■ ?" g ;;3 Nr. w ARHIVA SOMEŞANĂ REVISTĂ ISTORICĂ-CULTURALĂ CUPRINSUL: Pag. Virgil Şotropa: Năsăudul de altă dată 1. Aspecte şi fapte 2. Din registrele bisericii unite. 3. Din trecutul şi din regis- trele bisericii romano-cntolice. 4. Cartea de Aur. 5. Casina română......T.....................1 luliu Moisil: Viaţa exemplară a unui tânăr grăniţer 40 * * * Ziarul sergentului Simian Domide . . 54 COMUNICĂRI Aurel A. Mureşianu : In chestia familiei Mureşenilor 73 Protopop Ioan Pop: Din amintirile mele....................77 Ştefan Buzila: O cerere în căsătorie dela 1847 . . 80 loan S. Pavelea: Locuţiuni grăniţereşti...................82 Iosif Naghiu: Pagini istorice-literare....................85 PAGINI SUPLIMENTARE Iulian Marţian : Cucerirea Ardealului de către Unguri 113 Iosif Naghiu: Un discurs memorabil...........126 FIGURI GRĂNIŢEREŞTI NĂSĂUDENE luliu Moisil: Vicariul Ioan Marian...........135 Vicariul şi Prepozitul Macedon Pop . 158 Vicariul Origore Moisil..........190 IBCU Cltr 7 Centră] Uni vers itv Librarv Ckr Redacţia, administraţia şi direcţia revistei: »ARHIVA SOMEŞANĂ« Năsăud, Str. Vasile Naşcu, 29 Năsănd IQlf) Biblfotscâ Universităţii Fsrdinvîrf I, din CLUJ. EXEMPLAR LEO ARHIVA SOMEŞ ANĂ REVISTĂ ISTORICĂ-CULTURALĂ Nr. 19 279098 Năsăudul de altă data Virgil Şotropa 1. Aspecte şi fapte Dacă nu se păstrează documentele cari ne vorbesc despre vremurile de demult şi dacă nu se înseamnă la timp toate cele auzite şi văzute, cetite şi povestite de bătrâni, atunci în scurt timp se dau uitării fapte şi întâmplări cari, chiar şi dacă unele dintre ele n’au importantă pentru cei ce sunt prinşi de vâltoarea şi goana vieţii, pot să fie totuş de ceva interes pentru doritorii de a cu- noaşte trecutul în amănuntele lui. Astăzi când orăşelul nostru, Năsăudul istoric, trece prin pre- faceri reclamate de spiritul timpului şi necesitate de catastrofele pricinuite de foc şi apă, cred că nu este fără folos şi neavenit să se ştie măcar în parte ce fată a avut şi ce viată a trăit pe vre- muri acest mic dar important centru cultural din Nordul Ardealului. In secolele cari au precedat înfiinţării graniţei militare terenul pe care se află Năsăudul pare să fi fost cam mlăştinos şi pro- babil de aceea au ezitat organele militare în 1762 să plaseze îndată ştabul regimentului aci. Chiar şi dacă în Năsăud între timp se clădeau edificii necesare militare şi comandantul regimentului pe- trecea mai lung timp în această localitate, totuş numai după mai multe probe şi schimbări de garnizoane s’a luat în sfârşit în.1778 hotărârea definitivă ca sediul ştabului şi comandantului să fie în orăşelul nostru. 1 2 Din unele documente aflătoare în arhivele bistriţene s’ar vădi că Năsăudul oarecând a fost aşezare teutonă şi conform tradiţiilor păstrate încă de unii săteni bătrâni, străbunii acestora vorbeau de urmele viilor »plantate de Saşi pe dealurile Cicera şi Cisteţ«. Înainte de militarizarea Văiei Rodnei satul Năsăud se întindea dealungul Văiei Caselor, şi dela confluenţa acestei văi cu Someşul, spre Vest paralel cu râul Someş; singuratice case erau apoi pe uliţa morii din jos şi pe uliţa »din dos« (azi strada Vasile Naşcu). Bătrânii, pe cari i-am mai apucat, spuneau că la începutul secolului trecut piaţa era cu mult mai mică decât azi, fiind împrejmuită numai de case scunde ţărăneşti. Aceste imediat dela podul ce ducea peste Valea Caselor se înşirau la stânga până la gardul vechii biserici clădite pe locul indicat azi prin crucea din piaţă, iar la dreapta până către intrarea la biserica de azi, unde pe atunci stătea şcoala sătească. Uliţa mare care ieşea din piaţă în jos era mai îngustă ca şi cum este azi. Dela Valea Caselor în sus, spre Est, au început a se clădi casele cari în cea mai mare parte au servit scopurilor militare. Vorbind despre Valea Caselor înţeleg albia ei veche care trecea în dosul bisericii şi pe lângă casa vicarială de azi, pentru care şi podul de peste vale se numea »podul vicarăşului«. Clădirile cari s’au ridicat în timpul existării regimentului pentru trebuinţe militare, conform actelor şi documentelor rămase din timpul graniţei, au fost în şir următoarele: Casa comandantului care stătea la spatele edificiului de azi al Administraţiei Fondurilor. La 1841 s’a clădit apoi edificiul care stă şi acum şi al cărui etaj servea ca locuinţă pentru colonel, iar parterul pentru diferite birouri militare. După desfiinţarea regimen- tului în 1851 casa a fost ocupată de şeful politic districtual, numit după 1861 »căpitan suprem*, precum şi de cancelarii districtuale. Biserica romano-catolică clădită în 1770. Casa, din 1775, care a servit ca locuinţă locotenent-colone- lului, mai apoi maiorului. După 1851 s’a instalat în ea şcoala pri- mară aşa zisă »normală« şi cea preparandială, din 1863—1889 liceul grăniceres'c, iar azi serveşte trebuinţelor şcoalei normale pentru învăţători. Urmează şirul caselor aflătoare între strada ce duce azi la 3 începând din colţ unde azi se află şcoala secundară de fete vedem patru case de piatră zidite în 1800 după acelaş plan şi ser- vind în şir ca locuinţe căpitanului companiei-Năsăud, medicului-şef al regimentului, auditorului (judecătorului militar) şi căpitanului dela contabilitate. Casa clădită în 1834 cu etaj, în care azi e instalată judecătoria, a fost locuinţa maiorului şi mai apoi a locotenent-colonelului. Urma locuinţa capelanului regimentului, o casă de lemn clă- dită în 1800, în locul căreia la începutul anilor 1890 s’a zidit nouă casă parohială rom.-cat. Acolo unde azi se află locuinţe şi birouri aparţiitoare Direc- ţiunei silvice şi temporar şcoalei normale, erau două case de lemn: una locuinţa capelmaistrului, iar ceea din colţi a adjutantului regi- mentului. Intre strada »domnească« şi cea care duce la berărie stăteau mai întâiu două case de lemn, locuinţe de ale furierilor (subofi- cerilor de contabilitate), apoi urma casa zidită în 1813 din piatră în care se afla măcelăria şi locuinţa măcelarului, azi sunt locuinţe particulare; pe urmă casa cu etaj clădită în 1814, în care azi se află casinoul şi hotelul »Rahova« şi care pe timpul graniţei servea deasemenea ca ospătărie şi hotel. La colţul dintre strada principală şi ceea ce duce spre berărărie stătuse până mai anii trecuţi casa familiei Anton, o casă veche de piatră în care, conform tradiţiei, protopopul Anton primise la 1773 vizita împăratului losif II. Urma casa de lemn, care stă şi azi, unde sub graniţă au fost cancelaria comunală şi mai apoi un timp şcoala comunală; apoi casa meritosului judecător militar losif Şotel, care casă ase- menea stă şi azi. Pe locul unde se afă azi liceul grăniceresc »George Coşbuc« şi până la casa parohială steteau mai’nainte opt case de lemn, adică locuinţele medicul uidocotenent, medicului-sublocotenent, a moaşei, a unui învăţător şi a sublocotenentului companiei-Năsăud, apoi şcoala de fete şi locuinţa învăţătoarei, cvartirul constructorului lemnar şi al unui furier. Pe laturea opusă a străzii principale dela colţul format cu strada Rahovei şi până la casa de lemn ce stă şi azi faţă în faţă 1* « A 4 cu casa parohială gr.-cat, erau plasate în case de lemn cvartirele: unui furier, al unui învăţător, ofiţerului magaziner, altui furier, al constructorului zidar şi al pădurarului. Toate aceste case de lemn s’au construit între anii 1776— 1826 tot după acelaş plan: la mijloc un antreu, iar spre stradă şi grădină tot câte două camere. Dintre aceste case, prevăzute cu frontispiciu de scânduri, mai stau azi numai două: una lângă casa Şotel, spre est dela liceu, iar cealaltă, cum amintisem, vis-a-vis de locuinţa preotului gr.-cat. Vestitul institut militar — incediat în 1849 de rebelii maghiari şi lăsat ruinării, aşa că azi nu se vede nici urma lui — stătea la colţul stradei ce duce spre gară, faţă’n faţă cu şcoala de fete de azi. Era un edificiu mare cu etaj, clădit în 1784. In aceeaş linie cu el, spre strada principală, se afla în ceva depărtare o magazie pentru recvizite clădită din lemn în 1807 şi un şopron clădit în 1808, în care se păstrau două tunuri şi unelte artileristice. Aceste clădiri stăteau în grădina pe care maiorul Anghel Capşerment, fiul popii George Capşerment din Năsăud, o dăruise regimentului pentru scopuri şcolare. Aşa numita »şvardă«, care în anii trecuţi servise ca depen- dinţă şcoalei normale şi a şcoalei de meserii, pe timpul graniţei avuse două etaje, cari însă deteriorându-se au fost demolate în 1815. In acest edificiu, clădit în 1770, erau plasate: gărzile, can- celaria judecătoriei militare, închisorile şi arhiva regimentului. Dela »şvardă« spe Est se întinde marea grădină în care grăni- cerii făceau exerciţii şi în care la front spre stradă era o mare clădire lungă şi largă construită din grinzi şi scânduri, care ser- vise, ca magazie pentru mondire (haine militare). In această »şan- dramauă* istorică, împodobită atunci cât se poate de pompos, s’au ţinut în 1870 memorabilele serbări şi şedinţe ale »Asociaţiunii Transilvane*, la cari — sub presidiul baronului Ladislau Pop — au luat parte foarte mulţi fruntaşi români de pe vremuri: vicarul Mihail Pavel, secretarul mitrop. Dr. Victor Mihali, protop. I. Hanea, consilierii Ilie Măcelariu şi Iacob Bologa, apoi Axentie Severul, Visarion Roman, Iosif Vulcan, Dr. loati Raţ, George Pop de Băseşti, Dr. Ioan Mi- hali, Alex. Roman, Ioan Aldulean, Dionizie Vaida etc. Scurtă vreme după acele serbări un orcan a nimicit întreaga construcţie. 5 In partea estică a grădinii numită »Lagăn a fost plantată în 1783 aleea constătâtoare din 3 şiruri de carpeni, apoi s’a clădit la intrare, dinspre drum, casa în care făcea exerciţii muzica regi- mentului, iar la capătul nordic al aleei, un zid gros în spre care grănicerii dela casă trăgeau la ţintă cu armele. Aleea care azi din motive neînţelese zace părăsită şi neîngrijită, pe timpul graniţei şi încă câtva timp după aceea era locul de plimbare şi distracţie pentru familiile ofiţerilor, mai apoi pentru intelectualii năsăudeni. E de notat că întreg complexul de pământuri numit »Lagăr« cu ocazia edificării susamintitei cazarme cu două etaje fusese cedat în 1770 de către proprietarii grăniceri ca loc de grădină pentru ofiţeri şi subofiţeri cari locuiau în aceea cazarmă. După demo- larea etajelor locul întreg s’a prefăcut în câmp de exerciţii; în realitate însă puţin se folosea pentru acest scop, căci comandantul regimentului lăsa să i se facă pe el fân. Din acest motiv în 1818 grănicerii foşti proprietari şi-au reclamat parcelele din acel complex, însă neputându-şi dovedi dreptul de proprietate — fiind coaiele cadastrale nimicite cu prilejul marelui foc din 1813 — acel câmp, dela 1818 înainte, se dădea în arendă în folosul fondului de pro- vente. După desfiinţarea regimentului în 1851, sprijiniţi de pri- marul Vasile Şchiopul şi notarul Ciril Borzeu, din nou îşi recla- mară locurile următorii descedenţi ai vechilor proprietari: Nicolae Pop, Luca Mute, loan Lazar, Todor Vasilichi, George Sfârca, Pan- tilimon Vasilichi, George Rebrişorean, Nicolae Vârtic, Todor Chitul, loan Figan, Mihailă Ivan, Ion Nechiti, Simion Ionaşc, Alexă Ionaşc, Iosif Bobul, Mihail Budic, Ion Onigoae, Ion Prăhasă, Mihăilă Maftei, Alexă Zâgrean şi Ciril Borzeu. Dar neputându-şi ei dovedi nici de astădată dreptul şi de altminteri trecând acum totul în pre- scripţie, lagărul s’a adjudecat erarului, iar în 1872 definitiv fondului şcolar grăniceresc. La spatele şverzii mai stătea o casă de lemn care a ars cu prilejul marelui incendiu din 1927 şi în care locuise armurierul regimentului. Iar lângă intrarea în cimitirul rom. cat. era clădită încă o magazie de rechizite militare. In sfârşit la 1817 se clădise lângă Valea Malului, unde şi azi se văd două rânduri de pruni, o magazie în formă de turn pentru păstrarea prafului de puşcă, iar în 1833 o a doua magazie şi o 6 casă de pază; apoi la 1845, lângă canalul morii spre dreapta dela uliţa morii din sus, un mic abator, iar lângă Someş la «plopii cei mari* din sus de iaz —care azi e în derăpănare — un stabiliment de baie pentru elevi şi soldaţi. Aceste clădiri azi nu mai există. Îngrăditurile ogrăzilor şi grădinilor dela toate edificiile mai sus înşirate erau datoare să le întreţină comunele grănicereşti din regiment, cari furnizau şi combustibilul necesar ofiţerilor şi func- ţionarilor militari. Precum alte aşezări mai de seamă, astfel şi Năsăudul, deşi nefortificat, avea totuş la ambele capete porţi cari se închideau peste noapte. In timpul graniţei o poartă stetea ceva mai sus dela intrarea în lagăr, iar cealaltă ceva spre Vest dela uliţa morii din jos, unde azi duce ulicioara spre Ciceră. Intre clădirile vechi, cari stau şi azi, mai sunt de amintit: casa vicarială zidită îndată după 1786 când protopopul Năsăudului a fost ridicat la rangul de vicar; apoi casa Vicarului Marian află- toare sub deal la capătul străzii »Marian«, proprietatea de mai apoi a Iui loachim Mureşian. In grădina acestei case înţeleptul director şi vicar dădea instrucţie elevilor cum să construiască garduri de spini, cum să îngrijească stupii şi cum să planteze şi altoiască pomi nobili, de cari erau pe atunci pline grădinile grăni- cerilor. In această casă a murit în 1846 vestitul vicar Ioan Marian şi a fost dus deacolo la mormânt cu mare pompă, tocmai pe când asupra Năsăudului se deslănţuise un vifor mare. Vechea biserică românească stătuse în piaţă acolo unde azi e ridicată crucea comemorativă, şi imediat spre miazăzi dela ea eta clopotniţa construită din lemn. Dela bătrâni am auzit tradiţia că în 1717 cu ocazia invaziei Tătarilor clopotele au fost duse şi ascunse în tăul ale cărui urme se văd şi azi pe Valea Caselor în sus la locul numit »Heleşteu«. Mica biserică era una dintre pu- ţinele clădiri istorice româneşti ardelene zidite din piatră, şi arheo- logii — între cari şi Georg Daniel Teutsch fostul episcop al Saşilor, — afirmau că ea să fi fost clădită către sfârşitul secolului XV. Mare pagubă că oamenii noştri cari nu prea înţelegeau şi cunoşteau importanţa monumentelor istorice, după zidirea nouei biserici cu două turnuri în 1884 au dărâmat interesanta bisericuţă. E demn de reţinut că piatra fundamentală a nouei biserici se puse 7 încă în 1850, dupăce fostul colonel Urban dăruise spre acest scop suma de 450 fl., adică pensia ce i se cuvenea pe un an după înaltul ordin militar «Maria Terezia« care i se conferise în 1849 pentru faptele sale »eroice« săvârşite în fruntea grănicerilor năsău- deni. Intr’o scrisoare din Februarie 1850 vicarul de atunci Macedon Pop spunea că amintitul colonel »din compătimire pentru grăni- cerii cari au suferit atâta din partea rebelilor maghiari şi totuşi s’au luptat cu atâta bravură« a dăruit aceea sumă bisericii şi i-a promis vicarului că va purta grija să se ridice noua biserică în în locul celei vechi «prefăcută în cenuşă«. Colonelul însă murise şi materialele adunate la insistenţa harnicului vicar Marian încă înainte de 1848 pentru noua biserică, au fost risipite, cum se vede din articolul publicat în Nr. 69 al «Observatorului® din 1878. Cimitirul vechiului Năsăud, conform tradiţiei şi cum ar dovedi unele sarcofage de piatră descoperite acolo, ar fi fost la capătul Nord-Vestic al satului şi, probabil numai pentru preoţi şi fami- liile lor, împrejurul vechii biserici. Se poate că a fost cimitir şi lângă Someş acolo unde azi trece canalul morii prin grădina Mihailaş—Şerban, căci conform notiţelor memoriale ale răposatului căpitan pensionar Teodor Anton acolo încă s’a descoperit un vechiu sarcofag de piatră care iarăş din ignoranţa oamenilor a fost întrebuinţat în 1841 la clădirea fundamentului dela casa colonelului. Cimitirul gr.-cat de azi, situat atât de frumos şi purtând caracte- risticul nume de »comoară« serveşte ca atare dela începutul seco- lului trecut, iar cel rom.-cat. de sub Cisteţi, din a. 1779. E de regretat că din acesta în timpul din urmă au dispărut o mulţime de pietri mormântale de ale vechilor oficeri grăniceri. - Şcoala sătească, mai apoi numită »confesională«, înainte de 1848 a stat chiar în locul unde azi e poarta grilajului dela biserica din piaţă. Arzând în 1849 acea clădire, după revoluţie şcoala s’a instalat în casa de lemn de lângă casa Şotel, în care fusese odi- nioară şi primăria comunală. De aci primăria se mutase mai apoi în casa din faţa Ulicioarei Mihailaş-Şerban, iar şcoala ceva mai spre vest unde azi este grădina de copii. Fabrica de spirt şi bere îşi are începui în anul 1765 când pe cheltuiala fondului de provente grăniceresc s’a construit o mică fabrică împreunată cu cârciumă, al cărei arendaş era îndatorat să 8 dea alimentaţie oficerilor, suboficerilor şi muzicanţilor regimentului şi să aibă totdeauna bere bună şi rachiu. In 1820 s’a ordonat vinderea fabricei şi cârciumei, cari în 1821 au trecut în proprie- tatea lăcătuşului bistriţan Johann Wieder, în 1823 a directorului şcolar Ernest Istrate, în 1834 a perceptorului bistriţan Oottfried Kualeş, în 1837 a preotului săsesc Friedrich Decani din Aldorf, în 1838 a berarului losif Reichel din Orlat ai cărui erezi în 1850 au vândut fabricile şi cârciuma constructorului fohann Goldschmidt din Năsăud. Mori a avut satul şi înainte de graniţă. După cum spune căpitanul Todor Anton în însemnările sale prima moară »în cupe« a stat pe Valea Caselor la un loc al Antoneştilor situat la con- fluenţa cu Vâlceaua Lari. Pe timpul regimentului morile s’au re- clădit cu mai multe pietrii. Tot atunci s’a căpătat dreptul de a ţinea iarmaroace şi s’au deschis prăvălii şi măcelărie. Ca obor servea piaţa şi uliţa mare care ducea spre Vest şi numai în 1892 s’a mutat târgul de vite lângă canalul morilor. Pentru scopul de a se putea ţinea târguri piaţa Năsăudului a trebuit să fie lărgită şi astfel mai multe familii cari avuseră acolo case şi grădini au fost expropriate în 1864 şi strămutate pe pământuri de ale bisericii, pe cari aceasta le-a cedat comunei pentru suma de 4000 fl. Farmacie are Năsăudul din 1851; ea mai întâiu a stat în parterul edificiului »Rahovei« de azi unde îndată după 1848 era instalată şi prăvălia alor doi Armeni; farmacia s’a mutat mai apoi în casa din jos de piaţă a familiei Anton, de unde trecu în edi- ficiul de azi a băncii »Aurora«. Poşta era instalată la început în casa familiei Mihăîlaş de unde se mută în edificiul de azi al şcoalei de meserii, apoi în casa George Chitul din piaţă. Poşta până la 1854 se aducea de două ori pe săptămână cu călăreţi, din Bistriţa, iar din acel an s’a instituit o legătură zilnică cu oraşul vecin de unde o trăsură, destinată şi pentru eventuali pasageri, aducea poşta, şi aceasta a durat până în 1906—1907 când s’a construit linia ferată Beclean— Năsăud—Rodna.11 1 1 1 Şatrele construite în 1797 cu scopul de a se augmenta ve- nitele bisericii, în timpul graniţei stăteau lângă vechia biserică, iar dupăce arseră în 1849, mai apoi refăcute, s’au aşezat acolo unde 9 azi e grilajul din faţa bisericii, şi după edificarea acesteia şatrele s’au mutat pe locul unde se află azi. Din acte vicariale am aflat că în şatre îşi vindeau mărfurile în zile de târg negustori şi meseriaşi saşi din Bistriţa, maicuseamă curelari, pielari şi opincari. Fiind în anii 1815—1817 din pricina scumpetei şi foametei multe vite bolnave, s’a interzis vinderea pieilor nelucrate, şi atunci Bistriţenii vindeau cu preţuri excesive încălţămintele confecţionate în taină şi vândute cu pretextul că ar fi comandate din mari depărtări. Văzând grănicerii năsăudeni că şi după anii nenorociţi negustorii nu coboară cu preţurile, în mai multe rânduri se adresară cu rugări către comanda regimen- tului şi către magistratul oraşului Bistriţa să li se admită şi copiilor de grăniceri să înveţe lucrarea pieilor, iar în 1841 epitropii bisericeşti Catarig şi lonaşc, cari aveau mulţi copii, se adresară direct breslelor pielarilor şi tăbăcarilor bistriţeni să le primească copii la învăţătură. Dar n’au izbutit, căci streinii se temeau să nu-şi piardă venitele grase. Atunci s’a întâmplat să vină din Ungaria o calfă de pielar iscusit şi cu atestate bune care s’a legat cu contract să instrueze doi ucenici, cu material cumpărat de săteni şi într’o casă anume destinată spre acest scop. îndată ce auziră Bistriţenii despre aceasta probară să-l mituiască pe calfă cu 100 fl. ca să părăsească Năsăudul, ceeace el însă nu putu face, căci paşaportul şi scrisorile sale erau de- pozitate la companie. Calfa continuă să lucreze cu ucenicii mai multe piei,confecţionă tălpi şi opinci cari se vindeau cu câştig şi se cumpărau bucuros. In sfârşit totuş calfa nu putu rezista ispitei şi sub pretext că ar avea boală de piept îşi scoase hârtiile şi plecă, iar ucenicii după cheltueli de 200—300 fl. rămaseră incomplect instruiţi. In 1844 veni la Năsăud pielarul Oolnhofer, instală în Trădăm o fabrică de piei şi rugă pe epitropii năsăudeni să-i avizeze loc în şetre ori într’un şo- pron ca să-şi poată desface marfa. Atunci Bistriţenii protestară la regiment ca şi când ar fi avut un drept intangibil. Epitropia bisericii într’o rugare către regiment, semnată de cooperatorul loan Lazar, primcuratorul Vasile Catarig şi de curatorii Pantelimon lonaşc şi Tă- nase Meruţiu, spune că negustorii saşi protestează numai din pizmă, aduc mărfuri slabe, le vând scump şi sug pe grăniceri, deci să fie îndemnaţi să observe cinstea comercială, iar populaţia să fie scutită de influenţa apăsătoare a breslei din Bistriţa. Cu începere din 1839 epitropia bisericii ţinea în arendă şi vama târgurilor, dar în 1849, când Năsăudul fu ocupat de insurgenţii maghiari, avu mare bucluc cu căpitanul rebel Szalansky care or- donă capelanului şi curatorului Vasile Catarig ca toti banii vămii să fie predafi comandei trupelor de ocupaţie. Primar era atunci loan Sandu, iar membri în sfatul comunal: Petre Pălăgeş şi Du- mitru Tomuta. Ca mare ajutor şi resursă, maicuseamă pentru sătenii cari aveau numeroase vite, au servit munţii Saca şi Izvorul mare, po- sedate din timpuri depărtate. La 1620 — cum aflăm din proto- coalele magistratuale bistriţene — i-s’a adjudecat Năsăudului, în continuarea proprietăţii rurale a comunei Rebrişoara pe Valea Gertii, o mare proprietate de pământ numită Luşca Cârsti. Totuş fâneţele bogate de aci le-au mai folosit Saşii bistrifeni până la înfiinţarea graniţei în 1762, când apoi ele trecură în posesiunea exclusivă a Năsăudenilor. Tradiţia spune că numirea şi-a căpătat-o acea vale dela un Luca Cârste vinit din părţile Maramureşului şi stabilit acolo într’o luncă. In cursul timpurilor trecute Năsăudul a avut de multeori să sufere de molimi, foamete, foc, grindină şi inundaţii. Astfel între anii 1641 şi 1651 toti locuitorii din Valea Someşului au suferit mult în urma ploilor torenţiale, a inundaţiilor şi iarna a gerului cumplit, iar în 1717 1719 de foamete şi scumpete. In 1742 au murit mulţi de ciumă, iar în 1744 au suferit oamenii mult din cauza grindinei, apelor mari, a şoarecilor şi păsărilor. In 1762 s’a deslănfuit asupra Năsăudului şi a Rebrişorii un vifor turbat, au debordat Someşul cu văile sale laterale şi îndeosebi în Năsăud a cauzat Valea Caselor pagube considerabile şi pierderi în vieţi omeneşti. Tot aşa şi în 1840 au fost mari inundări. Foc năpraznic a bântuit în Năsăud la 1813, iar în 1830 şi 1836 au murit mulţi oameni de holeră. In 1849 rebelii maghiari în retragere au incendiat Năsăudul care a ars total dela podul vicarului în jos. Merită menţiune faptul că între ceice au sărit în ajutorul Năsăudenilor ca aceştia să-şi poată reface casele şi biserica, erau în primul rând generalul Carol Urban, fostul comandant al regimentului, şi preotul rom.-cat. Ştefan Wisky, dăruind sume mai mari de bani, iar Wisky cedând şi o 11 datorie a nemeşului Oeorge Foldvary din Cepan în chipul ca acesta să furnizeze din pădurile sale lemne pentru nenorociţii sinistraţi. Inundaţiile Someşului şi maicuseamă ale Vaiei Caselor au devenit de o jumătate de secol încoace o adevărată calamitate şi aceasta în urma defrişărilor sălbatice. Prin anii 1870—1880 mai existau pe Văile noastre păduri frumoase şi dese cari acoperiau chiar şi o parte din feţele Cisteţului şi Cicerii. Azi nu numai acele au dispărut, dar chiar şi aleea frumoasă plantată de oficerii grăni- ceri, dela Năsăud şi până la Rebrişoara pe malul Someşului, a căzut pradă securii nemiloase şi desinteresului oficialităţii. • Dintre meseriaşii germani şi maghiari cari au rămas încă din timpul graniţei ori s’au stabilit în Năsăud îndată după 1851, amintesc aci pe: constructorii, tâmplarii şi lemnarii Johann Goldschmidt, Andreas Gross, Gottfried Sekira, Szekely Istvăn şi Steinbach; do- garul Emil Gerstenberger; rotarul Marton Sândor; lăcătuşul Gustav Geiger; fierarul Gustav Wagner; păpucarii şi cismarii: Paul Brandsch şi Weiss; croitorii Rogonici, Bayer, Zeller şi argăsitorul Fogarassi Gyorgy. Am avut şi meseriaşi români ca pe: fierarii Ceorge Moldo- van şi Dănilă Luchi; păpucarii şi cismarii Grigore Zăvoian, Ar- sente Feldrihan, George Sloboda şi Casai; croitorul de sumane Moldovan; boiangiul loan Pop şi pietrarul Angel Găvriluţ. Până la revoluţia din 1849 Armenilor şi Evreilor le era interzis să stea mai mult ca 12 ore şi să petreacă noaptea pe teritoriu grăniceresc. Totuş au fost singuratice cazuri când se mai tolera câte un Armean, iar Evreii se aşezară în satul apropriat Luşca, mai apoi în Trădăm, şi de acolo negustoriau şi furnisau mărfuri grănicerilor. îndată după revoluţie s’au aşezat în Năsăud familiile evreeşti Brecher, Mendelsohn, Apfel, apoi măcelarii Iţig Sager şi Filimon, cismarul Minzer, pieptănarul Zaharovici; mai apoi familiile Gewiirz, Gedale, Leb, Grunwald, Brawer, Schein, Bar, Lenobel, Frank etc. Prima sinagogă a avut-o acolo unde azi stă casa cons. jud. Dr. Alexa David.1; mai târziu s’au mutat cu sinagoga lângă Valea Caselor ceice se credeau »băştinaşi* (Askeles) iar cei veniţi din Maramureş şi alte părţi (Svat) cercetau casa de rugăciuni din ograda lui Hosias Brecher, de unde s’au mutat în ulicioara din jos unde stau azi, 12 In sfârşit merită să fie menţionat încă un fapt care şi azi aşteaptă de a fi pus la ordinea de zi, adică refularea oraşului Năsăud. Încă în 1866 s’au găsit intelectuali şi ţărani cari au văzut şi înţeles necesitatea de a se face un plan conform căruia să se deschidă uliţe, să se construiască clădirile nouă şi să se intro- ducă şi alte ameliorări în comună. In 10 Aprilie 1866 s’a ales un comitet care în 24 Aprilie a şi prezentat consiliului comunal şi tuturor celor interesaţi un proiect făcut conform planului con- structorului Filip Lindorfer din Bistriţa. S’a desbătut mult chestia, dar însfârşit totul a rămas baltă. Ar fi de dorit ca măcar azi să se studieze planul şi proiectul de atunci, azi când Năsăudul con- form prevederilor va lua o desvoltare considerabilă, deci va fi necesar ca aceasta să se facă şi întâmple între margini şi condiţii bine stabilite. 2. Din registrele bisericii unite Datele cari urmează aci sunt scoase din matriculele bisericii gr.-cat. din Năsăud şi anume din «Cartea născuţilor 1808—1858« şi «Protocolul morţilor 1811—1870«, fiind însemnat pe acest din urmă că e vorbă de «legea grecească unită«, apoi de «cimitirul cel nou al comorii« şi că preoţii cari funcţionează la început sunt Vicarul Ioan Nemeş, popii Qeorge Kittul şi Dimitrie Anton. E de notat că din matricula botezaţilor, dacă nu e zis expres altceva, sunt extrase numele părinţilor şi naşilor; iar cuvântul »preot« înaintea vr’unui nume indică pe preotul care botează ori îmormântează. Matricula botezaţilor 1808 — Gondor stegar, Runcan stegar, Dodie strajămeşter (plutonier), Oberlecman (locotenent) Androne. 1811 — Jidovul Mihai, Grigore Istrate lăcătâşul. 1812 — Oberleutnant Theil, Arendeşiţa Czech, Ernest Istrate director cu d-na Elisabeta, Breier (berarul) Czech cu soţia Francisca. 1814 — Maftei Grigoriţa furir. 1815 — D-na Waldbereiter (brigadir) loan Nechiti, Clara d-lui Dir, Istrate, Ferencz berarul cu soţia, Oberlecman Lehr. B 1816 — Maior Capşerment cu d-şoara. 1817 — Popa llie din Prislop cu muierea, losif Morar furir. 1818 — Ioan Mihailaş strajămeşter. 1819 — Amalia Capşerment, Zimmerpolier Bendil Novak. 1820 — Preot Ioan Avacom, Telciu; preot llie, Sângeorz; preot Mihail Pop, Nuşfalău; Ioan Nistor Zimmermann, Ober- lieutenant Gabriel. 1821 — Vincent Pittner cu soţia Ana, Petru Hanţ sabău şi femeia Agneş, Lehrer Constantin Oeorgiţa şi soţia Anişca. 1822 — Strajămeşter Ipolit Găzdac, fiul Ieronim al Direc- torului Istrate. 1823 — Lieutenant Leon Pop şi soţia Antonia, Margareta Wurzer, Gabriel Pop Oberlieut. în regimentul secuesc, Elisabeta fata dlui căpitan Pop (Vasile), Mathias Pop Rittmeister (căpitan) la husari, Ferdinand de Schirding căpitan. 1824 — Ioan Mihailaş lecmann şi adjutant şi soţia Veronica, Ioan Cutean Obristlecman (loc.-colonel) şi soţia Varvara, George Pfeifer, Ioan Mischinger fălcer (chirurg). 1825 — Vasile Velican Oberlecman şi Wilhelmina a căpit. Frid. Theil. 1826 — Joh. Blaskovici Unterlecman adjutant şi soţia Elisa- beta Strasser. 1827 — Preot Alexa Zinvel, Zagra. 1828 — Preot lacob Lăzăruţ, Luşca; Preot Macarie Crăciun, Mocod; Preot Vârtic, Mocod. 1829 — Anton Peicici Oberlieut. (apoi Hauptmann Rechnungs- fiihrer) şi soţia Catarina, Lecman Vasile Ştefan, Grigore Butta, Popa Marţian, Popa Anton Coşbuc, Grigore Mihailaş Feldwebel (plut.), Frideric Theil căpit. cu fiica sa Ietti. 1830 — Frans Steinbach tâmplar, strajămeşter Ipolit Gălan. 1831 — Fiul Leonida a lui Leon Pop Oberlecman, Elisabeta Preissler Regiments-Hebamme (moaşă). 1833 — Popa Artene Mihailaş, Profes. Zeller, Zaharie Ma- covei făt, Preoteasa Popii llie Chita din Prislop. 1834 — George Bejan şi Paul Wolf învăţători, George Geiger lăcătuş, Simion Năstuţa Normallehrer. 1835 — Mihail Gallovici locot., Alexandru Hontila furir, Pă- u sărar sublocot. Joh. Goldschmidt polir (maistru dulgher), Ion Fctti preotul Plaiului. 1836 — Ioan Maxim, dascăl. 1936 — Avacom Hangea furier, Preot Ştefan Man, subloc. Leontin Luchi. 1839 — Colonel Luxetici şi loc. Lehr. 1840 — Medic Mischingher, căpitan Vasile Velican de Bol- dogmezo şi soţia Wilhelmina de Ziska, strajămeşter Carol Reiner, Regiments-Doctor Guido Nagy şi soţia Francisca, Leopold Rendel Capellmeister. 1841 — Preot Elias Lica din Prislop, învăţător Nicolae Cotruş. 1842 — Oberarzt Franz Pfitzinger, Basil Nâşcuţ şi fata fu- rirului Putilean, subloc. Szocs şi soţia losefina. 1843 — Ioan lonaşc dascal. 1845 — Preot Origore Moldvai profesor. 1847 — Preot Ioachim Pavelea, subloc. Eugen Borcocel şi soţia Lotti Cutean, subloc. Grigore Coruţ. 1850 — Isac Năşcuţ Schulgehilf, fiul Li viu Mureşan a dască- lului Basil Mureşan născ. 27 Martie, naşi: loc. Todor Anton şi Ioan Filipescu diurnist. 1852 — Gabriel Blagoevici Oberwaldmeister, Petru Mutu diurnist. 1854 — Preot Petru Pavelea, Salva. 1855 — Ioan Wolf arhivar la cadastru, Andrei Mezei adjunct cadastral. 1856 — Anton Theil comisar cadastral. Pe scoarţa matriculei este însemnat documentul extrădat de capelanul regimentului Stephanus Wisky, că în 12 Aprilie 1825 acesta a botezat în Salva în prezenţa naşilor căpit. Friedr. Theil şi losif Wurzer pe fiica losefa Maria a sublocotenentului Leon Pop gr.-cat şi soţia sa Antonia Wurzer rom.-cat., născută în 10 Aprilie 1825. , Protocolul morţilor , 1 i Ji 1 i 1811 — Onişor Lazar Fătul 75 a., răposat Popa lonaşc. 1812 — Dumitru Onişor a Popii. 1814 — Grigore Bachiş Unterleutenant. 1815 — Nazarie a lui toader a Popii, Nastasia a lui Maftei a Popii, Tănăsia a Popii Marcului. 1816 — Titiana a lui Nicolae a Popii. 1817 — Maria d-na lecmanului Dodie. 1818 — Maior Anghel Capşerment fiul popii George. 1821 — Preot Flore din Ragla, preot Ogrigore din Rebrişoara, Agnes Ember moaşa regimentului, evang. 1822 — răposat popa Dimitrie Anton 58 a. 1823 — răposat capelanul George Kittul; preot loan Marian, preot Iacob Şotropa din Maieru, preot Chirilă Dunca capelan. 1824 — Preot Iacob Măierean, Vărarea, Maria văduva lui Paţoski dascal normal. 1825 — Preot Dimitrie Pop. 1828 — Preot Petru Pop, Feldru; preot Macarie Crăciun, preot Axentie Ilea, Tiha Bârgăului; preot loan Pop, Salva; preot fyitQti Coşbuc, Hordou. 1829 — Basilius Stephany Unterlieutenănt. 1830 — Preot Todor Miron, Telciu; preot Marţian Pavelea, Salva. 1831 — Preot loan Lazar, Năsâud. 1832 — Oana preoteasa Popii George. 1833 — Nicolaus Klococean lnst. Zogling (elev) din Tohan. 1834 — Nestor Istrate, Scuhldirector, d-na Ana a lui Qeor- giţă dascal, Nicolaus Thocaest, Zogling I wall. Regim., George Lazar Cantor, Maria văd. Gondor. 1835 — Pavel fiul lui Vasile lonaşc Regimentstambour. 1836 — Ana văd. preotului Dumitru Anton, Maria văd. Maftei Dânilă 90 a., Todor Suciu 90 a., loan Sandu 85 a., Todora văd. Ilie Drăgan 90 a., Vasile lonaşc tamburu regimentului, Samuil Rus Zogling, Tohan; Leon Gabriel locot., Maria văd. Petru Rebrişorean 90 ani. 1837 — Maria văd. Grigore Sfârca 88 a., George Buzdug Zogling; preot Dolha. i , \ \ n 1838 Preot Macedon Pop. 1839 — loan fiul dascălului Moise Panga, Maria fiica loc. Todor Pioraş, Iacob Sârbu invalid 95 a., Nastasia văd. Dumitru Pop 95 a. » 1840 — Iacob Neamţ bucătar la maiorul Wurzer 85 a., Ale- xandru Origoriţa furir pens. 1841 — Ieronim Istrate Verwaltungspracticant. 1842 — Origore Coruţ loc. Rechnungsfiihrer. 1843 — Simon Stanoevici maior pens. 73 a., Maria văd. Oni- şor Lazar 96 a. 1846 — Alexa a Bui locot., comandantul institutului militar. 1844 — Oavril Vărărean căpit., Mititei; Dumitru Târnovan Zogling din Tohan, Maria văd. Artene Nistor 89 a.. Maria văd. loan Vermeşan 91 a., Barbara văduva loc. Pantilimon Gabriel. 1846 — Pavel Streulea Zogling regim. 1 val., loan Mărian vicar şi director şcolar în 2 Iulie 1846 de 47 a. 1847 — Celestina fiica Oberlehrer Panga, preot Anchidim Pn 1849 — loan Maxim dascal norm. 1850 Arsente Crăiuţ 90 a. 1853 — Basiliu Velican de Campofelici maior pens. 72 a. 1855 — loan Vasilichi subloc. pens. 1857 — Firoana soţia maiorului Mihailaş. 1858 — Preot Origore Moroşan, Luşca; preot Ştefan Pop, Rebrişoara; Todor Şteopul 90 a., răposat Vicarul Anchdim Pop, preot canonic Bilţ din Gherla. 1860 — văd. Iftimia Şteopu 95 a., loan Anton subloc., preot Origore Moisil vicar. 1863 — Ana văd. subloc. loan Anton. 1864 — Nicolae Macavei stud. cl. VIII Blaj. preot Secui prof. 1865 — Luisa soţia asesorului Vasile Axente, Maria soţia învăţătorului Cosma Anca. 1866 — luliana soţia asesorului Ioachim Mureşianu. 1867 — Mai 11 Tecla soţia învăţătorului Vasile Naşcu, iar în 3 August învăţătorul Vasile Naşcu, 51 a. 1869 — Alexa Bob, cancelist. 1870 — loan Grigoriţa subloc. pens. 17 3. Din trecutul şi din registrele bisericii romano-catolice Biserica romano-catolică din Năsăud posedă matricule cu începere din 1764, purtate întâi de câţiva capelani interimari ori alţi preoţi delegaţi cari — cum vom vedea la locul său — înde- pliniau temporar funcţiile bisericeşti la regimentul năsăudean în- fiinţat la 1762. Iar din Iunie 1765 matriculele au fost continuate în toată regula de către primul capelan stabil al regimentului, Xaverus Fauster, care deveni totodată şi preot al comunităţii bis. rom. cat. din Năsăud şi de pe teritorul grăniceresc năsăudean. E de notat că între antecesorii lui Fauster cari au funcţionat în 1762—1765, figurează în locul întâi la înfiinţarea regimentului preotul român unit Todor Naszodi. Dar aflăm şi mai târziu preoţi uniţi funcţionând ca delegaţi ori substituţi. Apoi mai aflăm şi unii ofiţeri şi subofiţeri români cari se cununau ori îşi botezau copii în biserica rom.-cat. şi ai căror descendenţi mai trăiau în zilele de curând trecute. Cu Fauster luase deci fiinţă adevărata enorie rom.-cat., şi la iniţiativa acelui s’a clădit în 1770 biserica, în prima linie pentru ofiţerii şi subofiţerii veniţi şi adunaţi aci din întreaga monarhie austro-ungară, ba chiar şi din ţări străine. In vechile matricule se găsesc întreţesute la diferite locuri mici note şi date istorice precum şi o scurtă cronică scrisă în 1823 de preotul de atunci Wisky, din cari scriitorul acestor şiruri — dupăce întreg materialul mi s’a pus cu bunăvoinţă la dispoziţie spre cercetare, de către răposatul paroh Rv. d. protopop Francisc Paliko — am extras şi constatat următoarele: îndată după înfiinţarea regimentului în 1762 s’a clădit din lemn o casă pentru capelan, iar în 1770 s’au început lucrările pregătitoare pentru clădirea bisericii. In 12 Aprilie 1771 s’a aşezat piatra fundamentală, în 20 Iulie crucea pe turn, iar în 15 Octomvrie 1771 cu delegaţie episcopală capelanul Fauster consacră biserica sfântului loan Nepomuc. Călugărul Fauster din ordinul Franciscanilor a fost primul capelan stabil cu leafă anuală de 278 fl. adaus de 11 fl. şi lemne pentru foc. Retribuţiile le primea atât Fauster cât şi urmaşii săi din cassa regimentului. 2 ii In 23 Iunie 1773 biserica a fost vizitată de împăratul Iosif 11. Cronica bisericii ne spune că în 23 Decemvrie 1773 s'a des- lănţuit asupra Năsăudului o groaznică furtună cu fulgere şi trăsnete. In 12 August 1777 a vizitat biserica episcopul Ladislau Kolo- nici conte de Kollegrad. In 1779 a fost consacrat de către Fauster noul cimitir »de sub Cisteţ», în care la 1781 s’a clădit o mică capelă, consacrată în 1782. In 29 şi 30 Mai 1787 biserica a fost vizitată de către episcopul Ingnaţiu conte de Battyân; în 23 Iulie 1804 de episcopul Iosif Martonfi de Csik Mindszent, iar în 1822 de epp. baron Ignaţiu Szepessi de Negyes. Din notele capelanului Ştefan Wisky, scrise în 1823, aflăm că el era călugăr minorit, în etate de 34 ani şi vorbia limbile: latină, germană, maghiară şi română. Eclesier era un copil român şi clopotarul primia remuneraţie lunară de 1 fi. m. c. In 1823 erau pe teritorul regimentului 220 străini, adică ne- români, dintre cari 189 de religie catolică, 20 augsburgica, 10 el- vetică şi 1 sociniană. La institutul militar şi la şcoala »normală« din Năsăud erau elevii cei mai mulţi din comunele: Feldru, Hordou, Mocod, Rebrişoara şi Zagra. înainte de a trece la conţinutul matriculelor, observ că în baza documentelor existente am stabilit următorul tablou al preo- ţilor şi capelanilor rom.-cat. năsăudeni: Xaverus Fauster 1765—1783, Eustachius Zamulo 1783—1795, Carolus Lembel 1795—1817, Stephanus Wisky 1817—1851, In 1851 şi 1852 a administrat parohia loan Pop preotul r.-cat. din Rodna. Iosephus Molnăr 1853—1856, Oregorius Jakab 1856—1858, Iose- phus Barabâs 1858—1861, Carolus Atbert 1861—1869, Carolus Stanyak 1869—1879. Din 1879—1888 biserica a fost administrată din Bistriţa. Iosephus Szelke 1888—1893, Franciscus Paliko din 1893 până în 1935. In sfârşit accentuez că din matriculele intitulate «Liber Bap- tizatorum, Matrimoniorum, Defunctorum Districtus militaristVaIJis Rodnensis ab Anno 1764« am extras numai date mai marcante; deci în multe cazuri e amintit numai preotul care funcţionează ori se indică numai părinţii şi naşii. Mai e de notat că în condici şi registre sunt introduse şi unele funcţii săvârşite prin delegaţie în alte localităţi. 19 Matricula botezaţilor 1764 Mai 5 — Pater Paulinus Stephanig. ' Mai 18 — Pater Piarista Emanuel. Iun. 24 — Iosephus de Thluck capitaneus. Aug. 8 — Ferdinandus de Krenwill capitaneus. Aug. 27 — Pater Franciscus a S. Anna. 1765 Apr. 23 — Andreas parochus Foldrensis graeci ritus. Iul. 6 — Pater Xaverius Fauster. Nov. 24 — Pater Seraphin Tattrosi; Naşi: Antonius Comes de Stephani et Comitissa Terezia de Gallart Gcharoj Aparequi. Nov. 24 — Naşă: Barbara de Siskovid nata Haroker. Nov. 3 — Popa Titnoce în Nagyfulu gr. rit. Dec. 17 — Buniwaldus de Leibinger et uxor Augusta nata de Baumburg. 1766 Apr. 13 — Popa Pinte par. gr. rit. Bikisch. Iul. 16 — Naş: Georgius Nemeş vicecomes Szolnokensis. Aug. 8 — Constantin parochus Poienensis rit. uniţi. Nov. 12 — George a Popi sacerdos val. Major. 1767 Aug. 14 — Wilhelmina fiica lui Wilhelm L. B. de Schir- ding et Sofia nata Heiszerin, Ilva mare. Oct. 30 — Antonius Comes de Stephani capitaneus Dima- chorum (dragoni); naş: Adam Comes de Szekel. 1768 Mart. 6 — Antonius Iosephus Rohr de Rohrau prim. locumt. Dimachorum, Telciu. Sept. 12 — Popa Athanasius Nassod. Dec. 2 — Naşi: Alexander de Manz vexilifer apud Inf. Reg. Siskovici. Oct. 19 — Fiu Adamus Ioan. Car. Henricus a lui Adamus de Wurzer et Anna Maria de Schankebank, Gledin. 1769 Mart. 3 — Fiu: Franciscus Salesius Carolus a lui L. B. Carolus ab Enzenberg; naşi: Michael Seni corp. val. Dimachorum et Barbara Schigan (Figan). f ( Mart. 20 — Popa Costau parochus Gaureni. Iul. 16 — Cristian Vogtan, naş: Margharita Gaborin Armena. Iul. 1 — Pater David Gărtner a S. Mathaeo e Scholis pus, naş: Tobias Szojka s. fodinarum praefedus, Rodna. 1770 Ian. 9 — Antonius Monde vigiliarum praefectus. 2* Mart. 25 — Adam Wurzer et Maria de Schankebank, fiica: Rozalia; naşi: Anna Maria de Straussenburg et losephus de De- schan, Pater Philippus Lang a S. Therezia, Bistritz. Apr. 17 — Copila Maria Antonia a lui Enzenberg, naşi: Maria a cap. Catarig et Oeorgius Singeorzan. Apr. 28 — losephus Aufmesser vig. praef. regim. Dimach. Rebrişoara. Sept. 21 — Copil Ioannes Aug. Wilhelmus a lui Wilh. L. B. de Schirnding et Sofia Heiszerin, Rebra mare. 1771 Feb. 9 — Pater Sylvester Possen Franciscanus. Iun. 3 — Leopoldus Pabel Ludimagister Naszod. Iul. 19 — Fiica Maria losefa a lui Enzenberg, naşi: Maria Catarig et Georgius Singeorzan corporalis. Nov. 3 — losephus Bedo faber ferrarius. 1772 Feb. 2 — Fiu Ioachim Anton a lui David Corbul, naşă Anna de Diaco cantoral. Febr. 23 — Fiica Carolina losefa Francisca a lui Schirnding, Poieni. Mart. 12 — Popa leremie, Mititei. 1773 Ian. 6 — Fiica Maria Carolina a lui Enzenberg, naşi: Maria Catarig et Georg Singeorzan decuriv. Apr. 14 — Popa PqveL an. Monor. Aug. 4 ■— Popa Vasilie gr. r. Sangeorz. 1774 Febr. 7 — Fiica Maria losefa a lui Enzenberg, naşi: Barbara Schigan et Mihaila Catarig decurio. 1775 Mart. 23 — Popa Cosma Romuli. Iul. 17 — Fiica Maria Barbara losefa a lui Enzenberg, naşi: Exc. Iosefus L. B. de Siskovici et Barbara cantoralis. Oct. 31 — Preot Ladislaus Jeckey, Maros Oroszfalu. 1776 Apr. 16 — Fiica Francisca Anna a lui Wurzer, Zagra. Iul. 8 — Fiica Maria Monica Wilhelmina a lui Schirnding, Salva. 1777 Iul. 2 — Franciscus de Adler, naşi: Illmus Qeneralis Ioannes Nepomuc\ Christiani de Rall et Monica de Enzenberg, Ilva mare. Sep. 5. — Fiica Maria Anna losefa Francisca a lui Enzenberg, naş: Ex. Ios. Siskovici, Rei tormentariae Praefectus et in Regnis Galiciae et Lodomeriae Commendans Oeneralis. 21 1778 Ian. 14 — Popa Gabor gr. rit. Zagra. Febr. 17 — Fiica Maria Anna losefa Francisca a lui Enzen- berg General în Bucovina. 1779 Ian. 13 — Fiu Anton Ferdinand Wilhelm a lui Schirn- ding, Năsăud. 1780 Ian. 18 — Henricus Sporet Obequitator. Ian. 26 — Pater Antonius Nagy ord. m. Conventualium, Maros Oroszfalu. 1781 Feb. 13. — David Korbul, naş: loannes Scheidel Ludi- magister, Naszod. Mart. 3 — Naş: losephus Funk, Regim. Tympanitriba, Naszod. Mai 19 — Fiu Ferd. Carol. Wilh. a lui Schirnding, Rodna. luli 5 — Pater Wilhelm lassi, Inf. Regim. Savoensis Capel- lanus, Monor. 1782. Aug. 7 — Pater Antonius Umilici, parochus Kapnic, Rodna. 1783 Ian. 25 — Antonius losephus Fuchs, Tricesimator Telt- schiensis. Mart. 3 — Wilh. Ferdinand Schirnding-Pater Abel Gali, Rodna. luni 8 — L. B. Franciscus de Shahlhausen et Bar. Antonia de Vecsey, naşi: Anton Comes de Csâky et corn. Anna, Feldra. Sept. 8 — Pater Isidor Deak Franciscanus, Magyaro. ' 1784 Feb. 26 — Pater Eustachio Zamulo, Regim. Capellanus. 1786 Feb 20 — Pater Ladislaus Csedâ, capellanus fodinarum Rodnensium, copil los. Ioh. a lui Wurzer. Mai 6 — Pastor reformatus Michael Szigeti; loannes de Hal- magyi capitaneus et uxor Clara de Ianossi, naşă: Susanna Papp. 1787 Apr. 26 — Gr.-cath. Parochus Tiha-Borgo nomine Maftei. Mai 3 — Fiul lui An. Franc. Carolus a lui Wurzer, naş: Wenceslaus Fr. de Thurnfeld căpit. Mai 13 — Gregorius sacerdos et parochus gr. c. Monorensis. Sept. 18 — Fridericus Golzen Profos, naş: Andreas Mahler, actuarius oecon. Comissionis. Sept. 25 — loannes Horvath Adjutans Regim. 1788 Mai 2 — Pater Auxentius Torok ord. Frank. Capellanus montanus Rodnensis, Samuel Bruckner locot., naş: Carol de Brunetz. 1789 Mai 1 — Pater Ferdinandus Speck, fiul Car. Georg. 22 Iosef. Adamus a lui Wurzer capit. et uxor luliana Iabroczky, naş: Georgius Toldalagi Comitatus Tordensis Vicecomes. Ab ingressu a bello turcico 26 Sept. 1791 fado. 1791 Sept. 12 — Theodatus Korbul arendator. 1792 Mart. 14 — Mathaeus Grigoricza fourerius, naş: Carol Richter capit. Mai 13 — Preot Michael Meschendorfer, minister aug. cont. Petersberg prope Coronam. luni 30 — naş: Iosephus Orner auditor regim. Nov. 27 — loannes Nepomuc de Devcici vicecollonelus et Regina nata Dillmont, Borgoprund, naşi: loannes de lellacici Gene- ralis major et proprietarius un. Regiminis. Nov. 29 — Paulus Weiss sartor, naşi: Anna Swewitzer uxor professoris scholarum normalium es Teodatus Korbul mercator. 1793 Ian. 24 — Franc. Xaver Hafner Tympanitriba regim., naş: Gottfridus Mayer sutor. Apr. 7 — naş: Andreas Mahler Rationum ductor et prim. locumtenens. Mai 7 — Parochus ex Mititei loannes Zegrean. 1794 luni 6 — loannes Bertleff parochus pagi Iad aug. cont., loannes Lang capit. 1795 Apr. 15 — Fridericus Golzen Regim. Profos, naşi: Maria Strohbach vidua chirurgissa et Michael Weber Regim, chyrurgus. Dec. 13 — loannes Para Vicarius foraneus Archidiaconus Distridus et Parochus Naszodiensis gr. rit. unitorum; fiica Anna Antonia Eva a lui Adamus Iosephus de Wurzer imperii eques, olim Legion II val. capitaneus nune pensionatus Supremus Vigi- liarum Praefectus, naşi: Antonius Turati et Antonia Sahlhausen nata Baronessa de Vetsei. 1796 Apr. 3 — Pater Carolus Lembel capell. Regiminis. Oct. 12 — Antonius Turtsa mercator Armenius, naş: Bog- dan Korbul mercator et arendator Naszodiensis. 1797 Mart. 29 — naş: Constantinus Georgitza unitorum gr. rit. coel. Magister Scholae. Iul. 21 — naş loannes Scheidl scholarum Diredor. 1798 Iul. 1 — Popa Demetrius Anton Naszod. Oct. 5 — Michael Wagner decanus, loannes Andreas Kiss- 23 ling furierius, naş Daniel Heinrich Rector Scholae aug. conf. Monor. Dec. 7 — Ioannes Bertleff parochus Iadensis, Ioannes hem- perich molae papir. Magister în Borgo inunptus Catharina Wagnerin, naş Franciscus Bartha tricesimae practicans Borgoensis. 1799 Iun. 3 — Pater Ioannes Franciscus Lorenz în Simons- wald Austria prope Triburgum Brisgoia a botezat copilul Iui Basil Saivan şi Catarina Baumerin. Aug. 8 — Samuel Diirr Pastor Csepaniensis, naş vicecollo- nelus Ladislaus Mosa. Oct. 25 Preot Ioannes Bapt. Mayer în Oegenbach civit. im- periali direcesis Argentinensis confirmă că Pater Hyeronimus Miiller prof. Gegenbacensis a botezat copila lui Grigore Andrieş din leg. II val. şi soţiei Magdalena Krenin. 1800 Aug. 2 — Fiica Sara Antonia Carolina a lui Wurzer, naşi: Iacobus Schankebank senator Bistritiensis aug. conf. et Sara Berariu uxor loct. imp. Berar, Monor.' Aug. 8 — Ladislaus Andrăsi molitor, naş: Paulus Weisz sartor et educilla. 1801 Mart. 30 — Ioannes Haemperich educilla, naş Nicolaus Higner Oberhutmann. Iul. 24 — Ignatius Roggel ord. Cler. reg. Matris Dei Piarum Scholarum, Henricus Petzel molae papir. Magister, naş Thomas Zaradka prim. loct., Borgo. Aug. 23 — Popa Ioannes Zagrai gr. rit. unit., Petrus Mehesy de Kiss Bun capit. II leg. val. limit. gr. unit. et Anna Cserănyi nata Banffy helv. conf., naşi: Comes Franciscus de Bethlen et uxor luliana nata Banffy et Ioannes Prendetit et L. B. Catharina Banffy nata L. B. de Kuhn, Mititei. Aug. 28 — Pater Wilhelmus Runagel capellanus montanus Rodniensis, Iacobus Hipel vexilif. leg. II val., naşi: Procopius Ada- movici disunitus et Thoma Zavadka prim. locumt. Neurodna. Dec. 12 — Franciscus Oratze Supremus Vigil. Praefectus II leg. val., naşi:11 Comes lNicolaus de Bethlen et Contessa uxor Samueli Bethlen în cujus loco Ignatius Lenk de Treuenfeld supr. vigil. Praefectus secundarius. Dec. 21 — Thomas Dobordan famulus vicecolloneli Georgii de Kmsevid^Borgoprund. 24 1802 lan. 1 — Popa val. gr. rit. unit. Maftei Tihaensis. Mart. 3 — Cornelius Gergelffi capellanus ord. Franc. în Posz- mos, Macedon Pop loc. prim. gr. r. et Helena Eustatovici neunita, naşi: vicecoll. Knesevici per Ios. Kovacevici capit. et comitissa Agnes Teleky, Nagyfalu. Iun. 28 — Niceta Pinca furerius gr. r. unit. Iul. 20 — Popa Qeorgius Neamţ gr. r. val. Măgură. Aug. 7 — Iacobus Odenkovsky Oberarzt, naş Georg Ernest Probst chirurgus Foldra. Aug. 17 •— Fiul Teodorus Wilhelmus Christian a lui Theo- dorus Ribel capit. II leg. val., naşi Iosephus Bohatsch vicecoll. 1 leg. val. et Maria Christina L. B. de Schirnding, Zagra. Sept. 18 — Georgius Eberth reparator sclopetar., naşi: Agnes comitissa vidua de Teleky et Ioannes Brandhuber capit. II leg. val lim., Posmusch. 1803 Ian. 2 — Andreas Turtsa mercatorarm. et uxor Herop- sime nata Zabulik, naşi: Martinus Bocsanczi armenus, studiosus Szamosujvarensis cum Terezia Korbuly, Magyar Nemegye. Mai 10 — Michael Gunesch diaconus eccl. paroch. Mediensis aug. conf., Iosef Karp II leg. val. capitaneus, naş: Carolus de Keitsch- berg et Michael de Heydendorf, Mediaş. Iun. 1 — naşă: Carolina Caballini de Ehrenburg Brigadirii uxor, Găureni. Iun. 26 — Michael Ittul loc. prim. II leg. val. unitus et Te- rezia Devcici, naşi: Teodorus Riebel cap. et. Carolus B. de Schirn- ding, Poieni. Dec. 31 — Pater Carolus Lembel capellanus castrensis Regi- minis et administrator parochialis, Teodorus Ordatse sclop. repa- rator et faber ferrarius unit., naşi: Nichefor Scharda unit. capit. II leg. val. lim. et Anna Elisabetha Gobhardtin. Aug. 5 — Antalffy Iosephus parochus Csicso-Keresztur, naş Paul Reou loc. 1804 Mart. *6 — Franciscus Gratze supr. vigil. praef.,11 naşi: Ignatius Lenk de Treuenfeld sec. supr. vigil. praefectus et Geor- gius Angelmayer Lotteriae Director Cibinii et Regina Molnariu de Mullerhsheim, Rebrişoara. Mai 16 — Sigismundus Lapka capellanus montanis Rodna. 25 Iul. 1 — Fiu Petrus Frid. Ferd. Nestor a lui Riebel, naş Petrus Mehesy de Kisbun capit. II leg. val. et uxor Anna nata Banffy, Zagra. Aug. 19 — Samuel Almâsi parochus eccl. reform. Eskulensis, Steph. Mohay loc. prim., naşi: Michael L. B. Dioszegi et Terezia de Kapi, Sâniosef. Aug. 27 — Flore Găina obstetrix in necesitate, naşi: Fran- ciscus Csikardt chyrurgus phalangis et Anna Kinitzki, Feldra. Sep. 16 — Niceta Pinca, naş Ernestus Istrathie magist. scholae gr. r. 1805 Febr. 5 — Theodorus Babb purochus pagi Major, Bar- thobmeus Roş vigil. mag., naş Daniel Gălan loc. prim. Feb. 9 — Pater Analectus Fr. or. capellanus L. B. Borne- missa în Abafaja, Michael Ittul loc. II leg. Mai 5 — Math. Grigoritza, naşi: Alexander Flontilla scriba oficii leg. II et uxor ludith. Nov. 10 — Popa gr. r. Demeter Anton, loannes Scheidel ve xillif., naşi: Alexander Guido Schonton de Bărenwald et Iosefa de Kreitter uxor supr. vigil. Praef. loannes Nepomuc de Kreitter. 1806 Feb. — Popa unit. Ignatius Natul, fiul Ign. Wilh. Lud. a lui Todor Riebel, Rebrişoara. Dec. 4 — loannes Nemeş Vieariatus Administrator unit. Na- szod, Petrus Mehesi, naşi: Lambertus L. B. a Schlaun Supremi Campi Marschali Locumtenens et uxor Catarina nata comitessa de Keglevici. 1807 Iun. 12 — Popa Teodorus Borgo Bistritza. Aug. 18 — Andreas Laszlo Armenus propinator et uxor Re- beca, naşi: Lukas Korbuly cum sorore Martha Donovak. 1808 Feb. 8 — Popa disunit Stephanus Wrasmas Borgoprund. Mart. 29 — loannes Kovats unit. Popa in Mocod, Ludov. Wilh. Ferd. Wurzer cap. Aug. 2 — Popa Ign. Natul Rebrişoara, Mehesi, naşi: Wolf- gangus Foldvâri nobilis ex Csepan et Domina Danielis Cserenyi helv. conf. 1 1 1 T r 1 Aug. 7 — naşi: Antonius L. B. de Ddtnokos vicecoll. leg. Spleniano. 1809 Apr. 25 — Sebastianus Steinbach arcular., naş Vin- centius Pittner, Waldbereiter. 26 Aug. 29 — naşi: Macedon Pop cap. leg. II et uxor Helena. 1810 Mart. 21 — Ittul, naşi: Aloisius Faber supr. vigil. praef. II leg. val. et losefa Betzmann nata Klein. Sept 18 — Nicettas Fetti furierus unit. et Anna n. Roman, naş vexiUif. unit. Mathias Motz et uxor Sofia. Dec. 24 — Gregorius Cotrus unit. gr. r. in Monosfalu pa- rochus, Ioannes Scheidl loc. sec., naşi: Dionisius L. B. de Seyffert et Iuliana comitissa Sigmund. 1811 luni 17 — Pater Ludovicus Bodor Rodnensis capellanus mont. adm. par., Schott loct., naşi: Andreas Helbling montium Prae- fectus et uxor Anna nata Ivandeschin, Rodna. Aug. 16 — Andreas Frank loc. prim, naş Steph. Schaitinsky supr. vigil. praef. Nov. 14 — Alexander Kottas cap. II leg. et Veronica, naş Simeon Stanoevici de Ehrenberg loc. prim. leg. II val. Mart. 17 — Popa Anton Demeter gr. rit. naşi: Georgius Strasser Pallirius murariorum, parens: Sebastian Steinbach arcu- larius. 1812 Mai 4 — Popa unit. Ignat Rebrişoara, Nichifor Scharda olim centurio II leg. val. conf. nune jubilatus unit. et Terezia nata Develd, naşi: Popa Ion par. Rebrişoara et uxor Anna. Aug. 4 — Fiica losefa Ludov. Carolina a lui Wurzer centurio, naş Ign. Lenk de Treuenfeld collonelus. 1813 Ian. 13 — Frid. Theil loc. prim., naşi: Centurio et vice- director aedilis comisionis Carolus nobilis de Minsinger et Sofia L. B. de Geringen nata Bruckenthal. Mart. 21 — Petrus Leidl rationum ductor, naş Demeter To- dichi unit. vexillif. Iun. 16 — Laurentius Czech arendator brasator. 1814 Iul. 18 — Bodor par cath. Rodna, Ittul, naş Ignatius Lenk de Treuenfeld generalis maj. Dec. 1 — loseph. lacobus Weissgerber chori musici militaris magister, naş Ferdinand de Engelberth centurio II leg. 1 1815 Mai 7 — Ioannes Karatson Armenus în Magyar Nemegye. Nov. 9 — Franciscus Reichl Doctor chyrurgus. Nov. 12 — naş Angelus Rapscherment pensionatus supr. vig. Praefedus unit. 2T 1816 Ian. 21 — Thomas Kroh faber lignarius, naş Teodorus Ordatse reparator Sclopedarum unit. Aug. 1 — Mathias Iliesch popa unit. Borgo Tiha, vicecoll. Antonius de Zatetzky et ux. Maria Anna baronesse de Meuten, naşă Barbara Comitissa de Lamberg nata bar. de Luszensky. 1817 Apr. 5 — Popa un. fosephus Lupşai, llva mică. Aug. 15 — Pater Ioannes Szebeni Werks Cap. Rodna. Nov. 17 — Popa losif Botta, llva mică. 1818 — Capellanus Regim. Naszod Stephanus Wisky. 1819 Dec. 26 — Michael Popp parochus Nagyfalu. 1822 Apr. 8 — General baron Emeric Bakony. 1824 — Joh. Weiss Schneider, Josef Weiss Schuhmacher. 1824 — Simion Nastutza, Normal-Lehrer und Franciska Rutkay. 1824 — Peter Rogonits Schneider. 1824 Apr. 10 — Fiica Iosefa Maria Laura a lui Leon Pop. 1826 — Johann Mischinger Unterarzt. Dec. 23 — Fiica Iosefina Leontina Sofia a lui Leon Pop. 1827 — Peter Hanz Kleidermacher. 1828 Dec. 29 — Fiica Iosefina Antonia Matilda a lui Leon Pop. 1829 — Franz Pfitzinger Dr. med. Oberarzt. 1830 — Paul Heiden Băcker, Franz Steinbach Tischler. 1831 Feb. 13 — Fiica Aloisia Antonia Susana a lui Johann Goldschmidt Zimmerpolier und Frâu Terezia geb. Aleşi evang. 