C 7;/' "7 > ^ ‘ ^ APARE ODATA PE LUNA ţi1.' 7 ’J-\ 7 *»;' -------—----—i..1 *■'■*■‘^ i, vr . *. ifb : ; V - '; V' - ■w sumarii; \ -GLTy$ Buţiireâuu. ~ N^ctilaî Beldieeânu, discurs ţinut la inmormîntare. ' A. I>. Xenopdl — Chestiuni pedagogice. (Metoada în predarea Istoriei), Necttlai lorga. — Un ;călător, englez lu ţerile, romine. înainte de eteric: , Mihail €. $nţu. Şcoala positivistă pbnală. ^ \ AJex. Papadopiil CaUmali ^ Luminărică şi Titinaş. U o^e z i î ..;;- y y y:- :^ ’ 7:;; Aila Conta,iherubaeh. — Bonianţă- ". , . Sainson ‘ BacFiiăre&cu. — Lui Mhiai tde casă nouă. ' \ A. O: Caza -*-» Sonet. îndoială, l’e iubesc.- Epigrame. * - ’ Btannio-p Sonet. 1 \ ■ ~ A^Yojcri —Dascăl şi discipol. , 1 ^Şpiru7y;-Hasiiaş/—l>in chinuri. îinppvizare; . . N. Muscă. — Sonet, ^ ’ y y s 1 \ ;' . Dări de san^â 1 ; : / ^ \ 1 , • ^ , datinii de la Dunăre. Un nou Istorip ăhRomînilor (Alfred Ban baud), v ,. ' j Biblioteca Internaţională a alianţiî Ştiinţifice Universale. Politica comercială a. RomîniOT (Stroli). ’ - , Chestia'Homina.'şi lupta raselor în Orient (G. Beksics). ' L'ecţiuiirde deschidere la cursul de" Economie politică dc la Universi-ţ >' > 1 tatea din Bucureşti .(M. Seulescu)/ ' —' D o’fru mente - v , V r : > Scrisoarea lui Elmdb .câţră Const. Kegruzzî^din 1844. r ’ ' x O scrisoare' a lui. Miliai Băjascu postelpicy cătrâ părintele Macârie din 1689. ' 7 'V ?'° ' v S' ' ,; 1 V; (i'-7v i. ABONA ii/abonamente, _ trim t i, a săi adresa la doinpnl' comuWcărî i-.yijeJty.-:y y/ţ:''1y:,y*■:,, ;.yym:-ry«yr^.. î de articole şi .orî-ce cor<^- * y> EDITURA Si OCipTĂ ŢII r. ' "AM- ■?■ *'«*;*■ ?! :\:j<::.:// r; ;•.. TIPOGRAFIA; NAŢIONALA l^"s' y * ; v ' ' y>y .. «'• ' . A>.V' .!■' "k\^ , ^ > V1 *7; HECITLAI BEIDICEAftU Neculaî Beldiceanu eminentul poet şi arheolog, unul clin membrii cei mai ele samă a societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, a trecut pragul veciniciei. Pe cit mintea îi era de bogat înzestrată, cu însuşiri fireşti şi cunoştinţi clobîndite, pe atîta era de un caracter dezinteresat şi de o modestie care întrecu chiar marginile cerute. A trăit puţin cunoscut. Moartea îl va pune mai bine în lumină. începutul să faci aici prin cuvîntarea rostită ele d-1. Grigori Buţureanu pe mormîntul dispărutului prietin. într istată adun are} In numele societăţii ştiinţifice şi literare clin Iaşi, ^daţi-mi voe să zic, cîte-va cuvinte pe mormîntul mult regretatului ei membru Neculai Belcliceanu. Neculaî Beldiceanu este născut la 1845 in satul Preu-teşti Studiile şi le-a făcut la liceul naţional şi la universitatea din Iaşi. întors la locul său natal, a ocupat un scurt timp postul de subprefect în judeţul Suceava ; dar caracterul său netrăgîndu-1 cătră cariera administrativă, s-a apucat de dăscălie şi a ocupat prin concurs catedra de Istorie dc la gimnazial din Folticeni, de unde a fost transferat la liceul din Botoşani şi de acolo la gimnaziul Ştefan cel mare din Iaşi; după cît-va timp a ocupat şi catedra de limba romînă la şcoala de meserii a comunei Iaşi, unde a fost cît-va timp şi director pînă cînd şcoala s-a desfiinţat. Iată cariera sa didactică. înzestrat cu o inteligenţă şi pătrundere superioară; Beldiceanu nu s-a mărginit numai la studiile privitoare la catedra lui ci şi-a întins activitatea şi pe calea literară şi ştiinţifică, fără călăuz altul de cît geniul său natural. Poet în toată puterea cuvîntului, cu un cerc de vederi superioare, cu o bogată imaginaţiune, el reproduse în versuri maestre faptele reale sau luate din lumea poveştilor şi a vieţii noastre naţionale; C-onvorbirele Literare au publicat multe din aceste poezii ale lui. Studiind mai adînc natura omenească şi nenorocirele ei, mai ales in păturile populare, inima sa largă, vederea sa pătrunzătoare, simţimîntul său de o adevarată umanitate, toate acestea i-au îndreptat cugetarea cătră prezent,*;, însă aici lovit de greutăţile sub care vedea că să încovoia viaţa poporului de la ţară versurile sale îşi schimb caracterul; ele devin plîngătoare II Discursul d-lui Gr. C. Buţureanu şi doinele şi horele sale, adevarate copii <|le graiului şi spiritului poporului romîn, te incintă prin o adîncă tristeţă : Frunzuleană de pelin Mare jale mare chin Prin străini s-ajungi străin, La necaz nime nu-ţi crede Nici cu pine nu te vede, Nici îţi ţine vorba-n samă Nici te-alungă, nici te chiamă — Nu eu aş putea să arăt în această cuvîntare eminentele însuşiri poetice ale lui Beldiceanu, acea simţire vie, acel stil bogat şi natural, acea rimă curgătoare şi nesilită, care toate dovedesc geniul său poetic. Democrat convins, Beldiceanu ca poet a cîntat starea de mizerie a poporului romîn ; versul său iea cu putere nouă, e energic, şi inima sa caldă şi deschisă, în care să răsfrîngea bunătatea şi umanitatea, pare că să împetroşază cînd protestează contra indiferenţei noastre faţă cu cel sar ac şi în mizerie, ne umileşte în faţa descriere! plastice a suferinţei. Cugetarea lui Beldiceanu însă se înălţă şi în alte sfere mai măreţe. Ca şi Lucreţiu el crezu ca poezia să poate îmbina cu ştiinţa şi cu rezultatele marilor descoperiri geologice, menite să alcătuiască materia unei epopee, mai măreaţă, mai înălţătoare decît acea a biblicilor poveşti. El concepu un mare poem Pâmîntul care din nefericire a rămas neisprăvit. Iată cîte-va versuri din cîntul: Pâmîntul soare : Dar cum prieteşugul atrage om la om, Lăuntric sîrgueşte atomul spre atom Şi rotunzind pe-ncetul drumeţul neguros Din abur îl preface în soare luminos. Pe cît el să închiagă, mai sarbăd că să face; Iar chiagul să îngroaşă, în smoală să preface; Lumina lui din albă devine aurie, Şi mai tîrziîi rămîne o stea portocalie. Cită plasticitate! Pare că versurile îţi zugrăvesc înaintea minţeî aceaTlume imaginară pe care poetul voeşte să ne-o reprezinte. întristată adunare ! E slabă oglinda în care am căutat să zugrăvesc eu pe poetul Beldiceanu ; mă voi încerca însă să-l înfăţoşez mai cu putere ca arheolog. Da, Neculai Beldiceanu este întăiul arheolog moldovan. încă din 1880 Neculai Beldiceanu începu lucrările sale arheologice, cercetînd mînăstirele vechi din Bucovina şi Moldova, copiind manuscriptele vechi, adunînd cărţi rare şi creîndu-şi oarecum o bibliotecă a sa pentru studiarea vremilor vechi din Moldova. De la 1882 începe pentru Beldiceanu o altă ocupaţiune în arheologie şi anume desmormîntarea staţiunelor preistorice din ţară. Fără nici un sprijin şi numai cu mijloacele lui băneşti, începe săpături la Cucutenî, unde dă peste una din cele mai bo„ Discursul d-lui G-r. C. Buţureanu III gate staţiuni preistorice clin Romînia, o complectă civilizaţiune â unei populaţiuni care a trăit îndelung timp în acea staţiune, încurajat de rezultatele dobîndite, începe a cerceta şi prin alte părţi, clieltueşte leafa lui şi puţina lui avere, invaţă cutrierînd şi sondînd judeţele din nordul Moldovei şi Bucovinei, şi adună un însămnat material preistoric, material pe care văzindu-1 la el, am început a mă interesa şi eîî de studiile şi cercetările prietenului meu. El mă ademeni pe incetul la lucru, mă iniţia mai de aproape în studiul arheologiei preistorice şi apoi văzin-du-mă cu desăvârşire incîntat şi robit de lumea ce să desfăşura în orizonul minţii mele, îmi propuse şi-mi procură o parte din materialul preistoric pentru a mă prezentă cu un memoriu asupra preistoriei în Moldova de sus la congresul de arheologie si antropologie preistorică de la 1889 la Paris. Buna primire de la congresul din Paris şi publicarea nie--moriului, cît şi îndemnul învăţaţilor-străini cătră lucru, ne-a dat curaj la amîndoî şi ne-am pus şi mai mult pe lucru. . In iarna anului 1892 adunasem un material însemnat din staţiunele: Cucuteni, Belceşti, Eădăşeni, Preuteşti, Dolhasca, Stro-eştî, Şiret şi Yolovăţ, aceste două diu Bucovina, Rafaila, Pîrîul glodului, Sîrca, Costişeni, Ştirbăţ şi alte staţiuni mai mici. Acest mate rial trebuia studiat, clasificat şi complectat; însă noi nu mai aveam mijloace băneşti şi lucram numai pe apucatele ; la 1895 amcăpătat 5000 lei de la ministerul de Instrucţie, cu care mai jumătate din staţiunea de la Cucuteni a fost desmormîntată. Acest material bogat a fost predat Institutului de Geologie din Iaşi. Chiar în prezi-uamorţeî sale, am lucrat împreună cu Beldiceanu la aşezarea şi inventariarea acestui imaterial. Munciam cu stăruinţă la această lucrare, căci intervedeam din ia rezolvirea unei mari probleme etnografice, care interesa nu numai istoria ţării noastre dar şi ştiinţa în genere; de oarece scoase din ia lumină asupra marei probleme a originei Arilor. Dacă la 1887 în broşura sa asupra Cucutenilor, Beldiceanu nu să pronunţa categoric asupra neamurilor de la Cucuteni, acum cinci cercetările înaintase, cînd materialul era bogat, el ajunsesă la convingerea că staţiunile ^preistorice din România ne dau dovada traiului Proto-Arilor şi Tracilor primitivi la noi în ţară. Lucrător neobosit, stincl pe piscuri şi măguri în puterea vîntului şi a ploilor, îl vedeai neclintit la sarcina ce şi-o lua, strecurînd printre degete ţărina ce să arunca, ca nu cumva un idolaş sau hîrb să fie perclut pentru ştiinţă. întristată adunare. Meritul lui Beldiceanu în arheologia preistorică este cu atît mai mare, cu cit el şi-a creat prin sine însuşi procedeurile ştiinţifice de cercetare; el n-a fost prin ţări străine, ca să lucreze sub conducerea vre unui maistru iscusit şi experimentat; nu, el singur prin puterea minţei sale a procedat la săpături şi a capatat acea cunoştinţă a terenurilor unde să găsesc staţiunile, cunoştinţe care întreceau chiar şi tradiţiu-nele din gura poporului, dovedind greşala lor, căci nu arare ori să intîmpia ca ţaraniî să-î arate locul unei staţiuni în o parte, şi el să dovedească sătenilor că nu e acolo ci pe o alta înălţime. IV Discursul d-lul Buţureanu Materialul adunat de Beldiceanu este pentru ştiinţa arheologiei preistorice roinîne şi a Europei întregi de o valoare ne-descrisă : a adunat fără preget şi a lasat pe urma sa atît material cit să ocupe zeci de volume studiarea lui. Neculai Beldiceanu este şi unul din cei mai însămnaţi e-pigrafişti şi paleografi, căci în afară de săpaturi el să ocupa cu adunarea ele documente, cu copierea lor şi a inscrîpţiunilor. A lucrat şi după cit ştiu că a terminat epigrafia asupra Bucovinei, lucrare ce ar trebui să fie numai decît publicată ; a mai început să întocmească epigrafia şi paleografia Moldovei, de asemenea o lucrare,vastă ; în fine a lucrat şi un memoriu privitor la Istoricul laşilor din timpurile cele mai vechi şi pînă astă-zî. Ga o furnica nebăgată în samă, Beldiceanu a adunat şi a lucrat, lăsînd în urma sa un gigantic moşunoi de lucrări. Iubitor al ştiinţei şi literaturei, Neculai Beldiceanu este membru urzitor al SocietăţerŞtiinţifice şi Literare din Iaşi. Aici prin lucrările sale literare şi ştiinţifice a contribuit la inalţarea prestigiului organului societăţei intitulat „Arhivau, iar în şedinţele societăţei a fost în totde-a-una privit ca un membru activ plin de rîvnă şi de putere de minte. Entuziast pînă la culme pentru ştiinţă şi literatură, el şi-a jărtfit tot bunul său t-raiu ; putea să facă o mare avere, vînzîn-du-şi produsele muncei sale în ţări străine, unde i să dădeau pe ele preţuri însemnate ; ei bine desinteresul sau pe de o parte şi dragostea lui de ţară era aşa de mare, îneît nevoind să înstrăineze nimic, prefera sărăcia cinstită şi respectată, în locul bogăţiei hulite. Un singur lucru îl ingrija, viitorul copiilor săi, Beldiceanu are o fată şi un băet; îi iubea şi adesea-ori gîndindu-să la sărăcia lui, lacrama; să mîngîia însă „nu le las avere, dar le las un nume cinstit şi care a muncitU Neculai Beldiceanu a murit victima muncei oneste şidesin-teresate, şi acum cînd mi-am implinit sarcina de reprezentant al Societăţei Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, daţi-mi voe să zic cîte-va cuvinte ca prietin. De la tine mult regretate prietine, am capatat dragostea ştiinţifică şi desinteresată a studiului arheologiei şi antropologiei preistorice ; tu mi-ai fost dascălul, meu sfătuitor. Iţi depun pe mormîntul ce ţi să deschide tributul meu de recunoştinţă. N-ai umblat după laudă şi mărire, stăruiai de mine ca în lucrările mele, numele tău nici să figureze; căci ziceai „numele fie a ori cui, numai lucru de samă să fie“. Eu .zic numele lui Neculai Beldiceanu va fi cel întâi scris în arheologia şi ant opo-logia preistorică a Moldovei şi eu nu sînt decît rîvnitorul lui discipul. Mi-ai fost sincer prieten şi cu dragostea ta m-ai încălzit şi călăuzit, şi eu astă-zi cu aceiaşi dragoste te călăuzesc la locuinţa ta vecînică şi-ţi zic : dacă necazurile şi neajunsurile din vieaţâ ţ-aii fost grele, macar de-acum fie-ţi ţarina mormîntului uşoara ! ARHIVA ORGANUL SOCIETĂŢII ŞTIINŢIFICE ŞI LITERARE DIN IAŞI Anul YÎI. Ianuarie şi Fevruarie 1886. No. 1 şi 2. A. D. XENOPOL • CHESTIUNI PEDAGOGICE > Metoada în predarea istoriei Istoria studiază dezvoltarea lucrurilor în timp, pe cînd ştiinţele pozitive cercetează relaţiile lor de coexistenţă în spaţiu. Din acest punct de vedere şi geologia, paleontologia şi transformările speciilor alcătuesc ştiinţî cu caracr ter istoric. S-a păstrat însă numele special de istoria, dezvoltării spiritului omenesc. Aici însă studiul schimbărilor ce să petrec în decursul timpului, să întinde la toate ramurile activităţii omeneneşti, încît istoria astăzi nu să mărgineşte ca altă dată la expunerea schimbărilor politice întâmplate în viaţa popoarelor, ci să aplică la toate manifestările de cugetare, care toate pot fi studiate şi în chip istoric, adecă cercetate din punctul de videre cil devenitei lor. Istoria este deci astăzi mai mult o formă de cugetare, 1) Vezi Arhiva an. VI, p. 1 şi 164. A. î). Xenopol â acea care taie desfăşurarea lucrurilor în lungul ei, în timp în deosebire de cercetarea relaţiilor lor de coexistenţă care să îndeletniceşte cu studiarea lor în curmeziş, în spaţiu. Aşa astăzi, afară de istoria politică a popoarelor să studiază dezvoltarea aşâzămintelor lor sociale, religioase, e-conomice, dezvoltarea producerilor lor literare, artistice şi ştiinţifice. Apoi fie-care ştiinţă îşi are istoria ei, fie-care descoperire de asemenea; fie-care propunere de lege este motivată tot-dea-una prin o expunere istorică; fie-care proces dintre oameni, spre a fi înţelese daraverile ce trebuesc limpezite juridic, are nevoie de o expunere istorică : ast-feliu că istoria este astăzi o îndeletnicire universală, cum spuneam, o formă de cugetare, mai mult decît/o îndeletnicire, o ştiinţă specială. Să înţelege deci însămnătatea studiului istoriei in scoală, deprinderea minţii elevilor cu despicarea lucrurilor în lungul lor. Atare deprindere deşi să va face numai ia materiile ce să învaţă în şcoală, va trebui să introducă în mintea elevilor concepţia relaţiilor succesive între lucruri. Scopul deci al studiului istoriei va fi, nu numai a-cela de a îmbogăţi mintea cu cunoştinţa faptelor trecutului, ci şi acela de a o deprinde cu înlănţuirea faptelor în timpi alăturea cu deprinderea cercetărei faptelor coexistente în spaţiu, procurată de studiul ştiinţelor pozitive. Faptele coexistente putînd fi percepute de-odată în cîm-pul minţii, ele vor putea fi orînduite în grupe din ce în ce mai mari, supra-ordinate unele altora, vor putea fi clasificate şi întocmite în sisteme, iar acţiunele simultanee vor putea fi generalizate şi formulate în legi. Mintea elevului va fi deci deprinsă, prin studiul ştiinţelor pozitive, cu i-deile de coordonare, de sistemă de legi. Faptele şi acţiunele succesive, ivindu-să unele, după altele, vor constitui serii de dezvoltare, ce vor pleca de la un punct pentru a să îndrepta în cutare direcţie. Studiul lor va deprinde mintea cu înşir avea fenomenelor. Şi unele şi altele din cele două clase de ştiinţă, cele pozitive şi cele istorice, vor cerceta cauzalitatea fenomenelor, de-oare-ce studiul cauzelor dă caracterul ştiinţific îndeletnicirilor intelectuale. Pe cînd însă ştiinţele pozitive vor deprinde mintea cu cercetarea cauzalităţii simultanee, acele istorice o vor deprinde cu cauzalitatea succesivă. Metoada în predarea istoriei 3 Istoria constă tocmai în înlănţuirea cauzală a faptelor succesive. Ia nu poate fi numai o simplă memorizare a evenimentelor, deşi memoria este foarte trebuitoare tocmai pentru învăţarea ei. Dar memoria ce să aplică la studiul istoriei este mai puţin cea mecanică (date, nume proprii de regi, oameni însemnaţi,, localităţi memorabile), ci mai mult cea raţională. Anume faptele istorice fiind unite între ele prin legătura cauzală, au fie-care raţiunea lor de a fi şi, cunoscînd-o pe aceasta, putem înlănţui faptele în memorie, nu numai în chip mecanic, ci prin inter-venirea cugetării. Istoria va fi deci rezultatul combinat al lucrărei memoriei mecanice şi a cetei raţionale. Aşa bună oară să va putea tot-deauna stabili că, cucerirea Seciliei a urmat după războiul I punic, de-oare-ce să ştie (din memoria mecanică) că Sicilia era a Cartaginei şi că nu a putut fi dezbinată de aceasta din urmă, decît după un războiţi, care este cel I punic (memoria raţională). De asemenea că Mihaiu Viteazul a cucerit Moldova după cucerirea Ardealului, de-oare-ce dorea să scape de duşmanii săi ce să întronase în aceste două ţâri (memoria raţională), şi că după ce a bătut şi ucis pe cel mai apropiat, Batori, a păşit spre alungarea celui mai îndepărtat Ieremia Movilă (memoria mecanică combinată cu memoria raţională). Profesorul va trebui deci, în studiul istoriei, să deie luare aminte mai ales înlănţuire! cauzale a evenementelor, să arate şi să explice în chipul cel mai potrivit cu gradul de dezvoltare a elevilor ce-i are înaintea lui, pentru ce un fapt s-a născut din altul. Să-nţelege de la sine că explicarea va fi cu atîta mai adîncă, cu cît înteligenţile vor fi mai coapte, şi că alt-feliu va trebui explicate bună-oară revoluţia din 1821 elevilor'din scoalele primare, alt-feliu celor din clasa a IV gimnazială, şi cu totul altfeliu în un curs universitar. Tocmai în potrivirea explicaţiei cauzale .cu mintea elevilor, stă greutatea cea mare a didacticei în istorie. Explicaţie desâvîrşitâ există atunci cînd elevul cu mintea lui, cîtă o are la o vrîstă anumită, a pătruns pe deplin legătura cauzală 5 a înţeles că fapta exptmă trebuia să producă pe cea care a urmat-o. Cum trebue studiată înlănţuirea faptelor istorice ? Trebue plecat, cum s-a făcut pînă acuma, de la timpurile cele mai vechi şi mai puţin cunoscute, cătră cel mai a- 4 A. D. Xenopol propiat şi mai cunoscute,—metode progresive-,—sau treime luat ca punct de plecare starea în care ne aflăm şi căutată explicarea ei în un fapt anterior şi aşa mai departe pînâ la originele omenirii — metoadele regresive ? Contra celei d-intăi şi pentru adoptarea acestei din urmă s-ar părea că să poate invoca principiul" general didactic, stabilit în o lecţiuue anterioară, că toate cunoştinţele trebue să plece de la cunoscut la necunoscut. Dar să ne întrebăm oare prezentul este el numai, prin aceia că ne atinge mai deaproape, mai cunoscut tinerilor inteligenţi. Să spune bună-oară că copilul va putea mai uşor să înţeleagă ce este un primar actual decît un du-umvir sau quattuorvir roman. Nu cred că este exact. Nu e vorba în istorie de cunoştinţî intuitive, şi faptul de-a vedea pe omul acela ce reprezintă pe piumarele în un oraş sau în un sat al nostru, nu însamnă de loc a şti ce vra să zică primarul. Pentru a avea o idee despre acest funcţionar, trebue să învăţăm şi căderile lui, care pentru copil sînt tot atît de necunoscute, ca şi acele ale duumvirilor romani. Apoi mai este o împrejurare care îngreuie şi mai mult încă cunoaşterea prezentului, anume aceia că organizaţia vieţei actuale în toate direcţiile; politică, socială, e-conomică, ştiinţifică, literară, artistică, este foarte complicată şi că ar trebui un studiu adîncit al prezentului înainte de a cerceta faptele ce l-au adus în această stare. Oare mintea copilului este ia făcută spre a întreprinde un atare studiu? Din contra, societăţile la început înfăţo-şază forme de viaţă foarte simple şi numai în propăşirea lor în timp ele să complică. Prin urmare metoda regresivă ar păcătui contra altui principiu, tot atît de mare şi de fundamental, anume acela de a păşi de la simplu la complex, de-oare-ce ar ii nevoită tocmai să înceapă cu complexul, stărei actuale, spre a să urca cătrâ simplu, orîginele societăţilor ; iar pe de alta pretenţia ei, de a pleca de la cunoscut cătră necunoscut este înşălătoare, de-oare-ce prezentul este ceva tot atît de necunoscut tinerilor minţi ca şi trecutul cel mai îndepărtat. Dar să venim la raţiunea fundamentală pentru care metoada regresivă nu poate ti aplicată în studiul istoriei. Metoada în predarea istoriei 5 Cauzalitatea în istorie este ceia ce Francejii numesc contingenţă, adecă întîmplătoare ; ia nu este necesară, ca în ştiinţele pozitive. Aşa, bună-oară, piatra cade sau balonul să înalţă, din cauza atracţiei pămîntului; plantele cresc din cauza nutrireî ce o primesc de-o parte prin seva procurată de pămînt, prin rădăcini, de alta prin absorbirea acidului carbonic de părţile lor clorofilate. Relaţia între cauză şi efect este aici necesară ; ia nu poate şi nu ar fi putut fi altfeliu. Nu e tot aşa şi în istorie. Aici faptele-cauze ar fi putut da naştere la o sumă de fapte-efecte deosebite. De exemplu, dacă în locul lui Napoleon cel Mare s-ar fi ivit în Franţia un Washington, fără îndoială că mersul istoriei franceze ar fi fost cu totul altul, sau dacă un glonte nu ar fi culcat pe Gustav-Adolf, Sve-dia ar fi jucat alt rol în războiul de 30 de ani, etc. etc. Şi legătura între faptele istorice devine fatală ; însă a-ceasta numai după ce faptul s-a întâmplat, n-u înainte; ar fi putut să să nască zece jrnnări din un fapt dat ; una singură s-a realizat. Aceasta devine fatală. Ia a trebuit să fie, fiind că a fost,; dar s-ar fi putut întîmpla să nu fie. Ar putea istoria să fie tratată în chip regresiv numai a-tuuci cînd fiind cunoscut efectul, cauza ar reeşi de la sine, dar aceasta nu există. Relaţia între cauză şi efect este întîmplătoare şi ia devine fatală numai fiind-că aşa s-a întîmplat. Să vede deci că legătura cauzală să stabileşte numai după îndeplinirea faptei; nu să poate prevedea efectul de mai înainte, dată fiind cauza, precum să poate tot-dea-una face în ştiinţele pozitive, unde putem prezice bună-oară cu siguranţă, moartea vegetaţiei cînd lipseşte apa şi deci seva din pămînt. Istoria devine deci un obiect de cunoştinţă ştiinţifică numai după ce să aşterne dea-lungul viacurilor. Numai cînd privim înapoi la stratificarea faptelor, putem descoperi legătura lor cauzală; nu putem să ne urcăm de la efect la cauză în chip necesar, ci trebue să ne cobo-rîm de la cauză la efect. S-a întîmplat că cutare cauză să aibă cutare efect; nu era necesară legătura ; efectul nu trebuea numai decît să aibă drept cauză cutare fenomen, îneît cunoscînd efectul nu putem să descoperim numai decît cauza ce l-a produs. S-ar înţelege deci tratarea regresivă a istoriei, numai atuncea cînd, fiind dată o faptă, cauza ce a predus-o fiind fatală, am căuta să ne urcăm 6 A. D. Xenopol de la efect la cauză, ca în ştiinţele pozitive. Lucrul însă ne fiind astfeliu şi legătura între cauză şi efect ne devenind fatală în istorie, decît după îndeplinirea acestui din urmă, rezultă de la sine că trebuia cercetate întăî cauzele şi de acolo efectele, adecă trebue studiate faptele istorice în chipul în care ele să produce şi nu în răspăr, adecă pe calea metoadeî regresive. S-a prea grăbit d-1 Găvănescu în manualul său de istoria antică a trata istoria în chip regresiv. Nu trebuie să dăm tocmai noi, care avem atîtea de învăţat încă, exemplul unor novaţiunî metodice care pot deveni periculoase pentru învăţămînt. Dacă însă metoada regresivă este o inovaţie nefericită în învăţământul istoriei, tot atît de nepotrivită este o altă metoadă, ce să întrebuinţază acuma de mult timp, mai a-les pentru începători, acea biografică. Să concentrează faptele istorice în jurul cîtor-va figuri mai mari ale trecutului omenesc. Să pretinde că prin această metodă să uşurează studiul istoriei concretizîndu-1. Chiar dacă s-ar uşura, să cercetăm dacă acest studiu nu să falsifică prin atare procedare, şi în cazul afirmativ, oricît. de uşoară ar fi metoada biografică, ia trebue părăsită, fiind că denaturează esenţa istoriei. Am văzut în adevăr că istoria nu este decît înlănţuirea cauzală a evenimentelor. Cauzalitatea aşa cum s-a aşternut în decursul timpurilor nu este decît una, şi «-ceasta cauzalitate trebue studiată, mai mult sau mai puţin adînc, după mintea ucenicilor, însă ia singură si numai ia. Nu pot fi mai multe moduri de înlănţuire a faptelor ci numai unul şi acela trebue învăţat. Apoi este cunoscut că oamenii mari une-orî concentrează în ei aspiraţiile şi nevoile popoarelor, şi atunci ei nu pot fi înţeleşi, dacă nu cunoaştem aceste aspiraţii şi aceste nevoi; alte ori eî dau o formă nouă unui tezaur de gîndiri şi de cunoştinţî, şi atunci iarăşi nu pot fi înţeleşi, dacă nu să vor cunoaşte elementele cu care mintea lor a trebuit să lucreze; alte ori în sfîrşit să opun curentelor istorice şi le ţin în loc, şi atunci iarăşi nu poate avea nici un rost cunoaşterea unui om fără acel al curenentelor cărora a stat împrotivă. Pentru a înţelege pe Alexandru cel Mare trebuie cunoscută istoria Greciei, acea a Macedoniei şi acea Metoada în predarea istoriei 7 a Perşilor ; pentru a înţelege pe Cesar trebue cunoscută starea republice! romane la ivirea lui pe scena lumeî. Napoleon, Cromvell rămîn absolut fără cadru cînd îi scoatem din revoluţia franceză şi din cea engleză. Ştefan cel Mare, Mircea cel Mare nu pot ti înţeleşi fără cunoştinţa că ţările romîne pe timpul lor erau locuite de o masă întinsă de proprietari de pămînt, existenţa acestora cere absolut cunoştinţa faptului descălicăreî, care la rîndul său râmîne neînţeles, dacă nu studiem epoca- năvălirilor şi Dacia romană şi ante-romană. Studiul biografic al istoriei rupe pe oamenii mari de pe baza pe care să înalţă, tocmai istoria poporului lor sau acea a omenirei, şi vra deci să constituiască istoria, nimicind-o. Elevii să deprind a considera figurile ce să perindă pe dinaintea lor ca nişte dei ex machina care au făcut ei istoria, pe cînd aceasta e tot-deaima productul dezvoltare! poporului sau al omenirii întregi, iar oamenii mari nu sînt decît nişte accidenţi. Să mai deprinde apoi mintea copiilor cu altă idee foarte funestă, cu acea că soarta popoarelor şi acea a o-menirii stă în mîna cîtor-va fiinţi priviligiate, de la clipita ochilor cărora atîrnă fericirea sau nefericirea lor. Această idee era, poate bună pentru alte timpuri, cînd în adevăr aşa să petreceau lucrurile adeseori, nu însă pentru timpurile în care trăim, şi în care poporul în întregimea lui îşi făureşte fericirea sau nefericirea. Intr-adevăr că istoria trebue prezintată într-un chip mai uşor tinerilor inteligenţi; dar aceasta să poate face şi fără a i să falsifica esenţa, anume simplificînd explicarea cauzală, după cum si în propunerea fizicei să va simplifica explicarea fenomenelor electrice pentru minţele acelora ce aud pentru întâia oară vorbindu-să de ele. Dar explicarea rămîne tot aceia; nu să dă un soiu de explicare fenomenelor fizice în clasele primare şi alt soîu în gimnaziu sau în universitate. Cu istoria să procede altfeliu. In clasele primare şi în cele inferioare din gimnaziu să leagă istoria de mari personalităţi, şi apoi în clasele superioare să distruge atare explicare. Metoada biografică trebuie deci absolut părăsită şi nu trebuie să ne temem că legătura cauzală succesivă a fenomenelor ar fi mai greu de pătruns pentru ţinerile inteligenţi decît aceia .care încheagă fenomenele coexistente, dar şi istoria este o ştiinţă şi pentru 8 A. D. Xenopol pătrunderea el trebue pusă osteneală. Istoria în vremile noastre nu mai este o poveste. Istoria să dezvoltă în timp, iar popoarele ce-î dau naştere ocupă spaţiurî anumite. Trebue ţinut samă de a-ceste două împrejurări în chip precis, dacă este ca istoria să devină o cunoştinţă ştiinţifică. De aceia şi cu drept cuvînt s-a susţinut tot-deauna că geografia şi cronologia sînt cele două ajutoare neaparate ale istoriei. Geografia nu în sensul unei seci nomenclaturi de numiri disparate, ci în legătură cu întreaga viaţă a poporului ; bună-oară studiul configuraţiei geografice a pămîn-tuluî care să explice faptele petrecute în decursul dezvol-tărei poporului. Aşa, cine va putea vre-odată înţelege istoria poporului romîn, dacă nu va studia pentru ce acest popor s-a răspîndit de ambele părţi ale Carpaţilor, şi în-riurirea covârşitoare ce această răspindire a avut-o asupra soartei sale ? Cum să va înţelege dezvoltarea Greciei, a Sviţerei, a Rusiei fără studiul geografic al regiunelor ce ele cuprind ? In afară de studiul geografic făcut din acest punct de vedere, mai este un altul tot atît de însemnat : stratificarea neamurilor, ce au dat naştere unui popor, au lăsat urme în denumirea rîurilor, munţilor, localităţilor. Cîte desluşiri istorice de cel mai mare preţ nu sînt cuprinse în nomenclatura geografică a ţărilor romîne. lată deci sensul în care trebue îndreptate cercetările geografice, întru cît ele trebue să devină un sprijin neapărat al studiilor istorice. Cronologia legînd faptele de date anumite, limpezeşte şi mai bine succesiunea lor şi nexul lor cauzal. Adesea ori un an, o lună, fixate pentru întîmplarea unui eveniment, răstoarnă cu totul legătura cauzală ce fusese stabilită pînă atunci, sau face a să descoperi legături cauzale nouă. In deobşte studiul istoric trebuie deci transformat, căci s-a transformat cu totul caracterul acestui ram de cunoştinţă omenească. Pînă mai dăunăzi istoria era tratată ca o materie literară; ba chiar astăzi ia este clasată tot între genurile literare, de-oare-ce în facultăţi ia este a-tribuită celor de litere, în Germania celor filozofice şi nu să propune în facultăţile de ştiinţă, dar din ce în ce mai mult istoria capătă un caracter ştiinţific. Ţinta ei nu mai Metoada în predarea istoriei 9 este expunerea frumoasă, stilul maestru, emoţiile inimeî la desfăşurarea trecutului, ci cunoştinţa adevărului, a cauzelor ce au produs lungul lanţ de fenomene succesive în dezvoltarea minţii omineşti. Cunoştinţa cauzală este însă tot-deauna o cunoştinţă ştiinţifică. Arta, frumosul nu expune cauzele, ci numai rezultatul armonic al efectului lor. Cînd vezi o lucrare de artă nu te întrebi nici odată pentru ce, ci te mulţumeşti cu pierderea neconştiută a minţii în contemplarea frumosului. Cînd scrutez ceva, tip chiar o operă de artă, în chip ştiinţific, de îndată acea întrebare să pune în mod imperios şi curiozitatea ştiinţifică nu este mulţămită pînă ce nu află un răspuns la ia. Ei bine! Istoria a luat în timpurile noastre caracterul unei îndeletniciri ştiinţifice ; ia caută să facă a pătrunde adevărul în mintea oamenilor, adevărul asupra chipului cum s-au înşirat dea-lungul vremurilor, evenimentele vieţii omeneşti. Predarea ei trebue deci numai decît să eie şi ia ace-laş caracter, şi în măsura în care profesorul de istorie să va pătrunde de noul caracter al materiei sale, şi metoada lui de predare să va schimba în bine. NECULAI IORGA Dn calator englez in ţările romîneşti inainte de eterie'} AVilliam Macmichael, doctor in medicină, membru al societăţii regale a institutului 1 2 3), e autorul descrierii de călătorie, din care traducem mai jos o parte, aceia care ne priveşte. Cartea sa ni spune, că însoţit de un prieten, explorator in Nubia, Mr. Legii, călătorul englez sosi, pentru a doua oară, la Moscova, în cele d’intăiu zile ale lui Decemvre 1817. Aducea ambasadorului englez depeşele oficiale privitoare la moartea principesei Carlota de Anglia. La 16 din aceiaşi lună, Mac-inicliael şi tovarăşul său îşi continuară drumul spre Oonstanti-nopol, prin Tuia, Orei, Kiev (22 Decemvre), Olviopol, unde gustară „vin moldovenesc44 H) şi să întîlniră cu viceconsulul rus, care mergea la Bucureşti4). Paginile 61 pînă la 71 sînt ocupate cu descrierea drumului prin Basarabia; aceasta îşi păstrase încă pe deplin caracterul de provincie a Moldovei, aşa că publicarea acestor pagini nu poate fi lipsită de interes pentru noi. Interesul acesta e, fireşte, mai mare, cînd medicul englez ne vorbeşte de cele două principate, a căror descriere să întinde pînă la pagina 123; e destul de bogată şi cuprinde amănunte de observaţie fină şi inteligentă asupra stării ţărilor noastre la această epocă de agonie a fanariotizmuluî. La Rusciuc 5), Mac-michael lăsă căruţa şi pe surugiii romînî, şi să îndreptă călare spre Constantinopol, de unde, despărţindu-să de Leigh, să întoarce prin Marsilia în ţara sa. Cartea e împodobită cu şese planşe frumoase. Două6) să 1) Journey ! from | Masco ic ta (’Jonstantinople. | in | the ţ/ears 1817, 1818 | bif | William Macmichael, M. D. F Tt. 8. | oue of. I)r. liadcli-fjics travellina felloivs ! from the univtrsitn of Oxford. I Lornlon : I John Murray, Albeinarle-street | 1819. 2) Născut în 1781. mort in 1839 (10 Ianuarie). „lîarlclilTc’s travelling feI!ow“ din 1811, călătoreşte la Termopile în 1812, în Rusia şi Polonia in 1811 (cf Journal of a taur in Gemătny, Sweden, liussia, Poland, in 1813 — 14. bv J T James A. M., 1 (ed a 3-a) in Londra, 1819, ;>. IX): autor al maî multor cărţi de medicină. {Dicţionar y of naţional Jjioyraphy cditcd bv Sidn< y Lee, 1893, «d nomeri). 3) f\ Un felin de viu mediocru, ung iresc si moldovenesc * (p 57), 4) V ' 56. 5) P. 127. 6) Numerele 3 şi 6 (desemnări ale autorului cărţii). iJn călător englez în ţările romîneşti 11 raportă Ia ţara noastră : avem de o parte primblarea publică din Iaşi, văzută din curtea viceconsulului (englez) “ ; de alta, celebra „căruţă de poştă moldovenească^ întipărită pentru totdeauna în mintea Apusenilor, cari ne vizitau pe acea vreme. Nov-Dubosary, de-şi bucurîndu-să de oare-care privilegii, ca oraş comercial liber, nu e decît un tîrg mizerabil şi sufere mult din’lipsa de combustibil îndestulător, locuitorii fiind siliţi să-l aducă de pe celalalt mal al Nistrului. Populaţia îngheţată caută ajutor în rachiul guvernului, care să vinde în cantităţi mari la tarabele imperiale, cu preţul de o rublă şi 40 de copeici oca , ceva mai mult* decît un quart (un litru 1358) de vin. Slăbiciunea îi este singura calitate. Pe înaltele bănci de năsip, care formează partea de răsărit a rîului. mai jos de oraş s-au construit colibe pentru persoanele sau mărfurile venind din sud, care sînt supuse unei carantine ; căci, de-şi de la pacea din 1812 teritoriul rus s-a întins pănă la Prut, o linie de frontieră, a doua sau interioară, e determinată însă de cursul Nistrului. Ast-feliu un călător care intră în Rusia din Moldova trcbue să facă două carantine, una la Prut, ceialaltă la Nov-Dubosary. Durata acestor periode de pocăinţă şi încercare e hotărîtă de ştirile nesigure, şi de obiceiu neexacte, asupra stării de sănătate a Constautinopolului: cînd am trecut noi Nistrul, era numai de trei zile, însă în luna trecută fusese prelungită fără nici o cauză pînă la 18. Două drumuri duc de la băncile prăpăstuite la malul rîului, unul (aşa zisa cale curată) îl duce pe drumeţul, ale căruia afaceri sau a căruia curiozitate îl pot ispiti a lăsa Rusia sănătoasă, în ţara ciumei; celalalt e cărarea pe care cei ce merg la carantină, să suie spre colibele, care slujesc de lazaret. Lăţimea Nistrului este aice de aproape 100 de yards (91 m. 4); apa era aproape îngheţată şi trecerea noastră, în-tr-o luntre, era deci mai curînd grea. într-o tufă de papură înaltă, unde ne lăsară luntraşii cari ne trecuse rîul, aşteptam întoarcerea unui ţăran găsit în cîmpie, pe care-1 trimisesem cale de o verstă, la satul vecin, ca să ne caute cai pentru căruţă : pasul liotărîtor fusese luat, nu mai puteam să ne întoarcem fără a fi supuşi la purificaţia neapărată a carantinei. Una din slugile noastre mai fusese în Moldova şi ne spunea de iuţeala cu care mină surugiii localnici, cu cuvinte care ne făceau să ne uităm îngroziţi la starea nenorocitelor noastre brişte. Cînd a-junseră în sfîrşit, hamurile de frînghie fură întinse şi poţi ivite pe pămînt şi cinci cai, fiind vîriţi într-însele, fură înhămaţi la fie-care trăsură, de-şi doi ar fi fost cu totul de-ajuns. Ne rugarăm acuma, pe atît de serios pe cît de fără tolos, ca surugiul nostru (termenul, prin care e cunoscut aice un viziteu moldovan) să meargă încetinel, cum ne-am fi rugat de un viziteu saxon, 12 N. Iorga dîndu-i dezmierdătorul nume de Schwager 8), să scadă iuţeala ; însă în zădar, căci, precum, în cazul din urmă, puţin îţi foloseşte să te nunii sau să încerci cu bacşişul, ast-feliu surugiul nostru (un neobişnuit de frumos flăcău, cu basmaua înfăşurată în jurul capului, ca o cealmă) să înduplecă abia să să învoiască lainicul galop. Iuţeala lui obişnuită, galopul mare, ar fi făcut bucăţi căruţele noastre. Preţul poştei şi felul de a socoti iuţelile erau schimbate acuma; cel d’intăi era pe jumătate mai ieftin decît tariful rusesc, şi socoteala turcească a ceasurilor începu să fie adoptată. Aveam să plătim pentru cei zece bai, pe cari eram siliţi să-i luăm, 38 de ruble, de la satul pe Nistru pînă la oraşul Chişinău: cu socoteala de 5 verste pe ceas moldovenesc, depărtarea să zice a fi de 8 ceasuri; am făcut-o însă în mai puţin de 4. — Din a-acest calcul să vede că am plătit acelaş preţ ca şi în Rusia, adică la 5 copeici pe verstă : cauza a fost însă, căn’aveam la noi banii turceşti, cari sînt încă întrebuinţaţi ca monedă curentă în această parte a Moldovei. Dacă socoteala să face în parale (12 parale pe ceas pentru fie-care cal) şi dacă să face preţul după valoarea de schimb a Constantinopolului, pe timpul cînd am stat în această capitală (30 de lei pentru o livră sterlingă), iese abia jumătate din taxa poştei ruseşti. Noaptea ne-a prins într-un şes (heath) sterp şi sălbatec, cîteva verste departe de Chişinău, unde cu oare-care greutate numai, ne aflarăm gazdă, cu toată creşterea, pe care a avut-o oraşul şi însămnătatea-i de astăzi, înălţat fiind de Ruşi de la un tîrguşor relativ fără însemnătate la rangul de capitală de gubernie 4 Ianuar. A doua zi era Duminecă, şi ne simţirăm strămutaţi pe o scenă cu totul nouă, în timpul primblării noastre prin „bazar“, căcia şa să numeşte strada îngustă, pe care stau cele mai mari magazine din Chişinău. Clădiri joase, acoperite cu şindilâ, fără fereşti de sticlă, pe care le înlocuiaîi obloane de lemn, ridicate şi atîrnate de coperemînt (sic)-într-un cuvînt, casele sărăcăcioase ale unui oraş grecesc sau turcesc erau umplute cu lucruri de nevoie, de tot feliul. Sub streşinile (shed) eşite înainte erau orînduite miere, smirnă, piper, săminţuri de toată specia, strafide, portocale, pucioasă, natriu, ş. c. 1.; pe pămînt stăteau bolovani mari de sare de stîncă, din minele de la Ocna, în Valahia, cu preţul de 14 parale oca; în altă parte erau crapi, moroni şi alte feliuri de peşte îngheţat, de la Bender. Printre mulţimea ciudată, deosebiaî pe ofiţerul rus, trecînd iute în droşca-i uşoară, pe frumosul şi voinicul ţăran moldovan, contrastând cu soldatul împărătesc, cu trăsăturile de Calmuc, puţini Turci, din pătura cea mai de jos, şi mulţi Armeni, aşa de numeroşi aice, că ocupă o stradă întreagă, în mijlocul norodului, şedeau zarafii evrei, cu mesuţe înaintea 8) Cuvîntul însamnă „cumnat“, si numele să dă de obiceiii viziteilor germani, de pe timpul împăratului Iosif, mai ales clacă să întîmplă ca drumeţul să fie vesel. Un călător englez în ţările romîneşti 13 lor, pe care erau răspîndiţi zecchini de Veneţia, galbeni olan-deji,- fonduclu, stamboli şi alte feliuri de aur turcesc, amestecat cu greoaia aramă a copeicilor ruseşti. Trăsura unei agere şi frumoase copile, fata Vlădicăî armenesc, mergea încet prin strada îngustă şi păcătoasă; în coadă stătea o slugă în strălucită haină de Arnăut. Ast-feliii erau curioasele lucruri, care alcătuiau grupa pitorescă din cartierul de jos al bazarului; alte părţi ale oraşului erau zidite însă într’un stil mai frumos, cu strade mai largi şi frumoase locuinţi de piatră. La 6 lanuar, care, după calendarul răsăritean, e serbat de Ruşi ca zi de Crăciun, bisericile eraîî pline, şi boerii moldoveni să etalau în strade, în cele mai luxoase echipaje, pe care le aveaîi. Cît despre noi, am primit serenada unui taraf de Ţigani, oameni nalţi, negri, cari întovărăşiati din gură, destul de discordant, cinci vioare, pe care cîiitau oftătoare arii moldoveneşti. De-oare-ce această extraordinară rasă formează o foarte însemnată parte din populaţia Moldovei şi Munteniei şi am avut dese-ori prilejul de a-i observa mai tîrziu, o scurtă notiţă asupra stării lor actuale şi celor mai probabile conjecturi, pe care ni le-aii suggerat cercetarea limbii şi obiceiurilor lor deosebite, nu vor fi cu totul fără de interes poate. Să crede că Ţiganii sînt de o potrivă la număr cu ţăranii localnici din Moldova, şi pare hotărît. acuma în deobşte, că sînt de obîrşie indiană. Părerea să sprijine mai ales pe asămănarea de limbă şi unele analogii, poate mai mult fantastice, care să socoate că ar exista între obiceiurile clasei de jos a Induşilor şi ale triburilor rătăcitoare ţigăneşti. Cea mai însemnată din ultimele asămănări e iubirea pentru hainele roşii, nicovala de piatră, întrebuinţată în favorita lor ocupaţie a fierăriii, danţurile voluptoase ale femeilor şi meseria lor de gîcitoare : toate obiceiuri şi aplecări, care ar domni de-o-potrivă printre Pariaşii Industanului. Ei apărură întăiii în Germania la 1417, de unde să întinseră pe tot continentul european, şi să află, în adevăr, orî-unde în lume, afară de ximerica. Robi ai boerilor în Moldova, sub degrădătorul nume de boereşti (Bojaresk), ei nu sînt întrebuinţaţi la cultura pămîntului, ci, ca unii şerbi în Rusia, capătă voie de la stăpîni să rătăcească prin ţară, în schimbul unei dări anuale sau oboroc (obroc), exercitînd felurite meşteşuguri mecanice. Taxa să suie la 18 lei pe an de cap de familie, şi ei călătoresc în cete de 50 pînă la 60 de corturi, ducînd cu dînşii toată averea lor, tă-bărînd cu vitele lor care pasc împrejur, şi ocupîndu-să mai mult cu căldărăria. Aşa trăiesc cei mai mulţi Ţigani, dar este o altă clasă dintre ei, cari vieţuiesc în oraşe, unde ajung dulgheri, pietrari, croitori, ciubotari şi lăutari. Aceşti din urmă, cari au casă statornică, să zice că vorbesc numai „Walak“, ca şi localnicii; cei-l-alţi însă, cari rătăcesc, au un dialect al lor, şi, din compararea atentă a unor cuvinte din acest dialect cu limba vorbită în Industan, s-a scos principalul argument asupra obîrşiii lor comune. Un boer moldovan bogat, cată să aibă cîte-va sute 14 N. lorga de Ţigani, pe cari-i priveşte ca tot atîtea vite, refuzînd cu îndărătnicie să-l vîndâ unui străin, dar schimbînd la întîmplare pe cîţi-va dintre dînşii cu vre-un boer vecin. Obiceiurile de hoţie şi furt, care să observă la ei în Anglia, caracterizază şi pe cei din Moldova, însă grozavele poveşti, cari-i fac mîncători de oameni şi lacomi de carne de copii, pentru care cauză au. fost şi osîndiţi sub Maria, Ţereza*), sînt nule şi cu totul fără temeiu. 6 întindere de ţară goală şi necultivată de o parte, cu dealuri joase, acoperite une-ori cu dumbrăvi, de cea-l-altă, ne aduse, după cîte-va necazuri, cauzate de nestăpînita iuţeală a surugiilor noştri, la o colibă, al doilea popas de la Cliişinău (S-a suprimat 0 notă asupra Chişinăului.) Nu era mult de spus asupra casei căpitanului poştei, cum 1 să zicea, ale căreia ferestre erau de beşică; însă să arată politicos şi să oferi a ni da jumătate dintr-o grosolană canapea înaltă de lemn; care ocupa două părţi din odaie. Mai avea şi îmbielşugate lemne de ars, lucru, care, adaus la faptul, că drumul mai departe era foarte rău, plin de gropi şi tăiat adesea de poduri, mici, dar periculoase, şi la istoriile Grecului, ce ne slujia, despre tâlhăriile şi omorurile făcute de pribegii sîrbi şi arnăuţi, cari adăpostiţi în pădurile din vecinătate, turburau locurile, ne făcură să aşteptăm acolo pînă a doua zi. în convorbirea, care să ţinu în timpul sării între tălmaciul nostru şi căpitanul poştei, necontenita intîlnire de cuvinte latineşti conrupte, despre care puţinele, care urmează, pot sluji ca specimen, atraseră neapărat luarea noastră aminte. Limba' . . . ., . . Lingua Puini..................Panis Ferestra..................Fenestra Cap....................Caput Apa....................Aqua Homo...................Homo Femea..................Femina. Salutarea obişnuită ie „Buena diminazaw, şi necontenit e în gura lor întrebarea: unde est? („wliere is?tt) Pentru a explica aceste asămănări bătătoare la ochi, trebuie să spun că locuitorii Valahii (şi cît priveşte limba, acest termin cuprinde nu numai provincia cu acest nume, ci şi principatul vecin al Moldovei) să privesc ca, mai special de cît locuitorii de ori unde a-iurea, drept coborâtori ai vechilor coloni romani. Marele spaţiu de pămînt, care să întindea de la malurile Dunării la hotarele Sarmaţieî europene, locuit de două popoare unite, anume Geţii şi Dacii, să supuse armelor împărăţiei şi formă provincia zisă Dacia lui Traian. Graniţa-i la miază-noapte era însemnată de rîul Tyras sau Nistru, şi numele cele vechi de Jassiorum Municipium, Parata sau Poretus răspund evident Prutului şi capitalei de astăzi a Moldovei. însă cuceririle lui Traian fură cedate Goţilor şi Vandalilor, la 270, de împăratul Aurelian, de şi mulţi din vechii coloni romani rămaseră în urmă, *) S’a prescurtat o frază fără interes. Un călător englez în ţările romîneştî 15 păstrînd resturi din limba lor nativă şi mîndrindu-să încă cu o-bîrşia lor romană. în timpuri mai nouă, partea Daciei cuprinsă sub numele de Banatul Temeşoarei şi Ardealul fu anexată, după multe revoluţii, la coroana ungurească, pe cînd, pînă foarte tîrziu, amîndouă principatele Moldovei şi Yalabiei recunoşteau în întregime suzeranitatea Porţii Otomane. Cuvîntul Wa'lak, care e de izvor slavon şi să zice, că înseamnă : popor de păstori, e aplicat ast-feliu limbii vorbite de localnicii acestor două provincii. Jumătate dintr-însa e derivată din latineşte, ceia-l-altă e un amestec stricat de greceşte, nemţeşte, turceşte şi slavoneşte. S-au făcut încercări •') de a proba, că vechia colonie romană din această ţară a fost luată înainte de o năvălire scită şi strămutată cu de-a sila dincolo de Marea Caspică, de unde apoi să întoarse la locuinţile-i dintru început; cîncl consideri însă, că feluritele oarde aziatice şi barbarii feluriţi ai Nordului, cari răpuseră împărăţia romană, în veacurile al 4-lea şi al 5-lea, străbătură această parte, nu mai e nevoie de altă explicare, pentru a lămuri amestecul de limbi, pe care îl vorbesc locuitorii. 