https://biblioteca-digitala.ro MUZEUL BANATULUI MONTAN REȘIȚA BANATICA 15 II REȘIȚA. 1999 https://biblioteca-digitala.ro COLEGIUL DE REDACȚIE CARMEN ALBERT NICOLAE BOC ȘAN COSTIN FENEȘAN RUDOLFGRĂF DUMITRU ȚEICU - redactor responsabil ISSN 1222-0612 „BANATICA" „BANATICA" Orice corespondență se va adresa: Toute la correspondace sera Muzeul Banatului Montan, envoyee â l’adresse: 1700 Reșița, Bd. Republicii nr.10 Muzeul Banatului Montan, ROMÂNIA 1700 Reșița, Bd. Republicii nr.10 ROMÂNIA „BANATICA" „BANATICA" Any mail will be sended to the Richten Sie jedwelche Korrcspon- following adress: denz an die Adresse: Muzeul Banatului Montan, Muzeul Banatului Montan, 1700 Reșița, Bd. Republicii nr.10 1700 Reșița, Bd. Republicii nr.10 ROMÂNIA ROMÂNIA Tiparul: UMIglTEH Reșița https://biblioteca-digitala.ro CUPRINS — CONTENTS — INHALT — SOMMAIRE LIGIA BOLDEA EVOLUȚIA FAMILIEI MÂTNIC DE OHABA MÂTNIC ......................5 L’EVOLUTION DE LA FAMILLE MÂTNIC DE OHABA MÂTNIC ..................30 DRAGOȘ LUCIAN ȚIGÂU FAMILIA BIZERE-GĂMAN ÎN SECOLELE XV-XVII.....................................31 DIE FAMILIE BIZERE-GĂMAN IN DEN 15.-17. JAHRHUNDERTEN......68 LIVIU GROZA CETATEA DE LA MEHADIA ÎNTR-UN DOCUMENT VIENEZ MAI PUȚIN CUNOSCUT......... 71 DIE FESTUNG VON MEHADIA NACH EINER WENIGER BEKANNTER WIENER URKUNDE ... 76 ALEXANDRU RADOVAN ROMÂNII LA ȘCOALA CLERICALĂ DIN VÂRȘEȚ...............................................81 LES ROUMAINS DES L’ECOLE CLERICALE DE VÂRȘEȚ........................100 LUMINIȚA WALLNER- ISTORIOGRAFIA EPISCOPIEI UNITE BÂRBULESCU A LUGOJULUI ........................103 DIE GESCHICHTSSCHREIBUNG DES GRIECHISCH- KATHOLISCHER BISTUMS VON LUGOSCH.. 117 VALERIU LEU UN SEJUR LA BĂILE HERCULANE ÎN 1858 . 119 EIN AUFENTHALT IN BĂILE HERCULANE (HERKULESBAD)..... 143 VICTOR DOBRESCU RĂSPÂNDIREA OPERETEI „CRAI NOU“ DE CIPRIAN PORUMBESCU ÎN BANAT ȘI BUCOVINA ....145 LA DIFFUSION DE L’OPERETTE "CRAI NOU" DE CIPRIAN PORUMBESCU EN BANAT ET EN BUCOVINA...................160 CARMEN ALBERT UN DISCURS ELECTORAL DIN 1906 ....... 161 EINE WAHLREDE AUS DEM JARHE 1906 .... 167 MIRCEA MĂRAN ASPECTE DIN ISTORIA CULTURALĂ A ROMÂNILOR DIN BANATUL IUGOSLAV ÎN PERIOADA INTERBELICĂ........................ 169 CERTAINS ASPECTS D’EVOLUTION DE LA CULTURE CHEZ LES ROUMAINS DU BANAT YOUGOSLAVE ENTRE LES DEUX GUERRE MONDIALES.... 173 https://biblioteca-digitala.ro 4 GLIGOR POPI POZIȚIA ROMÂNILOR DIN VOIVODINA ȘI EFORTURILE PENTRU CONSERVAREA ETNICĂ.......................................................................173 LA POSITION DES ROUMAINS DE VOIVODLNE ET LES EFFORTS POUR LA CONSERVATION ETHNIQUE.................................................................179 CARMEN ALBERT CONTRIBUȚIA INSTITUTULUI SOCIAL BANAT-CRISANW LA PROGRAMUL PENTRU PREGĂTIREA MATERIALULUI DOCUMENTAR DE INFORMARE EI PROPAGANDĂ ÎN VEDEREA CONFERINȚEI DE PACE......................................... 181 LINST1TUT SOCIALE BANAT-CR1ȘANA ET LE PROGRAMME POl 'R LE MATERIEL DOCT MENTA1RE D INFORMATION ET PROPAGANDE SERVANT A LA CONFERENCE POUR LA PAJX........................................................... 211 GELU COPĂCEANU SPECIFICUL BĂNĂȚEAN ÎN CADRUL CIVILIZAȚIEI INTERBELICE ...........................................................213 LE SPECIF1QUE BANATIEN DANS LA CIVILISATION D ENTRE DEUX GUERRES....................................219 EUSEBJU NARAI APLICAREA REFORMEI AGRARE ÎN .JUDEȚUL CARAȘ ÎN PERIOADA 1945-1946........................................221 LA MISE EN PRAT1QUE DE LA REFORME AGRAIRE DANS LE DISTRICT DE CARAȘ A LEPOQUE 1945-1946 ....................................................................229 ION POPA DIN ACTIVITATEA ORGANIZAȚIILOR CÂRĂȘENE PN Ț -MANIU Șl P.N.L-BRĂT1ANU ÎN PERIOADA CARE A PRECEDAT CAMPANIA DE ALEGERI PARLAMENTARE DIN ANUL 1946 ..................... 231 DE L'ACTIVITE DES ORGAT1ONS P.N.T -MANTU ET P.N.L.-BRÂTIANU DE CARAȘ PENDANT LA PERIODE PRECEDANT LA CAMPAGNE ELECTORALE DE LANNE 1946..........................240 MIRCEA RUSNAC UN PROCES STALINIST IMPLICÂND ..AGENȚ1 IMPERIALIȘTI". EVREI Șl SOCIAL-DEMOCRAȚI REȘIȚENI H950).......................................................241 UNE PROCEDURE JUDICIARE STAL1NISTE CONCERNANT DES "AGENTS IMPERIALISTES”, JUIFS ET SOCIAL-DEMOCRAT DE REȘIȚA (1950).................................................... 257 GABRIELA B1CU MĂRTURII ORALE DESPRE REZISTENȚA ANTICOMU- NISTĂ DIN MUNȚII BANATULUI......................259 TEMOIGNAGES ORALES SUR LA RESISTANCE ANTICOMMUNTSTE DES MONTAGNES DE BANAT.................................................................273 D. OBERȘTERESCU ASPECTE ALE REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE DIN MUNȚII BANATULUI............. 277 DES ASPECTS CONCERNANT LA RESISTANCE ANTICOMMUNISTE DES MONTAGNES DE BANAT .................................................................286 https://biblioteca-digitala.ro 5 EVOLUȚIA FAMILIEI MÂTNIC DE OHABA MÂTNIC LIGI A BOLDEA Fără îndoială că familia Mâtnic de Ohaba Mâtnic este una din componentele nobilimii române bănățene care a suscitat și suscita o mare atenție din partea istoricilor, exemplul ei fiind frecvent utilizat în lucrările de specialitate' referitoare la istoria Banatului medieval, cu o încadrare temporală în secolele XIV-XVI. începând cu monografia dedicată acestei familii, publicată în 1944 de Traian Popa ¹ și până la cele mai recente studii dedicate districtelor bănățene ², instituțiilor feudale românești ! sau, cu precădere districtului și orașului Caransebeș f prezența cnezilor și a nobililor de Mâtnic se impune aproape de la sine din rațiuni diferite. în primul rând, informația documentară este suficient de generoasă, în special pentru sfârșitul secolului XIV și întreg secolul XV, fapt ce permite multiple considerații asupra unor aspecte semnificative din istoria acestei familii pe care Victor Pap. rostea o așează în rândul așa-numitelor “dinastii'’ bănățene. în al doilea rând, Mâtnicenii furnizează, alături de familiile Des de Temeșel și Măcicaș, cazul clasic al unei familii cneziale românești recunoscută ca nobilă prin confirmarea și reconfirmarea dată de actul scris asupra posesiunilor sale strămoșești, proces care nu este ilustrat documentar în cazul altor reprezentante ale elitelor sociale bănățene. Acest aspect merită nuanțat prin prisma unei interpretări recente, care pun sub semnul întrebării oportunitatea folosirii expresiei de “înnobilare” pentru a ilustra tranziția de la statutul de cnez la cel de nobil român pe care mulți cnezi bănățeni, hațegani sau maramureșeni au parcurs-o. Potrivit lui loan Drăgan. expresia tinde să fie în realitate inadecvată pentru cnezii români atâta vreme cât ei nu au fost 1. Traian Popa, Familia Mutnic, în “Revista Institutului Social Banat-Crișana", XIII, mai-aug., 1944. p. 526-538. 2. luliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile românești bănățene, Timișoara, 1929: Gheorghe Cotoșman, Privilegiile românilor în cadrul districtelor valahe bănățene. în “Revista Institutului Social Banat-Crișana”, XIII, 1944, p. 378-380; Patriciu Dragalina, Din istoria Banatului Severin, l-II, Caransebeș, 1900-1902. 3. loan Aurel Pop, Instituțiile medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, 256 p. 4 Costin Feneșan, Despre privilegiile Caransebeșului până la mijlocul secolului XVI. în Banatica, 1973, nr. 2, p. 157-163; eadem, Despre privilegiile Caransebeșului și Căvăranului în a doua jumătate a secolului XVI în “Anuarul Institutului de istorie și arheologie”. 20 1977, Cluj-Napoca, p. 303-3 1 1; Marius Bizerea, C-tin Rudeanu, Considerațiuni istorico-geografice asupra districtului autonom al Caransebeșului în avui mediu, în “Studii de istorie a Banatului”, Timi- șoara, 1969, p 7-21. https://biblioteca-digitala.ro 6 ridicați la statutul de nobili de la unul inferior, ci doar recunoscuți ca nobili ai regatului, ei deținând în virtutea vechilor drepturi cneziale cele două atribute fundamentale ale nobilității: stăpânirea asupra pământului și a supușilor precum și prestarea serviciului militar sub dregătorii regali O privire de ansamblu asupra fenomenului nobilimii române transilvănene, în general, și al celei bănățene, in particular, ne determină să ne apropiem acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât avem convingerea că trecerea de la situația de cnezi la cea de cnezi nobili și apoi de nobili români nu a însemnat decât o atestare “de iure” a unei realități ce exista “de facto” de mai multe secole și a fost acceptată ca atare de regalitatea arpadiană. In sfârșit, conținutul informației privitoare la această familie oferă posibilitatea abordării unor problematici specifice și diverse ale lumii feudale, din rândul cărora am aminti: popularea de pământuri pustii în baza acordului regal scris, transformarea unor posesiuni, cneziale în stăpâniri deținute cu drept nobiliar, înfrățirea pe moșie, ieșirea din devălmășie, pentru a nu, mai adăuga și nenumăratele procese de stăpânire în cadru) cărora procedurile juridice aplicate au fost din cele mai diverse (cercetări, învoieli între părți, probe cu martori, probe cu jurământ, probe cu acte scrise sau ieșiri la fața locului). Originară din districtul Caransebeș, familia pare a fi împrumutat numele de la cnezul Mâtnicului, localizat în NV districtului, pe valea râului cu același nume. Potrivit informației documentare și istoriografice, Mâtnicenii apar ca fiind înrudiți îndeaproape cu Măcicășeștii, ambele familii provenind din același trunchi genealogic, identificat la mijlocul secolului XIV cu binecunoscutul cnez Struza (sau Sturza), cel care, în baza dreptului străvechi al obștilor sătești, întemeiază și populează cu locuitori două așezări aflate la întretăierea văilor Timiș și Pogăniș, asupra cărora el dobândește dreptul regal de stăpânire întreaga evoluție ulterioară a celor două familii sugerează o asemenea ascendență comună, susținută atât de marea apropiere între stăpânirile lor patrimoniale, concentrate în N și NV districtului Caransebeș, cât și de dovezile incontestabile asupra stăpânirii în condivizionalitate care, nu rareori, a declanșat o serie de litigii concretizate în documente cu valoare probatorie. Principalele sale posesiuni, în număr de aproximativ 20 de moșii, au fost răspândite în cea mai mare parte pe cursul Timișului, la ieșirea acestuia din depresiunea Caransebeș, cât și pe Valea Bistrei, în imediata apropiere a Caransebeșului. Urmărind arborele genealogic al familiei se poate remarca 5. loan Drăgan, Cnezii și nobilii români în vremea Corvineștilor, în “Nobilimea românească din Transilvania (Az erdelyi român nemesseg)”, Satu Mare, 1997, p. 110. 6. loan Cavaler de Pușcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române, Sibiu, 1892, p. 133; Nagy Ivăn, Magyarorszâg csalâdai czimerekkel es nemzede- krendi tâblâkkal, Budapesta, 1860, voi. VII, p. 216; Victor Motogna, Banatul românesc în prima jumătate a veacului al XV-lea. Epoca lui Sigismund de Luxemburg (1395-1438), în “Revista Institutului Social Banat-Crișana”, XIII, 1944, mai-aug., p. 465. https://biblioteca-digitala.ro / cu ușurință faptul că acest patrimoniu funciar, mediu ca întindere dacă ar fi să-l comparăm cu cel al familiei Bizerea sau Fiat de Armeniș, a fost disputat în secolul al XV-lea între o multitudine de descendenți pe linie masculină ai familiei, documentele semnalând nu mai puțin de 57 de asemenea moștenitori, realitate care lasă să se presupună o accentuată fărâmițare a stăpânirilor familiale, chiar în condițiile în care modul tradițional de stăpânire a fost cel în indiviziune '. Este lesne de înțeles că, într-o asemenea situație, descendentele pe linie feminină au fost excluse de la sine din cadrul sistemului familial de moștenire, mulțumindu-se cu tradiționala “quarta puellaris”, de vreme ce pericolul de stingere a neamului pe linie masculină pare a nu li amenințat această familie. De altfel, ele sunt puțin prezente în ansamblul informației documentare, neexistând nici un indiciu asupra unei posibile cereri de transferare a dreptului de moștenire asupra fiicelor, așa cum există în cazul familiilor Bizerea, Gârliște sau Fiat de Armeniș. Potrivit documentelor de care am beneficiat, cea mai mare parte a stăpânirilor acestei familii s-au constituit în secolele anterioare primelor atestări documentare, diplomele regale ori actele emise de forurile locale sau capitulare confirmând doar. în formula unor noi danii, o structură funciară deja existentă. Desigur, ca și în cazul altor familii nobile bănățene, au existat modalități diferite prin care patrimoniu] funciar familial a fost sporit, referindu-ne la zălogiri. cumpărări de pământuri sau chiar danii regale. înainte de a derula reconstituirea profilului acestei familii se impun câteva observații suplimentare. Astfel, alcătuirea arborelui genealogic al familiei a creat reale probleme datorită multitudinii de personaje ce au populat nucleul familial. în mod paradoxal, această informație documentară, abundentă prin prisma numărului foarte mare de descendenți atestați, a complicat tentativa de încadrare a lor în schema genealogică propusă. Faptul se datorează mai ales impreciziei documentare în ceea ce privește semnalarea constantă a ascendenței paterne, mai ales în situațiile în care membri diferiți ai acestei familii apar concomitent purtând același prenume. Fără sublinierea filiației pe linie paternă am fost constrânși ca anumite legături de rudenie să le punem sub semnul ipoteticului, rămânând ca în cazul apariției unor informații documentare sugestive, schema genealogică pe care o propunem să poată fi îmbunătățită. De asemenea, semnalăm și alte particularități ce deosebesc familia nobililor de Mâtnic de familiile omonime bănățene. Demn de remarcat este impresionantul arbore genealogic care, deși marcat de unele incertitudini, și deci perfectibil, reunește pe parcursul unui secol și jumătate de istorie (mijlocul sec. XIV - începutul sec XVI) nu mai puțin de 7 generații ce cuprind cel mai mare număr de membrii întâlnit în cazul familiilor nobile bănățene - aproximativ 65 de asemenea descendenți. Această abundență de moștenitori a fost determinată, după cum se poate observa cu ușurință, de faptul că ramura principală a familiei, descinsă din Bogdan de Mâtnic atestat la mijlocul secolului XIV ca întemeietor de cnezat), s-a dezvoltat din 7. Istoria dreptului românesc, voi. 1, București, 1980, p. 503. https://biblioteca-digitala.ro 8 cei 7 fii ai acestuia, aproape fiecare cu descendentii săi, insumați în apreciabila cifră de 50 urmași. Ne putem imagina că acest arbore genealogic ar putea fi chiar mai ramificat dacă documentele ar fi cuprins și numele descendentelor acestei familii, care cu siguranță că au existat. Din acest punct de vedere este demn de subliniat faptul că prezența femeilor în informația documentară de care dispunem este extrem de limitată, ceea ce nu înseamnă că numărul lor a fost neaparat neglijabil. Ca și în cazul familiei Măcicaș, punem această realitate pe seama faptului că. existând atâția moștenitori pe linie masculină, includerea fiicelor în noile donații obținute de o ramură sau alta a familiei a fost practic inutilă, de vreme ce nu a existat pericolul de “defectum seminis”, ce) puțin nu in ceea ce privește primele 5 generații. Sugerăm însă o comparație intre generațiile amintite și ultimele două generații pe care le-am cuprins în propunerea de schemă genealogică; se pot astfel observa primele prezențe feminine intr-un context in care. întâmplător sau nu, numărul descendenților pe linie masculină pare in scădere. Opinăm că o asemenea comparație poate veni în sprijinul ipotezei formulate anterior, referitoare la discriminarea foortuită ce s-a creat intre cele doua categorii de moștenitori ai familiei. De altfel, numărul mare al acestora probabil că se datorează și unor căsătorii consecutive ale unui singur personaj, fapt destul de des întâlnit în evoluția familiilor nobile române \ exemplul concludent fiindu-ne furnizat în mod indirect chiar de către unul din întemeietorii nucleului familial - “cornițele” Bogdșn de Mâtnic. Din cele câteva documente în care apare împreună cu fiii săi, ne-a atras atenția următorul fapt: în două documente (din 1387 și 1391) apar ca fii ai acestuia doi Ladislau, cel de-al doilea fiind atestat și ca “Ladislau Juniori”: 1387 BOGDAN i i H i-------------------------------------------------1 ȘTEFAN DIONIS1E LADISLAU I NICOLAE LADISLAU II JUNIOR 1391 BOGDAN NICOLAE ȘTEFAN LADISLAU I LADISLAU II PETRU IOAN JUNIOR 8. Oferim spre exemplificare un alt caz, preluat din lumea feudală românească hațegană. Este vorba de familia Ciula și de unul dintre membri săi marcanți, Vlad de Ciula, care a avut 8 fii rezultați din două căsătorii, cu precizarea semnificativă că doi dintre aceștia, frați doar după tată, au purtat același prenume de loan, distinși pe parcurs ca loan Oancea și loan More; vezi I. Drăgan, Un model de Ascensiune socială în Transilvania voievodală: Ciulanii, în “Arhiva genealogica”, I (VI), 1994, Iași, nr. 1-2, p. 47. https://biblioteca-digitala.ro 9 Ori, din experiența din experiența acumulată, o asemenea repetare se producea, de obicei, atunci când cei doi fii purtând același nume au rezultat din două căsătorii ale tatălui. Probabil pentru a evita confuzia ce s-ar fi putut naște în momentul concretizării unei anumite forme de stăpânire în acte cu valoare probatorie, unul dintre cei doi “Ladislau” va apare, începând cu anul 1394, sub numele de Fărcas, distincție clar operată în documentul din 1406, care îi prezintă pe cei doi fii ai lui Bogdan de Mâtnic astfel: “Ladislaus dictus Farkas... et alter Ladislaus filii Bogdan de Mutnuk”: 1394 BOGDAN ȘTEFAN FÂRCAȘ NICOLAE LADISLAU IOAN 1406 BOGDAN LADISLAU “alter” ȘTEFAN DIONISIE NICOLAE IOAN “dictus Farcas” LADISLAU Situația se clarifică doar aparent, căci se ridica un nou semn de întrebare legat de plasarea celor două personaje în cadrul arborelui genealogic al familiei. Este dificil de precizat care dintre cei doi Ladislau trebuie interpretat ca fiind și cel “zis Fărcaș” - Ladislau I sau Ladislau junior? Atâta vreme cât nu există dovada clară a filiației pe linie maternă (dacă într-adevăr tatăl lor, Bogdan, a avut două soții), o asemenea interpretare nu poate fi decât ipotetică. Singurul criteriu operabil a fost succesiunea celor două personaje în conținutul documenteloi' dintre anii 1387 - 1406; astfel, prin alăturarea celor câteva fragmente genealogice prezentate anterior, suntem de părere că Ladislau I, atestat în 1387 și 1391, a devenit în timp Fărcaș, fratele său Ladislau II (zis și “cel tânăr”) rămânând în continuare cu același apelativ. Ar mai fi de remarcat faptul că, spre deosebire de Bizerești, Gârlișteni sau Racovițești, dar la fel ca Măcicășeștii, familia nobililor de Mâtnic apare mai degrabă ca o comunitate de interese, prezentă prin grupuri de moștenitori în cadrul documentelor vremii, prea puțini fiind membrii individualizați ai familiei, aceștia identificându-se eventual prin funcțiile deținute și nu prin stăpânirea singulară asupra unor părți din proprietatea strămoșească sau prin constituirea unui patrimoniu propriu, distinct față de cel familial. Din această cauză am optat pentru o prezentare tematizată a aspectelor semnificative din evoluția cnezilor și a nobililor de Mâtnic, urmând să punctăm pe parcursul derulării evenimentelor elemente ce țin de specificul genealogic al acestei familii. Statutul social-juridic al Mâtnicenilor oferă o variantă interesantă prin care cnezii români au fost cuprinși în ierarhia feudală a regatului, documentele https://biblioteca-digitala.ro 10 referitoare la evoluția acestei familii în a doua jumătate a secolului al XlV-lea surprinzând in plină derulare procesul de tranziție a membrilor acesteia de la statutul de cnezi la cel de cnezi nobili și apoi de nobili români. In 1352 luga și Bogdan, fiii lui Ștefan de Mâtnic apar în calitate de cnezi întemeietori de sate asupra cărora au solicitat și au obținut dreptul de stăpânire regală. Din 1371 și până în 1411 asistăm la o serie de confirmări succesive ale membrilor familiei în vechile lor stăpâniri cneziale, demn de remarcat fiind faptul că nu a fost vorba de o reconfirmare globală acordată de regalitate întregului ansamblu al patrimoniului funciar strămoșeșc, ci de un proces gradual, ale cărui principale momente s-au concretizat în actele cu valoare de noi danii din 1387. 1394, 1404. 1411 și 1412. Acceptând ideea avansată de Dan Gr. Pleșia potrivit căreia nu indivizii erau înnobilați, ci pământul putem aprecia că exemplul familiei Mâtnic este concludent în acest sens, fiecare stăpânire cnezială a familiei fiind astfel recunoscută în mod oficial de către puterea centrală în posesia celor pomeniți. începând cu 1375-1376. ca “nobiles de Mutnik" ” . loan Cavaler de Pușcariu confirmă și el statutul de nobil deținut de unii membri ai familiei încă din 1376 ”. in timp ce Dinu C Arion aprecia că in cursul a trei generații (primele trei, potrivit arborelui genealogic propus) "specificul de cnez al familiei a dispărut, confundându-se cu noțiunea generală de nobil. însăși posesiunile lor poartă in unele acte apelativul lor cnezial. iar în altele nu” ¹J. în acest fel, proprietatea alodială. cnezială după dreptul nescris al cnezilor. se transformă in proprietate concesională după dreptul feudal tipic, bazată pe documentul scris acordat de rege ¹ . Interesant este faptul că. în 1392. Bogdan de Mâtnic este pomenit în calitate de cnez (Bogdanus Kenesius de Muthnuk), aceasta la aproape 20 de ani de la primele atestări documentare ale statutului nobiliar atribuit membrilor familiei. Este posibil ca această menționare să fie o simplă reminescență a vechiului statut cnezial deținut de personajul în cauză până la mijlocul secolului XIV. Pe de-altă parte, poate fi vorba de coexistența în cadrul acestei familii a celor două tipuri de stăpânire a pământului specifice nobililor români transilvăneni, analizate de loan Drăgan în contextul ceva mai târziu al realităților social-politice ale domniei lui Matia Corvin ’⁴. în condițiile în care noile donații sau donațiile nu se realizau întotdeauna după statutul juridic al beneficiarului, ci după cel al moșiei donate, nobilii români ajung să dețină concomitent atât stăpâniri cu drept nobiliar deplin (rezultate din 9. Dan Gr. Pleșia, La noblesse roumaine de Transylvanie. Structure et evolution, in “Revue roumaine d’histoire”, 3, 1987, p. 209. 10. Pesty Frgyes, Krassd vârmegye tortenete. Okleveltar, III, Budapesta, 1882, p. 290. 11. loan Cavaler de Pușcariu, op. cit., p. 134. 12. Dinu C. Arion, Cnezii români. Contribuții la studiul lor, București, 1938, p. 186. 13. Maria Holban, Deposedări și judecăți în Banat pe vremea angevinilor (1361-1378), in “Studii șl materiale de istorie medie”, V, 1962, p. 57-58. 14. I. Drăgan, Cnezii și nobilii români... , p. 115. https://biblioteca-digitala.ro 11 fostele cnezate obținute cu acest drept sau din posesiunile dobândite ca danii regale), cât și stăpâniri exercitate după dreptul cnezial, ambele fiind însă de esență nobiliară. înclinăm, în consecință, să adoptăm această interpretare legată de alternarea apelativului de cnez cu cel de nobil în cazul lui Bogdan de Mâtnic. In ceea ce privește cauzele care au determinat recunoașterea oficială a statutului nobiliar al acestei familii în a doua jumătate a secolului al XlV-lea putem face doar presupuneri, atâta vreme cât documentele nu fac decât să sugereze acest lucru. în monografia sa dedicată Mâtnicenilor Traian Popa avansa opinia potrivit căreia înnobilarea familiei s-ar fi datorat în bună măsură trecerii ei la catolicism, ca efect direct al diplomei regale din 1366 ¹⁵, menținând totuși un semn de întrebare în dreptul aserțiunii. Din punctul nostru de vedere, cauza poate fi discutabilă, istoriografia actuală dedicată aspectelor confesionale ale nobilimii române din Transilvania și Banat reliefând caracterul limitat al efectelor acestei diplome, cel puțin pentru sfârșitul secolului XIV. Se știe cu certitudine că, într-adevăr, unul dintre fiii lui Bogdan de Mâtnic, Nicolae, apare atestat în 1394 în calitate de cleric al Capitlului din Alba lulia ¹⁶, fapt ce trădează apartenența sa la catolicism. Alte dovezi clare asupra confesiunii nobililor de Mâtnic nu mai apar decât la sfârșitul secolului XV, asupra acestui aspect urmând să revenim în partea finală a subcapitolului. Dacă trecerea la catolicism nu ne apare ca un motiv suficient conturat al înnobilării familiei Mâtnic, nu putem trece cu vederea referirile permanente pe care documentele le fac în legătură cu rolul militar și serviciile credincioase aduse de unii membri ai familiei regalității maghiare. Fiecare document de confirmare este însoțit de precizări semnificative, astfel încât exercitarea acestei obligații specifice feudale poate fi considerată ca unul din temeiurile înnolilării familiei, fără a exclude însă și alte motivații, inclusiv posibila trecere a unor Mâtniceni de la ortodoxie la catolicism. Oricum, o asemenea opțiune confesională nu a afectat etnicitatea familiei, două documente (din 1387 și 1394) amintindu-1 în mod explicit pe Bogdan de Mâtnic drept Bogdan Românul (Olahus) ¹⁷. Istoria atestată documentar a Mâtnicenilor debutează în anul 1352 deși, în două studii dedicate publicării unui document inedit din anul 1350, Ștefan Olteanu ¹⁸ și mai apoi Maria Holban ¹⁹ opinau că acel voievod loan (inițial Lupcin), fiul lui luga, repus în posesiunile sale ereditare primite de predecesorii săi în secolul XIII din partea regelui Bela IV al Ungariei, ar fi făcut parte din familia de Mâtnic, fără a aduce argumente în sprijinul 15. T. Popa, op. cit., p. 531. 16. Pesty Fr., op. cit., p. 229. 17 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, București, 1887, 1/2, p. 300, nr. 239; p. 356, nr. 300. 18 Șerban Olteanu, Un document inedit privind istoria Banatului în secolele XIII- XIV, in “Studii. Revista de istorie”, XVII, nr. 5, 1964, p. 1144. 19 Maria Holban, în jurul publicării unor documente inedite, în “Studii. Revista de istorie”, XIX, 1966, nr. 4, p. 781. https://biblioteca-digitala.ro 12 acestei afirmații. Presupunând însă că informația în cauză este întemeiată, ne aflăm în fața unei situații de excepție, ce atestă existența stăpânirilor cneziale românești în Banat încă din secolele anterioare confirmării lor oficiale, un caz asemănător fiind semnat șl în cadrul familiei Gârliște de Rudari a. Revenind la documentul din 1352 (fără îndoială cel mai timpuriu document cert din istoria familiilor nobile române bănățene), conținutul lor informează că in luna noiembrie a aceluiași an, cnezii români luga și Bogdan, fiul lui Ștefan de Mâtnic 125. 30 11:irm11z 11-> op. cit p 347. nr. 290. 31. 1' Popa, op. cit . p 52.S https://biblioteca-digitala.ro 16 (de acum) de Mâtnic au refuzat să dea curs hotărârii regale (situție interesantă, aparent fără repercursiuni asupra lor), refuzând să cedeze orășenilor pământurile care considerau că le revin de drept, a determinat desfășurarea unuia din cele mai complexe procese de stăpânire din acea perioadă. Pentru a pune capăt nesfârșitelor petiții și plângeri cu care puterea centrală a fost asaltată in anii din urmă, Sigismund de Luxemburg îi ordonă în 1419 banului de Severin, Sigismund Losonczy convocarea unei noi adunări a nobililor și cnezilor din cale patru districte (Sebeș, Lugoj, Caran, Comiat), care să soluționeze în mod definitiv litigiul ³². Pentru cauza caranului au pledat primarul Grigorc și alți catățeni și jurați ai orașului, ei aducând în sprijinul cererii lor documentele emise în 1371 de regina Elisabeta și în 1375 de către Luedovic I. Din partea familiei Mâtnic s-au înfățișat mai mulți reprezentanți, fii și nepoți ai lui Bogdan de Mâtnic și ai lui Oprișa, după cum urmează: Ștefan și fiul său, Blasiu, Ladislau și loan, fiii lui Bogdan, Nicolae, fiul lui Fărcaș, alt Nicolae, fiul lui Radu, Neagu și Ladislau, fiii lui Oprișa și Voia, toți nobili de Mâtnic: ei vor opune actelor prezentate de reprezentanții Caranului alte două documente regale, elaborate de Ludovic I în 1376 și Sigismund de Luxemburg in 1392 care reconfirmau în formula noilor danii, stăpâniri străvechi ale familiei, pe baza cărora putem presupune că aceasta a dobândit statutul nobiliar in a doua jumătate a veacului al XlV-lea. In fața scaunului de judecată prezidat de banul de Severin părțile în cauză au recurs la diferite proceduri judiciare, cum ar fi: proba cu acte, ieșirea la fața locului sau jurământul pe cruce ai mai multor nobili adeveritori, proceduri care au dat in cele din urmă câștig de cauză familiei nobililor de Mâtnic, care va fi întărită în stăpânirile sale și reconfirmată de către rege la 18 octombrie 1421 u. In anii ce au urmat conflictul dintre nobilii de Mâtnic și locuitorii Caranului dobândește o nouă motivație legată de dreptul de folosire asupra pădurilor din împrejurimi. Din câte mărturisesc documentele, familia Mâtnic a încălcat în repetate rânduri drepturile mai vechi ale locuitorilor din Caran, împiedicându-i pe aceștia să exploateze lemnul pădurilor ce le aparțineau. In consecință, la 9 iulie 1424, ei se adresează din nou regelui, care îi ordonă lui Pippo de Ozora, cornițele de Timișoara să supravegheze respectarea privilegiilor mai vechi ale cetățenilor și iobagilor din Caran referitoare la folosirea pădurilor din împrejurimi, cu excepția pădurilor Bothligete și Zalbados care au aparținut de drept nobililor de Mâtnic și a pădurii Radpatak. aflată în stăpânirea familiei nobile de Măcicaș ³⁵. în acest caz documentul nu face nici o specificare cu privire la identitatea individuală a beneficiarilor, ceea ce ne determină să considerăm că a fost vorba de o stăpânire comună, accesibilă tuturor membrilor celor trei ramuri delimitate ale familiei. Nu sunt cunoscute măsurile adoptate de către cornițele de Timișoara, însă ecouri ale acestor conflicte se mai fac simțite și în 1464, 32. Hurmuzaki, op. cit., p. 506, nr. 419; p. 508, nr. 421. 33. V. Motogna, Banatul românesc... , p. 464. 34. Pesty Fr., Krasso... , III, p. 298. 35. Hurmuzaki, op. cit., p. 530, nr. 440. https://biblioteca-digitala.ro 17 când nobili de Mâtnic și de Măcicaș se află din nou în dispută cu orașul Caransebeș pentru păduri ³⁶, ba chiar și în 1531 când loan Zapolya reînnoiește drepturile cetățenilor din Caransebeș ³⁷. Seria noilor danii prin care familia Mâtnic a fost recunoscută în stăpânirile ei strămoșești ca familie nobilă debutează în anul 1387, până în 1411 ea dobândind reconfirmarea asupra principalelor sale moșii, deținute până în acel moment cu drept cnezial. Referitor la semnificația actelor de “nouă danie”, cerectări de ultimă oră pun sub semnul întrebării interpretarea mai veche, potrivit căreia acest titlu sub care au fost dăruite frecvent posesiuni românești a reprezentat o confirmare a unei danii anterioare, reală sau virtuală, fiind de fapt vorba de o inovație introdusă de Ludovic I prin care dreptul de stăpânire și de moștenire a bunurilor cuprinse în dania cu acest titlu urmau să revină numai beneficiarilor incluși în act și urmașilor lor legitimi, omisiunea din act însemnând excluderea de la stăpânire ³*. Raportând acest punct de vedere la exemplul oferit de evoluția familiei de Mâtnic, putem accepta că, în perioada delimitată anterior, o serie de documente cu titlul de noi donații referitoare la anumite stăpâniri au fost urmate, la scurtă vreme, de unele completări de nume în actele capitulare de punere în stăpânire. Exemplul concludent este oferit de două documente, unul regal și celălalt capitular, ai căror beneficiari au-fost același Bogdan de Mâtnic și fiii săi, după cum urmează: la 28 mai 1387, regele Sigismund de Luxemburg îi conferă lui Bogdan Românul (Bogdan Olahus). fiul Ștefan de Mâtnic și fiilor săi Ștefan, Dionisie, Ladislau, Nicolae și Ladislau “cel Tânăr” cnezatul Măru (Almafa) de pe malul râului Bistra, în a cărui stăpânire Bogdan fusese cnez ³⁹. Noua donație s-a datorat, după cum afirmă în continuare documentul, serviciilor militare aduse regalității de membrii familiei în diferite ocazii, din acte ulterioare fiind știut faptul că Mâtnicenii, alături de alți nobili și cnezi români din Banat, Hațeg sau Zarand, au sprijinit domnia lui Sigismund de Luxemburg, atât de frământată în prima sa parte de desele răzvrătiri ale magnaților maghiari ⁴⁽l. Patru ani mai târziu, în 1391, Capitlul din Alba lulia transcrie în forma autentică diploma regală din 1387 prin care lui Bogdan de Mâtnic și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ladislau, alt Ladislau, Petru și loan le este reconfirmată stăpânirea asupra cnezatului Măru ⁴¹. Alăturând cele două documente se poate observa cu ușurință faptul că numele 36. Pesty Fr., Krassd... , p. 413 37. Hurmuzaki, op. cit., II/4, p. 9, nr. 7. 38. apud I. Drăgan, op. cit., p. 117. Autorul preia această idee de la Păi Engel, ea fiind cuprinsă într-un studiu in pregătire. De altfel, asemenea formulare speciale de cancelarie, emise in favoarea nobililor și cnezilor români au existat și în epoca lui lancu de Hunedoara și apoi în timpul domniei lui Matia Corvin, vezi I. A. Pop, Privilegiile obținute de români în epoca domniei lui Matia Corvin, în “Revista istorică”, 2, 1991, nr. 11-12, p. 675. 39. Petru Bona, Biserica medievala din Caransebeș, Caransebeș, 1993, p. 36. 40 Konrad Gundisch, Cnezii români din Transilvania și politica de centralizare a regelui Sigismund de Luxemburg, in “Ștefan Meteș la 85 de ani”, Cluj- Napoca, 1977, p. 235-237. 41. Hurmuzaki, op. cit., 1/2, p. 430, nr. 280. https://biblioteca-digitala.ro 18 descendenților lui Bogdan nu coincid intim totul : în consecință, putem considera că includerea lui Petru și a lui loan în documentul capitular din 1391 a avut scopul de a-i cuprinde in sistemul moștenirii familiale, în caz contrar ei riscând ca, lipsiți de posesiuni funciare, să decadă din nobilitate. Tot datorită meritelor militare dovedite în luptele cu turcii, în 1394 același Bogdan de Mâtnic a fost confirmat de puterea centrală în posesia moșiilor Maciova și Dobregoste din districtul Sebeș, pe care le-au stăpânit și până atunci cu drept cnezial (sub servitute Keneziatus tenuisse) ⁴². Alături de el, printre beneficiari s-au mai numărat și fiii săi Ștefan, Fărcaș, Nicolae, Ladislau și loan, precum și Ladislau, Dimitrie și Mihail, fiii lui Oprișa, “fratibus suis condivizionalibus”. In același an dar câteva luni mai târziu, la 11 octombrie 1394, Capitlul din Alba lulia il confirmă la cererea regelui, pe Bogdan, fiul lui Ștefan de Mâtnic in stăpânirea moșiilor Măru. Mâtnic, Maciova și Dobregoste ⁴⁾, în fapt o reconfirmare globală a acstui membru proeminent și tenace al familiei asupra principalelor sale posesiuni, deținute anterior cu drept cnezial și întărite prin acte oficiale în anii 1352, 1387 și 1394. La începutul secolului XV stăpânirile în cauză au fost repuse în discuție în următoarea împrejurare: in timpul campaniilor militare împotriva sultanului Baiazid (deci înainte de 1402), regele Sigismund de Luxemburg și-a pierdut sigiliul drept pentru care, in 1406, el ordonă tuturor proprietarilor de pământ să se prezinte in fața lui cu actele de stăpânire pentru a le revizui și sigila din nou. Familia Mâtnic a fost reprezentată în fața regelui de Farcaș și Ladislau de Mâtnic, doi dintre fiii lui Bogdan, care prezintă în numele lor și al fraților lor Ștefan, Dionisie și loan (fratrum suorum carnalium) două documente probatorii: cel din 1387, care confirma dreptul nobililor de Mâtnic asupra moșiei Măru și actul capitular din 1394 referitor la moșiile Mâtnic, Maru, Maciova și Dobregoste. Consultând documentele în prezența baronilor țării, regele reconfirmă toate acete stăpâniri lui Bogdan de Mâtnic și fiilor săi Ștefan, Dionisie, Ladislau “dictus Farkas”, “alter” Ladislau și lui Nicolae. In același timp, suveranul retrage dreptul de posesiune asupra moșiilor Maciova și Dobregoste lui Dimitrie și Mihail, fiii lui Oprișa, care l-au exercitat în condivizionalitate cu familia lui Bogdan de Mâtnic, pentru a-1 atribui mai apoi fiilor lui Bogdan: Fărcaș, Ladislau, Ștefan Dionisie și loan ⁴⁴. Motivul acestei retrageri a dreptului de stăpânire nu sunt cunoscute; putem însă afirma că decizia regală nu a dus la ignobilitarea acestor rude ale familiei Mâtnic, ele fiind în continuare prezente alături de principala ramură a familiei, desigur tot în calitate de condivizionali. Interesant este faptul că 50 de ani mai târziu, în 1452, dreptul de stăpânire asupra moșiei Dobregoste de Jos a ajuns să fie disputat între 42. Ibidem, p. 356, nr. 300; Ștefan Pascu, Rolul cnezilor în lupta arttiotomană a lui lancu de Hunedoara, în .“Studii și cercetări de istorie”, București, 1957, VIII, nr. 1-4. p. 47. 43. Pesty Fr., Krassd..., p. 230. 44. Ibidem, p. 254. https://biblioteca-digitala.ro 19 familiile nobililor de Mâtnic și de Măcicaș, ultimii dintre aceștia susținând prin reprezentanții lor în fața banilor de Severin, Mihail de Ciorna și Petru Danciu, că au stăpânit această posesiune “de mii de ani”, fără a se isca nici un litigiu sau neînțelegere ⁴⁵. în urma examinării actelor de proprietate, banii Severinului au constatat că nobilii de Mâtnic nu au nici o bază legală față de nobilii de Măcicaș, cărora le recunosc dreptul de stăpânire, spre nemulțumirea familiei Mâtnic, care protestează. Ca urmare, nobilii de Măcicaș au cerut transpunerea procesului la district și la cetățile libere Caran și Sebeș, solicitare față de care Mâtnicenii protestează din nou. în această situație, banii Severinului au adjudecat stăpânirea în cauză lui lacob, Șerban și Dumitru de Măcicaș, sentința rămânând definitivă. Analizând momentul în cauză, putem aprecia că procesul derulat în 1452 nu a reprezentat decât o reminiscență a unei stăpâniri funciare comune, constituită inițial în secolele anterioare și stăpânită în indiviziune de cele două familii despre care se spune că au avut aceeași origine. Diluarea în timp a relațiilor de rudenie precum și unele posibile pretenții exagerate ale Mâtnicenilor au atras reacția nobililor de Măcicaș, actul din 1452 putând fi interpretat din această perspectivă și ca o ieșire din devălmășie. La începutul veacului al XV-lea familia Mâtnic găsește noi modalități de a-și spori stăpânirile, profitând de ascendentul pe care statutul nobiliar obținut la sfârșitul secolului trecut i l-a conferit în raporturile sale cu alte familii cneziale românești. Acum, membrii acestei familii nobile dobândesc o serie de posesiuni sau părți de moșii din partea unor cnezi români bănățeni drept recompensă pentru serviciile aduse acestora, la care s-au adăugat și unele sume de bani. Este exprimată astfel o relație interesantă între cnezii români ce au realizat ascensiunea în ierarhia oficială a statului și nobilii români, de origine cnezială ei înșiși, relație ce poate sugera un anumit tip de legături vasalice care, chiar dacă nu s-au circumscris tiparelor occidentale clasice, nuanțează profilul acestor elite sociale românești, exemple edificatoare fiind întâlnite și în alte zone ale Transilvaniei, acolo unde conjunctura social-politică și economică a dus la conservarea și afirmarea unei feudalități românești, recunoscută și acceptată de regalitatea maghiară, chiar dacă ea nu va fi inclusă niciodată în sistemul de stări -¹⁶ în ceea ce privește cazul nobililor de Mâtnic, se știe că în 1404, Filip de Korogh, comite de Timiș și Sebeș, îi conții mă pe acești “nobilis viri” în stăpânirea posesiunii regale Vozești tLybanfalva pentru meritele lor militare și fidelitatea lor, documentul făcând mențiunea că această stăpânire cu caracter cnezial a fost obținută de nobilii de Mâtnic din partea unor cnezi români în fața scaunului de judecată al districtului Sebeș Beneficiarii acestei confirmări sunt numeroși, reprezentând toate cele trei ramuri ale 45. Hurmuzaki, op. cit., II/2, p. 14. nr. lă. 46. I. Drăgan, op. cit., p. 127. Sunt menționați cnezi ai nobililor hațegani Cândea, Mușina, Sărăcin de Sălașu, ai familiei Des de Temeșel. originară din Banat dar stabilita la începutul secolului XVI la Iclod (comitatul Cluj) sau ai lui Ștefan de Remetea din comitatul (’araș. 47. Hurmuzaki, op. cit., Iz2, p 519, nr. 3G0. https://biblioteca-digitala.ro 20 familiei constituite în jurul lui Bogdan, luga și Oprișa, nobili de Mâtnic, deși câteva personaje sunt greu de cuprins în schema genealogică datorită neclarității documentului. Astfel au fost confirmați Ștefan Fărcaș, Ladislau și loan, fiii decedatului comite Bogdan de Mâtnic, Ladislau și Mihail, fiii lui Oprișa de Manciova, Ștefan și Dionisie, fiii lui luga, Mihail, fiul lui Marcu, Mogoș, fiul lui Dimitrie și Paul și Linkay, fiii lui Roman (cu precizarea că ultimii patru probabil că au fost simpli condivizionali, nu și rude ale familiei). Situația relativ confuză din 1404 se clarifică 18 ani mai târziu, în 1422, când un nou document ne indica cu precizie modalitatea prin care nobilii de Mâtnic și de Vozești au obținut această moșie. In fața Capitlului de Arad “egregy viri magistri” Stanciu, fiul lui Barbu și Drăgan, fiul lui Manciu, români din districtul Comiat ■lh și militari ai curții regale (Aule Regie milites) cedează nobililor din familiile înrudite Mâtnic și Vozești moșia cu același nume din districtul Caran, ce le fusese dăruită de Sigismund de Luxemburg drept recompensă pentru faptele lor de arme și pe care au stăpânit-o în condivizionalitate, pe motivul că ei au primit de la cele două familii nobile suma de 100 florini în schimbul căreia sus-numiții au renunțat la dreptul lor de stăpânire ⁴!'. S-au bucurat de acest drept obținut Ștefan, Ladislau și loan, fiii lui Bogdan, Nicolae, fiul lui Fărcaș și Mihail, fiul lui Oprișa, din partea familiei Mâtnic, precum și Ștefan, fiul lui luga de Vozești, Dionisie și Nicolae, fiii lui luga, Tatul, fiul lui “Magus” (Mogoș? ) și loan, fiul lui Mihail din partea familiei Vozești. Intr-o împrejurare pe care o bănuim asemănătoare, în 1411, trei dintre fiii lui Bogdan de Mâtnic - Fărcaș, Ștefan și Ladislau - și-au adjudecat stăpânirea asupra moșiei Var (Mezpataka) din districtul Sebeș în urma procesului cu Paul, fiul lui Matia și rudele sale, deoarece Mâtnicenii au putut dovedi cu acte comitelui de Timișoara Pippo de Ozora, că ei au stăpânit această moșie de 32 de ani Documentul nu atestă statutul social-juridic al lui Paul și al rudelor sale, nici motivul pentru care aceștia s-au considerat în măsură a solicita dreptul de stăpânire asupra moșiei Var. In contextul în care, la începutul secolului XV nobilii de Mâtnic își consolidează patrimoniul funciar, acumulând o serie de moșii care le sunt cedate parțial 48. încă din 1352 documentul care a stabilit hotarele pământului pustiu al Văii Mâtnicului dăruit cnezilor de Mâtnic cu dreptul de a-1 stăpâni și popula amintește de un drum care duce la Gamza, așezare atestată ulterior în cadrul districtului Comiat. Studii dedicate acestui district au reconstituit hoterele lui, stabilite în E între așezarea Gamza și posesiunile familiei Mâtnic. Această apropiere probabil că a determinat în timp stabilirea unor înfrățiri pe moșie între Mâtniceni și cnezii de Comiat, primii dintre aceștia, pe măsură ce au urcat în ierarhia feudală, au ajuns să și-i subordoneze pe cei din urmă. Vezi, Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuții la istoriografia istorica a Banatului în evul mediu, în “Analele Banatului”, serie nouă, Arheologie-istorie, II, 1993, Timișoara, p. 246 șl 254. 49. Pesty Fr., A Szoreny vârmegyei hajdani olâh Keriiletek, Budapesta, 1876, p. 57. 50. Hurmuzaki, op. cit., p. 473-474, nr. 292-293. Alături de Paul, fiul lui Matia sunt amintiți și Dionisie, fiul lui Nicolae, Cristofor, fiul lui Cristofor și un alt Cristofor, fiul lui Petru care a fost fratele lui Paul. https://biblioteca-digitala.ro 21 sau total de către unii cnezi români în schimbul serviciilor aduse sau a compensațiilor bănești, putem presupune că, inițial, cele două părți implicate in proces au stăpânit moșia în indiviziune pantru ca mai apoi, în 1411, nobilii de Mâtnic, profitând de statutul lor recunoscut oficial de către puterea centrală, să le excludă din stăpânire pe rudele lui Paul, fiul lui Matia, care nu au reușit să obțină din partea regalității acte de confirmare în stăpânirile lor. In anii următori alte trei posesiuni au fost dobândite de Mâtniceni în același mod dar, înainte de a detalia informația existentă, trebuie făcută precizarea că, de acum înainte, cei care vor beneficia de noile stăpâniri vor fi reprezentanții celei de-a patra generații de descendenți ai familiei, toți nepoți ai cunoscutului Bogdan de Mâtnic. Afirmam în paginile anterioare că, dintre cei șapte fii ai lui Bogdan, doar trei au avut la rândul lor urmași, este vorba de Ștefan II, Farcaș I și Ladislau I. Neclaritățile conținute de documente au determinat plasarea anumitor relații de rudenie sub semnul întrebării. Bunăoară, se știe cu certitudine că Ștefan II a avut un fiu, Blasiu I, atestat între 1419 și 1440, după cum se poate afirma cu destulă siguranță că a mai avut și un fiu Dionisie II, pomenit în 1440 și apoi în 1471 ca fiind decedat. De la acești doi băieți, Ștefan a avut nu mai puțin de nouă nepoți, ce vor face subiectul unei tratări ulterioare, și Fărcaș, a avut cu siguranță patru fii, atestați ca atare în 1412, ei fiind Nicolae II, Ștefan III, Bogdan II și Mihail I. Nicolae apare atestat până în 1422, absența lui din alte două documente ulterioare (din 1439 și 1443) care fac referire la urmașii lui Farcaș sugerând posibilul său deces, cândva in perioada 1422-1439, nu fără a lăsa în urma sa doi băieți. Prezența celui de-al doilea fiu, Ștefan III, este semnificativă, informația din 1412 fiind singura existentă în legătură cu persoana sa. Ceilalți doi fii, Bogdan II și Mihail I apar până în anul 1445, dintre ei doar Bogdan este posibil să fi avut doi urmași, însă această filiație este incertă. Tot din partea generației de Mâtniceni, dar din ramura colaterală, coborâtă din Oprișa de Maciova, face parte și Nicolae, fiul lui Radu, amintit într-un document din 1419. Membrii acestei generații se vor bucura de noile reconfirmări sau cedări de moșii din partea unor cnezi români, printre cei mai activi numărându-se Fărcaș de Mâtnic și cei patru fii ai săi. Astfel, o posesiune care a suscitat o nouă serie de controverse, prelungita pe o perioadă de mai bine de 30 de ani, a fost cea a cnezatului Prisaca (Gyepew) din districtul Sebeș, aflata inițial în stăpânirea unor cnezi români din Prisaca și a unui posibil membru al familiei Deș de Temeșel. Potrivit documentului din 1412, Capitlul din Cenad a certificat înțelegerea prin care Dionisie, fiul lui loan, Petru, fiul lui Dees (de Temeșel? ), Paul, fiul lui Filip și Stan de Prisaca, în numele lor și al constrângerilor lor, cedează lui Farcaș de Mâtnic și fiilor săi Nicolae, Ștefan Bogdan și Mihail, 1/2 din posesiunea Prisaca pe care au deținut-o cu drept de stăpânire cnezială, cu titlul de donație perpetuă ⁵¹. Ca și în cazurile precedente, ceea ce i-a determinat pe aceștia să cedeze o parte însemnată 51. Ibidem, p. 482, nr. 400. https://biblioteca-digitala.ro 22 din stăpânirea lor cnezială unui nobil român din familia Mâtnic a fost recunoștința față de “multele și neprețuitele ajutoare și servicii” pe care nobilul în cauză le-a făcut acestor cnezi ⁵². In partea sa finală documentul a inserat precizarea că orice parte nu s-ar fi ținut de învoială urma să plătească o amendă de 100 florini. Deși această înțelegere a fost reconfirmată în 1439 de regele Albert al Ungariei problema se reactualizează în 1443 când, în fața Capitlului din Arad, raportul de stăpânire s-a modificat în beneficiul fiilor și nepoților lui Fărcaș de Mâtnic, cărora Petru, fiul lui Stan de Prisaca, în numele său și al condivizionalilor săi, le cedează încă 1/3 din moșia Prisaca pentru serviciile aduse. De fapt, principalul beneficiar a fost Bogdan, fiul lui Fărcaș de Mâtnic. care preia partea de moșie în numele fratelui său, Mihail și al nepoților lui, Lațar și Emeric, fiii lui Nicolae Situația se complică in 1445 deoarece asupra moșiei în cauză au emis pretenții și nobilii de Măcicaș prin loan, fiul lui Dionisie de Măcicaș, el invocând existența unui act de donație asupra moșiei Prisaca acordat de regele Vladislav I, care probabil că nu a luat în considerare drepturile mai vechi ale nobililor de Mâtnic și ale cnezilor din Prisaca. Însuși voievodul Transilvaniei, lancu de Hunedoara, judecă acest nou litigiu în cadrul scaunului de judecată întrunit în ziua de 17 iulie 1445 la Hunedoara, prilej cu care nobilii de Mâtnic și condivizionalii lor au dovedit cu acte faptul că dreptul lor de stăpânireeste întemeiat pe documente regale anterioare dominiei lui Vladislav I v'. Luând act de toate dovezile prezentate, lancu de Hunedoara a decis că cererea lui loan de Măcicaș era neîndreptățită și că el nu avea nici un drept de proprietate la Prisaca. In același timp, voievodul a considerat că nici nobilii de Mâtnic nu aveau temeiuri prea vechi de stăpânire acolo și că au ajuns printr-un concurs de împrejurări, un fel de “seniori” sau protectori ai cnezilor din Prisaca. Rezultatul a fost acela că lancu de Hunedoara și adunarea nobiliară adjudecă doar 1/3 din moșia Prisaca lui Bogdan II de Mâtnic și rudele sale, în timp ce 2/3 urmau să revină pe veci lui Stan de Prisaca si condivizionalilor săi :,r'. Se pare însă că aceștia nu vor reuși să păstreze până la urmă stăpânirea întreagă asupra moșiei Prisaca de vreme ce un document de la sfârșitul secolului, din 1496, indică faptul că 1/2 din această posesiune era stăpânită în devălmășie de loan, fiul lui Dionisie, fiul lui loan Bogdan de Mâtnic, de Ștefan și Petru, fiii lui Mihail Fărcaș (fratele lui loan Bogdan) și de rudele lor din familia nobilă Orzag de Rwdyncz: Nicolae, fiul lui Nicolae Orzag și al Anei Mâtniceana (fiica lui loan Bogdan de Mâtnic) ⁵⁷, toți cei pomeniți fiind membrii generațiilor 5, 6 și 7 ale familiei Mâtnic. în același mod au dobândit Bogdan și Mihail, fiii lui Farcaș de Mâtnic, jumătate din moșiile Oloșag și Dragomirești situate lângă Lugoj, dar nepopulate. 52. D. C. Arion, op. cit., p. 186. 53. Pesty Fr., op. cit., p. 145. 54. Hurmuzaki, op. cit., p. 693, nr. 583. 55. Ibidem, p. 721, nr. 597. 56 I A. Pop, Instituții medievale românești... , p. 131-132. 57 Hurmuzaki, op. cit., II/2, p. 374, nr. 332. https://biblioteca-digitala.ro 23 în luna mai a anului 1439, Mihail, fiul lui Cosma de Oloșag s-a înfățișat înaintea Capitlului din Arad în numele său și al condivizionalilor săi declarând că cedează 1/2 din posesiunile în cauză celor doi nobili de Mâtnic, cu condiția ca acea parte care ar încălca termenii înțelegerii și ar solicita mai mult pământ să plătească o amendă de 200 de florini aur ⁵K. Motivul acestei cedări se deslușește în anul următor când, la 20 aprilie 1440, primarul Cenadului s-a înfățișat înaintea Capitlului în numele fraților Mâtnic și al familiei Oloșag pentru a protesta împotriva înstrăinării celor două moșii de către rege în favoarea lui Filip, fiul lui Andrei Zyn de Zynfalva. Se pare că acesta din urmă a reușit să obțină cu un an înainte un act de donație asupra moșiei Oloșag din partea regelui Albert și a reginei Elisabeta, act ce ar fi lezat dreptul de stăpânire al reclamanților ⁵⁹. După cum se poate deduce familia Oloșag, deținătoarea inițială a celor două moșii, amenințată cu deposedarea, a preferat să cedeze 1/2 din stăpânire nobililor de Mâtnic, a căror influență în zonă începe să fie evidentă, doar pentru a-și salva în acest fel măcar o parte din pământul strămoșesc. La mijlocul secolului al XV-lea, o nouă generație de Mâtniceni a 5-a - continuă afirmarea familiei în spațiul istorico-geografic al Banatului cărășan, reconstituirea ei precum și plasarea diferiților membrii în schema genealogică a familiei presupunând destule dificultăți datorate acelorași imprecizii documentare. Astfel, dintre cei opt nepoți cunoscuți ai lui Bogdan de Mâtnic, doar despre patru se poate afirma cu certitudine că au avut urmași. Cei mai numeroși, 10 la număr, provin din partea lui Blasiu I și a lui Dionisie II, ambii fii ai lui Ștefan II de Mâtnic, după cum urmează: Blasiu a avut patru băieți, Ștefan III, Mihail II, loan III și Petru II, pomeniți doar o dată în 1440. Dintre aceștia, singurul în legătură cu care se pot face anumite presupuneri este Mihail II, foarte probabil ajuns ban al Severinului în 1467 alaturi de un alt membru al familiei, Ștefan de Mâtnic, după căte se poate bănui, vărul său bun după tată. Incertitudinea provine din faptul că, în cadrul aceleiași generații apare în 1463 un alt Mihail III, fiu al lui Dionisie II de Mâtnic (deci văr după tată cu Mihail II). Din documente nu reiese care dintre cei doi a fost ban al Severinului; urmărind conținutul documentelor care îi consemnează înclinam să credem ca Mihail II, fiul lui Blasiu a fost ban al Severinului în 1467, alături de vărul său, Ștefan de Mâtnic. Se mai știe ca a fost căsătorit cu Angaleta (Angelica?), pomenită în două documente datate în 1478 și 1507 ca văduvă a banului Mihail de Mâtnic B", împreună cu care a avut trei copii, Matia, Petru III și Dorotea. Din partea lui Dionisie II, alt presupus fiu al lui Ștefan II. au rezultat 6 fii, și anume: Lado, mort în 1444 in timpul bătăliei de la Varna. Ștefan IV, ban al Severinului în 1467, Ladislau II “Zayk”, Șandru sau Sandrin (probabil Alexandru), Mihail III și Gheorghe, toți amintiți între 1463 și 1471. Pe lângă descendenții proveniți din partea lui Ștefan II mai sunt amintiți și urmașii fratelui său Fărcaș I de Mâtnic: Emeric și Lațcu, fiii lui Nicolae II, atestați intre 1443 și 1445, precum și loan III, fiul lui Bogdan II de Mâtnic, pomenit intr-un document din 1410. Pe acesta din urmă am indrăzni să-1 identificăm cu loan Bogdan de Mâini'', frate al lui Mdiail Fărcaș de https://biblioteca-digitala.ro 24 Mâtnic, ambii cuprinși intr-un document din 1496 amintit anterior, fără a li se preciza ascendența pe linie paternă; în lipsa acesteia, propunem varianta de mai sus bazându-ne exclusiv pe posibila analogie de nume cu antecesorii lor (tata, unchi și bunic). Acestor reprezentanți ai celei de-a cincea generații de Mâtniceni le sunt conferite noi donații și danii începând cu mijlocul secolului al XVI-lea, ei făcând parte din acea “universitas" privilegiată a nobililor și cnezilor români din districtul Sebeș, consemnată pe la 1440 de către coroana ungară în fața mai-marilor cetății Timișoara lⁱl. Astfel, la 10 august 1440, regele Ungariei Vladislav I, poruncește Capitlului din Arad punerea nobilor români (wolahorum nostrorum nobilium) din familia Mâtnic in stăpânirea moșiilor Zederyes. Zlawapathaka și Nylacz din districtul Caransebeș “în a căror stăpânire pașnică se spune că s-au aflat încă de demult... și se mențin acum înșiși aceiași români... “ ¹,² Documentul îi are înscriși printre beneficiari pe Dionisie, fiul lui Ștefan, pe Ștefan, Mihail și loan, fiii lui Blasiu, loan și Farcaș, fiii lui Ladislau și loan. fiul lui Bogdan. Două luni mai târziu, la 15 octombrie 1440 Capitlul din Arad raportează regelui punerea în stăpânire a membrilor familiei Mâtnic, singura completare fiind aceea că printre fiii lui Blasiu apare și un Petru, omis probabil in actul regal, omisiune corectată însă în documentul capitular pentru a nu se ajunge la excluderea acestuia de la moștenirea părintească. In 1463 statornica fidelitate manifestată de nobilii de Mâtnic față de regalitate este recunoscută și de Matia Corvin, care dăruiește “pro fidelitatibus et fidelibus serviciis fidelium nostrorum egrcgiorum” Ștefan, Mihail și Gheorghe de Mâtnic moșia Beregsău! Marc (Nemethy) din comitatul Timiș ca danie regală, de care se vor bucura și Ladislau și Sandrin, frații după tată ai sus-numiților M. Potrivit lui loan Drăgan, dania s-a datorat participării celor trei Mâtniceni (egregii viri) la campaniile din Banat conduse de voievodatul Transilvaniei și de cele din Bosnia, conduse de rege r,r>. Este demn de remarcat faptul că alături de familiile nobile Bizerea și Deș de Temeșel și în împrejurări asemănătoare, Mâtnicenii s-au bucurat de asemenea danii regale conferite în afara districtului de baștină. In 1467, aceeași fii ai lui Dionisie de Mâtnic, respectiv Ladislau “Zayk”, Ștefan, banul de Severin (egregius) și Sandrin contractează o fraternitate adoptivă cu Lado, fiul lui Mihail de Armeniș prin care, potrivit canoanelor vremii, la moartea unuia dintre aceștia fără urmași moșiile sale urmau să 58. Pesty Fr., Krasso... , III, p. 367-369. 