1831 — Origore Rus preot Botgoprund. Aug. 25 — Cari Jos. Reinard-Macedon v. Pop maior u. Caro- lina Kohl. 1832 — Georg Geiger Schlosser. 1833 Febr. 11 — Fiul Fridericus a lui Johann Goldschmidt aus Fogarasch u. Susana Aleşi aus Mediasch. 1834 — Popa Luca Avacom din Telciu, Paul Wolf Normal Lehrer. 1834 — Kapellmeister Franz Steiner, Peter Lieb Gastgeber. Sept. 19 — Fiica Iosefina Leopoldina Sofia a lui Leon Pop. Oct. 11 — Fiica Antonia a lui Joh. Goldschmidt. 1835 Oct 12 — Ludovic Klococean de Also Remete, naşi: Comes Ludovicus Lazar supr. vigil. magister et Antonia nata Balogh, 28 1835 — Johann Mischinger Unterfeldarzt geb. Ouns in ITngarn. 1836 — Johann Păsărar gr. un. Lieutenant. In 1936 vizitată biserica de episcopul Nicolae Kpvacs. 1836 — Popa Luca Avacom Telciu. 1836 Aug. 24 — Fiica losefa Francisca a Iui Joh. Gold- schmidt. 1837 — Alexiu v. Bardocz Grundherr zu Sajo-Udvarhely u. Ioan Agnes geb. Fekete helv. conf. 1838 Mart. 8 — Fiul Franz Johann a Iui Joh. Goldschmidt. Oct. 5 — Fiica Regina Antonia Albertina a lui Albert v. Szocs de Nagy Ernye Lieut. u. Josefine geb. v. Wurzer. 1841 Mart. 27 — Fiica Mathilde Catarina a lui Joh. Gold- schmidt. 1842 Nov. 8 — Fiul Cari a lui Joh. Goldschmidt. 1843 — Franz Spaderna Waldbereiter. 1844 — Johann Schmidt Braumeister în Entradam, Georg Golnhofer Leder Fabrikant în Entradam. Apr. 9 — Fiica Maria Aloisia a lui Joh. Goldschmidt. 1847 — Guido Nagy Doctor. 1848 Ian. 11 — Fiica Laura a lui Joh. Goldschmidt. 1848 — Johann Grillenberger Braumeister. 1848 — Alexander v. Also Oberlieutenant u. Maria v. Molnar. 1854 — August Swertetzky Comissăr Circ. Naszod. 1854 — Iosephus Holasch adjunctus jud. Naszod. 1854 — Michael Suhanek, Finanz-Director. Mai sunt de menţionat aci trei cazuri de conversiune la religia romano-catolică, şi adică au trecut dela legea evang. luterană la cea catolică: în 4 August 1777 baronul Wilhelm de Schirnding locotenent, şi în 26 Octomvrie 1815 Sofia Motz. E semnificativ că acea Sofie născută Wagner măritată în 1801 cu Matei Moţ, sergent din Zagra, a rămas luterană până în 1815, când căsătorindu-se fiica ei Anal cu sergentul Atanasie Dâmbul din Zagra, n’a trecut la legea unită ci la cea rom.-catolică. Al treilea caz de conversiune este şi mai caracteristic si sen- saţional pentru acele timpuri. Iată ce povesteşte în chestie călugărul minorit Pater Ferdinandus Speck, care săvârşise conversiunea şi bo- tezul, de sigur în absenta capelanului Zamulo plecat în 1788 cu regi- mentul la răsboiu împotriva Turcilor: In anul 1789 a venit la părintele Speck o evreică şi l-a rugat să-i dea instrucţie în religia catolică vrând să treacă la creştinism. Preotul i-a dat lecţiile cerute, dar s’a întâmplat că s’a bolnăvit greu fiul ei de trei ani şi atunci evrea l-a rugat să-l boteze imediat pe copil întâi. Preotul Speck l-a botezat în 5 Iunie 1789 cu numele Oeorgius, fiind faţă ca naş sergentul Nicolae a Popii Arsente din Năsăud. Iar în 29 Iulie a botezat-o şi pe mama aceluia cu numele Terezia asistând ca naşă »Rozalia soror germani Arendatoris Bogdan«. In matriculă se con- stată că tatăl botezatei este »Judaeus Isac Abraham«. Matricula cununaţilor 1764 Apr. 15 — Bar. Wilhelmus Schirnding et Sofia Heiszein, Bistritz. 1768 Febr. 8 — Vicecoll. L. B. de Enzenberg cu Monica Siskovici. Febr. 28 — Adamus Wurzer cap. cu Maria Anna Schankebank. 1785 lan. 18 — Adamus Wurzer cap. cu Juliana Jabroczki de Jabrod, Preot Michael Dobay, naşi boierii Lazarus Apor şi Oeorg Toldalagi, Reghinul săsesc. 1787 Iul. 15 — Preot Cajetanus Moldovan Administrator par. Szamosujvâr. 1789 Feb. 12 — Vicarius Naszodiensis Joh. Para (în 1798 e menţionat în Făgăraş). 1791 Aug. 28 — losephus Suewitzer professor scholae normalis. 1798 Mai 28 — Macedon Pop capit. cu Elena Eustatovici fiica lui Dumitru Eustatovici, Directorul şcolilor neunite, naş Todor Mehesi secretar guvernial. 1799 Aug. 25 — Popa Georgius Capscherment cap. Naszo- diensis unit., naş lj*opa Dumitru Anton capell. eccl. un. 1799 Nov. 7 — Adamus Wurzer (junior) loc. prim. cu Jos. Wilhelmina Schirnding. 1801 Apr. 29 — Cap. Nemeş — Bohatsch Obleut. Sept. 7 — Mathias Motz vig. mag. cu Sofia Wagnerin, Zagra. Oct. 5 — Preot loaniţe lllye în Borgo Joseni. 1802 Iul. 7 — Iosif Carp capit. II leg. cu Terezia Hannen- heim, filia projudicis Mediensis. 1804 Aug. 14— Preot loannes Chatiul presb. unit. — Teodorus Oondor Wexillif. pens. unitus. 1809 Febr. 20 — Popa Danila Malaiu, Leş. Sept. 22 — Simion Francziscus Paczovsky scholarum professor cum Maria Teod. Birisch vidua, nata Toplicza gr. r. un. 1813 Nov. 22 — Vincentius Pittner Waldbereiter et Anna Oolzen. 1815 Apr. 16 — Athanasius Dâmbul vig. mag. cum Anna nata Motz. 1817 — Preot Jos. Traugott Klein din Heidendorf. 1818 — Preot loan Vârtic din Mocod. 1823 Sept. 15 — Subloc. Leon Pop cu Antonia Wurzer. 1830 Aug. 9 — Macedon v. Pop major, 56 a. nat. Mitetei mit Carolina Tochter des Postmeisters Kohl zu Borgoprund. 1836 — los. Zacharias Rodnaer Bergverwalter. 1836 Nov. 7 — Pantilimon Domide sergent, 24 a. din Rodna nouă cu Eiisabeta Krippendorfer de 13 a. din Lăpuşul rom. 1838 — Albert de Szots, Făhnrich mit Josefine Wurzer. 1843 — Isac Anton Capitan geb. Szamosujvâr, Kaufmann zu Naszod u. Eleonore v. Schwab. Aug. 7 — Basilius Năşcuţ, Rechnungs Practicant mit Josefa Putilian. 1851 — Johann Papp Rodnaer r. c. Pfarer und Naszoder Administrator. Matricula răposaţilor*) 1765 Oct. 10 — Hercules Jacobus Atlamus Comes de Ste- phani in Zagra. 1770 — Mart 6 — Lucas Ooldsca Armenus. 1783 Nov. 29 — Preot Para Archidiaconus (figurează şi în 1784 Apr. 29 şi în 1786 Dec. 13). 1 1808 Mart. 29 — Joannes Scheidel jub. scholarum Director, 60 a. Borgo Rus. *) Cuvântul »preot« înaintea numelui indică pe preotul care funcţio- nează la îmmormântare. 1611 Febr. 5 — Sophîa Schirnding n. Heiszer. Nov. 16 — Wilh. Ernst Schirnding major. 1812 — Preot Joannes Pop Feldru. 1813 Mart. 1 — Anton Lehr loct. în Boldung Polonia, Preot Joannes Vurtic gr. un. 1814 — Preot loannes Lemeny archidiacon gr. c. Cluj. 1814 — Preot Pantilimon Urs, Zagra. 1816 Oct. 12 — Colonel loannes Neepomuk de Kreitter, 49 a. 1817 Dec. 6 — moare capelanul Carolus Lembel. 1820 — Preot Mauritius Crăciun, Mititei. 1822 Aug. 26 — Josephus Paar capit. pens. 1824 lan. 20 — Simion Patzovsky schol. Professor, natus Praga. 1828 Sept 17 — Anton Zatetzky v. Robelswald coli. regim. 64 a. 1830 Aug. 17 — Maria Therezia Kapacci Lehrers Wittwe 75 a. 1832 — Preot loan Pop, Monor. 1834 lan. 7 — Vinzenz Pittner Waldbereiter n. Schmolnitz Ungarn. 1838 — Preot loannes Lazar cap. un. 1838 Mai 5 — PaulusWolf, Lehrer b. d. Normal-Schule. 1840 Mart. 30 — losefa v. Wurzer, Baronin Schirnding, 62 a. Apr. 8 — Carolina Riebel, Frâu des Obersten Riebel. 1848 luni 18 — Michael Egendorfer Gerber in d. Lederfabrik Entradam. 1849 lan. 21 — Adam Wurzer, pens. Major 84 a. 1850 Apr. 23 — Franz v. Reininger pens. Oberstleutenant, geb. Temesvâr. Sept. 24 — Ignatz Leopold Gergely, Hauptmann Rechnungs- fiihrer aus Csik Szt. Imre. 1854 — Preot Ştefan Man, Zagra. 4. Cartea de Aur ii i i i La şcoala primară din Năsăud se păstrează şi azi un interesant registru în care cu începere dela 1828 se introduceau numele ele- vilor silitori şi premiaţi în şcolile districtului care forma regimentul II grăniceresc Nr. 17. Se înţelege erau menţionaţi în prima linie elevii institutului militar, ai şcoalei aşa zise »normale« şi ai celei »triviale« din Năsăud, dar mai cu seamă în primii ani, şi elevi de ai celorlalte şcoli de pe teritoriul nostru grăniceresc. Din aceea carte scrisă şi redactată mulţi ani în limba ger- mană am extras numele elevilor care urmează mai la vale, ca să poată vedea oricine câţi elevi străini aşa numiţi »provincialişti« apoi copii de ai grănicerilor orlăţeni cercetau cu succes şi spor şcoalele noastre năsăudene. Unele localităţi le-am însemnat cu nu- mirile lor originale germane eventual maghiare. Registrul poartă următorul titlu: »Ehrenbuch fiir Prămianten, Akzedenten und sonst ausgezeichnete Schulknaben, in Bezirk des 2-ten Walachen Grănz- Regiments Nr. 17«. Anul prim 1828 începe cu următoarele sentinţe »Sprichwort Salamons 4 Kap. 5 Vers: Nimm an Weisheit, nimm an Verstand, vergiess nicht und weiche nicht von der Rede meines Mundes. Sirach 5 Kap. 35 Vers. Sehet mich an, ich habe eine kleine Zeit Miihe und Arbeit gehabt, und habe grossen Trost gefunden«. Urmează apoi adnotarea: »Mit Bezug auf den hochloblichen Hofkriegsrăthlichen Rescript vom 12-ten Juli 1827, Z. 2426 und hoher General-Commando-Verordnung vom 24-ten Juli 1827, Z. 1768«. A. 1828. Eminenţi şi premiaţi: Elias Wischnith fiu de ofiţer Năsăud, Simion Vărărean din Sfântioana, Basil Năşcuţ elev extern Năsăud, Constantin Hăngănuţ extern din Moroşeni, Georgius Sirb din Ludişor. In şcoala »trivială« din Monor: elevul Petru Tanco. Urmează apoi premiaţii dela şcoalele »triviale« din Prund, Sângeorz, Năsăud şi Zagra. Alţi Eminenţi: loan Stoiţe din Orlat Flore Ştio- pan (Porcius) extern din Rodna-Veche, David Urs din Mărgineni, Mihail Novac din Orlat. A. 1829. lacob Poparad — Deşan, Nicolae Besbat — Ober- Utsa, Georg Stoian — Baad. In şcoala »trivială« din Năsăud: Sevastian Coşbuc din Hordou. Alţi eminenţi: loan Păsărar şi George Strâmb din Vad, Ştefan Mărginean din Veştem, Wilhelm Wellican fiu de ofiţer, i i r 1 A. 1830. Nicolae Clococean elev extern din Tohan, Nicolae Bărbat elev ext. Ober-Utsa, Nicolae Ripoşan — Baad, Prânz Theil fiu de ofiţer Năsăud. Urmează iscăliturile celor prezenţi la examen: Vărărean sublocot. comandantul institutului şi Istrate director. A. 1831. Mihail Novac — Haţeg, Stănilă Şofar — Unter-Vist, loan Poplecean — Orlat, Nicolau Cirţe — Unter-Vist, loan Mol- dovan Haţeg. Şc. triv. Năsăud: Todor Ionaşc din Năsăud. A. 1832. Iosef Olâh Jânos — Szunysogszek, Eugen Borcocel fiu de. ofiţer din Zagra, Daniel Warody — Racoşd. Şc. triv Monor: Simion Tanco. Alţi eminenţi: Paul Streulea Şina, Lascu Adam — Magyarosd, Toma Murăresc — Scorei, Nicolae Anton — Năsăud. Semnaţi: Reininger loc.-col., Velsarig căp., Vărărean corn. inst. şi Istrate director. A. 1833. Nicolae Iokats — Haţeg, losif Schondruck — Măr- gineni, Silvestru Torni — Mocod, Nicolae Şandor — Unter-Vist, Cari Nagy — Năsăud. Şc. triv. Sângeorz: Maxim Haliţa. Alţii: loan Moldovan recte Purceille — Prund. Semnat noul comandant al Institutului :~Minîet\ ~ ‘ A. 1834. Prânz Mihailaş fiu de ofiţer Năsăud, Alexandru Şotropa — Maieru, Ştefan Niamţ — Feldru. Şc. triv. Sângeorz: Cari Wischnitz. Şc. triv. Zagra: Vasile Vârtic — Mocod. • Altul: losif Oeorgiţa — Năsăud. Semnaţi: Stephan Wisky capelan şi loan Marian învăţător primar. A. 1835. Cari Mischinger — Năsăud, Avacom Anca — Rodna. Semn. loan Marian vicar şi înv. prim. A. 1836. Samuel Rus — Tohan, Mihail Perenczy — Dej, Ba- • lint Duha — Gherla, Franz Mikes — Jucul de jos, Peter Czetz — Dej, Simion Voith — Căţcău, Samuel Horvath — Gerend, Gregor Donogan — Lăpuşul ung., Basil Cismaş — Lissa, Daniel Bak — Mărgineni. Semnat: Iosef Frid. v. Molnar, Oberst. A. 1837. Demeter Leluţ — Racoviţa, Georg Judele — Mărgi- neni, losif Cosgaria — Vad, Carol Mihailaş — Năsăud, loan Daday— Dej, Nicolae Lupşor — Orlat, Gustav Koales — Năsăud, Alexander Vasii — Haţeg. A. 1838. lgnaz Kalda fiu de ofiţer Năsăud, loan Măriuţ — Cugir, losif Voith — Căţcău, loan Rossler — Reghin, losif Grebla— Tohan, Heinrich Molnâr fiu de ofiţer Năsăud, loan Panga — Nă- săud. Semn. cu alţii şi Luxetich loc.-col. A. 1839. Şc. triv. Telciu: Nistor Gania. Premiaţi în Năsăud: FerdinancTviad, —- Borgoprund, loan Kutfalvi — Miihlenbach, ĂntotT Florian — Gherla, Tudor Csavus — Dej. 3 A. 1840. Ludovic Roman — Ohaba, Nicolae Bejart — Monor, Anton Florian — Gherla, Georg Simai — Gherla. — Semna fi: Alexa a Bui com. inst. Marian vicar.-dir. şi Ioannes Leme'ny Eppus Fogara- siensis. A. 1841. Maxim Lica — Sângeorz, Nicolae Şuvailă — Măr- gineni, Cari Kelemen — Cluj. A. 1842. Ioan Urs — Mărgineni, Ferdinand Schobert — Nă- săud, Nicolae Popescu — Haţeg, loan Bonis — Dej, Leonida Pop fiu de ofiţer — Năsăud, Constantin Oltean — Reghin, Alexander Nagy — Csokmar, Friedrich Goldschmidt — Năsăud, Iosif Pap — Lissa. Semn.: Alex. Baron Jovich maior. X. 1843. Coman Radeş — Ohaba, George Păsărar — Vad, Absalon Bac — Mărgineni, Clement Login — Nepos. Şc. triv. Zagra: Toma Hontila — Mocod. Alţi eminenţi: Ioan Ciungu — Scorei, Nicolae Şuvăilă — Mărgineni, Ioachim Moroşan — Rebri- şoara, Gregor Voith — Căţcău, lacob Voith — Lăpuşul ung., latob Voiţii — Kapjon, Paul Gyulai — Cudu. A. 1S44. Aron Miklosch — Baţa, Doroftei Cimbulea — Salva, Leonhardt Neagoi — Unter Vist, Iosif Mihailaş fiu de ofiţer — Năsăud. Şc. triv. Monor: Ioan Mărginean — Ragla. Şc. triv. Telciu: Basil Petri — Mocod. A. 1845. Nicolae Dobrin — Orlat, George Murărescu — Scorei, George Theban — Cugir, Zachei Urs — Mărgineni, Heirich Wal- lon — Sătmar, Cari Zorski — Năsăud, Nicolae Bejan, Basil Buzdug, Basil Şoldea, George Ştefănuţ, Michael Maksay, Ştefan Miskolczy, Iustin Gaiger. A. 1846. Cosma Anca — Rodna, Simion Beu — Orlat. Şc. triv. Zagra: Basil Başota. Alţi eminenţi: Nicolae Ougudean George Maior. Semn.: Panga înv. Toth subloc. com. inst. A. 1847. Petru Băieş — Haţeg, George Boieri — Vad, Ioan Pavel — Năsăud, Iosif Pop — Lissa, Constantin Sava — Şina, Kalman Toth — Tokay, Iulius Gyulaffy — Cluj, Cari Minier fiu de ofiţer — Budac, Michael Kuhn — Reghin, Todor Bânyai — Năsăud. A. 1848. Ioan Roşea — Ohaba, Leon Piciu — Salva, Basil Popiţan — Nepos, Basil Drăguşel — Szunyogszek, George Bojor — Vad, Efraim Pandrea — Mărgineni, Edmund Kendeffy — Szâsz- 35 vâros, Paul Ferenczi — Dej. Semn.: Macedon Pop vicar, Panga înv. prim. Urban loc.-col. şi Stock subloc. corn. inst. A. 1849 şi 1850. Franz Mischinger — Năsăud, Isidor Ti- tieni — Feldru, Elias Burduhos — Rebrişoara, Nicolae Măteoaie — Năsăud, Mihail Făgărăşan — Şintereag, Wilhelm Honig fiu de ofiţer — Csikszereda, Qrigore Silaşi — Beclean, Basil Bocşa — Gherla, Ioan Moldovan — Caian, Laurenţiu Kaba — Vârtelek, Tănase Chifa — Braşfaleu, Grigor Boca — Braşfaieu, lacob Chifa — Braşfaleu, Alexandru Silaşi — Szt.-Miklos, Gregor Buday — Szt.- Nyires, Demeter Sigarteu — Negrileşti, Ioan Plăian — Bretea, Mihail Mora — Szt.-Andrâs, Ioan Chifa — Braşfaleu, Nic. Deak — Seculea. De aci încolo numărul elevilor tot creşte, cu toatecă desfiin- ţându-se miliţia grănicerească, nu mai vin la Năsăud elevi din Orlat şi vin numai puţini »provincialişti« streini. In anii ce urmează sunt prezenţi la examenele anuale ca membri în comisia examinătoare ori ca simpli asistenţi şi iscălesc în cartea de aur între alţii următorii: In 1851 comisarul administrativ Kromer; în 1852 maiorul pens. Welikan, consilierul Fischer şi maiorul pens. Ioan Mihailaş; 1853 subcomisarul Schneider; 1854 subloc. pens. Petru Tanco şi catehetul Ştefan Pop; 1855 comisarul Kanciusky; 1856 asist. log- traorsky, perceptorul Winogarsky şi căpitanul Peicici; 1857 înv. Isidor Bodescu; 1858 comis. los. Wratich, înv. Laurenţiu Rum- mel; 1859 vicarul Qrigore Moisil; 1860 loannes Alexi Episcopuş Szamosujvariensis, loc. George Pop, actuarul Rainay, înv. I. Buşiţa din Lăpuşul ung.; 1861—2 Grig. Moisil; 1863 vie. căpit. Leontin Luchi, 1865 căpitanul suprem Alex. Bohaţiel, judele Florian Marian, fiscalul Ion Florian şi asesorul Ion Mărginean; 1867 consilierul Dr. Ion Maior, canonicul Mih. Şerban. ! 5. Casinaf română ( Năsăudul fiind vechiu centru cultural în care trăiau nu numai intelectuali români plasaţi pe la diferite institute şi oficii publice dar şi mulţi pensionari, îndeosebi ofiţeri grăniceri, s’a simţit lipsa de a se pune bazele unei reuniuni de lectură în localul căreia aceia 3* 36 să poată conveni neturburaţi şi nespionaţi, să poată ceti gazete, reviste şi cărţi, să aranjeze din când în când petreceri şi să poată discuta felurite chestii naţionale, politice şi de interes local. Se vede că reuniunea s’a înjghebat în mod formal pe la începutul anului 1868 şi din procesul-verbal al primei şedinţe din 19 Dec. 1868 a »Reuniunii române de lectură din Năsăud« cetim că sub prezidiul profesorului Leon Pavelea au luat parte la aceea şedinţă: Nicolae Bejan protonotar districtual, Alexa Bob protocolist, Elia Burduhos arhivar, Elia Cincea asesor onorar, Ioan Florian proto- fiscal, Nestor Ganea perceptor municipal, Todor Ionaşc controlor munic., Cosma Anca dir. şi înv. norm., Maximilian Lica asesor de sedrie, Florean Marian jude procesual, Ioan Marţian prof. gim. Andrei Morar înv. norm., Ariton Mărcuş asesor sedi, Grigore Moisil vicar foraneu, Florian Moţoc prof. gim., loachim Mureşan prezident de sedrie, Ioan Papiu dir. şi prof. gim., lacob Pavelea arhivar, Ioan Pavel notar sed., Basil Petri prof. preparandial, Nicolae Pop prof. gim., lacob Pop înv. norm., Florian Porcius vicecăpitan districtual, lacob Prădan as. orfanal, Teodor Rotar înv. norm., Isidor Titieni înv. norm., Demetriu Vaida actuar pens., Gavril Vârtic asesor, Gregore Verzar cancelist, Klain Porcius cane. distr. Dupăce prezi- dentul aruncă o privire asupra anului trecut şi constatând că în cassa reuniunii se află 150 fl. 84 cr. monedă şi 82 fl. »active«, adunarea hotăreşte »să existe şi în 1869«. Sunt aleşi: viceprezident .Ioan Florean, secretar Basil Petri, secr. subst. Isidor Titieni, cassar Todor Ionaşc, senatori Maxim Lica şi Teodor Pavelea. Se cen- zurează socotelile şi banii adunaţi cu prilejul mai multor petreceri se destinează pentru ajutorarea studenţilor bolnavi. Pentru viitor să se comande ziarele şi revistele: Gazeta Transilvaniei, Tran- silvania, Arhivul, Federaţiunea, Albina, Telegraful român, Familia, Gura satului, Concordia, Amicul poporului, Magazinul pedagogic, Foia societăţii din Cernăuţi, Convorbiri literare, Ateneul Român, Zukunft, Osten, Reform, Hermannstaedter Zeitung, Neue Freie Presse, Kikiriki îşi Kolozsvâri Kozlony. Cei ce vor rămânea 3 luni în neplată cu taxele să fie şterşi din şirul membrilor. Se lucrează la construirea unui bine teatrale. In sala casinei afară de membrii pot întră numai »pasageri de o conduită convenabilă*. Senatorii să se îngrijească de mobilier corespunzător şi restanţierii cu taxele 37 să fie admonestaţi, eventual scoşi din casină cu excepţia funcţio- narilor onorari dela oficiile din Năsăud. in şedinţa dela 11 Ianuar 1869 se înoieşte contractul cu câr- ciumarul Scheurich pentru încălzitul şi curăţitul casinei. Profesorii gimnaziali fac pendentă intrarea lor în reuniune dela acea con- diţie ca între membrii să fie perfectă egalitate fără «prerogative* şi să se aboneze toate gazetele literare din România, între care negreşit Ateneul Român şi Albina Pindului, apoi cel puţin un ziar politic, în sfârşit o gazetă literară nemţească »Gelehrter Anzeiger*. Adunarea hotăreşte să se satisfacă cererilor şi deocamdată să se aboneze Albina Pindului şi Trompeta Carpaţilor. Viceprezidentul propune şi adunarea hotăreşte ca în acest carnaval lung să se aranjeze patru baluri în intervale de câte două săptămâni, dintre cari unul în favoarea studenţilor bolnavi, iar altul pentru ajutorarea şi remunerarea studenţilor buni. Sunt aleşi aranjori: preş. Ioan Florian, membrii: Leon Pavelea, Iacob Pop, Elie Cincea şi prof. Todor Dumbravă (membru nou ales). Cu redactarea statutelor reuniunii sunt însărcinaţi: 1. Papiu şi noul membru Dr. Ştefan Pop. In ajunul anului nou se va aranja în sala mare o serată cu pro- ducţii muzicale. Şedinţa din 26 Dec. 1869 se ţine sub presidiul llustrităţii Sale căpitanului suprem districtual Alex. Bohăţielu. Membri noi: Dr. Ioan M. Lazar, Ioan Mărginean, Nic. Tinerean, Maxim Pop, Ştefan Timoc, Andrei Mazanek, Ioan Goestl, Ioan Ciorceri, luliu Clococean, Nic. Pop Bota, Leontin Luchi, Ioan Malai, Florian Micaş, Grigore Pop, Iacob Ilieş, Ioan Sârb, Teodor Anton, Basiliu Axente, Macedon Grigoriţa, Gabriel Mann, Teodor Rotar, Atanasiu Uşeriu, Nic. Anton. Şedinţa se continuă în ziua următoare 27 Dec. Numărul membrilor trece peste 50. Proiect de buget pentru 1870: suma de 430 fl. Ziare nouă: Traianu, Magyar Polgâr şi Siebenbiirger Bote. Să se restitue lăzii comunale 30 fl. împrumutaţi de profesorul de muzică Hanoseck pentru instruirea bandei de muzicanţi rămaşi din timpul graniţei. Şedinţa din 26 Februarie 1870 ţinută sub presidenţia lui Leontin Luchi. Membrii noi aleşi: Anton Vasilichi, Timoftei Cim- bulea, Nic. Mătei şi Ioan Bodescu. Să se aboneze şi Bistritzer Wochenschrift, A sosit premiul «Familiei*: Icoana «Mihai eroul 38 în bătălia dela Clălugăreni«. Se hotăreşte la propunerea lui lacob Prădan ca în sala cea mare a casinei să nu fie primiţi, spre a mânca şi bea, indivizi inadmisibili. Şedinţa din 18 Noemvrie 1870. Membrii noi: Octaviu Bariţ, Ioan Goldschmidt, Macarie Pop, George Ştefănuţ şi Anton Tischler. Şedinţa 30 Dec. 1870. Prezid. Al. Bohăţiel, secr. Ariton Mărcuş, Membru nou ales: Dr. Const. Moisil. Membrul Maxim Pop cileşte noile statute scrise în limba română. Se aclamă ca vicepreş. Nic. Anton şi secr. II Dr. Const. Moisil. Şedinţa din 8 Febr. 1878. Preş. Nicolae Anton, vicepreş. Leon Pavelea, secretari: IoanJTanco şi Ioan Lupoaie, cassier Teodor Rotar, asesori: Dr. Ştefan Pop şi Gavril Scridon. Se acceptă ca membru provizor cancelaristul jud. Johann Wagner. Şedinţa din 17 Febr. 1878. Se dovedeşte cam puţin interes pentru casină. Profesorul Dr. Artemiu Alexi cere procurarea tab- loului »Luarea Griviţei«. Wagner e primit membru definitiv. Şedinţa generală din 21 Dec. 1878. Secretarul raportează că din biblioteca reuniunii lipsesc o mulţime de cărţi. Membrii noi: Ioan Ciocan, Ion Purceila şi Ion Jarda. Şedinţa dela 29 Dec. 1878. Se hotăreşte că pentru localul casinei să se plătească anual 60 fl. arendatorului Flozias Brecher. Să se aboneze foile: Gazeta Transilvaniei, Telegraful român, Ob- servatorul, Unul pentru altul, Pester Lloyd, Sieb. Tagblatt şi Osten. S’au înscris 50 membri cu taxa lunară de 30 cr. Biroul nou ales: preş. Nicolae Anton, vicepreş. Leon Pavelea, secretari: Grig. Pletosu şi Petru Tofan, membri în consiliu: Iosif Mihailaş şi Maxim Pop. In şedinţa dela 22 Ian. 1879 judecătorul Vasile Pop propune să se predea bibliotecii mariane broşurile ce au mai rămas la casină. Se hotăreşte abonarea gazetei Voce d’Italia. In şedinţele consiliului ţinute în cursul anului 1879 între altele se hotăreşte să se aranjeze un bal în 8 Febr.; să expediază 1000 invitări, taxa de persoană un floren, în familie 80 cr. Cărţile rămase s’au transpus la biblioteca gimnaziului. Au dimisionat membrii; Leontin Luchi şi Supancich. Membrii noi: Vasile Petri, Florian Porcius, Caro! Peters şi sergentul de jand. Frischauf. Şedinţa din 10 Ian. 1880. Conform uzului vechiu să se vânză gazetele pe cari, dupăce vor sta 3 zile pe masa casinei, cumpără- 39 torul le poate ridica deacolo. Să se repare divanul şi să se sol- vească taxa pentru bobotează, iar sala să se dea gratuit numai pentru petreceri cu scop filantropic. La şedinţa generală din 19 Dec. 1880 sunt prezenţi următorii: preş. Nicolae Anton, membri: Cosma Anca, Octaviu Bariţ, Petru Bodocan, loan Ciocan, Max. Budurleanu, Vas. Dragomir, Victor Farkas, Frid. Goldschmidt, Veniamin Hangea, lacob llieş, Ion Jarda, Dr. Ioan Malai, Samson Marţian, losif Mihailaş, Dr. Const. Moisil, Liviu Mureşean, Fr. Miiller, Adalbert Moldovan, Ion Năşcuţ, Leon Pavelea, Carol Peters, Vas. Popiţan, Vas. Pop, lacob Pop, Ion Purceila, Leon Piciu, Grig. Pletosu, lacob Prădan, Nic. Rus, Heinrich Raupenschtrauch, Vas. Şuteu, Gabril Scridon, Adalbert Szots, Ioan Tanco- Fr. Trischka, Gavril Vârtic, Vas. Vârtic şi Ioan Wagner. In şedinţele anilor 1880—82 se abonează pelângă vechile foi următoarele: Românul, Calicul, Peşti Naplo, Magyar Polgăr, Ellenzek, Luminătorul, Aurora, Biserica şi şcoala, Foea şcolastică, Kellet, N. Fr. Presse, Naţiunea şi Politik din Praga. In şedinţa din 27 Dec. 1883 se alege o comisie cenzurătoare: Grig. Pletosu, Dr. A. P. Alexi şi Basiliu Răglean. Noul consiliu: Director Ioan Ciocan, vice dir. Alex. Şotropa, consilieri: Grig. Pletosu şi Teodor Rotar, secr. I Bas. Răglean, secr. II Clement Istrate, cassar Procopiu Cutean. Gazete nouă: Steluţa, Educatorul, Imparţialul, Biserica ortodoxă. Din cele ce se petrec în sânul reuniunii dela 1884 încoace ar mai fi de menţionat că în 1886 profesorii şi învăţătorii sunt invitaţi să ţină conferenţe; în 18 Iunie 1901 reuniunea împlineşte 40 ani de existenţă, chiar în ziua când în 1861 s’a inaugurat noul District al Năsăudului; în 1909 se iniţiază în casină deschiderea Consumului şi tot în acel an are loc manifestaţia pentru răposaţii Dr. Aug. Bunea, Gherasim Domide şi Ciril Deac; în 18 Iunie 1911 se ţine serbarea jubilară de 50 ani a Casinei, iar în 1913 se ia iniţiativa să se serbeze în legătură cu Casina, jubileul de 25 ani al Reuniunei de cântări. 1 f 1 Viaţa exemplară a unui tânăr grănicer I u 1 i u M o i s i 1 Printre tinerii aleşi şi de mari speranţe, cari au trecut prin şcolile năsăudene trebue să pomenim pe cel ce a fost Ion Gavrilaş, născut în 24 Martie 1861 înZagra, care în anul 1878 era în clasa a Vl-a a liceului din Năsăud. Fusese primul premiant în toate clasele, era înzestrat cu cele mai alese calităţi sufleteşti, morale şi trupeşti. Cerându-se în primăvara acelui an vicariului episcopesc al Rodnei, din partea episcopiei unite din Gherla, să i-se recomande un tânăr bun pentru a fi trimis la Roma, în colegiul Sf. Atanasie, pentru studii filosofice şi teologice, vicariul Grigore Moisil îl reco- mandă pe Gavrilaş. In colegiul acesta numit «Colegiul grecesc al Sf. Atanasie de Urbe«, înfiinţat de Papa Piu IX (1846—1878), res- tauratorul mitropoliei româneşti greco-catolice de Alba-lulia şi Fă- găraş, intemeiă patru locuri fundaţionale pentru câte un tânăr din cele patru diecese române unite din Ardeal, Banat şi Crişana. In acest colegiu au studiat mai mulţi tineri români distinşi cum au fost Vasile Lucaciu, Vasile Hossu, Aug. Bunea, Dum. Radu, Oc- tavian Domide, Epaminonda Lucaciu, Coltor, Victor Bojor, Avram ş. a. înainte vreme tinerii români, cum au fost Oeorge Şincai (1774) Petru Maior (1774), Grigore Maior (1780), ş. a. au urmat studiile în «Colegiul de Propaganda fide« din Roma, înfiinţat de Papa 41 Urban VIII (1623—44), — poet şi literat distins, — pentru tineri misionari în toată lumea. Şi acest colegiu are facultate filosofică şi teologică. Tânărul Gâvrilaş, fiind admis de episcopul Gherlei, pleacă în toamna anului 1878 la Roma. A fi elev de liceu într’un orăşel- sat din Ardeal şi a nu fi eşit încă din regiunea unde ai trăit un număr de ani, înseamnă a avea cunoştinţe foarte reduse, mai ales în ce priveşte artele. Tânărul plecând la Roma în drumul său se opreşte câteva zile la Viena, în capitala ţării sale de atunci şi ce vizitează, ce-1 impresionează mai ales? lată ce scrie el în scrisoarea dela 21 Octomvrie 18781): »Eu încă din ardoarea cea mare de a-le vedea şi auzi (artele: pictura şi muzica) într’o zi am trăit numai cu un pocal de cafea şi iacă cum: După dejun mă duc în Belvedere (marea galerie imperială de tablouri, de atunci din Viena), unde sunt expuse tablouri din sec. XV—XVII. Nu-ţi poţi închipui cât e de frumoasă. Dar am păţit-o ca pictorul grec. Intre toate tablourile, aşa de bine era lucrat capul unei femei bătrâne, cât ai cugetat, că părul şi pielea sunt lipite. Eu voiam să prind un păr; dar ce m’am înşelat şi eu. In Belvedere aşa de tare mi-a plăcut, încât am stat acolo până cătră 3 ore d. m. fără a-mi aduce aminte, că mi-e foame». »După aceea mi-am adus aminte să mă duc în teatru de operă, ca să aud muzica. Şi acolo, fiindcă trebue să mergi de vreme ca să capeţi loc bun, m’am dus îndată după 3 ore (ora 3 p. m.) Ce-am văzut şi ce-am auzit acolo nu poate să-ţi descrie peana mea. Pot zice că am fost în Rai şi am auzit cântând îngerii. Nu ştiu mai avea-voi norocirea. Ce frumos e teatrul de operă din afară, d’apoi din lăuntru. Plin de statui, de picturi. Era seară, cât de frumos se resfrângeau razele luminilor nenumărate din cande- labre în catifeaua cea roşie, cu care sunt obduse logiile. Era anun- ciată opera Troubadour; muzica, din 50 inşi, a fost început a suna şi iacă cortina se ridică, opera se începe. Oh! ce frumos era! Era o scenă de prin secolul al XV-a. Erau nişte nobili italieni. Cât de frumoase porturi aveau! Ce bas avea nobilul. Inchipueşte-ţi când cântă muzica: vr’o 50 artişti; s’au distins însă două muieri. Una *) Toate informaţiunile din acest articol sunt scoase din scrisorile tână- rului Oavrilaş, pe cari le-a trimis scriitorului acestui articol, cu care era in strânse legături de prietenie. 42 cânta aşa de frumos, cât nici violina n’o întrecea. Era italiancă. Noi, ştii, am învăţat Troubadour-ul în Năsăud >) şi nu m’am înşelat; căci iacă la actul al treilea muzica a început a cânta partea care am învăţat-o. Şi acolo, unde e cam de jale, cortina s’a fost ridicat şi o mulţime de ţigani pe scenă dau cu ciocanul pe nicovală, dar aşa de frumos, cât cugetai, că e o muzică*. Apoi din Roma Oăvrilaş scrie: »Muzica bisericească din Italia e foarte frumoasă. Ai tot merge la biserică, te ridică în regiunile divine. Şi apoi unde vezi atâtea ceremonii în silenţiu, cântând numai muzica, cugeţi că s’a coborât Dumnezeu pe pământ*. (Scrisoarea dela 21 Octomvrie 1878 trimisă din Tivoli). La 18 Ianuarie 1879 Oăvrilaş scrie din Roma, spunând că vorbeşte cum se cade limba italiană şi pricepe binişor franţuzeşte, învaţă ce nu mai poate. Apoi comunică următoarele: La universitatea şi la politehnica din Roma nu e nici un Român. »Nu vine nici un Român să se adape din cupa muzelor aci în foculariul latinis- mului, să sugă laptele curat şi nutritor dela mama cea adevărată*. »Nu vin să-şi cunoască fraţii, să-şi cunoască vatra de unde au eşît, să cunoască arborele din care au fost tăiaţi, acuma când avem mai mare lipsă de amiciţia şi iubirea fraţilor italiani, acum când e momentul, ca să ne recunoască de fraţi, să ne ajute şi pe noi şi şi pe sărmanii Macedo-Români. Şi apoi Napolitanul zice în loc de »ote«; zice infinitivul scurt ca Românii; zice arti- colul »/«« în Ioc de »#«; zice >>inzora« (»în sura*); face meliga (mămăliga) şi apoi Romanul din Transtevere îţi pronunţă pe e în multe locuri ca pe ă. D’apoi faţa lor ce bine seamănă cu a Ro- mânilor. Te vei mira că pe uliţele Romei văd mueri încălţate cu »opinci«, cu obiele albe, ba încă opinci câte odată de piele de capră; cu pânzături (catrinţe) ca cele din Moldova şi cu cârpă albă în cap*. »Universitatea din Roma nu era aşa bună pe timpul Papilor, dar acuma îs opt ani de când e în mâna regimului. Toţi profesorii cei mai însemnaţi dela Napoli, Firenze şi Torino au venit aici. Iar la 'Firenze sunt profesori ca: De Oubernatis, Gherar- dini; la Torino: Ascoli, Cantu, Vegezzi Ruscala, Inama şi atţii de renume european. Universitatea din Roma acuma stă foarte bine*. *) In liceul din Năsăud pe acea vreme aveam o fanfară — orchestră — condusă de escelentul profesor de muzică, Anton «una, cehoslovac de origine. 43 »Ori doară voeşti să înveţi nemţeşte? Nu ţi-e destul cât şti? Nu vă încredeţi aşa tare Germanilor. Noi suntem sub arborele lor şi apoi ni-se pare cine ştie cât de mare, dar dacă eşi afară vezi că te-ai înşelat. Şi apoi ungureşte, doar a da Dumnezău şi nu vom vorbi. Eu mă mai tem de muscăleste: dar mai voi limba a-mi tăia, că muscâleşte a7nvăţa«. »Atâta frate I. că nu-ţi pot descrie bucuria ce o să aibi aci. Iţi^pun că vei plânge când te vei duce de aici şi în toată viaţa vei zice: am fost in Rai ţ). Aici orice viaţă, cât de ticăloasă să fie, totuşi e frumoasă, e poetică*. ~ ' In 1679 erau în Colegiul Sf. Atanasie din Roma români: Bardoşi, teolog anul II; Aug. Bunea, teolog anul I; I. Găvrilaş, filos. anul I şi Virgil Popescu, filos. anul II (acesta în urmă pro- fesor secundar la Bucureşti). Urmează iarăş scrisori: Roma, 20 Martie 1879. Se bucură de o carte ce i-am trimis şi adaugă, că »noi aci avem puţine cărţi româneşti şi pot zice că mai numai acele, cari ni le-a dat Obedenaru«. Doctorul Obedenaru era atunci prim-secretar la legaţiunea română din Roma, era ade- văratul părinte al tinerilor români, îi iubea şi voia să-i trimită, după terminarea studiilor, în Macedonia, ca profesori si preoţi. Idea lui Obedenaru era să-i treacă pe Macedo-români la legea gfeco-catolică spre a-i scăpa de Greci si a-i romaniza perfect. Era of-ţjtâcere a petrece cu el^ ’) Pe atunci mă gândeam să urmez universitatea sau politehnica Ia Roma. 2) Doctorul Mich. Q. Obedenaru născ. 1839 în Bucureşti, fiul pitarului Hristache Oeorgiade, român macedonean, comerciant; urmă liceul Sf. Sava, apoi medicina la Paris. Terminând medicina, la un concurs eşi primul din 300 concurenţi la proba scrisă şi al 8-lea la oral, pentru concursul de internat la spitalele din Paris, câştigându-şi stima şi afecţiunea profesorilor facultăţii de medicină şi capi ai ospiriilor parisiene. Ca student, el inaugură la «puţin cu- noscutul bal Bullier« costumul naţional românesc (pela 1862). La examenul tezei de doctorat, profesorul Bouillaud nici nu-1 examină şi-i aduse laude extra- ordinare, inchiind: «Felicit de o mie de ori Principatele Unite dunărene şi le urez a avea în toate ramurile oameni atât de eminenţi ca L)-ta« n»t>0). Înapoiat "" îii ţară1 W medic în TiucureştiT Publică mai multe lucrări. Inbolnăvându-se părăsi ţara, retrăgându-se în sudul Franţei, la Montpellier. Guvernul român îl rugă, în 1878, se primească postul de prim-secretar al legaţiunei române la Roma, unde funcţionă până la Iulie 1879, când fu trimis în aceeaşi calitate la Con- stantinopol, cu Dum. Brătianu ca Ministru plenipotenţiar. In Febr. 1880, şe 44 Roma, la 15 Aprilie 1879. I-mi trimite o carte: »I promessi sposi« de Ales. Manzoni, unul din cei dintâi scriitori italieni în proză, e autor clasic şi-ţi va prinde bine dacă înveţi italieneşte«. Apoi mai scrie că la paşti a fost la Obedenaru, care va trimite direcţiei gimnaziului din Năsăud ceva cărţi pentru «Biblioteca Mariană«, ca mulţumită pentru cartea lui Pumnul, trimisă de fra- tele meu, profesorul Constantin Moisil. Roma, 13 August 1879. Mulţumeşte pentru nişte cărţi ce i-am trimis la 12 Iulie şi anume: «Renaşterea limbei româneşti în vorbire şi scriere* şi »Apologia« de profesorul universitar Dr. Gr. Silaşi din Cluj şi «Ifigenia in Aulida* de Petre Dulfu. S’a «bucurat foarte mult, mai mult doară ca cum se bucură un flămând, când capătă ceva de mâncare, căci ce-i altă mâncarea noastră decât cărţile şi apoi încă româneşti, câ-ţi vine să le mănânci cu ochii«. Apoi scrie că era să meargă la Obedenaru, dar veni acesta la seminar într’o seară şi: «eram să ameţesc când am văzut că-mi strânge mâna şi-mi zice: Rămas bun! Eu plec*. Şi în adevăr s’a dus în Franţa la băi, iar de acolo la Constantinopol; abia am putut să-i zicem «Cale bună« şi să-i mulţumim pentru multul bine ce. ne-a făcut. D-zeu ni l-a dat, D-zeu ni l-a luat« «Cauza cu Ma- cedonia cam stagnează, căci e în mâna oamenilor mari din Ro- mânia*. «Lucrul stă cam aşa: Vancea va trimite aici vre-un tiner doi, anume pentru Macedonia, apoi Obedenaru a scris lui Bariţ, Silaşi, Vancea şi la alţii ca să-i caute vr’o 20—30 tineri greco- catolici, teologi absoluţi, cari să poată fi buni învăţători. Intr’aceea se îngrijeşte să le caute locuri prin Macedonia şi bani prin Ro- mânia. Aceia vor merge apoi în Macedonia. I-ar aduce aici, numai înapoie iar la Roma, tot ca prim-secretar, până la 19 Febr. 1885, când tu numit, în fine, Ministru plenipotenţiar la Atena, unde, la 9/21 Iulie 1885, încetă din viaţă. Doctorul Obedenaru (biografie de O. Ionescu-Gion în „Revista nouă», Bucureşti. An. II (1889). Nr. 6 pag. 201. In ale sale »Texte macedo-române* Obedenaru admiră frumoasa mişcare care a fost Unirea Românilor cu Roma, zicând între altele: «Astfel ei se renasc ca latini, fără a deveni catolici. Fără unire n’am fi avut pe Şincai, Petru Maior ş. c. şi nici şcoale româneşti. Dacă Uniţii nu ne-ar fi deschis ochii pentru a putea privi civilizaţia latină, poate că am fi fost înghiţiţi de Muscali. Kievul este antipodul Romei*. Iată unele din gândurile lui Obedenaru. A asta depinde dela Eminenţiile Sale Cardinalii, dela pungile lor şi dela bunăvoinţa ce vor avea-o cătră Români. E mai bine însă cum voeşte Obedenaru, adică să meargă tineri crescuţi în văile Transilvaniei, nu printre păreţii colegiilor popeşti a Romei. Aste-s planuri. Cum se vor împlini, nu ştiu. Bine ar fi însă să se îm- plinească şi mai că pot zice da, deoarăce Obedenaru se duce la Constantinopol, de unde va putea lucra mai bine. Nu ştiu însă cine va veni aici, ca să fie om aşa bun ca Obedenaru. Unii zic, că va fi Exarcu, alţii Rosetti, alţii Odobescu. De altmintrea Obe- denaru pomenea că au lipsă de tineri români învăţători şi în Dobrogea«. Roma 31 Octomvrie 1879. Scrisoarea aceasta am primit-o la Viena, unde plecasem la studii. Găvrilaş spune între altele că »în locul lui Bardoşi trebue să vină un alt român dela Blaj, un anumit Radu. In locul lui Obedenaru a venit Principele Cantacuzenu, dar acum am auzit, că va veni Exarcu, rămânând totuşi Cantacuzenu aci«. In acel timp Găvrilaş se interesează de viaţa studenţască din Viena, de cursuri etc. Din mai multe scrisori se pare că Găvrilaş nu se simte bine acolo în celula Colegiului Sf. Atanasie din Roma. Viaţa aceea de prisonieri nu-i place. In scrisoarea aceasta, dela 31 Oct. mai spune, că înapoindu-se la Roma, din vacanţa petrecută două luni la Tivoli, au avut »sântele exerciţii în timpul cărora nu-i iertat nici să scrii, nici să primeşti epistole, nici să citeşti ceva, necum se vorbeşti, nici să ieşi la plimbare, ci numai să asculţi predica, să stai în genunchi rugându-te, începând de Luni seara până Vineri dimineaţa«. Apoi încep la 6 Noem. din nou prelegerile. Roma, 1 Decemvrie 1879. Scrisoarea aceasta este duioasă şi arată oarecari suferinţe sufleteşti, cari se revarsă în următoarele versuri: »Ca păserica ce sboare’ncet şi lin Ducând cu sine a puilor suspin, Errez (rătăcesc) orbeşte pe a Iumei valuri, Împins deisoarte, de-a ei talazuri; 11 Nu-mi aflu nici repaus, nice ceva port La care, frate, s’ajung ori viu, ori mort. Departe tare eu văd o insulă verde Dar calea am greşit Şi-aşa durere! îndată mă voi pierde De dorul infinit. D’aceia, cari pe mine m’au trimis Şi chiar de celea, ce eu am în vis Căci: Soarele pe cer când se ridică, Inima-mi e plină, vai! de frică; Soarele pe când e cătr’amiaz inima-mi să umple de necaz. Soarele dar când s’ascunde şi se face seară Inima-mi se umple preste tot cu fier’amară. Nici condamnatul la vre-o moarte Nu putea avea mai dură soarte». Tot în aceasta scrisoare cere să-i trimit o nuvelută, pe care el o făcuse în anul trecut, ca elev al gimnaziului din Năsăud (când era de 16 ani) şi publicată în revista noastră, scrisă cu mâna, nu- mită »Muza Someşiană«, revista societăţii — pe atunci »secrete« — »Virtus romana redtviva«. Mai cere să-i trimit poema Plevna de Basiliu Lazar, student la politehnica din Viena şi să-i arăt unde se poate căpăta o «istorie tipărită a literaturei româneşti*. Roma, 6 Aprilie 1880. l-mi cere să-i procur o carte din Viena: «Dietetica pentru bolnavi de nervi® de Dr. Alex. hirschfeld, care crede că-i poate fi de mare folos. Deci amicul se simte bolnav. Apoi scrie că Ministrul Nic. Kreţulescu (sub ministeriatul lui 1. C. Brătianu), împreună cu doi secretari şi cu o fată a sa, a vizitat biserica şi colegiul Sf. Atanasie şi a permis tinerilor teologi români să-l viziteze şi ei, ceeace au şi făcut. Mai scrie că Duminecă se va ţine o «academie® în Vatican, în care se vor recita poezii în vre-o cincizeci de limbi, între cari şi în limba română. Roma, 12 August 1880. Scrisoare lungă şi frumoasă adresată vicariului Origore Moisil. li trimite o fotografie a trei tineri teologi români din Ardeal, care urmează în acel timp în colegiul grec Sfi. Atanasie de Urbe şi cari sunt: Augustin Bunea, teolog în anul IlI-lea, din Vad (Făgăraş) pe Olt, (mai târziu profesor şi rector al seminarului teologic şi canonic în Blaj, membru al Academiei române f 1909); al doilea Dim. Radu din Rădeşti (Alba infer.), satul lui Axentie Sever de pe Mureş devenit apoi episcop al Lugojului şi în urmă al Orăzii-mari, f 8 Dec. 1920, ca adevărat martir, ucis în criminalul atentat dela Senat, Bucureşti, de ovreiul Max Ooldstein; al treilea: Ion Oăvrttaş de pe Someş, din satul Iui Ion Marian; tineri cari se prepară pentru viitor să-şi împlinească datoriile şi cearcă să nu facă ruşine naţiunei române »Grijim şi vom griji a face cunoscută naţiunea română cercurilor şi mai joase Augustin Bunea (la stânga) loan Găvrilaş (Ia dreapta) ' Dumitru Radu (în picioare) Alumni (seminarişti) in colegiul Sf. Atanasiu de Urbe. Roma 12 August 1880. şi mai înalte ale socie'tăţii de aci; şi vă putem spune, fără de a ne lăuda, că ne-am câştigat stima străinilor, amoarea Italienilor. Unde a trebuit ne-am arătat chiar şi limba noastră, după cum s’a întâmplat înaintea S-tului Părinte (Papa dela Roma) prin poezia, care V’o alătur aici şi care i-a plăcut foarte mult Sânţeniei Sale, nu doară pentru valoarea poeziei în sine, ci pentru »simţemintele călduroare exprimate în ea«. Scrisoarea e lungă şi interesantă, dar din lipsă de spaţiu, renunţăm a o reproduce în întregime de şi ar merita. Totuşi repro- ducem aici poezia făcută şi recitată de Oavrilaş înaintea Papei: Românii la picioarele Sântului Scaun îndreaptă, părinte, o dulce ochire Spre Dunărea mare, spre verzii Carpaţi, Şi vezi o naţiune, ce . azi cu mărire Se uită la bravii şi scumpii ei fraţi. Traian a trimis-o din Roma potinte Să lupte eroic cu barbarii mişei: Ea merge şi poartă în pieptu-i fierbinte Semânţa creştină a fraţilor sei. Combate naţiunea cu multă tărie Cu Hunul, Avarul şi Turcul fălos, Ce vrea să surupe cu crudă trufie Pe cei ce adoară pre Domnul Hristos. Dar intriga crudă şi reaua voinţă Răpitui-au ah! un mare odor: Credinţa lui Petru, dreapta credinţă Ce singur s’o’nalţe o poate’n viitor. Dar încă mai curge prin purele-i vine Un sânge eroic leal de Roman, O dulce amintire încă-i mai vine De acest capitoliu, de sacrul Vatican. Deci chiam-o părinte la Roma măreaţă La «catedra lui Pietru*, la sinu-ţi duios Să aibă din Roma, cum are viaţă, 11 Credinţa cea dreapţă, în Domnul Hristos. Popoarele Romei cunună formează In jurul acestui Sânt Scaun Roman, Şi numai una nu le urmează Ce este chiar fiică a unui Traian. 4$ Dar ce zic ?! Părinte! O sântă unire E scrisă în ceriuri d’un sfânt Cherubin, O Românie! La’nalta-ţi mărire Lucrează acuma chiar braţul divin! Roma 1880. GaVrilaş * Printr’o scrisoare dela 20 Aprilie 1881 tânărul Oăvrilaş scrie vicarului Origore Moisil: »cu părere de rău trebue să Vă comunic că trebue să părăsesc Roma, fiind bolnav. încă din anul întâi am început a suferi din cauza climei şi vieţei mele colegiale. De acum însă n’o mai pot duce«. «Din toamnă (1880) mereu bolnav, slăbit tare, trupeşte şi sufleteşte, nu mai pot lucra«. A încercat cu me- dicine, cu scalde, etc., dar înzădar. Medicii l-au sfătuit să pără- sească colegiul şi Roma. Se înapoiază cu inima mâhnită, dar spe- rează a-şi recăpăta puterile pierdute, din aerul şi apa noastră cea bună. Intr’o scrisoare dela 1 Mai 1881, primită în Viena, îmi co- munică şi mie, că fiind rău bolnav părăseşte Roma. «Morbul meu e de sânge şi nervi«. Speră să se facă bine în patrie, în familia sa scumpă, între conversaţiunile amicilor, pentru a putea continua apoi opera cultivării lui. «Doresc din inimă să vă văd, să vorbesc, să-mi petrec cu voi«. La înapoiere dela Roma trece prin Viena şi l-am găzduit la mine câteva zile. Apoi a plecat acasă, la Zagra Năsăudului pentru odihnă şi curarisire. In toamna anului 1881 simţindu-se mai bine voia să urmeze universitatea sau academia orientală în Viena, pentru care i-am şi trimis, la cererea lui, programele. In Octomvrie a făcut «maturi- tatea« la liceul din Năsăud, pentru a putea urma la universitate. Intre timp însă, simţindu-se bine se hotăreşte a pleca iarăşi la Roma, lucru ce îl şi face, trecând prin Viena, unde iarăşi l-am găzduit. Intr’o scrisoare dela Roma din 8 Noemvrie 1881 aminteşte că a fost foarte bine primit în colegiu, tot asemenea şi la Car- dinalul (directorul 'colegiului). »Astăzi« scrie el «m’am îmbrăcat (popeşte); tăiat barba invidiată de colegii mei, la cari nu le creşte sau n’o pot lăsa*. Intr’o scrisoare dela 2 Februarie 1882 scrie, că e foarte în- grijat, căci iarăşi se simte bolnav, «pare că-mi ard nervii prin cap 4 şi prin celelalte membre ale trupului* şi se teme că iarăş va trebui să apuce calea spre patrie; iar într’o altă scrisoare dela 18 Fe- bruarie mă anunţă că nu mai poate sta în Roma şi la sfatul docto- rilor pleacă şi va sosi pe la 1 Martie în Viena, în speranţă, că se va găsi cineva să-l vindece şi să se poată eventual înscrie la uni- versitate. A şi venit şi l-am găzduit. Pe la începutul lui Mai Oăvrilaş pleacă însă acasă, de unde, în scrisoarea dela 26 Mai 1882 scrie că: »m’am stabilit deplin şi mă simt destul de liniştit şi mai sănătos în sânul familiei şi al vieţei celei simple dela sate. Fiind timpul foarte frumos es la câmp şi la oi, unde î-mi place mult aerul cel sănătos şi mâncările cele nutritive, ear când vom băga oile pe brânză, voi începe a şedea la oi, ca se fac o cură de zer, iar prin Iulie mă voi duce cu ele la munte în Galaţ, lângă Ineu, unde sper că va fi şi mai frumos. Intr’asta nu-i nimic ce să-mi conturbe nervii«. La 5 Iulie 1882 scrie că «săptămâna viitoare poate să mă duc la munte*. Dar iarăşi se gândeşte Ia academia orientală, şi-i va scrie în aceasta privinţă lui Grigoroviţa, profesor de limba ro- mână la «Theresianul* din Viena, sau se va înscrie la universitate. Intr’o scrisoare din Cluj, 4 Decemvrie 1882, primită în Viena, Găvrilaş i-mi comunică că s’a înscris la universitatea din Cluj şi se simte bine. «De nervi sufer rar, ba încă foarte rar. Viaţa apoi, lumea nu-i rea, ba încă e sinceră şi-ţi procură toată fericirea ce o poate. Noi, Năsăudenii (studenţi), am format un club; clubul merge cât se poate mai bine şi pentru asta s’a decis să ne for- măm statute şi el să fie statornic. El va avea să cuprindă pe toţi Năsăudenii, cari vor veni de aci înainte în Cluj, să-i dreseze în declamări, cântări, toasturi, să-i dedee la composiţiuni şi să le critice şi îndrepte purtarea. Năsăudenilor nu le e iertat să se joace în cărţi, decât în cele de salon, nu le e iertat să cocheluiascâ, să umble prin făgădaie, fără toţi să aibă purtarea cea mai demnă. Ţinem şedinţe întriun otel, unde mai întâi citim ceva operat ştiin- ţific, apoi ne criticăm, după aceea urmează cântări, toaste, dispute în regula cea mai frumoasă şi copilaşii noştri se îndreaptă bine, se fac solizi. Vezi dară, că noi avem o petrecere destul de fru- moasă şi folositoare**). «La societate (societatea studenţilor uni- *) Găvrilaş cunoscând societatea „România jună“ a studenţilor români 51 versitari »lulia«) încă nu merg lucrurile rău. Mai sunt vre-o câţiva din şcoala veche, cari mai împiedică progresul, dar n’au încă mult de domnit. Pe după crăciun vom ţine o şedinţă generală, când eu voi ţine o disertaţie: »lmpresiuni din Italia*. In şedinţa proximă vreau să le citesc o nuvelă frumoasă tradusă din italieneşte. In Martie va fi concertul. Se fac preparări de cor, producţiuni şi în locul Căluşeriului se va juca »hora«. Pe aici se află familii române de cinste«. Mai merg şi la biblioteca universităţii, unde se află reviste străine, germane şi »Revue des deux mondes* şi altele pe cari le citesc. Mai ales mă duc la Silaşi, profesorul de limba română la universitate). Mă chiamă el. Colegii mei unguri mă stimează mult, de când au auzit că am fost la Roma. Se pun pe lângă mine ; numai cât eu nu pot aşa bine încă conversa ungu- reşte. Am insă un prietin italian, feciorul unui comerciant din Fiume, colegă cu mine. Cu acela mă petrec mult. L’a îndemnat să vie aici la universitate unu Nicoară, român, profesor la gimnaziul din Fiume. Italianul simpatizază cu noi şi mi-a zis, că el încă s’a de- dicat drepturilor numai pentru politică. Convenim în idei! Nu aşa însă cu Ungurii, cari mulţi îs preocupaţi de prejudiţii şi ură contra noastră. Eu însă cred că se va veni odată la o conciliere; numai trebue să fim şi noi oameni culţi şi harnici. Românii au mai multă minte ca ei, dar îs moi şi asta face că ei ne apucă pe dinainte«. Cluj, ziua Crăciunului 1882, scrisoare primită în Viena. »Li-am citit (în club) o nuvelă frumoasă din italieneşte. A fost de faţă şi Silaşi şi m’a lăudat mult. Silaşi cam vine la şedinţele noastre şi ne critică şi ne dă sfaturi. Voi lucra ceva pentru şedinţa generală publică de pe la finea lui Ianuarie, şi aşa mai departe. Am eu influenţă în Societate. Comitetul mă întreabă de multe ori de sfat. La anul nou vom avea întrunire socială. Concertul cu balul va fi în Martie. Am dat dela societate 100 florini la un profesor de muzică ca să formeze corul. Va declama o domnişoară română, îmbrăcată româneşte şi se va jucai»hora«; se vor producelalte fete cu piano-forte, violina, etc.«. Au depus doctoratul trei Români: Andrei Micul preşedintele societăţii, Mihâly în drept; Alexandru din Viena şi clubul „Arborele“ ce-1 înfiinţasem noi vr’o 17 studenţi, a imitat felul nostru de viaţă studenţească şi l-a introdus în Cluj. (Vezi şi «Arhiva Someşană < Nr. 8—1928 pag. 56.) 4’ Pop (din Nuşfalăii) în medicină: Atunci ne-ani veselit puţin in clubul nostru, căruia i-am făcut şi statute. Alecsandru e preşedinte. Eu încă am eşit bine la colocvii din »Dreptul Europei* şi »Dreptul unguresc« cu eminenţă sau foarte bun. Cu toţii s’au mirat de mine şi Români şi Unguri. Voesc să învăţ »Dreptul roman« şi să fac un examen strălucit. Eu cu tot preţul vreau să fac examenul fun- damental în anul acesta, mă simt bine«. Cluj, 2 Martie 1883, primită în Viena. Scrie că a făcut co- locviul din «Dreptul roman« şi a reuşit bine. A cerut şi i s’a iertat didactrul (taxa şcolară pe semestrul 11) numai lui dintre Români; la aceasta a contribuit mult profesorul de drept roman (Farkas) în ale cărui graţie a întrat. «Sunt între unguri şi totuşi mă simt bine. M’am adaptat după ei, nu renegându-mă, fără iertându-le capriţiile, pe cari dacă le suferi, şi nu te arăţi mai măreţ decât ei, mai cu seamă când nu-ţi poţi arăta şi în faptă superioritatea, atunci o duci bine cu ei«. Spune, că locueşte la o familie ungurească. Cu fata gazdei vorbeşte numai franţuzeşte. Plăteşte 28 florini pe lună, are tot: mâncare, trei şi patre piese (feluri) la amiazi şi seara două, dejun, încălzit, luminat. învaţă ungureşte, limbă pe care o pricepe acuma binişor, dar trebue mult exerciţiu. «Alaltăseară am avut bal şi concert foarte frumos. Ungurii încă il laudă. Au fost şi Sabina Cetăţeanu şi alte celebrităţi a frumuseţiei şi a fetelor române de aci şi dimprejur. Majoritatea au fost români, iar balul a avut un caracter pur românesc. De astă dată a arătat Românimea de pe aci, că e în stare să dea o serată elegantă, singură numai de ea. Vezi că pe aici Românii se luptă cu o năzuinţă febrilă pentru susţinerea, aretarea şi desvoltarea naţionalităţii lor. Nu este de desperat«. Cluj, 13 Aprilie 1883, scrisoare primită în Viena. Scrie că a fost «binişor morbos«, a avut friguri şi a stat câteva zile în pat, «tot cam chehăluesc, trebue să mă îngrijesc tare». A doua zi de paşti va fi şedinţa publică, când voi ceti şi eu ceva despre Italia şi Roma«. Aminteşte să nu uităm a aranja «balul academic», la 18 August, în Năsăud J). «N’ar fi bine să facem noi studenţii o ') Intre anii 1878 până la răsboiul mondial studenţii universitari nă- săudeni aranjau în fiecare vară, la 18 August, ziua împăratului, câte un bal în Năsăud, numit »ba! academic*. 53 societate de ajutorare reciprocă şi atunci să ne formăm şi un fond?« Apoi spune că s’a hotărît să se construiască calea ferată dela Dej la Bistriţă. Poate încep în astă primăvară. »Iţi va fi mai comod să-ţi transportezi porcelana i) din Valea Someşului«. »In septămâna trecută au fost judecaţi la închisoare pentru duel doi jurişti (unguri), unul la 20 zile şi altul la 8. Pedeapsa şi-o vor espia-o în Năsăud, căci acolo e temniţă de stat« * 2). Cluj, 7 Mai 1883 primită la Viena. »M’au năcăjit vr’o zece zile, în pat, neşte tălhăroaie de friguri, tuşesc de astă primăvară, asud mereu noaptea şi nu pot mânca mai nimica. De Duminecă mă simt mai bine, sunt însă foarte slab, tusa şi trecerea la pân- tece încă nu m’a lăsat de tot. Şi slab cum am fost mi-am făcut astăzi examenul I fundamental şi am eşit cu »eminenţia«, de ce se miră cu toţii, până şi profesorii mei. Dintre 30 universitari, prezentaţi la examen, »am eşit cu eminenţie vre-o 6—7«. Aminteşte iarăşi: »Balul academic nu trebue lăsat«. * Aci se termină scrisorile ce le mai am. Dar sănătatea amicului meu nu se îmbunătăţeşte. In vacanţa de vară din anul 1883, când eram în Năsăud, Gâvrilaş m’a vizitat şi a stat câteva zile la noi. Suferea mult, mai ales tusa îl supăra rău. In Octomvrie ne-am despărţit, eu plecând la Viena, iar dânsul Ia Zagra. Nu ne-am mai văzut. Boala, care nu iartă, nu l-a iertat nici pe el, iar la 15 Decemvrie 1883 a încetat din viaţă acasă, în Zagra. A fost un tânăr escelent, un caracter cu adevărat ferm, o inimă de aur, îi surîdea un frumos viitor în viaţa noastră naţională. Dar n’a avut noroc nici el, nici neamul nostru de el. >) Scriitorul acestui articol fiind pe atunci student la politehnică, chimia industrială, se gândea dacă vr’odată în viaţă va putea face o fabrică de por- celan, pe Valea Rebrei, unde, la Parva, fse găseşte caolin. 2) Culmea batjocurei ungureşti a fost să întemeieze în Năsăud — acest centru cultural şi naţional românesc — o temniţă de stat, în care au fost în- carceraţi şi români, (unii cari au făcut liceul în Năsăud, cum a fost şi Corneliu Pop Păcurar, osândit pentru nişte articole din Tribuna) ca »să-i înveţe minte pe Valahi*. Ziarul sergentului Simion Domide Intre documentele militare ale dlui I. Marţian se găsesc unele notări făcute de sergentul Simion Domide din Rodna în expediţia contra rebelilor maghiari în 1848/9,/la care expediţie luă parte şi regimentul nostru grăniceresc năsăudean. Notările, scrise în formă de ziar în limba germană, le reproducem aci în traducere. Dir. „Arh. Som.