior spațiului ocupat de holul central. Remarcabil este
modul în care Mincu reușește să se joace cu planurile fațadelor, în cazul
corpului central, așezate în retrageri succesive, cu o adâncime foarte mică și
care dau impresia unei geometrii clare și frumos decupate. La fațada care dă
în strada Pictor Arthur Verona, fiecărei travee din interior îi corespunde la
exterior câte o fereastră situată în axul acesteia. Colțurile fațadelor sunt
marcate de prezența unor pilaștri decorativi, decroșați (Fig. 7 a), care se
continuă deasupra cu o profilatură care ne trimite imediat cu gândul la
Ibidem.
20 După spusele Elenei Peretz și Măriei Băbeanu.
21 Vezi Petrașcu, op. cit., p. 25.
22 Dormitor 2.
23 D-na Elena Peretz susținea că sunt importate din Italia.
24 Grilajul porții diferă stilistic de cel al feroneriei folosite la spațiile traforate ale gardului sau de
cele puse la geamurile ușilor și este posibil să fie cel al lui Burelli, având în vedere că
deschiderea dintre cei doi stâlpi ai porții (din 1877) este apropiată celei de astăzi. Vezi
planul din 1877 și cele din 1964, din arhiva I.N.M.L
25 Vezi planul din 1877.
79
http://patrimoniu.gov.ro
deschiderea în zid care marchează la interior mijlocul sufrageriei;
ancadramentele ferestrelor, elansate, sunt compuse din pilaștri zvelți, foarte
puțin scoși în relief, care susțin frontoanele, scoase în decroș, în timpanul
cărora se găsește câte un cartuș cu inițialele familiei nou întemeiate (I,E.M.)
și la bazele căruia se încrucișează două crenguțe de măslin. Foarte decorativ
este și rezultatul obținut prin îmbinarea unghiurilor drepte ale frontoanelor
ferestrelor cu linia șerpuită care corespunde părții superioare a acestora,
terminate cu o arcatură în acoladă (Fig. 7 b). Un rând de dinți de fierăstrău26
din stuc împrejmuiește fațadele corpului central, conferind un plus de unitate.
O travee tratată special la exterior, pe fațada care dă în strada Pitar
Moș, este cea care corespunde la interior spațiului salonului. Arhitectul a
urmat concepția anterioară, porțiunea de zid care corespundea salonului fiind
de la început scoasă în rezalit. Importanța pe care o deținea salonul la
interior este (re)marcată de Mincu la exterior prin pilaștri fin profilați2' . Cele
trei ferestre ale salonului, decorate întocmai ca și cele descrise mai sus, a
căror frontoane sunt unite, amintesc prin eleganță și prin proporțiile fericit
alese de logiile venețiene (Fig. 8).
Toate aceste elemente încadreză decorația fațadelor casei în cadrul
stilului eclectic, dar printre acestea
se zăresc elementelele noului stil:
arcul în acoladă, profilele curbe,
brâul în dinți de fierăstrău tipic
bisericilor muntenești, toate
ordonate după principii clasice ale
arhitecturii.
Aripa laterală, a dependinței,
este în schimb mult mai apropiată
ca stil de ceea ce numim stil
“neoromânesc”. Ancadramentele
deschiderilor parterului sunt tratate
unitar și diferă de cele ale
ferestrelor nivelului superior.
Primele sunt compuse din simple
muluri convexe, care înconjoară
deschizătura dreptunghiulară,
pornind abia de la o treime din
înălțimea deschiderii și care
amintesc de baghetele
Fig. 8 Interior. Holul Central
26 Parțial căzut.
27 Pilaștrii apar și în planul din 1877.
80
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 9 Fațada din str. Pitar Moș, detaliu
ancadramentelor gotice. La etaj, în schimb, găsim în cazul uneia dintre fante
un tip de ancadrament situat în retragere față de linia fațadei, format din
coloane scunde adosate, galbate, cu capiteluri, care se continuă la partea
superioară cu un arc semicircular care închide cadrul compozițional. Pentru a
nu rămâne izolată, această formă este reluată în chip de fereastră oarbă, la
dimensiuni mult mai mici, deasupra copertinei de lemn care protejează
accesul în aripa laterală. La restul ferestrelor întâlnim un alt tip de
ancadrament cu fronton dreptunghiular, prezentând același profil pe care îl
găsim sub cornișa fațadelor corpului central, încununat în ax cu un motiv floral
stilizat (probabil crin sau lalea). Cele trei ferestre cu ancadramente în arc frânt28
ale casei scării, dispuse în trepte, ritmează simplitatea fațadei. Fiecare dintre
cele trei ferestre este încununată de câte o piesă ceramică de formă
circulară, cu motive zoomorfe aduse de Mincu din Veneția39.
De-a lungul timpului imobilul a suferit câteva modificări. Din 1946, după
cum s-a menționat, camerele nelocuite au fost folosite de Armată ca depozit
pentru cizme. Pentru a se face accesul direct la depozit din strada Pitar Moș,
una dintre ferestre, mai precis cea a sufrageriei, a fost transformată în ușă.
28 Forma acestora este undeva între arcul frânt și cel în acoladă, întocmai ca cele de la Palatul
Dogilor, pe care Mincu le-a desenat, vezi Petrașcu, op. cit., p 13.
29 După spusele Elenei Peretz.
81
http://patrimoniu.gov.ro
Ulterior, cele trei camere eliberate, au fost închiriate, și cum era necesar, au
fost improvizate o baie și o bucătărie, iar geamurile vitrate au dispărut,
rămânând doar unul singur. Fațadele, cea dinspre strada Pictor Arthur
Verona și cea care dă în strada Pitar Moș au fost recondiționate: s-a lucrat la
soclu, iar fațadele au fost zugrăvite cu o culoare ușor mai deschisă și cu o
tentă mai gălbuie; ancadramentele ferestrelor cu tot cu frontoane au fost
văruite. Tâmplăria ferestrelor a fost revopsită dar, din nefericire, nu cu nuanța
originală. Casa, aflată acum într-o stare precară, va fi supusă unei restaurări
etapizate din partea Ordinului Arhitecților din România.
Diferențierile arhitectonice ale celor două corpuri nu împiedică
aserțiunea unei concepții unitare a întregului ansamblu. în fond remodelarea
unei arhitecturi mediocre era dovada unei capacități remarcabile din partea
arhitectului de a-și demonstra forța creatoare. De la fațadele exterioare la
decorația și pictura murală, și până la diversele obiecte de mobilier și
feronerie, totul e conceput după două principii dragi lui Mincu: simplitate și
armonie.
Fotografii realizate de Ciprian Buzilă.
Fig. 10 Vedere str pictor Arthur Verona
82
http://patrimoniu.gov.ro
Summary
Mincu House
This article presents the house of one of the major Romanian architects
of the 19th c., known as promoter of the “Neo-Romanian” style. The edifice is
one of the first creations of Ion Mincu, at that moment still in a period of
artistic exploration, in a search to build-up the new style. The monument is
very important not only for its commemorative value, but also for the new
architectural elements which would become distinguishing for Mincu’s artistic
creation, as well as sine qua non components of the “Neo-Romanian” style-
repertoire: the braced-arch, broken arch and the round arch, short and stout
columns, usage of wood for facade and interior designs. The two wings
making the building, though display marks of interventions effected at
different intervals (1890, 1900), visible at the level of facades, are not in
disagreement with the rest of the elements, but come as a completion of the
entire ensemble. Each detail is intended as a component of a whole, which
does not preclude us from stating that the house, is meant as a work of art.
http://patrimoniu.gov.ro
Contribuții cu privire la moara de apă din satul Drajna de Jos, județul
Prahova1
Irina PAVELET
Vechimea satului Drajna de Jos
Satul Drajna are privilegiul de a fi semnalat în documente începând cu
secolul al XVI-lea, într-un act emis de domnie în anul 15172, prin care
Neagoe Basarab întărea, mai precis confirma, moșnenilor pe numele lor
Aldea, Uscatul, Răgălie, Coadă și Măciniș „cu toți frații lor și fiii câți le va da
Dumnezeu” dreptul de stăpânire pentru „tot satul Stănești și Drajna” de pe
apa Teleajenului „cu toate hotarele și cu toate veniturile, hotar până în hotar,
pe vechile hotare și semne”. Mai mult decât atât, în act, se arată că
respectivii stăpânesc aceste pământuri de la întemeierea Țării Românești,
fiind „veche și dreaptă ocină de moștenire, de strădedină”3.
în perioada la care face referire actul, la Drajna și Stănești, avem de-a
Fig. 1 Planul moșiei Drajna de Jos. 1885
' Dumitru Kretzulescu Warthiadi, Istoricul Castelului din Drajna, 1957, lucrare aflată în arhiva
familiei Kretzulescu Warthiadi
2 DRH, voi. II, p. 156
3 DRH, voi. I, p. 66, la 1429, domnia a întărit „boierului domniei mele” Balea, a treia parte din
Stănești, cu privilegiul scutirii de dări.
84
http://patrimoniu.gov.ro
face cu o stăpânire în devălmășie, a moșnenilor din Drajna și Stănești,
asupra hotarului acestor două sate. împărțirea acestora pe bătrâni sau „moși”
s-a produs probabil anterior acestei date. Numele moșilor le regăsim mai
târziu, în actele de secol XVII, când urmașii lor au vândut părți de moșie, de
exemplu, mai mulți au vândut lui Ion abagiul din Ploiești partea lor de moșie
din Stănești, a șasea parte, din moșia Uscătească, din câmp, pădure, apă,
munte „cât se va alege”4 sau alții care au vândut aceluiași, partea lor de
moșie din Stănești, din moșul Măciniș, a treia parte din câmp, apă, pomi,
iazuri5.
Constituirea și evoluția domeniului boieresc (fig. 1)
La începutul secolului al XVII-lea, a intervenit o schimbare în statutul
juridic al acestor două sate libere. Documentele surprind, între 16306 și 1632,
numeroase vânzări de părți de moșie în Drajna și Stănești de către moșnenii
de acolo către Hrizea vel vornic7. Metoda de infiltrare a acestui boier, nefiind
surprinsă de documente, o putem doar bănui. Hrizea trebuie să se fi înfrățit
cu câțiva dintre moșnenii din obștea respectivă sau probabil să le fi dat cu
împrumut bani, primind zălog părțile lor de moșie, părți care n-au mai putut fi
răscumpărate, trecând în proprietatea boierului, care a câștigat în acest mod
dreptul de protimisis.
Aceste moșii cuprindeau părți din siliștea satului (vatra satului), din
terenul arabil, din pădure și din munte, din apă și din vadurile de moară de pe
râul Teleajenului sau pârâul Drajna.
Mai mult decât atât, unii dintre moșneni s-au vândut împreună cu
părțile lor de moșie, devenind astfel rumâni, țărani aserviți ai boierului. De
exemplu, la 1630, Drăgan cu cei trei feciori, Dragomir, Radul și Dumitru,
Stanciul cu un fecior, Dumitru, Dragomir cu un fecior, Voicu „și cu câți feciori
vor naște de acum înainte de noi” s-au vândut lui Hrizea mare vornic „să-i fim
rumâni cu toată moșia noastră ot Stănești ot Teleajen”.
Achiziționarea de pământ a fost dublată de implicarea socială a
boierului în cadrul comunității, realizată prin cumpărarea unei biserici de lemn
din Drajna, de la Dumitru cu soția și fiul lor „locul fiind al vornicului, numai ce
sunt lemnele ale mele”8.
4 Societatea „Drajna”, 1938, act no 39, p. 129
5 Societatea „Drajna”, 1938, act no 38, p. 127
6 Societatea „Drajna”, 1938, act no 78, p. 213, 1631, Anca cu fiul ei Mirean vând lui Hrizea
mare vornic moșia din Drajna, parte din siliște, din câmp, din apă și din pădure; act no. 81,
p. 219, 1632 oct. 20, mai mulți se vând Hrizei vorn. Cu tot cu ocine, iar alții vând boierului
doar ocinele cu „casele noastre și cu locurile noastre ale caselor și grădinile și cu
pomeatele” și cu vadurile de moară în Stănești și Drajna etc.
N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, Buc., 1971, p.
195-196, Hrizea din Bălteni, f.m. vorn. iul. 15-dec. 1633; m. ban 1634 ian. 6- 1637 dec. 13;
f. m. ban (și ban) 1638 ian. 12 - apr. 20; m. vorn. 1638 aug. 20 - 1641 nov. 23; f. m. vorn.
1642 iul. 28; își face diata la 1642 iul. 26, când era pe moarte
8 Societatea „Drajna”, 1938, act no. 91, p. 243
85
http://patrimoniu.gov.ro
La 1640, în condițiile în care Hrizea a dorit „să-și aleagă”, să iasă din
devălmășie, și să-și hotărnicească moșia, moșnenii din Drajna și Stănești i-
au luat pe cei 12 boieri hotărnici și le-au arătat toate semnele vechi de hotar
și au ales vornicului partea sa din tot hotarul Drajnei și al Stăneștilor, 20 de
părți, lor rămânându-le 26. Aceste părți au fost anume alese, „noi toți
megiașii ne-am sculat de am picnit de ne-am luat nouă den sus ocina cu
siliștea Stăneștilor și am dat pre dumnealui den jos și cu siliștea Drajnei și
preste apă iar am luat noi întâiu den sus și am dat pre vornicul den jos. (...)
și am rămas noi toți în Stănești cu tot hotarul nostru cum suntem împietriți și
dumnealui în sat în Drajna cu tot hotarul cum iaste împietrit”9. Moșnenii au
continuat să stăpânească pădurea și muntele „neîmpărțite”, în devălmășie,
cu boierul.
De la vornicul Hrizea, părțile din Drajna de Jos și din Stănești au
continuat să fie, proprietate boierească, care ulterior s-a mărit și s-a
consolidat. Părțile de moșie ale lui Hrizea vornic vor rămâne fiului acestuia
Udrea comis, fiu nelegitim, dar desemnat de vornic drept moștenitor al averii
sale. în 1643, după moartea tatălui său, Udrea, încercat de datoriile
moștenite, a scos la vânzare, printre alte moșii și pe aceasta de la Drajna și
Stănești. Boierul le-a dat atunci ocazia rumânilor să se răscumpere, dar fie
că n-au putut, fie că n-au vrut, aceștia n-au făcut-o.
Cumpărătorul este unul dintre boierii Gândești, Radu comisul
Mihălcescu. Acesta a cumpărat „satul Drajna den județul Săcuianilor, tot
satul cu tot hotarul și cu toți rumânii și cu morile și cu tot venitul, cu siliștea
satului den câmpu și cu pădure și cu apă den hotar până în hotar”10. Comisul
s-a judecat în câteva rânduri cu rumânii de pe moșia de la Drajna și Stănești
pe motiv că, pe nedrept, au ajuns în situația aceasta arătând că Hrizea
vornicul le-ar fi „răpit moștenirile lor cu hotare în silnicie și fără dreptate”,
încercările lor au eșuat în urma judecății domnești.
în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, moșiile de la Drajna și
Stănești, vor face parte din zestrea fiicei comisului, Rada, care a luat în
căsătorie pe Constantin căpitanul Filipescu, fiul lui Pană Filipescu și a
Maricăi Cantacuzino.
Moștenitorul unor averi însemnate, îmbogățit prin căsătoria cu Rada
Cândescu, căpitanul avea în plaiul Teleajenului și în plaiul despre Buzău, din
județul Saac, numeroase moșii. Drajna de Jos pare să fi fost locul preferat
pentru stabilirea uneia dintre curțile sale.
Constantin s-a arătat preocupat de mărirea domeniului de la Drajna de
Jos. într-o primă fază a eliminat concurența (profitând de dreptul de
protimisis conferit prin căsătorie), prin răscumpărarea moșiilor de la loan
abagiul din Ploiești, care, utilizând metoda zălogirii și a împrumutului reușise
9 Societatea „Drajna”, act no. 106, p. 283-285
10 Societatea „Drajna”, act no. 112, p. 301
86
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 2 Casa Administrației, stânga. 1932. arhiva Fig. 3 Stema fam. Filipescu (sec.
fam. Kretzulescu Warthiadi	XVII), arhiva fam. Kretzulescu
Warthiadi
să cumpere de la moșnenii din Drajna și Stănești, părți importante de moșie
din cele 26 pe care aceștia încă le mai stăpâneau. în 1684, luând, după cum
spune actul, „zapisele de cumpărătoare” de la acesta, Constantin a solicitat
domniei hotărnici care să-i aleagă aceste părți de moșie și să le lipească
moșiei pe care o avea de zestre . Ulterior, între 1685 și 1688, a achiziționat
și alte părți de moșie din Stănești și Drajna.
Istoricul familiei12 îi atribuie lui Constantin Filipescu ridicarea unor case
boierești la Drajna de Jos. Pe fațada principală a Casei administrației (fig. 2),
cea mai veche clădire din cadrul ansamblului boieresc, s-a păstrat, până la
începutul secolul al XX-lea, vechea stemă a familiei Filipescu, similară cu cea
de pe pisania bisericii din Mătești (secolul XVII), ctitoria căpitanului (fig. 3).
în fine, conform dorințelor sale cuprinse în diata întocmită la 1696,
moșia împreună cu moara de la Drajna de Jos a revenit fiului său mijlociu,
Grigore Filipescu13.
La rândul său, clucerul Grigore Filipescu a împărțit moșia de la Drajna
și Stănești celor doi băieți. Prin diata sa de la 173614, a lăsat moșia de la
Drajna de Jos cu moara „cât au cumpărat moșii mei Rada și Constantin”
băiatului său mai mic, Pană. Moșia Stănești „ce au cumpărat tatăl meu de la
loan Abagiul și ce au cumpărat mumă-mea și eu în urmă, și Cetățeaua și alți
munți ce sunt în hotarul acesta” le-a lăsat băiatului mai mare, Radu. Rumânii
din Drajna urmau să-i împartă între ei.
De la Pană, moșia de la Drajna cu moara de acolo, a trecut în
stăpânirea fiului său mai mare, Nicolae, iar de la acesta, unicului său băiat,
Alexandru Filipescu (născut la 1787), de numele căruia se leagă refacerea și
organizarea domeniului boieresc.
'' Societatea „Drajna", act no. 96, p. 255
14 Dumitru Kretzulescu Warthiadi, op. cit., fig. 15
13 N. lorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, 1902, p. 161 și urm.
14 DANIC, fond Mitropolia București, doc. LXXIX/12, 7244 martie 21
87
http://patrimoniu.gov.ro
O imagine asupra reședinței boierești, la jumătatea secolului al XIX-
lea, ne-a lăsat-o J. Vaillant, în lucrarea sa „La Roumanie": „(...) la poalele
unuia din aceste dealuri se înalță Drajna, pe malul abrupt al Teleajenului.
Sosim. Stăpânul casei este însă plecat și ne pare rău, căci Alexandru
Filipescu este un om care merită a fi cunoscut. El este un castelan feudal,
dar un bun senior, nu vânează demnitățile, ci lupii; el urăște intrigile, dar este
părintele țăranilor săi; (...) curte vastă acoperită cu un covor verde de iarbă,
felurite clădiri de toate genurile, șoproane, magazii, grajduri, conac de iarnă
și conac de vară, parteruri încărcate cu flori variate la infinit în mijlocul unui
pavilion chinezesc și o bogată livadă de pomi roditori pe coasta care coboară
în valea unde curge Teleajenul”'5.
Domeniul boieresc era amplasat pe o terasă care domina satul Drajna
de Jos și împrejurimile (fig. 4). Accesul la reședința boierească se făcea pe
lângă moară, apoi se trecea printr-un vechi portic de piatră, pe frontonul
căruia era scris, cu litere chirilice, „Drumul la proprietar", numele ,A. N.
Filipescu” și anul „1851” (fig. 5, 6). Porticul respectiv, aflat în imediata
vecinătate a morii, marca și intrarea în sat.
Alexandru Filipescu a refăcut zidul de incintă și conacul de vară
(actualul castel), locuința familiei, și a construit biserica cu hramul „Sf.
15 J. A. Vaillant La Roumanie ou histoire langue, litterature, orographie, statistique de
peuples de la langue d'or, Paris, 1884, tom. III, p. 376
88
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 5 Portic de acces spre castel - arhiva
fam. Kretzulescu Warthiadi
Fig. 6 Portic de acces spre castel - arhiva
fam Kretzulescu Warthiadi
Alexandru”, capela particulară a domeniului său. Fiind un mare amator de
cai, posedând o herghelie bogată, a amenajat pe domeniul de la Drajna, pe
latura de nord a incintei, un grajd de piatră.
Conform dorinței testamentare a lui Alexandru N. Filipescu, Drajna de
Jos a revenit nepoatei sale, Elena Kretzulescu, fata Măriei Filipescu și a agăi
Constantin Kretzulescu.
La moartea lui Alexandru Filipescu, s-a creat un consiliu de tutelă,
format printre alții din dr. Nicolae Kretzulescu și Nicolae Racoviță, care
trebuiau să administreze averea, inclusiv domeniul de la Drajna de Jos, până
la majoratul Elenei.
După divorțul de primul ei soț, generalul Jaques Lahovary, fost ministru
de război și ministru de externe, Elena s-a recăsătorit cu generalul adjutant
Panait Warthiadi. Urmând exemplul bunicului său. Elena a lăsat moștenire
domeniul de la Drajna de Jos nepotului ei, fiului lui Dumitru Warthiadi,
Constantin D. Warthiadi, ultimul proprietar al moșiei înainte de exproprierea
forțată din anul 1949.
Moara de apă. Istoric
în ceea ce privește regimul juridic al cursului Teleajenului, de-a lungul
satelor Drajna de Jos și Stănești, putem spune că, de la primele mențiuni
documentare, avem de-a face cu o proprietate devălmașă asupra apei,
urmașii celor amintiți în actul de la 1517, beneficiind de acest drept.
Vadurile de moară, locurile de pe cursul apei, potrivite pentru
construirea morilor, pivelor sau fierăstraielor, erau de asemenea împărțite pe
moși. De altfel, numeroase sunt actele de vânzare din cursul secolului al
XVII-lea, prin care moșnenii au vândut atât părțile lor de apă, cât și vadurile
lor de moară. De exemplu, în 1676, Vladul cu fratele său, Dobre și Radul și
Neagul și Balea din Stănești au vândut lui loan Abagiul din Ploiești, jumătate
de vad de moară „însă de în partea micenișască și din parte lui Răgălie și din
partea godească unde va vrea dumnealui să-și facă moară, au de în sus de
89
http://patrimoniu.gov.ro
moara Popii Văsiiu, au de jos, să fie volnic să-și facă moară pentru că aceste
vaduri așa sunt trase nouă mai dinainte vreme”16.
Așa cum am văzut mai sus, în secolul al XVII-lea, moșia căpitanului
Filipescu cuprindea și părți de apă, adică boierul avea acces la apă și drept
de proprietate asupra ei.
In privința regimului juridic al morii de apă la care ne referim, avem de-
a face cu tipul de proprietate boierească asupra acestei instalații. Moara era
construită pe cheltuiala boierului, lucrările de amenajare a iazului, construirea
stăvilarelor realizându-se de către rumânii de pe moșie.
Prima mențiune documentară despre existența unei mori de apă pe
moșia boierească Drajna de Jos o constituie diata căpitanului Constantin
Filipescu de la 169617. Moara respectivă continuă să fie prezentă în toate
diatele boierilor Filipești până la Alexandru Filipescu.
Acesta din urmă a cumpărat însă la 1828, plătind 300 taleri „un vad de
moară cu casa ei de la Cetățea” de la loniță dascălul18 și același boier a
cumpărat, cam în aceeași perioadă, de la preoteasa Casandra, fiica
isprăvnicelului boierilor Filipești, un alt vad de moară în apa Teleajenului în
hotarul Stăneștilor, cu „toată împrejmuirea lui pe uscat pentru pășunea boilor
care vin la moară” și se pare, cu loc de cârciumă19.
Statistica morilor de pe apa Teleajenului, întocmită la 1833, indică pe
cursul Teleajenului, în plaiul cu același nume, 18 mori de apă și 4 pive, dintre
acestea făcând parte și instalațiile aflate pe moșia Drajna de Jos a boierului
Alecu Filipescu, anume o moară cu două roți și o pivă20.
Nelămurirea legată de datarea morii de la Drajna de Jos, pare să o
clarifice informațiile cuprinse în memoriul întocmit în 1942 de ing. agr.
Dumitru Warthiadi, în care se arată că, Alexandru Filipescu a cumpărat,
înainte de 1841, un vad de moară pentru a construi, pe lângă moara veche, o
moară mai mică, la vale și un fierăstrău21.
La 1923, morile au fost cumpărate de Constantin Constantinescu22.
Deși nerecunoscut de Elena Kretzulescu, actul este important pentru
informațiile referitoare la moară și la zona imediat înconjurătoare. Astfel,
Constantinescu a cumpărat de la moștenitoarea Filipeștilor, două mori pe
râul Teleajen (moara veche, situată la nord de șoseaua județeană și moara
mică, situată la sud de șoseaua județeană, în stare de funcțiune), o piuă
părăsită și un fierăstrău, hanul din fața morii vechi și o altă clădire, casa
morarului (la nord de moara veche, o clădire cu ziduri din piatră, învelită cu
16 Societatea „Drajna”, act no. 42, p. 135
17 N. lorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, Buc., 1902, p. 161 și urm
18 Societatea „Drajna”, act no. 15, p. 41
19 Societatea „Drajna”, act no. 15 A, p. 43 și act no. 15 bis, p. 39
20 DJAN Prahova, fond Ocârmuirea județului Saac, plasa Podgoria 1833
21 Document aflat în arhiva familiei Kretzulescu Warthiadi
22 Document aflat în arhiva familiei Kretzulescu Warthiadi
90
http://patrimoniu.gov.ro
șindrilă).
Cinci ani mai târziu, toate acestea au revenit în proprietatea Elenei
Kretzulescu Warthiadi, cu deosebirea că, dintre toate instalațiile hidraulice,
numai moara mare, deși ruinată, a rămas în funcțiune, celelalte fiind complet
distruse23.
în 1939, familia Warthiadi a reconstruit parțial moara veche și a
reconstruit și amenajat fierăstrăul. Ulterior, la moară a fost instalat un
alternator de 10kw/h care asigura atât iluminatul clădirilor ansamblului
boieresc, cât și iluminatul uliței principale a satului.
Tehnologie și elemente de peisaj cultural
Așa cum am văzut în cuprinsul actului de la 1923, moara de apă avea
în imediata sa apropiere un teren destinat pășunării animalelor care aduceau
carele cu saci la măcinat. La est de moara veche, în fața ei și în legătură
evidentă cu moara, se afla hanul, o clădire din paiantă, învelită cu șindrilă,
având trei încăperi și o sală la mijloc și pivniță sub casă.
Atât hanul cât și casa morarului, situată la nord de moară, nu s-au mai
păstrat până în prezent.
Amenajări până la 1942
Moara de apă presupunea existența unor amenajări complexe cum ar
fi iazul morii, stăvilarele, canalul de evacuare etc. (fig. 7).
Râul Teleajen avea un curs variabil, abia suficient pe timp de secetă,
cu un debit foarte mare în perioada ploioasă și la topirea zăpezilor. Din
Teleajen, pe malul stâng, apa se despărțea, spre un canal de alimentare
(zona de acumulare, iazul morii), pe o distanță de 1200 m, până la scocul
morii.
Acest iaz era în unele părți înalt de 1,5 m, cu taluzurile vechi de 100 de
ani, înierbate și plantate cu diferiți pomi.
Adâncimea iazului era de cca. 50 cm și lățimea de 3 m, lungimea
canalului fiind de cca. 1000 m; zăgazul (leasa) principal care abătea apa pe
acest canal, era construit rudimentar din crăci, pământ și pietre, fără să aibă
la intrare în canal vreun stăvilar de derivație, sau de descărcare. Surplusul de
apă se revărsa peste el în diferite puncte, trecând în albia Teleajenului și
constituind astfel un regulator natural al debitului de apă (ajutat și de dese
desfaceri și refaceri ale acestor baraje de crăci). în 1942, proprietarii
intenționau să înlocuiască aceste lucrări rudimentare și provizorii prin altele
moderne și definitive, făcute în baza unui studiu tehnic serios și cu concursul
Serviciului Apelor Ministerului.
La 10 m de moară, iazul poseda un stăvilar de descărcare, din lemn,
de 3 m deschidere, abătând apa spre dreapta pe un mic canal ce se vărsa în
23 Document aflat în arhiva familiei Kretzulescu Warthiadi
91
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 7 Plan de situație. Moara și fierăstrăul. 1942. Arhiva fam. Kretzulescu Warthiadi
92
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 8 Roata hidraulică șistăvilarul. 1939. Arhiva fam.
Kretzulescu Warthiadi
canalul de evacuare din josul morii, iar la
moară, canalul se termina printr-un scoc de
scânduri cu lungimea de 8 m și lățimea de 3 m,
apa având aici o adâncime de 30 cm și o
viteză de 30 cm/s. Scocul se termina cu două
stăvilare de lemn de câte 1,20 m deschidere
pentru fiecare dintre cele 2 roți ale morii și cu
un al treilea de același gen, însă lateral, care
conducea apa la scocul fierăstrăul ui cu
lungimea de 20 m.
înălțimea de cădere a apei a fost păstrată la
roata veche de 3 m și a fost mărită la roata
nouă la 4 m prin adâncirea iazului de evacuare
(fig- 8).
Acest canal inferior (canal de evacuare) avea o lungime de 500 m
până la vărsarea sa în Teleajen, o lățime de 3,5 m și o adâncime variabilă
după configurația terenului, apa având o adâncime medie de 50 cm (fig. 9).
El trecea pe la fierăstrăul de curând construit (1939), peste șoseaua Văleni-
Drajna-Ogretin, pe ruinele morii a doua, pe care proprietarii n-au mai
reconstruit-o, și se vărsa înapoi în Teleajen.
Instalația morii de apă
Din punct de vedere tehnic, moara de apă de la Drajna de Jos se
înscrie, după descrierea din memoriul întocmit de ing. Dumitru Warthiadi și
după fotografiile din timpul refacerii din 1939, în categoria morilor hidraulice
cu două roți verticale și admisie superioară. (Fig. 9bis)
Moara își procura forța motrice prin două roți hidraulice, din care una
mai veche, în întregime din lemn, cu diametrul de 1,80 m și una nouă, din
lemn și fier montată pe axă de fier și rulmenți cu bile, având diametrul de 3
m. Apa lovea aceste roți deasupra.
La moară acționau două
perechi de pietre de 36 țoii (91,44
cm) și respectiv 42 țoii (106,68 cm).
Tot la moară fusese montat,
după 1939, un dinam pentru curent
alternativ, trifazic de 380/220 v și de
10 kw care deservea moara,
Fig. 9 Moara, fierăstrăul, canalul inferior.
1939. Arhiva fam Kretzulescu Warthiadi
93
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 9bis Fațada de est, roțile hidraulice. 1939. Arhiva
fam. Kretzulescu Warthiadi
fierăstrăul și gospodăriile moșiei și, în același
timp, acționa pompa de apă, care până
atunci erau acționate de un motor cu
benzină, precum și un număr de cca. 100
lămpi de 25 v pentru trebuințele satului.
Din mecanismul propriu zis al morii s-au mai
păstrat câteva componente, una din roțile
hidraulice (roată cu cupe) (fig. 10) cu axul și
roata interioară (fig. 11), una din pietrele de
moară, probabil piatra zăcătoare (fig. 12) și
câteva elemente din eșafodajul interior pe
care se monta instalația propriu zisă.
Arhitectura casei morii de apă
Amplasarea morii de la Drajna de Jos a ținut seama pe de o parte de
Fig. 10 Fațada de est. Roata hidraulică. 2006
94
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 11 Roata interioară cu ax.
Fig. 12 Piatră de moară. 2006
Fig. 13 Casa morii. 2006
Fig. 14 Fațada de nord. 2006 Fig. 15 Fațada de est. 2006
Fig. 16 Moara de la Drajna. Retevee 1982. Fig. 17 Fațada de sud. Prispa.
1939. Arhiva fam. Kretzulescu
Fig. 19 Nivelul inferior. Interior. 2006
Fig. 18 Nivelul superior. 2006
95
http://patrimoniu.gov.ro
configurația terenului (diferența de nivel), iar pe de altă parte de apropierea
de drumul care ducea la domeniu și de drumurile care duceau în satele
Drajna de Sus și Ogretin.
Volumetrie
Denivelarea terenului a fost preluată cu abilitate în configurația
volumetrică, accentuându-se dinamismul imaginii și impresia de
monumentalitate. Acoperișul de formă piramidală, cu patru pante,
accentuează fluiditatea formei arhitecturale la care contribuie atât
învelitoarea din șindrilă, cât și prispa de pe latura sudică (fig. 13).
Fațade
Se remarcă obținerea unei forme arhitecturale unitare, foarte bine
modulată (două module de accent pe fațadele de vest și de sud). Pe fațada
de vest se afla partea exterioară a instalației - scocul, rotile hidraulice etc.
(fig. 14, 15).
Expresivitatea plastică decurge din robustețea zidurilor din bolovani de
râu în contrast cu învelitoarea, în patru pante, realizată din șindrilă. Coerența
formei arhitecturale este dată de alternarea spațiilor închise cu cele deschise.
Planimetrie
Construcția are partiul structurat pe două nivele (fig. 16).
La nivelul inferior se află zona de lucru, funcțională (eșafodajul cu
sistemul de roți și pietrele de moară) și o încăpere destinată depozitării
produselor (hambare) sau sculelor necesare întreținerii instalației de morărit.
Accesul se face din exterior către zona de lucru, printr-o poiată unde se
recepționează produsele rezultate în urma prelucrării. La origine, această
poiată nu a existat, clădirea având o prispă amplă desfășurată pe întreaga
fațadă (fig. 17).
Nivelul superior este înglobat în volumul șarpantei (fig. 18). La acest
nivel, accesul se realizează printr-un foișor de formă triunghiulară și era locul
prin care se introduceau sacii cu cereale. Se remarcă eficacitatea funcțională
a soluției tehnologice care a fructificat din plin declivitatea terenului.
Sistemul de construcție
Din punct de vedere al tehnicii constructive, clădirea aparține
modelului tradițional, caracteristic Văii Teleajenului din sec. XVIII-XIX24.
Structura este compusă din ziduri de piatră cu mortar de var cu nisip
caracteristic acestui interval de timp (fig. 19).
Planșeul peste nivelul inferior are grinzi și podină din dulapi de lemn.
Grinzile sprijină pe o grindă principală care are puncte de sprijin intermediare
din stâlpi de lemn. Stâlpii au capiteluri, pentru mărirea suprafeței de
rezemare, și baze din blocuri de piatră.
Șarpanta este realizată în sistem tradițional, tip cupolă piramidală fără
scaune, care asigură spațiul necesar desfășurării fluxului tehnologic,
24 Călin Hoinărescu, Locul arhitecturii sătești de pe Valea Teleajenului în orizontul arhitecturii
tradiționale prahovene (III), în “Revista muzeelor și monumentelor”, nr. 2, 1987, p. 45
96
http://patrimoniu.gov.ro
rezistența ei fiind asigurată și de lății învelitorii din șindrilă.
Actuala clădire, casa morii, este rezultatul unei refaceri parțiale din
anul 1939. Cercetarea atentă a clădirii actuale, coroborată cu fotografiile din
vremea lucrărilor de refacere, au condus la câteva concluzii. Imaginile
fotografice ilustrează o clădire veche de 75-100 de ani, astfel încât, este
posibil ca data construcției să se plaseze în jurul anului 1850 (fig. 20).
Din punct de vedere arhitectural, clădirea pare să fie foarte veche,
modelul aparținând primei serii tipologice a repertoriului de modele de pe
Valea Teleajenului. Din acest punct de vedere, supraviețuirea acestui edificiu
aparținând celei mai vechi serii de modele din zonă constituie o șansă
importantă pentru noi.
Este posibil ca foișorul de acces la nivelul superior, cu fronton
triunghiular, să fie rezultatul unei prime etape de extindere, din perioada
1875-1900.
Lucrările din anul 1939 au inclus refacerea șarpantei clădirii (au fost
folosite cuie produse industrial) și în parte, refacerea planșeului peste parter,
unde se pot observa, păstrate pe poziție originară, grinda principală și cei doi
stâlpi interiori pe care reazemă (fig. 21, 22).
Se pare că atunci grinzile au fost reamplasate, un indiciu în acest sens
furnizându-l existența pe grinda principală a lăcașelor pe care au sprijinit
grinzile secundare, ulterior reamplasate. Multe dintre aceste grinzi sunt foarte
vechi, dar atât cele vechi, cât și cele noi au fost prelucrate prin cioplire
manuală și nu se deosebesc între ele decât prin aspectul și textura
materialului lemnos.
Planimetria edificiului s-a menținut și după intervenția din 1939, cu
excepția unor extinderi realizate pe latura sudică. Prispa de pe această
fațadă are stâlpii cu capitelurile ornamentate, asemenea cu cele ale stâlpilor
interiori, dovada menținerii acestui element spațial (fig. 23, 24).
La o dată ulterioară anului 1939, extremitatea de sud-vest a acestei
prispe a fost zidită (pereți din paiantă) pentru a se obține o nouă încăpere
(fig. 10). Acestei extinderi pare să-i fi urmat o alta, în aceeași zonă a fațadei,
în urma căreia s-a obținut o altă încăpere, cu pereți din scânduri, spațiul
semideschis obținut, poiata, asigurând desfășurarea activității de recepție a
produselor finite (fig. 25).
Din punct de vedere plastic, extinderea se încadrează perfect în
volumetria originară, subliniindu-i dinamismul și fluiditatea.
Stâlpii polatei sunt rudimentar realizați contrastând cu rafinamentul
celor originari, dar în ansamblu, extinderea este o reușită atât din punct de
vedere funcțional, cât și al plasticii arhitecturale.
Reparațiile din 1939, au perpetuat calitățile monumentului chiar dacă,
mai ales în zona de evacuare au fost realizate subzidiri și consolidări cu
beton.
97
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 20 Moara de apă. Înainte de refacere
1939. Arhiva fam. Kretzulescu Warthiadi
Fig. 21 Planșeul peste parter. Refacere
1939. Arhiva fam. Kretzulescu Warthiadi
Fig. 22 Șarpanta. Refacere 1939. Arhiva fam. Kretzulescu Warthiadi
98
http://patrimoniu.gov.ro
Extinderea, realizată prin poiată într-o etapă ulterioară anului 1939, n-a
afectat calitatea formei arhitecturale.
Valoarea patrimonială a clădirii rezultă atât din vechimea și
autenticitatea celei mai importante părți a edificiului (zona parterului) cât și
din calitatea intervenției ulterioară anului 1939, când acoperișul a fost refăcut
păstrându-se forma și dimensiunile originare. Materialele și tehnologia
folosite la refacerea din 1939, se încadrează, cu excepția lucrărilor din beton,
în repertoriul tehnologic tradițional.
Toate calitățile subliniate confirmă oportunitatea înscrierii edificiului în
LMI Prahova, în grupa monumentelor de importanță națională.
Summary
The water mill Drajna de Jos, Prahova County
This article is intended as a contribution to the research on the water
mill in „Drajna de Jos” village, Prahova County, probably the only such
appliance preserved along the entire Teleajen Valley.
Our intention was to deliver a complex approach, touching on socio-
historical aspects, cultural landscape, folk technique, etc., elements which
should be taken into account when discussing about conservation of a
historic monument or delimitation of protection area of such a historic
monument, architecture and folk techniques, as well.
The Information and photographic material offered us the opportunity to
adjust all Information on dating of that monument. Also, the intervention-
phases on that edifice could be established, interventions which did not
modify the substance of the monument.
http://patrimoniu.gov.ro
O ctitorie de la cumpăna veacurilor XVII și XVIII. Biserica Adormirea
Maicii Domnului a fostului schit Didești, județul Teleorman
Ecaterina ȚÂNȚĂREANU
Schitul Didești1 a fost zidit de slugerul Șerban Știrbei2, zis Didescu și
soția sa Stanca, fiica lui Ivașcu Clucer Băleanu3, pe la sfârșitul veacului al
XVII-lea sau în primii ani ai celui următor. Cei doi soți intraseră în posesia
satului Didești printr-un schimb de moșii făcut de Șerban cu socrii săi, în anul
16794.
Așezământul monahal trebuie să fi fost gata sau în bună parte terminat
la 1 martie 1705 când ctitorii își întocmesc diata și lasă mănăstirii drept danie
moșiile Rusănești și Mărgăritești din județul Romanați, cu vadurile de moară,
viile și altele5. în anul următor, la 2 februarie 1706, Șerban și Stanca Știrbei,
lipsiți de moștenitori direcți, închină lăcașul de la Didești Mitropoliei din
București, printr-un zapis6 adresat lui Teodosie, Mitropolitul Țării Românești.
După moartea jupânesei sale, simțindu-și sfârșitul aproape, la 9 decembrie
1708 slugerul îi trimite o scrisoare mitropolitului Antim Ivireanu, prin care îl
lasă pe acesta executorul averii sale după moarte, din care, cu o bună parte
1 în sec. al XVIII-lea singurele așezăminte mănăstirești înregistrate în județul Teleorman sunt
Schiturile Drăgănești (ridicat de Matei Basarab și rudele sale la 1647) și Didești. Tunusli,
Istoria politică și geografică a Țării Românești, ed. G. Sion, București, 1863, p. 174; F. W.
Bauer, Memoires historique et geographiques sur la Valachie, Francfort et Leipsig, 1778, p.
177; D. Fotino, Istoria vechii Dacii, acuma Transilvaniei, Moldovei și Valahiei, ed. G. Sion,
București, III, p. 171.
2 N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, București,
1971, p. 247. Șerban Știrbei, numit de la Didești mort în anul 1708, este fiul lui Radu comis
Știrbei și frate cu Constantin Știrbei, mare ban în vremea lui Constantin Brâncoveanu.
3 N. Stoicescu, op. cit., p. 114-115. Ivașcu Băleanu este mare agă, mare comis și mare logofăt
între 1671-1672, mare clucer în anul 1678 și mare vornic în 1679, anul mortii. A fost căsătorit
cu Marica, fiica lui Ivașcu medelnicerul din Cepari.
4 Arh. St. București, Mitropolia București, pach. 134, doc. 8. Scrisoarea din martie 1679 a
Maricăi Clucereasa către ginerele său „ca să se știe că i-a fost dat mai nainte satul Oltenița
cu rumânii de acolo, iar el n-au vrut ci au cerșit satul Dideștii...iar socru-său atuncea n-au
voit să i-l dea, iar când au fost acum, întâmplându-i-se de pribegi în Moldova, i-a poruncit D-
lui de acolo și îi trimise și un răvaș să-i dea ginerelui ei Șerban satul Dideștii pentru moșia de
la Oltenița”, vezi și: Maria Georgescu și Gh. Popa, Documente referitoare la istoria județului
Teleorman. 1441-1700, I, 1989, p. 251; N. Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor
feudale din România, I, Țara Românească, 1970, voi. I, p. 294
5 Arh. St. București, Mitropolia București, pach. 134, doc. 21
6 Ibidem, pach. 325, doc. 144 "... că întâmplându-se de nu ne-au dat Dumnezeu să facem
copii ne-am socotit și ne-am îndemnat de am făcut o mănăstioară pe moșia Dideștilor unde
ne-au fost casa și așezământul...pe care o închinăm acum la Mitropolia din București”; ap.
Șt. Greceanu, Genealogiile documentate ale famiilor boirești, II, 1916, p. 313-314; N.
Stoicescu, Bibliografia, p. 294
100
http://patrimoniu.gov.ro
înzestrează mănăstirea ridicată pe moșia Dideștilor7 Un an mai târziu, la 2
februarie 1709, frații lui Șerban Știrbei, Radu și Constantin, întăresc la rândul
lor actul de închinare către micul schit a moșiilor Rusănești și Mărgăritești, pe
care le moșteniseră de la tatăl lor, Radu comis Știrbei8.
De-a lungul timpului boierii din familia Știrbei au înzestrat lăcașul și cu
alte moșii, cum era cea de la Vâlsănești9, din județul Romanați sau partea ce
le aparținea din moșia Comani, din județul Olt. De la aceasta din urmă, în
anul 1747, dijma era dată în seama popei loan de la Didești10, parte care,
după 1760 trece sub administrația directă a mănăstirii Didești11, astfel încât
veniturile moșiilor enumerate să fie ridicate de egumenii acestui
așezământ12. O jumătate de veac mai târziu însă, în luna iunie 1818,
egumenul schitului Didești, arhimandritul losif va plăti el timp de cinci ani
embatic Mitropoliei, în sumă de 4000 taleri pe an13.
Cu toate daniile și atenția familiei de care a beneficiat, ctitoria soților
Știrbei intră pe panta unei implacabile decăderi, ce se accentuează pe la
jumătatea sec. al XlX-lea. Astfel, în anul 1861, Cezar Bolliac, însărcinat de
guvern să cerceteze situația mănăstirilor închinate și neînchinate din județele
Romanați și Teleorman, constată că biserica Schitului Didești ținea loc de
biserică de mir, iar așezământul monahal era într-o stare deplorabilă și
aproape lipsit de slujitori și viețuitori, călugării fiind înlocuiți de preoții de mir
din satele din împrejurimi iar clădirile grav degradate14, motiv pentru care
propune chiar desființarea lui imediată, ce va surveni de altfel în anul 1864,
odată cu legiuirea lui Cuza.
Din mănăstirea ridicată în jurul anului 1700 s-au păstrat până astăzi
biserica lipsită de pisanie, modestă ca dimensiuni și cu urmele unor
modificări vizibile în ceea ce privește plastica monumentală, ruinele pivniței
boltite cu un semicilindru susținut de arce dublouri, ce a aparținut cel mai
probabil casei boierilor sau casei egumenești, părți din zidul de sud și est al
7 Arh. St. București, Mitropolia București, pach. 294/113, doc. 4 „...am lăsat la Sf. Mănăstire ca
să dea frate-meu Costandin Banul taleri 1000 ce am la Vasile Căpitanul și la Dude ca să
facă zidul împrejurul mănăstirii și chilii și să se ia cărămizi gata 200000 și am lăsat și țigani
10 sălașe, suflete 30, și am trimis sfinției tale și puținul dar, iia, cămașa cu izmene și o
basma...”, ap. Șt. Greceanu, op. cit., p. 314; N. Stoicescu, Bibliografia, p. 294.
8 I. lonașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, I, 1934, p. 65. Dania a fost întărită de
domnul Grigore Ghica prin hrisovul din 14 decembrie 1750 dat Mitropoliei Țării Românești,
ap. I. Donat, Despre numele Olteniei, în Arhivele Olteniei, 1934, p. 484.
9 Ibidem. Moșia Vâlsănești fusese zestrea Vlădaiei, mama lui Radu comisul Știrbei și bunica
lui Șerban.
10 B A R. ms. 616, ap. I. lonașcu, op. cit., p. 65
" B.A.R. ms. 617, ap. I. lonașcu, op. cit., p. 65
12 I. lonașcu, op. cit., p. 66. La 2 iunie 1761 este consemnat egumenul Grigorie, iar la 28
noiembrie 1764 egumenul Sofronie.
13 B.A.R. ms. 659, f. 16, ap. I. Răuțescu, Metoașele Mitropoliei Ungro-Valahiei sub mitropolitul
Dionisie Lupu, în Raze de Lumină, III, 1931, nr. 3, p.180.
14Cezar Bolliac, Monastirile din România (monastirile închinate), 1862, p. 436-440
101
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 1 Biserica Adormirea Maicii Domnului, Didești. în prim plan - ruina pivniței
incintei, aceasta din urmă construită după anul 1708, conform dispoziției
ctitorului'5, și o clopotniță de lemn exterioară, cu clopotul mare turnat la
Moscova, în anul 1846"'.
Biserica fostului schit Didești se înscrie într-un plan general de tip sală
cu clopotnița pe pronaos și pridvorul pătrat, un tip mai puțin utilizat dar
prezent în epocă, de exemplu la Vădeni-Gorj'7 și la Baldovinești-Teleorman.
Altarul, aproape lipsit de decroș, prezintă o subțiere a zidăriei în zona
proscomidiei și a diaconiconului. Naosul are formă dreptunghiulară și
deasupra are o turlă cu opt laturi ce pare a fi un adaos mai târziu18.
Pronaosul dreptunghiular are zidul nordic decroșat față de naos, în grosimea
15	Vezi mai sus nota 6
16	.Acest clopot s-a făcut pe seama Sfintei Monastiri Didești jud. Teleorman, metoh Sfintei
Mitropolii, cu cheltuiala cuviosului protosinghel loanichie, egumenul schitului acestei
mănăstiri și adus de dumnealui losif Romanov și tovarășii vânzători de cărți, leatul 1846”.
Deasupra scrie în rusește „turnat la Moscova, în atelierul lui Dimitrie Samghin, în greutate de
16 punduri”.
17	N. Ghika-Budești, Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, partea a IV-a, veacul XVIII,
B.C.M.I., XXIX, București,' 1936, p.13
18	Ibidem, p.14
102
http://patrimoniu.gov.ro
zidăriei fiind săpată scara de acces la
clopotniță19 și este acoperit cu o calotă
sprijinită pe pandantivi. Rămas ca o
caracteristică a sec. al XVII-lea20, zidul
dintre pronaos și naos era plin, cu o
deschidere în centru pentru circulație, care
a fost modificată în timp, prin lărgire.
Pridvorul pătrat21, de mici dimensiuni, ce
nu atinge lățimea fațadei bisericii, este
acoperit cu o boltă semicilindrică. Inițial
deschis și sprijinit pe patru stâlpi, el a fost
închis cu zidărie cu ocazia uneia din
intervențiile de reparare târzii.
Fig. 2 Biserica Adormirea Maicii Domnului,	Bazele turlelor SUnt pătrate,
Didești. Pian și secțiune	scunde și nedecorate, ele fiind abia
vizibile din acoperișul bisericii. Turlele, cu
secțiunea în formă de prismă octogonală, cu aspectul actual rezultat tot din
modificări, sunt marcate pe fiecare față de câte o arcadă oarbă, în locul
ferestrelor de deasupra pronaosului, închise în timp și cu șase arcade oarbe
și două ferestre deasupra naosului. Fațadele edificiului, în totalitate tencuite,
sunt lipsite de orice altă ornamentație, în afară de cornișa simplu profilată,
sărăcia decorului fiind compensată de o
anumită zveltețe conferită de dezvoltarea
pe verticală prin turle.
Singurele reparații cunoscute sunt
cele din anii 1899, 190722 și 1955 precum
și o refacere a picturii interioare din anul
1936, urmarea acestor intervenții fiind
transformarea aspectului inițial al bisericii
fostului schit Didești.
Fig. 3 Biserica Adormirea Maicii Domnului, Didești.
13 Gr. Ion eseu, Arhitectura pe teritoriului României de-a lungul veacurilor. București, 1982, p.
36
20 N. Ghika-Budești, op. cit., p. 21
21 Ibidem, p. 44. Autorul consideră pridvorul pe plan pătrat al bisericii din Vădeni, clădită de
marele ban Nicolae Brăiloiu la 1700, o particularitate foarte rară în epocă
22 Anuarul Cassei Bisericii, Anuar, 1909, p. 119
103
http://patrimoniu.gov.ro
Summary
A monument of the Crossing of the XVIIth and XVIIIthcenturies,
the church of the former Didești convent, Teleorman county
The Didești convent, Teleorman county, was built by sluger Șerban
Știrbei and his wife Stanca, clucer Ivașcu Băleanu’s daughter, at the end of
the XVIIth century or at the beginning of the XVIIIth century and despite of all
the gifts and contributions of the family, the monument had been falling into
an irreversible decline up untill 1864 when it stopped functioning.
The ruins of a vaulted cellar and parts of the enclosure wall, together
with „Adormirea Maicii Domnului church” - entirely preserved, of small sizes
and carrying visible traces of some changes - are the only remaining
structures of the monastic assembly. The standing edifice submits to a hali
type plan with the steeple above the pronaos and a square porch, less wide
than the front side and not often used in the age.
104
http://patrimoniu.gov.ro
Observații și ipoteze privind topografia Drobetei în secolele ll-lll
Cristina CRĂCIUN
Conștiința importanței podului construit de Apollodor din Damasc și a
fortificației traianee, cultivată de scrierile lui Miron Costin, ale stolnicului
Constantin Cantacuzino sau ale lui Dimitrie Cantemir1 explică determinarea
cu care principele Alexandru Dimitrie Ghica și fratele său Mihalache Ghica,
combat planul regulator inițial al orașului (ing. Moritz von Ott -1833). Cei doi
insistă pentru proiectarea noului oraș al Severinului la vest de ruinele
castrului, podului lui Traian și restului de ruine antice, încă vizibile, ceea ce
se și obține prin planul regulator al lui Villacrosse (1835), recognoscibil azi în
trama urbană dintre străzile Smârdan la est, bd. Tudor Vladimirescu2 (fost bd.
Elisabeta) la nord și str. Cicero la vest. Orientarea tramei stradale are o
abatere față de axa nord-sud, aproape identică cu cea a laturilor lungi ale
castrului roman, ceea ce ne spune multe despre starea de conservare a
ruinelor în 1835, dar și despre calitatea intelectuală a arhitectului sau
planificatorului urban. Urmările politicilor de urbanism promovate la Turnu
Severin după 1870, evidente în starea de conservare a unor monumente de
importanță națională, oferă promotorilor modernității cu orice preț, exemplul
„viitorului fără trecut,, singurul rezultat al unor atitudini culturale ireverențioase
față de propria noastră istorie.
în vara anului 1845, August Treboniu Laurian face prima descriere din
epoca modernă a ruinelor podului3 și castrului din preajma podului, iar în
1865, antichitățile severinene sunt vizitate de o misiune arheologică
franceză, condusă de G. Boissiere și A. Baudry: rezultatele acestor cercetări
nu au fost publicate, dar dintr-o relatare ulterioară se pare că echipa franceză
a făcut săpături la "două biserici"4. Alt autor pasionat de antichități
consemnează cercetările din castru și de la piciorul podului5; în anul 1868
ruinele castrului și pilelor de la capul podului sunt cercetate de August
1Gh. I. Cantacuzino, Certains problemes concernant Ies vestiges medievaux de Drobeta
Turnu-Severin, Dacia, 43-44,1999-2001, p. 159, nota 1. V. și M. Davidescu, Monumente
istorice din Oltenia, 1964, p.14
2 Având în vedere schimbarea denumirii unor străzi, alături de menționarea vestigiilor după
denumirea locului din momentul descoperirii, în text vor fi menționate toate denumirile
accesibile nouă pentru strada sau locația respectivă din planurile de arhivă.
3 Gh. I. Cantacuzino, loc. cit., nota 3. V. și D. Benea, Câteva considerații cu privire la
topografia Drobetei în secolele ll-lll, în Acta MN, 14, 1977, p.138
4 M. Drăghicescu, Istoricul principalelelor puncte pe Dunăre de la gura Tisei până la mare și pe
coastele mării de la Varna la Odesa, ed. 2-a, București 1943, p.110
5 V. Dimitrescu, Istoria orașului Turnu Severin, București, 1883, p.10-11
105
http://patrimoniu.gov.ro
Treboniu Laurian6. La recomandarea sa, piciorul podului este protejat cu o
împrejmuire7, care apare figurată în reprezentarea elevației pilei culee din
planul castrului și piciorului podului realizată în 18738.
Cea mai mare parte a săpăturilor arheologice de la sfârșitul secolului
19 s-au concentrat asupra celor mai vizibile monumente antice, adică piciorul
podului și castrul de est de pod, neglijând restul ruinelor antice descrise cu
precizie inginerească de Ion lonescu de la Brad9 încă din anul 1868, când
A. T. Laurian întreprindea primele săpături în castru. Ruinele vizibile la
suprafața solului erau delimitate spre est de piciorul podului de ogașul
Tăbăcarilor, aflat la distanța de 110 stânjeni 0, iar la vest de ogașul
Fântânilor, aflat la distanță de 280 stânjeni. Spațiul desemnat de Ion lonescu
de la Brad este acoperit astăzi de orașul modern. Ogașul Tăbăcarilor se află
azi pe linia mediană a parcelelor dintre actualele străzi Oituz și Călărași (fost
Nucșoreanu), mai precis prelungirea ideală spre nord a actualului traseu al
str. I. Creangă; Ogașul Fântânilor, se află pe axa mediană dintre străzile Eroii
de la Cerna și Eminescu (fostă General Mânu). La 80 stânjeni est de ogașul
Fântânilor este menționat „un alt șanț, adânc de 6 stânjeni, ce merge de la
Dunăre spre miază-noapte, pe o distanță de 50 stânjeni și se pierde încetul
cu încetul; se vede a fi fostu un drum făcut într-adinsu”. Pe harta actuală a
orașului drumul descris de Ion lonescu de la Brad se situează între străzile
George Coșbuc (fostă Regală) și str. Kiseleff, iar după traversarea bd. Carol
I (fost Republicii, fost str. Sever), are o ușoară abatere spre nord vest;
conform descrierii, limita spre nord ar fi str. Aurelian (fost bd. V. I. Lenin).
Limita de nord a ruinelor antice este mai puțin precizată: se menționează
numai zidul înalt de 1 stânjen, cu direcția nord, care delimitează, la nord de
Ogașul Tăbăcarilor, ruinele pe o distanță de 450 stânjeni. Distanța
menționată corespunde unui punct delimitat de străzile Oituz, Călărași și cpt.
Romulus Lepri (fostă Păltiniș).
în vara anului 1869, Cezar Bolliac11, la acea vreme președintele
Comitetului arheologic, cercetează „două grupuri de ruine, de cele două laturi
ale drumului care pleca dinspre pod către capitala lui Decebal". Edificiile
dezvelite cu această ocazie vor dispare definitiv după construirea căii ferate
Turnu Severin - Craiova în 1873.
în afara cercetărilor lui D. C. Butculescu, desfășurate exclusiv în zona
de necropolă de la nord-est de castru12, primele cercetări arheologice de
6 D. Benea, op. cit., p. 138.
7V. Dimitrescu, op. cit, 1883, p. 33
8 V. intra, plan B
9 Reprodusă de D. Benea, op. cit., p. 139 și citată de noi după această sursă.
101 stânjen muntenesc = 1,970 m
11 C. Bolliac, Excursiune arheologică din anulu 1869, Bucarest, 1869, p 46-50
12 D. Tudor, Obiecte de metal din Drobeta descoperite în săpăturile lui D. C. Butculescu (1883)
și Gr. Tocilescu (1896-1899), în Drobeta 2, p.17-137
106
http://patrimoniu.gov.ro
amploare se desfășoară în perioada 1896-1897, fiind conduse din partea
Muzeului Național de Antichități, de profesorul Grigore Tocilescu. Cercetarea
efectivă a fost realizată de Pamfil Polonic (1 aprilie - 15 august 1896) și
arhitectul J. Fakler (septembrie-noiembrie 1896) . Rapoartele săptămânale
din 1896-1897 conțin informații relevante pentru topografia și stratigrafia
Drobetei antice și medievale. O prezentare sumară a rezultatelor, alături de
planul general al castrului roman Drobeta14, a fost făcută de Grigore
Tocilescu.
Toate reconstituirile mai vechi sau mai noi privind topografia antică a
Drobetei pornesc de la harta zonei Porților de Fier15 (Fig. 1-2), și planul de
situație al castrului și podului roman de la Drobeta1® (Fig.4), numit în
continuare plan A. Dincolo de expertiza topometrică a ofițerului austriac,
planul este singurul document planimetric anterior celor ce se vor produce în
sec.19 în legătură cu dezvoltarea urbană a orașului Turnu Severin.
Alte informații privind topografia antică a Drobetei mai pot fi deduse din
planul Bolliac17, numit în continuare plan B (Fig. 6ași 6b), care indică
săpăturile arheologice făcute până în 1873 în pretentura castrului18 și în zona
din fața frontului pretorial.
La sfârșitul campaniilor de săpături din 1896-1897, Pamfil Polonic
execută o ridicare topografică a tuturor vestigiilor vizibile sau cercetate din
jurul castrului, numit în continuare plan C (Fig. 7a), parțial publicat de
Grigore Tocilescu19.
