PĂTRUNDEREA STĂPÂNIRII MAGHIARE ÎN BANAT. CONTRIBUȚII LA APARIȚIA INSTITUȚIILOR DE TIP OCCIDENTAL Zoltăn lusztin Cuvinte cheie: comitate, organizare administrativă, instituții, comite, cetate, regalitate. Palabras clave: condados, organizacion administrativa, instituciones, conde, piaza fiierte, regalidad. Cercetarea evoluției comitatelor și a dezvoltării lor ca unități administrative conferă o imagine mai bună despre instaurarea stăpânirii coroanei ungare în zona delimitată de Mureș, culoarul Timiș-Cerna, Dunăre și Tisa. Autoritatea regală este reprezentată, în teritorii, de comiții și castelanii aflați la conducerea comitatelor, respectiv, a cetăților¹. Apariția uneia dintre cele două forme administrative sau a ambelor demonstrează existența unui sistem centralizat, cu o anumită dezvoltare instituțională. în cazul teritoriului bănățean există multe discuții cu privire la momentul apariției comitatelor și a organizării administrative, fapt ce aruncă o lumină difuză asupra situației societății din această zonă în perioada secolelor XI-XII. Interpretarea unei informații din Legenda mcjor prin prisma tradiției, care îi atribuie regelui întemeietor organizarea administrativă a întregului regat, a dus la rezultatul eronat care prezintă înființarea celor șase comitate² bănățene la începutul secolului al XLlea³. Punctul de plecare a fost prezentarea, în izvor hagiografic, a celor șapte monahi, maghiari cu o zestre culturală bogată, ce au fost numiți arhidiaconi și l-au ajutat pe episcop la răspândirea credinței catolice * Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie și Filosofie, e-mail: parceval_zoli@yahoo. com ' Gy. Kristo, Ardealul timpuriu (895-1324), Szeged, 2004, p. 140; autorul identifică în interiorul comitatului o instituție distictă și anume comitatul de cetate. ² Cenad, Arad, Timiș, Torontal, Cuvin și Caraș. ³ Szentklăray J., Krassd Vărmegye Oshcjdana, Budapest, 1900, p. 110-116 (în continuare Szentklăray, Krassd). 12 și organizarea diecezei⁴. Potrivit acestei ipoteze, cei șase arhidiaconi ar fi slujit în comitate diferite, în timp ce arhidiaconul superior l-ar fi ajutat pe episcopul din cetatea Cenadului. Astfel, fiecare arhidiaconat ar fi corespuns câte unui comitat bănățean⁵. Mai veridică este considerată ipoteza potrivit căreia comitatele bănățene s-au creat etapizat⁶. La început a existat un singur comitat, Cenad, prin fragmentarea căruia au apărut comitatele Arad și Timiș⁷, iar ulterior, la cumpăna secolului al XILlea, au fost întemeiate comitatele Cuvin și Caraș. Comitatele târzii, așa cum este Torontal, au fost create ca urmare a schimbărilor politice și administrative inițiate de dinaștii angevini⁸. Aceste premise sunt confirmate într-o oarecare măsură de apariția etapizată a comitatelor în textele documentelor. Despre comitatul Arad se menționează că ar fi atestat în 1156⁹, în timp ce primul comite cunoscut al Cenadului, în legătură cu care este coroborată existența unității administrative, este amintit în anul 1163¹⁰. Comitatul Timiș este menționat în anul 1177¹¹, iar ⁴ Inter praefatos vero monachos errant septem viri literati et Ungarica lingua interpretes expediti, videlicet Albertus, Philippus, Henricus, Conradus, Crato, Tezlo et Stephanus... Per ipsosenim tota Chanadinaprovincial sacri eloquii existitit irrigata, qui archidiaconatus habentes aedificabant ecclesias in urbibus et villis. ⁵ Szentklăray, Krassd, p. 114-116. ⁶Kristo Gy., Avărmegyek kialakulăsa Magyarorszăgon, Budapest, 1988, p. 462-468; Ortvay T., Magyarorszăg egyhăzi fbldleirăsa a XIV. szăzad elejen a pâpai tizedjegyzekek alapjăn feltiintetve, I, Budapest, 1891, p. 380 (în continuare Ortvay, Magyarorszăg egyhăzi). ⁷ Borovszky S., consideră că întemeierea comitatului Timiș avut loc în timpul regelui Geza al II-lea (1141-1162), Torontăl vărmegye, Budapest, 1919, p. 343. ⁸ Comitatului Torontal este atestat începând cu anul 1326, în timp ce arhidiaconatul omonim este menționat, pentru prima dată, doi ani mai târziu. ⁹1. Hațegan, T. Savulov, Banatul Medieval, înAnB (S.N.), V, 1997, p. 190; Prima atestarea a comitatului este atribuită documentului, emis de regele Geza al II-lea, care îl menționează - printre martori - pe Primogenitus. Pe acesta Szentpetery I. îl consideră preposit de Arad, RegestaRegum Stiipis Atpadianae critic-diplomatica (în continuare Szentpetery, Regesta), I, Budapest, 1923, p. 29-30, nr. 84. în textul latin, publicat de Gy.Fejer, Codex Diplomaticus Hvngariae ecclesiasticvs ac civilis (în continuare CD), II, Budae, 1829, p. 143. este menționat Primogenitus Varadiensis praepositus care, într-un alt document din același an este numit Varadiensis Praepositus. ¹⁰ Szentpetery, Regesta, p. 34, nr. 102. ¹¹ Wenzel G, Ârpădkori Uj Okmănytăr, I, Pest, 1860, p.69-70 (în continuare A UO); DIR, C, Transilvania sec. XI-XIII, I, p. 6. 13 Caraș și Cuvin la începutul secolului al XlII-lea¹², în timp ce Torontal apare doar în deceniul trei al secolul al XIV-lea¹³. După cum vedem nu există o ordine în modul de constituire a comitatelor. Pe de altă parte, Gy. Kristo consideră că în sistemul administrativ creat de Ștefan cel Sfânt, existau două unități principale: comitatele (vărmegyek) și comitatele de cetăți (vârispânsâgok). Cele două unități administrative sunt sinonime până la un punct, fapt pentru care, în documente, nu se face distincție între ele, ambele fiind numite comitatus^. Comitatul este definit ca o instituție administrativă caracterizată de un teritoriu bine conturat, condus de la un centru, care era reprezentat de o cetate. Comitatul însemna practic teritoriul și împrejurimile cetății, delimitate de hotare. Indiferent cine era proprietarul terenului aferent cetății, teritoriul era înscris în cadrul comitatului respectiv¹⁵. Spre deosebire de acesta, comitatele de cetăți erau instituții administrative teritoriale caracterizate de o cetate căreia i se atribuiau teritorii, ce puteau ființa în mai multe comitate. Practic, comitatele de cetăți erau definite în special de cetatea în care își aveau sediul și din care gestionau teritoriile aferente. Față de comitat acestea sunt considerate instituții particulare, care administrau pământurile regelui, între care nu exista o unitate teritorială, numitorul comun fiind proprietarul și delegații săi. Sinonimia între cele două instituții era cetatea în care își aveau sediul funcționarii ambelor unități. Diferența consta în terenurile aferente, posesiunile cetății fiind sub autoritatea comitelui de cetate, în timp ce hotarul cetății forma comitatul¹⁶. Aceste asemănări și diferențe au scos în evidență faptul că fiecare comitat avea neapărat un comite de cetate, în schimb existența unui comitat de cetate nu însemna funcționarea unui comitat. De aici rezultă că unitatea de bază era comitatul de cetate, mai ales că numai acesta beneficia de un corp de funcționari numiți de rege: cornițele (ispân), cornițele de curte (udvarispăn\ castelanul ⁿ Ibidem, p.19 și 150-151. ¹³ Milleker F., Delmagyarorszăg kdzepkori foldrajza, Temesvăr, 1915, p. 5; Ortvay, Magyarorszâg egyhăzi, I, p. 383. ¹⁴ Kristo Gy., Ardealul, p. 140; Idem, Szent Istvăn kirăly, Budapest, 2001, p. 70-75. ¹⁵ Kristo Gy, Engel P., Makk F., Korai magyar torteneti lexikon (9-14.szăzad), Budapest, 1994, p. 358-359. ¹⁶ Kristo Gy, Szent Istvăn, p. 74. 14 (vărnagy), locotenentul (hadnagy) și, în cazul comitelui de cetăți de graniță, comandantul zonei de graniță (drnagyY¹. Aceste idei nu sunt noi, ele au fost adoptate de istoriografia maghiară de la sfârșitul secolului al XIX-lea¹⁸ și reactualizate în secolul al XX-lea. în această perioadă unul dintre cei mai mari adepți ai așa numitei „teorii dualiste” este Gy. Kristo¹⁹. Așa cum observăm, el dezvoltă aceste idei și atribuie regelui Ștefan cel Sfânt întemeierea unui dublu comitat, dar în același timp, și crearea a două instituții distincte. Dacă funcționarea comitatului ca instituție administrativă este o realitate atestată documentar, existența comitatului de cetate poate fi contestată. Acesta din urmă nu trebuie interpretat ca o instituție particulară aflată în slujba coroanei, foarte asemănătoare comitatului administrativ. Mai mult, așa numitul comitat de cetate eclipsează existența unei instituții politice atestată de cele mai timpurii izvoare. Astfel, în locul instituției particulare²⁰ promovate de Kristo, trebuie să identificăm cetatea ca centru de putere. Din acest punct de vedere cele două pârghii politico-administrative cu ajutorul cărora a fost guvernat regatul Ungariei, au fost comitatul și cetatea. Ne putem pune întrebarea, dacă pe baza acestor deziderate putem observa caracterul comitatelor bănățene? Sau momentul apariței și evoluției lor în secolele XI-XII? Potrivit izvorului hagiografic, primul comitat bănățean trebuie să fie cel întemeiat de Ștefan cel Sfânt, imediat după înfrângerea lui Achtum în jurul anului 1028. Despre întinderea sa același izvor ne informează, indirect, că ar fi cuprins toată stăpânirea urmașului lui Glad²¹, însă despre existența sau înființarea unor alte comitate pe acest teritoriu nu mai menționează nimic. Sigura informație adusă de aceeași sursă, referitoare la organizarea administrativă, este menționarea ¹⁷ Idem, Ardealul, p. 140. ¹⁸BotkaT., Avărmegyekelso alakulăsăroles dskoriszervezeterolIAI, în&., 1870-1872, p. 500-501, 513-518, 521-522; 297-309; BalăssyF., Viszhang Botka Tivadar „Icjekozâsâ- ra”, a vărmegyek alakulăsa kerdeseeben, în Sz., 1873, p.88-93; Pesty F., A Magyarorszâgi vărispănsaăgok tortenete kulonosen a XIII, szăzadban, Budapest, 1882, 117-131; Ortvay, Magyarorszăg egyhăzi, I, p. 122; Idem, Pozsony vâros tortenete, I, Pozsony, 1892, 90-91. ¹⁹ Kristo Gy, Ardealul, p. 140; Idem, Szent Istvăn, p. 70-75. ²⁰ comitatul de cetate (yărispănsăg). ²¹ Vita Sandi Gerardi, în Scriptores Rerum Hungaricarum (în continuare SRH), ed. Szentpetery I, II, p. 491-493. 15 unor comites, que constituerant rex²². S-a spus despre acești comites că ar fi delegații regali din comitatele bănățene, iar prezența lor ar fi mărturie pentru existența mai multor comitate pe teritoriul episcopiei de Cenad²³. Fără argumente concrete acestă teorie rămâne la nivelul unei ipoteze. In istoriografia românească se acceptă ideea potrivit căreia cucerirea maghiară s-a desfășurat, în zona bănățeană, de la vest spre est, într-un ritm destul de lent, fapt ce nu poate certifica formarea comitatelor în perioade așa de timpurii, mai ales că ele sunt menționate de documente începând cu a doua jumătate a secolului al Xll-lea, iar autoritatea centrală și-a făcut simțită prezența în special în partea vestică a provinciei, în zona de câmpie²⁴. Apariția și organizarea comitatelor a fost un proces complex, desfășurat pe o perioadă mai lungă de timp și determinat de evoluția internă a regatului raportată la problemele externe. După cum menționam, este greu de crezut că regele întemeietor ar fi realizat împărțirea administrativă a teritoriului bănățean. Mai verosimil este să-i considerăm pe comiții amintiți de Legenda mc jor, comiți de cetăți care aveau rolul de a gestiona proprietățile coroanei. Sediul lor trebuie căutat în cetățile cucerite de la autohtoni, amintite de izvoarele: Keve, Horom, Orșova, Morisena²⁵ sau mărturiile arheologice²⁶. Acest lucru conduce la o teorie mai veche, actuală și astăzi, potrivit căreia în vremea regelui Ștefan cel Sfânt au existat comitate mari²⁷ care, în perioadele ulterioare, s-au fragmentat dând naștere unor comitate mai mici²⁸. Un asemenea comitat a funcționat în zona bănățeană, mai ales pe teritoriul de câmpie. După cum știm, la conducerea sa a fost instalat Chanadinus- Csanâd, dar fără îndoială în subordinea sa se aflau o serie de comiți de cetăți, ²² Ibidem, p. 494. ²³ Szentklăray, Krassd, p. 118. ²⁴1. Hațegan, L. Savulov, cp. cit., p. 190-191. ²⁵ Șt. Matei, ForCficațiile de pe teritoriul Banatului în lumina izvoarelor scrise, în Banatica, 5, 1979, p. 255-257. ²⁶ I. A. Pop, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996, p. 120; E. Gltick, Contribuții cu privire la istoria părților arădene în epoca ducatului lui Ahtum, în Ziridava, VI, 1976, p. 97 și 100. ²⁷Acestă situație poate explica terminologia întâlnită în textele documentelor, folosită pentru desemnează comitatele: provincia, terrytorium, parochia, partibus. ²⁸Kristd Gy, Szent Istvân, p. 72-73; Idem, Tcjszemlelet es terszervezes a kbzepkori Magyarorszâgon, Szeged, 2003, p. 68-71; Idem, A vârmegyekkialakulâsa Magyarorszâgon, Budapest, 1988, p. 459-460. 16 care întregeau aparatul administrativ. Regele, din experiența anterioară, a încercat probabil să limiteze autoritatea unui asemenea comite prin secondarea sa de către funcționari cu autoritate asemănătoare. La începutul secolului al XLlea stâlpii stăpânirii ungare erau cetățile din pământ, ocupate de reprezentanții coroanei. Potrivit opiniei generale autoritatea coroanei s-a realizat mai repede și mai concret în zona de câmpie a Banatului, în timp ce în zona de dealuri ocupația s-a produs mai lent²⁹. în această ordine de idei putem considera că avansarea stăpânirii maghiare a urmărit patru direcții: 1. linia Mureșului de la vest la est; 2. cursul Tisei; 3. partea centrală, în special câmpia Timișului pe direcția nord-sud-est; 4. linia Dunării de la vest spre est, pe care se va înregistra maxima înaintare. înaintarea cuceritorilor s-a derulat mai rapid și eficient pe cursul Mureșului și al Tisei. Chiar unul dintre motivele războiului împotriva ducelui Achtum fusese stăpânirea cursului inferior al râului Mureș. Odată cu instalarea lui Chanadinus-Csanăd în cetatea Morisenei, regalitatea a încercat să securizeze cursul inferior până în zona munților Metaliferi, pentru transportul sării. Cele mai importante puncte trebuie să fi fost Morisena și Arad, cetăți din care puteau fi supravegheate și teritoriile din jur, în special munții Zarand, unde exista via reginei Gizela, în timp ce zona păduroasă aparținea regelui. Aceste proprietăți sunt atestate de toponime ca Asszony și Udvari³⁰. Odată constituită proprietatea privată - în acest caz a regelui, dar și a urmașilor lui Achtum³¹ - urmează, în legătură directă, întemeierea unităților administrative. Conform Legendei, întemeierea comitatului are loc imediat cu instalarea lui Chanadinus-Csanăd în cetatea Morisenei, ca demnitar al coroanei³². Dar, în situația dată nu putem vorbi decât de un singur comitat pentru întregul teritoriu bănățean, denumit după primul comite, a cărui întindere spre est este greu de stabilit. Desigur această formă instituțională nu este sinonimă cu cele din secolul al Xll-lea, ci prelungește, doar din punct de vedere administrativ, vechiul model de conducere, dar în același timp face trecerea spre introducerea instituțiilor de tip apusean, prin apariția comiților și a centrelor de putere. Perpetuarea vechilor instituții trebuie căutată în supraviețuirea cnezatelor și a proprietăților deținute de autohtoni, așa cum rezultă din realitățile furnizate ²⁹I. Hațegan, L. Savulov, cp. cit., p. 190. ³⁰Gyorffy Gy, Atpăd-kori Magyarorszăg torteneti foldrcjza, Budapest, 1963, p. 164-166. ³¹ Karăcsonyi J., Magyar nemzetsegek a XIV. szâzad kdzepeig, I, Budapest, 1900, p. 91-92. ³² Borovszky J., Csanăd vărmegye tortenete 1715-ig, I, Budapest, 1896, p. 15. 17 de documentele din secolele ulterioare³³. Peste acestea se suprapune autoritatea centrală, care pare a recunoaște vechea proprietate, însă încearcă să o minimalizeze și să îi substituie noile instituții. Despre durata funcționării comitatului condus de Chanadinus-Csanăd, izvoarele nu menționează nimic, dar fără îndoială existența sa se leagă de cea a titularului său. Nici despre soarta ulterioară a comitelui nu se amintește nimic în cronicile vremii, dar credem că el a supraviețuit regelui Ștefan cel Sfânt. Probabil ieșirea sa de pe scena istoriei trebuie să se fi petrecut la cumpăna secolului al Xl-lea sau în a doua sa parte. Acest deziderat îl putem atribui, cu o marjă de eroare, faptului că după moartea regelui Ștefan cel Sfânt, în contextul tulburărilor și al luptelor pentru coroană, nu există mențiuni cu privirea la vreo destabilizare a situației din zona Mureșului Inferior, izvoarele păstrând tăcerea cu privire la întreagul teritoriu. Pentru a urmări evoluția ulterioară a comitatului condus de Chanadinus- Csanăd, trebuie surprins modul său de funcționare. în acest sens informațiile sunt nule, dar prin analogie cu modul de funcționare al regatului nou creat, se poate considera că și pe teritoriul bănățean coroana ungară era reprezentată de centre de putere sau cetăți și fortificații. Despre funcționarea acestora există mărturii arheologice și scrise. Prin cucerire, cele vechi au intrat în stăpânirea maghiarilor care, pentru a-și consolida autoritatea, au mai construit altele noi³⁴. Acest lucru se datora imposibilității ca întregul teritoriu dintre Mureș și Dunăre să fie gestionat doar din Morisena. în toate cetățile ocupate au fost instalate garnizoane, cu rolul de a proteja și administra proprietatea regală. Desigur, la nivelul secolului al Xl-lea, centrul de conducere rămânea cetatea de pe Mureș, însă unele cetăți dobândesc atribuții administrative legate de pământul și proprietatea coroanei, fără a deveni identități administrative oficiale. Intrarea întregului teritoriu în patrimoniul coroanei avea ca urmare gestionarea sa de către un comite, identificat cu Chanadinus-Csanăd, în subordinea căruia se aflau toți comandanții cetăților și garnizoanelor. Probabil aceștia apar în textul izvorului hagiografic sub denumirea de comites³⁵, dar ³³Karăcsonyi, Magyarnemzetsegek, p. 91-94. ³⁴Ferenczi G, Ferenczi I., Regi vărak, ij irăsok. Regeszet es rovăsrăs, 2006, p. 10-15, 32, 35-41, 47-55; Bona \ ^ Az Aipădokkorai vărairol. ll-12.szăzadi ispăni vărak es hatărvărak, Debrecen, 1995, p. 16-19. ³⁵ Vita Sancti Gerardi, în SRH, II, p. 491-493. 18 numirea lor de către rege³⁶ ridică multe semne de întrebare. Dacă într-adevăr Ștefan cel Sfânt este cel responsabil de instalarea lor la conducerea cetăților, acest lucru se datora intenției de limitare a autorității comitelui și de evitare a unor situații conflictuale anterioare. Realitățile s-au schimbat în partea a doua a secolului al Xl-lea, după moartea lui Chanadinus-Csanâd, când în scenă intră comandanții cetăților. Autoritatea lor în întreaga regiune trebuie regândită sub aspect teritorial și politic dar, în lipsa surselor, un asemenea deziderat pare imposibil. Divizarea comitatului inițial nu s-a produs la un moment dat, ci s-a desfășurat de-a lungul unui interval de timp, delimitat de sfârșitul primei părți a secolului al Xl-lea și cumpăna secolului al Xll-lea. întregul proces debutează odată cu transformarea cetăților în centre de putere teritorială, cu atribuții politice și administrative asupra unei părți a proprietății regale, care începe să fie delimitată din punct de vedere jurisdicțional. 1. Cursul Mureșului Irferior. Mizând pe ipoteza că autoritatea maghiară era mai puternică pe linia Mureșului, putem aprecia că procesul de fragmentare a comitatului inițial a început în acest loc, odată cu apariția comitatului Arad, organism administrativ ce își datorează dezvoltarea cetății omonime. Primele informații despre existența comitatului sunt aduse începând cu a doua jumătate a secolului al Xll-lea³⁷, dar despre existența cetății există mărturii mai timpurii. Cercetările efecutate la cetatea Arad-Vladimirescu nu surprind o întrerupere a funcționării sale spre sfârșitul secolului al Xl-lea³⁸, ci demonstrează, mai degrabă, o locuire continuă. Pe de altă parte există mărturia izvoarelor scrise. într-un articol mai recent E. Gltick propunea o datare mai timpurie a cetății. Bazându-se pe menționarea toponimului Arasianus într-o versiunea ^Legendei mari a £fântului Gerard reprodusă de Arnoldus Wion (1597), considera că această denumire identifică o locație din zona Aradului³⁹. Din informație ar rezulta indirect existența unei așezări sau fortificații ce purta denumirea de Arad și care poate fi datată începând cu ultimii ani de existență a ducatului lui Ahtum⁴⁰. în lipsa altor dovezi, ³⁶ que constituerant rex. ³⁷1. Hațegan, L. Savulov, cp. cit., p. 190. ³⁸ M. Barbu, M. Zobra, Cercetările arheologice de la Arad-Vladimirescu, în MCA, XIII, Oradea, 1979, p. 292-296. ³⁹ E. Gltick, Contribuții cu privire la originea toponimului „Arad”, în Ziridava, XXII, 2000, p. 45. ⁴⁰ Ibidem. 19 această idee a istoricului arădean nu poate fi susținută. în schimb documentele oficiale atestă cetatea începând cu anul 1131⁴¹, tot atunci când a avut loc dieta⁴² unde au fost asasinați nobilii responsabili de orbirea regelui Bela al II-lea, dietă amintită de Cronica pictată de la Viena și cronica lui Thuroczi⁴³. Documentul din 1131 este o întărire a donației lui Andrei, prepozit de Veszprem, către biserica Sancti Martini in Vrod, de către regele Bela II și regina Elena⁴⁴. Actul menționa intrarea în posesia bisericii a satelor Besen, Karadi și Rad, la care se adăugau 35 de libertini, trei vii și șase viticultori⁴⁵. Cetatea de pământ este amintită prima dată în 1177, moment în care existența unității administrative nu poate fi tăgăduită⁴⁶. Atestarea cetății poate fi analoagă existenței comitatului, însă lipsa dovezilor lasă deschisă orice discuție, mai ales că acesta din urmă apare menționat de actele oficiale odată cu anul 1214⁴⁷, atunci când este menționat primul său comite. Dar documentul acesta este considerat fals⁴⁸. Importanța pe care o capătă cetatea în secolele XI-XII se datorează poziției sale strategice. Aflat în apropiere de Morisena, Aradul era un punct nevralgic pe drumul sării, ce venea din Transilvania și se descărca la Segedin. Acest lucru reiese din documentele de mai târziu. Prima mențiune a transportului sării pe cursul Mureșului apare într-un document din 113 8⁴⁹, iar într-un privilegiu acordat în 1183 mănăstirii Bistra se vorbește despre dreptul acesteia de a depozita sarea obținută din vamă la Arad sau Seghedin⁵⁰. Pe aceste baze putem aprecia ființarea cetății Arad cu mult înaintea menționării sale în documente. Dacă stăpânirea liniei Mureșului fusese unul dintre dezideratele esențiale urmărite de regele Ștefan cel Sfânt, este neîndoielnic că cetatea a fost cucerită sau construită încă din această perioadă. ⁴¹ G. Kovach, Documente referitoare la începuturile Aradului, în Ziridava, VI, 1976, p. 118, 124. ⁴² Exista unele supoziții, în istoriografia maghiară, care identifică locul de desfășurare al dietei numit Arad, cu o așezare de lângă Strigoniu. ⁴³ Chronicon Pictum Vindobonense LXIX, în Popa-Lisseanu, Documente privind istoria românilor, XI, 1937, p. 210-211. ⁴⁴ G. Kovach, op. cit., p. 124, nota 48. ⁴⁵ Ibidem. ⁴⁶ Kristo Gy., A vărmegyek kialakulâsa, p. 462. ⁴⁷ Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1988, p. 119; CD, III, 1, p. 163. ⁴⁸ Kristo Gy, A vărmegyek kialakulâsa, p. 62. ⁴⁹ Dl. 2635. ⁵⁰ Dl. 25. 20 Nu același lucru se poate afirma despre comitatul Arad, a cărui constituire a fost ulterioară. Un document emis de regele Ludovic I în anul 1347 pune în discuție existența comitatului încă din secolul al XI-lea⁵¹. Actul oficial amintește o danie a Sfântului Ludovic și a principelui Lampert către prepozitul de la Titel, în care erau cuprinse satele: Ivanhaza, Vadkert, Szodi, Gyaru, Zăbrani maghiar și slovac aflate în comitatus Orod⁵^. Gy. Gybrffy consideră că dania s-a făcut cândva între 1080-1090, perioadă când exista și comitatul⁵³. Dacă despre cele șase sate menționate se poate afirma că existau în vremea Sfântului Ladislau, în privința comitatului apar semne de întrebare. Formularea textului demonstrează că documentul nu mai reproduce integral cuprinsul actului emis în secolul al XI-lea, ci doar îl folosește ca mărturie. Mențiunea in tenore privilegii sanctissimorum regis Ladislai este relevantă în acest sens. în această ordine de idei, considerăm că afirmația vocatas in Comitatu Orod nu a fost citată din vechiul document, ci corespunde realităților secolului al XIV- lea. Astfel, această adăugire a fost folosită conform uzuanțelor vremii, pentru identificarea localităților. Dar, nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca poziționarea satelor în comitatul Arad să fi existat și în dania emisă de Sfântul Ladislau, mai ales că în continuarea frazei putem citii: iuxta jluvium Morus habitas. Desigur, această adăugire este irelevantă pentru simplul fapt că Mureșul străbate Transilvania, însă putem observa o poziționare cât mai exactă a localităților. Nu știm dacă același lucru a fost făcut în cazul vechiului document sau dacă el a fost folosit ca sursă de redactare, însă este neîndoielnic că și în cuprinsul său trebuie să fi existat o poziționare a așezărilor. Chiar dacă nu se poate realiza o soluționare satisfăcătoare pentru problemele ridicate, documentul emis de Ludovic I lasă deschisă posibilitatea - cu un procentaj de veridicitate mai redus - datării comitatului Arad încă din vremea regelui Ladislau cel Sfânt. 2. Cursul Tisei Inferioare. Pe cursul Tisei, maghiarii s-au statornicit mai timpuriu și mai concentrat. De la gura de vărsare a Mureșului până la vărsarea râului Aranca și la sud de acesta, pe teritoriul viitorului comitat Torontal, ⁵¹ Dl. 87218. ⁵² Ibidenr. quasdam possessiones sive villass diete ecclesie Tytulensiss, videlicet Zeudy, Zabraan Magyar, Tothzabraan, Gyarru, luanhaza et Vadkerth vocatas in Comitatu Orodiensis iuxta jlvium Morus habitas, in tenore privilegi sanctissimorum regis Ladislaui et ducis Lamperty contentas. Regest în varianta electronică la adresa http://mol.arcanum.hu/dldf. SⁱGy6xfây Gy., Ac Âipâd-kori, 1963, p. 177-188. 21 prezența noilor veniți s-a făcut simțită constant după înfrângerea lui Glad. Așa cum susțin izvoarele, în această zonă căpetenia Boyta a primit din partea ducelui Arpad posesiunea Torhus care, în linii mari, cuprindea câmpia dintre Taras, Becicherecul Mare, Beodra și Bârdâny⁵⁴. Toponimul de origine maghiară este pus pe seama unui fiu sau căpetenie a lui Arpad⁵⁵. în timpul regelui Ștefan cel Sfânt cursul inferior al Tisei reprezenta linia de începere a ofensivei împotriva ducatului lui Achtum și, totodată, zona în care stăpânirea maghiară se instalează cel mai rapid. înfrângerea acestuia din urmă determină repartizarea proprietăților învingătorilor. La întemeierea primului comitat, în secolul al XLlea, o mare parte a teritoriului a intrat în patrimoniul coroanei, în timp ce un procent mai redus a devenit proprietate privată. Despre aceste lucruri ne informează documentele din secolul al XIILlea și următorul, care atestă existența familiilor nobiliare, proprietare de pământ⁵⁶. în rândul acestora se numără mai ales descendența lui Achtum și Chanadinus-Csanăd. Dacă urmașii lui Achtum mai posedau, la începutul secolului al XlV-lea, trei sate în comitatul Cenad, aflate în apropierea hotarelor comitatului Arad⁵⁷, cei din neamul Cenad beneficiau de proprietăți la vest de cetatea Morisenei, mai ales în apropierea Tisei. în aceeași zonă sunt identificate posesiuni ale cetății de pe Mureș⁵⁸. Dar proprietăți importante ale descendenților lui Chanadinus-Csanâd sunt atestate de documente, pentru secolul al XlII-lea, și la sud de Aranca, în nordul comitatului Cuvin⁵⁹, porțiune unde în secolul al XlV-lea va fi constituit comitatul Torontal. Tocmai cauza întemeierii acestui comitat, și anume concentrarea bisericilor și a comunităților catolice în nord-vestul comitatului Cuvin, ce a determinat întemeierea arhidiaconatului de Torontal⁶⁰, demonstrează încetățenirea timpurie a stăpânirii maghiare pe malul stâng al Tisei. După cum observăm, de la gura de vărsare a Mureșului până în apropiere de Becicherec au dominat proprietatea privată și domeniile cetății Morisena. în ⁵⁴ Borovszky, Torontăl, p. 340. ⁵⁵ Gyorffy Gy, Az Ăipăd-kori, 1987, p. 308. ⁵⁶ Idem, Az Ăipăd-kori, 1963, p. 837-839. ⁵⁷ Arjou-kori okleveltăr, IV, 155-158, p.65; Gy.Gyorffy Az Ăipăd-kori, 1963, p. 869, 872- 873. ⁵⁸ Gyorffy Gy, Az Ârpăd-kori, 1963, p. 837-839. ⁵⁹ Idem, Az Ăipăd-kori, 1987, p. 311. ⁶⁰ Ibidem, p. 312. 22 aceeași zonă sunt concentrate parohiile capabile să plătească zeciuiala, datorită faptului că o mare parte a comitatului Cuvin este dominată de ortodoxie. Aceste realități demonstrează înrădăcinarea elementelor și instituțiilor maghiare în această parte a Banatului medieval care, fiind în vecinătatea regatului, a intrat mult mai repede în sfera sa de dominație. 3. Câmpia Timișului. în partea centrală a teritoriului pătrunderea maghiarilor, orientată spre cursurile râurilor Timiș și Bega, a fost facilitată de relieful de câmpie. Cu toate acestea nu sunt amintite de documente cetăți sau fortificații în perioada secolului al Xl-lea. Doar unii cercetători identifică toponimul menționat de Anonymus sub numele de Vadul Nisipurilor⁶¹, datorită citirii greșite a textului, cu o cetate⁶². Cu toate că s-a încercat o datare timpurie, în intervalul 1030-1040, a unui centru de putere din zona Timișului, doar pe logica conform căreia arhidiaconatele menționate de Legenda major au ca echivalente laice comitatele⁶³, nu există mărturii concrete în acest sens. Despre cetatea Timișoarei avem informații doar de la mijlocul secolului al Xll-lea, din mărturiile geografului arab Idrisi, care localizează așezarea la sud de Tisa⁶⁴. Acesta nu menționează dacă era o cetate de pământ întărită cu șanțuri sau ziduri de apărare. Apariția cetății Timișoara în textele documentelor este târzie față de atestarea primului comite de Timiș. Un act oficial, emis de Andrei al II-lea (1205-1235) în anul 1212 pentru înnobilarea comitelui Sebus, ce s-a distins printre slujitorii fideli ai coroanei, enumeră moșiile concedate acestuia, aflate în comitate diferite. Printre acestea se numără proprietatea Gyad (Gad), întinsă de patru pluguri, pe care regele o scoate de sub autoritatea cetății Timiș și o dăruiește comitelui⁶⁵. Este prima menționare, în documentele oficiale, a cetății Timișoara, dar existența ei trebuie să fi fost mult mai timpurie. ⁶¹ Anonymus, cap. XLIV. ⁶²Adrian Bejan, Evoluția societății postromane și românești din Banat în secolele 111/IV- XIV. Reper evolutive fundamentale, în S1B, XVI, 1993, p. 139. ⁶³ Szentklâray J., Temesvâr sz. kir. vâros tortenete a vâr keletkezeserol 1850-ig, p. 1-2. ⁶⁴Petrovics I., A kdzepkori Temesvâr. Fejezetek a Bega-parti vâros 1552 eldtti tortenetebol, Szeged, 2008, p. 31. ⁶⁵ Ortvay T. (ed ), Pesty F., Oklevelek Temesvârmegye es Temesvârvâros tortenetehez, IV, Pozsony, 1896, p. 1-2; D1R, C, XI-XIII, I, p. 155. 23 Spre deosebire, comitatul Timiș este menționat pentru prima oară într- un act al regelui Bela al IILlea, emis în anul 1177⁶⁶, prin care întărea testamentul lui Caba cu privire la bunurile lăsate mănăstirii Sf. Martin din Pannonhalma. In lista demnitarilor care au asistat la întărirea acestui testament se numără Pancracius comes Temissiensi^¹. Fără îndoială centrul de putere al comitelui Pancracius trebuia să fie localizat într-o cetate, cel mai probabil Timișoara, a cărui teritoriu administrativ era comitatul Timiș. Insă conform organizării administrative din regat, cetățile erau mai timpurii decât comitatele. Istoriografia românească a încetățenit ideea conform căreia comitatul Timiș s-a format independent de vechiul comitat condus de Cenad, în a doua parte a secolului al Xll-lea, și ar fi cuprins un teritoriu important, din care ulterior s-au desprins comitatele Cuvin și Caraș⁶⁸. Insă acest lucru intră oarecum în contradicție cu ipoteza ce susține pătrunderea etapizată a stăpânirea maghiare din punct de vedere teritorial în Banatul medieval. Chiar dacă în această zonă s-au produs unele perturbări provocate de invazii și conflicte armate, stăpânirea maghiară nu a fost înlăturată, ci slăbită. Un exemplu concret au fost tulburările create de luptele împotriva invaziei cumanilor. La sfârșitul secolului al Xl-lea aceștia au pătruns pe teritoriul bănățean, pe care au început să-l stăpânească, până la gurile Timișului și Carașului. Cumanii și-au stabilit punctul central între Timiș și Pogăniș, dar intervenția energică a regelui Ladislau cel Sfânt i-a adus sub stăpânire maghiară, însă pacificarea zonei a fost zădărnicită de o a doua pătrundere, prin respingerea căreia amenințarea cumană a fost înlăturată. Respingerea acestor atacuri concomitente a fost realizată de același rege înainte de începutul secolului al Xll-lea, fapt pentru care s-a susținut că liniștea și dezvoltarea regiunii a fost asigurată pentru câteva decenii⁶⁹. în linii mari, direcția de pătrundere a maghiarilor la sud de Mureș a urmat două sensuri: de la nord spre sud și de la vest spre est. Pe de altă parte este lipsit de temei să considerăm că populația autohtonă sau conducătorii locali se aflau, începând cu secolul al Xl-lea, într-o stare de ⁶⁶ Wenzel G. data documentul între 1173-1175, AUO, I, p. 69-70. ⁶⁷ D1R, C, XI-XIII, I, p. 6. ⁶S Vasile V. Muntean, Contribuții la istoria Bantului, Timișoara, 1990, p. 77; Șt. Pascu, Voievodatul, IV, p. 116 ⁶⁹ Szentklăray J., Temes vârmegye tortenete. A legregibb kortol az 1867 evi alkotmănyos kiegyezesig, 1912, p. 261-261 (în continuare Szentklăray, Temes vârmegye). 24 independență față de regat, excepție făcând doar stăpânirea cumanilor, însă pentru un timp scurt. Numirea lui Chanadinus-Csanâd la conducerea comitatului a reprezentat trecerea spre penultima etapă a cuceririi maghiare, care se va încheia odată cu întemeierea banatului de Severin. Astfel, este neîndoielnic că autoritatea regală s-a instalat între Mureșul Inferior și Dunăre din vremea lui Ștefan cel Sfânt, dar modul în care și-a făcut simțită prezența a alternat în funcție de contextul politic extern. în această ordine de idei considerăm apariția comitatului Timiș odată cu întărirea centrului său de putere, din punct de vedere administrativ și lărgirea atribuțiilor sale asupra unor teritorii mai întinse, fapt ce a dus la desprinderea de comitatul inițial. Acest lucru este susținut de experiențele invaziilor cumane, care au determinat întărirea stăpânirii în zonă și evitarea altor precedente prin consolidarea fortificațiilor și cetăților de pământ și lemn. O asemenea fortificație, care a devenit centru de putere, trebuie să o identificăm în cetatea înconjurată de râul Timiș, ce avea să administreze tocmai teritoriul în care cumanii și-au stabilit centrul de acțiuni. Pe baza acestor premise putem afirma că întemeierea comitatului s-a produs în intervalul dintre sfârșitul secolului al Xl-lea și începutul celui următor, chiar dacă o mare parte dintre cercetători consideră că a avut loc în prima parte a secolului al XII-lea⁷⁰. Desigur, documentele păstrează tăcerea în această direcție, însă este neîndoielnic că întemeierea comitatului este mai timpurie decât apariția sa în actele oficiale, care nu îl privesc direct, ci menționează alte teritorii. 4. Cursul Dunării, dintre gurile de vărsare ale Tisei și Cernei. Pe linia Dunării triburile maghiare și-au început pătrunderea în vremea ducelui Glad pe care, așa cum menționează Anonymus, după ce l-au învins pe râul Timiș, l-au asediat în cetatea Cuvin. Nevoit să se predea, Glad a facilitat înaintarea invadatorilor până la Urscia, unde au zăbovit timp de o lună⁷¹. Mai mult, Constantin Porfirogenetul afirma, pe la 950, că teritoriul aflat la nord de Dunărea Inferioară, unde curg râurile Mureș, Bega și Timiș⁷², aparținea Ungariei. Cu toate acestea, evenimentele ulterioare au demonstrat necesitatea recuceririi zonei. ⁷⁰ Kristo Gy., A vărmegyek kialakulâsa., p. 464. ⁷¹ Anonymus, Gesta Hungarorum, cap. XLIV, în SRH, I, p. 88-92. ⁷² De administrando imperio, cap. XL., în A Hor.fcflalâs korânak irott forrăsai, redactor Kristo Gy, Szeged, 1995, p. 130. 25 La începutul secolului al Xl-lea regele Ștefan cel Sfânt era hotărât să desființeze formațiunea politică condusă de Achtum și să alipească teritoriul acestuia tânărului stat maghiar. Rezultatul acestui deziderat a fost constituirea unui comitat întins de la Mureș până la Dunăre și condus de la Morisena de către cornițele Chanadinus-Csanăd⁷³. 4a. Comitatul Cuvin. Chiar dacă unii cercetătorii maghiari îl consideră ca întemeietor al comitatului Cuvin pe Ștefan cel Sfânt⁷⁴, lipsa dovezilor scrise face vulnerabilă această premisă mai ales că documentele oficiale amintesc comitatul începând cu secolul al XIILlea. Apariția comitatului Cuvin trebuie coroborată cu dezvoltarea cetății omonime, a cărei atestare precede existența comitatului cu aproape trei secole. Menționată de Anonymus ca loc de refugiu al ducele Glad, cetatea a fost considerată sediul formațiunii prestatale. Asediului la care a fost supusă nu a determinat distrugerea sa, rămânând mai departe sub autoritatea lui Glad, care probabil a lăsat-o moștenire urmașului său. Mai mult, unii autori consideră că cetatea a rezistat și migrațiilor barbare din secolele V-VIII, construirea ei fiind atribuită împăratului Constantin cel Mare. Astfel, cetatea Cuvin ar fi identică cu castrul Constantia, amintit de Notitia Dignitatum¹⁵. în timpul conflictului dintre Achtum și Ștefan cel Sfânt nu se mai fac referiri la fortificație, însă există unele mărturii despre existența sa în a doua parte a secolului al Xl-lea⁷⁶. Cronica compusă în secolul al XlV-lea amintește de urbs Keue în legătură cu evenimentele din anul 1072⁷⁷. în baza acestei dovezi istoricul Kristo considera că întemeierea comitatului Cuvin a avut loc în partea a doua a secolului al Xl-lea. Astfel, acesta a fost primul comitat care s-a desprins din marele comitat Cenad, după care au urmat Arad, Timiș și Caraș⁷⁸. Alte informații amintesc cetatea în secolul al Xll-lea, dintre acestea demnă de menționat este cea adusă de geograful arab Idrisi, care vorbește de orașul înfloritor Kăuin, care beneficia de piețe și meșteșugari. Potrivit cronicarului arab, Cuvin era așezat la Dunăre, la patru zile de mers pe jos distanță ⁷³ Vita Sancti Gerardi, în SRH, II, p. 491-493. ⁷⁴ Gyorlfy Gy, Az Âtpăd-kori,1987, p. 308; Szentklăray, Krassd, p. 114-116. ⁷⁵ Bona I., Az Atpădok korai vărairol, p. 23. ⁷⁶ Gyorlfy Gy, Az Âipăd-kori,\987, p. 317. ⁷⁷ Scriptores Rerum Hungaricarum, ed. Szentpetery I., I, p. 377. ⁷⁸ Kristo Gy, A vărmegyek kialakulăsa, p. 465. 26 față de Cenad⁷⁹. Dovezile despre funcționrea cetății se înmulțesc în secolul următor, atunci când este poziționată lângă Dunăre și reprezenta un punct de graniță care separa regatul de Bulgaria⁸⁰. Acest lucru este întărit și de evenimentul în care a fost implicat legatul papal, cardinalul Leon, la începutul secolului al XlII-lea. La întoarcerea din Bulgaria, legatul a fost reținut de cornițele castrului Cuvin și păzit de 300 de soldați deoarece regele Emeric i-a interzis, din motive politice, trecerea prin Ungaria⁸¹. în schimb, despre existența comitatului Cuvin mărturiile sunt mai târzii și mai puține. O primă informație ce poate fi luată în discuție este cea legată de așezarea Begt j menționată într-un document datat în vremea Sfântului Ladislau (1077-1095). Documentul a fost pierdut, însă textul său a fost inserat în diploma emisă de Sfântul Ștefan la 1015⁸². Cuprinsul acestuia se referă la hotarele proprietății Begt j oferite abației de la Pecsvărad, fără a se menționa apartenența sa la vreun comitat⁸³. Chiar dacă așezarea Begt j va fi localizată în comitatul Cuvin, în secolele ulterioare textul documentului în cauză nu demonstrează posibilitatea ca la sfârșitul secolului al Xl-lea să fi existat acest comitat. în perioada secolului al XH-lea nu se face nicio mențiune cu privire la existența comitatului, singurele referințe aflându-se într-un document care amintește alte posesiuni ale abației de la Pecsvărad⁸⁴. Actul, emis la 1193, prin care regina Eufrosina acorda, în localitatea Halaz, o serie de proprietăți cruciaților de la Szekesfehervăr, amintește pădurea Culpen, aflată în posesia călugărilor benedictini⁸⁵. Nu se face nicio referire la existența comitatului Cuvin, care este menționat, în actele oficiale, abia din 1208, an în care este datat documentul în cuprinsul căruia îl găsim pe Nicolaus curiali comite Keweiensem*⁶. ⁷⁹ K. Miller, Arabische Welt-und Lănderkarten. Die kleine Idrisikarte vom jahr 1192 n. Chr, 1/3, Stuttgart, 1926, p. 77; Elter I., Magyarorszăg Idrîsî foldraizi muveben (1154), în AUSz-Historia, LXXXII, 1985, p. 59-61. ⁸⁰ Ad regni terminum, pervenit ad castrum qoud vocatur Keve, ubi solo Danubio mediante regnum Ungarie a Bulgarorum prov. separatur, Gyorffy Gy., Az Aipăd-kori, 1987, p. 317. ⁸¹ CD, II, p. 433-434. ⁸² Gyorlfy Gy, Az Âipăd-kori, 1987, p. 315. ⁸³ Ibidem. ⁸⁴ Dl. 27. ⁸⁵ Ibidem. ⁸⁶ Dl. 47. 27 După cum se poate observa acest Nicolae deține funcția de curialis comes, în legătură cu care Engel Pal atrăgea atenția că nu trebuie identificată cu cea de comite, ci mai degrabă se referea la locțiitorii acestuia⁸⁷. în această ordine de idei, Nicolae nu este comite al Cuvinului, ci doar locțiitorul titularului, în lipsa altor informații nu putem ști cine era cornițele în acest timp. Abia în anul următor documentele vorbesc de Mart-o Keweiensif Se poate considera că acest Martin, amintit în documentele ulterioare anului 1209, era titularul comitatului, iar locțiitorul său era Nicolae. în regat era o practică des întâlnită ca un comite să aibă în subordine mai multe comitate, pe care le administra cu ajutorul locțiitorilor, numiți curiali comesw. însă apariția comitatului Cuvin este mai timpurie. Acest lucru este demonstrat de un document emis de Ladislau al IV-lea în anul 1272, în cuprinsul căruia a fost inserat textul unui act pierdut, atribuit regelui Emeric, atunci când arhiepiscop de Calocea era Saul⁹⁰. Printre demnitarii meționați în textul datat la 1201⁹¹ se numără Achilleo curialis et Kewiensi. Acesta este primul comite cunoscut al Cuvinului și, totodată, avem confirmarea existenței mai timpurii a comitatului. Revenind la ideea inițială, considerăm că atestarea târzie - în actele oficiale - nu poate corespunde momentului întemeierii comitatului, fapt sugerat de exemplele de mai sus, iar pe de altă parte, comitatul Cuvin este menționat posterior comitatului Caraș. Aceste realități demonstrează imposibilitatea de a corela întemeierea comitatelor cu apariția lor în documente. Având certitudinea că direcțiile cuceririi maghiare au fost nord-sud și vest-est, putem afirma că apariția comitatului Cuvin a fost anterioară constituirii comitatului Caraș, sau cel puțin analoagă. De asemenea, este exclusă orice jurisdicție a comitatului Timiș asupra teritoriilor de lângă Dunăre, de la gura Tisei până la cetatea Haram. în această direcție nu există niciun fel de dovezi. Pe baza acestor premise menționăm că întemeierea comitatului Cuvin a avut loc în perioada secolului al Xll-lea. Spre deosebire de Cenad și Arad, ⁸⁷ P. Engel, Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei Medievale 895-1526, Cluj-Napoca, 2006, p. 100. ⁸⁸ Gyorffy Gy, A: Âipâd-kori, 1987, p. 317. ⁸⁹ P. Engel, Regatul Sfântului Ștefan, p. 100. ⁹⁰ Dl. 40. ⁹¹ Ibidem. 28 Cuvin a fost proiectat ca un comitat de graniță, cu rolul de a întâmpina eventualele atacuri pornite din sudul Dunării. Astfel, întemeierea lui s-a datorat întăririi malului stâng al Dunării, în contextul războaielor destul de frecvente în secolul al Xll-lea. După cum am putut observa, cetatea Cuvin era funcțională în această perioadă și, probabil, era organizată ca un castru de graniță cu scopul de a supraveghea linia dintre gura de vărsare a Timișului și Caraș. Situația se datora relațiilor tot mai tensionate dintre Ungaria și Imperiul Bizantin. Animozitățile se declanșează la sfârșitul deceniului trei, atunci când regele Ștefan al II-lea (1116-1131) atacă imperiul datorită faptului că împăratul loan al II-lea Comnenul îl adăpostea pe unchiul și rivalul său la tron, Almoș. Ca răspuns, armatele bizantine pătrund la nord de Dunăre⁹², în apropiere de Haram, și înfrâng oștile maghiare pe Caraș. Conflictul se mută în ținutul Srem și la sud de Dunăre, însă până la moartea regelui între cele două părți se încheie pacea⁹³. Pentru două decenii luptele sunt sistate, dar statul maghiar încearcă să-și creeze un sistem de alianțe împotriva Bizanțului⁹⁴. Războiul reizbucnește în 1149, atunci când regele Geza al II-lea (1141-1162) aflat sub tutela banului sârb Belos, acordă sprijin marelui jupan sârb împotriva împăratului Manuel Comnenul. Armatele bizantine își fac simțită iarăși prezența la nordul Dunării, unde atacă cetatea Cuvin și teritoriul de graniță⁹⁵. Războiul durează până în 1155, când sârbii, aliații regelui, sunt învinși, iar acesta încheie pace cu imperiul⁹⁶. Datorită acestor situații conflictuale, care începuseră încă din 1141, granița sudică a Ungariei a fost întărită și pregătită pentru atacurile bizantine, în intervalul 1141-1155 cetățile de la Dunărea Inferioară reprezentau principalul obstacol în fața armatelor imperiale, realități ce presupuneau întărirea și organizarea lor. întemeierea comitatului Cuvin sau, cel puțin, a comitatului de cetate a avut loc în această perioadă, mai ales că războiul împotriva Bizanțului fusese premeditat, situație ce necesita organizarea graniței dunărene. Dacă prima etapă a întemeierii comitatului ca unitate administrativă era transformarea cetății într-un centru de putere, în a doua parte se realiza ⁹² Nichita Choniates, în FHDR, III, București, 1975, p. 247. ⁹³ Szentklâray J., Temes vărmegye, p. 263; S. Borovszky, Torontăl, p. 343. ⁹⁴ P. Engel, cp. cit., p. 78-79. ⁹⁵ Borovszky S., Temes vărmegye, Budapest, p. 263. ⁹⁶ P. Engel, cp. cit., p. 78-79. 29 delimitarea teritoriului. Nu există dovezi care să certifice lărgirea autorității administrative a cetății Cuvin asupra unor teritorii ale comitatului Timiș. Pe de altă parte, întemeierea mai timpurie a comitatului Timiș nu a determinat intrarea teritoriile de graniță sub jurisdicția sa. Considerăm că zona de graniță a rămas, la data întemeierii comitatului, sub autoritatea Morisenei și a cetăților de lângă Dunăre fără a presupune, în cazul acestora, întemeierea oficială a organismelor administrative, cu teritorii bine delimitate. Situația se precipită în momentul debutului tensiunilor de graniță, a căror urmare a fost crearea comitatelor limitrofe, a căror sedii se găseau pe Dunăre. Conflictele de la cumpăna secolului al Xll-lea au reprezentat motive întemeiate pentru a se lua măsuri în privința securizării liniei Dunării, iar autoritatea coroanei avea forța necesară acestui deziderat, chiar dacă influența banului Belos înclina deseori balanța. Despre acest lucru vorbește episcopul Otto de Freising care, însoțind armatele cruciate ce traversau Ungaria, observa că nobilii maghiari sunt supuși credincioși ai regelui, evitând cu orice preț ofensarea acestuia⁹⁷. în perioada următoare, chiar dacă războaiele maghiaro-bizantine continuă, situația se destabilizează în ambele tabere. Dacă în regat, după moarte lui Geza al II-lea, începeau luptele pentru tron, în care se implicau și bizantinii, imperiul își pierde mare putere odată cu moartea lui Manuel Comnenul din 1180. Venirea lui Bela al III-lea la cârma statului, în 1172, determină reîntărirea instituției centrale, însă fidelitatea sa față de împăratul Manuel aduce normalizarea relațiilor cu Bizanțul⁹⁸. într-un asemenea context istoric, perioada de domnie a regelui Geza al II-lea corespunde acțiunilor de întărire și organizare a graniței sudice. întemeierea comitatului Cuvin reprezenta tocmai aspectul administrativ al organizării militare a graniței de la gura de vărsare a Tisei până în apropiere de Orșova. 4b. Comitatul Caraș. Aceleași realități au determinat crearea comitatului Caraș, care, neîndoielnic, este legat de întemeierea comitatului Cuvin. După cum se poate vedea pe hărțile administrative privitoare la secolele XIII-XIV, ambele comitate au un teritoriu redus și concentrat în jurul centrelor de putere, ⁹⁷ Ibidem. ⁹⁸ Ibidem, p. 81. 30 care se află pe Dunăre. Aceste realități oglindesc caracterul defensiv pe care îl cumulează aceste comitate prevăzute pentru apărarea liniei Dunării. Pe baza materialului numismatic, stăpânirea maghiară este atestată de- a lungul Dunării, pe linia cuprinsă între Caraș și Cerna, încă din perioada secolului al Xl-lea. Monedele maghiare timpurii, datate în general între 1077-1100, au fost descoperite la Mehadia, Moldova Veche, Pescari și Orșova". Dar dovezile numismatice nu pot verifica organizarea teritoriului și constituirea comitatelor în această perioadă. Informațiile despre comitatul Caraș sunt și mai puține decât în celelalte cazuri. Urmând unele ipoteze mai vechi, G. Gybrffy consideră, fără a aduce argumente, că Sfântul Ștefan a întemeiat comitatul de hotar (marchid) cu sediul la Carașova (Krasso), pe care o identifică cu Haram, afirmând că aceasta din urmă purta numele de Carașova înainte de ridicarea cetății din munții Aninei¹⁰⁰. Se cuvine să facem dinstincție între cetatea Haram și Carașova, care este localizată în apropierea cheilor Carașului și despre existența căreia aflăm informații concrete abia începând cu anul 1323¹⁰¹. Problemele ridicate de identificarea cetăților au fost clarificate în studii recente¹⁰². Astfel, cetatea Haram este cea denumită în literatura maghiarăKrassovâr, iar Carașova apare sub numele deKrasscfovăr, și mențiunile referitoare la ea trebuie căutate doar după 1323¹⁰³. Cu alte cuvinte, documentele anterioare acestui an se referă la cetatea de la Dunăre. Totuși există unele informații ce aduc în discuție căutarea cetății Carașova, în actele oficiale, înainte de deceniul trei al secolului al XlV-lea. Un document controversat, emis de regele Andrei al II-lea (1205-1235) pe la 1227, care nu s-a mai păstrat, dar al cărui text a fost găsit într-un transumpt deteriorat, eliberat de principele Gabriel Bathoryîn anul 1611¹⁰⁴, aduce în discuție "A. Bejan, Organizarea politico-administrativă a românilor bănățeni în secolele XI-X1I, în S1B, XIV, p. 87. ¹⁰⁰Gy.Gyorffy, Az Âtpăd-kori, 1987, p. 488-489. 'mlbidem, p. 489. ¹⁰² Oța L., Oța S., Cercetările arheologice de la Carașova-Grad (com. Carașova, județ Caraș-Severir). Campaniile arheologice din 1998, 2000 și 2001, în MCA (S.N.), IV, 2008, p. 3-4; Idem, Historical and archaeological data regarding the fortressfrom Carașova hill Grad, commune Carașova, Caraș-Severin District, înMN, 18, 2006, p. 3-13. ¹⁰³ Ibidem. ¹⁰⁴ D1R, C, XI-XIII, I, p. 229. Traducerea documentului a urmărit două copii moderne: cea din Fejer, CD, III, 2, p. 483-484 și G. D. Teutsch, Fr. Firnhaber, Urkundenbuchzur Geschichte 31 posibilitatea ca cetatea Carașova să fie atestată mai timpuriu. Textul cuprinde: cererea adresată regelui Andrei al II-lea de nobilii din neamul Nopoc-mezte pentru a reînnoi un privilegiu vechi din vremea regelui Coloman (1195-1116), textul acestui privilegiu și confirmarea monarhului, întărită cu pecetea sa dublă¹⁰⁵. în privilegiu se face referire la civitate Crassouw', unde ar fi fost princeps Mesta, care a primit cetatea de la rege¹⁰⁷. Aceasta ar fi cea mai timpurie atestare a cetății Carașova și a primului său comite. Titlul de princeps pe care îl poartă Mesta este echivalent cu cel de comite, fapt certificat de practicile izvoarelor care îi numeau pe comițiprinceps sau duxws. Dar textul privilegiului este confuz și fragmentar, iar ceea ce vrea să transmită este greu de înțeles, motiv pentru care a fost considerat fals. Doar textul ce provine din actul regelui Andrei al II- lea este considerat veridic¹⁰⁹. Pe de altă parte, a fost înaintată ipoteza potrivit căreia cetatea numită Crasson, Crassou sau Kraszon ar fi de fapt Crasna, mai ales că principele Gabriel Bathory a emis transumptul la cererea lui Grigore Hidy, vicecomite de Crasna¹¹⁰. în lipsa altor dovezi, atestarea timpurie a cetății Carașova doar pe baza acestui document este îndoielnică. Privilegiul confuz și textul preluat dintr-un transumpt deteriorat, emis în secolul al XVII-lea, ridică multe semne de întrebare cu privire la existența cetății la sfârșitul secolului al Xl-lea. Dar cetatea de lângă Dunăre, Haram, este menționată încă de Anonymus, care o identifica cu punctul cel mai sudic al formațiunii politice conduse de Glad¹¹¹. în perioada secolului al Xl-lea nu se face nicio referire la existența cetății, care este amintită în secolul următor cu ocazia conflictului dintre Ștefan al II-lea și loan Comnenul. Autorul Cronicii Pictate afirmă că bizantinii au pătruns în Ungaria pe la Haram cu ajutorul navelor și i-au învins pe maghiari pe râul Caraș, în apropiere de Borom (Horom)¹¹². Așezările menționate în cronică, Haram și Borom trebuie să fie Siebenbwgens, I, Wien, 1857, p. 41-42 (în continuare Urkundenbuch). Editorii D1R au preferat traducerea și transcrierea textului latin al lui Fejer, considerat mai complet, însă facându-se analogii cu cel al lui G. D. Teutsch și Fr. Firnhaber. ¹⁰⁵ CD, III/2, p. 483-484. ¹⁰⁶ La Teutsch și Firnhaber, Urkundenbuch p. 41-42: Kraszon. ¹⁰⁷ CD, III/2, p. 483-484. ¹⁰⁸ P. Engel, cp. cit., p. 69. ¹⁰⁹ DIR, C, XI-XIII, I, p. 229. ¹¹⁰ Ibidem. ¹¹¹ Anonymus, cap. XLIV. ¹¹² Chronicon Pictum Vindobonense, cap. LXVIII, în Popa-Lisseanu, Documente privind 32 una și aceeași cetate, și anume Haram, care în această perioadă era principalul centru de putere din zona Carașului. Alte informații sunt furnizate de cronicarii bizantini loan Kinnamos și Nichita Choniates, care fac referiri la cetate cu ocazia descrierilor campaniilor împăraților loan al II-lea și Manuel Comnenul împotriva regatului Ungariei¹¹³. Poziția strategică - între gurile de vărsare ale Carașului și Nerei - și faptul că este printre puținele cetăți atestate în secolul al XILlea, sunt motive întemeiate pentru a localiza sediul comitatului Caraș la Haram (Horom). Despre existența comitatului, primele mărturii sunt din secolul XIII, dar apariția comitatului trebuie să fi fost mai timpurie decât această primă atestare. In literatura de specialitate au fost înaintate mai multe intervale de timp pentru apariția sa: începutul secolului al XI-lea¹¹⁴, prima¹¹⁵ și a doua¹¹⁶ parte a secolului al XILlea și prima parte a secolului al XHI-lea¹¹⁷. Dar contextul politic prezentat lasă aceleași considerații cu privire la crearea comitatului Caraș, și anume intervalul dintre 1141-1155, când teritoriile de la Dunăre sunt scena pe care se desfășoară principalele evenimente legate de disputele maghiaro- bizantine. Faptul că putem vorbi de existența celor cinci comitate din Banatul medieval înainte de sfârșitul secolului al XILlea se datorează în mare parte evenimentelor conflictuale de la Dunărea Inferioară, care certifică existența autorității maghiare la est de Tisa și pe cursul Mureșului. în concordanță cu această situație este informația dintr-un document, datat la 1184, care enumeră veniturile regale și episcopale din Transilvania. Textul face referire la suma de 25 000 mărci, pe care monarhul o primește într-un an de zile de la comiții săi, în număr de 72¹¹⁸. Pe lângă aceasta, fiecare din cei 72 de istoria românilor, XI, 1937, p. 86: Venientesque transiverunt Hungariam in Haram et hungari aliquod impedimentum facere non poterant, quia greci per ingenia irflammabant ignes sulphureos in naves hungarorum et eas in ipsis aquis incendebant. Misit itaque rex omne robur regni sui contra grecos, quibus prefecit Setephel. Qui uenientes pugnauerunt cum grecis ultra riuulum Karaso uersus Borom. ¹¹³ Gyorffy Gy, Az Ăipăd-kori , p. 487-488. ¹¹⁴ Borovszky S., Csanâd vărmegye, p. 22; J.Szentklâray, Temes vărmegye, p. 250. ¹¹⁵ Panier Gy, A Magyar nemzet tbrtenete azAtpădhăzi kirălyokalatt, I, ed. a Il-a, Budapest, 1985, p. 250. ¹,⁶ Kristo Gy, A vărmegyek kialakulăsa, p. 467. ¹,⁷ Homan B., Szekfti G, Magyar Tortenet, I, Budapest, 1935, p. 564. ¹,⁸ D1R, C,XI-X1II, I, p. 10. 33 comiți au datoria să-l găzduiască odată pe an pe suveran și să-i acorde, la masă, suma de 100 sau 200 de mărci¹¹⁹. Numărul comiților era raportat la întregul regat și nu la Transilvania, existând astfel confirmarea faptului că, la nivelul celei de a doua jumătăți a secolului al Xll-lea, în întregul stat existau 72 de comiți. Banatul de Severin. Cucerirea Banatului medieval se încheie odată cu întemeiera banatului de Severin. Constituirea acestei instituții politico-administrative reprezintă și atestă maxima înaintare a statului maghiar pe linia Dunării Inferioare. La întemeiere, banatul de Severin nu putea să cuprindă decât partea estică a Banatului, iar dincolo de Carpați o porțiune ce ar corespunde județului Mehedinți. Căutând momentul apariției organismului administrativ, istoricul Maria Holban ajunge la concluzia că acesta nu a fost creat în urma campaniei maghiare împotriva Vidinului ci, din contră, crearea noii instituții a determinat animozitățile cu bulgarii¹²⁰. Atestarea banatului de Severin este legată de discutatul document, datat la 22 august 1233, care nu s-a mai păstrat, însă textul său a fost reprodus după transumptul emis de Robert, arhiepiscopul de Strigoniu, la 19 februarie 1234¹²¹. Cuprinsul textului se referă la jurământul principelui Bela că va respect acordul încheiat între legatul papal, lacov de Preneste, și tatăl său, Andrei al Il-lea. Pentru întărirea promisiunii alături de el jură o serie de demnitari în rândul cărora se evidențiază Luca, ban de Severin¹²². în general s-a considerat că întemeierea acestei instituții administrative a avut loc în jurul anului 1230, după alte opinii în intervalul dintre primăvara lui 1232 și luna august a anului 1233¹²³. Istoricul Viorel Achim propune această perioadă, motivând că banatul de Severin a fost creat de coroana ungară, conform obiectivului de întărire a frontierelor sud-estice, în contextul conflictelor militare cu Bulgaria. De asemenea, noua structură teritorială reprezenta un avanpost pentru acțiuni militare în direcția nord-vestică a statului bulgar, a „Cumaniei” ¹¹⁹ Ibidem. ¹²⁰ M. Holban, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele X11I-XIV, București, 1981, p. 57-63. ¹²¹ E.Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, 1/1, p. 126; D1R, C, XI-XIII, I, p.264; CD, III/2, p. 347-348. mDIR,C, XI-XIII, I, p.264. ¹²³ Viorel Achim, Despre vechimea și originea Banatului de Severin, în RI, 5, 1994, 3-4, p. 236. 34 de la est de Olt și a Constantinopolului. Mai mult, regalitatea maghiară, prin această unitate administrativă, controla calea de comunicație dintre Câmpia Panonică și Vidin, având accesul deschis spre acest punct strategic de la Dunărea Inferioară. în acest context, banatul de Severin cuprindea teritoriile dintre Munții Banatului, din zona Cazanelor și Olt¹²⁴. înstăpânirea maghiară asupra acestei zone destul de vaste certifică finalizarea cuceririi Banatului medieval, a cărui parte sud-estică intră în componența noii structuri administrative, de graniță. Despre existența banatului de Severin, anterior deceniului patru, nu există informații scrise, iar cercetările arheologice nu aduc alte dovezi¹²⁵. Așa cum observăm, pătrunderea stăpânirii maghiare în Banat s-a făcut etapizat, începând cu secolul al X-lea și finalizându-se trei veacuri mai târziu. Acest interval de timp poate corespunde mai multor etape de cucerire și de implantare a noilor instituții. în linii mari, statul ungar a ocupat acest teritoriu în șase etape: 1. înfrângerea lui Glad și impunerea unei forme vasalice ducatului său; 2. Cucerirea regnum-uhii lui Achtum și organizarea comitatului cu centrul la Cenad; 3. întemeierea episcopiei de Cenad; 4. Dezavuarea comitatului condus de Chanadinus-Csanâd prin apariția comitatelor Arad și Timiș; 5. întemeierea comitatelor de graniță Cuvin și Caraș; 6. Crearea banatului de Severin. Desigur, elementele cuceririi maghiare sunt proprietatea privată și instituțiile laice și ecleziastice, prin mijlocirea cărora sunt create mecanismele regatului arpadian. Până în în a doua parte a secolului al Xll-lea toate aceste instituții își vor face apariția în întreg teritoriu delimitat de cursul Mureșului, culoarul Timiș-Cerna, Dunăre și Tisa. ¹²⁴ Ibidem, p. 238-239. ¹²⁵ M. Davidescu, Cetatea Severinului, în BMI, XXXIX, 1970, 3, p. 9-14. 35 ELAVANCE DE LADOMINACION MAGIAR EN EL BANATO MEDIEVAL DE TIMIȘOARA. CONTRIBUCIONES ACERCAALA APARICION DE LAS INSTITUCIONES DE INDOLE OCCIDENTAL Resumen Iniciada a finales del siglo IX, la conquista de la region comprendida entre el Marisus Inferior y el Danubio se desarrolla a lo largo de varios siglos y tiene como resultado la instauracion de las instituciones de Indole occidental. Las formaciones politicas autoctonas, halladas en un nivel politico distinto resultan estancadas en su propia evolucion como conseciencia de las influencias aportadas por los conquistadores magiares. A las obști sătești (cf. pre-consejos), sedes de los judices y a los cnezate (cf. consejos o pre-ducados) se Ies superponen los condados y los comites de las plazas fiiertes con sus respectivas funciones administrativas. Este proceso en su conjunto sigue un trayecto inconstante. Si al Ducado de Glad se le impone unarelacion de vasalidad vagamente definida, la autoridad del principe Akhtum llega a competir con el poder de San Esteban. Distintas desde el punto de vista politico, las instituciones autoctonas perduran hasta la epoca del comite Chanadinus-Csanad. Desde la perspectiva meramente administrativa, algunas formulas institucionales sobrevivirăn incluso hasta mas alia de este punto de inflexion. El estudio del proceso de avance de los magiares entre el Marisus y el Danubio persigue las transformaciones y las evoluciones propias de la formacion estatal. Debido a este aspecto el evance de la dominacion hungara se produce a lapsos, en una primera fase de manera mas ambigua, y despues de la creacion del Reino alcanya un nivel mas y mas concreto. Si al principie las instituciones autoctonas parecen funcionar en paralelo a las de indole occidental, aportadas por los magiares por mediacion alemana, hacia el final del procesos, estas ultimas sustituyen a las iniciales. UNE PROBLEMATIQUE PATRIMONIALE DANS LE BANAT MONTAGNEUX MEDIEVAL: LES DONS ROYAUX DES XIV-XVI SIECLES Ligia Boldea* Mots ele: Banat, nobles roumains, don royal, patrimoine foncier Cuvinte cheie: Banat, nobili români, donație regală, patrimoniu fimeiar La maîtrise patrimoniale banatienne, consolidee entre Ies XIVe-XVe siecles en consequence des mesures sociales et juridiques adoptees par Ies deux Angevins, avait determine la mise en evidence sur le plan documentaire d’une elite sociale roumaine, circonscrite primordialement dans l’areels du Banat collinaire et montagneux, qui obtient en ce moment de la part de la royaute sa reconnaissance officielle par des actes de nouveau don sur Ies possessions detenues ab antiquo, conformement au texte de donation. Les dons royaux qui ont ete effectues par les rois hongrois tout le long des XIV^-XVU siecles s’averent interessants par les problematiques determines par ce fait, ayant des effets plus ou moins significatifs et de longue duree sur le systeme foncier banatien. Car, d’un certain mode peut etre consideres les dons qui ont eu pour beneficiaires les nobles roumains banatiens, ayant pour effet l’accroissement de leur patrimoine foncier dejă existant dans la zone, les accordant des nouvelles possessions dans les districts banatiens ou dans les comitats du voisinage (bien que ce fait ait determine le deplacement des quelques familles de Banat dans les comitats transylvaines), et d’autres consequences ayant les dons royaux accordes aux elements allogenes, des reelles immixtions dans le systeme de possession banatien (protege par le diplome privilegiale de 1457), qui ont genere des situations et des reactions diverses, individuelles ou de la communaute locale, en fonction des conditions ou ces dons se sont effectuees, de la personnes des donneurs, de l’objet du don ou du contexte temporel. C’est une casuistique interessante et variee par le prisme de son evolution au long du temps, qui contourne et nuance un aspect significatif des rapports sociales et juridiques * Muzeul Banatului Montan Reșița, Bd. Republicii, nr. 10, e-mail: ligiaboldea@yahoo.com 38 instaures entre le pouvoir central et la communaute roumaine banatienne, representee par une elite sociale qui avait gagne un role precisement defini dans cette zone, situee aux frontieres sudiques du royaume hongrois. Des etudes publiees dans Ies derniers deux decennies sur ce probleme relevent qu’il est absolument necessaire une analyse objective de la modalite dont la feodalite roumaine banatienne a evolue apres le moment de 1366*. La notion de „ennoblissement” supposait, par definition, le relevement d’un individu au statut de noble par l’acte de don royal, faisant de celui-ci une creation du souverain, la personne ennoblie ayant, en contrepartie, toute une serie d’obligations specifiques, visant en special le domaine militaire². Mais, du point de vue du droit roumain, la noblesse decoulait automatiquement de l’existence de la possession fonciere - le knezat, maîtrise en conformite avec le droit kneziale (more Keneziatus), maîtrise dont Ies caracteristiques sont mis en evidence par Ies nombreux actes de confirmation, accordes avec le titre de nouveau don (novae donationis titulo), tout en specifiant meme le droit de possession ab antiquo³. Jusqu’ă l’epoque du principat, ce sorte d’ennoblissements, executes selon le droit feodal occidental, ne sont pas signales dans le Banat montagneux⁴, la majorite des documents accordes aux knezes et aux voivodes roumains, tout en commencant avec la deuxieme moitie du XIVe siecle, etant des actes de nouveaux dons, confirmant leur maîtrises heritieres, detenues jusqu’ă ce moment selon le droit kneziale, sans aucun acte ecrit. Aussi interessantes sont Ies discussions de l’historiographie roumaine concernant le titre de „nouveau don”, qui est present dans tous Ies actes de confirmation, en commencant de la deuxieme moitie du XIVe siecle, du droit de possession d’un bon nombre de knezes roumains sur leurs terres ancestrales. Initialement, en partant de l’etude de loan Bogdan⁵ sur Ies knezes roumains, le nouveau don (nova donatio) a ete considere comme „le deuxieme don” accorde ¹ loan Aurel Pop, Un privilegiu regal solemn de la 1366 și implicațiile sale, dans Mediaeval ia Transilvanica, I, 1997, 1-2, p. 69-86. ² Robert Fossier, La societe medievale, Paris, 1991, p. 315. ³ Dan Gr. Pleșia, La noblesse roumaine de Transylvanie. Structure et evolution, dans RRH, 3, 1987, p. 197; loan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania (1440-1514), București, 2000, p. 118. ⁴ Voir le diplomataire redige par Costin Feneșan, Diplome de înnobilare și blazon din Banat (secolele XVLXV 11), Timișoara, 2007, passim. ⁵ loan Bogdan, Despre cnejii români, dans Scrieri alese, București, 1968, p. 184. 39 aux knezes nobles, apres qu’ils soient reconnus dans leur territoire (knezat) par un don inițial, ou le „premier” don. Mais l’existence de ce „premier” don accorde aux knezes roumains, qui tentaient adapter leur statut social et juridique aux nouveaux normes de droit imposes dans le royaume dans le XIVe siecle, ne peut pas etre prouvee du point de vue documentaire et, selon Ies recherches des derniers decennies, ni consideree comme hypothese d’investigation. II y a 30 annees a ete formule l’idee selon laquelle, etant donne que dans quelques regions du royaume hongrois ou se sont gardes Ies domaines des châteaux forts royaux, la maîtrise fonciere specifiquement roumaine ait ete tres repandue, l’autorite d’etat a elabore un formulaire de chancellerie adequat â ces realites, ou le titre de nouveau don avait ete attribue aux knezes, et puis aux knezes nobles, pour leur confirmer ou reconfirmer ces possessions ancestrales⁶. Recemment ces points de vue ont ete completes, Pâl Engel demontrant qu’il est question, en realite d’un titre de don introduit par Ludovic I, qui prevoyait que le droit de possession revenait seulement aux beneficiaires nominalises dans l’acte et aux leurs heritiers legitimes, l’omission de cet acte signifiant l’exclusion definitive de la possession, cela ayant pour consequence l’ignobilite, s’ils n’avaient d’autres possessions legales⁷. Pour le Banat, nous considerons qu’un exemple concluant est offert par la familie de Ohaba de Mâtnic, trouvee en plein processus de reconnaissance officielle de sa nobilite. En ce sens, deux actes en sont relevantes: le premier, de l’annee de 1387⁸ est un document royal accorde par Sigismund de Luxemburg â Bogdan Românul de Mâtnic et â ses fils Ștefan, Ladislau, Nicolae et Ladislau le Jeune (Bogdan Olacho etper eum Stephano Dyonisio Nicolao et Juniori Ladislao filys eiusdem Bogdan), qui confirmai! leur possession sur le domaine de Măru. Le deuxieme, un document emis par le Chapițeau de Alba lulia et date de l’annee de 1391⁹, transcrit dans une forme authentique le diplome royal de 1387, en precisant que Ies beneficiaires etaient cette fois-ci Bogdan de Mâtnic et ses fils Nicolae, Ștefan, Ladislau, ⁶ Adrian Andrei Rusu, Un formular al cancelariei regale din epoca lui lancu de Hunedoara pentru nobilii români din Transilvania, dans AMN, XX, 1983, p. 158. ⁷ Engel Păi, Nagy Lajos ismeretlen adomănyrefomja, dans TSz, XXXIX, 1997, p. 137- 157; I. A. Pop, Adunarea generală a stărilor Transilvaniei din mai 1355, în Mediaevalia Transilvanica, II, 1998, 1, p. 65. ⁸ Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, 1/2, București, 1887, p. 300. ⁹ Ibidem, p. 340. 40 Ladislau le Jeune, Petru et loan (Nicolaus literatus fdius Bogdan de Muthnuk propria ac eiusdem Bogdan patris sui necnon Stephani Ladislai iunioris Petri et Johannis fratrum suorum in personis). On peut observer avec legerete que Ies descendants de Bogdan Românul ne sont pas du tout Ies memes; nous basant sur Ies affirmations d’auparavant nous pouvons soutenir que l’inclusion de Petru et de loan dans l’acte capitulaire avait eu le role de Ies introduire dans le systeme de possession familiale, Ies assurant pour le futur le statut social et juridique privilegie. Un autre exemple, oppose â celui-ci, peut etre rencontre en fin du XV' e siecle, concernant la familie de Gârliște de Rudăria. Au cours de l’annee de 1484¹⁰, le roi Matia Corvin confirme au noble lacob de Gârliște la possession des huit domaines du district de Almăj, sous titre de nouveau don comme „possession inalteree de ses ancetres”. Mais un siecle plus tard, dans un grand litige de possession, deroule entre Ies annees de 1566-1569¹¹ est presente un rapport d’un „scribe” de Arad qui mentionne, â cote de lacob de Gârliște ses freres Kyryak Mihail et Ștefan en qualite de beneficiaires du nouveau don de 1484, mais ces deux personnages ne figurent pas dans l’acte royal. L’existence des deux freres du futur ban de Severin, lacob de Gârliște, est prouvee du point de vue documentaire dans deux actes de 29 decembre 1485 et de 10 fevrier 1486¹², quand ceux-ci sont mentionnes en qualite des hommes du roi, chez une mise en possession d’une familie noble du district de Almăj. Les deux exemples peuvent offrir, selon notre opinion, des arguments concluants â l’appui des assertions anterieures liees de l’interpretation correcte du titre de „nouveau don” - probablement une forme specifique d’,,ennoblissement” pratiquee par la royaute hongroise dans ses rapports avec la noblesse roumaine, la detentrice traditionnelle des terres selon l’ancien ius Keneziale dans l’espace banatien, et aussi dans celui de Hațeg, de Maramureș ou du Pays de Făgăraș. C’est digne a remarquer le fait que, au long du temps, au delâ de ces possessions hereditaires, qui ont obtenu la garanție de l’acte ecrit, les nobles et les knezes roumains aient beneficie des dons fonciers proprement dits, rec tis en ¹⁰ Pesty Frigyes, A szdrenyi vărmegyei hajdani olăh keriiletek, Budapesta, 1876, p. 83 (en suite Pesty Olăh ker). ¹¹ Idem, A Szdrenyi bănsăg es Szoreny vărmegye tortenete, II, Budapesta, 1878, p. 72-75 (en suite Pesty, A Szdrenyi bănsăg). ¹² Magyar Orszăgos Leveltâr (Archive Naționale Hongroise), Diplomatikai Leveltâr 36613. 41 principal par la prestation des Services militaires speciales, des possessions circonscrites pleinement dans le droit nobiliaire. Ce phenomene est observable de la moitie du XIVe siecle, bien que Ies quantum des dons accroît d’une maniere significative dans le siecle suivant; mais il est necessaire de preciser que la plupart de ces dons aient ete accordes dans des periodes marquees en special par des importantes evenements militaires qui se sont deroules dans la zone et qui ont prouve la capacite et la force combattante des structures militaires du Banat montagneux et du piemont. C’est vrai que, dans une premiere phase, specifique en fin du XI Ve siecle et qu debut du XV'e siecle, la royaute s’est contente de recompenser Ies fideles Services militaires des knezes roumains par la confirmation ecrite sur leurs possessions ancestrales; fait qui a eu pour consequence la formation des patrimoines foncieres des plusieurs familles nobles banatiennes. Simultanement avec leur constitution on signale Ies actes de dons proprement dites, qui viennent de completer l’ensemble des possessions foncieres des nobles roumains. S’imposent, selon notre opinion, quelques considerations sur ces actes de don: qui effectue le don, laquelle a ete la raison d’une telle decision, l’objet de ce don (le statut des biens foncieres donnes) et qui ont ete Ies beneficiaires de tous ces dons. Sans en avoir la pretention d’une presentation exhaustive sue ce problematique, nous essayions de circonscrire tout ce qui est revelateur pour Ies rapports d’entre le pouvoir central (quelquefois par rintermede de ses representants dans la zone) et Ies elites sociales du Banat montagneux et collinaire, dans la periode precisement delimite de la royaute, des premieres actes angevines et jusqu’au milieu du XVTe siecle. Avânt tout, la royaute, en vertu de sa souverainete et de son droit de dominium eminens, a detenu le droit d’effectuer des dons fonciers, d’autant plus que dans la plupart des cas discutes il s’agissait des biens qui appartenaient directement â la royaute (villages royaux, châteaux fortsroyaux, forets royaux). On rencontre, neanmoins, quelques actes qui ne s’encadrent dans ce modele, Ies donneurs etant Ies plus importants dignitaires du royaume au niveau du Banat montagneux et collinaire, respectivement Ies comites de Caraș, de Timiș ou Ies bans de Severin. Un premier exemple de ce sorte est date le 8 novembre 1352¹³, quand le magistre Pousa de Zeer, comite de Caraș et châtelain de Sebeș, avec son fils Ladislau, signalent que fuga et Bogdan, Ies fils de Ștefan de Mâtnic, ¹³ Pesty Frigyes, Krassd vărmegye tortenete, III, 1882, p. 28 (en suite Pesty, Krasso). 42 se sont presentes chez eux pour solliciter le droit sur une terre deșerte de la Vallee de Mâtnic pour le maîtriser avec Ies memes libertes dont maîtrisaient leurs villages Ies autres knezes de laprouincia Sebus. Le 18 juillet 1387¹⁴ c’est le tour de Ștefan Losonczy, ban de Severin et comite de Timiș, d’offrir au kneze Petru, le fils de Dees et â ses freres Hălmeag Cristofor et Mihail, le droit de possession sur le v’illage royal de Valea du district de Mehadia, en recompense des Services fideles de ceux-ci au cours des evenements qui ont eu pour but la liberation de la reine de Maria des mains du parti nobiliaire revolte. Enfin, de la date de 6 octobre 1413¹⁵ provient l’acte emis par le celebre Filipo Școlari, comite de Timiș qui fait don au meme Petru Deș de Timișel le domaine royal Orbagh du district de Mehadia, en suite de ses Services militaires. Ces documents-ci imposent quelques conclusions: ces actes n’offrent aucune reference sur le fait que tous ces dons aient ete faits en suite de la demande ou â la recommandation royale. Mais cela ne signifie pas qu’ils ont ete elfectues sans le savoir ou l’accord du pouvoir central; on peut supposer, qu’au moment ou ces dons ont ete realises, ces dignitaires des comitats banatiens et du Banat de Severin ont eu l’habilite officielle d’executer de tels mises en possession, d’autant plus qu’il s’agissait des terres qui ont appartenu aux certains châteaux forts royaux (Sebeș, Mehadia) qui etaient sous leur directe commandement. Probablement, on ne peut pas parler en ce cas d’une reglementation juridique, mais des situations circonstancielles augmentees, selon notre opinion, par deux sortes de realites. D’une part, Ies donneurs ont ete des personnes extremement influentes dans l’epoque, tant au niveau de l’areels banatien, qu’ă la cour royale. D’autre part, Ies beneficiaires - des membres des deux familles kneziales roumaines qui justement dans cette periode font la transition du statut de knezes vers celui de knezes nobles et puis de nobles avec tous Ies droits prevus par ce statut, recoivent des biens fonciers pour des contributions militaires speciales, realisees dans des moments pleines de tension pour la royaute hongroise, une raison de plus pour que celle-ci, par ses representants, soit d’une maniere exceptionnelle disposee ă recompenser leur fidelite. II faut ajouter qu’il ne s’agit pas de dons spectaculaires, qui auraient pu mener vers la modification de la configuration du systeme patrimonial de la zone. Cela a ete plutot une modalite ¹⁴ Pesty, Olâh ker., p. 51-52; Costin Feneșan, Districtul românesc Mehadia la sfârșitul secolului alXIV-lea, dans Banatica, 5, 1979, p. 268. ¹⁵ Wenczel Gusztav, Okmânytâr Ozorai Pipo tortenetehez, dans TT, Budapesta, 1884, p. 240-241. 43 par laquelle on a obtenu la fidelite des elites sociales locales dans des periodes ou la royaute avait besoin de toute la capacite de combat des contingents militaires de la frontiere danubienne. La raison des dons qui seront discutes ici est, dans la plupart des cas, argumentee par les Services fideles prestes par les beneficiaires envers le pouvoir central (pro fidelitatibus etfidelibus serviciis). On releve tant des situations ou on est employee seulement la formule generalisee pur ce sorte de cas, mais il y a des documents ou sont mentionnes directement les faits des beneficiaires, qui ont attire les dons royaux. Ainsi, les fils de Baie, knezes dans le district de Mehadia, ont recii en don de la part du roi Ludovic I, dans l’annee de 1376, une possession pour leur participation aux expeditions militaires de Serbie et de Bulgarie, et surtout pour la liberation de la viile et du Pays de Severin¹⁶ Petru Deș de Timișel et ses freres, knezes nobles du meme district, ont ete recompenses par le ban de Severin pour les Services fideles apportes â la royaute au cours des evenements qui ont eu pour resultat la liberation de la reine Maria des mains de la faction nobiliaire qui s’opposait au roi Sigismund de Luxemburg¹⁷. Un autre knez, Dionisie, le fils de Ciucă, du district de Comiat, a recii un don de la part du roi, au cours de l’annee de 1406, pour sa participation aux conflits de la Bosnie contre le duc de Hrvoie¹⁸. Combattants dans la grande bataille de Golubăț, finie par une grave defaite des armees hongroises, les nobles Lado, Nicolae et lacob de Bizerea recoivent en don de la part du roi Sigismund une place pour des maisons en Caransebeș¹⁹. Un autre membre de la familie noble de Bizerea, Nicolae, reșoit en don trois possessions, pendant l’annee de 1444, pour sa participation meritoire avec ses subordonnes â la „longue campagne” d’entre les annees 1443-1444 organisee par loan (lancu) de Hunedoara au sud du Danube²⁰. Des autres nobles banatiens de la familie de Mâtnic de Ohaba-Mâtnic, Ștefan, Mihail et Gheorghe, ont recii en don dans l’annee de 1463 une possession dans le comitat de Timiș en suite de leur participation aux campagnes militaires du royaume en Banat et en Bosnie²¹. Enfin, les nobles loan et Francisc de Armeniș avec Ladislau de Racoviță et ses ¹⁶ C. Feneșan, cp. cit., Annexe I, p. 271-272. ¹⁷ Pesty, Olăh ker, p. 271-272. ¹⁸ Pesty, A Scorenyi bănsăg, III, p. 16. ¹⁹ Ibidem, p. 23. ²⁰ Ibidem, p. 46. ²¹ C. Feneșan, Documente medievale bănățene (1440-1651), Timișoara, 1981, p. 43. 