7 Ianuar. înalte maluri prăpăstuite, îmbrăcate cu stejari, ulmi şi castani (plane irees) alcătuiau marginile drumului o bucată de loc, după ce lăsarăm casa poştei; şi ţara, sfărmată în deal şi vale, era bine lucrată şi îmbielşugată în mirişti (icheat ştubbleş) de grîu ; întinse turme de boi cenuşii păşteau în jur, şi căpiţile de fîn, care acoperiau locurile înaintea noastră, e-rau nenumărate. Această provincie şi cea vecină a Basarabiei sînt vestite pentru păşunile lor bogate, şi nenumărate turme de vite sînt trimese pe fie-care an în Austria, prin Mohilev şi Cameniţa, unde plătesc, trecînd graniţa, taxa de 7 ruble şi 30 de copeici de cap împăratului. 9 9) V. Memoire sur Ies peuples qui habitent aujourd'Uui la Dace de Trajau. Mani. de VAcademie des inscriptions, romane (l-a serie). jS\ traducătorului-: Articulai, cetit la 2 Mart 1759, e de celebrul geograf al regelui, d’Anville, şi ocupă paginele 287 şi urm. Autorul îşi bazează studiul,—o urmare la două memorii asupra Geţilor, pe izvoare orale şi pe călătorii în marc parte. Concluziile sînt următoarele : „La nation Romaine des Vlaqueş, transporte'e dans la Tartario, etait dovcnue, au milieu des na-tions scjthiques, un peuple de pâtres et n'ayant point demeure fixe. C’est avec ce genre de vivre que cette nation revint en Europe, melec avec Ies Bulgaresct Ies Patzinaces“ !! ! 'titlul de exarh al plaiurilor*- (zţo.pycq -nAaY'qvav) dat de notiţa lui Unisant mitropolitului Munteni u ar fi — lucrul ie admirabil — „quelque alteration du nom de Pyaczenac’*, adecă., iarăşi Pecenegii.- In afara de aceste Pecenegdrii articulul cuprinde şi lucruri însemnate, ca. de pildă’ semnalarea unei hărţi a Valahiei, dresată de un Cantacuzino (probabil Constantin) şi dedicată „unui Comnen, arhiepiscop {sic) de Dristra** (Hicroteu Comnenul mort în Bucureşti la 171->? după ce supraveghiase tipărirea lui v.y.fhp/AvTtova de Neculal Mavrocordat, Lequien Oriens Christianus, I, 228—80) şî a unei alteia, datorită lui Dumitru Gantemir şi comunicată lui d’Anville. care o copiă, de prinţul Antioh, ambasador rusesc la Paris (p. 26). Ambele fură întrebuinţate de d’Anville pentru harta Europei din 1761. 16 N. Iorga Capitolul al II-lea Cuprins Graniţa rusască—Iaşii, capitala Moldovei—Boerii—îngropare grecească-—Hospodarul—Darul său literar universităţii .din Oxford—Curtea din Iaşi—Poşta moldovenească—Părăsesc Iaşii —Oraşul locşani pe graniţa valahă—Bucureştii—Voevodul Val-a-hiii— Starea apăsată a ţărănimii—Clubul din Bucureşti—Lociiin-ţilie Valahilor—Dunărea—Hotarele Turciei Capitolul al 11-lea. Ultimul vultur e împlîntat pe malul sting al Prutului, pe locul memorabil, unde Petru cel Mare fu scăpat de primejdia ameninţătoare, mulţămită caracterului îndrăzneţ şi liotărît al ţărancei livoniene, Ecaterina, pe care o înălţase tocmai la demnitatea de împărăteasă a Rusiei. Umflat de izbînda vestitei bătălii de la Pultava; Ţarul străbătuse înăuntrul Moldovei, cînd armata sa, slăbită de foamete şi de boală; fu încunjurată de odată de trupele Marelui-Vizir, şi ameninţată cu o desăvârşită nimicire. în acest moment critic; bărbăţia şi prezenţa de spirit a împărătesei deschiseră o negociare, care asigură siguranţa Ţarului însuşi şi retragerea nesupărată a oştirii sale. însă condiţiile păcii erau foarte aspre şi înjositoare, Ţarul îndatorindu-să la nu mai puţin de cît dărîmarea fortăreţelor ridicate de curînd la Marea de Azov şi la înoirea ruşinosului tribut anual de 40,000 de zecchinî faţă cu Tatarii, tribut, de care Petru scăpase de puţină vreme pe supuşii săi. Scena acestui tractat umilitor este acuma limita vremelnică a cuceririlor urieşei împărăţii ruseşti, şi aice aveam să ne arătăm paşapoartele şi să părăsim teritoriul lui Alexandru. Găsirăm pe colonelul rus, care comanda postul, serbînd Crăciunul cu ofiţerii săi şi cîte-va doamne după împlinirea formalităţilor de trecere şi cercetarea paşapoartelor, furăm şi noi poftiţi în chip politicos, la petrecere. Prînzul să sfîrşise, car feaua şi romul erau deci aduse, si furăm rugaţi cu stăruinţă să luăm parte la joc; însă, scuzîndu-ne, sub cuvînt de afaceri însemnate, şi arătînd, că trebuie să trecem apa şi să ajungem la Iaşi înainte de noapte, ni să dădu voie să plecăm. Această voie însă nu să putu căpăta fără să fim siliţi a suferi înainte onoarea unei îmbrăţişări ruseşti, pe care starea de veselie a oaspetelui nostru o făcea mult mai mult cordială decît plăcută. Prutul, care este aici lat de vre-o 30 de yards, era îngheţat; cererile surugiilor noştri trebuiră să fie împlinite, înainte ca el să să înduplece a pleca; căruţele noastre fură atunci trecute peste apă caii scoşi într-o clipeală de la dînsele, şi aduşi grabnic pe celalalt mal de călăuzii noştri, cari erau îngrijiţi sa scape de molipsîrea ciumei. Furăm primiţi de ofiţerii domnului Moldovei; într-un şes mic şi năsipos, lîngă un sat; 6 lei ni să ce-rură pentru trecerea rîului; căci, de şi luntrea de transport; Un călător englez în ţările romîneştl 17 cu care îl treci vara, nu mai era întrebuinţată, plata să ceru totuşi; şi mai dădurăm pe alăturea un bacşiş de 3 lei funcţionarilor Vamali ai Domnului. Satul era plin de Greci şi Evrei, cari petreceau în cafenele, şi de ţărani moldoveni; cari cei mai mulţi stăteau aşezaţi şi jucau cărţile pe pămînt. Stradele erau îngrămădite de poloboace cu vin, căniţi, boi şi cai. Întorcîndu-ne ochii spre malul rusesc al Prutului; văzurăm colibele de lemn zidite pentru carantina, fixată acuma la 18 zile, şi, pe ghiaţă, mai multe grupuri oprite cam pe la mijlocul riului: aceste grupe erau persoane din lazaret, cărora li să dădea voie să steie la vorbă cu prietenii lor de pe malul moldovenesc, la o mică depărtare; pe care sentinele ruseşti erau puse pentru a o face strict observată. Pe frontiera turcească nu să zăria nici o autoritate militară ; însă furăm îndreptaţi la casa secretarului paşapoartelor, în purtările căruia, politicoase şi elegante, era uşor să recunoşti pe mlădiosul şi intrigantul Grec din Constantinopol. Ne cinsti cu cafea, ciubuc şi vin, în schimbul cărora îl înduplecarăm fără multă greutate să primească 4 lei răsplată. Să zice, că drumul de pe malul Prutului pînă la Iaşi e de 3 ceasuri ; el merge prin nişte locuri foarte deluroase, acoperite cu păduri, printre care ici şi colo puteai vedea casele de ţară ale boerilor moldoveni. Un apus de soare strălucit făcea amurgul foarte frumos, şi intrarăm în capitală odată cu întunerecul, tre-cînd printr-o stradă lungă, alcătuită din încăpătoare case de cărămidă; zidite la intrarea de Nord a oraşului. Nefiind nici un han în Iaşi, minarăm spre casa vice-consulului englez, şi în lipsa sa, furăm primiţi foarte bine de dragomanul său, un tînăr Grec din insula. Oorfu. în convorbirea nelegată, pe care o avurăm în timpul cinei, adunarăm oare-care noţiuni generale asupra stării şi condiţiei politice a ţării, în care intrasem acuma. în timpul celor 6 ani, cît Ruşii ocupară această parte din imperiul otoman, cartierul-general al oştirii era la Bucureşti; la Iaşi, stătea un senator sau guvernator civil. La pacea din 1812, ei să retraseră dincolo de Prut, păstrînd în stăpînirea lor jumătatea mai roditoare a Moldovei, aşezată la răsăritul rîuluî. însă, dacă trupele lor nu mai ocupă teritoriul, să zice că Ruşii exercită încă o înrîurire foarte înseninată asupra politicii interioare a amînduror statelor tributare: Moldova şi Ya-laliia. Ei stipulară la pace, în folosul supuşilor creştini ai Porţii, ca, de-oare-ce înainte Domnii lor erau adesea-ori schimbaţi (dîndu-să naştere la dări mari şi împilătoare, la fle-care numire nouă), fle-care Domn să fie continuat de-acum înainte în domnie vreme de 7 ani. De cîte ori deci vre-o dare grea să ridică de Domn asupra poporului, locuitorii să uită la consulul rus pentru îndreptare, şi, prin ajutorul ambasadorului acestei naţiuni la Constantinopole, pentru plîngere la miniştrii sultanului. Sentimente de dreptate şi- simpatia, ce să naşte din asă-mănarea de religie, să scot înainte ca motivele unei intervenţii, 2 18 N. lorga care admite poate o dezlegare mat uşoară şi mai aproape de minte, prin consideraţii mai puţin dezinteresate. Boerii sau nobilii moldoveni erau descrişi ca trăind în de-obştein condiţii foarte mă noase, unii din ei posedînd chiar un venit ele 30,000 de galbeni pe an. Ei îşi petrec cel mai mult timp în oraş şi cheltuiesc cea mai mare parte din bani cu jocul de cărţi. Ţara e acum scutită de ciuma, care făcuse pagube groaznice printre locuitori, îndată după sfîrşitul ultimului războiţi; în 1812. Poate că acest din urmă exemplu a făcut o impresie atît de mare asupra lor, încît Moldovenii au scos o concluzie generală dintr-un fapt izolat; ei perzistă însă toţi a declara că Turcia e sortită să sufere în Europa necontenit de unul din aceste două biciurî mai ucigătoare, de care omenirea e lovită, războiul sau ciuma. Cînd unul încetează, apare cel-l-alt; rare-orî însă, sau nici-o-dată nu să ştie să fi existat împreună, în acelaşi timp. Furăm treziţi dimineaţa de sunetul puternic şi necontenit al clopotelor, întovărăşit de un zgomot asurzitor, de o natură particulară: întrebînd, aflarăm, că e cauzat de lovirea răpede a două beţe pe o scîndură, atîrnată slobod în clopotniţa bisericii vecine. Sectatorii religiei ortodoxe în această parte a imperiului turcesc să folosesc pînă la culme de toleranţa, de care să bucură şi-şi împlinesc ceremoniile religioase cu un zgomot, care, ori-cît ar fi de înveselitor pentru ei înşii, tace pe streinul, mai puţin zelos să regrete lipsa restricţiilor impuse aiurea de stăpînii lor turci. (Nota vorbeşte de oprirea clopotelor-la Consta n-tinopole si altele neinteresante). Ca şi în Rusia, la Iaşi bisericile ortodoxe au toate crucea ridicată peste semilună pe vîrful cupolelor, care alcătuesc sfîrşitul ordinar al turnurilor lor. (Originea acestei semilune In Jlnsia) Printre multele biserici ortodoxe din Iaşi, atenţiunea noastră a fost atrasă mai ales de cea foarte veche, închinată celor trei sfinţi: Gheorghe, (sic) Vasile şi loan. Pe din afară, e acoperită toată cu stuc, mulat în formele cele mai curioase şi încurcate, nu tocmai deosebite de desemnările neregulate, care să văd une-ori pe hîrtie sau pe covoare. Tradiţia spune, că toată această suprafaţă frumos împodobită era îmbrăcată cu aur, de care a fost despoiată pe vremea unei năvăliri a Tătarilor, de cătră cuceritori, cari făcură un foc în jurul bisericii şi topiră superba-î aureală. Capitala Moldovei e aşezată pe povîrnişul unui deal : la apus şi nord-vest să află un şes mlăştinos, prin care curge un rîuşor, care să revarsă primăvara, şi îneacă tot şesul. La miază-zi de oraş, munţii sînt înalţi (sic) : şesul pomenit mai sus e mărginit la apus de un mic deal, pe coastele căruia sînt vii; pe vîrf stă o mănăstire [0). Oraşul el însuşi e un amestec de colibe joase, mizerabile, acoperite cm şindilă, şi de case încăpă- 10 10) în vecinătate sînt carerie de gresie galbănă şi piatră de var albă, cu scoici. Un călător englez în ţările romîneştî 19 toare,zidite clin cărămidă şi înălbite cu var (plante r). Aceste din urmă au fost ridicate, cele mai multe, pe timpul ocupaţii! ţări! de cătră Ruşi. Stradele sînt pavate cu scînduri netede de lemn, necontenit stricîndu-să şi rare-orî reparate. Primblîndu-te, de la început, lucrul mai bătător la ochi pentru strein e enorma căciulă moldovenească sau calpac, în tormă de balon, cu înfăţişarea atît de grea, încît pare că e gata să nimicească pe cel ce are curajul să să mişte sub o sarcină aşa de apăsătoare. Nu sînt, totuşi, chiar aşa de grozave, fiind în adevăr foarte uşoare, ca unele ce sînt făcute din carton şi acoperite cu blană cenuşie, care, cred eu, e, în de-obşte, piele de miel din Crimeia. Pe boeri, îmbrăcaţi în haine cu falduri mari, unii cu bărbi, alţii purtînd numai musteţe, îi vezi pe strade, mergînd sau călărind â la Titre (sic), cu şele şi pinteni tătăreşti, sau, poate mai adese-ori, tologiţi leneş şi părînd foarte pierduţi în căleşte sărăcăcioase, făcute la Viena. Aceste vehicule sînt mînate de vizitei în uniformă de husari ; în coadă, sînt suiţi lachei, îmbrăcaţi după moda orientală, cu turbane pe cap, pistoale şi iarta-gane în brîu, şi purtînd de obiceiu în mină lungile ciubuce cu vîrful de chilimbar ale stăpînilor lor. Legătura obiceiurilor şi costumelor orientale şi europene e irezistibil de caraghioază. Boerul pare un mahometan grav; vorbeşte însă cu dînsul, şi, în locul sunetelor pompoase şi măreţe ale limbii turceşti, el îţi va răspunde într-o franţuzească tolerabilă, şi-ţi va vorbi de noutăţi (novels), faro şi whiest. După amiază, între 1 şi 5, e marea primblare, cînd un lung şir de căleşte să vede mişcîndu-să în procesie solemnă de-alungul stradelor scuturătoare ale laşului. Trăsurile sînt trase de 2 cai, în general acoperiţi cu valtrapuri largi albastre, păroase, şi înhămaţi atît de departe unul de altul (wide a-part), încît ocupă aproape toată lăţimea stradei. Amestecate cu solemnele figuri mai sus descrise, vezi une-ori pe femeile şi fetele boerilor, în trăsuri închise, bucurîndu-să de a-ceastă singură plăcere publică a lor. Cind s-a mîntuit primblarea, boerul moldovan să retrage la whiest sau faro, unde pierde într-o sară 500 de galbeni. Sînt atît de stăpîniţi de jocul cărţilor, şi noţiunile lor de morală publică sînt atît de libere, încît ofiţerul, care are titlul de agă şi datoriile de poliţaiu în o-raşul Iaşi, să vede dese-ori ţiind bancul la faro. Locul e plin prin urmare de aventurieri: unul din cei mai vestiţi dintre aceştia ni-a fost arătat în persoana unui cavaler de industrie polon, a căruia întreagă avere, la sosire, stătea într-un inel de puţin preţ. Pe acesta, a luat o sumă puţin însemnată, şi, prin-tr-un şir statornic de norocuri, a adunat o proprietate întinsă, şi-l vezi astăzi în fie-care zi într-unul din echipajele cele mai strălucite. însă, dacă boerii au adoptat viciile Europei civilizate, ei au făcut progres puţin sau de loc, în îmbunătăţirile aduse în societăţile civilizate. Ei sînt extrem de necărturarî, singurul lor cîştig părînd a fi o mică uşurinţă în a vorbi franţuzeşte, ceia ce dă o poziţie cîtor-va refugiaţi din acest popor, 20 N. Iorga cari sînt aşezaţi aici şi trăiesc, dinei lecţii de această limbă. Am întîlnit şi cîţi-va Germani, între alţii doi doctori lianoveranî, şi 2 ori 3 Greci din insula Creta ; ocupaţia celor din urmă era predarea greceştii moderne, limba vorbită la curtea hospoda-rului. Unul din aceşti Candioţi are o tipografie în Iaşi, întrebuinţată numai la tipărit cărţi de rugăciune greceşti; să părea însă că meşteşugul său nu era prea aducător de cîştig, căci ni spunea de marea-î dorinţă de a vedea iarăşi insula-i de naştere, în Candia, spunea el, dacă ar fi aşa de norocos, îneît să să poată întoarce acolo, în suita vre-unui bogat călător englez, e sigur că ar putea arăta oare-care resturi curioase ale antichităţii şi ar putea vinde, pe preţ mic, multe manuscrise de valoare. Era curios să afli adunaţi în acest oraş mic, oameni din părţi atît de deosebite ale lumii, însă lucrul cel mai interesant rămîne încă de descris în persoana şi curtea liospodarului Moldovei. Călători în Grecia, ne obişnuisem a vedea pe coborîtorii iluştrilor eroi din anticitate supunîndu-să înjosit la insultele cele mal grosolane ale Turcului celui mai de rînd, fără a îndrăzni să ridice degradata mînă a raieleî în potriva despotului maliome-metan ; ele aceia, priveliştea unui Grec, exercitînd drepturile de suveranitate, nu putea decît să aţîţe mult curiozitatea noastră. Prezentarea la curtea liospodarului ne fu zăbovită cît-va timp de moartea nepoatei lui de fiică, întîmplare, care avu loc a doua-zi după sosirea noastră. Ia era copila unei fete favorite, şi înălţimea Sa să zicea, că fusese mult atinsă de această pierdere ; de şi tristul eveniment nu cufundă curtea în vre-o durere sau doliu foarte îndelungat, de-oare-ce ni să vesti, că în 2 zile trebue să avem audienţă. Moartea e răpede urmată de ceremoniile îngropării în această ţară, şi a doua-zi dimineaţă stradele laşului erau pline de mulţimea, care vroia să vadă strălucirea înmormîntării. Un număr mare de preuţi ortodocşi, ţiind făclii aprinse în mînă, mergeau înaintea corpului, expus într-un sicriu deschis, îmbrăcat cu mătasă verde, zăcînd cu faţa descoperită ; în urmă, mergeau Arnăuţii domnului, în hainele lor cele mai strălucite; la sfîrşit, veniau cîte-va căleşte sărace, unele goale, altele ducînd pe fetele de onoare, cred, ale domniţii. Mulţimea era mare, şi ne încercarăm în zadar să intrăm în bi-sericăA odată cu procesia. (Nota vorbeşte de mgropările din Beoţia). în aceiaşi zi, sara, merserăm să vedem revista gardei, în curtea caselor hatmanului,a sau comandantului, şef, căci aşa era titlul său înalt-sunător. închipuiţi-vă curtea îngustă a unui han de a doua mînă, în mijlocul căreia vedeai, la lumina unui foc arzînd pe pămînt, jumătate de duzină de figuri cu turban, unul cu un iatagan, altul cu un pistol, şi avînd, de toate, trei puşti. Stăteau cu braţele încrucişate, cu o înfăţişare toarte asemenea cu a unor asasini; mai aproape de poartă, la distanţe deosebite şi fonnînd două şiruri, să vedeau două-zeci de nenorociţi, pe jumătate goi, fără sandale, colţuni, şi unii chiar fără alte părţi mai esenţiale din îmbrăcăminte. De-alungul acestui şir să Un călător englez în ţările romîneşti 21 mişca încet muzica Excelenţii Sale hatmanului, alcătuită dintr-o tobă şi un fluier; cînd ajunse la capăt şi să întoarse la foc, ceremonia să mîntuise, şi gărzii plecară la posturile lor respective. Trebuiau să vegheze toată noaptea, lîngă porţi şi în jurul oraşului; pentru a opri, sau ceia ce părea mai potrivit cu ei, a făptui omoruri şi furturi. Luni, 12 Ianuar, era ziua hotărîtă pentru vizita noastră la hospodar; şi aveam să fim gratificaţi, tot atunci; cu vederea celei mai regale din toate ceremoniile Curţii din Iaşi. Numirea înalţilor dregători ai cîrmuiriî era să să facă în odaia de au-dienţăA a palatului. întovărăşiţi de dragomanul vice-consulului, care era aice singurul cu caracter de agent englez, plecarăm în caleaşcă deschisă, pe la 9 dimineaţa, spre palat. Palatul e o mare clădire de cărămidă, şi, cu toată înfăţişarea-i de ruină, din cauza stucului căzut în mai multe locuri, prezintă, în întregul său, mai curînd o aparenţă impozantă ; pare, într-un cuvînt, o reşedinţă publică, şi armele n) provinciei sînt fixate de-asupra intrării de căpitenie. "Trăsurile celor ce sosise înaintea noastră; împreună cu c.îţi-va cai bogat împodobiţi, cari trebuiau să ducă personajele oficiale ce erau să fie numite, aşteptau în curte. La coborîre, furăm primiţi de o persoană, ce purta un baston şi era îmbrăcată grotesc ; ia dovedi prin săriturile şi strîmbăturile sale, că era glumeţul sau bufonul curţii. El ne luă în primire blănile şi dăn-ţui înaintea noastră, în marea odaie de audienţă. Boem moldoveni cu calpacele enorme, consulii austriac şi rusesc11 12), în uniformele lor respective, ostaşi arnăuţi şi sîrbî, ciubucciul, cafegiul şi alţi slujbaşi ai casei hospodarului să primblau printr-o sală întinsă, pe care o puturăm cerceta cu de-amănuntul, mulţămită zăbăviî în sosirea Domnului. Lîngă tron, care era un scaun ridicat, pus lîngă unul din păreţi, erai! atîrnate un arc şi o tolbă, şi pe laturile apartamentului erau înfăţişate armele celor 22 de judeţe, în care e împărţită Moldova ; ele eraţi zugrăvite în fresco, fte-care într-un cerc deosebit, şi arătau produsele caracteristice ale fie-cărei provincii. Intr-unui, de pildă, era o înfăţişare a viţii, în altul, a mai multor feluri de peşte, în al treilea, a mai multor feluri de vînat. Numărul era complect; Moldova întreagă era zugrăvită pe zid, deşi Ruşii stăpînesc cea mai roditoare jumătate a ţării. în sfîrşit, un şopotit în intrările, care duceau la odaia de audienţă, vesti apropierea Domnului. El veni, sprijinit de Marele Postelnic şi un altul din dregătorii principali. Era în vrîstă 11) P]le consistă într-un cap do bou, peste care să află o stea şi o coroană, şi de fie-care parte, chipurile soarelui şi lunii; din aceste mărci, cea mai aparentă e capul de taur; şi. fiind-că Moldovenii slut proverbial de stupizi (proverbialhi stupidi), vecinii lor li aplică un termen injurios, derivat din el, numind un localnic din această provincie : „cap di bou“ (sic). 12) (N. trad). Andrei Pisani şi von llaap (Rapp al lui Aricescu, Tst. revol, de la 1821 1, 813). Nota 2), rapoarte consulare inadite. Pus la pensie în August 1822. 22 N. lorga de vre-o 40 de ani, purta barbă şi părea că sufere. încă de urmările pierderii sale recente ; arăta de altmintrelea nu tocmai sănătos şi a-vea în ţinuta sa o expresie de mare nelinişte; aşezat pe tron, ţinu un cuvînt în greceşte, anunţînd afacerea, şi insistînd asupra răspunderii înaltelor poziţii oficiale^ la care era să aleagă (fireşte) pe cei mai vrednici dintre Umerii moldoveni, cari-1 în-cunjurau. Un Grec din Consta,ntinopol, cu titlul de Mare Postelnic, care e întâiul său ministru, stătea la stînga tronului. De o dată, un boer eşi din mulţime şi, îmbrăcat cu un caftan (rochie galbănă-brună), să sui pe treptele tronului şi primi de la hospodar toiagul potrivit cu dregătoria, la care fusese numit. El săruta mina şi haina Domnului, şi, trăgîndu-să înapoi cîţi-va paşi, să închină şî începu un ^discurs lung în grecească modernă, lăudînd înţeleaptă cîrmuire a înălţimii Sale şi făgăduind un exerciţiu drept al autorităţii, care i să delega acuma. Cînd mîntui, Marele Postelnic, îl precedă prin mulţime, pînă la poarta din afară a palatului, unde un crainic vesti poporului adunat in curte calificaţia şi titlul magistratului nou creat. în acest chip văzurăm 7 boeri înaintaţi la următoarele dregătorul ; ele sînt funcţiile de căpetenie sub Domn, toate mult dorite de boerimea moldovenească, toate cumpărate, şi, îndrăznesc a zice, toate a-vînd acelaşi caracter general de administraţie imparţială şi capabilă 18). Judecători (Jndges) de căpetenie ai Moldovei, cari aii dreptul dea purta barbă n). Mare-Logofăt de ţam-de-jos adecă al părţii de jos a Moldovei. Mare-Logofăt de ţaru-de-sur, al părţii de sus. Vornici de ţura-de-jos. Vornici de ţara-de-sus. Vornicul „d'Opstia* (de obşte), sau judecător al afacerilor civile, şi mare eleemosinariu (Almouer). Cei de mai sus, împreună cu Marele-Postelnic; au dreptul de a poseda 80 de ţărani sau scutelnicî. liberi de dări. Ofiţerii mai mici ai cîrmuirii au următoarele curioase nume, dreptul de a poseda 40 de scutelnicî şi acel al bărbii. Vornicul de Aprozi, un fel de „Sheriff“. Aga, poliţaiul oraşului Iaşi. Spătarul, purtătorul armelor Domnului şi ministru general al poliţii. Hatmanul, comandant în şef. Banul, membru al Divanului. Hospodarul însuşi are rangul de paşă cu trei tuiuri, si trebue să fi îndeplinit însemnata sarcină de dragoman al Porţii 13 14 13) Ni s-a spus, că Marele Postelnic a primit probabil îti dimineaţa u-eeasta, pentru deosebitele dregătorii dăruite ostensibil, suma de 100,0. 0 de lei. 14) De ceia parte a Prutului, departe numai ci te-va ceasuri, barba ie accesoriul caracteristic al şerbului sau nenobilului rus; însă aice lucrurile sint schimbate, şi nimene n-are dreptul de a exhiba barbă, decit acei ce, afară de titlurile lor de nobleţă, exercitează acum, sau aii exercitat, marile dregătorii ale Statului. Un călător englez în ţările romîneşti 23 la Constantinopol şi, afară de limba părinţască, să fie în stare a vorbi turceşte, franţuzeşte şi italieneşte. Bunicul domnului ce cîrmuieşte acuma şi al cărui nume e „IzapXohcc AXsŞavspou KaXAt;Aa/vYîq’(s/c), era un ţăran moldovan, care, prin talentul său de a învăţa limbile, să ridică la postul de dragoman al Porţii, şi apoi la rangul căutat de liospodar. Fiul şi nepotul său de fiu l-au urmat în aceste funcţii, posedînd şi ei aceleaşi talente pentru intrigă şi aceiaşi vorbă curgătoare. Oînd vorbeşti cu liospodarul, titlul de Alteţă e dat de o-biceiii de străini; însă calificaţia sa corectă e ,, Voivod “-Effendi şi duce al întregii Moldove" cum am; aflat din izvorul următor. La sosirea noastră în Bucureşti, văzurăm în stăpînirea fostului consul-general englez, Mr. Wilkinson, o carte elegant legată, pe care liospodarul Moldovei o liotărise ca prezent literar pentru universitatea din Oxford. Era condica politică a principatului, compilată de Domn şi tipărită la Iaşi; limba era greceasca modernă şi cartea era întovărăşită de o scrisoare, foarte măgulitoare, cum .mi s-a spus, cătră acea vestită universitate, scrisoare compusă în cea mai curată limbă grecească a Fanarului de mina hospodarului însuşi. Adresa era în latineşte, precum urmează : Magii: Brit: celeb : Magnifico Universitatis : Oxon : Rectori Oxonium. Titlul cărţii era Teu Nprf/a-aTo (sic) £v L'cicu. şi calificaţia domnescului autor, al căruia chip să arăta pe frontispiciu, suna ast-fel : Bos^6zac AuOsvr/;; /S TFs’hov T.dz^c Moro/jfc (sic) 15). Oînd ceremonia publică să mîntui, liospodarul să retrase, sprijinit subsuori, în acelaş chip ca la întăia sa intrare; şi în cumul furăm admişi la audienţă şi. prezentaţi solemn (formalii/). întrevederea tu strict turcească ; ne aşezarăm pe sofale, şi ni să dădu cafea, dulceţî şi ciubuc. Singura deosebire observabilă între această vizită şi una turcească obişnuită e că puturăm vorbi franţuzeşte de-a dreptul cu pasa, în loc de a fi siliţi să ne folosim de ajutorul unui dragoman. Dialogul deci fu cu puţin mai interesant, căci întrebările unui Turc sînt de obiceiu a-tit de triviale si fără greutate, îneît la sfîrşitul ceremoniei e 15) Accentele slut adăugate de traducător, ca si sic după greşelile de limbă. 24 N. lorga greu isa-ţi aminteşti subiectul convorbirii. însă liospodarul auzise de moartea principesei de Anglia si să făcu a o plînge, şi fiind-că veniam din Rusia, ne adresă mai multe întrebări asupra reşedinţii Curţii împărăteşti de la Moscova, asupra stării oştirii şi scopului probabil, pentru care împăratul ţinea atîtea trupe; întrebări, dintre care unele erau mai degrabă delicate şi nead-miţînd un răspuns prea uşor. La sfîrşitul audienţii, înălţimea 8a, fiind înştiinţată de calea noastră, rugă pe secretarul sau să poruncească a ni să da caii gratis, de la Iaşi la hotarele Moldovei. îi mulţămirăm pentru politeţă, ne închinarăm şi părăsirăm odaia. (întrevederea Iul Neculal Mac racordat cu Stauis/as de lJolouia). Hospodarul actual să zice că este foarte muncitor în împlinirea datoriilor sale publice şi că scrie cu propria sa inînă depeşile cătră Marele-Vizir la Constantinopol. în viaţa sa casnică, afectează obiceiuri orientale şi trăieşte în apartamente deosebite de ale Doamnei, femeia sa, care ocupă^ o aripă a palatului, ce poartă numele turcesc de harem. însă, dacă sarcina de liospodar are multe farmece, menite a atrage pe ambiţiosul Grec, stăpînirea-î e foarte nesigură, şi e o poziţie încunju-rată de pericole de o mărime neobişnuită. S-ar putea zice, poate, că ele sînt mai puţin mari astăzi, în urma stipulaţiilor celui din urmă tratat de pace cu Ruşii, însă la Turci 1(y făgăduieli şi jurăminte sînt numai garanţii slabe în potriva suggestiilor interesului sau capriciului. Sfârşitul obişnuit al scurtei demnităţi a unui liospodar e pe atit de neaşteptat pe cît de înşălător Dacă n-a remis tezaurului Sultanului sumele de bani aşteptate, stoarse de la supuşii împilaţi; dacă e bănuit, că stă în înţelegere cu vre-o Patere vecină ori e întrecut la Constantinopol de vre-un Grec mai bogat, doritor de a ajunge urmaşul său, să decide în taină depărtarea lui de pe tron şi sfîrşitul vieţii sale. Misiunile confidenţiale ale Porţii sînt încredinţate ofiţerilor numiţi capigi-başi sau şambelani, şi aice nu e lucru neobişnuit sosirea unuia din aceşti trimişi, la Curtea unui paşă îndepărtat, unde, ca un Turc de samă şi purtător al unei comunicaţii ofi- 16 16) Această prezicere a fost pe deplin îndreptăţită prin purtarea hos-podaruluî Valahieî acuma în urmă, a căruia fugă neaşteptată în posesii’e austriaco a fost anunţată în public ast-fel: Constanţinopole, 26 Octoinbre 1818. Poarta a primit următoarea ştire asupra fugii ,hospod-iruluî Valahieî el era întovărăşii de femeile sale (sic) (his icwes !) fiul său, ceî 2 amorf ai săi, Argizopulo şi Blakuzky (sic!) şi de boerul iManto Cordata (sic!) Să pare că să pregătea de mult la fugă, de-oare-ce a trimes sume mari în cîte-va luni, prin cecuri (Bills of ecchange) în Sviţera, Anglia si Rusia Poarla a anunţat prieteneşte ambasadorului rusesc fuga hospodarului, şi i-a arătat nevoia de a umplea din nou tronul vacant. Baronul Strogonov să iuvoieşte cu Poarta; insă a făcut observaţia, că, pînă la sfîrşitul celor şapte ani stipulaţi de tractat, locul de hospodar nu poate fi ocupat de cit ad-interim, printr-un caimacam —V. ale mele Acte si fragmente cu priv. la Ist. Mom., 77, o2u6. Un călător englez în ţările romîneştî 25 ciale de la scaunul drmuirii, e tractat cu respect mare şi primit într-o audienţă grabnică de liospodar. însă afacerea e foarte gingaşă; mulţii ofiţeri, de cari e încunjurat un paşă, trebuie daţi la o parte : capigi-başa are afaceri de cea mai mare însemnătate de comunicat; intr-un cuvînt, el trebuie să vorbească în taină. Dacă hospodarul a primit de la prietenii săi din Con-stantinopol vre-o ştire despre complotul plănuit, el refuză hotărî t- să-şi depărteze garda şi invită pe Turc să-şi declare misiunea făţiş ; însă, dacă, din nenorocire neînştinţat de cursă, el pofteşte pe ofiţerii săi să să retragă, capigi-başa să foloseşte de prilej, lovitura e dată şi capul neprevăzătorului prinţ să rostogoleşte la picioarele călăului. Firmanul Porţii e desfăşurat îndată, pentru a ocroti pe capigi-başă de turbarea subită a gărzilor, cari să pleacă înaintea sfintei autorităţi a urmaşului lui Mahomet. Atit de mare însă pare a fi iubirea naturală a făţărniciei şi înşălăciunii printre Turci, incit ordinul nu trebue să fie arătat înainte ca fapta să fie îndeplinită. [Jn trimes, care ar greşi în această privinţă, ar cădea victima neprevederii sale, şi propriul său cap ar fi trimis la Constantinopol, ca dovadă de lipsa sa de dibăcie şi ca pedeapsă a indiscreţiei sale. Părăsirăm Iaşii în amiaza zilei de audienţă, şi trebui să schimbăm acuma pentru a patra oară felul nostru de a călători. Atît de multă zăpadă căzu în ziua sosirii noastre în Petersburg, încît, dacă ne-am fi întîmplat puţine ceasuri mai tîrziu, ni-ar fi fost cu neputinţă să mergem înainte într-o căruţă cu roate. De la capitala Rusiei pînă la malurile Niprului, călătorirăm în ki-bitce puse pe tălpi de sanie, însă laKiev, omătul lipsindu-ne, fusesem siliţi să părăsim acest fel de a călători şi să închiriăm nenorocitele brişte, ale căror accidente numeroase fusese cauza atâtor întârzieri şi atîtor necazuri. Scurta experienţă, pe care o făcusem asupra repegiunii primejdioase a surugiului moldovenesc ne încredinţase de nevoia de a lăsa la o parte ori-ce ideie despre confortul de a sta întins bine într-o dormeme, şi de a ne acomoda cu scuturatul căruţelor obişnuite ale ţării. Aceste vehicule sînt făcute în întregime din lemn, fără o bucăţică măcar de fier pe dînsele ; prin urmare foarte uşoare, repede de răsturnat şi repede de ridicat; au o înălţime de aproape 3 picioare şi o lungime de patru, şi pot conţinea numai o valiză pe care fiind aşezată o cantitate mică de fin, stă călătorul. Grosolănia, cu care sînt înjghebate, face să să poată repara uşor ; le poţi schimba la fie-care casă de poştă, şi patru cai sînt tot-de-a-una înhămaţi la ele, cari pleacă fără deosebire în galopul mare. Dacă vehiculele noastre erau extraordinar alcătuite, figurile surugiilor noştri nu erau mai puţin vrednice de însemnat : sau purtau, o căciulă zburlită de piele de -capră, cu înfăţişarea foarte grozavă, sau părul lor era ras pînă la piele, aşa fel încît să lese o tufă bogată, prinsă la rădăcină numai de creştetul capului, căzînd însă cu pieţeie-î încurcate peste urechi, peste ochi şi pe gît. Puţin loc de la Iaşi în spre miazăzi, calea să 26 X. Iorga suie peste un deal însemnat, de unde, uitîndu-te în jos, bisericile cele multe şi casele albe ale oraşului, cu palatul liospoda-ruliu, alcătuiesc o vedere foarte pitorească şi atrăgătoare (.stiriking). Ne urmarăm calea prin nişte locuri deluroase şi pline de păduri, vreme de trei staţii (stagen), cînd ne oprirăm din cauza serii. Ne trezirăm de cu vreme, a-doua-zi dimineaţă, si curînd după ce părăsirăm casa postii, trecurăm pe lingă focurile aproape stinse ale unui mic popas de ţărani, cari să trudiaîî a-şi înjuga boii la carele pline cu tîn şi buţi de vin şi să gătiaîi a. părăsi locul, unde să opriseră noaptea. îndată ce fu lumină, ne găsirăm tăind o vale ridicată (căci nu observasem coborîşul corespunzător, după ce atinsesem culmea munţilor (sic) de la sudul Iaşilor), mărginită de dealuri de mărime mijlocie, îmbrăcate cu păduri la stingă şi avînd la dreapta un loc neîngrădit, acoperit cu căpiţe de tîn. Valea să deschise în curînd intr-un şir de mici şesurî, cu pămîntul alcătuit din nisip şi lut şi a ti t de perfect aluvial, că nicăiri nu să vedea o piatră, de ori-ce mărime ar fi. Pe suprafaţa locurilor acestora, bogate în păşuni, turme mari de vite cornute şi multe herghelii de cai păşteau în toate părţile; coastele dealurilor, care să lăsau în mici şesuri, erau îngrădite si foarte bine lucrate, şi pămîntul era vegetal, negru şi bogat. Ne urmarăm galopul înainte; în caz de răsturnare din cauza lipsii unui cuiii de la roată, surugiul să coboria şi tăindo pană din vre-un copac de prin apropiere, punea la loc roata, şi, cînd răpeziciunea mersului nostru ameninţa cu focul, nu să alerga la întrebuinţarea grăsimii, ci mijloace mai fireşti erau puse în lucrare pentru a să împotrivi urmărilor frecării. Silinţa necontenită, de care aveam nevoie pentru a ne ţinea trupul ridicat pe vîrful nunii de fîn aşezate pe valizele (port-manleanx) noastre, nu ne-ar lăsa să numim acest fel de călătorie, plăcută ; totuşi cînd, la lăsatul sării, cu un apus frumos, o întorsătură a drumului mă lăsă să văd întregul companiei noastre, cum trecea prin şerpuirile unei văi, avînd în frunte doi curieri tatari, pe cari-i apucasem în drum, şi caii noştri aţi-ţaţî pînă la cea mai mare iuţeală a lor de strigătul prelungit al surugiilor moldoveni, asemenea cu un ţipet puternic, auzit de departe, era ceva atît de frumos (fine) în înfăţişarea sălbatecă a surugiilor şi iuţala neobosită, cu care străbateam locurile, incit uităî o clipă aspra scuturătură a păcătosului vehicul. Partea locului, acoperită cu omăt pe unele părţi părea puţin locuită; însă, în apropiere de oraşul Bîrlad, observarăm un sat; alcătuit din aprope 50 de bordeie de lut, cu acoperemintele joase, aşezate împrejurul, unei întinse zidiri ordinare (ghin), date cu var, curtea boerului, căruia satul îi aparţinea. Oînclul nostru era să dormim la Pereskilf (sic), l7) unde a-junserăm la căderea nopţii, însă, găsind singura odaie în casa de poştă ocupată de doi curieri, cari ne prinsese înainte aici şi 17) N. tr. Pereschiv, judeţul Tutova, plasa Perescliiv, comuna Lieşti. Un călător englez în ţările romîueşti 27 nu păreau bucuroşi nici să cedeze, nici să împartă odaia lor, furăm siliţi să minăm pînă la Tekuten 1S). Aici familia căpitanului de poştă, alcătuită dintr-însul, doi băieţi şi o fată, o fată foarte frumoasă, care-şi alăpta copilul pe podele, să învoi să ne lese să dormim îutr un colţ al bordeiului lor ; odihna noastră fu inse tulburată în mijlocul nopţii de alarma, pe care o pricinui un lup, şi puturăm deosebi uşor, în strigătele, lamiliiî, care sări să prindă fiara lacomă, cuvintele: lupa şi: parco. A doua zi dimineaţă ni să plînseră, că urmărirea li fusese fără folos şi. că pierduse unul dintre porcii lor, căinindu-se de pagubele dese, pe care le aduc atacurile acestor dobitoace, care să află din bielşug în pădurile din apropiere. Crezurăm uşor istoriile despre îndrăzneala acestor prădători, ca unii ce, cu o zi înainte, trăsesem intr-unui, care venise aproape de căruţele noastre, cînd treceam îngalopul cailor, de-alungul drumului. 14 [anuar. De cu vreme a doua-zi, lăsarăm casa poştei, şi la o milă de acolo atinserăm-malurile riului Siretiii, care, judecind după înfăţişarea albiei sale (lată de cel puţin '/.L de milă) trebuie să tic un torent («ic) foarte înfiorător, cînd e crescut de topirea omătului, primăvara ; acuma scăzuse pînă la un curs de apă relativ mic, lăsîndu-ne să vedem feluritele pietricele, pe care le luase cu el din munţii de la apus şi sud-vest. Călătorisem de la Iaşi prin locuri at.ît de complect aluviale, incit vederea unei pietre ajunsese o curiozitate ; însă acestea erau toate de voci secundare şi mai ales calcaroa.se. Trecerea Siretiuhu forma, un serviciu cam primejdios : apa era îngheţată numai în parte şi surugiii noştri erau nedeprinşi cu mersul întortochiat pe care trebuiau să-l observe. Nişte ţărani de pe malul opus văzură încurcătura noastră şi ni veniră în ajutor ; aveau prăjini lungi, si, arătîndu-ne unde să află bortele, de care trebuia să ne ferim, duseră caii unul cîte unul şi traseră apoi căruţele deosebit peste apă. La 12, ajunserăm la pitorescul oraş Focşani, graniţa stăpînirilor liospodarului Moldovei. Aveam o scrisoare de la laşi cătră starostele, tilul unui insular din Zante, care e protectorul supuşilor engleji în oraşul şi împrejurimile Focşanilor şi oare-cum reprezentantul Maiestăţii Sale regelui Angliei. Armele acestuia erau atîrnate de-asupra uşii casei lui, şi intrarăm într-o odaie mică, cuprinzînd o sofa foarte curată şi confortabilă, care, comparată cu mobilele obişnuite din casele de poştă, ne făcu s-o vedem îndoit de luxoasă. Protejaţii starostelui (care fusese numit în acest post cam cu doi ani înainte de consulul general n') din Bucureşti, eraîi toţi localnici din foasta republică a celor 7 insule, şi plata sa provenia diutr-un fel de capitaţie pusă pe fie-care individ : 10 lei pe an. * 10 18) N. tr. Probabil Tec aed. judeţul Tecuci, plasa Necoreşti. comuna Yizureştf. 10) Această funcţie, cu toate cele subalterne de viceconsul, dragoman şi staroste, a fbn in o (Lumînărică) XL. Anni, Virtutis, Phebeae, Ad Umamtatis. UtiU-tatem. Super na. Nobilitas. Spreta. Procerlbm. Quel est ce glas profond, ce glas mysterieux, Qui depuis trois longs jours s'eleve au haut des cieux ? Est-ce un prince, un primat, grandeurs que Dieu seul sonde, Est-ce un riche encence qui part pour l’autre monde ? Non; c’est un homme obscur, sans nom et sans appui! Un pauvre mendiant que l’on pleure aujonrd’hui. il est mort.—Je l’ai vu, couche dans quatre planches, Pressant, le saint symbole entre ses deux mains blanches, Pieds nus, sans plus courber son front devant l’autel, Oui, je l’ai vu descendre au repos eternei, A deux pas du parvis, sous des larmes sinceres, Au son lugubre et creux des cloches funeraires. Quarante ans il passa sous Ies memes haillons ; Quarante ans de mepris et de privatious. 4 5 4) Vezi Revisto Xouă, an. II No. II şi 1*2, pag. 416-449 Bucureşti 1889. 5) Dialoguri Krancezo-Komîneştî pentru tinerime, precedate de un Abecedar, de un Vocabular, şi urmate de Anecdote, de cite-va traductii din literatura Kominească şi de proverburi, de Teodor Codrescu, profesor, pag 1G4-165. Iaşi, 1846. 62 Alexandru Păpadopul Culimah Mais, tremblait-il l’enfant sur le sein de sa mere, Pleurait-elle la veuve au senil de sa eliaumiere, Le feu devorait-il quelque-part le haineau. II etait toujours lâ courbe sous un fardeau. Partout lui, toujours lui, le bienfaiteur propice, Avec des draps, du pain, avec une genisse, Pieds nus, deguenille, Ies poches pleines d’or. Et. Ies vidant partout pour mendier encor. Jamais un mot courant la Moldavie entiere, Plus que son nom obscur ne se fit populaire ; Mais n'ayant su servii* dans son humilite, Que le Maître Eternei et Ihumble huuianite, II n’eut â son deces ni convoi funeraire, Ni musique, ni chant. ni velours â sa biere, Ni large corbillard ni pleureuses en denii; Nul prelat n’a beni son modeste cercueil. Le;jour fut beau pourtanţ et 1'eglise encombree, D’uhe foule en liaillons ricîiement eplpree, Et qui, dans son respect depiorant son trepas, Lui prodiguait un deuil qui ne s'achete pas. Repose dans ta tombe, o mendiant sublime! Repose au doux sejour du repos legitime ! Dors ; ici Ies grands coeurs se fanent, au graiul jour, Mais l’ombre du tombeau mene au celeste amonr. Dors ! ici ta vertu sans mere et sans patrie, Ne s’epure qu’au ciel quand l’homme l’a ftetrie : Ici pour tont mortel de desirs poursuivi, Nul rayon qui ne soit de tenebres sui vi.. Dors ! Ton poete ami, qui revere ta tombe, Pourvu que, jeune aussi, lni-meme il ne succombe, Plein; de ton soiivenir, qufil veut voii* repandii, Saura te rendre au moins le respect qui t’est' du. Costachi Negruţi, faţă şi el la îinormîntarea lui Lu- Lumînărică şi Titinaş 63 nunărică, i-a pastrat. şi cl amintirea într-o scrisoare scrisă unui prieten, chiar atunci în luna lui Martie 184?» °'l. Trecuse ani şi ziLe, şi pe la 1852 răsări în Iaşi, venind tot din sînul Tutoveî, un imitator al lui LmMnărică. Acesta era Titinaş. Toţi bătrînii din Moldova ne aducem aminte de el. Numele lui era tot Ion. Pe cînd trăia încă Lu-mînărică, el îl ajuta, îl urma în calea, sa binefăcătoare. Acum, în tocmai ca*şi Lumînărică, Titinaş umbla şi el îmbrăcat în suman, încins cu o funie, cu capul gol, cu căciula subţioară. încălţat cu irneniî. Titinaş era de stat mijlociu, smolit, cu părul des şi cu barba deasă, cărunt,— şi cutriera Moldova, ca. Lumînărică altă-dată, şi după a-, oeleaşî fapte ; ţinea şi el lumînărele în mină, din care cauză i să zicea şi lui Lnmîndried ; lacrama des,—-ciuta şi eh Lunimărele, dragele mele... Lumea-1 poreclise Titinaş, pentru că el însuşi numea pe toţi cu acest nume ce-i inventase. El zicea tuturor bărbaţilor Titinaş, iar femeilor Titinifd'. Domnul Ţării era numit de el Titinaşul cel mare!... Pe Titinaş eu l-am cunoscut bine, şi-l vedeam foarte des. Cînd venea la Iaşi, Titinaş avea gazdă la mătuşa mea Marghioliţa Muruzi, născuta Negri, Dumnezeu s-o pomenească! la care eu locuiam. Titinaş umbla zi şi noapte să descopere nenorociţi, nevoeşi, mai ales pe acei izbiţi de soartă care nu puteau întinde mîna pe strade, --şi pe aceştia el îi vizita noaptea, pe-ascuns, şi le ducea ajutor. Titinaş purta şi el o ţoşcă de pînză atîrnată de gît, în care punea milostenia ce aduna ziluic; şi el ca şi Lumînărică, n-a cheltuit o para din sumele ce aduna; mînca pe la casele oamenilor, fiind iubit şi cinstit de toţi. De multe ori am avut fericirea să şăd la masă la mătuşa 6 6) Constantin Xegruzzi. Păcatele tinereţilor, pag 208-230, laşi 1857. 64 Alexandra Papadopul Oalimali mea cu acest, om neuitat. Cînd era vreme rea, cirul era irig, cînd ningea, Titinaş începea să plîngă. - Ce plîngl Titinaş, îl zicea une ori mătuşa mea.