59. Ibidem. p. 372-373. 60. Idem, A Szdreny bănsâg... , III, p. 48 și 459. 61. Nicolae lorga, Observații și probleme bănățene, București, 1940, p. 35. 62. Costin Feneșan, Documente medievale bănățene, Timișoara, 1981, p. 33; loan Hațegan, Pavel Chinezu, Timișoara, 1994, p. 40. 63. Ibidem, p. 36. 64. Ibidem, p. 37. 65. I. Drăgan, Românii din Transilvania în lupta antiotomană din a doua jumătate a secolului XV, în “Anuarul Institutului de istorie și arheologie”, Cluj- Napoca, XXVII, 1985-1986, p. 70. https://biblioteca-digitala.ro 25 revină celorlalte părți contractante ⁶⁶. înțelegerea lasă loc unor semne de întrebare legate de necesitatea sa propriu-zisă; după cum se poate constata din schema genealogică întocmită, familia Mâtnic nu părea în acel moment amenințată de stingerea neamului pe linie masculină. Este adevărat că, potrivit documentelor, nici unul dintre fiii lui Dionisie de Mâtnic nu a avut urmași; avea, în schimb, vărul lor după tată, Mihail de Mâtnic, ban al Severinului tocmai în acel an, împreună cu (fapt semnificativ) Ștefan de Mâtnic, unul dintre contractanți. Este greu de recontituit astăzi motivul care i-a determinat pe cei trei nobili de Mâtnic să încheie această înfrățire pe moșie cu o persoană din afara familiei, deschizând astfel posibilitatea unei imixtiuni străine în patrimoniul familial, doar dacă nu a existat o anumită relație de rudenie între cele două părți, după cum opinăm cu alt prilej despre nobilii Fiat de Armeniș. De altfel, din evoluția ulterioară a celor două familii în cauză se poate concluziona că înțelegerea nu a intrat niciodată în vigoare, familia Mâtnic păstrându-și posesiunile intrate și în secolele următoare, în timp ce nobilii Fiat de Armeniș își vor consolida și spori patrimoniul funciar pe diverse alte căi, devenind în decursul veacului al XVI-lea cea mai prosperă familie nobilă a Banatului. Chiar dacă cu o oarecare întârziere, în 1471 regele Matia Corvin ține să-i răsplătească pe aceiași Ladislau “Zayk”, Ștefan și Sandrin, fiii decedatului nobil Dionisie de Mâtnic, pentru serviciile prestate de acesta din urmă în timpul expedițiilor organizate de lancu de Hunedoara împotriva otomanilor, confirmân- du-i în mai vechea lor stăpânire asupra pădurii Lozna din districtul Caransebeș ⁶⁷. Cu această ocazie au fost pomenite și meritele unui alt frate, Lado, mort în timpul cruciadei de la Varna din 1444, fapt care dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, profilul acestor elite românești bănățene, identificabil cu ceea ce istoriografia românească actuală definește a fi “o nobilime a meritului". Anul 1478 marchează o nouă situație ce nuanțează raporturile dintre familiile nobile de Mâtnic și de Măcicaș, pe fundalul aproape permanentizat al conflictelor cu otomanii. Se știe că în preajma acestui an văduva nobilului Zaharia de Măcicaș a zălogit părți din moșiile Măcicaș, Ciuta, Tincova, Perlo și Spini lui Mihail de Mâtnic (probabil fostul ban al Severinului) în schimbul sumei de 20 florini de aur, cu scopul de a-și elibera o fiică din captivitatea otomană. Gestul nobilului de Mâtnic poate fi interpretat atât ca o atitudine binevoitoare față de rudele sale mai îndepărtate aflate în impas, fie ca o simplă încercare de sporire a patrimoniului familial în detrimentul adevăraților proprietari. Oricum, în 1478, un alt nobil de Măcicaș, lacob, probabil nepot de frate al răposatului Zaharia, răscumpără aceste moșii de la văduva lui Mihail de Mâtnic (decedat între timp) careia îi restituie suma împrumutata de soțul ei pentru răscumpărarea fiicei lui Zaharia de Măcicaș** 66. Dragoș-Lucian Țigău, Familia Fiat de Armeniș în secolele XV-XVII), în “Banatica”, 14, 1996, p. 30. Conform înțelegerii, posesiunile implicate au fost: Malom- falw, Osesthya, Zederyes, Măgură, Răduleț, Cernota din partea familiei Mâtnic și Gywrow, Sadova, Măstăcani și Secaș din partea familiei Fiat de Armeniș. 67. Hurmuzaki. op. cit., p. 207, nr. 189. 68. Pesty Fr., op. cit., p. 48. https://biblioteca-digitala.ro 26 Acțiunea lui lacob de Măcicaș apare astfel ca fiind perfect explicabilă prin prisma interesului de a împiedica înstrăinarea unor părți ale patrimoniului funciar în afara nucleului familial; dacă ajutorul dat de Mâtniceni a fost dezinteresat sau nu, documentul nu lasă să transpară asemenea aspecte ale relațiilor interfamiliale la nivelul elitelor românești bănățene. Spre deosebire de alte familii nobile ale Banatului medieval care încep să se afirme abia în a doua jumătate a secolului XV și pe parcursul secolului XVI, evoluția Mâtnicenilor în aceasta perioadă apare mai estompată, realitatea datorându-se nu atât diminuării importanței acestei familii în cadrul comunității districtului Caransebeș, cât mai degrabă limitării problemelor avute de membrii acesteia, ceea ce a determinat în mod implicit un număr mult mai mic de documente revelatoare. Trei asemenea documente, datate în anii 1469 ,;!l, 1507 ⁷⁰ și 1515 ⁷¹ permit reconstituirea parțială a generațiilor 6 și 7 ale Mâtnicenilor, reconstituire ce vine să completeze un arbore genealogic impresionant până în acel moment. Astfel, in 1469 sunt pomeniți frații loan Bogdan și Mihail Fărcaș, ce pot fi identificați în mod ipotetic ca fii ai lui Bogdan II de Mâtnic; alături de ei sunt atestați și descendenții lor, după cum urmează: loan Bogdan cu cei doi copii, Ana Mâtniceana și Dionisie III, și Mihail Fărcaș cu fiii săi Ștefan V și Petru IV. Despre Ana Mâtniceana se știe ca a fost căsătorită cu nobilul Nicolae Orzag de Rudinț (Rwdyncz) cu care a avut doi fii, Nocolae IV și Mihail V, ultimul dintre aceștia fiind amintit în calitate de notar regal ⁷². Cât despre Dionisie III, decedat deja în acel an, se face precizarea că a avut un singur fiu, loan VI. Celălalte două documente fac referire la urmașii banului de Severin, Mihail de Mâtnic, pe care într-o secvență anterioară l-am identificat cu Mihail II, fiul lui Blasiu de Mâtnic. După câte se pare, acesta a fost căsătorit cu Angaleta sau Angelata (Angelica?) cu care a avut doi fii, Petru III și Matia și o fiică, Dorotea, din partea cărora au rezultat nu mai puțin de 11 nepoți: Matia, căsătorit cu Caterina, i-a avut pe loan IV, Mihail IV, Baltazar, Ludovic, Elisabeta și Brigida; Petru i-a avut pe loan V, Angaleta șl Barbara; iar Dorotea, căsătorită cu George Thormay, i-a avut pe Nicolae III și Petru V. Pe parcursul secolului al XVI-lea în documente apar și numele altor Mâtniceni, încadrarea lor în tabelul genealogic familial fiind împiedicată de lipsa oricăror referiri la ascendența sau descendența lor. Chiar dacă la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII numărul documentelor referitoare la familia nobililor de Mâtnic sporește, implicit și cel al membrilor acestei familii (și a ramurilor ei colaterale, Fărcaș și Lupu), caracterul limitat al documentelor de secol XVI a făcut practic imposibilă stabilirea unei legături coerente între aceste noi generații și nucleul familial, reconstituibil până la începutul secolului XVI, unde ne-am oprit. 69. Hurmuzaki, op. cit., p. 374, nr. 332. 70. Pesty Fr. op. cit., p. 459. 71. Hurmuzaki, op. cit., II/3, p. 230, nr. 180. 72. Pesty Fr., Krasso... , III, p. 351. https://biblioteca-digitala.ro 27 Din această perioadă de început de veac datează un nou conflict, ceva mai amplu reflectat documentar, în care urmașii banului de Severin, Mihail de Mâtnic, au fost implicați alături de familia Thormay. Motivele litigiului sunt greu de stabilit, în schimb părțile care s-au confruntat pot fi identificate în persoanele lui Petru de Mâtnic (fiul răposatului Mihail de Mâtnic), pe de-o parte, și ale lui Blasiu și George Thomay de cealaltă parte, ultimul dintre aceștia fiind căsătorit cu Dorotea, sora lui Petru de Mâtnic. După câte mărturisesc documentele a fost vorba de o neînțelegere mai veche între părinții împricinaților, făcându-se la un moment dat referire la o anumită “faptă” a banului Mihail, pentru care fiului său, Petru de Mâtnic i s-a impus plata sumei de 100 de florini ca despăgubire către familia Thormay. Este posibil ca Petru să nu fi dispus de această sumă fiind amenințat cu confiscarea stăpânirilor funciare, astfel putându-se explica protestul adresat regelui Vladislav II de către văduva fostului ban împreună cu fiii ei, Petru și Matia împotriva intenției regelui de a dona moșiile Maru, Pokolfalu și Ulaszlo care reprezentau moștenirea lor directă ⁷³. Documentul nu indica numele beneficiarilor acestei prezumtive danii; se poate însă presupune că a fost vorba de familia Thomay deoarece, opt ani mai târziu, în 1515, Petru de Mâtnic, în numele său și al rudelor sale, zălogește în fața banului de Severin, 1/2 din stăpânirile Felsopokolfalu și Alsopokolfalu lui George și Blasiu de Thormay pentru 100 de florini, ocazie cu care cele două părți s-au înțeles să înceteze orice proces sau ceartă ⁷⁴. Situația s-a normalizat pentru familia Mâtnic abia după moartea lui George Thormay, când văduva acestuia, Dorotea (născută Mâtnic) îl scutește în 1537 pe nobilul loan de Mâtnic (probabil nepotul său de frate, fiu al lui Petru de Mâtnic) de onoarea acelei despăgubiri de 100 de florini impusa de răposatul ei soț lui Petru de Mâtnic și pentru plata căreia acesta din urmă și-a zălogit 1/2 din moșia Pokolfalu. Mai mult, ea îi restituie lui loan de Mâtnic 1/3 din moșia zălogită lui George Thormay, parte care i-a revenit ei probabil prin moștenire și pe care a redat-o acum familiei fratelui său (în fapt, propriei sale familii) La mijlocul secolului al XVI-lea, în vâltoarea evenimentelor ce au urmat transformării unei mari părți a Ungariei în pașalâc, mai mulți nobili de Mâtnic (loan Mâtnic, Francisc Mâtnic, Mihail Farcaș, Farcaș lancu, d-na Mwssa, văduva lui Blasiu Mâtnic) sunt grațiați în 1548 de către cornițele de Timișoara, Petru Petrovici, pentru răzvrătirea lor împotriva otomanilor, fiind repuși în drepturile lor de stăpânire asupra moșiei Sacu (Zak) ⁷G. Este greu de precizat astăzi in ce a constat această răzvrătire a Mâtnicenilor împotriva unei puteri care se substituie vechii autorități a regalității maghiare. Cert este că, în această perioadă, nobilii români bănățeni și-au manifestat adeseori opțiuni individuale sau colective vizavi de pretendenții la putere, principalul lor interes fiind acela de a-și prezerva statutul social-juridic 73. Idem, A Szoreny bânsâg... , III, p. 459. 74. Idem. 75. Hurmuzaki, op. cit., II/4, p. 117, nr. 61. 76. Idem, p. 420, nr. 256. https://biblioteca-digitala.ro 28 strâns legat de patrimoniul lor funciar, precum și privilegiile ce au decurs din această poziție socială. Un exemplu concludent în acest sens îl oferă un interesant proces de succesiune între nobilimea bănățeană și regele loan Sigismund desfășurat între anii 1561-1563, printre purtătorii de cuvânt ai intereselor comunității feudale locale numărându-se și Francisc de Mâtnic, castelan de Caransebeș în acel moment. Procesul s-a structurat în jurul unei situații de “defectum seminis” care a afectat familia Găman de Bizerea, al cărui membru loan de Bizerea, a murit fără a lăsa moștenitori direcți. loan Sigismund, încercând să se prevaleze de dreptul său de “dominium eminens”. confiscă cele 24 de moșii ale nobilului decedat pentru a le dărui în 1561 cancelarului său, Mihail Csăki și fratelui acestuia ⁷⁷. Acestei încercări de imixtiune în cadrul sistemului de stăpânire asupra pământului practicat de feudalitatea locală bănățeană i se opune adunarea nobililor comitatului Severin, care emite o hotărâre adusă la cunoștința regelui de către castelanul Francisc de Mâtnic, însoțit de judele Pavel Bocoșnița, hotărâre prin care erau afirmate privilegiile deținute de nobilimea română a Banatului, printre care și acela ce împiedica înstrăinarea de moșii către persoane din afara comitatului în cauză. Semnificativ este faptul că această formă de autonomie nu a fost fictivă ci reală, de vreme ce doi ani mai târziu, în 1563, regele renunță la intențiile sale, declarând actul de donație nul, drept pentru care moșiile confiscate au rămas în stăpânirea familiei Găman de Bizerea ⁷⁸. Chiar dacă documentația de secol XVI referitoare la familia nobililor de Mâtnic nu este la fel de generoasă ca cea de secol XV, putem afirma cu certitudine că ea a continuat să dețină același statut privilegiat câștigat în secolele anterioare, care a propulsat-o la nivelul elitelor sociale românești bănățene. Remarcabila sa continuitate de mai bine de două secole și jumătate în stăpânirea acelorași posesiuni, în același condiții și cu aceleași drepturi este ilustrată bunăoară de un document din 1642 în care, într-un anumit context, sunt enumerate posesiunile unui loan de Mâtnic, care coincid cu cele aflate în stăpânirea familiei încă din a doua jumătate a secolului XIV (în realitate probabil cu mult mai devreme). Este vorba de moșiile Mâtnicu Mare, Măru, Belin, Morenț, Zlawapatak. Ohaba Mâtnic, Sacu, Cernota și de prediile Ozesția, Szedeijes. Nalacz și Măgura, toate în comitatul Severin ⁷⁹. Faptul semnalat justifică încă o dată trăinicia acestei feudalități locale bănățene ce a reușit să supraviețuiască vitregiei vremurilor. Ca și în cazul celorlalte reprezentante ale acestei feudalități și din rândurile familiei Mâtnic s-au desprins membri de seamă, care au ajuns să dețină funcții militare și administrative la nivelul districtului; s-au făcut astfel cunoscuți Mihail de Mâtnic și Ștefan de Mâtnic în calitate de bani ai Severinului în anul 1467, același Ștefan de Mâtnic deținând între 1470 și 1485 funcția de castelan de Jdioara ⁸⁰ sau, un secol mai târziu, Francisc de Mâtnic, castelan de Caransebeș și membru al tribunalului districtual Caransebeș. 77. I. A. Pop, op. cit., p. 155. 78. Hurmuzaki, op. cit., IL/5, p. 525-531, nr. 243. 79. C. Feneșan, op. cit., p. 180. 80. I. Drăgan, op. cit., p. 74. https://biblioteca-digitala.ro 29 Se mai poate adăuga faptul că, pe tot parcursul secolului al XV-lea, nobilii de Mâtnic au fost prezenți ca nobili putători de sigiliu, adeveritori sau oameni ai regelui în nenumărate procese, după câte putem aprecia, ei fiind cei mai activi din acest punct de vedere. In plan confesional, cazul familiei Mâtnic este interesant de urmărit deoarece permite o interpretare nuanțată a acestui aspect important al identității lor în spațiul Banatului medieval. Dovezi certe ale catolicizării unor membri ai familiei sunt puține; de exemplu, un document din 1394 îl amintește pe Nicolae de Mâtnic, fiul lui Bogdan Românul de Mâtnic, în calitate de cleric al Capitlului din Alba lulia. De asemenea, în 1490, nobilul loan de Mâtnic (probabil loan III) și soția sa, Dorotea au fost primiți în ordinul terțiar minorit de către fratele Grigore de Silysio, profesorul călugărilor minoriți din Transilvania, drept recompensă pentru diferitele acte de caritate făcute de aceștia ordinului ⁸¹. în același ordin și în aceleași condiții este acceptat în 1497 un alt membru al familiei, Mihail de Mâtnic (după câte se pare fostul ban al Severinului) împreună cu fiica sa, Dorotea și cu fiii acesteia, Nicolae și Petru, de către Oswald de Lasko, profesorul călugărilor minoriți din Caransebeș ⁸². Potrivit acestor informații, apartenența sus-numiților reprezentanți ai familiei la ritul catolic este neîndoielnică. Interesantă ni se pare însă informația transmisă indirect de către onomastica practicată în familie, ce poate sugera sau chiar confirma o anumită opțiune confesională, în cazul unor familii ca Fiat de Armeniș, Gârliște de Rudăria sau Racoviță de Caransebeș această onomastică identifică fără echivoc trecerea la catolicism a persoanelor în cauză în perioada situată la cumpăna dintre secolele XV șl XVI. în ceea ce privește familia Mâtnic, lucrurile nu sunt atât de clare; urmărind primele cinci generații de Mâtniceni cu greu am putea indica apartenența confesională a acestora pe baza onomasticii familiale, majoritatea prenumelor putând foarte bine aparține atât calendarului ortodox, cât și celui catolic. Este posibil ca, pe parcursul secolului al XV-lea, rândurile acestei familii să fi rămas întrepătrunse de elemente ortodoxe, după cum tot atât de bine este posibil ca angajările unor nobili Mâtniceni în cadrul noii confesiuni să fi fost formale, pe un substrat tradițional activ, ceea ce ar confirma caracterizarea făcută de Adrian A. Rusu nobililor români hațegani catolicizați, aceea de heterodocși ⁸³ De-abia în cazul generațiilor 6 și 7 se poate vorbi de o onomastică explicit catolică, numele de Matia, Dorotea, Baltazar, Ludovic, Brigida, Elisabeta sau Barbara fiind sugestive în acest sens. Opinăm în consecință pentru o tratare nuanțată a fenomenului religios în cazul acestei familii. Cu excepția situațiilor clare de catolicizare, putem vorbi mai degrabă de o atitudine evazivă, mai puțin angajantă a membrilor acestei familii înspre o opțiune confesională tranșantă pe parcursul secolelor XIV-XV. De-abia din secolul al XVI-lea una din ramurile familiei apare ca fiind evident catolică, fără a-și pierde însă specificul etnic românesc. 81. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p. 61. 82. Hurmuzaki, op. cit., II/2, p. 383, nr. 341. 83. Adrian Andrei Russu, Nobilimea românească și biserica în secolul al XV-lea (exemplul Hațegan), în “Nobilimea românească din Transilvania (Az erdelyi român nemessâg)”, Satu Mare, 1997, p. 144. https://biblioteca-digitala.ro 30 în concluzie, exemplul familiei nobile Mâtnic de Ohaba Mâtnic constituie un alt model evolutiv al ansamblului social definit ca fiind elita feudală bănățeană a secolelor XIV-XVI. întreaga desfășurare documentară indică existența unei familii de mici nobili români de origine cnezială, preocupată de recunoașterea, conservarea și sporirea patrimoniului funciar, semn distinctiv al statutului ei social-juridic privilegiat, într-un context ce a favorizat afirmarea în cadrul structurilor oficiale ale regatului maghiar a unor forme de organizare socială specific românești, întâlnite în zonele mărginașe, cărora li se circumscrie șiBanatul de deal și munte. L’EVOLUTION DE LAFAMILLE MÂTNIC DE OHABA MÂTNIC L'autrice de cet etude essaie, s’appuyant sur une riche documentation, de reconstituer l’histoire de cette familie cneziale , devemue noble au cours du temps, en special pour les nombreuses Services d'ordre millitaire deployes en faveur de la royaute hongroise. Apres un excursus' dedie ă la genealogie de cette veritable chaste, ayant ses racines dans le XlV-e siecle, on construit un tableau generique de celle-ci en suivant les nombreuses litiges foncieres issues â cause des grandes ambitions de ses desecendants vis-ă-vis de l’agandissement incessant de leurs possessions. Tour-a-tour, la familie Mâtnic avait etendu la surface fonciere detenue, soit par des Services militaires. soit par des autres moyens. Le cote endommage a ete constitue par la communaute urbaine de Caran (d’au debut), la couche asservie ou meme par d’aulres familles nobles de la region. L’histoire des Mâtnic se superpose a celle des nombreuses et incessantes confrontations pour s’appropier des nouvelles possessions foncieres (champs fertilles et des bois) que ses membres ont eus avec ses voisins. C est le recit d’une des plus fortes et importantes familie de nobles roumains, engagee quelquefois dans la lutte contre l’invahisseur otoman ou dans les frequentes conflits d’entre les differentes factions de la familie royale pour le pouvoir. https://biblioteca-digitala.ro 31 FAMILIA BIZERE-GĂMAN ÎN SECOLELE XV-XVII DRAGOȘ- LUCIAN ȚIGĂU Pe când în Transilvania, lancu de Hunedoara pornea cu pași siguri „spre cel mai mare viitor pe care 1-a avut între străini un român” (N. lorga), asigurând familiei sale recent înnobiliată o faimă deosebită, peste munți, în districtul Caransebeșului, își începea ascensiunea una din cele mai importante și influente familii nobiliare bănățene, anume familia Bizere- Găman. Proveniți dintr-un mediu românesc de o remarcabilă puritate, membrii familiei Bizere-Găman au reușit ca în decursul a două - trei generații să depășească statutul majorității cnezilor bănățeni și să se integreze în rândul elitei locale al cărui statut economic, juridic, militar și politic nu era cu nimic mai prejos față de cel al nobilimii ardelene. Alături de familiile Duma, Floca, Peica și Racoviță din Caransebeș, Dees de Temeșel, Fiat de Armeniș, Gârleșteahu de Rudăria, Măcicaș de Tincova sau Mâtnic de Ohaba Mâtnic, cei din neamul Bizere-Găman și-au asigurat o poziție dominantă mai întâi în rândul acelor nobili români (Nobiles Valahorum) cărora, la 29 august 1457, regele maghiar Ladislau V Postumul le reconfirma vechile privilegii și le recunoștea egalitatea de statut cu nobilimea regatului, apoi în cadrul stărilor privilegiate ale comitatului Severinului (Nobiles, Status et Ordines Comitatus Szuryny, 1571)¹. Deasemeni, membrii familiei Bizere-Găman pot fi regăsiți de timpuriu printre locuitorii Caransebeșului, oraș care apărea în ochii misionarilor iezuiți Antonio Possevino și Valentin Lado ca o reședință a nobililor (rezidența de nobili, 1583), mai mult, a unei nobilimi însemnate (magna nobilitas, 1586)². Mărturiile documentare referitoare la această familie, unele publicate acum mai bine de un secol, altele rămase încă inedite³, sunt relativ numeroase, 1. E. Hurmuzaki - N. Densușianu, Documente privitoare la istoria românilor iîn continuare, Hurmuzaki), voi II/2,p.92-93 (privilegiul din 1457) și vol.II/5,p.695 (scrisoarea împăratului Maximilian II, din 1571, pentru nobilimea severineană). 2. Călători străini despre Țările Române, voi.2,p.557; voi.3,p.121. 3. Documentele familiei Bizere-Găman se păstrează la Arhiva Națională Maghiară, fiind împărțite astfel: cele mai vechi, din perioada 1437-1504, se află în secțiunea Q (arhiva diplomatică (Diplomatikai leveltâr = Dl.) anterioară anului 1526), iar cele redactate între 1536-1904 (unele conțin, în rezumat sau transumpt, acte emise după 1433) sunt conservate în secțiunea P (a arhivelor familiale, ale corporațiilor și instituțiilor) la poziția P 291, cf. D. Kosâry, Bevezetes Magyarorszâg forrăsaiba es irodalmâba, Budapest, 1970, p.671. Deasemeni, informații interesante se întâlnesc în arhivele familiilor Fhat de Armeniș (la Arh. Naț. Magh. P. 990, o parte a acesteia aflându-se microfilmată la Arhivele Naționale din București, fondul Microfilme Ungaria, r.629, c. 1013-1078) și Măcicaș de Tincova (la Arh. Naț. Cluj-Napoca). nota continuă in pagina următoare https://biblioteca-digitala.ro 32 și permit reconstituirea unor aspecte esențiale precum originea etnică, evoluția numelui de familie și formele onomastice ale acestuia, locul de baștină, înrudirea cu alte familii, succesiunea generațiilor, situația materială, funcțiile și demnitățile fiecărui membru, confesiunea, gradul de cultură sau mentalitățile diferitelor persoane din familie. Totodată, documentele au trezit, în mod firesc, interesul câtorva istorici, îndemnându-i să cerceteze unele aspecte și secvențe din viața familiei⁻¹. Cu toate acestea, până în prezent, nu Multele din actele aflate în fondurile mai sus menționate au fost publicate de Fr. Pesty în lucrările sale A Szdreny vârmegyei olâh keriiletek, Budapest, 1876; A Szdreny Bânsâges a Szdreny vârmegye tortenete, voi.3, Budapest, 1878; Krasso vârmegye tortenete, voi 3-4, Budapest, 1882-1883 (reproduse în colecția Hurmuzaki, 1890-1897), iar mai recent, de Costin Feneșan în studiile sale, Un proces de proprietate în districtul românesc Bârzava la mijlocul sec. XV (în Studii și comunicări de istorie", Caransebeș, 1979,p.289-300); Familia românească Bizere și moșiile ei de pe valea Pogănișului (in „Sargeția", 16-17, 1982-1983, p.267-279) și în volumul Documente medievale bănățene (1440-1653), Timișoara, 1981. Celelalte surse, puțin numeroase, sunt indicate in notele următoare. 4. Interesul pentru studiul arborelui genealogic s-a manifestat de timpuriu. In 1563, membrii ramurii Găman au reușit să preia pe cale judiciară vastele proprietăți ale ramurii Bizere, stinsă fără urmași, susținându-și drepturile cu argumente genealogice (Hurmuzaki, II/5, p.525-531 > In secolul XVIII, probabil, tot din motive practice, s- a realizat o nouă schiță genealogică, informată însă de documentele scrise. Se pare că autorii acesteia, fie au mistificat adevărul, fie au apelat la memoria bătrânilor și la documente disparate care nu se leagă intre ele (Pesty Szdreny, voi.1,1877,p.467). Cert este faptul că documentele familiei au rămas în afara circuitului științific până după 1870, neamul Bizere-Găman nefigurând in vasta lucrare a lui Nagy Ivân, Magyarorszâg csalădai czimerekkel es nemzekrendi tăblâkkal, Pest, 1857-1868 (13 volJ.Frigyes Pesty a fost primul care a realizat, cu destule erori, tabloul genealogic al familiei (Szdreny, vol.l, p.458-459, 465-467), însă are meritul indiscutabil de a fi publicat documentele lămuritoare. Informații noi și interesante aduc lucrările lui Miklâs Lendvai, Temes vârmegye nemeș csalădjai, 3 voi., Budapest, 1896-1905 și Dezso Csânki, Magyarorszâg tortenelmi foldrajza a Hunyadiak korâban, voi.2, Budapest, 1894. Istoriografia maghiară a manifestat totuși un interes scăzut, dovadă că in 1970, D. Kosâry nu era in măsură să indice nici un studiu special dedicat acestei familii (op.cit.,p.671). Istoricii români au acordat atenție vieții vechilor nobili bănățeni, îndeosebi după 1880, primii dintre ei fiind N. Densușianu, care a integrat documentele lui Pesty în colecția Hurmuzaki (vezi micul arbore genealogic pe care 1- a anexat în volumul II/5,1897,p.465, la doc.CC) și I. Pușcariu, care a adunat Date istorice privitoare la familiile nobile române în două volume, Sibiu, 1892-1895 (fam. Bizere în voi.l,p. 137-139; voi.2,p.26-29; fam. Găman, voi.2,p.116). Diverse aspecte din viața familiei se regăsesc ulterior în studiile lui N. lorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, ed. Georgeta Panelea, București, 1989, p.82,87,88,99,125,130,167,215; A. Ghidiu și I. Bălan, Monografia orașului Caransebeș, Caransebeș, 1909; V. Motogna, Banatul românesc în prima jumătate a veacului XV și Trecutul românilor din Banat în epoca lui loan Hunyadi (1437-1457), ambele în revista Institutului Social Banat-Crișana”, XIII, mai-aug. 1944,p.465-468 și 571; I.D. Suciu, Aspecte ale unității poporului român în sec.XIV-XV, în „Revista de istorie”, 22,1969, nr.6,p. 1070-1073; Gh. Ciulei, Procese civile judecate după jus valachicum în Banat, în „Banatica”, 6,1981,p.227-236; idem, Cauze penale judecate în evul mediu în Banat, în „Banatica”, 7,1983,p.334-335; C. Feneșan, Comitatul Severinului la https://biblioteca-digitala.ro 33 există un studiu cuprinzător despre evoluția menționatei familii în secolele XV-XVII, și de aceea, am considerat că este oportună prezentarea rezultatelor cercetărilor noastre într-o formulă asemănătoare cu cea pe care am utilizat- o, nu cu mulți ani în urmă, în cazul familiei Fiat de Armeniș⁵. Familia bănățeană studiată aici, a purtat succesiv două nume: Bizere și Găman. Numele Bizere (Bezere, Byzere) este cel mai vechi fiind folosit de primii membrii ai familiei care și-au însușit denumirea așezării de baștină. Astfel, documentele din 18 iunie 1411, 10 august 1411 și 6 decembrie 1433 îi aminteau succesiv pe Ladislau de dicta Bizere, Lado de Byzere și Johanis de dicta Byzere, ultimul act atestând și existența posesiei Bizere⁶. Satul Bizere, astăzi dispărut, a fost localizat pe malul de nord al râului Bistra, în punctul „Sat Bătrân” din hotarul comunei Obreja, unde săpăturile arheologice (din 1995) au evidențiat urme de locuire din secolele XIV-XV⁷. Nu fără relevanță este faptul că râul Bistra s-a numit în evul mediu fluvium Byzere, indiciu suplimentar în favoarea ideii mai vechi că numele geografic a generat un antroponim*. La rândul lor, alte familii bănățene au preluat numele Bizere, pentru a-și etala locul de origine⁹. Despre al doilea nume (Gaman, Garnath, Gaman), cea mai timpurie informație se află într-un document din 11 ianuarie 1470, care îl amintea pe Ladislau Gamath de Bizere™. în acest cpz, există toate motivele pentru a accepta varianta transformării unei porecle, a unui cognomen, într-un nume propriu care, în timp, să individualizeze pe toți membrii unei ramuri ai familiei. Este dovedit faptul că fiul lui Ladislau Găman este prezentat în documente sub formele „Georgius Wak alio nomine Gainan de dicta Byzere” sfârșitul sec.XVII, în „Tibiscum”, 7,1988,p. 193-223; idem, Stăpâni și supuși în comitatul Severinului (1688-1699), în „Banatica”, XIV/2,1996,p.176-181; Ligia Boldea, Situația social-economică și juridică a nobilimii din Banat în sec. XIV-XVI, în „Banatica”, XII/2,1993,p. 13-24; eadem, Probleme ale studiului genealogic al familiilor nobile române bănățene, în „Banatica”, XIV/2,1996,p.54-72 (cu un nou tabel genealogic, p.89); D. Țeicu, Observații privind geografia istorică a văii Bistrei la începutul sec.XV, în „Banatica”, XHI/2,1995,p. 18-21, 24-25. 5. A se vedea studiul nostru Familia Fiat de Armeniș în secolele XV-XVII din „Banatica”, XIV/2,1996,p.21-51. 6. Hurmuzaki, 1/2,p.478,583; Pesty, Krasso, 3,p.274. 7. D. Țeicu, op.cit.,p,19. 8. Pesty, Krasso, 3,p.274 (1411); Hurmuzaki, II/2,p.248 (1478); N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933, p.237. 9. Din ace. i.i regiune s-au ridicat loan, fiul lui Wolkzan de Byzere (1411), loan Tătaru (Thatar de Byzere, 1468), apoi membrii familiei Floca din Bizerea de Sus și de Jos (loan, Ladislau și iarăși un loan, 1480-1537), toți având o poziție socială remarcabilă (cf. Hurmuzaki, 1/2,p.478; II/2,p. 184,269,451; II/3,p.63O; II/4,p.27,114,117). Numele Bizere este întâlnit apoi în părțile Aradului, unde în acele secole exista cunoscuta abație Byzere cu moșia ei omonimă, precum și în zona Baia de Arieș, unde la 1437 trăia un „kenezius de Byzere", iar în 1486, se afla o posesie Byzere, cf. C. Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, voi.2, București, 1968, p.306. 10. Hurmuzaki, II/2,p 196. https://biblioteca-digitala.ro 34 (13 septembrie 1491) și „Georgius de Byzere alias gaman dictus” (mențiune târzie, din 19 noiembrie 1563)¹¹, indiciu sigur că apelativul Gaman(= Găman), pe de o parte desemnează trăsături individuale (alături de Wak = Orbul), iar pe de altă parte, se transformă intr-un nume propriu¹². în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, numele Găman a înlocuit definitiv pe cel de Bizere, cauzele acestui fenomen fiind destul de clare. In primul rând, până la 1560-1566. membrii ramurii care a purtat constant numele Bizere, fie au intrat în rândul altor familii, prin alianțe matrimoniale, fie s-au stins fără a lăsa urmași. Pe de altă parte, reprezentanții celorlalte ramuri au preferat să-și ia un nou apelativ, exemplul nobililor din Definești <1439) anticipând atitudinea urmașilor lui George Găman care, nu numai că au acceptat transformarea unui cognomen intr-un patronimic, ci chiar au renunțat (între 1545 - 1560) la amintirea vechiului loc de baștină (de Byzere) pentru a-și etala numele noii reședințe (de Cal o va)' în sfârșit, trebuie acceptată ideea că nu toți membrii numeroasei familii Bizere au fost consemnați documentar, acest privilegiu fiind rezervat doar persoanelor nobile, astfel că generații întregi au avut o existență obscură¹⁴. Arborele genealogic al familiei poate fi reconstituit începând doar cu anul 1411, pentru că până in prezent nu dispunem de documente concludente anterioare acestui an¹'. Prezentarea membrilor familiei o vom face urmărind evoluția fiecărei ramuri componente, precizând de fiecare dată raporturile de rudenie între persoanele aflate în linii diferite. Documentele din primele decenii ale secolului al XV-lea ne dezvăluie faptul că, deja în această 11. Ibidem, p.323; vol.II/5,p.528. 12. I. Iordan, Dicționar al numelor de familie românești, București, 1983,p.216. O opinie aparte a exprimat-o L. Răsoniyi, Contributions â l’histoire des premierea cristallisations d’Etat des Roumains, in „Archivum Europae Centro-Orientalis”, 1, Budapesta, 1935,p.227-229, care încearcă să dovedească sorgintea orientală a numelui Găman (din kirghizul Erkaman sau turcescul Quaman), deși recunoaște caracterul românesc al familiei bănățene: „ Ies chefs de colonisation roumaine en Hongrie, dits „kenez" portent, entre autres, Ies noms suivants ... Gaman ... „. Această ultimă afirmație dezvăluie limpede adevărata miză a demonstrației lui Răsonyi. Rămâne, în schimb, valabilă afirmația lui loan Pucșariu: „se vede că familia Bizere mai târziu s- a chemat Găman", cf.op.cit., voi.2, 1895,p.29. 13. Andrei Bizere (25 mai 1543) devine Andrei de Calova (10 mai 1547), iar Petru Găman de Bizere (7 iunie 1559) apare în 1560 ca Petru Găman de Calova (Hurmuzaki,II/4,p.358,398; II//5,p.462,464); despre așezările Bizere și Calova, vezi Pesty, Szdreny, 2,p. 15-23, 101-106. 14. Marius Bizerea (iată un caz de perpetuare a numelui în Banat până astăzi!) evidenția prezența neîntreruptă a familiei Bizere la Soceni (lângă Reșița) între 1452- 1927, fără a aduce însă argumente, cf. Atestării documentare despre continuitatea existenței unor familii românești pe teritoriul Banatului din sec. XII-XV până în prezent, în „Mehedinți; istorie și cultură”, vol.l, Drobeta Tr. Severin, 1978,p.36. 15. Același M. Bizerea considera că familia a avut rădăcini încă în secolul al XlII-lea, fiind atestată în 1385 și 1400 (Ibidem, p.36). Autorul a făcut o confuzie, pentru că în acei ani »ra pomenită doar abația Bizere cu posesia ei, cf. T. Ortvay, Oklevelek Temesvăr megye es Temesvărvăros tortenetehez, Bratislava, 1896,p. 145, 294-295. https://biblioteca-digitala.ro 35 perioadă, familia evolua pe trei ramuri diferite, înrudite cu certitudine. Se poate afirma cu toată convingerea că aceste ramuri au avut un strămoș comun, la jumătatea secolului anterior și chiar mai înainte. Primii care intră în atenția documentelor au fost loan și Ladislau Bizere, prezentați la 18 și 28 iunie 1411 ca fiii lui Ladislau de Bizere¹⁶. Pentru că fiecare din ei apare în postura de „homo regius”, trebuie să plasăm nașterea lor cel mai devreme în ultimul deceniu al secolului al XlV-lea. Tatăl lor, doar amintit, dar nu ca decedat, putea avea și el 45-50 de ani. Primul dintre frați, loan, mai este menționat o singură dată la 6 decembrie 1433, când apărea ca decedat, lăsând în urmă un fiu numit Lațcu¹⁷. Despre Ladislau se știe că a avut doi băiți, Nicolae și Ladislau, apoi că a murit înainte de 29 noiembrie 1433. O însemnare ulterioară, din 4 iulie 1447, este importantă pentru că îl pre'zintă sub numele de Ladislau Leyhach ^. A treia generație cunoscută a acestei ramuri are patru reprezentanți. Primul dintre ei, Lațcu, era fiul lui loan Bizere (6 decembrie 1433). La 6 februarie 1439 acest Lațcu era amintit ca fiind „de Definești” și în ipostaza de părinte al „unui nobil român al districtului Sebeș”, anume lacob de Definești¹⁹. Lațcu a avut și un frate, Ladislau, însă acest aspect nu este exprimat direct. Se știe însă că la 11 iunie 1444 și 4 iulie 1447, acest Ladislau apărea ca fiul lui loan Bizere și văr cu Nicolae Bizere. întrucât lațcu se afla în aceleași raporturi de rudenie cu loan și Nicolae Bizere, rezultă logic că el îl avea ca frate pe Ladislau²⁰ .Ceilalți doi membri ai generației sunt fiii lui Ladislau de Bizere, anume Nicolae și Ladislau. Nicolae Bizere a devenit primul reprezentant de frunte al familiei și, în aceste condiții, știrile despre existența sa sunt numeroase, acoperind aproape trei decenii (30 noiembrie 1429 - 20 ianuarie 1460)²¹. în 1429, Nicolae se afla deja la vârsta bărbăției, astfel că la 1460 putea avea 50, posibil 60 de ani. Rudele lui Nicolae Bizere sunt și ele bine atestate: în anul 1429 îi trăia tatăl, Ladislau și un văr, Lado Bizere (ambii decedați la 29 noiembrie 1433)²², în 1433 și 1444 apar succesiv alți doi veri (fratri fratrueli), Lațcu și Ladislau (fiii lui loan Bizere)²³, din 1445 începe șirul mărturiilor referitoare la fiul său, numit tot Nicolae, iar la 2 martie 1448 apare dovada certă că a avut și un frate, pe Ladislau de Bizere²⁴. Descendenții cunoscuți ai lui Nicolae de Bizere nu sunt prea numeroși. Deși documentul capitlului arădean din 26 decembrie 1458 lăsa să se înțeleagă că ar fi avut fii și fiice, Nicolae de Bizere apare adesea însoțit doar 16. Hurmuzaki, 1/2,p.478-479. 17. Ibidem, p.583. 18. Ibidem, p.582,583,733. 19. Ibidem, p.583; C. Feneșan, Familia, p.274-275; identitatea dintre Lațcu de Bizere și Lațcu de Definești este demonstrată de același autor (ibid., p.272). 20. Hurmuzaki, 1/2,p.711,733-734; C. Feneșan, Familia, p.272-273. 21. Hurmuzaki, 1/2,p.561,582,638,685,710,733,745,764; II/2,p. 1,12,69; C. Feneșan, Documente, p.39,41; idem, Un proces, p.298-299. 22. Hurmuzaki, 1/2,p.561,582-583. 23. Ibidem, p.583,711,733-734. 24. Ibidem, p.746; II/5,p.529 (genealogia din 1563). https://biblioteca-digitala.ro 36 de un singur băiat, numit tot Nicolae, pe care îl consideră de altfel fiul său bun (fiiio carnali, 1458)²⁵. Este posibil, prin urmare, ca Nicolae să fi avut câțiva copii, dar numai unul din ei să fi fost legitim. Acest fiu este atestat in continuare de documentele din 12 februarie 1475, 30 octombrie 1477 și 10 mai 1485, el părăsind această lume înainte de 8 iunie 1491²⁶. Nevasta sa care se numea Elena (amănunt mărturisit abia în actul din 12 ianuarie 1492), i-a supraviețuit mult timp, căci la 1 octombrie 1500 era încă în viață-'⁷. Nicolae-junior a avut trei copii: Gașpar, Cristina și Adviga Bizere. Pentru Gașpar nu există decât o unică informație, din 12 februarie 1475, în care acesta apare, in mod expres, ca fiu al lui Nicolae Bizere. La acea dată era, cu siguranță, minor pentru că drepturile sale patrimoniale erau apărate de tatăl său. O știre ulterioară, din 8 octombrie 1500, preciza că moșiile lui Nicolae de Bizere au fost moștenite de George Găman și verii acestuia, iar Cristina Bizere și-a primit drepturile de zestre care i se cuveneau din averea răposatului ei tată. Acest act este foarte important pentru că atestă indirect, fie moartea lui Gașpar. fie imposibilitatea acestuia de a prelua efectiv averea tatălui său. Ultima variantă este susținută de realitatea că unii nobili bănățeni s-au aflat in captivitate la otomani, chiar și 20 de ani²h, neputând să-și exercite drepturile firești asupra posesiilor familiale. De asemeni, nu trebuie ignorat documentul din 25 februarie 1531, care face o unică referire, pentru tot secolul al XVI-lea, la un GașparBezerey, nobil ucis nu cu mult timp în urmă (superiuribus diebus...insequutus fuisset) de Petru Tincovan²⁹. prin urmare, se poate admite că Gașpar a revenit în locurile copilăriei sale, el având în momentul morții 60-65 de ani. Sora acestuia, Cristina, apare consemnată foarte târziu (1-8 octombrie 1500Pu, când era deja măritată cu nobilul loan Tbrbk (Turcu). Ea a intrat în atenția documentelor îndeosebi cu ocazia proceselor pe care le-a intentat lui George Găman, ruda sa îndepărtată, pentru a-și recupera bunurile materiale ce i se cuveneau de pe urma răposatului ei tată. A mai fost pomenită trecător, după aproape un secol (19 aprilie 1597), ca soția lui Francisc (!) Tbrbk și mamă a unui băiat, lacob³¹. Nicolae Bizere cel tânăr se pare că a mai avut o fiică, numită Adviga, care în 1492 era căsătorită cu Ștefan Pbki³². Existența ei o socotim a fi reală, Adviga fiind o posibilă sora mai mare a Cristinei. Pentru a incheia prezentarea acestei ramuri genealogice trebuie cercetată viața lui Ladislau de Bizere (fratele lui Nicolae și vărul lui Lațcu și Ladislau) precum și pe cea a puținilor săi descendenți. Existența lui Ladislau este surprinsă, practic, doar în două documente emise la 2 martie 1448 și 23 25. C. Feneșan, Documente,p.40-41; filiația apare consemnată în 1445 (Hurmuzaki, Il/5,p.529), 1448 (ibidem, 1/2,p.746) și 1454-57 (Izvoare privind evul mediu românesc; Țara Hațegului in sec. XV, Cluj-Napoca, 1989, p.212-213, d.183). 26. Hurmuzaki, II/2,p.231,249,286-288,321. 27. Ibidem, p.330,333,453. 28. Ibidem, p.286. 29. Ibidem, II/4,p.l3. 30. Ibidem, II/2,p.453-455. 31. C. Feneșan, Documente, p.92; firește, toți apar ca decedați. 32. Pesty, Szbreny, l,p.459. https://biblioteca-digitala.ro 37 iunie 1450³³. Acestea arată fără echivoc că Ladislau era fratele bun al lui Nicolae de Bizere (Ladislao carnali Nicolao) și că nu putea fi confundat cu un alt Ladislau, fiul lui Lado Bizere. Din nefericire, nu aceeași certitudine o oferă actul din 28 februarie 1454, care amintea de un Ladislau Bizere, dar nu lasă posibilitatea de a afla cine se ascunde în spatele acestui nume - fratele lui Nicolae de Bizere, vărul omonim al acestuia ori, mai curând, fiul lui Lado Bizere³⁴. în aceste condiții, este dificil de stabilit vârsta lui Ladislau ca și momentul morții sale, survenit înainte de 26 ianuarie 1492. El a lăsat în urmă un fiu, pe loan Bizere, realitate consemnată în multe documente. Prima însemnare apare în deja amintitul act din 12 februarie 1475: „Nicolaus de Byzere onera Gasparis fily, ac Georgy, Johannis et Petri fratrum suorum”. La prima lectură, cei patru nobili par a fi frați între ei, însă în realitate, ei sunt veri mai mult sau mai puțin îndepărtați. Aici, ca și în alte acte, termenul de „frate” semnifică cel mult „apropiat”. Urmărind tabloul genealogic anexat, se poate constata că George Găman nu putea fi frate cu Nicolae de Bizere cel tânăr, cu toate că documentul din 1491 preciza: „Georgius Gaman frater et consanguineus prelibati condam Nicolai de Byzere'. Ei se consideră apropiați în cadrul familiei, sunt rude de sânge, dar nu frați. O formulare mai apropiată de adevăr este folosită în documentul din 21 noiembrie 1493: „Georgius Gaman frater solicet patruelis eiusdem condam Nicolai Byzerey™. Același raționament trebuie aplicat în studiul raporturilor dintre Nicolae și loan de Bizere. Amintit ca fiu al răposatului Ladislau (26 ianuarie 1492, 1 aprilie 1495), loan de Bizere nu putea fi decât văr primar al lui Nicolae Bizere cel tânăr, și nu frate (fratre) cum apare la 1475 și 1495³⁷. Ultimele mărturii referitoare la loan sunt cele din 6 iunie 1499 și 8 martie 1515³⁸, al doilea act specificând că acest nobil avea fii și fiice care oricând vor putea răscumpăra posesiile zălogite de părintele lor. Dintre acești copii, doar unuia singur îi cunoaștem numele, anume Petru. Toate datele biografice esențiale ale acestui nobil sunt furnizate indirect, prin informații târzii. La 19 noiembrie 1563, când s-a hotărât soarta numeroaselor posesii ale nobilului loan Bizere se specifica faptul că acesta „fuisset filius condam Petri, fily condam Joannis, fily prefati olim Ladislai fratris carnalis olim Nicolai de Byzere”. Tot atunci trăia „domina Catherina pridem Egregy condam Petri de Byzere patris dicti Joannis de Byzere relicte”, recăsătorită cu Ivan (hvon) de Obreja³⁹. Petru Bizere a murit înainte de 1560, întrucât în acel an iobagii văduvei sale depuneau mărturie într-un proces⁴⁰. Al doilea fiu al lui loan Bizere ar fi putut fi Baltazar, personaj foarte obscur, care nu apare decât într-o unică mărturie, la 14 aprilie 33. Hurmuzaki, 1/2,p.746,764. 34. Ibidem, II/2,p.44. 35. Ibidem, p.323. 36. Ibidem, p.335. 37. Ibidem, p.332,368-369; genealogia din 1563 preciza „Ladislaus frater carnalis dicti ohm Nicolai de Byzere Joannem habiuest filium” (ibidem, II/5,p.528). 38. Ibidem, II/2,p.418-419; II/3,p.231 39. Ibidem, II/5,p.527,532. 40. Ibidem, p.470-471. https://biblioteca-digitala.ro 38 1566. La acea dată se specifica faptul că Petru și Baltazar Bizere erau răposați și nu aveau descendenți, indiciu că ei făcuseră parte din aceeași generație. Modul de alăturare a numelui celor doi nobili lasă impresia că aceștia ar fi fost frați (condam nobiles Balthasar ac Petrus Byzerey)*¹. Cel din urmă membru al ramurii a fost loan de Bizere, care reprezintă a șasea generație a arborelui genealogic. El rămâne atestat prin doar două mărturii scrise, despărțite doar de un sfert de secol (12 octombrie 1535 și 26 iulie 1561P². Prima dintre ele îl arată ca un bărbat adult, arbitru într-un proces al nobililor din familia Fiat de Armeniș. Cealaltă sursă îl amintește ca răposat, fără a fi lăsat vreun urmaș, motiv pentru care principele loan Sigismund Zapolya încerca să-i preia numeroasele posesii rămase fără stăpân. Ascendența acestui mare nobil, ultimul care a purtat numele Bizere, apare etalată în actul din 19 noiembrie 1563, din care am redat, mai sus, un scurt pasaj. A doua ramură a familiei, cu care mărturiile istorice nu au fost prea generoase, este cea din care fac parte Petru Viteazul de Bizere și cei doi fii ai lui, lacob și Petru Bizere. Petru de Bizere care datorită faptelor sale de arme a primit numele de Viteazul (Petrus dictus Wythez de Byzere, 1447), apare consemnat de trei ori, la datele de 30 noiembrie 1429, 4 iulie 1447 și 2 martie 1448⁴ⁱ. Conținutul celor trei acte ne determină să credem că în răstimpul celor 20 de ani (1429-1448) Petru de Bizere s-a aflat în viață, el fiind pomenit doar cu scopul precizării ascendenței fraților lacob și Petru. Trecerea în neființă a lui Petru Viteazul este confirmată abia în documentul din 23 iunie 1450⁴⁴, adică la doi ani după ultima știre care îl prezenta ca fiind, teoretic, în viață. Primul fiu al lui Petru Viteazul, care intră în atenția actelor de cancelarie, a fost lacob. El apare doar în cuprinsul documentelor din 1429 și 1450, în ipostaza de rudă îndepărtată cu Nicolae de Bizere și Lado. Fratele lui lacob, numit tot ca și tatăl său, Petru, apare menționat cu o întârziere de 18 ani (1447-1448), însă el este reîntâlnit și la 12 februarie 1475, alături de verii săi îndepărtați Nicolae de Bizere cel tânăr, loan Bizere și George Găman. Ramura care și-a luat numele Găman a fost cea mai privilegiată sub aspectul longevității (atestată până în secolul XX), numărului de reprezentanți, al bogăției și prestigiului, apoi în privința informației documentare. Primele trei generații sunt reprezentate fiecare de către un singur personaj masculin despre care se știu puține amănunte. Două mărturii despărțite de trei ani (30 noiembrie 1429 și 29 noiembrie 1433)⁴⁵ îl pomeneau pe „Lado filium Ladislai fily Pethe”, mai întâi ca fiind în viață, apoi ca decedat. Vârsta acestor oameni poate fi stabilită cu destulă precizie dacă se ține seamă că încă de la 10 august 1411, Lado avea un fiu, loan, care era deja un bărbat, din moment ce el îndeplinea funcția de „homo regius”*⁶. Admițând un interval de 18 ani între generații și faptul că în 1411, loan putea să aibă 41. Ibidem, p.591. 42. Ibidem, II/4,p.8O; II/5,p.490-491. 43. Ibidem, 1/2,p.561,733,746. 44. Ibidem,p.764. 45. Ibidem, p.561,582. 46. Pesty, Krassd, 3,p.274. https://biblioteca-digitala.ro 39 bine 20 de ani, un calcul simplu arată că în 1429 același loan avea 38 de ani, Lado - 56, Ladislau - 74, iar Pethe (Petea), dacă într-adevăr mai trăia, trecuse de 90 de ani. Cert este faptul că Ladislau, fiul lui Petea și tatăl lui Lado, avea în momentul primelor sale atestări (2 decembrie 1428, 30 noiembrie 1429)⁴⁷ o vârstă foarte înaintată, moartea sa survenind înainte de 29 noiembrie 1433. Lado Bizere a atins și el o vârstă respectabilă, căci dacă în 1411 avea un fiu trecut de adolescență, trebuie să plasăm nașterea acestui Lado prin 1370-1375. A murit, cu certitudine, prin 1432-1433 în Țara Românească, unde se refugiase împreună cu fiii săi (et filiorum suorum, 29 noiembrie - 6 decembrie 1433). Numărul acestor copii nu se cunoaște precis însă există informații precise pentru doi dintre ei, anume loan și Ladislau. „Johannis filio Lado de Byzere” nu apare decât într-o unică mărturie , cea din 10 august 1411. Este posibil ca acesta să-și fi urmat tatăl și frații în Țara Românească (1430-1431), trăind până în preajma anului 1438, când documentele arată că doar un singur fiu al lui Lado a recuperat și stăpânit posesiunile strămoșești. Ladislau, celălalt fiu cunoscut al lui Lado, este atestat mai bine în intervalul 21 decembrie 1438 - 12 februarie 1475^ . înainte de a trece în revistă biografia lui Ladislau Bizere, cel dintâi nobil care a purtat numele Găman și care se află la originea unei ample încrengături genealogice, se cuvine să cercetăm legăturile de rudenie cu reprezentanții celorlalte ramuri ale familiei. Primele informații interesante apar în cuprinsul documentelor din 29 noiembrie și 6 decembrie 1433, unde lado era arătat ca văr cu Nicolae Bizere, această afirmație fiind reluată și demonstrată cu acte în studiul genealogic din 1563 (prenominatus olim Lado fuisset frater patruelis egregy olim Nicolai de Byzere)⁴⁹. Pornind de la amintita legătură, se poate verifica și aprecia ca logică realitatea că Nicolae de Bizere a fost unchiul fiului lui Lado (patruus prefati Ladislai, 21 decembrie 1438), iar Ladislau, fratele lui Nicolae de Bizere, a fost negreșit văr cu Lado (1563)’°. Deasemeni, se poate interpreta mai bine pasajul: „Lado filium Ladislai fily Pete, Nicolaum alterius Ladislai” ( în actul din 30 noiembrie 1429)⁵¹ în sensul că Lado și Nicolae nu erau frați, ci copiii unor persoane diferite care, din întâmplare, poartă același nume - Ladislau. Lado și Ladislau pot fi plasați în aceeași generație cu Lațcu de Bizere și Definești, respectiv cu lacob de Definești, pentru că Lațcu și Nicolae de Bizere erau veri primari (fratri suo, la 29 noiembrie 1433, apoi corect, fratri suo fratrueli, la 6 decembrie 1433)⁵². în legăturile de familie poate fi integrată și ramura lui Petru Viteazul, căci la 23 iunie 1450 se aminteau bunurile care aparțineau lui „Nicolao ac Ladislao carnali, alteri Ladislao filio condam Lado et Jacobo filio Petri de eadem Bizere patruelibus fratribus suis”. Aici Nicolae poate fi socotit văr cel mult cu lacob, nu și cu Ladislau, altminteri intrându-se 47. Hurmuzaki, 1/2,p.558,561. 48. Ibidem, p.638,647,652,732,733,746,764; II/2,p.44,196-197,231; II/5,p.527,528,532. 49. Ibidem, I/2,p.582-583; II/5,p.527. 50. Ibidem, 1/2,p.638; II/5,p.53O. 51. Ibidem, 1/2,p.561. 52. Ibidem, p.582-583. https://biblioteca-digitala.ro 40 în contradicție cu conținutul actelor din 1433 și 1438. Putem constata că din cei trei beneficiari ai donației regale din 1429, Nicolae, Lado și lacob, considerați veri și membri ai aceleiași generații, în 1450 mai trăiau doar doi, drepturile celuilalt transferându-se fiului său care poartă, firește, un alt grad de rudenie, ignorat în document⁵³. Pe lângă datele referitoare la ascendența și înrudirile colaterale mai mult sau mai puțin apropiate, izvoarele secolului XV ne oferă și alte amănunte importante din viața lui Ladislau Bizere: în 1470 purta apelativul Găman (Gamath), peste cinci ani (12 februarie 1475) apăra drepturile patrimoniale ale băieților săi, George și Ladislau, presimțindu-și probabil moartea nu prea îndepărtată (înainte de 11 iunie 1478)⁵⁴ Dacă Ladislau este pomenit doar la 1475, în schimb, viața lui George Găman de Bizere este atestată document până la 9 iunie 1505.Biografia acestui nobil prezintă numeroase detalii interesante. în 1491, era numit „Georgius WakalionomineGaman , indiciu că moștenise o trăsătură a tatălui său, iar ulterior avusese neșansa de a rămâne orb. Viața i-a rezervat însă și multe împliniri, în sensul că a avut o familie numeroasă care s-a bucurat de o avere crescândă. George Găman de Bizere apare căsătorit doar în perioada de după 3 aprilie 1495, soția sa fiind Dorothea, fata nobilului Filip Halgas din Zorlenț (Zorilencz) . Căsnicia trebuie privită ca întemeiată cu mult timp înainte, deoarece la 16 octombrie 1491, George Găman avea deja trei fii, pe loan, Nicolae și Ladislau"*. Tot în acea perioadă se specifica înrudirea lui George Găman cu Nicolae de Bizere cel tânăr, o înrudire de sânge, însă îndepărtată, aspect pe care l-am evidențiat mai inainte. După 1505, George Găman a ieșit din atenția documentelor, fiind foarte greu de precizat data și vârsta la care a murit. Posteritatea sa este reprezentată de cinci copii, din care patru erau băieți. Primul dintre ei a fost loan Găman, din a cărui viață nu se poate cerceta decât o secvență de 15 ani (1491-1505)⁵⁷. La 26 ianuarie 1492, loan apărea alături de frații săi, Nicolae și Andrei, toți fiind recunoscuți de George Găman ca urmașii lui de sângeSK. După 9 iunie 1505, biografia lui loan Găman este mai greu de reconstituit, pentru că următoarele mențiuni referitoare la aceasta sunt foarte târzii, din 11 aprilie 1566 și 18 februarie 1580⁵⁹. Prima din ele o amintește ca fiind încă în viață pe văduva răposatului loan Găman. Din nefericire, numele soției lui loan a rămas până astăzi o taină. A doua știre se referă la o fiică a lui loan Găman, al cărui nume, Iustina, este precizat doar în genealogia lui Pesty⁶⁰. Această fată, care în 53. Ibidem, p.764; ambiguitatea unor expresii ca și folosirea în acte a unor termeni nepotriviți pentru unele sensuri, au determinat apariția unor numeroase inadvertențe în toate tabelele genealogice publicate până în prezent (v. Pesty, Szdreny, l,p.458-459, unde unele persoane apar de 2-3 ori prezentate; I. Pușcariu, op.cit., voi.2,p.28; C. Feneșan, Familia, p.278; L.Boldea, Probleme, p.89). 54. Hurmuzaki, II/2,p.196-197,231,248. 55. Ibidem, p.369-370,418-420,534. 56. Ibidem, p.323. 57. Ibidem, p.323,330,332,368-369,454,534. 58. Ibidem, p.332. 59. Ibidem, II/5,p.59O; C. Feneșan, Documente, p.61. 60. Pesty, Szdreny, vol.l,p.466. https://biblioteca-digitala.ro 41 1580 nu mai trăia, a avut la rândul ei o fiică (Ana, văduva lui Paul Ciclean) și un nepot (loan Ciclean). Al doilea fiu al lui George Găman a fost Nicolae. Cele mai dese mărturii provin din perioada copilăriei și adolescenței (octombrie 1491-iunie 1505), însă spre deosebire de fratele său loan, Nicolae Găman a avut șansa de a rămâne și în atenția documentelor ulterioare, care îl prezintă ocupând demnitatea de castelan (5 august 1527, 25 aprilie 1531), apoi ca arbitru în procesul familiei Fiat (24 iulie-12 octombrie 1535)⁶¹. Nicolae s-a stins din viață înainte de 2 iunie 1559, posteritatea sa fiind reprezentată de doi băieți, Ladislau și Petru⁶². Documentul din 16 octombrie 1491 constituie prima dar și ultima mărturie referitoare la Ladislau, cel de-al treilea fiu al lui George Găman. Deoarece La- dislau nu mai apare consemnat nici în seria imediat următoare de documente (ianuarie 1492-iunie 1505) și nici în izvoarele târzii, există toate motivele să credem că el a murit spre sfârșitul anului 1491. în nici un caz, o eventuală absen- ță, boală sau captivitate a lui Ladislau, nu l-ar fi determinat pe George Găman să-și îndepărteze fiul de la drepturile patrimoniale cuvenite. Descendența lui Ladislau este cunoscută numai din genealogia lui Pesty, izvoarele publicate până acum neaducând nici o confirmare a acesteia. Astfel, se pare că Ladislau ar fi fost căsătorit cu Veronica Tbmpa și Veronica Szeri, care I-a dăruit un fiu, pe loan (1501), devenit la rândul său tatăl a trei copii: Ladislau, Petru și Sofia⁶³. Andrei Găman pare a fi ultimul din șirul băieților lui George Găman pentru că este amintit mereu la urmă și, în plus, existența sa nu este atestată în 1491, ca cea a fraților săi, ci numai din 12 ianuarie 1492w. în cazul lui Andrei, se poate aprecia generozitatea mărturiilor istorice care nu numai că îl prezintă în viață, pentru mai mult de 55 de ani, dar totodată surprind abandonarea vechiului nume de familie în favoarea altuia nou. Dacă la 4 februarie 1536 și 25 mai 1543 se mai numea încă Andrei de Bizere, la 10 mai 1547 același nobil se recomanda Andrei de Calova, iar în 1563, când era deja răposat, genealogia familiei îl amintea cu formula „Andreas de Byzere similiter gaman cognominatus”⁶⁵. Andrei a fost căsătorit cu Barbara Basy⁶⁶, această legătură fiind binecuvântată cu patru copii: Francisc, George, Câncea (Kynch) și loan. Cuplul s-a destrămat din motive naturale, căci Andrei a murit înainte de 16 mai 1559, în timp ce soția sa mai trăia și la 11 aprilie 1566, ea fiind măritată cu fostul primar al Orăștiei, Mihai David⁶⁷. 