44 fils ont acquiert en 1519 de la part de la royaute une foret en recompense pour leurs Services militaires dans Ies luttes contre Ies turcs²². On rencontre des cas ou la royaute s’est consideree obligee de renouveler un don anterieur â la sollicitation des beneficiaires, dont Ies actes se sont perdus dans des diverses circonstances, determines par Ies attaques qui ont devaste plusieurs fois le Banat. C’est, par exemple, le cas des familles nobles de Cerna et de Bizerea qui, en 1439, sollicitent la reconfirmations d’un don fait probablement en 1439 par le roi Albert, s’agissant de la fortification deDranko avec toutes ses etablissements et ses pertinences, en suite des Services fideles dans Ies luttes contre Ies turcs. Les actes du don etant perdus au temps des devastations ottomanes. En 7 juin 1451, loan de Hunedoara ordonne aux nobles et aux jures des sept districts privilegies de convoquer l’instance de jugement de l’assemblee generale pour constater si ce don avait ete effectue il y a 12 annees, pour reconstituer le droit de propriete, fait qui sera realise au long de l’annee de 1452²³. Des autres dons royaux ont ete determines par la manifestation du phenomene dtfectum seminis dans des quelques familles nobles, les possessions restees sans de possesseur etant faites don par le roi soit aux parent collateraux, soit aux autres nobles. Une felie situation s’est produite â 3 septembre 1480²⁴ quand, en suite de la mort du noble roumain Emeric de Măcicaș, sans avoir des heritiers, ses possessions Bolvașnița de Sus, Bolvașnița de Jos, Huzarcky, Charzyky, Zepmezeye, Criva (de Severin), et puis Iaz, Meifahv, Cherenyes et Keregh (du district de Sebeș) sont revenus par don royal vers lacob et loan de Măcicaș (le pere et son frere), et aussi vers les freres Ladislau et Ludovic Fiat de Armeniș, des parents et co-divisionnaires du noble decede. Si en ce cas le don royal s’est dirige vers les parents les plus proches du defunt, conformement ă la legislation patrimoniale de l’epoque, pas la meme chose seproduit en 1561²⁵ quand loan Sigismund, tentant d’user de son droit de dominium eminens, avait ²² Pesty, A Szdrenyi bănsâg, III, p. 162. XV-lea), dansAnB (S.N.), X-XI, 2002-2003, p. 325. ²³ L. Boldea, Un caz aparte în elita socială a Banatului medieval: familia nobililor de Cerna (secolul alXV-lea), dmsAnB (S.N.), X-XI, 2002-2003, p. 325. ²⁴ Pesty, A Szdrenyi bănsâg, III, p. 88; voir Ligia Boldea, Nobilimea românească din Banat în secolele XIV-XVI (origine, statut, studiu genealogic), Reșița, 2002, p. 230-231. ²⁵ Pesty A Szdrenyi bănsâg, III, p. 296; voir loan Aurel Pop, Instituții medievale românești. Adunările cnezialeși nobiliare (boierești) în secolele XIV-XI I, Cluj-Napoca, 1991, p. 154- 155. 45 confisque Ies 24 possessions du noble loan de Bizerea, mort sans des descendants directs, pour Ies faire don â son chanceliere Mihail Csâki et â son frere. Cela a ete une immixtion directe du pouvoir central dans le systeme foncier patrimoniale banatien, protege d’alienation par le diplome privilegiale de 1457, fait qui a provoque lareaction de la communaute des nobles banatiens, qui se solidarisent dans une grande assemblee des nobles du comitat de Severin, tout en bloquant Ies intentions d’usurpation des anciens droits de possession. En suite d’une telle attitude, en 1563 loan Sigismund declare nul l’acte de don et, en conformite avec le droit de succession, confie ces possessions â la familie de Găman, branche collaterale de la familie de Bizerea. Enfin, on rencontre des cas ou Ies dons ont eu pour otjet des possessions confisquees des knezes et des nobles â cause de leur infidelite ou meme de leur trahison, et donnees puis aux autres noyaux familiaux. En ce sens, le 19 juin 1376, le roi Ludovic I fait don aux fils de Baie (Șurianu, Bogdan, Dimitrie, Tome et Blasiu), qui sont mentionnes comme „nos roumains” (Olachorum nostrorum), la possession de Valea Bolvașnița du district de Mehadia, qui a ete confisquee anterieurement de Ladislau, le fils de Lehach car celui-ci „avait quitte la voie de la juste croyance”, passant Ies montagnes et se joignant au principe Vladislav Vlaicu de Muntenie, trouve de plusieurs annees en un conflit ouvert avec la royaute hongroise pour le controle sur le Severin²⁶. Un autre exemple date de 10 aout 1534, quand le noble Nicolae Nocea (Nowcha) a ete dechu de ses droits de possession, loan Zapolya lui confisquant, sous l’accusation d’infidelite, des parties de ses possessions des villages de Armeniș, Dalei, Sadova, Gyuro, Feneș, Slatina, Zarzapatak, Secaș, Valemare et Măstăcani, maîtrisees en indivision avec la familie Fiat de Armeniș, pour Ies faire don â son ancien gendre Francisc Fiat²⁷. Le meme annee, le 30 novembre 1534, l’homme elu Petru de Tincova, châtelain de Lugoj, et l’honorable Dimitrie Luca, juge de Lugoj, se presentent devant le roi loan Zapolya pour lui solliciter la reconfirmations du don confert en 1529, s’agissant de la possession deHegyeryes du district de Lugoj, confisquee anterieurement par le roi de Gașpar et de Ladislau de Pakos pour infidelite, et aussi pour l’extinction de cette familie²⁸. L’un des plus interessants exemples, singulier d’un certain point de vue, ²⁶ C. Feneșan, Districtul românesc Mehadia, p. 266-267. ²⁷ Pesty, A szdrenyi bânsâg, II, p. 431; Dan Gr. Pleșia, cp. cit., p. 202; Dragoș Lucian Țigău, Familia Fiat de Armeniș în secolele XV-XV1I, dans Banatica, 14, 1996, p. 31. ²⁸ Pesty, Krassd, IV, p. 115. 46 fait reference ă une confiscation royale suivie d’un don qui a eu une motivation de nature confessionnelle, rarement trouvable dans la documentation de cette epoque-lă. Un acte redige par le Chapiteau de Arad, le 29 juin 1500²⁹, resout d’une maniere favorable la sollicitation du roi Vladislav II qui prevoit la mise en possession des nobles Ladislau et Ludovic Fiat de Armeniș avec les prediums Poreca de Sus, Poreca de Jos et Simonolț du district de Mehadia, qui avaient ete confisques anterieurement de la familie des defunts nobles Mihail et Nicolae Cucavița de Poreca (co-divisionnaires des donneurs) pour l’extinction de ses familles et parce-qu’ils ont quitte la croyance catholique, passant (ou plutot revenant - n.n.) ă ,,la secte schismatique des roumains” (secte scismatice Walachorum). Mais ce cas ne finit pas ici, il est re-ouvert quatre decennies plus tard, au long de l’annee de 1543³⁰, par le noble Bogdan de Poreca, descendant des nobles depossedes en 1500, qui est en litige ă ce moment avec les descendants directs des deux freres Fiat et avec Francisc de Măcicaș pour ces terres confisquees de leur pere Mihail de Poreca. Nous soupconnons que l’intention du noble reclamant aurait ete celui de recuperer le droit de possession sur les parties des possessions mentionnees en haut. En outre, dans l’appel adresse aux châtelains de Caransebeș et remis pour resolution â la „reine” Isabella, Bogdan de Poreca a rappele le fait que les ancetres des parties trouvees en litige aient maîtrise ces terres en indivision, fait qui le determine de solliciter l’application de l’ancienne lois (Juxta Appelacionem suam Antiquam consuitudinem). La situation est clarifice le 15 aout 1547³¹ quand, par un nouveau document, Isabella a renferme la decision prise en avant (dans l’annee de 1500), ordonnant en meme temps la confiscation d’autres trois terres trouvees dans la possession de la familie de Poreca, pour la meme raison de la revenue â la croyance „schismatique” roumaine; pas hasardeux, les trois terres (Calova, Ostreț et Pherdyn du district de Mehadia) ont ete faites don aux descendants de la familie de Fiat, et aussi aux leurs co-divisionnaires Francisc et loan de Măcicaș. Une autre problematique que nous nous sommes proposee de l’analyser dans cette etude-ci concerne le statut des biens faits don, tant comme celle-ci est refletee par Finformation documentaire connue. Selon les documents analyses, l’objet des dons royaux a ete constitue par des possessions foncieres, ²⁹ Pesty, A szdrenyi bănsăg, III, p. 131. ³⁰ Hurmuzaki, cp. cit., II/4, p. 358. ³¹ Pesty, A szdrenyi bănsăg, III, p. 247; L. Boldea, cp. cit., p. 232-233. 47 forets, biens immobiliers, urbains et ruraux, des villages et des fortifications royales, une palette diverse qui a ete integree dans l’autorite royale par le droit de dominium eminens. II faut souligner qu’il existe une liaison sensible entre le statut des beneficiaires, double par Ies rapports etablis avec le pouvoir central par la quantite et la qualite des Services fideles prestes, et le poids des benefices acquiers. En partant des simples villages jusqu’ă des bourgs et des châteaux royaux, d’un prediums et jusqu’ă le domaine patrimonial tout entier, Ies exemples rencontres dans Ies actes sont suffisamment suggestifs pour crayonner un aspect important des relations de maîtrise fonciere dans le Banat montagneux et de piedmont. En consequence, nous nous sommes proposes de distinguer Ies differentes typologies offertes par la documentation de cette epoque-lă, argumentees par la motivation meme, retrouvee dans le texte redige par la chancellerie royale ou capitulaire. Ainsi, le plus ancien don connu de notre part consiste d’une terre deșerte de la vallee de Mutnuk (appartenant au château royal de Sebeș), qui a ete faite don par le comite de Caraș, Pousa de Zeer, aux fils de Ștefan de Mâtnic, luga et Bogdan, cela constituant la maniere dont la familie noble banatienne Mâtnic de Ohaba-Mâtnic entre dans l’attention de 1’ informat ion documentaire, familie kneziale â son origine, qui dans Ies annees qui suivent reussira, par des nouveaux dons successifs, acquerir le statut social et juridique privilegie de la nobilite reconnue par le pouvoir central. Pour leur fidelite et leurs Services fideles, ils recoivent en don de la part du comite Ies terres mentionnees avec Ies utilites, Ies frontieres, Ies forets et Ies pâturages, avec droit d’usage eternei pour eux et pour ses descendants, et aussi le droit de jugement sur leurs hommes, saufpour Ies cas de voi et de meurtre³². Une autre possession deșerte sera faite don en 1444³³ par le roi Vladislav I aux nobles Mușina de Densuș, Mihail de Cerna et Nicolae de Bizerea, s’agissant cette fois-ci d’un bourg, Kewzegh, mentionne comme etant integre dans le district de Haram, plutot comme pârtie de l’ancien domaine du château fort de Haram du comitat de Caraș. Le document este relevant en ce qui concerne l’appartenance anterieure de ce burg - cppidum regis desertum wolahicale Kewzegh appellatum in districtu Haram, Ies nouveaux beneficiaires de ce bourg (mentionne comme exempte de servitudes ³² L. Boldea, cp. cit., p. 290. ³³ Csănki Deszp, Magyarorszăg tortenelmi folgrcjza a Hunyadiak korăban, II, Budapesta, 1894, p. 97. 48 fiscaux) etant trois nobles roumains qui se sont remarques dans ces annees-lâ par leur fidelite dans Ies campagnes de loan (lancu) de Hunedoara, Ies trois nobles roumains provenant des differents districts, le noble de Densuș du district de Hațeg, Nicolae de Bizerea du district de Caransebeș, le noble de Cerna etant originaire du district de Mehadia. Les dons faits avec de telles possessions restes desertes s’inscrit certainement dans la politique royale de mise et de remise en valeur du potentiel foncier de la zone, politique redoublee de celui d’encouragement des elites locales engrenees dans toutes les actions militaires offensives ou defensives deroules par la royaute sur la ligne du Danube et d’autre parts. Les villages et les terres royaux peuples ont constitue une autre categorie de biens faites don par la royaute, s’averant necessaire la precis ion, qu’au cas des quelques uns, les documents specifient qu’ils ont ete mis hors de l’autorite des châteaux forts royaux, auxquels ils appartenaient jusqu’au moment du don. Ainsi, en 1387, le knez Petru, le fils de Dees, du district du château fort royal de Mehadia, et aussi ses freres Hălmeag, Cristofor et Mihail acquierent de la part de Ștefan Losoncy, ban de Severin et comite de Timiș, le droit de possession sur le village royal Valea (yillam regalem Patak vocatam in districtu prescripti castri Mihald) par leur modalite de servir la royaute pendant les evenements qui ont eu pour resultat la liberation de la reine Maria de la captivite imposee par la pârtie nobiliaire revoltee contre le couronnement de Sigismund de Luxemburg comme roi de l’Hongrie. Le don a ete conditionne, en ce cas, par le payement aux châtelains de Mehadia de 3 grosses/annee â la fete de Saint Michel et quiquagesima ovilim â la fete du Saint Georges. Aux toutes ces obligations, qui paraissent etre specifiques â la noblesse roumaine en fin du XIV" siecle, on a ajoute le 6 marș 1390, annee ou le roi re-confirme le don de 1387 pour la meme familie Deș de Timișel (mentionnee deja comme familie de knezes nobles - nobiles kenezii), celui de participer avec un corps de militaires aux expeditions militaires organisees par la cour royale dans les zones estiques, „selon la coutume des autres nobles des soi dites terres”³⁴. Toujours une possession royale sera faite don par Sigismund de Luxemburg, le 1 juin 1397³⁵, pour une familie de knezes du district de Caransebeș, recompensee, parait-il, pour des Services ³⁴ Avram Andea, Banatul cnezialpână la înstăpânirea habsburgică (1718), Reșița, 1996, p. 134-135. ³⁵Pesty, A Szdrenyi bânsâg, III, p. 15; L. Boldea, Noi considerații asupra elitelor românești 49 fideles prouves une annee auparavant pendant la bataille de Nicopole. Ainsi, â Ladislau, le fils Petru, dit le Roumain de Voislova (Ladislau fily Petri dicti Olah de Wazylyova) et â ses parents Ladislau, le fils de Petru de Bysthie, Petru, Mihail et Ladislau, les fils de Ladislau, le fils de Petru, et aussi âLațcu, le fils de Cragul, ont roșu avec des droits perpetuels et irrevocables la possession royale de Pogăniș (possessionem nostram Regalem Poganch\ situee aux proches alentours de château fort de Karan. Des autres maîtrises royales ont ete accordees par Sigismund de Luxemburg â Dionisie, le fils de Ciucă, knez du district de Comiat, pour ses merites militaires pendant la campagne contre le duc Hrvoie (Bosnie), qui a acquiert, le 19 mai 1406, les terres de Lcpathaka et de Mihalyancz du meme district de Comiat³⁶. Egalement une possession royale, la terre royale de Orbagh du district de Mehadia, a ete faite don, au cours de l’annee de 1413, par Pippo Spano, le comite de Timiș, au noble Petru Deș de Timișel pour ses merites militaires exceptionnelles, probablement pendant les campagnes de la Venise³⁷. La familie des nobles de Mâtnic avait beneficiee, elle aussi, de tels dons en des possessions royales, au long du XV'e siecle, le 15 octobre 1440³⁸, plusieurs nobles de cette familie en acquierant de la part du roi Vladislav I les terres de Zederyes, Zlawapathaka et Nyalaczi du district de Caransebeș, pour que le 31 aout 1463 egregi viri Ștefan, Mihail et Gheorghe de Mâtnic soient donnes avec la possession de Beregsăul Mare (possessionem nostra Nemthy) du comitat de Timiș, pour leur participation aux campagnes militaires du Banat et de la Bosnie³⁹. On rencontre des cas ou l’objet du don a ete constitue par une foret royale, l’exemple le plus concluant etant celui offert par les familles Fiat de Armeniș et Racoviță de Caransebeș, dont les membres ont ete recompenses, le bănățene: stăpânii de pe Valea Bistrei (sec. XJ-XV1) dans AnB (S.N.), XII-XI11, 2004- 2005, p. 328. ³⁶ Ibidem, p. 16; Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuții la geografia istorică a Banatului în evul mediu, dans^n^ (S.N.), II, 1993, p. 247. ³⁷ loan Hațegan, Filippo Școlari. Un condotier italian pe meleaguri dunărene, Timișoara, 1997, p. 151. ³⁸ C. Feneșan, Documente medievale, p. 36. Ont recu des dons Dionisie, le fils de Ștefan et Ștefan, Mihail, Petru et loan, les fils de Blasiu, puis un autre loan et Fărcaș, les fils de Ladislau, et aussi loan, le fils de Bogdan „des roumains nobles de Mâtnic” (wolachos nobiles de Mathnok). ³⁹ Ibidem, p. 46. 50 15 fevrier 1519, avec le droit commun de maîtrise sur la foret royale de Lozna (Silua glandinosa Lozna), localisee sur la riviere ayant le meme nom. Les beneficiaires, loan et Francisc Fiat (au nom de leurs parents decedes, les freres Ladislau et Ludovic Fiat), et aussi Ladislau de Racoviță avec ses fils lacob, Martin, Petru et Ladislau recoivent ce don pour leurs Services militaires prestes dans les luttes contre les ottomans⁴⁰. La familie de Bizerea a beneficie, parmi des autres dons, d’une place pour une maison en Caransebeș, faite don par le roi Sigismund de Luxemburg, le 30 novembre 1429, en suite du courage prouve par Lado, le fils de Ladislau, Nicolae, le fils d’un autre Ladislau, et lacob, le fils Petru le Brave de Bizerea dans le combat deroule au château fort de Golubăț une annee auparavant⁴¹. Un remarquable don royal accorde aux quelques nobles roumains s’est materialise en fin de la quatrieme decennie du XV'e siecle, probablement entre les annees de 1438-1439, quand le roi Albert de l’Hongrie fait don â la familie des nobles de Cerna et ăNicolae de Bizerea, le câmp fortifie deDranko, identifie aujourd’hui avec les ruines situees aux alentours de Drencova⁴². Etant donne le fait que les actes familiales se soient perdus pendant les invasions ottomanes au nord du Danube, le 7 juin 1451, le ban de Severin, Mihail de Cerna (en son nom propre, de son cousin Blasiu et de son fils Nicolae), avec Nicolae de Bizerea sollicitent au gouverneur de l’Hongrie, loan de Hunedoara, leur reconfirmer ce don, fait realise dans une assemblee nobiliaire des sept district privilegies, convoquee le 8 fevrier 1452⁴³ â Caransebeș, qui a recherche et etabli la veridicite des faits soutenus par les sollicitant, tout en certifiant que le câmp fortifie mentionne a ete vraiment fait don aux nobles de Cerna (trois parties) et de Bizerea (une pârtie). II faut souligner que les nobles beneficiaires ont ete avec surete parmi les proches du gouverneur de l’Hongrie, Mihail de Cerna et Nicolae de Bizerea etant mentionnes en qualite de braves participants aux campagnes militaires du celebre commandant. En outre, tous les deux acquierent des dignites significatives dans ce periode, Nicolae de Bizerea etant mentionne en qualite ⁴⁰ D. L. Țigău, cp. cit., p. 31 ⁴¹ Idem, Familia Bizere-Găman în secolele XV-XV1I, dans Banatica, 15/11, 2000, p. 57. ⁴² Ștefan Matei, Forhficațiile de pe teritoriul Banatului în lumina izvoarelor scrise, dans Banatica, 5,1979, p. 259; Dumitru Țeicu, Cetăți medievale în Banat (Medievalforhfications in Banal), Timișoara, 2009, p. 71-72. ⁴³ Pesty, A Szdrenyi bănsăg, III, p. 64. 51 de Châtelain du Château fort de Bran⁴⁴, Mihail de Cerna apparaissant dans Ies documents en qualite de Ban de Severin entre Ies annees de 1447 et de 1454⁴⁵. II est connu que Ies immixtions etrangeres dans le systeme de maîtrise au niveau du comitat ou du district ont ete ă peine acceptes par la communaute autochtone des possesseurs de terres, le Banat montagneux offrant de tels exemples ou la communaute nobiliaire s’est oppose, quelquefois avec vehemence, â l’alienation des districts ou des possessions vers des sollicitants venus au dehors de la province, tout en arrivant meme â la chair de jugement royal, dans chaque situation Ies droits des autochtones etant respectes. Pas la meme chose s’est passe dans Ies districts roumains du comitat de Timiș, qui deviennent frequemment objet des dons ou de nantissement au detriment des nobles roumains banatiens qui se sont constitues Ies domaines familiaux dans l’espace protege du Banat montagneux et collinaire, soit au detriment des dignitaires de la royaute, etrangers envers l’espace de logement roumain. Par exemple, en 1427⁴⁶, Ies districts de Fârdea, Bujor, Mănăștur et de Sudea du comitat de Timiș ont ete donnes en nantissement par Sigismund de Luxemburg â loan de Gara et â sa femme Hedwiga. En 1439⁴⁷, un autre district de Timiș, Icuș (Ikws) avec le bourg de Margina ont ete donnes en nantissement, pour 4000 florins â lancu de Hunedoara et â son frere loan, car en qualite de bans de Severin, Ies trois se sont obliges de defendre Ies châteaux forts de Severin, Gureni, Orșova, Mehadia et de Pech et de tenir dans la zone 200 chevaliers. Les memes personnes ont complete leurs possessions banatiennes, en obtenant en 1440⁴⁸ le district de Bujor, avec tous leurs villages et leurs districts, dans la periode des annees de 1453-1454 en obtenant les districts de Sudea, Jupan, Fârdea et de Mănăștur⁴⁹. II ne faut pas ignorer le fait que, dans son efibrt de realiser une base materielle et sociale propre pour pouvoir soutenir la lutte anti-ottomane, lancu de Hunedoara reussit, grâce aux dignites detenues au niveau du royaume, l’obtention des possessions meme dans les districts ⁴⁴ Adrian Andrei Rusu, loan de Hunedoara și românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999, p. 216. ⁴⁵ loan Drăgan, op. cit., p. 422. ⁴⁶ Ortvay Tivadar (ed.), Pesty Frigyes, Oklevelek. Temesvârmegye es Temesvârvâros tortenetehez, I, Poszony, 1896, p. 562. ⁴⁷ Hurmuzaki, op. cit., 1/2, p. 657-658. ⁴⁸ Ibidem, p. 666. ⁴⁹ Ibidem, II/2, p. 26. 52 privilegies du comitat de Caraș, situes ă l’abri jusqu’ă ce moment des immixtions etrangeres. C’est bien connu le cas du district de Comiat, donne en nantissement en 1435 par Sigismund de Luxemburg aux freres lancu et loan de Hunedoara pour une somme de 1500 florins, nantissement renouvele pendant l’annee de 1437 pour 1250 florins, une somme egala avec la solde pour trois mois de leurs soldats⁵⁰. La reaction des habitants a ete significative, car avec leurs knezes et nobles du district ont depose des efforts soutenus pour empecher son transformation en une possession hereditaire des Corvins, comme s’est passe avec les districts du Banat de Timiș mentionnes ci haut. Dans une premiere phase, les dirigeants roumains de ce district ont reussi retourner â lancu de Hunedoara (de leurs propres revenus) la somme payee pour ce district, sans obtenir, pour le moment, son re-incorporation dans les sept districts privilegies. Seulement apres une annee de sa tragique mort, survenue au moment de sa eclatante victoire de Belgrade, les feodaux banatiens reactionnent, designant le noble Vasa de Gamza en qualite de souteneur de leurs interets devant le roi Ladislau V le Postume. Par la celebre diplome de 29 aout 1457, qui renfermait „les libertes, les prerogatives et les droits” des huit districts privilegies banatiens, le roi a approuve la demande des nobles et des knezes du district de Comiat, la remarquable solidarite d’entre la communaute roumaine et de ses elites ayant, enfin, succes. C’est discutable la maniere dont le pouvoir central a respecte ces principes, renouvelles, neanmoins, dans les siecles suivants par les rois de l’Hongrie et des principes de la Transylvanie. Un autre exemple relevant est celui du château fort de Jdioara, attribue par les rois Vladislav I et Mafia Corvin successivement, dans la deuxieme moitie du XV'e siecle, aux voivodes de la Transylvanie, probablement avec le but de mettre en valeur pleinement ses capacites humaines et militaires necessaires dans l’effort de soutenance de la guerre anti-otomaine. Le premier a ete lancu de Hunedoara qui, en 1444, complete ses impressionnantes possessions detenues dans les districts de Hunedoara, Timiș et de Caraș. Mais apres deux annees le domaine sera donne en nantissement aux freres loan et Mihail Orszag de Guth et â Hagymasi de Beregsău, pour qu’en 1454 Ladislau I le donne â lacob Pongrâcz de Szentmiklosi. En 1464, Matia Corvin attribue, ă son tour, le châtequ fort de ⁵⁰ V. Achim, cp. cit., p : 250. 53 Jdioara et Voppidum de Lugoj (avec Ies villages appartenants) au voivode loan Pongrăcz de Dendeleg et ă son frere Andrei⁵¹ Pour en conclure, cette introspection a essaye de faire une synthese et analyser Ies principaux dons effectues par le pouvoir central sur le compte des maîtres de terres roumains banatiens, tout en partant du milieu du XIVe siecle et jusqu’autour de l’annee de 1552. Se constituant des villages royales deserts ou peuples, des forets, des immeubles, des bourgs ou meme des châteaux forts, Ies dons offerts par la royaute aux knezes et aux nobles roumains du Banat montagneux et collinaire ont augmente l’ensemble de leur patrimoine foncier, confirmant encore une fois leur statut social et juridique privilegie. On detache avec clarte le double interet qui a anime Ies deux parties qui ont ete en relation dans le plan du systeme foncier patrimonial: d’une part le pouvoir central qui, directement ou par ses dignitaires de la zone, a reussi, par ces dons, fideliser Ies elites sociales de cette pârtie du royaume, dans la maniere habituelle de l’epoque et en conformite avec le statut nobiliaire des donneurs. De l’autre part, Ies beneficiaires, Ies knezes et Ies nobles roumains banatiens qui, par leurs Services militaires, ont reussi conserver et grandir leur patrimoine foncier, en parallele avec la consolidation de leur position dans l’hierarchie locale, un bon nombre d’entre eux arrivant â la detention des dignites au niveau de leur contree natale, en commencant avec la deuxieme moitie du XV'e siecle. ⁵¹ Csănki Deszo, cp. cit., p. 15. 54 O PROBLEMATICĂ PATRIMONIALĂ DIN BANATUL MONTAN MEDIEVAL: DONAȚIILE REGALE DE SECOL XIV-XVI Rezumat Stăpânirea patrimonială bănățeană, consolidată la cumpăna veacurilor XIV-XV ca urmare a măsurilor social-juridice adoptate de cei doi Angevini, a determinat evidențierea în plan documentar a unei elite sociale românești, circumscrisă cu precădere arealului Banatului de deal și de munte, ce își obține acum din partea regalității recunoșterea oficială prin acte de nouă donație asupra stăpânirilor deținute ab antiquo, conform textului de danie. Interesante, prin prisma problematicilor pe care le-au determinat, sunt donațiile regale inițiale ce au fost efectuate de regii maghiari dar și de principii transilvăneni pe parcursul secolelor XIV-XVII, cu efecte mai mult sau mai puțin semnificative și de durată asupra sistemului funciar patrimonial bănățean. Căci într-un anume mod pot fi percepute donațiile ce i-au avut ca beneficiari pe nobilii români bănățeni, cărora nu au făcut altceva decât să le sporească patrimoniul funciar deja existent în zonă, prin acordarea de noi moșii în districtele bănățene sau în comitatele învecinate (deși acest lucru a determinat în câteva cazuri strămutarea unor familii din Banat în comitatele transilvănene), și cu totul alte consecințe au avut donațiile regale sau princiare acordate elementelor alogene, reale imixtiuni în sistemul de stăpânire bănățean (protejat de diploma privilegială din 1457), ce au generat situații și reacții extrem de diverse, individuale sau ale comunității locale, în funcție de condițiile în care s-au efectuat acele donații, de persoana donatarilor, de obiectul donației sau de contextul temporal. O cazuistică interesantă și variată prin prisma evoluției sale în timp, ce conturează și nuanțează un aspect semnificativ al raporturilor social-juridice instaurate între puterea centrală și comunitatea românească bănățeană, reprezentată de o elită socială ce și-a câștigat în timp un rol bine definit în această zonă situată la fruntariile sudice ale regatului maghiar, ulterior ale principatului transilvănean. HABSBURG POLITICS AT THE BORDER OF CHRISTENDOM IN THE EARLY 1500s* Alexandru Simon** Keywords: Ottoman Empire, Habsburgs, Crusading, Nobility, Maximilian I, Selim I, Bogdan III Cuvinte cheie: Imperiul Otoman, Habsburgi, cruciade, nobilime, Maximilian I, Selim 1, Bogdan III In the summer of 1506, king Alexander I ofPoland died. The youngest of the Jagiello brothers, Sigismund, former contender to the Moldavian throne in 1497, and John Corvinus’ successor as duke of Glogov and Liptov in Silesia, was crowned king. He rapidly concluded a treaty with brother Wladislaw II, king of Bohemia and Hungary (where the latter still faced major challenges after the attempt to dethrone him in late 1505 had failed). The alliance was directed against the king of the Romans, Maximilian I of Habsburg, whose influence over Wladislaw II had grown in the last months because of their common Hungarian enemies and Wladislaw’s own domestic weakness. Buda also tried to secure her eastern, respectively Krakow’s Southern flank by pressuring Bogdan III of Moldavia. Bogdan was eager to revenge his Polish defeat of mid 1505. But he was equally eager to retain the Transylvanian estates and privileges granted by Matthias Corvinus and Wladislaw II to his father, the late Stephen III. Furthermore, Bogdan was also interested, like his father and the Hungarian elite, to remain the vassal of Buda and not of Krakow (according to the provisions of the treaty between Sigismund and Wladislaw, Moldavia was to remain Hungary’s vassal state as long as they and their descendants lived). Well aware of Wladislaw’s domestic and Habsburg problems (the ties between Suceava and Vienna had been particularly strong during the last years of Stephen III’s reign), though he seemingly and eventually refrained himself * Research supported through CNCSIS, TE, 356/2010 Grant. **Romanian Academy Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca,e-mail: alexandrusimon2003 @yahoo. com 56 from interfering in Hungarian affairs, Bogdan III pursued his border conflict with the Polish kingdom¹ At the same time, after losing the support of Thomas Bakocz, the influential archbishop of Esztergom, recently elevated to the cardinalate (Bakocz, Venice’s Hungarian man of confidence and usually the adversary of Maximilian I had come to terms with the latter in front of the threat posed by the Szapolyai ‘naționalist Hungarian’ party to the royal party led by the archbishop), Maximilian I kept pressuring Buda, whether with matrimonial propositions, reverting around the two children, Louis and Anna, of Wladislaw, or with prospects of common anti-Ottoman actions (August 1506-November 1507). Stih, at that time. both Buda and Vienna were more concerned with Venetian politics. Buda wanted the yearly subsidies the republic had promised her since the conclusion of the Ottoman-Venetian peace and the general peace of Buda (1503). Meanwhile, succession crisis of the Gorizia (Gbrz) countship gave Maximilian the long awaited opportunity of taking action against the republic. He joined forces with pope Julius II, otherwise not too found of the king of the Romans. Their ¹ For instance: Biblioteca Museo Correr, Venice, Manoscritti, Mss. 310, f. 39' [Late (No- vember-December?) 1510]; ErdbdyArchiv, Vienna (EA) [in the custody ofthe EIEIStA], no. 11176 (Ladula 65, fasc. 2, no. 13) (2ⁿdofApril 1506); Elaus-, Hof- und Staatsarchiv, Vienna (HHStA), Mainzer Erzkanzlerarchiv (M.E.A.), Reichstagakten, reg. 3a, f. 461rv (14,h of May 1507); Reichhofkanzlei (R.EI.K.), Maximiliana, fasc. 11-1, ff. 1 lr, 194r (14,h of January, ll,h of March 1507); fasc. 34-III. 10, f. 213r [Autumn (September-October?) 1508]; Urkundenabteilung (U.A.), Allgemeine Urkundenreihe (A.U.R.), 1507, X. 11-12, XI. 12 (1 lth-12th of October, 12th of November 1507); Acta Alexandri Regis Poloniae, magni ducis Lithuaniae, etc. (1501- 1506) (=Monumenta Medii aevi res gestas Poloniae illustrantia, XIX), edited by Fryderik Papee, Krakow, 1927, no, 295, p. 499; no. 298, p. 505; no. 303, p. 512; [Miklos Istvânhy/ Istvânfi] Nicolaus Isthvânffy, Regni Hungarici historia post obitum gloriosissimi Mathiae Corvini Regis libris XXXIV, ab anno 1490 exacte descripta (Cologne, 1724), p. 59-65 (Istvmjfy)', [Marino Sanudo II Giovanne ], I diarii di Marino Sanuto (MCCCCXCVI-MD XXXIII) dall 'autogrcfo Marciano ital. cl. VII cod. CDX1X-CDIXXV1I, edited by Guglielmo Berchet, FredericoBerchet, NicoloBarozzi, Rinaldo Fulin, Marco Allegri, VII, 1 Marco 1507-28 Febbraio 1509, Venice, 1882, col. 344 (Sanudo)', Ludwig Finkel, Elekey Zygmunta, I, Krakow, 1910, p. 153-160; Krzysztof Baczkowski, Przselienie polityczne na W^grzech w latach 1505- 1507 nație stosunkâw habsbursko-jagiellonskich, in Universitas lagiellonica. Acta Scientiarum Litterarumque. Schedae Historicae, XCI, 1987, p. 7-30. For the Hungarian-Polish context, see also Adorjăn Diveky Zsigmondlengyelherczegbudai szămadăsai (1500-1502., 1505.), inMTT, XXVI, 1914, p. 1-260; Andrâs Kubinyi, Az 1505-ds răkosi orszăggyules es a szittya ideologia, in Sz., CXL, 2006, 2, p. 361-374; Al. Simon, Valahii și Dieta de la Răkos (1505). Considerații asupra sfârșitului epocii huniade, vaApulum, XLIII, 2006, p. 99-121 (here p. 106-111). 57 ‘League of Cambrai’ seemed to work at first. Venice found support against Vienna neither in Central Europe, nor in Istanbul. Yet, like Central Europe, Istanbul too was on unstable ground and major changes were in view. In July 1509, Moldavians and Ottomans defeated the Poles. Most likely, the Ottomans had attacked without Bayezid II’s consent. The sultan did not want to break the Polish-Ottoman treaty, but since 1508 his control over the empire was rapidly declining. A new Ottoman civil had become unavoidable by the beginning of 1510². 1. The Walachian and Polish Conflicts of Bogdan III of Moldavia In spițe of the favorable Ottoman circumstances as well of the general tension within the Muslim world, the Christian neighbors of the empire failed to achieve any military profits and seemed content with short-term political gains that allowed them to continue their already tradițional local quarrels. Already in conflict with Radu IV of Walachia and without having a solution to his Polish problems, Bogdan III wrote to Wladislaw II that Bayezid II was ready to attack him and that Radu IV had left for Istanbul to receive his orders. Bogdan urged king Wladislaw to prepare troops in Transylvania for battle. The king of Hungary did not believe him. He thought that it was a scheme meant to relieve Polish pressure front Moscow, Suceava’s ally and Krakow’s main enemy at that moment. Nonetheless, at the same time (summer of 1507), Buda and ² For Venice and Hungary: V. Fraknoi, Ldnyay Albert zengi kapităny velenczei kdvetsegei 1501- 1515. Kdzlemenyek a velenczei ăllami leveltărbol, inMTT, XXII, 1877, nos. 2-5, p. 11-16; no. 16, p. 24 (a key ligurc in these relations was, after Bakocz, the agile diplomat Philippe (Filip/ Ftilop) More; Tamâs Fedeleș, Egy Jagelld-kori humanistapălyakepe. CsulaiMoreFiilcp (1476/ 1477-1526), in Leveltâri Kdzlemenyek, LXXVIII, 2007, 2, p. 35-84. Hungary’s rival factions and the Ottoman Empire: [George of Sirmium] Szeremi Gyorgy, Magyororszâg Romlâsărol 1484-1543 (=Monumenta Hungariae Historica, II, 1), editedbyGusztâv Wenzel, Pest, 1857, p. 19-24,32-39; [John MihâlyBrutus] Jânos MihălyBrutus,Magyarhistoricja 1490-1552 [loannnis Michaelis Bruti Ungricarum Rerum libri qui exstant}, I, II. Ulâszlo kirăly orszăglata [The Fate of Country under King Wladislaw II] (= Monumenta Hungariae Historica, II, 12), edited by Ferenc Toldy, Pest, 1863, p. 14-17; Pal Fodor, The Simurg and the Dragon. The Ottoman Empire and Hungary (1390-1533), in Fight against the Turk in Central-Eurcpe in the First Ha f cf the 16"' Century, edited by Istvăn Zombori, Budapest, 2004, p. 9-35 (p. 21-29). Maximilian after 1505: Hermann Wiesflecker: Maximilian I. Die Fundamente des habsbuigischen Weltreiches, Miinchen, 1991, p. 173-181; Manfred Hollegger: Maximilian L. 1459-1519, Herrscher und Mensch einer Zeitenwende, Stuttgart, 2005, p. 319-325. 58 Suceava sent together envoys to Persia, to Shah Ismael, Bayezid’s great rival. Soon afterwards, Wladislaw managed to avoid, at the last moment, a direct confrontation between Bogdan III and Radu IV, due the mediation of the royal envoy, the former Serbian despote, George Brankovic (nowthe monk Maxim), related to both Radu and Bogdan (in case Maxim’s mission failed, the Hungarian troops had been instructed to attack Radu). Afew months earlier, Radu’s envoys had complained about Bogdan’s ‘behavior’ as far as Venice and Rome. The republic and the papacy were viewed by Radu as the only powers able to calm Bogdan down. Bogdan III’s political confidence had grown over the last two years³. In order to fortify his regional and domestic positions, Bogdan had planned as early as mid 1505 to marry the youngest sister of the Jagellonian brothers, Elisabeth. He counted on Venice’s and namely on Rome’s support. The two had refused to support a general Christian (Polish, in particular, and Hungarian) action against him, in the late autumn of 1504, when Bogdan III still fought for his Moldavian throne. Bogdan had turned to Julius II for support ³ E.g. Archiwum Glowne Akt Dawnych, Warsaw, (AGAD), Dokumenty Pergaminowe (D.P.) Hungaria, nos. 5595-5596, 5621 (28,h ofMay 1507; copies: Magyar Orszăgos Leveltâr, Budapest (MOL), (U section) Diplomatikai Fenykepgyiijtemeny (DF), [nos.] 289016-289017, 289021); Eotvos Lorând Tudomănyos Egyeteme Konyvtăr, Budapest, Codices, Diplomatarium Autographum, 08, ff. 94r-95v [early 1508; copy: MOL, DF 283446]; Eudoxiude Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XV-1, Acte și scrisori din arhivele orașelor ardelene Bistrița, Brașov, Sibiiu, 1358-1600, editor Nicolae lorga, Bucharest, 1911, no. 327, p. 177-179 {Hurmuzaki)', Actae et epistolae relationum Transylvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachia {=Fontes Rerum Transylvanicarum, IV, VI), I, 1468-1540, edited by Endre Veress, Budapest, 1914, nos. 65-72, p. 83-97 (especially no. 68, p. 85); Carol Gbllner, Turcica. Die eurcpâischen Tîirkendruke des XVI. Jahrhunderts, 1,1501-1550, Bucharest- BadenBaden, 1961, no. 32, p. 34-35; Materialy do dziejdwdyplomacjipolskiejz lat 1486-1516 (Kodeks Zagrzebski), edited by Joszef Garbacik Wroclaw-Warsaw-Krakow, 1966, nos. 48-50, p. 148-163 (especially no. 48, p. 151-153); nos. 53-54, p. 165-166 {Materialy)', [Bemard Wapowski], Chronicorum Bemardii Vapovii partem posteriorem 1480-1535, edited byJ[6zef|. Szujki, m.Scriptores Rerum Polonicarum, Krakow, II, 1874, p. 66-68, 82-83 {Wapowski)', Letopisețul anonim al Țării Moldovei, Cronica lui Macarie, in Cronicile slavo-romăne din secolele XV-XVI publicate de loan Bogdan, editedbyP[etre], P[etre], Panaitescu, Bucharest, 1959, p. 23-24,91-92 {Cronicile)', Sanudo, N\\, co\s. 8,120, 232,301; LajosTardyHeyow/tAe Ottoman Empire. 14,h-16,h Century Diplomacy Szeged, 1978, p. 118-119, 122-123 note 6; Matei Cazacu, Poziția internațională a Țării Românești și implicațiile ei poloneze la începutul secolului al Xll-lea. Pe marginea unui document, in Buletinul Bibliotecii Române din Freibutg, XI (XV), 1984, p. 299-316 (especially in this case p. 304-310). 59 in view of his Polish marriage. The pope backed him up compelling Krakow to issue a formal approval of the marriage (1506-1507), disliked in essence by both Istanbul (fearful of any Moldavian increase in power) and Vienna (who felt that she was losing her Moldavian ally in the competion with the House of Jagiello). Stih, though Julius II repeatedly intervened in his favor (the pope had his own design for the region which did not ‘fully’ coincide with that of Maximilian), Bogdan III was not allowed to marry Elisabeth. The main official Polish reason for refusal was that Bogdan III was still a schismatic. Krakow was in fact much more worried about Bogdan’s potențial influence over her affairs in all Jagiellonian kingdoms after his marriage. Aunion, in the fashion of the Polish-Lithuanian union, between Krakow and Suceava was eventually turned down by all sides. By 1509, Moldavia and Poland were back at war. In July, Moldavians and Turks defeated the Poles. Bayezid II did not want to break his treaty with king Sigismund of Poland, but he feared even more an entente between the Polish and Moldavian rivals at the northern border of the empire⁴. In February 1510, peace was concluded between Sigismund and Bogdan. Buda and Rome had made great elforts to see the conflict ended. The settlement ⁴ E.g. MOL, (Q section) Diplomatikai Leveltâr [Diplomatic Archive] (DL), [no.] 21783 (21* of November 1507; editedunder September25,1508, in Actaeetepistolae, no. 71, p. VAȚHurmuzaki, II-2, 1451-1510, editor Nicolae Densusișanu, Bucharest, 1891, nos. 432-433, p. 534-541; no. 448 p. 557; no. 459, p. 578; nos. 465-467, p. 583-586; Actae et epistolele, nos. 63-64, p. 75-81; Materialy, no. 43, p. 128; nos. 46-47, p. 148-150, nos. 49-51, p. 153-163; no. 54, p. 166-168; Samido, IX, 1 Agosto 1509-28 Febbraio 1510, Venice, 1883, cols. 99-100. The reference works on Moldavia after 1504 (and in particular up to 1527, up to the enthronement of Peter IV Rareș, Stephen III’s best known illegitimate son) are rather sparse and often lack the historical Over- View (in par ticular in relation to Bogdan III, also known as Bogdan the Blind or the One Eyed, because of his glaucoma), as well the needed informațional basis (e.g. D. Ciurea, Relațiile externe ale Moldovei în secolul alXJ I-lea, in AHA Iași, X, 1973, p. 1-47, in particular, in this context, p. 2-6, andHorial. Ursu, Moldova în contextul politic european. 1517-1527, Bucharest, 1972, notablyp. 66-72. Twonotable exceptionshave tobe emphasizedhowever: first, thenowa- days outdated seminar work oflulian Marinescu, Bogdan 111 cel Orb, domn al Moldovei (1504- 1510, Bucharest, 1910, p. 17-31, in this case, but mainlyVirgil Pâslariuc’ssynthesisRcporturz/e politice dintie marea boierime și domnie în Țara Moldovei în secolul al XVI-lea, Kishinev, 2005, here p. 24-31. Plus, in several respects, the (overlooked on eastern soil) PhD thesis of Marianna Mur; Die Ostpolitik Kaiser Maximilians I. in den Jahren 1506-1519, Graz, 1977, here p. 111, 131-132, can be viewed as a more important scientific addition than most studies referring to the reign of Bogdan III. 60 favored neither side, which in fact favored Bogdan, given his failure to capitalize on any of the political and military advantages he had obtained over the last years. In effect, Bogdan III had only made the most out of the enduring Moldavian diplomatic wish and threat to Poland-Lithuania (e.g. 1493 to 1523): May God give that Christendom will not fall in Your days [i.e. in the days of the Polish king or Lithuanian duke in oftice]. It was therefore rather natural that Bogdan III of Moldavia judged all his regional relation as unsatisfactory (with the parțial exception of the Moldavian-Hungarian relation) and remained very involved in regional politics (1510-1511). Bogdan III intended to make the most out of his father’s legacy and take Moldavia even further than Stephen III had done, thus proving himself worthy of the latter’s crown in front of his princely council, consisting largely of Stephen III’s verypowerful barons. Prince Bogdan III had already attempted to secure his status of Walachian suzerain over Târgoviște (a peculiar suzerainty that worked as a ‘local Walachian addenda’ to the Hungarian and Ottoman suzerainties over Walachia and Moldavia). Soon after their truce of 1507, Bogdan had tried to replace Radu with Mihnea, the son of Vlad III Dracula, in exile in Hungary, but the local elite, still marked by Vlad III’s rule, desired another Hungarian candidate. Walachia re-became a battlefield for boyar factions, Turks, Hungarians and Moldavians (1508-1512)⁵. Bogdan’s actions apparently also had a Habsburg utility. As Maximilian’s ally, he seemingly stirred things up in the East, not allowing Krakow and Buda to focus on the Venetian propositions that offered the two kingdoms great sums of money in return for their anti-Habsburg support. Likewise, Bogdan III’s Walachian actions for instance also forced John Szapolyai, Maximilian I’s ⁵ For instance: AGAD, D.P., Moldavia, nos. 5409-5411 (23rd of January 1510; copies in MOL, DF 288973-288975); Metrika Korona (M.K.), Libri legationum, IV, ff. 12r-14' (20,h of March 1512; copy: DF 290338); Hurmuzaki, H/2, nos. 453-460, p. 572-579; no. 481, p. 613; no. 488, p. 624; II/3, no. 193, p. 246; no. 310, p. 444; nos. 333-334, p. 477-483; no. 341, p. 489; nos. 457-458, p. 708, 719; supl. II/l, Documente culese din archive și biblioteci polone 1510-1600, editor I. Bogdan, Bucharest, 1893,no. l,p. 1,6;I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, II, [1493-1503; 1458-1503], Bucharest, 1913) no. 171, p. 384; Diarii Udinesi dall’anno 1508 al 1541 di Leonardo e Gregorio Amaseo e Gio. Antonio Azio (=Monumenti Storici Publicati dalia Deputazione Veneta di Storia Patria, III, 9), edited byA.Ceruti, Venice 1884,p. 153. For Walachia and the Ottoman Empire after the death of Radu IV in 1508, see Mihai Maxim, Țările Române și înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor romăno-otomane în Evul Mediu, Bucharest, 1993, p. 54-55; Cristina Feneșan, Mihalodlu Mehmet Beg et laprincipaute de Valachie. 1508-1532, in Journal cfTurkish Studies, XV, 1995, p. 137-155 (especiallyp. 140-145). 61 main Hungarian rival, to divide his attention, as the former had become more and more involved in south-Carpathian politics prior even to his appointment as voivode of Transylvania in 1510. Except for the ''Habsburg profits’, Bogdan III’s Walachian actions brought however little gain. After Buda had abandoned him (she did not want to antagonize the local elite), Mihnea had won the throne with Ottoman support. Then he crossed over to his former protectors. This costed him his throne and his life (1508-1510). The Ottomans did not take direct action against Moldavia and were content to replace Mihnea with Vlad V. Vlad V too lost his life, but not because he chose the ‘Christian side’, but because he broke his loyalty to Bayezid during the Ottoman civil and sided, like several Walachian boyars, and in particular Bogdan, with the sultan’s challenger and son, Selim I. Although the new imperial crisis exceeded even the Djem crisis in Ottoman importance, no major Christian plan was drafted in order to bring the empire to at least its European fall, not even by Maximilian I of Habsburg. In 1508, he had crowned himself emperor without aRomzug, which he had claimed, for more than a decade, to be just the start of his great Turkenzug⁶. II. Crusader Thoughts and Tiirkenpraktiken during the Ottoman Civil War of 1510-1512 The Ottoman civil war completed the Muslim turmoil. Since 1504, the Muslim world was at war. The former adversaries, the Ottoman Empire and ⁶ For the context: E Babinger, Kaiser Maximilians I. Geheime Praktiken mit den Osmanen (1510/ 1511), in Sildost-Forschungen. Internationale Zeitschrft fur Geschichte, Kultur und Landeskunde Siidosteurcpas, XV, 1956, p. 201-236; A. Kubinyi, The Road to Dtfeat: Hungar- ian Politics and Defense in the Jagiellonian Period, in Front Hunyadi to Răkoczi: War and Society in Later Medieval and Early Modern Hungary, edited by Jănos M. Bak, Bela K. Kirăly, New York-Boulder, 1982, p. 159-178 (p. 161-165); Hans [Peter-Alexander] Theunissen, Otto- man-Venetian Diplomatics: The Ahdnames. The Historical Background and the Develcpment cf a Categoty cf Political Commercial Instruments, in Electronic Journal cf Oriental Studies, I 1998, 2, p. 3-586 (p. 148-152); Martin C. Rady, Rethinking Jagiello Hungary 1490-1526, in Central Eurcpe, London, III, 2005, 1, p. 3-18 (especially p. 10-12); Ștefan Andreescu, Marea Neagră în lupta pentru succesiunea la tronul otoman din anii 1510-1512, in SM1M, XXN, 2007, p. 29-46. For OUoman-Christian comparative perspectives (1480s and 1510s), see also Colin Imber, The Ottoman Empire. 1300-1650. The Structure cf Power, New York, 2002, p. 43- 44; Al. Simon, Lumea hti Ljem. Suceava, Buda și Istanbul în anii 1480, in AHA Cluj, 2005, p. 11-43 (herep. 38-42). 62 Mamluk Egypt, alliedthemselves (until 1511) against Safavid Persia (the eastern recipient ofmost ‘crusader style’ anti-Ottoman propositions). Like the Christian powers felt that these were auspicious moments for anti-Ottoman actions (but did little in this respect), the Ottoman power, divided as it was, sensed that its Christian neighbors lacked the stamina and the attention needed to profit from the imperial crisis (and moreover the Ottoman power employed his resources to make sure that things remained that way). Emperor Maximilian’s Venetian war and the break with Julius II caused by Maximilian’s self-coronation significantly increased the Ottoman Empire’s Christian stability as well as the instability in East-Central Europe too. In spring-summer 1510, in order to further distance Hungary from the league of Cambrai, Venice promised her to pay yearly up to 60.000 ducats in exchange for her anti-Habs-burg support. More interested in settling the score with the mighty Bakocz (who was almost slain as a ‘Venetian trăitor’), than in securing money for a royal budget that came short of providing for basic state necessities, the Diet refused and decided that it was time to retake Dalmația (lost by Sigismund of Luxemburg in the early 1400s) from the republic. Little Hungarian attention was given to the Ottomans, other than in propaganda words. Istanbul had been almost completely destroyed in September 1509 by an earthquake, but Hungary had been devastated by the plague and her finances were exhausted. Nevertheless, Buda played her part of Christendom’s buhvark¹. Meanwhile, Maximilian I who had previously tried to limit his Ottoman ties in order to avoid further charges of Tiirkenpratiken, had contacted the sultan in the late fall of 1509. He asked Bayezid to attack Venice. Bayezid was very friendly, but made no promises. Venice was outraged by Maximilian I’s audacity. The emperor responded that the Venetians were responsible that the ⁷ HHStA, R.H.K., Maximiliana, fasc. 14a-3, ff. 38r-41r; fasc. 14b-l, ff. 37r-39r; fasc. 14b-3, ff. 27r-3P; fasc. 15b-2, ff. 52r, 109r-114r (10,h of June, 2U of July, 3H ofOctober 1509, 13,h, 29th of July 1510); fasc. 36-V. 1, f 10r [May-June 1510; most matters were foretold by Vincenzo Querini, Venetian ambassador at Maximilian I’s court, in his report from autumn 1507: Relazioni degli Ambasciatori veneti al Senato, 1-6, edited by Eugenio Alberi, Venice, 1862, p. 5-58, here p. 49- 52; [Girolamo Priuli], Idiarii di Giwlamo Priuli [AA. 1494-1512} (=Rerum Italicarum Scriptores, NS,XXIV, 3), edited byArturo Segre, IV, [1509-1512], Cittâ di Castello, 1912 [1921]), col. 331; Sanudo, VII, cols. 340,344, 346,465; IX, cols. 563-565; SydneyN. Fisher, IheForeignRelations cfTurkey (1481-1512), Urbana, 111, 1948, p. 94-99. See Kenneth M. Setton, Lhe Papacy and Levant (1204-1571), II, The Sixteenth Centwy (=Memoirs cf the AmericanPhiloscphicalSociely, CLXI), Philadelphia, 1984, III, p. 43-49, 92-95, 104-108,121-122. Akeypart in Maximilian’s 63 Turk had not been chased away from Graecia and even Europe. They had also provided the pope with Ottomans for Julius II’s Italian wars. According to Julius II, this was nothing new, and so Maximilian I kept on calling for a crusade. In fact, he wanted the Jubilee revenues, for an anti-Jagellonian action (Frederick III’s son was coming to terms with the fact that he could not defeat Venice). Maximilian I thus intiated talks with Bogdan in view of common action in the East. This prospect terrified Krakow (July 1510). Only a few months earlier, by Wladislaw II’s offices, the peace treaty between Sigismund and Bogdan III had been signed, putting an end to a conflict that had done no little damage to the whole cf Christendom. King Sigismund was menaced also by Moscow, Bogdan III’s and Maximilian’s ally, the Tartars and the Teutonic Knights, Maximilian’s proteges. Wladislaw II had tried to come to Sigismund’s support by opening new negotiations with Istanbul and Venice (August-September). The development ofthe Ottoman dynastic conflict however changed the situation, giving more reasons to worry than to hope to Christian powers⁸. Aided by Tartars, Selim, at that time merely one of Bayezid’s rebellious sons had, gained control over the Crimean Peninsula, the Danube and the Dniestr Mounds, causing fear in Suceava, Buda and Krakow. In late 1510, the Walachian States were about to become Ottoman battlefields or, on the contrary, fiefs, namely Moldavia, for Selim I, in view of a settlement of the Ottoman conflict. oriental politics was played by Constantine Arianiti Comnen (Maximilian’s most beloved blood- relative and captain-general in the fiiture emperor’s own words of 1498), probably a close parent of Bogdan’s unnamed „Habsburg bride” of 1513 (Constantine was also related to the Brankovic, house ofwhich Bogdan’s mother, Mary Voichița, the grand-niece ofMara Brankovic, Murad II’s wife, was a member; see also Simon, Lumea lui Ljem, p. 17-20). For Constantine, see here Franz Babinger, Das Ende derArianiten (=Sitzungsberichte derBayerischen Akademie der Wissenschcften, NS, X, 4, Munich, 1960, p. 38 (note 2), 86 (note 4) ⁸ Archivio di Stato di Venezia, Venice (ASVe), S.S., Deliberazioni, reg. 43, ce. 156r-157v (23rd, 30,h of September 1509); HHStA, R.H.K., Maximiliana, fasc. 12-3, f. 144r; fasc. 15a-l, f. 29r‘v; fasc. 15b-l, ff. 79'-81v; fasc. 15b-3, ff. T-14¹,15r-25r, 51r-58v; fasc. 15b-4, f. 58r; fasc. 17-2, ff. &- llr; fasc. 19a-l, ff. 106r-113r(20,hofApril 1508, I¹ of September 1509, 7thofApril, 25,hofJune, 5,h-8,h of August, 21⁵¹ of September 1510, 5,h of February 15thofApril, 27,h of July 1511); Relazioni di ambasciatori veneti al Senato, XIX, Constantincpoli. Relazioni inedite (1512-1789), edited by Maria Pia Pedani-Fabris, Venice, 1996, p. 15; Acta Tomiciana, 1,1852, no. 74, p. 96; no. 83, p. 96; no. 232, p. 181; no. 242, p. 194; no. 301, p. 227; II, 1854, no. 218, p. 183; Hurmuzaki, II- 2, no. 481, p. 613; supl. II-l, no. 1, p. 1-10; p. \5,Sanudo, IX, cols. 573-574; XII, 1 Marzo 1511- 30 Settembre 1511, Venice, 1886, col. 508; XIV, 1 Marzo 1512-31 Agosto 1512, Venice, 1887, col. 50; [Giovanni Mari Angiolello] Donado da Lezze, Historia Turchesca, edited by I[oan]. 64 The situation did not calm down until a year later. Intially on Bayezid II’s side, Bogdan attacked the troops of Selim, who had just been defeated by his father, and forced Selim to come to the terms with the Moldavian ruler. Out of necessity, more than out of ambition, Bogdan III tried to take up the part of ‘maker of sultans’ against the (again) ‘weak sultan’ who had inflicted the heaviest defeat to Bogdan’s father, when the latter (though apparently not as involved as his son in the early 1510s in the Ottoman imperial crisis of 1481-1484) believed that the Christian and Ottoman fall of Bayezid was only a mater of time. Bogdan III’s decision to side with Selim was a major gambie. He risked being crushed if Bayezid won and also if Bayezid and Selim settled their feud. Bayezid was by no means an easy prey. The sultan had even used Radu IV of Walachia as an example in his speech to the angry mob of Janissaries calling for Bayezid’s depostion. Though Radu IV could barely move for seven years, prior to his death, none of his notoriously infidel subjects thought of deposing him and, moreover, he had also come, twice, in his condition to Istanbul. Sultan Bayezid II’s Christian example had a great effect on the mob, calming her down⁹. The situation in the East was seldom a matter of black and white. Rome knew that, but still the Walachian, especially the Moldavian, involvement in the Ottoman crisis, displeased her, giving Buda and Krakow the grounds to push their claims through. Based on Polish and Hungarian data, Walachia and Moldavia were labeled as schismatic lands (1511-1512). Following Maximilian Ursu, Bucharest, 1910, p. 270-271 (Historiaf, Aus der Chronik des Hanivaldanus (Hanivaldanus), in Der fromme Sultan Bayezid. Die Geschichte seiner Herrschaft (1481-1512) nach den altosmanischen Chroniken des Oruq und des Anonymus Hanivaldanus (=Osmanische Geschichtsschreiber, IX), edited by Richard F. Kreutel, Graz-Vienna-Cologne, 1978, p. 258- 260 (Bayezid)', Istvăr.jfy, p. 55-59; Ezechiel Zivier, Neuere GeschichtePolens, I, Diezwei letzten Jagiellonen, Gotha, 1915, p. 61, 63 (Krakow, Suceava and Vienna in the months following the conclusion of the Polish-Moldavian peace of 1510). ⁹ Historia, p. 268-271; Aus der Chronik des Oruq, in Bayezid, p. 83, 90, 96; Hanivaldanus, p. 198-201,212-222,267 (the Muslimstoo used Ir,fidel examples in order to convince their peers.); Dorothy M. Vaughan, Ewcpe and the Turk: A Pattern cf Alliances. 1350-1700, Liverpool, 1954, p. 93-99; Tahsin Gemil, Din relațiile moldo-otomane în primul sfert al secolului al XII- lea (pe marginea a două documente din arhivele de la Istanbui), in AHA Iași, IX, 1972, p. 133- 143 (p. 134-136); Irene Beldiceanu-Steinherr, Le regne de Selim Ier’, in Turcica, VI, 1974, p. 34-48 (pp. 35-37); Ferenc Szakăly Phases cf Turko-Hungarian Wafiare before the Battle cf Mohăcs. 1365-1526, in AOASH, XXIII, 1979, 1, p. 65-112 (p. 105-110); Adel Allouche, Lhe Origins and Development cf the Ottoman-Scfavid Corfiict (906-962/1500-1555), Berlin, 1983, p. 35-36. 65 I’s and Bakocz’s pressures (Matthias Corvinus’ former secretary knew that he needed the Walachians both within Hungary, namely for his political and ecclesiastical purposes, as he had been anointed patriarch of Constantinople in 1507, and outside the realm, especially for his crusade), Moldavia was re-listed by Rome as the papacy’s main eastern crusader force (1513). Bakocz, who had lost the recent papal elections at Julius II’ death pushed his country into a crusade, after, in the summer of 1511, the Diet had approved a 4 year prolongation of the truce with the Porte, which included also Venice. Bayezid II did not want any trouble in the north as he felt that his victory over Selim had not actually ended the Ottoman conflict. Selim’s entente with Bogdan (who, as Wladislaw’s and as Bayezid’s vassal, should have respected this truce and fought Selim) allowed Selim to start his victorious comeback of early 1512 (in exchange, Bogdan III probably hoped to receive the harbors lost by his father to Bayezid in 1484). With Selim I as his ally on the throne in Istanbul, which Bayezid II had been recently forced to relinquish, and with the Walachian throne in his sight, Bogdan III’s envoys proudly attended the Imperial Reichstag of Trier in May 1512¹⁰. 3. Selim I’s and Maximilian I’s Walachian Actions on the Eve of the „Hungarian Crusade” Bayezid II had been forced to abdicate. Crusader plâns began to sparkle. It was as if Christians had not dared to dream of a crusade until the ‘weak ¹⁰ E.g. ASVe, S.S., Deliberazioni, reg. 46, c. 3r. (18th of August 1513); HHStA, R.H.K., Maximiliana, fasc. 19a-l, f. 87r(25,h of July 1511); Acta Tomiciana, II, no. 253, p. 205; nos. 279- 270, pp. 217-218; nos. 296-298, pp. 226-227;Hurmuzaki, II-3,1510-1530, editor N. Densușianu, Bucharest, 1893, no. 63, p. 57; no. 121, p. 120; no. 122, p. 131;XV-l,nos. 391-392, p. 217-218 (especiallyno. 391, p. 217); Monumenta rusticorum in Hungaria rebellium anno MDXLV, edited by Antal Fekete-Nagy Victor Kenez, Lăszlo Solymosi, Geza Erszegi, Budapest, 1979, no. 2, p. 33; no. 7, p. 54, no. 19, p. 6; Memoriale Ordinis Fratrum Minorum a E loanne de Komorowo compilatum, edited byXaweryLiske, Antoni Lorkiewicz, in Monumenta Poloniae Historica, V, Krakow, 1888, p. 305; Sanudo, XII, col. 240; XIII, 1 Ottobre 1511-28 Febbraio 1512, Venice, 1886, cols. 221, 480, 521; Wapowski, p. 77-84; Vilmos Fraknoi, Ungarn und die Liga von Cambray, Budapest, 1883, p. 50-58,61-64; Setton, LhePapacy and the Levant, III, p. 138-142. Bogdan III’s envoys at the Reichstag of Trier: Christoph Scheurl [1481-1542], Geschichtbuch der Christenheit von 1511-1521, edited by J.K. F. Knaake, Jahrbuch des Deutschen Reiches und der Deutschen Kirche, Leipzig, I, 1872, p. 1-179 (here p. 31-32). 66 sultan’ was gone. Selim was not expected to rule long. But, in April 1513, at Yenișehir, Ahmed, Selim’s brother and his last major rival, was defeated. Selim I was more cruel and ambitious than his father had ever been. Regardless of their previous stands and of their seemingly increasing difficulties in interpreting the Ottoman context, the Christian States had to reconsider their relations with Selim. Moldavia apparently failed to do so, even though by 1513, she had almost run out of crusader memories and advantages. Because of its Habsburg alliance, Suceava could rely in the Latin world only on Vienna and, partially, on Buda and on Rome. Within the Greek world, where he was at odds with the Ecumenical Patriarchate of Constantinople which had not endorsed his succession of 1504, Bogdan had no other ally than the very distant, yet effective at times, Vasili III of Moscow. Bogdan also had no legitimate male heir and had recently become a widower (after his Polish failure, he had married a Moldavian lady Anastasia). In a land divided between boyar clans and where he could not count on the support of the Church due to his pro-Western authoritarian politics, the ruler of Moldavia, the son of the famed athlete Stephen III and of Mary Voichița Brankovic, could not marry again below his rank and take a boyar’s daughter as his wife, thus favoring one clan over the other. Nonetheless, there were not many dynastic options left after 1453 for a Greek rite ruler in search of a prestigious bride¹¹. Julius II, Bogdan’s former protector, died in February 1513. This should have postponed the crusader plâns. Yet it did not. The new pope, Leo X, wanted to make an impact in the name of the cross and also compensate Thomas Bakocz, his still very powerful counter-candidate. Prior even to the conclusion of the papal elections, Maximilian I had already drafted his own crusader plan (an anti-Jagiellonian, and in particular anti-Polish, plan at the same time). With Russian, Teutonic, Moldavian and Tartar (if possible) aid, the emperor wanted ¹¹ E.g. [Manuel Malaxos], Historia politica constantincpoleos a 1454 usque ad 1578 annum Christi, in Historia Politica etPatriarchica Constantinopoleos. Epirotica (=Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, III), edited by Immanuel Bekker, Bonn, 1849, p. 140-141 (Malaxos}', Letopisețul de la Putna I, Cronica sârbo-moldovenească, Cronica lui Macarie, in Cronicile slavo-române,p. 51-52,91-92,192-193; Al. Simon, Fata de la nemți. Maximilian Ide Habsburg, Bogdan 111 și o căsătorie din 1513, in^D, II, 2006, p. 101-116 (p. 108-109). For the context, see also Teodor G. Bulat, Din domnia voevodului Neagoe IVBasarab. Relațiunile cu Ungurii și Sașii Ardeleni, in închinare lui Nicolae lorga, edited by Constantin Marinescu, Cluj, 1931, p. 73-83. 67 to strike Istanbul and coerce Krakow. Maximilian I overlookedthe fact that the Crimean Tartars were one of Selim I’s most trusted supporters. He seemingly also overestimated his grip on Walachian matters (a year later he did the same). Walachia was under sultan Selim’s firm control, after Neagoe Basarab, the favorite of the Ecumenical Patriarchate and of the Orthodox monastic and secular elites around it, had won the sultan’s favor (Neagoe had been enthroned against Selim’s will) and also rapidly gained domestic support (1512-1513). The Ottomans could thus launch their raids against Hungary. These raids increased in intensity after Selim’s victory over Ahmed in spring 1513 (Wladislaw II even sent word to remote Gorlitz that Selim I, Neagoe Basarab and the Tartars had occupied Transylvania and planned to divided Hungary’s eastern province among themselves). The riders were however not the only Ottoman figures and forces Crossing the Danube line in the first half of 1513. Patriarch Pachomios too came to Walachia and Moldavia in an attempt to exploit also Greek ‘millennarist’ fears (1512, year marked by natural catastrophes in Moldavia, should have brought the end of the world). Bogdan III reconciled with the patriarchate. Stephen III’s son made penitence in front of Pachomios and of Moldavian metropolite Theoctiste II for (his ‘anti-G>eeG and pro-Latin) deeds¹². Pachomios’ timing was precise. The papal seat was vacant. Bogdan III wanted to remarry and was in close relations to emperor Maximilian I. Together with Wladislaw (relations between Buda and Suceava had bettered), Bogdan III planned to dethrone Neagoe, the patriarch’s protege and a major threat to Moldavia’s Greek and Walachian prestige and interests. Pachomios’ mission ¹² Staatsarchiv, Gorlitz, Handschnften, ff. 21P-212' (editedin [Johannes Hasse], Mag. Johannes Hasse Burgermeisters zu Goerlitz Goerlilzer Rathsannalen, I, Erster und zweiter Bând (1509- 152() (=Scriptores Rerum Lusaticarum, NS, III), edited byTheodor Neumann, Gorlitz, 1852, p. 261-263, Al. Simon, Neagoe Basarab, Imperiul Otoman și Transilvania în 1513, in Studia Varia in Honorem Prcfessoris Știfan Ște/ănescu Octogenarii, edited by Ionel Cândea, Cristian Luca, Bucharest-Brăila, 2009, p. 311 -320; Erich Joachim, Walter Hubatsch, Regesta historico- diplomatica Ordinis S. Mariae Theutonicorum 1198-1525,1-1, Urkunden 1198-1525, Gbttingen, 1948, no. 74, p. 229; no. 82, p. 237; Sanudo, XIX, 1 Settembre 1514-28 Febbraio 151, 1887, col. 87; Viața sfântului Nfon, edited by Vasile Grecu, Bucharest, 1944, p. 94-95; Malaxos, p. 140; N. lorga, Românii și Muntele Athos, mAARMSI, 2"d Series, XXXVI, 1914, p. 207-253 (p. 231-232); Mustafa A. Mehmet, Două documente turcești despre Neagoe Basarab, in Studii, XXI, 1968, 5, p. 923-928; Al. Simon, Ihe Walachians between Crusader Crisis and Imperial Gifts (Mid 1400s and Early 1500s), in A1RCRU, IX, 2007, p. 141-191 (p. 175-183). Vienna, Buda, Rome and crusading in the early 151 Os: H. Wiesflecker, Neue Beitrâge zur Frage des 68 was therefore a complete success, at least until he crossed the Danube back into the Ottoman Empire. Bogdan III however went along with his own plâns. Bogdan had already managed to tind a bride. Invitations to the wedding scheduled for July had been sent out in spring 1513. Things did not go Bogdan III’s way. The wedding had to be twice postponed because of the Tartars who ravaged Moldavia. Eventually, it should have taken place in early September. At the end of August, the Tartars attacked again exactly when the situation seemed to have calmed after Bogdan III had repelled the attacks (the Polish nobles, who had not left for Suceava to attend the wedding, were very pleased for not having been enslaved during the new raid). The new attack had been a shock for Bogdan as well. Bogdan was awaiting the return of his ambassadors sent in June to Innsbruck. They had to return with his bride. According to the correspondence between Zyprian von Serntein and Lorenz Saurer (27h of August 1513), Maximilian I of Habsburg’s ‘right’ and ‘left’ hands, the bride for Bogdan III was the emperor’s personal gift and his token of greatness sent to the East¹³. Erstlich, so schreibt mir EG in seinem brief des dato stet zu Innsprugg am VIII-ten tagAugusti der Walacheyschen botschcft halber wie die durch Ăhy AAn widerumb an Haim zu Irem Herren zu ziehen abgefertigt, unnd das 7 Ăhy May Fridrichen Harber mit bestimbten Walachen in die Walachey zu ziehen verordnet den ich Kaiser-Pcpstplanes Maximilians I. im Jahre 1511, in M10G, LXXI, 1963, p. 311-332; K.M. Setton, Pope LeoXand the Turkish Perii, in Memoirs cf the American Philoscphical Society, CXII1, 1969, 6, p. 367-424; A. Kubinyi, Hungaiy's Power Factions and the Turkish Threat in the Jagellonian Period (1490-1526), mFight against the Turk, p. 115-145 (especially p. 129- 136). ¹³ HHStA, R.H.K., Maximiliana, fasc. 23a-l, f. 133r (27,h of August 1513; at that time, the Tartars had just attacked). Other data on the mission (still unavailable to us): Landes- und Regierungsarchiv von Tirol/ Tiroler Landesarchiv, Innsbruck, Maximiliana, fasc. XIIL256, ff. 49' -50' (9,h of July 1513); Relațiile istorice dintre popoarele URSS și România în veacurileXV- începutul celui deal XII 11-lea, 1,1408-1632, edited byJ.S. Grosul, A.C. Oțetea, A.A. Novoselski, L.V. Cerepnin, Bucharest-Moscow, 1966, no. 11, p. 73, no. 26, p. 87; no. 28, p. 90 (at first, in 1511, the new Moldavian-Musovite plâns had apparently been sanctioned by Wladislaw II’s as well, whose envoys accompanied Bogdan III’s messengers to Moscow, even if only in order to make sure that any anti-Polish action from Vasili III and Bogdan III would cause Buda as little as possible damage); Theodor Holban, Noi documente românești din arhivele polone și franceze (I), in A11A Iași, XV, 1978, p. 475-484 (here no. 3, p. 482); Acta Tomiciana, II, no. 253, p. 205; nos. 269-270, p. 217-218; nos. 296-298, p. 226-227', Hurmuzaki, II-3, nos. 94-96, p. 87-89; nos. 100-101, p. 92-93; nos. 103-106, p. 94-96; Simon, Fata de la nemți, p. 103-105. Ștefan Sorin 69 also atf Ă'âj Afayt bevelh wol unnd statlich abgtfertigt also an HeutDato hirzu Wienn weggezogen. Bin sonnder Zw&fel der Weida in der Walachey verde ab der Verordnung seiner Braut die A?m Mav mit dem Harber hinein schickhtgutgevallen tragen. Muessen manigerley nation der welt bei Vo A/o erkennen lernen etc. The bride did not bring Bogdan the stability intended by the emperor (she was probably a close relative of Maximilian’s trusted councilor, Constantine Arianiti, related to both the Brankovic and the Comnenoi) . After the Tartars failed to break Bogdan’s will, in late autumn, another nemesis was unleashed against him, this time from the south. In January 1514, the unnamed contender (one of the numerous sons offormer Moldavian rulers sheltered in the Ottoman Empire) entered Moldavia with aid from Neagoe Basarab and Selim I, and probably also from Poland. Bogdan III’s rival seemed so powerful that not even Buda gave Bogdan a chance. Bogdan III however defeated the pretender and kept his throne in a country in which, according to the patriarchate, he was just one of the rulers cf Moldavia not the ruler. Then he fought back. Ties between him and Maximilian I remained strong. Bogdan also reached an agreement with John Szapolyai, voivode ofTransylvania. They wantedto replace Neagoe with Mircea, former ruler of Walachia, sheltered on Bogdan’s Transylvanian estate of Cetatea de Baltă, after Mircea’s failed transalpine attempt of 1512 (John had been very active on south Walachian soil as early as 1508, when instigated by Julius II, Wladislaw and Bogdan had tried to enthrone Danciu, son of Basarab IV Țepeluș, housed by John Szapolyai on his estates, because Gorovei O controversă: doamnele lui Bogdan 111, in SM1M, XXVII, 2009, p. 145-158) at- tempted to „solve the matter” (i.e. the identity of the bride of 1513). Helas, he overlooked, in what can only be described as a blind rage of frustration (its motifs will hopefully still elude us), two discussions of the matter (prior to the discovery of the source in question; see in this respect: Al. Simon, Intre porturi și cer. Chilia, Cetatea Albă, Istanbui și Veneția în vara anului 1484, in AMN, XXXIX-XL, 2002-2003 [2005], 2, p. 229-271, p. 259, note 173; Idem, Quello ch’e apresso el Turcho. About A Son cfStephen the Great, in A1RCRU, V-VI, 2004-2005, p. 139- 164; p. 155, note 73) ofprincessRuxandra, daughter of Mihnea of Walachia, recordedas Bogdan III’s wife in 1515 (see Mihai Costăchescu, Documente moldovenești de la Bogdan voievod (1504-151'/), Bucharest, 1940, no. 58, p. 367-369). As long as we do not have a positive docu- mentary identification of the bride of 1513 and because Ruxandra’s mother, Voica, was related to the Szapolyais (Maximilian I’s arch-enemies), according to John Szapolyai himself in au- tumn 1511 (Hurmuzaki, XV-1, no. 390, p. 216), we cannot claim that Ruxandra was the bride of 1513. 70 Mihnea had sided with the Turk). But in 1514, John Szapolyai’s main concerns were not the Ottomans, but the Hungarian crusaders gathered on the Răkos field, over which crusader cardinal, patriarch and archbishop Thomas Bakocz had lost control. From 1514 onwards, crusader in Hungary was to mean foremost delinquent and not hero of the cross¹⁴. ¹⁴ Serviciul Județean Brașov al Arhivelor Naționale, Archiv der Stadt Kronstadt, FamiliennachlaPe., Fronius, I, no. 121 (28,h of January 1514; copyin MOL, DF 246560; miss- edited under 1505 in Hurmuzaki, XV/1, no. 314, p. 170); Grigore Tocilescu, 534 documente slavo-române din Țara Românească și Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul. 1346- 1603. Din arhivele orașelor Brașov și Bistrița, Bucharest, 1931 [Vienna, 1905], no. 230, p. 222; Hurmuzaki, 11/2, nos. 453-455, p. 472-473; nos. 459-460, p. 577-579; II-3; no. 224, p. 307-309; XV-1, no. 401, p. 220; Actae et epistolae, no. 84, p. 109; Constantin Cihodaru, Pretendenți la tronul Moldovei între anii 1504 și 1538, in 4//4 Iași, XIV, 1977, p. 103-122 (hcrcp. 107, 112- 114). For Hungary and the crusade of 1514, see Normau Housley Crusading as Social Revolt: Ihe Hungarian Peasant Upristngcf 1514, m JEH,\\.\X, 1998, p 1-28 (inparticular p. 18-23); J. M. Bak, Delinquent Lords and Forsaken Seifs: Thoughts on War and Society during the Crisis cf Feudalism, in Society in Change: Studies in Honor cf Bela K. Kirâly, edited by Steven Bela Vardy, Agnes Huszăr Vardy, Boulder-New York, 1983, p. 291-304 (namely p. 295-296). Moreover, apparently George Dozsa, the Szekler captain/ leader of the rebellious crusaders, wanted to enthrone cardinal Thomas Bakocz in Constantinople on his righful throne , an/ a possible aim (recorded by George of Sirmium) that thus increases the ‘mysteries of 1514. 71 POLITICA HABSBURGICĂ LA FRONTIERELE CREȘTINĂTĂȚII LA ÎNCEPUTUL ANILOR 1500 Rezumat în vara lui 1506, regele Alexandru I al Poloniei a murit. Cel mai tânăr dintre frații Jagiello, Sigismund, fostul pretendent la tronul Moldovei în 1497 și succesorul lui loan Corvin ca duce de Glogov, Liptov și în Silezia, a fost încoronat rege. El a încheiat rapid un tratat cu fratele său Vladislav al II- lea, rege al Boemiei și Ungaria (în cazul în care acesta din urmă încă se confrunta cu provocări majore după încercarea eșuată de a-1 detrona la sfârșitul anului 1505). Alianța a fost îndreptată împotriva regelui romanilor, Maximilian I de Habsburg, a cărui influență asupra Vladislav al ILlea a crescut în ultimele luni din cauza inamicilor ungari comuni și a slăbiciunii pe plan intern a lui Vladislav. Buda, de asemenea, a încercat să securizeze granița ei de est, respectiv flancul sudic al Cracoviei, supus presiunilor lui Bogdan III al Moldovei. Bogdan a fost dornic să răzbune înfrângerea sa din Polonia de la mijlocul anului 1505. Dar, în egală măsură, a dorit să păstreze moșiile din Transilvania și privilegiile acordate de Matia Corvin și Vladislav al ILlea tatălui său, regretatul Ștefan III. în plus, Bogdan a fost de asemenea interesat, ca și tatăl său și elita maghiară, să rămână vasal de la Buda și nu de Cracovia (în conformitate cu prevederile tratatului dintre Sigismund și Vladislav, Moldova avea să rămînă stat vasal Ungariei, atâta vreme cât el și descendența săi vor trăi). Conștient de problemele interne ale lui Vladislav și ale Habsburgilor (legăturile între Suceava și Viena au fost deosebit de puternice în ultimii ani ai domniei lui Ștefan al IILlea), deși aparent s-a abținut să intervină în treburile limba maghiară, Bogdan III urmărit soluționarea conflictului său de la frontiera cu regatul polonez. KEIN ADIAPHORON? SPRACHE UND BEKENNTNIS IM NACHREFORMATORISCHEN SIEBENBURGEN Edit Szegedi* Schltisselwbrter: Sprache, Gottesdienst, Adiaphora, Sakramente, Erbe, Reformation Cuvinte cheie: limbă, slujbă religioasă, adiaphora, taine, moștenire, Reforma 1592 schreibt ein Kronstadter Ratsherr: „zu Osteren sind vom Herrn Simoni Massa, Pfarrherrn dieser Croner Kirchen, wider vieler guter Herren Willen die schone alte Gesenger als Psalmen, Introitus, Himnos, Responsoria, Magnificat, Kyrie, Et in terra pax, Sanctus und andere schone lateinische Orationes und Antiphonas abgeleget worden und teutsch geordnet zu singen; war der Jugend ein schone Uebung”¹. Die Aufzeichnung des Kronstadter Btirgers ist in mehrfacher Hinsicht bemerkenswert. Sie gibt einen Einblick in den Aufbau des evangelischen Gottesdienstes am Ende des 16. Jhs . sowie in den Umgang mit der vorreformatorischen Tradition. Zur liturgiegeschichtlichen Bedeutung des Textes gehbrt auch die Erwahnung der liturgischen Sprachen, des Lateinischen und „Teutschen”. Die vorliegende Arbeit versucht nun die Rolle der Sprache/Sprachen im nachreformatorischen Gottesdienst in Siebenburgen zuuntersuchen. Genauer gesagt geht es um den Stellenwert der Sprache, inwieweit sie ein Adiaphoron war oder aber im Gegenteil, Bekenntnischarakter hatte. Um den Rahmen nicht zu sprengen, wird sich die Arbeit auf die wittenbergische Reformation beziehen, weil hier die Gottesdienstsprache nicht fruh und eindeutig festgelegt wurde. Das Thema Sprache und Bekenntnis hatte im 19. Jh sicherlich eher „Sprache als Bekenntnis” gelautet. DaB die Reformation anstelle des Lateinischen (oder einer anderen Kultsprache, etwas des Altslawischen) die ‘Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Studii Europene, e-mail: edit. cor ona@yahoo. com ¹ Kalender-Arfzeichnungen vonMichael Fmgatsch, Christcph Greissing, Valentin Greissing, Asarela Mederus, Marcus Draudt (1203-1694), in Quellen zur Geschichte der Stadt Brassd, Bd. IV, Brasso 1903, S. 43. 74 Muttersprache der Gemeindeglieder zur liturgischen Sprache erhob, gehort heute zu den Gemeinplatzen der Historiographie. Diese Erkenntnis laBt sich teilweise auch belegen, aber eben nur teilweise. Die Haltung zur Gottesdienstsprache war in der Reformation nicht einheitlich, genauer gesagt, es ging vordergriindig nicht um die Erseztung des Lateinischen, sondern um die Feier des Gottesdienstes in einer den Gemeindegliedern verstandlichen Sprache. Diese konnte aber durchaus das Lateinische sein, wenn sie verstanden wurde. Eine differenzierte Herangehensweise wird schon fur die Anfânge der Reformation gefordert. Die Frage der Gottesdienstsprache gehbrte eben nicht zu den Prioritaten der Reformation. Sie wurde erst gestellt, als die Frage der Ordnung auftauchte. Dabei ging es um die Berechtigung der Ordnung und ihre Rolle im Leben der reformatorischen Gemeinden. Um MiBverstandnisse zu vermeiden, muB von vorneherein betont werden, daB es sich nicht um die Sprache der Predigt handelte, die auch vor der Reformation in der Regel in der Volkssprache gehalten wurde². Ist Ordnung und damit Sprache eine Frage des Bekenntnisses oder eher der „ntitzlichen Dinge”? Die Betrachtung der Ordnung als Frage der christlichen Freiheit war grundlegend: wenn auch sprachlich etwas bizarr ausgedriickt, kann gesagt werden, daB die Ordnung als Adiaphoron nicht zu den Adiaphora gehbrte. Solange die Ordnung keine Gewissensfrage war, konnte sie als Adiaphoron gelten und als ntitzlich betrachtet werden³. Somit ist ihre Weiterfuhrung berechtigt, aber auch ihre Ănderung oder ihre Abschaffung. Ordnung haben padagogischen Wert, solange sie nicht zum Inhalt und somit bindend fur das ² Volkssprache bedeutet nicht Nationalsprache, auch nicht Landessprache. Im Falie Siebenburgens war die Sprache der Predigt aber auch teilweise der Gesănge nicht das Hochdeutsche, sondern der Dialekt. Lingua nostra wurde von der lingua vernacula unterschieden, Erich Roth, Die Geschichte des Gottesdienstes der Siebenbiiiger Sachsen, Gdttingen, 1954, S. 75. Zum Siebenburgisch-Săchsichen als Predigtsprache siehe Marcus Fronius, Diaconus Barcensis, in Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, Bând VIII, Kronstadt-Brașov, 1928, S. 3. ³ “Wie wol aber eym iglichen das aulf seyn gewissen gestellet ist, wie er solcher freyheyt brauche, auch niemands die selbigen zu weren odder zu verbieten ist, so ist doch daraulf zu sehen, das die freyheyt der liebe und des nehisten diener ist und seyn sol. Wo es denn also geschicht, das sich die menschen ergern odder yrre werden uber solchem mancherleybrauch, sind wyr warlich schuldig die freyheyt eynzuzihen und, so viei es muglich ist, schaffen und lassen, auff das die leut sich an uns bessern und nicht ergern. Weyl denn an diser eusserlichen ordnung nichts gelegen ist unsers gewissens halben fur Gott und doch den nehisten nutzlich 75 Gewissen werden⁴. Luther unterscheidet drei Formen des Gottesdienstes, die alle berechtigt sind, weil sie sich verschiedenen Kategorien von Glăubigen zuwenden. Aus dieser Hinsicht ist die Beibehaltung der lateinischen Sprache wie auch die Einbeziehung der biblischen Sprachen - Hebraisch, Altgriechisch - in dem neuen Gottesdienst vornehmlich padogogisch motiviert: „Es ist aber dreyerley unterscheyd Gottis diensts und der Messe. Erstlich eyne latinsche, wilche wyr zuvor haben lassen ausgehen, und heyst Formula Misse. Dise will ich hie mit nicht auffgehalten odder verendert haben, sondern wie wyr sie bis her bey uns gehalten haben, so sol sie noch frey seyn, der selbigne zu gebrauchen, wo und wenn es uns gefellet odder ursachen bewegt. Denn ich ynn keynen weg wil die latinische sprache aus dem Gottis dienst lassen gar weg komen, denn es myr alles umb die jugent zu thun. Und wenn ichs vermbcht und die Kriechsche und Ebreische sprach were uns so gemeyn als die latinische und hette so viei feyner musica und gesangs, als die latinische hat, so soite man eynen sontag umb den andern yn allen vieren sprachen, Deutsch, Latinisch, Kriechisch, Ebreisch messe halten, singen und lesen”⁵. Die deutsche Messe, die zweite Form des Gottesdienstes, ist fur die Gemeinde gedacht und hat katechetischen Wert, durch Inhalt und Form: „Zum seyn kan, solen wyr der liebe nach, wie S. Paulus leret, darnach trachten, das wyr eynerley gesynnet seyn und, auffs beste es seyn kan, gleycher weyse und geberden seyn, gleych wie alle Christen eynerley tauffe, eynerley sacrament haben und keynem eyn sonderlichs von Gott geben ist.”, Martin Luther, Deutsche Messe und ordnung gottis diensts, WA, 19, S. 72. ⁴ Aber umb der willen mus man solche ordnunge haben, die noch Christen sollen werden odder stercker werden. Gleych wie eyn Christen der tauffe, des worts und sacraments nicht darff als eyn Christen, denn er hats schon alles, sondern als eyn sunder. Aller meyst aber geschichts umb der eynfeltigen und des jungen volcks willen, wilchs sol und mus teglich ynn der schrifft und Gottis wort geubt und erzogen werden, das sie der schrifft gewonet, geschickt, leufftig und kundig drynnen werde, yhren glauben zuvertretten und andere mit der zeyt zu leren und das reych Christi helffen mehren; umb solcher willen mus man lesen, singen, predigen, schreyben und tichten, und wo es hulfflich und fodderlich dazu were, wolt ich lassen mit allen glocken dazu leutten und mit allen orgeln pfeyffen und alles klingen lassen, was klingen kunde. Denn darumb sind die Bebstlichen Gottis dienste so verdamlich, das sie gesetze, werck und verdienst draus gemacht und damit den glauben verdruckt haben und die selbigen nicht gericht auff die jugent und eynfeltigen, die selbigen damit ynn der schrifft und Gottis wort zu uben, sondern sind selbst dran beklieben und halten sie als yhn selbst nutz undnottig zur selckeyt; das ist der teufel. [...]”, ebenda, S. 73. ⁵ Ebenda, S. 73-74. 