—Cum să nu plîng Titiniţă ? răspundea el, oare. ei aiî ce mînca. oare nu mor de frig ? -Cine Titinaş ? îl întrebam cîte-o-dată eu, pre-făcîndu-mă, în şagă că rîd. Ta! ei Titinaş! saracii, nenorociţii. Nu rîdea Titinaş ! şi de multe ori, să scula de la masă şi fugea: înţelegeam cu toţii că-i venise în gînd să ducă cui-va ajutor. Mersul lui «Titinaş era tot grăbit şi iute. La 1855, urmase la laşi vestitul proces, aşa zis al plastof/raJilor,----\)Yoce8 cumplit: o tovărăşie de plastografi scoase de-o dată la lumină hrisoave domneşti, testamente, zapise, adeverinţă, toate jalşe, imitate minunat, şi să legase de oameni, procurînd unor interesaţi feliu de feliu de acte, ca să. despoae lumea. însuşi Domnul Moldovei Grigorie Alexandru Gika Voevod, de neuitată pomenire, au prezidat în persoană Divanul Domnesc, cînd s-a judecat afacerea. Tot laşul să adunase la Curtea Domnească, unde era locul Divanului Domnesc, şi au stat faţă mai multe zile, pînă la hotârire 7). In Arhiva statului din Iaşi, să păstrează dosarele acestei colosale judecăţi. Vinovaţii au fost osîndiţî cu toţii, fără osebire ; deşi unia din ei erau boeri mari. Ei au stat închişi, cît u ţinut procesul, cît au ţinut cercetările, prin închisorile publice, pe la mînăstiri şi prin prejurul Iaşilor,—la schitul lui Tăriţă, la Hlincea şi aiure. Familiile lor rămăsese, unele din ele, în lipsă şi în nevoe. Atnncî (î-rni aduc aminte) cum umbla, cum a-lerga Titinaş pe la închisori, pe la mînăstiri, pe la familiile acuzaţilor ducînd ajutor şi mîngîere,—provizii, haine, bani de cheltnială. Pe frig, pe ploaie, îl vedeai singur, pe 7) Vezi asupra acestui proces articolul d-lui Burada : Condica şireţilor din anul al V-lea al acestei Reviste p. 34. Lrnnînărică şi Titinaş Ho jos, sub dealul Repede!, la schitul lui Tărîţâ, la Hlincea, Apoi să ducea şi îngenunchea la Vodă Ghika, şi plîngea zicîudu-i: „iartă-I Măria Ta! iartă-î Titinaş !“—„Nu pot să-l ert. iî respuudea cu mîlmire hunul şi generosul Domn: „legea-î mai mare de cît, mine“. Iartă-I repetă, Titinaş. plîngîiul, că n-au familiile unora ce mitica : şi Vodă Ghika îl respundea : „Nu pot să-î iertă, Titinaş; dar na hani! du ajutor bieţilor copil, bietelor femei !*■ şi Titinaş le ducea ajutor, alinare la durerea, la nevoia nenorocitelor familii. Toate inimile milostive aveau în Titinaş un mijlocitor tainic, un ajutor la mila, la binefacerile lor. Titinaş a restaurat la Bîrlad, din temelii, cloptniţă bisericei sfîntulul Ioan. Am uitat cînd a-nume a murit Titinaş. Aceasta este legenda Lnmînăricăi şi a lui Titinaş. 1868, Mir ceşti ANA CONTA CHERNBACH Romanţă Haidem, liaidem In crîng de trandafiri, Voiri să-mi desfac Tot valul de-amintirî. Dureri adinei, Pe lacrîini înşirate Le-oiu da, de vînt Să fie repetate; Simţiri de dor, Alese cîte una, Le-om resfira Plîngînd ca totdeauna. Să le-auzim In şoapta frunzelor, Eu le-oiu şopti Privighitoarelor. Ana Conta Chernbach. Iubiri, suris Şi blîncle năluciri Să presurăm Pe flori de trandafiri; S-or scutura,— S-or scutura —’mpreună Le-or învăli Lucirile de lună! Iar cind n-oi fi In lumele ce plîng, Trăi-vor doar Simţirile-mi în crîng ! SAMSON BODNARESCU lini Milial de casit nonă Din neodilina vremii, cîml lumea s-a-ntrupat lin tainic loc rămas-a fâr-de soroc, uitat De duhu-nsufleţiriî. pierdut în desfătare Şi-n dragostea fiinţiî născute din mişcare— Un loc, în care încă a veciniciei pravilî Pornirii întrupării nu îi pusese stăvili, Incît putu s-abată spre el la sfînt, repaos Frumosul neprietin cu neodihna'n haos, Frumosul tot din lume, cum e cu toate, cele, Ce să găsesc departe în lumile din stele. Aşa veni lumina prielnică şi caldă Ce-ii marea de văzduhuri de-apururea să scaldă Lumina, ce odată cu drag de îţi zimbi, Ptămîi în sîn cu dorul în veci s-o poţi privi. Ia: sfînta. nenăscută dă naştere vieţii, înfruptă cu iubire amurgul dimineţii, Şi dragoste setoasă de toiul desfătării Prăseşte în umbrirea retras-a îiisărării.... Prielnică şi caldă—al vecinieiei vis -S-a abătut aice să facă-un paradis, Cum în cuprinsul lumii nu a mai fost, nici nu-i, Şi-al zemisli nu-1 poate nici gîndul nimărui. Samson Bodnărescu 69 Grădină este locul, închisă prin prejur De bolta cea cerească zidită din azur, Şi răzămat-a lene de mii de mii de veci Pe vîrfurile falnici a munţilor Bucegî. Pe-aceştia îi sărută lumina-ntăiu cu drag, Cînd să întoarce mîndră din drumul ei pribeag, Şi sara ia-i alintă cu sărutări de dor Şi-î lasă-n taina umbrei, ce-o-ntinde-asupra lor. In urma ei pe boltă le lasă mii de mii Mai resfăţaţi, mai gingaşi, strelucitorî copii. Bogheţii stau şi-ascultă povestea, ce le-o spune Izvoru-n neastâmpăr şi apele nebune. In poalele lor codri acoperiţi cu ceaţă Visînd de fericire, a lumii taine-nvaţă. Şi văile li-s leagăn şi murmurul cîntare, Şi odihnesc odihnă, cum lumea nu mai are. Şi a cuprins văzduhul a nourilor ceată Şi-a stîmparat cu ploaie căldura înfocată. Pîrăe-apol şi riuri s-a prosădit din stânci Cu ape dulci şi limpezi în matce largi şi-adînci, Ce duc a lor oglindă pe sub dumbrăvi cu plete, Şi-n mers pornit spre marea nu vor să mai încete. Pe malul nalt stau strînseîn pilcuri mîndre flori ; Cu ochii frumuseţii privesc la călători, Şi-n urma lor aruncă privirile-nfocate, Ca nişte prunci nevrîsnicî şi fără de pacate. Gândaci cu-aripi de aur din ochii dragi le fură Flămînzî de fericire cîte-o sătulă gură. Cu cîntice şi jocuri le-alintă pănă-n sară, Şi-n revărsatul zilei pornesc iubirea iară. împodobite paseri cu soiu de soiu de pene Să fugăresc prin erburi cu-apucături viclene; Lui Mihaî de casă nouă O samă stau în crîngurî mai tăinuite-ascunse, Destăinuindu-şî dorul, de care sînt pătrunse. Şi le-a făcut lumina pe toate cîte sînt Şi cîte vede ochiul frumoase pe pămînt. Cu întuneric ghidul nevrînd să ţi-1 întuneci, După mireasa lumi! privirea ţi-o aluneci Şi-n depărtări o primbli, cît ţine pănă-n zare. Pe unde-o lume nouă din nesfîrşit resare......... Cîmpii, ce-s îmbrăcate cu aur rupt din soare, Mişcate-n foşnit gingaş, de valuri călătoăre; Din cînd în cînd stropite cu feliu de feliu de fiori, Ce pe furiş sărută vecinele surori. Din cînd în cînd o ceată de pomi în neclintire Ademeniţi ascultă a cîmpilor şoptire. Sînt cete de aramă şi de argint sînt cete Şi toate-s de miresme din ceriu căzute biete. In mîndra lor grupare încunjurâ palate De feţi frumoşi din lumea poveştilor furate. Dar unul ce-I de aur, strălucitor în soare. De feţi frumoşi să fie furat şi acela oare? De-alungi spre el vederea, pe loc aşa ţi-o fură, Incît să-l părăsascâ robita nu se-ndurâ. Ce făt frumos putut-a dura aşa clădire Lucrînd pe întrecute cu-a lumilor gătire ? Izvorul zemislirii unui aşa palat., Din univers de unde voinicul l-a furat ? Că de-â venit aici pe locul de repaos Frumosul tot —cu toate din nesfîrşitul haos— Intreg-cu toată fala.....cum este, nicăire Nu întrupase încă astfeliu de zeinislire.,., Samson Bodnărescu 71 Nici în închipuirea bogată din poveşti Palat urzit de minte c-acesta nu găseşti. E lungă, foarte lungă povestea, ca s-o spun, Şi-ar trebui lumina din haos s-o adun, Să nu mai treacă ziua, să pot tot povesti Despre viteaz şi chipul, palatul cum zidi. V-aş osteni rabdarea spunîndu-vă din rost Indeamăruntul toate aşa, cum toate-a fost. Din ochii, care poartă întreaga născocire Mihai! furăşi tonatic scînteea de iubire, Furăşi şi zemislirea sălaşului, ce Zoe Să-l aibă, cu părinţii, pe plac şi bună voie ! 1895 Nomnvre 1. A- C- CUZA Sonet Câ-s toate pe pâmînt nestătătoare, Că lumea nu ni-i dată pe vecie Şi traiu ticnit nu poate ca să tie, De mult tu crezi că nu să ştie oare ? De ce dar muza ta cea plîngătoare Pe căi bătute-adesa te îmbie ? Sau poate vreai ca lumea să te ştie Că şi tu eşti o fire simţitoare? Şi dacă zici că viaţa-î o povoară, La ce să te neliniştească gândul Că fie care trebue să moară ? Pricepe-ţî doar destinul cugetîndu-1, Şi cînd a vieţii chinuri te-mpresoară, Fii liniştit, eşti om, şi-ţi vine rîndul. îndoială De cîte ori m-aşî depărta Şi nu mă-ndur de tine: In lacrimi e puterea ta Şi-n crudele-ţi suspine. A. C. Cuza 73 Dar cînd eşti pururi înşelat Credinţa ce departe-i, Mă-nt.reb: ce-i oare adevărat Şi ce e rost. al artei ? Că doar cu aceleaşi viclenii Feineea-n toate cele-i.... Şi astfel ard în flăcări vii Pe rugul îndoielei. Şi totuşi, cînd rn-aş departa, Eu nu mă-ndur de tine, Că-n lacrimi e puterea ta Şi-n crudele-ţi suspine. Te iubesc Nu mai pot să sufăr, te iubesc, Lasă-ţl vicleşugul femeesc, Fii mai simţitoare Inima mă doare. Mi-e destul de cînd te tot privesc. Ce mai stai pe gîndurî şi nu vii, Că de vreai cuminte să te ştii, Cînd îni-i da grumajii Să-ţi sărut obrajii Mai cuminte sigur ai să fii. Sau ce-a zice lumea tu gândeşti Cînd aşa de mine te fereşti ? Să nu-ţi fie frică, Ce-ar putea să zică De cit doar că şi tu mă iubeşti. A. C- CUZA. Epigrame Minciuna Minciuna, cînd o trag de păr, Trei patru jupînese, Cu-n singur tir de adevăr, O pînză-ntreagă ţese. Cauza morţiş De orbalţ, de bubă neagră, De vărsat şi de lungoare Zace omul, nu e vorbă, Dar numai de doctor moare. Unui spirit ist Cu duhurile stai la vorbă, Insă mă tem, cînd vei muri, Că noi, deşi ne-om da silinţa, Cu duhul tău, nu vom vorbi. Fatalitate De chemi cumva pe doctor Orbit de cruda-ţi soartă, Duhovnicu-î la uşă Şi cioclul e la poartă. STANNIO Sonet Je resterai debout ! ....... Lecomte de Lisle, Qa'in. Cînd vîntul suflă noaptea pribeag printre copaci, îmi pare că-i tot plînsul durerei omeneşti!.... Plîns fără de odihnă! plîns jalnic! N-ai să taci ? Neîncetată rugă, n-ai să te mai sfârşeşti ? Zadarnic om te sbuciunii, soarta nu-ţi-o prefaci. Nu-î chip ca să iii altfel, de cît aşa cum eşti!...... La ce slujeşte ruga-ţi? Pe cine ca-ţî să-mpaci ? Cu fruntea, pentru cine, pămîntul îi loveşti ? Nu-i nimeni să te audă, şi nimeni nu te-ajută. Nemărginirea-n juruţi e surdă şi e mută; Să pierd, în vînt, degeaba, şi ruga ta şi plînsul. Urmeazâ-ţi calea mîndru.! In sus capul ridică! Taci! Taci! Sfîrşeşte ruga ! De-asupră-ţi nu-î nimică !... Şi chiar de-ar fi, ce-ţî pasă ?... Căci milă nu-i la Dîtisul! A- VOJEN Dascăl şi discipol Cunoşti tu ale lirei legi, Căror să-nchină aştrii regi, Pe foi clădeşti luinile-ntregî; Şi toate cîte-s, le-nţelegi. Şi cercetezi cu-a ta ştiinţă, Pe toate cîte au fiinţă ; Şi stabileşti că-i cu putinţă, La toate, ^0 singură sentinţă. Eu zic rîzînd : a lirei legi, E modul cum tu o-nţelegi ; Sînt. sclavi, cari să cred că-s regi! Păreri-s lumile întregi. SPIRU HASNAS ]>ln C'IilimrB Tout renlra dans la nuit des siecles revolus! (Lcs Yierges de Verdun) Y. Hugo. Să mor ? ! suprema fericire! dar ghidul ăsta mă-nspăimîntă; Căci de pe buzele iubitei nectarul încă n-am gustat Şi mîna ei catifelată bâlaiu-mi păr n-a dezmerdat. O, sufletu-mi spre cer s-avîntă, De şi în viaţa-mi zbuciumată eu dragostea mi-am cumpărat! Sînt fericiţi aceia care au plîns pe a iubitei mînă, Ori şi-au lăsat a lene capul pe sinul ei cel alb de crin. Amor 1 în cupa-î aurită turnatu-mi-a numai venin ; Mi-a dat durerea ca stăpînă ; Iar eu am plîns, că-n lumea asta prea m-am simţit de tot strein. Fiorii dragostei ne-nvinse îmi zgudue slâbitul trup Şi nervii groznic mi-i aţîţâ, aşa flămînd îs de iubire ! Ah! simt nevoie ca să-mi satur a sufletului grea pornire Şi carnea de pe mine rup ; Iar noaptea mă deştept în spazmuii cu mintea prinsă-naiurire! io Din Chinuri O, de-aş atinge cu-a mea buză divina faţă de iubită ! In agonia sărutării m-aş crede cel mai fericit ; Iar vis urît ar fi atuncea. trecutu-aşa de chinuit. M-ar duce viaţa în ispită : Ca vulturul de ceriuri nalte, de nemurire-ar ti robit! Să mor?! suprema fericire! dar nu aceasta mă incintă ; Căci în a mele braţe încă n-am strîns femeia ce iubesc, In ochii ei ca într-o mare nu m-am oprit ca să privesc. De şi spre cer gîndu-mi s-avîntă, Nebuna patimă mă poartă prin tina- ’ncare mă tîresc ! 1895, Bucureşti. Improvizare Dintre flori răsare-o fată Ca un vis uşor de vară, Faţa-i e trandafirie, Buzele ei te omoară. Şi începe să arunce Florile ce-s vestejite ; Nu cunoaşte suferinţa Unei inimi chinuite; Nici nu ştie că şi dînsa Tot aşa va fi odatâi ; Şi în lupta frumuseţii Va fi floare aruncată ! N- MUSCA Sonet Cîncl fruntea ta ele viaţă obosită Pe mînî o vei pleca în cugetare, Coboară-te la timpurile -n care Suflarea mea cu-a ta era unită. D-a mele desmerclărî şi dulci cuvinte,— De vesele -ntălnirl, priviri senine,— De sărutări ferbinţi,... lacrămî... suspine : De toate, draga mea adu-ţi aminte! O clipă-a fost un an de fericire, — Un geniu sfînt pre noi ne stăpînise, Dar a zburat lăsîndu-ne -n neştire. - Aşa-s zilele noastre schimbăcioase,— Prin ele trecem ca purtaţi de vise,— Şi-n urma lor : regrete dureroase ! Noembre, 1889. DĂRI DE SAMA Alf red Ramhmid. Latinii de la Dunăre. Un nou istoric al Rommilor. Intre Tisa, Dunărea de jos, Marea Neagră şi Nistru să întinde o vastă ţară care, în vechime, să numea Dacia. Ia are ca centru masivul Carpaţilor, un fel iu de Alpî dacici, cari o împart în două părţi aproape egale. Din aceste două părţi, una să întinde spre Marea Neagră şi Dunărea de jos; ceialaltă, spre acea mare verde, care formează stepele imense ale Ungariei. Această ţară e locuită de o naţiune care astă-zi să numeşte Romînii. Despre Marea Neagră, Romînii populează Muntenia, Moldova, Bucovina şi Basarabia : aceştia* sînt Romînii cisalpim. Plaiurile ungureşti şi în deosebi o mare parte din Ardeal, (Transilvania), din Banat şi Temişioara, asemenea sînt locuite de Romîni: aceştia sînt Romînii transalpini. Din punctul de vedere politic, Romînii sînt împărţiţi între patru coroane: Basarabia, aparţinînd Rusiei; Bucovina Austriei; Transilvania şi Banatul, coroanei Ungariei; cît despre Muntenia şi Moldova, două principate lung timp deosebite, şi cîte o dată vrăjmaşe neîmpăcate, ele s-au u-nit, în 1859, spre a forma un singur Stat care de la 1881, e Regatul Romîniei. 6 82 Alfred Rambaud Numai Romînii din acest Regat sînt supuşi propriilor lor legi; în cel-l-alte părţi, ei dau ascultare legilor, cît.e odată aspre şi inice, ce li să impun de streini, aşa că liberi sînt numai Romînii din Regatul Romînieî. Cert, Regatul Romînieî nu să poate număra printre puterile Europei. Nu e însă mai puţin adevărat că nu este un stat neglijabil. Acest regat să intinde pe o suprafaţă de 131,000 kilometri patraţî şi numără mai mult de 5 milioane de locuitori. Romînia e deci de patru sau cinci ori mai mare ca Belgia sau Olanda şi aproape cît Englitera propriu zisă. In Europa sînt nouă regate cari întrec cu mult suprafaţa Romîniei şi şase cari sînt departe de a o egala în populaţiune. Mai mult deoarece populaţia Romînieî este susceptibilă, sub o bună administraţie. de o mare creştere, din cauza întindere! şi bogăţiei solului său. să poate prezice că, printr-un simplu joc al demogafiei. în curînd va căpăta un rang deosebit şi nu va întârzia a ti al optulea stat în Europa. Acest rezultat s-ar putea obţine mult mai curînd, dacă s-ar putea uni la un loc toate ţările romîne cari nu fac parte din Regat; căci, cu Basarabia şi Bucovina des-membrate pe vremuri de Moldova, cu Transalpina s-ar întinde pe o suprafaţă mai mare de 240.000 kilometri pătraţi (Italia are 286.000) populate de aproape 10 milioane de Romîni. Basarabia însă e în nişte mînî cari o ţin bine, iar cît să atinge de. ţările de sub coroanele Austriei şi Ungariei. ce evenimente ar trebui să să întîniple ca să să poată realiza unirea lor cu Regatal ? După cum. vedem, un Stat, destul de mare s-a constituit între Dunărea de jos şi Prut, Stat pe care-1 aşteaptă,, de sigur, un viitor mai mare. Ceia ce trebue constatat, e că acest popor e astă-zl în st.ăpînirea a tot ce trebue Dări de samă 83' vieţii politice a unei naţiuni europene. Aşa, are un Rege constituţional, miniştri responsabili, un Parlament, compus din două Camere, o presă liberă, egalitate civilă, dreptul de vot foarte întins. întins. Mult timp, această ţară a fost îmbunătăţită în două principate. Pe acele vremuri, peste fiecare din ele domnea un prinţ, despot cu supuşii săi, sclav faţă cu Sultanul din Constantinopol : un apăsător tribut, îngreuiat şi mal mul tdevitregia hospodarilor, atesta continuarea cucerire! otomane ; marea maioritate a naţiune! era compusă numai din iobagi, supuşi celei mal neîndurate exploatări, celui mal uricios mod de percepere; istoria cea mal recentă nu-i aminteşte decît umiliri, devastări, capete de prinţi tăiate la poarta Seraiului. Un lung şir de ani, acest popor, astăzi at.it de mîn-dru de numele său, nu era măcar cunoscut sub adevăratul săli nume, iar acest nume era sinonim cu serv. Şi prinţul, care era strein, şi boeril, cari să modelau după aristocraţia streină, să lepădau de numele de Bomîn ca de-o insultă. (Jaterina II, în proclamaţiile sale, considera pe Munteni şi Moldoveni drept Slavi. Baronul Tott, care vizita ţara în acele timpuri, îl considera ca Greci. In unele geografii franceze, nu tocmai vechi, să citea că Moldova Muntenia sînt „două principate slave tributare Turciei." Şi cu toate astea, aceşti oameni sînt urmaşii adevăraţi al legionarilor şi al coloniilor lui Traian. Limba ce vorbesc de atîtea viacurî, cu toate că s-a introdus în ia o sumă de idioine streine, e una din fiicele legitime ale aceleia pe care o vorbeau fiii Lupoaicei. Numele de Români sau Rumâni e acela care a subjugat lumea, care a căzut ca un trăsnet peste popoarele şi regii antichităţii. Mai credincioşi de cit noi înşişi acestei glorioase tiliaţiunl, singurii din toate popoarele neo-lat.ine, ei aii păstrat a- 84 Alfred Ranibaud eeastă credinţă nestrămutată, cu toate catastrofele şi umi-lirele prin care au trecut, şi tot această credinţă i-au dus la izbîndă, sub focul tunurilor de la Plevna, în ziua. triumfalei sale reînvieri. Deja, în 1856, Edgard Quinet a făcut cunoscut Europei, pînă atunci indiferentă sau ignorantă, calităţile Ro-mînilor. Pe aceşti opt milioane de fraţi, cari necurmat şă tînguiau nouă de pe malarile Mărei Negre, savantul istoric îi punea să vorbească în următorul limbaj plin de mîndrie: „ Daţi-ne dreptul ce ni să cuvine în concertul popoarelor latine. Sîntem fraţii voştri deşi copleşiţi de barbari... Dacă limba noastră vi să pare cam rustică, desfigurată poate din cauza prea îndelungatului exil, nu o despreţuiţi: aceasta e limba vorbită de veteranii legiunilor romane, strămoşii noştri şi stăpînii voştri... Recunoaşteţi-ne şi scăpaţi-ne.“ Recunoaşterea însă întîrziind prea mult timp, acest popor, născut din glorie, născut poate pentru glorie, a trebuit să indure oprobriul în cursul mai multor secoli. Mai întâiu, el ne apare perdut în haosul provinciilor otomane, cufundat printre Turci, îndurînd jugul Sultanului. Dacă îl privim mai de aproape, îl găsim administrat de prinţi de rasă grecească, născuţi în Fanarul din Constan-tinopol, înconjuraţi de curtizanl greci sau de boeri romîni, cari nu vorbesc de cît greceşte. Pe lîngă aceşti doi apăsători streini să mai adaugă şi un al treilea, acela al sufletelor : întregul cler superior era grec. In sfîrşit şi mai intim era alterarea geniului naţional: cu greu s-ar putea crede că acest popor mai vorbeşte o limbă neo-latină, cînd aceasta, în curs de mai multe viacurî, să servea cu caractere slave. Inchipuiţi-vâ o pagină din Bossuet. Cervan-tes sau din Alfleri tipărită cu litere ruse ! Dări de samă 85 înainte ca să să gândească măcar la scuturarea jugu lui, Romîniî trebuiau să-şi redobândească sufletul lor latin, să-şî recucerească limba. S-au găsit printre Romîni mulţi care au bine-meritat, de la patrie, tot atît cit şi eroii răz-boaelor sfinte. Aceştia sînt acei cari, pe la sfârşitul via-cului trecut au luptat cu răbdare să purifice limba naţională, înlăturând cuvintele streine, bizantine, slave, turceşti, ungureşti, tătărăştî, înlocuind acel alfabet care schimba limba într-atît încât nu să mai putea recunoaşte formele latine. Ast-feliu, fu, în Transilvania mai întăiu, acea trinitate liberatoare. Samuel Micu, G-eorge Şincai şi Petre Maior, filologi, gramatici, istorici. Cu toate persecuţiunile îndurate, ei rămaseră nestrămutaţi în visurile lor : istoria poporului lor îşi avea rădâcinele în înşişi originele oraşului Etern; limba lor era, in virtutea ineluctabililor legi filologice, însăşi limba Poporului-Rege. Pe cînd în Transilvania să cercetau originele clasice, în Romînia cisalpină, la Bucureşti şi la Iaşi, alţi patrioţi căutau să stabilească contactul cu cele mai glorioase limbi surori, întrebuinţând pentru aceasta profesori franceji, trimiţând la Paris tineri romîni, întiinţînd şcoli, publicînd ziare, înaugurînd un teatru naţional. Şi aici trebue să cităm iarăşi o trinitate de regeneratori: George Lazăr, George Asaki şi poetul Eliade Rădulescu. Ce cale însă a trebuit să străbată acest popor din timpii antici pînă în epoca domniei Regelui Carol! Mai întăiu, în regiunea Dacilor neîmblânziţi, prima apariţie a cohortelor Romane, conduse de împăratul Traian şi ale căror războae să văd şi astăzi pe coloana de bronz a lui Traian. Apoi două viacurî de civilizaţie romană, de viaţă municipală, de splendoare artistică, atestate de monumentele şi inscripţiile din părţile dacice. In urmă, năvălirea hoardelor barbare, Goţi, Huni, Slavi, Avari, Unguri, cari, 86 Alfred Rambaud în curs de şapte viacuri. să revărsară necurmat din Asia în Europa. în care timp pare că dispăruse aproape cu totul sîngele latin. Curînd după aceasta apăru o populaţie zisă vaiacă, aşezată în munţii Ardealului, ducînd o viaţă cu totul barbară de muncitori şi de păstori, îndurînd deja soarta inică ce le impuneau noii stăpîni, cuceritorii maghiari sau colonii saxoni. Din această Roinînie muntoasă eşiră cetele cari. în 1290 şi ldls. întemeiară în cîmpiile Dunărei principatele Munteniei şi Moldovei. Ast-feliu să scursără vre-o două sau trei viacuri, pline, în Ardeal, de luptă surdă a transalpinilor contra apăsărei mereu crescîndă a .Maghiarilor, de lupta războinică a Cisalpinilor, Sub Mareea cel Bătrân. Ylad Ţepeş, Ştefan cel Mare, contra năvălire! otomane. In lie-care viac, jugul austro-ungar asupra Transalpinilor, cel otoman asupra Cisalpinlor devine tot mai greu. Nici odată însă acest jug n-a fost primit: prin mişcări brus-ce, adesea să întrerupe prescripţia servitute!. Dacă Transilvania şi Banatul rănim deciziv sub do-minaţiunea Austriei, principatele dunărene rămîn sîmburile conflictelor dintre Turcia, Austria şi Rusia. In cursul a-cestor lupte, de cinci ori în o sută de ani (de la 1711 pînă la 1812), principatele dunărene au fost ocupate de Rusia : dacă izbutiră să-şi scape naţionalitatea de această primejdie, mult mai mare ca cucerirea otomană, principatele dunărenă pierdură insă două provincii pe cari le rî-piră puterile aşa zise liberatoare: după rîpirea Bucovinei de cătră Austria (1775) urmă răpirea Basarabiei de că-tră Rusia (1812). Cu toate aceastea, principatele dunărene izbutiră să-şi păstreze intact teritoriul, pînă în timpii contimporani, naţionalitatea şi limba, cu toată suzeranitatea turcă, cu. tot protectoratul austriac şi rus, cu toate că erau guvernate de hospodari greci. Ele s-au pregătit, printr’o muncă de renaştere interioară, pentru renaşterea politică: ele erau gata a să ridica la cel dintăiu semnal ce să aştepta, în veacul al XIX, semnal menit a reînvia o mulţime de' popoare cari să credeau moarte pentru vecie. Această istorie a unui popor şi a unei rase, istorie care începu cu Traian şi la Dunăre, dl. Al. Xenopol o expune, în limba lor fraţilor săi din Franţa. Pe lîngă inal-tele fapte de bravură ale Muntenilor şi Moldovenilor, d-1 Al. Xenopol mai descrie ceia ce geniul Franţei a făcut pentru renaşterea intelectuală a Romînilor, ceia ce politica generoasă şi desinteresată a Franţei a făcut pentru renaşterea politică. Aproape in fie-care pasaj, mai cu seamă în al doilea volum, apar Gesta Bei per Francos în favoare poporului său. Publicarea acestui livra] — prima istorie a Romînilor ce a apărut în limba noastră, după incercările lui Reg-nault în 1855 şi Ubicini în 1856, prima ce un Romîn a scris-o pentru noi—e un adevărat eveniment. Ia este rezultatul unei munci întreprinsă cu răbdare în curs de o jumătate de viac; cu preţul căreia Latinii de la Dunăre şi acei din Ardeal şi-au renoit propria lor istorie. Nouă însă pentru ei, ia e cu totul nouă pentru noi. Fiul unuia dintre acei coloni romani poate al unuia dintre acei coloni gali pe cari Traian îi îndrumă, acum două zeci de secoli, spre malurile Dunărei, ne povesteşte uimitoarea Odisee a poporului său din timpii plini de barbarie, uimitoarea Iliada a luptelor sale contra atîtor hoarde din Asia, exilul său secular în chiar acele pustietăţi, unde fu exilat poetul Ovidiu. Aceasta e o dare de seamă a unei încercări de colonizare întreprinsă de noi într-un timp cînd noi nu purtăm încă numele de Francez ; aceasta e 88 Alferd Rainbaud minunea unei Franţe dunărene, tot atît de uimitoare ca aceia a Franţei canadiene. Şi ce încurajare pentru noi, faţa cu primejdiile prin cari trecem, perpetuitatea acestui popor, care a trecut prin încercări din cele mai teribile ! De pe malurile Mărei-Negre ne vine cuvîntul de încurajare, care ne este poate atît de trebuincios faţă cu ameninţările desfăşurate de rasele rivale: Romanul nu piere.—Tot atît de puţin pe malurile Seinei ca şi pe malurile Dunărei! (Tradus de T. R.) Bibliotheque Internationale de l’allUinee Scientifique Unic-erselle.— Tome [I—Fascicule I-er; public par le Comite de Bucarest. Aceasta este publicaţiimea unei societăţi, despre scopul căreia avem puţine ştiinţi. Delegatul general al ei în Bucureşti fireşte d-1 V. A. Urechia, ne spune numai, şi sîntem mulţumiţi să o ştim dinainte, că Revista Socie-tăţei e „destinată la mare resunett; şi va ti din cele mai răspîndite, de-oare-ce merge în 400 de locuri „şi în ţări diverse". Acum avem o parte din Revista cea atît de răspîndită şi anume începutul volumului al doilea. Despre volumul întăiu nu ni să spune decît că a fost alcătuit. din 4 fascicule, imprimate fie-eare în cîte unul din oraşele următoare: Paris, Lyon, Quebec şi Bruxelles. Nu putem însă afla în ce an sau ani. Sîntem mulţumiţi să aflăm macar atîta, de pildă că fasc. 11, de la Lyon, s-a „publicat de ilustrul dr. Horand“. „Ilustru" este vorba cea mai des întrebuinţată în această Societate în care pare că ar ti avînd alt înţeles în limbajul ei special de cît acel ce-1 are în limba obişnuită. Acest fascicul I din tomul al II-lea, cuprinde pe lingă amintiri a M. S. Reginei asupra lui Alexandri, şi o serie de articole, „în toate ramurile activităţei culturale4' datorite „multora din bărbaţii noştri iluştri■“ fireşte. In tabla de materie a volumului, găsim numele d-lor Ionescu-Gion, Y. A. Urechia Senator, Gr. Tocilescu, Ro- 90 Dări de samă berto Fava, Bon. Floresco, N. Ţinc-u, A. Sturdza şi iarăşi V. A. Urechiă, în versuri şi V. Urechiă, ilustrat. Să înţelege că nu putem vorbi în parte ele lie-care din articolele acestui fascicol. Vom semnala numai cîte va clin ele. Cele 30 pagine semnate Carmen Sylva, sînt un călduros omagiu adus lui Alexandri, şi cuprind în cea mai mare parte traducţiuni franceze din piesele lui. Cum ne spune însuşi traducătorul, să înţelege că traducerile nu pot avea farmecul originalelor. . D. Jonnesco-Grion, cu cîte-va anecdote, după chipul său obişnuit, printre care o glumă făcută de ilustrul d-1 Ure-cliia, ilustrului d-1 de Rosny, vrea să ne arâte cît e de mare facultatea de asimilaţiune a poporului Romîn. Partea în adevăr interesantă din articolul d-sale este reproducerea pârereî fostul ministru Englez la Bucureşti, Wliite, asupra ţăranului nostru. ,, Să înşală“ zice cl-l Wliite, acei ce judecă acest popor după publicaţiile eronate, rău voitoare sau scrise cu pizmă, ce să văd pe la librării Am semnalat şi noi în această Revistă, elucubraţiunile streine asupra Romîni-lor scrise de streini şi chiar de Romîni, şi nădăjduim să mai avem încă de semnalat. D-1 V. A. Urechiă Senator, ne explică pentru ce conferinţa interparlamentară nu poate reuşi, conferinţă la care a luat parte stăruitoare şi d-sa ; nu să ştie poate că scopul conferinţei este de a împedeca războiul şi de a asigura pacea, înlocuind luptele prin arbitragiu. Pentru a împărtăşi părerea Senatorului nostru, nu este nevoe să arătăm pe ce o sprijină, va fi de ajuns să cităm numele ,,iluştrilor1* necunoscuţi sau cunoscuţii ce—puţin cunoscuţi-—au întreprins aducerea păcei universale : Trarieux, Passy, Douville, Moillefeu, (fobet. Bajer, Pirquet şi alţii asemenea. Credem că nu mai e nevoe de altă explicaţie. Dări de samă 91 După ce d-1 Babe? ne vorbeşte despre Bacteriile -in organizai, dr. Istrate despre Rouaienite mu Succiu Român (Kihlimbar) şi Tocilescu, din nou despre monumentul de la Adam-Zillissi, şi alţi cîţi-va despre cîte-va altele, găsim iarăşi pe d-1 Urechiă, cu traducerile unor legende, din care una ilustrată de d-1 Jiquide şi cu un dialog în versuri „Apoteosa lui Victor Hugo“ care au fost spuse la teatrul naţional, nu să arată cînd. Vom cita din ele următoarele: Secunda femee Pentru ţările robite ceru Hugo îndreptare Deşii, Grecii şi Romînii află: într-nsul apărare. Reînvierea Inultor neamuri al său vers a salutat ; Hugo e părinte-al hunei şi poet laureat. La aceste „Primul bar bat “ răspunde Şi de acea azi planează, colo-n ceriul, tot mai sus. Să fii tu monarhul ţării şi o lume să te-adOare Şi în For şi pretutindeni naţiunea să te onoare . Dar preţul e mai mult Un monarh e întâmplarea, iar poetu-i omul cult Dialogul să isprăveşte cu versul următor : Un rege e Creatura : Poetul e Creator. Versurile d-lui Urecliiă, nu sîut traduse franţuzeşte. C. M. Stroll die comercielle Pollitik Rnmăniens, Milnchen 1892 D-l Dr. M. Stroll, directorul Bâncei de emisiune bavareză (din Miinken), a publicat în 1892 un studiu asupra politice! comerciale a Romînieî. Această scriere a fost, acum cîte-va luni, tradusă în limba italiană de d-l Lud. Eusebio, şi publicată în „Biblioteca de’l Economist, 4-a serie" ce apare la Turin". D-l Stroll este un prieten al Romînilor şi un susţinător al alianţe! politice şi economice a Romîniei cu ţările Europei centrale. D-sa spune că în un sfert de viac, Romînia a făcut progrese foarte mari, care „dovedesc neindoelnic existenţa unei energii interne". Inţelepţeşte condusă ca pînâ acum, fără îndoială că, ţara să va ridica la o dezvoltare din ce în ce mai mare." Aceste progrese să datoresc mai cu samă iscusitei politicei economice atît în lăuntru cît şi în afară. La început, pe la 1866, politica aceasta a fost o politică de căi ferate (Eisenbahnpolitik). Romînia a trebuit să caute nu a produce obiecte nouă pentru schimb, ci a face ca acele pe care le avea cu belşug, acele fireşti ale ţării, să capete o valore mai mare prin putinţa de a le duce mai lesne pe pieţele unde să puteau vinde. Să poate deci spune, adaoge autorul, că tot ceia ce Romînia este astăzi să dator eşte căilor sale ferate. Rezultatele la care s-au ajuns fac să să erte greşalile de la început în privinţa părţii financiare al acestor construcţiuni. Dan de samă 98 Cu această ocazie ’d-sa vorbeşte de construcţia liniei Cernavoda-Constanţa, făcută cu capitalurile .engleze, „pentru a înlesni intereselor comerciale engleze accesul interiorului Munteniei de la coastele Mârei", părîndu-să din scrierea sa a crede că Dobrogea făcea părte dip Romî-nia in 1861. După 1878, urmează autorul, Romînia inaugurează o nouă politică comercială, acea a convenfiunelor comerciale, şi d-sa povesteşte istoricul politicei noastre vamale, ară-tînd însemnătatea ce are pentru noi portul de la mare, Constanţa ; şi deci podul pe Dunărea, a cărui construcţie era atunci începută. Aprobă politica comercială şi economică internă, cu una, sau două singure rezerve, ce credem că merită a fi semnalate. Mai întăiii nu e sigur dacă vom putea menţine valuta noastră pe baza aurului, fiind date condiţiile în care ţara să găseşte, mai ales datoriile cu streinatatea şi crizele agricole, ce să pot aştepta. Acestor din urmă, atribue drept cauză de căpitenie „starea ră a ţăranilor" care nu să poate prevedea cînd să va putea schimba, .fiind, dată împotrivirea îndărătnică a partidului boierilor11 (Bojarenparthey). Aceasta mi să pare foarte clar, şi e probabil, că a voit să vorbească de împotrivirea proprietarilor, la proectul anunţat atunci de d-1 Carp, a unei nouă legi de tocmele agricole, care să ştia că s-a şi primit in urmă, numai cu multe schimbări. Autorul mai face întru cît-va rezerva şi asupra politicei de înfiinţare a unei industrie naţionale. Deşi o găseşte în mare parte legitimă şi justificată de rezultate obţinute chiar pînă atunci (18911, nu aprobă însă tariful autonom din 1891, găsind că Romînia trebue să încheie convenţii comerciale şi că nu poate urma altă politică. Căci, zice d-sa, pentru înfiinţarea industriei naţionale, nu e de ajuns a avea materiile prime ; mai trebue altele care 94- Dr. M. Stroll lipsesc ţării şi anume capitaluri, mijloace tehnice de a produce o forţă motrice eftină şi sigură; pe cînd ţara nu are nici mine de cărbuni, nici-forţe idraulice utilizabile, în line trebue lucrători (rnain d’oeuvre) ieftini. Tariful autonom tre-bue dar să fie bază pentru nouă convenţiuni. „Declaraţiile contrare a oamenilor politici ai Rominieî, sînt dictate numai de consideraţie de tactică diplomatică vamală'-. Aceasta au înţeles-o bine în un raport al săli „Carp, moştenitorul ideilor lui Brâteanu," zice d-sa. Să ştie că după 1892, cînd au apărut intăia oară scrierea d-lui Stroll s-au încheiat, în adevăr convenţii comerciale. D-l Stroll justifică această obligaţiune ce o prevedea, pe cuvintele următoare. Romînia, zice d-sa, nu poate rămînea izolată de Europa centrală şi de Anglia. Singura sa duşmană economică este Rusia, care de ar ti stăpînă pe Marea Neagră şi pe Bosfor, ar ţinea Romînia la discreţia sa. Numai Europa centrală şi Anglia pot a para acele căi de care Romînia are neaparată trebuinţă pentru ca să poată trăi şi merge înainte. De altfeliu să nu să uite că şi cele-lalte ţări au nev.oe mai mare de Romînia, căci ia le dă „un product de prima necesitate, in schimbul unora de o necesitate mai mică." Interesele sînt dar astfeliu încîtîmping numai decît la închierea de convenţii, fără daune pentru nici una din părţi; căci Europa trebue să|-ţină sama că Romînia nu poate renunţa la industriile ce pot trăi la ia. Ideia e prea populară, pentru ca oamenii de stat ai ţării, să renunţă la ia. Tot ce pot face, este ca să nu o exagereze, şi să vreie să introducă cu sila industrii pentru care nici materia primă nu există în ţară. Acestea sînt în rezumat concluziile scriereî de care dăm samă aici. Deşi scrisă de mai mult de trei ani, am crezut interesant, cu prilejul traduce-rei italiane, să expunem mai pe larg ideile autorului, care de altfeliu s-aii realizat, fiind că la apariţia ei, scrierea a trecut ne-bagată în samă. C. M. Gr. Beksics. La Question Romnaine et la lutte des Races en Orient, Paris 1895. Autorul caută să explice adevarata stare a lucrurilor in privinţa „neînţelegerei“ dintre Romîni şi Unguri în Transilvania, şi să dovedească, că toată vina e, să înţelege, din partea Romînilor şi a ligei culturale din Bucureşti. Ca să intereseze Europa, vrea să dovedească mai iiir tain că „chestiunea Daco-Romaniznmluî nu este o chestiune care priveşte numai pe Unguric. De ia atârnă pacea orientului şi deci liniştea Europei. Pentru a ajunge la scopul ce urmăreşte, povesteşte istoria legăturilor Ungurilor cu Transilvania, cum îi convine d-sale. Ou date statistice asupra naţionalităţilor, caută să arăte că Romînii n-au dreptate. Să ştie însă cum să alcâtuesc de Unguri acele date. Nu poate să admită că Ungurii, chiar acolo unde sînt în minoritate, să să supună Romînilor, găsind însă firesc ca.; o majoritate de Romîni să să supună unei minorităţi' de linguri, pe cuvîntul că aceştia ar ti mai culţi şi mai inteligenţi. Recunoaşte că e drept ca legile existente în privinţa întrebuinţării deosebitelor limbi în administraţie şi justiţie nu să aplică, justificînd însă aceasta prin faptul că nicăeri nu sînt numai Romîni, iar Ungurii şi Saşii nu pot fi siliţi să ştie româneşte. D-l Beksics vrea pe urmă să arăte că persecuţiuni 96 Dări de samă sînt în regatul Romîniei. Aşa cei 700.000 (s/c) de ovrei nu au drepturi, „cu toată legea din 1879, care rămî-ne neaplicată*. Nici Grecii, nici Turcii, nici Ungurii nu au nici un drept politic. Parcă in alte ţări streine au drepturi politice dacă nu sînt naturalizaţi. Ceia ce vrea să facă să să creadă este că, coloniile vechi de Unguri din judeţul Bacău şi Roman, sînt persecutate ; de aceia spune că religia catolică este asuprită. Credem că asemenea spusă, dovedesc în deajuns care este buna credinţă a autorului. De şi face o aparare călduroasă a Evreilor din Ro-mînia, nici odată in cele M00 pagine a volumului său, nu pomeneşte de Evreii din Ungaria ca şi cînd nu ar exista nici unul. Tot, să vede, sporesc „puritatea rasei maghiare*, de-oare-ce ne expune statisticeşte că comercial şi industria sînt în minele rasei maghiare, celelalte rase (slovacă, romînă), ne avînd aptitudene de acest felin. In privinţa legei electorale speciale, autorul spune că Bomînil au voit-o, că Ungurii nu cer, mai bine decît să o înlocuiască cu cea ungară, ei vor câştiga astfeliu. Aceste legi excepţionale sînt o rămăşiţă a vechiului regim austriac, zice d-1 Beksics, care în tot cursul scrierel sale nu cruţă de loc pe Austria, din protivă. Terminînd, să aruncă în nişte consideraţiuni teoretice foarte confuze filozofico-istorice asupra luptei şi amestecul raselor, şi rolul cultureî, a averei, a femeeî şi a o-raşelor în triumful unei rase asupra alteia. Bine înţeles că totul e în favoarea Ungurilor, care reprezintă civilizaţia şi a cărui viitor ni-1 prezintă lipsit de orî-ce grijă. Toate aceste ne duc departe de chestia romînească, care trebuia să fie subiectul scriereî. Autorul revine la ia însă în concluziune, spunînd că nu crede că lupta să înceteze aşa curînd, căci nu ere- Duri de samă 97 de ca Rouimii să primească condiţiile ce pun Ungurii pentru impacare şi care sînt. — Le reproducem, de curiozitate..următoarele : 11 Desfiinţarea Ligel din 'Bucureşti _i Politica oficială să nu dea nici un sprijin material sau moral tendinţelor doco-romînc, ci din potrivă să caute ori-ce prilej pentru a le dezarma. di Să să înceteze învinuirele aduse Ungurilor prin presa streină. -li Agitatorii Koniîni din Transilvania, să rămîe pe termini constituţiei Ungare, şi tânguirile să. le facă pe căile legale. Nu voim aici a încerca a. respunde d-lui Beksics, căci ar ii a repeta ceia ce s-a zis in „Memorandum. şi Replica* şi în multele broşuri şi articole apărute în toate limbele. şi care supără atît de mult pe autorul nostru. Vom reaminti între altele frumoasa broşură a d-lui Djuvara. Am voit. să. facem un recumttt s■cart a ser/nri aceştia anunţată, ca trebuind să tie zdrobitoare. 7 M. Sen!eseu. Lccţittnc tic deschidere Ut cursul de Economie politică de ia Enircrsitateu din Bucureşti. D-l .1/. Scu/csru. însăreitat eu facerea cursului de E-couomie politică la. Universitatea din Bucureşti, publică a-,cum în broşură traducerea franceză a lecţinnei sale de descindere, care apăruse. în Mal în llecue d’Economie polifitpie din Baris. l)-sa arată în această lecţiune tendinţele nouă ale Economici politice şi înriurirea lor asupra politicei economice a Hoinînieî. Credem că a trebuit să facă plăcere studenţilor au-zirea cursului d-lui Soulescu, vinind după învechitele şi a-t.ît de demult repetate leeţiuni a fostului profesor. Cu d-sa nouile teorii economice au intrat în tine şi în Universitatea din .Bucureşti, cum a intrat la laşi cu l\ Basilescu. Fără a să întărzia prin expunerea istoriei, mai mult sau mai puţin închipuite, a teoriilor economice al antichitate!. L’rofesorul expune mersul acestor idei în viacul de mijloc, naşterea economică politică ortodoxe cu A dam Smitli. abuzul raţionărei în teorie, făcut în Franţa, de economiştii ortodocşi discipoli ai lui Smitli şi arată în tine naşterea şcoalei nouă care iminunează economia politică pe calea ei adevarată. cu frumoasa şcoală istorică Cer-mană. Cu mult spirit d-sa arată cum trăim în potriva doctorilor ortodocşi. nca un ministru a nit'-economicu „mergem Dări de samă 99 înainte^, zice d-sa. în potriva tuturor legilor, fireşte şi a soluţiunilor ştiinţifice susţinute de ortodocsie‘\.. După şcoala ortodocsă, nu ar ti trebuit să facem împroprietărirea ţăranilor, statul nu trebuiă să intervină ca să suprime agio. Streinii ar trebui să fie liberi să cumpere moşii. în line ar trebui să facem cu totul altfeliu decît ceia ce facem, dacă vrem să nu murim. Isprăvind d-1 Seulescu, arată că cursul d-sale ar li în armonie cu legiunile noastre economice, care, au dat. roade at.ît de bune. şi că va părăsi investitul şi neîntemeiatul pe nimic ortodocsizm. Printre cei ce au scris asupra unor subiecte do economie politică, d-sa citează ca mai interesante scrierile d-lor Hasdeu, Xenopol. loan (Ihikaşi Ciure. Sion. şi deasupra lor pe părintele economiştilor noştri, pe .Marţian, discipolul lui Uoscher“. Ar ti de dorit d-1 Seulescu. să publice eît mai curînd cursul său întreg. IMWlTJtKENT.E Sta'tmnw im EUade cu Cost. Neyruxzi din IHU. Domniţi mm Sein «|uat esci de doritor a no* vedea .scăpaţi de îiiset; slove que nu sunt alle nustre şi a priiini literile străbunilor. M'am determinat a publică de aci înainte Curierul de ambe Sexe cu literile nbstre. şi către aqueasta am privit ânche dela începutul Curierului românesc, schimbându în tot anul quâte o literă doc. Xu sein quare va ti mojoritatea abonaţilor : stă anse şi la îndemnul corifeilor literaturei. Quand te aşu scie străin şi nu înfocat la aquestu început nu aşu ti cutedat a me adresa cu aquaste înştiinţare. queci cunoscu quât este de grea sarcina de a face subsripţii. începutul este Anse diffitil şi de nu vor pune mâne toţi quâţi se interesează a nevoie putem rceşi. Sunt sigur que de aci înainte din anini în annu se vor îmmulţi amatorii şi esemplu; ne vor urma şi alţi romaniatât la 1). V. quăt şi în Transilvania. Şi apoi, şi chiar de vom sta pe locu. chiar şi de nu se vor ârnmulţi românii adevăraţi tot renume înse o faptă în istoria litera turei nostre que a stat odată o foaie publică, subţinutâ de publicul cititor, cu literile latine, o fbie publice face mult queci nue voi ea sau capriciul unui individ ci arata simpatia publicului que o ţine şi o citesce. Aşu dori Documente 101 sa ve. Statistica itiroidurilor ia Rominia I sii | 1 SI>M. Bu- cureşti 1 SOIi. Raport jucat ta coiu/resul de I )i inoi/ru fie din Ruilaprsta lS!>â. Bucureşti 1S0.'>\ A otice sar Lctaf d(uu.o;/raphi. din Jurnal des Dehuts Răşini ca /euillefon. traducerea a două basme Ivomîneşti. făcute de d. 1. .Brun. Tel dintăiiî este I* ratei v Bunii ir L din colecţia d-lui Stăncescu. pe ('are o traduce cu titlul Prtit-huet. d'honnue cel de al doilea este Iuda săracului era isfea/d din colecţia Ispireseu traduse sub titlul de la Fll/r rusca de L /7wmmr panere. Brun e cum scut ca traducător de basme romîneşti. D-sa a publicat un volum de traduceri anul trecut în co-laboraţie cu <1-1 Bachelin. In şedinţa din 2S Octoinvrie anul trecut, d-1 Ohauveau a ])rezentat Academici de şciinţe din Paris o lucrare a d-lor Duclaux şi Plorescu asupra digestiunel gelatinei prin sarea oi*dinară. Perne dis Brrues din Paris. în No.de la 1 Octoinvrie. cuprinde articolul aşteptat de atîta timp pe caro M. S. Iiegina Itomînici îl făgăduise asupra femeiei romîne. Pentru a arata rolul insemnat pe care l-au avut în trecut femeia. Carmen Sylva povesteşte frumoasele povestiri ce găsim în tot şirul istoriei noastre, care, chiar dacă nu ar li. în totul adevarate, ne arată însă cel puţin de ce e-rau în stare străbunele noastre, pentru ca imaginaţiuuea contemporanilor sau urmaşilor lor să le fi înjghebat în urmă in acest chip şi nu în altul. Trecînd la zilele noastre augusta scriitoare, în un călduros apel arată femeilor de azi că şi acum ca şi în trecut tot de ele atîrnă „ca păstrătoare a celor mai scumpe comori, acea zi de mîne pentru care au fost atîtea viacurî de lupte şi de suferinţe‘;. Academia franceză a acordat jumătate din Premiul Tliiers, destinat, după voinţa testatorejuî. să încurajeze literatura şi lucrările istorice, compatriotului nostru principelui Cf. Bibescu. pentru scrierea sa le vegne de Bibesco. fumerile viitoare vor conţinea: €.1. Lupţi A. J). Xenopol idem I*. Munte»nu Gli. Ghibănescu Gr. C. Buţnreanu I*. P: Xegiilescu Istoricul Vrancei. , Originea partidului! liberal. Primul proect de constituţie din Moldova ele la 1822, O suire pe Pilatus. . ' Mişcarea socială, din veacul al XVII 1-lea faţă de popor. ; Vlad-Vodă călugăr al. Puterea de expan/iune a Itomînilor. Teoriile cosmogonice din punt de videre psihologic., (urmare) A. Papadopol-Caliinali. Studii asupra legislaţiunilor vechi ale . ; . , Romurilor. Sam. Budnâreseu Arhitectura şi Sculptura Gli. Atanasiu Fotografia prin corpurile intunicoase. Dini. Teodor Studii asupra poesiei lui Oh. Ooşbuc. I. Tauoyieenu Adaos la studiu: Criminalitatea '-în .Romă'-' v. _ ' nia. -F;: 1 - -O D-na Ana Conta Chernbaeh, Cornelia Chernbaeli, Adela Xenopol, X. Yaschide, X. iyiuscă, Spiru V. Hasnaş, Gh. Murim, S. Bodnăreseu, L Laur, Iohauna, Pbilippide (Poezii). .;Fţ ' ,v;.vF Documente interesante precum: documente; engleze relative la epoca Fanarioţilor 5 p. -scrisoare; a unui anonim cătră Matei.fi. Basarab din 1650:; mai multe scrisori private de pe timpul lui BrancovanU; extract din cronica saxonă a lui David Chytray. etc. etc. F r. Do mnil abonaţi sînt rugaţi a ‘achita abonamentul cătră (l-l A. D. Xenopol Iaşi Anu! VII, _ MARTIE-APRIL** " No. 3 si 4. ARHIVA DIN IAŞI , Director, A. D. X E N O P O L APARE ODATA PE LUNA SUMARIU: Gh. Ghibănescu. — Vlad Vodă (Călugărul). /Vlex. Papadopul-Calimali. — Din Istoria legislaţiunei Moldovei. Gh. C. Atanasiu. — Fotografia prin corpuri întunecoase sau razele lui Kontgen. P o e z i î Gh. Mumii.