Tot lui Pamfil Polonic îi datorăm un plan20 al vestigiilor Drobetei21,
numit în continuare planul D (Fig.5), care înregistrează situația de la finele
secolului 19, când trama stradală a orașului în plină dezvoltare suprapunea
deja zona de la vest, nord și parțial de la est de castru.
în ultima sută de ani, deși în Drobeta Turnu Severin s-au efectuat
13 Acad. Rom., Ms. Rom5135
14 Gr. G. Tocilescu, Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie, Bucarest 1900, p.
140, fig. 18
15 L. Ferdinand comte de Marsigli, Description du Danube, depuis la montagne de Kalenberg
en Autriche, jusqu'au confluent de la riviere de lantra dans la Bulgarie, contenant des
observations geographiques, hydrographiques, historiques et physiques, t. II, La Haye, 1744,
pl. XXXIII
16 Ibidem, pl. X.
17 D. Tudor, M. Davidescu, Portul roman de la Drobeta, Drobeta 2, 1976, p. 40-41, numit în
continuare plan B
18 P. Polonic, Turnu S, ridicat și executat de arhitect, Acad. Rom., Ms. Rom 5135, numit în
continuare plan C
19 Gr. G. Tocilescu, op.cit, Bucarest, p.141, fig.18
20 D.Tudor, Oltenia romană, ed.3,1968, p.184, fig. 45/1.
21 Cercetările și planurile lui P. Polonic îl confirmă pe Marsigli și în cazul celeilalte fortificații,
consemnate de acesta sub denumirea Castramentatio, anume castrul cu val de pământ de la
Schela Cladovei, identificat de Polonic în zona Oborului de vite de la vest de oraș, azi acoperit
de construcțiile moderne.
107
http://patrimoniu.gov.ro
cercetări arheologice relativ intense (castru, therme, fortificațiile post-romane
sau medievale), o cartare topografică la scară adecvată nu a fost niciodată
realizată, cu excepția unor relevee, necesare proiectelor de restaurare,
limitate strict la tema proiectului22.
Lipsa unui suport topografic este evidentă și în publicarea rezultatelor
cercetărilor din castru23 sau din cetatea medievală a Severinului24, dar mai
ales în descrierea și poziționarea în plan a descoperirilor fortuite.
înainte de a argumenta propria noastră opinie privind încadrarea
tipologică sau interpretarea unora din informațiile arheologice disponibile,
socotim utilă analiza comparativă a datelor din planurile A-D, deocamdată
singurele documente topografice ale patrimoniului arheologic al Drobetei
Turnu Severin în ansamblu.
Planurile A și D au aceeași temă: reprezentarea unui larg spațiu
fortificat cu val de pământ la vest, nord și est de castru. Planul D
înregistrează un val de pământ, același cu cel figurat de planul A și identifică
cele două turnuri de pe latura de nord, sugerate, de altfel și de schița lui
Marsigli.
Secțiunea transversală ab din planul lui Polonic, la est de strada
Destinului (azi A. Saligny), indică situația terenului din 1896-1897: un val de
pământ, lat de circa 10 m, înalt de 2 m, în fața unui șanț lat de 10 m, a cărui
adâncime (măsurată față de nivelul de călcare din 1897) era atunci de 1 m.
Dacă în linii mari, cele două planuri se confirmă unul pe celălalt, se pot
observa și câteva deosebiri, atât la vest, cât și la est de castrul cu ziduri de
piatră.
în planul A, traseul valului de pământ p pe direcția vest-sud-vest este
indicat ca plecând de pe latura vestică a castrului, dintr-un punct situat la
nord de șanțul sau șanțurile fortificației post romane, care a distrus cea mai
mare parte din pretentura dextra a castrului din secolele 2-325.
Planul D nu înregistrează pe terasa de deasupra Dunării nici o urmă a
incintei, drept care marchează cu linie punctată distanța de 100 pași până la
latura de vest, dar îl confirmă pe Marsigli pentru traseul care pleacă de pe
terasa Dunării pe direcția nord-nord-vest.
22 Arhiva INMI, planimetria și altimetria castrului și fortificației medievale, cu înregistrarea
situației vestigiilor în anul 1980 (scara 1:1000)
23 R. Florescu, Les phases de construction du castrum Drobeta (Turnu Severin), Studien zu
den Militărgrenze Roms, Vortrăge des 6. Internationalen Limeskongresses in Suddeutschland,
Beihefte des Bonner Jahrbucher, voi. 19, Kbln-Graz, 1967, p. 144-151 (7 planuri, fără cote și
fără scară).
24 M. Davidescu, Cetatea Severinului, în BMI, XXXII, 3, 1970, p. 9-14
25 Cercetările arheologice efectuate în 1998-1999 la sud de porta principalis dextra, în dreptul
porții și la 44 m la nord de aceasta, au constatat deranjarea contextelor arheologice, în unele
situații până la o cotă inferioară nivelului de fundație al zidului de piatră, cf. Gh. Cantacuzino,
op. cit, p. 161, nota 22 și p.166; v. și I. Stîngă, Din nou despre scena CI de pe Columnă și
podul lui Traian de la Drobeta, în Drobeta 14, 2004, p. 26.
108
http://patrimoniu.gov.ro
Ambele planuri, A și D, indică drumurile din interiorul incintei cu val de
pământ, pe direcția nord-vest (y1) și nord-est (v2) de castru. în interiorul
fortificației patrulatere (castrul roman), planul A consemnează fortificația din
colțul de sud-vest; din plan s-ar putea deduce menținerea în fosta retentură a
castrului a axei de circulație pe direcția nord-sud, ca și funcția de loc de
trecere al fostei porta decumana a castrului roman.
Planul D, confirmă înregistrarea lui Marsigli, și fixează punctul de
bifurcație al celor două drumuri v1 și v2, pe actuala axă de circulație între
piața Ghica și axul median al parcelelor dintre prelungirea str. Decebal
(Pandurului ?) și prelungirea str. Aurelian26. Orientarea drumului v1 în incinta
de la nord de fostul castru, este paralelă cu latura acestei incinte mai mari,
pe direcția nord-vest. Ieșirea din fortificația mare este identificată de planul D,
la intersecția str. Destinului (azi A. Saligny) cu str. Primăverii (fostă Păltiniș,
azi cpt. Romulus Lepri), într-un punct situat imediat la nord de Ogașul
Tăbăcarilor27 (toponimul figurează pe planul lui Polonic). La nord de punctul
de formare al ogașului, planul D identifică traseul incintei, drumul pe direcția
est (marcat g pe planul A), care continuă și în exteriorul valului de pământ;
latura estică a incintei prezintă un traseu foarte apropiat de axa sud-nord,
identic cu al zidurilor lungi ale castrului. Informația este asigurată de
secțiunea transversală ab consemnată în plan.
Deși în planul D, P. Polonic nu a figurat zidul ce pleca din colțul de
sud-est al castrului către Dunăre (dar pe care-l consemnează pe planul C), o
mai atentă verificare a planului A ne arată că pe vremea lui Marsigli, zidul era
încă vizibil la suprafața solului: “costrono di terra elevato quasi al livello
dell'altezza del muro B...congiunto ...alpilone del Ponte, che resta in terreno
asciuto’28.
Planul B este extrem de util reconstituirii planimetriei unor edificii, azi
dispărute, și topografiei terenului din zona piciorului podului înaintea
săpăturilor din 1896-1897.
în colțul din stânga planului, apare figurat un desen, deasupra căruia
este scris; “Capul podului vediutu despre Dunăre”. Este schițarea pilei culee
a piciorului podului, cu menționarea lățimii păstrate (n.n.) a elevației pilei
culee deasupra platformei: 9 m la partea inferioară și 6,40 m la partea
superioară păstrată. în 1873, înălțimea păstrată a elevației era de 5,6 m.
Dedesubt, apare clar indicată scara reprezentării, diferită de cea a planului
26 D. Benea, C. Tătulea, Morminte de incinerație de la Drobeta, în Apulum 13,1975, p. 673,
nota 8 afirmă că un drum paralel cu laturile scurte ale castrului este documentat arheologic
de săpăturile autorilor din anul 1970 în Piața Ghica, săpături rămase, după știința noastră,
încă inedite.
27 Ogașul Tăbăcarilor se afla la sud de linia reprezentată de fundul parcelelor de pe actualele
străzi Oituz și Călărași
28 Biblioteca Universității din Bologna, mss Marsigli, f. 63, apud A. Decei, Podul lui Traian dela
Turnu Severin, în AISC, 1, 1930, p. 36
109
http://patrimoniu.gov.ro
general, menționată în colțul din dreapta jos.
Pila culee este, conform desenului, înconjurată cu gard29. Alături, în
dreapta, avem reprezentarea în plan a platformei pilei culee; la acea dată,
lungimea păstrată a pilei culee pe direcția est-vest era de 14,50 m. Grosimea
elevației vizibile (deasupra rasului solului) a pilei culee, consemnată de
asemeni în plan, era de 2,60 m.
în comentariul primilor editori30, se făcea observația că “blocul masiv
de zidărie, ce înainta adânc în apele Dunării.... cade perpendicular pe cursul
fluviului în care pătrundea în chip neobișnuit'.
Deși se observă că “zidul construit continua în aceeași tehnică
constructivă” (de această dată referindu-se la elevația pilei culeei) , se opina
pentru identificarea aici a unui chei al portului Drobetei. De atunci “cheiul
portului Drobeta”, confundat cu reprezentarea planimetrică a pilei culee,
continuă să facă o frumoasă carieră științifică32. Nu negăm posibilitatea
existenței unui port la Drobeta, în epoca romană sau post romană. Infirmăm
categoric, indiferent de epocă, posibilitatea identificării unui chei al portului pe
platforma (soclul) pilei culee, fie și numai datorită faptului că pilele culee ale
tuturor podurilor sunt construite întotdeauna pe uscat33.
încadrarea tipologică a vestigiilor reprezentate pe plan, ca și relațiile
metrice dintre construcțiile antice, așa cum sunt prezentate de primii editori,
necesită următoarele amendări:
Distanța de 146 m, figurată în plan, considerată a fi distanța dintre pila
culee și clădirea din frontul pretenturii sinistra reprezintă distanța
aproximativă (măsurată pe traseul căii ferate din 1873) din dreptul pilei
(probabil marginea estică a platformei) și latura vestică a zidului cu direcția
sud-sud-est, care pleacă din turnul de colț estic al castrului tetrarhic spre
Dunăre. Referitor la lungimea acestuia, planul B indică valoarea de 35 m
până la calea ferată și 2,10 m la sud de calea ferată spre Dunăre. Subliniem
că valorile metrice consemnate pe plan se verifică prin scara hărții.
Zidul apare și pe planul C (Polonic). în rapoartele de șantier din 1896-
1897, lungimea este apreciată la 40-45 m, făcându-se observația că pe
ultimii 5 m zidul este aproape acoperit de apele fluviului; lățimea zidului este,
după P. Polonic, de 2,50 m; în partea dinspre Dunăre, zidul se termină printr-
un turn34. Pe planul C (Fig. 7a) sunt figurate două din zidurile turnului.
29 V. supra nota 10
30 D.Tudor, M. Davidescu, op. cit., p. 43
31 La acea dată, ruinele pilei portal și a uneia din pilele intermediare nu fuseseră încă degajate
32 I. Stîngă, Circulația fluvială pe Dunăre. Amenajări și facilități portuare în preajma Drobetei,
în Drobeta, 7, 1996, p. 75; I. Stîngă, Viața economică la Drobeta în sec ll-VI p.Ch.,
București 1998, p. 47
33 Existența avant-bec-ului la pila culee este o măsură suplimentară de protecție pentru
eventualitatea creșterii nivelului apei în anumite perioade ale anului.
34 Existența turnului este verificată prin cercetările lui Gr. Florescu, cf. D. Tudor, Podul lui
Traian dela Drobeta. AO, X, 1931, p.185, nota 125
110
http://patrimoniu.gov.ro
Unghiul dintre laturile turnului și zid este de 135°, iar cel al intersecției celor
laturi ale turnului ce se mai păstrau în 1897, este de 90°. Distanța dintre
extremitățile celor două laturi descoperite, menționată pe plan este de 10 m.
Clădirea din fața castrului, situată de planul B în frontul marcat de
turnul estic al porții praetoria și zidul din prelungirea laturii estice a castrului a
fost distrusă de calea ferată în 1873. Faptul că planul indică numai zidurile de
pe duetul căii ferate și de la nord de rambleu, pune sub semnul întrebării
informația privind distrugerea restului construcției de revărsarea apelor
fluviului35.
Distanța dintre clădire și pila culee este inferioară valorii de 146 m,
ceea ce se poate lesne controla, cunoscând dimensiunea laturii scurte a
castrului (123 m) și distanța dintre axul pilelor și axul laturii lungi de vest a
castrului traianeic. Orientarea axului lung al clădirii din planul B, atât cât
poate fi judecată din plan, corespunde unui unghi de 90° față de direcția
zidului din prelungirea laturii estice a castrului. Cei 14,50 m menționați în plan
reprezintă proiecția axului lung al construcției pe axul căii ferate.
Construcția are o încăpere absidată, la care se observă o ușoară
îngroșare a zidului, ceea ce ar putea fi interpretat ca o gură de praefurnium
(?). în imediata vecinătate, ghidându-ne după planul C (Polonic), săpăturile
din 1896-1897 înregistrează "la distanța de 114,50 m spre est de pila portal,
lângă calea ferată,....ruinele unui canal (canalul 1), ce venea din castru către
albia Dunării'. Zidurile canalului erau din piatră (grosime 0,60 m), iar lățimea
în înterior era de 2,80 m36. O verificare mai atentă a datelor din plan
dovedește că cele două ziduri paralele aflate la 2,80 m distanță unul de
celălalt au fost dezvelite numai la sud de rambleul căii ferate. Identificarea lor
cu zidurile unui canal de evacuare a apelor uzate din castru este dificil de
susținut, datorită atât dimensiunilor, cât și faptului că un astfel de canal se
afla de obicei în dreptul uneia din porțile castrului37.
- Pe planul B sunt figurate zidurile unei alte clădiri distruse în 1873 de
calea ferată (Fig. 6b). Este o clădire de mari dimensiuni (cca 44,60 m
lungime), dotată cu instalații de hypocaustum38. Limitele de vest și est ale
vestigiilor descoperite se află la o distanță de 206 m (146 + 60) și, respectiv
270 m, față de ruinele pilei culee.
Rapoartele săptămânale ale săpăturilor din 1896-1897 consemnează
că: "de la canalul 1 spre est, la o distanță de 136,45 m, se află ruinele unui
35 D. Tudor-M.Davidescu, op. cit., p. 43
36 Fakler, Raport săptămânal din 23 octombrie 1896, Acad. Rom. ms. rom. 5135, f.21
37 La castrul de la Pontes, a fost descoperit arheologic canalul A-A', care traversa porta
praetoria. Alte două canale, care evacuau apele uzate din castru, B-B' și C-C', au fost
descoperite în dreptul turnurilor de incintă de pe latura nordică a castrului. Ele sunt datate la
sf. sec. 2 - începutul sec. 3, cf. M. Garasanin, M. Vasic, G. Marjanovic-Vujovic, Pontes-camp
et pont de Trajan, în Berdanske Sveste, II, Beograd, 1984-1985, p. 56 și 71-72.
38 D. Tudor, M. Davidescu, op. cit, p. 43-44.
111
http://patrimoniu.gov.ro
alt canal, larg"39. Zidurile canalului erau tot din piatră, cu o deschidere în
interior de 4,90 m. Canalul apare figurat în planul C.
Poziția zidurilor în plan coincide cu cea a clădirilor înregistrate de
planul Bolliac, ceea ce se verifică și pe baza distanței de 250,90 m (114,50 +
136,45), dintre clădire și pila portal. Lățimile indicate pentru canale sunt în
afara dimensiunilor cunoscute pentru instalații de acest gen. Ne putem
întreba dacă aceste „canale”, extrem de mari, nu erau de fapt pereți ai unor
încăperi cu amenajări termale (bazine), mai degrabă decât a unor amenajări
portuare, cum cred editorii planului Bolliac.
Planul B înregistrează, în colțul de sud-vest al castrului un zid construit
în opus incertum, dispărut după mutarea căii ferate în 1983-1984; zidul a fost
dezvelit în timpul cercetărilor arheologice din 1896-1897 (Fig. 7a și 7b)
Rapoartele săptămânale arată că terenul din fața castrului era închis la vest
de un zid cu contraforți, „care se leagă de turnul de colț în formă de
potcoavă”40. Tot în rapoartelele săptămânale se precizează că fundația
turnului exterior de colț este mai adâncă decât fundația castrului, „datorită
văilor din jurul castrului’. Lungimea zidului care unea colțul de sud-vest al
castrului cu pila portal era de 28-30 m, iar grosimea zidului era de 1,50 m în
fundație („blocuri cubice cu dimensiunile 0,25-0,30 m x 0,25-0,30 m x 1,10
m"), și 1,25 m în elevație41. Zidul avea patru contraforți, cu dimensiuni de
1,40 m x 1,40 m. Cel mai apropiat de turnul de colț (distanță 10 m) fusese
distrus de șanțurile fortificației din colțul sud-vestic al castrului. Schița de plan
a zidului este atașată raportului lui P. Polonic42.
Releveele zonei de sud-vest a castrului43, realizate cu ocazia reluării
proiectului de restaurare al piciorului podului, sugerează că situația
arheologică din această zonă are nevoie de precizări suplimentare privind
relația dintre zidul de incintă al castrului de la începutul secolului 2, turnul de
colț în formă de arc de cerc și zidul cu contraforți, a cărui direcție spre sud-
vest ar sugera adosarea la pila portal a piciorului podului.
în fine, planurile B și C înregistrează la est de castru, zidurile unei
clădiri cu două încăperi (planul B), a căror compartimentare respectă
orientarea laturilor lungi și scurte ale castrului. Planul C aduce câteva
precizări metrice: pe direcția est-vest, zidul sudic al construcției are
dimensiunea de 11 m. Zidul estic suprapune, așa cum apare din plan, ultimul
dintre „cele trei valuri” (valul I) figurate între latura estică a fortificației și
Ogașul Tăbăcarilor (în spațiul dintre latura estică a fortificației și traseul str.
Oituz de azi, pe atunci încă liberă de construcții; valul I este indicat până în
dreptul parcelelor ce țineau de Căminul ucenicilor din perioada interbelică44.
39 Fakler, toc. cit., f. 21 bis - 22.
40 Fakler, Raport săptămânal din 3 februarie 1897, Acad. Rom, ms. rom. 5135, f. 16b-17
41 Ibidem, fila 17b
42 P. Polonic, Raport săptămânal din 11 mai 1896, Acad. Rom, ms. rom. 5135, f. 80, 1.
43 Gh. Cantacuzino 2001, op. cit., p. 163, fig. 3
112
http://patrimoniu.gov.ro
Cele trei valuri sunt identificate la 34 m (valul III), respectiv cca 53-54
m (valul II) și cca 74-75 m (valul I) de latura estică a castrului45.
Cercetarea lor arheologică este azi practic imposibilă, ca urmare a
extinderii spațiului construit până la latura de est a castrului de piatră din
secolul 2. Suprapunerea „valului” I de zidurile unei clădiri, așa cum apare pe
planul C, ne determină să ne întrebăm dacă toate sunt valuri cu șanț, sau
dacă „valurile” nu sunt mai degrabă drumuri între construcțiile de la est de
castru, decât un sistem de fortificații exterioare. Existența unor valuri și
șanțuri pe latura de est a castrului ar fi destul de surprinzătoare, având în
vedere existența ogașului, care oferea oricum o barieră naturală. La Pontes
este surprins arheologic un singur val, cu șanț în formă de V pe latura de
vest, imediat în fața porții principalis sinistra, interpretat ca un pod suspendat
ce lega castrul de drumul ce conducea spre podul de piatră al lui Traian46.
Sub presiunea psihologică a epigrafelor care menționează municipium
Hadrianum Drobetensium și colonia Septimia Drobeta, reconstituirile
topografiei antice constată prezența vestigiilor arheologice exclusiv în zona
din jurul castrului. Studiile47 pornesc de la cartarea descoperirilor
arheologice, atâtea câte se cunosc (cele mai multe fiind descoperiri fortuite)
și amplasarea lor pe planul tramei stradale a orașului.
Cea mai elaborată și mai coerentă restituire topografică rămâne cea a
Doinei Benea48 (Fig. 9 și Fig. 10): se indică spațiile afectate de necropolele
Drobetei și zonele de descoperire ale construcțiilor antice, acestea din urmă
cartate și pe planul lotizării cadastrale49. Propunerea de restituire se referă la
spațiul ocupat de construcțiile antice și delimitarea spațiilor funerare de la
est, nord-est și sud-vest de castru.
Interpretarea informațiilor arheologice este conexată traseului incintei
44 Cf. planului orașului Turnu Severin, 1931, Arh. Naț Turnu Severin, pl. nr. 30
45 Valorile metrice sunt exprimate după cum urmează: 34 m de la zidul de incintă către est-
valul III; între valul III și valul II distanța figurată este superioară valorii de 19 m, fără a se
preciza grafic lungimea măsurată; distanța figurată între valul II și valul I este superioară
valorii de 21 m. Distanța dintre valul I și denivelarea masivă (figurată ca limită de șanț) de la
vest de ogaș este de 20 m.
46 P. Petrovic, M. Vasic, Roman Frontier in upper Moesia: an archaelogical investigation in the
tron Gates area-main results, în Roman Limes on the middle and lower Danube, Belgrad,
_1996,p,23
47 Al. Bărcăcilă, Une viile Daco-Romaine: Drubeta, în L’Archeologie en Roumanie, Bucarest
1938, p.15-43; T. Anastasescu, Contribuții la topografia Drobetei civile pe baza unor noi
descoperiri, în Sesiunea de comunicări științifice a muzeelor de istorie, decembrie 1964,
București, 1971, p. 425-432; D Benea, Câteva considerații cu privire la topografia Drobetei în
secolele ll-lll e.n., în Acta MN, 14, Cluj-Napoca 1977, p.133-145; M. Davidescu, Drobeta în
sec. /-W/,1980, p. 93-100; I. Stîngă, Viața economică la Drobeta în sec ll-VI p.Ch., 1998, p.
21-25, și pl. II/2, p. 272
48 D. Benea, op. cit, p.145, fig.4 (fără scară). O variantă mai inteligibilă a planului la. R.
Ardevan, Viața municipală în Dacia romană, 1998, p. 615, fig. 4
49 Ibidem, p. 144, fig. 3
113
http://patrimoniu.gov.ro
din planurile lui Marsigli și Polonic, ca și descrierii lui Ion lonescu de la Brad.
Colțul sud-vestic din planul A este amplasat în piațeta de la intersecția str.
Eroii de la Cerna cu str. Decebal (fostă Bicaz)50, a cărui prelungire ideală ar fi
urmat întocmai traseul schițat de Marsigli, dar ar fi lăsat în afară descoperirile
de la intersecția str. M. Eminescu cu bd. Carol I (fost Republicii), ca și marele
ansamblu thermal săpat de Alexandru Bărcăcilă. Din acest motiv, deși se
remarcă că Marsigli închide fortificația pe latura vestică a castrului la nord de
porta principalis dextra și șanțul fortificației târzii din colțul de sud-vest al
castrului traianeic, este propus un traseu al incintei care include vestigiile de
pe terasa Dunării, dar are dezavantajul de a nu fi argumentat nici de
informația topografică precedentă și nici de descoperiri arheologice ale unei
incinte pe traseul propus.
Schema propusă de M. Davidescu51 (Fig. 11), pleacă de la datele
arheologice deja inventariate de Doina Benea, dar limitele Drobetei urbane
propuse valorifică mai ales reperele hidrografice: spațiul construcțiilor antice
este delimitat la est de ogașul Tabăcarilor, "azi complet dispărut prin umplere
în dreptul Școlii generale nr. 9”52 și la vest de ogașul Fântânilor (actualmente
str. Eroii de la Cerna, cu prelungire la sud de bd. Carol I spre Dunăre prin
parcul colegiului Traian); limitele propuse de M. Davidescu coincid cu cele
menționate de Ion lonescu de la Brad încă din 1868, preluate și de V.
Dimitrescu, în 188353. Ca limită nordică a vestigiilor romane, M. Davidescu
propune un punct situat la nord de intersecția dintre străzile Independenței și
Calomfirescu (de fapt frontul nordic al pieței Feleș - actualmente piața
Eufrosin Potecă). în planul prezentat, castrul, piciorul podului și thermele sunt
înglobate Drobetei urbane.
Ultima propunere a “fazelor probabile de evoluție” a Drobetei54 (Fig.
12), care reia de fapt formulările propuse în 1964 de T. Anastasescu55
păcătuiește prin expedierea informațiilor privind descoperirile arheologice
posterioare anchetei din 1977 și mai ales prin lipsa oricăror înregistrări
topografice ale “urmelor arheologice aparținând epocii romane”56. Ni se
explică alinierea primelor construcții ale vicusului militar incipient de o parte și
de alta a drumului ce pornea prin porta decumana și dezvoltarea vernaculară
a așezării, ca urmare a faptului că orașul nu a fost întermeiat după un plan
prestabilit57. Planul (Fig. 12) indică o primă fază de evoluție în care una din
laturile incintei din prima etapă de dezvoltare anulează sau coincide cu
50 Ibidem, p. 145, fig. 4
’’ M. Davidescu,1980, loc. cit. p. 97
52 M. Davidescu, Orașul Drobeta și teritoriul său în sec. II-III e.n., în RMM, 4, 1975, p. 66
53 V. supra nota 4.
1. Stingă, Viața economică la Drobeta în sec ll-VIp. Ch., p. 21-24, și Pl. II-2, p. 272
53 T. Anastasescu, loc. cit. V. supra nota 48.
56 Idem, p. 24 "supravegherea arheologică a lucrărilor RENEL de pe străzile Independenței,
Calomfirescu și A. Saligny"
57 Ibidem, p. 24
114
http://patrimoniu.gov.ro
latura de nord a castrului. A doua fază de dezvoltare, datată comod și
nepericulos în secolele 2-3, ocupă, conform autorului, o suprafață de 40 ha.
Limitele ei au fost „împinse” până la limita descoperirilor funerare, ceea ce
nu este neapărat incorect, dar nici nu este probat de descoperiri arheologice
- construcții sau elemente defensive. Nu ni se fac nici un fel de precizări
arheologice care au condus la concluzia că „este posibil ca marile
evenimente militare ale anilor 117, 168, 244 ce au afectat castrul Drobeta, să
fi afectat și orașul, fazelor de refacere a castrului, corespunzându-le tot
atâtea faze de refacere a orașului'53.
Spre deosebire de celelalte reconstituiri, Cetatea Severinului este
inclusă în perimetrul celei de a doua faze de dezvoltare (Fig.12).
Reconstituirile limitelor Drobetei urbane59 și limitelor celor două faze de
evoluție ale Drobetei60 aduc în discuție existența unui posibil zid de incintă al
primei faze de dezvoltare, din piatră de talie cu lățimea de 0,75 m, descoperit
în 1963 la nord-est de castru, pe partea sudică a str. Traian61, a cărui
direcție, în prelungire ideală, spre sud-vest, ar fi colțul de sud-est al castrului.
Alte precizări arheologice lipsesc. Lățimea zidului, care depășește cu puțin
pe aceea a unui banal zid de construcție (civilă sau militară) este explicată
prin apărarea naturală pe care o oferea Ogașul Tăbăcarilor.
în căutarea aceleiași incinte, este citat un alt zid din piatră de talie,
gros de 1,40 m (de aceasta dată lățimea se apropie de a zidului de incintă al
castrului), descoperit tot în 1963, la intersecția străzilor Traian și
Independenței. „Zidul ”ar putea fi latura de vest a primei faze a incintei
Drobetei civile”62.
Din aceeași sursă, aflăm că la intersecția str. Traian cu actuala str. I.
Creangă, a fost descoperit un canal cu boltă, din cărămizi legate cu mortar,
(dimensiune la bază 0,45 m și înălțime pe axul bolții 0,75 m) a cărui orientare
este descrisă „mergând oblic spre Școala generală nr. 9”63, adică spre fostul
ogaș al Tăbăcarilor. Dacă orientarea este reală și coincide cu cea descrisă în
text (planul nefiind publicat), canalul descoperit se leagă de poarta observată
de Polonic pe latura estică a fortificației din planul D .
Ipoteza legării lui de canalul descoperit de Polonic la est de latura
lungă a castrului, deși posibilă, are nevoie de confirmări arheologice
suplimentare.
Dintr-o altă mențiune despre ziduri descoperite în intravilanul actual,
aflăm că lucrările de canalizare ale orașului au permis observarea mai multor
ziduri romane pe străzile Aurelian (care intersectează piața Ghica) și. A.
58 Ibidem, p. 24
59 M. Davidescu. 1980, loc. Cit.
60l. Stîngă op. cit. p.16-24, pl. II-2, p. 272
61T. Anastasescu, 1971,op. cit, p. 428.
b2 I. Stîngă op.cit., p.17. Informația are ca sursă manuscrisul lui T. Anastasescu
63 Ibidem, p.23. Pentru poziția Școlii generale nr. 9 pe planul orașului; v. supra, nota. ..
115
http://patrimoniu.gov.ro
Saligny (fostă Destinului): „au apărut multe ziduri din piatră nefasonată
legate cu mortar. Interesant pare a fi un zid lat de 1,50 m ce pornește
perpendicular de pe latura de est a castrul ui spre Ogașul Tăbăcarilor. în
apropierea acestui zid a fost găsită și o placă de marmură, fragmentară,
cu inscripție”64. Lipsa oricăror planuri sau precizări de numere cadastrale
ne obligă să fim prudenți în conexarea informației, preluată de altfel, tot de la
T. Anastasescu , cu datele din planul A sau din planul D, respectiv zidul de
incintă verificat și pus în plan de P. Polonic la sfârșitul secolului 19.
în faza actuală de documentare, cercetare și cunoaștere,
considerăm că topografia Drobetei în sec. 2, mai ales relația topografică
dintre castru și vicus-u\ militar auxiliar pe de o parte, și municipium
Hadrianum Drobetense (Drobetensium) pe de altă parte, nu este deloc
rezolvată din punct de vedere topografic și arheologic, iar informația
arheologică nu este mult mai bogată decât cea propusă de restituirea
topografică din 1977. Atâta timp cât funcția militară a castrului Drobeta este
asigurată arheologic pe tot parcursul secolelor 2-366 identificarea municipiului
roman lângă castru sau în continuarea acestuia continuă să fie „remarcabila
excepție a conviețuirii unei garnizoane cu o localitate de statut urban6'.
în discutarea topografiei Drobetei, constatăm că datele arheologice
existente modifică prea puțin sau deloc cunoștiințele noastre despre spațiul
ocupat de construcțiile antice, așa cum a fost el conturat încă din 1977
pentru zona de la vest și nord de castru. Având în vedere datele din planurile
B și C, nu putem decât să regretăm pierderea oportunității cercetării
arheologice în zona de la est și sud de castru, ca și absența oricăror
cercetări arheologice între pila portal și thermele romane și între therme și
Cetatea Severinului.
în ceea ce ne privește, ne îndepărtăm de unele din schemele de
restituire topografică propuse până în prezent, încercând să departajăm
informația arheologică în mai multe secvențe cronologice decât cele luate în
discuție, respectiv municipiul și colonia, pentru a verifica dacă începuturile
vieții romane de la Drobeta pot explica situația topografică din secolul 2.
Acestea ar fi, în opinia noastră, următoarele:
I.	perioada 102-105
II.	perioada 106-118
III.	perioada post 118 - până la menționarea epigrafică a coloniei
Septimia (sfîrșitul secolului 2 - începutul secolului 3)
IV.	perioada secolelor 3 - 4
641. Stângă, 1994, Despre evoluția Drobeteicivile în Drobeta - Buletin științific I, 1994, 3-4, p. 5
65 T. Anastasescu, op.cit., p.427-428
66 R. Florescu, loc. cit.
b7 R. Ardevan, op.cit. p. 35-36
116
http://patrimoniu.gov.ro
Această schemă cronologică, pleacă de la premiza că evoluția
habitatutului Drobetei romane a fost puternic influențată de decizii politice
luate la cel mai înalt nivel (pentru spațiul românesc singurele comparații
posibile sunt Ulpia Traiana Dacica Augusta Sarmizegetusa și Tropaeum
Traiani):
-	alegerea locului de construcție al podului peste Dunăre;
-	organizările teritoriale ale cuceririlor traiane la nord de Dunăre,
generate de concepte politice și tactici militare diferite sau chiar opuse celor
din timpul războiului cu dacii;
-	mișcările trupelor din castrul auxiliar până la instituirea unui
comandament unificat pentru cele trei provincii dacice (tres Daciaef8.
Toate acestea, în contextul istoriei provinciei, au influențat evoluția
urbană a Drobetei, poate chiar înainte de decizia atât de comentată a lui
Hadrian privind distrugerea „părții de deasupra a podului”69.
La vremea redactării Tabulei Peutingeriana sau a surselor folosite de
ea, Drobeta70 care fusese pe cale să devină în 105 - 106 poarta Daciei spre
imperiu, era un oraș mai puțin important decât Tibiscum, Apulum, Napoca
sau Porolissum, chiar dacă devenise colonia Septimia în perioada căreia îi
sunt atribuite cele mai timpurii surse ale itinerariului.
Orice analiză a topografiei antice are ca punct de plecare statutul
juridic al teritoriului, și implicit diferențierea topografică dintre castru, vicus
militar pe de o parte și așezarea urbană, pe de altă parte21. Abia la sfîrșitul
secolului 2, municipalizarea canabelor (cazul municipium Septimium
Apulense), va deveni o practică cunoscută în toate provinciile imperiului.
Altfel spus, în secolul 2, întemeierea municipiului, prin acordarea
dreptului de ius civitatis locuitorilor acestuia, nu exclude existența unui vicus
militar și nu se suprapune topografic acestuia, indiferent de relațiile
economice și sociale sau de de socializare între membrii celor două
comunități sau între ei și elementul militar.
Dacă ne asumăm în întregime aceste premize teoretice, nu putem să
nu observăm că „modelul Carnuntum”72 nu este aplicabil la Drobeta: distanța
dintre punctele extreme pe axa est-vest ale zonei documentată cu vestigii
68 C. C. Petolescu, Reorganizarea Daciei sub Marcus Aure/ius, în St. CI., 24,1986, p. 131-138
69 Dio Casssius, LXVIII, 13, 11; conform Izvoare, I, București 1964, p. 693, 694.
70 Tabula Peutingeriana, col 551-556, VII, 4 și col. 506-512, VII, și VIII, 1-3, apud Izvoare, voi.
I, București, 1964
71 I. Piso, Die Inschriften von Pfaffenberg und der Bereich der canabae legionis, în Tyche 6,
1991, p. 130-169; Fr.Vittinghoff, Die Bedeuteung des Legionslagers fur die Entstehung der
rbmischen Stădte an der Donau und in Dakien, în Studien zur europăischen Vor-und
Fruhgeschichte, Neumunster, 1968, p. 132-142; v. și A. Mocsy, Pannonia and Upper
Moesia, A History of the Middle danube Provinces of the Roman Empire, London- Boston,
1974, p. 139-147
72 Cives Romani consistentes intra leugam', v. și Al. Diaconescu, I. Piso, Apulum, în Politiques
edilitaire dans Ies provinces de l'empire romain, Cluj-Napoca, 1983, p.69 și urm.
117
http://patrimoniu.gov.ro
romane depășește cu puțin 1000 m, iar distanța dintre castru și puncte cu
construcții monumentale (piața Ghica) este de cca 150-200 m.
Revenind la propunerile de restituire a topografiei Drobetei amintite
anterior, facem următoarele observații:
-	Menționarea unor incinte alipite zidurilor castrului auxiliar, are nevoie
de confirmări arheologice mult mai substanțiale decât cele vehiculate de
schemele de restituire topografică propuse. Admițând ipotetic datarea lor în
secolul 2, ele nu reprezintă așezarea urbană, ci eventual o delimitare sau o
fortifcare a spațiului ocupat de vicusul militar, conform modelului cunoscut la
Tibiscum72 abia în secolul 3.
Restituirea topografică a vestigiilor antice, propusă de D. Benea, și
interpretarea informațiilor din planurile A și D, este plauzibilă și coerentă
pentru etapa istorică posterioară municipiului hadrianic.
Lipsa cercetărilor arheologice și repertorierea descoperirilor pe străzi
sau (cazuri fericite) la intersecții de străzi, care a impus și impune în
continuare delimitări prin eliminarea zonelor cu descoperiri funerare este și
mai evidentă în repertorierea edificiilor cunoscute pe cale arheologică. Cu
excepția castrului, ruinelor piciorului podului (arhitectură militară) și marilor
therme de la vest de castru74, nici un alt edificiu din Drobeta secolelor 2-4 nu
este definit tipologic și topografic.
Inventarul epigrafelor descoperite la Drobeta reflectă și el o situație
cel puțin curioasă: inscripțiile dedicate de cetățenii municipiului Hadrianum
Drobetense (Drobetensium) împăraților romani acoperă perioada anilor 131 -
18175. Acestea, ca și cele ale coloniei Septimia, sunt statistic, mult mai
numeroase decât inscripțiile trupei sau trupelor auxiliare. După 105-106,
primele inscripții dedicate împăraților romani sau casei imperiale apar la
mijlocul secolului 376.
Majoritatea inscripțiilor de la Drobeta au fost descoperite în poziție
secundară.
Chiar și în acest caz, precizarea topografică și stratigrafică a locului de
descoperire poate fi importantă pentru topografia habitatului. Pentru a
exemplifica implicațiile pe care neglijarea datelor topografice o are asupra
cercetării, ne mărginim la exemplul inscripției care menționează construirea
unui tabularium77, probabil al unei statio portorii. Locul de descoperire a fost
indicat, din eroare, "lângă latura vestică a castrului, lângă portalul podului”78.
Localizarea reală, publicată79 de descoperitor, era „găsit .... în castrul
73 D. Benea, Istoria așezărilor de tip viei militares din Dacia Romană, 2003, p. 44, fig. 4
74 Al. Bărcăcilă, 1938, op. cit. passim
75IDR, 11,1; IDR,II,2; IDR, II, 3; IDR, II, 4
76 IDR, 11,14...
77 IDR, 11,15, p. 29; datată 209-211
78 D. Tudor, OR, 1968, p. 174; IDR. II, p. 29
118
http://patrimoniu.gov.ro
Drubeta în 1929", ceea ce indică clar că monumentul a fost descoperit în
poziție secundară. O eroare umană a devenit, prin uzitare, argument
topografic. Este de prisos să mai subliniem că o statio portorii la Drobeta,
probabil la alte dimensiuni, mai reduse, decât cea de la Porolissum80, era
construită la începutul secolului 3 în legătură cu traseul din acea etapă
istorică a drumurilor pentru intrarea în provincie sau în teritoriul coloniei
Septimia Drobeta, altul decât cel din etapa de funcționare a podului
(perioadele III, eventual IV).
Aceleași nuanțări sunt necesare în discutarea localizării portului din
antica Drobeta. Existența lui, în fața frontului pretorial sau la vest de piciorul
podului, este în relație cu fazele de evoluție ale fortificației, cu perioada
de funcționare a podului lui Traian, și, nu în ultimul rând, cu istoria malului
stâng în secolele 2-6, verificată arheologic.
în stadiul actual al documentării și cunoașterii, spațiul potențial
construit nu poate fi recuperat decât prin delimitarea lui de cel al
necropolelor, fapt evidențiat de altfel și în celelalte încercări de restituire
topografică. Asupra necropolelor Drobetei se pot face următoarele constatări:
Necropola de la nord-est de castru (Fig. 10) este documentată prin
descoperirile din perioada interbelică81, recenta repertoriere a descoperirilor
menționate de Dimitrescu în 188382 și un coronament de stelă funerară cu
reprezentarea lui Thanatos83. Necropola de la nord-est este considerată a
aparține orașului antic, fie de la sfârșitul primei perioade de dezvoltare, fie de
la începutul celei de a doua faze84. Celor menționate în ultima monografie
dedicată antichităților drobetane le adăugăm descoperirile funerare, datate
cu monede de aur din timpul lui Hadrian, din zona fostului Combinat de
industrializare a lemnului85 până la fostul Combinat de celuloză86, semnalate
deja de D. Benea.
Orientarea necropolei pe direcția nord-vest-sud-est indică dispunerea
ei total diferită de cea curbelor de nivel ale terasei superioare a Dunării
79 Al. Bărcăcilă, Orașul și castrul roman Drubeta, în Boabe de grâu, 1932, p. 469, nota 6;
Idem, Une viile daco-romaine: Drubeta, în L'Archeologie en Roumanie, Bucarest, 1938, p.
35, nota 4
80 Clădirea stațiunii vamale de la Porolissum, singura identificată arheologic în Dacia are
dimensiunile de 45,5 x 35 m; cf. N. Gudea, Contribuții epigrafice la cunoașterea sistemului
vamal din provinciile dacice. Vama de la Porolissum, în AMP, 12, 1988, p. 175-189
81 Al. Bărcăcilă, Noi monumente funerare din Drubeta, cu însemnarea descoperirilor
anterioare, în AO, XL, 61-62, 1932, p. 233-236 (IDR II, 56, 58) descoperite în curtea Ocolului
silvic, „la distanță de 39,50 m mai jos de podul de peste Ogașul Tăbăcarilor” și respectiv '7a
26,50 m de locul unde s-a găsit inscripțiunea cu Grata Vitalis”
82 V. Dimitrescu, op. cit. p 89
83 Arhiva Muzeului Porților de Fier, dosar 53A/2/1963, apud Stîngă, loc. cit., p. 21
84 Idem, loc. cit.
85 T. Anastasescu, mss, apud D. Benea. C. Tătulea, Morminte romane de incinerație de la
Drobeta, în Apulum 13, 1975, p. 674, nota 16
86 D. Benea, C. Tătulea, op.cit., p. 674, nota 17
119
http://patrimoniu.gov.ro
(180°). Dacă acceptăm că ea indică orientarea drumului spre Ad Mutrium, iar
necropola de la sud-vest pe cel spre Dierna, traseul drumului Dierna - Ad
Mutrium la nord de pod și de castru poate fi interpretat ca fiind aproximativ
paralel cu laturile scurte ale castrului. Este de observat că mormintele cu
monede din timpul lui Hadrian sunt situate imediat la nord de zona cu
morminte de incineratie.
5
Necropola de la sud-vest de castru este documentată de descoperirile
lui Butculescu din 188387, de cele din perioada interbelică88 (Parcul Rozelor,
între actualul monument al Eroilor din 1916-1918 și clădirea teatrului). Mai
multe descoperiri întâmplătoare din secolului 20 documentează extinderea
necropolei în zona actualei gări, a Uzinei de vagoane și a Șantierului naval.
Cele mai vestice descoperiri funerare sunt reprezentate de un mormânt în
casetă de cărămidă cercetat (?) sau cartat în 1976, cu prilejul amenajării
serelor orașului89 și un altul, descoperit la Schela Cladovei, chiar pe malul
Dunării. Ultimul este un mormânt de incinerație cu depunerea resturilor
cinerare în cutie de cărămidă, datat la sfârșitul secolului 2 - începutul
secolului 390.
Limita estică a necropolei este mai dificil de precizat și pare a fi alta
decât strada Smârdan91, semnalată anterior, sau cea consemnată de ultima
lucrare de amploare despre Drobeta romană92, datorită următoarelor (fig. 16):
- a. semnalarea unui mormânt, la nord de cetatea Severinului
(intersecția bd. Carol I cu str. Rahovei)93;
-	b. mormânt în sarcofag din cărămizi descoperit în perioada interbelică
pe str. Decebal nr. 6094;
-	c. descoperirile din curtea tribunalului din Turnu Severin95, neverificate
de nici o cercetare arheologică ulterioară, mai ales după apariția
coronamentului de altar funerar cu reprezentarea lui Thanatos96 în anul 1963.
Se pare că tot în aceeași zonă, spre Dunăre au fost descoperite alte
87 Consemnate parțial la D. Tudor, Obiecte de metal din Drobeta descoperite în săpăturile lui
D. C. Butculescu (1883) și Gr. C. Tocilescu (1896-1899), în Drobeta 2,1976, p. 117 și urm.,
urmate de precizările D. Benea din 1995 (non vedi), cf.Stîngă, loc. cit., p. 21-22
88Bărcăcilă 1932, op. cit. p. 238-248, fig.7-10
891. Stîngă, Viața economică la Drobeta în sec ll-VI p.Ch., 1998, p. 22-23
90 G. Crăciunescu, Morminte romane în zona Drobeta, în Drobeta, Buletin științific trimestrial,
1994, an 1, 4-4, p. 2-3
91 D. Benea, 1977, op.cit., p.139
92l. Stîngă, op.cit., p. 21-22 menționează actualul Parc al Rozelor și zona portului
93 Al. Bărcăcilă,1932, op.cit., p.249 și 267, fig.34
94 Mormânt descoperit pe proprietatea I. Mitescu, cf. Al. Bărcăcilă,1932, loc. cit. p. 249
95IDR, II, 60 și IDR, II, 62 descoperite înaintea săpăturilor lui Tocilescu din 1896-1897
96Arhiva muzeului, dosar 53A/2/1963, apud Stîngă, op.cit., p. 2
120
http://patrimoniu.gov.ro
morminte romane97;
-	d. două morminte, suprapuse și deranjate de zidărie romană,
descoperite la intersecția str. Independenței cu str. Progresului (azi str.
Mareșal Averescu)98;
-	e. alte morminte par a fi fost descoperite în piața Ghica în săpăturile
din 1970". Lor li se adaugă un altul, descoperit cu ocazia lucrărilor de
canalizare din 1993100;
-	f. mormânt în casetă de cărămidă, acoperit cu lespede de piatră,
descoperit imediat la vest de porta principalis dextram. Alte precizări privind
elementele de datare ale inventarului lipsesc; descoperirea nu a fost urmată
de sondaje arheologice.
Mormintele descoperite în zona de la vest de castru sunt datate larg în
epoca romană, fără alte precizări, toate fiind morminte de inhumație
(perioadele lll-IV). O analiză pe complexe descoperite este singura care ar
putea da o datare mai nuanțată a perioadei de funcționare a necopolelor mari
de est și de vest, care, cronologic și topografic, pot aparține și unor entități
diferite.
Este de observat că pozițiile a, c, f, corespund unui prezumtiv drum
spre vest, cu punct de pornire din dreptul porții principalis dextra a castrului
Drobeta.
3. Singurele morminte de incineratie din apropierea castrului au fost
descoperite la est de Ogașul Tăbăcarilor1b2; limitele propuse fiind: către nord
strada Pandurilor (aproximativ în prelungirea către est a actualului bd. Carol
I) și str. N. Grigorescu, iar către sud zona vechiului abator al orașului103
amplasat pe prima terasă a Dunării, distrusă parțial în 1983-1984
(perioadele I, II, parțial III).
Lipsa cercetărilor sau a înregistrărilor topografice ale contextului, în
cazul descoperirilor fortuite nu permite nici un fel de aprecieri relative la
cronologia necropolelor (alta decât ritul de înmormântare). Limita nordică a
necropolei de incinerație de la est de castru coincide aproximativ cu
971. Stingă, Despre evoluția Drobetei civile, în Drobeta-Buletin științific trimestrial, 1994, an I,
3-4, p. 4 și nota 4, p.7
98 T. Anastasescu, op.cit., p.427. Mormintele sunt considerate mai târzii (medievale) de D.
Benea, 1977, op. cit. p. 136
99 Săpături inedite. S-a publicat cuptorul descoperit în secțiunea Sili; cf. D. Benea, Oglinzi
romane descoperite la Drobeta, în Drobeta, 1974, p. 169-179
1001. Stîngă, Despre evoluția Drobeteicivile, în Drobeta, Buletin științific I, 1994, 3-4, p.4. și p.
7, nota 11, p. 7
" " T. Anastasescu, Contribuții la topografia Drobetei civile pe baza unor noi descoperiri, 1971,
p. 487
102 D. Benea, C. Tătulea, Morminte romane de incineratie de la Drobeta, în Apulum 13, 1975,
p. 667- 675
103 Ibidem, p. 667-668 și 673. Cf. planului regulator al orașului din 1931, vechiul abator se afla
la sud de actuala str. N. Grigorescu, la est de fostul ogaș al Tăbăcarilor.
121
http://patrimoniu.gov.ro
prelungirea viae-\ principalis spre est.
Toți cei ce au analizat viața urbană din Dacia romană104 admit, pe
perioade mai scurte105 sau mai lungi106, o eventuală subordonare a auxiliei
castrului autorității guvernatorului Moesiei Superior. Având în vedere că
pentru stabilirea statutului juridic al teritoriului și pentru topografia sitului de
pe malul drept al Dunării acest lucru poate fi relevant, subliniem că cele două
castre de la capetele podului, Drobeta și Pontes107 au fost construite practic
în același timp și au o suprafață de circa 1,7 ha pentru Drobeta (137,50 x 123
m) și respectiv 1,62 ha pentru Pontes (125 x 130 m); suprafața fortificațiilor
este considerată optimă pentru efectivul unei cohors quingenaria.
Funcția militară a celor două castre este documentată pe toată
perioada secolelor 2 - 6108. Diferențe notabile apar însă în analiza fazelor
celor două fortificații în perioada secolelor 1-3; la Pontes fazele castrului sunt
următoarele: faza ante 102, faza 102-105, faza Marcus Aurelius, faza
Septimius Severus-Caracalla, faza sfârșitul secolului 3 ș.a.m.d.. în cazul
Drobetei sunt menționate: faza ante Traian, faza 102-105, începutul secolului
3, faza mijlocului secolului 3 (Gallienus)109. Se poate reține că diferențele
cronologice între fazele celor două fortificații acoperă în linii mari perioada
post-Traian și perioada post războaie marcomanice, când fazei de refacere
post Marcus Aurelius de la Pontes îi corespunde grosso modo menționarea
cohortei III Campestris c.R în diploma militară din 179110.
în castrul de la Drobeta sunt menționate epigrafic următoarele trupe
auxiliare111:
1.	Cohors I Antiochensium a aparținut până în anul 100 trupelor
Moesiei Superior112. în perioada dintre cele două expediții dacice,
construiește castrul de la Drobeta113. După 132-133 face parte din auxilia
Moesiae Superioris^4.
2.	Cohors I Cretum sagittariorum a aparținut până în anul 100 trupelor
104 Ultima în ordine cronologică: Ardevan, op. cit. p. 35; v. și opinia I. Bogdan Cătăniciu,
Despre apariția orașelor și statutul acestora în Dacia romană, în Eph. Nap., 3, 1993, p. 212,
care ia în considerare existența a două nuclee de locuire la Drobeta, vicusul militar și o
așezare civilă diferită, din care s-a dezvoltat municipiul hadrianic.
105 I. Piso, D. Benea, Acta MN 21, 1985, p. 124 privind includerea COH III CÂMP (estris) în
diplomele militare ale Moesiei Superior (CIL XVI, 111; RMD 55)
106 Ardevan, op. cit. p. 36 și nota 94
w M. Garasanin, M. Vasic, Castrum Pontes. în Berdapske Sveste, IV, 1987. p. 93
108 Ibidem, p. 97 pentru Ponte; R. Florescu, op. cit., p. 147-150, pentru Drobeta
109 P. Pontes, v. supra notele 108,109. Pentru Drobeta: R. Florescu, loc. cit.; M. Davidescu,
Orașul Drobeta și teritoriul său în sec. I-III e.n., în RMM, 4, 1975, p. 61-63.
1101. Piso, D. Benea, 1985, loc. cit.
111 Istoria României, voi. 2, 2001, p. 117
112 CIL XVI, 46, an 100;
113IDR, II, 14, anii 103-105
114 IDR, II, 103, anii 103-105
122
http://patrimoniu.gov.ro
Moesiei Superior115. în perioada dintre cele două expediții dacice, tegule
ștampilate ale trupei sunt cunoscute din săpăturile de la piciorul podului și
castrul Drobeta116. Este atestată în Dacia de diplomele militare din 110 și
114117. Ca și precedenta, din 132 - 133 face parte din trupele Moesiei
Superior118.
3.	Cohors III Campestris c.R, este menționată între trupele auxiliare din
Dacia de diploma militară din anul 110119. în perioada post 110, face parte,
conform documentației actuale din trupele provinciei Moesia Superior (Anexa
1). în anul 179120 este menționată între auxilia Daciae Superioris.
Trupa este plasată în castrul de la Drobeta pe baza a două inscripții
funerare121, a unei ștampile122 și a diplomei din 179. Inscripția funerară a
tinerei soții a centurionului P. Aelius Papirianus datează prezența cohortei la
Drobeta în primele decenii ale secolului 2123. în afara Drobetei și a zonei
apropiate Drobetei de la sud de Dunăre, tegule ale cohortei III Campestris
c.R. sunt cunoscute la Napoca124. Inscripții votive ale trupei nu sunt
cunoscute la Drobeta, nici înainte de 132-133, nici după anul 179.
Din punct de vedere istoric, menținerea unor trupe ale Moesiei
Superior pe malul drept al Dunării trebuie interpretată în spiritul izvoarelor
antice, care înregistrează reculul expedițiilor de cucerire și revenirea la
politica de apărare a imperiului pe limite naturale sau bine fortificate. Hadrian
nu a putut, din motive de prestigiu și din cauza celor observate cu „amabilă
răutate,, de Historia Augusta să renunțe la toate teritoriile cucerite de Traian.
Din acest motiv, dispozitivul de trupe al limesului danubian în sectorul
Moesiei Superior, se menține la fel de puternic, mai ales după experiența
conflictelor din 117-118. Pericolul pe care-l reprezentau iazigii, explică
menținerea fortificațiilor care apărau, alături de classis Flavia Moesica
punctele nevralgice de la Banatska Palanka, Pojejena și Drobeta. în același
sens trebuie interpretată și decizia de distrugere a părții de lemn a podului,
relatată de Cassius Dio. Din această perspectivă, asigurarea unei comenzi
unice a trupelor de pe ambele maluri este logică, iar atribuirea comenzii
115 CIL XVI, 46, an 100
116 IDR, II, 103, anii 103-105
117 IDR, I, 3 și RMD 225. Un anonim prefect al cohortei va deveni tribun al leg XIII Gemina, în
care calitate dedică o inscripție votivă la Apulum (IDR, III/5, 409). Alte ștampile tegulare din
perioada 102-105 sau post 105 au fost descoperite la Brza Palanka, Egeta, cf. IDRIII /1, 6
118 RMD, 247
1,9 IDR, I, Dipl. 2. Tegule descoperite la Napoca, cf. Protase 2000, loc.cit
120 Piso, Benea, Acta MA/21,1984, p.111-124, an 179
121 IDR, II, 44 și IDR, II, 45
122 N. Gudea, în Limes XI Sekesfehervar, 1976, p. 236, fig. 6, nr. 7 (apud I. Piso, D. Benea
1984, Acta MN, 21, 1984, p.123, nota 73)
123 FI. Popescu, O. Țentea, 2006, op. cit, passim.
124 D. Protase, La genese des villes dans la Dacie romaine, în Army and Urban Development
in the Danubian Provinces of the Roman Empire. Alba lulia 2000, p. 66
123
http://patrimoniu.gov.ro
guvernatorului Moesiei Superior, chiar firească. Trupa castrului revine în
Dacia Superior^25, abia după rezolvarea conflictelor cu iazigii.
în stadiul actual al cercetării, ne întrebăm dacă este posibilă o
conexiune între datarea inscripțiilor privind municipiul Drobeta (cca. 138 -
181)126 și apariția celor trei cohorte în diplomele Moesiei Superior(post 131-
132). Singura certitudine este aceea că municipiul Drobeta aparținea în
secolele 2 -3 provinciei Dacia127.
4.	Cohors I sagittariorum milliaria, este trupa castrului de la Drobeta
într-o etapă posterioară anului 179, mai sigur în secolul 3128.
în afara trupelor auxiliare afectate fortificației de la capul podului, cel
mai mare număr de trupe a staționat la Drobeta în perioada construirii
podului. Materialul tegular documentează amploarea sarcinilor constructive și
eficacitatea figlinelor militare (v. Anexa 2).
Este logic să presupunem că o mare parte dintre aceste trupe, a fost
masată pe malul românesc, nu numai din rațiuni constructive, ci și din
necesitatea supravegherii și apărării construcției între cele două campanii ale
războiului cu dacii. între 102 și 105, Drobeta era placa turnantă129 între
trupele lăsate sub comanda lui Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Pompeius
Longinus (a cărui comandă era independentă de cea guvernatorului
Moesiei Superior)130 și cele care controlau teritoriul de la sud și est de
Carpați Piroboridavae in praesidio, Buridavae in vexillatione trans Danuvium
in expeditionem^V
Aceste trupe, care construiau în paralel castrul din piatră și podul nu
puteau încape într-o fortificație cu suprafața de 1,7 ha, chiar dacă acceptăm
că, din rațiuni militare, o parte a fost încartiruită aici, într-o fortificație cu val
de pământ, anterioară fazei Traian . Aceste trupe și-au avut și pe malul
drept propriul lor loc de cazarmă, amplasat cât mai aproape de locul lor de
muncă zilnic. Indiferent dacă lucrările la pod s-au terminat în 104133 sau mai
târziu, trebuie să estimăm o durată a lucrărilor de minimum doi ani. Problema
încartiruirii tuturor acestor trupe trebuie reconsiderată, cu atât mai mult cu cât
cercetarea de pe malul stâng al Dunării, nu a identificat castra stativa^4 care
125 Piso, Benea, 1985, op. cit, p. 123-124
126IDR, II, 1; IDR, II, 2: IDR, II, 3
127 IDRE. //, 460: Sex(to). Cornelio/Eucateriano/municipium/Hadrianum/Drobetense/ex Dacia.
V. și IDR III/5, 14 și IDR, III/5, 443, p.12-13 și 343
128 cohors Isagittariorum milliaria [Philippiana] equitata: IDR, II, 10 an 244-249; cohors I
sagittariorum milliaria Gordiana: an 238-244; IDR, II, 77; IDR, II, 107; IDR, II. 135
129 V. și IDR 11,108 cf. D. Tudor, SCIV, 16, 1965,1, p. 183, fig. 4/6
1301. Piso, Fastiprovinciae Daciae. Die senatorischen Amtstrăger, p. 1 și urm.
131 R. Syme, The lower Danube under Trajan, 1971, p. 127-132. V. și Diaconescu, Dacia
under Trajan. Some observations on Roman Tactica and Strategy, în Beitrâge zur Kenntnis
des Rdmischen Heeres in den dakischen Provinzen, p. 24
132 Florescu R. 1967, op. cit., p. 145-146, fig. 2
133 Benea, 1983 op.cit., p. 48-49
134 Garasanin, Vasic, Vujovic, op. cit., 1984, p. 80
124
http://patrimoniu.gov.ro
să corespundă numărului mare de militari implicați în construcția podului.
Deci, existența unuia sau mai multor castre, în apropierea capului podului
este mai mult decât probabilă.
Unul dintre acestea poate fi presupus a fi cel de la Schela Cladovei
(Fig. 14a și 14b), care corespunde ca mărime unui castru de legiune (576 x
650 m), fiind chiar mai mare ca suprafață decât castrele legiunii XIII
Macedonica de la Apulum sau decât castrul legiunii V Macedonica de la
Potaissa) și care, a reprezentat în perioada celor două expediții ale războiului
dacic fortificația romană principală pentru operațiile de pe malul drept, fie
militare, fie legate de construcția podului lui Apollodor. Fortificația a fost
distrusă înaintea de a fi cercetată arheologic. Planurile nu mai pot fi
recuperate decât din cele două schițe realizate de Marsigli (Fig. 14a) și de P.
Polonic (Fig. 14b). Ultimul a constatat ruine de zidărie romană și un apeduct
subteran care alimenta o cisternă cu bolți de cărămidă135.
Observațiile făcute în timpul reluării proiectului de restaurare al
piciorului podului de pe malul românesc și cercetările arheologice de la
Pontes, întăresc ipoteza fundării pilelor podului pe uscat sau după reducerea
semnificativă a debitului apei în zona Pontes Drobeta136 după modelul
general descris de Vitruviu.