76 andern ist die deudsche Messe und Gottis dienst, da von wyr itzt handeln, wilche umb der eynfeltigen leyen willen geordent werden sollen. Aber dise zwo weyse mussen wyr also gehen und geschehen lassen, das sie offentlich ynn den kirchen fur aliem volck gehalten werden, darunter viei sind, die noch nicht gleuben odder Christen sind, sondern das mehrer teyl da steht und gaffet, das sie auch etwas newes sehen, gerade als wenn wyr mitten unter den turcken odder heyden auff eym freyen platz odder felde Gottis dienst hielten; denn sie ist noch keyne geordente und gewisse versammlunge, darynnen man kunde nach dem Evangelio die Christen regiern. Sondern ist eyne offentliche reytzung zum glauben und zum Christenthum”⁶. In der dritten Form, jener, „so mit ernst Christen wollen seyn”, gibt es fast nur noch Inhalt, hier regiert ein liturgischer Minimalismus: „Aber die dritte weyse, die rechte art der Evangelischen ordnunge haben soite, muște nicht so offentlich auff dem platz geschehen unter allerley volck; sondern die ienigen, so mit ernst Christen wollen seyn und das Evangelion mit hand und munde bekennen, musten mit namen sich eyn zeychen und etwo yn eyn hause alleyne sich versamlen zum gebet, zu lesen, zu teuffen, das sacrament zu empfahen und andere Christliche werck zu uben. Inn dieser ordnunge kund man die, so sich nicht Christlich hielten, kennen, straffen, bessern, ausstossen odder ynn den bann thun nach der regel Christi Matth. xviii. Hie kund man auch eyn gemeyne almosen den Christen aufflegen, die man williglich gebe und aus teylet unter die armen nach dem exempel S. Pauli, ii. Cor. ix. Hie durffts nicht viei und gros gesenges. Hie kund man auch eyn kurtze feyne weyse mit der tauffe und sacrament halten und alles auffs wort und gebet und die liebe richten. Hie muște man eynen guten kurtzen Catechismum haben uber den glauben, zehen gebot und vater unser. Kurtzlich, wenn man die leute und personen hette, die mit ernst Christen zu seyn begerten, die ordnunge und weysen weren balde gemacht”⁷. Da aber diese Art von Gemeinde noch nicht existiert, gehbrt diese Art von Gottesdienst in den Bereich der Utopie. Fur die vorliegende Arbeit sind aber die ersten zwei Gottesdienstarten von Bedeutung. Die Sprachen des Gottesdienstes hatten also fur Luther keinen Bekenntnischarakter, sie durften auch keinen erlangen. Sie waren keine Erkennungszeichen des wahren Glaubens. Sie waren von grbBerer Bedeutung als die Bilder, denn der neue Gottesdienst war, egal inwieweit er den ⁶ Ebenda, S. 74-75. ⁷ Ebenda, S. 75. 77 Messcharakter beibehielt, Wortgottesdienst. Das Wort aber, ob gesprochen oder gesungen, muBte verstanden werden. Die nachreformatorische Frommigkeit konnte auf vollstandig Bilder verzichten, nicht aber auf das Wort. Die Eintragung des Kronstadter Btirgers von 1592 dokumentiert einerseits die Weiterfuhrung der Reformation: die Form des Gottesdienstes bleibt zwar unverandert, do eh wird das Lateinische zugunsten des Lateinischen aufgegeben. Ob der Stadtpfarrer Simon Massa, der fur seine kryptocalvinistischen Sympathienbekannt war, auch in die Gottesdienstordnung selbst eingegriffen und die Messe mit dem oberdeutsch/schweizerisch gepragten Wortgottesdienst ersetzt hatte, bleibt Spekulation⁸. Simon Massa handelte allerdings ganz im Sinne Luthers, denn Sprache ist fur das Gewissen nicht bindend. Aus der Sicht der Kronstadter politischen Elite jedoch ist es ein VerstoB gegen die Ordnung. Die MaBnahmen des Stadtpfarrers werfen andererseits ein Licht auf die Sprache als Identifikationsfaktor, wobei anders als es das Klischee vorschreiben will, nicht das Deutsche, sondern das Lateinische identitatsstiftende Funktion hat. Simon Massa und die Gegner der Eindeutschung der Messe beziehen sich auf ihre Weise auf das Erbe der lutherischen Reformation. Das Lateinische der Liturgic, das hohen padagogischen Wert hat: „war der Jugend ein schbne Uebung” und zugleich auch durch die Tradition legitimiert: „die schbne alte Gesenger als Psalmen, Introitus, Himnos, Responsoria, Magnifica!, Kyrie, Et in terra pax, Sanctus und andere schbne lateinische Orationes und Antiphonas” gehbrt zu den Merkmalen der lutherischen Identitat, deren Aufgabe unerwunschte Folgen haben konnte. In einer Predigt des Kleinpoldner Pfarrers und Unterwalder Dechanten Damaus Dtirr (1535-1585) wird die Befurchtung ausgesprochen, daB die Veranderungen in den auBeren Ordnungen der Kirche, u.a. die vbllige Aufgabe des Lateinischen als Gottesdienstsprache, zum EinreiBen der Ketzereien fuhren werde: „So findenn sich denn die Adiaphorische heylige geister auch erzu, welch die Ceremonien, ehrlich kirchenn Ordnungenn anfechten, die lauffenn ebenn wie die katz umb denn brey, und woltenn gern etwas newes ym land machenn. Da will eyner die heilge teg nicht feyrenn, und ynn der kirchenn nicht lassen lateynisch singen. Der ander ergert sich ann der beschwerung des teufels ynn s Edit Szegedi, Kor fessionsbildung und Korfessionalisierung im stădtischen Kontext. Eine Fallstudie am Beispiel von Kronstadt in Siebenbwgen (ca. 1550-168C), in Berichte und Beitrăge des Geisteswissenschcftlichen Zentrums Geschichte undKultur Ostmitteleuropas an der Universităt Leipzig, 2006, Heft 2, S. 170. 78 der kindertauf. Mancheynen sttirmen die bilder, das gemal in der kirchenn. Einige verwerfenn die liechter vom altar, die missgewand und die Caseln, wie es ein ieder ynn seynem sinn findet, als dunkts ynn ym bestenn seynn. [...] sie sind verdacht [...] wenn man sich in mancher meynung verwilligt, und wiirf die Ceremonien auss der kirchenn, sie wurdenn villeucht die hauptartikel der Christlichenn leer wollenn angreyffen. Wie mir wissenn das die schwermer gethan haben, welch der Teuffell fur wenigenn iarn ynn unserm vaterland ausgepriidigt hat. Die fingenn erstlich die bilder an aus der kirchenn zuwerffenn, sie theten die liechter weg, brachen die altar ab, verbotenn die lateinisch geseng, sie verderbtenn die messgewandt, die Caseln und machtenn deckeltticher drauss. Da solch kirchenngespreng war, bald fingenn die widersacher an zu predigenn wider das Abendmal des hern. [...] so kamen sie auff eynen grausamen erschrecklichenn irthumb vonn dem Sonn gottes, und vonn der heyligenn trinitate. Sie kamenn auf die tauf, und auf ander artikel, darinnen sie biss ynn die kegenwertige stund badenn, damit vil ander arme leut sind verfurt und umb die seelenselikeyt betrogenn wordenn”⁹. Gegen Ende des 16. Jhs war die Gottesdienstsprache im Kontext der innerprotestantischen Auseinandersetzungen kein Adiaphoron mehr, genauer gesagt, sie war an sich zwar fur das Seelenheil nicht notwendig, hatte aber in der Bestimmung der konfessionellen Identitat eine so pragende Rolle, daB man auf sie nicht verzichten wollte undkonnte. Die vbllige Eindeutschung der Liturgic (Durr schreibt zwar in der Randglosse „Reformatores Angliei”, doch bezieht er sich nicht streng auf England und geht dann auf Siebenbtirgen uber) konnte somit zum trojanischen Pferd der Calvinisierung und, was Durr am ehesten befurehtete, das Eindringen antitrinitarischen Gedankengutes als letzte Konsequenz der UmstoBung der bestehenden kirchlichen Ordnung: „Darumb sag ich. Mann soli nicht eynes strohalms breit vonn denn ehrlichen Ceremonien abweychen, die nicht wider got seynn, und mit guten gewissenn kbnnen behaltenn werdenn. Denn, wie sagt man yn proverbio: Mann darf denn teufel nicht zu gast ruffenn, er kompt ungeladenn. Gibt man dem bosenn feind eins nach, so will er das ander, das dritt, das virt auch habenn. Lest man ynn ynn die kirch, so will er auff den grossenn altar sitzenn, er steigt ynn den tempel deynes herzens auf gottes altar, und will da sein mess singenn”¹⁰. ⁹ Damasus Durr, Predigten, Miihlbach, 1939, S. 13. w Ebenda, S. 14. 79 Das Nebeneinander von Volkssprache (Deutsch/Sachsisch) und Lateinisch gehbrte demnach zur Normalitat der lutherischen Identitat in einer Zeit, in der die als Kryptocalvinismus bezeichnete Vermittlungstheologie melanchthonscher Pragung zeitweilig die bestimmende theologische Stromung der Kirche Augsburgischen Bekenntnisses in Siebenburgen war¹¹. Jenseits des padagogischen Wertes der Verwendung des Lateinischen im Gottesdienst hatte die Beibehaltung der lateinischen Gottesdienstsprache eine theologische Dimension erhalten. Dieses sprachliche Nebeneinander ist aber nicht das Ergebnis einer spăten Entwicklung anzusehen, sondern war in den Reformationsschriften angelegt und auf den ersten nachreformatorischen Synoden in diskutiert und in Artikeln festgehalten. Mehr noch, die evangelische Messe selbst war eher zweisprachig¹². Die Ordnung der Gottesdienste (Mette, Hochamt, Vesper), so wie sie in den Reformationsschriften der Jahre 1543-1547 - Reformationsbuchlein, Kirchenordnung¹³ - festgelegt werden, sind in der Sprachenfrage offen. Da das Reformationsbuchlein ein Rechenschaftsbericht der in Kronstadt durchgefuhrten Reformation war, ist es von den lokalen Bedingungen gepragt, so auch von der Mehrsprachigkeit: „Wenn aber die Verschiedenheit der Sprachen diesem entgegensteht [die einmalige bffentliche Messe an einem Tag, Anm. E.Sz.] (weil ja in der eigenen Sprache eines jeden Volkes die Worte Christi vorzutragen sind), so steht nichts im Wege, je nach der Zahl der Sprachen und der Verschiedenheit der Orte, besondere Messen abzuhalten”¹⁴. Die Frage der Mehrsprachigkeit taucht aber auch in der Kirchenordnung von 1547 auf, die sich allerdings nicht mehr auf Kronstadt und das Burzenland allein bezieht: „ solches abentmal an einem tag meermal nit gehalten werden, sonder ein gmein abentmal an einem tag ein mal, sol vberal einer gantzen kirchen gnug sein. So aber mancherley sprachen an einem ort solches nit leiden, mag man wol nach zal der sprachen, oder kirchen, die weyt von einander gelegen sein, eigen ampter des hochwirdigen sacraments in sonderheit halten”¹⁵. ¹¹ Szegedi, a.a.O., S. 148-154 ¹² “Die deutsche Sprache wurde durchaus nicht als eine sine quanon des neuen Gottesdienstes angesehen”, Roth, a.a.O., S. 70. ¹³ Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius Barcensis provinciae 1543; Kirchenordnung aller Deutschen in Siebenburgen 1547; deutsche Version: Ludwig Binder, Johannes Honterus. Schrften, Briefe, Zeugnisse, Bukarest, 1996, S. 169-186, 203-233. ¹⁴ Reformationsbuchlein, S. 174-175. ¹⁵ Kirchenordnung, S. 212-213. 80 DaB Gottesdienste in verschidenen Sprachen gehalten werden, gehort zum gangigen Bild des Verhaltnisses von Sprache und Reformation. Die Bestimmungen liber die Verwendung des Lateinischen im Gottesdienst sind umso uberraschender, vor aliem im Reformationsbuchlein, da Johannes Honterus als auch oder gar vornehmlich von der oberdeutsch-schweizerischen Reformation gepragten Reformator gilt¹⁶. So steht im Kapitel liber die Messe: „Im librigen gebrauchen wir bei der Abhaltung der messe (ausgenommen den unfrommen Kanon und gewisse aberglaubische Gesten) die liblichen Gesange nach der Zeit, und wir andern nichts an dem, was die erste Kirche gehalten hat, auBer daB wir nach der Epistel zuweilen deutsche Gesange gebrauchen, manchmal auch andere tibliche, wenn sie der Schrrft nicht widersprechen. [...] Dann singt man das Glaubensbekenntnis in unserer und manchmal in lateinischer Sprache. Nach der Prafation mit ihrem Canticum und nach vorausgeschicktem kurzem gedenken des Todes Christi und nach dem Vaterunser wendet sich der Priester zum Volk und spricht mit klarer Stimme die Worte des Testaments aus der heiligen Schrift in heimischer Sprache [...]”¹⁷. Wenn keine Kommunikanten vorhanden sind, dann fălit die Messe aus „statt derselben singt man zuerst einen deutschen Psalm”¹⁸ als Einfuhrung in eine einfachere Amtshandlung. Die Mette wurde wegen der militărisch-politischen Lage (Ttirkengefahr) auf den frlihen Morgen verlegt „in welchem nach den heimischen Gesăngen und Litaneien, und nach den vorgeschriebenen Morgen-Psalmen, Lektionen und responsorien das Symbolum des Athanasius gesungen wird und dann das deutsche Canticum: „Te deum laudamus” und dann auch: „Veni sancte spiritus” Das Reformationsbuchlein enthălt keine vollstandige Gottesdienstordnung, sondern bietet Richtlinien²⁰ dazu. Auch der Gebrauch ¹⁶ Die theologische Zuordnung von Johannes Honterus ist ein strittiges Thema und wurde ofters in der Kirchengeschichtsschreibung des 20. Jhs diskutiert. Vgl. u.a. Erich Roth, Die Reformation in Siebenbiirgen. Ihr Verhăltnis zu Wittenberg und zur Schweiz, Kbln-Graz- Wien, 1962, I, S. 31-35; Karl Reinerth, Die Reformation bei den Siebenbtirger Sachsen, Gtitersloh, 1956, S. 13, 205; ders, Humanismus und Reformation bei den Siebenbtirger Sachsen, in Siidostdeutsches Archiv, 1970, S. 44; Adolf Schullerus, Geschichte des Gottesdienstes in der evangelischen Kirche Siebenbtirgens, in Archiv des Vereins fur Siebenburgische Landeskunde, 41, 1928, 429-431. ¹⁷ Reformationsbuchlein, S. 175. ¹⁸ Ebenda, S. 175. ¹⁹ Ebenda, S. 176 ²⁰ Roth, Gottesdienst, S. 78, 107. 81 der Sprachen ist nicht genau festgelegt. Zwar werden die Einsetzungsworte wie auch die Lesungen in „heimischer Sprache” gesprochen, doch ist die Sprache des Glaubensbekenntnisses nicht eindeutig festgelegt: es kann lateinisch oder deutsch gesungen werden. In welcher Sprache die Kollekten gesprochen werden, wird z.B. nicht geklart²¹. In der Kirchenordnung wird der Ablauf der gottesdienstlichen Handlungen naher bestimmt. In der Mette „An feyrtagen nach dem ersten lauten, wird die deutsche Litaney gesungen. Bald nach dem andern lauten hebt man die Metten an in solcher ordnung. Zum ersten Deus in adiutorium, darnach drey psalmi, wie sie nach einander komen, mit der Antiphen. Aber in hohen festen helt man drey Antiphen mit iren gewonlichen psalmen. Darnach folget der Versikel mit seinem gebet, vnd Lection aus der heiligen schrifft, vnd Responsorien, wie sie nach der zeit komen. Nach dem singet man Gloria tibi trinitas, mit dem Quicunque vuit saluus esse. Item Herr Gott dich loben wir. An grossen festen, te deum laudamus. [,..]”²² Auf die Verwendung der Sprachen jedoch wird auBer der Bestimmung des Singens der deutschen Litanei nicht eingegangen. Interessant ist die Bestimmung liber die Mette in den landlichen Gemeinden, weil in diesem Kontext die Verstandlichkeit kaum als Argument fur die Beibehaltung des Lateinischen vorgebracht werden kann: „In andern ampten sol die wochen vber solche ordnung in dorffern gehalten werden. Morgens fru, die stund so dem volck fliglich vnd gewonlich ist, bald nach dem lauten, mag ein psalmen oder zween nach einander (wie vorgemelt ist) lateinisch gesungen werden. Darnach das Responsorium vnd ein deutscher psalm. Bald darauff an stat der predig ein Lection aus dem Catechismo, oder anders desgleichen. Mit einem deutschen gesang beschlossen”²³. Im Hochamt wird das Nebeneinander von Latein und Deutsch behalten, wobei es nicht immer genau bestimmt ist, welcher Teii des Gottesdienstes in welcher Sprache gehalten wird: „Am Sontag an stat des abgelegten vmbgangs, singt man den lobgesang Zachariae, Gelobet sey der Herr. Zu Ostern, das Salue festa dies. An andern feirtagen hebt man die MeB an mit Introitu nach der zeit, oder desselbigen gleichen. Darnach folgt das Kyrie, vnd Et in terra. 2. Weiter nach der Collecten lieset man die deutsche Epistel kegen dem volck. Darnach singt man ein Szequenz von der selbigen zeit, als zu Weihnachten, Grates nune ²¹ Ebenda, S. 78 ²² Kirchenordnung, S. 229. ²³ Ebenda, S. 232. 82 omnes. In der fasten, ein Tract nach der zeit, oder Domine non secundum. Nach Ostern, Victime paschali, mit dem Alleluia. Aber die andere zeit vber, singet man dergleichen christliche geseng lateinisch oder deutsch. Das euangelion liset man auch deutsch kegen dem volck. Darnach singet man inn der gemein Wir gleuben, oder das lateinisch Credo. Weiter folgt Dominus vobiscum mit der Prafation vnd Sanctus. 3. Nach demm allen, kert sich der priester zum volck, und spricht am ersten mit klaren worten das Vater unser, bald darauff die wort der Consecration vber das brod vnd wein, welche er auch darzu nach einander in den henden helt. Nach der consecration hebt man an das Agnus Dei. Item Jesus Christus vnser heiland, vnd was man des gleichen meer wil singen, biB das volck gantz bericht wirdt. Darnach Dominus vobiscum, Collect und Bendicamus [,..]”²⁴. Deutsch ist die Sprache der Lesungen aus der HL Schrift, der Einsetzungsworte und des Vaterunsers. Bezeichnend sind in diesem Zusammenhang die Bestimmungen uber die Haltung des Geistlichen: „kegen dem volck”, „kert sich der priester zum volck”, was auf das Vorhandensein eines Altars hinweist. Ohne Altar wiirde es einfach bedeuten, daB der Geistliche, wenn er nicht der Gemeinde zugewendet ist, der Gemeinde wbrtlich den Rucken kehrt. Wenn der Geistliche sich zum Volk kehrt, dann bedeutet es, daB er bis dahin mit dem Gesicht zum Altar gewendet war. Dieses wiederum beweist, daB das liturgische Vorbild nicht die oberdeutsche/schweizerische Reformation war. Egal, wie der Altar aussah und ob er noch Teile des alten vorreformatorischen Altars behielt, seine liturgische Rolle war unangetastet. Das Nebeneinander von Latein und Deutsch im Hochamt sieht Erich Roth als das Ergebnis eines Kompromisses zwischen Honterus und seinen innerreformatorischen Gegnern: Honterus will soviel wie mbglich reformieren, d.h auch durch Eindeutschen, seine Gegner hingegen so viei wie mbglich von dem vorreformatorischen Erbe retten²⁵. Die Vesper bleibt in ihrem Aufbau unverandert: „Denn nach dem gewonlichen anfang werden allzeit gesungen Antiphen, Psalmi vnd Hymni nach den tagen verordnet, mit denn Responsorien, wie sie gehalten, oder an wercktagen auBgelassen werden. Aber zu Weihnachten, Ostern, Himmelfart, Pfingsten, und in der ersten vnd andern vesper etlicher andern feyrtagen, werden ²⁴ Ebenda, S. 230 ²~ Roth, Gottesdienst, S. 96. 83 die antiphen mit irem eignen Psalmen behalten. Der funfft psalmen wird meermals zu leer des gemeinen volcks deutsch gesungen, allein nach Ostern, In exitu Israel, welchen wir nach alter gewonheit behalten”²⁶. Die Verwendung der deutschen Sprache, genauer, das Singen des 5. Psalms, spielt eine padadogisch- seelsorgerliche Rolle. Aus den ersten Entwtirfen zum evangelischen Gottesdienst in Siebenburgen geht hervor, daB die lateinische Sprache weiterhin eine liturgische Rolle spielte. Die Volkssprache, in diesem Fall Deutsch oder Siebenburgisch- Sachsisch wird eingesetzt, wenn es um theologisch grundlegendende Elemente ging: Lesungen aus der HI. Schrift, Vaterunser, Glaubensbekenntnis (abwechselnd mit dem Lateinischen) und vor aliem die Einsetzungsworte des Heiligen Abendmahls. Die Synoden, die in der nachreformatorischen Zeit zum einen Glaubensinhalte festlegen und die Herausbildung der reformatorischen Identitat begleiten, zum anderen aber auch die Spaltung der reformatorischen Bewegung mitverursachen und vertiefen, gehen auch auf die Frage der Gottesdienstsprache(n) ein. Die Bestimmungen zu dieser Frage drehen sich um die Sprache der Sakramentsverwaltung und um die Beibehaltung der lateinischen Sprache im Gottesdienst. Die zwischen 1557-1578 abgehaltenen Synoden setzten sich mit diesen Fragen auseinander. Es waren die Synoden der konfessionellen Identitatsbildung, wobei deren theologische Ausrichtung variierte. Die Synoden der Jahre 1572-1590 waren kryptocalvinistisch gepragt²⁷, so daB es nachzuwesien gilt, inwieweit diese Ausrichtung auf die Sprachenfrage sich auswirkte, genauer: ob der Kryptocalvinismus sich auch in dem Willen auBerte, die Reformation des Gottesdienstes weiterzufuhren und auf die lateinische Sprache vbllig zu verzichten. In der Frage der Beziehung von Sprache und Sakrament wird in den Synoden festgelegt, daB in der Abandmahls- wie Taufliturgie die Volkssprachen verwendet werden: „Coena domini cum actione externa juxta mandatum et promissionem, deinde in applicatione potissimum constet, maxime refert, ut ²⁶ Rtformationsbîlchlein, S. 231. ²⁷ Georg Daniel Teutsch, Urkundenbuch der Evangelischen Landeskirche A.B. in Siebenburgen, II, Hermannstadt, 1883, S. 224-330; Georg Haner, Historia ecclesiarum Transylvanicarum, Francofiirti et Lipsiae, 1694, S. 305-306; Friedrich Teutsch, Geschichte der ev. Kirche in Siebenburgen, I., Hermannstadt 1921, II, Hermannstadt, 1923, S. 330; Szegedi, a.a.O., S. 150-152. 84 populus intelligat, quid agatur; ideo ante sumptionem censemus praemittendam esse exhortationem, lingua genuine et propria cujusque nationis, ut populus recte edoceri posit”²⁸; „Quia vero hae sacrae actiones, baptismus, absolutio et coena domini, sunt praecipua, quae filius dei in ministerio publico commendavit, hortamur omnes compastores nostros, ut eandem formam baptizandi, eam videlicet, quae Wittebergi in usu est, utque peragatur lingua germanica [...]”²⁹; „Baptismus administretur lingua populari propter auditores et retineatur formula ecclesiae Wittenbergensis, habeat etiam illa agenda in singulis ecclesiis”³⁰; „Baptismus administretur in publico templo, non domi, idque germanica lingua, ut adstantes preces suas adjungere possint”³¹. Die Abendmahlsliturgie wird wegen der zentralen Rolle der Abendmahlslehre in der Identitat der sich ausdifferenzierenden Reformationskirchen in die Vblkssprachen tibersetzt, was die Entfernung des Lateinischen bedeutete: „Praecipue autem cum in ecclesia omnia ad aedificationem fieri debeant, ut populus adstans dicere posit: Amen, in instanti actione et communicatione corporis et sanguinis domini, linguam latinam removendam esse censemus”³². Die Berufung auf die Vblkssprachen - ein einziges Mal wird auf die deutsche Sprache hingewiesen - deutet auf das Fehlen einer Gleichsetzung von Ethnie und Bekenntnis hin. Sprache ist ein Kommunikationsmittel, die Volkssprache wird der Verstandlichkeit wegen verwendet, hat also padagogisch-seelsorgerliche Griinde und zielt nicht auf die Herausbildung einer ethnischen Identitat. Die Aussage der Synode von 1563 ist in dieser Hinsicht gundlegend: „Spiritus sanctus enim variis linguis locutus est”³³. Es gibt keine heilige Sprache, weil sich der Heilige Geist in jeder Sprache auBern kann. Wenn die Sprache der Einsetzungsworte, der Taufhandlung, der Gewissensforschung, der Absolution kein Adiaphoron war, so ging es im Fall der lateinischen Gesange um Adiaphora. Die lateinischen Gesănge bleiben erhalten, weil sie padagogischen Wert haben: „Verum ut juventus scholastica in officio retineatur, et hoc donum dei in ecclesia domini quam latissime spargatur, ²⁸ Synode 1557, in Urkimdenbuch II, S. 5. ²⁹ Synode 1562, in Urkimdenbuch II, S. 72. ³⁰ Synode 1563, in Urkimdenbuch II, S. 76. ³¹ Synode 1565, in Urkimdenbuch II., S. 103. ³² Synode 1557, in Urkimdenbuch II, S. 5. ³³ Synode 1563, in Urkimdenbuch II, S. 76. 85 in omnibus reliquis officiis rețineri et urgeri debet, ut cantiones piae et sacrae in latino quoque idiomate quam notissimae sint”³⁴. ateinische Gesange gehoren wie die Altare oder die Paramente zu dem Teii des Erbes, der der guten Ordnung dient, weshalb sie weitergefuhrt werden, solange sie der HI. Schrift nicht widersprechen: „Omnino non tollantur cantus latinus, sed deligantur ea, quae pia sunt, et retineantur. Spiritus sanctus enim variis linguis locutus est. Cantum etiam mensuralis ex templis non ejiciatur”³⁵; „X. Altaria nullo modo diruantur, sed si ubi in nostris ecclesiis per homines turbulentos diruta sunt, dent operam pii pastores, ut sine tumultibus restituantur. Et testimonia exstant primitivae et purioris ecclesiae, non in mensis ligneis, sed in altaribus administratam esse coenam domini.[...] XV. acra officia, etsi magna ex parte populari sermone cupimus peragi, ut auditores possint dicere: Amen, tamen cantiones latin ae piae et ab omnibus erroribus alienae ex ecclesiis nostris non debent in universum explodi, sed et propter linguam et artem musicam suo tempore quoque rețineri. [...] XVII. De caeremoniis seu rebus adiaphoris memorabilis est sententia Augustini: In his rebus, de quibus nihil certi statuit divina scriptura, mos populi dei et instituia majorum pro lege tenenda sunt, et sicut praevaricationes divinarum legum, ita contemptores ecclesiasticarum consuetudinum coercendi sunt. [...] Neque alter alterum ideo vel damnet, vel conscientiae laqueos injiciat. Linea tamen vestis ab omnibus conservetur. Eodem modo de imaginibus non fabulosis, de organis musicis et aliis veris adiaphoris sentimus”³⁶. Selbst die kryptocalvinistische Synode von 1578 will die lateinischen Gesange nicht ganz abschaffen: „Sacra officia etsi magna ex parte populari sermone cupimus peragi, ut auditores possint dicere Amen, tamen cantiones latinae piae et ab omnibus erroribus alienae ex ecclesiis nostris non debent in universum explodi, sed et propter linguam et artem musicam suo quoque tempore rețineri”³⁷. Die Synode von 1565, die auch den Umgang mit dem vorreformatorischen Erbe festlegt, stellt die lateinischen Gesange in den Kontext der Adiaphora, jedoch in dem Sinne, daB sie nicht mehr abgeschafft werden, weil sie der Ordnung fbrderlich sind und der reformatorischen Lehre nicht widersprechen. Die reformatorische Identitat wird nicht mehr vom Bruch, ³⁴ Synode 1557, in Urkundenbuch II, S. 5. ³⁵ Synode 1563, in Urkundenbuch II, S. 74.. ³⁶ Synode 1565, in Urkundenbuch II, S. 105, 108. ³⁷ Synode 1578, in Urkundenbuch II, S. 227. 86 sondern von der Kontinuitât gepragt. Die Verwendung der lateinischen Gottesdienstsprache bedeutete, daB die Reformation sich auf die historisch gewachsene kirchliche Tradition beruft und sie in gereinigter Form weiterfuhrt. Diese Entscheidung ist nicht mehr auftaktische Uberlegungen zuriickzufuhren, sondern ist als bewuBte Entscheidung fur eine eigene Auslegung der reformatorischen Identitat zu betrachten, die der allgemeinen Tendenz der siebenbtirgischen Reformation zuwiderlief Dieser SynodalbeschluB richtet sich auch gegen die sich stărkende schweizerisch-reformierte Richtung. Die eingangs erwahnte MaBnahme des Kronstadter Stadtpfarrers Simon Massa wurde im Laufe des 17. Jhs riickgangig gemacht. Martin Schmeizel erwahnt in seiner De stătu Ecclesiae Lutheranorum in Transilvania, daB in Kronstadt am Anfang des 18. Jhs die lateinische Gottesdienstsprache im Gebrauch war³⁸. Somit erwies sich die Verwendung der lateinischen Sprache im evangelischen Gottesdienst als ein Adiaphoron im wahrsten Sinn des Wortes: sie wurde behalten, abgesetzt und wieder eingesetzt, weil die Gesange selbst aus der Gottesdienstordnung entfernt oder aber ubersetzt werden konnten. Die grundlegenden theologischen Aussagen jedoch muBten allgemeinverstandlich sein, so daB sie in der Volkssprache gesagt oder gesungen wurden. Somit war die Sprache ein Adiaphoron der besonderen Art: als Teii der Sakramentsverwaltung war sie verbindlich, als Teii der evangelischen Messe, in Form von Gesăngen hatte sie Adiaphoracharakter. Die lateinische Sprache erwies sich jedoch infolge der Verhartung der konfessionellen Grenzen als ein Adiaphoron, auf das man nicht verzichten wollte. Die Sprache erlangte somit Bekenntnischarakter. ³⁸ Jenae 1722, S. 72-73; Schullerus, a.a. O., S. 490, 499-500. 87 NU ESTE ADIAPHORON? LIMBĂ ȘI CONFESIUNE ÎN TRANSILVANIA POSTREFORMATORICĂ Rezumat Pornind de la însemnările de calendar din 1592 despre germanizarea slujbei la Brașov, articolul de față își propune să cerceteze dacă și în ce măsură limba liturgică a fost un adiaphoron în Transilvania postreformatorică, mai precis în Biserica de Confesiune Augustană. Pe baza primelor scrieri ale Reformei ca și a hotărârilor sinodale s-a arătat că limba latină, ca limbă liturgică, n-a fost niciodată abandonată în totalitate. A existat însă amendamentul ca acele părți ale liturghiei care erau fundamentale din punct de vedere doctrinar și, în primul rând, administrarea sacramentelor să se desfășoare în limba vernaculară. Limba a dobândit astfel statutul unui adiaphoron aparte, care, în procesul formării confesionale, a căpătat valențele unei mărturisiri de credință. CONSCRIPȚIA ȘI INVENTARUL BUNURILOR CETĂȚII INEU ÎN ANUL 1605* Adrian Magina** Cuvinte cheie: Ineu, conscripție, inventar Mots ele: Ineu, conscription, inventaire Localitatea Ineu (Boros-Jeno) a făcut parte din comitatul Zarand fiind menționată documentar încă din secolul al XlII-lea. La sfârșitul veacului al XlV-lea intră în posesia familiei nobiliare Losonczy, care va construi aici un castel, pomenit în anul 1472¹, ulterior fortificația fiind amplificată și modernizată. Târgul va polariza viața politică și socială a zonei astfel că, în 1561, era menționat ca centru al unei administrații nobiliare ce cuprindea 30 de așezări². Presiunea otomană, resimțită în zonă din ce în ce mai puternic, s-a concretizat în 1566 prin cucerirea cetății de la Ineu. în urma campaniei respective o bună parte din zona Zarandului a intrat pentru o perioadă în stăpînirea Porții Otomane³. Poziția antiotomană asumată la sfârșitul secolului al XVLlea de către principatul Transilvaniei a fost marcată de efortul militar în urma căruia au fost recuperate o serie de teritorii aflate sub ocupație turcească. în octombrie 1595, după un asediu îndelungat, cetatea Ineu capitula, fiind reintegrată între fruntariile principatului unde va rămâne până în anul 165 8⁴. Cei peste 60 de ani în care * Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul Programe postdoctorale pentru dezvoltare durabilă într-o societate bazată pe cunoaștere, cod contract: POSDRU/ 89/1.5/S/60189, proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. * * Muzeul Banatului Montan Reșița, Bd. Republicii nr. 10, e-mail: adimagina@gmail.com ¹ E. Gltick, Contribuții cu privire la istoricul cetății Ineu, în Ziridava, 1981, p. 132. Autorul consideră că cetatea funcționa încă din secolul al XlII-lea, invocând în acest sens existența unui castelan Egidius. ² A. A. Rusu, G. P. Hurezeanu, Cetăți medievale din județul Arad, Arad, 1999, p. 53-54. ³ Mârki S., Arad vărmegye es Arad szabad kirăly văros tortenete, II, Budapest, 1895, p. 561-564; E. Gltick, cp. cit., p. 133. ⁴ Mârki S., cp. cit., II, Budapest, 1895, p. 22-24; E. Gltick, op. cit., p. 144-145. 90 localitatea și cetatea s-au aflat în cadrul principatului transilvan și-au pus amprenta asupra dezvoltării acestora. Aflat în zona de frontieră, sub incidența pericolului otoman, Ineul avea o importanță strategică. Cel mai probabil, după recucerire, autoritățile transilvane au trecut la întărirea sistemului defensiv al fortificației. Cetății i-a fost alocat și un domeniu care urma să contribuie la susținerea ei materială și să răspundă nevoilor de aprovizionare a garnizoanei. In anul 1602 fortificația se afla sub comanda căpitanului Ștefan Petnehăzy⁵, care ulterior va cumula și funcția de comite de Zarand⁶. In perioada cât și-a exercitat funcția au fost realizate două conscripții ale bunurilor cetății, fiind înregistrate veniturile obținute din pertinențe. Tot cu această ocazie s-a realizat și un inventar general al lucrurilor aflate în interiorul fortificației. Prima a fost întocmită în anul 1605 de către Francisc Stucz și Dumitru Szăszfalusy⁷. Cea de-a doua este nedatată, dar putem bănui că a fost încheiată la scurt timp după realizarea primei, cel mai probabil în timpul principelui Sigismund Râkoczy (1607-1608). Rămânem la analiza primeia, cea mai completă și complexă. Cei doi conscriptori înscriu localitățile care țineau de cetate (ad arcem Jeno pertinentem). Mai întîi Ineul, apoi Pâncota, Simand, Rokszin, Kenderarto, Măderat, Târnova, Pinteklaka și Gella. La acestea se adăugau pertinențele Kapolnei, în număr de 20, menționate ca puste, nelocuite. Frapează numărul mic al populației, inclusiv în tîrguri precum Ineul sau Simandul. Aproape sigur au fost înregistrate doar familiile care slujesc la cetate, căci este greu de crezut ca Ineul să fi avut doar 8 familii, așa cum apar în conscripție. în dreptul fiecărei așezări sunt înscriși capii de familie și animalele deținute, mai exact numărul de vite. Conscriptorii nu au fost întotdeauna consecvenți căci în dreptul Pâncotei și al Simandului, animalele nu mai apar deloc. Doar două excepții Rokszin, unde apar menționați vițeii, și la Târnova, unde în dreptul unui locuitor au fost scriși trei țapi (poate capre?). Proporția celor trecuți în liste fără nici un fel de animale (nihil habet) este destul de mare: 36 dintr-un total de 90 înscriși, ceea ce reprezintă mai mult de o treime. Dacă scoatem din calcul cele două localități în care animalele nu sunt consemnate deloc, rezultă că mai mult de jumătate din populația înregistrată nu deținea vite mari. La Măderat procentul este mai mare decât media, căci din 14 locuitori 10 nu au nici un fel de animale. în anumite ⁵ Magyar Orszăgos Leveltâr (MOL) F 1 Librii Regii, XXXIII, f. 144-145; E. Gltick, cp. cit., p. 138 considera că Petnehăzy a ocupat funcția respectivă doar din anul 1604. ⁶ MOL, Librii Regii, VIII, f. 123-124; XIV, f. 11-12; f. 12v-13. ⁷ MOL, Urbaria et Conscriptiones (U et C), fasc. 28, nr. 61. Anexa. 91 cazuri este menționată și categoria socială a celor consemnați în conscripție. Astfel, văduvele, în număr de șapte, apar în dreptul a trei localități: Ineu (3), Simand (2) și Măderat (2). Cu o singură excepție, văduva lui Emeric Lovas din Ineu, celelalte nu posedă nici un fel de animal. Sporadic mai sunt consemnate și alte categorii sociale: un servitor la Pâncota, un nobil libertin la Rokszin și un drabant la Kenderarto. Cei care au întocmit înscrisurile nu au fost consecvenți nici în privința juzilor. îi aflăm menționați doar la Ineu, Pâncota, Simand și Rokszin. Nu sunt dintre cei mai înstăriți gospodari căci unul dintre ei nu posedă vreun animal, asta dacă sunt corecte consemnările. Observații interesante apar cu privire la bunurile ficărui sat. La Ineu o moară cu patru roți⁸, la care se adăugau 6 iugăre de vie în locul numit Makra⁹. Tot o moară, de data aceasta cu două pietre, e înscrisă și h. Rokszin. Veniturile districtului pustiit Tăuți și ale districtului Chisindia, aflate sub autoritatea căpitanului cetății, mergeau către soldați. După ce au înregistrat toate pertinențele, conscriptorii au trecut la inventarierea bunurilor aflate în interiorul cetății. Mai întâi, în data de 14 mai 1605, sunt înregistrate proviziile de care dispunea fortificația. Multe cereale în bastionul dinspre Criș: 38,5 mierțe de grâu neprelucrat, 4 de uruială și alte 3 de alac, toate măsurate cu mierța de Ineu. Tot acolo s-au mai găsit 3 butoaie de vin, 2 căzi, o putină, 7 ciubere, mai multe bucăți de osânză, miere de tescovină, 2 mierțe de prune și o ladă ruptă. în bolta lungă, o câblă de Kosice¹⁰ și 16,5 mierțe de uruială. Sub bastionul exterior s-au găsit 19 mierțe de făină, 5 de uruială și o ladă de grâne. De aici, cei doi au trecut la casa judelui curții ,unde au înregistrat oțeturi, o masă, o laviță, scaune, farfurii și castroane de lemn, o ladă de culoare verde și un cuptor. Multe lucruri și în casa de copt pâine: coveți, butoaie de apă, site, un mojar de cupru, un pisălog de piper, o oală de fier, 7 mierțe de tărâțe, evident pentru pâine, o albie și capace de cupru precum și solnițe de tablă. Ultimele bunuri înscrise sunt din casa de bucate. Aici au aflat o ocală de seu strecurat, seu prelucrat pentru lumânări, un bazin, farfurii - toate de cupru -, un bidon vechi de tablă, o căldare de mărime mijlocie, bolovani de sare, 2 lăzi rupte, o ladă compartimentată și un ștergar (sau față de masă?). ⁸ Menționată și în conscripția nedatată: Vagion Jenoben egi malom kinek vagion kerek no. 4 - MOL, U et C, fasc. 28. nr. 62, p. 6. ⁹ Acest loc de vie amintit și în conscripția tară dată: Vagion egy igen nagy szoleo kinek io reszet az Capitan biria - Ibidem. ¹⁰ Echivalentă cu 83 de litri. 92 Odată scrise bunurile din interiorul fortificației, conscriptorii notează terenurile din apropiere și veniturile ce le aduc. Astfel, în apropiere de Ineu, dincolo și dincoace de Criș, erau 4 bucăți de teren semănate cu ovăz, ce produceau împreună 31 de mierțe. La Pâncota, 3 terenuri cu mei ce dau 6,5 mierțe. La Rokszin, alte 8 jugăre de mei ce aduc 5 mierțe. Vama Ineului, prin voința căpitanului, se da pârcălabului pentru salariu și întreținerea mesei. Foloasele celor 12 jugăre de vie ale prepozitului, aflate în dealul Ineului, reveneau căpitanului cetății. în ziua următoare, 15 mai 1605, conscriptorii au trecut la inventarierea instrumentelor de război aflate în diversele bastioane sau anexe ale cetății. în casa de cărămidă se afla depozitul principal de muniție al fortificației. Au fost găsite acolo 5 butoaie de Gonc¹¹ plus alte 19 butoaie de praf de pușcă, 65 de muschete, 6 săcălușuri sau bombarde, alte 30 de săcălușuri simple, multe puști de ienicer, cu și fără pat, halebarde, lănci, pumnale de ținut cu ambele mâini, drugi de fier, săbii, hangere, coifuri și cuirase, ultimele trei articole de proveniență germană. Mai erau înregistrate roți de tun întărite cu bandă de oțel, bucșe, osii, lămpi de fier. Multe instrumente incendiare: lămpi, colaci, ulcele, bețe, făclii, cornaci, în total câteva sute. Alături de acestea mai erau 19 lănci de asediu, 8 forme pentru (turnat) săcălușuri, 4 saci de piele pentru prafuri, 3 butoiașe de ceară albă, un butoiaș de salpetru și o altă jumătate de butoiaș cu salpetru cernut, pucioasă pentru praf de pușcă - 2 butoiașe, 14 legături de de fitile, tigăi de topit (probabil plumb pentru gloanțe), un butoi cu ghiulele de săcăluș, o formă de treasc. Se adăugau obiectele de fier: 40 de sape, diverse piese în număr de 132 de bucăți, 34 de sulițe, 500 de ghiulele de falconet, 1 butoiaș cu ghiulele de treasc, 240 de ghiulele pentru treascul mobil și 50 pentru treascul rotitor. Ultimele obiecte înscrise erau o tobă nemțească, funii pentru scripeți și pentru falconet, o tablă și mai multe rude de cositor. Inventarul nu se încheie aici căci s-a trecut la înregistrarea capacităților de apărare ale cetății, fiind consemnate bastioanele și tunurile aferente acestora. Poarta cetății interne era bine apărată cu 18 săcălușuri. La bastionul toboșarilor se aflau un falconet, un treasc rapid și un săcăluș. Bastionul dinspre insulă avea la rândul lui un treasc de fier și o siskaⁿ lungă, în vreme ce al treilea bastion nu avea decât un treasc rapid. Deasupra porții, sub acoperiș, s-au găsit un treasc de fier și 6 săcălușuri. în total, cetatea internă era apărată de 31 de tunuri, din ¹¹ Butoi cu capacitate de 136 de litri. ¹² Tun de dimensiuni mai mici. 93 care numai cîteva de fier, ceea ce indică faptul că săcălușurile, care alcătuiau marea majoritate a artileriei, erau din bronz. în cetatea externă, sub casa căpitanului se aflau 2 treascuri rotitoare, un falconet și un tun tras cu lanț. Poarta exterioară era apărată de 6 săcălușuri iar bastioanele dinspre exterior aveau un falconet primul și un syger^ lung al doilea. La serviciul pieței se afla un treasc rapid, la bastionul de vânătoare un treasc imobil și un mortier, la bastionul din partea dinspre insulă două săcălușuri. La poarta de sus a orașului, 2 bombarde și 4 săcălușuri deasupra porții, în vreme ce poarta de jos a orașului avea deasupra un treasc scurt și alte 4 săcălușuri. Bastionul Macrei deținea două treascuri, unul rapid și altul de fier, și tot acolo, în cele 3 foișoare, se aflau 6 săcălușuri, câte două în fiecare. Linia de apărare externă a cetății dispunea de un număr de 36 de tunuri care, împreună cu cele din cetatea internă, alcătuiau un total de 67 de piese de artilerie diverse. Pentru a îngreuna accesul în cetate poarta internă avea două iar cea externă 3 lanțuri de fier. Potrivit celor înregistrate, cetatea Ineului era una dintre fortificațiile principatului bine dotate cu provizii și armament. Linia de apărare internă consta în porțile fortificate și 3 bastioane, iar cea externă din cele 5 bastioane, cel mai puternic fiind bastionul Macra. O parte din arme a rămas de la otomani, cum e cazul puștilor de ieniceri, fiind folosite de către noii stăpâni ai cetății. Este de înțeles preocuparea pentru apărarea cetății căci că Ineul se afla în proximitatea teritoriilor otomane, expusă tot timpul unui atac turcesc. Dacă comparăm bunurile aflate aici cu cele din Gherla¹⁴ ori Făgăraș¹⁵, observăm că cetățile respective erau mai bine aprovizionate atât la capitolul provizii cât și la armament. Dar în cazul celor din urmă, domeniile deținute erau incomparabil mai mari, cel puțin la Făgăraș, iar inventarele de care dispunem sunt târzii și au permis acumulări de provizii și armament. Conscripția Ineului, cu toate că nu are rigurozitatea celor de mai târziu, este unul dintre primele documente care oferă detalii și reconstituie imaginea unei fortificații de frontieră a principatului transilvan la începutul secolului al XVILlea, și ne aduce informații valoroase despre modul cum arăta și cum funcționa o asemenea cetate. ¹³ Un tip de tun. ¹⁴ Gabriel-Virgil Rusu, O mărturie documentară despre cetatea Gherla la 1675, în SUBB. Historia, XLVIII, 1-2, 2003, p. 70-82 (text maghiar și traducere). ¹⁵ Urbariile Țării Făgărașului, II (1651-1680), ed. David Prodan, București 1976, p. 309- 315; 334-341; 535-545. 94 Anexa 1605, mai 14-15, Ineu MOL, Urbaria et Conscriptiones, Regestrata, fasc. 28, nr. 61, păstrat în dublu exemplar: p. 1-12 (primul) șip. 13-24 (al doilea). Conscripția pertinențelor și inventarul bunurilor și armamentului cetății Ineu Anno Domini 1605, 14 die May Conscripție bonorum per generosis Dominis Franciscum Stucz et Demetrium Zasfalusy ad arcem Jeneo pertinentem facta. Boros Jeneo Judex Lukas Totth nihil habet Georgius Olah nihil habet Franciscus Zantho boves 4 vaccas 2 Georgius Lovas boves 8 vaccas 2 Relicta Emerici Lovas boves 8 vaccas 2 Relicta Michaeliy Vayda nihil habet Georgius Balka nihil habet Relicta Benedicti Ziguli nihil habet Vagion az Kebresebn negj keoveon valo malom. Az Makram hatt hold zolo. Pankota Judex Servus Ladislai Zorob Lazarus Fara Joannes Gady Balthasar Giergie Georgius Kerek Michael Feyes Joannes Kovacs Joannes Borr Joannes Miklos Michael Olayos Paulus Kaytor 95 Michael Pankotay Georgius Zabo Joannes Vincze Simand Judex Andreas Simon Joannes Zabo Michael Garnocz Joannes Zucz Blasius Sarady Stephanus Zwcz Abrahamus Jugiay Relicta Balthasaris Thorni Relicta Bernardi Varga Joannes Fodor Rokszin Judex Georgius Chiszar nihil habet Andreas Zarandy boves 2 vaccas 2 Michaelis Bardy nihil habet Stephanus Bardy boves 6 vaccas 2 Ladislaus Nagy Emericus Zarandy nihil habet Michael Turzo nihil habet Michael Kadar nihil habet Emericus Kovach vaccas 2 Stephanus Kelemen vaccas 2 Michael Kelemen boves 7 vaccas 4 Nobilis libertinus Emericus Nagy boves 2 Michael Kovach boves 6 vaccas 2 Stephanus Mihaly vaccas 1 Georgius Zarandi nihil habet Emericus Molnar boves 4 vaccas 1 Georgius Molnar boves 2 vaccas 2 Ladislaus Thurzo boves 4 vaccas 3 Michael Kadar vaccas 2 Martinus Thurzo vaccas 2 vitellis 2 Ezen faluban kett keoweo walo malom. 96 Kender arto Johannes Brato vaccas 2 Jovit Krachier nihil habet Wolfgangus Dusa vaccas 2 Wolfgangus Misaly boves 2 vaccas 2 Michael Brato nihil habet Thomas Jovit nihil habet Michael Mara nihil habet Ignatius Huzar vaccas 2 Drabant Georgius Bacho Relicta Relicta Negier portio Stephanus Mattias nihil habet Stephanus Szucz nihil Michaelis Bacho nihil Petrj Farkas nihil Johannes Zabo Markos nihil Ladislaus Szucz boves 2 Mathaeus Mezes boves 4 Franciscus Veres boves 4 Benedictus Muhally nihil Thomas Mihally nihil habet Benedictus Mathiassy nihil habet Michael Matthiasy nihil habet Michael Veres nihil habet Georgius Mathias boves 2 Ternowa Stephanus Jovamit nihil habet Stephanus Demeter nihil habet Joannes Saradi boves 3 Blasius Arkos boves 3 Jankul Pliszka nihil habet Johannes Kochoba nihil habet Thudor Drusa Blasius Markinth nihil habet Stephanus Olah nihil habet capon 3 97 Pintek Laka Simon Mihaly vaccas 3 Johannes Bărbos vaccas 1 Georgius Demeter nihil Petrus Bachit nihil Gella Jacobus David nihil habet Franciscus Tho nihil habet Pertinentia Kapolna Nagi Kapolna Nagj Almas Kys Almas Poteska Bogiest Zerechst Marrest Keorsest Also Zekas Buchava Panusest Brast Baltha Hanchior Intre Hanchior Jaresleost Plopt Kapolnicza Bungiesti Kakaro ezek mind puztak, sohul egi ember sem lakta sok edeotul fogva Maga birja Fel Thott videke puszta es mind az katona uraimnal vagion. az Capitan Keozeond videke eppen mind az katonai uraimnal vagion az Varhoz semmi nincz. 98 Anno 1605, May 14 die Inventarium rerum omnium in arce Jenej Az Keoreos felul walo Bastia alatt Giartatlan buza Jene j vekaval_______________________ no. 38 14 Wczyw Jenej vekaval no. 4 Alakor vagion Jeney vekaval________________________________ no. 3 Boros hordok no. 3 Kad vagion no. 2 Egi hoszszu bodon no. 1 Cheober no. 7 Hay ozve varrot darabban __________________________________ no. 6 Theorkeoles myz jeze no. 1 14 Zilva veka no. 2 Thorot lada no. 1 Az hoszszu boltban Kassay keobeol. no. 1 Wchyw Jeney vekaval no. 16 14 Az keolseo varfeleol valo bastia aliat Liszt veka _______________________ no. 19 Wchyw weka _______________________ no. 5 Zwzek egi Az Udvarbiro hazaban Eczetes altalagh no. 1 Asztal vagion no. 1 Pad szek vagion no. 2 Nozolia vagion no. 16 Fa tanirok no. 13 no. 13 Fa thalak no. 1 Zeold lada. no. 1 Kemencze no. 1 99 Az Swteo hazban Dagasto tekenw vagion Viznek valo hordo Zita vagion Rez mosar Borș thoro Was fazok vagion Korpa vekaval Rez tekenw Rez fedeo Pleh soo tarto vagion no. 3 no. 4 no. 2 no. 1 no. 1 no. 1 no. 7 no. 1 no. 2 no. 2 Az eles tarto hazban Zwrt faggiw vagion pint Rez medencze Pleh eoreg palaszk Wst wagion keozep szerw Theoret lada vagion Pincze thokochka Soo keovel Faggiu giartia Thanir reszbul czinalt Kendeo kezkenew vagion no. 1 no. 1 no. 1 no. 1 no. 2 no. 1 no. 2 no. 23 no. 12 no. 1 Item Tul es innot az az Keoreosen az Jeney feoleon negi darabban vagion zab veka....no. 31 Pankotan Harom darab feoleoben vagion kebles veka ----------------------no. 6 14 Rokszimion niolcz adfel holdban vagion keoles veka____ ___ ____ no. 5 Jenoben vââm vagion Capitan uram akarattiabull, mellinek az iovedelme mostan porkolab uramnak jrt, fizeteseyertth es aztal tartasayerth. Az Praepost zblbknek az tizenkett hold zolonek feleth, Capitan uram birya melly zolok az Jeney hegion vadnak. 100 Anno 1605, 15 die May Inventarium omnium instrumentorum bellicorum in arce Boros Jeneo existentem Ezak az Hady Zerzamok mind Porkolab uram gondviselese alatth vadnak Az tegwer hazban Algiu por Gbnczy hordoval vagion___________________________ no. 5 Thonnakal por vagion no. 19 Muskatyr puskak. no. 65 Seregh bontohoz valo zakallos______________________________ no. 6 Zakallosok vadnak no. 30 Janchiar puska agiastul vagion_____________________________ no. 10 Janchiar puska vas agiattlan_______________________________ no. 13 Jachiar puska agiak no. 7 Vihony hozu vasu alabard __________________________________ no. 7 Kett kezre valo teor vagion _______________________________ no. 4 Lanczfa vagion ______________________ no. 12 Rud vasak vadnak ______________________ no. 159 Huveles jsperger vagion ____________________________ no. 24 Nemet hanczar hwveletlen ___________________________ no. 1 Huveletlen jsperger vagion _________________________ no. 24 Nemet fegiver derek vagion _________________________ no. 19 Nemet sisak vagion ______________________ no. 2 Algiu kerek talpara valo sin vas____________________ no. 6 Algiu kerekhez valo panth __________________________ no. 6 Perselly vagion ______________________ no. 2 Tengelly bw karika vagion __________________________ no. 2 Vas lampas vagion ______________________ no. 2 Twzes lampas vagion ______________________ no. 4 Twzes kalach vagion ______________________ no. 5 Ostrom darda vagion ______________________ no. 19 Twzes chuprok vadnak _______________________________ no. 240 Zbvettnekek vadnak ______________________ no. 9 Zakalos forma vagion ______________________ no. 8 Twzes suliom vagion ______________________ no. 70 Vas suliom vagion ______________________ no. 150 Wres chuprok tuzes zerzamnak valok__________________ no. 125 Pornak valo bor saak ______________________ no. 4 101 Fenio viaz tonnaval _____________________ no. 3 Saletrom tonnaval _____________________ no. 1 Twzes kolach kezwletlen _____________________________ no. 1 Twzes bot kezwletlen _____________________ no. 1 Kanott vagion keotessel _____________________________ no. 14 Kett olvazto serpeneb _____________________ no. 2 Zakalos guliobis tonnaval ___________________________ no. 1 Fel tonna ereztettlen salitrom_______________________ no. Vi Egy tarzkhoz valo forma _____________________________ no. 1 Ken ko kett tonnaval elegy porrall ___________ no. 2 Nieletlen vas aso vagion ____________________________ no. 40 Vasbul csinalt kapak valnok _________________________ no. 132 Kopya vasak vadnak _____________________ no. 34 Falkonihoz valo guliobisok __________________________ no. 500 Taracz guliobis egi tonnaval ________________________ no. 1 Fekw tarazhoz valo guliobis _________________________ no. 240 Forgo tarazkhoz valo guliobis________________________ no. 50 Torot nemet dob _____________________ no. 1 Csigahoz valo kotell _____________________ no. 2 Fallkonihoz valo kotell _____________________ no. 3 Egi tabla on tezen wasatth __________________________ no. 5 Kez rud on vagion fontt benne________________________ no. 120 Az belseo varban Az belso var kapuyaban zakalos_______________________ no. 18 Az Dobolo Bastian Egy falkony Egy sebes tarazk Egy zakalos Az zigett felol valo Bastian Egy vas tarazk Egy hozu siska 102 Az harmadik Bastian Egy sebes tarazk Az kapu folot valo heyazatt alatth Egy vas tarazk Hatt zakalos Az kwlso varban, kapitan uram, haza alatth Ketth forgo tarazk Egy falkony Egy agiu vontato lancz Az kwlso kapuban Hatt zakalos Eggik kwlso Bastian Egy falkony Az masik Bastian Egy hozu syger Az piarcza zolgall Egy sebes tarazk Az vadazi Bastian Egy fekw tarazk Egy mosar pattantiu Az zigett feolvalo Bastian Keotth zakalos 103 Az varos kapuiban az fblso kapuban Egy seregh bontho Negy zakalos az kapu fblotth Az also kapu fblotth Egy kurtha tarazk Negy zakalos Az Makratt Bastian Ketth tarazk, eggik sebes tarazk masik vas Ugian otthaz Czirkaloban Kett zakalos Masik Czirkalloban Kett zakallos Harmadik Czirkalloban Kett zakallos Az belso var kapuyan vagion lâncz ___________________ no. 2 Az kulso var kapuyan vas lâncz ______________________ no. 3 însemnare pe fila finală: Urbarium arcis Boros Jeneo 23 May 1605 Ittem inventarium eiusdem arcis [per Franciscum Ztucz et Demetrium Zazfalusy] eodem die et anno. 104 LA CONSCRIPTION ET L’INVENTAIRE DES BIENS DU CHATEAU FORT DE INEU DE L’ANNEE DE 1605 Resume La localite de Ineu apparaît mentionnee dans des documents en commencent du XII-e siecle. En fin du XV‘e siecle on a construit ici une fortification qui, en suite des restaurations ulterieures, a survecu jusqu’ă nos jours. Au milieu du XVUe siecle toute la zone a ete occupee par les ottomans, qui yresteront jusqu’ă la fin de ce siecle. En suite de l’offensive chretienne de l’annee de 1595, le chateau fort de Ineu et la zone adjacente ont ete recuperes par les armees transylvaines, celle-ci se maintenant dans les frontieres du Principat transylvain jusqu’ă l’annee de 1658, apres une decennie de la recuperation de celui-ci, en mai 1605, on a realise un inventaire des tous les biens et de l’armement existent ă ce temps-lă dans le chateau fort. Le document, presente dans l’annexe, reproduit en detail le systeme de fortifications, les types de canons, le mode d’emplacement de l’artillerie et les vivres dont les defendants disposaient. A cette occasion ont ete inscrites les localites et les terres qui appartenaient au chateau fort et ses redevances. C’est l’une des premiers temoignages de cette sorte concernant un chateau fort de frontiere du Principat de la Transylvanie, nous offrant des informations importantes sur la structure et le mode de fonctionnement d’une felie fortification. ACAȚIU BARCSAI DE BÂRCEA MARE, ULTIMUL BAN AL LUGOJULUI ȘI CARANSEBEȘULUI (26 DECEMBRIE 1644 - 14 SEPTEMBRIE 1658) Sorin Bulboacă* Cuvinte cheie: Banat, personalitate, prerogative, calvinism, diplomație Keywords: Banat, personality, prerogatives, calvinism, diplomacy Acațiu Barcsai de Bârcea Mare¹ provenea dintr-o familie de mici nobili români din regiunea Hunedoarei, fratele său Andrei ajungând căpitan al Făgărașului iar sora sa, Ana Barcsai, s-a măritat cu un nobil român hațegan, Petru Burda², care în 1641-1642 a devenit vicecomitele comitatului Hunedoarei. S-a remarcat ca un diplomat de carieră, cunoscând ideile cuprinse în celebra lucrare Principele a lui Machiavelli, pe care a citit-o de mai multe ori, fără a fi însă de acord cu principiile expuse acolo³. Diplomat abil, avantajat și de cunoașterea limbii române, Acațiu Barcsai a adus reale servicii principilor Gheorghe Rakoczy I și II, în raporturile acestora cu domnii români Matei Basarab, Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan, dar și cu Poarta otomană. A negociat cu Vasile Lupu, domnul Moldovei, diverse proiecte politice: un posibil tratat între voievodul Moldovei și Matei Basarab (20 august 1638); perspectivele unei căsătorii între Maria, fiica mai mare a domnului Moldovei, și Sigismund, * Universitatea de Vest Vasile Goldiș Arad, e-mail: sorin_bulboaca@yahoo.com ¹ Frigyes Pesty Krassd vârmegye tortenete, IV, Budapesta, 1883, p. 340, 349, 352-384; Andrei Veress, Epistolae et acta Generalis Georgii Basta, X, p. 204-206; Monumenta Comitialia Regni Transsylvaniae, XI, 1866, p. 162; Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, IX/1, București, 1897, p. 69-70; loan Lupaș, Principele ardelean AcațiuBarcsai și mitropolitulSavaBrancovici(1658-1661), înAARMSI, Seriali, XXXX, 1912-1913, p. 566-585. ² Magyar Orszăgos Leveltâr (Arhivele Naționale Maghiare), P 102/24. ³ Susana Andea, Transilvania, Țara Românească și Moldova. Legături politice (1656- 1688), Cluj-Napoca, 1996, p. 104-110. 106 fiul mezin al principelui Gheorghe Rakoczy I (12 august 1643-28 ianuarie 1644), precum și un posibil tratat de alianță moldo-ardelean (2 decembrie 1643). în 1644, pentru a urgenta obținerea unui sprijin militar din Moldova în campania antihabsburgică înterprinsă de Gheorghe Rakoczy I, în cadrul războiului de 30 de ani, principele l-a trimis pe banul Acațiu Barcsai la Iași să negocieze cu Vasile Lupu, care a oferit 700 de oșteni ca ajutor în luptele împotriva armatei imperiale din Ungaria Superioară⁴. Banul Acațiu Barcsai se bucură de prețuirea și încrederea principelui Gheorghe Racoczy, devenindu-i sfetnic de taină⁵ și consilier intim⁶. în 1645, banului Barcsai i se încredința misiunea de a-1 reprezenta pe principele ardelean la nunta domniței Maria, fiica lui Vasile Lupu, cu nobilul lituanian Janus Radziwill⁷, alături de generalul loan Kemeny și nobilul Ștefan Mariaș. Barcsai a susținut ideea unei confederații a Țărilor Române care să aibă un pronunțat caracter defensiv. Demersurile sale diplomatice din anii 1638 1645 demonstrează că nu numai intenția realizării unui sistem de alianțe politice, ci și dorința extinderii influenței principelui transilvănean la sud și est de Carpați, care se visa suveranul țărilor românești extracarpatice⁸. Banul Acațiu Barcsai a pledat în 10 cazuri pentru acordarea nobilității și a blazonului unor persoane din banatul Lugojului și Caransebeșului: diacul loan Thuri, prim-castelan al Lugojului (1647)⁹, Martin și loan Pascotă din Lugoj (1647)¹⁰, Martin și loan Nagy din Caransebeș¹¹, foștii iobagi Andrei, loan și Nicolae Ștefan din Lugoj (1651 )¹², dascălul Valentin Nyiressi din Lugoj (1651)¹³, loan Luca din Lugoj (1652)¹⁴, Dimitrie Călina din Caransebeș (1652)¹⁵, ⁴ Istoria Românilor, N, București, 2003, p. 194. ⁵ Andrei Veress, op. cit., X, 1938, p. 32-34, 139-141, 157-159, 162-164, 166-168; Costin Feneșan, Diplome de înnobilare și blazon din Banat (secolele XVI-XV11), Timișoara, 2007, p. 203-205, doc. 50 (din 8 martie 1655): principele Gheorghe Rakoczy al II-lea îl numește „consilierul nostru de taină, credincios nouă sincer iubit” iconsiUarii noștri intimi... fidelis nobis sincere dilecti). ⁶ Costin Feneșan, cp.cit., p. 195-197, doc. 45 (din 6 martie 1652). ⁷ Călători străini despre dările Române, V, București, 1973, p. 135, 647. ⁸ Dragoș-Lucian Țigău, Banii de Caransebeș și Lugcj. Considerații asupra atribuțiilor și competențelor acestora, în SM1M, XVI, 1998, p. 233. ⁹ Costin Feneșan, cp. cit., p. 144-146, doc. 27. ¹⁰ Ibidem, p. 148-151, doc. 29 " Ibidem, p. 155-157, doc. 31. ¹² Ibidem, p. 188-190, doc. 42. ” Ibidem, p. 191-193, doc. 43.. ¹⁴ Ibidem, p. 194, doc. 44. ¹⁵ Ibidem, p. 195-198, doc. 45. 107 Gabriel Szirmai din Caransebeș (1653)¹⁶, TomaKulcsar din Caransebeș (1655)¹⁷, Francisc, Mihai și loan Bardi din Caransebeș (1655)¹⁸. în 1650 Acațiu Barcsai îndeplinea și funcția de comite suprem al comitatului Hunedoarei¹⁹, menționat ca atare în 1651, 1652, în 1653²⁰ și în 1655. Acațiu Barcsai a îndeplinit și o misiune diplomatică la Istanbul în octombrie 1654 și a fost numit de Gheorghe Rakoczy al II-lea în calitate de membru în comitetul locțiitor ce a condus Transilvania în absența principelui plecat în expediția militară din Polonia (1657)²¹. Acațiu Barcsai a cultivat legături și cu unii boieri din Moldova și Țara Românească, ca de pildă marele logofăt Gheorghe Ștefan, viitorul domn al Moldovei din anii 1653 - 1658²², care-1 numea Bocea lonaș²³. Acațiu Barcsai a îndeplinit și funcția de președinte al Tablei princiare (al Tablei de judecată); a deținut această dregătorie în 1653²⁴ și 1655—1657²⁵. Banul Acațiu Barcsai a participat ca membru în comisia de revizuire a Constituțiilor Aprobate ale Transilvaniei (în 1653)²⁶. în iulie 1655, prin intermediul lui loan Boroș, comandantul armatei transilvănene din Țara Românească, Constantin Șerban Basarab îl ruga pe principele Gheorghe Rakoczy al II-lea să-l trimită pe banul Acațiu Barcsai cu 1000 de oșteni în părțile Jiului, pentru a-i urmări pe seimenii rebeli²⁷. Banul Acațiu Barcsai a fost un calvin înflăcărat care, în 1644, a oprit finalizarea construcției bisericii catolice din Slatina de Timiș²⁸ și a susținut ¹⁶ Ibidem, p. 200, doc. 47. ¹⁷ Ibidem, P 203-205, doc. 50. ¹S Ibidem, p. 206, doc. 51. ¹⁹ Idem, Documente medievale bănățene (1440-1653), Timișoara, 1981, p. 198 - 199, doc. 50. ²⁰ Constituțiile Apiobate ale Transilvaniei (1653), editor Liviu Marcu, Cluj-Napoca, 1997, p. 246. ²¹ Susana Andea, op. cit., p. 110 - 111. ²² Ibidem, p. 111. ²³ Hurmuzaki, cp. cit., XV, p. 1263. ²⁴ Costin Feneșan, Diplome de înnobilare, p. 200, doc. 47 (din 18 ianuarie 1653). ²⁵ Istoria Românilor, V, Bucur ești, 2003, p. 706. ²⁶ Constituțiile Aprobate ale Transilvaniei (1653), p. 21, 246 -247. ²⁷ „Mă roagă voievodul și boierii ca Măria Ta să scrii domnului Acațiu Barcsai, ca să trimită în munți, în valea Jiului, măcar 1000 de oameni, iar Măria Ta să vestești câteva porunci, care să fie răspândite printre lotri” - Călători străini, N, p. 525. ²⁸ Doru Radosav, Cultură și umanism în Banat. Secolul XVII, Timișoara, 2003, p. 140. 108 financiar tipărirea unor cărți de cult în limba română, de factură calvină²⁹. Astfel, Ștefan Fogarași, pastor calvin din Lugoj, a tradus în românește Catehismul calvinesc al profesorului Alstedius, pe care l-a tipărit la Alba lulia în 1648 cu litere latine și ortografie maghiară, pe cheltuiala lui Acațiu Barcsai, banul Lugojului și Caransebeșului³⁰. Prefața este dedicată lui Acațiu Barcsai, prezentat în lucrare ca „mare ban al Lugojului și Caransebeșului”³¹. Școlile româno-calvine din Caransebeș și Lugoj au beneficiat de ajutoare financiare și de „părinteasca grijă” a banului Acațiu Barcsai³². In conjunctura politico-militară extrem de complicată și dificilă din 1657- 1658, la inițiativa Porții, banul Acațiu Barcsai devine principe al Transilvaniei (septembrie 1658-decembrie 1660), fiind obligat de turci să cedeze Imperiului otoman cetățile Lugoj, Caransebeș, cu teritoriul banatului³³. Banul Acațiu Barcsai a refuzat, la început, demnitatea de principe dar marele vizir și-a impus voința, în ziua de 4 septembrie 1658 marele vizir Kuprulu i-a dăruit lui Barcsai, după obicei, caftanul domnesc, o cucă împodobită cu pene înalte, un buzdugan și un cal cu harnașament bogat și l-a trimis cu o ceată de turci să obțină confirmarea dietei ca principe. Nobilimea ardeleană n-a acceptat alegerea noului principe, întrunită la Sighișoara, dieta Transilvaniei a protestat, afirmând că investirea lui Acațiu Barcsai de către marele vizir în această înaltă dregătorie reprezintă o vădită imixtiune a Porții în treburile interne ale țării. Presiunile exercitate de otomani au fost însă atât de puternice încât au înfrânt rezistența nobilimii ardelene. Dieta a reușit să obțină de la noul principe doar angajamentul că se va retrage îndată ce Rakoczy al ILlea se va împăca cu marele vizir. S-a păstrat scrisoarea adresată de Barcsai bănățenilor la 12 septembrie 1658, în care îi sfătuia să predea de bunăvoie turcilor Lugojul și Caransebeșul³⁴, promițându-le în schimb că nobilii din Banat, ce se vor refugia în Transilvania, ²⁹ Ibidem, p. 140-141. ³⁰1. Bănățeanul, Cel din urmă ban al Caransebeșului și Lugcjului, hunedoreanul Acațiu din Bârcea Mare (Barcsai Akos), ca stimulator al progresului cultural-bisericesc, în MB, X, 1960, 3-6, p. 29-35; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. II, II, București, 1994, p. 177. ³¹ Doru Radosav, op. cit., p. 137-138. ³² Nicolae Drăganu, Mihail Halici, în Dacoromania, IV, 1924-1926, p. 89. ³³ Cristina Feneșan-Bulgaru, Problema instaurării dominației otomane asupra banatului Lugcjului și Caransebeșului, în Banatica, 4, 1977, p. 223 - 238. ³⁴ Fr. Pesty, cp. cit, IV, p. 352-354. 109 vor fi despăgubiți cu alte moșii pentru domeniile pierdute în Banat³⁵. Cronicarul ardelean George Kraus a menționat în cronica sa că banul Acațiu Barcsai a cedat banatul Lugojului și Caransebeșului în ultimă instanță, în fața amenințătoarei presiuni militare otomane³⁶. Stările au impus condiția ca durata domniei lui Acațiu Barcsai să fie limitată la momentul iertării de către Poartă a lui Gheorghe Rakoczy al II-lea. La 11 octombrie 1658 Acațiu Barcsai a primit jurământul de credință al nobilimiii transilvănene. In acest context, Barcsai încearcă să păstreze relații normale cu fostul principe, comunicându-i condițiile alegerii sale ca principe, dar și asigurările de păstrare a „loialității” față de cel demis³⁷. Domnul Țării Românești, Mihnea al III-lea, prezent alături de marele vizir în campania militară din Ardeal din 1658, a cerut sprijin principelui Acațiu Barcsai pentru a se putea reîntoarce la sud de Carpați. Pretextând că se teme pentru scaunul muntenesc amenințat - prin lunga sa absență - de Constantin Șerban Basarab, Mihnea l-a rugat pe Acațiu Barcsai să intervină pe lângă marele vizir să-l lase să plece. Demersurile principelui Barcsai au avut succes și mica oștire a lui Mihnea al III-lea s-a putut reîntoarce acasă. Intre poruncile Porții primite de Acațiu Barcsai era și cea referitoare la prinderea și predarea celor doi domni fugari, Constantin Șerban Basarab și Gheorghe Ștefan. Tentativele formale de prindere a celor doi, realizate din porunca principelui Acațiu Barcsai, se dovedesc a fi un eșec. Probabil Acațiu Barcsai nu a intenționat efectiv să îndeplinească poruncile Porții referitoare la domnii români, fapt cunoscut și de către cei în cauză. Numai așa se explică șederea și libertatea de mișcare în Transilvania, afișată de foștii domni ai Țării Românești și Moldovei. Prinderea și predarea domnilor fugari de către Acațiu Barcsai ar fi însemnat încălcarea unei îndelungate tradiții în raporturile Transilvaniei cu Moldova și Țara Românească, potrivit căreia niciodată fugarii ³⁵ Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, II, Caransebeș, 1900, p. 142; George Popovici, Istoria românilor bănățeni, Lugoj, 1904, p. 257. ³⁶ G. Kraus, Cronica Transilvaniei (1608 -1665), editori G. Duzinchevici și E. Reus-Mârza, București, 1965, p. 271; contextul dificil în care a preluat tronul princiar Acațiu Barcsai este explicat și analizat detaliat de istoricul clujean Călin Felezeu, Statutul instituției centrale a Transilvaniei reflectat în raporturile cu Poarta otomană (sec. XVII), în Raportul putere centrală - factori politici interni reflex al statutului juridic al Principatelor Române (sec. XVII -XVIII), coord. de Veniamin Ciobanu, Iași, 2006, p. 78-84. ³⁷ Susana Andea, cp. cit., p. 109. 110 stabiliți aici n-au fost trădați și predați Porții³⁸. Mihnea al III-lea a încercat, fără succes, să-l atragă pe Acațiu Bracsai în coaliția antiotomană³⁹. Printr-o scrisoare, Mihnea i-a dezvăluit planurile militare antiotomane. Dar, înconjurat de otomanii care-1 păzeau cu grijă de o eventuală răzvrătire, Barcsai, după citirea scrisorii, a avut o atitudine reținută, prudentă. Acațiu Barcsai l-a întrebat pe predecesorul său dacă nu este cumva potrivit să trimită la Poartă documentul primit, deconspirând în acest fel planurile domnului muntean. Principele a lăsat în seama dietei sarcina unui răspuns. întrunită la Bistrița, Dieta Transilvaniei a respins propunerile lui Mihnea al III-lea⁴⁰. Panaiotachi Nikusios, omul lui Acațiu Barcsai la Poartă, a dezvăluit dregătorilor Imperiului Otoman intenția lui Mihnea al III-lea de a se răzvrăti împotriva Porții. La 23 martie 1659, P. Nikusios i-a trimis principelui Barcsai o scrisoare prin care îl anunța că Mihnea este complet discreditat la Poartă, că dregătorii otomani sunt convinși de vinovăția sa și că marele vizir va face schimbarea de domnie în Țara Românească - dorită și de principe - imediat după ce va fi venit tributul. în locul lui Mihnea, urma să fie numit de sultan prințul Grigore Ghica, fiul lui Gheorghe Ghica, domnul Moldovei⁴¹. în primăvara anului 1659, Acațiu Barcsai a încercat să reia legăturile cu domnul muntean, apelând în acest sens la serviciile lui Matei Balogh, solicitându- i să restabilească buna prietenie între cele două țări și să mijlocească o înțelegere între conducătorii lor. Mihnea al III-lea nu a acceptat însă jocul dublu al principelui Acațiu Barcsai și și-a retras trupele pe care i le lăsase acestuia, pentru apărare, în toamna anului 1658⁴². Din acest moment, obiectivul lui Mihnea a fost înlocuirea lui Acațiu Barcsai la conducerea principatului cu loan Kemeny, fiind dispus să plătească și uriașa sumă de răscumpărare cerută de hanul tătarilor din Crimeea⁴³; loan Kemeny a ajuns în Țara Românească la începutul lunii iunie 1659. Ca principe al Transilvaniei, Acațiu Barcsai a favorizat răspândirea calvinismului printre românii ardeleni. Dorind să-și consolideze poziția ca ³⁸ Susana Andea, op. cit., p. 111. ³⁹ Marin Matei Popescu, Adrian N. Beldeanu, Mihnea al 111-lea (1658-1659), București, 1982, p. 150-151. ⁴⁰ Ibidem, p. 151-152. ⁴¹ Ibidem, p. 153. ⁴² Ibidem,^. 155. ⁴³ Ibidem, p. 157-158. 111 principe prin atragerea de partea sa a preoțimii ortodoxe, Acațiu Barcsai a acordat, la 9 ianuarie 1659, o nouă diplomă de confirmare mitropolitului Sava Brancovici, acordându-i jurisdicție și asupra Țării Făgărașului, pe lângă teritoriile amintite în diploma lui Gheorghe Rakoczy al II-lea. La 15 martie 1659, Barcsai îi scutea pe preoții români de toate îndatoririle fiscale pe care le aveau față de vistieria principatului⁴⁴. La 20 martie 1659, printr-un alt decret, erau acordate aceleași scutiri și preoților din Țara Făgărașului. In iulie 1659, după ce Acațiu Barcsai a ocupat Alba lulia, l-a destituit pe mitropolitul Sava Brancovici și l-a impus ca mitropolit pe Ghenadie al III-lea care se intitula „arhiepiscop de Bălgrad, Maramureș și a toată Țara Ardealului”. Raporturile Transilvaniei cu Țara Românească au intrat, către sfârșitul verii anului 1659, într-o nouă fază. Convins și de loan Kemeny, Mihnea al III- lea a acceptat ideea încheierii unui tratat de prietenie cu Acațiu Bracsai. în acest scop au plecat în Ardeal ca soli de pace ai lui Mihnea loan Kemeny și un boier muntean⁴⁵. La 28 august 1659, loan Kemeny se prezenta în fața principelui - aflat la Cristur, la lucrările dietei - unde, comunicând propunerile de pace ale lui Mihnea al III-lea, a insistat să fie acceptate. Drept gaj al păcii, principatul trebuia să trimită în Țara Românească 3 nobili ostatici, alți 3 bărbați munteni de frunte urmând să fie ostatici, pentru reciprocitate, pe lângă principele ardelean. Cu acordul nobilimii din dietă, Acațiu Barcsai a acceptat condițiile lui Mihnea al III-lea. La 5 februarie 1660 vlădicăi Ghenadie, principele i-a impus condiții de o severitate nemaiîntâlnită până atunci. Ele cuprindeau: supunerea față de superintendentul calvin maghiar; desfășurarea slujbei în biserici numai în limba română; abandonarea superstițiilor (superstitionum colluviesy, interzicerea cuminecăturii și botezului după ritul vechi; „dezrădăcinarea sărutării icoanelor și a crucii”; divorțul nu se putea pronunța decât cu acordul protopopilor și a superintendentului maghiar; reducerea învățăturii la Sfânta Scriptură, impunându-se Noul Testament de la Belgrad (1648); nu va lua amenzi, nici nu- și va crește abuziv veniturile, întrebuințându-le la școli; nu se va amesteca în afacerile țării; nu va adăposti călugări sau alți străini⁴⁶. ⁴⁴ Mircea Păcurariu, cp. cit., p. 82. ⁴⁵ Marin Matei Popescu, Adrian N. Beldeanu, cp. cit, p. 160. ⁴⁶ Hurmuzaki, cp. cit., XV, p. 1291 - 1293. 112 Principele Acațiu Barcsai a întreținut corespondență cu diacul de limbă maghiară din cancelaria Moldovei, Matei Literatul⁴⁷. într-un document inedit din perioada septembrie- decembrie 1660, principele Acațiu Barcsai se adresează lui Matei Literatul, drept urmare a unei plângeri făcute de acesta, în problema banilor oferiți de el pentru eliberarea unor nobili ardeleni din robia tătară⁴⁸. A fost un principe slab, care în ciuda sprijinului Porții n-a reușit să domine situația din Transilvania și nici n-a putut să-l înlăture definitiv pe fostul principe Gheorghe Rakoczy al II-lea, care și-a reluat domnia în 1659-1660⁴⁹. în august 1659 fostul principe Gheorghe Rakoczy al II-lea, în fruntea unei armate, a pornit împotriva lui Barcsai. La sfârșitul lui august a trecut Munții Meseșului și a pornit asupra Cristurului, unde se afla dieta, care s-a dizolvat la apropierea armatei sale. Era chiar în ziua în care cei 3 nobili desemnați a garanta pacea cu Țara Românească plecau să își îndeplinească misiunea⁵⁰. După ce primi vestea că un corp de oaste de 1200 de ostași, condus de Ștefan Varadi, a fost risipit de trupele lui Rakoczy, Acațiu Barcsai s-a retras precaut la Deva, oraș aflat mai aproape de protectorul său, pașa de Timișoara. De aici a trimis pentru tratative la Rakoczy pe Kemeny; Barcsai se arăta dispus să renunțe la putere, cu condiția ca succesor să-i fie loan Kemeny (era exact dorința lui Mihnea al III-lea)⁵¹. în timpul discuțiilor, a sosit din Țara Românească vestea că voievodul muntean s-a răzvrătit împotriva Porții. în noul context politic, Gheorghe Rakoczy al II-lea a cerut și a obținut de la dieta convocată la Târgu Mureș, acordul realegerii lui ca principe (începutul lui septembrie 1659), ca urmare a abdicării temporare a lui Acațiu Barcsai. Veștiile despre victoriile împotriva turcilor obținute de Mihnea al III-lea i-au fost aduse marelui vizir Kuprulu de un curier special al lui Acațiu Barcsai care, refugiat la Timișoara, suferea un prost tratament din partea otomanilor⁵². în lipsa unor forțe militare suficiente care să-l susțină, Acațiu Barcsai se retrage în iarna lui 1659-1660 la Sibiu, unde este supus unui prelungit asediu din partea principelui destituit de turci. în decembrie 1659, judelui Brașovului, ⁴⁷ Susana Andea, Din relațiile Transilvaniei cu Moldova și Țara Românească în secolul al XVlI-lea, Cluj-Napoca, 1997, p. 55; 75-77. ⁴⁸ Serviciul Județean Cluj al Arhivele Naționale, Fond Lazăr de Lăzarea, fila 29. ⁴⁹ Istoria Românilor, N, p. 199 -201. ⁵⁰ Marin Matei Popescu, Adrian N. Beldeanu, cp. cit., p. 161. ⁵¹ Ibidem, p. 162. ⁵² Ibidem, p. 192-193. 113 Mihail Hermann, i-a sosit o poruncă de la Acațiu Barcsai să-l prindă pe domnul fugar refugiat în Țara Bârsei, Mihnea al III-lea⁵³. La începutul anului 1661, noul principe ales de stările ardelene, loan Kemeny, apus să fie schingiuit Andrei Barcsai, fratele principelui Acațiu Barcsai și comandant al Făgărașului iar ulterior, din porunca lui Kemeny, Acațiu Barcsai și cei doi frați ai săi, Andrei și Gașpar, au fost executați sub învinuirea că uneltesc cu turcii⁵⁴. ACAȚIU BARCSAI OF BÂRCEA MARE, THE LAST BAN OF LUGOJ AND CARANSEBEȘ (26 DECEMBER 1644 - 14 SEPTEMBER1658) Abstract The controversial personality of the last ban of Lugoj and Caransebeș, Acațiu Barcsai, was rigorously analyzed, on the basis of the testimonies of the epoch, by I. Banateanul, who highlighted his role as a stimulator of cultural- church progress and Ion Totoiu approached the problem of Turkish domination in Banat and Crisana, achieving the first study about the history of vilayet of Timișoara. The complex and contradictory personality of the last ban of Lugoj and Caransebeș, the Romanian Acațiu Barcsai is restored in the context of internațional reports. The most important diplomatic activity was that of the last ban, Acațiu Barcsai (1644-1658), and it’s illustrated by his relations with Walachia and Moldavia during the reigns of Matei Basarab, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Constantin Serban Basarab. Acareer diplomatist, the confident person of Prince Gheorghe Rakoczy II, he was a member of the “locumtenens comitee” that governed Transylvania when the Prince participated at the unfortunate campaign in Poland (1657). Some bans, like Acațiu Barcsai, accomplished the position of president of the princely Table. The ban Acațiu Barcsai also participated as a member in ⁵³ Ibidem, p. 233. ⁵⁴ Călători străini, N, p. 584. 114 the commission ofrevision of Constituțiile Aprobate ale Transilvaniei (in 1653), that guarantees the privileges of the two districts of Banat. In the XVIth-XVIIth centuries, the bans of Caransebes-Lugoj conducted the confessional life of Eastern Banat, actively sustaining the Reform, more precisely the Calvinism. Thus, the ban Acațiu Barcsai forbade the finalization of the construction of a Catholic church at Slatina de Timiș in 1644 and financially supported the printing of a Romanian book, of Calvinistic structure. The disappearance of the banate of Lugoj was produced in the context ofthe tragic events in 1658, when the great vizier Mehmed Kuprulu undertook a punitive expedition against prince Gheorghe Rakoczy II, who had flagrantly encroached upon his dispositions. Under the threat of the Turkish army and lacking aii support of prince Gheorghe Rakoczy II, in August the 23ld the authorities of Ardeal accept the “election” of the last ban of Lugoj and Caransebeș, Acațiu Barcsai, as prince of Transylvania. The Porta imposed the new prince extremely tough conditions, among which the renunciation to the citadels that were providing the defensive line of the country in the western part: Lugoj, Ineu, Caransebeș, Dezna, that passed under Turkish domination. The districts o Caransebeș and Lugoj were yielded to the Turks by Acațiu Barcsai only in the context of the Ottoman ultimatum of September 1658. LES PREROGATIFS JURIDIQUES DU JUGE VILLAGEOIS DANS LA LEGISLATION DU XVIF SIECLE¹ Livia Magina* Mots ele: juge villageois, legislation, Transylvanie Cuvinte cheie: jude sătesc, legislație, Transilvania L’analyse d’une institution, de ses transformations et de son evolution, que celle-ci parcourt, suppose l’usage de tout type de source disponible. Le royaume medieval hongrois, continue dans sa cote orientale par le Principat Autonome de la Transylvanie, a produit, sauf les impressionnantes quantites de diplomes et de documents ayant le role de prouver le problematique de la propriete, des milliers d’actes juridiques concernant tous les aspects de la vie sociale et politique. L’institution du juge villageois, peu etudiee dans l’historiographie roumaine, peut etre mise en evidence â la base de la pyramide institutionnelle, ayant d’une maniere claire la plupart de ses attributions dans le milieu rural, le juge villageois concentrant dans ses mains l’administration du village, recevant, en echange, toute une serie de privileges. L’histoire du menu peuple a ete souvent ignoree, bien que les categories de la base sociale aient vecu selon des lois et dans des institutions aussi complexes que toutes les autres situees au sommet de la societe. L’historiographie, tant roumaine que hongroise, a utilise des informations sur le juge villageois existantes dans des documents d’archive (ces qu’on appelle urbani - David Prodan) ou dans les collections des lois concernant les villes (Szabo Istvăn), et aussi dans une restreinte mesure de la legislation centrale. II existe une raison precise pour cet etat de faits, car la legislation centrale s’occupe seulement d’une maniere sporadique de cette institution dans le cadre de ses dispositions. Au delă des prevoyances juridiques et des mentions documentaires, les institutions mineures, comme celui du juge villageois, ont continue leur fonctionnement connectees ă „la longue duree” de * Muzeul Banatului Montan, Reșița, Bd. Republicii, nr. 10, e-mail: liviamagina@yahoo.com ¹ Cette etude est une pârtie de l’ouvrage soutenu dans le programme de doctorat. 