— S-a dus; >Tu-î lut... Intăiiî. V. Lateş. — Aşteptare, I. Laur..--'Dunărea-; Unui gros înamorat; Pivniţei de la Klosterneuburg. CV Vojen. — Va citi; Mormînt nu e decît in minte. A. U. Cuza. — Lui Damaschin ; Epigrame. Dări de samă Istoria limbii romîne de Al. Pliilippide (mai mulţi autori germani)'-Atanasiu Comnen Ipsilante (Gh. Erhiceanu); Desvoltarea Romînieî de Branişteanu-Koraan (M. C). N o t i ţ î Ştiri streine relative la Romînî. * I ABONAMENTUL PE AN 15 Lei Pentru abonamente, trimiteri de bani, comunicări de articole şi ori-ce'corespondenţă, a să adresa la domnul A. D Xenopol, Iaşi. EDITURA SOUIETĂŢEI I A S I TIPOGRAFIA NAŢIONALA 1896. ARHIVA ORCANUL SOCIETĂŢII ŞTIINŢIFICE SI LITERARE ’ ’ 5 ’ ]S I N I A Ş I Anul VII. Martie şi Aprilie 1896. No. 3 şi 4. GH- GHIBANESCU YLAD VODĂ (Călugărul). Istoria Munteniei, în ceia ce priveşte şirul domnilor contemporani cu Ştefan cel Mare al Moldovei, e aşa de nesigură, că nu ne miră, dacă cetind puţinele izvoare ale istoriei romîne, găsim cea mai mare nedumerire şi contrazicere. Figura marelui domn moldovan a avut mare înrîurire a-supra istoriei Munteniei, şi influenţa sa directă în afacerile lăuntrice ale Munteniei a adus acea deasă schimbare de domni, unelte servile în mîna eroului de la Racova, că cronicarii n-au mai ştiut cum să discurce şirul domnilor din Muntenia de la Ylad Ţepeş pînă la Neagoe Basarab. In special dintre toţi domnii figura cea mai întunecată e a lui Ylad Vodă Câlnr/and, acea a lui Ţepeluş fiind pe deplin dovedită în urma publicării inscripţiei de la biserica Bădeuţi de cătră răposatul X. Reldiceanu, cunoscutul arheolog (vezi Arhiva Iaşi an. VI, 475). Ne vom sili în cele ce urmează a discurca puţin istoria Munteniei, aruncînd o nouă lumină asupra figurei lui Vlad Vodă Călugărul. * A). Istovind .chestiunii. Cel mai vechiu izvor ce să poate cita e însuşi cronica putneană, redactată de călugării de la mînăstirea Putna, editată pînă acum de dl Hajdeu (Arh. 112 Gli. Ghibănescit ist. III, 7) şi dl I. Bogdan (Cronicile vechi moldoveneşti înainte de Gr. Ureche. Buc. 1893 pag. 177). „Anno 6989 Iulie 8, hyla bitwa Capaluszym na Rybnicu Rzece w ziemie Multanskiej, i porazil go Ştefan Wojewoda, fandez mu zabito jego hetmana Szandrego w tej bitwie“. „In anul 6989 (1481) Iulie 8 fu bătălia cu Ţepeluş, lingă apa Râmnicului în ţara Muntenească şi-l bătu Ştefan Vodă, dar hatmanul său Şendrea peri în acea bătălie11. (Arh. ist. III. 8) ’). Mărginindu-ne în datele cronicei putnene să vede că Ţepeluş cel bătut în 6989 Iulie 8 (1481) a mai avut o luptă cu Ştefan Vodă în anul 6982 Oct. 9 (1473) cînd vine cu ajutorul Ungurilor; dar e bătut. Atîta ne spune această cronică, foarte laconică prin contextul ei. Redacţiunea ei polonă datează din 1566 Oct. 28, şi e făcută de N. Brzesky (Arh. ist. III 5; Cronici inedite de I. Bogdan, pag. 119). Citatul din cronică, e tot aşa de scurt ca şi inscripţia de la Bădeuţî care zice : fÎATW/SHnA MCIţA l8.\ II... . IW GtE<|>AH ROERO^A.CXTROpH pASBOH HA PmRHIIK. CX HAA,\IIA\ EaCAPAROM BOEBO<\OA\. rilA BAAI1IK0H ŞE.WAII IIAŞBAIIUI H II.AIIAA8UI. II IIOA\0?RE K& GT£(|)Allh BB. H I1C-K'b^llllA BaCAPAES B0£B0(\8 ii KBICTS nA,\EHIE beaieş'Hao rz Eaca-pAKOX-.. II CX5A' XPAM ••• BATW ^Sg'IE • • II NA'l'IxA AACiţA iohTa II II CXBpZIlMIC'k T0r0ÎK,\B A'lh’A MClţA HoEB 0. Adecă... In anul 6989 Iulie 8. Io Ştefan Voevod... am făcut războiţi la Rîmnic cu neastîrupărahd Basarab Voevod, domnul ţării Valahe, numit ţi Ţe/ieluţ, şi a ajutat I)-zeu lui Ştefan Voevod şi a biruit pe Basarab Voevod şi a fost risipă mare de tot pre Basarab... şi a zidit templul... în anul 6995... şi s-a început luna lui Iunie 8 şi s-a săvîrşit în acelaşi an luna Noembrie 13. —(Arhiva Iaşi VI, 476). Pentru scriitorul acestei pisanii şi deci şi pentru Ştefan Vodă, care iea parte la tîrnosirea bisericeî Bădeuţî în 1487 No- 1) Asupra textului cronicei Moldopolone vezi ultimul studiu a d-luî I Bogdan „cronice inedite Buc. 1895 pag. 124“ Anno 6989 luly S.bitliwa s Czapalussem am Ribnik rzecze w ziemi multansky, i porazil go Steffan voie-woda ; tham nu zabitli iego hetliman Sandra wejt bituie. Vlad Vodă (Călugărul) 113 emvri 13. Basarah Voevod al cronicei putnene e poreclit Ţepeluş neastîmpăratul. Data bătăliei e aceiaşi în amîndouă izvoarele: 6989 Iulie 8, ziua marelui Mucenic Procopie. Probabil că pe cînd să serba tîrnosirea bisericei Bădeuţi în 1487, călugării de la Putna însemnaţi în analele lor data bătăliei sub forma scurtă, cum ne-a pastrat-o redacţiunea polonă din 1566, cu 79 ani în urmă. Amîndouă aceste izvoare tac asupra persoanei lui Vlad Vodă Călugărul, şi nu pomenesc de cît de războiul de la Rîmnic. Prin 1640 Gr. Ureche îşi scrie cronica sa—sau dacă admitem părerile celor ce zic că Nes tor Ureche e cronicarul, prin 1615— deci cu 74 ani în urma redacţiunii cronicei rnoldo-polone. Gr. Ureche cunoştea izvoade vechi, ca letopiseţul moldovenesc, letop.-latinesc şi altele. Mai mult încă el cetise inscripţia de la Bădeuţi şi o utilizează în cronica sa—lucru nu rar de întâlnit la Ureche. El ne spune cam acestea: „Fost-au războiu în ţara Muntenească de s-au bătut Ştefan Vodă cu Ţepeluş Vodă la Rîmnic şi... au biruit Ştefan Vodă... şi pe Ţepeluş încă l-au prins viu şi i-ati tăiat capul... Şi au pus Domn Ştefan Vodă ţării Munteneşti pre Vlad Vodă Călugărul, carele mai apoi au făcut vicleşug asupra lui Ştefan Vodă... „Şi dacă s-a întors Ştefan Vodă la Suceava au zidit biserica la sat"la Bădeuţi, care trăeşte şi pănă astăzi. (Let Ed. TI. Voi. I. p. 166). Pasajul acesta îl găsim aproape în tocmai în manuscriptul publicat de Gh. Ionid în 1859, după nişte copii aflate în Muntenia la mînăstirile Oozia şi Şerbăneştă (Bucureşti 1858 voi. I 146). Din alăturarea pasajului din Ureche cu notiţa din cronica putneană ar reeşi că Ureche a pus de la dînsul ştirea cu punerea pe tron a lui Vlad Vodă Călugărul, şi că dar persoana acestui domn Muntean ar fi o născocitură, cum au pretins unii în timpul din urmă (I. Georgian). Lucrul însă nu este aşa. Cronica putneană a avut mai multe redacţiunî. Pe cînd în Grli. Ghibănescu 114 redacţiunea polonă din 1566 Oct. 28 în adevăr nu să găseşte amintit numele lui Ylad Vodă Călugărul (vezi Arh. Istorică III, 8; cronicele vechi moldoveneşti de 1. Bogdan Buc. 1891, 177, cronici inedite. 1895; 124), în redacţiunea slavonă, păstrată la Kiev să găsesc următoarele : fia A'bTo sliiijo. iov aia h. bmct paşkon ca Ii ă n ^ a o y 111 e aa k ha Peehiik, h ko?kih.v\k npoiişBOAEHiEA^ h mocobîeaak m iiomoljiiemk C BAT Ar O AWIEHHKA Hp^KOMIA K'AŞAIOWE CfTI£(|)ANh B0EB0,\A H pAŞ-IvIIKh ll\'Z II MOdxMă H 3AKAABK H)(A II BEANKA C'AAAp’ATK K'A HH)(l\ catbopn ii Uaiiaaomija 113K jeiwaa nponiA; ii Gaa^a KAA0\rEpA roc- no^ApA 11\\l\ CCTABllKL\ II TAKO BAŞBpATH C/A KA ŞEAAA/A CBO/A. Pe romîneşte : „In anul 6989 Iulie 8 (1481) au fost războiţi cu Ţepelus la Rîmnic şi cu voia lui D-zeu şi cu ajutorul şi cu puterea sfin-tuluî mucenic Procopie i-au biruit Ştefan Vodă, i-aii tăiat şi i-au măcelărit şi au făcut multă moarte printrînşii, iar pe Ţepelus l-au alungat din tară, lăsîiidu le Domn pe Vlad .Călugărul să întoarse Ştefan Vodă în ţara sa. (I. Bogdan o. c. pag. 196.) Să vede de aici că persoana lui Vlad Călugărul era cunoscută pentru unele redacţiuni încă din secolul al XYI-lea cum a fost acel Eftimie de la Slatina, care scriind domnia lui Lăpuş-neanu a copiat tot-odată şi analele putnene şi cronica lui Ma-carie. Persoana lui Vlad Călugărul era cunoscută şi pentru scriitorul letopiseţului de la Bistriţa, adevăratul letopiseţ moldovenesc a lui Ureche. (I. Bogdan în Cronici inedite Buc. 1895 pag. 42:) „In anul 6989 luna lui Iulie în 8, intra Duminică a fost războiţi cu Muntenii şi cu Ţepelus la Rîmnic, şi a biruit iarăşi Ştefan Vodă cu mila lui D-zeu şi cu rugăciunile prea curatei născătoarei de D-zeu şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunea sfîntuluî şi slăvitului şi marelui mucenic Procopie ; si mare şi nenumărată mulţime de oameni fură bătuţi cu totul şi toate steagurile lor fură luate şi nici unul nu le reunise şi toţi vitejii şi boerii căzură atunci şi-şi vor aduce aminte de acea luptă şi de acea moarte pănă la sfîrşitul lumei. Atunci a căzut şi Şendrea în acel războiţi si a fost dus şi îngropat lîngă tatăl său la Dol-jeşti. Iar domnul Ştefan Voevod a lăsat pe Vlad Vodă Călugărul să domnească in ţara Muntenească; care mai apoi sa făcut vino- Ylad Vodă (Călugărul 115 val de viclenie Înaintea Domnului, căci a dat ajutor Turcilor, cirul aii luat cetăţile şi au ars ţara şi a călcat pe urma celorlalţi domni Munteneşti şi un sui lepădat de Turci.... (o. c. pag. 57). a rocno^HNX GuieŢana roero^a wcrnARH Gaa^a boebo^a KAASrEpA rOCIIO^bCrTIBOBAITIH MtfNniANCKOH 3EAAAII, H?RE H AifiKABOE CXiriBOpM np'k/ţk rOCriOAKA>,A’,nOME?R6 ^\ARAUJE MOMOlJJk ŢtfpKOAAh, EF/ţA BAŞAUJE rpA(\OKE h et^a no?neroui/A bemaa h h^e ba ca/A<\£> iinhx'a [Xcho-tV\pE)(a MSlim.AIICKlIXA H HE WCIIl^llH WCiri'AHHXX- Probabil dar că Ureche a cunoscut aceste redacţiuni slavone de la Kiev şi de la Bistriţa şi de acolo a luat şi dînsul notiţa cu Vlad Vodă Călugărul. De la Ureche apoi notiţa a trecut în toate copiile moldoveneşti şi munteneşti, ca cea de la Cozia şi Şerbăneşti (Ediţ. G. Ioanid). Pe cînd însă izvoarele moldoveneşti spun., mai mult sau mai puţin complect despre faptele lui Ştefan cel Mare, amintind pe scurt despre amestecul său în Muntenia, să vedem ce ne spun izvoarele munteneşti despre domnii perindaţi pe tronul ţării Romîneşti de la Vlad Ţepeş pînă la Neagoe. Cea mai veche cronică muntenmscă, zice-să a fi acea cunoscută sub numele de anonimul Romanesc, scrisă probabil în secolul al XVI-lea, căci cuprinde pre larg viaţa ştiutului Nifon. Această cronică e utilizată de Şincai în cronica Romînilor. Iată pe scurt şirul Domnilor după această cronică : 5798 Radu Negru a domnit ani 21. Miliail Vodă a domnit ani 19. Dan Vodă a domnit ani 28. f 6864. Alexandru Vodă a domnit ani 26. Mircea Vodă bătrînul a domnit ani 29 ; face Cotineana în 6891. Vlad Vodă Ţepeş (Ţepeluş) domnit-a ani 15. Vladislav Vodă să sue pe tron în 6935 şi domneşte ani 18. Radu Vodă cel Frumos domnit-a ani 15. Laiot Basarab Yoevod cel Bătrîn, domneşte ani 16 ; avut-aii războiţi la Rîmnicul Sărat. Ţepeluş Vodă a domnit după Laiot Vodă şi aii avut războia la Rîmnicul Sarat cu bătrînul Ştefan Vodă din ţara Moldovei; atunci în acest an au perit şi Ţepeluş Vodă şi au fost 116 Gh. Ghebănescu izbînda lui Ştefan Vodă; si au şezut aici în ţară de aii domnit ani 16. (Mag. istoric IV, 233; Istoria Moldo-Romîniei de G. Io-nid. Buc. 1858 II, 1'. Pentru anonimul romînesc nu e cunoscut nici şirul domnilor, nici data exactă a anilor de domnie ; toţi anii de domnie de la Radu Negru pînă la Radul cel Mare, vedem că sînt 201 (1290—1491), şi ne ese dar că în 1191 s-a suit pe tron Radu cel Mare, care şi el domneşte 15 ani (1191- 1509). Dar dacă controlăm domnii vedem că pune pe Vlad Ţepeş după Mircea; pe Vladislav după Vlad Ţepeş, şi anume în 6935. Urmează de aici că toate datele acestei cronici nu ne pot orienta de feliu în chestia, care ne preocupă. De Vlad, Călugărul anonimul romînesc nu face nici o menţiune. Pentru el dar acest Vlad Vodă n-a figurat între domnii ţării Munteneşti. Că Anonimul n-are dreptate ne stau dovadă documentele date de acest domn, care a fost în realitate pe scaunul ţării. Al doilea izvor muntenesc e cronica scrisă de Const. Căpitanul (Mag. istoric I. 83). Iată şirul domnilor Munteni după această cronică : Radu Vodă Negrul (6798) a domnit ani 21. Miliai Vodă domnit-a ani 19. Dan Vodă frate cu Mircea, domnit-a ani 23 (6811). Alexandru Vodă (6864) domnit-a ani 26. Mircea Vodă (6891) domneşte 29 ani. Vlad Vodă (6920) Ţepeş, domneşte ani 15. Vladislav Vodă (6935) domneşte ani 18. Radu Vodă cel frumos (6953) domneşte ani 15. Laiot Vodă Basarab (6968) domneşte ani 16 ; apoi urmează Ţepeluş Vodă (6985). După Laiot Vodă a venit domn Ţe-peluş Vodă, care au avut războiu cu Ştefan Vodă din ţara Moldovei, şi aii biruit pe Ţepeluş şi prinzîndu-1 i-aîi tăiat capul, şi i-att luat ţara de o au stăpînit Ştefan Yodă pe multă vreme. Apoi Vlad Vodă Călugărul (7001) „După stă [unirea lui Ştefan Vodă în cită-va vreme aicea în ţara Romînească s-au ridicat domn Vlad Vodă Călugărul, carele cai domnit 6 anîu. Lăsînd la o parte din Const. Căpitanul tot ce să refer? Ia Vlad Vodă (Călugărul) 117 istoria generală, vedem că în ceia ce priveşte istoria Munteniei spune mai aceleaşi lucruri ca şi anonimul romînesc. Acelaşi şir greşit, aciiaşi ani greşiţi; tot ce spune mai mult el, e de acest Vlad Vodă Călugărul, probă evidentă că C. Căpitanul s-a folosit de Ureclie. In manuscriptul de cronici din T7H9, aflător în mina Arhiereului Narcis Creţulescu, să ignorează persoana lui Vlad Călu- „După Laiot Vodă au venit domn Ţepeluş Vodă, carele aii avut războiţi cu bătrânul Ştefan Vodă din ţara Moldovei şi au biruit pe Ţepeluş şi prinzîndu-1 l-au tăiat capul, şi i-afi luat ţara de au stăpînit Ştefan Vodă 16 ani1' (apud I. Georgian, O pagină din viaţa marelui Ştefan. Buc. 1894. 22). In manuscriptul de cronici, aflător în biblioteca academiei romîne sub No. 196, să cetesc aceste rînduri, cu referinţă la timpul ce ne preocupă: „Laiot Vodă Basarab cel bătrîn a domnit ani 16. După acesta în cursul anilor 6985 aii venit domn Ţepeluş şi au avut războiţi cu bătrînul Ştefan Vodă din ţara Moldovei; atunci în oaste au perit. şi Ţepeluş Vodă şi aii fost izbînda lui Ştefan Vodă şi att domnit Ţepeluş Vodă ani... Iară Ştefan Vodă aii şezut aici în ţară domn ani 16“ (I. GeorgUcu o. o. 60). La urma acestui manuscript e o nouă listă a domnilor Munteniei; aşa să pune: 1460 Laiot Basarab. 1477 Vlad Vodă Ţepeluş întăiii 16. 1493 Radul Vodă al doilea cel mare. In manuscripul de cronici, scris de Ştefan Logofătul în 1785 (Biblioteca Academeî No. 340) găsim aceleaşi lucruri, ce ni le spune şi Ureche. „Ţepeluş Vodă. Acest domn au avut mare războiu la 1477 cu bătrînul Ştefan Vodă, domnul Moldovei, la Rîmnicul Sarat şi fu biruit Ţepeluş Vodă, cît şi pre dînsul prinzîndu-1 i-afi tăiat capul şi ati pus Ştefan Vodă domn în ţara Romînească pe Vladul Vodă, ce au fost călugăr; iar cît au domnit acel Vlad Vodă nu să află scris, nici îaste pus la rândul domnilor", Şi în alt loc zice: „Pus-au Ştefan Vodă Muntenilor domn pre Vlad Vodă Că- 118 Gh Ghibănescu lugărul, carele pre urmă au tăcut vicleşug asupra lui Ştefan Vodă : (apud. I. Georgian o. c. 35). Nu numai cronicarii Munteni nu discurcă lucrul, dar şi marele istoric Polon Dlugosz încă amestecă faptele, cînd scriind sub 1477, zice: „Magni vir animi Steplianus, Vioevoda Valachiae... circa sancte Martini diem Bessarabiam cum exercitu ingressus, Praesi-dem ejus Radulonem filium Vlad Drac uleie, a Turco constitutum tradentibus sibi ultro illum civibus de Braszow, captivat; et omni Bessarabia in suam potestatem redacta... et constituto in illa vice sua Praefecto Czipulicza nomine, ipsam sui juris facit“. A spune că în 1477 Ştefan cel Mare prinde pe Radu cel Frumos, şi că pune pe Ţepeluş ca guvernator, sînt atîtea fapte istoriceşte falşe, de şi stau scrise de un contemporan ca Dlugosz ! Mergînd mai departe cu inspectarea izvoarelor istorice în chestia, în care ne preocupă, vine la rînd Enăcliiţă Yăcărescu cu a sa Istoria împăraţilor Otomani, scrisă în 1788. Banul E. Yăcă-rescu paralel cu fie-care Sultan Turcesc pune şi domnii din Muntenia. Iată şirul lor. Radu Negru Vodă 1290; Mihail sin Negru Vodă 1318; Alex. Vodă sin M. Vodă 1332 ; Yladislav V. frate Negru Vodă 1343; Nicolae Vodă sin Alex. Mihail Vodă 1352; Dan sin Negru Vodă 1362 ; Mircea sin Negru Vodă 1386 ; Vlad Vodă Ţe-peş sin Vladislav V. 1414; Mihail Vodă sin Mircea 1418; Radu Vodă sin Mircea 1421; Dan Vodă sin Mircea V, 1423; Alex. Mircea Vodă 1432; Radu sin Mircea Vodă Vladislav Mircea Vodă 1427 ; Alex. Mircea Vodă 1434; Vlad Ţepeş 2 oră 1436; Radu sin Vlad Vodă 1441; Vladislav Vodă sin Dan Vodă 1446; Radu cel Frumos 1452; Vlad Vodă Laiot 1460; Radu sin Vlad Vodă 1461 ; Vlad Vodă 1462 ; Radu sin Vlad Vodă 1466 ; Vlad Vodă sin Vlad V. Ţepeş 1477; Radu Vodă sin Vlad Vodă 1480 ; Vlad Vodă iarăşi 1494 ; Mircea Vodă, Vlad Vodă sin Vlad 1495; Radu sin Vlad Vodă 1497 (Tesaur de monumente TI, 255). Din nămolul de domni, care să succed la intervale scoase din închipuirea Văcărescului, putem scoate atîta că confundă pe Ţepeş cu Vlad Dracula; că nu cunoaşte anii de domnie a mul- Vlad Vodă (Călugărul) 119 tor domni, şi că nu pomeneşte de acel Vlad Călugărul. Pentru Văcărescu nu sînt dar bune arătările lui Ureche, a lui C. Căpitanul, a lui Ştefan logofătul. El să încearcă a stabili o nouă cronologie a domnilor Munteni fără un Vlad Călugărul. Interesant e ce ne zice el sub anul 1477. „Ştefan ATodă din Moldova bătu pe Soleiman Paşa, trimis de împărat, pe care tăindul împăratul că n’a chivirnisit bine oştile, merse împăratul însuşi în Moldova şi fugind Moldovenii prin munţi, prădă şi robi Moldova de o pustii; schimbă si pe Cazicli Vodă domnul românesc, căci nu da haraciu, si seamănă să fie acesta Vlad. Vodă Ţepeş. si puse alt domn in Valahia. (Tes. mon. ist. ÎL 258). Iată un Vodă Muntenesc cu numele de Cazicli adică Ţepeş, cum crede şi d-1 Tocilescu. Din cele zise să vede că nici cu Enăcliiţă Văcărescu n-am înaintat mult în discurcarea chestiunii. Pe cînd E. Văcărescu compunea istoria împăraţilor Otomani (1788), în exilul sări de la Nicopole, peste munţi marele G. Sincai scria importanta sa cronică a Roniînilor, scoasă din mai mult de 1000 autori în curs de 34 ani. In cronica lui Sincai găsim aduse aproape toate părerile istoricilor şi cronicarilor, ce au scris asupra acestei epoce ca Dlugosz, Cromer, Stricovski, Engel. Cromer crede că Ţipulisa' era un boer de a lui Ştefan cel ilare ; tot aşa crede şi Stricovski; Ţipulisa a fost omorît de Ştefan în 1477, iar Engliel pune in 1479, pe cind Sincai admite anul 1481, data adevărată. Faţă însă cu contrazicerile de date din diferiţi istorici, singur Sincai nu mai ştie ce zice ; acum zice Vladislav al VI, nu al V-a (II, 115) ; acum zice că Vladislav zis al Vi-a e al V-a (pag. II 137); in fine îşi închee părerea lui prin aceste rinduri: „Zisei că greşeşte Engel nu întru altele, ci întru aceia că zice că Radul V au fost ficior călugărului loann, carele au fost numai boeriîî, iar nu Domn Valahiei, căci. w ştiut lucru este că Domnii Valahiei, începînd de la 1207, în care an a repaosat Ionichie sau Io an I Craiul Bulgarilor, toţi s’au numit şi se numesc pănă astăzi luani, de pe numele lui loan celui dintăiu şi aşa Vladislav V încă ş’a zis I.oan, iar Călugăr s’au poreclit, pre- 120 Grli. Gliibănescu cum mi se vede, pentru, robia, ce o au suferit in Ungaria după întâia Domnie, Aşa dar Radul Y-a a fost ficiorul lui Vladislav V sau Ţepeluş cel tăiat de Ştefan cel Mare; ci tu mai ceteşte cele scrise la anul 1-477, 1481 şi 1507 (Cron. Rom. II 189). Istoricul Dionisie Fotino este ceva mai explicit în Ys-ofa. -rtz T,y.\xi br/J.ac; (II, 82). Dînsul după ce stabileşte cronologia domniei lui Vladislav II Basarab, care nu domneşte pe la 1427, cum arată cronicile ţării, ci după data unui hrisov ai său, găsit la satul Văişoara sau Loviştea din jud. Argeş, cu anul vechia 0959 (1.451) şi după data inscripţiei de pe mor mintal său de la M. Dealul, lămurit să dovedeşte că, a domnit de la 1445 şi că s-a ucis în 1455. Dar şi Fotino încurcă îndată şirul Domnilor. Pentru el Radu Vodă III Basarab cel Frumos domneşte în 1455 şi el dă ajutor lui Ştefan cel Mare de ocupă tronul Moldovei. După Radul vine Vlad Vodă II Basarab pronumit Laiot, frate cu Radu cel Frumos (1460). Acest Vlad care nu e decît Ţepeş, frate cu Radu, e confundat cu Laiot, îl face că moare în al 8-a an al domniei sale, deci în 1468 ; de la el aduce 2 documente, ce s-ar fi aflînd unul la Cozia (6974) şi altul din 6975 (1467). Fotino urmînd cronicilor ţării pune pe Vlad I Ţepeş domn în 1400, că face mînăstirea Sneagov, şi că moare după al 23-a an de domnie. (De la el s-ar fi păstrînd uricele din 6920, 6926, 6927, la mînăstirile Sneagov, Cotmeana şi Cozia). După Vlad Laiotă veni Vlad II Ţepeluş Basarab, fiul lui Dan IV şi strănepot lui Vlad Vodă Ţepeş (1468). El domneşte 7 ani şi e omorît de Ştefan cel Mare la Rîmnic. „Atunci Ştefan puind stăpînire si pe capitala Bucureştilor a aşezat domn pc un Vlarl numit Călugărul si s-a întors în Moldova. (II. 33). După Vlad Călugărul vine Radu IV cel Mare sin Ţepeluş. El domneşte ani 33. „Acest domn ca mulţi alţii şi-a luat numele de Radu, ca titlu, iar din botez să chema Vlad şi dintru început să numea Vlad sin (adică fiu) Vlad Ţepeluş precum să vede în hrisoavele remase de la el din 6986, 6987, 6991, 6996, 6997, 7000 ; iar după aceia să numea Radu sin Vlad Ţepeluş, precum să arată în hrisoavele din 7011, 7012, 7013, 7014, 7015, şi să crede că tot el a fost, fiind că Ţepeluş numai un fiii a avut (Ibid. II. 40), FI. Aron în a sa Istoria Prinţipcitului ţării Rumîneşti (Buc. Ylacl Vodă (Călugărul) 121 1835, 3 volume) ne face cea întăiu expunere complectă a istoriei ţării. El are sistema si claritatea în expunere şi lăsînd slăbăciunea fondului ne interesază să vedem ce crede F. Aron de acest Ylad Călugărul. Ylad Yodă IV Ţepeş sau Ţepeluş I4f>6—1462. Radu II Dragul frate lui Ţepeş 1462—1177. El fu bătut de Ştefan şi căutînd scapare la Braşov, fu tradat de Braşoveni şi omorît de Ştefan, în locul căruia căută să pue un boer Ba-sarab (I, 155), dar Mateiaş răsturnă planurile lui Ştefan; pune pe tron pe 17ad IV Ţepeş sau Ţepeluş 1477—1479. El domni 2 ani şi fu omorît la vînătoare de o slugă a sa în 1479. După omorîrea lui Vlad Ţepeş, Turcii impun domn pe Ylad V Dragul Jiul lui Radul Dracul (1479—1492). Acest Ylad Y bănuit de Turci că ţine cu Ungurii să retrase de pe tron în 1492 în Transilvania şi în loc să alege de Turci Radul (1493—1508) fiul lui Ylad, şi care s-a zis şi Călugărul, din pricină-poate-că tatăl său s-a călugărit după eşirea sa din domnia prinţipatului (I. 148). Şi FI. Aron încurcă lucrurile. Pentru dînsul Radu cel Mare e Călugărul amintit in cronici. — In orice caz persoana lui Ştefan cel Mare să amestecă în afacerile Munteniei, căci iată ce zice : „Biruinţa ce Ştefan repurta asupra lui Radul se părea că Va adus la sfirsitul planului său celui favorit de a uni ţara rmnînească cu Moldavia şi de a o stăpîni dacă nu prin sine, cel puţin prin vre-un boer făptură de ale saleu. (I. 157). Eliade Rădulescu în al său manual de Istoria Romînilor (Buc. 1864) crede că Ylad Călugărul e Vlad Ţepeş, care n-a fost omorît în 1476. Pentru d-1 B. P. Hajdeu Ylad Vodă de la 1483, 1490, care dă documentele din Tîrgovişte si Bucureşti, adică Ylad Călugărul, e Ylad Ţepeş (Arii. ist. I. 1, 37, 5, 66). Pentru d-1 Gr. Tocilescu in al său Manual de Istorie 1886 967, Ylad Călugărul e Vlad Ţepeş venind în scaun a treia oară; dai* d-sa în ediţiile none şcolare pe 1895 schimbă ideia şi zice că Vlad Ţepeş a fost omorît în 1476 fără să spue cine mai e acel Ylad CălugăruL D-1 A. D. Xenopol crede (Ist. Rom. II, 425) că Vlad al Yl-a Călugărul e fiul lui Ylad Y Ţepeş. Aceasta e starea chestiunii pînă azi. Şi cronicari şi isto- 122 Gli. Gliibănescu rici nu ne dau ultimul cuvînt asupra persoanei acestui Vlad Vodă Călugăr. De unde a provenit toată această încurcătură? De la lipsa de date documentale, căci notitile scurte, găsite pe ici pe colea au îndreptăţit şi pe unii şi pe alţii a susţinea orice părere. Cu toată nedumerirea, în care ne aflam pînă în prezent asupra persoanei lui Vlad Vodă Călugărul, nimenea nu-şi bătuse capul mai afund spre a o discurca. Istoria e chemată a ne o-glindi trecutul în tot golul lui. Acolo unde faptele sînt clare şi oglindirea va fi limpede; iar acolo unde faptele sînt încurcate şi oglindirea va fi confuză. Nu tot aşa stă lucrul în urma studiului d-lui I. C. Georgian ,, O pagină din viaţa marelui Ştefan* (Buc. 189-1). D-sa în calitate de profesor de istorie era muncit de ideia că Ştefan cel Mare a domnit şi in Muntenia 16 ani, ca un domn real, unind sub sceptrul său cele două ţări surori. Pentru a dovedi această teză d-sa a luat hv depănat izvoarele şi istoricii. Studiul d-lui Georgian să prezintă ca o lucrare de erudiţie. (pag. 20), deşi tot d-sa zice în Metoda Istoriei că nu e încîn-lat de metoda erudită, ci preferă a să ţinea la metoda sintetică a lui Vico, Montesquieu şi Bttckle (Eev. Tocilescu). In adevăr în studiul său d-1 Georgian trădează metoda e-rudită ! D-1 Georgian cunoaşte ca izvoare de prima mînă cronicile; istoricii, şi lasă de o parte documentele şi inscripţiile. Apoi contrar asentimentului general dă preferinţă cronicilor anonime muntene faţă cu arătările cronicilor moldovene: putnea-nă, moldo-polonă şi Ureki. D-sa în partea I a studiului neagă existenţa lui Vlad Vodă Călugărul pentru a o admite în partea a II, şi atunci numai ca un domn de pae, pus acolo de cronicaiii ulteriori spre a şterge pe Ştefan cel Mare din rîndul domnilor munteni. Ideia, care-1 muncia pe d-1 Georgian, nu e cel puţin originală ! vŞi FI. Aron în 1835 era stăpînit de aceiaşi idee : că Ştefan cel Mare căuta a uni ţările Roinine in 1477 !! Din cauza slăbăciunei fondului şi reaua întrebuinţare a izvoarelor găsim cele mai curioase afirmări: 1) O dovadă puternică că Ştefan Vodă a domnit în Mim- Ylad Vodă (Călugărul) 123 tenia e numele de Bătrînul, ce i să dă de cronicarii munteni, poreclă necunoscută în* Moldo ca (/ ?). Ştiut e însă că mai în toate documentele slavone din secolul XYI-lea, în pomelnicele vechi, el e pomenit cu epitetul de Star (bătrînul) faţă cu nepotul său Ştefănuţă numit Mlad (tînărul). (Arh. istorică, Arhiva Romană şi Uricar XVIII, XXIII). 2) O altă dovadă că Ştefan a domnit în Muntenia e că pe la 1574 să vedea atîrnat în palatul domnesc din Bucureşti portretul lui Ştefan cel Mare; aşa ne spune Strycovsckie (Arh. ist. II, 8). Să ştie însă că Alexandru domnul Muntenesc de pe atunci, frate cu Petru Şchiopul, era fiul Doamnei Chîajna, fata lui Ra-reş Vodă, fiul natural a lui Ştefan Vodă cel Mare. Nimic mai natural dar ca strănepotul să creadă de a sa sfîntă datorie să aibă între alte portrete princiare şi pe acela al străbunului său, mai ales că un Ştefan fusese fala neamului întreg nu numai a familiei sale. 3) . Altă dovadă e zidirea unei biserici de cătră Ştefan în oraşul Rîmnicul-Sărat. Dar şi Vasile Lupu a făcut biserica Stela în Tîrgovişte, iar Matei Vodă biserica Soveja în Putna ! 4) . Că cronicele muntene sînt superioare celor moldoveneşti in genere, şi în specie în cazul de faţă cu persoana lui Ylad Vodă Călugărul! Luaţi însă oiice tratat de Istoria Lite-raturei şi veţi găsi că cronicari ca Miron Costin, Ureche, Ne-culce n-are Muntenia. Din ce cauză ? Să spune acolo. 5) . Din aducerea a 7—8 manuscripte de cronici din timpuri deosebite, d-sa scoate atîtea dovezi pentru susţinerea tezei sale, cînd ştiut este că cronicarii să copiază şi să complectează unii pe alţii. Copiile de cronici sînt, aşa de multe că numai pentru Miron Costin d-1 V. A. Ureche a găsit aproape 200! B) Cine e Vlad Călugărul V După ce am înşirat izvoarele contrazicătoare despre persoana lui Vlad Călugărul, e vremea a ne întreba cine-i el ? a cui fiii este ? cîţi ani a domnit ? şi dacă ştim ceva despre anii lui de domnie ? Din fericire de la acest domn avem o serie întreagă de documente, parte cunoscute chiar de Fotino în a sa tS/sOli boLvJ.zz Ii, 40, dar care le pune pe sama lui Radu cel Mare. Pentru a discurca dar chestiunea ne vom călăuzi numai de documente, singurele în stare de a ne spune tot adevărul. Documente despre acest, timp avem publicate în Yenelin : fjAAx°-B°ArApCKiA rpAMATH. G. IlETEpKyprx. 1840. In Arhiva istorică a D-lui Hajdeu (Buc. 1864), în Dr. L. Mileticî şi D. D. Agură ^ako-PomxhhtI:. Cch|>ha. 1893. O cronologie a domnilor Munteniei făcută pe documente găsim şi în I. Brezoianu „ Vechile Instituţiuni ale Bomîniei (Buc. 1882. Apendix III); documentele citate acolo le vom utiliza la vreme. Pentru a ne putea însă orienta în stabilirea genealogiei şi înrudirei lui Vlad Călugărul e bine a începe de mai sus. Ne vom folosi numai de datele documentale, ilustrate pre ici pre colea cu spusele cronicarilor şi a altor izvoare. Un lucru însă trebue amintit de la început. O mare deosebire să vede între arătările documentelor şi ale cronicarilor. Adesa în documente apar numai denumirile generale de familie, ca Basarab Voevod fiul lut Basarab Voevod, Vlad Voevod fiul lui Vlad Voevod; Radu Voevod fiul lui Radu Voevod. Din cauza aceasta nu numai şirul domnilor ese altul după documente, dar şi data anilor de domnie e alta. Deasa eşire şi revenire în scaunul domniei a unuia şi aceluiaşi domn, în a căruia ani de domnie să interpune un alt domn, s-ar explica prin nestabilitatea succesiune! la tron, cum şi prin a-mestecul direct al Turcilor şi Ungurilor în punerea şi scoaterea domnilor din tronul Munteniei.—Tocmai asupra acestui punct arătările cronicarilor şi a izvoarelor externe justifică pe deplin nedumeririle, ce rezultă din cetirea documentelor. Cu această observare tăcută la început să pot desluşi multe documente, ca acel al lui Vlad Dracul din 1396 luni 2 (Hajdeu Ist. Critică 73), sau al lui Miliail fiul lui Mircea din 1392. Să începem genealogia de la Mircea cel Bătrîu, el ne spune singur că e fiul lui Radu Voevod şi că a avut de frate pe Dan Vodă: Iw Mup'u koebo(\a... potyiT£,\b rocno,\em mh Iw Pa^vax koebo(\a.. h KpArnx rocno,\cmKA mii Iw ^una roeboaa. iar de unchiu Y>e,Ytadishrr Yodd (Venelin gramota 9) „cmpiuţa rocno^crriia MII RAAAHCAABX roero^a). Mircea cel Bătrîn a avut mai mulţi copii, de şi el arată în documente numai pe unul, pe Mihail, care era şi un asociat Vlad Vodă (Călugărul) 125 la domnie (Xenopol. IT. 119), căci dă ca domn hrisovul Câmpulungului 1392npn amarii rocno^c-rBA mh h npn /tuiKOnvb c ha rocnot\CTBA^H M u \ a ii \ a b o e b o a a> (Venelin 19 ; Miletici şi Agura 120). In realitate Mircea a avut 4 fii: Vlad, Mihail, Radu şi Alexandru, căci avem documente de la toţi aceşti 4 fii ai lui Mircea: Mihail 6900,6926, Iunie 22; Radu 6927 Mart 18, 6945 Iunie 19 ; Alexandru 6940 Noembre 17, 6941 Mart 15 ; Vlad (Dracul) 1396 Iunie 2, 6941 Aug. 23, 6945 Aug. 1, 6948 Sept. 16, 6949 Maiii 14, 6949 Iunie 30, 6953 (I. Brezoianu o. c. 232, 235 : Venelin 78, 87, Miletici 121 ; Archiva istorică 1. 1. 84). Dau I Vodă, fratele lui Mircea a avut şi el fii pe Ban II şi pe o fată Calinichia, despre care zice Dan II Voevod fiul lui Dan I Voevod „lelea domniei mealea (Brezoianu 233). De la acest Dan II Voevod avem documente din 6930 Sept. 10, 6931 Sept. 16, 6932 Aug. 3, 6937 Oct. 7, 6939 Sept. 16, (I. Brezoianu 233). Dintre urmaşii lui Mircea cel Bătrîn numai Mihail şi Vlad au avut fii. Mihail a avut 2 fii: pe Radu şi pe Mihail (Doc. din 6926 Iunie 22, Brezoianu 232 „ ,.Ao aniBoau i’ocuor\CTBA- mii IIAO /BHKOmA UpkBOpOANBIIIX CIIN0BE l’KA MII pA<\0yA II M II X A II A (Miletici 121). Vlad (Dracul) ne dă ca fii ai săi pe Mircea, Vlad (Ţepeş) şi Radu (cel Frumos) (doc. din 6948 Sept 8 „Miletici 122; Arh. ist. 1. 1. 85 ; 6945 Aug. 1 Brezoianu 235). Dau II Vodă ne dă ca fii ai săi pe Danciul şi Basarab (doc. din 6930 Sept. 10; Brezoianu 233). Pe lingă aceşti fii treime a adăuga pe un al treilea, pe Vladislav, care să dă ca fiu al lui Dan Voevod (doc. din 6961 April 29, 6964 Apr. 15). Pe baza acestor arătări documentale s-ar putea forma o schiţă genealogică a domnilor Basarabi: Alexandru Basarab(-j-) Yladislav Basarab(f) Radu Basarab(t) ..".._...n Dan I Basarabf-j-) Mircea Bas arab (f) Calinichia Dan II Basarab (f) Mihail(f) Radu(t) Vlad(f) Alexan(f) Danciul, Basarab(f) Vladislav(f) Radu, Mibail(f) Mircea Vlad(f) (Ţepeş) Radu (cel frumos)(t). 126 Gh. Ghibănescu Pentru o mai complectă schiţare a acestei genealogii să pot folosi arătările d-lui Hajdeu Ist. Critică 137, E. Picot Chronique d’Urechi, Paris, 117. Xenopol II, 86 şi Tocilescu manual 1886. La această listă d-1 E. Picot adauge că Dan I Basarab a mai avut un fiu pe Emanuel de la Argeş, căsătorit cu Marina, sora lui loan Corvin de Huniade (Picot. 68, 117 ; Ciparu „ Arii ivuc< 1870, No. XXXYI-a). Dintre aceştia toţi cei însemnaţi cu cruce ni să arată prin documente că au domnit. Aşa e şi acel Basarab fiul lui Dan II, cum îl arată documentul din 6930 (1421) Sept. 10, şi de la care probabil emană documentul din 6950 (1442) Mart 23. (Brezoianu 235), deoarece să ştie că în special ramura Dăne-ştilor şi-a asumat mai mult numele de Basarabi, pe cînd ramura lui Vlad a luat numele de Drăculeşti (Xenopol II, 120), aşa Ohalcocondila numeşte pe Dan II „tov Aavcv -ev Masapa^a ^a»!oa. Cu această spiţă sîntem ajunşi în 1472, anul morţii lui Radu cel Frumos" to A’kmo/eiţn oy.upe Pa^ova boeboaa baaiukmo cum ne spun analele sîrbeşti (apud Picot, 116). Ureche însă în Letopiseţul său îl pune a domni mai în urmă prin 1474, lu-înd pre Basarab Laiot drept Radu cel Frumos. Ultimul document emanat de la Radu Yoevod (cel Frumos) e din 6979 (1.471) Ghenar 22. (Yenelin 95) dat în Gherghiţă pentru o cumpărătură de moşie de căt.ră Oană cu fii săi Stan, Vlăscan şi Stancul de la Lepădatul fiul lui Maxim şi de la Yladul şi Ylaicul fiu lui Stanul drept 1000 aspri. Divanul domnesc să compunea atunci din aceşti boeri cum ni-i aduce domnul ca marturi (ck£^ehieaie) în această afacere Neaga vornic, Dragomir Manea, Cazan Sahanor, Neagoe Boreea, Dimitra logofătul, Stanei al mali vornic (mic), Fardai spatar, Xâlcal vistiar, Pine stolnic, VintiUi paharnic, Mireea comis, Drdghici stratornic. In ace.laş an 6979 Mart 7 Radu are bătălie la Soci, jud. Rîmnicul-Sarat, nu în Suceava, cum crede Picot-, 112. Perzînd bătălia Radu fuge la Turci, iar pe tronul Munteniei găsim ca domn pe Eacapaea /V\jia,\k Basarab cel Tînăr, fiul lui Basarab Yoevod cel Bun Kv Bacapaka Maaa'B ro£Bo(\a n Unt* ci7b A°KPAr Vlad Vodă (Călugărul) 127 GACApAEE B0EB.\\E Venelin 111). De la acest domn avem documentul din 6980 April 3 (1472), dat din capitala Bucureşti, (HACinoAM rpA,\v) în afacerea lui Crăciun de la Slatina pentru nişte ocini cumpărate de la Negomirov, drept 460 aspri. Divanul domnesc a lui Basarab cel tînăr să compunea din aceşti boeri: Dragomir Manea, Neagoe Borcea, Gherghina, Dan vel vornic, Yintilă logofăt, Cazan visternic, Radu paharnic, Petru stolnic, Stan comis, Pârlitul şi Petro stratorniţi. Din alăturarea acestor două liste de boeri să vede că dispăruse de pe scena politică : Neaga vornic, Dumitru logofătul, Standul mali (mic) vornic, Fur dai spătar, Y ticul visternicul, Pine stolnicul, Mircea comisul, şi Drăgind stratornicul; prin urmare aproape toţi boeriî cu titluri, căci ne rămîneau sub noul domn boeriî netritraţî ca Dragomir Manea, Neagoe Borcea, iar Yintild din paharnic este făcut logofăt. Noul Domn Basarab cel tînăr venit probabil cu ajutorul lui Ştefan, a avut să-şi schimbe divanul ţării, mai ales că cei, mai mulţi boeri s-au opus, afară de acel Yintilă, care e răsplătit destul de bine, făcîndu-1 din paharnic logofăt! Ureche ne aminteşte de acestea, cînd ne spune : „Radul Vodă au pierdut războiul cu multă pagubă de ai săi; că pe toţi iau tăiat şi toate steagurile Radului Vodă leau luat şi pre mulţi au prins vii şi pre toţi iau tăiat, numai ce au lăsat vii pre doi boeri de cei mari, pre Stan logofătul şi pre Mircea Comisul* (apud Picot 112; Letop. Cogăln. p. 158). Controlînd documentele timpului găsim în adevăr pe Mircea comis, dar ca logofăt ni să dă Dumitru, iar nu Stan. De aici să vede lămurit cît de variate, au fost izvoarele utilizate de Ureche! (I. Bogdan „Cronici inedite 39). Dacă căutăm să ne dăm samă de urmările bătăliei de la Soci, atît Letopiseţul de la Bistriţa, redacţiunea de la Kiev, cît şi Ureche nu ne spun nimic. Pentru Ureche în specie, Ştefan cel Mare s-a mulţumit că a bătut pe Radu în 7 Mart 1471, şi că i-a luat schiptrul cel mare de domnie h beahkih CKnnmpz Pa- AoyAb BOERo^fc b'aşatb Ehicm). Cam aceste reiese şi din textul cronicei putnene, care afirmă că Ştefan cel Mare s-cc certat, numai cu Radu Voevod în 6979 Fevr. 27. (Arh. ist. ITT, 7). dar 2 128 Grh. Gliibănescu nu ştie să ne spună, dacă Radul a mai rămas în scaun. El fuge la Turci in Mart 1471. In locul lui vine pentru moment Basci-rab Micul, de la care avem documentul din 3 April 1172 (6980). Ce a făcut acum Radul cel Frumos^n acest răstimp ? A strîns ajutor Turcesc şi porneşte contra lui Basarab Mlad. Acesta era în scaun de mai bine de un an, şi probabil influenţat de politica timpului, sau nestatornic cu firea, ca unul ce era tînăr şi neastîmpărat naa^haa, să apleacă spreUngurî. Aceasta reiese din cele urmate mai apoi. In Noembre 1472 (6981) găsim în scaunul Munteniei pe Radul cel Frumos, contra căruia Ştefan poartă a doua bătălie de la Izvorul Apei. Unde era acum Basarab Mlad ? El fugise la Unguri, cu a căror ajutor vine în 1473 Octomvrie. In bătălia de la Izvorul Apei Ştefan avea ca pretendent la scaunul Munteniei pe Basarab Laiotă, căci iată ce zice Ureche : „Strîns-au de iznoavă oaste şi au luat pe Basarab Laiotă ca să-l ducă în ţara Muntenească să-l pună donm“ (Letop. I, 158). Tot aceasta ne spune şi letopiseţul de la Bistriţa : »i hakii non-Xauja m ca SacApAEOMh ha Pa^Saa boeboâh : „şi porniră din nou împreună cu Băsărab asupra lui Radul Vodă“. (I. Bogdan „Or. inedite“ 39). Toată relaţiunea războiului de la Izvorul Apei din Ureche e luată din letopiseţul bistriţan. Radu răzbit a doua oară de Ştefan fuge din nou la Turci, şi peste o lună să întoarce cu 15,009 oaste turcească, bate pe Basarab la 23 Dec. şi pradă Moldova pînă la Bîrlad în 24 Dec. In această hârţuială şi goană probabil că Radu moare, după cum ne spun analele sîrbeştî (1472) Decemvrie, deci cătră sfîrşitul anului. Un lucru numai rămîne de lămurit: analele sîrbeştî spun că Radul a murit în 1472 (6980), dar bătălia de la. Izvorul Apei (noirioKh bo<\ha) a fost în 6981 Noembre 18 (1472). Oare din aceste două date e adevărată? Iată cum cred eu că să pot împăca aceste două date în aparentă contradictorii. Anul nou în sistema veche calendaristică începe la 1 Sept., aşa că 6981 Noembre 18, venia a 3-a lună din anul nou 6981, dar a Îl-a lună din 1472. Sigur că scriitorul letopiseţului bistriţan a ţinut samă de această calculare a anilor şi a pus 18 No-emvrieîn 6981 ; pe cînd scriitorul analelor sîrbeştî a luat pe 11 Noemvrie ca a 11-a lună din 1472, caruia îi corespunde 6980. Vlad Vodă (Călugărul) 129 Rămîne dar dovedit că Radu cel Frumos moare în 1472 cătră sfirşitul lui Decemvrie (6980 după Sîrbi, 6981 după letopiseţele locale), şi în loc vine Basarab, zis La iota de inscripţia de la Războeni şi de cronicarul Ureche. De la el avem documente din 6983 Iunie 1 (Brezoianu 238), 6983 Sept 4, 6984 Iulie 4 (Venelin 118). Din înşirarea aceasta a faptelor, care împacă în sine arătările documentelor şi a cronicarilor, reese că au fost doi Basa-rabi: Mlad şi Laiotă. Că Basarab Laiotă nu e tot unul şi acelaşi domn cu Basarab cel tînăr stă faptul acesta : Basarab cel tînăr îşi zice că e fiul bunului Basarab Voevod, iar Basarab Laiota îşi zice că e fiul lui Dan Voevod cel Mare (emi? A a ik\ re.mikato poeboaa) Pentru a controla aceste două date documentate să ne uităm pe schiţa de mai sus. Dau Voevod cel Mare e domnul din 1420—1425—1430, care singur zice că a avut fii pe Danciul şi Basarab.—Acest Basarab dă un document în 6950 Mart 23 din Grherghiţa (Brezoianu 235). A confunda pe Basarab Laiotă cu acel Basarab din 1442 s-ar putea, dar să opune distanţa mare de 34 ani. Mai degrabă să poate lua ca un alt fiu a lui Dan II şi aceasta din următoarele motive : Basarab cel tînăr zice că e fiu al bunului Basarab Voevod şi nepot a lui Dan Voevod ; aşa sună textul documentului din 6988 April 3 „iiohetke nava cyTZ kiiah aaAenh ot/‘ cniApn Tocno^Apii H OT'ă roCIIOACTKyMH OTB ftANA BOEROftA* fiind că le-au fost date de vechii domni şi de cătră bunul domniei mele de cătră Lan Voevod (Venelin 121). Dacă Basarab Laiot ar fi însuşi Basarab din 1442, fiul lui Dan, ar urma ca Basarab Mlad (tînă-rul), să fie ficiorul lui Basarab Laiot, Aceasta o susţine dl To-cilescu. Ar urma de aici ca Ştefan cel Mare a ajutat întăiu pe fiu ca să ocupe tronul Munteniei şi apoi pe tată. Eu cred că mai de grabă e de admis că Basarab Mlad venea nepot de frate lui Basarab Laiota, şi poate tocmai acest fapt că doi domni cu acelaşi nume îşi disputau tronul, i-a făcut ca să-şi adauge chiar în documente epitetul de aaaaA1’ spre a să deosebi nepotul de unchiu ; acelaşi caz cum în Moldova să deosebesc prin epitetul de crnApl» şi aaaaat* Ştefan cel Mare de Stefăniţă şi nepotul său în documentele seci XVI-lea, G-h. Gliibănescu 130 A socoti pe Basarab cel tînăr de fiii lui Radu cel Frumos cum face Picot (117) nu reese din documente, care dafl a înţelege sub denumirea de Basarab. urmaşii din linia Bănească, nu Drăculească. Basarab cel tînăr spune în alt document că avea o soră Anca, măritată cu jupin Standul „ iioneîke uy AM6 llJtîPA M" îuSnAii GrnAH'dA 11 cecmpA mii i!hka“ (doc. 6988 Noembre 17 a-pud Miletici 127). Pe aceste date documentate s-ar putea întregi astfeliu spiţa urmaşilor lui Dan Radu II Basarab (f) / I / j / I Dan (f) I. 1886 Mircea cel Bătrîn (f). \ Dan II (f) 1420/80. Danciul Basarab(f) Yladislav(f) Basarab Laiotă(f) 1442 ; 1455 1476 i ~i StoicaAnca Basarab cel tînăr (f) 1471. 1477—1482 In chipul acesta de a vedea flliaţiunea celor 2 Basarabi să ne încercăm a explica unele date din cronicari: Basarab cel tînăr, numit şi Ţepeluş, cum zice inscripţia de la Bădeuţi... ta iiaaaiim Bacapaeom.haşbaiim h UaiiaaSui, alun- gat de pe tron de cătră Radu în 1472, vara să refuge la Unguri; după ce Radul Yoevod e bătut şi omorît în 1472 Decemvrie, vine Basarab Laiot, pus de Ştefan cel Mare... h ioako nOHAOUJA H CX E.VCApAKOMh /IaWTO.VS HA pAAOyAA BOEBOAA „zic a- nalele putnene (apud Bogdan „cronici vechi moldoveneşti" 146). Basarab Mlad vine cu ajutor Unguresc şi vrea să ocupe tronul, dar e bătut de Ştefan în 5 Octomvrie 6982 (1473). Pe scaunul Munteniei era Basarab Laiotă, pus încă din 6981 Ianuar, Vlad Vodă (Călugărul). 