“ Introducere In anul 1848 când lumina libertăţii începu să-şi împrăştie razele peste lumea întunecată, a sosit şi pentru mine timpul să păşesc în lume ca bărbat. Cu finea August am părăsit institutul militar din Năsăud şi am intrat ca soldat în compania 5 într’un timp cănd lumea era deja în cea mai mare fierbere. Acei monştri vicleni ale căror comploturi, la căderea lui Napoleon, sugeau întreagă Europa şi amăreau viaţa poporului mai mult decât cruzimile celui mai crâncen răsboiu, s’au prăbuşit, şi atunci au ocupat locul lor meteorii libertăţii. A apărut timpul pe care odinioară l-a profeţit Napoleon în locul său de exil. Italia făcu începutul, Franţa deveni soarele central şi patria noastră încă fu cuprinsă de aceste nouă reforme. Nobilul nostru împărat înţelese spiritul nou al timpului, şi lui i-se cuvine marele merit de a fi dat poporului său libertatea. Se cuvine să fie salutat Maj. sa ca acel principe, care se pune primul în fruntea poporului său, îi dă constituţia corespunzătoare timpurilor, uneşte partidele1 înverşunate, răpune pe duşmanii libertăţii, şi ca stăpân al lumii liniştit priveşte sosirea timpului renaşterii generale. Insă e dureros că în statele sale exista o naţiune, care gustă din mâna lui blândă cele mai multe fructe ale libertăţii şi totuş e 55 atât de nerecunoscătoare de a-i denega credinţa datorită, a-i con- testa drepturile, a-i oprima popoarele şi a-i arunca tara fericită într’un haos de nenorocire, ale cărei tânguiri amare îşi au seamăn numai în Spania. Revoltată de această păşire nedemnă, naţiunea mea jură să înfrunte cu vitejie puterea acelui neam, şi colonelul Urban în fruntea regimentului său întreprinde o expediţie îndrăs- neatâ împotriva acelora, în Ardeal, pe care încep s’o descriu. I. Demonstraţia spre Reghinul săsesc Miercuri în 11 Octomvrie 1848 plecă compania noastră la Bistriţa, Joi în 12 şi Vineri în 13 la Şieul mare, apoi la Reghin, unde am rămas până la finea lunei. Regimentul nostru (năsăudean) avea problema să facă o demonstraţie la Reghin sprea a atrage pe Săcui contra noastră. In timpul şederii noastre acolo se alătură la noi încă un batalion dela cordonul galitian, cart: astfel înlocuia batalionul nostru aflător în Galiţia, aşa că trupa noastră consta dintr’un regiment de infanterie, un escadron de şvalegeri şi din două tunuri. Un mare număr de miliţieni (glotaşi) români se înrolară în masse sub steagul monarhului lor iubit. Acest sărman popor, care de patru secoli gemea în insuportabilul jug al nobililor tirani maghiari şi era înjosit de către aceia prin tratamentul nedemn ca şi un animal, într’atât a fost înflăcărat şi entusiasmat pentru mo- narhul său de către unii martiri români cari gustasără norocul culturei, încât jertfi totul numai spre a-şi dovedi credinţa către domnitor. Lumina sublimă a libertăţii străbătu acum cu razele sale penetrante şi crierii lui şi aştepta numai prilejul favorabil, spre a sdrobi cu picioarele pe asupritorii săi. Pe Urban îl priviau ca pe geniul care avea să le îmbunătă- ţească soartea şi să spulbere pe opresori. De aceea îşi părăsiră casele şi năvăleau cu grămada armaţi cu lănci, coase, furci de fier, săcuri etc. la Reghin. Chiar şi dela graniţele nord-vestice ale Ardealului se strecurau la Reghin singuratice grupuri de Ro- mâni, prin ţinuturi ocupate de miliţie şi de garde naţionale ma- ghiare, mult superioare ca tortă şi număr. Unii ajunsără norocoşi 56 ţinta peregrinajului, dar, putând ei lua cu sine de acasă numai puţine mijloace de subsistenţă, steteau aci aproape complect istoviţi, dacă nu le-ar fi venit în ajutor darurile bogate ale lui Urban. Multe grupuri de aceste prin trădare au fost biruite de Maghiari la Sic, Dej etc. şi parte au fost tăiate, parte lăsate peirii în temniţe în- tunecate. Multe au fost trădate înainte de a pleca, şi aceste căzură jertfă celor mai neomenoase cruzimi. Spiritul bun şi alipirea patriotică a poporului îi dete statului mijloace în mâni spre a forma o armată excelentă, care până la sfârşitul luptelor ar fi putut ţinea în mod glorios Ardealul, şi co- lonelul Urban făcu propunerea să se trimită 20—30.000 soldaţi la recrutare la Galiţia, însă această proposiţie nu a fos acceptată de generalul de divizie Puchner. Singurul avantaj pe care l-au tras din acest gest cavaleresc al Românilor a fost că col. Urban înarmă cu puşti pe 720 tineri volintiri şi lăsă să fie instruiţi în regimentul nostru, cari mai târziu, după lupta dela Meseş, scurt înainte de retragerea noastră, se alăturară la generalul Wardener, şi cu el plecară spre Sibiu. Ori cât de entuziasmaţi erau aceşti miliţieni pentru cauza Mai. Sale şi oricât de străbătuţi de ură ne- împăcată contra duşmanilor noştri, totuş le lipsea acel principiu sfânt al puterii morale care naşte eroi şi face minuni. Ce e drept ei fură exercitaţi cu diliginţă în mânuirea armelor însă nimeni nu se gândea să le insufle puterea morală esenţial necesară. Totul în ce erau instruaţi, erau mişcări de mânuire, marşul, precum şi agerimi cari — cutoatecă acum erau nefolositoare — se în- văţau cu punctualitate ca în pace la regiment. Indivizi mai capabili, cari ar fi putut să formeze din aceşti tineri soldaţi viteji şi să-i pregătească pentru evoluţiile necesare ale luptei, erau aplicaţi la ocupaţiuni mai neînsemnate de câtre comandanţii de compănii şi cutoatecă doriau mult să exercieze pe soţii lor de arme, erau re- ţinuţi dela aceasta. Instructorii acelor, tot soldaţi de rând, n’au înţeles să le insufle încrederea necesară în armele lor. Simplitatea lor naiva îi făcea să creadă că fiecare glonţ duşman culcă la pământ toată massa lor, şi că lăncile lor nu reprezintă nicio va- loare. Nu aveau nici idee că lancea, la atac, corespunde tot aşa ca şi puşca. Le erau cu totul necunoscute principiile cari nasc dispreţ de moarte. Scurt ei nu gustaseră niciun exerciţiu militar 57 care să le fi fost de folos la luptă. De aceea nu-i de mirat că în luptele următoare n’au oferit nici un câştig. Luptele din 28 Oct. 1848. Ziua aceasta a fost foarte nenoro- coasă pentru noi. La Şarpatac erau postate: jumătate din comp. 11 gră- niceri, o jumătate comp. cordonişti şi o mare mulţime de miliţieni ca avantpost. Locuitorii trădători ai acestei localităţi conduseră cam 3 companii de Săcui Kosuthişti şi o mulţime de miliţieni de ai lor prin păduri, pe poteci ascunse, spre aripa dreaptă şi in spatele trupelor noastre, până când alţii făcură în sat o demon- straţie spre a produce nelinişte şi a atrage asupra-şi atenţia tru- pelor noastre. La aripa noastră stângă curgea Mureşul peste care, mai înjos, ducea numai un pod, de care însă trupa noastră îndată a fost tăiată. Atacul instantaneu al rebelilor din front şi mai pu- ternic din spate surprinse pe miliţienii neîndătinaţi cu atât mai mult, că îndată se văzură tăiaţi dela pod şi câmpul de toate părţile era negru de miliţieni maghiari cari li-se păreau a fi toţi numai soldaţi, li cuprinse o frică panică şi se aruncară în Mureş. Mulţi ajunseră norocoşi celalt ţărm, dar mulţi se înecară în râu. Com- pania de soldaţi, se hotărî, ce-i drept, la o rezistenţă desperată, — dar fiind duşmanii în mare număr, şi ştiut fiind că Săcuii în ce priveşte vitejia nu stau îndărătul niciunui popor, deci pot fi învinşi numai prin preponderanţă — văzură că opunerea nu e de nici un folos şi ar putea să pricinuiască numai totala lor nimicire, fără ca să folosească ceva operaţiunilor mai înalte. Deci se retraseră luptând şi în ordine spre pod, îşi deschiseră tre- cerea peste acela, trecură râul, rupseră podul şi acum preponde- ranţa duşmană nu le mai putea cauza nimic. Din jumătatea com- paniei 11 de Români lipseau numai 2 soldaţi, dintre cordonişti încă numai câţiva, dar dintre miliţieni periră peste o sută parte în Mureş, parte au fost împuşcaţi şi taiaţi. împrejurarea aceasta cauză o mare rană încrederei ce o avea acest popor în învingibilitatea noastră, chiar şi ^în gura soldaţilor duşmani erau totdeauna recu- noscuţi superiori ca forţă morală. Ziua de 29 Oct. trecu între pregătiri, de ambe părţile, pentru luptă care avea să se hotărască zilele viitoare. In 30 Oct. 1848 la amiazi am fost subit alărmaţi din cvar- tirele noastre în Reghip, Sunetul tuturor tobelor, dăngânitul tutu- 58 ror clopotelor, strigătele gardei naţionale săcuieşti, chaosul ce se iscă la ieşirea din case a soldaţilor şi poporului, amintea ziua dela Hochstătt între Marlboroug şi Engen. La moment soldaţii se adunară şi înaintară, garda naţională aseminea, miliţienii deja mai înainte. Jumătăţile companiilor române 7 şi 8, care stătuseră ca avantposturi la Sântaioana avură aseminea o luptă aprigă în aceasta zi. Ei toţi formau pe tiraliorii şi ajută- torii, iar miliţienii pe trupa principală. Românii se aruncară cu furie asupra Săcuilor şi de a dreapta satului se iscă între ei o ciocnire vehementă. Rebelii de zece ori mai numeroşi, acoperiţi de grădini, încunjurară aripa noastră stângă şi apărură deodată în spate. Pri- virea de vultur a lui Urban deja observase aceasta, şi el îşi re- trase trupele atât de iute încât câteva perechi de tiraliori nici n’au observat aceasta ci tot puşcau spre duşman, în timp ce Săcuii dela spate puşcau asupra lor. Acum ei luară puştile în cumpănire şi trecură repede printre şirurile tirailorilor duşmani cari crezură că sunt de ai lor, şi astfel scăpară. In terenul deschis, unde ma- joritatea şi număroasa rezervă a Ungurilor forma o superioritate considerabilă, Urban nu voi să-şi slăbească puterile mici la număr, deci se retrase până imediat lângă Reghin. Noaptea campă trupa. Retragerea din 1 Noemvrie. In zori de zi se grupă trupa şi luă poziţie imediat înaintea Reghinului, stând aci cam 3 ore. Atunci fu observată înaintarea rebelilor cu musica. Din trei părţi se apro- piau aşa de mulţi încât câmpul dela podul Gurghiului până peste Petele părea învăluit în negură, tot aşa cel din partea dreaptă a Mureşului şi ţinutul frontal. Alţii străbăteau prin vii, dintre cari ce-i drept majoritatea erau miliţieni cari nu contau, dar singur numărul Să- cuilor era mult mai considerabil decât toată trupa noastră, afară de aceea mai erau şi husari Kossuthişti, pe când noi aveam numai un escadron de cavalerie. Ar fi fost o nebunie să ne opunem în acest teren unei astfel de puteri covârşitoare. De aceea Urban îşi retrase trupele. Am trecut în marş prin Reghin şi am mers până la Batoş unde ajunserăm la ,6 seara jînaintea satului. După dispoziţia posturilor de siguranţă şi expedarea patrulelor necesare, aşezarăm puştile în piramidă şi aprinserăm focuri în lagăr. Aci cordoniştii ne oferiră prima pildă de rechiziţie arbitrară, faţă de care mai târziu comandantul nostru procedă cu cea mai mare stricteţă. Toţi ucideau, 50 frigeau, mâncau gâşte, porci etc. pe cari le puşcară în locul duş- manilor; căci n’aveu nimic altceva de mâncat. Şi prin această rechiziţie volnică căzu trupa noastră într’o umbră, care îi întunecă toate faptele. Din aceasta zi începură istovirile şi greutăţile mari pe cari avurăm să le suferim în mare măsură şi de cari mai’nainte n’avuserăm nici idee. In lagărul acesta odihni trupa o oră, apoi îşi continuă marşul toată noaptea şi ajunse la 4 ore dim. la Şieul mare. In 2 Nov. pauză; în 3 la 3 ore noaptea continuarăm marşul spre Bistriţa, ajungând în Wallendorf la 5ty2 d. a. Acum eram iarăş la punctul de unde începuserăm operaţiunile. Respinşi dela obiectul de operaţie, totuş ne ajunsesem scopul, având numai in- tenţia de a săvârşi o demonstraţie spre a atrage atenţia Săcuilor asupra noastră şi spre a-i înşăla; i-am amăgit, ne-au urmărit şi în timp ce ei in Reghin săvârşiră ceie mai mari şi înfricoşate cruzimi şi căutară să se îmbogăţească din avutul orăşenilor, Oşor- heiul fu ocupat de generalul de divizie Puchner, Săcuii în retragere fură bătuţi şi iarăşi fu câştigată predominanţa în Ardeal. Fiind Urban numit încă de mai înainte comandant în Nordul Ardealului, astfel acum începură operaţiunile sale contra Clujului, punctul central al rebelilor. II. Operaţiunile contra Clujului In 5 Nov. d. m. la 3 ore plecarăm spre Heidendorf. Bata- lionul 1 român avea menirea să acopere aripa stângă a brigăzii, deci merse în 8 la Lechinţa, 10 la Tonei, 11 la Fiizeş şi în 13 la Gherla, în timp ce brigada înainta pe şosea spre Dej şi luă acest oraş după o scurtă canonadă. Dejul trebui să plătească 10.000 fl. iar Gherla 40.000 fl. m. c. când se predete. In 13, Luni, rebelii plecară din Cluj, şi între ei şi cele 2 batalioane ale noastre, îfitărite îlicâ de câteva companii ele cor- donişti şi trupe de linie, se iscă o luptă. Sosind vestea despre apropierea rebelilor, Urban se postă pe un deal din spatele ora- şului. Maghiarii se apropiară, fură însă reţinuţi în depărtare în focul celor 2 tunuri de al tiraliorilor şi al avantposturilor. Focul 60 dură 3 ore, după care rebelii îri disordine sălbatică o luară la fugă. De partea noastră am avut numai un rănit. Locuitorii din împre- jurime spuneau că rebelii au cărat cu sine pe vr’o 10 care morţi şi răniţi, ceeace au cauzat-o mai ales tunurile, căci pentru puşti distanţa era prea mare. Noi intrarăm apoi în Gherla şi ne încvar- tirarăm pentru noapte. Dim. la 7 V2 marşul fu continuat spre Iclod unde ajunserăm la 12 ore. In 15 merserăm la Valasut, făr’de-a fi neliniştiţi de duşman. In 16, înaintea Valasutului pe şes, brigada se postă în ordine de bătălie. Comp. 1 română şi 1 escadron cavalerie plecară până la Szamosfalva, apoi veni iarăş îndărăt. Dup’aceea se formară jumătăţi strinse de coloane divizionare cari începură să înâinteze. înaintea satului se schimbară cu duşman câteva puşcături de tun şi la aripa stângă de către tiraliori şi câteva focuri de puşcă. Duşmanul se retrase şi părea că evită lupta. Era deja seară. Noi înaintam tot in acea formaţie până la Someşfalău. In defileul acestui sat întreagă brigada formă colone de plutoane, şi trecu prin sat între sunetele tobelor, în marş şi cu felinare. La capătul satului, nu departe de Cluj, fu comandată desfăşurarea. Era deja 9 ore noaptea. înaintea noastră se afla o colină preţipişă pe care ceva mai în dos era un şanţ. Era întunerec. Când plutonul al 2-lea se alătură la primul şi al 3-lea era aproape să se alipească de al 2-lea, când urcaserăm colina, deodată fulgeră în faţa noastră o flacără şi întreaga linie, ca lovită de trăsnet, se aruncă la pământ. Tunetul puştilor ne arăta poziţia inamicului ale cărui gloanţe făcură să sboare chipiele aproape a întregii linii. In acelaşi timp deteră foc asupra noastră şi unii duşmani ascunşi în castelul satului. Soldaţii noştri surprinşi, săriră îndărăt şi se iscă o mare confusie, potenţată încă prin faptul că cei dindărăt puşcau asupra camara- zilor dinainte aşa că aceştia credeau că sunt încunjuraţi de duşman. Duşmanul adică mai înainte se postase jos pe amintita colină şi aştepta acolo cu puştile întinse până când ne-am apropiat de ei încât ne puseră puştile în piept, j In aceasta confusie ai noştri se retraseră de a valma. Se auzi strigătul: Staţi ficiori! De o mie de ori se repeţi acest ordin, toţi strigau »Staţi!« şi totuşi alergau îndărăt. Cam 1000 paşi la spatele locului de atac era un şanţ care de toţi fu privit ca Joc de raliare, cu toatecă nici o dispoziţie şi 61 nimeni nu-1 designase ca atare. In dosul acestui şanţ statură ioţi pe loc şi aşteptară pân’ce sosiră şi cei rămaşi înapoi; apoi deteră câteva focuri asupra duşmanului care se apropia. Duşmanul alergă îndărăt şi noi asemenea primirăm ordin să ne retragem. La capătul opus al satului se desfăşură trupa. Cu toatecă nu rămase nimeni din ai noştri înapoi, însă totuşi în credinţa că numărul rămaşilor e mare, un pluton de volintiri înaintă înc’odată spre ai aduce even- tual pe aceia la trupă; văzând însă că câmpul e ocupat de o massă mare duşmană, plutonul întoarse şi întreaga noastră trupă îşi con- tinuă retragerea până la Valasut unde petrecu noaptea. Când dar noi ne retrăgeam dinaintea Maghiarilor, aceştia încă alergau îndărăt în fugă sălbatică prin Cluj. Cauza a fost că detaşamentul nostru care era dispus la ţărmul stâng al Someşului înaintase mereu peste coline dând foc clădirilor din vii. In 17 des de dimineaţa veniră 3 căleşte cu steaguri albe şi deputaţi din Cluj spre a-se preda. Clujul se predete lui Urban necondiţionat. In aceea zi remaserăm încă în Valasut, iar în 18 dim. la 5 ore plecarăm spre Cluj. Batalionul Cari Ferdinand ţinut aci ca prizonier, — care cu toate somajiile, intimidările şi ameninţările rebelilor, în mijlocul puterii acestora şi tăiat dela orice sprijin extern, a rămas credincios datorinţei sale şi jurământului dat domnitorului, — ne întâmpină în paradă şi cu musică, ne salută cu veselie ca pe fraţi şi liberatori şi nu mai contenea din »Vivat«-uri. Cu musica în frunte, dar îngri- joraţi de o eventuală cursă intrarăm în Cluj, unde marea mulţime de orăşeni ai Clujului, cari au fost căpeteniile rebeliunei din Ardeal, steteau gură-cască şi ^priveau pe furişi cu răutate dar şi cu ad- miraţie la noi. Aci am crezut să aflăm ţinta întreprinderilor noastre şi recom- pensa pentru suferinţele grele ale luptelor prin care am trecut, dar ne-am înşelat foarte în aşteptări, căci acesta era numai începutul necazurilor pe cari aveam să le îndurăm în viitor, şi tratamentul nedemn al soldaţilor de către superiorii lor le-a amărit soarta mai mult, decât ceeace au suferit din partea duşmanului în mijlocul celor mai mari privaţiuni şi pericole. In 21 primi batalionul I ordinul ca din cauza îngustimii în localitate să plece la Apahida. La jumătate drumul într’acolo sosi vestea că Telelei Sândor şi Katona Miklos cu regimentul Tursky, cu o mare mulţime de husari şi gardişti naţionali, apoi volintiri încă nu bine instruiţi, dar bine armaţi, ca la 10.000 soldaţi de toţi, au năvălit din Baia Mare în Ardeal şi din nou au ocupat Dejul. Deci continuarăm marşul până la Valasut, în 22 până la Gherla şi aştep- tarăm acolo sosirea lui Urban, care cu al 2-lea batalion român, cu batal, de cordonişti şi cu batal. Cari Ferdinand, 1 escadron şvalegeri şi 5 tunuri sosi în 23 acolo. In 24, Vineri, în zori de zi plecarăm din Gherla, peste deal, până în şes, formarăm massă şi aşteptarăm acolo pânăce întoarse Urban cu »cloparii« dela recunoaştere. El sosi şi dispuse imediat comp. 12 rom. ca tiraliori la aripa stângă, pe cordonişti la cea dreaptă, iar trupa urma în masse. Rebelii aveau o poziţie foarte puternică. La aripa stângă era un deal înalt, foarte preţipiş şi aco- perit cu garduri de viţe de vie, la cea dreaptă în stânga şi dreapta şoselei terenul încă era cam preţipiş, neplan, acoperit cu pădure, tufari, garduri etc. şi cu surpături. Insă ei nu ştiură să uzeze de această avantajoasă poziţie. Speriaţi dela marginea pădurii cu câteva puşcături de tun, tiraliorii duşmani se postară în mijlocul pădurii; cordoniştii noştri îndată ajunseră la marginea pădurii, detere mai departe înlăuntru de rebeli, pe câţiva din aceştia, acoperiţi de arbori, îi culcară cu focuri la pământ şi năvăliră asupra celorlalţi cu mare larmă. Rebelii fugiră şi în curând pădurea întreagă era în mâna alor noştri, tunurile înaintară repede şi de pe piscul dealului puş- cară asupra fugarilor. In disordine mare ajunseră rebelii la Dej. Atunci Urban ordona să-i ia la goană un pluton de cavalerie, asupra cărui apoi se aruncară toţi rebelii, şi îl împresurară. Căzu un că- pitan, 1 sergent, 1 doctor şi 1 »gregar«. Dar câteva puşcături de tun îndată le veniră în ajutor celor strâmtoraţi, şi rebelii acum se gândeau numai la salvare. La aripa dreaptă asemenea fu luat dealul de către tiraliori. Nu mai putea fi vorbă de opunere, şi rebelii nizuiau să treacă numai Someşul. îndată ajunserăm şi noi la podul Someşului. Şesul dela Someş până la Căţcău era cu totul acoperit de duşmani împrăştiaţi. Aci tunurile le cauzară foarte mari pierderi. Fugiră şi nici unul nu se opri până la Şomcuta, 3 ore departe de Baia Mare. Proviziile şi bagaja regimentului Tursky căzu în mânile noastre. In Şomcuta îşi calculară pierderile şi aflară că le lipseau 4000 soldaţi. Cei mai mulţi crăpaseră de oboseală în timpul fugii. Urban nu-i mai urmări. Noaptea o petrecurăm în Dej şi numai în ziua proximă înaintarăm până la Căţcău. In 28 sosirăm în Şom- cuta. Pe drum am aflat că rebelii se întăresc cu şanţuri în Baia Mare, că toarnă cu sirguinţă tunuri din clopotele pe cari le-au cărat în Chioar din bisericile româneşti şi se gătesc la opunere serioasă. Chiar din acest motiv le-am mers pe urme. Cum aflară de urmărirea noastră, rebelii se împrăştiară în toate laturile pără- sindu-i pe comandanţi, cari încă fură necesitaţi s’o apuce Ia sănă- toasa. In Şomcuta am rămas până la finea lunei Noemvrie. In Decemvrie, dupăce de către Baia Mare nu mai aveam să fim îngrijoraţi şi Urban cu cloparii săi intrase în localitate făr’de-a observa ceva primejdie, apucarăm iarăş drumul la Cluj spre a-ne uni cu trupa principală. Corpul plecă în marş în 2 până la Dej în 3 la Valasut şi în 4 Dec. la Cluj. Acum ne credeam la ţinta întreprinderilor. întreg Ardealul era golit de rebeli, numai la Jibău se mai afla o ceată de tâlhari, cari se aruncau asupra satelor şi cărau din ele vite, cereale şi de toate ce aflau. Nu reprezentau însă nimic, ca să merite de a-le opune vr’o forţă. Urban în fruntea unei trupe frumoase şi viteze, Puchner în fruntea a 14.000 soldaţi, lancu cu miliţienii săi mobili erau gaj neîndoielnic pentru păstrarea Ardealului şi postaţi pe un punct strategic puteau rezista oricărei forţe. Populaţia cu intenţii bune pentru cauza noastră, încă era de partea noastră. Cu sentimentul acestei privelişti strălucite Urban predete generalului de brigadă Wardener comanda trupelor concentrate în Cluj. Scurt dup’aceea sosi şi dela comandantul general al Ardealului Br. Puchner raportul despre expediţia noastră, în care acesta îşi exprima cea mai’naltă recunoştinţă şi mulţumită faţă de regimentul nostru şi comandantul iui. Situaţia noastră puternică în Ardeal era acum indubitabilă, toţi orăşenii Clujului arboraseră deja steaguri împărăteşti şi păreau să fie şi în internul lor pentru cauza noastră. Totul trăia acum în Ardeal numai pentru cauza Mai. sale. III. Se’ntunecă steaua Încă de mai înainte se auzia despre concentrarea rebelilor la Meseş. Se zicea că la frânturile puterii rebele nimicite de Urban s’au alăturat şi câteva despărţăminte ale armatei din Pesta. Spre a delătura şi această piedecă actualul comand, de corp generalul de brigadă Wardener hotărî să-i atace. Am fost însă în mare rătă- cire privitor la forţa acelor trupe. Credeam că aveam a face numai cu volintiri, garde naţionale şi cu puţină miliţie regulată, însă acolo sţetea o armată de 30.000 soldaţi în vârf cu expertul general Bem, privit de obştea rebelă ca fiu al victoriei. Cu intenţia amintită îşi începu generalul Wardener operaţia sa spre Meseş. Atacul comun era să se facă în acelaş timp din trei laturi. Deci Urban cu grăniceri: săi, 2 comp. de cordonişti, 4 jumătăţi de comp. Cari Ferdinand, o aripă de cavalerie şi 5 tunuri, au fost dispuşi să înainteze prin Bogartelke, Almaş şi Nyireş în valea Meseşului spre a nelinişti de aci pe duşman ; în timp ce Wardener cu trupa principală avea să-i atace în coastă prin Huedin, iar lancu de către Fecheteu în spate. Oricât de no- rocos rezultat se putea spera din această dispoziţie, totuşi prive- liştea strălucită dete faliment in urma relei efectuări a dispoziţiei. Conform ordinului Urban puse din Cluj în 13 trupa sa în miş- care şi ajunse în 17 în Nireş unde trupa se încvartiră şi petrecu noaptea. Lupta de la Meseş. Aci ne aflam într’un loc totdeauna fatal pentru poporul meu, la picioarele Meseşului, unde înainte cu 900 ani în urma neutralităţii sale nevinovate — asemenea Elveţienilor faţă cu Austria odinioară — poporul meu a căzut în nenorocirea fatală de-a trebui să suferă nouă secole chinuit şi în mod ne- demn mâna amară a Nemezei, şi tot acelaş ţinut era şi acum, care înc’odată avea să dovedească, că eventualele fărădelegi co- mise de străbuni, de către nemeza pedepsitoare încă nu erau privite ca ispăşite. i I i Luni în 18 porniră din Nireş trupele la drum şi spre amiazi deteră peste avantposturile maghiare. Tiraliorii din frunte erau cordonişti. Urban le ordonă să înainteze cu atenţie şi neobservaţi, până ce vor zări avantposturile maghiare, apoi să se retragă, 63 fără de-a fi observaţi de acestea, căci atacul era statorit conform dispoziţiei pe ziua următoare la 9 dim. Insă cordoniştii dornici de luptă abia zăriră avantgardele duşmane şi se şi aruncară pe ele. Duşmanii surprinşi se retraseră repede, iar cassa lor împreună cu majorul de proviantura, apoi câteva buţi de vin şi rachiu că- zură în mâinile noastre. Duşmanii se retraseră până la Ciucea unde se afla trupa lor principală. Aceasta speriată se postă la spatele satului. Lui Urban nu-i convenea acest atac prematur, deci dete ordin cordoniştilor să se oprească. Aceştia steteră pe loc şi lă- sară pe duşman să se depărteze, după care urmă o scurtă pauză. Duşmanii însă îşi explicară aceasta ca laşitate şi apucară nou curaj; comandantul lor colonelul Ritzko întări linia tiraliorilor săi încât semăna cu un adevărat front. Aceştia înaintară repede şi cu curaj, atacară pe puţinii noştrii tiraliori cu insistenţă, aşa că aceştia fură aruncaţi înapoi şi se retraseră până cam la 100 paşi dinaintea punctului de unde începuse atacul. Intr’acea se desfăşură şi o companie de grăniceri şi tiraliori, ai noştri ajunseră la un punct favorabil şi aci se opuseră oricărei încordări a duşmanului superior ca număr. Lupta continuă apoi, încât se făcu deja întunerec şi tot nu contenea. Urban văzu că-i zadarnică această luptă de noapte, şi lăsă de mai multe ori să se dea signal de încetare. Tiraliorii ascultară, însă trăbuiră să înceapă din nou, căci îndată după încetarea focului duşmanii începură a înainta, şi astfel lupta zădarnică nu se putu curma. Pentru noi era mai primejdios un tun duşman îndreptat chiar împotriva trupelor noastre auxiliare — 2 comp. grănicere, — cu toate acestea în cursul luptei dintre noi n’a fost nimeni omorât ori rănit. In fine după ce signalul se dete a sută oară, focul încetă însă numai atât timp cât noi abia ne aşezarăm la odihnă. După dispunerea avantposturilor, urcă trupa pe dealul situat în spatele nostru, unde miliţienii în timpul ciocnirei aprinseră foc. Soldaţii obosiţi de marşul^ făcut înainte de masă şi de lupta îndelungă se aşezară la focuri, când deodată bubuitul tunurilor alarmă pe toţi. Compăniile din toate părţile şi miliţienii se amestecară şi ajunseră în cea mai mare disordine şi confuzie. Niciun pluton, nici-o com- panie nu se putu aranja, toţi erau amestecaţi, nu se afla un ofiţer care să-şi adune trupa. In câteva minute lagărul era părăsit iar 5 66 pădurile pline de soldaţi rătăcitori. Dar în dimineaţa zilei urmă- toare toţi steteau adunaţi pe şoseaua de unde pornise lupta. In 19 Dec. înainte de răsăritul soarelui toate trupele fură dispuse în ordine de răsboiu şi plecară în marş spre şoseaua care duce la Crasna. Ajunse aci tunurile deteră opt salve, ca semn pentru celalt corp de armată că noi începem lupta. Imediat tira- liorii deteră de duşman, şi se încinse lupta. Intre avansări şi re- trageri ale tiraliorilor trecuseră deja mai multe ore şi noi în fie- care ceas aşteptam să vedem începerea atacului din partea celor- lalte trupe, ceace însă durere nu se întâmplă. Bem observă îndată că are singur numai pe Urban în faţă, îşi desfăşură deci toată puterea armată contra noastră. Cu întreg frontul intre puşcături înaintară contra tiraliorilor noştri şi-i respinseră. Era puţină nă- dejde de-a continua opunerea. Urban îşi dispuse trupele în două grupuri dominând costiş din stânga şoseaua, iar la aripa stângă îndreptă spre şose toate 5 tunurile. Bem hotărî o înaintare ge- nerală a trupei sale întregi contra noastră, şi postă câteva tunuri în mijlocul pădurii, de unde ne putea cauza mari pagube, iar ca- valeria şi infanteria înainta pe şosea. Tiraliorii lor ajunseseră deja la marginea luminişului pe care stetea trupa noastră. Poziţia noa- stră era periculoasă, se apropia o armată cu mult superioară ca număr. Câteva puşcături de tun ale comandantului de artilerie Hibl, dirijate spre centrul massei mari care se apropia, zdrobi o bună porţiune din acea * şi-I înspăimântă într’atâta pe duşman, încât se retrase cevaş. Apoi câteva puşcături de tun îndreptate asupra tunurilor duşmane, cauzându-le stricăciuni, făcură ca ei să-şi retragă tunurile de la acel punct primejdios. De aceasta se speriară şi duşmanii cari steteau faţă’n faţă cu tiraliorii noştiii şi noi mai puteam acum răsufla puţin. Tunurile plecară şi trupa noastră încă se retrase sub scutul ariergardei. Era deja amiază şi trupa principală a lui Wardener nu începuse încă lupta, pe când doar conform dispoziţiei atacul era să inceapă de toate părţile la 9 ore dim. Faptul acesta nu se (poate scuza prin nimic. Duşmanii (nu ne urmăriră, şi erau veseli că nu le stăm pe gât. In urma noastră rupseră îndată toate podurile, baricadară toate drumurile foarte tare, urmărindu-ne numai mişcările. Când deja ieşam din vale şi treceam dealul peste Nireş se auziră puşcăturile de tun dela trupa principală a generalului War- dener. El atacă numai la 1 oră d. m. (în loc de 9 ore a. m.), timp de 3 ore se auziră tunurile, după care la 4 ore urmă tăcere. Eram nesiguri că ce sfârşit a luat lupta începută de trupa principală; la 4 V2 ore părăsirăm linia pe care stătusem în şiruri şi furăm încvartiraţi în Nireş. Numai în ziua următoare ne sosi ştirea îngro- zitoare că gener. Wardener după o luptă numai de 3 ore s’a retras. Dar aceasta nu ne determină nicidecum să ne retragem şi noi; ocuparăm linia transversală între ambele linii de operaţie duşmane dela Meseş şi Jibău către obiectul lor strategic Cluj, şi 2 comp. grăniceri, 1 plut. cavalerie fură dispuse în Almaş; ştabul alor 3 comp. grăniceri, cordoniştii, bat. Cari Ferdinand, şi ceilalţi cava- lerişti şi artilerişti în Sombor, 1 comp. grăniceri în Szt. Mihâiy şi 2 comp. grăniceri în Berend. Aceşti din urmă făceau strict serviciul de avantposturi. Aci rămase trupa până în 24 Dec. Pierderea tuturor trofeelor câştigate. In 29 Dec. în zori de zi trupa porni in marş cu intenţia să ajungă în Cluj. Eram deja ajunşi în spa- tele dealului care desparte Radnotfaja de Cluj, dar cloparii lui Urban erau deja în Cluj; ei aflară aci armata maghiară şi întoarseră spre a ne aduce veste despre aceasta. Câţiva dragoni pătrunseră aşa departe, făr’de-a şti ceva de prezenţa duşmanului, încât când obser- vară aceasta, fu deja prea târziu de-a întoarce, deci îşi continuară calea în galop, fără frică, şi scăpară la armata generalului War- dener. Această ştire grozavă şi observarea sigură că eram încun- juraţi de duşmanul mult preponderant, apoi pe lângă acestea şi faptul că din pricina multelor noastre care, Someşul ne închidea ca într’un laţ, ne dovedi momentul critic; şi numai un comandant capabil şi o trupă probată putea să nimicească acest laţ pus de duşman. Ambe aceste condiţiuni însă le împlineam. Trupa noastră făcuse în acea zi deja două lungi marşuri, cutoate aceste la ordinul »Stai!« nici n’apucă să se alinieze când la comanda »Intoarcere la dreapta« îşi continuă marşul în altă direcţie. Măestrul Urban luă deja conform împrejurărilor cea mai bună hotărîre şi trupa păşia pentru împlinirea acesteia cu o putere ca şi când ar fi odihnit mai multe zile. Îndată înnoptă şi nu ştiam încotro mergem, iar drumul făcut era cu mult mai lung decât cele două staţiuni dela 5 Sombor până la Cluj; totuş neîntrerupt şerpuirăm până dimineaţa când ne aflam între Valasut şi Apahida. In 26, o oră înainte de răsăritul soarelui stăturăm pe loc adânc în vale: şosaua fu bine vizitată, tunurile şi carele rămaseră acolo, şi trupa încunjurată de un roiu de tiraliori porni mai încolo cu atenţie şi în cea mai bună ordine, în colone de jumătăţi de companii, încheiate la distanţă medie. Chiar în zori de zi tre- curăm şoseaua, râmaserăm stând în coloane încheiate, pe când tiraliorii examinară precis terenul. Numai câţiva husari Kossutişti fură observaţi după unele case, dintre cari unul fu împuşcat iar ceilalţi scăpară la Valasut spre a-ne trăda, însă prea târziu! Intra- ceea şi tunurile remase cam departe, fură aduse în galop pe câmp. Trupa trecu în plutoane, cu tunurile la aripa stângă, şi plecă în marş repede spre podul Jucului. înaintea podului avantgarda trupei se desfăşură la dreapta şi stânga drumului, în timp ce tunurile şi celelalte trupe trecură podul. Valorile cele mai preţioase, de a căror pierdere eram mai îngrijaţi, tunurile erau trecute peste pod, deci afară din laţ, trupa încă trecu podul şi numai un ofiţer cu dul- gherii rămase să aştepte carele cu bagaje şi apoi să distrugă podul. In Cluj era deja cunoscută trecerea noastră şi imediat porni cava- leria în marş forţat spre a-ne urmări. încă nu trecuseră toate carele cu bagaje peste apă, şi cavaleria duşmană sosi şi prinse cele trei care rămase îndărăt. Ofiţerul nostru aprinse atunci podul şi duş- manii steteau la celalt ţerm a râului cu gura căscată, ca şi Polifem cel cu un ochiu la ţermul mării care lua în primire corăbiile lui Ulise, şi cu toatecă Polifem era fiul lui Neptun, le scuti de urgia uriaşului. Stânca aruncată de duşmani îşi află pradă şi lovi numai în cele trei nenorocite care cu bagaje. Cu inimă înălţată, uitând toate lipsurile şi oboselile nemai- pomenitului marş — 4. staţiuni în 24 ore fără nici o întrerupere — trupa jubilă, şi ajunsă pe pământul mult dorit dincolo de Someş, însuşi Urban mulţămi Atotputernicului cu gestul nostru simplu naţional, făcându-şi cruce. t n Trupa era ieşită acum din laţ şi-şi continuă cu putere înoită marşul. Dela podul rupt era încă o bună distanţă până la Sic, şi aceasta trebuia ş’o învingem înainte de a-ne putea odihni. La 1 oră d. a. ajunserăm în Sic. Trupa se încvartiră pentru trei ore şi se 69 reconfortă la mâncare caldă; caii încă primiră nutreţ. La orele patru se deteră signale cu tobe şi trupa imediat îşi continuă marşul chiar şi noaptea până la Sântioana, unde soldaţii — cu toatecă porunca era să meargă până în Tonciu — totuşi întrară în case şi se culcară aci. O oră după plecarea noastră din Sic, satul fu deja ocupat de duşmani cari sperau să ne afle acolo. Acum văzură ei ce sunt în stare să facă »Urbânoşii« — cum ne ziceau — şi abandonară cu totul nădejdea de-a-ne putea forţa să depunem armele; deci nu ne mai urmăriră. In 27, în zori de zi, trupa îşi continuă marşul şi ajunse pe’n- sărate la Lechinţa şi rămase aci până în ziua următoare la 10 ore a. m. când plecă la Heidendorf unde stătu până la finea lunei. larăş steteam la punctul de unde începuserăm operaţiile, tro- feele dobândite cu atâte opintiri, lipsuri şi cu sângele multor viteji le vedeam deodată nimicite. Această trebuia să trezească în noi sentimente amare, însă conştiinţa ne asigură, că ne-am împlinit datoria. Trupa lui Urban constătătoare din grăniceri, cordonişti, batalionul Cari Ferdinand, un escadron de şvalegeri, jumătatea de baterie tunuri de 6 funţi alui Hibei şi 2 tunuri ale reg.-tului grănicer, făr’de cel mai mic ajutor al celorlalte trupe a cucerit Nordul Ardealului. Şi cum neînsemnata coloană laterală alui Urban a putut să stea faţă 24 ore cu întreagă forţa inamică, astfel trupa principală a lui Wardener ar fi putut face şi mai mult. Insă dim- potrivă ea o tuli la fugă după o luptă de numai 3 ore şi făcu prin aceasta să ni-se întindă cursa primejdioasă care era să ne şteargă numele. Peste tot operaţiile acestei campanii au fost astfel iniţiate de generali imperiali, încât Bem putea să ne bată pe rând, cum voi arăta în cele următoare. Ianuarie 1849. Evacuarea Ardealului. Bem nu era încă mul- ţămit cu avantajele strălucite dobândite. Cât timp sta încă mobilă trupa lui Urban, nu putea să aibă mâna liberă în Ardeal. Acesta era cei drept cel mai mic dar cel mai periculos duşman deci trebuia se fie alungat, iar satele noastre grănicereşti trebuia să fie înge- nunchiate, înainte de ce s’ar fi putut Bem îndrepta contra oştei număroase a celorlalţi generali. Şi pentru acest scop generalii îm- părăteşti îşi şi deteră destul răgaz. 70 In 1 Ianuarie Maghiarii cari ne urmăreau năvăliră asupra Lechinţei unde steteau avantgardele noastre. Aceste evacuară satul şi se retraseră la Sereţel. Cu acest prilej fură alarmate şi trupele din Heidendorf şi Bistriţa. Cele din Heidendorf înaintară până lângă Sereţel şi dupăce fu iscodită prezenţa duşmanilor în Lechinţa, ele iarăş întoarseră la Heidendorf, unde steteră cu armele gata peste noapte. In 2 des de dimineaţa duşmanii porniră înainte din Lechinţa. Trupele noastre aflătoare în Heidendorf precum şi avantgarda din Sereţel se retraseră până înaintea Bistriţii, unde celelalte trupe steteau deja în ordine de bataie. întreaga noastră forţă postată în linie de bătaie consta din: 4 companii grăniceri, 4 comp. cordo- nişti, 6 comp. slabe Cari Ferdinand, un escadron cavalerie şi 5 tunuri. Această mică forţă stetea aci massată spre a întâmpina pe acest teren deschis forţa duşmană care număra mai mult ca 15.000 soldaţi şi avea număroasă cavalerie şi artilerie. Ar fi fost o îndrăz- neală nebună ca un grupşor atât de mic să se opună unei astfel de forţe covârşitoare; numai teama de o nimicire totală ne-ar fi putut determina la aceasta. N’am aşteptat apropierea prea mare a duşmanului, ci ne-am retras la Bârgău unde am petrecut noaptea în cvartirfi. Ir/Tţ) trecu trupa noastră graniţa, lăsând numai 2 companii grăniceri cu cele 2 tunuri în Tihuţa. Celelalte trupe merseră până la Poiana Stampii, iar în 4 la Dorna. Năvala dela Tihuţa. Companiile 3 şi 4 grăniceri rămaseră în Tihuţa petrecură acolo noaptea din 3 spre 4 Ian. Ele se aflau în starea cea mai mizeră. Aprovizionaţi fuseseră soldaţii încă în Sombor numai cu câte o porţiune de pâne. In mondire slabe, în frigul aprig, chinuiţi de strapaţe, foame şi tot felul de fatigii, au fost încvartiraţi în patru şuri. Era în ele atât de frig încât soldaţii se vezură necesităţi să rupă duşumeana din mijlocul camerei spre aşi face foc. Disciplina niciodată n’a fost strictă în regiment şi acuma era cu totul redusă. Numai acela asculta, care simţia că trebue s’o facă şi nimeni, afară de colonel, nu insista cu severitate să fie observată ascultarea. Oricât de periculoasă este pentru o trupă neobservarea disciplinei, ceeace îi şi cauzează peirea sigură; de astădată totuşi numai neînfrânarea soldaţilor a mântuit trupa 71 de măcelărirea totală sau de căderea în prinsoare. Aproape jumă- tate dintre soldaţi adică se depărtară dela posturile lor, parte spre aşi căuta mai bun loc de odihnă în colibile din pădurile apropiate, parte de a-şi potoli foamea insuportabilă. Spre acest scop mer- seră şi 4 soldaţi din compania 3 în Vârful Măgurii. Tocmai voiau să coboare, când unul dintre ei zări la o cârligătură de drum depărtată doi călăreţi albi. Acestor le urmă imediat o massă de călăreţi albi. »Staţi« le strigă el celorlalţi, »Vin duşmanii, priviţi cum ies de după cotitură«. »Prostule«, zise altul cu sânge rece »doar sunt şvalegerii noştri!« »Unde avem noi aţâţi călăreţi? In întreagă expediţia n’am avut atât de mulţi* zise al 3-lea. Acuma vedeau bine o mulţime considerabilă de cavalerişti maghiari, şi atunci cei 4 soldaţi ai noştri se rămăşiră, care va ajunge primul în Tihuţa spre a raporta vestea. Intr’aceea duşmanii se apropiau cu paşi uriaşi de micul grup. La Fântâna Iancului fusese dispus un pluton ca avantpost, însă stupida pază (gardă) nici nu observă repede apropierea duşmanului. Din întâmplare ofiţerul postului privi prin fereastra şurii, observă pericolul în care se afla garda şi cu strigătul: »Ieşiţi ficiori că suntem pierduţi* sări pe uşă afară. Şura a fost la moment golită, dar şi cavaleriştii duşmani sosiseră aci. Deja îşi scoteau săbiile, când soldaţii noştri cu iuţala fulge- rului trecură peste drum şi se aruncară în înfundătura pădurii ce se întindea din jos de drum. N’au avut nici timp să puşte^ căci zăbovind numai câteva secunde, ar fi fost înconjuraţi de o mare ceată de cavalerie duşmană; chiar şi aşa câţiva de ai noştri au trebuit să respingă cu baionetele loviturile de sabie ale acelora. Postul din Tihuţa era atât de depărtat, încât nici nu putea auzi puşcătura. Posturi intermediare nu erau. Şi nu era la’nde- mână nici un călăreţi spre a uza de el într’un aseminea caz. Astfel în Tihuţa nu ştiau absolut nimic despre acest incident şi nici despre apropierea duşmanului, care înainta repede spre Tihuţa, cavalerie şi artilerie în trap. f I Intr’aceea cei 4 soldaţi din Vârful Măgurii sosiră gâfâind în Tihuţa şi alarmară trupa. Dar şi duşmanul era aci, şi dela coti- tură încoace se desfăşură întreaga massă de cavalerie şi năvăli în fugă mare. In frunte veniau pe jos cam 30 Săcui cu un steag tricolor, cari înaintau cu aceiaşi repezeală. Grănicerii, aşa cum 72 ieşiră din şuri, în învălmăşală formară front către duşman şi, fără comandă, deteră o salva asupra năvălitorilor. Doi călăreţi căzură, întreagă massa întoarse spatele, dar acum fură postate la cotitură tunuri cari începură să puşte asupra micului nostru grupuleţ. Acesta stete acum buimăcit, şi în repezeală nimănui nu-i trăsni prin minte să formeze linie de tiraliori. In sfârşit fiind înhămaţi caii la cele două tunuri, cu toţii plecară în retragere cu cea mai mare iuţeală. ii 1 intrai Ur i Comunicări Aurel A. Mureşianu: In chestia familiei Mureşienilor Vrednicul urmaş al marilor săi înaintaşi Iacob şi Aurel, dl Aurel A. Mureşianu, publicist şi proprietar în Braşov, adresase în 1934 directorului re- vistei noastre o scrisoare din care reproducem aci următoarele interesante şiruri: Am primit frumoasa reproducţie a crucei de la mormântul străbunicului meu, pe care o văzusem şi eu în 1911. M’am bucu- rat că a trecut teafărâ prin toate vicisitudinile ultimilor trei decenii; m’a impresionat totodată şi interesul pe care l-a arătat dl. luliu Moisil în ultimul timp familiei mele care nu şi-a făcut în cele din urmă decât datoria faţă de neamul ce i-a dat viaţă. Ar fi fost şi ar fi însă nesesar ca cineva să cerceteze toate arhivele istorice ale ţinutului şi arhivele dela Maramureş-Sighet pentru a se putea con- stata adevărata origine şi arborele genealogic mai vechiu al familiei, care se aşezase în Rebrişoara venind dela Nord, probabil pe la înce- putul veacului al 18-lea sau după marea invazie a Tătarilor în 1717. Intre cărţile rămase dela străbunicul meu, parohul Ion, se găseşte şi un Ceaslov vechiu de pe la 1700, cu însemnări ale membrilor familiei. Cea mai veche însemnare este: »Robia Ar- dealului de Tătari în urmă 1717<; apoi cu altă scrisoare (cu litere latine): »Rodnaer District ist mittalisirt (sic) 1763;« şi cu litere germane: „Quttgersnoff)" (fie) toar 21no 1816 ef 1817“. Aceasta din urmă pare a fi scrisă de străbunicul Ion, care şi-a însemnat în ceaslov şi data naşterii sale la ziua de 24 Mai: } >Eu 1771 am născute. El era deci născut la 24 Mai st, v, 1771, j 74 Mai sunt însemnate în acest ceaslov şi zilele naşterii copii- lor săi. Ziua naşterii bunicului Iacob este însă arătată la 27 Noemvrie 1812 şi nu la 28 Noemvrie, precum găsim tipărit în Enciclopedia Română. Dela străbunicul s’au mai păstrat între cărţile rămase dela bunicul Iacob — şi ţinute în parte în nişte lăzi în pod — şi trei cărţi teologice şi bisericeşti, latineşti şi nemţeşti (una de predici), precum şi »Nachrichten iiber Siebenbiirgische Gelehrten« a lui Zeifert, toate, cu »Ex libris Ioannis Marosan«. Nu se găseşte însă afară de notele de mai sus nici un nume sau vr’o iscălitură mai veche. Când am fost la Rebrişoara mi-s’a spus că cărţile vechi au fost predate Academiei Române. Nu se ştie cari sunt acele cărţi? Nu s’au copiat însemnările de pe ele? Cu geneologia înaintaşilor bunicei Sevastia şi a mamei mele am putut ajunge până la 1700 şi şi mai departe. Tocmai familia tatei să fie lipsită de aceasta, care avea de sigur o origine foarte veche şi nobilă? In familia mea a fost foarte puternică tradiţia şi con- ştiinţa că ea în vremurile vechi, cu câteva secole mai’nainte, pe timpul când Ungurii încă nu izbutiseră să distrugă autonomia voevo- datelor şi chineziatelor româneşti, a avut împreună cu poporul ro- mânesc un rol istoric de frunte, şi că situaţia ei din veacurile din urmă a fost o decădere mare, culturală economică şi socială, faţă de trecut. Bunicul Iacob era de părere că una din cauzele prin- cipale ale căderii ei şi a pierderei situaţiei ei, şi a Românilor în genere, au fost neunirea şi neînţelegerile dintre dânşii: cu un cuvânt destrăbălarea ei. Iată ce scrie el, de pildă, la 20 Noemvrie 1868 fiului său Aurel la Viena: »Uniţi-vă şi studiaţi totdeauna după modalitatea care uneşte cugetele şi voinţele, că acolo este şi puterea şi reeşirea de căutat! Destrăbălarea naţiunei noastre a fost căderea ei« ! In scrisoarea din Martie 1867 Iacob îndeamnă pe fiul său Aurel ca împreună cu vărul Ion Marte Lazar să facă în Viena cercetări istorice asupra celor mai vechi epoce ale Transilvaniei. El îi roagă să caute între altele că »Nemeşii români ce lupte au purtat, când s’a oprit a se da nemeşug român şi s’a hotărît, că numai »magyar nemesember« poate să fie? Când, adecă s’a croit constituţiunea »aristocratică« în Ardeal? Aste ne trebue pentru 75 ca să ne sprijinim continuitatea şi întreruperea continuităţii noastre de drept de proprietari ai ţării, cu toatecă am primit pe Maghiari în societate«. Intr’un articol din »Gazeta« din 1861 (pag. 186) bunicul lacob face următoarea importantă mărturisire, bazată pe tradiţie: »Noi stat naţional şi constituţie maghiară ori sasă nici n’am recunoscut din moşi strămoşi, nici nu vom recunoaşte niciodată«. Bunicul lacob auzise dela tatăl său că strămoşii au venit din Maramureş şi că acolo s’ar fi chemat »Valea«, îi lipsea însă dovada documentară istorică (hârtiile familiei ar fi pierit într’un foc). El scrie de două ori lui Aurel la Viena ca să cerceteze originea fa- miliei »în arhivele Curţii« şi în alte arhive. In curând după sosirea lui Aurel la Viena, la 12 Decemvrie 1865 el îi scrie între altele: «Caută documente interesante pentru naţiune din veac în veac şi în feuilleton, când vom scăpa de dietă, le putem publica. Cearcă cartea cu nobilităţile şi vezi pe MureşienU. Tatăl meu, fiind ocupat foarte mult cu studiul şi cu politica n’a avut timpul să facă cercetări şi în arhivele vieneze. Intr’altă scrisoare adresată fiilor săi la Viena, lacob Mure- şianu îi îmbărbăta într’u năzuinţa de a urma calea nemuririi su- fleteşti yprin exercitarea virtuţilor străbune«. Iar, adresându-se lui Aurel, îi scria: »Tu şti, că eu ca tată şi binevoitor fiilor mei, nu mă pot mulţumi decât numai cu deplina sinceritate şi cu necon- diţionata ascultare a fiilor mei. Astă potestate părintească o am erezit dela străbunii mei prin istorie, dar şi dela tatăl meu, şi v’o transpun şi vouă, când veţi îmbrăca asemenea obligăminte faţă de jurul vostru*. Tatăl meu, Aurel, mi-a comunicat că a fost un obiceiu stră- moşesc al familiei ca întâiul născut să se numească sau boteze cu numele Ion, obiceiu urmat şi de bunicul care a botezat pe întâiul său fiu cu numele Ion (lancu). Acest obiceiu se poate con- stata şi la cele dintâi familii fruntaşe româneşti ale Maramureşului din veacul al XlV-lea. (Vezi »Diplomele« lui*Mihalyi de Apşa etc.) După moşul lacob, Românii nu stăteau înapoi nici în pri- vinţa nobleţei adevărate în faţa altor neamuri. Deşi căzuţi în trecu) ei aveau dreptul şi datoria să lupte pentru reînălţarea lor. El scrie în 25 Dec. 1869: «Tatăl onoarei şi al virtuţilor să vă orneze cu 70 aceste odoare până la adânci bătrâneţe rămânând ca o marcă fa- miliară din generaţiune în generaţiune. Totodată ca membrii devotaţi binelui şi prosperării naţiunii noastre, celei ignorate şi horopsite de antagonii ei politici şi duşmanii ei seculari, să conlucraţi pe baza con- cordiei şi a unirii puterilor, până la deplina ei reînnălţare, necruţând nici un sacrificiu, ce s’ar pretinde dela un nume de Mureşianu«. Precum vezi chestiunea îşi are importanţa ei nu numai din punct de vedere familiar, ci şi naţional. Este o datorie românească de a cerceta cât mai mult şi mai bine istoria şi de a reconstrui trecutul, pe cât de năcăjit şi plin de suferinţe, pe atât de măreţ al neamului nostru. Virtuţile şi calităţile unei rase, unei familii nu pier nici cu degradarea socială a ei, fie chiar pe timp de mai multe secole. Îmi vin în minte cuvintele lui Papiu Ilarianu care, vorbind despre mândra familie a Movileştilor şi a lui Irimia Mo- vilă despre care un italian contimporan scria că »era din casă regească, bărbat de valoare şi de virtute, descinde din casa Im- peratorilor de Constantinopole«, exclamă: »0 fatalitate! Astăzi de abea la coarnele aratului veţi găsi cele mai vechi, cele mai renu- mite şi mai frumoase familii ale Românilor/« (Vezi Tesauru de Monumente istorice, voi. II p. 141). Ar trebui să umplu multe coaie de hârtie dacă aş voi să înşir toate mărturiile şi dovezile istorice despre decăderea celor mai mari şi ilustre familii ale Moldovei şi dispariţia lor în decursul veacurilor, între răzeşi şi ţărani. La noi decăderea şi asimilarea a fost şi mai mare. Este însă greşit, absurd şi chiar egal cu o crimă naţională de a crede, susţine şi declara că neamul nostru ar fi pierdut în decursul timpurilor toate elementele sale nobile, cu care ar fi îmbogăţit aproape exclusiv pe Maghiari! Aici nu poate fi vorba decât despre ramurile unui trunchiu, care n’a pierit, ci a rămas şi va rămâne pentru vecinicie acelaşi. Sunt apoi destule dovezi că în cele mai multe cazuri nu neamuri întregi, ci familii şi indivizi singuratici au fost aceia cari s’au încuscrit şi asimilat cu stăpânitorii maghiari. i Dar aceasta e o chestiune care ar merita a fi tratată în volum. 'Toate acestea au avut însă şi au mare avantaj, căci la puţine po- poare diferitele pături şi clase sociale au fost, în decursul timpu- rilor, mai bine închegate ca la noi Românii, Tocmai acum primesc dela prietenul Emil Precup din Gherla o scrisoare în care-mi comunică că dl Victor Moldovan vrea să ridice familiei noastre un monument la Rebrişoara şi-mi cere foto- grafiile bunicului şi alui loachim, pentru »basoreliefuri«. I-le voi trimite. * * * Protopop Ioan Pop: Din amintirile mele Bătrânii trăiesc prin amintiri! In timp de peste o jumătate de veac de când am intrat şi eu în viaţa publică românească ca preot, pe vremea când trăiam sub dominaţiune străină multe am văzut, multe am suferit din partea vrăşmaşilor noştri seculari şi par’că din ce în ce mai mult — noi cari urmasem şcoalele româ- neşti din Năsăud, care ne-au picurat zi de zi dragoste pentru neamul nostru şi nădejde în zile mai bune şi chiar unirea noastră naţională a tuturor Românilor — începeam a deveni sceptici, căci vedeam, în urma manoperilor duşmănoase, ce mereu se inteţiau de duşmanii noştri în contra noastră, că idealul nostru naţional se depărta din ce în ce mai mult de realizare. Mi-am făcut studiile liceale la Năsăud, unde urmau toţi fii de grăniceri năsăudeni. Prin anii 1879—1883 eram în gazdă »la fătoaia*, la mama lui Ioan Macavei, care mai târziu, ca preot, a suferit temniţa ungu- rească la Seghedin, pentru nişte articole fulminante ce a scris în Tribuna din Sibiu, la care era colaborator. Tot în aceeaşi gazdă era şi tânărul de pie memorie Ioan Oăvrilaş din Zagra, care după terminarea clasei a şasa liceală a urmat filosofia şi teologia la Roma deodată cu Augustin Bunea şi fostul Episcop Radu, şi în urmă dreptul la universitatea din Cluj, dar care spre paguba naţiei româneşti plecă foarte tânăr în împărăţia drepţilor. Eu eram pe^atunci încă în clasele mai inferioare, dar^eram şi eu mereu de faţă la discuţiile înfocate naţionale ale acelor tineri şi ale altora cum a fost Corneliu Pop Pecurar, care, dupâce ab- solvă teologia, fu redactor la »Tribuna« şi încarcerat pentru articole în închisoarea pentru condamnaţii politici şi de presă, în aşa nu- mita şfardă, pe care atunci anume o înfiinţară Ungurii în Năsăud, % pentru a ne sfida, a ne intimida, a ne batjocori pe noi grănicerii nâsăudeni, cari le eram nesuferiţi pentru naţionalismul lor cel dârz. Amintesc apoi pe deosebiţii naţionalişti înflăcăraţi, ce urmau atunci liceul, cum a fost Iuliu Moisil, Solomon Haliţa, Oeorge Curteanu, Dănilă Sânjoan, Dumitru Ciuta, apoi Ion Dologa şi Ioan Orban, mari musicanţi, Simion Pop din Nepos, care declama foarte frumos, Ion Boteanu, losif Catul — în urmă profesor la Bârlad —care locuia lângă fătoaia şi al cărui unchiu fusese ultimul stegar din Regimentul grăniceresc năsăudean. Nu uit nici pe Dionisie Login, Alexandru Haliţa şi Ion Mihalca din Rebrişoara, mai târziu pro- fesor şi director la Râmnicul Sărat. Conşcolari ai mei au fost Romul Ionaşcu, în urmă profesor la Iaşi, Vasile Duma, fostul episcop dela Curtea de Argeş, Leon Scridon fost prefect de Bistriţa, Liviu Marţian, inginer silvic, Nistor Şimon, secretar al fondurilor grănicereşti, Pa vel Sfinţiu, f. profesor în Vechiul Regat ş. a. * In toiul persecuţiilor ungureşti iată că într’o frumoasă zi de toamnă, un eveniment, nevisat vr’odată de mine, îmi întări nădejdea într’un viitor mai frumos. — Îmi aduc foarte bine aminte, că în ziua de 22 Septemvrie, anul Domnului 1908, se opreşte un auto- mobil înaintea casei mele din comuna Mărişel, care pe atunci se unmia Nuşfalău. Din automobil se coboară vechiul meu prietin Gherasim Domide, marele memorandist şi pe atunci protopop în Bistriţa, însoţit de fiul său Leonida, astăzi medic judeţean în Dej, iar în automobil un domn şi o doamnă, mie necunoscuţi. Prietinul Domide mă anunţă repede şi cu glas puternic »Dom- nul ministru Ionel Brătianu cu doamna vor să-ţi facă o vizită!» Fireşte că eu am luat drept o glumă vorbele lui Gherasim, căci adică cum să vină la Marişel, la »Popa lonică«, un bărbat aşa de mare, pe care noi Ardelenii îl ţineam un fel de semizeu, după cum îl ţineam şi pe tatăl său Ion Brătianu, pe Mihail Cogălniceanu, pe Alexandri, pe fraţii Goleşti, pe Negri şi pe toţi luceferii naţiei româneşti de pe atunci, încă de când noi urmam studiile în liceul grăniceresc din Năsăud şi făceam mare românism. Şi atunci mă gândii eu, Se poate ca un semizeu . Să vie la Nuşfaleu, Într’o parohie aşa mică La Popa Ionică? Am ieşit deci intru întâmpinarea oaspeţilor, fireşte cu neîn- credere în vorbele lui Gherasim, îndreptându-mi ochii întrebători mereu când spre oaspeţi, când spre Gherasim. Când a intrat automobilul în curtea mea şi m’am apropiat de el, Gherasim iarăşi: »DI Ministru Ionel Brătianu şi cu Doamna au venit să-ţi facă o vizită, să-ţi vadă frumoasa ta gospodărie«. La cari vorbe eu am răspuns atunci: »0 fi dacă nu mi s’ar năzări», căci nu-mi puteam de loc închipui, că un Ministru al Ţării Româ- neşti să vină pe la mine, chiar în timpurile cele mai vitrege în care ne aflăm noi în Ardeal. Atunci dl Ministru s’a recomandat el însuşi şi pe Doamna şi apoi i-am condus în casă şi aici l-am întâmpinat cu cuvintele: «Doară va aduce Dumnezeu timpul, când se va deschide câmpul şi între ai noştri fraţi, să nu mai stea Carpaţi!« Iar Domnul Brătianu mi-a replicat: «Idealist Părinte!* Totuşi nu-mi venea de loc a crede că e Domnul Brătianu şi atunci l-am mai întrebat încă odată, dacă aievea este Ministrul Brătianu? Dsa din nou afirmă: »Da! Da! Adevărat!