116 l’histoire, qui paradoxalement les maintient ă la peripherie de l’interet du chercheur. En depit de la precarite des mentions legislatives, on peut observer que l’institution a ete solidement ancree dans les realites de l’epoque, ce type de document decouvrant une facette impossible d’etre mise en evidence par des autres genres d’actes. Etant une institution situee ă la base de l’hierarchie, le legislateur n’est pas directement interesse par celle-ci en soi, mais plutot de sa relation avec les echelons superieurs de la pyramide sociale et politique. Le manque des documents emis meme par l’institution du juge villageois, nous prive de son point de vue vis-ă-vis des commandements de la loi. L’importance des caracteristiques offertes par la legislation consiste dans le fait qu’elle nous offre une image qui contient les attributions, les competences mais aussi les obligations dune institution rurale, peu visible dans d’autres documents. Pour une longue periode la coutume a represente pour le royaume hongrois la principale source de droit. Mais l’absence des textes ecrits aurait fait la vie juridique peu operable. Les premiers decrets ont ete emis par le roi Stephane, mais la plupart des rois hongrois ont eu une activite de ce genre, de ce point de vue se remarquant les rois Ludovic I de Anjou (1342-1382), Sigismund de Luxembourg (1387-1437) et Matia Corvin (1458-1490). Les actes, portant le sceau royal, ne se sont pas constitues dans un corpus ou une archive propres â l’institution royale, etant repandues dans de diverses locations et de fonds. Un premier recueil de ces lois et reglements de droit a ete organise par Stephane Ilosvăy qui, reste au stade de manuscrit, a constitue la base pour la collection Coi pus Juris Hungarici. En 1696 Martin Szentivănyi a publie cette nouvelle collection de lois qui, en suite de son usage intense et prolonge, avait acquiert un caractere officiel, sans que ce fait soit l’ceuvre du pouvoir legislatif. La collection a ete perfectionnee dans le XVIIIe siecle par loan Szegedi et, dans les dernieres decennies du XVIIIe siecle et de la premiere moitie de celui suivant, par l’initiative de Martin Kovachich ont ete issues â la lumiere toute une serie de lois et de decrets. Dans ce cadre legislatif, on peut observer facilement l’evolution du droit hongrois. Aujourd’hui, l’edition la plus connue est celui du Millenium, editee en 1900 par Deszb Mârkus². Ainsi, ce recueil contient les decrets royaux tout en commencant avec le roi Saint Stephane, mais ayant neanmoins des lacunes, etant completee avec les nouvelles lois de ² Charles D’Ezlary, Histoire des institutionspubliques hongroises, I, Paris, 1959, p. 70-72; voir VI. Hanga, Istoria dreptului românesc, I, București, 1980, p. 213-214. 117 Mărie Therese (1740-1780), finissant au niveau de l’annee de 1848. La derniere edition, avec des completions et ajustements, incluant meme des pieces inedites, a ete publiee en deux volumes, en 1976 et en 1989³. Meme si les articles du XVLe siecle ne constituent pas un sujet pour cette etude, on ne peut analyser la legislation du Principat sans se reporter â celui anterieure. Ainsi, en 1504, Vladislav II a ordonne â Stephane Werboczi⁴ de codifier les decisions de droit dans ce qui est apparu comme Tripartitum opus iuris consuetudinarii inclyti regni Hungariae partiumque eidem annexarum, qui avait obtenu l’accord de la Diete en 1514. Seulement en 1517 Werbbczy editait en Vienne, en latin, une premiere edition de ce recueil de lois. En depit de cela, Tripartitum reste seulement un „livre de droit”, sans ayant le statut de loi pour le pays, mais etant utilise constamment, les lois ulterieures citant les regles contenus par celui-ci. Le XVIe siecle est marque ainsi, du point de vue legislatif, par les articles de loi de 1514 et de la collection de du juriste Stephane Werbbczy, qui a represente la base juridique de la societe de l’Hongrie et de la Transylvanie. Si les decrets de 1514 expriment, en fait, la reaction legislative de la noblesse envers les evenements de la meme annee, etablissant et renfermer par voie legislative toute une serie de punitions, y compris le servage, tripartitum est une collection de lois et coutumes juridiques etablies successivement par des decrets et des decisions de la Diete, approuves par celle-ci â peine en 1517. D’une maniere similaire avec les decrets de 1514, la loi est redige d’une telle maniere pour servir aux buts de la noblesse, ses principes etant adaptes ă ses besoins. La noblesse et la plebe sont les deux categories sociales inscrites dans le code des lois. Si les nobles rejouissent de toutes les droits et libertes, la plebe, contenant les gens libres et les serfs, s’inscrivent dans la situation contraire, les serfs etant soumis ă la servitude totale par le titre 25, de la III-eme pârtie. Apres la separation de la Transylvanie dans le cadre du Royaume hongrois, les decrets royales ont ete remplacees par les decisions des dietes du ³ Decreta Regni Hungariae. Gesetzeund Verordnungen Ungams 1301-1457,1, ed. Băcskai., Dory F., Bonis G, Budapesta, 1976; Decreta Regni Hungariae. Gesetze und Verordnungen Ungarns 1458-1490, II, ed. Dory E, Bonis G, Erszegi G, Teke S., Budapesta, 1989 (en suite DRH). ⁴ Istvăn Werboczi (1458-1541), notarius curiae regiae, originaire d’une familie de petits nobles, juge, politicien, diplomat - Victor Onișor, Istoria dreptului românesc, Cluj, 1925, p. 228. 118 pays, comme principale source de droit. Pendant l’epoque du Principat ont eu lieu 296 de dietes principales, y ajoutant Ies secondaires, des assemblees nobiliaires. La Diete representait l’organe constitutionnel principal, celui qui legiferait dans des diverses questions, au niveau du tout le Principat. On peut discuter sur deux types de lois, celles generalement valables et celles particulieres, en fonction de la categorie sociale, de toute situation speciale ou reportee ă un quelconque territoire. Les decisions dietales ont ete ramassees et publiees dans la deuxieme moitie du XIXe par Szilăgy Săndor, dans un ouvrage massif, ayant 21 volumes. C’est la collection la plus complete, chaque volume contenant les textes originaux, initialement en latin, puis presque exclusif en hongrois, accompagnes des appreciations, commentaires et de notes critiques de 1’editeuiL Les Principes de la Transylvanie, commencant avec Gabriel Bethlen (1613- 1629), ont ete interesses de la codification de la legislation et de la systematisation de leur legislation, en preuve de leur autonomie politique, mais aussi pour un fonctionnement optimal de la vie juridique. Ainsi, Gheorghe Rakoczy I (1613- 1629) ordonne la collection de toutes les decisions dietales et des articles repandus dans les archives des comitats et des villes. Le materiei ramasse a ete depose dans l’archive du pays, trouvee dans la viile de Alba lulia, y suivant une operation de classification et organisation sur des sujets communs, fait reste au stade de projet ă cause de la mort du Principe⁶. Seulement ă l’epoque de Gheorghe Rakoczy II (1648-1657), en 1653, on a etabli la forme finale sous le titre de Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae et Partium eisdem annexanim. En signe distinctif de la legislation duXVIPe siecle, les Approbatae sont une synthese des decisions dietales de laperiode de 1540-1653, garantissant en special les droits de la noblesse et les rapports d’entre celle-ci et les serfs ou envers le Principe. Le texte presente, ecrit en hongrois avec des termes techniques pris du latin et adaptes ă la langue hongroise (conchidă - concludalni, communicare - comunicalni, ritus - rituskoban) est divise en cinq grandes parties, partagees dans des titres et des articles: droit ecclesiastique, droit d’etat, les droits de la noblesse, procedures de jugement et notions de droit administratif. II faut observer le fait qu’on n’a pas inclut ă titre special les droits et les obligations des paysans, cela faisant l’objet des quelques titres repandus au long des textes. ⁵ Monumenta Comitialia Regni Transilvanie. Erdelyi orszăggyillesi emlekek, I-XXI, ed. Szilăgy S., Budapesta, 1875-1898 (en suite MCRT) ⁶ Constituțiile aprobate ale Transilvaniei 1653, ed. LiviuMarcu, Cluj-Napoca, 1997, p. 16- 19 (en suite Const. Apr). 119 Dans le meme esprit, en 1699, est editee une autre collection formee par les loîs emises dans la periode comprise entre les annees de 1653 et 1699, Compilatae Constitutionis. Tant le corpus de 1653, que celui dernier, ont ete redites dans le Coi pus JUris Hungarici, l’edition millenaire⁷.Untroisiemepallier legislatif est celui des decisions prises dans les assemblees des comitats et des villes. Editees sous le titre de Coi pus Statutorum Hungariae Municipalium, en huit volumes, par Kolosvări Săndor et Ovâri Kelemen, cet ouvrage surprit avec precision les realites de cette place, tout en permettant la mise en evidence des quelques aspects qui n’apparaissent pas dans la legislation centrale. Le premier de ces huit volumes contient les articles approuves dans les assemblees des comitats et des villes de Transylvanie, tant hongrois, que des colonisâtes allemands (denommes sachsen, roum. sași). La collection de statuts municipaux des sachsen, ratifice en 1583, ramasse les normes juridiques appliquees dans les villes de ceux-ci, et les constitutions des sicules (colonisâtes situes dans la pârtie estique de la Transylvanie), ramassees et approuvees en 1555 systematisent des normes de droit qui gouvernaient cette population. Une collection juridique separee a ete mise au point pour la population qui vivait dans les territoires sudiques de la Transylvanie, du district de Pays de Făgăraș. Apparue sous le titre de Statutele Țării Făgărașului et Constituțiile Țării Făgărașului, etant edites en 1508 et 1657, celles-ci contiennent toute une serie de normes coutumieres, redigees en latin et couvrant le domaine du droit penal et de celui de l’organisation procedurale, avec des intercalations concernant des obligations de nature economique, ayant pour aire d’utilisation un territoire avec de population roumaine⁸. Ștefan Meteș est celui qui les a republiees, editant meme toute une serie de regles de l’annee de 1570 -Fogaras varanok mocja es syokasa kivel esytendo altal tartoynak (1560 - 157G), qui expose les devoirs des villages mais aussi des habitant du château fort, constituant l’introduction â un urbariu (codex legislatif concernant les villes), en notre opinion etant fait en tenant compte des coutumes plus anciennes⁹. La coexistence des deux categories de normes juridiques, ecrites et coutumieres, a en realite une valeur d’application egale, sans en etre ⁷ Corpus Juris Hungarici, VII, Budapesta, 1900 (en suite CJH). ⁸ Corpus Statutorum Hungariae Municipalium. A Magyar torvenyhatosâgokjogszabălyainak gyujtemenye, I, Budapesta, 1885 (en suite Corpus Statutorum). ⁹ Ștefan Meteș, Viața agrară a românilor din Ardeal și Ungaria 1508 - 1820, I, Cluj, 1921, p. 243 -252. 120 antinomiques, comme il paraissait â un regard superficiel. Ce fait est souligne par Werboczy en 1517¹⁰ et aussi par les Statuts Municipales des Sachsen de 1583, ayant ă leur tour des racines plus anciennes, en specifiant que toute manque legislatif peut etre rempli par des normes utilisees dans le passe, â conditions qu’elles ne contreviennent pas aux interets de la majorite¹¹. On met en relief ainsi toute une serie de caracteristiques des lois de ce periode, le plus important etant le fait que toutes de ceci s’occupent, en general, avec le problematique du statut de la noblesse et de ses rapports avec la couche paysanne et le Principe du pays. A cote de la loi ecrite, le droit coutumier, forme ă travers du temps, represente pour notre etude une autre source d’informations. La Transylvanie a eu trois formes de droit, en fonction de la population qui constitue son objet de reference: le droit coutumier roumain, le droit de la population hongroise et le droit de la population d’origine allemande (sachsen)¹². Chacune de ces trois populations ont eu, en des differents degres, une codification de leur droit coutumier meme du XVLe siecle. La coutume, ou la lois qui n’est pas etablie par voie ecrite, a ete etudiee dans l’historiographie roumaine tant du point de vue juridique que ethnologique, partant de la consideration que jus valachicum represente l’essence et les caracteristiques de l’ethos roumain, et aussi l’originalite des institutions de droit. Les premieres tentatives d’analyse appliquees ă ce phenomene historique et juridique datent de la periode d’entre les deux guerres, etant continuees, selon la meme theorie, jusqu’aujourd’hui¹³. Les caracteristiques principales du droit coutumier ne se resument seulement ă la reglementation des relations agraires et du droit de propriete, mais aussi du droit familial et des obligations individuelles, avec des references qui tiennent du droit penal et procedural.  l’interieur des corps legislatifs le juge villageois est mentionne dans tous les domaines du droit, mettant en relief ses attributions et ses obligations, ¹⁰ Tripartitum, Prologus, 12, art. 2. ¹¹ Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-Napoca, 1989, p. 146-147. ¹² VI. Hanga, Istoria dreptului românesc, I, p. 203. ¹³ Victor Motogna, La dreptul românesc, jus valachicum, dans RI, 1922; Elena Mureșan Tritean, Contribuții la istoria dreptului românesc din Transilvania, dans RA, 1942-1943; Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, București, 1970; Alexandru Herlea, Studii de istorie a dreptului, I-II, Cluj, 1982-1985; Vladimir Hanga, Les institutions du droit coutumier roumain, București, 1988; Adrian Boantă, Cutuma și legea scrisă, coordonate ale vechiului drept românesc (1), dans Curentul Juridic, nr. 3-4/2006. 121 tout en pouvant tirer la conclusion que l’institution du juge villageois est egalement ancienne que l’existence du village¹⁴. La nominalisation de la personne qui detient cette fonction est variable, selon la langue de la legislation, mais aussi de la region qui en est terme de reference. Ainsi, Decreta Regni Hungariae la denomme villicus, villicus villae, villicus loci mais aussi judex vel villicus, exprimant probablement le passage vers un autre terme, moins utilise, celui de judex, ou l’usage concomitant des deux termes. En Statutele Țării Făgărașului le juge villageois n’est pas denomme expressement, etant le boyard qui „dirige la commune toute l’annee et collecte les impots”. En Monumenta Comitialia est denomme judex, kenez, kenesius villae, falusbiro, biro, folnagy, paraszt biro, falusi paraszt biro, helynek biro, en majorite des exprimassions du terme existant dans la langue hongroise, y pouvant observer un quelconque developpement/transformation de celui-ci au long du temps en consequence des nouveautes intervenues tant au niveau politique, qu’â la langue utilisee dans la chancellerie de ce temps-la. Corpus Statutorum denomme la personne qui detient cette fonction judicuspagis, judicus villani. La denomination de sândia, analysee par David Prodan, ne se retrouve pas dans la legislation centrale, car celui-ci est un terme particulier, zonal, qui a circule en parallele avec celui officiel¹⁵. La legislation contient des articles ou sont utilises des termes qui designent l’institution du juge villageois: vilicationem, falus birosagot, keneziatus, indiquant le fait que celle-ci etait consideree comme importante, meme si les references sur celle-ci sont plus rares. Plusieurs fois on enumere l’institution du juge villageois â câte d’autres ayant le memetype d’attributions, mais etant d’une plus grande importance, comme le juge des comitats ou celui des villes, tous etant denommes officiels ou dirigeants. Des ses debuts l’institution du juge villageois a eu une importante componence d’ordre judiciaire. Surement, le juge villageois etait celui qui faisait justice et solutionnait les conflits issus dans les communautes rurales. Dans le proces de jugement il etait aide par des jures, elus des membres de la communaute. La sphere d’activite de cet officiel n’etait pas etendue, mais etant plus variee, lui revenant la tâche de maintenir la surete publique, l’ordre et la ¹⁴ Eckhart Ferenc, A foldesuri buntetd-birâskodăs aXVl-XVH szazadban, Budapesta, 1946, p. 8 ¹⁵ David Prodan, Despre săndie, dans Cercetări de lingvistică, 1, 1962. 122 defense des interets communs. Dans des quelconques limites, les punitions qu’il pouvait administrer etaient de nature pecuniaire, mais aussi corporelle, les cas plus graves etant confies aux instances superieures de jugement¹⁶. II faut dire que la legislation de la periode arpadienne soit assez ambigue, mentionnant le fait que chaque paroisse doit avoir son juge villageois, tout autre ne pouvant intervenir dans ses jugements¹⁷. Si on applique cette formule â toutes les institutions trouvees en subordination hierarchique, alors meme au cas des villages il faudrait exister un juge avec une telle autorite. Le roi Ladislau avait etabli que chaque juge villageois peut occuper cette dignite pour une annee, apres ce delai ne pouvant pas le detenir, probablement pour prevenir les abus¹⁸, fait qui reste valable pour toute la periode de l’existence de cette institution, mais les documents nous montrent que la meme personne pouvait etre juge villageois plusieurs annees. Ulterieurement, tant l’organisation juridique que la procedure de jugement ont ete reglementees par la loi, existant deux grandes categories d’instances: quelques-unes ayant un specifique ethnique, crees par les populations du territoire (roumaine, des sachen, des sicules) et des autres generales, ayant plusieurs degres, toutes portant le nom generique de „scaun” (en roumain), signifiant en francais „chaise” - szek, Stuhl, Sedes judiciaria. L’organisation judiciaire devient de plus en plus compliquee; la plus haute instance de jugement est le Tableau prindere, ou on jugeait tant les cas en appel contre les decisions prises aux chaises inferieures (du comitat, des sicules, ou de l’Universite des Sachsen), mais aussi des cas en premiere et derniere instance, ayant pour terme de reference le droit de propriete. La chaise du comitat jugeait la plupart des dossiers, constituant la derniere instance pour les serfs et la premiere pour les nobles et les gens libres. A la chaise du domaine, presidee par le maître des terres, on jugeait les cas concernant les personnes asservies du domaine. La chaise de jugement du village, conduit par le juge villageois, seconde par les jures, peut juger seulement les causes mineures d’entre les villageois ou d’entre eux et les etrangers¹⁹. En partant de la chaise villageoise, l’instance d’appel pouvait etre la chaise du domaine, ¹⁶ Szabo Istvăn, Aparaszifalu dnkormănyazatăk vălsăga az ukorban, dans Tanulmănyok a magyarparasztstăg Budapesta, 1948, p. 282-284. ¹⁷ CJH, p. 82, cap. XVI. ¹⁸ Ibidem, p. 86, cap. XXV, al. 2. ¹⁹ VI. Hanga, cp. cit., p. 382-384. 123 celui urbain ou du château fort, en fonction de l’appartenance administrative du village. Un cas plus special, qui doit etre mentionne, date de l’annee de 1630, quand le juge du village de Dendrad du comitat de Cluj, Adrian Gedes, presente ă la princesse Ecaterina de Brandebourg une lettre privilegiale de 1608, emise sous le sceau de Sigismund Racoczi, qui confirmai! pour les representant du village, ă cote d’autres libertes, le fait que les habitants peuvent beneficier d’appel direct au jugement prindere²⁰. Initialement, pour chaque infamie existait une punition corporelle, ayant pour but l’intimidation que la correction de l’infracteur, au long du temps on remarque la tendance de replacer ce sorte de punition avec celui en argent, ainsi que celle-ci soit une source de revenues pour l’instance qui avait autorite sur le coupable. Cette rancon en des biens ou en argent a recii la denomination de birsag. Le legislateur est interesse meme de la sort de ceux qui proferent des injures, produisent des ennuis ou des offenses et de ceux qui ne payent pas leurs impots, au sens qu’on specific le fait que l’acte de jugement doit avoir lieu en premiere instance au juge villageois, l’appel pourrant etre fait au maître des terres et puis ă la chaise du comitat²¹. Le juge villageois avait la responsabilite de capturer et de juger les personnes qui emploient des mesures incorrectes, et au cas qu’il ne ferait pas cette chose, le maître du lieu pourrant le punir²². On observe, par contraste aux siecles anterieures, une tres bonne delimitation des autorites de l’officiel du milieu rural et quelles sont les autorites qui exigent son collaboration et soumission: c’est â dire celles du comitat et le maître des terres. Pour sa prestation dans l’instance villageoise de jugement, au juge villageois arrive une pârtie de la somme que le coupable doit le payer comme punition. Au cas que le jugement etait effectue par le maître des terres, on payait une somme de 40 dinars, au cas que celle-ci se deroulait au niveau du villicus, celui-ci recevait seulement 20 dinars²³. Dans le meme quantum s’inscrit les articles de loi qui prevoient que le juge peut retenir pour soi-meme la troisieme ²⁰ Magyar Orszăgos Leveltâr, FI, Librii regii, XIX, f. 79-80. ²¹ CJH, 1899, p. 216, ari. 8. ²² MCRT । 298 U diete de Târgu Mureș de 1549, point 17: „Le mesurage doit etre effectue en’utilisant’ la mesure de Cluj . . . Ceux qui le feront d’une autre maniere soient punis, en confiscant leurs biens. . . Si les superviseurs ne les capturent pas, le juge de cet endroit a l’obligation de les juger, et s’ils ne le sont punis par celui-ci, le maître a le droit de punir le juge”. ²³ DRH, I, p. 272. 124 pârtie des biens apportes â un noble, si ces biens ont ete voles²⁴. L’aspect pecuniaire n’est seulement un reflet du pouvoir legislatif de ce dignitaire villageois, mais aussi une source de revenues, car il n’etait pas paye d’une autre maniere. II faut mentionner que les lois s’occupent en special de la maniere de jugement des chaises officielles, publiques, les chaises villageoises et domaniales etant omises. Les delits majeurs, dont le jugement tiennent des competences des instances superieures de jugement, font l’objet d’une multitude d’articles de loi. Des annees et des annees les membres de la Diete legiferent sur le sort des tueurs, voleurs, vagabonds, incendiaires, violateurs, adulteres etc. Leurs faits tombent sous l’incidence des lois, la punition constituant, en fait, l’application d’une echelle tarifaire. Ainsi, en cas de crime la rancon de ce delit majeur se nommait hommagium, la fausse accusation - emmenda linque (la rancon de la langue). La capture des malfaiteurs est l’une des plus importantes attributions du juge villageois. Quelquefois, il etait solidaire avec tout le village dans l’accomplissement de cette tache, du point de vue theorique etant l’une des plus rares problemes ou on appliquait la responsabilite collective. La valeur de l’infraction est, avanttout, pecuniaire, mais onpourrait appliquer une correction corporelle. Celui qui voie des biens en valeur de 100 argents soit emmende au jugement de la chaise villageoise en somme de 1 florin (monnaie d’etat) et le payement des ennuis; si la meme personne repetait ce geste, la procedure etait la meme, ă la deuxieme recidive celle-ci etant pendue. Si le voi consiste en deux florins, le coupable est battu, puis il doit payer l’emende, en temoignant devant le pretre, â la premiere recidive il paie 12 florins, â la troisieme infraction de ce genre etant pendu. Si la somme volee depasse 3 florins, l’infracteur, au cas qu’il ne s’est mis en accord avec la personne lesee, est pendu, au cas contraire on lui coupe une oreille, ă une eventuelle recidive etant pendu²⁵. Si le juge met en liberte l’infracteur pour une somme quelconque, il se fait coupable de Yhommagium du voleur²⁶. La Diete de l’annee de 1614, dont les decisions ont ete reprises dans Approbatae, consignait qu’il etait defendu aux tous les villages de cacher et de proteger les infracteurs, au cas contraire l’emmende etant en somme de 200 UMCRT, I, p. 219. lsConst. Apr., P. III, T. 47, art. 2. *MCRT,\, p. 219. 125 florins. Les juges avaient l’obligation de chercher ces infracteurs et les confier â une instance superieure de jugement, respectivement ă celui du comitat²⁷. Si les voleurs captures s’echappent par la faute dujuge et des villageois, ils avaient l’obligation de le capturer en un delai de 15 jours, l’emende consistant, en ce cas en une somme de 200 florins; si tous de ceci procederaient ă une liberation intentionnee, ils devaient payer 500 florins. La poursuite generale (generalis inquisitionis) des infracteurs avait lieu une fois a trois annees, les cacheurs de voleurs etant condamnes â mort, si une felie personne a ete engagee pour garder le betail du village, celui-ci etait puni en une somme de 200 florins. Au cours de l’annee de 1619, des autres deux articles prevoyaient que le juge villageois doit retenir les personnes qui voyagent dans les routes principales sans de lettre et de les arreter, indifferemment s’ils etaient des gens ordinaires ou des nobles²⁸. Les gens sans de lettre, s’ils avaient une raison de voyager ainsi, ils devaient dire quelle etait la raison pour laquelle ils voyageaient d’une felie maniere, autrement ceux-ci entraient dans la categorie des vagabonds. Le juge du village, sous une punition de 500 florins, devait retenir de telles personnes et de les confier aux autorites, et si celui-ci ne reussirait pas cela, il avait l’obligation d’annoncer les officiels et les villages du voisinage de la presence de tels individus dans la frontiere commune²⁹. Si le juge villageois aurait mis en liberte ces personnes, il etait puni avec une emende de 200 florins par l’instance competente, c’est ă dire la chaise du comitat. Le betail sans feu ni lieu trouve dans les limites de la commune devait etre retenue par le juge. En ce sens, la suite des traces se constituait dans une autre forme d’obligation pour le village et son dirigeant. Ce sort de betail, qui n’etait reclame par un autrui, revenait au maître du domaine. Si quelqu’un perdrait un animal quelconque dans les limites d’un village, le village etait oblige de capturer le voleur ou de payer le dommage adplenum satufactionem (jusqu’ă la pleine satisfaction du perdant) dans une intervalle de 15 jours³⁰. En suite de la sollicitation du perdant, le juge et le village tout entier devait se presenter â la frontiere du village et, â cote de six jures, tous devaient jurer pour leur innocence envers le juge des nobles³¹. Si l’animal, dont la trace a ete trouvee ²⁷ Ibidem, VI, p. 419-420; Const. Apr, P. III, T. 47, art. 4. ²S Ibidem, VII, p. 514. ²⁹ Const. Apr., P. III, T. 49, art. 1. ³⁰ Ibidem, Y. III, T. 13, art. 1. "MCRT, X, p. 141. 126 dans le territoire du village, ne peut etre tire dehors ou celui-ci a ete tue, le village est puni avec le payement de 12 florins. Si ă la frontiere d’entre les villages il y a des animaux egares, le juge du village a l’obligation de les emmener dans la proximite immediate de la localite³². Au cas que le voleur n’est pas capture et on ne peut pas prouver qu’il n’est pas l’un des villageois, le village tout entier, avec son juge villageois, doivent payer une emende de 40 florins³³. Mais si le voleur est capture, le juge du village, dans un delai de 8 jours, doit faire la demande d’extradition de celui- ci³⁴. II faut dire que la procedure et les punitions soient valables meme pour le territoire des sachsen, fait specifie dans une decision de l’annee de 1665³⁵. En ce sens, en 1623, la Diete decidă, encore une fois, la punition severe des personnes qui cachaient les voleurs, les juges etant sommes de collaborer avec le chef du comitat, sous la punition d’etre empale³⁶. Une autre decision, aussi extremement dure, etait approuvee par l’assemblee transylvaine en mai 1632, et qui prevoyait que chaque juge villageois ou knez au cas de la capture d’un voleur dans les routes du village et ne tire pas les cloches, selon la coutume, celui-la (avec deux jures/villageois) soit empale, et le village doit supporter une emende de 200 florins³⁷. La meme punition reste valable au cas que le juge cacherait le fait que dans son village existe un malfaiteur et il n’actionnerait pour le capturer. Ces mesures severes visent le maintien de l’ordre aux tous les niveaux de la societe. Les paysans etaient vises en special, car sur cette categorie sociale planait toujours la suspicion de collaboration dans des activites illicites. C’est une mentalite nobiliaire, issue des prevoyances du Tripartite, qui assimile la ³² Ibidem, XV, p. 247: Az mely puszta faluknak hatărit hatalmasul vakmerdkepen akaija măs szomszedos falii, vagy akărki is elni, az olyan puszta falut birofelek, ha marhât talălnak azon o tilalmas hatărokban, hajtsăk az kbzelebb levb valamelyik faluba, es non obstande eo, hogy nem portionatus abban a faluban, melyeben a marha hejtatik, mintha az maga fahfani Datorită interdicției cu care Biserica se „alege” de pe urma politicii duse de Grupul Etnic German din România în ceea ce privește educația catolică și munca socială, asociațiile de femei catolice și cercurile de fete urmau să fie desființate la finele anului 1940 și începutul celui următor. în aceste condiții, apare, sub conducerea benedictinelor, din rămășițele asociațiilor feminine anterioare, „Opera Sf. Veronica” (VeronikawerkY tocmai pentru grija spirituală față de femei și fete. Surorile reușesc să își continue în condiții bune activitatea și la Sibiu, în internatul „Norbertinum”, dar conlucrează și cu canonicul Josef Nischbach în cadrul „Asociației Sfântului Bonifaciu”¹³, organism al germanilor din Banat care se îngrijea de educația religioasă și culturală a acestora din satele cu populație mixtă, unde șvabii bănățeni reprezentau mai puțin de jumătate din întreaga așezare¹⁴. ¹³ Claudiu Călin, Asociația Sfântului Bonifaciu pentru Dieceza de Timișoara. O asociație religios-culturală timișoreană pentru întregul Banat, în Descoperiți Banatul: Timișoara, Timișoara, 2009, p. 52-68. ¹⁴ Nikolaus Engelmann et alii, op.cit., p. 77-89, dar și în ADT, în manuscrisul „Daten im Lebenslauf der Priorin Dr. Hildegardis Wulff OSB.”, p. 5. 400 Zorii anilor grei ce vor urma se ivesc deja din 1943. Surorile sunt active în anii 1943 și 1944 în ajutorarea refugiaților din Basarabia și din Transnistria, indiferent de originea lor etnică. în 1944 au loc bombardamentele aliate asupra Timișoarei, pentru ca, după 23 august, să se desfășoare lupte aprige cu trupele germane în retragere. La mijlocul lui septembrie 1944, Armata Roșie își face intrarea în oraș, lucru care face ca surorile „germane” să se afle mereu sub șicanele nou-veniților, dar și ale autorităților. Călugărițele care nu dețineau cetățenia română au fost concentrate, deja de la începutul lunii, în lagărele de la Târgu Jiu și Turnu Măgurele, de unde vor reveni abia la 17 decembrie 1945. Ele au putut fi vizitate de benedictinele din Timișoara și li s-au putut trimite pachete abia începând cu august 1945. Deportarea etnicilor germani în URSS a făcut ca surorile benedictine ale sfintei Lioba din Timișoara să își lărgească aria de activitate și să ofere multă alinare în multe dintre probleme ivite în urma acestui exod uman. Este fondată astfel așa-numita „Opera de Ajutorare a Copiilor” (Kinderhifswerk), care oferea sprijin odraslelor rămase singure acasă ori doar cu bunicii, fără speranțe în urma deportării părinților și membrilor familiilor lor în Rusia Sovietică. Pentru aceasta s-au efectuat lucrări de extindere la spitalul Sf. Anna, astfel că, în încăperile nou-create, au putut fi adăpostiți circa 80 de copii. Este impresionant faptul că aceste lucări au fost efectuate în vara lui 1946 de către muncitori de diverse confesiuni și naționalități, fără ca aceștia să ceară vreo plată. De asemenea și la Aradul Nou s-a deschis un „punct de ajutor” pentru copii. Tot legat de deportarea germanilor în URSS, surorile benedictine au organizat, având uneori și sprijinul surorilor de Notre Dame, așa-numita „Opera de Ajutorare a celor ce se întorc acasă” (Heimkehrerhijswerk). în acest scop, în cursul anilor 1945-1947, Sr. Patrizia Zimmermann se deplasează în mai multe localități, organizând deja din 1945, cu ajutorul unor preoți din localitățile sau zonele respective, așa-zise „puncte de ajutor” în Maramureș (împreună cu preotul local Josef Sundhausen), la Oradea, la București, cu ajutorul părintelui Josef Schubert¹⁵ și cu capelanii Pojar și Baltheiser. în 1946 s-au creat „puncte de ajutor” la Focșani, prin capelanul Ștefan Fischer, la Iași, prin acelși Fischer, ¹⁵ Josef Schubert, viitor episcop în clandestinitate, născut la București, la 24 iunie 1890. A fost consacrat ca episcop, în secret, la 30 iunie 1950, fiind numit Administrator Apostolic de București. A fost judecat și condamnat în același proces cu episcopul Pacha, la 10-17 septembrie 1951 (în acest sens vezi și ACNSAS, Fond Penal, Dosar P.000310, în special volumele: 1-4, 13). A reușit să plece din țară în 1969, ajungând la Roma, a fost primit de 401 unde Sr. Hildegardis și învățătorul Johann Weber, au reușit să ajungă cu un vagon de alimente. în Maramureș, sora Patrizia Zimmermann și capelanul Michael Sauer fac naveta între orașul de frontieră Sighetul Marmației și Oradea, pentru a veni în ajutorul celor care se întorceau de la munca forțată din URSS¹⁶. Tot în 1946, prin dispariția unei vechi colaboratoare, dr. Elisabeta Radu, benedictinele moștenesc o casă la Timișoara, pe str. Gheorghe Doja, unde donatoarea testamentară dorea, susțintă de surori, întemeierea unei case de copii. între 1947-1948, pe fondul politic extrem de dușmănos la adresa germanilor din Banatul Sârbesc și Bacica (Backa, Serbia), foarte mulți dintre acești congeneri reușesc, nu fără mari greutăți, să se refugieze în România. Și de această dată benedictinele s-au implicat direct, reușind pe diverse căi, salvarea vieții multora și chiar adăpostirea fetelor și femeilor în așezămintele lor caritative. Devalorizarea din 1947 le va aduce mari greutăți, în speță operelor de caritate întreprinse pe seama copiilor, a celor care se întorceau din URSS, a refugiaților din Iugoslavia. Cu toate acestea, până la desființarea ordinului de către comuniști, la 1 august 1949 și predarea casei și a tuturor așezămitelor la 20 august 1949, surorile au reușit să își susțină și să facă să fie funcționale toate operele de caritate întreprinse. Desființarea abuzivă, naționalizarea și temnițele comuniste La 20 august 1949, benedictinele de Sf. Lioba din Timișoara au fost nevoite de comisia de naționalizare să își părăsească definitiv prioratul din cartierul Elisabetin, unde și-au desfășurat binecuvântata activitate timp de aproape două decenii¹⁷. Surorile din Germania, care mai aveau încă cetățenie germană, au reușit să se refugieze în țara de origine între 18 și 20 august. O parte dintre cele localnice s-au întors la familiile lor din satele bănățene, iar altele s-au angajat în diverse servicii locale. Sora Hildegardis devine organistă Papa Paul al Vl-lea, căruia i-a prezentat situația Bisericii Catolice din România (Dr. Hieronymus Menges, BischcfJosef Schubert, Salesianer-Buchdruckerei, Ensdorf/Oberpfalz, 1971, p. 32, 47-49 și în Procesul unui grup de spioni, trădători și complotiști în slujba Vaticanului și a centrului de spionaj italian, București, 10-17 septembrie 1951, 1952, p. 9) ¹⁶ Hans Diplich, Schwester Patrizia Zimmermann, Timișoara, 1999, p. 26-34 ¹⁷ ADT, Fond Ordine Călugărești, Subfond „Benediktinerinnen von St. Fioba”, Dosar „Inventar 1949”, nenumerotat. 402 și cantor la biserica parohială din Timișoara V. Mehala, făcând meditații la diverse materii și mutându-se în chirie, cu sr. Veronika Hammer. Astfel își duce activitatea, reușind să reunească, prin întâlniri periodice și în locuri uneori semi- secrete, mai toate surorile benedictine rămase în țară. în vara lui 1950 îi este înmânată, din partea Nunțiaturii Apostolice, prin intermediul sorei sociale Hildegard Reisner, în condiții de maximă discreție și pericol, scrisoarea circulară destinată episcopului Augustin Pacha, pastorală pe care acesta, în calitatea sa de ultim episcop catolic diecezan în libertate, trebuia s-o citească de la amvonul Domului din Timișoara. în urma acestui gest episcopul este arestat, la 17 iulie 1950, fiind urmat, la 18 august, de către sora Hildegardis Wulff, citată la rândul ei în procesul înscenat bătrânului ierarh Augustin Pacha¹⁸. Procesul și condamnarea sorei Hildegardis Wulff au avut loc în februarie 1952, ea fiind condamnată concomitent cu Sr. Patrizia Zimmermann (arestată 10 februarie 1951), la 19 februarie, prin sentința 173/1952 a Tribunalului Militar București, secția I. Acuzațiile erau cele întâlnite și în procesul episcopului Pacha din septembrie 1951: înaltă trădare, spionaj în favoarea Vaticanului și a puterilor occidentale (Statele Unite ale Americii și Italia), propagandă nazistă și colaborarea cu naziștii¹⁹, activități subversive împotriva Republicii Populare Române. Verdictul a fost dur: 25 de ani închisoare și muncă forțată pentru sr. Hildegardis și 23 de ani închisoare și muncă forțată pentru Sr. Patrizia. închisorile și temnițele Securității prin care a trecut priorisa benedictină timișoreană au fost cele din: Timișoara, București, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Brașov și București-V ăcărești²⁰. Un fel de epilog... La 31 mai 1959, în urma unor pregătiri „temeinice” în cadrul cărora sora Hildegardis a fost ajutată în mod organizat și premeditat să se reabiliteze fizic și medical, autoritățile comuniste au repatriat-o în Berlinul de Vest, împreună ¹⁸Procesul unui grup de spioni, p. 87-89. ¹⁹Fapt infirmat dealtfel în jului lui 1941-1942 când Siguranța Statului informa că: „în 1941 o anume Wulfțf] Hildegardis, f.d., călugăriță catolică, semnalată că influențează femeile din Grupul Etnic German în folosul bisericii”, în ACNSAS, Fond Penal, Dosar P.00671, voi. 2. ²⁰ ADT, în manuscrisul „Daten im Lebenslauf der Priorin Dr. Hildegardis Wulff OSB.”, p. 9; ACNSAS, Fond Penal, Dosar P.00671, voi. 1, filele 1-170 și voi. 2, filele 1-252. 403 cu Sr. Patrizia Zimmermann, canonicul Josef Nischbach și fostul deputat al comunității germane din Banat, dr. Franz Krăuter²¹. La 1 iunie a fost schimbată, alături de ceilalți amintiți mai sus, de către autoritățile române și est-germane, pe de o parte, și autoritățile vest-germane, pe de altă parte, în apropierea Porții Brandenburg, contra a doi spioni români prinși în Germania de Vest. Procedura a fost urmarea unor ani dificili de negocieri între Vatican, R.F.G., Elveția, casa- mamă a benedictinelor din Freiburg-Gunterstal, și autoritățile comuniste din România. După o scurtă perioadă de 5 zile în lagărul pentru emigranți de la Friedland, Saxonia Inferioară, cei patru s-au putut îndrepta spre Freiburg- Gunterstal, unde au fost primiți cu deosebită bucurie și fast în casa mamă a benedictinelor sfintei Lioba. Sora Hildegardis Wulff și-a reînceput activitatea în anul 1960, prin diverse cursuri și prelegeri. Deja la mijlocul lunii aprilie s-a deplasat în Canada, la germanii emigrați, cu precădere din Banatul Sârbesc, România sau alte părți ale Europei de Est. După un an întreg de vizite și activități se întoarce în Germania, unde află că suferă de cancer. La 20 octombrie 1961, la orele 16.00, încetează din viață, la mai bine de o lună după decesul fondatoarei ordinului, Sr. MariaBenediktaFohrenbach. Este înmormântată la 25 octombrie, în cimitirul surorilor din Freiburg-Gunterstal, funeraliile fiind celebrate de Walter Kampe, episcop-auxiliar de Limburg, veche cunoștință a benedictinelor timișorene de la „Norbertinum”-ul sibian²². ²¹ Se pare că Securitatea a dorit să acopere „urmele” acestui schimb, deoarece în ACNSAS, Fond Penal, Dosar P.00671, voi. 2, nu este reflectată deloc operațiunea. Ba mai mult, Direcția Generală a Securității Statului București aducea la 7 ianuarie 1960 la cunoștința MAI, Direcția Regională Timișoara, faptul că „numita Wulfțf] Elisabeta a fost eliberată la 31.05.1959 și pusă în libertate din penitenciarul Mislea prin decretul 239/9 iulie 1959” (sic!) al Prezidiului Marii Adunări Naționale, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în Timișoara, Str. Ion Vasiu 3, urmând a fi „luată în evidență ca obiectiv sau problemă”(filele 33-35 ale voi. 1.). Intr-o notă marginală scrisă cu un creion de culoare roșie pe documentele amintite, un locotenent major de Securitate dispunea la 14 iulie 1959 următoarele: „Tov. Maior Novac a luat legătura telefonică cu Direcția 8 și a dispus ca lucrarea să se claseze - cazul fiind rezolvat”. Urmează semnătura indescifrabilă. ²² Hans Diplich, cp. cit., 40-41, 62-65. 404 Anexă: Registru Personal al Ordului ^ft. Benedictus dela ^ft. Lioba, Timișoara HL²³, 1. Wulff Hildegardis²⁴ / Liselotte / născută la Mannheim, Germania, la 08.09.1896, părinții Richard Wulff și Elisabeth, născută Gottschalk, cetățean român, intrată în ordin în 1920, prezentă în România din 1927, studii: bacalaureat, universitate, doctorat în filozofie, înveșmântare 14.04.1925, voturi călugărești 21.03.1927, profesiunea solemnă 21.03.1933, activitate: superioara congregației [+ 20. Oct. 1961 Freiburg in Breisgau], 2. Hammer Veronika / Alice / născută la Breslau, Germania, la 22 martie 1894, părinții Stanislaus Hammer și Helene, născută Leonhart, cetățean român, intrată în ordin în 1926, prezentă în România din 1931, studii: școala primară, liceul, îngrijirea nou-născuților, îngrijirea bolnavilor, înveșmântare 28.08.1928, voturi călugărești 6.01.1931, profesiunea 28.09.1936, activitate: 1931 - îngrijirea bolnavilor, 1936 - îngrijirea bolnavilor în spitalul Sf. Anna. 3. Greska Aloysia /Maria/ născută la Freising, la 1 mai 1902, părinții Laurentius și Susanne, cetățenia germană, intrarea în Ordin 1926, prezentă în Banat din 1934, studii: școala primară de opt clase, îngrijirea nou-născuților, înveșmântarea, 21.03.1928, voturi călugărești, 21.03.1930, profesiunea 21.03.1936, activitate: 1934-1937, munci casnice la St. Lioba, 1937-1944, activă în spitalul sf. Anna. 4. Kammer M. Ancilla / Magdalena / născută la Beșenova Nouă (azi Dudeștii Noi, jud. Timiș), la 10 iunie 1912, părinții: Peter Kammer și Elisabeth, născută Ebner, cetățenia română, intrată în ordin 1931, studii: școala primară, îngrijirea bolnavilor, îngrijirea nou-născuților, înveșmântare, 30.04.1934, voturi călugărești, 01.05.1936, profesiunea, 1.05.1942, activitate: 1931, munci casnice, 1932, școala pentru îngrijirea bolnavilor, 1936, soră medicală în spitalul Sf. Anna. 5. Bechtold Johanna / Maria/ născută la St. Georgen, în Pădurea Neagră (Schwarzwald) la 17 martie 1900, părinții Peter și Margareta, cetățenia ²³ ADT, Fond Ordine Călugărești, Subfond „Benediktinerinnen von St. Lioba”, Tomus „Registru Personal al Ordului Sft. Benedictus dela Sft. Lioba, Timișoara III”, p. 1-32 ²⁴ Schematismus Cleri Dioecesis Timișoaraensis pro Anno Domini 1948, Timișoara, 1948, p. 93. 405 germană, intrarea în ordin 1927, studii: școala primară de opt case, înveșmântare, 27.09.1928, voturi călugărești, 28.09.1930, profesiunea, 28.09.1936, activitate: 1932-1944, soră-bucătreasă în mănăstirea Sf. Lioba din Timișoara. 6. Paul Gerharda / Margareta / născută la Lovrin, la 10 martie 1912, părinții Johann Michael Paul și Eva Maria, născută Gassner, cetățenia română, intrată în ordin în 1933, studii: liceul, școala socială de fete, înveșmântare, 30 aprilie 1936, voturi călugărești, 18 mai 1938, profesiunea la 18 mai 1944, activitate: 1933-1934, munci casnice, 1934- 1936, școlarizare, 1936-1937, munci casnice, 1937-1939, conducerea casei pentru săraci la Lovrin, 1939-1944, muncă de îngrijire, 1944-, sacristană în biserica parohială din Timișoara VI-Fratelia. 7. Schmidt Anna Maria / Barbara / născută la Steierdorf, la 29 septembrie 1916, părinții Vinzenz Schmidt și Theresia, născută Svoboda, cetățenia română, intrată în ordin la 4 noiembrie 1933, studii: liceul, curs pentru îngrijitoare de bolnavi la Crucea Roșie, înveșmântarea, 30 aprilie 1936, voturile călugărești, 18 mai 1938, preofesiunea, 18 mai 1944, activitate: 1933-1936, munci casnice, 2 aprilie 1936, spitalul Sf. Anna. 8. Alt Theresia / Maria / născută la Deta, la 28 iulie 1910, părinții Simon Alt și Maria, născută Nemeth, cetățenia română, intrarea în ordin la 2 noiembrie 1933, studii: liceul, școala socială de fete, înveșmântare, 30 aprilie 1936, voturi călugărești, 18 mai 1938, profesiunea, 18 mai 1944, activitate: 2.11.1933-, grădinărit și munci casnice, 1.05.1937, portăreasă la spitalul Sf. Anna, 15.10.1942, activă în internatul „Norbertinum” din Sibiu, conducătoare de curs pentru munci casnice și grădinărit, 16 ianuarie 1947-, activă în parohia orașului Sibiu. 9. Hugel M. Lioba / Katarina / născută la Lovrin, la 12 decembrie 1908, părinții Josef Hugel și Maria-Anna, născută Schaub, cetățenia română, decedată la 18 decembrie 1948. Intrată în ordin în 1934, studii: școala primară, înveșmântare, 30 aprilie 1936, voturi călugărești, 18 mai 1938, profesiunea, 18 mai 1944, activitate: munci casnice. 10. Martin Magdalena / Maria / născută la 4.10.1898, părinții Karl și Ernestine, cetățenia germană, intrarea în ordin 1924, studii: școala primară, îngrijirea bolnavilor, înveșmântare, 21.03.1925, voturi, 21.03.1930, profesiunea, 21.03.1936, activitate: 1934-1936, croitoreasă, 27.05.1936-, spitalul Sf. Anna. 406 11. Zimmemann Patricia / Barbara / născută în Freidorf, la 13 decembrie 1914, mama Eva Zimmermann, cetățenia română, decedată la 19 mai 2007, la Ingoldstadt, intrată în ordin în 1935, studii: liceu, examen de cateheți, înveșmântată la 31 octombrie 1939, voturi călugărești la 1 noiembrie 1941, profesiunea la 1 noiembrie 1947, activitate: 1935-1939, studii, 1939-1941, munci casnice, 1941-, asistență socială [+20.05.2007 Ingolstadt]. 12. Henzl Gerburg / Maria/născută la Variaș la 15 octombrie 1919, părinții Franz Henzl și Maria, născută Prunkl, cetățenia română, intrată în ordin în 1936, studii: bacalaureat, înveșmântare, 31 octombrie 1941, voturi călugărești, 1 noiembrie 1943, profesiunea -, activitate: 1936- 1941, studii, 1941-, predă în cadrul Școlii Superioare Populare. 13. Zugl Barbara / Olga / născută la Steierdorf, la 3 ianuarie 1914, părinții Johann și Francisca, cetățenia română, intrată în ordin la 8 iulie 1935, studii: școala primară, înveșmântare, 28 septembrie 1937, voturi -, ieșită din ordin 28 septembrie 1939, activitate 8 iulie 1935 - 28 septembrie 1939, munci casnice. 14. Mechtildis Peter / Roșa / născută la 7 martie 1892 la Radolfzell, părinții Anton și Gertrud, cetățenie germană, intrată în ordin în 1924, în România din 1938, studii: liceul, pregătire de asistentă medicală pentru bolnavi și pentru nou-născuți, înveșmântare, 21 martie 1925, voturi călugărești, 21 martie 1927, profesiunea, 21 martie 1933, activitate: 12 noiembrie 1938, casa pentru săraci din Lovrin, 4 decembrie 1939, soră medicală în spitalul Sf. Anna. 15. Lehmann Josefa / Theresia / născută la Timișoara la 10 martie 1904, părinții Michael și Anna Maria, născută Weber, cetățenie română, intrarea în ordin în 1937, studii: liceul, înveșmântare, 17 mai 1939, voturi călugărești, 18 mai 1941, profesiunea, 18 mai 1947, activitate 1937, munci casnice, 17 mai 1938, șefa spălătoriei în spitalul Sf. Anna. 16. Ebner Hedwig / Anna / născută la Giarmata, la 8 no iembrie 1912, părinții Johann și Barbara născută Schmidt, cetățenia română, intrată în ordin în 1937, studii: școala primară, înveșmântată la 18 mai 1939, voturi călugărești la 18 mai 1941, profesiunea la 18 mai 1947, activitate: 1937-1948, spălătoreasă la spitalul Sf. Anna. 17. Svoboda Elisabeth / Margaretha / născută la Cărani, la 2 august 1923, părinții Mathias și Margareta, născută Schlesinger, cetățenia 407 română, intrată în ordin în 1937, studii: educatoare de grădiniță, înveșmântare, 31 octombrie 1942, voturi călugărești, 1 noiembrie 1944, profesiunea-, activitate: 1937-1944, studii, 1945, școala de artă. 18. Langlotz Theodora / Lucia / născută la Donau-Eschingen, la 30 mai 1898, părinții Konrad și Roșa Theresia, cetățenia germană, intrată în ordin 1932, în România din 1935, studii: liceul, școala socială pentru femei, înveșmântare, 27 septembrie 1933, voturi călugărești la 28 septembrie 1935, profesiunea la 28 septembrie 1941, activitate: 1935- 1944, munca de secretariat a prioratului. 19. Fendrich Helmtrudis / Anna / născută la Singen, la 17 februarie 1912, părinții Ferdinand și Magdalena, cetățenia germană, intrată în ordin în 1932, în România din 1935, studii: școala de comerț, înveșmântată la 28 septembrie 1933, voturile călugărești la 28 septembrie 1935, profesiunea la 28 septembrie 1941, activitate: 1935- 1944, superioara internatului „Norbertinum” din Sibiu. 20. Deisler Dominika / Maria / născută la Bruchsaal, la 14 decembrie 1907, părinții Georg și Helene, cetățenia germană, intrată în ordin în 1932, în România din 1935, învățătoare pentru școala de gospodărie, înveșmântată la 27 septembrie 1933, voturi călugărești la 28 septembrie 1935, profesiunea la 28 septembrie 1941, activitate: 1935-1944, predare la școala de iarnă a prioratului Sf. Lioba din Timișoara. 21. Svoboda Christina / Katharina / născută la 27 martie 1924, la Cărani, părinții Mathias și Margaretha, născută Schlesinger, cetățenia română, intrată în ordin 1938, studii: școala primară, înveșmântarea, 31 octombrie 1939, voturile călugărești, la 1 noiembrie 1941, profesiunea, 1 noiembrie 1947, activitate: 1938-1943, croitoreasă la Prioratul Sf. Lioba din Timișoara, 1943-1947, soră bucătăreasă la „Norbertinum” în Sibiu. 22. Musler Adelheid / Maria / născută la Beșenova Nouă, azi Dudeștii Noi, jud Timiș, la 14 iulie 1912, părinți Karl și Anna, născută Krambo, cetățenia română, intrată în ordin în 1939, studii: liceul, examen de moașă la Clinica Universitară din Sibiu, înveșmântată la 14 august 1940, voturi călugărești la 15 august 1942, profesiunea la 15 august 1948, Activitate: 1939-1942, munci casnice, 1942-1944, studii, 1944, soră medicală în spitalul Sf. Anna. 408 23. Laurusceac Irene / Eugenia / născută la Cernăuți, la 3 0 decembrie 1910, părinții Ștefan și Mathilde, cetățenia română, intrată în ordin 1939, Studii: liceul, examen de moașă la Clinica Universitară din Sibiu, înveșmântare, 31 octombrie 1941, voturi călugărești, 1 noiembrie 1943, profesiunea -, Activitatea: 1939-1942, munci casnice, 1942-1944, studii, 1944-, soră medicală în spitalul Sf. Anna din Timișoara. 24. Inandy Agathe / Gisella / născută la Caranebeș -, părinții -, cetățenia română, intrată în ordin în 1939, studii: examen de învățătoare, înveșmântare, 18 mai 1941, voturi călugărești, 18 mai 1943, ieșită din ordin la 18 mai 1948, activitate: 1939-1944, predare în școala de iarnă, 1944-, soră asistentă socială, organistă. 25. Feistl Gottharda / Maria / născută la Jimbolia, la 15 noiembrie 1911, părinți Georg și Klothilde, născută Hoffmann, cetățenia română, intrată în ordin în 1941, Studii: liceu, școala de cantori, înveșmântare, 31 octombrie 1941, voturi călugărești, 1 noiembrie 1943, profesiunea -, activitate: 1941-1943, studii și munci casnice, 1943-14 mai 1944, în internatul „Norbertinum” din Sibiu, 1944-, soră bucătăreasă. 26. Quint Waltrudis / Anna / născută la Jimbolia 30 ianuarie 1918, părinții Hans și Rosina, născută Baumstark, cetățenia română, intrată în ordin în 1942, studii: școala elementară, examen de catehet. 27. Friedrich Ida / Katarina / născută la Cărani, la 11 august 1926, părinți Nikolaus și Anna, născută Zimmer, cetățenia română, intrată în ordin în 1943, studii: școala elementară, înveșmântată la 9 februarie 1945, voturile călugărești la 10 februarie 1947, profesiunea-, activitate: 1943 soră la bucătărie. 28. Fellenz Odilia / Katharina/ născută la Jimbolia, la 24 septembrie 1920, părinții Michael și Katharina, născută Wechselberger, cetățenia română, intrată în ordin 1940, studii: liceul, înveșmântare, 18 mai 1941, voturi călugărești, 18 mai 1943, profesiunea la 18 mai 1949, activitate: 1940 soră la bucătărie pentru spitalul Sf. Anna din Timișoara. 29. Gruescu-Gross Irmgard / Magdalena / născută la Timișoara, la 7 octombrie 1924, părinții Michael și Maria născută Helfer, cetățenia română, intrată în ordin în 1943, studii: liceul, înveșmântare, 9 februarie 1945, voturi călugărești, 10 februarie 1947, profesiunea-, activitate: 1943-, muncă în casă și grădină. 409 30. Haisis Notburg / Magdalena / născută la Semlac, la 31 decembrie 1922, părinții Johann și Eva, născută Zimmermann, cetățenia română, intrată în ordin în 1945, studii: școala elementară, înveșmântată la 31 iunie 1945, voturi călugărești-, profesiunea-, activitate: 1945-, spălătoria spitalului Sf Anna din Timișoara. 31. Niagu Lidia / Elisabeta / născută la Slatina Timiș, la 28 iulie 1929, părinții Francisc și Maria, născută Dragomir, cetățenia română, intrată în ordin în 1946, studii: școala elementară, înveșmântare, 31 octombrie 1947, voturi călugărești-, profesiune-, activitate: 1946- munca în grădină. 32. Muțiu Bernardetta / Anna / născută la Slatina Timiș, la 18 mai 1926, părinții Grigore și Apolonia, născută Drăgoi, cetățenia română, intrată în ordin în 1946, studii: școala elementară, înveșmântată la 31 octombrie 1947, voturi călugărești-, profesiunea-, activitate: 1946-, munca în grădină și cea casnică. DER ORDEN DER BENEDIKTINERINNEN VON „ST. LIOBA” UND IHRE TĂTIGKEIT IN TEMESWAR (1929-1948) Zusammetfassung Der Orden der Benediktinerinnen von St. Lioba, ein junger Zweig in der groBen Familie des Benediktinerordens, wurde in Deutschland von Schw. Maria Benedikta Foehrenbach (1883-1961) und Schw. Dr. phil. Hildegardis (Liselotte) Wulff (1896-1961) in den Jahren 1920-1921 gegriindet. Zum ersten Mal kam Schw. Hildegardis Wulff in der Zeitspanne 3.-7. Januar 1928 auf Einladung des Bistums und der „Gesellschaft fur soziale Werke” (die Sozialschwestern) nach Temeswar um offentliche pădagogische Vortrăge in der „Banatia” zu halten. Ein groBer Fbrderer dieses neuen Ordens im Banat waren Prălat Franz Blaskovits, sowie der Abgeordnete Dr. Franz Krăuter und nicht zuletzt Bischof Dr. Augustin Pacha. 410 Offiziell anwesend im Banat ab dem Jahre 1929, grundete Schw. Hildegardis die meisten Madchen- und Frauenkranze unseres Bistums. Sie reiste viei in der ganzen Provinz und trug wesentlich zur Einfuhrung moderner sozialer und pădagogischer christlicher Ideen in der Region bei. Sie grundete das Priorat der Benediktinerinnen zu „St. Lioba“ in der Coroana-de-Oțel-StraBe im Temeswarer Bezirk Nr. III (Elisabethstadt), eine „Madchen-Volkshochschule”, ein Entbindungsheim, das sogenannte „Annaheim”, einen Kindergarten, ein Altenheim. Als Resultate der Tatigkeit ihres Ordens und ihrer Mitschwestern sowie des Bistums Temeswar sind folgende Einrichtungen erwăhnenswert: das „Veronika-Werk”, das „Norbertinum”-Internat in Hermannstadt und spăter, nach dem Zweiten Weltkrieg, das „Kinderhilfswerk” und das „Heimkehrer-hilfswerk” fur die aus Jugoslawien gefluchteten Banater Schwaben oder fur die Fluchtlinge aus Bessarabien und Transnistrien. Auch Zeitschriften fur Jugend, fur Frauen oder fur Madchen wurden von den Benediktinerinnen herausgegeben: „Frau- Glaube-Volk” (mit dem Untertitel „Ein Frauenblatt”), „Der Ruf’ (vormals „Jugendfreund” genannt - Zeitschrift des Vereins der Deutschen Katholischen Jugend), denen ab 1936 auch der „Teppich” folgt. Ferienlager fur Madchen oder Madchenfeste, Jugendtage oder Frauentage erfreuten sich der Anwesenheit verschiedener in der damaligen Zeit bekannten Ăbte oder Domherren aus Deutschland, die Vortrage zu den verschiedenen damals aktuellen Themen prasentierten. Brutal vom kommunistischen Staat 1949 aufgelost, mussten die rund 30 Schwestern ihr Kloster und Zuhause uber die Nacht verlassen. AII das in 20 gesegneten Tatigkeitsjahren Aufgebaute und Geschaffene wurde verstaatlicht oder verstreut. Die Schwestern mussten zu ihren Familien zuriickkehren, manche durften nach Deutschland reisen. Die Priorin, Schw. Hildegardis, erhielt die Gemeinschaft durch geheime Begegnungen weiter am Leben. Sie blieb in Temeswar und wohnte mit einer anderen Schwester in Miete, lebte vom Lohn einer Organistin in der Mehalaundgab Privatstunden. Sie wurde am 18. August 1950 verhaftet und zusammen mit Schw. Patrizia Zimmermann wegen Landesverrat, Spionage fur den Vatikan und fur die Vereinigten Staaten und Nazi-Propaganda am 19. Februar 1952 vom Militargericht Bukarest zu 25 Jahren Gefangnis und Zwangsarbeit verurteilt. Schw. Hildegardis wurde der Reihe nach in den Gefangnissen von Temeswar, Bukarest, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Kronstadt (Brașov) und Văcărești eingekerkert. 411 Am 31. Mai 1959 kam Schw. Hildegardis Wulff zusammen mit Schw. Patrizia Zimmermann, Domherr Josef Nischbach und dem ehemaligen Abgeordneten der Banater Schwaben im rumanischen Parlament, Dr. Franz Krauter nach Deutschland. Am 1. Juni wurden sie gegen zwei rumanische Spione ausgetauscht. So kamen die vier ehemaligen politischen Gefangenen ins Mutterhaus der Benediktinerinnen von St. Lioba in Freiburg-Gunterstal. Schw. Hildegardis Wullf nahm Ihre Tatigkeit im Jahre 1960 wieder auf und reiste nach Kanada und Nordamerika. Da traf sie besonders die ausgewanderten Banater Schwaben aus Rumanien und Jugoslawien, aber auch Donauschwaben aus allen osteuropăischen Lăndern. Sie starb am 20. Oktober 1961 um 16 Uhr an Krebs und wurde am 25. Oktober auf dem Friedhof der Benediktinerinnen in Freiburg-Gunterstal bestattet. ACTIVITATEA SPORTIVĂ ÎN JUDEȚELE CARAȘ ȘI SEVERIN ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX Laurențiu Ovidiu Roșu* Cuvinte cheie: activitate sportivă, județul Caraș, județul Severin, cluburi, competiții Mots ele: activite sportive, departement de Caraș, departement de Severin, clubs, competitions. Sportul și manifestările sportive sunt o parte a vieții pe care o ducem în prezent, de multe ori fără a-i acorda o atenție deosebită, deoarece ne însoțește încă din copilărie, la școală sau pe stradă, în cluburi bine organizate sau pe maidanul de vizavi. Această prezență ne determină să trecem pasivi pe lângă astfel de activități, iar atunci când ne aruncăm privirea peste umăr la manifestările desfășurate în urmă cu două, cinci sau opt decenii să fim în situația de a nu putea recupera decât o mică parte din ceea ce a fost. în cadrul Serviciului Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale nu se păstrează decât trei fonduri arhivistice create în întregime de structuri sportive. Pentru a creiona activitatea sportivă desfășurată pe raza actualului județ Caraș- Severin, în prima jumătate a secolului XX, a fost nevoie să recurg la informații identificate în fonduri precum: Primăria orașului Caransebeș, Pretura Plasei Caransebeș, Pretura Plasei Teregova, Pretura Plasei Bozovici, Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița, Tribunalul Caransebeș-firme sociale și individuale sau Tribunalul Caraș-Oravița-firme sociale și individuale. Deși am pornit în acest demers cu speranțe reduse, fiind convins că nu voi identifica prea multe lucruri, documentele care se referă la activitatea sportivă permit reconstituirea, parțială bineînțeles, a unei vieți sportive bogate în mediul urban sau incipiente în cel rural. Cursele automobilistice traversau și zona Banatului în circuitele lor. Un astfel de concurs, intitulat Concursul de turism automobil al Banatului, s-a derulat între 15-22 septembrie 1923 pe traseul: Timișoara-Arad-Simeria-Hațeg- * Serviciul Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale, Caransebeș, str. Șesul Roșu, nr. 12, ovidiu_rl@yahoo.com 414 Caransebeș-Lugoj-Reșița-Anina-Oravița-Moldova Nouă-Băile Herculane- Timișoara. La cursă participa Prințul moștenitor Carol, ultima zi desfășurându- se în prezența regelui și a reginei¹. în 1924, între 2 și 8 iunie, a avut loc al treilea concurs automobilistic organizat de A.C.R.R. cu sprijinul A.C. Regionala Cluj și Banat Crișana. Pe teritoriul Banatului, concurenții treceau prin localitățile Băuțarul de Sus-Băuțarul de Jos-Marga-Vama Marga-Ohaba Bistra-Glimboca-Obreja-Iaz-Caransebeș- Buchin-Petroșnița-Sadova Veche-Ameniș-Domașnea-Cornea-Plugova- Mehadia-Băile Herculane în 7 iunie și prin Băile Herculane-Bârza-Cornișoara- Jupalnic-Orșova, spre Turnu Severin și București, în 8 iunie. Important de menționat este faptul că în perioada anterioară concursului părțile cu probleme ale șoselelelor, pe care urmau să le parcurgă concurenții, trebuia să fie reparate, prin comune animalele și copiii nu trebuia lăsați nesupravegheați, vehiculele trebuia să țină dreapta iar la intersecții trebuia instalate „tăblii mari” pentru a indica drumul². Prefectura județului Severin, într-o adresă înaintată Primăriei orașului Caransebeș, arăta că Automobil Clubul Român București mulțumea pentru primirea de care concurenții au avut parte: „Entuziasmul cu care au fost întâmpinați concurenții și manifestările de simpatie, ce 1-i s-au arătat au fost o compensație binemeritată pentru a-i stimula în lungul și anevoiosul concurs”³. A patra ediție a concursului amintit a avut loc între 1 și 7 iunie 1925. La aceasta au participat A.S.R. Principele Carol, A.S.R. Principele Nicolae și reprezentanți ai mai multor case regale străine, traseul însumând 2.300 km⁴. Prin județul Caraș Severin concurenții urmau să treacă în: 5 iunie: Dobra-Făget- Lugoj-Bocșa-Reșița, 6 iunie, zi de odihnă la Reșița și 7 iunie: Reșița-Bocșa- Lugoj-Caransebeș-Vama Marga-Hațeg. Pe lângă măsurile amintite și la concursul din anul precedent, în ziua respectivă trebuia să fie interzisă circulația autovehiculelor, locuitorilor să li se aducă la cunoștință să iasă mai de dimineață la câmp, străzile din comune să fie măturate și împodobite cu covoare, iar în intersecțiile în care nu erau instalate tăblii mari, care să indice direcția, să fie repartizată o persoană în acest scop. Pretura Făget, la Coșavița, construia un ¹ Serviciul Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale (în continuare S.J.A.N. Caraș- Severin), Fondul Primăria orașului Caransebeș, inventarul 64, dosarul 36/1923, f. 1. ² Idem, Fondul Primăria orașul Caransebeș, inventarul 64, dosarul 37/1924, f.3. ³ Ibidem, f. 1. ⁴ S.J.A.N. Caraș-Severin, Fondul Primăria orașul Caransebeș, inventarul 64, dosarul 35/ 1923-1925, f. 12. 415 arc cu inscripția „Bine ați venit”, iar pretorele, împreună cu populația, aștepta sosirea automobilelor⁵. în Caransebeș, 24 de muncitori repartizați de primărie se ocupau de înfrumusețarea străzilor Ardealului și Lugojului⁶, primire oficială nu era organizată, însă publicul îi întâmpina pe concurenți la pavilionul militar, la arcul de triumf ridicat cu această ocazie⁷. Pescuitul sportiv erau practicat în apele din zonă. în Caransebeș își desfășura activitatea Societatea Sportivă a Pescarilor ^ăstrăvur, care obținuse recunoașterea personalității juridice din partea Tribunalului Caransebeș în anul 1925⁸. în anul 1939 membrii în comitet erau: Alexandru Buțiu, Dimitrie Radulovici, loachim Boncea, losif Kopp, losif Sauer, Moise Nimu, Nicolae Bathbauer, Nicolae Corneanu, Gheorghe Lăzăroni, Alexandru Hubeanu și Ion Negria, iar cenzori: Teodor Savescu, Hugo Wehry și Moise Trica. Scopul societății era: - de a întreține și răspândi în opinia publică un curent pentru apărarea peștilor, repopularea râurilor de șes și dezvoltarea unui pescuit sportiv rațional; - de a respecta legile și regulamentele pentru pescuitul în râurile de șes; - de a repopula râurile de șes cu puiet și reproducători adaptați condițiilor de viață din râul respectiv și de a micșora numărul speciilor răpitoare de pești; - de a respecta cu strictețe măsurile de interzicere a pescuitului pe o perioadă mai îndelungată pentru porțiunile de râuri sărăcite de pești; - de a respecta ca în canalele construite în interesul navigației, să nu se pescuiască cu instrumente fixe, ci doar cu undița și chipcelul, pentru a nu împiedica navigația și a nu duce la conflicte între autorități; - de a înființa eleștee proprii pentru fecundarea ouălor și creșterea puilor de pești necesari repopulării râurilor de șes⁹. în apele de pe domeniile Uzinelor și Domeniilor de Fier din Reșița pescuitul era practicat în conformitate cu Instrucțiunile pentru pescuitul în apele de terenurile Societății U.D.R. și îndrumările pentru personalul însărcinat cu paza pescuitului și prăsirea peștilor. ⁵ Ibidem, f. 20. ⁶ Ibidem, f. 14. ^Ibidem, f. 15. ⁸ S.J.A.N. Caraș-Severin, Fondul Primăria orașul Caransebeș, inventarul 64, dosarul 42/ 1929, f.4 și dosarul 16/1924, f.3. ⁹ Idem, Fondul Tribunalul Caransebeș-firme sociale și individuale, dosarul 15/1924, f. 18- 19. 416 Dreptul de pescuit în toate apele curgătoare, stătătoare și închise (iazuri artificiale) aflate pe domeniile U.D.R. aparținea exclusiv societății, în baza art. 7 din Legea asupra pescuitului din anul 1896. Acesta era, în general interzis, totuși, cu aprobarea specială a Direcției Silvice și Domeniale, pescuitul era permis, pentru societățile organizate și pentru persoanele fizice, în zonele și în perioadele stabilite¹⁰. La nivelul anului 1928, zonele de pescuit erau delimitate după cum urmează: în Regiunea silvică Oravița: Valea Matra, Valea Lisava și Râul Nera, în Regiunea silvică Reșița: Râul Caraș, sectorul IV, de la trei mori, până în hotarul localității Gârliște și Râul Caraș, sectorul V, pe teritoriul localității Gârliște, iar în Regiunea silvică Bocșa, Valea Anina și Lacul Mare Dognecea. In aceste ape se găseau: mreana - barbus jluviatilis, crapul - cyprinus ccnpio, păstrăvul american - salmo iridens, babușca - scandynus erytrophtalmus, porcoiul - gobio vulgaris, craietele - proximus laevis, grindelul - cobitis barbatida, lateața - rhodeus amarus, racii - astacus jluviatilis și leptodaclylus, peștii albi - abramis vimba și scobarii - condrostoma nasus. Cele mai populate ape erau: Valea Anina și râurile Caraș și Nera. Racii puteau fi pescuiți doar în Valea Matra și în Valea Lișava, iar în Lacul Mare Dognecea doar mreana¹¹. Erau interzise: - distrugerea icrelor și pescuitul peștișorilor. Prinderea peștilor mici putea fi făcută doar în mod excepțional, pentru scopuri legate de înmulțire; - pescuitul cu dinamita și alte materiale explozibile, cu var nestins sau cu buruieni otrăvitoare; - pescuitul cu vârșii sau cel din timpul nopții; - secarea-răstocitul apelor curgătoare și scurgerea sau abaterea lor pentru a pescui; în zonele de reproducere erau interzise: pescuitul, scăldatul, prinderea broaștelor, scoaterea pietrișului sau lăsarea porcilor, a gâștelor sau a rațelor să intre în apă¹². ¹⁰ Idem, Fondul Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița, dosarul 1/f.d., f. 3. ¹¹ Idem, Fondul Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița, inventarul 1605, dosarul 11/1928, f. 2. ¹² Idem, Fondul Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița, dosarul 1/f.d., f. 4. 417 în iunie 1944, Directorul general, ing. Alex. Popp, acorda un permis special Directorului Minelor U.D.R., inginerul V. Poboran, pentru a pescui pești și raci în apele U.D.R. în anul 1944¹³. Dreptul de pescuit era arendat de către proprietar pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. în continuare voi prezenta câteva acte de acest tip. Primăria comunei Văliug arenda dreptul de pescuit în apele comunei Ocolului Silvic Văliug al U.D.R., pentru perioada aprilie 1933-aprilie 1943, contra sumei de 1.500 lei¹⁴, Ministerul Agriculturii și Domeniilor arenda fondul de pescuit Moneasca, județul Caraș, cuprinzând Râul Poneasca de la izvoare și până la vărsarea în Râul Miniș cu toți afluenții, către Dr. I. Balboca, pe perioada aprilie 1938-martie 1943¹⁵. Tot Ministerul Agriculturii și Domeniilor arenda U.D.R.-ului fondul de pescuit Bârzava 2 ,de la Podul Poiana Beții până la Barajul U.D.R., care uda terenurile comunei Văliug¹⁶ și fondul de pescuit Lișava, cuprinzând acest râu, de la izvoare, cu toți afluenții până la vărsarea în Râul Cărășel¹⁷. în mod cert activitatea sportivă, în cadre organizate, este legată de dezvoltarea industriei, preponderent în mediul urban dar și în cel rural. Un astfel de caz este clubul de popice din Ocna de Fier, documentele demonstrând funcționarea acestuia între anii 1886 și 1902¹⁸. Un club de șah a funcționat în Anina și a avut ca scopuri: cultivarea și răspândirea jocului de șah în mase, organizarea și participarea la manifestări șahiste precum: simultane, concursuri locale sau campionate, sau introducerea acestui joc în școli și la sate. Ca mijloace pentru îndeplinirea misiunii erau amintite: mijloacele bănești-taxe de înscriere, cotizații, donații sau subvenții, colaborarea în scop cultural, educativ și românesc cu instituții publice, private și cu asociații culturale, organizarea de serbări sau manifestări publice cu caracter șahist, colaborarea strânsă cu Federația Română de Șah și organizarea de concursuri pentru cultul frumosului în șah¹⁹. ¹³ Idem, Fondul Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița, inventarul 1605, dosarul 46/f.d., f. 3. ¹⁴ Idem, Fondul Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița, inventarul 217, dosarul 2/1925, f. 40. ¹⁵ Ibidem, f. 44-46. ¹⁶ Ibidem, f. 54. Ibidem, f. 58. ¹⁸ S.J.A.N. Caraș-Severin, Fondul Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița,inventarul 1092, dosarul 1/1886-1902, f. 1. ¹⁹ Idem, Fondul Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița, dosarul 20/1936, f. 29. 418 în Orșova și-a desfășurat activitatea Reuniunea Civilă de Tir, care a dobândit personalitatea juridică prin decizia Ministerului de Interne Ungar nr. 69.368/9.08.1895. La sfârșitul anului 1923 în cadrul reuniunii își desfășura activitatea de tragere la țintă un număr de 88 membri. Aceasta deținea o pușcă de tragere pentru tir, suma de 6.010,02 lei, două terenuri de 1.600, respectiv 600 stânjeni, și casa de la nr. 448 cu poligonul de tir, toate în valoare totală de 96.510 lei. în Consiliul de administrație intrau: prim-maestru de tir - Francisc Freyler, farmacist în Orșova, înlocuitorul său - pretorul loan Băiaș, Orșova, I maestru de tir - loan Rusz comerciant, Orșova, II maestru de tir - Adalbert Handl-comerciant Orșova, secretar - Gheorghe Crăciun-profesor, Orșova, casier - Eugen Bercovici-comerciant, Orșova, supraveghetori: Constantin Iliiescu- taxator vamal, Maurițiu Nobel-comerciant, Francisc Handl-director de bancă, administrator - luliu Svoboda-arhitect, jurisconsult - dr. Carol Seemayer-avocat, medic - dr. Teodor Schwartz-medic de circumscripție. De-a lungul timpului membrii reuniunii au participat la concursurile zonale, unde au obținut rezultate merituoase; important de menționat este faptul că dotările acesteia au fost puse la dispoziția elevilor de la școlile din Orșova. Datorită dimensiunii mari a ternului deținut, o parte a acestuia a fost închiriat armatei, încă înaintea anului 1918, autoritățile militare austro-ungare amenajând acolo un poligon²⁰. Clubul Sportiv Dunărea din Orșova, în anul 1931 făcea demersuri pe lângă Tribunalul Caransebeș pentru obținerea statutului de persoană juridică²¹. în anul 1924 în Topleț își desfășura activitatea, sub culorile galben- albastru, Clubul Sportiv Iorgovan, care avea ca scop exercițiul corpului. în categoria membrilor ordinari intra orice angajat al Firmei Schramm Huttl și Schmidt S.P.A. Topleț precum și rudeniile acestora²². Comitetul de conducere al clubului, ales în anul 1926, era format din Ludwig Francisc președinte, Blidariu Gheorghe vicepreședinte, FerențiRichard casier, Ladmann Anton secretar, Ferle Engelbert guard de club, Gahl Josif, Blesz Victor, Mehrbrot Albrecht și Vuia Ștefan membri²³. Bilanțul pentru anul 1924 cuprindea 14.557 lei atât la venituri, ²⁰ Idem, Fondul Tribunalul Caransebeș-firme sociale și individuale, dosarul 36/1924, f. 32. ²¹ Idem, Fondul Tribunalul Caransebeș-firme sociale și individuale, dosarul 5/1931, f. 4. ²² Idem, Fondul Tribunalul Caransebeș-firme sociale și individuale, dosarul 49/1924, f. 21. ²³ Ibidem, f. 23. 419 cât și la cheltuieli. Veniturile erau provenite din sponsorizarea Firmei Schramm Huttl și Schmidt S.P.A. Topleț, taxele lunare sau beneficiile obținute la serate, iar cheltuielile includeau sumele pentru echipamente, organizarea competițiilor sau achiziționarea articolelor sportive²⁴. In Ferdinand, actualul oraș Oțelu Roșu, a luat ființă, în anul 1920, Clubul Sportiv Ferdinand. Acesta funcționa în baza statutelor sportive, nu primea subvenții, iar veniturile erau obținute din cotizațiile membrilor și din taxele încasate la manifestările sportive. Scopul acestuia era educarea sportivă a tineretului în domeniul fotbalului și al atletismului²⁵. între 13 și 14 septembrie 1930 era sărbătorit jubileul prilejuit de împlinirea a 10 ani de funcționare a clubului. în prima zi programul cuprindea o retragere cu torțe, lupte și apoi o petrecere în Localul Toth. A doua zi, trezirea era dată pe fond muzical la ora 5,30, apoi era oficiat un Te-Deum la 8,30, adunarea generală festivă în „casinoul” uzinei la 9,15, plecarea spre câmpul de sport, unde aveau loc lupte atletice și un concert, la 11. După amiaza era programat un meci de fotball între echipele Caransebeș-Ferdinand și apoi Turnu S everin-F erdinand²⁶. în 1932, în Ferdinand funcționa Societatea Sportivă Bistra, care avea culorile reprezentative albastru-galben, avea ca scop practicarea sporturilor pentru dezvoltarea fizică a membrilor și întreținea legături și organiza concursuri numai cu grupările afiliate la federațiile făcând parte din U.F.S.R.²⁷ Tot în Ferdinand a luat ființă, în 05.11.1932, Societatea Sportivă Metalosport, a cărei activitate sportivă a fost aprobată de Societatea Română de Fotball în 15.07.1941. în anul 1945 era condusă de către directorul uzinei, d-1. Lucaci, ca președinte și avea secții de sport, fotball, tenis și volei²⁸. Mișcarea sportivă era influențată de evoluția vieții politice. Astfel, cu ocazia Zilei tineretului, organizată la 8 iunie 1936, toate unitățile de străjeri, cercetași, șoimi, arcași, societățile culturale și sportive recunoscute de O.E.T.R., în frunte cu conducătorii respectivi, trebuia să se găsească în formațiune de revistă²⁹. ²⁴ Ibidem, f. 30. ²⁵ S.J.A.N. Caraș-Severin , Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 24/1930, f. 8. ²⁶ Idem, Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 27/1930, f. 24-25. ²⁷ Idem, Fondul Tribunalul Caransebeș-firme sociale și individuale, dosarul 5/1932, f. 24. ²⁸ Idem, Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 16/1945-1946, f. 55. ²⁹ Idem, Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 36/1936, f. 6. 420 în 8 iunie 1938, Ziua Sporturilor urma să fie sărbătorită în mod organizat, conform directivelor Străjii Țării, în prezența autorităților statului, a reprezentanților Străjii Țării și a tuturor conducătorilor sportivi din localitatea respectivă. Manifestarea urma să se desfășoare pe stadionul sportiv sau pe unul din terenurile de sport. Programul începea cu o cuvântare rostită de un conducător sportiv, în care se sublinia importanța Zilei Sporturilor, ca manifestare de disciplină și educație obștească și ca un omagiu adus conducătorului țării. „Capul autorității va răspunde într-o scurtă cuvântare, care se va termina printr- un omagiu la adresa M.S. Regelui. DEFILAREA, Programul se va continua cu o defilare a tuturor sportivilor îmbrăcați în costumele respective ale sportului pe care-1 reprezintă”. Defilarea se făcea pe sporturi, fiecare club fiind precedat de o pancartă purtată de doi tineri străjeri sau sportivi. în cadrul defilării ordinea era următoarea: muzica militară, fanfarele sau gorniștii, drapelele asociațiilor sportive, conducătorii sportivi în funcție de grade și importanță, comitetele de conducere ale regiunilor, districtelor, asociațiilor sportive și în final sportivii. Manifestarea avea în încheiere demonstrații sportive. Se preciza că: „se vor lua măsurile cele mai întinse pentru ca serbarea să se petreacă într-o ordine perfectă, dându-se un caracter înălțător de manifestare obștească pentru Omagierea M.S. Regelui, mare inițiator și promotor al mișcării tineretului sportiv”³⁰. Evoluția războiului a influențat organizarea manifestărilor sportive. Astfel, în martie, un ordin al Ministerului Afacerilor Interne preciza că acestea puteau avea loc, însă dacă nu se desfășurau în ordine sau dacă se transformau în manifestații de altă natură, societățile respective vor primi un avertisment, apoi o amendă și în final vor fi închise. în perioada respectivă erau în plină desfășurare competițiile de football³¹. în august 1941 toate manifestațiile sportive, inclusiv cursele de cai, fuseseră interzise până la noi ordine³². Federația Societăților de Sport din România, înființată la 1 decembrie 1912, avându-i ca președinte pe Regele Ferdinand I al României și ca secretar pe A.S.R. principele Carol, solicita Primăriei orașului Caransebeș, în anul 1925, un ajutor financiar necesar participării echipei României la Cupa țărilor latine, competiție destinată jocului de football, care se desfășura la Paris începând cu data de 3 iunie. Primăria a aprobat suma de 500 de lei pentru aceasta, mai ales ³⁰ Idem, Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 32/1938, f. 7. ³¹ Idem, Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 24/1941, f. 2. ³² Idem, Fondul Pretura Plasei Bozovici, dosarul 66/1941, f. 1. 421 că scopul declarat era de „a permite reprezentanților sportivi de aceiași origine să ia contact între ei și cunoscându-se mai bine să se unească sufletește”³³. Un nou ajutor financiar era solicitat în anul 1927, arătându-se că Federația Societăților de Sport din România avea în directa supraveghere 325 societăți sportive în întregul regat și că „a reușit cu timpul să organizeze temeinic și să controleze în mod eficace întreaga mișcare sportivă din țară pornită din imboldul inițiativei private și ea deține azi un contact strâns cu organizațiile similare din străinătate și cu organizațiile superioare de îndrumare și coordonare cari sunt Federațiile Sportive Internaționale”. Federația era afiliată la federațiile internaționale de atletism, ciclism, scrimă, fotball asociație, hockey pe gheață, tenis, natație, haltere, sky, tir, bobsleigh și tobogganning³⁴. Federația Societăților de Sport din România a hotărât ca nicio echipă de sport străină să nu poată fi adusă în țară de organele subordonate federației - asociații sau societăți sportive afiliate -, fără aprobarea federației, pentru motivul că „societățile sportive străine pe lângă scopul pur sportiv întreprind și acțiuni dăunătoare intereselor și siguranței statului”³⁵. Subvenții solicita de la Primăria orașului Caransebeș și Oficiul Național de Educație Fizică și Sport pentru anii 1926³⁶, 1927³⁷ sau 1928³⁸. Se arăta că acesta se îngrijea de pregătirea conducătorilor sportivi. A înființat un institut universitar prevăzut cu instalații pentru practicarea tuturor exercițiilor de gimnastică, jocuri sau sporturi. „Dintre acestea arena sportivă este o podoabă și un model clasic pentru practicarea în cele mai bune condiții de higienă și tehnică a exercițiilor în aer liber. Am început organizarea laboratoarelor de chimie, radiologie, fizioterapie, iar rezultatele practice au început deja să se arate. Anul acesta prima promoție de licențiați în educație fizică, după patru ani au părăsit băncile instituției noastre”³⁹. în martie 1943, Prefectura județului Severin înștiința preturile plaselor despre terenurile de tir și sport rezervate în circa 3.500 de sate pentru fostul Oficiul Național de Educație Fizică și Sport, conform art. 21 din Legea Educației ³³ Idem, Fondul Primăria orașul Caransebeș, inventarul 64, dosarul 35/1925, f. 2. ³⁴ Idem, Fondul Primăria orașul Caransebeș, inventarul 64, dosarul 41/1927, f. 6-6v. ³⁵ Idem, Fondul Primăria orașul Caransebeș, inventarul 64, dosarul 50/1926, f. 6. ³⁶ Idem, Fondul Primăria orașul Caransebeș, inventarul 64, dosarul 35/1925, f. 1. ³⁷ Idem, Fondul Primăria orașul Caransebeș, inventarul 64, dosarul 41/1927, f. 40-41. ³⁸ Ibidem, f. 1. ³⁹ Ibidem, f. 2. 422 Fizice din 17 iunie 1925. Acestea trebuia să intre în proprietatea și în folosința oficiului, prin încheierea de procese verbale de punere în posesie, între inginerii agronomi și șefii de ocoale ca predători și primarii din comunele respective ca primitori, reprezentând O.N.E.F.