Arhiva someşanâ
                REVISTĂ ISTORICĂ-CULTURALĂ
                          sss
                                                   No. 13
              Un proces multisecular
                                             Virgil Şotropa
    Este cert şi incontestabil că colonizarea Saşilor în
Ardeal s’a făcut cu totala desconsiderare a elementului
băştinaş român. Chiar admiţând că prin secolii XII— XIV,
populaţia nu era aci densă şi se afla încă destul pământ
nelocuit şi neocupat, totuş faptul că atât Saşii cât şi alţi
colonişti germani, veniţi în cursul secolilor, şi-au putut alege
ţinuturile cele mai mănoase şi avantajos situate, dovedeşte
limpede că Românii, priviţi pe vremuri de stăpânitorii opresori
ca o cantitate neglijabilă, au fost pur şi simplu deposedaţi
şi împinşi spre munţi şi teritorii aride.
    Nu e mirare că în cursul timpurilor a urmat un
infinit şir de certe şi procese între căpătuiţi şi desmoşteniţi,
aşa că până în zilele noastre arhivele oficiale ale oraşelor
şi satelor din ţinuturile locuite de Români şi Saşi au fost
continuu inundate de acte procesuale, dintre cari unele
mai există, multe însă au dispărut căzând jertfă ori acci-
dentelor şi prostiei omeneşti, ori reavoinţii, sustragerii şi
suprimării intenţionate.
    In ţinutul nostru au început din timpuri imemoriale
certele de hotar între satele româneşti Rebrişoara, Vărarea,
Feldru şi Ilva mică situate în Valea Rodnei, şi satele săseşti
1
244
Dumitra, Pintic şi Iad din districtul oraşului Bistriţa; certe
însoţite şi urmate de nespus de multe pagube şi pierderi
în averi şi vieţi omeneşti. Sunt cunoscute procesele ne-
sfârşite dela revoluţia din 1849 încoace, formând ele mor-
mane de scrisori şi documente cari ar reclama studii de
ani întregi, şi au importanţă mai mult pentru specialişti
în drepturi şi istorie. Dar în legătură cu cauzele litigioase
din chestie s’au întâmplat în trecut multe fapte şi epi-
zode necunoscute până azi, cari publicate acum pot să
ofere interes faţă de stările sociale de pe atunci când gu-
vernul transilvan şi curtea din Viena adeseori erau nevoite
să ia în apărare pe Români împotriva opresiunii Saşilor.
      Cu scopul de a ridica după putinţă vălul trecutului,
vor urma aci date, însemnări şi documente, cari în cea mai
mare parte privesc cauzele de litigiu amintite mai sus, dar
ating totodată şi alte chestii de interes general. E de ob-
servat însă că materialul scos din vechile arhive ale ora-
şului Bistriţa, chiar în aceste cauze în cari Saşii erau partidă
interesată, este de a se privi şi accepta câteodată cu
oarecare rezervă. •
                                           *
      Mai vechi sunt pomenite în acte şi documente certele din-
tre comunele Feldru şi Iad, apoi dintre Rebrişoara şi Dumitra,
încă prin sec. XVI şi XVII e vorbă de valea Tinoasa, pe care
Saşii o numesc Thiimes şi Times; apoi de »Zăvoiul cel mare«
reclamat de Rebrişoreni, despre care Saşii zic că adevăratul Iui
nume este »ab antiquo Bututts, vel sacsonico idiomate in den Stam-
pen«. Mai departe figurează foarte adesea şesul Budin de lângă
Feldru, apoi Dealu Tăutului şi ^ Seciului cum şi Stârciul.1
      Se înţelege că de câte ori se năşteau certe între comunele
româneşti şi cele săseşti, magistratul oraşului Bistriţa, ca cel
dintâiu for judecătoresc pe vremuri în ţinutul nostru, era tot-
deauna pe partea Saşilor, şi maicuseamă a celor din Iad, invocând
                                                                     S45
hrizoave cam îndoelnice ale Voivodului Stiboriu din 1412, ale regelui
Sigismund din 1414, apoi documente parţiale emanate dela însele
magistratele anterioare în 1580, 1629 şi 1660.
      Intr’un protocol al magistratului bistriţan se găsesc la 6 Iulie
1560 (Feria quinta post visitationem Mariae) însemnate următoarele
pertractări şi decizii:                                      •
      Este ceartă şi controversă între locuitorii «posesiunii* Nyir*
mezeu (Feldru, nemţeşte Birkenau) şi cei din Iad pentru o por*
ţiune de pământ şi pentru mejdinele existente şi avute ^fireşte*
până la fluviul Zamus (Someş), prin care teritor duce drumul la
Rodna.
      Locuitorii din Feldru zic că acest teritor este al lor, adică
aparţine teritorului lor, stând între graniţele acestuia. Dimpotrivă
ledenii probează cu scrisori privelegiale că cursul rîului Someş
dinspre Rodna e graniţa (terminus) teritorului Iad.
      Insă — zic ledenii — fiindcă bucata aceea de pământ e
departe de »villa« iad şi ei nu se bucură de cereale şi trag numai
puţin folos din acel pământ, încât chiar şi călătorilor spre şi din-
spre Rodna li-se Iasă în libera voie să-l pască cu vitele şi să po-
posească acolo; aşa păstorii (famuli) locuitorilor din Feldru încă
îşi pasc vitele pe acele locuri şi nimănui nu i-se interzice folosinţa
lemnelor de foc; dar cu toate acestea pământul din chestie nici-
odată n’a fost al Feldrihanilor.
      In sfârşit magistratul hotăreşte că bucata de pământ litigioasă
să rămână şi pe mai departe între condiţiile sus amintite, adică lo-
cuitorii din Nyirmezo să aibă libertatea de a-şi paşte vitele acolo şi
de a folosi lemnele de foc; le este însă interzis sălăzuiască şi să are.
      In anul 1629 se ia vechiul proces la revizie sub titlul »Me-
tales Iadensium cum Nyrmezew-Valachis«, Primarul Oasparus Lite-
ratus şi juraţii oraşului Bistriţa declară în procesul verbal dresat
atunci că în faţa lor s’a pertractat (olim et jam de novo coram
nobis moţa et agitata fuisset) cauza de litigiu privitoare la pă-
mântul şi pădurile din ţinutul satului Feldru, fiind prezenţi delegaţii:
Andreas Froehm (Frim) jurat provincial, Adam Froehm, primarul
Andreas Gebel şi Toma Froehm »seniores« juraţi ai satului săsesc
Iad; apoi Toader cneazul, Toaderul Văscului şi Todoraşcă bătrâni
juraţi din satul Feldru.
1
246
      Iedenii se plâng că sunt foarte Infestaţi din partea »inqui-
tinh-lor din Feldru (quia ab inquilinis Nyrmezio summe infes-
tabantur), cari le ară pământurile şi le stârpesc pădurile, ceeace
se împotriveşte privelegiilor ce le posed şi prejudecă posterităţii.
De aceea Iedenii, uzând de dreptul şi sigilul oraşului, au oprit
pe Feldrihani dela astfel de violenţe şi acum roagă şi pe ma-
gistratul Oraşului să le interzică acestor libera folosinţă a amin-
titelor pământuri şi păduri, de care ei au beneficiat lung timp
din indulgenţa vecinilor Iedeni. Nu se poate invoca niciun argu-
ment că oarecândva Iedenii ar fi fost siliţi să lase locurile în
folosinţa altora, căci doar sunt proprii ale lor, pe cari predecesorii
le-au căpătat »legitimo jure« prin hrizoavele celor mai vechi şi
mai puternici principi.
      La acestea Feldrihanii acuzaţi răspund că atât ei cât şi stră-
moşii lor »ab antiquo« au posedat uzufructul acelor pământuri
şi păduri fiind aceste numai în vecinătate şi păscătoarea foarte
îndemânatecă. Oare pot ei să iasă de dragul acuzatorilor din teri-
torul Feldrului având şi aşa puţin pământ, insuficient pentru tre-
buinţele vitelor?
      Neputând enunţa magistratul sentinţă, hotăreşte să trimită la
faţa locului pe delegaţii săi: Martin Budaky, Simon Engesser, pe
»prefectul văiei valahe« (Văiei Rodnei) Toma Krechmer şi pe
Stephan Feiertag, cari vor avea să examineze locurile litigioase
şi să constateze ce zic în privinţa lor articolii, clauzele şi con-
diţiile privelegiale ale antecesorilor saşi.
      întorcând delegaţii raportează că în 12 Iunie au fost la
locul de ceartă, au revizuit totul în prezenţa mandatarilor ambelor
partide, şi spre a înfăptui o pace durabilă ei propun, iar magis-
tratul acceptă şi dispune ca ambele părţi să rămână în drepturile
câştigate, adică la cele stabilite încă în 1560. Le este însă cu totul
interzis Feldrihanilor să are locurile şi să stârpească arborii, precum
se făcuse acordul pe vremuri de către predecesori. Celce va călca
această învoire,! va avea să plătească amendă de 40 fl. ung. Dacă
însă vr’un Feldrihan va voi să facă arătură, atunci va plăti ledenilor
cu contract arendă anuală de 4 fl. Iar ca să se susţină buna veci-
nătate, se ordonă Feldrihanilor ca pentru demarcarea semănăturilor
proprii să ridice movile corespunzătoare.
247
      Ambele părţi declară că sunt mulţumite cu această soluţie a
chestiei, având la caz contrar acuzaţii să sufere cele mai grele
pedepse impuse de »dominus terrestris« — titlu uzurpat de senatul
orăşenesc bistriţan.
      In 16 August 1648 însă din nou se prezintă în faţa magis-
tratului mandatarii Românilor Feldrihani şi ai Saşilor Iedeni ridicând
aceştia iarăş vechea acuză pentru arat şi stârpire. Magistratul şi
acum hotăreşte că partea de pământ litigioasă să rămână între
condiţiile stabilite mai’nainte. Feldrihanii pot să folosească ca păşune
şi pot tăia lemne de foc, dar li-se interzice stârpirea pădurii şi
aratul locului.
      In Aprilie 1660 încheie Feldrihanii cu ledenii un contract de
învoire în care se statoresc următoarele:
      Pământul care le-a fost dat în arendă pentru 4 fl. anual,
Feldrihanii (Nyirmezoenses, Birkenauer) să-I folosească şi pe mai
departe conform uzului străvechiu, cu excepţia locului numit Câr-
ligătură pe care ledenii îl rezervă pentru propriile vite; deci acolo
n’au să are şi păşuneze Feldrihanii. Asemenea îşi rezervă ledenii
şi Poiana Oneasa până la Valea Budinului. De aci încolo li se Iasă Fel-
drihanilor hotarul dealungul Tinoasei până la Valea Luncii şi Dealul
Tăutului care loc merge pănâ la coama Dealului Cucurenilor şi
Dealului Coşului. Pentru aceste pământuri Feldrihanii au să plă-
tească, dacă le lucrează în fiecare an, pe la Crăciun o arendă de
16 fl. Dacă însă Feldrihanii nu le lucrează, atunci Iedenilor le stă
în liberă voie să-şi mâne acolo vitele la păşune, fiind Feldrihanii
îndatoraţi să ajute Iedenilor la apărarea şi scutirea vitelor. La
cererea lor, Ilvenilor încă li-se lasă pentru 6 fl. anual hotarul dela
Poiana Curcii (Kursche) până la Strâmba şi până la »Thimes«.
      Cu excepţia unor incidente mai de puţină importanţă tace
apoi cronica până la 1722, când în 17 Aprilie se prezintă în faţa
magistratului primarul şi câţiva juraţi din Iad şi se plâng împo-
triva locuitorilor români din Ilva-mică şi Feldru pentru »locul de
ceartă de lângă Someş«. ledenii produc — zic Bistriţenii — docu-
mente »valabile şi clare« cari dovedesc, că pământul acela apar-
ţine comunei săseşti Iad şi a fost lăsat numai în folosinţă pentru
anumită arendă Feldrihanilor şi Ilvenilor. Feldrihanii accentuează
că ei au nevoe de un hotar şi mai mare, însă — zice magistra-
248
tul — motivul acesta nu e destul de plauzibil ca să micşoreze
valoarea documentului ledenilor. Deci magistratul ordonă să ră-
mână în vigoare dispoziţiile documentelor »autentice«, iar Feldri-
hanii conform obiceiului vechiu să se mulţumească cu îndatoriiea
de-a plăti arendă. Iar dupăce în 6 ani din urmă nu s’a plătit ni-
mic, şi timp de 3 ani pământul a rămas nelucrat, aşa Românii să
plătească arendă numai pentru 3 ani.
      In 19 Iunie 1722 iarăş se prezintă Iedenii cu o specificare
a pământurilor arate de Feldrihani şi cer, că precum au făcut-o
străbunii, aşa să le plătească şi azi Feldrihanii ledenilor arenda
stabilită în contractele vechi. Feldrihanii cer să fie absolviţi de
plata arenzii pe şase ani, care şi aşa e trecută în prescripţie, iar
ei în acel timp au avut puţin folos din pământuri. Atunci magis-
tratul, admiţând că arenda pentru trecut e prescrisă fiindcă
Iedenii niciodată n’au solicitat-o, somează pe Feldrihani să se ţină
de vechiul contract şi azi valabil şi să trăeascăîn pace cu Iedenii.
Iar pentru faptul că Feldrihanii au desconsiderat opreliştea de-a
ara şi au semănat 33 locuri, primarului din Feldru i-se dictează
pedeapsă de 12 fl., iar sătenilor cari au arat, câte 1 fl.
                                         *
      Cu toate că strict n’ar aparţinea la certele de hotar din
chestie, totuş — fiind vorbă şi despre alte proprietăţi pentru cari
comunele româneşti amintite la începutul acestui studiu trebuia
să se hărţuească cu vecinii lor saşi — se vor menţiona aci şi
cazurile litigioase pentru unii munţi la cari ridicau pretenţii neba-
zate Saşii bistriţeni. Aceştia adecă după încorporarea Văiei Rodnei
la Bistriţa îşi asumau drept de proprietate şi asupra unor munţi
ai satelor române someşene, încercând să-şi statornicească acel
drept, mai cu seamă din secolul XVII încoace, aşa că la împăr-
ţirea munţilor între sate, ce se făcea aproape în fiecare an, în
câteva rânduri magistratul Bistriţii împărţise spre folosinţă munţii
româneşti şi unor comune săseşti.
      In protocolul magistratual din 1722 aflăm la 21 Iunie plân-
soareâ Saşilor din Dumitra că şi din cauza munţilor au multe
certe cu Rebrişorenii. Aceştia reclamă Poiana, despre care Dumi-
trei spun că e a lor, apoi îşi mână oile pe muntele »săşesc«
249
Bârla. Magistratul trimite delegaţi de ai săi împreună cu doi
slobodnici cari să constateze starea reală.
      La împărţirea munţilor' din 7 Iunie 1724 magistratul ordonă
că muntele Cişa să-l folosească Sângeorzenii împreună cu Saşii
din Iad, şi ca un caz tipic de insolenţă poate servi faptul,că în
12 Iunie 1733 împreună cu sătenii districtului valah se prezintă
şi Saşii din Iad în faţa magistratului şi cer să li-se distribue şi
lor munţi.
      Tot aci e de menţionat încă un caz caracteristic, care dove-
deşte pofta hrăpareţă a Bistriţenilor de-a pune mâna pe moşii
de ale Românilor din districtul nostru, pe cari în tot chipul în-
cercau să-i iobăgească. Pe teritorul unde azi se află comuna
Ilva-mare, constituită numai pe timpul graniţii militare, în vechime
încă locuiau răsleţi mulţi Români numiţi în protocoalele magis-
tratuale tot llveni. Aceştia în 16 Noemvrie 1733 — de sigur de
mare necaz şi sub mare presiune — semnează în Bistriţa urmă-
torul act infam:
      Magistratul înainte cu 14 zile, în modul cel mai hotărît şi
ifivocând motive foarte grave, ne-a ordonat ca în răstimp de două
săptămâni cu supunere să plecăm din Ilva în jos la satul Maieru,
avizat nouă ca viitoare aşezare; căci dimpotrivă ni se vor arde
casele clădite pe Ilva. Ne-am fi şi conformat acestui ordin, dacă
nu eram împiedecaţi de cerealele adunate greu de transportat,
precum şi de iarna ameninţătoare, când cu greu poţi trăi pe
spatele altor oameni. După ce am expus magistratului cu tot
respectul imposibilitatea mutării,şi totodată ne-am rugat de un
termin mai lung pentru transport, aşa ni s’a prelungit terminul
până la Sângeorz, cu condiţia că dacă unul-altul sau cu toţii
împreună nu ne vom duce cu toate ale noastre (mit Sack und
Pack) în satul Maieru, atunci magistratul dela fiecare dintre noi
să ia amendă de 30 fl. şi să ne ardă toate casele aflătoare pe
Ilva, împreună cu tot ce se găseşte în ele. La ceeace ne obligăm
şi spre credinţă cu toţii semnăm: Ilieş a Ostati, Oavril a Ostati,
Roman Galiş, lonaşcu Bochi, Simion Solcan, Vasile Sângeorzan,
George Andrişoae, Ion Trupuş, Toma Mihoţoaii, Ignat Slăvoacă,
Vasile Năsăudeanul, loan Dranca, Toma a Ion Torni, George a
Chiri, Ion a Gherasim Bochi, Grigore a Constantin, Gavrilă a
250
Drăguţa, Damian a Uie, Ilieş a Ilie, Vasile Slăvoacă, Vasile a
Longoci, Irimie a Luţoai, Dănilă Strugar, Vasile Bota, Damian
Dărăban, Dumitru Dărăban, Ion a Sonceneasa, Ignat Ciot, Dănilă
Ciot, Todor Ciot, Toma Ciot, George Ciot, Ioan Ciot, Vasile
Romqnesi, Nichita a Tămaş, Ştefan Horga, Toma Moniţi, Grigore
Bozghi, Rusul Bozghi, Vasile a Damian, Toma Ştigleţoai, Precup
Săngeorzan, Roman a Todor a Bori, Samuilă a Bori, Nicolae
Robu, Ursu Chiruţa, Teodor Găină, Todor a Constantin, Nichita
a Torni, Ion a Constantin.
      N’am putut afla că în ce formă s’a executat acel ordin bar-
bar, dar sigur au intervenit alţi factori cari măcar în parte au
zădărnicit şi împiedecat intenţiile asupritorilor; căci azi pe cele
mai multe dintre amintitele familii le găsim în comuna Ilva-mare,
şi numai pe câteva în Maieru.
      In ce mod autoritar şi abuziv dispunea magistratul bistriţan
de munţii satelor noastre se poate vedea şi din următorul caz:
      In 15 Februarie 1753 se găseau în arestul oraşului următorii
trei Sângeorzeni: primarul Vasile Cordoş, Macavei Gagea şi Scridon
a Mecicului, despre cari »expeditor hungaricus« Ladislau Kereso,
care în calitate de funcţionar orăşenesc luase procesul verbal cu
aceşti săteni, spune că i-a deţinut la cererea Saşilor din Iad.
Aceştia adecă acuzau pe Sângeorzeni că nu voesc să le plătească
paguba ce au suferit cu pierderea alor 3 boi trimişi la păşune pe
munţii pe cari, la ordinul magistratului Bistriţii, îi foloseau în
comunitate cu sătenii din Sângeorz. In sfârşit magistratul îi di-
mise pe prizonieri cu condiţia, să adune din sat 38 fl. Rh. cu
cari să le plătească Iedenilor paguba, altminteri iarăş vor fi închişi.
                                          *
      începe apoi ceartă şi între Saşii din Pintic şi între Feldrihani
pentru un teritor care zace între albia cea veche şi cea nouă a
Someşului, şi despre care — cum zice magistratul — Pinticanii
produc o scrisoare «credibilă*, conform cărei acel teritor ar fi
proprietatea lor, iar Feldrihanii încearcă să le conteste dreptul de
proprietate cu vorbe neîntemeiate.
      In 2 Aprilie 1753 se prezintă în faţa magistratului sătenii din
Feldru şi Iad în chestia vechei certe de hotar. Feldrihanii declară
următoarele: au auzit dela strămoşii lor că pământurile pentru
251
cari se ceartă cu Saşii, adecă Budinul şi celelalte locuri de lângă
Someş, din timpuri străvechi au aparţinut satului Feldru şi până
la invazia Tătarilor în 1717 Feldrihanii le-au folosit fad de nici o
arendă, ca proprietate a lor nereclamată de nimeni. Dar ei nici n’ar
fi putut să plătească după acele locuri şi arendă şi contribuţii,
ledenii dimpotrivă afirmă că au scrisori care le asigură Tor acea
parte de hotar, şi ei nu le-o mai pot ceda Feldrihanilor ca mai
înainte căci D-zeu i-a sporit şi pe ei, pe Saşi, şi vitele lor, aşa
că au nevoe de păşuni. Feldrihanii înşişi au nimicit contractul
avut prin faptul că au tăiat lemne şi au lăzuit mult teritor. Atunci
magistratul le spune ledenilor că totuş odată trebue să se facă
învoire, deci îi sfătueşte că pe anul curent să lase pământul
Feldrihanilor pentru o anumită taxă; apoi se vor delega doi se-
natori bistriţeni cari vor citi scrisorile ledenilor şi vor porunci
Feldrihanilor ca în baza documentelor de proprietate ale ledenilor
să se învoească cu aceştia plătindu-le o taxă anuală, iar hotarul
din chestie să-l ceară totdeauna dela magistrat.
       Fiind chemaţi Feldrihanii li-se împărtăşeşte această soluţie, cu
adausul ca să nu-şi facă înzadar cheltuieli, ci mai bine »să aibă
vorbe bune pentru proprietari«, căci nici magistratul şi nici o altă
comisie nu le poate decerne hotarul ledenilor.
       Atunci Feldrihanii repetă ce au spus de atâtea ori că hota-
rul e al lor, nu vreau să cedeze şi depun bani pentru ca să vină dela
guvern rectificatori de graniţe (reambulatori).
       Magistratul hotărăşte să trimită după Paşti delegaţi la faţa
locului cari să judece cearta, iar Feldrihanilor li-se dă sfat să fie
până atunci pe pace şi să urmeze sfatul magistratului care va
cerca să determine pe ledeni ca să le dea pământ pentru o taxă
anuală.
       Feldrihanii din nou deneagă net să plătească vr’o taxă şi zic
că e suficient dacă plătesc dare după acel teritor.
       In 24 Aprilie1 iarăşi se prezintă în oraş atât Feldrihanii cât
şi ledenii şi aceşti din urmă se plâng acum magistratului pentru
bătăile iscate în urma litigiilor pentru hotare. La întrebarea
magistratului dacă ledenii ar fi aplecaţi să lase pentru o taxă ca
Feldrihanii să are Budinul, Saşii răspund că D-zeu i-a sporit şi
252
deci s’au înţeles să ţină teritorul din chestie pentru sine. Magis-
tratul le dă sfat că tocmai pentrucă se tem într’atâta de Feldrihani
să le dea acestora cu contract o bucată de pământ în folosinţă,
apoi comunică ambelor partide că deleagă pe senatorii Samuel
Keller şi Teodor Zigler, cari în prezenţa primarilor şi alor 8 să-
teni din ambele sate vor examina pe loc terenul litigios.
       In 9 Mai delegaţii magistratului raportează că dacă Iedenii
îşi vor îngrădi arăturile pe Budin lângă Someş, Feldrihanilor tot
le mai rămâne destul loc de drum spre a-şi putea mâna vitele pe
hotarul propriu. Totuşi magistratul desfătueşte pe ledeni să are în
Budin iar dacă se vor putea înţelege cu binele, să dea pe lângă
o taxă şi Feldrihanilor una ori altă bucată de pământ. Iar aces-
tor li-se spune că ei n’au drept de proprietate la terenul litigios,
căci hotarul ledenilor merge până în Someş. Mai bine să trăească
în pace, căci altminteri li-se vor măsura pedepse nu numai băneşti
ci eventual şi trupeşti.
       Apoi se citeşte pâra ledenilor că Feldrihanii i-au atacat pe
pământul lor, deci pretind satisfacţie şi despăgubiri precum şi
gaj pe viitor că nu vor mai suferi bătăi şi incendieri. La acestea
primarul Feldrihanilor recunoaşte că el poartă vina pentru cele
întâmplate, deoarece a fost în stare de ebrietate şi-şi luase în
acea zi cu sine sabia pentru eventuală apărare. Magistratul ordonă
ca primarul Feldrului să fie imediat arestat şi legat în fiare, iar
sătenii români cari au luat parte la acea bătae sângeroasă, să fie
imediat aduşi în oraş şi pedepsiţi.
       Tot în aceeaş zi de 9 Mai — de sigur în scopul de a in-
forma unilateral pe guvernul transilvan — membri magistratului în
frunte cu primarul Stephan Seiwerth de Rozenberg dresează un lung
proces verbal, în care expunând istoricul certelor mai cu seamă
dintre Iad şi »Foldre sive Nyirmezo«, încheie cu aceea că pământurile
de lângă Someş sunt toate proprietate »neîndoelnică« a Saşilor.
       In 8 Iunie 1753 Feldrihanii adresează directorului fiscal
Nicolae Endes următoarea jalbăr scrisă în limba maghiară:
       Az Meltosâgos Urhoz Csik Szent Simoni Endes Miklos Urhoz Nemeş
Erdely Orszâga actualis Publicus Directorâhoz mint kegyes Patronus Urunk-
hoz alâzatos Instântiâja a ben megirt Bestercze videki Nyirmezei Lakosoknak.
       Meltsogos Director Ur! Nekiink Kegyes Pâtronusunk!
253
       Meltoztatott vala ugyan a Mlgs Ur az elmult Esztendoben benyujtott
Instantiankot Istenes consideratîoban venni es arra tott kegyes Indorsatioja
âltal az Tiszteletes Beszterczei Mgtust igassâgnuknak kiszolgâliatâsa arănt
admoneălni, mellyet mi az megirt Tit. Mgtust praesentaltunk is, leven olly
remenysegtink hogy ha talan eszekbe fogjâk venni hogy Isten nekiinkis pa-
rantsolt Patronust el nyomattatott igasăgnukat serenyebben kifogjâk szolgâl-
tatni; de felette meg szomorittatânk mert a Mlgos Ur Indorsatiojat megolvasvăn
az titulâlt Mgtus meg tsak jo szot sem nyerenk, es nem hogy elfoglalt hatâ-
runkat restitualtatta volna, sott szinten a napokban tsak nem az Falunk vegin
ujjab potentioria occupatiot attentălvăn a lâdiak s consequenter ezen helyse-
giinknek defensioja alkalmatossâgâvai embereink a Szâszokkal egyben vereked-
ven, âfelol hogy ok tettek a Potentiât, sott Judănkot is hogy az occupatiotol
tiltotta oket, ok kezdettek elobb verni, megis mindazâltal a Titulâlt Mgtus a
mi Judănkot fogatta el es a mint haljuk Judănkot 80 Falunkat pedig 500 fo-
rintokig akarja meg dulatni, mely szerint Falustol mi mindnyâjon egeszszen
elremiiltiink, mert mâr az lâdiak hatârunkban anyira be ottek, hogy mâr Falunk
ket vegeirol alkalmasint kilehetne a Hatârunkbol Ioni, annâl inkâbb Deel felol
a mi hatârunk volt az egesz a Falunk szelyiig elfoglaltâk. Porrigâlyuk alâznto-
san a Mgos Uritak a magunk Inquisitoriâjât is, melybol meg fogja a Mgos
Ur lâtni, Successive a lâdiak hatârunkba mikent jottek be, es vegre a ma-
gunk tulaidonunkrol hogy kezdettenek benniinket taxaztotni. Minekiink Mgos
Director Ur a mi Elojâroinkhoz nintsen semmi bizodalmunk, sott ha vagy az
Mlgos Nationis Comes Urhoz vagy pedig a Mgos R. Ouberniumhoz akarunk
folyamadni, onnanis eltiltanak ezt advân okol hogy az Tit. Beszterczei Mgtsnak
Privilegiuma volna hogy sohovâis per apellationem provokălni nem lehetne.
Mi addig a mi Flseges Kirâlyunk adojât egesz hiisegel praestaltuk es az
Nemeş Orszâg szolgalotjăt is jo szivel vegben vittiik, de maga a Mgos Ur
meg itilheti hogy Hatârunktol enyire megfosztatottvân kentelenek leszunk
olly helyekre szelyedni holott magunk is elhesiink, az eo Flsege Quantumât
is legyen honnan meg fizetnunk, melyel elszeledesiinket noha a mi Uraink
nem igen bânnâk mint hogy gyakor Instântiâinkra ezt szoktât felelni: hogy
a portiot fizessuk be s azontul menyunk a meretetzik; de ugy remelyiik, hogy
ha ma mi holnap hozzânk hasonlok egy s mâs okbol turbâltatnak ez eo
Flsege vivum aerariumănakis nem kitsin praejudiciumăra esnek. Ujjabban
is azert elnyomattatot igyiinket a Mgos Ur Gratiojaban (kit Isten es az Kirâly
ez szerint az illyen elnyomattattaknak gyâmolgatâsăra âlitott elo) ajâljuk es
Patrociniumat alâzatosan vărvân maradunk
A Mgos Urnakl
                      igen alâzatos es egeszben eltsiigget szolgâi
                      Besztercze Videki Nyirmezei lakosok kozonsegesen.
        Directorul Endes scrie pe dorso acestea:                          .
        D. D. Cancellistis in Tnia Regio fiscalibus praesentibus intimatur;
quatenus dum, et quando suplicantes penes praesentes eosdem requisiverint,
habita oportuniori et proximiori occasionne, pro parte eorundem, Signanter
254
ratione violentiarum ipsis, tam a Mgtu, quam etiam a privatis illatarum, for-
matis Utri punctis ad expensas eorundem Nomine Directoratus Inqiiirere et
mihi repraesentare non intermittant.-Sig. Csik Szt. Simon 8-a luny 1753.
                                                        Nicolaus Endes.
       Intr’aceea vine în 7 Septemvrie o scrisoare dela corniţele
săsesc din Sibiu şi dela conzilierul aulic Seeberg, ca până la so-
sirea acestuia în calitate de comisar pentru examinarea chestiei
litigioase, atât ledenii cât şi Feldrihanii să se abţină dela orice
ceartă ori bătae. In urmare magistratul hotăreşte să scrie deputa-
ţilor orăşeneşti trimişi chiar atunci la Sibiu ca »să apere privile-
giile săseşti, dar aşa ca sărmanii contribuabili să nu fie enervaţi
cu nouă cheltuelU. Iar Feldrihanilor prezenţi Ion Costinaş, Simion
Nimigean şi Gavril a Docii li-se spune ca consătenii lor să fie
liniştiţi până ce va sosi comisarul.
       Dar se vede că Seeberg nu sosise pe când s’a fost anunţat,
căci în 7 Noemvrie locuitorii celor două sate certate iarăş vin la
Bistriţa cu pâri şi acuze, dar întorc acasă fără de nici o ispravă.
                                               *
       In 1755 începe revolta Românilor someşeni împotriva magis-
tratului Bistriţii şi de acum Feldrihanii cu atât mai puţin sunt
dispuşi să cedeze din pretenţiile, cari după convingerea lor erau
numai juste. Cu toate acestea ei cer în 28 Martie 1757 dela ma-
gistrat ca ledenii pentru bani şi cu contract să le cedeze terenul
litigios situat lângă Feldru. Delegaţii magistratului Samuel Keller
şi Conrad Dinges încearcă să înduplece pe Iedeni ca să le lase
Feldrihanilor acel teren pe un an, fără ca faptul acesta să preju-
dice pentru viitor. Nu se face nici o învoială.
       Celelalte sate româneşti încă încep acum să prindă mai mult
curaj şi se opun cu dârzenie vechilor asupritori.
       Privitor la munţi deasemenea continuă certele. Astfel în
25 Iunie 1758 se plâng ledenii că voind să-şi mână vitele pe
muntele avizat lor, Valahii din J[Sângeorz le-au trimis ştire să nu
îndrăznească a păşi pe muntele lor, căci de sosit poate vor sosi
acolo, dar să vadă apoi cum vor întoarce acasă. Atunci magis-
tratul hotărăşte să trimită comisari în satele româneşti, cari să le
explice acestora »ilegalitatea« procedeului lor.
                                                                                 255
      Iedenii însă totuşi au încercat să-şi mâne vitele pe muntele
Sângeorzenilor, căci în 4 Iulie raportează Simion Friehm din Iad
magistratului că sosind Saşii la poalele muntelui Cişa, Valahii
Sângeorzeni le-au strigat să plece de bună voe îndărăt, căci altmin-
teri le vor mâna ei vitele în depărtări unde nu le vor mai vedea.
      Tot astfel de veşti primeşte magistratul şi din alte comune
săseşti cari vreau să-şi mână vitele pe munţii Românilor someşeni.
Aşa că in 18 Iunie 1759, când Iedenii cer dela magistratul orăşenesc
să le avizeze munte, ei primesc răspunsul să se ajute cum vor putea
în acest an, până se va rezolva procesul cu Valahii someşeni.
      In anii următori situaţia nu se schimbă, ci dimpotrivă în
preajma înfiinţării graniţei militare devine şi mai acută. Aşa în
Iulie 1762 Măierenii îi împiedecă pe Saşii din Iad când aceştia
voesc să-şi mâie oile în munte, şi peste tot în districtul româ-
nesc circulă porunca corifeilor să nu mai lase pe Saşi la munţi.
      In 25 Iulie 1762 un Sas din Iad aduce magistratului scri-
soarea Căpitanului Homburg, comandantul soldaţilor împărăteşti
detaşaţi atunci în Feldru, în care scrisoare căpitanul cere magis-
tratului să li-se restitue Feldrihanilor opt boi prinşi de Iedeni.
Magistratul răspunde că li-se vor restitui, dacă sătenii români se
vor împăca cu Saşii din Iad şi nu vor mai mâna vitele pe hota-
rul acestora.
      In 11 Februarie 1763 i-se raportează magistratului că atât
Ilvenii cât şi Feldrihanii s’au opus soldaţilor grăniceri ai regi-
mentului năsăudean nou înfiinţat, cari primiseră ordin să tae cru-
cile (semne de hotar), şi i-au ameninţat cu moarte; apoi că Ilvenii
clădesc case pe hotarul Iedenilor, şi chiar şi casa pentru coman-
dantul staţiunei. In urmare magistratul hotărăşte să protesteze la
locotenent-colonelul grănicer Dambrowka.
      In 16 Martie iarăş e vorba despre crucile ridicate de grăni-
ceri pe teritorul Iedenilor şi Pinticanilor, despre cari cruci altfel
se face amintire de repeţite ori. Aşa încă în 20 Februarie 1763| man-
datarul Bistriţenilor, lohan Friedrich Klein v. Straussenburg, scrie
din Sibiu magistratului, că însuşi generalul-comandant auzind des-
pre aceste cruci a zis că »astfel Valahii cu crucile lor pot ocupa
în scurt timp nu numai terenul până la oraşul Bistriţa, ci chiar şi
întreagă ţara«.
m
      Exactorul (revizorul de corupturi) Michael Fruhrrt şi încă
alţi locuitori saşi din Iad raportează în 30 Martie magistratului,
că atât locot.-colonelul grănicer Raschutz cât şi locotenentul
Schmied von Eisenberg au cerut satului să lase Budinul, pentru
o taxă, Feldrihanilor. Iedenii însă au declarat că pentru anul co-
rent nu se pot lipsi de acel teren; sunt aplecaţi însă să le lase
Feldrihanilor Stârciul pentru o arendă anuală de 5 fl. Rh.; iar
vicecolonelului îi lasă pentru 1 fl. 24 cr. Valea Târgului cu 10
care de fân. Magistratul deleagă pe senatorul Franck şi pe arhi-
varul Hennrich să perfecţioneze chestia.
      In 23 Aprilie senatorul Schankebank raportează magistratului
că Feldrihanii ară pe hotarul Pinticanilor şi că Românii din Vă-
rarea şi Rebrişoara fac mari pagube cu vitele pe hotarul Saşilor
din Dumitra. Magistratul face arătare colonelului grănicer baron
Schroder, care după ce citeşte de altă parte pâra lui Iacob Măierean
din Feldru împotriva Pinticanilor, somează pe magistratul bistriţan
să delege pe secretarul Ziegler la Năsăud ca să fie faţă la cerce-
tarea plânsorilor contra Vărărenilor şi Feldrihanilor.
      Exactorul Friihm din Iad întreabă în         9  Mai pe  magistrat
dacă      cele 3 sate săseşti: Dumitra, Pinticul  şi Iadul ar putea să
prezinte generalului comandant Bucow un memoriu în care să-l
roage ca să li-se interzică grănicerilor români învecinaţi de a-le ruina
Saşilor hotarul şi pădurile. Magistratul răspunde să i-se dea lui
memoriul, care prin delegaţii oraşului va fi înmânat generalului.
      In 17 Mai i-se raportează magistratului     că  tot mai stau cele
3 cruci de lemn ridicate pe hotarul Iadului,      şi încă nu  la cimiti-
rul românesc dinspre Ilva, ci la locurile pe cari încearcă să le
revendice pentru sine Ilvenii. Şi chiar dacă ar fi la cimitir, nici
pe acesta n’au să şi-l însuşească Valahii »in fundo saxonico
regio«. Iar tot atunci exactorul Friihm din Iad denunţă pe Vala-
hul Iacob, că iarăş ară pe teritorul Pinticanilor şi spune fără
sfială că se mută acolo »mit Sack und Pack«, cu toate că loco-
tenent-colonelulni-a interzis să îndrăznească de-a ara acolo. Iar în
20 Mai tot Friihm se plânge că Feldrihanii mână oi pe hotarul
Iedenilor şi ridică stâni. Apoi Dumitrenii acuză pe Rebrişoreni şi
pe Vărăreni că în continuu îşi pasc vitele pe teritorul »săsesc
Times«.
       In 1 Iunie Saşii din Dumitra adresează magistratului jalba
privitoare la muntele Bârla, despre care zic că înainte cu 231 ani, în
1532, un locuitor sas din Dumitra l-a »cumpărat« în toată regula,
iar înainte cu 200 ani, adică în 1563, un descendent al acestui l-a
»dăruit« întregului sat Dumitra. Satul lor până în prezent l-a folosit
necontestat, aşa că Rebrişorenii — dacă voiau să folosească o
parte din munte — o cereau şi plăteau pentru dânsa Dumitrenilor.
Aceştia nu pot exista făr de Bârla, având multe vite şi satul lor
fiind sărac de apă. Pretinsul document de cumpărare şi cesiune
îl vom vedea mai la vale.
       In 26 Septemvrie locot.-colonelul Dambrowka împărtăşeşte ma-
gistratului că locotenentul grănicer Schmidt este delegat să aplaneze
certele de hotar dintre Pintic, Iad şi Feldru, deci Saşii să-şi trimită
mandatarii la Feldru, ca să se poată cerceta şi motivele bătăii dintre
Ştefan Cute şi păstorii saşi ai Pinticanilor.
       In anul următor 1764 când Iedenii nu mai voesc să lase
Budinul Românilor Feldrihani, locot.-colonelul Iohann von Dam-
browka scrie în 28 Martie comandantului brigăzii în Cluj dându-i
informaţia că deşi Iedenii nu pot fi forţaţi să dea în arendă terenul,
dar Feldrihanii având mare nevoie de el, e numai just să-l folosească,
dupăce şi aşa Saşii din Iad au putut să se lipsească de el într’un
atât de lung şir de ani. Iar când Feldrihanii din nou cer Budinul,
dar Iedenii nu voesc să renunţe la el, atunci vicecolonelul Enzen-
berg, urmaşul lui Raschiitz, scrie magistratului în chestia Stârciului
şi Budinului, că Iedenii totdeauna le-au lăsat pe aceste Feldrihanilor,
şi că în două rânduri când în lungul şir de ani anteriori le-au
lucrat înşişi, recolta de fân şi cereale n’au putut-o duce acasă ci au
vândut-o Românilor someşeni, deci Saşii n’au nevoie de acele
pământuri. Mai apoi, în 5 Mai, Enzenberg scrie în ton aspru
magistratului că se lucrează cu mişelie (es stecket Biiberei dahinten)
şi că Feldrihanii pe lângă plătirea unei arenzi convenabile vor ara
şi sămâna acel teren. Dacă însă Saşii iedeni vreau să-l arenînşişi,
s’o facă aceasta. Somaţi să se declare, Saşii din Iad zic că lor li-e
imposibil să-l are, dar nu-1 pot lăsa să-l are nici alţii căci le trebuie
de păşune pentru vitele lor, şi spre acest scop îl vor şi îngrădi.
Când apoi colonelul Schroder din Bistriţa le împărtăşeşte că va
face paşi la Maiestatea Sa să fie cumpărat Budinul dela Saşi şi
m
să fie dat Feldrihanilor, cărora li-e imposibil să existe fără acel
teren, Iedenii produc două copii de documente: unul dela Voe-
vodul Stiboriu, din 1412 şi altul dela Regele Sigismund din 1414,
din cari ar apărea că Someşul este graniţa proprietăţii satului Iad.
Atunci colonelul Schroder ordonă să se caute documentele ori-
ginale şi să fie prezentate comisarului imperial generalului Siskovici.
      In 30 Mai Iedenii din nou se plâng că grănicerii le-au prins
din Budin 3 cai, apoi pasc cu vitele Faţa şi Valea Târgului, unde e
ţarina. De aceea şi ei prind în 30 Iunie 19 vite de ale Feldrihanilor,
pentru ce aceştia mai prind 12 vite de ale Saşilor şi acum fiecare
parte pretinde dela magistrat şi dela comanda regimentului grănicer
să i-se estradea vitele. Atunci vicecolonelul Enzenberg din Năsăud,
încearcă să aplaneze chestia şi trimite ledenilor totodată 2 fl.
pentru fânul din Valea Târgului, lăsat antecesorului său locot-
colonelului Raschiitz, apoi mai trimite 16 fl. ca Budinul arat să
fie lăsat Feldrihanilor.
      Intr’aceea continuă cearta şi pentru munţi. Astfel Dumitrenii
cer în 30 Iunie 1764 dela locot.-colonelul gănicer Dambrowka des-
dăunare pentru pagubele ce au suferit Saşii »pe muntele lor Bârla«
din partea Rebrişorenilor; iar în 12 Iulie locot.-colonelii Enzenberg
şi Dambrowka declară că şi chestia muntelui Bârla vor supune-o
hotărîrei generalului Siskovici. Acesta în 26 Iulie ordonă că până
la hotărîre definitivă deocamdată să mâne şi Saşii vite în munţi,
însă numai cu prealabila ştire şi învoire a comandantului regi-
mentului năsăudean. Iar dacă Iedenii nu se conformează acestui
ordin, să fie arestaţi.
                                            *
       In 22 August 1764 îi soseşte magistratului Bistriţii ordinul
guvernial — semnat în 9 August de contele Andreas Hadik coman-
dant general şi prezident al guvernului transilvan, precum şi de
secretarul guvernial Anton Balo — conform cărui curtea a dispus
să se statorească definitiv graniţele dintre Valea Rodnei şi teri-
toriile învecinate. Spre acest scop sunt delegaţi comisarii: contele
Adam Vaş, Iosif Beldi şi Michael Hannenheim.
       Era acum vorbă nu numai despre terenul litigios de lângă
Someş, ci Feldrihanii ridicau în 21 Septemvrie pretenţie şi la o
                                                                                  250
bucată din hotarul Saşilor pinticani. Iar până în 29 August i-se
aşternură baronului Siskovici încă următoarele reclamaţii:
      Rebra mare cerea să i-se restitue muntele numit Bulgăr ocupat
de Rebrişoreni. Aceştia pretindeau muntele Bârla ocupat de Saşii
din Dumitra. Năsăudul şi Salva se plângeau că Saşii din Terpiu
invadează şi uzurpează munţii Mihăiasa şi Izvorul mare, proprietate
a satelor româneşti. In sfârşit Filimon şi Filip alui Macavei a
Popii, grăniceri din Mocod, pretindeau să li-se restitue 8 jugere de
pământ cari li s’au luat şi vândut prin primarul bistriţan Klein
atunci când tatăl lor a plecat la Viena în cauzele Districtului valah.
      Amintita comisiune a lucrat la faţa locului până la finea anului
1764 şi a făcut raport despre graniţele stabilite, se’nţelege nu prea
în favoarea grănicerilor. Dupăce s’au născut însă nouă controverse,
cu aprobarea curţii la începutul anului 1765 s’a făcut o nouă
reambulare a graniţelor.
                                           *
      In 16 Ianuarie 1765 Dumitrenii ridică jalbă că Rebrişorenii
clădesc o moară pe teritorul săsesc, nu departe de Piatra Vânătă.
Despre această moară se face adesea pomenire, şi cutoatecă ma-
gistratul Bistriţii în 23 Aprilie constată că e vorba despre o moară
dărâmată, Dumitrenii susţin că actualii proprietari voesc s’o reclă-
dească şi să ocupe pentru ea şi mai mult teren.