131 după alungarea şi moartea lui Radu. Posibil ca îutr-un an La-iot Basarab să-şi fi schimbat politica, trecînd de partea Turcilor, căci nu degeaba a intrat Ştefan cel Mare în Muntenia în anul 6983 Oct. pentru a avea trei lupte: la Teleajen 1 Oct.; cu Ţepeluş şi Ungurii la 5 Oct. şi cu Basarab la 20 Octomvrie. Au fost deajuns 10 luni de domnie, pentru ca Basarab Laiot să-şi schimbe cu totul politica faţă de binefăcătorul său. Ştefan cel Mare crezînd că va înfrîna pe Drăculeştî prin ţinerea la curtea sa a membrilor Basărăbeşti, ca cei 2 Basarabi laiota şi Mlads-a înşelat, căci amîndoi să duşmănesc contra lui şi cu mare trudă reuşeşte a-i bate şi a-î alunga din ţară. Asupra nimărui poate nu şi-a purtat ura sa ilustrul domn, ca asupra acestor nerecunoscători; de aceia nu uită a-i pomeni chiar în inscripţii, locul cel mai puţin ofensiv şi care are mai puţin raport cu politica. Acest mod de a vedea şirul domnilor Munteniei e singurul, care explică contextul lui Ureche, copiat după letopiseţul bistriţan, deci demn de credinţă. Letopiseţul bistriţan, şi după el ad litteram Ureche, zice că în 6982 Octomvrie Ştefan Vodă a avut 3 războae în Muntenia: la 1 Oct. a luat Teleajna (uyj.a npiATh GuiEifhuih boebo^a rpA^h wrn IIIeaawiinb); la 5 oct a bătut pe Unguri cu Ţepeluş (u’xm e ehctb boii ta OyrpM H ca rLuiAAtîUiEAiB ii noEHENH kiiuja); iar la 20 Oct. răzbi şi pe Basarab (Ba k ?ke Toroai/i,E AA’kcAiţA pa^rhuja u Ezcapaea). In cazul cînd cei doi Basarabi să iau drept unul, zis Basarab Laiota Ţepeluş, cum face d-1 Xenopol, acest context ră-mîne neexplicat, cum cu dreptul observă şi d-1 I. Bogdan (Cronici vechi moldoveneşti pag. (259). Dar şi d-1 Bogdan combinînd a-firmaţiunea lui E. Picot cu a d-lui Hajdeu zice că aici nu e vorba de 2 războae, ci de un războia a lui Ştefan cel Mare cu Basarab cel tînăr poreclit Ţepeluş in luna lui Oct. 1473, în care războiţi Ştefan l-a bătut de 2 ori pe Ţepeluş şi l-a luat Teleajna. (1. c. 259). Toate aceste păreri emise cad faţă cu textul slavon al letopiseţului bistriţan, în care să spune lămurit oyrpai nu cum crede d-1 Bogdan oyrrpoBAAxti. In 1473 Oct. pe tronul Munteniei era Basarab Laîotă, iar nu Basarab Mlad, cum cred d-nii Picot şi Bogdan. Dineul venea cu ajutor unguresc spre a-şi ocupa din nou tronul. Dar e bătut de Ştefan, care, bătînd şi pe Basarab Laiota, s-a mulţe-mit a-i prada ţara şi a aduce mulţi ţigani (» hmtahii Miiorn ) I)e ce oare Ştefan n-a răsturnat atunci pe Laiota? Sigur teama de Turci l-a reţinut. Prin desele hărţueli din Muntenia Ştefan şi-atras atenţia Turcilor asupra lui, căci nu trecu bine anul şi e nevoit a începe uriaşele lupte cu Turcii. Dar ciuda şi amarul lui contra acestor doi Basarabi a crescut cu vremea. In inscripţia de la Bădeuţi aminteşte de Basarab lepeluş; in inscripţia de la Războeni aminteşte de Basarab Balotă: „EIJIEHC6 H El A C Ap A K BOERO^A tlAŞRAMIII /IaIWTA MplUftE CZ IIM.tt C'A B*/CEA CBOA KACApAECKOA încă şi Basarab Voevod cel numit Laiota venit-a cu dînsul cu toată ţara sa cea Băsără- •bească“. (Apud Melliisedec, Analele Acad. Rom. VII, 171, a-nul 1885). Lupta de la Războeni să dă în 26 Iulie 1176 (6981), deci la acea dată Laiota era în Moldova. Documentul publicat de Venelin (118) e din 5 Iulie 1176, deci cu 22 zile înainte de luptă, şi dat din Gliergliiţa, mînăstire aproape de frontiera Moldovei (vezi Picot 117). Pe cînd dar Laiotă Basarab venea cu oaste turcească şi muntenească contra lui Ştefan, îi ese înainte boerul O ană cu fiii săi Stan şi S tancul şi cer să le întărească dreptul de stăpînire asupra Bărcăneştilor, partea lui Corlat şi Nanu, cărora le dăduse 500 aspri. Vodă le întăreşte proprietatea, după ce căpătă un cal. (h rocnoAcTB' mm aaAcuje kon). Intre boerii, cari adeveresc actul, sînt aceştia : jup. Dra-(jomir Manea, jup. Cazan Sahanoi; Neagoe Borcea, Dau vornic, Tudor logofătul, Dragomir stolnicul; Badea visternicul, Manea, Negrul si D răgit ici spatari, Manea comisul, Dlniitrle Ghizdaoel stratornic. Alăturînd lista aceasta de boeri divaniţi a lui Laiota cu aceia a lui Basarab Mlad şi Radu cel frumos, reiese că era schimbat cu totul. Vîrtejul politicei desbinase aşa de tare boerii, că fie care domn venea cu un divan propriu al său, escepţiune fă-cînd acei trei bătrini boeri, stîlpi ai domniei: Dragomir Mânem Vlad Vodă (Călugărul) 133 Xeagoe Borcea şi Cazan &ah ano v. Şi cînd ne gîndim că în toate aceste zarve era amestecată mina crudă şi sîngeroasă a lui Ştefan Vodă, lesne ne vom explica această schimbare de boeri, din care mulţi şi-au găsit stîrşitul în sabia lui Ştefan „mînios şi degrabă vărsător de sînge nevinovat/' Faptul că divanul boerilor este deosebit sub cei doi Ba-sarabi, ar 'fi încă o dovadă că au fost doi domni, iar nu unul, considerîncl scurtul interval între datele documentelor (1472 A-prilie 3—1476 Iulie 4). Urmărind mai departe istoria politică a faptelor din Muntenia, ni să spune că Basarab Laiot e alungat din domnie şi înlocuit cu Vlad Ţepeş, pus de Matei Corvm în unire cu Ştefan cel Mare (Exarcu XIV, 1476 Decemvrie). Dar Vlad^ Ţepeş nu stă mult, căci Basarab Infidelul vine cu Turci şi omora pe Ţepeş cu toată garnizoana lui de 200 oameni, abia putînd scăpa 10 oameni. Aşa ne spune loan Ţamblac, moşul lui Ştefan cel Mare în misiunea sa diplomatică la Veneţia 8 Mai 1477:—et andasse per metter el dicto signor (IJlado Dracula) în Vulachia et cusi ho fato subitamente et son andado io de luna banda et el Oa-petan del Re da laltra et havemose unido et mettesseino in Signoria el dicto Dracula el qual fato questo me domanda clie e lasessamo i noştri liomeni per suo custodia perche de Vulaclii non se confidava tropo et io li lasai liomeni 200 de la mia parta et fato questo se partissimo et inunediale torno quel infidel Husar aba et trooelo solo et amuzata ei emu lui ftirano moţii tuti li mei excepta diexe (Exarcu 65). Spusele lui loan Ţamblac sînt adeverite şi de Leonardo Botta în scrisoarea sa cătră ducele de Milano : lianno tagliato al pezzi Dracuglia capitaneo del dicto re. Un lucru însă ne surprinde aici: data de 1 Fevruarie 1476, imposibilă de admis de-oare-ce bătălia de la Războeni fiind în Iulie 26, 1476, omorul lui Vlad Ţepeş a trebuit să să întîmple iarna în 1476, iar re-laţiunea trebue să fie din 1 Fevruarie 1477, după cum a lui Ţamblac e din 8 Mai 1477 (apud Xenopol II, 422. nota). Toate aceste fapte să petrecură de la August 1476 pînă la Mai 1477, căci Ţamblac fiind dus în Veneţia în Maiu, lucrurile au trebuit să să întîmple în iarna anului 1477; legenda 134 Gk. Ghibănescu iscodită de Mikovskie şi reprodusă de Şincai e lipsită de adevăr (Şincai II 109) l * *). Ne întrebăm acum : ce aii făcut Matei Corvin şi Ştefan faţă cu această tristă întîmplare ? Prin moartea lui Vlad Dra-cula (î. d. Ţepeş), să nimicea politica lor în Muntenia, căci Ba-sarab Laiota venea ca duşman, probabil cu ajutor turcesc. Din faptul că vedem pe tron pe Basarab cel tînăr, iar nu pe Laiot, care nu sînt una şi aceiaşi persoană, urmează că Ştefan cel Mare în unire cu Mateiii au alungat pe Laiotă şi aii pus pe tron pe al doilea favorit a lui Mateiii Corvin, pe Basarab cel tînăr, cel care în 1473 venise cu ajutor unguresc pentru ocuparea tronului Munteniei, dar fusese izbit de Ştefan. Acum să schimbase politica. Ştefan lupta alăturea cu Matei Corvin şi probabil Basarab cel tînăr îşi schimbase şi el atitudinea sa faţă cu Ştefan, prietin politic cu Mateiii. Dar aceasta pentru puţin timp. Pus în scaun în 1477, că-tră sfirşitul anului, n-apucă a să aşeza bine şi iar schimbă politica sa faţă cu Ştefan. Asta face ca în 1481 (6989) Iulie 8 in ziua sfîntului mucenic Procopie să fie lovit de Ştefan, bătut şi alungat din ţară (051* şemaa fiponiA), cum spun cronicile put-nene, sau chiar omorît, cum scrie cronicarul Urechi. „Şi ajutat-a D-zeîi lui Ştefan Vodă şi a biruit pe Basarab Voevod zis şi Ţăpeluş, şi a fost risipă mare de tot pre Basarab/4 spune inscripţia de la Bădeuţi. Că Basarab Mlad n-a fost omorît imediat după bătălia de la Rîmnic 1481 Iulie 8, e faptul că avem documente date de el în 16 Aug. 6989 (1481) (apud Miletici 130) dat din Piteşti, şi în care întăreşte lui Roman şi fraţilor săi Dan, Radul, Micul şi Muşat mai multe părţi în TJiitesţî şi în Miceştî, cumpărate de la Zamona şi de la fiii lui Ganea drept 500 aspri, 3 cai, şi 1 bou ; asemenea şi doc. din 6990 Mart 23 (Brez. 239). E interesant a vedea divanul domnesc a lui Basarab cel tînăr din ce boeri să alcătuia înainte de lupta de la Rîmnic (8 Iulie 6989) şi după bătălie: 1. In această scurtă domnie de 4—5 luni, Vlad Ţepeş scrie răvaşul eăt.ră judeţul de Braşov, în care aminteşte de trimesul sau Tudor logofătul, amintit ca logofăt în doc din 6984 sub Mlad Basarab (apud VenHin 118) D. A. Sturza „Documente de Li Wiesbaden,u Bucc 1888, pag, 11 (247) unde s-ar uutea pune ca dată documentului de sub No, 4, 6984—6985, Ylad Vodă (Călugărul) 135 Doc. 6988 Indict 15. (mînăstirea Gherghiţa) Mitrop. Macarie Jup. Părvul vel vornic eTup. Mircea peharnic Jup. Barbut Jup. Dimitrie Ghizdăveţ Jup. Pîrvu logofăt • Jup. Mircea vornic Albu spatar Cormcea Stoian armaş Piper stolnic Stan comis Yladislav vistiar Ona stratornic. Doc. 6989 August 16 (Piteşti) .... (biv vel vornic) Jup. Stanilo Yasiev Jup. Ylad vel vornic Sucal vistiar Vintil logofăt Pardoslu spatar Mircea Buţca peharnic Petru stolnic Stanco comis. Neastîmpăratul domn Basarab Mlad fusese silit imediat după bătălie a-şî primeni radical divanul, fie că boerii vechi îl tradase, fie că perise în lupte, deoarece vedem nume nouă de boeri apărînd pe scena politică. In acest chip, combinînd datele documentelor cu spusele analiştilor şi cronicarilor, am încercat a explica persoana celor 2 Basarab], confundaţi în unul de d-1 Xenopol (II, 420, 422) Laiot Basarab lepeluşfiul lui Dan LII sau Yladislav III; crezuţi ca tată şi fiu de d-1 Tocilescu (Manual 95), socotiţi de Picot unul ca fiu a lui Radu cel Frumos (Basarab Mlad), iar altul de fiu a lui Dan (B. Laiotă) (Picot. 117 ; cf. Bogdan „cronice46 260), a-mestecaţi şi încilciţi de ceilalţi cronicari şi istorici. Am ajuns cu istorisirea faptelor pînă la 1481, cînd Ţepeluş Basarab cel tinăr e alungat din domnie şi înlocuit cu Ylad Călugărul. » fjAAftA IulAOTETA rcCno^ApA IIAAh CCrilABHBK II TAKO BzşBpAinuC/A b'a şeaaaa CBOA, zic analele putnene şi bistriţene (apud Bogdan. 147). După aceasta notiţă s-a luat Ureche de a pus în cronică: „Şi au pus Ştefan Vodă domn ţăA: Munteneşti pre Ylad Yodă Călugărul44 (apud Picot 158). Că acest Ylad Yodă Călugărul a fost domn, iar nu o năs-cocitură a cronicarilor, stau dovadă documentele date de el din următorii ani : 6991 luni 1 (1483) | Venelin 124].; 6991 (1483) Iunie 5 (Arh. ist. I. 1. 37, Mile ti ci 130); 6991 (1483) Iunie 11; 6991 (1483) 136 Gh. Ghibănescu Iunie 25 (Brezoianu 239); 6991 (! 186) April 23 (col. Traian 1876, 168); 6996 (1188' April 10 (Brezoianu 210); 6998 (1190) 7 la-nuar (Arii. ist. I. 1. 66) ; 6998 April 12, 11 Sept. (Miletici si Agură 131); 30 Iulie 6998 (Arh. ist. 1.1. 5); 7000 Sept. 3. (Ve-neliii 129); 7001 (1193) lanuar 15 (Brezoianu 210); 7001 Iunie 15 (Miletici 133); 7001 (1192) Dec. 30 (Engel Geschihte der Wall. 183>; 7001 Oct. 9 (Miletici 131); 7002 Mart 16 (Brezoianu 210 ; Foaea Societăţii Romînizmului 1870, 156), 7003 April 19 ; 7001 Sept. 8 (Brezoianu 210) (cf. Picot. 161). Din înşirarea acestor documente reese că Vlacl Călugărul a domnit între anii 6991 şi 7001 (1183—1195), dud e detronat de fiul său Radu, cel aratat în documentul din 7002 (1191) Mart 16, unde ni să aduce şi un alt fiii al său Mircea şi de la care avem documentul din 7001 lanuar 31. In toate aceste documente el să numeşte în mod constant Vlad ooecod, fiul marelui Vlacl voevocl. Kv E\A,\A BOEBOftA M rOClIOAMH’Ă CHNK BEANKATO- S.\A,\A fjOH- BOAA. Cine e acel marele Vlad ? Documentele ne voi* răspunde, căci o dată un epitet dat unui donm intr-un document, apare constant în toate documentele. Epitetul de beahkato boeboAa nu să dă în documente de cît lui Vlad Dracul. Apucase ficiorii săi a-i zice marele Vlad şi aşa îl găsim în documentele de la Vlad Ţepeş l-a domnie (l<.> BA A A P0EB0t\A CNK BEAMKArO fiAA^* BOEROftT] (VeiieHll 91), CU1TI ŞÎ în cele de la Radu cel Frumos (Ici Pa^ovaa boeboAa chk beahkaito baA(\a boebo^e (Miletici 121). -Tot în documente găsim şi alte indigetări asupra persoanei sale. Iată acel document pe larg, cu traducerea făcută de noi de pe originalul slavon, publicat de Miletici şi Agură sub No. 18 (pag. 133). .,Cu mila lui Dumnezeu Io Vlad Voevod şi domn a toată ţara Ungro-Vlahiei şi fiu lui Vlad, marelui Voevod, a dat domnia mea această poroncă domnească dregătorului de la curtea domniei mele, jupînului Hrănitul spatar cu femeia lui Mar ia şi cu fii săi şi nepoţii lor; fiii lor : Stanild, Stan cu fraţii săi şi cu fiii lui, ca să le fie lor Bdleştii pe Jiu tot cu toate hotarele, Ylad Vodă (Călugărul) 137 cîte le-a stăpinit Albul, şi Budeanii tot cu toate hotarele cîte le-a stăpinit fiii Albului. de-oare-ce le-a fost luat fratele domniei mele Radul Vorvotl Pocnită şi Godin eşti de la scorul lui Hrănitul, de la jupîn Kristea si de la Stănilă, şi le-a fost dat una sfintei mănăstiri de la Tisinana, alta (a dat-o) oraşului. Astfel pentru acele sate le-am dat Băleştii şi Budenii tot, cit a stăpinit Albul şi fiii Albului. Iar/latomir, Ursea şi Bogdan parte (amestec) să nu aibă în hotarul Băleştilor, de-oare-ce am judecat domnia mea cu toţi boerii domneşti si am văzut cărţile fratelui domniei mele Radului Voeved; astfel am dispus domnia mea şi cu toţi boerii domniei mele, că de-oare-ce li s-a luat Pocruia si Godineştî li s-a dat Băleştii şi Budenii tot cu toate hotarele, cîte le-a stăpinit Albul şi fiii Albului. Şi Budeanii îi cumpărase mai dinainte vreme socrul lui Hrănitul, Cristea, de la Ion Capotă din Fîntîneale drept 70 baniţe (găleţi) de grîfi; iar cărţile, ce şi-aii făcut de la domnia mea Tatomir, Ursea şi Bogdan pe hotarul Băleştilor, li s-a pus numele Urseşti, dar nu sîut Urseşti, ci sînt Svibăleşti; deci acele cărţi nu silit adevărate. Pentru aceasta le-a dat domnia mea ca să le fie lor ocină şi spre folos (ohabnică), şi fiilor lor şi nepoţilor lor şi strănepoţilor lor şi nimic să nu să schimbe din liotărîiva domniei mele. Marturi : jupîn Drăgkici Stoica, jupîn Cristian biv (fost) comic, jupîn Parcul vel (mare) vornic, jupîn Stoica logofăt, jupîn Tudor vistlar, Danciul comis, Dimitru paharnic, Stroe spatar, Albu stolnic, Goospdinu şi Radul stratorniţl. S-a scris în oraşul Bucureşti în 15 Iunie anul 7001 (1493). Documentul acesta spune hotărît că Ylad Voevod (fiul ma relui Ylad Yoevod) a avut ca frate pe Radu Voevod. Cuvîntul braţ slavoneşte înseamnă frate. Intre domnii, care au stăpinit Muntenia în secol XV-a să ştie de Radu Yodă (cel Frumos) fiul marelui Ylad Yoevod, şi frate mai mic al lui Ylad Ţepeş ; documentul dat mai sus ne spune că acest Radu era trate şi cu Ylad Yoevod din 1493 ; că Ylad Vodă Călugărul era frate cu Radu Yodă cel Frumos mai e şi arătarea altui document din anul 7000 Sept. 3, publicat în Venelin 129 : în care Ylad Vodă cir* bbam-KAro B.uaa bceboAI* întăreşte mînăstirei Tismana mai multe sate: Bahna, Pet ro viţă, Plosţina, Fărcăşeşti şi B rătieşti, date de pe vremea lui Radu Yoevod, ca să le stăpînească călugării, căci 138 Gh. Ghibănescu de acele sate, ce le-au luat Turcii sati Ungurii nu are ce le face, iar cit de acele ce cad pe pămîntul nostru al Valahiei le învoeşte ca să le stăpînească călugării cu aceleaşi drepturi ca în zilele fratelui domniei mele Io Radu! Voevod (... u o TA BXcn ipo cy !04), Sf. Ion din Piatra in 7“ofi/7 00, Noembrie 11 (1497), Mănăstirea Neamţului 7003 Noembrie 14 (1497), Dobrooăţul 7011 April 27-701;; (1504). Această schimbare mare in caracterul lui Ştefan cel Mare ar explica pină la un punct, de ce lasă in părăsire afacerile Munteniei, şi de şi proteguise la început pe Vlad Vodă Călugărul, dar mai apoi îl lasă de trece in partea Turcilor şi cu tot năduful ce i l-a cauzat nu caută mijlocul de a-1 răsturna, cum făcuse cu Basarab Laiota, cu Radu cel Frumos şi cu Basarab Ţepeluş, etc. Vlad Vodă Călugărul domneşte nesupărat de Ştefan timp de 13 ani, piuă în 1495 (7004 Septemvrie). Ce fapte însemnate a făcut în acest răstimp, nu să ştiu. Prietin politic al Turcilor, 3 144 Gh. Ghibănescu cătră finele domniei întră în apele politicei Ungureşti, căci îl găsim după 1495 retras în Ardeal; Radu Vodă fiul său reuşind a-1 detrona de pe scaun, caută a-i face zilele amare şi în Transilvania, şi rugind pe Vladislav, Craiul Ungariei, îi scrie în 1 Noemvrie 1495 : „Ne aducem aminte că pînă acum de vre-o cîte-va ori ţi-am scris, ca din părţile cele Ardeleneşti să ieşi, iar acuma cu neplăcere am înţeles că încă în părţile acelea zăboveşti." (Sincai II, 145). Vlad de sigur că a fost detronat în 1495 Septemvrie, deoarece în 1 Noemvrie 1495 îl vedem retras în părţile Săseşti, de unde Craiul îl alungă. Cît a trăit prin Transilvania, nu să ştie ; in ori ce caz el era mort în 1507, după cum reiese din documentul dat de Radu cel Mare cătră Saşii din Ardeal: „Drept aceia vrem să urmăm urinelor fericiţilor antecesorilor noştri, mai ales urmelor răposatului tatului nostru Voevodul Vlad mai de curmd răposatului domnului muntenesc celui de fericită pomenire (Sincai IT, 175). Dacă domnia lui Vlad Vodă Călugărul nu s-a ilustrat prin nimica însemnat, e totuşi interesant a şti care a fost divanul acestui domn ; mai ales că el fiind răsturnat—cum să zice de fiul său Radu—ne interesază a şti care a fost. politica boerilor acelui timp. Am văzut mai sus că Basarab Mlad îşi schimbase radical divanul după poticala de la Rîmnic, pentru puţinul timp cît a mai domnit în Muntenia, în partea dinspre Olt. In 1481 August 16—şi probabil şi în 1482 Mart 23,—Basarab cel tînăr (Ţepeluş) avea acest divan : Jupan Stănilă Vasiev, Vlad vel vornic, Sucul vist, Vi utilă logofătul, Pardoslu spatar, Mircea Boţea pali, Petru stolnic, Stanca comis, (apud Miletici. 130). Cel întîiu document cunoscut pînă acum de la Vlad Călugărul este din 6991 Iunie 1 Tîrgovişte (Veoelin 124). Iată bo-erii divaniţi: Mitropolit chir Macarie, jup. Draejomir Manea, jup. Xear/oe Borcea, D răgind Stoica, Cîrstiian v. vornic, Staico logofăt, Mărunt vist, VIadul Arbanaş, spataiy Nan Mali vornic (mic), Hrăgota Vlad Vodă (Călugărul) 145 paharnic, Dan duc stolnic, Standul comis, Colţea şi Rodea stra-torniţi. După 5 zile avem alt document dat tot din Tîrgovişte (6991 Iunie 5) : Jup. Dragomir Manea, jup. Neagoe Borcea, 1)răgind biv vornic, jup. Yintilă Florescul, jup. Cir st Han vornic, jup. Sta ic o logofăt, Manea vistiar, Danciul stolnic, Hîrgota paharnic, Standul comis, Dediul spatar (apud Miletici 130; Arh. ist. 1. 1. 37). In anul întăiu al domniei abia a putut să-şi formeze divanul, căci pe acea vreme cînd Ţepeluş, bătut de Ştefan, să mănţine încă pe scaun aproape un an şi jumătate, era greu a-ţi forma pe dată un divan complect. De aceia vedem că la spătărie să schimbă VIadul Arbdvaş cu Dediul. In 6998 Sept. 11 (1489) divanul lui Vlad să compunea, din jup. Dragomir Manea, jup. Neagoe Borcea, jup. D r dig hi ci Stoica, jup. Pîrml vornic, jup. Staico log. Danciul comis, Alb stolnic, Dimitrie paharnic, Vlddislav spatar, Staico vistiar. Gos-podin şi Radul stratorniţî (apud Miletici 133). In 6998 Ghenar 7 (1490) Vlad Vodă are acest divan: Jup. Dragomir Manea, Jup. Neagoe Borcea, Jup. Drăghid Staico, jup. Pir cui vel vornic, jup. Stoica vel. logofăt, Danciul comis, Albul stolnic, Dumitru paharnic, Vladidav spatar, Staico vist. Neagoe şi Radul stratorniţî (Arh. ist. I 1. 66). In 7000 Sept. 3 (1491) divanul număra aceşti boeri: Jup. Dragomir Jklrişte, jup. Neagoe Borcea, jup. Drdghici Vintilescul, jup. Pir cui vel vornic, Staico logofăt, ludor vistiiar, Danciul comis, Dumitru paharnic, (Ana) Albul stolnic, Stroe spatar, Neagoe şi Radul stratorniţî. (Venelin 130). In 7001 Oct. 9 (14921 divanul să compunea din : Jup. Dragomir Udrişte, Drdghicî Stoica-, (jup. Car st ian b. v. vornic), Pîreul (v. vornic), (Stoica logofăt), Tu dor vist. (Danciul comis), Dumitru paharnic, Albu stolnic, Stroe spatar, Radul şi (G-ospodin ?) stratorniţî. Acelaşi divan îl găsim şi în 7001 Iunie 15 (apud Miletici 134. 135). ’ Făcînd dar schema divanului de boeri de sub Vlad Vodă Călugărul, găsim aceştia : 146 Grh. Ghibănesc-u dup. Dragomir Manea Neagoe Borcea Drăghici Cristea(biv. vornic) boerî fără titlu, cari a-par şi sub alţi domni anteriori. „ Vintilă Florescul. „ Dragomir Udrişte „ Drăghici Vintilescu Vornici: Cîrstiian, Pîrvul, Logofeţi: Staîco, Vistiari: Manea, Staîco, Tudor, Comişi: Stanciul, Danciul, Stolnici: Danciul, Albu, Paharnici: Hrâgota, Dumitru, Spatarl: Vladul Avbanaş, Dediul, Vladislav, Stroe. Să zice că Ylad Vodă a fost detronat de fiul său Radu. Şi noi credem cu lucrul aşa a fost; dar ori-cum e demn de a şti că sfatul boerilor din ultimul an al domniei lui Vlad, cu cel de sub Radu este mai tot acelaşi. In istoria politică a trecutului nostru numai atunci ne vom da samă de desele schimbări ale domnilor, cînd vom şti starea partidelor boereştî a timpului, căci vedem adesa lucruri ciudate : domni care erau la cuţite servindu-să de acelaşi divan. Iată boeriî lui Vlad Vodă şi Radu Vodă din 1493—1496 : Iunie 15, 1493 (Vlad Vodă) ; 1496 Aug. 4 (Radu Yod 15) Gospodin şi Radu stratorniţî j Radu şi Dragomir strat,orniţi Cînd un domn vrăjmaş vine şi detronează pe altul—fie a-cela chiar tatăl său—iar în divan îşi are pe toţi boeriî domnului detronat; apoi sau a fost o tradare din partea boerilor fruntaşi, nemulţemiţi cu bătrînul domn Vlad, sau a fost o abdicare din partea tatălui pentru fiu la domnie. Ori cum să ti fost lucrurile, Drăghici Stoica Crîstiian biv vornic Pîrvul vel vornic Staico logofăt Tudor vistiiar. Danciul comis Dimitru peharnic-Stroe spatar Albu stolnic Drăghici Stoica Barbul Cralevski Crîstiian biv vornic Pîrvul vornic Staîco logofăt Tudor protovisternic Danciul comis Dragomir stolnic Dimitru paharnic Stroe mectonoşa (spatar) Vlad Vodă (Călugărul)' 14V \ prezenţa aceluiaşi divan sub doi domni vrăjmaşi e o enigma în istoria noastră politică, care ne trădează moravurile politice a boerimei din seci. XV-lea şi XVI-lea Din studiul de mai sus reiese următoarele: a) . După documentele publicate pînă acum să vede că Vlad Vodă Călugărul e o persoană distinctă şi de Vlad Ţepeş şi de Radu cel Frumos, dar că e trate cu amîndoi. b) . Basarab Laiotă nu e tot una şi aceiaşi persoană cu Basarab Mlad zis şi Ţăpeluş. c) . Că dacă Ştefan cel Mare s-a amestecat în afacerile lăuntrice ale Munteniei, n-a luat pentru ei domnia Munteniei, ci din contra a fost înşelat de fie-care domn Basarabă, ceia ce a dat mult de lucru domnului Moldovei. d) . Că istoria Munteniei are multe goluri de umplut, din cauza puţinelor izvoarelor publicate pînă acum. Muntenia are nevoe de un Uricar ca a lui T. Codrescu. Dacă prin alăturarea datelor documentale din studiul de faţă a reuşit a elucida puţin încurcata istorie a Munteniei de la 1472— 1496, cetitorul primească acest studiu cu bună voinţă ca izvorît din rivna de a contribui cu ceva la propăşirea studiilor istorice. Iaşi 22 Decemvrie 1895. ALEXANDRU PAPADOPOL-CALIMAH Din istoria legislaţiunei Moldovei La 1852, Theodor Codrescu avu fericita idee să scoată, în Iaşi, capitala Moldovei, o publicaţiune periodică sub titlul de: Uricaridy adecă adunare de lirice, hrisoave, anaforale şi feliurite acte vechi ating ătoare de istoria ţârii. El o tipări în tipografia sa, cu cheltuiala sa, adunînd cu sacrificii însemnate documente vechi, publicîndu-le, şi dăruind multe, originale, arhivei statului din Moldova. Această publicaţiune, ne-obositul ei fondator o urmă cu un zel vrednic de toată lauda, scoţind aproape an cu an, cîte un volum. Astă-zî Uricarul cuprinde XVII volume, de care toţi scriitorii şi publiciştii noştri! s-au folosit şi se folosesc, în studiile lor. In anul trecut 1890, T. Codrescu publică un resumat chronologic pe XV volume, şi lucreadă tot înainte, iubind lucruî său, fără vre-un folos material sau ajutor din partea cui-va, la nevoile sale * l). La această publicaţiune am închinat şi eu o dinioară cîte-va pagine, respunzînd îndemnului ce Tli. Codrescu îmi făcea. Aşa, la 1857, am tradus şi am publicat în Uricarul lui Th. Codrescu, hrisovul domnului Moldovei Scarlat Alexandru Caliinah Voevod, din 1 Iulie 1817, prin care promulgă legea civilă a Moldovei ~); Codicele Calimah. Acest hrisov este de o mare Nota Red. Acuma 1896 după moartea regretatului Th. Codrescu care ajunsese la al XXII-lea volum, fiul său d-1 Corneliu Codrescu a maî publicat încă trei volume, încheind ast-feliu seria 1 a dricarului cu volumul XXV. 1. Scriam aceasta, sînt cîţî-va ani. Amicul meii Th. Codrescu, nu mai este în această lume. 2, Uricar. tom. IV, pag. 300—310. laşi 1857. Din istoria legislaţiunei Moldovei 149 însemnătate, căci el cuprinde istoria legislaţiunei ţărilor noastre de la 1401, din zilele lui Alexandru cel Bun pînă la 1817. Am tradus apoi şi am publicat, la 1862, hrisovul aceluia-şi domn din iunie 1817, prin care promulgă legile Moldovei, atingâtoare de epitropii (tutele) şi de comisia epitropicească, legi care fac parte din codul Calimah 3). Adunasem material, ca să scriu prelarg istoria codicelui Calimah, lucrare care stă încă inedită prin hîrtiile mele; între actele ce adunasem sînt de însemnat relaţi-unele lui Vodă Scarlat Calimah, despre codicele său, cu universitatea de Oxford, cea mai veche universitate din Inglitera, şi părerile despre acest codice ale mai multor erudiţi din acele zile. Ca introducere la studiul istoriei legislaţiunei noastre, scrisesem Originele dreptului în România, pe care prietinul meii şi coleg B. P. Hasjdeu o publica în foaea sa periodică Lumina, ce eşia la 1868 în Iaşi 4). Tot la 1862, am tradus şi am publicat ticluia domnească a lui Scarlat Calimah Voevod, din 1 Ianuarie 1818, prin care hotărea atribuţiunile, ierarhia şi drepturile jurisconsulţilor statului (pravilist, nomofilax) în Moldova, legiuind că-şi vor avea funcţiunea pe viaţă, şi că nu vor putea fi înlocuiţi de-cît la caz de demisiune din pricini bine-cuvîntate; şi prin care numea atunci, în această înaltă dregătorie, pe stolnicul Constantin Skeleti 5). Nomofilax, praoilistul făcea parte dintre boerii divanului, îşi da părerea în interpretarea şi aplicarea legilor, şi de aceia să numea acum pe viaţă, ca să fie o închiezeşluire pentru împricinaţi. Nomofilax putea să aibă rang şi mai mare de caminar, avea drept la 21 scutelnici, şi în caz de moarte văduva sa păstra dreptul la scutelnici pe viaţă. Găsim, spre dovadă, în izvodul pentru rangurile boerilor cercetate de obşteasca obicinuita adunare, încuviinţate si întărite de domnul Moldovei Mihail Sturza Voevod la 1834, sub No. 45 6), trecută pe Corni-soaia Elencu a mortului Nomofilax, cu drept de 11 scutelnici, pentru care primeşte 165 lei pe sfert (adecă 660 lei pe an de la 3. Uri car, tom. V, pag. 25—29. Iaşi 1862. 4. Lumina, an, T, trimestru III, No. 13—14. Iaşi 1863. 5. Uricar, tom. V, pag. 396—400. Iaşi 1862, Stolnicul Constantin Skeleti este bunul colonelilor Gheorghe, Scarlat, Nicu şi celor-alţî fraţi Skeleti, şi al foasteî soţii a generalului Racovijâ—Ortensia; colonelul Scarlat Skeleti, este astă-zi general de brigadă. 6. S-a publicat sub acest titlu la 1835. Eşiî, în tipografia Albinei (file 1—38) în folio mare. 150 Alexandru Popadopol-Calimali vistierie 0. Această Comisoae Elene u a trebuit să fie văduva pra-vilistului Moldovei Anania Cuzanu. Funcţiunea de nomofilax, adecă pruvilist, păstrător leyii, jurisconsult al statului, ţinut din zile foarte vechi în Moldova. Această funcţiune a ţinut piuă la 1862, cînd să înfiinţă înalta curte de justiţie şi de casaţie, şi cel de pe urmă jurisconsult al statului în Moldova a fost neuitatul A. Papiii Ilarian, cum îmi aduc foarte bine aminte, fiind eu pe atunci, la 1862, membru curţei de apel din Iaşi. Găsim, la 1806, în zilele lui Alexandru Moruz Voevod, nomofilax (pravilist) în Moldova, pe eruditul Taina Carra (Bo[xa; Kappa) care a compus următoarea carte de legi, pentru judecătorii Moldovei; lTav!r/.TY; rt ouvo~tt/.bv te xal ;j.z&oGMb't -acm>v twv sv to?ţ BaaiX'xoh; ciaxactov. EVuTaT*?) tou ’j^YjXoTaTCU, E'jyevcaTa*ou xal socpoiaTou ’AutfevTcn /.al dl.Ysp.cvoc [j.svaXoTupE-saTaTO’j Kzariq MoXBc6Xa/(ac Kuoiou Kupiou dtoavvo-j AXs!;avcpou Romcav-»!vou Mopou^ psopooa, cruvap'.aiVsv băz Ho>p.a Kappa tou T:a/apv(y.oo. Kal £?<; Tp(a p.epr] btaips^ev. wEv 'laauo tyjc .YloXoaSfac 180G xr:5 p.r,va A-plX'ov. adecă : Pandecte sau sistem scurt şi metodic cuprinzător tuturor pre-scripţiunilor din Vasilicale. Vin poronca pre-înalţulul\u) de bun neam si pre învăţatului domn şi stăpînitor a toată .Moldo- Valuliia pre strălucitului Alexandru Constantin Moruz Voevod, alcătuit de Toma Carra paharnicul. Şi în trei părţi împărţit. In laşii Moldovei, 1806 în luna Aprilie. Această importantă carte să păstrează manuscrisă în biblioteca universităţii de Iaşi. Ia să compune din 560 de file, o-sebit prefaţa. Mihail Kogălniceanu a studiat-o, şi pe coperta de la începutul manuscrisului, să citeşte următoarea însemnare a sa: Codica de legi originală a Domnului Alexandru Mortizi. (Subs.) M. Kogălniceanu. Profesorul Constantin Erbiceauu a scris despre această carte de legi, care în Moldova să zicea: Pravila lui Moruz 7 8) 7. Izvorul citat mai sus. pag. 98, No. 0, sul) rubrica: Cucoana văduva Comisoae. 8. Revista teologică, tom. III, pag. 215 laşi. Despre Toma Carra vorbeşte şi Vodă Scarlat Calirnali în hrisovul săti de promulgarea codiccluî civil din 1817, citat mai' sus (Uricar. IV. 300—310). Din istoria legislaţiunei Moldovei 151 Sub Domnia lui Scarlat Caliniah Yoevod (1812—1819), s-au distins în dregătoria de nbmofilax al Moldovei, Christian lilech-teumaher, adus de Vodă Scarlat Caliniah, la 1812, din Transilvania, Andronachi Daniel, Anemia Cuzanu^ obicinuit zis A nani-a pratulistul şi Constantin Sleeleti. Aceştia au lucrat şi aii ajutat pe . Vodă Caliniah la elaborarea codiceluî său; cu Costachi Conachi, cu mitropolitul Veniamin, cu visternicul Petrachi Negri, tatăl lui Costachi Negri, cu logofătul G-rigoraş Sturza; tatăl lui Vodă jNIihail Sturza, şi cumnat al lui Vodă Scarlat Calimah, căci soţia lui Grigoraş Sturza era domniţa Marghioala Calimah, sora lui Vodă Scarlat Calimah, cu logofătul lordachi Gliica, cu vornicul Mihail Sturza, în urmă domn Moldovei, şi cu alţi boeri. Andronachi Daniel, jurisconsult; elenist şi latinist, ajuns şi la demnitatea de logolăt mare al Moldovei, îşi tăcuse studiile, sub dăscăli vestiţi, la academia domnească din Iaşi. La 1814 Andronachi Donici a tradus romîneşte şi a tipărit, în Iaşi, în tipografia sfintei mitropolii, din îndemnul domnului Scarlat Calimah şi al mitropolitului Veniamin Costachi, Vasilicalele, legea bătrînească a Moldovei; adoptată la noi, din zilele lui Alexandru cel Bun. Cartea lui Andronachi Donici, are următorul titlu : A-dimare cuprinzătoare in scurt din cărţile împărăteştilor pravill, spre înlesnirea celor ce să îndeletnicesc Intru Învăţătura /or, cu trimiterea cătră cartea, titlul, capul şi parcajrafui împărăteştilor pravill. Acum întăil tipărită ca pozvoleuiea pre înaltului domn si stăpînitor Moldovei Scarlat Alexandru Calimah Voevod, si cu blaj oslo veni a pre-o-sfinţit ului mitropolit al Moldaviel Kirio Kirio Veniamin. Alcătuită cu osteneală si osirdie de boiarul Moldaviel Andronachi Donici. laşi 1814 în tipografia sfintei mitropolii. Această lucrare e foarte importantă; şi-i precedată de o carte de închinare către mitropolitul Veniamin şi de o predoslovie, sau povaţuire spre înţelegerea' cărţii. Multe însemnări despre obiceiurile pămîntulul în Moldova, întovărăşesc cartea lui Donici. Andronachi Donici era atît de învăţat în cunoştinţa legilor şi atît de vestit, îneît să zicea prin ţară, despre el: 152 Alexandru Papadopol-Calimah „Dacă al ore-o judecată, „Mergi la JJonici de te-arată ; „Că el ştie şi-n pilaf. „Se găsească un paragraf* Andronachi Daniei făcuse studii adinei în drept si cunoştea bine limbile latinească şi elinească. Însuşi el, în predoslovia (prefaţa) cărţii sale, zice : „31-am povăţuit din învăţătura insti-tuţiunitor care am cîştigat în vrîsta tinereţilor mele în limba latinească y). Christian sau liriste Elechtenmaher. doctor în drept şi în filosofie, Sas din Transilvania, barbat foarte erudit. Adus de Vodă Scarlat Oalimah, la 1812, din Transilvania, el fu numit nomofilax, pravilist, şi servi Moldovei cu inimă şi cu mult succes. Fleclitenmalier au fost pravilist Moldovei de la 1812 pînă la 1810, cînd să săvîrşi din viaţă, în Iaşi. De la 1833 să învoi a deschide în Iaşi, în limba romînească, un curs privat de ştiinţa legilor romîne, şi iată cum să esprimă Epitropia scoalelor în adresa sa oficială. „Privind la vrednicia şi deplinătatea a învăţăturilor a d-sale legistului (nomicos) Xpim (J)jiextenmi\xep din Transilvania, carele în curgere de opt-spre-zece ani n-aii încetat a da aice publice dovezi de cunoştinţa legilor, fiind asemene şi la alcătuirea condicel politiceştl împreună lucrător; epitropia înpăr-tăşindu-1 cu titlul de estra-ordinar profesor al gimnastului Va-silian, l-au împuternicit a deschide, în limba romînească, un curs privat de ştiiuţ / leg clor romîne, ce să va încheia în dia-stimă de doi ani pentru un liolărît număr de tineri din starea boereaseă, cari vor împlini condiţiile pentru aceasta statornicite; aşa dar iubitorii de această ştiinţă, să arate dorinţa lor înscris către eforia scoalelor* tl'). Osebit de adîncele sale. cunoştinţi juridice, Fleclitenmalier cunoştea bine limba germană, latină, elină, franceză şi romînă. Acei cari doresc să aibe o idee despre erudiţiunea sa, pot consulta trei condici voluminoase, scrise cu mina sa, care să păstrează în biblioteca Academiei romîne: 1. Condica d-sale caminar IClehtenma-hery jurisconsultul statu- 9. Un volum în 4' pagin. 1 —184 şi cu prefaţă din 20 pagine, Iaşi 1818. 10. Supliment la No. 33 al Albinei Romaneşti, din 1830, Iaşi. Din istoria legislaţiunei Moldovei 153 hu pe anul 1819—1830, Oonţinîiid studii şi liote, scrise greceşte, latineşte, franţuzeşte şi nemţeşte, cu mina lui Fleclitenmalier 1 *). 2. Condica ds. caminar Flehtenmaher jurisconsult statului pe anul 1835, însă urmează şi pe alţi ani 11 l2 13 14). 3. Portativ, o condică voluminoasă cu fel de fel de memorii şi de explicări a paragrafilor codicelui Calimali, franţuzeşte, nemţeşte; greceşte şi latineşte K:). In arhivele Academiei romîne, să mai păstrează în original o întrebare a vorniciei obştiei din Iaşi către cinstit dumnealui pravillst Flehtenmaher din 9 August 1820 : „Pentru o femee ce rămîne văduvă, avînd copii şi în urmă să însoţeşte prin al doile cununie cu alt barbat,—de să cuvine a să împărtăşi, acea femee, şi din rămasa avere a mortului bar-' băţului ei; luînd parte cit unul din fiii săi, sau ba?“ (Subscris) Drakaki Koset, Vel Vornic, şi răspunsul în original, scris întreg cu scrisoarea sa frumoasă, şi subscris de Elelitenmaclier, sub întrebarea vorniciei obştiei. „Către Cinsti tata Vornicie Obştiei, „După pravila cuprinsă în § 957 din Condica yoliticească, numai atunce să împărtăşeşte văduva ce are copii, din clirono-mia a mortului bărbatului ei, luînd parte cît unul din fii, cînd nu să însoţeşte de al doile. Asemine şi pentru ipo voiul, căci după legiurea cuprinsă în Armenopul, Cartea I. titlul 10. § 1, femeii, ce să însoţeşte prin al doile cununie, nu să dă ipovolon.“ 1820 Aprilie 10. (Subscris) „Cliristian Flelitenmalier, pravilist.“ Pe Constantin Skeleti, Vodă Scarlat Calimali îl califică cu laudă: „barbat erudit si esperimentat în legi [4). Ananla Cuzanu obicinuit zis : Anania pravilistul, a fost un barbat erudit şi jurisconsult de frunte. El a fost şi profesor la Academia domnească din Iaşi, cum să vede subscris în lista de prenumeraţi la cartea grecească 26vo6ic tipărită în Iaşi la 1813. Eu posed un exemplar al codicelui Calimali, care a. aparţinut lui Vodă Scarlat Calimali, bunul meu, cercetat din 11. Biblioteca, Academiei romîne, manuscris No. 10* 12. Biblioteca Academiei romîne, mansucris No. 11. 13. Biblioteca Academiei romîne. La manuscrise. 14. Ţidula domnească din 1 Ianuarie 1818 citată mai sus. 154 Alexandru Papadopol-Calimah poronca sa, si adeverit cu pecetea domneasca si cu iscălitura jurisconsultului Moldovei Anania Cuzanu, aşa : KaT1 £k li /yr;v Jlrgap irr.ij iupr^xq j~c(ţ>xvio[J.ai ’Avav’ac KcuAiv:^ v:;^ş'jXaŞ Adecă : Din înalta poruncă am revăd ut s i ireal esc. (Subscris) Anania Cuzan.it nomofilox. (L. P. D.) -!' * Ou altă ocazie, inii propun să scriu o notiţă biografică despre praviliştii Moldovei: Cuzanu} Carra, Skeleti si Flehtenmaclier. Astăzi public tradurea făcută de mine la 1862; rămasă pînă acum inedită, prin liîrtiile mele, a cărţii de închinare a domnului Moldovei Scarlat Calimah Voevod, prin care a inclii-nat, la 1816, cînd a promulgat, legea sa civilă: codicele Ga-limah, părintelui seu Alexandru Oalimah Voevod, care domnise şi el în Moldova, de la 1795 pînă la 1799. Această carte dom-, nească, să află tipărită greceşte în fruntea frumoasei ediţii greceşti a codicelui Oalimah, tipărit la 1816—1817, în tipografia monasticei Trei-Ierarhi din Iaşi, cu litere none, aduse din Italia la 1818, spre înzestrarea acestei tipografii romîneşti, de vestitul profesor din academia domnească din Iaşi Manuil Beruard. A-cest Manuil Beruard, venit în Moldova de la insula Creta, a fost un barbat foarte erudit, cunoscător de mai multe limbi; îşi făcuse studiile în universităţile din Germania şi de la Roma, şi a fost profesor la Academia domnească din Iaşi. Cele întâi cărţi greceşti scoase din această tipografie, de Beruard, a fost: 1° la 1818 -Ovo'A; adecă Ceaslov, în 16°, foarte elegant din 420 pagine ; la sfirşitul cărţeî el să subscrie : Mavc^X .IhpvâpSoc KpY); svspy6<; y.aî irJ.-po~oq ty); tj-o^pa'J.xq TajTTjŢ, adecă : Manuil Ber-nard Crcleanul, organizator si epitrop al acestei tipografii. 2° La 1814 Orpzapt, adecă o colecţie de imnuri si de rugăciuni la Sfînta Treime, tipărită după comanda şi cu cheltueala mînastireî Russicon de la Muntele Atlios. Acest manual de rugăciuni, să tipărise întîi la Veneţia, la 1648, de un cuvios călugăr. 8° La 1814 aprilie 28,. o mică broşură, în 16° din 18 pagine, sub titlu ’lltf v/Jx tivx t,oca\jJ.-ta, adecă: Cîte-oa mici poeme morale. Această broşură, Manuil Beruard o închină unchiului meu Luniiuârei Din istoria legislaţiunoi Moldovei 155 Sale beizedea. Alexandru ('aliuiah, fiul lui Vodă Scarlat (. ■alimali, care-şî. făcea studiile în Academia domnească din Jasi, şi această broşură cuprinde următoarele poeme scrise cu eleganţă : a) Odă contra invidiei (dir, v.y-y. tcu otii'rxS) compusă de Beizadea Scarlat Ghika, efor al acestei tipografii b) Ftespre rabdare (~zo\ rj-cp.o-vvjc) compusă tot de acesta, c) O idilă: Noroc sau înţelepciune (rjyjrj rt 7.rîj:i:) compusă de savantul Dimitrio Gobdela, doctor în litere şi în filozofie de la universităţile Ungariei şi ale Germaniei, profesor la Academia domnească din Iaşi, reposat la Iaşi la 1831. d) Despre prietenie (~ip\ sC/J.a:) compusă de 71 ianuil Bernard. Această broşură, Bernard, o oferi, unchiului meu beizadea Alecu Calimali, de ziua de 1 Mai 18.14,'cum să vede însemnat pe exemplarul oferit, pe care-1 posed, e) Iv.'rr;; -cX».-'tzo; tou 7:p'vy.'-(ZTO’j McXcacGc : adecă: Codice civil al principatului Moldaviei. 1816.—Bernard a fost un profesor luminat şi tipograf forte iscusit. El tipări multe cărţi. Ediţia grecească a codicelui Calimali, din 1816 e foarte frumoasă. Armele Moldovei de pe pagina cu titlul cărţii şi spiţa de neam; sînt litografiate de Dimitrie Contoleo, iar portretul lui Vodă Scarlat Cali-mah din fruntea cărţii, şi marca ţinuturilor Moldovei sînt scoase de pictorul şi litograf I. Bero Ludovicus Kreilchely de ScJurerdt-berc), şi gravate de Blasius Hofel. Tipografia aceasta, înfiinţată de Bernard în Iaşi, avea de efori pe beizadea Scarlat Ghika şi pe doctorul in medicină Eustatie Rolla, obicinuit zis Doctorul Eustatie, tatul neuitatului Costachi Rolla, iar de epitropi pe însuşi Bernard şi pe doi neguţitorî din Iaşi: Anastasie Miliail Gliiţă, şi Panaiot Dioghenidi ir>). Cartea de închinare din fruntea codicelui Calimali, e scrisă în cea mai elegantă limbă elină, lată traducerea ei întocmai! „Pre-înălţate Doamne, „Pre-respectabile şi „Pre-iubitule al meu părinte ! „Iată folosul dobîndit de la creşterea şi de la învăţătura ce mi-ai dat Tu; părintele meii! Iată rodurile luminatelor Tale silinţi! Iată cugetările tale măreţe, ce sfîrşit au avut: Tu priveşti în această carte, Codicele dc legi, ce dintru început 15 15. Alexandrii Papadopnl-Cîalinmli Istorî.-i tipografiei în ţările romî-neştî (inedit) unde reproduc toate documentele în sprijin. 156 Alexandru Papadopol-Calimah doreai să să elaboreze, cînd domneai cu fală în aceasta de Dumnezeu păzită ţară, fiindu-Ţi milă de supuşii Tăi cari sufereau asupririle lăcomiei, — Codice, pe care acum îl vezi început şi sfîrşit prin Mine, şi pe care Eu îl închin tnălţimei Tale. Primeşte dar cu bunăvoinţă această închinare, căci eu închin Ţ ie acest Codice cu drept cuvînt deoarece este drept şi cuviincios, ca lucrările fiilor să fie închinate părinţilor, mai ales cînd aceştia au dorit cei întîi, şi sînt împreună solidari la a-cele lucrări. Iar primind lucrarea mea, să nu încetezi, Pre-„ respectabile al meu părinte! de a o bine cuvin ta des, şi cu multe urări,—ca această lege să fie spre folos, şi să fie mîn-tuitoare Moldavieî, şi ca, în viitor, nime să nu mai făptuiască nedreptăţi în ţara aceasta, şi să nu mai aibe purtări rele! A-ceasta a fost ţinta noastră de căpitenie, în lucrarea de faţă, căci eu mă îngrijesc mult de Moldova, si mult şi cu tot dinadinsul. Te îngrijeşti şi Înălţimea Ta de /V/, deoarece, nu numai că Te-ai arătat adevărat părinte ai Moldovei', in zilele Domniei Tale, dar eşti şi adevărat cetăţean Moldo van, şi te pogori din patrioţi neaoşi Moldo veni, căci din Moldova (cum foţi ştiu) iz rărind, ai dat odraslelor Taie neamul Călimahesc, pogorîndu-Te de a dreptul din vechi si neaoşi strămoşi, care au strălucit în. Moldova prin virtuţi şi prin fapte bine eu can tate de Dum nezeu, şi au / ost patrioţi buni şi domni bine făcători. Iar noi, atît acest bine credincios popor, domniea căruia Ne este îucredinţată, cît şi urmaşii Tăi, flindu-Ţi recunoscători pentru multele şi marile Tale faceri de bine, pe care le-am a-vut de la înălţimea Ta, Ne rugăm* Celui Pre-înalt şi-Ţi urăm : Să trăeşti ani îndelungaţi, Bunule Domnitor şi Părinte Bun, şi să fii fericit întru toate, şi să vezi împlinindu-se toate dorinţele Tale despre noi. „Al Tău recunoscător fiu (Subscris), Scarlat CaaUviahC Cu publicarea acestei cărţi de închinare, să complectează toate actele care întovărăşesc ediţiunea codicelui Călim ah din 1816—1.81.7, traduse toate de mine la 1857 şi 1862. în această carte domnească de închinare, Vodă Scarlat Calimah revindică cu mîndrie şi aminteşte, origina sa de neaoş Moldovan, origină pe care o arată şi letopiseţul Moldovei al Spa- Din istoria legislaţiuneî Moldovei 157 tarului loan Canta îS), si istoria Fanarului care numeşte pe marele dragoman Enaki Calimali, întemeetorul casei domneşti Oa-limalieştî: Y\y:n:/:r^ M-6-;oavo:, adecă Ivindrc Moldoruuul l')). Codicele Culirnu/i care a fost legea civilă a Moldovei de la 1 Iulie 1817 pînă la 1 Decemvrie 1865, dnd să înlocui şi el şi codicele Oaragea şi legea lui Armenopulo care domnea în partea Basarabiei supusă Moldovei; prin Codicele marelui domn şi cel întîl domn al Tiomîniei unite Alexandru loan I (Cuza), a fost elaborat întîi în limba grecească, cunoscută din vechi în divanurile ţărei, deoarece judecătorii supremi chibzueau, pînă la 1817, după Vusilicale, după Im. (irueeo-Roiuavuin, după Teo/i! Anticemorul, parafrastul institutelor lui Justinian, din secolul YI, şi după Armenopulo, legi ce nu eraţi traduse romîneşte ; iar obiceiurile păiruiituliu, care aveaţi o mare parte în administratraţi-unea justiţiei, boeriî divanurilor le invocau prin tradiţie, păstrate în cărţile de judecată, trecute în condicele divanurilor şi în hrisoavele domneşti de mai nainte. (-răsese prin arhive multe hotăriri care zic aşa: „in puterea vechiului obicei u uf durei si u prurililor, hotar un .... 18 * 20) Pravile să înteleageau Vădii-calelc şi prud la lui Yasile Dupu Yoevod, tipărită romîneşte în Iaşi; la 1646. Aceasta din urmă era în vigoare, în timpii din 18. Letop. Moldov. tom. III, pag. 183—184, edit. princeps. (19) Alexandru Papadopul Calimali. Dare de seamă despre scrierea lui Atunasie Comnen Jpsilanţ F x.y.XY}:,.ahhi>, însărcinat de ministerul de externe rusesc, a făcut o descriere despre starea Basarabiei, care ni să rîpise la 1812. El prezintă voluminosul său raport, la 1 Iunie 1816 sub titlu: OnucANiE llECC ApAKCKOH OfiAACTM COCTARAENO B'R^OMCTBA PoCOMpCTBEMNOM KOA-AErilI MHOCTpAHNkl\'X A'lxVA HA^BOplIhlMZ COB'KtHIIKOMX (1ABA0AAR GkH- HkMkiM'A 1816 roftA Iro Ijonnh. 24 25) La acest raport, consilierul de curte Sfinin zice despre codicele Calimah, următoarele: „In trecutul an 1815, Vodă Calimah a numit un comitet pentru adunarea tuturor legilor şi a obiceiurilor Moldaviet, în materie civilă şi criminală, clte erau în viciere de patru secuii, cu arătarea ramurei şi a izvorului lor. Partea întîi a acestei legislaţii s-a tipărit acum (1816) la Iaşi, în limba grecească, şi tot acum se traduce în limbă moldovenească“ -5). Cînd Sfinin zice partea întîi, înţelege partea care conţine legea civilă, codicele civile, căci partea a doua, adecă legea criminală, s’a elaborat tot de acel comitet, la 1820, sub Mihail Suţu Voevod, şi s-a publicat la Iaşi la 1825, sub loniţă Sturdza Voevod. Postelnicul Manolachi Dră-ghici, contimpuran al lui Vodă Scarlat Calimah şi membru în 24. SAnHCKH O^HCCKAro OkIJJECTBA HCTOpiM H /^pEBNOCTEH, tom, VI, pag. 224. Memoriul consilierului de curte Pavel Sfinin să cuprinde, de la paginele 175 pînă la 320. Lucrarea e foarte importantă pentru istoria şi statistica Moldovei şi în special a Basarabiei Eu am tradiis'o romîneşte, si o voiii publica curind. 25. Vedî art. 318 din Reglementul organic al Moldovei, Cap. V1ÎI. Din istoria legislaţiunei Moldovei 161 adunarea obştească din acele (Iile, scrie despre acest domn şi despre codicele său, urmtoarele : „Scarlat Oalimah Yoevod a fost un om învăţat, blînd şi cu minte, dar pre-îndurător asupra făcătorilor de rele. încît nici o execuţie de moarte n-a decretat în tot curmi domniei-sule, osîndind pe vinovaţi numai la pedepse trupeşti l:') din care pricină tâlharii să îmulţîsă cu un cliip îngrozitor în toată ţara; că pe lingă hoţii de codru ce s-au ivit sub multe căpitenii, mai vărsători de sînge de cit Bujor, să plodisără şi o mulţime de potlogari în toate părţile prin tîrguri şi prin sate, pînă ajunsese de tăia pungile oamenilor de la brîu, ziua mare pe uliţă, şi nu-î putea stîrpi, pentru că zapciii prinzîndu-i îi globea şi le da drumul, din molătatea guvernului. „Domnul Scarlat Oalimah să ocupa mult. cu scrisa], din care pricină venise la o monotonie trîndavă. „ Vodă Caii mu h a copiat cond/ica politicească în dialectul grecesc, ad unind-o din Vasilicălele, care multă vreme s-a numit Vracii a lui Caii mali, după ce a tipărit-o. Nu să putea însă întrebuinţa la pricini, că nu o înţelegea mai nici unul din judecătorii cei vechi, şi nici să obicinuia a să pune paragrafuri în hotărîri, în-temeindu-să diecii divanului, care scrieau cărţile de judecată si ahaforarele, mai mult pe obiceiul pănuntuXm, ca să-şi iee îndreptare. Kşind apoi înaintea domnului, el cerceta pricina după pracila sa, şi arata boerilor deosebirea unei hotăriri legiuite, de acele făcute fără nici un. temeiii, după simpla socotinţă a judecătorilor. „In domnia lui Scarlat Oalimah s-au adus cartofele în ţară din Transilvania, visternic fiind logofătul (Îngeraş Sturza, (cumnatul lui Vodă Scarlat Oalimah), tatăl lui Sturza Yoevod şi s-au întrebuinţat mare silinţă din partea (juoernulul, pămă au înduplecat pe săteni de ă să da la această- mun că -6).“ Trebue să însemn aice că în elaborarea codiceluî său, Yodă Oalimah si sfetnicii săi au consultat mult şi legea civilă promulgată de împăratul Austriei Francîsc I, la 1 Iunie 1811, tipărită romîneşte în Oernăuţi la 1812 şi intrată în vigoare la 1 Ianuarie 1812 sub titlu: KWprk ACi.mAop ii[)akuaiiau>[> ^ 25) Adecă la bataie. 