-ul. Ulterior, terenurile au fost trecute în folosința Străjii Țării, apoi la organizațiile legionare. Deși trecuseră două decenii de când punerea în posesie trebuia să fie terminată, la nivelul țării doar 10% din cazuri erau clarificate⁴⁰. In martie 1943 nu fuseseră încheiate procese verbale de punere în posesie pentru terenurile de tir și sport din următoarele localități: Jupa-2 iugăre, Lăpușnic-2 iugăre, Maciova-1 iugăr, Mâtnicu Mare-2 iugăre, Rugi-1 iugăr, Sacu-3,75 iugăre, SălbăgelulNou-1 iugăr, Valeaboului-2 iugăre, Zăgujeni-1,574 iugăre, Zorlencior-2 iugăre, Zgribești-2 iugăre și Vama Marga-3 iugăre⁴¹. Fotbalul era practicat și de bănățenii aflați la studii în București. Despre aceste manifestări se preciza: „... am definitivat organizarea unei echipe sportive, care să întruchipeze bărbăția, vigurozitatea și tehnica bănățeanului în sportul Footbal. Dacă posibilitățile de manifestare nu le-am avut la îndemână încercări din partea Comitetului, în înțelegere cu echipa sportivă, nu au lipsit. Banatul Universitar Bucureștean B.U.B. și-a arătat culorile tradiționale pe arena Romcomit și I.S.E”⁴². Organizarea fotbalului în mediul rural este legată de circulara F.R.F.A. Comisia de foot-ball rural, nr. 1.127/3 mai 1940, transmisă de Prefectura județului Severin către preturile plaselor. „îndemnul pe care M.S. regele Carol al II-lea îl dă continuu pentru redresarea națiunii din punct de vedere moral, intelectual și fizic, ne-a întărit și mai mult munca ce depunem pe tărâmul dezvoltării armonice dintre spirit și fizic, în aplicarea integrală a devizei noastre Sportul peste tot și pentru toți. Pe baza înaltei Dorinți și în cadrul programului general de activitate pe care U.F.S.R. îl are și care și-a găsit aprobarea la organul superior de îndrumare Straja Țării Federația Română de Fotball Asociație a trecut la aplicarea primului său deziderat: Difuzarea în rândul maselor rurale a sportului de fotball asociație. Acest minunat joc pune la contribuție toate calitățile fizice, intelectuale și morale ale individului, dezvoltându-le și închegându-le într-un tot armonic, cimentând astfel spiritul de asociație și de prietenie. El este dovedit astăzi ca cel ⁴⁰ S.J.A.N. Caraș-Severin, Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 23/1943-1944, f. 10. ⁴¹ Ibidem, f. 5. ⁴² S.J.A.N. Caraș-Severin , Fondul Cercul Academic Bănățean, dosarul 2/1932, f. 2. 423 mai prielnic mijloc de educare a tineretului ce va folosi în mod inteligent timpul său liber și mai ales mediul rural - ferindu-1 în acest mod de influența vătămătoare individului și colectivității. în funcție de aceste idei călăuzitoare am pășit cu încredere la organizarea acestui sport și în mediul rural, sperând a-i da aceiași strălucire de care se bucură în mediul urban”. Pentru punerea în aplicare a celor mai sus arătate se prognoza înființarea în fiecare reședință de județ a unei Comisii Județene a Sportului Rural și a unor subcomisii în fiecare reședință de plasă, care să pună bazele acestui sport la sate. La nivel județean, din comisie urma să facă parte prefectul, ca președinte, comandantul Pregătirii Premilitare, inspectorul școlar și reprezentantul Străjii Țării, ca membri. La nivel de plasă, comisiile urmau să cuprindă: pretorul ca președinte, comandantul Străjii Țării, comandantul Pregătirii Premilitare și încă doi membri propuși de președinte⁴³. în 1 iunie 1940, la nivelul județului Severin erau constituite următoarele comisii pentru organizarea sportului în mediul rural: Comisia județeană formată din președinte Colonel î.r. Panait Boitan, prefectul județului Severin, membri: Lt. Col. Teodor Cernău, comandantul Subinspectoratului Pregătire Premilitară, Lt. Col. Gheorghe Cartianu, comandantul Legiunii de Străjeri Caraș Severin, inspector școlar județean Ștefan Stoicănescu, profesor Vasile Popescu, comandantul Legiunii de Străjeri și secretar Aurel Maier, funcționar la prefectura județului; Comisia Plasei Teregova: președinte Gașpar loan, pretor, membri: Băcilă loan, director școlar, Borțun Mihail, notar, Gheorghiu Așchii, judecător șef și Băcilă Gheorghe, avocat; Comisia Plasei Caransebeș: dr. Valeriu Meda, pretor, membri: Gheorghe Neamțu, directorul Școlii Normale și comandant al străjerilor, Liviu Vuia, avocat și comandant al Subcentrului Pregătire Premilitară, dr. Isac Rădulescu, avocat, președinte al Clubului Turistic Bănățean și Luca Jurcovici, funcționar la Primăria orașului Caransebeș, Comisia Plasei Orșova: președinte Victor loviția, pretor, membri: profesorul Dănilă Laitin, comandant al străjerilor, Ing. DamșescuNicolae, comandantul Pregătirii Premilitare, Jebedia loan, directorul Casei Cercuale și profesorul Crăciun Gheorghe și Comisia Plasei Sacul, președinte Dr. loan Faur, pretor, membri: Biriș Dănilă, comandantul străjerilor, Andrei Liviu, comandantul Pregătirii Premilitare, Soceneanț Vasile, preot și Verca Silviu, notar. La propunerea profesorului Drinca, la nivel județean ⁴³ Idem, Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 25/1940, f. 10. 424 s-a luat hotărârea să se solicite Federației Române de Footbal Asociație numirea în comisii a prim medicului județean, respectiv a medicilor de plasă. încă de la început comisia județeană a constatat că se joacă fotbal în următoarele comune: Teregova teren bun, Cornea teren bun, Slatina Timiș teren bun, Ferdinand teren foarte bun, Șvinița teren bun, Eșelnița teren bun, Topleț teren foarte bun, și Sacu teren bun⁴⁴. în Slatina Timiș, Clubul Sportiv Crivina organiza o petrecere cu dans în cârciuma din Sadova Veche, în 28 iulie 1933, fondurile obținute urmând să fie utilizate pentru procurarea echipamentelor sportive⁴⁵. Pe raza Preturii Plasei Terego va, în anul 1940, se juca fotbal în comunele Cornea, Slatina Timiș și Teregova, jucătorii având echipamentul complet⁴⁶. în cadrul programului Sportul peste tot și pentru toți, pe raza Preturii Plasei Caransebeș, în 1940, situația era următoarea: se juca fotball duminica și în sărbători în Buchin și Prisian de către amatori, nu de către echipe organizate și exista posibilitatea de a se juca în Petroșnița și în Bucoșnița⁴⁷. De asemenea, se juca fotball în Cârpa și în Vălișoara, dar nu exista posibilitatea de a se înființa echipe în Bolvașnița și în Vârciorova⁴⁸. în Ferdinand, fotbalul se practica în mod organizat, era încurajat și susținut de Uzina Ferdinad, iar la competițiile organizate aproape în fiecare duminecă și de sărbători participa o bună parte a populației localității. în Zăvoi, învățătorul Nicolae Olariu, concentrat în anul 1940, organizase o echipă de fotball formată numai din copii de țărani „și am putut constata că băieții jucau fotball cu multă plăcere”⁴⁹. Fotbalul nu se practica în notariatele cercuale Caransebeșul Nou⁵⁰, Borlova⁵¹ sau Obreja⁵². în Pretura Plasei Bozovici, în 1940, se juca fotball în Bozovici și în Lăpușnicul Mare⁵³. Acest sport nu se practica în notariatele cercuale Prilipeț⁵⁴, ⁴⁴ Ibidem, f. 12-12v. ⁴⁵ S.J.A.N. Caraș-Severin, Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 15/1933, f. 2. ⁴⁶ Idem, Fondul Pretura Plasei Teregova, dosarul 55/1940, f. 4. ⁴⁷ Idem, Fondul Pretura Plasei Caransebeș, dosarul 25/1940, f. 1. ⁴⁸ Ibidem, f. 2. ⁴⁹ Ibidem, f. 3. ⁵⁰ Ibidem, f. 5. ⁵¹ Ibidem, f. 6. ⁵² Ibidem, f. 7. ⁵³ S.J.A.N. Caraș-Severin, Fondul Pretura Plasei Bozovici, dosar 91/1940, f. 1 ⁵⁴ Ibidem, f. 7. 425 Dalboșeț⁵⁵, Rudăria⁵⁶ sau Prigor⁵⁷. în Notariatul Bănia se arăta că nu au fost înființate echipe de fotball datorită faptului că nu există instructori de fotball, iar tineretul în zilele libere sau de sărbători era ocupat cu străjeria sau cu pregătirea premilitară⁵⁸. în februarie 1944, Prefectura județului Caraș înștiința Pretura Plasei Bozovici că trebuie să organizeze o asociație sportivă în comuna de reședință a plășii, cu mai multe secții sportive: sky, bob, patinaj, fotball, voleyball, atletism, tenis, înot sau canotaj și să înființeze un teren sportiv⁵⁹. în adresa de răspuns, pretura preciza că asociația era deja înființată, iar terenul amenajat⁶⁰. în încheiere, precizez că activitatea sportivă în arealul județelor Caraș și Severin a avut o specificitate aparte, determinată de evoluția economică și de situarea localității respective în mediul urban sau în cel rural. De asemenea, trebuie scos în evidență faptul că doar o parte a manifestărilor sportive poate fi reconstituită în baza materialelor de arhivă, din fericire păstrându-se informații referitoare la turism și la promovarea acestuia prin oficiile locale de turism, la bogata activitate sportivă desfășurată în cadrul societăților sportive înființate în cadrul Uzinelor de Fier și Domeniile din Reșița sau la cluburile care au funcționat în Caransebeș: Clubul Ciclist înainte, Clubul Ercule și mai apoi Grănicerul, dar aceasta într-un material viitor. ⁵⁵ Ibidem, f. 5 ⁵⁶ Ibidem, f. 4. ⁵⁷ Ibidem, f. 2. ⁵⁸ Ibidem, f. 3. ⁵⁹ S.J.A.N. Caraș-Severin, Fondul Pretura Plasei Bozovici, dosar 91/1944, f. 2. ⁶⁰ Ibidem, f. 2. 426 L’ACTIVITE SPORTIVE DANS LES DEPARTEMENTS DE CARAȘ ET DE SEVERIN DANS LA PREMIERE MOITIE DU XX'e SIECLE Resume L’activite sportive constitue, de nos jours, une composante importante de la vie quotidienne. Dans le present materiei nous avons essaye de reconstituer, â partir des documents d’archives, quelques aspects concernant les manifestations sportives pendant la premiere moitie du XX-eme siecle dans l’areal les departements de Caraș et de Severin. Nous avons identific des clubs et des manifestations sportives â la fin du XlX-eme siecle - comme le club de quilles de Ocna de Fier et nous avons constate que les sports etaient pratiques surtout dans les milieux urbains notamment aupres des centres industriels. II faut rappeler ici les clubs constitues aupres des Usines Ferdinand, des Usines de Topleț aussi bien que des Usines de Fer et des Domaines de Reșița. Nous nous sommes arretes sur les tentatives de disseminer les sports - surtout le football - dans le milieu rural tout en passant en revue Forganisation des comites au niveau de la commune ou du departement et nous avons mis en evidence les localites ou ce sport etait pratique. En egale mesure nous avons accorde une attention accrue aux courses automobiles, â la peche sportive, au tire sportif, aux jeux d’echec â toutes les activites sportives des clubs, aussi bien qu’ă la collaboration avec la Federation des Societes de Sport de Roumanie ou avec l’Office National d’Education Physique et Sportive, voire meme la repartition des terrains afferents et l’influence de la vie politique sur les manifestations sportives. A partir des aspects presentes nous avons essaye de crayonner le tableau d’une vie sportive intense dans les milieux urbains et plutot timide dans les milieux ruraux ce qui vient s’ajouter au tableau complexe de Fhistoire des departements de Caraș et de Severin dans la premiere moitie du XX-eme siecle. NOI ASPECTE ALE ACTIVITĂȚII PARTIDULUI NAȚIONAL-POPULAR ÎN BANAT ÎN ANUL 1946 Radu Păiușan * Cuvinte cheie: Partidul Național-Popular, Banat, 1946, istoric Mots ele: Parti National-Populaire, Banat, 1946, historique Partidul Național-Popular s-a constituit în Banat începând cu luna ianuarie 1946, activitatea de constituire începând imediat după înființarea acestuia la nivel de țară, prin transformarea Uniunii Patrioților în partid la congresul acestuia, desfășurat la București în zilele de 10-12 ianuarie 1946¹ .în continuare, și în Banat P.N.P.-ul a desfășurat o intensă activitate organizatorică. Acum a fost luat în dezbatere programul partidului, insistându- se asupra descentralizării administrative. în intervenția sa la o întrunire din luna februarie a organizației național- populare din județul Timiș-Torontal, Pandeli Eustațiu, consilier politic județean din partea P.N.P.-ului, a insistat asupra colaborării tuturor partidelor democratice, colaborare care trebuia să fie perfectă în mediul rural, și s-a mai pronunțat asupra problemelor care preocupă guvernul, ca: epurarea aparatului de stat², participarea funcționarilor publici la viața politică și apare acum, pentru prima dată într-un discurs public al unui lider al P.N.P.-ului, care era un satelit al P.C.R.-ului, necesitatea colaborării cinstite a tuturor păturilor sociale³. ’ Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, bd. Vasile Pârvan, nr. 4. ¹ Radu Păiușan, Aspecte ale constituirii Partidului Național-Popular în Banat la începutul anului 1946, în S1B, XXXIV, 2010, p. 118-131. ² Cristina Păiușan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989), București, 2002, p. 20. ³ Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale (în continuare SJTAN), fond Comitetul Județean Timiș-Torontal al Partidului Național-Popular, d. 2/1946, f. 7. 428 Tot în aceeași zi, după-masă, a avut loc o ședință restrânsă a comitetului organizației locale, în cadrul căreia colonelului Teodor Dinculescu i s-a încredințat organizarea plășii Ciacova⁴. Relativ la adunarea național-populară din 3 februarie 1946, profesorul Vichente Ardelean, participant și el la aceasta, a declarat în ședința din 5 februarie 1946 a Comitetului Județean al P.N.P. că întrunirea a avut un nivel politic foarte slab, mai ales prin modul de organizare, al pregătirii, repartizării și expunerii materialelor de propagandă⁵. Dar nu erau rezolvate nici problemele existente la nivelul organizației județene a național-popularilor. Pentru a se încerca rezolvarea acestor probleme a fost convocată o ședință a comitetului organizației T.-T. al P.N.P. la Timișoara, în data de 5 februarie 1946. Ședința a fost prezidată de Nicolae lonescu- Papastelatu, membru al Comitetului Central al partidului⁶. în cadrul acestei ședințe a fost discutată, printre alte probleme, și o adresă a Comitetului Județean Timiș-Torontal al P.N.P. către Mihail Dragomirescu, secretarul general al P.N.P.-ului la nivel național. în adresă se afirma că organizația național-populară din județul Timiș-Torontal a hotărât, în cadrul ședinței din 5 februarie, ca să nu se renunțe - sub niciun motiv - la postul de prefect al județului, în principal pentru motivul că postul respectiv a făcut parte din lotul organizației Uniunii Patrioților și, deci, revenea de drept urmașului acesteia - P.N.P.-ul. în al doilea rând, se menționa în adresă faptul că P.N.P.-ul, ca partid nou-înființat, avea nevoie să obțină influență în administrația județeană, unde se afirma că reacțiunea, adică partidele istorice, era foarte puternică, iar populația era împărțită din punct de vedere politic. Se mai remarca, în adresă, că existau și unele partide politice care, deși făceau parte din F.N.D., au început o adevărată campanie de atacuri împotriva național-popularilor și care nu putea fi combătută cu eficacitate decât dacă aveau o oarecare influență în administrația județeană. Național-popularii timișeni erau informați că postul de prefect era vizat de mai multe organizații politice din F.N.D., în principal de național-țărăniștii din disidența politică a lui Anton Alexandrescu⁷. Deci, existau divergențe și o concurență, inclusiv între partidele ⁴ Ibidem, f. 8. ⁵ Ibidem, d. 3/1946, f. 17. ⁶ Ibidem, f. 15. ⁷ Cristina Păiușan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, cp. cit., p. 21. 429 satelite comuniștilor, mai ales în probleme legate de posturi în administrație, Frontul Național-Democrat, cel puțin cel din județul Timiș-Torontal, nefiind un organism politic unitar. în adresă se mai arăta că membrii Comitetului Județean Timiș-Torontal al P.N.P.-ului și delegații organizațiilor locale și de plasă sunt de părere că fără acest post important, adică cel de prefect, organizația județeană național-populară nu-și putea lua avânt și nici nu-și putea forma nuclee în diferitele părți ale județului. Era menționat și faptul că prefectul de atunci a fost numit din partea Uniunii Patrioților și, cu toate acestea, nu a dat concursul organizației județene național-populare, pentru că el făcea parte din Partidul Comunist și era cunoscut de toată lumea, din oraș și județ, ca membru al acestui partid⁸. în continuarea adresei, prof. dr. Mihail Dragomirescu, secretar general al P.N.P., era rugat - pentru motivele respective - să intervină pe lângă ministrul de Interne, Teohari Georgescu, căruia îi erau subordonați direct prefecții de județe, ca postul de prefect al județului Timiș-Torontal să fie atribuit unui membru al P.N.P.-ului, care să facă parte din organizația județeană Timiș-Torontal a acestui partid, urmând ca persoana sa să fie propusă de ei imediat ce vor avea un răspuns afirmativ de la secretarul general al partidului. Se menționează că scrisoarea respectivă a fost trimisă și lui Mitiță Constantinescu, președintele P.N.P.-ului. Se solicită, totodată, lui Mihail Dragomirescu să dispună să i se dea delegatului organizației județene Timiș-Torontal a P.N.P.-ului, Haralambie Frâncu, material de propagandă pe care nu l-au primit încă, adică programul, statutul, cărți de membru, manifeste și orice alt material de propagandă. De asemenea, secretarul general al P.N.P. este rugat să comunice comitetului organizației județene Timiș-Torontal ce formalități trebuiau îndeplinite pentru ca acestuia să i se atribuie un fond de propagandă de la Ministerul de Interne⁹. O altă problemă care figura pe agenda organizației județene T.-T. a P.N.P. era găsirea unei personalități locale care să fie președinte al organizației județene a național-popularilor. Aceasta era cu atât mai necesar cu cât C.C. al P.N.P. solicitase acest lucru. Astfel, după ce a fost respinsă propunerea câtorva personalități cu domiciliul în Timișoara, s-a hotărât ca persoanele ale căror ⁸ SJTAN, fond Comitetul Județean T.-T. al P.N.P., d. 6/1946, f. 13. ⁹ Ibidem. 430 nume să fie comunicate de către delegatul organizației național-populare comitetului județean. în final, s-a hotărât să se recurgă fie la dr. Cornel Grofșorean¹⁰, fie la ing. Cornel Beșa¹¹. Este adus la cunoștința Comitetului Timiș-Torontal al P.N.P.-ului și faptul că ședința Consiliului Economic Județean al F.N.D.-ului, din care făcea parte și delegatul națio nal-popular, dr. Karner, a fost suspendată în aceeași zi de 5 februarie, fiindcă delegații mai multor partide au participat la manifestarea organizată cu ocazia recunoașterii guvernului Petru Groza de către Națiunile Unite¹². în continuarea ședinței, Nicolae lonescu-Papastelatu, secretarul general al Comitetului Județean Timiș-Torontal al P.N.P.-ului, a expus situația foarte critică a organizației județene a partidului din punct de vedere financiar, menționând că s-a ajuns până acolo încât nu s-au putut plăti nici salariile funcționarilor Comitetului Județean al partidului pe luna ianuarie 1946. Pentru rezolvarea acestei probleme Sebastian Weiser, secretarul cu probleme financiare al organizației național-populare județene, a propus deschiderea unei liste de subscripție, subscriindu-se primul, cu suma de 50.000 de lei. Urmându-i exemplul, dr. Eduard Karner a subscris 100.000 de lei, iar Nicolae Gălășanu, pe lângă faptul că a donat și el 100.000 de lei, s-a angajat să acorde masa în mod gratuit, timp de două luni, celor doi curieri ai comitetului¹³. De altfel, comitetul organizației național-populare a județului Timiș- Torontal era format din: prof. Vichente Ardelean, Nicolae lonescu-Papastelatu, funcționar superior la C.F.R., Nicolae Arbunescu, funcționar superior la U.D.R. și membru în C.C. al P.N.P., avocat Nicolae T. lonescu, consilier municipal, col. Teodor Dinculescu, Haralambie Frâncu, comerciant, Matilda Frâncu, Pandeli Eustațiu, Tiberiu Solomon, comerciant, prof. Iulian Boldur, inspectorul regional Tiberiu Cernescu, procurorul loan Blănaru, membru al C.C. al P.N.P., dr. Sebastian Weiser, Desideriu Hirsch, comerciant, dr. Eduard Karner, industriaș, ¹⁰ Pentru personalitatea lui Cornel Grofșorean vezi și Aur el Turcuș, Șapte personalități bănățene. Contribuții documentare, Timișoara, 2008, p. 110-127 și Tiberiu Ciobanu, Istoriografia românească din secolul al XlX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, II, Timișoara, 2010, p. 26-39. ¹¹ SJTAN, fond Comitetul Județean T-T al P.N.P., d. 3/1946, f. 16. ¹² Cristina Păiușan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, op. cit., p. 20. ¹³ SJTAN, fond Comitetul Județean T-T al P.N.P., d. 3/1946, f. 17. 431 Anton Hollender, industriaș, Jacques Hellman, comerciant, ing. Ivan Ney, industriaș, col. Volbură Poiană-Năsturaș, scriitor, Aurel Periat etc¹⁴. A continuat activitatea de organizare a național-popularilor în teritoriu și în județul Caraș. La 23 ianuarie 1946 a avut loc o mare adunare populară a P.N.P.-ului în localul școlii primare din comuna Berzovia, întrunire la care au participat - conform relatării presei - un număr impresionant de țărani și intelectuali din comună. Adunarea a fost convocată de Ion Calea, secretarul general al organizației județene Caraș a P.N.P.-ului, care a fost însoțit - la această manifestație politică - și de către Cornel Pupezescu, inspector financiar în Ministerul Sănătății și de dr. Dumitru Cărăbașiu, medicul șef al județului Caraș. în expozeul său la această adunare, Ion Calea arăta necesitățile timpului de atunci, lupta, apreciată fără rost, care se dădea între fiii țării noastre, fii care, în timpurile de atunci, trebuia să fie uniți. Referindu-se la programul P.N.P.- ului, Calea a subliniat că este un program adecvat tuturor, întocmit în așa fel ca să apere interesele fiecărei clase. în finalul adunării a fost numit secretarul organizației național-populare din Berzovia, Adrian Popovici, care era și notarul comunal, fiind caracterizat ca un funcționar destoinic, apreciat mult de către locuitorii comunei¹⁵. în teorie, lucrurile păreau să meargă bine, dar în practică se întâmpla cu totul altceva. Astfel, deși se făcea apel - de către național-populari - să nu se dea lupte între fiii țării, când era vorba de funcții, se dădeau lupte și între partidele coalizate în F.N.D. în acest sens, tot în comuna Berzovia, din județul Caraș, în cadrul alegerilor de primar desfășurate în data de 3 februarie 1946, reprezentantul P.S.D.-ului a concurat cu reprezentantul P.N.P.-ului, fiind ales cu 133 de voturi față de 103, ale candidatului național-popularilor. Victoria a fost decisă de către membrii P.N.Ț.-Maniu, care s-a afirmat că au votat candidatul P.S.D.-ului. Explicația dată de către național-populari acestui fapt a fost că: „Este de remarcat faptul că P.N.P.-ul, constituit de-abia de o lună, s-a impus pe locul doi și poate ar fi fost pe primul loc dacă gruparea național-țărănistă, simțindu-se prea slabă, nu ar fi sprijinit reprezentantul social-democraților”¹⁶. ¹⁴ Banatul, anul II, nr. 30, 9 februarie 1946, p. 2. ¹⁵ Ibidem, p. 3. ¹⁶ Ibidem, p. 2. 432 Explicația poate consta și în faptul că și în anumite momente din perioada interbelică, P.N.Ț.-ul a colaborat cu P.S.D.-ul, acest lucru având loc și în cadrul Blocului Național-Democrat, constituit la 20 iunie 1944¹⁷. Această colaborare între cele două partide, cel puțin în plan local, a continuat și după 23 august 1944, în ciuda unor îndemnuri făcute și prin presă de către național-populari și a curtării țăranilor de către aceștia. în acest sens, într-un articol scris de către unul dintre liderii organizației județene național-populare din Timiș-Torontal, Nicolae lonescu-Papastelatu, se afirma că a început o eră nouă de politică cinstită și sănătoasă și că P.N.P.-ul a prevăzut, în programul său de guvernare, ca și alte partide democratice, capitole speciale pentru țărani, programul acestui partid fiind un program nou, întocmit în lumina vremurilor noi și a realităților românești¹⁸. Tot în județul Caraș, în data de 2 februarie 1946 a avut loc o adunare a P.N.P.-ului în comuna Răchitova, adunare la care au luat cuvântul: av. Dumitru Ciuca, Ion Calea, Ion Ludig, C. Crăiniceanu și dr. loan Țeicu, președintele organizației județene a partidului. în cadrul adunării se afirma în presă că: „Asistența a făcut o frumoasă manifestație de simpatie doctorului loan Țeicu, o binecunoscută personalitate a Carașului”¹⁹. Activitatea politică a național-popularilor se desfășura cu intensitate și în județul Timiș-Torontal. La 29 ianuarie 1946 organizația național-populară din comuna Ivanda solicita ca delegatul său, Milan Caici, să fie numit membru în Consiliul Politic al comunei²⁰. La fel a făcut, în data de 7 februarie 1946, și organizația național-populară din comuna Ciacova²¹. La Sânnicolau Mare, delegatul organizației locale național-populare, dr. A. David, a participat în data de 2 februarie la ședința consiliului local al comunei²². Au fost trimise, în continuare, organizațiilor național-populare județene, circulare ale organizației centrale din București. O astfel de circulară a fost și cea din 7 februarie 1946, în care se sublinia faptul că, prin rezoluția Congresului ¹⁷ Vezi loan Scurtu, Gheorghe Buzata, Istoria românilor în secolul al XX-lea (1918-1948), București, 1999, p. 515. ¹⁸ N. lonescu-Papastelatu, P.N.P. și țăranii, în Banatul, anul II, nr. 16, 21 ianuarie 1946, p. 1. ¹⁹ Banatul, anul II, nr. 28, 7 februarie 1946, p. 3 ²⁰ SJTAN, fond Prefectura județului Timiș-Torontal, d. 2/1946, f. 307. ²¹ Ibidem, f. 309. ²² Ibidem, f. 312. 433 general al P.N.P.-ului din 10-12 ianuarie 1946, fostele comitete județene interimare ale Uniunii Patrioților devin comitete interimare ale P.N.P.-ului până la cel mai apropiat congres județean, dar se puteau coopta și membri noi. Se mai transmitea că, avându-se în vedere că statutul partidului nu prevedea organizații regionale, foștii membri ai comitetelor regionale vor fi încadrați, de îndată, în comitetele județene. în circulara semnată de către Mitiță Constantinescu, în calitate de președinte și Mihail Dragomirescu, ca secretar general, se atrăgea atenția asupra faptului că organizarea congreselor județene se va face numai după data de 15 martie a acelui an²³. într-o adresă către organizația județeană Timiș-Torontal a P.N.P.-ului din 9 februarie 1946, venită de la Ministerul Propagandei, Direcția Presei din București, se comunica faptul că li se elibera o copie după o hotărâre a respectivului minister, prin care a fost aprobată transformarea săptămânalului Lupta Patriotică în publicație, tot cu apariție săptămânală, sub denumirea Banatul, de acord cu agrementul Comisiei Aliate de Control²⁴, din România²⁵. Activitatea organizatorică a P.N.P.-ului a continuat și în județul Caraș. Astfel, reprezentanții acestui partid făceau parte și din Consiliul Politic Județean, este vorba de Ion Calea și mai exista, din partea aceluiași partid la ședințele Consiliului, și un alt membru al P.N.P.-ului, arhitectul Ion Ludig. O problemă importantă care a fost pusă în discuția Consiliului Politic Județean Caraș a fost și epurarea funcționarilor. în această problemă, Consiliul Politic Județean a decis să nu se mai discute nicio cerere sau memoriu înaintat de către cei propuși pentru a fi epurați, urmând ca respectivii, după ce deciziile de epurare vor apărea în „Monitorul Oficial”, să se adreseze Ministerului Afacerilor Interne. Ca urmare a deciziei respective, era considerată neactuală, printre altele, adresa organizației județene a P.N.P., prin care s-a emis constatarea că au fost epurate numai elemente din clasa mijlocie²⁶. Deci, Consiliul Politic Județean Caraș, dominat de comuniști, nu dorea ca satelitul său politic să devină prea ²³Ibidem, d. 1/1946, f. 83. ²⁴ Pentru activitatea acesteia în Banat vezi Eusebiu-Marcel Narai, Viața economică și socială în județele Caraș și Severin (1944-1948), I, Timișoara, 2010, p. 91-115. ²⁵ SJTAN, fond Comitetul Județean T.-T. al P.N.P, d. 6/1946, f. 14. ²⁶ Serviciul Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale, fond Prefectura județului Caraș, d. 1/1946-1947, f. 27. Pentru semnalarea documentelor din această arhivă îi mulțumim domnului lect. univ. dr. Eusebiu Narai. 434 puternic ci, dimpotrivă, încerca să-l slăbească cât mai mult și prin această metodă a epurărilor. De altfel, nici în cadrul propagandei electorale duse în teritoriu, partidele din F.N.D., printre care figura și P.N.P.-ul, nu colaborau în realitate, ci se concurau și chiar se denigrau. Intr-un articol din ziarul Banatul se arăta că: „Partea tristă este că echipa electorală amintită (a F.N.D.-ului - n.n.) a mai găsit de cuviință, după informațiile pe care le avem, de a calomnia noul partid politic (P.N.P.-ul - n.n.), spunând, printre altele, că acest partid nu are program și că o parte din conducătorii săi ar face parte din alt partid politic democrat (cel comunist - n.n.)”²⁷. Autorul afirmă, în continuarea articolului, că P.N.P.-ul avea program, și încă unul foarte just, și că tocmai acest program cinstit și realizabil a pus pe gânduri pe mulți politicieni din trecut și pe unii din prezent. Acestora, afirma autorul, le-ar fi fost frică că P.N.P.-ul le va lua din clientela lor politică, clientelă pe care puneau mare preț în viitoarele alegeri. Se mai afirma, în articol, că fruntașii acestuia nu fac parte din niciun alt partid politic și că P.N.P.-ul va dovedi tuturor defăimătorilor că tot ceea ce este scris în program se va traduce în fapte, acestea fiind realizabile²⁸. Probleme au apărut și cu ocazia numirilor de primari, deși aceștia erau numiți de către prefect numai la propunerea Consiliului Politic Județean. în acest sens, organizația național-populară din județul Timiș-Torontal a depus cereri de numiri în consiliile politice ale comunelor Peciu Nou²⁹, Sânmihaiu Român³⁰, Giera³¹, iar în unele, ca Lipova, existau deja³². Cu toate acestea, partidele din F.N.D. din județul Timiș-Torontal au reclamat faptul că, deși prefectul numește delegații partidelor în consiliile comunale, la propunerea acestora, instalarea consilierilor politici decurgea anevoios³³. în consecință, prefectul a dat ordin către conducerea celor 13 plăși ale județului ca situația să fie îndreptată³⁴. Ca urmare, la scurt timp, la începutul ²⁷ Nicolae lonescu-Papastelatu, Propagandiști electorali, în Banatul, anul II, nr. 26, 6 februarie 1946, p. 1. ²⁸ Ibidem, p. 2. ²⁹ SJTAN, fond Prefectura județului Timiș-Torontal, d. 2/1946, f. 360. ³⁰ Ibidem, f. 362. ³¹ Ibidem, f. 364. ³² Ibidem, f. 370. ³³ Ibidem, f. 547. ³⁴ Ibidem, f. 548. 435 lunii februarie 1946 a avut loc o colaborare între partidele politice din F.N.D., în cadrul schimbării consiliului comunal din Moravița³⁵. Declarându-se un partid al păturilor mijlocii, P.N.P.-ul, nou apărut pe scena politică românească, și-a început propaganda și în rândul comercianților. în acest sens, în data de 10 februarie 1946 organizația național-populară din județul Timiș-Torontal a convocat o adunare a membrilor și simpatizanților săi la Camera de Comerț și Industrie Timișoara. în cadrul ședinței deschise de către industriașul Eduard Karner a luat cuvântul și Nicolae T. lonescu, care a subliniat că dacă, în principal, P.N.P.-ul reprezintă păturile mijlocii, aceasta nu exclude apartenența la partid și a forțelor naționale din rândurile muncitorimii și țărănimii. lonescu declara în cadrul întrunirii, că P.N.P.-ul era partidul tuturor forțelor cinstite care conviețuiau pe teritoriul statului român. Pe lângă principiile enunțate anterior de către alți membri ai partidului, liderul național-popular sublinia că P.N.P.-ul avea la bază și alte două mari principii: tradiția și democrația³⁶. A mai afirmat și alte principii, pe care le postula programul P.N.P.-ului: monarhie constituțională, justiție, biserică și școală, ca instituții de bază ale statului. Dar aceste instituții vor fi „democratizate”, după cum afirma liderul timișorean al național-popularilor, o democratizare, normal, în stil comunist. Revenind la tema dezbaterii, aceea a rolului comercianților în Partidul Național-Popular, av. Nicolae T. lonescu arăta că partidul respectiv se pronunța pentru o consolidare a acestei activități, care trebuia exercitată de către comercianți profesioniști, înlăturând comerțul de ocazie, prin care se practica evaziunea, șantajul și specula, periclitând comerțul cinstit. în acest sens, afirma liderul național-popular bănățean, pentru a ajuta comerțul, P.N.P.-ul a înscris în programul său acordarea de credite, stabilizarea monetară, stabilitatea prețurilor, dezvoltarea și supravegherea burselor, organizarea și asigurarea unor transporturi ieftine, sigure și rapide. în același timp, un sistem vamal și fiscal simplu, drept și real va extirpa plaga formalismului vexatoriu. Ca garanție a îndeplinirii programului prezentat erau așa-numitele „garanții democratice”, înscrise în programul partidului, adică: făurirea legilor prin consultarea organizațiilor de comercianți și legiferarea răspunderii alesului față de alegător. ³⁵ Ibidem, f. 614. ³⁶ Partidul Național-Popular în mijlocul comercianților, în Banatul, anul II, nr. 34, 14 februarie 1946, p. 2. 436 în finalul alocuțiunii sale, av. lonescu făcea un apel călduros la „corpul select al comercianților să vină în rândul P.N.P.-ului, unde au un loc și o misiune de îndeplinit, pentru redresarea și îndreptarea (?!)”³⁷. în continuarea întrunirii de la Camera de Comerț și Industrie a municipiului Timișoara, reprezentantul comercianților, dr. Eduard Karner, a prezentat memoriul adresat Ministerului Economiei, memoriu redactat de către membrii P.N.P.-ului, în care erau enumerate doleanțele comercianților, industriașilor și meseriașilor în legătură cu elaborarea noilor legi economice. în cuvântul său la aceeași întrunire, dr. Valeriu Novacu, prefectul județului Timiș-Torontal, s-a pronunțat în sensul că activitatea comercială își avea tradițiile ei, era vorba despre comerțul cinstit, dar comercianții, fiind împărțiți în mai multe partide, nu și-au dovedit adevărata forță. în consecință, el a chemat pe toți comercianții în cadrul P.N.P.-ului, unde vor putea să-și exprime doleanțele, să le susțină și să le legifereze. „Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom fi mai tari, iar cuvântul nostru va fi ascultat de guvern”³⁸. în ziarul Banatul, în care au fost publicate toate intervențiile din cadrul întrunirii organizației județene Timiș-Torontal a Partidului Național-Popular din 10 februarie 1946, se afirma - cu triumfalism - că: „După aceste explicații, comercianții aderă în bloc la programul P.N.P, semnând - imediat - adeziunile de înscriere în partid”³⁹. De altfel, problema acestui ziar a fost luată în discuție în ședința Comitetului Interimar al organizației județene Timiș-Torontal a Partidului Național-Popular din 15 februarie 1946. Se afirma că în această chestiune se duc tratative cu Ilie G. Murgulescu, directorul acestuia, „deși Ministerul Propagandei, căruia i s-au adresat național-popularii locali, afirma că acesta aparținea P.N.P, pentru că a luat locul gazetei «Lupta Patriotică»”⁴⁰. în continuarea ședinței, Nicolae lonescu-Papastelatu a expus situația deficitară în care se găsea acțiunea de organizare și propagandă în județ și a propus formarea mai multor echipe pe plăși, care să meargă în județ și să acționeze în acest sens⁴¹. în consecință, s-a hotărât ca Haralambie Frâncu și col. Gălășanu să-și continue activitatea organizatorică pentru a o finaliza⁴². ³⁷ Ibidem. ³⁸ Ibidem. ³⁹ Ibidem. ⁴⁰ SJTAN, fond Comitetul Județean T-T al P.N.P., d. 3/1946, f. 22. ⁴¹ Ibidem, f. 23. ⁴² Ibidem, f. 24. 437 în cadrul aceleiași ședințe a organizației județene Timiș-Torontal a P.N.P., la punctul 8 al ordinii de zi a fost citită scrisoarea de răspuns a regelui Mihai, prin care acesta mulțumea Comitetului Județean al organizației național-populare pentru devotamentul exprimat față de persoana sa, de către membrii partidului, cu ocazia conferinței județene. După citirea scrisorii, cei prezenți au răspuns cu aplauze. în finalul ședinței Comitetului Județean Interimar Timiș-Torontal al P.N.P.-ului s-a propus organizarea unei adunări publice a meseriașilor la Timișoara, așa cum au fost convocați comercianții, la a cărei organizare s-a angajat Tiberiu Solomon⁴³. Dar P.N.P.-ul, inclusiv organizația sa din județul Timiș-Torontal, trebuia să atragă și femeile în rândurile sale, iar acestea să colaboreze cu celelalte organizații de femei așa-zis democratice. Acestea trebuiau să dea dovadă de unitate de acțiune în cadrul Federației Naționale a Femeilor din România. în acest sens, reprezentantele organizațiilor județene ale Uniunii Femeilor Antifasciste din România și a Uniunii Femeilor Muncitoare au invitat pe delegatele organizației județene de femei a P.N.P.-ului, organizație pe atunci inexistentă, la o consfătuire în data de 6 februarie 1946, care trebuia să se desfășoare în sala mare a Prefecturii județene. Delegatele U.F.A.R.-ului erau Lucia Proștean, Elena Novacu, Elena Berta și Ana Grăza, iar cele ale U.F.M.- ului erau Mia Marian, Elena Târziu, Rozalia Lenhard, Elena Stoica și Maria Savin⁴⁴. Deci, toată societatea românească trebuia înregimentată, în diverse formule, pentru a fi controlată mai bine de către comuniști, conform sistemului sovietic⁴⁵. La fel trebuia procedat și cu tineretul. în consecință, în județul Timiș- Torontal reprezentanții așa-ziselor organizații de frunte ale tineretului: Uniunea Tineretului Socialist, Organizația Tineretului Național-Liberal-facțiunea Gheorghe Tătărescu, Organizația Tineretului Național-Țărănesc-facțiunea Anton Alexandrescu și Tineretul Progresist au trimis o adresă organizației județene a P.N.P.-ului, organizație inexistentă încă, în care se afirma că acesta „analizând situația tineretului din județ, trecând peste toate deosebirile ideologice și fiind ⁴³ Ibidem, f. 25. ⁴⁴ Ibidem, d. 6/1946, f. 24. ⁴⁵ Jean-Franțois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, 1998, p. 112. 438 legate, prin caracterul și interesele comune ale întregului tineret (pro-comunist - n.n.), au hotărât constituirea unui Comitet de Colaborare”⁴⁶. Conform adresei respective, constituirea festivă a comitetului era programată pentru ziua de 27 februarie 1946, orele 16, în sala festivă a Prefecturii⁴⁷. Unele propuneri ale organizației național-populare din județul Timiș- Torontal au fost acceptate, inclusiv de către conducerea așa-numitului Front Național Democrat, cu sediul la București. Prin adresa F.N.D. către organizația PN.P Timiș-Torontal din 16 februarie 1946 i se aducea la cunoștință acestuia că propunerea sa ca acei care au fost înscriși în Grupul Etnic German, dar, totuși, au luptat pe frontul de vest împotriva armatei hitleriste, vor fi exceptați de la expropriere. La fel, a fost acceptată propunerea național-popularilor bănățeni de a fi constituit un consiliu economic în cadrul F.N.D.-ului și că a fost considerată o inițiativă foarte bună⁴⁸. Comitetul interimar al organizației județene Timiș-Torontal a PN.P era compus, acum, din 35 de membri. Printre aceștia se numărau: Nicolae lonescu- Papastelatu, secretar general al comitetului și membru al C.C. al PN.P, dr. Valeriu Novacu, prefect al județului, Ion Blănaru, procuror, Nicolae T. lonescu, avocat, Vichente Ardelean, profesor secundar, Aurel Periat, funcționar particular, Nicolae Arbunescu, funcționar particular, Pandeli Eustațiu, funcționar public, Tiberiu Cernescu, inspector general silvic, Sebastian Weiser, avocat, loan Flueraș, controlor financiar, Constantin Năsturaș, colonel pensionar, Alexandru Jebeleanu, ziarist, care era și membru în secția de presă a partidului etc⁴⁹. Comitetul Interimar din Timiș-Torontal al Partidului Național-Popular era organizat pe secții, conform adresei Comitetului Central al PN.P. nr. 38/ 1946. Acestea erau: Biroul de Presă și Propagandă, esențial pentru un partid nou constituit, format din Secția de Presă și Secția de Propagandă. Secția de Presă avea ca membri pe Alexandru Jebeleanu - ziarist și redactor-șef al ziarului Banatul, Ernest Neumeanu - ziarist și redactor la ziarul Banatul, Nicolae lonescu-Papastelatu, secretarul general al Comitetului Județean Interimar, publicist și redactor la ziarul Banatul, Kalni Moscu, administrator al acestui ziar. ⁴⁶ SJTAN, fond Comitetul Județean T-T al PN.P, d. 6/1946, f. 27. ⁴⁷ Ibidem, f. 28. ⁴⁸ Ibidem, f. 26. ” Ibidem, d. 1/1946, f. 85. 439 Printre membrii Secției de Propagandă se numărau: Vichente Ardelean, Pandeli Eustațiu, Nicolae Arbunescu, Nicolae lonescu-Papastelatu, Tiberiu Solomon etc⁵⁰. Din Secția Culturală făceau parte: Vichente Ardelean, Iulian Boldur - profesor secundar, Manasie Marcu - subprefectul județului, Pandeli Eustațiu, Constantin Năsturaș etc. Cercul de Studii avea ca membri pe dr. Eduard Karner - industriaș, dr. Sebastian Weiser - avocat, Nicolae T. lonescu - avocat, Manasie Marcu - subprefect și președintele funcționarilor publici din județ, Nicolae Arbunescu, procurorul loan Blănariu etc. Membrii Secției Financiare erau: dr. Sebastian Weiser, care era secretarul secției, Anton Hollender, industriaș, Adalbert Drexler, comerciant, dr. Valeriu Novacu, prefectul județului⁵¹. Analizând structura Comitetului Interimar Timiș-Torontal al P.N.P.-ului se observă că el era format, cu adevărat, din reprezentanți ai păturilor mijlocii, ca: funcționari publici și privați, industriași, comercianți, profesori secundari, avocați, ziariști și oameni de cultură. Dar niciunul dintre aceștia nu se impuseseră ca o personalitate reprezentativă pentru județ, în niciun domeniu de activitate. Remarcăm, însă, că organizația județeană național-populară deținea conducerea administrativă a județului, atât prefectul, cât și subprefectul fiind membri ai acesteia. Deci, în principiu, aveau șanse să se impună în județul Timiș- Torontal, în cadrul partidelor care compuneau F.N.D.-ul. Dar organizația județeană național-populară din Timiș-Torontal nu avea încă un președinte și, în consecință, niciun comitet permanent, ci doar unul interimar. Această situație a fost rezolvată de-abia în a doua jumătate a lunii februarie 1946, când generalul în rezervă Teodor Șerb a acceptat funcția de președinte al organizației național-populare din județul Timiș-Torontal. Tratativele cu generalul Șerb au fost duse de către colonelul în rezervă Crăciunescu⁵². Odată organizația județeană având, în sfârșit, un președinte, proclamat în funcție cu aplauze, se continua activitatea de organizare în teritoriu. Astfel, în data de 20 februarie 1946 s-a constituit organizația național-populară din ⁵⁰ Ibidem, f. 86. ⁵¹ Ibidem, f. 87. ⁵² Ibidem, d. 3/1946, f. 26. 440 comuna Ghilad, din județul Timiș-Torontal. Printre membrii acestei nou-înființate organizații figurau: Trifu Glăvan, preot; Moise Ghilezan; Dumitru Breban etc. în cadrul ședinței s-au reafirmat obiectivele P.N.P.-ului, dar și relațiile externe bune din acel moment cu Aliații: sovietici, englezi și americani, „ascultând programul P.N.P.-ului și realizând că este singurul program al clasei de mijloc și unde noi, cei de față, putem a ne arăta dragostea de Țară, Rege și datinile strămoșești, alături de Biserică și Școală, ne angajăm să ducem lupta pentru democratizarea țării și libertatea poporului nostru (în stil comunist, fără îndoială - n.n.) în spiritul cel mai democratic, alături de aliații noștri, Rușii, Englezii și Americanii”⁵³. Această declarație a fost făcută la începutul anului 1946 și, deci, încă se afirma - în continuare - o colaborare cu „Marii Aliați” învingători în al doilea război mondial. Aceasta pentru că nu avusese loc ruptura pe față între aceștia, ci se încerca menținerea colaborării din timpul războiului. Propaganda sovietică și, implicit, a statelor satelit, printre care și România, împotriva foștilor aliați a început să ia amploare după lansarea doctrinei Truman, cu diversele ei urmări, ca: lansarea Planului Marshall, implicarea SUA în războaiele din Grecia și Turcia, blocada Berlinului și fondarea Pactului NATO⁵⁴. în cadrul aceleiași organizări în teritoriu, în data de 23 februarie 1946 a avut loc constituirea organizației național-populare din comuna Paniova, situată în plasa Chizătău. în comitetul organizației locale au fost aleși: președinte - Avram Blaj, vicepreședinte - Romulus Gaița, secretar - Moise Luminosu, iar casier - loan Laichici⁵⁵. Activitatea organizatorică a P.N.P.-ului a continuat și în județul Caraș. Astfel, dintr-un raport din 21 februarie 1946 al organizației Reșița a P.N.P.- ului, semnat de către secretarul acestuia, Antonescu, aflăm că în cursul lunii a fost constituit comitetul organizației Reșița, având ca președinte pe comerciantul Petre lacob, acesta fiind ales în funcția respectivă datorită faptului că era președintele Sindicatului Comercianților din județ și se spera că toți comercianții ⁵³ Ibidem, f. 27. ⁵⁴ Nicoleta lonescu-Gură, Lichidarea ir,fluențelor occidentale în România de către regimul Gheorghe Gheoighiu-Dej, în Arhivele Securității (în continuare AS), nr. 4, București, 2008, p. 250 și Bogdan Barbu, Un americanii: prezența simbolică a Statelor Unite în România războiului rece. 1945-1971, în AS, p. 131-133. ⁵⁵ SJTAN, fond Comitetul Județean T-T al P.N.P, d. 3/1946, f. 30. 441 din oraș vor merge cu noul partid. în plasa Reșița a fost ales președinte avocatul Ion Peia, care fusese - anterior - membru al P.N.L.-Tătărescu⁵⁶. Deci, și în cadrul F.N.D.-ului se făceau racolări de membri din diverse partide, existând o anumită concurență care se va amplifica pe parcurs. Conform raportului organizației Reșița, erau înscriși în această organizație doar 58 de membri, deoarece - din totalul de 224 de membri cât a avut Uniunea Patrioților din localitate - cea mai mare parte s-a retras, înscriindu-se în organizația locală a Partidului Comunist. Se observă, deci, că și pe plan local, fosta așa-zisă Uniune a Patrioților fusese adânc infiltrată de către comuniști și simpatizant ai acestora, care - la momentul oportun - și-au declarat apartenența sau simpatia lor reală. Avantajul era, după cum se exprima liderul local al național-popularilor, Antonescu, că membrii înscriși în P.N.P. nu mai făceau parte și din alte partide⁵⁷. La începuturile existenței P.N.P.-ului cuvântul de ordine era să fie primiți ca membri chiar și foștii militanți ai partidelor de dreapta din România. Aceasta se făcea în scopul slăbirii partidelor istorice, ai căror potențiali membri puteau deveni. în acel moment istoric, dușmanul principal erau partidele istorice, și nu cele de dreapta sau extremă dreaptă. Activitatea acestor partide și a liderilor lor era atent supravegheată de către serviciile de informații și poliție. „Cele mai mărunte acțiuni ale acestora erau monitorizate și analizate de către specialiștii acestor instituții”⁵⁸. Astfel, conform raportului organizației național-populare din Reșița, în partid se înscriau și membri ai fostului Partid Național-Creștin, așa-numiții goga- cuziști, iar fostul președinte al organizației județene al acesteia, dr. Ion Țeicu, devine președintele organizației județene Caraș a P.N.P.-ului⁵⁹. în același sens, germanii din Reșița duceau tratative cu național-popularii din localitate pentru a se înscrie în P.N.P., cu condiția că nu vor fi arestați și deportați în URSS⁶⁰. Tot în cursul lunii februarie 1946 a fost convocată de către național- popularii din Reșița o adunare la Sindicatul Funcționarilor, la care au participat 40 de persoane din rândul P.N.P.-ului și la care au luat cuvântul Petre lacob, avocatul losif Brebenariu și avocatul Ion Peia. ⁵⁶Ibidem, d. 2/1946, f. 13. ⁵⁷ Ibidem, f. 14. ⁵⁸ Florin Banu, Arma electorală a Partidului Comunist în anul 1946, în AS, nr. 4, p. 14. ⁵⁹ SJTAN, fond Comitetul Județean T.-T. al P.N.P., d. 2/1946, f. 13. ⁶⁰ Ibidem. 442 Național-popularii reșițeni își mai propuneau să organizeze o mare adunare la Reșița, la care să fie invitați și delegați din centrul de județ, Oravița, și să înceapă activitatea organizatorică la sate⁶¹. In sensul extinderii organizațiilor național-populare în mediul rural a avut loc și întrunirea din data de 17 februarie 1946 din plasa Gătaia, care s-a desfășurat la sediul plășii, și la care au participat și delegați ai Comitetului Județean Timiș-Torontal al partidului. In cadrul întrunirii, deschisă de către preotul Raica, a luat cuvântul, printre alții, șiNicolae lonescu-Papastelatu, care a afirmat că în viitorul politic al țării trebuia să pătrundă un spirit înnoitor, care să respecte instituțiile fundamentale ale statului, izvorâte din realitate și tradițiile poporului român⁶². In expozeul său la această adunare, prof. Vichente Ardelean arăta că RN.R-ul era foarte apropiat de sufletul țăranului bănățean, de multele neajunsuri și necazuri la care au fost expuși cetățenii României și, mai ales, pătura țărănească, pe care le punea pe seama unei proaste orientări politice, adică aceea a democrației interbelice. Pentru a-i atrage pe țărani înspre P.N.P, vorbitorul a recurs la componenta așa-zis patriotică a partidului, pe care a expus- o, deosebit de atrăgător, alături de așa-zisele idealuri ale acestuia. „Partidul nostru proclamă cel mai curat patriotism. Patria trebuie să fie idealul căruia trebuie să-i fie subordonate toate interesele personale sau de grup. Numai așa vom putea fi pe drumul înaintașilor noștri luptători pentru dreptate, libertate și independență națională”⁶³. Independența economică pe care trebuia s-o aibă fiecare cetățean al țării a fost tema abordată, în intervenția sa, la aceeași întrunire de către liderul național-popular Nicolae T. lonescu, care sublinia faptul că pentru aceasta era necesară organizarea economiei țării pe alte baze, adică comuniste, care să-i asigure fiecărui cetățean mijloace materiale, ca suport al independenței sale economice. Pentru aceasta era însă necesară, după cum se exprima liderul național-popular bănățean, armonizarea prețurilor produselor industriale cu cele ale produselor agricole, pentru ca, astfel, repartizarea bunurilor economice să cuprindă toate păturile productive din țară⁶⁴. ⁶¹ Ibidem. ⁶² O mare întrunire publică a P.N.P. din plasa Gătaia, în Banatul, anul II, nr. 42,23 februarie 1946, p. 3 ⁶³ Ibidem. ⁶⁴ Ibidem, p. 4. 443 încă din primele luni după înființarea sa, în ianuarie 1946, P.N.P.-ul a trecut la constituirea organizațiilor sale în teritoriu, inclusiv în județele bănățene, în această activitate a fost, însă, sabotat chiar de către partidele din F.N.D., cu care ar fi trebuit să colaboreze. Totuși, P.N.P.-ul, invocând ideile de mare adresabilitate în perioada respectivă, de Monarhie, Armată, Biserică, Școală și Tradiție, a încercat și, în parte, a și reușit să-și apropie o parte a populației și să- și creeze organizații în unele plăși și comune ale Banatului. NOUVEAUX ASPECTS DE L’ACTIVITE DU PARTI NATIONAL- POPULAIRE DU BANAT PENDANT L’ANNEE 1946 Resume Fonde enjanvier 1946, le Parti National-Populaire a ete - des le debut, en qualite de descendant direct de l’Union des Patriotes - bien represente dans le cabinet preside par Pierre Groza, en disposant de quatre ministeres et d’un sous-secretariat d’etat. Ce parti devait enregimenter - au benefice des communistes - les couches moyennes de la population, c’est-â-dire les fonctionnaires publiques et particuliers, les artisans, les commercants, les industriels et les intellectuels, fait accompli partiellement, parce que, d’une cote, il etait considere - par la population - comme une satellite du Parti Communiste, mais d’autre cote, les intellectuels de grande valeur etaient inscrits dans les partis politiques traditionnels. C’etait la raison pour laquelle Forganisation national-populaire du departement de Timiș-Torontal a trouve, â peine, un president, en depit des offres faites aux differentes personalites marquantes des domaines politique, economique et culturelle du Banat. Cependant, ses militants ont deploye une activite organisatorique intense, parce que le parti controlait l’administration du departement, par l’intermediaire du prefect et du sous-prefect et, aussi, dans plusieurs communes et villes banatiennes les national-populaires detenaient des emplois des preteurs, maires, notaires et d’autres fonctions economiques, culturelles et spirituelles. Mais ce 444 debut, initialement bon, a ete eclipse par les relations avec les autres partis du Front National-Democrate, surtout par le Parti Communiste, qui l’a constitue en qualite du parti satellite et, en consequence, il ne voulait pas que son satellite devienne trop fort et influent. Par l’intermediaire des diverses interventions aux assemblees des national-populaires se met en evidence, dejă, les-uns qui etaient de bonne foi, des autres qui suivaient leur propre interet, des autres qui devaient se sauver et des autres, aussi, des simples opportunists. CONFRUNTĂRI ÎNTRE PUTERE ȘI OPOZIȚIE ÎNAINTEA CAMPANIEI ELECTORALE DIN 1946 Viorel Bălțoi* Cuvinte cheie: Frontul National Democrat, Partidul Național Țărănesc-Maniu, alegeri parlamentare, Banat, incidente. Keywords: National Democratic Front, National Peasant Party-Maniu, parliamentary elections, Banat, incidents. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, prin capitularea necondiționată a Germaniei la 9 mai 1945, dar mai cu seamă dezbaterile Conferinței de la Paris, din cursul anului 1946, în vederea semnării tratatelor de pace, a alimentat o doză de speranță pentru omenire că divergențele politice vor fi rezolvate și că viața cotidiană își va relua cursul firesc¹. în România, situația nou creată a fost cu totul aparte. Țara era ocupată tocmai de o armată aliată, instituțiile erau desființate, iar centrele de comandă și control din teritoriu au fost practic paralizate. Evenimentele petrecute în sud-vestul țării, în cursul anului 1946, ca și în restul teritoriului, demonstrează că România intrase clar și definitiv sub controlul Moscovei. Atât Partidul Comunist, cât și celelalte formațiuni ce constituiau Blocul Partidelor Democratice, au fost în scurt timp asaltate de persoane cu vârste și profesii diverse. înrolarea lor este explicabilă prin faptul că aceste partide se aflau la putere, astfel că noii membri se puneau sub umbrela protectoare a B.P.D. din cauza trecutului politic sau, pur și simplu, prin faptul că erau forțați. Blocul Partidelor Democratice s-a folosit de unele personalități marcante ale perioadei interbelice, din variate domenii, pentru a-și consolida puterea prin câștigarea alegerilor, pentru ca ulterior să se debaraseze de acestea după modelul * Universitatea București, Facultatea de Istorie, email: viorelbaltoi@yahoo.com ¹ loan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), București, 1999, p. 514-515. 446 sovietic. Cel mai elocvent exemplu este cazul lui Gheorghe Tătărăscu, fost prim-ministru în perioada interbelică și ministru de Externe până în noiembrie 1947, căruia i s-a impus ulterior domiciliu forțat și a fost nevoit să suporte detenția la Sighet, între 1950 și 1955². Deși nu se fixase încă data alegerilor, propaganda electorală a început să precocupe partidele politice. Pe străzi și-au făcut apariția afișe care îndemnau populația să voteze într-un sens sau altul, iar centrele de plasă au devenit importante pentru delegațiile politice care veneau pentru a prezenta programele guvernării³. Comitetul Județean al PCR primise de la Secția Educație Politică Timișoara, încă de la 24 ianuarie 1946, patru feluri de fluturași în număr de 3.000 de exemplare și alte două tipuri având caricaturile lui Maniu și Hațiegeanu, în câte 500 de exemplare pentru a fi răspândite atât în orașe, cât și la sate⁴. Din confruntările politice produse în fața viitorilor alegători, se realizaseră două tabere politice distincte: partidele muncitorești ce colaboraseră în Frontul Național Democrat și partidele istoice, constând în Partidul Național Țărănesc - luliu Maniu și Partidul Național Liberal - Dinu Brătianu⁵. La 5 februarie 1946, între orele 19:30 și 21:00, la Timișoara a fost organizată o manifestație de stradă a tineretului Partidului Național Țărănesc și a Partidului Național Liberal - Brătianu. Aceasta a avut loc în mod neprevăzut, ca o ripostă la manifestația făcută în cursul după-amiezii de către F.N.D (Frontul Național Democrat) de simpatie față de Națiunile Unite care au recunoscut Guvernul României⁶. Manifestanții au străbătut strada principală a orașului (Bulevardul Fedinand), oprindu-se în fața Teatrului Național și apoi în fața Prefecturii, unde avocatul liberal Furlugeanu a ținut un discurs. „Toți românii să ne adunăm și să facem zid în jurul Regelui și al lui Maniu, pentru salvarea țării. Frați de-ai noștri au fost bătuți și au vărsat sânge pentru dreptatea românească. Sângele lor cere ² Gheorghe Tătărăscu, Mărturii pentru istorie, București, 1996, p. LXI. ³ Banatul, an I, nr. 42 din 23 februarie 1946, p. 1. ⁴ Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale (în continuare SJTAN),ybnt/ Comitetul Județean PCR Severin, secția Educație Politică, dosar 33/1946, f. 30. ⁵ Banatul, an I, nr. 42 din 23 februarie 1946, p. 1. ⁶ SJTAN, fond Inspectoratul General Administrativ Regional Timiș, dosar 28/1946, f. 124. 447 sânge și ne vom răzbuna pentru aceasta”⁷. Discursul politic al lui Furlugeanu a fost întrerupt de chestorul poliției Timișoara. S-au intonat „Imnul Regal” și „Deșteaptă-te, române”. De asemenea, manifestanții au strigat pe traseu mai multe lozinci: „Pentru Rege vom muri!”, „Regele și Maniu”, „Maniu și Brătianu”, „Jos dușmanii Regelui”, „Jos teroarea”, „Libertatea presei”, „Toții românii să se adune!”⁸. La manifestație au participat circa 1.000 de persoane și a fost supravegheată permanent de chestorul Poliției și de organele din subordine. Evenimentul a fost raportat atât Inspectoratului General Administrativ Timișoara, cât și Ministerului de Interne⁹. La doar câteva zile după manifestație, în oraș s-a întrunit delegația permanentă a Organizației Național-Liberale din Timiș-Torontal, sub președinția lui D. Nistor, fost ministru. Au mai fost prezenți Av N. Fărcășanu, Gheorghe Stoian, Ar. Furlugeanu și dr. Simion Virgil. In timpul dezbaterii s-au discutat unele chestiuni privitoare la organizare și propagandă în vederea alegerilor, iar delegația partidului a apobat textul manifestului ce s-a difuzat în județ, unde a făcut o impresie deosebită¹⁰. în fața acestei popularități a partidelor istorice, agresiunea PCR nu a întârziat să apară. La 13 februarie 1946, un grup de 25-30 de „indivizi”, informați că la Tipografia Matei din Timișoara se imprimau afișe și manifeste ale organizației liberale, au pătruns cu forța în ateliere, distrugând formele, avariind grav mașinile și confiscând tipăriturile pe motiv că ei nu permit afișe liberale¹¹. în zelul lor, nu au ezitat să distrugă și lucrări de tipografie rezervate autorităților și întreprinderilor particulare, provocând pagube semnificative (de milioane). La intervenția proprietarului care încerca să justifice imprimarea manifestelor prezentând autorizația cenzurii, agresorii au replicat că ei dictează peste aprobările lui Petru Groza. La plecare, grupul a adresat insulte și amenințări lucrătorilor pentru a nu se mai încumeta să tipărească afișe liberale¹². Agresiunea comuniștilor nu s-a oprit aici, aceasta fiind doar momentul declanșării unui șir de astfel de acțiuni. în seara zilei de 19 februarie, orele ⁷ Ibidem. ⁸ Ibidem. ⁹ Ibidem. ¹⁰ Liberalul, an I, nr. 1 din 9 februarie 1946, p. 3. ¹¹ Idem, nr. 3 din 14 februarie 1946, p. 3. ¹² Ibidem. 448 20:00, un grup de „partizani” ai partidelor fenediste s-a prezentat la Tipografia Corvin din Reșița sub pretextul de a tipări urgent „ceva”. După ce au agresat o femeie în vârstă, au coborât în subsolul clădirii, unde au distrus mașinile de tipărit și literele din cutii. Ei au invocat ca motiv faptul că aici fuseseră tipărite manifeste al organizației național-țărăniste din Reșița¹³. Acțiunile puse în practică de cei înrolați în F.N.D. (B.RD. există din 17 mai 1946) s-au înmulțit și s-au generalizat, devenind și mai violente. Evenimentul petrecut la Arad este unul dramatic și departe de a fi ultimul din seria asasinatelor și a actelor de distrugere. Practic, acestea erau o adevărată profesie pentru noua putere de la București, de la 6 martie 1945, coordonată de Moscova și asistată de statele învingătoare în război. Ziua de 16 februarie 1946 s-a dovedit a fi una tragică pentru PNȚ- Maniu. La sediul organizației Arad, unde se discutaseră chestiuni de organizare și presă, erau prezenți, printre alții, dr. Alexe Boțoc, prof. C. Teodorescu, dr. loan Drincu, directorul școlar loan Ungureanu, Lucian Emonidi și Aurel Mladin. în momentul în care biroul își încheia lucrările și era pe punctul de a pleca, o „mulțime” a năvălit în sediu¹⁴. Cei aflați în clădire au fost etichetați „huligani” și au fost loviți cu „ciomege”, revolvere, cozi de steaguri și alte obiecte. Toți liderii locali ai PNȚ au fost bătuți și aruncați pe scara din spatele sediului. Dintre aceștia dr. Alexe Botioc fiind în stare foarte gravă (fractură a bazei craniene) și dr. Drinciu având mai multe leziuni la cap și pe corp¹⁵. Directorul școlii loan Ungureanu, după ce a fost bătut grav și călcat în picioare, a fost pus pe o platformă și purtat pe strada Horia sub bătaia indivizilor Lascu, Crișan și alții¹⁶. Totodată a fost distrus mobilierul, mașina de scris, telefonul, becuri și Arhiva care a fost complet distrusă. Articolul mai precizează că în timpul acestui grav incident dr. loan Drinciu, plin de sânge, cu fața complet tumefiată, s-a refugiat în biroul d-lui Chestor de poliție cerând asistență, dar a fost refuzat și îndrumat la Parchet. Primul procuror, fiind sesizat, a refuzat orice implicare, îndrumându-1 la Poliție¹⁷. în urma acestui grav incident dr. Alexe Boțioc, fost senator și primar al Municipiului Arad, a fost internat la spital unde a încetat din viață în chinuri, ca ¹³ Dreptatea, anul XXI, nr. 26 din 6 martie 1946, p. 2. ¹⁴ Idem, nr. 16 din 22 februarie 1946, p. 1. ¹⁵ Ibidem. ¹⁶ Ibidem, p. 2. ¹⁷ Ibidem. 449 urmare a bătăilor primite de la „asasini comuniști” în numele libertății și democrației¹⁸. Atât documentele de arhivă și respectiv presa vremii confirmă faptul că Partidul Național Țărănesc - luliu Maniu se bucura de o popularitate covârșitoare în rândul electoratului. In aceste condiții, orice dezbatere sau manifestație a partidului era permanent și strict supravegheată de autoritățile locale și respectiv agenți ai guvernului. Cu ocazia unei manifestații organizate de Partidul Național Țărănesc la cinematograful Capitol din 17 februarie la Timișoara, au participat mii de simpatizanți în mare parte țărani și studenți. Intervenția autorităților de a-i opri pe participanți prin bariere instalate la intrările în oraș și prin gări, s-a dovedit ineficientă, fiind realmente depășite de mulțime¹⁹. Tipografiile și personalul acestora, ce edita ziare ale partidelor istorice, deveniseră ținta prioritară a devastărilor și a amenințărilor comuniste. Un exemplu elocvent este ziarul „Vestul”, pe care muncitorii au refuzat să-l tipărească, deși primise autorizație de editare de la ministrul informațiilor, direcția presei cu nr. 3678 din 11 martie 1946, ca oficios zilnic al PNȚ - Maniu din județul Timiș - Torontal²⁰. Angajații, invocând anumite dispoziții și instrucțiuni primite din partea comitetului F.U.M. (Frontul Unic Muncitoresc) din localitate, se temeau de eventuale și probabile represalii ce s-ar lua împotriva lor de către comitetul F.U.M. în cazul când ar tipări ziarul respectiv²¹. Raportul de activitate întocmit de Comitetul Județean Timiș-Torontal, la 25 aprilie 1946, prezintă activitatea depusă de membrii săi în Timișoara. „De la 23 martie până la 25 aprilie am controlat toate străzile principale pe raza orașului. Am găsit mai multe lozinci scrise de maniști pe diferite ziduri. Am luat numaidecât măsuri, am format echipe cu care am distrus lozincile și le-am înlocuit cu lozincile noastre. în cursul lunii curente am avut 11 echipe pentru distrugerea lozincilor maniste”²². Deși campania electorală nu începuse, contactul partidelor istorice cu electoratul devenise tot mai frecvent. Liderii PNL - Brătianu au păstrat în cursul ¹⁸ Idem, nr. 28 din 8 martie 1946, p. 1. ¹⁹ Idem, nr. 40 din 22 martie 1946, p. 3. ²⁰ Idem, nr. 58 din 12 aprilie 1946, p. 3. ²¹ Ibidem. ¹¹ SJTAN, fond BPD, Comitetul Județean Timiș-Torontal, dosar 3/1946, f. 9. 450 lunii martie un contact permanent cu organizațiile din județul Timiș-Torontal. Delegațiile partidului s-au deplasat în fiecare duminică în centrele de plasă și comunele rurale, precum Biled, Lovrin, Pesac și Periam, unde PNL - Brătianu se bucura de o popularitate deosebită²³. Același succes în rândul electoratului l-au avut liberalii în județul Caraș. Octavian Furlugeanu, președintele organizației județene, și ceilalți delegați au avut o întrunire în comuna Fizeși, la care au participat peste 600 de persoane. Astfel de întâlniri au mai avut loc în comunele Surducul Mare și Cacova, unde liderii PNL s-au bucurat de aceeași popularitate²⁴. în timp ce tipografiile care imprimau ziare sau manifeste ale partidelor istorice erau distruse sistematic, cele ale guvernului nu întâmpinau dificultăți în tipărire și distribuire. Spre exemplu, administrația ziarului „Luptătorul bănățean” din Timișoara a expediat la 1 aprilie 1946 o înștiințare către organizația județeană a Partidului Comunist din Lugoj, prin care și-a luat angajamentul de a ridica tirajul publicației cu 20% până la 1 mai același an²⁵. O notă informativă cu numărul 9, din 10 mai 1946, întocmită de Legiunea de Jandarmi Timiș informează despre organizarea zilei naționale din localitatea Ciacova, la care au participat circa 350-400 de persoane. Autoritățile locale care s-au ocupat de organizare au expus la tribună tablourile M.S. Regelui Mihai I, ale Reginei Mamă Elena și ale lui Alexandru loan Cuza. în timp ce reprezentanții autorităților locale se aflau la biserică, pentru slujba religioasă, membrii FND au expus și ei, la aceeași tribună, tablourile lui Petru Groza, „generalisimului” Stalin și Molotov, precum și mai multe lozinci cu caracter politic²⁶. Acest fapt l-a înfuriat pe preot, motiv pentru care a rupt toate lozincile, dintre care menționăm „Jos Moșierii Maniști Și Brătieniști Care Vor Să Răpească Țăranilor Pământul”, „Jos Uneltele Reacțiunii împotriva Păcii”²⁷. Gestul preotului a adus nemulțumire într-o tabără și bucurie în cealaltă, astfel încât cele două au fost la un pas de un conflict general. Intervenția jandarmilor a calmat mulțimea²⁸. ²³ Liberalul, anul I, nr. 35 din 21 martie 1946, p. 2. ²⁴ Idem, nr. 51 din 9 aprilie 1946, p. 3. ²⁵ SJTAN, fond Comitetul Județean PCR Severin, secția Educație Politică, dosar 33/1946, f. 31. ²⁶ Idem, fond Legiunea de Jandarmi Timiș-Torontal, dosar 148/1946, f. 17. ²⁷ Ibidem. ²⁸ Ibidem. 451 Apropierea campaniei electorale, dar și deciziile luate de Gheorghe Gheorghiu-Dej în timpul Plenarei din ianuarie 1946, de a combate și ține sub control Partidul Național Țărănesc - Maniu, i-a determinat pe membrii Partidului Comunist și pe cei din Frontul Plugarilor - Județeană Arad, să întreprindă la 5 mai una dintre cele mai ample acțiuni de intimidare și terorizare a membrilor și simpatizanților PNȚ²⁹. Această acțiune a avut efectiv girul Guvernului. în după-amiaza zilei de 4 mai, adică în preseara unui congres țărănist, a sosit la Chestura poliției telegrama ministrului de Interne Teohari Georgescu, în care oferea răspuns la întrebarea solicitată de conducerea poliției: „Ținerea congresului poate fi admisă. Vegheați la menținerea ordinii”³⁰. Ca atare, zeci de camioane au fost plasate pentru a bloca principalele căi de acces din oraș și în zona fabricilor. în fața sinagogii, la liceul industrial, precum și în alte locuri au fost masate „trupe de șoc” pentru intervenție. De asemenea, echipele de poliție compuse din comisari și agenți au fost trimise la toate barierele și intrările din oraș, pentru a interzice accesul populației³¹. Cetățenii care doreau să intre în localitate au fost perchezionați, țăranilor pretinzându-li-se invitații scrise pentru participarea la congresul PNȚ. Agenții Siguranței au fost îmbrăcați în straie țărănești și înarmați cu pistoale pentru a dovedi, în caz de conflict, că participanții „au tras unul într-altul”³². învățătorul Procopie, președintele organizației locale a Frontului Plugarilor, îmbrăcat de asemenea în straie țărănești „șvăbești” îi „scuipa” pe țărani întrebându-i: „Da’ cu ce v-a ademenit Maniu călăul?”³³. în apropierea gării, tot el îi amenința pe țărani cu pistolul și îi punea să strige „Trăiască Petru Groza!”. A condus o acțiune asupra tramvaiului din oraș și l-a bătut împreună cu alții pe avocatul lonota, care a suferit mai multe contuzii și fracturi la coaste³⁴. Pe toate străzile din Arad, grupuri de comuniști au atacat mai mulți cetățeni, simpli trecători, care au fost bătuți și insultați. Un grup de militari ce se aflau întâmplător în zonă au avut parte de aceeași soartă³⁵. ²⁹ Arhivele Naționale Istorice Centrale,București, fond CC al PCR, secția Cancelarie, dosar 153/1946, f. 181. ³⁰ Dreptatea, anul XXI, nr. 91 din 26 mai 1946, p. 3. ³¹ Ibidem. ³² Ibidem. ³³ Ibidem. ³⁴ Ibidem. ³⁵ Ibidem. 452 în zilele următoare congresului zeci de angajați au fost dați afară de la fabricile ASTRA, ITA și TEBA, pe motiv că participaseră la congres. De asemenea, comisia locală a sindicatelor în colaborare cu autoritățile fenediste au ordonat tuturor tipografilor să nu mai editeze ziarul „Românul”, oficiosul Partidului Național Țărănesc din Arad, cu toate că publicația era autorizată de către Ministerul Propagandei³⁶. Acțiunea de terorizare a participanților la congresul PNȚ, prezentată de către ziarul „Dreptatea” este cât se poate de reală, fiind probată de documentele de arhivă. Acestea conțin confirmări chiar de la cei care au contribuit din plin la agresarea populației și a membrilor PNȚ. Raportul de activitate realizat de organizația județeană a Frontului Plugarilor Arad pe luna mai, expediat la 3 iunie 1946, către Frontul Plugarilor - Regionala Banat este elocvent: „Județeană Frontul Plugarilor Arad în ziua de 5 mai a avut o activitate prin care a ajutat P.C. (Partidul Comunist) pentru a combate și a înăbuși congresul maniștilor, care era să se țină în aceeași zi. Frontul Plugarilor a adus de la țară peste 300 membri țărani, introducând o acțiune încât congresul maniștilor a fost zădărnicit complet”³⁷. în urna acestui grav eveniment, s-a înregistrat o a doua victimă în rândul membrilor PNȚ Maniu Arad, fără a i se preciza în presa timpului numele acesteia. Autoritățile nu au luat nicio măsură pentru a pedepsi pe „asasini”³⁸. Pe fondul creșterii popularității Partidului Național Țărănesc Maniu și al politicii promovate de Guvern împotriva sa, s-a ajuns inevitabil la intensificarea incidentelor dintre Putere și Opoziție. La 19 mai, în comuna Vărădia (județul Caraș) a avut loc o întrunire a PNȚ Maniu, la care au participat peste 1.000 de locuitori. Discursul ținut la tribună de profesorul Ilie Rusmir a fost întrerupt de primarul loan Chirilă și de notarul Roman Sculici pe motiv că Opoziția nu avea aprobare pentru întruniri. Deși Ilie Rusmir le-a prezentat ordinul de aprobare al Prefecturii, acesta a fost „îmbrâncit jos”, provocând indignarea mulțimii³⁹. Aceste evenimente provocate de reprezentanții Puterii împotriva opoziției se agreavează treptat în timpul campaniei electorale, cunoscând o violență maximă în ziua scrutinului. ³⁶ Ibidem. ³⁷ SJTAN, fond Comitetul Frontul Plugarilor Timiș-Torontal, dosar 19/1946, f. 119. ³⁸ Dreptatea, anul XXI, nr. 107 din 16 iunie 1946, p. 3. ³⁹ Ibidem. 453 CONFRONTATION BETWEEN POWER AND OPPOSITION BEFORE THE 1946 ELECTIONS CAMPAIGN Abstract End of the Second World War and the Paris diplomatic discussions would not change too much political situation in Romania, which remained under the occupation oftheir ally, the USSR. In 1946, the country’s southwestern state of affairs was the same as in the rest of the național, territory imposed by Moscow’s control. The Communist Party of Romania and the rest of the political parties constituting the National Democratic Front (NDF), in the context of major political change in their favor, were supported by various individuals and organizations who have contributed to consolidating the new Power. An example of this is George Tatarescu, who later faced the rigors of the Soviet totalitarian regime imposed in Romania. Although not established election date, political confrontations between the government and opposition in early 1946 were more and more numerous in Banat region. For example, representatives of governmental parties coordinate the destruction of printers Matei from Timișoara and Corvin from Reșița, employees are threatened and accused for collaborating with “tradițional parties”, National Liberal Party and National Peasant Party. In February 1946, the Arad organization’s oftice of National Peasant Party-Maniu is devastated, its members are beaten, and former Senator Boțioc Alexe dies. In Banat region, political debates were closely supervised by government agencies, as well as “tradițional parties” media. “The West” newspaper, belonging to the NPP-Maniu, was banned in the county of Timis- Torontal. On May 5 1946, local authorities controlled by the Communist Party and the Front of Plowmans, with the support of Teohari Georgescu, Minister of Interior, diverting in Arad one of the most extensive action against NPP- Maniu. The main access routes in the city were jammed with cars to prevent a congress of the party, which had to be held here. There was violence resulting in injuries and one dead. Incidents also occurred in other parts of Banat. In the city Ciacova, on the National Day (May 10), the confrontation took place between representatives of local authorities andthose of the NDF. Gendarmerie intervention prevented the onset of violence. Confrontations between the government and opposition continue until the parliamentary elections of 19 November, when the violence reach its “peak”. ASPECTE PRIVIND ACTIVITATEA ORGANIZAȚIEI JUDEȚENE TIMIȘ-TORONTAL A PARTIDULUI NAȚIONAL ȚĂRĂNESC DIN ANII 1944-1946 CONSEMNATE ÎN ARHIVELE CNSAS Vasile Rămneanțu* Cuvinte cheie: Banat, viață politică, Partidul Național Țărănesc Mots ele: Banat, vie politique, Parti National Paysan După anul 1944 în viața politică românească un autoritarism fără precedent a luat locul unui experiment de democrație parlamentară¹, e adevărat întrerupt din 1938 de două regimuri nedemocratice. Pe acest fond, la 1 septembrie 1944, liderul național-țărănist luliu Maniu trimitea o circulară tuturor organizațiilor județene ale Partidului Național Țărănesc conținând instrucțiuni privind reluarea activității acestora². A urmat publicarea în 16 octombrie 1944 a „Manifestului-Program” al Partidului Național Țărănesc, care era o revizuire și adaptare la noile vremuri a programului din 1935, având la bază ideea „statului țărănesc”³. După instaurarea la putere a guvernului pro-comunist Petru Groza, împotriva Partidului Național Țărănesc a fost declanșată o campanie politică întâlnită doar în cazul regimurilor politice nedemocratice. Astfel, ziarul central al partidului, „Dreptatea”, a fost interzis, măsura fiind aplicată și asupra presei partidului din țară. Lucrătorii tipografi care au tipărit „Dreptatea” au fost maltratați și internați în lagărul de la Caracal, Casa partidului din București a fost percheziționată, iar arhiva ridicată de poliția Frontului Național Democratic. De asemenea, arhiva personală a lui luliu Maniu a fost furată. *Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Litere, Teologie și Istorie, bd. Vasile Pârvan, nr. 4, e-mail: vasileramneantu@yahoo.com. ¹ Keith Hitchins, România. 1866-1947, București, 1996, p. 533. ² Gheorghe Onișoru, Alianțe și confruntări între partidele politice din România. (1944- 194'/), București, 1996, p. 94. ³ Ibidem, p. 95. 456 Au început arestările în rândul membrilor și simpatizanților Partidului Național Țărănesc⁴. Față de toate aceste ilegalități, la 3 ianuarie 1946 conducerea Partidului Național Țărănesc a cerut o serie de asigurări suplimentare care să garanteze aplicarea de către guvernul Groza a hotărârilor Conferinței interaliate de la Moscova: eliberarea deținuților politici, desființarea formațiunilor paramilitare comuniste, libertatea de întrunire și propagandă, toate acestea urmând a fi supervizate de către aliați⁵. La 23 februarie 1946 Biroul Partidului Național Țărănesc constata suprimarea libertăților cetățenești și împiedicarea manifestațiilor politice. în același timp, în vederea alegerilor parlamentare s-a avut în vedere o vastă restructurare a organizațiilor teritoriale, un accent deosebit urmând să fie pus pe secțiunile de tineret, femei, profesionale⁶. Dar atmosfera politică din România devenea tot mai tensionată pe măsură ce se apropiau alegerile generale, fapt ce a determinat conducerea național-țărănistă să-i adreseze lui Stalin un protest în care erau relatate abuzurile comise de autoritățile române: „Presa noastră este aproape desființată. Libertățile sunt suprimate”. închisorile erau pline de aderenți ai partidului, libertatea de conștiință nu exista, iar asasinatele politice și schingiuirile membrilor opoziției erau săvârșite sub protecția autorităților locale, se sublinia în documentul respectiv⁷. în ciuda situației deosebit de dificile în care a fost obligat să activeze în perioada 1944-1946, Partidul Național Țărănesc a reușit să polarizeze forțele care s-au opus conștient comunismului în România⁸. în studiul de față vom prezenta și analiza o serie de documente din Arhivele C.N.S.A.S. referitoare la activitatea organizației județene Timiș- Torontal a Partidului Național Țărănesc din anii 1944-1946. Pe fondul reapariției pluripartidismului în viața politică românească, la 14 septembrie 1944, în cadrul ședinței organizației județene Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc, unul dintre liderii acesteia, C. Subțire i-a îndemnat pe cei prezenți să înceapă organizarea cadrelor partidului pe comune și plase. ⁴ Ibidem, p. 98. ⁵ Ibidem, p. 99. 'Ibidem,}. 100. ¹ Ibidem,}. 103. ⁸ Ibidem,}. 106. 457 în condițiile politice complexe din acel moment acesta a arătat necesitatea de a se face zid în jurul tronului⁹. Din teritoriul județului, președintele organizației de plasă Deta, Puica, într-o adresă către Ministrul de Interne solicita îndepărtarea din funcție a pretorului. Se consemna că acesta îi amenința pe locuitorii plasei care cunoșteau ilegalitățile săvârșite de liderul administrativ local. Pretorul era în permanentă legătură cu partizanii sârbi, iar locuitorii unguri erau favoriții acestuia. Totodată, în ziua de 16 decembrie 1944 pe străzile localității Deta maghiarii au strigat „Trăiască Ungaria” și „Jos regele”¹⁰. într-o informare trimisă lui Aurel Leucuța, Puica arăta că în aceeași zi, 60 de persoane, dintre care 40 venite din Timișoara, au atacat Primăria Deta, 1- au forțat pe primar să demisioneze, în locul acestuia fiind instalat un cetățean german, iar ca viceprimar unul sârb. Grupul contestatar era alcătuit din unguri, germani și sârbi. Situația nu s-a calmat în Deta, la 18 decembrie la Fabrica de furnir din localitate muncitori unguri, germani și sârbi, precum și 2-3 români au cerut îndepărtarea oricărui control din partea administrației, declarând că puteau face orice, administratorul neavând ce căuta în fabrică, proprietarii urmând să fie îndepărtați și ei dacă nu îi ascultau pe contestatari. Președintele organizației național-țărănistă de plasă sublinia că în acțiunile lor manifestanții au fost sfătuiți de către preotul maghiar, care avea dosar la Siguranță, și de către pretor". La 8 noiembrie 1945 la Timișoara a avut loc o manifestație pro- monarhistă, marea parte a manifestanților provenind din rândul liceenilor de la Liceul Constantin Diaconovici Loga, Liceul Comercial, Industrial și a studenților de la Medicină și Politehnică. Din relatările celor anchetați reiese că după desfășurarea Te-Deumului săvârșit de ziua onomastică a regelui Mihai I, la Biserica Ortodoxă Română din losefin s-a format o coloană de manifestanți care a pornit spre centrul orașului, înainte de plecare, studenții au împărțiți cocarde cu tricolorul și fotografii ale regelui și reginei. Pe traseu s-au strigat lozinci pro-monarhice, printre care și „Regele și Patria”. ⁹ Arhivele C.N.S.AS, d. 10521, voi. I, f. 239. ¹⁰ Ibidem, d. 1715, f. 435. Despre situația tensionată creată în Banat în anii 1944-1945 în urma acțiunilor „partizanilor sârbi” vezi și Vasile Rămneanțu, Aspecte ale vieții politice din județul Timiș-Torontal în perioada 1944-1945, în RI, 3-4, 1996, p. 205-219. ¹¹ Ibidem, f. 436. 