61. Hurmuzaki, II/3,p.621; II/4,p.7,80. 62. Ibidem, II/5,p.456; este puțin probabil ca Francisc, George, Andrei și Barbara să fi fost copiii săi, aceștia fiind descendenții nepotului să u de frate, George Găman (Pesty, Szdreny,l,p.466). Confuzia lui Pesty iese în evidență, comparând schemele diferite din op.cit.,p.459 și 466. 63. Din moment ce George și Ladislau sunt amintiți de două ori în același tabel (Szdreny,l,p.458) nu avem certitudinea că Pesty s-a referit într-adevăr la acel Ladislau pe care l-am avut noi în vedere. 64. Hurmuzaki, II/2,p.330,332,368-369,454,534. 65. Ibidem, II/4,p.100,358,361,398; II/5,p.528. 66. Pesty, Szdreny, l,p.458,465. 67. Hurmuzaki, II/5,p.455,590; despre Mihai David, locuitor și primar în Orăștie, vezi A. Amlacher, Urkundenbuch zur Geschichte der Stadt und des Stuhles Broos, Hermannstadt, 1879,p. 113-114,128,132-133. https://biblioteca-digitala.ro 42 George Găman a avut și o fiică, Caterina, care poate fi socotită drept mezina familiei pentru că, la 3 aprilie 1495, ea era o copilă (puellâ). Caterina mai apare consemnată o singură dată, la 9 iunie 1505, după care urma acesteia se pierde definitiv⁴⁵⁶. A șaptea generație a ramurii studiate aici cuprinde nepoții lui George Găman. care au trăit la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XVI- lea. Documentele avute la dispoziție ne-au permis să reconstituim viața a șase persoane din această generație. Respectând ordinea prezentării celor cinci copii ai lui George Găman. atenția noastră se îndreaptă firesc spre urmașii celui dintâi băiat, anume loan Găman. Descendența acestuia, pe care informațiile de arhivă o rezumă doar la o singură fiică, a fost deja expusă într-una din paginile anterioare, astfel că nu mai considerăm necesară o revenire asupra ei. Ladislau și Petru, fiii lui Nicolae Găman, sunt amintiți în documente destul de târziu, fapt care permite să se reconstituie doar perioada de maturitate a vieții lor. Ladislau Găman era frate bun cu Petru, atât după mamă (fratris suis uterini, 16 mai 1559), cât și după tată, amândoi fiind nepoții lui George Găman (1559-601¹'¹. Viața lui Ladislau este atestată pe o durată de 27 de ani (10 mai 1547-6 ianuarie 1574), răstimp în care poartă apelativul Gaman deKalowa (1560) și își întemeiază o familie, căci la 20 februarie 1572 avea ca ginere pe nobilul Ludovic Fiat⁷⁰. Ladislau a murit înainte de 6 iunie 1577, dată la care soția sa Magdalena era remăritată cu Ladislau Fiat. Tot atunci se preciza și numele acelei fiice a lui Ladislau, abia amintită la 1572, aceasta fiind Ana⁷¹. Celălalt frate, Petru Găman, este consemnat o perioadă mai scurtă de timp (9 iulie 1557-19 noiembrie 1563), îndeosebi în calitate de castelan al Caransebeșului și Mehadiei⁷². Sfârșitul său este anunțat la scurt timp după acela al fratelui Ladislau (nehai Gaman Peter, 24 ianurie 1577). Petru Găman a lăsat în urmă un fiu, pe Nicolae⁷*. Posteritatea lui Ladislau, al treilea între băieții lui George Găman, a fost și ea prezentată mai înainte, așa că nu ne mai rămâne de adăugat decât precizarea că Ioan(fiul lui Ladislau) a fost unul dintre cei mai în vârstă membri ai generației sale. Deoarece Ladislau dispare din documente la 1491, fiul acestuia trebuie să fi avut în 1501, momentul când se regăsea în documentele cercetate de Pesty, cel puțin 10 ani. Andrei Găman a fost părintele a patru copii: Francisc, George, Câncea și loan. înrudirea primilor doi frați este precizată foarte clar și des în actele vremii, Francisc și George fiind copiii lui Andrei Găman și descendenții în linie dreaptă ai lui Lado Bizere⁷⁴. Aceste detalii genealogice ne arată fără 68. Hurmuzaki, II/2,p.369,534. 69. Ibidem, II/5,p.455-456,464-465. 70. Ibidem, II/4,p.398; II/5,p.464,706,728. 71. Arh. Naț. Buc., Microfilme Ungaria, r.629,c,1017. 72. Hurmuzaki, II/5,p.414,455-456,462,464-465,467,469,493,527. 73. Pesty, Sz6reny,3,p.412. 74. Hurmuzaki, II/5,p.456,465,527,530 (Lado Bizere apare în 1563 ca răstrăbunicul (abavus) lor),532; Pesty, Szbreny, 3,p.414. https://biblioteca-digitala.ro 43 dubii că Francisc și George au fost veri primari cu Ladislau și Petru Găman, nu frați (fratrum suorum), după cum lasă se înțeleagă un înscris din 9 august 1561⁷⁵. Intrați simultan în atenția documentelor (16 mai 1559), cei doi frați nu sunt la fel de bine cunoscuți, Francisc fiind atestat de nouă ori până la 11 decembrie 1586⁷⁶, iar George de 15 ori până la 7 martie 1603⁷⁷. Astfel se explică motivul pentru care lui Francisc abia dacă i se cunoaște un succesor (loan), în timp ce numele soției, socrilor și copiilor lui George Găman nu rămân o taină. Fr. Pesty, care a avut posibilitatea să cerceteze un mare număr de fonduri arhivale, a stabilit că George Găman era căsătorit încă de la 1577 cu Cătălina (Caterina) Birta, fiica lui Gașpar Birta și a Anei de Maciova, cu care a avut șapte copii'⁸, unii dintre aceștia regăsindu-se în documentele publicate mai târziu. In cazul celui de-al treilea copil al lui Andrei Găman, putem să-i cercetăm existența și descendența, apărând direct la mărturiile documentare. Prima dintre acestea provine din 16 mai 1559 și face referire la „puella Barbara filia nobilis quondam Kynch, filiae olim Andree Gaman"'⁹. Fata lui Andrei Găman, numită aici Câncea, mai apare o singură dată la 8 noiembrie 1577, desigur tot ca răposată, sub numele de Caterina (!). Actul din 1577 este important pentru că precizează numele celui cu care fusese căsătorită Câncea/Caterina (răposatul Ladislau Eoz), apoi fiindcă atestă căsătoria Barbarei, copila din 1559, cu nobilul loan Varkonyi de Postelke⁸⁰. Ultimul fiu al lui Andrei Găman a fost loan, însă el a murit probabil de mic, după cum sugerează Pesty în genealogia de acum 120 de ani⁸¹. Epuizând prezentarea tuturor membrilor cunoscuți ai acestei generații, care au fost nepoții lui George Găman, atenția noastră se va concentra asupra celor care au trăit în preajma anului 1600. Plasarea corectă a fiecărui reprezentant al familiei, în locul care i se potrivește, este mult îngreunată de faptul că documentele epocii nu mai prezintă explicit legăturile de rudenie, iar unele persoane care poartă același nume pot fi ușor confundate între ele. Pe parcursul documentării am putut constata că între membrii generației există mari decalaje de vârstă, datorate firește locului pe care părinții acestora l-au avut în cadrul generației lor (primii născuți sau mezini) și momentului (adolescență, tinerețe sau deplină maturitate) când au avut copii. Ladislau Găman a avut, se pare, doar o unică fată, Ana, care în momentul primei mențiuni (20 februarie 1572) era deja măritată cu nobilul Ludovic Fiat. Ana Găman a supraviețuit soțului ei, căruia i-a dăruit șase copii, fiind 75. Hurmuzaki, II/5,p.493. 76. Ibidem, p.455,462,465,493,527,590; C. Feneșan, Documente,p.61; Pesty. Szdreny,3,p.414; Idem, Krasso,4,p. 123. 77. Hurmuzaki, II/5,p.455,493,527; C. Feneșan, Documente, p.61,120; Pesty, Szdreny, voi.2,p.237,243,245; voi.3,p.414-417; idem, Krasso, 4,,p.142.163,165,182: A. Veress, Epistolae et acta Generalis Georgii Basta, voi 2 11602-1607), Budapest, 1913,p.165- 166,187-188; la 3 iunie 1590 apare, din greșeală. Gregory Gaman (Krasso 4,p 159) 78. Pesty, Szdreny, vol.l,p.457 (fam Birta) și 466; voi.2,p.237 79. Hurmuzaki, II/5,p.455. 80. Pesty, Szdreny, 3,p.414 81. Ibidem, vol.l,p.466. https://biblioteca-digitala.ro 44 atestată în viață la 4 mai 1597. înrudirea celor două familii nobile prezintă un amănunt interesant: după moartea lui Ladislau Găman, nevasta acestuia, Magdalena, s-a recăsătorit cu Ladislau Fiat (fratele lui Ludovic), astfel că Magdalena a fost pentru cuplul Ana Găman - Ludovic Fiat nu numai mamă și soacră, ci și cumnată*². Posteritatea lui Petru Găman, fratele lui Ladislau, este reprezentată de Margareta și Nicolae Găman. nefiind exclusă posibilitatea ca pe lângă aceștia, să fi existat și alți copii necunoscuți nouă. Viața Margaretei Găman poate fi reconstituită acceptabil din informațiile oferite de mărturiile scrise la 20 aprilie 1588 și 2 octombrie 1600".Din coroborarea datelor aflăm că Margareta a avut trei soți, anume pe Gașpar Luca, Francisc Horvath din Lugoj (1588) și loan Floca (1600). Deși măritată de trei ori, Margareta Găman nu a avut decât două fiice. Sofia și Barbara, născute în timpul căsniciei cu Francisc Horvath. Aceleași mărturii sunt prețioase pentru că vin să confirme indirect descendența Margaretei Găman din Petru și nu din George Găman, așa cum arată Pesty în genealogia saM. La 1600. Margareta preciza în testamentul ei că are un frate mai mic, numit Nicolae, de aici putându-se deduce faptul că Petru Găman a avut și alți copii. în același testament apare și George Găman, dar Margareta nu pomenește nicăieri faptul că ar fi vorba de tatăl ei, dimpotrivă, numindu-1 „acel George Găman”. Actul din 1588. Prin elementele sale , îl completează pe cel din 1600, arătând că Nicolae Găman a cedat Margaretei „sfertul de proprietate după dreptul cuvenit fetei”, semn clar că cei doi erau frați. Este posibil ca Margareta Găman să mai fi trăit ceva timp după 2 octombrie 1600, dată la care era „bolnavă la trup, dar întreagă la minte”, însă în nici un caz până la 1622, când era amintită o altă Margareta, fata lui George Găman, cu care Pesty a confundat-o. Nicolae Găman poate fi urmărit cu precizie în documente de la 24 iunie 1577 și până la 12 octombrie 1612, răstimp în care el apare alături de sora sa Margareta, de fiii Petru, Ladislau și Simion, ori de rude îndepărtate precum George Găman⁸’’. Din păcate, este dificil de precizat cărui Nicolae Găman îi aparținea iobagul Ștefan Zverdak, ce depunea mărturie într-un proces la 1 iulie 1618, căci în această perioadă trăiau simultan fiii lui Petru și George Găman, ambii numiți Nicolae⁸⁶. Următorii membrii ai generației sunt, teoretic, nepoții lui Ladislau, cel care în 1491 se număra printre fiii lui George Găman cel orb. Dintre acești 82. Pentru aceste legături a se vedea studiul nostru Familia Fiat de Armeniș ..., p.24-26. Nu putem fi de acord cu ideea lui Pesty cum că Ladislau Găman a fost soțul Magdalenei, fosta nevastă a lui loan Fiat, iar Ana Găman este rodul legăturii acestora. Ar rezulta că Ludovic Fiat și Ana Găman erau frați vitregi după mamă, neputând să devină soți. însăși vârsta atribuită Anei (65 de ani, în 1633) exclude varianta lui Pesty (Szdreny, l,p.467), căci altminteri, ce motive l-ar fi determinat pe Ludovic Fiat să ia în căsătorie, la 1572, o fată de 4 ani? 83. C. Feneșan Documente, p.73,119-120. 84. Pesty, Szdreny, l,p.459,466. 85. Ibidem, vol.3,p.412; C. Feneșan, Documente, p.61,73,110,119,134; A. Veress, op.cit.,p. 165-166. 86. Pesty, Krassd, p.272. https://biblioteca-digitala.ro 45 nepoți, Ladislau, Petru și Sofia, cunoscuți doar din genealogia lui Pesty, ne atrage atenția doar unul, anume Petru. El este singurul dintre toți reprezentanții generației sale care poartă numele Petru, astfel că nu este imposibil ca acesta să fie una și aceeași persoană cu Petru Găman amintit în actul din 20 aprilie 1588. La acea dată, alături de Margareta Găman, apărea și Cătălina Găman din Jdioara, văduva răposatului Teodor Boldiș, care reprezenta drepturile lui Petru Găman. întâlnim deci un caz deosebit, când o femeie susține drepturile unui bărbat, acesta nefiind nici soț (era decedat), nici copil (nu se numea Boldiș) și nici frate (l-ar fi reprezentat unchii). Rămâne varianta că Petru Găman să fi fost tatăl Cătălinei, acesta fiind probabil împiedicat de vârstă sau boală ca să-și exercite singur drepturile. Ne exprimăm convingerea că cercetările viitoare vor clarifica această problemă genealogică și vor hotărî dacă această deducție corespunde realității istorice. Andrei Găman se remarcă în rândul membrilor familiei sale printr-o descendență amplă, care cuprinde nouă nepoți. Primul băiat, Francisc, i-a oferit un singur nepot. Acesta s-a numit loan Găman și a avut două căsnicii, prima dintre ele fiind legată cu Barbara Moise, care fusese mai întâi soția lui Mihai Mâtniceanu , iar a doua cu fosta nevastă a lui Petru Criciovan. . Pesty ne asigură că niciuna dintre soții nu i-a dăruit copii și astfel „Johannes Gaman de Kalova, Nobilis s-a stins din viață (după 3 iunie 1590) fără bucuria de a fi lăsat urmași pe pământ''⁷. Spre deosebire de frații săi, Francisc și Câncea, nobilul George Găman s- a dovedit a fi unul din cei mai prolifici membri ai familiei, el având trei băieți și patru fete. Doi dintre băieți, Andrei și Francisc, sunt cunoscuți doar din genealogia elaborată de Pesty, istoricul bănățean remarcându-i în documentele anilor 1582 și 1588^. Al treilea fiu, numit Nicolae, apare atât în 1588, cât și în actele următoarei jumătăți de secol. La 1601, Nicolae era amintit alături de mama sa, Caterina Birta, iar un act din 25 martie 1622 ne oferă certitudinea că Nicolae, Anuca și Margareta au fost într-adevăr „urmașii lui George Găman”⁸⁹. Aidoma vărului său loan Găman, Nicolae a avut două soții, prima fiind Mara Fiat (10 septembrie 1615), iar următoarea - Ana Săcel (31 martie 1641)⁹⁰. Urmașii lui Nicolae Găman nu pot fi încă nominalizați, pentru că documentele de la mijlocul secolului XVII nu conțin nici o indicație referitoare la legăturile de rudenie existente atunci. Lipsa mărturiilor se face simțită și în reconstituirea biografiilor celor patru fete ale lui George Găman, astfel că am fost nevoiți să apelăm tot la indicațiile oferite de Fr. Pesty. Pe scurt, toate fetele lui George Găman, Barbara, Ana, Câncea și Margareta sunt consemnate la 1601, probabil în același document, iar viața acestora poate fi urmărită în următorii 15-40 de ani. Barbara Găman a fost căsătorită cu George Ebrdebgh, această prețioasă informație aflându-se într-un document ce amintea de sechestrarea casei Barbarei, până 87. Ibidem, p.164; idem, Szdreny, l,p.459,466. 88. Ibidem, p.457 (fam Birta),459,466. 89. Ibidem, p.459,466; 2,p.245; pentru atestările din 1622-1641, vezi C. Feneșan, Documente, p.150; Pesty, Krassd,4,p.297,299,330. 90. C. Feneșan, Documente, p. 142,177. https://biblioteca-digitala.ro 46 când soțul ei își plătea o datorie de 15 florini. Pentru că sechestrul s- a produs în timpul când Daniel Kun era primarul Caransebeșului, se poate admite că Barbara era căsătorită cu George în anii 1612-1613 și 1615- 1616⁹¹. Sora acestuia, Câncea (Kincza Gaman) este întâlnită doar o singură dată și foarte târziu <10 octombrie 1640), în postura de soție a lui lacob Itali și de stăpână a unui iobag român, loan Regaz⁹². Remarcăm, din nou, confuzia pe care Pesty a făcut-o între această doamnă și Cătălina Găman din Jdioara. pomenită la 1588. în afara evidentei diferențe de nume, se poate admite logic că în 1588, Câncea ar fi fost prea tânără pentru măritiș, cu atât mai mult pentru a apărea ca văduvă, și în plus, nu ea ar fi fost cea mai indicată și in măsură ca să-l reprezinte pe Petru Găman. O confuzie asemănătoare, deja semnalată mai sus, s-a produs între cele două Margareta Găman , amintite in intervalul 1588-1622. Adevărata fiică a lui George Găman nu este pomenită decât în actul din 25 martie 1622, alături de soțul ei Gheorghe Giurma. Tot acolo se poate da de urma ultimei fete, Ana ne-au fost credincioși nouă, au fost în pașnica stăpânire a acelor părți de moșie și drepturilor posesionare”, semn că fidelitatea față de suveran era o condiție esențială a păstrării moșiilor¹³⁴. Peste câțiva ani, lacob de Delinești trebuia să respecte „acele rânduieli, prevederi, dări, învoieli, îndatoriri și slujbe (...) cu care se știe că le-au stăpânit și ținut moșiile până acum amintiții strămoși ai săi și el însuși și (...) ceilalți nobili români asemenea lui din acele părți” (6 februarie 1439). De asemeni, Nicolae și Ladislau Bizere primeau câteva sate „sub illis condicionibus et seruicys quibus alie possessiones wolachicales in dicto districtu etpossidentur” (11 iunie 1444)¹³⁵. Privilegiile sunt puțin cunoscute, însă există destule indicii care arată indirect că ele au fost numeroase și substanțiale. în 1444, noii stăpâni ai târgului părăsit Kewzegh erau scutiți de sarcinile fiscale, iar ulterior, proprietățile familiei au intrat sub incidența prevederilor cuprinse în diplomele privilegiate din 1457, 1494 și 1498¹³⁶. Dealtfel, în 1561, cu ocazia împotrivirii ferme a nobililor severineni față de tentativa principelui loan Sigismund Zâpolia de a acorda unui străin numeroasele posesii ale decedatului loan Bizere, se exprima cu convingere ideea că „habere ipsam universitatem nobilium efficacia privilegia”™¹. O altă realitate ce se desprinde din actele medievale, este tendința membrilor familiei Bizere-Găman de a ieși din indiviziune și de a-și delimita stăpânirile personale. Starea de condiviziune în stăpânirea posesiilor a apărut ca urmare a unei donații regale sau a moștenirii unui întreg de către mai multe persoane. Această situație genera la rândul ei, obligați numeroase și 132. Ibidem,p.73,109-110,120,151. 133. Hurmuzaki, II/2,p.282-283,311. 134. Ibidem, 1/2,p.583. 135. C. Feneșan, Familia, p.274-275; Hurmuzaki, 1/2,p 710-711. 136. D. Csănki, op.cit.,2,p.97; Hurmuzaki, II/2,p.92-93,362-363,393-395. 137. Ibidem, II/5,p.493. https://biblioteca-digitala.ro 54 greutăți în valorificarea posesiilor. Cunoaștem în acest sens, obligația dar și neputința urmașilor lui George Găman, de a-1 ajuta pe Sigusmund Fiat în ridicarea unei mori pe un teren stăpânit în comun (25 martie 1622)¹³⁸. Delimitarea părților posesionare se putea realiza pașnic, prin înțelegerea rudelor sau, dimpotrivă, prin lungi procese judiciare. Acordurile familiale sunt destul de multe (4 iulie 1448; 12 februarie 1475; 14 aprilie 1566; 7 mai 1635)¹³⁹ și oferă detalii interesante. Posesiile se pot împărți echitabil (in duas rectas et equales partes diuiderentur, 1566 sau în proporții variabile, ocazie cu care se arată generozitatea unor membri influenți, precum Nicolae de Bizere. ce nu doresc ca rudele lor să-și piardă noblețea (nolentes ipsum Ladislaum filium Lado penitus ignobilitari) din lipsă de moșii (1447). în alte cazuri, delimitarea hotarelor unei păduri la Glimboca (30 mai 1499) ori a unor terenuri de pe posesia Găvojdia (4 februarie 1536) se realizează numai după aprige dispute, fie cu foștii bani ai Severinului, fie cu locuitorii Lugojului, conflicte care sunt aplanate doar de instanța judiciară prezidată de bani și castelani¹⁴'. Hotărniciile aveau menirea de a delimita două posesii până atunci neseparate (Vârciorova și Bizere, 1448) ori separate demult „sine literis reambularys” (Apadia și Lățcani, la 7 iunie 1559)¹⁴¹. Momentele de discordie dintre membrii familiei au fost înmulțite mai ales de ostilitatea bărbaților față de pretențiile legitime ale cumnatelor, nepoatelor și verișoarelor lor de a-și primi sfertul de moșie cuvenit. Un act din 20 aprilie 1588 recunoștea deschis că „în privința împărțirii acelui sfert au existat încă mai de mult certuri și amânări între rudenii”¹⁴², acest exemplu nefiind singular. Femeilor le-a fost refuzat dreptul de a folosi uzufructul posesiilor (1559), de a desprinde vre-o parte pe care s-o exploateze sau înstrăineze (1576-1588), opreliștea vizându-i și pe succesorii legiuiți ai acestora (1580, 1588)¹⁴¹. Tenacitatea femeilor în apărarea drepturilor lor se dovedește cu ocazia întâmpinărilor judiciare adresate tribunalelor districtuale și princiare, care le dau câștig de cauză. Primele plângeri datează din anii 1449, 1492,1500), fiind formulate cu scopul recuperării zestrei părintești. Numai după ce aceste drepturi au fost plătite cu bani (între 35-400 florini), Nicolae Bizere, apoi George Găman au putut stăpâni în pace posesiile decedaților Stanislau de Recaș, respectiv Nicolae Bizere cel tânăr¹⁴⁴. în secolul următor, cu toată împotrivirea influenților nobili Găman, femeile au stăpânit numeroase părți posesionare, limitând semnificativ privilegiul masculinității la succesiune. Neînțelegeri legate de partajarea și utilizarea posesiilor au apărut și în raporturile dintre bărbații familiei. Folosirea pământurilor de la Binținți de 138. C. Feneșan, Documente,p. 149-150. 139. Hurmuzaki, 1/2,p.733-734,746-748; II/2,p.231; II/5,p.590-591; C. Feneșan, Documente,p. 162-163. 140. Hurmuzaki, 11/2,p.418-419; 11/4,p.99-100. 141. Ibidem, l/2,p.747; II/5,p462-464. 142. C. Feneșan, Documente,p.73. 143. Ibidem,p.60-62; Hurmuzaki, II/5,p.455-456; Pesty, Szbreny, 3,p.411-413,414- 416. 144. Izv. Țara Hațegului, d.147,p.173; Hurmuzaki, 11/2,p.333-334,454-455. https://biblioteca-digitala.ro 55 către Francisc Găman, a creat o mare iritare verilor săi, Petru și Ladislau, din moment ce aceștia au apelat la instanța princiară (1559-1560) pentru a primi satisfacție¹⁴⁵. Starea de neliniște a nobililor Bizere-Găman era alimentată, în egală măsură, de perspectiva ca unele posesii să fie pierdute definitiv prin sechestru, zălog sau confiscare. Sechestrarea unor curți și case este întâlnită în anii 1429 și 1615-1616. In primul caz, motivul reținerii nu este stabilit, dar se știe că redobândirea curții s-a făcut prin bunăvoința regală. Celălalt sechestru a fost pus pe casa Barbarei Găman, întrucât soțul acesteia avea o datorie de 15 florini¹⁴⁶. Zălogirea posesiilor dovedește nevoia continuă și crescândă de bani a nobililor bănățeni. Cele mai multe împrumuturi au fost făcute de Nicolae Bizere cel tânăr, care în 1472 și 1483 își zălogea partea sa din Târgul Recaș și alte 12 posesii¹⁴⁷ .După moartea acestuia, nobilul George Găman a făcut eforturi deosebite pentru a-i răscumpăra posesiile pe care regele Vladislav II intenționa să le doneze creditorului (8 iunie-13 septembrie 1491). Deasemeni, George Găman a plătit toate datoriile rudei sale decedate (115 florini între 1491-1494), probabil, de teama unui posibil sechestru¹⁴’'. Cunoscând aceste eforturi pentru păstrarea intactă a patrimoniului familial, se poate înțelege mai bine sensul categoricei opoziții pe care George Găman a arătat-o față de tentativa rudei sale, loan Bizere, de a zălogi 14 posesii (a6 octombrie 1491-26 ianuarie 1492) și insistența de a fi recunoscut ca moștenitor al părților deținute de loan (1 aprilie 1495)¹⁴⁹. O grijă deosebită a manifestat și mama lui Francisc Găman care, cu 40 de florini, a răscumpărat o parte a moșiei Obreja, zălogită de văduva lui Ion Găman, parte ce a revenit prin moștenire legală lui Francisc și Ladislau Găman (11 aprilie 1566)¹⁵⁽¹. Confiscarea întinselor proprietăți de către regele maghiar, pe motivul necredinței (1433), sau de principele ardelean care invocă lipsa descendenților masculini (1561), a trezit împotrivirea tenace a nobililor din familie. Lado Bizere și-a pierdut cele 14 posesii în intervalul 1430-1431 când, aidoma altor mulți cnezi bănățeni, s-a împotrivit așezării teutonilor în Banatul Severinului, refuzând să se supună autorității comandantului lor - Nicolae de Radwitz¹⁵¹ .Lado, împreună cu fiii săi, s-a retras „la răposatul Dan, voievodul Țării Românești, care era de buna lui voie de partea pomeniților turci (...) luptând ca un necredincios, cât a putut mai mult, împotriva maiestății noastre [Sigismund de Luxemburg] până la sfârșitul vieții sale¹⁵². Dublul 145. Ibidem, II/5,p.456-457,464-465. 146. Ibidem, 1/2,p.561; Pesty, Szoreny, 2,p.239. 147. D. Csânki, op.cit., voi.2,p. 19,74,97. 148. Hurmuzaki, II/2,p.321-323,330,335,359-360. 149. Ibidem,p.323-324,332-333,368-370. 150. Ibidem, II/5,p.59O. 151. Ibidem, 1/2,p.565; I.D. Suciu, op.cit.,p. 1071-1072; C. Feneșan, Familia,p.270. 152. Hurmuzaki, 1/2,p.583; pacea ungaro-otomană din 1429, încheiată pe trei ani, l-a determinat pe Dan II să se reorienteze către otomani, dobândind o libertate de acțiune care a fost văzută de regele maghiar ca o insubordonare, cf. I.D. Suciu, op. cit., p.1071; T. Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI), București, 1991, p. 110. https://biblioteca-digitala.ro 56 afront adus regelui, apoi dispariția lui Lado, au creat toate condițiile ca posesiunile sale să nu rămână în patrimoniul familiei și să fie donate unui străin. Nicolae de Bizere a avut, deci, tot interesul să-și mobilizeze energiile pentru a transforma această perspectivă sumbră și iminentă într-o imposibilitate. Abilitatea sa și-a arătat roadele la 29 noiembrie-6 decembrie 1433, când primea, alături de vărul său Lațcu, mult râvnitele posesii, regele poruncind lui Radwitz să cedeze numeroasele moșii „absque omni renitencia et dissiinulaciune seu difficultate '¹'. Dar Nicolae de Bizere nu s-a bucurat în pace de aceste posesii, căci Ladislau, fiul lui Lado, a făcut numeroase demersuri la curtea regală și în Dieta din Pesta (in Curia regia ... in conuencione regnicolaruni pestiensi) pentru a-și recupera bunurile părintești. Credința sa, confirmată sub jurământ de adunarea nobililor din Caransebeș (12 martie 1439), l-a ajutat sâ-si recapete definitiv (9 iulie 1439) moșiile confiscate în 1430’ La mai bine de un secol distanță de acest episod, familia Găman și-a mobilizat din nou forțele, pentru a se împotrivi confiscării celor 24 de părți posesionare ale răposatului loan Bizere. întrucât acest nobil murise fără a lăsa urmași, principele loan Sigismund a donat moșiile rămase fără stăpân, cancelarului Mihai Csăki <26 iulie 1561). acțiune ce a provocat un energic protest din partea membrilor ramurii Găman și a întregii nobilimi severinene <9 august 1561). Prin decizia principelui, familia Găman iși vedea nesocotit dreptul de a moșteni averea unor rude colaterale, în timp ce nobilimea bănățeană considera că fusese încălcată litera privilegiului din 1457. Tenacitatea opoziției nobiliare, sprijinită pe numeroase dovezi documentare, a determinat casarea hotărârii princiare și recunoașterea nobililor Găman ca succesori legitimi ai averii ramurii Bizere (19-20 noiembrie 1563P⁵⁵. Un act din 26 ianuarie 1603 dezvăluie posibilitatea ca posesiile familiale să fie pierdute inclusiv prin cotropire. In anul precedent, șase posesiuni deținute de George Găman în zona Hunedoarei, au fost ocupate prin forță de Mihai Deak, astfel că imediat, nobilul păgubit a adresat o plângere generalului George Basta. Acesta a poruncit autorităților din comitatul Hunedoarei să restituie, in conformitate cu articolele dietale, posesiile cotropite, obligație despre care încă nu se știe cum a fost îndeplinită¹⁵⁶. Oricât s-ar fi străduit membrii familiei să păstreze intact patrimoniul imobiliar, acest lucru a fost imposibil de realizat. Cheltuielile mari impuse de factori diverși, au constrâns pe unii reprezentanți ai familiei să-și vândă o parte a proprietăților deținute. La această soluție a recurs, în 1650, Ladis- lau Găman care, pentru 60 de florini, a cedat două vii în apropierea Caran- sebeșului¹⁵⁷ . 153. Hurmuzaki, 1/2,p.582-583. 154. Ibidem, p.638-639,646-647,652-653 și 731-732 (reconfirmarea lui lancu de Hunedoara); a se vedea și V. Motogna, Banatul, p.465-468; idem, Trecutul românilor, p.571; I.D. Suciu, op.cit.,p.l073; C. Feneșan, Familia, p.272-273; L. Boldea, Probleme,p.63-65. 155. Hurmuzaki, II/5,p.490-494,525-533. 156. A. Veress, op.cit.,p.l66, d.1178. 157. C. Feneșan, Documente,p.194-195,197-198. https://biblioteca-digitala.ro 57 Cucerirea progresivă a Banatului de către otomani, a constituit cea mai dură lovitură dată bogăției materiale a familiei Bizere-Găman. Constituirea eyaletului Timișoarei la 1552, a dus la pierderea tuturor posesiunilor din fostul comitat timișan, inclusiv a târgului Recaș. Dacă în 1561, pe hârtie, erau consemnate 24 de posesii ale răposatului loan de Bizere, la 1563, văduva acestuia nu era în măsură să predea familiei Găman decât 19 moșii, restul (Besna, cele două Prisian, Smykolcz și târgul Kewzegh) aflându-se, cu siguranță, pe teritoriul otoman¹⁵’'. Toate celelalte posesii din Banat au fost pierdute în 1658, când otomanii au cucerit și partea montană a provinciei. Familia Găman a avut totuși marea șansă de a dispune de posesiunile hunedorene, care vor asigura, pe mai departe, traiul și rangul nobiliar am membrilor ei. Valoarea acestor pământuri a fost mai bine apreciată, îndeosebi după 1688, când Habsburgii și-au manifestat reticența și chiar refuzul de a recunoaște vechile drepturi patrimoniale și privilegii ale nobilimii bănățene¹⁵⁹. Prestigiul social al familiei Bizere-Găman a fost clădit și totodată dovedit prin înaltele demnități și importantele funcții deținute pe parcursul celor trei secole analizate aici. După anul 1400, dorința de afirmare a unora dintre membri și conjunctura politico-militară a regiunii au contribuit la depășirea statutului de familie cnezială, la integrarea în rândul elitei conducătoare a Banatului. începând cu 18 iunie 1411 și până spre mijlocul secolului al XVII-lea, mulți membri ai familiei au îndeplinit funcția de reprezentanți ai regalității maghiare, apoi ai principilor ardeleni, la hotărniciri de moșii (1411) și la introducerea unor nobili în posesia satelor (1470,1543,1590,1596,1603,1635), castelelor (Jdioara - 1590) și târgurilor (Jdioara -1590; Bujor -1596) donate, reconfirmate sau zălogite de autoritatea centrală¹⁶⁰. Credința și serviciile credincioase ale bărbaților din neamul Bizere au fost remarcate și răspândite corespunzător, după anul 1428. Ei și- au dovedit vitejia cu ocazia luptelor purtate în jurul cetății Golobac (sub castro Galambocz, mai-iunie 1428), apoi în cadrul operațiunilor militare pe care lancu de Hunedoara le-a organizat „in partibus Transsiluanis et Transalpinis (...) per totam Rasciam et Bulgariam usque confinia parcium Romaniae”^. Faptele de arme ale lui Lado Bizere „contra perfidissimos Turcos cruciș Cristi et tocium orthodoxe fidei katolice inimicos” erau cunoscute nobilimii bănățene, care le confirma solemn la 12 martie 1439¹⁶². Nicolae de Bizere care încă de la 29 noiembrie 1433 era oștean al curții regale (aule nostre militis), a adus reale servicii în luptele antiotomane. Alături de alți cnezi bănățeni și hunedoreni, el a primit spre apărare cetatea Drencova (1438-39) și a cheltuit importante sume de bani pentru întreținerea cetăților dunărene (1438-1443). în calitate de slujitor (familiaris) al voievodului lancu de Hunedoara, Nicolae Bizere a participat la toate expedițiile din 158. Hurmuzaki, II/5,p.490-491,531-532. 159. Raporturile din Habsburgi și nobilimea severineană au fost excelent cercetate și interpretate de C. Feneșan în studiile sale, Comitatul,p. 190-225; Stăpâni,p. 149- 153,176-181; Caransebeșul,p. 71-77. 160. Trimiterile la sursele documentare se regăsesc în cadrul anexei 3. 161. Hurmuzaki, 1/2,p.561,710. 162. Ibidem,p.647. https://biblioteca-digitala.ro 58 1442-1443, unde, cu certitudine, a fost remarcat de marele comandant român. Astfel, nu trebuie privită ca întâmplătoare ori surprinzătoare prezența sa la Bran (ianuarie-februarie 1448), în calitate de castelan al puternicei cetăți de aici. In fond, așa cum remarca Nicolae lorga încă din 1915, familia Bizere făcea parte din rândul „atâtor oameni de o situație foarte respectată pe vremea aceea [mijlocul sec.XV], care însă, nefiind în măsură să joace rolul jucat de Huniadești, au rămas mai în umbră și sunt mai rar pomeniți”¹⁶³. Generațiile următoare au păstrat gustul pentru arta militară, mulți nobili din familia Găman deținând funcția de castelan al Caransebeșului și Mehadiei. Pe lângă atribuțiile strict militare, de aprovizionare a cetăților și instruire a garnizoanelor, castelanii au îndeplinit numeroase activități cu caracter administrativ și judiciar. împreună cu cel de-al doilea castelan, avându-1 alături uneori și pe judele nobililor (birău), nobilii Bizere-Găman au trebuit să perceapă amenzi judiciare și să returneze proprietarilor bunurile reținute de străini (1448). să adeverească înțelegeri (1527) sau opreliști (1531) în privința folosirii moșiilor. Tot ei au competența de a face introduceri în posesie (1543), de a adeveri zălogirea acestora (1557), apoi de a judeca orice pricină referitoare la stăpânirea (1543) și la moștenirea pe linie feminină a satelor, inclusiv a documentelor de proprietate (1560). Influența și prestigiul familiei Bizere a fost recunoscut de societatea locală a cnezilor și nobililor români cu mult înainte de mijlocul secolului al XV-lea. loan și Nicolae de Bizere au fost membri ai adunărilor nobiliare din districtul Caransebeșului reunite fie pentru a confirma fidelitatea lui Lado Bizere (12 martie 1439). fie pentru a atesta drepturile de proprietate ale familiei Măcicaș asupra posesiilor stăpânite din vechime (30 martie 1447; 2 iulie 1456)¹⁶⁴. Nicolae de Bizere avea o autoritate recunoscută și în părțile Timișoarei, dovadă că alături de alți nobili era în măsură să dovedească vânzarea unei vii lângă Recaș (11 noiembrie 1447)¹⁶⁵. Din această perioadă, diverși nobili din familie figurează în actele scaunului de judecată caransebeșean ca trimiși (deputandos) ai banilor de Severin, pentru a cerceta existența unor privilegii (1454), sau ca arbitri și jurați în procese penale (1503) și civile (1534-35,1635). In alte cazuri, nobilii Bizere-Găman sunt consemnați ca martori-jurați¹⁶⁶, existând chiar și un act care îl prezintă pe Nicolae Găman în ipostaza de birău-jurat al comitatului Hunedoarei, martor la redactarea testamentului nobilului Gabriel Măcicaș (18 decembrie 1679)¹⁶⁷. Bărbații din familia studiată aici au îndeplinit slujbe administrative diverse, unele de mare importanță, pe măsura funcției deținute (comiți sau vicecomiți), altele mai mărunte, care aduceau venituri modice. Despre acestea din urmă 163. N. lorga, op.cit.,p.78. 164. Hurmuzaki, 1/2,p.646-647,744-745; II/2,p.44-45,68-69; structura acestor adunări este analizată de V. Achim, Considerații asupra adunărilor obștești ale districtului Caransebeșului în sec.XV, în „Banatica”, 9,1997,p.371-378. 165. C. Feneșan, Documente,p.38-40. 166. Nicolae de Bizere (30 octombriel477), George Găman (18 mai 1503), Ladislau Găman (6 ianuarie 1574), loan și George Găman (3 iunie 1590), cf. Hurmuzaki, II/ 2,p.248-249,513; II/5,p.728; Pesty, Krasso, 4,p.164-165. 167. Ibidem,p.356-357. https://biblioteca-digitala.ro 59 avem cunoștință dintr-un document al regelui Vladislav II (3 aprilie 1492), unde se amintea că loan Bizere fusese trimis în două rânduri (14 aprilie și 24 mai 1490) la loan Corvin (1473-1504, fiul lui Mathia) pentru a-i înmâna diverse sume de bani. loan Bizere a primit cu aceste ocazii, pentru propria cheltuială, sume modeste: patru, respectiv trei florini pentru un drum de la Debrețin la Hunedoara (27 mai 1490)¹⁶\ Menționăm aici, ca un fapt interesant, absența membrilor familiei din rândurile primarilor, juzilor și notarilor orașului Caransebeș, în intervalul 1457-1658. Documentele referitoare la familia Bizere-Găman, care oferă cercetătorului o cantitate apreciabilă de informații, se dovedesc a fi față de unele aspecte din existența acestui neam , extrem de parcimonioase. Nivelul de cultură și de instrucție, apartenența confesională a acestor oameni au rămas până astăzi într-un pronunțat con de umbră. Un grad de cultură relativ ridicat poate fi admis dacă se ține cont de faptul că îndeplinirea în bune condiții a funcțiilor publice și administrarea eficientă a vastelor proprietăți, au impus nobililor să-și însușească cunoștințe de gramatică, retorică, drept și matematică comercială. Situația etnică, politică și culturală a veacurilor XV-XVII a determinat cunoașterea și utilizarea limbilor română, maghiară și latină. în ceea ce privește apartenența confesională a nobililor Bizere-Găman, se poate admite trecerea lor timpurie la catolicism. Opțiunea pentru această confesiune trebuie raportată la dorința nobililor de a-și păstra posesiunile strămoșești și de a primi reconfirmarea stăpânirii acestora din partea coroanei maghiare. Reconfirmarea regală era însă indisolubil legată de dovada că beneficiarul mărturisea credința catolică. Nu trebuie uitat faptul că regele Sigismund de Luxemburg, aflat în Caransebeș, la 2 decembrie 1428, reactualiza dispoziția ca „nimeni să nu poată ține sau păstra moșii, în temeiul nobleței sau cnezatului, decât numai adevărații catolici . ..”¹,ⁱ⁹. în această situație, Nicolae de Bizere și lacob de Definești nu puteau fi decât catolici, la 1433 și 1439, atunci când fiecare dintre ei primea reconfirmarea regală pentru posesiile stăpânite. Deasemeni, după anul 1550, se întrevede posibilitatea ca o parte a familiei să fi îmbrățișat una din cultele reformate intens propagate în Banat. Un ultim aspect din viața acestei vechi și nobile familii, asupra căruia sursele istorice nu lasă să planeze nici un dubiu, îl constituie caracterul românesc. El este precizat foarte clar la 21 decembrie 1438, când se vorbea de „Ladislaus filius Ladislaul walahy de Bizere”, apoi de „Ladul" , secretarul care a redactat actul, renunțând la terminația latină în favoarea articolului hotărât enclitic, atât de caracteristic limbii române¹⁷⁰. La scurt timp, o altă mărturie (6 februarie 1439) făcea referire la lacob de Definești „despre care se știe că este nobil român al districtului Sebeș”¹⁷¹. Aceste două pasaje împreună cu alte două consemnări târzii (9 iulie 1439; 29 martie 168. L. Thalloczi, Jajcza (bânsâg, vâr es vâros) tortenete, 1450-1527, în col „Monumenta Hungariae Historica”, Diplomataria, XI, Budapest, 1915,p.88-90. 169. Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, voi.13 >1366-1370). București, 1994,d.5,p.2; problema este cercetată de V. Achim, Catolicismul la românii din Banat în evul mediu, în „Revista Istorică”, 7,1996,nr.l-2,p.45-49. 170. Hurmuzaki, 1/2,p.638. 171. C. Feneșan, Familia,p.274-275. https://biblioteca-digitala.ro 60 1447 )¹⁷² ale lui Lado Walahy, constituie cele mai tranșante dovezi în favoarea caracterului nobiliar românesc al familiei Bizere. Urmașii acestor nobili nu își pierd calitatea de români, dovadă că George Găman acceptă în 1477, când era acuzat de incendierea unei mori, să se judece „după legea veche și recunoscută a tuturor districtelor românești,, (juxta antiquam et aprobatam legem districtuum volahicalium uniuersorum), iar Cristina de Bizere își pretinde zestrea (1500) „după cum cere dreptul Țării Românești” (iure Wolachie requirente/'³. Aceste exemple dovedesc că primele generații ale familiei au aparținut neamului românesc, nu numai sub raport lingvistic, ci și în planul obiceiurilor și mentalităților. „Măcar în acest moment când caracterele naționale se osebesc în pragul timpurilor moderne, ce dovezi de viață sufletească proprie dau românii din Ardeal și Ungaria?” se întreba în 1915, Nicolae lorga. „Puțini sunt aceia care, ca Ladu de Bizere din Banat, aleseră steagurile românești de dincoace în locul steagurilor regale [ungurești]. Dar sunt totuși și cazuri de acestea, și ele prezintă un mare interes”¹⁷⁴. Contactul nemijlocit cu iobagii și cnezii români¹⁷⁵ de pe întinsele posesii, cu nobilii și orășenii din districte sau marile orașe, Caransebeș și Lugoj, care erau deasemeni români¹⁷⁶, a atenuat tendința de maghiarizare generată de diverși factori sociali, instituționali și politici. Constrânsă de evenimentele politico-militare ale nefastului an 1658, să-și părăsească posesiunile strămoșești, familia Găman s-a stabilit la Binținți¹⁷⁷, unde a trăit permanent cu speranța redobândirii bogăției și privilegiilor adu- nate cu greu, însă pierdute în câteva zile. Pagubele provocate de persistența ocupației otomane din Banat, dar mai ales de evoluția nefavorabilă a evenimen- telor din 1688-1699, nu au reușit să compromită total poziția familiei. Ea a rămas stăpână în districtul Binținți, unde o regăsim, în 1792, alături de multe alte foste familii bănățene: Barcsai, Fiat, Kun, Măcicaș, Toth¹⁷⁸. Genera- țiile mai noi au reușit să-și păstreze noblețea, să-și demonstreze competența și inteligența, nefiind cu nimic mai prejos față de înaintașii lor bănățeni. La începutul secolului XVIII, Andrei Găman era asesor al comitatului Turda¹⁷⁹, 172. Hurmuzaki, 1/2,p.652,732. 173. Ibidem, II/2,p.248-249,454-455; a se vedea și Gh. Ciulei, Procese civile,p.227- 231; idem, Cauze penale,p.334-335. 174. N. lorga, op.cit,p.82. 175. Walacbum Fratwza dictum de Obrez (10 mai 1547), Georgius etJohannes Popa de Szak, Joannes Stephenasza de Szaak, Petrus Gyurma deMaczowa kenezius (3 iunie 1590), cf. Hurmuzaki, II/4,p.398; Pesty, Krasso, 4,p. 161-164. 176. Călători străini, voi.2,p.316,320-321,329,557; vol.3,p.78,105,121; vol.6,p.534. 177. Pesty, Krasso, 4,p.357; la 18 decembrie 1679 aici locuiau nobilii George și Nicolae Găman. 178. J. Koncz, Benkd Jozsef Hunyadmegyerol, în A Hunyadmegyei Tort. Reg.Tăr.Evkbnyve” XII, Deva,1901,p.68; pentru alte familii bănățene, vezi p.67-70. 179. Pesty, Szdreny, l,p.466. https://biblioteca-digitala.ro 61 în noiembrie 1784, un George Găman era judele nobililor din același comitat’^’, iar în 1890, Găman Bela benczenczi (n.1866) își lua doctoratul în medicină, specializându-se în ramura balneologiei¹M . Prin urmare, avem în față exemplul unei familii medievale care a reușit să ajungă până în timpurile apropiate nouă, dovedind o excepțională longevitate atestată documentar pentru mai mult de cinci secole. Dar mai importante decât acest aspect, considerăm că au fost bogăția și prestigiul social, elemente care au asigurat nobililor Bizere-Găman un loc privilegiat în grupul restrâns al „familiilor emblematice pentru Banatul medieval”¹''² 180. D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol.I, București, 1979,p.522. 181. Revai Nagy Lexikona, voi.8, Budapest,1913,p.337. 182. Expresia a fost folosită de doamna Ligia Boldea pentru a defini poziția socială dominantă a șapte familii bănățene: Bizere, Dcș, Fiat, Gârlișteanu. Măcicaș, Mâtnic și Racoviță, cf. Probleme, p.54. https://biblioteca-digitala.ro 62 ANEXA PATRIMONIUL IMOBILIAR AL FAMILIEI BIZERE-GĂMAN ÎN SECOLELE XV-XVII I. Posesii și părți posesionare a) districtul Caransebeș Nr. Posesia Data Beneficiar Observații cri. Byzere 29 nor- Nicolae și Lațcu Posesii transferate de Kalown ii dec. de Bizere regele Sigismund de 1. \\ archai ua 1-133 Luxemburg din stăpânirea O Zabadfalu lui Lado Bizere. acuzat o. Rampna pentru necredință, in cea 1 Mal a verilor Nicolae și Lațcu 6 Szlatyna dc Bizere. La 9 iulie 1439. < (Ibmbocn Ladislau. fiul lui Lado, a 9 Myhalanc z recuperat posesiile părin- 1 <» WeeUh tești pe cale judiciară. 1 1 1 )el 11 iei 04. Wolkanfalwa 05 Sebesfok 00 Kat bol 07 S<»lvmo> OS. Zenthlelekfalwa Kenezrekeze g) comitatul Hunedoara Nr. Posesia Data Beneficiar Observații crt. 69. Bmțmți 10 mai - Deja stăpânite, obiect de 1559 dispută intre veri. 70 Băcia 8 nov Deja stăpânite de Fran- 71. Warkerezt 1577 cisc și George Găman 72. Pești.șul Mic împreună cu nepoata lor 73. Nandru de soră, Barbara Eoz. 74. Valea Nandrului 75. Beokeny’ 76. Dumbrăvița 77. Lunca Cernii 78. Călanul Mic 79. Buituri https://biblioteca-digitala.ro 65 Nr. Posesia Data Beneficiar Observații crt. so. Tamasasa 2 oct. M arga ret a Gama n Obținută împreună cu 1600 Francisc llorvath și lăsa- tă prin testament fetelor sale. SI. Kukyn 26 ian. George Găman Părți de moșie care i-au Peștiș 1603 fost ocupate prin forță, în 1602. de către Mihai Deak din Hunedoara. II. Proprietăți în și lângă orașe a) Caransebeș Nr. Data Proprietari Bunuri stăpânite crt. 1. 30 nov. Nicolae și Ladis- Sigismund de Luxemburg, apoi lancu de 1429: lau Bizere. Ladis- Hunedoara, reconfirmau stăpânirea unei curți 23 iun. Lau fiul lui Lado, (loc de moară) situată in fața claustrului 1450 lacob Bizere catolic. 2. 1577 Caterina Birta. so- Primea de la rudele sale H3 din casa și locul ția lui George Gă- de casă aflate in piața orașului, respectiv in man str. Călugărilor, 1/3 dm două livezi de lângă oraș, un loc viran pe str. Banului, lângă pârâul orașului. 3. 1601 Caterina Găman și Cumpărau de la Marta Kys un loc de casă fiul ei Nicolae lângă zidul de piatră al orașului și locul de casă al lui George Găman. 4. 12 oct. Ladislau Găman, Moșteneau de la fam. Birta o casă; pentru a 1612 Ștefan Lada și o stăpâni in totalitate, L. Găman a dat Sigismund Fente celorlalți moștenitori o iapă prețuită cu 16 florini. 5. 1612-13 Barbara Găman Avea o casă pe care Margareta Roșea a sau sechestrat-o până la achitarea de către G. 1615-16 Edrdebgh (soțul Barbarei) a unei datorii de 15 florini. 6. 25. mar. Sigismund Fiat cu Stăpâneau în comun un loc de moară pe 1622 Nicolae. Anuca .și ieruga orașului, la capătul străzii Srem. Margareta Găman 7. 1630 Nicolae Găman Cumpăra de la loan Peles o ghețărie și terenul aferent din str. Banului, învecinat cu pârâul Potoc (pentru 10 fl.i. 8. 1641 Sara Găman Partea de posesie de la Brebu o schimbă cu un loc pârlog și o vie aflate pe dealul Teiuș și stăpânite de George Tivadar; na se învecina cu o altă vie a Sarei Găman. https://biblioteca-digitala.ro 66 crt. Data Proprietari Bunuri stăpânite 9. 31 mar. Ana Sacel. soția lui Avea o grădină in str. Banului. 10. 1642 Nicolae Găman Stăpâneau o vie pe dealul Teiuș, dăruită lor, 11. 31 mar Sara Găman și cu ani înainte, de Ladislau Simon: via a fost 1642 so-țul. Nicolae schimbată apoi cu cea a donatorului. 10 mar. Măcicaș își vindea două \ai din dealul Teiuș. învecinate și 20 apr Ladislau Găman cu via lui George Găman (pentru 30+30 1650 florini i. b) Lugoj crt Data Proprietari Bunuri stăpânite 1? 12 oct M .o caret a Găman Stăpânea și lăsa ca moștenire: o casă cu 16(10 terenul ei pe str Susani. două pământuri de alătură și o vie pe dealul Serked. două pășuni pentru cai etc III. Funcțiile deținute de membrii familiei Bizere-Găman în secolele XV-XVII Nr. Numele Funcția Data sau crt. perioada 1 loan și Ladislau „Homo regius" la hotărnicirea posesiilor 18 iun.-10 aug. Bizere familiei Măcicaș 1411 2. Lado Bizere Oșteni in serviciul regelui Sigismund, mai-iun. 1428 care au luptat la Golubae 3. loan și Ladislau ..Homo regius" la hotărnicirea posesiilor 2 dec.1428 Bizere familiei Măcicaș 4 Nicolae de Bizere Gu fii) săi. in serviciul voievodului 1430-1431 muntean Dan 11 5 idem Oștean al regelui Sigismund (aule nostre 29 nov. 1433 militisi 6 idem Oștean credincios in serviciul regilor 1438, Albert și Vladislav 1 12 mar. 1443 7. loan de Bizere Membru al adunării nobililor și cnezilor 12 mar. 1439 români din districtul Caransebeș 8. Nicolae de Bizere Vicemite al comitatului Timiș 1443 9. idem Oștean al regelui Vladislav și slujitor 11 iun. 1444 al voievodului lancu 10. idem Membru al adunării nobililor din 30 mar. 1447, Caransebeș 2 iul. 1456 https://biblioteca-digitala.ro Nr. Numele Funcția Data sau crt. perioada 11. Nicolae de Bizere Oficial al comitatului Timiș (împreună 11 nov. 1447 cu Simion de Corlath și Tom a de Seryen); adeverește vânzarea unei vii la Recaș. 12. idem Castelan de Bran (cu Valentin de Feye- 9 ian.-20 febr. reghaz) 1448 13 Ladislau de Bizere Delegat de banii Severinului să cerceteze 28 febr. 1454 și să depună mărturie (cu alți 5 nobili) dacă nobilii Măcicaș erau sau nu scutiți de dări. 14 Ladislau „Gamath” „Homo regius” la introducerea în posesie 24 febr.-10 a nobililor Măcicaș mar. 1470 15 loan de Bizere Curier; trimis de loan Corvin cu diverse 14 apr.-24 mai sume de bani 1490 16. George Găman Arbitru, alături de alți 7 nobili, in 18 mai 1503 procesul dintre Nicolae Măcicaș și locuitorii din Caran 17. Nicolae Găman Castelan al Caransebeșului icu Mathia 5 aug. 1527, Lazăr, apoi cu loan Floca) 25 apr. 1531 18. loan de Bizere arbitri, alături de alți 8 nobili, in înainte de și Nicolae Găman procesul dintre Ana și Francisc Fiat 12 oct. 1535 19. Andrei de Bizere Castelan al districtului Caransebeș (cu 25 mai-27 Ladislau Racoviță) sept. 1543 20. Petru Găman Castelan al districtului Caransebeș (cu 9 iul.1557; loan Fiat) 16 mai 1559; 27 apr-5 sept. 1560 21. idem Castelan al districtului Mehadia 16 mai-2 iun. 1559 22. George Găman Desemnat de principe să asiste la intro- 8 febr. 1590; ducerea fam Josika în posesia târgurilor 23 dec.1596 Jdioara și Bujor cu satele lor 23. idem Comite al comitatului Caranse- 1596 beș (cu Nicolae Căstruț) 24. Nicolae Găman Desemnat de George Basta să introducă, 25 ia.-7 mar. împreună cu alți 6 nobili, pe George 1603 Găman in posesia unor moșii 25. idem Jurat al orașului Caransebeș 12 oct. 1612 26. idem Vicecomite al comitatului Severin (în 1626; 1628 cu Ladislau Tivadar, iar în 1629 1628-1630 cu loan Fiat) 27. idem Jurat-asesor al tribunalului din 17 mar. 1635 Caransebeș 28. idem Reprezentat princiar la introducerea 20 mar. 1635 în posesie a nobilului Sigismund Fiat 28. idem Judele nobililor din comitatul Hune- 18 dec. 1679 doara; martor la redactarea testamen- tului lui Gabriel Măcicaș https://biblioteca-digitala.ro 68 Nr. Numele Funcția Data sau crt. perioada ".30. Nicolae Găman Martor jurat la recenzarea bunurilor 30 aug. 1688 imobiliare și a proprietăților din Caran- sebeș. 31. idem Desemnat de împăratul Leopold ca 5 aug. 1698 împreună cu alți 7 nobili bănățeni, să-l instaleze pe Petru Măcicaș în dregăto- ria de comite suprem al Severinului. Die familie Bizere-Găman in den 15.-17. jahrhunderten (Zusammenfassung) Seit dem Anfang des 15. Jahrhunderts ist eine groBe rumanische Familie aus dem Banat. Bizere genannt. standig in einer betrachtlichen Anzahl von Dokumenten j-walmt geworden. Diese geschicht lichen Belege ermoglichen die Rekonstruktion ₍>ines umfangreichen Stammbaumes. der aus drei Zweigen besteht und der eine Zahl von 65 Personen bis 1.700 zahlt ¹'. Lor li se adaugă Andrei Vasici, primarul Vârșețului - care solicita ridicarea nivelului intelectual al clericilor români și critica abuzurile ierarhiei sârbești - și burghezia română în formare - care sprijinea eforturile intelectualilor și apariția cărților in limba română bl. în perioada anilor 1840-1846. personalul didactic al secției române a rămas neschimbat, fiind alcătuit din Ignatie Vuia și Nicolae Tincu-Velia, cu aceeași împărțire a disciplinelor de învățământ intre ei G-. în cursul anului 1847 s-au produs schimbări la nivelul personalului didactic. Astfel, in ședința din 17 februarie, episcopul Ștefan Popovic, a hotărât următoarele: 1. Ignatie Vuia, profesor la secția română, să preia protopopiatul Vărădiei; 2. Trifoii lancu. parohul de Vatin, să fie numit ca profesor suplinitor pe postul eliberat prin plecarea lui Ignatie Vuia; 3. Nicolae Tincu-Velia să fie avansat in funcția de profesor titular a) secției române ' ’ . Mitropolitul a acceptat propunerea avansării lui Nicolae Tincu-Velia, dar a respins numirea lui Trifon lancu. argumentând că nu este o personalitate cunoscută deci nu i se poate încredința o responsabilitate atât de mare precum este educarea tinerei generații. Prin scrisoarea din 27 martie, adresată mitropolitului, episcopul Ștefan Popovic îl prezintă pe Trifon lancu drept o persoană competentă, cu studii de teologie și drept și de o moralitate ireproșabilă; în plus, menționează că, în afara limbii materne, stăpânea foarte bine limbile sârbă, germană și maghiară. în ciuda acestor referințe, mitropolitul îl respinge din nou .și solicită propunerea unui nou candidat. Pentru locul presupus vacant s-au anunțat Dimitrie lacobescu și George Peșteanu, preoți din Eparhia Timișoarei. Mitropolitul nu a acceptat nici noile candidaturi, iar personalul școlii a intrat neschimbat în perioada revoluționară a anilor 1848-1849 ,u. Până la revoluție, activitatea Consiliului profesoral al Școlii clericale de la Vârșeț a cunoscut două crize ce au pus sub semnul întrebării integritatea moral - politică a doi membri ¹,⁵. Primul caz se referea la moralitatea directorului școlii, Sinesije Radivojevic și a fost deschis de un denunț anonim adresat Curții imperiale de un grup de enoriași din eparhiile Vârșețului, Timișoarei și Aradului. Având în vedere că erau acuzați și alți capi ai ierarhiei sârbești, componența etnică prioritar românească a populației din zonele menționate, precum și existența a numeroase petiții cu conținut asemănător, adresate Vienei, istoriografia sârbă emite ipoteza că autorii denunțului au fost români “. Urmarea a fost că pe 60 Ibidem, p. 53. 61 Ibidem. 62 Arhiva Eparhiei din Vârșeț, fond cit. 63 Idem, Protokol zasjedanij..., nr. 92. 64 N. Gavrilovic, op. cit., p. 100-102. 65 Arhiva Eparhiei din Vârșeț, fond cit. 66 N. Gavrilovic, op. cit., p. 101. https://biblioteca-digitala.ro 93 10 aprilie 1829 Sinesije Radivojevic și-a dat demisia din funcția de administrator al Eparhiei Vârșețului și prin aceasta implicit și din poziția de director al Școlii clericale. Al doilea caz s-a referit la activitatea politică a profesorului de la secția română, parohul lugojan Dimitrie Petrovici-Stoichescu. Prin acuzarea susținută de losif Tremur, președintele Tribunalului comitatului Caraș, se incrimina existența la Lugoj a societății secrete “Constituția”, considerată a fi deosebit de periculoasă pentru integritatea morală a locuitorilor acestui oraș. Membrii acestei organizații erau: Dimitrie Petrovici-Stoichescu - preot lugojan și profesor, Ștefan Bercean - capelanul primului, loan Lepădat - de asemenea preot din Lugoj, Dimitrie Faur - nobil, Constantin Popovici, Teodor Ștefanovici, loan Teodor. loan Vancea, Damaschin și losif Nedelcu, George Radu și George Bercean. Majoritatea au fost arestați în cursul anului 1831 ⁶⁷. Dimitrie Petrovici-Stoichescu a rămas să fie cercetat în libertate. Anunțat de situația acestuia, mitropolitul - prin adresa din 11 iunie 1831 către episcopul Vârșețului - indica soluția menținerii profesorului la catedra Școlii clericale; exista speranța ridicării acuzației, datorită dovezilor neconvingătoare, iar suspendarea profesorului ar fi afectat procesul de învățământ. In cazul în care instanța l-ar găsi vinovat pe Stoichescu, mitropolitul sugera episcopului Vârșețului să-i caute un înlocuitor dintre foștii elevi ai teologiei. Finalul procesului a justificat hotărârea mitropolitului, Dimitrie Petrovici-Stoichescu fiind considerat nevinovat, datorită absenței unor dovezi incriminatorii clare "L Evenimentele din perioada anilor revoluționari 1848-1849 au transferat, pentru o scurtă perioadă de timp, disputa sârbo-română de pe tărâmul bisericesc pe cel politic, ceea ce a determinat o criză a relațiilor dintre cele două etnii, criză din fericire depășită de către aceeași generație, după realizarea separării bisericești. Pe perioada revoluției a încetat și activitatea Școlii clericale. Inițiativa reluării învățământului la secția română a pornit de la episcopul Timișoarei, Pantelejmon Jovkovic care, prin scrisoarea din 5 aprilie 1850 adresată patriarhului Rajacic, solicita redeschiderea cursurilor clericale, aducând drept argument insuficiența personalului preoțesc pentru completarea locurilor vacante din parohiile românești ⁶⁹. Patriarhul și-a dat acordul, fixând lunile mai-iunie drept termen limită pentru reluarea activității Școlii clericale din Vârșeț. Se ridica însă problema personalului didactic, descompletat prin exilul lui Ignatie Vuia, după înăbușirea revoluției. Patriarhul indica reluarea activității cu Nicolae Tincu-Velia, căruia să i se alăture unul dintre absolvenții institutului. Astfel se ajunge la soluția alegerii lui George Peșteanu ca profesor suplinitor ⁷¹¹. 67 I. Boroș, Constituția - societate secretă română din Lugoj, Lugoj, 1928; ('. Gollner, Conspirația emigrantului polon Adolf David (1834), în Revista istorică, nr. 23/1973, p. 235-249; I.D. Suciu, Revoluția de la 1848-1849 în Banat, București. 