« La acest răspuns eu încă i-am dorit din nou: »Să dea Dumnezeu să trăiţi şi să ajungeţi Ministru şi la Budapesta, la noi în Ungaria«, şi iacă aşa s’a şi întâmplat, peste zece ani dela vederea noastră aici în Mărişel. Aceste vorbe nu le-a uitat nici Domnul, nici Doamna Brătianu, căci din nou mi le-au amintit, când în anul 1919, fiind eu senator în primul parlament al României Mari, le-am făcut acuma eu vizită în Bucureşti. Ne-a cercetat dl Brătianu chiar în timpurile cele mai vije- lioase ale noastre, ale Ardelenilor şi în special ale noastre, ale grănicerilor năsăudeni ca să cunoască situaţia ţăranilor noştri. După ce le-am arătat gospodăria mea şi alte gospodării, şi biserica din satul nostru, rămânând prea mulţumiţi, la plecare i-am oferit Dlui Brătianu două mere frumoase din grădina mea, zicându-i că de acum înainte soiul acesta de mere va purta numele de »Ionel Brătianu«; iar Doamnei Brătianu i-am oferit două pere frumoase zicând: ^Aceste pere sefvor chema de acuma perele Elisa Brătianu« şi Doamna a mulţămit exprimând din nou cu- vintele: »Idealist Părinte!* Din fructele astfel numite le-am trimis apoi două lăzi de mere şi în schimb Domniile lor mi-au trimis mai multe sticle cu vin dela moşia lor »Florica«, din cari şi azi mai păstrez ca suvenire câteva sticle. Prietenia noastră a durat şi mai departe şi dl Brătianu mi-a trimis apoi şj mere din grădina sa dela Florica. Eu le păstrez amintirile cele mai plăcute şi mereu mă gândesc la nobleţă sentimentelor ce ne-au arătat şi cât ne-au iubit de mult s’a dovedit prin marele bine ce ne-a făcut nouă grănicerilor, când era vorba de exproprierea pădurilor grănicereşti, ale averilor noastre câştigate cu mult sânge şi lupte aprige de părinţii şi moşii noştri, căci graţie lui tot ale noastre au rămas. In veci fie pomenirea marelui patriot şi român Ionel Brătianu! De încheiere las să urmeze aci scrisoarea ce mi-a adresat nobila Doamnă Brătianu, în 1930: Părinte, Mulţumesc din suflet Sfinţiei Tale pentru amin- tirea pe care Sfinţia Ta o păstrează de călătoria mea şi a neuita- tului meu soţ, acum mai bine de 22 de ani, de-alungul Ardealului, în care intram amândoi cu emoţie dar şi cu credinţa că aveam să prindem vremea sfintei noastre Uniri, şi mulţumesc pentru evo- carea pe care Sfinţia Ta o face, după mai bine de 22 de ani, a neuitatelor zile de atunci. Rog pe Sfinţia Ta să primească câteva sticle de vin din dealul dela Florica, pe cari le-am trimis chiar azi pe adresa Sfinţiei Tale (Nuşifaleu — Marişielu — Bistriţa). Cred că aceasta e adresa cea exactă. Bucureşti III, Str. Lascar Catargiu 5, — 7 Februarie 1930. Cu sentimente respectuoase, Elisa Brătianu. * * * Ştefan Buzila: O cerere în căsătorie dela 1847 Parohul din Leşu Anton Malai tatăl profesorului dela liceul grăniceresc din Năsăud Dr. loan Malai şi fiul parohului Dănilă Malai tot din Leşu* a avut mai( multe fete, cari conform împreju- rărilor de atunci s’au căsătorit cu ţărani. Pe una dintre aceste o ceruse sergentul Găvrilă Pop din Feldru, prin o epistolă scrisă cu litere cirile, ca să se mărite cu un frate al său cu numele Ezechil. Părintele Anton Malai administrase multă vreme parohia Poiana Ilvei, şi aşa întâmplător a rămas această scrisoare în ori- ginal într’o matriculâ din acea comună, de unde eu am transcris-0 fidel. Răspunsul dat de părintele Malai la cererea sergentului Ga- vrilă Pop se află scris de părintele pe dosul acelei epistoale tot cu cinle. • Sergentul Gavrilă Pop din Feldru este acelaş, care în 1848 a dus împreună cu Vasile Naşcu, tot Feldrihan şi el, şi cu Floriart Porcius savantul botanist de mai târziu, şi a înmânat împăratului în Olmiitz hotărîrea adunării grănicereşti luată în 14 Septemvrie 1848, ca protest contra unirii Ardealului cu Ungaria. Acest Gavrilă Pop, după lupta Ungurilor cu armata rusească întâmplată 22 Iuliu 1849 la Valea Tăutului din sus de comuna Feldru, a fost călăuza Ruşilor şi a luat parte cu ei împreună la stingerea comunei Feldru aprinsă de insurgenţii maghiari. Gavrilă Pop era bun prieten cu Vasile Naşcu, cu care împreună s’au refugiat în Bucovina şi îm- preună s’au reîntors acasă la Feldru. Părintele Anton Malai a ţinut în căsătorie o fată a cantorului din Măgura Ilvei; la cununie au venit şi el şi oaspeţii din Leşu la Măgura Ilvei călări pe cai peste dealul Husadiş, şi tot pe aici s’au reîntors la Leşu, după nuntă. Pe drum i-a întâmpinat o ploaie torenţială încât au sosit cu toţii uzi până la piele şi plini de noroi. Aceasta întâmplare este vie până azi în tradiţia poporului din Măgura Ilvei. Cuprinsul acelei cereri în căsătorie e următorul : ^Preacinstite Domnule Părinte şi bun pretine, Intru nădejdea că dupăcum au trăit în Domnul răpausaţi părinţii noştri tot în cel mai mare pretinşug laolaltă, noi încă având rămăşiţele cele bune ai lor în inimi, decând ne-am trezit între domniavoastrâ, ani avut norocire tot de cel mai mare pretinşug a simţi şi a cunoaşte; gân- desc că doară, nici acuma nu ne vei depărta cu rugarea, care au făcut-o frate meu Ezechil,^(fiind eu de stările împrejur împedecat) în numele meu la Domniavoastrâ pentru cocoana. Intru nădejdea lui Dumnezău gândesc, că n’ar fi rău având soru-mea, precum Domniata îi fi ştiind, numai doi ficiori şi Sevastian, care slujeşte acuma în Runc, vrea socru-său pe vreme să-l tragă la Teici şi pe Climent pe rând să-l ajute să rămâie în locul tătâne-său pe Hordou. Toate sunt întru ajutoria lui Dumneză, dară mai întâi de faţă este, că-i om slobod şi cantoria o are în mână, dacă a vrea, la care are foarte bun talant. Altăcele n’am ce zice, că Domniata şti toate ca şi mine; numai atâta îndrăsnesc a mă ruga, — fiindcă ficiorului i-a plăcut tare cocoana domniitale, dupăcum au avut norocire şi leai făgăduit, că-i vei înşciinţa, — să binevoeşti a ne da ceva răspuns mângăios până pe mâne dimineaţă, că mâne pe târgari să-i pot şi eu înştiinţa la Hordou. Intru nădejdea ca unui mai apropiat pretenşug rămân rugându-mi un respect şi la Doamna preuteasă. Al Dumitale plecat pretin. Feldru din 14 April 1847, Gavril Pop, Feldwebel«. Răspunsul părintelui Anton Malai e următorul: «Cinstite Domnule şi bunul meu prietin, Socotind că şi noi cu ajutorul lui Dumnezău aşa precum părinţii noştri în bun pre- teşug şi harmonie au trăit totdeauna, aşa nădăjduim, că şi fii noştri nouă vor urma. Noi încâtui despre partea noastră nu ne ferim de oameni de omenie, socotind, că de a fi rânduit dela cel preaînalt, ca tinerii noştri să fie la olaTtă, acel preaputernic ceresc părinte poate să le dăruiască şi mijlociri bune spre a lor fericire. Numai noi cu mare dreptate din inimă ne respicăm, că acuma aşa în grabă nu vom potea plini acest lucru pentru stările împreju^ care fratelui Dumitale lui Ezechil mai apriet din gură i le-am spus. Insă Dumniata binevoeşte a răspunde aşa, că de are deplin voie şi plăcere Clement dimpreună cu părinţii Dumisale spre feţişoara noastră, să ne îngădue batăr până la vară şi aşa cu ajutorul lui Dumnezău vom face. încâtui pentru întârzierea răspunsului mă rog nu fi nimic cu îndoială, că scrisoarea dela Dumniata am căpătatuo Joi de seară şi fără de aceea de aicea se dă mai rar prilej de a putea trimite vreo scrisoare până la cumpanie. * * * Ioan S. Pavelea: Locuţiuni grănicereşti l. 1 ' ■ L 1 1 Mai în jos pe lângă vie Este-o fată cu moşie Ea mă cheamă să mă scrie Locu-i bun şi-i lângă drum M-oi scrie de-oi fi nebun. Ofiţerii croaţi veniţi în graniţă au aplicai dreptul slav, în baza căruia fetele nu primeau avere imobilă. Pământul familiar nu se împărţea ci se lucra în comun (la un »număruş« rus. dna, zadruga). La Ruşii Mari şi Cazaci, d. p. pământul era socializat, era împărţit în loturi (delniţe) egale care tot la şapte ani se împărţeau la sorţi, capul familiei primea atâtea loturi câţi bărbaţi erau în casă. Prin anii 1917—18, bolşevicii au dat loturi şi pentru fete. Câteva loturi se lăsau rezervă spre a le da tinerilor însurăţei, ce veneau din alte sate şi să căsătoreau stabilindu-se în localitate. Omul era legat prin pământ şi nevastă. In Ardeal aceştia erau numiţi jăleri, It. inqilinus, ung. zseller; la feudali: contractualişti spre deosebire de curialişti. In graniţă jălerii nu aveau drepturi civile nici parte la averile comunale (păşune, pădure etc.), nu făceau nici serviciul militar şi pe atunci se numiau: provincialişti. Nu erau «băştinaşi* din gra- niţă. Dacă la »număruş« era numai o fată, atunci un fecior mergea »pe moşie«. Se căsătoria cu fata şi lua numele de familie a fetei, pierzându-şi pe al său, »să mărita« feciorul. Când era om de seamă, oficiant, gradat etc., îşi păstra numele vechiu deja încetăţenit. Celce lua fata de bunăvoe, ori de silă «se scria pe moşie«, şi obţinea moşia pe numele lui. Câte odată feciorul se da brutal — din oficiu — milităreşte şi nu se putea recusa. Predomnea credinţa că, moşia trebue apărată, deci: pământ şi armă. Fetele nu pot purta armă, nu pot poseda nici pământ. înainte de aceasta la noi era în uz dreptul roman şi fetele primiau parte de moşie (imobile); de aici obvine că unii oameni, au proprietate în hotarul altor comune, străine de domiciliu, ab antiquo. Adecă fetele cari «se măritau pe sate« primiau pământ din satul de naştere. Aveau «muşcătura* (partea) dela părinţi. il 1 ' l 2) 1 • «I-s’a gătat tot din traistă (straiţă) a putut cânta a împăra- tului*. In timpul graniţei se făceau părăzi lungi şi grele. Oamenii erau flămânzi, şi în loc să mănânce pentru înălţarea patriotismului muzica militară (banda) le cânta imnul poporal austriac: «Doamne ţine şi protege« («Oott erhalte«) numit verşul împăratului. Deci 6* u »a cânta a împăratului = a răbda foame Câ un câne, a nu şti unde pune »berea« (năcazul). Se mai zice: Nu are nimic, poate cânta a împăratului; ori: »Am rămas pe flintă« şi »Am rămas holteiu» »M’am trezit ud». 3. »S’a tot pârît până a rămas blanc», ori: »Nu are nimic, a ajuns în blanc părade«. Oarecândva uniforma de paradă austriacă, blusa, (Waffen-Rock) era de culoare albă. Prin urmare: »a rămânea blanc», ori »a ajunge blanc», »a se da blanc«, »a ajunge în blanc părade« = a sărăci, a pierde, a se da bătut (învins), a ajunge la sapă de lemn, a cădea ori a fi silit a te da cătanâ de bună voe. In părţile noastre nu se dedeau numai la cătunie de bunăvoe, mulţi se dedeau »în tâlhari un fel de haiduci, curuţi. C. f. »Ne luptăm (ori ne pârâm, ori ne certăm) până in pânzele albe« (albituri, rufe). 4. — De ce-i supărat Petrea? — »Şi-a măritat fata« — Bună zestre i-a dat? — 25. A-şi mărita fata = a primi lovituri de baston la fund (la dos). Disciplina era foarte aspră. Căprarii (caporalii) purtau şi la exer- ciţiile militare cu sine bâta de alun. 5. »Ce-au dat la părade?» Dumineca şi în sărbători după ieşirea din biserică, oficerul staţionat în comuna grănicerească, ţinea paradă cu militarii. Tot atunci comunica mandatele, ordinele din protocolul de porunci (Befehls-Protocol). Datina a rămas şi după desfiinţarea graniţei. După ieşirea din biserică se publică hotărîri, porunci etc. din partea Primăriei comunale ori anumite înştiinţări de interes public din partea particularilor. 1 1 ■ 1 r 1 Pagini istorice-literare Iosif Naghiu Ceva despre Mănăstirile din Ţara Năsăudului Cea mai veche mănăstire din Ţara Năsăudului a existat în Valea Mare a comunei Mintiu ■). Ordul benedictin pătrunzând în Valea Someşului a întemeiat în Mintiu o mănăstire pe locul unei şi mai vechi. Nu se poate preciza dacă el a distrus vechea mănăs- tire, sau numai a transformat-o. Mănăstirea benedictină asemenea a fost distrusă de locuitorii din Bistriţa şi Aldorf, încă înainte de invazia Tătarilor* 2), iar ulterior s’a refăcut şi a existat ca mănăstire ortodoxă până în sec. XVIII. Desigur a fost distrusă la începutuT secolului al XVIII, căci nu e pomenită în timpul revoluţiilor reli- gioase. Dela această mănăstire s’a păstrat un clopot cu inscripţia »In virtute vox Domini* care se găseşte în biserica din Mintiu. Tot ordul benedictin a avut o abaţie în Rodna, care s’a clădit la 1061 de către Bela I, odată cu cea din Mănăştur. Resturile pre- zintă aspectul unei bazilici cu 3 nave. Portalul în stil gotic, a fost refăcut în sec. XIII. Tot aşa de veche e şi mănăstirea din Chiraleş. In sec. XV a existat o mănăstire în Rebra, ceiace ne-o dove- deşte un Mineiu slavonesc din sec. XIV, găsit în podul vechii biserici din Rebra şi care are printre file (lipseşte titlul, iar prima pagină e deteriorată) o petiţie către Ştefan cel Mare. Mineiul e în posesiunea dlui Iulian Marţian. ') Iulian Marţian: Ţara Năsăudului, p. 24. 2) Fr. Miiller: Siebenbiirgische Sagen, Kronstadt, p. 213. 86 Un document despre mănăstiri avem din sec. XVI; n’a fost publicat până în prezent, e în colecţia dlui Iulian Marţian şi are următorul text latin: ^ «■.*. - > 'n■■■■'-k■ Nos, Thomas Vernerus pollio Judex, Martinus Sartor, Sigis- mundus Feellator, Michael Sartor, Martinus Berth, Demetrius Kretschmer, Mathias Zas, Petrus Regnensis, Sigismundus Lanius, Paulus Budacensis, Ghieronimus Coriarius, Osvaldus Faber, Lau- rentius Pistor, Juraţi cives Civitatis Bistriciensis. Memoriae com- mendamus, universis et singulisquibus expedit signuificantes, quod Reverendus Episcopus Layr Iowan, nostrum accedens ad con- spectum, in suo ceterorumque Callogerorum nominibus et in per- sonis exhibuit et praesentavit nobis quasdam literas per prius eisdem Callogeris per nos gressas: subque sigillo nostro emanatas, super loco quodam apta ad Monasterium construendum. In quo quidem loco, etiam olim tale, Monasterium fuit, inter Valles Hordo et Telcz a via ad partem sinistram, versus occidentem, in quodam calliculo prope aquam Bywkes existentem habitum Supplicanto nobis Reve- rendus Layr Episcopus humiliter ut easdem literas et omnia in eis contenta demus ratas, gratas et accepta habentes aliis nostris privi- legialibus ad verbum inseri facientes, pro praefato loco, ad aedi- ficandum ibidem Monasterium innovandum perpetuo valituras, confirmare dignaremus, quarum quidem literarum tenor talis est: Nos, Thomas Pellio Judex, Martinus Sartor, Jacobus Fortler, Salamon Finnipar, Bartholomeus Grew, Andreas Beichel, Michael Pintiger, Petrus Corrigator, Bistriciensis, Memoria commendamus praesentibus significantes universis civitatis singulisquibus incumbit, quomodo in nostram consularem residentiam venientes religioşi Mathe Pap, Zandor Pap et Peter Pap cum omnibus Kneziis Vallis Rodnensis. Nos debitis petitionibus rogantes quptenus prescriptis Callogeris unum locum monasterio convenientem dare et assignare debeamus nobis nominatum locum quedam infrascriptum in quo similiter annis elapsis Monasterium tale fuisset cum praemissum locum conspicere fecissemus nec aliquid obstaculi esset, quare petitionibus eorundem obtemperare non deberemus. Ideo praeli- batum locum qui est inter villam Hordo et villam Teltz a via ad sinistram partem versus occidentem in quodam calliculo prope aquam Bywkes, praedictis religiosis Callogeris concedimus et ad possi- dendum inhabitandum ac in codem loco edificandum, pro se suisque sequentibus praesentibus et futuris donandum et ibidem sedem, ritum et consuetudines eorum pacifice et quiete vivere valeant. Ita tamen ut silvas viecarentes, sibi proprie non debeant, aquam vero Bywkes vocatam sub ipsorum prohibitione annuimus usque ad fluvium Salvam dictum, ex quo aliquando voluntate doipiqorum invenire valeant et possint. Super quibus omnibus et 87 singulis premissis presentes literas nostras sigilio majori nostre communitatis duximus gredentes in tutellam et pendentis testi- monium omnicum premissarum. Datum Bistricie feria tertia ipso die Sandi Michelis Archan- geli, anno nostrae salutis MDXXIII. Nos igitur praemissa supli- cationem dicti Reverendi Layr Iowan Episcopi in suo ceterorumque Callogerorum nominibus et in personis modo quo super nobis porreda, benique praefatas et admissa, presentes literas nostras non abrasas, non concollatas, nec in aliqua sui parte suspedas presentibus literis nostris privilegialibus de verbo ad verbum, sine diminutione et augmentatione aliquali insertas, quo ad omnes earum contentas dausulas et articulos eatenus contingens redere rite et legitime existunt emanate, viribus que earum veritas suf- fragat acceptamus, comprobamus, ratificamus pro praefato loco, ad hujus modi Monasterium edificandum apto innovandum per- petuo valituras confirmamus presentium literarum nostrarum privi- iegialium testimonio et patrimonio mediante. Item pro amore reli- gionis sacrae in qua ipsi prefati Callogeri religioşi, utique juxta grecam et antiquam eclesiae normam, extra fumosas civitates in silvis degentes virunt, suaque domicilia in recessu ab habitaculis hominum constituunt quo uberius in prefato loco spatium habeant, ob novum favorem, quo nobis ipse prefatus Reverendus Layr Iowan commendari invenuit. Novium quiddam prescriptis nostris donatio- nibus addere curavimus ut videlicet ipsi fratres Callogeri in prefato loco habitantes illam silvam a plaga septemtrionali ipsum Monas- terium respiriens a montis ejusdem versus incipiendo (?) usque in vallem regione Monasterii carentem pro suis necesitatibus uti- debeant, cum omnibus glandinibus, aliisque utilitatibus ex eisdem silvis omnibus temporibus pervenientes (?) simili modo ad per- petuum usum eorundem Callogerorum gressimus et aquam Bywkes nominatam una cum malendino quod idem Episcopus predictus construxit ac piscaturis utendis donamus et insuper saltus quidam vel campus pro alendis pecoribus purgatis. Illum quoque eisdem religiosis fratribus transmissimus et benevole gredimus ad uten- dam habendam et possidendam. Sunt denique in illis viecarentibus locis quidam expurgato portione vicino que turn usales facte es- sentidem episcopus emit quas et per utilitatem possideant jure nostro patronatus eisdem fratribus, hac in parte gressa et privi- legiter donata. In quorum omnium memoriam firmitatemque per- petuam presentes literas privilegiales pendentis et autentifici sigilii civitatis nostre munimus roboratas duximus concedendas. Datum Bistricie ipso die beati Valentini Martiris anno Do- mini MDXXXIII. Locum Sigilii Lecta et corecta per Christianum Notarium Bistriciensem coram Senatu. 88 Acest document ne face să conchidem pe drept cuvânt că în secolul XVI, s’au dus tratative între oraşul Bistriţa, Episcopul ortodox Layr Iowan (?) şi desigur şi locuitorii din Ţara Năsău- dului, pentru edificarea unei mănăstiri în locul »qui est inter villam Hordo!) et villam Teltz a via ad sinistram partem versus occi- dentem«. Documentul pe care-1 transcriem e doar un capitol din aceste tratative, cari nu se pot cunoaşte pe deplin, în lipsa celor- lalte documente (celelalte scrisori ale oraşului Bistriţa şi ale Epis- copului). Dar care a fost rezultatul tratativelor? Din document se vede că Episcopul cerea învoirea oraşului Bistriţa pentru a înălţa o mănăstire. Oraşul Bistriţa aprobă cererea şi chiar acordă câteva favoruri. Aceste premise credem că ne îndreptăţesc să ajungem în mod logic la concluzia că mănăstirea s’a făcut şi a existat câtva timp. Altfel ce rost ar fi avut să ceară aprobarea Bistriţei? Despre existenţa acestei mănăstiri între Hordou (Coşbuc) şi Telciu nu avem alt document, iar documentul transcris nu pomeneşte decât de o parte din tratativele duse pentru edificare. Viaţa mănăstirească a Românilor din Ardeal e profund zdrun- cinată în secolul al XVIII-a de doi factori: unul politic şi altul religios. Aceşti doi factori sunt: 1. împăratul losif al Il-a, care încerca să distrugă mănăstirile, căci le credea adăpostitoare ale unor oameni inculţi, leneşi şi cari se tem de serviciul militar. Ca om politic, privea chestiunea sub raport politic şi generaliza un rău care pro- babil exista parţial. 2. Răscoalele religioase produse de unirea unei părţi dintre Românii din Ardeal cu biserica Romei şi incendiarea mănăstirilor ortodoxe2). Chiar din cauza acestor tulburări, în sec. XVIII găsim mai multe însemnări despre mănăstiri şi mai ales în- semnări despre situaţia lor momentană (statisticile din 1762). In ceiace priveşte Ţara Năsăudului, în secolul al XVIII au existat 3 (eventual 4) mănăstiri. Exista o mănăstire părăsită în Zagra3). Când s’a înălţat această mănăstire? Nu se ştie, dar se poate presupune că aproape toate mănăstirile din Ţara Năsăudului s’au edificat pe vremea lui Petru Rareş, căci acesta avea posesiunea ----------- i 1 ' i t ii ') Satul Coşbuc de azi. 2) Dr. Silviu Dragomir: Istoria desrobirii religioase a Românilor din Ardeal în sec. XVIII. 3) Dr. Zenovie Pârlişanu: Vechile mănăstiri româneşti din Ardeal, «Cul- tura creştină« pe 1919, Nr. 7—8. 80 Ciceului, şi Ţara Năsăudului aparţinea acestei posesiuni. Pentru existenţa mănăstirii din Zagra, dl Dr. Nicolae Drăgan t) mai aduce şi un argument lexical: existenţa numirilor topice Câmpul Mă- năstirii, Dosul Mănăstirii şi Părăul Mănăstirii. Când s’a dărâmat această mănăstire? Desigur tot în secolul al XVIII. Fiind părăsită, s’a distrus in scurt timp, ţinând seamă şi de faptul că nu putea fi decât o clădire de lemn, uşor alterabilă de factorii climaterici* Mai exista Mănăstirea din Rebra Mare şi la 1733. La 1762 n’avea călugări. Era aşezată pe un teritor lung şi lat de câte 30 stânjini. Agri avea de 12 gălete şi 2 feldere şi fânaţ de 16 care2). O altă mănăstire3) din Feldru la 1762 n’avea călugări. Era aşezată pe un teritor lung şi lat de câte 48 stânjini. Agri avea de 4 gălete de 6'care. Despre Mănăstirea din Feldru în afară de însemnarea istoricului Augustin Burtea, mai avem şi un manuscris vecii iu. Ma- nuscrisul e probabil dela anul 1700. Se găseşte în posesiunea dlui Iulian Marţian. E de format mic, în 16°, cu o copertă de lemn în- velită cu pânză. Scrisoarea, spre deosebire de manuscrisele vechi, e destul de distanţată cu aliniate numeroase. Pe ultima pagină sunt scrise următoarele: »Iară cine ar cumpăra această carte şi o ar da pomană la biserică şi câţi se vor îndrepta prin trânsa pre lesne, să le facă D-zău parte cu drepţii la împărăţia ceriului. Şi de’ţi afla ceva din slova sau din cuvinte greşite tocmiţi, tocmiţi cu duhul blândeţelor că şi vă rugaţi Iui D-zău pentru mine păcă- tosul«. Din această notă finală deducem că la mănăstirea din Feldru, călugării se ocupau şi cu scrierea cărţilor pe cari le vindeau. O astfel de carte — manuscris e şi cea pe care o avem dela dl Marţian. Se sfârşeşte cu «Slavă lui D-zău în troiţă. Sfârşit şi lui D-zău laudă«. Preţul cărţii patru mărieşi. Cartea e scrisă »de bine- voitoriu şi de obşte rugătoriu pentru toţi Eromonach Damaschin, dela Feldru, ot chilie, luna lui Septemvrie 24 zile*. Fiind singurul op de acest fel, din Ţara Năsăudului, îl repro- ducem aci în întregime.* 1 ') Date privitoare la istoria comunei Zagra, in »Arhiva Someşană« Nr. 9 (1928) p. 69. 2) Dr. Augustin Bunea: Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Nova- covici, p. 349. 3) Dr, Augustin Bunea; Op. cit. p. 350. 90 învăţătură pentru floarea darului Carele au dat D-zău la tot omul cel viu în lume, să ia seamă şî să înveţe dela neşte lemne nesâmţitoare şi fără de grai cumuşi arată darul său înaintea roadelor, că să împodobesc cu flori şi cu frunză, pomii şi alte lemne şi erbile. Cum înfloresc apoi după flori îşi dau şi rodul său după fel, de să hrănesc oamenii şi aceste stihii câte se află în lume şi cu câtus mai încărcate de toate, cu atâta-şi pleacă crengile mai jos, cât ajung şi copii de să hrănesc din poamele lor. Dar care pom n’are poame ridică crengile sus că nu-s’poame care să le îngreauieze şi nu ia nime nemică din trân- sele, că n’are ce lua. Aşa e omul neînvăţat, nu învaţă pe nime nemica, că nu şti, că n’a învăţat şi nu-l cearcă nime, că n’are ce învăţa dela el şi este ca un pom fără de roadă. Dar ce i bun? II tae şi’l aruncă în foc! Dar omul învătat este ca pomul încărcat de poame şi ajung crengile până la marginele pământului şi vâr- vurile străbat ceriurile. Adecă vestea lui cea bună să lăţeşte în lume şi milostenie întră înaintea lui D-zău. Deci omul carele vrea să fie de cinste înaintea lui D-zău şi a oamenilor întâi să înveţe a ruga şi cinsti pe D-zău, apoi a asculta de părinţii săi şi de învăţătorii sfintei biserici. Bărbaţii aşa învaţă muerile sale: cu cuvânt bun, cu hrană, cu îmbrăcăminte, — nu cu sudalmă şi cu rău, ci fiindu-i milă ca de trupul său precum s’au făgăduit la lucrul câmpului că vor fi amândoi un trup într’o dreptate, muerile plecându-se bărbaţilor săi şi făcând porunca lor, cum se pleacă biserica lui Hs — nu întorcând cuvântul lor înapoi şi pricinuind că dintr’acelea să porneşte scârba şi sfada, ci învătându-şi pe fii săi a cinsti pe părinţii săi şi pe oameni; până’s mici să nu ia de necăiri nemica, că apoi dacă să fac mai mari iau şi lucruri mai mari. Că ce învaţă omul la tinereţă moşteneşte la bătrâneţe. Să-i căsătorească de minori, să nu-şi apuce a spurca văşmântul bote- zului ; să nu margă la muierile altora. Să nu facă ruşine fetelor strâcându-le cinstea lor şi darul (botezului. Fetele să nu îmbie noaptea prin sat, puind pricină că merg să lucreze, că n’au lăsat D-zău noaptea de lucrat, ci o-au făcut de odihnă. Numai lupii, tâlharii, curvarii, furii, aceia îmblă noaptea că zâua să vede şi să tem a face rău. Iară cine va fi aşa destoinic de lucru şi nu să 91 va ajunge cât a lucrat zâua, sara după cină să-şi facă ruga cea către somn şi apoi să şadă în casa lui să lucreze: să îşi facă bucate şi să îşi grijască casa, să-şi spele şi gătindu-şi toate bine şi făcându-şi ruga cătră D-zău; de va avea vreme poate să se culce şi să se odihnească până în zâuă. Şi făcând aceste se va bucura dimineaţa că vor fi toate gata şi va fi de cinste înaintea lui D-zău şi a oamenilor şi va avea toate cele pentru hrana vieţii. Că somnul îngreuiază trupul şi mintea, dară sufletul creşte cu priveghierea şi mintea să luminează şi se rădică către D-zău. Deci preoţii, dascălii bisericii, se cade a învăţa pe norodul său, ca să-l poată feri de lupul cel hiclean, adecă de diavolul. Că D-zău va cere tot sufletul din mâna preotului să dea seamă, care de ce a perit pentru neînvăţătura preotului, au pentru neascultarea lui? De îl va fi învăţat preotul şi n’a ascultat de el, altul nu are a da seamă pentru cine este neascultători; iar de nu va fi învăţat pe norod preotul, va cere Domnul Hs. cu străjnicie sufletul cel perit. Antihrist (lacună in text) şi îi va sili să se’nchine lui. Şi de nu va vre să se închine lui îi va munci până ce îi va omorî. Şi dacă va îmbla Antihrist cu Jâdovii, toată lumea amăjind oamenii, apoi după aceasta se va întoarce la Ţărigrad, la curţile împărăteşti şi se va veseli cu Jâdovii. Că vor zăce oameni morţi pe uliţă de jele pentru Jâdovi, care nu se vor închina lui Antihrist, cum stau snopii vara pe mirişti şi nu va rămâne nici un om viu în lume, care nu se va închina lui Antihrist. După aceasta va fi nevoie mare pe cei ce se vor închina lui Antihrist, precum scrie Ion Bogoslov la apocalips că se va pogorî Antihrist cu oaste din ceriu, ce se chiamă jâdoveşte »avadon« dară româneşte »pustiitoriu« şi are cheia fântânii fără- de-fundului şi va deschide fântâna fără-de-fundului şi va ^eşi din fântână fum gros ca dintr’un cuptoriu şi cu fumul vor eşi lăcuste cu capul de om şi cu părul ca la muieri şi supt aripile lor vor ave zale de fer şi mărsul lor va fi ca mersul cailor ce aleargă la războiu şi cu acea lance ce vor avea în coadele lor vor stâca pe oamenii acei vii, care s’au închinat lui Antihrist şi se vor munci în 6 luni pe pământ cu amară durere, cât nici nu vor fi vii nici 92 morţi, cât’or huli pe D-zău. Răspuns le va fi cuvântul ce grăieşte sfântul Ioan Bogoslovul de grăieşte de dânsa: »0! ticăloasă cetate a Vavilonului cea mare, întru carele se vinde multe feluri de ne- goaţă, unde’s iubitorii tăi? Acum întru dânsa nu se aude sunet de moară, nice glas de mire, nici ţâmbuli, nice ceteri, nice să vând negoaţele, că nu trâbui nimărui nimică!« Că a grijî cineva de nevoia lui şi după aceasta va fi alta nevoaie şi mai mare. Că va veni un înger cu o carte mare tremisă dela D-zău şi o a citi înaintea lui Antihrist: »Să şti Sătană că s’a apropiat sfârşitul îm- părăţiei tale şi vei fi dator muncilor, cu toţi câţi au învăţat în urma ta«. Iară el va pune nările lui la ţărmurele mării să borască din trânsul toată sălbătăcia şi răutate şi nu va pute. Atuncea îl vor lega îngerii cu lanţuri de foc şi’l vor răsturna în fundul iadului şi după aceasta vor veni din ceriu îngeri de foc şi în coadele cailor vor avea suliţe şi cu acele suliţe vor junghia pe toţi ce au îmbiat în urma lui Antihrist. Şi nu va rămâne nice un om viu în lume şi vor sta dobitoacele la câmp, la mirişti şi vor rage de se va auzi glasul lor până la ceriu, vestind că nu este nice un om viu în lume şi vor muri de jele. După aceasta s’au sfârşit lucrurile lui Antihrist. De aice se începe ziua înfricoşatului judeţ Cum scrie la o carte ce se chiamă «Amartolon sotirie« gre- ceşte, iar româneşte să chiamă «Mântuire păcătoşâlor«, că înaintea judeţului au a fi şapte semne. Că vor veni şepte îngeri cu şepte năstrăpii şi le vor vărsa în lume; unul o va vărsa în soare şi se va întuneca o parte din soare; unul o va vărsa în lună şi se va întuneca o parte din lună; unul o va vărsa în văzduh şi vor muri toate păsările văzduhului; unul o va turna în pustiu şi vor muri toate fiarele pustiului; unul o va turna în mare şi vor muri toţi peşti mării că se va înălţa apa mării mai presus cu 15 coţi decât munţii, apoi a treia zi va scăde şi se va aşeza în fundul pământului şi vor rămâne peştii fără de apă şi vor ţâpa peştii cei mari, chiţii, şi se va auzi glasul lor până la ceriu şi vor muri toţi că nu vor avea apă şi nu va rămâne nemică viu în lume. După aceasta va veni un înger cu o trâmbiţă de aur şi aşe va trâmbiţa de înfricoşat cât se va cutremura ceriul şi pământul şi se va lovi munte de munte şi deal de deal şi vor căde turnurile şi zâdurile şi se va face tot pământul un şăs, ca o masă întinsă şi va acoperi toate trupurile cele moarte. După aceasta va trâmbiţa îngerul a doua oară şi va da pământul ţărină din trânsul. Şi va trâmbiţa a treia oară şi se vor închega trupurile pe pământ. Şi va trâmbiţa a patra oară şi se vor pune vine şi peliţă peste oasă. Şi va trâmbiţa a cincea oară şi vor veni mulţâme de pasări din ceriu şi vor sălăşlui spre trupurile acele moarte. Şi va trâmbiţa a şesa oară şi se va scula tot trupul viu pe picioarele sale cu pielea goală cum a născut din pântecele maică-sa. Şi unii vor fi luminaţi ca soarele, alţii vor fi negri ca diavolul, cum le-a fost fapta aşa Ie va fi faţa şi tot slove scrise vor ave pe fruntea lor: la cei buni de aur, la cei răi de păcură; cine ce bunătate a avut va fi pe fruntea lui. Şi va trâmbiţa a şeptea oară şi vor veni mulţime de îngeri din ceruri şi vor sta subt ceriu cât nu se va vide ceriu de îngeri şi pământul de oameni cât de ai arunca un ou n’ar căde jos de mulţimea oamenilor din marjine în marjine. Şi vor fi îngerii cei dela răsărit ca auru cei de la apus ca arjintul, cei de la amiazăzi ca arama, cei dela miezul nopţii ca cusătoriul. Şi va veni cetatea Ierusalimului, Sionului-nou, care o-au zâdit Domnul pentru Is. Hs. după venirea cea trupească a sfinţiei-sale în lume şi va sta de trei sute de coţi de sus dela pământ şi zâdurile ei vor fi de trei sute de coţi de înalte şi va fi o sângură de lamură de aur şi va avea 12 porţi şi toate vor fi dintru mărgăritare şi petri scumpe şi vor da rază ca alt soare şi vor fi trei la răsărit, trei la apus, trei la amiazăzi, trei la miază noapte şi vor fi împodobite cu trâmbiţă de aur şi cu înjeri cu părul de aur şi se vor găti scaunele cele de judecată. Şi se vor deschide porţile intru carele vor fi scrise nu- mele oamenilor celor vii şi vor veni visteriile întru carele vor fi veşmintele cu carele va îmbrăca Domnul pe oamenii cei buni şi vor sta toţi aşteptând să vază pe judecătoriul venind. Şi vor sta Turci, mare măestrie având şi Jidovi vor sta să vadă cine a venit să judece. Atunce’a veni crucea Domnului din ceriu atâta de pro- slăvită cât s’-a’păre că va aprinde văzduhul cu lumină şi va sta deasupra porţî cetăţi, iară Turcii ş-’or perde mândria lor văzând cinstita cruce, iară Jidovii dacă’or vide sfânta cruce’or zâce: »OI Amar nouă! Că rău semn se arată nouă astăzi! Acela i semnul râsticnitului Is! Acela de va veni să judece amar ne-’a fi nouă! Că nu numai lui i-am făcut rău, ci şi ucenicilor lui multe răutăţi le-am făcut! Dar acela fiind om cum va veni să judece ca un D-zău? Încă bine ar fi de ar veni, că de nu la-m vedi ca pe un mincinos!« Atuncea va veni Domnul nostru Is. Hs. pe nouri de aur cumus cucurbăii ceriului şi va şede în scaunul cel de judecată şi se vor ruşâna Jidovii şi toţi ereticii şi ş’-or bate feţele sale pentruce ş’-au trecut viaţa în deşărt. Atunce vor strâga Jâdovii: »0! Moisei unde eşti? Vină şi ne ajută noao! Au doară şi tu te-ai înşălat ca şi noi? Că ai zâs că cine ar mărturisi de alt D-zău cu petri sâ-1 ucidem! Şi acum au venit alt D-zău să judece!« Atuncea va veni Moisei cu faţa proslăvită ca fuljerul şi va zice câtră dânşii: »Dar nu v’am spus că va răsări o ste din lacov şi se va scula un om din Israil! Acela va mântui pe norodul său de păcate sale! Pe acela să-l ascultaţi!« Ei vor zice: »Nu nei spus că este D-zău ce de un om ne-ai arătat!« Moisei va zâce cătră dânşii: »Om l’am numit pentru întruparea, dară D-zău adevărat este!« Atunce vor striga Jâdovii: »D-zăul legii vechi unde eşti? Vină şi ne ajută nouăl* O frică şi cutremur că va veni tatul nevăzut, că se vor clăti puteri cereşti cu mii de mii şi întunerice de arhanjeli şi înjeri purtându-i heruvimi şi cântând serafimii şi va şede în scaunul cel de judecată alăturea cu fiul său. Atunci vor zâce Jâdovii: »D-zăul legii vechi ajută-ne nouă şi ne scoate din mâna acestui judecătoriu că bine am îngăduit lui Moisei făcând poruncile legii vechi!« Atunce va zâce tatul nevăzut cătră dânşî: »Doară au nu v’am trimis cătră voi proroci şi apostoli mărturisâtori? Şi n-aţi crezut şi cu petri i-aţi ucis? Şi mai pe urmă pe fiul meu v’am trimis şi multe minuni a făcut: bolnavii v’au tămăduit, morţi a înviet şi voi n’aţi crezut şi cu rea moarte l’aţi omorât! Că eu cu fiiul una sunt! Au doară şi acum voiţi să mă despărţiţi de fiul meu? Că fiul este întru tatul şi tatul întru fiul!« Şi vor cânta înjerii »Impărate ceresc mângăitoriule, duhul cel adevărat vină şi te sălăşluieşte întru noi!« Şi va veni duhul sfânt în chip de po- rumb şi va sta deasupra crucii şi va pogorâ şi va şăde alăturea cu tatul şi cu fiiul şi’or fi trei D-zăi asemenea cu chip şi cu fiinţă. După aceasta se va uita D-zău la ceriu şi se va pogorî o lumină albă din ceriu şi îi va înconjura şi se vor face tustrei unul şi va şede judecătoriu. Şi se va uita D-zău la ceriu şi va peri ceriul de faţa lui D-zău, şi se va uita la pământ şi va peri şi pământul de faţa lui D-zău şi nici va fi ceriu, nice pământ şi oamenii vor sta în văzduh fără ceriu, fără pământ şi oamenii vor sta în văzduh iară înjerii vor tremura ca varga că nu vor şti ce este voia lui D-zău. După aceasta se va uita D-zău la ceriu şi se va face ceriu nou şi se va uita la pământ şi se va face pământ nou şi după aceasta va fi judecată. Că va striga D-zău pe aleşii săi şi va zice: »Veniţi blagosloviţii mei de moşteniţi împărăţie care-i gătită vouă de la început!« Şi va veni mai înainte Maica Precista şi se va închina Domnului şi o va îmbrăca Domnul cu veşminte din visteriile cele împărăteşti, ca pe o împărăteasă şi maica sfiinţiei sale şi va intra în sfânta cetate înfrumusăţându-să şi vor cânta înjerii din ceriu «Mărire ei«. Şi vor venii prorocii strălucind din castelele ceriului şi vor avea cununi de stele pe capul lor şi slove de aur scrise pe fruntea lor «Prorocii Domnului«. Şi îi va îmbrăca D-zău cu veşminte ca stelele şi vor întră în sfânta cetate şi vor cânta ingerii întru bucuria lor. Şi vor veni sfinţii apostoli cu faţa mai luminată cu şepte părţi decât soarele şi pe capetele lor cununi de aur şi slove de aur scrise pe fruntea lor: «Apostolii domnului« ! Şi îi va îmbrăca D-zău cu veşminte întraurite, mai luminate cu şapte părţi decât soarele şi vor întră în sfânta cetate şi vor cânta îngerii întru bucuria lor. Şi vor veni sfinţii mucenici cu faţa ca fulgerul şi pe capetele lor cununi de fulger şi slove de fulger scrise pe fruntea lor: «Mu- cenicii domnului*! Şi îi va îmbrăca domnul cu veşminte roşii ca fulgerul şi vor întră în sfânta cetate şi vor cânta îngerii întru bucuria lor. Şi vor veni arhireii, vlădicii cu faţa luminată şi cu mitrele de aur pe capetele lor şi slove de aur scrise pe fruntea lor: «Arhiereii Domnului«! Şi îi va îmbrăca D-zău cu veşminte împestrite cu petrii scumpe şi vor întră în sfânta cetate şi vor cânta îngerii întru bucuria lor. Şi f vor veni cuvioşii, vietorii pus- tiului, cu faţa ca omătul şi cununi albe pe capul lor şi slove scrise pe faţa lor: «Cuvioşii Domnului*! Şi vor întră în sfânta cetate şi vor cânta îngerii întru bucuria lor. Şi vor veni ceiace au păzit patul nespurcat şi vor fi cu faţa ca crinul şi pe capetele lor cununi de crin şi slove de aur scrise pe fruntea lor: «Curaţii Domnului*! u Şi îi va îmbrăca Domnul cu haine ca crinul şi vor întră în sfânta cetate şi vor cânta îngerii întru bucuria lor. Şi vor veni cei ce s’au curăţat de păcatele lor cu pocăinţă şi cu lacrimi şi va fi faţa lor ca lâna albă şi rumeni şi cununi de crin albu pe capetele lor şi slove de aur scrise pe fruntea lor: »Derepţii Domnului«. Şi îi va îmbrăca Domnul cu veşminte albe ca zăpada şi vor întră în sfânta cetate şi vor cânta îngerii întru bucuria lor. Şi să sfârşâră săboa- rele drepţilor, iară păcătoşi vor sta pe faţa pământului ca năsipul mării mulţime nenumărată, bătăndu-şi feţele sale, văzând danţurile drepţilor, pentrucă vor fi negrii ca diavolii şi toate slove de păcură scrise pe fruntea lor, cine ce răutate au avut. Curvarii vor fi unşi cu smoală şi cu sânge ş’or puţi a spurcăciunea curvăriei. Tâlharii cu ochii zvăpăieţi ca diavolii şi cu coade de marhă ţiind în mânele lor şi slove scrise pe fruntea lor »Tâlharii« ! Şi faţa lor ca ţârna pământului. Mânioşi le vor ieşi scântei din ochi şi vor arde pe dânşii. Mincinoşii, le-a spânzura limba din gură de un cot şi-or muşca unul pe altul cu gura ca cânii; faţa lor ca iarba pământului (va fi). Făţarnicii ’or fi cu două obraze: de o lăture de om şi de o lăture de câne. Leneşilor le-a şede lenea după cap ca un cocostârc. Şi vor sta ereticii şi Jidovii negrii şi urîţi ca diavolii. Lacomilor le vor fi lipitori legate de pelea lor şi Ie vor be sângele lor şi picioa- rele lor umflate şi puhabe şi faţa ca fumul şi la fieşi de care va arăta slovele cele scrise răutatea lui. După aceasta vor începe îngerii a cânta şi se va înălţa cetate cu sfinţi la ceriu, că s’au închis porţile ei să nu vază drepţi perirea păcătoşilor să se scârbească că îm- părăţia cerului nu este scârbă, că scârba va rămâne cu păcătoşii. Că unii din sfinţi vor ave între păcătoşi fraţi, părinţi, fii, nepoţi, prieteni, soţi, atuncea vor plânge păcătoşii amar, lipsându-se de atâta bine şi văzându-şi perirea lor. Că va lua D-zău un toiag de fer şi va arunca pe faţa păcătoşilor şi se vor împărţi toţi tot cete, cine şi cu răutatea lor: curvarii chllini, furii chilini, mincinoşii chilini, făţarnicii chilini, la un loc de un fel. Şi va deschide iadul gura lui şi a ieşi din iad un râu de foc ca o mare clocotind şi va merge pe dinaintea scaunului judecătoriului şi vor vede păcătoşii perirea lor şi vor plânge cu amar şi n’a fi cine le ajuta. Şi vor veni înainte doi eretici Kirăpină şi Didină şi ereticii cei mari Diocletian şi Maxi- mian şi îi va întreba Domnul şi va zice cătră dânşii: »0 Procle- ţilor! De unde aţi învăţat a zice că mi-am adus trup din ceriu? Şi am numai o fiinţă şi aţi înşelat acest norod ce stă înainte şi l’aţi dat muncilor şi vor veni îngerii de foc cu lanţuri de foc şi îi vor lega de grumaz şi îi vor răsturna în marea cea de foc şi se vor auzi vaetele lor până la ceriu şi mai mare vaet va fi al lui Diocleţian că acela au fost ereticul cel mare. Şi vor lega pe toţi păcătoşii, vor răsturna în marea cea de foc şi mai pe urmă vor rămâne două soboarâ unul mai mic şi unul mai mare, iară cu chipul tot asemenea. Şi va veni soborul cel mai mic şi va sta înaintea Domnului şi va zâce: «Drepte judecător, de vreme ce ne-ai lipsit pe noi de lumea cea trecătoare, nu ne lipsi încăi de lumea aceasta vecinică, ce ne dă şi nouă ceva răpaos*! Domnul se va uita la dânşii şi pre dânşii nu se va pre mânie, dară pre părinţii lor se va mânie pentru ce n’au grăbit cu sfântul botez să-i fi botezat şi va zice Domnul cătră îngeri: «Aceştie sunt copii cei creştineşti care au murit nebotezaţi şi n’au apucat a lua sfântul botez. Dară nu să vor da muncilor pentrucă sânt din sânge creştinesc botezat. Duceţi-i la amiazăzi şi le daţi puţântel răpaos» ! Şi îi vor duce îngerii la amiazăzi şi le vor da puţântel răpaos. Iară mai pe urmă va rămâne un sobor foarte mare întru care vor fi împăraţi, domni, vlădici, bărbaţi, mueri şi se va uita Domnul la dânşii şi se va vide şi milostivindu-să supre dânşî mângăindu-se şi îi va lăsa aşe. Şi’or veni îngerii spre dânşî mângăindu-se şi îi va lăsa aşe. Şi’or veni îngerii spre dânşî şi îi vor lua dinapoi ca pe nişte dobitoace şi îi vor duce la munci. Dară se va pogorî din ceriu o Doamnă preaslăvită fecioară şi va căde înaintea jude- cătoriului şi va zâce: »Drepte judecătoriu! Pentru acest sobor mă rog să mi-l dăruieşti mie, că mult mi-au îngăduit mie cu milostenie, cătră săraci*! Atunce judecătorul i-l’a dărui şi sculându-se acea doamnă va alerga după dânşî şi va zâce către înjeri: «Priviţi faţa Părintelui şi a unuianăscut fiului său asupra acestui sobor că nu are a se munci*. Injerii vor zâce: «Ştim Doamna noastră că nimeni n’are îndrăzneală-cătră judecătoriuUca tine, că tu eşti milostenie, dară nouă ne caută a face porunca*! Doamna va zâce cătră înjeri: «M’am rugat pentru dânşî şi mi-au dăruit mie*! Atunce înjerii se vor întoarce cu dânşii înapoi şi vor sta înaintea judecătoriului şi va zâce cătră dânşî judecătoriul: «Iată pentru curviile şi fărăde- 7 legile voastre eram să vă dau muncilor, dară pentru milostenie voastră nu vă veţi munci, dară nici fa(a mia nu o veţi vide«! Şi va zâce judecătoriul către înjeri: »Duceţi-îi la amiază noapte şi le daţi un Ioc, nice să le fie bine, nice rău, şi cald şi frig, şi lumină şi întuneric cumu-i şi în lumea aceasta«. Atuncea va pecetlui Domnul gura iadului şi vor fi păcătoşii srânşî în iad, cumus trescominele cele de vie în teasc când se stoarce vinul şi lipiţi cu diavolii cu obrazul unii cu alţii că se vor munci împreună şi vermii ne- adormiţi îi vor mânca pe dântâi şi focul iadului i-a arde şi focul idului cu şapte părţi mai iute decât acesta foc de aice, că acesta ţâpă ca un şerpe în gura aceluia foc. Că acesta foc I’a făcut D-zău să ne încălzească, să ne hrănească, să ne lumineze, iară acela foc l’au făcut D-zău să muncească pe păcătoşi şi-i negru, nu luminează, şi tună cum tună tunul din ceriu, pentru groaza păcătoşâlor şi altă nu se va mai auzi numai: Vai! Vai! Oh! Oh!« şi vor fi păcătoşî în iad de înfocaţi cumui ferul Ia tâgeri înfocat şi sfârşât n’a mai fi şi’or pofti să moară şi n’or muri, ş’or pofti să se topească şi nu s’or topi şi sfârşât n’a mai fi. Şi va zâce Eremie proroc cătră Domnul: »Doamne când vor eşi beciznicii aceştia de aice?» Atunce va zâce Domnul: »De va fi cu putinţă să fi un munte de mac şi să ie o rândune un grăunţu de mac în gura ei şi să’l ducă la marginea lumii şi apoi la o mie sau la o sută de mii de ani ar socoti că s’ar sfârşi acel munte de mac, dară aceştia n’or mai ave sfârşit şi vor rămâne în veci de veci în muncă»! Şi Domnul se va înălţa cu cetatea şi va întră în ceriu, ca o visterie plină de sfinţi şi va eşi Domnul din cetate şi va fi în ceriu o biserică sânguriu de lamură de aur şi largul şi lungul ei cum ar fi o zvârlitură de pieatră în patru părţi şi cu înjeri cu părul de aur prin strane împodobită. Şi va întră Domnul cu sfinţii în sfânta biserică şi va sluji singur Domnul Is. Hs. leturghie şi va zăcea Domnul: «Blagoslovită-i împărăţia tatălui ş’a fiului ş’a sfântului duh!» Şi înjerii vor zâce: «Amin». Şi vor cânta în strane înjerii cei cu părul de aur, cât va pica dulceaţă în inima oamenilor celor sfinţi şi va lua D-zău sfânta evanghelie şi va începe a ceti: »Din început era cuvântul şi cu- vântul era la D-zău şi D-zău era cuvântul!« până în sfârşit. Iar Pavăl va lua apostolul şi va ceti: «Cuvântul cel dintâio Teofile ce au început D-zău a face şi a învăţa!» Şi va ceti tot până în sfârşit. Iar dacă v’a sfârşi Dzău sfânta leturghie, a cumineca pe toţi oamenii cei sfinţi ce’or fi în sfânta biserică, cu sfintele taine şi vor eşi din sfânta biserică, cu sfintele taine şi înaintea bisericii se vor vide mese întraurite şi pe mese blide de aur şi în blide poame, nu vor fi cumus poamele acestea putrezitoare, ce vor fi mană de veselie sufletească fără moarte şi vor sluji la mese înjeri cu părul de aur şi vor ave în mânile lor păhare de aur şi în păhară oarecare băutură sufletescă şi’or direge sfinţilor că’or şede cu Domnul la masă şi când or turna păharul în gură şi’l’or be li-s’a preface faţa şi vor fi ca neşte dumnezăi şi unii de mare bucurie nu vor pute sta în loc ce vor sălta jucând şi vor fi osebite mesele unele de altele: a arhiereilor chilini, a apostolilor chilini, a cuvioşilor chilini, a mucenicilor chilini, cine şi după deregătorie sa. Şi dupăce se va scula Domnul cu sfinţii dela masă, se va pogorî cu toţi sfinţii pe pământ şi vor zâce oamenii cătră Domnul: »Doamne dă-ne şi în lumea aceasta vecînică cum a fost şi în cea trecătoare lăcaşuri şi biserici întru cari să lăudăm numele tău«! atuncea s’a uita D-zău la ceriu mult ceas şi s’a pogorî din ceriu o lumină albă ca zăpada şi va sta pe faţa pământului mult ceas şi când s’a rădica lumină de pe faţa pământului Ia ceriu s’or vide pe pământ târguri, curţi, biserici, cerdace, uliţe, garduri, livezi, pomi întrauriţi şi tot îngrădit cu garduri de aur şi vor veni pasări din ceriu cu penele de aur şi acele fără de moarte şi se vor sălăşlui pre pomii adia şi vor cânta spre veselia oamenilor. Şi va împărţi D-zău lăcaşurile acele cui şi după vrednicia sa şi va trece omul ca fulgerul prin zâd şi nice se va strica zâdiul, nice se va vătăma trupul, nice se va cunoaşte de unde au trecut, acea putere va avea omul dela D-zău. Şi nice va fi noapte, nici s’a şti cându-i ceas, nice zi nice noapte, nice săptămână, nice lună, nice an fără tot lumină şi bucurie. Nice a fi osteneală sau lucru, nice foame, nice sete, nice trudă, că acelea toate se vor duce cu păcătoşii în iad, iar aicea bucurie şi veselie neîncetată în veci. Aceştia vor fi mirenii aceşti din lume care vor fi buni, ică se va schimba raiul aici în lumea aceasta şi va fi toată lumea raiu. Iară o seamă de sfinţi cumus călugării, apostolii, mucenicii, prorocii, împreună cu Domnul şi cu Maica Precistă, vor zbura la înălţâme nespusă şi mai înainte va zbura Maica Precistă, apoi Domnul cu sfinţii şi vor întră întru 7* împărăţia ceriului şi va zâce D-zău cătră sfinţi: »Iubiţii mei care v’aţi ostenit pentru împărăţia ceriului, iată plata voastră: împărăţia mia împărăţia voastră, Maica mea Maica voastră, înjerii mei cetăţenii voştrii şi Eu fratele vostru«‘ Şi va fi slobod omul întru împărăţia ceriului la tot binele dela nemica nu va fi oprit. Ca şi când ar merge omul la un bulciu într’un târg, dela nemica să nu fie oprit, sa ia fără bani de unde i-ar trăbui, măcar ce odoară sau scumpii, de nime să nu întrebe, iară întru împărăţia ceriului cu cât mai mult bine va fi, care nimeni nu poate să-l spue. Că nu poate nimeni de s’ar sui să-l vază cu ochii şi să se pogoare jos în lume nu-i cu putinţă să-l poată spune şi va petrece omul cu D-zău întru bucurie şi veselie în veci neîncetată, ca şi noi toţi să o dobândim cu ajutorul lui D-zău în vecii neîntrecuţi şi nesăvârşiţi, Amin. 2. „Şcoala Practică" (1882—1884) In 1867 pedagogul Vasile Petri1) a întemeiat împreună cu Cosma Anca şi cu Maxim Pop, o revistă pedagogică: »Magazinu pedagogicu«2). La sfârşitul primului an Vasile Petri se retrage şi după alţi doi ani revista dispare. După 13 ani dela dispariţia »Magazinului pedagogic« Vasile Petri întemeiază o altă revistă pedagogică »Şcola practică. Magazinu de lecţiuni şi materii pentru instrucţiunea primară*. Pe când «Magazinu pedagogicu* era o adevărată »enciclopedie pedagogică«, »Şcola practică* e întâi de toate o revistă de metodică a învăţământului primar. Articolele de altă natură sunt mult mai rare. Primul număr al revistei a apărut la 1 Aprilie 1882. Avea 32 pagini iar abonamentul pe un an costă »3 fl. plătiţi înainte«. E interesant de remarcat şi faptul că deşi redacţia era la Năsăud, se tipăria la Tipografia Arhidiecezană din Sibiu. S’a hotărît să editeze aceasta revistă3) » văzând*) că astăzi ') Sandu Manoliu: Un distins pedagog al Ardealului Vasile Petri, în «Icoana unei şcoli dintr’un colt de ţară românesc». ' 2) I. Naghiu: Periodice pedagogice ardelene, Magazinul pedagogicii 1867—1869 (în «România Nouă«). 3) Neurmărind scopuri filologice transcriem după ortografia de azi. 4) Vasile Petri: Invitare de prenumeraţiune, Şcola practică, aiiul I. 101 învăţătorii a trei milioane de Români din Austro-Ungaria nu mai au nici un organ de specialitatea lor, apunând una după alta amândouă foile pedagogice, cari mai apăreau în timpul din urmă: »Şcoala Română* şi »Foia Şcolastică* dela Blaj. La pagina 3 a aceluiaşi articol expune programul revistei. Va publica: 1. Lecţiuni practice din toate obiectele de învăţământ, exe- cutate deplin, sau numai schiţate. 2. Materii didactice, înfăţişând numai rezultatele instrucţiunei din şcoală. 3. Propuneri privitoare la promovarea cauzei şcolare peste tot. 4. Ştiri şcolare de interes practic. 5. Informaţiuni pentru învăţători la interpelaţiunile ce mi se vor face de către lectori în cauze şcolare şi personale. 6. Recensiuni de scrieri pedagogice. Dintre studiile de metodică, primul e »Plan de lecţiuni pentru şcoli elementare româneşti. întocmit pe treizeci de săptămâni de Vasile Petri*. Mai întâi sfătueşte pe învăţăror cum să-şi aranjeze programul de studii la o şcoală primară, şi face şi o schemă. Obiectele şi orele de învăţământ Obiectele Orele în bienii I II III 1 Religiunea cu istoria biblică şi bisericească 2 2 2 2 învăţământ intuitiv.......... 2 --- --- 3 Limba maternă inclusive caligrafia . . . 10 10 10 4 Computul şi geometria cu desemnul . . 4 4 5 5 Geografia, istoria şi constituţiunea . . . --- 2 3 6 Istoria naturală şi fizica........ ---■ 2 3 7 Cântul............... 1 1 1 8 Gimnastica.............. --- 1 1 Suma orelor pe săptămână . . . 19 22 25 înainte de a intra în planul însuşi al lecţiilor, enunţă câteva principii didactice şi metodice generale, cari în adevăr sunt o ple- doarie pentru învăţământul activ. 102 1. Învăţământul elementar peste tot, este a se preda astfel, ca scopul formal, adecă deşteptarea şi desvoltarea facultăţilor spiri- tuale, să nu se piardă nici un moment din vedere. 2. Spre acest scop învăţătorul se va nevoi cu tot deadinsul ca şcolarii să fie cu atenţiune la obiectul de predare, să-l pătrundă şi înţeleagă cum se cuvine. Învăţarea pur mecanică nu are loc nici chiar când ea se face pentru întărirea memoriei: şi aici se cere ca materia de de- prindere să fi atins de ajuns mintea şi inima şcolarilor. 3. Toată învăţătura ce se predă şcolarilor trebue să purceadă dela intuiţiunea obiectului de predare. 4. Odată învăţătura pătrunsă şi înţeleasă cum se cuvine de către şcolari, grija învăţătorului mai departe va fi, a o imprima durabil în spiritul şcolarilor prin deprindere suficientă şi a o aplica cu pricepere la cazuri din vieaţa practică. înţelegere, deprindere, apli- care—iată stadiile prin cari trebue să treacă orce învăţătură metodică. 5. Cu deosebire trebue a se urma astfel în şcoalele elemen- tare nedespărţite, unde este datoria învăţătorului a se îngriji ca, până ce dânsul se deprinde nemijlocit cu instruarea unuia din despărţăminte, celelalte să fie ocupate în tăcere cu lucruri de ale şcoalei. Şi ce ar fi mai potrivit pentru scopul acesta decât tocmai a deprinde şi aplica o materie tratată sau a prepara o lecţiune următoare*. Lecţiile lui Vasile Petri sunt rezultatul unei îndelungate expe- rienţe didactice. O altă serie de lecţii practice publică Vasile Mândreanu, profesor de limba latină şi română la şcoalele civile din Caran- sebeş — »Limba română în şcoalele elementare din bucăţi de cetire«. In afară de aceste lecţii, cari ţin până la ultimul tom, alternând cu alte articole, se mai găseşte un articol a lui Petre Dulfu despre «Azilul Elena Doamna» necrologul lui Alexandru Oavra, fost di- rector al preparandiei ort. rom. din Arad şi cavaler al ordinului Francisc losif, precum şi un număr destul de apreciabil de recenzii amănunţite. Profesorul Dr. Alexi (naturalist) face o recenziune foarte detailată (peste 30 de pagini) unui manual de ştiinţe natu- rale «Elemente de istoria naturală pentru şcoalele poporale* de Dr. Danul P. Barcianu, 103 Dintre cărţile pedagogice se insistă asupra câtorva pe cari azi le înseamnă pe răboj doar bibliografiile pedagogice — de ex. »Manual de educaţiune şi instrucţiune pentru învăţători, părinţi, educători« de M. Boeriu, absolvent al şcoalei normale superioare din Viena şi profesor. Partea I. Tipografia Academiei Române, Bucureşti, 1881, 245 p. Preţul 3 Lei. (Cartea e scrisă în spiritul pedagogului Dr. Dittes); »Curs teoretic şi practic de pedagogie şi metodologie« de Dimitrie Constantinescu, vechiu revizor şcolar la Slatina şi Craiova. 1882. Preţul 6 Lei (lucrare voluminoasă de 551 p.). In tomul 2, la pag. 192, se recenzează o traducere din Dante, făcută la 1883: » Dante Alighieri Divina Comedia. Infernulu Tra- ducţiune de pre originalu de Domna Maria P. Chitiu«. Cu portretul lui Dante după Oiotto. Textulu originalu, note şi notiţe din diferiţi comentatori. Craiova. La Samitca 1883. Pagine: VII şi 448. Preţul 6 Lei. Revista cuprinde şi dări de seamă foarte detailate despre şedinţele Academiei Române, informaţii statistice, şcolare, biseri- ceşti, etc. Literatura a fost însă mult mai neglijată decât în »Magazinu pedagogicu*. Proză literară ar fi doar două exemple de erori peda- gogice, în stilul scrierii lui Andreiu Mureşanu. Bucăţile se întitu- lează: »Prea puţină creştere* şi »Prea multă creştere* sunt scrise de Ioan Popea. In toate 3 tomurile, nu s’au publicat decât 3 poezii: Latina gintă de Vasile Alecsadri, Sărăcia, Fericirea şi Munca de G. Sion şi Cuvintele Coranului (după Zedlitz) tradusă de G. Coşbuc. Ultimile două le reproduc: Sărăcia, Fericirea şi Munca Intr’o colibioară, cu stuf acoperită Vieţuiau odată, nişte bieţi lemnari. Mulţumiţi în pace de a lor ursită, I Ei n’aveau nici gusturi, nici dorinţe mari. Isolaţi cu totul de lumea cea mare, Muncind împreună, pânea îşi scoteau. Nu doriau în viaţă altă desfătare Decât amida în care trăiau. t 104i Intr’o zi deodată, neagra sărăcie Brazde de durere pe frunte purtând Vine fără veste, rânjind ca stafia Şi in hohot mare, lumea blăstămând. Atunci Fericirea din colibă sboară Dar deodată iese Munca’n calea sa. Ş’o întreabă «Unde alergi surioară? De ce-i speriată feţişoara ta?