2H. Postelnicul Manolachi Urăghid, Istoria Moldovei pe timp de 500 ani, pînă în zilele noastre, tom. 11, pag. 105—107 laşi 1857. 162 Alexandru Papadopol-Calimacli WKLjiE nzprxpeyiE riENTpS toate iţzpHAE moljiteiihtoape nemlieijiii AA MOriApXifH A8CTpHEipil. MePN2&SlIH, eA8 TynZpHT AA IIETEp EK\\\p<\ IlpHKlIAEriET Tyi'IO-rpA(|) a GSkobhnîh AA an8a 18 j 1. 2 7). Prin arhiva Academiei romîne, am cetit corespondenţe de pe la 1782, între guvernul austriac din Bucovina şi cel moldovenesc din Iaşi, prin care guvernul austriac cerea avizul guvernului Moldovei, despre mai multe chestiuni, cerînd soluţiunea, cum să judecau în Moldova. Aceste să petreceau probabil pe cînd să aduna material din Moldova pentru redactarea codicelui împăratului Francisc I. Legislatorul Moldovei Oalimah a împrumutat unele dispoziţii, din acest codice; dar e greşită aserţiunea unora, care au spus că codicele Oalimah ar fi tradus din codicele austriac de la 1811. Codicele austriac din 1811, cuprinde 1502 paragraf!, iar codicele Oalimah cuprinde 2032, osebit dispoziţiunile despre licitaţii sati mezaturi după obiceiul pan untului, şi osebit rîndueala despre concursul creditorilor, materii pe care pravila pirgărească, adecă civilă austriacă, din 1811, nici le pomeneşte. Codicele Oalimah e mai strîns legat în sistemul său cu Vasilicalele, şi conţine încă sute de obiceiuri ale pământului MohIovei. Este foarte interesant pentru oamenii de legi, să cetească şi să compare paragraf cu paragraf, legea pirgărească din 1811, promulgată de Francisc losif, şi Codicele Calimaii. Dar chiar codicele austriac tipărit la Cernăuţi la 1811, în mare parte, de obîrşia moldovenească. In precioasele caiete care să păstrează în Academie, în original şi sub iscăliturile boerilor divanului Moldovei din laşi, de lu 1782, Februarie 19, sînt scrise, întrebările şi respunsurile, româneşte. La început numai o foaie albă are titulul greceşte : II po(3Xr,p. ax a tiv a a-6 xrjv Kop.ic.av xyjv bt Bou7.o$\Yrh 7.al al ~lq aoxa a-cvT^ast^ xv xoo ^toavou adecă: cîte-va probleme de la comisia din Bucovina, şi respunsurile la ele ale boerilor divanului. Vedeţi dar că aceste legi ale codicelui Oalimah î-şi au obîrşia, chiar pentru Bucovina, de la 1782, şi din divanurile Moldovei, 27 27) Format în 8° în trei părţi din pagine peste tot 681 şi din paragraf! 1502, ediţie foarte rară. Eu posed un esemplar. Din istoria legislaţiunei Moldovei 163 de la care comisia Bucovineană cerea desluşiri la 1782, doisprezece ani după rîpîrea Bucovinei 2S). înainte de a promulga codicele sau, Vodă Calimali l-a supus obşteştii adunări, şi-l comunicase mai multor învăţaţi din streinătate spre a avea părerea lor. Ce mare deosebire intre Codicele Calimali şi îngustul Codice Curgea tipărit greceşte la Viena la 1818, şi romîneşte la Bucureşti tot la 1818, în tipografia de la Cişmeaua Mavroeni înfiinţată de Radu. Clin-ceanu, C. Caracas şi D. Plopeanu!! Codicele Calimali e o lege complectă, liberală şi de progres. Aşa d. e. el declară că robia este contrarie dreptului natural, apără viaţa şi averea robilor (§ 27; şi cuprinde multe dispoziţiuni generoase, pe cînd codicele Caragea este foarte înapoiat. Eelix Colson cercetează şi laudă pravila lui Calimali, din acest punct de vedere 20). După codicele Calimali, copiii (fete şi fii) moştenesc de o potrivă pe părinţi; după codicele Caragea numai fiii! fetele nu moştenesc, ci fraţii lor sînt. datori ale înzestra şi ale mărita (Part. IV. 3). Această nedreptate s-a îndreptat de Vodă Cuza prin art. 1911 din codicele său, la 1865. Era consul general al Ingliterei, la 1817 în Moldova şi Valaliia, cu reşedinţa în Bucureşti, cunoscut de aproape cu Vodă Scarlat Calimali, eruditul W. Wilkinson. Vodă Scarlat Calimali trimise prin acesta o copie de pe codicele său universităţei de Oxford, cea mai vechie şi cea mai vestită universitate din In-glitera. Iată ce scrie Wilkinson: „Le Prinee Charles Gallimaki a envoge, par mon intermediare ane copie de Son code d VUnioersite Oxford. Comine le Docteur Macmichaele rend compte de cet ouvrage dans son voyage de Moscou ă Constantinople, je crois superflu d’en rien dire de plus“. :K)) Eruditul doctor şi călător Englez Wiliaiu Mac-Michael, călători prin Moldova la 1816—1818, şi a fost oaspe a domnului Scarlat Calimali. Mac-Michail, născut la Bridgenortli (Sliropscliire) 28 29 30 28) Manuscrisul este notat în arhivele Academiei roraîne, sub No. SOI pachet XXII ; şi 29) Felix Colson, de l’o'tat present et de l’avenir des Principautes de Moldavie et Valachie, pag. 143 —150, 201. Paris 1839. 30) W. Wilkinson, Ecuyer, ancien consul general d'Angîeterre a Bu-carest. Tableau historique, geographique & politique de le Moldavie & de la Valachie, pag. 44. în not. Paris 1821. 164 Alexandru PapadopoT-Calimah la 1784, mort la Londra la 10 Iunie 1889, îşi făcuse studiile înalte la universitatea de Oxford; şi la 1812 călători în Medi-terana şi în Grecia. De la 1816 piuă la 1818, el vizită St. Petersburgul, Moskva, Kievul, Ucraina, Moldova, Valahia, trecu Balcanii, să opri un timp la Adrianopoli, făcînd studii şi cercetări asupra ciumei, pe care o declară contagioasă. Intorcîndu-să la Londra, Mac-Miliael fu ales membru societăţei regale de medicină, şi să consacră practicei medicinei. Mac-Micliael a scris călătoria sa de la Moskovala Constontinopole în anii 1817--1818; şi mai multe alte scrieri, pe care le înşiră biograful Hoefer ;n). Cartea călătoriei lui Mac-Micliael să tipări la Londra, la 1819, sub titlu : Journey forin Mascote to Constantinople in the years 1817, 1818, by William Mac-michael} M. D. F. R. S. one of D-r Radcliffe of Oxford. London. John Mnrray, Albemarle-Street 1819 :î2). Această carte este foarte rară astăzi. Eu datoresc multă recunoştinţă principelui Ion Gliika, ministru ţării la Londra şi Preşedinte al Academiei Eomîne, care a bine-voit a-mi procura un exemplar, după multe cercetări pe la anticarii Londrei, Fraudei şi ai Germaniei. Traducerea din englizeşte a părţei din cartea lui Mac-Micliael, care cuprinde călătoria sa prin Moldova, o datoresc studioasei şi învăţatei domnişoare Emma Jurgea-Ne-grileşti, aa) căreia îi exprim şi aice mulţumirile mele. Din a-ceastă parte, reproduc pasajele atingătoare de Vodă Calimali şi de codicele său : „Pe lingă limba sa natală, Vodă cunoaşte limbele turceasca, franceză şi italiană.Bunul donmnitorului Scarlat Calimali, a fost păinînteaii Moldomn, şi prin talentul său a ajuns să înveţe mai multe limbi, şi aşa el fu înălţat la treapta de mare dragoman al Porţeî, şi apoi la înălţimea de domn Moldovei. Fiul acestuia, Alexandru Calimali, îi succedă la Domnie, asemene şi nepotul său Scarlat Yoevod; actualul domn, om de talent. Cînd te adresezi la domn, îi zici Măria Ta ; titlul său este Voevod si Duce a toată Moldova. Cînd am trecut de la Iaşi la Bucureşti, consulul 31 32 33 31) T>-r Hoefer, Biographie Generale depuis Ies temps Ies plus recules jusqu’â nos jours, tom. XXXII, pag. 583. Paris 1860. 32) Vezi analiza acestei cărţi făcută de D. N. lorga în numărul precedent al Arhivei. 33) Astăzi Emma Donicî, născută Jurgea-Negrileşti. Din istoria legislaţiunei Moldovei 165 general al Ingliterei d-1 Wilkinson, îmi arata o carte legata cu mare lux, care era un dar literar al domnului Moldovei Scarlat Calimali cătră universitatea de Oxford. Această carte era codicele de legi al principatului Moldovei, compus de Vodă Ca-limali, şi tipărit în Iaşi, în limba grecească. Domnul întovărăşea trimiterea acestei cărţi cn o epistolă a sa, toarte măgulitoare, către celebra universitate, şi această epistolă e scrisă in limba elină cea mai adîncă, şi cu însuşi mîna lui Vodă Calimali. A-dresa epistolei este scrisă latineşte, aşa : Magn. li rit. Celeb. Vniversitatis : Oxou: Magnifico Rectori. Oxonium. „Iar titlul cărţii domnitorului autor, al cărui portret stă în fruntea cărţei : K(î)8tŞ zcX’T-y.b; tou -pcr/AT.i^o'j ^TjC, McXBajS'fac ’lv; ’lasu;). .„Vodă Scarlat Calimali e un barbat foarte laborios; el scrie însuşi toate depeşele şi toate corespondenţele sale“ ;il). Este de dorit să cunoaştem cuprinsul epistolei lui Vodă Scarlat Calimali, din 1816, cătră universitatea de Oxford şi răspunsul aceştia. Aceste acte cuprind detalii interesante istorice despre Moldova şi despre legile ei. Universitatea de Oxford în răspunsul său cătră Vodă Scarlat Calimali, îşi dă părerea pre larg şi analizează codicele Calimali. Voiu avea curînd copii de pe aceste acte, şi le voiu publica. Pînă astăzi avem cinci ediţii ale codicelui Calimali, pre cît îmi aduc aminte. 1. Cea grecească (Iaşi 1816—1817, în folio). 2. Cea romînească (Laşi 1838 în folio). Aceasta este cea întîi ediţie romînească : ediţia princeps. 3. Cea tipărită romîneşte la 1851, în Iaşi, adecă ediţiunea lui Costaclii Negruţi, îir tipografia Franceso-Komînă la lui T. Codrescu. 34) Journey from Moscow to Constantinople By William Macmichacl, pag 01—95, London 1819. Exemplarul care mi l-a procurat, cum am zis, principele Ion Ghica l-am dăruit biblioteceî Academiei romine, unde l-am şi depus, de atunci. 166 Alexandru Papadopol-Calimali 4. Cea tipărită romîneşte, în Iaşi, la 1862 (ediţia lui Scarlat Pastia). 5. Cea de pe urmă ediţie romînească este acea cuprinsă în Colecţii mea legilor vechi si none ale Roiuîniei, editată în Bucureşti, la 1873, de Bujoreanu. Cu ediţia întîi romînească, de la 1833, precedată de prefaţa logofătului de atunci, adecă ministrului de justiţie, Costaclii Sturza; boerii şi praviliştii cari s-au trudit şi aii tradus romîneşte codicele Calimali la 1816, au cam păţit-o, ca Virgiliu cu Batbylle, pentru care Virgiliu s-a răzbunat prin cunoscutele sale versuri: Hos ego versiculos feci, tulit alter lionores: Sic vos nou vobis mellificatis apes Sic ros nou vobis vellera ferfis oves Sic ros nou vobis nidificatis aves Sic ros nou vobis fertis aratra boves ! î . . . In prefaţa din aceasta întîi ediţie rominească, din 1833, cu data de 26 Neiuvrie 1836. af)) logofătul Costaclii Sturza zice că yr»' Ko^ik'k JjjBiAK noAfrhi'kcKX a llpMHHHMAT8A8M MoA^OBUI @UJH lipim aehata TinorpA(|)iE a Hakhheh 1833 Acesta este frontispiciul romînesc pe pagina I; ear, pe pagina 2, este şi un frontispiciu franţuzesc, aşa : Code Civil de Moldav ie public potir la premiere jois en langue Moldave sous la Presidence de Son Exellence Mousîeur de Kisselejf plmipotentiaire des Divans de Moldav ie d- de Valaquie, Lieuteuant general, aide-de-camp general de S. M. V Empereur de toutes Ies liussics, chevalier Gr ană Croix de plusieurs or dres, las sg Imprimerie de V Abeille 1833 Iar pe pagina 3 urmează dedicaţia: Generaluicei obicinuite adunări a Principatului Moldovei, care cu înţelepciune şi rimă făptueşte îmbunătăţirea reformei niîntuitoare şi înlemeerea fericireî Patriei. Aeeasţă condică politicească, tălmăcită şi tipărită îutîia oară în limba naţională, drept semn de respect să dedică de marele logofăt a dreptăţei şi cavaler Constantin Sturz a, Din istoria legislaţiuneî Romane 167 VodăScarlatCalimali a alcătuit şi publicat această condică greceşte, la 1817, dar că ea nu era în deobşte cunoscută, ne-fiind publicată în limba patriei. Apoi adaoge : „Cinstitul meii procatoli dumnealui logofătul Costaclii Conaclii, aii supus înaintea ocîrmuirei trebuinţa de a să tălmăci romîneşte această codică, şi a să da la lumină, pentru ca prin a ei zilnică aplicaţie, desvălindu-să lipsurile ce ia putea avea, să poată povăţui lucrările comisiei înadins jinduite spre a revizui legile. Escelenţa Sa deplin înputernicitul prezident a divanurilor Moldovei şi a ţării Romîneşti d-1 general adiutant, general leitenant şi a marilor ordine cavaler Pavel Dimitrievici de Kisseleff, carele cu adîncă înţelepciune şi deosebită îngrijire plinind lucrul cel măreţ ăl regene raţiei Moldo romînilor, şi prin care au statornicii între noi memoria sa nemuritoare, au bine voit a îmbunătăţi acesta propunere, pentru care au şi ortnduit o sumă spre tipărirea, condîcei. „Incredinţindu-mi-să postul logofeţiei dreptăţei, eu am întrupat o comisie de d-lui căminarul Petrachi Asachi, prezidentul judecătorescului tribunal din Botoşani, şi de d-lor jurisconsulţii statului Christian Flehtenmalier şi Damascliin Bojinca, care sub a mea de aproape privighere, si cu deplină a mea, mulţumire, au săvîrşit această cinstită însărcinare, aclucînd de pe originalul grecesc, în limba naţională, textul condicei civile, potrivit cu înţelesul adevărat a legiuirilor şi cu orînduirile introduse prin or-ganicescul regliment, tot odată diriguind şi tipărirea acestei codice. „Ce să atinge de stilul linibei, eu am priviglieat după putinţă a fi lămurit şi precis, precum să cere despre o asemine materie, însă pentru că fieşte-care ştiinţă are ale sale ziceri însuşite, şi precum limba noastră nelucrată a cerut a să împrumuta la oarecare întîmplărî de la alte,—cînd cetitorul cel nedeprins nici cu ştiinţa nici cu zicerea tehnică, va întimpina nedumeriri, apoi unul ca acela, va afla în sfîrşitul acestei condice, după rîn-dul alfavitar, o adunare de toate împrumutatele cuvinte, cu a lor tălmăcire îndestulătoare/4 In această prefaţă, logofătul Costachi Sturza laudă cam mult activitatea sa, activitatea Comitelui Kisseleff' şi activitatea comisiei de la 1888,—în ce priveşte traducerea romîneşte a co-dicelui Calimah. 168 Alexandru Papadopol-Calimali Generalul Kisseleff în a «a dare de sama despre administra-ţiunea sa în Moldova şi în Valahia, zice că: au rînduit într-adins-o comisiei care în curmi ((nulul 188H a izbutit să sfîrsască în Moldova codul civil care s-au confirmat de obşteasca obicinuită a-dunare sr>). Generalul Kisseleff vorbeşte dar, numai de sfirşitul t rad acer ei, iar nu de toată traducerea, căci chiar timpul material lipsea. Comisia să numi în cursul anului 1888, iar codicele era tipărit gata romîneşte în Noemvrie 1888. Din ordinul generalului Kisseleff, Costaclii Şturza marele logofăt, să tocmea abea la Maiii 1833, cu tipograful Gheorghe Asachi ca să tipărească codicele, romîneşte, cum dovedeşte adresa lui C. Sturza logofătul cătră cinstit (l-iul Aga Gheorghe Asachi, din 27 Maiîi 1833, No. 4308 36). In şase luni nu să putea traduce şi tipări voluminosul codice Calimah. Numai pentru tipărirea unei asemene cărţi, cu procedeurile tipografice de atunci, a trebuit să treacă mai multe luni. Nu mai zic nimic despre greutăţile ce înfăţişa traducerea, în starea culturei limbeî romîneşti de atunci, greutăţi care luau mult din timpul traducătorilor. Dar iată istoria traducerei codicelui Calimah, cum să stabileşte cu dovezi documentate în mină : Codicele promulgat şi tipărite greceşt, la 1816—1817, să traducea îndată şi în arelaş timp, romîneşte, şi numai împrejurările grele de nepace, prin care a trecut ţara, de la 1817 înainte, au împiedeeat tipărirea în limba romînească ; însă traducerea era tăcută. In raportul său oficial cătră guvernul rusesc, din 1 Iunie 1816, consiliarul de curte .Pavel Sfinin zice că: codicele lui Calimah să tipărise acum în Iaşi greceşte, şi că tot acum, la 18 1(1, să traducea în limba moldovenească. Anaforaua obşteşteî adunării a Moldovei cătră Vodă Miliail Gr. Suţu, din Noemvrie 1819 zice : ,,Măria Sa Scarlat Voevod Calimah, procatohul Inălţimei Tale, orînduind, s-au alcătuit condica politicească cuprinzetoare tuturor pravălilor şi obiceiurilor atîrnătoare la ramul pravililor politiceşti,—care publicarisindu-se la anul 1817 Iulie 1, s-a statornicit de neclintit temeiu al 35) SAKAOLţKiH-^ECEATOBCKiH, FpAcflK IJ. KhCEAE(J)X M ErO GpEAVEA, tom' D'7 gag. ^38. St: Petersbuig 1881: 36) S-a publicat in Tli. Codrescu, Uncarul, tom. \ III. pag 202 Iaşi 1886, Din istoria legislaţiune! Moldovei 169 dreptăţilor obşteşti şi praviliceştî, rare curg din acel slăvit izvor al slăvite! ocîrnmirî ce din o potrivă dreptate cătră toţi supuşi încredinţază fleşte căruia. Această condică s-a tipărit în limba grecească, precum este ştiut şi înălţime! Tale, dar fiind neapărată trebuinţă de a să tipări si a să publica ri si .sv în limba Mol-dovenească, rugăm pe înălţimea Ta, ca se fie poruncă de a se tipări cute pănă acum s-au tălmăcit, fiind că la jumătate, si de a să urma tălmăcirea care cu nemdoire va lua sevîrsirea sa, pută se va tipări acea tălmăcită“ H7). Aşa dar la 1816 Codicele Calimali să traducea romîneşte; la 1.819 era tradus pe jumătate, şi traducerea urma înainte ; la 1.819 traducerea se afla înaintată, şi să încuviinţase sumele trebuitoare pentru a începe tipărirea romineşte, tipărire care n-a început din causa împrejurărilor de nepace. Kisseleff şi Costacbi Sturza au presidat dec! numai la sfîrşirea şi la supunerea traducere! la obşteasca adunare, şi la punerea e! sub tipar. Dar ce mai trebuesc alte dovezi, cînd chiar, chisorul lu! Scarlat Calimali Voevod din 1 Iulie 1817, prin care promulgă codul său, zice : „Astfel s-a desâvîrşit acest al nostru codice politicesc (civil), alcătuit din nevoe în obicinuita aici în ţară limbă NeO’Eliuească, din care apoi s-a- tradus în acea pămînteascâ.u Necontestat dar, că Codul Calimali, scris greceşte, era tradus în mare parte, şi poate chiar întreg romîneşte, cînd să promulga, adecă la 1817. (Va urma). 37) Uricar. tom. IV, pag. 207—213. laşî 1857. Fotografia prin corpurile întunecoase SAU Razele lui Rontgen, Rare oii s-a întîmplat ca o descoperire ştiinţifică, precum e aceia a profesorului Rontgen de la AYiirtzburg, să facă cu iuţala fulgerului ocolul pămîntului intr-un timp atît de scurt. Descoperirea lui Rontgen a ajuns la modă; nu-i revistă, nu-î gazetă zilnică cit de mică care să nu vorbească de dînsa. In mai toate laboratoriile mai însemnate, pionierii ştiinţelor expermentale s-au apucat cu o pasiune fără seamăn să pună în evidenţă miraculoasele fenomene descoperite de profesorul de la Wiirtzburg. In special acestă invenţiune nouă, prin care să poate fotografia din afară interiorul corpurilor vii, va fi probabil de un mare ajutor medicinei operatoare, şi ştiinţele naturale. Pentru a face însă, mai accesibilă expunerea faptelor, cred de nevoie să dăm mai întăi cîte-va lămuriri asupra ipotezei lumineî şi a fenomenelor sub care ia să manifestă. Să admite că lumina este rezultatul unor mişcări vibratoare, a unui fluid deosebit de aer, foarte subtil şi elastic, nepipăibil, numit eter, care să găseşte răspîndit pretutin-denea unde lumina să propagă, umple tot universul, pre- Fotografia prin corpurile întunecoase 171 cum şi intervalele ce separă atomii corpurilor; să găseşte în aer şi chiar in vidul maşinelor pneumatice. Pentru a ne da bine seama de modul cum să propagă lumina, să presupunem cu profesorul Boltzmann din Viena '), că aruncăm o piatră într-o baltă liniştită : să produc, cum să ştie împrejurul punctului lovit valuri concentrice, care să propagă lărgindu-să la suprafaţa bălţei în toate direcţiunile, în linie dreaptă. In întâiul moment se observă producîndu-să, un val, care să lărgeşte încetul cu încetul, în al doilea moment vedem că acest val să retrage îndărăt micşurîndu-să în timp ce un al doilea ia naştere şi să propagă pînă la o distanţă mai mare, etc. -Aceste valuri iau naştere din aceia că fie-care părticică de apă să mişcă vertical, în sus şi în jos. Să vede dar că nu părticelele de apă, ci numai mişcarea lor să propagă pe suprafaţa bălţei, pierind din locul de atingere al pietrei, după cum uşor ne asigurăm observînd poziţiunea fixă ce o păstrează corpurile mici plutitoare de pe suprafaţa apei. Aceste cercuri lichide care să formează şi să propagă astfel succesiv pe suprafaţa sa în linie dreaptă să numesc unde lichide- sau mişcări ondulatoare; şi direcţiunea mişcării acestor valuri în sens orizontal să numeşte direcţiune de propagare. Dar picăturile izolate de apă să ridică şi să scoboară perpendicular, la suprafaţa apei adecă transversal la direcţiune după care să mişcă valurile, direcţiunea acestor mişcări în sus şi în jos să numeşte direcţiunea oscilafiunei. Şi fiind-că direcţiunea de propagare a valurilor să tace orizontal pe suprafaţa bălţei, iar direcţiunea oscilaţiunei are loc vertical, în sus şi în jos, aceste unde să numesc unde tranvermle. Dacă din contra di- 1. Nene freie Presse. 172 Cfh. C. Atanasiu recţiunea oscilaţiunei ar fi fost aceiaşi ca şi direcţiunea de propagare, adecă înainte şi înapoi, atunci am fi avut unde longitudinale. Inţala cu care să transmite mişcarea valurilor să numeşte repegiunea *propagărei; iar timpul pe care îl întrelniinţază o particulă de apă pentru a face o oscilaţiune sau o mişcare ondulatoare complectă împrejurul punctului de echilibru să zice durata axeilafmnei. Depărtarea între poziţiunile extreme ale mişcărilor de oscilaţiune e amplitudinea oscila/iunei. Fiind-eă noţiunea undelor apei s-ar părea poate cam abstractă, să mai luăm un alt exemplu mai plastic dat tot de profesorul Boltzmann -). Intr-o pieaţâ mare aşteaptă o mulţime mare de oameni înaintea unei uşi, pe unde trebuia să apară un personaj însemnat : de-odată acesta apare din lăuntru la uşă. Cei care sînt, lîngă (Unsul, îl văd, şi-şi scot pălăria; cei care sînt mai îi. urmă, nu-1 văd, dar observînd salutul celor dinainte îşi scot şi ei pălăria, însă ceva mai târziu. In tine cei care sînt mai în urmă fac acelaşi lucru, dar cu atît mai tîrziu cu cît sînt mai la coadă. Aşa că faptul luării pălăriei să propagă de la uşă în toate direcţiunile în linie dreaptă, prin toată mulţimea de oameni. Dacă fie-care om îşi mişcă pălăria vertical, în sus şi în jos, atunci aceaste pălărie aii executat o mişcare ondulatoare transversală: dacă din contra fie-care om şi-ar fi mişcat pălăria cătră punctul unde a apărut persoana şi apoi ar fi tras-o înapoi (adecă înainte şi înapoi), atunci am fi avut o undă longitudinală. Dacă fie-care ar fi ridicat pălăria numai odată şi apoi ar fi pus-o liniştit în cap, atunci am fi avut numai o singură undă transversală.—Lungimea totală a a-cesteî unde, începînd de la omul care abia pune mîna pe pălărie să salute şi pînă la acela care deja îşi pune pă- 2. Loc. cit. Fotografia prin corpurile întunecoase 173 lăria în cap, să chiamâ lungime de undă ; timpul strecurat între aceste două momente, este durata oscilaţiunei. Această lungime de undă este evident, zice Boltzmann, cu atît mai mare cu cît mai repede omul din urmă continuă salutul celui dinainte ; cu alte cuvinte lungimea de undă este cu atît mai mare cu cît repegiunea de propagare a undei e mai mare. Apoi lungimea de undă încă e cu atît mai mare cu cît la fie-care om să strecoară un timp mai lung între momentul scoatere! pălăriei şi punerea ei : adecă cu cît e mai lungă durata oscilaţiunei. - Dacă fie-care om şi-ar agita pălăria de mai multe ori într-un mod uniform. atunci am avea un şir de unde transversale. In acelaş mod să trimete şi lumina de la corpul luminos la altul. Aşa pentru a ne raporta la eter să presupunem că moleculele unui corp a (tig. 1) sînt puse în condensate. Eterul însă fiind un corp foarte elastic, moleculele sale tind să-şi recapete poziţia relativă de la început. ca valurile apei; să întorc dar îuapoî din b cătră a, să întîmplă o dilatare, iar mişcarea de condensare să transmite mai departe la o a doua pătură din h în e ; în al doilea moment dar, pe de-o parte condensarea va merge mai departe pînă în c, pe cînd din h în a vom avea o dilatare; în un al treilea moment condensarea va merge mişcare printr-o cauză oarecare ; acea mişcare să comunică la particulele cele mai a-propiate de eter dintre molecule pînă la o distanţă oarecare />, formînd ca o sferă a cărei centru să află în a. In acest întfiiu moment al mişcării, moleculele eterului din a pînă în b să îngrămădesc sau sînt 174 Gli. C. Atanasin mai departe dine în d, pe cînd din c în b vom avea o dilatare şi din b în a o nouă condesare şi tot astfeliu mai departe. Prin asemănarea cu undele apei s-a dat numele de ondulaţiuni şi mişcărilor eterului. Aşa dar corpuri luminoase sînt acelea a cărora molecule executînd o serie de yibraţiuni foarte repezi, în jurul poziţiuneî de echilibru perpendicular pe direcţia de propagare, comunică mişcarea lor eterului încunjurâtor, care la rîndul său transmite din distanţă în distanţă şi în toate direcţiunile acea mişcare vibratoare, aşa că mişcarea începută între muleculele corpului să răspîndeşte şi afară la eterul încunjurâtor, cu o repeziciune de 300,000 km. pe secundă. Repezeciunea de propagare este aceiaşi pentru ori-ce rază luminoasă şi constantă în un mediu omogen, dar variază trecînd de la un mediu la altul. Mărimea undelor însă variază şi au din cauza mişcărilor de vibraţiune foarte repezi pe secundă, lungimi de undă foarte mică, care sînt, fracţiuni din a miea parte din milimetru. Aceste unde ajungînd pe diferitele corpuri din natură produc deosebitele efecte luminoase. Insă din exemplul lui Boltzmann să vede că nu treime să ne închipuim, că particulele de eter merge de la corpul care produce lumină pînă la cel care o primeşte, ci ele să mişcă numai de-a curmezişul liniei după care să propagă lumina, aşa că mişcarea să comunică din molecula în moleculă de eter, fără ca aceste molecule să să mişte şi în sensul lungim ei; întocmai cum să întîmplâ cînd să scutură de un capăt o funie întinsă pe pămînt: vedem că mişcarea să comunică din distanţă în distanţă pînă la celalalt capăt, fără însă ca particulele materiale ale funiei să meargă de la capătul scuturat spre celalalt; ci numai mişcarea părţilor materiale să transmite de-a curmezişul liniei după care merge tremurătura. Astfel să trimete şi Fotografia prin corpurile întunecoase 175 lumina de la un corp la altul; adecă intr-o rază luminoasă mişcările vibratoare ale eterului să fac transversal, perpendicular pe direcţia de propagare, şi cînd acest eter să află în repaos avem întuneric, corpul e obscur, iar cînd eterul intră în vibraţiune, atunci să produce şi să propagă lumina. Dacă razele luminoase întâlnesc un corp cri o suprafaţă poleită, ca o oglindă, ele sînt trimese îndărăpt saii să reflectă, dacă suprafaţa nu-i lucietă, ca un părete, un nour, lumina e reflectată neregulat saii împrăştiată în toate părţile. Acest fenomen să numeşte reflexinne prin difuziune sau Difmhme. Cînd lumina trece pieziş dintr-un mediu optic într-un altul cu o densitate diferită, precum din aer în apă, atunci sufere o întârziere în propagare şi urmează un drum oblic faţă cu cel din aer. Să zice atunci că s-a refractat. Newton cel dintâi a di'scompus lumina solară şi a dovedit că ia e compusă dintr-o infinitate de deosebite raze. Cînd să face să treacă această lumină printr-o prizmă de steclâ, razele care o compun să separă dînd o imagină colorată cu colorile curcubeului dispuse în ordinea următoare : roş, portocaliii, galbîn, verde, albastru, sinilin şi violet (flg. 2). Această separaţiune să numeşte dispersia ac şi i-magina luminoasă obţinută prin descompunerea lumineî solare să numeşte Fig. 2 spectru solar sau spectru o 1.76 (lh. O. Anastasia vizibil, a, b. Razele acestea suprapuindu-să în ochiu dau sensaţiunea luminei albe; iar cînd le separăm prin priz-mă, determină sensaţiunî diverse şi anume a coloare! proprie fie-cărora din ele. Pe lingă această imagină colorată în spectru să mai află şi alte raze invizibile ochiului, dar care pot fi puse în evidenţă prin mijloace deosebite ; aşa dacă am purta în lungimea spectrului un mic termometru foarte sensibil, am observa o creştere de temperatură de la violet spre roş, care să. continuă şi dincoace de roş. Mal avem dar în spectru raze invizibile ochiului însă sensibile terniome-trulul cu acţiune colorifică, numite raze infra-roşii, alcătuind un spectru invizibil numit spectru calorific, «, i. Mal mult încă lumina solară are cum să ştie, acţiune a-supra unor substanţe chimice ca clorura de argint, descom-punîndu-le. Dacă expunem la razele spectrului solar o foaie de hîrtie acoperită cu o pătură subţire de clorură de argint, să observă că ea să înegreşte începînd de la verde spre violet şi descompunerea sau acţiunea chimică să continuă chiar şi dincolo de violet in o parte invizibilă a spectrului. Razele galbene, roşii şi infra-roşiî n-au acţiuni sensibile. Mal sînt dar în spectru şi alte raze, care deşi sînt invizibile cu ochiul nostru şi insensibile tennometru-lul, au însă o acţiune chimică puternică, aşa că să poate pune în evidenţă existenţa lor ; astfeliu de raze sînt numite ultra-violete şi constitue un spectru, tot invizibil numit spectru chimic, c. d. Razele ultra-violete pot fi făcute vizibile cînd lăsăm să cadă un spectru solar pe o foaie de hîrtie îmbibată cu o soluţiune de sulfat de chinină în apă şi adăogită cu acid tartric : atunci să vede pe lîngă partea vizibilă a spectrului ordinar şi o porţiune din spectru de dincolo de violetul Fotografia prin corpurile întunecoase 111 extrem. Soluţiunea de sulfat de chinină să zice că a devenit în cazul acesta fluorescentă; iar proprietatea ce au razele Ultra-violete de a face luminoase unele substanţe să numeşte Fluorescentă. Fluorescenţa este siluiturile descoperire! profesorului de la Wiirtzburg. Razele dintr-un flux solar dispersate printr-o prizmă să deosebesc prin numărul de vibraţiuni făcute de moleculele de eter în unitatea de timp şi prin lungimea de undă, care sînt constante şi caracteristice pentru fie-care radiaţiune corespunzătoare. Aşa culorile spectrului să deosebesc între dînsele prin numărul de vibriaţiuni care cresc de la roş spre violet, roşul avînd 500 miliarde de mişcări şi violetul 700 miliarde, iar celelalte colori au un număr de vibraţiuni cuprins între roş şi violet. Deci pentru radiaţiunele calorifice vom avea un număr de vibraţiuni mai mic decît pentru roşiu şi pentru radiaţiunele ultra-violete, mişcarea vibratoare va fi mai repede decît pentru culoarea violet. Şi fiind-câ cu cît numărul de vibraţiuni pe secundă e mai mare cu atît şi lungimea de undă va trebui să fie mai scurtă, să vede că lungimea de undă scade începînd de la extremul radiaţiunilor calorifice spre extremul ra-diaţiunilor chimice ').— In difinitiv dar, colorile sînt relativ la lumină ceia ce sînt tonurile în muzică. Precum tonurile depinde de numărul vibraţiunilor executate de corpul material elastic, tot astfel coloarea depinde de numărul vibraţiunilor executate de liipoteticul eter ; precum intensitatea unui ton depinde de amplitudinea vibraţiunilor, tot aşa intensitatea sau puterea de strălucire a unei colori, depinde de amplitudinea mişcărilor vibratoare a eterului. 3. Roşul are o lungime de unda egală cu 620-a parte dintr-o milionime din milimetru, violetul cu a 423-a parte. 178 Gh. C. Atanasiu Pentru a să putea pricepe mai bine descoperirea lui Rotngen, ne-a rămas să mal dăm cîte-va lămuriri asupra aparatelor de care el s-a servit, precum şi a fenomenelor luminoase produse cu dînsele pînă la Rbntgen. Geissler în Germania a construit nişte tuburi de steelâ închise, care pot avea forma unui cilindru (fig. 3-a), unei mîndouă firele în legătură cu extremităţile firului m. n a unei bobine ') Rumkorf I> acţionată printr-un generator electric I\ atunci electricitatea străbătînd gazul, tubul devine luminos aproape în întregime cu un fel de lumină a cărei coloare depinde de natura gazului şi care nu-î continuă ci să arată divizată în o mulţime de straturi alternativ luminoase şi întunecoase, care stau perpendicular pe axa tubului şi să par a progresa în formă de valuri de la polul pozitiv la cel negativ (fig. 4).—Dacă tubul are forma neregulată, porţiunele mai strimte sînt colorate mai viu. Hittorf a aşezat la electrodul negativ a numit oathod. în interiorul tubului lui Geissler. plin cu gaz încă mai 4). Bobina e un aparat caro sub influenţa unui curent slab proclii: e curenţi cil o tensiune mare. si 55- pere, sau orî-care alta ||| după scopuri, şi avînd în lăuntru un gaz foarte rar al cărei presiune e aproape o miimc dintr-o atmosferă ; la fie-care capăt sînt lipite cîte un fir de platină a, h. aşa felin că o extermitate a firului c să fie în lăuntrul tubului, iar ceilaltă în afară. Dacă să pun a- Fotografia prin corpurile întunecoase 179 rarificat, o foae ele metal /, plană sau puţin îndoită ca nn tălgeraş şi lăsînd să treacă curentul electric a observat că tubul rămîne aproape întunecat, numai pe părete-le opus catliodului să vede o pată luminoasă (prin fluorescentă) cu coloarea galbîn, verde ori albastru, caracteristică naturei chimice a gazului din lăuntrul tubului. Crookes rărind gazul în tubul lui Hittorf şi mai mult pină aproape de o milionimea parte dintr-o admosferă, a observat că tubul rămîne complect întunecat şi numai partea opusă catliodului devine luminoasă. Variind condiţiu-nele experienţei el s-a convins că efectele luminoase să manifestă numai pe porţiunele sticlei normale pe placa polului negativ. Dacă experienţa să face cu un tub cilindric fundul tubului opus acestui pol să luminează prin fluorescentă şi totdeauna efectele luminoase, să produc în faţa acestui pol, ori-care ar fi poziţiunea ocupată de polul pozitiv sau anod. Cathodul avînd o formă concavă să obţine maximul de intensitate luminoasă pe păretele ste-cleî unde normalele să întîlnesc. Dacă cathodul e convex avem minimum de intensitate luminoasă. Să pare dar că din cathod ar eşi raze drept liniare, care ele însăşi sînt invizibile, dar luminează prin fluorescenţă, păretele tubului unde-1 întîlnesc.--Pentru a pune mai bine în evidenţă existenţa acestor raze, Crookes iea un tub periform (fig. 5) avînd în a polul cathod şi în b polul anod, iar în interiorul tubului e aşezată vertical o foae de metal c care are forma unei cruci. Această foae metalică e montată aşa feliu că prin o mişcare a tubului să poate laşa să ca- 180 Gh. C. Atanasiu dă jos pe tub, ori ridica după voinţă : să dă drumul curentului (care trebue să aibă o intensitate mare), tubul să colorează cu o frumoasă coloare verzie, care nu-i datorită razelor lăuntrice, căci aceste raze sînt invizibile, ci e datorită fluorescenţeî stecleî provocată de razele eşite din cat-hod : în acelaş timp pe fundul tubului să observă o cruce neagră S care e umbra lasată de placa din lăuntrul tubului şi înconjurată de coloarea de fluo-rescenţă. Oâud crucea să culcă jos nu să mai produce umbră, ci coloarea verzie pare concentrată la fundul tubului. E evident dar, zice Crookes, că există înăuntru tubului raze, numite pentru a arata origina lor, raze cathodice; ele însă rămîn în tub, nu străbat prin sticlă, aşa dar stecla e opacă pentru dînsele. Să mai pune încă în evidenţă existenţa lor prin substanţe aşezate în lăuntrul tubului care devine fluorescent când sînt întîlnite de aceste raze. Razele cathodice au proprietăţi particulare care le deosebesc de acele a luminei ordinare, aşa ele pot ii deviate de un electro-magnet. (fig. 6) ca şi cum ar fl electrizate, pe cînd lumi- Kig. 5. na ordinară să ştie că nu-i influenţată. - -Pentru a dovedi Fotografia prin corpurile întunecoase 181 că intr-adevăr aceste raze sînt deviate. Orookes aşează în calea lor şi în faţa electro-magnetuluî B neacţionat prin curent electric, o morişcă uşor mobilă, cu aripile de mică: atunci razele lovind aripile, pun roata în mişcare, întocmai aşa precum undele apei pun în mişcare roata moreî. Cînd electro-magnetul e acţionat printr-un curent electric atunci morişca stă în repaos, ceia ce ne arată că razele sînt deviate din calea lor şi nu mai lovesc aripele. Crookes explică aceste efecte în modul următor : el zice că într-un gaz. chiar sub presiuni mici, ca acele obţinute înainte de el, numărul moleculelor puse în mişcare printr-o acţiune oare-care fiind relativ foarte mare, e imposibil ca ele să poată străbate lungimea tubului fără ca să să ciocnească unele cu altele de o mulţime de ori, modificându-şî astfel direcţiunea lor, întocmai ca şi cum pe o masă de biliard aflîndu-să o mulţime de bile, e imposibil ca unele puse în mişcare prin o cauză oare-care să poată străbate de la o margină la alta, fără ca să să ciocnească cu altele de o mulţime de ori, din care cauză să întîmplă o modificare în direcţiune şi o întîrziere în repegiune. Pe cînd într-un gaz foarte rarificat, la a milionimea parte din presiunea atmosferică moleculele fiind relativ puţin numeroase, mişcările lor sub influenţa descărcărilor electrice, să pot face în linie dreaptă de la cat-hod spre partea opusă a tubului şi lovindu-1 cu o iuţală foarte mare provoacă fluorescenţa stecleî 5). Wiedmann şi împreună cu dînsul mulţi alţii admit ipoteza că din cathod ar eşi o mişcare ondulatoare care are mare asemănare cu undele luminoase, şi precum razele de lumină, zice el, ne arată direcţiunile în care să propagă undele luminoase, tot aşa şi razele cathodice arată direcţiunile în care să mişcă undele cathodice. 5). Crookes numi această stare foarte 1 ariiicată a materiei, stare radiantă. Aici să opreau cunoştinţele noastre asupra experienţelor ce să puteau face cu tuburile lux Orookes relativ la lumina cathodică, nu s-a putut studia proprietăţile lor şi în afară de tuburi şi să credea că ele să pot propoga numai îutr-un mediu radiant. Dar Lenard înlocuind fundul tubului prin o placă de Aluminiu a reuşit să conducă a- ceste raze şi în afară pînă la distanţă de un metru, căci sînt puternic absorbite de gazuri şi unele corpuri opace atît prin vid cît şi prin aerul atmosferic la presiunea ordinară, şi tot-odată constată că să propagă ca în tuburile lui Orookes, încît dovedi că materia radiantă nu mai este vehiculul razelor cathodice, ci tot hipoteticul eter prin mişcările lui ondulătoare. Să dovedi că aceste raze au acţiuni fotografice. Hîrtia întrebuinţată în fotografie, ţinută înaintea plăceî să înegreste tot aşa de repede ca şi cînd ar fi supusă la lumina unei zile nouroase. Inegrirea hîrtiei să produce chiar cînd între dînsa şi placa de Aluminiu să aşază o foaie de carton groasă de 0.3 m.m. considerată ca opacă. Apoi între tub şi foaea de carton ce acopere hîrtia sensibilă să pun bande de metal şi să observă că aceste fâşii să reproduc exact în măsura gro-simei lor.— Aşa dar razele cathodice străbat prin ele şi prin carton. Rbntgen călăuzit de aceste descoperiri a lui Lenard, plănui o experienţă de fluorescenţă foare delicată : într-o cameră complect întunecoasă aşează un tub de a lui Croo-kes, învălit cu un carton negru sau cu o bucată de postav negru prin care nu putea să străbată lumina solară, nici lumina unui arc electric. In aproprierea polului posi-tiv puse o hîrtie unsă cu Cianură de Bariu şi Platină, care devine fluorescentă cînd e atinsă de razele solare şi mai ales de razele ultra-violete sau chiar de cele cat- Fotografia prin corpurile întunecoase 183 hodice. Rontgen observă că liîrtia devine luminonsă ori de cîte-ori curentul electric, care trebue să aibă o tensiune mare, trece prin tub, de şi acesta era invălit cu un carton negru absolut opac. Trebue dar, zice el, că din tub să iasă nişte raze deosebite de a lumineî, ultra-violete numite cathodice, care ca şi dînsele sînt invizibile, dar trec prin carton şi provoacă pe liîrtie o lumină vie, numită fluores-cenţă. Aceste raze el le-a numit razele A’, pentru a a-rata natura lor încă necunoscută; ar profesorul Koelliker din academia din Berlin a propus să fie numite în onoarea descoperitorului lor: Razele lui Rontgeu. Propunerea a fost primită cu entuziazm şi de sigur istoria ştiinţelor o va păstră pe vecie ca îndemn pentru generaţii la lucru şi ca o încurajare a puterei de imaginaţiune, căci ori-ce s-ar zice, fantazia are un mare rol în ştiinţă. Propăşirea tuturor cunoştinţelor omeneşti este datorită fără îndoială puterei de imaginaţiune. Ia este care îmboldeşte la lucru şi tot ia este ţelul. Fără imaginaţiune năzuinţa spre dînsul şi-ar perde farmecul ei cel mai mare. Prin variarea condiţiunilor experienţei Rontgen a ajuns la rezultate surprinzătoare; aşa punînd o carte de 1000 de pagini, o bucată de lemn gros de 2—3 c. m., o lespede de piatră între tubul lui Crookes şi hîrtia unsă cu cianură de Bariu şi Platină, observă că pe hîrtie să arată o umbră a acestor corpuri dar nu complect întunecoasă, ceia ce ne arată că ele au fost străbătute în parte de raze. Aşa dar razele lui Rontgen trec prin corpurile întunecoase, dar în trecerea lor sînt puţin slăbite şi în general cu atît mai mult cu cît corpul e mai gros şi cu cît materia lui ie mai deasă. Corpurile grele sînt mai puţin permiabile decît cele mai uşoare aşa Platina e mai puţin transparentă decî plumbul şi zincul şi de 200 ori mai puţin de cît Aluminiul. Aluminiul din contra să pare că e 184 Gh. C. Atanasiu tot aşa de transparent ca stecla ori încă şi mai transparent după cazuri, cu deosebire cînd stecla conţine plumb, şi stecla e mal puţin transparentă pentru aceste raze de-cît lemnul. Observaţie particulară să făcu cu un trunchiu de lemn în secţiune de 4 c. m., care pe o parte era uns cu alb de Plumb. Dacă să ţinea acest lemn astfel ca R. R să străbată această parte boită atunci să formează pe hîrtie o umbră întunecoasă, dacă însă R. R. trec prin trunchiul paralel cu faţa boită atunci umbra dispare şi liîrtia devine fluorescentă. O experienţă şi mal interesantă fu următoarea : când Rontgen ţinea mîna între tubul de steclă şi hîrtie, observa pe hîrtie la fle-care descărcare a curentului umbrele întunecoase a oaselor mînel în umbra mai puţin întunecoasă a cărnel. Carnea, vinele, sgîr-curile permiseră, aşa dar, ca R. R. să treacă aproape neîmpiedecate, pe cînd oasele oprisără o mare parte din a-cestea, aşa că pe hîrtie scheletul mînel să reprodusă în-tunetat. -Mai mult încă observă că aceste raze pot să exercite o acţiune asupra plăcilor fotografice. In labo ratorul institutului.unde Rontgen făcea experienţele sale, era şi o placă fotografică închisă într-o cutie de lemn. Cînd Rontgen des voltă din rntiinplare, după metoadale obişnuite în fotografie, această placă să văzură pe dînsa im-presiunl de lumină pe care el nu le observase mal înainte nicl-odată la experienţe cu electricitate şi pe care el nu le putea explica decît numai prin acţiunea razelor invizibile care trebue să fi străbătînd prin pâretele de lemn a cutiei. Deci cu razele Rontgen să pot fotografia corpurile ca şi cu lumina solară şi deoarece ele străbat prin unele corpuri cum lumina solară trece prin steclă, cutia de lemn care conţine placa fotografică tocmai pentru a o a-para de influenţa lumineî, nu-î nevoe ca să fie deschisă. 6). R. R. (razele Rontgen) . Fotografia prin corpurile întunecoase 185 Aşa o sîrma de fer îndoită în spirală şi închisă într-o cutie de lemn dacă să aşază între tubul lui Crookes şi o placă fotografică, după un timp de expunere la acţiunea razelor, dezvălind şi fixînd imaginea sa obţine fotografia firului.—In adevăr cutia fiind transparentă pentru aceste raze şi sîrma opacă, ele trec prin lemn ca lumina solară prin steclă şi sîrma, lasă o umbră pe placa care apare în negru în fotografie. Tot aşa un ac magnetic închis într-o cutie de Aluminiu s-a fotografiat ca şi cum ar fi fost într-o cutie de steclă. Cu o claritate înspăimîntă-toare să văd în acest caz cifrele şi liniuţile de pe cercul gradat, de-oare-ce cerneală cu care acestea au fost însemnate nu era transparentă pentru razele Rontgen. Rezultatele curioase obţinute cu acest soiu de raze sînt fotografiele perfecte a obiectelor închise într-o cutie de lemn. Aşa pe o masă M. dedesubtul unui tub Crookes (fig. 7) atîrnat vertical este aşezată cutia de lemn neagră F, în care să află închisă o placă fotografică şi deasupra aceştia apoi o cutie de carton C în care să află mai multe obiecte precum : inele, broşuri de pălărie etc. Intre cutia C şi tubul A să află o placă de tinichea I) găurită la mijloc. Această placă opreşte razele eatho-dice care ar eşi pieziş din tub şi lasă să cadă pe cutie un snop de raze vertical pentru ca imagina să nu apară confuză.—Lăsînd apoi curentul electric să străbată prin tub, după 10 minunte s-a scos placa şi fixînd imaginele, s-a 186 Gh. O. Atanasiu observat în negrii obiectele din lăuntrul cutiei G. -Instrumentele ii intr-o cutie de compasuri aii fost fotografiate fără a să deschide cutia.