Din punct de vedere tehnic, abaterea apelor nu era un lucru imposibil,
după cum o demonstrează canalul de la Sip137, construit între vărsarea
rîurilor Kucajna și Kosovica. Abaterea cursului fluviului într-o zonă de pe
malul iugoslav între Diana - Kladovo până în aval de Pontes - Drobeta, după
cum sugerează și arheologii sârbi138 ar explica amplasarea castrului la
Schela Cladovei. în acești parametri, coagularea unui nucleu de locuire la
Drobeta, altul decât canabae sau vicus militar, devine posibilă (modelul
Carnuntum).
Mai aproape de castrul roman Drobeta și de pod, alte locuri de
încartiruire, respectiv castre, nu sunt cunoscute, deși posibilitatea este
sugerată de toți cei care au cunoscut mai bine Drobeta romană139.
Probabil că dovada arheologică a acestei afirmații, pe care o
considerăm mai mult decât o ipoteză, dat fiind tot ceea ce se cunoaște
despre organizarea armatei romane, nu o vom avea niciodată, datorită
locuirii moderne și mai ales, lipsei evidente de preocupare pentru cartarea
descoperirilor140.
Analiza istorică a evenimentelor din perioada 101-106 a demonstrat
valoarea metopelor Columnei Traiane pentru înțelegerea desfășurării
’35 D. Tudor, Podurile romane de la Dunărea de Jos, 1971, p. 141-142
136 Garasanin, Vasic, Vujovic, op. cit., 1979, passim; C. Crăciun, A. Sion, supra, nota...
137 J. Sasel, 1973, p. 80-85.
138 Garasanin, Vasic, Vujovic, op. cit., 1979, fig.1, p.53
139 D. Tudor, Oltenia romană, p180
140 Stângă, 1998, op. cit., pl. 2/2
125
http://patrimoniu.gov.ro
războiului cu dacii. în scenele XCIX-C este figurată întâlnirea lui Traian,
lângă pod, cu soli/reprezentanți ai unor populații care au trecut de partea
romanilor. Cichorius141 a susținut că scena C (Fig.13), care se încadrează
între cele două reprezentări ale podului lui Apollodor, reprezintă Drobeta,
opinie la care, cu o singură excepție notabilă (Petersen), s-au raliat
majoritatea celor ce au analizat reprezentările monumentului triumfal. în
fundalul imaginii care-l arată pe Traian, în fața podului, mai pot fi observate
zidurile de piatră ale unui castru. în partea opusă sunt figurate câteva clădiri,
ce par a fi temple, alături de o construcție de mai mari dimensiuni, a cărei
fațadă este ritmată de coloane.
Ceea ce ni se pare că a fost neglijat în toate ipotezele de reconstituire
de până acum este faptul că în cei doi ani cât a durat construcția podului,
Drobeta a fost locul de muncă al unui efectiv mare de trupe, vexilații de
legiuni și trupe auxiliare și că, pe lângă locuri de încartiruire, aceste trupe au
avut un comandament unic și alte utilități care documentează în toate
provinciile imperiului prezența trupelor romane, adică thermae, poate chiar și
un amfiteatru.
Dacă admitem că măcar o parte din trupele certificate de materialul
tegular au lucrat efectiv la construcție, trebuie să admitem existența, încă din
această perioadă, a tuturor celorlalte construcții specifice oricărei trupe, și în
primul rând a thermelor romane. Singurele cunoscute sunt cele de la vest de
castrul auxiliar (fig. 8a și 8b).
Pentru subiectul care ne preocupă, discutăm doar datarea perioadei de
construcție și eventual, a celor două faze ale ansamblului thermal, respectiv
descoperirile tegulare cu ștampila legiunii V Macedonica142 și datarea
cărămizii descoperită in situin frigidanumU3.
Prima fază a thermelor este certificată de numărul mare de produse
ale officinelor legiunii V Macedonica descoperite la Drobeta, identice cu cele
descoperite la pilele piciorului podului și în castrul Drobeta144 (perioada I).
Același tip de tegule au fost descoperite la Răcari145 și în castrul de la
Bumbești . Descoperiririle de material tegular de la piciorul podului le
datează în faza anterioară plecării legiunii de la Oescus către noua locație,
de la Troesmis. La aceasta se adaugă observația că, din punct de vedere al
organizării spațiale, thermele de la Drobeta sunt printre cele mai ample
planimetric din provincia Dacia (dimensiunile păstrate: cca 90 x 40 m). Mai
141 Cichorius, Trajanssăule, III, p. 142 și urm. V. și I. Bogdan Cătăniciu, loc. cit.
142IDR, II, 99, p. 66
143IDR, 11,107
144 IDR, ll,p.66
145 IDR, 11,167, de aceeași formă și din aceeași epocă cu cele de Drobeta, cf. D. Tudor, OR3,
1968, p.102
146 IDR, 11,178
126
http://patrimoniu.gov.ro
menționăm că orientarea zidurilor thermelor se înscrie într-o rețea
ortogonală, orientată identic sau la unghi de 90° față de axa mediană a
piciorului podului, ceea ce ar argumenta proiectarea lor comună, în faza de
organizare și construcție a acestuia (perioada I). Distanța relativ mare, de
circa 300 m în linie dreaptă între porta praetoria a castrului auxiliar și
extremitatea estică a thermelor și de peste 300 m între porta principalis
dextra și apodyterium - ne determină să avansăm ipoteza construirii lor
înainte de anul 105, în relație cu alte construcții ale organizării de șantier din
102-105.
Nu credem că această opinie este contrazisă de descoperirea în
frigidarium a unei cărămizi (una din puținele descoperiri in situ de la Drobeta)
scrisă de un soldat al Cohors I Sagittariorum (perioada IV). Descoperirea
documentează refacerea ansamblului, cândva, în prima jumătate a secolului
3. Existența unor officine civile la Drobeta14' este slab documentată în
secolele 2-3, iar la sfârșitul secolului 2 - începutul secolului 3, utilizarea
produselor figlinelor militare la edificii civile era deja o practică destul de
extinsă.
Considerarea ansamblului thermal, ca edificiu contemporan
“organizării de șantier" a construcției podului are nevoie de multe verificări și
confirmări suplimentare, printre care și descoperirea unei alte therme, mai
apropiată de castru, ar fi argumentul esențial
Din ceea ce cunoaștem despre castrele auxiliare, thermele trupei și
vicusului militar ar trebui să fie mult mai apropiate de castru, după cum a fost
dovedit arheologic la Micia și Tibiscum. Clădirile, din fața porții praetoria care
apar pe planul B, (Fig. 6b) deși nu au o instalație de hypocaust mai amplă în
partea dezvelită de săpăturile din 1873, pot corespunde, ca dimensiune, unei
băi ce deservea trupa castrului în secolul 2 (perioada III). Prezența unui
canal sau a unor subsoluri de încăperi cu instalație de hypocaustum, figurate
în planurile B și C pot fi invocate în argumentare, dar din păcate nu mai pot fi
verificate, ca urmare a extinderii construcțiilor la est de castru și distrugerilor
din 1983-1984.
Observăm de asemeni, că numărul mare și divers de trupe militare,
legionare sau auxiliare, argumentează teoretic existența unui comandament
unic. Reprezentarea unor clădiri impozante în scena C poate fi considerată
veridică, dacă este legată de prezența în acest loc a unui personaj important,
care asigura comanda militară a tuturor vexilațiilor de legiune sau trupelor
auxiliare care lucrau la construcția podului. Pretorium-u\ acestuia nu putea fi
alături de principia unui castru auxiliar. Tot pentru această perioadă trebuie
să considerăm obligatoriul aedes, sacellum sau templum al cultului imperial,
147 IDR II, p. 71-72; D. Tudor, op. cit, p. 102; I. Stîngă, op. cit., p. 76-77 ale cărui aserțiuni
privind existența unei officine ce-și marca produsele cu ștampila DRUBETA D(acia) R
(ipensis) Dr(ubeta) la începutul primei jumătăți a secolului 2, o considerăm o greșeală de
tipar.
127
http://patrimoniu.gov.ro
poate și amfiteatrul presupus a exista încă din 1883 în zona de la nord de
colegiul Traian. Din puținele edificii cercetate sau cunoscute la Drobeta nu
putem afirma decât că thermele au o dispunere pe axe clare nord-sud și est-
vest (alta decât a castrului auxiliar), iar orientarea nord-sud este identică cu
cea a axului podului.
Această orientare corespunde indicațiilor gromaticilor romani privind
organizarea așezărilor de pe malul apelor (Fig. 3a și 3b)148.
Aceeași orientare poate fi observată și pentru amplasamentele
castrului de la Schela Cladovei și la fortificația cunoscută azi ca cetatea
medievală a Severinului.
Nu știm dacă elemente suplimentare de ordin arheologic, altele decât
cele susținute de Al. Bărcăcilă149 au determinat includerea cetății Severinului
în schema fazelor de dezvoltare a orașului roman, propusă de I. Stângă.
Stadiul cercetării arheologice a monumentului, reflectat de deosebirile
notabile dintre planurile publicate și releveul fotogrammetrie al sitului implică
o reluare a cercetărilor, fie și numai pentru lămurirea problemelor fortificației
medievale150 (fig. 14 c și 15 a-d), al cărui inel exterior de fortificare (realizat
din piatră ecarisată, n.n.) pare a fi mult mai elaborat decât cel rezultat din
săpăturile publicate, dacă nu și pentru verificarea ipotezelor lui Al. Bărcăcilă.
O imagine mai cuprinzătoare asupra edificiilor Drobetei în perioada de
început a secolului 2 ar putea fi dată de descoperirile din piața Ghica, asupra
cărora vom insista în cele ce urmează.
Cine puteau fi cei care locuiau la Drobeta în primele decenii ale
secolului 2 ?
Un număr semnificativ de inscripții, raportat la ansamblul descoperirilor
epigrafice, toate din secolul 2 documentează la Drobeta un număr
considerabil de veterani, proveniți în exclusivitate din legiunile care au
combătut în bellum Dacicum (conform tabelului din pagina următoare).
Ipoteza existenței a două nuclee (foste canabae?, fost vicus?,
conventus după 106?), alături de vicusul militar al castrului are nevoie și de
alte confirmări, inclusiv epigrafice.
Revenind la rolul castrului de Drobeta după 118, considerăm că
misiunile tactice ale trupei din castrul de la Drobeta erau legate, cel puțin
până în 179, de supravegherea podului151 și a vadului dintre Pontes și
148 Apud G. Chouquer, F. Favory, Contribution â la recherche des cadastre antiques, 1980, p.
59, fig. 31
149 Al. Bărcăcilă, Cetatea Severinului. început de cercetări arheologice, BCMI, XXX, 94, 1937,
p. 149-155 și Idem, Cetatea Severinului. Raport sumar cu rezultatul săpăturilor din 1938-
1939, în BCMI, XXXII, 1939, p. 74-88
150 Compararea lor implică și concluzii legate de prezervarea sitului antic, distrus ca urmare a
eroziunii malului drept (cazul thermelor romane), construirii căii ferate în 1873 și translării ei
ulterioare pe terasa înaltă a malului Dunării în anii 1983-1984.
151 C. Crăciun, A. Sion, în Dacia Augustiprovincia, în curs de publicare
128
http://patrimoniu.gov.ro
Dedicant	Trupa	Datare cf. IDR II	Loc de descoperire
lulius Strato, centurion leg. IV Flavia, tată cu soția Aelia Adaucta (IDR II, 34)	leg. IV Flavia	Sec. II - inscripție funerară - pentru fiica lulia Grata	?
C. Titius Epipodius libert (IDR, II, 35)	leg. IV Flavia	Sec. II - inscripție funerară, pentru C. Titius lanuarius, frumentarius, centurion leg. IV Flavia	Poziție secundară Terme Bărcăcilă, 1939, p153, nr. 2)
Maecius Domitius, centurion leg. V Macedonica (IDR, II, 36)	leg. V Macedonica	Sec. II inscripție funerară, pentru Flavia Valentina, soție	? (Davidescu, Fio rescu, RM, 1966)
C. Valerius Mercurialis (ginere), Aurelia Calliroe - soție (IDR, II, 39)	leg. V Macedonica	Sec. II - inscripție funerară - pentru M.Valerius Alexander, veteran leg. V. Macedonica	? (Tocilescu, 1902, p. 260- 262)
Aelius Helpizon,\ibert, moștenitor (IDR,II,40)	leg. V Macedonica	Sec. II - inscripție funerară - pentru Aelius Bassus, veteran leg. V Macedonica	Poziție secundară, castru	. turnul rotund
Ulpia Marcel li na, soție (IDR, 11,41)	leg. V Macedonica	Sec. II - inscripție funerară - pentru C.lulius Melcidianus, veteran leg.V Macedonica, fost beneficiar consular	Poziție secundară, castru turnul rotund
M. Victorius...anio, fost medic leg. VII Claudia și Victoria Gemina, părinți (IDR, II, 42)	leg VII Claudia	Sec. II - inscripție funerară - pentru fiul M. Valerius Longinus	Poziție secundară, castru tumul rotund .
Drobeta. Drumul care continua spre nord din dreptul pilei portal a fost cel
puțin în primele decenii ale secolului 2, axa majoră de circulație, kardo
maximus, în organizarea spațiului pe malul drept. în acest timp, drumul din
prelungirea celui de pe via principalis era drumul cu adevărat important
pentru vicusul militar, fiind decumanus maximus al așezării dependente de
castru (perioadele II, eventual o parte din perioada III).
Rolul militar al podului (perioada I, II, eventual o parte din perioada
III) ne determină să credem că vicusul din această perioadă se afla la est de
latura lungă (estică) a castrului, în relație cu porta principalis sinistra. Deși nu
129
http://patrimoniu.gov.ro
cunoaștem tipologia construcțiilor din frontul sudic și estic al castrului, și cu
atât mai puțin, datarea celor reprezentate în planurile B (fig. 6a și 6b) și C
(Fig. 7a și 7b), comparația cu situații similare152 din punct de vedere
topografic, ar justifica amplasarea vicus-ului militar la nord-est și est de
castru în perioada de dinaintea sfârșitului secolului 2153. în acest areal,
suprafața vicus-ului militar de după anul 106, a fost firesc, mai mică154, în
directă relație cu mărimea castrului. în această primă fază, înainte de
ultimele două decenii ale secolului 2, rețeaua viară are cardines și decumani
raportați la cele două axe principale ale habitatului, respectiv drumul podului
și via principalis (perioadele II, eventual o parte din perioada III).
Singurul argument arheologic mai substanțial de care dispunem este
amplasarea necropolei de incinerație de la Drobeta în zona de est de
castru, pe terasa Dunării de la est de Ogașul Tăbăcarilor155. Menționăm că în
stadiul actual al cercetării, în necropolele cunoscute la vest și nord-est de
castru nu sunt semnalate morminte de incinerație. Chiar și în eventualitatea
apariției unor astfel de descoperiri, datele existente, permit concluzia
identificării la est de castru a primului spațiu funerar în ordine cronologică
a sitului arheologic Drobeta. începuturile lui pot fi chiar anterioare anului
106 (perioadele I, II, parțial III).
Lipsa cercetărilor și nepublicarea inventarelor face imposibilă atribuirea
unor descoperiri funerare de la vest de castru acestei perioade, deși teoretic
existența unei necropole în direcția vest (Dierna), încă din prima jumătate a
secolului 2, este mai mult decât posibilă.
Fără a intra în dezbaterea traseului drumului până în dreptul porții
principalis dextra^, comparația cu situația de la Pontes și tot ceea ce știm
despre organizarea topografică din zona capetelor de pod în antichitate157
arată că drumul trecea prin dreptul acestei porți. în acest loc, distanța dintre
zidul de incintă și prelungirea axului median al podului depășea cu puțin 30
m, datorită unghiului de 4°30" dintre latura lungă vestică și axa mediană a
podului158.
Subliniem că dispunerea oblică a laturilor lungi față de axul podului159,
152 D. Benea, SCIVA, 44, 1993, 3, p. 267-291, passim
153 Este de la sine înțeles că nu atribuim acestei perioade și nici vicusului auxiliar, fortificațiile
militare din acest areal, respectiv, zidurile din prelungirea laturilor lungi ale castrului până în
albia Dunării.
154 Relația dintre mărimea fortificației și suprafața vicus-ului este certificată de cercetările din
Britania, Germania Superior, Raetia. etc. cf. Sommer, op. cit., p. 500-586.
155 D. Benea, C. Tătulea, 1975, op. cit., passim
156 C. Crăciun, A. Sion, op. cit.
157 RE, sub voce Pons., col. 2428 și urm.
158 în fapt, distanța era chiar mai mică, luând în considerație fossa sau fossele din fața incintei
castrului.
159 v. C. Crăciun, A. Sion, op. cit.. Aceeași dispunere în unghi ascuțit față de axa mediană a
podului o are și castrul de la Pontes-Kostol
130
http://patrimoniu.gov.ro
prezentă și la Pontes, nu este o eroare a punerii în operă, ci indică
rezolvarea cerinței teoretice ca porta praetoria să fie amplasată ca „porta
praetoria semper hostes spectare debef'^80, "aut orientem spectare debet,
aut Uium locum qui ad hostes respicit^.
Afirmăm că cel puțin la nord de porta principalis dextra, drumul
avea o altă orientare - nord-nord-vest, pe baza relațiilor geometrice ce
decurg din planimetria castrului și dispunerea în plan a pilelor de la piciorul
podului; astfel, dacă orientarea drumului era menținută pe direcția de la
ieșirea din pila portal, ar fi intersectat fossa din colțul de sud-vest al castrului.
în repetate rânduri s-a încercat descoperirea traseului drumului ce pornea din
pila portal spre nord. Din timpul săpăturilor din 1896-1897, dispunem de o
schiță de plan a sondajelor făcute de P. Polonic. “Nici una din cele șapte
secțiuni nu a constatat existența drumului roman. S-a găsit numai pe malul
drept al văii „un zid gros din piatră cubică mare asemenea unui zid de
apărare’*82 ce pare a închide frontul vestic al actualei văi într-un punct situat
la sud de porta principalis dextra (Fig. 7a).
Analogia cu funcțiile viaei principalis, documentate de cercetările din
castrele auxiliare din Germania Superior sau Raetia163, poate fi, din punct de
vedere metodologic, un argument suplimentar pentru argumentarea situației
rezultate din orientarea axelor fortificației și piciorului podului (perioada I, II,
eventual III). Lipsa unui raport de săpătură sau a unui profil arheologic face
imposibilă orice analiză a semnificației descoperirii complexului funerar din
dreptul porții principalis dextra. Revenind la municipiul Drobeta, considerăm
că acesta trebuie căutat la vest de castru și de drumul ce pleca din pila portal
către nord. Datele arheologice nu ne ajută foarte mult, unul din impedimente
fiind acela că distanța dintre amplasamentul municipiului și castru ar trebui să
fie mult mai mare decât cea existentă. Nu este mai puțin adevărat că în
momentul creării municipiului, podul și drumul spre nord sau nord-vest de
castru își pierduseră caracterul de drum strategic, nu numai la nord de
Dunăre, cu chiar și la sud de fluviu164.
Planurile istorice, singurele de altfel disponibile, înregistrează date
cumulative, care pot aparține unor secvențe cronologice diferite. Așa ne
explicăm drumurile v1 și v2 sesizate de Marsigli și Polonic (Fig. 4 și 5) la
nord de porta decumana, în faza târzie a fortificației (perioada IV).
Compararea lor implică și concluzii legate de prezervarea sitului antic,
distrus ca urmare a eroziunii malului drept (cazul thermelor romane),
construirii căii ferate în 1873 și translării ei ulterioare pe terasa înaltă a
160 Pseudo-Hygin 56
161 Vegetius,1, 23.4
162 P, Polonic, ms. 5135, f. 111
163 Sommer, op. cit., p. 544
164 Mircovic, passim în Roman Limes on the middle and lower Danube, Belgrad, 1996
131
http://patrimoniu.gov.ro
malului Dunării în aniil 983-1984.
în zona de la nord de castru este semnalat drumul “paralel cu laturile
scurte ale castrului”, documentat pe cale arheologică în piața Ghica, în
săpăturile din 1970165. Nu cunoaștem importantele edificii descoperite aici
(semnalate dinainte de 1916166 de lucrări de canalizare), încă nepublicate,
decât din referințe generale, privind existența „unui complex de clădiri,
surprins doar parțial, având și o intrare impunătoare cu trepte din marmură;
credem că reprezintă forum-ul orașului” . Din relatările lui Al. Bărcăcilă
înțelegem că în acest punct a fost descoperită și o basilică168. Oricum,
topografia locului, obligă la conexarea drumului descoperit în Piața Ghica cu
drumul dinspre portalul podului în epoca lui Traian (perioada I, II). în
perioada municipală, drumul sesizat în piața Ghica ar trebui să
reprezinte decumanus maximus pentru această parte a sitului de la
Drobeta (decumanus maximus 2).
Via decumana 2 își va menține acest rol în toată perioada romană,
eventual post-romană a Drobetei. Planimetria fortificației semnalată de
Marsigli (planul A) și Pamfil Polonic (planul D), inclusiv semnalarea unei
ieșiri (poartă?) din fortificație pe latura de est, la nord de punctul de formare
al ogașului Tăbăcarilor (Fig. 5), certifică funcția majoră (decumanus maximus
2) pe care drumul dinspre complexul constructiv din Piața Ghica spre actuala
Școala generală nr. 9 îl are în interpretarea evoluției sitului în secolul 3169
(eventual perioada III, perioada IV). în acel moment, respectiv secolul 3, via
principalis a castrului încetase să mai fie importantă chiar pentru vicus-ul
militar, dovadă extinderea spațiilor funerare de la nord-est de sit pe o altă
direcție decât cea a primei jumătăți a secolului 2. Pierderea funcției de
decumanus maximus 1 a fostului drum de pe via principalis trebuie conexată
fazei în care se produce reorganizarea spațiilor din interiorul castrului, cu
menținerea unui singur acces, controlat, prin porta praetoria (sfârșit
perioada III - început perioada IV).
Revenind la complexul de clădiri din piața Ghica, databil conform
inventarului mobil și stratigrafie! în secolele 2 - 4170, deducem, chiar din
aceste sumare referințe că avem de-a face cu o manieră constructivă
elegantă, „clasică” din punctul de vedere al esteticii arhitecturale, întâlnită și
165 Ibidem, 1975, p. 673 nota 8
186 D. Benea. Oglinzi romane din plumb descoperite la Drobeta, în Drobeta 1,1974p.169
167 D. Benea, 1977, op. cit., p136, nr. 2. Edificiile au fost semnalate și cercetate pentru prima
dată de Al. Bărcăcilă. Atelierul de podoabe din sec. 3 și oglinzile de plumb publicate de D.
Benea, op. cit., Drobeta 1, 1974, p.174 au fost descoperite în vecinătate.
168 Al. Bărcăcilă, op. cit., passim
189 Din p.d.v. arheologic, nu știm dacă fortificația din planurile A și D aparține numai așezării
din jurul castrului în sec. 3, numai coloniei Septimia Drobeta, așezării din secolul 4 sau
tuturor acestora la un loc.
170 D. Benea, 1977. loc. cit.
132
http://patrimoniu.gov.ro
la thermele de la Drobeta171.
Pentru edificiile descoperite aici nu dispunem de date planimetrice.
Faptul că zidurile spațiului identificat ca atelier de podoabe au o orientare
est-vest pe o distanță de cca 2,50 m și că orientarea cuptorului presupune
închideri ale spațiului pe direcția nord-sud (perioada IV) nu poate fi
generalizat pentru planimetria generală a construcțiilor. Nu știm dacă „drumul
podului” care separa cele două entități la începutul secolului 2 și-a menținut
rolul și traseul în perioada istorică a coloniei romane sau dacă modificarea
traseului lui a obligat la reorientarea sau racordarea diferită a construcțiilor de
pe decumanus maximus 2. Ne putem însă întreba, așteptând publicarea
raportului arheologic, dacă cronologia complexului nu se leagă de repere
cronologice anterioare anului 106: un edificiu dedicat cultului imperial de
trupele ce au participat la construirea podului sau un pretorium necesar
coordonării lucrărilor ce trebuiau executate de vexilațiile legiunilor sau trupele
auxiliare prezente la Drobeta între 102-105 (perioada I), așa cum ne
sugerează scena C de pe Columnă.
în ceea ce privește datarea incintei din planurile A și D, credem că pe
lângă cercetări arheologice sau cartarea descoperirilor din afara castrului,
este obligatorie o punere în acord a planimetriei fazelor acestei fortificații cu
datele cercetării arheologice din piața Ghica și cu datarea primei faze a
fortificației din colțul de nord vest a castrului Drobeta.
Castrul de la Drobeta va fi complet refăcut la sfârșitul secolului 3, odată
cu reformele lui Dioclețian, de către trupele menționate în Notitia Dignitatum.
Numeroasele materiale epigrafice, monumente funerare și votive, găsite în
castrul de secol 3 - 4, în poziție secundară, atrag atenția asupra distrugerilor
ce au amenințat și au atins Drobeta în timpul atacurilor carpilor și altor
popoare barbare, începând cu mijlocul secolului 3172.
în condițiile suprapunerii orașului medieval și modern peste majoritatea
vestigiilor arheologice romane, cu excepția clădirilor din interiorul castrului,
numai o atentă urmărire a lucrărilor edilitare și cartare detaliată pe planuri
topografice a tuturor descoperirilor de epocă romană va putea reîntregi o
parte din peisajul, organizarea și dezvoltarea Drobetei în epoca romană
timpurie, confirmând sau infirmând observațiile și opiniile exprimate în acest
articol.
171	Al. Bărcăcilă. 1938, op. cit., p. 49-50; Idem, MCA, 5, p. 768-796
172	Nici una din inscripțiile descoperite la Drobeta nu depășește orizontul cronologic al
mijlocului secolului 4
133
http://patrimoniu.gov.ro
Anexa I - Cohors III Campestris c.R
Trupa	Bibliografie	Dacia/Dacia Superior și Moesia Superior	Auxilia provinciae
Cohors III Campestris c.R	IDR, 1, Dipl. 2 An 110	Dacia	Auxilia Daciae
Cohors III Campestris c. R	RMD, 247 An 132/133	Moesia Superior	Auxilia Moesiae Superioris
Cohors III Campestris c. R	IDR , I, Dipl.14 An 144	Dacia Superior	
Cohors III Campestris c. R	IDR.1, Dipl. 15 An 157	Dacia Superior	
Cohors III Campestris c. R	IDR,1, Dipl. 16 An 158	Dacia Superior	
Cohors III Campestris c. R	CIL XVI,111 An 160	Moesia Superior	Auxilia Moesiae Superioris
Cohors III Campestris c. R	RMD55 An 161	Moesia Superior	Auxilia Moesiae Superioris
Cohors III Campestris c. R	Piso, Benea, Acta MN 21,1984, .111-124 An 179	Dacia Superior	Auxilia Daciae Superioris
Anexa II - Material tegular descoperit la Drobeta
*?cărămizile din colecția Bolliac provenind de la Drobeta nu mai pot fi identificate în
ansamblul colecției, iar locul de descoperire nu este specificat; cf. IDR, II, p. 65
134
http://patrimoniu.gov.ro
	Castru	Pod	Thermae	Alte locații	IDR II	Locul de garnizoană/ provincia
Leg(io)l Italica	*?	*?	*?		IDR, II. 97	Moesia Inferior /Novae(colecția Bolliac)
Leg(io) V Macedonica (ansamblul lotului)	□	□	□	□ poziție secunda ră în turnul rotund	IDR II, 99	Moesia Inferior ,£CIL III 8066 14216; - thermae, cf. Bărcăcilă 1938, p. 34)
Leg(io) VIICL(audia)P(ia)F(idelis) (bipedales)	□	□ portal parament pile			IDR II. 100a	exercitus Moesiae Superioris (BAR;ms. Rom. 5135, 18,48,49,78)
Leg(io) VII CL(audia)P(ia) F(idelis)	□				IDR 11,100 b-f	exercitus Moesiae Superioris
Leg(io)llll F(lavia) F(elix)	□?	□?			IDR, II, 98	exercitus Moesiae Superioris (D. Benea, Apulum, 16, 1978, p. 201)
Coh(ors) 1 Cretum (103-105)	□	□		Vodița	IDR 11,103, 110 Dacia (IDR, I, 3)	an160/CIL,XVI,111/ exercitus Moesiae Superioris
Coh(ors) II Hisp(anorum) (perioada 103- 105)		□			IDR, II. 104	Ante 101/CIL XVI, 46- exercitus Moesiae Superioris - an 110 Dacia_(IDR, I, 3)
Coh(ors) III Brit(onum) (perioada 103-105)		□			IDR, II, 105	CIL16,46 - ante 101 - exercitus Moesiae Superioris
Coh(ors) 1 S(agittariorum)	□				IDR, II, 106 a	Benea,SCIVA.27,1976, 1. p. 80
Coh(ors) 1 Sag(ittariorum)	□				IDR, II, 106 b	Benea. SCIVA, 27, 1976, 1. p. 80
Coh(ors) 1 Sag(ittariorum Ant(oniniana)	□				JDR, II, 106 c început sec. 3	Benea, SCIVA, 27, 1976, 1. p. 80
Magister figlinis c(ohortis) 1 Sagitt (ariorum) bipedales			□ frigidarium		IDR, II, 107; sec. 3 - prima jumătate	cf. Bărcăcilă 1938, p. 35
Ped(ites) S(ingulares)	?	?		?	IDR, 11,108	Tudor. SCI.16. 1965, I, 183
C(ohors) X		□			IDR, 11,109	BAR;ms. Rom.5135,f. 72
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 1 Fortificații antice în zona Porților de Fier, a pud Marsigli, 1726, detaliu pl. XIV
Fig. 2 LimesulMoesiei
Superior la începutul
sec. 2, apud
Garasanin, Va sic.
1987
Fig. 3 a,b Vig nete ilustrând textele din Gromatici veteres pl. 17, fig
158; pl. 1, fig.3, apud Chouquer, Favory, 1980, p. 59
136
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 4 Drobeta, detaliu din pl. X, Marsigli 1726
Fig. 5 Drobeta. planul lui P. Polonic, apud.
D. Tudor, OR3. 1968, p.184, fig. 45/1 '
Fig. 6a PlanulBolliac, apud D. Tudor, M. Davidescu, 1976 p. 40-41
Fig. 6b Planul Bolliac - detaliu clădire
(thermae?), sud-est castru
OS M
Fig. 6c Planul Bolliac - detaliu clădire
(thermae?)
137
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 7a Planul Polonic, 1899, Acad.
Rom. Ms. rom 5135
Fig. 7b Planimetria castruluiDrobeta,
plan stereorestituit, scara 1:1000,
arhiva INMI
138
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 8a Thermele de la Drobeta. apud Bărcăcilă, 1938, pl. 2
Fig. 8b Planimetria thermelorde la Drobeta, plan stereorestituif, 1980, scara 1:1000,
arhiva INMI
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 9 Drobeta - limita orașului antic, apud D. Benea 1977, p. 145
Fig. 10 Drobeta sec. 2-3, apud Ardevan, 1998, p. 615, fig. 4
(legenda: 1 = limită incintă; 2 = necropolă; 3 = cale ferată modernă; 4 = castru)
140
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 11 Drobeta, apud M. Davidescu, 1975
Fig. 12 Drobeta, cele două faze de evoluție, apud Stingă, 1998, p. 272
141
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 13 Scena C de pe Columna lui Traian
Fig. 14b Castrul de la
Schela Cladovei. a pud
D. Tudor, OR3, 1968
Fig. 14c Cetatea medievală
a Severinului. a pud
Marsigli. 1726, fig. XXXII
142
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 15 Cetatea medievală a Severinului: a. apud Bărcăcilă 1938; b. apud M. Davidescu,
1970: c. planimetrie vestigii, arhiva INMI: d. plan stereorestiruit, scara 1:1000, arhiva
INMI
143
http://patrimoniu.gov.ro
http://patrimoniu.gov.ro
Summary
Hypotheses about the topography of Drobeta
in the second and third centuries
Our knowledge of the topography of Roman Drobeta is principally
based on the intensive researches in the Roman castrum of Drobeta or in
Cetatea Severinului, generally considerated as medieval fortress. Out of
these, the discussion about the topography of Drobeta, municipium or colonia
romana is more or less an inventory of fortunately discoveries, never
registered in an archeological scaled map of the city. For the parts destroyed
by modern constructions, is possible to obtain topographical records only
from the ancient plâns. According with this and the general theory of urban
development in the Roman times, we present our hypothesis about the
location of the Kardinus Maximus, in the period of second century, as the
result of the planning of the territory, nearly the Roman camps during the
construction of Roman Bridge, and the role of the Decumanus maximus,
situated at the north of the Roman câmp Drobeta for the Late Roman and
post Roman periods.
144
http://patrimoniu.gov.ro
Ctitorii dispărute la curbura Carpaților în secolele XV - XVI
Emil LUPU
Intrată doar sporadic în sfera cercetărilor de până acum, deși numărul
mare de monumente, numeroasele știri documentare, bogata tradiție locală
puteau atrage atenția asupra caracterului său aparte, zona Carpaților de
curbură începe însă de ceva vreme să capete un contur tot mai precis,
delimitându-se ca o entitate în peisajul istoriei și arhitecturii medievale din
Țara Românească. După cum spunea - ușor exagerat - Simion Mehedinți:
„regiunea dintre Munții Vrancei și cotul Dunării la Galați e pământul cel mai
însemnat pentru viața statului nostru (...). Aici e nodul vital al statului român
(...), aici e vadul cel mare al apelor și șleaul cel mare al drumurilor care se
îndreaptă de la cetatea Carpaților spre Marea Neagră”1.
Spațiul acesta, pătrunzând ca un veritabil istm în Câmpia Română, s-
a aflat la relația cu marele coridor de penetrare a populațiilor nomade spre
Europa centrală și către Balcani. Din secolul al Xlll-lea, asupra lui s-a
manifestat permanentul interes al regatului maghiar pentru crearea unui
spațiu de acces la gurile Dunării, politica de anexiuni teritoriale fiind
combinată cu misionarismul catolic. Până la această dată, cu excepția
descoperirilor de artefacte de caracter sigur creștin, cum ar fi crucea relicvar
de la Adjudul Vechi2, datată în secolele X-XI, care are un caracter izolat sau
cele din siturile de la Căiata, Gândești, mănăstirea Dălhăuți3, Dumbrăveni,
Focșani, Gugești, Jariștea4, Mărtinești, Vâjâitoarea, Vârteșcoiu5 (din județul
Vrancea, fost Râmnicu Sărat) și Sărata Monteoru6 (din județul Buzău), nu
' S. Mehedinți, Vadulmoldo-muntean, în Milcovia, II (1931), voi. I, p. 4.
2 V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Chișinău, 1994, p. 135; A. Pargină, Habitatul medieval
la curbura exterioară a Carpaților în secolele X-XV, Brăila, 2002, p. 83 -84 (în continuare
Paragină, Habitatul medieval).
3 Săpăturile sistematice efectuate aici de către Victor Bobi, la una dintre bisericile mănăstirii,
au în continuare un caracter inedit; faptul că fragmentele ceramice (datate în secolele XII-
XIII), au fost descoperite „la baza fundației" sau „în ruptura unui promontoriu", (v. Pargină,
Habitatul medieval, p. 83, 120), ne determină să credem că nu au nici o legătură cu viața
monahală, care începe aici cel mai devreme la jumătatea secolului al XVII-lea.
4 A. Paragină, Două piese din metal aparținând feudalismului timpuriu descoperite la Jariștea-
Vrancea, în Vrancea, I, 1978, p. 81.
5 La Vârteșcoiu, pe platoul de lângă cariera de argilă, au fost descoperite în mai multe
campanii arheologice cinci locuințe, fără a fi menționate în raportul de săpătură inițial (V.
Bobi și A, Paragină, Șantierul arheologic de la Vârteșcoiu. Cercetările din anii 1986 - 1988,
în Vrancea, VIII-X, 1991, p. 41-68; în continuare Bobi și Paragină, Vârteșcoiu), fiind indicate
doar „14 morminte încadrate cronologic în secolele XII-XIII" (Paragină, Habitatul medieval,
p. 122).
6 De la baza monticolului „Cetățuia”, în anul 1939 au fost recoltate fragmente ceramice datate
în secolele XII-XIII. Materialele au putut fi cercetate prin bunăvoința dr. Eugenia Zaharia.
145
http://patrimoniu.gov.ro
avem dovezi materiale referitoare la viața religioasă a populației locale. La
enumerarea acestor stațiuni, datate larg în secolele XIl-XIII, pot fi adăugate
descoperirile de morminte de călăreți turanici târzii de la Buzău, Lipia,
Râmnicelu, Cislău, care reflectă situația demografică a spațiului cuprins în
fostele județe Buzău și Râmnic, adică prezența unor așezări controlate de
triburile pecenege, apoi cumane, în care traiul zilnic al oamenilor era extrem
de modest, fără stabilitatea atât de necesară pentru a construi temeinic în
primul rând locuințe, abia apoi lăcașuri de cult.
Este dincolo de orice dubiu că locuirea acestui teritoriu în secolul al
Xlll-lea este destul de slabă, comparativ cu cea a purtătorilor culturii Dridu7,
ea stând, cel puțin până în al doilea deceniu al secolului al Xlll-lea, sub
semnul subordonării autoritare a triburilor cumane. în absența unei autorități
statale, interesată în protecția și promovarea religiei creștine8, credem că o
viață bisericească se desfășura doar la nivelul unor grupuri umane reduse
numeric, lipsite de o asistență permanentă și de edificii de cult. Poate nu
întâmplător, un activ și insistent misionarism catolic - inițiat de cavalerii
teutoni și continuat de frații dominicani - s-a exercitat tocmai asupra zonei de
la cotul Carpaților, zonă rămasă în afara cnezatelor și voievodatelor
transalpine, cu o locuire multietnică în continuă mișcare.
Asupra acestei populații se exercită, începând din anii 1221-1223,
acțiunea misionară a dominicanilor conduși de Paulus Hungarus9, soldată
până la urmă cu o convertire a două căpetenii cumane, în anul 1227 și
înființarea Episcopiei Cumaniei, cu reședința pe râul Mylco (probabil Milcov).
Din spațiul pontic, asupra acelorași localnici se întindea, dintr-o perioadă cert
anterioară anului 1204, influența episcopiei ortodoxe cu sediul la Vicina, cu
mult mai persuasivă și eficientă decât cea catolică (după cum ne certifică
bine cunoscuta scrisoare a papei Grigore al IX-lea către principele de
coroană Bela, din 14 noiembrie 123410), prin intermediul unor
„pseudoepiscopi" (horepiscopi misionari, după părerea noastră). Acești
horepiscopi ortodocși nu beneficiau de sedii arhierești, desfășurând o
activitate itinerantă, la fel ca și diaconii pe care aveau dreptul să-i ungă
(potrivit statutului lor), fiind mult mai greu de urmărit și surprins de
subordonații episcopului catolic de pe Mylco, la fel ca și relația dintre biserica
7 Pentru harta descoperirilor din secolele Vlll-începutul secolului XI, v. pe larg la Paragină,
Habitatul medieval, p. 115 - 119 și E. M. Constantinescu, Memoria pământului dintre
Car păți și Dunăre. Nord-estul Munteniei și sud-vestul Moldovei în veacurile IV - IX d. Hr.,
Buzău, 1999, p. 206-236 și 250-260 (în continuare, E. M. Constantinescu, Memoria
pământului}.
8 Afirmarea existenței unei „Țări a Buzăului”, alături de alte „țări” ale Telajenului și Prahovei (C.
C. Giurescu, Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul
secolului al XVI-lea, București, 1977, p. 83; E. M. Constantinescu, Memoria pământului, p.
147), este doar o supoziție, fără nici un argument științific.
9 Răzvan Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident, la începuturile culturii medievale românești
(secolele X-XIV), București, 1974, p. 168.
146
http://patrimoniu.gov.ro
de stat și practicanții bogomilismului de la sud de Dunăre.
Nu știm dacă dominicanii au dominat bătălia misionară cu ortodocșii în
următorii șapte ani, pentru că șocul marii invazii mongole din 1241 a dus la
distrugerea totală a acestei prelungiri a autorității papalo-maghiare11. în vidul
de autoritate lăsat de episcopatul cuman, probabil că s-a extins și mai
temeinic autoritatea ortodoxă de la Vicina, sprijinită sau tolerată de tătari.
Datorită rezultatelor și importanței excepționale a scaunului episcopal de
Vicina, în timpul domniei lui Mihail al Vlll-lea Paleologul (1258-1282), acesta
este ridicat la rangul de mitropolie, astfel că și influența lui asupra teritoriului
nord-dunărean va crește. în același timp, unirea cu Roma, proclamată în
timpul aceluiași împărat, la conciliul de la Lyon din 1274, determina exodul
arseniților spre marginile imperiului și întărirea spiritului ortodox, ca și o
intensificare a prezenței călugărilor minoriți în „părțile tătărești”, exemplu fiind
întemeierea a 18 mănăstiri, până în anul 1318, inclusiv la Vicina.
Așadar, reculul expansiunii maghiare, după anul 1241 și dominația
fermă a tătarilor asupra fostei Cumanii Negre și Țaratului bulgar, până către
finele domniei hanului Ozbeq (1313-1342), dădea o egalitate de șanse
tuturor cultelor practicate la curbura Carpaților, cunoscută fiind toleranța
mongolilor față de toate religiile. în acest context a pătruns și la nordul
Dunării doctrina bogomilă, prin intermediul valurilor de eretici persecutați în
Serbia și Bulgaria, în secolele XIII-XIV, precum și grupuri cumane, încă
parțial păgâne, refugiate din Ungaria, după înfrângerea de la lacul Hod
(1280).
Cu toată toleranța religioasă tătară, în zona de curbură nu au fost
ridicate edificii de cult în secolele XIII-XIV. Absența lor ne determină să ne
imaginăm că practicarea cultului ortodox era dependentă de un cler rural, cu
o foarte probabilă ignoranță dogmatică sau, în cel mai bun caz, cu o minimă
pregătire în „a recita”, fără să înțeleagă, pasaje din slujba de liturghie și
prohod, extrem de îngăduitor, în limitele largi ale unui creștinism apocrif, față
de folclorul local semieretic.
Rezultatele cercetărilor arheologice de până acum din Țara
Românească ne lasă să înțelegem că apariția unor organizări prestatale, de
genul cnezatelor și voievodatelor enumerate în „Diploma cavalerilor ioaniți”,
nu a reprezentat un cadru politic suficient pentru a fi inițiate acțiuni de
ctitorire; exaltarea religioasă a conducătorilor locali era probabil modulată de
episcopul de Oradea și nu de cel de Vicina. Biserica descoperită la Curtea de
Argeș, a cărei datare se sprijină pe o tabelă stratigrafică compusă cu un
singur reper cronologic12 și având o planimetrie structural imposibilă pentru
11 DRH, D, voi. I, p. 46, nr. 22.
12 Dat de prezența într-un nivel ulterior celui de construire al incintei A, a unei monede de
bronz emisă de împărații Andronic II Paleologul și Mihail IX (1295-1320) (v. N.
Constantinescu, Curtea de Argeș, 1200 - 1400. Asupra începuturilor Țării Românești,
București, 1984, p. 54; în continuare, N. Constantinescu, Curtea de Argeș).
147
http://patrimoniu.gov.ro
susținerea elevației propuse13, nu poate fi atribuită lui Seneslau, cu atât mai
puțin unui presupus alt cneaz din jurul anului 1200. Această biserică s-a aflat
în evidentă legătură cu o curte civilă aflată pe locul muzeului local actual, a
cărei datare s-a făcut pe baza unei emisiuni monetare a împăraților Andronic
II Paleologul și Mihail IX (1295-1320)14, fără a lua în considerare și puterea
ulterioară de circulație a monedei, astfel că acea curte ar putea foarte bine să
fie contemporană bisericii, dar în plină domnie a lui Basarab I și Nicolae
Alexandru.
Istoriografia românească este, în general, de acord că momentul
constituirii statului Țara Românească ar trebui situat în preajma anilor 1290-
1292. Emanciparea politică a acestui stat a fost determinată de ambițiile
politice ale catolicului Basarab (avându-și reședința la Câmpulung de
Muscel, în preajma bisericii domnești dispărută), care nu putea manifesta
interes pentru activitatea ctitoricească ortodoxă. Abia gestul politic din 1359,
al fiului său, Alexandru va desființa autoritatea confesională catolică asupra
grupurilor politice conducătoare din Țara Românească, opțiunea religioasă a
acestora devenind o chestiune personală, pentru că: „distincția dintre sfera
politicului și cea confesională, dintre domeniul instituțiilor sau cel al creațiilor
artistice, dintre sentimentul apartenenței la un grup etnic și integrarea într-o
legitimitate universală, toate aceste delimitări nu erau operate de omul
medieval cu firescul cu care le percepem acum. Mai mult, angajările și
dezangajările militare, tratatele sau disputele politice par să nu fi fost, în
secolul întemeietorilor de țară, decât accidente cronologice. Decisiv este
fenomenul confesional, la rândul său inseparabil de proiectele politice și
programele instituționale’^5.
Toate încercările ulterioare de recăpătare a preemineței confesionale
catolice (materializate în numirea unui sufragan al episcopului Transilvaniei
în Țara Românească, înainte de 25 noiembrie 136916, apoi prin instalarea
dominicanului Nicolas Antonio ca episcop de Argeș la 9 mai 1381, de către
papa Urban al Vl-lea, cu dreptul de a ridica o catedrală în cetatea de
scaun17) sunt, după părerea noastră, dovezi ale revenirii statului sud-carpatic
sub suzeranitatea maghiară; biserica catolică primea astfel dreptul (urmând
doctrina regelui Ludovic de unitate confesională pentru asigurarea solidarității
politice), de a-și continua opera misionară în statul vasal.
Pe lângă concesiile religioase, emiterea unui privilegiu comercial pentru
negustorii brașoveni de către Vladislav Vlaicu, la 20 ianuarie 1368, așadar în
13 Pentru critica formei de plan propusă de N. Constantinescu, v. C. Moisescu, Arhitectura
românească veche, I, București, 2001, p. 29.
14 N. Constantinescu, Curtea de Argeș., p. 54, 82 și 119.
15 D. Barbu, Pictura murală din Țara Românească în secolul al XlV-lea, București, 1986, p. 10
(în continuare, Barbu, Pictura murală).
16 DRH, D, voi. I, nr. 56, p. 98.
17 C. Auner, Episcopia catolică a Argeșului, în Revista Catolică, an. III (1914), nr. 3, p. 439.
148
http://patrimoniu.gov.ro
strânsă legătură cu venirea episcopului sufragan catolic, reprezintă încă o
dovadă, de natură economică acum, pentru revenirea temporară a statului
Țara Românească la situația anterioară anului 1330; actul reprezintă și o
primă mențiune a teritoriului de la curbura Carpaților, aflat în mod cert în
componența statului muntean, dar cu un singur atribut: acela de coridor
comercial liber.
Poate că de la statutul acestui spațiu, revendicat arbitrar de regele
Ludovic (la 28 iunie 1358), cu puțină vreme înainte de defecțiunea
confesională a lui Nicolae Alexandru din 1359, dar acceptat după zece ani de
Vladislav Vlaicu, ar trebui să începem analiza relației dintre ctitori și ctitorii.
Acest teritoriu se afla la mijlocul secolului al XlV-lea la condiția unui „coridor
al invaziilor” și al unor comunități aflate la nivelul preistoric de subzistență. La
diferență de 150 de ani, explozia demografică și saltul cultural îl aduceau
până la poziția de provincie care contrabalansa, la nivel confesional,
organizarea Episcopiei Râmnicului cu cea a Buzăului iar la nivel politico-
militar, partida boierilor Craiovești cu cea a buzoienilor.
Ca și în cercetarea structurilor urbane, lacunele documentelor scrise
din secolele XIV-XV referitoare la așezările rurale sunt în mare parte suplinite
de cercetarea arheologică. Mai vechilor săpături nesistematice18 din zonă,
vin să li se adauge în ultimul timp cele prilejuite de lucrările de restaurare de
la ansamblurile fostelor mănăstiri Băbeni, Bradu, Berea, Cotești, Dălhăuți,
Dedulești, Bordești, Cârnu, bisericile de la Draghiești, Vernești, Bâscenii de
Jos, biserica Armenească din Focșani, Stâlpu, ca și o serie de cercetări
arheologice sistematice, care au dus la descoperirea unor monumente
dispărute, la Muscelu - Țiganu, Modruzești și Sărata Monteoru, precum și o
serie întreagă de articole și studii de arhitectură și artă, referitoare la alte
ansambluri și monumente din zonă.
Dintr-o statistică simplă, pe baza analizei documentelor publicate ,
constatăm că până în anul 1500 în teritoriul circumscris cercetării sunt
atestate următoarele localități: Ciulinița20, Chiojdu21, Modruzești și Crăpești22,
Amara23, Izvorani24, Tătărăi, Greci, Cernătești25, Cucuteni26, Cănești, Brăești,
18 V. Drăghiceanu, Săpăturile din Buda, Lapoș și Tisău - Buzău, în BCMI, anul XXIV (1931),
fasc. 70, p. 159-176 (în continuare, Drăghiceanu, Săpăturile)', Idem, Mănăstirea Vintilă Vodă
(Buzău). Săpături la prima fundație, în BCMI, anul XXVI (1933), fasc. 76, p. 167-171 (în
continuare, Drăghiceanu, M-rea Vintilă Vodă).
19 DRH. B. voi. I, passim.
20 Ibidem, p. 73-74, nr. 34.
21 Ibidem, p. 88, nr. 43.
22 Ibidem, p. 125-126, nr. 65.
23 Ibidem, p. 181-183, nr. 104.
24 Ibidem, p. 215-219, nr. 127.
25 Ibidem, p. 228-229, nr. 135.
26 Ibidem, p. 241-242, nr. 145.
149
http://patrimoniu.gov.ro
Golești27, Bădeni28, Fântânele, Pleșcoi, Gugești, Vernești29, Răspopi30. Din
totalul celor 19 localități, au fost deja descoperite arheologic biserici atribuite
de către descoperitori secolului al XV-lea, în localitățile Bădeni (Bradu) și
Modruzești. Ambele ctitorii erau din lemn, fiind ridicate pe socluri din bolovani
de râu. Spre deosebire de biserica din satul dispărut Bădeni (jud. Buzău), de
plan drept, numai cu altar poligonal, decroșat, cea din satul dispărut
Modruzești (jud. Buzău) era de un tip puțin întâlnit, respectiv drept, dar cu
toate cele trei compartimente (altar, naos și pronaos) decroșate.
în ceea ce privește biserica de la Bădeni (Bradu), nu există dubii
asupra datării relative. Ea a fost ridicată pe la mijlocul secolului al XV-lea31,
foarte probabil de marele boier și vlastelin Gorga, astfel că poate fi
considerată cea mai veche construcție de cult cunoscută din această zonă.
Credem că a servit drept biserică parohială, în jurul ei fiind organizat un
cimitir ce deservea comunitatea locală. Afirmația că ar fi fost o biserică de
curte32 (întemeiată pe diferențierea socială a mormintelor din interiorul
bisericii față de cele de afară) pare puțin probabilă, deoarece locuințele
descoperite la sud de biserică au un caracter modest.
Biserica din Modruzești comportă însă corecții de datare, părerea
noastră fiind că ea nu poate fi atribuită secolului al XV-lea. Sintetizând
rezultatele cercetărilor arheologice, această biserică ar fi fost construită peste
un cimitir anterior, ale cărui începuturi ar fi în secolul al XV-lea (potrivit unor
monede aflate în inventarul câtorva morminte33), apoi în jurul ei ar fi continuat
un cimitir al obștii locale. Proprietar al moșiei Modruzești la sfârșitul secolului
al XVI-lea era Stoica fost mare postelnic, dar nu este exclus ca biserica să fi
fost o ctitorie a înaintașilor săi. Despre Stoica se știe doar că a fost înfiat de
jupanița Neaga, soră a lui Udrea vornic și că a fost căsătorit cu Caplea din
Golești, fosta soție a lui Radu Furcovici. Spre sfârșitul vieții, Stoica a închinat
biserica împreună cu casele și ocina din Modruzești Episcopiei Buzăului, la
15 decembrie 157934. în schimbul daniei, el a cerut să se asigure bisericii un
preot, să fie înmormântat în catedrala episcopală și să i se facă pomenirile35.
Deși actul din 1579 ne lasă să înțelegem că Stoica își avea reședința la
27 Ibidem, p. 273-276, nr. 170.
28 bidem, p. 398-399, nr. 245.
29 Ibidem, p. 476-477, nr. 292.
30 Ibidem, p. 492, nr. 301.
31 C. Modoran, I. Chicideanu, Cercetări și rezultate la m-rea Bradu, în BOR, anul XCIV (1976),
nr. 9-12, p. 997 (în continuare, Modoran, Chicideanu, Cercetări la m-rea Bradu).
32 Loc. cit.
33 De la Baiazid II (1481-1512) și Selim I (1512-1520), care de fapt au avut o circulație lungă,
până după jumătatea secolului al XVI-lea; v. și contextul descoperirii, la V. Drâmbocianu,
Stațiunea arheologică de la Vadu-Sorești, jud. Buzău, în MCA, voi. XVII, partea a ll-a,
București, 1993, p. 469-478 (în continuare, Drâmbocianu, Vadu Sorești).
34 DIR, B. veacul XVI, voi. IV, p. 437, nr. 437.
35 Conform actului de confirmare dat de Mihnea Turcitu, la 8 septembrie 1586 {Ibidem, voi. V,
p. 264, nr. 278).
150
http://patrimoniu.gov.ro
Modruzești, ne întrebăm de ce nu s-a înmormântat în biserica sa și a preferat
biserica Episcopiei din Buzău. Răspunsul posibil ar fi acela că biserica de
lemn (acum dispărută), ridicată poate pe la mijlocul secolului al XVI-lea,
servea de fapt ca biserică parohială.
O altă biserică de lemn despre care literatura de specialitate
vehiculează tradiția construirii sale în anul 147136 este cea din Odobasca
(corn. Cotești, jud. Vrancea). Aceasta ar fi ctitoria căpitanului Stan Cotea,
pomenit într-un act de danie inedit de la Radu cel Frumos. Ne facem datoria
să o enumerăm, deși credința noastră este că ea aparține cel mai devreme
sfârșitului de secol XVIII, dacă nu chiar secolului al XlX-lea; deoarece temeiul
datării în secolul al XV-lea ori al XVIII-lea se ascunde de fapt sub caplamaua
ce învelește biserica astăzi, așteptăm lucrările de restaurare pentru a afla
adevărul.
în secolul al XV-lea, de departe cea mai veche și importantă ctitorie de
zid de la curbura Carpaților rămâne biserica Piatra din Râmnicu Sărat,
numită în documentele ulterioare „biserica domnească”. Așa cum spuneam
anterior, ea a fost ctitorită de Ștefan cel Mare, în amintirea bătăliei din 8 iulie
1481, dată în preajma orașului, terminată prin victoria domnului moldovean.
Posibilitatea edificării acestei biserici în afara Moldovei se explică prin tradiția
consemnată de Letopisețul Cantacuzinesc: „și au fost izbânda lui Ștefan
vodă; și au șăzut aicea în țară de au domnit ani 16’37. De plan inițial drept,
transformată prin adăugarea unor abside laterale, a fost demolată la sfârșitul
secolului al XlX-lea.
Probabil ridicată în secolul al XV-lea, Tisăul este cea mai veche
mănăstire cunoscută din această zonă, ea deschizând seria lăcașurilor
monahale. Ceea ce surprinde pe cercetătorul zonei este numărul extrem de
mare al așezărilor monahale din secolele XV-XVIII, cele mai multe fiind
grupate în zona deluroasă și montană. Această densitate deosebită de
monumente a fost probabil determinată de mesajul subliminal transmis de
fervoarea monahală creată de lumea anahoretismului primitiv, care a produs
deja celebrele ansambluri sacre rupestre din zona Nucu - Aluniș, Nenciulești,
36 H. Constantinescu, Trei biserici de lemn vrâncene, în îndrumător Bisericesc, nr. 6, 1987, p.
20 (în continuare, H. Constantinescu, Trei bis. Vrâncene) și Idem, Biserici de lemn din
eparhia Buzăului, Buzău, 1987, p. 245-251 (în continuare, H. Constantinescu, Bis. de lemn),
o datează în anul 1471, ca și Ioana Cristache-Panait, Bisericile de lemn din Curbura
Carpaților, jud. Buzău și Vrancea, în Spiritualitate și istorie la Curbura Carpaților, voi. II,
Buzău, 1983, p. 247 (în continuare, Cristache-Panait, Bis. din Curbură) și I. Cherciu,
Arhitectura tradițională din Țara Vrancei, în RMMIA, I, 1983, p. 70-71 (în continuare,
Cherciu, Arhitectura tradițională), de asemenea, Ioana Cristache Panait, Al. Elian, Biserici
de lemn din Moldova, BMI, nr. 2, 1972, p. 45 (în continuare, Cristache-Panait, Elian, Bis. din
Moldova). Excepție face Radu Crețeanu, care consideră anul ctitoririi necunoscut {Bisericile
de lemn din Muntenia, București, 1968, p. 43, în continuare, Crețeanu, Bis. din Muntenia).
37 Istoria Țării Românești. 1200-1690. Letopisețul Cantacuzinesc. Ediție critică întocmită de C.
Grecescu și D. Simonescu, București, 1960, p. 5 (în continuare, Letopisețul Cantacuzinesc).
151
http://patrimoniu.gov.ro
Lera, Mlăjet (a căror perioadă de început a fost de multe ori încadrată
hazardat în secolele VIII-X), o lume monahală care a scăpat documentelor
istorice scrise, tocmai datorită paradoxului vieții sale: apostolatul fără predică
și traiul fără discipoli.
Existența mănăstirii Tisău a fost destul de scurtă (aproximativ două
sute de ani), amplasamentul ei fiind descoperit de Virgil Drăghiceanu în anul
1931. împreună cu biserica Piatra din Râmnicu Sărat, sunt singurele ctitorii
de zid din secolul al XV-lea cunoscute. Planul bisericii, cu hramul „Adormirea
Maicii Domnului”, este apropiat de cel al presupusei ctitorii a lui Vladislav al
ll-lea (1447-1456) de la Târgșor38 și cu biserica de la Suslănești - Hobaia,
datată tot către jumătatea secolului al XV-lea39. între mănăstirea aceasta și
reședința lui Gorga și a fiului său (vlastelinul Vlad spătar din 1494) de la
Bădeni-Bradu este o interesantă apropiere geografică, ce ne-a dus la
presupunerea că nu este întâmplătoare nici construirea mănăstirii în Cheile
Tisăului, nici dispariția ei la aproximativ o jumătate de secol după înființarea
mănăstirii Bradu.
La 13 aprilie 151540 și 29 noiembrie 151941 sunt pomenite două
mănăstiri dispărute, cu ocazia întăririlor părților de moșie a unor boieri din
Pârscov, mănăstiri care credem că erau deja construite la sfârșitul secolului
al XV-lea. Ambele sunt menționate cu numele ctitorilor, respectiv „mănăstirea
lui Radu postelnic” și „mănăstirea lui Cornilie”.
Mănăstirea lui Radu postelnic este menționată în 1515 ca punct de
reper în stabilirea unor hotare. Astfel, Neagoe Basarab întărește lui Tatul
vătaf, Voico și Mătea satul Pârscovul: „ca să le fie Pârscovul tot, de la Gura
Văii Purcarului până la mănăstirea lui Radul postelnicul, iar lui Dragomir,
Banul, Manea și Țintea cu fiii lor: „să le fie de la Mănăstirea lui Radu
postelnic în sus până la hotarul lui Todosie și pe vale în sus"^. Despre Radu
postelnic nu am putut afla nici un fel de date istorice. După toponimia
menționată în document, am putea localiza mănăstirea în Valea Purcarului
(astăzi pe aria satului Lunca Frumoasă din corn. Pârscov, jud. Buzău). La 6
septembrie 1534, cu denumirea „mănăstirea din Valea lui Purcal” este
întărită de Vlad Vintilă lui Țigulea pârcălab și fiilor lui43. Mănăstirea mai este
pomenită în treacăt în anul 160644, apoi dispare definitiv din documente. Este
38 Gh. Diaconu, Venera Rădulescu, Târgșorul Vechi, jud. Prahova. Biserica nr. 3, în Cronica
Cercetărilor Arheologice din România. Campania 1995, Brăila, 1996, p. 126 (în continuare,
CCAR).