« — «Caut să las, dragă, astă locuinţă: Veni Sărăcia şi de ea fug eu; Căci mă’nfiorează trista ei fiinţă, Când o văd în zdremţe, parcă’m vine rău«. — »Vin cu mine soro!« Munca atunci zise «Braţul meu cel tare, sper că va goni Astă ticăloasă fantasmă de aci, Şi lemnarii noştri se vor ferici». Munca în colibă întră şi îndată Sărăcia fuge, dinţii clănţănind; Iar Fericirea binecuvântată Îşi ia iarăşi locul, veselă domnind. (O. Sion) \ Coşbuc era în 1883 elev în clasa VII liceală. Publică în tomul II (1883) p. 373, traducerea din Zedlitz: Cuvintele Coranului ^ Cu mâna’nălţată pentru rugăciune Stă emirul Hassan şi se’nchină blând, Apoi jos in sală pe covor se pune Prânzul aşteptând. Un sclav cu mâncare îşi îndreaptă pasul Spre emir, d bietul într’un rău moment Tremură şi scapă peste emir vasul Pătându-i purpura mândrului vestmânt. Plin de spaimă sclavul în genunchi s’aruncă Şi cu ochii’n lacrimi, începe a striga: «Să ai parte Doamne d’a raiului luncă, Spre-a îmblânzi mânia din inima ta!» — «Eu nu port mânie« liniştit vorbeşte Hassan, iară sclavul: «Tu eşti virtuos, 1 Totuşi mult mai tare cerul răsplăteşte Pe acel ce iartă celui păcătos!» «Eu te iert». Aceste emirul; în fine Zice sclavul: «Totuşi în Coran cetim, 105 Cutncă răsplătirea răului prin bine Este cea mai sfântă virtute ce ştitn«. »Bine dar! acuma î-oţi dau libertate Ş’acest aur încă să te-ajutorezi: Legile divine de profet lăsate, N’aş vrea înc’odată să le violez«. (Traducere de Coşbuc stud. clasa Vil) 3. Literatură grănicerească necunoscută In revistele şi pilografiile vechi, editate pe vremuri în Năsăud, sau în alte orăşele ardelene, am găsit o serie de poezii eroice şi şcolar-didactice, scrise de grăniceri. Aceste reviste azi sunt aproape tot aşa de rare ca şi incunabulele franceze. Nefiind accesibile marelui public, extrag din ele poeziile vechilor grăniceri năsăudeni. Exem- plarele din cari copiez *) aceste poezii se găsesc în biblioteca «Muzeului Năsăudean*. lacob Mureşan (1812—1887), a scris cu prilejul festivităţii aşezării pietrii fundamentale a gimnaziului românesc din Braşov în prezenţa episcopului Andreiu Şaguna, în 17/29 Septemvrie 1851 poezia «Oraţiune*1) şi a declamat’o în genunchiu. Poezia a fost publicată în «Foaia pentru minte, inimă şi literatură* şi e repro- dusă în «lacob Mureşian 1812—1887. Album comemorativ de A. A. M.« Braşov, 1913, p. 77—79. Zeu! tată al luminii! genunchi plecaţi te-adoră, întinde braţ puternic, ajută opul sfânt Ierusalim ne fie, ferit de soarte amară Fântână luminării, nectar pe acest pământ! Ca bradu’n iarnă’n vară Tot verde subpăstrat Ca cedrii creasc’afară La culme inălţat! Al cerului părinte! vezi cum ne’nferecase Zevoarele ce’n lipsa de muză le-am purtat; Deci şterge acum osânda ee-am tras în orice plasă Căci peatra spre mărire’ţi în fund am aşezat. \ Fii corp de presusinţe La toţi ce jertfe pun, Că’a muzelor seminţe Fermecă glonţ de tun. >) Toate poeziile le transcriu cu ortografia de azi. I. N. 106 Pamasul, Eliconul, cu nouă muzi de-odată Re’nvie’n aste case, cu prezidele Feb: Urania ce sceptrul spre stele’l ţine, fată: Erato, ce descântă la amanţi, şi’s în efeb. Cu toate să lucreze La luptele zeieşti Frăţirea s’o păstreze Confraţilor fireşti! Şi Clio, ce prezide istoriei de ginte Cu Melpomene, tragic ce amă a tracta Şi Caliopen’ntoară ce luptele ferbinte Polimia ce jură: oratori voi forma: Euterpe lângă flaute, Terpsicore cu joc, Cu toate mâna’şi caute Soţite’n astă loc! Era profugă’n secoli făr’loc româna muză; Şi o! în ce palate era dedată a fi: Se conteni’n înguste cămări la rău expuse, Căci soartea mi-o tâmpise şi Demonul mi-o sluti! Ah Doamne! de sus este, Tot dar dintr’al tău sân, Egidea ei fireşte De rele, de unde vin! Fă Doamne ca să crească în râmi plecaţi de frunte, La culme să se’nalţe măreţi într’al său sbor: Cărunt îi fie veacul, nutrit de-a muzei lupte Pe fii, toţi nepoţii să’nalţe, al său popor. Virtutea creştinească, Credinţa viu sperând Şi caritate crească Din sânu-i înflorind. Tot Reguli fă să nască, Marc Tuliu propărinte, Din ăst') palat Fabricii, tot Codrii şi Valerii Şi patriei de razim şi tronului ferbinte: Dreptăţii jertfă vie sub iarnă ca şi’n veri. Azil pentru morminte Ferice cântător! I Aducere aminte j[ I In veci la jertfitor! O corpul presusinţei revarsă’n respletire Foloase însutite, ferindu-i de ori-ce nori ') In opul din care transcriem e: «Dea ăst«. 107 Trimite-le o Doamne! zecită fericire La toţi ce’n panteonul aceasta’s fundatori! Cu zelul Arhiereii Cu fapta cei păstori: Cu peana mişcând zeii Toţi primii luptători. Măriţi să fie’n secoli şi cari c’o peatră mică înalţe aste ziduri, altar pe cari jertfim, Ca fiii şi nepoţii, feriţi de jug, de frică, Să cânte: aste şcoale’s al nost Ierusalim! Uşoară să le fie Ţărâna în mormânt! Memoria le’nvie In veci pe acest pământ! O altă poezie, tot a fostului ziarist şi om de şcoală Iacob Mureşan, se’ntitulează »0 odă către Martiri*. A fost scrisă în 1860. A apărut în »Foaie pentru minte inimă şi literatură* de unde a trascris-o »A. A. M.« în volumul comemorativ »Iacob Mureşian 1812—1887*. Menţionez că în unele locuri mai fac şi câteva mo- dificări în transcriere. Fericite umbre cari odinioară Pie din viaţă aţi mers la mărire! Ştiţi voi că naţiunea pie vă adoară Pentru a noastre fapte mari şi suferire: Când pentru naţiune, patrie, dreptate Plini de zel şi amoare v’aţi luptat uşor Insă omenirea dată spre păcate V’a ucis prin chinuri martiri glorioşi! Ale voastre nume mari şi preţuite, Vor luci ca stele pe senin Uran Şi’n etern nestinse fi-vor neclătite Pân’va bate încă inima’n Roman: Consolarea voastră fi-va necurmată Când vedeţi c’a voastre fapte de eroi Şi-au ajuns dorirea cea de mult oftată Ce-aştepta româna ginte dela voi. Fi-ţi dară în pace, fi-ţi umbre ferice! Căci naţiunea voastră va orna altare, înaintea căror Românul va zice Pia’şi oraţiune pentru înălţare! Mormintele voastre fi-vor presărate Cu-ale suvenirej suave floricele 106 Vor luci ca stele în azur departe Şi’n etern vor plânge vergure pre ele Împletind coroane, toate’n mulţămită Vor aduce vouă ele şi nepoţii Căci martiri în lupte, la moarte cumplită Inocenţi ca mielul v’aţi supus cu toţii. Iar voi juni şi june, voi verguri române A lor suvenire necurmat având! Le-o păstraţi curată, nice să s’aline Duleele-amintire’n orice piept roman, Ştie zău Românul că pentru dreptate N’aţi fiori nice de mormânt, Deci numele voastre fi-vor lăudate Pân’va sta Românul încă pre pământ In revista »Magazinu pedagogicii, Organu pentru educatori, inveţiatori şi barbaţi de şcolă* care a apărut la Năsăud, în anii 1867, 1868 şi 1869, sub îngrijirea «pedagogilor* Vasile Petri (care s’a retras la sfârşitul anului 1867), Maxim Pop şi Cosma Anca, în afară de studiile de metodică, didactică, istoria pedagogiei, psiho- logie pedagogică, etc. au apărut şi câteva poezii cu caracter şcolar- pedagogic. Profesorul I. Papiu a publicat poezia »La începerea anului şcolastic* apărută îrt anul 1867, (p. 38—39). A fost scrisă cu ocazia împlinirii alor 4 ani dela întemaiarea liceului din Năsăud. E de remarcat caracterul mitologic al ei, ca şi la «Oraţiunea* lui Iacob Mureşian. Fraţi de-un sânge şi de o mamă Muzele din nou ne chiamă Cu sonora lor cântare La progres şi înălţare. Astăzi Roma cea bătrână Depe culmea Av.entină Varsă ton de armonie Peste’ntreaga Rorţiânje. Aventinul iar răsună Plin de gloria străbună Şi pamasul se făleşte . Că românul propăşeşte. ^ Fii Romei’ntro unire Cu un cuget şi-o simţire Toţi aleargă cu silinţă La a Minervei locuinţă. Timpi trecură cu furtune Peste-aceste ţări străbune Când a barbarilor gloată A înecat lumina toată. Insă tu brave române Nici sub gintele păgâne N’ai pierdut gloria străbună Şi-a strămoşilor cunună. Clio mama istoriei A născut şi României Mulţi eroi cu braţul tare î Ce-au păstrat faptele tale. Deci cu toţii într’o unire Fraţilor la propăşire Să reînvie Roma iară Peste-a lumii mari hotară. La vechea preparandie nâsăudeană, care a existat dela 1859 până la 1869 când s’a mutat Ia Gherla i) «Rugăciunea Domnului« se spunea în formă de poezie. Cine a versificat aceasta rugăciune ? N’am putut preciza. E publicată în «Magazinul pedagogic» pe anul 1867, p. 336, dar fără a se indica autorul. Tatăl nostru-a toţi Părinte Care’n ceruri locueşti Adorat de coruri sfinte Şi de cete îngereşti. Doamne fă să se sfinţească Şi’ntre noi numele tău. Toată lumea să cunoască Că eşti singur D-zeu. Vină-a ta împărăţie Sceptrul tău cel neînvins Să guverne cu tărie Universul necuprins. Tot aşa să se’ntocmească Precum vrei tu a o’ndrepta Pre pământ să se’nplinească Şi în ceruri voia ta. Pânea cea de toate zile Toate câte ne lipsesc Dă-mi şi cu îndestulire Varsă darul tău ceresc Multele noastre păcate Cu care te supărăm Iartă-ni-le Prea’ndurate Când pe tine te rugăm, Precum dăm şi noi iertare Celor ce ne grăiesc Când ne fac vre-o supărare Sau alt rău când voiesc. Nu ne duce’n ispitire Ci conduşi sub scutul Tău, Scoate-ne dela pieire Şi ne scapă de cel ră«. Tot în revista suscitată s’a publicat tot în 1867, fără indicaţia autorului, cunoscuta poezie bolintineană, celebră pe vremuri, ca poezie ce se declamă la ocazii festive: »Fata dela Cozia«* 2), care începe: »Pe o coastă verde, arde plină lună Armia lui Ţepeş printre brazi s’adilnă«. etc. In tomul II, al «Magazinului pedagogic» (1868) se găsesc mai multe poezii cu caracter religios, dintre cari reproduc două. Sunt scrise tot de profesorul Ion Papiu. Vameşul şi farizeul 1. Sună clopotul departe 2. Semn că-i timpul să s’adune In cetate şi lansat ( , [ j Toţi cu cugetul curat | Cât răsunetu-i străbate Mici şi mari la rugăciune Din colibi până’n palat Cel avut şi cel sărac ') Virgil Şotropa: Vechea preparandie nâsăudeană. Sandu Manoliu: încercări pentru readucerea prep. la Năsăud. 2) Pentru povestirea istorică: D. Casseli, Fecioara 'dela Atgeş. 3. Cură gioatele’n mulţime A adora pe Dumnezeu, Intre dânşii iacă vine Vameşul şi farizeu. 4. Ambii aceştia când intrară Colo’n locul adorat Farizeul plin de fală Tocma’n frunte s’a’ndesat. 5. Simulează pietate Şi’şi înalţă capul său Şi cumplit în pept se bate Oh! făţarnic farizeu. 6. «Mulţumescu-ţi Doamne Ţie Zice negrul ipocrit Că’s om drept de omenie Nimănui nu i-am greşit». 7. «Două zile’n săptămână Le postesc adevărat Şi’nplinesc legea divină Ce profeţii ne-au lăsat». 8. «Dau din toate a zecea parte Fac la bine necruţat Mă feresc de strâmbătate Dela lege nu m’abat«. 9. «Nu’s ca alţi oameni în lume Răpitor neînfrânat Sufletu-mi de’nşelăciune E neatins, e nepătat». 10. «Mulţumescu-ţi împărate Zice falsul farizeu Că’s curat fără păcate Din ales poporul tău». 11. «Sunt sumeţ şi-mi pare bine Că nu sunt din neam străin Nu sunt urgisit <^e tine Sau ca ăst vameş păgân». 1 12. Când aceste le grăieşte Ipocritul îngâmfat Şi cumplit se făţăreşte Că e drept şi neîntinat, 13. Atunci mâna sa spurcată Şi-o întinde nesfiit Şi cu degetul arată Pre vameşul umilit. 14. Pe când ăsta de departe Pleacă capul la pământ Liniştit în pept se bate Nerostind nici un cuvânt. 15. Nu cuteza să-şi înalţe Nice ochii cătră cer, Ci cu lacrime pe faţă Stoarse’n crâncene dureri. 16. Numai cugetu-şi ridică La cerescul Împărat Şi se roagă aşa cu frică «Doamne fii mie’ndurat«. 17. «Că din sânul mamii mele Tot în rele am umblat Şi’n păcate mari şi grele Sunt cu totul afundat«. 18. Adevăr, că mai ferice Decât cela renturnat Şi scriptura aşa zice, E un drept nedisputat. 19. Că tot cel ce se măreşte Şi’şi ridică capul său Cu timpul se umileşte Ca şi negrul farizeu. 20. Iară cel ce se umileşte Şi’şi înclină fruntea sa, Nici o iotă nu-şi scăreşte, J Şi cu timpul se va’nălţa. Tot în acest fel e şi poezia »Căderea omului* de acelaş autor, apărută în aceaşi revistă tom. II, p. 159, care însă n’o reproduc. Dar reproduc din acelaş autor »Psalmul 69«. \\\ Dumnezeule prea sfinte Spre ajutoriumi ia aminte Sârgueşte şi mi ajută Ruşinează şi înfruntă Pre cei ce ceară mereu Să piardă sufletul meu Cei ce-mi voesc rele mie In alor oarbă trufie Indărăpt se’ntoarcă iară Să-i cuprindă grea ocară. Ruşinaţi fie de tine Cei ce-mi zic bine, e bine, Ca cu atâta să le fie Mai deplină bucurie La toţi cei ce’n desfătare Cântă al Tău nume mare Şi să zică atunci tot omul Pururea mărite Domnul, Toţi ceice cu neclătire Iubesc a Ta mântuire iar eu’s sărac în lume Ea e bine şi fără bine Deci grăbeşte şi-mi ajută Dup’atâta’ndurare multă Că tu eşti Doamne ajutor Şi Tu eşti Mântuitor. Cel ce poţi a mă ajuta Doamne nu întârzia. !n «Calendarul pedagogicu pre anulu ordinariu 1885. Ur- matu de Almanahulu Reuniunei mariane» apărut la impremeria A. Todoran, în Gherla, la pag. 19—20, sunt câteva poezii prelucrate după autori germani de publicistul năsăudean Ion Macaveiu. S Prea iubitule părinte Spune-mi, căci te rog ferbinte Stelele pe cer ce sunt? O lumină neştiută ? Sau foc ce’n noaptea tăcută Lumineaz’al nost pământ? Stelele copilul meu Sunt ochii lui Dumnezeu Cari privesc cu mult’adoare t e 1 e 1 e (de Staub) I. .Sau sunt aur ce străluce? Căci alor lumină dulce O iubim şi o mărim. Sau acele stelişoare Sunt fereşti luminătoare? Spunem de ce le zărim? II. In a noastre inimioare! Dumnezeu vede de toate Ce lucrăm şi’n zi şi’n noapte. Copilul şi fringila (de Hermann Lohse) Merse în pădure micul Mihăilă, Mihail aluncia la tufiş fugi Ca din cuib să prindă o mică fringilă Vrând pe păsărică a o ghibui Dar fringila mică sbură pe furiş Când iacă în iarbă s’a împiedecat Şi cântând s’ascunse într’un des tufiş. Şi o bună trântă de pământ a dat. Micu Mihailă se văzu’nşelat Paserea pe-un arbor s’a fost aşezat Şi cânta ea dulce şi cânta cu dor >Bune Mihaile, dă-mi pace să sbor«. til Odihna de Dumineci (d. Fr. Biicker) Clopotele drag sună Din cel deal până’n cea vale E Duminecă... Păstorul Către turmă-şi face cale. Ah voios s’ar ruga dânsul In biserica creştinească Insă e silit să meargă Mica turmă să-şi păzească. Şi-auzând cum în biserică Ceilalţi creştiui se roagă Prinde-un miel, se odihneşte Şi cu el şi turma’ntreagă. PAGINI ev9evSX£'9£'9te'WS( SUPLIMENTARE Cucerirea Ardealului de către Unguri traducere după Q. Schmidt (1861) Iulian Marţian Difficilius est provincias obţinere, quam facere. L. Florus IV. 12. Ungurii menţionaţi in istorie ca naţiune, de prima dată cu certitudine pe timpul împăratului Theofil (829—842), îşi făcură apariţia cu sabia distrugătoare în orientul european1) şi deşi ei se desvoltară pe căi mai puţin obicinuite, plecară întru întâmpi- narea unui mare viitor în ţările dela Dunărea de mijloc, de o parte fiindcă învăţând dela cultura străină* 2) devenirâ europeni, dar mai cu seamă din cauza că tot ei, cei ce începură prin a aplica veci- nilor lovituri furioase, deveniseră cu timpul zid solid de apărare al acestui orient. Trecând la discuţiunea obiectului, pare aproape indiferent că ce i-a îndemnat pe Unguri să părăsească aşezările anterioare şi să îşi ridice mobilele lor corturi, întâiu în stepele extinse din vest de Nipru, progresând apoi până în apropierea Silistrei, lângă Dunăre3); să fi fost doar suprapopulata, ori, după informaţia ‘) Leo Gramtii. ed. Bonn. p. 231 şi Geor. Monachus de Michaele et Theodora c. 8. 2) G. Fejer Cod. dipl. t. I. p. 323 se face menţiunea diplomei regelui Ştefan cel sfânt în care se zice: »Nam unius linguae unique moris regnum imbecile et fragile est«. 3) Const. Porphir. de adm. imp. c. 37, 38 p. 168. 8 iU împăratului Constantin Porphyrogenitul — provenită probabil din izvoare slave1) — înaintarea popoarelor orientale şi adecă cea a Pecenegilor* 2), ori a altor popoare mânate de către irezisti- bilul instinct de migraţiune propriu popoarelor primitive lipsite de cultură3). Ungurii erau divişi după neamuri în triburi, precum este obi- ceiul nomazilor, în frunte cu căpetenii, luptând Ia bariera Dunării cu oştiri greceşti4), dar în curând se îndreptară împotriva regatului Morav5), apoi mersără în ajutorul Bizantinilor împotriva bulgarului Simeon6) ca mai târziu să se îndrepteze împotriva Francilor7). Dimpotrivă despre cucerirea Ardealului cum adecă a fost pusă la cale, citim la Anonymul notar al regelui Bela, care ca cel mai vechiu cronicar tot se mai bucură de oarecare trecere, următoarele detalii8): «Ştirile despre bunătăţile ţării celei din colo de pădure, unde stăpânea Gelou, un Român, pătrunseră la urechile lui Tuhutum9) şi el socoti să ia acea ţară în stăpânire pentru sine şi moştenitorii săi, dacă s’ar putea doar’cu permisiunea principelui Arpad. Şi astfel se întâmplă, şi descedenţii lui au stăpânit ţara cea dincolo de pădure, adecă Ardealul, până pe timpurile regelui Ştefan şi l-ar fi stăpânit şi mai îndelungat, dacă Gyla cel tânăr şi fiii săi Biwia şi Bucna ar fi acceptat creştinismul. Tuhutum a fost un bărbat cuminte şi trimise pe şiretul Ogmand ca să meargă în secret şi să vază calitatea ţării celei dincolo de pădure şi se afle că ce fel de oameni sunt locuitorii aceleia pentru de a-le declara războiu în cazul că ar fi admisibil. Căci Tuhutum dorea să îşi facă un nume şi să cucerească acest teritoriu. Astfel se strecoară deci tatăl Og- mand, spionul lui Tuhutum, ca o vulpe prin ţară în sus şi în jos, ■) Zeuss. Die Deutschen und ihre Nachbarstămme. Munchen 1837. 8. 2) Const. Porph. op. cit. c. 38. p. 168. 3) Cons. Porph. op. cit. c. 38, 39, 42. 4) Leo. Gramm. ed. Bonn p. 231. Georg. Monach. de Michael et Theod. c. 8. 5) Annal. Fuld. ad. ann. 892. 6) Const. Porphyr. op. cit. c. 39 51. Theophan. Cont. 6, 9. Leon. Tact. XVIII. § 43. Leo Gramm. p. 266. Annal. Hildes ad ann. 893. 7) Annal. Fuld. ad ann. 894. 8) Anonymus Belae regisnotarius, laSchwandtnerScriptoresrer. hung. 1.17. 9) Unul dintre cei şapte duci ai Ungurilor. 115 observând bunătatea şi fertilitatea aceleia să îndrăgi peste măsură de aceea, se şi înapoie în grabă la stăpânul său. Acestuia îi po- vesti apoi mult despre cele ce sunt de preferit în ţara aceasta; cum este udată de râuri măreţe, şi îi enumeră numele şi foloasele acelora pe rând, şi cum în nisipurile lor se găseşte aur, şi acest aur al ţării este cel mai excelent; cum se scoate sare din pământ şi cum curg izvoare de apă sărată, şi cum locuitorii acestei ţări sunt cei mai ticăloşi de pe suprafaţa pământului; căci sunt Români şi Slavi şi nu ar avea alte arme decât arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelou ar fi slab şi nu ar avea în jurul său ostaşi buni, şi cum nu ar putea rezista vitejiei Ungurilor, lăsându-se batjocoriţi de către Pe- cenegi şi Cumani. Auzindu-le Tuhutum acestea şi înţelegând că ţara ar fi bună, trimisă soli la Arpad ca să-i permită să treacă pădurea şi să lupte împotriva lui Gelou. Atunci Arpad lăudă pe Tuhutum si-1 încuviinţă să lupte cu Gelou. Aflându-le acestea Tuhutum dela solii săi, se pregăti şi trecu pădurea în spre răsărit, împotriva lui Gelou, ducele Românilor. Auzind Gelou despre so- sirea lui Tuhutum şi a Ungurilor îşi adună oastea şi plecă călare împotriva lor, pentru de a-i reţinea la trecătoarea Meseşului, dar Tuhutum trecu pădurea într’o singură zi şi se opri lângă râul Almaş şi oastea lui Gelou sta faţă în faţă cu el astfel că numai râul îi despărţea. Acolo voia Gelou să-i oprească cu arcaşii săi. In ziua proximă, încă înainte de amurg, Tuhutum împărţi armata sa în două jumătăţi şi una o trimise să treacă râul mai în sus şi să înceapă lupta. Şi fiindcă putură trece uşor ambe părţile intrară deodată în luptă, şi luptară cu violenţă, până ce au învins pe ostaşii lui Gelou şi au ucis pe mulţi dintre ei şi pe mai mulţi i-au prins. Vâzându-o aceasta ducele Gelou, o apucă la fugă, pentru de a-şi mântui viaţa şi grăbi înspre castrul său fortificat de lângă râul Someş. Dar Ungurii îl urmăriră şi-l uciseră lângă râul Căpuş. Văzând locuitorii ţării moartea domnului lor, întinseră de bună voie dreapta pentru pace şi aleseră pe Tuhutum tatăl lui Horea de domn al lor11 şi îi: jurară credinţă la locul care se numeşte Esculeu şi dela acel timp se numeşte acel loc Esculeu fiindcă acolo jurară. De aci înainte Tuhutum şi cu urmaşii săi stăpâniră ţara cu fericire şi cu pace până în zilele regelui Ştefan cel sânt*. Acestea le spune Anonymus, care pune evenimentul în se- 8 colul al IX-lea ai erei creştine în o epocă în care, precum se vede, era uşor să se marcheze cele două mari capitole ale istoriei Un- gurilor şi adecă: cucerirea Pannoniei, a ţării ungureşti principale, iar al doilea precizat prin cucerirea Ardealului şi legarea acestui adnex, fie chiar şi numai nominal, de teritoriul precedent. Datele acestea se bucurau de o credibilitate incontestabilă şi fără de seamăn neţărmurită în faţa forului criticei istorice un- gureşti, şi ori ce s’ar fi încumetat să obiecţioneze asupra acestora ştiinţa germană, acţiunea ei era suspiţionată că ar încerca să în- cătuşeze conştiinţa naţională ungurească. Dar noi nu suntem aplicaţi să atribuim acestei povestiri a lui Anonymus o valoare istorică mai mare decât ori cărui alt basm, a cărui credibilitate se poate dovedi. Să cercetăm deci alte cronici ungureşti, accesibile nouă, cari în ce priveşte conţinutul lor sunt mai puţin contestate şi sunt admise între izvoarele istorice, între cari eu număr pe cea a lui Simeon de Keza i,) pe cea originară din arhivul capitolului din Bratislava* 2), cronica de Buda3) şi în fine cronica lui Thuroczy4). Aş mai consulta în această materie încă şi cronica pictată de Viena precum şi pe cea numită Chronicon Dubnicense, dar acestea nu-mi stau la dispoziţiune, totuşi materialul înşiruit mai sus cred că va satisface scopului nostru pe deplin. In aceste cronici însă vom căuta în zădar numele lui Tu- hutum şi tot cu acelaş rezultat înregistrarea ştirei că el a fost cel ce a colaborat mai cu seamă la acţiunea legată de imigrarea un- gurească în Pannonia, prin care destinul îl încuviinţă să înfăptuiască podul de trecere şi bariera în ţara muntoasă a Ardealului. Dimpotrivă în toate cronicele acestea găsim menţiunea unei repeţite descălecări a Ungurilor în câmpiile Pannoniei şi identificarea lor puţin sim- patică cu Hunii, duşmanii păcii şi ai culturii, amintind de vremurile înfricoşatului flagel al lui D-zeu, Attilla5). ') Din aceasta cunosc ediţia Iui Horanyi tipărită în Viena la 1782 şi cea a lui Podraczky tipărită în Buda la 1838. 2) Aceasta cuprinde evenimentele cari se petrecură până la anul 1330i şi a publicat-o F. Tholdy la Buda în anul 1852. 1 3) Numită astfel fiindcă fu tipărită de prima dată în Buda la 1473. 4) Tipărită pentru prima dată fără indicaţiunea locului şi a anului, pro- babil în Veneţia înainte de 1485, iar a doua oară în Augsburg la 1488. 5) Despre origina Ungurilor dela Huni a se vedea la Pertz V. 121. VI 65, 98. VII 53. 117 Confundarea acestor două nume de popoare cu intenţia de a justifica că erezii distinşilor strămoşi hunici îşi ocupară moşte- nirea cuvenită în bază de drept, nu ne va duce în rătăcire, căci noi nu am încetat să credem prea mult în chestiuni istorice şi nici nu ne sfiim să fim înfieraţi ca »turbatores legis, regis et regni« de către Benko, care ne consideră de atari pe toţi aceia cari nu voim să credem în origina Ungurilor dela Huni. In afară de aceasta identificare mai găsim în cronicele un- gureşti încă următoarea ştire neprecizată dar conglăsuitoare despre cucerirea Ardealului prin Ungurii de sub stăpânirea mai multor căpetenii *). Se zice adecă că: »Gylas straşnicul şef al ordei a treia, găsi cu ocazia unei vânători în Ardeal un oraş mare, care a fost zidit pe vremuri vechi de către Romani, dar acum căzuse în ruină. Şi fiind el amator de antichităţi, începu să-l reclădească şi după Gylas mai vârtos decât după Romanul Iulius, se numi de aci înainte pe timp îndelungat acel oraş Alba-lulia«* 2). Dar în special cum au venit cei şapte căpitani ai Ungurilor în Ardeal de i-au dat provinciei aceşteia numele din prezent, despre aceasta citim următoarele3): » Plecând ungurii în decursul migraţiei lor celei mari din orient spre occident, dela oraşul Chiov din Rusia înainte, sosiră într’o regiune de unde erau multe păsări răpitoare încât din pricina acelora ei nu mai putură rămânea acolo; căci acele sburau de pe arbori ca muştele şi mâncau vitele şi caii lor. Era voinţa lui D-zău ca ei să treacă cât mai în grabă în Pannonia. Deci ei se ridicară şi trecură munţii timp de trei luni de zile şi ajunseră în fine în ţara vecină cu Pannonia, care astăzi se numeşte Erdel4) împotriva voinţei Pecenegilor şi a Cumanilor. Cum ei tăbărîră în ţara aceasta îşi împărţiră întreagă oştirea lor, de frica unui atac din partea popoarelor care locuiau jur împrejur, în şapte părţi şi instituiră în fruntea fiecărei parte căpitani şi sergenţi5) ') Chron. Poson. II. c. I. § 6. Chron. Buden. p. 41. I 2) Thwroz. II. 5. Bonfinius. Dec. I. lib. XI. p. 164. 3) Thwroz. Chronica Hungarorum, apud Schwandtner, scriptores I. 81. Keza. p. 67. cf. Schlozer. Kritische Sammlungen p. 170. 4) Numele vechiu unguresc al Ardealului. 5) decanos. 118 precum le era obiceiul. Şi fiecare parte de oaste număra 300 mii bărbaţi armaţi în afară de sergenţi cari erau în număr de 857 de înşi. Căci pecând eşiră pentru a doua oară din Scytia erau 216 mii de bărbaţi din cele 108 triburi, deci câte 2000 de armaţi, în afară de cei dela bagaje. Şi cei şapte căpitani instituiţi în fruntea singu- raticelor cete ridicară, în scopul pentru de a-şi apăra femeile, copii şi avutul lor, şapte cetăţi încunjurate cu şanţuri în cari ei răma- seră un timp oarecare şi din aceasta pricină s’a întâmplat că aceasta ţară a fost numită de către Germani »Siebenbiirgen« până în ziua de astăzi i). Al treilea căpitan Gylas, care descoperise Alba-lulia era şi tatăl unei fete foarte frumoase numite Sarolt pe care o luă Geyza de soţie«. Această ştire eu am numit-o insuficientă fiindcă din textul ei nu se evidenţiază momentele de valoare pentru noi şi nu ne bat la ochi, oare acel Gylas — făcând abstracţie dela celelalte per- soane cari se grupează în jurul acestui centru al tradiţiei — care ar fi doar’ a se numi mai corect Dewix * 2) atunci când a descoperit oraşul fondat de către Romani, era el stăpânul Ungur al Ardealului ? rămânând îndoielnic dacă cucerirea Ardealului s’a executat de către Unguri în forma la care face aluzie tradiţia? Observaţie inevitabilă: că acea regiune în care stăpânea acest Gylas nu este circumscrisă anume, cu toatecă izvoarele greceşti ştiu despre convertirea lui la biserica orientală 3) şi că numai la Keza se spune că Gylas a venit împreună cu ceilalţi în Pannonia şi că în fine a locuit în Erdewel4). Este cazul că aceasta observaţie să atragă atenţia noastră într’o măsură mai mare, din cauza că prin aceasta împrejurare suntem informaţi că o indicaţie din timpuri cu mult ulterioare îl stabileşte pe Gylas în Ardeal. Acestei idei i-a dat chiar şi Max. Budinger expresiune 5) în zilele noastre. După opinia sa îndemnul a pornit din numele oraşului, odinioară unguresc, Gyulafehervâr, şi ţinuta ostentativă a lui Katona, că aceasta numire ar proveni >) Thwroz. op. cit., II. I. Keza p. 67. Schlozer. Kritische Samml. p. 470- 2) Thietmar VIII. 3. Pertz. 11. 231. Dummler Pilg. 165. 3) Cedrenus: II. 328. 4) Erdeu — elu — trans silvam, aminteşte de arduus, româneşte Ardeal, qare ne îndeamnă să ne gândim la deal, în limba celtă tal. 5) Budinger. Oestereichische Geschichte. Leipzig 1858, 119 dela Oylast), care de altcum nu este mai puţin absurdă decât etimologia numelui oraşului francez Rheims dela Remus fratele lui Romulus susţinută de către Flodoard. De importanţă mai mare şi o forţă doveditoare neîndoielnică este circumstanţa scoasă în evidenţă de către Biidinger că cucerirea Ardealului de către Unguri pe vremea lui Gylas, este în potriva tuturor probabilităţilor istorice. Şi adecă: pentrucă Ardealul ca regiune muntoasă nu putea să aibă pentru Ungurii, de pe timpurile acelea, cari erau Ia un nivel foarte redus de cultură, decât o valoare cu totul neînsemnată; şi din pricina vecinătăţii Pecenegilor, despre cari scrie Constantin Por- phyrogenitul * 2), cu 50 de ani mai înainte, că goniţi din estul râului Volga de către Cazari şi Uzi se stabiliseră la început pe ambe malurile Niprului până la Dunăre 3 4) şi prin întâmplarea stranie că Ungurii se salvară în trei rânduri dinaintea lor 4) deveniră într’o măsură atât de mare groaza acestei naţiuni, încât împăiatul Con- stantin se putea provoca la o declaraţie directă a Ungurilor în care spuneau că ei nu mai vor nici când să mai aibă vre-o diver- genţă cu Pecenegii 5). Dacă vom lua în considerare ceeace accentuiază iarăş Bii- dinger, că provincia Pecenegilor, Oyla, în sud şi est era vecină cu Ungaria 6), că o parte a aceleia era în afară de orice îndoială în Muntenia şi că, după Constantin, în conformitate cu obicinuin- ţele nomazilor, ambele aceste popoare erau despărţite prin un teritoriu nelocuit în lăţime de patru zile de călătorie; numai pentru acel caz va mai rămânea un teritoriu în stăpânirea lui Gylas dacă vom accepta cele expuse de către Schlozer, că acel adese men- ţionat Gylas era un han al Pecenegilor, care îi stăpânea şi pe Românii din părţile muntoase ale Ardealului, şi care se apropiase de Ungurii, cari le purtau frica, prin a da în căsătorie pe fiica sa ducelui Ungur Geisa7). *) Hist. prim. Hung. duc. p. 403. 2) Const. Porph. op. cit. c. 749. ■’( 'I 3) Const. Porph. op. cit. c. 42. 4) Zeuss. op. cit. p. 749. 5) Const. Porph. op. cit. c. 8. 6) Const. Porph. op. cit. c. 37. 7) Thietmar. VIII. 3. 120 Opinia lui Biidinger, că el nu poate să admită existenţa unei stăpâniri pecenege extinse peste intreg Ardealul, nu este în contra- dicţie cu cele de mai sus; fiindcă el concede că Pecenegii făceau adese incursiuni pentru pradă în teritoarele cari nu erau proprie- tatea lor, unde, având în vedere de o parte ura pe care o nutreau Pecenegii împotriva Ungurilor, de altă parte frica pe care o purtau Ungurii de Pecenegi, nu se poate admite o dominaţiune a Ungu- rilor, pe acele vremuri. Dar înainte de a putea urmări firul roş, pe care ni-1 arată Schlozer în această chestiune, nu se vor sustrage atenţiei noastre unele date furnisate de către Anonymus, cu atât mai puţin, cu cât, pentru cazul că le-am omite, am cădea în suspiciunea că voim să încătuşăm adevărul istoric şi să-l aservim bunului nostru plac. întrucât adecă ar rămânea neatinsă şi necontestată afirmaţia că cele şapte căpetenii, în decursul migraţiei lor în Ungaria, au construit în Ardeal, în scopul ocrotirii femeilor şi copiilor lor şapte cetăţi de pământ, în cari ei înşiş au petrecut un timp oarecare, şi în bazele căror Ardealul a primit numele de »Siebenbiirgen«, s’ar putea admite că cucerirea s’a efectuit deodată cu imigrarea, cu atât mai vârtos cu cât nu s’ar putea presupune că Ungurii în faţa dificultăţilor cari se puteau prevedea cu ocazia încercării de a câştiga o ţară nouă, care au şi cucerit-o ulterior în Pannonia, şi-ar fi jertfit femeile şi copii lor prin aventura unei ocupaşi răz- boinice, ori să îi fi lăsat fără scut în fortificaţiile lor din Ardeal. Dar oastea menită spre apărarea acelora ar fi fost destinată să sprijinească suprapunerea elementului unguresc în aceasta pro- vincie, însă nu era în situaţia să poată satisface, fiindcă Ungurii obicinuiau să cucurească prin distrugere şi despopulare, in urma cărei puţinele resturi de femei şi copii putea uşor să dispară între eiJ). La o obiecţiune astfel formulată însă nu ne vom putea aştepta sub nici un raport, fiindcă noi suntem în situaţia să accentuăm cu toată energia că opinia despre migraţia Ungurilor prin Ardeal în Pannonia este11 în contradicţie cu celelalte izvoare istorice. Căci Ungurii, cari dupăce pierdură partea cea mai mare a avutului lor, jefuindu-li-se femeile şi copii se văzură necesitaţi să •) •) Diimmler. De Amulfo Francorum rege. p. 83. 121 îşi cucerească o nouă patrie, după ce Pecenegii aliaţi cu Bulgarii îi alungară din aşezările lor, conform mărturiei precise a lui Nestor i), ei trecură Carpaţii cari încunjoară nordul Pannoniei şi aceasta ştire devine mai credibilă dacă ne vom sprijini pe faptul că încă Pipin prefăcuse în deşert teritoriul dintre Dunăre şi Tisa unde a fost aşezarea principală a Avarilor* 2 3). Această devastare a fost atât de complectă încât nu rămase decât o populaţie foarte sporadică pe acel teritoriu şi campania Bavarezilor împotriva Moravilor din anii 898—901 a putut se ofere Ungurilor posibilitatea să se stabilească pentru toate timpurile între aceste resturi de Avari, ai căror înaintaşi au ştiut să opună rezistenţă celei mai viteze naţiuni a timpurilor acelora — Francilor2). Asupra celor relatate de către Thuroczy vom observa în fine că fiind evidentă întrebuinţarea de cronografii germane de către analiştii Unguri, bazmul lui Thuroczy despre cele şapte cetăţi, din pricina căror s’a numit Ardealul »Siebenbiirgen« nu prezinte decât un confuz ecou al celor nouă inele ale Avarilor4) distruse de către Franci, cari destinate pentru apărarea de terenuri plane, nu era cazul să se fi construit în Ardeal 5). Dar de observaţia că Săcuii,precum ne spune Engel 6) nu ar fi decât descendenţii resturilor de Unguri cari s’au salvat în munţii Ardealului dinaintea Pecenegilor — ceeace ar justifica cel puţin în parte idea despre cucerirea Ardealului de către Unguri — credem pentru tot cazul că nu va fi nevoie să fim nedumeriţi pe câtă vreme scrutători temeinici nu admit origina Săcuilor dela Unguri7). Dacă însă Ardealul nu a fost cucerit de către Unguri în decursul perioadei de imigrare; dacă Oylas socrul ducelui Ungur Oeisa însuş nu a fost Ungur; deci nu putu avea loc o supremaţie ungurească în Ardeal înainte de sfântul Ştefan, ce ne mai înpie- decă să acceptăm teoria că Ungurii s’au stabilit în Ardeal pe timpul sfântului Ştefan? cu atât mai vârtos că nu numai analele ungureşti. •) Nestor. 111. c. 9. 2) Annal. Fulden. ad ann. 898 şi Heriman Angiens. 901. " 3) Paulus Diaconus. II. 10. Gregor. de Tours. IV. 23. 4) Eginhardus. Annales ad ann. 796. 5) Sulzer. Geschichte des trans. Dacien. Wien 1781 I. 223. 6) I. C. Engel. Geschichte des. ung. Reichs Wien 1813. p. 61. 7) Zeuss. Die Deutschen und ihre Nachbarstămme. p. 756. 122 ci şi cele germane afirmă că acest rege distins prin numele de apostol în ţara sa, care se putea lăuda faţă de propriul său fiu că şi-a petrecut întreagă viaţa în o activitate necontenită, a biruit pe ducele Ardealului, l-a capturat şi ţara lui a convertit-o cu forţa la creştinism. Acestea ni-le spune mai specificat Bonfinius *). împotriva acestora observ — ceeace este mai îndepărtat de obiectul nostru — că istorici mai noui, faţă de botezul lui Oylas la Constantinopol şi cu consideraţie la presupusa activitate a epis- copului Hieroteupe, care l-a primit acolo * 2), sunt de părerea că intro- ducerea creştinismului cu forţa în Ardeal s’a restrâns la o acţiune de preschimbare a ritului oriental în cel catolic occidental; dar sunt constrâns să neg că ar fi avut loc o cucerire ungurească a Ardealului în sensul că s’ar fi introdus pe acele vremi elemente considerabile de populaţie ungurească în aceasta provincie. Căci oricât de prietenos s’ar fi manifestat raportul dintre Oylas şi Geiza potenţat prin legăturile de încuscrire, masa poporului nici la un caz nu împărtăşea acea dispoziţiune. De o parte pentru amintirea încă recentă a conflictelor din trecutul recent cu vecinii Pecenegi, iar de altă parte necesitatea care se impunea să fie faţă de aceştia în totdeauna cu precauţie, contribuiau să îi facă antipatici în faţa Ungurilor, pe câtă vreme locuitorii Pecenegi din Ardeal auzând despre campania connaţionalilor lor împotriva lui Wolodomir din Rusia se puteau gândi la noui întreprinderi împotriva Ungurilor. Există între naţiuni anumite sentimente instinctive, cari nici cultivate nu se pot preface în simpatii, şi anumite secrete pe cari le cunoaşte fiecare membru al acelora şi le ţine în secret până la ziua revelaţiei. Chiar şi regele Ştefan ştia să aprecieze raportul său cu periculoşii vecini, tot din acest punct de vedere, şi nu este exclus —precum ne informează Schlozer, din baze bine motivate3) — că a utilizat prietenia sa cu Wolodomir în scopul exterminării veci- nului periculos, pe care-1 distruseră în parte Ruşii departe în nord- est. Religiunea forma, ca de atâtea ori în timpurile cari urmară cu o cultură mai înaltă^ şi ca şi în timpurile noastre, numai unul (iintre multele şi uşoarele pretexte, cari stau la dispoziţia scopului de *) Bonfinius. Rer. hung. Dec. II. 1. p. 209. 2) Cedrenus. II. 328. 3) Schlozer. Qeschichte der Deutschen in Siebenburgen. 212. cucerire cu ajutorul cărui să făcu Ardealul provincie ungureascăt), în care Ştefan călăuzit de o politică constructivă, ca un pendent al puternicului rege Carol al Francilor, cu sprijinul împăratului Otto al lll-lea * 2) şi a savantului pontifice Sylvestru 11, punându-şi persoana proprie pe primul plan, încearcă să execute opera de guvernament ridicând ţara cu încetul din cele mai înguste orizonturi ca să poată întră în seria statelor creştine catolice ale occidentului. Insă prin cucerirea Ardealului nu se înţelege că aceasta pro- vincie să fi primit cu o cale şi populaţie ungurească3). Regele decise să facă cunoscută poporului cultura euro- peană prin ademenirea de imigranţi în cantitate nelimitată, căror le concese apreciabile libertăţi, urmărind prin aceste măsuri un contact mai intim cu diverse popoare, în scopul pentru de-aşi asigura vetrele supuşilor săi şi tronul propriu; căci la dimpotrivă el ar fi comis o mare greşală dacă ar fi lăsat pe brutalii săi fii ai naturei în mijlocul vecinilor umiliţi. Din aceasta cauză citim numai atât că el se mulţumi să numească în scaunul de principe al Ardea- lului pe ruda sa apropiată Zoltan 4). Dacă vom arunca numai o privire repede asupra invaziilor cumane, cari au trecut în decursul proximelor secole peste aceste regiuni şi dacă ne vom da seamă că chiar Ardealul a fost obiectul atacurilor acestor incursiuni, până în momentul când arta şi adecă arhitectura a opus acestor nomazi nestatornici piedeci insurmon- tabile prin înfăptuirea de cetăţi, castele şi oraşe fortificate, dintre cari multe zac în prezent în ruină; vom ajunge la concluzia că chiar şi dacă vom admite că împreună cu Zoltan s’ar fi deplasat şi o bună pat te de element etnic unguresc în Ardeal, totuş acesta nu putea să fie în măsură apreciabilă, care şi-ar fi putut asuma cu o cale şi o anumită preponderenţă politică, ceeace nu s’a putut realiza decât pe timpuri ultorioare, mai paşnice cari ofereau o mai mare siguranţă la frontiera occidentală5). ') Ranzanus. p. 448. Ipsam Transilvaniam non modo coegit, ut suo pareret imperio, venim etiam subigi ex eo tempore voluit illis, qui in regnum Ungariae deinceps succederent. 2) Thietmar Chron. IV. 38. 3) Schlozer. op. cit. p. 212. 4) Thwroz. op. cit. II. c. 30. Locavit ibi proavum suum nomine Zoltan, qui postea haereditavit illas partes Transilvanicas et ideo vulgariter dici solet Erdely Zoltan. 5) Schlozer op. cit. p. 28. 124 Dar înainte de secolul al XH-lea elementele etnice ale popu- laţiei Ardealului nu se pot distinge cu preciziune. La acest loc trebue însă să observ în special că cu încer- carea de a data împărţirea administrativă a Ardealului în comitate, de pe timpul regelui Ştefan, s’ar afirma concomitent şi opinia sub- misiunei totale a Ardealului sub stăpânirea Ungurilor şi cu o cale şi expansiunea elementului etnic unguresc asupra întregului teri- toriu cucerit de către sfântul Ştefan, chiar din pricină fiindcă din anumită parte nu se admite, dar chiar nici nu se poate presupune, că străinii să fi putut fi numiţi în funcţii de conducere administra- tivă prin care măsură s’ar fi renunţat la strămutarea de populaţie ungurească pe teritoriul Ardealului; însă modul de argumentaţie pentru împărţirea Ardealului în comitate efectuită încă pe vremea sfântului Ştefan şi cuprinzând prezenţa unei cantităţi suficiente de populaţie ungurească în aceste comitate, cari cuprindeau supra- faţa ţării întregi, trebue considerată ca total eronată şi lipsită de simţul realităţii. Căci în anul 1322 pecând corniţele Târnavei in- tenţiona să atragă sub jurisdicţia comitatului său satele: Mălân- crav, Beşa, Criş, Uifalău, Roandela ş. a. staturile generale ale Ardealului afirmară că aceste sate au aparţinut de comitatul Albei încă pe vremea în care se zidea biserica din Alba-Iulia, deci în zilele sfântului Ştefan. Şi această afirmaţie pretindea să fie în afară de orice îndoială. Totuşi multe se pot afirma, dacă le acceptăm pecete afirmate cu toată cumpătarea şi modestia şi nu cerem dovezi! Mai de importanţă mi-se pare că Kemeny în studiul său despre colonizarea Săcuilor i) reprobă existenţa unei stăpâniri a Pecenegilor asupra întregului Ardeal, afirmată de către Pray, ca fiind cu totul eronată* 2). Numai imputarea ce ni-o am putea imagina că s’ar încumeta să o ridice cineva încercând de a perverti faptele în Scopuri pre- concepute, va cădea dela sine, dacă vom lua în considerare că din întreg contextul dovezilor lui Kemeny, ne izbeşte nu numai şovăirea, ci şi bizarul şi contradictorul afirmaţiilor sale. »Căci — se zice acolo — din jrfaptul că în secolul al XlV-lea îşi făcură apariţia în Ardeal singuratici Pecenegi, încă nu vom !) Kurz: Magazin II. 155. — I. 230, 238. 2) Kurz. Magazin II. 264. putea trage conclusia în consecinţă că Pecenegii să îi cucerit cu desăvârşire şi subjugat vreodată Ardealul«. Noi însă nu putem considera de identice conceptele de: »a subjuga« şi »a locui în întregime«, şi nu putem consimţi cu calmul provenitor din convigerea istorico-critică, cu cele expuse, ba nu ne putem da nici măcar consensul nostru la aparenţă ra- ţional! Şi aceasta o facem din următoarele motive: Intâiu, fiindcă pentru cazul corectitudineî concluziunilor lui Kemăny, nu este compatibilă afirmaţia că Pecenegii — despre cari Kemeny crede că erau chiar atât de rari în Ardeal — pentruce apar în diplomele anterioare ale regilor Ungariei ca un popor existent chiar înainte de secolul al XlV-lea? Acest fapt cunoscut din diplomele cari privesc relaţiile ardelene, exclude cu desăvârşire conceptul de fărime ale poporului Peceneg. Dealtminferi ar suna doar mai logic şi mai natural — făcând abstracţie dela toate diplomele — dacă vom admite just şi echi- tabil, că puţinii Pecenegi resfiraţi printre locuitorii Ardealului în secolul al XlV-lea, formau întocmai ultimele fărime ale unui popor, care nici când nu a urcat la vre-un nivel fizic ori moral mai su- perior scutit de valurile distrugătoare ale grandioaselor fui tune politice ce durau de secole; care să fi putut acţiona împotriva stabilirei altor naţiuni în ţară, dar care doar’ nici nu a încercat conservarea individualităţii sale naţionale, ci a urmat imperativul categoric dictat de către evoluţia naturală a circumstanţelor până la dispariţia finală, fără urmă, în un mediu străin şi urgisit. In faţa acestor circumstanţe, presupusa cucerire a Ardealului de către Unguri, care se afirmă a se fi efectuit cu ocazia imigrării acestora în Pannonia, va fi a se înregistra între acele chestiuni istorice de cari nu mai este nici o nevoie să fie discutate. Răs- punsul negativ în această materie ar fi urmat cu mult mai înainte, dacă s’ar fi putut valida axioma că în domeniul ştiinţei, unde nu e vorbă decât cjp pi^rul adevăr şi de nimic altceva, nu trompete patriotismului, cu foarte puţine excepţii, ceva mai mult decât un rol cu totul subordonat, pe câtă vreme, cu atât mai vârtos, vor fi a se lua în considerare, pe primul plan, adevărul şi dreptatea în aprecierea faptelor şi preciziunea în estimarea acelora şi a re- sonamentului implicat în ele. Un discurs memorabil Iosif Naghiu In ^Biblioteca Muzeului Năsăudean« printre cărţile din co- lecţia bibliofilului d. Iulian Marţian, membru onorific al Academiei Române, am găsit o carte franceză — aproape incunabul — apă- rută la Lyon, tipărită de «Thibaud Ancelin« »lmprimeur du Roy«. E pe 15 pagini — in octavo — şi conţine «Discours de ce qui s’est passe en Transylvanie, de l’union des Princes de Moldavye et Duce de Valachie, avec le Vuoivode, pour la deffence de la Chrettiente contre le Turc*. Acesta e titlul de pe copertă. Pe pagina 3, unde începe textul, găsim un alt titlu: »Discours des affaires de Transylvanie, coutenant ce qui s’est passe entre le Prince et quelque siens subiects«. Adică discursul rostit la Praga în 1595 de către delegatul ardelean despre cele petrecute după Unirea Transilvaniei, a Moldovei şi Valahiei împotriva Turcilor (24 Iunie 1595). Textul e într’o franceză destul de puţin acceptabilă celor cari cunosc numai limba franceză literară de azi. Pentru acest fapt şi fiindcă ediţia aceasta de peste 4 secole nu se poate găsi decât foarte anevoie, mi-am propus să traduc acest text. Dar numai traducerea fidelă a textului nu şi comentarii, fiindcă după părerea mea cunoaşterea izvoarelor istorice se poate face obiectiv numai dacă aceste se redau în toată nuditatea lor. Comentariile le face istoricul în tratate generale, sau în studii speciale, dar spre a putea face studii obiective are nevoie de izvoare cât mai puţin alterate. Ceeace publicăm, poate fi considerat drept un izvor pentru istoria glorioasă a epocei lui Mihaiu Viteazu. Sigismund Bathori, Principele Transilvaniei, fiul lui Cristiof, care era fratele lui Ştefan, regele Poloniei, hotărî să se unească cu împăratul în contra Turcilor. A convocai pe reprezentanţi la Alba-Iulia, unde le-a propus rezoluţia în ungureşte. Principii cerură 3 zile de răzgândire, dar el insistă că vrea să audă părerea fie- căruia chiar în acel moment. In acest timp, gărzile se apropie de castel. Erau Unguri, Români, Secui, Ţigani, Saşi. Aceştia îl arestează, fiindcă i-a dat Împăratului şi a renunţat la supunerea faţă de Turci. In urma acestei hotărîri, trimite pe vărul său Baltazar Bathori cu 8000 de Unguri şi Secui şi 2000 de cai, pentru a împiedeca tre- cerea alor 60.000 de Tătari şi porunceşte lui Oaşpar Kornis Gu- vernatorul fortăreţei din Hust să le’nchidă calea. După puţine zile vin alte scrisori lui Gaspar Kornis, semnate şi pecetluite de Prin- cipe, practicate de trădătorii Regatului. In acelaş timp individul Baltazar se retrage la Turda, 2 »licues« (o unitate de lungime) de Cluj şi raportează că ţara refuză să se supuie Turcilor şi că o emoţie de frică l-a făcut să se retragă. II roagă să-l anunţe despre ceiace va întreprinde. Principele îl cheamă la consiliu şi Cance- larul şi consilierii Francisc Rendy şi Gabriel Rendy, îl sfătuiră că dacă rezistă in rezoluţia sa, să se retragă din Ţară. Poate vedea şi el, că poporul mutilat l-ar face să fie trimis la Constantinopol. Principele intimidat urmează sfatul. In ziua următoare, însoţit de 40 de cai fără nici unul din garda sa, pleacă, iar ceilalţi ai Curţii presupuneau că merge la vânat sau la plimbare. înainte de a trece riviera de la Ompa (?) care spală marginea oraşului se opreşte şi se’ntoarce spre oraş arată desemnul oamenilor din trupă, le spune la ureche că el e hotărît să se retragă către împărat şi mai bine să-l pedepsească, decât să fie obligat să aţâţe pe Turci în contra Creştinilor. însoţitorii fără să li se dea alt ordin, se’ntorc în altă direcţie şi ajung noaptea la castelul din Ujvar. Principele nu co- munică întreprinderea lui Emeric Sixci, Guvernatorul castelului amintit şi Preşedintelejushţiei dela departamentul Mecredy. Merse la Ruwar, aproape de Sternburg, unde stătu 3 săptămâni. Individul Ştefan Bochay') care mai târziu îi deveni partizan pe lângă împărat, vine să-l întâlnească. II roagă să nu voiască a părăsi ţara, căci altfel nu va regăsi conjunctură asemănătoare. Vestea că Erinci- ■) Bocskai. pele s’a refugiat, a făcut să se convoace consiliul la Cluj. S’au adunat mulţi, pentru noutatea faptului. Domnul Baltazar Bathori a reţinut mercenarii pe cari i-a trimis vărul său sperând că prin fdrţă şi prin favoarea partizanilor cari îl sprijineau mult, credea că va face consiliul să nu-l mai considere ca privat ci ca principe. S’a înscăunat la Cluj, în Palatul Principelui, primi de la oamenii săi şi de la alţii onorurile şi titlurile obişnuite Principelui şi mulţimea ocupă Palatul princial. Saşii cari sunt partea cea mai puternică a statului au început îndată a vocifera şi a scandaliza. Albert Huit, judecătorul regal al Saxonilor (ceeace este o veche demnitate, care de demult depindea imediat de Regele Un- gariei şi care îi dă primul rang după Principe, era şeful deputaţilor şi a naţiunii săseşti) îl atacă verbal: »Domnule, acest loc nu Vă aparţine niciodată, noi voim să aflăm mai întâi unde e Principele nostru, iar dacă ne-am convinge că e chestiune de alegere, primul ram îmi aparţine în numele Saşilor. Vă rog deci să Vă gândiţi la ceiace întreprindeţi şi nu Vă expuneţi atât de mult, căci prin voinţa mea nu Veţi fi Principe, o zic în numele tuturor Sasilor«. In afară de aceasta mai sosiră scrisori dela Principe, trimise din Ruwar, adresate Saşilor. Le aducea la cunoştinţă situaţia în care se afla şi rezoluţia în care se arăta că Principele va reveni în Ţară, ceeace e obligat s’o facă şi că acolo vrea să trăiască şi să moară. Partizanii lui Baltazar Bathory, loan Issin, care s’a căsătorit cu mama susnumitului Baltazar, loan Schmiger şi Albert Hutter sunt delegaţi să meargă şi găsească pe Principe. Acesta nu voia să între în castel decât la Albert Hutter, care-l onora ca tată. De- putaţii îl aduseră la Cluj şi iată Principele restaurat, fără nici un resentiment al trecutului. Poporul nu se putea linişti şi acuza în public pe Baltazar Bathory şi tovarăşii săi de înşelăciune. Nu se vedeau decât jalbe şi ameninţări pe cari le acăţau pe porţi şi în piaţe. Baltazar şi ceilalţi ameninţaţi se plâng Principelui. Principele chiar atunci, luă măsuri de apărare şi publică ma- nifeste pentru viaţa semenilor şi jalbe în cari se vorbia despre trădare. Când au cunoscut cele spuse Baltazar şi ceilalţi despre răsculanţi, şi oamenii de bine şi-au bătut joc de resentimentele Principelui. Baltazar le spuse amicilor cu Principele se mulţumeşte de-a fi readus 129 în ţara sa şi laudă pe Dumnezău, că e la un loc aşa de bun. Nu voieşte de loc să-şi reamintească trecutul. Vreo 8 sau 9 zile trecură în pace, până când Issin Iamisch (care e Ioan Issim) făcu un banchet cu principalii nobili. Pe cel mai tare dela banchet, pe Francisc Rendy îl trimise la Baltazar Bathori!), ginerele său, cu misiunea de-ai face prizonieri. Fiindcă îi spuseră anumite lucruri, Baltazar îi răspunde că nu ştie nimic, că e mai bine văzut ca înainte şi că nu vrea numai să-i scoată din castel, dar îi va face să se culce în acelaş pat. Duminecă dimineaţa, Principele chemă pe Ştefan Lazar pe căpitanul gărzii sale şi pe Oaşpar Sibrich, căpitanul Ungurilor, le porunceşte să facă ce le va comanda, să facă prizonieri pe cei cari nu-l vreau şi să-i descopere ceiace au voit să facă. Comandă gărzilor să-l găsească şi să-l aducă în oraş, să aducă la cunoştinţa nobililor că vrea să meargă la mănăstirea din partea de jos a oraşului. Nobilii merseră la castel unul după altul pentru a-1 însoţi. Când ajungeau în sala de şedinţe, susnumiţii căpitani îi duse într’o cameră fără sgomot, unde Principele ordonase şi într’o jumă- tate de oră, făcură prizonieri pe 9 dintre ei de talia lui Alecsandru Rendy: Ion Issin, Gabriel Rendy, Gheorghe Litocarus, Ioan Forco, Baltazar Bathori, Francisc Rendy, Uvolgance Vovazince cancelier, Francisc Rendy şi Ion Bornemissa. Acest din urmă a fost mai înainte »Hat Uvan« şi mai înainte »Coran« trimis de complicii săi pentru a întârzia încercările creştinilor până când Tătarii se luptă cu turcii. Luni, dupăce Principele trimise încă înainte de masă, Prin- cipele trimise pe unul dintre aceia pe cari îi numim Boemi sau Egipteni, care aranjă chestiunea primilor 5, iar ceilalţi 4 mai fură reţinuţi ca prizonieri. In acest timp mama lui Baltazar Bathori, şi alui Ioan Issin, intrară la prima văduvă a fiului lor, şi-i ziseră: » Dumnezău să te păzească bunule Voevod, Tu a-i devenit Mare Principe, dar unde sunt servitorii tăi şi cuvintele pe cari le-ai făcut publice altădată«. Cancelarul şi Baltazar Bathori au fost conduşi la castelul dela Maros Uj Vâr, iar Francisc Rendy şi Ioan Bornemissa la Lattan, la 3 poşte de Cluj, unde au fost strangulaţi. Principele cercetând scrisorile lor, a descoperit că bătrânul Francisc Rendy ') Uneori e scris cu y, alteori cu i. II scriu tot aşa. 9 şi Baltazar Bathori erau de mult timp în tratative cu marele Prin- cipe, ca să pună pe susnumitul Baltazar în locul Principelui, arătându-i că tributul pe care-l plătea Porţii era aşa de mic, încât se putea plăti cu banii de argint pe cari îi poartă femeile la gât. Răspăr Cornisch, Guvernatorul din Hust, îl întrebă de ce a deschis drumul Tătarilor, pe baza cărui ordin a produs ultimele scrisori pe cari le-a primit dela Principe şi pe baza cărora comandantul a fost lăsat să treacă. La acestea Principele şi-a recunoscut fapta şi secretul şi prin aceasta a descoperit mijloacele pe cari le aveau aceştia spre a-1 distruge şi a-1 ruina. Amintitul Rirnisch, a raportat avantajul pe care suscitatul Baltazar şi unul dintre Francisc Rendy, urma să-l aibă dela Tătari. Tătarii nu i-au jefuit pe aceştia, fiindcă le-au adus omagii. Mobilele celor cari trebuiau prinşi au fost luate şi duse la Curte. Avea un vas de argint de 220 de »pesant« în afară de banii număraţi de Cancelar, apoi mobile preţioase, în greutatea alor 5 căruţe. Gaşpar Rendy avea 50.000 de ducaţi de argint şi 20.000 de taleri, iar Gheorghe Laticarus 30.000 de ducaţi. Cardinalul numit Bathori, alungat din patrie, s’a retras în Polonia şi a scris mai multe scrisori către Principe, ca inocent de aceste lucruri pentru cari nu e vinovat. Gheorghe Uvasch s’a otrăvit, Ioan Grandy s’a refugiat în Ungaria de Nord, la Sfântul Ragozi, unde a şi murit. Albert Henzi a fugit în lume, Calla Sa- lanzi a fost ucis de gărzile albastre ale Principelui, în castelul său din Bragnizra. A lăsat 50.000 de ducaţi, în afară de vase şi de alte mobile. Principele a lăsat văduvelor şi băieţilor câteva mijloace pentru a se’ntreţine, lăsându-le şi restul averii. Principele Valahiei, la Curtea sa din »Bon-Rorest *) la exemplul celui din Tran- silvania, a convocat pe boerii ţării sale. Dupăce mai întâi a ucis pe Turcii cari de mult jtimp ţineau şedinţe, a tăiat capul la 3. Avea de gardă 10.000 infanterişti şi 20.000 de călăreţi, călăreţul era plătit cu 5 taleri pe lună, iar soldatul fără cal cu 3 taleri. Totdeauna când ^ se luptau cu ciiieva 1-i se da câte un bou la 100 de soldaţi. Leafa li-se plătea înainte pe o lună şi totdeauna în prima zi a lunei. Dar toată această recoltă e a Principelui, care era mulţumit că făcuse bine, ceiace făcuse. <) Bucureşti. 