- -De asemenea greutăţile de alamă întrebuinţate în balanţă şi închise în o cutie de lemn s-au fotografiat 7)—Pe-oare-ce razele Riintgen străbat şi prin piele ori stofă, s-a putut fotografia, pararele dintr-un portofel, fără ca portofelul să fie scos din buzunar şi deschis. Riintgen însă în experienţele sale nu s-a oprit aici, el a mers cu fantezia şi mai departe, a aşezat în calea razelor mina sa şi făcu ca umbra ei să cadă pe placa fotografică. Experienţa să face cu aparatul diipus ca în fig. 7-a. In faţa tubului unde iau naştere razele şi la o distanţă cam de 20 c. m. puse mina pe cutia în care era placa fotografică, atunci R. R trec uşor prin lemnul neacoperit al cutiei, mai puţin uşor prin părţile cărnoase ale minei, greu prin oase şi de loc prin inelul de metal de pe deget. După ce placa fusese astfel expusă 20 -30 minunte a scos-o din cutie şi dezvălind imaginea a observat părţile moi a minei redate în fotografie cu o umbră slabă (fig. 8), ceia ce ne arată că sînt permiabile pentru aceste raze : oasele să văd sub forma unor umbre mult mai întunecoase, deci sînt puţin permiabile şi-s redate cu aşa claritate ca şi cum am fi avut înaintea noastră o mină de schelet. Inelul de pe deget apare în negru ca păcura, prin urmare metalul în pături groase e absolut opac pentru aceste raze. Alte experienţe: o mină a unui gutos ne arată foarte bine concreţiunele de seruri dintre încheieturi: un picior a unei femei care avea o bolfă la degetul cel mare să vedea prin acest soiu de fotografie că în umflătură mai erau alăturea şi oasele anormale a unui al doilea deget, 7. Rontgeu s X— Strablen. Von Iiugo Miiller. Fotografia prin corpurile întunecoase 187 aceste oase însă se vedea că nu erau concrescute cu oasele normale aşa că operaţia era uşor de văzut cum trebuie să să facă. (’ît de mare folos, în urma celor ara-tate, poate aduce hirurgiei această descoperire, e greu Fig. 8 188 Cfli. C. Atanasiu de a prevedea de pe acum cînd abia sîntem la început: timpul de sigur va acumula nouă fapte şi atunci lumea suferindă va putea rupe încă cîte-va verigi din lanţul suferinţei. Medicii s-au pus cu o pasiune fără precedent pe cercetări, şi rezultatele obţinute pînă acuma numai, ne provoacă admiraţiunea. Aşa corpurile streine ca lame de cuţite, vîrfurî de ace, gloanţele la rîiiiţi, care pînă acum era de multe ori greu a găsi locul unde să află şi repe-ţit.e şi dureroase sonduri erau de nevoie, acum să pot extrage cu cea mai mare uşurinţă în urma sondăreî fără durere a interiorului corpului; să fotografiază partea bolnavă şi cum metalele mai dese sînt opace pentru R. R. ele ies la iveală cu o claritate fără seamăn. Oasele frînte sînt scoase pînă în cele mai mici amănunţimi. S-au aplicat chiar R. R. la diagnoza pietrei în beşică şi a concreţiunilor din flere care astupă canalul coledoc. Profesorul Neimer din Yiena a făcut la clinica sa o demonstraţi une care a provocat un mare interes în lumea medicală, punînd în evidenţă piatra din beşică şi din fiere. Piatra din beşică fiind constituită din Fosfat, este complect opacă pentru R. R. astfel că în fotografie apare sub forma unei pete negre. In cazul concreţiunelor din fiere, ele fiind constituite din cholesterină care numai în parte este permeabilă să obţine o pată mai puţin întunecoasă. Tot profesorul.ATgM.sser a fotografiat o piatră din fiere prin mijlocul unei păture de maiu groase de patru degete. O altă fotografie executată de însuşi Rontgen ne dovedeşte cît de multe foloase s-ar pntea trage din noua descoperire: o vargă de fer fusese ruptă la mijloc şi apoi lipită din nou prin încălzire şi bataia cu ciocanul aşa că pe din afară nu să putea cunoaşte neîntregimea bucăţei. Dacă cine-va ar fi voit să constate neîntregimea internă a Fotografia prin corpurile întunecoase 189 ei, trebuia să o sfarme. Cu ajutorul R. R. să poate reda clar un tablou în mărimea naturală a interiorului ei, căci o pată în secţiunea transversală ne arată locul de lipire. Acesta este un caz care în viaţa practică să întîmplă de multe ori, fie că un lucrător neconştiincios a făurit numai pe deasupra varga, ori numai le-a lipit împreună fără a le contopi. In acest chip avem la îndămînă un mijloc nou de foarte mare importanţă pentru examinarea materialelor necesare în construcţia caselor, podurilor, căiler ferate, etc 8). Aşa dar cu acest soiu de raze nu obţinem în fotografie suprafaţa corpului, ci structura sa internă, părţile mai dense şi mai puţin transparente sînt scoase la iveală. Pînă acum părţile moi a corpului precum: muşchii, ţăsăturile, vinele, sgîrcurile nu s-au putut, fotografia cu a-jutorul R. R. de-oare-ee sînt complect transparente pentru dînsele : viitorul însă acumulînd fapte nouă prin conlucrarea cercetătorilor abili, va adăugi alte pietre la temelia pusă de Rbntgen şi edificiul va creşte din ce în ce mai mult fără ca terminarea să să poată prevedea; aşa că să va putea face accesibilă şi explorarea tuturor ţese-turilor şi a organelor din corp. Dacă ne aruncăm o privire retrospectivă în istoria ştiinţelor, asupra unor fenomene care la început păreau foarte puţin importante, vedem cum urmărirea de aproape a lor a condus la rezultate surprinzătoare. Nu mai departe ce era la început electricitetea dinamică în timpul lui Volta şi la ce dezvoltare a ajuns astă-zi prin aplicările ei atît de multiple şi variate la toate ramurile activităţii omeneşti. In urma rezultatelor obţinute cu razele lui Rontgen, 8,. Die Zeit 1 Februarie 189G- 190 (fh. C. Atanasiu lucrînd tot în această ordine de idei, Pe rin a căutat să vadă ce analogie să mai poate găsi, în afară de impresinnea plăcilor fotografice, intre aceste raze şi lumina solară. Aşa a făcut o experienţă prin care a dovedit că ele să propagă în direcţiune dreaptă. Pentru aceasta a aşezat în calea lor (Fig. 9) între placa fotografică N şi tubul lui Orookes. două plăci groase de metal P, P' prevăzute cu cîte o discbidere la mijloc o şi o şi a obţinut o imagină a cărei dimensiune concorda cu propagarea în linie dreată a razelor. Pentru a să vedea dacă să pot reflecta a înlocuit placa X prin o placă poleită de oţel şi în faţa ei lateral a aşezat o placă fotografică. Obiar după o expunere de şapte oare placa a ramas tot neimpresionată, ceia ce s-ar părea că aceste raze nu să pot reflecta 9. Ou toate acestea mai zilele trecute profesorul Batelli imaginînd o o-glindă specială le-a putut reflecta ca şi razele solare. Mal departe tot Perin a încercat, să dovedească dacă. să pot. refracta. Tu calea fasciculul (Fig. 9) care trece prin descinderea o şi o a plăcilor P şi P’ a aşezat o prismă M făcută dintr-o distanţă permiabilă razelor Rontgen aşa că jumătate din fascicul cădea direct pe placa N iar cealaltă 9. Revue generale des sinces, 30 Ianuarie 1896. Fotografia prin corpurile intunecoase 191 lovea prisma. -El a observat că jumatatea inferioară a fasciculului nu era ele loc deviată ca în cazul ordinar al refracţiuneT, ci să propagă drept înainte. Deci ii. Ii. nu să refractă l0 11) De oare-ce aceste raze în trecerea lor prin alte corpuri nu sufăr nici o diviaţiune, urmează că ele nu pot ca razele obicinuite să fie concentrate într-un punct, printr-o lentilă. De aceia nici nu să poate întrebuinţa cu dînsele camerile fotografice ordinare ca la lumina solară care redau obiectele mieşurate, şi deci din cît să ştie pînă acum tablourile cu ajutorul Ii. Ii. nu să pot executa de cît în mărimea lor naturală "j. înainte de a termina ne-a mai rămas să spunem ceva asupra naturei acestor raze şi dacă ele sînt proprii numai razelor obţinute cu tubul lui Crookes. Razele lui Rbntgen ca şi razele solare şi cele catlio-dice să propagă în linie dreaptă, formează umbre cu plăcile metalice groase, aii putere de a provoca fluorescenţă şi impresionează plăcile fotografice ; însă ele să deosebesc de cele catlxodice prin aceia că străbat cu uşurinţă mai toate corpurile şi nu sînt deviate din calea lor de un electro-magnet care să află în apropiere cum sînt razele cat-liodice.—Ambele aceste două soiuri de raze, pe lingă fenomenele de înrudire, ne prezintă şi deosebiri aşa de mari între dînsele şi cele solare, în cît cu greu s-ar putea admite că şi ele ar fi. tot raze solare (ultra-violetei, numai cît lungimea lor de undă ar ti şi mai mică de cît razele ultra-violete, ori mai mare ca a undelor electrice descoperite de Hertz, sau că ar avea o lungime de undă mijlocie între aceste două. Cu toate acestea fiind că să pot 10) . Loc. cit, 11) . Pin Zoit 6 192 ("4h. C. Atanâsiu propaga şi prin vid, de sigur că suit. datorite tot mişcărilor vibratoare a eterului. Pe lingă aceasta eterul ne prezintă în proprietăţile sale o mare asamanare cu modul cum să compoartă corpurile elastice, mai cu samă cele gelatinoase şi tiind-că acestea sînt. capabile de oscilaţiunî transversale şi longitudinale, s-a emis părerea deja de mult că ar putea exista şi pentru eter oscilaţiunî longitudinale fără ca să să fi putut descoperi. De-oare-ce însă nici la razele cathodice precum nici la cele a lui Rdntgen nu să observă fenomene care ar arata o mişcare transversală, de aceia Rontgen admite cu toată rezerva, părerea că undele descoperite de el ar putea fi mult căutatele unde lon-* gitudinale ele eterului adecă părticele de eter să mişcă nu perpendicular pe direcţiunea razelor, ca picăturile unei unde de apă ca în lumina ordinară, ci ele să mişcă chiar în însuşi direcţiunea razelor, cum e-x să mişcă părţile unui amoniu care oscilează, apropiindu-să şi îndepărtîndu-sâ alternativ unele de altele. Din această cauză şi deosebirea de proprietăţi. In toate corpurile elastice, cu deosebire în gelatină, repezeciunea de propogare a undelor longitudinale este mult mai mare decît a celor transversale. Dacă admitem acest lucru şi pentru eter, atunci Ii. R, cu toată durata de oscilaţiune foarte mică, ar putea să aibă relativ o mare lnngime de undă. Durata mică de undă ar explica atunci fiuorescenţa ca la razele ultra-violete, şi marea lungime de undă ar explica proprietăţile lor de a străbate prin cea mai mare parte din corpuri ca şi undele electrice ale lui Hertz 13). Descoperirea lui Rontgen, avînd o bază experimentală cu aplicaţiunl practice, a sugestionat pe savanţi pînă în- 12) I>ie noue stralolen Rontgen ’s von Prof. Ludwig BoRzman. 13) Loc. cit. Fotografia prin corpurile întunecoase 19?» tr-atîta în cît într-un timp foarte scurt s-a ajuns la cercetări cu totul suprinzătoare. Ca o mare necunoscută le stă înainte, le sfidează silinţele de a o aborda tot mai mult şi îi împinge tot înainte şoptindu-le posibilităţi curioaze. Pretutindenea să lucrează acum la întinderea cunoştinţelor în această ordine de idei, şi deja s-a găsit ceva nou. Aşa Profesorul Salvinioni din Perouza a reuşit să construiască un noii aparat prin care cu ajutorul R. R. să poate vedea direct părţile interne a corpului, fără a fi nevoie de fotografie. Dr. Karl Kiss şeful Laboratorului de la Polytecnicul din Buda-Pesta a născocit o îmbunătăţire a tuburilor lui Orookes aşa că s-a redus timpul de expunere a plăcilor fotografice la 2- ?» secunde. Dr. Erwein şi Raps din Berlin a găsit mijloace prin care să pot obţinea R. R. cu bobine mici care produc scînteî de 4—o c. m., prin urmare întrebuinţîndu-să curenţi cam de 10 ori mai mici decît să întrebuinţa pînă acum. Pe fie-care zi dar să fac progrese cu o repezeciune neauzită ; izvorul descoperirilor minunate tot curge încă neepuizat şi ne arată desluşit că între cer şi pămînt există lucruri despre care ştiinţa noastră nici nu visează. 1896, Februarie 14. GHORGHE MURNU S-a dus S-a dus, s-a dus farmecul tău : Ţărînă-i ce-a fost Dumnezeu. Voiu plînge eu, tu nicî-de-cum : Uitarea ţi-e tovarăşă de drum. Ce-î dragostea unei femei'? Vor spune-o veacurile ce-î: O rază, care, ca pe noi, Colindă tot în lume—şi gunoi. Trecutu-I vecînicul nimic; Al plîns odată, doar un pic, Şi-ai rîs apoi. Vei rîde iar ; Frumoasă eşti, şi-alţî-n drum răsar ! Deci nu gîndi, nu mai gîndi In nopţile ce vor veni, Cînd din albastru curg scînteî Şi te adoarme-un sfînt miros de tei. Poezii 195 Silit mai'turî luminoşi în cer— De piere totul, ei nu pier— Şi-n intunericul tăcut Ades proptiţi de umăr ne-au văzut. Deci arde praful de scrisori, In care-am îngropat comori, Şi arde versul ce ţi-1 scriu, Al dragostelor noastre scump sicriu. Cetindu-1, poate întîmplător Să mergi cu gîndul călător Şi să asculţi duiosul rost De-o lume-ntreagă ce de mult a fost. Şi te-î întoarce înapoi Cu ochi miloşi de lacrimi moi, Şi dus ca într-un lung pustiu, Tu vei gîndi la mine atunci.... Tîrziu ! îfu-i lut.... Nu-î lut în aste forme ideale; Al ochilor safir, rubinul buzii, Mărgărintarul lacrimilor tale Sînt toate parcă dulci iluzii. O, lasă-mă ca de tine mai aproape Să-mi razim capul, să-ţi admir zimbirea; In mărginitul lungeî tale pleoape Eu am găsit nemărginirea. 196 Poezii O regi, voi dobîncliţi popoare multe: Avari, mult aur: voi viteji, renume : Un singur dor vreau soarta să-mi asculte Iubita mea şi-un colţ din lume. In tfîii. Intîî şi-întîi ai prins tu milă, Iar mila-n dor s-a prefăcut: Ispita dulce te-a vîndut Şi-ai lăcomit la un sărut, Copilă. De cîte ori pizmaşa lună A rîs privindu-te furiş, Cum stai culcată într-un tufiş Pe pieptul celui ce-1 iubişi Nebună! Sorbiai cu-auzul vorba-i vană : „Că fată mai frumoasă nu-î, Că veşnieă-î iubirea lui—“ Şi tu credeai cuvîntuluî, Sărmană ! V, LATES Aşteptare. D .swarei Z>\ V.—Einmach. Vis înfiripat clin para unei inime tăcute. Treci prăpastia de ură astei lumi prea reci şi mute; Vin să rătăcim în noapte, printre arbori albi ca bruma. Solzii argintii să ploae, ori s-aclie vîntul numa, Să resarâ luna-n taină peste crengile albite încărcate de mirezme şi de rouă umezite ; S-ascultăm tremur de frunză, să simţim tremur de mînă Să mă pierd privind în lună şi în ochii tăi, stă/nnă ! Vino, vino luminoasă pe cărarea de senin. Căci ieşi-voiu înainte-ţi calea-n taină s-o aţin Şi-o să te-ating de-odată c-o suflare înfierbîntată, O să sorb cu o privire şi cu gura mea însetată : Nopţile adînci din umbra ochilor, -ce stîng seninul—... Iară tîmpla mea aprinsă o se deie semne mute Ce de nime-or fl surprinse, clar de tine pricepute. 1888, Hâdcişeui, A. VOJEN Va ceti. Strînse-nghezuite-n rînclurî, Bogăţiile de gîndurî, Fie-care o lume aparte, Dorm în filele de carte. Doar copila visătoare, Dornic, lung în pagini cată . .. A găsit .... uitata floare, Ya ceti... dar altă dată. itloriniiit nu e decît In minte Secoliî lungi, care s-au dus. îşi au fiinţa înainte; Pentru întregul ce-a-apus, Mormînt nu e de cît în minte. Poezii Cum să dispară cea ce nu-î ? . . Pe drum de afii, ori cit te suî; Ai mai departe, atît coprins, Cit laşi în urma ta întins .... Ce viaţă vrai, intrînd în moarte Al nefiinţei chip să poarte ? . . . Cum noaptea fu izvor de zi, Moartea e înc-un fel de-a fi .. . De ce, cînd asfinţeşte-n haos Lucirea stelelor bătrîne, Să dai morţeî... un adoos Şi nu . . . vieţeî, un nou mine ? . Mormînt, nu-e de cît în minte Pentru întregul ce-a-apus, îşi au fiinţa înainte.... Secolii lungi, care s-au dus.... I. LAUR Dunărea Dunărea-n vremuri străvechi croitu-şi-a drum pentru ape Munţi sfărămînd de granit, stînci uriaşe, păduri, Valu-î stăpîn fără frîu domnea din izvor pînă-11 marea. Curge în patu-i acum însuşi ce ia l-a săpat, Vecinie pe calea urmată mînîndu-şi ia turbura undă. Munţii de dînsa tăieţi, maluri, hotare-s acum De apiirurî menite s-o ţină pe dînsa-n robie: Mîndri să-înalţă şi verzi undele ei îndreptînd. In zadar amintindu-şî de vremele ei de domnie Yalu-i spumos une-ori umflă, izbindu-1 de mal. Vecinie eşti prinsă în lanţul de piatră îndoit ce te leagă, Căci robia mai grea, singuri, ah noi ne-o croim î ISS? Orşova. Unui gros înamorat Amor face cu omul ca şi cîmpeanul cu vita Ară cu dînsul întîi cîmpul iubirei mănos După aceia-1 găteşte pentru casap, îngrăşîndu-1. Nu înţelegi tu acum, nu-ţi spune ochiul tău stins Care de pîntece zăit picioarele nu le mai vede Că de arat te-aî trecut? Amor te-a pus la-ngrăşat î Poezii 201 Pivniţei de la Hlosterneubnrg In mînăstirea înaltă să află o pivniţă slîntă Rînduri are ia trei, numărul sfintei Treimi Tatăl, Fiul şi Duhul sfînt—ce le umple pe toate— ; Iar poloboace încap tocmai cîţi îngeri in ceriti. A. C. CUZA i) curind. LUI DAMASCHIN1) EPIU1UME J>eilicaţie. Precum Omer odată, Vestitul bard elin, A povestit al Troiel Nefericit destin Şi soarta lui Ulise Prin lume mult purtat, Tot ast-fel eu, în stihuri, Pe tine te-am cîntat. Trăind în epigrame De-acum în veci de veci, Rămîî mai cu renume Decît Ahil la Greci, Şi eu decît Omeros Mai mare par-că sînt, Aşa beţiv de frunte O-am isprăvit să cînt. Din volumul: Versuri. Ediţia a doua, adăogită, cure va apare în N. R. Poezii 20?» De-aceia nu-î mirare Ilustre Damascliin Cînd aste versuri toate Eu ţie ţi le-ncliin. Căci dacă tu pe lume Mereu n-ai li cliilit, Tu nu erai ilustru Nici eu poet vestit. fl. Suferinţa. Natura, fără milă, O soartă grea ne (tete, Povoara suferinţei S-o ducem toţi în spete ; Şi Damascliin sărmanul A suferit.....de sete. 2. Ble la Viatei citire. Cînd de la Matei citire. De cinstita răstignire De pe muntele (tolgota glăsueşte diaconul, Damascliin îşi face cruce, spălinîntat privind amvonul : „Ce cruzime de spăriat, „Pînâ şi oţet i-a dat!“ 3. In faţa mareî. V.ueşte marea tioros, Şi ce spectacol grandios! De-ar fi, îşi zice Damascliin, In loc de apă, vin. âOA Poezii 4. Hotar ire. Damaschin, ca ora de lume. De bănatul lumei.fnge: Hotârît să-şi schimbe traiul, Nu mai vrea să bee . . . suge. 5. Cuviinţă. Damaschin, cînd vede viea, Iute-şi scoate pălăriea, Şi salută cu onoare . . . Vinurile viitoare. DĂRI DE SAMĂ A. Pitilippide, Istoria Umhei roinîne, voi. Ţ. 1894, vn rol. de 842 de pagini. Iaşi, Tipografia naţională. Opera d-luî A. Philippide, Principii de istoria limbii, a găsit în streinâtate o aşa de favorabilă primire, incit nu ne putem împiedeca de a rezuma aici principalele recensii care au apărut asupra ei. Th. Gartuer în Zeitschrift fur românisclie Philologie XIX, 282 : „Primul volum al acestei istorii a limbii române poartă acelaş titlu ca şi cunoscuta de toţi filologii carte a lui Paul, „Principii de istoria limbii", şi studiează, ca şi acesta, cauzele transformărilor limbii X Urmează aici o lungă dare de samă a cuprinsului. Apoi continuă G-artner: „După cit ştiu această operă este cea dintîiu studiare sistematică a subiectului în Romînia şi pentru aceia, fără îndoială, de foarte mare valoare pentru studi-area limbii în acea ţară. Dar chiar în afară de Romînia prezintă un mare interes, şi anume nu atât prin comparaţia pe care va face-o lectorul între învăţăturile lui Philippide şi acele ale lui Paul, între sistemul urmărit de Philippide şi acel urmărit de Paul, cît mai ales prin detaliile foarte bogate pe care le dă autorul în cele 73 de paragrafeX Urmează apoi iarăşi o lungă dare de samă, după care înehee O. astfel: „Erudiţia şi originalitatea de 206 Istoria limbei romîne judecată, pe care le probează P. în acest întîiu volum ne dau dreptul să sperăm că al doilea volum al operei sale va duce cercetarea limbei romîne cu mulţi paşi înainte". Ilr. Meyer—Liibke, profesor de limbi romanice la universitatea din Viena, în Literaturblatt fiii* germanische und romanische Philologie XVI, 170: „Dacă autorul operei de faţă spune în precuvîntare că lucrarea sa va găsi puţini lectori în Romînia, apoi ar li de dorit ca profeţia să nu i să îndeplinească, pentrucă lucrarea sa este o excelentă introducere în studiul limbilor. Faptul că principiile de istoria limbii ale lui Paul au servit ca model şi că principalele idei şi viderî sînt acele ale lui Paul nu a-duce nici o pagubă valoarii totului, căci este vorba de a pune la îndămîna Romurilor aceia ce un învăţat Neamţ a scris pentru lectorii Nemţi, ceia ce a necesitat nu numai o înlocuire a exemplelor germane prin exemple romîneşti, ci o complectă pricepere, prelucrare şi originală transformare a materialului oferit de un premergător. Apoi să înţelege de la sine că Pliilippide a lăsat la o parte multe capitule de ale lui Paul şi a discutat cu deamăruntul multe lucruri pe care Paul nu le-a discutat de loc. Scopul său este anume de a expune diferitele cauze a]e schimbării limbilor. Sînt trei principii : al comodităţii, al clarităţii, care lucrează cîteodată conştient, cîteodată inconştient, şi al schimbării voluntare. Fie-care din aceste principii să manifestează în chipuri foarte deosebite, a căror înşirare, clasificare şi lămurire prin numeroase exemple formează coprinsul volumului. Chiar lectorul străin, care ar cunoaşte în de ajuns principiile istoriei limbilor, încă va urmări cu plăcere şi cu profit expunerea autorului. Principalul merit al cărţii însă pentru un asemenea lector va consista în exemplele care ne fac cunoscut tezaurul de cuvinte al limbii romîne intr-un chip, preculn toate lu- Dări de samă 207 crârile de pînă acum, la un loc luate, nu ne pot face să-l bănuim'; exemple care procură etimologuluî şi sintacticului o mulţime de material nou mai totdeauna bine explicat, la lămurirea căruia autorul probează multă originalitate, ast-fel incit ori-care să ocupă cu vre-o ramură a gramaticei romîneştl va trebui numai decît totdeauna să consulte acest intîiu volum al Istoriei limbii romîne". Din lunga dare de samă care urmează extragem numai partea dela sfirşit: „Şi la discuţiile asupra ritmului exemplele din morfologie sînt mai bine alese decît cele din sintaxă, dar îmi lipseşte spaţiul ca să probez acest lucru. Sub ca-pitulul (Amestecul vorbirilor) să discută între altele soarta sunetelor streine iu limba romînă şi influinţele streine a-supra înţelesului cuvintelor. Autorul este cu drept cuvînt. mai rezervat decît Şăineanu. In capitulai care discută principiul clarităţii să lămureşte cu numeroase exemple mai ales lupta pentru existenţă a cuvintelor şi construcţiilor. In capitalul care studiează principiul legiuirii este discutat pe larg şi excelent raportul dintre limbă scrisă şi cea vorbită cu numeroase aspre, dar bine nimerite, aluzii, mai ales asupra lui Hasdeu. Cu deosebire treime să-şi întipărească cine-va bine în minte aceia ce spune autorul asupra încredere! în vechile texturi. La fine este discutată posibilitatea de a să afla elemente traco-dace în limba romînă. încă cu altă ocazie, la al doilea capitul, dă autorul o listă bogată de corecturi, mai toate juste, făcute în dicţionarul lui Oiliac. Cu at.ît mai uşor arată aici ce sînt în adevăr fantaziile lui Hasdeu asupra elementului trac din romîneşte... Volumul să intitulează întîiul. Cîte vor mai urma şi ce vor cuprinde lectorul curios nu poate şti. De un lucru însă trebue să fie cineva în orî-ce caz sigur, că studiul limbii romîne va progresa prin acele volume foarte mult A 7 208 Istoria limbei ronune II. Suchier, profesor de limbile romanice la universitatea din Halle în Literarisches Centralblatt 1895, 1051 : „Philippide a plănuit o istorie a limbii romîne şi în cel dintîiu volum, care serveşte de introducere întregeî opere, expune principiile istoriei limbii. însuşi acest titlu arată că el ş-a luat ca model biblia filologului, distinsa operă a lui Hermann Paul. Cu toate aceste modul de vedere al Ini Philippide este cu totul original. După ce ş-a asimilat rnetoada filologiei germane, pune la încercare problemele ei asupra limbii sale materne şi le studiează din nou pe baza unui material puţin exploatat de învăţaţii germani“. Urmează apoi o lungă dare de samă, din care extragem următoarele locuri: „Nici un capitul nu există în această, carte, unde problema să nu fi înaintat cu un pas mai departe, atît prin chipul discuţiei cît şi prin exemplele aduse. Adese-ori priviri filozofice dau expunerii un deosebit farmec". „Oapitulul care discută lămurirea psihică a cunoştinţelor este instructiv prin multe observaţii şi ofere din punct de vedere al funcţiunei şi formării cuvintelor şi al sintaxei o excelentă caracteristică a limbii romîne". „Un merit principal al cărţii stă în numeroasele exemple, care dau ocazie autorului să arete profunda cunoştinţă ce are de limba romînă, de istoria ei, de literatura şi dialectele ei şi să explice astfel o mulţime de fenomene". I. S. I. Despre starea Moldovei şi a; Valahiei sub Fanarioţi extrasă din scrierea lui Anastasie Cornnen Ipsilante întitulată Iată în rezumat, notiţele cele mal importante ce le conţine scrierea lut Ath. Comnen Ipsilante, aproape necunoscut Romînilor, asupra ţărilor lor. Bogdania (aşa să numia de Turci Moldova) s-a predat Turcilor ca feudă cu diploma scrisă de Sultanul Su-leiman pentru prerogativele el, care să păstrau în vistieria ţării pînă la anul 1686, cînd Regele Lehiei loan Sobieschi, năvălind în Moldova a ars foarte neprudent diploma, zicînd Moldovenilor : „ Vede/i în ce chip vă scapă regele de supunerea Turcilora. Prerogativele ce li s-au dat pentru biserici şi monastiri să conserva; dar peş-cliişul a crescut şi s-a mai adaos şi dare. însuşi Sultanul Suleiman şi-a anulat promisiunea sa sub pretext falş de uciderea Tătarilor la Chilia şi a crescut peschişul la 12 mii galbinî; dar a pastrat prerogativa pentru alegerea domnului. Acum însă nici aceia nu să păzeşte, şi darea sau haragiul Forţei este de 180 pungi, iar peşchişurile nu mai au sfârşit. început rău al acestor peşchişe fu Neculaî Mavrocor-dat, carele mituind fără măsură dar de voie, cele ce a-tunci să făceau de nevoie, acum au ajuns obiceiu neînlăturat. Cauza însă mai veche a acestora fu Ştefan Lăcustă. Fiind-că Petru Rareş Vodă neprimînd adausul la peş-cliişul Sultanului Suleiman (căci cel contractat la început era de 4 inii galbinî, 40 cai şi 80 Şoimi) a socotit mai si luarea tastautinopolei ie Turci MOLDOVA 210 Dări de samă bine a să retrage din domnie decît a să însărcina cu adaosul dârei de 12 mii galbeni, pentru care şi plecă în Transilvania la 1037 ; dar după dînsul făcîndu-să domn Ştefan Lăcustă primi darea, care cu timpul crescu tot mai mult, încît haragiul este 130 pungi şi 139 lei (groşi), iar baimm-peşcMşnl ISO pungi, afară de ce să dă oficialilor Porţeî şi Vizirului la instalarea în domnie. Apoi în curgerea timpului iarăşi au mai crescut, aşa că astăzi astfeliu să află lucrurile : 500 pungi pentru premenirea domniei de trei ani, 130 liaragiul vistieriei Porţeî, 170 de bairam-peşchiş, 240 la curtea veziruluî la instalare, 30 pentru lahim-baliaş tot la curtea lui, 30 la ramazan, 20 balci-başlîc Hanului şi lui Calga, de toate pe faţă 1.200 pungi; dar cu ce să dă în ascuns să fac adesea 1900 pungi. Apoi, darul înpăratuluî pentru mucarerul (confirmarea domniei) anului întîiu 500 pungi, pentru cel de al doilea an 350, şi cele-l-alte ca mai sus, precum şi pentru mucarerul anului al treilea tot aceleaşi. Acest mucarer anual este foarte nou, făcut sub domnia lui Mihail-Vodă (Raco-viţâ), în timpul Sultanului Mahmud, cînd din domnia Va-laliieî fu strămutat la cea a Moldovei. Împlinind trei ani de domnie, de obicei domnul este mazilit din domnie, şi să instalează altul plătind tot aceleaşi dări. Iar de să dă fostului domn un al doilea period de trei ani, tot aşa plăteşte. Aceste sînt sumele a-rătate şi de toţi ştiute; dar cele promise în ascuns unora din miniştri pentru cîştigarea domniei, ce trebuea a mai spune ? tn aşa chip prerogativa alegerei domnului era perdută. în capitulaţiunî însă stătea ca boerii să-şi aleagă pe cine ar voi de domn, şi împărăţia să-l confirme, fără a să mai duce la Poartă, iar peşcliişul sâ-1 trimită Porţii, odată pe an prin boerii săi. Aşa a urinat ^pînă la Ştefan Lăcustă şi atunci crescînd peşcliişul la 12 mii, s-a impus şi condiţia că domnul să vie la fie-care trei ani odată la Poartă spre a să închina împăratului. Aşa deci s-a făcut şi după Sultan Suleiman. Dar în cursul timpului hai-nindu-să cîţî-va domni şi fugind unii. în Lehia, iar alţii în Germania', Poarta ceru boerî moldoveni ca zeloage pentru domn să stea la Poartă. Apoi, cu timpul împărăţia desfiinţînd previlegiul alegerei, a început a da domnia u-nora din persoanele zelogite, şi. aşa urmînd mult timp, a Dări de sama 211 început, a o da Ţarigradenilor Romei, din care primul fu Demetrie Oantacuzen, ajungînd din giuvaergiu domn Ia 1674. După care urmă Antonie Rusei şi după dînsul Duca Romeliotul, apoi Neculai Mavrocordat-, şi mal departe tot aşa s-a urmat pînă astăzi. împărăţii onorează pe domn în Capitală mal mult de-cît pe Paşi. Căci după regula lui Sultan Suleiinan carele, cînd Bogdan s-a închinat lui şi a venit spre al întimpina în oraşul Solia, l-a îmbrăcat cu cucă şi caftan, i-a dat un cal împărătesc împodobit, şi l-a însoţit la întoarcere de patru belci al săi (oameni din gărzii împeratuluî), aşa şi acum mal întălu să îmbracă cu cavadă şi dinpreună cu dînsul să îmbracă şi 24 lioeri al săi dinaintea vizirului în arz-odaia de la Paşa-Capezi (sala de primire a Palatului împărătesc). Apoi cu alai de Ceauşi de oameni al săi şi de cel al Tesrifagiuluî, toţi călări, domnul mergea la Patriarhie şi să sevîrşeşte ceremonia consacrarel de toţi cunoscuţi, în templul Patriarhului. După-ce-şî termină afacerile sale, într-o Marţi, cînd să face galamba-divan (sfatu secret) vine principele la Palat şi întru cit Yizirul este în divan, el şede cu Dragomanul Porţel şi cu boeril săi în o sală de lingă Divan. După ce pun Vizirului masa, ca de obiceiu, aduc masă şi Domnului, carele mînîncă cu cel mal aleşi din boeril săi. Apoi vine Tesrifagiul (maestrul de ceremonii) şi-I zice de să pogoară jos dinaintea salel, unde stă în şiru cu boeril săi drept în picioare. îmbracă pe domn cu cabaniţă, şi mugzuraga îl pune cuca şi-I ţine calpacul, care vrea să zică: „de nu vei trăi bine te arestez*, sau „eşti din ordinul ienicerilorTesrifagiul îmbracă cu douăzeci şi opt de cavadiî pe oamenii principelui cari stau drepţi ’). Vezirul, eşind din divan, trece pe dinaintea lor ca să meargă la arz-odaia. spre întimpinarea împăratului: iar domnul să închină vizirului în timp ce acesta trece; apoi trec şi alţi paşi şi cazascherl şi-I salută şi pe aceştia. Pe urmă Tesrifagiul lea pe domn şi-l duce în arz-odae, singur numai cu patru oameni al săi. Capigilar-cheaiasi, stînd în uşa arz-odâei (salonului de recepţiunî) după ce dă voe domnului, acesta întră cu cel patru boerl al săi, precedat 1) Despre toată ceremonia de instalare a domnului de c.itră Poarta tratează pe larg şi Dionisiu Fotino. Tom, 111. 212 Dări de samă de Oapigilar-cheaiasi. Apoi, doi capegi-başi Iau pe domn de subţiori, prezentîndu-1 împăratului. Domnul să închină de trei ori împăratului şi împăratul zice vizirului, ce stă în picioare, să-I spue că, informîndu-să de credinţa lui, l-a miluit cu domnia. Deci, să nu asuprească raiaua, să săvîr-şască serviciile împărăteşti, să îngrijască de trimeterea za-harelel şi să servească cu credinţă. In urmare, domnul face mulţumire şi, închinîndu-să de trei ori, lesă afară de poarta a doua şi încâlecînd cu boeril săi să pun în şir şi stau calare acolo, în atare ordine, pînă ce trece Ianicer-aga, toţi sfetnicii şi în urmă şi Vezirul cu suita lui, şi domnul fiind calare, el şi oamenii săi să închină paşilor. După ce trec toţi, pleacă şi domnul cu suita şi alaiul lui. Meterhaneaua începe să cînte şi aşa merge pînă la co-nonacul lui cu meterhaneaua, lucru ce nu să face altul vizir, de cît numai Epitropului (Vizir-agem). Mugzur-aga, de nu va fi bine plătit, nu-I întoarce calpacul (boneta), pe care i l-a luat din cap mai înainte de a fi prezentat împăratului şi punîndu-I în loc cuca. Apoi trimite pe cel mal distinşi din boeril săi ca să ele de la palatul împărătesc (paşa-capuci) Sîngeacul (steagul ) şi două tuluri (steaguri cu cozi albe de cal), meterhaneaua, pe cari le aduc la casa sa şi la fiecare chindie cîntă meterhaneua, lucru privilegiat, ce nu să face la. nici un alt vizir în Stambul, de cît numai Epitropului (marelui vizir). Apoi să rîndueşte unul dintre agale, cu numele Ischemne-aga (ofiţer turc) ca să-l instaleze pe tron în Iaşi. Şi plecînd din Constantinopol, lesă cu mare alai, avînd şi pe cel doi belcl (gărzi de corp al împăratului), doi achiulahliî şi doi ceauşi, cu care merge pînă la Iaşi, unde intră cu mare alai. Domnul intră în biserica Sf. Neculal şi să unge cu mir de cătră mitropolit pentru instalarea în domnie, dacă e întîia. Moldova are şaptesprezece ţinuturi, şi boerl oficiali de clasa I-a doisprezece; mal sînt şi alţi oficiali de ordinul al II-lea şi al III-lea. In fiecare din cele şaptesprezece ţinuturi are aşa numiţii ispravnici, prin cari să face strângerea dărilor anuale. Această înfiinţare de ispravnici este posterioarâ şi s-a născut de la Vodă Constantin Neculal Ma-vrocordat în Valahia, de unde apoi s-u introdus şi în Moldova. % 213 Dări de samă, VALAHI A. Formalităţile de instalare ale domnului la Poartă după numirea lui de cătră împărăţie, sînt exact aceleaşi câtrâ domnul Valaliieî, ca şi cătră acela al Moldovei. Valahia are şaptesprezece judeţe, din cari cinci d’n-colo de rîul olt, (Turceşte zise Cara-Iflah, pe cari le-au stăpînit împărăţia în anul 1739 împreună cu Belgradul, fiind mai înainte sul) Nemţii; iar celelalte douăsprezece sînt dincoace de rîul Olt, cari să numesc pe turceşte Mem-lecheti-Iflah (Principatul Valahi acăror descriere este următoarea : (Reproducem din această descriere numai două judeţe acele despre care scrierea lui Comnen conţine ceva nou): 1. Slam-Rîmnic a cărui capitală este Focşanii. Cu judeţul Slam-Rîmnic să hotărăşte ţinutul Brăilei, care este oraş turcesc, cu mulţi locuitori şi cu cetate. Iar în judeţul Rîmniculuî, lîngă satul Orâdiştea, este numită Vezir-cîşla, adecă odaia Vizirului, loc administrat de Turci şi departe de satul Grădiştea opt ore. (NB. A. Comnen, ţinuturile ocupate de Turci, ca Hotin, Bender, Brăila, Giurgiu, nu le consideră ca făcînd parte din Principate). XV. Mehedinţi, o parte în şesul ce să mărgineşte cu Dunărea, iar altă parte în munţii ce să hotărăsc cu Serbia Nemţilor. Şesul Mehedinţilor, sau întreg sau numai o parte, să numeşte Cîmpul Severin, are de capitală Cer-neţul în faţa căruia, peste Dunărea, să află Fetislam, o-răşel şi acesta turcesc şi cu mulţi oameni. Puţin mai sus de Cerneţ sînt resturile podului lui Traian, eară mai sus de acestea - -cataractele Dunărei, lîngă care să află Ada-Kalesi, o insulă situată în Dunărea de o însamnatâ întindere. Mai sus de hotarăle Valahiei cu împărăţia nemţască, adecă mai sus de rîul Vodiţa, şi în faţa insulei, este Ru-şava, care e o provincie aflătoare pe pământurile nemţeşti, în rînd cu Mehedinţul. Paşei din Ada-Kalesi, care păzăşte această insulă, îi plăteşte Domnul Valahiei 500 de lei pe lună, care bani să ţin în samă la haraciul Valahiei. Intre Cer-neţi şi Vodiţa este Demir-Kapu, o trecătoare foarte strimtă, avînd lungime de oare . . .pe lîngă zisele cataracte, pentru care aceste să chiamă şi cataractele Demir-Kapu, care sînt nişte petre în faţa apei; iar Dunărea acolo este foarte strimtă şi curge cu o prea mare răpegiune. Sînt în Valallia L i oraşe turceşti adecă : Ibraila, Odaea Vizirului, Şistovul, Hârşova, Silistra, Turtucai, Eusciuc, Giurgiul, Nicopol, Cule, Vidinul, Fetislamul, Orşova zis şi Ru-şava, şi Ada-Kaleşi care oraşe aduc multă supărare şi pagubă Valaliiei. Haragiul Valaliiei era sub sultanul Ahraed de -LOG pungi. Manoil Ipsilant, primul blanar al vizirului de atunci, Ibraim-paşa a uneltit prin Mehmed-Keaid să să dea Valallia domnului Moldovei Mihail Racoviţă şi să treacă Nicolae Voevod din Valallia în Moldova. Iar această strămutarea lui Mihail Vodă a efectuat-o cu 300 pungi, pe cari Keaia porunci să le trimeată cu zaraful său la o rudă a sa Ali-Efendi. Din întîmplare Feizulah-Mula, cu-npscînd suma banilor, deşi era iu relaţiuni de aproape cu Keaia, fiind însă amic a lui Nicolai Vodă şi presupunînd că aceasta să face pentru o chestiune de domnie, a dat ştire lui Iulian, capichihaia lui Nicolai Vodă, carele, în-ţelegînd manopera, ca să o împedice făgădui un adaos la liaraci de 100 pungi şi din acel timp, anul 1720, hara-ciul Valaliiei fu de 500 pungi dimpreună cu darea la Cancelaria împărătească (Kalemie). Pe lîngă aceste s-au adaos şi alte 100 pungi în anul 1740, după luarea de la Nemţi a celor 5 judeţe de dincolo de Olt, şi alte 19, după a-lungarea Turcilor silistrieni de la morile şi heleşteile Va-lahieî, şi 900 lei pentru Ţungulul lui Seihulislam, şi 500 pungi pentru darul împărătesc al anului întăî, iar pentru al doilea şi al treilea cîte 400 pungi, şi 170 pentru peş: cliişul bairamului, şi 240 la instalarea domeniului cătră curtea Vizirului, şi 10 dare cătră Han şi Kalga, şi 1000 pungi pentru înoirea domniei a anului întîi, şi 500 pentru confirmarea (mucarerul) anului al doilea şi cele-l-alte asemi-nea. Şi după 3 ani, domnul ori să mazileşte, ori i să dă o nouă domnie de 3 ani, dînd numai 1000 pungi pentru premenirea acestei nouă trei-anii, şi 400 lei lui Ghirdop-Aga pentru instrumentele şi servitorii de apă şi cele-l-alte ca mai sus, făcîndu-să de toate 2250 pungi. Aceste sînt dările regulate şi aratate, iar cu cele date în ascuns, adesea să sue la 3000 de pungi. Mucarerul (confirmarea) nu era obişnuit în timpul meu şi dintr-un-tăi aşa s-a, urmat pînă acum. Hirurgul Stav-rachi şi Manole celebi cel de la Kuciui-Keoi prin Haiati-zade-paşa, prin Kesreli-Ahmed-Efendi şi Suleiman-Efendi Dări de samă 215 au reuşit sub sultanul Ahmed, fiind vizir Kior-Ahmed-pa-şa, de a lui Mihail Vodă domnia in Valahia prin mazilirea lui Constantin Mavrocordat pe atunci domn. Pupă a-cest fapt Manole, devenind spatar şi temîndu-să nu cumva oamenii lui Constantin Vodă să intrigheze şi să-î răpias-câ domnia, a cerut ca domnia să fie mucareri, adecă să fie reinoită în anul 1742 ; şi tot aceasta a făcut-o şi pe la finele anului al doilea, ca să poată păstra domnia. Deci de atunci mucarerul anual deveni obiceiu regulat şi acest obiceiii trecu din Valahia şi în domnia Moldovei. Dar şi aşa Manole nu scăpă de ce să temu, căci in anul al treilea cu trei luni mai înainte de termen şi de finele anului, Constantin vodă, prevenind pe Manole, mai nainte de ce să facă acela muncarerul, a obţinut domnia cu mari chel-tueli. Apoi trei luni Mihail Vodă tot mai domni în Valahia pînă la finele anului a treilea, dar cu multe turburâri; căci Manoli şi Stavrachi să sileau în tot chipul în acest interval să recapete earăşi domnia pentru Mihail Vodă, dar, nereuşind de loc, a învins Constantin Vodă şi după trei luni deveni nn numai domn, dar goni în exil pe Manoli şi Stavrachi şi pe fiul Iul Stavrachi, Georgachi spătarul. Deci, aşa, Romei! Constantinopolului în scurt timp de la anul 1674 cîte puţin crescînd dările şi impozitele, acum, în timpul nostru, le-au ridicat şi suit la un grad ne închipuit şi greu de suportat pentru sărăcii de acolo (Valahia), apasaţî nu numai cu dările împărăteşti şi ale culţii otomane, dar şi de câtră boeriî valahi locali, cari sînt în-, adevăr perverşi şi jacaşi; şi pentru propriul lor cîştig a-desa au complotat asupra domnilor şi i-au adus la o complectă ruină ; căci, pe Neculaî Vodă Mavrocordat cu nedreptul şi fără nici un cuvînt l-au tradat Nemţilor. Aşa, protospatarul de atunci, scriindu-le lor şi fixîndu-le ziua şi ora incursiunii, cîncl au sosit ei în Bucureşti, după sfatul aceluia, ,le-a deschis, pe la miezul nopţii, fără sgomot şi în mare linişte, porţile curţii, prin gărzii săi Seimeni, cari ascultă şi să supun la ori ce ordin al protospatarul ui. Deci, întrînd în camere, au găsit pe Mavrocordat dormind în pat, ca unul ce nimic nu ştia, nici presupunea de loc şi l-au dus captiv în Ungaria, împreună cu cei de pe lingă dînsulţ rîpindu-i şi cea mai mare parte din averile lui. Nu numai atîta, dar aceşti boerî adesa calomniind, au por- 216 Dări de samă nit pîi'i la curtea împărătească în contra multor domni, precum odată contra lui Matei Vodă şi lui Constantin Vodă Mavrocordat, calomniindu-i că ar ti luat adecă biruri de la locuitorii Valahiei ca la zece mii de pungi pentru cari pîrî au fost depuşi amîndoi domnii. Simile acestora sînt şi alte acte ale lor nenumărate pline de complotărî, de calomnii şi de intrigi, pe care, a le scrie cliear şi numai în scurt, ar ti nu mic lucru ; precum este sumeţia şi intriga contra lui Constantin Vodă Brîncoveanu. Dar lâ-sînd intrigile boerilor valahi, revin la acele 240 de pungi date curţii vizirului la instalarea domniei şi cari să dis-tribue în următorul mod : 80 lui Sahipidevlet, 30 lui Cheia-bei, 15 lui Reis-Efendi. Două sute cinci zeci lei (groşi) la alţi cinci funcţionari şi restul la alţi zece funcţionari mai mici. Domnia Valahiei are boeri dregători de trei clase, între cari sînt şi cei ai armatei. Aşa, acel al pedestrimeî să numeşte agă, supus fiind din vechime spătarului, şi linul din căpitanii acestuia este în Bucureşti cil titlul de căpitan al vînătorilor spătăriei, dar înainte, aproape cu (90) nouă-zeci de ani, uri domn l-a cinstit cu boerie a-parte şi independentă. Generalul cavaleriei să numeşte protospatar, oficiu [dregătorie] slăvit, de întâia clasă şi de mare autoritate, mai ales în timpurile vechi, căci are relaţii şi putere şi asupra celor 17 judeţe ale Valahiei prin aşa numitele capitanate; de-oare-ce căpitanii sînt sub autoritatea lui şi depind de poroncile lui. Fie-care căpitan are Şub sine hotărîţi poştalioni (olăcari) şi slujitori, bărbaţi, cari din vechime întreceau preste cadrul militar şi prin care se îndeplineau din vechime şi toate treburile politice în cele 17 judeţe. Prin aceştia şi căpitanii lor, să adunaţi toate dările, mai înainte de ce Vodă Constantin Neculai Mavrocordat să ti înfiinţat isprăvnicii, cărora le-a şi dat autoritatea în judeţe, luand-o de la căpitani. Deci, cu chipul acesta boeria protospătăriei s-a micşorat şi s-au împuţinat şi slujitorii ei; şi din cei mulţi ce-i avea în 17 judeţe împrăştieţî, eu am aflat numai pe cei următori, cînd am devenit protospatar în Valahia, anul 1764 1 april 24, continuînd dregâtoria pînă la 18 august 1765, -în cara zi a sosit în Bucureşti ştirea despre noua domnie a lui Scarlat Ghica. 217 Dări de samă Iată slujitorii şi poştalionii aflaţi sub mine : Slujitori Po ştalionî in Slam-Bîmnic sînt nouă căpitanate ou următorii slujitori şi poştalioni: Căpitanul de Focşani avea sub steagul său2) 200 — Mai avea în aşa zisul Buciuc (jumătate de tuiu) ...... 103 — Afară de acestea, cele nouă căpitanate sint: Căpitanul de poştă în Focşani are — 40 Cel de la Vlrtescoî ..... 6 — Cel de la Crucea Comişoaeî 25 — Cel de la Rîmnic ..... 10 50 Cel de la balta zisă Martaloci . 10 — Cel de la Belşugata . . . . 10 — Cel de la Maxineni . ... . — 36 Cel de la Unturoasa ..... — 50 Cel de la Grădiştea ..... —■ 50 Adunaţi tac . 364 226 La Ialomiţa am găsit cinci căpitanate : Căpitanul de la Gîrbovu avea . 47 —• Cel de la Stîlnica . . . . . — 30 Cel de la Licăreşti . . . . . 60 Cel de la Slobozia . . . . . — 70 Cel de la Oraş ..... — 54 Adunaţi fac . 411 440 La Ilfov şăse căpitanate Căpitanul de Ciocăneşti avea — 50 Cel din Obileşti . . . . . Cel de la Podul-Pitaruluî sau al judeţului. 40 60 Cel de la Olteniţa . . . — 60 Cel de la Gherghiţa . . . 55 Cel de. la Copăceni ..... —- 66 Adunaţi fac . 451 731 La Vlaşca am aflat 9 căpitanate Căpitanul de Cacaleţi avea — 50 Cel de la Călugăreni .... — 32 <2) Mai însemnate erau Capitauatelş de Focşani şi de Cerneţî 218 Dări de samă Slujitori Poştalion! Cel de la Podul-Doamnei . — 50 Cel de la Băţul .... — 50 Cel de la Frăsîneştî .... 20 - Cel de la Găeştî .... — 20 Cel de la Hodiboî .... 32 — Cel de la Izvoru, zişi Mortaloci 30 Cel de la Udeni, zişi cătanii lui Slabii 20 - Cei de la Cimaraşî .... — 1: Adunaţi fac . 571 037 La Teleorman am aflat şapte capitauate (dar cu al Venator ilar opt): Căpitanul de la Bălăci avea 20 — Cel de la Ruşi de -Vede 11 60 Cel de la Viişoara .... ■30 — Cel de la Peatra sau Căcânău — 50 Cel de la Zimnicea 40 Cel al Vînătorilor .... 37 — Cel de la Cîolaneşti .... — 50 Cel de la Ruşii de Calaraşi 40 11 Adunaţi fac 7 ÎS 1148 La Olt am aflat 7 capitauate : Căpitanul de Uda avea 30 — Cel de la Băneasa . 11 — Cel de la Slatina 35 50 Cel de la Cfurguîu .... 20 Cel de la Şerbăneşti .... — 50 Cel de la Vişina Sacă 32 - Cel de la Slatina avea catane:l) . 40 50 Ale Buzeuluî ..... 30 50 La Ploeştii Prahovei- 30 — La Secueni aflai trei căpitanate Căpitanul de Găgeni Cel de Mărgineni .... . — 50 50 —- Slujitorii judeţului .... . 36 — Adunaţi fac • 1012 13 68 3) Se vede că nu să numeră la Capitauate si Catanele Buzeuhu si Ploeştilor. Dări de samă 219 Slujitori Poştalion! La Dtmbovifa aflai două capi tunate a) Căpitanul de Velenî avea . . 15 Cel din Floreştî .... . — 25 b) Cazacii Agăi din llrgoviştca Căpitanul Câmpului-Lung din Muscel . 33 Cel din Călineştî .... 10 — La Cimaraşiî-Brâneşti tot în Muscel . . — 3 La Argeş am aflat două. căpiţa nate şi alte 1150 1396 slujitorii pufni numeroase: Căpitanul de vînâtori avea 20 — Cel de Loviştea. sau Căinenî f)0 - - Erau încă aşa zişii Seda ir aci — 0» La Piteşti sau Curtea de Argeş. - 14 La Cimiraşi ..... — 8 Dincolo de Olt în cinci judeţe am aflat slu- 1220 1421, jitorl şi poştalion!: La liant anali sînt cinci căpitănafc : Că])itannl de la Caracal are: 62 30 Cel al prăzeî cătunelor zişi catane şi prădaşi 30 ....... 'Cel de la podul Balşu . . . . 50 'Cel de la Leu ...... — 20 (•el de la Izlaz . . . . . 13 ÎS 18 1539 La Dolj am aflai patru cdpitanafe: Căpitanul de la Calafat .... •:— 20 Căpitanul judeţului sul) Banul Cralovei 80 — Cel de la Ţînţăreni ..... 40 — Căpitanul de la Ciorulung — 70 Potera ....... 12 ----- Catane de sub Banul Craioveî • 64 — Călăraşii Craiovei, şi poştalionii 102 1616 52 1G18 La Mehedinji am aflat 11 răpi fanate Sub Polcovnicul de la Cerneţî . 102 ' — Căpitanul de Vodiţa avea . 25 — 220 Dări de samă Cel de Baia-de-Aramă ^LCel de la JilcîurI . Cel de la Dumbrăvele "tCel de la Ocol . ^Cel de la Plamniţa . "^Cel de la Cocoşi . Cel din Plasa Muntelui Cel din Plasa Cîmpului Cel de la Ablaniţa . La Vâlcea afilăiu 2 căpitănii Cei a judeţului la Rîmnic (capitală) . Căpitanul vînătorilor avea Căpitanul cătanelor La Gorju afaiu 2 căpitănii Cei din Căpitala judeţului, Tîrgu-Jiu Căpitanul Prâdaşilor din Cărbuneştî . Cel al Volintirilor . Slujitori Poştalioni 10 —■ 15 — IO 22 6 — — 15 10 — 10 5 — 1836 1696 41 o n — JL u 20 —. 1917 169 G 112 10 19 Suma slujitorilor şi a poştalionilor celor 17 judeţe este ...... 