      In 20 Aprilie magistratul bistriţan roagă pe baronul Enzenberg
să ordone nimicirea crucilor pe cari din nou le-au ridicat Valahii
pe teritorul Iedenilor şi adică: una din jos de Ilva pe drum spre
Feldru, alta la trecere spre Budin şi a treia în Valea Târgului.
Aceste cruci, după spusa exactorului Friihm din Iad, au fost ridicate
în 1762 la ordinul călugărului Maior (Pater Oregorius Maior, mai
apoi episcop), care — conform mărturisirii Iui Rus Pătraşcă din
Pintic — »a mers în caleaşca sa dela un loc la altul, unde s’au
ridicat crucile*. 11                  f                          11
      Este interesant răspunsul dat de Enzenberg, din Feldru, In
27 Aprilie 1765, în care zice că la amintitele locuri indicate cu
cruci comisiunea reambulătoare nu s’a exprimat hotărît faţă de
graniţe; apoi crucile s’au ridicat în timpul antecesorilor săi: Ra-
schlitz şi Dambrowka. Iar aserţiunea magistratului că acele cruci
2
260
în timpurile mai vechi n’au existat, n’are multă valoare, »mct pe
atunci, cât au fost în jugul săsesc, Valahii erau siliţi să danseze
pe placul stăpânilor lor saşi« şi nu se poate susţinea că terenul
din chestie a fost teritor curat săsesc. Aşa stă şi cu Budinul,
despre care încă nu se poate hotărît spune ce fel de teritor a
fost, dupăce Valahii erau necesitaţi să sufere orice (sich gefallen
lassen) din partea magistratului pe care se răzimau Saşii ledeni
cu pretenţiile lor nedrepte.
       In urma acestei scrisori magistratul constată într’un act co-
municat cu deputaţii trimişi la Sibiiu cu diferite plânsori, că »pro-
cedeul baronului Enzenberg l-a consternat şi i-a luat tot curajul
şi senatorilor le curg lacrimile din ochi în situaţia aceasta precară«.
       Deputaţii Bistriţenilor se şi plâng la comandantul general de
tratamentul dispreţuitor (verăchtlich) din partea lui Enzenberg,
şi — dupăce roagă să fie instalat oraşul în posesiunea deplină
şi în drepturile avute şi faţă cu moara din Nuşfălău, căci doar
cesiunea Nuşfalăului, Sântioanei şi chiar şi a Văii Rodnei s’a
făcut cu »expresa condiţie« ca toţi grănicerii din mahalalele oraşului,
din districtul săsesc şi din cele două sate amintite, să fie per-
mutaţi — din nou insistă să fie depărtate susnumitele cruci.
                                            *
       In 1 Iunie se plâng Saşii din Iad că boii cari au păscut în
Budin, împreună cu păstorul, au fost duşi în Feldru unde aces-
tuia i-s’au măsurat 30 beţe; iar Saşii din Dumitra au căpătat
poruncă dela unii grăniceri să plece cu ciurda de boi din Tinoasa,
căci altminteri vor păţi ca şi Iedenii.
       In 4 Iunie exactorul Michael Friihm raportează magistratului
că Saşii din Iad şi Dumitra au hotărît să plece la Sibiu cu jal-
bele împotriva grănicerilor, şi mai cu seamă pentru Budin şi
Tinoasa, deoarece văd că toate apelurile lor la comanda regimen-
tului sunt zadarnice. Cu toate acestea însă Iedenii în 5 Iunie
roagă iarăş să li-se avizeze munte pentru păscut, iar magistratul
hotărăşte să se adreseze vice-colonelului Enzenberg ca acesta să ia
în consideraţie atât rugarea Iedenilor cât şi a altor Saşi cari, pe
lângă plătirea unei taxe, intenţionează să-şi mâne boii în munţi.
       In 17 Iunie raportează magistratului săteanul Thomas Friihm
din Iad că trei turme de oi ale Hvenilor âu păscut şi făcut mare
pagubă pe hotarul Saşilor, mai ales pe Tăuşor; iar în 24 Iunie
Saşii dumitreni se tângUesc că grănicerii din Rebrişoara au păscut
întreg muntele Bârla, pe cari * Saşii din timpuri imemoriale l-au
posedat în mod legitim ^ şi când ei au denunţat cazul locot.-colo-
nelului Enzenberg, acesta în loc să-i »mângăe«, i-a somat să
producă hrizoave în baza căror le-ar aparţinea muntele Bârla ’ca
proprietate. Tot în acea zi primeşte primarul oraşului o scrisoare
din Sibiu în care e încunoştinţat că Saşii din Iad, Pintic şi Du-
mitra nu şi-au putut aşterne plânsorile împotriva grănicerilor;
       In 3 Iulie se plâng Dumitrenii că grănicerii şi-au mânat vb
tele pe teritor săsesc oprit, şi când păzitorul sas a voit să le ia
zălog, i-au luat băţul din mână, bau bătut şi urmărit cu săbiile
scoase.
       In 12 Iulie somează baronul Enzenberg pe magistrat să
dispună ca Saşii iedeni să le dea grănicerilor partea care li-se
cuvine din fân, altfel căpitanul Sily le va lua fânul cu forţa; iar
în 17 Iulie tot Enzenberg cere din nou documentul autentic pri-
vitor la muntele Bârla reclamat de Dumitreni; apoi pretinde sa-
tisfacţie pentru o expresie »infamă« folosită de Saşii din Beşineu
într’un memoriu; în sfârşit avertizează pe magistrat să nu permită
ca birăii satelor săseşti să şicaneze pe grăniceri.
       Conţinutul acestei scrisori urmează mai jos între actele şi
memoriile lui Enzenberg, iar documentul »autentic« privitor la
Bârla, magistratul îl trimite vice-colonelului. Iată-1:
       Nos Gaspar Pellio Iudex, Petrus Rener, Gregorius Daun, Martinus
Lernescher, Albertus Sutor, lohannes Gro, Petrus Meld, Leonardus Werner,
Martinus Sutor, Niculaus Faber, Urbanus Veidner, Georgius Corrigiator et
Michael Lynczig juraţi cives Civitatis Bistriciensium memoriae commendamus
tenore presentium, universis quibus expedit singnific. Quod nobis in domo
noştri Consistorii una Congregatis, in nostram praesentiam accesserunt: Dis-
creţi viri lohannes Veident Senior provincialis et possesionis M. Demetrii
Grebio Philippus Gyrescher et Urbanus Teubel juraţi Cives, nominibus et
in personis Universorum inhabitatorum M. Demetrii una secum adducentes
et coram nobis statuentes Circumspectum Ieronimum Pellionem concivem
nostrum, nobis debita cum instantia supplicantes quatenus Ieronimum istum
super quodam negotio porcionis possessionariae in territorii Rebre minoris
existens et habitae ad sedis nostrae consvetudinem interrogare, ac tandem
super fassione pro memoria et cautione, literas nostras testimoniales, ipsis et
2”
262
eorum heredibus concedere dignaremur. Nos vero unicuique in lustis et legi-
timis causis et petitionibus inservire et auxilîo esse cupientes supra dictum
Ieronimum Pellionem, more solită interrogavimus qui ad puritatem cons-
cientiae suae fassus est in hune modum: Quomodo ipse non coactus, nec
persvasione aliqua induclus, sed libera ac spontanea voluntate, porcionem
siiam possessionariam montem videlicet quendqm elaboratum et aptum ad
pascenda armenta, vulgaritar Borle vocatum, in territorio Rebre minoris
existentium, ad fluenta Rebre maire adjacentem, qui fluvius ex venis ejus-
dem montis prbfluit, quem Pater suus Simon Greb a tribus fratribus Thoma
Lazar, Thottia Theodor atque Zasul propriis pecuniis emptam, per longos
annos prout literae in pargameno confectae et sub sigillo Civitatis emanatae
in Se continent, possedisset et tenius'et, post patris vero abitum ipse et sui
fratres eundem montem, absque ullo impedimento quoque usque hodie te-
nuissent et possedissent, Iam jam communitati M. Demetrien donasset et
contulisset, prout donaret et conferret, etiam de praesenti cum omnibus uti-
litatibus, ex inde provenientium, utentium, tenentium et possidentium,
nullum Ius rmllamque juris facultatem in eo sibi reservantium ; Nos itaque
accepto testimonio praescripto peticionibus praefatorum exponentium tanquam
justis et legitimis, comuni lustitia svadente locum dentes, pro memoria nei
istius eisdem exponentium et cunctis inhabitatoribus in M. Demetrio ab eo-
rundem posteritatibus nos literas testimoniales Sigillo Civitatis majori et au-
tentico appenso comunitas dandas duximus.
      Dat. Bistricie die Undecima Mensis Mărcii A. Domini Milesimo quin-
gentesimo sexagesimo tertio.
      Cât de strict proceda locot.-colonelul Erizenberg faţă de
grănicerii cari comiteau vr’o crimă cât de mică, se vede din ra-
portul d. d. 24 Octomvrie 1765 în care căpitanul-auditor Urli
constată, că după grănicerul pedepsit cu moarte pentru furtul din
Iad n’a rămas nici o avere mobilă din care s’ar putea restitui
paguba, iar moşia rămasă este teritor militar împărătesc, care nu
poate fî atins. Dintr’o notă protocolară a anului 1764 aflăm că în
3 Octombrie Enzenberg împărtăşea magistratului bistriţan despre
o executare »cu tăerea capului şi spânzurare» (Kopfen und Hen-
ken), ce era să se săvârşească Sâmbăta în 6 Octomvrie 1764 în
Feldru şi cerea spre scopul acesta expediarea călăului orăşenesc.
Tot în aceiaş,zi magistratul răspunse următoarele: Am dat ordin
călăului (Scharfrichter) să plece în 5 c. la Feldru în scopul indi-
cat. Deoarece el însă n’are bardă, îi vom da pe cea a oraşului.
Dar observăm că de câte ori se împrumută această bardă în
comitatele vecine ori garnizoanei militare din oraş, totdeauna
263
cassa alodială orăşeniască încassează ca taxă suma de 1 fi. Rh.
21 cr. pe care o cerem şi dela districtul militar rodnean.
      E de notat că aproape toate scrisorile lui Enzenberg dela
finea anului 1764 şi începutul anului 1765 sunt datate din Feldru,
ceeace dovedeşte că în acel timp comanda regimentului nostru
grăniceresc rezida în acea comună, şi numai mai târziu s’a'mutat
la Năsăud.
      Dintr’o scrisoare a lui Enzenberg adresată în 27 Iulie 1765
magistratului reese că Dumitrenii au mânat din Tinoasa multe
vite de ale Vărărenilor. Conform jalbei Dumitrenilor apoi vice-
colonelul sătul de atâtea hărţueli, a citat în 20 Februarie 1766
pe câţiva Saşi bătrâni din Dumitrea la Năsăud şi le-a declarat că
nu mai permite să semene Dumitrenii în Tinoasa ori să-şi mâne
acolo vitele, căci el a acordat acel loc grănicerilor. La caz dacă
Saşii nu vor respecta ordinul său, uşor se poate întâmpla să fie
împuşcaţi împreună cu vitele lor, ori cel puţin să fie vărsări
de sânge.
      In 24 Martie 1766 saşii Paul Stenzel şi Thomas Widmann
din Iad, în calitate de delegaţi ai satului, raportează magistratului
că grănicerii din Feldru au împărţit ieri, în prezenţa unor ofiţeri,
întreg Budinul, ceeace au văzut şi funcţionarii săteni Mathias
Fuhrmann şi Mathias Klee, cari au auzit totodată că grănicerii
vreau să împartă azi şi »Tinoasa Dumitrenilor«. îndată dup’aceea
în 3 Aprilie raportează exactorul Michael Friihm din Iad că Fel-
drihanii parte au arat parte au şi semănat şesul Budin cum a
văzut însuşi Thomas Engler.
      E de remarcat aci raportul pe care în 29 Aprilie 1766 senato-
rul Michael. Hennrich îl face magistratului Bistriţii, împărtăşindu-i
că în 23 Aprilie grănicerii au gravat în Piatra Vânătă simbolul
grăniceresc: »Virtus Romana rediviva«.
                      il          * r                            l
      Chestia terenurilor litigioase intră însă acum într’o nouă
fază. Sosise adică în 10 Aprilie ordinul guvernial d. d. 30 Martie
1766 cu decisul curţii din Viena, că terenurile şesoase de lângă
Someş, pe cari le deţin Saşii din Iad, Pintic şi Dumitra, împreună
cu coastele împădurite până la vârfurile dealurilor să fie cedate,
264
cu o despăgubire, Maiestăţii Sale în scopul promovării statului
grăniceresc. In aceeaşi zi şi sosi în Bistriţa căpitanul Magdeburg
trimis de generalul Siskovici la magistrat ca acesta să delege un
comisar, care — împreună cu cancelariştii fiscali aşteptaţi să vină
peste câteva zile — avea să plece la Someş spre a fi prezent la
măsurarea terenelor amintite.
       La acestea primarul Bistriţii convocă adunarea centumvirilor
orăşeni în faţa cărora delegaţii amintitelor 3 sate săseşti declarară
că şi chiar la caz dacă oraşul Bistriţa ar fi dispus să cedeze nu-
mitul teren, ei, sătenii saşi ai celor trei sate, nu abstau »dela
dreptul lor«, nu cedează nimic şi sunt gata să meargă cu jalbă
până la tron, căci ei fără de acel teren nu pot exista. Când pri-
marul orăşenesc Iohann Friedrich Klein v. Straussenburg împărtăşi
în 12 Aprilie hotărîrea satelor săseşti generalului Siskovici, acesta
imediat ordonă căpitanului Tesch să plece în ziua următoare la
faţa locului şi după ce va constata numirile culmilor ce stau faţă
în faţă, să schiţeze şi descrie situaţia întregului teren de lângă
Someş, împreună cu văile dintre dealuri.
       In ziua proximă, adică în 13 Aprilie, primarul Klein împăr-
tăşi Saşilor delegaţi din Dumitra, Iad şi Pintic, — între cari se
găsea şi exactorul Frfihrn din Iad — hotărîrea generalului Siskovici
că deacum înainte niciun Sas să nu cuteze a trece, nici în per-
soană nici cu vitele, graniţele fixate ale terenului de lângă Someş,
căci dimpotrivă va fi deţinut şi vitele vor fi confiscate. Dacă sa-
tele săseşti se vor declara în alt fel şi se vor purta aşa cum se
cuvine supuşilor faţă de Maiestatea Sa, atunci excelenţa sa a
promis că va interveni să li-se permită Saşilor un drum, pe care
aceştia să-şi poată mâna vitele la adăpat în Someş.
       Delegaţii satelor săseşti însă nici acum nu erau dispuşi să
cedeze zicând că în acest caz satele lor »sunt necesitate să se
împrăştie*, şi ei nu cred că Maiestatea Sa împărăteasa, după ce le
va cunoaşte toate motivele, să nu le arate graţia şi bunăvoinţa
ei de mamă mult proslăvită.
       Primarul şi magistratul oraşului cu toate acestea îi sfătui pe
săteni să trimită câte doi delegaţi din fiecare comună, cari îm-
preună cu mandatarul oraşului senatorul Michael Hennrich şi cu
un membru al comunităţii să fie prezenţi la măsurarea terenului,
265
ca nu cumva — dacă terenul totuşi va trebui să fie cedat —
conscripţia şi măsurările făcute în absenţa lor să cauzeze pagube
oraşului şi celor trei sate săseşti.
      In 21 Aprilie şi sosi ordinul guvernial privitor la propoziţia
făcută curţii de cătră generalul Siskovici şi de Michael Bruckenthal
în calitate de delegat naţional săsesc, că adică să fie cedată faţa
de lângă Someş până la poalele dealurilor; iar acum Saşii plănuiau
cum să scoată echivalent Cât mai mare.
      Cu toate ordinele generalului privitoare la graniţele de ob-
servat, Saşii Iedeni neluându-le în seamă, trecură pe hotarul
Feldrihanilor cu boii, şi încă ei se plângeau în 4 Iunie magistra-
tului, că grănicerii nu voesc să le extrădea vitele până ce nu vor
plăti de fiecare bucată câte 15 cr. şi până când nu vor plăti şi
pentru 100 boi, trecuţi încă mai de mult peste mejdinele stabilite,
şuma de 6 fl. Rh. şi 6 merţe de porumb.
      In 25 Aprilie sosiră cancelariştii comitatensi încredinţaţi cu
măsurarea terenului; dar chiar şi după efectuarea acestei lucrări
nu mai încetau certele. E aproape ridicol că după un an, în 29
Aprilie 1767 iar începeau să protesteze cele trei sate săseşti şi sS
roage pe colonelul Enzenberg ca grănicerii »să abstea« dela ocu-
parea terenului de lângă Someş. Colonelul le răspunse că graniţele
s’au statorit în prezenţa delegaţilor oraşului şi s’au confirmat de
curte. Totuşi magistratul cu hipocrizia sa mai întrebă pe delegaţii
satelor chemaţi la oraş, dacă atunci când au făcut cancelariştii
măsurările, Saşii au cedat terenul în toată forma şi şi-au dat în-
voirea la stabilirea graniţelor; la ceeace delegaţii răspunseră că
nicidecum nu s’au învoit, dar au fost siliţi să fie prezenţi. Deci
iarăşi cu toţii hotărîră să protesteze la vice-colonel accentuând că
ei niciodată n’au cedat şi nici n’au putut ceda terenul. La acest
protest Euzenberg le răspunse în 29 Aprilie »că acum pot să
protesteze cât vor voi; el are să se ţină de ordinele şi dispoziţiile
curţii«.          * ii       1        t                          ii
      Urmează un nou exemplu de judecată imparţială a vice-co-
lonelului Enzenberg. Când Dumitrenii se plânseră în 22 Iunie
1767 că Rebrişorenii au trecut pe teritorul lor şi când i-au ame-
ninţat, aceştia au tras săbiile şi i-au alungat pe Saşi; Enzenberg
nu se opri până ce nu constată cu mare greu faptul şi în 26
266
Octomvrie pedepsi pe Rebrişorenii cari au cauzat pagubă, cu
plătirea sumei de 18 fl. 11 cr. iar pe 11 dintre ei lasă să-i bată
cu nuele. Dimpotrivă când Dumitrenii se plânseră în 15 Ianuarie
1768 că au fost bătuţi de Vărăreni şi li s’au luat de către aceştia
două puşti, vice-colonelul Enzenberg constată în 29 Ianuarie că
Saşii Dumitreni au pricinuit bătaia şi ceru dela magistrat să se
constateze faptul şi printr’o comisiune mixtă.
       In 9 Ianuarie 1769 magistratul scrie comitelui săsesc Samuel
Baussnern şi lui Bruckentfial la Sibiu rugându-i să intervin? la
guvern în favoarea celor trei sate săseşti. Iar în 4 Mai citează pe
delegaţii acestor sate şi-i întreabă dacă e adevărat că Iedenii au
dat grănicerilor pământ pentru arendă de 500 fl., şi dacă tot aşa
au făcut şi celelalte două sate săseşti. Le reproşează că ei deci
n’au nevoe de terenul litigios de lângă Someş dacă mai pot
da şi alt pământ vecinilor. Atunci Iedenii şi Pinticanii răspund că
din partea grănicerilor s’au făcut toate încercările să capete dela
Saşi locuri în arendă; în Pintic a fost locotenentul grănicer
Lauterbach, în Iad alţi grăniceri cari au cerut arături şi livezi
pentru orice plată; iar maiorul Cossimelli a lăsat să-i bată pe
acei grăniceri, cari mutaţi de-a stânga Someşului nu şi-au dat
destulă osteneală să lăzuească.
       Intre alte plânsori ridicate de magistrat la guvern este şi
cea din 17 Februarie 1769 că vice-colonelul Enzenberg a lăsat
să se tae lemne din pădurile satelor săseşti pentru o casă de
clădit lângă podul dela Năsăud, ca în ea dulgherii să se poată
scuti de frig şi să poată lucra mai bine la pod.
       In 27 Noemvrie 1769 Saşii din Dumitra speriaţi raportează
magistratului că grănicerii ar intenţiona să rupă şesul situat la
stânga Someşului prin construirea unui nou jghiab pe sub deal,
pe unde să-şi ia Someşul alt curs.
       Dintre evenimentele anului 1770 merită să se amintească
hotârîrea celor trei sate săseşti ca să trimită — la îndemnul magis-
tratului — o deputăţiei la împărăteasa Maria Terezia, căreia să-i
expună toate doleanţele împotriva grănicerilor români vecini. De-
putaţii au fost primarii saşi Frim din Iad şi Lutsch din Dumitra.
Despre ei şi audienţa lor un farmacist Langsfeld din Viena, care
avea de soţie o bistriţancă, scrie cu data de 5 Decemvrie 1770
267
următoarele: Cei doi primari l-au rugat cu insistenţă să le ajute
lor şi Bistriţenilor în situaţia lor precară, însă chestia e ane-
voioasă, deoarece împăratul Iosif nu voeşte să audă de nimic
alta când e vorbă de miliţie. După multă oboseală şi alergare s’a
putut câştiga o audienţă la împărăteasă pe ziua de 2 Decemvrie
6 ore seara. Ţăranii saşi îngenunchiară în faţa domnitoarei, iar
Langsfeld se aşeză lângă camerarul de serviciu după o perdea
ca să le poată ajuta şi şopti Saşilor la caz dacă de spaimă şi
cutremur nu vor putea scoate vr’o vorbă. Frim însă a predat
jalba destul de bine. Cu toate acestea Saşii cu greu îşi vor re-
căpăta pământurile reclamate, căci împăratul nu cedează; şi chiar
şi împărăteasa să fi zis în consiliul de azi: >-Cum pot să rup din
mâinile militarilor ceva ce fiul meu, împăratul, vrea necondiţionat să
aibă«. Ba spre consternarea celor doi deputaţi, s’au auzit şi gla-
suri cari sfătuiau, că mai bine ar fi să se militarizeze întreg dis-
trictul Bistriţii, şi locuitorii saşi să fie transportaţi în alte locuri.
       In Dumineca proximă în 9 Decemvrie delegaţii saşi fură
primiţi din nou în audienţă, acum nu numai de împărăteasă ci şi
de coregentul Iosif. Cu prilejul acela iarăş scrie sus amintitul
Langsfeld: Cauza situaţiei precare privitoare la terenul de ceartă
pare că este un raport »incorect« făcut locurilor înalte. Exc. sa
baronul Bruckenthal, patronul Bistriţenilor îşi dă toată silinţa în
chestie, însă consilierul von der Mark e potrivnic. Acesta îi spuse
lui Langsfeld şi lui Lutsch că a rupe ceva din mâinile dracului,
ale fiscului şi ale miliţiei, între circumstanţele actuale, însamnă a
prinde fumul cu mânile. Satele săseşti au dreptatea pe partea lor,
în faţa lumii, însă protecţia oferită de împărat miliţiei trece peste
ori cari alte consideraţii.
       După ce certele şi bătăile în terenul litigios nu contenesc,
magistratul ordonă în 4 Ianuarie 1771 în scris Saşilor din cele
trei sate că spre a evita şi mai mari nenorociri, să nu cuteze a
nimici movilele construite din nou de grăniceri. Totuşi în 21 Fe-
bruarie trebue să se trimită comisie în chestia boilor Rebrişorenilor
prinşi de Dumitreni, din partea oraşului vice-notarul D. Henrich
şi secretarul Georg Gellner, iar din partea grănicerilor maiorul
Cossimelli, cari constată că boii au fost prinşi pe hotarul grăni-
cerilor, deci trebue să se restitue. Tot aşa constată în 26 August
268
şi maiorul Toussaint că este neîntemeiată plângerea Saşilor din
Iad împotriva llvenilor pentru caii prinşi de aceştia. Li se dă
ordin Iedenilor să facă îngrădituri pe Valea Lungă şi Valea Su-
dului ca vitele să nu poată trece şi face pagube grănicerilor.
                                            *
       Intr’aceea în Aprilie 1771 sosise aşa numita comisiune Te-
lekiană, delegată pentru de-a aplana vechiul diferend şi a datori
graniţele între comunele româneşti şi săseşti. E semnificativ că
magistratul scrie satelor săseşti să se gătească de-a face o pri-
mire »bună« comisiei* iar pentru contele Paul Teleki, fişpanul
comitatului Dobâca care prezida comisiunea, să stea totdeauna
gata o căruţă >pentruca să nu-l desguste şi să se cauzeze astfel şi
mai mare pagubă comunelor Dumitra, Iad şi Pintic ; în sfârşit despre
toate cele ce se întâmplă în chestie informează imediat pe cance-
larul baron Bruckenthal în Sibiu, care mai apoi în scrisoarea din
13 Decemvrie şi promite că va face tot ce-i stă în putere în fa-
voarea comunelor săseşti.
       Auzind primarul oraşului că membrul comisiunei Andreas
Hahnenheim are un proiect gata în materia procesuală, trimise în
16 Septemvrie la el pe vice-notarul orăşenesc să-l iscodească şi
eventual să împiedece aşternerea proiectului. Acesta află că pro-
iectul nu e aprobat întru toate de prezidentul Teleki, deci după
ascultarea satelor şi examinarea minuţioasă a terenului, toate actele
şi eventualele proiecte vor fi expediate la Viena Maiestăţii Sale.
       Lucrările acestei comisiuni au durat mai mulţi ani, înlocuit
fiind mai apoi prezidentul Paul Teleki prin contele Adam Teleki
cunoscut ca mare duşman al Românilor.
       In anul 1772 — îndată după încăerarea iscată în 7 Martie
între Pinticani şi Neposeni, cu care prilej un grănicer fu rănit cu
un glonţ de puşcă — aflăm comisiunea întrunită la 27 Aprilie în
Posmuş în castelul contelui Teleki unde se prezentă şi primarul
Bistriţii care în> 28 Aprilie raportează magistratului următoarele:
Comisiunea a primit dela curtea vierieză ordinul să-şi dea opinia
că la caz dacă terenul litigios ar fi să se cedeze grănicerilor,
atunci în ce mod convenabil s’ar putea despăgubi cele trei co-
mune săseşti. Propoziţia contelui Teleki era: că Dumitrenilor să
269
nu li-se ia nimic, ci să se rupă din hotarul grănicerilor din Ilva
— cari şi aşa posed mai mult teren de cât au nevoe — atât cât
ar avea să cedeze Saşii din Iad şi Pintic, cari să. fie despăgubiţi
cu bucata ruptă dela Ilveni. Mai departe, pentruca Saşii Pinticani
să rămână cu hotar rotunzit, să li-se dea o bucată din hotarul
Iedenilor, cari pentru aceasta iarăşi să fie despăgubiţi din hotarul
Românilor Ilveni. Noul sat Nepos să fie cu totul mutat din locul
unde a început să fie clădit.
      întrebaţi fiind delegaţii satelor săseşti dacă le convine această
rezolvare a chestiei, ei răspund că n’au de zis alta, decât că voesc
să rămână cu ceeace posed şi insistă ca noul sat Nepos să fie
dus de acolo unde este acum, căci dimpotrivă Saşii sunt pierduţi.
      In 6 Mai 1774 scrie din Năsăud generalul baron Rall, care
inspecta regimentul grăniceresc, că magistratul să ordone să fie
despăgubit popa Iftode din Rebrişoara pentru pagubele suferite
înainte cu trei ani din partea Saşilor din Dumitra. Iar în 27 Fe-
bruarie 1775 se plâng Dumitrenii că grănicerii din Rebrişoara le
invadează pădurile şi amanetele luate le scot cu forţa dela Saşi,
ameninţându-i câ-i ucid.
      In 3 August 1775 maiorul Cossimelli scrie magistratului că
privitor la despăgubirea pentru terenul de lângă Someş ocupat
de grăniceri, se va întruni în 5 August în Iad o comisiune pre-
zidată de contele Adam Teleki. Regimentul deleagă ca comisari
pe Cossimelli şi încă pe un ofiţer, iar magistratul bistriţan pe
Michael Hennrich şi pe Teckelt. In sfârşit în 13 Martie 1778 so-
seşte ordinul guvernial ca graniţele statorite între teritorul grăni-
ceresc şi cele trei sate săseşti Iad, Pintic şi Dumitra să fie marcate
cu movile şi şanţuri.
      încă în 24 Februarie 1778 se trimisese de cătră gnvernul
transilvan împăratului întreg dosarul actelor din 1764—1777 pri-
vitoare la acest proces lung şi încurcat, în care dosar se aflau:
rapoartele tuturor comisiunilor delegate în chestie; procesele ver-
bale în cari se fixase despăgubirea terenului cedat de către
comunele săseşti Iad, Pintic şi Dumitra comunelor grănicereşti;
tabloul sumelor stabilite pentru fiecare comună aparte; precum
şi conspectul movilelor ce erau să se construească dela Dealu
Ciungu (Şincu) până la Piatra Vânătă, Ca despăgubire se propu-
270
nea pentru ledeni suma de 2075 fi. 40 cr., pentru Pinticani
1358 fi. 20 cr., pentru Dumitreni 6916 fl. 40 cr. laolaltă 10.350
fl. Rh.        .
      Dela curtea vieneză însă se stabiliră în 1779 pentru Saşi
următoarele sume, pe cari satele săseşti le şi încassară: Iad
1791 fl. 40 cr., Pintic 791 fl. 40. cr. şi Dumitra 5383 fl. 20. cr.,
laolaltă 7966 fl. Rh.
                                       *
      Deocamdată ne oprim aci, rămârând ca alte multe
documente în chestie, până azi necunoscute, să urmeze
atunci când se va publica capitolul privitor la cesiunea
Văiei Rodnei şi la revolta din 1755—1762 a satelor dis-
trictului nostru.
      Pe cititorii cari se interesează mai deaproape de pro-
cesul monstruos şi fazele lui, mai cu seamă în timpul mai
nou până în preajma recentelor exproprieri şi împroprie-
tăriri, îi îndrumez să citească: Petiţia aşternută în 10
Decemvrie 1862 de către satele Ilva mică, Feldru, Nepos
şi Rebrişoara împăratului Franţ Iosef, petiţie redijată de
loachim Mureşianu; precum şi Interpelarea deputatului
Dr. Ioan Raţia făcută în şedinţa din 29 Iulie 1864 a ca-
merei ungare şi publicată în »Gazeta Transilvaniei« Nr.
58—59 din 4 August 1864.
      Dar să vedem acum un act memorabil scris în această
chestie de litigiu chiar de către împăratul Iosif II, act a
cărui copie se găseşte în colecţia de documente a d-lui
1. Marţian.
      In 29 Ianuarie 1775 scrie consiliul aulic de războiu către
cancelaria aulică transilvană: Maiestatea Sa a retrimis consiliului
de răsboiu raportul cancelariei transilvane aşternută în 19 Ianuarie
în chestia terenului litigios dela satele Iad, Pintic şi Dumitra, cu
ordinul, ca în această chestie să convină consiliul de răsboiu cu
cancelaria transilvană şi împreună să chibzuească asupra aplanării
cauzei. In urmare se fixează ţinerea consiliului comun pe ziua de
6 Februarie 1775 la 10 ore a. m.
      Ordinul împăratului losif era următorul:
      Iubite mareşale Hadik! Trimit raportul comisiei transilvane
împreună cu un extract din ziarul meu de călătorir în Ardeal cu
dorinţa ca să conveniţi cu susnumita comisie şi să chibzuiţi îm-
preună, dacă nu s’ar putea aplana şi rezolva această chestie
într’unul sau celalalt mod propuse de mine în amintitul extract.
Viena în 25 Ianuarie 1775. losif m. p.
      Extractul din ziarul de călă'.orie (Iunie 1773) al împăratului
losif are următorul conţinut:
      «Dimineaţa am plecat călare din Rodna printr’o vale cam în-
gustă, foarte improprie pentru semănat, dealungul Someşului prin
două sate militare, până la IIva mică. oomeşul face în această
vale mai multe cotituri şi are alvie preţipişă; se ramifică însă de
câteva ori în braţe mai mici, cari fac de-i mai puţin adânc. Drumul
precum şi podul sunt foarte frumoase şi cu îngrijire construite;
primul este tăiat mai adeseori chiar şi în piatră, iar cel din urmă
e foarte înalt şi foarte lat.
      «In Ilva mică am găsit pe delegaţii oraşului Bistriţa şi ţărani
saşi din Iad, Pintic şi Dumitra, cari ne-au arătat terenul lor litigios,
ale cărui graniţe — cum zic ei — mergeau odinioară din valea
Ilvei, unde acest râu se varsă în Someş, pe ţermurul stâng al
Someşului până la Piatra Vânătă. Comisiunea generalului Siskovici
a statorit însă fără multă vorba ca mejde pentru teritorul grăni-
ceresc culmile dealurilor de pe ţermurul stâng al Someşului, prin
ceeace amintitele trei sate incontestabil au suferit o pierdere ne-
meritată, luându-li-se nu numai coastele dealurilor, — deşi nu
înalte dar totuş acoperite cu arbori şi tufari — ci şi locuri şi
păşuni întinse dealungul Someşului, care apropiindu-se ori de-
părtându-se de dealuri face ca acele pământuri să aibă când o
întindere mai mare, cănd mai mică.                             n
      «Faptul acesta incontestabil a cauzat numitelor sate mare
pagubă, nu numai prin luarea terenului pe care îl poseda şi dis-
tribuea comunitatea, ci mai mult prin împrejurarea că satelor li-s’a
curmat cu totul mânarea vitelor la Someş, mai cu seamă Dumi-
trenilor cari spun că n’au altă apă pe hotarul lor.
       «Intr’adevăr aceşti oameni sunt greu loviţi. Insă de altă parte
este tot atât de adevărat că fără de aceste pământuri, cari repre-
zintă inima şi solul arabil al întregului regiment, patru comune
grănicereşti absolut n’ar putea să existe, şi mai ales satul nou
construit, unde deja se găsesc cam 40 case.
       «Pentru de-a putea rezolva chestia, trebue să se ia apoi în
considerare şi faptul că aceste pământuri, posedate de către gră-
niceri de 7 ani încoace, n’au fost niciodată lucrate de Saşi aşa
cum sunt lucrate de prezent, când militarii afară de acele au mai
lăzuit, au spart şi au prefăcut în pământ arabil mult teren, augu-
mentându-1 zilnic; aşa că ar fi atât de nejust de a-l reînapoia
Saşilor, cât şi de a nu da pentru el Saşilor nimic, cum s’a făcut
până azi.
       «După ce, călărind tot drumul împreună, am vorbit cu dea-
mănuntul cu ofiţerii din statul major, cu asesorul supranumărar
bistriţan Michael Henrich, care a luat parte la toate comisiile de-
legate în chestie şi este un bărbat foarte destoinic, cu ţăranii
Michael Frihm din Iad, Mathias Schlick din Dumitra şi cu Oeorg
Schuller din Pintic, dintre cari primii doi fuseseră şi în Viena;
aflu se recomand, conform părerii mele, numai această soluţie:
Adică, satul Iad să capete ceva din hotarul Ilvei mici; apoi sau
din averea particulară sau din cea alodială grănicerească să li-se
plătească Pinticanilor şi Dumitrenilor anual o treime a venitului-
surplus din acel teritor litigios, precum şi o treime a dijmei cu care,
când teritorul îl posedaseră Saşii, fiscul îl impunea mai mult de-
cât acum când este al grănicerilor. Aceasta treime de dijmă să
li-se plătească anual satelor Pintic şi Dumitra â proportione aşa,
că ele sau să fie uşurate la plata contribuţiilor, sau să folosească
banii pentru arendarea altor arături ori păşuni pentru vitele lor.
       «Despre Dumitreni trebue să amintesc, că privitor la apă
am judecat să le construească grănicerii, cu cheltueala fondului
alodial al regimentului, fântâni cu cumpănă, încât aceia să-şi
poată adăpa nesupăraţi vitele. Dacă însă nu s’ar învoi la aceasta,
atunci să se iscodească o modalitate, încât prin separarea unui
drum de cel puţin 200 paşi în lăţime din munţi până la Someş,
drum bine îngrădit şi construit, Dumitrenii să-şi poată mâna pe
el vitele Ia apă neturburaţi şi fără de-a cauza pagube în arături.
273
      »Cum văd eu, acesta ar fi singurul mijloc de-a ieşi din în-
curcătură.
      »Apoi am călărit spre Năsăud«.
                                            *
      Ca urmare a acestei intervenţii directe împărăteşti generalul
Siskovici a trimis în 6 Februarie 1775 comandei regimentului nă-
săudean, precum şi magistratului bistriţan următoarea scrisoare:
      Consiliul de războiu totdeauna a fost de părere că celor 3 comune
săseşti le compete despăgubire pentru teritorul cedat grănicerilor.
      Maiestatea Sa (Împăratul losif II) a văzut cu ochii săi acele
locuri şi a hotărît că după ce amintitele comune au fost prea
sever (hart) tratate iar locurile le sunt inomis de lipsă grăniceri-
lor, de aceea Ilva mică să cedeze ceva Iadului, iar satelor Pintic
şi Dumitra să le plătească grănicerii din averea proprie sau din
venitele alodiale atât cât — până când Saşii au fost în pose-
siune — erarul încassa în contribuţie după a 3-a parte din plusul
ce-1 posed acum grănicerii şi după valoarea zăciuielii. Afară de
aceasta grănicerii ori să construească satului Dumitra, cu chel-
tueala alodiului regimentului, fântâni cu halaue unde Dumitrenii
să-şi poată adăpa vitele; ori să caute modul de-a separa drumuri
late de cel puţin 200 paşi bine îngrădite, din munte până în
Someş, pe cari Dumitrenii să-şi poată mâna vitele la apă fără
de-a face stricăciuni în câmp.
      Privitor la primul punct Ilvenii ar putea ceda Iedenilor pă-
mântul ce se întinde la spatele proximului deal, aşa că coastele
acestui deal spre Someş şi apa Uvei să le rămână grănicerilor iar
restul de după deal să fie al Iedenilor. Aşa comunicaţia dela Ilva
spre Feldru ar fi liberă şi s’ar înconjura continuele secvestrări de
vite. Maiestatea Sa însuşi a mers peste acel teren.
      Privitor la punctul 2, ca intenţia Maj. Sale să fie satisfăcută,
aflu necesar să se constatej următoarele:                        n
      1.       Cele 3 sate săseşti au să se legitimeze câtă contribuţie
au plătit ele specifice mai înainte după locurile cedate grăniceri-
lor, şi anume câtă fiecare sat separat.
      2.       Au să dovedească satele că din terenul cedat câtă parte
a format proprietatea comunităţii şi câtă a singuraticilor indivizi.
^4
     . 3. Ce reciueală au produs locurile într’un an, luată media
după detragerea cvantului semănat.
      4. După ce zeciueala nu s’a adus în natură, cum a fost ea
evaluată în bani an de an? Să se arate separat de fiecare sat şi
posesor particular.
      Numai aşa se va putea estima în bani a 3-a parte din con-
tribuţia de atunci şi din zeciueală.
      Ce priveşte adăpatul vitelor Dumitrenilor, după ce Maiestatea
Sa lasă alternativa, pentru înconjurarea de certe şi pagube, ar fi
mai bine ca grănicerii să-le construiască Saşilor fântâni, adunând
şi concentrând mai multe izvoare. Fântânile ar fi să se încon-
joare cu un zid de 2—3 stănjini lung, 1 st. lat şi 2—3 urme
(Schuh) înalt. Baza ar fi de curăţit şi de pardosit cu piatră, iar
jos ar fi de lăsat o deschizătură spre a putea face să se scurgă
apa la curăţire. Zidul pe dinafară ar fi să se căptuşiască şi aco-
pere cu poşte şi stâlpi spre a se conserva.
      Lucrarea să se facă în înţelegere cu Dumitrenii, pe chel-
tuiala alodiului regimentului, şi după prezentarea devizului de
cheltueli.
                                         *
      Pentru ca oricine să se dumirească asupra situaţiei în
care se găsea procesul româno-saxon cu prilejul înfiinţării
graniţei, şi ca să se vadă ce comandant vrednic de stimă şi
amintire avea pe atunci regimentul nostru grăniceresc năsău-
dean în persoana locot.-colonelului baron Carol Enzenberg,
las să urmeze aci câteva acte memorabile redactate de acest
brav ofiţer.
  Raportul comande! regimentului năsăudean către co-
  manda generală din Sibiu d. d. Năsăud 16 Sept. 1764
        •      1    1 ■ 1       f                         1
      Din partea districtului militar şi anume a comunelor llva
mică, Feldru, Vărarea şi Rebrişoara se susţine unanim, că linia
de graniţă nu merge conform vechilor documente rămase dela
Stiboriu şi Sigismund, pe cari le invoacă magistratul bistriţan,
275
adică dela Vârful Ciunga pe drumul dealurigui Strâmbii rele în
apa Ilva şi de aci în Someş, ci dela Vârful Ciungu pe spatele
dealurilor (Riicken) peste Vârful Gros, Vârful Locurilor, Vârful
Gârlici, la Scaune, (ori Vârful Târgului) şi aşa mai departe peste
spatele dealurilor împreună cu râuleţele izvorîte din ele şi curgă-
toare în Someş, până la aşa numita Piatra Vânătă (blauer Stein).
Era vorbă dacă are valoare teza magistratului şi a satelor săseşti
Iad, Pintic şi Dumitra, cari în baza documentului regelui Sigismund
şi al Voivodului Stiboriu puneau graniţa între districtul militar şi
satele săseşti, în Someş; pe care teză au acceptat-o comisarii pro-
vinciali cari ziceau că proprietatea amintitelor comune săseşti merge
până la ţermurii Someşului.
      Eu mă îndoesc, şi de aceea supun Excelenţei Voastre spre
opinare chestia, deoarece în toate acele documente nu se cuprind
statoriri precise de graniţe, ci se aminteşte numai ceva despre sa-
tele Iad, Pintic şi Dumitra; deci nu pot fi privite ca documente
de graniţe, căci vorbesc despre alte privilegii.
      Magistratul susţine că satele săseşti au fost lung timp în
posesiunea bucăţii de teren reclamată de grăniceri şi că aceştia
au fost supuşii lor de odinioară; apoi că magistratul era în
drept să le statorească graniţele, dacă se năştea ceva controversă.
Grănicerii din satele româneşti însă susţin că graniţele ar fi fost
dela Vârful Ciungu peste vârfurile dealurilor până la Piatra Vânătă,
şi că terenul acesta până la Someş li s’ar fi sustras de către Saşi ;
ei arată chiar şi locurile unde stătuseră movilele, nimicite de Saşi.
Dar de movile nu se află azi urmă şi nici nu le-a văzut nimeni
din cei ce trăesc, ci ei au auzit-o aceasta numai dela bătrâni şi
părinţi.                                                      ,
      N’am cutezat să proced în mod hotărîtor, deoarece din par-
tea Districtului militar nu există documente, iar eu nu cunosc
limba latină şi legile ţării în mod suficient.
                              't( i i Ini / ■("cmral \ .'nivcrsîtv : van. Cui
      E de notat că în mai multe documente următoare ale con-
siliului de răsboiu (Hofkriegsrath) se repetă că delimitarea să se
facă la faţa locului cu consensul celor interesaţi; căci consiliul
nu poate hotărî în cauză fiind aceasta foarte neclară şi complicată.
                                                                                   3
2*6
      Generatul comandant Hadik are să ia toate măsurile şi să tacă
toti paşii în direcţia aceasta.
                                      *
   Lobi. Magistrat sonders hochgeehrteste Herrn Herrn!
      Was ein Lobi. Magistrat in meiner Abwesenheit unterm 12
Cor. dem H. Oberstwachtmeister Br. v. Tousaint wegen dem
Berg Burla zu avisieren und anzusuchen beliebt haben, hat mir
gedachter H. Obw. bestellet, es wird aber sein ohnabănderliches
Verbleiben haben dass die Gemeinte Mettersdorf den Berg inso-
lang nicht geniessen wird bis Sie meine hochgeehrtesten Herrn
mir nicht autentisch darthun werden aut was fiir einem Funda-
ment das Dorf Mettersdorf hiezu ein Recht habe, und mir wiirde
es (um guten Nachbarschaft halber zu unterhalten) recht ange-
nehm sein mittels mir producirten Documenten die Sache sogleich
nach denen Rechten beilegen zu konnen.