131 Principele Transilvaniei a trimis pe Albert Rirali (Kirâly) ca şi comandant, iar la Principele Moldovei pe Andreiu Balfay, având pe aceşti 2 Principi în supunere. Au ars oraşul Silistra, dupăce au jefuit marile bogăţii. Castelul a rămas Turcilor, printr’o greşală a tunului. Au cuprins fortăreaţa lui Schmit, oraşul, în care au lăsat mii de Valahi şi Oraşul Orossig, care e un port foarte buh, a fost supus cu forţa. In magazinul marelui Nobil au găsit atâta miefe şi unt, cât nu se poate mânca de 8000 de Oameni într’un an. S’au stabilit în faţa »Tegvav«-ului, un loc tare pentru Nistru şi O barieră pentru Dunăre, crezând că vor împiedeca trecerea prirt Tevgav a Tătarilor. In timpul marilor geruri din acea iarnă, câţiva Valahi diri Transilvania au trecut în Tartaria pe ghiaţă, au aprins peste 1000 de sate, au tăiat o mulţime de Turci şi au adus peste 16.000 de cornute. Un cetăţean din Braşov a cumpărat 48 de boi, 42 de vaci şi 45 de vaci de un an, cu 100 de taleri. Caii s’au vândut la vreo 8—10—12 până în 20 de unguri. Tătarii şi Turcii au bătut de 3 ori pe Cazaci şi pe Transilvani. Au obligat câteva tătăroaice să-şi frigă copii şi să-i mănânce, pentru a-i face să aibă oroare de Ungaria şi prin legendă s’o transmită şi urmaşilor, ca să nu mai vie. #* BCU Cluj / Centra] University Library Cluj IU LI U MOISIL FIGURI GRĂNIŢEREŞTI NĂSĂUDENE Noi liberi pe voi v’arn făcut, Iar Tatăl din cer să vă aibă De-apururi sub sfântul său scut! George Coşbuc Tineretului grăniţeresc năsăudean pentru a-şi cunoaşte frumosul trecut, marii lui strămoşi şi luptele ce au purtat şi a-le urma faptele I I I Scrise in NĂSĂUD Capitala grăniţerismului năsăudean 19 3 0 Vicarul loan Marian 1796—1846 Omul înţelept nu-şi aruncă privirile în depărtări Pentru a afla, ce se găseşte aproape de el; Şi mâna lui nu o întinde la stele Pentru a aprinde lumină. Mirza Schaffy De aici din străvechiul Ţinut al Năsăudului pe care aşa de puţini îl cunosc, putem scoate multe şi minunate învăţături, cari şi astăzi pot servi, drept pilde, în cultura şi viaţa românească. Pe multe din aceste învăţăminte de aici, s’a clădit o falnică cultură naţională, care a ridicat foarte mult poporul nostru. Dar multe din aceste învăţăminte s’au părăsit, s’au uitat şi serii întregi de urmaşi au crezut, că trebue să imiteze lucruri de departe, străine de firea şi obiceiurile Românului. Chiar şi la începutul sutei a XlX-a erau timpuri grele în viaţa culturală a Românilor grăniţeri. Ce priveşte starea şcoalelor din întreg Ardealul, ea lăsa foarte mult de dorit. Intr’o carte nemţască, păstrată în biblioteca »Mu- zeului nâsăudeanc, întitulată »Ansiţhten von Siebenburgen« (Aspecte din Ardeal), din anul 1818, găsim câteva notiţe interesante rela- tive la Români, şi chiar la grănîţerii năsăudeni. Cităm: «Ardealul în 1818, cu 1 1/2 milion locuitori, este împărţit în trei naţiuni pri- vilegiate : Ungurii, Secuii şi Saşii, cari ţin de 4 confesiuni creştine, recunoscute legal şi cu drepturi egale, bucurându-se de toate drepturile şi privilegiile cetăţeneşti. Aceste confesiuni erau cea romano-catolică, reformată, evanghelică-luterană şi unitară. Afară de 136 aceste trei naţiuni mai sunt în ţară mulţi Armeni, Ţigani, Judei, Bulgari, Sârbi şi (mai pe urmă fireşte se aminteşte, că) cea mai mare parte a populaţiei sunt Valahii...« «Intre religiuni se află aici şi ritul oriental al grecilor uniţi şi neuniţi (grecii aceştia suntem noi Românii) şi Iudeii. Naţiunile şi religiunile din urmă se numesc tolerate (suferite)*1). Va se zică noi Românii, care formam partea cea mare a po- pulaţiei din Ardeal, eram numai toleraţi în ţara noastră de baştină, adânc înrădăcinaţi de mii de ani aici în pământul Daciei şi străinii, veniţi de pe alte meleaguri, cari se ziceau creştini, numai creşti- neşte nu tratau pe deaproapele lor, care eram noi Românii, — şi aceasta la începutul sutei a XlX-a. Tot în această carte citim în alt loc: »Nu putem avea nici cel puţin speranţa că se vor deschide şcoli bune la sate, fiindcă nu există nici un institut, nici o şcoală, unde să se formeze învăţă- tori şi nici un fond, din care să se poată plăti... şi învăţătorii ce se găsesc la şcoale, din cauza micii simbrii (salar), trebue să facă pe curierul (ştafeta), servitorul şi vizitiul preotului. Satele săseşti ar fi mai în stare să-şi ţină învăţători mai buni, dar de aceştia, fiindcă trebue să cânte şi în biserică, comunele se interesează mai mult de gâtul, decât de capul dascălului. Şcoalele medii (secun- dare) sunt slab organizate. Alegerea profesorilor, metoadele lor de învăţământ şi sirguinţa lor, cărţile de şcoală, principiile... toate ar trebui supuse unui control, unui examen mai sever. Liceul din Cluj (unguresc fireşte) are ca director întotdeauna pe fişpanul (pe prefectul comitatului), adică pe omul politic. Metoda în toate şcoalele este cea şcolastică*. priveşte pe Valahii uniţi ei au o bună şcoală (liceu) la Blaj...« »Şi în Năsăud este o bună şcoală, bine organizată (Militaer-Erziehungshaus) pentru copii grăniţe- rilor din al II-lea Regiment valah*. «Valahii neuniţi au şcoli numai în Braşov şi Sibiu (numai primare)*, — căci gimnaziul românesc lui ') După o statistică publicată în Siebenburgens geogr. topogr. u. statist. Lexikon de mareşalul Lenk v. Treuenfeld, Viena 1839. Voi. 111 pag. 171, la ar- ticolul Nationen, erau în Ardeal: 255.000 Unguri, 262.000 Secui, 237.000 Saşi, 1,169.000 Valahi, 60.000 Ţigani, 9000 Armeni, 7000 Ovrei, 500 Greci şi 200 Bulgari, ortodox din Braşov, înfiinţat dm iniţiativa şi prin stăruinţa 1 1 ' t r 1 137 George Bariţ şi a lui lacob Mureşian (amândoi uniţi — şi acest din urmă grăniţer năsăudean, — cari făcuseră gimnaziul, filosofia şi teologia în seminarul unit din Blaj) s’a înfiinţat numai în 1850. * Un noroc special am avut/rtoi grăniţerii năsăudeni, când împărăteasa Maria Terezia, în 1762, ne-a militarizat. Prin militari- zare am scăpat de multe greutăţi şi în multe privinţe am devenit mai liberi, cu multe drepturi şi respectaţi. Pe teritoriul Regimentului II grăniceresc năsăudean, îndată la înfiinţarea lui, s’au deschis şcoale poporale »naţionale« (primare), cu limba de propunere românească, în cele 44 comune grăniţereşti, iar învăţătorii se recrutau din absolvenţii şcoalei normale (primare) superioare din Năsăud. Găsim însă într’un tablou de conscripţii şi dări din 1750 că cele 23 de sate aparţinătoare la Protopopiatul Năsăudului aveau şcoale şi învăţători. Asemene şi într’un act din 1766, semnat de Episcopul Atanasie Rednic. Lefurile şi celelalte cheltuieli pentru hârtie, peniţe, cerneală şi alte utensilii, pe cari şcolarii le primeau gratuit, se plăteau dintr’un impozit plătit de grăniţeri. (Arhiva So- meşană Nr. 11 din 1929 pag. 2/3). Intre anii 1770—77 exista în Năsăud şi o şcoală latină-ger- mană, numită şcoală normală (Oberschule, adică primară supe- rioară), în care pe lângă religie, limba română şi latină se preda şi I. germană, apoi principii de morală şi datorinţe către Domn şi patrie. La 1784 se deschise — la porunca împăratului losif al Il-lea — şi un Institut militar (Militaer-Erziehungshaus) amintit mai sus. Amândouă aceste şcoale au stat în strânsă legătură şi s’au organizat mai bine *). In şcoalele aceste din Năsăud se creşteau nu numai viitori ofiţeri, ci şi funcţionari şi viitori învăţători pentru şcoalele naţionale. Dintre cei mai buni absolvenţi şi cu dispoziţii descăleşti, comanda Regimentului grăniţeresc trimitea pe unii să se perfecţioneze Ia şcoale1 pedagogice speciale. 1 Astfel în anul 1844 a fost trimis Florian Porcius, pe atunci învăţător în Rodna şi losif Georgiţă din Rebra, pe atunci învăţător •) V. Şotropa şi N. Drăgan: Istoria şcoalelor năsăudene, pag. 13 seg. Năsăud 1913. 138 în Monor, să urmeze »Şcoala principală preparandială Sf. Ana« din Viena. Trebue să mai amintim, că şcoalele dela Năsăud fiind unice pentru Românii din Nordul Ardealului, au ajuns în curând la mare renume şi au devenit în adevăr un însemnat focular de cultură pentru populaţia din această regiune, la care veniau mulţi copii şi din comitatele vecine cu Districtul militar al Năsăudului, chiar şi unguri şi nemţi. ♦ In timpul acesta, când şcoalele din Ardeal lăsau în general mult de dorit, apăru par’că ca un om trimis de Dumnezău, pentru ţinutul grăniţerilor năsăudeni: Ioati Marian. Acest luminat bărbat şi mare român, s’a născut în anul 1796 în comuna Zagra. Tatăl său, ţăran, a fost soldat grăniţer şi a luat parte în războaiele Austriacilor cu Francezii, de unde s’a înapoiat şchiop. Marian a urmat şcoala trivială1) din Tţlcin. cea formală» din Năsăud, apoi gimnaziul catolic din Bistriţă şi liceul românesc din Blaj, aici urmând filosofia şi fizica, după sistemul şcolar de atunci, precum şi teologia, apoi se şi hirotoni ca preot. La 1 Noemvrie 1819 fu numit profesor la gimnaziul din Blaj, funcţionând până la finele lui August 1821. Murind preotul din Zagra, la cererea sătenilor din satul său şi pentru a fi şi de ajutor părinţilor, părăsi profesura şi primi să fie preot în satul său natal. Aci păstori poporul aproape trei ani în mod admirabil (dela 1 Sep- temvrie 1821 până la finele lui August 1824). Dela 1 Noemvrie 1822 până în August 1824 fu şi catechet la şcoala normală din Năsăud, care funcţie o împlini cu toate greutăţile şi oboselile dru- mului, ce trebuia să facă în fiecare săptămână la Năsăud. In 1826 fu numit învăţător la şcoalele din Năsăud, părăsind atunci parohia sa, Zagra. Ca învăţător stărui să se deschidă, în 1827, şi clasa a IV, căci până atunci erau numai trei clase. ____________ i 1 i t r ii i) Şcoalele triviale — termin medieval — în care se învăţa citirea, scrierea şi calcularea, numire împrumutată dela şcoalele evului mediu la cari studiul gramaticei, dialecticei şi retoricei formau aşa numitul „trivium11. Ele aveau trei clase. Sub „şcoală normală“ sau „normă" se înţelege întotdeauna şcoală pri- mară cu patru clase. 139 Activitatea Iui Marian ca director şcolar şi vicar episcopesc. Şcoala lui Marian Marian, fiind un om de o cultură superioară, desvoltă o ac- tivitate deosebită pe terenul şcolar. El introduse în şcoala din Năsăud geografia, istoria universală şi ştiinţele fisico-naturale, care până atunci nu erau în program. In acelaş timp aplică şi o metodă raţională în predarea materiilor şi anume ca elevii să înţeleagă ce învaţă, înlăturând învăţarea de-a rostul. Iar obiectele ce se preda în limba germană li se explica şcolarilor şi în limba românească, pentru ca elevii să fie cât mai lămuriţi. Tot el a fost primul dascăl, care a introdus istoria patriei în clasa a IV-a. Pentru complectarea şi adâncirea studiilor sale pedagogice, Marian fu trimis cu cheltuiala regimentului, în anul 1830, la Lemberg, pentru a urma un curs special de pedagogie, timp de un an, de unde înapoindu-se la Năsăud, a aplicat noile metode cu mai mare rezultate ca în trecut i). In 1833 fu numit director peste toate şcoalele din Regimentul 1 de graniţă român, dela Orlat (Sibiu), în locul repausatului director Nicolae Feti, şi acesta de origine din graniţa Năsăudului. Şi la Orlat era o şcoală primară superioară (Oberschule) şi două şcoli/ triviale, la Haţeg şi la I/aida moş, şi alte zece şcoli săteşti (naţio- nale) pe teFitorîul Regimentului. Murind fostul director Istrate dela şcoalele din Năsăud şi tot în acelaş timp fiind şi vicariul episcopesc al Rodnei, Ioan Nemeş, numit canonic la episcopia Blajului, Marian fu chemat şi numit director al şcoalelor din Năsăud şi totodată administrator vicarial şi mai apoi vicar deplin al districtului militar al Năsăudului şi asesor al Sf. consistor episcopesc, cu decretul Nr. 24/16 Ia- nuarie 1834 * 2). Ajuns astfel prin cultura sa superioară şi prin meritele (sale în fruntea grăniţerimii năsăudene şi-a propus să ridice populaţia ce i-a fost încredinţată. Cu o străduinţă de fier şi cu un zel de admirat şi-a urmărit nobilele sale scopuri. >) Magazinul pedagogic. Tom. II. 1868. Năsăud. pag. 349 seq. 2) Arhiva Someşană Nr. 15 pag. 49, 140 Biserica şi şcoala fiind factorii principali în viaţa unui popor şi temelia educaţiei, el a lucrat pentru amândouă ca nimeni altul înaintea sa la Români. Activitatea lui a fost multiplă şi foarte rodnică *). Din multele ordine date pentru interesele bisericii vom cita numai unele din cele mai de seamă şi v^m insista mai mult asupra celor ce a făcut pentru ridicarea culturală a poporului prin şcoală. * Biserica a) In ce priveşte biserica şi-a constituit mai întâi un sinod sau un consistor vicarial % întărit de episcopul Ioan la 6 Dec. 1834 (Nr. 1294). Acestuia, şi preoţimii în general, i-a expus pla- nurile sale de viitor. Apoi cu dânşii s’a sfătuit cum să procedeze la înflorirea şcoalelor, la ridicarea poporului şi la îmbunătăţirea stării preoţilor. Acest consistor a fost compus din 12 preoţi din cei mai cu multă învăţătură şi cu purtare mai aleasă. b) Cu circulara sa Nr. 110 10 Martie 1835, Marian convoacă pe asesorii vicărăşeşti la Năsăud pe zilele de 13 şi 14 Martie »după împreună înţelegere cu Măritul Comandant al Regimentului, să putem face împreună cu slujba romano-catolică şi a noastră (greco-catolică), în limba română, în lagăr, sub cer« şi tot prohodul pentru răposatul împărat Francisc. (Arh. Someşană Nr. 15 p. 50.) c) Prin circulara dela 1 Iulie 1835 vicariul Marian ordonă preoţilor români că: »Toţi cei de rit catolic (adică romano-catolic), domnii ofiţeri, subofiţeri sau cătane cu toată familia sa..., batărcă umblă la biserica noastră (adică greco-catolică) afară de sf. botez în vreme de lipsă, sf. mir nicidecum să nu slujiţi, ci să se înştiinţeze dl capelan (catolic). A cununa ori a îngropa vre-o persoană catolică să nu cuteze nici unul, fără cu scrisoare dată îngăduinţă dela 1 2 1) Vicarii năsăudeni au fost factori de mare importanţă culturală şi na- ţională, escelenţi conducători ai poporului, energici, desinteresaţi şi cu adevărat idealişti români. 2) Vezi: »Activitatea Vicarilor foranei episcopeşti gr.-cat. din Districtul Năsăudu!ui«, de Macedon Pop. B.-Pesta 1875 — din care s’a folosit o mare parte a acestei biografii. Ui prezisuî capelan. Asemenea deslegarea păcatelor şi sf. cuminecă- tură numai în vremea de lipsă, adică în primejdia morţii, o ve-ţi putea împărtăşi catolicilor fâcându-i îndată înştiinţare (capelanului catolic). (Arh. Som. Nr. 17 pag. 234). d) Prin circulara Nr. 104/7 Martie n. 1835 porunceşte preo- ţilor a face «mapa diecezană a uniţilor«, adică să-şi descrie parohia, conform formularului anexat, însemnând numărul sufletelor, numă- rându-şi toţi poporenii mici şi mari, dimpreună cu jelerii şi ţiganii statornici şi umblători». In aceste acte, dela 1835, se pot afla oare- cari prime date istorice despre satele noastre. (»A. S.« Nr. 15 p. 51.) e) Ce priveşte lăzile bisericeşti, ce conţin averea bisericii — scrie în circulara Nr. 125/1837 —: »dintre cele 3 chei, una o va păstra preotul, alta cantorul şi a treia primcuratorul. La toate deschiderile lăzilor cheile trebuie duse personal de purtător şi nu trimise cu altcineva. («A. S.« Nr. 17 p. 248). f) Prin circulara Nr. 93/1838 Marian porunceşte preoţilor să ţină catechizări, începând de după paşti până la 1 Noemvrie, Du- mineca, în fiecare an, despre «învăţătura creştinească» — cu tine- retul poporan, care a terminat şcoala, va se zică între 16—24 ani feciori şi fete, în biserică, după amiază. (»A. S.« Nr. 18 p. 398). g) Fiindcă în lăzile bisericeşti zac mulţi bani fără folos, Vicarul, cu circulara Nr. 109/1838, în înţelegere, cu colonelul regi- mentului, aprobă ca grănicerii lipsiţi se poată face împrumuturi din ele, în sumă de 10—20 zloţi (florini) cu 6°/o. Preoţii şi cu- ratorii rămân responsabili cui dau. («A. S.« Nr. 18 p. 466). h) Prin circulara Nr. 64/1839 Marian stăruind ca preoţii să tâlcuiască evangelia Duminecii şi al Apostolului şi fiindcă de multeori vîn în Apostol materii foarte întocmite de predicat — reco- mandă preoţilor că «oamenilor noştrii e mai întocmită o vorbire de jos, decât una înaltă şi cu franzuşuri». «Insă cel mai de frunte loc, unde noi preoţii omenirei, creştinătăţii şi înaltului Stat mai cu deadinsul putem folosi, şi cu puţină învăţătură numai pilda să fie bună, e şcoala naţională şi trivială. Dreptaceea să-şi socotească fiecare cea mai strânsă datorie în toată săptămâna a face cate- hizaţia în şcoala lui încredinţată...». («A. S.« Nr. 18 p. 403). i) In circulara Nr. 61/1841 scrie: «S’au poruncit mai demul- teori, că greceşte sau sârbeşte să nu se cânte nimic şi totuşi se află unii cantori de dârlăesc cu şcandălă cuvinte neînţelese. Preoţii greşesc mai tare îngăduindu-i. Deci aceasta sub aspră canonire se opreşte» !). (»A. S.« Nr. 18 p. 421). k) In marele său zel pentru biserică, Marian a adunat un frumos capital pentru edificarea unei noue biserici în Năsăud. Când a fost numit vicar a găsit în cutia bisericii 470 fl. m. c., iar la moartea lui a lăsat peste 4000 fl. m. c. (Foaia pt. minte... 1860 p. 231.) l) In circulara Nr. 26/1840 comunică preoţiunii »cumcă creş- tinii cei de legea noastră din patriarhatul Antiohii, numiţi Maroniţi, de sub stăpânirea Iui Mehemet Aii, Paşa Egiptului, acesta fiind scos din stăpânirea lor, în retragerea lui le-a prefăcut în cenuşă tot ce au avut ei. Prin ordinul consistoriului din Blaj şi a cererii Pontificelui din Roma, împăratul, prin autograful către cancelarul Curţii imperiale, Alexiu Nopcea, cere a se aduna ajutoare băneşti dela creştini pentru maroniţi. (»A. S« Nr. 18 p. 420). tn) Vicariul Marian, omul de ordine, cerea ca preoţii, cari sunt păstorii sufleteşti ai poporului, să fie pilde de rânduială întru toate, precum şi cantorii şi feţii. La vicariat să se prezinte îmbrăcaţi în toată regula, curaţi. Adăugând că: Fiecare cantor şi făt să nu se arate altmin- trelea la vicariat, şi la biserică în sărbători, decât îmbrăcat în cisme, cioreci, cămaşă în ei băgată, laibăr de pănură sau postav negru, năframă la grumazi neagră sau albă, însă nicidecum pestriţă sau de alte văpsele, suman negru cernit, să ajungă până din jos de genunche, însă peste turecii (carîmbi) cismei să nu treacă; clop (pălărie) înalt şi părul tuns frumos, după norma militară. Care nu se va ţine de aceasta se va canoni întâi saborniceşte,' a doua oră se va depărta dela bisericâ«. De aici se vede nu numai ordinea, ci şi felul de a se îmbrăca (costumul), grăniţerilor. (Circularul Nr. 99/1838.) (»A. S.« Nr. 18 p. 399.) n) Marian cu toate ocaziile da sfaturi bune şi îndemna ca ■) Este interensant'a se şti, că/încă vicariul Ioan Nemeş, prin circulara sa dela 21 Ianuarie 1834, porunceşte preoţilor că »dela prima Ianuarie încoace protocoalele să se scrie cu litere sau slove latineşti, adecă vechi româneşti şi nu cu acestea sârbeşti, că puţini sunt care nu ştiu şi care nu ştiu, pot in tot satul afla scriitori». (»A. S.« Nr. 15 p. 46). m toţi creştinii, dar mai ales feţele bisericeşti, între cari şi cantorii şi feţii să fie oameni »treji şi cu pildă bună«. Pe cei ce călcâi! poruncile lui şi nu se purtau cum se cUvine, îi pedepsea destul de aspru. Odată pe un cantor ce se îmbăta des, îl mustră rău Şi ca ultimă pedeapsă — înainte de a-1 lipsi de biserică — l-a trimis pe jos în canon până la Blaj după sf. mir şi cu alte cărţi*. (Cir- cularul Nr. 144/9 Iunie 1835. (»A. S.« Nr. 15 p. 53.) o) Prin circulara Nr. 158/1840 arată, că Episcopul va face o vizită canonică arhierească in Ţinutul Vicariatului Năsăud şi ce trebue să facă preoiţi, ca să fie rânduială în toate. Insistă ca cimi- tirile să fie închise, curăţite, etc. In 21 de puncte (interesante) arată tot ce trebue să se îndeplinească, inchiind »că toată primirea Preamăritului Arhipăstor să fie amăsurată nu numai cinstii noastre militare, ci şi culturii, de care din graţia In. împărat avem mai mult decât ceialalţi compatrioţi a ne bucura«. (»A. S.« Nr. 18 p. 410.) In ce priveşte pe preoţi, erau încă din trecut mulţi cu studii teologice foarte reduse. De aceea Marian a căutat să ridice preo- ţimea şi a recomandat ca preoţi numai tineri, cari după ce au ter- minat studiile din şcoala normală din Năsăud, să urmeze studiile gimnaziale, filosofice şi teologice la Blaj. In acelaş timp a căutat să limiteze cât mai mult unele obi- ceiuri rele, îndatinate la botez, la nunţi şi la morţi, ca pomenele, ospeţele şi beuturile spirtoase. Scopul lui a fost ca poporul să nu facă cheltuieli de multe ori exorbitante şi la contenirea alcoo- lismului. Şcoala a) In ce priveşte şcoalele, prima piedică de care s’a lovit, era lipsa de bani, pentru a putea plăti salarii învăţătorilor. Ma- rian, ager la minte şi prevăzător al viitorului naţiei sale, a înţeles că trebue asigurată existenţa şcoalelor prin înfiinţarea de fonduri şcolare sigure. Atunci, convocând preoţimea de ambele confesiuni şi pe reprezentanţii comunelor într’o mare adunare, a propus, şi cu toţii au admis, ca comunele grăniţereşti să sacrifice venitul dreptului de cârciumărit de trei luni, de care dispuneau pe atunci — pe seama şcoalelor, capitalizând acel venit, până ce capitalul va- fi aşa de mare, ca din interese să se poată plăti salariile învă- 1W ţătorilor, — lucru, care s’a şi realizat, înfiinţându-se fonduri spe- ciale pentru susţinerea şcoalelor năsăudene. hotărîrea aceasta a fost aprobată de comanda generală din Sibiu, cu ord. Nr. 2347 12 Iulie 1838 J). b) Lefurile dascălilor săteşti erau, după 1840, în mai multe comune până la 60 fl. m. c. anual. In unele comune învăţătorii mai primeau pe lângă leafă şi lemne de foc. Lefurile, dela 1841, le primeau decursiv, la finele lunii. c) In urma unui ordin al Consiliului de război din Viena, din anul 1825, până în 1830 s’au înfiinţat în toate cele 44 comune grăniţereşti Şcoale poporale naţionale (National-Gemeinde-Schulen). Ele se susţineau pe atunci din casele comunale precum şi din banii de şcoală, ce erau datoare să plătească toate familiile grănicereşti. d) Marian a dispus apoi ca în fiecare comună să se clădeassă localuri de şcoală, de piatră, iar în jurul şcoalei să fie o grădină, care să servească pentru a învăţa şcolarii pomicultura. e) A intervenit că învăţătorii să fie scutiţi de toate greutăţile comunale şi militare, de asemenea: cărţile de şcoală materialul şi utensiile de scris, etc., să se plătească din lăzile comunale. f) Fiindcă ţăranii grăniţeri trebuiau să facă garduri de nuele în jurul grădinilor ofiţerilor şi al ţarinilor, prin ce totodată să pus- tiiau pădurile, a introdus facerea de garduri vii, făcute de şcolari sub conducerea învăţătorilor, din păducei (mărăcini: Crataegus monogyna şi Cr. Oxyacantha). Acest sistem de garduri vii s’a păstrat mult timp în graniţa năsăudeană, până ce casele şi gră- dinile au ajuns în mâinile erariului civil, când s’a întins şi aici vandalismul. g) Pentru ridicarea bunei stări a ţărănime! a introdus, în clasa a IV-a a şcoalei normale, pomicultura, horticultura şi albinâ- ritul, pe care el însuşi şi-a luat însărcinarea a le preda, (fiindcă nu se putuse realiza trimiterea unui învăţător pentru specializare la o şcoală de agronomie, după cum propusese), nu numai teo- retic, ci mai ales practic, în grădina şcoalei. Aici deprindea elevii cu semânarea, săparea, plantarea şi plevirea plantelor, cu altoirea merilor, perilor, cireşilor, şi vişinilor. In această grădină a ridicat şi o stupină cu mai mulţi stupi. 1 1 V. Şotropa şi N. Drăgan: Istoria şcoalelor năsăudene. 1931 p. 88—90. 145 h) Având în vedere, că elevii şcoalelor comunale vor fi în viitor agricultori, a înfiinţat pe lângă fiecare şcoală sătească gră- dină de pomărit şi legumărit. Pentruca cultura pomilor să se facă efectiv de popor, Marian a intervenit la Comanda regimentului ca nici unui tiner să nu i se dea permisiunea a se însura, până nu va dovedi cu certificat, că a terminat şcoala şi până nu va avea în grădina sa un anumit număr de pomi altoiţi de mâna lui. Tot asemenea să nu se dea voie fetelor să se mărite până nu dovedeau, că au un anumit număr de cămăşi, prosoape (tindeauă), viguri de pânză, ş. a. (Ordinul dela 20 Ianuarie 1845 1). Această escelentă dispoziţie a vicariului Marian a avut de rezultat, că în urmă întreg ţinutul Năsăudului a devenit o grădină plină cu cele mai bune varietăţi de pomi roditori şi în fine a produs o bună stare frumoasă a populaţiunei. i) Comuna Năsâud văzând marele lui interes pentru ridi- carea pomiculturii i-a dăruit o coastă de deal, numită mai târziu »râpa lui Marian«, care există şi azi. Această râpă stearpă, Ma- rian a dovedit că, prin hărnicie şi pricepere, se poate transforma într’un loc cultivabil şi de folos. A îngrădit-o, a plantat-o şi a lucrat’o cu elevii, împărţind apoi altoi la popor gratuit sau pe preţuri mici. k) Fiindcă pe vremea lui Marian erau în satele grăniţereşti şi aşa numitele şcoli de iarnă el le-a organizat astfel ca să nu se ţină numai iarna, ci cursurile să se estindă şi primăvara şi să du- reze mai multe luni, ca şcolarii aceştia mai mari să le poată urma cu cât mai mare folos. l) Ca director al şcoalelor năsăudene şi prin urmare ca inspectorul lor, Marian asista la examenele de fine de an, în toate comunele grăniţereşti, pe cari le ţinea cu toată scrupulosi- >) Pe vremea aceea preotul şi vicariul precum şi Comandantul regimen- tului, da binecuvântare şi voie a se însura tinerii grăniţeri. Actul de voie cu- prindea pe lângă numele şi etatea mirilor următoarele: că mirii ştiu: Tatăl nostru, Născătoarea, Crezul,1 Zece şi Cinci porunci, Şapte Taine şi Patru care’s de lipsă; s’au spoveduit şi cuminecat, voinţa şi-au arătat în... vestirile s’au plinit in... şi împiedecare nu s’a aflat, mirii sunt ultuiţi, slobozenie au căpătat dela Cinstitul Regiment. (Dintr’un act dela 17 Septemvrie 1839 al unui paroh către Vicariul episcopesc, care da — dacă totul era în ordine — binecuvân- tarea şi permisia a se cununa). 10 tâtea. El controla dacă şcolarii frecventau regulat şcoala, precum şi dacă elevii mai mari, între 12—16 ani, urmau cursurile compli- mentare sau de repetiţie în Dumineci şi sărbători, iar dacă părinţii nu-şi trimiteau copii regulat sau se înţelegeau cu învăţătorii erau foarte aspru pedepsiţi, mai cu seamă să execute anumite lucrări comunale. Severitatea şi seriozitatea aceasta a făcut ca »şcoalele lui Marian« să fie escelente. m) Marian recomandă a învăţa pe copii în şcoala şi stupă- ritul, ca un izvor foarte folositor poporului. (Ord. 31 Martie 1842.) ti) In circulara Nr. 148/1842 între altele spune: »După rân- duielile stătătoare parohul local este catehetul şi directorul şcoalei din parohie, deci se grijească, ca şcoala să nu fie numai cu nu- mele* ci pruncii să se procopsească în catehism, în datorinţele tineretului, în aritmetică şi scrisoare. Atestatele şcolari să nu se dea, fără după vrednicie«. (»A. S.« Nr. 18 p. 425.) o) Prin circulara Nr. 127/1837 vicarul ordonă, că fiecare preot este obligat a catehiza în şcoala satului 4 ore la săptămână, afară de catechizele în biserică. (»A. S.« Nr. 17 p. 249.) Această circulară este o repeţire a poruncii vicarului I. Nemeş (Nr. 29 din 1834) în care spune că va fi canonit (pedepsit) preotul, care nu ar voi să catehizeze. (»A. S.« Nr. 15 p. 48.) Marian exprimă mulţumiri prin circulara Nr. 69/1840, la cinci preoţi, cari au dovedit mare zel în catehizare la şcoli. (»A. S.« Nr. 18 p. 409.) p) In circulara Nr. 61/1841. Vicarul Marian dă din nou aspre porunci pentru catechizarea copiilor din şcoalele săteşti şi din cele triviale. Apoi porunceşte că: »Copii să fie înstruaţi a cânta misa (liturghia) în cor, a ceti apostolul şi psalmii*. Asemene rânduieşte cum să fie aşezaţi copii, fetele, bărbaţii şi femeile în biserică. (Ordine). (»A. S.« Nr. 18 p. 421.) p) Dar pentru ca şcoalele să fie bune trebuia fireşte ca corpul didactic să aibă pregătirea necesară. Numai cu studiile din şcoala primară din Năsăud nu puteau să fie buni învăţători. De aceea după înapoirea Iui dela şcoala pedagogică din Lemberg, Marian a organizat din anul 1837, o serie de cursuri pedagogice la Năsăud, la care au urmat un număr de tineri, pe cari i-a preparat foarte bine. Ui Obiectele cari s’au predat în aceste cursuri au fost urmă- toarele : Religia. Educaţia sau pedagogia. Principiile instrucţiunei. Orto- grafia limbilor română şi germană. Gramatica română şi germană. Compoziţii scripturistice. Aritmetica. Geografia. Cultura grădinilor şi a câmpului. Pomicultura. Albinăritul. Despre gardurile vii de pădu- cel. Metodele obiectelor de mai sus. Din clasificarea seriei absolvenţilor cursului pedagogic alui Marian dela 26 Iunie 1839, — pe care îl avem în original la »Mu- zeul Năsăudean« — rezultă, că au fost 22 preparanzi promovaţi, din cari 21 Români, din districtul militar al Năsăudului şi un Ungur, reformat. Intre aceştia aflăm pe Florian Porcius din Rocna, mai târziu fost vicecăpitan al districtului Năsăud şi mare botanist, membru al Academiei Române. Ion Purceilă, mai târziu căpitan în regimentul grăniţeresc. lacob Moisil, învăţător în Şanţ. losif Oeorgiţă din Rebra, mai târziu locotenent în reg. de grăn. apoi directorul şcoalei triviale din Sângeorz, mare pomolog. Silvestru Torni din Mocod, mai târziu căpitan şi fost director al şcoalei militare din Kamenitz (Slavonia). Apoi: Dionisie Porie din Monor. Ion Moldovan din Budacul român. Ciril Bota din Ragla. Gavrilâ Pop din Nuşfalău (Mărişel). Avacom Anca din Rocna. Paul Gâlan din Ilva-Mare. Toader Pop din Maieru. Vasile Moţ din Leşu. Calistru Tofan din Nepos. Ie- ronirn Istrate, Ion Tomuţa şi Dum. Rulian din Năsăud. Ilie Coruţ din Salva. Spiridon Sălvan din Mititei. Roman Pop şi Gavrila Zimvel din Zagra. Dănilă Warody din Răcăştia (Hunedoara). Din aceştia vorbiau limba română şi germană: 19. L. rom., germ. şi ungurească 2. L. rom., germ., ung. şi latină: 1. 13 erau holtei şi 9 însuraţi. Primii între 16 J/2—22ani etate; însuraţii între 23—39ani. Unii au servit sub arme, în total 10, din cari unul 26 ani, apoi alţii 17, 11, 9, 7, 6, 4, 1 an. Cursurile aceste pedagogice au durat, cu întreruperi, până în 1859, când s’Âu transformat în preparandie — adică şcoală normală de învăţători — care dură până la 1868, când fu mutată la Gherla. La 1 Octomvrie 1923 s’a reînfiinţat actuala şcoala nor- mală de învăţători. * 10* 143 Cum se proceda la răspândirea şi'înfăptuirea în- văţăturilor lui Marian în ţinut? Pentru a se vedea cum se proceda la înfăptuirea învăţătu- rilor şcoalei lui Marian voi reproduce aici un exemplu interesant. »In comuna Rebrişoara era pe atunci comandantul companiei de aici vestitul căpitan Mihălaş (mai târziu maior). Căpitanii pe vremea graniţei aveau atribuţiuni ce le au acuma pretorii, ba chiar mai mari'). Avea deci administraţia în mâna sa, tot ce privea buna gospodărie a câmpurilor şi pădurilor, a drumurilor etc. Acest harnic capitan conducea spre exemplu lucrările drumurilor stând la faţa locului toată ziua, fie ploaie, fie arşiţa soarelui şi dacă era chiar în apropierea satului său nu mergea acasă la mâncare, ci mânca acolo, întinzându-şi merindea alăturea de a lucrătorilor grăniţeri. Când venia mirele cu mireasa la sediul căpitanului să-i ceară voia să se însoare, supunea pe amândoi la un foarte serios şi te- meinic examen. Pe mire îl întreba mai întâi despre pomii ce trebuia să-i aibă în grădină, altoiţi, ctc., trebuind să se încredinţeze la faţa locului despre aceasta. Apoi îl întreba — între altele — cum se ţine de coarnele plugului? Cum se poartă coasa? Cum se împărţeşte timpul de lucru; cum şi când se ară de cucuruz, de grâu, de secară, orz, alac, ovăs, hrişcă? Cum se samănă acestea? Asemenea cum se pun cartofii, bostanii, lubeniţele, fasolea, mazerea, lintea ş. a. Cum se sapă (prăşeşte) cucuruzul, cartofii, s. a. Cum se cresc vitele, oile, etc.? Apoi cum va îngriji de familie, cum îşi va creşte copii, ş. a. Va se zică, multe din cele mai însemnate lucruri, ce se cu- vine să le ştie un părinte de familie dela sate. Pe mireasă o întreba cum va îngriji de bărbat? Apoi ştie toarce, ţese, fierbe? Cum şi când se culege cânepa de vară, de toamnă şi inul? Cum se pune şi când se scoate din topilă? Cum ') In timpul graniţei militare, în ^fiecare comună mai mare loctlia stabil câte un ofiţer, care în înţelegere cu preotul, primarul şi bătrânii fruntaşi ai satului, dirija şi controla toate afacerile obşteşti şi particulare ale sătenilor şi despre toate raporta organelor superioare. (V. Şotropa în »Arh. S.« Nr. 2 p. 9. Întreg teritoriul districtului militar şi populaţia era împărţită în 12 compănii. 149 se strujeşte, se meliţă, se ragilă? Cum se fac caierile? Cum se pun pe cujeică (furcă), cum se ţine fusul, cum se toarce de ur- zalâ, de fuior, de bumbac de câlţi, de butucei, cum se pune pe reschitor, cum se deapănă, cum se urzeşte teara (firele de urzală), cum se întinde pe stative (război), cum se nevedeşte (cum se trag firele prin cocleţi) în două, în patru şi în şase iţe, cum în ponive, cum se pune spata în brângle, cum se calcă pe tălpigi, cum caută să fie bătătura de fuior, de câlţi, de bumbac, cum se lucră lâna, cu se scarmănă, cum se piaptănă, cum se toarce de cioareci, de sumane, de pânzeturi, cătrinţe, ş. a.? Mai ales năcăjia pe bietele fete (cum ziceau părinţii şi rudele lor) cu întrebările despre chipul facerii mâncărilor. Când ajungea — căpitanul — la această problemă, tremurau miresele, căci aici atingea buba cate le durea mai tare, cum chiar şi astăzi sufere poporul nostru. Şi căpitanul le întreba: cum se ţine în bun rând casa şi grădina, cum se samână şi răsădeşte ceapa, aiul, haşmele, petrinjeii, salatele, napii, morcovii, curechiul, pepenii, crastaveţii, rădichiile de lună şi de toamnă, cărărabiile (guliile), ş. a.? Cum se îngrijesc gâştele, găinile, raţele, ş. a.? Dar mai tare le năpădiau sudorile când căpitanul Mihălaş ajungea cu întrebările la pregătirea mâncărilor. Atunci faţa lor fru- moasă şi sănătoasă se umplea de stropi, când le întreba: cum se frământă şi coace pânea de grău frumos, de grâu crescut, de mestecă- tură, ş. a.? Cum se fierbe carnea? Cum se fac tăieţeii, cum se face supa, cioarba; cum se găteşte carnea cu curechiu, cum se gătesc alte mâncări? Cum se frig găinile, gâştele, raţele, ş. a.? Cam despre aceste lucruri se examina şi dacă mirii nu le cunoşteau, nu li-se da voie să se căsătorească şi atunci amândoi căutău se înveţe dela sătenii ştiutori şi pricepuţi sau dela femeile, care erau cunoscute ca mame şi bune gospodine şi mai ales se îndreptau la doamna preoteasa — (aici în Rebrişoara la văduva Popii Mureşian (mama, f. redactor Iacob Mureşian, al «Gazetei de Transilvania*). Pe acelea vremuri îi era omului mai mare dragul a umbla prin curţile şi grădinile grăniţerilor şi a vedea cureţenia şi buna ordine ce domnia în toată gospodăria lor. Gardurile vii, împodobiau simetric totul. 150 In adevăr în timpul graniţei militare, atât ofiţerii, cât şi doam- nele lor, erau în toate privinţele exemple frumoase, după care se îndreptau nu numai subordonaţii lor imediaţi, dar şi poporul« i). Deci priceperea, învăţăturile, pilda şi dragostea de neam a a Vicarului-pedagog Marian, ajutat de ofiţerii grăniţeri de prin toate satele, au ridicat foarte mult pe Românii din acest colţ de rai românesc. Şi astăzi multe din aceste au dispărut. Grădini pe la şcoli nu se mai văd. învăţătorii nu se mai interesează de aşa ceva. Avem agronomi plătiţi de stat, dar nu se vede şi nu se simte vr’un rezultat în agricultură şi pomicultură după urma lor. N’au pildă nici ţăranii, nici intelectualii, dornici să înveţe dela aceşti funcţionari plătiţi de stat, al căror rol nu este a sta în birouri şi a mâzgălii hârtii, ci a muncii zilnic afară în grădinile ce ar trebui să fi astăzi modele şi adevărate şcoli a lui Marian. Influenţa şcoalei lui Marian în vechiul Regat Pilda aceasta a lui Marian, de a introduce învăţământul agri- col în şcoalele primare înainte cu o sută de ani, — a fost mult mai târziu urmată şi în şcoalele din vechiul Regat (pe la 1898). Un fost elev al şcoalelor năsăudene,* 2) — care devenise consilierul şi colaboratorul marelui Român şi om al şcoalei, care a fost Spiru Haret, adevărat sincer iubitor al ridicării poporului, — a inspirat ideile lui Marian a Ministrului de vecinică amintire. Atunci Ministru a dispus să se dea locuri pentru grădini în jurul şcoalelor şi s’a introdus învăţământul agricol (grădinăria, pomi- cultura, cultura florilor, albinăritul, etc.) în foarte multe şcoli pri- mare. In marele său »Raport adresat M. S. Regelui asupra activităţii Ministerului instrucţiunei Publice şi al Cultelor*, în 1903, Spiru Haret, spune la pag. 97, »că învăţământul agricol trebuia să ocupe un loc de frunte* în programa şcolii rurale şi nu învăţământul ') Vezi: » Foaia pentru minte, inimă şi literatură, Braşov. 1858 p. 113 seq. 2) Sol. Haliţă. Raport privitor la înfiinţarea de grădini şi pepiniere pe lângă şcoalele normale de învăţători şi şcolile rurale Nr. 511 —6 Dec. 1898, Tipărit în broşură separată, Bucureşti. 1899. 151 teoretic, ci un învăţământ cu totul practic, atâta cât trebue pentru a întreţinea şi a desvolta dragostea pentru pământul producător şi pentru a permite o îmbunătăţire cât de mică a practicei urmate până acuma de ţărani*. Apoi »Din cele 3653 şcoli rurale câte aveam în 1901, sunt 1476 cari au câte o bucată de loc în sat sau chiar împrejurul şcoalei pentru grădina şcolară şi 1450 cari au teren în ţarină*. Va se zică primele începuturi în această privinţă s’au făcut în vechiul Regat în timpul ministeriatelor lui Haret (1897 31 III — 1899 11 IV, 1901 1411—1904 22X11, 1907 12 III—1910 28 XII). Păcat că aceste grădini au dispărut azi cu totul şi nimene nu se mai interesează de instrucţia agricolă practică în şcoli. Deşi s’au ex- propriat locuri şi s’au pus la dispoziţia astorfel de »agronomi de stat*, nu dau nici o pildă nici ţăranilor, nici intelectualilor, doritori să înveţe ceva dela ei în ale pomiculturii. Şi apoi trebue să inter- vină Astra cu şcoalele ei ţărăneşti sau alte instituţii culturale sau societăţi particulare, în locul şcoalei. * Din cele mai sus amintite câte învăţături nu putem culege şi am putea iarăşi a le introduce în şcoli, fără a mai aştepta imboldul nimănui, ci numai dacă ne-am gândi la foloasele şi la pilda ce ne-a dat marele pedagog şi Român, care a fost Vicarul episcopesc Ioan Marian. Şcoala de fetiţe Vicarul Marian printr’un circular îndeamnă pe preoţi şi alţi intelectuali a-şi trimite fetiţele lor la şcoală şi în special la Şcoala de fete din Năsăud, înfiinţată încă în anul 1826, anume pentru fiicele grăniţerilor. »La această şcoală — scrie vicariul — dar împărătesc unde să înveţe fiicele voastre, mai frumos, după modul nemţesc, ce-i plăcut în toată lumea, a toarce lână, cânepă, in, bumbac, a ţese pânzuri şi pănuri mai subţiri, a coase şi curăi haine de tot feliul a face mânuşi şi colţuni; a semăna şi griji legumi în gră- dină şi a-şi fierbe câteva feliuri de mâncări. A învăţa ceva nem- ţeşte... Că toată sărăcia militarilor noştri vine mai cu seamă de 152 puţină şi rea, care lucru mai la toţi cei ce ştiu viaţa de pe aici, e cunoscut. Deci fiecare părinte, tată şi mamă, care-şi iubeşte fiica sa, fie-i milă de dânsa şi o înzestreze cu învăţătura cea mai sus pomenită, decât care mai mult şi mai bun nu-i poate da«. »Dreptaceea toţi cei ce au prunce mai frumuşele, cari în şcoala cea sătenească au arătat cap mai bun de învăţat, şi care părinte are potere a-le ţine un an sau doi în Năsăud, trimeată-le încoace, unde să înveţe cele de lipsă, că de aici înainte, fata care nu va şti lucrurile, care se învaţă în şcoala cea nemţească, nu va fi slobod a-se mărita după cel ce va se fie preot sau după scriitori, ca să poată fi doamnă«. »Aceasta o veţi citi tâlcuindu-o înaintea poporului în biserică mai de multeori, îndemnându-vă însuşi preotesele, feţele cele bise- riceşti, subofiţerii precum şi militarii cei mai de treabă şi mai avuţi, a-şi meni câtă o pruncă la această şcoală«. Veţi face pe ziua de Sf. Maria 27/15 August a. c. în consignaţie scriindu-le toate după numele şi caracteru părinţilor... îmi veţi înştiinţa, ca să ştiu din vreme câte ar încăpea în şcoală, deoarece dorirea mea şi a Comandantului regimentului este că batăr 2 sau 3 din un sat să se aducă. Directoara şcoalei va purta strânsă grijă de acele pruncec. (Ord. 182, din 9 August 1835 şi ord. 136 Oct. 1837.) Dela înfiinţarea şcoalei, în 1826 obiectele erau în adevăr: religia, 1. germană, citit, scris, calcularea. Lucruri de mână, între cari şi impletitul pălăriilor de pae. Cu timpul programul s’a com- plectat şi s’a învăţat şi limba română. (»A. S.« Nr. 17 p. 236.) Prin circulara Nr. 77/1838 vicariul Marian cere preoţilor să fie trimişi în Năsăud, la şcoală ce se va deschide la 30 Aprilie a. c. surdo-muţii, cari s’ar afla în comunele lor. Până şi de aceşti ne- norociţi se interesa Marian şi pe toţi voia să-i ajute şi fericească. (»A. S.« Nr. 17 p. 250.) In acelaş timp a introdus în şcolile năsăudene şi împletirea pălăriilor de paie, care în urmă s’au răspândit foarte mult la popor. 1 Alte bune dispoziţii 1 Printr’un ordin, dela 8 Iunie 1841, arată din nou populaţiunei, că nu este permis a da de zestre, din moşiile grăniţerilor şi nici a vinde nemilitarilor şi provincialilor, adică celor ce nu sunt grăniţeri. 153 In ce priveşte cultura, Marian a dat o circulară — la 11 Aprilie 1838 — prin care cere preoţilor a se abona la Gazeta Transil- vaniei. »Ar fi bine şi patriotic — scrie el — că batăr din feşte- care companie preoţii să ia câte un exemplar, cum scrie redactorul Bariţ«. (A. S. 5 Nr. 17 p. 250). La Noemvrie 1841 Marian cu mare bucurie anunţă apariţia cărţii profesorului Ioan Rus din Blaj. Icoana pământului sau carte de geografie, în 3 volume şi insistă a se face cât se poate de multe abonamente. Preţul 4 florini în argint, plătiţi în rate. (A. S. Nr. 18 p. 422). La finele Volumului al IlI-lea este între alţii şi lista prenumeranţilor la această carte din Vicariatul Năsăudului: şi anume au abonat-o 20 oficeri naţionali, 34 parohi şi 31 dascăli (învăţători). Nici într’un oraş mai mare, nici într’un district, vicariat, protopopiat sau ţinut românesc nu s’au găsit atâţia abonaţi români, ca în vicariatul Năsăudului. Printr’un alt ordin circular, din anul 1844 impune preoţilor să cumpere Cronica Românilor de George Şincai, tipărită în 1843 la laşi şi Istoria Românilor de Micu Clain. Portul românesc Deoarece Marian observase că portul românec se cam pără- sise şi îmbrăcămintea se cam împestriţase, iar preotesele cheltuiau prea mult cu haine scumpe, —prin circulara Nr. 116—27 Martie 1835, recomandă preoţilor să reintroducă »îmbrăcămintea româ- nească, cea adevărat romană — de pe sub munte a Ţării Româ- neşti (ce stă dintr’o năframă albă în cap, o cămeşă albă ca omătu, fără şire şi împistrituri, apoi două pânzături (catrinţe) de tot negre şi apoi colţuni albi frumoşi şi opinci sau cisme negre, iară roşi nici decum, că acele le purta numai ţiganele; — de vară pentru lucru, laiber (peptar) alb de pânză cu mâneci şi un şurţ alb dinainte, apoi de iarnă un pieptariu de miel înfundat, în preţ de 2 fl. 30 cr., şi un1 suman negru frumos, dară fără blană) — e mai cu mult curioasă(?) familiilor preoţeşti decât tărcăturile de acum«. »Spre mai ridicare a d. preoţi şi a familiilor sale, aflu lucru foarte de lipsă ca mai întâiu să se deschilinească Doamnele preotese şi fetele de popor...« fetele preoţilor »să-şi mute portul acesta pestriţ, 154 scump şi comedios, în alb şi negru firesc (fără mătasă, bumbac, strămături şi pestriţături), cu mult mai ieftine şi mai de cinste...« apoi »se porunceşte, ca dela Paşti înainte Doamnele preotese, cu fetele sale cele nemăritate, sau să poarte sugne negre, sau 2 pânză- turi sau zadii de tot negre şi cămeşile de tot albe, fără împestrituri şi găurele, iară învălitoarele capului, sau năframa, de tot albă, sau de tot neagră şi cisme negre...« »Domnii preoţi, în a căror căsi şi familii se va împlini aceasta, vor arăta: 1-mo că sunt părinţi cuminte şi Români ascultători de tron; 2-do, că sunt preoţi evlavnici şi ascultători; 3-ţio că sunt însuşi, iară nu zadia, poruncitori în casele sale; 4-to, Doamnele preotese sunt vrednice de cinste Doamne şi harnice de a pricepe norocirea ficelor sale, care nu stă în haine pestriţe, ci în omenie, curtenie, silinţa şi hărnicia tineretului...« »...şi eu după Paşti, umblând la examenele şcoalelor de iarnă săteşti m’oiu încredinţa despre starea lucrului«. (»Arhiva Someşană« Nr. 10/1929 pag. 121 comunicată de Prof. Nic. Drăgan. Apoi — cu ordinul dela 26 August 1843, — pune în ve- derea preoţilor ca să umble în haine lungi şi în sărbători cu re- verendă şi haina poate să fie şi de pănură neagră. Jidovii şi alcoolismul In ce priveşte pe Jidovi, Marian, în faimoasa lui circulară Nr. 207 dela 2 Octomvrie 1840, scrie că înălţata împărăţie »au scos în anul 1804 toţi Jidovii din pământul militarilor« »că au oprit, ca să nu ţie arânda, nice crâşme în satele militarilor, Jidovii, care toţi numai din speculaţie şi aceea adeseori fără cunoştinţă (con- ştiinţă) sufletească trăiesc şi aşa îmbogăţiţi cu paguba creştinilor năzuesc, despre o parte din judecată deşartă, despre alta pentrucă li lene a se lega de pământuri împărăteşti sau domneşti şi a purta slujbele şi greutăţile ţării, care î-s legate de toate neamurile, cari trăiesc din lucrarea pământului...« apoi »...s’au arătat şi se dove- desc prea adeseori, cumcă unii militari (adică săteni grăniţeri) dau prilej, ba încă răi de cunoştinţă ascultării şi a binelui de obşte, dau şi ajutor speculanţilor jidani de a putea suge, scurta şi pă- gubi pe fraţii rrţilitari şi familiile lor în mai multe chipuri, iară mai 155 ales în acestea: a) că iau plată dela jidovi, ca să cumpere pentru ei arânda de crâşme în Regiment împotriva legii; b) că pentru aceea plată înşală pe Domnii Comandaşi şi pe toţi fraţii lor militari îmbogăţind şi ocolisind Jidovii prin satele militari, prin care c) li să face îndemână de înşală pe oameni şi femei cu beutură pe bucate, pe ouă, pe pui, pe găini, raţe şi gâşte etc.; d) cu acest prilej amăgesc oamenii de le vând stupi, oi, berbeci, capre şi alte vite, cu preţ cu mult mai jos decât se cuvine; e) înşală satele, de marha (vitele) şi caprele cumpărate le pasc şi. îngraşă pe ţarina şi hotarele milităreşti cu scurtarea păşunii pentru vitele sătenilor, care lucru f) s’au dovedit anul acesta, ca Ia mai multe hotară pă- şunea boilor s’au mâncat şi călcat de caprele Jidovilor. Ovăsu astă toamnă şi astă iarnă întru atâta l-au înşelat şi scos dela militari, parte pe beutură, parte pe bani, câte cu 2^3 şuştaci mierţa, cât la mulţi militari nici de semânţă nu le-au rămas, şi apoi mai în vară precum militarii, aşa şi preoţii şi D-nii ofiţeri, cari ţin cai, s’au aflat siliţi a cumpăra din Bistriţa câte cu un zlot (florin), ba şi cu câte 12 şuştaci mierţa.«Fraţilor, binevoiţi a învăţa poporul, că beutură vinarsului nu-i spre sănătatea şi întărirea trupului, pre- cum cred beţivii, că prin aceasta numai se moaie trupul şi zăpă- tăceşte şi sănătatea se pune în primejdie de a o cuprinde tot feliul de boale, iară mai ales celora, care «acum a rămas aci de moştenire ca vărsatu...« «Feriţi pe casnicii frăţiilor voastre, a feţelor celor bisericeşti şi a dascălilor de mersu în crâşmă şi de beutură vinarsului, ca văzând poporu aceasta să iea pildă bună...« «Dzeu a lăsat bucatele să le mănânce, da nu să le bee oamenii... Să nu fiarbă vinars din grăunţe de fărină, dar nici ovăsu sau alte grăunţe să nu le vândă la jidovi, ori la oricare sfârnari...« «Maî pe urmă se adauge, ca să învăţaţi pe oameni a lua sama, că umblă femei străine prin toate satele cu vinars de vând pe ascuns şi au pe acolo bordeele lor, unde schimbă vinars pe lână, pe cânepă şi pe bucate la femei stricate şi ce capătă iară schimbă la jicţpvi pe vinars şi prin aceea strică femeile şi păgubesc gazdele fără samă. Deci învăţaţi poporenii, unde le vor căpăta, să le prindă şi să le dea în mâna Dior comandaşi spre îndreptare*. Circulara Nr. 207 dela 2 Octomvrie 1840. (A. S. Nr. 18, p. 414.) Pentru combaterea alcoolismului, Vicariul recomandă berea, 156 Berea se făcea pe acele vremuri de multe familii acasă la ele. De aici apoi se numiau acele petreceri »la bere«, »se adună la beie«, »se pun la bere«. (A. S. Nr. 18, p. 419 jos.1) In adevăr această moară, notată jos, a trecut de atunci prin două vânzări până azi, tot la grâniţeri, aflându-se în prezent în posesiunea dlui Maior Iulian Marţian. In ziua de astăzi însă toate satele sunt pline de »alambicuri«, fabricându-se rachiul în cantităţi enorme şi poporul otrăvindu-se cu otrava dracului. Ce bine ar fi să se reintroducă dispoziţiile de pe vremea lui Marian. Caracterizarea lui Marian de primul său biograf Primul biograf a.Iui Ion Marian, canonicul şi prepositul Ma- cedon Pop, îl caracterizează zicând: »Din biblie citea mult Pentateuchul, nu însă din punct de vedere religios, ci mai mult naţional, zicând: Moise a fost cel mai mare naţionalist pe lume, care a voit a-şi ridica naţiunea sa la cea mai mare treaptă a culturei, şi prin urmare demn ca să-l urmeze fiecare. De aceea şi dânsul avea de model pe Moise, pro- punându-şi prin şcoale a înainta cultura Românilor şi în adevăr meritele lui în asta privinţă sunt şi vor rămânea eterne şi s’au recunoscut şi de Majestatea Sa împăratul Ferdinand, decorându-l in anul 1839, cu medalia de aur, pentru meritele sale puse pe terenul şcolastic, o onoare care pe timpurile acele era între rarităţi* 2). Tot în amintirea lui corpul profesoral al liceului din Năsăud a dat numele lui bibliotecii acestei şcoale, numindu-o: »Biblioteca Mariană«. Invăţătorimea din districtul Năsăudului a dat numele lui Reu- niunei lor, — înfiinţată în anul 1876 — şi care are în trecutul ei 1) Intr’un contract de vânzare a morii Regimentului al H-lea grăniţeresc, către 12 grămţeri din Năsăud, dela 21 Decemvrie 1809 (al cărui copie se păstrează in «Muzeuljnăsăudean«) ia punctul 6 citim: ^Cumpărătorilor nu le este permis la preainalt ordin, a arânda sau vinde vreodată sau in viitor amin- tita moară vr’unui Ovrei sau Armean, şi nici a-i primi vr’un Ovrei sau Armean în nici o condiţiune«. 2) Macedon Pop. Activitatea Vicarilor episcopeşti gr.-cat. din districtul Năsăudului. B.-Pesta. 1875 pag. 54. o frumoasă activitate şcolară românească, numind-o: »Reuniunea Mariană a învăţătorilor din Districtul Năsăudului<, care durează şi astăzi. * Vicariul Marian a fost un vrednic preot, un mare dascăl, un înflăcărat Român, iubindu-şi neamul mai presus de orice. Viaţa şi faptele lui pot servi, cu drept cuvânt, ca o minunată pildă vrednică de urmat. Monumentul lui Marian Ca recunoştinţă şi pentru eternizarea numelui fostului Vicar Marian, pentru meritele lui câştigate pe câmpul învăţământului public şi director al şcoalelor năsăudene din fostul Regiment al ll-lea român de graniţă şi în sfera administraţiei eclesiastice, ca vicar episcopesc foraneu al Rodnei şi în special pentru ridicarea agriculturii şi grădinăritului, unii elevi ai lui au emis idea să se ridice un monument fostului lor dascăl. In acest senz Vicariul Grigore Moisila făcut la 23 Decemvrie 1859 »un apel către domnii ofiţeri grăniţeri, funcţionari civili, preoţi, învăţători, notari, primari (antişti) şi alţi bărbaţi de departe şi de aproape, cari au primit cultura lor în şcoalele Năsăudului, amicii şi discipolii fostului di- rector Marian*. Adunându-se fondul necesar îi s’a ridicat un frumos monument, la 2 Iulie 1872, în cimitirul »Comoara« din Năsăud, unde se odihneşte. Monumentul de marmoră, dela mormântul lui, poartă următoarea iscripţie: A. P. D. Ioane Marianu din Zagra Vicariu foraneu al Rocnei, Directoriul şcoaleloru în tienutul fostului c. r. regiment 11 romanu de graniţia Născut 6 August 1796 Repausat in 2 luliu 1846 Respanditoriului scientiei şi sentimentului romanesc, întemeietoriului fondurilor scolastice granitieresti. n Zelosului anteluptatoriu pentru beserica, şcoala şi natione. Pus aici la niormentu spre pia aducere aminte de cătră inveţiacei, amici şi reveritori 2 luliu 1872. Vicariul şi Prepozitul Macedon Pop 1809—1873 Energia în legătură cu înaltele cunoştinţe ce un om luminat posedă — este o calitate rară. Poate că la oamenii cu o cultură vastă şi serioasă, energia este produsă şi de dorinţele cele mari de a-şi ridica neamul, care a suferit veacuri întregi dela duşmanii de tot felul. ( j , ,[ : , t ,]| 1 r_, i ţ-ni 'i ij O energie deosebită aflăm în vrednicul Vicar episcopesc al Năsăudului, care a fost Macedon Pop. Născut în comuna Sângeorz-Băi în anul 1809, ca fiu al pa- rohului local, Iacob Pop (f în 1856, în al 75-lea an al vieţii sale şi al 45 a) preoţiei), Macedorl â urmai şcoala trivială din sătul său natal, norma la Năsăud, gimnasiul latino-catolic din Bistriţa1) iar studiile liceale şi teologice la Blaj. Terminând teologia fu numit profesor, în 1834, la liceul din Blaj, în 1835 fiind ordinat de preot de episcopul Lemeni, funcţionând ca profesor până la finele anului 1838. In acest an fu chemat de vicariul Marian şi de Comandantul Regimentului grăniţeresc la Năsăud, pentru a fi numit catechet Ia normă şi la institutul militar şi însărcinat să predee religia şi istoria în clasa a IV-a. Tot în acelaş timp ocupă şi postul de capelan al parohiei Năsăud până în anul 1846, când murind vicariul I. Marian, fu numit paroh şi administrator al vicariatului, iar în anul următor, prin decretul episcopului dela 2 Mai 1847 Nr. 754, este numit titular. Decretul sună: »Luând noi în părinţascâ luare aminte cucernica purtare, strădanie şi cuvioasă în diregătoria sa umblare a iubitului nostru frate Macedon Pop, cu care întâi ca profesor, după aceea ca cooperator şi catechetă, iară mai de curând ca paroh al Năsăudului şi administrator a vicariatului, s’au arătat, am hotărît a-1 numi şi întări actual vicari a Rodnei precum prin data frăţii sale rânduială l-am şi întărit şi pe unul ca acela şi la In. Cr. Gu- bernium şi la Măritul Regiment l-am reprezentat. Drept aceea vă rânduim şi vă îndătorim, ca pe numitul în Hristos frate ca pe Vicariul Rodnei şi portatoriu de grije să-l cu- noaşteţi şi cuviincioasă onoare şi în cele ce se ţin de deregătoria Sa canonică ascultare să-i daţi. Aşa făcătorilor arhierească bine- cuvântare Vă trimitem. Vlădică loan m. p.«2) * Infiinţându-se în anul 1856 noua episcopie unită a diecesei de Gherla fu chemat de noul episcop loan Alexi ca secretar, în acelaş timp administrându-şi şi vicariatul său. ') In Bistriţă exista în trecut şi un gimnaziu latino-catolic, în care în- văţau mulţi tineri români, în acele timpuri vitrege pentru Români, când ioba- gilor nu le era permis a urma şcoalele, fără învoirea nemeşilor. Urmau nu numai şcolari din ţinutul Năsăudului, ci: şi din toată ţara. O listă a şcolarilor români, din anii 1729—1779, între cari găsim copii din familii marcante române ca: Bohăţel, Vaida, Pop de Baseşti, Caliani, Vlad, Şerban, Grama etc. şi la 1773 pe marele nostru istoric George Şincai, — a publicat dl Prof. Virgil Şotropa în rev. „Transilvania“, anul 1901, pag. 3—17. 