1968, p. 35-36. 68 N. Gavrilovic, op. cit., p. 105-106. 69 Ibidem, p. 191. 70 Arhiva Eparhiei din Vârșeț, Protokol zasjedanij..., nr. 122. https://biblioteca-digitala.ro 94 George Peșteanu (1822-1886) s-a născut la Remetea-Lunca, a absolvit liceul la Pesta, după care a urmat cursurile Școlii clericale din Vârșeț (1840- 1843). Ca profesor la secția română a teologiei din Vârșeț a funcționat până la încetarea activității acesteia, după care a continuat să predea în nou înființata Școală clericală din Caransebeș. Vorbea cursiv limbile sârbă, maghiară, greacă și latină, motiv pentru care i s-a încredințat traducerea manualelor și a unor lucrări de referință din biblioteca Școlii clericale din Vârșeț ⁷¹. Secția română și-a reînceput activitatea în luna iunie a anului 1850, în același imobil în care a funcționat și înainte de revoluție. Personalul didactic era alcătuit din profesorii Nicolae Tincu-Velia și George Peșteanu, care după împărțirea disciplinelor de învățământ au ajuns la concluzia că un semestru (școala și-a reluat activitatea începând cu semestrul al II-lea) este o perioadă de timp prea scurtei pentru parcurgerea programelor de Istoria Bisericii, Dogmatică și Gramatică .și au cerut permisiunea patriarhului ca predarea disciplinelor respective să continue pe o durată de doi ani; cererea viza îndeosebi disciplina Gramatică, profesorii subliniind faptul că elevii sosesc la teologie insuficient pregătiți. în răspunsul său. patriarhul Rajacic a acceptat sugestiile profesorilor români, dar a atras atenția consistoriului să nu accepte candidați slab pregătiți Această situație a determinat formarea unei comisii, alcătuită din protopopul Filip Trandafilovici și cei doi profesori ai școlii, care să verifice nivelul de pregătire al candidaților. Ultima măsură, luată cu prilejul redeschiderii școlii, a fost stabilirea salariului anual al celor doi profesori la 600 de florini ⁷¹. Redeschiderea cursurilor clericale la Vârșeț a ridicat și problema continuării învățământului la Școala clericală din Arad, care, de asemenea, în cursul revoluției de la 1848-1849 și-a întrerupt activitatea. Fostul profesor al acestei școli și arhimandrit al mănăstirii Hopova, Patrichie Popescu ⁷⁴, s-a adresat Patriarhiei din Karlovac. cu rugămintea să se accepte reluarea procesului de învățământ și la școala din Arad. Patriarhul a dat un răspuns negativ cererii adresate de Patrichie Popescu, justificându-și atitudinea prin informațiile obținute de la episcopul timișorean Jivkovic, conform cărora există prea mulți absolvenți ai Școlii clericale din Arad și insuficiente parohii libere. Oricât de mult s-a încercat escamotarea caracterului național-politic al restricției ", aceasta este evident dacă ne raportăm atât la contextul disensiunilor perioadei, legat de lupta pentru separarea bisericească, cât și la inconsecvența atitudinii episcopului de la Timișoara, care a solicitat redeschiderea cursurilor la Vârșeț, prezentând o situație complet diferită. In același timp însă, luându-se în considerare argumentul numărului prea mare de absolvenți ai 71. G. Popi, op. cit., p. 334. 72. N. Gavrilovic, op. cit., p. 193-194. 73. Ibidem, p. 195. 74. T. Botiș, op. cit., p. 663-666. 75. N. Gavrilovic, op. cit., p 196. https://biblioteca-digitala.ro 95 teologiei, s-a limitat și la Vârșeț activitatea secției române, prin reducerea la 25 a numărului de locuri pentru clasa I ‘G In cursul anului școlar 1859-1860 au intervenit schimbări la nivelul personalului didactic, ca urmare a retragerii lui Nicolae Tincu-Velia, numit paroh la Secaș ⁷⁷, în locul său fiind adus Dimitrie Teodor, preot remarcat prin opoziția sa față de uniatism ⁷s. Dimitrie Teodor (1822-1864) era născut la Lugoj și provenea dintr-o familie de negustori. A urmat liceul la Timișoara, după caro și-a continuat studiile la Vârșeț, unde a absolvit Școala clericală. A funcționat ca profesor la această instituție doar patru ani, deoarece după o boală necruțătoare a decedat în decembrie 1864 ⁷''. Până la sfârșitul anului școlar 1864-1865, catedra sa a fost preluată de către profesorul George Peșteanu, care a refuzat plata pentru aceste ore suplimentare, cerând ca sumele bănești să fie predate familiei decedatului, alcătuită din soție și șase copii. Situația numărului elevilor de la secția română - pe clase - în perioada anilor 1850-1854 a fost următoarea : Anul școlar Clasa I Clasa a Il-a Clasa a IlI-a Total 1850 ................ 23 .......... 11........... 14.........48 1850-1851 ........... 22 ..........26............ 14.........62 1851-1852.............33 ..........23............ 27.........83 1852-1853 ........... 47 ..........38...:........ 23........108 1853-1854.............27 ..........47............ 35........107 începând cu anul școlar 1854-1855 și până în anul școlar 1860-1861 nu dispunem de informații documentare despre numărul elevilor de la secția română. “Naznacenije uspjeha klirikov...” se încheie cu anul școlar 1853-1854, iar alte documente nu au fost găsite nici la Arhiva Eparhiei Vârșețului, nici în alte arhive. N . Gavrilovic nu exclude ipoteza ca documentele pe ultimii 10 ani (1854- 1864) să fi fost transferate la Caransebeș, cu ocazia mutării școlii, deși Silviu Anuichi neagă o asemenea posibilitate M . în această situație, numărul elevilor secției române pe ultimii 10 ani poate fi dedus cu aproximație, dacă luăm valoarea medie din statistica anilor anteriori la 80 de elevi pe an școlar în toate cele trei clase, din care 23 în clasa finală, de unde ar rezulta un total de 800 elevi pe întreaga perioadă, dintre care 230 de absolvenți. Pentru anii școlari 1861-1862, 1863-1864 și 1864-1865 se păstrează registrele ședințelor consistoriale ale Eparhiei Vârșețului, unde sunt menționați în total 74 de elevi acceptați pentru clasa I în cei trei ani de învățământ . 76 Excepții s-au acceptat in anul școlar 1851-1852, când au fost înscriși 33 și in anul școlar 1852-1853, când au fost acceptați 47 tineri români. 77 I.D. Suciu. op. cit., p. 316. 78 Arhiva Eparhiei din Vârșeț, Protokol zasjedanije.... nr. 123. 79 G. Popi, op. cit., p. 334; despre activitatea lui revoluționară vezi detalii și la I.D. Suciu, Nicolae Tincu Velia... 80 Arhiva Eparhiei din Vârșeț, Spisanije klirikov..., an 1850-1854. 81 N. Gavrilovic, op. cit., p. 198. 82 Ibidem. https://biblioteca-digitala.ro 96 După separarea bisericească, prin decizia din 26 august 1865 a episcopului de Caransebeș, loan Popasu, secția românească a Școlii clericale din Vârșeț își încetează activitatea, pentru a fi transferată la Caransebeș După originea socială, majoritatea elevilor români, peste 95G, proveneau din familii preoțești sau erau rude apropiate ale unor preoți. Urmau fii de negustori, meseriași și țărani. Cei mai mulți dintre tineri se înscriau la Școala clericală după absolvirea unei școli normale (ca cele din Lipova sau Oravița) sau a unui liceu M. Pe baza datelor existente, până în anul 1854, secția română a Școlii clericale din Vârșeț a fost absolvită de 1.032 elevi. După teritoriul de proveniență al elevilor, situația se prezintă astfel Eparhia..........Nr. elevi Vârșeț............... 740 Timișoara ............287 Arad................... 2 Buda................... 1 Ardeal................. 1 Moldova................ 1 Total.............. 1.032 Dacă avem in vedere faptul că totalul elevilor școlarizați, în această perioadă, a fost de 1.765 - diferența de 733 cuprinzând cursanții de origine sârbă - preponderența românească la această instituție apare ca evidentă wⁱ. Adăugând calculul ipotetic pe ultimii 10 ani pentru activitatea secției române (cca 230 de absolvenți, la o medie de 23 de absolvenți pe an), rezultă un total de 1.232 de absolvenți, care alăturați unui personal didactic de o certă valoare, au avut o contribuție deosebită la dezvoltarea culturii bănățene în secolul al XlX-lea și la afirmarea spiritului național pe aceste meleaguri. In privința conținutului învățământului, acesta a fost astfel structurat încât să pregătească cursanții pentru viața preoțească și să le cultive acele valori religioase și morale, care răspândite ulterior printre credincioșii din parohii, să contribuie la păstrarea nealterată a valorilor ortodoxismului și, prin aceasta, la menținerea specificului național. Nu se poate nega nici faptul că unul dintre principalele obiective urmărite era pregătirea clericilor în spiritul credinței și devotamentului față de Casa de Habsburg, destul de evident atât la românii cât și la sârbii bănățeni în anumite momente ale istoriei. Disciplinele care au alcătuit procesul de învățământ au fost: 1. Limba și gramatica română 2. Dogmatica 83 l.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p. 194. 84 N. Gavrilovic, op. cit., p. 135-136. 85 Arhiva Eparhiei din Vârșeț, fond cit. 86 Ibidem. https://biblioteca-digitala.ro 97 3. Retorica și omilitica 4. Teologia morală 5. Teologia pastorală 6. Catehismul 7. Istoria Bisericii 8. Predica 9. Dreptul bisericesc 10. Tălmăcirea evangheliilor 11. Pedagogia 12. Metodica pentru învățători 13. Stilul bisericesc 14. Scrierea (caligrafia). în afara cursurilor teoretice, pregătirea viitorilor preoți se realiza și printr-o practică continuă în biserici ⁸⁷. în privința principalelor discipline de învățământ, conținutul programei era structurat pe următoarele teme: 1. Limba română. Noțiuni generale din gramatica limbii române. Ortoepia. Despre litere și pronunțarea lor. Noțiuni generale despre citit. Citirea corectă. Ortografia. Etimologia. Substantivul. Verbul. Adjectivul. Articolul. Numeralul. Prepoziția. Conjuncția. Declinarea. Conjugarea. Sintaxa. Prozodia. 2. Retorica și omiletica. Despre discurs in general. Discursul bisericesc. Conținutul discursului bisericesc, improvizația, concluzia. Scrierea predicilor acasă și in școală, dezbateri și improvizații. Scrierea unor predici alese din lucrările scriitorilor patristici și ale unor predicatori faimoși. 3. Dogmatica. Știința despre Dumnezeu după el însuși și atitudinea sa generală față de lume și om. Știința despre Dumnezeu Salvatorul și atitudinea sa specifică față de rasa umană. 4. Teologia morală. Prezentarea sistematică a acțiunilor specifice unui creștin și a păcatelor pe care trebuie să le evite pentru e deveni pe placul lui Dumnezeu și a obține salvare veșnică. Introducerea in Teologia morală - noțiuni generale despre legea morală, îndatoririle specifice ale unui creștin față de Dumnezeu (credința, speranța și iubirea), respectul față de Dumnezeu, rugăciunile, sărbătorile, postul. îndatoririle specifice ale omului față de sine insuși: autocunoașterea și respectul față de sine, smerenia, răbdarea. Preocuparea creștinului față de sufletul său. Educarea gândirii, a voinței și a inimii. Grija creștinului față de corpul său și fericirea sa terestră. îndatoririle creștinului față de aproapele său. 5. Teologia pastorală. Despre serviciul preoțesc. Despre personalitatea și calitățile preoților. Piața preotului (familia și casa, viața domestică, veselia și distracția). Atitudinea preotului. Despre formele serviciului preoțesc. 6. Catehismul. învățătura despre credința in Dumnezeu. Simbolul credinței. Morala creștină - cele 10porunci. Virtuțile creștine: credința, speranța și iubirea. Mijloacele realizării unei vieți creștine: rugăciunea, postul, nula. 7. Istoria Bisericii. Prezentarea sistematică a existenței Bisericii Creștine de la apariția ei până astăzi. Perioade: de la întemeierea Bisericii până la victoria ei în timpul lui Constantin 87 Ibidem; pentru programa de învățământ vezi: I.D. Suciu, op. cit., p. 52 și N. Gavrilovic, op. cit., p. 94 și 107. https://biblioteca-digitala.ro 98 cel Mare (34-313 d. Ch.); de la victoria Bisericii in timpul împăratului Constantin cel Mare până la separarea finală în Biserica orientală și cea apuseană (313-1054); de la separarea finală a bisericilor până la căderea Țarigradului (1453). în răsărit, respectiv începutul Reformei în Apus (1517): de la căderea Țarigradului și apariția Reformei până astăzi. 8. Tălmăcirea Evangheliilor. Comentarii asupra textelor din Noul Testament și Evanghelii. Citirea textelor la ore și interpretarea lor. 9. Dreptul Bisericesc. Elementele dreptului bisericesc după Tipic (tradiție, canon). 10. Pedagogia și Metodica pentru învățători. Teoria educației: despre elevi, despre educatori, despre mijloacele educației. Teoria despre învățământ (didactica): didactica generală, principalele metode, mijloace auxiliare. Didactica specială. Istoria pedagogiei: la popoarele păgâne, la poporul iudeu și la popoarele creștine. 11 Stilul bisericesc Stil (compuneri scrise liber). Conținutul scrierilor oficiale. Forma. Reguli pentru înregistrarea nou-născuților și a celor botezați, căsătorițHor și marților. Alcătuirea celorlalte documente dintr-oparohie. Arhiva și registratura. Regulamente despre laxe. Elaborarea documentelor oficiale. Interpretarea ordinelor Mitropoliei de la Karlovac 88 . Unicele mijloace didactice au fost cărțile bisericești și manualele de la Karlovci. traduse de către profesori in limba română sau, în unele cazuri, elaboratele proprii (așa-numitele scripte». Secția sârbă nu a avut mari dificultăți legate de manuale, deoarece în situațiile limită, se putea întrebuința bogatul fond de literatură bisericească al autorilor ruși, de care dispunea Biblioteca școlii. La secția română, în condițiile interdicției importului de cărți din Țara Românească și Moldova, profesorii erau supuși unor eforturi suplimentare legate de activitatea de traducere. Pedagogia. Metodica și Catehismul erau predate după manualele de la Karlovci b“. Teologia pastorală era predată după o traducere a manualului sârbesc, realizată încă din 1817 de către protopopul de Caransebeș, loan Tomici. la cererea episcopului Vârșețului, Vidak, pentru cursurile clericale ce se desfășurat in acea perioadă la sediul eparhiei. Traducerea a și fost tipărită ca urmare a aprobării mitropolitului Stratimirovic. Manualul de Metodică a fost tradus de Nicolae Tincu-Velia în anul 1842 ⁹⁰. La cererea mitropolitului Stratimirovic și cu ajutorul moral și material al episcopului Josif Putnik, Constantin Diaconovici-Loga a tipărit traduceri ale cărților bisericești și manuale originale pentru școlile clericale din Arad și Vârșeț . Dintre acestea menționăm: 1. Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor românești, Buda, 1818; 2. Chemare la tipărirea cărților românești și versuri pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1821; 3. Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1822; 4. Octoih și Tipicon cu Catavasier, Buda, 1826; 5. Tâlcuiala Evangheliilor în duminecile învierii și în sărbătorile de preste an, Buda, 1833; 88 Arhiva Eparhiei din Vârșeț, Protokol zasjedanij..., nr. 79. 89 N. Gavrilovic, op. cit., p. 111. 90 Ibidem, p. 112. 91 Ibidem https://biblioteca-digitala.ro 99 6. Epistolariu românesc pentru facerea a tot felul de scrisori ce sânt in viața societății omenești la multe întâmplări de lipsă, Buda, 1841 ⁹². Episcopul Josif Rajacic reclama, în anul 1835, mitropolitului Stratimirovic insuficiența manualelor pentru secția română, îndeosebi a celor de Drept canonic. In aceste situații profesorii dictau elevilor, în limba română, o serie de traduceri pe care le făceau după manualele sârbești. De un mare ajutor era biblioteca, care cuprindea câteva sute de titluri (în 1829 erau 240), din păcate majoritatea în limbile sârbă și rusă. Dintre edițiile unor cărți tipărite în limba română menționăm: Biblia, Octoihul, Triodul, Evangheliile, Apostolul, Pentikostarul, Noul Testament, Despre îndatoririle presbiterilor, Etica lui Dositej Obradovic, Îndreptări moralicești, Tinerilor foarte folositoare ⁹³. In concluzie, evidențiem faptul că școala clericală din Vârșeț a reprezentat un institut teologic înființat cu scopul de a forma noi cadre preoțești necesare celor două eparhii ortodoxe - din Vârșeț și din Timișoara - de pe întregul teritoriu al Banatului. Ea a funcționat de la început cu două secții paralele, una ținând cursuri în limba sârbă, iar cealaltă în limba română, ambele fiind întrutotul egale. A fost înființată ca Școală clericală diecezană, în cadrul planului mitropolitului Ștefan Stratimirovic, datând din 20 mai 1820 și pe baza aprobării autorităților din, 30 ianuarie 1821. Trebuie menționat faptul că sârbii și românii din Banat erau cuprinși în cadrul aceleiași comunități religioase aflată sub jurisdicția Mitropoliei Ortodoxe din Karlovac. Mitropoliții din Karlovac au început să exercite această jurisdicție din 16 noiembrie 1720. Prin decretul imperial din 24 decembrie 1864, românii ortodocși de pe teritoriul provinciilor austriece au dobândit dreptul de a înființa o comunitate religioasă proprie, Mitropolia Ortodoxă din Sibiu, condusă de către Andrei Șaguna. Cu acest act a încetat jurisdicția Mitropoliei din Karlovac asupra credincioșilor români de pe aceste meleaguri. Până la această dată - 24 decembrie 1864 - Mitropolia din Karlovac a avut dreptul și privilegiul de a organiza și a ocroti întreaga viață bisericească, școlară și culturală, în general a tuturor ortodocșilor sârbi și români din Imperiul Habsburgic. Aceste drepturi și le-a exercitat și prin înființarea și funcționarea secției române a Școlii clericale din Vârșeț. Școala a fost inaugurată, în mod festiv, la 17 noiembrie 1822, în prezența reprezentantului mitropoliei, Anton Brankovic, directorului școlii - arhimandritul Sinesije Radivojevic, a personalităților vieții bisericești și publice din Vârșeț. Până în anul 1827 cursurile durau doi ani, iar începând cu anul școlar - V. Țârcovnicu. Contribuții Ia istoria învățământului românesc din Banat (1780-1918), București, 1970, p. 88-92; E. Wetzler, Informații privitoare la activitatea lui C. Diaconovici-Loga, în Revista Arhivelor, 2, București, 1967, p. 213-218; N. Gavrilovic, Rad Konstantina Dakonovic-Loge na prevodenju ckrvenih knjiga za potrebe rumunskih crkava i klirikalnih skola u Karlovackoj mitropolij, în Contribuții la istoria culturală a românilor din Vojvodina, Vârșeț, 1977, p. 133- 142. 93 N. Gavrilovic, Srpsko-rumunsko klirikalno..., p 117-122. https://biblioteca-digitala.ro 100 1827-1828 învățământul școlar a fost prelungit la trei ani. Anul școlar începea, de regulă, la 1 noiembrie și se încheia la 31 august. Vacanța mare dura două luni și coincidea cu strânsul recoltei. Anul școlar era împărțit în două semestre, fiecare încheindu-se cu examene semestriale, iar clasa cu examene anuale publice. Cursurile Școlii clericale din Vârșeț au fost orientate spre instruirea clerului în principiile, științele și deprinderile necesare practicării viitoarelor servicii pastorale. Școala își educa astfel elevii, încât prin viața lor religioasă și morală, precum și prin pregătirea lor dogmatică să se ocupe de întărirea convingerilor religioase și morale ale credincioșilor și prin aceasta să contribuie la păstrarea intactă a principiilor credinței strămoșești ortodoxe și, implicit, a sentimentelor național-patriotice. Cadrele didactice ale școlii erau formate din personalități eminente ale clerului, de regulă din anturajul episcopului din Vârșeț sau al mitropolitului din Karlovac. printre ele numărându-se și viitorul mitropolit Andrei Șaguna. Unii dintre profesori au lucrat n prealabil la seminarul din Karlovac, unde au dobândit o bună experiență didactică. Profesorii români s-au evidențiat insă și ca activiști politici pe tărâmul emancipării religioase și politice a românilor din Banat. Școala clericală a fost frecventată, in perioada 1822-1865, de aproximativ 1.232 de români, iar până in 1867 de 736 de sârbi. In ceea ce privește domiciliul, majoritatea cursanților proveneau din eparhiile Vârșețului și ale Timișoarei. După originea socială, majoritatea erau fii de preoți sau rude apropiate ale acestora, dar nu este neglijabil nici numărul celor proveniți din familii de negustori, funcționari, militari și țărani. In privința pregătirii școlare anterioare, majoritatea elevilor erau absolvenți ai unor școli normale române sau sârbe, uneori germane sau maghiare. Printre ei s-au numărat absolvenți ai liceelor din Lugoj, Oravița, Becicherecul Mare (Zrenjanin), Seghedin. Oradea Mare sau ai Școlii piariste din Timișoara și ai Școlii gramaticale din Vârșeț. Dintre absolvenți s-a recrutat elita societății autohtone, cu o contribuție deosebită in dezvoltarea întregii culturi bănățene în secolul al XlX-lea - cu conotații mai largi, extinse la întreg spațiul românesc, în unele cazuri - și în afirmarea spiritului național pe aceste meleaguri. LES ROUMAINS DE L’ECOLE CLERICALE DE VÂRȘEȚ (Resume) L’etude debute par un court excursus historique de la localite, en mentionnant le fait que celle-ci a ete situe ă l'intersection des plus anciennes voies de Communications et aussi des routes commerciales qui liaient les provinces romaines Moesia et Dacia. Une source folclorique attribue l’origine de la localite â l’action d’un berger roumain de Almaj (Roumanie), mais la premiere attestation documentaire provienne d’au commencement duXV-e siecle (1425). L’ancien etablissement etait situe â la base de https://biblioteca-digitala.ro 101 la colline homonyme.dont le somniei garde les ruines de la fortification construite par le cnez serbe Gheorghe Brancovici, datant de la premiere moitie du XV-e siecle. La cite de Vârșeț a detenu un domaine comprenant plusieurs etablissements rurales, aujourd'hui disparues, dont le souvenir est garde seulement dans la toponymie locale. Entre 1552 - 1716 le domaine a connu la souserainete othomaine. Apres 1716 son position geographique favorable mene vers un rapide developpement de la viile et de toute la zone, ainsi quelle devienne, en 1718, residence districtuelle. Les collonistes allemands, arrives de la vallee de Moselle, impriment a cet endroit un profile economique distinct, fonde sur la viticulture, mais le commerce et la production de soie connaissent un developpement appreciable (ce dernier domaine devient le plus important pour tout FEmpire Habsburge au cours du XVIII-e siecle). Le meme siecle, Vârșeț devient un important centre cultural. Entre 1751 - 1759, on lui confere la dignite de centre eparchiale, fait ayant pour consequence la bâtise de deux eglises orthodoxes (1761 - 1785). A la siute de Finitiative de 1’ Archipretre lovan lovanovici Șakabent, au cours de l’annee 1790 debutent les cours de l’Ecole Grammaticale. Le siecle suivant (1822) est ainsi connu pour la mise de la pierre de fondement de l’Ecole Clericale qiu devendra au long des temps l’un des plus importants points de reference d’ordre culturel de Vârșeț. En continuant, Fauteur de cet etude-ci enterprit un expose d’ordre bibliographique/ documentaire consacre â l’evolution de cet etablissement d’enseignement religieux destine, en egale mesure, aux roumains et aux serbes. La respective institution doue, en outre, son apparition et puis son developpement ulterieur aux idees de Fabsolulisme illumine promu et pratique dans FEmpire des Habsburges vers le fin du XVIII-e siecle ayant pour repere ideologique central Femancipement de Fetre humain par Fintermede des reformes politiques et culturales. La pedagogie et Fethique ont preleve cette mission, Feducation devenant l’un des importants piliers soutenants de la conception moderne sur Fetat, ouverte, en principe, aux toutes nationalites de FEmpire, y compris. https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro 103 ISTORIOGRAFIA EPISCOPIEI UNITE A LUGOJULUI LUMINIȚA WALLNER-BĂRBULESCU Interesul față de Episcopia Unită a Lugojului se circumscrie revirimentului istoriografie românesc actual în materie de istorie confesională și ecleziastică, în special a celei referitoare la Biserica greco-catolică!, considerată, de cele mai multe ori de pe poziții ortodoxe, drept factor al dezbinării naționale², iar la polul opus de către clericii maghiari, un “ca/ troian în Curia RomanaC Pornind de la ideea că problema unirii bisericești în Banat constituie un subiect particular al Unirii cu Biserica Romei, reflectarea istoriografică nu poate fi sustrasă unei analize legate de condițiile generale ale provinciei la finele secolului al XVIILlea și prima jumătate a celui următor, care fixează cadrul apariției greco-catolicismului bănățean și nici considerațiilor privitoare la poziția papalității, interesată după revoluția de la 1848 să reorganizeze viața ecleziastică în Imperiu, iar ulterior să recupereze întârzierea înregistrată de Biserică față de problemele politice ridicate de statul modern. Cauzalitatea ca și timpul istoric, în care se produce, sunt cu totul diferite față de Transilvania secolelor XVII și XVIII. Dacă în secolul al XVIILlea, pe fondul resentimentului populației românești față de ocupația habsburgică, asistăm la o solidaritate ortodoxă româno- sârbă, în temeiul privilegiilor ilire care, asociată lipsei unui interes special al Coroanei în plan confesional (expansiunea catolicismului unificator fiind rezolvată prin colonizare), fac aproape imposibilă propagarea unirii în Banat (ierarhii sârbi erijându-se în apărători ai ortodoxiei), începând cu secolul următor solidaritatea de circumstanță, grefată pe alteritatea etnică se destramă în contextul general al afirmării identității naționale. Asistăm la o dispută 1) Vezi, loan M. Bota, Istoria bisericii universale și românești, Cluj-Napoca, 1991; Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plăianu, Catolicism și ortodoxie românească. Scurt istoric al bisericii române unite, Cluj-Napoca, 1994; loan Horga, L'eglise greco- catholique roumaine (unite) de Transilvanie a 1‘epoque des Lumieres, L'eveche d'Oradea (1780-1830), Remis,1995; Idem, Tradiție și noutate în spiritualitatea românească greco-catolică în epoca luminilor. Episcopia Oradea, Oradea, 1996; Ovidiu Ghitta, Schiță pentru o istoriografie a unirii religioase în nordul Transilvaniei, în volumul Sorin Mitu, Florin Gogâltan (coord ). Studii de Istorie a Transilvaniei, Cluj, 1994, pp 88-96; Idem, The Problem of the Region of Maramureș within the Relations between the Bishops of Alba-Iulia - Fagaras and Munkachew in the Beginning of the 18th Century. Implications of a Controversy, în “Coloquie", 1, 1994, pp.95-112. 2) Dezbinarea religioasă a românilor este tratată sintetic pe baza istoriografiei anterioare care Uzează această problemă in lucrarea lui Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni, Humanitas, București, 1997, pp. 370-394. 3) I. Dumitriu Snagov, Le Saint-Siege et la Roumanie moderne, 1866-1914, voi.II, Roma 1989- Misscelannea Historiae Ponificiae, 57, 41, p 41. https://biblioteca-digitala.ro 104 intraortodoxâ, reflectată istoriografie, între elita bănățeană românească, care dorește emanciparea de sub tutela ierarhiei Bisericii Sârbe și, aceasta din urmă care nu renunță la vechiile privilegii, fondul acesteia coincizând cu perioada de răspândire a greco-catolicismului în Banat. Fenomenul este sesizat și de Andrei Șaguna, pentru care antagonismul dintre sârbi și români este profitabil unițilori. Problematica Bisericii Unite în Banat își are complexitatea ei, generată de o multitudine de factori politici și confesionali datorită statutului administrativ schimbător al provinciei. Punctele de vedere formulate într-o etapă sau alta de intelectualitatea românească, ierarhia sârbească, curtea imperială, administrația maghiară și Sfântul Scaun fiind în majoritatea cazurilor diferite. Istoriografia referitoare la Biserica Unită în Banat în raport cu cea ardeleană are un caracter tardiv și o anvergură modestă și datorită faptului că înființarea Episcopiei Lugojului este ea însăși târzie, survenind intr-un moment în care influența iluminismului târziu și liberalismul determină o anume conduită mai relaxată in problema acestei biserici și o apropiere între uniți si ortodocși, în încercarea celor din urmă de a scăpa de supremația sârbească prin apelul la ajutorul episcopului unit al Oradiei, Samuil Vulcan⁵. De altfel Episcopia nu suscită interesul istoricilor ortodocși și uniți, preocupați in cele mai multe cazuri de existența acestei biserici in ansamblu, pentru a-i contesta sau dimpotrivă a-i afirma legitimitatea. Cel mai adesea istoria Bisericii Unite s-a constituit într-o chestiune de dispută implicită⁶ sau explicită⁷. lucrările nefiind lipsite de un caracter polemic și atitudini partizane. Chestiunea unirii bisericești până la înființarea Episcopiei greco-catolice, este în principiu, cu câteva excepții, una exterioară Banatului. Ierarhia ortodoxă sârbă este cea care exprimă punctul de vedere ortodox, care ia atitudine și organizează reacțiile. In acest sens trebuie să interpretăm imaginea Banatului ca teritoriu de adăpost pentru ortodocșii din Ardeal, precum și spațiul din care se pornesc, bine dirijate, contraofensivele ortodoxe, exemplificatoare în acest sens fiind mișcarea lui Visarion Sarai. Este și punctul de vedere întâlnit în Cronica Banatului a lui Nicolae Stoica de Hațeg, care poate fi interpretat chiar ca o modalitate de reflexie a ortodoxiei românești bănățene asupra desfășurării Contrareformei în Transilvania. Autorul se face purtătorul de cuvânt al generației tatălui său, care a suportat în mod direct rigorile intoleranței 4) Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate, Andrei Șaguna și românii din Transilvania 1846-1873, Univers enciclopedic, București, 1995, p. 214. 5) Cornelia Bodea, Moise Nicoară, Arad, 1943, pp. 62-63. Vezi și: Nicolae Bocșan, loan Lumperdan, loan Aurel Pop, Etnie și confesiune in Transilvania (sec.XIII- XIX), Fundația “Cele trei Crișuri“, Oradea 1994, pp. 126-136;; I.D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, p.165. 6) Nicolae Țichindeal - Moise Nicoară; Nicolae Stoica de Hațeg - Nicolae Tincu Velia; GeorgePopovici - loan Boroș. 7) Nicolae Densușeanu - Augustin Bunea; Gheorghe Cotoșman - Nicolae Brânzeu; Gheorghe Ciuhandu-Alexandru Nicolescu. https://biblioteca-digitala.ro 105 confesionale* și implicit purtătorul în Banat a unei imagini negative față de Unire. Chiar dacă consemnează faptul că Dionisie, cel cerut de ortodocși în Transilvania ca episcop nu a fost bine primit de către români, “neștiind românește”⁹, nu face o corelare între cele două aspecte; la data respectivă manifestându-se încă solidaritatea confesională ortodoxă. Se poate concluziona că în Banat istoriografia cu referire la Biserica unită își face debutul în spirit iluminist din perspectiva ortodoxă. Imaginea privitoare la uniți, zugrăvită în culori sumbre, nu era edificatoare și nici pe deplin împărtășită. în momentul în care își scria cronica Nicolae Stoica, elita intelectuală formula deja o nouă orientare, mai complexă, beneficiară a conștiinței naționale și implicit politice, avându-i ca reprezentanți principali pe Dimitrie Țichindeal și Moise Nicoară, aceștia conturând două atitudini diferite în privința unirii. Desigur condițiile concrete ale timpului nu au permis cristalizarea opiniilor în lucrări istoriografice speciale, decât mai târziu prin punerea în valoare a unei părți din corespondență și însemnările acestora¹¹¹, dar ele nu pot fi trecute cu vederea anunțând noua etapa a luptei pentru separația bisericească și implicit autonomie, sesizabilă la Dimitrie Țichindeal și amplificată în scrierile de la mijlocul secolului al XlX-lea. Emanciparea religioasă în Banat nu înseamnă doar ierarhie românească, identitatea națională reclama în același timp folosirea limbii române ca și introducerea alfabetului latin în locul celui'chirilic, apărând astfel o motivație în plus a apropierii unei părți a clerului ortodox de Biserica unită. Țichindeal în corespondența cu Moise Nicoară cere cu asiduitate acest lucru¹¹, preferând influența Episcopiei de Oradea, (care va conduce efectiv lupta românilor bănățeni în primele trei decenii ale secolului al XlX-lea), celei sârbești, fapt care va și determina în final o răcire a relațiilor între cei doi. Nicoară își asumă singur sarcina continuării demersurilor pentru instalarea unui episcop român la Arad, în limitele stricte ale ortodoxiei, refuzând tutela episcopului Samuil Vulcan, fără a înceta însă relațiile cu acesta. Lipsit de sprijinul material al episcopului orădean, ignorat de curtea vieneză, Nicoară își reconsideră poziția inițială față de unire, considerând-o principala piedică în calea eforturilor sale pe linia afirmării ortodoxiei. Devenit adversar al greco- catolicismului, deși prieten cu Petru Maior, Nicoară denunță unirea cu Biserica Romei ca o manevră imperială dezbinatoare, generată de panslavism¹² pe care îl intuiește, fără însă a-1 defini și lua în calcul drept motiv viabil pentru trecerea la unire. Percepută ca fenomen negativ pentru națiune 8) Nicolae Stoica de Hațeg, Cronica Banatului, Ed. a Il-a, Facla, Timișoara , 1981, pp. 188-189. 9) Ibidem, p. 193. 10) Cornelia Bodea. op. cit., Anexe, pp. 131-422; losif Vulcan, Viața și activitatea lui Dimitrie Chichindeal, în “Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii literare", seria II, tom XVI, 1891-1892, București, 1893, pp 335-363. 11) C. Bodea, op cit., Scrisoarea lui Dimitrie Țichindeal către Moise Nicoară din 6/18 II 1816, pag. 194. 12) Ibidem, Moise Nicoară, Considerațiuni istorice asupra politicei de dezbinare religioasă întreprinsă de Habsburgi între români, și români și sârbi, pp. 355-356. https://biblioteca-digitala.ro 106 devine o obsesie în scrierile sale, fiind primul care în ordine cronologică face referiri concrete la această mișcare în Banat, dezvăluind conflictul dintre uniți și neuniți cu ocazia construirii catedralei greco-catolice din Lugoj, devenită subiect de discuție și în dieta maghiară din 1844¹³. Demersul pozitiv al Episcopului Vulcan în sprijinirea românilor ortodocși, integrat unui curent general de emancipare a neamului românesc, indiferent de confesiune¹⁴, nu poate fi disociat de intențiile sale privitoare la propășirea unirii, mai ales în Banat. Legăturile cu episcopul orădean nu vor rămâne lipsite de consecințe; pe de-o parte se realizează o creștere a numărului de credincioși in Banat¹⁵, iar pe de altă parte se întețește prigoana din partea ierarhiei sârbe, vizavi de cei bănuiți a fi simpatizanții acestei religii; cazul lui Țichindeal și Nicoară. începând cu deceniul al IV-lea din secolul al XlX-lea chestiunea unirii în Banat va lua un alt curs prin contactul noii generații de intelectuali bănățeni cu George Barițiu prin intermediul "Gazetei de Transilvania” și a “Foii pentru minte, inimă fii literatură”. Asistăm la o mutare a centrului de sprijin în lupta pentru emancipare bisericească de la Oradea lui Samuil Vulcan la Brașovul lui George Barițiu. Exercitând o puternică atracție în rândul elitelor bănățene, Barițiu se va apropia de Paul Vasici și Nicolae Tincu Velea, care nu vor deveni doar simpli colaboratori la revistele transilvane ci și simpatizanți ai greco- catolicismului. (Nu putem exclude prezumția că ulterior înființării Mitropoliei ortodoxe, una din cauzele care l-au determinat pe Șaguna să nu înființeze Episcopia la Timișoara să fi fost generată și de existența curentului favorabil greco-catolicilor, mai ales că a și interzis abonarea și citirea foilor bărnuțiene)¹⁶. Contextul desfășurării relațiilor dintre bănățeni și Barițiu nu este lipsit de importanță pentru istoriografia bănățeană și transilvană. Nicolae Tincu Velea reflectă pentru prima dată disputele confesionale în cadrul unei lucrări de istorie bisericească a provinciei care vizează și problema Bisericii unite, considerându-i pe sârbi direct răspunzători de conflictele dintre cele două confesiuni românești, ortodoxă și greco-catolică¹⁷. Istorioara politico-națională a lui Velea este scrisă în urma unor frământări legate de soarta clerului și Bisericii ortodoxe române din Banat, dominată de sârbi, care în special în urma eșecului mișcării de la Lugoj din iunie 1848 și a prigoanei dezlănțuite asupra clerului îi vor ridica serioase probleme în privința trecerii la unire. 13) Ibidem, Adresa lui Moise Nicoară către Ustinoff, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei pe lângă Poartă din 14. Iunie 1847, p. 421. 14) Nicolae Bocșan, loan Lumperdan ...., op.cit., pp. 125-126. 15) Nicolae Brânzeu, Unirea cu Roma și emanciparea românilor din Ardeal și Banat de sub ierarhia sârbească, în “Cultura Creștină", an XVI, 1936, nr.6, p. 361; vezi si I.D. Suciu, op.cit., p. 177. 16) Ibidem, p. 360. 17) Nicolae Tincu Velia, Istorioară bisericească politico națională a românilor peste tot, mai ales a celor ortodocși-orientali din Austria și cu distincțiunea bănățenilor față de pretențiunile ierarhice și politice ale colonilor sârbesci din Austria, Sibiu, 1865, p.X. https://biblioteca-digitala.ro 107 Corespondența pe această temă cu Barițiu, chiar dacă aparține unei istoriografii ulterioare¹⁶, oferă o imagine asupra gândirii istoriografice romantice a secolului al XlX-lea din Banat, pregătind într-o oarecare măsură și momentul apariției Mitropoliei greco-catolice. Concepția istoricului bănățean asupra naționalității care nu se confundă cu religia¹⁹, ca și necesitatea contopirii celor două biserici în una singură marchează un prim pas al ascendentului pe care îl dobândește în Banat gândirea laică asupra celei ecleziastice, chiar dacă pornește de la un cleric. Pentru Nicolae Tincu caracterul confesiunii, unită sau neunită, este irelevant, dacă cel dintâi va reuși să asigure folosirea alfabetului latin și “nepeirea limbii și culturii naționale'¹²⁰. Informațiile solicitate lui Barițiu privitoare la religia greco-catolică sunt edificatoare pentru receptarea ei în spațiul bănățean. Majoritatea intelectualității este aproape străină de această confesiune, iar credincioșii identifică greco- catolicii cu papistașii. Cunoașterea de către Barițiu a nedreptăților suferite de români din partea clericilor sârbi, dar și a mijloacelor deloc oneste prin care populația este trecută la unire (prin alternanța de la promisiuni la folosirea forței)²¹ atrage după sine integrarea informației istoriografiei transilvane în spiritul unui tot românesc al luptei pentru afirmarea naționalității. în consecință, și înființarea Mitropoliei greco-catolice și implicit a Episcopiei Lugojului este tratată în același sens. Devenit sediu episcopal, Lugojul va concentra aici o serie de canonici din Ardeal, purtători ai spiritului blăjan, care vor stimula investigarea trecutului istoric al provinciei si bisericii de care aparțin. Credem că nu greșim dacă afirmăm că în jurul episcopiei se constituie un centru de cercetare de proporții modeste, (avându-i ca reprezentanți pe Mihail Nagy, Andrei Pop Liviu, Gavril Pop, Ștefan Moldovan, loan Boroș), orientat spre studiul problemelor bisericești și istorice, integrat acelor “....câteva instituții care încearcă să instituie o direcție de restituire a istoriei comunale, inaugurând o orientare în istoriografia locală, ce va deveni reprezentativă cu realizări notabile" ²². Acestor realizări li se circumscrie inițiativa constituirii în anul 1872 a unui muzeu diecezan la Lugoj (într-un moment în care la Timișoara lua naștere societatea de istorie și arheologie), iar mai târziu, în anul 1905, a Reuniunii de Muzeu a județului Caraș-Severin prin grija canonicului loan Boroș. 18) I.D. Suciu, Nicolae Tincu Velia (1816-1867). Viața și opera, București, 1945, Corespondența lui N.T. Velia cu George Barițiu, pp. 239-311. 19) Ibidem, Scrisoarea lui N.T.Velia către George Barițiu din 12/24 februarie 1846, p. 246. 20) Ibidem, Scrisoarea lui N.T. Velia către George Barițiu din 10/22 martie 1847, p. 269. 21) Ibidem, Scrisoarea lui N.T. Velia către George Barițiu din 14/26 februarie 1847, p. 266. 22) Nicolae Bocșan, Istoriografia bănățeană între multiculturalism și identitate națională, în “Banatica“14, Reșița, 1996, p. 266. https://biblioteca-digitala.ro 108 în atmosfera marcată încă de eforturile pentru emanciparea bisericească a românilor ortodocși, va lua naștere o istoriografie lugojană, în spirit romantic, din perspectiva greco-catolică justificativă a identității. Inițiativa istoriografică vine din afara provinciei, de la episcopul Oradiei, Vasile Erdelyi și vizează chestiunile ridicate de organizarea internă a noii mitropolii greco-catolice și a celor două episcopii de Gherla și Lugoj. în condițiile în care papalitatea, lipsită de informație, solicită prin intermediul nunțiului apostolic de la Viena. Viale Preia o serie de date privitoare la credința si obiceiurile românilor episcopul Erdelyi (omul de încredere al Vaticanului în problemele bisericii greco-catolice), îl numește ca avocat al diecezei Lugojului pe Aloisiu Vlad de Săliște, însărcinându-1 cu redactarea unui memorandum. Alegerea lui Aloisiu Vlad nu a fost întâmplătoare (avea și studii teologice)²³, în calitate de Notar al Adunării de pe Câmpul Libertății din 15/27 iunie 1848 și ulterior susținător al proiectului de lege privitor la drepturile bisericești ale cetățenilor români, propus de Murgu in Dieta Maghiară²³, a fost implicat direct in mișcarea de emancipare religioasă a românilor bănățeni, pe care a privit-o de pe poziția omului politic, ales să reprezinte interesele neamului său. Scrierea întitulată O scurtă privire la urzirea, înaintarea și piedicile uniunii cu Biserica Romei in Banatul Timișan. constituie primul document istoriografie, scris de un laic în anul 1855. referitor la situația bisericii unite în Banat și avem toate motivele să credem că este un document folosit în relatarea nunțiului Viale Preia din noiembrie 1855. destinatei Sfântului Scaun cu titlul “Grecii uniți (românii din Banat și Transilvania)" ²>. Concepția autorului privind rolul bisericii greco-catolice în plan național, dezvăluie gândirea dominantă în sânul acesteia în primul deceniu a celei de- a doua jumătăți a secolului al XlX-lea, mai rar întâlnită în scrierile vremii și susținută indirect și de Papa Leon al XIII-lea spre finele veacului²⁶. “Eu nu sunt fanatic, nici amator de prozelitism cu orice preț. înainte de toate voiesc fericirea națiunii mele, care de 1500 de ani suferă cele mai grele patimi, dară fiindcă in stările de acum nu am nici o speranță pentru înaintarea și fericirea ei. decât prin reuniunea credinței a câștiga unitatea națională de la Prut păna la Tisa, cu toată inima îmbrățișez cauza ei, că este ceea ce poate conduce la înflorirea .... și fericirea meritată." ²⁷ Sustrasă gândirii romantice a vremii, lucrarea relevă spiritul critic deosebit de realist al autorului, care face o incursiune in societatea bănățeană asupra moravurilor, mentalității și comportamentului într-un areal de timp de aproape 23) Aloisiu Vlad de Săliște, Familia, an II, 1866, 5/17 martie, p. 74. 24) Aloysiu Wlad de Salisce, Cuventările dietali, Lugoj, 1865, pp. 12-15. 25) Octavian Bârlea, Metropolia Bisericii române unite, proclamată în 1855 la Blaj, în “Perspective”, X, 1987, nr. 37-38, pp. 312-314. 26) Dieceza Lugojului, Sematism istoric, Lugoj, 1903, p. 112. 27) Aloisiu Vlad, Memorandu în causa Sf. Uniuni cu Biserica Romei între Românii din Banatulu Temesianu. O scurtă reprivire la urzirea, înaintarea și pedecele Uniunei cu Beserica Romei în Banatu Temesianu, Lugosiu, 1855, p. 90 (copie manuscrisă în colecția Muzeului de istorie și etnografie Lugoj) https://biblioteca-digitala.ro 109 100 de ani, sesizând corect abuzurile săvârșite de ierarhii ambelor confesiuni (sârbi ortodocși, români uniți), în procesul luptei pentru supremație. Intuiția lui Aloisiu Vlad față de conservatorismul ancestral ortodox grefat pe lipsa de cultură a majorității populației dar și față de cauzele în timp care au făcut posibilă o apropiere a intelectualității bănățene de biserica greco-catolică îl determină să condiționeze viitorul unirii de respectarea ritului ortodox și al canoanelor bisericii orientale, prin individualizarea bisericii între doi dușmani de care trebuie să se teamă - ierarhia sârbă și cea latină, diferența între ierarhia latină și cea sârbească în privința românilor uniți se reduce la faptul ca sârbii sunt inamici publici, iar latinii ascunși ai românilor uniți. Punctul de vedere exprimat în memoriu relevă noua viziune laică asupra problemei bisericești pe care reprezentanții bisericii vor avea latitudinea să o adopte sau nu. Memoriul copiat ulterior de canonicul Ștefan Moldovan după stabilirea la Lugoj în anul 1857, va fi atașat unei opere monumentale de peste o mie de pagini destinat a fi o istorie evenimențială a Episcopiei de la înființarea Bisericii Unite a Lugojului în anul 1838 până în anul 1894. Autorul, fost vicar foraneu al Hațegului, prepozit capitular în momentul când începe această lucrare, era deja cunoscut prin cercetările sale istorice în urma lucrărilor publicate în revistele transilvănene-'¹. Preocupat de ideea păstrării pentru posteritate a datelor referitoare la capitlul Episcopiei unite a Lugojului într-o “Historia Dommo“, își manifestă încă de la început intenția care La determinat să facă acest efort. “Și fiindcă acesta e primul memorial despre capitlul din Lugoj pentru Arhivul său, totul din acte și documente originale cu toată sinceritatea pregătit într-acest chip în volumul prezent coadunat, spre eterna memorie; pentru aceea am prenotat întrânsul mai intâi un extras în limba română dedus din actele prin care s-a restabilit Mitropolia de Alba lulia și cu dânsa ridicarea din nou a provinciei bisericești greco-catolice române: acesteia am adaus descripțiunea topografică și istorică a Lugojului și a Bisericii sale greco-catolice, precum și un Memorial delucidatoriu prelucrat de advocatul Aloisiu Vlad și oferit episcopului Dobra“ ³⁰. Dacă studiul lui Aloisiu Vlad poate fi comparat cu o “carte de învățătură" a unui laic către un episcop, opera istorică a lui Ștefan Moldovan îmbracă forma unei cronici valorificată istoriografie de către urmași. Albumul Capitlului Bisericii catedrale greco-catolice din Lugoj, cum și-l intitulează autorul, cuprinde, sistematizate, în ordine cronologică și în detaliu 28) Ibidem, p. 92. 29) Adrian Andrei Rusu, Ștefan Moldovan-istoricul, în voi. Cultură și societate în epoca modernă, Dacia, Cluj, 1991, passim; Despre preocupările istorice a lui Ștefan Moldovan vezi și: Luminița Wallner Bărbulescu, Contribuții privind istoriografia ro- mânească din Banat la mijlocul secolului al XlX-lea (Descrierea Lugojului la anul 1862, manuscris de Ștefan Moldovan, p. 227; Gheorghe Naghi, Memoriile lui Ștefan Moldovan din 1852 și 1854 cu privire la școlile românești din Hațeg, pp. 421-424. 30) Ștefan Moldovan, Albumul Capitulului Bisericei Catedrale greco-catolice din Lugoj,copie manuscrisă in colecția Muzeului de istorie și etnografie din Lugoj, p. V. https://biblioteca-digitala.ro 110 pe baza documentelor aflate în arhiva episcopiei, toate evenimentele importante legate de Biserica Unită a Lugojului urmate de o descriere amănunțită a vieții și activității canonicilor, inclusiv a modului în care aceștia își administrează parohia. Opera istoriografîcă de o deosebită importanță pentru informațiile pe care le deține, va fi valorificată ulterior în Șematismul istoric al Lugojului apărut în anul 1903 (lucrare de referință pentru întreaga istoriografie ulterioară inter- și postbelică) și in lucrarea canonicului loan Boroș, continuatorul preocupărilor sale. Unirea românilor din Lugoj apărută în anul 1926 in editura proprie a Episcopiei. Sionul românesc. Studiile sistematice in domeniul istoriei vor fi începute de loan Boroș atașat noului curent istoriografie pozitivist, format în mediul cultural al Vienei ca student in seminarul Sf. Barbara. Ca și înaintașii săi, clericul istoric și-a îndreptat atenția asupra istoriei Banatului pe care a abordat-o nu numai prin prisma monografiilor de comunii sau parohiale, ci și a evenimentelor politice mai importante Deosebit de interesante (nespeculate decât in istoriografia ultimelor două decenii) sunt informațiile furnizate de Boroș intr-o suită de articole apărute in "Cultura creștină" din anul 1922. care individualizează in contextul revoluției de la 1848. cererile preoțimii greco-catolice din Banat, formulate cu ocazia sinodului protopopesc desfășurat la Lugoj in 28 iunie/10 iulie, la scurt timp după ce in Adunarea de pe Câmpul Libertății din 15/27 iunie otodocșii au decretat reînființarea mitropoliei române a Banatului. Revendicările prezentate, în special cele care vizau independenții bisericii greco-catolice față de Esztergom prin constituirea unei mitropolii greco-catolice românești și inclusiv înlocuirea numelui de valah cu cel de român î.și vor găsi rezolvarea în perioada imediat următoare, culminând cu înființarea Arhiepiscopiei de Alba lulia și Făgăraș și a celor două episcopii de Lugoj și Gherla*-'. Cu excepția monografiilor parohiale, ce tratează aspecte particulare ale episcopiei, oferind date despre fondul misionar bănățean și începuturile mișcării pentru unire, Boroș a redactat și o lucrare rămasă în manuscris, extrem de bine documentată - însemnări istorice la datele Tabelei statistice™, în care surprinde întreaga organizare internă a Episcopiei de la administarea parohiilor și fondurile bisericești până la reuniunile învățătorești, muzeu, arhivă și bibliotecă. 31) Vezi lucrările lui loan Boroș: Torteneti feljegyezesek Lugos varosarol es Udrea Constantin nemu birajarol 1848-49 evi szabdsagharccal kapcsolatban, Lugoj 1917, Az 1848 ev esemenyei Krasso varmegyeben, Tortelnelmi tanulmany, Lugoj, f.a. Az unio (hitegyesites) kezdete Lugoson es Jakabffy Miklos tablabiro mukddese, Lugoj, f.a.; Constituția, societate secretă română din Lugoj,1830-1834, Lugoj, 1928; Evenimentele revoluției de libertate din aniil848/49 desfășurate în Lugoj, Lugoj, 1927; Monografia parohiei românești din Timișoara, Timișoara, 1907; Unirea românilor din Lugoj, Lugoj, 1926. 32) loan Boroșᵣ Anul 1848 și sinoadele protopopești și cel diecezan din eparhia unită de Oradea Mare, în “Cultura creștină”, XI, 1922, nr. 9-10 pp. 273-284. 33) Tabela comparativă statistică despre diecesa Lugojului, 1905. https://biblioteca-digitala.ro 111 în seria lucrărilor care conturează profilul diecezei Lugojului, chiar dacă nu aparțin istoriografiei propriu-zise, pot fi integrate șematismele istorice (apărute în număr de șase până la începutul sec. al XX-lea), cu precădere cel din 1903, redactat cu ocazia jubileului de 200 de ani de la unirea cu Biserica Romei, care poate fi considerat o adevărată istorie a instituției de la înființare până în perioada episcopului Demetriu Radu. Structura volumului, într-o manieră aproape identică cu cea propusă de Boroș în Însemnări Istorice ni-1 indică pe acesta drept autor, și nu pe Demetriu Radu, așa cum afirmă lacob Radu în studiul redactat asupra memoriei acestuia³⁴, chiar dacă lucrarea a apărut în timpul său. Pentru ținuturile transilvane dintre care comitatul Hunedoara cu țara Hațegului deținea cea mai mare pondere în cadrul episcopiei, o lucrare de referință este cea a profesorului blăjan, vicar foraneu al Hațegului lacob Radu. Extrem de bine documentată, concepută prin cercetarea arhivelor blăjene. ale diecezei Lugojului și comitatului Devei, Istoria vicariatului greco- catohc al Hațegului, cuprinde monografiile tuturor parohiilor și filiilor, inclusiv date legate de starea învățământului și culturii în zonă, constituindu-se în cel mai complex studiu asupra unei părți din episcopia unită a Lugojului in secolul al XlX-lea³⁵. Nevoia definirii istorice a identității de către cele două biserici, ortodoxă și greco-catolică, determină la finele secolului închegarea unei dispute istoriografice, care în Banat debutează cu lucrarea protopopului George Popovici!R, primul ortodox care va scrie o istorie asupra Bisericii Unite. în replică, greco-catolicii prin loan Boroș publică o serie de studii istorice asupra acestei biserici în parohiile bănățene. Spre finele secolului, istoriografia evoluează spre primele sinteze în domeniu, care individualizează biserica greco-catolică în ansamblu prin scrierile lui Alexandru Grama³⁷ și Nicolao Nilles³R, ambele consacrând Episcopiei Lugojului capitole separate, de dimensiuni reduse. Nu putem omite considerațiile privind lucrarea lui Nilles, venită din afara spațiului istoriografie românesc, din lumea catolică, cu o bază documentară solidă și de absolută noutate, la care vor apela toți istoricii din perioada ulterioară, nu numai în tratarea generală, ci și in detaliu a bisericii greco-catolice și al contextului de afirmare a acesteia. Istoriografia de strictă referire la Episcopia greco-catolică a Lugojului până la primul război mondial, are o dimensiune aproape exclusiv bănățeană, de reprezentare manuscrisă. După realizarea unității statale, departe de a fi rezolvate, tensiunile interconfesionale se amplifică, dobândind conotații politice. Noua istoriografie 34) lacob Radu, In memoriam, Prinos memoriei episcopului Dr. Demetriu Radu, p. 44 35) Idem, Istoria vicariatului greco-catolic al Hațegului, Lugoj 1913, pp. 114-346 36) George Popovici, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica romano- catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901. 37) Alexandru Grama, Istoria Bisericii Româneșci unite cu Roma, Blaj, 1884, pp. 169-175 38) Nicolao Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stephani, voi. 2, Oeniponte, 1885, p. 693. https://biblioteca-digitala.ro 112 nu poate face abstracție de evoluția vieții politice în România întregită și nici de resentimentul unei părți a populației față de biserica catolică și implicit greco-catolică după ocupația germană din primul război mondial³⁹. Elaborarea Constituției din 1923, care va considera Biserica greco-catolică biserică națională, alături de cea ortodoxă, ca și semnarea concordatului cu statul papal în anul 1927 (ratificat in mai 1929), vor amplifica situația încordată deja existentă, resimțită in discursul istoriografie interbelic. In cele mai multe cazuri disputa nu este de natură dogmatică⁴⁰, Biserica greco-catolică fiind privită și atacată in relațiile de subordonare cu papalitatea sau catolicismul maghiar prin disocierea realităților culturale de politica internă a Bisericii, considerată aservită catolicismului. Deși apare apelul, tot mai insistent la document, acesta este folosit de pe poziții convenabile uneia sau alteia din părți in lipsa discernământului istoric obiectiv. Putem vorbi în această perioadă de proliferarea unei istoriografii vulgare, lipsită de metodă și tendențioasă, alături de istoriografia in jurul unei școli și ea adeseori marcată de lipsa unui punct de vedere obiectiv. Se retipăresc lucrări anterioare, apar o serie de cărți și broșuri, articole cu un pronunțat caracter polemic, menite să discrediteze Biserca greco-catolică⁴¹. Controversele sunt atât de puternice. încât retipărirea Istoriei Bisericii Române de N. lorga in 1930 poate fi cu ușurință considerată, pornind de la însăși motivația autorului, o solicitare a intervenției obiectivități) istorice în tratarea problemei confesionale⁴'. Nici in această perioadă Episcopia unită a Lugojului nu a suscitat interesul istoriografie, majoritatea lucrărilor mărginindu-se să consemneze înființarea acesteia și eventual o cronologie a episcopilor⁴’. Precumpănitoare in cercetare rămân problemele secolului al XVIII-lea și lupta pentru sinodalitate. iar pentru Banat polemica în jurul conflictului româno-sârb din perioada de început a unirii susținută de pe poziții ortodoxe de preoții Gheorghe Ciuhandu⁴⁴ si Gheorghe Cotoșman⁴⁵, iar de pe poziții greco-catolice de canonicul Nicolae Brânzeu⁴⁰. 