      Ich habe schon lăngstens in Betreff deren infamen Expressio-
nen deren von dem Dorf Heidendotf gegebenen Schrift Genug-
thuung begehrt, kann aber bis zur Stund weder Genugthuung noch
Antwort erhaiten; ich ersuche neuerlich um ersteres um hierdurch
abgehalten zu werden selbsten Satisfaction zu suchen. In ganz Un-
garen und Siebenburgen sind sowohl fiir die Reisende als jene so
mit ihrem Zug- oder Verkauf-Vieh auf die Mărkte ziehn jene Felder
oder Wiesen, so nicht das nămliche Jahr benutzet werden, derlei
Leuten zur Weide freigelassen, und eben in denen Pistritzer Dorf-
schaften ist diese Gewohnheit von ewigen Zeiten her, ja es ist der
Verbot dessentwegen niemand intimiert, und alle Reisende weiden
noch wie bevor; nur in einigen Dorfschaften will man es denen
Granitzern verbieten, ja sogar einige gemeine săchsische Bauern
haben sich schon unterstanden Granitzer von dieser allgemein-
schaftlichen Weide abzujagen und mit Hacken sie zu schlagen
gedrohet. Ich habe bis zur Stund meine Granitzer mit vielen
Vorstellungen und vieler Miihe also in Schranken gehalten, dass
sie sich in Allen derlei Vorfallenheiten menagieren und lieber
einen Unfug ertragen als sich selbsten Satisfaction nehmen sollten.
In die Lănge werde es nicht contenieren konnen, nochweniger
bin ich Willens zu gestatten das Bauern diese Soldaten und zu-
27?
gleich Contribuenten also begegneri sollten. lch ersuche einen
Lobi. Magistrat eine scharfe Ordre ihren unterstehenden săch-
sischen Bauern und Dorfs-Vorstehern hinauszugebert, dass sie
sich aller derlei Sachen auszuiiben wohlzuenthalten mochten,
denn wahrhaftig es diirfte nicht gut gehen, und ich respondire
gewiss fiir keine Excesse, ja ich wurde mir die Schande nicht
antun lassen, dass mir nachgesagt werde dass die meinem
Commando unterstehende Granitzer Soldaten, die dodi jederzeit
den Vorzug aller săchsischea Bauern wegen ihrem angenommenen
Ehrenstand haben, von einem derlei Volk maltertirt werderi. Ich
aber hafte (wie schon Beweise genug hievon abgelegt habe)
dafiir dass soferne Granitzer Excesse ausiiben, und solche mir
in Ordnung angezeigt werden, Genugthuung genug aUch jede
ins Besondere verschaffen werde; der iibrigens die Ehre habe,
mit voller Hochachtung zu sein Euer Lobi. Magistrat.
      Nassodt, 17 Juli 1765
                               gehorsamster Enzenberg, Obrstlt.
Memoriul locot.-colonelului Enzenberg d. d. Sibiu 17 Iulie
1766 aşternut comandantului general ardelean conte Hadik
      După ce se pare că publicul bistriţan încearcă să dovedească
guberniului reg. că locuitorii celor cinci sate Rebra mare şi Rebri-
şoara, Ilva mică, Feldru şi Vărarea din districtul militar rodnean
n’ar avea nevoe de terenul care se întinde pe ţermurul stâng al
Someşului, dela întrarea râului llva în Someş până la Peatra Vâ-
nătă la Rebrişoara, şi de coastele împădurite ale dealurilor; ci
dimpotrivă au neapărată nevoe de acel teren locuitorii saşi ai co-
munelor Iad, Pintic şi Dumitra; în vederea desavantajelor ce s’ar
ivi pentru grăniceri îmi iau voia să aştern Exc. Voastre urmă-
toarele reflectiuni şi contra-observâri:
      Nu-mi este cunoscut că oare generalul Siskovici în raportul
său la locurile înalte, împreună cu terenul arabil dela stânga
Someşului, a cerut sau nu în interesul grănicerilor totodată şi
coasta împădurită şi vârful, cari din partea comisiunei de atunci
în prezenţa celor doi cancelarişti fiscali, din învoirea reciprocă au
fost movilite. Este însă cu atât mai probabil că vârful dealurilor
                                                                                                      3'
2 ?a
încă a fost cuprins, deoarece e cert că tlva mică în depărtare de
câteva ore nu posede lemn de clădit, şi şi mai departe are puţin
lemn în locuri aproape inaccesibile. Feldru trebue să meargă de-
parte după lemn de foc iar lemn de clădit nu află nici pe teritorul
său nici pe al comunelor vecine. Vărarea este un sat mic, coloni-
zat (angesiedelt) numai înainte cu puţini ani şi stă pe cel mai
îngust teren, care la aşezare a fost tăiat din teritoriile aparţină-
toare Feldrului, Rebrii mari şi Rebrişoarei. Acest sătuleţ n’are nici
lemn de foc nici de construcţie. Rebra mare are superflu în
munţii cei mai mari şi impracticabili, dar în apropiere abia sufi-
cient lemn de clădit şi focărit. Insă totuşi locuitorii Rebrei, dacă
satele vecine nu sunt avizate acolo, îşi pot acoperi nevoile pro-
prii; până când dela Rebrişoara proximul loc de unde îşi poate
aduce cineva un car de lemne de fop este 4—5 ore depărtat, iar
lemn de construcţie nu-şi poate câştiga nicio localitate din dreapta
Someşului. In sfârşit Năsăudul nu e în stare să arate pe teritorul
propriu niciun singur trunchiu de lemn de clădit, nici să acopere
nevoia lemnelor de foc timp de un an din pădure proprie. Apoi în
Năsăud se află şi ştabul care împreună cu funcţionarii (Partheien)
aflători aci au la an nevoe până la 400 stânjini lemne. In consi-
derarea acestui fapt, cu toate că stânjenii de lemne de foc îmi
compet dela erar, totuş am convenit cu dl conte Dominic Bethlen
să las să mi-se tae lemnele necesare pentru focărit din pădurea
şa aflătoare la Luşca.
       Afară de aceasta publicul bistriţan are puţin interes privitor
la folosinţa lemnelor de construcţie, deoarece făr’ deniei o pagubă
a acordat din ţinutul Rebrişorii, din locuri inaccesibile pentru Saşi,
chiar Exc. Sale generalului de cavalerie Buccow lemnul de con-
strucţie necesar pentru clădirea cartierelor ştabului în Năsăud şi
a cyartirului căpitanului în Rebrişoara.
       Publicul bistriţan nicidecum nu va putea contrazice dacă
i-se-va dovedi că încă înainte de ce districtul rodnean a fost mi-
litarizat şi separat de(;oraş, când satele Rebrişoara şi Vărarea,
dela satele săseşti Dumitra şi Pintic, iar Feldru şi Ilva mică dela
Iad luau în arendă în cursul tuturor anilor, printr’un simplu acord,
faţa (Flăche) situată - în imediata apropiere, la stânga Someşului;
totodată acele comune îşi aduceau după plac şi lemn de con-
279
strucţie şi foc din pădurile pe atunci mai mari, cari acum au fost
marcate de d-nii comisari şi cancelarişti fiscali.
      Pe când însă Districtul e militarizat, lipsa proprie iscodită
de public (oraş) trebue să acopere pasiunea (rancuna) ascunsă
(muss die von dem Publico erdichte Selbstnoth die verborgene
Passion bedecken). Şi faptului acestuia asemenea nu i-se' poate
contrazice, deoarece eu ştiu cu siguranţă, că încă înainte de ve-
nirea mea aci satul Feldru obişnuia să plătească pentru pădurea
ei necesară 16 fl. v. (vonaş), pentru locul Stârciu împreună cu
pădurea 8 fl.; iar Ilva mică pentru faţa şi pădurea folosită atunci
de ea 14 fl. v. In afară de aceste păduri, amintitele 5 sate slab
populate adesea în nici un chip nu-şi puteau acoperi nevoia în
lemn de foc şi construcţie, dar ele n’au simţit lipsa lemnului
până atunci când acele păduri li-s’au interzis.
      Că grănicerii au nevoe extremă de acele păduri, servească
ca dovadă limpede şi faptul, că mai înainte ei fuseseră siliţi să
facă multe şi serioase lăzuiri pe dealuri, unde era atât de puţină
nădejde de loc roditor şi livezi, de cari aceste sate duc tot aşa
mare lipsă ca şi de lemn.
      Cât de nebazat este deci reproşul (Wurf) oraşului Bistriţa
că grănicerii n’ar avea nevoe de păduri, cred că am dovedit în
mod suficient şi dovedesc şi atestatele înmânate înaltei comisiuni.
Vreau numai să expun cât de puţin bazată este şi nevoia pro-
prie expusă de publicul bistriţan. Chiar dacă nu s’ar lua în seamă
depărtarea de 3 ore a amintitelor sate săseşti dela dealurile mar-
cate în favoarea grănicerilor, şi atunci devine dela sine imposibilă
orice folosinţă neexistând căi şi drumuri (Zugănge und Fahrwege);
căci toate drumurile cu ajutorul căror se pot folosi acele păduri,
duc spre ele din satele Văiei Rodnei, iar dincolo, spre satele să-
seşti, se întind în depărtare de un ceas infinit de mari păduri, în
cari de când îşi aduc aminte oamenii nu s’a tăiat alt lemn decât
odinioară pentru ars de cărbuni. Cauza este pura imposibilitate
de-a transporta spre laturea săsească, — chiar şi din locuri mai
apropiate decât acele păduri reclamate, situate pe dealuri înalte şi
preţipişe — şi numai un trunchiu de lemn de clădit ori un car
de lemne de foc.
      Dacă toate aceste n’ar fi aşa, totuş adevărul că Saşii sau
280
nu le folosesc, având şi aşa destul de multe, sau din pricina
greutăţilor nu le pot folosi, îl dovedeşte complect faptul: că în
cursul atâtor ani ei au dat în arendă acele păduri împreună cu
feţele dealurilor, pentru o sumă de bani neînsemnată. Publicul
Bistriţii ar putea să recunoască aceasta. De curând însă el ex-
pune (vorbringen) că cele trei sate săseşti şi-ar putea păşuna
vitele un timp al verii în acele păduri. Cât de absurdă e această
dorinţă (Begehren), lăsăm judecăţii Exc. Voastre, considerând că
faţa arabilă în toţi anii, situată sub dealuri, se întinde nemijlocit
pe lângă păduri, în parte şi intră (einschlingen) în ele; aşa că
prin lăzuirea făcută de grăniceri, ca şi în anul acesta, te prinde
mirarea cum arăturile se tot lăţesc. La ce pagube neestimabile ar
fi expuşi grănicerii cu arăturile lor, dacă Saşii şi-ar păşuna vitele
în păduri; şi în ciuda oricărui ordin cât de strict, cu greu ar
fi posibil să fie reţinuţi grănicerii de a nu se răzbuna asupra vi-
telor cari le-ar face pagube în semănături. Căci pe grăniceri ar
trebui în fine să-i înverşuneze tot mai mult când ar vedea că
Saşii, cari mai înainte le-au lăsat (iiberlassen) fără greutate şi
pentru mică sumă tot ce n’au putut folosi înşişi, acum după
ce au devenit militari, şi aceea ce nu pot folosi nici pe bani nu
vreau să le lasă, din curată rancună.
       Eu însumi posed despre aceasta diferite probe, dintre cari
amintesc aci una: In anul 1764 satul Iad nicidecum n’a voit să
dea în arendă satului Feldru locul Budin, pe care Românii l-au
folosit (genossen) din timpuri imemoriale, mai întâiu făr’ de nici
un ban, mai apoi pentru 16 fl. v. toţi anii după plac; zicând
ledenii că acum înşişi trebue să-l are, când ei doar mai ’naite ca
şi acum nu erau în stare să ajungă acolo cu un plug, decât oco-
lind o zi. Chiar şi zăciuiala o vindea popa săsesc din Iad Fel-
drihanilor pentru 16 fl. v. căci plata cărăuşiei la Iad încă făcea
chiar atât, deci îi mânca tot venitul. Tocmai în acel an îşi păşu-
nară Saşi vitele în pădurile din chestie, şi atât ei cât şi grănicerii
cu paguba lor au experiat ce stricăciuni au făcut vitele în semă-
turile învecinate.
       însumi trebue să mărturisesc că acestor sate săseşti trebue
să li-se încuviinţeze câteva drumuri la Someş pentru adăpatul
vitelor. Că să fie acestea însă 100 stânjini de late, cum deja se
281
ceruse, las judecăţii mai înalte, după ce 6 drumuri de acestea ar
ocupa 2/3 din întreagă fata.
      Stând lucrurile astfel, pot spune pe cinstea mea că este
curat imposibil ca cele 5 comune militare: Feldru, Ilva mică,
Vărarea, Rebra mare şi Rebrişoara — precum şi Năsăudul care
încă trebue să-şi aducă lemnul deacolo — să poată exista, făr’ de
acele păduri, şi din cauza multor desavantaje să poată lucra fe-
tele, dacă li-se vor ceda dealurile.
      Exc. Voastră binevoiţi să interveniţi în favoarea acestor de
fapt foarte sărmani grăniceri, ca să li-se încuviinţeze şi să li-se
lase spre întreţinere ca inatacabilă posesiune amintitele păduri şi
dealuri, lor acordate deja odată cu învoirea comisarilor săseşti;,
.cari grăniceri într’adevăr nu păgubesc pe Saşi precum pretextează
aceştia.
                                                          Enzenberg, locot.-colonel.
         Memoriul baronului Enzenberg d. d. Năsăud 25 Martie
         1769 aşternut comande! de brigadă
      Eri primesc deodată, atât dela Domnia Voastră, cât şi dela
comanda generală atâte ordine, însărcinări şi comisii, încât nu
ştiu unde să încep. Apoi mi-se ordonă de comanda generală, ca,
cu inginerul maior Ioney să merg călare pe graniţe şi să stato-
resc unde ar fi de construit priseci, redute şi şanţuri. Primesc
totodată dela comanda generală ordinul să mă apuc imediat de
priseci şi şanţuri, şi în scopul acesta să mă înţeleg cu comitatele
pentru concurs şi robotaşi. A venit şi ordinul dat comitatelor;
şi pe lângă toate aceste lucruri grele cari mă copleşesc, mă spe-
rie ordinul DVoastre din 19 c. ca să sistez imediat până la altă
dispoziţie clădirea noului sat începută de grănicerii Vărăreni pe
» pretins ui « (vorgebenden) teritor săsesc de-a stânga Someşului.
Tremur de urmările acestei ^oprelişti, mă sbat şi răsgândesc 1 cea-
suri întregi şi e imposibil să mă hotărăsc pentru aceasta, căci
urmările ar fi de tot păgubitoare pentru înaltul serviciu şi pentru
întreg regimentul II valah. In consecinţă şi din motivele ce voi
expune, subt un alt pretext voi dispune ca la casele la cari încă
nu s’au început lucrările la fundaţie, dar cu mare trudă s’au că-
282
   rat lemnele, pietrile şi lutul, să se întrerupă clăditul. Acelora însă,
   cari deja şi-au construit cornii şi şarpanta, şi-au cumpărat şi adus
   paele chiar din satele săseşti, în parte şi-au uns pe dinlăuntru
   pereţii, şi-au aşezat duşumeaua şi sobele, făr’ de-ai expune peirii
   nu li-se poate interzice învelitul caselor; căci altminteri paele pe
   cari le-au cumpărat atât de scump vânzându-şi vitele, zăcând sub
   cerul liber s’ar nimici, iar sobele ridicate şi pereţii unşi cari au
   costat atâta muncă, din cauza lipsei coperişului ar deveni prin
   ploae cu totul neutilizabile. In urmare familiile, cari progresează
   într’atâta cu clăditul caselor şi făcuseră datorii pe ele, deodată ar
   fi ruinate şi prefăcute cerşitoare.
         Să-mi permiteţi ca pentru scurţimea timpului să expun şi
   numai în linii generale motivele mele şi să dovedesc că tângui-
   rile săseşti sunt pure neadevăruri; şi dacă s’ar interzice să se
   clădească acest sat, sau — ceeace ferească D-zeu — ar mai tre-
   bui să se şi restitue acest teren, atunci urmarea ar fi că toţi
   grănicerii Văiei Rodnei şi-ar pierde toată încrederea în noi ofiţerii
   şi chiar şi în întreg corpul generalilor.
         Este cu totul falşă (grund falsch) expunerea Saşilor (Angabe)
   că terenul acela li-s’ar fi ocupat cu forţa (gewalttătig). Cum s’ar
   putea crede aşa ceva, şi de ce n’am fost ascultat eu în o chestie
   atât de importantă? Eu n’am în Valea Rodnei nici o palmă de
   pământ, deci voi lupta numai pentru dreptatea şi folosul statului,
   nu-mi voi împovăra conştiinţa şi voi apăra numai adevărul. In
   completă ordine, în prezenţa alor 2 cancelarişti guverniali onora-
   bili juraţi, doi deputaţi din gremiul prudentului magistrat bistriţan,
   a deputaţilor săteşti din satele săseşti Iad, Dumitra, Pintic, a de-
   putaţilor din satele grănicereşti Ilva minor, Feldru şi Rebrişoara,
   a ofiţerilor comandanţi ai acelor trupe şi a ofiţerilor delegaţi din
   comisia economică, în sfârşit pentru complectarea acestui act, şi
   cu concursul (Zuziehung) multor copii; conform obiceiului ţării,
   s’a început aşezarea movilelor şi pietrilor de mejdină, dela distanţă
   la distanţă, şi pentru vecinică amintire copii au fost traşi bine de
   păr şi bine bătuţi.
         La facerea movilelor şi aşezarea pietrilor au lucrat atât Saşii
   cât şi grănicerii şi se poate dovedi cu ei ca martori că deputaţii
   Saşilor mai mult au mers în frunte şi au arătat calea dela un
283
vârf de deal până Ia celalalt. Eu Ia acel act n’am fost faţă căci
mă găseam la Mureş în chestia permutării grănicerilor de acolo.
Dar după întoarcere, întrebând pe toţi cari au fost faţă la act, ei
m’au asigurat că totul a decurs făr de cea mai mică supărare
(Verdruss) deci cu completa îndestulire a Saşilor. Cum s’ar putea
deci crede că deputaţii guverniali ar fi silit pe Saşi, — cum pâ-
răsc acum aceştia — să facă toate acele lucrări la mejdine, când
ele s’au făcut cu înţelegerea magistratului bistriţan, a deputaţilor
satelor săseşti, a generalului baron Siskovics şi a căpitanului su-
prem Michael de Bruckenthal, şi s’a raportat deplina cesiune
(gănzliche Abtrettung)? Cum e posibil să fie forţaţi la un astfel
de act public aţâţi oameni, deputaţi ş. a. între popoare civilizate?
       Ordonanţele comandei generale şi cele guverniale dela 8
şi 18 Februarie 1766 dovedesc, că cedarea terenului s’a făcut
conform înţelegerii între Exc. Sa gen. Siskovics şi Bruckenthal,
mandatarul naţiunei săseşti şi al magistratului bistriţan. Deja
aceasta dovedeşte că Militarii Rocneni nu în mod arbitrar, cum
zic scrisorile săseşti, ci după obiceiu şi în ordine posedi acest
teren dela locurile înalte, deacolo l-au preluat şi îl folosesc. rC
       La aceea ce căpit. supr. Michael Bruckenthal în 12 Auguşt
1768 a aşternut guvernului în chestia aceasta, nu cutez să răs-
pund fără ordin expres; dar atât e sigur că amintitul căpitan în
prezenţa mai multor, când în Noemvrie 1765 împreună calăriam
dela Năsăud spre Ilva minor şi treceam chiar pela acel teren, a
zis că terenul li-e nefolositor Saşilor, iar satelor grănicereşti cari
zac lângă Someş li-e foarte necesar. Ba s’a îngrozit (entsetzte sich)
de procedeul nedrept (unbillig) al ţărenilor saşi, când s’a întâm-
plat că din satul Vărarea situat imediat lângă Someş câteva vite
au trecut Someşul la locul atunci al Saşilor şi aceştia le-au luat
zălog (pfăndeten) şi voiau să forţeze pe sărmanii grăniceri să le
rescumpere cu bani; şi când doar atunci în Noemvrie deja că-
zuse zăpadă, deci animalele neştiutoare de-a deosebi graniţe n’au
fost în stare să facă vr’o pagubă. Bruckenthal însuşi a recunos-
cut procedeul nedrept, deoarece e imposibil să se împiedece ca
vitele din satele situate lângă Someş, mai ales când apa e mică,
să nu treacă Someşul şi să nu între în teren săsesc, unde Saşii
altfel pândesc ziua şi noaptea şi sechestrează vitele, şi nu le lasă
284
libere decât pentru plată considerabilă. Astfel se poate dovedi că
sărmanul mic sat Vârarea într’un singur an a plătit mai mult ca
80 fl. Saşilor pentru vite sechestrate. Acesta e motivul de căpe-
tenie pentru care Saşii insistă necontenit la restituirea acelui teren
pe care ei n’au semănat (angebaut) niciodată nimic; şi voiu dovedi
limpede, că e cu totul injust pretextul Saşilor că au nevoe de
de acel teren.
       Aş merge prea departe să combat toate ce produc Saşii în
scrisorile lor, numai atât vreau să asigur, că fiecare punct are
conţinut de tot opus dela ceeace se expune locurilor înalte,
îmi iau deci voia, şi afară de serviciu, să expun cu dovezi, că
sistarea clădirii satului Vărarea şi cedarea terenului cerut îndărăt
de Saşi, ar atrage cele mai rele urmări.
       Este incontestabil că satele grănicereşti Ilva, Feldru, Vărarea,
Rebra şi Rebrişoara, căror acel teren primit eu însumi ca comi-
sar li l-am împărţit, au lăzuit acolo mai mult ca 200 stânjini tufari
şi pădure, apoi locul nisipos şi pietros mai mult de jumătate l-au
lucrat şi succesive l-au semănat, după care şi plătesc contribuţii.
Dimpotrivă Saşii — ceeace mai cu seamă e de accentuat — n’au
plătit niciodată vro contribuţie, deoarece au privit acel teren ca
un loc pustiu (Wiiste) şi l-au lăsat pârloagă. Din timpul de când
noi din partea militară am preluat în toată regula acel teren, ade-
sea am dat ordin ofiţerilor ca lăzuirea şi folosinţa să se efectueze
repede, înşine am mers şi am lăsat să iasă acolo satele întregi
chiar şi copii dela 6 ani în sus, şi primăvara timp de 4 săptă-
mâni am dispus cu mari greutăţi şi trudă să se lăzuească, aşa că
de prezent fiecare individ al acelor sate poate semăna deja pentru
sine o cantitate bunişoară de sămânătură. Pe unde se lucrează
cu sârguinţă s’au construit în comun 18 poduri bune peste şan-
ţuri şi pârae de munte, cu nespusă trudă şi pierdere de timp;
s’au contras într’o alvie mai multe văi de munte, s’au săpat
şanţuri spre a câştiga teren, şi spre a se împiedeca împotmolirea
cu nisp la ploi mari şi îndelungi, s’au construit drumuri lungi cu
îngrădituri, aşa că s’a înbunătâţit ţinutul sălbatic. Aceste 4 sate
construind diferite iazuri în Someş au adus apa ce alerga încoace
şi încolo, în curs oblu şi prin aceasta au împiedecat ruperile de
mal şi au silit Someşul să curgă în alvie regulată. Toate acestea
285
s’au făcut de 4 ani încoace; deci pentru săvârşirea adevăratei
munci romane i-se poate aduce cuvenită laudă acestui sărman po-
pot, care serveşte monarhiei cu contribuţii şi în privinţa politică este
ascultător; este în dublă formă, ca militar şi civil contribuabil,
cinstit, -activ şi sârguincios.
       Chiar însuşi Exc. Sa generalul de cavalerie conte Hadik când
a examinat cu ochii săi acest ţinut, a recunoscut, că numitele sate
grănicereşti din lipsa de pământuri şi păduri n’ar putea exista
făr’ de acele terenuri şi puţina pădure ce aparţine de ele; iar
deputaţilor saşi cari aşteptau pe Exc. Sa între Ilva mică şi Feldru
le zise însuşi, că cererea lor e neîndreptăţită (unbillig), că Saşii
n’au nevoe de acel teren; dimpotrivă grănicerilor li-e inomis de
lipsă. Apoi la interogatorul ţinut cu deputaţii grănicerilor din
toate satele Exc. Sa însuşi i-a îndemnat pe aceia ca fără preget
să lăzuească şi semene acest teren preluat; iar în raportul despre
vizita sa generalul însuşi a dovedit expres că acel teren cedat de
Saşi, atât ca agricultură cât şi ca mică pădure, li-e neîncunjurat
de lipsă grănicerilor.
       Dar şi Exc. Sa generalul de divizie baron de Mediansky,
cu ocazia vizitării regimentului, după ce a examinat cu ochii săi
ţinutul tocmai la locul unde de prezent se clădeşte Vărarea nouă,
a recunoscut în faţa deputaţilor satelor grănicereşti că acel teren
Saşilor li-e de prisos, grănicerilor însă foarte de lipsă. Apoi a
lăsat să li-se spună prin locotenentul de atunci, căpitanul de
acum Halmagy pe româneşte că recunoaşte bine că terenul şi
puţina pădure le sunt neîncunjurat de lipsă grănicerilor şi să
continue numai zi şi noapte cu lăzuitul şi să nu lasă nelucrată
şi nesămănată nici o palmă de loc, ca să nu li-se poată face din
parte săsească reproşul că cer un teren pe care nu-l folosesc.
■ Şi apoi mai mult, chiar şi Domnia Voastră eu prilejul revis-
tei, cănd am vorbit împreună despre acest teren şi V’am explicat
totul, aţi decis că terenul li-e neîncunjurat necesar grănicerilor,
iar Saşilor de prisos, şi aţi admirat cum de e probabil să fie lă-
zuit în timp aşa scurt un teren atât de întins, şi să fie prefăcut
roditor. Iar după cercetare precisă şi dreaptă aţi hotărît că făr’ de
acest teren şi de pădure grănicerii nu pot exista, deoarece pe
ţermul drept al Someşului, unde zac aceste sate, cât vezi cu ochii
286
nu se găsesc păduri. Saşii însă, — deoarece aceste puţine păduri
zac cel puţin în depărtare de 3 ore dela satele lor şi tot ţinutul
acela de traversat în 3 ore e acoperit numai de pădure — chiar
şi dacă ar putea să vândă în satele lor stânjinul de lemne din
ţinutul ocupat de noi cu 5 îl., din pricina nerentabilităţii • nu l-ar
putea duce acolo; deci ei absolut n’au lipsă de acel teren.
       Dacă grănicerilor din Vărarea li-s’ar interzice ca să continue
cu clădirea satului pe care l-au început şi care nicidecum nu zace
lângă pădure, ci în şesul plan imediat lângă drum nu departe de
Someş; atunci grănicerii, căror nicidecum nu le lipseşte spiritul
(Witz) şi înţelegerea (Einsicht) îndată ar afla să zică: »Iată acum
am ajuns aşa departe că ne iau terenul pe care l-am făcut roditor
cu nespusă osteneală şi cu vinderea vitelor noastre«. Cum ar mai
putea avea aceşti oameni, şi aşa destul de bănuitori, încredere
faţă cu generalii şi ofiţerii lor, când ar observa că au fost în-
demnaţi şi încurajaţi până la peirea lor? Şi ar urma convingerea
că toţi aceia ţin cu Saşii, şi iarăş s’ar reînoi bănuiala iscată cu
ocazia retrocedării Săcalului (Erdo Szakâl), care încă nu este ui-
tată de grăniceri. Toţi grănicerii acestui regiment din nou ar crede
că statul lor şi terenul încuviinţat lor este supus schimbării, şi
ceeace li-s’a asigurat cu ordine publice ale generalilor, se poate
schimba, far Saşii ar încerca cu răutate să le sugereze grăniceri-
lor că toate măsurile generalilor şi ofiţerilor au fost insuficiente,
şi ei (Saşii) pot toate să le învingă, şi — după ce aceşti Saşi
sunt şi aşa foarte mari duşmani ai statului grăniceresc — cu
puţină osteneală ar putea să facă pe grăniceri să crează că statul
lor este supus tuturor ordonanţelor arbitrare. Ceeace ei în urma
probelor experiate ar şi crede. Şi în cazul acesta comisia de or-
ganizare a graniţei s’ar lovi de o mare lipsă de credinţă şi încre-
dere la grăniceri.
       Este doar notoriu că comisia organizătoare în prezenţa şi
cu consensul mandatarilor naţiunei săseşti împreună au statorit
cedarea- terenului, cu care a consimţit şi magistratul bistriţan, şi
actul s’a publicat tuturor grănicerilor. Stabilirea graniţelor s’a
făcut cu toată solemnitatea conform obiceiurilor ţării, făr’ de nici
o împotrivire (Widerspenstigkeit), în prezenţa atâtor grăniceri.
Şi acum totul să fie invalabil? Nu poate urma decât desperare
în urma opreliştii, şi cea mai mare nenorocire (Unheil), neascul-
tarea ţaţă de superiori, pierzându-şi oamenii încrederea.
      Aceste circumstanţe m’au îndemnat să nu execut ordinul şi
să nu admit ca să se sisteze clădirea începută a satului, mai ales
pentrucă grănicerii cu vinderea vitelor proprii şi-au cumpărat cele
necesare pentru case.
      Recunosc că am lucrat împotriva subordinaţiei, şi ştiu prea
bine că acesta este cel mai mare păcat în serviciul nostru. Cum-
pănind însă urmările şi considerând: că toate scrisorile şi moti-
vările aşternute de Saşi sunt neadevărate şi false, că pentru ser-
viciul preaînalt urmările ar fi foarte păgubitoare şi neremediabile,
apoi, că e cu neputinţă ca comanda generală să fi apreciat toate
motivele mele, cari toate sunt adevărate; am fost determinat prin
zelul serviciului la aceasta şi mă supun în consecinţă oricărei
pedepse, numai rog, ca din cauza aceasta să nu atrag disgraţie
asupra mea.
      La hotărîrea aceasta m’a îndemnat şi altă consideraţie, anume:
oricât de slab este regimentul, totuş trebue să dea un batalion care
are să plece, cu toate că prin aceasta să păgubeşte gospodăria
multor familii. Apoi soldaţii prin procurarea mondirelor, mantalelor
şi raniţelor sunt simţitor atinşi, mai ales după ce şi-au împlinit
anii de serviciu. Deci îmi părea cu atât mai periculos să-i supăr
şi mai mult cu publicarea de astfel de ordine, mai ales că ieri au
venit la mine câţiva deputaţi ai acelor sale şi mi s’au tânguit, că
au auzit pe Saşi fălindu-se, că acum va veni o mare comisie spre
a reda iarăş terenul îndărăt Saşilor; deci ei nu ştiu că oare să
mai semine locul pe care l-au lăzuit. Am fost adus în perplexitate
şi neputându-i dojeni şi a-îe arăta faţa mânioasă, le-am răspuns
numai atât, că comisia aceea e ordonată aci spre a stabili definifitiv
chestia; apoi am cetit întreg pachetul scrisorilor săseşti cu atenţie,
şi de fapt am aflat, că fiecare punct se poate combate cu bază şi
cu certitudine. Nu pot însă retăcea maicuseamă neadevărul sfruntat
al magistratului bistriţan aşternut guvernului, când se zice că mili-
tarii rocneni au destul teren, dimpotrivă cele 3 sate săseşti au
nevoie de el, şi pierzându-1 trebue să piară (zu Orunde gehen).
E îngrozitoare îndrăzneala acestor oameni de-a expune lucrul astfel
cu neadevăruri însutite.
       Este notoriu şi cert şi se poate dovedi individual, că înainte:
de a-se face cedarea, satele grănicereşti Ilva minor, Feldru, Vărarea
şi Rehrişoara aproape cea mai mare parte din terenul cedat acum
nouă îl ţineau în arendă dela satele săseşti cu o plată anuală. Nu
poate fi dovadă mai limpede ca aceea că eu însu-mi, când în 1764
steteam în cvartir în Feldru şi ofiţerii nici pe plată nu puteau căpăta
din Valea Rodnei fân, din cauză că nu se făcuseră ierburi, am
fost necesitat să iau în arendă din teritorul Pinticului pe bani o
bucată de livadă cu 30 care de fân. Iar tot atunci, împreună cu
cei mai mulţi ofiţeri a trebuit să cumpărăm tot fânul necesar dela
Saşi şi dela satele comitatense dincolo de Someş, şi chiar şi eu
însumi am cumpărat dela satul săsesc Dumitra paele necesare
pentru caii mei; deci Saşii nu duc lipsă nici în pae nici în cereale.
       Dar aceasta încă nu e destul. Pot dovedi neadevărurile citate
şi mai bine şi incontestabil prin aceea că, cu toatecă sigur nicio-
dată n’au nevoie de terenul cedat şi nu-1 mai folosesc, cele trei
sate săseşti în anul trecut au dat în arendă grănicerilor noştri loc
de semănat păpuşoiu şi uimitor de multe livezi şi le-au vândut
pe bani fân făcut gata. Apoi locotenentul Haindl, care e încortelat
în Vărarea, numai la 2000 paşi dela locul unde se clădeşte noul
sat a luat dela Pinticani pentru 51 cr. o bucată de livadă de un
car de fân. Iar dela această livadă aproape la o oră depărtare
spre fântâna de saramură, pe teren Pintican, singur Vărărenii au
luat vara trecută în arendă pentru o sumă considerabilă toate livezile
şi locurile situate între vale şi pădure. Şi tot aşa se ajutoră şi
celelalte sate grănicereşti aşezate lângă Someş, luând în arendă
locuri şi livezi dela satele săseşti.
       Şi toate aceste, preastimate conte, nu siint numai scrise şi
zise, ci le şi pot dovedi. Deci cu expunerea mea oare nu este
servit adevărului sfânt şi iubitor de Dumnezeu, că adică Saşii cu
atât mai sigur trebuie să aibă în toate abundenţă, deoarece pot lucra
cu trei rotaţii (asolament) şi posed vii, iar noi Valahii trebue să ducem
lipsă de cereale,şi fân? Gâci altfel cum s’ar putea comite nebunia de-a
lua în arendă loc de arat şi livezi şi a da banul atât de scump la
străini; şi oare noi ofiţerii cu leafa noastră mică (geschmellerten)
am comite generozitatea de-a cumpăra fân dela străini şi de-a mai
plăti şi paele, dacă le-am putea avea pe teritorul regimentului?
       Magistratul bistriţan spre apărarea acuzelor (Klagen) sale
falşe şi neadevărate mai expune, că grănicerii au destul teren,
numai să-l lucreze sârguincios, şi că în timpurile trecute încă
au putut trăi din acela. Chiar contrarul stă, şi propoziţia
aceasta falşă o dovedesc eu cu faptul că sunt coriscrişi ca grăniceri
peste 180 familii cari n’au nici o mână de pământ decât numai
bucata ce li s’a dat din terenul săsesc. Apoi că aceşti grăniceri,
de când li s’a luat jugul iobăgiei, muncesc cu mult mai sârguincioşi
or cel puţin tot atât de sârguincioşi ca şi Saşii, o dovedeşte
mărturisirea (Zeugniss) netăgăduită a înalţilor generali, cari au
fost aci şi au văzut că aceşti sărmani oameni, ca şi caprele
negre (Gemsen) pe munţii înalţi, scormonesc pământul nu cu
plugul ci numai cu sapa şi seamănă ovăs care încă arareori se
coace; când dimpotrivă Sasul pe pământul gras şi roditor ară
comod cu 6 bo: şi de sigur are recoltă înzecită. Deci iarăş se
vede cum Saşii pe toate căile încearcă să descrie la locurile înalte,
pe aceşti grăniceri cu minciuni în mod nefavorabil şi cu intenţia
să le micşoreze meritele.
       Că grănicerilor din Valea Rodnei de odinioară le era suficient
terenul situat la dreapta Someşului, este în parte adevărat, în parte
nu; aceea e de înţeles aşa: în timpurile trecute, când aceşti Valahi
steteau încă sub Saşi, e dovedit că cea mai mare parte din ei îşi
căuta subsistenţa în Ungaria şi parte în comitate şi fiecare trăia
după voie în afară de ţinutul său, dar întregi sate fugeau mai
ales când se apropia terminul plătirii contribuţiilor. Acum însă
când sunt militari şi din cauza serviciului pe care-1 au de prestat,
se poartă grija ca ei să rămână acasă şi să-şi caute existenţa în
cercul regimentul — căci altfel n’ar fi decât numai couscrişi şi nu
grăniceri apţi de-a face servicii — natural că au mare interes să
se ocupe cu agricultura; cu atât mai mult că acum nu se mai
poate căsători afară de teritorul regimentului niciun grănicer, deci
creşte numărul poporului şi se înmulţeşte foarte tare; pentru ceeace
eu şi sunt silit să mă gândesc cu grijă să se clădească nouă sate,
să se lâzuiască ţinuturi neroditoare şi să se prefacă în roditoare
spre a se putea câştiga subsistenţa pentru mai mult popor şi spre
a se întări întrucâtva regimentul şi aşa foarte slăbit. Mai este apoi
dovedit, că satele grănicereşti llva minor, Feldru şi Vărarea, cum
şi Rebrişoara, din timpuri imemoriale şi înainte de militarizare
au luat în arendă pentru plată dela cele 3 sate săseşti aceleaşi
locuri şi livezi, pe cari în parte le posedem azi. Dar un argument
de căpetenie este: că imediat după cedarea terenului, — când
Exc. Sa generalul br. Siskovics era încă în tară şi anume în Re-
ghinul săsesc şi eu asemenea eram acolo în chestia permutărilor —
veniră deputaţii celor 3 sate săseşti acolo, şi eu.aflându-i în piaţă
i-am întrebat că ce isprăvesc acolo. îmi răspunseră că ar voi
bucuros să vorbească cu dl general Siskovics în chestia bonificării
terenului cedat grănicerilor, şi ar cere sfat, deoarece pe ei nu-i importă
(nichts daran liege) acel teren pe care şi aşa din cauza depărtării
nu-l pot folosi Măcar de-ar căpăta bonificaţie, pe care Maiestatea
Sa să nu le-o acordeze. în formă de moşie fiscală (Fiskalgut), ci
în numărar, căci din bonificare în moşie cele trei sate ca parti-
culari n’ar avea nimic şi numai magistratul ar trage folos. Dacă
însă bonificarea (despăgubirea) ar urma în numărar, şi magistratul
ar fi odată forţat să le comunice satelor ceeace fiecare sat e dator
să plătească în contul datoriilor districtuale comune, atunci ei
banii aceia i-ar folosi spre scopul ca să se libereze odată (heraus-
zuwickeln) pe sine şi urmaşii lor de plata aproape insuportabilă
a intereselor.
       Eu am mers la Exc. Sa şi am condus la el şi pe oamenii,
cari lui încă îi spuseră tot aceea, ce Exc. Sa poate să confirme.
       Dacă aceste 3 sate săseşti au locuri de dat în arendă, atunci
e clar că au prisos în pământuri, ceeace reiese şi din următorul fapt:
       Când vr’un sat săsesc are nevoie de bani, atunci conform
obiceiului designează vr’o bucată de loc ori livadă comunală —
loc comunal înseamnă mult — pe care o dă pe timp de 20—40
ani vr’unui sătean pentru o anumită sumă de bani în folosinţă
exclusivă; şi dacă s’a împlinit timpul, atunci cel ce anticipase banii
a pierdut capitalul învestit, şi comuna iarăşi foloseşte locul ca mai
înainte.
       Din toate acestea reiese) dovada, că plângerea de-a nu putea
exista fără de acest teren, este cu totul falşă; deci Vă rog ca
după expunerea aceasta să se facă paşii necesari la autorităţile supe-
rioare că clădirea satului — care nu s’a început în pădurea terenului
cedat, ci pe şes, mai mult spre Someş, imediat lângă drum, şi care
pe sărmanii oameni deja i-a costat mulţi bani şi multă muncă —
să nu se sisteze ci dimpotrivă să se încuviinţeze, iar grănicerii cu
atât mai vârtos să fie lăudaţi pentru sirguinţa şi râvna lor.
      Dacă însă s’ar persista la interzicere, atunci aştept ordinul, şi
imediat va fi totul sistat; eu însă înainte vreau să declin toată
răspunderea pentru urmările rele cari nesmintit trebue să urmeze.
      Năsăud, 25 Martie 1769.
                                                            Enzenberg, locot.-colonel
              JMemoriu d. d. Năsăud 11 August 1769, aşternut
              comandei generale
      încă în 19 Iulie c. mi-aţi ordonat Exc. Voastră ca în chestia
litigiului dintre câteva sate grănicereşti rocnene şi 3 sate săseşti
Iad, Pintic şi Dumitra pentru ocuparea »in optima forma et fide«
a pretinsului teren săsesc situat la ţermul stâng al Someşului,
la raportul înaintat guvernului de către comisarii Michael de
Bruckenthal şi losif Beldi trimişi în Mai aci, să produc dovezile
mele, pe răspunderea mea, dacă grănicerii din Valea Rocnei îşi
pot documenta dreptul lor în acest litigiu.
      îndată la începutul anului 1764 când am luat comanda regi-
mentului şi mi s’a încredinţat şi presidiul chestiilor judiciare, po-
liţiene şi economice, grănicerii din Ilva mică, Feldru, Vărarea şi
Rebrişoara ridicau necontenit plânsori şi acuze, că încă în tim-
purile trecute Saşii bistriţeni le-au luat cu forţa teritoriile dincolo
de Someş, şi că de fapt graniţele dintre Valea Rodnei şi Distric-
tul săsesc au fost culmile cele mai înalte şi pâraele ce curg din
înălţimea munţilor, l-am întrebat dacă posed documente despre
aceasta, şi pentruce niciodată în timpurile trecute, pentru continui-
tate, n’au ridicat acuză şi n’au încercat să-şi susţină (behaupten)
dreptul, ori doar n’au nici o altă dovadă? Mi-au răspuns că după
cum auziseră dela străbuni, au fost avut în chestia aceasta seri-
sori autentice, cari însă li s’au luat de către magistratul bistriţan;
ei ce e drept în continuu au insistat pe lângă magistrat că lor
li-se cuvine acel teren, fiind priviţi însă ca iobagi — ceeace ei
n’au recunoscut niciodată — au fost trataţi destul de neomenos
şi n’au avut pe nimeni cine să le sprijinească cauza dreaptă.
Pentru de-a nu fi expuşi la opresiuni şi vexaţii şi mai mari, de
4
cari şi aşa sufereau destule, au lăsat de plânsorile lor n’au ajuns
nici odată la o sentinţă, apoi li s’au şi închis toate căile pe cari ar
fi putut să-şi caute dreptul. In urmare magistratul bistriţan dedea
spre folosinţă întreg terenul conaţionalilor, adică satelor săseşti
Iad, Pintic şi Dumitra, pe care teren însă în cea mai mare parte
Românii someşeni iarăşi îl luau în arendă pe bani gata dela
amintitele 3 sate săseşti, deoarece aceste din cauza depărtării
nu-1 foloseau, şi nici n’aveau nevoie de el, posedând în partea
lor teren suficient încă pentru atâte comune.
      Toate acestea le-am dovedit per extensum şi clar în 25
Martie c. aşa că din partea săsească e imposibil să se susţină
că ei ar putea să folosească acest teren pentru alt scop, decât
pentru de a-1 da în arendă grănicerilor şi de-a fructifica banii cu
mari dobânzi. Din lipsa documentelor pe cari li le-au luat Saşii,
grănicerii nu pot expune alta, decât că şi în prezint pe terenul
litigios dela Feldru şi Ilva minor se găsesc câteva bucăţi de pă-
mânturi şi livezi cari poartă numele locuitorilor români.
      In consecinţă punând eu lucrul în mişcare, veni o comisie
spre a statori mejdinele, adică fură trimişi contele Vas, dl Beldi,
dl Hannenheim precum şi dl de Straussenburg din Bistriţa, şi
această comisie a voit să ne delimiteze şi predea cele două bu-
căţi de loc de lângă Rebrişoara şi Feldru numite «Zăvoiul cel
mare« şi »Săpătura«. Spre acest scop în 1764 d-nii Straussenburg
şi Beldi au trimis încă seara la mine la Feldru, unde eu tocmai
zăceam bolnav, vestindu-mi că vreau să predea acel teren deli-
mitat cum se cuvine cu pietrii de mejdină. La ceeace însă eu se
înţelege am protestat, deoarece niciodată n’a fost întrebare despre
aceste mici locşoare, ci despre întreg terenul până la culmile cele
mai înalte ale munţilor cari se pleacă spre Someş.
      Chestia rămase apoi într’atâta până în Aprilie 1766, când
veni o comisie formală care statori graniţele cu observarea tutu-
ror ceremoniilor obicinuite în ţară, în mod solemn, în prezenţa
deputaţilor atât săseşti cât şi grăniceri, făr de nici-o ceartă şi con-
trazicere (Wiederspenstigkeit) nici dintr’o parte nici din cealaltă.
Deci noi grănicerii am fost instituiţi ca posesori şi am folosit
până acum acest teren bona fide şi cu tot dreptul, şi plătim după
el contribuţiile, pe cari mai înainte Saşii nu le plătiseră.