39 D. V. Rosetti, Vestigiile feudale de la Suslănești (jud. Argeș), în BMI, anul XLI (1972), nr. 2,
p. 27-30 (în continuare, Rosetti, Suslănești).
40 DRH, B, voi. II, p. 270-271, nr. 135.
41 Ibidem, p. 367, nr. 190.
42 Ibidem, voi. II, p. 271, nr. 135.
43 Ibidem, voi. III, p. 302, nr. 183.
44 DIR, B, veacul XVII, voi. I, p. 224, nr. 213.
152
http://patrimoniu.gov.ro
foarte probabil ca biserica să fi fost construită din lemn, pentru că în
perieghezele efectuate nu am reperat nici un fel de urme arheologice.
în 1519, Neagoe Basarab întărea jupanului Tetiu pîrcălab „încă și din
casa domniei mele” a patra parte din satul Târcov (corn. Pârscov) împreună
cu a patra parte din mănăstirea lui Cornilie. Un călugăr Cornilie este
menționat la 22 martie 1511, în legătură cu o danie la Băbeni, pe care o
făcuse mănăstirii Snagov în vremea lui Vlad Călugărul (1481 și 1482-1495),
el fiind probabil o rudă a lui Tetiu pârcălab. Credem că mănăstirea lui Cornilie
este aceeași cu schitul Târcov, ce încă mai exista în jurul anului 1700. Prin
urmare, atât mănăstirea lui Radu postelnicul cât și mănăsturea lui Cornilie,
ambele dispărute, erau ctitorii ale unor neamuri boierești din zona
Pârscovului.
De departe cea mai importantă și impozantă ctitorie, care a reprezentat
un veritabil cap de pod pentru arhitectura religioasă de la curbura Carpaților,
a fost Episcopia Buzăului, înființată în primii ani ai secolului al XVI-lea. Ea a
reprezentat în același timp instituția religioasă ce a protejat, susținut și
promovat ortodoxia în acest colț de țară; o analiză statistică a activităților
ctitoricești din Țările Române în secolul al XVI-lea este în măsură să
demonstreze că numărul de biserici și mănăstiri înălțate în acest secol în
eparhia Buzăului este mai mare decât oriunde în altă parte a Țării
Românești.
Catedrala episcopală a rămas până azi un monument emblematic,
pentru care probabil că Radu cel Mare a folosit aceeași echipă de meșteri
care a construit biserica mănăstirii Dealu, între cele două edificii existând o
perfectă asemănare a planului triconc și a elevației, cu toate intervențiile
constructive din 1544 și 1649.
Dacă planul trilobat se bucura de o largă răspândire în întregul spațiu
carpato-balcanic, rezolvarea planimetrică și spațială a pronaosului era o
creație a arhitecturii muntenești, dovedind nu numai maturitatea mediului
arhitectonic local, dar și o anume concordanță cu experiențele pe care, în
aceeași vreme le făceau constructorii din țara Moldovei. în ceea ce privește
elevația, asemenea bisericii de la Dealu, biserica episcopală de la Buzău a
avut de la început fațadele decorate cu arcaturi pe ciubuce dispuse în două
registre despărțite printr-un brâu median, iar modenatura arhitectonică a
fațadelor (cioplită în piatră, la Dealu), a fost realizată din cărămidă specială,
profilată, soluție ce avea să facă școală în arhitectura muntenească abia în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Nu știm în ce măsură va fi fost afectată și reședința episcopală de
raidul otoman din noiembrie 1521, însă după această dată, graba ctitorilor
locali pentru refacerea bisericilor distruse este evidentă. Biserica de lemn de
la Bădeni-Bradu ajunsă în ocrotirea lui Balaur mare logofăt, prin căsătoria lui
cu Anca, fiica lui Gorga, a fost incendiată, cu mare probabilitate, în timpul
expediției beiului de Nicopole45. în vremea domniei lui Radu de la Afumați, în
153
http://patrimoniu.gov.ro
calitate de stăpân al moșiei și urmaș al ctitorului inițial, Balaur logofăt a ridicat
o nouă biserică, de această dată de zid, care va urmări cu fidelitate planul
bisericii anterioare, respectiv planul drept și compartimentarea numai în
pronaos, naos și altar. Motivul este evident acela de a păstra memoria
bisericii anterioare, dar și faptul că spațiul interior era în primul rând destinat
să protejeze mormintele familiei ctitorilor. Exceptând catedrala episcopală din
Buzău, această biserică închinată „Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir” este
singura ce se mai păstrează de la începutul secolului al XVI-lea până astăzi,
cu inevitabile transformări ulterioare.
Cealaltă puternică familie boierească din zonă, aceea a lui Oprea
spătar (care deja avea o ctitorie de familie la mănăstirea Tisău), intra în
1517, datorită slujbei credincioase pe care o prestase lui Neagoe Basarab46,
în proprietatea unei întinse moșii la Aninoasa, învecinată ctitoriei lor de la
Tisău. Probabil curând după această dată, membrii familiei, între care
enumerăm pe Vlaicu clucer (fiul lui Oprea spătar) și vărul său, Vlaicu vistier
(confundat de mulți autori cu Vlaicu clucer din Piscani), edificau o mănăstire
de mici dimensiuni în zona centrală a acestei moșii (dar și a numeroaselor
părți de sate pe care le stăpâneau la Cislău, Runceni, Țigănești, Tega,
Muscelul Țiganu, Săhăteni, Greci și Tătărăi). Mănăstirea numită Aninoasa
avea o biserică din lemn, probabil de plan drept, care va fi înlocuită în 1588-
1589 de o biserică de zid, de plantriconc, ctitorită de Mihnea al ll-lea Turcitul
(1577-1583; 1585-1591) și doamna Neaga47, fiica lui Vlaicu clucer.
Mănăstirea Aninoasa (ca și o alta aflată în imediata vecinătate, numită în
documente mănăstirea călugărițelor sau mănăstirea Runcu, cu hramul
„Nașterea Sfântului loan”48) devine cea mai importantă ctitorie a familiei
odată ce, după ridicarea bisericii de zid cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului”, în aceasta sunt înhumati sau reînhumati multi dintre ctitori49.
Familia boierilor din Cislău și Runceni, prin Vlaicu vistier și Vlaicu
clucer, era la vremea respectivă una dintre cele mai importante din zonă,
jucând un rol activ în viața politică a Țării Românești printr-un sistem de
relații matrimoniale care le asigura influență la curtea domnească, intrând în
concurență cu partida boierilor Craiovești. Astfel Rada, sora lui Vlaicu clucer
este căsătorită cu Vintilă portar, înainte de anul 1523 (când acesta era deja
coproprietar pe moșia familiei de la Cislău50). Vintilă portar (fiu sau nepot al
boierului Neagu Braga, fiu nelegitim al lui Radu cel Mare) ajungea domnitor
în anul 1532 cu numele Vlad Vintilă, beneficiind de sprijinul evident al acestei
familii, care va plăti apoi pentru înrudirea cu el, fiind nevoită să emigreze la
45 Modoran și Chicideanu, Cercetări la m-rea Bradu, p. 998.
46 DRH, B, voi. II, p. 325, nr. 168.
47 DIR, B, veacul XVI, voi. V, p. 397, nr. 417.
48 Ibidem, p. 238, nr. 252.
49 Ibidem, p. 343, nr. 360.
50 DRH. B. voi. II, p. 419-421, nr. 219.
154
http://patrimoniu.gov.ro
Brașov în timpul domniilor lui Mircea Ciobanu.
Pe la 1532, domnitorul Vlad-Vintilă construia pe valea Slănicului (unde
deținea un întins domeniu), mănăstirea Menedic, așezământ care avea să se
bucure de o mare autoritate în întreaga zonă. Cercetările arheologice în-
treprinse aici51 au pus în evidență un plan întru totul asemănător cu cel al
bisericii episcopale de la Buzău. Prin această repetare a modelului oferit de
catedrala buzoiană, se deschidea calea unui proces care va intra în tradiție,
marcând în mod hotărâtor compoziția monumentelor eclesiastice de la
curbura Carpaților, cel mai răspândit tip de biserică de zid fiind de acum
încolo cel de plan trilobat, cu turlă pe naos și două turle pe pronaos, care
chiar dacă aveau să cadă pradă distrugerilor sistematice ale deselor
cutremure, vor fi apoi refăcute din materiale mai ușoare.
în condițiile în care, în secolul al XVI-lea, principalele cetăți ale Țării
Românești sunt pierdute sau încetează a mai funcționa, se constată o
amenajare în scop defensiv a așezărilor mănăstirești, construindu-se incinte
fortificate, cu rol de apărare mai ales împotriva atacurilor de pradă52.
Realizarea la Menedic a unei incinte de plan patrulater neregulat, întărită la
colțuri cu trei turnuri rotunde și un puternic turn de poartă pe latura de est, ne
aduce în față o autentică cetate, de fapt cea mai veche cetate mănăstirească
pe care o cunoaștem până acum în Țara Românească.
Către mijlocul secolului al XVI-lea, în zona montană cuprinsă între
râurile Buzău și Râmnic, se afirmă unul dintre cele mai interesante curente
monastice ortodoxe: anahoretismul; el este exprimat prin amenajarea de
biserici și chilii săpate în piatră (generic numite „rupestre"), care sunt atestate
documentar ca schituri sau mănăstiri începând din data de 18 iulie 158753.
Insuficiența informațiilor documentare, imposibilitatea practică de a fi
cercetate arheologic și aspectul lor de multe ori straniu sau romantic a iscat o
întreagă literatură54, produsă atât de nume sonore ale istoriei cât și de
51 Drăghiceanu, M-rea Vintilă Vodă, p. 167-171; în anii 1982-1983 săpăturile au fost reluate de
Radu Florescu și Alexandru Măciucă, asupra rezultatelor obținute fiind prezentată doar o
comunicare la Sesiunea anuală de rapoarte arheologice de la Pitești, din 1985.
52 Gh. I. Cantacuzino, Cetăti medievale din Tara Românească în secolele XIII-XVI, București,
2001, p. 240.
53 DIR, B, veacul XVI, voi. V, p. 262, nr. 275.
54 O mică parte din aceasta, o enumerăm cronologic în continuare: BAR Arhiva Alexandru
Odobescu, Fond. Arhive personale, III, Acte 1-4; Idem, Secția Stampe: Odobescu - Vederi
de la Buzăw, B. lorgulescu, Dicționar geografic, statistic, economic și istoric al județului
Buzău, București, 1892, passim (în continuare, lorgulescu, Dicț. al jud. Bzj; N. A.
Constantinescu, Biserici și mănăstiri din județul Buzău, în BCMI, anul XVII (1924), fasc. 41,
p. 188-191 (în continuare, N. A. Constantinescu, Bis. și m-ri din jud. Bz. /); N. Stoicescu,
Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, I - Țara Românească
(Muntenia. Oltenia și Dobrogea), editată de Mitropolia Olteniei, voi. I, (București), 1970 (în
continuare, Stoicescu, Bibliografia); Pavel Chihaia, Cu privire la "învățături" și la câteva
monumente din vremea lui Neagoe Basarab, în voi. Neagoe Basarab (1512-1521). La 460
de ani de la urcarea sa pe tronul Țării Românești, București, 1972, p. 175-192 (în
continuare, Chihaia, Cu privire la “învățături"); Idem, Un complex necunoscut de sihăstrii
155
http://patrimoniu.gov.ro
semidocți, ce a propus datarea lor în preistorie, dar mai ales în perioada de
început a creștinismului. Tendința de a se plasa înființarea acestor lăcașuri
rupestre cât mai departe în trecut, fără a dispune de argumente concludente,
a fost remarcată de cercetători. „A fost însă imaginat un întreg ansamblu de
viețuire monastică populară distribuit în câteva complexe rupestre care ar
data de la începutul secolului (XIV n.n.): Alunișul-Nucu, Cetățeni sau Corbii
de Piatră. Prin însăși natura lor, aceste așezăminte nu pot furniza nici un fel
de indicații cronologice asupra propriei întemeieri, iar zugrăveala lor este, cu
siguranță, mult mai târzie’55. Schiturile rupestre Agaton, Aluniș, Sf. loan
Bogoslovul, Fundătura, Porfirie sunt anterioare momentului 1587, când
primesc dania lui Mihnea la ll-lea. La Agaton există un pomelnic grafitat care
începe cu Neagoe Basarab și cu primul episcop al Buzăului. în cazul
mănăstirii Aluniș situația este mai clară, odată ce am descoperit în fondul de
documente al Episcopiei Buzăului actul de confirmare al închinării acestuia,
din 20 iunie 1742, care enumeră între alte metohuri: „Și schitul Aluniș ce
iaste săpat în piatră de Simion și Viad ciobanii și l-au închinat ei singuri la sfâ
(n)ta Episcopie, în zilele răposatului Serafim episcopul (1649-1668) .
Anahoretismul este un mod de organizare monahală, cu totul diferit de
modul cenobitic, paradoxal prin componentele sale: ascultarea fără superiori,
practicarea unui ascetism total pentru a obține revelația luminii taborice,
caritatea fără frați și apostolatul fără acțiune. El presupune o etapă
premergătoare, de lectură intensă a scrierilor patristice, menită să ducă la o
bună cunoaștere a vieții marilor anahoreți, între care figura Sfântului Antonie
cel Mare, trăitor în pustiul Thebaidei este cea mai importantă. Urmează,
din munții Buzăului din vremea lui Neagoe Basarab, în SCI A, tom. 20 (1973) nr. 1, p. 3-20
(în continuare, Chihaia, Un complex necunoscut)', Idem, Date noi despre bisericuțele
rupestre din munții Buzăului, în GB, anul XXXIII (1974), nr. 5-6, p. 507-517 (în continuare,
Chihaia, Date noi despre bis. rupestre)', Vestigiile rupestre din Munții Buzăului (coordonator
Corneliu Ștefan), Buzău, 1980, passim (în continuare, Vestigiile rupestre)', Doina și Marian
Gheorghe, Complexul Aluniș-Nucu-Ruginoasa, în voi. Semiotica artelor vizuale (coord. prof.
Solomon Marcus), București, 1982, p. 167-186 (în continuare, Gheorghe, Complexul
Aluniș)', Horia Constantinescu, Schituri sau sihăstrii rupestre buzoiene, mărturii ale vechimii
creștinismului și continuității noastre pe aceste meleaguri, în Spiritualitate și istorie la
întorsura Carpaților, Buzău, 1983, p. 321-340 (în continuare, H. Constantinescu, Schituri
rupestre)', Vasile Drăguț, Tradițiile ctitoricești la Curbura Carpaților, în Spiritualitate și istorie
la întorsura Carpaților, voi. II, Buzău, 1983, p. 149, 152 (în continuare, Drăguț, Tradițiile
ctitoricești), ', E. Lupu, Observații asupra vestigiilor rupestre din zona Carpaților de Curbură,
în Mousaios, voi. IV, partea a ll-a, 1994, p. 17-33 (în continuare, Lupu, Observații)', Pavel
Chihaia, Etapa Neagoe Basarab a complexului monastic isihast din Munții Buzăului, în Artă
medievală, voi. II: învățături și mituri în Țara Românească, București, 1998, p. 83-93 (în
continuare, Chihaia, Etapa Neagoe Basarab)', Buzău - Mică enciclopedie istorică
(coordonator prof. dr. Eugen-Marius Constantinescu), Biblioteca Mousaios 2, Buzău, 2000,
p. 188-189 (în continuare, Buzău - Mică enciclopedie).
55 Barbu, Pictura murală, p. 9.
56 Direcția Generală a Arhivelor Naționale București (în continuare DGANB), Fond. Ep. Bz.,
ms. 171, f. 279r(v. anexa 6).
156
http://patrimoniu.gov.ro
pentru persoanele tunse deja în monahism, obținerea rangului de
ieroschimonah și obținerea acordului superiorului mănăstirii pentru
retragerea din obște și organizarea unui trai anahoretic; aproape
întotdeauna, era impusă condiția ca anahoretul să fie periodic supus unei
investigații, pentru ca nu cumva să alunece de la dreapta credință.
Exista și alternativa ca inițiativa începerii traiului anahoretic să vină de
la un laic, care abandona lumea în care trăise anterior, retrăgându-se în
locuri izolate. După temeinica organizare a bisericii, prin înființarea Episcopiei
Buzăului, această posibilitate a fost foarte redusă, astfel de opțiuni fiind
sancționate de ierarhul locului, pe baza normelor canonice de tundere în
monahism și de ctitorire. Având în vedere epoca în care aceste centre
anahoretice au funcționat, suntem de părere că ele au apărut datorită
inițiativei unor călugări plecați de la mănăstirile din preajmă. Bisericile
rupestre enumerate au fost cu siguranță recunoscute prin sfințire, au
beneficiat de danii domnești și arhierești, unele dintre ele au fost închinate
Episcopiei, fiind astfel integrate în seria așezămintelor monahale ortodoxe cu
practică a vieții isihaste. Nu întâmplător credem, în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, „revoluția monahală” condusă de starețul Vasile de la
Poiana Mărului și Paisie Velicikovschi, a avut centrul tocmai în această zonă
de veche practicare a idioritmiei.
Tot în contextul schiturilor rupestre din zona Nucu - Aluniș este prima
dată menționată mănăstirea Motnău. Aceasta era cu certitudine o ctitorie din
lemn, existentă deja în vremea lui Pătrașcu vodă (1554-1557), când călugării
de la această mănăstire curățaseră pădurea de pe moșia domnească
împreună cu cei de la Agaton și Sf. loan Zlataust . Nu știm cine a fost
marele ctitor al acestei mănăstiri, însă al doilea ctitor menționat este Dan
Danilovici vistier, astfel că ar fi foarte posibil ca primul ctitor să fi fost tot un
boier.
A doua jumătate a secolului XVI cunoaște și primele ctitorii ale unor
arhierei. Ilarion, episcop de Buzău (cca 1558-1568), ctitorește pe Valea
Nișcovului mănăstirea Adâncată, astăzi dispărută. Mănăstirea a fost ridicată
în apropierea moșiei de reședință a familiei sale de la Vernești, pe raza
satului Cârlomănești. Biserica mănăstirii, probabil din lemn, a fost
reconstruită de un urmaș al episcopului, călugărul Lavrentie din Vernești
înainte de 1622, când a închinat-o Episcopiei58.
Pe la 1570, la Bădeni începe construirea unei incinte fortificate, la
inițiativa lui Neagoe stolnic, ginerele lui Mihnea vistier din Pătârlagele. După
dispariția lui Balaur logofăt (stăpân la Bradu până în 1529), proprietari ai
moșiei de la Bădeni au devenit fiii săi Balaur, Mihnea și Radu, împreună cu
57 Conform actului de danie pentru moșia curățată, dat de Mihnea al ll-lea în 1587.
58 DIR, B, veacul XVII, voi. IV, nr. 113, p. 102-103.
157
http://patrimoniu.gov.ro
unchiul lor după mamă, Mihnea vistier din Pătârlagele59. Atât documentul din
1523, prin care Balaur logofăt se înfrățea cu soția sa Anca pe toate moșiile
lor, pentru evitarea desherenței60, cât și cel prin care Mihnea vistier era întărit
ca proprietar împreună cu nepoții săi, au fost falsificate de acesta, cu scopul
de a-și însuși averea surorii sale răposate. Moșia de la Bădeni va fi dată ca
zestre de Mihnea vistier fiicei sale, astfel încât biserica și reședința lui Balaur
logofăt ajunge în proprietatea ginerelui său, înainte de anul 157061. în acest
an, Neagoe stolnic a început să ridice în jurul bisericii și a casei fortificația cu
turnuri circulare de colț, curtine groase de zid și turn de poartă pe latura
estică a incintei, după un model copiat cu fidelitate de la mănăstirea
Menedic, în cea mai desăvârșită tehnică de tradiție bizantină a alternării de
pietre fățuite și cărămizi, dispuse în casete. între 1570 și 160062 are loc
transformarea reședinței în locaș monahal, cunoscut cu numele de
mănăstirea Bradu.
O a treia ctitorie domnească a fost ridicată la mijlocul secolului al XVI-
lea, la Cârnu, în zona mijlocie a râului Buzău, pe o moșie confiscată de la
familia lui Vlaicu clucer, de către energica soție a lui Mircea Ciobanul,
doamna Chiajna (fiica lui Petru Rareș). Biserica mănăstirii, singura care a
rezistat vitregiei vremurilor, este un grațios edificiu de plan triconc, cu o
înfățișare apropiată bisericii schitului Ostrov - Vâlcea. Se pare că a fost
construită în perioada cât doamna Chiajna conducea de fapt Țara
Românească, în numele fiului său Petru cel Tânăr (1559-1568). Biserica
inițială era alcătuită numai din pronaos, naos și altar. Din nefericire, nu s-a
păstrat nici pisania, nici pictura originară (probabil ascunsă sub cea de secol
XIX), ci doar turla cilindrică de pe naos; impulsul ctitoricesc al acestei
doamne de a ridica o mănăstire tocmai în fieful boierimii oponente, pe o
moșie confiscată de la exponenții rezistenței împotriva lui Mircea Ciobanu,
rămâne un gest insuficient explicat.
Ultimul sfert al secolului al XVI-lea pare să fi fost o perioadă propice
pentru activități ctitoricești, în contextul relativului calm politic și bunăstării la
care ajunsese în primul rând clasa boierească locală. Un aport economic
semnificativ era evident adus de emigranții greci și aromâni din Cipru și Epir,
care s-au integrat rapid în rândurile boierimii, monahilor și negustorilor
autohtoni. îi putem descoperi ușor, atunci când etnia lor nu este explicit
precizată, după interesul pe care-l arată mănăstirilor din locurile de origine,
unde închină noile ctitorii.
Imediat după anul 1571, când în zona Buzăului și Râmnicului se
59 DRH, B, voi. IV, p. 5-6, nr. 5.
60 Ibidem, voi. II, p. 412-416, nr. 216.
61 Ibidem, voi. VI, p. 300-301, nr. 246.
b2 Mănăstirea are prima atestare documentară la 15 ianuarie 1600 (DRH, B, voi. XI, p. 510, nr.
362).
158
http://patrimoniu.gov.ro
stabilesc diverse grupuri emigrate din Cipru, apar și ctitoriile acestora și
închinările către mănăstiri din Imperiul Otoman (cu predilecție din Epir). După
anul 1571, un grup de călugări de la mănăstirea Dusicon, întemeiază la
marginea de sud a orașului Buzău un schit din lemn, probabil cu sprijinul
comunității negustorilor ciprioți care au alcătuit o mahala în jurul bazarului.
Pe amplasamentul lui, Andronic Cantacuzino va ridica o nouă mănăstire
după anul 1593, devenind mare ctitor, iar noua ctitorie va căpăta
supranumele „Banu”, după dregătoria ocupată de acesta între anii 1593 și
1594. Construcția din secolul XVI nu s-a păstrat și nici nu au fost până acum
efectuate investigații arheologice pe locul respectiv, unde o urmașă a
banului, Andreiana Cantacuzino, va construi la începutul secolului al XVIII-
lea biserica ce se păstrează și astăzi.
Un alt boier a cărui origine este dezvăluită de poreclă, Dumitru grecul,
atestat documentar în vremea lui Alexandru al ll-lea Mircea (1568-1577), va
construi într-o întinsă poiană de sub coama dealului Ciolanu, mănăstirea cu
același nume, la o dată apropiată anului 1573. Biserica mănăstirii, cu hramul
Sfântul Gheorghe, s-a păstrat până în zilele noastre, cu unele transformări ce
nu i-au alterat în mare măsură arhitectura. De plan triconc, cu turlă pe naos,
ea prezintă un pronaos supra dimensionat în lărgime, care a fost afectat de
transformări în secolul al XVIII-lea și al XlX-lea. Decorația arhitectonică a
fațadelor este caracteristică secolului al XVI-lea și constă din două registre
de arcaturi de ciubuce separate printr-un brâu median alcătuit dintr-un tor și
cărămizi puse pe colț.
O altă puternică familie boierească locală, avându-și reședința la
Sărata (actualmente Sărata Monteoru), ctitorea mănăstirea Pinu prin Stanciu
vistier, înainte de anul 1582, în imediata vecinătate a unei vechi exploatări de
sare. Mănăstirea avea o biserică din lemn63, care va fi înlocuită de o alta din
zid, la mijlocul secolului al XVII-lea, cu cheltuiala lui Matei Basarab.
După construirea reședinței eparhiale la începutul secolului,
următoarea mențiune privind existența unui alt locaș de cult în orașul Buzău
este aceea din 16 februarie 158564, când un negustor dona o prăvălie din
bazar bisericii păstorite de un preot Mihai. Mențiunea singulară a preotului nu
ne dă posibilitatea să identificăm biserica de parohie a popii Mihai cu biserica
Greci - Negustori, atestată documentar abia în secolul al XVII-lea.
Aproape de sfârșitul secolului, inițiativa ctitoricească domnească se
manifestă la Aninoasa și Nucu - Sfântu Gheorghe. Prima ctitorie aparține lui
Mihnea al ll-lea și soției sale Neaga, care construiesc o biserică de zid, în
63 Alexandru, Elian, Constantin, Bălan, Haralambie, Chircă, Olimpia, Diaconescu, Inscripțiile
medievale ale României. Orașul București, voi. I (1395-1800), București, 1965, p. 481 (în
continuare, Inscripțiile medievale)', Tereza Sinigalia, Trei pisanii din epoca lui Matei
Basarab, în RMM MIA, 1974, nr. 2, p. 73-75.
64 DIR, B, veacul XVI, voi. V, p. 180-181, nr. 193.
159
http://patrimoniu.gov.ro
locul celei anterioare din lemn, posibil și corpul de chilii descoperit la sud de
biserică65, lăsând și un frumos hrisov de ctitorire66. Planul bisericii de zid
prezintă bune analogii cu cel al bisericii Radu - Vodă din București, unde
credem că a lucrat aceeași echipă de meșteri. Această ctitorie a avut ca
principală destinație să primească mormintele familiei doamnei Neaga și a
verișoarei sale Vișa, țiitoarea lui Mihnea Turcitul.
La numai câteva sute de metri de schiturile rupestre loan Bogoslovul,
Agaton și loan Zlataust, pe moșia pe care le-o dăruise în 1587, Mihnea
Turcitul ridica un schit din lemn închinat Sfântului Gheorghe. Deși pisania
așezată în 184467 prezintă o serie de neconcordanțe cronologice, credem că
nu lasă posibilitatea atribuirii ctitoriei lui Mihai Viteazul, așa cum au opinat o
serie întreagă de autori68.
în zona Râmnicului Sărat, acțiunea de construire a unor lăcașuri de cult
este foarte puțin evidențiată în secolele XV-XVI. O prezență singulară, pentru
sfârșitul secolului al XVI-lea, este cea a familiei lui Dedu postelnic. Din
această familie aromână, originară din Tyrnabon (Tarnav - Tesalia), făcea
parte jupâneasa Cherața, mama lui aga Lecca și Mihu Racotă. Dedu
postelnic era nepot de frate al acestora69, fără să putem ști până acum cine
era tatăl său care, prin obișnuita politică matrimonială, ajungea mare
proprietar pe Valea Râmnicului, unde îi lăsa moștenire lui Dedu moșii la
Zgârciți, Gura Babei, Haidăi și Băbeni. La rândul său, Dedu era căsătorit cu
fiica lui Jipa cel Bătrân și a Elenchii70 (probabil o familie de origine
grecească, stabilită la Vernești), avându-și una din reședințe la Draghiești.
Construcția descoperită în anul 2001 mai păstra o pivniță de mari dimensiuni,
cu bolți în leagăn sprijinite de arce dublouri și cu un parter înălțat, având
adosată pe latura de nord și o umblătoare. Acest veritabil conac, cu
dimensiunile de aproximativ 25 x 22 metri, era construit din zidărie mixtă de
bolovani de râu dispuși în casete de cărămidă. La mai puțin de 50 de metri
est de conac, sub actuala biserică de plan triconc, a fost descoperită o
65 Drăghiceanu, Săpăturile, p. 159-176.
66 DIR, B, veacul XVI, voi. V, p. 396-399, nr. 417.
67 lorgulescu, Dicț. aljud. Buzău, p. 451-452.
681. C. Filitti, Biserici și ctitori, București, 1932 (extras din BOR, anul L (1932), nr. 2 p. 12-19
(în continuare, Filitti, Bis. și ctitori)', T. G. Bulat, Episcopia Buzăului. Titularii ei din secolele
XVI-XVII, în GB, anul XXIX (1970), nr. 7-8, p. 769-772 (în continuare, Bulat, Titularii Ep. Bz.
din sec. XVI-XVII)', Chihaia, Etapa Neagoe Basarab, p. 238-251; Gabriel Cocora, Episcopia
Buzăului, o vatră de spiritualitate și simțire românească, Buzău, 1986, p. 78 (în continuare,
Cocora, Episcopia Buzăului)', Drăguț, Tradițiile ctitoricești, p. 160; Nifon Stoica, Nicolae
Stoicescu, Așezăminte monahale din Eparhia Buzăului, în Spiritualitate și istorie la întorsura
Carpaților, voi. II, Buzău, 1983, p. 272 (în continuare, Stoica, Stoicescu, Așezăminte
monahale)', episcop, Epifanie Norocel, Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, Buzău,
1988.p. 195-212 (în continuare, Norocel, Ctitorii voievodale).
69 DRH, B. voi. XXI, nr. 268, p. 434-435.
70 Catalogul documentelor Țării Românești din Arhivele Statului (în continuare, Cat. doc. Țării
Românești), voi. V, p. 51-52, nr. 79.
160
http://patrimoniu.gov.ro
biserică de plan drept, cu altar decroșat, absidat la interior, compartimentată
prin ziduri străpunse de uși, în altar, naos și pronaos. Este foarte probabil ca
această biserică să fi avut rolul de capelă de familie, dar nu și de loc de
îngropăciune, odată ce în interiorul ei nu au fost descoperite morminte.
Biserica a fost distrusă de un cutremur, fiind înlocuită în secolul al XVII-lea cu
o alta, de plan triconc.
Rămânând tot în părțile Râmnicului, trebuie să amintim că în anul 1593
este prima dată amintită „mănăstirea grecilor din Râmnic”71. Denumirea
indică fie că era o ctitorie a negustorilor greci din oraș, fie că era deja metoh
al unei mănăstiri grecești, poate cea de la Muntele Sinai. Biserica, din lemn,
avea hramul Sfântul Gheorghe72. în jurul ei a funcționat un cimitir, ale cărui
morminte datează începând din jurul anului 1570, căruia i-a fost adăugat un
zid de incintă la granița dintre secolul al XVI-lea și al XVII-lea. După invazia
tătară din toamna anului 1596, mănăstirea Motnău (pomenită ceva mai
devreme) a încetat să funcționeze.
Seria ctitoriilor din secolul al XVI-lea se încheie cu ridicarea mănăstirii
Izvorani, de către Luca episcopul Buzăului (1583-1603), apoi mitropolit al
Ungrovlahiei (1603-1629), cărturar, caligraf și miniaturist, originar din insula
Cipru. Ajuns la Buzău, Luca și-a adus cu sine rude și prieteni, care s-au
adaptat cu ușurință noii patrii, înrudindu-se prin căsătorii cu vechile familii
boierești ale locului. Din documente știm că nepotul său, Lorinț s-a căsătorit
cu Voica, fata boiernașului Lupu din Vernești. Mănăstirea a fost ctitorită în
vremea când mulți dintre locuitorii zonei pribegiseră în Ardeal (probabil în
preajma invaziei tătare din toamna anului 1596). Mănăstirea a avut o biserică
de zid, de un plan necunoscut nouă, în care a fost înmormântat ctitorul.
Biserica era ruinată la sfârșitul secolului al XVII-lea, astfel că nepoții lui Lorinț
au construit o altă biserică, ce se păstrează și astăzi.
Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, în spațiul Carpaților de curbură
sunt cunoscute până acum 31 de biserici și mănăstiri. Pentru aproape 47%
dintre acestea nu avem date privind planimetria și structura lor; 33% au fost
de plan drept și doar 20 % de plan triconc cu variantele sale. Primul tip de
plan, care este predominant în zona noastră, își are exemplele de început în
biserica de la Retevoiești73 (sfârșitul secolului al XlV-lea), biserica suprapusă
de actuala biserică Sfinții Voievozi - Târgoviște74 (începutul secolului al XV-
lea), binecunoscuta biserică Sân Nicoară din Curtea de Argeș, biserica 1 de
71 I. R. Mircea, Catalogul documentelor Țării Românești. 1369-1699. Secția Istorică de la
Arhivele Statului din București, București, 1947, nr. 1671 (în continuare, Mircea, Cat. doc ).
72 Conform pisaniei bisericii actuale.
73 D. V. Rosetti, Săpăturile arheologice de la Retevoiești, în MCA, VI, 1959, p. 708-711.
74 C. Moisescu, op. cit., p. 143
161
http://patrimoniu.gov.ro
la Cetățeni75, bisericile de la Târgșor76 sau Suslănești - Hobaia77. Planul
triconc a apărut și s-a impus în Țara Românească prin intermediul
constructorilor coordonați de călugărul Nicodim. Structura aceasta a fost
impusă prin biserica mănăstirii Vodița (circa 1370), repetată apoi la Tismana
(1377-1378), Vișina și Topolnița (aproximativ pe la 1380).
Din păcate, lipsesc în această zonă legăturile directe dintre arhitectura
epocii lui Mircea cel Bătrân, din zona centrală și meridională a Țării
Românești și cea care se manifestă aici începând din vremea lui Radu cel
Mare; această lacună se datorează doar nivelului la care se află cercetarea
de specialitate. în mod surprinzător, arhitectura de lemn este prezentă într-o
proporție aproape egală cu cea de zid, la care se mai adaugă și cele 10 %
biserici rupestre; nu există rămâneri în urmă din punct de vedere al
civilizației, ci doar condiții geopolitice specifice, care au împiedicat păstrarea
întregii zestre arhitecturale din secolele XIV-XVI până în zilele noastre.
Majoritatea construcțiilor au fost realizate la inițiativa boierimii locale, cu
o mare coeziune politică și socială, care i-a dat posibilitatea să se manifeste
ca unul din cei mai importanți actori pe scena politică a statului. Beneficiare
ale unor întinse domenii funciare, familiile lui Oprea spătar (din Rumceni și
Cislău), Balaur logofăt (din Bădeni), Mihnea vornic (din Pătârlagele), Dedu
postelnic din Draghiești, Dan Danilovici (din Zorești ?) sau Stoica mare
spătar (din Modruzești și Crăpești) au avut capacitatea economică să
construiască reședințe boierești dar și lăcașuri de cult.
De departe, cea mai activă familie este cea a lui Oprea spătar din
Rumceni și Cislău, organizată într-o ceată de neam, care construia mănăstiri
încă din secolul al XV-lea. Toate cele trei lăcașuri ridicate de aceștia se află
la mai puțin de 15 km de reședința lor de la Runceni, în locuri greu
accesibile, considerate de tradiția locală ca locuri de refugiu ale doamnei
Neaga, nepoata lui Oprea spătar. Dacă la situația lor adăugăm și alianțele
matrimonială stabilite cu Vlad Vintilă, Alexandru al ll-lea Mircea și Mihnea al
ll-lea Turcitul, constatăm că aceasta era de departe cea mai importantă
ceată de neam boierească de la curbura Carpaților.
Familia lui Gorga din Bădeni, a cărei moștenire a fost împărțită între
Balaur logofăt și Mihnea vornic, era înrudită prin tatăl lui Mihnea (Fărcea sau
Fârcea), cu cea a lui Oprea spătar din Rumceni, dar în cursul secolului al
XVI-lea s-a aflat de mai multe ori în reiatii conflictuale cu Vlaicu clucer, fiul lui
75 Lucian Chițescu, Anca Păunescu, Cercetările arheologice efectuate la complexul de
monumente feudale de la Cetățeni, jud. Argeș. Locuința voievodală, în CA, voi. VIII, 1986,
, p. 67-74.
76 Gh. Diaconu, Venera Rădulescu, op. cit., p. 126; N. Constantinescu, Note arheologice și
istorice asupra Curții feudale de la Târgșor (secolele XV-XVII), în SCIV, tom. 20, nr. 1,
, 1969, p. 91.
7‘ Rosetti, Suslănești, p. 27.
162
http://patrimoniu.gov.ro
Oprea, din cauza disputelor funciare. Reședința familiei se afla în zona
submontană, la Pătârlagele, dar folosind toate căile posibile (inclusiv falsul în
acte), o politică agresivă de acaparare de moșii și compromisuri cu Mircea
Ciobanu (în vreme ce neamul lui Vlaicu clucer este obligat să fugă peste
graniță), neamul lui Mihnea vornic ajunge în veacul al XVII-lea practic cel mai
puternic din zonă. La concurență cu exponentul de seamă (prin alianță) al
familiei lui Vlaicu, respectiv Vintilă Vodă, care construia o mănăstire-cetate
aproape de fieful său de la Menedic, edifică și ei o reședință fortificată la
Bradu, la hotarul cu moșia Tisău și Aninoasa.
Apoi, odată cu migrația masivă a grupurilor de greci și aromâni în Țara
Românească (în a doua jumătate a secolului al XVI), se afirmă ceata
boierească din Vernești și Sorești. Aceștia au construit mănăstirea Ciolanu,
care dăinuie și astăzi.
Mai puțin de 20 % dintre ctitoriile din secolele XV-XVI sunt ridicate din
inițiativa domniei. Acestea sunt însă monumente emblematice, care au
reprezentat surse de inspirație pentru toți meșterii de biserici ce au activat
apoi pe aici. Episcopia Buzăului a reprezentat la începutul secolului al XVI-
lea, un gest de autoritate voievodală în județele de graniță cu Moldova unde,
în a doua jumătate a secolului al XV-lea s-a simțit mai degrabă voința lui
Ștefan cel Mare de la Suceava, decât cea de la Târgoviște. Secolul s-a
încheiat cu o altă ctitorie a lui Mihnea Turcitul, ridicată în inima Athos-ului
buzoian, la Nucu - Aluniș, după ce reconstruise mănăstirea Aninoasa
împreună cu doamna Neaga.
Din inițiativa unor prelați au fost construite mai puțin de 10 % dintre
mănăstirile din această perioadă. Ei nu le-au ridicat singuri, ci împreună cu
laici, membri ai familiei lor, cum este cazul episcopului llarion cu fratele său
Ivan Orbul din Buzău.
în fine, avem un singur caz de ctitorire de către laici din rândul țăranilor,
ciobanii Simion și Vlad, care probabil că au muncit efectiv la dăltuirea în
stâncă a mănăstirii de la Aluniș.
Așadar, în secolele XV-XVI ctitorirea la curbura Carpaților pare a fi
monopol aproape exclusiv al păturilor superioare ale societății. Constatarea
noastră se întemeiază doar pe evidența construcțiilor de cult atestate
documentar sau puse în evidență de cercetarea arheologică. Din păcate,
masa mută a celor mulți, care locuiesc în satele din ce în ce mai prezente în
documente pe măsura apropierii de secolul al XVII-lea, nu este încă supusă
investigației în domeniu. Credința noastră este că această statistică seacă va
fi răsturnată, pe măsură ce investigațiile arheologice vor fi îndreptate și către
actualele biserici parohiale din secolele XVIII-XIX, care ascund sub ele micile
ctitorii de sat din epocile anterioare.
163
http://patrimoniu.gov.ro
Notă
Aceasta este prima parte a unui articol din care, partea a doua,
conținând Repertoriul monumentelor dispărute, va fi publicat în următorul
număr din B.C.M.L
ABSTRACT
Curvature Carpathians Zone became more and more important, by
taking its place in history and in medieval architecture landscape of Țara
Românească. In the XI-XIV centuries, this area, which included the medieval
counties Buzău, Slam Râmnic, and a part of Săcuieni, was an important
“invasions corridor”. In absence of a state authority, for this period,
ecclesiastical life, developed, only at small human groups level, without a
permanent assistance and cult edifices.
After medieval state founding of Țara Românească, demographic
explosion and cultural leap, made this territory a province, which
counterbalance, at confessional level, the founding of Râmnic Diocese with
Buzău Diocese, and at politically - military level, Craiovești boyars party, with
the Buzău’s boyars party.
Missing parts of written documents, from the XIV-XV centuries,
referring to settlements and foundations, are mostly compensate, by the
archaeological research, represented by the interwar unsystematic
excavations, recently completed by archaeological excavations occasioned
by the restorations of former monasteries ensembles and churches, as well
as a complete series of arts and architecture articles and studies about other
ensembles and monuments within area.
For the XIV-XVI centuries, in Curvature Carpathians Zone, are certified,
until now, 31 churches and monasteries, mostly built-up on the society upper
class inițiative. This article brings a contribution for knowing the situation of
lost churches and monasteries, about which, new documentary and
archaeological Information come in to sight.
164
http://patrimoniu.gov.ro
Biserici de lemn descoperite în urma investigațiilor arheologice,
Tara Românească, secolele XVI-XVII
J	’
Dana MIHAI
”ci am văzut domnia mea cest loc bun și tare,
și era o besearică mică de nuiale și lipită cu lut”...
Cercetarea arheologică a demonstrat importanta contribuție adusă la
precizarea și stabilirea fazelor evolutive ale monumentelor investigate, și pe
de altă parte, a dovedit realitatea că arhitectura de lemn (biserici, case) a
fost larg răspândită1, până la sfârșitul secolului al secolului XVII-lea în mediul
rural și urban. Explicația este simplă, în primul rând, era vorba de materialul
de construcție, ușor de procurat, de prelucrat și de construit. Deși datorită
sistemului constructiv (Blockbau) în cununi orizontale, urmele bisericilor și
caselor de lemn sunt destul de greu depistate arheologic, investigațiile
arheologice au contribuit decisiv la stabilirea elementelor de planimetrie și a
detaliilor de construcție a^ edificiilor de lemn. în general, interesul
cercetătorilor Radu Crețeanu2, Grigore lonescu3, Andrei Pănoiu4, Paul Henry
Stahl5, s-a concentrat, cum era și firesc, asupra construcțiilor de lemn din
secolele XVII-XIX, (vizibile în teren), urmând ca investigația arheologică să
suplinească datele lipsă cu privire la tipologia lăcașurilor de lemn6 din
perioada anterioară. Radu Crețeanu stabilea următoarele tipuri de biserici de
lemn: Tipul 1. Biserici de plan dreptunghiular simplu, cu absidă nedecroșată,
(care apar frecvent în Muntenia și Buzău, precum și cele două monumente
din Muntenia de secol XVII care mai existau: Muscel, Buzău și Lipia, Argeș,
1în Țara Românească, cel mai vechi lăcaș de lemn depistat arheologic este cel de la Stelea
Veche I, ridicat în timpul lui Mircea cel Bătrân, vezi în acest sens detalii la Petre Diaconescu,
Corneliu lonescu, Vechea biserică Stelea din Târgoviște, RMM-MIA, 1-1974, p. 39 - 45. La
Târgoviște, sub actuala biserică de zid de la Sf. Nicolae Geartoglu, s-a presupus existența
unui edificiu de lemn, datând de la sfârșitul secolului al XIV lea. Existența paralelă a unor
construcții de zid cu cele de lemn în cadrul aceluiași ansamblu monastic a fost una din
surprizele cercetării arheologice, la Tânganu-llfov și la Stelea Veche din Târgoviște
descoperindu-se lângă bisericile din zid, construcții de lemn. La Tânganu, alături de biserica
de zid, au existat locuințele călugărilor, din paiantă, distruse în 1595, înlocuite cu construcții
de cărămidă.
2 Radu Crețeanu. Bisericile de lemn din Muntenia, 1968, pp. 10-15
3 Grigore lonescu, Tipologia și formele arhitecturale ale bisericilor de lemn românești, în voi.
Arhitectura românească, învoi. Tipologii-creații - Creatori, 1986, stabilea 5 tipuri ale
bisericilor de lemn, dezvoltând tipologia stabilită de Radu Crețeanu, pp. 30-49
4 Andrei Pănoiu, Arhitectura tradițională din zona centrală a Gorjului, 1982
5 Paul H. Stahl, Vechi case și biserici de lemn din Muntenia, S.C.I.A., 2-1963, pp. 319-335
6 Radu Crețeanu, op.cit., 1968. pp. 12-14
165
http://patrimoniu.gov.ro
cu variantele sale), Tipul 2. Biserici de plan dreptunghiular simplu cu absida
decroșată', Tipul 3. Biserici de plan dreptunghiular compus, Tipul 4. Biserici
de plan treflat sau trilobat, caracteristice perioadelor mai târzii. Investigația
arheologică a luat în considerație toate categoriile de izvoare ale vremii care
aminteau de vechi biserici sau case de lemn, relatările călătorilor străini,
documente iconografice sau cartografice, toate constituind surse importante
asupra vechilor lăcașuri de lemn7.
Ca o primă observație, relatările călătorilor străini8 care au trecut pe
teritoriul Țărilor Române în secolele XV-XVII, sunt în concordantă cu
simplitatea, modestia construcțiilor și într-o primă etapă, cu precaritatea
materialelor folosite9.
Importante documente de epocă, pisaniile existente pe monumente
aminteau (nu întotdeauna) de bisericile de lemn anterioare celor de zid. în
unele cazuri, însă nu se amintea de existența unor lăcașuri anterioare,
explicabil prin prestigiul pe care îl conferea statutul de prim ctitor. Ridicarea
„a fundamentis” a unui lăcaș de cult a fost însoțită întotdeauna de creșterea
prestigiului social în ochii comunității. Pe de altă parte, acolo unde existau
legături de rudenie între ctitori, erau menționați în pisanie de fiecare dată
"strămoșii vechi și bătrâni”, tradiție care conferea greutate și respect în ochii
contemporanilor și ai posterității1 °.
Investigații arheologice relativ recente au dus la descoperirea a 18
biserici de lemn, ridicate în secolele XVI-XVII11, multe din cele cercetate fiind
datate în secolele anterioare. Condițiile vitrege de cercetare, precum și
distrugerile anterioare au afectat planimetria acestor biserici, făcând
imposibilă restituirea planimetrică. Totuși, acolo unde a fost posibil,
arheologia a dus la îmbogățirea repertoriului planimetric al lăcașurilor de
7 Despre tehnica de construcție a bisericilor de lemn în cele două variante, „Fachwerk” (nuiele
împletite pe un suport de lemn) și “Blockbau” (a bârnelor așezate în cununi orizontale), vezi
articolul Doinei Rotaru, Bisericile de lemn din județul Vaslui, tradiție și viitor din volumul,
Monumentul, Tradiție și viitor, lași, 2005, pp. 527-535
8 Paul Cernovodeanu, Societatea feudală văzută de călătorii străini, sec. XV-XVIII, 1973, pp.
232-246
9 Astfel, la sfârșitul secolului al XVI lea, reședințele domnești ale lui Petru Șchiopul de la lași și
cea de la București a lui Alexandru al II lea au fost construite din lemn și acoperite cu șiță.
10 Ionel Gândea, Mănăstirea Măxineni, Editura Istros, 1996, p. 70, cercetările arheologice au
dus la punerea în evidență a planimetriei bisericii de lemn de la Măxineni, jud. Brăila,
amintită și în pisanie. Au existat cazuri în care erau menționate bisericile de lemn, dar care
nu au fost descoperite prin cercetări arheologice, probabil situate în altă parte. Este cazul
cercetării arheologice de la Mamul, unde era amintită biserica de lemn, nereperată
arheologic, deși morminte anterioare bisericii de zid puteau aparține unui lăcaș anterior.
11 Spiridon Cristocea și colab., Rezultatul cercetărilor arheologice de la biserica fostei
Mănăstiri Râncăciov, județul Argeș, RMI, 1993-1994, pp. 174-181. Cercetările au dus la
descoperirea bisericii de lemn, ridicată în timpul lui Vlad Călugărul (1481, 1482-1485)
suprapusă ulterior de biserică de zid, înălțată în secolul XVII.
166
http://patrimoniu.gov.ro
1 ipul de Mierlea <■ plen dreptunghiular Umplu M abtidâ nedecroțalX
a, b - ca 3 toruri: c. d - ca 5 laturi; « - cu 4 laturi ți muchie pe aaol clădirii:
f • cu h laturi w muchie pe axul clădirii
a . Biserici de plan dreptunghiular
uu pr ia ab«ă&a> biburjl. iÎK d - pătrunșii, ea ipalaul Ul»rUfc mării - 'tth-1 plia amenajarea
■uri amr <1K nari atnidiaie (îl wm mdccrawea abâdri l3> pe tarar» de eaed; e - drrptwuglnutori:
1 - ai 4 lamei ti muchie pe aud clădiră- t - variama cu ।
D
b . Biserici de plan dreptunghiular și absidă
decroșată
lipul dr biierică cu plan dreptunghiular compui.
a - ca aaatal lopralârgil vi ab) puiigonaU (I. 2* iau drept unghiulară (3J; b - ca pruaamul vepralirgil:
c - planul htwrlcU dr rid din I ejtl (după arh. Paul Smlrăndewu, in	1 *42, p. *H|: d - pianul
foitei hicerici de zid din l.apoț (după V irgil Draghiceanu. in BCML 1*31, p. 170, fig. I*).
c. Biserici de plan dreptunghiular compus
PI. 1 Tipologia bisericilor de lemn, după Radu Creteanu, 1968
167
http://patrimoniu.gov.ro
lemn12. în urma cercetărilor arheologice s-au remarcat următoarele:
□	Forme neobișnuite ale pronaosului așa cum se întâlnește la
biserica paraclis de la Vadu Sorești, jud. Buzău și probabil la Brâncoveni, jud.
Olt, destinate necropolelor boierești
□	De asemenea, a fost constatată frecventa folosirii fundațiilor din
bolovani, explicabilă datorită materialului ușor de procurat, care nu necesita
prelucrare și care, prin dimensiuni, implica o economie de material13. Fundații
din bolovani legate cu mortar au fost des întâlnite în secolele XIV-XVI, fiind
caracteristice în special bisericilor de lemn, mai puțin celor de zid. Au fost
semnalate 14 fundații la bisericile de lemn, și anume la Măxineni, jud. Brăila14
și Vadu Sorești, jud. Buzău15, la Drujești 1 din Curtea de Argeș15, precum și
la Ursați, jud. Gorj1/ și Vălenii de Munte18, jud. Prahova, datate în secolul al
XVII lea. Deși în general fundațiile bisericilor de lemn erau plasate la
adâncimi destul de mici, au existat cazuri de plasare a fundațiilor la adâncimi
neobișnuite, datorită terenului mlăștinos. Fundația bisericii de lemn de la
Măxineni-Brăila, (grosimea de 0,90 - 0,95 m și adâncimea de 2,40 m)
constituie o excepție explicabilă prin solul inundabil, cu o cotă superioară a
nivelului apelor freatice1 .
OBIECTIVE ARHEOLOGICE
L Județul Argeș
1.	Drujești, Curtea de Argeș - Hramul „Adormirea Maicii Domnului”
Absența pisaniei a făcut ca datarea actualei biserici să fie
controversată. Cercetările arheologice au dus la descoperirea unui edificiu de
lemn, despre care nu se cunoștea nimic din punct de vedere documentar,
datat, pe baza monedelor descoperite, în a doua jumătate a secolului al XVI-
12 Ni s-a părut un exercițiu util de a găsi asemănări ale obiectivelor arheologice cu cele ale
tipurilor planimetrice stabilite cu ani în urmă de Radu Crețeanu, ceea ce urma să ne conducă
la concluzia că tipologia stabilită este foarte actuală, și mai mult decât atât, se remarcă
perpetuarea tipurilor planimetrice stabilite din veacurile anterioare pentru lăcașuri mai noi,
secolele XVIIl-XIX.
13 Vezi amănunte despre materiale și tehnici de construcție, Cristian Moisescu, Procedee
tehnice, materiale și meșteri constructori români în Evul Mediu, RMM-MIA, 1-1985, p. 13-25,
Dana Mihai, Archaeologically documented building materiala and techniques used for civil
and religious monuments in Walllachia, XVI-XVII centuries, CA, XI, 2000, pp. 507-529
14 Cândea, op.cit, 1996, p. 43
15 Vasile Drâmbocianu, Stațiunea de la Vadu-Sorești, jud. Buzău, M.C.A., XVII, voi. II, 1993,
pp. 469-478
16 Spiridon Cristocea, Biserica Drujești din Curtea de Argeș în lumina cercetărilor arheologice,
RMI, 1-1990, pp. 30-35	'
17 Venera Rădulescu, Cercetările arheologice de la Ursați, jud. Gorj, CA, VII, 1984, pp. 175-
179
18 Bătrâna, op.cit., 1981, p. 234
19 Cândea, op.cit., 1996, p. 35
168
http://patrimoniu.gov.ro
lea. Biserica de lemn era o construcție de mici dimensiuni 8 x 4,70 m, de plan
dreptunghiular simplu, cu absida decroșată, cu trei laturi, cu fundații din
bolovani de râu, prinse cu mortar, având grosimea de 0,50 m și adâncimea
de 0,70 m20. Biserica de lemn aparține tipului II, o varianta nouă, aceea cu
Fig.la Planul cercetărilor arheologice de la biserica
Drujești. după Cristocea, 1992
Fig.1b Planul bisericii de lemn
absida cu trei laturi, cu spațiul altarului mult mărit.
2.	Biserica Beștelei, Pitești - Hramul „Sf. Treime”
Cod LMI AG-ll-m-A-13421.01
Str. Primăverii 7
Cronica Țării amintea că Matei Basarab a făcut mănăstirea de la
Câmpulung, biserica din Pitești și altele. Documentul care menționa despre
existența a trei edificii succesive la Sf. Treime Beștelei este cartea lui Radu
Leon din 1666. Domnul scria Neaoșului “din Pitești ca să fie volnic, să facă o
biserică care au fost în loc, încă mai înainte vreame, care biserică au fost
stricată, iar răposatul Matei wd.... Au făcut-o cu temelia de piatră și în sus
de lemn. După aceea, fiind răotăți, o au ars. Deci o au dat ca să o facă el, și
să fie iar pre seama lui, cum au fost și mai înainte vreme”21. Cercetările
arheologice au constatat existența unei biserici mai vechi de lemn, de plan
dreptunghiular, fără abside laterale, cu altarul decroșat, atribuită lui Matei
Basarab. Investigația arheologică a stabilit că această biserică a fost
demolată după o existență nu prea îndelungată, datorită unui incendiu22.
Biserica de lemn aparține tipului II, varianta C1, cu absida decroșată,
pentagonală.
20 Spiridon Cristocea, op.cit. 1990, pp. 19-25, a fost descoperită și masa altarului,
descoperindu-se și pardoseala de cărămidă a aceleiași biserici.
21 Petre Simionescu, Contribuții la studiul monumentului Beștelei din Pitești, RMM-MIA 1-
1987, pp. 86-91
22 Gh.l.Cantacuzino, T. Mavrodin, dosar 7065, 1975, arhiva INMI
169
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 2a Planul cercetărilor arheologice - biserica Fig. 2b Planul bisericii de lemn
Beștelei din Pitești. Simionescu, 1987
3.	Gorgani
Comuna Gorganu de Jos
Sub actualul lăcaș a fost descoperită biserica menționată în pisanie
datând din anul 1697, construită de preoții Ene și Constantin. Edificiul
construit din lemn, pe soclu de cărămidă, este de plan dreptunghiular, cu
dimensiunile de 14,74 x 4,95 m, absida altarului este decroșată, cu trei
laturi23.
II.	București
1	. Zlătari
Biserica "Sf. Mare Mucenic Dimitrie și Sf. Mare Mucenic
Gheorghe", Biserica de lemn - Hramul „Adormirea Maicii Domnului”
Cod LMI B-ll-m-B-19844
în București, precum și în alte orașe, pisaniile aminteau de lăcașuri de
lemn care erau o realitate a secolelor XVI-XVII, multe dintre ele fiind
descoperite în urma investigațiilor arheologice. Astfel în București, în pisaniile
23 Cristocea, 1996, http://www.cimec.ro/scripts/ARH/Cronica/cercetari
24 în pisaniile lăcașurilor de cult din București din cele 40 de monumente ridicate în secolele
XVI-XVII, 30 sunt de lemn. 1. Antim, ctitor - Staicu Merișanu; 2. Biserica Doamnei Maria și a
Doamnei Stana; 3. Bradu Boteanw, 4. Bucur; 5. Dintr-o zi, zidită de Maria Brâncoveanu; 6.
Grinduri - Badea Vornic; 7. Patriarhie, ctitor Oprea luzbașa; 8. Sf. loan Grecesc, rezidită de
Constantin Brâncoveanu; 9. Sf. Sava- ctitor Andronache pârcălab; 10. Răzvan - ctitor Bârcă
Cojescu; 11. Săpunari; 12. Sărindar, dispărută; 13. Scaune; 14. Sf. Nicolae Prund; 15. Sf.
Nicolae Sârbi - soția lui Mihai Cupețul din Târgșor; 16. Sf. Dumitru - de Jurământ, Badea
Bălăceanu, 1550; 17. Sf. Gheorghe Vechi - Mitrea Vornicul, 1550; 18. Sf. Nicolae Șelari,
1550; 19. B. Albă Postăvari - Caplea, 1564; 20. Sf. Ecaterina Pană vistier, Ivașco Golescu,
1574-1578; 21. Stelea, dispărută, Stelea Cupetul, 1580; 22. Sf. loan Grecesc Andrei, mare
vistier, 1589-1591; 23. Sf. Nicolae Jitniță, 1590; 24. Sf. Vineri, 1644; 25. Tabaci, 1654; 26.
Slobozia, Radu Leon, 1664 ; 27. Biserica Zlătari, 1667; 28. Bis. Doamnei, zidită de Maria
Cantacuzino, 1680; 29. Icoanei, David Corbeanu, 1682; 30. Biserica cu sfinți, 1699, vezi
amănunte Stoicescu, 1961.
170
http://patrimoniu.gov.ro
lăcașurilor de cult din București din cele 40 de monumente ridicate în
secolele XVI-XVII, erau amintite 30 de biserici de lemn, dar probabil că
numărul acestora era mult mai mare24. Dintre aceste investigații arheologice,
amintim cele desfășurate la Zlătari care au probat realitatea documentară
care indica sub actualul lăcaș o biserică de lemn25, de plan navă, cu pridvor,
acoperită probabil cu olane și decorată cu frescă26. Documentar este amintită
existența bisericii de lemn (1667) cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”,
anterioară celei construite la începutul secolului al XVIII-lea, ridicată cu
ajutorul spătarului Mihai Cantacuzino27. Din păcate, nu există un plan
publicat al cercetărilor arheologice și nici al bisericii amintite.
2	. Biserica Doamnei - Hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”
Cod LMI B-ll-m-A-18584
Str. Doamnei 2
Biserica Doamnei a fost zidită în anul 1683 de doamna Maria, soția lui
Șerban Cantacuzino, pe locul alteia, de lemn, înălțată tot de ea. Existența
unei biserici mai vechi pe locul sau în apropierea actualei biserici a fost
confirmată de săpăturile arheologice care au scos la iveală 15 morminte din
secolele XV-XVIII, ce făceau parte dintr-un cimitir situat în preajma bisericii,
care a precedat-o pe cea ridicată în 168328.
3	. Biserica Răsvan - Hramul "Adormirea Maicii Domnului', "Sf. Filofteia"
Cod LMI B-ll-m-B-18158.01
Fig. 3 Planul cercetărilor arheologice de la
biserica Răsvan
25	Cristian Țico, Raport preliminar asupra cercetărilor de salvare efectuate la hanurile Zlătari și
Constantin Vodă din București, MCA, Oradea, 1979, pp. 399-401
26	Nicolae Stoicescu, Repertoriu București—Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale
din București, București, 1961, p. 327
27	Stoicescu, op.cit., p. 327
28	Ibidem, p. 201
http://patrimoniu.gov.ro
Intr. Biserica Răsvan 3
Până la investigația arheologică, biserica a fost atribuită inițiativei lui
Ștefan Răzvan, domnul Moldovei. Prima biserică a fost construită în timpul lui
Matei Basarab, între 1636 și 1647, fiind refăcută la începutul secolului al
XVIIl-lea de Barcă Cojescu29. Intervențiile arheologice au dus la stabilirea a
două faze de construcție. Prima fază de construcție coincidea cu prima
jumătate a secolului XVI lea, când era ridicată biserica de lemn, distrusă în
urma unui incendiu din a doua jumătate a secolului al XVII-lea30. La sfârșitul
aceluiași secol, se construiește biserica de zid a lui Bârcă Cojescu, al cărui
mormânt a fost descoperit în partea dreaptă a pronaosului31.