39) 1 Dumitriu Snagov, România în diplomația Vaticanului,1939-1944, Garamond, București.1991. pp. 41-42. 40) Nicolae Brânzeu, Răspuns la o anchetă în chestia antagonismului dintre cele două biserici românești, în “Cultura Creștină", an XVI, 1936, nr.2, pp. 78-84 41) Apare acum seria broșurilor incitatoare ale părintelui Gheorghe Ciuhandu, Desbinarea religioasă a românilor ardeleni, Arad, 1927; Cum s-a făcut unirea cu Roma in Ohaba-Forgaci, Sibiu, 1929; Papism si ortodoxism în Ardeal sau porfiră și cunună de spini; Patronatul ecleziastic ungar în raport cu drepturile statului român, Arad, 1928. 42) Nicolae lorga, Istoria Bisericii Române, voi. 1, București, 1930, pp. 4-8 43) loan Georgescu, Istoria bisericii creștine universale cu deosebită privire la trecutul bisericii românești unite cu Roma, Blaj, 1926, pp. 286-289; loan Lupaș, Istoria Bisericii române din Ardeal, Cluj, 1918, p.139 și 214-215; Nicolae lorga, op.cit., voi. 2 p. 359. 44) Gheorghe Ciuhandu, Episcopii Samuil Vulcan si Gherasim Rat, Arad, 1935, vezi și nota 41. 45) Gheorghe Cotoșman, Din trecutul Banatului, cartea I, Timișoara, p. 122. 46) Nicolae Brânzeu, Unirea cu Roma și emanciparea românilor din Ardeal și Banat de sub ierarhia sârbească, în “Cultura creștină” XVI, 1936, nr. 5, pp. 262-270. https://biblioteca-digitala.ro 113 Cu toate câ lucrările părintelui Gh. Ciuhandu venite din ambianța ortodoxă a Aradului sunt tendențioase prin înlocuirea spiritului istoric cu cel propagandistic, unele din afirmațiile și mai ales datele oferite merită a fi luate în considerare. Este primul care sistematizează statistic instituțiile patronale în Episcopia unită a Lugojului⁴⁷, a cărei înființare o consideră (desigur artificial) rezultatul unui schimb de terenuri între Biserica catolică maghiară și Stat; prima cedează moșiile sale din nordul Ungariei contra unor latifundii ale statului în județele Caraș și Timiș⁴''. Lipsa unor lucrări speciale este suplinită în mare parte de apariția în revista blăjană “Cultura creștină" a numeroase studii semnate de canonicii lugojeni loan Boroș și Nicolae Brânzeu, menite, pe baza valorificării documentelor de arhivă, să completeze istoriografia Episcopiei. Boroș, așa cum se sublinia anterior, aduce o serie de date noi cu privire la poziția greco-catolicilor bănățeni în revoluția de la 1848 prin concretizarea momentului de conturare pe data de 27 iunie a ideii înființării mitropoliei greco-catolice și a episcopiei de Lugoj, în condițiile proiectelor similare ale ortodocșilor, care vizau și ei o Mitropolie a Banatului. Informațiile furnizate de Boroș se regăsesc ulterior în studiile lui Octavian Bârlea și Nicolae Bocșan⁴⁹. Precizarea se impune datorită unei inadvertențe față de stabilirea datei desfășurării la Lugoj a sinodului protopopesc greco-catolic. Indicată de Boroș în ziua de 28 iunie/10 iulie, afirmația va fi contrazisă de I.D. Suciu, care o fixează în 10 august⁵¹¹. Cum sursa indicată de Suciu este protocolul adunării preoților, înclinăm să credem că este vorba de ziua de 28 iulie/10 august, eroarea datorându-se unei confuzii privitoare la luna calendaristică, înregistrată de loan Boroș. La rândul sau, canonicul Nicolae Brânzeu cu ocazia centenarului unirii românilor din Lugoj, într-o suită de articole’¹ rememorează contribuția Bisericii unite din Banat la mișcarea ortodoxă românească de emancipare de sub tutela ierarhiei sârbești, consemnând în același timp cea mai semnificativă creștere a numărului de parohii în perioada postpașoptistă (1851-1864), până la înființarea Mitropoliei ortodoxe, dată de la care se înregistrează un regres. Istoriografia interbelică marcată de conotații politice, nu s-a dovedit a fi extrem de generoasă în privința cercetării și relevării importanței Bisericii unite în perioada epocii moderne, în parte și datorită faptului că în această instituție, după înființarea Mitropoliei de Alba lulia și Făgăraș nu s-au înregistrat mutații spectaculoase, de natura celor din Biserica ortodoxă, dominată de figura atât de controversată a lui Andrei Șaguna. Majoritatea studiilor, lipsite de metoda și vocația sintezei, provin din ambianța ecleziastică și au în general un caracter disparat, adaptat momentului politic. 47) Gheorghe Ciuhandu, Patronatul...... pp 68-131. 48) Ibidem, p. 81-82. 49) Nicolae Bocșan, loan Lumperdan .... , op. cit., pag. 148; Octavian Bârlea, op. cit., p. 274-276. 50) I D Suciu, Revoluția de la 1848-1849 în Banat, București, 1968, p. 185. 51) Nicolae Brânzeu, Luptele religioase in Banat, în “Cultura creștină” XVI, 1936, nr. 7-8, pp. 421-426; Vezi și notele 15, 40 și 46. https://biblioteca-digitala.ro 114 Transformările de esență din societatea românească după cel de-al doilea război mondial, compromisul promovat de Biserica ortodoxă pentru supraviețuire, într-o perioadă de supremație atee, care elimină din peisajul confesional Biserica unită, inaugurează o nouă direcție de abordare a instituțiilor ecleziastice. Biserica unită, înglobată bisericii românești ortodoxe, prin substituirea motivației reale a desființării cu falsa opțiune a populației pentru ortodoxie, beneficiază acum de un discurs pozitiv. Istoriografia oficială, reprezentată de autori proveniți din instituțiile teologice din București și Sibiu, onorează trecutul acestei biserici, într-un prezent anihilat al acesteia, nemaifiind necesară și nici posibilă polemica anterioară. In perspectiva Bisericii ortodoxe unice, Episcopia Lugojului este înglobată în sintezele de istorie bisericească, fără a se înregistra elemente de noutate sau interes deosebit față de evoluția acesteia-’-’. La polul opus, prelații greco- catolici aflați în exil vor continua preocupările istoriografice asupra bisericii unite din necesitatea conservării identității acesteia, dar și pentru a-i accentua rolul deținut în cultura și civilizația românească. In lucrarea de sinteză apărută la Madrid în 1952, un capitol separat, sub semnătura lui Pamfil Cârnațiu tratând episcopiile sufragane mitropoliei de la Blaj, face scurte referiri și la dieceza Lugojului prin includerea și a episcopilor acesteia până la Alexandru Nicolescu, fără a adăuga însă nimic nou față de datele cunoscute⁵³. începând cu deceniul opt, asistăm la o nouă tentativă de readucere în atenție a Bisericii românești, pornită din Banat de către istoricul I.D. Suciu, primul care tratează de pe poziții istorice obiective mișcarea de unire cu Biserica Romei în provincia bănățeană '. Nu mai puțin lipsită de importanță este redactarea din inițiativa aceluiași autor a volumelor de documente privitoare la Mitropolia Bantului⁵⁵, care permit stabilirea implicării ierarhilor Bisericii unite, după înființarea Episcopiei Lugojului, în lupta pentru afirmarea naționalității, contrazicându-se astfel susținerile anterioare după care episcopii uniți, fiind numiți de împărat, erau “...elemente refractare in fața intereselor politice ale neamului'^'. In coordonatele aceleiași perioade, în opoziție cu principiul obiectivități!, instituit de I.D. Suciu, tratarea Mitropoliei greco-catolice și implicit a episcopiilor sufragane de către Mircea Păcurariu în Istoria Bisericii ortodoxe române, constituie un regres, nu numai prin spațialitatea acordată problemei ci și prin tendențiozitate și unele confuzii datorate lipsei de informație privind episcopia Lugojului. Autorul pune pe seama realizărilor din timpul episcopului 52) Nicolae (Mladin), Biserica ortodoxă română, una și aceeași în toate tim- purile, Sibiu, 1968, p. 266; Istoria Bisericii Române, București, 1957, p. 487-488. 53) Pamfil Cârnațiu, Eparhiile unite sufragane Mitropoliei de Blaj, în Biserica română unită, Madrid, 1952, pp. 168-171. 54) I.D. Suciu, Mitropolia pp. 168-177. 55) I.D. Suciu - Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, voi. 2, Timișoara 1980, pp. 804-805 și 941, 943. 56) Gheorghe Ciuhandu, Patronatul ... p. 50 https://biblioteca-digitala.ro 115 Demetriu Radu, înființarea unui muzeu istoric-arheologic⁵⁷, datorat lui Victor Mihali de Apșa, în timpul activității căruia s-a tipărit și catalogul muzeului³'. Chiar dacă sunt recunoscute meritele reprezentanților bisericii greco- catolice în lupta purtată alături de ortodocși pentru emanciparea națională în cadrul Imperiului dualist, se insistă nepermis de mult pe lupta pentru sinodalitate, principiul infailibilității papei și mărturisirile de credință catolică a episcopilor Vancea și Mihalyi, trecându-se cu vederea importanța dobândirii autonomiei față de arhiepiscopia de Esztergom, contextul european în care s-a desfășurat Conciliul Vatican I, (care a proclamat principiul infailibilității papei) și faptul deosebit de important că cei doi papi reprezentativi ai epocii moderne - Pius al IX-lea si Leon al XlII-lea - s-au opus alterării fondului religios de bază al Bisericii orientale, deși faptul este semnalat încă de la finele secolului de către Nilles. Omisiunile semnalate ar fi fost deosebit de relevante pentru poziția Bisericii unite, inclusiv a Episcopiei lugojene vizavi de papalitate și atitudinea celei din urmă în raport cu tendințele autonomiei catolice maghiare, permițând un impact pozitiv al acesteia în societatea românească. Dacă analiza superficială a Episcopiei unite a Lugojului își găsește justificarea în faptul că istoria lui Mircea Păcurariu este o istorie a Bisericii ortodoxe române, argumentul dispare prin reluarea istoriografică a problemei în 1992, de data aceasta în cadrul unei lucrări speciale, de strictă referire la Istoria Bisericii românești din Transilvania, Banat și Maramureș, care abordează chestiunea în aceiași termeni, sesizându-se un grad mai mare de tendențiozitate ce poate fi asociat cu reapariția în plan confesional după 1990 a bisericii unite. Deși Mircea Păcurariu a analizat într-o lucrare separată politica deznaționalizatoare promovată de statul ungar vizavi de bisericile românești din Transilvania, fapt care i-ar fi permis relevarea contribuției reprezentanților bisericii unite în mișcarea de afirmare și susținere a identității, nu a făcut- o, refuzând să atribuie înalților prelați uniți merite pe tărâm național și cultural. Tratând în doar cinci pagini istoria acestei biserici pe o perioadă de peste 200 de ani, va consacra în schimb un capitol aparte încercărilor de deznaționalizare a românilor prin biserica unită, acreditând ideea că subordona- rea față de papalitate grăbește procesul de incorporare a Bisericii românești unite în Biserica greco-catolică ungară și îndreptând atenția spre laitmotivul luptei pentru sinodalitate și spre înființarea episcopiei maghiare de Hajdudorog³⁹. întemeiată pe un spirit polemic, cercetarea în materie ecleziastică a făcut abstracție o lungă perioadă de timp de legăturile stabilite între ierarhii bisericii unite, papalitate și statul român, în special în perioada ulterioară întemeierii Regatului României, de o deosebită însemnătate pentru mișcarea românească din Transilvania și părțile anexe, ca și de contextul extern al perioadei de înființare a mitropoliei greco-catolice. 57) Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, voi. 3, București, 1981, pag. 221. 58) Catalogul Bibliotecii și Muzeului diecezan din Lugoj, Lugoj, 1888. 59) Mircea Păcurariu, Politica statului ungar față de biserica românească din Transilvania in perioada dualismului, 1867-1917, pp. 70-74 și 99-129. https://biblioteca-digitala.ro 116 Contactul cu arhivele Vaticanului vor da o nouă dimensiune istoriografiei care integrează de această dată Biserica unită preocupărilor Sf.Scaun de rezolvare a problemelor naționale în spirit modern prin apelul la relațiile diplomatice. Reprezentative pentru noua direcție de cercetare sunt lucrările istoricilor teologi Octavian Bârlea și I.Dumitriu Snagov, deschizătoare de noi perspective în cunoașterea și relaționarea informațiilor interne cu cele provenite din exterior. Demersurile Vaticanului, prin colegiul De propaganda fide și a nunțiului apostolic de la Viena, Viale Preia, pentru cunoașterea realităților românești din Transilvania și Banat, înainte și după înființarea mitropoliei greco- catolice. vizând organizarea internă a acesteia (descrise pe larg în studiul lui Octavian Bârlea), permit înțelegerea contextului în care a fost redactat memoriul lui Aloisiu Vlad, ca și a disponibilității Sf. Scaun pentru menținerea ritului oriental. Mergând pe linia aceluiași interes manifestat de papalitate față de românii din teritoriile înglobate imperiului dualist, dar și față de cei din vechea Românie, I.D.Snagov oferă cea mai complexă analiză asupra bisericii unite in epoca modernă, pe care o tratează în contextul politic central și sud-est european din a doua jumătate a secolului al XlX-lea până la primul război mondial"’. Înființarea mitropoliei greco-catolice este asociată reformei administrative ecleziastice preconizată de papalitate față de toate bisericile orientale unite'’¹, în efortul de adaptare la noile transformări sociale, legate de tendințele tot mai evidente de laicizare ale statelor. Nu lipsită de interes pentru episcopia unită a Lugojului, lucrarea permite (in condițiile în care la București lua ființă Arhiepiscopia catolică în anul 1883), asociată cu alte studii și documente de arhivă, stabilirea unor conexiuni între statul român, Vatican și dieceza lugojană, prin intermediul prelatului Demetru Radu, ce vor avea consecințe în privința numirii lui Victor Mihali de Apșa ca mitropolit, după moartea lui loan Vancea. In istoriografia scrisă de pe poziții teologice, lucrările monseniorului Bâr- lea și profesorului Snagov sunt singulare prin abordarea de pe poziții știin- țifice și dintr-un alt unghi decât cel cunoscut a problematicii acestei biserici. După 1990, asistăm într-un climat asemănător celui interbelic, la reluarea vechii dispute istoriografice redusă la mediul ecleziastic, care nu aduce nimic nou în plan informațional privind episcopia unită a Lugojului. Noile sinteze de istorie bisericească apărute, preiau datele anterioare furnizate în parte de Boroș, Brânzeu și Sematismul din 1903, mărginindu-se la o cronologie a episcopilor și evenimentelor semnificative din păstorirea acestora, fără o contribuție interpretativă majoră⁶². Un capitol istoriografie aparte îl constituie biografiile episcopilor diecezei, izvorâte din necesitatea individualizării lor în sânul națiunii. Interesul vizavi de aceștia s-a concretizat de puține ori în lucrări separate, mărginindu-se la capitole speciale integrate lucrărilor de sinteză. Personalitatea episcopilor 60) I. Dumitriu Snagov, op. cit., passim 61) Ibidem, voi. 1, 1850-1866, Roma, 1982, pp. 70-71; 62) loan M. Bota, op. cit., p. 251 și Prunduș Plăianu ... , op. cit. pp. 99-118. https://biblioteca-digitala.ro 117 lugojeni, începând cu Alexandru Dobra, loan Olteanu și Victor Mihali de Apșa⁶³ se recompune din portrete schițate în presa vremii, concomitente sau ulterioare vieții acestora, la care se adaugă considerațiile asupra activității extrase din opere generale care abordează tematica bisericii românești. Scurtele creionări publicistice, chiar dacă uneori provin de la istorici consacrați, cum ar fi lorga⁸⁴ sau G. Bogdan - Duică⁶⁵, sunt irelevante în definirea atitudinii acestora în viața național-bisericească. Dintre episcopii Lugojului, până la începutul secolului al XX-lea, singurul care a beneficiat de un spațiu istoriografie de excepție este Demetriu Radu, a cărui implicare în viața politică din România ante și postbelică, ca și destinul său tragic a suscitat un interes deosebit. Poziția sa în cercurile politice românești, apropierea de I.C.Brătianu și regele Carol I, ulterioare stabilirii sale la București, ca preot pentru românii greco-catolici veniți din Transilvania, dar și ca profesor de teologie la seminarul catolic din Cioplea și mai apoi director al Seminarului greco-catolic nu este lipsită de semnificație pentru prestigiul de care se bucurau clericii români greco-catolici în societatea româneasca, nici pentru relațiile acestuia în calitate de episcop al Lugojului cu Vaticanul și Bucureștiul⁶⁶. Trebuie să constatăm faptul că istoriografia Episcopiei greco-catolice a Lugojului nu beneficiază de o construcție unitară și de un stil și metodă științifică de cercetare. încercarea structurării acesteia nu apare ca soluție de suplinire a lacunelor de care este marcată, fapt ce impune o regândire în abordarea temei, în lumina metodologiei moderne de cercetare, prin apelul la corpusul de documente aflat în arhiva Episcopiei lugojene, singurul în măsură să deschidă noi perspective asupra rolului instituției ecleziastice lugojene în societatea bănățeană și nu numai. Die Geschichtsschreibung des Griechisch-Katholischen Bistums von Lugosch (Zusammenfassung) Das Interesse fur die Geschichte des griechisch-katholischen Bistums von Lugosch (der Unierten Kirche) entspricht in den heutigen Tagen dem allgemeinen Interesse fur die Kirchengeschichte. Die griechisch-katholische Kirche wurde lange Jahre von 63) George Surban, O trăsătură a sufletului mitropolitului Victor, în “Cultura creștină”, VII, nr. 3-4, pp. 75-79; vezi și Victor Mihali de Apșa, în “Familia”, XI, 1875, nr. 1, p.1-2 și “Familia” XXXI, 1895, nr. 20, p. 229-230. 64) Nicolae lorga, Episcopul Dumitru Radu în “Gazeta Transilvaniei”, 1921, nr. 246, p. 1-2; Idem Arhiepiscopul și mitropolitul dr. Victor Mihali de Apșa în "Gazeta Transilvaniei”, 1917, p. 171, Idem, Mitropolitul Victor, în “Neamul românesc” XIII, 1918, nr. 137, p. 1-2; Idem, Oameni care au fost, București, 1935 pp. 352-354. 65) Bogdan Duică, Un dușman al daco-românismului-Ioan Olteanu, în “Națiunea’TV, 1930, nr. 67, p.1-2. 66) lacob Radu, In memoriam .. , passim; Idem, Istoria Diecezei române unite a Orăzii Mari, Oradea, 1930, pp. 165-192. https://biblioteca-digitala.ro 118 den Orthodoxen als ein Faktor der nationalen Spaltung angesehen und von den ungarischen Geistlichen als das “trojanische Pferd in der romischen Kurie” betrachtet. Die Autorin schildert die allgemeine Enwicklung des Banates im 18. -19. Jh. um die Rahmenbedingungen in denen sich die banater Geschichtsschreibung der Lugoscher Dibzese entfaltet. Die Autorin erwăhnt die ersten Stellungnahmen der verschiedenen Parteien die widerspriichlich sind. So gibt es verschiedene Meinungen der Orthodoxen, griechischen Katholiken, der serbischen Hierarchie des Wiener Hofes und der ungarischen Verwaltung. Nachdem sie die anti griechisch-katholische Haltung von Nicolae Stoica de Hațeg erwăhnt, schildert die Autorin die neue Richtung der, jetzt național und politisch bewuBten, aber konfessionel unterschiedlichen Dimitrie Țichindeal und Moise Nicoară. Die Verfasserin stellt das schwierige Problem der rumănisch-serbischen Interessens- konflikte im kirchlichen Bereich dar um danach die historiographische Auseinanderstzun- gen zwischen den Anhăngern der griechisch katholischen und denen der orthodoxen Kirche zu schildern (Paul Vasici. Nicolae Tincu Velea, Aloisiu Vlad etc) Sie zeigt auch dafl nach dem Lugosch Bischofssitz geworden ist hier ein bescheidenes „Forschungszentrum" der Geschichte des Bistums und der griechisch-katholischen Kirche entstand. Gegen Ende des 19. Jh erscheinen die ersten Synthesen die die „greichsich-katholische Kirche im Rahmen der Schriften von Alexandru Grama und Nicolao NiBes individualiseiren" und die dem griechisch-katholischen Bistum von Lugosch separate Kapiteln widmen. Auch nach dem ersten Weltkrieg und nach der Vereinigung von 1918 geht die Auseinandersetzung zwischen den Griechisch-Katholoschen und Orthodoxen im Bereich der Geschichtsschreibung weiter (Gheorghe Ciuhandu und Gheorghe Cotoșman beziehungsweise Nicolae Brânzeu). Die Verfasserin erwăhnt fur die Zeit nach dem zweiten Weltkrieg denselben antigriechisch-katholischen Ton der Werke von Mircea Pâcurariu aber auch die neue Linie und „die ausf Analyse der griechisch-katholischen Kirche aus Rumănien die von I.D.Snagov aber auch von Ovidiu Bărlea vertreten wird. https://biblioteca-digitala.ro 119 UN SEJUR LA BĂILE HERCULANE ÎN 1858 VALERIU LEU Sava Popovici Săvoiu¹ a fost nu numai un iscusit povestitor dar și un mare călător. Există, desigur, o relație naturală între cele două ipostaze. Pasiunile acestea se susțin și se motivează reciproc. Memorialistica sa rămasă în cele 45 de volume manuscrise a căror editare, deși atât de dificilă, rămâne totuși în chip evident una din prioritățile istoriografiei noastre, inclusiv a celei literare, cuprinde sute și sute de pagini despre multele călătorii, unele dorite altele nevoite, ale acestui preot militar.² In 1858 se afla în garnizoana Milano, în regimentul Culoz, un regiment cu efective recrutate în Transilvania. Invocând motive de sănătate (deși nu grave) primește aprobarea pentru o cură de tratament la Băile Herculane. S-a creat astfel posibilitatea unei călătorii pe care o v-a descrie în aproape întregul volum al IX-lea din seria restituirilor sale.³ Prilejul era foarte bun pentru a vedea locuri și oameni noi dar și de a-și revedea rudele și cunoscuții de acasă. A plecat din Milano spre Veneția apoi spre Triest, a străbătut Croația și apoi Serbia. La un moment dat a hotărât sa călătorească pe Dunăre așa încât ajunge în Banat cu vaporul , prin Orșova. Drumul de întoarcere, după un ocol prin Ardeal, și-l programase pe un alt traseu: prin Timișoara- Budapesta-Viena-Tirol-Lombardia, evident din dorința de a vedea cât mai multe. Nu a ezitat, la un moment dat, deși nu avea pașaportul tocmai în regulă, să se abată pentru câteva zile prin Bavaria. La Miinchen se deschisese o expoziție industrial-comercială extrem de interesantă dar voia sa viziteze și muzeele. In plus se întâmplase acolo și o vizită a regelui Greciei ocazie specială pe care un curios ca Săvoiu nu avea cum să o scape. In ceea ce ne privește am ales aici doar sejurul său bănățean , perioada petrecută la Băile Herculane o stațiune deja cu renume măcar în partea estică a Europei Centrale. Lipsește încă o istorie, o monografie a Băilor 1. Despre Sava Popovici Săvoiu vezi M. Sofronie, Un manuscris transilvan din secolul al XlX-lea, “Biografia capelanului milităresc Sava Popovici Săvoiu” (1818- 1906) in “Muzeul Brukenthal. Studii și comunicări”, Sibiu, Nr. 14 , 1969, p. 396-408. Idem, Revoluția de la 1848 în părțile Devei, in “Magazin istoric", nr. 6/1968, p.34- 38, V Leu, Studii istorice bănățene, Reșița, 1997, p. 143-158. 2. Manuscrisele sale se află acum la Direcția Arhivelor Naționale Sibiu. 3. Volumul IX are și o filă de titlu cu următorul text: Diuariul cesaro-regescului capelan ostășiesc Sava Popovici, annul Domnului 1858.Acestei călătorii i-au fost rezervate paginile 67-271. https://biblioteca-digitala.ro 120 Herculane în ciuda importanței sale.⁴ Ca și în multe alte cazuri este mai bine cunoscută epoca veche, perioada antica, secolul XVIII și începutul celui următor. Pentru etapa ce începe la mijlocul veacului al XlX-lea adică tocmai aceea în care Herculanele își dobândesc faima, lucrurile nu mai sunt însă așa de bine cunoscute. Dimpotrivă,se poate vorbi chiar despre o anumită penurie documentară. In aceste circumstanțe relatările lui Sava Popovici Săvoiu dobândesc o importanță sporită. Există însă și alte motive care motivează interesul pentru textul său . El își redactează manuscrisul pe baza unui jurnal ’ de unde și amănuntele nu lipsite de seminificație pe care le conține și care dau cititorului un motiv de satisfacție în plus, au savoare . însemnările sale se constituie intr-un document apt să participe nu doar la istoria faptelor, să aducă “date" noi. necunoscute, într-un cuvânt informație suplimentară dar și intr-unui valabil pentru reconstituirea moravurilor, a mentalităților vremii, a cotidianului, atmosferei estivale dintr-o stațiune în care se adunau oameni veniți din multe părți. Stațiunea balneară este un punct sensibil tocmai prin contactele pe care le facilitează, pentru întâlniri care nu rămân fără urmări. Adeseori, atunci ca și acum, tratamentul este în fond doar un pretext. Si totuși astfel de puncte sensibile au scăpat tocmai din această perspectivă studiului istoric. Desigur edificiile, construcțiile, locurile au istoria lor dar prea adesea am exclus din ele viața, oamenii, le-am depopulat ocupându-ne de stilurile arhitectonice, de stilurile artistice, de "fapte ,și evenimente" și mai puțin de stilul de viață, de modul de existență. Cum i.și petreceau timpul intr-o stațiune oamenii, ce făceau, care le erau distracțiile, ce vorbeau, cum se imbrâcau, ce mâncau, ce însemna “lumea bună", de pildă, a preocupat mai puțin istoricul ceea ce a creat destule dezechilibre ale cunoașterii Din toate aceste perspective jurnalele, corespondența, memorialistica sunt surse de cea mai mare importanță ⁶ iar textul lui Sava Popovici se include acestora. Este și motivul principal pentru care îl vom reproduce integral în anexă. La începutul lunii iunie 1858 Săvoiu cobora de pe vapor la Orșova, cea Germană, precizează el. nu pentru că localitatea ar fi fost una locuită exclusiv de germani, locuitorii erau în cea mai mare parte români, ci pentru a nu se face cumva confuzii cu cealaltă Orșovă aflată în apropiere și totuși pe teritoriu altui stat, Orșova Turcească, de fapt fortificația de pe insula Ada-Kaleh. 4 Despre istoria Băilor Herculane vezi: F.Griselini, încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, prefață, traducere și note de Costin Feneșan, Timișoara, 1984, p 304-315. N. Stoica de Hațeg, Cronica Banatului, studiu introductiv, ediție, glosar și indice de Damaschin Mioc, Timișoara, 1981, p. 172-174, 191-197, 292-310; Idem, Scrieri. Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane. Povești moșăști școlarilor rumănești. Varia,ediție întocmită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, Timișoara, 1984, p. 1-73; I.Gogâltan, D. Gogâltan, Băile Herculane, București, 1980. Desigur, enumerarea este incompletă aici rezumându-ne la cele mai importante lucrări. 5. Sava Popovici Săvoiu, Op. cit., voi IX, p. 1. 6. Despre importanța acestor izvoare vezi V.Leu, C.Albert, Banatul în memorialistica “măruntă” sau istoria ignorată, Reșița, 1995, p. 7-12. https://biblioteca-digitala.ro 121 Cu toate ca ar fi avut dreptul la “delegeanț” (precizare nici ea lipsită de intenție, vrând să sublinieze calitatea călătorului) pentru a merge la Băile Herculane, fiindcă a ajuns prea târziu și locurile erau deja ocupate, rămâne la Orșova. Nu avea cunoștiințe aici dar nu era el omul care să rămână singur. Face repede cunoștiință cu câțiva ofițeri de marină și de grăniceri fără să uite să spună că unii erau români. Făceau parte din regimentul de graniță nr. 13, unitate românească într-adevăr,⁷ care avea sub autoritatea sa și stațiunea ca atare ceea ce și explică numărul mare de ofițeri și familii ofițerești care își petreceau vacanțele la Herculane. După plictiseala de pe vapor unde cei mai mulți pasageri erau “neguțători, oamenii fără spirit" era bucuros de cunoștințe noi. Face o vizită la comandamentul garnizoanei chipurile pentru a-și anunța, după regulament, prezența dar de fapt în căutarea unei tovărășii. Cum era și firesc îl întâlnește pe parohul locului, vizitează biserica dar i se pare că “nu prea avea așa o mare’nsămnătate, nici era de deschilinită valoare" lăsând să se înțeleagă printre rânduri că de fapt preotul, prea bătrân, este de vină de starea edificiului. în schimb cina la care a fost invitat se pare că a fost foarte bună de vreme ce a zăbovit până la miezul nopții. La Herculane ajunge în ziua următoare pe un drum care nu i-a stârnit interesul fiindcă el, atent la toate , nu își notează nimic. în schimb, așa cum va face pe tot parcursul sejurului, înseamnă cu grijă orele de plecare și sosire. Era un călător care venea dintr-o lume obișnuită deja cu punctualitatea, cu precizia. Acest tip nou de călător face din orarul mijloacelor de transport un document esențial și din ceas un instrument indispensabil în lipsa cărora orice încurcătură este posibilă. El nu mai merge la întâmplare, nici nu vrea așa ceva, dimpotrivă! Coordonatele cele mai importante sunt precizia și confortul. Nu uită niciodată să facă referiri la ele ca și la calitatea “consoților” pe care acum nu și-i mai alege singur ci îi sunt impuși căci vaporul, “delegeanțul” sau trenul sunt toate mijloace de transport în comun. Singurătatea vechilor călătorii este acum imposibilă. într-un cuvânt, textul lui Sava Popovici Săvoiul este al unui călător care își trăiește aventura în ipostaza unui turist. De aici obișnuința de a nota orare, trasee, distanțe, hoteluri și servicii pe care nu odată le va critica sau le va lăuda după caz. Aceiași precizie o vădește și în descrierea curei de ape, a tratamentului, pe zile, pe cantități etc. Aflăm exact - o șansă nesperată pentru medicina balneară - ce fel de apă, câtă, în ce doze, de la care izvoare a trebuit să bea, ce fel de băi a folosit, cât timp și la ce temperatură și, evident, ce efect au avut toate astea, care au fost și când s-au produs primele semne. Era preot și se arată interesat de biserică și de oamenii ei, preoți și credincioși. Nu s-ar putea spune ca îi lipsește, în ciuda declarațiilor, o anumită superioritate ca unul ce era preot militar și venea din lumea occidentală. Episodul cu preotul sârb care nu știa românește și era totuși avizat sa țină liturghiia la Herculane pune odată în plus problema limbii în care se oficia, chiar dacă o face într-un anumit fel, în bisericile Banatului. 7. A. Marchescu, Grănicerii bănățeni și Comunitatea de Avere,Caransebeș, 1941. https://biblioteca-digitala.ro 122 In epocă ierarhia sârbă a făcut, în această privință, destule abuzuri care au dus nu odată la conflicte cu enoriașii români? Prilejul este folosit de Sava Popovici și pentru a pune în lumină lipsa de calitate a protopopului de la Mehadia care și-a dat avizul sfidând astfel credincioșii români din Băi dar și pentru a face o anumită observație la adresa boierilor din “Moldo-România” care se purtau cu superioritate față de preoți, pentru a sublinia că aici, în Banat și nu numai, disciplina clerului nu este vorbă în vânt, că preoții aveau un statut important în societate. Totuși nu s-ar putea spune ca are cuvinte prea bune pentru reprezentanții clerului bănățean, cu notabila excepție a preotului Dimitrievici din Plugova (ce pare mai degrabă acea excepție ce întărește regula) și chiar pentru bănățeni în general. “Gasconiada” bănățeană pare să se fi manifestat incă de pe atunci lucru care i se pare supărător mai ales când este vorba de muzică. Locotenentul Alexandru Dragalina este, crede el, exemplul cel mai potrivit în această privință: “nimica îl putea mulțămi ba chiar își ingrășea adeseori plăcerea de-a bagiocori și vătăma pe toată ființa ce- i venea in vedere (...) el trebuia sa născocească ceva (.../ataca pe tot natul după zisa lor bânățană firear cine ar fi fost tocma atunci cănd își bătu joc de cântările ardelene ca cum cele bănățene ar ft toate căutări de operă și de pesă teatrale". Protopoul Jacobenski (îl numește astfel cu toate că în însemnările pe cărți de la Herculane acela semna românește. lacobescu)'¹ este înfățișat ca un zgârcit fără măsură, prefăcut și lipsit de inteligență. Viclenia și zgârcenia sunt atributele sale. Ii face o vizită “frățească’’, așa ca între preoți, deși fusese avertizat că omul nu este de calitate și se convinge singur de adevărul acelor informații. In sfârșit, mai are un contact cu un localnic, de fapt cu o localnică, o țărancă, se pare, din Mehadia gata-gata să-l tragă în păcat. Virtuos, rezistă ba chiar reacționează luîndu-i apărarea acelui protopop atât de drastic înfățișat mai înainte și care fusese bârfit de femeie. A cunoscut puțini localnici așa încât, mărturisit, nu face generalizări dar este evident că nu a rămas cu cea mai bună impresie. In schimb societatea din stațiune i-a fost foarte bine cunoscută. Desigur, și aici avea simpatii și antipatii dar acestea din urmă, puține. Le și enumeră. Cel mai mult îl supăra locotenentul major în pensie De Rohonti “care era o caricatură de maimuță și nu scăpa nime din oaspeții de la Băi de a nu-i schimonosi prin caricaturi vătămăcioasă”. Au avut chiar un conflict dar Rohonti și-a găsit nașul căci la caricaturi Săvoiu, talentat la pictură, era un mare maestru așa încât i-a făcut aceluia o caricatură de care s-au amuzat toți membrii societății bune din Herculane. Chiar și rerspectivul s-a recunoscut. Totuși găsea că prea l-a schimonosit. Toate s-au oprit aici dar dacă Rohonți ar fi continuat atunci l-ar fi înfățișat în postură de hun sălbatic, ”ca pe zbiciul lui Dumnezeu cum numea la”ceput pe hunii strămoșii ungurilor care nu să pogora de pe cal nci cănd mănca nici cănd trebuia să meargă în treaba trupului”. Lasă de înțeles deci care ar fi motivele adevărate ale antipatiei. Aceleași 8. I.D.Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului,Timișoara, 1977, p. 174-176. 9. De pildă pe un Penticostar, Sibiu. 1841: Această carte iaste adusă bisericii Băilor prin sărguința domnului protoprezviter Dimitrie lacobescu. Constantin Țepeniag protopresviteresc capelan și învățători Mehadiei. Mehaia în 10-lea Iunie 1853. https://biblioteca-digitala.ro 123 motive le pune și pe seama unui doctor "cam iubitori de critică și mai cu sa mă asupra românilor" dar acesta și-a moderat atitudinea după ce a avut ocazia să studieze manuscrisele muzicale ale lui Sava Popovici și s-a convins că era un om instruit, iubitor al artelor. Desigur, celor doi li se alătura locotenentul Dragalina dar din cu totul alte motive, le-am arătat deja. In rest lume bună, civilizată căreia simte că i se integrează natural, după rangul și cultura sa. Cei mai mulți erau ofițeri cu familiile, câțiva funcționari din administrația bănățeană, finanțiști etc. Nu lipsesc figurile impozante cum erau consulul austriac în Serbia, consulul Prusiei, chiar și un locotenent-mareșal, generali. In ciuda faptului că suspectează pe Rohonți și pe acel doctor căruia-i uitase numele de ostilitate la adresa sa numai pentru că era român, majoritatea , toți ceilalți de fapt, germani, sârbi, croați , unguri nu par preocupați de așa ceva. Dimpotrivă, prietenii săi cei mai buni sunt , după nume, doi ofițeri germani, Wagner și Schwartz. Societatea, grupul lor, lumea bună era solidară pe criteriul de rang și în virtutea unor principii comportamentale unanim acceptate. Negarea lor ducea la excludere. Uneori Savoiu este obligat în virtutea acestei solidarități specifice să ia parte la “partide" care în fond nu i-ar fi fost pe plac cum a fost vânătoarea organizată de colonelul-consul Radosslavlevici. Si totuși întâmplarea aceea i-a adus faima de om prevăzător și înțelept. Plecaseră dis de dimineață pe un munte înalt și lipsit de apă, Hunca Camina. Cu toții l-au râs fiindca-și încărcase ordonanța cu fel de fel de mâncăruri mult peste ce-ar fi putut consuma de unul singur. Nici nu începuse vânătoarea, terminată de altfel cu un eșec, că ceilalți își terminaseră micile provizii. Acum se aflau pe un plai înalt, morți de foame și de sete privind cu jind la cele aduse de Savoiu. Acesta a avut desigur generozitatea să le ofere tuturor rezervându-și satisfacția de a râde ultimul. Ipostaza în care s-a dorit a fi și a reușit, din propria mărturisire, era aceia a lui Esop. Rădăcinile rurale dar și spiritul didacticist care-1 dominau se vădesc aici din plin. Toată povestirea pare mai degrabă una din pildele cărților populare sau o lecție despre modestie și înțelepciune ținută copiilor de școală. Săvoiu a fost cândva învățător la școala românească din Deva și asta se vede în tot ce scrie. Satisfacția i-a fost atât de mare încât, în text, principalul beneficiar al generozității sale, colonelul Radosslavlevici, este pus să repovestească totul și asta în public, la o masă oferită în aceiași seară . A fost declarat prim-vânător și lucrul nu i-a displăcut deși a afișat o figură plină de modestie. în general îi place să fie centrul atenției. într-o călătorie la Orșova făcută împreună cu înamoratul locotenent Papavița întâlnește o fostă vecină și colegă de școală a răposatei sale soții căsătorită în Banat cu un căpitan. Aflând că după opt ani de văduvie Săvoiu nu se recăsătorise aceasta îi aduce, în numele tuturor femeilor, văduve sau nu, omagiu pentru fidelitate mai ales că despre propriul ei soț n-ar fi putut spune așa ceva. Mai plăcute îi erau “partidele la monte”, excursiile în grup, picnicurile, unul descris în amănunt și nu fără talent literar. A bătut toți munții din împrejurimi și dacă descrierile de peisaj nu-i izbutesc în schimb elementele de ghid turistic abundă. Aflăm cam cât durează suișul pe cutare înălțime, cât coborâșul, dacă era drum sau numai potecă, dacă îl pot urca și femeile https://biblioteca-digitala.ro 124 și copii sau nu, dacă sunt bănci și locuri de odihnă etc. Este clar un comportament turistic. Orice prilej este bun pentru a călători. Fie ca face deplasarea de pomină pentru a-1 cunoaște pe vestitul protopop lacobescu la Mehadia, fie ca să-l însoțească în postură de confident pe Papavița, fie că pleacă într-un grup pe Ada-Kaleh, este mereu pe drumuri. Călătoria pe insulă l-a impresionat destul căci îi rezervă un spațiu întins. Si aici, ca peste tot pare să fie mai atent la oameni și la moravuri decât la peisaj. Are ocazia să-și exprime superioritatea, nu numai a sa ca unul venit din inima Europei, ci și a poporului său atunci cînd vorbește despre fruntașii turcilor de pe Ada-Kaleh care trăiau, după părerea sa, mai rău ca ciobanii români la stânele din munte. Totul e părăginit. Zidurile fortăreței stau să se dărâme, tunurile sunt ruginite, soldații mizerabili. Nici pașa nu arată mai bine. Nu avea nici măcar scaune ca să stea doamna ritermaisterului Bogdanovici, cafeaua servită din cești fără toartă frige degetele, singurul mobilier este o sfoară pe care fuseseră zvârlite alandala hainele pașei. Așa arătau acum temuții turci de care tremura odinioară apusul. De altfel ține să aducă reproșuri Europei că întreține în mod artificial în viață un imperiu degenerat când ar fi putut de mult să-l lichideze așa cum s-ar fi cuvenit. Si totuși în războiul Crimeeii i-a sprijinit. O rușine pentru lumea civilizată ! Aceasta este postura în care se prezintă Săvoiu pe Ada-Kaleh, aceea de reprezentant al civilizației într-o lume încremenită în barbarie, o postură la care se vede că ține mult. La un moment dat îl bâtea gândul sa scrie o monografie a Băilor și a început chiar să strângă informații . I-a stat la îndemână o “broșiură” ,zice el ,a doctorului stațiunii, Klein . Cartea aceasta a fost tipărită dar din păcate în bibliotecile românești accesibile nouă nu am reușit să o găsim așa că nu am putut-o consulta. Săvoiu se informase și în privința unor eventuale izvoare inedite. Auzise că la Cancelaria stațiunii s-ar găsi documente dar nu a mai ajuns să le vadă . TYaducerea cărții lui Klein început-o dar s-a plictisit fiindcă erau mai ales date geografice și medicale. Desigur, el ar fi vrut o monografie istorică care să vorbească despre epoca romană argument al latinității românești. De altfel toate aceste intenții s-au născut atunci când a văzut un grupaj statuar roman săpat în stâncă undeva pe înălțimea Ciorici ceea ce-1 duce cu gândul la măreția civilizației romane. Din păcate proiectul a fost abandonat privându-ne , foarte probabil, de informații prețioase. Textul său însă este el însuși un document consistent. https://biblioteca-digitala.ro 125 ANEXA BIOGRAFIA CAPELANULUI MILITĂRESC SAVAPOPOVICI SĂVOIU Tomul al noaulea, partea l-iu Despre întâmplările a țesaro-regescului capelan și asesor consistorial Sava Popovici pe anul mântuirii 18 sute 58 (paginile: 104-149) In Zemlin după ce sosirăm mai întâi mă mulțămii că mi-a mijlocit prilejul apoi mă ‘ngrigii de călătorie cu vaporul mai departe spre Orșiova. In această zi fusei norocos a face cunoștință cu mai mulți ofițiri ștabali' mai cu seamă cu tenente colonelul de genie și cu a sua familie (cu) care ‘mi petrecui magnific prânzul apoi, precum de la dânsul așea și de la alți d. ofițiri,căpătai comisiuni personale pentru magiore auditoriu² Wagner și alți ofițiri subalterni care să afla în Baie spre cură. La 3 oare după prânz în astă zi a 27/5 mă îmbarcai din Zemlin la Orșiova. In călătoria din Zemlin pănă la susnumitul orășăl aș avea mai mult de a’nsămna ca oricând fiindcă partidele cele rari asupra cărora frumuseță îmi pironii privirea spre cea mai înaltă mulțumire a ochilor ce abea putea răsbi în distingerea cea nemărginită a renumitelor și vestitelor tablouri în natură de-a deasupra și de-a stânga Dunării șerpuindă ce curma munții și făcea o perspectivă minunată. Și în contopirea ei pe la agerile colțuri a munților era uniții cu ceriul mai cu samă în această zi ploioasă când greotatea norilor împovărați de ploaie să pogorâsă până la poalele munților. Ba ici și colea eram păgubiți de cele mai mândre partide de stânci urieșe pe care ni le descriea comandantul vaporului și cu a căreia descriere seau istorisire eram îndatorat a crede și a rămânea inulțămit. La 6 pe 6 seara sosirăm în Simidria o cetate turcească a cărui învechituri ruginite imi trage atențiunea făcăndu-mă silnic la vătămarea privirii ce să desfătasă pănă într-aceia de sălbaticile tablouri ale naturii din nemărginitul univers. Eram mulțămit a o pierde cât să poate de repede din vedere ocupăndu-mă cu altceva. Măcar în astă călătorie de 18 oare avui o șoțietate mizeră. Un boieriu cu a sea familie era întreaga desfătare ce-mi mulțămea oarele din timpul serii și al nopții. Toți ceilalți pasageri erau neguțători, oameni fără de spirit. Mai era niște persoane care conversa numai cu căpitanul vaporului apoi și o familie mare și nobilă care să arăta numai din când în când rămânând de-a pururea închisă în cabină cu băeții și băeate care nu avea păs a să acunde ca cele 2 grațioasă domnițe ce era idolul poporului și al zilei. La 6 oare dimineața (am ajuns) în Brăncova și la 9 oare tot în această zi a 28/5 în Orșiova Germană.³ Eram îndreptățit a călători cu delegeanțul din Orșiova la Mehadiea respective în Băile Erculane de lăngă Meh(adia) însă fiind toate locurile de ședință însusnumitul delegeanț (ocupate) fusei nevoit a rămânea pănă ‘n zioa următoare. Cunoscuți în Orșiova nu aveam dar făcui numaidecât (cunoștință) cu fratele cap. Miletici, un capitan la vaporul “Minerva”, mai fiind amintitul capit(an) de marină însoțit cu primtenentele* Danci și tatăl lui, românii adevărați. îmi petrecut unele oare cu dânșii destul de mulțămit. Apoi mersăi spre ‘nfâțioșare la stațione-comando al locului care era M. general magiore Eberhard pe care neaflăndu-l acasă așteptai pănă ce mă întâlnii cu adiutantul lui care mă... ⁵ de la numita reprezentăciune 1. Ofițeri de stat-major. 2. Magistrat militar 3. Se referă la orașul Orșova cunoscut astfel spre a fi deosebit de Orșova Turceasca care este de fapt așezarea și fortificația de pe insula Ada-Kaleh. 4. Locotenet de clasa I, un grad intermediar intre locotenent și locotenent major. 5. Text ilizibil. https://biblioteca-digitala.ro 126 insă eu nu mă odihnii pănă nu dădu i față cu dănsul încunoștințându-l despre vremelnica petrecere in vecinătate(a) lui înmulțind garnizoana cu un individ milităresc. Apoi, rentorcăndu-mă la cortel fusei norocos a mă ‘ntălni cu vechiul paroh al Orșiovei care’mi mijloci soțiaciune pe oarele ce aveam de-a sacrifica singur. Apoi mă condusă de-ain arăta ornamentele Sfintei Biserici Ortodocsă de aci și alte ce nu prea avea așa mare ‘nsămnătate nici era de o deschilinită valoare insă in simplicitatea lor merită laudă. Biserica peste tot negrigită, apoi că nu avea palamari ori de avea era vechi ca și parohul locului a căruia fii erau căpitani de clasa I. Seara o petrecui cam singur pănă ce să adunasă susnumiții cunoscuti cu care cinarăm păstrăvi de Dunăre și beurăm vinu(l) ala maghiaraltâr prolungind discursul până cătră miazănoapte apoi ne retrasărăm la odihnă. In zioa următoare, 29/5 călătorii cu amintitul delegeanț din Orșiova lângă Mehadiea in Băile Erculane seau . după pronuncirea popului roman de act, "Băile lui Iorgovan".'' La 1 pe 3 oare după prânz mă ntâlnn cu renumiții bărbați auditoriul ștabal Wagner, (almaistăr de iăi.bel Giunvald șt alții cărora catalog va urma mai la vale după cum ii mărturisește catalogul canțclarii militară. După ce mă așezai la cortel mă 'nfățioșai la magiore de piață și comandantul Băilor apoi la doctot ui milităresc și-mi primii ordine de cură căt pentru beut atăt și pentru scaldă, mă apucai cu a jutorul lui D-zeu de cură in Băile Erculiene. Dimineața la 6 oare, după ordinea doct(orului), cura de beut și să trăgăna pănă la IU oaie pănă ce luoam cua ntitatea de apă din fontana lui Carolus’ crescând pe toată zioa câte un pocal până ce o sui la 30 de pocală apoi inapoi pentru că era lucrare destul de proporțională. La IU oară eram îndatorat a merge in Baia de Scaldă a lui Ludovic¹' și a lămănea 1 /4 de oară intâiaș dată apoi tot mai mult pănă ce o înaintai la un grad nepurtabil. Apoi ina sfiămută in alte băi mai lungi precum era baia lui losifdin care căutam a bea și după piănz dară târzim; spre ’nsărat, așișderea crescând măsurile pe zi pănă ce agiunsăi la 12 pe zi apoi inapoi iară pănă la 4 pe zi. Insă scalda rămasă tot aceia numai ce aveam indatorință a număra cel mat puțin la 40 de scăldături și in restimpul curei a trăi moderat inti u toate măsurile și beuturile pricmitoare de învărtoșare. Insă mai aveam de a sacrifica 2 păiți ale zilei pe picioare preomblânu-mâ prin aierul cel fin, subțire, de munte. Pănă la 3-lea iunie nu simții nici o lucrare. In această (zi), 3/6, mi să desfundă amăndoauă urechile și se descăucară cleiul seau masa din urcchie în forma unei boabe de fazole insă cu mai mult mai vârtoasă ca fazolea. (In) 6/6 întâlnirea cu parohul din Plugova asesor de consist(oriu), loan Dimitrievici și cunoașterea mai deaproape a însușirilor scale in a cărora urmare inchiarăm amițiție eternă. In 15/6 inchierca curei de beut din fontana lui Carolus și strămutarea la alta, a lui losif. Din fontana lui Carolus beui cvantitatea următoare, adecă: Din 6/6 pănă la S /6 și pănă la 12 păhară pe zi in 5 zile. Ziua: 1 2 3 4 5 Păha(ară): 4 5 6 7 8 De la 8 pănă la 12 pocală in restiinp de 10 zile: Ziua: Ziua: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Poc(ală): 8 8 9 9 10 10 11 11 12 12 Apoi in 10 zile căte 12 păhară pe zi. 6. De fapt numai o anume baie, baia romană din Herculane era numită “Baia lui Iorgovan”. 7. Este vorba de actuala baie Hebe numita odinioară nu “Carolus’” ci Carolina (Karloninenbad) 8. Actuala baie Apollo numită odinioară Ludwigsbad 9. Nu am reușit sa identificam care anume baie și când a purtat numele de losif. https://biblioteca-digitala.ro 127 Iară din fontana lui losifam beut amestecai cu sare din baia lui Carolus din Bohemia in 5 zile. Zioa 1/4, zioa 2/6, zioa 3/8, zioa 4/10, zioa 5/12 (peste tot 398 de păhară de 1 fărtariu apă minerală) și după aceia iară înapoi de la 12 păhară pogorăi la 4 cu care-mi închiaiu cura de beut. Dară pentru scaldă îmi mai lipsea încă 2 septămâni. Drept aceia fusei nevoit a-mi mai preolongi licenția și pentru al 2-lea saizon cerând o altă licenție încă de 10 septămâni lăngă cele 3 luni și în ast chip îmi împlinii și cura de scaldă în Băile susamintite după ordinăciunea doctorică pe a căna ‘mi pusesem toate puterile speranții după Domnul-Zeu și a susnemărginitâ spriginire ce o căutam totdeauna în casa Domnului vasăzică în Biserica gr. ort. de-aci despre a căruia însămnătate lipsește a însămna ceva spre știință și judecăciune. Biserica greco-răsăriteană din Băile lui ErculeM Cănd pentru întăia oară auzii că să află bisărică de relegea mea îmi încântă toată amoarea simțiului religios și cu mă aflai fericit în toate dominecile și sărbătorile cercetăndu- o după cuvința preoțească. Una mă făcu nemulțămicios și adecă: săvârșirea sf. liturghii în limba română prin un sărb ce nu vorbea nici ca un prunc (de) 2 1/2 ani această limbă binecuvântată de spngmitoriul ei. Dealtmintrelea ca sărb era destul de capaciupeste limba sea. Eu nu-l numesc aicea “în Hs. frate”, înțelegându-să de sine ,însă zic un sărb ce nu avea nici închipuire despre limba în care să (ine știutori învățând pe semne de la alt p. sărb a ceti cu slove ‘nrudite, chirilice, care la sârbi cu totul altmintrelea răsunăcioasă, d.e. “ă” să răsfiră ca “o” Drept aceia ei nu cetesc: "Căile mele vezile Doamne!" ci “Co..." Un scandal învălit in veșmântul păcatului. Eu mă sfiesc și rușinez a peta această foaie prin însămnarea smintelelor ce căuta a auzi o ceată mare de boieri și cocoane din Valahia și din Moldova cum și-a multor bănățeni și ardeleni nededați cu astă limbă ce vătăma nu numai auzul dară chiar și D-zeeștile rugăciuni le turbura prin schimonosirea tuturor cuvintelor din Sf. liturghie ce nu o putea pricepe nime afară de cunoscătorii ei,preoți și mireni, de care nu era lipsă în amintita biserică. După ce se ‘ncredințiară românii din Băi cum căpreoțelul sârbesc nu e parohul bisericii ci un pațient ce venisă la cură cu o boală cunoscută..., ce fără de aceia încă și afară de de biserică era în toate soțietățile urgisit, fusei într-o zi la o masă de o ceată de boeri și madame poftit a liturghisi o dată rumănește cărora le răspunsei: “Eu am venit la cură. în Mehadiea este paroh ul Sf. biserici Protoerei lacobescu. Eu nu am drept a mă amesteca im foncțiile lui ne fiind din al seu protoprezviterat, tânguească-să seau arate-și a sea nemulțămire curioșii seale. Eu pricep Sf. liturghie și în limba sârbească ca și rumânește”. Si altele aseminea le răspunsei măcar că sus numitul părinte sârbesc nu merita spriginirea cu care-l apărai luînd în considerăciune limba sârbească. Aceasta mă ‘ndemnă numai din cauză că boierii și cocoanele noastre moldo-roinâne învățați a porta pe preoți cu despreți, “afară de biserică”, să credeau a fi în miezul patrii lor pănă ce le destăinuii deșciplina și regulile pastorali ceva mai poleite decât a fraților de peste Carpați pe care le ascultară cu gurile căscate. Si tocma cu atâta mai tare eram de-a pururea supărat la toată ocaziunea pentru predicăciuni și liturghiere în limba rom(ână). Si fiindcă să sporisă vorbele ca ciupercile pe muntele Domoglid im luai o trăsură de la ostărie lăngă 3 fl. m.c. și nutremănt la vizitiu și cai strapațai din Băi la Mehadiea și fără de ‘ntârziere mersei de cercetai pe amintitul protoerei lacobeski în Mehadiea. în rândul sicretelor și a defăimărilor auzite în Băi nu mă amestecai nicicum la ‘nceput ci numai frățeasca cercetare însă văzăndu-l surprins și intr-o perplexitate necunoscută strămutat ,nu știu din care cauză, ocupai locul ce mi să recomensă și începură a-și descoperi 10. Edificiul păstrat până astazi datează de la mijlocul veacului al XlX-lea dar el a fost precedat de altele mai vechi.vezi I.B.Mureșianu, O afirmare românească: biserica de la Băile Herculane din 1803, ctitorită de protopopul Nicolae Stoica de Hațeg, în “Mitropolia Banatului”,XXVII (1977), nr. 7-9, p. 494-504. https://biblioteca-digitala.ro 128 că parohienii lui cu vro câteva zile mai nainte vrură a trece toți la relegea catolică, nu la Sf. Unire¹' ...și cum s-ă ‘nbrăcâ în veșminte respective în felon și celelalte ornate negre..