293
,    Din toate declaraţiile făcute însă ou se poate sigur constata
dacă grănicerii rodneni îşi pot susţine (behaupten) un drept la
acel teren, deoarece toată dovada constă numai din enuncierile
grănicerilor actuali. De altă parte însă şi aceea e sigur că până
în momentul de faţă nici Saşii n’au produs altă dovadă ci, pre-
cum zic grănicerii, aşa şi ei numai zic că Someşul desparte pe
publicul bistriţan de Românii someşeni, ceeace însă trebue să se
dovedească în bază de documente, căci numai aşa ar putea avea
Saşii mai mult drept în controversa aceasta. Până în prezent do-
vezile sunt egale, fiecare stă pe lângă spusei Dacă însă ar fi să
se facă regularea graniţelor conform legilor naturale şi obiceiurilor
străvechi, atunci Valea Rodnei ar putea să poarte proces mai
departe, fără privire la ceeace a luat acum în primire, şi să şi
câştige procesul. Căci în toate ţinuturile Ai dealului par’că există
introdusă legea, că pâraele şi vâlcelele cari se scurg din munte
formează graniţa.
      O dovadă frumoasă este aşa numitul »adjudicatorium Ra-
koczianum« pe care de prezent şi Maiestatea Sa îl recunoaşte ca vala-
bil şi conform căruia controversa de sute de ani s’a isprăvit în
favoarea Văiei Rodnei. Dacă râurile ar forma graniţele, atunci
principele Rakoczi ar fi putut să statorească ca graniţă râul Fiad,
pe care l-au proiectat Maramureşenii ca mejdină. Principele însă
statori ca graniţă pentru publicul bistriţan pâraele cari se scurg
din munte în ţară, pe ceeace se şi bază publicul bistriţan şi se
referi la »adjudicatorium« ca la dovadă capitală.
      Deci dacă principele într’o parte ia ca graniţe pâraele ce
curg din munţi, cu toate că a avut un râu pe care încă l-ar fi
putut designa spre scopul acesta, pentru ce să fie aci Someşul
graniţă când munţii acolea zac cu mult mai aproape de Someş,
decât cei dela Ţibleş până la Ştiol, de râul Fiad; iar Rakoczi era
totodată principe şi al Districtului săsesc ca şi al Maramureşului.
      Legea că culmile munţilor şi t apele ce pornesc de acolo
formează graniţa pare să fie o lege fix statorită nu numai în
Ardeal ci în toate ţările civilizate. Căci şi eu am fost comandat
în 1753 la Roveretto în escorta unei mari comisiuni Ia graniţele
veneţiene, unde asemenea apele curgătoare din munţi formau
graniţele, cu toate că considerabilul râu Etsch (Adige) ar fi pu-
4'
tut mai bine să servească ca graniţă. Roveredanii cari voiau să
susţină ca mejdipă râul Adige, au pierdut procesul, iar Veneţienii
bau câştigat, deoarece luară ca graniţă apele ce coborau din munţi.
      După ee Saşii până în prezent nu posed alt document, de-
cât singur numai zisa că Someşul ar fi mejdina, iar grănicerii
rodneni români pot dovedi încă numai cu spusele, însă au în
favoarea lor obiceiul introdus în toate părţile că adică nu râurile
principale ci apele cari. din munţi se scurg în şes formează gra-
niţele; aşa reese că din partea rodneană militarizată cu tot drep-
tul e ţinut în posesiune eeeace s’a statorit în Aprilie 1766.
      Dar pentru cte-a finaliza odată cearta, ar fi mai bine ea pu-
blicul bistriţa» să fie somat să-şi producă documentele privitoare
la mejdine, atunci marele proces ar putea fi isprăvit într’un ceas.
      După mintea sănătoasă însă nu se poate judeca, cum un
principe să decearnă câtorva sate mai mult teren decât pot folosi,
aşa ca ele să-l dea celor lipsiţi în arendă pentru bani, şi astfd
pe o parte s’o. înbogăţească iaF pe cealaltă sfo sărăcească; apoi
ca să ia deta unii atât, încât ei să nu mat poată exista, fiind
doar atât Saşii cât şi actualii grăniceri egali supuşi, şi principele
având interes să susţină pe unii ca şi pe ceilalţi.
      Ar fi foarte de dorit să se ia vechile dovezi de mejdine ca
îndrumare, şii atunci s’ar putea întâmpla ca la Valea Rodnei să se
alăture încă cu mult mai- mare teren decât sya decentul peste tot în
grabă în 17,66>; deoarece conform legilor alcătuite în baza obi-
ceiului, graniţele nu s’au stabilit atunci pe acele cutai de unde
izvoresc pâraele ce curg spre Someş. In consecinţă dacă sentinţa
ş’ar emmCia. conform vechii legi, cum s’a întâmplat când Maies-
tatea; Sa a decis eu dreptate în controversa eu Maramureşenii;
atunci Valea Rodnei cu tot dreptul ar putea să se bucure de un
teren <m mult mai întins şl ei foarte necesar.
      Dar eu* de prezent sunt neliniştit în conştiinţa mea că
aceste eheşty, la aparenţă jusţe — probabil în paguba acestor
sărmani grăniceri români — laj focurile înalte nu s’au cumpănit aşa
cum se cuvine; ceeace ne pot să' retac cu acest prilej, nevoind
să-mi agravez şi mal mult conştiinţa
      Năsâud, 1 li August 1769.
                                                              Enzenberg locot-colonei.
295
Raport despre starea în care se afla în 1771 procesul
dintre satele militare grănicereşti IIva, Feldru, Vărarea,
Rebrişoara, Rebra şi cele săseşti iad, Pintic şi Dumitra.
      La începutul anului 1766 gener. de corp br. Siskovici în ca-
litate de comisar împreună cu mandatarul săsesc căp. supr. Mihail
de Bruckenthal au fost aci să se sfătuiască privitor la terenul situat
la stânga Someşului imediat lângă acele 5 sate, căror le era indis-
pensabil necesar acel teren, şi aşteptau cu atât mai mult să li-se
adjudece, cu cât amintitele 3 sate săseşti nu aveau nevoie de el
şi din cauza depărtării şi a drumurilor nepracticabile nici nu-1
puteau folosi; apoi în fiecare an acele 3 sate îl dedeau în
arendă pe bani, sau întreg sau în parte, satelor grănicere. Acei
domni au venit mai cu seamă ca să stabilească între grăniceri şi
Saşi bună înţelegere, deoarece Saşii aproape zilnic secvestrau
vitele grănicerilor, cari din cauza apei mici treceau Someşul, ceeace
era imposibil de evitat fiind satele grănicereşti situate imediat
lângă Someş. După cumpănirea tuturor circumstanţelor, între înaltul
comisar, magistratul bistriţan, comisarul săsesc şi guberniul ţării
s’a convenit ca cu concursul cancelariştilor anume trimişi de gu-
vern, terenul dela Dealu Ciungu la Ilva şi până la aşa numita
Piatra vânătă să fie delimitat şi movilit cu observarea tuturor cere-
moniilor obicinuite în ţară şi în prezenţa celor în drept şi a comi-
tatensilor.
      Deci fiind faţă cancelariştii guverniali, mandatarul ma-
gistratului bistriţan, deputaţii satelor săseşti şi grănicereşti împreună
cu o mulţime de copii, şi ofiţerii delegaţi ai regimentului grăni-
ceresc, s’a săvârşit movifirea dela Dealul Ciungu şi până la Peatfa
Vânătă cu tot ceremonialul, făcându-se semne şi în păduri la
arbori; apoi la aşezarea fiecărei movile, conform obiceiului şi
pentru eternă memorie, au fost pălmuiţi şi traşi de urechi copiii
atât ai Saşilor cât şîi ai grănicerilor pân’ce au plâns; in fine terenul
movilit ni s’a predat, şi noi imediat am început a4 lăzui şi a-l folosi.
      Din acel timp şi până la începutul lui Martie 1769 grănicerii
folosiră neturburaţi acel teren. Lucrau câteodată până la 2000
oameni la lăzuit şi într’un an pământul s’a şi semănat, iar con-
tribuţia s’a plătit regulat fiscului, pe care Saşii nici odată n’o plă-
296
tiseră privind locurile ca nefolosivere. S’a dădit în mijlocul pădurii
un sat, botezat Nepos, şi se poate dovedi că cel puţin 15 mii
stânjini patr. teren neroditor prin sirguinţa grănicerilor s’a făcut
utilizabil şi zilnic s’a lucrat Ia lăzuire.
       In Martie am primit dela comanda generală ordinul să încetez
cu clădirea noului sat Nepos şi cu folosinţa terenului de contro-
versă. Circumstanţele însă erau de natura că împotriva ordinului am
trebuit să continuu cu clădirea satului şi cu folosirea pământului
din chestie, ceeace spre apărarea mea am raportat brigăzei. In Mai
1769 a fost trimisă apoi încoace de către comanda generală şi
de către guvern o comisiune, în care au funcţionat din partea pro-
vincială contele Beldi, din a naţiunei săseşti căpit. supr. Michael
de Bruckenthal iar din parte militară maiorul Cossimelli şi sub-
semnatul. Dar atunci nu s’a putut isprăvit din partea întregii
comisiuni nimica, cum se poate vedea din raportul militar.
       De atunci nu s’a întâmplat nimic deosebit până în 1770,
când Saşii apoi s’au hotărît să trimită din cele 3 sate deputaţi la
Maiestatea Sa, cari deputaţi cine ştie pe ce cale şi cu ce pâră au
reuşit să facă ca comanda generală prin ordonanţa d. 26 Ianuarie
1771 din nou să delege o comisie de investigare.
       Dar trebue să se hotărască în favoarea militarilor, deoarece
prin tabelele de contribuţii e dovedit că Saşii au cu mult mai
mult pământ arător ca Valahii, cu toate că aceştia numără de
două ori aţâţi »pater familias« şi cu mult mai multe suflete decât
Saşii.
       Două lucruri sunt cari vor decide: unul, dacă Saşii au indis-
pensabilă nevoie de acel teren, iar Valahii se pot lipsi de el. Că
Saşii n’au de acela nevoie, iar grănicerii valahi şi cu acel teren
pe departe încă n’au ce le lipseşte pentru de-a putea exista, se poate
demonstra cu mii de dovezi. Altul ce priveşte satul nou clădit,
duşmanii mei sunt convinşi că au câştigat procesul, dar cei ce
vor privi satul cu ochii proprii şi cauza pentru care familiile
de grăniceri iu trebuit să sermute în noul sat, se vor convinge
despre necesitatea acestei dispoziţii, prin care se promovează şi
serviciul militar.
                                                       Baron Enzenberg, colonel,
297
        Memoriul lui Enzenberg d. d. Năsăud 24 Februarie 1771,
        adresat generalului de brigadă Christiani de Rall.
       La ordonanţele comandei genenerale aş fi răspuns imediat
  dacă pentru combaterea aserţiunilor săseşti n’ar trebui să capăt
  datele nunumai din mâna a 3-a ci şi a 10-a. In ordonanţa, consi-
  liului de răsboiu se zice să stau gata pentru iminenta sosire a
  comisiunei de investigare.
       Chestia principală va fi de-a dovedi că familiile grănicere posed
  mai puţin pământ decât cele săseşti. Vă pot asigura că prin o
  măsurătoare geometrică şi economică s’ar putea sigur dovedi că
  cele 3 sate săseşti posed chiar aşa mult şi încă şi mai mult pământ
  decât satele gănicereşti llva mică, Feldru, Vărarea, Rebrişoara şi
  Rebra. Insă dacă Saşii calculează numai un asolament (regim de
  rotaţie) în loc de trei câte au, atunci e cert că grănicerii au mai
  mult ogor decât Saşii, deoarece satele grănicere din cauza strim-
  torii terenului şi a mulţimii populaţiei sunt silite anual să lucreze
  pământurile oricât de slabe, sterile şi greu de lucrat ar fi ele. Dar
  să trec peste deosebirea terenului fertil şi neproductiv. In satele
  săseşti se face grâu de cea mai frumoasă speţă, din care noi ofi-
  ţerii toţi ne provedem cu pâine; până când în Valea Rodnei se
  seamănă numai ovăs, orz, hrişcă şi săcară şi acum şi cartofi.
  Orice pricepător va judeca, că pentru de-a trage folos din ovăs,
  orz etc. faţă de folosul din grâu şi secară, cele dintâi reclamă
  înc’odată atât pământ, prin urmare şi muncă duplă. Dacă e sigur
  că ţinuturi muntoase sterile şi puţin fertile au nevoie de teren
  dublu, atunci va trebui să se statorească că aceste sate grănicere
  au nevoie de teren dublu pentru existenţa lor.
       Printr’o măsurare geometrică însă, fără de care oricând toate
  comisiile vor opera fără rezultat, poate şi trebue să se dove-
  dească că grănicerii de prezent inclusive terenul de controversă,
  totuşi n’au atât loci arător şi atâtea livezi ca Saşii.      ii
       Vă rog să mijlociţi ca comanda generală să aştearnă consi-
  liului aulic belic raportul meu din 25 Martie 1769, în care sunt combă-
  tute cu veracitate şi cu temelie toate obiecţiunile făcute de Saşi,
  garantând eu pentru autenticitate cu averea onoarea şi demni-
  tatea mea.
298
       Consiliul de răsboiu mă întreabă de părerea mea faţă de
numirea contelui Paul Teleki ca comisar din partea provinciei în
în chestia această litigioasă. E notoriu cum amintitul conte înaintea
înfiinţării acestei trupe grănicereşti a lucrat şi agitat mai mult îm-
potriva ei şi a întreprins paşi pentru cari, la o cercetare mai
severă, ar avea să sufere multe neplăceri, ceeace în caz de nevoie s’ar
putea dovedi. Şi numai înainte cu 8 zile apărea din cercetarea
efectuată de brigadă, cum dl conte nu încetează să procedeze faţă cu
grănicerii în modul cel mai păgubitor şi nedrept; deci nu se poate pre-
supune că contele va lucra favorabil, nu vreau să zic drept, pentru noi.
Cu toate acestea nu am nimic de obiectat împotriva numirii contelui
Paul Teleki ca comisar, deoarece mă razim numai pe dreptate şi echi-
tate; şi la caz dacă voi avea însumi să intervin la comisie, Vă asigur
că numai aceea va valora ce e drept şi echitabil, cu atât mai mult
pentrucă nu mă voi expune să sprijinesc o cauză nedreaptă, nu-mi
voi împovăra conştiinţa şi nu-mi voi atrage disgraţia preanaltă
pentru un al treilea,dela care n’amy şi nu voi avea nici odată nimic;
şi pentrucă nu doresc să am vr’odată moşie pe acest teren litigios.
       In partea a doua a ordonanţei consiliului belic se spune că
conform tabelelor contribuţionale satele săseşti Iad, Pintic şi Du-
mitra împreună numeră 841 familii, şi fertilitatea ogoarelor lor e
calculată cu 3291 măji cereale şi a livezilor cu 3106 care de fân; iar
grănicerii din Ilva mică, Feldru, Vărarea şi Rebrişoara constând
din 804 familii, împreună cu terenul litigios, au din ogoarele lor
4243V2 măji cereale şi din fâneţe 2908 care fân.
       Din aceste date ar fi să se dovedească totul, dacă nu s’ar fi
strecurat greşala privitoare la cele 841 familii săseşti, deoarece
datele Saşilor sunt inexacte şi falsitatea este vădită.
       Pentru aceea eu însumi — cu toate că o ştiam bine mai
dinainte — m’am hotărît să las să şe numere din nou cu diferite
mijloace toate casele acelor 3 sate săseşti şi toţi pater familias,
chiar şi Ţiganii (Neogany) şi Vă rog să aveţi încredere deplină
că expunerea aceasta e corectă.                            1
       In Dumitra sunt: case 167, pater familias 179, ţigani 8;
în Iad sunt: case 159, pater familias 172, ţigani 14; în Pintic
sunt : case 28 dintre cari 6 arse, pater familias 34; aşa că suma
totală face: case 354, pater familias 385, ţigani 22.
290
      In satele militare cari au parte şi din terenul litigios şi cari
sunt: Ilva mică, Feldru, Vărarea inel. satul nou Nepos, Rebrişoara
şi Rebra mare inel. satul nou Parva, se găsesc: case 848, pater
familias 863; suflete bărb. 2315, fem. 2158, laolaltă 4473.
      Dacă s’ar face recensământul sufletelor bărb. şi fem. în cele
3 sate săseşti Iad, Pintic şi Dumitra, — mai ales după ce Saşii
pe departe nu sunt aşa spornici ca Valahii — s’ar putea cu si-
guranţă afla că Saşii nu fac jumătate din numărul Valahilor.
      Dacă Maiestatea Sa, conform rescriptului cons. belic ar voi
să cântărească pe grăniceri ca şi pe Saşi după fertilitatea pămân-
tului, atunci pentru de-a stabili egalitate, ar trebui să se ia încă
mult Saşilor şi să se distribue grănicerilor, aşa că aceştia ar ieşi
bine la socoteală.
      Dacă s’ar face la noi probe de recensemânt, atunci aceste
ar fi să se facă şi la Saşi. Nouă nu ni-se poate pune nimic în
sarcină, căci Valea Rodnei încă înainte de-a fi militarizată a fost
de mai multe ori conscrisă de Saşi şi conform acelor recense-
minte s’au făcut taxările pentru un an normal. Că oare s’a făcut
clasificarea Văiei Rodnei şi a ţinutului săsesc cu, ori fără dreptate,
va apărea din măsurătoarea geometrică şi economică.
      Ar fi să se recomande cu deosebire consiliului de războiu
să bage mult seama ca mai cu seamă provincialii învecinaţi cu
grănicerii, şi aceştia cu aceia, să trăească în bună înţelegere, şi la
fiecare ocazie să fie gata a-şi întinde măna şi a-şi da ajutorul necesar.
      Aş dori mult ca obiectul acesta să se examineze cu serio-
zitate şi insistenţă, de oarece eu din parte militară pot produce
o mulţime de dovezi că pe grănicerii cari comit excese cât de
mici nu numai îi constrâng să plătească cu bani paguba prici-
nuită ci îi pedepsesc şi trupeşte în mod simţitor. Numai de cu-
rând când grănicerii din Nuşfalău au intrat în pădurea săsească
— cu toate că era frig cumplit şi aceia sunt lipsiţi de orice lemn
şi pădure, aşa că au făcut-o siliţi şi e cu neputinţă să existe în
modul acesta — ei au fost arestaţi de către Saşi şi conform le-
gilor ţării şi »foro triduali« au pierdut 12 boi lăsaţi Saşilor ca
pradă. Apoi pe lângă că aceşti grăniceri prin pierderea vitelor
sunt cu totul ruinaţi şi făcuţi cerşitori, — în prezenţa Saşilor pe
cari i-am chemat spre a le arăta că din partea militară dreptatea
300
se susţine cu toată asprimea — ori cât de greu mi-a căzut (so
hart es mir fiel) i-am mai şi pedepsit în mod simţitor, aşa că au
trebuit să alerge de 4 ori în sus şi 4 ori în jos printre 80 sol-
daţi cari i-au bătut cu vergile (Gassenlaufen). Voi fi deci, cred,
dispensat să mai aduc şi alte dovezi, ci mai amintesc că pentru
furt de câţiva struguri dintr’o vie situată iăngă drum, cari stru-
guri n’au valorat mai mult decât 10 cruceri, la pâra Saşilor din
Dumitra mai întâi am lăsat să li-se plătească acestor pentru
pagubă 51 cr. apoi am pedepsit pe fiecare grănicer să fie bătut
cu vergi de trei ori în sus şi în jos printre 50 soldaţi.
      Dar Saşii încearcă chiar să ne pustiascâ, nimicească şi ruineze.
Ca dovadă netăgăduită şi proaspătă poate servi următorul fapt:
In 7 a lunei curente grănicerii din Rebrişoara au tăiat lemne în
terenul din chestie. Saşii din Dumitra înarmaţi cu lănci şi alte
arme au năvălit asupra lor, le-au sechestrat 2 boi şi sub pretextul
oarecarei pretenţii s’a ţinut »forum tridua!e« *) şi boii au fost
pierduţi. Atunci grănicerii veniră să pârască susţinând că Saşii
le-au luat vitele pe pământul nostru. Am lăsat să se cerceteze
cazul printr’o comisie şi se dovedi afirmaţia grănicerilor. Am scris
atunci magistratului din Bistriţa ridicând plânsoare pentru acel
procedeu, şi am cerut să trimită deputaţi să cerceteze »comissio-
naliter« în faţa locului chestia, aşa cum şi eu din parte-mi voi
trimite deputaţi. Ieri dimineaţa s’a ţinut comisia şi cercetarea în
prezenţa deputaţilor magistratuali săseşti, alor doi ofiţeri de stat
major şi a auditorului regimentului. S’a luat proces verbal semnat
de toţi, din care reese limpede că Saşii au atacat pe grănicerii
noştri pe pământul nostru, apoi le-au luat vitele, le-au dus şi în
mod ilegal au ţinut »forum triduale«. Ce va mai urma în chestie,
vom vedea.
      Din cazul acesta în sfârşit trebue omul într’adevăr să se
convingă, că Saşii tot mai mult încearcă să ne ofenseze şi înfrice,
deoarece deputaţii lor întorşi din Viena se fălesc de tot ostentativ,
cu graţia ce le-a 'dovedit-o Maiestatea Sa şi lăţesc în public faima,
că nu mai este nici o dubietate că terenul de controversă trebue
să fie iarăşi cedat celor trei sate săseşti.
      *) Forum triduale Saxonicum -- Tribunal săsesc care funcţiona timp
de 3 zile, în cazuri de invazii şi devastări în păduri.
301
      Faima aceasta îi sperie foarte mult pe grănicerii celor 5 sate,
şi eu nu pot produce destule vorbe şi dovezi spre a-le lua această
bănuială care poate da naştere la toate urmările cele mai rele. Mai
ales că într’un astfel de caz chiar şi asigurarea cea mai sfântă a
comandantului general conte O’Donell (privitoare la restituirea
satului Săcalu, şi la faptul că nimic mai mult din cele ce conform
datelor sunt militare, nu se va mai preda provincialilor) ar fi fără
valoare, la ceeace unii grăniceri şi făcuseră aluzie. Atunci nu va
mai avea nici un rost afirmaţia că din parte militară sigur se lu-
crează cu mare grijă spre a se infiltra onestitatea, echitatea şi
bunele moravuri în aceşti noi grăniceri valahi; şi că îndată la
început trebue să se "curme orice încercare contrară acestei ni-
zuinţi moralizatoare.
      Dar nu va fi neavenit să se producă câteva din cele mai
nouă dovezi, cum dimpotrivă districtul bistriţan ne lasă să fa-
cem experienţe cu dreptatea sa dovedită în cele mai momentuoase
chestii.
      înainte cu doi ani a fost atacat pe stradă de către păstorii
ledeni şi a fost rănit cu o puşcătură un grănicer, despre care s’a
dovedit că a fost cu totul nevinovat. Iar în toamna trecută a fost
omorit cu o lance un grănicer din Sântioana, de către Saşi. Eu
am insistat mereu să se cerceteze faptul, şi nu pot ajunge ca să
se efectueze cercetarea şi ca sasul să fie arestat. Se mai pot pro-
duce apoi încă alte mai multe cazuri de felul acesta, şi nu pot
afla nici pe unul în care regimentului să i-se fi dat satisfacţie
promptă.
      Mi-se va imputa probabil din partea autorităţilor că nu
raportez cum se cuvine circumstanţele omorurilor (Totschlăgereien).
Trebue însă să expun, că eu nu întrelas aceasta fără motiv, de-
oarece intenţionez să ies la iveală deodată cu atâtea fapte crimi-
nale, încât pe urma lor locurile înalte să-şi poată forma cu totul
alte păreri despre vecinii Saşi; şi atunci probabil va înceta bănuiala
concepută împotriva grănicerilor Valahi, ca şi cum ei ar fi'neli-
niştiţi şi nedisciplinaţi şi un popor periculos pentru ordinea publică.
      In sfârşit se naşte întrebarea capitală dacă principele ţării
poate întinde un ajutor — fără de scurtarea nimărui — dând pă-
mântul său propriu supuşilor cari au nevoie de acela şi cari ca grăniceri
302
servesc monarhiei în formă dublă, şi luându-1 dela aceia ce n’au nevoie
de el; şi dacă o poate face aceasta fără acordarea unui echivalent
sau a unei bonificări în orice formă.
       Dacă s’ar ridica chestia bonificării, atunci îmi ţin de dato-
rinţă să recomand ca pentru despăgubirea înaltului fisc să se
destine mijloacele cari sunt necesare spre acest scop, şi cari ar fi
următoarele:
       Grănicerii cari în 1766 au fost mutaţi din districtul săsesc
în satele comitatense răscumpărate, şi-au lăsat fără despăgubire
ogoarele şi viile posedate şi făcute de ei roditoare. Conform legilor
ţării trebuia să urmeze despăgubirea, care însă s’a întrelăsat, şi
acum pământurile le foloseşte districtul săsesc bistriţan. Grănicerii
permutaţi acum n’ar avea întratât drept la bonificare, deoarece
Maiestatea Sa i-a provăzut gratuit cu alte gospodării. Dar va de-
pinde dela Maiestatea Sa să dispună acum asupra acelor gospo-
dării militare rămase în urma grănicerilor permutaţi, cari deşi repre-
zintă o mare avere, acum se evaluează cu un preţ minimal.
       Este doar dovedit şi de obşte cunoscut, că pământul locuit
de Saşii nătărăi (dummen) este »fondus regius«, în care domni-
torul poate acoperi lipsa unui cu prisosul celuilalt, fără orice des-
păgubire a pământului luat. Apoi este clar dovedit că unul are
prisos, iar celălalt duce lipsă, deoarece des amintitele sate ţinuseră
în arendă acel teren în toţi anii încă înainte de militarizare, şi
până acum aproape l-au plătit. Mai departe e dovedit:
       că peste aceea ce ţineau grănicerii valahi în arendă, fâneţeîe
săseşti se dedeau în arendă altor particulari cari iarăş la rândul
lor din nou le dedeau în arendă Valahilor;
       că în momentul când Saşii strigă de lipsă în pământ, atunci
li-se interzice gospodarilor saşi să dea ceva în arendă grănicerilor;
altor însă li-se dea pentru plată, sau pământul rămâne nelucrat
(brach);
       că dacă s’ar baza pe adevăr — ceeace sigur nu stă — că
cele 3 sate săseşti duc lipsă de pământ, atunci cum de posed
ele în cantitate uimitoare teren şi pădure de lăzuit?
       In sfârşit e clar şi necontestabil că considerând modul de
traiu, în comparaţie cu sasul, grănicerul valah — dacă vrea să
existe — are nevoie îndoită de pământuri, deoarece alimentându-
se slab şi ţinând multe posturi, trăeşte aproape numai cu pâine.
Dimpotrivă însă sasul având altă hrană mai copioasă, pe departe n’are
nevoie de atâta pâine; şi cu toate acestea posedă în pământ roditor
atât, încât prin vindere de cereale îşi poate augmenta gospodăria;
în timp ce grănicerul valah vegetează în sărăcie (vor Elend
schmachtet) îndată ce mălăiştea sa e ruinată de ger pripit, căci
din cealaltă semănătură abia îşi recapătă sămânţa.
      Acestea şi încă ahele vor ieşi la iveală cu prilejul unei cer-
cetări, şi eu sper că dacă se vor cumpăni bine de către locurile
înalte aceste şi anterioarele mele expuneri şi rapoarte, atunci vor
trebui să se curme în sfârşit prigoanele perfide ale Saşilor.
      Năsăud, 24 Februarie 1771.
                                                                 Enzenberg, colonel.
      In sfârşit urmează aci două memorii *) adresate de ma-
iorul filoromân Anton Cosimelli către comisia Tdeld-ană;
                                  I
      Acum, că am făcut revizuirea, plină de muncă şi pericole, a
teritoriilor militare, mai rămâne să cercetăm şi pământurile cele
mai roditoare ale duşmanilor noştri. Căci compararea acestora ne
va arăta în mod dar nu numai mizeriile bieţilor noştri soldaţi, ci
şi afluenţa fără margini a Saşilor. Adversarii noştri arătau, că
chiar la marginea teritorului ilvan au rămas necultivate câteva
bucăţi de pământ, ceeace dovedeşte nu că soldaţii ar fi în lipsă,
ci dimpotrivă că au de toate din belşug. Această necultivare însă
îşi aiiă justificarea în depărtarea mare a locurilor, în faptul că
sunt pe un teren ridicat şj greu accesibil, dar mai ales în steri-
litatea naturală, care nu poate fi îmbunătăţită cu nici un mijloc.
Aşa încât e foarte dureros, că în lipsa de alte locuri mai bune
trebue cultivate cu trudă şi aceste locuri. Acest teritor, după cum
am arătat cu toată claritatea, în fiecare an este îngrădit şi între-
buinţat alternativ când pentru însemânţare când pentru fânaţ’aşa
încât ceeace acum s’a lăsat drept fânaţ în anul viitor se între-
buinţează pentru înseminţare şi invers. Aceasta e dovadă puter-
nică despre sărăcia locuitorilor, ceeace comisiunea nu. va putea
      *) Traduse din latineşte de dl V. Bichigean.
104
găsi în teritoriile întinse şi bogate ale duşmanilor. Cealaltă parte
a teritorului ilvan, care parte se deosebeşte de aceasta în privinţa
rodniciei şi asprimei, au găsit-o cultivată duşmanii noştri.
       Că domnului de Schottenstein i s’a dat odată ca fânaţ o
parte din terenul comun pentru suma de 16 fiorini, e destul de
rău, şi aceasta s’a făcut fără ştirea domnului comandant al regi-
mentului nostru. Pentru aceasta numitul domn îşi va primi din
partea ofiţerului care trebuia să-şi dea consimţământul, admones-
tarea cuvenită. Şi apoi este cunoscut, că aproape în toate satele
acestui mare principat Valahii, cu ocazia nunţilor şi a altor acte
sărbătoreşti, îşi fierb pentru trebuinţa proprie bere din ovăs. Lo-
cuitorilor din Ilva însă le-a lipsit în acest scop căldarea necesară
şi banii trebuincioşi pentru cumpărarea uneia. Astfel au vândut
iarba comună şi costul ei l-au întrebuinţat pentru cumpărarea
căldării. O dovadă de mare belşug, argument vrednic de atâta
larmă din partea duşmanilor.
       Cercetarea teritorului feldrihan a dovedit aceeaş sterilitate
şi aceleaşi greutăţi de lucrare a pământului. Şi aici sunt de tre-
cut vârfuri neregulate de munţi înalţi şi coborîrea se face cu
multă greutate şi primejdie. Tot ce a putut fi cultivat, s’a cultivat
cu sârguinţa soldaţilor, şi fiindcă aci nu au livezi, a fost nevoe
să se îngrijească de vitele lor şi astfel o parte din teritor au lă-
sat-o nearată, pentru fânaţ.
       Am ajuns nu la teritorul mizerei comune Vărarea, ci la
fragmentul mic de pământ al acesteia. Acest pământ, care abia
ar putea da hrană la 30 de familii, e nevoit să susţină mai mult
de o sută de familii. Acestor sărmani militari le-a folosit, dar
foarte puţin, faptul că părinţii lor au luat în căsătorie femei
din satele învecinate şi astfel au câştigat drept zestre dela ele
câteva jugere de pământ sau ceva moşie în teritoriile învecinate.
Această împrejurare le mai micşorează mizeria, dar nu o înde-
părtează.
       Stâncile aride şi secătuite ale Rebrişoarei au deşteptat mai
mult compătimirea decât invidia duşmanilor noştri. Ploile bineve-
nite şi dese, cari au căzut în anul acesta pe pământurile sterpe
ale lor, n’au putut reface semănăturile slabe ale acestui teritor.
Pustiurile păduroase şi aproape inaccesibile ale Rebrei sunt
potrivite numai pentru creşterea vitelor, şi nu pentru producerea
de cereale.
      Stând astfel lucrurile, înaltei Comisiuni nu-i va fi greu să
se convingă, că nici un fel de oameni, cu atât mai puţin indivizi
militarizaţi, cari au să presteze servicii atât de multe şi de mari,
vor putea să-şi câştige hrană într’o regiune atât de neroditoare,
mai ales că 5—6 părţi din semănături o formează holdele de
ovăs. In urmare cum vor putea suporta greutăţile militare locui-
torii acestor cinci sate, dacă li se iau şi acele puţine teritorii ce-
date lor de Saşi dincolo de Someş? Nici acestea nu sunt ceva
pământuri bune, dar aceşti locuitori someşeni nu au altele mai
bune. Şi şi aceste păminte sunt atât de neînsemnate, încât abia
îi ajunge fiecărui locuitor câte o bucăţică pentru cereale.
      E de prisos să amintim munca ce au depus-o militarii noş-
tri în lăzuirea pădurilor şi tufişelor în locurile care li s’au cedat,
căci toate acestea le-a văzut şi lăudat însăşi Înalta Comisie. Pe
unde mai înainte vitele se adăposteau la umbra arborilor, acum
se răsfaţă holde. Nici nu vreau să conving pe înalta Comisie, că
prin aceste locuri controversate s’ar fi satisfăcut necesităţile mili-
tarilor, încât acum pot să trăească comod din cultivarea acestor
pământuri, precum şi a pământurilor strămoşeşti. Numai atât
vreau să adaog, că chiar şi pe lângă o recoltă bună abia pot
să-şi adune jumătate din victualiile necesare într’un an. Aceasta
va apărea cu atât mai clar, dacă ne vom gândi că aceşti sărmani
militari îşi trec cea mai mare parte a anului cu lucrul pe plată
făcut duşmanilor noştri şi altor Saşi, ceeace contribue şi mai
mult la sărăcia unora şi îmbogăţirea celorlalţi.
      Astfel cum se vor putea susţine soţiile şi copiii militarilor,
când aceştia petrec în tabără, fiindcă aşa cere serviciul regesc?
Ori cu ce suflet se vor expune primejdiilor războiului, când îşi
vor aduce aminte de soţiile şi copiii lăsaţi acasă în cea mai mare
mizerie? Flecărească ce vornvrea duşmanii noştri, susţină cât de
mult că soldaţii noştri sunt leneşi şi din acest motiv sunt şi să-
raci, căci cu ocazia reambulării pe teritorui acestora s'a dovedit
contrarul. Toată sărăcia lor este a se atribui lipsei şi stârpiciunii
pământurilor, după cum bogăţia contrarilor se poate pune în
sama belşugului de teritorii roditoare.
      O rfepeţesc. Măsurarea geometrică a terenurilor celor două
partide va dovedi adevărul pur. In urmare la ce să mai lungim
vorba? înalta Comisie a ascultat pe vreo câţiva militari de ai
noştri, cari după primirea dela Saşi a terenurilor controversate
au mai cerut altele. Specificarea alăturată mai aminteşte şi pe
alţii, pe care la poruncă îi voi chema la raport. Au nu dovedesc
acestea dindeajuns sărăcia alor noştri şi bogăţia Saşilor?
      Dar încă eeva. Binevoiască înalta Comisie să citeze pe ţă-
ranii din comunele Luşca, Prislop şi Mintiu şi din depoziţiile lor
se va convinge, că Saşii dispun de atâta bogăţie de pământuri,
încât nu sunt în stare să le folosească, ci sau le dau în arendă
altora ori le lasă necultivate spre paguba statului. Pentruce deci
fac atâta tărăboi pentru un petec de pământ, din care nu au tras
nici odată ori foarte rar folos, fie din cauza depărtării, fie din
cauza prea multului belşug ce îl au? Ce nedreptate li se face,
dacă Maiestatea Sa le redă grănicerilor ceeace este al lor şi
ceeace li s’a dat în folosinţă de atâtea secole, şi dacă mai dă-
rueşte eeva şi altor mii de oameni cu vrednicie pentru ţară ?
Afară de aceasta magistratul bistriţan, stăpânul pământesc al mo-
şiilor contrarilor noştri, nu posedă în pace pământurile, viile şi
locurile lăzuite ale grănicerilor, cari din satele districtului bistriţan
âtt fost permutaţi în satele militarizate ale Văiei Rodnei şi nu
primeşte în fiecare an un venit considerabil ? Dacă s’ar cumpăni
cu măsura adevărată preţul pământurilor celor două partide, nu
ştiu care s’ar afla mai îngreuiat.
      Dat în satul Cepari, în 3 Septemvrie 1771.
                                                                       Cosimelli, maior.
                                           II
      Magistratul bistriţan a afirmat în scrisoarea înaintată Inclitei
Comisiuni în 15 August, că teritorul celor cinci sate militarizate
are o întindere atât de mare, încât circumferinţa acelui întrece
mult în mărime teritorul celor trei comunităţi săseşti. Eu nu am
stat la îndoială să afirm contrarul. Cercetarea la faţa locului a
pus capăt certei, arătând care din noi s’a depărtat de adevăr. Voi,
bărbaţi înţelepţi, aţi văzut cu ochii proprii ambele teritorii şi astfel
aţi putut judeca sărăcia noastră şi bogăţia enormă a Saşilor. Căci
                                                                                  307
ce alta aţi văzut în ţinutul nostru, decât munţi preţipişi, grei de urcat
şi primejdioşi de coborît, şi pământ gol, steril şi presărat cu păduri ne-
străbătute? Şi ce aţi văzut la Saşi? Un şes frumos, coline roditoare,
livezi şi vii întinse, păduri nesfârşite, plăcute, producătoare de ghindă.
      Contrarii din cele trei comune şi mai ales cei din Dumitra
s’au plâns că le lipseşte apa şi păşunile pentru vite şi din acest
motiv au nevoie de terenele controversate şi de Someş. Ambele
aceste pretenţiuni s’au dovedit nejustificate. Căci teritorul acestui
sat are din belşug vine de apă continuă şi părăiaşe, încât se pare
că natura s’a îngrijit nu numai de trebuinţele, ci şi de plăcerile
sătenilor colonizaţi aci. Ţăranii saşi să se supere deci pe trândăvia
sau neştiinţa proprie, dacă susţin că pentru adăparea turmelor lor
nu le sunt de ajuns aceste părăiaşe, ce se găsesc în atâtea locuri.
Să ia pildă dela alte popoare, care în lipsa mai mare de isvoare
îşi formează lacuri şi rezervoare, în care pot adăpa peste 300 vite.
E ruşine şi nu se cade ca economii cei mai bine îngrijiţi ai Tran-
silvaniei să aştepte în trândăvie binefacerile naturii.
      Şi aci nu pot să nu amintesc în treacăt ce li s’a întâmplat
militarilor noştri în această comună în faţa Inclitei Comisiuni.
Dupăcum s’a putut vedea, din partea de sus a teritorului curg mai
multe părăiaşe cu apă continuă, care nu departe de sat adunân-
du-se laolaltă se prefac într’un părău destul de mare. Acest părău
taie în două (şi acest lucru aşi dori să fie bine luat aminte) şi udă
partea cea mai mare şi mai bună a teritorului. Inclita Comisiune
a ieşit în zorile zilei să vadă acest teritor. Soldaţii noştri au ob-
servat afară de sat că apa din părău scăzuse mult de cum fusese
în ziua precedentă şi au strigat că Saşii umblă să-i înşele. Comi-
siunea condusă de dânşii a ajuns la un loc, unde jumătate din
apă fusese abătută în cursul nopţii într’un canal vechiu. Pietrile
încă ude scoase din gura canalului vechiu dovedeau până la evi-
denţă munca proaspătă. Cu aceasta nu vreau să acuz pe adver-
sarii noştri de rea credinţă, ci — aducându-ne aminte de ame-
ninţările făcute împotriva locuitorilor din Ruşii Bârgăului care
mărturisiseră în favorul soldaţilor — avem motiv puternic de a
bănui manopera întâmplată.
      Lipsa de păşuni în satul Dumitra încă e trasă de păr caşi
apa necesară la adăpat. Afară de tufişele şi pădurile cari se găsesc
                                                                                     5
308
în număr mare printre câmpii şi în apropierea teritorului bistriţan
şi pintican, este dealungul acestor păduri o întindere mare cale
de trei ore spre Someş. Aci nu lipsesc păraie cu apă şi câmpii
spaţioase, unde Inclita Comisiune a găsit ierburi aproape neatinse.
Adversarii susţin că în aceste locuri nu pot trimite la păşune
turme mai mari, ci numai mai mici. Dacă singuraticele vite gă-
sesc păşune destulă, atunci puţin importă dacă păşunează în
turme sau în cete mai mici. Dar şi în aceasta privinţă adver-
sarii noştri ori glumesc ori vreau să-şi bată joc de Inclita
Comisiune. Oare locuitorii din Iad nu pasc cu turme întregi de
boi, junei şi cai pădurile, care sunt de aceeaşi calitate ca şi ale
Dumitrenilor ? Dacă aşa este, de ce nu ar putea face acelaş lucru
şi adversarii noştri?
       In acest sat este un nou fel de agricultură, care nu se poate
aproba şi e cunoscut numai acelora, care trăesc în îmbelşugare.
Câteva bucăţi de livezi din această pădure se lasă pentru facerea
fânului şi, ca să nu fie păscute de vite, se închid şi izolează cu
terenuri mari păduroase. Dacă aceste locuri ar fi îngrădite cu
tufişe (care le sunt la îndemână) oare nu ar creşte considerabil
cantitatea păşunilor?
       Am văzut apoi pe şes şi pe coline o mulţime de clăi de
fân mici, iar vitele stând departe de ele, ca nu cumva să facă
pagubă în fânul nepăzit. Câte sute de vite s’ar putea hrăni în
acele livezi şi în dumbrăvile apropiate, dacă adversarii noştri ar
face din clăile mai mici clăi mai mari şi dacă le-ar îngrădi? Şi
cine ar putea crede — cu toată această negligenţă economică,
pe lângă toată risipa aceasta de păşuni, — că satul acesta are încă
mult loc de păşunat?
       In partea dinspre apus a acestui teritoriu este o colină nu
prea mică, lipsită de arbori în toate direcţiile (numită Beşina) şi
potrivită atât pentru semănături cât şi pentru păşunat. Pe această
colină, despărţită de celalalt teritor prin un teren mocirlos şi plin
de trestie, dar nu prea mare, înainte de aceasta locuitorii din
Dumitra ori n’au folosit-o de loc ori foarte rar, ci au dat-o pe-
lângă o arendă mică locuitorilor din Mintiu spre păşunat ori
cultivare. Numai de trei ani încoace, cum susţin înşişi Mintiuanii,
au început să o cultive, ca să nu li-se impute din partea noastră
această incurie. Gând i-am întrebat,- pentruce nu au aşezat şi aici
o vie sprijinită de haraci, mi-au răspuns că lemnele sunt departe.
La ce depărtare se găsesc pădurile minunate de stejar, nu e secret
înaintea Inclitei Comisiuni.
       Fiind această situaţia, să înceteze adversarii noştri a se plânge,
că după pierderea terenurilor controversate au trebuit să Cheltu-
iască sute de florini renani pentru păşunarea vitelor lor. Orice om
cu mintea sănătoasă va căuta cauza acestor cheltuieli în altă parte.
Eu sunt până peste cap sătul să repet faptul netăgăduit, că ad-
versarii noştri şi înainte de pierderea terenului controversat, din
timpuri imemoriale, şi-au mânat în timp de vară vitele lor în munţii
Bârla şi Cişa şi că nu s’au folosit în acel timp de terenul din
chestiune mai mult de cât cum s’au folosit cu câţiva ani înainte
de aceasta de colina Beşina.
       Să nu creadă Inclita Comisiune, că nu-i voi descoperi şi
cauza adevărată a cheltuielilor aplicată cu făţărnicie la cazul nostru.
Este neîndoios, că pe munţi sunt păşuni cu mult mai bune decât
în teritoriile satelor. Din acest motiv adversarii noştri, precum
şi alţi Saşi din districtul bistriţan, îşi trimit vitele, pe cari vreau
să le vândă la târg în Bistriţa, pe câteva săptămâni la munte nu
din cauza lipsei de păşuni, ci cu gândul la câştig, şi apoi şi le
readuc grase bune de vânzare.
       Dacă deci satul Dumitra, privitor la care se plâng mai mult
adversarii noştri, are din belşug păşuni şi apă, e de prisos să mai
vorbim despre celelalte două. Vreau să amintesc numai atât, că îna-
fară de abuzurile gospodăreşti amintite la Dumitra, în aceste comune
am găsit o abundenţă de ape şi un teritoriu cu mult mai mare.
Comuna Pintic, care abia numără 40 de familii de ţărani, ar putea
hrăni pe uşor 200 de familii de ale militarilor. In belşugul şi mul-
ţimea pământurilor întrec cu mult pe locuitorii întregii văi a Rodnei.
Din acest motiv o parte considerabilă a terenului rămâne necul-
tivată, ceeace am observat şi în alte teritorii* deşi nu în măsură
atât de mare. In urmare nu e de mirare, dacă — nefiind de ajuns
vitele câte Ie au Saşii pentru cultivarea pământului -- unele
terene le dau în arendă militarilor, altele locuitorilor din provincie
şi iarăş multe altele rămân necultivate. Pe cele necultivate le-am
văzut cu ochii noştri, iar arendarea locurilor am amintit-o mai sus.