458 La demonstrație au participat și studenți care erau membri ai Partidului Național Țărănesc. Astfel Nicolae Galin, student în anul II la Politehnică, declara că împreună cu alți colegi a devenit membru național-țărănist în august 1945, a participat la ședințele organizației, fiind convins că Partidul Național Țărănesc lucra în interesul poporului și al țării, fiind singurul partid care activa în spiritul prieteniei cu Națiunile Unite. El arăta în declarația dată că la evenimentele din 8 noiembrie 1945 a participat și Bacic Alois, președintele organizației de tineret național-țărăniste¹². Pe traseul parcurs de către manifestanți au avut loc incidente datorate intervenției unor echipe de șoc muncitorești (cei care au intervenit făceau parte și din organizațiile satelit ale Partidului Comunist Român, respectiv din Uniunea Patrioților și Apărarea Patriotică), dar și a militarilor sovietici¹³. Ciocnirile cele mai dure s-au desfășurat în fața Teatrului¹⁴, unde a intervenit plutonul de gardieni¹⁵. Manifestația a fost pregătită de către Comitetul Societății Studenților de la Facultatea de Medicină, având loc și o încercare din partea unui cadru didactic de a-i opri pe studenți să se deplaseze la Biserica din losefin¹⁶, cât și de către studenții de la Politehnică¹⁷. Autoritățile au ajuns la concluzia că cei reținuți și cercetați se făceau vinovați de organizarea, instigarea și participarea la tulburările și incidentele din 8 noiembrie 1945. Aceștia au avut legături cu Partidul Național Țărănesc, unul dintre liderii organizației județene Timiș-Torontal ai acestuia, Trifu Ruian, cumpărând în 7 noiembrie de la librăria Niculescu 350 de fotografii ale regelui. Cei reținuți urmau să fie înaintați Parchetului Curții Marțiale¹⁸. La 15 noiembrie 1945 Chestura Poliției Municipiului Timișoara, Biroul Poliției de Siguranță a înaintat Parchetului Militar de pe lângă Curtea Marțială a Corpului 7 armată dosarele a 27 de arestați în urma evenimentelor din 8 noiembrie. Se preciza că erau urmăriți mai mulți studenți implicați în organizarea ¹² Arhiva Tribunalului Militar Timișoara, Fond Procuratura Militară Timișoara, d. 12.260. f. 4-5. în acest moment fondul arhivistic cercetat se află la C.N.S.A.S. ¹³ Ibidem, f. 7. '‘'Ibidem, f. 11. ¹⁵ Ibidem, f. 19. ¹⁶ Ibidem, f. 8-9. ¹⁷ Ibidem, f. 15. ¹⁸ Ibidem, f. 23 459 manifestației pro-monarhice din data respectivă (printre care și liderul național țărănist, Trifu Ruian) și care erau dispăruți¹⁹. Cercetările urmau să fie continuate de către Parchetul Militar conform ordinului telefonic din 9 noiembrie 1945 al Ministerului de Război, Direcția Justiției Militare²⁰. Referindu-se la cele întâmplate la Timișoara cu prilejul zilei onomastice a regelui Mihai I, raportul confidențial din 11 noiembrie 1945 sublinia că în urma zilei de 8 noiembrie 1945 reacțiunea căuta să înfățișeze guvernul Groza ca un guvern de dictatură, deoarece au fost arestați și bătuți cei care au manifestat pentru rege. Erau răspândite știri conform cărora studenții români au fost bătuți de evrei și de reprezentanți ai altor minorități. Deși manifestația din 8 noiembrie a creat impresia că a fost organizată de către studenții de la Medicină, aceasta a purtat pecetea Partidului Național Țărănesc. Se relata că în după amiaza zilei respective, la sediul din Timișoara al Partidului Național Țărănesc au sosit foarte mulți membri și simpatizanți ai partidului, probabil după instrucțiuni, dar conducerea organizației nu a fost prezentă. Raportul conținea și știrea conform căreia studenți de la Medicină, membri ai Partidului Social Democrat, au luat parte activă la manifestația pro- monarhică din 8 noiembrie, comportându-se ca reacționari²¹. Un alt raportul confidențial, din 10 noiembrie 1945, analiza evenimentele petrecute cu două zile în urmă. Autorul documentului a purtat discuții cu conducători și tineri național-țărăniști, iar din informațiile sale, pregătirea manifestației s-a făcut pe baza instrucțiunilor venite de la București. Unul dintre conducătorii morali și organizatorici ai Partidului Național Țărănesc era Negru Emil, directorul firmei „România”. Acesta ținea legătura cu alți lideri național-țărăniști, precum Subțire, fuga, Ruian. Firma acestuia era caracterizată ca fiind „tipic hitleristă”. O altă informație consemna că în cercurile competente de partid și în cele cunoscute ca fiind antidemocratice se vorbea mult că la organizarea evenimentelor din 8 noiembrie 1945 Coriolan Băran „n-ar fi avut rol neînsemnat”. Se presupunea că fostul lider național-țărănist era conducătorul ¹⁹ Ibidem, f. 36. ²⁰ Ibidem, f. 1. ²¹ Arhivele C.N.S.A.S., d. 10521, voi. I, f. 255. 460 moral al unei părți a tineretului. Documentul mai arăta că numărul membrilor „Asociației Amicii Americii” din Timișoara era de circa 892, iar din provincie de circa 1500²². în privința fostului fruntaș național-țărănist din Banat, Coriolan Băran, acesta era după război conducătorul filialei Y.M.C.A. (Young Men Christian) din Timiș-Torontal, organizație care în România era coordonată de către colonelul american Franklin Eduard Stewens. Potrivit autorităților, societatea căuta să organizeze tineretul școlar secundar și universitar reacționar și, în limita posibilităților, și pe tinerii muncitori în spirit naționalist și anticomunist²³. Colonelul F. Stewens s-a aflat la Timișoara în intervalul 3-8 noiembrie 1946, prilej cu care Coriolan Băran i-a înaintat un memoriu de circa 10-15 pagini din partea celor trei partide democratice din opoziție, semnat de către liderul organizației Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc, Sever Bocu, din partea Partidului Național Liberal de Fărcășanu, iar din cea a Partidului Social Democrat Titel Petrescu de Traian Novac. Documentul se referea la ilegalitățile săvârșite de către autorități și de reprezentanții Blocului Partidelor Democratice în campania electorală desfășurată până în acel moment. Reprezentantul american i-a promis lui Coriolan Băran că memoriul opoziției va ajunge cât mai repede la locul potrivit²⁴. Tot cu prilejul vizitei respective, losif Albu, un lider marcant al organizației județene Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc, s-a întâlnit cu Stewens, discutându-se chestiuni politice, omul politic bănățean furnizându- i „materiale de antipropagandă referitoare la metodele tehnice ce vor fi aplicate de Blocul Partidelor Democratice în cursul alegerilor și felul cum a fost împiedicat Partidul Național Țărănesc de a dezvolta o liberă propagandă în campania electorală”²⁵. Nota informativă din 13 aprilie 1945 se referă la manifestele Tineretului Universitar Național-Țărănesc intitulate „Simple întrebări” și care ar circula la Școala Politehnică din Timișoara, specificându-se că ar fi colportate de către studenții Vintilă Pompiliu, Moldovan Mircea, ultimul lipind manifestul pe geamurile cantinei Școlii Politehnice²⁶. ²² Ibidem, f. 256. ²³ Ibidem, d. 10174, f. 49. ²⁴ Ibidem, f. 50. ²' Ibidem, f. 51-52. ²⁶ Ibidem, d. 10521, voi. I, f. 294. 461 într-o adresă a Inspectoratului Regional de Poliție Timișoara către Chestura Poliției Municipiului Timișoara se relata că în noaptea de 2-3 august 1945 au fost lipite pe pereții și geamurile vitrinelor din străzile și piețele mai frecventate vigniete cu următoarele lozinci: „Jos dictatura Groza”; „Jos guvernul”; „Poporul vrea alegeri”, precum și fotografii având scris în față „luliu Maniu președintele PNȚ”. Se cerea identificarea rapidă a celor ce le-au răspândit²⁷. La 31 august 1945 a avut loc ședința organizației județene a Partidului Național Țărănesc, la care s-a hotărît depunerea unei munci cât mai intense în vederea viitoarelor alegeri. Cuvântarea a fost ținută probabil de către profesorul Apostolescu, acesta afirmând că trebuia explicat țăranilor că modul de înscriere în Partidul Comunist Român, precum și în Partidul Social Democrat, „era aproape silit”. Astfel, în cazul organizării de alegeri, aceste partide nu ar mai putea lua parte la guvernarea țării, de partea Partidului Național Țărănesc situându-se marea majoritate a populației. Ședințele organizației erau ținute regulat, în fiecare vineri și duminică, discutându-se programul partidului, despre democrație, situația politică la zi. Se propunea ținerea sub supraveghere a membrilor național-țărăniști care au activat în trecut în mișcarea legionară²⁸. Alte manifeste și buline aparținând Partidului Național Țărănesc au fost răspândite în Timișoara în noaptea de 30-31 august, manifestul fiind intitulat „Buletin informativ”, iar pe buline se găsea scris „Trăiască luliu Maniu”²⁹. Drept urmare, un proces verbal întocmit la 1 septembrie 1945 relata despre perchezițiile efectuate de către Siguranță la sediul Partidului Național Țărănesc, fiind ridicată o mașină de scris pentru a se verifica dacă buletinul informativ a fost multiplicat la aceasta, dar rezultatul a fost negativ³⁰. în dimineața zilei de 23 noiembrie 1945 au fost descoperite pe ușile instituțiilor publice, pe pereții Teatrului și ai cinematografelor din oraș afișe bătute la șapirograf, cu caracter subversiv, intitulate „Români”³¹. ²⁷ Ibidem, f. 304 bis. ²⁸ Ibidem, f. 319. ²⁹ Ibidem, f. 321. ³⁰ Ibidem, f. 325. ³¹ Ibidem, f. 334. 462 Pe de-altă parte, Chestura Poliției municipiului Timișoara, Biroul Poliției de Siguranță înaintând Inspectoratul Regional de Poliție dosarul lui Trifu Ruian, vicepreședintele organizației județene a Partidului Național Țărănesc, propunea internarea acestuia în lagăr, fiind considerat un element reacționar³². Un alt document sublinia că în vederea alegerilor parlamentare, organizația județeană Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc desfășura acțiuni propagandistice la sate, la orașe propaganda având loc în special în rândul studenților. Se încerca să se demonstreze că Partidul Comunist Român era condus de evrei (Ana Pauker) și de maghiari (Vasile Luca). Până la data de 16 decembrie 1945 toți național-țărăniștii au sabotat din toate punctele de vedere guvernul Petru Groza. Documentul mai menționează existențe în cadrul organizației județene a unor disensiuni, profesorul Apostolescu pronunțându-se pentru completa unire cu Frontul Național Democratic, o altă grupare urmând linia luiNicolae Lupu³³. Inspectoratul Regional de Poliție Timișoara, Serviciul Poliției de Siguranță sublinia că în urma Conferinței interaliate de la Moscova organizația național-țărănistă din regiune și-a reluat activitatea, începând cu verificarea vechii conduceri și desemnarea membrilor în comitetul județean și municipal. Evenimentele din 16 februarie 1946 au fost exploatate propagandistic de către Partidul Național Țărănesc, arătându-se că guvernul Petru Groza nu lucra pe linia celor discutate la Moscova, iar din cauza oprimării, partidul nu putea să-și expună punctele de vedere ale programului său. In vederea alegerilor parlamentare propaganda era realizată prin lansări de manifeste și mai ales prin propaganda desfășurată de la om la om³⁴. O altă notă arăta că național-țărăniștii desfășurau o activitate mai intensă la sate. împreună cu Partidul Național Liberal Brătianu și cu Partidul Social Democrat Titel Petrescu au constituit Blocul partidelor de opoziție având scopul ³² Ibdem, f. 323. ³³ Ibidem, f. 262. ³⁴ Ibidem. în ziua de 6 februarie 1946 o adunare național-țărănistă desfășurată la Arad a fost atacată de către comuniști, mai mulți participanți la manifestație fiind grav răniți, existând și victime omenești. în aceeași zi sediile Partidului Național Țărănesc, redacției ziarului „România democrată”, Partidului Național Liberal (fiind ucis un membru al organizației) din oraș au fost devastate, vezi Procesul Comunismului-Cicerone lonițiu -Viața politică și ..., în www.procesulcomunismului.com/.../docs/maniu2p 41 ,htm. și www. scribd.com.>Books-Non-fiction> History. 463 de a veghea ca preliminariile lucrărilor de alegeri și alegerile propriu-zise să aibă loc în deplină libertate și corectitudine, fiecare partid păstrându-și deplina libertate de acțiune³⁵. în urma falsificării alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 și la nivelul organizației național-țărăniste Timiș-Torontal exista o stare de nemulțumire. Se sublinia că s-a declanșat o campanie internă și externă pentru nerecunoașterea și anularea alegerilor. Au fost lansare zvonuri privind organizarea de noi alegeri. Documentul remarca existența speranței în izbucnirea unui conflict armat între sovietici și anglo-americani, terminat cu victoria ultimilor, astfel ca luliu Maniu, susținut de către puterile democrate occidentale, să ajungă în fruntea țării. Propaganda dusă în acest sens era foarte abil condusă, utilizându-se metoda zvonului care era răspândit de la om la om³⁶. Existau informații privitoare la decizia ca pe lângă fiecare organizație județeană să se înființeze o secție de tineret. Acțiunea urma să fie condusă de către tineretul universitar care trebuia să educe tineretul în sensul ca acesta să nu mai constituie masa de manevră a celor animați de ambiții personale și de a nu mai fi antrenat în jocul „de-a pistoalele”. Tinerii trebuiau să-și poată spune cuvântul și doleanțele, să-și ceară dreptul la viață liberă. Se arăta că tineretul universitar lupta pentru gratuitatea învățământului secundar, pentru asigurarea existenței celor săraci. în organizațiile de tineret național-țărănesc puteau să se înscrie toți tinerii de la sate și din fabrici, având vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani. Erau prevăzute măsuri de identificare și de verificare a persoanelor care urmau să conducă aceste organizații³⁷. Autoritățile au sesizat și faptul că doi lideri marcanți ai organizației județene Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc, Liviu Gabor și losif Albu, au purtat tratative cu Coriolan Băran în vederea alcătuirii noului program de activitate al organizației de tineret național-țărăniste, cât și al tineretului din mediul rural ce nu făcea parte din niciun partid politic. Principalul scop al acestuia îl constituia educarea tineretului într-un spirit democratic, având ca model Vestul, pentru a echilibra influența de stânga venită din partea Uniunii Tineretului Comunist și a organizației Tineretului Progresist. ³⁵ Ibidem, f. 266. ³⁶ Ibidem, 267. ³⁷ Ibidem, f. 328. 464 Tânărul din mediul rural trebuia pregătit prin intermediul Y.M.C. A. și a organizațiilor de tineret ale partidelor istorice pentru a deveni un bun agricultor (fermier-capitalist) și instruit politicește pentru a nu abandona principiile democratice. Se urmărea desfășurarea unei contrapropagande față de sistemul colhoznic și îndemnarea tineretului din mediul rural să simpatizeze cu lumea anglo-saxonă. Prin intermediul Y.M.C. A. și a partidelor istorice urmau să fie organizate concursuri agricole cu premii însemnate, premianții pe țară având ocazia să viziteze o bună parte a continentului american. Se sublinia că cercurile reacționare vor organiza echipe speciale care urmau să transpună noul program în practică, cu ajutorul secretarilor organizației Y.M.C.A. și ai reprezentanților partidelor istorice din mediul rural³⁸. în anul 1947 colonelul american Stewens s-a aflat din nou la Timișoara, Coriolan Băran informându-1 despre numărul și numele membrilor din regiune ai Partidului Național Țărănesc arestați de către Siguranță, precum și despre colaborarea dintre filiala din Banat a Y.M.C.A. și organizația județeană Timiș- Torontal a Partidului Național Țărănesc Maniu³⁹. în final, vom prezenta un document care nu are legătură cu evenimentele politice din Banat, dar care este sugestiv pentru ce se întîmpla în Ardeal începând cu toamna lui 1944. Poliția orașului Beiuș consemna că românii din Ardealul de Nord își strângeau rândurile în jurul Partidului Național Țărănesc, intelectualii români constatând că sunt neglijați de către autoritățile române. Pe de-altă parte, elementul maghiar rămas în teritoriu avea scopuri bine definite, respectiv de a salva, prin orice mijloace, teritoriul Ardealului pentru Ungaria. în acest scop maghiarii s-au transformat peste noapte în adepții principiilor extremiste de stânga, femeile s-au oferit cu totul militarilor sovietici, românii fiind denunțați că ar fi hitleriști. Se sublinia că ungurii ar prefera mai bine o Ungarie Sovietică, având în componența ei și Ardealul de Nord, sperând ca apoi să recupereze și Ardealul de Sud sau, în cazul cel mai rău, Ardealul să devină independent. în altă ordine de idei, armata de ocupație sovietică a sigilat fabricile și tipografiile pe care a început să le transfere în Uniunea Sovietică, considerându- le capturi de război din teritoriul Ungariei, neținând astfel seama de faptul că ³⁸ Ibidem, d. 10174, f. 54-55. ³⁹ Ibidem, f. 6. 465 Ardealul de Nord aparținea României. Informațiile erau catalogate ca fiind sigure și verificate⁴⁰. în perioada pe care ne-am propus să o analizăm organele Ministerului de Interne și în special Siguranța au urmărit cu mare atenție activitatea desfășurată de către organizația județeană Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc. Astfel, documentele cercetate conțin date despre reorganizarea organizației după 23 august 1944, programul partidului, discuțiile care aveau loc în timpul ședințelor comitetului județean, modul cum a fost pregătită și s-a desfășurat campania electorală pentru alegerile parlamentare din noiembrie 1946, disensiunile dintre unii lideri referitoare la politica de alianțe a partidului, precum și nemulțumirile legate de falsificarea alegerilor parlamentare. Au fost consemnate și primele acțiuni ale comuniștilor de preluare prin forță a conducerilor instituțiilor administrative, a unor obiective industriale din Timiș-Torontal. Astfel în decembrie 1945 șeful organizației național țărăniste din plasa Deta sesiza că în localitatea Deta elementede stânga, în mare parte minoritari unguri, germani și sârbi, sprijinite de pretorul plasei, i-au îndepărtat din funcții pe primarul și pe viceprimarul localității. Pe de altă parte, muncitori maghiari, sârbi, germani și câțiva români de la Fabrica de furnir au cerut încetarea oricărui control din partea administrației fabricii, plecarea administratorului, amenințând și cu îndepărtarea proprietarilor dacă nu le sunt ascultate cererile. Potrivit autorităților, în organizarea manifestației promonarhiste de la Timișoara din 8 noiembrie 1945, un rol important l-a avut Partidul Național Țărănesc. Autoritățile Ministerului de Interne au urmărit identificarea autorilor care lansau în Timișoara manifeste (potrivit acestora unele fiind elaborate și răspândite de către organizația național-țărănistă) cu conținut anticomunist, antiguvernamental, favorabil Partidului Național Țărănesc, în care se cerea și organizarea de alegeri libere. în acest sens, Siguranța a percheziționat sediul Partidului Național Țărănesc din Timișoara, fiind ridicată o mașină de scris pentru a se verifica dacă unele dintre manifestele apărute au fost multiplicate la aceasta, dar rezultatul a fost negativ. Unuia dintre liderii marcanți ai organizației județene Timiș-Torontal ai Partidului Național Țărănesc i s-a întocmit dosar, propunându-se internarea acestuia în lagăr ca fiind un element reacționar. ⁴⁰ Ibidem, d. 10521, voi. I, f. 245. 466 Documentele surprind legăturile existente între colonelul american Franklin Stewens, reprezentantul în România a organizației Young Men Christian (Y.M.A.N.), considerată de autorități că își propunea să organizeze în special tineretul studios în spirit anticomunist, și liderii național-țărăniști din Timiș- Torontal. Din partea conducerii organizației județene Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc, a celei național-liberale și a celei social-democrate Titel Petrescu i-a fost înmânat, prin intermediul lui Coriolan Băran, președintele filialei bănățene a Y.M.C.A., reprezentantului american un memoriu în care erau relatate ilegalitățile săvârșite de către autorități și de reprezentanții Blocului Partidelor Democratice în timpul campaniei electorale. Existau și informații privind constituirea secțiilor de tineret ale Partidului Național Țărănesc pe lângă organizațiile județene, trebuind a fi identificați viitorii lideri ai acestora. In acest sens sunt evidențiate întrevederile avute de către Coriolan Băran cu lideri ai organizației județene Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc în vederea realizării noului program de activitate al tineretului național-țărănist, precum și al celui din mediul rural neîncadrat politic, considerat a fi reacționar, întrucât prevedea educarea tinerilor respectivi în spirit democratic, iar din punct de vedere profesional formarea a unor buni agricultori (fermier- capitalist). Analiza documentelor evidențiază clar că, în perioada pe care am avut- o în vedere, România se îndrepta tot mai mult spre un sistem politic autoritar, organizația județeană Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc fiind nevoită să activeze în condiții deosebit de dificile, neîntâlnite într-un regim politic democratic. 467 DES ASPECTS SUR L’ACTIVITE DE L’ORGANISATION DEPARTAMENTALE DE TIMIS-TORONTAL DU PARTI NATIONAL PAYSAN D’ENTRE LES ANNEES DE 1944-1946, CONSIGNES DANS LES ARCHIVES DE C.N.S.A.S. Resume Dans cette etude-ci nous presenterons et nous analyserons aussi toute une serie de documents des Archives de C.N.S.A.S. concernant l’activite de l’organisation departementale de Timiș-Torontal du Parti National Paysan, deroulee entre les annees de 1944-1945. Dans le periode ci analyse, les organes du Ministere des Affaires Internes, en special la Surete, ont surveille avec une attention speciale l’activite deployee par l’organisation departementale de Timiș-Torontal du Parti National Paysan. Ainsi, les documents recherches contiennent des informations sur sa reorganisation apres le 23 Aout 1944, sur le programme du parti, sur les discussions qui avaient eu lieu dans les seances de celle-ci, sur le mode dont on a prepare la campagne electorale pour les elections parlementaires de novembre 1946, montrant aussi les dissensions d’entre quelques-uns de dirigeants concernant la politique d’alliances du parti et les mecontentements generes par la falsification des elections parlementaires. On a cosigne aussi les premieres actions des communistes pour changer, en usant de la force, les facteurs dirigeants des quelques institutions administratives et aussi de prendre en maîtrise des objectifs industrieux de Timiș- Torontal. Ainsi, le chef de l’organisation național paysanne de l’arrondissement de Deta reclamait que des elements gauchistes, appartenant ă des minorites hongroises, allemandes et serbes, ayant l’appui du preteur de cet arrondissement, ont renvoye de leurs fonctions le maire et le vice maire. D’autre part, des travailleurs hongrois, serbes et allemands et quelques roumains de la Fabrique de placage ont sollicite l’interdiction de tout controle de la part de l’administration de cette entreprise, la demission de l’administrateur, menacant avec la chasse de celui-ci si leurs demandes sont ignorees. Selon les autorites, dans l’organisation de la manifestation pro monarchiste de Timișoara, le 8 novembre 1945, un role important l’a eu le Parti National Paysan. 468 Les autorites du Ministere des Affaires Internes ont essaye l’identification des auteurs des manifestes (selon celles-ci quelques-unes etant elabores et repandus par l’organisation național paysanne) anticommunistes, antigouvernementales et favorables au Parti National Paysan, manifestes qui reclamaient des elections libres. En ce sens, la Surete a effectue une perquisition au siege de ce parti de Timișoara, confisquant la machine ă ecrire pour verifier si ces manifestes ont ete multiplies ă celle-ci, mais le resultat a ete negatif On a dresse aussi un dossier penal pour l’un des dirigeants importants de cette organisation departementale, tout en proposant son emprisonnement dans le câmp de concentration car il etait considere un element reactionnaire. Les documents surprennent les liaisons d’entre le colonel americain Franklin Stewens, le representant dans la Roumanie de l’organisation Young Men Christians (Y.M.A.N.), les autorites considerant que celle-ci avait pour but d’organiser la jeunesse etudiante enun esprit anticommuniste, et les leaders naționaux paysans de l’organisation departementale de Timiș-Torontal. Les dirigeants de cette filiale, les leaders național liberaux et ceux social democrates (la faction Titel Petrescu) ont remis, par l’intermede de Coriolan Băran, le president de la filiale banatienne de Y.M.C.A., un memoire au representant americain ou ils denoncaient tous le abus et les illegalites commis par les autorites et les representants du Block des Partis Democratiques pendant la campagne electorale. II existaient aussi des informations sur la constitution des sections pour les jeunes național paysans aupres des organisations departementales, s’averant necessaire pour les autorites communistes l’identification de leurs leaders. En ce sens, sont mises en evidence les entrevues eues par Coriolan Băran avec des dirigeants du de l’organisation departementale de Timiș-Torontal du Parti National Paysan pour mettre au point le programme d’activite de la jeunesse național Paysanne, y ajoutant les jeunes du milieu rural qui n’avait aucun encadrement politique, considere egalement reactionnaire, car celui-ci prevoyait l’education de tous ces jeunes gens en un esprit democratique et, du point de vue professionnel, des bons agriculteurs (c’est â dire des fermiers capitalistes). L’analyse de ces documents montre clairement que la Roumanie, dans la periode etudiee, se dirigeait de plus en plus vers un regime autoritaire, l’organisation departementale de Timiș-Torontal du Parti National Paysan etant forcee de deployer son activite dans des conditions extremement difficiles, inexistantes dans un regime democratique. ASPECTE PRIVIND SITUAȚIA MINORITĂȚII CEHE DIN JUDEȚELE CARAȘ ȘI SEVERIN (1944-1948) Eusebiu Narai* Cuvinte cheie: minoritate, cehi, colonist, tradiții Keywords: minority, czechs, colonist, traditions Poziția geografică și statutul juridic distinct, tradițiile culturale și realitățile confesionale, la care se adaugă, după 1718, tendințele reformiste ale Coroanei, menite să pună în valoare, economic, militar sau politic, avantajele oferite de noua provincie au asigurat Banatului o situație particulară, acesta devenind o adevărată arie de convergență a civilizațiilor și influențelor culturale, punct de întâlnire a culturii occidentale cu cea a Europei centrale și sud-estice, într-un spațiu și un timp în evoluție spre modern, care dislocă tradiționalul, deseori cu brutalitate, accelerează ritmul istoric, provocând rapide și ample prefaceri¹. După primul război mondial, în condițiile împărțirii Banatului între statele succesoare ale monarhiei austro-ungare, vom vorbi doar despre populația Banatului românesc, pentru care există la îndemână statistici². Recensământul din anul 1930 este considerat a fi primul recensământ al României întregite, făcut pe baze absolut științifice. El oferă un total de 18.057.028 locuitori pentru România. Potrivit acestuia, populația totală a Banatului românesc se ridica la cifra de 962.932, din care pe județe: Caraș - 200.929 locuitori, Severin - 239.586 locuitori și Timiș-Torontal - 499.443 locuitori, la care mai adăugăm populația celor 11 așezări sud-mureșene din județul Arad necuprinse în suma inițială, și anume 22.974 locuitori. în mediul * Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, b-dul Vasile Pârvan, nr. 4, e-mail: mnarai@yahoo.com 'Nicolae Bocșan, Contribuții la istoria iluminismului românesc, Timișoara, 1986, p. 8; vezi în acest sens J. J. Ehrler, Banatul de la origini până acum -1774, Timișoara, 1982, p. 166. ² loan Hațegan, Populație și habitat în Banatul secolelor XV11I-XX, în AMN, 32 (II), 1995, p. 164. 470 rural trăiau 789.379 locuitori, iar în cel urban 173.553 locuitori răspândiți în cele 7 orașe (Reșița - 19.868, Oravița - 9.585, Lugoj - 91.580, Aradul Nou - 6.064, Caransebeș - 8.704, Orșova - 81.591, Lipova - 6.000, Timișoara - 91.580). Naționalitățile existente în Banat acum sunt în număr de 17, plus alții și neidentificați³: Naționalitatea Număr locuitori total Procentaj % Români 514.035 54% Germani 241.626 23,7% Maghiari 99.233 10,4% Sârbi, croați, sloveni 40.525 4,3% Țigani 17.883 1,9% Cehi și slovaci 14.110 1,5% Evrei 11.299 1,2% Bulgari 10.013 1,1% Ruteni 3.886 0,4% Ruși 1.599 0,2% Polonezi 594 - Turci 171 - Greci 27 - Armeni 19 - Albanezi 11 - Huțani 7 - Tătari 3 - Alții 6.975 0,7% Neidentificați 820 - ³ Ibidem, p. 165-166; vezi și Recensământul general alpcpulației României din 29 decembrie 1930,1, p. XXIV, XXVI, XXVIII. 471 Conform unor statistici oficiale, la începutul anului 1939 Ținutul Timiș avea 1.748.648 locuitori, dintre care 307.051 la orașe și 1.440.797 la sate, repartizați pe județe în felul următor: Arad - 428.114 locuitori, Caraș - 202.665 locuitori, Hunedoara - 336.466 locuitori, Severin - 245.543 locuitori și Timiș- Torontal - 516.166 locuitori⁴. Recensământul din 6 aprilie 1941 prezintă o cifră totală a populației bănățene de 1.235.224 de locuitori, cifră în care se includ și refugiații din teritoriile românești ocupate abuziv în urma Dictatului de la Viena. Au sosit în număr mare refugiați din Transilvania de Nord, dar majoritatea se reîntorc după 1945. Numeroși intelectuali din Cluj-Napoca și-au găsit refugiul în Timișoara. La Biled s-au stabilit moți și crișeni. în timpul războiului se modifică și numărul bulgarilor din Banat. Astfel, în 1943, peste 20 de familii de bulgari părăsesc Banatul, formând în Bulgaria localitatea Bardanski Geran. După 30 august 1940 (Dictatul de la Viena), sunt plasați în localitățile Câmpiei Banatului o mică parte din foștii locuitori români din Cadrilater, dar și cei originari din Banatul sârbesc și Macedonia (aromâni). S-au așezat macedoromâni în Săcălaz, Dudeștii Noi și Becicherecu Mic. Români din Iugoslavia au format colonii în Lovrin, Periam și Lenauheim. Pierderile în război și scăderea natalității au dus la o micșorare cu aproape 38.000 de persoane în numai patru ani (1941-1945). în intervalul 1930-1941, media natalității pe întregul Banat a fost de 17,8%o, iar mortalitatea de 18,0%o, rezultând un deficit geodemografic de 0,2%o. După încheierea războiului, o mică parte din populația germană (membrii SS) din Banat se alătură trupelor germane, luând calea Germaniei. Au fost deportați în Uniunea Sovietică o serie de cetățeni, soldați și ofițeri minoritari (deportarea germanilor și evreilor). O parte din cehii și slovacii din Banat (aproape 3.000 de persoane) se repatriază în Cehoslovacia, unde se stabilesc în sate din Boemia și Slovacia, părăsite de germani⁵. Conform unor statistici, la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945 populația Banatului era formată din: români - 40%, germani - 20%, maghiari - 15%, slavi (sârbi, bulgari, slovaci) - 15%, evrei - 3%, alte naționalități (italieni,turci, țigani, francezi) - 7%⁶. Județul Caraș avea 191.233 locuitori, ⁴ Vestul, Timișoara, anul X, nr. 2288, 12 martie 1939, p. 6. ⁵ Remus Crețan, Etnie, confesiune și opțiune electorală în Banat, ed. a Il-a, Timișoara, 2006, p. 46. ⁶ Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale (în continuare SJTAN), fond Comitetul Regional PCR Banat, d. 1/1944, f. 47. 472 dintre care: români - 140.607 (73,5%), germani - 16.016 (8,3%), maghiari - 3.319 (1,7%), sârbi - 9.368 (4,8%), croați-8.094 (4,2%), cehi-6.675 (3,4%), slovaci - 1.541 (0,8%), evrei-223 (0,1%), țigani-4.729 (2,4%) ș.a.m.d.⁷Din păcate, nu deținem informații precise privind populația județului Severin în același interval de timp. Impactul social al reformei agrare (martie 1945), care a expropriat terenurile mai mari de 50 ha, și faptul că în timpul secetei din anii 1946-1947 Banatul nu a fost atins au determinat stabilirea a numeroase familii de români din zona Moldovei în special în satele părăsite de germani. în această perioadă sosesc și numeroși români din județul Hunedoara (doar din satul Boz s-au așezat circa 60%), din Crișana și din Oltenia, respectiv din zone învecinate Banatului. Migrează și români din Muntenia și persoane din URSS, toți așezându- se în zona de câmpie. Plata despăgubirilor de război Rusiei (2 miliarde lei) și staționarea trupelor sovietice (până în 1958) au afectat economic și social Banatul⁸. Recensământul din 25 ianuarie 1948 relevă următoarele aspecte: o populație totală de 1.220.552 de locuitori și o densitate a populației de 57 loc./ kmp. Populația urbană a crescut cu 7.000 de locuitori, prin faptul că Sânnicolau Mare a fost declarat comună urbană. Structura etnică a populației indică în continuare ponderea majoritară a românilor (60,1 %), urmați de germani (17,2%), maghiari (12,8%), sârbi și croați (4,0%) și alte minorități (5,9%)⁹. Județul Caraș număra, acum, 187.322 locuitori (144.500 români, 4.685 maghiari, 14.780 germani, 72 evrei etc.), iar județul Severin - 232.612 locuitori (194.365 români, 14.145 maghiari, 13.689 germani, 342 evrei ș.a.)¹⁰. ☆ ☆☆ Europa ultimelor secole a fost marcată de două mișcări contradictorii: conștientizarea comunităților lingvistice și confesionale multiple și dobândirea sentimentului de identitate națională. Prima mișcare a dat naștere la plurilingvism și interculturalitate. Condițiile politico-economice, sociale și culturale din secolul al XX-lea a făcut dificilă abordarea problemelor etnice și ⁷ Serviciul Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale (în continuare SJCSAN), fond Prefectura județului Caraș - Serviciul Administrativ, d. 20/1944, f. 21. ⁸ Remus Crețan, cp.cit., p. 46-47. ⁹ Ibidem, p. 47. ¹⁰ A. Golopenția, D. C. Georgescu, Populația R.P.R. la 25 ianuarie 1948, Bucur ești, 1948, p. 41. 473 confesionale în întreg spațiul sud-est european, fiind foarte dificil de realizat un echilibru între tradițiile locale și influențele externe. Banatul, însă, nu prezintă forme tipice naționalismului extrem, datorită unei conviețuiri exemplare între majoritari și minoritari. în Banat întâlnim relații complexe între majoritari și minoritari, respectiv întâlnim o interculturalitate tipică pentru sud-estul Europei. Pentru a studia patrimoniul cultural bănățean trebuie să relevăm importanța economico-socială a migrațiilor din sec. al XVIII-lea și mutațiile apărute după trecerea de la dominația turcească la cea habsburgică. Fiecare element etnic și- a lăsat o puternică amprentă pe diversitatea și complexitatea culturală actuală¹¹. Termenul de „diversitate culturală” este folosit, de obicei, ca o descriere a compoziției demografice a unei societăți oarecare, în timp ce atunci când discutăm de „multiculturalism”, „multietnicitate” și „pluriconfesionalitate” ne referim, îndeosebi, la implicațiile politice și cele de planificare demografică. în acest sens, „multiculturalismul” nu este o simplă descriere a numărului de limbi vorbite dintr-o anumită regiune geografică, cum este Banatul, sau dintr-o anumită țară, ci un scop care face posibil ca diferite grupuri culturale să trăiască laolaltă pe soclul unei politici oficiale centrale sau locale. Relațiile existente între grupul predominant sau majoritate (români) și minoritățile din regiunea studiată ne determină să constatăm diferitele forme pe care le poate prezenta factorul politic. Deoarece după anul 1918 societatea bănățeană a fost guvernată sub umbrela culturală românească, majoritatea grupurilor etnice și-au putut menține propria limbă, tradițiile familiale și religioase. Pluralismul cultural determină multiculturalismul. Acesta din urmă a găsit un spațiu tipic de dezvoltare în Banat, datorită politicii oficiale promovată sub administrații diferite (austriacă, maghiară și românească) din secolul al XVIII-lea și până în prezent. în acest context, rădăcinile pluralismului cultural ar trebui căutate în Banat cu câteva secole în urmă¹². Conceptul de minoritate națională nu poate fi înțeles decât pe baza precizării corelațiilor existente între națiune, naționalitate și grup etnic. Națiunea este asociată influenței factorilor politici, identificați, la rândul lor, cu ideea de stat. în sens restrâns, națiunea accentuează relația culturală a unui grup specific de oameni și reprezintă grupul de oameni care ocupă un spațiu geografic în care acceptă valori particulare comune; aceste valori sunt de primă importanță atât în alegerea teritoriului, cât și în organizarea lui ca stat ¹¹ Remus Crețan, cp.cit., p. 30. ¹² Ibidem, p. 28. 474 distinct. O serie de factori obiectivi (origine comună, limbă, religie, tradiții etc.) sau subiectivi (rolul afilierii naționale a persoanelor în zonele bilingve de graniță, afilierea în spațiile dintre regiunile unde există o limbă comună specifică unor națiuni diferite etc.) pot transforma națiunea în timp. Naționalitatea presupune caractere obiective diferite față de alte grupuri de populație, sentimente de separare și de identitate etnică. Grupurile etnice sunt, adeseori, lipsite de suveranitate, fapt care determină ca numeroase naționalități să-și schimbe forma de acțiune într-o luptă pentru transformarea lor în națiuni reale. Comunitățile care nu au un obiectiv bine determinat și care nu se bazează pe probleme subiective în cadrul naționalităților, dar care dispun de anumite cunoștințe istorice proprii și de o conștiință națională se numesc grupuri etnice. Un grup etnic este un grup social care are o altă limbă sau, cel puțin, un dialect diferit de celelalte etnii. Grupul etnic prezintă o unitate între membrii săi, o cultură individuală și un nume particular. Ajung doar două particularități din cele menționate mai sus, și grupul de oameni poate fi considerat grup etnic. De obicei, aceste grupuri nu sunt numeroase și ocupă spații economice restrânse, cunoscute sub numele de „sfere de umbră”. Grupul etnic este un termen referitor la diviziunea pe verticală dintr-o societate, fiind parte componentă a unei populații mai numeroase, posedând însă o cultură proprie. Membrii unor astfel de grupuri au origine comună, reală sau imaginară, și pot fi diferențiați prin rasă, religie, origine națională, ori unele combinații între aceste elemente definitorii. Existența unor astfel de grupuri etnice este rezultatul migrațiilor, iar procesele de asimilare și de integrare ale acestora sunt strâns legate de distingerea și persistența legăturilor etnice. Dacă există grupuri minoritare pe teritoriul unei țări, acestea sunt părți componente ale națiunilor independente și poartă numele de minorități naționale. Este necesar a se preciza și termenul cu utilizare generală, etnia. Ea poate cuprinde fie națiunea dominantă, fie o singură minoritate. în cadrul unei națiuni sunt mai multe etnii sau grupuri etnice. Etnia este o populație desemnată de un nume sau etnonim, care se bazează pe aceeași origine, tradiție culturală comună, întărită de o conștiință de apartenență la același grup. Unitatea etniei se sprijină pe o limbă, un teritoriu și o istorie identice¹³. Deosebirea doctrinară între „naționalități” și „minorități” s-a format în timpul monarhiei austro-ungare, pe teritoriul căreia două minorități cartelate dominau numeroase popoare care, ca și întreg, erau majoritare acestora. După ¹³ Ibidem, p. 20-21. 475 Tratatul de la Trianon, situația s-a schimbat, elementul românesc fiind superior numeric maghiarilor și germanilor din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania. A devenit, astfel, necesară denumirea de „minorități naționale”, primul element (minoritatea) referindu-se la raportul numeric dintre popoarele conviețuitoare, cel de-al doilea (națională) recunoscând entitatea națională a minoritarilor, cu toate drepturile care decurg din aprecierea entității ei naționale. In sens larg, minoritățile naționale ar corespunde grupurilor de populație ale unui stat, diferite de majoritatea semenilor săi prin apartenența națională și prin faptul că nu ocupă un teritoriu politic și administrativ specific în interiorul statului respectiv¹⁴. ☆ ☆☆ Cehii au fost așezați în șapte localități din sud-estul Banatului românesc, ocupându-se mai ales cu lucrul la pădure și cu mineritul. Au prezentat o relativă izolare culturală și social-economică¹⁵. în secolele XVIII-XIX, alături de germani au fost colonizați în Banat și cehi. De obicei, cehii au fost racolați ca muncitori în domeniul minier, siderurgic (Ferdinand, Nădrag, Rusca Montană, Steierdorf etc.) și în porturile dunărene (Orșova, Moldova Veche). Cehii care au conviețuit cu germanii au fost germanizați. Marea masă a cehilor a sosit în prima jumătate a secolul al XIX- lea ca specialiști în domeniul minier pentru localitățile de la Clisura Dunării, Anina și împrejurimi și Reșița. Grupuri importante au fost așezate ca muncitori forestieri în câteva sate din sud-estul Banatului unde astăzi formează majoritatea populației. Ei sunt originari din localitățile Depresiunii Praga, spațiul montan înconjurător acesteia și chiar din regiunea Boemia. La recensământul din 1900, cehii din Banat reprezentau 1 % din populația Banatului, cu o concentrare în sud-estul Banatului, în cea mai mare parte în Munții Almăjului. Principalele nuclee s-au creat în hotarul localităților românești, în areale montane izolate. Distingem grupările majoritare cehe din împrejurimile localității Moldova Nouă, respectiv Gârnic, Sf. Elena, Berzasca, Liubcova, comunitățile din zona Orșovei, cu satele Bigăr, Eibenthal, Ogradena Nouă, precum și cele două sate din sudul Munților Semenic, Ravensca și Șumița. Prezența cehilor în această zonă este legată de colonizările din anii 1820-1860. ¹⁴ Ibidem, p. 22. ¹⁵ Ibidem, p. 32. 476 în această perioadă au fost atrași cehi din Boemia cu scopul vădit al defrișării pădurilor și al înființării industriei lemnului. Propaganda lansată populației cehilor și boemilor a fost efectuată de către firmele sau persoanele particulare care au luat în arendă exploatarea pădurilor din Banat. Deoarece spațiile montane prielnice acestui deziderat erau ocupate de autohtoni, pentru cei proaspăt aduși abia s-a găsit loc în regiunile deja defrișate sau defrișate ulterior. Acest ținut a aparținut fostului „regiment de graniță”, cu sediul la Caransebeș. Cauza rezidă și în faptul că autoritățile militare au fost de acord cu opera de colonizare a cehilor și boemilor (germanilor) din Banat. Majoritatea cehilor o formează locuitorii celor șapte sate complet cehe din sud-estul Banatului: Gârnic (GemiK), Sf. Elena, Ravenska (Ravensko), Bigăr (Schnellersruhe), Ogradena Nouă, Șumița (Sumica) și Eibenthal (Jevental)'⁶. în literatura geografică se specifică nivelul scăzut din punct de vedere economic al coloniștilor recrutați, magnații oferindu-le de lucru cehilor doar o perioadă de cinci-șase ani, apoi renunțând ușor la serviciile acestora. Coloniile au fost înființate în perioada 1823-1850; excepție a făcut Șumița, unde ultimii cehi au sosit în anul 1856. Antreprenorul Magyarli din Oravița și guvernatorii austrieci aveau o părere bună despre „spiritul colonizator și energia cehilor”. în comparație cu imigranții slovaci, cehii erau mai perseverenți. Primul obiectiv al noilor coloniști cehi a fost crearea de școli și biserici în localitățile nou înființate. Nivelul social al coloniilor a fost în continuă creștere până la primul război mondial. Atât timp cât industria lemnului a fost înfloritoare în zonă, nivelul lor de trai a fost acceptabil. Cehii specializați în cultura plantelor au provenit exclusiv din zonele joase ale Cehiei (Depresiunea Praga). Câteva familii de cehi s-au așezat, alături de români și germani, în Văliug (4,5%). La recensământul din 1930, elementul ceh s-a păstrat majoritar în aceeași zonă sud-estică a Banatului, apărând o nouă colonie minieră cehă, Baia Nouă. Această localitate a luat ființă prin exodul cehilor din Bigăr, unde o parte din mine au fost închise. Existau, astfel, opt sate cu majoritate cehă: Gârnic, Sf. Elena, Bigăr, Baia Nouă, Eibenthal, Ogradena Nouă, Șumița și Ravensca. Criza economică a anilor ’30 a afectat și industria lemnului, veniturile cehilor devenind tot mai mici. Gârnicul și Sf. Elena au fost centrele spirituale ale cehilor cărășeni și localitățile cele mai populate cu cehi din Banat. Locuitorii acestor sate nu se mai ocupau cu munca la pădure, orientându-se spre creșterea ¹⁶ Ibidem, p. 116. 477 vitelor. Cehii din Gârnic nu mai produceau decât pentru necesarul propriu. Condițiile naturale dificile au determinat ca până la 1940 să fie sărac și satul Sf. Elena, cea mai veche colonie cehă din Banat. O importantă comunitate de cehi a format-o minerii de la Steierdorf-Anina. La Baia Nouă a lucrat populația masculină cehă din Bigăr și Eibenthal (navetiști). Numărul cehilor din satele Clopodia, Gârnic și Sf. Elena a fost în continuă scădere, din două motive: 150 de familii s-au întors în Cehoslovacia după cel de-al doilea război mondial; circa 50 de familii au imigrat în SUA¹⁷. Cehii din Banat au fost și sunt bilingvi; în secolele trecute, o parte a cehilor cunoșteau limba germană, alții chiar maghiara, iar în prezent vorbesc și limba română. Este cunoscut procesul de germanizare a acestora la finele sec. al XIX-lea¹⁸. Deținem câteva informații legate de situația etnicilor cehi din județele Caraș și Severin în anii 1944-1948: locuitorii din comuna Steierdorf-Anina (jud. Caraș), care s-au declarat de origine etnică cehă cu ocazia recensământului efectuat la nivelul județului menționat mai sus, erau somați să prezinte acte justificative în acest sens de la Oficiul Parohial până la data de 28 decembrie 1944, în caz contrar fiind considerați germani și tratați ca atare, măsură determinată de influența culturii și civilizației germane asupra cehilor și slovacilor bănățeni¹⁹; la începutul lunii octombrie 1946, cehii care locuiau în comuna Eibenthal (jud. Severin), în special cei înstăriți, erau îngrijorați datorită zvonului privind repatrierea forțată în Cehoslovacia, în regiunea sudetă, în cel mai scurt timp posibil, riscând să-și piardă avutul²⁰; în luna februarie 1947, Comisia cehoslovacă pentru înscrierea cetățenilor români de origine etnică cehă pentru repatriere în Cehoslovacia a ajuns în comuna Caransebeșul Nou (jud. Severin), făcând propagandă în această direcție, cu aprobarea Comisiei Aliate de Control și beneficiind de suportul logistic al Crucii Roșii Cehoslovace²¹; în iunie 1947, un număr de cca. 2.000 de etnici cehi din comunele Gârnic, Sf. Elena și Coronini (jud. Caraș) erau pregătiți pentru repatriere în Cehoslovacia, autoritățile ¹⁷ Ibidem, p. 116-117. ¹⁸ Ibidem, p. 118. ¹⁹ SJCSAN, fond Consiliul Popular al orașului Anina (1885-1951), d. 17/1944, f. 4. ²⁰ SJTAN, fond Legiunea de Jandarmi Severin, d. 43/1946, f. 165. ²¹ SJCSAN, tonă Legiunea de Jandarmi Severin, d. 96/1946, f. 69. 478 administrative fiind preocupate de „umplerea golului rămas” după plecarea acestora²²; în luna aprilie 1948, primarul comunei Coronini a intervenit pe lângă forurile superioare pentru a obține loturile de pământ și islazurile rămase de la cehii din Sf. Elena, care s-au repatriat în țara de origine în cursul anului 1947²³; deși cehii din satul Bigăr, care se repatriaseră în anul 1947, îi înștiințau pe cei rămași în România despre neîndeplinirea promisiunilor făcute de Comisia de Repatriere și solicitau intervenția acestora pe lângă guvernul român pentru a li se aproba revenirea în țară, în ziua de 7 iulie 1948 un număr de cca. 40 de familii de cehi din satele Zlatița, Gârnic și Sf Elena (jud. Caraș) au plecat spre Cehoslovacia, drumul lung până în patria de origine urmând să fie parcurs cu mai multe camioane (până la Orșova) și, apoi, cu trenul²⁴. Cehii, colonizați în Banat în secolele XVIII-XIX, se ocupau mai ales cu lucrul la pădure și cu mineritul, apropiindu-se foarte mult de germani la finele sec. al XlX-lea. După 23 august 1944, mulți cehi de pe raza județelor Caraș și Severin s-au repatriat în Cehoslovacia, pentru „repopularea” regiunii sudete (din care fuseseră expulzați germanii, în baza decretelor Benes - n.n.), cu aprobarea Comisiei Aliate de Control și beneficiind de suportul logistic al Crucii Roșii Internaționale, deși promisiunile Comisiei de Repatriere s-au dovedit, de multe ori, imposibil de îndeplinit. în concluzie, deși au fost semnalate, uneori, animozități între elementele etnice din județele studiate, în linii generale, raporturile au fost destul de bune, confirmând gradul înalt de civilizație și toleranță caracteristic Banatului. ²² Făclia Banatului, Timișoara, anul II, nr. 349, 21 iunie 1947, p. 1. ²³ SJCSAN, fond Legiunea de Jandarmi Caraș, d. 2/1948, f. 23. ²⁴ Ibidem, f. 113, 117. 479 ASPECTS CONCERNING THE SITUATION OF THE CZECH MINORITY FROM CARAȘ AND SEVERIN DISTRICTS (1944-1948) Abstract According to its population, these districts were formed predominantly by romanians and their occupation were variated. The germans were colonized in the eighteenth century and they were considered a factor of stability in Banat, so they become the main minority at the end of the nineteenth century. They were influenced by the movement lead ba Fritz Fabritius and by the integration in the German Ethnic Group, Dodt and Donauland. The hungarians were considered the newest element in Banat. After the Great Union their influence decreased. Between 1944-1948 the authorities supervisedthehungarians’activity considered a contradiction to the state policy. The hungarians got together into political groups, such as: Madosz.The serbians arrived between the fifteenth and the eighteenth century. They provedto be great agriculturians, soldiers and traders. The serbians started a process of influencing the whole population of Banat. The jews were admitted by the chronicles with their presence in Banat for the first time at the beginning of the eighteenth century. They initiated a small industry, commerce and mass-media. The gipsies were mentioned on the Banat territory for the first time in the fifteenth century. They were freed from slavery in the middle of the nineteenth century, and they had a low educațional level, but after the second world war the discrimination dissappeared officially.The czechs were colonised in Banat between the eighteenth and the nineteenth centuries. Their occupations were working in the forest, mining and so on. The ucrainians were established in Banat at the end of the nineteenth century and they cut forests. They contributed to the construction of the Caransebeș-Reșița railway in 1932. The slovacians arrived in Banat between the eighteenth and the nineteenth centuries, as a result to the hungarian colonisation. Unfortunately, we have a low level of Information concerning other minorities, such as: croatians, italians, russians, polish, turkish and others. To sum it up, the relation between these ethnic elements were pretty good and it underlined the high level of civilisation and tolerance of the region of Banat. VARIA VINO, DOAMNE PRINTRE NOI! Melania Zancu Expoziția Vino, Doamne printre noi este deschisă la Muzeul Banatului Montan în preajma sărbătorii pascale, atunci când trăim nostalgia desăvârșirii noastre spirituale. Sărbătorile ne transpun pe un tărâm deosebit. Ne împăcăm cu noi înșine și cu semenii prin iubire, iertare și prin bucuria de a fi împreună. Copiii din școli locuiesc în oraș și foarte puțini dintre ei au bunici la țară, unde ar avea ocazia să cunoască tradițiile populare. De patru ani, înaintea Paștelui, Muzeul Banatului Montan, în parteneriat cu Școala cu clasele I-VIII Nr. 7 Reșița și Protopopiatul Ortodox Reșița, organizează expoziția de lucrări create de copii Vino, Doamne, printre noi. Implicarea în acest proiect le dă copiilor ocazia să-și consolideze cunoștințele despre Sărbătoarea Paștelui, pe care le știau de la părinții lor, dar și să dobândească altele noi privind obiceiurile specifice acestei sărbători. Copiii iubesc această sărbătoare, deoarece simbolul drag lor, Iepurașul, le aduce în dar multe cadouri și ouă roșii. Implicarea copiilor de vârstă școlară în realizarea unor acțiuni de încondeiere a ouălor, de participare la obiceiurile de Paști va duce la formarea unei conștiințe privind datoria omului de a păstra tradițiile străbune. Copilul este pus în contact direct cu tradițiile și se formează astfel deprinderea de a fi responsabil și util, responsabilitatea va fi păstrată de-a lungul vieții. De asemenea, copiii sunt puși în situații practice în care sunt determinați intrinsec să experimenteze deprinderi și capacități noi și să le consolideze pe cele deja dobândite. An de an elevii ciclului primar al școlii au creat diverse ornamente pascale: ouă încondeiate, felicitări, suporturi pentru ouă - utilizând tehnici de lucru variate: colaj, quilling, pictură, origami ș.a. Expoziția a ajuns tradiție a instituțiilor mai sus amintite, iar copiii creează cu mare bucurie aceste lucrări. 496 Anul acesta au fost răsplătiți cu diplome și elevii care au contribuit cu lucrări create acasă, cu sprijinul părinților. Ajunsă la cea de-a patra ediție, expoziția se îmbogățește mereu și, dacă la început de drum alături de muzeu a fost doar Școala cu clasele I-VIII nr. 7 Reșița, pe parcursul celor patru ani mai multe școli și-au exprimat dorința de a participa la această expoziție. Creațiile au fost realizate de elevi de la Școlile din Reșița, Lupac, Gătaia și Bocșa iar ouăle încondeiate au fost lucrate de Anca Bursuc, o femeie originară din Bucovina, care a moștenit din familie această îndeletnicire. Vernisajul expozițiilor s-a făcut în fiecare an în prezența reprezentanților instituțiilor implicate, a copiilor și a cadrelor didactice de la mai multe instituții educaționale. Pe lângă creațiile elevilor de la Școala Nr. 7, partenerul principal reprezentat prin d-na director Cristiana Schmaller și sub atenta coordonare a inst. Cristina Ardeleanu, expoziția a cuprins lucrări și ale copiilor din alte instituții: Școala cu cls. I-VIII Nr. 1 și 5 Reșița, Școala Specială Bocșa, Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă “Aurora” Reșița, Grădinița cu P.P. Gătaia, Școala cu cls. I-VIII Lupac, Grădinița cu P.P. Nr. 7 Reșița, Liceul de Artă ”Sabin Păuța” Reșița, Liceul Teoretic “Diaconovici- Tietz” Reșița. Icoane pe sticlă au expus membrii cercului de pictură a școlii de catehetică a parohiei ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul reșițean Muncitoresc, coordonați de părintele Nichifor Tănase. în cadrul acțiunii a avut loc și prezentarea de către elevii școlii cu clasele 1-8 nr. 7 din Reșița sceneta “Cina cea de taină”. Promovarea valorilor moral-creștine în rândul elevilor, prin cunoașterea semnificației sărbătorii pascale, formarea de comportamente adecvate în perioada prepascală și receptarea valorilor religioase, de cultură și civilizație tradițională românească, precum și creația unor lucrări artistice de pictură religioasă și încondeierea ouălor de către elevi au constituit obiectivele principale ale acestui proiect. A sădi în sufletele copiilor normele credinței, a dărui ceva, după cum spune Nicolae Steinhardt, înseamnă a dobândi și noi înșine ceea ce nu am avut, ori înseamnă a crede pur și simplu. A crede înseamnă a te bucura de tot ceea ce ai, înseamnă speranța în ziua de mâine, încrederea că putem fi mai buni, mai drepți, că putem să prețuim oamenii de lângă noi cu tot ce au mai bun, că putem să ne ajutăm semenii, că putem să acceptăm credința lor! A-i familiariza pe copii cu norme și reguli ale credinței creștine înseamnă a-i determina să fie mai conștienți de sine. 497 Pe lângă această expoziție, Școala 7 și Muzeul Banatului Montan organizează și alte activități educative care au ca scop dezvoltarea spirituală și intelectuală a copilului, dar și apropierea lui de muzeu. în acest sens, menționăm: ateliere de lucru, expoziții de fotografii, lansari de reviste, implementarea unor proiecte, activități derulate cu diverse ocazii (24 Ianuarie, Ziua Națională etc.). Muzeografii muzeului reșițean au fost alături de elevii noștri și au răspuns pozitiv la invitațiile școlii ori de câte ori au fost lansate. 498 MEMORIA DEPORTĂRII ÎN IMAGINI Minodora Claudia Damian Muzeul Banatului Montan a organizat o expoziție menită comemoreze un eveniment tragic din istoria recentă a Banatului: Deportarea în Bărăgan. Expoziție concepută și prezentată de dr. Dumitru Țeicu, directorul Muzeului Banatului Montan, a adus în memoria colectivă, prin intermediul unor imagini realizate între anii 1951-1954, soarta nefericită a fruntașilor satelor din Valea Carașului obligați să îndure calvarul deportării în Bărăgan. Conceptual, expoziția a fost structurată pe două paliere: cel dintâi cuprinde imagini fotografice inedite, expuse întâia oară acum la Reșița, realizate între anii 1951-1954 în stepa Bărăganului. Este o cronica ilustrată în care familiile românilor din Ilidia, Ciuchici, Greoni, Milcoveni, Ciortea au fost surprinse în diverse ipostaze de munci forțate, imagini ale caselor din pământ realizate acolo, imagini cu școala, copii, învățătorii ori momente tragice ale existenței îngropate acolo în pământul Bărăganului. Imagini din pelerinajele organizate după 1990 în Bărăgan de către foștii deportați și supraviețuitori încheie acest palier al expoziției ce ilustrează un segment al teribilului eveniment istoric început la Rusalii în anul 1951. Celălalt segment a fost ilustrat de lucrările artistului Radu Bercea, un basarabean ce a cunoscut din interiorul său infernul deportărilor politice în lagărele de muncă forțată. Doi foști deținuți politici din Mehedinți, Nicolae lanăș și Valeriu Bosoroancă, au vorbit despre infernul prin care au trecut și pe care-1 oglindește în lucrările sale de pictură Radu Bercea. Momentul inaugural a fost întregit de rememorarea unor evenimente trăite în deportarea din stepa Bărăganului de către doamna Cornelia Fetea, vicepreședinta Asociației Foștilor Deținuți Politici, Filiala Caraș-Severin. Ilustrațiile prezentate în această expoziție sintetizează simplu, dar accentuat suferințele și încercările dificile la care a fost supusă populația din zona rurală din proximitatea Oraviței. Sugestive sunt fotografiile care evidențiază în mod deosebit lupta cu vicisitudinile gulagului românesc, cum ar fi: Deținuți politici după eliberare care au avut domiciliul obligatoriu și au fost la munci 499 în Balta Brăilei; 1953 - Cea mai cumplită iarnă; Munca la Fermă -1953; In timpul deportării. în ilustrația Deținuți politici după eliberare care au avut domiciliul obligatoriu și au fost la munci în Balta Brăilei se reliefează asuprirea sovietică asupra politicului, disociat de vechiul regim. Orice persoană ce era considerată a fi parte din chiaburime era deposedată de toate bunurile materiale și apoi strănutate în habitate mai puțin populate. în fotografia 1953 - Cea mai cumplită iarnă sunt prezentate imagini cu copii deportați în Bărăgan. Dorința și nevoia de învățare a copiilor deportați în Bărăgan i-a determinat să înfrunte frigul năprasnic al iernii din 1953. Copilăria, cea mai frumoasă perioadă din viața omului, era adusă în Bărăgan pe cele mai în alte culmi ale tristeții. Imaginea Munca la Fermă - 1953, scoate în evidență condițiile austere și condițiile inumane de lucru în lagărul din Bărăgan. Hrana insuficientă de care dispunea populația deportată duce implicit la împărțirea acesteia cu porția. Expoziția de la Reșița nu a fost construită pe un format documentar istoric din arhive ori din alte surse de păstrare a documentelor, menită să ilustreze tragedia deportaților din Banat în Bărăgan, ea fiind gândită mai degrabă sub forma unui moment emoțional, menit să atragă atenția asupra evenimentului istoric al deportării. Fenomenul deportării în Bărăgan, început în iunie 1951, a afectat circa 12 800 de familii ce trăiau în zona de graniță a Banatului cu Iugoslavia. Tăvălugul deportării a cuprins deopotrivă sate germane și sârbești din rândul provinciei bănățene, dar cei mai mulți proveneau din satele românești din sudul Banatului. Din această perspectivă, fenomenul istoric al deportării a fost revendicat deopotrivă în istoriografia recentă de germani, sârbi și români. Expoziția de la Reșița oglindește perturbarea blocului românesc bănățean în anii 1951-1954. Deportarea în stepele estice ale României, petrecută într-o vreme de pace, trebuie văzută în contextul internațional al vremii ce a scindat Europa în urma conflictului mondial. Ceea ce s-a petrecut în România n-a fost un fenomen singular, specific românesc, spunea dr. Dumitru Țeicu, întregul demers trebuie analizat prin prisma conflictului sovieto-iugoslav declanșat în anul 1948, în care România, intrată în sfera de control comunist a Moscovei, a fost din plin implicată. Odată cu militarizarea graniței româno-iugoslav s-a început și operațiunea de deportare. RECENZII loan Godea, Arhitectura la români. De la obârșii la Cozia, Editura Primus, Oradea, 2007, 367 pagini. Fără nici o îndoială că volumul recenzat aici constituie unul dintre acele rare evenimente editoriale și științifice totodată, care privește (și reunește) două domenii aparent fără nici o legătură, etnologia și istoria arhitecturii culte. Dar cartea istoricului și etnologului loan Godea trasează un drum al unui domeniu de activitate - arhitectura - plecând de la premise etnologice, tradiția construirii casei la țăranul român fiind văzută ca o temelie sănătoasă ce va duce spre marile capodopere de mai târziu și care vor jalona cultura românească de-a lungul întregului său traseu al artei constructive devenind, în timp, valoare europeană. Ca orice carte de istorie, și aceasta se deschide cu un preambul menit să informeze cititorul mai puțin familiarizat cu domeniul, dedicat unui summum de tehnici constructive și de materiale utilizate în arhitectura tradițională românească. Evident, chiar și în acest capitol introductiv, se respectă criteriul istorico-cronologic deoarece se pornește de la simpla construcție temporară din nuiele împletite și muruite cu lut, pentru a se ajunge, după trecerea în revistă a experienței constructive a țăranului român, pe care o cunoaștere milenară l-a învățat să dea valoare plastică lemnului, pietrei și pământului, spre ceea ce a adus pe meleagurile noastre popoarele cu care autohtonii au venit în contact, purtătoare ale așa numitei culturo greco-romane. Pornind pe firul istoriei, zorii civilizației umane își au corespondența în locuirile paleoliticului și neoliticului, de la simplul habitat în peșteri, la bordeiele de suprafață și la ceea ce a reprezentat epoca bronzului, prin stațiunile de la Căscioarele, Ariușd sau de la Iclod, pentru a da numai câteva exemple. Și aici ceea ce subzistă ca locuire tradițională românească este pus în oglindă cu locuințele neolitice, atât ca tehnologii cât și în ceea ce privește modalitățile de concepere a spațiului de locuit, de la tehnica împletiturii de nuiele, la cea a 502 cununilor din bârne și de la locuirea monocelulară la cea locuința cu mai multe încăperi, de la casa cu valențe profane la spațiile spiritualizate, precum sanctuarul de la Parța (jud. Timiș) sau templul megaron de la Sălacea. Următorul capitol, atât al cărții, cât și al arhitecturii, ne transpune în perioada civilizației dacice. Este unul consistent prin informație și ilustrație, cu referiri ample la cele trei domenii ale artei construcțiilor la strămoșii noștri daci: civil, militar, spiritual. După prezentarea instrumentarului utilizat și a tehnologiilor de construcție (cum ar fi referirile la binecunoscutul murus dacicus), sunt trecute în revistă, pe baza datelor oferite de cercetarea arheologică românească, unele stațiuni care, de-a lungul anilor, s-au bucurat de o amănunțită cercetare (Grădiștea Muncelului, Blidaru, Costești, Sarmisegetusa, ca exemple de arhitectură militară), sunt reconstituite cu un bogat material iconografic unele așezări civile precum cele Popești, Dinogeția, Luncani-Piatra Roșie, Costești, Cetățeni. Sunt recenzate toate tipologiile puse în evidență de arheologi, de la bordeiul semi îngropat, la casele din piatră sau lemn, până la cele construite pe piloți, de la casele cu plan pătrat, mono- și pluricelulare, la construcțiile poligonale, care își au reflexul contemporan în șurile și stânele poligonale existente în varii zone ale Carpaților și până la reconstituirile mai mult sau mai puțin ipotetice de așezări dacice. Epoca romană, care a însemnat un mare pas înainte în evoluția arhitecturii din spațiul daco-roman este tratată de o manieră analogă, plecându-se de la mai modestele villa rustica, până la acel opusprinceps reprezentat de Ulpia Traiana Dacica Sarmisegetusa, noua capitală a Daciei romane, care reproduce la o scară mai redusă ceea ce geniul constructiv al romanilor a realizat în capitala imperiului, în urma reconstituirilor putându-se trage concluzia că s-a încercat o transpoziție, la scară mai mică a unor monumente reprezentative ale Romei antice. Capitolele care urmează jalonează în mod logic drumul acestei arte și științe totodată, de la cel consacrat mileniului de creștinare și până la momentul Cozia. Trebuie spus că fiecare etapă istorică este situată sub majestatea unui monumentum princeps, văzut ca o încununare a eforturilor inginerești și totodată artistice proprii fiecăreia. Astfel perioada de început a creștinismului în țara noastră este subsumată atât unui monument funerar circular de la Alburnus Maior cât și casei românești. Din nou remarcăm aceeași trimitere cu dublu sens între două realități culturale distincte, dar totuși legate între ele, tradiția casei țărănești și arhitectura de sorginte „cărturărească”, dacă ne este permis termenul. 503 Arhitectura romanică îl poartă pe cititor de-a lungul și de-a latul Transilvaniei, cu o bogată iconografie, acesta putând lua contact cu tot ceea ce a însemnat acest stil pentru cultura și civilizația românească, iar a exemplifica este o chestiune dificilă din cauza foarte numeroaselor capodopere care sunt diseminate în spațiul desemnat, ca prelungiri firești, am putea spune, a ceea ce a implementat civilizația romană în câmpul civilizației autohtone. Monumentum princeps este aici catedrala din Alba lulia. Goticul este jalonat de o multitudine de monumente, fiind vorba de unul dintre cele mai consistente capitole ale cărții, îndeosebi dacă se ține seama de faptul că sunt prezentate aici și prelungirile lui dinafara arcului carpatic. Și aici ilustrația este copleșitoare, de la elementele de detaliu ce definesc acest stil artistico-arhitectural, cu tehnicile subsumate, și până la marile ansambluri monumentale, precum cel de la Cârța, care este pentru acesta monumentum princeps ales de autor. Ansamblul arhitectonico-monumental de la Cozia ne trimite spre un alt orizont spiritual, cel bizantin, autorul legând astfel curentele venite dinspre partea occidentală a continentului, de acela datorat lumii răsăritene, cu un element arhitectonic ce îi este specific - triconcul. Iar Cozia reprezintă tocmai momentul de vârf al arhitecturii înscrise sub o asemenea sorginte. Cartea profesorului Godea, neîndoielnic, demonstrează cu acuratețe că teritoriul românesc este cel al confluențelor. De la umilul sălaș din nuiele împletite, la capodoperele diverselor stiluri artistice, este jalonat un drum al influențelor și al confluențelor. România este astfel țara unde există valori arhitecturale cu nimic mai prejos decât cele apusene. Fără a fi o carte de popularizare, dimpotrivă, marcând un efort documentar de mare amplitudine, Arhitectura la români... are drept țintă atât specialistul în etnologie, istoria culturii, a arhitecturii ș.a.m.d., dar și publicul dornic de a-și îmbogăți universul spiritual și cognitiv. Și, indiferent de apartenență, publicul cititor are ce găsi aici: textul și ilustrația trădează un profund cunoscător al domeniului, rigoarea științifică, dar și accesibilitatea limbajului, maniera pedagogică de prezentare, toate acestea fac din respectivul volum un excelent compendiu de istorie a arhitecturii românești, completând mai vechile contribuții ale specialiștilor din domeniu, mai ales că avem aici un demers pluri- și interdisciplinar, atât de rar în câmpul cercetării științifice românești, indiferent de domeniu. Mircea Taban 504 Arhim. Veniamin Micle, Octoihul ieromonahului Macarie. 1510-2010, Sfânta Mănăstire Bistrița, Eparhia Râmnicului, 2010, 120 p. Preocupările autorului monah în jurul istoriei tiparului românesc sunt cunoscute datorită mai multor apariții editoriale din ultimul timp¹. Anul trecut s-au împlinit cinci sute de ani de la apariția celei de a doua cărți tipărite de ieromonahul Macarie, Octoihul (26 August 1510), în vederea aniversării cărui eveniment, Arhiepiscopia Târgoviștei a inițiat apariția unei noi ediții a respectivului Octoih, o reproducere fidelă, completă, prezentată la 26 Septembrie 2009 de însuși Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, dublată de un volum de Studii semnate de personalități prestigioase ale culturii românești. Prin urmare, autorul a concluzionat că cercetările privind istoria începuturilor tiparului la români niciodată nu se sfârșesc și a reluat unele ipoteze și teorii mai vechi în această nouă carte. Volumul se deschide cu un aprofundat studiu introductiv care prezintă denumirea generală de Octoih a cărui origine coboară în limba greacă, însemnând cartea care cuprinde slujbele bisericești în fiecare zi a săptămânii pe cele opt glasuri, iar alcătuirea lui a început în secolul al IV-lea continuând până în secolul al IX-lea cu cel mai tenace contributor, Sf. loan Damaschinul (675-749) care a compus muzica celor opt glasuri. Apoi mai este reliefat Octoihul drept carte de cult bisericesc și Octoihurile tipărite înainte de anul 1510 începând cu cel din 1491, apărut în limba slavonă la Cracovia și care a fost tipărit de germanul Schweipold Fiol în care se semnalează texte de origine românească. Suspectat de Inchiziție pentru “propagandă eretică” germanul va fi eliberat după o lungă anchetă (în 8 Iunie 1492), tipografia închisă de autoritățile catolice poloneze iar cărțile vor fi confiscate. Interesant este ideea că potrivit unora tipografia lui Fiol a ajuns la diaconul Coresi (j 1583). Capitolul despre Octoihul ieromonahului Macarie a fost tipărit în timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512) și a fost semnalat de arhim. Leonid în 1877 la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos iar în țară a fost menționat ¹ Arhim. Veniamin Micle, Tipograful Macarie și locul tipografiei sale, Mănăstirea Bistrița Olteană, 2008, 128 p. și Arhim. Veniamin Micle, Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508-1512), Mănăstirea Bistrița Olteană, 2008, 268 p. în Altarul Banatului (Timișoara), 2009, XX (LIX), Nr.10-12, p. 174-178; 505 prima dată la expoziția Astrei din 1905 de la Sibiu și a fost descris de P. P. Panaitescu după o ediție completă. în capitolul Octoihurile macariene autorul dezbate paternitatea celor două Octoihuri slavone, unul apărut în Muntenegru, la 1494, iar altul în Țara Românească, la 1510, tipărite de meșteri tipografi cu numele și rangul monahal, identice de ieromonahul Macarie. Această situație a generat multe controverse. La ideea lansată de Emile Picot, în 1895, de a se analiza aceste două opere tipografice, istoricul P. P. Panaitescu, mai târziu a înfăptuit-o. Acum monahul cărturar al lucrării de față Arhim. Veniamin Mic le prezintă cele două ediții ale Octoihului apărute în Muntenegru și Țara Românească stabilindu-i caracteristicile fiecăruia, cu migala specifică unui monah. Dacă Octoihul din Muntenegru este o improvizație cu „litere sau buchiile... venețiene” ale lui Thorresano de la care George Cernoievic le-ar fi cumpăratr și le-ar fi dus la Cetinje, cel din Țara Românească are o hârtie groasă cu o limbă medio-bulgară, o stampă cu stema Țării Românești, o planșă ilustrată cu sfinții losif, Theofan și loan Damaschinul și o biserică, Octoih care în privința textului nu este potrivit uzanței din Biserica Ortodoxă fiindcă este o combinație dintre unul Mare și un Octoih mic. Apoi, într-un capitol separat, face o Comparație între cele două Octoihuri, plecând de la materialul tipografic și textul în care demonstrează că Octoihul din 1494 nu a fost modelul Octoihului din 1510, iar după aceea plecând de la Colcfoanele Octoihurilor macariene (Colcfonul este inscripția explicativă așezată la finele unei cărți - tipărită sau manuscris, înlocuit astăzi cu foaia de titlu), după multdiscutatul Prolog muntenegrean din 1494 și Epilogul din Octoihul celălalt (1510), care par a fi identice, motiv de dispute între afirmațiile cercetătorilor care susțin identitatea dintre cele două tipărituri, ca să vină Mitropolitul Tit Simedrea (1886-1971) și să rezolve problema. El consideră că normal ar fi fost dacă Prologul Octoihului din Muntenegru era într-adevăr “cartea lui de vizită” sau opera lui originală (cum susținea P. P. Panaitescu) a lui Macarie să-l fi folosit la tipărirea Liturghierului din 1508, răspunzând la întrebarea că întrebuințarea Prologului muntenegrean nu a fost folosit la tipărirea Liturghierului (tipărit cu doi ani înainte), ci doar la Octoihul din 1510 (unde este trecută ca Epilog), anume: „Octoihul muntenegrean a ajuns la tiparnița lui Macarie după tipărirea Liturghierului, în vremea când se făceau pregătirile pentru tipărirea Octoihului (din 1510) și nu adus de Macarie, ci pe altă cale”. 506 Pe motivul că Prologul din 1494 se aseamănă cu Epilogul Octoihului din Țara Românească (1510) pentru unii a constituit un argument pentru a trage concluzia că este aceeași persoană, ieromonahul Macarie, cel din Muntenegru cu cel din Țara Românească. Tot Mitropolitul Tit Simedrea găsește la o analiză atentă a textului și alte diferențe de natură linvistică referitoare la întrebuințarea unor verbe precum „a trudi”, „a săvârși” de Macarie românul pe când Macarie muntenegreanul se exprimă (pentru aceelași lucru) cu verbul „a lucra cu mâinile”. Autorul mai enumeră și altele.Și adund toate argumentele concluzia se desprinde cu ușurință: sunt doi ieromonahi Macarie. în capitolul Pătrunderea Octoihului muntenegrean în Țara Românească autorul explică cum a ajuns Octoihul din Muntenegru în Țara Românească fiind plauzibile două căi: adus de călugării din Muntele Athos sau a comerțului, în capitolul mai extins despre Macarie, tipograful Octoihului autorul Veniamin Micle îl identifică - după demonstrații și cercetări îndelungi - cu ardeleanul din Codlea, Martinus Burciensis de Cseidino, devenit „Macarie ieromonahul” prin depunerea voturilor monahale. Iar pentru Locul funcționării tipogrcfiei au fost mai multe păreri, fiecare bazate pe o anumită argumentație, opinii care pleacă chiar de la Alexandru Odobescu, ca autorul să se oprească la Mănăstirea Bistriuța adoptând părerea lui Vasile Drăguț, Virgil Molin și Dan Simonescu. Iar în ultima parte sunt menționate și greutățile pe care le-a întâmpinat ieromonahul Macarie la tipărirea Octoihului din anul 1510. Ca de atâtea ori, cărturarul monah face investigații inteligente bazate pe o cultură redutabilă, de o mare claritate, totalitatea ipotezelor fiind științific expuse și mai ales găsită soluția cea mai probabilă din noianul formulărilor antecesorilor. Ca un adevărat analist de sinteză, autorul se impune și ca un cercetător migălos și eficace, eficacitate care l-a dus în fruntea investigațiilor istorice din cuprinsul Bisericii Ortodoxe a cărui făclie este. Ținuta academică se vădește și în modul în care încheie lucrarea prin claritatea unor concluzii, o bibliografie selectivă, un necesar indice de nume și de locuri. Pe scurt: o nouă și elegantă realizare științifică, a treia dedicată acestui Octoih din 1510. pr Gheorghe Naghi 507 Enciclopedia Ortodoxiei Românești, apărută din inițiativa și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, coord. pr. prof. Mircea Păcurariu, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, 767 p. O lucrare monumentală apărută din inițiativa și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, cu contribuția a numeroși istorici aflați sub coordonarea părintelui profesor Mircea Păcurariu, un tom uriaș unde sunt cuprinse majoritatea întâmplărilor remarcate în istorie din cadrul Bisericii Ortodoxe Române și de pe întreg cuprinsul țării, cât și din emigrație a ajuns la subsemnatul prin grija I.P. Cuv. Sale Arhim. Nicodim (Bibarț) din Hollywood. Părintele profesor este cunoscut atât în România¹, cât și în America. Să amintim deci numai câteva din prezentările care i s-au făcut aici. Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani i s-a adus un omagiu în Cuvântul Românesc din Canada². Volumul care i s-a dedicat cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani a fost prezentat în revista Origini din Georgia³. Volumul de Cărturari sibieni de altădată a fost prezentat în Meridianul Românesc din Anaheim-L.A⁴. Cunoscutul Dicționar al teologilor români, în ediția a 2-a a fost în multe reviste americane prezentat (indiferent de confesiune)⁵. Sub titlul de un veac de rugăciune a fost ¹ Lect. Univ. Dr. Paul Brusanovski (Sibiu), Părintele Magistru Mircea Păcurariu, la a 75- a aniversare, in Revista Teologică(Sibm), 2007, XVII, (LXXXIX), Nr. 3, p. 11-35. Prezintă o boblogralie selectivă.O referință mai completă la Lucian Giura, Bibliografie. Preot prcf.univ.dr. Mircea Păcurariu la vârsta de 65 de ani, EdituraUniversității “Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 1997, 42 p. ² Părintele Profesor Mircea Păcurariu la 70 de ani. Omagiu din America, în Cuvântul RomănesciCm&M), 2002, XXIX, Nr. 309 - Decembrie, p. 19. ³ Slujitor al Bisericii și al Neamului, Părintele Prcf Univ. Dr. MIRCEA PACURARIU, membru corespondent al Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 ani. Volum tipărit cu binecuvântarea I. P. S. BARTOLOMEU, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2002, 758 p. (+XVI p. ilustrații). - A apărut în Origini (Atlanta), 2008, Voi. XIII, Nr. 1-3, lan.-Martie, p. 57-58. ⁴ Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, 736 P- - A apărut in Meridianul Românesc (Anaheim), 2003, XXX, Voi. 7 - Nr. 299, 1 Martie, p. 20; ⁵ Preot Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Ediția a 2-a, revăzută și întregită, București, Editura Enciclopedică, 2002,550 p. 508 prezentată Catedrala Mitropolitană din Sibiu pentru care a început să se nevoiască încă Mitropolitul Andrei Șaguna, în revista Origini din Georgia⁶. Apoi în New York Magazin a fost prezentată lucrarea despre Uniație și ce neajunsuri a adus poporului român⁷. Tot părintele profesor a fost coordonatorul volumului închinat Mitropolitului Andrei Șaguna cu prilejul bicentenarului său⁸. De o prezentare s-a bucurat și eleganta lucrare despre Istoria Mănăstirii Prislop⁹ și mai recenta și monumentala Enciclopedia Ortodoxiei românești¹⁹ care amândouă vor apărea în Meridianul Românesc și Lumină Lină din New York Lucrarea aceasta - ne spune părintele profesor Mircea Păcurariu - este “Inițiativa întocmirii și publicării acestei prime Enciclopedii Ortodoxiei Românești aparține în exclusivitate Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române” iar coordonarea ei (în aceste excelente condiții tipografice) aparține competenței și dăruirii jertfelnice a Părintelui Profesor Mircea Păcurariu. Scopul acestei vaste lucrări a fost acela de a pune la dispoziția preoților și a credincioșilor Bisericii noastre, în special a intelectualilor, o lucrare de informare, de instruire cu privire la lucrarea Bisericii românești, în trecut și astăzi. De aceea s-au străduit să elaboreze o Enciclopedie cât mai cuprinzătoare în care au fost incluși ierarhi care s-au impus pe mai multe coordonate (cultură, - Lumea liberă (New York), 2003, Nr. 773, 25 Iulie, p. 21; Meridianul Românesc (Anaheim), 2003, XXX, Voi. 7 - Nr. 323, 23 August, p.21; Origini (Atlanta), 2003, Voi. VII, Nr. 9-10 (75-76), Sept.-Oct., p. 21; Impact (Chicago), 2003, Decembrie; Credința (Chicago), 2003, Voi. LIV, Nr. 10-12, Oct.-Dec., p. 4. ⁶ Mitropolitul Andrei Șaguna creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Editura Andreiană, Sibiu, 2008, 422 p + 12 p. ilustrații, lucrare tipărită cu binecuvântarea ÎPSSale Dr. Laurențiu Streza, coordonator Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcur ariu. In Meridianul Românesc (Anaheim), 2009. XXXVI, Voi. 13, Nr. 600, 28 Februarie, p. 13, 16. ⁷ Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, Tipărit cu binecuvântarea PS. S. Dr. loan Mihălțan, Episcopul Oradiei, Bihorului și Sălajului, Editura “Episcop Nicolae Popovici”, Oradea, 2006, 80 p. - A apărut în New York Magazin, (New York), 2008, XI, Nr. 562, 19 Martie, p. 31. ⁸ Mitropolitul And/ ei Șaguna creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Editura Andr eiană, Sibiu, 2008, 422 p + 12 p. ilustrații, lucrare tipărită cu binecuvântarea ÎPSSale Dr. Laur ențiu Streza, coordonator Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. în Meridianul Românesc (Anaheim), 2009. XXXVI, Voi. 13, Nr. 600, 28 Februarie, p. 13, 16. ⁹ Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Ediția a Il-a revăzută, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Ar ad, 2006, 235 p. - în curs de apariție ¹⁰ Enciclopedia Ortodoxiei Românești, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, coordonator Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, București, 2010, 767 p. - în curs de apariție. 