III.	Județul Brăila
Biserica de la Măxineni, sat VOINEȘTI - Hramul „Sf. loan Botezătorul”
Cod BR-l-s-B-02060
Amintită și în pisanie, a fost descoperită biserica de lemn ridicată de
locuitorii satului Măxineni, sat amintit pentru prima oară la 155432. Au fost
puse în evidență detalii planimetrice și constructive ale Bisericii I, care
precedau ctitoria lui Matei Basarab, ridicată între 1636-1637. Astfel, fost puse
în evidență detalii constructive ale fundației bisericii I, care erau făcute din
pietre de râu legate cu mortar, a cărei lățime era de 0,90-0,95 m, având o
talpă lată de 0,35-0,40 m. S-a constatat astfel că fundația ctitoriei lui Matei
Basarab a tăiat fundația bisericii de lemn. Edificiul de lemn era de dimensiuni
Măxineni (jud. Brăila)
0	5	10	15m
Fig. 4 Biserica de lemn descoperită la Măxineni,
județul Brăila
29 Ibidem, p. 264
30 Morintz, S., Cantacuzino Gh., Rosetti, D.V., Săpăturile din punctul biserica Răzvan, M.C.A.,
VI, 1959, pp. 650-652
31 Stoicescu, op.cit, p. 264
32 Cândea, op.cit, 1996, p. 11
33 Vezi amănunte la Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, voi. II, Repertoriul
epocii edificiilor de cult, 2003, pp. 57-58.
172
http://patrimoniu.gov.ro
destul de mari, măsurând 14,5 x 7 m, cu fundații groase până la 1,3 m33.
Ea se înscrie în Tip II, varianta D 3, "Nedecroșarea absidei pe una din
laturi”.
IV.	Județul Buzău
1	. Vadu Sorești
Satul (dispărut) Modruzești
Biserica a cărei planimetrie a fost descoperită grație investigațiilor
arheologice, a făcut parte dintr-o curte boierească, ridicată de postelnicul
Stoica în deceniul al doilea al secolului al XVI-lea (1520-1579). Edificiul, de
plan navă, cu o lungime de 17,80 m, din care s-au păstrat fundațiile din
bolovani de râu și mortar, amestecați cu cărămidă, cu pronaosul și absida
pentagonale, are o formă foarte rar întâlnită în Țara Românească34. Fundația
bisericii are o lățime de 0,60 m și o adâncime de 0,40 m. A fost descoperit pe
latura de răsărit a altarului un vas de sticlă ritual, obicei surprins arheologic la
mai multe biserici din Țara Românească.
Biserica corespunde din punct de vedere planimetrie cu tipul II,
varianta G, din tipologie lui Radu Crețeanu, dar cu pronaosul supralărgit,
poligonal.
Fig. 5 Planul bisericii de lemn de la Vadu
Sorești, Drimbocianu, 1993
2	. Fosta mănăstire Bradu - Hramul “Sf. Dimitrie”
cod LMI BZ-ll-a-A-02407
sat HALEȘ; comuna TISĂU
Mănăstirea a fost atribuită prin tradiție Doamnei Neaga, fiind atestată
documentar la 15 ianuarie 1600. Cercetările arheologice începute de Gh. I.
Cantacuzino35, au stabilit două etape de construcție: astfel pe locul unui mai
vechi lăcaș de lemn datat la mijlocul secolului al XV-lea, a fost ridicată în
1642 de către Radu Mihălcescu, mare comis în timpul lui Matei Basarab,
34	Deși explicațiile fotografiilor arată că sunt de piatră!
35	Gh. I. Cantacuzino, BMI, 2, 1974, p. 94, datează biserica de lemn la începutul secolului al
XVI-lea.
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 6 Planul bisericilor de la fosta mănăstire Bradu, Chicideanu, Modoran, 1983
biserica mănăstirii Bradu. Biserica de lemn avea dimensiunile de 15x6 m36,
era de plan dreptunghiular, cu temelie din bolovani de râu3 și lespezi, cu o
absidă pentagonală la răsărit, pe latura de sud fiind călcată de fundația
bisericii de zid. Pereții bisericii au fost făcuți din trunchiuri mari de copac.
Lăcașului i-a aparținut o necropolă cu inventar bogat, precum și locuințe de
suprafață.
3.	Fosta Mănăstire Râmnicu Sărat
Biserica cu Hramul “Adormirea Maicii Domnului
Cod L Ml BZ-ll-m-A-02463.01
Str. Primăverii 4
Râmnicu Sărat - Grecilor -
mănăstire desființată, biserică dispărută,
Hramul „Sf. Gheorghe”.
înainte de ansamblul ridicat în timpul
domniei lui Constantin Brâncoveanu
în anii 1691-1697, existent și astăzi,
în acest perimetru a funcționat
„mănăstirea grecilor”, atestată
documentar la 13 decembrie 1593,
având o biserică de lemn cu hramul
Fig. 7 Planul cercetărilor arheologice de la
fosta mănăstire Râmnicu Sărat, Lupu, 1998
36	Este datată de I. Chicideanu, care a continuat și extins cercetările, la mijlocul secolului al
XV-lea și incendierea acesteia în anul 1521, potrivit monedei lui Selim I (1512-1520)
căpăcuit de nivelul de construcție al bisericii, dosar INMI, 5266, cercetări arheologice, anii
1974-1977.
37	I. Chicideanu & C. Modoran, Mănăstirea Bradu. Scurt istoric și cercetări arheologice.
Spiritualitate și istorie la întorsura Buzăului, 1983, pp. 231-255
174
http://patrimoniu.gov.ro
„Sf. Gheorghe”. Așa cum se arată și în pisania din 1697, biserica
brâncovenească a fost ridicată „(...) den temelie în locul acesta, unde mai
nainte o mică biserică de lemn era și închinată acelui Sf. Munte Sinai". în
lipsa informațiilor documentare, nu știm cine a fost ctitorul acestei mănăstiri,
în ce an și cine a închinat-o mănăstirii de la Muntele Sinai38.
în urma cercetărilor arheologice desfășurate în spațiul fostei
mănăstiri39 a fost descoperită o necropolă de inhumație, datată în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, care a fost imediat suprapusă de o incintă de
plan patrulater, cu un masiv turn de poartă pe latura de nord. Necropola de
inhumație, datată strâns, cu ajutorul monezilor descoperite ca inventar
funerar, între anii 1555 și 1580, a gravitat în jurul bisericii din lemn, din care
au fost surprinse (în cursul campaniei anului 1998) urmele soclului din
bolovani de râu și două grinzi din lemn în zona centrală a naosului actualei
biserici40.
Această biserică, intrată și în tradiția locală, a fost preluată de o incintă
de zid ridicată la o dată încă neprecizată, datată larg, doar pe baza monezilor
descoperite - emisiuni ale regelui Poloniei, Sigismund al lll-lea (1585-1632).
Descoperirea, în cursul campaniei anului 1999, unui zid realizat în tehnica
panourilor din cărămizi și bolovani de râu, pe care călca latura de nord a
incintei actuale, a determinat presupunerea că, anterior incintei de zid
actuale, a mai existat o construcție (incintă?), suprapusă de anfilada nordică
de chilii, ce se poate data la sfârșitul secolului al XVI-lea.
V. Județul Dâmbovita
Mitropolia Veche a Tării Românești
Cod LMI DB-ll-a-A-17283
Piața Mihai Viteazul 2
în cadrul ansamblului mitropoliei din
Târgoviște au fost puse în evidență la 50 m
Nord de incintă prima clădire a bisericii
bolniță, din care se păstrează parțial
fundațiile. Biserica avea un plan navă cu
fundații superficiale ce susțineau o structură
de lemn, cu dimensiunile de 8 x 4 m41.
Despre detaliile planimetrice ale acestei
38 Emil Lupu, Date arheologice privind Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu
Sărat, județul Buzău (secolele XVI-XIX), în Mousaios, voi. IV, partea I, Buzău, 1994, pp. 269-
309
39 E. Lupu, Raport - Rm. Sărat, 1994, p. 194-195. V. și idem, Date arheologice privind
Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat, județul Buzău (secolele XVI-
XIX), în Mousaios, voi. IV, partea I, Buzău, 1994, pp. 269-309.
40 Informații de la Emil Lupu, responsabil științific al cercetărilor arheologice de la Râmnicu
Sărat.
hWXI construcția anterioară bolni|ci
bolnița eonuruită la mijlocul sec. XVII
adăugiri târzii, sec. XVIII
Fig. 8 Planul bolniței din Târgoviște,
Diaconescu, Mihăescu, 1987
175
http://patrimoniu.gov.ro
bolnițe nu ne putem pronunța, ele nefiind comunicate de autorii cercetării
arheologice.
VI.	Județul Giurgiu
Biserica "Sf. Voievozi”, "Mihail și Gavril”
cod LMI GR-ll-m-A-15013.02
sat HERĂȘTI, comuna HERĂȘTI
Ansamblul boieresc de la Herești42 aparține familiei Năsturel, biserica
fiind ridicată în 1644 de doamna Elina, soția lui Matei Basarab, împreună cu
frații săi, Cazan și Udriște Năsturel. în 1853 intrată în posesia familiei
Obrenovici, biserica a suferit modificări.
Cercetările arheologice efectuate au dus la descoperirea a patru
biserici suprapuse, succedate pe același amplasament. Au fost surprinse
urmele bisericii de lemn, distrusă în urma unui incendiu, fiind găsite în naos
rămășițele a două bârne carbonizate cu dimensiunile de 1,90 x 0,70 m43.
în prima etapă a fost ridicată biserica de plan dreptunghiular, cu absida
altarului pentagonală la exterior și circulară la interior, împreună cu tumul de
plan circular. Vestigiile primului edificiu de cult au fost interceptate în
suprafața naosului și la limita răsăriteană a actualului pronaos și au permis
reconstituirea unui lăcaș format dintr-o navă dreptunghiulară de lemn, cu
Herești, jud. Giurgiu. Biserica Sf. Treime.
Planul: 1. biserica de lemn I (sfârșitul sec. XV);
2. biserica de lemn 11 (mijlocul sec. XVI);
3. biserica de zid I (sfârșitul sec. XVI);
4. pridvor din zidărie (începutul sec. XVH);
5. biserica de zid II (1644).
Fig. 8a Planul cercetărilor arheologice de
la Herești, jud. Giurgiu, Moisescu, 2003
Fig. 8b Planul bisericii de lemn de
la Herești, jud. Giurgiu
41 Petre Diacon eseu, Gabriel Mihăescu, Complexul monumental al mitropoliei din Târgoviște,
Rezultatul cercetărilor arheologice, RMM-MIA, 1-1988, pp. 59-69.
42 Paul de Alep este impresionat de construcția de aici, “care este veselă și îndepărtează
sufletul de orice grijă din sufletul celor întristați, în mijlocul palatului sunt tainițe pentru
păstrarea proviziilor”, CSTR, voi. VI, p. 232.
43 Chicideanu, dosar 5330- 1978, arhiva INMI, pp. 1-7
176
http://patrimoniu.gov.ro
dimensiunile de 5,75 x 4,30 m la interior, căreia i se adăuga un altar
pentagonal lat de 3,20 m, datat la sfârșitul secolului XV. Un puternic incendiu
a distrus-o, după o jumătate de veac44. Faza a doua este reprezentată tot de
un lăcaș de lemn, care îi urmează pe același loc primei biserici, către mijlocul
secolului al XVI-lea. Dezafectarea celei de a doua biserici s-a făcut prin
demontarea și recuperarea sistematică a materialului de construcție,
momentul fiind sfârșitul secolului al XVI-lea A treia etapă este caracterizată
prin ridicarea primului lăcaș de zid, după demantelarea lăcașului de lemn. în
pronaos au fost descoperite două cripte jefuite din vechime, aparținând
desigur ctitorilor.
Absolut neobișnuită și insolită, această succesiune a două lăcașuri de
lemn, modeste ca dimensiuni și ca planimetrie, probabil ridicate de sătenii din
Herești, peste care se succedă alte două de zid. Situația întâlnită este
singulară pentru cercetarea arheologică medievală45.
Tip II, varianta C1 cu spațiul altarului mărit simetric prin absidiole
laterale.
VIL	Județul Gorj
Ursați
Cercetările arheologice au dus la descoperirea urmelor unei biserici din
lemn, cărei i-au fost restituite elemente de planimetrie, fiind un lăcaș de plan
navă, cu dimensiunile de 11,50 x 4,75 m, cu fundații de bolovani, datat la
sfârșitul secolului al XVII lea. Este un edificiu alcătuit din naos, pronaos, cu
intrarea printr-un pridvor aflat pe latura vestică. Absida altarului este de formă
poligonală, decroșată
asimetric, cu cinci laturi
exterioare și înzestrată
cu proscomidie și
diaconicon. Au fost
depistate elemente de
decorație interioară,
respectiv pardoseala din
cărămidă, constatându-
se că acoperișul a fost
făcut din șindrilă46.
Intrarea se făcea printr-
Fig. 9 Planul bisericii de lemn de la Ursați, jud. Gorj,
Rădulescu, 1984
44 Recordul a fost egalat de suprapunerea celor 4 biserici de pe Calea Victoriei nr. 9,
București, datate de la sfirșitul secolului al XVI-lea (B1) până la mijlocul secolului al XVIII-
lea, Mănucu Adameșteanu, Dan D, lonescu, C.C.A., 2005, raport 58.
45 Moisescu, op.cit., 2003, p. 15
46 Rădulescu, op.cit., pp. 181-187
177
http://patrimoniu.gov.ro
un pridvor aflat pe latura vestică.
Biserica de lemn aparține Tipului II, varianta a, îmbinat în sistemul
coadă de rândunică, cu absida decroșată, pentagonală.
VIII.	Județul Olt
Mănăstirea Brâncoveni - Biserica "Sf. Nicolae”
Sat Brîncoveni, comuna Brîncoveni
CodLMI OT-ll-m-B-08686.01
Biserica Sf. Nicolae din Brîncoveni avea funcția de paraclis al curții
alăturate, stăpânită de vel Agă, Matei Basarab, împreună cu nepotul său de
vară. Preda Brâncoveanu. Lăcașul a fost construit în anul 1634, dată
menționată și în pisania bisericii. Sub această biserică, cercetările
arheologice efectuate de Mariana Beldie-Dumitrache au descoperit vestigiile
unui lăcaș din secolul al XVI lea, de plan sală, dar cu contraabsidă pe latura
de vest47, probabil o ctitorie aparținând Brâncovenilor18. Au fost observate
fundațiile de zidărie de cărămidă ale unei biserici anterioare, a cărei
suprastructură era de lemn. în naosul bisericii la -1,20 m s-au descoperit urmele
unei pardoseli de cărămidă paralelipipedică, așezată în frunză de brad49.
Cercetări arheologice efectuate în anul 1973 au dus la descoperirea
celor cinci morminte anterioare biserici de lemn, databile în a doua jumătate
a secolului al XV-lea50.
Biserica de lemn aparține tipului II, var g, cu absida și pronaosul
pentagonale, dar cu mențiunea că pronaosul este supralărgit
Fig. 10a Planul cercetărilor arheologice de la
Brâncoveni, după Beldie-Dumitrache
Fig. 10b Biserica de lemn de la
Brâncoveni
47	Această dispoziție apare la numeroase biserici de lemn, Bălușeni, județul Botoșani,
Horodnic, județul Suceava, datate în secolul al XVIII-lea.
48	Moisescu, op.cit.. p. 10
49	Arhiva I.N.M.I., Proiect 1977/1973, p. 13
50	Informații din Cronica cercetărilor arheologice efectuate de Mariana Beldie-Dumitrache,
B.M.I. 2/1974, p. 95. Tot din arhiva I.N.M.L A fost redesenat planul bisericii de lemn,
cercetată cu ani în urmă de Mariana Beldie-Dumitrache, redat în mod greșit de Cristian
Moisescu în Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Repertoriul edificiilor de cult, 2003, p. 10,
fig. 4. De fapt, pronaosul este supralărgit.
178
http://patrimoniu.gov.ro
IX.	Județul Teleorman
Mănăstirea Plăviceni - fosta mănăstire Alunișu, Hramul Sf. Arhangheli
Cod LMI TR-ll-a-A-14338
sat DUDU; comuna PLOPII-SLĂVITEȘTI
Singurul lăcaș de lemn cercetat arheologic din județul Teleorman este
cel de la fosta mănăstire Plăviceni-Alunișu, investigații întreprinse de
Spiridon Cristocea, Ecaterina Țînțăreanu.
Fig. 10b Planul bisericii de lemn de la
Plăviceni
Fig. 10a Planul cercetărilor arheologice de la
Plăviceni
Așezământul de la Plăviceni îl ridică Dragomir Dobromirescu, care
începe clădirea ansamblului monastic în 1648. Deși nemenționată de izvoare
a fost descoperită o biserică de lemn, care se pare că făcea parte dintr-un
vechi ansamblu monastic datat în secolul al XVI-lea51. Biserica de lemn era
de formă dreptunghiulară, având dimensiunile de 15 x 6 m, cu absida
altarului nedecroșată, cu fundație de bolovani de râu, cu lățimea de 60-70
cm, decorată cu frescă52.
Nu există analogii în tipologia lui Radu Crețeanu. Absida semicirculară,
nedecroșată, ar putea fi tipul I, varianta E.
X.	Județul Prahova
Biserica "Adormirea Maicii Domnului” a fostei mănăstiri Văleni
51 Cristocea, Țânțăreanu, CCA 1996, PP- 40-41
52 Bisericile de lemn puteau fi decorate cu frescă în condițiile în care erau tencuite interior.
179
http://patrimoniu.gov.ro
Cod LMI PH-ll-m-B-16827
oraș VĂLENII DE MUNTE, Str. Berevoiești 2
Potrivit pisaniilor, primul lăcaș mănăstiresc este ridicat în anul 1680, de
către clucerul Hagi Stoian și soția sa llinca, ce înzestrează așezământul cu
toată averea lor și îl închină mănăstirii Ivirilor de la Muntele Athos. Lipsită de
pictură interioară și de pridvor, biserica va primi aceste adaosuri prin grija
ceaușului de aprozi Nicolae Buzăianu, nepot al llincăi, la o dată anterioară
anului 1737. Marele cutremur din 1737 a “surpat den temelie această
biserică care a fost refăcută în strane și s-a ridicat un turn clopotniță prin grija
egumenului kir Zaharia”. Noul cutremur din 1802 a afectat din nou
Fig. 11 Planul bisericii de lemn de la
Vălenii de Munte, A&L. Bătrâna, 1984
monumentul, înnoirea făcându-se iarăși din temelie. Cercetările arheologice
au precizat în ce au constat fazele de construcție și de refacere ale
monumentului. Investigațiile arheologice au constatat că cele două cutremure
care au trecut peste monument au distrus de fiecare dată în întregime lăcașul de
cult, acțiunile de refacere fiind integrale.
Cercetările arheologice au dus la stabilirea a trei etape de construcție
în evoluția monumentului. în prima etapă a fost construită biserica ridicată în
1680 de Clucerul Hagi Stoian și soția sa, llinca. A doua biserică s-a ridicat în
1747, iar a treia în anul 180353.
Prima biserică, de lemn, de plan drept, are dimensiunile de 18,10 la
interior și 21,10 m, la exterior. Naosul, ușor decroșat în raport cu altarul, era
acoperit cu o calotă. Temelia bisericii 1 era adâncă de 1 m, construită din
piatră de râu, apare decroșată 10 cm la interior și 20 cm la exterior față de
elevație, din blocuri de piatră ecarisată ce alternează cu șiruri de piatră de
râu. în jurul bisericii a fost amenajat un pavaj de bolovani de râu. Biserica de
lemn aparține tipului II - varianta a, cu absida decroșată, semicirculară la
interior, pentagon al ă la exterior.
X.	Județul Vâlcea
1.	Mănăstirea Arnota - Hramul “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”
sat Bistrița
Lia & Adriana Bătrâna, Etape de construcție în cuprinsul ansamblului Mănăstirea din
Vălenii de Munte, CA, IV, 1981, pp. 234-258
180
http://patrimoniu.gov.ro
Cod LMI VL-ll-a-A-09667
Primul schit a fost ridicat de urmașii Craioveștilor, boierii Danciu
Vornicul din Brâncoveni, probabil afectat în urma cutremurului din 1628 și
refăcut în timpul lui Matei Basarab, între 1637-1638. Cercetări arheologice
întreprinse în 1974 au pus în evidență urmele lăcașului anterior celui de
secol XVII, studiindu-se cu acest prilej pardoseala54 de cărămidă aflată la -1
m sub actuala pardoseală55, fără a fi oferite alte detalii de planimetrie54.
2.	Mănăstirea Govora, județul Vâlcea
corn. Mihăilești
Cercetări efectuate de Gh.l. Cantacuzino în anii 1984 și 1985 au pus în
evidență un zid lung de 20 m, care ar fi putut face parte din lăcașul ridicat de
Radu cel Mare (1495-1508). S-a presupus faptul că prima biserică a
mănăstirii era de lemn și urmele sale s-ar afla sub actualul lăcaș. Acesta ar fi
fost o navă dreptunghiulară, fără abside laterale56.
CONCLUZII
Principala concluzie rezidă în importanța deosebită pe care o are
investigația arheologică la îmbogățirea repertoriului arhitecturii de lemn, cu
noi elemente planimetrice și detalii de construcție, prin multitudinea de
informații inedite cu privire la inventivitatea meșterilor medievali.
în al doilea rând, este vorba despre fenomenul suprapunerii de lăcașuri
de zid deasupra celor de lemn, ceea ce dădea odată în plus măsura faptului
că orice fel de locaș, chiar dacă era modest, era un loc sacru, fiind de cele
mai multe ori cruțat de noile amplasamente. De asemenea, s-a demonstrat
spiritul practic al meșterilor medievali care-i îndemnau să refolosească
vechile fundații sau, în unele cazuri, să refolosească materialul acestora.
Cercetarea arheologică s-a îndreptat poate prea puțin asupra
cercetărilor exhaustive asupra obiectivelor cercetate, care ar fi putut să ofere
imagini generale unor ansambluri boierești și monastice exclusiv din lemn.
Chiar și așa, repertorierea arhitecturii civile și religioase de lemn poate fi o
prioritate a cercetării arheologice medievale. Cu siguranță, investigații
viitoare vor aduce informații inedite care vor duce la cunoașterea și
înțelegerea aprofundată a arhitecturii de lemn.
54 C. Tamaș, Arnotaîn timpul domniei lui Matei Basarab. Studii Vâlcene, VII, 1985, pp. 53-56
55 Vezi alte detalii cu privire la mănăstirea Arnota la Cristian Moisescu, Etape evolutive din
istoria ansamblului monastic Arnota, jud. Vâlcea, în RMM-MIA, 1-1987, pp. 17-20
56 Gh.l. Cantacuzino, Cercetări arheologice la mănăstirea Govora. în BCMI, III, 3, 1992, pp.
21-34
181
http://patrimoniu.gov.ro
Abrevieri bibliografice
BCMI	Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1908-1945, București
CA	Cercetări arheologice, MNIR, 1976, București
CCA	Cronica Cercetărilor arheologice, București
CSTR	Călători străini despre Țările Române, vol.l-VI, 1966-1976
RMI	Revista Monumentelor Istorice
MCA	Materiale și Cercetări arheologice
MO	Mitropolia Olteniei, 1948, Craiova
SCIA	Studii și cercetări de Istoria Artei, București
Summary
Wood churches discovered furtherto archaeological research,
16th-17th centuries
This article is aiming to provide an organized inventory of all wood
churches dating from the 16th-17th centuries which have been discovered
further to archaeological investigations.
Secondly, the intention behind this article is to emphasize the
significant contribution of archaeological research in planimetric
reconstitution of some wooden constructions unknown so far and, thus,
enrichment of the portfolio of cult edifices.
Also, it is more and more obvious that wooden architecture had
represented an important section throughout the above-mentioned period of
time, both in the rural and urban environment. Documentary sources of that
age confirm that observation, wooden houses and churches having been
extensively built at that time as they were accessible and easy to maintain.
182
http://patrimoniu.gov.ro
II. INVENTARIERE - PROIECTE PILOT
183
http://patrimoniu.gov.ro
Scurtă analiză statistică a listelor monumentelor istorice
publicate (1903, 1955, 2004), pentru județul Vaslui
Ciprian SANDU
Istoricul Listelor monumentelor
Evidența monumentelor istorice ca instrument indispensabil și
fundamental pentru protecția și conservarea patrimoniului cultural național, a
avut ca finalitate forme de evidentă care aveau caracterul unor liste sau
inventare, cu caracter oficial sau neoficial, liste provizorii, mereu perfectibile,
ce confereau statutul de monument istoric. Diferențele și totodată evoluția
abordărilor metodologice pentru întocmirea unor astfel de liste, reflectă
concepțiile oamenilor și instituțiilor care s-au dedicat acestui domeniu.
în 1832, la inițiativa lui P. Kiseleff au început, în ambele Principate,
lucrări de “Staticească descriere”1.
în 1859 Al. Golescu, ministru al Cultelor în Țara Românească, înființa o
Comisie “pentru cunoașterea și studierea monumentelor bisericești ale țării”.
în 1864, Al. I. Cuza, în cadrul unui Regulament pentru Muzeul de
Antichități, aprobă înființarea unui Comitet Arheologic, condus de generalul
Mavros, care avea sarcina de a asigura: “buna stare a monumentelor
naționale de orice natură” și “a lor nealterare și restaurare”2.
în anul 1874 statul a sprijinit inițiativa lui Al. Odobescu de a difuza un
Chestionar, cu scopul de a inventaria monumentele istorice. Drept urmare s-
au primit aproximativ 4000 de răspunsuri care se află păstrate la Biblioteca
Academiei Române. Cu această ocazie se afirmă și prima inițiativă pentru
cunoașterea moștenirii culturale a teritoriului fostelor județe Fălciu, Tutova,
Vaslui, reprezentând întreg teritoriul de azi al județului Vaslui, “Chestionarul
arheologic” din 1871, menționează pentru județul Vaslui nenumărate
informații cu privire la vestigii, datând din paleolitic și până în secolul XVIII3.
Tot în 1874 s-a făcut un amplu recensământ al monumentelor istorice
din Transilvania, chestionarele completate existând la arhiva Comisiei
Monumentelor Istorice a Ungariei4.
în septembrie 1881, Ministrul Cultelor fiind V.A. Urechia, prin Decizia
Ministerială nr. 12477, se instituie două comisii pentru “vizitarea și studierea
din punct de vedere istoric, artistic și administrativ a monumentelor istorice”.
1 Oliver Velescu, Preliminariile legii din anul 1892, în RMI nr.2/1992, București 1998, p.7
2 Radu Sc. Greceanu, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice 1908-1945, Anuarul
Comisiunii Monumentelor istorice 1914-1915, 1942-1943, Indici bibliografici, în BCMI, nr. 3-4,
Anul I, București, 1990, p. 47
3 Maria Popa, Contribuții privind conservarea și restaurarea monumentelor istorice din fostele
județe Fălciu, Tutova și Vaslui, în AMM, XII-XIV, 1990-1992, Vaslui, p.114-122
4 Oliver Velescu, op. cit, p. 9
184
http://patrimoniu.gov.ro
Rapoartele întocmite au fost strânse în două volume publicate sub titlul
“Monumente naționale. Mănăstiri și biserici ortodoxe. Raporturi de la
comisiile întocmite pentru cercetarea lor”5.
Un moment important în protejarea monumentelor istorice este anul
1892, când a fost promulgată Legea pentru conservarea și restaurarea
monumentelor publice, din 17 noiembrie 1892. Legea prevedea înființarea
unei Comisiuni a Monumentelor, având ca sarcină întocmirea unui inventar,
care a apărut în 1897, dar care nu a avut un caracter oficial6.
în 1892, monumentele istorice cuprindeau:
-	edificiile (în uz sau ruine), care pot fi: mănăstiri, biserici, locuințe
publice și private, cu condiția de a avea o valoare artistică pe lângă
cea istorică.
-	monumentele fără uz practic
-	obiecte de interes arheologic, istoric și artistic'.
După votarea primei legi pentru conservarea și restaurarea
monumentelor publice din 1892, în urma solicitării de sprijin de către
Ministerul Culturii și Instrucțiunilor Publice, către epitropiile din țară, situațiile
pentru inventarierea monumentelor publice înaintate de Episcopia Hușilor
prin adresa nr. 276 din 23 mai 1893, erau mult mai cuprinzătoare. Departe de
a fi completă și lipsită uneori de precizie, cuprinzând o înșiruire sumară de
date, cu toate acestea, situația întocmită de Episcopia Hușilor s-a dovedit de
mare utilitate pentru cercetare8.
în 1903, Comisiunea Monumentelor Istorice (formată din V. A. Urechia,
B.P. Hașdeu și Gr. Tocilescu), publică Inventarul Monumentelor Publice și
Istorice, prima listă oficială din România, care cuprindea, monumente
bisericești, monumente de arhitectură civilă precum și un număr important
de monumente și situri arheologice9.
Inventarul cuprindea 534 monumente publice din 31 de județe și numai
63 de monumente istorice din 18 județe10.
Acest inventar a fost realizat pe baza informațiilor primite de la
autoritățile administrative și de la colaboratorii locali, care, rareori erau în
măsură să răspundă în mod concret la chestionarele ce le fuseseră adresate.
Inventarul din 1903, deși era lipsit de precizie, a stat la baza evidenței
monumentelor istorice pentru județul Vaslui11.
în anul 1915 prin revizuirea legii, la intervenția lui N. lorga și G. Balș,
5 Ibidem, p.10
6 Sanda Ignat, Inventarul CMI (1892-1947) al monumentelor, în RMI nr. 2/1992, București
1998, p.21
7 Cezara Mucenic, Legislația privind Monumentele istorice din România 1892-1992, în RMI, nr.
2/1992, București 1998, p.15
8 Maria Popa, op.cit. p. 114-122
9 Sanda Ignat, op. cit. p.21
10 Maria Popa, op.cit. p114-122
11 Ibidem
185
http://patrimoniu.gov.ro
prin Decretul regal nr. 1719 din 2 iulie, toate bisericile și mănăstirile
anterioare anului 1834 au fost declarate în principiu monumente istorice până
la revizuirea și completarea inventarului general al monumentelor12.
Anul 1919 accentuează atenția în cadrul tipurilor de monumente
istorice, asupra siturilor arheologice vorbindu-se deja despre: “stațiunile sau
localitățile preistorice, clasice, medievale și în genere istorice”13.
După anul 1919, alte inițiative ale Comisiei Monumentelor Istorice de
întocmire a unor forme de evidență au fost: în anul 1921 un Chestionar al
monumentelor istorice și în 1932 un Inventar al Monumentelor Istorice, care
însă nu au avut un caracter oficial.
într-o statistică a Episcopiei Hușilor din anul 1938 se menționa că în
cele trei județe existau 240 de monumente istorice bisericești, din care 54 în
județul Fălciu, 101 în județul Tutova și 85 în județul Vaslui14.
Activitatea Comisiei Monumentelor Istorice din 1953 s-a concretizat pe
lângă altele în realizarea listelor provizorii ale monumentelor istorice, care vor
fi completate prin inventarul inițiat de Ministerul învățământului cu fișe
prelucrate de comisia de la Academia RPR, a cărei activitate era susținută în
principal de Horia Teodoru și Grigore lonescu. Aceste liste vor determina
apariția HCM 1160/1955, cu Lista Monumentelor de Cultură, oficială,
publicată în același volum cu HCM 661/195515.
în 1955, actul legislativ HCM nr. 661/22.04.1955, stabilește Lista
monumentelor de cultură de pe teritoriul RPR - selectate pe criterii istorice,
culturale, dar și politice16. Termenul oficial menit să înlocuiască noțiunea de
veche tradiție românească - monument istoric, cu cel de - monument de
cultură demonstra adoptarea modelului legislației sovietice.
Lista Monumentelor de Cultură cuprindea monumente de arheologie,
arhitectură, artă plastică și istorice, în număr de 4345 obiective17.
Lista Monumentelor Istorice publicată în 1956 la Editura Academiei,
București, este concepută în concordanță cu raionarea economico-
administrativă a teritoriului, conform Deciziei nr. 5 din ianuarie 1956 a Marii
Adunări Naționale .
După anul 1955 s-au realizat liste suplimentare, cenzurate, în raport cu
sistematizările, dar care nu au avut caracter oficial19.
12 Ibidem
13 Lege pentru conservarea și restaurarea monumentelor istorice, Vălenii de Munte, 1936, p.6,
cf. Cezara Mucenic, Op. cit., p.15
14 Maria Popa, op. cit, p. 114-122
15 Eugenia Greceanu, Procesele verbale ale ședințelor de avizare cu începere din 1952, în
BCMI, nr. 1-4, 2000, p. 190-191
16 Cezara Mucenic, op. cit, p.17
17 Georgeta Pop, Colaborarea româno-germană pentru protecția monumentelor (Conferință de
presă), în BCMI, nr.2, 1992, București, p.89-90
18 Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul RPR, București, Editura Academiei, 1956
19 Cezara Mucenic, op. cit, p.17
186
http://patrimoniu.gov.ro
Legea nr.63/1974 și alte acte normative emise, stabilesc sarcinile
prioritare privind ocrotirea patrimoniului cultural național, prin impulsionarea
activității de evidență, prin măsuri de inventariere, oferind și o bază legală
pentru acțiunile de evidență, conservare-restaurare și valorificare20.
Odată cu legea din 1974, prin Decret al Consiliului de Stat, se
înființează Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Național, care
activează pe lângă Consiliul Culturii, ca organ deliberativ, conferindu-i, pe
lângă altele, un rol consultativ în stabilirea Listei Monumentelor, care este
aprobată de consiliul de miniștri21.
Prin Decretul 442/1977, Direcția Patrimoniului Cultural National este
desființată ca instituție, și doar un nucleu redus este transferat în cadrul
CCES, formând împreună cu sectorul economic Direcția Economică și a
Patrimoniului Cultural Național, fapt care reflectă inconsecvența Comisiei
Centrale de Stat a Patrimoniului Cultural Național și accentuarea valorii
economice a monumentelor istorice, în detrimentul celei culturale22.
între anii 1980-1982 au fost întocmite liste provizorii, în care
monumentele istorice, erau în număr de 8511 obiective, cuprinzând:
monumente de arheologie, arhitectură, rezervații de arhitectură, monumente
de artă plastică și istorice (memoriale)23.
Monumentele, ansamblurile și siturile arheologice din România s-au
aflat până în anul 1989, sub incidența Legii patrimoniului cultural național nr.
63/1974, ulterior prin Decretul nr. 91/1990, monumentele istorice au trecut
sub autoritatea CNMASI.
Proiectul de lege privind monumentele, ansamblurile și siturile istorice
s-a întocmit pe temeiul legislației naționale privind monumentele istorice din
perioada 1955-1985, a celei europene și a convențiilor internaționale, la care
a aderat România24.
în 1991, Proiectul de lege privind monumentele, ansamblurile și siturile
istorice, permite o largă inițiativă la nivelul propunerilor de intrări pe listă,
decizia este luată de CNMASI atât pentru Lista Monumentelor Istorice cât și
pentru Listele Adiționale întocmite la fiecare doi ani. Singurele criterii folosite
sunt cele: valorice, istorice, artistice, memoriale. Prin Decretul 91/1990 și
proiectul de lege din 1991, la denumirea de monument istoric se adaugă și
Ansambluri și Situri Istorice, lărgindu-se astfel sfera de interes25.
20 Andrei Aricescu, Ocrotirea si valorificarea patrimoniului cultural - datorie științifică și
cetățenească, în RMM-MIA, 1979, nr.2, Buc, p.3
21 Cezara Mucenic, op. cit., p. 17
22 Ibidem
23 Georgeta Pop, Colaborarea româno-germană pentru protecția monumentelor (Conferință
de presă), în BCMI, nr. 2, 1992, București, p.89-90
24 Cf. Ministrului Culturii Andrei Pleșu și președintelui CNMASI, Grigore lonescu, în
Expunerea de motive pentru adoptarea legii în procedura de urgență, în Legi,
regulamente, normative, în BCMI, nr. 3 ,1992, p. 60.
25 Cezara Mucenic, op. cit, p.15
187
http://patrimoniu.gov.ro
Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice elaborată de DMI
(DMASI) și aprobată de CNMI (CNMASI), în 1991, a fost întocmită de
“urgență” în scopul protejării unui număr cât mai mare de monumente, în
condițiile masivelor demolări de construcții, executate anterior anului 1989.
S-a ajuns la un număr de cca. 18500 poziții cu 23697 obiective26. Lista
Monumentelor Istorice realizată în anii 1991-1992, nu a fost publicată, dar a
fost comunicată oficial la primării și prefecturi27.
Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor
istorice, publicată în M.O. la 24.07.2001 constituie baza fundamentală
întocmirii Listei Monumentelor Istorice publicată în 2004.
Conform art. 21 din aceeași lege, Lista cuprinzând monumentele
istorice include monumentele istorice clasate în grupa A sau B și se
întocmește de Institutul Național al Monumentelor Istorice, cu avizul Comisiei
Naționale a Monumentelor Istorice și, după caz, al Comisiei Naționale de
Arheologie.
Lista cuprinzând monumentele istorice se aprobă prin Ordin al
Ministrului Culturii și Cultelor, se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I, și se actualizează la fiecare 5 ani28.
în 16 iulie 2004, s-a publicat în M.O. anul 172, Nr. 646 bis, Partea I,
Ordinul privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată și a Listei
monumentelor istorice dispărute, în temeiul prevederilor Legii nr. 422/2001
privind protejarea monumentelor istorice29.
LMI 2004 este o listă informatizată, monumentele fiind cuprinse într-o
bază de date gestionată de un compartiment distinct al Institutului Național al
Monumentelor Istorice. Datorită procedurilor de clasare și declasare a
monumentelor istorice - lista se modifică permanent30.
LMI 2004 este structurată pe județe, iar în cadrul acestora pe 4
categorii, în funcție de natura lor:
-	1 Arheologie
-	II Arhitectură
-	III Monumente de for public
-	IV Monumente memoriale /funerare
în cadrul ei monumentele sunt clasate, conform legislației în două
grupe:
-	Grupa A - monumente istorice de valoare națională și universală
-	Grupa B - monumente istorice reprezentative pentru patrimonial
26 Ruxandra Nemțeanu și colaboratorii, Metodologia evidenței monumentelor istorice, rezumat,
în BCMI, nr. 1-4, 2000, p. 175-176
27 Dana Mihai, Evidența monumentelor istorice, bilanț și perspective, în BCMI, Anul XII-XVI,
Nr.1, București 2005, p.269
28 M.O., Nr. 407, 24 iulie 2001
29 M.O. anul 172, Nr. 646 bis, Partea I, 16 iulie 2004, p.1
30 Dana Mihai, op. cit, p. 270
188
http://patrimoniu.gov.ro
cultural local31.
Din punct de vedere cantitativ structura este următoarea:
-	23624 de poziții de monumente, preponderentă este categoria
valorică B - 18516 poziții, față de categoria A, care însumează 5108 poziții32.
în Lista Monumentelor Istorice 2004, județul Vaslui are prezente un
număr de 449 de poziții, din care 80 de poziții în grupa valorică A, și 369 de
monumente în grupa valorică B.
Analiza statistică a listelor monumentelor istorice (1903, 1955,
2004), pentru județul Vaslui.
Analiza statistică a fost realizată pentru listele oficiale ale monumentelor
istorice din România, și anume, cele din 1903, 1955 și 2004, ele fiind singurele liste
cu caracter legislativ publicate.
Analiza statistică s-a realizat pe categoriile de monumente istorice din
cele trei liste (1903, 1955, 2004). în cadrul categoriilor de monumente
istorice, specifice fiecărei liste, analiza a ținut cont de tipurile de monumente
și de perioada în care sunt datate, urmărindu-se evoluția ponderii fiecărui tip
de monument și fiecărei perioade istorice în cadrul categoriei respective. S-a
urmărit evoluția numărului total de poziții de monumente istorice pe categorii,
precum și evoluția numărului total de monumente istorice, marcată de cele
trei liste, pentru județul Vaslui.
Inventarul Monumentelor Publice din 1903
Inventarul din 1903 cuprinde două categorii - Monumente Publice și
Monumente Istorice
Capitolul Monumente Publice are următoarele categorii:
-	monumente de arhitectură
-	monumente și situri arheologice
-	monumente de artă cu valoare istorică și memorială
Capitolul Monumente Istorice cuprindea monumentele religioase.
Datorită inconsistenței și lipsei de precizie, a inventarului din 1903, (nu
este precizat numărul de monumente -“toate crucile și movilele cele mari din
cuprinsul județului”33), analiza statistică prezintă carențe.
în cadrul monumentelor publice din Județul Vaslui, la categoria
monumentelor de arhitectură sunt consemnate 10 obiective: 2 mănăstiri, 2
schituri și 6 biserici. în ceea ce privește datarea, majoritatea monumentelor
aparțin secolului XVIII - 7 obiective, iar pentru secolele XV, XVI și XVII, avem
câte un monument istoric pentru fiecare secol.
La categoria monumentelor și siturilor arheologice, unde informațiile
31 M.O. anul 172, Nr. 646 bis, Partea I, 16 iulie 2004, p.1
32 Dana Mihai, op. cit, p.273
33 Maria Popa, op. cit, p. 114-122
189
http://patrimoniu.gov.ro
sunt lacunare, predomină tumulii, cărora li se asigura un loc dominant din
punct de vedere cantitativ - “toate movilele cele mari din cuprinsul județului”,
tot aici fiind consemnată o cetate de pământ, Valul lui Traian, o așezare, și
Palatul Domnesc din orașul Vaslui.
Majoritatea monumentelor din această categorie aparțin secolului IV
î.e.n. (movilele/tumulii), restul monumentelor fiind din eneolitic (1), secolul II
e.n.(1), secolele ll-lll e.n. (1), și secolele lll-IV (2).
La categoria monumentelor de artă cu valoare istorică și memorială
sunt trecute “toate crucile și movilele cele mari din cuprinsul județului”.
La capitolul Monumente Istorice din cadrul Inventarului, pentru județul
Vaslui, nu este trecut niciun monument34.
Lista Monumentelor de Cultură din 1955
în Lista Monumentelor de Cultură din 1955, monumentele istorice sunt
reprezentate prin:
a)	Monumente arheologice
Regiunea lași- Județul Vaslui - 3 poziții
b)	Monumente de arhitectură
Regiunea lași - Județul Vaslui - 47 poziții
c)	Monumente de artă plastică
Regiunea lași - Județul Vaslui - 6 poziții
d)	Monumente istorice
Regiunea lași- Județul Vaslui - 1 poziție
Pentru Lista din 1955 monumentele de arheologie reprezentau 4% din
totalul monumentelor, monumentele de arhitectură, cu ponderea cea mai
mare - 84%, monumentele de artă plastică reprezentau 8%, iar
monumentele istorice 1 %.
în Lista Monumentelor de Cultură din 1955, monumentele de
arheologie erau reprezentate de două cetăți: una aparținând Evului mediu,
iar cea de-a doua, perioadei Latene, precum și de o așezare de secol ll-lll
e.n.
Monumentele de arhitectură din LMC 1955, erau reprezentate în cea
mai mare parte de biserici (80 %), restul fiind ansambluri monastice (7%),
case (7%), poduri (4%) și conace (2%).
în ceea ce privește repartizarea în funcție de perioade/secole a
monumentelor din categoria de arhitectură, din cadrul LMC 1955, pentru
județul Vaslui, monumentele de secol XIX predomină (45 %), cele de secol
XVIII dețin și ele un procentaj mare (38%), urmând ca cele de secol XVII și
XV să dețină 13%, respectiv 4%.
Cea de-a treia categorie din LMC 1955 este reprezentată de
monumentele de artă plastică, 3 statui și 3 busturi, toate aparținând secolului
34 Ibidem
190
http://patrimoniu.gov.ro
XX.
Ultima categorie de monumente din LMC, denumită Monumente
Istorice, este reprezentată de un singur monument, pentru județul Vaslui -
Movila Răbâia, datat în secolul IV a. Chr.
Lista Monumentelor Istorice 2004
în LMI 2004, monumentele istorice sunt reprezentate prin:
a)	Monumente	de arheologie - 149 poziții
b)	Monumente	de arhitectură - 275 poziții
c)	Monumente	de for public - 0 poziții
d)	Monumente	memoriale/funerare - 25 poziții
Pentru LMI din 2004, monumentele de arheologie reprezintă 33% din
totalul monumentelor, monumentele de arhitectură reprezintă 61%,
monumente de for public nu sunt menționate, iar monumentele memoriale/
funerare reprezintă 6%.
Pentru județul Vaslui, monumentele de arheologie din LMI 2004 sunt
reprezentate de 149 poziții, reprezentând 38 de situri, fiecare sit având alocat
un număr de poziții care să reprezinte orizonturile de locuire. Dintre aceste
38 de situri clasate, 7 situri sunt monumente istorice de valoare națională și
universală (grupa valorică A), iar 31 de situri sunt monumente istorice
reprezentative pentru patrimoniul cultural local (grupa valorică B).
în LMI 2004, monumentele de arheologie din județul Vaslui, sunt
reprezentate prin următoarele tipuri de situri: cetăți, castre, așezări, așezări
fortificate, tumuli, necropole, curți domnești și ruinele unor biserici. în cadrul
acestor tipuri, majoritatea siturilor clasate, sunt așezări, care reprezintă 81%
din totalul siturilor clasate.
în privința ponderii perioadelor istorice în cadrul siturilor clasate din
județul Vaslui, se observă că majoritatea pozițiilor care reprezintă
monumentele de arheologie aparțin perioadei medievale (28%), urmate de a
doua perioadă a fierului Latene (17%), sec. II-III e.n. (14%) și perioada
migrațiilor (11%), epoca bronzului (9%), prima perioadă a fierului - Hallstatt
(6%), neolitic (6%) și eneolitic (6%), urmând ca cel mai puțin reprezentată să
fie perioada paleolitică (2%).
Monumentele de arhitectură din județul Vaslui sunt reprezentate prin:
biserici, ansambluri monastice, turnuri de apă, turnuri ceas, case, conace,
spitale, ansambluri de învățământ, ansambluri de arhitectură (străzi), sedii de
instituții (prefecturi, bănci, teatre, direcții, biblioteci) și poduri.
Cea mai mare pondere este deținută de biserici, care reprezintă 44 %,
casele reprezintă 23%, ansambluri monastice 9%, conace 6%, spitale 3%,
ansambluri de învățământ 6%, ansamblurile de arhitectură 1% , poduri 1%, și
sedii de instituții (bănci, teatre, prefecturi, direcții, biblioteci) 7%. Arhitectura
religioasă este dominantă în ceea ce privește numărul de monumente pentru
județul Vaslui.
191
http://patrimoniu.gov.ro
în ceea ce privește repartizarea pe perioade/secole a monumentelor de
arhitectură din LMI 2004, se observă că 51% din totalul acestor monumente
aparțin secolului XIX, 21% sunt din secolul XX, 14 % aparțin secolului XVIII,
8% din monumente sunt consemnate ca aparținând intervalului secolelor
XIX-XX, 2% din monumente aparțin intervalului secolelor XVIII-XIX,
monumentele de arhitectură din secolul XVII dețin doar 2%, iar pentru
secolele XV și XVI avem câte 2 monumente pentru fiecare adică 1% din
totalul monumentelor, urmând ca cea mai mică pondere să o dețină intervalul
secolelor XVII-XVIII, fiind reprezentată de un singur monument, adică mai
puțin de 1 %.
Pentru cea de-a treia categorie din LMI 2004, și anume, monumentele
de for public, menționăm că pentru județul Vaslui nu este înscris niciun
monument.
Ultima categorie din LMI 2004, monumentele memorial/funerare ocupă
25 de poziții, adică 6% din totalul monumentelor.
Tipurile de monumente din această categorie, sunt: statui, grup statuar,
busturi, cimitire, morminte, monumente funerare, capelă memorială, cruce
memorială, mausoleu și un sit istoric (rezervație botanică și loc istoric).
în cadrul acestei categorii, statuile și busturile dețin cele mai multe
poziții, 24% respectiv 20 %, cimitirele, monumentele funerare și mormintele
dețin fiecare câte 12 %, iar câte o singură poziție din LMI, revenind unui
mausoleu, unui sit istoric, unui grup statuar, unei cruci memoriale și unei
capele memoriale.
Majoritatea monumentelor din această categorie aparțin secolului XX-
76%, intervalul secolelor XVIII-XIX reprezintă 8% din monumente, la fel și
monumentele din secolul XIX tot 8%, urmând procentaje de 2% să fie
reprezentate de câte un monument de secol XV și unul aparținând
intervalului secolelor XIX-XX.
Făcând o raportare generală pentru cele trei liste, pentru categoria
siturilor arheologice, care apare în cele trei liste, se poate observa o scădere
a numărului lor din 1903, când Inventarul consemna un număr de cel puțin
13 obiective, la 3 obiective în Lista din 1955. Urmează o creștere
semnificativă a numărului de poziții din 1955 - 3 poziții, la 149 poziții în LMI
2004, un salt semnificativ înregistrându-se între 1991-1992 și 2004,
justificată de Proiectul Legii monumentelor istorice din 1991 care permite o
largă inițiativă la nivelul propunerilor de intrări pe listă35.
Dintre cele peste 2300 de puncte cu descoperiri arheologice, datând
din paleolitic și până în secolul al XVIIl-lea, semnalate de profesorul Ghenuță
Coman în Repertoriul arheologic al județului Vaslui, în LMI 2004 apar 149 de
poziții.
Pentru categoria monumentelor de arhitectură din cele trei liste, se
35 Cezara Mucenic, op. cit, p. 17
192
http://patrimoniu.gov.ro
observă o creștere a numărului de poziții de monumente de la 10, în
Inventarul din 1903, la 47 în Lista din 1955, apoi o creștere semnificativă
între 1955 și 2004, când s-a ajuns la un număr de 275 de poziții. Această
categorie a deținut, în ultimele două liste publicate, cel mai mare număr de
poziții.
Analiza statistică care exprimă evoluția numărului total de poziții pentru
categoria de monumente memorial/funerare marcată s-a realizat doar pentru
listele din 1955 și 2004, unde numărul total al pozițiilor este deductibil. în
cazul monumentelor de artă plastică și memorial/funerare, se observă o
creștere de la 6 poziții în 1955, la 25 în LMI 2004.
Pentru a putea realiza o statistică generală, care să evidențieze
evoluția numărului de monumente pe categorii, este necesară o corelare a
categoriilor de monumente, deoarece ele sunt diferite ca număr și conținut,
de la o listă la alta.
Au fost cumulate categoriile de arheologie ale listelor din 1903, 2004,
cu cea de monumente istorice din 1955 (deoarece în LMC 1955, la categoria
monumente istorice, a fost înregistrat un sit arheologic), categoria
monumentelor de arhitectură este similară în toate cele trei liste, iar categoria
de monumente memorial/funerare, din LMI 2004, a fost cumulată cu
categoria monumentelor de artă plastică din LMC 1955, deoarece ele
coincid.
în privința evoluției numărului total de poziții de monumente istorice,
pentru categoriile arheologie/monumente istorice, arhitectură și monumente
193
http://patrimoniu.gov.ro
de artă plastică /memoriale/funerare, în cadrul celor trei liste, în urma analizei
se observă că monumentele de arhitectură au cel mai mare număr de poziții
în toate cele trei liste, fiind urmate de categoria siturilor arheologice și apoi de
monumentele de artă plastică/memoriale/funerare.
în ceea ce privește evoluția numărului total de monumente, în cele trei
momente marcate de: Inventarul din 1903, de Lista Monumentelor de Cultură
din 1955, si Lista Monumentelor Istorice din 2004, se observă o creștere
semnificativă a numărului de poziții de la 56, în 1955, la 449, în 2004,
creștere prilejuită de Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din
1991-1992, care a favorizat intrarea unui număr crescut de monumente pe
listă.
Trecerea de la un demers cu caracter general, cum este Lista
Monumentelor Istorice din România la o inițiativă analitică într-un caz
particular, cel al monumentelor istorice din județul Vaslui, a implicat o analiză
nuanțată, bazată pe un sistem de criterii ales în funcție de calitatea
informațiilor.
Aceste forme de evidentă, au avut o evoluție continuă în ceea ce
privește formatul și conținutul, astfel încât, în momentul de față, LMI este într-
un format digital sub forma unei baze de date.
Următoarea etapă în evidența monumentelor istorice este realizarea
unui sistem informațional geografic (GIS) la nivel național, care reprezintă
cea mai nouă tehnologie ce permite reprezentarea geografică și cartografică
a informațiilor referitoare la patrimoniul cultural imobil. Acest sistem va
permite colectarea, gestionarea și evaluarea, eficientă și precisă, a tuturor
categoriilor de informații privind monumentele istorice, constituind totodată și
un suport decizional eficient.
Summary
The evidence of historical monuments, as an indispensable and basic
appliance for preservation and conservation of național heritage, had as a
purposefulness, forms of evidence, with an official or unofficial character,
likeness lists or inventories.
Statistica! analysis performed for Vaslui county, is an approach, within
an large perspective that includes improving the analysis for the other
counties, which can contribute to reveal the conception of each age for
historical monuments.
The analysis is based on three official lists: Historical and Public
Monuments Inventory 1903, The Cultural Monuments List 1955 and The
Historical Monuments List 2004, considering as a legal issue, this approach
best fit with the aim of analysis, which is to reflect the evolution of how
historical monuments are represented in this official evidence forms.
194
http://patrimoniu.gov.ro
The preponderent categories in those lists are: archaeological
monuments architectural monuments, monuments of art, memorial and
funeral monuments.
For Vaslui county, most represented are architectural monuments with
highly percentage, followed by archaeological monuments and monuments of
art.
Within architectural monuments, most represented is religious
architecture (churches, monasteries etc.), followed by civil architecture
(houses, manor houses, bridges etc.) , and memorial and public monuments
(cemeteries, statues, funeral monuments etc.). Pointing the periods, for
architectural monuments, period of XVIll-XX centuries, is highly represented.
Within archaeological monuments, most represented are the settlements,
followed by fortresses, necropolis etc. The medieval monuments, are best
represented for archaeology category.
Within memorial and public monuments, most represented are statues
and busts, mostly belonging to XIX-XX centuries.
Evolution of the total number of monuments, emphasize by the three
moments of analysis, Historical and Public Monuments Inventory 1903, The
Cultural Monuments List 1955 and The Historical Monuments List 2004,
indicates an increase from one list to another, like: in 1955, from 56 records,
to 449 records, in 2004, due to 1991 Law Project of historical monuments,
ensembles, and sites, which permits large number of entries, on the
monuments lists, fact that reflects a considerable increase of interest for
preserving and protection of the historical monuments.
In the same progress way, comes next approach for the evidence of
historical monuments, which is the implementation of an geographical
Information system (GIS) național wide. This system will collect, administrate
and evaluate all range of data about historical monuments, and will be an
efficient decisions support.
The intent of this study, is to offer a general view of the main evidence
forms for Vaslui county and to provide useful data for developing alike
studies dealing same issues.
195
http://patrimoniu.gov.ro
A Centrally Managed GIS System for Protection of the Romanian
Archaeological Sites and Historical Monuments
Mircea ANGELESCU
Dana MIHAI
Cristina OANA
Cristian VASILE
Laurențiu ICHIM
1.	INTRODUCTION
Archaeology and geography have much in common. Like geographers,
archaeologists study places. They collect data in the field and map their find-
ings at many different scales, from a square meter within an archaeological
dig to regions covering half a continent. Since the discipline’s beginnings in
the nineteenth century, when researchers sketched artifacts and landscapes
in pencil and watercolor, archaeologists have always interested to record and
analyze this Information. During the last decade, the GIS and GPS technol-
ogy has been used to map sites with the new precision class and to predict
where undiscovered sites of archaeological interest might be.
2.	THE CHALLENGE
For over 4 years, the National Institute of the Historical Monuments
(INMl) - Ministry of Culture and Religious Affairs has been in the process of
capturing and maintaining a database of 23624 archaeological sites, called
the official "List of Historical Monuments” (LHM 2004). In 2005, INMI decided
to replace an existing tabular only system stored in Microsoft Access applica-
tion with an advanced server based-applications of GIS technology. The lack
of the național Information system regarding to the național cultural heritage
represent the main argument for the implementation of this centrally man-
aged GIS system.
The main purpose of this project is to provide an coherent GIS system,
in accordance with the actually legislation for cultural heritage resources, and
to create a unique network between the following organizations: NIHM, INMI,
Cultural Counties Direction, and the Direction for Historical Monuments from
Ministry of Culture and Religious Affairs that are involved in the updating
process of the național heritage resources inventory. This challenge allowed
defining a strategy and better decisional support for the Ministry of Culture
and Religious Affairs and making an easier access to the primary Information
related to the historical monuments, their unique code, locations, age deter-
mination, etc.
To accomplish this goal, ESRI Romania has built the Romanian Ar-
196
http://patrimoniu.gov.ro
chaeological Sites and Historical monuments Inventory Application - eGIS-
pat to provide a centrally managed GIS system to maintain and advanced
analysis a national-wide historical monuments geodatabase.
eGISpat was designed using a server based solution that provides a
powerful, fully integrated, multi-user architecture leveraging the latest tech-
nology including ArcGIS Server 9.1, ArcSDE 9.1, ArcGIS Desktop 9.1, and
Microsoft SQL Server. ArcGIS Server, ArcSDE and the geodatabase model
provide a centralized multiuser mechanism for managing and sharing all the
information related to the monuments and archaeological sites stored in Mi-
crosoft SQL Server.
3.	COMPONENTS AND CAPABILITIES
3.1	The eG/Spat architecture
The eGISpat represents a distributed archaeological GIS system, con-
sisting of several components that can be distributed across multiple ma-
chines at the național level. The key components of the eGISpat application
(Figure 1) can be summarized as:
-	ArcGIS server: hosts and runs server objects. ArcGIS server consists
of a server object manager and more server objects containers. - Web
server, hosts the Web application and Web Services that use the objects run-
ning in the GIS server.
-	Data server. ArcSDE provides a gateway for using, managing and
storing multiuser geodatabase in Microsoft SQL Server as database platform,
for any client application. Spațial and tabular data are integrated in a com-
mon centralized relațional database structure normalized through a geodata-
base model.
-	Web browsers: used to connect to the Web application - eGISpat
Bucharest, running in the Web
server.
-	Desktop applications: Ar-
cGIS Desktop 9.1 and a SOA client
application - eGISpat Romania con-
nect over HyperText Transfer Proto-
col (HTTP) to ArcGIS Web Services
running in the Webserver or connect
directly to ArcGIS server over a LAN
orWAN.
Figure 1. The eGISpat architecture - a cen-
trally managed GIS system
197
http://patrimoniu.gov.ro
3.1.1	. Definitions and concepts
Before diving into the details, it’s important to review some key terms
and concepts that will be used throughout this paper: - G/S server. The
GIS server is responsible for hosting and managing server objects. The
GIS server is the set of objects, applications, and Services that make it
possible to run ArcObjects components on a server. The GIS server con-
sists of a server object manager and one or more server object containers.
-	Server object manager (SOM): The SOM is a Windows service
that manages the set of server objects that are distributed across one or
more container machines. When an application makes a connection to
an ArcGIS Server over a LAN, it is making a connection to the SOM.
-	Server object container (SOC): A SOC is a process in which one
or more server objects is running. SOC processes are started and shut
down by the SOM. The SOC processes run on the GIS server’s con-
tainer machines. Each container machine is capable of hosting multiple
SOC processes.