310
Ne împiedecă reaua credinţă a adversarilor noştri să mai pomenim
şi alte lucruri.
       Mihai Frihm, unul dintre oratorii delegaţi să se prezinte în
aceasta cauză la Maiestatea Sa, a poruncit, când trecea prin comuna
Iad, juratului Parasca Oheorghe din Ruşii Bârgăului să trimită
înaintea Inclitei Comisiuni din satul său şapte oameni, l-a oprit
însă să mărturisească, că ţin în arendă acele terenuri dela locui-
torii din Iad, iar pe jurat l-a omenit cu vin. Tot acest Mihai Frihm
a ameninţat în comuna militară llva mică pe alţi locuitori din
Ruşii Bârgăului, care mărturiseau în favoarea noastră; pentru ceeace
a fost aspru admonestat de numita Comisiune. Cât i-a folosit
această admonestare, se vede din această faptă ulterioară. Şi cât
de sincer se poate apropia un astfel de om de tronul Maiestăţii
Sale, va judeca ori şi cine.
       Adversarii noştri Saşi l-au pus la cale pe preotul jurat
Anchidim din Ruşii Bârgăului să nu mărturisească împotriva lor
în faţa Inclitei Comisiuni în chestiunea graniţelor şi l’au asigurat
că în schimb îşi va reprimi gratuit securea ce i se luase ca zălog.
O cauză cu adevărat dreaptă a Saşilor şi atât de sincer expusă
Maiestăţii Sale! E nevoie de atâtea tergiversări şi de atâtea machi-
naţiuni condamnate în întreg pământul ca să se poată susţinea?
Nu dovedesc îndeajuns aceste două operaţiuni ilicite ale adversarilor
şi încă multe altele, adevărătatea mărturisirilor locuitorilor din
Ruşii Bârgăului întărite cu jurământ şi traduse din româneşte în
latineşte?
       Este dovedit până la evidenţă, că Saşii au locuri din belşug,
iar militarilor le lipsesc multe. Ne mai obiectează adversarii, că
noi le lăsăm vitele lor în munţi pe câteva săptămâni de vară numai
pe lângă plată. Nu tăgăduim acest lucru; ba afirm că eu îsumi
am lăsat de două de trei ori vitele locuitorilor din Iad împreună
cu ale mele în muntele Cişa pentru plata unei groşiţe (5 bani),
iar acum în urmă pentru un septenar (7 bani). Şi apoi ce? Munţii
şi teritoriile satelor sunt două lucruri distincte. Cei dintâi se folo-
sesc numai pentru hrana vitelor, cele din urmă pentru susţinerea
oamenilor şi vitelor.
       Cred că nu le este necunoscut adversarilor noştri, că în
primii ani ai înfiinţării miliţiei în Valea Rodnei un număr mare de
311
oameni au emigrat împreună cu vitele lor în Moldova. Numai din Sân-
georz au plecat 368 oameni, cari au dus cu sine nu numai vitele
proprii ci şi ale altor comune. Ce e de mirat, dacă în urma scă-
derii atât de pronunţate şi greu de refăcut a vitelor proprii, mi-
litarii au admis în păşunile munţilor aproape goi vite străine şi
dacă au încercat să repare pagubele cu orice mijloc? Dacă va
vrea D-zeu, se vor înmulţi iarăşi pe încetul turmele militarilor
noştri şi nu va rămânea loc pe munte pentru vitele străine. Dar
terenele necesare oamenilor militarizaţi pentru semănături nu se
vor înmulţi nici când, dacă Maiestatea Sa Prea Graţioasă, dispu-
nând liber de bunurile Sale, nu va lua din belşug acestor trei
comune săseşti şi nu va veni într’ajutorul militarilor noştri. Şi pentru
ce să nu o facă? Aceasta o cere necesitatea, o dictează echitatea.
      Necesitatea am văzut-o cu ocazia reambulării teritoriilor mi-
litare, care — pe lângă sterilitatea şi accesul anevoios — mai sunt
şi atât de reduse ca întindere, încât este cu neputinţă să hrănească
cei 4.298 de oameni, care locuiesc în aceste 5 comune. Echitatea
o cere întinderea imensă a moşiilor roditoare săseşti, care în vreme
ce nutresc abia 1600 suflete, ar putea să hrănească de două ori
pe aţâţi indivizi. Şi fiindcă ambele districte atât cel militar cât şi
cel bistriţan aparţin fondului regiu şi cel bistriţan suportă numai
greutatea impozitului, iar cel militar şi pe cea a miliţiei, astfel nă-
dăjduim că Maiestatea Sa va compensa aceasta ilegalitate enormă, atât
în populaţie cât şi în suportare a greutăţilor, cu distribuirea propor-
ţionatâ a terenurilor Durere numai că natura astfel a separat aceste două
districte, încât între ele se găsesc nu pământuri, ci numai păduri
imense, nefolositoare chiar Saşilor. Astfel bieţilor militari nu li
se vor veni decât dumbrăvi cari trebue lăzuite cu grea muncă.
      In sfârşit, fiindcă Inclita Comisiune nu mi-a comunicat nici
o scrisoare de a adversarilor cu excepţia celei dintâi, astfel pe
acelea nu le-am putut combate, în urmare le declar pe toate fără
nici o importanţă pentru noi, ori câte ar fi înaintate de Saşi fără
ştirea mea. Ale mele toate însă, precum şi toate specificările şi
documentele de orice fel, cer oficios să fie trecute în procesul verbal.
      Bistriţa în 13 Septemvrie 1771.
Anton a Cosimelli, maior.
                  Material documentar*)
                                 (Continuare)
                                      Vasile Bichigean
                             XI.
              Adresa magistratului bistriţan privitor la raportul delega-
              ţiei anchetatoare în Mocod şi Ia nesupunerea Valahilor
                            din districtul lor
        Excelenţă Domnule Conte camerar şi Guvernator regesc,
        înalt Guvern regesc al Transilvaniei,
                                Stimaţilor Domni şi Patroni ai noştri valoroşi,
      In 8 Noemvrie am luat act cu supunerea cuvenită de ordinul
înaltului Guvern trimis nouă cu data de 30 Octomvrie anul trecut,
precum şi de anexele sale. Din acestea am înţeles, că înaltul
Guvern, convingându-se, în temeiul remonstranţei noastre, de
multele fărădelegi ale Valahilor noştri învechiţi în rele şi mai ales
de agresiunea, înjurarea şi ameninţarea cu moartea a executorului
militar, a dispus funcţionarilor din judeţul Solnoc-Dobâca să facă
cercetare la faţa locului şi să înainteze raportul cuvenit, fiindcă
astfel de fapte nu pot rămânea fără sancţiunea cerută de lege.
Tot atunci, înaltul Guvern a încredinţat pe funcţionarii investiga-
tori să comunice şi să lămurească Valahilor renitenţi şi ordinul
de admonestare părintească anexat cu adaosul, că, dacă şi de aci
încolo nu se vor linişti, nu se vor îndrepta nici după multele
îndemnuri părinteşti ale înaltului Guvern, nu vor asculta de. ma-
gistrat şi nu vor îndeplini întru toate poruncile date, nu numai
că vof fi aruncaţi în închisoare, ci unii din ei vor fi şi pedepsiţi
cu moartea.
               Delegaţii judeţului amintit au şi îndeplinit în 25 Noemvrie
               în Mocod ancheta ordinată şi au comunicat ordinul sus citat.
      *) V. Nrii 11 şi 12 »Arh. Som.«
313
Raportul despre aceasta îl anexăm cu supunerea cuvenită. Cre-
dem că în acest raport Domniile lor vor face amintire despre
îndrăsneala şi marea încredere a nesupuşilor noştri Valahi, ex-
periate în cursul celor câteva ceasuri câte le-au petrecut între
dânşii. Căci nu numai că nu au ascultat cu supunerea şi respec-
tul cerut sfaturile şi îndemnurile părinteşti ale înaltului Guvern
regesc, ci, când au auzit, că dacă nu se vor îndrepta şi nu vor
mai lăsa din îndrăsneala lor nesăbuită, vor fi pedepsiţi cu moartea,
au început să murmure cu mare sgomot şi aruncând pe masă
înaintea delegaţilor trei taleri mariaşi *) în semn de protest, au
cerut să dovedească înaltei Curţi cu ce sunt ameninţaţi din partea
Guvernului Regesc. Totodată au protestat în repeţite rânduri, cerând
ca magistratul bistriţan să nu îndrăsnească a trimite pe nimenea la
dânşii cu nici un fel de poruncă, pentrucă, dacă se va întâmpla
vreo nenorocire, nu ei vor fi pricina. Inafară de plătirea impozi-
tului regesc s’au mai obligat la un singur lucru, că, în cazul că
cetatea din jurul oraşului Bistriţa se va ruina, vor da ajutor la
repararea aceleia, afirmând că ei sunt mai vechi decât Saşii cu
300 de ani. Numele însă nu au voit să şi le spună cinstiţilor
delegaţi ai judeţului Solnoc-Dobâca.
      Când li s’au amintit nenumăratele îndemnuri părinteşti ale
înaltului Guvern şi că atunci, când din porunca acestui Guvern
câţiva dintre dânşii au fost prinşi în 1754 în Dej şi aruncaţi în
închisoarea din Olpret, s’au obligat la supunerea cuvenită, ceeace
dovedeşte şi actul semnat de ei înşişi, au strigat în gura mare,
că acel act este falsificat de funcţionarii judeţului. Cu toate că
acel act a fost redactat de unul dintre delegaţii prezenţi, văzând
animozitatea înverşunată a Valahilor îndrăzneţi, n’au mai cutezat
să discute cu dânşii, pentrucă nu ar fi ajuns la nici un rezultat.
In acelaş timp Valahii au declarat în faţa acestor delegaţi, că vor
merge din nou în Viena, necruţând nici o cheltuială, chiar de ar
fi şi 3000 florini. De sigur toate acestea vor fi amintite şi în ra-
portul făcut Excelenţelor Voastre de delegaţii judeţului Solnoc-
Dobâca.
      In vreme ce delegaţii judeţeni amintiţi au comunicat ordinele
suscitate, Valahii au prezentat acolo în Mocod un ordin al Inal-
      *) Taleri de argint bătuţi de Maria Terezia.
314
tului Guvern adresat nouă cu data de 13 Noemvrie anul trecut.
Din acest ordin, pe care ni l-au adus deputaţii noştri, am înţeles
că nesupuşii noştri Valahi (cari la îndemnul cuiva nu numai nu
au luat în seamă, ci au şi disconsiderat sfaturile părinteşti atât
ale noastre cât şi ale Excelenţelor Voastre şi au îndrăsnit să îna-
inteze Curţii Regeşti informaţiuni mincinoase atât împotriva noastră
cât şi împotriva Excelenţelor Voastre, cum apare din desele remon-
stranţe, precum şi din murdarul lor memoriu) au cutezat, fără nici
o ruşine şi teamă să Vă molesteze cu plângeri neîntemeiate şi
nedovedite. In urmare aceşti Valahi nu vor înceta să Vă impor-
tuneze, cum ne-au mortificat şi pe noi până acum, nici să turbure
zi de zi tot mai mult pe locuitorii oraşului nostru şi să încomo-
modeze cu delegaţii continue, până când nu-şi vor primi pentru
aceasta pedeapsa meritată.
      In acest ordin înaltul guvern ne-a mai somat în mod părin-
tesc să-i prezintăm prin deputaţii noştrii până cam prin 10 Februa-
rie anul curent 1759 «instrumentul literal« (documentul de pro-
prietate) şi celelalte documente privitor la Valahii noştri nu pentru
dovedire, căci aceasta aparţine judecătoriei pentru contestaţii, ci
numai ca să arătăm starea de drept a acestor Valahi, pentru ca în
felul acesta, potrivit acestei stări, să se reguleze contribuţia şi să
se stabilească jurisdicţiunea.
      Am luat act cu supunerea cuvenită de această somaţie a
Excelenţelor Voastre şi în acelaş timp anunţăm respectuoşi, că
documentele noastre au mai fost cerute în acest scop şi în 13
Iunie 1757 prin un ordin, în care ni se poruncea să le trimitem
prin deputaţii noştri pe ziua de 27 Iunie a aceluiaşi an. La data
fixată am şi trimis delegaţii noştri cu documentele necesare în
Sibiiu la Guvernul regesc şi am dovedit, că noi am fost întroduşi
în posesiunea acestui district încă în anul 1475 prin donaţia Re-
gelui Matia, în care donaţie se spunea că acest district ni se ce-
dează pentru stăpânirea pe vecie şi fără a ni se contesta din
partea cuiva, i Acelaş lucru, precum şi expunerea falsă şi neînte-
meiată şi nesupunerea obraznică a Valahilor, le-am dovedit şi
înaintea Comisiunii orânduite de înaltul Guvern şi prezidate de
Contele şi Consilierul Ladislau Teleki şi mai apoi şi înaintea Gu-
vernului. Toate acestea se pot vedea de altcum din multele re-
315
monstranţe înaintate Excelenţelor Voastre, precum şi din rapor-
tul înaltei Comisiuni. In urma acestora Excelenţele Voastre aţi
aruncat în închisoarea din Sibiiu pe acei Valahi, care cu ocazia
dietei generale de curând ţinute erau în acest oraş, şi aţi dispus
prinderea celorlalţi corifei ai lor prin ordinul de data 19 Octom-
vrie 1757 trimis D-lui vicecomite al judeţului Solnoc-Dobâea.
      In temeiul acestora credem, că nu mai este nevoie de o
nouă dovedire în chestiunea regulării contribuţiunii şi a stabilirii
jurisdicţiunii, pentrucă:
      1.       Privitor la contribuţiunea lor situaţia este lămurită şi
sigură. Deoparte avem extrasul informaţiunii şi hotărîrii înaltului
Guvern trimis Maiestăţii Sale cu data de 24 Mai 1753, prin care
deciziune se ratifică cuantul acestei contribuţiuni, de altă parte
rezoluţiunile Înaltei Comisiuni regeşti diriguitoare trimise în scopul
rezolvirii aceloraşi dificultăţi în 5 Noemvrie 1754 şi 11 Ianuarie 1755.
La acestea se mai adaogă, că atunci, când în anul trecut pe vre-
mea adunării contribuţiunii Valahii din districtul nostru s’au răs-
vrătit în urma agitaţiilor unui oarecare sfetnic impostor, Excelenţa
Sa Domnul Cancelar aulic, în calitate de preşedinte al comisiunii
regeşti diriguitoare şi plenipotenţiar regesc al Maiestăţii Sale, a
venit la noi împreună cu delegatul Guvernului regesc Dl secretar
guvernial Samuel Bruckenthal în luna Februarie 1755, ca să cer-
ceteze motivele acestei răsvrătiri şi să cunoască starea acestor
Valahi. Şi cu această ocazie am prezentat documentele noastre,
în baza cărora s’a stabilit situaţia Valahilor neliniştiţi în felul, cum
aţi hotărît-o şi Excelenţele Voastre înainte de aceea şi cum s’a
raportat şi Maiestăţii Sale. Manipularea încă s’a făcut în confor-
mitate cu aceste deciziuni.
      Că în registrele de manipulaţiune toate acestea au fost trecute
sub un titlu special, cauza este că Excelenţa Sa Dl Cancelar,
convins despre dreptatea cauzei noastre şi informat de Valahii
adunaţi la poruncă, că sunt gata să îndeplinească nu numai'ser-
viciile obişnuite până acum, ci şi mai mult, dacă li se va cere şi
că vor fi cu toată supunerea, numai să nu se întrebuinţeze faţă
de dânşii termenul odios iobag, ne-a invitat, pentru liniştirea mai
grabnică a Valahilor îndârjiţi şi pentru îndeplinirea fără piedeci a
»manipulaţiei« (constatării situaţiei de drept şi de impunerea locuito-
316
rilor) să ne învoim, ca în registre să fie trecuţi cu titlul: Valahi
districtuali, în deobşte vidicani, dar impozitul pe capete să se intro-
ducă caşi pentru iobagi. Acest lucru l-a făcut Excelenţa Sa cu
gând bun. In urmare cine poate gândi, că, dacă nu am fi dovedit
Excelenţei Sale dreptul nostru, am fi trecut în registre impozitul
pe capete ca după nişte iobagi, din ceeace ar fi rezultat o pagubă
atât pentru cassa Maiestăţii Sale cât şi pentru a oraşului şi anual
s’ar fi pierdut circa 3140 florini renani.
      2.       Privitor la jurisdicţia noastră, pe care o exercităm de vea-
curi, credem că nimeni nu are nici o îndoială. Mai vârtos că şi
referitor la aceasta Excelenţa Sa Dl Cancelar s’a convins din
deasa prezentare a documentelor, ce le posedăm. Pentru aceasta
le-a şi spus Valahilor adunaţi înaintea Sa, că au greşit mult faţă
de magistrat şi astfel ar merita o admonestare severă. Dar fiindcă
magistratul este înclinat să-i ierte, să-l roage de iertare. Ceeace
s’a şi întâmplat în prezenţa Excelenţei Sale. Valahii au venit în
număr mare la şedinţa noastră publică şi s’au rugat de iertare.
Ca un mijloc de liniştire a Valahilor agitaţi a fost şi dispoziţia
Excelenţei Sale, luată împreună cu Comandantul de atunci Exce-
lenţa Sa Dl vicecolonel Conte Ferraris, ca din cele trei companii
încartiruite aci, să se trimită la dânşii 80 de soldaţi şi dintre că-
lăreţii distribuiţi în judeţul Solnoc-Dobâc 40 de călăreţi. Aceştia
au şi stat la îndemână patru zile în Măgheruş subt comanda
căpitanului Appelmann. Dar când Valahii au făcut promisiuni
de supunere şi au cerut iertare pentru faptele lor şi dela Exce-
lenţa Sa şi dela noi, n’a mai fost nevoe de forţa militară.
      Nici acum, când dovedesc atâta neascultare şi nesupunere
faţă de noi şi faţă de sfaturile părinteşti ale înaltului Guvern, nu
merită ca locuitorii oraşului nostru, ajunşi în situaţia strâmtorată
de a nu-şi putea plăti dobânzile după datorii, de a nu achita sa-
lariile funcţionarilor cari muncesc zilnic şi sunt siliţi a-şi întrerupe
orice activitate, să mai stea de vorbă cu dânşii şi să mai facă
cheltueli cu dovedirea 1 drepturilor noastre. Cu toate acestea trimi-
tem delegaţii noştri nu pentru dânşii, nici pentru a lămuri din
nou cele amintite mai sus, ci din supunerea, cu care datorăm or-
donanţelor Excelenţelor voastre. Aceştia, dacă va fi nevoe, vor
face declaraţii mai ample şi vor dovedi, ce li se va mai cere încă.
31T
      Vă rugăm, Excelenţe, să binevoiţi a Vă aduce aminte, cum
s’a început de câţiva ani încoace şi cum s’a manifestat această
renitenţă a nesupuşilor noştri Valahi. Anume:
      1.       Renitenţă s’a început, după cum am dovedit şi mai înainte,
în anul manipulaţiei 1754—55. Agitaţia pornită atunci a fost li-
niştită, ce e drept, de Excelenţa Sa Dl Cancelar aulic şi Comisar
regesc, cu toate acestea cu ocazia manipulaţiei s’au ridicat şi au
protestat solemn la locul cuvenit şi legal împotriva tuturor ino-
vaţiunilor. Luând despre aceasta document autentic l-au aşezat în
arhiva capitulară (bisericească) şi au mai făcut şi copie autentică.
      2.       In anul 1756, la îndemnul cuiva, au luat fără frică şi fără
nici o considerare dela birăii economici (vătafi) dijma adunată în
acel an, pe care şi până atunci o prestau ori o rescumpărau fără
nici o discuţiune, au îmblătit-o şi au închis-o în biserică. Mai
drastic au făcut-o aceasta în Mocod.
      3.       Auzind de această faptă temerară am trimis pentru prin-
derea vinovaţilor pe cinstitul nostru comisar împreună cu un
servitor al oraşului şi cu câţiva slobodnici. Pe aceştia însă i-au
bătut de mai i-au omorît, scăpând cu mare greu din mâinile lor.
      4.       Făcându-ni-se raport despre aceasta, am trimis pentru
prinderea corifeilor din Mocod, câţiva oameni înarmaţi din oraş
şi din district. Dar ce zarvă au făcut atunci. Au adunat în Mocod
10 sate şi pe oamenii noştri nici nu i-au răbdat să se apropie.
Cu această ocazie au refuzat plătirea dobânzilor după datoriile
vechi, continuarea economiei publice dispuse de Comisiunea re-
gească trimisă de Maiestatea Sa, ba şi serviciile regeşti şi anume:
ajutorul necesar la fierberea salpetrului, muncitorii trebuincioşi la
căratul lemnelor şi al pământului, lucruri pe care le prestează şi
azi atât locuitorii din oraş cât şi cei din districtul săsesc.
      Aceste fapte îndrăsneţe le-am comunicat Excelenţelor Voas-
tre deja în 30 Martie şi 15 Aprilie 1757. Excelenţele Voastre ime-
diat aţi şi dispus funcţionarilor din judeţul Solnoc-Dobâcan prin
ordinul din 19 Aprilie acelaşi an, să someze în numele Guvernu*
lui regesc pe Valahi să prestea toate aceste lucrări, căci, dacă nu
se vor supune, vor fi grav admonestaţi de acest Guvern. Funcţio-
narii amintiţi au şi executat ordinul trimis în 23 Mai. Rezultatul
a fost luarea la cunoştinţă a acestei ordonanţe cuprinzătoare de
318
sfaturile părinteşti ale Excelenţelor Voastre şi pe urmă faptele
rele, pe care le-am reclamat deja.
      5.      Cum au turburat confruntarea (constatarea) şi cu ce cu-
vinte murdare au primit pe Comisarul confruntator, V’am făcut
raport în luna Septemvrie 1757. Pentru liniştirea revoltei aţi bine-
voit a trimite în 19 ale aceleiaşi luni pe Dl judecător prim al
judeţului Solnoc-Dobâca Ladislau Mara. Acesta deoparte a inves-
tigat cazul, de altă parte a comunicat noua admonestare şi în-
demnare părintească a Excelenţelor Voastre. Despre toate acestea
Vi s’a făcut raport cu data de 2 Octomvrie 1757.
      6.      Că şi executorul militar a fost atacat, înjurat şi ameninţat
cu moartea de unii locuitori din Mocod, rezultă din raportul, făcut
în 25 Noemvrie anul trecut de delegaţii judeţului Solnoc-Dobâca,
încredinţaţi de Excelenţele Voastre cu anchetarea acestui caz.
Aceasta de altcum s’a amintit şi mai înainte.
      7.      S’a întâmplat şi aceea, că nesupuşii noştri Valahi şi-au
ales judecători în satele lor şi n’au lăsat pe nimeni, să vină la
Bistriţa înaintea judecătorului ales anume în acest scop să-şi
prezinte cauzele, ci acum toate chestiunile de litigiu sunt judecate
de aceşti oameni aleşi de dânşii. Astfel nerecunoscând magistratul
nostru fac ce le place. Ferească Dumnezeu să ştie, că sunt pu-
ţini soldaţi în patria noastră acum, în împrejurările aceste grele,
căci ar îndrăsni să facă fapte şi mai grave, decât cum au făcut
până acum, văzând că tot mereu au scăpat nepedepsiţi. Nici mai
înainte nu le puteam face nimic, dacă se opuneau cu toată tăria.
Căci, dacă Vă făceam raport despre acţiunile lor temerare, Exce-
lenţele Voastre în înalta înţelepciune le trimiteaţi cel mult o ad-
monestare părintească, îndemnându-i la supunere şi ascultare. Aşa
s’a întâmplat şi când a fost trimisă comisiunea de subt preşedinţia
înaltului Consilier D-lui Conte Ladislau Teleki, precum şi când au
fost delegaţi funcţionarii judeţului Solnoc-Dobâca. Dar atât oste-
nelele acestora, cât şi multele sfătuiri şi ordonanţe părinteşti ale
Guvernului regesc n’au avut nici un rezultat, cum apare şi din
raportul delegaţilor judeţului amintit.
      Astfel că orice comisiune ar merge la dânşii, ei o iau în
batjocură, iar admonestările părinteşti ale Excelenţelor Voastre le
consideră drept glume. Din motivul acesta nu încetează cu cute-
                                                                            m
zanţa lor, crezându-se în drept să facă orice, mai ales că nici o
călcare de lege a lor n’a fost pedepsită cum se cuvine. N’am
putut executa şi nu putem nici azi îndeplini porunca Înaltului
Guvern, să prindem pe cel mai de frunte conducător al lor, pe
Macavei a Popii din Mocod, care cu câţiva tovarăşi ai săi, dis-
considerând interesele oraşului nostru şi răsturnând buna ordine,
împiedecă îndeplinirea tuturor ordinelor date atât de înaltul Gu-
vern cât şi de funcţionarii superiori ai Inclitei naţiuni, aduc în
confusiune administraţia acestui oraş, impun impozite printre ai
lor, pe cari impozite le adună, le cheltuesc ori le întrebuinţează
pentru corupere şi pentru plătirea acelora, care îi ajută cu sfatul.
Aceasta o fac şi vreau să o facă încă mulţi ani, adunând şi acum
dela poporul prost dări subt un titlu sau altul. Sunt pregătiţi, ca
— în cazul că vor trebui să dea seamă despre banii adunaţi şi
în urmare să- şi tragă pedeapsa cuvenită — să treacă în altă ţară
şi acolo să scape de pedeapsă. Spun mulţi dintre Valahi, că,
dacă s'ar face o investigaţie maî severă, toată răspunderea pentru
nesupunere ar cădea pe cinci sau şase capi, cari în caz de an-
chetare, imediat ar părăsi districtul.
      Dar ca să nu Vă mai molestăm cu descrierea tuturor fapte-
lor lor rele, ne referim numai la rapoartele făcute de înalta Co-
misiune prezidată de Excelenţa Sa Dl Conte Ladislau Teleki şi
de delegaţii judeţului vecin Solnok-Dobâca, precum şi la remon-
stranţele noastre din 6 Iulie şi 18 Septemvrie 1758. Din toate
acestea apare cu evidenţă deplină starea acestor Valahi, jurisdic-
ţiunea noastră exercitată de secole, nesupunerea lor continuă faţă
de noi, neluarea în seamă a admonestărilor părinteşti ale înaltului
Guvern şi prin toate acestea aducerea în încurcătură a bietului
nostru public orăşenesc.
      In urmarea tuturor acestora ne rugăm cu toată supunerea
şi cu deplină încredere, ca, având în vedere
      că toate cele (amintite de noi sunt adevărate; (
că nu pretindem dela dânşii nimic altceva, decât ce ne-au
prestat şi până acum;
      că aceste lucrări le îndeplinesc şi locuitorii Saşi din district,
fără a face nici o opoziţie:
      pentru înconjurarea hărţuelelor ulterioare cu aceşti Valahi
să binevoiţi a întrebuinţa alte mijloace mai severe, ca astfel să se
înfrâneze pornirile lor rele şi să revină la supunerea de altă dată.
îndemnurile părinteşti şi sfaturile binevoitoare, pe care le-aţi trimis
de atâtea ori şi pe care aceşti Valahi nu le ştiu preţui cum se
cuvine, n’au avut nici un rezultat. Ei tot nesupuşi au rămas,
ba văzând că păcatele nu le sunt pedepsite, devin tot mai îndrăsneţi.
       Recomandându-ne cu umilinţă în sprijinul binevoitor al
Excelenţelor Voastre şi având încrederea deplină în ascultarea
cererii noastre, rămânem ai Excelenţelor Voastre şi ai înaltului
Guvern
                                  supuşi servi
                                  prim judecătorul şi senatul municipiului Bistriţa.
       Bistriţa la 8 Februarie 1759.
                                      XII a)
        Instrucţiunile date de Guvernul transilvănean în cauza
        faptelor lui Macavei a Popii din Mocod şi raport despre
        îndeplinirea acestor instrucţiuni
                        Maiestate chesaro-crăiască şi apostolică,
                   Prea buna şi îndurătoarea noastră Stăpână,
       Maiestatea Voastră chesaro-crăiască să binevoiască a cu-
noaşte, că la cererea şi rugarea făcută de Stimatul Domn Ioan
Klein de Straussenburg, judecător regesc al municipiului Bistriţa
şi de senatorii prevăzători şi cuminte loachim Bedeus şi Gheorghe
Decani în numele lor propriu şi al celorlalţi locuitori ai aceluiaşi
oraş, noi încredinţaţii lor am primit dela Spectabilul şi Magni-
ficiul Domn Anton Domokos de Also-Csernâton, judecător la
Curtea de apel a Principatului Transilvaniei şi a celorlalte părţi
anexe următoarea instrucţiune oficială:
       »In urma petiţiei înaintate de Domnul Ioan Klein de Strau-
senburg, actual judecător al oraşului Bistriţa şi al districtului şi
de Domnii loachim Bedeus şi Gheorghe Decani în numele lor
şi al locuitorilor din oraşul amintit, vă admonestăm cu toată se-
veritatea pe voi, Macavei a Popii din Mocodul districtului valah
aparţinător oraşului Bistriţa şi Nimigean alias Cute Ştefan din
Feldru, capii şi conducătorii răsvrătirii Valahilor nemulţumiţi din
321
acest district, precum şi pe juraţii care stau la dispoziţia voastră,
pentrucă aţi îndrăsnit să vă opuneţi jurisdicţiunii magistratului
bistriţan, să împiedecaţi ducerea Ia îndeplinire a ordinelor legale
şi să alegeţi dintre voi oameni, care să decidă în aceste ches-
tiuni, oameni cărora în acest scop le-aţi şi luat jurământul. Aţi
mai făcut şi alte ilegalităţi şi anume în 26 Decemvrie anul, trecut
aţi prins pe Moşina Gherasim din Rodna, când acesta în servi-
ciu regesc ducea soldaţilor din Şanţ din pădurea Colnice află-
toare în hotarul comunei Rodna grâu şi alte lucruri, apoi l-aţi
târît legat dealungul comunelor până în Năsăud, unde în 30 De-
cemvrie s’au adunat oameni din întreg districtul. Cu aceştia aţi
ţinut în 30 şi 31 Decemvrie adunare şi conventicole secrete şi
nepermise. Cu această ocazie pe robul rodnean Moşina Gherasim
l-aţi eliberat numai cu condiţia, că: 1. se va prezenta la tribuna-
lul vostru, când vor sosi între voi cancelişti dela Domnul Direc-
tor; 2. dacă va fi eliberat şi Ştirb Ionaşc din Maieru, care robia
în Bistriţa pentru multele fărădelegi şi dacă nu va asculta de
magistratul din Bistriţa, ci va ţinea cu voi. Altcum nu numai pe
el îl veţi scoate din casă, ci şi pe copiii şi soţia sa şi nu o să-i
fie moale. In urmare vă admonestăm cu toată seriozitatea, ca în
viitor să vă feriţi de astfel de fapte şi adunări secrete; pe Moşina
Gherasim să nu-1 mai târîţi încoace şi încolo, să-l absolvaţi de
subt garanţia luată şi scrisoarea de garanţie să i-o restituiţi. Alt-
cum nu veţi scăpa de pedeapsa, care vi se cuvine pentru astfel
de fapte nesăbuite«.
       Voind să satisfacem acestei instrucţiuni, ne-am prezentat în
23 Ianuarie 1760 în comuna Mocod din districtul valah aparţină-
tor oraşului Bistriţa şi ne-am dus la casa libertinului Macavei a
Popii, unde l-am găsit împreună cu celalalt corifeu Nimigean, alias
Cute Ştefan din Feldru. Le-am comunicat şi explicat cuvânt cu
cuvânt ordinul sus citat şi le-am atras atenţiunea la urmările fap-
telor lor. La această admonestare at noastră au răspuns Macavei
a Popii şi Nimigean, alias Cute Ştefan în limba română ca şi cu
o gură: «înţelegem. Dar nu vom asculta de magistratul bistriţan,
până ce necazurilor districtului nostru nu li se va pune capăt pe
cale legală şi până ce nu ne va veni poruncă dela Maiestatea Sa,
de cine să ascultăm».                                                      .
      Adeverim pe cuvântul nostru, cu sigilul obişnuit şi cu sem-
năturile proprii, că toate acestea s’au întâmplat aşa, cum le ra-
portăm Maiestăţii Voastre. In acelaşi timp am predat şi lămuri-
torilor drepturilor lor un raport pentru mai bună garanţie.
      Dorim ca Maiestatea Voastră chesaro-crăiască să ajungă cât
mai multe zile fericite în deplină sănătate, domnind în pace şi
glorios. Dat în anul ziua şi locul, cum s’a amintit mai sus.
      Corectat prin noi:
      ss. Gheorghe Kprekes                 ss. Gheorghe Pali
                                        XII b)
      Identic cu XII a. până la următorul loc:
      »Intre multe alte ilegalităţi aţi instigat oamenii împotriva
unor hotărîri decizive aduse în mod legal de magistratul bistri-
ţan. Aşa în chestiunea de litigiu pentru o moşie survenită între
lugan Petre şi fiii săi vitregi şi între Moşina Gherasim locuitori
în Rodna, în care chestiune magistratul s’a pronunţat deja, voi
aţi decis altfel. Pe Moşina Gherasim, fiindcă n’a voit să asculte
de hotărîrea voastră, în iarna trecută în luna Martie aţi voit să-l
prindeţi. Scăpând cu mare greu din mânile voastre, i-aţi prins
femeia şi aţi supus-o lucrărilor de rob. Atunci numitul Moşina
s’a dus în Sibiu să se plângă Guvernului regesc, pentru ceeace
l-aţi ameninţat. Dela ameninţare aţi trecut la fapte. Şi anume în
27 Octomvrie 1759, când Moşina se întorcea din drumul, care-l
făcuse din  porunca  judecătorilor ca să ducă bucate    şi sare pos-
turilor din                                                          şanţurile dela Rodna, l-aţi prins cu ajutorul oamenilor
înarmaţi în pădurea Colnice din hotarul Rodnei, l-aţi legat şi l-aţi
dus din sat în sat până în Mocod; ameninţându-1 că de aci îl
veţi trimite la Târgul Mureş. Pentru aceasta vă admonestăm cu
toată severitatea pe voi şi pe toţi aceia, care socotindu-se sub
jurisdicţiunea voastră au luat parte la fărădelegile amintite, să vă
îndreptaţi şi pe acel Moşina despre care este vorba, imediat să-l
eliberaţi ori, dacă l-aţi pornit la drum spre Târgu Mureş, să-l rea-
duceţi cât  mai iute  posibil şi să nu-1 mai tărîţi pe    drumuri. De
aci încolo  cel ce are vreo plânsoare,  să o prezinte    forului com-
petent. Voi să nu vă mai amestecaţi altul în afaceri de aceste
32â
îndrăsneţe şi ilegale, căci, dacă se va mai face vreun raport înal-
tului Guvern despre atari lucruri, nu veţi scăpa de pedeapsa bine
meritată«.
      Pentru îndeplinirea acestui ordin numiţii încredinţaţi s’au
prezentat la casa lui Macavei a Popii în Mocod în luna Februa-
rie 1760. I-au comunicat cuprinsul ordinului şi atunci Macavei a
Popii le-a zis româneşte: înţeleg şi eliberăm pe Moşina din lan-
ţuri, dacă ne dă garanţia cuvenită, pe care o cerem şi dela
Domniile Voastre.
                                      XIII a)
        Raportul referitor la ancheta făcută în chestiunea bătăii
        lui Foşlui Oniga locuitor în Mocod
           Maiestate chesaro-crăiască şi apostolică,
           Stăpâna noastră Prea îndurătoare şi bievoitoare,
      Binevoiţi a cunoaşte, că am primit cu reverinţa şi supune-
rea cuvenită ordinul de ascultarea martorilor şi căutarea dovezilor
în chestiunea sulevată de Stimatul Domn Ioan Frederic Klein de
Strausenburg, judecător prim al municipiului Bistriţa şi al dis-
trictului săsesc bistriţan şi de prevăzătorii şi cuminţii senatori
Gheorghe Iunches şi loachim Bedeus, în numele lor propriu,
al celorlalţi senatori şi al cetăţenilor şi locuitorilor din oraşul
amintit şi din district, ordin trimis şi adresat nouă, umiliţi şi
veşnic credincioşi supuşi ai Maiestăţii Voastre. Cuprinsul acestui
ordin este următorul:
      Noi, Maria Theresia, din îndurarea lui Dumnezeu împără-
teasă romană şi a Germaniei, Regina apostolică a Ungariei şi
Bohemiei, Arhiducesa Austriei, Ducesă de Burgundia, Principesă
ereditară a Transilvaniei, Contesă de Tirol şi a Secuilor, împăr-
tăşim mila şi graţia noastră chesaro-crăiască tuturor şi singu-
raticilor credincioşi11 ai noştri: cinstiţilor, stimaţilor, magnificilor,
distinşilor, spectaţilor, nobililor, liberţilor, precum şi nenobililor
cetăţeni, de asemenea oamenilor din alte ordine şi stări sociale,
dar cu nume bun şi cinstit, şi indivizilor de ambe sexele, carelocuesc
şi petrec în principatul nostru ereditar al Transilvaniei şi în părţile
lui anexate şi cari vor ajunge la cunoştinţa prezentului ordin.
6
      Ni s’a prezentat petiţia distinsului Domn Ioan Frideric Klein
de Strausenburg, judecător prim al municipiului Bistriţa şi al dis-
trictului săsesc bistriţan, şi a prevăzătorilor şi cuminţilor sena-
tori Oheorghe Iunches şi loachim Bedeus, făcută în numele lor
şi al celorlalţi senatori, locuitori şi cetăţeni ai cetăţii şi distric-
tului sus citat.                                     '
      Aceştia sub pretextul declarării unor treburi ale lor s’au
prezentat în faţa cinstiţilor, nobililor şi distinşilor Domni: Anton
Koszegi, Iosif şi Francisc Szentkirâlyi, Ştefan Matyus, Alexa
Bocskor, Oheorghe Kerekes şi Gheorghe Oăâl, cancelişti juraţi
şi secretari trimişi de noi anume în scopul acesta dela tribunalul
nostru din Transilvania. Urmează apoi numele judecătorilor, ju-
raţilor şi secretarilor tribunalelor din judeţele: Alba, Târnava,
Turda, Cojocna, Doboca, ambele judeţe Solnoc, Crasna, Hune-
doara şi Zarand. Vicejudecătorii regeşti, ceialalţi juraţi şi secretari
ai tribunalelor sindicale din Udvarhely şi ai sucursalelor lor:
Cristur şi Bărdocz şi a încă trei: Sepsi, Kezdi şi Orbai, precum
şi din Miklosvâr. Apoi din Gyergyo, Kăszon, Mureş şi în sfârşit
din Arieş. Urmează vrednicii şi cinstiţii magistraţi ai cetăţilor re-
geşti şi ai scaunelor, judecătorii primi, primari şi ceialalţi juraţi,
cetăţeni, senatori, notari şi secretari ai scaunelor, districtelor, ce-
tăţilor şi oraşelor noastre săseşti: Sibiu, Braşov, Sighişoara,
Mediaş, Bistriţa, Cohalm, Nocrich, Miercurea, Sebeş şi Orăştia.
Tot astfel şi judecătorii primi regeşti şi ceialalţi juraţi, cetăţeni,
vicejudecători şi secretari ai cetăţilor şi oraşelor noastre: Cluj,
Alba-Iulia, Târgu Mureş, Târgu Secuiesc, Sf. Gheorghe, Ocna
Sibiului, Hunedoara, Haţeg, Deva şi Ilia. Ar vrea adecă, în sco-
pul apărării drepturilor lor, să aibă mărturisirile şi dovezile oa-
menilor noştri regeşti.
      Fiindcă nimănui nu i se poate refuza mărturisirea adevărului
şi recunoaşterea dreptăţii, astfel prin prezentul ordin vă încredin-
ţăm şi vă ordonăm, ca, îndată ce veţi fi rugaţi, fie mai mulţi
laolaltă fie singuratici, cei cărora le este sau le va fi în interes
să se facă cercetări, să vă prezentaţi imediat, sub pedeapsa de
câte 4 florini, la locul şi în ziua, pe care o vor fixa sus citaţii
pârîşi sau oamenii lor, în faţa numiţilor oameni regeşti ai noştri
şi acolo, pe credinţa ce o aveţi într’un Dumnezeu, să spuneţi, să
»
â2$
mărturisiţi şi să dovediţi tot adevărul, ce-1 veţi şti despre ches-
tiunile, la care veţi fi întrebaţi. Despre aceste mărturisiri şi do-
vediri cerem să se facă şi elibereze, din partea, sub semnătura şi
cu sigilul oamenilor noştri regeşti, actele necesare, care vor fi a
se înmâna pârîşilor menţionaţi pentru o mai sigură apărare a
drepturilor lor. Aşa cere dreptatea şi echitatea comună. Dat în
municipiul nostru Târgu Mureş în 27 Noemvrie 1759. Şi era
semnat în partea dreaptă şi se spunea: corectat ss. Ordinul era
provăzut în partea de jos cu sigilul autentic al Maiestăţii Voastre
chesaro-crăieşti, iar în mijloc întărit şi obdus cu ceară roşie, în
urmare eliberat şi alcătuit conform cerinţelor legale.
      Am primit cu toată umilinţa ordinul sus citat al Maiestăţii
Voastre şi ne conformăm şi supunem aceluia întru toate şi în-
totdeauna. Voind să facem din destul ordinului, ne-am prezentat
în 24 Ianuarie 1760 în comuna Mocod, aparţinătoare districtului
bistriţan, la casa libertinului Vasile a Popii, primar jurat din ace-
eaşi localitate. Aci, în temeiul ordinului primit, am chemat înain-
tea noastră în ordinea amintită mai jos pe martorii necesari, le-am
luat jurământul cerut de lege, că vor spune purul adevăr, am
cercetat cu toată seriozitatea chestiunile relevate de pârîşi şi des-
pre cercetare am redactat următorul act:
      Ne-au fost puse înainte următoarele chestiuni:
      1.       Ştie cu siguranţă martorul, a auzit şi a văzut cu ochii
proprii cine, cum şi pentru ce a atacat şi a bătut la 1 Ianuarie
1760, în casa lui losif Arsintie din Mocod, pe Foşlui Oniga tot
din Mocod ?
      2. Foşlui Oniga dat-a ceva ansă la acest atac?
      3.       L-au atacat şi bătut din cauza unei mânii mai vechi şi
după ameninţări anterioare? Nu cumva s’a întâmplat aceasta, pen-
trucă în anul trecut 1759 a umblat în Sibiu în cauza unuia, care
s’a plâns la înaltul Guvern împotriva primarilor comunali valahi?
Pentru aceasta cine şi cu ce fel de cuvinte l-a ameninţat? 11
      La toate acestea martorul să răspundă după cea mai bună
a lui ştiinţă.
      Urmează numele martorilor şi depoziţiile lor.
      1.       Dănilă a lui Iosip de 36 ani. Ştiu cu toată siguranţa, că
pe Foşlui Oniga din Mocod l-au bătut în casa lui Arsintie Iosip
                                                                                    6*
1
326
din aceiaşi comună. N’am putut să văd însă cine l’a bătut. In
ziua când a fost această bătae, m’a chemat şi pe mine nevasta
lui Arsinte Iosip, să le ajut să-l bată pe Foşlui Oniga. Am trecut
la dânşii şi am voit să intru în casă să-i despart pe cei ce se
băteau. Dar Marţian Huntie tot din Mocod mi-a închis uşa în
nas şi astfel n’am putut intra în casă. Fiind în casă fratele mai
mic, Arsintie Iosip, Marţian Hunte, Maftei Lupul şi Foşlui Oniga,
n’am putut să văd, nici nu ştiu cine şi cum l-au bătut pe Foşlui
Oniga. Atâta am văzut, că Foşlui Oniga când a ieşit din casă,
capul îi era spart, obrazul umflat, cu ochii abia vedea şi faţa i se
înegrise ca funinginea din cauza bătăii mari, ce o mâncase. Cum
am mai spus însă, nu ştiu, toţi trei l-au bătut ori numai unul şi care
dintre ei. Nu ştiu dacă Foşlui Oniga le-a dat motiv de bătae sau
nu. Nu ştiu pentru ce l-au bătut şi care a fost motivul bătăii.
      2.       Cotoc Ioan de 29 ani. Fiindu-i vecin lui Arsintie Iosip
am auzit larma din casa acestuia şi am mers la dânsul să văd
ce e, însă fiind închisă uşa n’am putut intra. In casă erau numai
patru: Arsinte Iosip, Marţian Huntie, Maftei Lupul şi Foşlui Oniga.