2) «Arhiva Someşană« Nr. 18—1936 p. 432. In Septemvrie 1857 episcopul î-l numi în baza activităţii sale de prepozit a noului consistoriui (capitlu) al diecesei. * Vicariul Marian ţinuse foarte mult la Macedon Pop şi voia să-l pregătească ca urmaş al său, lucru ce s’a şi întâmplat, căci Macedon a şi continuat cu acelaş zel opera începută de Marian, cu toate că stările ţărei de mai înainte vreme se schimbase, îndată după revolufiunea din 1848. Câteva circulare culturale Macedon comunică preoţimei grăniţereşti circulara episcopiei dela Blaj Nr. 1181 din August 1846, în care spune »cumcă în urma înaltelor orânduieli, toate scrisorile, ce se adresază în limba română la crăiescul Guvern, să se scrie cu litere latine şi nu cu cirile. (Arh. Som. Nr. 18 p. 432.) Intr’o circulară Nr. 37 dela 27 Ianuarie 1847 spune că in Blaj se tipăresc Novele (ziare) în limba românească cu litere ro- mane, apărând odată pe săptămână... Aceasta foaie cu mare sete o dorea feşcecare literator românesc. Deci bine ar fi şi lucru vred- nic de laudă, când preoţimea — ca partea cea mai cultivată a poporului nostru — s’ar arăta pretină şi părtinitoare şi dacă unuia i-ar cădea cam greu a plăi 4 fl. argint, s’ar putea cu toţii dela o companie pe un exemplar prenumera. (Arh. Som. Nr. 18 p. 432.) In circulara dela 18 Decemvrie 1849 spune că »la Braşău şi la Cernăuţi se tipăresc două gazete în limba română, preţul primei e pe un an 8 fl., ultimei 10 fl. argint. De inimă patriotică, amor cătră literatură precum şi a sa cultură însufleţiţi fiind mulţi români, voioşi se abonează... numai noi aici ne-am retras... macar că nici într’un ţinut al Transilvaniei nu se află atâtea şcoale ca in acestea. Să facem, Fraţilor, de ruşine pe aceia, cari ne aruncă cumcă noi numai nu ne^abonăm... Unuia îi cade greu, dar^tuturor dela o companie, nu; deci aşa se facem. (Arh. Som. Nr. 7 p. 11.) »Dela sdravănul şi neobositul literar Laureanu (A. Treboniu) a primit Vicariatul 2 cărţi tipărite, una are titula: »Starea politică şi ieratică a Românilor din Transilvania*, cealaltă: »Die Romanen 161 der oesterreichischen Monarchie«. Preţul la ambe e 2 f. 50 cr. arg. Aveţi bunătate, cărora se vor trimite, a-le primi. Noi preoţii suntem datori orice întreprindere literară a sprijini şi ajuta, că noi prin aceasta încurajăm pe cei cu ştiinţă împodobiţi bărbaţi din sinul naţiunii a da mai multe opere literare, spre luminarea poporului şi împrăştierea întunereculuiY (Arh. Som. Nr. 7 p. 13.) Biserici şi case parohiale Ca şi înaintaşii lui Macedon, şi acesta s’a străduit să se edi- fice case parohiale şi biserici nouă. Pe atunci mai erau multe biserici de lemn, în stilul specific ardelenesc, — adică o combinaţiune în exterior din stilul gotic, iar interior bizantin — foarte pitoreşti, dar vechi şi din aceasta cauză puţin rezistibile. Aproape toate acestea bisericuţe interesante au dispărut azi din Ţinutul Năsăudului. Vicariul Macedon voia să ridice acuma biserici de piatră şi case parohiale, pentru executarea cărora trebuia să aibă în preoţime ajutorul necesar, lucru care însă nu l-a prea găsit la început decât în comunele: Leşu şi Tiha, în cari prin neobositul zel al parohilor Anton Malaiu şi Origore Moisil se ridicară două biserici frumoase şi artistice.1) Anul 1848 Marea adunare dela 3/15 Mai la Blaj In acest an însă orizontul european începea a se întuneca, se apropia anul 1848, de o epocală însemnătate şi în istoria nea- mului nostru. In luna lui Mai 1848 episcopii români, de amândouă con- fesiunile, cerurăguvernului aprobarea ţinerii unui »Congres naţionah la Blaj, ere se admise. La adunarea1 Românilor ardeleni dela 15 Mai, de pe Câmpul libertăţii de lângă Blaj, luă parte şi vicarul Măcedon. După înapoiere dela Blaj, vicariul printr’o circulară, Nr. 159 25 Mai 1848, comunică preoţilor săi »cumcă Congresul Românilor ') Vezi «Activitatea Vicarilor Năsăudeni« de Macedon Pop 1875 p. 57. 11 s’a încheiat în cel mai bun rând şi linişte spre gloria eternă a po- porului, macarcă au fost la 50.000. Desbaterile s’au ţinut în 14— 17 Mai, când s’a cetit petiţia cătră Împăratul. Punctele petiţiei cele mai de frunte au fost următoarele: 1. Naţia românească să fie receptă, prin urmare să aibă toate acele drepturi, de care se bu- cură cea ungară, săsească şi siculică (secuiască). 2. Să aibă deputaţi la dietă a proportione. 3. Românii să poată vorbi şi scrie în limba lor la orice dicasterium sau oficiolat. 4. Încetarea robotelor fără despăgubire, adică prostimea în provincie să nu mai lucre la Domnii proprietari. 5. In privinţa unirii Ardealului cu Ungaria s’au poftit, ca obiectu acest momentos să nu se ia la desbatere de cătră Staturi până când naţia românească nu va fi reprezentată. Pentru militarii români din Regimentele de margine (grăniţere) încă s’au poftit unele îmbunătăţiri, precum şi în privinţa lucrurilor bisericeşti încă s’au făcut unii paşi. Acestea şi altele compuse în 2 suplice s’au aşternut Maiestăţii şi la dietă. Rezultatul îl vom vedea, de vom trăi, care spre cunoştinţă scriindu-vă rămân al frăţiilor Voastre în Hs. frate Macedon Pop vicari «.i) La 24 Iunie 1848 Vicariul adresează şi Comandantului Re- gimentului grăniceresc o scrisoare informativă, în nemţeşte, ca să fie citită şi bine înţeleasă şi de ceialalţi ofiţeri, de neam străin, ai regimentului, intr’ânsa arată: »că Episcopul a chemat la Blaj pe toţi protopopii şi vicarii de ambele confesiuni, pentru a se sfătui cu intelectualii laici asupra intereselor şi doleanţelor naţiunei şi a le expune într’o petiţie dietei celei mai apropiate. Congresul a avut în vedere interesele întregei naţiuni, prin urmare şi a grani- ţerilor. Românii nu au aparţinut până acuma la naţiunile recipiate, prin urmare nu puteau avea reprezentanţii lor în dietă; acum însă s’a declarat — la congres — egalitatea tuturor naţiunilor şi astfel şi naţiunea noastră va avea şi îşi va alege deputaţi la dietă »cum voto deliberativo et decisivo«. Dacă Românii vor avea acest drept în comitate şi pe pământul regal, consecinţa logică va trebui să dea şi grăniţerilor acest drept. Maghiarii însă vorbesc că regimentele de graniţă sau vor fi des- fiinţate sau vor trăi mai departe. In primul caz vor intra în ra- porturile celorlalte naţiuni, în al doilea vor primi cu totul altă l) «Arhiva Someşană» Nr. 18—1936 p. 435. 163 organizare. Dacă furtuna şi violenta evenimentelor, despre cari poate nici cel mai bătrân diplomat n’a visat, va distruge cu o lovitură sarcinile apăsătoare feudale, privilegiile claselor favorizate şi multe alte nedreptăţi din timpurile barbare şi în urmare se vor îngădui (oferi) supuşilor domneşti concesiuni aşa de frumoase; atunci vor trebui să primească şi soldaţii grăniteri cu atât mai mult, fiindcă aceştia au contribuit la apărarea terii şi a înaltului tron şi şi în viitor vor aduce servicii folositoare statului. Bizuindu-ne pe petiţiile înaintate dietei şi Maiestăţii Sale de deputaţii congre- sului, în fruntea cărora au fost cei doi episcopi, sper, că Românii vor alege reprezentanţii lor pentru parlamentul ce se va deschide în lulieja Pesta şi astfel se vor realiza încetul cu încetul doleanţele noastre. Dacă însă dieta va esclude pe grăniţerii noştri şi nu le va da acest drept, atunci datorinţa noastră este a petitiona la parlament».1) Marea adunare a grăniţerilor dela 10 Iulie la Năsăud Ungurii se mişcau sgomotoşi şi se ridicară acuma tn .contra Casei domnitoare. Generalii austrieci primiseră ordine să vegheze ca Românii să nu fie traşi în mrejele ungureşti şi mai ales să nu piardă pe vitejii grăniţeri, cari se bucurau de un frumos trecut şi de un tratament mai favorabil de Curtea împărătească.* 2) De aceea şi Vicariul şi comandantul regimentului priveghiau şi arătau grăniţerilor pericolele ce-i aşteptau din partea Maghiarilor şi în general planurile duşmanilor seculari. ' O vie mişcare începu şi între grăniţerii noştri, cari cereau dela preoţi şi dela Vicar să-i convoace la un sfat comun, în care >) In traducere românească după originalul german, al adresei lui Ma- cedon, publicat în »Arhiva Someşană« Nr. 3—1925, p. 4/5. 2) Regimentul românesc de graniţă dela Năsăud a fost unul din cele mai cunoscute şi vestite din monarhia austriacă şi se bucura de un foarte mare respect, atât pentru vitejiile repurtate în războaie, în deosebi în cele cu Na- poleon Bonaparte, cât şi pentru ţinuta exemplară în timpul revoluţiei Ungurilor din 1848, când cu nici un preţ şi cu primejdia vieţii grăniţerii s’au opus să jure pe Constituţia ungurească şi să recunoască unirea Ardealului românesc cu Ungaria, la care voiau Ungurii să-i silească. 11' să-şi exprime dorinţele şi postulatele lor. Atunci vicariul interveni la colonelul regimentului, Al. Iovici, şi la comandamentul armatei din Sibiu cerându-i în două rânduri şi cu toată insistenţa, în nu- mele preoţilor şi a grăniţerilor, să le permită a ţine o mare adu- nare la Nâsâud. In fine permiţându-li-se, grăniţerii au trimis din fiecare comună câte doi delegaţi şi preotul. In ziua de 10 Iulie adunarea se deschise, la orele 8 dimi- neaţa, sub ceriul liber, în grădina vechii biserici din actuala »Piaţa Unirii*. Această măreaţă manifestare naţională grăniţerească a rămas neuitată până astăzi în viaţa acestui ţinut. Colonelul Iovici citi mai întâi poruncile sosite şi dupăce recomandă ordinea la desbateri se retrase, grăniţerii încredinţându-l că şi în viitor vor servi cu credinţă împăratului şi Patriei. Apoi în bună înţelegere şi cu mult cumpăt îşi fixară dorinţele într’o petiţie cătră Împăratul, compusă de Vicariul Macedon şi de aghiotantul regimentului Leontin Luchi. Cererile grăniţerilor Punctele cuprinse în aceasta petiţie fiind foarte interesante, le reproducem aici.1) 1. Conform manifestului împărătesc din 10 Iunie grăniţerii cer să-şi poată conserva naţionalitatea, religia şi limba. Dacă s’ar introduce şi Ia alte regimente maghiare şi slavo-croate limba naţio- nală ca limbă de serviciu, atunci să se facă tot aşa şi în regi- mentul năsăudean. Orice petiţie scrisă în limba română să fie primită de autorităţi. 2. In înţelesul articolelor dietale sancţionate, grăniţerii să poată dispune liber de pământurile lor cu dreptul de cedare tot numai în favorul grăniţerilor. 3. Pădurile, păşunile şi munţii, cu observarea legilor silvice, să rămână proprietate comună. 4. Venitele proventelor (cârciume, măcelării, etc.) să între cu începere din 1849 în casele comunale. 5. Averile comunale^ şi bisericeşti să fie administrate de gră- niţeri sub controlul unei comisiuni instituite în Năsăud şi prezidate de colonelul regimentului. ') A se vedea »Arhiva Someşană« Nr. 3—1925 pag. 3—20. Nr. 6—1926 pag. 1—15. Nr. 7—1927 pag. 1—23. 165 6. Venitele fondului de mondir (haine militare) să se dea ca ajutoare copiilor de grăniţeri, cari vor vrea să facă studii mai înalte sau vor îmbrăţişa meserii. Orăniţerii vor face serviciile militare pe teritoriul regimentului în hainele proprii, iar afară de districtul militar în uniformă primită dela stat. 7. In interesul serviciului să fie numiţi.în regiment numai acei ofiţeri şi funcţionari streini, cari posed limba românească. 8. La şcoalele existente să se mai înfiinţeze două catedre: pentru instrucţia în matematică şi în limba maghiară. 9. Să se suprime orice monopol. 10. Să înceteze întreţinerea gărzii la izvorul de apă minerală dela Anieş şi la vama din Borgo-Tiha şi Joseni. Soldaţii în calitate de ordonanţe să facă numai serviciile strict oficiale şi nu şi particulare. 11. Primarii comunali să poată judeca în cauze civile con- form legilor ţerii. Procedura să fie publică şi accelerată. 12. Certele de graniţe cu comunele învecinate provinciale să se rezolve prin o comisie streină imparţială. 13. Populaţia de peste 40.000 a regimentului să aibă dreptul să trimită la dietele viitoare căte 2 deputaţi. 14. Să înceteze robotele şi furnizarea de lemne pentru ofiţeri şi slujbaşi. 15. Preoţii să fie plătiţi din visteria statului şi învăţătorii dela şcoalele grăniţereşti să primească leafă mai mare. 16. Orăniţerii să nu fie împiedecaţi în folosirea fântânilor de saramură (slatină) din apropiere. 17. In listele de conscriere să se accentueze condiţia »!iberă« de până acum a locuitorilor. 18. Constituţia pe care grăniţerii vor avea să jure să li se comunice şi explice în limba românească. 19. De acu înainte să nu se mai numească regimentul »valah«, ci »al doilea regiment românesc grăniţeresc«. O deputaţiune a grăniţerilor la împăratul Se alese apoi o deputaţiune de trei sub conducerea Vicariului ca să plece cu petiţia la împăratul. Dar trebuia mai întâi se plece la Sibiu, ca să obţină dela comanda generală permisiune şi paşa- 166 port, fără cari nu puteau călători la Viena. Vicariul într’un cir- cular către preoţi, dela 26 August 1848, spune între altele, că: »Eu cât am putut, vreme de un ceas am tot vorbit cu Excelenţa sa (comandantul din Sibiiu) şi m’am rugat în tot chipul cum am ştiut după puterea intelectuală. Mărturie î-mi sunt generalii Oedeon şi Schurter, Obercomissar Fronius. Rugatu-s’a şi deputatul Botârlă foarte frumos, cât mai mult nu se putea, ci Excelenţa Sa şi-a pus mânile pe piept zicând cumcâ nicidecât stă în puterea lui de a ne da pasul, fără de a dobândi întâi licenţă dela locurile mai înalte*.1) Deci deputanţia sta pe loc. In lunile Iulie şi August situaţia se agrava. Proclamaţii, po- runci, provocări, ameninţări sosiau dela Curtea din Viena, dela co- manda militară din Sibiiu, dela episcopul din Blaj, dela guvernul unguresc din Pesta şi dela guvernul ardelean din Cluj — cari se contraziceau, — şi haosul creştea. Un batalion (I) al regimentului năsăudean primi ordin să plece în Banat (şi apoi la Seghedin) cu scopul tăinuit deocamdată, ca să lupte acolo contra Sârbilor şi Croaţilor — şi aceştia credincioşi împăratului. Dar ajuns acolo batalionul năsăudean refuză porunca ungurească a se bate contra acelora. înţeleptul vicar nici în aceste grele împrejurări nu-şi perdu cumpătul, ci după trebuinţă, odată cu blândeţe, altădată cu energie, căuta în tot felul să calmeze spiritele agitate ale grăniţerilor. Ast- fel într’o circulară scrie preoţilor să le spună Dumineca popo- renilor că: »cei mai mari ai naţiunei române se ostenesc întru tot chipul a lucra pentru fericirea lor şi Maiestatea Sa împăratul pe Români în viitor îi va socoti ca şi pe celelalte conlocuitoare naţii, va înălţa pe cei vrednici şi învăţaţi Ia cele mai înalte deregătorii*. O scrisoare judicioasă a Vicariului Macedon, cătră prefectul comitatului din Dej I 1 : r Cu toată corectitudinea, patriotismul şi cinstea vicariului el n’a fost cruţat în aceste primejdioase vremuri, de insinuări şi ca- lomnii din partea unor Unguri şovinişti. Atunci el se plânse Pre- >) Arh. Som. Nr. 3 p. 11. 167 fectului din Dej al comitatului Solnocului, Contelui Fr. Beldi, într’o scrisoare judiţioasă, dela 25 Iulie, din care extragem — în tra- ducere românească — câteva rânduri caracteristice: »Dacă omul cel mai liniştit este astfel tratat, dacă domnii funcţionari ai Comi- tatului jignesc pe cei mai oneşti bărbaţi cu astfel de învinuiri neîntemeiate şi chiar şi pe preoţi — a căror autoritate sunt datori din. punct de vedere chiar al principiului de stat săo apere, — îi întemniţează; atunci nu mai este de mirat că antipatia între Români şi Magiari este aşa de mare şi fricţiunile între dânşii nu încetează. Prin astfel de tratamente de sigur nu se pot produce simpatii. Furtunile şi brutalităţile evenimentelor au distrus apăsă- toarele povări feudale şi alte nedreptăţi originale din vremurile bar- bare. Aristocraţii culţi au contribuit la aceasta — mulţumită lor în numele umanităţii. Aceasta însă nu este încă de ajuns. Pentru a trăi în pace şi concordie mai este ceva necesar: tratament omenesc, luarea în seamă a drepturilor omeneşti şi prudenţa a nu ofensa pe omul nevinovat. Şi selbaticul african rămâne om, dacă este tratat omeneşte. Conştiu de nevinovăţia mea rog pe onor. D-Voastră a-mi arăta pe denunţiatorul, pentru ca să-l trag în judecată, altmintrea onoarea numelui meu şi al funcţiunii mele, pe cari până acuma nu le-am pătat prin nici un act contrar legilor, mă vor sili a mă adresa Excelenţiei Sale Dlui Comisar regal Vay pentru a-1 ruga să-mi dea satisfacţie pentru ofensa ce mi s’a adus«.!) Raportul vicariului către Episcopul despre situaţia din ţinutul grăniţerilor. O nouă mare adunare Dar situaţia se complica din ce în ce mai mult şi se sem- nalau în multe părţi ale Ardealului mişcări revoluţionare. Vicariul raportează atunci, cu adresa dela 16 Septemvrie 1848, Episcopului, între altele, următoarele: După ce-i comunică Episcopului, că s’a ţinut o mare adunare grăniţerească la 10 Iulie, că s’a redactat o petiţie către împărat şi că s’a cerut dela Comanda generală din Sibiiu permisie şi paşaport de a pleca la Viena, care însă nu le-a >) Arh. Som. Nr. 3—1925, p. 12—13. 168 putut obţinea, continuă: »Din 10 Iulie, adică din timpul adunării, până la reîntoarcerea deputaţilor dela Sibiiu, s’au întâmplat doue lucruri momentuoase: citirea circulărilor prin biserici despre Mi- nisterul maghiar şi pornirea batalionului la Seghedin. Auzind mil- tarii cumcă ei nu mai stau sub sfatul ostesc de curte, ci sub ministeriu (unguresc) s’au amărît, necăjit şi întristat. Au început a clama în gura mare cumcă episcopii şi popii i-au vândut Ungurilor şi clamă neîncetat; la care i-au adus, pelângă sumuţarea făcută din partea unora, şi scenele întâmplate în vecinătate, cum sunt: execuţia dusă în mai multe sate româneşti, de Unguri; bătăile cele tiranice puse pe spatele ţăranilor, banii storşi cu puterea. Apoi / cetirea în Gazetă (Transilvanigi)_^i alte jurnale despre intenţia ( Ungurilor de a maghiariza [armadia fsi a introduce limba lor încă - şi în şcoalele elementare, au ajuns capet la toate şi i-au adus la aceea cugetare poate dreaptă, cumcă ei voesc a se despărţi de cătră Austria, şi naţiunile conlocuitoare a le maghiariza. Deci nechemaţi, în 13—14 Septembrie au venit mai mulţi, ca 300 din toate satele şi s’au rugat de dl Comandant (al regimentului) să binevoiască a scrie la Maiestate, cumcă ei nu voesc a şti despre Ministeriu unguresc, despre făcuta unire. Batalionul (cel plecat din Năsăud) să se strămute din Ungaria în provinciile austriace, şi acolo să se judece de a greşit, şi Maiestatea Sa să se îndure a convoca dieta aci în patrie, în care având şi Românii »a proportione« re- prezentanţii lor, a două oară să se iea la desbatere obiectul unirii. \ Aceasta a lor petiţie s’a luat în scris de o comisie spre acest scop orânduită şi ieri, în 15, fuse şi aşternută (expediată) Ma- iestăţii prin curir, făcându-se totodată relaţie atât înaltului Gen. Comando, cât şi Ministerului. * Seara în 13 au ales alţi deputaţi, cari să meargă cu suplica din 10 Iulie. Atunci iară au început a voma câte toate în contra preoţilor, cari aci a se descrie omenia nu îngădue. Şi oare care-i cauza acestei înverşunări în contra nevinovaţilor preoţi? Lecţia circulariilor trimise de Măria Voastră precum şi zăbovirea Măriilor Voastre ambii Episcopi în Budapesta. Am ajuns în mod nevinovat cu corabia între Scyllam et Charibdim. Aici stau oamenii şi ne pun pe foc. Batalionul zice a-se fi jurat de preoţi a nu se oşti contra Slavilor. Trebue să buduluim in lumea largă, însă nu ştim 169 unde, că în toată Europa sunt mişcări politice. Poate în Africa meridională am avea loc. Dl Gavril Mihali, orânduit comisar de cătră minister, încă n’a venit aici, însă de va şi veni, nimic va isprăvi, că numai de co- misar dela minister maghiar trimis să nu le pomeneşti, că te pui în pericol .. Aceste până acum în acest ţinut întâmplate sincer descriindu-le, mai adaug încă umilita rugare, că Măria ta în viitor cumpănind primejdiile, care mi le-au cauzat circulariile, să nu ne mai trimiţi nicidecât, că te expui însuţi Măria ta primejdiei; şi de se vor trimite, nu se vor citi, că nu voesc a le asculta*;.1) Noul colonel Carol Urban la Năsăud. Hotărîrile marei adunări dela 13—14 Septemvrie. Deputaţiunea la împăratul. Rezultatele audienţiei împărăteşti înainte cu câteva zile de această adunare a grăniţerilor, dela 13 —14 Septemvrie, sosi noul comandant al regimentului grăni- ţeresc, Vicecolonelu) Carol Urban dela Viena, cu instrucţiuni se- crete, iar nehotărîtul colonel loviri se retrase. Probabil că în urma acestei schimbări a comandantului de regiment s’au întrunit delegaţi din toate satele, ofiţeri activi şi pensionari, alţi funcţionari şi mult popor. ' Anunarea prezidată de maiorul loan Haţfaludi, hotărî urmă- toarele: grăniţerii rup orice contact cu ministerul maghiar, care salută republica franceză, primeşte soli străini ostili monarhiei şi deneagă ajutorul contra Italiei; cu un cuvânt pregăteşte tradarea şi desbinarea Ungariei de Austria. Introduce cu sila limba ma- ghiară în şcoalele şi bisericile celorlalte popoare, prigoneşte cu starea' de asediu pe Români, îi arestează fără judecată, presa ma- ghiară îi cleveteşte, aşa că o teroare desăvârşită e îndreptată contra poporului român. Unireaj Transilvaniei cu Ungaria s’a făcut fără ascultarea românilor, cari sunt aci în majoritate. Grăniţerii pro- testează contra unirei, cer revocarea ei şi instituirea unui guvern provizor constătător din membri maghiari, secui, saşi şi români. •) Arh. Som. Nr. 3—1925, p. 14—15. 170 Batalionul Ii) să fie scos din Ungaria şi pus la dispoziţia ministe- rului austriac. Cele trei batalioane ale regimentului să se întrebuin- ţeze împotriva duşmanilor externi şi interni ai monarhiei, iar pentru apărarea teritorului grăniţeresc uşor se mai pot forma încă alte două batalioane cu arme proprii. Procesul verbal al adunării semnat de toţi cei prezenţi şi întărit de comisia militară, a fost trimisă, la 15 Septemvrie, Împă- ratului, iar copii ministerelor din Viena şi Pesta, comandelor mili- tare din Sibiiu, Lemberg şi Cernăuţi şi comisarului regal Nicolae Vay. La aceasta adunare s’a discutat din nou petiţia cătră împă- ratul, redactată în adunarea dela 10 Iulie şi încă netrimisă, s’a mai complectat şi încredinţat unei deputaţiuni de trei delegaţi: Florian Porcius, Vasile Naşcu şi sergentul Oavrilă Pop din Feldru, la cari se alătură şi Căpitanul Luchi, din partea regimentului, plecând la Viena, sosind la 1 Octomvrie acolo. Urma să se prezinte la Ministru de război, Contele Lator, în ziua de 6 Octomvrie, spre a fi apoi primită în audienţă la împăratul în ziua viitoare. Dar toc- mai atunci izbucni revoluţia în Viena, Latour este ucis şi spânzurat de un felinar în piaţa »am Hofe«, tumult pe străzi, canonadă în- grozitoare, arsenalul asaltat şi jăfuit, iar Împăratul părăsi, cu o escortă militară capicala, şi delegaţia rămâne fără audienţă. Totuşi ea plecă apoi la Olmtitz, unde se stabilise împăratul şi la 16 Octomvrie fu primită în audienţă particulară. La 20 Oct. primiră răspuns la petiţia dată Maiestăţii Sale, de care nefiind mulţămiţi, se adresară din nou cu petiţie la arhiducele Francisc şi la 26 Oct. primiră resoluţia finală.* 2) ' Răspunsul dela 20 Oct. era: Rugarea înaintată de delegaţii Regimentului II grăniţeresc pentru uşurarea raporturilor, cari le apasă starea, am primit-o cu afecţiune, şi cu plăcere m’am convins de sentimentele de credinţă şi alipire, care îi însufleţeşte atât pe mandatari, cât şi pe mandanţi. Dar sunt nevoit să-mi exprim regretul, ') Istoricul şi peripeţiile acestui I Batalion nădăudean, în timpul revo- luţiei din 1848—49 este foarte interesant şi vrednic de cunoscut. Soldaţii acestui batalion au dovedit şi atunci, că vechea virtute romană n’a perit din' străne- poţii strămoşilor lor. Vezi acest istoric în Arhiva Someşanâ Nr. 14—1931 pag. 379—486 de d. Virgil Şotropa. 2) Din Raportul lui FI. Porcius şi V. Naşcu, dela 21 Nov. 1848, cătră Comandantul Regimentului. Arh. Som. Nr. 3—1925 p. 16—17. 171 că împrejurările actuale îmi fac imposibilă examinarea singuraticelor puncte ale petiţiei, cum şi luarea măsurilor corespunzătoare. In- tensa mea nestrămutată însă este să iau în considerare cât de îngrabă şi cu proximul prilej amintitele rugări şi expuneri, şi spre acest scop se fac pregătirile trebuincioase. Olmiitz 20 Oct. 1848. La preaînalt ordin: Prinţ Lobkovitz, aghiotant general*. Răspunsul-rezoluţie la petiţia dela 26 Octomvrie era: »La or- dinul Maiestăţii Sale împăratului d. d. Olmiitz 25 Octombrie 1848 împărtăşesc delegaţilor amintitului Regiment, că cât mai de grabă şi îndatăce restabilirea funcţionării regulate a administraţiei cen- trale va permite, li se vor împlini rugările deosebit de importante, şi adică încuviinţarea proprietăţii de pământ, liberarea de robote şi facilitatea arănzii regaliilor; şi încă în măsura în care acestea li-s’au împlinit ori li-s’au pus în perspectivă şi altor militari grăniţeri. Deci suplicanţii în privinţa aceasta să fie încredinţaţi de intenţiile dovedite de atâteori ca binevoitoare ale guvernului Ma- iestăţii Sale. Prinţ Lebkovitz, aghiotant generaU.1) Această rezoluţie s’a comunicat şi comandei generale din Sibiiu, adăogându-se, că nu s’a putut satisface rugării de a li se da grăniţerilor mai multe arme, rugându-se comanda din Sibiiu să dea ea Regimentului grăniţeresc arme din cetatea Albei-Iulie, apoi îi se mai pune în vedere că prin formarea batalioanelor al lll-lea şi al IV-lea să întărească spiritul escelent ce domneşte în acel regiment şi trăgând din acest fapt avantaj, să se poată realiza faima şi în Viena, că generalul Puchner din Sibiiu intenţionează un atac puternic contra Maghiarilor spre a paraliza uneltirile cri- minale ale acestei naţiuni. Petiţiile grăniţerilor n’au avut, în împrejurările critice cari se desfăşurau, nici un rezultat atunci, ci în anul 1851 regimentul spre mare desolare a grăniţerilor fu desfiinţat, ca şi celelalte regi- mente de graniţă. I 1 t 1 ») Arh. Som. Nr. 3-1925 p. 18. 172 Năvălirea Ungurilor revoluţionari în Ţinutul Nă- săudului. Plecarea Regimentului şi a Vicariului în Bucovina şi Galiţia. Incendii, jafurile Ungurilor, înapoierea Vicariului Dela plecarea până la întoarcerea deputaţiunei la împăratul, mişcările revoluţionare se lăţiră peste întreaga ţară. Din zi în zi se aştepta năvala rebelilor maghiari să vină dinspre Cluj şi Dej, aflând că comandantul regimentului C. Urban ia măsuri de atac şi apărare în Năsăud şi împrejurimi. Urban formase, pe lângă regiment, din grăniţeri trupe de volintiri pedestri şi călări, pe cari îi trimitea întru apărarea Românilor din ţinuturile învecinate (aşa în judeţul Dobâca şi în Maramureş) spre a apăra locuitorii în contra gardeior maghiare. Foarte mulţi Români de prin judeţele învecinate sau chiar mai depărtate veniau mereu cu grămada la Năsăud, cereau comandantului să-i înscrie printre combatanţi şi jurau pe steag credinţă împăratului (Arh. Som. Nr. 3, p. 18). * In Decemvrie 1848 Ungurii revoluţionari ocupând tot Nordul Ardealului atacară şi Ţinutul Năsăudului şi după mai multe lupte, revoluţionarii fiind în mare număr, regimentul s’a retras în fine în Bucovina şi cu dânsul a plecat şi Vicariul Macedon care era foarte tare ameninţat de Maghiari. Ataşat ca preot de Regiment, pribegind cu regimentul prin Câmpulung, Cernăuţi apoi prin Prze- mysl, Cracovia şi Bochnia până la finele lui Noemvrie 1849, când se înapoie acasă, după ce interveni pe lângă colonelul Urban să permită tuturor soldaţilor bătrâni şi slăbiţi, precum şi capilor de familii şi celor ale căror case fură arse şi jefuite de Unguri, să se întoarcă acasă. Sosit în Năsăud Vicarul găsi biserica arsă, casa vicarială, grajdurile etc. în ruină, nici urmă de mobile şi din bogata lui bibliotecă nici o carte. De asemenea frumoasa grădină vicarială, fără garduri şi fără altoaiele, pe care le pusese în anul precedent. Fireşte că şi casele locuitorilor au fost arse de Unguri, şi bieţii oameni abia îşi făcură colibi de locuit în pripă. Incendiind biserica revoluţionarii au prădat şi ars şi arhiva vicariatului, pe câre Macedon o păstra în biserică, în speranţă, că Maghiarii cel puţin de biserică vor avea respect.1) Toate aceste Vicariul le-a reparat, biserica a acoperit-o şi grădina a plantat-o din nou cu altoaie de cele mai nobile varietăţi. Asemenea au fost arse şi casele autorităţilor militare, a colo- nelului şi ofiţerilor. La 23 Martie 1849 Ungurii au ars şi distrus şi clădirea institutului militar, care de mult le era un spin în ochii lor răutăcioşi. Nu puteau tolera aceşti descreeraţi să mai existe şcoala din care au eşit nenumăraţi cărturari şi mai ales ofiţeri români. Cu prilejul revoluţiei au ars toate actele şi documentele privitoare la viaţa şi la trecutul grăniţerilor năsăudeni — o pierdere incalculabilă şi ireparabilă bentru posteritate şi pentru istoria noastră. Colonelul rebelilor, Ritzko, ce se stabilise pentru un timp in Bistriţă, într’o proclamaţie, dela 14 Ianuarie 1849, numeşte »Nă- săudul, cuibul tuturor crimelor şi răutăţilor« — acel Ritzko, care fu bătut şi rănit apoi în lupta dată de colonelul Urban, la 17 Februarie, între satele Crainimăt şi Măgheruş, murind după două zile şi fiind înmormântat în Bistriţă. Fireşte că Unguri, în ura lor fără seamăn ce întotdeauna au arătat-o contra Românilor, au aprins şi satele Mocod, Rebri- şoara, Feldru ş. a., prefăcând totul în cenuşă, jăfuind, împuşcând şi ucizând oameni nevinovaţi. Munca Vicariului pentru refacerea morală şi materială a populaţiei ln raportul pe care Vicariul îl înaintă, la 12 Decemvrie 1849 comandei regimentului, despre casa vicarială scrie că «Insurgenţii au distrus cartirul vicarial într’un mod vandalic, nimicind nu numai mobilierul meu în valoare de 400 florini, vânzând cucuruzul ce ') »In ziua în care rebelii au ocupat acest ţinut, am cules şi adunat toate scrisorile din arhiva vicarială ţiitpăre dimpreună cu toate protocoalele corespon- dinţelor purtate de reposatul vicar Marian şi de mine, şi le-am depus în bi- serică, sperând că sanctitatea locului le va mântui de perire, — ci tare m’am înşelat!!! Înaintea vandalilor nimica n’a fost sfânt!!! Ei au adunat toate arhi- vele în Răsăud aflătoare, le-au scos la uliţă şi ars. Ca prin minune au scăpat de această perire vr’o patru protocoale din anii 1842, 1846, 1847 şi 1848«. (Din circularul dela 21 Iunie 1850 Consistorio, publicat în Arh. Som. Nr.7, pag. 12—13.) )74 a rămas ÎA podul casei în cantitate de 700 mierţe (Viertel) şi bându-l, ci au luat toate uşile casei, a pivniţei şi dela podul clă- dirii, obloanele dela ferestre, jaluselele, lăzile, sobele şi toate feră- riile, de asemenea podelele (pardoselele), sub care au căutat bani şi unele le-au ars, altele le-au dus cu ei.« (Arh. Som. Nr. 7, p. 10.) Reocupându-şi postul său, Vicariul a început să lucreze cu zor, ca să dispară urmele infecte ale rebelilor şi cu toată autori- tatea persoanei sale contribui la regenerarea şi refacerea morală şi materială a populaţiei. In circulara sa dela 3 Decemvrie 1849, către preoţime, Mace- don zice: »Fraţilor! Precum naţia săsească face cunoscut publi- cului prin novele (ziare) pagubele avute din cauza belului civil şi daune din partea insurgenţilor cauzate; aşa ar fi cu cale, socot, ca şi pagubele bieţilor noştri Români militari pricinuite de cătră acei rebeli să se facă publicului prin organul unei foi cunoscute. Eu voesc aceasta cât mai curând a duce în efectuinţă cu ajutorul Frăţiilor Voastre. Deci Vă recvirez, ca întrebând pe capetele satelor, sau mai bine pe aceia, cari în timpul usurpării insurgenţilor au stat în servire, să-mi aduceţi spre cunoştinţă: a) câţi bani au fost siliţi a da, b) câte vite, c) cât oves, d) câte bancnote Kosutiane au dat spre ardere, e) lucrat-au la şanţurile dejene şi bârgăuane, f) câte care şi căruţe,^ cassele satelor şi ale eclesiilor răpitu-le-au? Aceste trebue cu număr specificate; pagubele celelalte, precum pierderea lucrului, răpirea veştmintelor şi a altor victuale dela mulţi etc. se vor arăta generatim. Socot că fiecare după înăscutul pa- triotism, care a fiecurui inimă încălzeşte, se va strădui a face ge- nuină relaţie în acest obiect atât de important. Această descriere se va trimite în 22 Decemvrie c. n. la vicariat...« (Arh. Som. Nr. 7, p. 9). Apoi în circulara dela 18 Decemvrie 1849 scrie: »Toate sa- tele din acest regiment fură în timpul usurpării insurgenţilor amar cercate, însă nici unul ca Năsăudul. Patimile, cari aceşti sărmani oameni le-au suferit din Ianuarie până în Iunie, nu se pot descrie. Nu numai i-au despoiat de averea hrănitoare, dar şi casele lor le-au prefăcut în cenuşa. lŞi acela1 a cărui suflet numai o schintee de dragoste frăţască îl încălzeşte, trebue să aibă milă şi compăti- mire. Cetindu-se în Dumineca trecută înaintea bisericii, că statul din cauza multor spese care are, nu poate da ajutor tuturor prin resbel civil păgubiţi, nu rămâne alta decât cei de aceasta furtună nu aşa tare cercaţi să intindă, după putere, mână de ajutor celora care au rămas fără locuinţă. Şi oare cine trebue să înceapă? Mi se pare că aceea clasă de oameni, care predică în biserică: toate câte voiţi a vă face vouă oamenii, faceţi şi voi. Deci dar se rândueşte şi porunceşte cantorilor şi feţilor, începând dela compania a treia până la a douăsprezecea, luându-se afară cei din Feldru şi Rebrişoara, fără deschilinire de are boi sau ba, eşti dascăl deodată sau nu; ca până în sfârşitul lui Februarie anului 1850 să aducă o bârnă fie- care de 4V2 stânjâni şi 10 ţoii aici în Năsăud şi Fratele Lazar le va lua în seamă. Care n’ar plini, se va depărta din servirea bise- ricească fără judecată; iară cantorii şi feţii dela compăniile Mono- rului şi Budacului, fiindcă sunt în depărtare, vor ajuta cu bani sau bucate cel puţin 2 merţe grău sau mălai, iarăş până în timpul hotărît...« Asemenea mai îndeamnă a ajuta pe doi preoţi ajunşi într’o jalnică stare. (Arh. Som. Nr. 7, p. 10.) In circulara dela 23 Decemvrie 1849, Consistorio, — spune că »parohul din Nuşifalău, Mihail Pop a fost împuşcat de insur- genţi în Martie. Fiul său lacob absolvise teologia cu laudă, se roagă să fie sfinţit. In revoluţie s’a refugiat în Moldova, unde a fost instructorul fiului prinţului Cantacuzino, căpătând dela acesta frumos testimoniu de silinţă şi purtare.« (Arh. Som. Nr. 7, p. 11.) Preparandia. Redeschiderea ei Intr’o scrisoare dela 30 Decemvrie 1849, către preotul Pa- velea din Salva, îi scrie că »mâne la 8 ore a. m. se va deschide cursul preparandial (adică a şcoalei de învăţători). Acest curs e cel dintâi în Transilvania pentru Români (înfiinţat încă de vicariul I. Marian). Dumnezeule! In timpul trecut şi anumit când domniau regi şi principi din naţia maghiară nu era iertat Românului nici batăr a cerca şcoala; acuma însă1 cei cari voiesc a fi învăţători capătă stipendiu dela stat. Ce puternică mutare: duhul timpului, violenţa evenimentelor întâmplate în anul acesta au sfărâmat că- tuşele ce legase aşa cumplit desvoltarea puterii intelectuale a Ro- mânilor. Se cade dar ca cursul acesta de preparanzi să-l tractăm cu punerea fundamentului culturii noastre, trebue drept aceea să se deschidă cu solemnitatea Şi-l chemă pe pr. Pavelea să vină. (Arh. Som. Nr. 7, p. 11.) Deci în ziua de 31 Decemvrie 1849 s’a redeschis cursul preparandial de şase luni, care funcţiona încă dela 1837 pe lângă şcoala normală din Năsăud, acuma sub directorul Moise Panga. Cu ocazia deschiderii vicariul Macedon Pop a ţinut o foarte frumoasă vorbire pe care o reproducem aici. »Tinerilor! Românul care are cât de puţină cunoştinţă din istoria naţiunei sale, cetind prea indurata ordinaţiune a Excelenţei Sale guvernatorului civil şi militar despre deschiderea a două pre- parandii pedagogice pentru o sută de tineri români, cari în timpul petrecerii sale la această învăţătură să capete stipendii dela stat; a alăturat timpul trecut cu cel prezent. Trecutul l-a înfiorat, iară prezentul l-a bucurat. Piedecele puse desvoltării înţelesuale (inte- lectuale) a Românilor maicuseamă în timpul domniei prinţilor ma- ghiari de către duşmani, umplu sufletul de necaz şi de amărăciune. Românul pe atunci necum să capete el ajutor dela stat, dară nici îi era ertat a umbla la şcoală. Starea lui era jalnică ca şi a scla- vilor din Africa. O timpuri, o năravuri! Lanţurile cari legaseră puterea înţelesuală a Românului au început a se sfărma, maicuseamă decând patria noastră a venit sub domnia casei austriace; însă acele groase fiind, nu s’au putut odată sfărâma. Duhul timpului prezent, violenţa evenimentelor au produs principiul egalităţii, care pronunţiat prin constituţia dată de prea bunul nostru monarh, garantează Românilor asemenea drepturi ca şi celorlalte naţiuni din monarhie. Insă tinerilor! Ca Românii să se ştie folosi de drepturile garantizate, ca să fie respectaţi de naţiunile Europei, să aibă putere morală, să fie adevăraţi creştini şi bravi crescători şi subdiţi; au trebuinţă să înveţe, au cea mai neapărată trebuinţă de şcoale. Şcoalele însă numai atunci vor aduce doritul folos, dacă vor avea dascăli procopsiţi. Numai aceştia sunt in stare a ridica onorea şi fericirea naţiunii. Această trebuinţă a cunoscut-o părintescul guvern, căci numai puţin timp trecu dela năduşirea resbelului, şi iată vedem punerea fundamentului pentru desvoltarea Românilor. m Voi tinerilor adunaţi aicea voiţi a fi dascăli. sau învăţători ? Frumoasă chemare! Ce folos putem aduce omenimei mai mare, decât dacă vom învăţa tinerimea, — zisese oratorul roman Cicero. Voi ve-ţi trebui în viitor a planta in fragedele inime ştiinţa şi morala; însă ca să fi-ţi în stare, înşi-vă trebuiţi a învăţa. In şase luni vi se va propune metodica de un pedagbg, care de mai mulţi ani a meritat stima înaltelor locuri. Aceasta vă va arăta calea pe care veţi trebui a conduce pe învăţăcei către câştigarea neperitoarelor averi; pe care a o învăţa vă îndatoraţi. Ci un pedagog adevărat poartă grija ca pruncii să fie în viitor nunumai bărbaţi învăţaţi, dar totodată oameni drepţi şi morali. Acest sfânt scop îl veţi dobândi prin învăţarea religiei, a mora- lului şi prin darea exemplului bun. Cu atâta însă nu socotiţi că încă a-ţi făcut destul. Nu. Unui dascăl sunt şi alte ştiinţe de lipsă. încât împrejurările şi capaci- tatea vă vor îngădui, sunteţi îndatoraţi şi acelea a vi-le câştiga. Omul numai aşa răspunde aşteptării divine, numai aşa î-şi arată demnitatea omenească, dacă din zi în zi se strădueşte a fi mai perfect. Altmintrea făcând, rămâneţi răspunzători naţiunei, care aşteaptă dela voi frupturi îndoite; statului care vă întinde mână de ajutor; şi lui D-zeu, înaintea căruia vom da samă de tot momentul petrecut în deşert».1) Desfiinţarea Regimentului în 1851. Laudele împă- ratului şi recunoaşterea de acesta a averilor şi drepturilor grăniţerilor. Circulara Vicariului şi do- rinţele de a înfiinţa şcoli După cum am amintit, anul 1851 a adus o mare decepţie în grăniţeri prin desfiinţarea regimentului de graniţă dela Năsăud. Abstragând dela nenumeratele chestiuni, cari trebuiau clari- ficate şi rezolvate "cu acest prilej, Chestiunea principală şi vitală pentru grăniţeri era, ce se va întâmpla acuma cu averile imobile, pe cari le posedau şi cu fondurile în bani, pe cari le-au creat ei în timpul instituţiei grăniţereşti. ') Din .Arhiva Someşană« Nr. 11—1929, p. 22—24. 12 m In afară de laudele aduse grâniţerilor, asigurarea folosinţii munţilor, predarea şi preluarea cercului militar şi altele, din actul guvernatorului Wohlgemuth, dela 18 Februarie 1851, redactat con- form îndrumărilor primite dela Curtea imperială, reproducem pa- sagiul privitor la fondurile grăniţereşti, act ce avea să fie foarte binefăcător în viitor pentru cultura neamului nostru grăniteresc. Iată ce se spune în el: »Privitor la fondurile şi capitalurile de orice fel înfiinţate, formate şi create pe orice cale de comunele grăniţereşti, prin destinaţia benevolă a anumitor obiecte rentabile, precum sunt: fondul de mondire, fondul şcolar şi altele, cari până acuma au fost chivernisite de către diregâtoriile administrative grăniţereşti; ele for- mează proprietate incontestabilă a respectivelor comune, cari în ur- mare la desfiinţarea instituţiei militare grăniţereşti pot liber dispune de acele. Comanda regimentului imediat să întrebe pe comunele gră- ţereşti, că în înţelegere reciprocă ce scop şi destinaţie vreau ele să dea capitalurilor aparţinătoare lor. La caz dacă nu se va putea ajunge la un acord între comune, atunci în considerarea faptului, că cu prilejul desfiinţării graniţei, comunele vor fi împărţite între dife- rite dregătorii şi cercuri civile de administraţie; abia se va putea face alta decât să se repartizeze, după o cheie justă, capitalurile existente între singuraticele comune şi suma repartizată pe fiecare să se aşeze în cassa (lada) comunală ; stându-le însă în liberă voie şi lucrându-se chiar expres în direcţia ca ele şi mai departe să destineze venitele pentru scopuri de utilitate publică, anume pentru sco purile şcolare deosebit de importante şi necesare. In tot cazul aştept urgent împreună cu declaraţiile comunelor propunerea bine motivată practicabilă şi realizabilă a comandă regimentului, privitor la administrarea şi destinaţia amintitelor capitaluri. (Arh. Som. Nr. 7, p. 20.) In urma acestei memorabile adrese a guvernatorului, Vicariul Macedon trimite preoţimei sale, în această foarte importantă che- stiune, următorul circular: 1 1 t 1 3 Martie 1851. In urma prea înduratei decisiuni a Maiestăţii Sale, institutul de graniţă militar din Transilvania se desfiinţează, şi în urma ordinatiunei Excelentiei Sale civil şi militar guvernator, din 18 Februarie, va trebui jurisdicţia militară, cu 1 Aprilie, a tran- 179 spune toată administraţia şi cassele satelor şi ale bisericilor juris- dicţiunei civile, care în viitor va ocârmui acest circuit. Frăţiile Voastre cu ocaziunea transpunerii casselor bisericeşti ve-ţi băga seamă ca toate socotelile, obligaţiunile şi banii prezenţi să fie acurate. Nu se ştie adevărat oare în viitor purta-va aceasta, sau numa singur jurisdicţia eclesiastică, după paragraful 2 din constituţiune, controla; ci aceea se ştie că curăţia cu Vicariatul va avea a face socotelile, a purta grija de înmulţirea proventelor şi cred că se vor şi transpune Fr. Voastre, în care caz vor urma despre partea Vicariatului cele cuviincioase. In urma citatei ordinaţiuni guverniale vor veni întrebate sa- tele, ce vor voi a face cu banii destinaţi pentru facerea veştmin- telor militare (Montursfondsgelder) ? care sue la un capital de 28.000 fl. arg. şi cred că pentru desbatere vor veni din fiecare sat doi bătrâni. A tuturor Românilor inteligenţi opiniune este, ca din interesele acestui capital să se fundeze şcoale mai înalte. Dacă n’om avea oameni învăţaţi, nu ne ştim folosi de drepturile garanti- sate. Deci daţi consiliu sătenilor celor mai cuminte, şi în specie cari vor veni la desbatere, ca să se lipească de cei inteligenţi. Ce fel de şcoale? aceea se va putea şi mai târziu decide, după primit consiliu şi dela alţi bărbaţi, cari au experienţă, ştiinţă şi încrederea poporului. Sfătuiţi sătenilor, că decumva s’or vinde cvartirele erariale cu grădinile, să le cumpere ei din banii aflători în casse, pentru şcoale şi case parohiale, de cari avem trebuinţă; sau decumva nu vor fi bani de ajuns, pot împrumuta pe contul unui munte. Să nu lase a le cumpăra jidovii, cari îi vor iobăgi pe vecie. (Arh. Som. Nr. 7, p. 20.) * Intr’o scrisoare a lui Macedon Pop, din Năsăud, dela 23 Fe- bruarie (7 Martie) 1851, cătră Iacob Mureşian, redactorul Gazetei Transilvane, arată că grăniţerii au petiţionat la Împăratul că, des- fiinţându-se regimentul, fondul de montur să fie aprobat a-1 în- trebuinţa pentru şcoale. Asemenea casele foştilor ofiţeri, ridicate şi reparate de grăniţeri să le cumpere grăniţerii — în contul vr’unui munte. Apoi adauge: »de le vor cumpăra jidovii, apoi îi vor iobăgi Ui 180 pe vecie şi trupeşte şi sufleteşte». încheie: »Toate arhivele Regi- mentului şi a vicariatului, batăr că le pusesem în biserică, gândind că sânţenia locului le va scuti, s’au pustiit şi ars, deci compunerea Istoriei acestui regiment e împreunată cu dificultăţi mari, totuşi din Poematioti-\i\ latin (de Tanoli-Cosimelli), cum şi din alte frag- mente socot că pe încetul se va compune». (Arh. Som. Nr. 6 -1926 p. 89 şi Nr. 7, p. 23.) Hotărîri importante In broşura sa: »Activitatea vicarilor Năsâuduluu, vicariul Macedon ne descrie (la pag. 67 seq.), cel mai însemnat eveniment din viaţa grăniţerilor năsăudeni: »In Faur 1851 venind ordinaţiune pentru desfiinţarea institutului grăniţeresc din Transilvania şi chie- mândus-se toţi reprezentanţii comunelor la publicarea acesteia în Năsăud, mi-s’a comunicat, din partea comandei militare şi mie aceea ordinaţiune pe lângă aceea recercare oficioasă ca să o fac cunoscută în limba noastră, reprezentanţilor comunali. Aceasta am şi plinit-o după finirea cultului divin, în prezenţa vicecolonelului Reznar şi a mai multor oficiali militari, spunându-le cumcă M. S. împăratul recu- noaşte cu mulţumită serviciile lor militare făcute mai în un seclu pentru monarhie şi tron... Cu toate laudele şi recunoştinţele, po- porul a fost neîndestulit cu aceste măsuri, fiindcă s’au pus în rând şi dânşii, ca fideli ai tronului, cu grăniţerii Secui, cari se răsculase în contra tronului. Cu ordinaţiunea venită despre desfiinţare li s’au recunoscut deodată fondul de montur şi fondul scolastic — înfiinţat din dreptul cârciumăritului de trei luni pentru şcoalele confesionale naţionale — de proprietate nedisputaveră; şi prin urmare s’a lăsat în voaia gră- niţerilor a dispune despre acestea după placul lor, dându-li-se totuş acel părintesc consiliu ca fondul şcolastic să-1 lase tot pentru acest scop, şi celalalt fond, adică al monturului, să-l destineze tot pentru scopuri scolastice. f. n Văzând eu — zice mai departe Vicariul — din această or- dinaţiune cumcă amintitele fonduri s’au recunoscut de proprietate a grăniţerilor, am luat consiliul înaltului guvern — pentru întrebuin- ţarea acestor fonduri — de al meu, şi ca să pot reuşi cu el, am 181 chemat la casa vicarială, încă înainte de adunarea reprezentanţilor comunali, pe directorul şcoalei normale Moise Panga, pe locote- nentul Petru Tanco şi pe învăţătorul normal Vasile Naşcu spre a ne conţelege despre modul cum adecă am putea aduce pe reprezen- tanţii comunelor ca aceste fonduri, şi osebit fondul monturului să se lase pentru scopuri scolastice; şi anumit pe acest din urmă pentru stipendii studenţilor dela gimnazie, academii şi universităţi, cari vor avea calculi buni, iar pe celelalte pentru scopul menit la înfiinţarea lor; şi în caz de convoire, despre alegerea unui comitet de 12 inşi, adică dela fiecare companie1) unul, sub prezidiul vi- carului. După mai multe desbateri am convenit ca atât noi, cât şi alţi inteligenţi mireni şi preoţi, cunoscuţi de zeloşi pentru binele comun, să sfătuiască pe reprezentanţi ca să lase numitele fonduri pentru aceste scopuri. Şi în adevăr ne-a şi succes fără mari difi- cultăţi a-i aduce la această convoire şi lăsare, osebit pe reprezen- tanţii dela zece companii; şi numai cei dela compania 1 şi 2 a Budacului şi Monorului stăruiau morţiş împărţirea fondului de montur între comune. Ci după mai multe învăţături morale şi ară- tarea urmărilor celor rele ce ar veni din asta împărţire, cum şi a celor bune, dacă fondul de montur se va lăsa fond de stipendii; s’au convoit şi aceştia, şi aşa apoi luându-se cu toţii la protocol, şi răspicându-şi în acesta convoirea în numele comunelor, şi sub- scriindu-l în prezenţa comandantului de regiment Reznar, s’a ales un comitet de 12 inşi, sub presidiul vicariului foraneu episcopesc, pentru luarea în seamă şi manipularea acestor fonduri. După care representanţii s’au lăsat să se întoarcă la ale sale, iar protocolul s’a suşternut (înaintat) guvernului civil şi militar şi s’a aprobat dimpreună cu comitetul, ca organ al comunelor în obiectul acestor fonduri*. Această memorabilă adunare grăniţerească, dela 13 Martie 1851 şi hotărîrile ei, precum şi adresele radactate şi expediate împăra- tului şi guvernului se pot citi în »Foaia pentru minte, inimă şi lite- ratură«, pe anul 1851, Braşov şi în »Cartea de aur« publicată de dl T. V. Păcaţian. (Arh. Som. Nr. 7, p. 23.) Cu toată recunoştinţa exprimată de monarh, cu toate asi- ■) Tot teritoriul grăniţeresc era împărţit pe compănii. 182 gurările binevoitoare relative la drepturile şi averile grăniţereşti, grăniterii au trebuit să mai lupte greu, câteva decenii, până să revină în posesiunea acelor averi străvechi, administrate încă de guvernele duşmane neamului românesc. Macedon cu episcopii Şuluţ, în 1852, şi Alexi, în 1856 la Viena. Numirea lui de prepozit al consis- toriului de Gherla, în 1857 In anul 1852 Episcopul Şuluţ al Blajului l-a rugat pe Mace- don să meargă cu dânsul la Viena, pentru a-l ajuta într’o mulţime de chestiuni bisericeşti şi a-i compune, în limba germană, diferite memorii ce trebuiau înaintate Ministerului Cultelor şi împăratului. Au stat acolo vr'o şapte săptămâni şi i-a fost de mare folos Episcopului. In anul 1856 a fost rugat de Episcopul loan Alexi al Gherlei se meargă tot la Viena, la nişte conferenţe ale episcopilor greco- catolici şi romano-catolici pentru diferite chestiuni religioase, pe- trecând acolo dela Martie până la finele lui Iunie şi ajutând pe episcop la facerea de memorii în limba germană cătră împărat şi Ministerul Cultelor, memorii soluţionate grabnic şi favorabil. Intre aceste chestiuni a fost şi înfiinţarea seminarului teologic român unit din Gherla, care s’a deschis apoi în anul 1858. Cu această ocasiune Macedon a cerut Ministerului Cultelor (Thun) un ajutor pentru ridicarea unei noui biserici în Năsăud. Pentru acest scop îi s’a aprobat ca arânda târgului din Năsăud — care se vărsa încă în fondul proventelor, ţinut de erariul civil şi care de drept trebuia să se verse în cassa comunală, — să se dea pe timp de zece ani, pentru edificarea bisericei. Cu altă petiţie cătră împăratul a cerut să se aprobe cât mai urgent resolvarea chestiunilor de drept ale grăniţerilor şi predarea fondului scolastic^ comunelor, iar fondul de montur comitetului grăniţeresc, spre a se putea da stipendii studenţilor din gimnasii şi universităţi. împăratul i-a făgăduit, că în curând se vor resolvi aceste chestiuni — dar totuşi numai în anul 1861 s’au resolvat definitiv. \ 183 Ocupându-şi episcopul Alexi, în 1856, scaunul episcopesc al nouii Episcopii de Gherla, după înapoierea dela Viena, numi pe Macedon de secretar al Episcopiei, iar în 1857 îl înaltă la rangul de prepozit al capitolului (consistoriului), în baza multor sale merite, deşi fusese propus tot pe atunci de canonic pe lângă Mitropolia Blajului. * Ca orice om de bine şi corect avu şi Macedon duşmanii săi străini de neam şi incorecţi, cari îl săpau unde puteau. Din această cauză şi aprobarea numirii lui ca prepozit fu amânată, până ce poliţia secretă din timpul absolutismului austriac (dintre anii 1849— 1860) a desminţit toate calomniile pretorelui Kancsusky (unul din duşmanii săi) din Năsăud, care în urmă fu dimis din oficiul lui1) din Năsăud şi transferat în afară de district. Instalarea lui în scaunul de prepozit la Gherla s’a făcut la 12/24 Mai 1858 — Rusalii, — de Episcopul Alexi. Astfel Macedon părăsi Vicariatul Năsăudului după o păsto- rire de 20 de ani. Vicariul Macedon conduce din nou deputaţiuni grăniţereşti la guvernatorul Ardealului şi la împă- ratul în anii 1861 şi 1865 Dar şi după plecarea lui Macedon din Năsăud, grăniţerii l-au onorat cu conducerea unor deputaţiuni, una la guvernatorul Ar- dealului, contele Mico, şi altele la împăratul.* 2) Prima deputaţiune, în Aprilie 1861, la Cluj, compusă din noul vicar al Năsăudului Grigore Moisil, protopopul T. Buzdug şi sub- prefecţii Maxim Lka, Flore Marian şi Flore Porciu, s’au prezentat la gubernator în audienţă. Macedon într’o vorbire românească aduce mulţumiri din partea grăniţerilor pentru înfiinţarea noului District politic, autonom, românesc al Năsăudului şi-l roagă a interveni la înaltele autorităţi pentru rezolvarea cât mai grabnică a chestiunei dreptului de proprietate a grăniţerilor. Contele le mulţumi, în limba ') Activitatea Vicarilor de Mac. Pop p. 86. 2) Act. Vie. p. 88 seq. 184 germană, scuzându-se că, deşi pricepe limba românească, nu o poate vorbi, şi că va sprijini cauza grăniţerilor.1) A doua deputaţiune la Împăratul, compusă din cinci per- soane (Macedon; Grig. Bota, vicecapitan; subprefectul Maxim Idea; învăţătorul Vasile Naşcu şi medicul Dr. Ştefan Pop), pre- zentându-se în audienţă, în Iulie 1861, mulţumi împăiatului pentru rezolvarea chestiunilor dreptului de proprietate a foştilor grăniţeri şi pentru transpunerea fondurilor de montur şi scolastic comite- tului grăniţeresc ales. In această audienţă, Macedon predând ce- rerea a ţinut împăratului o vorbire în limba germană, la care împă- ratul a răspuns următoarele (în traducere): »Prin înfiinţarea Dis- trictului Năsăud cred a fi corespuns dorinţei poporaţiunei, care ca soldaţi grăniţeri a făcut servicii salutarie tronului şi imperiului meu. Cred că şi în noua situaţie vor fi tot aşa de buni şi de bravi cetăţeni ca şi mai nainte«.* 2) Tot în Iulie 1861, într’o nouă audienţă la împăratul şi tot în chestia dreptului de proprietate şi de predare a fondurilor. Ma- cedon a ţinut cuvenita cuvântare la care împăratul a răspuns (în traducere): «Chestia proprietăţii de pe teritoriul fostului Regiment al IMea de graniţă românesc a fost foarte încurcată, de aceea a fost necesar mult timp pentru rezolvirea ei. Sper insă că încă în luna aceasta se va rezolvi spre deplina satisfacţie a poporaţiunei*.2) Rezultatul a fost, că îndată, fiind deputaţiunea încă în Viena, s’a publicat decretul imperial prin care comunele grăniţereşti din Valea Rodnei şi comunele Sânt-Ioana şi Nuşifalău (Mărişel) s’au repus în toate drepturile avute înainte de militarizare, iar grăniţerii din Valea Bârgăului, precum şi compăniile Budacului şi Mono- rului s’a tratat ca şi foştii iobagi din întreaga ţară, considerându-se ca proprietari ai pământului, dar dreptul regal de cârciumărit, pre- cum şi pădurile foste — după conscrierea făcută la militarizare — ale domnilor, s’au reţinut pentru erariu.3) O deputaţiune din anul 1865, la împăratul, compusă din Florian Porciu, Maxim Idea şi Vasile Buzdug, toţi asesori dela sedria districtuală "din Năsăud, condusă de Macedon, pentru pre- >) Activ. Vie. p. 88. 2) Activ. Vicar. pag. 91 şi 94. 3) Activ. Vicar. p. 94 şi 95. 