-	Server object A server object is a coarse-grained ArcObjects
component, that is, a high-level object that simplifies the programming
model for doing certain operations and hides the fine-grained ArcObjects
that do the work. Server objects support coarse-grained interfaces that
have methods that do large units of work, such as “draw a map” or
“geocode a set of addresses”. Server objects also have SOAP inter-
faces, which make it possible to expose server objects as Web Services
that can be consumed by clients across the Internet.
-	Web server. The Web server hosts Web applications and Web
Services written using the ArcGIS Server API. These Web applications
use the ArcGIS Server API to connect to a SOM to make use of server
objects and to create ArcObjects for use in their applications.
3.1.2	Geodatabase Model for management of the eG/Spaf application
The geodatabase model of the officiaI LHM published in 2004 is under
development to effectively manage these country-wide archaeological, archi-
tectural and historic resources. It is not intended to store all the Information
associated with a site. It identifies the following requirements: a) identify the
location of the historic resources (historical monuments, archaeological sites
and ensembles); b) identify internai data files of site data; and c) link detailed
site records and other documents (i.e. photographs, scanned images, docu-
ments, text, video and so forth) to site locations. Analyzing the structure of
the LHM, this includes 23.624 monuments, 18.516 monuments with național
and internațional relevance and 5.108 positions representing monuments
with local importance. From typological point of view, LHM includes 1.762
ensembles and 4.040 architectural and archaeological sites.
The eGISpat application contains Information regarding archaeological
198
http://patrimoniu.gov.ro
sites and historical monuments, classified as historical monuments, organ-
ized in three large categories, in accordance with the methodology regarding
the inventory of the historial monuments, who established the principles of
the listed/unlisted historical monuments as: monuments, assemblies and ar-
chaeological and architectural sites. In addition, in accordance with the Law
no. 422/2001, the LHM are structured in four categories: archaeology, archi-
tecture, funerary- memorial architecture and public.
The geodatabase consists of a set of feature classes, reiated tables
with defined relationships and domains and allows also business rules, reia-
ti onships and behaviors to be associated with a combination of spațial and
tabular data and administered through the same structure.
Figure 2 shows the structure of the archaeological sites and historical
monuments geodatabase model designed for the eGISpat application.
Figure 2. The eGISpat geodatabase model - work in progress
At this moment, the eGISpat geodatabase model contains the following
feature classes:
-	Monumente: a point feature class representing historical monuments
as points.
199
http://patrimoniu.gov.ro
-	Situri: a polygon feature class including archaeological sites as poly-
gons.
-	Ansambluri: a polygon feature class identifying the extent of archaeo-
logical ensembles as polygons.
-	Localitati: a polygon feature class representing the settlements
(towns, villages, communes, Bucharest capital)
-	Județe: a polygon feature class identifying the extent of the administra-
tive limits (municipalities limits)
-	Drumuri: a line feature class representing the road network
-	Cai ferate: a line feature class representing the railroad network
-	Râuri: a line and polygon feature class identifying the hydrographic
network
-	Dunărea: a polygon feature class representing the Danube Delta
Associated tables carry out most of the attribute Information or identify
links to site records and documents. The tables identify Information about
administrative units (called “județ”), geographical regions, historic monu-
ments identifier, staff name, listed or unlisted sites, etc. Domains assist in
standardizing sites Information. The domains are based on definitions and
the vocabulary in the LHM 2004 according to Romanian Law no. 422/2001
and include site condition, geographical zone and the jurisdiction.
3.1.3 eGISpat GIS Web Services
For the purposes of this paper, Web Services described are SOAP
based. SOAP is the messaging framework that defines a suite of XML ele-
ments to communicate to arbitrary systems. Web Services are discovered
using Universal Description, Discovery, and Integration (UDDI). UDDI is a
metadata structure that categorizes Web Services. Once discovered, the
Web Services Description Language (WSDL) is read to understand how to
caii and invoke Services. The WSDL is simply a standards-based XML file
readable across platforms.
The users are not allowed to directly connect to the server. Their ac-
cess is restricted through a Web service catalog. A Web service catalog is a
Web service that only exposes the subset of server objects that administrator
chooses to expose. On the Web server, the Web service catalog is used also
for publishing server objects as Web Services over HTTP.
These GIS Web Services implemented on the .NET Web server can be
consumed also from a Java client.
The .NET GIS Services (Figure 3) were developed using ASP.NET
framework and could be consumed by the client application - eGISpat Ro-
mânia to:
200
http://patrimoniu.gov.ro
• Sterflrtt IctwtVflrc
• amu
• UtîKj
• A^«w in»«<iF« 1^1
• prțfc^ffw F«g»
•	y»ten!c .Feattw lDlfr«Mre« Zona
•	AdanaaMi feluri
•	tusa-ejiM
•	iwIim (mtjm
•	c«tHw u Ha pg »rtt l'W
zi	_______________________________________________________ J
Figure 3. eGISpat Romania - GIS Web Services
-	Verify the uniqueness of COD2004 (according to Law no.
422/2001)
-	Retum data and the type of all column from a specified table
-	Read data from one field
-	Delete the records using a “where clause” criteria
-	Retum the field type for a specified table
-	Add image filesto geodatabase
-	Create geographic features and their attributes
-	Retum an image according to the selection criteria
-	Update attributes of the geographic features
-	Perform geodatabase management tasks such as connect and re-
lease the connection.
This function could manage and authorize also the user/role and
tasks, so Read, Insert, Update and Delete operations can be performed
only after authentification process.
3.1.4 eGISpat Romania - Web service client application capabilities
The eGISpat Web Services are a set of related application functions
that could be programmatically invoked over the Internet. These application
Web Services are implemented using the native ASP.NET Web service
framework and are called by the developed .NET client application - eGISpat
Romania.
The available application’s functionalities that can be consumed by the
users that have access and know the URL to the Web service catalog are the
201
http://patrimoniu.gov.ro
following:
-	Display the map of the Romanian Archaeological Resources with multi-
ple layers such as roads, streams, historical monuments, etc.
-	Save a map document as raster files (JPEG. BMP. TIFF, WMF and so
forth)
-	Pan and zoom in, zoom out throughout the map
-	Zoom to the ftill extent of the data
-	Identify features on a map by pointing at them
-	Search and find features on the map
-	Display labels with text from field values
-	Draw graphics features such as points, lines and polygons
-	Draw descriptive text
-	Select features by pointing at them
-	Find and select features with a SQL (Structured Query Language) ex-
pression
-	Transform the coordinate system of your map data
-	Perform geometric operations on shapes to create buffers
-	Perform advanced spațial and attribute queries
-	Select features and generate reports related to one or more historical
monuments
archaeological sites and ensembles
-	Add and delete image files and geographic features to geodatabase
-	Perform geodatabase management tasks
-	Validate entering values during the create and update process
-	Create and update geographic features and their attributes (Figure 4)
Figure 4. eGISpat Romania - the ability to create
and update geographic features and their attributes
202
http://patrimoniu.gov.ro
3.2 Web application of the Historical Centre of Bucharest
3.2.1	History
The historical centre of the city of Bucharest was determined and le-
gally declared as a protected area in 2001, according to criteria correspond-
ing to certain city planning process and architectural values.
The historic centre area contains archaeological monuments and sites
dating back to the medieval age, among which we could mention the medie-
val ensemble “Curtea Veche” (representing The Old Royal Courf), churches
and inns built before the year 1800. Most monuments date back to the sec-
ond half of the 19th century. They have been complemented by some of the
most original monuments during the inter-war period. We should note that a
great number of the historical monuments had been built on or include parts
of cellars of the older constructions (dating from the 17th - 18th century).
The buildings inside the historical centre could be grouped in the follow-
ing funcțional areas: commercial area (Lipscani and Calea Moșilor Streets),
funcțional area (Calea Victoriei) and residential area (Stelea Spătarul and
Radu Calomfirescu Streets). The archaeological monuments located in these
areas present a large variety of architectural programs.
Firstly, there is a royal residence area called “Curtea Veche" that repre-
sents the main pole of the medieval town, around which had developed the
town fair, churches (Stavropoleos, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Gheorghe Vechi,
Colțea, Doamnei), inns which proved for centuries to “live long” and be very
expedient (Hanul lui Manuc, Hanul cu Tei, Hanul Polonezilor, Hanul Patria),
houses with shops at the ground floor and lodgings above (Lipscani Street,
Calea Moșilor, Șelari and Smardan Streets), dwelling places (the “round-
windowed house” 15 Radu Calomfirescu Street), public and cultural institu-
tions built-up between the second half of the 19th century and beginning of
the 20th century, hospitals (Colțea, PTTR-the hospital of the Romanian Postai
Services), commercial arcades (the Macca-Villacrosse arcades and the
French passage way), and hotels (Fieschi Hotel).
The built-on fund has been renewed in despite of severe damages (a
great fire incident in 1847, several earthquakes) or due to new city planning
and architectural programs requiring larger spaces. Curtea Veche exhibits
the medieval construction system dating back to the 15th- 16th century, deco-
rative elements from Brancovenian age and other representative monuments
for the same age and the churches Colțea, Razvan and Stravopoleos, that
are true architectural pearls.
3.2.2	Web GIS application of the Historical Centre - eG/Spat Bucharest
INMI is currently involved in developing a GIS project for the Historical
centre of Bucharest that will represent a planning tool to help planners and
preservationists to better assess historical and cultural resources in Bucha-
rest. The pilot project takes into consideration the applicability of GIS technol-
203
http://patrimoniu.gov.ro
ogy for spațial data analysis and also for a better monitoring of the național
LHM
The technical team and ESRI Romania decided to build a web GIS ap-
plication - eGISpat Bucharest (Figure 5) using ArcGIS Server technology
and incorporate the historic resources geodatabase, a digital map scale
1:2.000. IKONOS satellite imagery courtesy of GeoEye, representative set-
ting, registration files. plâns photographs, building footprints, streets, side-
walks, rivers, etc.
3.2.3	eG/Soat Bucharest capabilities
The developed Web application - eGISpat Bucharest allows user
through a LAN or Internet connection to perform the following functions:
-	Display the map of the Historical Centre of Bucharest with
multiple layers such as
roads, streams, historical monuments. archaeological sites.
etc
-	Pan and zoom in. zoom out throughout the map
-	Zoom to the full extent of the data
-	Moving back or forward one display
-	Identify features on a map bypointing atthem
-	Search and tind features on the map
-	Interactively toggle layers on and off
204
http://patrimoniu.gov.ro
-	Display labels with text from field values
-	Draw image from satellite imagery
-	Draw graphics features such as points, lines, circles and poly-
gons
-	Draw descriptive text
-	Select features inside boxes, areas, polygons and circles
-	Select features within a specified distance of other features
-	Find and select features with a SQL (Structured Query Lan-
guage) expression
-	Find locations on a map from a Street address or intersection
you provide
-	Transform the coordinate system of your map data
-	Perform geometric op erați ons on shapes to create buffers
-	Perform advanced spațial and attribute queries
-	Manipulate the shape or rotation of a map
-	Select features and generate reports related to one or more
historical monuments
and archaeological sites
-	Prinț maps in size A4
-	Add and delete image files to geodatabase (Figure 6)
Edit&re harie I Modificați date I Harta principala
Pentru a adaugn o imagine
fn fewza de date spațiala
trebuie sa procedați in felul
următor:
3 Selectati codul unic de
identificare al obiectului
de patrimoniu
0 Verificați daca obiectul
de patrimoniu are o
imagine atașata in baza
de date spinala
3 pe butonul
Brav/x pentru a xlecta
o imagine de pe bard
disk
0 Tastați denumirea
obiectului de patrimoniu
'.M Tastat! o descriere ce va
fi adaugata in baza de
date spațiala
yy^Tectuan chck pe
butonul .Accept pentru a
odauga imagi nea in bara
de date spațiala
& St» gen imagine din
bana de date spațiala
(T] Sdcctaii COD 2004:	bMglHestMat*lM<e»4*tak*sei ® Vanficati
B-ll-a-A-19681
B-II-a-A-19837
B-ll-a-B-10150
B-ll-a-B-18473
B-ll-a-B-18509
B-ll-a-B-18764
B-ll-a-B-10900
B-ll-m-A-17931
B-ll-m-A-18220.01
B-ll-tn-A-18220.02
B-ll-tn-A-18221
B-ll-m-A-18225
B-ll-m-A-18571.01
B-ll-m-A-18671.02
B-ll-m-A-18671.03
B-ll-tn-A-18584
In bara de date sunt: 1 imegitd.
® rbu(l>ie: |	BltWSS
® Monument: |Angamblul Băncii Curtea Vech»
(J) Descriere:
© Adau^u ti imn;inciiselectata in ycodatdtase:
0 Strigoii imngiii» din buca de 4»in:
Accept
Șterpeli
&&&
© 209^ însiitttttil National pentru Monumente Istorice. Toate drepturile rezervate.
Pcwemd by £SR1 tcohnology Arc GIS Server 9 J
Figure 6. eGISpat Bucharest - the ability to add and delete image files to geodatabase
205
http://patrimoniu.gov.ro
-	Perform geodatabase management tasks
-	Create and update geographic features and their at-
tributes (Figure 7)
Figure 7. eGISpat Buch arest - Create geographic features and their attributes
4. CONCLUSIONS
This project represents the first phase, to create a centrally managed
GIS system of the Romania’s archaeological and historical resources. For the
second phase, INMI will be applying for additional funding to field check the
existing geodatabase information and to scan additional surveys. The last
phase will involve additional archaeological sites using Trimble GeoExplorer
GeoXT, GeoXH, Recon GPS Cârd and ArcPad application to complete the
project.
“eGISpat application represents for IN Ml the first step to create and im-
plement an enterprise GIS system that will be applied to the național historic
resources inventory. Building a național network regarding to the cultural
heritage is a stringent necessity and, in the same time a future deșire for us.
Using a geodatabase model will allow us a better management of the Na-
tional Archaeologic Directory and also the List of the Historical Monuments.’’,
206
http://patrimoniu.gov.ro
says Dr. Dana Mihai, Scientific Director, INMI.
The major benefits of the eGISpat application are described below:
-	Significant operațional and risk-cost reductions as compared to com-
mon practicai experience where each user tends to have a “private”
database that is not centralized and shared by other users within the
organization.
-	A centralized archaeological geodatabase allows users to modify the
geodatabase schema, or to integrate new Information according to
their needs into the application. AII their changes are simply docu-
mented in the UML diagram and the geodatabase is updated.
-	Advanced ArcGIS users are able to directly access the eGISpat geo-
database for advanced spațial analysis and mapping. AII non-GIS
specialists are easily able to acces spațial data using the eGISpat in-
terface.
-	AII departmental staff are able to work in a centrally managed GIS
environment and fulfill business processes for multiuser editing, view-
ing and dissemination of cultural heritage resources in a timely way.
-	Advanced GIS Web Services are delivered throughout organizations
(INMI, Cultural Counties Direction, and the Direction for Historical
Monuments from Ministry of Culture and Religious Affairs).
-	eGISpat is a performant tool for decision makers at the național level
to eficiently manange the cultural heritage resources.
-	Implementing a centralized management system using the state-of-
art GIS technology will allow us to support also the geospatial specifi-
cations and standards required by European Community.
-	The eGISpat Geodatabase Model offers a better support to take the
right decisions to follow the administrative, rehabilitation and preser-
vation tasks and also to promote our național cultural heritage re-
sources.
-	This enterprise GIS project will enable also the implementation of the
sectorial policies and strategies in accordance to our specific require-
ments.
Such, eGISpat is a useful tool for research and planning purposes at a
variety of scales. The eGISpat Geodatabase Model can provide practicai
benefits, including more efficient planning, and incorporation of cultural re-
sources early in the local and country-wide planning process. The ultimate
goal is to reduced disturbance of cultural resources and increases our knowl-
edge of the past.
REFERENCES
Arroyo-Bishop, D. & M.T. Lantada Zarzosa, 1992, The ArcheoDATA
System: A Method for Structuring a^European Archaeological Information
http://patrimoniu.gov.ro
System (AIS). In Larsen, C. (ed.) Sites and Monuments: National Archaeo-
logical Records, Copenhagen: The National Museum of Denmark, pp. 133-
156. Davidson, T.E., 1986, Computer-Correcting Historical Maps for Ar-
chaeological Use, Historical Archaeology 20 (2): 27-37 ESRI Press, (2005),
ArcGIS 9: ArcGIS Server Administrator and Developer Guide European Con-
vention for the protection of archaeological heritage, La Valetta, ratified by
Romania through the Law no. 150/1997 European Convention for the protec-
tion of archaeological heritage, 1985, Granada European landscape Conven-
tion, 2000, Florence NSW Heritage Office, Policy, Standards and Guidelines
http://www.heritaqe.nsw.qov.au/06 subnav 02.htm
RO - Legislation: Law no. 421 of 2001 establishing the requirements andre-
gltions governing historical monuments and cultural resources.
Standards and Guidelines for Consultant Archaeologists (Archaeological
FieIdwork) www.culture.qov.on.ca/enqlish/culdiv/heritaqe/acsp bulletin-
julY2004-e.doc
Society of Museum Archaeologists, MDA, Standards in Action: Working
with Archaeology http://www.mda.orq.uk/standarc.htm
The National Park Service, Office of the Secretary of the Interior, Pro-
tection Of Archaeological Resources - http://www.cr.nps.qov/local-
law/43cfr7.htm Ontario Archaeological Society, 2004, Archaeology Customer
Service Project: Status Report - http://www.ontarioarchaeoloqy.on.ca/oas/
Paqes/Moc status report.htm
CONTACTS
Dr. Mircea Angelescu Chief Archaeologist, Ministry of Culture and Re-
ligious Affairs - Archaeological service 30 Kiseleff Street, 1 District, Bucha-
rest, Email: mircea.anqelescu@mail.cultura.ro Web site: www.cultura.ro
Dr. Dana Mihai - Scientific Director, Archaeologist, National Institute of
the Historical Monuments -16 lenachita Vacarescu Street, 4 District. Bucha-
rest ROMANIA Tel. +40-21-336.99.04 Fax +40-21-327.09.19 Email: danel-
ise@hotmail.com Web site: www.inmi.ro
Dr. Cristina Dana, Dr. Cristian Vasile and Laurentiu Ichim - ESRI
Romania, 8 Roma Street, 1 Apt., 1 District, 011774 Bucharest ROMANIA
Tel. +40-21-233.90.87 Fax +	40-21-233.90.88 Email:
cov qps@qeosystems.ro, cvasile@esriro.ro, lichim@esriro.ro Web site:
www.esriro.ro
208
http://patrimoniu.gov.ro
Keywords: Geoinformation - Gl, History, Real estate development,
Spațial planning, Standards
SUMMARY
The Romanian Archaeological Sites and Historical Monuments Inven-
tory Application - eGISpat, a centrally managed GIS system, was designed to
provide the functionality to maintain and advanced analysis of the geospatial
and parametric data, and to produce maps and reports using a national-wide
archaeological and historical monuments geodatabase, known as the "List of
the Historical Monuments” (LHM). This centrally managed web application
was designed and built by ESRI Romania and the National Institute of the
Historical Monuments - Ministry of Culture and Religious Affairs1.
The purpose of the eGISpat is to facilitate the regional branches partici-
pation in and support of integrated resource planning at the district (called
"județ”) and local government level, and the maintenance of data on the his-
torical record of archaeological work and historical monuments done in the
districts.
The eGISpat take also in consideration the historical center of Bucha-
rest that includes the archaeological sites (excavated during 1950 -2005) and
historical monuments, and the digital map, scale 1:2.000, a satellite image
and the historical records. AII departmental staff are able to work in a Web
integrated GIS environment and fulfill business processes for the entry, view-
ing and dissemination of Information in a timely way. The National Institute of
Historical Monuments continues to educate residents and promote also the
preservation forfuture generations.
' This article was presented to the XXIII FIG Congress Munich. Germany, in October2006
209
http://patrimoniu.gov.ro
Inventarierea patrimoniului cultural construit în Austria
Inge Podbrecky
Protejarea monumentelor istorice a început în Austria în 1850, când a
fost creată K.K. Central-Commission zur Erforschung und Erhaltung der
Baudenkmaler (Comisia centrală imperială și regală pentru cercetarea și
conservarea monumentelor construite)1.
Ideea de protejare a patrimoniului a fost salutată de diferitele națiuni
aflate în componența imperiului austro-ungar, slujind ca element de identitate
națională. Din altă perspectivă, protejarea patrimoniului invocată drept scop
comun avea un mare potențial centralizator, fiind deci de mare importanță și
pentru politica neo-absolutistă.
Erforschung (cercetarea) și Erhaltung (conservarea) erau, așa cum o
indică și denumirea instituției, de egală importanță.
Inventarierea sistematică a monumentelor istorice din Austria a început
în 1889, când a apărut primul volum al “Ostereich
Kunsttopographie" (Inventarierea topografică a patrimoniului din Austria).
Tradiția acestui tip de inventariere a fost perpetuată până azi, seria ajungând
în anul 2006 la volumul 562.
Din 1923 “Dehio Handbuch der Kunstdenkmăler Osterreichs” (Dicționarul
Dehio al monumentelor de artă din Austria) a fost folosit ca o versiune
condensată a inventarului monumentelor. Dicționarul Dehio este revăzut în
mod regulat și se adresează publicului larg.
Protejarea patrimoniului cultural a primit o bază legală în Republica
Austria în 1923, prin Denkmalschutzgesetz (Legea monumentelor istorice),
bazată pe faimoasele teorii ale lui Alois Riegl3. Conform Legii din 1923, tot
1 în cadrul programului bilateral româno-austriac de schimburi culturale, Ministerul Culturii și
Cultelor din România și Ministerul Federal al învățământului și Culturii din Austria au
organizat, în 2002, prin instituțiile omologe, Direcția Monumentelor Istorice și Comisia
Federală pentru Monumente Istorice (Bundedenkmalamt/BDA), un schimb de experți în
domeniul inventarierii monumentelor istorice. Delegații români, arh. Daniela Enescu și ist.
artă lozefina Postăvaru au participat între 2-9 septembrie 2002 la activitatea de birou și de
teren a colectivului responsabil cu inventarierea, clasarea și evidența monumentelor istorice
al BDA numit „Denkmalliste” (Lista monumentelor). Textul de față, conceput pentru
informarea delegației române, ne-a fost oferit spre publicare, într-o formă actualizată, de
către d-nadr. Inge Podbrecky, coordonatorul programului.
2 Seria este pregătită și publicată de către Bundesdenkmalamt (Comisia Federală a
Monumentelor Istorice), cel mai recent volum conține inventarierea topografică a orașelor
St. Polten, Linz și Oberpullendorf .
3 în eseul său Der moderne Denkmalkultus, din 1902, Alois Riegl, pe atunci conservatorul
general al Comisiei Centrale imperială și regală pentru cercetarea și conservarea
monumentelor construite definea pentru prima dată monumentele unei țări ca documente
ale propriei istorii.
210
http://patrimoniu.gov.ro
ceea ce poate fi definit ca
monument de interes public, fie
acesta aparținând statului, altor
autorități teritoriale, corporații cu
administrație publică, biserici, sedii
de instituții publice, etc. este
considerat în mod automat
monument istoric4. Conform
paragrafului 2 al acestei legi,
conservarea acestor clădiri este
considerată a fi de interes public,
chiar dacă nu a fost parcurs
procesul obișnuit de clasare dictat
de lege. Această stare de fapte are
avantajul unei mai mari flexibilități
în administrarea proprietății publice
dar are dezavantajul de a fi lăsat
neclarități asupra numărului
obiectelor protejate și impietează
deci asupra intervenției și lansării
unor prognoze pe termen lung.
Un amendament din 1999 al
Legii monumentelor îngăduie
clasarea monumentelor aflate în
proprietate publică prin decret. Prin
aceste decrete, procesul de
clasare este simplificat și accelerat.
Legea prevede de asemenea
crearea, până în anul 2010 a unei
Hofburg, Schwizerhof, sediul BDA (Comisia
Federală pentru Monumente Istorice), Viena
Dr. Inge Podbrecky (BDA Viena) și Hansjorg
Weidenhoffer (BDA a! provinciei Stiria) în
campania de inventariere a orașului Bad
Radkersburg
liste a tuturor monumentelor clasate din Austria, incluzând monumentele -
proprietate publică ce trebuie să fie identificate, înregistrate și clasate prin
decretele menționate mai sus. Din acest motiv, Comisia Federală a
Monumentelor a decis să creeze o bază de date ce va avea trei funcții
importante: în primul rând, să acopere tot domeniul patrimoniului construit, fie
acesta clasat sau nu, aflat în proprietate publică sau privată; în al doilea
rând, să ofere baza pentru elaborarea Listei Patrimoniului, cerută prin lege; și
în al treilea, desigur, să declanșeze clasarea prin decretele menționate.
4 Pentru punerea în aplicare a Legii monumentelor istorice din 1923, a fost creată Comisia
Federală pentru Monumente Istorice (Bundesdenkmalamt), subordonată Ministerului
Federal al învățământului și Culturii, ce are un birou în Viena și birouri ale conservatorilor
regionali (Landeskonservatoren) în fiecare dintre cele 9 provincii federale (în total 200
angajați). în domeniul inventarierii, Bundedenkmalamt are autoritatea de a decide dacă un
obiect poate fi considerat sau nu de interes public.
211
http://patrimoniu.gov.ro
Proiectul bazei de date a început în 1994, când trei istorici de artă de la
Comisia Federală pentru Monumente Istorice (Bundesdenkmalamt / BDA) au
început sa elaboreze metode de lucru și un catalog de necesități pentru
dezvoltarea software-ului. După mai multe adaptări, software-ul a fost gata
pentru utilizare în 1997. De atunci au fost operate 90 000 de înregistrări
(situația în octombrie 2006), adunând împreună aproximativ 170 MB.
în baza de date numită Denkmalverzeichnis (Indicele monumentelor),
fiecare obiect este reprezentat printr-o singură înregistrare conținând
Denumirea, Localizarea, Descrierea liberă și Imagini. Obiectele aparținând
unui sit sau ansamblu sunt interconectate. Datele brute referitoare la clădiri
sunt procurate prin lucrul pe teren și ajung în formă de dosar, note și
fotografii, în parte pregătite de colaboratori. Datele brute sunt prelucrate la
biroul BDA și coroborate cu datele din arhiva și biblioteca BDA.
Masca unei înregistrări în bazei de date (fig. 1) a fost proiectată similar
unei fișe de evidență. Datele sunt grupate în:
1.	Informații topografice: numele obiectului, numele sectorului
municipal, adresa poștală și numărul cadastral
2.	Referințe interne: numerele de referință ale fișelor mai vechi sau a
dosarelor existente și statutul actual de protecție
3 ialai fiaarbaiten BerjcNa Datanjărze Objakifii Abffagenl Extras Eanstar 2
|	£ehliaBan ,
. v X.	’i U > Hi M ►*	.
| Frage hier emgeben * -
Bundeaiand W
pol. Bezirt^ Wen
Gerichisbezirk Innere SladtWen
IGemeinde 1010 Wien 1 - Innere Stadl
Katastralgem. Innere Slodt
gStraBe
GZ1
GZ2
Stelus
Gi Datum 1
Gî Dolum2
D-Verzeichnis - kein Schutzstntus
►	ReichsratestraBe	#
	Doblhofigasse	#
*	*
iOrtsteil
Einlegezahl 922
GelNr. 1529/3____________________________
5Bouseft 1683 - 1884 Perloden
# 90101
jJ # 01004
UE A □ A
hoad —
hIB AO y
Eingeleitei □ Verfebrensan
E fag ele iței am	Skeit datum
Kataloglitel Miethaus
1	Katagoria Protanbauta jJ Wohnbaulan t | Miathaus
2	Kategorie d
4 Be îe ichnung	____________
Ensemble Wien I, Innere Siedt- Rafaausviertei
Wellkulturerbe Historisches Siadizenlium von Wien
<2i
ii)
16)
® Amtsdatan | An fiText'j E? Notiî»n| K5i Bilder $ Eigentiimer| Q3 blsralur| @ Psrsdnhchkert| & GDB/DKM|
(2)
LK-21.
Fund$ielle(n) Nr.
GB Eintrag-Datum
Aufnalima Daium
interventlonarang
Information
Zone
01 04.1997
GB TZ
Geltthrdet □
Ostwert
Nardwsri
SB W
r rn	i obj_guid	Dtcf	na	PoLtr^iy
—I	OÎ.Or.ZW* Mt0?r28	0A.CT.MOft jriBOiSlS Cbo
j den; ac: Jildl- 1377' ► I »l ;►*[
Fig. 1. Masca principală a bazei de date (Denkmalverzeichnis) folosită de Comisia Federală
pentru monumente istorice (BDA), Austria
212
http://patrimoniu.gov.ro
3.	Clasificarea tipologică: organizată după trei nivele de terminologie
controlată. Primul nivel este divizat în cinci categorii: clădiri de cult, clădiri
civile, patrimoniu tehnic, situri arheologice și alte tipuri. Al doilea și al treilea
nivel diferențiază ulterior în interiorul acestor categorii și permite repartizări
funcționale și tipologice concise. Două rânduri asigură spațiul pentru folosința
actuală și cea istorică. Cu ajutorul acestei terminologii este acoperită o plajă
largă de tipuri de clădiri, de la biserici, palate și fortărețe, la patrimoniul
industrial sau vernacular.
4.	Descrierea în termeni științifici
5.	Fotografii și alte ilustrații.
Registrul de jos al măștii este proiectat ca o linie de taste ce conduce
spre sub-măștile adiționale. A doua tastă de la stânga se referă la informații
științifice care nu conțin termeni de limbaj controlat. Datele pot fi introduse ca
text liber, conținutul incluzându-se automat în forma printată. Un al doilea
câmp cu text liber oferă spațiu pentru comentarii. A treia tastă accesează
câmpul cu fotografii, planuri și alte ilustrații. Acestea sunt în mod curent
scanate dar pot fi reproduse și cu camere digitale. Numărul foto are
corespondent la sursa din arhiva foto a BDA.
A patra tastă conduce la o sub-mască referitoare la numele
proprietarilor și adresa acestora. Bibliografia referitoare la obiect se
accesează cu ajutorul tastei 5. Mai mult de 3000 de titluri au fost introduse
până acum. Ultima tastă se referă la persoanele asociate obiectului cum ar fi
proprietari, comanditari, arhitecți, artiști, etc.
Toate aceste informații sunt actualizate în baza de date de lucru și
folosesc ca instrument de cercetare important.
Fiecare informație de detaliu poate fi chestionată prin diferite filtre. De
pildă poate fi aflat numărul statuilor Sfântului Nepomuk dintr-o anumita zonă
sau toate picturile murale dintr-o anume perioadă și dintr-o anume provincie
federală, bisericile romanice închinate Sfintei Maria, etc. în forma printată, un
rezumat relevant al fișei este accesibil în câteva secunde.
Baza de date poate produce de asemenea numeroase produse printate.
Cel mai important este așa numita Listă a monumentelor (Denkmalliste).
Este un catalog al monumentelor din diferite municipalități, conținând
informații primare cum ar fi numele obiectului, detalii de localizare și fotografii
și poate fi produs automat prin funcția bazei de date numită Catalog. Această
funcție oferă informații selectate din setul mare de date conținut în bază. în
mod curent este folosită în scopul de a informa autoritățile locale, dar poate
folosi și la obținerea mai multor informații de la acestea. Este folosit de
asemenea ca bază pentru discuțiile interne în care se stabilește care dintre
obiecte ar trebui clasate și înregistrate ca monument istoric.
Echipa departamentului BDA - Viena numit “Denkmalliste” (Lista
monumentelor) cuprinde 29 de persoane; 15 dintre ei sunt angajații BDA.
Dintre aceștia, 12 istorici de artă sunt ocupați cu inventarierea în întreaga
213
http://patrimoniu.gov.ro
țară, pregătesc dosarele premergătoare înscrierii și stochează informația în
baza de date. Alți 14 istorici de artă fac același lucru ca free-lanceri. îndată
ce unul dintre aceștia s-a obișnuit cu masca, structura bazei de date și
operațiunile de rutină, introducerea datelor despre un obiect durează între
10 și 12 minute. Trei persoane sunt implicate în munca administrativă.
în mod normal, toate informațiile adunate pe teren intră în baza de date.
Această procedură s-a dovedit a fi foarte folositoare pentru evitarea
suprapunerii de date adunate de către diferitele departamente implicate în
munca de teren.
Selecția monumentelor pentru a fi clasate este operată de un grup de
lucru format din istoricul de artă responsabil pentru inventarierea într-o
anumită zonă, șeful departamentului “Inspecție”, conservatorul regional,
Președintele BDA și alți specialiști.
în final, câteva detalii despre hard și software, cu observația că sunt
expuse de un nespecialist în domeniu. Din rațiuni economice și practice a
fost ales un MS Access 7.0 ca sistem de bază de date. Aplicația consistă din
2 părți, așa numitele front-end (interfața pentru utilizatori) și back-end
(interfața de stocare). Back-end este responsabil pentru înmagazinarea
datelor, în timp ce front-end se ocupă cu prezentarea datelor, interacțiunea
utilizatorilor, căutarea informațiilor, generarea de rapoarte, scanarea
fotografiilor și emiterea așa numitelor cataloage - rapoarte speciale, pregătite
ca documente Word. Fotografiile sunt stocate ca dosare exterioare, în file
system în scopul de a păstra baza de date mică și performantă. Un link la
IMAGO, baza de date pentru imagini a BDA, actualmente în construcție, se
va stabili cât de curând posibil.
Designul bazei de date permite să existe replici ale back-end în alte
orașe. în prezent introducerea datelor se desfășoară separat în stații de lucru
ale birourilor BDA din majoritatea reședințelor de provincie federală. Pentru a
se preveni intervențiile neautorizate a fost implementat un sistem de
securitate cu password și o ierarhizare a utilizatorilor. în prezent admiterea
informațiilor noi în baza de date este strict rezervată echipei noastre din
serviciul „Lista monumentelor” (Denkmallisten) al BDA Viena, în timp ce
ceilalți membri BDA au acces la baza de date, pot stoca date dar nu pot
opera modificări. în felul acesta, datele de bază rămân neatinse, în timp ce
se acumulează informații noi.
Până acum au fost operate 90 000 de intrări în baza de date (trebuie
menționat că pentru un singur monument, ca de pildă o mănăstire sau un
complex arheologic vast, se fac tot atâtea intrări câte elemente sau parcele
componente conține). Dintre acestea, în jur de 30 000 sunt obiecte în
proprietate privată (18 000 deja clasate) iar din obiectele aflate în proprietate
publică sunt clasate în jur de 16 000. Restul informației se referă la obiecte
neclasate.
Ca serviciu pentru public și în scopul de a oferi ajutor altor instituții, baza
214
http://patrimoniu.gov.ro
de date se află în curs de adaptare pentru accesare prin Internet. Până
atunci, alte informații despre activitatea noastră sunt accesibile pe pagina
www.bda.at.
Zusammenfassung
Das osterreichische Denkmalschutzgesetz von 1923, das auf einen
Entwurf Alois Riegls zuruckgeht, unterschiedet zwischen Denkmălern in
Privateigentum (§3) und solchen im Besitz der dffentlichen Hand, der Kirchen
und der Kdrperschaften dffentlichen Rechts. Fur letztere galt in §2 das
bffentliche Interesse an ihrer Erhaltung kraft gesetzlicher Vermutung als
gegeben. Da dieser Bestand aber auch eine groBe Anzahl von Objekten
betrifft, denen keine Denkmalqualităt nach §1 des Gesetzes zukommt,
konnte die tatsăchliche Zahl der Denkmalobjekte nicht ermittelt werden.
Durch die Gesetzesnovelle von 1999 ist das Bundesdenkmalamt zur
Selektion dieser Objekte verpflichtet. Die Novelle sieht fur diese Objekte
auch eine Vereinfachung des Unterschutzstellungsverfahrens per
Verordnung vor.
Aus diesen Griinden entschloss sich das Bundesdenkmalamt zur
Entwicklung einer Datenbank, die alle Denkmăler Osterreichs, auch die in
Privatbesitz, erfassen solite. Gleichzeitig wurde eine Neuinventarisierung des
gesamten Denkmalbestands gestartet. Vorarbeiten hatten schon 1994
begonnen, 1997 war die Datenbank zur Eingabe bereit. Seither wurden etwa
90000 Datensătze eingegeben. Die Datenbank umfasst gegenwărtig
(Oktober 2006) 90000 Datensătze.
Gegenwărtig arbeitet ein Team von 29 Personen an der Datenbank -
26 davon sind Kunsthistorikerlnnen, 15 davon Angestellte des
Bundesdenkmalamts. Diese ermitteln die Daten und erledigen die
Dateneingabe. Bei einer gemeinsamen Besprechung von Bearbeiterlnnen,
Landeskonservatorlnnen und Prăsidium wird aus den eingebrachten Daten
der Denkmalbestand ermittelt. Dieser flieBt in die Verordnung fur die
jeweilige Gemeinde ein.
Aus dkonomischen grunden haben wir uns fur MS Access 7.0 als
Grundlage fur das Datenbanksystem entschieden. Die Applikation besteht
aus Frontend und Backend. Letzteres ist der eigentliche Datenspeicher,
wăhrend ersteres die Datenprăsentation, User-lnteraktion, Recherche und
Berichterstellung ubernimmt. Bilder werden als externe Files gelagert, um die
Datenbank Performance zu erleichtern. Ein Link zu IMAGO, dem digitalen
Bildsystem des BDA, gerade entwickelt wird, ist vorgesehen. Zurzeit enthălt
die Denkmaldatenbank etwa 90 000 Datensătze.
Traducere, note și fotografii lozefina Postăvaru
215
http://patrimoniu.gov.ro
RESTARH - Digitizarea arhivei INMI - Un nou început
Dana MIHAI
Obiective
Institutul Național al Monumentelor Istorice este depozitarul unei
arhive impresionante, incluzând: arhiva fostei Comisiuni a Monumentelor
Istorice (1892-1948), arhiva Direcției Monumentelor Istorice1, respective
CCES (1952-1989), arhiva Direcției Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor
Istorice (1990-1994), arhiva Centrului de Proiectare pentru Patrimoniul
Cultural Național (1994-2002), însumând 110 mp. Tipurile de documente
sunt variate: relevee, studii, fișe, filme foto, fotografii, clișee pe sticlă, albume
foto, filme documentare etc. INMI este singura instituție din România, care,
prin preluarea documentelor generate de instituțiile care i-au premers, poate
acoperi activitatea desfășurată in domeniul monumentelor istorice pentru o
perioadă de peste 100 de ani. Aceasta arhivă unică stă sub semnul
degradării permanente. Condițiile improprii de depozitare, precum și faptul că
mare parte dintre documentațiile desenate sunt pe calc sau, în cel mai bun
caz, copii ozalit, face ca vechimea acestora să determine deteriorarea lor
accentuată, fără posibilitate de reversie. Se impunea cu necesitate începerea
digitizării fondurilor amenințate cu dispariția, adică a Comisiunii
Monumentelor Istorice. De aceea, a fost inițiat programul Restarh, care are
drept scop digitizarea fondului mai sus amintit, proiect care a fost declarat
câștigător de către Administrația Fondului Cultural Național.
Oportunitate
□	în primul rând, este vorba de satisfacerea unei necesități stringente,
aceea de salvare a unor informații care pot fi pierdute în mod
ireversbil.
□	în al doilea rînd, accesul specialiștilor din domeniu și al publicului la
aceste documente destul de speciale este ușurat prin consultarea
unor forme digitizate, care să nu pună în pericol actele originale prin
desele consultări.
□	Digitizarea arhivelor și stocarea conținutului, ca și ușoara lor regăsire
prin intermediul unei baze de date, este o problemă cu care se
confruntă des arhivele și bibliotecile publice din România.
□	Proiectul propus pentru finanțare își propune realizarea unei prime
etape-pilot, în cadrul căreia să fie experimentată implementarea
' în demersul nostru constant de modernizare al arhivei INMI, demers care, prin proiectul
inițiat și câștigat de către INMI la Administrația Fondului Cultural Național, ne va motiva și
mai departe pe această cale, am avut sprijinul susținut al arhiviștilor luliu Șerban și al tinerei
sale colaboratoare, Alexandra Țântăreanu, cărora le mulțumim călduros și pe această cale.
216
http://patrimoniu.gov.ro
metodologiei de digitizare, stocare și de diseminare a rezultatelor.
Beneficiari
a.	Beneficiari direcți: specialiștii în domeniul protecției și restaurării
patrimoniului cultural național imobil
b.	Beneficiari indirecți: publicul larg
Scop
□	Salvarea celor mai importante fonduri documentare - Comisiunea
Monumentelor Istorice din România.
□	Pentru patrimoniul cultural, conservarea și recondiționarea arhivelor a
devenit o chestiune extrem de presantă, pentru că documentele din
aceste arhive s-au strâns în număr foarte mare, iar volumul lor crește
permanent pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că depozitarea
în condiții improprii duce la degradarea într-un ritm rapid a acestora.
Activități
a)	Analiza unor proiecte de digitizare existente deja și găsirea unei soluții
optime pentru a fi adaptate la arhiva INMI
b)	Identificarea modurilor de utilizare ulterioară a materialelor digitizate: CD
rom de popularizare cu date istorice ale monumentelor istorice
c)	Rezultatele aplicației vor fi prezentate pe site-ul INMI, într-o manieră
interactivă
d)	Realizarea unei dezbateri - mese rotunde cu tema Digitizarea arhivelor
e)	Selecția documentelor/colecțiilor ce urmează a fi digitizate-criterii:
valoarea documentară precum și starea de conservare a documentelor
originale
f)	Valorificarea prin punerea lor la dispoziția specialiștilor și a publicului larg
Metode de implementare
□ Arhiva INMI este supusă unei degradări continue, astfel încât este
absolut necesară trecerea treptată pe format digital a documentelor.
□	Metodologia propusă este digitizarea pe baza unui sistem de scanare
profesională și trecerea tuturor informațiilor pe un suport electronic.
□	Selecționarea unui număr de documente de arhivă care aparțin
fondului Comisiunii Monumentelor Istorice, care cuprind 56 de mape,
însumînd 10.013 planșe, existente pe calc sau ozalit, având în medie
350 de planșe, de formate diferite, A2-A0, care cuprind relevee,
planuri de situație, desene, detalii consolidare; detalii reparații și
amenajări, multe dintre ele inedite.
Rezultatele procesului de digitizare a fondului Comisiunii Monumentelor
Istorice vor consta în salvarea informațiilor, dar și în creșterea gradului de
accesibilitate a acestor informații, fără a pune în pericol intregritatea
documentelor, constituind totodată primul pas către procesul de digitizare al
arhivei INMI.
217
http://patrimoniu.gov.ro
Raport de monitorizare a bisericilor din lemn din jud. Maramureș,
înscrise în Lista Patrimoniului Mondial
Adriana STROE
Ana MOJOLIC
Durata deplasării: 3-7 iulie 2006
Scopul deplasării: Evaluarea protejării bisericilor din lemn din jud.
Maramureș înscrise în Lista Patrimoniului Mondial1.
în stabilirea obiectivelor vizitei ca și în întocmirea prezentului raport
au fost folosite prevederile legislației specifice de protejare a monumentelor
istorice înscrise în Lista Patrimoniului Mondial și punctajul conținut de
chestionarul Raportului periodic UNESCO.
Deplasarea a fost efectuată împreună cu specialiști ai DJCCPCN
Maramureș. în fiecare comună am discutat cu primarul sau viceprimarul (cu
excepția corn. Desești unde aceștia erau plecați la o ședință); în corn. Șișești
această discuție a avut loc chiar la unul din monumente - biserica din lemn
din Șurdești. Am avut, de asemenea, discuții cu preoții parohi pe marginea
stării de conservare a monumentelor, a numărului de turiști, a amenajărilor
necesare. Am constatat că primarii sunt, în general, conștienți de importanța
existenței acestor biserici din lemn înscrise în LPM, măcar în măsura în care
prezența monumentelor menționate aduce puncte în plus în cazul întocmirii
unor proiecte pentru finanțare de lucrări în localitate.
1.	EVIDENȚA MONUMENTELOR
Au fost colectate din teren datele și fotografiile necesare întocmirii
fișelor analitice de evidență ale celor opt biserici din lemn din județul
Maramureș înscrise în Lista Patrimoniului Mondial.
Reprezentanta DCCPCN Maramureș, împreună cu care am vizitat cele
opt monumente menționate, a efectuat constatările privind inventarul monumentului
istoric și starea generală de conservare, necesare întocmirii ANEXEI A și
ANEXEI B la „Obligația privind folosința monumentului istoric”.
Aceste activități sunt necesare deschiderii Dosarului monumentelor
istorice înscrise în Lista Patrimoniului Mondial (LPM) fiind și primele activități
prevăzute în Graficul de monitorizare al monumentelor (cf. Anexele B și C la
HG 493/30 apr. 2004). în ceea ce privește Fișa de conservare a monumentului
istoric menționăm că, până în prezent, nu există un formular aprobat și o
' Prezentul raport de monitorizare este dat publicității în virtutea HG 493/30 aprilie 2004,
anexa B, nr. 13.
218
http://patrimoniu.gov.ro
metodologie de completare a acesteia, așa cum există în cazul Fișei analitice
de evidentă și al Obligației de folosință.
2.	DATE PRIVITOARE LA LOCALIZAREA MONUMENTELOR
De menționat că la toate cele opt monumentele vizitate au fost recent
modificate numerele poștale; noile numere poștale vor fi trecute în fișele de
evidență care vor fi întocmite. în vederea completării Raportului periodic
către Comitetul Patrimoniului Mondial ar fi necesară întocmirea de hărți
topografice de localizare a monumentelor menționate (folosind eventual cele
mai noi metode de localizare. Demararea unui proiect-pilot de localizare prin
GPS a acestor monumente ar fi de dorit).
3.	JUSTIFICAREA ÎNSCRIERII
Raportul periodic UNESCO cere verificarea măsurilor luate ca urmare
a observațiilor făcute de Comitetul Patrimoniului Mondial la momentul
înscrierii bisericilor din lemn din jud. Maramureș în Lista Patrimoniului
Mondial. Nici în arhiva INMI, nici la DCCPCN Maramureș nu există o
documentație care să cuprindă aceste observații, încât nu am putut urmări
eventualele măsuri care ar fi fost necesar de îndeplinit. Ne propunem ca
până la următoarea vizită de monitorizare, dacă aceste observații există, o
copie a acestora să fie introdusă în Dosarul monumentelor și să fie folosită în
monitorizarea lor.
4.	ZONELE DE PROTECȚIE
Zonele de protecție ale monumentelor au fost definite în anul 1993,
prin studiul "Stabilirea zonelor protejate pentru ansamblurile cu patrimoniu
istoric de importanță internațională din Maramureș”, comandat de Consiliul
Județean Maramureș și întocmit de către S.C. URBANPROIECT S.A.
BUCUREȘTI - proiect nr. 157/1993 și S.C. ARIS S.A. BAIA MARE - proiect
nr. 8710/93. De menționat că în lipsa unei legislații clare la data respectivă,
zonele de protecție și reglementările urbanistice pentru aceste zone, stabilite
prin documentația amintită mai sus, nu au făcut obiectul unei avizări de către
M.C.C. prin comisiile de specialitate. DCCPCN Maramureș le-a pus la
dispoziția celor interesați, în special cu prilejul întocmirii Planurilor
Urbanistice Generale ale celor șapte comune care au biserici din lemn
înscrise în Lista Patrimoniului Mondial. Aceste zone de protecție și
reglementările aferente au fost incluse de către proiectanți în PUG-urile
menționate și parțial completate. Deoarece aceste studii sunt anterioare
înscrierii bisericilor din lemn în LPM, reglementările și măsurile prevăzute nu
satisfac în totalitate cerințele ICOMOS, mai ales în domeniul turismului
(accese, grupuri social-sanitare, etc). în urma discuțiilor cu autoritățile
județene se dovedește necesară reactualizarea studiilor privind zonele
de protecție ale monumentelor din județ înscrise în LPM, pentru ca
autoritățile județene și locale să poată ști ce este permis și ce este
necesar de făcut în aceste zone. în anumite cazuri, aceste studii ar
putea fi echivalate și cu studii de prefezabilitate. Această măsură este
219
http://patrimoniu.gov.ro
cu atât mai necesară, cu cât până în prezent nu există un plan de
gestiune pentru aceste monumente și, practic, nu este posibil ca acesta
să poată fi întocmit și aprobat înainte de 2007-2008. Este de studiat
modalitatea prin care poate fi inițiată reactualizarea studiilor menționate și
avizarea lor de către CNMI; menționăm că aceste studii fac parte din Planul
de gestiune și pot înlocui, parțial, acest Plan până la apariția sa. Dată fiind
importanța excepțională a acestor monumente ar putea fi luată în calcul o
eventuală intervenție în acest sens din partea Ministerului Culturii și Cultelor
prin serviciile sale de specialitate, către Consiliul Județean Maramureș.
5.	MANAGEMENTUL MONUMENTELOR
După cum se știe bisericile din lemn înscrise în LPM sunt folosite în
cult fie ca biserici de parohie, fie drept capele de cimitir. O excepție o
constituie biserica din Bârsana care, din cauza lucrărilor de restaurare inițiate
în 1997, nu poate fi folosită; o parte a inventarului mobil a fost preluat de
mănăstirea din Bârsana fiind expus în muzeul acesteia.
Deși prevăzut de legislația specifică (v. METODOLOGIA privind
elaborarea și conținutul- cadru al planurilor de protecție și gestiune.Art. 1,
alin. (2) din HG 493/aprilie 2004) Programul de protecție și gestiune a
monumentelor înscrise în Lista Patrimoniului Mondial nu este încă
disponibil.
în absența acestui program, Consiliul Județean nu are cum să
întocmească, conform legii, Planurile anuale de protecție și gestiune ale
acestor monumente (v. Art. 2, alin. (2) și (3) ale Metodologiei citată mai
sus).
Dată fiind importanța acordată de Comitetul Patrimoniului Mondial
acestor Programe și Planuri de gestiune și implementării lor, ar fi necesar ca
acest Program să poată fi pus la dispoziția Consiliului Județean cât mai
curând. în acest mod o parte a măsurilor necesare protejării acestor
monumente de importanță universală vor putea fi incluse de Consiliul
Județean în Planul anual de gestiune măcar în anul 2008.
în prezent activități de gestionare a monumentelor sunt desfășurate
punctual de MCC prin ONMI, DCCPCN Maramureș, Consiliul Județean,
Consiliile Locale și parohii, dar lipsa unui Plan de gestiune se resimte mai
ales la stabilirea priorităților, la coordonarea acțiunilor și finanțării acestora.
Pentru a suplini parțial inexistența Programului de gestiune, DCCPCN
Maramureș a propus încă din 2005 o serie de măsuri, propuneri anexate
prezentului raport (fig. 1 - Anexa 1).
6.	RESURSE FINANCIARE pentru protejarea, conservarea și
punerea în valoare a bisericilor din lemn înscrise în LPM (2006)
-	fonduri MCC propuse (cf. extras PNR 2006):
>	leud-Deal 100 000 RON (restaurare pictură)
>	Bârsana 100 000 RON (restaurare pictură)
>	Rogoz 130 000 RON (finalizare restaurare pictură)
220
http://patrimoniu.gov.ro
.3^,1 Ministerul Culturii si Cultelor
nS?	Dlkl«. IU	Clinii*.	. Y
> Om >i Phiimumi t fu n««i NA|iumaieu	&
«NIMlMai 4i	> •"*«'«"
i»\ io ț j ii ;w> • u>	• mz MMHnw»<u*Mrn>
N» MUMîttrt
PROPVAERi FEVIRL
PROGRAM! I.XAÎIUXAI. DR RE XI Al RARE 2005
MOMMEkTE I.Wl HfSh ÎN PATHIMOMUL MOSDtAL
fuddul Mivainiacț wv un amnar de 8 Inamu de tema •«>”• m I Klu
Paliiinnroalui Mondial, it>|4 MM urmear*
I, FUsâ im "I i«rMcn in Ruencâ a Maieu Demnului" «uLiomunA BArmna
2.	Bi*a1us“St Xkxrini'- Mii'mmunl Unditii
’ HMMNan~Sf l'jmmlMiA ut semimâ Dc*cștL
4 Hiufic.i "Xsrwci Mucii Dnnawlui''. wunnwui Lud
5 llitniRi "SI ArtwwiVwir un Mupiț, wiihim >'țe0
<> OUerica “Sf l'aia*ciinm". vMrctwniKdi b«mlc Del
7	HUerten "Sf. \it>M£heli', Ml nparfiriMnr Hr^nr am, Tatgu Lipuț
8	Uivcncu "Sf. Ar1wn|dKl* »al<omuirt ^««U-^ii
in unul HUN unneu/AU f>c inircmiie mfumatelt ile nmniinriyftre nneeUaus
Um «iiMaiiinJc cftunaic in Mim. dixuiak cu prupiwuirn a nrpMscni«n|li
MhnudMniMi puNta: Rufe. mied iu wdm.* si uUI|ui|li1r iiwnww prin InAiwn In
Faudiumad Mondial ai beciul, ovreciev ca w ihkmmw de «ruana luarea unor
nuvun p alncarvj de fonduri dr cam M CC. H de ejnt profinixoi h u*hiHBi«r.wik
Inculc, dqdicunt unnenzi
Fig. 1 Anexa I - Adresa DJCCPCN
Maramureș privind propuneri de
gestiune a bisericilor de lemn din
L.P.M., 2006
Ministerul Culturii si Culteloi^Jj^
Uimii ,ia Jiolium h » imu Cic.i i ha.
Cit IIII PAIKLMUMllCll.ilHAL MA|KX«.U. M4KAKVKI» ' *
Cdtrn.
Direcția GnrrvraU Patrimoniu Cultural Național
9«rvK«ui Mk>n umani» Mtonc»
Aiaturat vâ inamtam dosarul o» candidatura In scopul acocMrii
Dninrnm de Merit pentru lucraron ■Pntnmnaltzana și Semnaii/urna
nitiart a monumanfelor nforica de impontoța nafionaUt și hicIim
in Uata Pabunwikjhji MumM. din iudvțiri Marunw/*»
MntMin ncScnarea nonatrâ pnn impur hi pi care o are ace «sta
lucram pentru punerea in valoare a patrimoniului cultivai pe care îl am
juduțul Mu'urrnauy wrițtlsirtkuruu comuniUIUi locale asupra pusitoliWil
valn’flm.n pawimonwiui nSur» de rara rtspirei a wrrnlAlii
coneen/Rs r protețam lui in scopul oamer« de benefici pentru intreeja
comurUlutn, precum ți impucluiiu ptvdun Olimpiu cukx care muu pv
rmsaafH r mir re a» jimțulu ți pcuM» pentru prima aaM nvnireaza rA
patrimoniul de cam iltpunem este de imporlarU monc a»
Da Dstinicnoa cApcnanta nuastrâ în rcukziaau mostui p’dud
bnciMlv penenenalui realarai) se prime epica la nivelijl neearui iudei .
f aspect» la rsval iiaLoriat
Cu mpcU
Director
k»n Marcbn
Ccrakcr
ir>9 MojolcAna
Fig. 3 Anexa Iii - Adresa DJCCPCN
Maramureș de descriere a Proiectului de
Inventariere a monumentelor UNESCO
r
2’21
http://patrimoniu.gov.ro
ROMÂNIA
JUDEȚUL MARAMUREȘ
CONSILIUL JUDEȚEAN
HOTĂRÂRE
privind aproM'ea reaSării unui parteneri* pentru implementarea
Proiectului "Circuitui «sericilor de lemn in Tranșanta de NMT
având în .«fere Expunere» de merive a a&wmlui președinte Manei Kouas y
referatul Sericului Intrare t jnx»arâ Dezvbiae Regfcraă	'
In temeiul Hcîărani GjverruLe m 1115-2134 poind easoran» în pelereoat a
Plaiului Mafcna de Dezvoltare
Având ir «triera farmil câ proectJ a fes: smederal ca find pncrifer peren
dez,ci:aea ' jriynJu fn Transilvana de Nord de către Agenția ce Dezvoltare Nct-'Jest -
In femeui ar 104. « (t) Sfera r. a (2) și an 109 dh Legea nr 21&2®1 pnw«
ac~ nestratfe puți că locală
Coralii Județean Uarenureș adoptă prezenta
HOTĂRÂRE:
Art 1 Se apnws real zarea unui parteneri* rtre Consiliul Județean Maramureș
IDWar apfca-i: Consiliul Județean Sălaj, Consiliul Județean Satu Mare Console
Loca e ale Comunelor Bogdan VodA Budeșli Căleioșa. feud, Poienile lui, ȘLșești.
Remetea Chioarulw. Rozavle* Ocna Șugataj. Stoâlișen. Bârsana, Dosești. Rât-**
■ ■ t 'rs	. 1 i : - -■	■ - ■ : • ■ . ; -	■	.... •-
□311 renul UNESCO:. Consiliile Locale ale Comunelor Hlda. Românași FiWu de Jos.
SÂmiihaiu Almașuâui Lefca { dr .afetul Sâa. tete’ 7 bfecrtf ConsiWe Locale ale
Comunelor Socond. Supur Bogdand. Beiliug fn pis?, Ssîu Mate total 5 tăscrcî
pentru mptei-ș-tarea Praecuiui •Circuitul biserciiy de tem fe --arș J.ană de Ncrd *
Art 2. inderfnrrBa ce către Consikr pdeteyi Maramureș a oMgate tic cormantare.
se va reasw prin alxarea cu pnectafe a Ipndcritr redare susținem croecteor cu fmans^e
eumțeară. pe taza criterifor soac^ce staftite de Ccrșri dn stmefâ de etnlibere a
bugete or Ixate
Uănmea ace-ta sume se va slabi anual av&nău-se ir '/edere posbttăte re&e ce
nrarrțare an resurse rucrii din cugetu. ca al comurwfor beneectsre âe oroeduir mclusir
posibătatea co-traXăril de către ceasta (te imprur^tjn
Art.3. Qmkjt JjdKear Maramureș ” TiputBTr ceșle pe Președinte® CcnsliiAji
Județean Mararvreș sa semneze Contractul de pirieneria', ș ar ce aH tfacsinenl cerut de
presura prrxmvăni șa irrțâemerităni profeduluL
Fig. 2 Anexa II - Hotărîrea Consiliului
Județean Maramureș privind aprobarea
unui parteneriat pentru implementarea
Proiectului “Circuitul bisericilor de lemn în
Transilvania de Nord”
Art 4 l^răreesepubicâinlAxvtMuloficaia judeyu șisecarsrrcâ
- iretMe Prefectului adau u tArarwBș:
-	Drecfeijurtdce adnvntstuîeșireiațipubioe;
-	£> recitai ecrinomfec - faendare'
■	Ccnsituij Județean saa.
-	Coralul Județean Satu hfere.
Prezstța WCârâre a fațf itantsra m ședtrta extmirwBrs a Cof’&ftjtvi jutxioan
Ma-arureș ft unarimtafe de vaturr.
Baia Mare 17:jb2»6
Nr.54
222
SECRETAR GENERAL AL JUDEȚULUI,
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 4 Semnalizare Rogoz
Fig. 6 Ghid al monumentelor UNESCO din Maramureș - CMF Internațional
223
http://patrimoniu.gov.ro
-	fonduri ale Consiliului Județean (sau derulate prin acesta): Consiliul
Județean nu a alocat până in prezent fonduri, în schimb întocmește proiecte
de finanțare prin care încearcă să acceseze fonduri externe. Momentan se
lucrează la un proiect pe linie de turism, care va include biserici de lemn din
județele Maramureș, Sălaj și Satu Mare, propunerea fiind de includere a
acestora într-un traseu turistic tematic. (Fig. 2 - Anexa 2, Hotărârea Consiliului
Județean Maramureș pentru acest proiect).
-	fonduri ale Consiliilor Locale (sau derulate prin acestea): proiectul
Punerea în valoare a zonei protejate „Ansamblul arhitectural cu monument
UNESCO biserica de lemn Sf. Arhanghel” din orașul Târgu-Lăpuș, sat
Rogoz, jud. Maramureș - proiect cu finanțare externă nerambursabilă, derulat
de către Consiliul Local Târgu Lăpuș
-	Consiliul Local Bârsana are în curs de amenajare un drum care trece
în imediata apropiere a bisericii, la vest de aceasta. Existența acestui drum
facilitează amenajarea unui acces mai ușor la biserica din lemn (în prezent
accesul la biserică se face prin curtea unui localnic, este un acces dificil, în
special pentru persoanele cu dizabilități și nu există condiții pentru
amenajarea unui parcaj cu grup sanitar și punct de vânzare-informa re).