și cum că a predicat, ce apăsare a făcut la inima sa parohienii cei fără de judecată vrănd pentru niște lucruri spețiali a-și lăsa fiecare legea. Eu îl întrebai ce prim tecst seau motto a luat la deșchiderea acestii predici atât de ’nfocată. îmi respunsă: "întristat este sufletul meu până la moarte". încă-l mai întrebai despre materialul cuvântării care îmi și dădu ocaziune a-i biciului ideile desvoltate subt potcapiul pe care pun confrații noștrii sărbi și bănățeni on preți sublim. După ce-și săvărși poveștile ce mă făcea să casc ascultăndu-le fusei omenit cu un păhăruț de șligoviț și păne de casă. Mai bine de 1 oară trecu șt omul meu tot nu mai era gata cu drojdele ce le amesteca temăndu-să că eu sunt trimis ca...cercetători încâlciturilor escate întră sine și poporul seu despre care nici mă 'ngrigii atâta a le afla rădăcina ci că viu din Băi ca să dau vizita cuviincioasă arătând seau descoperindu-i părerile a publicului grec. răs. român care făcea maioritatea în Băi cum și despre cele mai sus atinsă. Omul meu care până ntraceia mă ținea de trimis în comisiunea ce era deșchisă își înschimbă părerile seale șt cu o față zâmbindă strigă pre una din ficele scale și porunci a așterne masă pentru noi 2 in casa primă unde-mi primi vizita. Eșind domnița grațioasă din cămara a 2 din lountru și lăsiând ușiea deșchisă zării în lountru cămării o masă mare așternută și inzâstrată cu luxoasă și lucitoare vasă pline cu vin și apă acră, cofetării, zăharicale și poame, după ușe mai multe fețâ de femei și în feliurite colori de haine femeești și vro cățiva bărbaț(i) ce mi să părea a fi ofițiri. Sațietatea nevinovată crezând ca și eu sânt un conoaspăt nu să sfia a să arăta prin crepătura seau lumina de la țiținile ușii. Văzind că omul meu a ordinat pentru mine a să așterne o măsuță seperată (“măsuța pisicii") pe cănd în lountru era așternut numai atâta ‘mi îdesă părerea-mi a crede că nu sunt vrednic ori nu a avut voință a-i cunoaște sicretele. Pentru aceia hotărăsă singura aduce un sacrifîs șezănd înpreonă cu mine la măsuța seperată (“Katzentisch") după pronunțiunea germană.. Cum văzui această proșituire îmi luai pălăria măsurăndu-l numai cu ochii și zicându- i: "Foarte frumos mulțămesc Dom(nule) Prota de-atăta dragoste cu care disticionezi (deschilmești) chiar în fața semnelor văzute!" “Ba, ba, Doinn(ule) P. îmi vei face o nespusă bucurie a mă’nsoți la masă". “Frăția ta și alții... poate că veți avea bucurie de a mă vedea la... eu însă nu, fiindcă nu spre aceia am venit. Ertațipentru că v-ani supărat cu cercetarea frățească și adio !” Mie nu-mi vine aminte cuvintele cele lingușitoare și cu doaă ințălesuri ce le primea ca cele mai sublime complimente pe care mi să pare că mai mult le-a priceput fetele și cuinnații seau și ginerele lui ce era un sargente. în sfârșit eu îl părăsii însă cu o față albă de palidă ca acelora ce să’nchisă ca cloțanii in magazin și numai la ultimo “adio" să arătă mărturisind o fățarnică desplăcere. Eu însă mă șuii în trăsura ce aștepta afară și mă rentorsei spre Băi. însă ca să vestească a lui neghioabă proșituire niersăi in crăcima a de peste uliță cu casa parohială ceva mai spre Băi și acolo ospătai astfel căt ii săltă mustața ospătarului cănd plătii cât pentru vizitiu atât și pentru mine. Mai mulți d. ofițiri ce era față intră carii era unii rumâni nu mai curma cu admirarea ordinând alte mâncări din care numai gustam înâpoindu-le după etichetul cel mai nobil numai ca să ințăleagă că nu sunt un smaroțer, să-i ling eu blidele cu ce rămâne de la masa magnifică. La masă să deșchisă o dispută intră ofițiri tocma pentru omul meu fără ca să știe cum că eu de’acolo venii. Aci să adusă unele sicrete a amintitului protă pe tapet desvelit seau 11. Din alte surse istorice nu se cunoaște o astfel de intenție a populației din Mehadia. Această localitate se afla în circumscripția Graniței Militare în care nu se cunosc tentative de prozelitism catolic. Mai probabil episodul trebuie legat de anumite animozități mărunte între protopopul lacobescu și unii credincioși în “rezolvarea” cărora va fi intrat și o astfel de amenințare. https://biblioteca-digitala.ro 129 deșchis. Din. parte-mi nu-l defairn pentru aceia scurtă privire cunoscându-l și căutăndu-l în față și zicându-i: “"Fericiți cei săraci cu duhul!”In a cărie urmare să mulțămi crezind că-i laud blăndețele seale cele nemărginite. După prânz mă rentorsei la Băi mulțămit și îndestulat cu esperența zile(i) prezentă care mă costa mai mult ca 10 zile curente dar nu-mi păru rău învățând a cunoaște un bărbat mai mult în șirul acelora ce n-au nici simțiminte nici nacionalitate (pentru că sus amintitul deși porta un pronome slavic bunăoară ca mine, era rumân dar ce feliu de rumân ? Ca acela din Evanghelie care de D-zeu nu se teme și de oameni nu se rușinează). Mai în toate zilele cam auzim proverba ‘nlățită ‘nlume, “Nu tot ce e galbăn e aur” și tot nu ne ‘nvățăm a le cunoaște când o inimă adevărat rumănească ‘ntălnește cu una falsă seau vicleană. Amăgitoriul râde și cel amăgit necunoscând cu cine are de-a face trăește mulțămit și ‘ndestulat pănă ce i să lămuresc ochii de ceața amăgirii dar la mulți e prea târziu. Drept aceia e bine a cunoaște și a le ‘ncredința prin mai mulți cunoscuți despre acela căruia ai să- i descoperi sicretele. Doauă zecimi de ani trecură de când auzii din gura unei neveste țărână la nunta sore- mea, Maria, nește cântări de horă ce le cântă pănă jioacă. lini pare rău de mărimea cuvintelor zăuitate pe care le puteam însămna dacă nu mă stăpânea măgăriea rușinării. Eu nu-ini poci aduce aminte începutul cu care descriară țăranca apărarea adevărului, atâta-mi aduc aminte că ‘nchiară jocul cu următoarele: Păn trăești bădiță ‘nlume Adevărul nu ți-l spune Nici la tată, nici la mamă Nici chiar la soțiea ta Adevărul nu ți-l da Și-i avea viață bună. Voi regreta pănă voi trăi că nu me-am dat nici atâta osteneală (a) aduna stihurile populare barem de prin acele sate unde de mai multe ori mai puțin eram cunoscut, a cărora origină însămnătate mă adusă de multe on la cugetări adânci și adevărată admirare. Să ne-ntoarcem la biografia din Băile Erculiene unde după ce sosii fusei invitat la o partidă de monte “La Sf. cruce”'², o călătorie de 4 oare. Insămnătatea locului provine de acol ca un ofițir austriecesc să bărăcă prin stânci căutând țăvi de pipă, vasăzică mlădiță seau bastoane de vișin care sănt unele o raritate. Nenorocitul alunecă de pe o stâncă și căzu din stâncă ‘n stâncă pănă ce să fărâmă în inii de bucățele a căruia rămășiță ori le-a mâncat vulturii ori a căzut într-o crepătură de stâncă că nu l-a aflat nici jiumătate. Spre neperitoare amintire să ridică o cruce pito-rită după stilul bisericii greco-ortodoxă (ca cum nenorocitul ar fi fost de altă confesiu-ne). S-a făcut , după putință, și o cărăruță de picior insă cu mare greotate de a o sui mai ales pentru aceia care nu să pot lăuda cu picioarele pe la partide de monte. După rentoarcere de la amintita partidă în Băi fusei surprins de cuvioșia sa parohul din Plugova și de a sea familie care venisă pe vo câteva zile la fratele lui,George Dimitrievici, care era secretariul comandantului de Băi D. inagiore Laipold. Cu amintitul paroh deși mai la ’nceputnu-mi varsai toată umoarea ca la prota lacobenski unde șezui între 2 scaone pănă mă duru și creerii capului. După ce văzui că fratele Dimitrievici e ‘nbrăcat în avevăr în veșmântul român și are inimă romană mă lăsai în mai multe convorbiri. Apoi ne așezarăm 12. Este vorba despre crucea așezata în locul “Crucea Albă” de pe muntele Domogled. O legendă cunoscută astăzi în Băile Herculane spune că ea s-a pus în amintirea unui ofițer care ar fi făcut un pariu cum că este în stare să urce cu calul până acolo. Locul este înalt și stâncos și dedesupt o prăpastie foarte adâncă. Ajuns sus ofițerul a tras un foc de armă pentru a-și anunța faptul celor de jos, din stațiune. Calul s-a speriat și l-a azvârlit în prăpastie. Mai aproape de eveniment, Sava Popovici știe o alta variantă pe care nu o putem nici confirma nici infirma. https://biblioteca-digitala.ro 130 la adăpost că ncepusă a ploa. La aceia masă să așăzară și mai mulți boeri din Moldo- România care începură a să plânge la al lor cunoscut părinte încă din alți ani despre necinstirea Sf. Liturghii prin un necunoscătoriu de limba romană și cum că comoditatea mea nu mă ‘ngăduie a le liturghisi barem odată pănă sunt în Băi. La tânguirea lor le răspunsă togma aceia ce le zisei mai eri, alaltăeri că e ne posibil fără licenție de la arhiereul diețezii în care să află capela seau biserica în care este necesară funcțiune prin preot din altă diețeză temându-să a nu fi preot suspendat seau casat. Seara la cină mâncândpăstrăvi ce mi să părea ceva cam prea pipărați... va să zică ceva prea scumpi, la tânguirea amintitului paroh zisăi: “Căci nu am o plașcă seau năpastă, atunci nu v-am mai roga cu dinarii în mână ci mi i-am prinde singur’’. La a mea laudă i să părea că vorbesc prea mult și agiunsă vorba la rămășag zicând amintitul p. paroh că-l mânca nefript de voi putea prinde batâr unul. La aceasta rămasă și eu râzând mă ‘nvoii. Si toată noaptea, fiindcă pănă și Cerna era neagră de turbure, îmi procură pănă ’nzioă mregea de pești seau plașca și o luai pe apă ‘nsus de unde începea Băile crezând că din jos de Băi ,nu poate fi nimica. Dar mă ’nșelai că tocma din jos de Băi ceva mai depărtișior ca unde începui a pescui sănt cu mult mai niulți pești și de o mărime ‘nsăinnată care es din Dunăre și o ia pe Cerna cea limpede 'nsus. Aceasta mi-o povesti un țăran ce lucra la podul de peste Cerna dară era prea târziu și apa începu a se limpezi . Drept aceia căutam a mă grăbi și a-nii strânge toate puterile firești spre a nu rămâne de minciună. Cel mai întăi vânat era la un font de greu. Buc uria mă ncăntă și eu strigai celor de față ce mă ochia și deochta: Din acesta arc ce mânca fratele Dimitrievici!" Mai prinsăi unul ceva mai țapăn ca cel dintâi șt 3 ceva mai micuți apoi să limpezi Cerna și eu mă rentrosei încoronat cu că șei ga rea ră mă șagul u t. Mulți să interesa de rămășagul nostru pe care eu nu-l pricepui bine. Amintitul paroh zisă: 11 mănânc nefript dară nu șt nefiert. Pentru aceia când il dădui pe o tipsie îl louă mulțâmindu-sâ după ce mai ceru unul apoi chiemă pe comnată-sa, soțiea secretariului ,rugand-o ca să-i fiarbă. Noi încordarăm ochii zicând: “Așea să țin pe’aicea rămășagurile l Frate, frate, brânza e pe bani, (ine-te de făgăduință''.L‘ale mele pretenții imi răspunsă: Frate Savo, eu nu-ți fac nici o nedreptate, eu mă țin de cuvănt, eu nu m-am legat că-l voi mănca nefiert. Așadară lasă-mă’npace și mai bine dă-mi și pe ceialalți”. Cu de-a sila-mi mai răpi unul apoi doi îi dedui maiorului și cei 3 îi măncarăm noi toți trei, ei 2 frați și eu. Dară și pănâ-i mistui răni cu culeșe pe cum zic muntenii pe-aci la mămăligă se escară o ceartă humoristică. Amândoi frații căsătoriți împărțiri peștele cu femeia respective cu soțul. Eu ca văduv nea vând cu cine, mi ținui partea întreagă fălindu-mă că n-are nime drept a să atinge de... parte-mi proprie măcar că numai unul aveam pe cănd amăndoi frații erau îndatorați a ‘npărți cu femeile lor. Nu doară pentru că nu aș fi mai avut 4 zvaț. pentru de-a mai cumpăra și a mă hrăni fiind un delitant mare din a mea pruncie ci pentru pasienția ce o aveam și petrecaniile și râsul, secaturi și alte conversațiuni huinoristice ce să eschiază în urmarea acestor întreprinderi. Buneoară ca și de asta dată ca fratele Dimitrievici pe la toate întâlnirile și adunările îl omenea cu pești nefripți, iară cătră mine: “Fieștecare cu peștele - vezi de te fă vănătoriu de oameni...dară ce feli de oameni? Care umblă singuri după vânători e de prisos a o numi vâna re." In 21/6 mi să pierdu ciucurii de pe pălărie. Nu știu de i-a furat cineva ori singur, salutând ici pe unul , aci pe altul afară de militarii seau soldații care să mulțămea cu salutarea cuvincioasă. In viață-mi n-am pierdut ceva de pe mine, poate vreo năframă de bosonari și aceia a ‘nsămnat proprie negrige seau nebăgare de samă. Paguba abea era de 6 fl. și să fiu pierdut orice de mare preț nu ine-ar fi părut reu. Cauza pentru care îmi părea atâta de reu fără folos era, parte că umblam ca cel degradat, parte că nu să putea cumpăra alți ciucuri seau și corji, ruje militară fiindcă de acest feliu de egalizăciune nu numai prin togmire anume puteani căpăta de la unifonnăciunea militară, în alt chip nu. Cu norocirea că aveam și pălăria de paradă luoată cu mine și cum purtam pe aceia cănd din întâmplare https://biblioteca-digitala.ro ___________________________________________________________________________________131 aveam de a mă 'nfățioșa cu oameni onești precum, cu tenentele marșal Popovici, cu colonelul conzul aust(nac) din Beligradul sârbesc și alți ofițiri stabali luoam totdeauna cea de paradă. De-a mai afla ceva despre lucrul pierdut nu mai puteam avea speranță de vreme ce nu știam perdutu-i-am singur mănecănd la preumblare prin pădure, dumbrăviță și potece practicabili ori mi-ea furat un proletariu evreu ce nu avea număr la mulțime și fură de fație pe a cărora portare nu da nimene un paș în Băi măcar că erau alungați de turci. Ochii tuturor erau pironiți asupra acestora cănd intra în cafenea seau în ostărie. Să poate dară fiind noi și lucind tare o bătut rău în ochii cuiva. In 22 / 6 fusei invitat de ritărmaisterii¹³ Bogdanovici și Fredigoni în montele Cehiului (în această zi nu plouă după masă) cale de 1/2 oară a sui și fiindcă acolo nu puteam căpăta alceva decât lapte, brănză și unt să ‘ngrigiră madamele ce era destul de număroasă, mai tot atăte căt și bărbați, vin și șampane (vin unguresc ce face tocnia aceia lucrare ca și șampania numai căci e o preparaciune falsificată) . Aceste beuturi fu pregătite și cumpărate de cătră bărbați a cărora servitori le și cărară pănă la locul de petrecere unde ne lăsarăm toți pe iarbă verde odihnind mai întâi apoi dând după mâncări și beuturi. Din parte-mi nu le făcui pagubă fiind ceva bolnav în urmarea pescuirii ce mă struncină prea simțibil căt o simții un timp destul de lunguț. Partidele au totdeauna interesul lor. Jiunii ofițiri și jiunele dominșioriță erau cureatorii (ori croitorii) de planuri, apoi părinții iubindu-și fii eară socoteau ba și ziceau: "di ce să nu le dăm voie seau să le facem atâta plăcere seau desfătare cănd ei sunt fromșețea ce pe noi ne ‘nfromsețează și care crescători ne simțim și făloși cu dânșii. Cu destulă grijă și trudă i-am crescut și cu nevoință le-am procurat educațiunea de față cu care după prudenție ce-i mândrește în fația lumii și atunci vor fi fericiți și noi mulțămiți”. Aceste cuvinte le rosti o mamă cultă pentru fii și ficele seale, prima fruinsețe ‘n Băi. Familia aceasta era sărbă ,grec. râs. din Banat, nu știu din ce loc, destul că să fie tare avuți. Pentru aceia se lingușea mai mult tenentele marșalul Popovci, ca primtenentele Papavița, ca înamorații fragezii coconiță și pănă la urmă nici unul nici altul o ‘ncredință. Câci părinții voeau pe (căruntul) tenente marșal pentru renume și nume, tânăra iubea pe blondul jiune asemenea sărb, pe tenentele de flotilă adjiutantul Papavița. Asta e cauza partidei, ca să esă din ochii bătrânului amante și să-ș(i) petreacă odată cu acela adevărat amante căruia îi gratifica cele mai vii cochete ce balsama nu numai pe amintitul june cătăndu-i în ochii cei mari de azur ci chiar și pe amicii și amicele ce-i însoțea. De soiul acesta aveam în astă sațietate mai multepărechi care abea să legăna pe picioare de durerile săgeții lui Cupida însă nefiind giuste le alăturez și trec de ceia parte unde povetea bătrânii pentru fii lor fără ca să auză ei ce să vorbește pentru că tănării jiuni și jiune că deschilini îndată după sosirea în monte. își căutară un loc netinos după coliba cehiului unde sâ jiucară de-a amanetul și de-a bărbănacul și altele, părechie cu părechie ca să nu să nască oarecare ne’nțelegeri seau împărechien neplăcute. Iară pănă atunci părinții și cei chiemați la astă partidă frumoasă să ‘ndesară pe lângă corfele și țiecherele pline hrănindu-să ca cei despenzați de toată grigea. Din a cărora bună voință fiind servit cu toată reverința mai pre sus de cuget căt mă ‘ngrețioșeam de mândrite complemente a lui ritm(maister) Bogdanovici și a sârbei bogate (care mai mult ca oricine să ‘ngrigea de mine). După ce jiunii și jiunele se săturară de alergări prin iarba cea de coasă sâ apropiară la masa așternută și să nutriră de-a valma cu jiunii respective cu aniorezații lor pe cănd părinții lor precum și persoanele invitate la ast divertisment povestind și deșertând pocale de vin marmaziu întinerea. Deodată să rădicară toți și să depărtară apocăndu-să mână de mână în forma horii. Unul luci o năframă și alergă în jiurul horii din afară zicând: Nu te uita înapoi Că te bat pănă te moi. 13. Rittermeister este un grad ofițeresc în cavaleria austriacă. https://biblioteca-digitala.ro 132 Ce gust și plăcere păntru tănării neobositi care cum văzură pre cei vechi petrecăndu-și se lăsă fără de ‘ntărziere de măncat și să acățară presărati jiunii de madame și jiunele de domni și apoi te (ine copilepănă pe noapte căt abea văzurăm potecuța întorcăndu-ne acasă. Esperința ce o făcui aicea e aceia: că cei bătrăni odată se hărnicesc bine și fiind în oareșcare fierbințeală mai cu seamă la aseminea sociațiuni sânt cu mult mai voioși și humoristici apoi și în cheful propriu cu mult mai îndelung țiitori decăt cei tineri, ce îmbărbătează îndată mai cu samă dacă din întâmplare a căzut o jiună fragedă pe mănile unui jiucător pătimaș ii mănâncă și viata seau îi cauzează chiar și moartea. Esemplare în privința aceasta avem de prisos. Si fără de aceia o știm că cumpătul tinerețelor nu să poate modifica de agiuns și mă tem foarte că una din coconitele astei soțietăți a tras urmări triste petrecăndu-și puțintel, asudând și apoi recorându-să în aierul cel pătrunzăcios de monte. Tot îi mai bine cănd sânt părinții de fată și după căsătorie bărbatul. Lor, mi să pare, le pasă mai mult de vieața unei ființă fragede care e amețită și aborită în amoarea jiocului, încă ie proprie orbire , nu-și vede nici chiar de cea mai înfuriată moarte. Era să-mi însămnezi mai sus numele și caracterul fîeștecăriipersoane civilă seau militară din sotietatea cea mai defronte întră care mă număr și eu și eram însărcinat a mă 'nfățioșa pretutindenea în adunările seau petrecerile cele nevinovate pentru care contribuirăm la ‘nceput precum la așezarea unui chimval cu care consuna și marșiuri române la bandă și altele. La balul ce-l dedusă în zilele trecute contribuia in dar nu m-am înfătioșat. însă la concerturi, totdeauna. La toate ocaziunile eram văzut ca un ofițir șt stimat ca un preot. Eu îmi petreceam cu toți și toate fără de-a vătăma ori una ori alta. Numai de madamele bănățene mai cu samă cele de viță ostășească a grănicerilor și mai cu samă de sărboici care simpatiza pe față aveam respect căci nu de puține ori îmi suci și-mi învârti creeri în cap pănă la căpiere. în nenumărate rânduri tisei cătră mine însuși: "Dacă nu-țt vei pierde mintea aicea, atunci nu o vei pierde nicăire!". Urmează așiadară catalogul sațietății cu care-mi petreceam mai de multe ori. 25/6 1858. Din saizonul prim Domn(ul) tenente colonel din reg. bănățean Ștefan Trauș cu fiișoriția grațioasă Dom(nul) auditoriu stabal losif Wagner Dom(nul) ritmaister de la regim(entul) al 7-lea de gendarmi ,Iulius de Sedrigoni Kriketalmaister Bek de Grunuiald Primatenentele Miletici din regim(entul) Kuloz, nr. 31. Capt. Pavlovici Alexandru, reg(imentul) de linie nr. 52. Tenente Bela Marton de Berethe, regimentul de linie nr. 52. Tenente losef Nozek din regi(mentul) de arti(lerie) nr. 12. Felceriul Matias Bohon din regi(inentul) de ulani, nr. 2. Tenente colonel Anton de Winkler reg(imentul) de husari, nr. 4 Tenente Tkodor de Garavitza geni. Academie. Capitan lohan Schumanca din regimentul granicerec nr. 14. Tenente Lotka de Crossing din regi(mentul) grăniceresc nr. 14. Tenente Schivan lancovici cu soție, din regi(mentul) grăniceresc nr. 14 Doct(or) de mediț(ină) Anton Tissinge cu soțiea și fica, din rei(mentul) grăniceresc nr.14. Capitan Hainrich baron Hundt din regimentul de infanterie nr. 13. Tenentele Alexandru Dragalina din regimentul de infanterie nr. 13 Căpitănița (și 2 fete române) Maria Negrei, regimentul de infanterie nr. 13 Tenentele Alois Krause din reg(imentul) de infanterie nr. 29. Comisărița din Biserica Albă, Carolina Diomely. Veduva lugojană Anna Dworzak Soțiea Direc(torului) de Finanț a Timișoarii. https://biblioteca-digitala.ro 133 Sofiea căpitanului de cor(vetă) vapoare Amalia Milhtic geb. Matresad. Profeserita Cecilia Melcher geb. Lukinic. Contrahend de dare lohan Daicovich. Tenente Bernhard Buschics gr. inf. regiment nr 12. Comisar de poliție din Panciova Vincenz Devernia cu sotiea lui, o pancioveană, Elena Paics cu a sea fiică și altă domnită, Sera fila Stefa novici cu o băe(ică grațioasă. Moașa cetății Panciova, Ursula Wischniowsky. Primtenentele lohan Maitzman cu a lui fică văratecă. Primtenentele din regimentul tit(elian) Peter Vardai. Un oficial al socotelilor militare din Timișoara, Mirco Vuiet ici. Prim tenetele Atanase Curescu din regimentul gradișcanilon Un am blocat din Timișoara, losif Fleischer. Tenente Georg Ljubinkovici von Peterwaradin Regiment. Maior Franz GrafWelsersheim cu so(iea și fica , regimentul necunoscut, locuinta-stătător in Cluj. Un ofifial al socotelilor din regimentul iliric Banal regiment, Pantelimon Marcovici cu so(iea. Aceștia sunt din seisonul întăiu care cum a sosit în Băi și am făcut cunoștință cu dânșii, cea mai mare parte sărbi de confesiunea greco-răsăriteană. Lăngă aceștia mai urmează o ceată însemnăcioasă dintră aceia care a cercetat seizonul al doilea. Numele Domnilor acestora sănt: C.R. collonel și pentru Serbia General Conzul D.D. Teodor S. Radoslavlevici cavalirul de Posava enpreună cu sotiea și doi fii. Maiorul humoristic din Carlovitz, Javrici. Capiten și burgermaister din Gradiska, Milic. Căpitanul din regimentul nr. 31 al baronului Kuloz, Maximilian von Schwartz. Ritmaister în pension Hubert de Bogdanovici cu femeia respective cu sotiea, fiesa și cu nevasta lui Lothi de Patoky, o pună candidată. Primtenentele sarga Natzi adjutant la regimentul husăresc a ‘npăratului Franz losif. Primtenentele loanovici cu care făcurăm (cunoștință) încă la capelan ul de garnizoană din Brod unde-mi petrecusăm așa bine la amintitul colega Valentin Mișevici, în sotietate, la masă. Ritmaistăr de gendarmerie Geringer cu familie respective soție și fișiorii micuți din Ardeal de la Degiu, un bărbat de un tact așezat și statornic care me-a vănat toată atențiea încăt l-am iubit mai mult ca pe ceștia amintiti mai sus. Una îl strica și aceia era femeia și fiul ce-l adusă la Băi. Lăngă aceștia mai sănt unii f iitori de sotietatea noastră însă pentru purtările lor afară de tact nu i-am putut simpatiza tocma ca și pe aceste femei ce poartă melifa și scărțiitoarea cu sine. Ca și domn(ul)primtenente înpenzion DeRohonfi carcera o caricatură de maimuță și nu scăpa nime din oaspeții de la Băi de a nu-i schimonosi prin caricaturi vătămăcioasă ne nimerind persoana cel mai puțin în asemănare cu epigrama ce i-o scria. Zisul a îndrăznit a să atinge și de mine dar nu i s-a arătat. Eu nu m-am văzut caricarat numai ce am auzit de la Schwartz și numaidecât mă apucai cu primtenentele Sarga Natv și îl însămnai cum se poate mai comic apoi îl luarăm cu noi și la masă îl dădurăm de gol și mai la urmă ajunsă chiar la propnetariul care mărturisi: “Eu sănt!”, zisă “numai a-fi fost prea nendurători cu mine schimonosindu-mă ‘nacest chip” și altele. Apoi caricatura fu nimicită dar eu o descopiasăm și Naty mă uăndu spuindu-i că mai am o grămadă toate bine, în acest chip nimerite, spre a le inpărți doar pc lₐ to(i oaspefii din Băi. într-aceia zisă cap. Schwartz: Cu pater Popovci nu te pune, el e pitarul prim în regiment”. Numai în acest chip putui avea pace. De se lauda oamenilor care de nu-mi da pace îl însămnai ea pe sbiciul lui Dumnezeu cum numea la ‘neeput pe hunii strămoșii ungurilor care nu să pogora de pe cal https://biblioteca-digitala.ro 134 nici când mânca nici când trebuia sâ meargă in treaba trupului. Apoi când ajunsă treaba mtr-alta de-a nsâmna caricaturi, atunci nici o năciune ne poate sprigini atâta cât hunii și strânepofii lor de pe pustă care au păstrat foarte multe exemplare din ale strămoșilor lor huni seau sbiciul lui D-zeu. Mai era un doctor de medifină iară cam iubitori de critică și mai cu samă asupra romaânilor pe care ! marcat de emiseriu după semnele și partea cea din afară. Inii pare rău câ-i pierdui adresa respective biletul de visită. Omul meu se modera in scurt timp mai cu samă după ce dădu cu ochii de o broșiură a manuscripfiunilor mele ce o-mprumutasâm domnului capelmaister spre descrierea unor cânturi și marșiuri române pe ere apoi studiindu-le le consunară in piața Erculiceană despre a cărora melodie nu să află nimenea să entuezâ decât tenentde Dragalina din Caransebeș uo căruia însușiri sucite și sălbăticite , ori nu știu cum să le numesc mai potrivit - “brânză bună in foaie seau burduf de căne"- nimica il putea mul(âmi ba chiar își ingrășea adeseori plăcerea de-a bagiocori și a vătăma pe toată fun(a ce-i venea in vedere. Apoi ort era critica lui dreaptă el trebuia sa născocească ceva până ce să făcu urâciosul camarazilor lui ce mai apoi ii fărâmă coarnele mândrii cu care 'npugea și ataca pe tot natul după zisa lor bănăfană firear cine ar fi fost tocma atunci eănd ișt bătu jac de căutările ardelene ca cum cele bănățene ar fi toate cântări de operă și depeșă teatrale. Se certă in gura mare cu magiorul pentru unele pese militare din casa rine de care avea magiorul lipsă, protestă in conta subordinării militare și apoi pe maiorul chiar cu cuvintele acestea: “te rog d. maior nu striga cu mine că eu sânt așa de ‘ndrâznef a striga .și eu i u d. maior . Ș/ atunci imeată numaidecât de-a mai suna banda muzicală în pia( și scandalul e gata... .Mărturisească oricine care cunoaște legile militare cum că omul acesta nu a avut crecri turburi in opunerile scale ce-i răpi mai apoi și portopeul (() Cu acest individ am avut de mat multe ort frecări de dinft dar nimenea era ‘listare de-ai putea da ’ngurâ nelăsând loc ca să mai poată vorbi și alfii. Si așea era tot a lui de-asupra,bună ori rea. Păcat de omul acela fie de ce soi o fi... In sfârșit măgăriilep. prota lacobenski din Mehadiea, încordările neroade ale mucosului tenente Dragalina din Caransebeș și sattrile caricaturile ultra maghiarului Rohonfi din Clujiu mă silea a incongiura sofictatea aceia unde să aflau aceștia conversând laolaltă. In zilele cele mai din urmă sosi șt domnul conzilier Hofinger Marton al doilea bărbat al nașă-mea, cocoana Eloist ce m-a cununat. Cu bătrânul acela-mi petreceam zilele mai la urină. Cu toate că din numărul cel mare al sus atinsâlor doamne și domnișioare erau unele care mă și cercetau neprihănit și-mi petreceam foarte bine, că nu mă poci plânge de urât, (timpul cel ploios ce ne finea in casă cu zi cu noapte) așijderea și vro căfva boeri văzufi, afară de numărul cel mare al amintifilor d. ofifiri in al a cărora cerc mă aflam la toată ocaziunea, eram cercetat și mângâiat cu feliurite conversaciuni plăcute. Lângă acestea mai mergeam dm când în eănd la fratele părinte Dimitrievici de la Plugova. Apoi mat petreceam pe câte unul din amintifii amici și cunoscuti ce avea a sâ rentoarce dm Băi la posturile lor părăsite, din Băi la Orșiova pe vaporul donărean cum și de astă dată aveam de a petrece pe primtenentele Papavifa care dăndu-i parola i-am promis că-l voi insofi pân la Orșiova. Ziua pornirii lui era 25/6 la 6 oare după prânzi. Ziua aceasta era cea mai însemnată pentru mine in Băi în privi nfa unei epistolii plăcute. După prânz mă grăbii repede de o inchisăi dar uitai ceva de mare valoare. Rupsei pecetul ce nu-l putui scoate la lumină, și-o pecetluii de-a doua oară căt râdea ca o zână pieptenată apoi o expediai, mă șuii in trăsură că Papavifa a așteptat până mă ocoșii la epistolă de 3 cofi de lungă, apoi pornirăm la Orșiova. Tânărul jtune să părea a fi fost prea tare săgetat de Cupida căci întregul său discurs nu 14. Personajul care i-a displăcut atât de mult lui Sava Popovici, din motive personale desigur, este Alexandru Dragalina, tatăl vestitului general loan Dragalina, eroul bătăliei de la Jiu din 1916. El a fost ofițer în regimentul românesc de graniță nr. 13. S-a retras din activitatea militară având gradul de căpitan. https://biblioteca-digitala.ro era alta decât... amanta pentru care voios ar fi primit și moarte insă mai înh dansa câțiva zeci...de ani...și apoi de-a trăi in loc de-a muri...insă tinere(ih așea socotesc pănă ce să pomenesc amă(i{i. Mai avea jiunele. meu pe lăngă malagiunea amorului și altă durere ce-l ap era că nu se poate apropia de...cu căsătoria stăndu-i in cale tenentele marșal care bucuros voia a să și bate fiind destul de ecviparirt (?). In Orșiova după ce. sosirăm trăsărăm la otelul lui Brindel și ne așezarăm de toate la cină in corpore cu ceialaltă societate cepornisă dimineața din Băi s/ Orșiova Turcească și capela unde s-a găsit coroana Ungariei. Fu(seseră) insă ploaie povoioasă și neavând nimic afară de ce era pe sine. Imi povesti teneu cum era nevoit a strânge sub mantaua militară pe bielele coconite. Noi il tăngn atâta trudă. Apoi ne mai povesti multe din manirul turcesc care mă interes' otărâi a nu mă rentoarce din Băi mai degrabă de a vedea acestea toate adecă:cap' și Orșiova Turceasca și aceasta cât se poate de curând. După cină și după ce-și luoară zioa bună de la toți și mai apoi de la mine b după manirul propriu cel mai ultimar întru toate. Petrecurăm pe număroa domni, doamne și domnită pănă la vapor unde și așteptarăm ora pornirii apoi odată zioa bună și multămindu-să de c-onsotireporni în numele Domnului mo drum de Donare cu vaporul ‘Erzherzog Albrecht” de nu m-ă ‘nșală amintirea rentoarsărăm la casino și de aici la crăci mă unde să dădea un concert din (i: mai căută o tiroidă mai multe căutări voioase și comice căt răsă și general ma, Eberhard. Eu îmi petrecui destul de bine cu căpitanul Miletici, cu primtenentele Dan ofiliri români (aice ploă pe-alocure și in casă' respective în ostărie) apoi miazănoapte mersărăm la odihnă. In următoarea zi 2616 la căpitanul Milet apoi aci la prănzul național ardelenesc fiindcă sofiea amintitului capitan de din fosta mea parohie Deva o intimă amică a reposatei mele soții cu care du crescut laolaltă fiind vecine. Apoi și școala normală a fetitelor o cercetă 3 ani dc avea cea mai vie cunoștință despre dânsa a cării însușiri din pruncie le păstra memorie și acum mi le povestea cu un spirit plin de vioiciune iară eu le ascu: spirit plin de măhnire, cu ochii scălda/i în lacrămi pănă ce băgă de samă capita stârnit spre doliu opri pe istorisinda femeie de-a mai povesti și dedu în- trăitele mai prolungi întrebă ndu-mă căti ani văduvesc. Respunsei, a trecut S ani în 14 cuvinte să aplecă Amalie plină de gratii și zisă: “D.P. și amice mă simt nevoite femeilor văduve și nevăduve a aduce cele mai profunde complimente pentru arătași cătră ele prin amoarea păstrată cătră răposata sofie Eufrosina într-un t. trâgănat, o dovadă că a(i iubit pe prietena și vecina mea Eufrosina. Iți nud: pretine că încă tot o mai porti in inimă, să vede că aveți simțăminte miloasă " și a cărei orăciuni să ‘nbulzi bărbatul care deși era sărb vorbea românește ca și un așea de curgătoriși neted ca Amalia și zisă:’’Ce mai înșiri atătea dacă te mu numele tuturor femeilor dă-i și o sărutare și apoi sănl toate bune". Apoi îmi zi.- Sava lasă doliul cel învechit și veștejit ștergeți ochii și privește imbrătioșarea a: la Amaliea mea ce să făcu astăzi oratorilă căt de-o mai hi mu plăngea și ea, las<- sănl trecătoare". Amalia, după ce-i împlini dorința întărind contractul amiciției prin strânge/ zisă cătră bărbatul ei: "Așea ,căci câtă căldură și omoare porți tu cătră femei dan de zile nu ar (ine și s-ar rări îndată ". Apoi mai adausă: "Pănă acum am crezul și r de nemincinoasă părere că toate inimile bărbaților să ‘mălzesc cu o mână de p lipsa cărbunilor răcesc îndată. Dar îmi pare bine că m-am înșelat că deși mai n toți bărbații sănt zăuităcioși și răci de cătră femei". Acestea și aseminca le zicea din cănd in cănd intrând din bucătărie la noi un https://biblioteca-digitala.ro 136 Și povesteam despre duelul lui Șoș cu Susani cărie-i respond bărbatul de-a pururea contra, și eu pro, pănă să gătă prănzui cel brilant ce mă suprinsă mai ales cu curechiu umplut ce e nadevăr pe alocure o raritate neputăndu-să finea peste vară, apoi budiu din purcel fript m frigare. Credeam că sănt la șogoru Almași în Deva. După prănz mersărăm ‘ncorpore la capela noauă unde s-a găsit coroana Ungariei'-' și de-aci napoi la otel unde mă aștepta prilegiul de-a merge iară in Băi mai având vro câteva scalde și ca să nu lepierz pentru altă zi mă grăbeam a fi sara la ora rânduită acolo cum să și-ntâmplă. Iară despre raritatea seau însemnătatea capelii voi vorbi ceva mai la vale. In 27/6 dimineața primii ordine a-mi muta cuibul fiindcă licenfia pentru seizonul al 2-lea încă nu venisă și oaspeții străini creștea pe toată zioa și să aștepta o maioriță cu copii betegi cărtia ii era hotărât cartelul cel aveam eu. Mie nu-mi era pohta de-a face ca a mă muta vremelnicește la Maks Schivartz. în 28/6’ mutăndu-ini lucrurile la amintitul capitan alunecai totodată cu amândoauâ picioarele pe treptele de piatră ce duce in cortea tereziană dară nu căzui căci căzmd inii crepam capul in mici bucățele după forma alunecării atât de curioasă și de care să miră și ispravnicul Băilor ce era cu mine și care mai tare ca mine să spariasă. In 30/6 (unica zi in care nici noori nu avusă curagiul a să arăta) să hotărâsă o vizită inaie la care fu set invitat și eu ca vestit fusuler, “pedestraș ". De pușcă și munițiune nu era lipsă. Domnul general consul Radoslat levici ca comandantul al partidei portă de grige a primi cele de lipsă. Vânatul era mai cu seamă asupra găinușelor de monte și avea drumul pe naltul monte Honca Camma, vis a vis cu urieșul Domoclit insă montele pe care-l suiam nm avea cu vreo câteva sute de urme mai mare 'nălțime ca Domoclitul pe care nu să vedea o mână de nea pe când aicea de prisos. Zioa era hotărâtă șt oara pornirii era 4 dimineața de la otelul “National'’ onde aveam de-a aștepta șeful și comandantul partidei. Eu mă'ncunoșcințai mai nainte de toate despre mărimea muntelui și lipsa de apă apoi despre foame ce o capătă omul când a ieșit numai de asupra măgurii și altele. Pentru că eu îmi tocmii un om care să-mi care , să-mi ducă lucrurile pentru ușiurâtatea suini spumdu-mi că pănă la cruce (despre care vorbirăm mai sus supt foaia 114 și 115) nu e așea țepos ca de aci ‘nsus prin stânci și păduri sălbatici. Grația de-o partidă atăt de ostănicioasă barem să mă provăz cu proviant căt să nu duc lipsă de foame și de sete și ordenai numaidecât o butelie cu șligoviț, 4 botelii cu vin ala , magiaratel, o șiuncă fără de os - pentru ușiurarea poverii - păne d-agiuns și un dărap de carne de vită, un dărab de zăhar și vreo câteva lămii. Dară toate acestea le pregătii fără ca să știe cineva de ele și după ce mă rugai sâ mă despenzeze de astă urieșă călătorie că să zisă că cel ce nu să va ținea de sațietate și ar avea voie a să retrage, sațietatea îl va pedepsi amăsurat după rangul seu. Căci cum a fost capaciu pentru alte societăți respective pentru alte partide poate fi și pentru aceasta. Amenințarea aceasta să pălea mai mult la mine și maiorul Jaurict care ne declarasem pe față că nu vom luoa parte la astă partidă Insă mai mult pentru colonelul sârb și vedeam că simpatiza foarte cu mine pe lăngă toată truda și cheltuiala ii făcui astă plăcere înmulțindu-i suita cu un rău vânător mai mult dar cu un bun companiol mai număroasâ soțietatea vânătorilor din Băi. Urmează așiadară descrierea partidei la monte; O partidă la montele Honca Camina După ce ne pusărăm toate provianturile, provăzuți cu arme și inunițion de agiuns așteptară pe înalții oaspeți la capul podului dis de dimineață și pe la 3 la 4 oare ne sosiră și ceialalți consoți care de la capul podului îmi deșchisă vânătoarea lor adecă: un cârd de vidre eșisă la vânat ca iubitori de păstrăvi. Tănării ofițiri cu ochii ageri îi zări de departe 15. La fuga peste Dunăre în 1849 revoluționarii maghiari au îngropat coroana Sfântului Ștefan în apropierea Orșovei. A fost descoperită de un grănicer din regimentul românesc. Pe locul respectiv a fost înălțată o capelă, vezi A.Marchescu, Grănicerii bănățeni și Comunitatea de Avere, Caransebeș, 1941, p. https://biblioteca-digitala.ro 137 ii răcomăndă domnului colonel care fără ca să-i lase a e.^i mai înJumină și unde apa era mai micuță fulgeră numaidecât după cea mai mare răsturnând-o cu crăcii ‘nsus (unii zicea că vidra n-ar fi fost rănită de moarte) dar ce folos că unda apei o aruncă supt stăncă de-a o da afară de onde numai cu una barcă micuță putea de a să vârî omul spre a ajonge la ea și șiatunci nu fără primejdie fiind șipotul de cascade prea aproape de unda cea micuță lăngă stăncă de onde eșisă pescăriile eu 4 picioare ‘notătoare.Mai bine de giumatate de oară păndiră după celelalte 3 și nu să mai arătară. Cea împușcată și aruncată de unda apii la piciorul stăncii scorburoase și scobită de apă ‘nlăontru încă nu să mai văzu nici moartă nici vie. Adâncul cel nemăsurat al undei înecăcioasă tocma ca și șipotul cascadei lăngă răceala apei înghiețăcioasă desgustasă și pe cel mai vârtos înotători căt o lăsară pe seama țăranilor ce să chinuia cu rude înădite spre a le scoate la apă curgătoare de unde apoi, mai la vale, la vad prea lesne le putea prinde cum mi să pare ca a și urmat. Noi însă o luarăm pe pieptosul munte fără de a ne mai îngrigi despre vănatul întâiu care e pocionog bun deacă nu-i scapă den mână iară de-i scapă, zic vănătorii “putem să mergem acasă ” și această superstiție se întâmplă adesăori la jagări de să-mplinește... Eu nu am văzut nici vii nici moarte dintre amintitele vidre fiindcă intrasăm în ostărie de luoam ceva pentru stomah. Sunetul din pușcă mă făcu să tresărez și să alerg crezănd de semnal și pănă sosii la pod catastrofa vidrelor și execuția lor era finită și eu eram povățuit cătră o giudecată falsă că ori în formă de semnal ori după un pește mare împușcă. Mă ‘nșelă tagma așea ca cea din tăi cu toate că după ce-i văzui căutând în unda cea lină a Cernii unde cu vro câteva zile mai nainte să arătă o bistriță "un păstrăv de Donăre” de o mărime ‘nsâmnăcioasă credeam că a npușcat după pește și caută să-l vază de l-a lovit. însă după ce mă-ncredințai de amăgirea mea și 'ntr-un chip și ’nlraltul îmi trăsei fata ascunzăndu-o supt pălărie și nu mai spusei la nime cum șezui după șea și ne căuta răm de drum. L 5 oare sosirăm la cruce de unde signalizai in gios la cei din piat spălindu-și ruginita pușcă și dovedind că am a juns în una oară adecă una oară în 1 la 2 pe 7 agiunserăm la Jevor unde mai gustărirăm câte ceva. Eu fusei răs de cea mai mare parte, a consoților mei pentru proviantul ce-l căra omul meu și din care prea puțin deșertai lăsându-l pănă la timpul seu mul(ămindu-mă cu puțin pe cănd ceialalți își măncasă merindea mai toată acum nici la oara 7 cănd încă nu-ncepusă a văna și a să osteni a ‘nseta și a flămânzi. Cel ce râde la urmă răde mai logic. 0-i vedea care din noi va fi astăzi Isop. După ce ne umflarăm de apă care prăsește mult mai urieș apetit ca șligovițul și aierul proaspăt ne loarăm la plencăn într-o linie deschisă. Vănătorii de monte, vasăzică țăranii, la mijloc cam pe lăngă ofilirii stabah și colonelul Radoslavlievici care era ‘narinat pănă la grumaz pentru cerbi și pentru urși și noi nu văzurăm măcar o păsăruică de monte pănă cătră 10 oare pe cănd împușcă colonelul un cocoșe! de monte. Cam pe la 11 oare eșirăm la lumină pe o față frumoasă și erboasă carea era rumenă de fragi după care ne luarăm cu nuc cu mare ne mai putănd suferi setea ce ne chinuia. Așea, culegând la fragi, măncănd eșiră la 1 / 2 oară deasupra poenii de onde aveam cea mai impozantă priveală peste toate măgurile ce ne rămasă la picioare. Singur muntele Domoglit se părea a fi cu mai multe sute de urme umilit la picioarele noastre. Noi mai aveam o cucă de muntișior a sui și atunci am ieșit peste toți munții vecini și de-aci puteam vedea peste tot însă pe bătrânul colonel îl părăsisă puterile firești pe semne căci nu împușcă nimica ce mai mult îl descoragează. Să lăsă în iarbă zicănd: “Pănă aice și mai departe nu I” Apoi îmi zisă să trimet pe unul din țărani după apă. Țăranul îmi răspunsă că alt izvor seau altă fontană nu să află afară de izvorul unic pe unde am trecut și care e regulat pe țevi de aici, den monte pănă în piața Erculicească de unde beau toți oaspeții din Băi fiindcă apa din Cerna e prea crudă, plămădește numaidecât friguri. După ce spusei nemților și sârbilor mei că nu avem alt izvor de apă afară de acela unde fuserăm astă dimineață de unde este peste putință oamenii mei a putea merge și rentoarce cu apa în 2 1 oare toți să răcăeau de sete mai mult ca de foame. Ce biet mai aveau la sine, https://biblioteca-digitala.ro 138 nu mult, o mâncasă și*acumpiueau cu ochii lucitori la polmodul seau covorul cel roșiu de fragi unica speranție de ciși stămpăra setea. Eu zinibeain întru mine zicând: "Acum urmează pedeapsa căci ma-țt râs atât de timpuriu", trimese! pe țăranii de-mi adusă câteva sloiuri de zăpadă seau nea dmtr-o groapă do.știnoasâ și o așezai nu departe de noi după o tufuliță apoi așternui și eu masa cu pane, .șiuncă friptă și tăiai din șiuncă cât se poate de delicat și pănă 'ntraceia butelia cu șligovițul era deșertată, să-nțălege că de comun, apoi îi bisai cu șiuncă care seacă mai grozavă sete ca cea avută pănă intr-aceia apoi cănd spălai pâharul cu ncaoa vecină in care erau butclile îngropate spre a să răcori, le apătoși gura și strigară cu toții: "Aicea avem nea! dâ-mi și mie. dă-mi și mie !" "Stați pe loc. aducevă-ți dacă vă trebuie! Aceasta o am adunat cu spre folosul propriu". Apoi trăsei o butelie din nea și (ornai in pahar omenind mai întâi pe d. colonel și pe ceialalți ofiliri stabali apoi apoi pe subalterni care inholbâ ochii căutandu-mi cu ceasurile nfață cu ce liniște-mi storsei mai apoi si mie căte o lămâie în pâharul cu zăharul tornând apoi vin și nea curată peste acra dulcișioară ce stampară setea cu mult mai repede După < e mă văzu pe mine bând așea ceva să rugă unul dintră primatenenți a-l lăsa să guste și el dm aceia sorbitură pe cre-l botezei eu nectar de monte. După ce gustă unul căuta a bea toți și mai la urmă cântai a prepara pentru fieștei are căte un păhărel și 'nost chip vinul meu nu mai loa finit cate se mira și colonelul zicând: "Noi am păcătuit vâtămândpe sfințitul părinte care ne a [ost astazi in adevăr un Moisă in astă pustie fără de apă unde nu știu, zău. ce aș fi început de groaza setu. .Aș fi mâncat omăt și nic-ași fi procurat o boală eternă insă pe D.P. il trimisă D zeu ca un scutitor al sănătății noaste și apoi noi ne mai păeătuirăm in contra prm tn dor scale idei de care ne folosirăm toți. Pardon Domnule Taică eliberase “chiar carnete de membru unor supuși români, elemente dușmane ale poporului român”, că a servit ‘7a organizarea unei activități ostile poporului român”, că și “cărțile, presa, filmele și alte manifestări organizate de Oficiul de Informații american răspândeau concepții retrograde, propagau discriminări rasiale, conțineau calomnii împotriva țărilor și popoarelor iubitoare de pace și libertate, între care și Republica Populară Română, și îndemnau fățiș la război”, că “numai in luna februarie 1950. 900 din conținutul buletinului (editat de Oficiu, n.nJu fost propagandă războinică și calomnii împotriva Republicii Populare Române și (a) aliaților săiȘi toate aceste “crime” erau imputate unei simple anexe a Legației S.U.A., cuprinzând o bibliotecă și unde se prezentau sporadic filme sau se organizau diverse manifestări culturale, normale în orice regim democratic (și nu numai, deoarece chiar Ceaușescu va permite redeschiderea acestui Oficiu și a bibliotecii sale in 1969). Această activitate era insă imposibilă in toiul războiului rece, și, de aceea, adresându-se guvernului român, guvernul american “pune întrebarea dacă este în intenția guvernului rumân de a bloca in întregime orice asemenea canale de comunicare." Răspuns: "Guvernul Republicii Populare Române este intr-adevăr hotărât să închidă orice asemenea canale, care nu servesc decât ca acoperire a acțiunilor de spionaj sus amintite și ca instrument de propagandă ațâțătoare la război.” Totodată, in concluzie, guvernul “consideră că activitatea Oficiului de Informații american este incompatibilă cu activitatea diplomatică normală și contrară intereselor de pace ale poporului român și american, contrară politicii de colaborare, cunoaștere culturală și prietenie intre popoare. ” Peste alte câteva zile, “Scânteia" anunța declanșarea procesului amintit. “Marți dimineața (26 aprilie 1950, n.n.la început, în fața Tribunalului Militar București, judecarea procesului grupului de trădători și spioni care au activat in cadrul Oficiilor de Informații ale Legației Statelor Unite și Marii Britanii. Completul de judecată este format din: generalul magistrat Al. Petrescu, președinte, col. Toescu Louis, It.-col. Zănescu Ion, It.-col. Popescu Pogrion și col. magistrat Stavrică Gh. La orele 8,3(J sunt introduși acuzații: Constantin Mugur, Anny Samuelli, Eleonora Bunea-Wied, Lit iu Popescu Nasta și Nora Samuelli. In sala de ședințe se află reprezentanți ai presei române și străine, precum și un numeros public.”¹' Referitor la acest proces, cercetătoarea americană Elizabeth Hazard scria recent: "Funcționarii români, care lucraseră în respectivele Oficii de la sfârșitul războiului, au fost acuzați de trădare și judecați într-un proces căruia i s-a făcut mare publicitate și în care au recunoscut cea mai mare parte a acuzațiilor. 15. “Scânteia”, nr. 1710 din 15 aprilie 1950. 16. Ibidem. 17. Ibidem, nr. 1720 din 27 aprilie 1950; de asemenea, Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Ed. Direcției Generale Politice M.A.I., 1951, p. 55. https://biblioteca-digitala.ro 247 Anny Samuelli, o tânără dintr-o familie proeminentă de evrei din București, a mărturisit că fusese recrutată să lucreze pentru agentul britanic Ivor Porter, in 1944. Sora ei, Nora, și Liviu Nasta, un cunoscut jurist român, care lucrase in cadrul biroului U.S.I.S., au mărturisit că și-au folosit relațiile pentru a oferi lui Burton Berry, Roy Melbourne și succesorului lor, Rudolph Schoenfield (reprezentanții diplomatici americani la București, n.n.), informații despre mișcările trupelor sovietice. De asemenea, le-au relatat despre activitățile mișcării de rezistență și orice zvon pe care îl aflau despre diferendele politice din interiorul partidelor comunist și socialist (social-democrat, n.n.) «pentru exploatarea eventualelor neînțelegeri». Anny și Nora Samuelli au mărturisit că au cunoscut amănuntele planurilor de evacuare a liderilor opoziției. Anny Samuelli a spus că a primit mici cantități de arme și muniții de la Ivor Porter și le-a ascuns pentru luptătorii din rezistență. Ambele surori au recunoscut că au înțeles faptul că informațiile generale politice și culturale pe care le-au furnizat urmau să fie folosite de B.B.C. și Vocea Americii în transmisiunile pentru România. Donald Dunham, directorul U.S.I.S., i-a spus Norei Samuelli că Vocea Americii «era o armă eficientă pentru încurajarea grupurilor ilegale și provocarea de revolte în România», a declarat ea. Acuzații au primit condamnări la închisoare pe termen lung, iar Statele Unite și Marea Britanic au depus plângeri oficiale, denunțând incorectitudinea proceselor și protestând contra închiderii birourilor lor de presă și informații. ” ls Procesul, a cărui sinteză a făcut-o astfel Elizabeth Hazard, nu reprezenta decât punctul culminant al unei crize prelungite în relațiile româno-americane. “Statutul Legației (S.U.A., n.n.) era întotdeauna fragil și membrii săi erau periodic învinuiți de activități de spionaj, declarați personae non gratae și expulzați din țară.”¹'¹ în 1948, fusese expulzat din România colonelul John Lowell, șeful J.A.N.A. (echipa reunită de informații a Armatei, Marinei și Aviației). Succesorul său, Herschel Hutsinpillor, a avut aceeași soartă, “după ce a fost prins ascunzând arme și muniții în lacul Snagov, lăngă București, pe care guvernul român le-a considerat destinate unui grup de luptători din mișcarea sionistă (subl. n.).”²" Iată, deci, cum, treptat, campania antioccidentală începea să se împletească cu cea antisemită. De aceea, dacă procesul de față reprezenta un punct culminant în cadrul tensiunii din relațiile României cu S.U.A. și Marea Britanie (tot în 1950, guvernul român închisese și Oficiul de Informații britanic - B.I.O.), el reprezenta, totodată, și momentul declanșării campaniei antisemite. De altfel, însuși evreul Leonte Răutu din conducerea partidului comunist scrisese, cu sau fără voia lui, că tovarășul Stalin nu putea să-i sufere pe “bucheri și talmudiști”¹', aceștia din urmă vizați la propriu, ca oameni născuți în religia Talmudului! Totuși, spre deosebire de anii următori, la acest proces din 1950 nu s-a făcut mare caz de originea evreiască a unora dintre acuzați. Ei erau descriși 18. Elizabeth Hazard. Războiul rece a început în România, în “Magazin istoric”, nr. 9/1996, p. 38. 19 Ibidem, p. 37. 20. Ibidem, p. 38. 21 Victor Frunză. Istoria stalinismului în România, București, Ed. Humanitas, 1990. p. 403. https://biblioteca-digitala.ro 248 astfel în actul de acuzare: “Acuzata El. Bunea-Wied, fiica fostului rege al Albaniei și rudă cu Hohenzollernii, acuzatele Anny și Nora Samuelli, fiice de foști mari bancheri, acuzatul Liviu Popescu Nasta, socrul lui Deakin - secretarul celui mai înverșunat instigator la război, Churchill -, reprezentanți tipici ai rămășițelor reacționare din țara noastră, plini de ură împotriva regimului nostru democrat și gata de a servi, prin orice mijloc, pe patronii lor anglo-americani, au acționat permanent pentru a submina regimul democratic și a reinstaura regimul capitalist.”-’ In continuare, ne vom referi mai pe larg la maniera de desfășurare a acestui proces. Actul de acuzare, citit în 26 aprilie, prezenta astfel activitatea Oficiilor de Informații din capitala României: “utilizarea ca loc de întâlnire între agenții informativi și acuzații de mai sus, care îndeplineau funcția de rezidenți ai spionajului anglo-american: loc de întâlnire între agenții informativi și membrii din conducerea acestor Oficii, care îndeplineau funcția de coordonatori ai activității de spionaj exercitată de acuzați.”-' Se mai indica faptul că acuzații “au fost în slujba spionajului englez cu mult înainte de actul istoric de la 23 august 1944”, iar după acea dată ei au intrat în legătură directă cu Ivor Porter, care le-ar fi spus că “de data asta este vorba de lupta pentru recâștigarea pozițiilor pierdute de Marea Britanie în România.”²⁴ Interesant este pasajul în care se spunea că “in îndeplinirea mârșavei lor trădări, acuzații au început a-și recruta agenți din rândurile celor mai reacționari și mai înverșunați dușmani ai poporului român.””' între cei enumerați ca figurând în această categorie se aflau: Israel (Asra) Berkovitz, fost director al ziarului “Liberalul”; losif Șreier, “actualmente fugit din țară"; Bellu Silber, fost lider comunist, ca și precedentul, și însuși dr. Willy Filderman, fostul conducător al comunității evreiești din România în timpul războiului, “actualmente fugit în străinătate”.-* Despre nici unul dintre aceștia nu se preciza faptul că era evreu! In declarațiile smulse acuzaților în perioada pregătitoare a procesului, aceștia îi învinuiau pe liderii U.S.I.S. și B.I.O. că “conduceau acțiunea de spionaj și trădare". Constantin Mugur și Anny Samuelli îi menționau nominal pe toți șefii B.I.O.: Ivor Porter, John Bennett, Francis Bennett și Marchant, iar Nora Samuelli pe cei ai U.S.I.S.: Frank Shea și Donald Dunham. Actul de acuzare învinuia cele două Oficii că spionau, chipurile, toate sectoarele de activitate ale statului român: “Tot ceea ce se referea la dezvoltarea regimului democratic, tot ceea ce se referea la actele de guvernare, la măsurile de organizare sau de securitate ale țării noastre, tot ce ar fi putut servi ca indicii pentru acțiunea de subminare și chiar de răsturnare prin violență a regimului democratic instaurat aici, făcea obiectul de spionaj al acestor rețele organizate, îndrumate și conduse de către șefii Oficiilor de Presă și Informații și membrii Legațiilor anglo- 22. Culegere de materiale..., p. 43. 23. Ibidem, p. 42. 24. Ibidem, p. 43-44. 25. Ibidem, p. 44. 26. Ibidem, p. 45. https://biblioteca-digitala.ro 249 americane.”între rapoartele întocmite de Anny Samuelli, unul s-ar fi referit la “starea de spirit a naționalităților conlocuitoare, in special ungară și evreiască, pentru exploatarea eventualelor nemulțumiri”, iar un raport al lui Liviu Popescu Nasta ar fi dat “informații politice privind in special încercarea de spargere a unității partidelor muncitorești, pusă la cale de Titel Petrescu și acoliții săi.”²> Cu acest din urmă raport, procesul se extindea și asupra celei de-a treia categorii de persoane incriminate, pe lângă “agenții imperialiștilor” și evrei. Este vorba despre acei conducători social-democrați care se opuseseră înghițirii partidului lor de către P.C.R., în frunte cu președintele P.S.D., Constantin Titel Petrescu. Problema va fi abordată pe larg ceva mai târziu. Mai întâi, era citată o declarație a unui co-deținut, pictorul Gheorghe Tomaziu, care susținea: “Boulen mi-a spus că, la fel ca și Anny Samuelli, are și el însărcinarea din partea lui Porter să noteze numerele și literele de pe mașinile sovietice. ” Cine era acest Boulen? Actul de acuzare informa prompt: “lată deci pe consulul francez de la Timișoara, ‘‘domnul” Pierre Boulen, care, în afară de propria activitate de spionaj (dezvăluită în trecut de presa noastră), a dus și una în slujba serviciului de spionaj britanic. Este intr-adevăr o împerechere ideală.”Astfel, raza de acțiune a teribililor spioni de care se ocupau anchetatorii vigilcnți ai Securității se extindea necontenit, cuprinzând, aproape pe neobservate, și Banatul. Acuzatul Mugur, în altă declarație citată, adăuga: “Tot pentru a culege informații, dl. Bennett mai folosea și sistemul culegerii directe de informații în cadrul călătoriilor ce le-a făcut prin țară. Pot da în această privință exemplul călătoriei făcute de John Bennett în august 1947, cu mașina prin Transilvania, pentru a culege informațiuni. După această călătorie, John Bennett a întocmit un raport pe care l-a înaintat la Londra. Asemenea călătorii erau făcute și de alți membri ai Legației britanice...” Actul de acuzare menționa că o asemenea călătorie efectuase “și spionul Buta de la Legația americană.” w Ne întrebăm cum au reușit să efectueze aceste călătorii, căci, potrivit doamnei Hazard, “erau urmăriți când plecau de acasă și de la birou, iar depășirea marginilor Bucureștiului era interzisă.” " Inculpați! mai erau învinuiți, în continuare, că fuseseră plătiți cu dolari și lire sterline pentru serviciile lor, că luau parte la redactarea buletinelor U.S.I.S. și B.I.O., că transmiteau informații pentru Vocea Americii etc. Un alt evreu venea să se adauge numelor proscrise, citat într-o declarație făcută de Anny Samuelli: “In această perioadă, Porter era des în legătură cu Adrian Dimitriu și cu Sasha Wolhmann, secretarul lui Titel Petrescu. Despre Wolhmann, Porter mi-a spus deseori că este un element bine informat. Wolhmann a plecat clandestin din țară în toamna anului 1947, cu un avion britanic, fuga fiindu-i înlesnită de către Boodman, șeful aeroportului. După câte știu, el a fugit în Anglia. ” ¹² 27 Ibidem. p 46. 28. Ibidem, p 47. 29 Ibidem, p. 47-48. 30. Ibidem, p 48 31. Elizabeth Hazard, Art. Cit., p. 37. 32 Culegere de materiale..., p 50. https://biblioteca-digitala.ro 250 Un capitol special al actului de acuzare se intitula Activitatea de spargere a unității clasei muncitoare. Erau nominalizați special Anny Samuelli și Liviu Nasta. Declarația dată de prima arăta că John Bennett (care era reprezentantul guvernului laburist britanic) urmărea în acest scop trei direcții: să se informeze cât mai amănunțit asupra activității P.S.D., să țină legătura între acesta și Partidul Laburist și să caute împiedicarea prin orice mijloace a înghițirii sale de către P.C.R. Ea continua astfel: “La Reșița, Bennett purtase discuții îndelungate cu losif Mustețiu. Eftimie Gherman și alți social-democrați ale căror tendințe de dreapta erau cu născute. Pentru a impiedica fuziunea, Bennett a invitat special, in vara anului 1947. pe Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist, și pe Sam Watson, președintele Uniunii Sindicale a Minerilor englezi, delegându-niă pe mine ca i nterpretă permanentă. El i-a pus in contact pe aceștia cu Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Eftimie Gherman. Hromadka. Mustețiu și alții. In discuțiile la care asistam personal ea interpretă. Philips i-a sfătuit spre necesitatea unei atitudini mai ferme care să nu permită fuziunea cu partidul comunist. Titel Petrescu, Adrian Dimitriu, Gherman, Hromadka, Mustețiu l-au asigurat pe Philips că vor lupta sub orice formă ca fuziunea să nu se producă niciodată." Concluzia anchetatorului era: “După cum se vede, și vechiul scizionist din mișcarea m u ncit orea scă, Titel Petrescu, făcea parte din agentura imperialistă din țara noastră.” " Dar care fusese rolul Partidului Social Democrat în România aceloi' ani și, în cadrul acestuia, de ce era pus atâta accent asupra Reșiței? După 23 august 1944. P.S.D., care nu fusese o forță politică deosebit de puternică în perioada interbelică, reușind rareori să obțină baremul electoral de 2c/c din voturi și să pătrundă în Parlament, a realizat o anumită sporire a influenței sale politice. Partidul condus de avocatul Titel Petrescu reprezenta în acea vreme un element moderator în raport cu comuniștii, urmărind o înnoire a societății nu prin revoluționarism, cum propovăduia teoria marxist- leninistă, ci prin reformism, în mod treptat, fără zguduiri social-politice grave. Atracția sa a fost mai mare printre muncitori, în special în centrele de veche tradiție industrială (în primul rând Reșița), dar și la intelectualitatea universitară și mijlocie (profesori de liceu, învățători etc.). Centre cu o veche mișcare muncitorească, precum Reșița, Galați, Valea Jiului, considerau că nu partidul comunist le reprezintă mai bine interesele, ci cel social-democrat. Populația germană adera masiv la acest partid, care dispunea și de secții maghiare, dintre care cea mai puternică era cea de la Cluj.³⁴ încă din primăvara anului 1945, curentul anticomunist din P.S.D. a devenit atât de puternic, încât și istoricii oficiali ulteriori recunoșteau întreruperea “în mai multe locuri” a colaborării. Pericolul de generalizare a situației era real, pornindu-se de la atitudinea pe care o adoptau tot mai multe organizații locale. Este cunoscut, de pildă, procesul verbal al unei ședințe a F.N.D. de la Timișoara. Când comitetul regional al P.C.R. a propus scoaterea în stradă, la o demonstrație organizată, a zeci de mii de oameni, ca să ceară instalarea 33. Ibidem, p. 51. 34. Victor Frunză, Op. Cit., p. 272. https://biblioteca-digitala.ro 251 guvernului Petru Groza, delegatul social-democrat a declarat că “muncitorimea s-a plictisit de demonstratii’' și că “elanul de luptă al muncitorilor a scăzut’’, astfel încât demonstrația prevăzută nu a mai avut loc.’