509 viață îmbunătățită), sfinți (daco-romani, români sau ale căror moaște se găsesc pe pământul românesc), profesori de teologie (al căror nume este înscris în cultura teologică), copiști de manuscrise teologice, traducători din literatura pastristică și postpatristică, mari duhovnici, meșteri tipografi, ctitori de biserici și mănăstiri, meșteri zugravi sau pictori de biserici și de icoane, psalți de renume sau compozitori de piese corale românești, oameni de cultură. Enciclopedia mai prezintă multe locașuri de închinare, biserici din primele veacuri creștine, biserici rupestre, biserici de lemn, biserici cneziale, mănăstiri și biserici de mir, biserici monumantale din centrele urbane, cât și unele biserici și mănăstiri de peste hotare, din Muntele Athos, Țara Sfântă, Muntele Sinai. Fericit se poate considera această Enciclopedie doar o “primă ediție” care presupune că-i vor urma altele într-un ciclu de cinci sau măcar zece ani care ar permite viitorimii să îndrepte eventualele greșeli depistate mai ales că o lucrare de genul acesta este totdeauna perfectibilă, ceea ce și coordonatorul acestei impozante lucrări admite, cu modestie. Listei personalităților și a monumentelor i se pot aduce tot mereu completări. Dicționarele teologice catolice sau protestante nu au fost niște modele pentru autorii acestei lucrări. Nici chiar cele ortodoxe ale grecilor sau ale rușilor. Această Enciclopedie are o notă de “originalitate” ca de fapt întreaga ortodoxie românească. Astfel, cei mai mulți colaboratori la acest vast proiect sunt doctori în teologie de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, deși ei provin din diverse zone ale țării, inclusiv din Moldova de dincolo de Prut. Autorul este cu mulțumire și recunoștință față de toți: diac. conf. dr. Pavel Cherescu de la Facultatea de Teologie din Oradea; conf. dr. Paul Brusanowski, pr. conf. dr. Constantin Necula și pr. lect. dr. Sorin Dobre de la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna" din Sibiu; profesorul de religie dr. Sebastian Dumitru Cârstea tot de la Sibiu. Apoi diac. lect. dr. Gabriel Basa de la Facultatea de Teologie din Arad; lect. dr. Florin Dobrei de la Secția de teologie din Caransebeș; pr. lect. dr. Radu Tascovici de la Facultatea de Teologie „Sfânta Filofteia“ din Pitești, pr. lect. dr. Sergiu Popescu de la Facultatea de Teologie din Craiova; pr. lect. dr. Daniel Niță Danielescu de la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iași; pr. drd. Bogdan Racu, tot din Iași, care lucrează în cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei; de dincolo de Prut, preoții lectori dr. Eugen Onicov și dr. Veaceslav Ciorbă de la Academia Teologică din Chișinău. In continuare trebuie men’ionat părintele Eugen Drăgoi, consilier la Arhiepiscopia Dunării de Jos - Galați, de la Facultatea de Teologie „Patriarhul Justinian“ din București 510 este doamna arh. dr. Mihaela Gabriela Palade, profesor de istoria artei românești, arhitect și doctor în teologie, redactatează articole temeinice despre monumentele de artă bisericească din cuprinsul Mitropoliei Țării Românești. Tot de la București este lect. dr. lonuț Tudorie iar secretar de redacție a fost din cadrul Facultății de Teologie din București, lon-Dragoș Vlădescu, redactor al revistei „Studii Teologice" alături de ceilalți redactori și corectori precum Gabriela Săndulescu, Preotul Bogdan Scorțea, Anișoara Berbece, Bogdan Cândea și Elena Tăbuș, toți aflându-se sub directa supraveghere a directorilor Editurii Institutului Biblic, Aurelian Marinescu și Vasile Bănescu. O listă de date a Istoriei Bisericii Ortodoxe Române și una a Istoriei Biserii Universale încheie această necesară lucrare. Enciclopedia Ortodoxiei Românești deși este o lucrare de pionerat pentru Biserica noastră ea se ridică la cele mai înalte standarde științifice și tipografice fiind o pagină deschisă printre personalitățile și monumentele bisaericești de ultima oră cu abundență de informații călăuzitoare pentru clerul și credincioșii din Țară și răspândiți în lume. pr Gheorghe Naghi 511 Angela Rotaru-Dumitrescu, Istoria învățământului românesc din Banat 1900- 1918, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, 467 p. Angela Rotaru continuă și completează seria lucrărilor dedicate școlii ca spațiu instituționalizat de formare inițială, și a raporturilor cu comunitatea și societatea în ansamblul ei. Arealul vast cuprins în orizonturile cercetării, secvența temporală intens populată cu evenimente istorice de o deosebită semnificație, care și-au pus amprenta asupra sistemului educațional, sunt premise care anunță un demers științific profund analitic și o contribuție totodată semnificativă pentru istoria învățământului românesc. Deși orizontul în care s-a conceput proiectul este întins mai ales în spațiu - două treimi din Banatul istoric, comitatele ce alcătuiesc acum Banatul românesc - surprinde înțelegerea complexă pe dimensiunea confesională a școlii românești, de fapt cea mai consistentă parte a sa, aceea care a fost susținută prin eforturile comunităților românești, prin evidențierea implicărilor multiple pe care le-a determinat acest tip de învățământ dar și a conjuncturilor și a evenimentelor politice din intervalul temporal anunțat în titlu. S-a reușit inclusiv introducerea în analiză a perspectivei comparatiste și a imagologiei, semn de maturitate al cercetătorului. Aceste perspective fac parte din arsenalul așa numitei „noi istorii” pe care încă prea puțini din cei care se apleacă asupra unor subiecte legate de viața instituțională, îl stăpânesc. Este firesc însă ca în astfel de domenii care țin în mod egal de cultură, de sensibilitate, chiar și de politică, să se facă acest pas înainte impus de însăși modernitatea gândirii istorice actuale și implicit de depășirea pozitivismului istoric. Problema esențială pe care volumul de față își propune s-o rezolve, înfățișând lucrurile în evoluția lor, pe cuprinsul comitatelor Caraș-Severin și Timiș este chiar viața, dinamismul și direcțiile Școlii românești și a sistemului de învățământ, într-o vreme a modernizării pe care societatea bănățeană a trăit- o cu atâta intensitate, dar și a modalităților în care ea, a răspuns la această provocare și a suportat consecințele acestei relații atât de complexe. Investigând surse primare de informație deținute de fondurile de arhivă, consultând periodice și o bogată bibliografie tematică, sintetizând cercetări proprii mai vechi, autoarea acestui volum, izbutește să prezinte momente semnificative din raporturile școlii cu societatea, rolul acesteia în stimularea 512 dinamicii societății și nu în ultimul rând a formării conștiinței naționale indicând momentele de geneză, continuitățile dar și discontinuitățile și exprimând judecăți de valoare asupra lor. In astfel de circumstanțe generate de nevoia cunoașterii până în intimitate a subiectului studiat, nu este surprinzător volumul lucrării care nu putea fi decât unul pe măsură. în cele aproape 500 de pagini inclusiv anexele, se reliefează în succesiune cronologică problematica specifică instituției școlare: ideologia pedagogică, statutul și rolul cadrelor didactice, aspecte de formare continuă, activități școlare și culturale, raporturile tradiție-modernitate, contribuția cadrelor didactice la susținerea mișcării naționale și participarea acestora la război și la înfăptuirea actului Marii Uniri. Toate aceste teme sunt dispuse echilibrat în structura cărții construită în 6 capitole fiecare din ele susținut de subcapitolele aferente. Capitolul I prezintă contribuțiile istoriografice ale autorilor care s-au preocupat de istoria școlii, istoria bisericii, istoria mentalităților sau de domenii de interferență ale acestora, precum și obiectivele urmărite pentru fiecare capitol în parte, astfel încât să constituie o adevărată bază de date pentru cei interesați de istoria procesului și instituțiilor școlare, ceea ce a și reușit pe deplin. Nu lipsesc acestei liste cuprinzătoare niciuna din lucrările semnificative, ceea ce denotă în sine o bună cunoaștere a subiectului și un control ferm al bibliografiei disponibile. Capitolul II este rezervat dimensiunilor măsurabile, fie cantitativ fie calitativ, menite să informeze și să explice în același timp cu rigoarea cifrelor și plasând astfel lucrarea în zona de interferență cu statistica și cu sociometria. Acest capitol secund conține o multitudine de date statistice referitoare la creșterea demografică înregistrată la sfârșitul secolului al XlX-lea, structura populației pe vârste, stare civilă, categorii profesionale, limba maternă, structura confesională, distribuția în mediile urban și rural și o multitudine de indicatori demografici, relevând pe cuprinsul comitatelor Caraș-Severin și Timiș, o mare diversitate etno-confesională și ocupațională, în strânsă legătură cu evoluția societății și cu mutațiile care au survenit în organizarea și orientarea învățământului confesional românesc până la 1918. în acest fel se cristalizează cu precizie mediul în care se desfășoară toate cele ce țin, într-un fel sau altul, de învățământul confesional românesc în perimetrul circumscris de cele două comitate bănățene Capitolul III se concentrează pe legislația școlară a sec. XIX-XX mai ales în ceea ce privește tendința de impunere a politicii de maghiarizare într-un 513 sistem controlabil cum era cel al învățământului. Este un beneficiu remarcabil al acestei lucrări fiindcă se reușește documentarea solidă a modului în care se stabilește relația între acest tip de învățământ și autoritatea de stat. Există în această legislație o brutalitate a statului imposibil de mascat, deși s-a încercat acest lucru. Este un domeniu despre care s-a discutat dar, din păcate prea puțin întemeiat pe textele de lege. Caracterul vast al informației ar putea constitui proiect de cercetare pentru o întreagă echipă de istorici. Este vorba de a cunoaște - și din această perspectivă - modul în care s-au constituit solidaritățile românești moderne. învățământul confesional a fost în fond, o formă de solidaritatea românească. Obligativitatea studierii limbii maghiare, cenzura manualelor, salarizarea cadrelor didactice, sunt câteva din prevederile proiectului legislativ elaborat de Berzeviczy care au determinat reacții în toate cercurile românești, care au adresat un Memorandum, Ministerului de Culte și Instrucțiune. Tot în acest capitol se insistă asupra legilor Appony cu precădere Legea XXVII/1907, inspirată din proiectul legislativ anterior, care a determinat schimbări importante în statutul școlii, al corpului didactic, modul de salarizare și relațiile școală- comunitate. Accentul pus pe această lege se justifică prin consecințele pe care le-a determinat în intenția clară de laicizare și deznaționalizare a școlilor confesionale românești. O consecință directă a legii a fost scăderea numerică a acestora și creșterea celor comunale care erau finanțate de stat. Legea însă nu a izbutit destructurarea învățământului confesional românesc, deși fără îndoială, a provocat pierderi însemnate. Este un model pentru întregul continent despre cum se poate invoca un principiu modern - laicizarea, modernizarea - în scop politic, în cazul de față, antiromânesc. Capitolul IV aduce precizări despre autoritățile școlare, rețeaua de școli și corpul profesoral. Sunt prelucrate statutele școlare, Regulamentul de organizare al învățământului adoptat de Congresul național bisericesc, difuzat insistent în comunele eparhiei Caransebeșului. O atenție deosebită în cuprinsul capitolului este acordată activității inspectorilor și a modului în care se desfășoară inspecțiile școlare cu modificările generate de noile tendințe de control al procesului de învățământ. Evidența școlilor românești din comitatele Caraș- Severin și Timiș până în 1918 ilustrează efectele legilor maghiare în sistemul educațional, în sensul creșterii numărului școlilor de stat finanțate de către acesta, în detrimentul celor confesionale susținute de biserică. Deși bisericile ortodoxă și greco-catolică au încercat să mențină starea învățământului confesional, în ciuda eforturilor administrației maghiare, totuși acest deziderat s-a realizat doar 514 parțial, comunitățile locale aflându-se de multe ori în situația de a nu putea suporta presiunile la care era supusă prin politica de reformă impusă, încercând totodată să protejeze și interesele naționale. Subcapitolul dedicat cadrelor didactice este unul consistent și aduce date noi despre statutul lor, legislația care se referea la pregătirea profesională și ocuparea posturilor, modul de titularizare și de pensionare, acordându-se astfel o atenție binemeritată unor formatori ai conștiinței colective în spiritul identității românești. Rolul acesteia este pe larg prezentat în capitolul V unde pe cuprinsul unor spații generoase, cartea relevă modul în care dascălii din școlile confesionale și-au asumat rolul de formatori nu doar ai elevilor, dar și ai membrilor comunității în care își desfășurau activitatea, în stimularea activității culturale, sociale și economice, ameliorarea vieții comunității și preocuparea pentru apărarea caracterului confesional al școlii, aceasta devenind un adevărat simbol al națiunii. Activitatea învățătorului receptat ca „om al satului” se extindea dincolo de limitele sălii de clasă, fiind dator să se ocupe și de progresul spiritual, acționând pentru combaterea alcoolismului, imoralității și promovând măsuri de educație sanitară. Se remarcă o susținută manifestare a cadrelor didactice în cadrul societăților de cultură, un loc aparte ocupându-1 Societatea de lectură loan Popasu aflată sub patronajul Institutului Pedagogic din Caransebeș cu obiectivul național declarat: de a răspândi ideile patriotice. Corurile, reuniunile culturale, și „casele naționale”, în activitatea cărora se implicau cadrele didactice din școlile confesionale alături de clerul de la sate, intelectuali și alte categorii, au intensificat totodată și contactele cu alte societăți culturale din România, cu intenția de a menține spiritul național și a promova unitatea românilor. Acțiunile de mecenat organizate de fonduri și fundații administrate de Episcopiile ortodoxe ale Caransebeșului și Aradului, precum și cea greco-catolică de Lugoj, dețin un loc important în cuprinsul lucrării, dat fiind și contribuția remarcabilă la întărirea spiritului comunitar și cultivarea valorilor civice. Printre activitățile extrașcolare inițiate de către cadrele didactice, se mai adaugă înființarea bibliotecilor, cursuri pentru eliminarea analfabetismului și educația pentru întoarcerea la tradiție. învățătorii și profesorii confesionali înțelegeau astfel să contracareze efectele mediului social sau familial asupra tinerilor educați în școală, influența acestor medii fiind mult mai puternică și de cele mai multe ori negativă. O importantă contribuție la această acțiune educativă 515 și-a adus-o Astra în care s-au implicat și învățători prin despărțămintele bănățene, acționându-se pe baza principiului iluminist al emancipării prin cultură. Participarea corpului didactic confesional la susținerea politică a românilor bănățeni, prin mobilizarea sătenilor la întrunirile politice, implicarea în campaniile electorale și susținerea candidaților români, au atras după sine reacția autorităților de la Budapesta care sesizaseră accentuarea sentimentelor naționale și solidarității dintre reprezentanții politici și populația românească. Toate acestea sunt relevate pe larg în capitolul VI. Un loc aparte în structura acestui capitol îl ocupă instituția școlară în timpul primului război mondial. Această conflagrație a afectat și școlile confesionale deoarece mobilizarea învățătorilor care făcuseră instrucție militară după 1913 în cadrul Preparandiilor, a fost urmată de lipsa acestora în activitatea școlii punând Consistoriile Diecezane în situația de a suplini cu preoți, posturile vacante. în plus la acestea s-a adăugat și schimbarea destinației clădirii școlilor în spitale sau sedii militare, absenteismul școlar, colectarea de fonduri, acțiuni caritative, eficiența învățământului fiind scăzută, pe toată durata războiului. Evenimentul Marii Uniri, de o excepțională însemnătate pentru istoria românilor, a angrenat și cadrele didactice, învățători și profesori, care au acționat atât ca voluntari, participând activ la operațiunile militare, dar și la organizarea de greve și proteste, constituirea Consiliilor Naționale Românești sau intrând în componența Gărzilor Naționale. Alegerea delegaților pentru Adunarea Națională de la Alba-Iulia a inclus și reprezentanți ai școlii și bisericii, atât din partea cercurilor electorale cât și ale reuniunilor și asociațiilor din Banat. Nu există acțiune cât de cât semnificativă în acele luni decisive pentru destinul României și românității când desfășurările se produceau într-un ritm extraordinar de rapid, când reflecției nu i se lăsa timp, în care să nu fie implicați oamenii școlii. Alături de preoți în fruntea satelor, au stat învățătorii. Aproape toți comandanții gărzilor naționale din 1918 erau de fapt învățători care se întorseseră de pe front în uniforme de ofițeri, aproape toți liderii mișcării de voluntari fie în Rusia, fie în Italia sau Franța, au fost învățătorii care și-au început cariera în școli rurale și care, la rândul lor se vor întoarce în aceleași școli, modernizându- le cu adevărat din toate punctele de vedere. Nu putem încheia fără a sublinia claritatea discursului și utilizarea termenilor care sunt folosiți în sensul instituit de rigoarea științifică, indicii sigure ale cercetătorului matur. Carmen Albert 516 Radu Ardelean, Istorie la Gazetă în Banat, Editura Marineasa, Timișoara, 2007, 398 p. O reală îmbogățire a istoriografiei românești aduce istoricul arădan Radu Ardelean cu această dezbatere despre o parte din presa românească din Banat (fiindcă de cea germană s-a ocupat Luzian Geier). Colecția periodicelor din Banat, în special cele din secolul al XlX-lea dar și din sec. al XX-lea este destul de săracă și mai ales prost organizată. Orice încercare în această direcție se oprește în zidul indiferenței organizațiilor care tocmai ar trebui să le protejeze. Oare ce vor fi căutând diferite ziare și reviste la Arhivele Statului? Nu ar trebui să fie la bibliotecă? Studierea periodicelor din Banat care au cuprins studii istorice și documente a fost sporadică, ici-colo se putea vedea câte un material mai acătării dedicat celor din a doua jumătate a secolului al XlX-lea precum Luminătorul, Dreptatea din Timișoara, Foaia Diercezană din Caransebeș, Biserica și Școala din Arad. Ziarelor sau revistelor apărute la începutul secolului al XX-lea și din perioada interbelică, cu un parcurs mai lung sau mai scurt, nu au prea fost băgate în seamă, deși unele au avut un cuprins destul de apreciat cu unele contribuții de natură istorică consistente precum Drapelul lui Valeriu Braniște, Drum nou de la Bocșa al protopopului scriitor Mihail Gașpar, Vestul lui Sever Bocu, Voința Banatului, Semenicul din Lugoj Banatui și Luceafărul de la Timișoara, Tribuna Ganiței cu sufletul ei, preotul Coriolan Buracu, Brazde bănățene a preotului cu vocație de istoric Caius Pascu, colaborator la revista Mitrcpolia Banatului până prin 1970 și Analele Banatului a lui loachim Miloia. Majoritatea condeierilor formați în preajma acestor reviste, cu preocupări istorice au fost clerici de formație, cu studii teologice precum loan Boroș, Gh. Cotoșman, Ion B. Mureșianu cu excepția lui Constantin Rudneanu care avea studii teologice dar nu era preot. Alții aveau studii de istorie precum loachim Miloia, Traian Topliceanu, Nicolae Ilieșu, Aurel E. Peteanu și I. D. Suciu sau cei cu studii juridice Cornel Grofșorean, Aurel Cosma. Autorul acestei cărți și-a luat “îndrăzneala” de a analiza șase publicații din perspectiva istoriei istoriografiei, premergătoare unei sinteze documentate. Primul capitol al cărții este Istoriografia în revista Banatul (Timișoara, 1926-193G) care a apărut ca „revistă ilustrată” iar apoi ca “revistă culturală”, 517 iar din 1927 sub patronajul “Asociației Culturale din Banat” ajutat de un comitet fiind editori-proprietari sau directori, pe rând, Simeon Samson Moldovan, Constantin Lahovary, Aron Cotruș, loachim Miloia. Printre colaboratori găsim nume însemnate nu numai pentru Banat dar și pentru România. Lucian Blaga, care publică un articol despre Aurel C. Popoovici și cunoscutul eseu Barocul etnografiei românești cât și altele. Pe lângă articolele din mediul istoric au apărut și articole de istorie bisericească, alăturându-se celor cu precădere axate pe problemele regionalismului bănățean. Avem nume cunoscute în Banat ca Nicolae Brînzeu, Aron Cotruș, Mihail Gașpar, Sabin Drăgoi, Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi. Franz Blaskowitz publică o micro-sinteză a Banatului cu locul populației germane în ea, iar dr. Jakabffy Elemer pentru cea maghiară. Studii interesante are și George Postelnicu punctând „cucerirea” (și nu „eliberarea”) Timișoarei de austrieci, Romulus S. Molin prezenta necesitatea unei episcopii românești la Arad la începutul secolului al XlX-lea, Onisifor Ghibu prezenta figura lui Constantin Diaconovici Loga, Coriolan Buracu relata pasajul din Cronica lui Nicolae Stoica de Hațeg care sublinia refuzul episcopului Vidak de a înființa o tiparniță românească la Timișoara în 1767, tot George Postelnicu publică despre activitatea pictorului Nicolae Popescu pe baza tablourilor de la Muzeul Banatului, ca să revină cu mai multe detalii loachim Miloia m Analele Banatului despre același pictor. Publicistul Sever Bocu semna despre biserica veche din Lipova, Constantin Rudneanu despre istoricul preot Nicolae Tincu Velia și preotul Dr. loan Sârbu, Emil Panaitescu despre monumente de artă, așezăminte religioase și de cultură. Capitolul al doilea este Istoria în revista Semenicul (Logc j, 1928-1932) apărută sub redacția lui dr. Aurel E. Peteanu având ajutoare, cunoscuți în peisajul cultural regional, ca dr. Cornel Corneanu, dr. Gh. Ciupe, dr. V. Bîrlea, dr. O. Daminescu, pr. M. Jigorea, dr. V. Mincu. Programul revistei aparține lui Aurel E. Peteanu (deși nesemnat) care o prezenta ca o modestă făclie cu rostul de a strânge toate forțele culturale românești din această provincie. în cadrul revistei s-a alocat un spațiu generos lui dr. Cornel Corneanu, cel care-și revendica paternitatea ideii „bănățenismului.” Găsim colaboratori devotați acestei idei precum Traian Simu, luliu Vuia, Traian Topliceanu (micro-monografie Paul lorgovici), veteranul prelat al Episcopiei Lugojului, loan Boroș care publică două materiale din arhiva comitatului Caraș-Severin încă de când era preot la Zăbrani (o conscripție din 1786 și una din 1792 selectând parohiile județului 518 Caraș prin combinarea datelor din conscripția Eparhiei Vârșețului și Timișorii și încă două articole din arhiva personală a primarului Constantin Udrea, două scrisori a lui Eftimie Murgu din timpul revoluției de la 1848), memoriile canonicului loan Madincea despre Ignatie Vuia de la 1848, dr. Aurel E. Peteanu închina la rubrica “Figuri bănățene” statura personalității inconfundabile a lui Coriolan Brediceanu, dr. Cornel Corneanu descrie din propriile amintiri alegerea lui Elie Miron Cristea ca episcop, apoi Romulus S. Molin se oprește asupra lucrării luiNicolae Tincu-Velia, Istorioara...de la 1865, evenimentele unificării naționale din 1918 au fost revelate de canonicul dr. Nicolae Brînzeu, Victor Bîrlea, Lucian Costin, Constantin Rudneanu (care-i va prezenta și broșura lui loan Boroș, Constituția), Vicențiu Bugariu, Petru Nemoianu, multe nume care pentru bănățenii de ieri și de azi au însemnat enorm de mult în cultura din Banat. Istoria la Tribuna Graniței (Caransebeș, 1934-1938) este următorul capitol al cărții în care sufletul tuturor evenimentelor culturale s-au pendulat pe lângă cel al preotului Coriolan Buracu. Redactor responsabil au figurat Romulus Costescu, profesorul Nicolae Domășneanu și dr. Antoniu Marchescu (cu articole despre istoria Graniței militare). In cuprinsul ei s-au publicat biografii și aprecieri asupra figurilor mărețe din graniță: Traian Doda, Eftimie Murgu, generalul Dragalina, preotul dr. loan Sârbu, generalul Moise Groza. Colaboratorii revistei au fost impovizați condeieri și oameni de cultură ai locului Vasile Lupșescu, Dorea Afilon, Nicolae Tomiciu, loan David, Dumitru Imbrescu, Nicolae Domășneanu, Horia Sima, Horia Buracu și mulți cu pseudonime neidentificabile astăzi. Apropiați ai revistei din Caransebeș a fost preotul militar Coriolan Buracu iar preotul profesor dr. Dimitrie Cioloca a pus la dispoziție documente istorice din colecția sa unicat. Referitor la istoria veche aparițiile pe această temă au fost sporadice, asemenea și cele de istorie medie unde doar Nicolae Tomiciu are două articole mai bine argumentate. Celelalte materiale cu conținut istoric sunt din perioada premodernă, modernă și contemporană. Unul, extrem de bine documentat, este tot a lui Antoniu Marchescu despre Corfiniul Militar Bănățean, doar un fragment din ceea ce avea să devină Grănicerii bănățeni și Comunitatea de Avere (Contribuțiuni istorice și juridice), Caransebeș, 1941 unde are o bibliografie de bază a tematicii a lucrărilor lui Griselini, Schwicker, Pesty, Milleker, Bohm, Szentklâray, Hietzinger, Vanicek, Dragalina, Popovici etc. Amai publicat și ceva legat de revoluția de la 1848-1849, Comunitatea de Avere apărând și figuri de seamă din Graniță, așa cum am arătat sau despre 519 personalitatea lui Vincențiu Babeș, necrologul lui Andrei Ghidiu. Trbuna Graniței a promovat constant localismul sau bănățenismul, frecvent atunci în epocă. Istoria în Brazde Bănățene este capitolul al IV-lea, revista preotului paroh Caius Pascu din Topolovățul mic, preot cu o îndelungată și variată activitate cultural istorică cu numeroase colaborări pe la diferite reviste și ziare și în cele din urmă colaborator permanent la revista Mitropolia Banatului. A început cu săpăturile arheologice, ca diletant, soldate cu descoperiri din epoca neolitică, a bronzului, probabil cea romană. Unii, ca Nicolae Tomiciu au publicat vreo trei articole. Unul se referă cetățile și orașele Banatului medieval după documente edite, altul la perioada turcească (1552-1716) și un altul la Mihai Viteazul ca unificator și erou al luptei antiotomane. Dintre alți colaboratori îi putem menționa pe Traian Birăescu și Ion Stoia Udrea cu o nouă interpretare a epocii otomane, pe preotul Petru Olde care publică un extras după conscripția din 1797 a diecezei Vârșețului, preotul Caius Pascu care publică cinci note circulare din Protocoalele bisericii din Gherman (anii 1813, 1814,1815, 1827 și 1828) gen de izvoare care vor preocupa și alți istorici precum I. D. Suciu și I. B. Mureșianu. Preotul Petru Bizerea colaborează cu un text despre preotul D. Voniga, preotul Caius Pascu își publică monografia comunei Denta, micromonografiile fiind publicate cu predilecție și ca urmare a programării lor de Muzeul Banatului și de Institutul Social Banat-Crișana. Locul istoriei în revista Lucecfărul/Revista Banatului (Timișoara 1935- 1944) este cuprinsul capitolului al V-lea și cel mai extins. Revista Lucecfărul a apărut la 1 ianuarie 1935 în Timișoara, cu sprijinul financiar al cunoscutului publicist dr. Aurel Cosma jr., devenit directorul ei, cu un nume care ne trimite la prestigioasa Lucecfărul de la Budapeste și Sibiu, dar cu un conținut de natură culturală bănățeană. Cultivarea istoriei era un îndemn chiar de la primul număr al revistei, venit din partea Episcopului Roman Ciorogariu de la Oradea cu scopul de a contracara mistificările venite de la Budapesta. După înființarea „Astrei Bănățeane” la 28 Februarie 1937 ea va patrona și revista Lucecfărul care mai târziu își va schimba denumirea de Revista Banatului cu același program de bază care privea românizarea Ardealului, părților ungurene, Banatul și Bucovina, cu aproximativ aceiași colaboratori. Sunt analizate acum cam toate articolele importante care au apărut de-a lungul timpului în revistă, care se referă la domeniul istoric (cu mărturii istorice referitoare la românii bănățeni) pe baza inventarierii arhivelor județene, orășenești și parohiale, se vor aduna legendele istorice, valorile folclorice și etnografice cu scopul ultim de consolidare 520 a românismului. La 2 octombrie 1939 revista Luceafărul se reorganizează la inițiativa lui Sabin Evuțian formându-se un comitet sub președinția lui dr. Aurel Cosma, căruia i s-au alăturat prof. Traian Topliceanu secretar de redacție, col. Volbură Poiană Năsturaș, prof. Vichentie Ardelean, profNicolae Ursu, Grigore Bugarin și Petru Sfetca iar ajutor de secretar de redacție era tânărul (pe atunci) poet Pavel P. Bellu iar administrator era loan Teodorovici, directorul Băncii Victoria din Timișoara. Revista Luceafărul s-a acomodat foarte repede cu regimul legionar prin Aurel Cosma și Pavel P. Bellu. In anul 1942 s-a reorganizar dintr-o revistă literară într-o revistă din toate domeniile și, implicit, cu schimbarea numelui (de care aminteam) în Revista Banatului cu durata de apariție până în 1944 și odată cu schimbările politice de după 23 August a dispărut. In unele cazuri avem și aprecieri de valoare a unor istorici sau scriitori sau a operelor lor, care se văd pe parcursul cărții. La această revistă au avut articole nume cunoscute bine în Banat precum Părintele Gheorghe Cotoșman, Teodor V. Păcățian, Aurel Bugariu, Aurel Cosma, loachim Miloia, I. D. Suciu, Traian Birăescu, Emil Petrovici, Silviu Dragomir, Cornel Grofșoreanu, părintele Ion B. Mureșianu, părintele Melentie Șora, Dinu C. Arion, Al Procopovici, Nicolae Ilieșiu, Aurel E. Peteanu, Cornel Corneanu, Traian Lungu, Eduard I. Găvănescu, Avram Imbroane, Sever Bocu, Traian Topliceanu, Onisifor Ghibu, Constantin Rudneanu și mulți alții. Iar subiectele din afara istoriei erau din folcloristică, istoria artelor, istoria teatrului, istoria medicinei, presă, istoria învățământului, muzică, pentru înființarea unei arhive fotografice. Ultimul capitol se referă la Istoria în ziarul Dacia din Timișoara (1939- 1944), apărut în 21 iulie 1939 până după 23 august 1944, ca și ziarul anterior, cu dr. Nicolae Ilieșiu ca director administrativ și Romulus P. Roșu ca redactor- șef. „Dacia nu e a nimănui, dar e a tuturora...servește nevoile spirituale ale neamului românesc” cu un tiraj zilnic de 7000 de exemplare, cel mai mare în istoria gazetăriei românești din Banat, atunci când în orașul Timișoara apărea doar un cotidian românesc (Vestul) față de șapte ale “minoritarilor”. Aici s-au publicat materiale de istorie veche, medie, modernă și contemporană susținute de un mănunchi din cei mai buni condeieri ai Banatului precum Alexandru Borza, Traian Popa, Nicolae Tomiciu, Gheorghe Cotoșman, Victor Vlăduceanu, Ion B. Mureșianu, I. D. Suciu, Victor Motogna, Aurel E. Peteanu, Nicolae Ilieșiu, Petru Nemoianu, Sfeta losif, Ștefan Gomboșiu, Alexandru Moisi, Cornel Corneanu, toți în slujba ridicării culturale a Banatului. 521 Regretăm lipsa unui indice de nume care ar fi ușurat mult cercetarea acestei lucrări binevenite în peisajul cultural istoric al Banatului care prezintă un tablou veridic al preocupărilor culturale și istorice ale oamenilor de cultură ai acestui ținut, contribuind la implementarea unui Banat care contribuie prin propriile tezaure istorice, din toate epocile, la îmbogățirea istoriei naționale. Pr. Gheorghe Naghi 522 Costin Feneșan, Sub steag străin, Editura Enciclopedică, București, 2011, 1095 p. „Ceea ce caracterizează comunismul nu este desființarea proprietății în general, ci desființarea proprietății burgheze” (Karl Marx, Manifestul Partidului Comunist) „Lasă-i să discute! Lasă-i să vorbească! Periculos nu este dușmanul care se autodemască. Este de temut dușmanul camuflat, pe care noi încă nu-1 cunoaștem. Cât despre ăștia, care își dau arama pe față, totul este consemnat și va veni și timpul când ne vom răfui cu ei” (Stalin, 1924) „Un comunist este ca un crocodil: când deschide gura nu știi dacă încearcă să-ți zâmbească sau se pregătește să te mănânce” (Winston Churchill) Citatele de mai sus încearcă să contureze o imagine amplă asupra unui sistem social-politic importat din URSS, care a dominat - timp de 50 de ani - și o parte semnificativă a continentului european, într-un secol al extremelor, al regimurilor dictatoriale de extremă stângă sau dreaptă, al experimentelor sociale nereușite, ce pretindeau a aduce „binele general”, al ,,-ismelor” (fascism, nazism, comunism). In aceeași manieră, reputatul istoric Costin Feneșan realizează o remarcabilă sinteză a documentelor privind istoria mișcării comuniste și a Partidului Comunist din România în perioada „copilăriei” comunismului în țara noastră, reușind - prin intermediul analizei și a comparației - să demonteze unele teorii insuficient argumentate despre această perioadă și despre minusculul partid comunist și, în egală măsură, să formuleze opinii și concluzii foarte interesante și pertinente despre mișcarea comunistă în spațiul românesc și, prin extensie, în cel est și sud-est european. Titlul volumului - de altfel, impresionant prin calitatea și cantitatea informației brute și prelucrate, conexiuni, comparații, opinii și concluzii - Sub steag străin, este relevant pentru „cazul comuniștilor din România și al partidului lor care, încă de la bun început, nu s-au aflat sub faldurile tricolorului”, după cum spune chiar autorul. Internaționalismul proletar, promovat de autoritățile bolșevice de la Moscova prin intermediul Kominternului, trebuia să devină cuvânt de ordine pentru toate partidele comuniste din imediata apropiere a Uniunii Sovietice, dar și pentru cele care s- au constituit în vestul Europei, fapt care răzbate din fiecare pagină a volumului de față. Autorul a reușit o performanță extraordinară, încredințând tiparului 523 246 de documente din anii de debut ai mișcării comuniste din România, începând cu 1919 (cu referiri consistente la oameni și fapte din a doua parte a anului 1917 și până la finele anului 1918) și sfârșind cu anul 1924 (când P.C.d.R. a fost scos în afara legii). Cercetând - cu acribie științifică - aceste documente, istoricul apreciază faptul că trecutul mișcării comuniste din România a fost influențat de doi factori de maximă importanță: pe de o parte - impactul teoriei și concepției politice leniniste (expusă, în mod special, în lucrarea Statul și revoluția, precum și în scrierea Stângismul - boala copilăriei comunismului), împreună cu exprimarea lor practică în timpul loviturii de stat bolșevice și în anii următori, pe de altă parte - cele 21 „porunci” (condițiile de admitere în Internaționala Comunistă) la care a subscris partidul comuniștilor din România cu ocazia afilierii la Komintern. In egală măsură, în volumul de față este reluată, însă, de data aceasta, cu o serie de completări și cu o foarte bună argumentație, opinia că - atât prin numărul său de membri, cât și prin activitatea sa - Partidul Comunist din România, aflat de multe ori în pragul disoluției încă din primii săi ani de existență, a fost de importanță secundară pentru conducerea Kominternului și a Federației Comuniste Balcanice. Documentele relevă și lipsa de coeziune internă a Partidului Comunist din România, exploatată - în mod abil - de Komintern și de Partidul Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice, fiind conturate destul de clar grupările componente și, de multe ori, rivale fățiș sau abia mimând consensul: gruparea foștilor membri ai Partidului Socialist, reuniți în jurul lui Gheorghe Cristescu și militând pentru activitatea desfășurată în mod legal și în cadrul statului național, a cărui integritate nu o puneau în cauză; gruparea radicală, alcătuită - în principal - din comuniștii basarabeni și din cei aflați în emigrație în Rusia Sovietică, adepți ai acțiunii ilegale și ai actelor teroriste; gruparea formată din comuniștii de etnie bulgară, în același timp membri ai unei organizații iredentiste așa-zis revoluționare, care milita - de fapt - pentru desprinderea Dobrogei de statul român și alipirea ei la Bulgaria, grupare care, datorită solidarității etnice, s-a bucurat - prin intermediul lui Vasil Kolarov și Gheorghi Dimitrov - de o influență consistentă pe lângă conducerea Komintern și de o poziție decisivă în cadrul Federației Comuniste Balcanice; gruparea comuniștilor transilvăneni de etnie maghiară, partizani ai iredentismului vizând desprinderea Transilvaniei de România Mare, grupare aflată sub protecția moscovită a lui Bela Kun și Mâtyăs Răkosi. Autorul demontează și unele teorii exagerate, formulate după Revoluția din decembrie 1989, conform cărora - pe tot parcursul existenței sale - Partidul 524 Comunist din România a fost condus de oameni tară studii, cu un nivel intelectual precar și total obedienți Moscovei, din motive ideologice sau pur materiale. Dimpotrivă, cel puțin la începutul existenței sale oficiale, o bună parte din liderii și fruntașii P.C.d.R. nu au provenit din rândurile muncitorimii cu un nivel academic modest de pregătire, ci din rândul celor care au urmat studii universitare temeinice sau o instruire postliceală; este vorba despre Mihai Gheorghiu-Bujor, Mihai Cruceanu, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvăny, Lucrețiu Pătrășcanu, Timotei Marin, David Fabian, Gelbert Moscovici, Ecaterina Arbore-Ralli, Ana Pauker, Marcel Pauker, Alexandru Dobrogeanu-Gherea și Ștefan Foriș, singura excepție fiind Gheorghe Cristescu, lipsit de o pregătire academică superioară, însă foarte bine instruit ca autodidact. Insă, dincolo de acest aspect, liderii amintiți mai sus rămâneau înfeudați dogmatismului ideologic propovăduit de Komintern, fie dintr-o convingere intimă privind superioritatea sistemului socialist în curs de instalare în Rusia Sovietică, fie din teama de represalii din partea partidului „frate mai mare”, de la Moscova. în Cuvânt înainte, istoricul C. Feneșan realizează și o scurtă trecere în revistă a celor mai semnficative documente pentru: cunoașterea începuturilor mișcării comuniste din România (raportul amplu adresat Kominternului de către Alexandru Nicolau, unul din liderii Grupului comunist român al Partidului Comunist Rus; raportul consistent adresat Kominternului, la 1 mai 1921, de către Alecu Constantinescu, pe atunci reprezentant al socialiștilor de stânga din România pe lângă Internaționala a IlI-a, cu privire la activitatea desfășurată de grupurile comuniste finanțate de Rusia Sovietică pe teritoriul României, începând cu anul 1918 și până în primăvara anului 1921; o serie de documente care confirmă, cu prisosință, dirijarea și finanțarea mișcării comuniste din România de către Rusia Sovietică, mai ales prin intermediul Biroului de Sud-Harkov al Kominern, aflat sub conducerea lui Cristian Rakovski și al înaltului Colegiu autonom pentru combaterea contrarevoluției în Ucraina și Basarabia; mai multe documente referitoare la prezența, în Rusia Sovietică, în perioada octombrie- decembrie 1920, a delegației socialiste din România, formată din Gheorghe Cristescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, David Fabian, Constantin Popovici, Eugen Rozvăny și Ion Flueraș și discuțiile aprinse purtate de aceasta cu mai mulți lideri de frunte ai Komintern, precum Zinoviev, Buharin și Rakovski, pe tema afilierii la Internaționala a IlI-a; planul de activitate - pe anul 1921 - al Biroului de sud-est-Viena al Komintern, etc.), subordonarea directă față de Federația Comunistă Balcanică, dominată de comuniștii bulgari (liniile directoare 525 ale activității P.C.d.R. în anul 1922; rezoluția celei de-a IV-a Conferințe a F.C.B. - Sofia, iunie 1922; hotărârile celei de-a Vl-a Conferințe comuniste balcanice ș.a.), demascarea tensiunilor din interiorul partidului, lipsa de credibilitate și audiență în societatea românească, procesul de acaparare rapidă a sindicatelor de către comuniști, agitația și propaganda comunistă, congresele și conferințele P.C.d.R. desfășurate în intervalul 1922-1924, structura și schema organizatorică a Partidului Comunist din România (elaborată, la finele anului 1924, de către David Fabian, unul dintre membrii Comitetului Central ales la Congresul al III- lea al partidului), delațiunile liderilor comuniști rmâni (la Komintern, Federația Comunistă Balcanică sau chiar la autoritățile statului român), activitățile P.C.d.R. împotriva statului român, activitatea organizației Ajutorul Roșu din România și a raporturilor ei cu centrala moscovită Ajutorul Roșu Internațional (MOPR) în anii 1923-1924 ș.a.m.d. Autorul apreciază că, pentru a avea o istorie cât mai completă și mai nuanțată a „copilăriei” comunismului în România, este necesară studierea documentelor legate de P.C.d.R. în anii de început, păstrate în alte arhive din capitala Federației Ruse și de la Sankt Petersburg. Cuvântul înainte este urmat de o cronologie completă a radicalizării mișcării socialiste din România, sub imboldul revoluției bolșevice din Rusia (1917-1921) și a activității Partidului Comunist din România în condiții de deplină legalitate (mai 1921- aprilie 1924), precum și a acțiunilor comuniștilor români în primele luni de ilegalitate (mai-decembrie 1924), o bibliogrcfie selectivă, un dicționar biogrcfie al diverselor personalități comuniste românești sau străine - aflateîn conexiune directă, câteva anexe foarte importante (congresele și conferințele Internaționalei a IlI-a Comuniste și organizațiile create și patronate de Komintern; conferințele și plenarele Federației Comuniste Balcanice; scrisoarea lui Mihai Gheorghiu-Bujor, lider al Comitetului român de acțiune revoluționară-comunistă de la Odessa, prin care îi solicită sprijin lui Leon Davidovici Troțki, comisar al poporului pentru Afaceri Srăine al Rusiei Sovietice, pentru a declanșa - în România - revoluția bolșevică; cele 21 de condiții puse partidelor muncitorești din întreaga lume pentru admiterea în Internaționala a IlI-a Comunistă), o notă asupra ediției - care aduce clarificările necesare (semnată de istoricul C. Feneșan), o listă de abrevieri, compusul propriu-zis al documentelor (multe dintre ele redactate în limbile franceză și germană, cunoscute de majoritatea liderilor comuniști ruși sau de alte naționalități, însoțite - desigur - de traducerea în limba română) și anexe foto, considerate foarte 526 reprezentative pentru legăturile existente între social-democrații de stânga români și bolșevicii ruși încă înainte de 1917 (întâlnirea dintre Cristian Rakovski, Lev Davidovici Troțki și Constantin Dobrogeanu-Gherea - 1913; participanții la cea de-a doua Conferință Socialistă Balcanică - București, 6-8 iulie 1915; un grup de social-democrați de stânga expulzați din România în anii 1907-1908; o manifestație a Batalionului revoluționar român pe străzile din Odessa - ianuarie 1918; legitimația de participare a lui Alexandru Bădulescu/Gelbert Moscovici la Congresul al Vl-lea al Internaționalei Comuniste - 1928; fișa de serviciu a lui Gelbert Moscovici/Alexandru Bădulescu în calitate de funcționar al Comitetului Executiv al Komintern - completată chiar de G. Moscovici; „Foaia Țăranului”, organ al Partidului Țărănesc Revoluționar Român, anul I, nr. 2, Moscova, 31 martie 1918; „Comunistul”, organ al Grupului comunist/bolșevic român din Odessa, anul I, nr. 26, Odessa, 12 iulie 1919 ș.a.md.). Volumul de față suplinește, cu succes, un gol în istoriografia românească, „copilăria” comunismului în țara noastră fiind - înainte de 1989 - un subiect aproape tabu pentru istoricii români, dar și pentru publicul larg, mereu supus cenzurii și imperativelor ideologice ale regimului dictatorial, iar după Revoluția din decembrie - insuficient cercetat, uneori cu superficialitate sau cu prea puțină obiectivitate, indispensabilă pentru studierea temeinică a istoriei unui popor, autorul făcându-și, din nou, datoria, în mod exemplar, față de comunitatea academică românească și internațională, dar și față de cititorii români, interesați să afle crâmpeie ale istoriei românilor în secolul XX, adevăruri uitate, adevăruri nescrise și oferindu-ne nouă, tuturor, câteva restituiri necesare. Eusebiu Narai ABREVIERI BIBLIOGRAFICE AARMSI - Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice. București AHA Cluj - Anuarul Institutului de Istorie George Bariț. Cluj-Napoca AHA Iași - Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol. Iași AIRCRU - Annuario del Institute Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica. Veneția AMN - Acta Musei Napocensis. Cluj-Napoca AnB (S.N.) - Analele Banatului, Serie Nouă, Arheologie-Istorie. Timișoara AOASH -Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae. Budapesta Apulum - Apulum. Alba-Iulia AȘD - Anuarul Școlii Doctorale. Istorie. Civilizație. Cultură. Cluj- Napoca AUB - Analele Universității București- București AUC - Analele Universității Craiova. Craiova AUSz-Historia- Acta Universitatis Szegediensis. Acta Historica Banatica - Banatica. Reșița BMI - Buletinul Monumentelor Istorice. București Dacoromania - Dacoromania. Cluj-Napoca DIR - Documente privind istoria României. București FD - Foaia Diecezană. Caransebeș FHDR - Fontes Historiae Dacoromanae. București JEH - Journal of Ecclesiastical History. Cambrige MA - Mitropolia Ardealului MB - Mitropolia Banatului MCA (S.N.) - Materiale și Cercetări Arheologice. Serie Nouă. București MIOG - Mittelungen des Instituts fur Osterreichische Geschichte. Viena MN - Muzeul Național. București MTT - Magyar Tbrtenelmi Târ. Budapesta PB - Patrimonium Banaticum. Timișoara 528 RA - Revista Arhivelor. București RI - Revista de Istorie. Revista istorică. București RISBC - Revista Institutului Social Banat Crișana. Timișoara RRH - Revue Roumaine d’Histoire. București SIB - Studii de istorie a Banatului. Timișoara SMIM - Studii și Materiale de Istorie Medie. București Studii - Studii. Revistă de Istorie. București SUBB. Historia - Studia Universitatis ,3abeș-Bolyai”. Historia. Cluj-Napoca SympThrac - Symposia Thracologica, Institutul Român de Tracologie. București Sz - Szâzadok. Budapesta Tibiscum - Tibiscum. Caransebeș TSz. - Tortenelmi Szemle. Budapesta TT - Tortenelmi Tar. Budapesta WA - Martin Luther, Werke. Kritische Gesamtausgabe. Weimar, 1883-1939 Ziridava - Ziridava. Studii și cercetări. Arad CĂRȚI EDITATE DE MUZEUL BANATULUI MONTAN REȘIȚA ÎN PERIOADA 1990-2010 BOOKS PUBLISED BY THE MUSEUM OF MOUNTAINOUS BANAT REȘIȚA, 1990-2010 PERIODICE 1. Banatica 12/1 (1991), 368 p. 2. Banatica 12/2 (1991), 408 p. 3. Banatica 13/1 (1995), 303 p. 4. Banatica 13/2 (1995), 546 p. 5. Banatica 14 (1996), 502 p. 6. Banatica 15/1 (Arheologie) (2000), 284 p. 7. Banatica 15/2 (Istorie) (2000), 288 p. 8. Banatica 16/1 (Arheologie) (2003), 402 p. 9. Banatica 16/2 (Istorie) (2003), 428 p. 10. Banatica 17 (2005), 641 p. 11. Banatica 18 (2008), 521 p. 12. Banatica 19 (2009), 406 p. 13. Banatica 20/1 (2010), 346 p. 14. Banatica 20/2 (2010), 360 p. 15. Arheologia medievală, vol.I (1996), 212 p. 16. Arheologia medievală, vol.II (1998), 248 p. 17. Arheologie medievală, voi. III (2000), 313 p. 18. Arheologia medievală, voi. VI (2007), 281 p. CĂRȚI 1. Albert, Carmen - Documentele Institutului Social Banat-Crișana, voi. 1 (2003), 406 p. 2. Albert, Carmen - Documentele Institutului Social Banat-Crișana, voi. 2 (2008), 417 p. 530 3. Ardeț, Adrian - An.forele din Dacia Romană (2006), 360 p. 4. Andea, Avram - Banatul cnezial până la înstăpânirea habsburgică (1996), 202 p. 5. Batricevic D., Pavlovic C., Roșu C. - Valahii din Muntenegru (2007), 167 p. 6. Bocșan, Nicolae - Ideea de națiune la românii din Transilvania (1997), 256 p. 7. Bocșan, Nicolae, Duma, Mihai, Bona, Petru-Franța șiBanatul(1789- 1815) (1994), 244 p. 8. Boldea, Ligia - Nobilimea românească din Banat în sec. XIV-XVI ( 2002), 378 p. 9. Bozu, Ovidiu - Catalogul colecției romane (2008), 234 p. 10. Braniște, Valeriu - Scrisori din închisoare (1996), 243 p. 11. Călin, Petru - Tiparul românesc diecezan din Caransebeș (1993), 304 P- 12. Călin, Petru - Valori ale tiparului european, voi. 2 (1995), 116 p. 13. Ciulei, Gheorghe -Dreptul românesc în Banatul medieval (1997), 169 P- 14. Kulturraum Mittelere und Untere Donau (1995), 452 p. 15. Leu, Valeriu - Cartea și lumea rurală (1996), 252 p. 16. Leu, Valeriu - Identitate și alteritate (1996), 171 p. 17. Leu, Valeriu - Cartea veche românească din bisericile eparhiei Caransebeșului (1996), 327 p. 18. Leu, Valeriu - Studii istorice bănățene (1997), 202 p. 19. Leu, Valeriu - Modernizare și imobilism (1998), 98 p. 20. Lupulovici, losana Victoria - Obiceiuri de Crăciun la sârbii din Banat (2010), 33 p. 21. Lupulovici, Vasa - Mănăstirile sârbești din Banat (2006), 121 p. 22. Lupulovici, Vasa - Viața bisericească a sârbilor din Banat (2009), 522 P- 23. Opriș, loan - Anton Golcpenția - Un destin frânt (1997), 154 p. 24. Patrimonium Banaticum (2007), 100 p. 25. Radu, Adriana - Cultura Sălcuța din Banat (2002), 367 p. 26. Rusu, Adrian Andrei - Bibliografia fortificațiilor medievale și premoderne (1996), 157 p. 530 27. Românii în Europa medievală (între Orientul bizantin și Occidentul latin). Studii în onoarea profesorului Victor Spinei, volum îngrijit de Dumitru Țeicu, Ionel Cândea (2008), 894 p. 28. Simpozionul internațional „Credință și mărturisire", Caransebeș (2010), 482 p. 29. Taban, Mircea - Catalogul colecției etnogrcfice (2008), 150 p. 30. Taban, Mircea - Les Industries populaires du departement de Caraș- Severin (2008), 255 p. 31. Țeicu, Dumitru, Lazarovici, Gheorghe - Gornea. Din arheologia unui sat medieval din Clisura Dunării (1996), 68 p. 32. Țeicu, Dumitru - Studii istorice (2003), 171 p. 33. Țeicu, Dumitru - Montainous Banat in the Middle Ages (2008), 232 p. 34. Țeicu, Dumitru - Geogrofia ecleziastică a Banatului (2007), 263 p. 35. Țeicu, Dumitru - Ekklesiatische Geogrcfie des Mittelalterlichen Banats (2007),’295 p. 36. Țeicu, Dumitru - Cetăți medievale din Banat/Medieval fortfications in Banat (2009), 158 p. 37. Țeicu, Dumitru - Arta minoră medievală din Banat/Minor medieval art in Banat (2009), 272 p. 532 TEZE DE DOCTORAT PUBLICATE DE MUZEUL BANATULUI MONTAN ARHEOLOGIE: Ardeț, Adrian, Anforele din Dacia Romană, Timișoara, 2006, 361 p. Pinter,Zeno-Karl, Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat (sec. 1X-XIT), Reșița, 1998, 273 p. Radu, Adriana, Cultura Sălcuța din Banat, Reșița, 2002, 367 p. Țeicu, Dumitru, Banatul Montan în Evul Mediu, Timișoara, 1998, 564 p. ISTORIE: Boldea, Ligia, Nobilimea românească din Banat în sec. XIV-XVI (origine, statut, studiu genealogic), Reșița, 2002, 371 p. Graf, Rudolf, Domeniul bănățean al StEG (1855-192G), Reșița, 1997, 371 p. Leu, Valeriu, Cartea și lumea rurală în Banat (1700-183G), Reșița, 1996, 252 p. Lupulovici, Vasa, Viața bisericească a sârbilor din Banat între anii 1865- 1918, Cluj-Napoca, 2009, 522 p. Narai, Eusebiu Marcel, Viața economică și socială în județele Caraș și Severin (1944-1948), Cluj-Napoca, 2010, 372 p. Roșu, Ovidiu Laurențiu, Comunitatea de avere a fostului Regiment de Graniță nr. 13 din Caransebeș, Timișoara, 2010, 424 p. Taban, Mircea, Les Industries pcpulaires du departement de Caraș-Severin, Timișoara, 2008, 255 p. PĂTRUNDEREA STĂPÂNIRII MAGHIARE ÎN BANAT. CONTRIBUȚII LA APARIȚIA INSTITUȚILOR DE TIP OCCIDENTAL Zoltăn lusztin Rezumat. Pornită pe la sfârșitul secolului IX, cucerirea regiunii dintre Mureșul Inferior și Dunăre se desfășoară de-a lungul a câtorva secole și are ca rezultat implantarea instituțiilor politico-administrative de tip apusean. Formațiunile politice autohtone, aflate la un anumit nivel politic de dezvoltare, sunt oprite din propria evoluție în urma influențelor aduse de cuceritori. Obștilor sătești și cnezatelor li se suprapun comitatele și comiții de cetăți cu funcțiile administrative aferente. întregul proces urmează o linie neuniformă. Ducatului lui Glad i se impune o vasalitate indefinită, dar pe de-altă parte autoritatea principelui Achtum ajunge să rivalizeze cu regatul Sfântului Ștefan. Din punct de vedere administrativ unele forme instituționale vor supraviețui și după acest moment. Procesul de pătrundere a maghiarilor între Mureș și Dunăre urmărește transformările și evoluțiile propriilor forme statale. Datorită acestui aspect pătrunderea stăpânirii maghiare se produce etapizat, într-o primă fază ambiguu, iar apoi, după consolidarea regatului apostolic, devine tot mai deslușită. Inițial, instituțiile autohtone par a funcționa alături de cele apusene, adoptate de maghiari prin filiera germană. O PROBLEMATICĂ PATRIMONIALĂ DIN BANATUL MONTAN MEDIEVAL: DONAȚIILE REGALE DE SECOL XIV-XVI Ligia Boldea Rezumat. Stăpânirea patrimonială bănățeană, consolidată la cumpăna veacurilor XIV-XV ca urmare a măsurilor social-juridice adoptate de cei doi Angevini, a determinat evidențierea în plan documentar a unei elite sociale românești, circumscrisă cu precădere arealului Banatului de deal și de munte, ce își obține acum din partea regalității recunoșterea oficială prin acte de nouă donație asupra stăpânirilor deținute ab antiquo, conform textului de danie. Interesante, prin prisma problematicilor pe care le-au determinat, sunt donațiile regale inițiale ce au fost efectuate de regii maghiari dar și de principii transilvăneni pe parcursul secolelor XIV-XVII, cu efecte mai mult sau mai puțin semnificative și de durată asupra sistemului funciar patrimonial bănățean. Căci într-un anume mod pot fi percepute donațiile ce i-au avut ca beneficiari pe nobilii români bănățeni, cărora nu au făcut altceva decât să le sporească patrimoniul funciar deja existent în zonă, prin acordarea de noi moșii în districtele bănățene sau în comitatele învecinate (deși acest lucru a determinat în câteva cazuri strămutarea unor familii din Banat în comitatele transilvănene), și cu totul alte consecințe au avut donațiile regale sau princiare acordate elementelor alogene, reale imixtiuni în sistemul de stăpânire bănățean (protejat de diploma privilegială din 1457), ce au generat situații și reacții extrem de diverse, individuale sau ale comunității locale, în funcție de condițiile în care s-au efectuat acele donații, de persoana donatarilor, de obiectul donației sau de contextul temporal. O cazuistică interesantă și variată prin prisma evoluției sale în timp, ce conturează și nuanțează un aspect semnificativ al raporturilor social-juridice instaurate între puterea centrală și comunitatea românească bănățeană, reprezentată de o elită socială ce și-a câștigat în timp un rol bine definit în această zonă situată la fruntariile sudice ale regatului maghiar, ulterior ale principatului transilvănean. POLITICA HABSBURGICĂ LA FRONTIERELE CREȘTINĂTĂȚII LA ÎNCEPUTUL ANILOR 1500 Alexandru Simon Rezumat. în vara lui 1506 regele Alexandru I al Poloniei a murit. Cel mai tânăr dintre frații Jagiello, Sigismund, fostul pretendent la tronul Moldovei în 1497 și succesorul lui loan Corvin ca duce de Glogov, Liptov și în Silezia, a fost încoronat rege. El a încheiat rapid un tratat cu fratele său Vladislav al II-lea, rege al Boemiei și Ungaria (în cazul în care acesta din urmă încă se confrunta cu provocări majore după încercarea eșuată de a-1 detrona la sfârșitul anului 1505). Alianța a fost îndreptată împotriva regelui romanilor, Maximilian I de Habsburg, a cărui influență asupra lui Vladislav al II-lea a crescut în ultimele luni din cauza inamicilor ungari comuni și a slăbiciunii pe plan intern a lui Vladislav. Buda, de asemenea, a încercat să securizeze granița ei de est, respectiv flancul sudic al Cracoviei, supus presiunilor lui Bogdan III al Moldovei. Bogdan a fost dornic să răzbune înfrângerea sa din Polonia de la mijlocul anului 1505. Dar, în egală măsură, a dorit să păstreze moșiile din Transilvania și privilegiile acordate de Matia Corvin și Vladislav al II-lea tatălui său, regretatul Ștefan III. în plus, Bogdan a fost de asemenea interesat, ca și tatăl său și elita maghiară, să rămână vasal de la Buda și nu de Cracovia (în conformitate cu prevederile tratatului dintre Sigismund și Vladislav, Moldova avea să rămînă stat vasal Ungariei, atâta vreme cât el și descendenții săi vor trăi). Conștient de problemele interne ale lui Vladislav și ale Habsburgilor (legăturile între Suceava și Viena au fost deosebit de puternice în ultimii ani ai domniei lui Ștefan al III-lea), deși aparent s-a abținut să intervină în treburile limba maghiară, Bogdan III urmărit soluționarea conflictului său de la frontiera cu regatul polonez. NU ESTE ADIAPHORON? LIMBĂ ȘI CONFESIUNE ÎN TRANSILVANIA POSTREFORMATORICĂ Edit Szegedi Rezumat. Pornind de la însemnările de calendar din 1592 despre germanizarea slujbei la Brașov, articolul de față își propune să cerceteze dacă și în ce măsură limba liturgică a fost un adiaphoron în Transilvania postreformatorică, mai precis în Biserica de Confesiune Augustană. Pe baza primelor scrieri ale Reformei, ca și a hotărârilor sinodale, s-a arătat că limba latină, ca limbă liturgică, n-a fost niciodată abandonată în totalitate. A existat însă amendamentul ca acele părți ale liturghiei care erau fundamentale din punct de vedere doctrinar și, în primul rând, administrarea sacramentelor să se desfășoare în limba vernaculară. Limba a dobândit astfel statutul unui adiaphoron aparte care, în procesul formării confesionale, a căpătat valențele unei mărturisiri de credință. CONSCRIPȚIA ȘI INVENTARUL BUNURILOR CETĂȚII INEU ÎN ANUL 1605 Adrian Magina Rezumat. Localitatea Ineu apare menționată în documente începând cu secolul al Xll-lea. La sfârșitul secolului al XV-lea s-a construit aici o fortificație care, urmare a restaurărilor ulterioare, a supraviețuit până în zilele noastre. La mijlocul secolului al XVI- lea toată zona a fost ocupată de otomani, care vor rămâne aici până la sfârșitul acestui secol. Ca urmare a ofensivei creștine din anul 1595, cetatea de la Ineu și zona adiacentă au fost recuperate de armata transilvană, menținându-se în frontierele Principatului transilvănean până în anul 1658. După un deceniu de la recuperarea sa, în mai 1605, s-a realizat un inventar al tuturor bunurilor și al armamentului existent în acel timp în cetate. Documentul, prezentat în anexă, reproduce în detaliu sistemul de fortificații, tipurile de tunuri, modul de amplasare al artileriei și al proviziilor de care dispuneau apărătorii. Cu această ocazie au fost înscrise localitățile și pământurile care aparțineau cetății, precum și veniturile sale. Este una dintre primele mărturii de acest fel privind o cetate de la frontiera Principatului Transilvaniei, oferindu-ne informații importante despre structura și modul de funcționare ale unei asemenea fortificații. ACAȚIU BARCSAI DE BÂRCEA MARE, ULTIMUL BAN AL LUGOJULUI ȘI CARANSEBEȘULUI (26 DEC. 1644 - 14 SEPT. 1658) Sorin Bulboacă Rezumat. Personalitatea controversată a ultimului ban de Lugoj-Caransebeș, Acațiu Barcsai, a fost amănunțit analizată pe baza mărturiilor de epocă de către I. Bănățeanul, care a pus în evidență rolul său ca stimulator al progresului cultural-religios, precum și de Ion Totoiu care a aprofundat problema dominației otomane în Banat și Crișana, într-un prim studiu despre istoria vilaietului Timișoarei. Personalitatea complexă și contradictorie a ultimului ban de Lugoj-Caransebeș, românul Acațiu Barcsai, este prezentată în contextul raporturilor politice internaționale. Importanta activitate diplomatică a banului Acațiu Barcsai este ilustrată de relațiile sale cu Țara Românească și Moldova în timpul domniilor lui Matei Bsarab, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Constantin Șerban Basarab. Diplomat de carieră, sfătuitor al principelui Gheorghe Rakoczi II a fost membru al “consiliului locumtenențial” care a guvernat Transilvania când principele a participat la campania din Polonia (1657). Câțiva bani, printre care și Acațiu Barcsai, au deținut și poziția de președinte al Tablei princiare. Banul Acațiu Barcsai a fost, de asemenea, membru al comisiei de revizuire a Constituțiilor Aprobate ale Transilvaniei (în 1653), care garanta privilegiile celor două districte din Banat. în secolele XVI-XVII banii de Caransebeș și Lugoj au fost conducătorii vieții confesionale din estul Banatului, susținând Reforma, respectiv calvinismul. Astfel, Acațiu Barcsai a interzis construcția unei biserici catolice la Slatina Timiș în 1644 dar a susținut tipărirea unei cărți calvine în limba română. PREROGATIVELE JURIDICE ALE JUDELUI SĂTESC ÎN LEGISLAȚIA SECOLULUI AL XVII-LEA Livia Magina Rezumat. Analiza instituțiilor și a transformărilor pe care acestea le parcurg presupune angajarea într-o susținere a tuturor tipurilor de surse, inclusiv legislația vremii. Instituția judelui sătesc nu face excepție, iar atribuțiile celui care îndeplinește această funcție sunt prevăzute de către hotărârile legislative alături de celelalte atribuții, cum ar fi cele fiscale, militare etc. Judele sătesc, ajutat de către jurații satului aleși dintre membrii comunității, adunați în cadrul scaunului sătesc, se constituie în prima instanță de judecată în piramida procedurii judecătorești. Acest scaun poate judeca cazuri începând cu injuriile și până la „dosare” cu o valoare de la 3 până la 12 florini, în funcție de zonă. Tot judele este responsabil cu prinderea infractorilor, hoți, tâlhari, violatori, incendiatori, acțiune la care trebuie să participe întregul sat. UNELE ASPECTE REFERITOARE LA MINERITUL ȘI METALURGIA BĂNĂȚEANĂ ÎNTRE ANII 1718-1726, ANALIZATE PRIN PRISMA UNOR DOCUMENTE AFLATE LA ARHIVELE CURȚII IMPERIALE DIN VIENA Ovidiu Marinei Koch-Tufiș Rezumat. După ocuparea Banatului de către Imperiul Habsburgic în anul 1718, recunoscută prin Pacea de la Passarowitz, provincia devine un domeniu al Camerei Aulice și al Coroanei, fiind organizată ca atare, condusă fiind din punct de vedere economic după principiile și premisele ideologiei mercantilismului. Oficiul central responsabil pentru problemele economice, financiare și sociale ale Imperiului a fost Camera Aulică și Administrația teritoriului bănățean ca oficiu regional, respectiv local. Ele au acordat mineritului și metalurgiei bănățene o atenție deosebită. Organizarea acestora începe cu Decretul Camerei Aulice din 17 decembrie 1717, fiind completată cu decrete ulterioare ale aceleiași oficialități, dar și ale Administrației teritoriului bănățean. Oficiile amintite hotărăsc măsuri drastice pentru grabnica reluare a activităților minelor și instalațiilor metalurgice existente de pe vremea turcească în Banat, dar înființează și noi mine și centre metalurgice, cu o tehnică mult mai progresistă, elaborată anterior în alte regiuni montanistice de pe teritoriul Imperiului Habsburgic. Concomitent, oficialitățile habsburgice practică o politică sistematică de colonizare (Impcpulationspatente), prin care aduceau forță de muncă calificată pe domeniile deficitare - provenită din acele zone ale monarhiei care dispuneau de tradiție în minerit și metalurgie. Aceștia au fost colonizați pe domeniul montanistic bănățean. La baza lucrării de față stau documente din Arhiva Camerei Aulice de la Viena cu privire la mineritul și metalurgia bănățeană din perioada 1718-1726. Printre ele este o descriere a lucrărilor executate în mineritul de cupru, datând din 19 august 1718, semnată de către Inspectorul montanistic superior Johann Schubert; rezultatele unor probe de laborator cu minereuri de cupru din Oravița si Maidanpek, executate de oficiul Imperial al Monetăriei din Viena și adresată Camerei Aulice în anul 1719; un document conceput de un fost contabil minier din Banat, la Viena, datat 27 ianuarie 1725, adresat guvernatorului Banatului, contele general Mercy, în care sunt prezentate planurile mai multor construcții, printre care ale unei topitorii de alamă la Oravița, a mai multor instalații industriale din Banat, care aveau ca scop realizarea unor obiective pentru valorificarea bogățiilor naturale ale Banatului; un raport al generalului guvernator Mercy, datat 25 septembrie 1725 și adresat Consiliului de Război de la Viena, unde sunt prezentate necesitatea realizării dezvoltării minelor de plumb și argint de la Dognecea și avantajele economico-financiare care ar decurge de aici. Ca bază a raportului generalului-guvernator Mercy, a servit o documentație care i-a fost adresată. Provenea de la Inspectorul montanistic superior Johann Schubert și era datată 24 septembrie 1725. Aici se subliniază avantajele dezvoltării mineritului la Dognecea, împreună cu un proiect de dezvoltare a minelor și topitoriilor, împreună cu rezultatele unor probe de laborator promițătoare a minereurilor de plumb și argint din Munții Dognecei. Am folosit, de asemenea, o hotărâre luată la Timișoara în martie 1726, cu privire la bugetul și investițiile planificate în minele de cupru și topitoriile de la Oravița și Maidanpek, la minele și topitoriile de plumb și argint de la Dognecea, la topitoriile de fier din Bocșa și la topitoriile de sticlă de la Calina din anul 1726. Documentele mai sus menționate oferă o impresie relevantă asupra situației minelor și instalațiilor metalurgice din Banat în perioada menționată, deci despre minele și topitoriile de cupru de la Oravița, minele de plumb și argint de la Dognecea, uzinele de fier din Doman și Tilfa din apropiere de Bocșa, instalațiile siderurgice și topitoriile de cupru de la Oravița, ciocanele de foijă pentru cupru din Ciclova, topitoriile de plumb și argint de la Dognecea, despre cuptorul înalt, topitoria de fier și foija de la Bocșa, precum și despre topitoria de sticlă de la Calina. Conțin, de asemenea, informații despre mina de cupru și topitoriile de la Maidanpek din Serbia de nord, care făcea în acea vreme parte din Imperiul Habsburgic și era subordonată Administrației teritoriului bănățean. STUDENȚI DIN BANATUL MONTAN LA ȘCOLI ȘI UNIVERSITĂȚI EUROPENE (1750-1850) Dragoș-Lucian Țigău Rezumat. Frecventarea unor centre universitare de către studenți și tineri din Banatul de Munte are o îndelungată tradiție, atestată încă din 1420. După anul 1718 Banatul ajunge în stăpânirea Habsburgică. Aceasta a venit cu o viziune nouă asupra administrației și o legislație care a ușurat legăturile și conexiunile acestei provincii cu valorile vest- și central europene. Până la 1850, colegiile și universitățile europene au fost frecventate de aproximativ 180 de studioși proveniți atât din șesul bănățean (11 localități), cât și din Banatul de munte și granița militară (14 localități). în perioada studiată rolul intelectualilor devine tot mai important, dezvoltându-se în direcția statutului de meserie și funcție, deseori puse în slujba statului. Activitatea absolvenților universitari se apreciază tot mai mult sub aspectul moral și material. Frecventarea unor centre universitare din Imperiu, în special a școlilor tehnice din Schemnitz/Banska Stiavnica și de la Viena, a corespuns pe deplin dezideratelor politicii publice. Așa cum a afirmat împărăteasa Maria Tereza: „învățământul însă este și va rămâne pentru toate timpurile o politică” (1770). Totuși au fost și încercări de a interzice frecventarea unor universități din străinătate, în special a celor protestante. La vârful preferințelor s-a aflat Academia Montanistică și Silvică din Schemnitz, frecventată în perioada analizată de 90 de bănățeni. în capitala monarhiei au studiat 64 de tineri bănățeni, la Pesta 10 și în alte localități din Imperiu alți 5. Puțini dintre ei au avut curajul să urmeze o pregătire în regatul Baden-Wurttemberg, la Universitatea Stuttgart- Hohenheim sau în Regatul Saxoniei, la Leipzig - câte unul. Completarea studiilor la alte universități (peregrinatio academica) era puțin practicată. 170 de studioși - din totalul celor 181 - au fost au fost Înregistrați la o singură școală, alți cinci au studiat într-un singur oraș (Viena, Graz sau Praga), ei urmând totuși cursurile mai multor facultăți. Doar șase dintre studenții bănățeni au practicat peregrinatio academica Sub aspect documentar se remarcă biografiile studenților bănățeni, ei fiind totuși remarcați în mod inegal. Detalii despre vârsta lor, naționalitatea, religia, starea lor materială și socială sunt atât diverse, cât și incomplete. Existau familii unde concomitent sau în generații diferite erau membri cu înalte studii academice, determinantă fiind starea materială a familiei și poziția părinților. Acest fapt decidea frecventarea unor studii superioare. încheierea unor studii academice și obținerea unor titluri academice era reușită de un număr restrâns de studenți, mai puțin de jumătate din totalul studioșilor. Cei cu studii înalte s-au manifestat și prin publicarea unor prelegeri sau lucrări științifice, dar și prin realizări deosebite în cariera postuniversitară. Printre foștii studenți, proveniți din Banatul de munte, trebuie amintiți: feldmareșalii Theodor Seracin din Caransebeș și Alexander Guran din Borloveni, generalul Traian Doda din Prilipăț, arhiereul Nicolae Andreeveci din Caransebeș, Franciszek Masoch din Moldova Nouă, care a devenit profesor de medicină și rectorul Universității din Lemberg/Lwow. Șase studenți proveniți din familia Hoffmann au devenit ingineri și proprietari ai uzinelor siderurgice din Rusca Montană. Alți absolvenți au devenit cunoscuți ca reprezentanți ai iluminismului românesc: Paul lorgovici din Vărădia, Constantin Diaconovici Loga din Caransebeș, Damaschin Bojincă din Gârliște, Eftimie Murgu din Rudăria. La finalul perioadei analizate aici, frecventarea unor academii sau universități a atins maximul. Acest fenomen explică faptul că bănățenii erau considerați printre cei mai culți locuitori ai spațiului apusean al României de azi. RĂSCOALA ȚĂRĂNILOR BĂNĂȚENI DE LA 1737-1739 ÎN VIZIUNEA LUI VINCENȚIU GROZESCU Radu Ardelean Rezumat. Vicențiu (Vincent) Grozescu (1838-1897) a fost preot, apoi arhiepiscop uniat (catolic de rit oriental) la Sânnicolau Mare și în final la Lugoj, două orașe aparținând în epocă părții maghiare a Austro-Ungariei, acum arondate județului Timiș, în vestul României. El a fost autorul câtorva broșuri și eseuri/studii istorice publicate în ziarele românești, precum cele dedicate districtelor românești din Banat, dotate cu privilegii de autonomie în Regatul maghiar din Evul Mediu și apoi în Principatul Transilvaniei, până la cucerirea otomană (1658). „Eliberarea” Banatului, de fapt cucerirea austriacă din 1716, însemna pentru țăranii români, marea majoritate a populației, în afara câtorva mii de sârbi, reducerea la starea de șerbi ai Coroanei, nenumărate impozite, instituția monopolului pădurilor, alcoolului, pășunilor, a sării și toate abuzurile noilor coloni germani. Acestea au fost cauzele marii răscoale țărănești din 1739 (de fapt, din 1738, chiar 1737, până în 1739) arată Grozescu într-o lucrare publicată în ziarul Dreptatea din Timișoara în 1894, și simpla dorință de furt și distrugere, cum susțineau istoricii germani și maghiari, după versiunea autorităților austriece, adevărații vinovați. Considerați trădători, datorită colaborării lor cu armatele otomane - deoarece ei regretau regimul liberal al Sultanului! - răsculații aubfost reprimați cu duritate. Regimentul transilvănean al generalului Lentulus, de origine elvețiană, s-a remarcat prin tot felul de atrocități, omoruri, sate distruse, furturi violuri etc. Autorul îi condamnă de asemenea pe miliarii sârbi care au participat la represalii. Viziunea sa istorică în ceea ce privește situația românilor este foarte pesimistă, printre atâția dușmani, precum austriecii, maghiarii și sârbii. Cred că acest eseu a fost util, încă din timpul său, cititorilor puțin familiarizați în epocă, adică prima parte a secolului al XVIII-lea, în Banatul „austriac”. UN CURRICULUM VHAE AL PATRIARHULUI IOSIF RAIACICI Vasa Lupulovici Rezumat. La secția de manuscrise de la Matiska Srpska din Novi Sad (Rukcpisno Odejerje Matice Sipske) există un document redactat în limba sârbă (slovensko srbskî) care conține un curriculum vitae al patriarhului losif Raiacici. Pentru o credibilitate sporită și pentru a-și masca propriul subiectivism, autorul și-a redactat autobiografia la persoana a treia. Documentul reprodus în Anexă, până în acest moment inedit, are relevanță atât pentru reconstituirea vieții unui ierarh al bisericii sârbe, cât și pentru istoria evenimentelor din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Există, de asemenea, referințe asupra situației politice și interconfesionale în cadrul cărora patriarhul a fost direct implicat. De asemenea, datele asupra anului revoluționar 1848 sunt interesante datorită faptului că ele sunt expuse din perspectiva unui participant direct la evenimente. Analizând acest document putem trage concluzia că el a fost redactat în același an, la o dată ulterioară la care patriarhul a scris un alt curriculum vitae în limba germană, acesta din urmă fiind un document binecunoscut în istoriografie. CONTRIBUȚIA BĂNĂȚENILOR LA RESTAURAREA MITROPOLIEI ROMÂNE Nicolae Bocșan Rezumat. Studiul de față prezintă contribuția intelectualilor români și a liderilor politici la restaurarea Mitropoliei Române din Banat. In prima fază a mișcării de separare ierarhică din Banat liderii români s-au alăturat campaniei lui Andrei Șaguna de a se desprinde de Mitropolia Sârbă și de a restaura Mitropolia Ortodoxă Română (1849-1851). O nouă fază a acestui efort a avut loc între anii 1860-1864 când Andrei Mocioni a spri jinit separarea ierarhică pentru a restabili Mitropolia Română. Ultima fază a fost între anii 1864-1865 când organizarea Mitropoliei Române a fost în sfârșit aprobată și a început separarea, un rol decisiv având Andrei Mocioni și Vincentiu Babeș. FUNDAȚII, FONDURI, SOCIETĂȚI DE LECTURĂ, DONAȚII ȘI TESTAMENTE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ OGLINDITE ÎN PRESĂ (1865-1873) Mihaela Bedecean Rezumat. Fundațiile și ridicările de fundații s-au numărat printre activitățile caritabile din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, împreună cu societățile de lectură, donațiile și testamentele în favoarea bisericii. Presa a fost utilizată ca mijloc de publicitate a donatorilor. Presa nu dă multe informații despre aceste instituții de caritate și ajutorare, ci mai degrabă informații generale asupra lor. Aceste instituții au avut ca scop sprijinirea tinerilor studenți, a preoților și a bisericii. Ziarele românești oferă informații care dovedesc interesul românilor în a le sprijini. Veniturile obținute au fost folosite la formarea elitei intelectuale și eclesiastice. BAZELE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE ALE LUMII CULTURALE CLUJENE. LEGĂTURILE INTERNAȚIONALE ALE FACULTĂȚII DE MATEMATICĂ ȘI ȘTIINȚE ALE NATURII DIN CADRUL UNIVERSITĂȚII „FERENC JOZSEF” Artur Lakatos Rezumat. în studiul de față avem de-a face cu un subiect important dar relativ neexplorat al istoriografiei române, un subiect al relațiilor internaționale a instituțiilor culturale ale Transilvaniei, cazul particular al relațiilor internaționale ale Facultății de Matematică și Științele Naturii din cadrul Universității „Ferenc Jozsef’ din Cluj în perioada 1872-1914. în introducerea studiului am încercat să reflectăm asupra începuturilor relațiilor culturale din viața intelectualității ardelene, bazându-ne pe fenomenul de peregrinată) academica, pe rapoarte despre studenții ardeleni, informații despre centrele intelectuale și culturale din vestul Europei. în cea mai mare parte a studiului am prezentat cazul uneia dintre Facultățile primei universități de stat fondată la Cluj, Universitatea „Ferenc Jozsef’. Urmare a Ausgleich-cdm și a transformării Imperiului Habsburgic în Monarhia Austro-Ungară, întemeierea unor noi structuri universitare în orașe precum Cluj, Bratislava sau Zagreb a fost considerată foarte importantă, în ideea dezvoltării și modernizării centrelor culturale din regiune. în cazul prezentului studiu, ne-am concentrat asupra unei facultăți, în mod particular asupra legăturilor Facultății de Matematică și Științe ale Naturii, bazându-ne pe material arhivistic inedit din Arhiva Națională Maghiară din Szeged. Folosind aceste referințe putem reface aproape complet tabloul realităților acelei epoci, având în vedere călătoriile profesorilor și cercetătorilor de la Universitate în scopuri științifice, profesori invitați de la alte universități la Universitatea „Ferenc Jozsef’, deplasările studenților, participarea reprezentanților Universității la evenimentele majore din viața instituțiilor similare. DOTAȚIA PREOȚILOR ORTODOCȘI ROMÂNI DIN COMITATUL TIMIȘ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI XIX ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX Alina Lioara Covaci Rezumat. Preoții, ca și învățătorii confesionali, au fost plătiți la început de comunitate. Pentru preoți, pe lângă donațiile credincioșilor se adaugă uzufructul parcelei parohiale. în 1870, Congresul Național Bisericesc a stabilit că veniturile anuale ale preoților să fie împărțite după clasă în toată mitropolia. Clasificarea parohiilor era sarcina Sinoadelor diecezane, care a numit un comitet în fiecare episcopie pentru a culege date din teren. Aceste date erau discutate, analizate în Sinoadele diecezane și de Congresul Național Bisericesc, care a votat Regulamentul parohiilor (1878). Acest regulament a fixat salariul pentru preot în funcție de clasa parohiei. Preoții funcționari ai parohiilor de primă clasă au primit un salariu anual de 800 florini/an, cei din clasa a doua 600 florini/an, iar cei dintr-a treia 400 florini/an. Diaconii care au servit în parohiile din zonele rurale aveau un salariu de 400 florini/an și cei din zonele urbane aveau un venit anual minim de 600 florini. Pentru a-i ajuta pe preoții din mediul rural, Statul acorda o subvenție anuală care era la dispoziția episcopilor. Aceștia l-au distribuit după necesități. După 1883, Statul permite, de asemenea, preoților de a cere direct ajutorul ministerului. Sumele alocate variază între 50-100 florini. Deoarece fondurile publice furnizate nu erau suficiente, Diecezele și parohiile au creat fonduri pentru a contribui la ameliorarea veniturilor clerului. în 1898 s-a dat Legea pentru completarea veniturilor preoților sau „congrua”. Contribuția Statului la salariile preoților varia între 400-800 florini, după studiile clerului. Pentru acești bani, Statul a impus condiții: nici o parohie nu putea crea fără acordul guvernului, preotul acuzat de crime contra Statului pierdea banii, chiar dacă el era recunoscut nevinovat de Biserică. Deși această lege limitează autonomia bisericii, Congresul Național Bisericesc a acceptat ajutorul Statului. Articolul 3 din Legea XIII din 1909 preciza că toți preoții puteau obține contribuția de 800 florini/an cu condiția să cunoască limba maghiară. în ciuda ajutoarelor Statului pentru ameliorarea situației financiare a clerului ortodox, era dificil să-și mențină familiile cu un venit anual de 600-1000 coroane/an. Reprezentanții clerului au remis nenumărate memorii ministerului pentru a crește ajutorul la 2400 coroane și suprimarea clasificării preoților, căci „fără clasificare este datoria preotului din oricare parohie”. ADMINISTRAȚIE ȘI LEGISLAȚIE ADMINISTRATIVĂ ÎN BANATUL ANTEBELIC (1860-1918) Mihai Vișan Rezumat. Rezoluția imperială din 27 decembrie 1860 a reprezentat încorporarea Banatului în Regatul Maghiar. Teritoriul său a fost împărțit în trei comitate: Caraș, Timiș și Torontal. La 9 iunie 1872 existența Ordinii Militare a fost abrogată, ultima unitate administrativă și teritorială coordonată direct de Guvernul de la Viena. Studiul nostru încearcă să elucideze evoluția administrației publice maghiare în Banat între 1860-1918, a principalelor instituții publice, a principalelor categorii de funcționari, ca și a celor mai importante documente legislative emise de Buda, în vederea subordonării administrative și politice a teritoriului Banatului. Trebuie precizat că prin mijloace administrative, Regatul Maghiar a urmărit deznaționalizarea populației majoritare din Banat, subordonarea sa economică