Menționăm că, în absența unui Plan de gestiune și a unei echipe
minime de coordonare a acestui Plan, este foarte dificil de colectat datele
necesare întocmirii statisticilor anuale exacte cerute de Raport, privitoare la
lucrările executate și la resursele financiare folosite pentru protejarea și
punerea în valoare a acestor monumente.
7.	VIZITATORI
Numai trei din cele opt biserici din lemn înscrise în LPM au prevăzute
taxe de vizitare, însă în general chiar și aceste taxe nu sunt percepute ca o
obligație, mai ales în cazul vizitatorilor elevi sau pensionari. Dată fiind
această situație nu există în prezent o posibilitate de a întocmi statisticile de
vizitatori cerute de Raportul periodic. Ar fi necesar deci o înțelegere cu preoții
parohi, desfășurată prin Direcția pentru Culte a MCC și protopopiate pentru a
organiza fie ținerea unui Registru de vizitatori de către ghizii existenți la
fiecare din aceste opt biserici, fie existența unor bilete gratuite care să fie
date vizitatorilor (atunci când nu se plătește taxă); prin cumularea numărului
de bilete gratuite și a celor cu taxă s-ar putea face statistica cerută. Propun,
de asemenea, ca ținerea acestei statistici să fie trecută în Fișa postului
ghizilor angajați la aceste monumente.
în ceea ce privește facilitățile pentru turiști, acestea sunt următoarele:
-	Ghid. Fiecare biserică are un ghid plătit. Este însă necesară
afișarea la loc vizibil a programului de vizitare, a taxei de intrare și a modului
de anunțare a ghidului.
-	Drum acces, punct informare, parcare, toalete. Bârsana - în prezent
accesul se face prin curtea unui localnic, iar ulița spre aceasta nu oferă
condiții de parcare. Drumul în curs de amenajare de către Consiliul Local va
224
http://patrimoniu.gov.ro
facilita accesul la biserică; vor fi însă necesare amenajarea unei parcări cu
grup sanitar și a unei noi alei de acces. Din discuția cu dl. primar a rezultat că
nu există încă un plan de amenajare a acestora în viitorul imediat. Din
discuția cu preotul paroh a rezultat că biserica ar putea oferi spațiul pentru
amenajarea acestora, dar nu posedă fondurile necesare și, din cauza
situației speciale privind restaurarea picturii bisericii de lemn, sătenii nu mai
au disponibilitatea de a contribui cu fonduri și muncă. Budești-Josani - fiind
așezată pe marginea șoselei nu are probleme de acces. Parcarea
autocarelor și autoturismelor se face în fața Căminului Cultural și a Primăriei,
dar ar necesita o minimă amenajare și semnalizare. Pot fi folosite toaletele
școlii, care se află vis-a-vis de biserică, dar acestea nu sunt semnalizate și
nu este rezolvată problema curățeniei pe timp de vară. D-na viceprimar a
promis că autoritățile locale vor semnaliza atât parcarea cât și prezența
toaletelor. Desești - a fost amenajat un drum de acces betonat până la
intrarea în curtea bisericii, dar nu există parcare și nici toalete. Atât dl. primar
cât și dl. viceprimar erau la o ședință așa încât nu am putut afla dacă a fost
proiectată continuarea lucrării. leud-Deal - din discuția cu dl. primar a
rezultat că este în curs proiectul pentru regularizarea pârâului și a fost
rezolvată problema colectării gunoiului pe care localnicii obișnuiau să-l
depoziteze pe malul acestuia. Se intenționează, de asemenea, întocmirea
unui proiect pentru pietruirea drumului și amenajarea unei parcări la cca. 50
m de poarta de acces în curtea bisericii. Consiliul Local este în căutare de
fonduri pentru proiectare și pentru execuție. Plopiș - drumul pietruit între
șosea și accesul principal la biserică este dificil de parcurs de autoturisme și
cu atât mai dificil pentru autocare. Accesul secundar se face prin curtea unui
localnic, pe o potecă ce trece pe lângă grămada de gunoi. Nu există
toalete .și parcare. Am discutat cu dl. primar aceste aspecte, Consiliul Local
este preocupat de amenajarea drumului existent, foarte util și pentru
localnici, dar sunt probleme de finanțare, cu atât mai mult cu cât pe teritoriul
comunei Șișești se află încă un monument UNESCO - biserica de lemn din
Șurdești, care are probleme similare. La Șurdești drumul de acces este
asfaltat, dar îngust și fără parcare. în momentul vizitei la biserica din Șurdești
dl. primar se afla acolo pentru discuții cu parohia privitor la posibilitatea de a
amenaja o parcare pe o parte a curții bisericii, lângă pârâu. Nici la Șurdești
nu există toalete, fiind folosite toaletele grădiniței confesionale sau ale casei
parohiale. Poienile-lzei - drumul de acces din șosea până la biserică nu
este foarte lung (cca. 200 m). Este un drum de pământ ce urma să fie
amenajat, dar din cauza inundațiilor din această vară lucrarea nu a putut fi
efectuată. Lângă podul spre biserică a fost amenajat un mic muzeu al
localității și, pe același teren, ar putea fi amenajată o parcare pentru
autoturisme și un punct de informare. Rogoz - în momentul vizitei la Rogoz
era în curs de amenajare parcarea cu punct de informare și grup sanitar
până în octombrie urmând a fi gata și amenajarea drumului de acces și a
225
http://patrimoniu.gov.ro
iluminatului exterior al bisericii.
în prezent materialele informative sunt distribuite de ghizi sau preoți, în
biserică.
8.	STUDII ȘTIINȚIFICE
în anii 2005 și 2006 au apărut:
1.	Porumb Marius, Biserici de lemn din Maramureș. Ed. Academiei.
București, 2005
2.	Man. Grigore, Biserici de lemn din Maramureș - 2005 - sub
patronajul Episcopiei, a fost finanțată ulterior prin Hotărâre de Guvern.
9.	EDUCAȚIE. INFORMARE
-	Toate cele opt biserici din lemn înscrise în LPM au beneficiat, în
2005, de proiectul „Presemnalizarea și semnalizarea rutieră a monumentelor
istorice de importanță națională din județul Maramureș, incluse în Lista
Patrimoniului Mondial'. Proiectul a fost susținut logistic și financiar de către
DCCPCN Maramureș, Consiliul Județean Maramureș și CHF International
Romania. (Fig. 3 Anexa 3 - descrierea proiectului; Fig. 4 Semnalizare Rogoz;
Fig. 5 Inscripționare Bârsana)
-	CHF International a finanțat și alcătuirea unui mic pliant despre
bisericile de lemn în Ib. română, engleză, germană, care este distribuit
turiștilor gratis, prin parohii. (Fig. 6)
-	în anul 2005 o organizație nonguvernamentală, GOODARTOFNOON, a
inițiat instalarea unor panouri de informare (texte în limbile română, engleză,
germană). Textele au fost alcătuite, aprobate de membri ai secțiunii de
evidență a CNMI și predate reprezentanților organizației în 2005. Panourile
informative nu au fost instalate, iar reprezentanții ONG nu au anunțat
DJCCPCN Maramureș până la data vizitei de monitorizare (iulie 2006)
despre o eventuală perioadă de instalare a panourilor în acest an (după cum
se știe GOODARTOFNOON, avea obligația să stabilească locul amplasării
panourilor de comun acord cu DCCPCN Maramureș).
10.	STARE DE CONSERVARE
a)	Bârsana - a fost restaurată în 1997 dar deja părți din soclul de
piatră s-au dislocat (Fig. 7, 8). Restaurarea picturii a început în 1998 și nu s-
a încheiat încă, spre nemulțumirea credincioșilor, care nu-și pot folosi
biserica și a vizitatorilor care de ani de zile nu pot vedea decât mici părți din
pictură din cauza schelelor (Fig. 9). Etapa 2006 a lucrărilor de restaurare a
picturii nu demarase la data deplasării, iar preotul paroh nu avea nici o
înștiințare în acest sens din partea restauratorilor.
în anul 2006 se împlinesc 200 ani de la pictarea bisericii de către
Toader Hodor și se dorește terminarea lucrărilor pentru ca evenimentul să
poată fi marcat prin redarea bisericii in circuitul turistic.
Practic însă, din cauzele menționate, biserica din Bârsana oferă
imaginea cea mai dezolantă dintre toate cele opt biserici din lemn înscrise în
LPM.
226
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 7 și Fig. 8 Biserica de lemn din Bârsana, dislocări
b)	Budești-Josani - stare bună de conservare;
c)	Desești - stare bună de conservare;
d)	leud-Deal - stare bună de consen/are;
e)	Plopiș - stare bună de consen/are din punct de vedere arhitectural,
pictura are părți afectate de infiltrarea apelor pluviale anterior terminării
restaurării de arhitectură;
f)	Poienile-lzei - stare bună de conservare. De menționat că lucrările
de consolidare a malurilor pârâului de lângă biserică au rezistat foarte bine în
cursul recentelor inundații;
g)	Rogoz - Stare bună de conservare din punct de vedere al arhitecturii. La
data vizitei la biserică (7 iulie a. c.) era anunțată sosirea pictorului restaurator
(restaurarea picturilor din absida altarului). în aceeași incintă cu biserica
înscrisă în LPM se află, după cum știți și o altă biserică din lemn, de secol
XVII, mutată aici la sf. sec. XIX. în prezent această biserică, în proprietatea
parohiei greco-catolice din localitate, este în stare proastă de conservare:
soclul are părți dizlocate, streașină lipsește, astfel încât ploaia, zăpada,
păsările, etc., pot pătrunde nestingherite deasupra bolților, acoperișul de
șindrilă este deteriorat (Fig. 10, 11). Starea de conservare a acestui monument,
aflat în imediata vecinătate a monumentului înscris în LPM, dăunează
imaginii de ansamblu, cu toate eforturile făcute pentru lucrările de restaurare,
amenajare și punere în valoare care s-au efectuat sau sunt în curs de
efectuare la monumentul înscris în LPM. în așteptarea momentului prielnic
pentru lucrări de restaurare ar fi necesară înscrierea în PNR, pentru anul
2007, a acestui monument istoric, măcar cu lucrări minime de conservare.
227
http://patrimoniu.gov.ro
Fig. 9 Biserica de lemn din Bârsana, schelă
pentru lucrările de restaurare a picturii
Fig. 10 și Fig. 11 Biserica Sf. Paraschiva din incinta BisericiiSf. Arhangheli
(LPW deteriorată
h)	Șurdești - umezeală din cauza inexistenței unui sistem de colectare
a apelor pluviale din jurul bisericii și a terenului nesistematizat, mai ales pe
nord, unde panta are direcția spre biserică. Ar trebui, de asemenea, reluată
restaurarea picturii din naos și altar și consolidată pictura din pronaos (în
măsura posibilităților). Se impune și un studiu biologic.
în încheiere menționăm încă o dată că existența Planului, respectiv a
Programului de gestiune este o urgență pentru coordonarea eforturilor de
protejare a acestor monumente.
228
http://patrimoniu.gov.ro
SUMMARY
SURVEY ACCOUNT FOR WOODEN CHURCHES FROM MARAMUREȘ
DEPARTMENT, REGISTERED IN WORLD HERITAGE LIST
For the Romanian wooden churches from Maramureș department,
registered in the World Heritage List the survey account must be published
on the strength of HG 493/30 april 2004, B, no. 13. This survey account is the
result of a supervision visit between 3 and 7 July 2006, which the purpose
was the evaluation of the protection statement. The național law for the
protection of historical monuments registered in the World Heritage List and
the head-lines of the periodical survey of UNESCO organization was used to
set down the objectives of the visit and also to draw up the survey account.
There are ten chapters which represent as much problems existing in the
protection and the enhancement politics of this monuments: 1. The inventory;
2. The correct localization; 3. The justification of registration; 4. The
protection zone; 5. The management of the monuments; 6. The financial
resources; 7. The visitors; 8. The scientific studies; 9. Education, knowledge;
10. State of conservation.
In each chapter is presented the actual state, with successful and
unsuccessful results. The main problem is the lack of co-ordination in the
protection politics of this monuments, which can be solved by using an
Administration Program provided in the național law and also in the
UNESCO’s rules since 1999, the date when the wooden churches was
registered in World Heritage List.
229
http://patrimoniu.gov.ro
Credință și mentalitate în Țara Românească în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea
Irina ENE
Viața cotidiană a omului medieval din spațiul românesc rămâne o
problemă a istoriografiei, rezolvată doar sub unele aspecte ale sale,
datorită lipsei unui anumit tip de surse istorice care ar fi putut să o
nuanțeze. Pot fi reconstituite fragmente ce țin de viziunea religioasă,
moda vremii, tradiție, doar la nivelul elitei politice, cu precădere a celei
care a intrat în contact cu lumea europeană, fie datorită călătorilor străini,
fie a trimișilor speciali ai autorităților politice sau religioase.
A doua jumătate a secolului al XVI-lea a beneficiat de scrierile
acestora1, foarte atenți la detaliile de viață cotidiană, precum și de o
corespondență particulară a familiei domnești a lui Mihnea al ll-lea
Turcitul, familie strâns legată de mediul bizantin dar și venețian2. Pornind
de la aceste două lucrări ne propunem să prezentăm două atitudini în plan
religios, diametral opuse, care demonstrează sau nu, în esență, o
maturitate politică în acel moment, la nivelul domniei. Atitudinea față de
Biserica Catolică și modul în care au înțeles reprezentanții autorității
politice românești să utilizeze în interesul propriei guvernări tradiția
ortodoxă a țării se regăsesc în sursele istorice menționate.
înainte de a obține domnia, Petru Cercel a călătorit prin Occident, la
curtea regelui Franței precum și la personalități importante din lumea
italiană (cum este dogele Veneției), pentru a le cere sprijinul pe lângă
înalta Poartă. Această călătorie în Europa apuseană a influențat, se pare,
în opinia secretarului său, viziunea religioasă a voievodului, care dorea să
aducă țara la religia adevărată, cea catolică. Așadar, domnul, pe lângă
faptul că sprijină așezămintele religioase ale acestei Biserici, punea la
cale un plan minuțios în vederea atingerii acestui scop; educarea unor
tineri fii de boieri în Occident trebuia să se constituie în primul pas.
Această misiune a fost încredințată secretarului său, Franco Sivori
care urma să fie însoțit în călătoria din Italia de "șase tineri, fii ai celor mai
de seamă boieri ai țării, printre care și doi nepoți ai săi (ai domnului n.n.),
din partea surorii sale, pentru ca la întoarcerea mea din Franța în Italia,
după ce îmi voi fi îndeplinit toate însărcinările, să mă duc la Roma pentru
a trata alte misiuni secrete cu Sanctitatea sa, papa Grigore al Xlll-lea, și
să las apoi în acel oraș, pe cei șase tineri boieri în ocrotirea părinților
1 Franco Sivori, Memoriale delle cose occorse a me Franco Sivori del signor Benedetto dopo
la neia parenza di Genova l'anno 1581 perandar in Vallachia
2 N. lorga, Contribuțiuni la istoria Munteniei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în
ARMSI, seria a il-a, tom XVIII, București, 1896
230
http://patrimoniu.gov.ro
iezuiți care să se îngrijească de toate nevoile lor, ca ei să-și însușească
atât limba și cultura, cât și obiceiurile italienești și să prindă dragoste de
credința catolică, deoarece socotea că acesta ar fi un foarte bun mijloc
pentru dorința fierbinte pe care o nutrea alteța sa de a-și readuce țara la
adevărata religie, căci acele popoare trăiau după ritul grecesc...’’3.
Această vizită a lui Franco Sivori și a celor șase fii de boieri trebuia
să aibă loc în postul Paștelui. Cum elitele țării erau fidele postului și mai
ales sărbătorii învierii Domnului, mamele acestor tineri au cerut
permisiunea principelui în vederea amânării călătoriei pentru ca aceștia să
petreacă în mod tradițional evenimentul4. Se pare că boierimea ori nu a
înțeles care este scopul acestei acțiuni, ori doar se supunea voinței
voievodului, pentru că este evident că tradiția era mai puternică,
obiceiurile legate de postul Paștelui fiind respectate cu strictețe,
întâmplarea a făcut ca amânarea călătoriei și apoi mazilirea domnului să
pună capăt acestui plan.
Urmărind aceeași idee, a readucerii țării din punct de vedere religios
sub ascultarea Romei, domnitorul poruncise secretarului său, când acesta
a vizitat Transilvania, să negocieze trimiterea unor părinți iezuiți în Țara
Românească, pentru ca, treptat, să impună în țară religia catolică, așa
cum mai îndeplinise această misiune și în alte părți: "...Și încă de când
am fost în Transilvania, m-am pus în legătură, din porunca alteței sale, cu
părinții iezuiți care urmau să trimită doi din ei în Țara Românească pentru
ca, încetul cu încetul, să ajungă să pună piciorul în țară și să
îndeplinească pentru slujba domnului Dumnezeului nostru ceea ce
îndepliniseră în alte țări, cu mireasmă de mare sfințenie; și ei îmi
împărtășiseră hotărârea lor de a-i trimite cât vor putea mai repede, căci
așteptam pe curând de la Roma mai mulți tovarăși de-ai lor...’’5.
Nu înțelegem ce șanse ar fi avut să se mențină în domnie dacă ar fi
încercat schimbarea religiei tradiționale ortodoxe, dar cu siguranță n-ar fi
reușit să convertească populația țării la ritul catolic, în condițiile în care
aici tradiția era mult mai puternică decât orice și funcționa mai bine decât
o legislație scrisă.
Pe de altă parte este greu de înțeles această atitudine a lui Petru
Cercel, care în momentul revendicării tronului a invocat genealogia sa6.
Strămoșii săi, tatăl său fuseseră toată viața lor adepți ai ortodoxiei, în
spiritul căreia conduseseră statul. Petru Cercel își asumă descendența
măreață din familia Basarabilor dar nu tradiția ortodoxă a acestora.
Evident că fusese impresionat de ritul catolic, dar până la impunerea lui în
3 Franco Sivori, Memoriale 1581, p. 28-29
4 Ibidem, p. 30
5 Ibidem, p. 29
6 A. Pippidi, O genealogie a lui Petru Cercel, în AG, I (VI), 1994, nr. 3-4, p.77-81
231
http://patrimoniu.gov.ro
țara a cărei domnii o obținuse cu mare greutate, este o cale lungă, greu
de înțeles și mai ales de aplicat. Putem considera că îi lipsea viziunea
politică și nu a înțeles că societatea românească era strâns legată de
religia ortodoxă care îi asigura coeziunea, în sine și nu ar fi acceptat nici
un domn cu alte sentimente religioase, ca să nu mai vorbim că n-ar fi
trecut niciodată, ea însăși la alt rit sau altă credință.
La polul opus imaginii lui Petru Cercel relatate de Franco Sivori, se
situează atitudinea în plan spiritual pe care a adoptat-o Ecaterina
Salvaressa, din momentul în care a devenit doamna țării. Deși ea
aparținuse lumii catolice, dar trecuse prin mediul bizantin al Perei
constantinopolitane, ea a înțeles că integrarea în mediul românesc trebuia
să înceapă cu adoptarea tradițiilor locului, între care și Ortodoxia.
De la Doamna Ecaterina Salvaressa, mama lui Mihnea al ll-lea, s-a
păstrat o serie de scrisori adresate Măriei Adorno Vallarga, sora sa aflată
la mănăstirea San Maffio din Murano (Veneția). După 1894 această
corespondență a fost achiziționată de Academia Română, fiind publicate
de Nicolae lorga în 18967.
Pentru a ne putea mai lesne imagina atitudinea membrilor familiei
domnești vis-â-vis de mentalitatea epocii, se cuvine să facem un scurt
istoric al familiei. înainte de a fi domn al Țării Românești, Alexandru al ll-
lea Mircea, tatăl lui Mihnea al ll-lea Turcitul, a fost în exil la Rhodos și
Alep. La Constantinopol a cunoscut-o pe Ecaterina Salvaressa, cu care s-
a căsătorit prin 1558, în Pera8. Când familia domnească vine în Țara
Românească, în 1568, Mihnea era deja născut. De asemenea, ei mai
aveau două fiice, Elena și Despina, care au murit din copilărie și au fost
înmormântate în biserica mănăstirii Radu Vodă din București9.
Ecaterina Salvaressa a avut două surori, Maria Adorno Vallarga și
Lucreția (căsătorită a doua oară cu vistierul lui Mihnea, Constantin
Frangopulos din Pera) și doi frați: Zanetto Salvaressa din Messina și
Francesco din Murano10. Cele două surori, Maria și Lucreția sunt dintr-o
primă căsătorie a mamei lor cu Nicolae Vallarga, italian din
Constantinopol, iar Ecaterina dintr-o a doua căsătorie, după moartea
primului soț. Tatăl Ecaterinei aparținea familiei chiote a Salvaressilor, care
altădată fusese "ilustră și bogată"^. Numele mamei ei rămâne învăluit în
mister pentru că el nu este menționat în nici un act sau scrisoare12. Se
7 lorga, 1896
8 N. Ghinea, La familie de la princesse Catherine Salvaressa. Contribution a la connaissance
des relations roumaino-italiennes au XVI-e siecle, în RRH, tom.XXII, nr.4, București, 1983 , p.
393-395
9 Ibidem, p.393
10 Ibidem, p.393
11 lorga , 1896, p. 392
12 Ghinea, 1983, p. 393
232
http://patrimoniu.gov.ro
pare că aceasta a murit în jurul anului 1577, deoarece într-o scrisoare a
Ecaterinei către Mărioara, după a doua căsătorie a surorii lor, Lucreția, îi
spune acesteia că actualul lor cumnat este "vărul mamei noastre
vitrege”™. Așadar tatăl Ecaterinei se recăsătorea la acea dată, după
moartea soției sale, mama Ecaterinei, Măriei, Lucreției și probabil a celor
doi fii14.
Maria a fost căsătorită cu genovezul Fabizio Adorno din familia
ducală genoveză15. Din 1573, după moartea soțului aceasta a trăit la
mănăstirea San Maffio din Murano, ca mireană, fiind susținută material de
Ecaterina. Corespondenta între cele două surori se păstrează începând
din 1574.	’
Cealaltă soră, Lucreția16, a fost căsătorită prima oară cu messer
Xenos cu care a avut trei fiice: Ester sau Prepia, Benedetta sau Benetta și
Păuna17. Rămasă văduvă în 1577, s-a căsătorit a doua oară cu vistierul
Constantin Frangopulos și va trăi împreună cu fiicele sale în Țara
Românescă.
Familia dinspre mamă a lui Mihnea al ll-lea provenea, așadar, dintr-
un mediu tolerant din punct de vedere etnic și religios, avea origini italiene
dar era puternic influențată de mentalitatea coloniei grecești din
Constantinopol. Cu toate acestea, Ecaterina Salvaressa se dovedește a fi
mai mult conservatoare și tradițională în gândire, dar cu reale calități de
adaptare la mediul românesc.
Ecaterina Salvaressa era de religie catolică, dar noua calitate de
Doamnă a Țării Românești o determină să-și schimbe confesiunea pentru
o mai bună integrare în datina locului. Din acest motiv nu este de acord ca
sora sa, Maria, să vină în țară, explicându-i acesteia într-o scrisoare că
"nu se cuvine” ca familia domnească să aibă în preajmă o rudă care nu
este de religie ortodoxă18. Cu atât mai mult cu cât cealaltă soră, Lucreția
care trăia lângă Ecaterina adoptase la rândul ei credința ortodoxă19.
Pe lângă obligațiile de Doamnă a Țării, Ecaterina s-a ocupat și de
acțiuni caritabile pentru comunitatea ortodoxă din Pera. Astfel, aflăm din
scrisoarea din 15 iulie 1583, de la Maria, care era strâmtorată cu banii, că
sora ei face pomeni în colonia constantinopolitană și dorește să o facă
părtașă și pe ea, căci ”e rușine ca ea, sora unei doamne să trăiască în
lipsă. In scrisoarea din 24 februarie 1578 Ecaterina răspundea unei noi
13 lorga, 1896.p. 25
14 Ghinea, 1983, p.397
15 lorga, 1896.p. 8
18 lorga, 1896., p. 7
17 lorga, 1896., p. 26
18 lorga, 1896, p. 53-55
19 lorga, 1896, p. 395
20 lorga, 1896,p. 25
21 Ghinea, 1983, p.397
233
http://patrimoniu.gov.ro
cereri a Măriei de a veni în Tara Românească: ”...să mergi la o biserică
francă și noi la alta grecească, e rușine și ne disprețuiește lumea” ,
adăugând că "oamenii nu sunt ca la Constantine pol și Pera unde-s
amestecați greci și frânei la un loc...”22. Din aceeași scrisoare reiese că
Maria știa că sora sa răscumpărase o roabă cipriotă cu o sumă de bani
considerabilă și îi reproșează acest lucru. Ecaterina o liniștește, iar
despre acțiunea ei îi atrage atenția că "supărăm pe Dumnezeu", în sensul
că pretențiile Măriei sunt exagerate în condițiile în care îi trimitea bani
regulat și că era de datoria ei să ajute și pe alți creștini, dacă asta îi stătea
în putere.
în anul 1582 a avut loc căsătoria lui Mihnea al ll-lea cu Neaga, fiica
boierului buzoian23, Vlaicu clucer. într-o scrisoare Ecaterina Salvaressa
relatează Măriei: "Dacă mă întrebi despre mireasa ce i-am luat lui Mihnea
voievod, e fată de boier localnic și într-adevăr trebuia să fie, și mi-ai scris
și domnia ta s-o iau din neam înalt dar n-a putut să-mi vie la socoteală. Să
fie bărbatul bun, el cinstește femeia..."
Prima domnie a lui Mihnea al ll-lea s-a desfășurat sub regența
mamei sale și a sfetnicilor credincioși răposatului domn, Alexandru al ll-
lea. Aceasta semnează într-o scrisoare către sora sa cu titulatura
"Doamna Ecaterina a Ungro-Vlahief'24, iar Mihnea, deși el era domn de
drept a semnat al doilea. Autoritatea efectivă pe care a deținut-o mama lui
Mihnea poate fi atestată prin simbolistica bulelor sigilare unde alături de
domn este reprezentată și mama acestuia. De asemenea este menționată
și în inscripția de la Bucovăț25.
în perioada regenței Doamna Ecaterina s-a străduit să nu pună în
pericol tronul moștenit de fiul ei. Ea era conștientă că țara, chiar dacă era
o moștenire de drept a familiei soțului, nu era totuși țara ei și a avut grijă
să nu intre în conflict cu partenerii politici-marea boierime. In acest sens
stau mărturie amintitele scrisori prin care putem întrezări viziunea
personală privind noul ei statut, de soție și mamă de voievod. în
scrisoarea din 24 februarie 1578 Doamna Ecaterina recunoaște că
"această țară nu e moștenirea noastră, azi suntem și mâine nu suntem,
după voia lui Dumnezeu, și ne aflăm în mâna turcului și nici noi nu știm
până unde vom fi până la capăt'26.
La cererea Marioarei de a veni să locuiască cu ea, Ecaterina îi
răspunde că: "...dacă aș crede că e de cuviință, aș fi trimis să te aducă,
22 lorga, 1896, p. 30-31
23 lorga, 1896, p. 36
24 lorga, 1896, p. 26-29
25 E. Cincheza-Buculei, Nouveaux feuillets dans la chronique murale de Bucovăț, în RRH,
tm.XXVIII, 4, București, 1989, p.473
26 lorga, 1896, p. 31
234
http://patrimoniu.gov.ro
însă aici în țara aceasta au oamenii deprinderi nenorocite și nu poți locui
aicea..."27. De asemenea, într-o altă scrisoare Ecaterina explică: ” ...pentru
că ești francă și alta pentru că așa este locul, că gonesc pe domni și nu e
moștenirea noastră părintească. Această atitudine este de înțeles dacă
ne gândim din ce mediu provenea mama lui Mihnea și care era diferența
de cultură și civilizație între Constantinopol și București. într-adevăr ea se
vede superioară din acest punct de vedere față de autohtoni, scriind la un
moment dat că: "aici locuitorii sunt oameni sălbatici’29. Deși era de origine
italiană ea nu cunoștea această limbă și de aceea o roagă pe sora ei să îi
scrie în grecește că "aici nu sunt oameni care să cunoască limba
frâncă”30. Și aceasta are o explicație deoarece ea a trăit toată viața la
Constantinopol și numai frații ei și Marioara au locuit la Veneția, pentru ea
limba maternă rămâne limba greacă, ce se vorbea la Constantinopol,
italiana fiind limba familiei. în această viziune Doamna Ecaterina îl educă
pe Mihnea; cultura greacă, Ortodoxia și supunerea față de turci definind
liniile generale ale mentalității unei "mezzo-italience grecizate”3\ încă de
la început, când a venit ca Doamnă în Țara Românească, s-a adaptat
obiceiurilor locului, conștientizând că asta face parte din noul rol pe care
și-l asumă în calitatea de soție a domnului Alexandru al ll-lea Mircea.
După ce a adoptat religia islamică, Mihnea - Mohamed, trecut de 30
de ani, a avut din harem patru copii: doi fii (Ibrahim și Mustafa) și două
fiice (Caise și Ihuma32). Câteva scrisori din ultimii săi ani de viață au fost
redactate în limba greacă și erau adresate mătușii sale de la Veneția. Din
ele reiese clar interesul pentru Radu Mihnea, fiul său aflat în grija Măriei
Adorno: "...te rog să-mi scrii mai des și îngrijește-te să fie copilul sănătos,
ca să învie numele meu...ca să se deprindă, să capete obiceiuri bune, să
se învețe a vorbi cu lumea, să fie cuminte, să facă cinste după cum se
cade, după regulă..."33. Am putea crede că aceste cuvinte aparțineau
Doamnei Ecaterina. Mihnea rămânea prizonierul educației primite, care
reflectă foarte bine gândirea mamei sale, conservatoare și intolerantă,
care se formase cu mult timp în urmă într-o colonie italiană din
Constantinopol și se schimbase la contactul cu mediul românesc. Cu atât
mai puțin nu putem explica trecerea lui la credința islamică.
Viziunea religioasă bizantină și conservatoare a Doamnei, abilitatea
sa politică, percepția asupra mediului românesc, au determinat legăturile
27 lorga, 1896, p. 21
28 lorga, 1896, p. 27
29 lorga, 1896, p. 30
30 lorga, 1896, p. 15
31 lorga, 1896, p. 391
32Zotta Sever, Doi frați păgâni ai lui Radu Mihnea, călugări în Moldova, în RA, 1924-1926, nr.
1-3, p. 136-141	'
33 lorga, 1896, p. 103
235
http://patrimoniu.gov.ro
de familie și în mod clar educația pe care a primit-o un fiu de domn,
moștenitor al tronului. Pentru ea era mult mai puternică și mai importantă
tradiția țării, religia acesteia, decât propria sa credință, pe care o sacrifică.
Indirect putem deduce cum trebuia să fie un domn bun în viziunea acestei
levantine: apropiat de tradiția țării și de clasa politică, sprijinitor al
Bisericii. Căsătoria pe care i-o face lui Mihnea, nu era chiar pe placul ei,
dar era necesară și găsește repede o explicație cu tentă religioasă.
Sentimentele religioase personale nu aveau nici o importanță,
obținerea mântuirii și a prestigiului public traducându-se în special prin
susținerea financiară a Bisericii, iar acest lucru era cu atât mai ușor cu cât
subiecții dețineau o poziție privilegiată din punct de vedere social,
existând o interacțiune a tuturor factorilor. Faptele lor, mai puțin creștinești
se pierd în dreptul lor oferit de Divinitate de a pedepsi.
Sentimentul religios la nivelul domniei se traduce, așadar, prin
păstrarea tradiției în vederea obținerii prestigiului public. Religia în sine
pentru reprezentanții domniei însemna grija față de biserici și implicarea,
în public, în acțiuni religioase și de pioșenie. Ecaterina Salvaressa a
înțeles că nu sentimentele sale personale sunt importante, ci imaginea de
bun creștin, așa cum se așteptau supușii să le fie prezentată. A strica o
tradiție, o mentalitate este cu siguranță, cel mai greu lucru și cu atât mai
mult într-o epocă istorică în care religia a dat tonul vieții, a justificat sau
condamnat acțiunile oamenilor, iar Biserica a impus norme de
comportament religios laicilor, stabilind clar calendarul. Domnia are o
misiune, aceea de a conduce, după modelul celest, lumea pământeană, în
numele religiei creștine, de cele mai multe ori, săvârșind acte care
contraveneau spiritului acesteia.
Resume
La ll-eme moitie du XVI-eme siecle a beneficie des sources historiques
qui ont permis une analyse concernant Ies changements de la mentalite en
contact avec le milieu europeen. Dans le meme temps, il y a aussi des
sources qui soulignent la qualite des princes d'etre tres fidele ă la religion
chretienne et surtout â l'eglise orthodoxe. Le prince doit etre protege et on
doit soutenir l'institution specialement par l'argent, pour demontrer la
croyance et obtenir leur prestige social.
236
http://patrimoniu.gov.ro
Din nou despre conservare și restaurare
Alexandru Suceveana
în recent reluata Revistă a Monumentelor Istorice, tinerii arhitecți
Ștefan Bâlici și Virgil Apostol publică la rubrica Conservare. Restaurare un
articol intitulat Observații privind protecția și conservarea monumentelor
arheologice din RomâniaV Faptul că în acest articol apar unele observații și
la șantierul Histria, a cărui responsabilitate științifică o am din anul 1990
(între 1990 și 1999 împreună cu Petre Alexandrescu), mă obligă, în virtutea
dreptului la replică2, să iau poziție atât față de criticile formulate în sus-citata
contribuție, cât și față de soluțiile oferite, pentru ca în final să punctez - poate
cu o îndreptățire ușor mai justificată decât cea a celor doi tineri autori - care
sunt realele și gravele probleme ridicate de conservarea monumentelor
histriene.
Chiar și pentru un cititor neavizat, ceea ce frapează de la bun început
este impreciziunea - ca să nu spun fluiditatea - criteriilor care au stat la baza
decupajelor conceptuale în care autorii și-au divizat materia tratată. învăluite
într-o terminologie deliberat sofisticată - desigur pentru a-și masca lipsa de
experiență - aceste decupaje nu fac decât să agraveze impresia de
improvizație cu pretenții, improvizație poate utilă autorilor pentru garnisirea
listei de lucrări, oricum perfect inutilă pentru ceea ce ar trebui să reprezinte
activitatea de conservare și restaurare. Spre justificarea afirmațiilor de mai
sus, aș începe chiar cu primul subtitlu (Nașterea), în care ni se explică cum
s-au renăscut, adică s-au născut ca monumente istorice, monumentele
arheologice. Mi s-ar părea ridicol să precizez - dacă n-aș vedea așternute pe
hârtie asemenea panseuri - că aceste monumente s-au născut cu multe sute
sau chiar mii de ani înainte, ele nefiind decât aduse la lumină de cercetările
arheologice. Urmează o rubrică și mai deconcertantă, anume aceea intitulată
Abandonul, în care se încearcă o distincție între monumentele moștenite și
cele descoperite prin cercetări arheologice, exemplele citate nereferindu-se
decât la cele descoperite prin cercetări arheologice mai mult sau mai puțin
recente. Cu precizarea că în termele de la Pietroasele nu se poate vorbi de
"elemente de suspensura", ci cel mult de un sistem de hypocaust dotat cu
suspensurae (colonete din piatră sau tuburi ceramice care susțineau
1 Revista Monumentelor Istorice, 72, 1, 2001-2003, p.109-117.
2 Cu regret trebuie să spun că un articol predat în anii 1994-1995 la redacția acestei reviste,
articol care conținea intervenția mea la sesiunea Comisiei Monumentelor Istorice ținută în aula
Academiei Române, nu mi-a fost nici publicat, dar nici, cum ar fi fost normal, restituit. Cu un
regret sporit, constat că nici acest drept - elementar - la replică nu și-a găsit locul în amintita
revistă.
237
http://patrimoniu.gov.ro
pardoseala termelor), nu văd cum această atitudine (abandonul) ar prefața
doar rubrica "distrugerea deghizată"; abandonarea, altfel spus, lăsarea fără
nici un fel de protecție a unui monument arheologic, reprezintă una dintre
cele mai grave și condamnabile atitudini față de acesta și pe care, în cel mai
elementar bun simț, aș numi-o distrugere intenționată. Autorii au simțit
probabil nevoia unei asemenea eludări a realității - și formularea este
eufemistică - pentru a-și concentra criticile în cadrul celei de-a treia rubrici,
Conservarea, pe care, așa cum s-a efectuat ea până acum, nu ezită să o
plaseze, cu unele nuanțe, în categoria "distrugerii deghizate". Aici autorii fac
distincția între intervențiile directe, elogiindu-le pe cele de la Argamum (unde
nu văd câtă viață ar putea avea clădirea de zidărie seacă peste zidurile
antice) sau pe cele de la Tropaeum Traiani (aceeași reținere, chiar dacă aici
doar miezul zidurilor este legat cu ciment; o experiență ceva mai lungă decât
a autorilor îmi dă dreptul să afirm că zidurile nu se distrug neapărat de la
partea lor superioară, de regulă cedând lateralele acestora) și criticându-le
pe cele de la Histria (asupra cărora voi reveni) sau, din nou, Argamum, și
cele indirecte, cum ar fi cele de la Histria (asupra cărora mă văd din nou
obligat să revin) sau Halmyris. Numai și asimilarea dintre construcția
provizorie de la Histria și halele de la Halmyris, care și-ar găsi mai bine locul
în curtea unor foste CAP-uri, ne arată că autorii n-au operat cu aceleași
unități de măsură, dovedind un subiectivism îngrijorător pentru vârsta lor. Și
astfel, chiar dacă în finalul acestei a treia rubrici {Conservarea) ni se citează
o declarație UNESCO, în funcție de care toată activitatea de conservare a
monumentelor antice din România nu numai că se învecinează "conservării
deghizate" ci ar putea fi asimilată "distrugerii intenționate", am dreptul, cred,
să opinez că orice încercare de conservare, mai mult sau mai puțin reușită,
este preferabilă abandonului.
Dar dacă până aici lipsa de experiență a autorilor a dus doar la o
confuzie - deliberată și tendențioasă - a criteriilor, numai pentru a-și deversa
pretinsul lor arsenal critic, imaturitatea acestora frizează ridicolul atunci când
în ultima rubrică {Alternativa) ni se propun soluții pentru o eficientă - cred ei
- conservare și restaurare a monumentelor arheologice. Astfel, în seria
intervențiilor directe, o soluție "eficientă și simplă" ar fi acoperirea părții
superioare a zidurilor cu o "hidroizolație flexibilă" (ar fi fost poate util să ni se
spună din ce materie ar urma să fie confecționată această hidroizolație), la
rândul ei acoperită cu un strat de glie, aceasta din urmă asigurând acordarea
cu peisajul unui sit arheologic. în continuare suntem informați despre
realizarea unui experiment, constând din construcția în anul 2003 la Ostrov a
unui zid, firește nou, care a fost protejat în conformitate cu soluția sus-citată.
Reluând seria de elemente introduse în discuție de cei doi autori, să notăm
mai întâi că "experimentul Ostrov" este perfect inutil. Acel zid va supraviețui
poate până în anii 2010-2020, dar el nu rezolvă cu nimic problema unor
ziduri construite acum mii de ani, sau, ca cele de la Histria, care sunt
238
http://patrimoniu.gov.ro
dezvelite de aproape 100 de ani (mai exact, 90). Apoi că într-un sit
arheologic bine întreținut, vegetația nu are ce să caute pe ziduri (rădăcinile
acesteia fiind una din cele mai importante cauze ale distrugerii lor), ci doar în
interiorul încăperilor, și aceasta doar în cazul în care lipsesc fondurile pentru
înlăturarea radicală a acesteia. Ajung, în sfârșit, la "soluția" pentru
conservarea zidurilor antice, care, dacă nu ne-ar fi fost servită pe post de
lecție, ar trebui să mă facă să zâmbesc. Lucrez de 46 de ani la Histria, mi-au
trecut prin mână toate zidurile legate cu pământ, pe care numai eu le-am
reparat, desigur empiric, de câteva ori și sunt îndreptățit să afirm că altă
soluție decât cea adoptată la Histria - asupra căreia, firește, voi reveni - nu
există. Nu mai socotesc necesar să zăbovesc asupra "intervențiilor
indirecte", propuse de autori. Mă mulțumesc doar să le amintesc că în afara
verii - când străbat țara în lung și în lat, făcându-și iluzia de a rezolva o
problematică care le depășește larg competențele - mai există alte trei
anotimpuri, cum ar fi de pildă iarna, când vânturile și gheața, urmate apoi,
primăvara, de distructivul dezgheț, ar compromite, de la un an la altul,
"construcțiile de protecție" din crengi sau stuf.
Cine sunt însă cei doi autori? Absolventi ai Universității de Arhitectură
și Urbanism "Ion Mincu" de doar câțiva ani, ei își desfășoară activitatea
estivală sub conducerea Monicăi Mărgineanu - Cârstoiu, care, în calitate de
membră a echipei care cercetează Zona Sacră de la Histria, i-a adus ca
ajutoare pentru realizarea releveelor din acest sector. Am fost de acord ca, la
sugestia profesoarei lor, ei să realizeze proiectul de restaurare a așa-numitei
bazilici "Florescu" (voi reveni asupra acestei denumiri) și mi-am menținut
această hotărâre chiar și după ce cercetările mai tinerei noastre colege Irina
Achim au demonstrat că problematica acelui sector este cu mult mai amplă
decât ne-am fi putut-o imagina3. Mai mult chiar, pornind tocmai de la cazul în
speță, le-am propus colaborarea atât la sus-numita bazilică cât și la bazilica
extra-muros, a cărei cercetare a fost deasemenea de curând reluată. Spre
surprinderea mea, D-na Mărgineanu - Cârstoiu mi-a comunicat că în luna
iulie, când se cercetează de câțiva ani respectivele bazilici, cei doi tineri
arhitecți nu au timp să vină la Histria, soluția fiind ca cele două cercetătoare
ale respectivelor bazilici (Irina Achim și Viorica Rusu - Bolindeț) să vină în
luna august, atunci când cei doi tineri arhitecți binevoiesc să ajungă la
Histria. Nu era prima oară când mă loveam de lipsa de respect a D-nei
Mărgineanu - Cârstoiu față de cercetarea arheologică - atitudine, din păcate,
destul de des întâlnită în breasla arhitecților - motiv pentru care nu mi-am
putut-o asocia drept colaboratoare la cercetarea bazilicii episcopale4. în felul
acesta - și cu riscul de a comite un proces de intenție - nu cred că greșesc
3 Vezi în acest sens cele scrise de mine în articolul publicat în Omagiu Virgil Cândea la 75 de
ani, București, 2002, p.281.
4 Vezi în acest sens articolul meu din Dacia, NS, 29, 1985, p. 139-146.
239
http://patrimoniu.gov.ro
prea mult întrevăzând în regretabila contribuție a celor doi tineri arhitecți o
nefericită combinație între impactul D-nei Mărgineanu - Cârstoiu - pe care
nici studiile sale de urbanism și, cu atât mai puțin, nici lipsa oricăror
preocupări, cu vorba sau cu fapta, cel puțin la Histria, privind conservarea și
restaurarea monumentelor arheologice, nu o îndreptățeau să-l exercite - și
supărătoarea lipsă de experiență a autorilor.
Prima aluzie critică se referă la păstrarea tradiției orale privind
denumirea monumentului după numele descoperitorului "mai degrabă decât
printr-un indicativ abstract sau prin localizare", printre exemplele incriminate
figurând bazilicile "Pârvan" sau "Florescu" de la Histria. Anunțându-i pe
severii noștri critici că la Histria s-au efectuat rând pe rând un releveu general
între anii 1949 - 1951, prin triangulație5, apoi o transpunere grafică a
fotografiei aeriene, realizată înainte de anul 19746, un nou releveu general
racordat la programul GPS între anii 2001-2002, pentru ca deabia în anul
2003 să se poată obține un caroiaj valabil pentru cele 60 ha., cât cuprinde
toată așezarea7 - operațiuni dificile și, după cum cred că se înțelege, extrem
de costisitoare - i-aș întreba mai întâi ce cred că au făcut ei în această
privință, câtă vreme la coloquiul Histria, ținut la Institutul de Arheologie
"Vasile Pârvan" în toamna anului 2002 nu au fost capabili să prezinte nici
măcar releveele săpăturilor efectuate în acel an? Conștient de importanța
unui caroiaj general - fie și numai pentru cercetările care se vor efectua de
aici încolo - mă întreb, apoi, câte generații vor trebui să treacă pentru a se
impune o terminologie de genul bazilica, exempli gratia, F 16 sau G 18, în
locul desuetelor denumiri actuale "Florescu", respectiv "Pârvan"?
Cu mult mai grave sunt acuzațiile care mi se aduc, în calitate de
responsabil științific al șantierului și direct răspunzător de conservarea
primară care se efectuează începând din anul 1998, cu ajutorul Muzeului de
Istorie Națională și Arheologie din Constanța, și care au continuat, din anul
2001 la scara întregii cetăți cu fonduri puse la dispoziție de către Ministerul
Culturii și Cultelor. în legătură cu această conservare primară, autorii afirmă:
"O altă atitudine s-a adoptat la Histria, unde s-a avut în vedere valorificarea
ansamblului unor ruine, în mare parte falsificate de restaurările succesive ale
5 Releveul a fost realizat de arhitecții D. Theodorescu, H. Kust și P. Munteanu
6 Rezultatele acestei transpuneri au fost publicate de Al. S. Ștefan într-un serial din vechea
Revistă a Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, 43, 1974, 2, p.39-51;
44, 1975, 2, p.51-62; 45, 1976, 1, p.43-51.
7 Acest releveu a fost realizat de ing. S. Anghel și topometrul M. Mălăgean de la
"Geoecomar" București
240
http://patrimoniu.gov.ro
înaintașilor. Din păcate o distrugere deghizată moștenită a fost înlocuită cu o
alta, de aceeași natură: ziduri legate cu pământ au fost și de această dată
rezidite cu mortar de ciment. Prin aceasta orice raportare la autenticitatea
monumentului devine inutilă, din moment ce monumentul însuși nu mai
există (sublinierea noastră)". Două note care însoțesc aceste memorabile -
prin rea credință - afirmații ne întăresc în convingerea că imaturitatea
mentală și profesională a celor doi autori a fost dirijată - cu bună știință -
spre emiterea unor astfel de enormități. Astfel, în nota 18 suntem asigurați că
planurile monumentelor originale se găsesc în Histria I (sic, adică fără an și
loc de apariție), în planșele I și XXXIII, de unde insinuarea că actuala
conservare primară le-ar fi compromis aspectul inițial. în realitate planșa I
conține releveul săpăturilor efectuate între anii 1922-1942, la care s-au
adăugat bazilica "Florescu" și cartierul din sud-vestul cetății romane târzii, iar
planșa XXXIII o parte a uneia din clădirile cartierului rezidențial, denumit
convențional "Domus". Nici una din aceste planșe nu ne transmite forma
originală a monumentelor respective, câtă vreme toate - fără excepție - erau
sau vor fi fost la scurt timp supuse acțiunii de conservare primară, asta
pentru a nu mai vorbi de faptul că respectivele planșe nu conțin decât
planurile clădirilor și nu releveul respectivelor ziduri. Lăsând în seama
vizitatorului de bună credință să verifice similitudinea dintre respectivele
planuri și actuala configurație a monumentelor supuse conservării primare
din anul 1998, pentru care răspund anual în scris, trec la nota următoare
(19), care se vrea a fi o sentință subsequentă celor afirmate în text: "Faptul
că "restaurările" anterioare anihilaseră deja expresia autentică a ruinelor,
(sic, cu virgulă între subiect și predicat) ar fi fost suficient pentru a justifica
refuzul reluării unor metode compromise (sublinierea noastră). Menționăm că
ne referim exclusiv la utilizarea cimentului, liant a cărui incompatibilitate cu
structurile istorice de zidărie este dealtfel binecunoscută, ci la modul grosolan
în care a fost pus în operă". Dintre toate acuzațiile care mi se aduc, aceasta
din urmă mi se pare singura întemeiată. Dacă însă acești tineri, îndrumați de
profesoara lor, și-ar fi cunoscut obligațiile profesionale, și - în calitate de
membri ai echipei Histria, așa cum le-am propus să fie, dar pe care calitate
mi-au refuzat-o cu o remarcabilă proastă creștere - ar fi urmărit îndeaproape
"punerea în operă", sunt convins că rezultatele ar fi fost altele. Așa însă,
trebuie să mă mulțumesc cu recunoașterea faptului că dacă, într-adevăr, la
începutul acțiunii de conservare primară, calitatea zidăriei nu era
ireproșabilă, cu timpul ea s-a ameliorat, așa cum o dovedesc clădirile din
cartierul "Domus" și cum sper s-o dovedească cele din ultimul cartier care
ne-a mai rămas de conservat, cel din sud-vestul cetății romane târzii. Mă
întorc însă la text și la "sentința" din nota 19 și mă întreb ce atitudine ar fi
trebuit să iau, dacă aș fi urmat prețioasele indicații ale imberbilor mei
cenzori? Să fi refuzat fondurile care mi s-au oferit pentru conservarea
primară, condamnând respectivele monumente la definitiva lor dispariție? Să
241
http://patrimoniu.gov.ro
fi dărâmat vechile conservări cu mortar de ciment și să le înlocuiesc cu
pământ, urmând ca și pe cele puține care mai erau legate cu pământ - să le
refac după "experimentul Ostrov"? Fiind evident că în nici una dintre aceste
variante forma originară a monumentului nu ar fi putut fi conservată, aceasta
fără a mai vorbi de perisabilitatea construcțiilor legate cu pământ și pe care
n-aș vedea-o definitiv eliminată decât prin utilizarea unui mortar care să imite
culoarea pământului, ajung să mă întreb - dată fiind incoherența indicațiilor
primite - dacă nu cumva cei doi tineri arhitecți, hipnotizați de dorința unui
câștig facil, după exemplul unora dintre colegii lor de breaslă, n-ar dori să
întocmească ei proiectele de conservare ale respectivelor monumente. îmi
este prea aproape regretabilul exemplu al proiectului de conservare a
Termelor I, realizat de Anișoara Sion și onorat cu imensa sumă de
1.200.000.000 lei, proiect în care se utilizează în exclusivitate planșele pe
care respectiva arhitectă le-a publicat în monografia termelor de la Histria,
coordonată de mine8, dar evident necitată, pentru ca să îmi extirp integral
această presupunere. Și pentru că tot am ajuns în acest punct, mi-aș permite
să-i întreb, de această dată, pe cei chemați să distribuie aceste fonduri dacă
prin acordarea unor asemenea sume nu au impresia că favorizează o
corupție legală, măcar la fel de pernicioasă ca cea ilegală? Aceasta fără a
mai pune în socoteală incredibila discriminare între munca arheologului -
obligat să-și caute pentru publicare, cu disperare, un sponsor, fără a putea
măcar visa la drepturile de autor - și cea a arhitectului, care, bazându-și în
exclusivitate proiectul de restaurare sau conservare pe raportul de săpătură
al arheologului, se vede gratificat cu sume care depășesc limita bunului simț.
în sfârșit, al treilea element criticabil este, în opinia autorilor, construcția
de protecție a templului Afroditei. "Astfel bine intenționată", afirmă autorii,
carcasa metalică, "abătută" asupra templului "l-a apărat și îl apără în
continuare de agresiunea vizitatorilor", numai că ruginirea carcasei, chiar și
după "cosmetizare", "a început să lase urme de neînlăturat pe unele blocuri
de calcar, purtătoare de cizeluri și pichetaje fine". Mărturisind că nu aveam
nevoie de îngăduința autorilor, descriptibilă în formularea "altfel bine
intenționată" (după 46 de ani de activitate la Histria și după realizările din
ultimii 15 ani, dar mai cu seamă 5 ani, nu cred că cei doi autori erau în
măsură să-mi acorde această circumstanță atenuantă), țin să precizez că
această carcasă metalică nu s-a "abătut" asupra templului Afroditei, ci a fost
executată cu avizul Comisiei Monumentelor Istorice de către firma
"Alexandru Construct SRL" din Năvodari în anul 1991. Este adevărat că pe
unele blocuri au apărut urme de rugină, numai că atunci - ca și acum -
lipseau fondurile pentru utilizarea altui material decât tabla, varianta
confecționării acestei carcase din lemn și plastic translucid nereprezentând o
soluție viabilă pentru grelele ierni histriene. Și pentru că tot vorbim de iernile
8 Al. Suceveana și colaboratori, Histria VI. Les thermes romains, București - Paris, 1982.
242
http://patrimoniu.gov.ro
de la Histria, este cazul să precizez eu - dacă autorii s-au făcut că nu
observă acest lucru - că respectiva carcasă n-a apărat monumentul numai
"de agresiunea vizitatorilor" ci și de intemperii, așa cum se poate constata din
figura 13, blocul respectiv, cu urma de rugină, păstrându-se intact după 14
ani de protecție. Ar mai fi fost, în sfârșit, de dorit ca autorii - care au avut
posibilitatea să înlăture unul din tronsoanele carcasei pentru a realiza
fotografia incriminantă, așa cum rezultă din figurile 12-13 - să facă distincția
între această carcasă - provizorie, demontabilă în doar câteva ore, dar mai
cu seamă redusă strict la proporțiile monumentului - și halele de la Halmyris.
Voi reveni în ultima parte a intervenției mele asupra acestei chestiuni, dar
până atunci mă mulțumesc cu constatarea că nefăcând această distincție, nu
există decât două posibilități: fie cei doi autori nu au nici cea mai vagă idee
despre ceea ce înseamnă un sit arheologic, fie sunt de rea credință, în
ambele variante dreptul pe care și l-au luat de a ține lecții fiind cel puțin
discutabil. înclin, din păcate, pentru a doua variantă, câtă vreme, până anul
trecut membri statornici ai echipei care lucrează în Zona Sacră, nu ne
vorbesc nimic despre acoperirea cu nisip, carton asfaltat și foarte multă
piatră a templului lui Zeus, pentru a cărui decopertare este nevoie de o
muncă de 1-2 săptămâni, și despre care se poate spune orice, numai că ar fi
vizitabil nu. Tot astfel, autorii se prefac că nu au cunoștință de unul din cele
mai grave sacrilegii din arheologia histriană, și anume distrugerea, la
începutul anilor '80, a colonadei din fața casei "constantineene" din Zona
Sacră de către Petre Alexandrescu, sub pretextul cercetării monumentelor
grecești de sub această casă. Această cercetare nu s-a realizat niciodată,
astfel încât respectiva distrugere a dus la pierderea uneia din cele mai
expresive situații din Histria greco - romană, pierdere care - dacă ar fi să o
catalogăm - ar trebui inclusă în seria celor mai condamnabile distrugeri
intenționate.
închei prima parte a intervenției mele - poate prea lungă, dacă
acuzațiile care mi s-au adus n-ar fi fost extrem de grave - cu opinia că tinerii
arhitecți Ștefan Bâlici și Virgil Apostol, lipsiți de o minimă experiență
profesională și greșit îndrumați de profesoara lor, Monica Mărgineanu-
Cârstoiu, au minime șanse să se alăture, așa cum și-ar dori-o (vezi nota 3),
restrânsei echipe de specialiști români în materie de arhitectură antică.
Atunci când ne referim la soarta monumentelor histriene, primul lucru
care se cuvine precizat este că la Histria nu s-au executat și nu se vor
executa niciodată lucrări de restaurare, în adevăratul înțeles al cuvântului.
Cele câteva anastiloze parțiale, permise de starea Termelor I și a Bazilicii
Episcopale, nu ne dau voie să vorbim de restaurarea monumentelor
243
http://patrimoniu.gov.ro
respective, ci doar de includerea acelor anastiloze în acțiunea generală de
conservare (=consolidare) a lor. Astfel, după încheierea acțiunii de
conservare primară, efectuată - cum sper că s-a înțeles - doar la
numeroasele locuințe ale căror ziduri au fost cândva legate cu pământ
(marea lor majoritate datând din secolele VI-VII p.Chr.), se va putea trece la
consolidarea marilor monumente histriene, desigur pe baza unor proiecte
întocmite de arhitecți calificați și puse în operă de o mână de lucru
specializată. Este vorba de cele cinci ziduri de incintă (arhaic, clasic,
elenistic, roman timpuriu și roman târziu), de cele două terme romane din
secolele I, respectiv ll-lll, respectiv IV p.Chr., de cele patru bazilici creștine
din secolul al Vl-lea p.Chr. și, în fine, de frumoasele monumente din Zona
Sacră a cetății grecești. în măsura în care fiecare dintre aceste monumente
ridică probleme speciale le vom relua rând pe rând în chiar ordinea mai sus
indicată.
Prima incintă, cea arhaică (secolul VI a.Chr.), cea care împrejmuia cele
cca 60 ha. ale cetății arhaice, întinzându-se pe o lungime de cca 2 km., a fost
cercetată prin mai multe secțiuni transversale, în unele porțiuni fiind posibilă
decopertarea unor tronsoane semnificative ale acesteia. Măcar unul dintre
ele ar putea fi conservat, pentru a putea fi vizitat. Particularitatea acestei
incinte constă în faptul că ea are partea inferioară din piatră de șist, iar cea
superioară din calupuri de chirpic. Profitând de faptul că întreaga suprafață
apărată de acest zid este înconjurată de un gard - Histria fiind la ora actuală
singurul sit arheologic din România care beneficiază de o asemenea
protecție - s-ar putea gândi o construcție protectoare, fie asemănătoare
aceleia din Zona Sacră, fie - pentru că va mai trece ceva timp până ce acest
gând va putea fi realizat - dintr-un schelet metalic foarte rezistent, placat cu
un material transparentcare să reziste intemperiilor.
Incinta clasică (secolele V-IV a.Chr.) a fost, deasemenea, cercetată
prin câteva secțiuni transversale, o suprafață mai mare fiind deschisă în zona
unde a putut fi identificat și un turn al acesteia. Faptul că atât fragmentul de
curtină cât și turnul menționat nu s-au păstrat decât în fundație simplifică
considerabil conservarea acestora, chiar dacă va trebui găsită o soluție
adecvată pentru realizarea liantului pietrelor de șist din fundație, legate în
antichitate cu pământ.
începând cu incinta elenistică (secolele IV a.Chr.-l p.Chr.) ne
confruntăm cu o situație specială, valabilă dealtfel și pentru următoarele două
și ultime incinte histriene. Din punct de vedere arheologic ele au fost
cercetate incorect, dezvelindu-li-se integral fețele laterale. Și chiar dacă
această manieră de cercetare a îngreunat considerabil datarea respectivelor
incinte, este sigur că astfel vizitarea lor este posibilă de-a lungul întregului lor
traseu, care trebuie deci integral conservat. în cazul în speță, cel al incintei
elenistice, prima dificultate o constituie procurarea unor blocuri de calcar,
care, îngrijit fasonate, vor trebui să completeze numeroasele lipsuri din prima
244
http://patrimoniu.gov.ro
asiză a elevației, nivel la care a fost păstrată cea mai mare parte a acestei
incinte. Dar dificultatea principală în acest caz o constituie pânza de apă
freatică, care în anii ploioși inundă practic firavele resturi ale acestei incinte.
Reamintind că, după observațiile hidrologilor, nivelul Mării Negre și deci al
pânzei freatice a crescut față de antichitate cu cca 2 m, rezultă că pentru
buna conservare a incintei elenistice ar trebui avută în vedere o acțiune de
desecare parțială a zonei, operațiune extrem de costisitoare - cum se
înțelege - ceea ce înseamnă că va mai trece ceva timp până când ea va
putea fi efectuată.