N’am putut să văd ci.ae l-a bătut, toţi trei sau numai unul dintre
dânşii. Dela alţii am auzit, că l-ar fi bătut Arsintie Iosip şi Marţian
Huntie. Am văzut însă, că faţa lui Foşlui Oniga era sdrobită ca
ficatul tocat şi capul spart, încât abia vedea cu ochii. Nu ştiu şi
nu am auzit că Foşlui Oniga ar fi dat motiv de bătaie. La a treia
întrebare n’a avut ce mărturisi.
      3.       Maftei a lui Filip de 25 ani. In ziua amintită şi eu m’am
dus la casa lui Arsintie Iosip şi am văzut că beau împreună
Arsintie Iosip, Marţian Huntie, Maftei Lupul şi Foşlui Oniga. In
vreme ce beau, Foşlui Oniga i-a zis lui Arsintie Iosip: Tu mi-ai
mâncat boii. Atunci Marţian Huntie isbi una cu bâta în masă şi
pe cei câţiva, care eram în casă, ne scoase afară. In timpul acesta
Arsintie îl lovi pe Foşlui cu bâta şi ne închise uşa în nas. Ast-
fel n’am putut vedea cine l-a bătut pe Foşlui Oniga, ci numai
după aceea am auzit dela alţii şi şi dela Arsintie Iosip, că el l-a
bătut. Destul că după ce l-au bătut, l-am văzut cu faţa umflată
şi sdrobită, încât nici nu vedea cu ochii. Capul îi era spart în
două locuri. N’am auzit dela nimeni, că Foşlui Oniga ar fi dat
ansă la bătae. Nu ştiu, nici nu am auzit pentru ce l-au bătut.
327
      4.       Oăune a Micului, de 60 de ani. In ziua amintită, auzind
larmă, m’am dus şi eu la casa lui Arsintie Iosip. Aci am auzit
numai cum sbierau, dar bătaea n’am văzut-o, fiindcă, fiind închisă
uşa, n’am putut intra. In casă erau Arsintie Iosip, Marţian Huntie,
Maftei Lupul şi Foşlui Oniga. Când acesta a ieşit din casă, am
văzut că îi era spart capul şi faţa sdrobită. Nu ştiu, dacă Foşlui
Oniga a dat motiv de bătae. Nu ştiu pentru ce l-au bătut. După
bătae am auzit dela mai mulţi din sat, că n’ar fi pagubă să fie
scos din sat, pentru că a pricinuit mult necaz în district, fiind
trădătorul cauzelor districtuale la senatul bistriţan.
      5.       Vasile a lui Dumitru Popii, de 46 de ani. In ziua amin-
tită, fiind primarul satului la casa lui Arsintie Iosip, m’am dus şi
eu acolo, fiindcă aveam de lucru cu primarul. L-am chemat din
casă pe primarul Popa Vasilie, dar a ieşit beat Arsintie Iosip şi
a început să mă înjure, zicându-mi: »Ai venit doară să-l duci de
aci pe Foşlui Oniga?«. Cu aceasta a intrat din nou în casă şi
au început să-l bată pe Foşlui Oniga el şi ceialalţi tovarăşi ai săi
amintiţi mai înainte. La celelalte puncte nu are ce mărturisi.
      6.       Mureşan alias Rus loan, de 52 de ani. In ziua amintită
duceau la casa lui Arsintie Iosip pe un rob străin. Primarul sa-
tului m’a chemat până acolo să vorbesc cu acest rob ruseşte, da
dacă e rus. In casă bea Arsintie Iosip, Marţian Huntie, Maftei
Lupul şi Foşlui Oniga. Acesta, cum beau, le-a zis lui Arsintie
şi Iui Huntie: Voi mi-aţi mâncat boii. Atunci Marţian numai
decât îi dădu una cu bâta peste cap. Primarul satului ne scoase
din casă pe vreo câţiva, închise uşa şi apoi începu bătaia.
Foşlui fu bătut de Arsintie şi de Huntie în mod atât de barbar,
încât când ieşi din casă capul îi era spart şi faţa sdrobită. N’am
auzit dela nimeni şi nici eu nu ştiu, ca Foşlui să fi dat ansă la
această bătaie. Bătaia a fost în ascuns, astfel nu ştiu pentru ce
l-au bătut.
      7.       Popa Vasile primarul comunei Mocod, de 29 ani. In
ziua amintită mi-au adus un rob de neam străin, cu care am
mers la casa lui Arsintie Iosip. Acolo i-am aflat bând pe Arsintie
Iosip, Marţian Huntie, Maftei Lupul şi pe Foşlui Oniga. Acesta
din urmă le-a zis lui Arsintie şi lui Huntie: Voi mi-aţi mâncat
boii. Atunci Marţian Huntie îl lovi cu bâte peste obraz. Ţemân-
328
du-mă că se va încinge o bătaie în toată forma, am ieşit din casă
cu străjile comunale şi cu robul. Cei patru au rămas înlăuntru,
au închis uşa şi au început să-l bată pe Foşlui. Cine l-a bătut
nu ştiu. Atâta am văzut, că la eşirea din casă faţa şi capul lui
Foşlui erau sdrobite. Nu ştiu dacă e vinovat de această bătaie
Foşlui. La întrebarea a treia nu am ce să Vă spun.
       8.        Pintea Petre de 33 ani. In ziua amintită eram sentinelă
pe lângă un rob la casa lui Arsintie Iosip. Am văzut cum în casa
acestuia beau gazda casei, Marţian Huntie, Maftei Lupul şi Foşlui
Oniga. După mai multe păhare de beutură Arsintie Iosip şi Mar-
ţian Huntie s’au mâniat pe Foşlui Oniga. Pe noi dimpreună cu pe
primar ne-au scos din casă, au închis uşa şi au început să-l chi-
nuiască pe Foşlui. Când acesta a ieşit din casă, am văzut că faţa
îi era sdrobită, capul spart şi cu ochii nu vedea. Nu ştiu, dacă
Foşlui este vinovat de această bătaie. La a treia întrebare nu are
ce mărturisi.
       9. Dănilă a Ursului, de 19 ani.
       10.       Vârtoc Pălagia, consoarta lui Ursu a Micului, de 38 ani.
Ambii aceşti martori mărturisesc la fel: Suntem vecini cu Arsintie
Iosip. N’am văzut însă starea în care se găsia Foşlui Oniga după
bătae. Am auzit numai dela alţii, că Arsintie Iosip l-ar fi bătut.
Când l-am văzut pe Foşlui, capul îi era spart, faţa sdrobită, iar
el era negru cum e postavul negru. Nu ştim, dacă Foşlui a dat
ansă la bătae. La întrebarea a treia n’au ce spune.
       11. Maria a Popii, soţia Iui Dănilă Iosip, de 32 ani. Fiind
vecină cu Arsintie Iosip şi eu am auzit în ziua amintită bătaea
din casa acestuia. Am mers până la uşă, dar n’am putut intra,
fiind închisă. M’am uitat însă pe o gaură dela o fereastră şi am
văzut, că Arsintie Iosip îl bate pe Foşlui, îl târeşte pe pământ, îl
loveşte cu capul de vatră şi îl chinueşte cum se poate mai rău.
Când Foşlui a ieşit din casă, capul îi era spart, faţa sdrobită şi
cu ochii nu vedea. Nu ştiu, dacă i-a greşit ceva Foşlui lui Ar-
sintie. La întrebarea a treia n’are ce mărturisi.          i
       12. Ilie a lui Iosip, de 20 de ani.
       13. Rus Vasilie de 35 de ani.
   .   14. Orz Parasca, soţia lui Niculae Oanea, de 46 ani. Toţi
aceştia mărturisesc următoarele: Am auzit dela alţii, că în ziua
329
amintită l-au bătut pe Foşlui Oniga: Arsintie Iosip şi Marţian
Huntie în rasa celui dintâi. Am văzut şi noi, că Oniga era cu
capul spart, cu faţa sdrobită şi nu vedea cu ochii. La celelalte
două puncte n’au ce spune.
      Toţi aceşti patrusprezece martori sunt locuitori şi posesori
în comuna Mocod, aparţinătoare districtului bistriţan. Toţi au fost
citaţi, juraţi, anchetaţi şi au mărturisit în conformitate cu preve-
derile legilor. Actele despre anchetă şi mărturisiri le-am redactat
potrivit ordinului sus citat, le-am provăzut cu sigilul necesar şi
cu semnăturile noastre şi le-am înaintat Maiestăţii Voastre. Toto-
dată am dat o copie depe acestea şi pârîşilor pentru asigurarea
mai puternică a drepturilor lor.
      Dorim Maiestăţii Voastre zile îndelungate în deplină sănă-
tate şi cu glorioasă domnie.
      Dat în Mocod, în anul şi ziua sus citate
      ai Maiestăţii Voastre umili şi pururea credincioşi servi
      ss. Gheorghe Kerekes                  ss. Gheorghe Păli
        cancelişti şi notari juraţi dela tribunalul regesc din Transilvania,
        trimişi anume în scopul anchetei de mai sus.
                                      XIII b)
                                Visum repertum
      Subsemnaţii prezentându-ne din porunca onorabilului magis-
trat bistriţan azi, la data amintită mai jos, în Mocod am vizitat
pe Foşlui Oniga, maltratat în ziua de 1 Ianuarie şi am constatat
următoarele: are contuziuni în trei locuri ale capului şi anume una
la os occipitis şi două pe partea dreaptă a osului frontal, apoi
mai multe contuziuni şi lovituri în partea dindărăpt a capului. Ambii
ochi din cauza isbiturii puternice i s’au umflat şi umplut cu sânge.
Pe lângă aceasta mai are trei contuziuni pe umere şi una puter-
nică pe piept. Despre ce adeverim cu acest certificat făcut pe
conştiinţa noastră.
      Dat în Bistriţa, la 4 Ianuarie 1760.
                 ss. C. /. Rumbaum, prim medic al oraşului Bistriţa
                 ss. loari Mederus, chirurg orăşenesc
m
                                      XIII c)
      Subsemnaţii adeverim oficial, că Ia 4 Ianuarie 1760, pe când
din încredinţarea On. magistrat bistriţan eram în misiune oficială,
ne-a ieşit înainte în Mocod la casa lui Dănilă Ciot un biet om
cu numele Foşlui Oniga din acelaş sat al districtului bistriţan şi
ni s’a plâns, cum l-au maltratat unii dintre locuitorii acestui sat,
pentrucă în anul trecut 1759 s’a jeluit într’o cauză a sa înaltului
Guvern regesc şi pentrucă nici acuma nu poate fi una cu Valahii
refractari din district. Şi-a arătat ranele depe trup, pe care
le-am văzut şi noi, precum şi faţa-i desfigurată, care semăna
cu postavul negru. Ochii abia i se vedeau din cauza umflăturii
mari deasupra lor; atât capul cât şi fruntea îi erau sparte. Despre
ce eliberăm pe conştiinţa noastră acest certificat, provăzut cu
semnăturile noastre şi sigilul obişnuit. Dat în comuna Mocod, în
anul şi ziua suscitate.
        ss. Gheorghe Kerekes şi Gheorghe Păli
        notari şi cancelişti ai tribunalului Maiestăţii Voastre din Transil-
        vania, trimişi anume în acest scop.
                                       XIV
      Raport despre ancheta făcută în cauza dreptului
             de proprietate a Iui Bălaşcul Filip şi a fiului său,
             locuitori din Vărarea
      Partea introductivă a acestui document este identică cu a
documentului de sub No. XIII a) cu excepţia că numiţii delegaţi
s’au prezentat în comuna Vărarea în 25 Ianuarie 1760 la casa Iui
Ioan a lui Filip. Textul diferă începând dela locul următor:
      Chestiunile încredinţate nouă spre cercetare sunt de urmă-
torul conţinut:
      1.       Martorul citat ştie cu toată siguranţa, auzit-a şi poate
dovedi, că locul, unde este casa şi moşia Iui Ioan a Iui Filip din
comuna Vărarea din Valea Rodnei aparţinătoare districtului bis-
triţan şi care casă este vecină de-o parte cu Iftode Filip, de altă
parte cu Bota Gavrilă, a fost cumpărat de tatăl acestui Ioan a
lui Filip, de Filip Bălaşcul, înainte de aceasta cu 40 ani dela
Cosma Gavrilă tot din Vărarea cu 30 florini, după obiceiul şi
331
legea din acest ţinut, în prezenţa primarilor comunali cu beutura
dată la aldămaş ?
      2.       In cursul acestor 40 de ani stăpânitu-le-a în pace acestea
atât Filip Bălaşcul cât şi loan a lui Filip, şi până când?
      3.       In anul trecut Valahii din district s’au opus hotărîrii ma- ■
gistratului bistriţan, şi-au ales dintre dânşii judecători, sub con-
ducerea cărora au început să-i turbure pe posesori în stăpânirea
lor pacinică mai înainte. Cine sunt aceşti turburători?
      4.       Primarii care au fost la cumpărarea de uric a acelei
moşii mai trăiesc încă? Dacă trăiesc, cine sunt ei? La cumpărarea
moşiei auzit-a martorul, că s’ar fi făcut şi contract despre aceasta,
care contract însă a ars, dimpreună cu alte lucruri ale casei,
înainte de aceasta cu 11 ani, când casa a ajuns pradă focului?
      5.       Drept e că atunci, când lui loan a lui Filip i s’a porun-
cit de unii pretendenţi şi de judecătorii aleşi dintre Valahi să
părăsească casa, a cerut împotriva acestora de mai multe ori
ordin de oprire dela judecătorii obişnuiţi din Bistriţa şi numai cu
acest ordin a putut să împiedece violenţa pretendenţilor şi lua-
rea cu forţa a casei din partea judecătorilor valahi, ba i-a mai şi
citat înaintea judecătoriei din acest oraş? Dar când aceştia nu
s’au prezentat înaintea judecătoriei din Bistriţa, nici n’au încetat
cu ameninţarea de a lua casa cu forţa, ce cuvinte a auzit marto-
rul, pe cine au numit Valahii din district drept conducători şi
legiuitori ai lor; de câte ori şi ce fel de legi s’au adus şi din
porunca cui? Cine a mers la aceştia pentru legiuire? Ştie mar-
torul, că cu ocazia acestei legiuiri pretendenţii au câştigat cu
bani astfel de martori, care nici nu au fost pe lume când gazda
casei a cumpărat această casă şi care au jurat, că ei ştiu cu toată
siguranţa, că nu s’a beut aldămaşul cu ocazia cumpărării ?
      Martorii să răspundă pe conştiinţa şi pe sufletul lor la toate
aceste întrebări.
      Urmează numele şi mărturisirile martorilor:               i
      1.       Nimigean alias Cute Ştefan din Feldru de 50 de ani. Am
auzit dela alţii, că Bălaşcu Filip din Vărarea a cumpărat'pe vecie
cu aldămaş, după obiceiul din acest ţinut, înainte de aceasta cu
40 de ani casa din chestiune dela Cosma Gavrilă. Cu câţi florini
însă, nu am auzit. De când trăiesc, mereu îi ştiu în stăpânirea ne-
332
   turburată a acestei case, atât pe Bălaşcu Filip, cât şi pe fiul său
Ioan, până când nu i-a turburat Petre, fiul lui Cosma Gavrilă.
Era în uz legislaţia primarilor săteşti şi a legiuitorilor din district.
Nu ştiu care au fost primarii prezenţi la cumpărarea casei, nici
■ că trăiesc sau ba; nu ştiu, nici n’am auzit că cumpărătorul avut-a
contract de cumpărare. La legiuirea acestei moşii n’am fost, dar
am auzit dela alţii, că legiuitorii au deliberat despre această casă
de patru sau de cinci ori. Nu ştiu ce au deliberat. Cine a mai
fost la legiuire în afară de juraţii din Vărarea nu ştiu pe nimeni,
exceptând pe Dumitru Ciocota, din Mititei.
          2.       Lupu Petre de 53 ani. Am auzit dela tatăl meu că Filip
   Bălaşcu a luat casa din chestiune din Vărarea. Dar nu mi s’a
   spus, că pe veci sau numai ca zălog, nici cu câţi florini. Ştiu, că
   a fost în stăpânirea pacinică atât a lui Filip Bălaşcu, cât şi a
   fiului său Ioan, până când, în anul trecut Petre Cosma, fiul lui
   Gavrilă Cosma a început să agite chestiunea şi să-i turbure în
   posesiune, în temeiul legislaţiunii legiuitorilor români. Toţi prima-
   rii de faţă la încheierea acelui târg au murit. Nu ştiu însă, dacă
   cumpărătorul a avut contract de cumpărare sau nu. Ştiu cu toată
   siguranţa, că Ioan a lui Filip, fiul lui Filip Bălaşcu, a împiedecat
   pe pretendenţi şi pe legiuitorii valahi în luarea cu forţa a casei
   amintite numai cu ordinul de prohibiţiune dat de magistratul bis-
   triţan. Ştiu şi aceea, că i-a citat şi înaintea judecătoriei bistriţene,
   însă aceia neluând în seamă ordinul dat nu au renunţat la luarea
   cu forţa a casei, ci mai întâi primarii din Vărarea, apoi legiuitorii
   convocaţi din district s’au adunat de trei sau de patru ori şi au
   adus diferite legi. Ce au fost aceste legi, nu ştiu, căci n’am fost
   de faţă. Destul că la capăt au luat cu sila casa dela Ioan a lui Filip.
          3.       Ioan Vărărean de 60 ani, jurat citat din comuna Rebri-
   şoara aparţinătoare districtului bistriţan. De loc sunt din Vărarea,
   după căsătorie însă m’am mutat în Rebrişoara. Ştiu că Filip
   Bălaşcu a cumpărat casa din chestiune dela fericitul în Domnul
   Cosma Gavrilă pe veci şi cu aldămaş. Chiar în timpul acela nu
   se căpăta de loc beutură în sat şi astfel târgaşii s’au dus cu
   juraţii la casa primarului Ioan Groza. Acestuia i-a spus Filip
   Bălaşcu că nu capătă nicăiri beutură, ca să facă aldămaş şi l-a
   rugat, că, dacă are cât de puţin rachiu, să i-1 dea. Primarul
i-a dat sfertul de vinars, cât îl avea. Eu încă eram la casa pri-
marului, unde se mai găsea şi feciorul Lazar a lui Ioan Gro-
zavu, care acum locuieşte în Rebrişoara. Pe acesta l-a apucat
primarul de păr şi l-a tras una bună, apoi i-a dat şi lui şi mie
vinars din aldămaş şi ne-a zis: ^Tinerilor, cât veţi trăi să vă
aduceţi aminte, că Filip Bălaşcu a cumpărat pe veci şi cu aldă-
maş casa lui Cosma Gavrilă*. Acesta acum ne mai având casă în
Vărarea s’a dus să se aşeze în Pintic. Aci, fiind om harnic,
şi-a cumpărat mereu vite şi cu vremea s’a îmbogăţit. După un
timp s’a dus din nou să locuiască în Vărarea şi acolo neavând
casă a voit să-şi răscumpere casa vândută lui Filip Bălaşcu. Ba s’a
dus şi în Bistriţa în chestiunea acestei case, însă fiindcă o vân-
duse pe veci cu aldămaş cu 30 florini, n’a putut să o mai ia
dela Bălaşcu. Astfel la început a locuit când la unul când la altul
din locuitorii satului Vărarea. Ştiu, că de când Bălaşcu a cumpărat
casa, a stăpânit-o în linişte, până când în anul trecut Petre, fiul
lui Gavrilă Cosma, a început să-l turbure în posesiune când cu
legiuirea juraţilor din Vărarea, când cu legislaţia legiuitorilor valahi
din district. Juraţii, cari au fost de fată lâ cumpărarea casei, nu
mai trăesc. Dar spun pe credinţa mea, că am văzut târgul făcut
şi am beut şi din aldămaş. După cum îmi aduc aminte cumpără-
torul nu a avut contract de cumpărare şi nici nu avea nevoie să
aibă, fiindcă, după obiceiul nostru, aldămaşul însemna vânzarea
pe vecie şi valora cât un contract. Am auzit că loan a lui Filip a
cerut dela judecătoria bistriţană mandat de oprire şi că cu acesta a
împiedecat atât pe pretendent cât şi pe legiuitorii valahi să-i ia
casa cu forja. Ştiu şi aceea, că i-a citat înaintea acestei judecătorii,
însă dânşii nebăgând în seamă ordinul de citare au zis: avem noi
judecătorii noştri Cute Ştefan din Feldru şi Macavei a Popii din
Mocod; ce ne pasă nouă de Saşii din Biştrita. O ştiu aceasta, fiindcă
Filip a lui Bălaşcu m’a chemat şi pe mine ca martor. Jurajii valahi au
ţinut lege despre această casă şi de patru şi de cinci ori şi de fiecare
dată au adus hotărîre. Odată au adjudecat pentru 8 florini jumătate
casa şi pământul pretendentului, altă dată legiuitorii au decis, ca pre-
tendentul să-i restitue lui Ioan a lui Filip 30 florini şi apoi să-şi ia în
primire toată casa. Conform acestei deciziuni legiuitorii au şi ocupat
casa pe sama pretendentului. Şi la judecată am spus tot ce am ştiut
334
şi am văzut privitor la această casă, dar mărturia mea nu au luat-o
în seamă legiuitorii.
       4.       Lazar Ioan a lui Orozavu de 60 de ani, jurat din Rebri-
şoara. Ca fecior tânăr am locuit în Vărarea, dar însurându-mă
m’am dus în Rebrişoara. Ştiu sigur, că această casă a luat-o pe
veci cu aldămaş cu 30 florini Filip Bălaşcu dela Cosma Gavrilă
din Vărarea, înainte de aceasta cu 40 de ani. Ca fecior tânăr am stat
la casa lui Ioan Grozavu, primarul de pe atunci al Vărării. Părţile
contractante au venit la casa acestuia şi i-au povestit târgul făcut,
precum şi aceea că în sat n’au găsit beutură pentru aldămaş.
Atunci primarul le-a dat din al său un sfert, fiindcă nu avea mai
mult. In vreme ce beau împreună cu juraţii, primarul m’a apucat
de păr, m’a tras de el şi mi-a dat şi mie să beau, zicându-mi:
»Tu vei trăi mai mult decât noi. Deci adă-ţi aminte, că Filip Bă-
laşcu a cumpărat casa de veci cu aldămaş dela Cosma Gavrilă«.
Tot atunci era de faţă şi Ioan Vărărean din Rebrişoara, care pe
acea vreme încă era tânăr şi care încă a văzut şi a auzit acestea.
Ştiu, că până în anul trecut a stăpânit în linişte casa din chestiune,
atât Filip Bălaşcu, cât şi fiul său Ioan. In acest an însă Petre,
fiul fericitului în Domnul Cosma Gavrilă, a început să-l turbure
pe Ioan, îndemnat deoparte de juraţii din Vărarea, de altă parte
de legiuitorii valahi din district. Juraţii prezenţi la cumpărare nu
mai trăesc. Nu ştiu, dacă cumpărătorul are contract, ştiu însă că
vânzarea şi fără contract, unde aceasta se face cu aldămaş, însem-
nează după datina valahă, că este făcută pe veci. Ştiu şi aceea,
că Ioan a lui Filip a cerut şi ordin de oprire, ca să împiedece pe
pretendent şi pe legiuitori dela luarea cu forţa a casei, şi ordin
de citare înaintea judecătoriei din Bistriţa. Dar aceştia nebătându-şi
capul cu ordinele suscitate nu au renunţat la luarea cu sila a
casei din chestiune, ci au ţinut judecată în patru sau cinci rânduri.
Ce au hotărît de fiecare dată nu ştiu. Ştiu însă că odată au ad-
judecat pretendentului jumătate casa, dacă restititue lui Ioan a lui
Filip 8 florini, altă dată i-au adjudecat-o toată şi au şi ocupat-o.
       5. Petre Bora de 54 ani.
       6.       Nechita alui Filip de 44 ani. Mărturisesc la fel: N’am
fost de faţă, ci am auzit dela alţii, că Filip Bălaşcul a luat de mult
dela Cosma Gavrilă din Vărarea casa din chestiune. Cum a luat-o:
335
  pe veci sau în zălog şi cu câţi florini nu ştim, nici n’am auzit.
  De când ne aducem aminte, ştim că au stăpânit-o în pace, atât
  Filip Bălaşcu, cât şi fiul său loan, până în anul trecut. In acest
  an Petre, fiul lui Cosma Oavrilă, a început să umble după casă
  îndemnat de legiuitorii valahi din district. Nu ştim, cari au fost
  juraţii de faţă la încheierea târgului, nici că mai trăiesc încă sau
  au murit, nici dacă cumpărătorul a avut contract despre cumpă-
  rarea pe veci a casei. Ştim şi aceea, că loan alui Filip a cerut
  dela judecătoria din Bistriţa atât ordin de oprire cât şi de citare,
  dar că legiuitorii nu le-au luat în seamă. In chestiunea casei
  amintite au ţinut judecată în patru sau în cinci rânduri atât juraţii
  din Vârarea, cât şi legiuitorii valahi din district şi anume din
  Rebra, Nâsăud şi Rebrişoara. Intr’un rând i-au adjudecat preten-
  dentului jumătate locul de casă, altădată întreg acest loc. Mai
  ştim, că, cu ocazia acestor judecăţi legiuitorii au jurat ca martori
  şi astfel de oameni, care nici nu erau pe lume, când s’a făcut
  târgul şi care mărturiseau, că Filip Bălaşcu nu a cumpărat casa
  cu aldămaş dela Cosma Gavrilă. Şi pe aceştia i-au crezut legiuitorii.
       7.      Cifor a lui lstrate de 35 ani. Numai dela alţii am auzit că
  Bălaşcul Filip, din Vărarea a cumpărat de mult casa dela Cosma
  Gavrilă tot din Vărarea. Dar nu ştiu nici n’am auzit cu câţi flo-
  rini, cu aldămaş pe vecie ori numai în zălog. De când trăiesc tot
  în stăpânirea pacinică a acestei case i-am văzut atât pe Filip
  Bălaşcu, cât şi pe fiul său loan, până în anul trecut, când Petre,
  fiul lui Cosma Gavrilă, a început, la îndemnul legiuitorilor valahi,
  să neliniştească pe loan a lui Filip. Nu ştiu, cari au fost juraţii
  prezenţi la cumpărarea casei, nici că mai trăiesc sau nu şi nici
  că făcutu-s’a contract de cumpărare. Ştiu, că Filip a lui loan a
  cerut dela judecătoria din Bistriţa atât ordin de prohibirea luărei
  cu forţa a casei cât şi ordin de citarea înaintea acestei judecă-
  torii a pretendentului şi a legiuitorilor valahi. Dar aceştia nu s’au
  sinchisit de ordinele date, ci au continuat cu încercările de a lua
  cu sila casa. In acest scop juraţii din Vărarea şi legiuitorii din
  district şi anume cei din Rebra, Năsăud şi Rebrişoara, au ţinut
  mai multe şedinţe, în care odată au adjudecat pretendentului ju-
  mătate locul de casă, altă dată întreg acest loc. In urmă au ocu-
  pat şi locul şi casa. Ştiu, că, cu ocazia acestor şedinţe au jurat
336
oameni tineri, cari nici nu au fost pe lume, când s’a vândut casa,
ba au jurat că nici nu s’a dat aldămaş la cumpărare. Aşa au ju-
rat Niculae Vasilie, Ştefan a Suciului şi alţii.
      8.       Simion a lui Lazar de 38 ani, jurat din Vărarea. Eu nici
nu eram pe lume, când Filip Bălaşcul a cumpărat dela Oavrilă
Cosma casa din chestiune, ci numai am auzit dela alţii. Nu ştiu
nici n’am auzit, dacă a cumpărat-o cu aldămaş sau fără. De când
trăiesc îi ştiu în posesiunea deplină a acestei case atât pe Bălaşcul
Filip cât şi pe fiul său Ioan, până în anul trecut, când a început
a-i turbura în posesiune Petre, fiul lui Cosma Oavrilă. Nu ştiu
cari au fost juraţii prezenţi la cumpărarea casei, nici dacă trăiesc
ori au murit, precum nu ştiu, nici dacă cumpărătorul a avut con-
tract de cumpărare. Ştiu, că Ioan a lui Filip a cerut ordin de
oprire şi de citare dela judecătoria din Bistriţa, dar fiindcă în
judecarea acestei case erau şi legiuitori valahi din district şi
anume din Rebra, Năsăud şi Rebrişoara, districtul le-a poruncit
acestora să nu meargă la Bistriţa, pentrucă au adus ei lege şi să
rămână pe lângă aceasta. Au judecat în această chestiune de trei
şi patru ori: odată i-au adjudecat pretendentului jumătate locul
de casă, pe care l-au şi stabilit cu pietrii, altă dată i-au dat toată
casa şi au şi ocupat-o. Ştiu, că au fost martori cu aceste oca-
ziuni şi oameni tineri, care nici nu erau pe lume când s’a vândut
casa şi care au jurat că târgul s’a făcut fără aldămaş. Astfel de
mărturii sunt: Niculae a lui Vasilie, Ştefan a Suciului,. Maftei a
lui Vasilie Oavrilă şi alţii.
      9.       Ignat Vasilie alui Oavrilă de 70 de ani. Ştiu cu sigu-
ranţă, că Filip Bălaşcu a cumpărat casa dela Cosma Oavrilă din
Vărarea, dar nu ştiu, fost-a aldămaş sau nu. Nu ştiu nici cu câţi
florini a vândut-o. După vânzarea căsii, Cosma Oavrilă s’a dus
să locuiască în Pintic şi acolo a stat multă vreme, până s’a îm-
bogăţit. Apoi iarăşi s’a înapoiat în Vărarea şi încercat să ia îndă-
răpt dela Bălaşcu Filip casa vândută. Au umblat şi pe la lege
prin Bistriţa, dar nu a putut-o câştiga cu legea. Ştiu, că Bălaşcu
Filip a stăpânit liniştit casa până în anul trecut, când Petre, fiul ^
lui Cosma Gavrilă, a început să umble din nou după casă, în-
demnat de juraţii din Vărarea şi de legiuitorii din district. Nu
mai trăiesc juraţii, cari au fost de faţă la cumpărarea casei. Nu
ştiu, dacă cumpărătorul a avut contract de cumpărare sau nu. Ştiu
cu toată siguranţa, că Ioan a lui Filip a cerut în două rânduri dela
judecătoria din Bistriţa ordin de prohibiţie, ca să renunţe pretenden-
tul şi legiuitorii la luarea cu forţa a casei, precum şi ordin de citare
înaitea acestei judecătorii. Dar aceştia nu au luat în seamă ordinele,
ci mai întâi au legiferat în această chestiune în două sau trei rân-
duri juraţii din Vărarea, apoi legiuitorii valahi din district şi anume
din Rebra, Năsăud şi Rebrişoara, cari la început i-au adjudecat pre-
tendentului jumătate locul de casă, dacă îi restituie lui Ioan a lui
Filip 8 florini, mai apoi întreagă casa, dacă restitue toţi cei 30
florini, cu cât a cumpărat-o tatăl său. Ştiu că au jurat pentru
pretendent, mărturisind că Filip Bălaşcu n’a cumpărat casa cu al-
dămaş, astfel de indivizi, cari pe atunci nici nu erau pe lume.
      10.       Lup alui Vasile a Popii, de 46 ani. Am auzit dela alţii,
că Filip Bălaşcu a luat cu aldămaş casa dela Cosma Oavrilă, cu
30 florini înainte de aceasta cu 40 de ani. La celelalte puncte
acest martor face aceleaşi depoziţii ca şi cel de sub punctul 9.
      11.       Pintilie a Oprii, de 46 ani. îmi aduc bine aminte, că
Bălaşcul Filip a luat locul de casă dela Cosma Gavrilâ din Vă-
rarea, dar nu ştiu cu sau fără aldămaş. In zilele acestea am fost
prin Rebrişoara şi aci m’a întrebat Lazar Ioan a lui Orozavu,
dacă s’a decis chestiunea casei lui Filip Bălaşcu. Eu i-am răs-
puns, că nu. Atunci acesta mi-a zis: Eu îmi aduc bine aminte,
că Filip Bălaşcu a luat casa cu aldămaş dela Cosma Oavrilă,
încă în vremea când tatăl meu era primar în Vărarea. Ştiu, că
de când au luat casa, atât Bălaşcu Filip cât şi fiul său au stă-
pânit-o în pace până în anul trecut, când a început să-i neliniş-
tească Petre, fiul lui Cosma Oavrilă, îndemnat de legiuitorii va-
lahi. Oamenii, cari au fost de faţă la vinderea casei, nu mai
trăiesc. Nu ştiu avut-a cumpărătorul contract sau nu. Ştiu că
Ioan a lui Filip a cerut dela judecătoria din Bistriţa ordin de
oprire împotriva pretendentului şi a legiuitorilor valahi, precum
şi ordin de citare la această judecătorie, însă aceştia nu au luat
în seamă ordinele, ci au ţinut judecată ei înşişi: când Vărărenii,
când legiuitorii adunaţi din district. Aceştia odată i-au adjudecat
pretendentului jumătate locul de casă, altă dată casa întreagă, pe
care au şi ocupat-o.
      12.        Origore Popiţan de 65 ani. Ştiu, că Bălaşcu Fîlîp a luat
înainte de aceasta cu 40 ani casa dela Gavrilă Cosma din Vărarea,
dar nu ştiu cum: pe veci sau ca zălog, şi cu câţi florini. Ştiu,
că au stăpânit-o în deplină pace atăt Bălaşcu Filip cât şi fiul său
loan până în anul trecut, când Petre, fiul lui Gavrilă Cosma, a
început să nu le dea pace proprietarilor, îndemnat de legiuitorii
din Vărarea şi din district. Juraţii, cari au fost de faţă la cum-
părarea casei, nu mai trăiesc. Nu ştiu dacă cumpărătorul are con-
tract de cumpărare. La acest punct face aceeaş mărturisire ca şi
martorul precedent cu adaosul, că a fost chemaţi şi astfel de
oameni la judecată, care nici nu erau pe lume, când s’a făcut
vânzarea şi care afirmau, că ei ştiu că Bălaşcu Filip a cumpărat
casa fără aldămaş. Un atare individ este Niculae a lui Vasilie, care
abia are 22 de ani şi declară că ştie tot, pe când tatăl său, care
e bătrân nu ştie nimic sigur despre toate acestea.
      In aceeaş zi şi an se continuă cercetarea în Pintic, tot comună
aparţinătoare districtului bistriţan, la casa lui loan Schuller, jurat
comunal, cu următorul rezultat:
      13.        Gavrilă Măgură de 62 ani. Am locuit în Vărarea în casa
tatălui soţiei mele, numit Lazar cel Bătrân. Odată venind acesta
acasă, mi-a arătat câţiva bani şi mi-a spus, că Bălaşcu Filip a
cumpărat pe veci casa lui Gavrilă Cosma din Vărarea şi fiindcă
n’au căpătat beuturâ pentru aldămaş, cumpărătorul le-a dat lor
juraţilor bani ca să-şi aducă aminte de târgul făcut. După aceea
Bălaşcu s’a dus la casa primarului, da dacă acolo va căpăta beu-
tură. Insă nu ştiu, beut-au acolo aldămaş sau nu. Ştiu că au locuit
neturburaţi în această casă până în anul trecut, când Petre, fiul
lui Gavrilă Cosma, a început şă-i neliniştească. Privitor la celelalte
puncte nu ştiu nimic, fiindcă acum nu mai locuiesc in acel sat.
      14.        Moss Theil de 60 ani. Am cunoscut bine pe Gavrilă
Cosma din Vărarea, care, dupăce şi-a vândut casa s’a mutat cu
locuinţa aci în Pintic. Aci s’a pus pe muncă şi s’a îmbogăţit.
Adesea îmi spunea, că îi parei rău că şi-a vândut casa din Vărarea
şi că i s’a urît cu pribegitul şi cu lucrul pe la alţii. Bucuros ar
lua-o îndărăpt, dar nu se poate, fiindcă a vândut-o pe veci cu
aldămaş. Privitor la celelalte nu ştie nimic.
      15.  Gerits Dumitru de 47 ani. Am cunoscut bine pe Gavrilă
' 3$
Cosmi din Vărarea, când a venit să locuiască aci în Pintic. Era
foarte sărac, însă s’a îmbogăţit repede. Adesea îl auzeam jeluin-
du-se, că şi-a vândut casa lui Bălaşcu Filip şi zicând, că acum
ar răscumpăra-o bucuros, căci i s’a urît cu muncitul pela alţii, dar
nu se mai poate, fiindcă a vândut-o pe veci cu aldămaş. Privitor
la celelalte puncte nu ştie nimic.                      '
      16.      Origore Vărărean de 60 ani, din Dumitra. De loc sunt
din Vărarea, însă de 18 ani sunt mutat în Dumitra. Ştiu sigur,
că Bălaşcu Filip a cumpărat pe veci cu aldămaş casa lui Gavrilă
Cosmi. Aldămaşul l-au beut în casa lui Grozavu, primarul de
atunci al satului. Cosmi Gavrilă după aceasta s’a mutat în Pintic,
aci s’a îmbogăţit şi în urmă s’a decis să se întoarcă iarăşi în
Vărarea, ca să ia îndârăpt casa dela Bălaşcu Filip. Au fost şi în
proces pela Bistriţa în această chestiune, însă de geaba, casa nu
a mai putut-o lua îndărăpt. Despre celelalte lucruri nu ştie nimic.
      Partea finală a acestui document este identică cu a documen-
tului dela punctul XIII a.
                                        XV
        Petiţia locuitorilor din cele 23 comune valahe ale dis-
        trictului bistriţan în scopul eliberării, din partea magis-
        tratului bistriţan, a documentelor privilegiate.
         Maiestate chesaro-crăiască şi apostolică,
         Prea îndurată şi binevoitoare stăpână a noastră,
      Binevoiţi a cunoaşte, că am primit cu respectul şi supunerea
cuvenită ordinul de citare înaintea judecăţii, eliberat legal, în urma
acuzei făcute de stimaţii Domni: Anton Naszodi, arhidiacon al
bisericilor valahe unite din districtul Bistriţa, Ladislau Gyekei,
asesor în congregaţia preoţilor din acelaşi district şi de liberţii:
Cute Ştefan din Feldru, Marcu a Berăriţii din Nuşfalău, Bucşa
Eremie din Mocod şi Ioan Flore din Năsăud, stabiliţi în aceste
comune, în numele lor şi al tuturor celorlalţi locuitori din cele
23 sate ale districtului amintit, ordin adresat nouă umiliţii şi pu-
rurea credincioşii servitori ai Maiestăţi Voastre. Acest ordin este
de următorul conţinut:
      Noi, Maria Theresia, din îndurarea lui Dumnezeu împărăteasa
                                                                                  7
$40
Romanilor şi a Germaniei, etc., împărtăşim de mila şi îndurară
noastră chesaro-crăiască pe supuşii noştri credincioşi, distinşii şi
nobilii Domni: Anton Koszegi, losif şi Francisc Szentkirâlyi, losif
Pâlffi, Mihail Szâsz şi Toma Tarr, cancelişti şi secretarii tribuna-
lului nostru regesc din Transilvania, delegaţi de noi anume în
acest scop.
       Ni se prezintă prin cinstiţii Domni : Anton Naszodi, arhi-
diacon al bisericilor unite din districtul Bistriţei şi Ladislau Oyekei,
asesor în congregaţia preoţilor din acelaş district, precum şi prin
liberţii Cute Ştefan din Feldru, Marcu Berăriţii din Nuşfalău, Bucşa
Irimie din Mocod şi loan Flore din Năsăud, toţi aceştia stabiliţi
în comunele suscitate, o cerere, făcută în numele lor proprii şi
ale tuturor celorlalţi Valahi locuitori în cele 23 comune ale dis-
trictului bistriţan. In această cerere spun că au nevoie urgentă şi
le sunt absolut necesare, în scopul apărării drepturilor lor, actele
şi documentele de proprietate, dar mai ales actele privelegiale,
cari se referă de drept la dânşii şi în cari e vorba despre scu-
tirea lor de a da dijmă după bucatele şi alte produse aflătoare în
Nuşfalău şi în celelalte sate din districtul Bistriţei. Spun, că toate
aceste acte au fost date şi depuse spre păstrare în arhiva oraşului
liber regesc Bistriţa, în urmare de aci doresc să li se elibereze.
Pentru aceasta numiţii reprezentanţi cer, ca prin mijlocirea voastră
să fie reclamate şi să li se elibereze acele documente.
       Fiindcă celui ce cere lucruri juste nu i se poate refuza în-
cuviinţarea cererii, astfel prin prezentul ordin vă ordonăm şi po-
runcim cu tărie, ca numai decât, după primirea ordinului, voi toţi
sau doi dintre voi, îndeplinind formalităţile obişnuite în astfel de
cazuri, să vă duceţi cu acest ordin la prudentul şi circumspectul
Domn Frideric Klein, prim judecător, la ceialalţi juraţi, senatori şi
la notarul municipiului Bistriţa şi, dacă îi veţi găsi acasă, să li-l
comunicaţi personal. Dacă aceasta nu se va putea, atunci să le
aduceţi la cunoştinţă acest ordin la domiciliul lor, prin afişare pe
4işă, cerând dela ei, ca imediat să caute actele şi documentele de
proprietate sus citate şi să le predea reprezentanţilor menţionaţi.
Dacă vor face aşa, va fi bine, dacă nu, îi veţi cita la judecătorie
pe ziua a opta dela data comunicării acestei admonestări şi po-
runci la tribunalul nostru regesc din Transilvania, în faţa noastră.

După ce vor lua âct de această citare, fie că se vor prezenta la
termenul stabilit fie că nu, Noi totuşi vom decide în chestiunea
partidei, ce se va prezenta aşa, cum cere dreptatea şi echitatea.
Despre îndeplinirea acestui ordin de admonestare, citare şi cer-
tificare, ne veţi face raport în termenul prevăzut. Dat în mu-
nicipiul Târgu Mureş, în 10 Februarie 1760. Ordinul era semnat
şi contrasemnat în dreapta şi prevăzut în locul obişnuit cu sigi-
lul judecătoresc şi autentic al Maiestăţii Voastre şi întărit cu ceară
roşie; deci eliberat după toate prevederile legii.
       Conformându-ne şi supunându-ne, cum se şi cuvine, ordi-
nului primit, imediat în 15 Februarie anul curent 1760 ne-am dus
în municipiul săsesc Bistriţa la casa lui Frideric Klein, primul ju-
decător al acestui oraş. Casa este aşezată în strada Spitalului,
învecinată deoparte cu casa cinstitului Domn Andrei Krauss, de
altă parte cu casa lui Daniel Eyer. Pe Frideric Klein nu l-am
găsit acasă. Atunci însoţiţi de ajutorul său, Gheorghe Glockner,
ne-am dus Ia casa judecătorului substitut Ioachim Bedaeus, clă-
dită tot în strada Spitalului între casa lui Martin Kreissler şi Ioan
Glockner şi aci am găsit pe judecătorul substitut Ioachim Bedaeus,
pe ceialalţi senatori ai oraşului şi pe secretar şi le-am- comunicat
personal ordinul sus citat, potrivit căruia au să elibereze imediat
petiţionarilor documentele privilegiate şi de scutire de plătirea
dijmei după bucate şi alte produse naturale, documente aflătoare
în arhiva oraşului.                   .               ; .
       La aceasta Gheorghe Glockner a zis: »Inţeteg, voi face ra-
port Domnului judecător* ; iar judecătorul: substitut, senatorii şi
notarul au răspuns: »Astfel de acte de proprietate, o spunem.pe
cuvântul nostru, nu se găsesc în arhiva noastră, în urmare nici
nu le putem restitui*. După aceasta, potrivit ordinului menţionat,
am citat înaintea tribunalului Maiestăţii Voastre pe Domnii: Frideric
Klein, prin mijlocirea ajutorului său amintit mai sus, pe judecăto-
rul substitut Ioachim Bedaeus, pe senatori şi pe secretar în per-
soană, pe ziua a opta dela data comunicării, ordinului, ea să dea
seamă despre acţiunea D-Lor lor. Le-am comunicat şi aceea, că
la termenul stabilit fie că se vor prezenta fie: că nu vor veni
la tribunal, Maiestatea Voastră va decide în chestiunea partidei
prezentate aşa cum cere dreptatea şi echitatea. Şi la această
                                                                                7*
comunicare şi lămurire menţionatul ajutor al judecătorului primar
Gheorghe Glockner a zis: »Inţeleg şi voi face raport Domnului
meu«. Judecătorul substitut, senatorii şi notarul au răspuns:» În-
ţelegem. Dorim sentinţa«.