și culturală. ROLUL BĂNĂȚENILOR ÎN CADRUL „SOCIETĂȚII PENTRU UN FOND DE TEATRU ROMÂN” (1870-1914) Valentin Sandu Rezumat. în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, societățile național- culturale din Banat au pregătit condițiile specifice pentru formarea unei conștiințe naționale românești. Printre aceste societăți culturale se afla și „Societatea pentru un Fond de Teatru Român”, înființată la Deva în anul 1870. Societatea a fost destul de larg răspândită, a acționat prin filiale și a atras intelectualii români din toată lumea satelor și orașelor bănățene, independent de convingerile lor politice sau de religie. Obiectivul Societății a fost promovarea limbii române, a obiceiurilor românești și a tradițiilor. S-au adunat fonduri în special pentru un viitor teatru românesc în monarhia austro-ungară. Condițiile grele de viață și începerea primului război mondial au împiedicat formarea acestei Societăți cu un sediu central și utilizarea fondurilor pentru edificarea unui teatru românesc. Totuși, Societatea a realizat unul dintre obiectivele sale istorice, dezvoltarea național-culturală a românilor din regatul Ungariei, în așteptarea Marii Uniri de la 1918. UN CAZ DE SUSTRAGERE DE LA ÎNDATORIRILE MILITARE ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ȘI CONSECINȚELE SALE ASUPRA UNUI TÂNĂR BĂNĂȚEAN Vasile Dudaș, loan Traia Rezumat. Autorii tratează în acest articol, așa cum arată și titlul, soarta tragică a unui tânăr bănățean român din Moșnița Veche. După decretarea mobilizării generale a armatelor austro-ungare, în vara anului 1914, a intrat în vigoare legislația militară aferentă, elaborată în anul 1912. în conformitate cu această legislație privind starea de urgență, toți bărbații tineri și vârstnici care ar fi încercat să se sustragă obligațiilor serviciului militar urmau să fie aspru pedepsiți, urmare a unei judecăți sumare și scurte. în ciuda acestei legislații draconice, valabilă pe tot parcursul primului război mondial, câțiva tineri și-au cauzat răni grele cu scopul de a deveni inapți serviciului militar. Printre cei suspectați s-a aflat și Vichentie lovănuț din satul sus-amintit, ca urmare a investigațiilor medicale stabilindu-se că este vinovat de automutilare. După aceea a fost arestat și deferit Tribunalului Militar din Timișoara care, într-un scurt proces, l-a condamnat la moarte prin împușcare. La scurt timp după execuție familia a fost înștiințată despre soarta sa tragică. Familia l-a exhumat și l-a înmormântat creștinește în satul său natal. Numele său a fost înscris de către consăteni pe soclul unui frumos monument, pe lângă numele altor consăteni care, pe parcursul primului război mondial, și-au sacrificat viața, deoarece au refuzat să lupte pentru interese care erau străine poporului lor. MISIUNEA FRANCEZĂ DE INTERPUNERE ÎN BANAT: MARTIE - MAI 1919 Ionela Moscovici Rezumat. în lunile martie-mai 1919, intervenția aliată, executată de armata franceză din Orient, s-a transformat într-o misiune militară de interpunere care, pe lângă restabilirea păcii, își asumă de asemenea un control administrativ al teritoriului Banatului. Printre primele roluri ale misiunii sunt menținerea și restabilirea ordinii, ca și rolul de poliție internațională îndeplinit prin rechiziționarea tuturor armelor și munițiilor. La Timișoara, principalul pol urban al provinciei, s-au configurat două centre de autoritate: unul sârbesc și un altul francez. Justificându-i acțiunile prin textul convenției de la Belgrad, sârbii au multiplicat rechizițiile care se aseamănă cu un veritabil jaf. In contextul războiului româno-maghiar care fac vulnerabile frontierele stabilite prin armistițiu și ținându-se cont de tratativele de la Paris, Aliații au cerut dreptul de a ocupa tot teritoriul strategic sau spațiul de confruntare, pentru a realiza proiectul Zonei de ocupație Franceză, sub comanda generalului Leon Gaston Jean-Baptiste Farret. La sfârșitul lunii martie se realizează transferul Diviziei 11 de Infanterie Colonială la Lugoj și noua unitate administrativă este împărțită în patru cercuri și cincisprezece circumscripții. Sub influența elitei maghiare, generalul Farret instituie câteva măsuri care provoacă reticența și nemulțumirea românilor și nesupunerea sârbilor: introducerea cenzurii asupra publicațiilor, dezarmarea unităților militare naționale, interzicerea oricăror însemne naționale, supravegherea particulară a oricărei adunări naționale sau culturale, reorganizarea jandarmeriei maghiare. Protestele ferme ale intelectualilor români au determinat înlocuirea generalului Farret. ACTIVITATEA EXTRAȘCOLARĂ A STUDENȚILOR DIN CADRUL ACADEMIEI TEOLOGICE DIN CARANSEBEȘ (1927-1948) Ana Carina Babeu Rezumat. învățământul teologic de la Caransebeș a apărut în secolul al XlX-lea, prin intermedierea Institutului Teologic Diecezan și al Academiei Teologice. Academia Teologică de la Caransebeș și-a desfășurat activitatea în perioada 1927-1948, sub responsabilitatea Ministerului Educației și a Diocezei Caransebeșului, care era direct responsabilă de acesta. Contrar Institutului de Teologie, unde durata studiilor era de trei ani, în cadrul Academiei studiile durau patru ani și organiza două examene generale. Studenții proveneau atât din zonele rurale cât și urbane: Caransebeș, Lugoj, Reșița, Oravița, Timișoara, Cluj, Târgoviște. Obligațiile studenților de la teologie nu constau doar în a participa la cursuri și examene. Coordonați de profesorii lor, participau la manifestații și la o serie de evenimente politice și istorice care se desfășurau cu regularitate în fiecare an școlar. în anul 1942 s-a desfășurat cea mai mare parte a activităților școlare și religioase la care studenții teologi au putut participa, printre care se numără și conferința Astra-Caransebeș. Tot atât de importante sunt întâlnirile culturale și religioase, participarea la diferite servicii divine, implicarea în educația morală a celor de la închisoarea din Caransebeș, gesturile caritabile, munca în beneficiul comunității în timpul celui de-al doilea război mondial, participarea la diferite cursuri, tabere, excursii, în plus, pe lângă activitățile parașcolare duse în cadrul Academiei Teologice, studenții de la teologie au fost membrii Societății de lectură „loan Popasu”, unde s-au angajat în diverse acțiuni religioase, culturale, științifice. Activitățile realizate au fost diverse: întreținerea unei biblioteci și a unei săli de lectură, organizarea de conferințe, concerte, vizite în țară și străinătate. Grație acestui grup, ei au păstrat strânse legături cu altele similare din țară, printre care cele de la Cernăuți, Oradea, Arad, Cluj, București. Studenții de la Academia Teologică din Cransebeș au fost, de asemenea, beneficiarii în calitate de autori ai acestor activități parașcolare, lecțiile învățate având drept scop să-i ajute în munca lor de întărire a legăturii dintre om și divinitate. ORDINUL CĂLUGĂRIȚELOR BENEDICTINE DE „SF. LIOBA” ACTIVITATEA LOR ÎN TIMIȘOARA (1929-1948) Claudiu Sergiu Călin Rezumat. Ordinul benedictinelor de Sfânta Lioba, o ramură tânără a marii familii a ordinului benedictin, a fost înființat în Germania de Maica Maria Benedicta Foehrenbach (1883-1961) și de Maica dr. phil. Hildegardis (Liselotte) Wulff (1896- 1961), luând ființă în anii 1920-1921. Maica Hildegardis Wulff venise pentru prima dată în 3-7 ianuarie 1928 la invitația diecezei și a Societății pentru Opere Sociale (Maicile Sociale) la Timișoara, pentru a susține prelegeri publice la „Banatia". Un mare promotor al acestui ordin nou în Banat a fost prelatul Franz Blaskovits, precum și deputatul Dr. Franz Krăuter, nu în ultimul rând și episcopul dr. Augustin Pacha. Ordinul a fost în mod oficial prezent în Banat începând cu anul 1929, dar cele mai multe cercuri de fete și femei din dieceză au fost înființate personal de către Maica Hildegardis Wulff. A călătorit mult prin toată provincia și a contribuit esențial la introducerea unor idei noi sociale și pedagogice creștine în această regiune. A înființat prioratul benedictinelor de Sf. Lioba pe strada Coroana-de-Oțel din sectorul II al Timișoarei (Elisabetin), a înființat o Școală Populară Superioară de Fete, un ambulatoriu pentru nașteri, așa-numitul “Annaheim” (Căminul Sfintei Anna), o grădiniță, un cămin pentru bătrâni. Ca rezultate ale activităților ei și ale maicilor de la ordinul benedictin Sf. Lioba, dar și a diecezei de Timișoara se mai pot aminti următoarele instituții: „Veronika- Werk“, Internatul „Norbertinum“ de la Sibiu/Hermannstadt și, mai târziu, după cel de-al doilea război mondial, „Kinderhilfswerk" (Institutul de ajutorare a copiilor) și „Heimkehrerhilfswerk" pentru ajutorarea unor șvabi bănățeni fugiți din Iugoslavia în fața terorii partizanilor lui Tito și pentru refugiații din Basarabia și din Transnistria. A înființat și reviste pentru tineret și pentru femei sau fete, toate având ca editoare maicile benedictine, cum ar fi: „Frau-Glaube-Volk” (cu subtitlul „Ein Frauenblatt”), „Der Ruf’ (continuator a lui „Jugendfreund” - Revista Asociației Tineretului Catolic German), cărora le-a urmat după anul 1936 și revista „Teppich”. A organizat tabere de vacanță pentru fete, sărbători ale fetelor, zile ale tineretului, zile ale femeilor, toate bucurându-se de prezența unor cunoscuți clerici ai vremii, priori, stareți, capitulări ai Domului din Germania, care erau prezenți și cu prelegeri pe diverse teme, actuale la acea vreme. Desființat cu brutalitate de statul comunist în anul 1949, cele 30 de maici au fost obligate să-și părăsească peste noapte căminul și mănăstirea. Tot ceea ce edificaseră și creaseră timp de 20 de ani binecuvântați de activitate a fost naționalizat sau risipit. Maicile au fost obligate să se întoarcă în sânul familiilor lor, unele dintre ele primind permisiunea de a se întoarce în Germania. Stareța ordinului, Maica Hildegardis, a păstrat comunitatea intactă prin întâlniri secrete. A rămas la Timișoara și a locuit împreună cu o maică în chirie, trăind din salariul unei organiste în Mehala și din ore particulare. Pe 18 august 1950 a fost arestată și, împreună cu maica Patrizia Zimmermann acuzată de tradăre de țară, de spionaj pentru Vatican și pentru Statele Unite ale Americii precum și pentru propaganda nazistă, iar în data de 19 februarie 1952 a fost condamnată de Tribunalul Militar de la București la 25 de ani de pușcărie și la muncă silnică. Maica Hildegardis a fost închisă pe rând în închisorile de la Timișoara, București, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Brașov și Văcărești. în data de 31 mai 1959 maica Hildegardis Wulff împreună cu maica Patrizia Zimmermann, capitularul Domului Josef Nischbach și cu fostul deputat al șvabilor bănățeni în Parlamentul de la București, dr. Franz Krăuter, a fost obligată să emigreze în Germania. Au fost schimbați, pe data de 1 iunie 1959, cu doi spioni români. Astfel, patru foști condamnați politic din Romania au sosit în Casa de baștină a benedictinelor de Sf. Lioba, la Freiburg-Gunterstal. Maica Hildegardis Wulff și-a reluat activitatea în anul 1960 și a călătorit în Canada și în America de Nord. Acolo s-a întâlnit în mod special cu șvabi bănățeni emigrați din Romania și Iugoslavia, dar și cu șvabi dunăreni din alte țări ale Europei de Est. A decedat în data de 20 octombrie 1961 la ora 16, răpusă de cancer, fiind înmormântată pe 25 octombrie în cimitirul benedictinelor de la Freiburg-Gunterstal. ACTIVITATEA SPORTIVĂ ÎN JUDEȚELE CARAȘ ȘI SEVERIN ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX Laurențiu Ovidiu Roșu Rezumat. Activitatea sportivă constituie, în zilele noastre, o componentă importantă a vieții cotidiene. în prezentul material am încercat să reconstituim, plecând de la documente de arhivă, câteva aspecte privitoare la manifestările sportive din prima jumătate a secolului XX, în arealul județelor Caraș și Severin. Am identificat cluburi și manifestări sportive de la sfârșitul secolului al XlX-lea, precum clubul de popice de la Ocna de Fier, și am constatat că sporturile erau practicate îndeosebi în mediile urbane, în special în centrele industriale. Trebuie amintite aici cluburile constituite pe lângă Uzinele Ferdinand, Uzinele din Topleț, cât și Uzinele de Fier și Domeniile Reșița. Ne-am oprit asupra tentativelor de a răspândi sportul - îndeosebi fotbalul - în mediul rural, trecând în revistă organizarea comitetelor la nivel de comună sau de județ și am scos în evidență localitățile unde acest sport era practicat. în egală măsură am acordat o atenție sporită curselor de automobile, pescuitului sportiv, tirului, șahului și tuturor activităților sportive ale cluburilor, precum și colaborării cu federația Societăților de Sport din România sau cu Oficiul Educației Fizice și Sportive, chiar și repartiției de terenuri aferente și influenței vieții politice asupra manifestărilor sportive. Plecând de la aspectele prezentate, am încercat să creionăm tabloul une vieți sportive intense în mediile urbane și mai degrabă timide în cele rurale, completând tabloul complex al istoriei județului Caraș-Severin în prima jumătate a secolului al XX- lea. NOI ASPECTE ALE ACTIVITĂȚII PARTIDULUI NAȚIONAL-POPULAR ÎN BANAT ÎN ANUL 1946 Radu Păiușan Rezumat. Fondat în ianuarie 1946, Partidul Național-Popular a fost - de la început, în calitate de descendent direct al Uniunii Patrioților - bine reprezentat în cabinetul prezidat de Petru Groza, dispunând de patru ministere și de un subsecretar de stat. Acest partid trebuia să înregimenteze - în beneficiul comuniștilor - păturile mijlocii ale populației, adică funcționarii publici și privați, meșteșugarii, comercianții, industriașii și intelectualii, fapt îndeplinit parțial, deoarece, pe de o parte, era considerat - de către populație - ca un satelit al Partidului Comunist, iar de altă parte, intelectualii de mare valoare erau înscriși în partidele tradiționale. Iată motivul pentru care organizația național-populară din județul Timiș-Torontal a găsit cu greu un președinte, în ciuda ofertelor făcute diferitelor personalități marcante din domeniu politic, economic și cultural din Banat. Totuși, militanții săi au depus o activitate organizatorică intensă, deoarece partidul controla administrația județului, prin intermediul prefectului și a subprefectului și, de asemenea, în mai multe comune și orașe bănățene național-popularii dețineau funcțiile de pretor, primar, notar și alte funcții economice, culturale și spirituale. Dar acest început, inițial bun, a fost eclipsat de relațiile cu alte partide din Frontul Național-Democrat, îndeosebi cu Partidul Comunist, care l-a constituit în calitate de partid satelit și, în consecință, el nu voia ca acest partid satelit să devină prea influent. Prin intermediul diverselor intervenții la adunările național-popularilor se evidențiază cei care erau de bună credință, cei care își urmăreau doar propriul interes, ca și simplii oportuniști. CONFRUNTĂRI ÎNTRE PUTERE ȘI OPOZIȚIE ÎNAINTEA CAMPANIEI ELECTORALE DIN 1946 Viorel Bălțoi Rezumat. Sfârșitul celui de-al doilea război mondial și negocierile diplomatice de la Paris nu vor schimba prea mult situația politică din România, care a rămas sub ocupația aliatului său, URSS. în 1946, situația din sud-vestul țării era aceeași ca pe întregul teritoriu național, impusă sub controlul Moscovei. Partidul Comunist din România și celelalte partide politice care constituiau Frontul Național Democrat (FND) erau susținute, în contextual schimbării politice majore în favoarea lor, de diferite personae și organizații ce contribuiseră la consolidarea noii Puteri. Unul dintre exemple îl constituie George Tătărăscu, cel care mai tâziu se va confrunta cu regimul totalitar sovietic impus în România. Deși data alegerilor nu fusese stabilită, confruntările politice dintre guvern și opoziție erau din ce în ce mai numeroase în regiunea Banatului. De exemplu, reprezentanții partidelor de guvernământ coordonează distrugerea tipografiilor „Matei” din Timișoara și „Corvin” din Reșița, angajații sunt amenințați și acuzați de colaborare cu „partidele tradiționale”, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc. în februarie 1946, sediul organizației Partidului Național Țărănesc-Maniu din Arad este devastat, membrii săi sunt bătuți și fostul senator Boțioc Alexe decedează. în zona Banatului, dezbaterile politice erau sever supravegheate de agenții guvernului, așa cum era și presa „partidelor tradiționale”. „Vestul”, ziar aparținând Partidului Național Țărănesc-Maniu, a fost interzis în județul Timiș-Torontal. în 5 mai 1946, autoritățile controlate de Partidul Comunist și de Frontul Plugarilor, cu sprijinul lui Teohari Georgescu, ministrul internelor, au organizat la Arad una dintre cele mai mari acțiuni împotriva PNȚ-Maniu. Cele mai importante căi de acces în oraș au fost blocate cu căruțe pentru a împiedica un congres al partidului, ce urma să aibă loc în oraș. Au avut loc violențe soldate cu răniți și un mort. Incidente similare au avut loc și în alte părți ale Banatului. La Ciacova, de Ziua Națională (10 mai), au avut loc confruntări între reprezentanții autorităților locale și cei ai FND. Intervenția jandarmeriei a prevenit ajungerea la violențe. Confruntările dintre guvern și opoziție au continuat până la alegerile din 19 noiembrie, când a fost atins „vârful” violenței. ASPECTE PRIVIND ACTIVITATEA ORGANIZAȚIEI JUDEȚENE TIMIȘ- TORONTAL A PARTIDULUI NAȚIONAL ȚĂRĂNESC DIN ANII 1944-1946, CONSEMNATE ÎN ARHIVELE C.N.S.A.S. Vasile Rămneanțu Rezumat. în acest studiu vom prezenta și analiza o serie de documente din Arhivele C.N.S.A.S. referitoare la activitatea organizației județene Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc, desfășurată între anii 1944-1945. în perioada aici analizată, organele Ministerului Afacerilor Interne, în special Siguranța, au supravegheat cu o atenție specială activitatea desfășurată de organizația județeană Timiș-Torontal a Partidului Național Țărănesc. Astfel, documentele cercetate conțin informații asupra reorganizării sale după 23 August 1944, programului partidului, a discuțiilor care aveau loc în ședințele sale, asupra modului în care a pregătit campania electorală pentru alegerile parlamentare din noiembrie 1946 arătând, de asemenea, disensiunile dintre unii conducători privind politica de alianțe a partidului și nemulțumirile generate de falsificarea alegerilor parlamentare. S-au consemnat, de asemenea, primele acțiuni ale comuniștilor de a schimba, uzând de forță, factorii conducători ai unor instituții administrative și de a lua în stăpânire obiectivele industriale din Timiș-Torontal. Astfel, șeful organizației național-țărănești din plasa Deta reclama că elemente stângiste, aparținând minorităților maghiare, germane și sârbești, având sprijinul pretorului acestei plase, au alungat de la conducere primarul și viceprimarul. Pe de-altă parte, muncitorii maghiari, sârbi și germani și câțiva români de la Fabrica de placaj au solicitat interzicerea oricărui control din partea administrației acestei întreprinderi, demisia administratorului, amenințând cu alungarea acestuia dacă cererile lor sunt ignorate. Conform autorităților, la organizarea manifestației pro-monarhiste de la Timișoara, din 8 noiembrie 1945, un rol important l-a avut Partidul Național Țărănesc. Autoritățile Ministerului Afacerilor Interne au încercat identificarea autorilor manifestelor anticomuniste, antiguvernamentale și favorabile Partidului Național Țărănesc (după acestea unele fiind elaborate și răspândite de organizația național țărănească), manifeste care cereau alegeri libere. In acest sens, Siguranța a efectuat o percheziție la sediul acestui partid din Timișoara, confiscând mașina de scris pentru a verifica dacă aceste manifeste au fost multiplicate la aceasta, dar rezultatul a fost negativ. S-a deschis de asemenea un dosar penal pentru unul dintre conducătorii importanți ai aceste organizații județene, propunându-se internarea sa într-un lagăr de concentrare, căci era considerat un element reacționar. Documentele surprind legăturile dintre colonelul american Franklin Stewens, reprezentantul în România al Young Men Christians (Y.M.C.A.) și liderii național țărăniști ai organizației județene Timiș-Torontal, autoritățile considerând că scopul său era acela de a educa tineretul studios într-un spirit anticomunist. Conducătorii acestei filiale, liderii național liberali și cei social democrați (facțiunea Titel Petrescu) au remis, prin intermediul lui Coriolan Băran, președintele filialei bănățene a Y.M.C.A., un memoriu reprezentantului american în care denunțau toate abuzurile și ilegalitățile comise de către autorități și reprezentanții Blocului Partidelor Democrate în timpul campaniei electorale. Existau, de asemenea, informații despre constituirea de secții pentru tineretul național țărănesc pe lângă organizațiile județene, dovedindu-se necesară pentru autoritățile comuniste identificarea liderilor lor. In acest sens, sunt puse în evidență întrevederile avute de Coriolan Băran cu conducătorii organizației județene Timiș- Torontal a Partidului Național Țărănesc pentru a pune la punct programul de activitate al tineretului național țărănesc, inclusiv pentru tineretul din mediul rural care nu avea nicio încadrare politică, considerat de asemenea reacționar, căci acesta prevedea educarea acestora într-un spirit democratic și, din punct de vedere profesional, să fie buni agricultori (adică fermieri capitaliști). Analiza acestor documente arată în mod clar că România, în perioada studiată, se îndrepta din ce în ce mai mult către un regim autoritar, organizația județeană Timiș- Torontal a Partidului Național Țărănesc fiind forțată să își desfășoare activitatea în condiții extrem de dificile, inexistente într-un regim cu adevărat democratic. ASPECTE PRIVIND SITUAȚIA MINORITĂȚII CEHE DIN JUDEȚELE CARAȘ ȘI SEVERIN (1944-1948) Eusebiu Narai Rezumat. Conform datelor privind populația, în aceste județe românii formau majoritatea, având ocupații diverse. Germanii au fost colonizați în secolul al XVIII-lea și erau considerați un factor de stabilitate în Banat, astfel că au devenit principala minoritate la sfârșitul secolului al XlX-lea. Au fost influențați de mișcarea condusă de Fritz Fabritius și de integrarea în Grupul Etnic German, „Dodt und Donauland”. Maghiarii erau considerați cel mai nou element etnic din Banat. După Marea Unire, influența lor a scăzut. între 1944 și 1948 autoritățile au supravegheat activitatea maghiarilor, considerată ca fiind în contradicție cu politica statului. Maghiarii s-au reunit în organizații politice, așa cum a fost Madosz. Sârbii s-au stabilit aici în secolele XV-XVIII. S-au dovedit a fi buni agricultori, soldați și negustori. Sârbii au început un proces de influențare a întregii populații a Banatului. Cronicile recunosc prezența evreilor în Banat, pentru prima dată, la începutul secolului al XlII-lea. Ei sunt cei care inițiază mica industrie, comerțul și activitățile de presă. Țiganii au fost menționați pe teritoriul Banatului, pentru prima dată, în secolul al XV-lea. Au fost eliberați din sclavie la mijlocul secolului al XlX-lea, aveau un nivel educațional redus, dar după cel de-al doilea război mondial, discriminarea lor a încetat oficial. Cehii au fost colonizați în Banat în perioada secolelor al XVIII-lea și al XlX-lea. Ocupațiile lor au fost cele în domeniul forestier, al mineritului și altele. Ucrainenii s-au stabilit în zonă la sfârșitul secolului al XlX-lea, ca muncitori forestieri. Au contribuit la construirea căii ferate Caransebeș-Reșița în 1932. Slovacii au ajuns în Banat în perioada secolelor XVIII-XIX, ca urmare a colonizării maghiare. Din nefericire, deținem puține informații privind alte minorități, cum ar fi: croații, italienii, rușii, polonezii, turcii și altele. Ca să rezumăm, relațiile dintre aceste elemente etnice au fost îndeajuns de bune și au subliniat nivelul înalt de civilizație și toleranță al zonei Banatului. EL AVANCE DE LA DOMINACION MAGIAR EN EL BANATO MEDIEVAL DE TIMIȘOARA. CONTRIBUCIONES ACERCA A LA APARICION DE LAS INSTITUCIONES DE INDOLE OCCIDENTAL Zoltăn lusztin Resumen. Iniciada a finales del siglo IX, la conquista de la region comprendida entre el Marisus Inferior y el Danubio se desarrolla a lo largo de varios siglos y tiene como resultado la instauracion de las instituciones de indole occidental. Las formaciones politicas autoctonas, halladas en un nivel politico distinto resultan estancadas en su propia evolucion como conseciencia de las influencias aportadas por los conquistadores magiares. A las obști sătești (cf. pre-constjos), sedes de los judices y a los cnezate (cf. consejos o pre-ducados) se les superponen los condados y los comites de las plazas fuertes con sus respectivas funciones administrativas. Este proceso en su conjunto sigue un trayecto inconstante. Si al Ducado de Glad se le impone una relacion de vasalidad vagamente definida, la autoridad del principe Akhtum llega a competir con el poder de San Esteban. Distintas desde el punto de vista politico, las instituciones autoctonas perduran hasta la epoca del comite Chanadinus-Csanad. Desde la perspectiva meramente administrativa, algunas formulas institucionales sobrevivirân incluso hasta mas alia de este punto de inflexion. El estudio del proceso de avance de los magiares entre el Marisus y el Danubio persigue las transformaciones y las evoluciones propias de la formacion estatal. Debido a este aspecto el evance de la dominacion hungara se produce a lapsos, en una primera fase de manera mâs ambigua, y despues de la creacion del Reino alcanya un nivel mâs y mâs concreto. Si al principie las instituciones autoctonas parecen funcionar en paralelo a las de indole occidental, aportadas por los magiares por mediacion alemana, hacia el final del procesos, estas ultimas sustituyen a las iniciales. UNE PROBLEMATIQUE PATRIMONIALE DU BANAT MONTAGNEUX MEDIEVAL: LES DONS ROYAUX DES XIVe- XVLe SIECLES Ligia Boldea Resume. La maîtrise patrimoniale banatienne, consolidee entre les XIVe - XV’e siecles en suite des mesures sociales et juridiques adoptees par ies deux Angevins, a determine la mise en evidence sur le plan documentaire d’une elite sociale roumaine, circonscrite avec predominance dans l'areels du Banat collinaire et montagneux, qui obtient â ce moment, de la part du roi, sa reconnaissance officielle par des actes de nouveau don sur les possessions detenues ab antiquo, conformement au texte du don. Interessantes, par le prisme des problematiques issus, sont les dons royaux initiaux, effectues par les rois hongrois, mais aussi par les principes transylvains, entre les XIVe - XVIPe siecles, avec des effets plus ou moins significatifs sur le systeme foncier banatien. Car il y a une modalite de percevoir les dons qui ont eu pour beneficiaires les nobles roumains banatiens, ayant pour effet l'accroissement de leur patrimoine foncier, dejâ existent dans la zone, leur accordant des nouvelles possessions dans les districts banatiens ou dans les comitats voisins (determinant en quelques cas le depart des quelques-unes des familles dans les comitats transylvains), toutes autres consequences ayant les dons royaux ou princieres accordes aux elements allogenes, des reelles immixtions dans le systeme de possessions banatien (protege par le diplome privilegiate de 1457), qui ont genere des situations et des reactions extremement diverses, individuelles ou des communautes locales, en fonction des conditions ou ces dons se sont effectues, de la personne des donneurs, de l’objet des dons ou du contexte temporel. Une causalite interessante et variee par te prisme de sa evolution â travers du temps, qui contourne et nuance un aspect significatif des rapports sociales et juridiques instaures entre te pouvoir central et la communaute roumaine banatienne, representee par une elite sociale qui avait gagne un râie bien defini dans cette zone situee aux frontieres sudiques du royaume hongrois, et puis du principat transylvain. HABSBURG POLITICS AT THE BORDER OF CHRISTENDOM IN THE EARLY 1500s Alexandru Simon Abstract. In the summer of 1506, king Alexander I of Poland died. Sigismund, the youngest of the Jagiello brothers, former contender to the Moldavian throne in 1497, and John Corvinus’ successor as duke of Glogov and Liptov in Silesia, was crowned king. He rapidly concluded a treaty with brother Wladislaw II, king of Bohemia and Hungary (where the latter still faced major challenges after the attempt to dethrone him in late 1505 had failed). The alliance was directed against the king of the Romans, Maximilian I of Habsburg, whose influence over Wladislaw II had grown in the last months because of their common Hungarian enemies and Wladislaw’s own domestic weakness. Buda also tried to secure her eastern border, respectively, the Southern flank of Krakow by pressuring Bogdan III of Moldavia. Bogdan was eager to revenge his Polish defeat of mid 1505. But he was equally eager to retain his Transylvanian estates and privileges granted by Matthias Corvinus and Wladislaw II to his father, the late Stephen III. Furthermore, Bogdan was also interested, like his father and the Hungarian elite, to remain the vassal of Buda and not of Krakow (according to the stipulations of the treaty between Sigismund and Wladislaw, Moldavia was to remain Hungary’s vassal state as long as they and their descendants lived). Well aware of Wladislaw’s domestic problems and the Habsburgs’ ones (the ties between Suceava and Vienna had been particularly strong during the last years of Stephen III ’s reign), though he seemingly refrained himself from interfering in the Hungarian affairs, Bogdan III pursued his border conflict with the Polish kingdom. KEIN ADIAPHORON? SPRACHE UND BEKENNTNIS IM NACHREFORMATORISCHEN SIEBENBURGEN Edit Szegedi Zusammenfassung. Ausgehend von Kalenderaufzeichnungen von 1592 uber die Germanisierung des messe in Kronstadt, versucht vorliegender Beitrag zu erforschen, in welchem MaB und ob die Lithurgiesprache ein Adiaphoron im postreformatorischen Siebenburgen war, genauer: in der Kirche Augsburger Bekenntnisses. Aufgrund erster Schriften der reformation und den Synodalbeschlussen wurde gezeigt, dass das Lateinische als Sprache der Lithurgie nie zur Ganze aufgegeben wurde. Es bestand allerdings die Berichtigung, dass jene Teile der Lithurgie, die als doktinarer Grundbestand angesehen wurden, und in erster Linie die Vergabe der Sakramente, in der Vernakularsprache geschehen soli. Der Sprache kam so ein Status eines Sonder- Adiaphons zu, der wahrend des Konfessionsbildungsprozesses die Werte eines Glaubensbekenntnisses zugeordnet bekam. LA CONSCRIPTION ET L'INVENTAIRE DES BIENS DU CHATEAU FORT DE INEU DE L’ANNEE DE 1605 Adrian Magina Resume. La localite de Ineu apparaît mentionnee dans des documents en commencent du XII-e siecle. En fin du XV‘e siecle on a construit ici une fortification qui, en suite des restaurations ulterieures, a survecu jusqu’ă nos jours. Au milieu du XVIe siecle toute la zone a ete occupee par les ottomans, qui y resteront jusqu’ă la fin de ce siecle. En suite de l'offensive chretienne de l’annee de 1595, le chateau fort de Ineu et la zone adjacente ont ete recuperes par les armees transylvaines, celle-ci se maintenant dans les frontieres du Principat transylvain jusqu’ă l’annee de 1658, apres une decennie de la recuperation de celui-ci, en mai 1605, on a realise un inventaire des tous les biens et de l'armement existent â ce temps-lă dans le chateau fort. Le document, presente dans l'annexe, reproduit en detail le systeme de fortifications, les types de canons, le mode d'emplacement de fartillerie et les vivres dont les defendants disposaient. A cette occasion ont ete inscrites les localites et les terres qui appartenaient au chateau fort et ses redevances. C'est l’une des premiers temoignages de cette sorte concernant un chateau fort de frontiere du Principat de la Transylvanie, nous offrant des informations importantes sur la structure et le mode de fonctionnement d’une teile fortification. ACAȚIU BARCSAI OF BÂRCEA MARE, THE LAST BAN OF LUGOJ AND CARANSEBEȘ (26 DECEMBER 1644-14 SEPTEMBER 1658) Sorin Bulboacă Abstract. The controversial personality of the last ban of Lugoj and Caransebeș, Acațiu Barcsai, was rigorously analyzed, on the basis of the testimonies of the epoch, by I.Banateanul, who highlighted his role as a stimulator of cultural-church progress and Ion Totoiu approached the problem of Turkish domination in Banat and Crisana, achieving the first study about the history of vilayet of Timișoara. The complex and contradictory personality of the last ban of Lugoj and Caransebeș, the Romanian Acațiu Barcsai is restored in the context of internațional reports. The most important diplomatic activity was that ofthe last ban, Acațiu Barcsai (1644-1658), and it’s illustrated by his relations with Walachia and Moldavia during the reigns of Matei Basarab, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Constantin Serbau Basarab. A career diplomatist, the confident person of Prince Gheorghe Rakoczy II, he was a member of the “locumtenens comitee” that governed Transylvania when the Prince participated at the unfortunate campaign in Poland (1657). Some bans, like Acațiu Barcsai, accomplished the position of president of the princely Table. The ban Acațiu Barcsai also participated as a member in the commission of revision of Constituțiile Aprobate ale Transilvaniei (in 1653), that guarantees the privileges of the two districts of Banat. In the XVIth-XVIIth century, the bans of Caransebes-Lugoj conducted the confessional life of Eastern Banat, actively sustaining the Reform, more precisely the Calvinism. Thus, the ban Acațiu Barcsai forbade the finalization of the construction of a Catholic church at Slatina de Timiș in 1644 and financially supported the printing of a Romanian book, of Calvinistic structure. The disappearance of the banate of Lugoj was produced in the context of the tragic events in 1658, when the great vizier Mehmed Kuprulu undertook a punitive expedition against prince Gheorghe Rakoczy the Ilnd, who had flagrantly encroached upon his dispositions. Under the threat of the Turkish army and lacking all support of prince Gheorghe Rakoczy the Ilnd, on August the 23rd the authorities of Ardeal accept the “election” of the last ban of Lugoj and Caransebeș, Acațiu Barcsai, as prince of Transylvania. The Porta imposed the new prince extremely tough conditions, among which the renunciation to the citadels that were providing the defensive line of the country in the western part: Lugoj, Ineu, Caransebeș, Dezna, that passed under Turkish domination. The districts o Caransebeș and Lugoj were yielded to the Turks by Acațiu Barcsai only in the context of the Ottoman ultimatum of September 1658. LES PREROGATIFS JURIDIQUES DU JUGE VILLAGEOIS DANS LA LEGISLATION DU XVIU SIECLE Livia Magina Resume. L'analyse des institutions et des transformations que celles-ci parcourent suppose Tengagement dans une sustentions des toutes types de sources, meme incluant la legislation de ce temps-la. L'institution du juge villageois ne fait pas exception, et les attributions de celui qui accompli cette fonction sont prevues par les decisions legislatives, â cote d'autres attributions, comme la fiscalite et les problemes de nature militaire, etc. Le juge villageois, aide par les jures du village, elus des membres de la communaute, assembles dans le siege du tribunal villageois, se constitue en premiere instance de jugement dans la pyramide de la procedure judiciaire. Ce siege de jugement peut s’occuper des cas divers, en partant des injures et jusqu'â des „dossiers” ayant une valeur de 3 jusqu'â 12 florins, en fonction de la zone ou ce jugement a lieu. Aussi, celui-ci est responsable avec la capture des voleurs, des brigands, des violeurs et des incendiaires, action qui entraîne obligatoirement tout le village. EINIGE ASPEKTE DES BANATISCHEN BERG- UND HUTTENWESENS IN DER ZEIT VON 1718 BIS 1726 ANALYSIERT ANHAND VON DOKUMENTEN AUS DEM HOFKAMMERARCHIV IN WIEN Ovidiu Marinei Koch-Tufiș Zusammenfassung. Nach der Besetzung des Banats durch das Habsburgische Reich im Jahr 1718, durch den Friedensvertrag von Passarowitz anerkannt, wird dieses zu einer Domane der Kammer und Krone organisiert und in wirtschaftlicher Hinsicht gemafi den Voraussetzungen der merkantilistischen Denkensweise geftihrt. Die fur die wirtschaftlichen und finanziellen Angelegenheiten des Reiches verantwortliche zentrale habsburgische Behbrde der Hofkammer und die Banater Landesadministration als brtliche Behbrde schenken dem Banater Bergbau- und Htittenwesen eine besondere Aufmerksamkeit. Deren Organisation beginnt mit dem Dekret der Hofkammer vom 17. Dezember 1717 und wird durch spatere Dekrete derselben Behbrde sowie der Banater Landesadministration fortgesetzt. Die erwăhnten Behbrden ergreifen strenge MaBnahmen zur Wiederinbetriebnahme der Bergwerke und Htittenanlagen aus der Zeit der ttirkischen Besetzung im Banat und errichten neue Bergwerke und Htittenanlagen nach einer viei fortgeschritteneren Technik, die in anderen Bergregionen des Habsburgischen Reiches entwickelt wurde. Gleichzeitig betreiben die habsburgischen Behbrden eine systematische Ansiedelungspolitik, durch die Arbeitskrafte und besonders ausgebildete Personen - abstammend aus Gegenden der Monarchie mit Tradition im Bergbau und Htittenwerk - in die Banater Bergregion kommen. Als Grundlage fur meinen Artikel dienten folgende Dokumente aus dem Hofkammerarchiv in Wien tiber das Berg- und Metallwesen im Banat aus dem Zeitraum von 1718 - 1726: Eine Beschreibung der durchgefuhrten Arbeiten im Kupferbergwerk, datiert mit 19. August 1718; Resultate von Laborproben mit Kupfererzen aus Oraviza, datiert mit 22. August 1718, unterzeichnet vom Banatischen Oberbergmeister Johann Schubert; Resultate von Laborproben mit Kupfererzen aus Oraviza und Maydanpek, durchgeftihrt vom kaiserlichen Mtinzamt in Wien, adressiert an die Hofkammer im Jahr 1719; ein von einem ehemaligen Banater Bergwerksbuchhalter in Wien verfasstes Dokument vom 27. Janner 1725, adressiert an den Banater Gouverneur General Mercy, in dem Bauprojekte, wie z. B. eine Messingschmelzerei in Oraviza und mehrere Industrieanlagen im Banat, welche der Verwertung verschiedener natiirlicher Reichtumer der Provinz dienen sollen, vorgestellt werden; ein Bericht von Gouverneur Mercy, datiert mit 25. September 1725 an den Kriegsrat in Wien adressiert, in dem die Notwendigkeit der Entwicklung der Blei- und Silberbergwerke in Dognatschka und die daraus resultierenden finanziellen Vorteile vorgestellt werden. Als Grundlage des Berichtes von General Mercy diente eine an ihn gerichtete Dokumentation: Ein Bericht von Oberbergmeister Johann Schubert vom 24. September 1725, in dem die Vorteile der zukunftigen Entwicklung der Bergwerke in Dognatschka prasentiert werden, ein Entwicklungsprojekt der Bergwerke in Dognatschka, wahrscheinlich zusammengefasst vom oben genannten Oberbergmeister am 24. September 1725 und die Ergebnisse einer Laborprobe mit Blei- und Silbererzen aus Dognatschka; ein in Temeswar im Mărz 1726 gefasster Beschluss liber das Budget und geplante Investionen in den Kupferbergwerken und Htittenanlagen in Oraviza und Maydenpek, in den Blei- und Silberbergwerken in Dognatschka, in den Eisenhtitten in Bogschan und in den Glasschmelzereien in Kalina im Jahr 1726. Die oben genannten Dokumente geben einen guten Einblick in die Situation der Banater Berg- und Htittenwerke, zu denen im angefiihrten Zeitraum die Kupferbergwerke neben Orawitza, die Blei- und Silbergruben bei Dognatschka, die Eisenbergwerke bei Doman und Tilfa in der Nahe von Bogschan und die Htittenanlagen bestehend aus den Kupferschmelzereien bei Orawitza, die Kupferschmiede bei Tschiklowa, die Blei- und Silberschmelzereien bei Dognatschka, der Hochofen, die Eisenschmelzerei und die Eisenschmieden bei Bogschan sowie die Glasschmelzerei bei Calina gehbren. Sie enthalten auch Informationen iiber das Kupferbergwerk und die -schmelzereien bei Maydanpek in Nordserbien, das damals ebenso zum Habsburgischen Reich gehorte und der Banater Landesadministration untergeordnet war. STUDENTEN AUS DEM GEBIRGSBANAT AN EUROPĂISCHEN SCHULEN UND UNIVERSITĂTEN (1750-1850) Dragoș Lucian Țigău Zusammenfassung. Der Besuch universitărer Zentren von Jugendlichen aus dem Gebirgsbanat hat eine lange Tradition, und zwar ab 1420. Nach dem Jahre 1718 kommt das Banat unter die Herrschaft der Habsburger. Diese haben eine neue Anschauung iiber die Verwaltung und das Gesetz durchgesetzt, indem der Anschluss der Provinz an die west- und zentraleuropaischen Werte erleichtert wurde. Bis 1850 wurden die europaischen Kollegs und Universitaten von ungefâhr 180 Studierenden besucht, die sowohl aus dem Zivilbanat (11 Ortschaften) als auch aus der Militargrenzzone stammten (14 Siedlungen). In der hier analysierten Zeitspanne wird die Rolle der Intellektuellen immer wichtiger und entwickelt sich zu dem Status von Beruf oder Amt, die oft in den Dienst des Staates gestellt werden. Die Tatigkeit der Hochschulabsolventen wird immer mehr unter moralischem und materiellem Aspekt geschâtzt. Der Besuch der akademischen Zentren aus dem Reich, insbesondere der Schulen aus Schemnitz und Wien, entsprach vollkommen der offentlichen Politik. Im Sinne der Aussage der Kaiserin Maria Theresia, die meinte: “Das Schulwesen aber ist und bleibet allezeit ein politicum” (Ynty gab es Versuche, den Besuch der auslandischen- insbesondere der protestantischen- Universitaten zu verbieten. An der Spitze der Praferenzen befand sich die Berg- und Forst-Akademie in Schemnitz, die von 90 Banatern besucht wurde. In der Hauptstadt der Monarchie studierten 64 Jugendliche, in Pesta - 10 und in jeder von anderen Stadten - unter 5 Personen. Wenige von ihnen hatten den Mut die Ausbildung in Hohenheim (im Wurttembergen Konigreich) und in Leipzig (Sachsen Konigreich) - je 1 - fortzusetzen. Die Gewohnheit der Erganzung der Studien an mehreren Universitaten (peregrinatio academica) war beschrankt. 170 Studierende (von der Gesamtzahl 181) wurden in die Personenstandregister einer einzigen Schule eingetragen und andere 5 Jugendliche bevorztigten die Studien in einer einzigen Stadt zu machen (Wien, Graz, und Prag), indem sie die Kurse von mehreren Unterrichtsinstitutionen besuchten. Nur 6 Banater besuchten die Universitaten aus verschiedenen Stadten. Unter dokumentarem Aspekt werden die Lebenslaufe der Banater Studenten ungleich hervorgehoben. Die Einzelheiten betreffs des Alters, der Nationalitat, der Religion, des materiellen und sozialen Zustandes der Jugendlichen sind verschiedenartig und unvollstandig. In einigen Familien waren, gleichzeitig oder in verschiedenen Generationen, Personen mit hoher Ausbildung. Der materielle Zustand und die Haltung der Eltern bestimmten entscheidend den Besuch der Kurse. Der Hochschulabschluss und das Erringen von akademischen Titeln werden nur fur weniger als die Halite von der Ganzzahl der Studierenden bewiesen. Die hohe Ausbildung kann aus Veroffentlichung von Vortragen und wissenschaflichen Arbeiten, sowie aus besonderen Leistungen der postuniversitaren Karriere geschlossen werden. Unter den ehemaligen Gebirgsbanater Studenten mtissen erinnert werden: Feldmarschall Theodor Seracin aus Karansebesch und Alexander Guran aus Borloveny, der General Traian Doda aus Prilipetz, der Erzpriester Nicolae Andreevici aus Karansebesch. Franciszek Masoch aus Neumoldowa wurde Lehrer fur Medizin und Rektor der Universităt aus Lemberg. Sechs Studenten aus der Familie Hoffmann wurden Besitzer und Verwalter der Huttenwerke aus Ruskberg. Andere Absolventen wurden als Vertreter der rumanischen Aufklarung bekannt: Paul lorgovici aus Varadia, Constantin Diaconovici Loga aus Karansebesch, Damaschin Bojincă aus Gerlistye, Eftimie Murgu aus Rudaria. Am Ende der hier analysierten Zeitspanne war der Besuch der Akademien und Universitaten auf seiner Hohe. Dieses Phanomen erklart warum die Banater die gebildetesten Bewohner des rumanischen Raums waren. LA REVOLTE PAYSANNE ANTI-AUTRICHIENNE DE 1738-1739 VUE PAR VICENȚIU GROZESCU Radu Ardelean Resume. Vicențiu (Vincent) Grozescu (1838-1897) fut pretre, puis archipretre uniate (catholique de rite oriental) a Sânnicolau Mare (Grand Saint Nicolas) et finalement a Logoj, deux villes appartenantes ă l’epoque â la pârtie hongroise de l’Autriche-Hongrie, maintenant arrondees au department Timiș de l’Ouest de la Roumanie. II fut l’auteur de quelques brochures et essais/etudes historique publies dans des journaux roumains, comme cela dedie aux districts roumains du Banat munis des privileges d’autonomie dans le Royaume hongrois du Moyen Age et puis dans le Principaute de Transylvanie jusqu’ă la conquete ottomane (1658). La „liberation” du Banat, en fait la conquete autrichienne de 1716, valorait pour les paysans roumains, la grande majorite de la population, sauf les quelques milliers de Serbes, la reduction â l’etat de servage de la Couronne, des innombrables impots, l’institution des monopoles des forets, de Talcool, des paturages, du sel et tous les abus des nouveaux colons allemands. Ces furent les raisons de la grande revolte paysanne de 1739 (en fait, de 1738, meme 1737, jusqu’en 1739) indique Grozescu dans un ouvrage publie dans le journal Dreptatea (La Justice) de Timișoara en 1894, et non pas la simple volonte de voi et distruction, comme soutenaient nombre d’historiens allemands et hongrois, d’apres la version des autoritees autrichiennes, les vraies coupables. Consideres comme des traîtres, â cause de la collaboration avec les armees ottomanes - parce qu’ils regrettaient le regime liberal du Sultan! - les revoltes furent durement reprimes. Le detachement transylvain du general Lentulus, d’origine suisse, fit se remarquer par toutes sortes d’atrocitees, meurtres, villages detruites, vols, viols etc. L’auteur condamne aussi les militaires Serbes qui ont participe aux repressailles. Sa vision historique en ce qui concerne la situation des Roumains est tres pessimiste parmi tant des ennemies, comme les Autrichiens, les Hongrois et les Serbes. Je pense que son essai fut utile, des son temps, aux lecteurs peu familiarises â l’epoque, c’est ă dire la premiere pârtie du XVIII-eme siecle dans le Banat „autrichien”. UN CVRRICVLVM VHAE DU PATRIARCHE IOSIF RAIACICI Vasa Lupulovici Resume. A la section de manuscrits de Matiska Srpska de Novi Sad (RukGpisno Odejerje Matice Stpske) il y a un document redige dans la langue serbe (slovensko srbski) qui contient un currlculum vitae du patriarche losif Raiacici. Pour une credibilite accrue et pour masquer son subjectivisme, auteur avait redige son autobiographie â la IIIe personne. Le document reproduit dans l'annexe, jusqu’ă present inedit, presente de relevance tant pour la reconstitution de la vie d’un hierarches de l’eglise serbe, que pour l’histoire des evenements de la premiere moitie du XIX C siecle. II existe meme des references sur la situation politique et interconfessionnelle ou le patriarche a ete directement implique. Aussi, les donnees sur l’annee revolutionnaire de 1848 sont interessantes, etant donne le fait qu’ils soient exposees de la perspective d’un participant direct â cet evenement. En analysant ce document on peut tirer la conclusion qu’il a ete redige dans la meme annee, â une date ulterieure le patriarche ecrivant un autre curriculum vitae en allemand, cette fois-ci s'agissant d'un document bien connu dans rhistoriographie. THE ROMANIANS’ CONTRIBUTION TO THE RESTORATION OF THE ROMANIAN METROPOLITAN CHURCH Nicolae Bocșan Abstract. The study presents the contribution of the Romanian intellectuals and political leaders to the restoration of the Romanian Metropolitan church in Banat. In the first stage of the movement for hierarchical separation in Banat, the Romanian leaders joined Andrei Șaguna’s campaign to separate from the Serbian Metropolitan Church and restore the Romanian Orthodox Metropolitan Church (1849— 1851). A new stage in their joined efforts was between 1860-1864, when Andrei Mocioni supported the hierarchical separation in order to establish the Romanian Metropolitan Church. The last stage was between 1864-1865, when the organization of the Romanian Metropolitan church was finally approved and the separation really began , with the decisive role of Andrei Mocioni and Vincențiu Babeș. FOUNDATIONS, FUNDS, READING SOCIETIES, DONATIONS AND WILLS IN THE ORTHODOX CHURCH, MENTIONED BY THE PRESS (1865-1873) Mihaela Bedecean Abstract. The foundations and the fund raisings were among the charitable activities in the second half of the 19-th century together with the reading societies, donations and last wills in favour of the church. The press was used as a means of advertising the donors. The press did not give much information about these institutions of charity and help, we find rather general information about them. The institutions were meant to support the young students, priests and the church. The Romanian papers offered information to prove the Romanians’ concern in supporting them. The outcome of their effort was the formation of the intellectual and ecclesiastical elite. BASES OF CULTURAL INTERNATIONAL RELATIONS OF ACADEMIC LIFE IN CLUJ. INTERNATIONAL RELATIONS OF THE FACULTY OF MATHEMATICS AND NATURAL SCIENCES OF THE „FERENC JOZSEF” UNIVERSITY OF CLUJ Artur Lakatos Abstract. In this paper, we are dealing with an important, but relatively unexplored issue in Romanian historiography, the issue of International relations of cultural institutions of Transylvania, in the case of our paper, internațional relations of the Faculty of Mathematics and Natural Sciences of the “Ferenc Jozsef‘ University of Cluj in the period 1872-1914. In the introduction of our paper, we tried to reflect on roots of cultural relations of Transylvanian intellectual life, based on the phenomenon of peregrinatio academica, relations of early Transylvanian scholars, documented relations with Western European centers of intellectual and cultural life. In the bulk of this study, we presented the particular case of one of the Faculties of the first State University ever founded in the city of Cluj, the “Ferenc Jozsef’ University. Following to the Ausgleich and transforming the Habsburgian Empire in the Austro-Hungarian Monarchy, was considered to be a very important issue the founding of new University structures in cities like Cluj, Pozsony or Zagreb, in the idea of development and modernization, which meant to centers for regional cultural life. In our case study, we focused at one particular Faculty, the Faculty of Mathematics and Natural Sciences’ International links, based on unpublished Archive materials, found in the Hungarian National Archives from Szeged. Using these references, we can form a quite complete mosaic-like picture of the realities of that specific era, regarding travels of teachers and researchers of the University in purposes of scientific work, teachers invited from other universities to the “Ferenc Jozsef’, student mobility, participation of the University’s representatives on major events in life of other similar institutions etc. LES REVENUS DES PRETRES ORTHODOXES ROUMAINS DU DEPARTEMENT DE TIMIȘ  LA FIN DU XIX eET AU DEBUT DU XXe SIECLES Alina Covaci Resume. Les pretres, comme les enseignants confessionnels ont ete payes, au debut, par la communaute. Pour les pretres, outre les dons de leurs fidels on ajoute l’usufruit de la parcelle paroisse. En 1870, le Congres National de f Eglise a etabli que les revenus annuels des pretres aient ete partages selon la classe dans la mitropolie entiere. La classification des paroisses etait la tâche des Synodes diocesains qui ont nomme un comite dans chaque archeveche pour recueillir les donnees sur le terrain. Ces donnees ont ete discutees, analysees dans les Synodes diocesains et par le Congres National de f Eglise, qui a vote le Reglement des paroisses (1878). Ce reglement a fixe le salaire pour le pretre en fonction de la classe de la paroisse. Les pretres fonctionnaires en paroisses de premiere classe ont recu un salaire annuel de 800 fl./par an, de la deuxieme classe 600 fl. et de la troisieme de 400 fl. Les diacres qui ont servi dans les paroisses des zones rurales avaient un salaire de 400 florins par an et ceux des zones urbaines avaient un revenu annuel minimum de 600 fl. Pour aider les pretres en milieu rural F Etat accordait une subvention annuelle qui etait â la disposition des eveques. Ceux-ci l’ont distribuee comme il fallait. Depuis 1883, F Etat permet aux pretres de demander directement F aide du ministere. E argent alloue varie entre 50-100 fl.. Parce que les fonds publics fournis n'etaient pas suffisants, les Dioceses et les paroisses ont cree des fonds pour contribuer â l’amelioration des revenus du clerge. En 1898, a ete donnee la Loi pour completer les revenus des pretres ou „congrua". La contribution de l’Etat aux salaires des pretres variait de 400 â 800 fl. selon les etudes du clerge. Pour cet argent, l’Etat a impose des conditions: aucune paroisse ne pourrait creer sans l’accord du gouvernement, le pretre accuse de crimes contre l’Etat perdrait l’argent meme s'il etait reconnu innocent par leglise. Bien que cette loi limite l’autonomie de leglise, le Congres National de leglise a accepte l’aide de l’Etat. Z article 3 de la Loi XIII de 1909 precisait que tous les pretres pouvaient obtenir la contribution de 800 fl. par an â condition qu'ils sachent parler hongrois. Malgre les aides de l’Etat pour ameliorer la situation financiere du clerge orthodoxe, il etait difficile de maintenir la familie avec un revenu annuel compris entre 600-1000 cor./an. Les representants des pretres ont ecrit de nombreux memoires au ministere pour accroître l’aide â 2400 cor. et la suppression de la classification des pretres car „sans classification est le devoir du pretre dans n'import quelle paroisse”. ADMINISTRATION ET LEGISLATION ADMINISTRATIVE DANS LE BANAT D’AVANTGUERRE Mihai Vișan Resume. La resolution imperiale du 27 decembre 1860 a represente rincorporation de Banat dans le Royaume Hongrois. Son territoire a ete partage en trois comtes: Caraș, Timiș et Torontal. Le 9 juin 1872 l’existence de TOrdre Militaire a ete abrogee, la derniere unite administrative et territoriale coordonnee directement par le Gouvernement de Vienne. Notre etude essaie d’elucider l’evolution de l’administration publique hongroise dans le Banat, entre 1860-1918, les principales institutions publiques, les principales categories de fonctionnaires, ainsi que les principaux documents legislatifs emis de Buda en vue de la subordination administrative et politique du territoire de Banat. On doit preciser que par les moyens administratifs, le Royaume Hongrois a suivi la denationalisation de la population majoritaire de Banat, sa subordination economique et culturelle. DIE ROLLE DER BANATER IN DER GESELLSCHAFT FUR EIN „RUMĂNISCHES THEATERFOND” (1870-1914) Valentin Sandu Zusammenfassung. In der zweiten Hălfte des XIX. Jahrhunderts haben die national-kulturelle Gesellschaften aus dem Banat die spezifischen Bedingungen fur die Bildung eines rumanischen nationalen Bewusstseins vorbereitet. Unter diesen kulturellen Gesellschaften befand sich auch Die Gesellschaft fîir ein Rumanisches Theaterfond, gebildet in Deva im Jahre 1870. Die Gesellschaft wurde ziemlich breit verbreitet,sie hat durch ihren Zweigstellen gehandelt fur die Einbeziehung der rumanischen Intellektuellen vom Welt der Banater Dorfer und Stădten, unabhangig von ihrer ausgeiibten Politik oder Religion. Der Ziel der Gesellschaft war die Forderung der rumanischen Sprache, der rumanischen Brauche und Traditionen. Besonders wurden es Fonds gesammelt fur ein zuktinftiges rumanisches Theater in der Osterreich-Ungarischen Monarchie. Die schweren Lebensbdingungen und das Beginnen des Ersten Weltkrieges haben die Bildung einer Gesellschaft mit einem Zentralsitz und die Ntitzung der Fonds fur die Bildung eines rumanischen Theaters verhindert. Trotzdem hat die Gesellschaft ihren historischen Ziel erreicht, und zwar die national-kulturelle Entwicklung der Rumăner aus dem ungarischen Staat, in der Erwartung der Leistung der GroBen Vereinigung aus dem Jahre 1918. EIN ENTZUGSFALL VON DEN MILITĂRPFLICHTEN, WAHREND DES ERSTEN WELTKRIEGS UND SEINE FOLGEN FUR EINEN JUNGEN BANATER Vasile Dudaș, loan Traia Zusammenfassung. Die Authoren behandeln in diesen Artikel, so wie es aus dem Titel ersichtlich ist, das tragische Schicksal eines jungen rumanischen Banater aus dem Dorf Mosnita Veche. Nachdem die allgemeine Mobilmachung der osterreichisch-ungarischen Armee im Sommer des Jahres 1914 verordnet wurde, trat die militărische Gesetzgebung des Jahres 1912 in Kraft. Gemass dieser Gesetzgebung sollten alle junge oder alte Manner, die versuchen sich den militarischen Pflichten zu entziehen, nach einen juridischen Kurzverfahren hart bestraft werden. Trotz dieser strengen Gesetzgebung, die wahrend des ersten Weltkriegs gtiltig war, haben sich einige junge Manner schwere Verletzungen verursacht, die sie kampfunfâhig machen sollten. Zwischen den Verdachtigen zahlte sich auch Vichentie lovănuț aus dem oben genannten Dorf. Als Folge der arztlichen Untersuchungen wurde festgelegt dass er der Selbstverletzung schuldig ist. Nachdem er verhaftet wurde, wurde er von dem militarischen Gerichtshof aus Temeswar durch ein Kurzverfahren zum Tode durch Erschiessung verurteilt. Kurze Zeit danach, als seine Familie iiber seinem tragischen Schicksal benachrichtigt wurde, wurde sein Korper ausgegraben und wieder in sein Heimatdorf beerdigt. Sein Name wurde von seinen Landsmanner auf einen schonen Denkmal eingeritzt, neben den Namen anderer Einwohner die wahrend des ersten Weltkriegs ihr Leben opferten, da er sich geweigert hat fur Interessen, die seinem Volk fremd waren, zu kâmpfen. LA MISSION FRANQAISE D’INTERPOSITION AU BANAT: MARS-MAI 1919 Ionela Moscovici Resume. Dans les mois de mars-mai 1919 l’intervention alliee, executee par l’Armee francaise d’Orient, s’est metamorphosee dans une mission militaire d’interposition qui, ă part le retablissement de la paix, assume aussi un controle administratif du territoire du Banat. Parmi les premiers roles de la mission sont le maintien et le retablissement de l’ordre, ainsi que la fonction de police internaționale accomplie par la requisition d’armes et de munitions. A Timișoara, le principal pâle urbain de la province, se sont configures deux centres d’autorite: Tun serbe et l’autre francais. Justifiant leurs actions par le texte de la convention de Belgrade, les serbes ont multiplies les requisitions qui s’apparentent â un veritable pillage. Dans le contexte de la guerre roumano-hongroise qui rend vulnerables les frontieres convenues par les articles de Tarmistice et en tenant compte des pourparlers de Paris, les Allies ont reclame le droit d’occuper tout territoire strategique ou espace d’affrontement pour realiser le projet de la Zone d’Occupation Frangaise, sous la commande du general Leon Gaston Jean-Baptiste Farret. A la fin du mois de marș se realise le transfert de la 11 Division d’Infanterie Coloniale ă Lugoj et la nouvelle unite administrative est divisee en quatre cercles et quinze circonscriptions. Sous l’influence de la elite hongroise, le general Farret institue quelques mesures qui provoque la reticence et le mecontentement des roumains et l’insoumission des serbes: l’introduction de la censure sur les publications, le desarmement des unites militaires nationales, l’interdiction de toutes enseignes nationales, la surveillance particuliere de toute reunion naționale ou culturelle, la reorganisation de la gendarmerie hongroise. Les protestations fermes des intellectuels roumains ont determine le remplacement du general Farret. L’ACTIVITE EXTRASCOLAIRE DES ETUDIANTS DE L’ACADEMIE THEOLOGIQUE DE CARANSEBEȘ (1927-1948) Ana-Carina Babeu Resume. L’enseignement theologique de Caransebeș est apparu dans le XIX eme siecle, par l’intermediaire de LTnstitut Theologique Diocesain et de l’Academie Theologique. L’Academie Theologique de Caransebeș a effectue son activite pendant la periode 1927-1948, sous la responsabilite du Ministere de l'Education et par le Diocese de Caransebeș, qui etait directement le responsable de celle-ci. Contrairement â l'Institut de Theologie ou la duree des etudes etait de 3 ans, dans le cadre de l’Academie, les etudes duraient 4 ans et prenaient en charge 2 examens generaux. Les etudiants provenaient des zones tant rurales qu’urbaine: de Caransebeș, Lugoj, Reșița, Oravița, Timișoara, Cluj, Târgoviște. Le travail des etudiants en theologie ne consistaient pas seulement â leurs presence aux cours ou aux examens. Les etudiants coordonnes par les enseignants participaient â des manifestation et ă une serie d'evenements politiques et historiques qui se deroulaient regulierement chaque annee scolaire. En 1942, s’est deroulee la plupart des activites culturelles et religieuses ou les etudiants theologiens ont pu participer, parmi lesquelles s’enumere la conference Astra-Caransebes.Tout aussi importantes sont les rencontres culturelles et religieuses, la participation â diverses messes religieuses, Timplication dans l’education morale au cadre de la Prison de Caransebeș, les gestes charitables, le travail pour le benefice de la communaute pendant la seconde guerre mondiale, la participation â divers cours, aux camps, aux excursions. En plus, â part des activites parascolaires menees dans le cadre de l’Academie Theologique, les etudiants en theologie ont ete les membres d’une societe de lecture Ion Popas, ou ils se sont engages dans diverses actions religieuses, culturelles et scientifiques. Les activites realisees ont ete diverses: l’entretien d’une bibliotheque et d’une salle d’etudes, l’organisation des conferences, des concerts, des visites du pays et ă l’etranger. Grâce â ce groupe, ils ont garde des liens etroits avec d’autres groupes similaires dans le pays, parmi lesquels Cernăuți, Oradea, Arad, Cluj, Bucarest. Les etudiants de l’Academie Theologique de Caransebeș ont egalement ete beneficiaires qu’auteurs de ces activites parascolaires, les leșons apprises ayant comme but de les aider dans leur travail sur le renforcement des liens entre la divinite et l’homme. DER ORDEN DER BENEDIKTINERINNEN VON „ST. LIOBA” UND IHRE TĂTIGKEIT IN TEMESWAR (1929-1948) Claudiu Călin Zusammenfassung. Der Orden der Benediktinerinnen von St. Lioba, ein junger Zweig in der groBen Familie des Benediktinerordens, wurde in Deutschland von Schw. Maria Benedikta Foehrenbach (1883-1961) und Schw. Dr. phil. Hildegardis (Liselotte) Wulff (1896-1961) in den Jahren 1920-1921 gegrtindet. Zum ersten Mal kam Schw. Hildegardis Wulff in der Zeitspanne 3.-7. Januar 1928 auf Einladung des Bistums und der „Gesellschaft fur soziale Werke” (die Sozialschwestern) nach Temeswar um offentliche pădagogische Vortrage in der „Banatia” zu halten. Ein groBer Fbrderer dieses neuen Ordens im Banat waren Prălat Franz Blaskovits, sowie der Abgeordnete Dr. Franz Krăuter und nicht zuletzt Bischof Dr. Augustin Pacha. Offiziell anwesend im Banat ab dem Jahre 1929, grundete Schw. Hildegardis die meisten Madchen- und Frauenkranze unseres Bistums. Sie reiste viei in der ganzen Provinz und trug wesentlich zur Einfuhrung moderner sozialer und pădagogischer christlicher Ideen in der Region bei. Sie grundete das Priorat der Benediktinerinnen zu „St. Lioba“ in der Coroana-de-Oțel-StraBe im Temeswarer Bezirk Nr. III (Elisabethstadt), eine „Madchen-Volkshochschule", ein Entbindungsheim, das sogenannte „Annaheim", einen Kindergarten, ein Altenheim. Als Resultate der Tatigkeit ihres Ordens und ihrer Mitschwestern sowie des Bistums Temeswar sind folgende Einrichtungen erwahnenswert: das „Veronika-Werk“, das „Norbertinum“-Internat in Hermannstadt und spăter, nach dem Zweiten Weltkrieg, das „Kinderhilfswerk" und das „Heimkehrer- hilfswerk" fur die aus Jugoslawien gefluchteten Banater Schwaben oder fur die Fluchtlinge aus Bessarabien und Transnistrien. Auch Zeitschriften fur Jugend, fur Frauen oder fur Madchen wurden von den Benediktinerinnen herausgegeben: „Frau-Glaube- Volk” (mit dem Untertitel „Ein Frauenblatt”), „Der Ruf’ (vormals „Jugendfreund” genannt - Zeitschrift des Vereins der Deutschen Katholischen Jugend), denen ab 1936 auch der „Teppich” folgt. Ferienlager ftir Madchen oder Madchenfeste, Jugendtage oder Frauentage erfreuten sich der Anwesenheit verschiedener in der damaligen Zeit bekannten Âbte oder Domherren aus Deutschland, die Vortrage zu den verschiedenen damals aktuellen Themen prasentierten. Brutal vom kommunistischen Staat 1949 aufgelost, mussten die rund 30 Schwestern ihr Kloster und Zuhause uber die Nacht verlassen. AII das in 20 gesegneten Tatigkeitsjahren Aufgebaute und Geschaffene wurde verstaatlicht oder verstreut. Die Schwestern mussten zu ihren Familien zuriickkehren, manche durften nach Deutschland reisen. Die Priorin, Schw. Hildegardis, erhielt die Gemeinschaft durch geheime Begegnungen weiter am Leben. Sie blieb in Temeswar und wohnte mit einer anderen Schwester in Miete, lebte vom Lohn einer Organistin in der Mehala und gab Privatstunden. Sie wurde am 18. August 1950 verhaftet und zusammen mit Schw. Patrizia Zimmermann wegen Landesverrat, Spionage ftir den Vatikan und ftir die Vereinigten Staaten und Nazi-Propaganda am 19. Februar 1952 vom Militargericht Bukarest zu 25 Jahren Gefangnis und Zwangsarbeit verurteilt. Schw. Hildegardis wurde der Reihe nach in den Gefangnissen von Temeswar, Bukarest, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Kronstadt (Brașov) und Văcărești eingekerkert. Am 31. Mai 1959 kam Schw. Hildegardis Wulff zusammen mit Schw. Patrizia Zimmermann, Domherr Josef Nischbach und dem ehemaligen Abgeordneten der Banater Schwaben im rumănischen Parlament, Dr. Franz Krăuter nach Deutschland. Am 1. Juni wurden sie gegen zwei rumănische Spione ausgetauscht. So kamen die vier ehemaligen politischen Gefangenen ins Mutterhaus der Benediktinerinnen von St. Lioba in Freiburg- Gunterstal. Schw. Hildegardis Wulff nahm Ihre Tătigkeit im Jahre 1960 wieder auf und reiste nach Kanada und Nordamerika. Da traf sie besonders die ausgewanderten Banater Schwaben aus Rumănien und Jugoslawien, aber auch Donauschwaben aus allen osteuropăischen Lăndern. Sie starb am 20. Oktober 1961 um 16 Uhr an Krebs und wurde am 25. Oktober auf dem Friedhof der Benediktinerinnen in Freiburg-Gunterstal bestattet. L’ACTIVITE SPORTIVE DANS LES DEPARTEMENTS DE CARAȘ ET DE SEVERIN DANS LA PREMIERE MOITIE DU XXe SIECLE Laurențiu Ovidiu Roșu Resume. L’activite sportive constitue, de nos jours, une composante importante de la vie quotidienne. Dans le present materiei nous avons essaye de reconstituer, â partir des documents d’archives, quelques aspects concernant les manifestations sportives pendant la premiere moitie du XX-eme siecle dans l’areal les departements de Caraș et de Severin. Nous avons identifie des clubs et des manifestations sportives â la fin du XlX-eme siecle - comme le club de quilles de Ocna de Fier et nous avons constate que les sports etaient pratiques surtout dans les milieux urbains notamment aupres des centres industriels. II faut rappeler ici les clubs constitues aupres des Usines Ferdinand, des Usines de Topleț aussi bien que des Usines de Fer et des Domaines de Reșița. Nous nous sommes arretes sur les tentatives de disseminer les sports - surtout le football - dans le milieu rural tout en passant en revue Forganisation des comites au niveau de la commune ou du departement et nous avons mis en evidence les localites ou ce sport etait pratique. En egale mesure nous avons accorde une attention accrue aux courses automobiles, â la peche sportive, au tire sportif, aux jeux d’echec â toutes les activites sportives des clubs, aussi bien qu’â la collaboration avec la Federation des Societes de Sport de Roumanie ou avec l’Office National d’Education Physique et Sportive, voire meme la repartition des terrains afferents et l’influence de la vie politique sur les manifestations sportives. A partir des aspects presentes nous avons essaye de crayonner le tableau d’une vie sportive intense dans les milieux urbains et plutât timide dans les milieux ruraux ce qui vient s’ajouter au tableau complexe de l’histoire des departements de Caraș et de Severin dans la premiere moitie du XX-eme siecle. NOUVEAUX ASPECTS DE L’ACTIVITE DU PARTI NATIONAL- POPULAIRE DU BANAT PENDANT L’ANNEE 1946 Radu Păiușan Resume. Fonde en janvier 1946, le Parti National-Populaire a ete - des le debut, en qualite de descendant direct de l'Union des Patriotes - bien represente dans le cabinet preside par Pierre Groza, en disposant de quatre ministeres et d'un sous-secretariat d'etat. Ce parti devait enregimenter - au benefice des communistes - les couches moyennes de la population, c'est-ă-dire les fonctionnaires publiques et particuliers, les artisans, les commercants, les industriels et les intellectuels, fait accompli partiellement, parce que, d'une cote, il etait considere - par la population - comme une satellite du Parti Communiste, mais d'autre cote, les intellectuels de grande valeur etaient inscrits dans les partis politiques traditionnels. C'etait la raison pour laquelle forganisation national-populaire du departement de Timiș-Torontal a trouve, â peine, un president, en depit des offfes faites aux differentes personalites marquantes des domaines politique, economique et culturelle du Banat. Cependant, ses militants ont deploye une activite organisatorique intense, parce que le parti contrâiait fadministration du departement, par fintermediaire du prefect et du sous-prefect et, aussi, dans plusieurs communes et villes banatiennes les national- populaires detenaient des emplois des preteurs, maires, notaires et d'autres fonctions economiques, culturelles et spirituelles. Mais ce debut, initialement bon, a ete eclipse par les relations avec les autres partis du Front National-Democrate, surtout par le Parti Communiste, qui l'a constitue en qualite du parti satellite et, en consequence, il ne voulait pas que son satellite devienne trop fort et influent. Par fintermediaire des diverses interventions aux assemblees des national- populaires se met en evidence, deja, les-uns qui etaient de bonne foi, des autres qui suivaient leur propre interet, des autres qui devaient se sauver et des autres, aussi, des simples opportunists. CONFONTATION BETWEEN POWER AND OPPOSITION BEFORE THE 1946 ELECTIONS CAMPAIGN Viorel Bălțoi Abstract. End of the Second World War and the Paris diplomatic discussions would not change too much political situation in Romania, which remained under the occupation of their ally, the USSR. In 1946, the country's southwestern state of affairs was the same as in the rest of the național, territory imposed by Moscow's control. The Communist Party of Romania and the rest of the political parties constituting the National Democratic Front (NDF), in the context of major political change in their favor, were supported by various individuals and organizations who have contributed to consolidating the new Power. An example of this is George Tatarescu, who later faced the rigors of the Soviet totalitarian regime imposed in Romania. Although not established election date, political confrontations between the government and opposition in early 1946 were more and more numerous in Banat region. For example, representatives of governmental parties coordinate the destruction of printers Matei from Timișoara and Corvin from Reșița, employees are threatened and accused for collaborating with “tradițional parties”, National Liberal Party and National Peasant Party. In February 1946, the Arad organization's office of National Peasant Party-Maniu is devastated, its members are beaten, and former Senator Boțioc Alexe dies. In Banat region, political debates were closely supervised by government agencies, as well as “tradițional parties” media. "The West" newspaper, belonging to the NPP-Maniu, was banned in the county of Timis-Torontal. On May 5 1946, local authorities controlled by the Communist Party and the Front of Plowmans, with the support of Teohari Georgescu, Minister of Interior, diverting in Arad one of the most extensive action against NPP- Maniu. The main access routes in the city were jammed with cars to prevent a congress of the party, which had to be held here. There was violence resulting in injuries and one dead. Incidents also occurred in other parts of Banat. In the city Ciacova, on the National Day (May 10), the confrontation took place between representatives of local authorities and those of the NDF. Gendarmerie intervention prevented the onset of violence. Confrontations between the government and opposition continue until the parliamentary elections of 19 November, when the violence reach its "peak". DES ASPECTS SUR L'ACTIVITE DE L’ORGANISATION DEPARTAMENTALE DE TIMIS-TORONTAL DU PARTI NATIONAL PAYSAN D’ENTRE LES ANNEES DE 1944.1946, CONSIGNES DANS LES ARCHIVES DE C.N.S.A.S. Vasile Rămneanțu Resume. Dans cette etude-ci nous presenterons et nous analyserons aussi toute une serie de documents des Archives de C.N.S.A.S. concernant l'activite de l’organisation departementale de Timiș-Torontal du Parti National Paysan, deroulee entre les annees de 1944-1945. Dans le periode ci analyse, les organes du Ministere des Affaires Internes, en special la Surete, ont surveille avec une attention speciale l'activite deployee par l’organisation departementale de Timiș-Torontal du Parti National Paysan. Ainsi, les documents recherches contiennent des informations sur sa reorganisation apres le 23 Aout 1944, sur le programme du parti, sur les discussions qui avaient eu lieu dans les seances de celle-ci, sur le mode dont on a prepare la campagne electorale pour les elections parlementaires de novembre 1946, montrant aussi les dissensions d’entre quelques-uns de dirigeants concernant la politique d'alliances du parti et les mecontentements generes par la falsification des elections parlementaires. On a cosigne aussi les premieres actions des communistes pour changer, en usant de la force, les facteurs dirigeants des quelques institutions administratives et aussi de prendre en maîtrise des objectifs industrieux de Timiș-Torontal. Ainsi, le chef de forganisation național paysanne de l’arrondissement de Deta reclamait que des elements gauchistes, appartenant â des minorites hongroises, allemandes et serbes, ayant fappui du preteur de cet arrondissement, ont renvoye de leurs fonctions le maire et le vice maire. D'autre part, des travailleurs hongrois, serbes et allemands et quelques roumains de la Fabrique de placage ont sollicite l’interdiction de tout controle de la part de l’administration de cette entreprise, la demission de l’administrateur, menacant avec la chasse de celui-ci si leurs demandes sont ignorees. Selon les autorites, dans l’organisation de la manifestation pro monarchiste de Timișoara, le 8 novembre 1945, un role important fa eu le Parti National Paysan. Les autorites du Ministere des Affaires Internes ont essaye T Identification des auteurs des manifestes (selon celles-ci quelques-unes etant elabores et repandus par l’organisation național paysanne) anticommunistes, antigouvernementales et favorables au Parti National Paysan, manifestes qui reclamaient des elections libres. En ce sens, la Surete a effectue une perquisition au siege de ce parti de Timișoara, confisquant la machine â ecrire pour verifier si ces manifestes ont ete multiplies ă celle-ci, mais le resultat a ete negatif. On a dresse aussi un dossier penal pour l’un des dirigeants importants de cette organisation departementale, tout en proposant son emprisonnement dans le câmp de concentration car il etait considere un element reactionnaire. Les documents surprennent les liaisons d’entre le colonel americain Franklin Stewens, le representant dans la Roumanie de l’organisation Young Men Christians (Y.M.A.N.), les autorites considerant que celle-ci avait pour but d'organiser la jeunesse etudiante en un esprit anticommuniste, et les leaders nationaux paysans de l’organisation departementale de Timiș-Torontal. Les dirigeants de cette filiale, les leaders național liberaux et ceux social democrates (la faction Titel Petrescu) ont remis, par fintermede de Coriolan Băran, le president de la filiale banatienne de Y.M.C.A., un memoire au representant americain ou ils denoncaient tous le abus et les illegalites commis par les autorites et les representants du Block des Partis Democratiques pendant la campagne electorale. II existaient aussi des informations sur la constitution des sections pour lesjeunes național paysans aupres des organisations departementales, s'averant necessaire pour les autorites communistes l'identification de leurs leaders. En ce sens, sont mises en evidence les entrevues eues par Coriolan Băran avec des dirigeants du de l’organisation departementale de Timiș-Torontal du Parti National Paysan pour mettre au point le programme d’activite de la jeunesse național Paysanne, y ajoutant les jeunes du milieu rural qui n’avait aucun encadrement politique, considere egalement reactionnaire, car celui-ci prevoyait l'education de tous ces jeunes gens en un esprit democratique et, du point de vue professionnel, des bons agriculteurs (c’est â dire des fermiers capitalistes). L’analyse de ces documents montre clairement que la Roumanie, dans la periode etudiee, se dirigeait de plus en plus vers un regime autoritaire, l’organisation departementale de Timiș-Torontal du Parti National Paysan etant forcee de deployer son activite dans des conditions extremement difficiles, inexistantes dans un regime democratique. ASPECTS CONCERNING THE SITUATION OF THE CZECH MINORITY FROM CARAȘ AND SEVERIN DISTRICTS (1944-1948) Eusebiu Narai Abstract. According to its population, these districts were formed predominantly by romanians and their occupation were variated. The germans were colonized in the eighteenth century and they were considered a factor of stability in Banat, so they become the main minority at the end of the nineteenth century. They were influenced by the movement lead ba Fritz Fabritius and by the integration in the German Ethnic Group, Dodt and Donauland. The hungarians were considered the newest element in Banat. After the Great Union their influence decreased. Between 1944-1948 the authorities supervised the hungarians’activity considered a contradiction to the state policy. The hungarians got together into political groups, such as: Madosz.The serbians arrived between the fifteenth and the eighteenth century. They proved to be great agriculturians, soldiers and traders. The serbians started a process of influencing the whole population of Banat. The jews were admitted by the chronicles with their presence in Banat for the first time at the beginning of the eighteenth century. They initiated a small industry, commerce and mass- media. The gipsies were mentioned on the Banat territory for the first time in the fifteenth century. They were freed from slavery in the middle of the nineteenth century, and they had a low educațional level, but after the second world war the discrimination dissappeared officially.The czechs were colonised in Banat between the eighteenth and the nineteenth centuries. Their occupations were working in the forest, mining and so on. The ucrainians were established in Banat at the end of the nineteenth century and they cut forests. They contributed to the construction of the Caransebeș-Reșița railway in 1932. The slovacians arrived in Banat between the eighteenth and the nineteenth centuries, as a result to the hungarian colonisation. Unfortunately, we have a low level of information concerning other minorities, such as: croatians, italians, russians, polish, turkish and others. To sum it up, the relation between these ethnic elements were pretty good and it underlined the high level of civilisation and tolerance of the region of Banat.