Una din porțile incintei romane timpurii (secolele ll-lll p.Chr.) a fost
consolidată de către defuncta DMI în anii 1975-1976. Realizarea este
remarcabilă, numai că ea va trebui continuată atât la cealaltă poartă cât și la
cei cca 350 m, cât măsoară frontul de vest al acestei incinte. Pentru ca
respectiva consolidare să țină pasul cu remarcabila realizare din anii 1975-
1976, va trebui procurată o mare cantitate de blochete dintr-un calcar
special, albicios (diferit de cel gălbui de Babadag), care să înlocuiască
blochetele degradate de scurgerea timpului (precizăm că fața exterioară a
acestei incinte a fost degajată în anii '30, iar cea interioară la începutul anilor
'50.
Dar desigur că cea mai mare realizare a fostei DMI o reprezintă
consolidarea între anii 1965-1976 a incintei romane târzii (secolele lll-VII
p.Chr.). începută încă din anul 1959, sub conducerea lui N. Hamparțumian și
a arh. D. Theodorescu, ea a continuat, într-un ritm sporit, între anii 1965 și
1976, după care a urmat abuziva desființare a DMI. în această perioadă au
fost consolidate frontul de vest și parțial cele de nord și sud ale acestei
incinte. Ulterior, în anii 1991-1992, a fost înlăturată marea cantitate de
pământ provenită din vechile săpături și depusă în sudul incintei, astfel încât
astăzi este vizibilă și cea mai mare parte a frontului sudic al acesteia.
Realizată în condițiile de atunci, consolidarea dintre anii 1965-1976 - a cărei
corectitudine poate fi contestată, pentru aceasta fiind suficientă constatarea
diferențelor dintre releveul respectivului monument, publicat de Gr. Florescu
în primul volum din seria Histria9, și actuala lui configurație - a început să
cedeze, motiv pentru care ea trebuie reluată și completată, atât cât ne-o vor
permite descoperirile mai noi. Astfel, după ce se va fi înlăturat și din nordul
acesteia pământul provenit din vechile săpături, va trebuie continuată
consolidarea frontului de nord, cu o atenție specială în sectoarele A, dar mai
cu seamă în Zona Sacră grecească, pentru a pune corect în evidență
raportul dintre această incintă și bazilica cu absida orientată către nord. Tot
astfel, frontul de sud-est va trebui dagajat de pământul depus din mai vechile
și mai noile săpături, până în dreptul sectorului "Domus", urmând a se acorda
o atenție sporită porțiunii unde latura de sud a bazilicii creștine este așezată
9 Gr. Florescu, în Histria I, București, 1954, p.66-95.
245
http://patrimoniu.gov.ro
peste o parte cruțată a incintei romane târzii. Chiar și frontul de vest, aparent
terminat, mai suportă unele ameliorări, în special acolo unde vechea
consolidare a început să se deterioreze, cum ar fi de pildă la poarta mică de
la sud de Terme I. Adăugând că probleme speciale va ridica conservarea
temeliei acestei incinte (construită din fusuri de coloană așezate transversal)
din sectorul de la sud de Poarta Mare, acolo unde urmează să fie cercetate,
pentru a fi apoi vizitabile, resturile unora din clădirile de epocă romană
timpurie, suprapuse de incinta romană târzie, atragem atenția asupra costului
mare pe care îl va implica procurarea de blocuri de calcar din cariera de la
Slava Cercheză, blocuri care ar urma să le înlocuiască pe cele astăzi grav
exfoliate.
Și edificiul convențional denumit Terme I (secolele l-IV p.Chr.) a trecut
prin mai multe rânduri de consolidări, primele datând din vremea lui Sc.
Lambrino (1927-1942), următoarele, profund regretabile, din anul 1965,
pentru ca pe ultimele să le supraveghez în anul 1968. în speranța că mai sus
citatul proiect, de conservare și nicidecum de restaurare (singurele restaurări
- ale unor arce de boltă - s-au realizat sub conducerea mea), a reușit să
diferențieze toate aceste consolidări, înglobându-le într-una coherentă, mă
simt dator să atrag atenția asupra câtorva detalii, mai mult sau mai puțin
importante, de care va trebui să se țină seama în momentul când respectivul
proiect va fi pus în operă, acțiune la care - dacă voi mai supraviețui - va
trebui să iau parte, n-ar fi decât pentru a contrabalansa nu numai necitarea
monografiei mele - desigur din rațiuni financiare - dar nici măcar consultarea
mea. Astfel, primul lucru care va trebui avut în vedere este procurarea unor
cărămizi de dimensiuni corespunzătoare, cele aflate în depozitul fostului
șantier DMI fiind utilizate fie la edificiul Terme II, fie în scopuri mai puțin
lăudabile. Totodată va trebui găsită o soluție unitară care să imite mortarul de
var antic, amestecat cu cărămidă pisată. Camera cu hypocaust de la est,
transformată ulterior în vestiar, ca și jumătatea sudică a celei de la vest
(despărțită printr-un zid reparat de Sc. Lambrino de cea nordică) vor trebui
reacoperite cu pământ, resturile de hypocaust păstrate în cele două încăperi
fiind mai greu de conservat. Dimpotrivă, în celelalte încăperi pilele de
hypocaust vor trebui refăcute după fotografia publicată de Vasile Pârvan într-
o celebră lucrare de popularizare10. Probleme speciale ridică atât bazinul
camerei de apă rece, placat cu marmură, din a doua fază de funcționare a
fermelor și lăsat în afară de incinta târzie, cât mai cu seamă bazinul de apă
rece din prima fază de funcționare a fermelor, pe care s-a păstrat o superbă
tencuială în opus signinum de culoare roșie precum și lojele pavate cu
mozaic. Dificultatea acestor trei obiective constă nu numai în procurarea
materialelor necesare (marmura sau tesserae-e\e de mozaic) sau în
realizarea respectivei tencuieli, ci mai cu seamă în conservarea lor, bazinul
10 V. Pârvan, începuturile vieții romane la gurile Dunării, București, 1923, fig. 58.
246
http://patrimoniu.gov.ro
tencuit și lojele cu mozaic putând beneficia de construcții de protecție
discrete, care să nu afecteze eleganța remarcabilului ansamblu termal
histrian.
Nici istoria consolidării celuilalt edificiu termal, Terme II (secolele II - III
p.Chr.), nu este mai lină. Dacă ar fi cunoscut-o, sau măcar ar fi avut cuviința
să mă întrebe, membrii Comisiei Monumentelor Istorice din anul 2000 nu s-ar
fi grăbit să acorde autoarei proiectului pentru Terme I fabuloasa sumă
anterior citată, câtă vreme ar fi aflat că la Histria mai există un edificiu termal
a cărui consolidare nu a fost terminată. Acest edificiu, cercetat între anii
1964-1973, a fost acoperit cu o construcție provizorie din lemn și carton
asfaltat în anii 1974-1975, care a fost înlăturată în anul 1976 pentru a se
trece la consolidarea definitivă a acestuia. A urmat desființarea DMI, astfel
încât edificiul Terme II a rămas descoperit, înfruntând intemperiile, între anii
1977 și 1991. în 1992 a început, pe baza proiectului lui Gheorghe Vecerdea,
de bun simț chiar dacă întocmit încă din anul 1977 - și probabil neonorat în
nici un fel -, consolidarea acestui edificiu de către firma "Alexandru Construct
SRL" din Năvodari. Desfășurată între anii 1992-1994 și urmărită îndeaproape
de mine - ocazie cu care am putut corecta unele stângăcii ale respectivului
proiect - această consolidare a avut drept rezultat salvarea acestui
monument de la definitiva lui dispariție. Din păcate lucrările de consolidare n-
au mai continuat și în anii următori, astfel încât mai sunt necesare unele
intervenții. Pe de o parte vor trebui finisate cele realizate până acum
(rostuirea spațiului dintre cărămizi, marcarea diferenței dintre zidăria antică și
cea nouă, realizarea unui spațiu de circulație în jurul monumentului precum și
a unei modalități de scurgere a apelor pluviale, clădirea aflându-se sub
actualul nivel de călcare), pe de alta vor trebui remediate unele greșeli
(dizgrațioasa implantare a fragmentelor de marmură de pe pereții bazinului
de apă rece, cota mult prea scăzută a nivelului camerei de acces la bazin,
patul pentru mozaic din vestiar, porticul și strada din nordul fermelor). Din
fericire aceste intervenții nu mai necesită sume prea mari, o importantă
economie urmând a se realiza prin faptul că nu voi cere - așa cum o fac deja
pentru conservarea primară - nici o remunerație. Vreau să-i asigur în felul
acesta pe diriguitorii culturii românești că, în ceea ce mă privește, dorința de
a lăsa posterității un lucru bine făcut este cu mult mai importantă decât
obținerea unor beneficii materiale.
Ajung astfel la capitolul bazilici, dintre care, în ordinea crescândă a
importanței lor, voi începe cu Bazilica extra-muros (secolul VI p.Chr.).
Descoperită încă din anul 1915 de către Vasile Pârvan, această bazilică, cu
zidurile legate cu pământ, ar putea să constituie un argument pentru
viabilitatea acestui tip de zidărie, dacă n-am ține seama de condițiile speciale
în care ea s-a păstrat până în zilele noastre. Cercetată în mai multe rânduri
după descoperire, această bazilică a necesitat de fiecare dată
redescoperirea ei, astfel încât astăzi abia dacă mai pot fi recunoscute câteva
247
http://patrimoniu.gov.ro
pietre din elevație. Astfel este sigur că după alți câțiva ani va trebui să ne
mulțumim doar cu identificarea temeliilor acesteia. Și ar fi regretabil, câtă
vreme ultimele cercetări, din anul 2001, au dus la descoperirea unei faze mai
vechi decât cea azi vizibilă, fază în care fiecare navă avea propria ei absidă.
Numai și punerea în evidență a acestui detaliu va necesita întocmirea unui
proiect de conservare adecvat, întocmit de către un arhitect care ar colabora
efectiv cu arheologii care cercetează acest monument (Viorica Rusu-Bolindeț
și Alexandru Bădescu), și nu doar aflat în trecere pe la Histria. Ar rămâne
doar ca acest arhitect să dea și soluția liantului, câtă vreme utilizarea
pământului - fie el și ales cu grijă - ar reprezenta doar simularea unei
conservări viabile.
Un asemenea arhitect a fost deja identificat în persoana Irinei
Băldescu, cea care lucrând cot la cot, timp de măcar 8 ore pe zi, cu
arheologul Irina Achim, va putea nu numai să asigure studiul de arhitectură,
ci să întocmească și proiectul de conservare al Bazilicii din Piața Mare
(secolul VI p.Chr.). Descoperită la începutul anilor '50 și nefericit consolidată
îndată după, această bazilică a început a fi recercetată în anul 2002,
rezultatele obținute depășindu-ne cu mult așteptările. Astfel, pe lângă
stabilirea cu certitudine a două faze de existență a bazilicii precum și a
stabilirii anteriorității criptei - unică până în acest moment la Histria -
ambelor acestor faze, ceea ce deplasează începuturile construcției martiriale
în secolele IV-V p.Chr., a fost descoperită, la est de criptă, o fântână sacră în
care, pe lângă mult material ceramic (amfore) și osteologic din secolele l-lll
p.Chr., a apărut o serie de elemente care pot fi corelate cu cultul lui Apollo
letros (Tămăduitorul), divinitatea eponimă a cetății. în același timp la nord, în
cadrul unei insule delimitate de un zid foarte elegant, în opus quadratum, a
putut fi identificat un podium, degajat de predecesori anonimi, căruia pare să-
i aparțină un pavaj construit din dale mari, pe una din ele, ca și pe unul din
blocurile podiumului, putând fi citite două inscripții grecești din secolele IV-III
a.Chr. Ar pute fi deci vorba de amplasamentul de epocă romană a templului
divinității principale a cetății, suprapus în secolele IV-V p.Chr. de o
construcție martirială și, apoi, în secolul VI p.Chr., de o bazilică creștină.
Suprapunerea unui monument de cult păgân de către unul creștin este
frecventă în lumea greco-romană, astfel încât mi se pare inutil de precizat
importanța studierii acestui comlex ansamblu și a punerii lui în circuitul
turistic printr-o conservare adecvată.
La fel de complicat se arată a fi atât studiul cât și întocmirea proiectului
de consolidare a Bazilicii din colțul de sud-est al cetății romane târzii (secolul
VI p.Chr.). Descoperită, și aceasta, de către Vasile Pârvan în anul 1922, ea a
fost parțial consolidată la sfârșitul anilor '50. Reluarea cercetărilor la acest
monument în anul 2000, destinată nu numai punerii sale în valoare ci și
verificării ipotezei existenței, în profunzime, a amplasamentului inițial, de
epocă greacă, a templului lui Apollo letros ne-a relevat o situație inedită.
248
http://patrimoniu.gov.ro
Cum spuneam, latura de sud a acestei bazilici este amplasată peste o parte
crutată a incintei romane târzii, detaliu a cărui evidențiere de către autorul
proiectului de conservare nu mi se pare deloc simplă. Cu atât mai dificilă va fi
sarcina aceluiași arhitect atunci când, sperăm, cercetările arheologice vor
descoperi măcar o parte din ruinele vechiului templu. Pentru că, oricât de
importante ar fi acestea, nu se pune problema sacrificării nici celei mai mici
părți din bazilică, condiție de care sunt sigur că sunt convinși și autorii
săpăturilor (Mircea Victor Angelescu și Valentin Bottez), împreună cu
arhitectul pe care nu mă îndoiesc că vor ști să și-l alăture echipei lor de
cercetare.
Dar desigur că cea mai complicată acțiune de conservare este de dorit
la marea Bazilică episcopală (secolul VI p.Chr.). Cercetarea ei s-a încheiat în
anul 2002, studiul de arhitectură urmând a fi asigurat de arhitecta
belgrădeană Gordana Milosevic și de colegul nostru Octavian Bounegru. Pe
cât de dificilă a fost identificarea unui arhitect care să alcătuiască studiul de
arhitectură, pe atâta, mă tem, va fi aceea a autorului proiectului de
conservare. în speranța că până la urmă îl vom găsi pe cel, sau cea, care să
ne înțeleagă și prețuiască o muncă ce s-a desfășurat pe durata a 20 de
campanii arheologice (1969-1970; 1984-2002), mă simt îndreptățit să
formulez în continuare criteriile de care va trebui să se țină seama la
întocmirea proiectului de consolidare a celui mai mare edificiu descoperit
vreodată în săpăturile de la Histria. Astfel, înainte de toate, este necesară
procurarea de materiale necesare consolidării. Ne referim în ordine la
blochetele de calcar albicios (asemănătoare celor din incinta romană
timpurie), blochete care în construcția originară alternează cu șistul, apoi la
țiglele care compuneau zidăria (edificată în așa-numitul opus mixtum) și, în
fine, la dalele mari de calcar care vor trebui să le înlocuiască pe cele distruse
din porticul din atrium, din narthex, din nava centrală a naos-ului, din podium-
ul (berna) dinaintea altarului și din interiorul absidei. Cu un mortar de var
amestecat cu cărămidă pisată vor trebui consolidate zidurile, în vreme ce
pentru pavajele din calcar se va ține seama de diferențele de nivel dintre
compartimentele anterior descrise (dacă diferența de nivel dintre pavajul din
porticul și narthex, respectiv nava centrală din naos este evidentă, nu tot atât
de evidentă este diferența obligatorie dintre ultimele compartimente și berna
ca și dintre aceasta și interiorul absidei, situație pe care viitoarea consolidare
va trebui să o pună în evidență). Ajung, în fine, la cea mai delicată parte a
consolidării marii bazilici, și anume la recompunerea (anastiloza) portalurilor
prin care se acceda din porticul de la vest în atrium. Fragmentele portalurilor
de la nord și sud, din marmură, sunt aproape integral păstrate, ceea ce va
permite reconstituirea, dintr-o simili-marmură, a celui central, din care nu s-a
păstrat decât un fragment, cel esențial dealtfel, purtând semnul crucii. în
măsura în care nu cred că voi trăi să văd pusă în operă această grandioasă
conservare, sper să am în față, într-un viitor nu prea îndepărtat, proiectul
249
http://patrimoniu.gov.ro
respectiv, pentru a mă putea convinge de respectarea tuturor acestor criterii.
Cele 20 de campanii arheologice, în vremea cărora mi-a fost dat să trăiesc
multe adversități, îmi dau, cred, dreptul să revendic acest privilegiu.
Nu voi întârzia în cele ce urmează asupra necesității conservării amplei
rețele rutiere histriene, prima și ultima realizare în acest sens, cea din Piața
Mare (autoarea proiectului, onorat, în anul 1999, cu 200.000.000 lei;
Anișoara Sion), fiind calificată, pe drept cuvânt, de către o înaltă
personalitate a culturii românești, "o oroare", și ajung la Zona Sacră a cetății
grecești (secolele VII a.Chr.-VII p.Chr.). Aici prima problemă care se pune
este aceea a conservării monumentelor, majoritatea fiind construite din
calcarul de Babadag, extrem de friabil. Se vor încerca probabil unele adezive
moderne pentru conservarea acestuia, dar întrucât mi-am dat seama, în
decursul timpului, că niciunul nu rezistă durității iernilor histriene, cred că
până la urmă soluția va fi aceea a înlocuirii unora din blocuri cu altele noi,
cizelate la maniera antică. Aceasta implică însă o mână de lucru
supe rea lificată, pe care nu cred că o avem la ora actuală în România. Deabia
când ea va putea fi identificată se vor putea înlătura carcasa metalică de
peste templul Afroditei și tonele de nisip și piatră de peste celelalte
monumente, care, odată recondiționate, vor trebui protejate, fiecare, de câte
un solid schelet metalic, placat cu un material transparent la fel de solid.
Insist asupra necesității protejării individuale a fiecărui monument pentru că
știu că există tentația construirii unei imense hale, care să dea doar impresia
că le protejează. Las la o parte impresia detestabilă pe care ar lăsa-o o
asemenea hală, dar atrag atenția că, oriunde s-ar mai îndrăzni proiectarea
unor asemenea monstruozități, precipitațiile nu cad, niciodată, strict vertical,
aceasta fără a mai vorbi de vânturile care ar putea aduce sub acoperișurile
acestor hale o cantitate de zăpadă chiar mai mare decât cea dimprejur. în
sfârșit, dar desigur nu în ultimul rând, va trebui rezolvată problema
conservării celor două monumente de epocă romană (casa "constantineană"
și bazilica de lângă incintă), n-ar fi decât pentru că, suprapunând
monumentele grecești, ele transmit cea mai pertinentă imagine a unei cetăți
care a dăinuit, fără întrerupere, timp de 1300 de ani.
După cum se poate constata, intervenția mea conține două părți
distincte. Prima constituie un răspuns bine-meritat la o serie de critici venite
din partea unor tineri începători, care mai au mult și multe de învățat până să
aibă dreptul a pune pe hârtie astfel de opinii. Aceasta nu înseamnă că
subiectele în sine nu merită dezbătute, cu amendamentul ca ele să fie tratate
cu profesionalism și o minimă deferență, astfel încât să pot afirma și eu
alături de un personaj a cărui amintire nu-mi este particular de plăcută, Sir
Winston Churchil, care era, cred, îndreptățit totuși să spună "Mi-a plăcut
toată viața să învăț, nu mi-a plăcut niciodată să primesc lecții". Dacă nu mă
250
http://patrimoniu.gov.ro
îndoiesc deci că spiritul polemic în care a fost concepută această primă parte
va suscita unele reacții, nu mai am aceeași certitudine în ceea ce privește a
doua parte. în măsura în care, cum s-a văzut, unii proiectanți refuză să ne
citeze rapoartele de săpătură și în care în general tinerii din zilele noastre fac
o fatală alergie la litera tipărită, mă tem că ea va rămâne literă moartă, chiar
dacă publicată într-o prestigioasă revistă de specialitate. Iar dacă am
încredințat totuși tiparului aceste rânduri, am făcut-o în spiritul unui dicton
ceva mai vechi decât precedentul și anume dixi etsalvavi animam meam.
Abstract
In a recent number of Historical Monuments Review was published an
article entitled Observations regarding the protection and conservation of
archaeological monuments in Romania, which contain some unjust
considerations about Histria’s site. The fact that since 1990 (in collaboration
with Petre Alexandrescu, 1990 - 1999) the scientific responsibility of
archaeological site belongs to me and according to the rejoin right, I feel that
is my moral obligation to take position given to the critics and the Solutions
adopted by the authors. At the end of my intervention I want to point out
which are the real and serious problems regarding the conservation of
histrian monuments.
251
http://patrimoniu.gov.ro
Considerații asupra unor posibile atitudini legate de conservarea
integrată - Sulina, parte a peisajului cultural
Liviu BRĂTULEANU
Dunărea pe lângă faptul că este cel mai lung fluviu trans-european,
străbate de la vest spre est cea mai mare parte a continentului. Nouă țări
europene sunt riverane.
în trecut Dunărea a avut un rol strategic de primă mărime, ca limes,
pentru romani, bizantini, otomani, austrieci.
Cu toate acestea Dunărea în antichitate și în evul mediu nu a fost o
stavilă, existând o permanentă legătură între cele două maluri, în dublu sens,
fără a fi însă o cale de navigație fluvială de largă circulație. în ceea ce
privește Europa de Est este demn de remarcat că ea este o zonă de contact
între Occident și Orient un bazin cultural cuprinzând uneori culturi foarte
diferite, dar care au avut de-a lungul timpului numeroase și complexe
legături.
A rezultat o mare diversitate culturală cu multe elemente comune - o
sinteză produsă de ceea ce am numi cross-influences.
Fluviul își recapătă importanța pentru Principatele române abia în
secolul al XlX-lea când în perioada Regulamentară, sunt proiectate și se
nasc orașele port de pe malul românesc.
Apoi în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea o dată cu
constituirea Comisiei Europene a Dunării (C. E. D.), cursul inferior al Dunării
devine parte a unui sistem fluvial european. Lucrările portuare făcute după
războiul Crimeii la Brăila, Galați, Tulcea, Sulina fac accesibilă Dunărea
dinspre Marea Neagră. La vărsarea brațului Sulina în mare începuse a se
naște un centru urban cu clădiri publice, instalații portuare, biserici, case cu
etaj. Orașul porto franco, din 1883, admirabil oglindit în romanul lui Jean
Bart, devine un loc animat, cosmopolit, romantic.
Numeroase desene și fotografii din acea perioadă sunt mărturii care
atestă prezența în porturile românești dunărene a numeroase veliere și vase
cu abur. Există cu referire la această ultimă perioadă și un bogat fond
arhivistic - aflat o parte la noi în țară, partea cea mai importantă rămânând
însă în arhive străine în Anglia și în Rusia (Anglia, Austria, Franța, Rusia
făceau parte din CED).
Că Dunărea în cursul său mediu și inferior a rămas interesantă din
punct de vedere strategic, pentru puterile europene o dovedesc numeroasele
inspecții și rapoarte aflate în arhive precum cele militare vieneze.
în secolul al XX-lea, după război, Dunărea a devenit pentru români
(așa cum a fost zidul pentru berlinezi) o fâșie de frontieră ocolită de riverani,
pustie, forțată doar de cei ce voiau să fugă în occident. Aceasta a fost posibil
în contextul politic postbelic - în noua ordine mondială instaurată după al
252
http://patrimoniu.gov.ro
Canalul Sulina - vedere din Deltă
doilea război mondial.
Nici urmă de vase de
călători așa cum se pot
vedea pe tronsonul
ungar și austriac al
Dunării. Porturile din
aval de Porțile de Fier,
altădată animate de
vase de călători și de
mărfuri au decăzut, au
devenit pustii și utilizate
ca depozite de fier
vechi. Defileul Dunării,
cel mai spectaculos din
Europa a fost decenii la
rând un loc interzis. Poate pornind de la contextul politic la care se adaugă
inospitalitatea, desigur relativă, a malului românesc se poate explica
indiferența față de fluviu și delta sa. Doar așa au fost posibile desecările,
închiderea albiei fluviului între diguri, dispariția minunatei insule Ada Kaleh,
exploatarea „economică” a deltei.
După cum se știe în ultimele decenii ale secolului trecut s-au făcut
desecări masive prin îndiguirea albiei Dunării, nu pentru a proteja populația ci
pentru a se „reda agriculturii noi terenuri agricole”; aceeași politică a fost
aplicată și asupra sectorului deltei Dunării.
Delta Dunării deși a primit statutul de rezervație-monument al naturii
(rezervația a fost extinsă în mai multe etape incluzând acum și complexul
Razelm), în pofida unor măsuri firești de protecție, a suferit în urma aplicării
politicii de „valorificare”. Astfel conform Decretului nr. 92/1983 se extind
amenajările agricole și pășunile, 26,8 % = 92 000 ha. devenind „suprafață
amenajată”. Au fost încurajate în baza legislației amintite: exploatarea
forestieră, practicarea agriculturii, pășunatul, vânătoarea și pescuitul,
construcția de locuințe tip bloc, linii electrice de înaltă tensiune. Unicul sector
protejat, exclus amenajărilor, a fost delta maritimă, care reprezintă doar o
parte a deltei propriu zise.
Transformarea în câmpii arate și în bazine cu pești de crescătorie,
privatizarea „rezervației biosferei” de după 1990, arată indiferența societății
românești față de Deltă. Cu emfază ne lăudăm cu delta Dunării ca peisaj
natural unic în Europa, dar ce facem ca să protejăm locuitorii, vegetația,
vietățile? Căpitanul Cousteau a fost după 1990 în deltă, dar întrebarea care
se pune este dacă a fost pentru a-i admira frumusețile sau pentru a deplânge
soarta acestei „rezervații a biosferei”?
Se pune întrebarea, firească cred, dacă cursul inferior al Dunării și
delta acesteia mai pot deveni ceea ce au fost altădată? Nu o zonă periferică
253
http://patrimoniu.gov.ro
Cana! pentru lotci
supusă depopulării ci una
activă. Va deveni delta un punct
de interes din punct de vedere
economic, social, cultural?
Din păcate orașul Sulina
la care vreau să mă refer în
continuare, nu poate fi scos din
acest context.
Orașul Sulina, situat în
Delta Dunării la vărsarea în
Marea Neagră, este o localitate
care cu p ri nd e câteva
monumente istorice, relicve ale
unui oraș ce se anunța a fi
prosper în urmă cu un secol, face parte dintr-un sit natural înscris în lista
Patrimoniului Mondial UNESCO - Rezervația Biosferei Delta Dunării.
în temeiul Convenției Peisajului Cultural din 2000 de la Florența1,
tocmai sinergia - peisaj natural și peisaj antropic - mărește valoarea așezării
și a sitului. Este prin urmare prezent aici, la Sulina, un patrimoniu combinat,
natural și cultural.
Ce apare în ochii celui ce coboară pe cursul fluviului ? Clădiri publice,
clădiri hoteliere, case ce au o valoare vernaculară, unele fiind clasate ca
monumente istorice de importanță națională și universală: Farul Vechi, Casa
Jean Bart, Palatul Comisiunii Europene a Dunării de Jos, Farul Comisiunii
Europene a Dunării, Spitalul Comisiunii Europene a Dunării, Cimitirul
Comisiunii Europene a Dunării, Cimitirul ortodox, Cimitirul musulman,
Cimitirul catolic, Cimitirul evreiesc.
Am fost prima dată în deltă în anul 1968. Atunci împreună cu un grup
de studenți arhitecți am coborât pe cursul Dunării pe brațul Sf. Gheorghe și
canalele adiacente, cu barca, vâslind de la Tulcea până la Sfântu Gheorghe.
Trecând prin mai multe canale și ghioluri am ajuns la satul cu case frumoase
și bine clădite, cu pereții albi, cu lemnăria ferestrelor și ușilor viu colorate, cu
învelitoare din stuf și cu ulițe așternute pe nisip. Din punct de vedere al
percepției arhitecturale, satul era un ansamblu coerent, remarcabil ca valoare
vernaculară.
La Sulina am fost în august 1983, în urmă cu 23 ani. Pe atunci mai
existau amenajări portuare, farul retras mult pe uscat, existau clădirile
administrației, case cu parter, unele cu etaj, străzi al căror pavaj era nisipul
plajei. La începutul anilor 80, Sulina era o localitate încă interesantă cu o
arhitectură eclectică și cu specific, ca orice așezare umană multiculturală,
'Convenția europeană a peisajului, adoptată la Florența, Italia, la 20.10.2000, ratificată de
România prin Legea 451/2002
254
http://patrimoniu.gov.ro
Vedere de pe Canalul Sulina
diferită de alte sate dobrogene,
muntene sau moldovene.
Nu trebuie pierdut din vedere că
uneori mici detalii, mici accidente
arhitecturale sau urbanistice pot da
un farmec aparte, inconfundabil
uneori, unei mici localități. Un astfel
de detaliu ca reper „decorativ” îl
reprezenta pe atunci canalul.
Aproape de marginea orașului
exista un mic canal accesibil lotcilor
- era un element pitoresc admirabil
încadrat în peisajul localității. Din
păcate pentru farmecul așezării, acest canal a fost astupat în anii din urmă. E
greu de crezut că astuparea canalului a avut un impact economic suficient
pentru a argumenta necesitatea acelei acțiuni ale edililor, că terenul redat
agriculturii aduce venituri și poate asigura riveranilor un trai mai bun prin
recolte bogate de legume și fructe.
Poate că cea mai importantă și insolită mărturie a multiculturalului oraș
este cimitirul. în prezent acesta este despărțit de mare de nisipul depus în
ultimul secol, dar inițial era situat chiar pe plajă.
De etnii diferite, de confesiuni diferite, singuri cu marea în față acolo, își
dorm laolaltă somnul de veci creștini și musulmani - englezi, germani, turci,
ruși, greci, evrei. Cimitirul, prin marea diversitate etnică și confesională, mai
mult decât orice document fotografic sau de arhivă, face dovada integrării
Principatelor române, respectiv a portului Sulina în comunitatea statelor
europene.
Ceea ce m-a frapat, negativ, în anul 1983, ca o prezență străină și
neplăcută (cel puțin pentru un străin care debarcă prima dată), sunt blocurile
de locuințe tipizate, de confort redus, amplasate pe malul drept aproape de
firul apei și care ascundeau privirii orașul propriu-zis. Imobilele sunt mai
degrabă jalnice, fără nici o legătură ca alcătuire, finisaje și amplasare cu situl.
Orășelul epocii moderne, orașul lui Jean Bart, a rămas ascuns în spatele
acestui ecran străin locului ca prezență.
Nu cunosc conținutul studiilor sau a proiectelor făcute până în prezent,
destinate reabilitării sitului - sunt convins însă că statutul conferit prin
includerea în Lista patrimoniului UNESCO a Deltei Dunării și înscrierea în
Lista Monumentelor Istorice de valoare națională și universală vor determina
viitoare abordări îndreptate spre valorificarea calității sitului. încă de atunci, în
1983, primul gând a fost: blocurile trebuie să dispară, în vederea asanării
malurilor canalului Sulina.
Conștientizez că problema nu este simplă deoarece demolarea într-un
viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat a blocurilor de locuințe amintite mai
255
http://patrimoniu.gov.ro
sus comportă aspecte locative. Cred în continuare că asanarea malurilor
poate fi abordată doar în perspectivă - ținând seama de uzura fizică a
imobilelor, de ieșirea lor din garanție. Punerea în valoare a orașului Sulina
poate fi prevăzută însă de pe acum, urmărindu-se creșterea nivelului
dotărilor sociale și tehnice - prin instrumente urbanistice. Doar așa Sulina va
înceta să rămână un colț îndepărtat și uitat de lume, sortit a dispărea prin
depopulare.
Sintagme ca dezvoltare durabilă, conservare integrată, apărute la
sfârșitul secolului trecut au început să fie vehiculate în ultima vreme tot mai
des. Important este ca aceasta să nu rămână doar vorbe, doar subiect de
discuții în cadrul unor simpozioane, bunăoară.
Definirea, delimitarea și conservarea unor peisaje culturale, precum cel
al deltei - conștientizarea autohtonilor asupra valorii acestora este o
necesitate imperioasă. Pentru România este uneori mai important să
identifice și să protejeze peisaje culturale ce includ valori combinate așa cum
este Delta Dunării.
Existența peisajelor culturale ca una din categoriile de bunuri protejate,
poate asigura conservarea și protejarea unui patrimoniu care nu se înscrie în
Clădiri din perioada C.E.D. - situate pe chei, foto DJCCPCN - Tulcea
256
http://patrimoniu.gov.ro
alte categorii protejate să le
orienteze către funcțiuni viabile și nu
să le transforme în muzee prăfuite
sau rezervații inaccesibile. România
fiind situată într-o zonă de contact
între culturile Occidentului și
Orientului, într-un bazin cultural
cuprinzând culturi cu mare
diversitate, are atu-ul că poate fi
inclusă în diverse itinerare tematice
- vestigii antice, bizantine, saxone,
otomane (Dobrogea), medievale și	CasednSuiina
postmedievale, după programe de arhitectură, etc.
Dacă considerăm că atât situl cât și așezările umane sunt într-adevăr
valoroase pe plan european, turismul cultural prin statutul social al celor ce
participă poate fi o garanție - fiind știut că aceste programe sunt căutate de
publicul elevat. Turismul cultural rămâne, prin urmare între alte alternative, ca
fiind viabil. Orașul Sulina poate fi socotit ca punct terminus a unor circuite
culturale și tot o dată un punct de polarizare.
Punerea în valoare muzeală, cea mai tentantă și, aparent cea mai
facilă întreprindere, nu este însă realistă atâta timp cât România va fi în afara
circuitelor turistice.
Pe de altă parte este firesc ca Sulina să fie integrată unor circuite
culturale sud-est europene, comunitatea europeană fiind preocupată de
implementarea unor asemenea programe (o primă manifestare cu
participarea unor personalități din țările occidentale implicate în punerea în
valoare a monumentelor și a siturilor din circuite culturale, a avut loc la
București în anul 1996 sub patronajul Consiliului Europei). Trasee mai mult
sau mai puțin interesante se pot face punând accentul pe arheologie,
vernacular, industrial ș.a. (un astfel de traseu cultural european având ca
subiect monumentele de arhitectură religioasă - ansamblurile mănăstirești -
se prelungea până în România). Ideea a fost reluată mai recent în 2000 sub
egida ICOMOS (Atelierul „Itinerarele culturale ale Europei de sud-est" Sofia).
Dezavantajul unor asemenea inițiative este că nu pot fi puse în practică
în afara unor condiții favorizante cum ar fi existența infrastructurii, în speță
infrastructura turistică. Nimeni nu va risca un drum până la marginea deltei,
dacă nu există căi de acces și mijloace de transport civilizate, dacă nu există
siguranță, o prezentare interesantă și inedită. Apoi se poate pune întrebarea
dacă există o motivație suficientă știind că mai există pe continent și alte
situri naturale cu o faună și o floră interesantă, poate mai numeroasă și mai
bine pusă în valoare decât în delta Dunării.
Să nu ne hrănim însă cu iluzii - zona deltei nu va fi invadată de turiști
asemeni altor puncte de interes major care atrag convoaie de turiști în
257
http://patrimoniu.gov.ro
Europa sau în alte locuri exotice. Nici nu ar fi benefic, de altfel, nici pentru
viețuitoare, nici pentru vegetație, nici pentru localnici. Este nevoie de a găsi
un echilibru între nevoia stringentă de liniște și necesitatea de a capta
interesul și de a asigura accesibilitatea publicului.
O politică de punere în valoare a peisajului natural și cultural nu este
însă lipsită de pericole.
Pericolul permanent este cel al alterării sau mai rău, al dispariției
(revenind la deltă și la Sulina) uneori iremediabile a unor valori ale peisajului
și de patrimoniu național.
Nici turismul haotic de masă, de 1 Mai sau de sfârșit de săptămână, de
tipul celui de la Vama Veche, scăpat de sub control, nu poate fi benefic.
Accesul unui puhoi de falși turiști duce la poluare - în primul rând poluarea
sonoră și e ușor de bănuit ce efect are distracția exacerbată așa cum este
promovată prin mass media, respectiv posturile de televiziune, deci, turismul
de masă este un pericol potențial pentru un ecosistem, și așa fragil.
Dotări hoteliere și complexe hoteliere făcute ca pentru oraș, indiferent
de numărul de stele pe care să le etaleze, pot fi de asemenea neadecvate
unui peisaj deltaic. Avem în vedere tendința actuală de promovare a dotărilor
hoteliere cu multe stele (cel mai bun exemplu sunt ofertele agențiilor turistice
românești sau cele promovate prin internet).
Ce se poate se face pentru a corecta greșelile trecutului?
Nu este nevoie să insistăm asupra unor acțiuni trecute ce s-au dovedit
neviabile. încercările de exploatare industrială și piscicolă - inițiativele de la
sfârșitul secolului trecut sunt cel puțin jalnice, prin urmările nefaste. în schimb
poate fi realizată conservarea și protecția peisajului cultural ca un parc
național.
Statutul de parc național este singurul care poate asigura un control
asupra celor ce intră în rezervație și poate împiedica investiții de anvergură.
Consider că unica punere în valoare - prin protecție și conservare este
menținerea strictă a statutului de rezervație, de parc național așa cum sunt
multe altele în lume: în S.U.A. (Yellowstone), în Italia (Gran Paradisso), în
Ungaria (Hortobagy) sau Islanda (Pingvellir, Skaftafell). Accesul se poate
face și aici restricționat, riguros controlat, așa cum se face în orice loc
considerat că trebuie protejat și conservat (patrule de rangeri, locuri fixe de
campare, trasee fixe amenajate pentru turiști, turnuri de observare, facilități
pentru pescuit sportiv, călărie, etc). Aceasta va atrage implicit și o mai mare
prețuire de către diferitele straturi ale societății noastre / dar și a celor din
afara țării.
Protejarea valorilor de patrimoniu ale orașului Sulina integrat sitului
natural, nu se poate asigura decât în contextul întregii delte a Dunării -
indiferent de forma de valorificare (muzeistică de exemplu). între condițiile
prealabile și obligatorii menționăm:
258
http://patrimoniu.gov.ro
-	renunțarea la politica economică de valorificare a deltei Dunării ca
terenuri agricole - arabil și pășuni,
-	renunțarea la exploatarea piscicolă și cinegetică,
-	punerea în regim de parc național - acces controlat / vizitare
restrictivă,
-	protejarea arhitecturii vernaculare,
-	includerea în programe și circuite europene.
O variantă rezonabilă și compatibilă este turismul rural care poate fi
combinat cu forma de turism cultural.
După integrarea României în organismul european, abia atunci vom ști
dacă Delta și navigația pe Dunăre vor deveni importante pentru Europa.
Viitorul orașului Sulina nu poate fi planificat și prognozat în afara sitului
natural și scos din contextul european sau regional. Conservarea Sulinei
integrată în situl său natural care este Rezervație a biosferei trebuie să facă
obiectul unei politici regionale în viitoarea configurație a Europei.
Tocmai datorită poziției geografice unul dintre elementele specifice
zonei românești pot fi valorificate prin amintitele trasee culturale.
O politică culturală nu are efectele scontate și nu merită a fi susținută
dacă nu este împărtășită de către cetățenii pe care ea îi vizează. Este ceea
ce avertizează un document al Consiliului Europei din anii '90 (Programul C.
E. '' Polices of culture' J.
259
http://patrimoniu.gov.ro
Summary
Considerations on possible attitudes concerning integrated
conservation. Sulina, part of the cultural heritage
Sulina, located in the Danube Delta, in the spot where the Danube
flows into the Black Sea, is a place which includes a few historic monuments,
relics of a town which had been considered flourishing a century ago. It is
part of a natural site included in the World Heritage List - UNESCO.
Thanks to the Danube Delta we can speak, in this case, about a
combined heritage site - natural and cultural, of național and internațional
importance; the synergy - natural site and anthropogenic site - raises the
value of the establishment and of the site itself.
The existence of the town Sulina as part of the cultural environment is
an advantage in terms of Insurance of conservation and protection of a
patrimony which cannot be included under any other protected categories,
helping it to develop towards viable functions which might not turn them into
dusty museum exhibits or inaccessible reservations.
The author deems that the only, viable mean of valorization - i.e.
protection and conservation - is the strict maintenance of the status of
reservation, național park, just like many others world wide (the status of
național park is the only one which could insure control on the people having
access to the reservation and might prevent extensive investment). Knowing
the boons held by Sulina due to its patrimony, as part of the reservation of
the Danube Delta biosphere that could be valorized in the framework of the
național park mentioned above one of the practicai methods to achieve that
being its inclusion in the list of cultural routes. Of the two, cultural tourism
remains as the most viable alternative.
The author thinks that revival and introduction of the valuable part of
Sulina in the European circuit are not possible in the absence of a study also
dwelling on the natural/ environmental aspect - cultural and natural site - a
„must be” element of development strategies.
260
http://patrimoniu.gov.ro
Monumentele istorice
Valori spirituale - valoare turistică1
Oliver Velescu
La începutul noului secol, în condițiile generalizării unor noi concepte
geopolitice cum sunt globalizarea sau mondializarea, Europa federală sau un
continent unit al națiunilor, sau al statelor naționale, valoarea spirituală a
monumentelor capătă noi dimensiuni. Aceasta cu atât mai mult cu cât
prestigioși oameni de cultură consideră globalizarea un pericol, “un sfârșit al
moralei”, “o uniformizare dusă până la ridicol când castelul de la Milano este
iluminat la fel ca acela de la Disneyland” (Umberto Eco). Această părere a
fost exprimată în cadrul unui colocviu cu tema “Viitorul este deja aici”
desfășurat la Modena în luna iunie a anului 2001 și unde jurnalistul Vittorio
Zucconi i-a avut ca interlocutori pe binecunoscutul Umberto Eco și pe Jeremy
Rifkin, “profetul american al noului capitalism cultural”2.
în alt context, diferit de cel citat de la Modena, în polemica pro sau
contra globalizării s-a afirmat, contrar opiniei că mondializarea ar fi
reducționistă, că dimpotrivă, ea ar însemna punerea în valoare a
universalului, fiind o continuare, la o altă scară, a secolului luminilor (secolul
al XVIII-lea) care a dat, la timpul său rezultate extraordinare în dezvoltarea
culturii. Se mai susține că globalizarea înseamnă “unitate lipsită de
uniformitate”. în fine, se dorește ca acestui proces istoric în curs de
desfășurare considerat ca “obiectiv și normal”, consecință a dezvoltării
tehnicii să i se imprime o “tendință umană și umanizantă” (Dionigi
Tettamanzi, cardinalul Genovei).
în afirmarea individualității unei națiuni, monumentele istorice devin în
condițiile sus arătate argumente convingătoare ale originalității și specificității
unei culturi naționale. Din relatarea amintită de la Modena, reținem în acest
context și opinia lui Vittorio Zucconi, potrivit căreia “problema principală este
apărarea diferențelor culturale". Ca argument au fost invocate turnurile din
San Giminiano, rămase ca niște simboluri ale luptelor purtate de-a lungul
secolelor de familiile locale, dar și povestea de dragoste dintre Romeo și
Julieta.
între global și național, monumentele istorice tind să capete o
importanță mult mai mare decât cea care li s-a atribuit în secolele XIX și XX.
1 Comunicare prezentată la sesiunea științifică “Conservarea integrală a Patrimoniului
Cultural”, Arcuș, 2001.
- Cf. unei corespondențe semnată de Magdalena Popa - Buluc, “O nouă Renaștere sau un
secol întunecat?" în ziarul “Curentul" din 20 iunie 2001, pag. 11. Vom reveni în cele ce
urmează asupra conceptelor expuse de participanții la acest colocviu, subînțelegându-se că
sunt preluate din această relatare.
261
http://patrimoniu.gov.ro
De aceea nu lipsită de interes este cunoașterea preocupările privitoare
la conținutul mesajului lor. încă din anul 1764, părintele istoriei artelor
plastice, Johann Joachim Winckelmann (1714-1768), în bine cunoscuta sa
“Geschichte der Kunst der Altertums” scria că “toate artele au un dublu scop,
să producă plăcere și să transmită învățăminte”. Școala romantică a pus
accentul pe “învățămintele istorice" care se desprind din monumente. Mai
târziu, Konrad Fielder (1841-1895) se ridica împotriva istorismului scriind:
“Interesul predominant istoric asupra operei de artă este chiar o piedică în
calea interesului pur artistic pentru ea’3. O sinteză în perspectiva istorică a
preocupărilor pentru monumentele istorice din punctul de vedere al receptării
mesajului lor, dar și al relației comunitate - monument a făcut-o Max Dvorak
(1874-1921) într-o lucrare apărută postum, în anul 19294. Reținem ideea,
deosebit de actuală și în zilele noastre a conceptului de “venerație pentru tot
ce s-a moștenit de la strămoși”, venerație care făcea parte din obligațiile
cetății în mai toate marile perioade ale istoriei.
Dvorak punea în discuție și “entuziasmul patriotic” care “își găsește
satisfacție în operele de artă ale generațiilor trecute” ele ilustrând anumite
epoci de aur. în acest context trebuie amintită polemica între doi corifei ai
istoriei artelor Georg Dehio (1850-1932) și Alois Riegl (1858-1905). Primul
considera “sentimentul patriotic ca sursa principală a cultului pentru
monumente” iar Riegl potența această categorică definire, subliniind și
valoarea artistică a monumentelor. Dvorak opinează pentru o mediere între
cele două curente. După el “O sursă deosebit de importantă a considerației
pentru vechile monumente de artă... este năzuința spre îmbogățirea
experienței și informației istorice. Ea este adânc înrădăcinată în sufletul
omenesc și probabil tot atât de veche ca însăși cultura umană”. în
continuare, Dvorak atrage atenția că istorismul, concept al veacului al XIX-
lea, nu poate fi convingător. “în cazul unei ruine modeste...dar care totuși se
ridică pe o coasta împădurită, deasupra unui râu năvalnic îl bucură și
entuziasmează pe călător, deși acesta nu știe nimic despre trecutul ei...doar
pentru că îi stârnește plăcerea și-i crează o stare de spirit elevată”. Este
limpede, subliniază Dvorak că în acest caz “intră in acțiune alte valori...și
anume cele caracterizate prin apelativele romantic, pitoresc, plin de
atmosferă”, determinante fiind înfățișarea pe care a căpătat-o monumentul
de-a lungul vremii și cadrul lui ambiental.
în literatura de specialitate se vorbește de existența unor stimuli de
origine psiho-fiziologici care crează “sensibilități afective" ce stau la baza unor
"trăiri culturale” (Em. Kant). Este vorba de “satisfacții fără
3 Konrad Fielder, Observații privitoare la esența și istoria arhitecturii, în antologia Scrieri
despre artă întocmită de Sanda loanovici - Munteanu, București, Editura Meridiane, 1993,
pag.12, 399.
4 Max Dvorak, “Cultul pentru monumente și evoluția artei”, ediția româneasca în culegerea
“Scrieri despre artă’’, București, Meridiane, 1983, pag. 467 și următoarele.
262
http://patrimoniu.gov.ro
interese” (Interesselosigkeit) care crează sentimentul de plenitudine sau
“împlinire” (Einfuhlung). Idee pe care o găsim dezvoltată de John Ruskin
(1818-1900) în binecunoscuta sa lucrare "The Seven Lamps of Architecture”
apărută în 1849, care cuprinde frumoasa metaforă potrivit căreia "edificiile
trecutului ne vorbesc, ne fac să auzim glasuri' exprimată sintetic prin
sintagma “Voice fulness”. Ruskin se referă la “sentimentul difuz” care-l
provoacă contactul cu vechile construcții, constatând existența unei “valori de
pietate”, care conferă o dimensiune sacră operelor omenești, teză larg
dezbătută în operele sale de către Mircea Eliade. Continuând raționamentul
constatăm că o astfel de trăire poate deveni deprindere și există categorii de
oameni care receptează bogăția senzorială a unui anumit ambient.
Contribuie la aceasta și acel “pathos al distanței” definit de Friedrich
Nietzsche ca “acea râvnă a sufletului omenesc spre orizonturi noi”5.
Regăsim în rândurile de mai sus, una din motivațiile “călătoriei”, baza
teoretică a turismului.
Ajuns în acest punct al argumentației trebuie inclus în discuție și
factorul comerț, sub forma sa numită turism pe care îl definim aici numai
sub aspectul de organizator al deplasărilor celor care doresc să-și satisfacă
dorințele de împlinire a chemărilor spre cunoaștere și frumos.
în publicațiile de specialitate s-au căutat multe explicații pentru această
trăsătură a turismului. Din numeroasele articole și studii publicate sub egida
Organizației Mondiale a Turismului se desprinde ca un leit-motiv teza potrivit
căreia turismul este unica metodă6 care poate satisface prin contact direct
dorința înăscută a omului de a-și îmbogăți cunoștiințele, de a intra în legătură
cu colectivități umane, altele decât cele cu care este în contact cotidian. Se
mai afirmă că turismul este un act intelectual menit să contribuie la lărgirea
culturii generale a celui care călătorește ca turist. în fine se mai
argumentează creșterea interesului pentru imaginea virtuală, care, chipurile
ar însemna sfârșitul erei Guttenberg dar și a dorinței de deplasare în scopuri
recreative sau culturale, fapt dezmințit de realitate, prin milioanele de turiști
înregistrați de statisticile anuale. Suntem, în fapt, în fața unui aspect al
capitalismului cultural, comerțul turistic fiind o confirmare a teoriilor lui Jeremy
Rifkin.
Prin turism, forma de însușire a cunoștiințelor încetează de a mai fi
didactică, ea realizându-se prin actul voluntar de participare la procesul de
cunoaștere indiferent de vârstă, temperament, pregătire școlară, condiție
socială și credință religioasă. Nu trebuie uitat că monumentele - subiectul
acestei prezentări - vin dintr-o altă lume și sunt încărcate cu cele mai variate
5 F. Nietzsche, Jenseits von Guten und Bose, Neuntes Hauptstuck, pag. 235.
6 Celelalte metode sunt de natură senziorala - audio-vizuală - și se realizează prin lectură,
radio, cinematograf, televiziune, internet și toate celelalte mijloace moderne de informare.
263
http://patrimoniu.gov.ro
semnificații. Descifrarea acestora contribuie la reconstituirea unor crâmpeie
de viață sau gândire ale unor oameni care au trăit într-o altă epocă. în
aceasta constă înțelesul ideii de mesaj pe care-l poartă fiecare
monument. El emană din realitatea fizică a construcției respective, din
decorația picturală și sculpturală și nu trebuie uitată nici perenitatea
mesajului spiritual al fiecărui monument în parte.
în fața acestor realități organizatorul de turism trebuie să fie nu numai
un bun negustor, conștient de valoarea economică a unor asemenea
obiective turistice dar și om de cultură care sesizează valorile, perene ale
monumentelor istorice.
în materialele de ofertă turistică, în cele publicitare (ghiduri, pliante) și
mai ales în ghidajele care se fac este necesară facilitarea înțelegerii
monumentelor noastre istorice. Pentru străini, referiri (punere în paralel) la
cultura țării de origine a vizitatorilor este binevenită. Raportarea la literatura și
folclorul în care monumentul respectiv este amintit prezintă un plus de
atractivitate, dar și detaliile tehnice cu privire la sistemul constructiv, pictură,
piatră sunt foarte bine venite.
Pictura medievală, mai ales cea de factură bizantină poate promova
aceleași greutăți de înțelegere ca și arta modernă, de unde nevoia de a fi
explicată corespunzător. Foarte valoroase sunt din acest punct de vedere,
zugrăvelile din bisericuțele de țară, care, de cele mai multe ori sunt trecute
prin filtrul bunului simț și al umorului țărănesc. Pictura aceasta, prezentată cu
interes, poate avea o valoare turistică nebănuită. Amintim în treacăt,
reprezentarea Iadului și ilustrarea păcatelor care-l pot conduce pe om în iad.
Nu sunt de neglijat nici piesele de patrimoniu din inventarul
monumentelor. Valoarea artistică a acestora depășește de multe ori
importanța locală. Un chenar de ușă cioplit în piatră, o ușă de lemn sculptat,
un potir din metal lucrat în filigran, o scoarță de carte veche, cartea însăși -
poate o raritate bibliografică - și atâtea altele pot constitui tot atâtea
evenimente de interes turistic, dacă sunt prezentate corespunzător.
Ideea principală care se desprinde din această extrem de sumară
înșirare a valorilor spirituale egale cu potențiala lor valoare turistică este
aceea de a înțelege că valorificarea lor trebuie gândită din punct de vedere
comercial. Adică, în sensul însușirii pe care le au aceste valori patrimoniale
de a fi atractive, de a fi demne de văzut. Turistului trebuie să i se creeze
impresia că participă la un eveniment deosebit, o ocazie unică de a admira
piese de o deosebită valoare. Ideea este veche și a fost formulată încă în
secolul al XlX-lea de filosoful Konrad Fielder astfel: "succesul, efectul unei
opere spirituale reprezintă mai puțin un criteriu al valorii operei, cât mai ales
al particularităților spirituale ale publicului căruia i se adresează”7.
7 Konrad Fielder, op. cit. pag. 400.
264
http://patrimoniu.gov.ro
Dar vizitarea monumentelor istorice de către turiști nu trebuie
idealizată. Paradoxal, chiar și turiștii pot deveni o sursă de pericol pentru
monumente. Turismul, dacă urmărește rentabilitatea cu orice preț, poate
trece rapid în categoria factorilor cu acțiune și rezultate din cele mai nocive.
De la acte barbare de distrugere, de iscălire pe pereții pictați sau dislocare de
fragmente de zidărie, însușirea de piese mici luate ca “amintire”, turiștii
reprezintă un pericol potențial pentru că pot fi cauza unor pagube
ireversibile8.
în evitarea unora din efectele poluante, un rol important îl are desigur
amenajarea teritoriului din jurul monumentelor (inclusiv amplasarea grupurilor
sanitare), dar oricât de perfecte ar fi măsurile luate, nu trebuie neglijat
factorul uman. Crearea unei conștiințe civice, de respectare a naturii, a
mărturiilor trecutului istoric, de dezvoltare a bunelor tradiții, ale curteniei, a
deprinderilor igienice sunt poate mai importante decât amenajările și/sau un
sistem coercitiv prevăzut în legi și regulamente.
Valoarea unui monument sau a unor monumente dintr-o zonă
determinată ridică gradul lor de atractivitate, dar, cu consecința firească,
aglomerația. Acesta este unul din factorii de poluare cel mai nociv, prin
influențele bine cunoscute în lumea specialiștilor: schimbarea microclimatului
și a echilibrului microbiologic (exemplele sunt bine cunoscute: picturile
rupestre din Franța, monumentele Atenei, frescele din Bucovina).
în literatura de specialitate, de turism, se folosește expresia “punct de
saturație turistică a terenului’#. Fenomenul obligă a ne gândi la raportul
dintre elementele cantitative (numărul mare de turiști) și cele calitative
(protejarea monumentelor și a mediului), în vederea stăpânirii consecințelor
cu caracter stihinic datorate turismului anarhic. Din punctul de vedere al
organizatorului de turism trebuie să se înțeleagă că o marfă scumpă se cere
protejată, tocmai pentru a-i păstra valoarea comercială.
în condițiile creșterii afluenței turistice se impun măsuri de
optimizare care să frâneze degradarea “produsului turistic”.
Pentru preîntâmpinarea fenomenelor negative sus amintite este
necesar a fi luați în considerare toți factorii care concură la desfășurarea
activității de turism, factori care pot fi cuantificați. Specialiștii în turism
folosesc termeni ca “intensitate turistică în profil teritorial” care determină
“rangul turistic al unei zone”10. Se poate astfel elabora un model
8 Oliver Velescu, Monumentele istorice - Mediu înconjurător - Turism. O contribuție la
problema zonelor protejate, în “A.D. Arhitext - Design” an.VII, 2000, nr. 11, pag. 54.
9 Michael Dower, Le tourisme et l’environnement. Recommandation aux gouvernements et
aux peuples d'Europe. Rapport basse sur Ies deliberations de la conference organisee par
la Commission Europeene du Tourisme et “Europa Mostra" tenue a Copenhague le 26
octombre 1973. (Extrait de l'Architect Journal, 1 ere Mai 1974.)
10 Dumitru Marinescu, Turismul, indice de calitate al mediului înconjurător, în Lucrările celui de
al IV-lea Colocviu național de geografie a turismului, București, 1980, pag.43.
265
http://patrimoniu.gov.ro
matematic de regresie liniară, de repartiție spațială a turiștilor vizitatori
ai monumentelor. în ecuația plurifactorială urmează a fi introduse
următoarele variabile: capacitatea de cuprindere a spațiului din jurul
monumentului (suprafața aleilor) știut fiind că un om în picioare ocupă cca.
0,20 mp. Durata de vizitare în timpul orelor de program (în turismul de
grup cca. 30 - 40 minute), gradul de solicitare (ore de vârf) în cursul zilei,
încărcarea inegală pe zile și alte variabile (zile de sărbătoare, pelerinaje,
manifestări religioase și culturale). Un factor deosebit, care presupune o altă
ecuație, cu alte variabile este “gradul de motorizare” sau de încărcare a
șoselelor, pentru că traficul auto este un factor de loc neglijabil în prevenirea
poluării prin turism.
Cele două ecuații pot fi cuprinse într-un model matematic care
poate contribui la dispecerizarea fluxului turistic. Credem că, evitându-se,
sau chiar eliminând factorii poluanți sus enumerați se poate ajunge la un
sistem eficient de descongestionare a monumentelor, asigurându-se un
ambient corespunzător în jurul lor.
Organizatorul de turism trebuie să aibă în vedere și factorul psihic -
emoțional al turistului în clipa când pornește să viziteze un monument istoric.
A parcurge de pildă cca.100 - 300 metri pe jos în cadrul natural al locului sunt
elemente esențiale de deconectare a turistului și de sensibilizare la
“frumosul” ce urmează să-l vadă. Efectul vizual al descoperirii treptate a
monumentului joacă din acest punct de vedere un rol deosebit. Toate
acestea fac necesară o judicioasă organizare a terenului din jurul
monumentelor. Amenajări locale - parcări, grupuri sanitare, puncte
comerciale, trebuiesc astfel amplasate încât gazele de eșapament, murdăria
să nu atingă monumentele.
încercând o sinteză a celor cuprinse în paginile de mai sus se poate
afirma că relația “valoare spirituală - valoare comercială” este o
componentă a sistemului social contemporan care trebuie să tindă spre
echilibru mai ales astăzi “când totul are un preț, totul este de
vânzare...” (J. Rifkin). Perturbările care se ivesc sau existente deja sunt de
natură subiectivă, generate de neînțelegerea interacțiunii între factorii:
cultură, economie, ecologie, în favoarea unor considerente de conjunctură
sau de mărunte interese locale dăunătoare. Exemple pot fi multe. Dar...să
fim optimiști. “Totul depinde de noi” - spunea la Modena economistul
american Rifkin - “de cum vom ști să punem în balanță comercializarea
culturii și menținerea spațiilor culturale...trebuie să știm să apărăm istoriile
noastre”.
266
http://patrimoniu.gov.ro
Resume
Au debut du XXIeme siecle, quand Ies nouveaux concepts geopolitiques
comme globalisation, mondialisation ou l’Europe Unie ont devenu des lieus
communs, la valeur spirituelle des monuments beneficie des nouveaux
dimensions. Des eminentes personalitees culturelles considerrent la
globalisation comme un perii, la “fin de la morale”, “une uniformisation
ridicule quand le château de Milano est illuminee comme celui du
Disneyland” (Umberto Eco). Cette opinion a ete exprimee aussi dans un
coloque a Modena “Le futur est deja ici” (l’ete 2001) qui a reuni des
personnages tres connus, parmi lesquels, Umberto Eco, Jeremy Rifkin,
surnomme “le prophete americain du nouveau capitalisme culturelle” et le
journaliste Vittorio Zucconi.
La relation “valeur spirituelle - valeur commercial” est une pârtie du
systheme social contemporain et d’apres Rifkin elle doit aspirer vers
l’equilibre surtout dans une societe giree par Ies relations de marche.
267
http://patrimoniu.gov.ro
Coperta I: Biserica “Sf. Nicolae” din Bălteni - foto Șerban POPESCU DOLJ
Coperta IV: Biserica din Șurdești - detaliu fereastră - foto George DUMITRU
Tipar: Editura DAIM www.daimph.ro
268
http://patrimoniu.gov.ro
Preț: 15 RON
J
http://patrimoniu.gov.ro