       Despre comunicarea ordinului Maiestăţii Voastre şi despre
cele îndeplinite de noi facem acest raport provăzut cu sigilul
obişnuit şi cu semnăturile noastre. Dorind Maiestăţii Voastre
viaţă îndelungată, plină de glorie şi biruinţe, rămânem
                ai Maiestăţii Voastre chesaro-crăieşti şi apostolice
                supuşi şi veşnic credincioşi servi
       ss. Mihail Szâsz                         ss. Toma Tarr
notari la tribunalul regesc din Transilvania delegaţi în scopul
                                  amintit mai sus.
                                        XVI
        Procesul verbal privitor la starea de drept a Valahilor
        din cele 23 comune din Valea Rodnei şi pretenţiunile
        magistratului bistriţan asupra acestora
       227 A. 1760.
       Copia procesului verbal guvernial din 15 Februarie 1760.
       După ce binevoitorul ordin regesc de data 13 Aprilie 1758,
eliberat la cererea celor 23 sate din districtul bistriţan, s’a citit
de înaltul Guvern la 6 Maiu anul amintit, s’a comunicat şi ma-
gistratului bistriţan. In acest ordin se cereau informaţii sincere şi
amănunţite şi reţinerea dela violenţe şi execuţiuni neadmise.
Fiindcă însă magistratul suscitat a amânat răspunsul la jalbele
cuprinse în ordin, a fost admonestat din nou la 30 Octomvrie
să răspundă la acuzele aduse de jălbari. Atunci magistratul la
rândul său a ridicat şi el acuze împotriva petiţionarilor, că adecă
petiţionarii au îndrăsnit să atace pe executorii militari, amenin-
ţându-i cu moartea nu numai pe aceştia, ci şi persoanele oficiale.
In urma acestora Guvernul regesc a aflat cu cale să trimită pen-
tru anchetare comisari oficiali străini, din judeţul Solnoc-Dobâca,
care — constatând adevărul — să sfătuiască pe Valahii rebeli să
se supună ordinelor date, căci altcum îşi vor lua pedeapsa me-
ritată. Aceşti comisari s’au dus la faţa locului în 25 Octomvrie,
343
au îndeplinit ordinul primit şi despre rezultat au făcut raport, pe
care l-au încredinţat, pentru înaintare înaltului Guvern, magis-
tratului.
      In raport se face amintire, că din greşala judelui comunal,
executorul a fost dus la casa unui locuitor din Mocod, care nu
era în restanţă cu darea, şi că de aci a pornit cearta şi nu din
motivele grave pomenite de jălbari. Tot acolo se mai spune, că
— în vreme ce juzii săteşti chemaţi, ca să admonesteze pe Valahi
în numele Guvernului, să înceteze cu opoziţia îndrăsneaţă de până
acuma făcută funcţionarilor magistratuali, să fie cu supunerea
cuvenită şi să îndeplinească ordinele Guvernului, le atrăgeau aces-
tora atenţiunea în limba română, că în caz contrar vor fi pedepsiţi
nu numai cu închisoare, ci şi cu moarte, — unul dintre Valahi
depunând trei Mariani (monede de 17 cruceri) a cerut să i se
dea aceste hotărîrii în copie. In acelaşi timp Valahii au declarat
că, afară de contribuţiunea către stat, nu vor plăti nici un fel de
alte dări, până ce chestiunile lor nu vor fi decise în Viena. Comi-
sarii au voit să însemne numele celor ce au făcut asemenea
declaraţie. Atunci s’a născut un tumult mare, cerând cu toţii să li
se comunice pentruce voiesc să le scrie numele. In sfârşit unul
dintre Valahii de faţă cu numele Ştefan Cute a strigat cu glas
tare: «Rămâneţi pelângă cele spuse mai înainte comisarilor?» întreg
poporul a răspuns: «In tot cazul, ba mai mult vom trimite din
nou delegaţi în Viena şi vom cheltui şi trei mii de florini, fiindcă
suntem locuitori ai pământului regesc mai vechi cu trei sute de
ani decât Saşii».
      Primind Guvernul acest raport a somat din nou magistratul,
să se prezinte prin delegaţii săi în 10 Februarie a. c. şi să tri-
mită documentele de încorporare, din care să se poată constata
şi stabili situaţia Valahilor, precum şi contribuţiunile ce au să le
plătească şi jurisdicţia ce o are asupra lor magistratul bistriţan.
Totodată l-a invitat'să comunice şi Valahilor să se prezinte în
această zi.
      Din cauza altor afaceri publice chestiunea de mai sus nu
s’a putut desbate înainte de 21 Martie. Până atunci s’au adunat
toate dovezile necesare, răspunsurile, replicele şi contrareplicele.
In baza acestora s’a constatat, că zarva menţionată s’a pornit deja
344
mai înainte în 1755, anul manipulaţiei, când, proiectându-se înfiin-
ţarea casei alodiale, unele servicii au fost schimbate, altele adăo-
gate din nou, înmărite ori anulate. Dar cauza principală a răsvră-
tirii a fost, că funcţionarii saşi au voit să-i trateze pe locuitorii
satelor amintite ca pe iobagi, când ei susţineau că din timpuri
imemoriale au fost consideraţi drept libertini.
       Pentru liniştirea tumultului iscat, s’a dus între Valahii iritaţi
însuşi Excelenţa Sa Domnul Cancelar aulic, reprezentantul Gu-
vernului regesc, care a mulcomit spiritele în felul, că a anulat
dreptul de posesor şi titlul de iobag şi a dispus, să fie trataţi
ca locuitori districtuali, dar taxaţi ca iobagi.
       Din acest motiv Valahii, după cum apare din actele amintite
mai sus, au refuzat să plătească dijmele cerute de Casa alodială
şr impozitele stabilite în temeiul noului sistem de impunere, ca
nu cumva prin plătirea acestora să se confirme starea lor de iobagi.
Ceeace iia făcut şi mai îndărătnici în refuzarea subordinaţiunii a
fost faptul, că directorul fiscal a somat magistratul să ceară dela
ei dijma cuvenită fiscului, că munţii au fost supuşi taxelor mai
mari decât mai înainte, că o parte a terenului lor a fost întrebuin-
ţat lâ augmentarea cassei alodiale, că au fost folosiţi la lucrarea
acfestui teren ori, dacă nu puteau lucra, îndatoraţi să se răscum-
pere anual cu taxa de un florin, că li s’a impus arderea varului
şi în urmă că Ii s’au cerut o mulţime de alte poveri necunoscute
până atunci.
       S’a aflat, că această mişcare a ţăranilor a fost alimentată şi
de directorul fiscal, care i-a îndemnat să nu sufere să fie trataţi
ca iobagii şi care le-a promis sprijinul său în chestiunea dijmelor
pornită contra magistratului bistriţan.
       Magistratul îşi întemeiază procedura sa pe reprezentanţele
Guvernului înaintate Curţii împărăteşti şi pe deciziunile Comisiunii
regeşti diriguitoare, în care s’a răspuns funcţionarilor manipulanţi
la 5 Octomvrie 1755, că locuitorii acestor sate pot fi trataţi ca
iobagi. Şi fiindcă aceste deciziuni nu s’au părut destul de puter-
nice şi întemeiate pe un principiu oarecare, Guvernul a somat
magistratul să prezinte o dovadă mai solidă despre starea Valahilor,
pe care sprijinindu-se să poată înfrâna revolta pornită. Atunci
^magistratul a înaintat un document eliberat pe timpul regelui Matia,
J
                                                                                 345
în care document se amintea, că aceste 23 de sate încorporate lă
districtul bistritan vor fi posedate de magistrat pe vecie.
      Apărătorul Valahilor a dovedit însă dreptatea acestora cu
argumente puternice scoase atât din natura moşiei regeşti (fundus
regius) cât şi din dreptul de încorporare şi a arătat, că ei trebue
să fie consideraţi liberi şi nu iobagi şi că sunt gata să plătească
mai mult decât dacă ar fi iobagi, cu condiţia însă ca titlul nou
ce li s’a dat să se şteargă.
      La aceasta magistratul se părea că renunţă la titlul dat şi că
se scuză, că i-a tratat ca iobagi, zicând că acest fapt nu este a i se
imputa lui, ci ordinelor superiorilor săi. Pe Valahi însă nu-i poate
considera la fel cu pe ceilalţi locuitori saşi. Dacă totuşi s’a în-
tâmplat, că au fost trataţi ca iobagi, nu era nevoie să refuze juris-
dicţia magistratului cu o opoziţie temerară, ci trebuia să-şi caute
dreptul pe calea legală, prin petiţie. In urmare orice ar aduce spre
justificarea lor, nu se poate lua ca scuză. Şi cele ce le justifică
magistratul, nu i se pot imputa lui. Au fost siliţi să recurgă la
execuţii, fiindcă Valahii n’au plătit nici contribuţia regulată. Ce li
s’a luat din păduri şi teritoriu, s’a întrebuinţat pentru cassa alo-
dială. Nu era permis ca alte prestaţii, la care erau îndatoraţi, să le
pună la o parte ori să le folosească pentru trebuinţele proprii.
      Deci întru toate procedează în conformitate cu deciziunile
comisiunii Seebergiene şi magistratul nu cere altceva, decât ca:
      1. Valahii să recunoască şi observe jurisdicţia magistratului;
      2.       să nu îndrăsnească a-şi aroga judecătorii proprii, cum au
făcut acum de curând;
      3.       să plătească oraşului dijmele reţinute cu forţa şi până se
va termina procesul fiscal început;
      4.       să sprijinească gospodăria publică a oraşului potrivit dis-
poziţiilor comisiunii Seebergiene;
      5. să achite oraşului datoriile cuvenite, cum fac şi ceilalţi
locuitori saşi; ii                   \                         i
      6.       fiindcă munţii nu sunt proprietatea satelor ci a oraşului,
să achite impozitul obişnuit a se plăti din timpurile vechi;
      7.       pentru promovarea gospodăriei oraşului, existentă de mult,
să ajute la stingerea varului şi la cărăuşit;
      8. să dea lemne necesare pentru magazinele de bucate, pentru
346
casa oraşului, pentru şcoala Piariştilor şi pentru miliţie, şi să
presteze şi munca manuală cuvenită;
       9. să aducă lemnele trebuincioase la arderea salpetrului;
      10.      să contribuie împreună cu ceilalţi locuitori saşi la clădirea
locuinţelor publice ale oraşului;
      11.      dacă nu se vor încassa restanţele vechi dela Saşi şi mai
ales dela Valahii districtuali şi dacă nu vor putea aduna cele două
măji de grâu, magistratul să fie justificat, că nu şi-a putut împlini
serviciul regesc;
       12.       încât pentru revizuirea munţilor învecinaţi cu Maramu-
reşenii, de care sunt mai apropiaţi locuitorii Valahi din district,
magistratul nu va ieşi la faţa locului, de frica Valahilor zurbagii,
până nu li se va asigura neatacarea din partea acestora;
       13.       magistratul susţinea, pentru administrarea districtului, 16
vătăşei, cărora potrivit dispoziţiilor Seebergiene li se plătia salarul
din casa alodială, iar pentru conducerea districtului valah erau ordi-
naţi 12 călăreţi şi 2 vătăşei instituiţi din vremuri vechi. Pentru
susţinerea acestora satele districtuale valahe contribuiau cu o
anumită cantitate de produse naturale. De când însă sunt trecuţi la
cassa alodială, Valahii nu mai dau nici un fel de bucate, ci atât
personalul cât şi caii îi susţine provizorul.
       Dacă acum luăm în considerare punctele: 2 privitor la dreptul
de propria judecată, 11 la restanţele vechi şi 12 referitor la frica
de a revizui mejdele dela Maramureşeni, în toate aceste cazuri,
ori cine ar fi judecătorul, Valahii sunt datori cu supenere magis-
tratului bistriţan fie că sunt liberi, fie că sunt iobagi. Când Gu-
vernul, confrontând pe aceia, care au fost acuzaţi de magistrat,
cu delegaţii ţărani prezenţi, a aflat, că într’adevăr s’a făcut fapta
amintită în acuză, că'locuitorii chemaţi’dinjiiferite sate au declarat
nulă judecata magistratului, că cu ocazia noii execuţii au răsturnat
buna ordine, a dat poruncă ca doi delegaţi dintre cei mai de
frunte să fie prinşi, pentru a se garanta: încassarea restanţelor
vechi şi a doua pentru a se asigura reambularea munţilor contro-
versaţi. Totodată a dat poruncă să se comunice prin sate, că nimeni
să nu îndrăsnească a pune vre-o piedecă în cale revizuirii munţilor,
ba mai^mult să le stea într’ajutor funcţionarilor trimişi în acest
scop căci altcum prinsonierii luaţi nu vor fi lasaţi liber.
347
       Privitor la punctul 1 şi celelalte, oricum s’ar decide, fie că
  Valahii vor fi consideraţi liberi fie iobagi, nu vor putea refuza
  plătirea dijmelor. In urmare va fi bine să se stabilească cât mai
  iute starea şi condiţia acestor Valahi, ca să se ştie ce sunt. Ei,
  întemeindu-se pe un document dat Saşilor de regele Andrei, susţin
  că trăind de atâtea secole aci nu pot fi socotiţi venetici şi că,
  dacă locuiesc pe moşia regească, trebuie să se bucure la fel cu
  Saşii de toate binefacerile.                                           •
       Dar şi pentru erar ar fi mai bine, dacă Valahii ar fi con-
  sideraţi libertini. Şi această titulatură diferită (în prefaţa registrelor
  de dare sunt numiţi Valahi districtuali, iar în textul acelora sunt
  taxaţi ca iobagi) încă le turbură minţile, mai ales în urma dispo-
  ziţiilor Seebergiene, când prin gospodăria alodială li s’au adăogat
  greutăţi mai mari decât în trecut şi potrivite numai iobagilor.
       La noul termen de prezentare a documentului privilegial,
  stabilit pe ziua de 13 Februarie 1760, magistratul a prezentat docu-
  mentul cerut, eliberat de regele Matia în 1475. In baza acestui
  document magistratul susţinea, că aceşti locuitori sunt a se con-
  sidera drept iobagi, Valahii însă tăgăduiau aceasta în baza docu-
  mentelor de mai înainte şi refuzau să fie socotiţi iobagi.
       Dupăcum rezultă din documentul dat de regele Matia opidul
Rodna, împreună cu Valea Rodnei au fost încorporate la oraşul
Bistriţa şi acest oraş a fost introdus în stăpânirea, fără nici o
contrazicere, a acestui ţinut. Deci fie că se dovedeşte, fie că se
presupune, că cele 23 de sate atunci s’au aşezat ori au existat
în această vale, documentul amintit vorbeşte explicit despre ane-
xiunea şi încorporarea opidului menţionat şi a văii acestuia, şi
nu despre o altă dăruire cu drept regesc. In baza documentului
• se poate presupune că locuitorii acestei văi au fost încorporaţi
dar nu ca iobagi, ci au fost numai supuşi jurisdicţiei oraşului
Bistriţa şi prin încorporare făcuţi dependenţi de autoritatea ma-
gistratului acestui oraş. T r                                       i
       Prin deciziunea Guvernului locuitorii celor 23 de sate ale
  Văii Rodnei sunt consideraţi drept locuitori liberi ai pământului
  regesc, prin documentul eliberat însă de regele Matia ei sunt
  supuşi jurisdicţiunii magistratului bistriţan, împreună cu ceialalţi
  locuitori liberi ai aceluiaş district, în urmare:
348
         Au să plătească cui au mai plătit şi până acum dijmele
   obişnuite şi, până la terminarea procesului dintre fiscul regesc şi
   magistratul sus citat, să nu fie îngreuiaţi cu nici un fel de alte
   impozite şi dări, afară de cele ce li se vin în temeiul noului sis-
   tem de impunere ca unor oameni liberi.
         Darea pentru munţi şi celelalte impozite pentru moşia alodială,
   ceeace contrazice naturii fondului regesc (teritorul locuit de Saşi) să
   nu se mărească. Celelalte greutăţi extraordinare să se impună pro-
   porţionat cu ale locuitorilor saşi şi să se reţină dela orice inovaţiuni.
         Restanţele vechi să se încaseze individual. Să se arate ori-
ginea şi baza datoriilor existente. Dobânda după capital să se
socotească conform ordinelor regeşti şi dacă această dobândă
n’ar fi suficientă, atunci — după ce comisiunea diriguitoare va
arăta necesitatea sporirii acesteia — se va îngădui o urcare con-
venabilă, care iarăş va fi a se plăti tot potrivit ordinelor regeşti,
dar aşa ca datoriile privaţilor să le plătească toţi sătenii, însă
' numai cei din comunele mai mici, unde se va dovedi că datoriile
singuraticelor comunităţi au fost contractate subt nume comun.
         Preşedintele Comisiunii diriguitoare şi cancelarul sunt datori
   să supravegheze, ca aceşti locuitori, cari au fost trataţi drept Va-
   lahi districtuali, însă taxaţi ca iobagi, să fie taxaţi ca oameni liberi
   nu numai pe anul de faţă, ci şi pe cei cinci ani trecuţi, când ma-
   gistratul, pentru consolidarea dreptului său, a lăsat să fie taxaţi
   ca iobagi. Aceasta au să o controleze numiţii Domni nu numai
   luând în considerare socotelile acestor ani ci şi în urma obliga-
   mentului, ce-1 au faţă de erariul regesc. Din faptul, că locuitorii
   amintiţi nu au fost supuşi până acum îndatoririlor de iobagi şi
   s’au ferit de jugul sclăviei, nu rezultă că nu au să plătească cele
   ce se cuvin principelui.
         Se vor admonesta cu toată severitatea ambele partide, dar
   mai ales Valahii lărmuitori, să se supună ordinului guvernial sus
   citat, să asculte de poruncile magistratului, căruia îi sunt supuşi
   singuraticii locuitori ai districtului şi să contribuie înl proporţie
   dreaptă la casa alodială.
         Magistratul bistriţan, căruia această deciziune privitor la sta-
   bilirea stării şi condiţiunii Valahilor din Valea Rodnei, i se pare
   derogătoare pentru drepturile sale şi ale oraşului Bistriţa, protes-
349
         tează şi îşi rezervă dreptul de a apăra şi de a dovedi în viitor ori
         şi când dreptatea sa, de va fi nevoie, chiar şi înaintea Maiestăţii Sale.
      Locuitorii celor 23 sate valahe, protestând cu toată umilinţa
referitor la partea din deriziune, care li se pare oneroasă, anunţă
apel la tronul Maiestăţii Sale.
      Dat de Guvernul regesc al Transilvaniei, Sibiiu,în 15 Febr. 1760.
                                XVII                                ,
         Ordinul de prezentare a documentelor necesare pentru
         rezolvirea litigiului dintre magistratul bistriţan şi Valahii
         din Valea Rodnei
      No. Guv. 1347 din 1760.
      Luând în considerare controversa ivită între magistratul bis-
triţan şi locuitorii celor 23 sate din districtul valah, privitor la
care ne-aţi înaintat raportul din 15 Februarie 1760, am aflat că
ar fi mai bine şi mai ducător la scop, dacă s’ar revizui, în baza
documentelor privilegiale fie în original, fie în copie autentică,
atât dreptul oraşului Bistriţa cât şi condiţia locuitorilor amintiţi
şi astfel, cunoscând pretenţiunile fondate ale fiecărei părţi, am
decide cu toată exactitatea şi dreptatea.
      In urmare ordonaţi imediat magistratului amintit, ca să pre-
zinte la ultimul termen, ce-1 stabilim şi anume în luna Septemvrie,
toate acele acte, pe care îşi întemeiază pretenţiunile faţă de lo-
cuitorii sus citaţi şi pe care le cere, fie în original, fie în copie
autentică, accelerarea acestei controverse devenite acum primej-
dioase. Aceste documente ni le veţi înainta îndată nouă.
      Locuitorilor din cele 23 comune valahe le veţi impune să
prezinte document despre situaţia în care se găsiau în timpul
manipulaţiei, apoi act despre suma ce li s’a impus prin comisiu-
nea trimisă pentru ştergerea datoriilor (de care nu pot fi scutiţi
nici ceialalţi locuitori ai districtului bistriţan) şi în sfârşit dovadă
despre proporţia şi1 cu cât au contribuit înaintaşii lor la amorti-
zarea datoriilor permanente, la care sunt îndatoraţi şi dânşii.
      Indurarea noastră cu voi, etc.
      Dat în 17 Iulie 1760.
         ss. Maria Theresia               ss. Oavril Bethlen
                       din porunca Maiestăţii Sale'• ss. Cserei
350
                                        XVIII
      Petiţia locuitorilor români din cele 23 comune ale
      districtului bistriţan pentru a se pune capăt mize-
      riilor îndurate din partea magistratului din Bistriţa
         No. Guv. 1642 din 1760.
         La umilita noastră cerere am primit dela Maiestatea Sa două
   rescripte şi pe acelea le prezintăm. Necunoscându-le însă conţinutul
   ne rugăm cu supunere să binevoiţi a ne elibera o copie şi în acelaş
   timp a accelera rezolvirea controversei noastre, fiindcă nu mai putem
   îndura mizeriile făcute de magistratul bistriţan. Acesta încontinu ne
   persecută, pe oamenii noştri îi prinde, îi bagă în închisoare, pe cei pe
   cari i-a prins mai de mult şi îi ţine în închisorile judeţului Dobâca, i-a
   bătut fără milă cu ocazia adunării generale. Pe lângă alte greutăţi, ce
   le avem, a trebuit să plătim domnilor funcţionari 134 fl. (trăgând de
   pe noi, cum spune proverbul, două piei) ba a mai trebuit să plătim şi
   funcţionarilor din districtul bistriţan. Domnul notar n’a dat nici un act.
         Dacă ne ducem din district în alte judeţe la târg şi acolo
   ne prind. Aşa nu de mult la târgul dela Sâmpietru au năvălit
   asupra noastră în câteva sate. Domnul Comite suprem, cunos-
   cându-ne intenţia, în oraşul Bistriţa ne-a aţinut drumul în patru locuri
   şi pe cei cari s’au dus acolo, i-au prins şi i-au aruncat în închisoare.
         In urmare rugăm înaltul Guvern cu toată umilinţa, să bine-
   voiască a dispune:
         1.       ca magistratul să înceteze cu persecuţiunea noastră, să
   elibereze pe cei prinşi dintre noi, între care şi pe Costin Nicolae
   din Sântioana, prins de primarul din Bistriţa pentru dijmă;
         2.       ca notarul judeţan amintit să comunice întreagă acţiunea
   şi hotărîrile în stilul obişnuit şi cunoscut de noi;
         3.       ca magistratul să fie avertizat şi admonestat pentru per-
   secuţiile pornite împotriva noastră, să recunoască nedreptatea ce
   ne-o face şi să ne restitue pagubele îndurate.
         In nădejdea rezolvirii favorabile a umilitei noastre rugăminţi, ră-
   mânem ai Exc. S. D-lui Conte Guvernator şi ai înaltului Guvern regesc.
         Sibiiu, la 9 Septemvrie 1760.
                    Supuşi, sărmani şi amărîţi servi locuitorii
                    din cele 23 comune ale districtului bistriţan.
          Din timpul Războiului Unirii Neamului
          Moartea poetului Oeorge Coşbuc
                                 I u 1 i u M o i s i 1
       In timpul Războiului nostru pentru întregirea Neamului româ-
nesc, pe când o parte mare din vechiul Regat era ocupat de
armatele duşmane, zile de durere, dar nu şi de desnădejde, am
avut din belşug. Putinii intelectuali, din cei mai bătrâni, care pri-
misem ordin dela autorităţile noastre să rămânem pe loc, în Bu-
cureşti, ne întruneam din timp în timp, ca să schimbăm cuvinte
de încurăjare şi să mai aflăm ştiri nouă.
       Era în primăvara anului 1918. Ştiri primite din diferite surse
ne anunţau rezistenta dârză a armatei române pe frontul de răsărit.
Câte odată chiar puteam citi printre rânduri, în ziarele duşmani-
lor, că luptele sunt grele, că duşmanii sufer, că Românii se luptă
cu vitejie.
       In acelaş timp erau în Bucureşti mai mulţi ofiţeri şi sub-
ofiţeri români din armata austriacă, cu cari noi întreţineam bune
legături şi cari ne comunicau veşti interesante şi bune. Un ofiţer
român (din rezervă) ne declară de mai multe ori, spre surpriza
noastră, că deşi {ara noastră este ocupată de duşmani şi ne
găsiam într’o situaţie destul de rea,1r armata română totuşi va re-
zista, şi mai mult chiar, va trece din nou Carpaţii. Nu prea dam
noi credinţă acestor declaraţii foarte hotărîte ale amicului nostru,
ne îndoiam mult, căci tocmai începeau tratativele de pace între
guvernul român, de sub prezidenţia lui Alexandru Marghiloman
şi duşmanii noştri.
352
       Un alt prietin al nostru, tot militar austriac, care mergea
mereu pe front şi mai târziu şi Ia Iaşi, ne aducea veşti destul de
bune şi de încurajatoare pentru noi.
       Cu un ofiţer român dela Arad, poetul nostru George Coşbuc
încheiase strânse legături, cultivate cu precauţiune. Acest ofiţer îi
puse la dispozţie poetului nostru un butoiaş de bere în fiecare
zi de Marţi, pe care Coşbuc îl destină cenaclului nostru ce se
întrunea într’o odae separată a unui restaurant din Bulevardul
Elisabeta în seara amintitei zile, la care întrunire unul din prietenii-
soldaţi era aproape în fiecare Marţi prezent spre a ne comunica
ştiri de pe câmpul de luptă.
       In cenaclu acesta erau: G. Coşbuc; Dr. Emil Pop dela «Insti-
tutul Babeş«; Dum. Constantinescu, directorul liceului »Matei
Basarab«; Corneliu Roman, directorul Staţiunei agronomice din
Bucureşti; Leonida Şerban, pensionar; Radu Pascu, inginer de
mine; Ulpiu Hodoş; Arhitectul Moga; Nic. Crisbăşianu, funcţionar
la Soc. de asigurare »Naţionala«; Popovici-Baireuth, marele cântăreţ
şi în urmă directorul Conservatorului de muzică din Cluj; Luca
Rusu, dela Institutul geologic; Inginerul Aurel Diaconovici; Căpitan
Petrescu, pensionar; scriitorul acestor rânduri ş. a. c.
       întrunirile acestea au avut loc până în spre vara anului
1918. Ele au fost însă mai triste când pe neaşteptate poetul nostru
George Coşbuc ne-a părăsit pentru totdeauna decedând în ziua
de 26 Aprilie (9 Maiu).
       In ziua de Sf. George 23 Aprilie (6 Maiu), Luni, fiind ziua
numelui său, câţiva prietini cu soţiile lor şi rudeniile apropiate
am fost la dânsul sâ-1 felicităm. Era sănătos şi destul de vesel.
Un mic butoiaş de bere scumpă primise cadou dela ofiţerul prietin,
iar Coşbuc însuşi ne servea de-a dreptul dela cep. Am petrecut
câteva ceasuri împreună până spre seară.
       In seara acelei zile se vorbea în oraş că pacea se va încheia
în noaptea următoare.
       Delegaţii păcii luară parte în aceea seară la un banchet dat
de Generalul Mackensen.
       A doua zir Marţi, 24 Aprilie (7 Maiu), a treia zi de paşti,
între orele 11—12 a. m. s’au semnat actele încheierii păcii între
România şi Statele Europei centrale, lucru care s’a publicat şi în
ziare. După amiazi apăru o ediţie specielă a ziarului »Steagul«
(ziar conservator) cu telegrama Primministrului Alex. Marghiloman
cătră Regele Ferdinand şi un comunicat cătră Ţară. Pacea s’a în-
cheiat şi actele s’au semnat în Palatul Regal dela Cotroceni, în
Sala unde Consiliul de coroană, din August 1916, hotarîse decla-
rarea de războiu Austro-Ungariei. Condiţiile tratatului de pace însă
nu s’au publicat în acea zi, ci în ziua următoare 25 Aprilie (8
Maiu), pe larg în »Gazeta Bucureştilor« Nr. 503, în > Bukarester
Tageblatt« Nr. 508, în »Steagul« Nr. 2 şi în ziarul »Lumina« Nr.
246. Condiţiile umilitoare ale acestei păci rapace şi de robie
groaznică a Neamului nostru au produs în noi toţi o deprimare şi
o revoltă sufletească de nedescris.
       Ungurii în special jubilau. Se povestia că Ungurii ar fi luat
din arhiva Camerii deputaţilor o mulţime de dosare, din cari unele
ar fi căzut în mânile Academiei.
       In comisia ungurească erau între alţii I. Benedek, Oady etc.
despre cari se vorbia că ar fi făcut mare propagandă contra Ro-
mânilor Ardeleni prin familiile fanariotizate din Bucureşti.
       In seara acestei zile eşind la plimbare prin oraş cu Cornel
Roman, am întâlnit pe Coşbuc prin dreptul Hotelului Boulevard
şi am stat câtva timp de vorbă asupra tristei situaţiuni, create în
urma încheierii păcii. Coşbuc ne învită să mergem la un pahar
de vin, dar noi am refuzat şi am plecat acasă.
       In ziua de 26 Aprilie (9 Maiu),. spre seară eşind pe Calea
Victoriei şi intrând în Sucursala librăriei C. Sfetea, din faţa Tea-
trului naţional, un funcţionar comercial al librăriei î-mi comunică
pe la orele 7—8 spre cea mai mare surpriză, că Coşbuc a încetat
din viaţă pe la amiazi. Fireşte că n’am putut crede o astfel de
veste, mai ales că în seara precedentă ne întâlnisem, vorbisem şi
era bine. Funcţionarul inzistând asupra afirmaţiunei, m’am hotărît
să plec imediat la casa poetului ca să mă încredinţez de ştirea
de necrezut. 1            1 1 1 f                                     ■
       Ajuns aci şi sunând clopoţelul, îmi deschise uşa cumnatul
său, Constantin Sfetea, pe care întrebându-1 dacă este adevărat,
nici nu terminai vorba şi î-mi răspunde: »Iată pe George pe ca-
napeaua din antreu*, unde poetul zăcea neînsufleţit.
       Cum i-a fost sfârşitul?
354
       Sfetea îmi spuse, că la amiazi n’a mâncat nimic. Soţia sa
s’a aşezat la masă, în timp ce George se plimba din odaia de
mâncare în odaia lui de lucru. Deodată soţia sa nu-l mai auzi
plimbându-se, se sculă îl căută şi-l găsi căzut pe un fotoliu în
nesimţire. Chemă servitoarea, îl strigară, îl scuturară zadarnic,
poetul îşi sfârşise firul vieţei fără nici o suferinţă; o apoplexie
cerebrală constată doctorul.
       In timpul din urmă Coşbuc era mai palid şi părea mai îm-
bătrânit, totuşi mergea drept şi energic, cum era firea lui şi era
destul de bine dispus, deşi îl tortura mult situaţia tristă în care
ne găsiam. Lua multă aspirină, ceace va fi avut rele efecte asupra
inimei. Negreşit că şi moartea unicului şi prea adoratului său copil
Alexandru, — un escelent şi foarte promiţător băiat, căzut jertfa
unui nâpraznic accident de automobil tocmai în vara anului, când
trecu cu distincţie examenul de bacalaureat — a contribuit mult
la slăbirea sănătăţii sale.
       Consternaţia ce a produs moartea neaşteptată a marelui şi
iubitului nostru poet în intelectualii de atunci din Bucureşti a fost
de nedescris.
       Sâmbătă, 28 Aprilie (11 Maiu) 1918, au avut loc funerariile.
La casa poetului din Calea Plevnei Nr. 48, unde locuia de mulţi
ani, la orele 4. d. a. s’a adunat o lume imensă. După ceremonia
funebrală au vorbit profesorul universitar Ion Bogdan, din partea
Academiei române; profesorul univ. Badea Mangâru, în numele
Ministerului Instrucţiunei publice şi al Cultelor şi Grigore Pişcu-
lescu (Gala Galaction) din partea Casei Şcoalelor şi al Casei
Bisericei.
       La orele 4.50 cortegiul funebral a pornit la Cimitirul Şerban-
Vodă (Belu). In momentul pornirei tristului cortegiu din curtea
casei, unde poetul a gândit şi a creat multe, mari şi minunate
opere, ceriul însuşi s’a cernit de tot, fulgere şi trăznete despicau
norii şi torente de ploie se revărsau din ceriul ce însuşi plângea
pierderea marelui nostru poet. Tot timpul până la sosirea corte-
giului la mormântul din »Valea plângerii», în cimitirul Belu, plânsul,
lacrimile ceriului n’au contenit o clipă.
       La orele 6.15, în clipa când trupul lui neînsufleţit se cobora
în locaşul de veci, văzduhul se însenină deodată, ceriurile se des-
                                                                                  355
chideau, ca să primească în sferile eternităţii sufletul blând, bun
şi senin al marelui nostru poet.
      Până la mormânt, l-am însoţit, cu tot potopul ce se revărsa
necontenit, afară de familia sa, scriitorul loati Slavici, ce-1 care-1
chemase dela Cluj la Sibiu pecând era directorul ziarului »Tribuna«,
în care Coşbuc publica primele sale creaţiuni, apoi chimistul Cor-
nelia Roman; scriitorul Qrig. Pişculescu(Gala Galaction) actual profe-
sor la facultatea de teologie din Chişinău, şi scriitorul acestor rânduri.
      La întrunirile ce mai aveam puţinii prietini cari ne îptâlniam
Marţi seara, locul lui Coşbuc care acuma nu mai era printre noi,
locul rămas gol la masă îl împodobia totdeauna un trandafir
într’un pahar cu apă amintindu-ne cu trişteţă de dispariţia ami-
cului nostru.
      Grănicerii năsăudeni, din cari s’a ridicat George Coşbuc,
şi-au ţinut de sfântă datorie să-i aducă prinos de admiraţiune şi de
amintire nemuritorului poet, ridicându-i în Năsăud cel dintâi chip în
bronz aşezat în faţa liceului, în care a învăţat şi care-i poartă numele.
      Poetul a avut fericirea să vadă, fiind încă în viaţă, acest
chip* al admiraţiei şi dragostei curate de care se bucura. N’a
avut însă norocul să-şi vadă profeţia înfăptuită: »Unirea întregu-
lui Neam«, vis ce de atâtea ori l-a dorit, l-a cântat şi l-a prevă-
zut realizându-se, ca un adevărat profet.
      Dar poetul Coşbuc a rămas viu în sufletele noastre a tuturor.
            »...Voi spuneţi că-i mort? Dar oare poate
            Să moară omul, care dă vieţi, care-i trimis?
            Nu-i mort! In mii de piepturi, în piepturile toate,
            Trăieşte el de-apururi; nici moartea nu ni-1 scoate
            Din piept, unde ni-e scris«'). .
                           Necrologul lui G. Coşbuc* 2)
      Elena, soţia zdrobită de durere şi în veci nemângăiată, pre-
cum şi celelalte rude, vestesc cu adâncă jale pe toţi prietenii şi
cunoscuţii, că
                                 GEORGE COŞBUC
a încetat subit din viaţă în ziua de 9 Maiu orele 1 jumătate d. a.
                       ') ln »Non omnis moriar« de G. Coşbuc, în »Tribuna« IV. 1887. Nr. 191.
      2) Publicat în »Gazeta Bucureştilor« No. 505, Anul 11 1918 (11 Mai).
8
356
în vârstă de 5t ani, şi roagă pe cei cari l-au iubit, să petreacă
rămăşiţele pământeşti ale scumpului decedat, cari se vor ridica
dela locuinţă, Calea Plevnei 48, spre a fi înmormântate, Sâmbătă
11 Mai, la orele 4 d. a. în locaşul de veci din cimitirul Şerban-
Vodă (Bellu).
                     înmormântarea poetului Coşbuc*)
      Pe o zi ploioasă şi tristă, cu un cer schimbăcios de Aprilie,
poetul Oeorge Coşbuc, duiosul cântăreţ al idilelor rustice, a fost
condus ieri după amiazi la ultimul său locaş. Rude, admiratori,
prieteni şi cunoscuţi s’au adunat în jurul mormântului său, sin-
gurul care a oferit tihna sa omului nemângăiat în durerea lui de
părinte.
      Un zimbet trist părea că se desprinde de pe figura lui ofilită
şi cuprinsă de paloarea morţii, zimbetul omului zdrobit, pe care
farmecul vieţii nemaiputându-l mângâia, a căzut sub povara sufe-
rinţelor. Sufletul lui sensibil, care a iubit cu atâta putere viaţa, a
rămas nelecuit în desamăgirea ce i-a cauzat-o pierderea fiului său.
      O profuziune de flori şi jerbe acoperia sicriul neuitatului
poet, depuse din partea studenţilor dela toate facultăţile. Printre
coroanele depuse notez o prea frumoasă coroană din partea Mi-
nisterului Şcoalelor, o alta din flori de liliac din partea Casei
Şcoalelor, o coroană depusă din partea Academiei Române şi
una a familiei Sfetea.
      La orele 4 şi jumătate s’a început serviciul religios oficiat
de către arhiereul Teofil, vicarul Mitropoliei, asistat de numeroşi
preoţi. Răspunsurile au fost date de Corul Ministerului de In-
strucţie, dela biserica Sf. Oheorghe.
      Cuvântarea d-lui Ion Bogdan.
      După terminarea serviciului religios, d-1 profesor I. Bogdan,
prorectorul Universităţii şi membru al Academiei Române a rostit
o cuvântare în numelejAcademiei Române, aducând omagiul ei lui
Coşbuc, care multă vreme a fost membru al acestei instituţiuni şi
care instituţie pierde pe unul din cele mai strălucite figuri ale sale.
»Ţara pierde — spune d-1 Bogdan — un mare poet, în sufletul
      *) Din «Gazeta Bucureştilor<- Nr. 507 (Luni 13 Mai 1918).
căruia s’au reflectat toate aspiraţiunile neamului nostru. Coşbuc
a fost cel mai mare poet al nostru, prin simţirea lui profundă şi
delicată, prin cultura lui prin vastele lui cunoştinţe literare. Re-
prezentant al unui nou curent, acel al optimismului, el a opus
acest curent sănătos celui de pesimism care blaza sufletele tine-
rimei. Această glorie a neamului nostru, — termină d-1 profesor
Bogdan — a închis ochii pe veci. Uşoară să-i fie ţărâna şi veci-
nică pomenirea*.
      Cuvântat ea d-lui Badea Mangâru.
      D-1 Badea Mangâru, în numele Ministerului Instrucţiunei,
arată că, cu această dureroasă ocazie, funcţionarii Ministerului
Instrucţiunii, cu d-1 Virgil Arion în frunte, au venit să plângă pe
mormântul lui Coşbuc, cu credinţa că lacrimile lor, cari udă ţă-
râna rece a aceluia ce a fost O. Coşbuc, vor contribui la răsă-
rirea unor viitoare flori, ce vor mai produce idile şi balade şi
multe din balsamurile sufleteşti, de cari mai ales în aceste mo-
mente avem atâta nevoe. Că vecinică-i va fi pomenirea, neamul
românesc o mărturiseşte şi e sigur*.
      Cuvântarea d-lui O. Galadbn.
      D-1 O. Oalaction insistă în deosebi asupra activităţii depusă
de defunctul la Ministerul Cultelor şi deplânge plecarea prea
timpurie a unuia dintre muncitorii de frunte ai acestui minister.
»Coşbuc — spune Dsa — a fost unul din cei mai statornici şi
mai rodnici colaboratori ai Ministerului de Instrucţie, întru înde-
plinirea câtorva idei culturale, urmărite cu perseverenţă, îndeosebi
prin administraţia Casei Şcoalelor. Multe traduceri şi cărţi folosi-
toare, binevenite şi dascălilor şi elevilor, au îmbogăţit literatura
noastră ce-a tradusă, mulţumită lui Coşbuc. Când lira şi inima
lui Coşbuc rămâneau câtva timp în acea pauză de vibraţiune
decrescândă, în care rămân clopotele după un aleluia tunător;
când răsunetul adânc din Noi vrem pământ, din Cântec barbar,
învăluia încă sufletele noastre, Coşbuc se cobora între copii,
Coşbuc scria abecedare, Coşbuc povestea fermecător:
                        A venit un lup din crâng
                        Şi-alerga prin sat să fure
                        Şi să ducă în pădure
                        Pe copiii care plâng.
8*
      Mai târziu, când cercetătorii devotaţi şi pioşi se vor îndelet-
nici cu studierea vastei opere â lui Coşbuc, se va putea alege
şi cântări tot ceeace instrucţia noastră publică de azi datoreşte
iubitului adormit*.
      Apoi sicriul a fost ridicat pe braţe de către prieteni şi ad-
miratori şi condus până la mormânt, unde după o scurtă rugă-
ciune, a fost scoborît în groapă, în jalea tuturor.
      Notez din numeroasa asistenţă care-i impresora sicriul, pe
d-nii: profesor D. Onciul, I. Bianu, Badea Mangâru, Gala Galac-
tion (Gr. Pişculescu), D. Pătrăşcanu, Dtor Stinghe, I. Dobrovitz,
Oscar Chiriacescu, Morandini, D-na Floru, D-nii Gh. Stoenescu,
Bogdan Duică, 1. Grama, C. Roman, Bădescu, preotul Popescu-
Moşoaia, preotul Popescu-Mălăeşti, Al. Alexandrescu, D. Z. Fur-
nică, Dumitrescu-Bumbeşti, G. Georgescu, Popovici-Bayreuth,
Iancu Popescu, Aurel Eliade, FI. Văleanu, Ştefan Popescu, Stamate,
Negruţi, Iordănescu, I. Moisil, I. Slavici şi numeroşi studenţi, stu-
dente şi liceeni, cari au urmat sicriul până la mormânt. N. P. D.
----------:------ i \ r                                                               11
         Notă: D-l Iuliu Moisil ne trimise împreună cu manuscrisul acestui
preţios articol şi un mic Calendar al bisericei ortodoxe pe anul 1918, cu
notiţa,: »Acest calendar este compus de George Coşbuc. Calendarul însă a
fost confiscat de autorităţile militare germane în timpul ocupaţiei României
de armatele duşmane«. — Dir. „Arh. Som“.
                            Comunicări
                      Nicolae Drăganu: Grănicereşti
      Intr’un manuscris cu titlul > Notabiliora lohannis Oeorgu Vett.
Anno 1697«, a cărui descriere o face Szabo T. Attila în Erdâyi
irodalmi szemle, VI 1929, p. 288, No. 17, se găsesc două lucrtiri
interesante pentru grănicerii năsăudeni.
      Astfel pe f. 64 recto găsim următoarea notă scrisă de mâna
contelui Sigismund Kemeny:
      »A naszodi quartelyânak eleven kertel lett koriil keritese utânn
oda epitett fakapufelre hadnagy Cosimelli ezt az Inscriptiot tette:
           Fraxineam Portam fructicosaque Moenia ridet:
           Pedora Romulidum, moenia firma satis».
adecă »Pe stâlpul de lemn al porţii puse după îngrădirea cu gard
viu a grădinii locuinţei sale din Năsăud sublocotenentul*) Cosi-
melli a pus această inscripţie:
           (Inscripţia) îşi bate joc de poarta de frasin
           şi de zidurile de tufiş:
           piepturile urmaşilor Iui Romul sunt destul de tari.
      Pe verso al aceleiaş foi se găseşte, scris cu ortografie ungu-
rească, ^cântecul soldaţilor din regimentul românesc când au mers
în 1805 în războiul cu Franţuzii* (Az olâh Regimentbeli katonâk
Eneke mikor 805-ben a Franczia hâboruba kimentek). 1
                   Oh Inalfzatye Imperatye,
  ‘                Punye Patse nu tye bâtye.
      *) Kemeny greşise, căci la înfiinţarea regimentului grăniceresc năsăudean
in 1762, Anton Cosimelli era căpitan şi îndată dup’aceea a fost numit maior,
Dir. „Arh. Som.“.
360
                       Nu tye batye ku Frenku
                       Ke szerecsesty tot Zsidiku.
                       Nu tyor bâtye Taberilye,
                       Tse tyor batye lacrimellye:
                       Gye kind ai prinsz a tye bâtye,
                       Gye la Mocod maj inkoacse,
          *             Nycs malâju nu sze koacse,
                       Nicsi Gruul nu sze facse
                       Gye plinszu Parinczilor
                       Gye banatul maicselor,
                       Ke vinye kârtye si porunke,
                       Si tetz koata sze sze duke:
                       Gye sint tri frâcz într’o kalye
                       Sztrige Nyamczu Marsch ku jale1)-
       Această poezie ne reaminteşte alta publicată în Tribuna, VI
1889, No. 45 :
          O   istorie din anul 1859 când a fost bătaia
                       (Decopiată întocmai de pe un manuscript cu cirile)
                           Vai, cinstite împărate!
                           Franţugu tare ne bate,
                           Lasă să rătăluim,
                           Că de nu cu toţi perim,
                           Că Napoilon împărat
                           Tare ne-au încunjurat:
       '                   Cu oaste de Săvoieni,
                   ' Cu Franţuzi, cu Tălieni,           /
                           Cu Burcuş, cu Angliuşi
                           Vrea să ne’ncunjure acuşi.