⁵ în acest context. în a doua jumătate a anului 1945, pe fondul “grevei regale” și al tot mai marii nemulțumiri a populației față de guvernul procomunist, exprimată în mari manifestații precum cele de la 24 august și 8 noiembrie, au avut loc adunările locale ale P.S.D. la Galați, Timișoara, Reșița, precum și a Asociației de artă și cultură din București, în cadrul cărora Titel Petrescu, însoțit de partizanii săi cei mai fideli (Vlad Dimitriu, Adrian Dimitriu. Traian Novacu, Eftimie Gherman etc.), a anunțat hotărârea partidului de a se prezenta cu liste proprii în alegeri, separat de blocul comunist. Conferința generală a P.S.D. din 1 decembrie 1945 a dat câștig de cauză acestui punct de vedere, prin adoptarea Rezoluției privitoare la prezentarea pe liste separate in alegeri. Dar agenții comuniști infiltrați în conducerea P.S.D. au activat intens pentru a sabota această hotărâre. Comuniștii se foloseau de liderii “pătați" ai P.S.D., șantajându-i. Este vorba de Ștefan Voitec și Ion Pas, care colaboraseră în timpul războiului din est, ca trimiși ai Marelui Stat Major, la ziarele “Sentinela” și “Der Soldat”, Șerban Voinea, în aceeași perioadă director al agenției de știri RADOR, și mai ales Lothar Rădăceanu, implicat tot pe atunci într-o, obscură afacere cu importuri de ceasuri din Germania (ceea ce îi adusese porecla de “Rădăceasu”. speculată copios in “Dreptatea” și în alte ziare).³¹’ Plenara din 10 februarie 1946 recomanda viitorului congres al Partidului Social-Democrat să accepte participarea pe liste comune cu comuniștii. Congresul din 10 martie 1946 a consfințit această idee și, din acel moment, P.S.D. a devenit un supus satelit al partidului comunist. A doua zi, Titel Petrescu și partizanii săi au înființat Partidul Social-Democrat Independent (P.S.D.I.), care a hotărât participarea în alegeri pe liste proprii și a colaborat în opoziția anticomunistă cu P.N.Ț. și P.N.L. Principalele centre social-democrate (Reșița, Timișoara etc.) au optat în alegeri masiv în favoarea P.S.D.I. Georg Hromadka își amintea: “La alegerile din noiembrie 1946, «independentii» (P.S.D.I., n.n.) cu ceresc în județul Caraș mii de voturi (...). La Reșița se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democrati și comuniști.’”¹' In consecință, după 1948, au fost azvârliți în închisori toți conducătorii P.S.D.I., inclusiv liderii muncitorilor de la Reșița, acest veritabil fief social- democrat (losif Mustețiu, Georg Hromadka, Traian Cercega), ca și de la Hunedoara. Unii dintre ei au fost chiar deportați în Bărăgan. “întreaga Reși(ă și întreaga Hunedoară, deci două din cele mai mari centre munci- torești din România, se împotriviseră ca un tot monolit la parodia unificării”, conchidea Victor Frunză.³³ Acesta era pe atunci rolul Reșiței în mișcarea 35. Ibidem, p. 277. 36. Adrian Dimitriu, Mentorul meu politic: Constantin Titel Petrescu, in “Magazin istoric", nr. 9/1993, p. 23. 37. Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, traducere, note și redactare de Rudolf Graf și Werner Kremm, 1995, p. 121. 38. Victor Frunză. Op, cit., p. 390. https://biblioteca-digitala.ro 252 social-democrată i'omânească. Comuniștii au reținut acest aspect și de aceea nu se sfiau să acuze întregul oraș pentru că li s-a opus, intre altele chiar în acest proces, unde termenul de “Reșița” era sinonim cu cea mai teribilă dintre acuzații. în interogatoriile luate de Tribunal, cei cinci acuzați au confirmat întrutotul cele cuprinse în actul de acuzare, detaliind chiar acolo unde li se solicita acest lucru. Din interogatoriul lui Constantin Mugur reținem următorul pasaj: "PREȘEDINTELE: Ce cunoașteți despre înființarea unor biblioteci de către Oficiul de Informații (britanic, n.nJ? ACUZATUL: Bibliotecile acelea din București și Timișoara aduceau o serie intreagă de oameni care puteau intra foarte ușor fără a fi bănuiti și puteau lua contact cu oamenii care aveau anumite interese să se informeze. PREȘEDINTELE: Cunoașteți dacă biblioteca din Timișoara, de exemplu, era aprobată de guvern, sau lucra in mod ilegal? ACUZATUL: Cunosc că biblioteca nu a avut o aprobare legală, funcționa fără formele legale respective. "'" Anny Samuelli, referindu-se la activitatea lui Bennett, nu omitea să menționeze: "Bennett avea o activitate dublă: o activitate informativă propriu- zisă și o activitate care se poate numi instigarea permanentă a membrilor Partidului Social-Democrat. Această acțiune era dublată de intenția de a crea incidente intre P.S.D. și partidul comunist, cu scopul de a crea dușmănie intre aceste două partide și de a împiedica pierderea pozițiilor deținute de burghezie și de capitalul anglo-american."⁴" De asemenea, ea a arătat că, între alte probleme, pe Porter il mai interesa și "starea de spirit a naționalităților conlocuitoare, mai cu seamă evreiască și maghiară, în scopul de a exploata eventualele nemulțumiri. în depoziția acestei acuzate, circumstanța agravantă numită “Reșița” era prezentată în plenitudinea ei: "Mai târziu, in primăvara anului 1947, el (Bennett, n.n.) a făcut un turneu în Transilvania și Banat, cu o oprire specială la Reșița. Această vizită la Reși(a fusese aranjată de inginerul Alex. Popp, implicat in cu născutul proces de spionaj (procesul Popp-Bujoiu, n.n.). La Reșița a luat contact cu Eftimie Gherman, Mustetiu și altii. Scurtă vreme după această vizită, a aranjat vizita în tară a lui Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist, și a lui Sam Watson, președintele sindicatului minerilor din Anglia. Ei au venit în țară ca să contribuie la acțiunea lui Bennett. Bennett i-a înlesnit întrevederea cu Titel Petrescu, Adi ian Dimitriu, Eftimie Gherman și Mustețiu. Eu am fost delegată în cursul vizitei lor aci ca traducătoare permanentă. în cursul convorbirilor pe care le-a avut Morgan Philips cu aceștia, la care eram de față ca inteipi etă, el le-a explicat necesitatea de a avea o atitudine fermă, care să împiedice unirea cu Partidul Comunist Român. 39. Culegere de materiale..., p. 58. 40. Ibidem, p. 61. 41. Ibidem. https://biblioteca-digitala.ro 253 Ei l-au asigurat pe Morgan Philips că vor lupta sub orice formă ca să împiedice această unire." ⁴- Se știe că delegații social-democrați reșițeni la așa-zisul congres de pregătire a unificării din toamna lui 1947 s-au abținut de la vot.⁴’ Eleonora Bunea-Wied a recunoscut că a primit de la informatorii săi, pentru a le transmite mai departe, informații între care una “despre semnarea unui acord comercial cu statul Israel." ⁴⁴ Nora Samuelli, la întrebarea: “Cam ce informatii v-a adus dr. Filderman?”, răspundea: “In special în ce privește organizarea sioniștilor, instigațiile lor și rolul lor în plecarea în masă a evreilor in Palestina și complicitatea sioniștilor în plecările ilegale."⁴’’ Dr. Wilhelm (Willy) Filderman părăsise în secret țara în 1947. Teodor Wexler descria astfel condițiile în care fusese nevoit să opteze pentru această soluție disperată: “Amenințat, hărțuit, calomniat, cu descinderi organizate in miez de noapte de noua poliție politică - Securitatea care nu se deosebea cu nimic de poliția legionară sau Siguranța generală a statului, Filderman ia drumul exilului. La numai câteva săptămâni, în clădirea din str. Negru Vodă din București a Tribunalului Militar, începe procesul Filderman, care se încadrează in procesele prin care a fost distrusă elita politica, militară și intelectuală a României. Procesul împotriva dr. Wilhelm Filderman a fost deopotrivă un proces antievreiesc, dar și un proces antinațional, împotriva unuia dintre marii alocați ai cauzei independenței, suveranității și integrității teritoriale a statului național unitar român", concluziona Teodor Wexler.⁴⁶ Campania antisemită era relevată și într-un alt pasaj din interogatoriul luat de Tribunalul Militar Norei Samuelli, care afirma: “De la Kirschen (co- respondentul în România al lui Associated Press, n.n.) primeam' informațiuni din toate domeniile. Din domeniul militar, cu privire la activitatea și existența grupelor subversive din Banat și nordul Moldbvei (este vorba despre detașamentele de partizani anticomuniști care luptau in munții din acele regiuni, n.n.). De asemenea, el ne dădea informațiuni cu privire la situația industriei petrolifere după naționalizare. De la Pohne (corespondentul Agenției israeliene de presă, n.n.) am primit informațiuni mai cu seamă in problema evreiască. PREȘEDINTELE: De ce îl interesa pe Dunham problema aceasta evreiască ? ACUZATA: Fiindcă dânsul vedea în sioniști o armă contra guvernului. Credea că după dizolvarea organizației lor, ei vor organiza o rezistență adevarată, fără să mai rămână la acte de provocare individuală. Mai cu seamă el punea baza pe organizația Irgun Zwei Leumi și mi-a spus chiar mie într-o zi că aceștia vor trece la acte de teroare. ⁴‘ Și exemplele de acest gen ar mai putea continua. 42. Ibidem, p. 63. 43. Georg Hromadka, Op. Cit., p. 121-122. 44 Culegere de materiale..., p. 64. 45. Ibidem, p 65. 46 Teodor Wexler, Dr. Wilhelm Filderman - un avocat pentru cauza națională a României, in "Magazin istoric", nr. 9/1996, p. 83. 47. Culegere de materiale..., p. 66. https://biblioteca-digitala.ro 254 între martorii audiați în aceeași zi, numele evreiești abundau de asemenea (și ei se aflau în stare de arest). Martorul Ștefan Goliger, medic, arăta că Mugur îi cerea informații, între altele, “asupra stării de spirit a burgheziei evreiești."Alți martori erau E. Viesner. Francisc Beldi, Broida Șama, Nathan Șnabel, Nicolae Gessner, Asra Berkovitz, R. Hillard. Așa-zisa stenogramă oficială a procesului mai consemna relativ la acest moment: “Martora Pora Gabriela, funcționară la Ministerul de Finanțe, a cunoscut-o pe Nora Samuelli la Reșița, unde au fost colege de birou. Ulterior, martora a fost angajată la Comisia de aplicare a armistițiului, iar acuzata Nora Samuelli venea la dânsa și provoca discuții, punându-i întrebări ticluite, fără ca martora să-și dea seama că urmărește un anumit scop."w Bineînțeles, ea își manifesta cu această ocazie indignarea pentru “afacerea murdară” în care fusese târâtă, pentru a nu fi considerată în aceeași categorie cu cei aflați pe banca acuzaților. Și martorul Ștefan Gardony, ziarist, “a dat relații asupra călătoriilor de informații făcute de John Bennett în Moldova și Banat. ” "' Și tot în aceeași zi. operativ, procurorul locotenent-colonel Nicolae Constantinescu își prezenta rechizitoriul, care repeta inepțiile din actul de acuzare și pe cele pe care inculpații și martorii au fost obligați să le debiteze cu ocazia interogatoriilor luate de Tribunal. El incrimina o lungă serie de diplomați și cetățeni occidentali din România, care erau, fără excepție, “direct implicați în acțiunea de spionaj.” Lista este instructivă pentru noi, întrucât ne oferă cvasi-totalitatea personalului diplomatic al puterilor occidentale aflat pe atunci la București. Din partea Marii Britanii erau nominalizați următorii: Le Rougetel, fostul șef al Misiunii politice; generalul Greer, fostul șef de stat major al Misiunii militare; Ivor Porter, fostul șef al B.I.O.; Key; Robinson; Ramsden, fostul atașat militar adjunct: Hoggarth; Cleaver; Boodman; Kendal; Munro; Faure; Springfield; Hollman, fostul ministru al Angliei la București; John Bennett. fostul șef al B.I.O.; Francis Bennett Marchant (despre care în actul de acuzare se pretindea că ar fi fost nu o persoană, ci două!), idem; Sarrell, fostul însărcinat cu afaceri. Dintre americani erau: Burton Berry, fostul șef al Misiunii politice; Melbourne, fostul prim secretar de legație; Leveritch, fostul consilier la legație; Donald Dunham, fostul șef al U.S.I.S.; Sam Buta; Kohler; Hale; George Macdonald. La aceștia era adăugat și Pierre Boulen, fostul consul francez la Timișoara. O altă serie de nume fuseseră deja “demascate” cu alte ocazii, în special la procesele Maniu și Popp-Bujoiu: Hali, Hamilton, Fergusson, Watson, Bill Young, Lowell, Robert Shea etc. Concluzia: “este clar că nu ne aflăm în fața unor acțiuni izolate, ci a unui sistem de lucru organizat, în cadrul căruia este greu de spus unde începe activitatea diplomatică și unde se termină spionajul.”⁵¹ El încheia astfel, adresându-se Tribunalului: “Prin faptele lor criminale, acuzații s-au scos singuri din rândurile poporului nostru. Sentința Dvs. trebuie să consfințească în mod hotărât acest fapt. Ea va trebui să arate că poporul nostru 48. Ibidem, p. 68. 49. Ibidem, p. 71. 50. Ibidem. 51. Ibidem, p. 74. https://biblioteca-digitala.ro 255 este hotărât să sfărâme fără cruțare orice încercare criminală menită să-i împiedice drumul către pace și socialism.”'¹² Pe toată durata desfășurării procesului, acesta s-a bucurat de maximă atenție din partea ziarului oficial de partid. Astfel, “Scânteia” din 27 aprilie 1950, sub titlul Spioni cu mască de diplomați, decreta că “ghemul de năpârci trădătoare din boxă, și altele demascate în proces, slujeau cu zel celor mai răi dușmani ai țării noastre, ai păcii și progresului - imperialiștii anglo-americani (...). Nici un mijloc nu li se pare prea josnic monștrilor imperialiști pentru atingerea scopurilor lor tâlhărești. Spionajul, diversiunea, lansarea de zvonuri mincinoase și provocatoare, propagarea vrajbei naționaliste, sunt armele prețuite ale agresorilor în așa-zisul “război psihologic”, în înfriguratele lor pregătiri în vederea unui nou măcel.” Referindu-se la cei cinci acuzați, articolul, conceput, după cum se vede, în cel mai pur stil stalinist, continua: “Cine erau agenții activi ai Oficiilor de Informații englez și american? Anny și Nora Samuelli, odrasle ale unui bancher și moșier, Eleonora Bunea-Wied, rudă a familiei de lipitori Hohenzollern și fiică a fostului rege al Albaniei, Nasta - socrul lui Deakin - secretarul înrăitului ațâțător la război Churchill, Mugur, un ahtiat după avere prin orice mijloace ■ toți aceștia erau exponenți ai claselor reacționare doborâte de la putere, plini de cea mai sălbatecă ură față de poporul muncitor și față de regimul său democratic. Pentru asemenea indivizi nu există nimic sfânt în lume. Pentru dolari și lire sterline ei sunt gata să servească cele mai abjecte cauze." Scutindu-ne de orice alt comentariu, articolul din “Scânteia” sintetiza astfel tot ceea ce fusese capabil regimul comunist să înțeleagă din acest proces: “Spionul Titel Petrescu primea ajutorul conducătorului Oficiului de Informații englez Bennett în scopul spargerii unității muncitorimii și împiedicării înfăptuirii Partidului Unic al clasei muncitoare. Este caracteristic faptul că pentru aceasta spionul Bennett a adus în țară pe Morgan Philips, secretarul general al Partidului Laburist. Aceasta arată în ce măsură Partidul Laburist englez stă la remorca Intelligence Service-ului. Prin intermediul lui Filderman, spionii acționau asupra elementelor sioniste, în care spionul american Dunham - după declarația Norei Samuelli - “vedea o armă contra guvernului.”⁵³ In 27 aprilie, procesul a continuat cu rechizitoriul procurorului Armatei R.P.R., general magistrat Alexandru Georgescu, care a făcut “încadrarea juridică a crimelor comise de grupul de spioni și trădători aflațipe banca acuzării.” El le încadra în articolul 186 din Codul Penal, privitor la crima de înaltă trădare, adăugând alte teribile “crime”: încercarea de trecere frauduloasă a frontierei, infracțiuni la legea devizelor, fals în acte publice și contrabandă! Totodată, solicita Tribunalului să încadreze faptele acuzaților și în articolul 1 din legea 16 din ianuarie 1949, care prevedea pedeapsa capitală pentru un larg evantai de infracțiuni. Avocata Băncii de Stat a R.P.R., Cristodulo, l-a susținut, cerând de asemenea “acordarea despăgubirilor legale" pentru traficul de devize.⁵⁴ Avocații celor cinci inculpați (C. Paraschivescu-Bălăceanu, Ionel 52. Ibidem, p. 80. 53. “Scânteia", nr. 1720 din 27 aprilie 1950. 54. Culegere de materiale..., p. 81. https://biblioteca-digitala.ro 256 Teodoreanu, Roman, Dumitrescu și Dobrovici) au avut pledoarii absolut formale și neconvingătoare, acceptând toate imputările aduse clienților lor și solicitând doar neaplicarea legii 16. Asemenea prestații sunt rușinoase pentru tradiția judiciară românească, dar altele erau practic imposibile în condițiile teroarei staliniște din acei ani, când însuși avocatul putea fi pus sub acuzare pentru curajul său. La ultimul cuvânt. Constantin Mugur și-a recunoscut vinovăția și “crima abominabilă pe care am făptuit-o", rugând totuși instanța să-i acorde circumstanțe atenuante. La fel. Liviu Popescu Nasta a declarat că regretă foarte mult activitatea de spionaj, pe care a înțeles-o mai bine abia în timpul procesului. In schimb, precizează așa-zisa “stenogramă” a dezbaterilor, “acuzatele Anny Samuelli. Eleonora Bunea-Wied și Nora Samuelli au arătat că-și mențin întrutotul declarațiile și nu mai au nimic de adăugat.”’' Sentința a fost pronunțată de Tribunal a doua zi, 28 aprilie. Spre “norocul” acuzaților, nu li s-a aplicat celebra lege 16. desigur în urma unor “indicații superioare”, astfel incât nici unul nu a fost condamnat la moarte. Dar nici n-au scăpat prea ieftin: “Tribunalul Militar București, deliberând in secret, in unanimitate de voturi a găsit vinovati pe Constantin Mugur. Anny Samuelli. Nora Samuelli, Eleonora Bunea-Wied. Liviu Popescu Nasta pentru faptele prevăzute in actul de trimitere in judecată și in consecință, declarând că sunt circumstanțe atenuante în favoarea tuturor acuzatilor numai in ce privește crima de înaltă trădăre, în numele legii hotărăște: Constantin Mugur, condamnat la muncă silnică pe viată, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă penală de 100.000 lei, amendă in folosul Băncii de Stat a R.P.R. in sumă de lei 5.294.175 și confiscarea averii. Anny Samuelli, condamnată la 20 de ani muncă silnică, degradare ciuică pe timp de 10 ani, amendă corectională de 100.000 lei. amendă în folosul Băncii de Stat a R.P.R. in sumă de lei 14.234.900 și confiscarea averii. Nora Samuelli, condamnată la 15 ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corectională de lei 80.000, amendă in folosul Băncii de Stat a R.P.R. in sumă de lei 7.896.000 și confiscarea averii. Eleonora Bunea-Wied, condamnată la 15 ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corectională de 80.000 lei, amendă in folosul Băncii de Stat in suina de lei 60.696.425 și confiscarea averii. Liviu Popescu Nasta, condamnat la 20 de ani muncă silnică, degradare civică pe timp de 10 ani, amendă corectională de lei 60.000, amendă în folosul Băncii de Stat a R.P.R. in sumă de lei 10.174.500 și confiscarea averii. Acuzații au fost obligați fiecare la plata sumei de lei 50.000 cheltuieli de judecată. Hotărârea a fost dată și citită in ședință publică in ziua de 28 aprilie 1950, orele 18. Sala Tribunalului Militar din București a fost plină pănă la refuz de oameni ai muncii care au aplaudat îndelung, exprimăndu-și satisfacția pentru sentința justiției populare.” ⁵⁶ 55. Ibidem, p. 82-83. 56. “Scânteia”, nr. 1722 din 29 aprilie 1950; Culegere de materiale..., p. 84. https://biblioteca-digitala.ro 257 "Diplomații-spioni se dovedeau oameni cu vederi largi. Pe dânșii îi interesa orice: informații militare și acorduri economice, starea de spirit din instituții și organizațiile sioniste, Partidul Social-Democrat, deplasările de trupe și programele de producție ", dezvăluia propagandistul Tudor Olaru în “Scânteia”.⁵⁷ Era tot ceea ce spera regimul ca populația să rețină din acest proces. Un proces care încerca să lovească “dușmanii” pe direcții multiple. A reușit însă altceva: să transmită peste timp aspectul hidos și înfricoșător al regimului comunist- stalinist, care nu se mulțumea să-și lichideze toți adversarii, reali ori presupuși, ci să-i și degradeze și să-i înjosească prin toate modalitățile. Rezultatul a fost un oprobiu general al lumii civilizate față de aceste manifestări scelerate ale unui primitivism întârziat. UNE PROCEDURE JUDICIAIRE CONCERNANT DES “AGENTS IMPERIALISTES”, JUIFS ET SOCIAL-DEMOCRATS DE REȘIȚA (1950) (Resume) Le cote antisemithe du stalinisme postbelique a ete, au mains dans l’historiographie roumaine. peu observe. En autre, jusqu’ă la penode de 1947-1948, l’explosion antisemithe aurait ete difficile de le prevoir en'special pour Ies derniers annees du dictateur Staline. Le 4 octobre 1948. l’embassadrice de l’Israel a Moscou, Golda Meir, rendait visite a la sinagogue de la capitale russe pour y feter le nouvel annee juif. Ce geste a genere un grande enthusiasme parmi Ies 30.000 juifs de Moscou. Le pretexte pour le declenchement de la terrible repression a ete trouve! Elle a culnune avec le proces de Rudolf Slanski de Tschekoslovaquie et le debut de l’enquete au cas du celebre “complot des medecins” de Kremlin, Linie seulement a cause du deces de Staline. Les effets de cette hysterie antisemithe ont ete ressentis meme en Roumanie, occupee ă ce temps-la par les troupements sovietiques et etant gouvernee par un regime marionette instauree par le pouvoir sovietique. Au sommet du pouvoir, le groupement dirige par Gheorghiu-Dej a reussi se debarasser de ses rivals conduits par Ana Pauker, en realite les plus fideles au stalinisme classique et les plus favorables â la soumission totale du pays envers l’Union Sovietiques. La Roumanie a ete l’une des premiers pays ralie ă la campagne antijuive, campagne qui servait aux stalinistes autochtones par eliminer de la vie politique leurs ennemis juifs. Ce processus a debute avec la procedure judiciaire deroule â la Cour Militaire de Bucarest entre 26-28 avril 1950, concernant “Les espions des Offices d’Informations americaines et anglaises”. Ceux-ci etaient les fonctionnaires citoyens roumains qui travaillaient, dans ces annexes des legations diplomatiques des Etats Unies et de la Grande Bretagne, fermees par le regime communiste et reouvertes par Ceaușescu en 1969. Parmi les cinq accuses, les soeurs Anny et Nora Samuelli etaient juives. Les autres accuses etaient: Eleonora Bunea-Wied, la fille de l’ancien roi d’Albanie, Liviu Popescu Nasta, le beau-pere de Deakin, le secretaire de Churchill, et Constantin Mugur. Tous etaient charges de l’accusation d’avoir subminer le regime “democratique- populaire" et la restauration du capitalisme. Parmi “les agents” qui serait ete recrutes par les accuses, les documents d’accusation enumeraient les suivantes personnes: Israel (Asra) Berkovitz, losif Sreier, Bellu Silber et Willy Filderman, sans preciser leur origine juive! 57. “Scânteia”, nr. 1722 din 29 aprilie 1950. https://biblioteca-digitala.ro 258 Mais, en incluant une personalite marquante de la vie politique roumaine, comme celle de Constantin Titel Petrescu, l’enquete judiciaire visait une troisieme cible de cet attaque sauf les “agents imperialistes” et les juifs - les dirigeants social- democrates qui s’opposaient â la fusion de leur groupement politique avec le Parti Communiste Roumain. L’un des plus fortes centres de la social-democratie etait Reșița, toponyme devenu synonime avec la plus grave des accusations. Anny Samuelli a ete obligee declarer dans l’instance que le chef de l’Offîce d’Informations britannique (Bennett) avait effectue un tournais pendant le printemps de 1947 en Transylvanie et Banat avec “une halte speciale a Reșița”. Cet ici qu’il a eu des contacts avec les social-democrates locals - Eftimie Gherman, Mustețiu et Hromadka. Apres une courte periode, il a ete suivi par Morgan Philips, le secrâtaire general du Parti Labouriste, et de Sam Watson, le president du syndicat des mineurs de l’Engleterre. Tous ceux-ci aurait demande aux leaders de Reșița avoir une attitude ferme, en recevant l’acception totale en ce sens. Le requisitoire du procureur repetait les inepties de l’acte d’accusation et, egalement, celles que les inculpâs et les t^moins ont dtâ forcâs les declarer aux interrogatoires. Meme le journal offîciel du parti communiste "Scânteia” a accorde une attention speciale â ce proces, pendant toute sa duree, considerant que le Parti Labouriste anglais “est â la remoique de l'lntelligence Service". Pendant leur dernier discours du proces, les accusâs ont reconnu toutes les "crimes" imputees. Constantin Mugur a ete condamne au travail force pour toute la vie, Anny Samuelli et Liviu Popescu Nasta a 20 ans de prison, Nora Samuelli et Eleonora Bunea-Wied a 15 ans de detention. Cette procedure judiciaire a râussi configurer l'aspect hideux et terrifiant du râgime communiste-stalunenne. https://biblioteca-digitala.ro 259 MĂRTURII ORALE DESPRE REZISTENȚA ANTICOMUNISTĂ DIN MUNȚII BANATULUI GABRIELABICU A) MOTIVAȚII. La declanșarea și întreținerea mișcării anticomuniste a contribuit un complex de factori. Imediat după 23 august 1944, în România a început procesul de dezintegrare a valorilor naționale; asalturile asupra structurilor instituționale de bază ale statului, asupra normelor morale și etice, bine stabilite înainte, au provocat o puternică zguduire a oamenilor în însăși ființa lor biologică, precum și în orice certitudine minimă de existență imediată sau viitoare. între 1944 - 1948, în toată țara a năvălit ’b faună de clemente străine intereselor fundamentale ale poporului român, de indivizi dușmănoși tradițiilor, aspirațiilor și apartenențelor noastre istorice, o pleiadă de adevărați vampiri și exploatatori ai slăbiciunilor umane, ai derutei in care se afla țara după un război pierdut”¹. Măsurile luate de regimul comunist au provocat o profundă reacție de respingere și repulsie din partea societății românești. Comunismul a fost practic perceput asemenea unei grave maladii, care trebuia grabnic înlăturată. Ca urmare, motivația de fond a acțiunilor întreprinse de poporul român în această situație, a fost eliminarea din viața sa a bolșevismului. Spre această țintă converg toate resorturile care au provocat mișcarea de rezistență anticomunistă la care au participat și românii bănățeni, din zona ”Teregova”, județul Caraș - Severin. Mărturiile ne dezvăluie varietatea factorilor care au acționat într-un moment sau altul asupra conștiinței fiecăruia dintre participanți. Motivațiile de natură politică se combină în general cu cele de natură economică, socială, civică, personală sau chiar psihologică. Observăm că motivația politică e mai pregnantă la inițiatorii și conducătorii mișcării (intelectuali, funcționari, membrii ai partidelor istorice, legionari), dar ea nu lipsește de la ceilalți participanți (mai puțin la femei, care au fost antrenate în mișcare din motive mai mult familiale). Colonelul Uță Ion, fost prefect al județului Severin în timpul regimului Antonescu, fost comandant al Regimentului 95 Infanterie Lugoj, președinte al filialei Lugoj a P.N.Ț., "datorită faptului că nu a vrut să colaboreze cu comuniștii a fost dat afară din cadrele armatei.” în 1946 "comuniștii au în- ceput să-l urmărească, iar pentru a nu fi arestat el se retrage spre Corne- revat...). Aici dă naștere la organizația de rezistență anticomunistă.”² După 23 august 1944, când românii au întors armele împotriva nemților, Spiru Blănaru, legionar, originar din județul Tecuci (Moldova), în acel moment 1 Cârja Ion, Canalul Morții, Cartea Românească, București, 1993, p.51. 2 Ciuncă Nicolae, Mărturie, p. 1. https://biblioteca-digitala.ro 260 elev al Școlii de Ofițeri din Lugoj, părăsește școala și dezertează din armată, refuzând să lupte alături de ruși: se va angaja și va coordona mișcarea de rezistență anticomunistă a cărui centru se afla in comuna Teregova³. "Văzând că conducerea comunei Teregova a ajuna pe mâna unor oameni de cea mai joasă speță, oamenii de vază din comună, cei mai buni gospodari, sub îndrumarea preotului satului. Alexandru Nicolici, a notarului public, George lonescu, și avocatului Cornel Costescu, au început să se organizeze”⁴. Grozăvescu Ilie (Teregova) afirmă în mărturia sa că, "din organizație făceau parte toți oamenii politici și toți cei care erau dornici să rămână stăpâni pe glia strămoșească, să-și apere averea sa”. într-o altă declarație se arată că ”in timpul alegerilor din 1948, venise o propagandă: comunismul este adversarul crești nism ul u i, că rămânem fără preoți, dar mai ales ne va băga in colhoz și va fi o nedreptate socială. Această propagandă venea din partea partidului țărănesc (...). Crescând în educația creștină am fost atrași împotriva comunismului. După alegeri, văzându-se nedreptățile (falsificarea alegerilor) și venind la putere comuniștii, multi fruntași din partidele istorice au luat calea munților” '. Cei care făcuseră cunoștință cu societatea sovietică, în timpul războiului, aveau un motiv în plus de îngrijorare. Bica Ion, zis ”Fâșce” (Teregova) ne povestește: "fiind in Rusia dm 1943. am avut ocazia de am stat de vorbă cu oamenii, unde eram cantonați: ci spuneau că au trăit într-o mare frică de regimul comunist și de copiii lor care la școală erau montati să-și spună părinfii dacă se roagă la Dumnezeu și se închină la icoane sau dacă au cârti de rugăciune. Părinții se rugau noaptea în șoaptă și sub pătură, cu mare grijă, ca să nu-i audă copiii și sâ nu-i divulge la învățătorii lor. Multi părinți au fost deportați în Siberia, iar pe copiii lor i-a luat statul și i-a dus în școli speciale de a-i instrui și din aceștia KGB-ul înfricoșător. Din această cauză toți care am fost in Rusia nu am privit cu ochi buni acest regim comunist". Dintr-o altă mărturie, cea a lui Petru Duicu, zis ”Boeru” (Domașnea), aflăm că "fratele mai mare, care a fost în Rusia ne povestea că a văzut situația in care i-a adus comunismul pe ruși. A văzut sărăcia, a văzut foametea din casele lor”. Constrângerile economice la care a fost supusă populația și abuzurile săvârșite de puterea comunistă locală, au sporit nemulțumirea și au alimentat revolta. Raescu Ion, zis "Serba” (Luncavița), mărturisește că "venirea comuniștilor o priveam ca ceva foarte rău. Ei au venit cu represiuni și presiuni asupra noastră, ca să dăm diferite bunuri. Oamenii nu au mai putut suporta presiunile comuniste și au luat calea pădurii”. Impunerea sistemului de cote a avut un dublu scop: pe de o parte, aplicarea despăgubirilor în natură către URSS, iar pe de altă parte decimarea categoriei țărănimii înstărite (chiaburii) prin confiscarea bunurilor din gospodăria proprie și prin plata unor impozite și cote duble. Smultea Ilie, zis "Criși” (Teregova), referindu-se la situația familiei sale, arată că ”pe familia lui Smultea Traian (nn. tatăl său) fiind mai situată în 3. Blănaru Maria, Mărturie. 4. Grozăvescu Gheorghe, Mărturie. 5. Gherga lanâș, Mărturie. https://biblioteca-digitala.ro 261 comuna Teregova, au început presiunile, în primul rând sub forma cotelor. Noi dăm două feluri de cote - cote și supracote, impozit și supraimpozit”. O altă mărturie ne înfățișează următorul aspect: "clica de oameni ai comunismului acaparase toate punctele de conducere ale comunei, persecuta lumea cu obligații și cote, începând de la ou și până la cereale; mergea omul la batoză și venea numai cu paiele acasă”¹''. Cei care nu reușeau să-și achite obligațiile în termenele stabilite, erau pedepsiți conform Decretului 183/1949, ce sancționa așa numitele infracțiuni economice; în baza acestuia multe familii au fost deposedate de ultimele lor bunuri și mulți țărani au umplut celulele închisorilor. La toate acestea s-au adăugat și alte măsuri care încălcau vechile drepturi alo locuitorilor din zona Teregovei (drepturile dobândite de pe vremea stăpânirii austriece). Astfel, au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului terenurile împădurite, a fost ridicat dreptul de pășunat de pe locul numit "Ciula” (exceptând câteva familii aflate în relații cu autoritățile), au fost dărâmate morile mici din localitatea Teregova, în momentul în care oamenii, din cauza recoltei slabe nu au mai putut achita vama impusă de stat. Sistemul de privilegii adoptat și practicat de comuniști, pe de o parte a alterat bunele relații dintre săteni, iar pe de altă parte a alimentat starea de revoltă a neconvertiților. Beneficiari ai favorurilor regimului erau, în primul rând, membrii PCR. Smultea Ilie, zis ”Criși”, relatează faptul că deși "erau alții mai bogați nu erau puși chiaburi; de exemplu, Hogea Petru avea moară mare, Părvulescu Gheorghe, zis «Drăgan», a avut brutărie și birt, nefiindpuși chiaburi, dar erau înscriși la comuniști”. In condițiile în care se efectuau arestări abuzive (1948 - 1949) nimeni nu mai putea fi sigur de libertatea și viața sa, iar amenințarea cu "duba neagră” la cea mai neînsemnată nesupunere, a creat o atmosferă extrem de tensionată și a împins pe mulți spre potecile pădurilor. De pildă, Copăceanu Martin, zis ”Rică”, fost adjunct al primarului legionar Petru Măranu, s-a hotărât să părăsească vatra satului Teregova, după ce aflase de arestarea colaboratorului lui și după ce fusese înștiințat că cei de la partid l-au căutat acasă (vara anului 1947); el a fost primul fugar din Teregova. In unele cazuri o simplă critică, o singură replică ostilă la adresa noii puteri, putea schimba destinul unui om și îl putea costa chiar libertatea. Ivănici Gheorghe, zis ”Căsapu” (Tbregova), va fi luat în evidența autorităților comuniste locale, ca fiind unul din dușmanii regimului pentru că ”într-o duminecă, la porunci, a venit unul și a spus că - noi comuniștii am scos Ardealul de la nemți și unguri -. Eu am reacționat, întrebându-l dacă știe câți soldați români au căzut de la Timișoara până la Praga”'. Amintim și cazul lui Ion Caraibot, zis "Ciovică” (Luncavița), care fiind secretarul UTM - ului din raionul Orșova, la o ședință a spus tinerilor să fie deștepți ca nemții, nu proști ca rușii. Venind acasă, mulți au spus că va fi arestat. El atunci pleacă; avea 21 - 22 ani*. 6. Berzescu Ion, Mărturie 7. Ivănici Gh., Mărturie. 8. Ciortan lanăș. Mărturie. https://biblioteca-digitala.ro 262 Pentru unii, deși motive strict personale i-au îndemnat să se refugieze, evoluția evenimentelor din zonă ii va integra luptei de rezistență anticomunistă. Astfel, Petru Duicu, zis ”Boieru” (Domașnea) va rămâne în grupul colonelului Uță în iunie 1948, cu o zi înainte de a fi luat recrut în armată. In cazul lui Marițescu Romulus, zis ”Fiert” (Teregova), motivul plecării a fost dorința de a răzbuna uciderea fratelui său. întâmplător cei pe care îi avea în obiectiv, erau și colaboratori ai autorităților, chiar membrii de partid. Dumitru Ișfănuț, zis "Sfârloagă” (Domașnea). a ajuns în contact cu partizanii după ce a evadat din închisoarea de la Lugoj, unde ispășea o condamnare de drept comun. B. REZISTENȚA ARMATĂ Eșalonul remarcabil al rezistenței anticomuniste l-au constituit detașamentele înarmate din munți (partizanii), adevărate vârfuri de lance ale opoziției românești. Acestuia i s-a adăugat un al doilea eșalon, ”cel de acasă”, mult mai numeros. "Banatul era una din regiunile tării care dădea cel mai mult de furcă organelor de securitate, din cauza rezistentei pe care o opunea regimului. Organizațiile politice anticomuniste și mai ales Mișcarea legionară erau foarte active, mereu apăreau noi grupuri de partizani in Munții Cernei, Caransebeșul ui. și in jurul Reșitei, iar zona de frontieră cu Yugoslavia, mai ales de când intervenise ruptura dintre Moscova și Belgrad, devenise un punct special de nevralgic’’!l Constituirea grupurilor de rezistență armată în zona Banatului s-a făcut treptat. Primele forme de organizare ale luptei anticomuniste apar în 1946, iar primele ciocniri armate au avut loc la începutul anului 1948, în sudul Banatului, zona Herculane; în aceste acțiuni a fost implicat un lot de 18 luptători, în frunte cu Marineasa Zaharia"'. Pe măsură ce politica de îngenunchere promovată de noua conducere a țării se intensifica, numărul celor care optau pentru adăpostul pădurii sporea. Prezența între aceștia a unor oameni de spirit, intelectuali, militari, a făcut să se alcătuiască veritabile organizații politice capabile să funcționeze. Grupul Spiru Blănaru - Gheorghe lonescu Spiru Blănaru, născut la 25 iunie 1919, în comuna Grăiești, județul Tecuci, student la facultatea de drept din Iași, legionar, este rănit în timpul războiului pe frontul de est și va fi trimis la școala de ofițeri din Lugoj. După actul de la 23 august 1944, el părăsește această școală și dezertează din armată, refuzând să lupte alături de ruși. In timpul pribegiei sale prin Banat, se întâlnește cu câțiva dintre legionarii români, parașutați de nemți la sfârșitul anului 1944, împreună cu care se va apropia de locuitorii din localitatea Domașnea, în special de familia Horăscu (Nicolae Horăscu 9. loan loanid, închisoarea noastră cea de toate zilele, Ed. Albatros, București, 1991, voi. 1, p. 239. 10. Berzescu Atanasie, Grupul de rezistență armată împotriva comunismului din comuna Teregova, Banat, 1948 - 1949, în Gazeta de Vest, nr. 12/76, august, 1992, p. 22. https://biblioteca-digitala.ro 263 fusese șef legionar de plasă) și de familia comandorului de aviație Petre Domoșneanu (simpatizant legionar). Intr-o primă fază, se încearcă să se refacă organizația legionară din zonă; în acest scop Spiru Blănaru ține legătura cu profesorul Verca Filon (unul din legionarii parașutați), care comunica prin radio cu Horia Sima, comandantul Mișcării legionare, aflat în acea vreme la Viena. în condițiile în care pădurile erau împânzite din ce în ce de mai mulți fugari, nucleului legionar i s-au alăturat și elemente nelegionare (țărăniști, liberali, apolitici), constituindu-se, în toamna anului 1948, o puternică organizație ce va activa în zona localităților Teregova, Luncavița, Rusca, Domașnea, Verendin, Slatina - Timiș, județul Severin. Cu aproximație, componența grupului armat coordonat de Spiru Blănaru, la finele anului 1948, era: Copăceanu Martin, zis ”Rică”, Marițescu Romulus, zis "Fiert”, comandorul Petre Domoșneanu (din noiembrie 1948 a fost locțiitorul lui Blănaru Nicolae Horăscu), Anișoara Horăscu. Pentru a veni în ajutorul grupurilor de partizani constituite în munți, notarul public Gheorghe lonescu, împreună cu avocatul Cornel Cristescu, și preotul Alexandru Nicolici, au organizat în toamna lui 1948 (septembrie - octombrie) comuna Teregova în formație de luptă. S-a constituit așa numita organizație a "celor în vârstă”, care aveau în frunte un "sfat al bătrânilor” însă vârsta membrilor varia între 25 - 70 ani. Momentul solemn al fondării organizației era marcat de depunerea jurământului de credință, la sălașul lui Lăzărescu Ion, zis "Buț”, aflat în locul numit "Criva”. Aici, în fața preotului Nicolici, cei hotărâți să acționeze au jurat pe Biblie că vor lupta împotriva comunismului chiar cu riscul vieții și că indiferent de împrejurări nu se vor trăda. Aceștia¹¹ au fost primii membri ai formației cu caracter politic din localitatea Teregova; numărul lor a sporit continuu, în cursul anului 1948 și mai ales în primele luni ale anului următor. Misiunea fundamentală a celor organizați în sat era furnizarea de informații și alimente celor din munți, de a procura, în măsura posibilităților, armament¹², de a pregăti tactic oamenii pentru momentul decisiv.¹³ Pentru a-și asigura o protecție minimă și pentru a urmări atent intențiile și mișcările armate ale autorităților în general, organizația din Teregova a constituit în interiorul localității o rețea de posturi de pază și control; în acest fel spune Bona Pavel¹⁴ se ținea și "legătura cu partizanii, care erau informați de a nu intra in sat în caz de pericol". în general contactul între grupuri se realiza prin intermediul unor curieri. 11. Gh. lonescu (notar), Petru Colțan, Ion Colțan, Petru Duma, Ion Cică, lancu Ghimboașă, Lăzărescu Ion (tatăl și fiul), Moise Anculia, Pavel Stoichescu. 12. O parte a armelor proveneau din cele rămase în urma frontului; altele erau obținute prin dezarmarea soldaților, prin atacuri asupra unor posturi de jandarmi. 13. Pentru cei mai mulți "momentul decisiv" nu era ceva foarte precis. în general, se considera că la venirea americanilor se va da lovitura puternică, ce urma să înlăture comuniștii de la putere. 14. Un astfel de post de pază era în casa lui Bumbăcilă Petru zis Grigorescu din Teregova. unde însuși mărturisitorul Bona Pavel a făcut pază. https://biblioteca-digitala.ro 264 Aprovizionarea cu alimente a partizanilor se făcea cât mai discret posibil; de regulă produsele alimentare (uneori chiar haine) erau plasate în anumite locuri (sălașe, tufișuri, clăi de fân). Toate aceste acțiuni se desfășoară în condiții foarte dificile și implicau riscuri mari; trupele Ministerului de Interne ale Ministerului Apărării Naționale și securității, numeroși spioni, ca și starea de asediu creau obstacole serioase luptătorilor din rezistență. In ciuda climatului de teroare, oamenii își manifestau deschis ostilitatea față de regim, oricând se ivea prilejul. Solidarizîndu-se teregovenii au impedicat la 1 ianuarie 1949 preluarea de către securitatea din Caransebeș a lui Grozăvescu lanăș zis ”Pârvu”, arestat la balul din noaptea de revelion.pentru că a replicat unui activist comunist cu cuvintele ”Să trăiască Regele Mihai, că a fost un băiat bun ”. El va fi astfel ajutat să se elibereze și să se alăture grupului lui Spiru Blănaru. Tot in primele zile ale lunii ianuarie 1949 (aproximativ 7 ianuarie) s- au pus bazele unui nou grup, "cel al tinerilor" (18-25ani), la inițiativa lui Anculia Petru zis "Milof și Stoichescu Davel, zis "Știrban”. Jura mântui de credință a fost depus tot la Criva, dar la sălașul lui Popa Ști ian, zis "Beșeriu"; in fața celor doi inițiatori și a unor vechi membri¹', novicii¹⁶ au jurat pe pistol automat: jur pe familia mea că mă încadrez în a- ceastă organizație, că voi lupta și că nu voi trăda secretul acestei orga- nizații ' . In cel puțin incâ două locuri (casa lui Berzescu lovan, zis "Micșescu", casa lui Popa Petru de la Luncă), s-a înfăptuit același act. Cu aproximație numărul celor din Teregova încadrați în organizație prin depunere de jurământ a fost de peste 400. Constituirea mai multor grupuri în interiorul localității Teregova s-a datorat conjuncturii dificile care nu a permis întruniri masive, dar scopul tuturor era același: lupta anticomunistă. Arestarea¹* in seara de 9 ianuarie 1949 a doi membrii ai formațiunii din sat (Anculia Moise, zis "Păsule" și lanoșiga Grigore, zis ’Tonescu”) îl va determina pe notarul Gheorghe lonescu să ia legătura cu Spiru Blănaru, prin Anculia Petru, zis ”Miloi", în vederea unei acțiuni comune pentru eliberarea confraților. In consecință, în jurul orelor 22,30, partizanii au declanșat atacul asupra Primăriei din Teregova, în incinta căreia se afla și postul de jandarmi, unde erau cei doi captivi, folosindu-se de grenade și de o pușcă mitralieră. Luați prin surprindere, jandarmii și ofițerii de pază nu au reușit să riposteze; chiar securiștii care interogaseră pe cei arestați și-au salvat pielea fugind. 15. Lăzărescu Ion, Colțan Ion, Grozăvescu Petru. Ivănici Gheorghe, ș.a. 16. Grozăvescu Gheorghe, Bona Pavel, Bumbăcilă Petru, Stepanescu Traian și Ion, Popescu Dumitru, Stoichescu Gavrilă, Grozăvescu Ilie. 17. In mărturii textul jurământului apare și în alte forme: ”Să mă bată Dumnezeu că nu voi spune nimic din ceea ce aud aici”; ”voi lupta împotriva comunismului și nu voi divulga nimănui această organizație”. "Jur că nu voi divulga nici un secret ce mi se va încredința și voi lupta chiar cu riscul vieții mele”. 18. Cf. Mărturiei fiului lui Anculia Moise, acesta ar fi fost arestat întâmplător în seara aceea; cei mai mulți, însă, susțin că arestarea celor doi, Anculia și lanoșiga, a fost rezultatul unei capcane puse la cale de Securitate și informatorii săi din sat. https://biblioteca-digitala.ro 265 Consecințele atacului de la primărie au fost multiple. Partizanii și-au atins obiectivul: eliberarea lui Anculia și lanoșiga și capturarea de armament. In același timp, fiind conștienți că autoritățile voi' riposta neîntârziat, în acea noapte de 9/10 ianuarie 1949, o parte din grupul lui lonescu face joncțiunea cu grupul Blănaru, retrăgându-se spre zonele împădurite ale Teregovei. Imediat după incident au fost aduse în Thregova câteva batalioane de armată și Securitate și au fost operate o serie de arestări. Atunci au fost ridicați preoții satului, Alexandru Nicolici și Dimitri Stoichescu, avocații Cornel Costescu, Romulus Costescu, Pavel Iliescu, Băcilă Gheorghe. In aceeași noapte s-a încercat și arestarea lui Berzescu Ion, zis ”Berda”, legionar și membru al organizației din sat, dar păcălind vigilența jandarmilor, a izbutit să fugă. Urmările atacului au fost resimțite și de cei aflați în arestul închisorii din Caransebeș; în acea noapte nu li s-a permis deținuților să meargă la WC, iar dimineața au fost scoși în curte și li s-a făcut percheziție corporală sub o ploaie de lovituri și înjurături. In plus, până în mai 1949 le-a fost suspendat dreptul de vorbitor. Bica Ion, zis ’Fâșce” (Tbregova), aflându-se în arestul închisorii din Caransebeș, a fost interogat în noaptea de 9/10 ianuarie 1949 de căpitanul Pârvulescu, în legătură cu intelectualii din Teregova implicați în evenimente. Cea mai importantă consecință a fost constituirea unui detașament de luptă foarte numeros (peste 30 de membri) sub conducerea lui Blănaru și lonescu, care va rezista până la lupta de la Pietrele Albe (22 februarie). In acest interval grupul va urma un traseu întortocheat, schimbând foarte des locul de staționare pentru a scăpa urmăririi din ce în ce mai sistematice. Astfel, în noaptea de 9/10 ianuarie 1949 se retrage mai întâi la sălașul lui Micșescu Petru la Luncă¹⁹, iar după câteva zile vor poposi la sălașul lui Lăzărescu Ion, zis ”But“, pe dealul 'Ibmnatica²". La 23 ian. 1949 la acest sălaș a avut loc o discuție între Blănaru, lonescu, Domoșneanu și Atanasie Berzescu (profesor la Slatina Timiș, făcea parte din comanda grupului armat), în vederea stabilirii a ceea ce trebuie făcut în cazul unui atac de proporții din partea securității. Au căzut de acord ca tot grupul în frunte cu Blănaru, lonescu și Domoșneanu, să nu răspundă la provocările Securității și să se evite un atac frontal.Tot grupul urma să se retragă spre granița cu Iugoslavia, ceea ce era destul de dificil de realizat, pentru că întreaga regiune era împânzită cu trupe ale M.I., M.Ap.N., numeroși spioni ai securității. Din Tomnatica grupul de partizani s-a mutat în Doroane, la sălașurile lui Roman Pârvu și Nicolae Burai zis Târnoveanu, unde i s-a alăturat Vălușescu Vasile, fost ofițer din comuna Prigor. După arestarea la 25 ianuarie 1949 a lui Atanasie Berzescu și a unor agenți de legătură (Roșeți Tudor zis Ciorei, Măran Petru zis Cornevințu, Novac Unguru din Rusca), grupul se îndreaptă 19. In acest moment componența grupului era următoarea: Spiru Blănaru, Gh. lonescu, lacob Gimpoca, Gh. Ivănici, Ion Berzescu. Moise Anculia, Petru Berzescu, Grozăvescu Ion. Berzescu lovan, Petru Anculia, Romulus Anculia. Stoichescu Găvrilă, Smultea Horia și Gheorghe, Horăscu Nicolae și Anișoara, Pușchiță Petru, Pușchiță Vichentă, Gh. Urdăreanu, Petre Domoșneanu. 20. Aici s-au mai alăturat grupului: Moatăr Martin, Caraiman Ion, Roșeți Tudor, Ghimboașă Nicolae, Ghimboașă lancu, Stoichescu Pavel, Copăceanu Martin. https://biblioteca-digitala.ro 266 spre muntele Semenic. Astfel, din Doroane au trecut în locul numit Șăuliță, la sălașul lui Grigore lanosiga, zis lonescu. Aici partizanii lui Blănaru și lonescu s-au întâlnit cu lacobescu Nicolae. zis "Bălțoni”, care era agent de legătură intre notarul lonescu și colonelul Uță. De aici au pornit spre locul Purcariu, oprindu-se temporar la coliba lui Octavian și Traian Lupu din locul Cerbu. Aici au aflat de abuzurile săvârșite de Munteanu Gheorghe, zis ”Jura”, tatăl primarului comunist din Teregova. Grupul se afla în locul numit Corcanu. când a fost informat că în ziua de marți, 22 februarie 1949, vor ieși cu carul după fân doi cetățeni cunoscuți pentru colaborarea lor cu puterea: din acest motiv se considera că scopul lor era de a spiona mișcările din zonă. în aceste condiții, grupul a fost de acord ca cei doi să fie aduși și să fie interogați în legătură cu activitatea lor si să li se pună în vedere să nu mai lovească în familiile partizanilor. Munteanu Gheorghe și Cherciu Mihai au fost aduși in fața grupului de către Urdăreanu Gheorghe, Moatăr Martin și Marițescu Romulus. La scurtele interpelări ale lui Blănaru și lonescu ei nu au dat nici un răspuns. Deși majoritatea grupului nu a fost de acord cu executarea "prizonierilor", in condițiile precipitării evenimentelor (armata era deja pe urmele partizanilor), cei doi au fost împușcați de un anume Balica Gheorghe și Marițescu Romulus-¹. Armata s-a pus repede in mișcare, fiind informată despre acțiunea partizanilor de copilul lui ('berciu, martor al răpirii, dar care a scăpat nevăzut. în aceste împrejurări. șefii grupului au ordonat deplasarea spre Muntele Semenic. După aproximativ o oră de mers (ora 15,30 - 16), în regiunea Pietrele Albe, la 8 km. vest de Teregova, compania Teregova l-a ajuns din urmă. Neavând posibilitatea de a se ascunde, partizanii s-au aranjat in linie de apărare. S-au format grupe de câte 4 persoane, în frunte cu câte un gradat. Au ocupat un bot de deal (un punct dominant), grupându- se în două flancuri așa încât să se observe foarte bine drumul pe care venea armata. într-o poziție aproximativ centrală a minifrontului, alcătuit de partizani a fost plasată mitraliera, care era încărcată de Berzescu Petru, acționată de Berzescu Ion și comandată de Spiru Blănaru. Forțele armate și ale Securității au deschis foc asupra flancului stâng al grupului partizanilor. Acesta fiind bine fixat la teren și înzestrat cu armament bun a respins atacul inamic, trupa companiei Teregova a deschis apoi foc asupra flancului drept, mai vulnerabil, încercând, în același timp o învăluire a luptătorilor anticomuniști. Sesizând intențiile inamicului Blănaru și lonescu au ordonat retragerea, care s-a făcut sub acoperirea focurilor de armă ale ariergardei formată de Petru Anculia, zis Miloi, Gheorghe Urdăreanu, zis Tunariu, Nicolae Ghimboașă, zis Micluț și Gheorghe Smultea, zis Crișu. Primii doi au căzut la datorie iar ultimii au fost prinși de vii. Deși intensitatea focului a mai scăzut (se lăsase întunericul), lupta a continuat până târziu în noapte, dar partizanii au reușit, în cele din urmă, să scape de urmăritori. Din mai multe motive, după 22 februarie 1949 se produce dezmembrarea grupului Blănaru - lonescu. Se încearcă retragerea din raza de acțiune a armatei, mai ales că Securitatea a organizat urmărirea în întreaga zonă a 21. Marițescu Romulus dorea ca, în acest mod, să răzbune uciderea fratelui. https://biblioteca-digitala.ro 267 Teregovei, extinzând-o până la Domașnea, Cornereva, Mehadia, dar și înspre Caransebeș. Pe de altă parte, pentru a avea o capacitate de mișcare și aprovizionare mai ușoară, s-a optat pentru soluția de separare în grupuri mai mici. Astfel, de comun acord cu grupul, Spiru Blănaru, George lonescu și Petre Domoșneanu hotărăsc să împartă grupul în mai multe părți. O parte a partizanilor, în frunte cu Spiru Blănaru, în noaptea de 22/23 februarie începe retragerea spre localitatea Feneș; s-au oprit la sălașul lui Ion Ciorăi, aflat la locul numit "Coșușcea”, unde au dormit. Foamea și-au potolit-o mâncând carne crudă de vițel, singurul aliment pe care îl mai aveau din provizii. în următoarele zile s-au stabilit la un sălaș situat în locul numit ”Târșitură’’ între localitățile Rusca și Feneș. Aici au stat până la 12 martie 1949, când în urma unei trădări a murit Ion Caraiman, iar Spiru Blănaru, rănit la picior, a fost arestat. Restul grupului părăsește imediat locul, pornind in direcția localității Cornereva; pentru a deruta trupele care îi căutau, au profitat de faptul că era zăpadă și ultimul din grup a încălțat opincile cu vârfurile înapoi. Din cauza lipsei de hrană scindarea va continua. Ajunși pe dealul Domașnei, Nicolae Horăscu și Anișoara Horăscu s-au îndreptat spre localitatea natală Domașnea, iar frații Berzescu împreună cu Cimpoca lacob, zis Rîne spre Teregova. Aceștia din urmă vor poposi la sălașul mamei lui Cimpoca, unde au mâncat și s-au odihnit puțin; șederea prelungită o considerau periculoasă și ca urmare cei trei se vor despărți: Cimpoca a pornit spre sălașul său de la Rătcoanea, iar frații Berzescu au mers în sat unde s-au predat autorităților (13 - 14 martie 1949). Notarul lonescu Gheorghe, după lupta de la Pietrele Albe s-a retras împreună cu Ghimboașă lancu, zis Micluț, în pădurea Prigorului (spre Orșova). Aici au stat mai bine de un an. Fiica lui Ghimboașă, Maria a fost de câteva ori la ei, ducându-le haine și alimente. Din 1950 au revenit în ținuturile Teregovei, în zona Bradul Moșului. Au fost ajutați din nou de Maria Ghimboașă și de un cetățean numit Ion Gogâltan. Soția lui lonescu era deja arestată. Securitatea a încolțit puternic familiile lor și pe cei care îi ajutaseră. Rămași izolați ei au hotărât să se predea la 30 septembrie 1950. Ghimboașă lancu a fost condamnat la 10 ani închisoare, iar lonescu la 20 de ani, dar va fi lichidat la câteva luni de la proces. Grupul colonelului Uță Ion și grupul fraților Duicu Colonelul Uță Ion a fost prefect al județului Severin, în timpul regimului Antonescu, a avut funcția de președinte al filialei Lugoj a PNȚ și a comandat Regimentul 95 Infanterie Lugoj în timpul războiului. în noul context politic, refuzând să colaboreze cu puterea comunistă este dat afară din armată, iar din 1946 urmărit de Securitate. Pentru a evita arestarea, colonelul Uță s-a retras în zona localității Cornereva (zona muntoasă), unde a fost găzduit de familia Vulpeș Nicolae, zis Picură, care locuia într-o casă într-un loc greu accesibil. Tot aici s-a retras în 1947 un grup de membri ai PNȚ din Domașnea (Duicu Ion, zis Boieru, Duicu Nistor, zis Boieru, Cristescu Ilie, zis Voica, Cristescu Gheorghe, Urdăreanu Gheorghe, zis Tunariu). Astfel s-a născut grupul colonelului Uță, din care mai făcea parte, la acea vreme, și https://biblioteca-digitala.ro 268 avocatul Târziu Ion și care a acționat în raza localităților Domașnea, Cornereva, Cornea. Băile Herculane, Prigor, Bozovici, uneori și în zona Teregova, Luncavița, Rusca. Și în cazul grupului Uță, intrarea în organizație era de regulă marcată de depunerea jurământului de credință, prin care noii membri își asumau răspunderea în fața colonelului Uță și a întregului grup, să nu divulge nici un secret încredințat, să lupte chiar cu riscul vieții, iar toți care voi' fi trădători să fie pedepsiți cu moartea, indiferent cine ar fi el. Activitatea grupului, chiar însăși existența lui se baza pe sprijinul oamenilor din zonele de acțiune ale partizanilor lui Uță. Ajutorul consta în furnizarea unor alimente, acordarea unui adăpost temporar, informarea cu privire la măsurile autorităților, informații despre familii. Petru Duicu. zis Boieru (Domașnea), mărturisește: ”eu le-am dus mâncare; aveam un loc anume, de obicei un loc mai inalt, cum era cel numit Ostrășel”. Au existat colaboratori ai partizanilor din rândul elementelor puterii, cum a fost, de pildă, primarul Tulea Ilie din Cornereva; toleranță și înțelegere față de acțiunile luptătorilor angajați in rezistență au manifestat și unele cadre ale armatei (ofițeri, soldați in termen). In iarna 1948- 1949 grupul Uță-’-’ se afla la Pârvan losif și Dumitru în sălașul acestora din pădurea Bozoviciului, când un om i-a informat că Securitatea se află in apropiere. Atunci, din motive de apărare și aprovizionare, hotărăsc să se scindeze. O parte din grup (cei din Domașnea)-’ s-a deplasat în localitatea Domașnea, oprindu-se la casa lui Lozici Atanasie și Ilie, în dorința de a afla știri noi. Din cauza prezenței masive a trupelor militare grupul fraților Duicu se va întoarce în zona Cornerevei; aici se aprovizionează cu alimente după care au mers în pădurea Băranul, unde s-au adăpostit într- o baracă făcută din cetină de brad. Când proviziile au fost pe sfârșite, au coborât la sălașul unui unchi, în Poiana Ruschii, care potrivit înțelegerii le-a lăsat câteva alimente (făină, carne, cartofi, brânză, fasole, slănină). Având hrana asigurată, grupul fraților Duicu (între timp i se mai alăturaseră noi membri)²⁴ s-a stabilit în vârful Cozia²⁵, unde era o scobitură în formă de șa și unde au stat până în primăvara anului 1949. Regiunea de acțiune a fost. în general, în jurul pădurilor din comunele Mehadica, Plugova, Pârvova. Verendin, Cornea, Teregova, Domașnea, Luncavița, Cornereva, în zona Herculane, Mehadia. Grupul Duiculeștilor a fost deosebit de activ în perioada 1948 - 1949. Acțiunile lor erau îndreptate împotriva autorităților și a colaboratorilor lor. La 28 martie 1948 au pus la cale un atentat asupra primarului comunei Domașnea, care însă nu a reușit. La 3 octombrie, același an, în locul numit Podul lui Scot, situat între Rusca și Cornereva, au atacat mașina în care se afla sublocotenentul de Securitate Hasberger Vasile din Caransebeș; deși mașina a luat foc, în urma exploziei 22. Colonel Uță Ion, Duicu Ion, Nistor Petru, Cristescu Ilie, Cristescu Gheorghe, Curescu Victor, Vlădescu Mircea, Irimescu Pantelimon, Vădrariu Andrei, Vădrariu Pavel, Baderca losif, Românu Petru. 