185 darea unui memoriu în chestia »muntilor revindicaţi« — în ab- senta împăratului, — tu primită de arhiducele Carol Ludwig, ca delegat al împăratului. Rezultatatu! a fost că «munţii revindicaţi« au rămas deocamdată tot în folosul grăniţerilor.1) Demnităţile lui Macedon la episcopia Gherlei După stabilirea sa în Gherla, Macedon fu numit Vicar ge- neral episcopesc şi ascultător general al cauzelor bisericeşti şi şcolare. Apoi preşedinte al Tribunalului matrimonial diecesan, preşe- dinte la Examinatorul prosinodal, precum şi al comisiunei şcolastice. El a fost primul prodirector al «Liceului teologic regal epis- copal domestic« - cum se numea atunci seminarul sau «Aca- demia de teologie« de azi Tot el a fost şi primul inspector suprem al şcoalelor diecesane confesionale2), funcţie care purtat-o cu toată demnitatea, priceperea şi energia, căci avea o bogată experienţă şi o temeinică cultură. In fiecare an inspecta şcoalele cele mai însemnate din districtul Năsăudului şi din diferite localităţi ale diecesei. Toate dispoziţiile relative la şcoli sunt luate la iniţiativa sa. Astfel instrucţii pentru parohi şi protopopi, dela 2U Martie 1863 (Nr. 166); circularul Nr. 457 dela 8 Martie 1859 despre izvoarele de venite, din care s’ar putea înfiinţa fonduri şcolare şi apoi în circularul episcopesc dela 9 Octombrie 1861 (publicat în Nr. 42 al «Foii pentru minte, inimă şi literatură« din Braşov), în urma căruia multe comune parohiale greeo-catolice din dieceză au destinat obli- gaţiunile de împrumut naţional« pentru şcoli şi învăţători, asigurând existenţa lor pe viitor. Influenţa şcoalelor năsăudene prin Macedon în dieceza Gherlei Şi aici se observă influenţa] şcoalelor din Năsăud asupra în- tregului Ardeal de Nord, influenţă foarte însemnată şi răspândită *) Activ. Vicar. p. 94 şi 95. 2) Dr. Victor Bojor în «Biografia lui Macedon Pop«, publicată în ziarul Săptămâna din Bistriţă, 1936, Nr. 281—82 şi separat în bibliotecă «Din Gra- niţa Năsăudeană» Nr. 5—1936. 186 de Macedon din înaltele funcţiuni pe cari le ocupa şi prin influenţa ce o avea la episcopatul Gherlei. Actele pentru înfiinţarea de şcoli româneşti — din iniţiativa episcopatului unit al Gherlei — sunt publicate în extenso în »Foaia pentru minte, inimă şi literatură« din Braşov, 1862, Nrile 27 şi 28. Deasemenea aprobarea acestei iniţiative de cătră »Guvernul tran- silvan» din Cluj cu Nr. 12717 dela 13 Iunie 1862. Din această aprobare extragem următoarele: » Du pace în contra ridicării de şcoale centrale, ce au de scop a le înfiinţa cele 42 comune române ţiitoare de comitatul acest nobilitar (al Dobâcii), nu se află nici o piedecă, ci şi scopul însuşi se recunoaşte de salutar, repicarea(?) şcoalelor proiectate se primeşte aici în cunoştinţă şi se aprobează«. Apoi »că guberniul regiu pofteşte ca din obligaţiunile plătite de respectivele comune, date afară după împrumutul de stat, oferite spre scopul acesta, precum şi din folosul aşa numitului cârciu- mărit (de trei luni), ce curge cu drept pe partea liberaţilor urba- rialişti şi s’a menit spre scopul de mai sus, să se înţeleagă numai partea câtă compete după proporţiunea locuitorilor de rasa română din cele 42 comune, ce au făcut ofertul*. Deci nu guvernul, ci locuitorii români se declară a înfiinţa şi susţine şcoale — fără nici un ajutor dela stat. Publicând acestea redacţia »Foii p. m. i. I.« adaugă: »Aceste acte le publicăm ca să vadă şi să facă şi alţii asemenea sau si mai bine dacă pot; numai să scăpăm odată cu puteri unite din fere- câlurile piedecilor, ce ni se pun în cale, că doară vom remânea fără institute de creştere. Numai neştiinţa unui popor poate ajuta pe şireţi la predomnire; şi cei ce nu favorează sau sunt indiferenţi întru ridicarea şi organizarea şcoalelor, nu sunt amicii culturei poporului român, nici iubesc viitorul acestuia mai fericit«.i) La dieta ardelenească din Sibiiu din 1863, găsim şi pe pre- pozitul Macedon Pop, între cei 46 Români, ca regalist (adică între cei chemaţi de împăratul din1 fiecare naţionalitate, — câte 11 sau 12* 2). * ') Foia p. minte, in. lit. 1862 Nr. 28 p. 220. 2) O. Barif: Părţi alese din Istoria Transilvaniei. Voi. IU p. 181—183. 187 După mortea episcopului Alexi (29 Iunie 1863) Capitlul ca- tedra! — în şedinţa dela 7 Iulie 1863 — a ales cu unanimitate pe Macedon Pop ca Vicar capitular. Această grea diregătorie o purtă 21/2 ani, cârmuind vasta diecesă — spre mulţumirea gene- rală, până la instalarea noului Episcop loan Vancea de Buteasa, la 28 Ian. 1866. Şi acesta îl numeşte de vicar general tot pe pre- pozitul Macedon Pop. La instalarea lui Vancea, Macedon îl salută pe noul episcop printr’o frumoasă cuvântare, (publicată in »Sionul românesc« din Viena Nr. 6 dela 15 Martie 1866). Extras din cuvântarea ţinută de Macedon Pop la insta- larea episcopului loan Vancea în scaunul său arhieresc la 28 Ianuarie 1866 »Bucură-te biserică diecezană şi te veseleşte cler şi popor român, căci după văduvia de doi ani şi şapte luni, ţi-ai căpătat pe mirele, capul şi apărătorul tău! Depune-ţi veşmintele cele de jale şi îmbracă cele sărbătoreşti de bucurie, pentrucă în locul lui Moise ţi-a dăruit Domnul pe eroul losua, zelosul şi neobositul anteluptător al lui HristosL. »Prea Onoraţi în Hristos Fraţi şi demn public! Să aducem mulţumită atotputernicului Dumnezeu, pentrucă a mişcat inima Unsului său de a ales şi numit pe acest bărbat înzestrat cu însu- şiri eminente şi activitate în viia Domnului exemplară de episcopul acestei dieceze. Deci, bucură-te turmă creştină, că ţi-a trimis Dom- nul pe oftatul (doritul) tău arhipăstor, care va să te conducă la păşunile adevărului etern, şi va să-ţi pregătească calea cătră regiunea staulului nemurirei eterne! Bucuraţi-vă, fii sufleteşti şi tu naţiune, că aveţi în sânul vostru un părinte, care va să îmbrăţişeze cauza prosperităţii voastre celei temporale şi eterne cu toată căldura simţe- mintelor sufletului părintesc. »Iar Măria Ta, preasfinţite Domnule Episcop, cuprinde acest scaun episcopesc, fost în faptă vacant şi cu doliu acoperit: iea în mână frânele guvernării acestei dieceze şi le îndreaptă după înalta-ţi înţelepciune şi câştigată experienţă, spre înflorirea diecezei şi reli- giunei noastre, şi spre mărirea lui Dumnezeu, spre a cărui scop 188 sfânt şi sublimă realizare îţi promitem tot posibilul nostru concurs, precum şi o acurată împlinire a tuturor ordinelor Măriei Tale, aducându-ti totodată pe lângă depunerea profundului nostru de- votament omagial — sincerile şi respectuoasele noastre felicitări şi urări, exclamând: Să trăiască Măria Sa prealuminatul nostru domn episcop loan Vancea întru mulţi ani!« * Episcopul Vancea fiind numit mai târziu Mitropolit al arhi- diecezei Blajului şi instalat, la 11 Aprilie 1869, în scaunul mitro- politan, Capitlul catedral din Gherla, alese iar pe prepozitul Mace- don Pop ca vicar capitular, conducând dieceza Gherlei aproape 4 ani — până Ia instalarea noului episcop Mihail Pavel — cu multă înţelepciune şi tactică. In timpul acestui al doilea vicariat s’a făcut şi mutarea pre- parandiei dela Năsăud la Gherla, luând dispoziţiile ca acest institut pedagogic să fie susţinut prin contribuţiunea bisericilor parohiale din întreagă dieceza. Episcopul Pavel, instalat la 23 Februarie 1873 l-a întărit pe Macedon în toate demnităţile sale anterioare. * Bolnăvindu-se grav (lithiasis) Macedon, plecă la Cluj, unde, supunându-se la o operaţie, în spitalul Carolineu, încetă din viaţă la 29 Iulie 1873, în etate de 64 ani; fiind înmormântat în cimi- tirul de acolo, de protopopul Clujului, Gavrilă Pop, în urmă ca- nonic Blaj, Alimpiu Barbolovici protopopul Giulei (mai târziu vicar for. episc. în Şimleul Silvaniei) şi alţi 6 preoţi.1 Macedon Pop a publicat câteva cărţi de şcoală şi anume: Caie- chismul mic, catechismul de mijloc şi catechbmul cel mare, cari au fost introduse în şcoale noastre. Apoi Galeria icoanelor sfinte, o carte de catechizare, intuitivă şi foarte frumos ilustrată, — toate tipărite la Viena. In fine: »Activitatea vicarilor episcopeştinăsăudenb, publicată în ziarul Albina din B.-Pesta, 1875, extrasă şi în broşură, de Maxim Pop, profesor gimn. Năsăud. ') Dr. Victor Bojor: Prepozitul Macedon Pop, în ziarul Săptămâna Nrile 281 şi 282. Bistriţa 1936 şi separat in biblioteca »Din graniţa năsăudeană* Nr. 5—1936 p. 20. Macedon poseda o înaltă cultură şi frumoase cunoştinţe teo- logice şi istorice. Lăsă preţioasa lui bibliotecă, — pe care o adună după revoluţia din 1848 — bibliotecii liceului din Năsăud, ca unul care a fost din principalii factori ai întemeierii acestui institut de cultură românească. Lista cărţilor dăruite s’a publicat în Programa (Raportul) liceului de pe anul 1875—76, p. 54—57. Macedon Pop a fost un »om foarte activ, de o scrupuloasă exactitate în împlinirea oficiului şi al misiunilor lui încredinţate, un rar simţ de dreptate, francheţă şi loialitate, o mare abnega- ţiune de sine — caracterizază pe Macedon Pop... Apărător al drep- tăţii, moralităţii şi a bunei ordine, al instituţiilor străvechi a bisericei noastre. Pentru naţiunea noastră a fost unul din fii săi cei mai cre- dincioşi şi devoţaţi*.1) ') Din Programa (Raportul) a V-a a gimnaziului superior rom. gr. cat. Năsăud pe 1873-74, p. 17—20. Vicariul Qrigore Moisil 1814—1891 Cei mai mulţi din marii noştri înaintaşi ardeleni şi-au tăcut studiile în şcoalele Blajului, cari erau singurile şcoli româneşti secundare şi superioare (teologia) până în anul 1850. Elevii acestor şcoli, încălziţi de sentimentele naţionale, deşteptaţi de latinitatea limbei noastre, conştii de drepturile naţiunei noatre, încălcate de duşmanii noştri, -L toate aceste infiltrate1 de marii dascăli blăjeni, înzestraţi cu înţelegere profundă, cu iubire neclintită de neam şi ţară, cu muncă neobosită, — au răspândit, la rândul lor, toate învăţămintele primite dela Blaj, prin toate locurile unde aceşti elevi au hălăduil şi au contribuit astfel la ridicarea neamului românesc din toate punctele de vedere. Intre nenumeraţii apostoli ai culturei şi a Românismului a fost şi vicariul episcopesc foraneu al Rocnei, Grigore Moisil, care timp de 50 de ani ai activităţii sale publice, din care 32 de ani ca vicar, a fost conducătorul devotat şi priceput, de o energie şi probitate severă şi intangibilă, a grăniţerilor năsăudeni. Născut în comuna Şanţ, la 10 Ianuarie 1814, fiu al preotului Vasile Moisil de acolo, a urmat şcoala trivială *) din Sângeorz, norma* 2) din Năsăud, gimnaziul, filosofia şi teologia la Blaj (1831 — 1340). La 1841 fu numit preot în comuna Tiha Bârgăului, — in- trodus de vicariul I. Marian, — unde funcţionă până la 1859, când fu numit, de episcopul Gherlei loan Alexi, vicar episcopesc foraneu al Rocnei şi paroh al Nâsăudului. Ridicat pe temeiul meritelor şi a calităţilor sale, la un post aşa de important, Grigore Moisil, deveni nu numai reprezentantul clerului şi conducătorul lui, ci în generai al grăniţerimii năsăudene şi astfel, prin firea lucrurilor, unul din conducătorii unei mari părţi a Neamului românesc din Ardeal. * Când vicarul Moisil îşi ocupă postul său, ţara era încă în epoca absolutismului austriac. Situaţia grăniţerilor, drepturile şi averile lor, fondurile şi pădurile grăniţereşti, erau tot într’o stare încurcată şi aceasta dura de aproape zece ani, adică dela 1851, când se desfiinţase graniţa militară. Cu toate că încă din 1851 împăratul Francisc losif recunoscu drepturile şi averile grăniţerilor ca ale lor, — toate petiţiile, rugă- mintele, plângerile, memoriile, pe cari grăniţerii le înaintau autori- tăţilor statului, în special fiscului — Ministerului finanţelor, — pentru a le preda averile, ele erau puse la dosar de eternii duş- mani ai neamului românesc, pe care nu-l lăsa să se ridice. Erariul financiar cu un cinism sfidător puse mâinile pe averile grăniţereşti şi astfel pe resursele din cari se susţineau şcoalele, dându-le aşa numitei »Casse perceptorale provinciale* sub pretext de o mai bună ') Trivium (vechea numire latină medievală) şcoală în care se învăţau cele trei obiecte: citirea, scrie şi calcularea. 2) Normă = şcoală primară cu 4 clase. tM administraţie. Din această cauză grăniţerii au avut lupte grele şi îndelungate cu fiscul.1) * îndată după stabilirea noului vicar în Năsăud, începu un şir de convorbiri şi sfătuiri, în chestiile grăniţereşti, cu energicii gră- niţeri: 1fosile Naşcu şi Locotenentul Petru Tattco. Toţi trei hotă- riră atunci să nu se încreadă în vorbele, promisiunile şi ajutorul nesigur al nimănui, ci să continue luptele începute şi să facă toţi paşii necesari întru apărarea şi recâştigarea tuturor drepturilor şi averilor grăniţereşti, deci conform principiului salvator: »Prin noi înşine«. Pentru acest scop Vicariul a convocat mai întâi pe reprezen- tanţii grăniţerimii celor 44 comune, în număr de 105, la un mare sfat, pe ziua de 2 August 1860 la Năsăud. La această adunare au fost chemaţi şi membrii comisiei administratoare a fondurilor, aleşi încă în 1851. Adunarea a ales atunci pe noul vicar ca Pre- şedinte al comisiei şi a complectat comisia fondurilor la 23 membri şi apoi s’a expus adunării toată situaţia chestiilor grăniţereşti în amănunţime. Adunarea a hotărît atunci trimiterea unei deputaţiuni la împăratul, ca să-l roage din nou să dispună regularea averilor grăniţereşti, cari se puse în confuziune de organele financiare, aceste voind să pună mâna definitiv pe toate averile, înlăturând pe grăniţeri. Cu toată hotărîrea adunării, când fu momentul să plece de- putăţia la împăratul, organele politice îi puneau tot felul de piedeci. Atunci vicariul, văzând intenţiile organelor politice, a trimis, în Septemvrie, o adresă energică prefecturii dela Bistriţă în care spunea: «Dorinţa representanţilor comunelor grăniţereşti este a suplica numai la Maiestate. S’au pus destule sarcini (de fisc) pe lăzile comunale fără de a întreba poporul, dacă vrea să le supoarte. Acuma când se lucră pentru viaţa şi existenţa foştilor grăniţeri, ziceţi, că nu se pot îngreuna cu spese. Vedem că ni se pun piedeci, ca să nu putem suplica la Maiestate, pe cale legală. Ne vom plânge la Maiestate, că împiedecaţi pe grăniţeri ca să nu-şi aducă înaintea tronului năcazurile lor«. ■) Arhiva Someşană Nr. 11—1929 p. 17—18. 103 Cu toate piedecile deputaţiunea, compusă din Vasile Naşcu, căpitanii George Lica şi Ioan Purceilă şi Ioachim Mureşianu, a fost trimisă şi primită în audienţă de împăratul, în ziua de 10 De- cemvrie 1860, în care i-au predat o mare petiţie, pe 19 coaie, cu 35 anexe (compusă de juristul Mureşianu). Petiţia, bazată pe acte scoase din arhivele din Năsăud, Cluj şi Viena, cuprindea şi isto- ricul vechiului Ţinut al Năsăudului şi s’a publicat apoi în între- gime, tradusă în limba română, în »Foaia pentru minte, inimă şi literatură* din Braşov, din anul 1862, Nrile 12—14. Naşcu a trebuit să rămână la Viena foarte mult timp, peste un an, şi să stăruiască mereu, ca să primească resoluţia împără- tească, prin care averile s’au dat în mâinile grăniţerilor, ceeace, prin ajutorul arhiducelui Rainer — protectorul grăniţerilor — s’a şi împlinit, prin autograful împărătesc dela Laxenburg, din 27 Au- gust 1861. Această rezoluţie1) este actul de temelie, prin care s’a asigurat viitorul grăniţerilor, a şcoalelor lor, a fondului de stipendii pentru tineret, în fine pentru cultura românească din acest frumos colţ de ţară româneacă.* 2) * La 20 Octomvrie 1860 Împăratul dă o diplomă, prin care anunţă o nouă constituţie liberală şi făgăduia autonomia provinciilor austriace în unitatea imperiului, — prin care şi naţiunea română devenia cu drepturi egale între celelalte naţiuni (cari erau în mi- noritate) din Ardeal. Totodată se dispune şi restaurarea munici- piilor vechi din Ungaria şi Ardeal. Publicarea acestei diplome a produs o enormă mişcare în toate popoarele ţerii şi Ungurii, Secuii şi Saşii se ocupau acuma cu restaurarea comitatelor lor. Foştii grăniţeri se nelinişteau foarte tare, ce se va face cu teritoriul lor, dupăce reactivarea fostei graniţe militare nu se mai ') Vezi: »Vasile Naşcu* — viaţa şi faptele lui de Dr. Nestor Şimon. Năsăud 1911, p. 397 şi) 407—414. ]" 1 2) »Au să rămână eternizate meritele acestui bărbat, (Moisil) care a insistat să se trimită deputăţia la Viena, a stat cu membrii ei în continuă corespondenţă, împărtăşindu-le multe date şi documente, şi toate aceste în timpul unui regim absolutistic, care nu permitea nici consultări publice, nici colecte de bani pentru delegaţi». (FI. Porcius, în »lstoricul Districtului Năsăudean» — din rev. Ar- hiva Someşană Nr. 9—1928 p. 48.) 13 putea face. La Bistriţă grâniţerii nu voiau cu nici un preţ să fie anexaţi, precum nici la comitatele învecinate. In starea aceasta de agitaţie Vicariul Moisil a luat iniţiativa, în acord cu alţi fruntaşi grăniţeri, să ceară împăratului, ca în locul vechiului district militar grăniteresc să se creeze, peacelaş teritoriu, un district politic, autonom, cu jurisdictiune proprie. Florian Porcius fiind tot de această opinie mai adăuga că: «Efectuirea acestei idei este pentru viitorul nostru de mare importantă şi eu gândesc că spre aceasta nici o jertfă ar fi prea mare; deci toate puterile să le întrebuinţăm spre realizarea ei... Apoi ştiut lucru este, că toti ceia- lalţi Români ţintesc la noi ochii, ca la ceia, cari suntem în stare a da tonul... De altă parte nu trebue multă minte diplomatică, ca să putem pricepe, că ce este planul maghiarilor (adică să o restau- reze ţara ca înainte de 1848, cu înlăturarea Românilor)*.1) Adunarea, convocată de Vicarul pentru această cerere a ho- tărît să trimită o petiţie Împăratului cerându-se separarea adminis- traţiei districtului fost militar grăniţeresc şi înfiinţarea unui nou district, un capitanat, ca municipiu independent, neanexat nici la oraşul Bistriţa, nici la vr’un alt comitat învecinat. Petiţia a fost iscălită, la 5 Martie 1861, de reprezentanţii fon- durilor, precum şi de Prepozitul Macedon Pop, apoi trimisă lui Naşcu, la Viena, să o predea, într’o audienţă, Împăratului.* 2) Ungurii îndată după publicarea diplomei împărăteşti începură cu minciunile, intrigile şi perfidiile de totdeauna şi a vârî discordia între naţionalităţi şi în special în contra Românilor, în speranţă de a putea pune iarăşi ei mâna pe situatiune. Cererea grăniterilor împăratul o predete baronului Fr. Kemeny, numit, la 21 Decemvrie 1860, preşedinte provisor al cancelariei de curte (aulică) transilvană, ca să-şi dea opinia asupra reorgani- zării administrative a Ardealului. Deputaţiunea grăniţerilor, în cap cu Naşcu, interveni şi la Kemeny în privinţa înfiinţării Districtului Năsăud. Se părea că toţi erau contra, numai Arhiducele Rainer, atunci ministru-preşedinte, a fost pentru înfiinţare, conform cererii grăniţerilor. 11 1 1 11 1 i ') Dintr’o scrisoare a lui FI. Porcius, dela Rodna la 21 Dec. 1860, cătră Vicariul Moisil. 2) »Vasile Naşcu* I. c. p. 288. 105 Este interesant a şti cum motiva Cancelarul Ardealului, ba- ronul Fr. Kemeny, neînfiinţarea districtului autonom românesc al Nâsăudului. In raportul său către împăratul el zicea: »că nu aflu consult, ca un popor, constătător numai din Români, deprinşi cu armele şi aflători tocmai la graniţa Moldovei, unde comunicaţia cu Principatele-Unite este aşa de frecuentă, să fie de sine stătător, sub conducerea de funcţionari proprii naţionali, fundcă deşi acest lucru în present nu s’ar părea periculos, ar putea deveni însă mai ţârziu, căci cine ştie ce este ascuns în întunerecul viitorului...^) Maghiarii aveau deci frică de Românii deprinşi cu armele, despre ale căror vitejii şi virtute militară aveau foarte bună cu- noştinţă... Şi apoi Ungurii se mai temeau şi de »întunericul viitorului«, întunericul acesta nu era altceva decât strălucita România mare de astăzi. împăratul însă aprobă cererea grăniţerilor şi la 24 Martie 1861 semnă actul de înfiinţare a »Districtului românesc autonom grăniţeresc al NăsăuduluU. La terminul de 15 Aprilie restaurarea Districtului Năsăud trebuia să fie înfăptuită; dar nimic nu se făcuse de organele în drept şi nici noul căpitan suprem — cum se numia capul sau prefectul acestui judeţ, — nu era încă numit. Piedecile continuau. Vicariul Moisil, preşedintele comitetului grăniţeresc, pentru a accelera organizaţia noului district, convocă o nouă mare con- ferinţa a grăniţerilor, pe ziua de 18 Aprilie 1861, fiind prezenţi 220 reprezentanţi din cele 44 comune, apoi preoţi, juzi, notari, intelectuali, ofiţeri şi popor. Discuţiunile a fost foarte interesante şi înflăcărate. Primul punct a fost discuţia asupra intenţiilor de organizare şi de purtare a prefectului Thiman * 2) dela Bistriţă, adunarea decla- rându-le de anticonstituţionale şi contrarie diplomei imperiale dela 20 Octomvrie 1860 şi ale autografului împărătesc dela 24 Martie 1861. ii 1 - T r ii Pentru a înlătura piedecile ce se puneau la cale, adunarea hotăreşte a trimite o petiţie, bine motivată, printr’o delegaţie, con- ') »Vasile Naşcu« I. c. p. 304. 2) Acest prefect voia cu toată perfidia a nu se înfiinţa districtul româ- nesc aici şi proecta chiar să anexeze Ţinutul grăniţeresc la Bucovina. 13» dusă de Prepozitul Macedon Pop, la cancelaria aulică din Vienâ şi la guvernatorul Ardealului (contele E. Miko). Apoi adunarea desbate şi alte chestiuni importante pentru organizarea Districtului şi hotăreşte că în toate afacerile, actele, adresele, corespondentele, etc. în chestiuni politice, judiciare, etc., să se folosască exclusiv numai limba românească.1) In adevăr bărbaţii de stat unguri voiau să numească un om de ai lor. Orăniţerii însă lucrând energic şi hotărîţi au candidat ei pe viitorul căpitan suprem, trimiţând un ordin lui Naşcu, că dacă nu se va numi candidatul cerut de grăniteri să înainteze imediat protest, ca să dejoace intenţiile duşmanilor Românilor. Dintre candidaţii grăniterilor s’a numit în fine Alecsandru Bohăţel jurist şi advocat şi bun român, triumfând astfel grăni- terii asupra lui Miko şi al cancelarului Fr. Kemeny.2) Ziua instalării noului capitan fu fixată pe 18 Iunie. Călătoria lui Bohătel dela Cluj la Năsăud a fost o călătorie triumfală, în- soţit de un mare număr de intelectuali români, din toate păr(ile Ardealului, cu totii dându-şi seamă de marea importanţă al acestui act în noua istorie a Ardelenilor. Instalarea şi prima adunare a noului consiliu (congregaţiune) districtual s’a făcut cu mare fast. Fireşte că Ungurii nu s’au liniştit şi au început iarăşi intri- gile şi persecuţiile lor contra noului district, la care grăniţerii au răspuns protestând energic la guvern şi cerând ca toate ordinele guvernului să fie adresate districtului în limba românească. Pentru ca personalul necesar pentru noile funcţiuni adminis- trative să fie românesc şi pe cât posibil dintre grăniţeri, Vicariul Moisil, în răstimpul dela numirea Căpitanului până la instalarea lui, a compus o listă din toti fii districtului, pe cari i-a chemat — prin »Gazeta Transilvaniei*, — din locurile unde se găsiau, să se prezinte pe ziua de 18 Iunie la Năsăud, pentru a fi numiţi în nouile posturi administrative.3) In acest fel s’a putut avea îndată personalul necesar român, nefăcându-se apel la nici un străin- ____________ ii i * ii >) »Vasile Naşcu« 1. c. p. 326 seq. 2) Intre candidaţii grăniţerilor erau: lacob Bologa, Elie Măcelariu, Alec- sandru Bohăţel, Leontin Luchi. Unii voiau să-l aibă pe George Bariţ. 3) »Arhiva Someşană« Nr. 4—1926 p. 44, în autobiografia Vicariului Gr. Moisil. 197 Noua instituţie administrativă îşi începe astfel activitatea, care se desvoltă foarte bine şi ridică populaţia grăniţerească din ce în ce mai mult, mai ales că şi administraţia averilor grăniţereşti era acuma în mâinile adevăraţilor proprietari şi puteau dispune după voinţa şi interesele naţionale. In timpul acesta grăniţerii au conceput planuri mari. Mai întâi s’au gândit că vechile şcoale trebue nu numai menţinute, ci şi îmbunătăţite şi bine organizate şi anume: şcoalele comunale (naţio- nalei, cele cinci şcoale triviale, apoi şcoala normală (adică şcoala primară cu 4 clase) din Năsăud, precum şi preparandia (adică şcoala de învăţători) şi în fine şcoala de fetiţe. Vicariul a insistat acuma foarte mult să se înfiinţeze un gimnaziu complect adică (liceu) cu 8 clase şi ca model să se ia liceul (colegiul) din Cluj, apoi o şcoală reală şi un convict (internat) pentru o sută de fii de grăniţeri. Şi era proectat să aducă ca Director suprem la aceste şcoli pe lacob Mureşianu, redactorul «Gazetei Transilvane* şi pro- fesor la liceul catolic din Braşov, de origine grăniţer, din comuna Rebrişoara, de lângă Năsăud.1) Pe la 1861 Năsăudenii voiau să aibă şi o episcopie la Nâ- săud şi cereau să se mute cea dela Gherla aci, pentru care scop s’au şi făcut intervenţiile necesare. Prepozitul Macedon dela Gherla, într’o scrisoare dela 28 Fe- bruarie 1861 face cunoscut Iui Naşcu — la Viena, — că şi episcopul Alexi voeşte mai bucuros să fie strămutată episcopia la Năsăud decât la Baia-Mare. Apoi Macedon adaoge: »...în acest fericit caz, când acest lucru (strămutarea) ar succede, s’ar equipara Năsăudul, cu Blajul — doue columne nu numai pentru naţiune, dar chiar şi pentru dinastie...* Grăniţerii aveau mare speranţă, că dacă episcopia va fi în Năsăud, toate celelalte, sub epitropia episcopiei, vor urma mai uşor. Vasile Naşcu1 scrie din Viena în chestia episcopiei: »Mi se pare că Kemeny stă, ca şi Vay, pe terenul din 1847« — adică să nu fie în Ardeal decât o singură episcopie unită, la Blaj; dar nici o mitropolie, — şi nici episcopie la Gherla. *) loan Floriati într’o scrisoare dela 19 Octomvrie 1861 către lacob Mu- reşianu, îi expune aceste proecte. 198 Strămutarea episcopiei n’a reuşit, căci Ungurii prin oamenii lor — primatele catolic şi alţii — au lucrat contra. * După cum se vede din deosebite acte dela administraţia fon- durilor grăniţereşti şi din scrierea: » Viaţa şi faptele lui V. Naşcu« de Dr. N. Şimon, ş. a., Vicariul Moisil stărueşte mereu pe lângă V. Naşcu să continue la Viena pentru a aduce la bun rezultat chestiunile grănicereşti şi să nu plece de acolo până nu va veni cu cele mai bune rezultate. îndată ce se ivea vr’o piedecă, fie aici în graniţă, la direcţia financiară sau la alte autorităţi din ţară, Vicariul Moisil imediat convoca comisia sau comitetul fondurilor, sau pe intelectualii frun- taşi, pentru luarea măsurilor necesare la înlăturarea piedecilor, cele mai multe puse de duşmanii neamului nostru, — fie pentru alte chestiuni ale fondului de montur, a celor şcolare, pentru câştigarea caselor, edificiilor, cuartirelor ofiţereşti şi locuinţelor rezervate de erar pentru el, însă în adevăr făcute de grăniţeri, apoi pentru lagăr şi magazinul de arme, — fie pentru combaterea comisiunei regu- latoare de posesiunile grăniţereşti (al cărei preşedinte era gene- ralul Pock, care trata chestiunile grăniţereşti cu duşmănie şi super- ficialitate) şi trebuia să se facă recurs de către grăniţeri în contra hotărîrilor acelei comisiuni. Mereu trebuia să se trimită deputaţiuni la Sibiiu, Cluj sau Viena.1) Grăniţerii voiau deci să facă din Năsăud o formidabilă for- tăreaţă de cultură şi viaţă românească, cea ce în mare parte au şi înfăptuit. De aici apoi s’a răspândit o puternică lumină de cultură şi de sentimente româneşti peste întreg Nordul Ardealului, timp de peste şaptezeci de ani. * Vicariul Moisil, care era şi inspector al şcoalelor grăniţereşti a depus o deosebită grijă pentru aceste şcoli. A îngrijit a) să se procure cărţile necesare, rare pe aceea vreme, atât pentru şcolari, cât şi pentru învăţători; b) a stăruit să mărească fondurile şcolare, înfiinţate de vicarul Marian, pentru ca !) »Vasile Naşcu« 1. c. p. 409 şi 506—7. 190 din dobânzi să se poală susţine şi asigura şcoalele conform cu necesităţile de atunci; c) a stăruit să se ridice noue clădiri de şcoale corespunzătoare; d) a contribuit la îmbunătăţirea sorţii în- văţătorilor şi formarea unei generaţii de învăţători pricepuţi, harnici şi conştii de chemarea lor dăscălească şi naţională, — acestea şi prin vechea şcoală pedagogică, ce există în Năsăud, al cărei pro- fesor era şi în colaborarea cu marele pedagog de atunci, Vasile Petri, profesor la această şcoală, pe care au ridicat-o la un inalt nivel. ♦ Printr’o circulară, dela 3 Aprilie 1860, către preoţi şi învăţători invită ca fiecare şcoală comunală şi trivială să aibă grădina îngră- dită, iar »Şcoala de pomărit" deschilinită şi bine îngrădită, în care să se cultive tot felul de pomi şi cei cari sunt de.altoit, dascălii înaintea pruncilor să-i altoiască. Pruncii deci sunt a se deprinde în grădina şcoalei, cu pomăritul şi legumăritul. * Prin altă circulară, Nr. 33 dela 14 Septemvrie 1860, învită grâniţerii, cari sunt gazde mai bune să-şi aducă fiicele la »Şcoala de fetiţe« din Năsăud, că e mare ruşine, că numai jidoavcele cearcă şcoala făcută şi ţinută cu mari spese de grăniţeri şi fetele lor nu o frecuentează. * Prin circulara Nr. 276 dela 5 Decemvrie 1864 se dispune că numai Abecedarul lui Vasile Petri se va folosi în şcoalele pri- mare, iar celelalte vechi (cari se tipăreau de »Editura statului de cărţi şcolare* din Viena) să se caseze de tot. * Intr’o circulară dela 8 Iunie 1864 adresată preoţilor, în care, după ce spune, că au să fie organizate şcoalele «triviale*1 şi cea normală (primară superioară), precum şi nou deschisul gimnasiu, apoi salariile profesorilor şi învăţătorilor, încheie astfel: «Aşadară cea ce am dorit am ajuns, lipseşte ca Frăţiile Voastre să capaci- tăţi pe oamenii noştri, ca să nu-şi tragă fii dela şcoală, ci care va putea şi va fi cu talent să-i lase să înveţe şi guste din bunătăţile 200 cedate nouă de înaltul împărat şi guvernul său; că nu se află alte ţinuturi româneşti, care să se poată mândri cu asttel de scoli şi venite, ca noi, numai să ne folosim de ele cum se cuvine*.1) * In ţinutul Năsăudului, după trecerea şcoalelor săteşti la con- fesiuni, în 1858, s’a simţit necesitatea de a întruni învăţătorii în con- ferenţe, în cari să se trateze despre deosebite chestiuni pedagogice, conform cerinţelor şcoalei de atunci. Intelectualii fruntaşi şi con- ducători ai Districtului Năsâud, în frunte cu vicariul Moisil, au convocat, în anul 1863, pe toţi învăţătorii şcoalelor săteşti din district la o conferenţă pedagogică în Năsăud, foarte frecuentată, la care au luat parte, în afară de învăţători şi alţi cărturari şi spri- jinitori a cauzelor şcolare. Cinci zile dearândul, dela 19 -23 Oc- tomvrie 1863, au ţinut interesantele desbateri asupra diferitelor chestiuni şcolare. S’au mai repetat încă câţiva ani, dar mai târziu — din motive ce nu se cunosc — au încetat. Numai în anul 1874, când în fine s’au terminat statutele reuniunei învăţătorilor şi înain- tându-se guvernului spre aprobare s’au înapoiat aprobate la 15 Februariei 1876 — purtând numele de Reuniunea Mariana (în amintirea vicarului Marian), s’au continuat conferinţele în noua organizaţie a învăţătorilor. Reuniunea în adunarea sa generală, dela 2 Iunie 1878, în considerarea meritelor Vicariului Moisil, pe terenul instrucţiunei şi educaţiunei, fu ales de prim membru şi totodată de Preşedinte de onoare al Reuniunei.* 2) * După ce grăniţerii au fost puşi în drepturile şi averile lor, li s’a recunoscut şi posesiunea dreptului regal şi atunci comunele au dat din voe liberă trei din patru părţi din venitele acestui drept pentru susţinerea şcoalelor grăniţereşti, precum şi pentru înfiin- ţarea unui gimnaziu şi un internat al acestuia în Năsăud. Vicariul Moisil dimpreună cu alţi câţiva fruntaşi grăniceri au lucrat foarte mult la încheierea »Invoirei«, cuprinsă în »Instrumentul fundaţional pentru11 institutele de învăţământ şi educaţiune din Dis- trictul Năsăudului* (1865), semnat de reprezentanţii celor 44 co- *) Arhiva Someşană Nr. 11—1929, p. 17. 2) Din însemnările Dr. Nestor Şimon (la «Muzeul Năsăudean«). 201 mune grăniţereşti, în frunte cu Vicariul episcopesc, care era şi Preşedintele fondurilor grăniţereşti, — actul cel mai important al grăniţerilor, declarat obligator şi pentru urmaşii lor. Prin acest sublim act grăniţerii de atunci au dat dovadă de cea mai admirabilă soli- daritate naţională, hotărând ca toate fondurile şi averile, ce decurgeau din vechile lor drepturi, să nu se împartă între proprietarii grăni- ţeri, ci să se administreze în întregime pentru scopuri comune, — în special şcolare, stipendii şi culturale, întrunite toate în instituţia numită: «Administraţia fondurilor grăniţereşti«, — hotărîre apro- bată şi de împăratul. Marii noştri înaintaşi grăniţeri, cu adevărat idealişti, sinceri iubitori ai neamului românesc, prevăzători ai luptelor dintre po- poare pe teren cultural, s’au îngrijit din vreme de partea cea mai bună, necesară neamului nostru: luminarea minţii şi înobilarea sufletului fiilor lor. * In 1863 s’a înfiinţat şi gimnaziul proectat, sub numele de «gimnasiu public superior românesc grăniţeresc greco catolic«, deschizându-se clasa întâia la 4 Octomvrie 1863. Cu direcţia acestei şcoli a fost însărcinat Vicariul Moisil, care l-a condus până la 1868, când s’a retras, atât din cauza multiplei sale activităţi, cât şi fiindcă se formase profesorii necesari din stipendiaţii grăniţeri trimişi la diferite universităţi, cu stipendii din fondurile grăniţereşti. * Dar greutăţile şi luptele grăniţerilor n’au încetat, căci dela 1867, când Ungurii decretară Uniunea Ardealului cu Ţara Ungu- rească — fără consimţământul Românilor şi în contra lor, — si- tuaţia s’a schimbat mult. Multe lupte au avut grăniţerii şi de aici înainte cu guvernele ungureşti — în ochii cărora, districtul românesc al Năsăudului, cu mişcarea lui culturală, cu şcoalele lui, şi cu avântul naţional ce luase, le era un spin de nesuferit. Urmarea fu că în anul 1876, în preajma războiului româno-ruso-turc, guvernul maghiar atentă la Districtul Năsăudului şi-l încorporă la cel săsesc al Bistriţei, cu tendinţa de a paraliza astfel desvoltarea mai departe a Roma- 202 nilor, căci guvernul reintroducea iarăşi vechea arondare a consta- tatelor dinainte de 1848. * Pentru ca Districtul Năsăudului să-şi mai poată conserva ceva din rolul ce l-a jucat până acuma în privinţa culturei româneşti, aşa de crunt lovită de şovinismul intolerant unguresc, Vicariul Moisil a emis din nou vechea idee dela 1861, să se intervină pentru strămu- tarea episcopiei şi a seminariului teologic dela Gherla la Năsăud. Pentru acest scop a convocat o adunare, pe ziua de 21 Mai 1876, care s’a pronunciat unanim să se facă paşii necesari pentru realizarea acestei idei. Comitetul fondurilor grăniţereşti a hotărît la rândul lor să pună episcopiei la dispoziţie edificiile necesare şi locuri pentru clădirea de noue edificii. In urma acestor hotărîri Vacariul a înaintat episcopului Gherlei un memoriu identic cu acel anterior (dela 1861). Totodată s’a ho- târît să plece o deputaţiune la împăratul. Deputaţiunea a fost com- pusă din Alexandru Bohăţel, fost căpitan al Districtului Năsăud, Grigore Moisil şi Ioachim. Mureşianu, advocat. Deputaţiunea a pre- dat petiţia într’o audienţă, împăratului, la Sibiiu, — (unde venise cu ocazia manevrelor ce avură loc în împrejurimile Sibiiului) — în ziua de 10 Septemvrie 1876. Cu această ocaziune Vicariul Moisil avu satisfacţia să vor- bească şi cu Ion C. Brătianu, Prim-Ministrul României, care sosise la 11 Septemvrie împreună cu Stătescu, la Sibiiu. Vicariul vorbia cu mare entusiasm de Brătianu, pe care-1 adora de mult. Luă parte şi la supeu, ia împăratul, la care fură şi episcopii români din Ardeal. Dela Sibiiu deputaţiunea plecă la Budapesta şi apoi ia Viena, ca să urmărească rezultatul petiţiei. In Budapesta interveniră la Ministrul Instrucţiunei Publice şi al Cultelor, Trefort, la Coloman Tisza, la Ministru de justiţie Perczel, la Sam. Poruţiu (dela Curie= Curtea de casaţie), ş. a. Fiindcă Moisil nu ştia ungureşte a vorbit şi cu Trefort nemţeşte. Acesta îi zise Vicariului în 1. germană: »Glauben Sie nicht, dass iwir Siejmagyarisieren wollen, wenn ich sage, dass Sie ungarisch lernen wollen«. In zilele de 20—21 Septemvrie au fost la Viena, unde inter- veniră la arhiepiscopul Vienei şi la nunciul. Apoi fură din nou primiţi în audienţă la împăratul în ziua de 21 Septemvrie, 203 Deşi episcopul Gherlei a fost pentru strămutarea la Năsăud, Primatul Ungariei şi guvernul unguresc au fost — fireşte — iarăşi contra şi astfel dorinţa grăniţerilor nu s’a împlinit. * Prin desfiinţarea Districtului românesc al Năsăudului apar noui pericole pentru grăniţeri. De aceea Vicariul Moisil convoacă pe ziua de 6 Iunie 1876, pe repiezentanţii comunelor la o adunare în Năsăud. Convocarea sună astfel: »Prin noua schimbare politică populaţiunea Districtului Năsăud, respective foştii grăniţeri, trebue să cugete cum şi-ar putea asigura proprietăţile sale, câştigate cu multă batere de cap, cu multe deputaţiuni trimise la locurile mai înalte şi cu spese însemnate, ca încordările puse în privinţa aceasta de un pătrar de seclu, — adică dela desfiinţarea graniţei până în momentul de faţă să nu rămână deşerte. Că deşi cele mai multe întrebări (chestiuni) de proprietate, în decursul existenţei Distric- tului, prin sprijinirea diregătorilor districtuali s’au deslegat favoritor, totuşi o întrebare vitală pentru grăniţeri, deşi se credea definitiv deslegată, reasumându-se de nou din partea legislaţiunei ungare, poate avea un rezultat foarte nefavoritor pentru comunele foaste grăniţere. Voiu a înţelege aici pactul încheiat între Înaltul Regim şi reprezentanţii comunelor şi a fondurilor şcolare în Martie 1872, prin care terenul adjudecat erariului şi familiei Kemeniane, prin comisiunea regulatoare de posesiuni (sub prezidenţia Generalului Pock) din cercul Borgo-Prundului şi Monorului, s’a dat în po- sesiunea şi proprietatea comunelor din acele cercuri, — s’a luat la reviziune, care va trage după sine ori stricarea pactului de tot, ori preţul rescumpărării dela o sută de mii florini statorit se va duplica sau triplica. In toată priviţa va cauza o nouă încurcătură, care Dumnezeu ştie când se va putea descurca. Pentru a ne înţege la olaltă asupra paşilor ce ar fi de făcut, ca pactul să se susţină şi ca comunele să fie scutite de lungi şi dăunăcioase procese între sine, ce negreşit vor urma după1 stricare pactului, fiind de a se executa sentinţele foastei comisiuni regulatoare, — aflu cu cale a învita comunele foaste grăniţere la o adunare generală pe 6 Iunie c. n. aici în Năsăud, la care să-şi trimită representanţii săi, prevă- zuţi cu plenipotenţa recerută şi împuteriţi de a decide în numele comitenţilor cu deplină valoare şi putere. 204 Totdeodată pe acel termin se invită şi membrii Comitetului administrator de fondurile şcolare. . Dorire-aşi ca şi domnii preoţi pe aceea zi să se afle aici, spre acest scop*.1) * Tot în acest timp se ivi şi o altă zizanie, pe care Vicariul Moisil avea să o înlăture. Intr’un circular către grăniţeri el scrie: »Din cauza disolvării municipiului Năsăud şi contopirea Distric- tului în noul Comitat »Bistriţa-Năsăud«, unii dintre districtualii noştri umblă cu cugete rătăcite, cu idei scâlciate, cu păreri gre- şite şi cu intenţiuni dăunăcioase, că toate câte s’au făcut bune dela înfiinţarea Districtului nostruţîn 1861) să se strice şi disolveze. Sunt oameni, cari cred că fondurile ce s’au format din averile grăni- ţereşti, cu disolvarea Districtului, se pot desface, se pot nimici. Oameni scurţi la vedere şi nepricepuţi vor dori aceasta şi în ideile lor rătăcite vor afla sprijinitori destui în antagoniştii noştri seculari, cărora nu le place ca şi Românii să aibă ceva, să ştie cât dânşii, să înainteze în ştiinţă şi cultură, în economie şi industrie. Mi s’a relatat că într’adevăr se lucră, ca să se desfiinţeze fondul scolastic central, să se împartă fondul de montur la foştii grăniţeri, că vezi (Doamne), că comitetul administrator de fonduri nu dă atâtea şi atâtea stipendii, câte se cer de tineri şi părinţii lor şi câte se dau nu se dau sume mari câte doresc tinerii şi părinţii lor... şi altele. Acei oameni însă nu cugetă ce pot urma mai încolo din nişte paşi nesocotiţi ca aceştia. Atari oameni lucră numai pentru moment şi pentru interesul particular, dar nu pentru binele public. Dacă s’ar desface fondul scolastic central, atunci de sine urmează că trebue să închidem şcoalele normale (adică primare super, cu 4 clase), triviale şi gimnaziul (liceul), pentrucă de unde se vor susţinea aceste, dacă nu va exisţa fondul scolastic central? Dacă s’ar împărţi fondul monturului (de stipendii), de unde se vor putea da jstipendii la tinerii, cari ar dori să studieze la şcoale mai înalte? Ce folos ar fi avut grăniţerii noştri, dacă s’ar fi împărţit acest fond la desfiinţarea graniţei? >) Din însemnările lui Dr. Nest. Şimon (la «Muzeul năsăudean«). In vr’o câteva săptămâni s’ar fi cheltuit puţinii florini, ce i-ar fi primit unii şi alţii în mână, precum s’au cheltuit şi alţi bani rămaşi dela institutul de graniţă*.1) In fine şi acest pericol s’a înlăturat şi fondurile şi averile s’au salvat. * Trebue să se ştie că erariul unguresc a intentat comunelor foste grăniţere vr’o patruzeci de procese, iar familiile nemeşeşti maghiare Br. Kemeny şi Contele Klebersberg, în contra comu- nelor din Valea Bârgăului şi a Monorului, iarăşi vr’o optsprezece procese. S’a închiat în urmă un contract între grăniţeri şi cei ce au pornit procesele, contract sancţionat de împăratul, dar Dieta (par- lamentul) ungurească nu respecta validitatea lui şi guvernul ungu- resc, de câte ori se apropiau alegerile de deputaţi, ameninţa prin organele sale, spunând că dacă grăniţerii nu vor capitula, dieta se va pronunţa asupra contractului amintit.* 2) * După cum am amintit mai sus, prin autograful împărătesc dela Laxenburg, dela 27 August 1861 — la articolul 13 — împă- ratul a recunoscut şi aprobat ca »acei munţi revindicaţi, în a căror folosinţă s’a aflat populaţiunea grăniţerească, la desfiinţarea regi- mentului (în 1851) trec în proprietatea comunelor grăniţereşti«. Duşmanii grăniţerilor însă au stors totuşi o »a^Misiune împă- rătească*, la 24 Septemvrie 1863, că mai mulţi munţi şi păduri, vr’o 74.000 jugăre, mai ales din Valea Bârgăului, să fie reţinute pentru erar şi pentru familia Kemenyeştilor, care îi pretinseră chiar şi în timpul existenţei graniţei militare, precum cereau şi des- păgubiri, etc. Această decisie s’a păstrat însă în cel mai mare secret, până când în Ianuarie 1864 s’a aflat de grăniţeri. Aflând acest secret Vicariul Moisil a convocat imediat şedinţa comisiunei, pe 1 Februarie 1864, cu unicul obiect al acestei chestiuni. Din protocolul încheiat ') Din însemnările lui Dr. Nest. Şimon (la «Muzeul năsăudean*). 2) Din o corespoden(ă din Năsăud, dela 5 Iulie 1878 publicată în ziarul »Observatoriul«, lui O. Bariţiu, Sibiiu, Nr. 52. reproducem pe scurt următoarele: »D-nul Preşedinte declară, că el, după propriul său impuls şi după provocarea mai multora a aflat de trebuinţă a convoca cu urgentă astă comisiune, reprezen- tantă de interesele grăniterilor, în sesiune, pentru a se consulta, ce măsuri ar fi de întreprins cu privire la faima răspândită, că chestia munţilor revindicati s’ar fi resolvat defavoritor pentru po- pulatiunea grăniteră, care faimă a iritat şi neliniştit spiritele popu- laţiunei*. Hotărîrea comisiunei se cuprinde în următoarele: »Noi toti membrii adunaţi stând asemenea în relatiuni cu unii alţii din po- pula{iunea noastră, ne-am încredinţat, că astă faimă nu numai că există, dar (improbabilă), a produs între populafiunea grăniteră cea mai vie impresiune dureroasă, o mare consternatiune, apoi o iritatiune, care merge crescând, din motiv că grăniterii au mai multe asemenea nemulţămiri vis-a-vis cu măsuri de ale regimului şi prin urmare este cu tot dreptul de a se teme a nu trage ade- verirea acestei faime consecvinte calamitoase după sine, — şi pentru obvenirea de timpuriu, ca unele ca acestea să nu se întâmple, ne concertăm to{i în unanimitate, ca să se însărcineze imediat depu- tatul nostru domnul Vasile Naşcu pentru a întră în o audientă la prea bunul nostru Imperator şi a mijloci nu cumva să se între- prindă în adevăr aşa măsuri defavoritoare pentru populatiunea graniţeră, pe care ea din bune motive le-ar numera între cele ne- juste şi în caz că ar exista deja unele aşa dispozitiuni, ce ar fi lucru deplorabil, a mijloci pentru revocarea lor de timpuriu, pentru a se putea evita unele calamităţi, ce ar putea urma*.1) Hotărîrea aceasta dimpreună cu instrucţiunile necesare s’au trimis imediat lui Naşcu, la Viena. Acesta dimpreună cu cavalerul Grig. Bota s’au prezentat în audienţă la vicecancelarul aulic în aceasta (şi în alte chestiuni grăniţereşti), care, citind telegrama trimisă lui Naşcu, s’a aprins şi a izbucnit în cuvinte tari spunând, că sunt bărbaţi, cari agită spiritele cele pacinice şi loiale ale po- pulatiunei şi administraţia nu desvoltă energie pentru liniştirea populaţiunei, care prea1 des se întâmplă acolo, în loc să ceară guvernului miliţie, fie şi două batalioane şi să dea afară funcţio- narii naţionali ai Districtului şi a pune străini, a îndepărta ofiţerii ') «Vasile Naşcu« 1. c. p. 482. grăniţeri pensionari, cari cu toţii sumuţă poporul... etc. (Deci Un- gurul duşman iarăşi eşi din ghioace).1) Naşcu însă i-a răspuns cum se cuvine, spunându-i că vino- vate sunt ziarele, cari au răspândit această ştire tristă, care a că- şunat mâhnirea poporului* şi cere a se căuta cine, din minister, a dat articolul la ziare şi redacţiile să fie trase la răspundere şi a nu se arunca nici o vină pe grăniţeri, cari îşi cer drepturile lor şi pentru aceasta nimene nu se va judeca de criminali, a ne ameninţa cu execuţii militare, căci dările le plătim, soldaţi dăm ţării peste tangenta noastră, la poruncile guvernului ne supunem, apoi cum s’ar putea lua astfel de măsuri, când drepturile noastre ni lea-am căutat şi sub absolutism ?«* 2) După acest drastic răspuns, cu francheţa grăniţerească a lui Naşcu, omul s’a mai astâmpărat şi a spus apoi ce hotărîri s’au dat în privinţa munţilor... cari trec în proprietatea cumulativă a celor 44 de comune... prin care bunăvoinţă a Maiestăţii sale popu- laţiunea devine una din cele mai fericite şi n’ar avea motiv de neîndestuliri... In urmă Naşcu adaugă în scrisoarea sa dela 9 Feb- ruarie 1864, că «Rezoluţia Împăratului în privinţa munţilor revin- dicaţi o am la mână, copie, dimpreună cu propunerea, espediţiile către Preşedintele guvernului, Comisiunea regulatoare de posesiune, Ministrul de finanţe, Ministrul de stat şi principiile de direcţie la executarea regulârii difinitive a relaţiilor de posesiune din cercul al li-lea Regiment român, aprobat de Maiestatea Sa la 24 Sep- temvrie 1863 din care Vă aclud aci două extracte... Toate aceste cu rugare ca Reveredissima D-Voastră să nu facă întrebuinţare de ele până la timpul său...« şi încheie: «Binevoiţi a vedea ce blăstă- măţie e croită de vecinii noştri« (adică de Saşii din Bistriţă şi jur, cărora ii s’a hotârît să li se dea munţii din Valea Rodnei) şi apoi încheie, că totuşi va cere audienţă Ia împăratul.3) La aceste şicane şi intrigi Vicariul Moisil răspunde lui Naşcu: «De vei afla cu cale caută-ţi un advocat, care se compună petiţiunea la Majestate cu fundament juridic, că i se va da de aici un onorariu amăsurat... Spre complectarea actelor trimise mai în urmă îţi mai adaugem ') V.isile Naşcu« I. c. p. 483. 2) «Vasile Naşcu» I. c. p. 484. 3) »Vasile Naşcu» 1. c. 485. alăturatele să te foloseşti de ele®.1) Iar relativ la ameninţările vice- cancelarului aulic, Vicariul Moisil ii scrie lui Naşcu la 19 Februarie 1864: «Misiunea ţi-e grea, văd, dar nu avem ce face; ameninţările baronului să nu te sperie, că pe noi încă nu ne sperie, ci cu acestea de va umbla, ne vom plânge către maiestate. Dacă ne cerem dreptul şi cerem ce socotim că e a nostru, nu facem lucruri în contra Majestăţii, nici ne poate cineva opri a nu ne plânge«.2) Dar relativ la munţii revindicaţi, trebue să lămurim pe cititor asupra intrigilor făcute din nou în contra grăniţerilor. Decisiunea împărătească dela 24 Septemvrie 1863 a fost «stoarsă de unii mag- naţi înrudiţi cu Saşii*. De aici începură noue lupte, după cum reese din mai multe scrisori a lui Naşcu către Vicariul (dela 22 Februarie, 26 Februarie, 18 Martie), în cea din urnă Naşcu exclamă: »Vai mulţi inimici mai avem pe tot locul; fără de proces formal nu ni se va lămuri cauza de proprietate în veci vecilor!« * In adevăr pentru o parte din Munţii revindicaţi, aparţinători Districtului Năsăud, familia Kemăny a şi început un proces în contra erarului şi a câtorva comune grăniţereşti, acţiune înaintată Tribunalului din Bistriţa (la Nr. 2516 — 30 Iulie 1883) în special contra comunelor: Mureşeni, Tiha, Bistriţa, Joseni (din Bârgău), apoi Budacul român, Monor, Oiedin, Nuşifalău, Ragla, Şieuţ, (de după Târgul-Bistriţii) — în contra dreptului de proprietate a acestor munţi. Vreau să citez aici un episod, din multele, cum se lucra în minister şi încercările de a deposeda pe grăniţeri din drepturile şi averile lor. Procesul începând, grăniţerii aveau de advocaţi pe Dănilă Lica şi Oavrilă Mânu, amândoi grăniţeri, cu domiciliul în Bistriţă. In anul 1884 Vicariul cerea lui Lica să-i arete în ce stadiu se află procesul cu Kemeny. Intr’o scrisoare, dela 6 Octomvrie 1884, din Bistriţă, Lica scrie: »ln zilele trecute, în specie în 3 luna ------------- ii i Jt ii ') Scrisoarea Vicariului Moisil către Naşcu, dela 11 Febuarie 1864. (Co- lecţia de acte: Moisil.) 2) Scrisoarea Vicariului Moisil către Naşcu dela 19 Februarie 1864. (Co- lecţia de acte Moisil şi în »Vasile Naşcu« 1. c. p. 486.) 209 curentă, cam pe la ora 1 d. am. intr’o conferinţă avută în Pesta, m’am încrucişat ce am esperiat...« »Vă pot descoperi (dar iarăşi numai D-Voastră), că s’au făcut încercări, chiar infernale cu noi pentru a ne seduce sau a ne duce pe ghiaţă, când am fost acum în urmă la Pesta singur; n’au fost destul directorul şi subdirec- fiscal, apoi un consilier din Ministerul de finanţe, căci au inter- venit din partea Ministerului de justiţie încă ca delegat judele dela Curie (Curtea de casaţie) Szentgyorgyi Imre, — dară toate au fost îndeşert, în conferinţa ţinută dela 11 ore a. m. până la 4 ore p. m. nu m’au putut îndupleca să primesc aceea ce voesc dânşii, sau zicând româneşte, n’am voit să-mi bag grumazul în laţ. De altmintrea eu toate acestea le privesc de încercări desperate şi n’am teamă de cauză nici cât e negru sub unghie. Pe 15 1. c. avem iarăşi conferinţă, la care vom merge ambii, cu Manu«. In altă scrisoare, dela 11 Decemvrie 1884, din Budapesta, Lica comunică că de o săptămână căuta dela 8 dim. până la 2 d. am. acte, în chestia procesului Kemeny şi apoi continuă: »Am găsit multe, dar puţine de folos..- cele mai bune lipsesc cu totul... se vede că le-au pus deoparte. Noi le-am notat şi pretindem necon- diţionat extrădarea lor. Ni s’au făcut câte şi mai câte obiecţiuni, că nu ne sunt de folos, că nu privesc obiectul, etc., etc., dar le-am răspuns că le pretindem şi suntem îndreptăţiţi a le pretinde în tenoarea contractului*. In fine li s’a permis de minister vederea documentelor şi să se ia un protocol asupra celor a căror copie o cer. Apoi acest protocol se va înainta Ministerului, ca să decidă să li se dea sau nu şi ce să li se dea. Mai comunică—Lica —că au aflat dela Szentgyorgyi,— »că guvernul vrea să facă un proect de lege asupra regulării porprie- tăţilor grăniţereşti, în care consideră comuna politică ca domn pământesc şi pe foştii grăniţeri, ca pe foştii ei iobagi, aşa prin acest proect voesc ,a regula referenţele de posesiune între comuna politică şi între locuitorii ei, pe baza principiilor urbariale sau mai curat expres allodiale şi colonicale; e adevărat, că numai pe calea aceasta mai pot lua hotarele şi munţii sau cel puţin o parte a acelora din folosinţa şi proprietatea foştilor grăniţeri*. Procesul acesta se termină printr’o >pace judecătorească*, încheiată la 10 Ianuarie 1890, la tribunalul din Bistriţă, prin care 210 familia Kemeny îşi retrage acţiunea dela 30 Iulie 1883 în contra erariului şi a comunelor grănitereşti mai sus numite »pentru re- cunoaşterea dreptului de proprietate a acelor munţi numiţi revin- dicaţi, pentru luarea lor în posesiune, pentru întoarcerea daunelor- interese de 3,110.490 florini şi accesoriile, cu condiţiunea a i se plăti (familiei K.) 315.000 flori, fiind cu această sumă împăcată pe veci şi deplin toate cererile cuprinse în acţiune, anume: munţii revindicati ceruţi, valoarea lor, foloasele pierdute« etc.1) Astfel mun{ii reveniră iarăşi în posesiunea străvechilor pro- prietari : ai grăniţerilor năsăudeni. Bârgăuanii de astăzi să-şi amintească bine şi cu respect cine le-a salvat munţii şi i-au făcut stăpâni pe ei: Someşenii în frunte cu Macedon Pop, cu Vicariul Moisil, Vasile Naşcu, Florian Por- cius, Petre Tanco, loachim Mureşianu, loan Florian. Toţi aceşti bărbaţi energici şi cu dragoste fără seamăn pentru fraţii lor gră- niţeri trebue vecinie amintiţi, numele lor respectat. Năsăudul — acest centru cultural — loc sfânt pentru grăniţeri, trebue ridicat cât mai mult, iar pilda şi solidaritatea părinţilor şi moşilor noştri — de toţi Românii admirată, — trebue imitată, iar nu destremată, căci neunirea fiilor şi nepoţilor îi va duce cu siguranţă la pieire.* 2 3) * Cu toate neajunsurile şi lipsurile ce le-a suferit în viaţă, Vi- cariul Moisil a lucrat mereu cu un zel exemplar, până la finele vieţii sale, pentru binele grăniţerilor şi al Neamului românesc. Şi cu toate aceste iată ce cuvinte minunate ale optimistului vicar Moisil găsim undeva 3): »Cine vrea a folosi naţiunei şi pa- triei, trebue să aducă şi ceva sacrificiu dela sine şi să facă merit, căci altmintrea dacă după serviciile şi cele mai mici se vor pofti tot plăţi şi remuneraţiuni, naţiunea noastră miseră şi lipsită de mijloace băneşti, cum este, nu va prospera şi înainta, ci va rămânea ■) Vezi «Legile grăniţerilor năsăudeni» de Dr. Victor Onişor, Bistriţa. 1905, p. 59. 2) A se consulta articolul: «Militarizarea Văii Bârgăului» de d. V. Şc- tropa, în «Arhiva Someşană» Nr. 10—1929 p. 1—30 şi din opera «Vasile Naşcu», viaţa şi faptele lui de Dr. Nest. Şimon p. 245. 3) «Arhiva Someşană« Nr. 11 p. 17. Anul 1929. 211 •coada şi batjocura1 altor naţiuni. Patriotismul nu trebue cumpărat cu cântarul şi cu litra«. * lată ce spunea Florian Porcius, unul din distinşii săi cola- boratori, despre Vicariul Moisil: »Dacă n’ar fi fost Origore Moisil cu cuminţenia şi energia lui, nu s’ar fi făcut în graniţă ce s’a făcut. Totul a fost condus de dânsul cu mintea şi priceperea sa. Ca un fir roşu se poate urmări totul ce el a făcut şi condus în viaţa grăniţerească timp de peste treizeci de ani. Ceialalţi i-au fost colaboratori sinceri, harnici şi desinteresaţk.1) Aceşti colaboratori au fost: Prepozitul Macedon Pop; Locotenentul Petru Tanco; învăţătorul Vasile Naşcu; savantul Florian Porcius; Advocatul Ioachim Mureşianu; fostul preşedinte de tribunal loan Florian şi Pedagogul Vasile Petri. ') Comunicat de d. V. Şotropa. BCU Cluj / Centra] University Library Cluj