                                                  Isc. al lui loan
       Amândouă poeziile poartă pecetea timpului în care au fost
alcătuite: cea dintâiu se rapoartă la războaiele Austriei cu Napo-
leon I, cea din urmă la cele cu Napoleon III. Despre cea din
urmă totuşi nu putem spune numai decât că este grănicerească
năsăudenească ca despre cea dintâiu, ci s’ar fi putut naşte şi
în altă regiune, cum s’au născut şi alte variante, d. iex. cea cu-
leasă de V. Alecsandri, Poezii populare ale Românilor, Bucureşti,
1866, p. 296, No. LVIII:                            • *)
        *) Gramatical am aşteptă ei, fiind vorba de fraţi. In gândul poetului
popular însă sunt cătanele, deci ele.

                                                                                        361
                         împărate, împărate!
                         Răspunde-mi tu cu dreptate
                         Unde dud cătanele?
                         Iar la foc sărmanele?
                         Nu Ie duce aşa tare
                         Că se strică la picioare,
                         Îs catane tinerele,                      '
                         Nu-s dedaţi la drumuri grele,
                         împărate, împărate!
                         Lasă-te nu te mai bate;
                         Decând focul ai pornit
                         Mulţi voinici s’au prăpădit,
                         Fete multe au bătrânit
                         Ş’alt nimic n’ai isprăvit!
                                              *
                                * * .
       Ioan Şerban: Din amintirile unui veteran
       Bunicul meu nonagenarul Iosif Mihailaşiu, fost în tinereţe funcţionar
administrativ, mai apoi şeful poştei şi la bătrâneţe cassierul băncii > Aurora«
din Năsăud, adesea ne istorisia în cerc familiar fapte şi întâmplări din trecu-
tul grănicerilor. Fiind el ginerele vestitului căpitan Pantilimon Domide, care a
călăuzit in 1849 armata rusească a generalului Pawlof din Bucovina peste
Munţii Rodnei în Valea Someşului, ne nara mai cu seamă epizoade din acel
an sbuciumat, dintre cari las să urmeze ad câteva, notate de mine aşa cum
Ie-a povestit.                                            •
       Comandant al regimentului grăniceresc Năsăudean era în
1848—49 Carol Urban, un om energic şi bun strateg. Tatăl meu
sublocotenentul pensionar Grigore Mihailaşiu luă parte activă la
luptele din acei ani şi în absenţa lui Urban, care plecă cu bata-
lioanele spre Târgu-Mureş, primi ordin dela comandantul interimar
al regimentului, dela locot.-colonelul Reininger, să plece imediat în
fruntea unei trupe spre Beclean şi să prindă viu pe comandantul
rebelilor maghiari, pe maiorul Kprniş, care altfel era om cum se
cade, n’avea însă autoritatea necesară să împiedece pe rebelii cari
prădau şi aprindeau satele româneşti din jurul Becleanului.
       Tata adună pe aşa numiţii »glotaşi« la Nimigea-ungurească,
cam 10.000 la număr, îmbrăcaţi şi armaţi mai bine şi mai rău,
mulţi numai cu coase, săcuri, furci, etc. Dimpotrivă maghiarii
erau toţi bine echipaţi şi armaţi.
362
       La plecare din Nimigea preotul Leon Vârtic din Mocod ţinu
liturghie şi o predică însufleţitoare. In drum spre Beclean coman-
dantul se convinse prin spioni, între care un jidan cu numele
Leib, că maghiarii se află în Beclean la castelul contelui Bethlen
Ferencz. Glotaşii înconjurară Becleanul, căci maghiarii n’avuseră
prevederea de a posta măcar pază. Auzind aceştia de sosirea
grănicerilor, trimiseră parlamentari la Mihailaşiu, întrebându-1: ce
voieşte? Acesta răspunse, că are ordin să adune toate armele şi
împreună cu groful Korniş să le trimită la Năsăud. Maghiarii se
supuseră şi carele cu arme, împreună cu Korniş plecară spre
Năsăud, iar ceilalţi maghiari rebeli, fură lăsaţi liberi.
       Pe drum Korniş călărea alături de tatăl meu şi era palid şi
înfricat, să nu fie bătut ori chiar omorît de grăniceri pentru cru-
zimile comise de cetele sale. Unii glotaşi îl şi ameninţau şi-i
împungeau calul cu coasele, făcându-1 să sară de pe cal, aşa că
Mihailaşiu cu greu îl putea apăra şi putea linişti pe glotaşi.
       In Mocod se opriră cu toţii spre a se odihni peste noapte.
Tata cu fratele său, căpitanul Ioan Mihailaşiu, şi cu Korniş se
culcară într’o cameră. Când se linişti totul şi oamenii dormeau,
un străjer se apropie de fereastra odăii, unde dormiau cei trei
ofiţeri şi zise către alt străjer: »Măi, de aş şti care-i Korniş din-
tre cei ce dorm, i-aş face sfârşitul, dar e prea întunerec şi mă
tem să nu împuşc unul dintr’ai noştri«.
       Dimineaţa tata împreună cu Korniş plecară spre Năsăud,
unde acesta iarăşi era să cadă jertfă urgiei grănicerilor, dintre
cari câţiva aşteptau convoiul în etajul cârciumei (azi Hotelul Ra-
hova) cu intenţia să puşte din fereastră pe Korniş. Dar gospo-
darul năsăudean Toader Catarig i-a abătut dela acest plan, pentru
ceeace Korniş după revoluţie i-a dăruit lui Catarig o »soartă«
întreagă (7 parcele) de pământ.
       După câteva zile Korniş fu trimis la Urban, care se afla la
Reghin. Ca mulţumită pentru tratamentul uman, groful dărui ta-
tălui meu un cal frumos negru. La Urban a stat Korniş numai
câteva zile, ca prisonier, apoi a plecat liber acasă. Adevărat că în
trecere prin satele româneşti a mai căpătat câteva bătăi, dar în
sfârşit totuş a sosit teafăr acasă.
*
363
      La prima intrare a maghiarilor în Năsăud, tata primi ordin
să-i întâmpine cu o trupă de grăniceri, dar el deja în Salva întâlni
pe glotaşii cari se retrăgeau dinaintea rebelilor, pentrucă aceştia
veniau în număr mare. Neputându-li-se opune şi nevoind să facă
zădarnică vărsare de sânge, tata întoarse la Năsăud, unde mama
cu copiii pachetaseră totul spre a pleca la Feldru. Dar speriin-
du-se caii dela trăsură, înainte de plecare o apucară spre Salva,
aşa că familia fu nevoită să plece pe jos la Feldru. Numai eu
călăriam pe calul frumos negru al tatălui, mândru că aveam două
pistoale în şea. Pe drum între Năsăud şi Rebrişoara de mai multe
ori m’am întors să văd, dacă vine trăsura cu caii speriaţi. Tot
drumul era plin de fugari, printre cari străbătând cu greu, în
sfârşit am dat de trăsura care asemenea venea spre Rebrişoara.
Atunci am predat calul unui om cunoscut, iar eu am urcat în
trăsură, ca să-i ajung pe ai mei.
      Tata rămase în Năsăud şi după ce raportă comandantului
interimar Reininger, că maghiarii se apropie de Năsăud, plecă
călare pe alea de lângă Someş spre Yradam. La pod găsi o mul-
ţime de evrei îngrijaţi şi înspăimântaţi, căror tata le spuse să
trimită la Năsăud câteva buţi cu vin şi rachiu, ca să scape de furia
rebelilor. Acum se auziau chiotele acestora, cari intraseră în Năsăud.
      Era spre seară. Tata plecă pe lângă Someş spre Rebrişoara.
Sosind în apropierea comunei auzi pe drum tropote de cai, se
opri şi în lumina lunei zări o patrulă de husari, care se opri la
cea dintâiu casă a satului; un husar intră înlăuntru şi aduse foc
camarazilor, după care plecaseră cu toţii mai departe. Tata se
ascunse în Rebrişoara în ograda unei case, aşteptând să treacă
husarii îndărăt. In curând aceştia şi trecură în trap spre Năsăud,
iar tata o apucă în goană spre Feldru. Aci î-şi găsi familia îm-
preună cu vr’o 28 de doamne fugite din Năsăud. In Feldru ma-
seră cu toţii la sublocotenentul pens. Petru Tanco, iar a doua zi
plecară spre Poiana (Sân-Iosif) unde au stat câteva zile,1 după
care sosind vestea că rebelii au părăsit Năsăudul, toţi întoarseră
acasă. Pe drum spre Năsăud întâlniră un caporal de şvaligeri şi
un dragon, soldaţi de ai lui Urban prinşi de maghiari şi acum
fugiţi din prinsoare. Aceştia încă veniră la Năsăud, unde au stat
mai mult timp la familia noastră.
364
       Sosind veste că rebelii din nou vin dinspre Bistriţa, tata cu
cei doi soldaţi plecară la Telciu, iară de aci peste Bârla, la Parva.
Pe muntele Bârla stătură ei 6 săptămâni. In timpul acela capora-
lul era aproape să fie din nou prins de către rebeli, când odată
îşi potcovea calul în Parva. Se iviră adică şi aci husari şi atunci
caporalul, împreună cu tata care încă se afla într’o casă, fugiră
prin dos la munte, lăsând calul în mâinile rebelilor.
       Intr’aceea familia noastră se găsea în Salva, de unde după
o săptămână întoarse la Năsăudul ocupat de rebeli.
       Tata a stat în munte până ce rebelii se retraseră din Năsăud,
unde iarăş intră Urban, dela care tata primi ordin să plece la
Aldrof, la oştile grănicereşti. Aceste se ciocniră curând dup’aceea
cu ungurii la Crainimăt şi aci fu prins colonelul rebel Ritzko, care
fiind greu rănit muri în Bistriţa şi fu înmormântat cu toate onorurile.
       Dela Urban întoarse tata iarăşi la Năsăud, când la ordin
plecară într’acolo un batalion de infanterie şi 20 cavalerişti sub
comanda căpitanului Fakler din regimentul Carol Ferdinand, şi
împreună cu ei căpitanul Diez. Tata adică avea să fie comandan-
tul »cloparilor«, al trupelor de rezervă din Năsăud.
       In Năsăud rămase tata cu Diez timp de 2 săptămâni, când
primi ordin să plece la Borgo-Joseni la Urban, care se retrăgea
în Bucovina, urmărit de generalul Bem. Tata plecă peste Ilva-mică
ducându-mă şi pe mine cu sine. Fiind zăpadă mare mama urcă
în sanie să plece în urma trupei. Pe Strimba spre Bârgău veni o
patrulă dela Urban cu ordinul să grăbească cu toţii căci Urban
nu se mai poate ţinea. Atunci tata întoarse din fruntea trupei la
sania mamei şi-i zise să plece îndărăt cum şi încotro va putea.
Ea şi întoarse imediat spre Ilva-mică, apoi plecă spre Sângeorz,
unde se încortelă la o casă pe valea Borcutului. Eu neobservat
de tata călăriam în şir cu ceilalţi cavalerişti. Intr’aceea coborînd
în Valea Bistriţii se vedea fumul puştilor, căci trupele se ciocniau.
Tata dete ordin să grăbească grănicerii de a intra în foc, şi su-
prins că mă’zăreşte deodată/ fiind încă numai de 12 'ani, mă tri-
mise cu un caporal bătrân: Luchi, îndărăt la mama. Am sosit în
pace la Sângeorz, unde se mai găsiau multe alte doamne, cu cari
după vro două săptămâni cu toţii întoarserăm la Năsăudul ocu-
pat acum de o puternică garnizoană de revoluţionari.
365
      După ce Urban nu putu rezista trupelor cu mult mai nu-
meroase ale generalului Bem şi pierzându-şi şi pe comandantul
de artilerie: Pampert, căzut şi înmormântat la Bârgău, se retrase
la Dorna, unde stete până în Iunie 1849, când intră împreună cu
armata austriacă în Ardeal. Cu ajutorul Ruşilor, adică, veneau 2
coloane: una sub comanda generalului Pawlof, peste munţi, că-
lăuzită de locotenentul Domide; a doua sub comanda generalului
Grotenhjelm peste Poiana Ştampi şi Tihuţa spre Bârgău.
      Pawlof trecu peste Coşna, Cucureasa, Şanţ la Rodna. Intr’o
seară văzând deodată focurile taberei ruseşti împrejurul Rodnei,
maghiarii se retraseră spre Năsăud, aprinzând casele în Feldru.
In Năsăud se iscă mare spaimă. Tata împreună cu glotaşii săi
era în Bucovina, iar familia noastră se pregăti de fugă, scoase
din casă tot ce era mai de preţ, ca să nu ardă, trecu canalul
morii şi petrecu noaptea în »Zâvoiu« prin tufişul de pe marginea
Someşului. Sosind rebelii la Năsăud aprinseră comuna, apoi ple-
cară spre Beclean, lăsând în urmă foc şi prăpăd.
      Familia noastră privea de lângă Someş cum ardea satul,
casa noastră însă rămase neatinsă stând mai la o parte.
      Ruşii Iui Pawlof în urmărirea rebelilor se opriră în Mititei,
de unde primind ordin dela Grotenhjelm întoarseră la llva-mică
şi apoi plecară spre Bârgău. Rebelii maghiari fură bătuţi şi res-
pinşi până la Sereţel.
i
ii

'S\
 PAGINI SUPLIMENTARE
   —    .. —.. ii i  —■ N:
              Meeting românesc în Blaj
              (15-17 Maiu 1848)
Traducere din opul anonim »Zur Oeschichte des ungarischen Freiheitskampfes«,
                               Cassel 1852
                                                  I. Marţian
      S’a vorbit şi s’a scris mult despre aceasta primă, măreaţă
adunare naţională românească, dar totul ce s’a publicat mişună
de incorectităţi.
      In schiţa ce urmează, şi care s’a făcut după raportul unui
martor ocular, noi ne vom nizui să dăm cititorilor un tablou
fidel al acestui eveniment atât de interesant în felul său.
      In zilele premergătoare datei fixate pentru aceasta adunare
se putea vedea, în cale spre Blaj, număroase gloate de ţărani din
toate districtele locuite de Românii ţării, şi toată lumea avea im-
presia că acolo se va ţinea o monstruoasă adunare de popor, iar
nu numai o adunare a popilor, precum suna textul încuviinţării
date Românilor.
      Ţăranii veniau mai adesea în grupuri de câte 20—30 de
inşi, în frunte un popă cu barbă, în reverendă albastră de postav,
cu pălărie lată şi manta lungă, călare pe o mârţoagă.
      Rapoartele în cari se vorbeşte despre o ceată de 15—16 mii
de călăreţi sunt falşe, căci o atare ceată nu a existat. De altă
parte portul11 românilor nu e nici decât pitoresc, ci este ordinar,
constând din o sarică neagră ori sură de pănură proastă care
ajunge până la genunchi şi în privinţa croielei şi a formei este
asemănătoare cu un palton; apoi o specie de vestă din piele de
miel cu lâna în lăuntru şi o câmaşă care trece peste şolduri,
367
legată (le trup cu o curea de o palmă de lată. Pe picioare poartă
pantaloni albi din pănura cea mai ordinară şi în loc de ciobote
îşi leagă opinci din piele de talpă crudă cu multe curele înfăşurate
de glesne. O căciulă de piele de miel, ori o pălărie joasă cu pană
lată complectează în fine acest costum antidiluvian.
      In Blaj se adunară cu încetul acei fruntaşi, în mare parte fugari
din Valachia, cari se înţeleseră cu studenţii şi preoţii tineri ca să tre-
zească în aceste masse brute conştiinţa naţională în scopul de a
exopera dela împăratul şi guvern, în aceste vremuri critice, toate
acelea avantaje la cari se credeau îndreptăţiţi prin numărul lor mare.
      Domnii aceştia, cari şi ei purtau costum naţional, se învâr-
teau, se strecorau şi fugeau încoace şi încolo printre gloatele cari
creşteau repede, şi dovediau tot atâta zel cât şi abilitate în pre-
gătirea maselor poporale, cari în parte erau de o brutalitate ani-
malică. Se putea observa cum pătrundeau în orizontul mărginit
al acestor bieţi plugari, cari nu puteau să înţeleagă chestiunea în
scopul căreia erau exploataţi cu tot dinadinsul. Fiecine ştia că se
va întâmpla un lucru mare, dar nu putea să înţeleagă ce va fi acela.
      Mai regretabil era că ura împotriva domnilor de odinioară
şi mai cu seamă împotriva elementului unguresc se propaga pe
toate căile.
      Prima şedinţă s’a ţinut în biserică şi cu toatecă şi aceasta a
oferit detalii interesante, totuşi noi vom alege pentru tabloul nostru
ceva mai caracteristic: marea adunare de popor în câmpul liber.
      Blajul e situat în o vale frumoasă şi prezintă, cu multele
sale biserici şi turnuri, cu deosebire dela distanţă, un aspect
nostim. E reşedinţa episcopului aşa numiţilor »Uniţii«, care demni-
tate în prezent o reprezintă episcopul Lemenyi. Dinaintea oraşului
se întinde un şes vast înconjurat, ca toate şesurile Ardealului, de
dealuri şi coline frumoase acoperite cu păduri şi vii.
      In scopul ca să putem cuprinde cu privirea totul ne vom
aşeza pe o înălţime.1      1 ' 11 f                                11
      O monstruoasă mulţime de popor se întinde trândavă şi
întunecată înaintea ochilor noştri ca o tabără mare, ' având forma
unei stele. Sunt Românii cu numeroase femei şi cu copii lor.
      Trebue să mărturisim că aranjarea acestui castru avea ceva
surprinzător. La mijlocul lui era un loc liber, a cărui circumferenţă
de jur împrejur o formau Românii şezând ori stând tupilafi, cari
însă nu se mişcau niciun moment dela locurile lor şi nu lăsau
pe nimeni să treacă printre ei. La dosul acestora, cât puteai să
vezi cu ochii, zăceau, şedeau, steteau în picioare şi umblau figurile
grosolane ale căror vorbărie sălbatică şi strigăte produceau un
zgomot ca cel ce premerge unei furtuni ce se apropie.
       Dela locul liber ce l-am descris în cele premergătoare că
era înconjurat de un cerc de Români cari şedeau, se desprindeau
prin massele dese de popor mai multe drumuri în formă de raze
şi pereţii acestor drumuri erau formaţi iarăşi din Români, cari
şedeu cu o statornicie care nu suferia nici o turburare; astfel
totul oferia un aspect într’adevăr impozant.
       La mijlocul acestui caracteristic lagăr, a cărui împrejmuire
era ceva automatic, pe câtă vreme massele din cuprinsul lui se
agitau deavalma, era o schelă ridicată din scânduri, o tribună
pentru oratori înconjurată de nenumărate drapele purtând colorile
ruseşti şi româneşti, printre cari se mai întrezăriau şi nu prea
frumoasele colori ale unui singuratic şi modest steag negru-galben.
       Pe schelă stăteau cei doi episcopi Lemenyi şi Şaguna. Primul
un bărbat bătrân cu barbă căruntă, cu fisionomie blăjină şi cinstită,
în cabană neagră tivită cu roşu şi cu o pălărie cu trei cornuri în
cap. Al doilea, episcopul Şaguna, o figură înaltă şi robustă cu
fizionomie tipică românească, încadrată de o barbă strălucitoare
cu ochi mari şi plini de foc şi cu o expresie de semeţie şi şire-
tenie. El era doar cel mai frumos reprezentant al rasei sale. îmbră-
cămintea îi era întru toate asemănătoare celei a episcopului Le-
menyi, dar mai îngrijită şi mai elegantă.
       Pelângă aceşti fruntaşi se mai vedeau pe schelă şi comisarii
guvernului în paltoane garnisite cu găitane, apoi prefectul judeţului
Hunedoara Vasile Nopcea, român de origină, cu figură frumoasă
şi energică în vârstă mijlocie, apoi câţiva preoţi, nobili şi advocaţi.
       Vasile Nopcea avuse în timpul din urmă un duel cu Ladislau
Barcsây, un bărbat din una dintre cele mai distinse familii ungu-
reşti din ţară şi descendent al principelui ardelean Acaţiu Barcsay,
din pricina că acesta îl numi »valach«. Acum însă Nopcea părea
fudul de origina sa românească şi se mândria în public cu aceasta,
ceeace pe ungurii prezenţi îi făcea să zimbeascâ.
      Nu departe de această adunare poporală, a cărei număr s’a
fixat când cu 15 când cu 40 de mii, era postat un detaşament
de trupe austriace, ba mai era prezent şi un general austriac, care
însă îşi da aerul că ţinuta lui este cu totul neutrală.
      Ungurii cari participau numai din curiozitate la aceasta adu-
nare, erau nemulţumiţi chiar dela început, că generalul nu interveni
şi nici nu avea de cuget să intervină şi să disolve cu forţa adu-
narea, deoarece aceasta nu era o adunare a popilor pentru care
Românii posedau încuviinţare.
      In sfârşit adunarea fu deschisă cu o cuvântare plină de fraze
şi începu să ia înfăţişarea meetingurilor ai căror .martori am fost
atât de adese ori în timpul din urmă, în toate părţile monarhiei
austriace.
      Suntem constrânşi să mărturisim că până la acest moment
nu am înţeles de loc contrastul brusc ce există între oratori şi
auditoriul lor. Căci pe cât de iritaţi, pătimaşi şi înfuriaţi se înfă-
ţişau conducătorii revoluţiei româneşti, pe atât de apatice şi uluite
rămâneau massele poporale ale căror pasiuni intenţiona să le excite
întregul lux oratoric.
      Dar să ascultăm:
      Un bărbat cu exterior comun şi neîngrijit urcă la tribună.
El este un advocat, român de origină, cu numele Bărnuţiu, care
şi-a schimbat numele său urât mai întâi în Barnuţa, apoi în Bar-
nutin. E un bărbat plin de forţe şi energie, cu mult talent oratoric
şi bun cunoscător al muşteriilor săi din oraş şi dela ţară.
      Aruncându-şi privirea cutezătoare şi sălbatecă peste mulţimea
tăcută începu cu voce sonoră:
      »Fraţi Români! Voi cari aţi stăpânit odinioară această fru-
moasă ţară împreună doară cu multe altele, ajunşi în sclăvie aţi
pierdut vechia voastră proprietate istorică. Şi nu o puteaţi pierde
decât prin un duşman care a ridicat armele, forţa brută, împotriva
voastră. Aşa este?« 11   1 ■ u r                               ii
      Aceste două cuvinte din urmă le strigă cu voce tare ţinând
ambele mâini la gură, ca o pâlnie, şi întorcându-se împrejur.
      Atunci ca mugetul mării urlă mulţimea din mii de gâturi »Aşa!«
      Dupăce se făcu linişte iarăş ridică oratorul mâinile la gură
şi strigă:
3?6
      Noi vrem deci să ne apărăm bunul nostru drept cu cuvântul
şi cu fapta. Aşa este?«
      »Aşa!« răspunsă din mulţime ca un tunet.
      »Noi suntem mai mulţi şi totuşi ne-au izgonit tiranii, celea
trei naţiuni: Ungurii, Saşii şi Săcuii. Nouă ne zic: ţărani, slugi,
iobagi, pe câtă vreme ei îşi usurpă singuri numele de naţiuni.
      »Români! Să nu uitaţi de mărirea înaintaşilor voştri a stă-
pânilor lumii, a Romanilor.
      »Noi vrem să fim în Ardeal a patra naţiune!
      »Aşa este?«
      »Aşa!« răsună din nou.
      Nu vom reproduce la acest loc întreagă cuvântarea, ci vom
menţiona numai că pretenţiunile Românilor cari au fost comunicate
adunării, erau cuprinse în 16 puncte predate cu aceleaşi manevre
şi cu întrebarea de încheiere: Aşa este? La care întotdeauna urma
ca răspuns urletul: Aşa!
      Dupăce Bărnuţiu şi-a terminat cuvântarea se perândară încă
mai mulţi oratori, maicuseamă advocaţi, studenţi şi clerici cari îşi
schimbaseră reverendele cu haine civile.
      Toate acestea cuvântări se învârtiau parte în jurul gloriei
Romanilor revendicate pe seama naţiunei româneşti, parte în jurul
sclăviei îndelungate pe care o suferiseră până în vremile împăratului
Iosif care a şters iobăgia. S’a mai vorbit şi despre marile poveri
cu cari sunt încărcaţi şi despre toate nedreptăţile pe cari le-au
suferit din partea celor trei naţiuni şi prin abuzurile singuraticilor
şi ale guvernelor.
      Dar nimeni nu a făcut vreo amintire despre faptul că stă-
pânitorii de până acum i-au liberat pe iobagi de bunăvoie de poveri
şi că au încercat cu toate mijloacele să ducă această liberare la
desăvârşire.
      La unii dintre oratori patima se potenţase într’atâta încât
făceau spumă la gură, scrâşneau cu dinţii şi le curgeau lacrimele.
Era cel mai sălbatic, dar tot odată şi cel mai înduioşător aspect
ce se putea imagina.
      Vorbiseră mai mulţi; se auzia plănset cu suspine şi înjură-
turi, apoi urmă o pauză de tăcere profundă până iarăş se auzi
tunând un »Aşa!«
371
       Acum urcă la schelă un tânăr sdravăn cu palton uzat.' Pălăria-i
cade de pe cap şi un păr buclat îi acopere faţa frumoasă. El con-
ducea de mână pe un bătrân neputincios, îmbrăcat româneşte, cu
faţa sfioasă şi speriată, care-1 urma umilit şi fără voinţă. La tribună
se opriră; bătrânul îngenunchie, tânărul îi puse mâna pe umăr,
aruncă o privire sălbatecă împrejur şi începu:
       »Fraţi Români! Vedeţi voi pe acest bărbat bătrân ? Fruntea
lui onorabilă e pleşuvă, ochii îi sunt stânşi şi membrele sale
sunt lâncezite! Fraţilor, ceva nemai pomenit s’a întâmplat: Feciorul
acestui moşneag, prietenul nostru, nobilul Micaş a fost întemniţat
în Cluj pentrucă ne iubeşte, pentrucă a cutezat să le spună opre-
sorilor noştri dreptatea în faţă !                          ''
       »E1 şade acum în temniţa cea întunecată* umedă şi rece
— auziţi voi fraţi Români? — fiindcă el nu s’a linguşit, fiindcă
el ascultă de poruncile Dumnezeeşti şi nu minţeşte, ci îşi'ridică
sfânta lui voce cutezător şi puternic pentru bunul nostru drept.
       »Astfel tratează cu noi aceste trei naţiuni, cu noi al căror
număr este de milioane, cu noi în al căror număr ei dispar ca un
picur de apă!
       »Fraţi Români! Oare să le mai suferim noi acestea? Aşa-e
că nu ?                                  .               i >
       »Nu!« strigă poporul lâ un semnal dat şi ridică mâinile ca
la jurământ.
       »Vedeţi-l pe acest moşneag, — continuă oratorul — lacri-
mile i-au secat, le-a vărsat toate pentru unicul său fiu. A fost la
cei mari şi puternici, dar părintelui care se ruga pentru fiul său
nevinovat i-s’a arătat uşa şi el fu ameninţat cu bastonul care des-
onorează. Fraţi Români, noi îl vom desrobi pe Micaş! Aşa este?
»Aşa!« răsună ca un tunet din toate părţile.
       Urmează să explicăm cititorului pentru ca să înţeleagă sce-
nele aceste. n i ,                  ,                           ,
       Micaş, fiul unui nobil român cunoscut din pricina sgârceniei
sale şi asprimii faţă de cei câţi-va ţărani cari îi erau iobagi, era
advocat şi unul dintre cei mai fanatici Daco-Români. El este
identic cu acela cărui îi era ruşine până în zilele din Martie de
numele său românesc şi se numia Mikes, precum este ştiut că
acesta este numele unei familii nobile de Săcui, al conţilor de Mikes.
                                                                                     9
37$
Pe urmă îşi preschimbă acest hume iarăş în Mikas şi mai târziu
chiar în Mikassin. El este identic cu acela care Ie spuse Ungurilor
în coloanele unui ziar ardelean ameninţându-i: să-şi înfăşoare
văluri negre împrejurul pălăriilor, dacă vor mai stărui pe lângă
Uniune, ce va să zică unirea Ardealului cu Ungaria.
       Micaş este un bărbat cu maniere brutale, cu exterior res- f
pingător, talent mărginit, dar de o rară energie. A fost arestat
pentru uneltiri şi agitări secrete de cari s’a făcut vinovat, de altă
parte pentru ameninţări exprimate în public, dar ulterior fu pus
în libertate ca să poată fi complice la toate atrocităţile de cari
s’au făcat vinovate hordele Românilor din Ardeal.
       Moşneagul care a jucat destul de stângaci rolul bătrânului
Micaş la meetingul din Blaj, era în adevăr tatăl advocatului; şi el
nu era nici decât mulţumit cu ţinuta fiului său, ci era foarte in-
dignat de purtarea lui.
   ; Din aceasta scurtă descriere se poate vedea de ce mijloace
se folosesc şefii revoluţiei româneşti pentru de a instiga pe fraţii
lor împotriva elementului unguresc şi a umplea inima lor de ură
şi răsbunare împotriva acestora.
       Dupăce mai cuvântară încă mulţi, între cari şi bătrânul Le-
mertyi într’o formă mai împăciuitoare, apoi Şaguna care era un
orator pe cât de impozant pe atât de dibaciu, adunarea se disolvă.
Persoanele distinse urmară comisarilor şi episcopilor în orăşelul
Blaj, lăsând diferitele masse populare pestriţe mişunând pe câmp.
       In tot cursul adunării a domnit linişte şi ordine şi nu s’a
comis nici un exces. Seara străzile Blajului erau luminate.
      Din scrisorile celor dispăruţi
      D-l A. A. Mureşianu publicist în Braşov ne trimite această scrisoare
pe care vajnicul apărător al drepturilor şi averilor grănicereşti năsăudene
Ioachim Mureşianu o adresă în 1860 lui lacob Mureşianu, proprietarului şi
directorului «Gazetei Transilvaniei», raportându-i despre felurite chestii din
timpul când era funcţionar ministerial în Viena şi apoi-în Pesta. .
      Dulce bade, Cutoatecă sunt ocupat până peste umeri, nu
aş voi ca şi a treia oară să fiu mai scurt la vorbă de cât aş -fi
voit chiar şi Ia scrisoarea din Mai. Ceeace nu putui face nici
atunci nici cu ocaziunea prenumeraţiunii pentru Berar-lerdmYeyiţ-
Păuneanu, voi să împlinesc acum, dacă şi nu în extinderea din
afară, cel puţin în cea intrinsecă.
      Tăcerea mea de atunci în privinţa meteleilor- noştri de con-
silieri imperiali îţi va fi putut cădea cam curioasă, faţă de mijloa-
cele ce se puseră în lucrare de atunci încoace spre â-i populariza.
Astăzi e ziua începerii desbaterilor despre buget, unde motofelii
noştri de până acum pot să desvolte o artă oratorică surprinză-
toare şi impunătoare; dar cu toate acestea iată că atât sunt de
cerbicos încât şi cu pericolul de-a deveni desminţit, nu pot să-mi
fac multă speranţă în căpăţina şi în caracterul Dnealor, ce nu-l
posed. Se poate ca să fiu orb întru iluziunile mele, dar Atotpu-
tinţa se vede a-mi şopti că prin astfel de oameni nu ne vom
procopsi nicicând. Prin urmare toate mijloacele spre a-i popula-
riza sunt pâne aruncată în gura cânilor, cu detragerea fiilor fami-
liei. Ca să mă amestec să voiesc a opri sau a stăvili cât de puţin
entusiasmul născut ca focul cel de paie pentru ei în inimile con-
fraţilor, era cu neputinţă. Unui astfel de încercător i-ar fi arătat,
precum vedea-vom şi la frăţiorii din Viena, poate chiar calea cătră
casa nebunilor. Aşa ce era de făcut mai bine decât a nu te opune
torentului, ci a-i lăsa pe oameni victimă oarbei lor încrederi.
374
        Deci cât am fost în Viena, de când se strânse consiliul
  imperial adică dela începutul lui Mai până în 15 Iulie când fui
  mai întâiu aci să mă prezint la mai marii mei de acuma, eu nu
  am fost la nici unul din consilieri să le fac curtenirea. După o
  luptă de două luni ce o purtai cu ministerul, în urmă fui totuş
  constrâns a veni la Pesta în poziţiunea în care mă aflu. După ce
  adecă mi-am fost stors trei decrete favoritoare ca să le fac necaz
  pentrucă nu m’au întrebat când mă denumiră, îmi dădui demisiu-
  nea în 8 Iulie. Ei în loc să scape de o lighioană ce i-a purtat
  de nas atât timp, încât pe altul l-ar fi ţipat de zece ori după
  atâta opoziţie, iată că nu mi-o primiră ca şi cum nu ştiu ce ar
  fi pierdut prin dimiterea mea, ci îmi deteră un termin de trei zile
  în care să mă »însinuu la mai marii din Pesta că voesc să in-
  tru în oficiul cel nou« ; adică lor nu le era de oficiu, numai să
  mă duc odată, să nu rămână ei de ruşine înaintea autorităţilor
  din Pesta.
        Să fi avut un capital care să-mi aducă venitul cât face plata,
  sau să fi avut aţâţi bani gata câţi să-mi fie destuii a-mi complana
  socotelile şi a trece dincolo, eu acum nu aş fi în Pesta. Insă aşa
  în 15 Iulie fui . în Pesta la insinuare că »voesc să intru«, şi aşa
  mă întorsei pe câteva zile iarăş la Viena.
        Cu ocaziunea prezenţei mele în Pesta era chiar şi Mocioni
  consilierul acasă. Chemat de alţii îi făcui vizita cu o receală nu
  ca la cel ce se cugeta el, ci ca la unul mai de jos. Cu toată în-
  tinsa cordialitate cu care mă întâmpină, eu mă despărţii de el ca
  şi de servitorul de cancelarie dela cancelaria redacţiunii din Viena.
  Nu făcu în mine impresiune nici bună nici rea. Un adevărat om
  al mamonului de ban, el nu mai ştie alta decât să trăiască de
  azi pe mâne. Caracter privat se vede a fi mai bun decât ai săi
  cei crepaţi ca vitele lăngă gard. Tatăl său şi fratele să erau în
  viaţa privată de nesuferit. Multă vorbă nu făcui cu el văzând că
  nu e cu cine, cutoatecă aflai dela ministru cumcă el încă astă-
  iarnă, când merse să se candideze de consilier, mă recomandase
  îngrijirii (ministrului), fără să mă cunoască în persoană. Pentru
  această osteneală necerută îi mulţumii cu ocaziunea vizitei. Moti-
  vul recomandării lui cred că a fost să arate că el cunoaşte pe
  Românii ce nu-1 cunoşteau pe el. De aceasta destul!                       .
                                                                                     375
      După întoarcerea mea din Viena. îmi ,, începui oficiul în 22
Iulie, fără a fi fost la Bălaurul din Sibiu. Spuipdu-ţi chiar drept,
eu mă ţin fericit până când nu mă cunoaşte. J?e, junimea din-
Viena, iar mai ales pe teologii uniţi îi apucă la brâncă. Ei încân-
taţi de primirea lui îi serviră de propagatori de adrese în Ungaria.
Toată dieceza Orăzii s’a subminat pentruca să se popularizeze el,
şi şti pentruce făcu el aceasta? Pentrucă guberniyl:.aflase cumeă;
ei toţi trei sunt nepopulari. Despre aceasta îmi spuse chiar şeful
meu. Aşa căutară să arate guberniului din contra ;că, ei şi dacă
nu-s populari, dar au influenţă. După agitări ei , reuşiră!. ,dar po-
porul nostru deveni a fi judecat ca băieţii cari fug .dppă covrig
până când dau cu nasul de pământ. Urmările se şi văzură, JPrjn băr-
baţii noştri ajunserăm ca limba română să, fie îp. ţot locul ,rţumai
lipitura altora, pe când cea ungurească şi sârbească,figurează, în .ase-,
mănare cu cea nemţească. Intre astfel de împrejurării suţit-mai .reale
iluziunile unei fantazii orientale decât toate încercările cu câpcânir.
      Pentruca să fiu priceput e bine să ştiţi că , Ungurii au ieşit
deasupra, şi cum? Cu tenacitatea în cele propuse,;Acum nu mai
au decât a trage pe Români în concertul lor şi numai spre al lor
folos, şi atunci constituţiunea antimarţială e «mut^tis mutandis«
iarăş în picioare. »Magyarorszăg integritâsa« şi, »a Magyar.Kprqna
jogai« sunt principiile fundamentale sau simboalele lpr, şi cu drept
pănă atunci până când noi nu ne vom căuta, centriţl în noi a la
Milano. Au trecut timpurile făţărniciei, dar numai încă nu au sosit;
ale descoperirei. Să fie mai consolidaţi fraţii, .îndată ai-rfi timpul
a începe tortul şi ţesetura.            .         .   ,, , , r:;  -   ■
      Prin legănăturile din urmă guberniul vem .laLcopviBgerea ,că:
Românii sunt tare flexibili şi fără principii; şi dacă eţ-nu;,şi-ar; ayea
căile sale dela care cu greu se va abate, poate aţ gata a-i. sa-
crifica. Atât numai      ne poate consola că toate faimelo, despre în-
coronare etc.                               sunt pentrucă Ungurii îs în majoritatefîn,;fionsiljul
imperial, şi aşa trebuind bani pe 1861, cată să'.şe prbeaspă. etf:
ceva până vor vota bugetul. De nu va străbate; constanţa lpr,
atunci rămân toate cum au fost, şi într’adevăr nu spre stricăciu-
nea noastră,   căci    tâlharul din casă  e cel mai periculos; apoi
Nemţii caută   să treacă peste ei până    a se apropia de noi. Cuget
că nu am lipsă de mai multe. .                        <      , n-
376
      Apropos, cu oficiul sunt ocupat înainte şi după prânz. Pre-
şedintele e Fogaraşi, cel ce a dat un dicţionar ungaro-nemţese.
îndată cum mă prezentai, îmi spuse că e Ardelean, dar protopă-
rinţii lui emigraseră de sute de ani în Ungaria. Predicatul îi este
»de Also-Viszt«. Na, apoi mai zică omul ceva cugetând că în
Vistul de pe Ţara Oltului nu e nici coadă de ungur. Subpreşe-
dintele e Csorba, fratele celui cunoscut dela Dobriţin. Oameni
tare buni. Fogaraşi seamănă foarte mult cu răposatul »badea
Iacob Fogaraşi din Şintereag«. Micuţ, bulbucat.
      In cancelaria unde-s, sunt conducător. Am patru advocaţi
sub mine, cari din cauza împrejurărilor dela 1852 rămaseră săra-
cii în cancelarie. Toţi sunt unguri. Mă am foarte bine cu ei. Mai
când era seara mă invitară colectiv la o petrecere, dupăce nu
mersesem nici la unul după chemare separată.
      Lucrurile au început a merge ungureşte peste tot la jude-
cătorii. Directorul meu e cu un grad mai jos de cât adjunctul
său. Poţ-îţi închipui dar sub ce subordinaţiune sunt. Registrato-
rul încă e român, -»Bragyan« cu numele, simpluţ sărmanul, dar
ce să-i faci? Nu e bătrân, dar e îmbătrânit în indiferentism.
      Junii de aici încă sunt buni băieţi, numai nu sunt aşa mo-
deşti şi morali ca cei din Viena. Şi ocaziunile cele rele sunt aici
mai dese şi mai fără ruşine. Am speranţa că cu timpul şi aceşti
se vor face cel puţin mai prudenţi şi mai modeşti, cel puţin în
public.
      Ieri au fost două săptămâni cercetai pe Oozsdu. Doamne
ce om original şi cap deschis, dar încolăcit cu interesele prea în
împestriţătură: ungur, sârb, român, grec etc. Ca şi cum nu l-am
avea. De altmintrelea n’a fost al nostru nicicând. Mai cunoscui
şi alte oi pierdute, dar fără interes.
      Până la altele te rog împărtăşeşte în gazetă, ca document
istoric ruşinător pentru Szollosi, tot ce e scris pe cealaltă foaie
Poate va avea influenţă asupra altora, mai ales că nu e în contra
Ungurilor, cu cari vă păreţi a vă fi amicit.
      Ai văzut? Poate să fie sincer? Ca copiii magnaţilor să se
înfrăţească cu un Demeter Mihâly, un băiat neabsolut ce umblă
vagabond de ici-colea. Lasă că Raţ e doctor şi Şipotar jurist
absolut, dar oare n’a fost în Cluj nimeni altul pe lângă ei, mai
                                                                                     iii
bătrân şi cu vază mai lăţită ? De altmintrelea cutoatecă lucrul
se vede a fi comedie goală, e foarte interesant ca un semn al
timpului. Dare-ar Ceriul să se umilească şi ei aşi ţinea fericire şi
onoare că sunt amici ai Românilor. Totdeauna însă ei au de a
oferi mâna până oarecând.
      Sărutând dreapta dulcei tuşiţe şi pe dulcii verişori, sunt al
Dtale cu trup cu suflet Ioachim. Pesta, în 6 August nou 1860.
      N. B. La Bucureşti nu am scris nicicând, nimănui, nici o
literă. Papiu llarian trecu pe aci. Pe adresa Gazetei, care o căpă-
tai până acum regulat dela Viena, se poate pune numai Pest, în
loc de Wien. De locuit locuesc: Pest, Stadt, Servittenplatz Nr. 5,
im ersten Stock.
i
ii
    ,               . Apel
. ......:. Domnilor şi fraţi ardeleni,
. : > ^ Cu «ocâaă1 Serbării ;a'zece ani dela Unirea Ardealului cu Ţara Româ-
nească într’un singur Stat naţional — cum l’au visat şi l’au‘ dorit Moşii şi
Strămoşii .no.ştrj şi noi înşine — subsemnatul a făcut o lucrare- întitulată:
„Românii Ardeleni din J/echiul Regat şi activitatea lor până la Războiul între-
girii Neamului'        '
; Cartea 'cuprinde doua părţi:
       . Partea LTJn .istoric al Ardealului şi al suferinţelor Românilor ardeleni
în cursul veacurilor. •
        .Partea II, Ardelenii emigraţi în Vechiul Regat, împărţiţi în 15 grupe,
după ocupâţiunile lor şi activitatea a peste 500 ardeleni, în schiţe biografice.
        Despre această carte d. profesor G. G. Longinescu dela Universitatea
din Bucureşti, scrie în revista Natura, Nr. 10 din Decembrie 1929: «Cartea
te atrage la citit şi te stăpâneşte până Ia sfârşit prin mulţimea faptelor vred-
nice de toată lauda a Românilor Ardeleni, care au muncit la noi în toate
direcţiile«... «felicitându-1 pe d. Moisil din toată inima pentru această pome-
nire a oamenilor de muncă, de bine şi mare patrioţi, care au fost Românii
Transilvăneni veniţi în Regat. Cu toţii la un loc merită toată recunoştinţa,
fiind suflet din sufletul Neamului nostru«.
        Un alt profesor, care semnează „Petronius“ scrie într’un ziar între
altele: «Atâţia militari, profesori, preoţi, ingineri, comercianţi... au ajuns la
situaţiuni importante în Vechiul Regat şi îşi au înscris numele în organizarea
politică, administrativă şi culturală a ţărei, încât lista d-lui Moisil este o eloc-
ventă dovadă a unui spirit de largă înţelegere a comunităţei etnice şi a uni-
tăţei Neamului nostru». »D-1 Moisil trece dela marii transilvăneni, un George
Lazăr, şi apoi Maioreştii, ori Coşbuc, pentru a înşira nume brave de munci-
tori transilvăneni, cari toţi şi fiecare în parte au pus câte o părticică la edifi-
ciul României».
        Cum mulţi dintre D-voastră, cei cărora le trimitem acest apel, sunteţi
trecut în această carte, printre cei ce au contribuit prin cunoştinţe şi muncă
la ridicarea acestei ţări şi la înfăptuirea Unirii, am onoare a vă face cunoscut
aceasta şi vă rog a Vă procura această carte, înainte de a se fi epuisat, ea
fiind tipărită în puţine exemplare.
        Preţul unui exemplar este de Lei 65 şi se poate procura dela autor:
Adresa: Bucureşti II Strada N. Ionescu No. 12 (prin Piaţa Filantropiei) sau
Bucureşti III, Str. Victor Emanuel No. 11 (la Muzeul pedagogic) sau dela
Librăria Pavel \Suru, Bucureşti I, Calea Victoriei No. 85.      1
        Trimis prin poştă afară de preţul de Lei 65, încă 3 Lei pentru porto
postai, iar recomandat încă Lei 10. Preţul a se trimite înainte prin mandat
postai.
                                                    Iuliu Moisil
                                         Şeful Muzeului pedagogic al Casei Şcoalelor