23. Duicu Ion, Nistor și Petru, Românu P., Cristescu G. 24. Berbecariu Stelian, Lalescu Nicolae. 25. Situat în apropierea Cornerevei https://biblioteca-digitala.ro 269 grenadei aruncate sub roțile mașinii de către Duicu Nistor, sublocotenentul și însoțitorul său vor scăpa cu viață²' . în data de 8 noiembrie 1948 grupul Duicu ²⁷ l-a întâmpinat pe Cernescu Lazăr din Rusca la locul numit "Grădina lui Găman" aflat între Rusca și Domașnea. Descoperirea unei "liste negre” ce consemna numele unor persoane din Domașnea care urmau a fi arestate, i- a determinat pe partizani să aplice informatorului Securității pedeapsa capitală²''. Același verdict a fost aplicat și unui alt activist comunist din Luncavița. Raescu Simion, în data de 20 iulie 1949. în toamna anului 1949, cei șapte membri²⁹ ai grupului au început să-și construiască un bordei pentru a se adăposti pe timpul iernii; a fost amenajat între două râpe, pe locul numit ”Bantă”, în zona Domașnea și a fost dotat cu un cuptor, o lampă cu petrol, vase pentru preparatul hranei și o cantitate suficientă de provizii provenite, în primul rând, de la părinții fraților Duicu, prin intermediul lui Lozici Antanasie, zis Struț. De la bordei făceau deplasări pentru a afla vești, în special în timpul nopții, pentru a reduce la minim pericolul arestării. în timpul deplasărilor foloseau următoarea tactică: unul - doi mergeau în față, iar restul veneau din urmă; în caz de somație primul discuta cu somatorul. Dacă acesta zicea "mâinile sus”, prima linie se punea jos, iar cei din spate începeau să tragă focuri de armă. Tot o măsură de precauție era și folosirea parolelor pe timpul nopții; cea mai folosită parolă era: ciuei - ciulibelcu. Acest grup se va dezintegra pe data de 30 ianuarie 1950, când a fost surprins în adăpostul său de o patrulă. Au încercat să se apere deschizând focul, dar au fost loviți mortal Duicu Ion și Cristescu Gheorghe, au fost prinși vii Duicu Petru, Românu Petru și Lalescu Nicolae. Duicu Nistor și Berbecariu Stelian au scăpat, dar nu pentru mult timp. Berbecariu din cauză că a fugit desculț prin zăpadă i-au degerat degetele de la picioare, ceea ce a ușurat capturarea lui. A fost judecat în noiembrie 1950 de către tribunalul Militar Timișoara, condamnat la moarte și executat. Duicu Nistor, în timpul pribegiei sale s-a alăturat lui Curescu Victor (ambii făcuseră parte din grupul Uță), dar prin trădarea socrului celui din urmă, Nistor a fost ucis în 1952, în timpul unui schimb de focuri, iar Victor, prins viu, a fost condamnat la moarte. După despărțirea de frații Duicu, colonelul Uță Ion a rămas un timp în zona Bozoviciului. La începutul lunii februarie 1949 se afla împreună cu grupul său (opt persoane)³⁰ la sălașul lui Caraba Meilă din Breazova și se pregăteau să se retragă spre granița cu Yugoslavia pentru a încerca să treacă frontiera țării. în această situație Vădrariu Andrei a spus că vrea să- și revadă familia ce locuia în apropiere (Mehadica), el însă a denunțat Securității intențiile grupului și locul unde se găsea acesta. Rezultatul a fost "atacul de la Breazova” când, înconjurați de armată, partizanii, într-o ultimă încercare, au pus mâinile pe arme ca să se apere. Au fost uciși: colonelul 26. Bica Ion, Mărturie 27. Componența grupului în acel moment cf. mărturiei lui Cernescu Petru: Duicu Ion, Nistor și Petru, Românu P; Cristescu G.; Berbecariu S.; Lalescu N. 28 Petru Duicu, Mărturie 29. Duicu Ion. Nistor și Petru, Românu P; Cristescu G.; Berbecariu S.; Lalescu N. 30. Colonelul Uță Ion, Vlădescu M., Irimescu P, Vădrariu P., Vădrariu A., Cristescu I . Baderca I . Caraba Meilă. https://biblioteca-digitala.ro 270 Uță, Pantelimon Irimescu, Cristescu Ilie și proprietarul sălașului Caraba Ilie. Vlădescu Mircea a fost rănit, apoi arestat, murind însă în timpul detenției (a fost împușcat la închisoarea Gherla). Dincolo de preocupările cotidiene pentru supraviețuire, și dincolo de unele răfuieli cu autoritățile locale, lupta partizanilor din Munții Banatului avea ca țel înlăturarea puterii comuniste și restabilirea democrației tradiționale. Pentru realizarea acestui lucru s-a contat. într-o primă fază, pe izbucnirea unui război intre URSS și aliații Occidentului (SUA și Marea Britanie), din cauza neînțelegerilor cu privire la Yugoslavia. In concepția lor, românii trebuiau să fie capabili, ca in momentul declanșării războiului, să se alăture soldaților americani parașutați în România și să desfășoare acțiuni de sabotare a armatei sovietice și să ocupe imediat obiectivele strategice (poștă, cale ferată, șosele, clădiri publice). Bica Ion. zis Fâșce (Teregova), care până la arestarea sa in 17 octombrie 1948 a avut legături strânse cu grupul Uță, precizează că acest grup, în caz de război urma să distrugă podul de CF Orșova, să surpe tunelul de la gara Poarta, să rupă podurile de pe Valeți Cernei și de la Reșița. Văzând că războiul întârzie, apare ideea organizării unei lovituri de stat și provocarea unui eventual război civil, în care să fie antrenată împotriva comuniștilor intrega țară. Din mărturii rezultă că in luna martie trebuia să înceapă o astfel de acțiune, care urma să se deruleze conform unui anumit plan, ale cărui amănunte erau cunoscute numai de către conducătorii mișcării. Aceștia erau conștienți de faptul că reușita luptei lor depinde de capacitatea și posibilitatea coordonării acțiunilor tuturor grupurilor armate din țară³'. Deși condițiile erau extrem de vitrege, s-a încercat stabilirea unor legături prin curieri'². Din mărturia lui Petru Duicu aflăm că "există o colaborare între cei din Teregova și Domașnea. Ne întâlneam ca să discutăm ce se mai aude, ce gânduri arc Securitatea: aveam oamenii noștri care spionau Securitatea”, iar despre colonelul Uță spune că "era în legătură cu ofițerul Arsenescu și cu Arnăuțoiu din Făgăraș. Plănuiau o lovitură”. Banda Ion susține că și ing. Vernichescu Aurel, un colaborator al colonelului Uță "era în legătură cu grupul din Munții Apuseni". Un alt martor, Bica Ion, afirmă că în timpul cât a fost cu partizanii colonelul Uță îi îmbărbăta spunându-le ”să nu se descurajeze pentru că mai sunt încă multe formații mari cum sunt în Ardeal (Cruce și Spadă, Sumanele Negre, Vulturii Negri din Arad și încă unele din Muntele Semenic)”. De aici deducem că, colonelul Uță avea cunoștință despre asemenea grupuri cu care a încercat să ia legătura. Dintr-o altă mărturisire aflăm că ”pe data de 24 februarie 1949 doi oameni plecați din Ardeal au venit în Lugoj, apoi în Caransebeș și au vorbit cu șefii grupurilor. La Caransebeș a vorbit cu Cristoi, șeful grupului din Caransebeș, și apoi a pornit cu trenul personal spre Craiova. Datorită 31. Cei din Banat auziseră de organizații asemănătoare din Munții Apuseni, Făgăraș, în jurul Aradului și Timișoarei. 32. Anculia Petru, până în 10 ianuarie 1949 asigurase legătura între Blănaru și lonescu, iar Roșeți Tudor între Blănaru și Atanasie Berzescu. Gh. Urdăreanu între Blănaru și Domoșneanu, Atanasie Berzescu între Blănaru și Roman Teodor, zis Bubi, din Caransebeș. https://biblioteca-digitala.ro 271 denunțului unuia dintre colaboratorii lui Cristoi, cei doi curieri vor fi arestati în tren, in gara Ilova. In acest fel se pierde legătura pentru ca atacul să se dea în martie; cei doi trebuiau să facă circuit prin țară și să vorbească cu șefii grupurilor. La acest atac și o parte a armatei urma să treacă de partea partizanilor.” Conform declarației lui Antanasie Berzescu, Comandorul Petre Domășneanu avea legături cu un anume Pilotici (de asemenea comandor) și care făcea parte din grupul condus de Draja Mihailovici, care lupta împotriva lui Tito. Comandorul Domoșneanu spera într-o acțiune comună a românilor și sârbilor în zona Banatului. Sistematizarea acțiunilor de lichidare a grupurilor de partizani și arestările masive efectuate în rândul locuitorilor satelor și orașelor din zonele de acțiune ale luptătorilor din rezistență au dus la înlăturarea capilor, ceea ce a determinat abandonarea unor astfel de planuri. în lunile februarie - martie 1949 fie au fost arestați, fie au fost uciși (uneori s-au sinucis), majoritatea membrilor organizațiilor lui Uță și Blănaru. Ceilalți, puternic încolțiți, cu greu puteau scăpa vigilenței urmăritorilor. Erau permanent utilizate călăuze recrutate din oamenii locului (dintre autoritățile locale, dintre cei dornici să obțină bani); uneori erau obligate chiar rude ale celor căutați să participe la acțiunea de urmărire. Așa de pildă, mama lui Caraibot Ion, zis Ciovică, era dusă noaptea prin pădure și pusă să strige "Ioane, vino la mama, să te facă mama domn" ". In asemenea condiții, partizanii rămași în libertate se puteau asocia câte doi - trei, cel mult patru’’¹, iar toată activitatea lor se limita acum la asigurarea supraviețuirii. Pentru a se apăra de frig și urmăritori își săpau bordeie, de regulă în locuri prăpăstioase și în proximitatea unui izvor de apă. Proviziile proveneau, în general, de la familii; dar acum și aprovizionarea era foarte mult îngreunată de frecventele razii și controale Întreprinse, atât in interiorul localităților, cât și în jurul lor. Ca urmare a acestei stări de lucruri, până în 1953, au fost capturați ultimii partizani care acționaseră în regiunile împădurite ale zonei studiate. Intre aceștia, Ion Caraibot, zis Ciovică, Dumitru Ișfănuț, zis Sfârloagă și Dumitru Mutașcu, zis Fus ce deveniseră celebri prin acțiunile lor haiducești (atacuri asupra posturilor de miliție, răfuieli cu unii membri de partid, alarmă falsă a autorităților). 33. Ciortan lanăș, Mărturie. 34. Asocierile de două, trei persoane erau temporare, fie că își schimbau des componența, fie că se descompuneau în urma arestărilor sau ale unor neînțelegeri personale. De pildă, in toamna anului 1949 Anculia Moise s-a alăturat lui Ion Caraibot și lui Dumitru Mutașcu, dar in 6 ianuarie, când a fost arestat se afla singur intr-un bordei construit de el însuși. Grupul format din Grozăvescu Ion, Copăcean Martin, Smultea Horia, va supraviețui o singură zi, pentru că au fost arestați. Trioul Ivănici Gh., Cimpoca lacob și Ghimboașă Ilie s-a menținut numai trei luni. Cn alt grup a fost format de Vernichescu Aurel, Banda Ion și avocatul Târziu. Vernichescu a căzut primul în mâinile Securității, iar mai apoi și avocatul Târziu. Banda Ion se pare că nu a fost prins niciodată; probabil că a murit prin 1953 (nu se cunoaște cauza morțiu. https://biblioteca-digitala.ro 272 Juca Miroslav (Teregova), fost secretar PCR în plasa Teregova, povestește cum într-o noapte din toamna anului 1950 a fost "anchetat" într-o "colibă părăsită”³⁵ de 'doi bandiți”³⁶: Sfârloagă și Nicolae Ciurică. Acțiunile lor, deosebit de îndrăznețe, sfidau autoritatea noii puteri instalate, fapt ce a provocat o reacție isterică a acesteia vis-a-vis de persoanele celor trei partizani. De pildă, trupul neînsuflețit al lui Ciovică (se sinucisese înainte de a fi prins), a fost transportat la Caransebeș și ars în fața părinților lui; populația Caransebeșului a fost anunțată prin stație radio că a fost prins "virtuosul Ciovică”³, C. REZISTENȚA LA COLECTIVIZARE ȘI SISTEMUL DE COTE în anul 1949, Partidul Comunist a început procesul colectivizării în România, care insă ii întâmpinat o puternică rezistență din partea țărănimii, dovadă - ritmul lent al desfășurării acestuia. Zona cercetată de noi. având un relief deluros și muntos, cu pământ cu fertilitate redusă, nu a fost propice colectivizării. Tentativa înființării CAP- ului a avut succes numai în Domașnea, in celelalte localități acțiunea oprindu-se la stadiul întovărășirilor agricole. Nu a fost însă omisă ocazia de a lovi țărănimea înstărită, mai ales familiile partizanilor. Spre exemplu, soția și mama lui Marițescu Romulus (Teregova) au fost evacuate din propria locuință, sub pretextul că acolo se va stabili sediul Gospodăriei Agricole³'. Cea mai grea lovitură aplicată țărănimii a fost introducerea sistemului cotelor fixe obligatorii în 1951. Ele trebuiau să achite despăgubirile în natură față de URSS în conformitate cu prevederile Tratatului de Pace, semnat în ianuarie 1947 la Paris. Dincolo de acest scop, cotele au fost transformate intr-un instrument politic menit a distruge puterea economică a țăranului și implicit a suprima independența acestuia, a-1 face dependent de puterea statală pe care nu o accepta. Teoretic, cotele reprezentau între 20 - 607c din produsele agricole ale țăranilor;''¹ ele erau mai scăzute pentru cei mai săraci și mai ridicate pentru țăranii înstăriți (sau considerați înstăriți), fiind plătite la prețuri foarte mici fixate de stat - preț de colectare. Neachitarea la timp a cantităților de produse impuse era pedepsită conform Decretului nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, cu închisoare corecțională de la 1 la 12 ani și amendă de la 500 la 5000 lei. în cazul în care amenda nu era plătită în bani, se sechestrau o serie de bunuri din gospodărie. Au fost cazuri când țăranii erau arestați pe motivul că sabotează economia socialistă, nepredând în timp util statului cantitățile de produse prevăzute în Obligațiunile de predare. De exemplu, țăranul lanăș Nofe din Teregova a fost închis din cauza neachitării cotei de lână. Altora li se aplica sechestrul 35. Juca Miroslav, Carnetul de partid, (mărturie), p. 11. 36. Ibidem. 37. Ciortan lanăș, Mărturie 38. Nagler Ana, Mărturie 39. Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în prezent, Humanitas, București, 1992, p. 256. https://biblioteca-digitala.ro 273 pe bunurile din gospodărie, de la cele mai mari la cele mai mici. Din mărturii aflăm: Lăzărescu Ioana: "am fost trecuti chiaburi și permanent persecutați și huiduiți, fiind numiți «bandiți». Cotele erau duble și neputând să le achităm, ni se lua totul -grâul, porcul, tot ce era mâncare, toate mărunțișurile, chiar scaunele din casă și scândurile de pe pod. Când ne-am rugat să lase câteva, am fost înjurată și scuipată, zicându-mi bandită”. Cojocaru Traian: "cumnata mea, Silvia Cojocaru, al cărui bărbat era deținut politic, pentru că fusese legionar și a intrat în organizația de rezistență anticomunistă, nu a putut să-și achite cota și i-au luat slasta” (nn. slănină afumată). Banda I. Dimitrie: "fiind numiți chiaburi, cele mai mari greu tăți pentru familia mea au venit în anul 1952, când am fost impuși cu 11.321 lei impozit agricol fără pășune, 640 kg. carne, din care carne de porc 174 kg., 2000 litri lapte de vacă, 1146 litri lapte de oaie, 227 kg. brânză - pe care le-am cumpărat - 4870 kg. fân. Neputând achita toate obligațiile, ne-au fost sigilate hainele și alimentele, apoi ne- au sechestrat și vitele”. Puși în astfel de situații, confruntați cu arbitrariul, țăranii au încercat să biruie dificultățile. După precedentul mișcării de rezistență armată anticomunistă, organizată în zona Teregova, autoritățile au avut grijă să nu se mai poată organiza o rezistență efectivă la sistemul colectărilor. Pentru a supraviețui, țăranii au încercat să se adapteze situației. Banda Ion (Rusca) mărturisește că "deși cotele erau duble, am făcut efort să le achităm, altfel ne-ar fi arestat”. Din mărturii aflăm că au existat, într-o oarecare măsură, acțiuni individuale de respingere a sistemului cotelor. Raescu Ion îsi amintește că: "în 1954 am fost eliberat, dar am fost mereu urmărit și persecutat cu cotele. Duceam cota la Teregova, dar ei îmi cereau să achit și cota celor care nu o achitau. După un timp, nu am mai vrut să o duc și atunci au început amenințările, dar până la urmă nu mi-au făcut nimic’’. Banda I Dimitrie: "înspăimântat de atâtea mârșăvii, m-am adresat secției financiare a raionului Caransebeș și mi s-a redus cu 10% impozitul. Apoi, în 1953, m-am adresat fostului conducător de partid Gh. Gheorghiu-Dej, printr-o scrisoare, în care am scris că dacă nu voi fi scos din categoria chiaburilor, sunt silit să mă sinucid, iar moartea mea va rămâne ca un act de acuzare că în RPR se sinucid oameni din cauza greutăților vieții și presiunii autorităților. Cam după o lună de zile, a venit un delegat de la București, iar apoi doi de la raion. Am avut câștig de cauză". TEMOIGNAGES ORALES SUR LA RESISTANCE ANTICOMMUNISTE DES MONTAGNES DE BANAT (Resume) L’autrice de l’etude tente de relever un tableau reel concernant le combat anticommuniste deploye dans les montagnes estiques de Banat (du sud - ouest de la https://biblioteca-digitala.ro 274 Roumanie), y detaillant Ies faits deroulEs dans )a zone Teregova. ( Les Montagnes de Cerna), â l’epoque, un des plus importants centres de cette resistance. En contrast aves des autres etudes ayant ce profile, celui-ci n’a pas pour support scientifique les temoignages documentaires proprement-dites (oii d’archives), mais toute une serie de confessions de ceux qui ont ete directement impliquEs dans ces Evenements-lâ, soient-ils des combattants de la resistance, soit des personnes fîdeles au nouveau regime. La premiere section de cet Etude-ci est consacrEe aux motivations et aux causes generatrices du phenomene anticommuniste, issu juste de l’aube de son instauration. soit-il deploye en maniere passive ou active (actions armEes). Le communisme a ei. perțu par la plupart de la population comme une grave maladie, mettant en danger la santE Economique du pays, les valeurs spirituelles - chretiennes et meme l’integrite biologique de l’individu. Dans les organisations des combattants anticommunistes (les partisans) constituEes dans l'areel des Montagnes de Cerna (ayant pour centre la commune Teregova) se sont engagEs volontairement des officiers et des militaires de l'armee roumaine, mis hors-service ă cause de leur hostilitE envers le nouveau regime, du nouveau sisthdme Economique apportE par les blindEs sovietiques, des intellectuels partageant les valeurs de la pensEe libre, des paysans de mnyenne-classe des”chiaburs") depossEdEs de leurs propres biens et des gens qui, pendant la campagne militaire contre l’URSS, ont constatE"sur place", dans"le premier etat socialiste du monde" quelle Etait la vraie nature du communisme, dans sa variante staliniste, le dEsastre Economique et moral gEnErE par celui-ci et la cruautE du systhEme tEroriste - dElatoire instituE dans ce pays. ProfondEment chrEtien, le peuple roumain a Ete effrayE de la dimension antichrEtienne - athEe du communisme, du renversement des valeurs morales oppErE sur le plan spiritue). L’Etude avance des nombreux exemples humaines de courage, de non-acception des"valeurs" communistes, d’intellectuels, de pretres ou d’officiers de 1’armEe roumaine et mfime de simples paysans qui ont eu l’audace de lutter pour une cause d’au dEbut perdue, par la retrăite dans les montagnes et la constitution des groupements de lutte armEe, en essayant ă chicaner les nouvelles autoritEs ou mfime l'empâchement de leur installation (ex.: le collonel Uța Ion. Spiru Blflnaru, le prâtre Alexandru Nicolici, Grozflvescu Ilie, Petru Duicu, Ivflnici Gheorghe et beaucoup plus d’autres). Les informations de ceux-ci citEs construisent un tableau "mouvant" de la constitution des groupements de partisans, de leurs actions combattantes durant la pEriode 1946 - 1949, jusqu’â l’Ettoufement total de ce phEnomEne. Leurs espErances d’une intervention alliEe contre l’URSS se sont ecroulEes et, en ce point de vue, le courage de ce restreint echantillon populaire de s’opposer â un fait fermement Etabli par les grands pouvoirs (le partage de l’Europe) est d’autant plus admirable. Cest de l’Evidence que tout le mouvement n’aurait pas pu avoir un autre final que de la dEfaite, se soldant soit avec la perte de la vie, soit avec de l’arrestation suivie de longues annEes de prison lourde, par les participants â cet Episode de l’histoire de l’instauration du communisme en Roumanie. Les actions armEes deroulEes par les partisans anticommunistes dans les Montagnes de Cerna et de Semenic constituent l’objet de la deuxieme pârtie de l’Etude, s’appuyant sur les mEmes sources orales appartenant, cette fois-ci aux survivants de toutes les confrontations avec les forces de repression communistes. La troisieme section a pour matiere ă traiter la rEsistance contre la collectivisation et envers au systheme de quotes-parts imposees. Comme systheme politique et Economique fondE sur la propriEtE statale et le dirigisme centralise, l’un des premiers buts du communisme, en train de s’installer en Roumanie, fut la destruction de la https://biblioteca-digitala.ro 275 couche moyenne paysanne, en appliquant toute une serie de methodes et de schemas tactiques. L’une de celle-ci consista en le soi-dit systheme de quotes-parts fixes obligatoires, applique d’au debut de l’annee 1951, ayant pour but majeur l’eteinte des dettes de guerre vers l’URSS. Devenu instrument politique, il a frappe avec puissance les proprietes foncieres rentables, par l’imposition des ”donnees” en produits (cereales, animaux etc.) accablantes. Ceux qui etaient en impossibilite de s’en acquiter (demandes exagerees d’une maniere intentionnee), devenaient passibles de toutes sortes de peines, soit de leur confisquer le tout ou, plus grave, d’emprisonnement pour ”attitude ennemie contre l’etat socialiste” ou ”sabotage contre le regime democrat - populaire”. Meme en ce cas, les temoignages verbaux des victimes relevent des drames emouvants, concernant la pauperisation et le demembrement des nombreuses familles dont le seul ”peche” etait celui qu’â travers des generations ils ont edifîe par un travail acharne et applique des entreprises prosperes. https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro 277 ASPECTE ALE REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE DIN MUNȚII BANATULUI D. OBERȘTERESCU Instaurarea regimului comunist în țara noastră după cel de-al doilea război mondial a întâmpinat o puternică rezistență în toate mediile sociale. Aceasta s-a datorat incompatibilității ideologice a noului regim politic cu formele și structurile de organizare tradițională, mai ales din mediul rural, convingerii că reprezentanții noului regim nu se identificau cu interesul național și, nu în ultimul rând, speranței că “vin americanii”.¹ Dacă la sfârșitul anului 1946, după alegerile din luna noiembrie, falsificate grosolan de comuniști, și în prima jumătate a anului 1947. până la arestarea liderilor național-țărăniști de la Tămădău, rezistența a fost spontană, după aceste evenimente, care arătau calea pe căre înainta țara noastră, protestul a devenit violent, s-a generalizat, desfășurându-se cu precădere în zonele muntoase (Făgăraș, Vrancea, Câmpulung, Banat etc.). Din corespondența acelor ani, în rapoarte, note informative sau dări de seamă din județul nostru, “Darea de seamă asupra bandelor înarmate existente pe teritoriul Regiunii xlx Severin”, întocmită do Miliția regiunii, consemna existența mai multor grupuri înarmate, care se împotriveau regimului: 1. “Banda Micșa Gheorghe, zis Dârloni. în cursul lunii august 1948, Micșa Gheorghe (împreună) cu Ion Chera (pe numele său adevărat, Lațcu Ion - n.a.), din comuna Remetea-Pogonici, din fostul județ Severin, fiind urmărit de organele fostei poliții, pentru mai multe crime și dezertare din armată, dispare de la domiciliu și fuge în munții din regiunea Bocșa și, cu alți patru indivizi neidentificați, se constituie în bandă și încep a ataca în diferite puncte din fostul județ Severin. La 16 februarie 1949, Ion Lațcu, zis Chera, a fost împușcat (de fapt, s-a sinucis n.a.) și atunci ia ființă banda lui Micșa Gheorghe. zis Dârloni cu Vancea Achim, zis Burca, din comuna Valea Pai și Baș . Martin, zis Daia, din comuna Soceni. în iarna aceluiași an, se alătură bandei și Haiac Teleman, zis Telefon, refugiat din Storojineț, URSS, urmărit de securitate, fiind criminal de război și care evadase din închisoare. Tot din banda lui Micșa Gheorghe a făcut parte și Pătruț Nicolae, zis Leica, care, in urma unei acțiuni întreprinse de miliție, a fost prins în noaptea de 22 septembrie 1950, în județul Timiș. în luna februarie 1950, a fost găsit mort, într-o colibă, pe raza postului de miliție Bocșa Română, banditul Vancea Achim. Despre Bașa Martin, zis 1. Arhivele Naționale. Direcția Județeană Caraș-Severin Fond Miliția Regiunii Severin. dosar 95/1950. filele 150-151. https://biblioteca-digitala.ro 278 Daia, nu se știe nimic, deoarece nu a fost semnalat. în prezent, din bandă nu a mai rămas decât Micșa Gheorghe și cu Haiac Teleman. Bandiții sunt aprovizionați cu alimente, prin elemente de sprijin reacționare și, atunci când iau legătura cu acestea, jefuiesc stânele sau casele locuitorilor pașnici. Banda are un caracter de drept comun și politic. Zona de acțiune a bandei este regiunea muntoasă din jurul comunelor Vermeș, Duleu, Valea Pai, din fostul județ Caraș și, in ultimul timp, în regiunea Timiș. Pentru a nu fi demascați. bandiții nu atacă posturile de miliție și își schimbă zonele de acțiune, trecând dintr-un județ în altul. Dintre atacurile cele mai importante sunt atacul trenului silvic cu excursioniști, făcut la 13 august 1948, cu scopul de a-i jefui și tâlhăria comisă de Micșa Gheorghe, împreună cu Haiac Teleman, asupra numitului Chiș Anton, din comuna Silagiu. Pentru a se aproviziona apărea la locuințele oamenilor din sate, cerând de mâncare sau luând cu forța. Ultima semnalare a lui Micșa Gheorghe a fost la 30 octombrie 1950 când, insoțit de alți doi indivizi, și-au făcut apariția pe raza comunei Ozboz, din raionul Lugoj, precum și în comuna Izgar. de pe raza raionului Reșița. 2. Banda Doran Nicolae. în iulie 1948. numitul Doran Nicolae, din comuna Ciclova Română, fost comisar, ajutor la siguranță și care face parte din organizația subversivă condusă de Popovici Nicolae. a dezertat de la Severin și. împreună cu legionarul lonescu Gheorghe, funcționar la Federala fostului județ Caraș și cu alți șase indivizi urmăriți de securitate, s-au constituit în bandă și au fugit in pădure, pentru a scăpa de urmărire. Din banda Doran au fost prinși, rând pe rând, toți membrii, rămânând liber numai Doran Nicolae. Regiunile în care stătea ascunsă banda sunt: Ciclova Română, Ciclova Montană, Potoc, Socolari, Răcășdia și regiunea Bozovici. Banda a avut un caracter politic, fiind alcătuită numai din legionari. Nu s-a dedat la acțiuni de jafuri și furturi și nici nu au comis acte de terorism, afară de acțiunea din 22 august 1949, când, fiind recunoscut de organele de miliție, care au încercat să-l aresteze, Doran Nicolae a deschis foc asupra urmăritorilor, lupta terminându-se cu căderea a doi oameni, unul din partea bandiților și plutonierul major loan Ion, din CT Caraș. Ultima acțiune dusă de miliție pentru prinderea bandei Doran Nicolae a fost aceea din noaptea de 27 octombrie, când a fost prins și Caragea Nicolae. Se crede că banda și-ar fi recrutat membri noi și, pentru a scăpa de urmărire, și-a schimbat teritoriul de acțiune. 3. Banda Duicu Nistor - Mutașcu Dumitru, zis Fus. La 25 iulie 1949, după capturarea bandei lui Spini Blănaru, a luat ființă din rămășițele acestei bande o nouă bandă de legionari, compusă din circa 16 persoane, condusă de fostul notar public lonescu din Teregova, care se înrolase în banda lui Spiru Blănaru, după data de 11 ianuarie 1949, după ce a organizat grupul de rezistență cu care a atacat Postul și Circumscripția de miliție Teregova - jud. Severin, după care s-a refugiat în munți. In august 1949, banda se unește cu banda fraților Duicu Nistor, care avea legătură cu banda colonelului în rezervă Uță Ion din Domașnea, refugiați în pădure, fiind urmăriți pentru mișcare și activitate legionară și atentatul https://biblioteca-digitala.ro 279 nereușit de la data de 28 martie 1948, asupra primarului comunei Domașnea. Banda lonescu s-a împărțit de la început în mai multe grupuri, care au acționat izolat și care, în cursul anului 1949, au fost lichidate. La 29 iulie au fost capturați de către organele de miliție frații Duicu Ion și Petru, rămânând Duicu Nistor, care se asociază bandei lui lonescu. Din banda fostului colonel în rezerva Uță, rămâne Caraibot Ion, zis Ciovică, care se înrolează în banda lui lonescu și apoi activează în grupul fraților Duicu. Mutașcu Dumitru, zis Fus, și Ișfănuț Dumitru, zis Sfârloagă, s-au alăturat și ei bandei lui Duicu Nistor în noaptea de 30 septembrie 1950, bandiții lonescu Gheorghe și Ghimboașă lancu, ambii din comuna Teregova, s-au predat de bunăvoie organelor de miliție. (Din informații se bănuiește că banditul Caraibot Ion ar fi trecut în Jugoslavia). Bandiții sunt periculoși și, când sunt simțiți sau descoperiți, deschid focul. Banda are caracter politic și ca armament are două mitraliere germane, pistoale mitralieră, pistoale Z.B., grenade și muniția respectivă. Regiunea de acțiune este în jurul pădurilor din comunele Mehadia, Plugova, Pârvova, Băile Herculane, Topleț, Rusca Teregova, Verendin, Cornea, Teregova, Domașnea, Cornereva, Luncavița, Mehadiea și Valea Cernei. începând cu organizarea grupului de rezistență, cu care a fost atacat postul de miliție Teregova, membrii bandei' lui Duicu Nistor au la activul lor mai multe asasinate, jafuri, toate cu caracter politic, terorizând astfel pe oamenii liniștiți, credincioși regimului (sic!) și democrației populare. Membrii bandei sunt foarte curajoși, acționând în grupuri sau izolați și ultima acțiune în care a fost atacată o căruță în care se aflau mai mulți milițieni, ce mergeau spre Luncavița și în urma cărui atac a fost împușcat plutonierul major-șef Subu Cornel, iar ceilalți au fost răniți. Din cercetările făcute, se crede că ar fi fost banditul Caraibot Ion. Din ultimele informații, banda lui Duicu Nistor este în căutarea unui loc unde să-și construiască un bordei pentru iarnă, iar banditul Sfârloagă a fost văzut de mai multe ori în jurul punctului numit Ogașul Cald, lângă Poiana Trustura, unde se crede că și-au construit bordeiul.”² Aceste grupuri nu au acționat izolat. între ele au existat contacte permanente și tentative de unificare a eforturilor lor în lupta împotriva comunismului. Așa s-a întâmplat în cazul unor elemente din grupul Chera-Dârloni, care au încercat să contacteze luptătorii din zona Domașnea-Teregova. Tentativa a eșuat. însă, legăturile dintre luptătorii din Domașnea, Verendin și Mehadiea și cei din Valea Almăjului sunt evidențiate de un comunicat al Comandamen- tului Regional de Miliție Timișoara, din 13 februarie 1950’: “Cu ocazia unei operațiuni întreprinse în ziua de 12 februarie 1950 de organele Circumscripției Teregova, în sectorul comunei Pârvova-Severin, au fost descoperiți trei bandiți care, din cauza întunericului, au reușit să dispară, îndreptându-se spre Borlovenii-Noi. într-un ogaș, s-a descoperit o groapă amenajată pentru locuit, în care s-au găsit alimente și diferite cărți, pe care erau scrise numele 2 Arhivele Naționale. Direcția Județeană Caraș-Severin. Fond Miliția Regiunii Severin, dosar 85/1950, filele 5-7. 3. Idem, dosar 89/1950, fila 80. https://biblioteca-digitala.ro 280 bandiților Ișfănuț Dumitru, zis Fus, din comuna Domașnea-Severin, Caraibot Ion, zis Ciovică din comuna Luncavița-Severin și Baderca lancu, din Mehadica. întrucât in prezent acești bandiți nemaiavând nici un fel de alimente, vor căuta să se aprovizioneze, luați imediat măsuri de pândă în Borlovenii-Noi, Bozovici ... Prigor. care se afla in jurul teritoriului unde au dispărut bandiții”. Despre grupurile care au acționat în Valea Almăjului aflăm din “Planul de acțiune pentru lichidarea bandelor existente pe teritoriul Miliției Județului Caraș'. în acest document, pe lângă grupurile Doran Nicolae și Micșa Gh., amintite deja, sunt semnalate și cele conduse de Purdelea Emil și Ignea Aurel. A) “Banda Purdelea Emil și Pitic losif activează pe raza comunelor LȘopotu-Nou și Vechi, Gârbovăț, Bănia. Rudăria și Dalboșeț, județul Caraș. în prezent, banda este compusă din cei doi membri. Banda este sprijinită de găzduituri, informatori și alimentatori domiciliați în regiunea unde activează, aceștia fiind recrutați dintre chiaburi și reacționari din regiune, și anume: Purdelea losif din comuna Gârbovăț. Dănilă Roșcovanu din comuna Boilovenii- Noi. Sofia Pitic din comuna Gârbovăț, loan Străin din comuna Gârbovăț, toți din județul Caraș. în luna aprilie 1949. certându-se cu un membru de partid. Purdelea Emil a tras foc de armă asupra lui. rănindu-1, după care a fugit în Munții Gârbovățului. constituindu-se în bandă. în luna iulie 1949, bandiții fiind surprinși pe când dormeau, de patrula postului de miliție Dalboșeț. au deschis foc asupra patrulei, rănind la picior un milițian și un caporal. Unul din bandiți, și anume Cătană Damaschin, a fost împușcat mortal. Bandiții sunt înarmați cu pistol “Orița”, armă de vânătoare, armă Z.B. și grenade. D) Banda Ing. Ignea Aurel, care activează în raza comunelor Prigor, Borlovenii-Noi și Vechi, Putna, județul Caraș. Banda este compusă din patru membri, și anume: Ignea Aurel, șeful bandei, Hânda Dumitru, Măciucă Nicolae și Verindeanu Matei. Organele miliției județene au reușit să identifice, până în prezent, ca găzduitori numai pe Sârbu Ion din comuna Prigor. Banda este înarmată cu pistol automat Daymler. De la constituire și până în prezent banda nu a dat nici o lovitură și stă ascunsă prin păduri. Cu toate că sunt văzuți de populație nu sunt divulgați de niipeni, de teamă că bandiții să nu se răzbune pe ei. Banda Ignea Aurel cutreiera munții județului Caraș și, din ultimele informații, se crede că ar face legătura cu banda Purdelea Emil, din sudul județului”⁴. La rândul său, Purdelea Emil a fost văzut în zona Ilidia-Socolari, fapt dovedit de nota informativă din 20 iulie 1950 a postului de miliție Ilidia: “Deținem informații că banditul Purdelea Emil, în ziua de 19 iulie 1950, orele 17, s-a dus la sălașul lui Gheorghe Foioca, din comuna Socolari, la locul numit subcetatea Măriei Tereza, unde a cerut mâncare și ă stat circa 30 minute, după care a plecat în direcția râului Bei. La plecare, a spus că vrea să meargă acasă, la Gârbovăț, unde nu a fost de mult timp. Avea 4. Arhivele Naționale. Direcția Județeană Caraș-Severin. Fond Miliția Regiunii Severin, dosar 86/1950, filele 1-2. https://biblioteca-digitala.ro 281 asupra sa un pistol mitralieră și un sac cu merinde. Era îmbrăcat cu haine de vară, port almăjan, cu opinci de gumă, cămașă de cânepă și indispensabili, chimir, pulover de lână și vestă de catifea. Sursa: Ghiță. Valoare: Sigură'"’ Confruntate cu o asemenea situație, autoritățile locale au reacționat diferit și câteodată, neconvingător. Șovăiala și indeciziei acestora a determinat intervenția organelor superioare, neliniștite de indolența sau lipsa de profesio- nalism a unor milițeni. Unii dintre aceștia au fost acuzați chiar de o colaborare sau "acoperire’’ a unor luptători anticomuniști. Foarte sugestivă, în acest sens, este informația transmisă de locotenentul de miliție Hreret Komulus. de la Circumscripția de Miliție Bozovici, Miliției Județului Caraș, pe data de 18 febimarie 1950, în legătură cu grupurile de luptători anticomuniști din Valea Almăjului: “Din ziua de 30 ianuarie 1950 și până în prezent, am primit mai multe note informative din partea pădurarului Matei Păducel, din comuna Gârbovăț. cu privire la banditul Purdelea Emil, din care rezultă că susnumitul bandit se află în comuna Gârbovăț și împrejurimi, întreținut fiind de oamenii din comună. în ziua de 15 februarie 1950, am primit de la poătaș un plic, în care se găsea o scrisoare anonimă, din care rezulta că banditul Purdelea Emil, găzduit fiind de sătenii Mitu Ciotuz, zis Topor, și Ciortuz Ion, individul Cola Jura, care ține foarte mult la Purdelea Emil, ține legătura între bandit și familia acestuia, aducându-i la cunoștință toate acțiunile întreprinse de miliție și apariția vreunui milițian în comună. Astfel, a fost cazul când o patrulă de milițieni de la postul de miliție din Dalboșeț a venit în comuna Gârbovăț, iar individul Cola Jura, întâlnindu-se cu patrula, din care făcea parte milițianul Cutaru Ion, pe care l-a introdus într-o casă, unde au consumat țuică, în care timp numitul Cola Jura a anunțat pe Purdelea Emil ca să dispară din comună la apariția organelor de miliție. Cu această ocazie, numitul Cola Jura, profitând de starea de ebrietate a milițianului Cutaru Ion, a putut afla diferite chestiuni în legătură cu urmărirea lui Purdelea Emil. Verificându-se nota informativă, prin descinderile făcute la cei vizați mai sus, în noaptea de 16/17 februarie 1950, rezultatul a fost negativ. Suntem de părere ca pădurarul Matei Păducel are cunoștință de existența lui Purdelea Emil, dar, în același timp, dă note informative despre susnumitul Purdelea Emil și despre locul unde acesta a fost acum 5-6 luni de zile. Prin aceasta, pădurarul Păducel Matei caută să mascheze faptul că are 'cunoștințe despre banditul Purdelea Emil. Din cercetările făcute, am dedus că o bună parte din populație are cunoștințe despre existența banditului Purdelea Emil. în ceea ce il privește pe banditul Pitic Ion, până în prezent nu am putut afla nimic, în privința locului unde s-ar putea ascunde. Totuși, din spusele unui cetățean din comuna Gârbovăț și agentul agricol Lopătiță Ion, banditul Pitic losif are rude în comuna Berzasca, la care s-ar putea găsi. La fel, și Purdelea Emil are o mătușă în Turnu-Severin. în ceea ce privește studentul Vălușescu, din informația primită de la Hânda Nicolae, din comuna Prigor, acesta s-ar afla la o distanță de 15 km 5 Idem,, dosar 95 1950. lila 119. https://biblioteca-digitala.ro 282 în apropierea comunei Putna, unde este aprovizionat de alte persoane din acea comună și nu de părinții lui. Numitul Hânda Nicolae se obligă să facă investigațiuni pentru a afla precis locul unde se află numitul Vălușescu. După câteva zile, după ce am luat legătura cu numitul Hânda Nicolae, individul Rotariu losif a declarat milițianului Mocanu Nicolae de la postul Prigor că el știe unde se găsește Vălușescu. Numitul Rotaru losif a declarat că îl va găsi pe Vălușescu. Plecând spre comuna Putna, urmează ca la întoarcere să dea rezultatul. Faptul că Rotariu losif are cunoștințe de numitul Hânda Nicolae. a fost chemat la postul Prigor pentru a da relații despre Vălușescu că știe de la milițianul Mocanu Nicolae, căruia îi place alcoolul și nu poate să țină un secret. Milițianul Brabete Petru, din circumscripția de miliție Bozovici, care este originar din comuna Borlovenii-Noi. de unde este și banditul Purdelea Emil, ar putea veni in ajutorul miliției pentru prinderea lui Purdelea Emil, dar până in prezent s-a observat că susnumitul milițian nu s-a interesat deloc de acest bandit sau. cel puțin, să dea o sugestie, fiind un bun cunoscător al regiunii. Această lipsă de interes dă de bănuit că milițianul Brabete Petru ar putea să-l inștiințeze pe bandit, prin alte persoane, despre orice acțiune ce urmează să se ia pentru prinderea lui Purdelea Emil și despre concentrarea de milițieni, care urmează a fi întrebuințată pentru acțiunea contra lui Purdelea. S-a constatat că orice se vorbește în circumscripție și posturile de miliție despre banditul Purdelea Emil, transpiră și se știe în comună. Propun ca milițienii Brabete Petru, Cutaru Ion și Mocanu Nicolae sa fie mutați cât mai repede din raza circumscripției Bozovici.'’⁶ Milițienii suspecți au fost transferați imediat la alte posturi. Comandantul Miliției județului Caraș propunea chiar înființarea de noi posturi sau suplimentarea celor existente', iar pentru evitarea scurgerii de informații referitoare la luptătorii din munți s-a hotărât “raportarea în texte scurte în cifrul: A=17, B=l, C=4, D=5, E=16, F=13, G=09, H=03, 1=8, J=06, K=07, L=14, M=19, N=02, 0=05, P=01, R=ll, S=05, S=6, T=9, T=12, U=04, Z=20, X=02h. Totodată, Miliția Județeană Caraș avea informații directe despre luptători și rudele acestora, așa cum reiese din nota informativă, din 24 iunie 1950: “Suntem informați că în ziua de 17-18 iunie, pe raza postului de miliție Prigor, la locul zis Scosuri, a fost văzută femeia fugarului Verindeanu Matei, care mergea spre pădure. Când a fost văzută de cetățeni (?!) s-a băgat în pădure și s-a ascuns, după trecerea femeii pe la locul amintit, după 20 de minute au fost observați și trei indivizi, care au trecut și ei pe la locul pe unde a trecut și femeia. Cei trei indivizi erau îmbrăcați în port țărănesc, model bănățenesc, la unul dintre ei s-a văzut ceva sub haină ascuns, posibil un pistol. S-a mai observat că mama femeii, care este fugară, merge de 2-3 ori pe săptămână în satul Putna, unde duce ceva într-o traistă. Bandiții în satul Putna au rudenie pe familia Motoargă, nr.5. Fiica femeii care este 6. Arhivele Naționale. Dir. Județeană Caraș-Severin. Fond Miliția Regiunii Severin, dosar 95/1950, fila 13. 7. Loc. cit., dosar 95/1950, fila 125. 8. Ibidem, dosar 95/1950, fila 126 https://biblioteca-digitala.ro 283 fugară șade la o grădină, în pădure, fără să aibă vreun scop, la locul zis pe “Tâlva înaltă”. în conformitate cu informația primită, postul de miliție Prigor a făcut investigațiile și cercetările de rigoare, iar Circumscripția de Miliție Bozovici raporta (15 iulie 1950) “că la verificările făcute în comuna Prigor, spre a stabili dacă în ziua de 17-18 iunie și-a făcut apariția banda Ignea Aurel, la locul numit Scocuri, nu s-au putut stabili aceste date cu precizie, totuși, banda se găsește și astăzi în pădurile Prigorului. Am pus la curent pe comandantul postului din Prigor de a supraveghea îndeaproape familia Motoargă și pe mama fugarei Ghimboașă Sofia, care șade la o grădină, unde alimentează fugarii. Suntem de părere a dispune evacuarea tuturor sălașelor din pădurea Prigorului, unde se bănuiește că s-ar descoperi mai ușor persoanele ce au legături cu bandiții și care îi alimentează”'¹. Apropierea zilei de 23 august și aniversarea celor 6 ani de la eliberare, în conformitate cu recomandările organelor județene de partid și de stat, trebuiau întâmpinate cu fast și “realizări” deosebite, de către toți cetățenii țării. Prin urmare, posturile de miliție primesc sarcini noi și ordine precise în ceea ce privește evidența fugarilor, a chiaburilor și a “elementelor dușmă- noase”. Pe baza rapoartelor locale, Circumscripția de Miliție Bozovici a întocmit o sinteză informativă,¹¹¹ în conformitate cu Ordinul Miliției Județene Caraș nr. 639/1950, cu privire la mișcarea bandelor și fugarilor de la domiciliu, din Plasa Bozovici. Documentul cuprinde patru părți: I. Mișcarea bandelor a-Banda Purdelea Emil, Pitic losif, din comuna Gârbovăț. Ultima informație obținută asupra mișcării acestei bande este aceea că s-ar afla pe teritoriul comunei Bozovici și se ascunde în jurul sălașului locuitorului Borlovan Busuioc, din Bozovici, la care Purdelea a adus și lăsat un sac cu circa două banițe conținut și un pachet, cu ocazia venirii sale la târgul săptămânal. Busuioc Borlovan are un sălaș la locul numit “Moara de piatră”, spre Poneasca, în același loc cu al femeii Călina Catrinescu, unde Pitic losif, înainte de a fi fugar, a stat timp de trei ani cu oile. b - Banda Ignea Aurel, cu cei din Prigor. Ultimele informații arată că banda a fost până acum în pădurile Prigorului, prin locurile numite “Turcoane” și “Mala Cârșie”, situate în apropierea hotarului cu Severinul, pe unde bandiții au sălașe cu oi și vite și au posibilitatea de alimentație. Hânda Nicolae în ziua de 12 august 1950 a fost informat de un băiat din comuna Prigor, al cărui nume nu l-a spus, că fiul său, Dumitru, i-a trimis vorbă să se întâlnească cu el între punctele “Vega” și “Varciopole”, în apropierea “Turcoanei”. în zilele de 13-14 august, acesta a fost plecat la pădure, unde a stat până în seara zilei de 17 august, și la înapoiere s-a luat la ceartă cu soția sa, voind să o bată, din care fapt deducem că soția sa este contra a se preda fiul său la autorități și chiar l-a anunțat să nu se arate tatălui său Hânda Nicolae, la un pahar de țuică, s-a enervat și a spus că cei care 9. Arhivele Naționale. Direcția Județeană Caraș-Severin. Fond Miliția Regiunii Severin, dosar 95/1950, filele 122-123. 10. Ibidem, dosar 95/1950, filele 175-177. https://biblioteca-digitala.ro 284 alimentează pe fiul său îi voiesc lui răul, că fiul său să fie omorât sau să se îmbolnăvească. însă el nu vrea să bage jumătate de sat în bucluc, că au fost foarte mulți amestecați în alimentarea lui Ignea Aurel și mai sunt și azi și cei care îi alimentează, nu îndrăznesc să spună locul unde stau bandiții, fiindu-le teamă că aceștia vor fi prinși și apoi îi închide și pe găzduitorii acestora. După părerea lui Hânda Nicolae. crede că în prezent bandiții și-au schimbat locul de acțiune, in pădurile Rudăriei. vecină cu Prigorul, ori s-au dus în teritoriul comunei Borlovenii-Noi, spre Semenic. c - Bandiții neidentificați despre care se bănuiește că se ascund în Circumscripția de miliție Bozovici. După informații recente, obținute în teritoriul comunei Borlovenii-Noi. prin păduri, spre Semenic. se adăpostesc bandiții din Severin și alții a căror identitate nu se cunoaște încă și care au legături de prietenie cu femei din comuna Borlovenii-Noi. în comuna Borlovenii- Noi. in casa unui chiabur, a venit un individ străin, se crede din Mehadia, care a spus “lYăiască Mihai". iar Teodorovici Gheorghe. originar din Bozovici, căsătorit în Borlovenii-Noi. care se alia in casa respectivă, a spus că sunt mai mulți și a incetat orice discuție, in casă fiind o femeie străină de casă, a cărui nume a rămas să-l aflăm ulterior. Acest Teodorovici este cumnatul tovarășului judecător Boldescu din Oravița și a avut sarcină de partid. Despre faptul că bandiții vin in Borlovenii-Noi. are cunoștință femeia Maria. fosta secretară a l’.F.D.R.. văduvă ce a avut legături cu Fus și in prezent se afla prin Reșița, unde întreține legături cu un plutonier activ, insă nu știm din ce armă face parte. Vom afla și aceasta. La fel. responsabilul pus de partid de la azilul din Prilipeț s-a exprimat către informatorul nostru că nu are el timp să se ducă el la Borloveni, să se urce în mașină și cu o armă îi curăță pe toți bandiții care vin în sat. 2. Mișcările fugarilor și dispăruților de la domiciliu. a-Vălușescu Vasile. după informațiile ce le avem, este singur, postat la un loc sigur, in Prigor sau Putna. și aceasta chiar de la plecarea lui de acasă. Această afirmație a fost făcută de preotul din Prigor. la un pahar de țuică, față de informatorul nostru. b - Budescu losif din Dalboșeț se află în comuna Dalboșeț sau Moceriș. Recent, Ciuciuc Nicolae din Dalboșeț, în discuția avută cu informatorul nostru, s-a exprimat că Budescu losif a fost băiat deștept ... și de data aceasta nu va mai pune nimeni mâna pe el. II. Elemente de sprijin ale bandiților și fugarilor. 1. Banda Purdelea-Pitic, din comuna Gârbovăț, este sprijinită de: - losif Purdelea, Maria Purdelea, Pitic Sofia, Căpățână Damaschin, Pavel Vlădia, Dănilă Găină din Gârbovăț. - Ambrosie Purdelea din Borlovenii-Noi și Mutașcu Mihai din Pârvova, județul Severin - Borlovanu Busuioc și Călina Catrinescu din Bozovici, județul Caraș. 2. Banda Ignea Aurel, cu cei din Prigor, Hânda Ana, Hânda Nicolae, Tara Maria, Verindeanu Maria, Verindeanu Stănuica, Crăciun Solomia, Verindeanu Petru, Sârbu loan, zis Nițu, vânzătorul cooperativei, Ghimboașă Sofia, soacra lui Verindeanu, Matei și Gore Sârbu, identificați până în prezent. https://biblioteca-digitala.ro 285 3. A bandiților necunoscuți din Severin: Teodorovici Gheorghe. Maria G.F.D. Reșița, Grivei loan. chiabur din Borlovenii-Noi. 4. A fugarilor Vălușescu Vasile, Vălușescu Dumitru și Vălușescu Maria, părinții fugarului și neamurile sale din satul Putna. 5. A fugarului Budescu losif din Dalboșeț, Budescu Gheorghe, Ciuciuc Nicolae, Sârbu Lica din Dalboșeț, și Negru Nicolae din Moceriș. III. Manifestările chiaburilor în urma colectărilor de cereale și lână din acest an, în majoritatea lor, chiaburimea și chiar oamenii mijlocași, care din cauza neînsămânțărilor pe terenurile programate, prin faptul că au rămas fără grâu, și au dat cote mari de lână, sunt nemulțumiți și nu văd cu ochi buni măsurile luate pentru îndeplinirea planului de stat. Aceștia, deși nu manifestă fățiș decât foarte rar și cazuri izolate, aceasta de teama legilor, speră în schimbarea politicii, crezând că prin aceasta vor scăpa de cote si colectiv. Chiaburii și o parte din mijlocași se interesează îndeaproape de mersul operațiunilor din Coreea și aceasta prin intermediul persoanelor posesoare de aparate de radio, asupra cărora suntem de părere a se face o strictă supraveghere și verificare, întrucât nu toți care posedă aparate de radio sunt oameni devotați regimului IV. Măsurile luate și rezultatele lor. în unire cu autoritățile locale și organizațiile de partid, am luat măsuri de nmărire informativă a bandelor și dispăruților și vor fi semnalate la timp. Se vor face pânde de lungă durată în jurul caselor identificate că găzduiesc bandiți și ii sprijină, pentru a nu putea fi descoperiți și prinși." Informațiile primite de Miliția Județului Caraș de la organele locale nu • fost satisfăcătoare, fiind considerate superficiale și formale în raport cu gravitatea situației prezentate. Apoi, după cum rezultă din documentele investigate, era cât se poate de clar că acestea nu puteau întreprinde nimic concret, fără consultarea organelor superioare și fără colaborarea și avizul securității, cărora le revenea inițiativa în luarea măsurilor și rolul de coordonare al operațiunilor. In acest sens, s-au primit ordine categorice ca atunci când vor fi constatate acțiuni subversive de către organele de miliție, să fie înaintate organelor de securitate, iar în ceea ce privește grupurile din munți, una din cauzele care au determinat ineficiența acțiunilor întreprinse de autorități era considerată și aceea că “nu peste tot s-a colaborat strâns cu securitatea”.¹² Din aceste motive, la începutul anilor ’50, s-au intensificat masurile de reprimare a mișcărilor anticomuniste, în primul rând cele care vizau lichidarea grupurilor din munți, concepute de Direcția General: a Miliției, în colaborare cu securitatea. Lccturarea acestora demonstrează cinismul, lipsa de scrupule și mentalitatea N.K.V.D.-ului, însușită de poliția politică română la doar câțiva ani de la constituirea sa. 11. Arhivele Naționale. Direcția Județeană Caraș-Severin. Fond Miliția Regiunii Severin, dosar 89/1950, fila 49. 12. Idem, dosar 86/1950, fila 4. https://biblioteca-digitala.ro 286 DES ASPECTS CONCERNANT LA RESISTANCE ANTICOMMUNISTE DES MONTAGNES DE BANAT (Resume) Sujet tabou jusquâ 1900, la resistance anticommuniste constitue â present une theme predilecte. Beaucoup de chercheurs ont concentre leurs efforts en vue d’elucider ce phenomene qui n'est pas assez bien connu jusqu’â present. Cela s’explique grâce â l’heritage culturel et mental legue par 50 annees de communisme et â Finaccessibilite des chercheurs aux plus importantes ressources documentaires (archives S.R.I.). C est pourquoi un role important revient ă Lhistoire orale, preuves racontees ou ecrites par les personnes directement impliquees. Dans le present article. l’auteur essaie d'evidencier les conflits developpes aux Monts de Banat et dans le milieu rural. A la campagne les structures traditionnelles et le conservatisme ont contribui? a ce que ces conflits soient plus puissants, parfois violents. En meme temps le nouveau regime cherchait des methodes de contrecarrer chaque forme de resistance. La plus souvent utilisee a ete l infiltration des informateurs ou celle du chantage pou ceux qui approvisionnaient et recevaient les partisans. https://biblioteca-digitala.ro 287 Lucrări editate de Muzeul Banatului Montan PERIODICE: „Banatica”. I. 1971, 415 p. „Banatica”, II, 1973, 466 p. „Banatica”. III. 1975. 401 p. „Banatica”, VI, 1977, 523 p. „Banatica”, V, 1979, 576 p. j „Banatica”. VI, 1981. 508 p. : „Banatica”, VII, 1983, 567 p. | „Banatica”. VIII. 1985. 479 p. i „Banatica”. IX. 1987. 510 p. „Banatica”, 10, 1990, 591 p. „Banatica”, 11, 1991, 325 p. „Banatica”, 12, voi. I, 1993. 371 p. „Banatica”, 12, voi. II, 1993, 408 p. „Banatica”, 13, voi. I, 1995, 304 p „Banatica”, 13. voi. II, 1995. 546 p. „Banatica”, 14, 1996, 502 p. „Arheologie medievală”, voi. I. 1996. 212 p. „Arheologie medievală”, voi II, 1998, 248 p. LUCRĂRI: O. RÂRUȚ, V. IONIȚĂ, Studii de toponomie, 1976, 108 p. • GH. LAZAROVICI, Gornea. Preistorie, 1977, 125 p. • N. GUDEA, Gornea. Așezări în epoca romană și romană târzie, 1977. 91 p. • V. ZABERCA, Satul bănățean, 1990, 161 p. • C. FENEȘAN, R. GRAF. I. POPA, V. ZABERCA, Din istoria cărbunelui. Anina 200, 1991, 140 p. • COLECTIV, Cultura Vinca în România, 1991, 115 p. • V. LEU, Banatul între arhaic și modern, 1993, 87 p. • N. BOCȘAN. M. DUMA, P. BONA, Franța și Banatul 1789-1815,1994, 244p. • V. LEU, C. ALBERT, Banatul în memorialistică măruntă, 1995. 157 p. • Kulturraum mittelere und Untere Donau: Traditionem und Perspectiven des Zusammenlebens, 1995, 452 p. • F. DRAȘOVEANU, D. ȚEICU, Hodoni. Locurile neolitice și necropola medievală timpurie. 1996, 139 p. • V. BRANIȘTE, Scrisori din închisoare, 1996, 243 p. • V LEI’. Cartea și lumea rurală în Banat 1700-1830, 1996, 250 p. • N. BOCȘAN , V. LEU, Identitate și altcritate. Studii de imagologie, 1996, 170 p. • P CALIN, Tiparul românesc diecezan din Caransebeș, 1996, 304 p. https://biblioteca-digitala.ro 288 • V. LEU. R. GRAF, Din istoria frontierei bănățene. 1996. 148 p. • A. A. RUSSU, Bibliografia fortificațiilor medievale și premoderne din Transilvania și Banat, 1996. 157 p. fc A. ANDEA. Banatul cnezial până la înstăpânirea habzburgică, 1996, 202 p. • D. ȚEICU. Arheologia satului medieval din Banat. 1996. 104 p. c V. LEU. Cartea veche românească din bisericile eparhiei Caransebeșului. * 1996. 326 p. e V. LEU. Studii istorice bănățene. 1997. 202 p. © 1 OPRIȘ. Anton Golopenția un destin frânt. 1997. 111 p • D. ȚEICU. D Zll’FL, Monumente medievale din Banat. 1997. 8 p. © R GRAF. Domeniul bănățean al Steg 1855-1920, 1997. 370 p. • GH. CIULEI. Dreptul românesc în Banatul medieval. 1497. 169 p • D. ȚEICU. GH LAZARt )\’1< I. Gornea.Din arheologia unui satmedieval din Clisura Dunării. 1996. 152 p. • N. BOCȘAN. Ideea de natiune la românii din Transilvania și Banat. 1997. • 256 p • 1 St’HEUȘAN, Depresiunea Domașnea-Mehadia. 1997. 203 p • V. LEI . Modernizare și imobilism. 1998. 124 p. • D. ȚEICU, Banatul Montan în Evul Mediu. 1998. 565 p. • M. (’OROJAX. V ZABERCA. GH BRATESCU. Inimi în dogoarea flăcărilor. 1998. 131 p. https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro https://biblioteca-digitala.ro