2048 1706 testa slujitorilor din Ihieureşti compuşi din seimeni, scutelnici, lefegii, catane de (ară, poştali oni şi catane streine: Seimeni, în numărul cărora să cuprind şi cei 6 căpitani ai lor, afară de Baş-bulubaşa şi de 28 zapcii şi de 2 surmagii, să împart în 6 steaguri. Atîţea am aflat eu fiind spatar în anul zis mai sus . . . 436 Scutelnici, despărţiţi in 12 steaguri cuprin-zîndu-se in numărul lor şi cei 12 căpitani ai lor, şi cei 36 zapcii, sau odobaşî, ceauşi şi stegari ...... £08 Gatanele de (ară cu căpitanul lor, şi cu 3 zapcii ai lor, aceştia sînt curierii scrisorilor domneşti la cele 17 judeţe . . 67 Lefegiii spătăriei împărţită în 3 cete, si aceştia duc scrisorile domneşti rînduiţi cu Dări de samă 221 Slujitori Poştalion! săptămîna, şi sînt de toţi . . . .162 — Lefegiii căpitanului spătarului . . 108 — Poştalionii Bucureştilor împărţiţi in 2 cete şi rînduiţi cîte o ceată pe săptămînă, avînd căpitanul lor . . . . . — 150 Peste tot............................. 3429 1850 Aşa dar totalitatea slujitorilor şi poştalionilor din Bucureşti şi cele 17 judeţe să ridică la 5285 oameni, şi a-tîţî am aflat eu fiind spatar, cu toate că în vechime erau peste 20,000. Dar şi aşa, nici pe aceştia nu i-a lasat liberi, ci au fost supuşi la dare 3567 dintr-înşii. Acest rău s-a făcut nu numai slujitorilor, dar şi tuturor celorlalţi birnici prin voinţa spătarului Cfheorghe fiul lui Stavrachi, întâiul capichehaie la poartă a domnului de atunci al Va-lahiei. Ştefan Voevod, fiul lui Mihail Racoviţă Voevod, foarte tare înşalat din cauza iubirei de bani, de cătră un om de rînd cu numele State Zăgureanu, serv şi scriitor al lui mai nainte, pe care l-a făcut al doilea visternic al domniei, şi în care să încredea foarte mult. Pentru care, mai contribuind şi alte cauze multe la creşterea răului ţării, pe care nu-mi este permis a le scrie, Spătarul (fheorghe fu spînzurat dinaintea casei sale din Mega Revnia. Iară Ştefan Vodă fu mazilit din domnie după 17 luni, în loc de 3 ani ce-i avea acordaţi; fiind că nu putu să o cîr-muiască drept, paralizîndu-să afacerile politice din cauza neexperienţei, a nepricepere! şi a îndărătniciei lui de a nu primi, sfaturi de la alţii mai înţelepţi barbaţi ai ţării. Lei sau Groşi Cheltuielele Peşcliişului Bairam-Ramazanului in numărătoare: Banii ce se dau la curtea împărătească: împăratului ...... . 10000 Valide-Sultanei. ..... 5000 Baş-Cadînei ...... . 2500 Lui Darusaade-Aga ..... . 2500 Lui Hasnada-r-Aga ..... 1000 Lui Papus sade Aga .... 100 21100 222 Dări de samă Banii daţi Epitr opului, sau lui Vezir-Agemi Marelui Vezir (Vezir-Agemi) .... 7500 Hasnadaruluî lui ..... 500 Lui Talchigi-Aga ...... 250 Lui .Capigibar-Clieaiasi ..... 350 Lui Selam Agasi . . . . . . 350 Lui Capigilar-Buluc-baş ..... 350 Lui Caraculaclii ...... 100 Lui Baş-Cioliodar ...... 50 Lui Mehter-basa ...... 50 Şi la alţi 7 funcţionari mai mici . . . 700 10100 Banii ce se dau lui Cheaia-Bei | Ministrul sau cancelarul de taină al împărăţie | Lui Cheaia-Bei ...... 5500 Lui Cheaiâ-Clieatipi ...... 500 Lui Calfa-Efendi.....................................100 Lui Chehaia lui Cheaia-Bei . . . 250 Hasnadaruluî seu .... . 250 Lui Hasne-Cheatipi ... . 200 Muhurdarului şeii .... . 200 Lui Caraculaclii .... . 100 Lui Baş-Cioliodar .... . 50 Lui Baş-Ciauş ..... .40 Perdegiulni şeii .... .15 5205 Banii ce se dau lui Tefterdar Efendi | Ministru de flnance) Lui Tefterdar Efendi............................... 2500 Chehael sale . . . . . . . 250 Hasnadaruluî seu . . . . . . 150 Lui Chesedar, Muhurdar şi Mehterbaşi câte 100 300 Lui Mehterler Cheaiasi . . . . . 25 Lui Baş-bachi-culu-Aga ..... 300 Marelui Madem-Efendi ..... 200 Micului Madem-Efendi ..... 100 Lui Madem-Chesedari ..... 50 Saghirdiilor calemului | scriitorilor cancelariei | . 32 Caftangiulnî săli . . . . . . 33 3940 Dări de samă 223 Banii ce se dau lui Be-is-Efendi [Miniştrii de Externe | Lui Reis Efendi ... 2000 Ohehaeî Sale ..... 200 Chesedarului ...... 250 Lui Oeauş-Baş-Aga 1000 Lui Ceuslar Emini , 7 5 Lui Ceuslar Cheatipi 75 Lui Calaus Ceauş ..... 40 Lui Tloagi Ceauş ..... 20 Dărite la ceilalţi regeali jsfetnici] ai Forţ 3660 ii Lui Beinc teşclieregi 500 Lui Cuciuc teşclieregi 500 Lui Melitubgi Efendi .... 500 Lui Beilicci Efendi ..... 500 Lui Tesrifagi Efendi .... 500 Lui Amegi Efendi ..... 500 Lui Tesrifagi Calfasi .... 100 Lui Tesrifagi Chesedari .... 100 Lui Baş Calfa a.1 lui Mehtubgi-Efendi 100 Lui Chesedar al cancelariei divanului 100 Lui Chesedar al lui Mehtubgi Efendi 200 Lui Tflac Cheatipi ..... 50 3650 Dările la- alţi funcţionari Lui Alai Ceauşlari .... 36 Lui Mehterhaneî Sehrighiari t)'-) ♦ Lu Lui Mehterhaneî Sadreali 16 Lui Mehterhaneî Cule .... 16 Toţi banii, daţi în numărătoare, fac suma 90 de lei 47,745. Valorile date în blănuri, stofe d,e matasă şi cnmaşe. Blană de samur cu faţa de matasă împăratului, cu dinainţi deosebite : blană de rîs cu faţa de matasă împăratului ; blană de samur valide-sultaneî; blană de samur 8 224 Dări de samă baş-cadîneî; blană de samur lui Darusădi-aga; blană cu dinainţî de samur lui Hazne-clieaiasi: trei piei de samur lui Bostangi-baş; o blană de samur, zece coţi stofă şi un donluc de şal. Aceste blănuri cestă 3a une-orî nici capul acestuia nu remânea teafăr. De unde se vede că puterea turcească întru cât a mers crescînd, era condusă de oamenii cei mai vrednici : mari în fapte războinice şi ageri politici. Tot în acest volum se vede trista stare a Patriarhiei şi a josnicei căderi morale a călugărilor greci din jurul ei, care ne poate zice că, a-nual se schimbaţi la scaunul Patriarhiei prin dare de bani (si-monie) la Turci, care de care mai mult, recurgând unii chiar la c-adînele sultanului, numai să poată prin bani a ajunge Patriarh» De şi grec, Oomnen unde vede abusul îl stigmatisază: critică aspru chiar pe Fanarioţi cînd îi vede că din lăcomie se răstoarnă unii pe alţii, şi prin dări de bani tot mai mari la Turci? cresc dările şi sarcinele principatelor si deprind po Turci a cere tot mai mult la Instalarea Domnilor, tăcând ast-fel din domnie o meserie de jăfuire a nenorociţilor pămînteni. In acest volum se cuprinde şi un supliment. în care să desvăleşte viaţa religioasă şi morală (Coranul) a Turcilor, sistemul lor de administrare a provinciilor cucerite, ierarhia ofi-cielor înaltei Porţi, organisarea lor militară, judeciară şi clericală ; într-un cuvent, să dă pe faţă tot-ce islamismul conţine în sine bun şi rău, ca stat în omenire. De aceea această carte neplăcînd 'furcilor este pusă sub censură şi interzisă în împărăţia lor. In ce priveşte istoria ţărilor romîne, evenimentele domniatelor sunt numai în resuinat pănâ la Fanarioţi, de la care Oomnen începe a istorisi din ce în ce mai pe larg, documentîndu-o 230 Dări de samă prin Haturi turceşti şi clirisoave domneşti, mai cu samă do la Ipsilante. Iu cursul istoriei turceşti din secolul trecut să intercalează multe documente (Manifeste) de declarare de războae şi încheieri de pace între împărăţia Nemţască şi cea Rusască cu cea Turcească. Intre alţi istorici ai Turciei, Comnen a cetit şi pre Cantimir, cu care adesa să află în desacord. Din întregul trup ai Istoriei, cărţile 1—8 stau netipărite în manuscriptul ce să află în metoliul Sinaitic din Cair, ear cărţile Îl şi 12 tratând despre Perşi, Germani şi Franceji, s-afi perdut. (}. Erbiceanu. Revista socialistă din tituttţ/ard, Die neue /cit, in nuinerile 38 şi 39 are un articol asupra Dcsvoltărei României în timpul din urmă, de d. B. Brănişteanu-Roman. Autorul se mai ocupă întăiu ele chestiunea agrară, rezu-mînd în parte un studiu publicat în 1889, în Revista germană de I)r.. O. Grtinberg. Arătările d-lui Brăniştea-nu-Roman, nu sînt tot d’eauna exacte. Să sperăm că aceste arătări greşite nu sînt făcute dinadins, ci din necunoştinta chestiune!, pe care vrea cu ori ce preţ să o prezinte din punctul de vedere socialist. După ce expune istoricul reformelor agrare, ne vorbesce de starea de astăzi, şi de şi scrie în 1895, nu spune mai nimic de legea pentru vînza-rea bunurilor statului numai la ţaranii fără pămînt. In loc, se spune, că causa înmulţireî proletariatului rural este că pămîntul dat ţăranilor prin legile de improprie-tărire s’a strins din nou în mînile marilor proprietari, ui-tînd sau necunoscînd dispoziţia din acele legi şi din art. 132 din Oonstituţiune, care declară acele pămînturi nealien-abile pînăla un termin ce s-a prelungit pînăla anul 1916. D-sa vede că mergem necontenit spre proletarizarea ţăranului. Totul împinge spre aceasta: creditele agricole căile ferate, urcarea valoreî pămîntului, lăţirea întrebuinţarea maşinelor agricole etc. In ori-ce nouă măsură de împroprietărire nu vede de cît un mijloc de a amîna pentru cît-va timp ruina, căci, cum aii spus Marx, necontenita galvanizare a micei proprietăţi nu face de cît să facă să crească starea ticăloasă moştenită din trecut. 232 Dări de samă In partea a dona a articulului său, autorul vorbeşte despre mersul industriei din România. Totul, după autor s’a făcut în folosul burghezime! şi în dauna ţăranilor şi a micilor meseriaşi. Numai lor le au folosit şi căile ferate, şi îmbunătăţirea drumurilor precum şi înmulţirea relaţiunilor comerciale cu streinătatea. Burghezii ş-aii încununat foloasele prin înfiinţarea Banceî Naţionale, care le procură capitaluri eftine, pe cînd meseriaşul este tot în mînile cămătarului, poreclit banquier. Observăm în treacăt ca autorul nu spune nici o vorbă de cestiunea evreiască care ar fi aici la locul ei. Dacă ţaraniî consumă astăzi mai multe objecte importate, mai ales pentru imbracat, aceasta nu însamnă că ar a-vea mai multe mijloace de cît în 1848 ; causa e că grelele biruri ce-i apasă îi silesc să-şi vîndă tot mai mult, munca lor şi a femeilor lor, încît nu mai au timp să-şi lucreze în casă obiectele trebuitoare. Şi ei caută tot eftin, deci rău, aşa că Romînia este ţara de scurgere a mărfurilor proaste germane şi engleze. Încercările făcute în 1880 şi 1887, pentru a încuraja înfiinţarea industriei mari, aveau de scop să găsascâ o întrebuinţare numerosului proletariat rural. Scopul nu e atins. Concurenţa streină mai ales, duce la proletariat şi pe micul meseriaş, şi de aceia, curentul social-democrat creşte în Romînia necontenit. M. V. NOTIŢ1 Bibliografie streine asupra Romîniei, La Revtte T£ivoq, laiopta tv); Aaxfaq, tom. IU, pag. 461. 413. 491. Viena 1819). Cuvintul havaet, avaet, era şi în limba juridică a Valahieî. Pravila luî Vodă Al. Ipsilant, promulgată şi tipărită în Bucureşti, greceşte şi romîneşte, la 1780 zice: „Fîotar-nicii să nu aibă a lua havaet pentru osteneala ce vor face la hotărnicii, ci să aibe a-şî lua numai cheltueala lor de la cel ce să va dovedi că năpăstueşte.u (Pentru hotărnicie, cap. 7) „Vel Portar să aibă a lua havaet de la hotărnicie cîte bani două sute, adecă cîte un galben vechiu, după numărul hotarnicilor ; iar portărelul să aibă a-şî lua treapădul judeţului, şi cheltueala luî (ib. cap. 8). Cuvintul havaet sau avaet, îl găsim în limba noastră veche juridică, pînă pe la 1828: d. e. ţidula domnului Moldovei loan Sandu Sturdza Voevod, cătră visterie în folosul postelnicului Grigore Paladi, care zice: „Cinstită Visterie ! Şi altă dată au hotărit Domnia Mea, ca havaeturele de la rusumaturî pentru Gramaticia cea Mare, să urmeze a să da dumisale Post. Grigore Paladi, cîte una mie lei. Deci poftorim aceasta şi prin înadins ţidulă, şi hotărîm, ca şi din vînzarea de acum a vădrărituluî, să să deie dumisale havaet ui întreg de una mie leî“ (Buciumul romîn III, p. 323 laşi 7822). (iscălit) Domnul 1828 Septemvrie 25. (L, P. D* No. 1822 4 286 Alexandru Papadopol-Calimali peste acestea,—pentru care lăcuitorii cujalobe au năzuit la înălţimea Ta.—înălţimea Ta, ca un obştesc părinte, socotind de trebuinţă ca întru toate să să păzească buna orîndueală, ne-ai poroncit: cu obşteasca adunare să alcătuim aceste civaeturi potrivite cu vremea de acum, ca nici cei ce să află în slujbă să poată asupri pre lăcuitorî cu pricina îngreuerii cheltuelelor, nici locuitorii întemeindu-să pe avaeturile de atunce să isteriseascii pre a-ceştiea de dreptul lor. După poruncă, adunîndu-ne la Sfînta Mitropolie, cu sfatul de obşte s-a aşezat rîndueala ăvaeturilor, cuprinsă în ponturi pre-cum mai jos să arată. Care de să vor găsi cu cale şi de cătră înalta înţelepciune Inălţimeî Tale, să vor întări spre întocmai urmarea lor. 1815, Martie 20. A Inălţimeî Tale, către Dumnezeu smerit rugător (subscr.) Veniamin Mitropolit Moldavieî pre plecată slugă. (Subscr.), Iordacki Canta, logofăt.—Constantin Baloş, logofăt. Grigore Sturdza, vel logofăt.—Constantin Balşucă, vel logofăt.— Dimitrie Ralet, vel vornic.—Nicolae Stratilat, vel vornic.—Ior-dachi Oatargiul, vel vornic.—Constantin Catargiul, vel vornic.— Nicolae Chrisovergbi, vel vornic.—Dimitrie Jora, vel vornic.— Mihail Sturdza, vel vornic.—Ioan Basotă, vel ban.,, Iar Vodă Scarlat Calimah sancţionează şi promulgă ponturile votate de obşteasca adunare, în următorul chip: „Noi Scarlat Alexandru Calimahi Voevod Cu mila lui Dumnezeu Domn Ţerei Moldovei. Cetindu-se anaforaua aceasta înaintea Domniei Meale, s-au cunoscut cu cale şi cu dreptate socotinţa Preosfinţitului Mitropolit şi a dumilorsale boearilor mai jos iscăliţi. Drept aceia şi Domniea Mea botărim şi întărim, ca întocma şi nestrămutat să să urmeze, după cum mai jos în anaforaoa aceasta să arată. Intărindu-se cu a Noastră Domnească iscălitură şi peceate, ponturile ce să arată mai în jos. (L. P. D.) 1815 Martie 28. (Subscr.) Iordacki Gkica, vel logofăt procitoh 3) 3) Procitoh, adecă ara cetit. Aşa era forma de contrasemnare ministerială. Celindu-l, ministrul lua asupra sa răspunderea actului. Din istoria legislaţiunei Moldovei 287 Sint foarte interesante aceste ponturi din mai multe priviri. Eu reproduc cîte-va din aceste, în scurt, căci a le reproduce pe toate, ar fi să scot o a doua ediţie a acestei legi care cuprinde 18 file în 4° mare: Pentru o suplică dată la Divan, să plătea 16 parale, din care 6 parale le lua capul aprozilor divanului, iar 10 parale logofătul al doilea. Pentru chiemare în judecată (citaţiuni) în materie de revendicare de robi ţigani, să plătea taxă de trei parale, din care 2 parale eraţi a registratorului, iar una para a scriitorului divanului. Tot aşa să plătea şi pentru poroncî de împliniri de bani, de la 500 lei în sus. Pentru o carte domnească închisă, sau scrisă în dosul petiţiei, să plătea o taxă de 20 parale logofătului al doile a divanului, una para muhardarului, adecă păstrătorului pecetii domneşti şi una para scriitorului. Pentru o carte de hotărnicie de moşie, să plătea taxă de 5 lei, şi anume : 1 leu logofătului al doile, 2 lei muhurdaruluî şi 2 lei servitorului. Pentru o anafora, adecă raport la domn, în pricini de du-gheni (prăvălii) sau de loc slobod, sau de crîcîme, sau de ţigani, să plătea taxă de 36 lei, din care 10 lei lua logofătul al doilea, 6 lei muhurdarul şi 20 lei scriitorul divanului. Pentru o anaforă întărită de domn, în pricină de bani, pînă la 10,000 lei, să plătea taxă de 45 lei, din care 10 lei logofătului al doile, 10 lei muhurdaruluî şi 25 scriitorului. Iar pentru o anafora pînă la suma de 100,000 lei, să plătea taxă de 220 lei, şi anume: 70 lei logofătului al doile, 50 lei muhurda-rului, şi 100 lei scriitorului. Pentru un hrisov domnesc în pricină de moşie sau de ţigani, să plătea taxă de 80 lei, şi anume: 25 logofătului al doile, 20 muhurdaruluî şi 35 scriitorului. Vornicul de aprozi, hatmanul, aga, marele camaraş şi alţi zapcii, cari împlineau datoriile, luau zeciueală la zece bani unul. asemenea şi din împliniri de sumi de bani după hotărîri judecătoreşti. Iar dacă să făcea împlinire de moşie, vite, case şi alte lucruri, în natură, dîndu-să aceste în stăpînirea acelora cărora, după judecată, li să cuvinea, pentru asemenea împliniri nu să lua nici o taxă, nici o zeciueală. 288 Alexandru Papadopol-Calimali Ponturile de la cap. 38 pînă la 36 cuprind cheltuelile şi regulele în materie criminală; ele formează o parte specială sub titlu : Rîndneala tVharilor şi a ucigaşilor. Legile romane dispuneau că datorilor, judecătorul le poate acorda o vadea de păsueală (termen de graţie) ca să plătească ; că judecătorul însă să întrebuinţeze rar acest drept, şi cumpănind împrejurările: „Debitoribus nou tautiim petentibus Vier a d soloendum dandi sunt, sed octorii La doctori, e mai nimerit Să nu le dai pricină, Căi i cei în drept, rn-au sărăcit Iar cei In medicină, Din doue boli uşoare Erau să mă omoare. V. LATES Vedenii (D-şoareî B, Y.—Eisonacli) Ideal creat din toiul chinurilor tinereţe!, Din podoaba-nchipuireT, din aprinderea vieţoi, Mi-aî neliniştit odihna inimeî—remase mute, La chemările-ţ! viclene, la ochirile-ţî plăcute. Am uitat acum viaţa-mi tristă, plină de durere. Tu, mi-aî depărtat, în clipă, cu o dulce mîngăere, Norii gîndurilor negre ce se-nvălmăşeaîi în minte, Frica morţeî de vecie, spaima recelor morminte. Să desvăluie-nainte-mî, lumea veselă şi largă; Şi prin valurile vremei, raza gîndnlui de-aleargă Te-ntîlnesc, copilă blîndă, cu privirea ta gingaşă... O, de-aş desmierda odată a. ta faţă drăgălaşă ! Vino să ne pierdem urma printre codrii albi ca bruma Florile-argintii să ploaie, ori s-adie vîntul numa, Să răsară luna-n taină, peste crengile albite încărcate de mirezme şi de rouă umezite. Poezii 301 Asculfca-vom Ia izvoare, undele curgînd în ropot, De la turme din poiene auzi-vom glas de clopot, Foşnetul de păsărele prin crenguţile de mure, Ţiriitul scurt de grieri, freamătul de la pădure. Pajişte şi floricele, mirosul o să-şi trimeată, Vom simţi cum bate-n valuri o răcoare-mbălsămată Aromind la adierea vintuluî, bătînd în crînguri; Despre patimele noastre ne vom spune-n de noi singuri. Ingîna-ne-vom cu şoapte dulci, nespus de fericite; Luna plină o să cearnă ploi de raze aurite. Ttâdâmii, 1dS!l 5 ALEXANDRE A. STURDZA *) Sonnet iniţial Mon cdour est un clavier delicat et sonore Dont chaque tonclie vi bre au moiudre vent qui passe Que ce soit un soupir qui traverse l’espace, Que ce soit la douleur qui l’assaille et l’hnplore. Toute humaine pensee eu lui trouve un <$cho, L’allegresse ou le doute, ou i’angoisse, ou Tespoir L’amour, la voluptâ sont venus l’emouvoir, Et la foi l’a berce d’un pur adagio. Mon cceur est le clavier amoureux du mystere Sur lequel vint jouer une Dame naguere Un chant tantot suave et tantot douloureux; Son souvenir cruel me transporte et me grise : Gette dame est la Vie, au pas aventureux; Dont le jeu. s’il ravit, le plus souvent nous brise. *) *) Din culegerea publicată sub titlul L\fn ternei Clavier, un voi. în 4 1800 Bucureşti. Poesii Esprit fort! „Quelles chansons !“ Pis-tu, „ce sont „Des paroles „Au vent du soir, „Lune ou ciel noir, Barcai olles !“ Tu ne crois pas A ce fatras: „La souffrance! Mourir d’amour, „Mernc en plein jonr ; „Quelle outrancc !“ Olt! maintenant, Ne ris plus tant, Mais prends garde Je m’en irais... Tu pleurerais Par megarde ! Alexandre A. Sturdza I/ciiigine D1ZAIN La Femme est plus amore que la mort, et ses bras sont comine des chaînes. Ecclesiaste. La Ch inie re d’amour aux multiples images Vient de charmer ton âme, 6 poete songeur! Un murbre dur et froid, un tourbillon d’oragc, Un chant doux de tigaie, un rayon voyageur, Un beau lys virginal, odorant et suave, Un vase d’ou s’echappe un poison qui deprave, Un abime beant, un sourire moqueur, Un brasier fulgurant, une tlamme epheniere! Tu resteras toujours, o femnio, Ie mvstere Attirant et mobile oii se complait mon coeur ! BVVRf DG SAMA Extrase pentru istoriaCalimahilor din Athanuse Comnen Ipsilant -y \i.i~y -r,v âXwstv ■). Domnul Grigorie, Ghica domnind adoua-oară în Moldova 6 ani (1735—1741, avu de capicliiliae pe Ioan Teodor Calimah, iar fratele lui Grigorie Alexandru Ghica fiind în acelaşi timp dragoman (Terziman) Porţel, cită vreme ţinu războiul între Turci, Nemţi şi Ruşi, numi de vechil al dragomaniel-sale tot pe Ioan Teodor Calimah: fiind că dragomanul trebuia a să afla în urdie pe lîngă vizir. Apoi la 1741, Dragomanul Alexandru Ghica fiind tăiat de Turci, sub acuzare că a fost mituit de Nemţi la tragerea hotarului Bosniei, să numeşte dragomanii Porţel Ioan Calimah. Iată însuşi cuvintele lui Comnen Ipsilant în Cartea a Cap. 7 : „După moartea lui Alexandru Ghica vizirul a făcut dragoman Porţel pe Ioan Calimah, carele altă-dată fusese capicliiliae la Poartă a domnului Grigorie Ghica Voevod, şi pe carele, fiind cunoscut şi favorit de amîndol fraţii, ucisul dragoman Alexandru Ghica îl rînduise vechil dragomaniel sale, în timp ce dînsul să află dus din 1) O dare de samă asupra scriitorului grec s'a făcut do Dl. Al. Papa-dopol Calimah în Analele Academici seria U, Tom. Tf, p 427. Extractele ce publicăm aice, făcute de Dl Gli Krbiceanu conţin o expunere mai amărunjitâ a celor conţinute în Ipsilant, privitoare la Calimaliî. 306 G. Erbiceanu Constantinopol în tabăra armatei. Era prin urmare, vechil dragomaniei şi sub căimăcănia vizirului de acum (Ahmet-Paşa Chior ), pentru care să şi făcu cunoscut al lui. Acest Ioan Calimah să trăgea din Cernăuţi, provincie a Moldovei megieşă cu Leliia, dar dispărţită de ia prin riul Nistru, şi era fiu al unui Teodor, carele venind în Cernăuţi şi căsâtorindu-să cu o femee de ţară s-a aşezat în Cernăuţi şi a născut pe acest Ioan. Locuitorii provinciei Cernăuţi vorbesc limba leşască, din cauza vecinătăţei, trecînd Nistrul şi trepădînd în Lehia. Deci trepădînd şi acesta şi deprinzind a vorbi leşeşte a aflat chip de a învăţă şi latineşte, şi aceasta fu cauza înălţăreî lui. „(Mai departe lipsesc două Iile din textul original al lui Ipsilante, care nu s-au regăsit, unde editorul sau arhiereul Aftonides a iditat, în 1S70, manoscriptul lui, aceasta spre mare pagubă a istoriei Calimaliilor). La 1752 Ioan Calimah este depus din dragomanie şi exilat în Tenedu sub pretextu că ar ti contribuit la revolta Chiprioţilor; în realitate însă din intriga hatmanului George că să facă în locu-î dragoman pe ginerele său Mateiu, al doilea fiu al lui Grigorie Ghica. Dar în acelaşi an devine iarăşi dragoman Forţei, căci Matei a-junse domn în Valahia. In Cap. 9 Sub anul 1758, Comnen narează următoarele: „împăratul Mustafa al II-lea întimpină afară de Stambul pe calaraşul Valahiei. Iea scrisorile capichiliaelor cătră domnul Constantin Mavrocordat şi traducîndu-le, află că-i scriiau ştiri despre Tatarhan şi alţii. Măniindu-să, ordonă epitropuluî (vezirului) să depue din domnie pe Constantin. Prin uneltirea lui Aii (un om influent al vizirului) să dă domnia Valahiei lui Searlat domnul Moldovei, iar cea a Moldovei dragomanului Forţei Ioan Calimah. Aceastea s’a făcut prin uneltirea lui Aii ca să facă Dări de samă 307 dragoman Forţei pe Grigorie Ghica, fiul ucisului dragoman Alexandru Ghica, pentru care a luat de la Scarlat 80 pungi bani.—Capicliihae al domnului loan Calimah la Poartă ajunge Neculaî Suţu, după darea afară a spătarului George fiul lui Stavrachi. Mitropolit ţării să face Ga-vril de la Tesalonic, frate fiind lui Ion Calimah, la 1760 iar Iacob fostul Mitropolitul al ţării demisiona. La 1701 loan Calimali domnind în Moldova doi ani şi nouă luni, să mazileşte, şi în locu-î să face domn fiul său Grigorie Calimali.“ întâia domnie a lai Grajorie Calimah. La 1763 să reînoeşte (nmcareri) domnia lui Grig. Calimah, carele domnind doi ani şi zece luni, în 1704 să mazileşte de cătră împăratul. A doua domnie a lui Grii/orie Calimah. La 1707 să mazileşte din Moldova domnul Grigorie Ghica, şi să face a doua oară domn Grigorie Calimah. prin conlucrarea lui Neculaî Suţu capichihaia sa. iar Grorge, fratele, lui State, devenind gramatic (secretar) lui, mersă cu dînsul la Iaşi. îndată ce sosi în Moldova noul domn Grigorie Cali-niali, impusă dare pe inerţie făcîndu-o îndoită. în urmare locuitorii din ţinuturi mai ales din Lăpuşna, Orliei şi So-roca. încep a fugi. Neculaî Suţu dă încris la Poartă arătînd că oamenii fug, temîndu-să de năvălirea Tătarilor. Cercetîud împăratul la Crini, să încredinţază că aceasta este minciună ; Neculaî Suţu însă întimpină minciuna cu altă minciună, ajutat şi de mărturia postelnicului Alexandru Ipsilant. capicliihae al Valalneî la Poartă. Luase A-lexandru 200 de pungi din prima domnie a lui Grigorie Calimah, şi pentru aceia mărturisea falş la năcazurile lui Neculaî Suţu, carele dă iarăşi un înscris, arătînd că cinci boeri Moldoveni, pentru că domnul nu le-a dat dregătorii. 308 G-. Erbiceanu de oare-ce erau copleşiţi de datorii ca să nu fure veniturile împărăteşti, au fugit în ţara Tătarilor, şi el cerea po-ronca să,-î prindă ori unde ar ti. Mărturisia şi Alexandru că aceasta aşa este : pentru care s-a şi dat poroncă. Rar după cîte-va zile, un Moldovan trimis de acolo, a dat împăratului, la 29 Septemvrie, o scrisoare pecetluită, arătînd că pentru asuprirea dărilor au fugit la Oăuşani 18 boeri şi alţii din popor, şi să rugau să-î aducă împăratul la Oonstantinopol spre a-şî spune drepturile lor. întrebat, Suţu pentru dînşiî, respunse că sînt numai o])t, sferturi, sau dări lunare dupre rînduiala ce făcuse precedentul domn Gri-gorie Gliica, cîte 110 pungi pe sfert, şi că fuga este obiceiu al boerilor suparăţi pentru că nu li să dă dregătorii. Dar Moldo vanul aducător al scrisorei răspunse, că au fugit, nu pentru dregătorii ci pentru asuprirea dărilor pe moşiile şi satele lor, şi pentru că nu pot suporta şapte domni în loc de unul. Drept care s-a trimis un om la Oăuşani să întrebe pe fugari de nemulţămirele lor. Intre acestea Necnlai Suţu a dat un referat înscris enumerînd istoriceşte pe domnii moldoveni, ce s-au resculat contra împărăţiei, şi că împărăţia mîhnită de aceste hai-nirî ale lor, dădu domnia Grecilor Romei, pre carii boerii nesuferindu-i, fac ast-feliu de turburări, necontenite şi min-ciunoase acuzări contra domnilor Romei; înşira încă şi re-clamaţiunile Moldovenilor (Bogdanilor) în diferite timpuri contra domnilor Romei, care, scria el, s-au dovedit a ti fost falşe în acele timpuri, precum este şi cea de acum. Apoi aduse şi un înscris cu peceţi şi subscrieri ale ţăranilor, în care mărturisiau că sînt mulţămiţi de domnul lor, şi să rugau să nu-î supere boerii Moldoveni, ca altădată, şi făgăduiau a da împărăţiei pentru aceasta 300 de pungi. Aceste minciuni ale lui Neculai Suţu n-au preîntim- Dări de samă 309 piuat răul; ci Ciauşbaşa Osman-Efendi clin Sarisa avînd mare putere la vizir, clin tire iubitor de bani, atras de marea sumă de galbinl oferită lui. prefăcu arătările Moldovenilor în minciuni, iar minciunele lui Suţu în adevăruri, şi trimisul cătră boerî întorcîndu-să spuse altele în locul altora. Pe de altă parte şi banul, mituit, înduplicâ pe fugari să să împace cu domnul şi scrise la Poartă că toate s-au îndreptat; şi aşa au încetat turburările lui Grigorie Calimali. Iu Oonstantinopol, în vara anului 1768, să făceau necontenite consilii la casa Muftiului Yeli-efendi, prezent fiind vizirul şi alţi oficiali, despre războiul contra Ruşilor : iar solul rusesc Obrescov neîncetat avînd întîlnirl cu alţii şi mal ales cu Reisul Osman-efendi Sarisianul, îl convinse să raînţie pacea ca mal folositoare. Deci Vizirul, Muftiul şi alţi oficiali şi Ulemall nu voiau războiul; numai împăratul ascultînd de cel ce aii câştig în timpul războiului, voia războiul, înşelat mal ales de scrisoarea falşă a Lehi-lor, (carii, dacă Turcia ar declara război Ruşilor, şi i-ar izgoni din Leliia, promiteau a da Turciei Podolia şi U-craina spre a le poseda ca şi pe Vlaho-Bogdania). Neculai Suţu informîmlu-să de înclinarea împăratului (fiind-că era obicinuit ca domnii Valaho-Moldovel să trimită Porţei ştiri din Evropai, dădea ştiri sigilate cu sigilul domnului Gri-gorie Oaliinah. dar alcătuite de el falşe, turburătoare şi întăritoare la războiţi. Acesta uneltia ca să să facă dragoman Porţei: iar minciunele lui Suţu să afirmau şi de solul Franciel, carele încă excita pe Turci la război contra Ruşilor. La toate aceste minciuni să opunea 0-brescov ; dar Suţu nu conţinea a le reînoi, încît răul să mal înrăutăţi, aşa la 4 Octombrie vizirul, cliemînd pe 0-brescov la curtea sa, î-I ceru botăritor ca în timp de 30 de zile să iasă armata rusă din Lehia ; ceia ce solul ne pu- 310 Ct. Erbiceanu tind face. fu închis în Edicule, şi aşa să declară război contra Moscalilor. La 7 Octomvrie Neculai Suţu devine dragoman Porţel, iar Scarlat Caragea este depus. In Cartea 10, I, Oomnen [psilante continuă: „Pentru nutrirea armatei turceşti, afară de depozitele Brăilei şi Isacceî, să mai ridicară din temelie, cu cheltuiala Moldovei, depozite la Ţuţoreştî {sat pe Prut în ţinutul Tomarovului), şi în localităţie Moldovei Fălciu. Han-tepe, Ţuţora şi So-roca, împlîndu-le pe toate cu tot felul de provisiuni: grîu, orz. făină şi posmagi, trimise din Yalahia şi Moldova. Domnul Crigorachi Calimah, cu îndemnul lui Niculaî Suţu, scrise Vizirului Emin-Paşa, că hoerii Moldoveni sunt de partea Ruşilor. Pentru care vizirul i-a trimis 250 pungi, poroncindn-î să strîngâ armata de 2000 oameni, spre a avea sub ascultare pe boeri. In Xoemvrie a adunat acest număr, compus din Bulgari, Arnăuţî, Moldoveni şi alţii de pe lingă Dunărea, oiţe cinci lei omul pe lună. In Fevruar să sfîrşise cele 250 pungi, şi Calimah ceru alţi bani pentru plata armatei, de la vizir, carele nu-î dă, zicînd că, de-oare-ce să apropie plecarea sa din Capitală, şi are a veni cu armata la isaccea şi a trece prin Moldova, nu mai este trebuinţă de armată în Moldova. Pentru aceia Calimah ne avînd de unde să o plătească, o licenţia. Aceşti înarmaţi, împrăştiindu-să, unii poposiră în tine în pădurea Bîrladuluî, de unde au făcut multă stricăciune 'furcilor, prădîndu-i şi omorîndu-i: iar alţii, prin Hotin, au trecut în Lehia, înrolîndu-să în armata rusască. Afară de aceste, saraschierul Benderului, Moldo-vangi Ali-Paşa, pentru hrana armatei sale, cerea zaharea de la Calimah, carele râspunzîndu-I că nu are, acela îi scrise să-î dee din zahareaua, împărătească, adecă din ha-raciul Porţei, şi el va scrie Porţel ca Tefterdarul să le Dări ele samă 311 ţie în socoteală, dupre înscrisul ce-i va cla adeveritor de primirea zăhărele!. Dar şi aşa Caliinali. nebuneşte făcîncl, îi răspunse că n-are de unde să dea. Apoi Oalimah scrise lui Neculaî Suţu, cerînd cu stăruinţă mazilirea sa. prevăzînd relele ce-1 ameninţă din aceste împrejurări. Dar acesta, tiind-că frate-sâii Mihail avea a lua de la Caliinali presele 150 pungi, şi însuşi el avea de luat preste 80, grăi Vizirului să-l strămute în Valabia. Vizirul arată împăratului că Chica din Valaliia are bani şi este mai potrivit pentru guvernarea Moldovei de cît Caliinali, carele este sărac. Împăratul răspunsă că Caliinali a arătat credinţă în cauza războiului cu ştirile ce i-a dat: pentru care, ca cunoscător de afaceri, nu tre-bue să lipsască din Moldova, şi dacă bani nu are, el îl va înprunmta. Şi poronci Tefterdaruluî (vistierului) sa-î trimită 400 pungi. Din aceste 400 pungi, după sosirea la Iaşi, avînd a lua Alexandru Caliinali, fratele domnului, 150 pentru cheltuiala domniei, le-a luat şi a plecat la Constantinopol. Dar Suţu silea pe Alexandru Caliinali să să întoarcă la Iaşi la frate-său, zicînd: „fiind-că ai banii, mergi de te artă la trebuinţele domniei.a Alexandru înse scrise pe furiş împăratului spunîndu-î cîţi bani a luat pînă acum Neculaî de la domnie, preste 200 pungi, şi să ruga să nu fie trimis la laşi. ci să stea acolea, aju-torînd cu prezenţa sa pe bătrînul săli tată. Răspuns n-a eşit, şi fu silit de vizir, prin Neculaî, să plece la Iaşi; ceia ce s-a şi plinit. Iar împăratul a început a cugeta răii contra lui Neculaî Suţu. Acesta este începutul răceleî Sultanului Mustafa contra Suţuluî. După declararea răs-Iniului, hanul Tătarilor Cherim-Chiraî, cu 300 mii Tatari şi 100 mii Turci dunăreni, răpezîndu-să de la Baltă în ţinuturile Ucrainei ruseşti, făcu mare stricăciune, jăfuind şi sclăvind oameni ; pentru care spre răzbunare Ruşii Ca- 312 Cî. Erbiceann zaci, trecînd Nistru în provincia Benderului prâdară 15 mii de oi ale Benderliilor, din pămîntul Moldovei. In acelaşi timp alţii trecură la Soroca. pe malul Nistrului, şi răpesc toată zahareaua din depozitele de acolo, iar depozitele din-preună cu zahareaua ce n-au putut lua, le ard. După această incursiune a Ruşilor, Benderliî încep a acuza pe Oalimah, pentru paguba celor 45 mii de oi, ca-lomniindu-1 că el a făcut cunoscut Ruşilor locul unde iar-nau oile lor şi de unde le-au răpit. lai' Moldovangiul din preună cu Benderliî îl mai acuzau, că dînsul strîusese proviziuni la Soroca. loc pe Nistru în faţa Leliieî, şi apoi dădu veste Ruşilor să vină să le rîpiască fiind aproape, iar armatei turceşti de la Bender n-a voit a-i-le da spre hrană. Hotinenii, de altă parte, fiind-că nu primiau de la Oalimah darurile obicinute îl calomniaţi, că a trimis armata în ajutor Ruşilor. Aceştia erau lefecii săi, cărora le dădu voie să să ducă orî-unde, pentru că nu i s-a trimis banii să-i plătească, iar parte dintr-înşil s-au refugiat la Ruşi. Aceste auzind Oalimah, ceru şi adoua-oară mazilirea sa de la vizir, ce să aha la Isaccea ; dar n-a fost ascultat. Auzind împăratul contra lui Origorie Oalimah acu-zaţiunele Benderliilor şi Hotinenilor, că a trimis ajutor Moscalilor, zaharea şi armată, şi crezîndu-le, a ordonat să fie mazilit. Deci vizirul plecînd de la cartai spera a afla în cale la hotarele Moldovei, adecă la (freceni, pe Oalimah, dar nu s-a arătat, ori pentru că era nemulţâmit de domnie (căci pe cînd vizirul să afla la Isaccea de două-orî înscris şi-a cerut depunerea sa), ori că să ocupa cu strîn-gerea a 2 mii boi jugari, cu care vizirul ceruse să-l în-timpine cît mai iute la tabăra sa. Ori-cum ar fi fost, Vizirul s-a mîniat pentru ce nu s-a prezentat Breste toate aceste, din o rea soartă, la locul zis Dări de samă m Larga-Agazi (rîul Larga să varsă în Prut) în faţa Faldului, drumul fiind tluplu, unul inergînd pe deal, iar altul pe şes, omul rînduit să construiască poduri pe partea Moldovei pentru trecerea armatei, crezind că artileria grea (balgeinezia) va trece pe deal, n-a făcut podul pe şes. Dar cărăuşii, ca să nu li să ostenească bivolii suind dealul, a apucat drumul pe şes, nefiind pod la Larga-Agazi, s-au nâmolit adine în mii tunurile. Cheltui vizirul 14 pungi de bani ca să le scoată din noroiu cu minele soldaţilor; şi să mînia foarte asupra lui Calimali pentru neîn-grijire, şi ajungînd la Han-tepe trimisă pe capicbehaia la Mihail, fratele lui Neculal Suţu, să-l aducă. îl află la Iaşi. Apoi sosind, eşiră înaintea vizirului, carele îl mazili pe dată, tradîndu-1 închisorei lui ceauşbaşa înpreunâ cu frate-său Alexandru şi cu toţi boerii lui şi stita lui, şi trimiţind i-a confiscat lucrurile de la Iaşi şi aceste cu care venisă la urdie. între aceste Benderliii, prinzind un spion, ce să întîmplasă a ti unul din soldaţii înprăştiaţi altă-dată ai lui Grigorie, l-au invitat să zică vizirului că este unul din cei trimişi de Calimali în ajutor Ruşilor cu leafa de cinci lei pe lună. Aceasta venind, să denunţe fără sfiire vizirului carele, temîndu-să de mulţime, aduse pe Calimali spre a să desvinovâţi. El zisă numai că aceasta este calomnie contra sa. Vizirul ucise pe spion, iar pe Calimah cu fratele său şi cu boerii lui îi trimise la Isaccea în pază, sperînd că cu prelungirea timpului îl va elibera de pericolul vieţei sale, şi scrise împăratului să trimită pe Constantin Mavrocordat domn la Moldova. La Han-tepe soseşte Beîuc-Imbrohor-Mustafa beiu, cu beizade Mihăiţă, tiiul lui Miliaî Vodă Racoviţă, şi împăratul porunceşte ca Mustafa să lie chiliaiabei, Mihăiţă dragoman Porţeî, iar mazilitul chiliaiabei Ahmet-Aga să eîe pe Neculal Suţu, pe Grigorie Calimah, cu frate-său Alexan- 314 (f. Erbiceanu dru şi cu boerii lui, şi să-î aducă la Constantinopol. Ohiai’ aoest Alimet-Aga, cinci fuse cliihaie vizirului, scrise împăratului multe râie şi asupra vizirului, şi asupra lui Cali-mali şi asupra lui Neculaî Suţu, aceste scriimlu-le şi acum : împăratul confiscă îndată la Stambul lucrurile lui Calimah şi ale lui Neeulaî Suţu, pecetluindu-le casele. Pe (frigorie Calimah şi pe Neculaî Suţu sosind la Stambul dinpreună cu convoiul lor. i-a închis pe toţi la pităria lui Bostangi-başa ; şi la 28 August 17Cil, pe Calimah şi pe Neculaî i-a omorit, iar pe fratele său Alexandru Calimah, şi pre fratele lui Neculaî, Mihail, pe Ara-pachi şî pe secretarul Hurmuz i-a lăsat în temniţa pită-rieî, şi abea i-a liberat după oare-care timp. Casă nu a-vea Calimah ca să i-o confisce, iar cînd era mazil şedea cu chirie, nu s-a confiscat nici casa lui Neculaî Suţu. că era zestre părintească a femeei lui. Alexandru Calimah, fratele lui Grigorie, ajunge vechil dragoman al Porţeî de la 1787 pînă la 1790, tra-tînd diferite afaceri diplomatice ale Turcilor cu Ruşii şi Nemţii. Mai departe A. Coinnen încetează cu istoria Ca-limahilor. Iată cum At. Comnen Ipsilant arată originea unora din familiile fanariote : Sultanul Mustafa, voind a şti care dintre (Treci! Romei ar ti mai demn de dragomanie, Suţul voind a să recomenda, face următorul referat. în care spune că postelnicul Alexandru Ipsilant să trage din blâ-narî, postelnicul Constantin Muruz din lajii strîngători de zaharale, spătarul lacob Rizu fu serv Mitropolitului Halcedonului, iar Suţu pe sine să numeşte Ischerletoglun sau Mavrocordat, ca trăgîndu-să despre mamă din bunică-sa Elena, fiica luî Alexandru Mavrocordat Exaporitul, dar Dări de samă 315 uitînd sau mai bine nevoind a spune că dupre tată bunicul său diamantaclii. fliul unui ţăran, avînd dugliiana la diplofanar, vindea lapte la casele boerilor Turci, şi de aceia fu numit mii- (lăptar), pe care vorbă fiul lui Diaman taclii Constantin Dracu tatăl lui Neculai o prefăcu în Sufli, luîndu-o ca nume de familie. (Cartea 0, Cap. 1L pag. 405). Compilaţie şi traducere de: G. Erhlminn, Ilistoire de la langue et de la litterature fran-ţmise, des origines â 1901), 'publice, sous la direct ion de L. Petit de Julleville.—Paris 1896. Avem înainte primele două fascicule din această lucrare, care a început să apară în primavara acestui an la librarul Armând Colin, editorul mult cunoscutei His-toire generale a domnilor Lavisse şi Eambaud. Formatul, execuţia tipografică şi modul de publicare sînt aceleaşi ca şi ale Istoriei (jenerale. In mai mult, publicaţia de care ne ocupăm este ilustrată cu numeroase gravuri colorate şi fac-simile de manuscripte, cu multă îngrijire şi foarte frumos executate.—Lucrarea întreagă va cuprinde opt volume, la a căror redactare lucrează—numărînd şi pe directorul publicaţiei—44 de colaboratori, unii mai mult, alţii mai puţin cunoscuţi ca specialişti în diversele domenii, cele a-tît de vaste şi de numeoroase ale literaturii franceze şi d-1 Petit de Julleville ne asigură (v. .Krtrait de l’aver-tissement publicat pe foaia de abonament) că „chaque cba-pitre de cette liistoire... sera confie â un auteur clioisi pour sa competence particuliere dans le suget trăite". Dintre aceştia 43 vor lucra istoria literatureî, şi numai unul singur, d-1 Ferdinand Brunot, este însărcinat cu istoria limbii, pentru că în această parte ,,o riguroasă unitate era necesară".—Fiecare capitol va fi însoţit de o bibliografie a subiectului respectiv. Cele două d’intâi volume vor cuprinde istoria litera- Dări de samă 317 turii viaculuî de mijloc (de la origini piuă la 1500) istoria limbii franceze pînă la stîrşitul yiacului al XlV-lea. Colaboratorii acestor două tomuri (L. Petit de Julleville, L. Gautier, L. Constans, L. Cledat, A. Jeanroy, L. Sudre, J. Bedier, Em. Langlois, Oh. Langlois, A. Piaget, F. Bru-not) sînt. mai toţi bine cunoscuţi prin lucrări anterioare asupra literaturii şi limbii vechi franţuzeşti '). Fasciculele apărute cuprind mai întâi o prefaţă la piimele două tomuri, scrise de d-1 Gaston Paris, apoi cele două dintâi capitole (al doilea încă neisprăvit) ale tomului I: cap. I (pag. 1—18, poesie narrative reliyieim) lucrat de directorul publicaţiei, cap. II (pag. 49—ICO, V Epopee naţionale) de d-1 Leon Gautier.—Prefaţa cuprinde—mai că n-ar trebui să o mai spunem cînd e vorba de G. P.— foarte importante observaţii asupra literaturii franceze medievale şi asupra raporturilor acesteia cu literatura franceză nouă.—In primul capitol, d-1 Petit de Julleville tratează despre vieţile sfinţilor versificate (mai ales despre viaţa Sf. Alexis, cu care să şi începe, după părerea d-sale istoria literaturii franţuzeşti), apoi despre povestirile biblice (recits bibliques) şi poveştile pioase (contes pieux). Nu sînt tocmai evidente motivele pentru care ni să vorbeşte în două locuri deosebite (pag. 4 sqq. şi 17 sqq.î despre Fie.s des Saints şi ni să dă la cele două locuri indicate două subdivizii cu exact acelaş titlu. Pentru ce această întrerupere în istoria poeziei hagiografice? Ia în- 1) Petit de Julleville, Ilistoire du theătre eu France au mogtn-âge. Les Mgsteres, Paris 1880 şi Repertoire du theâtre comique en France au moijen-âge, Paris 188G—L. Gautier, Les Fpopees francaises, Paris, 1878—94. —L. Constans, La legende d’ Oedipe, en particulier dans le Roman de Th bes Paris 1880.-L. Cledat, La poesie Igrique et satirique au mogen-âge, Paris 1893—A. Jeanroy, Des or.gines de la poesie Igrique en France, Paris 1889. \j. Sudre. Jjts sourccs du Roman de Renarb, Parit, 1893.—J. Bedier, Les Fableau.r., a 2-a ed. Paris, 1894. — Ern. Langlois, Les oriq ines du Roman de la Rose, Paris, 1890.—K. Brunot, Precis de grammaire de lalangue fran-gaise, a 3-a ed. Paris 18SL— ctc. 6 318 Dări de samă curcă numai degeaba clasiticaţia şi nimic mai mult. —La pag. 21 nu înţelegem întrucît citatul din Wace : Aceus qui n’unt lettres aprises, Ne lor ententes n’i unt mises, Deivent li clerc mustrer la loi, Parler des sainz, dire pur quoi Chacune feste est controvee. probează cum că anume „le-s vie* des saints rimees“ eraii cetite în biserică. Dovadă sigură despre aceasta este, credem numai acea dată mai jos (pe aceiaşi pagină) din registrele episcopiei pariziane.—Cu deosebire nepotrivite sînt însă, într-o lucrare care să anunţă să fie o istorie literară serioasă, expresii ca (pag. 33—34) „langue excel-lente“ ( !?), ori aprecieri ca (ibicl.): „il (Garnier de Pont-St. Maxence) est le seul ecrivain du moyen-âge... qui ait eu quelque-fois le merite du nombre; j’appelle ainsi cette harmonie pleine et majestueuse (distincte de la douceur des sons) qui charme l’oreille et satisfait l’esprit“ (!!?). Asemenea vorbe goale şi care nu obligă la nimic pe acel care le spune ar fi trebuit aruncate, împreună cu tot bagajul retoric cel răsuflat şi de nici e treabă, departe de o carte care să intitulează şi doreşte să fie ■istorică. —La pag. 34, pentru a explica popularitatea poveştilor despre minunile sfinţilor, <1-1 P. de J. spune că ,,la foi complaisante du temps acceptait le surnaturel avee une sorte d’avidite“; cu toate că la pag. 17, vorbind despre tot nişte astfeliu de poveşti, zisese că erau foarte mulţi acei care nu credeau într-însele. In ambele locuri însă este vorba de unul şi a-celaş public, şi noi am crede că cele spuse la pag. 17 sînt valabile pentru tot ce priveşte relaţiile dintre literatura religioasă şi oamenii din acea vreme.—Vorbind despre morala poveştilor pioase, d-1 P. de J. spune (pag. 44): Sans nous jeter dans une discusion tlieologieque..... qu’if nous Dări de samă 319 soit permis de hnsarder une d'stinction qui, nons Vesperons, est orthodoxe“. Distincţia pe care d-1 P. de J. o propune, cu atîta timiditate, să rapoartâ la împrejurarea că, în unele poveşti pioase principiile de morală creştinească sînt mai mult, în altele mai puţin sau de loc evidente ; deosebirea aceasta este într-adevăr atît de bătătoare la oclii, încît cu nici un preţ d-1 P. de J. nu o poate trece cu vederea. Decît nu înţelegem pentru ce atîta grijă şi preecupare de a ti ortodox ? Presupunem că o carte care promite să fie „de o desăvîrşită nepărtinire ştiinţifică, care să îngrijeşte numai de exactitate şi de adevăr“ (V. Extrait de Pavertissement), nu are a ţine socoteală nici de protecţie, nici de excomunicarea bisericei. Să vede îusă că autorul este de altă părere, şi de aceia la sfîrşitul capitolului caută tocmai să anuleze distincţia, pe care o repetase de atîtea ori mai sus, —aceasta, de sigur, tot din consideraţii de ortodoxie. — O observare am mai avea de făcut în ceia ce priveşte redactarea generală a capitolului. In loc de atîtea dezvoltări, unele de prisos, şi mulţime de strofe întregi citate, din care rămîn în evidenţă numai două, trei bucăţi literare, un rezumat conciz şi complect al poeziei religioase ar fi corespuns mult mai bine condiţiilor cerute de istoria lite-terară şi ar fi. dat o idee clară despre dezvoltarea în timp a genului, dezvoltare care, aşa cum este făcută lucrarea d-luî P. de J., să perde aproape cu totul din vedere. Ceia ce, în treacăt, arată că vorbele lui (faston Paris de la 1877 (v. Romanici, YI, 458): „l’liistoire litteraire est encore chez nous si peu experimentec qu’on n’est nieme pas favni-liarise avec Ies cadres Ies plus simples", n’ar fi nici astăzi cu totul nemotivate.— Cu asemenea mici neajunsuri însă, capitolul d-lui P. de J. să va ceti cu mult folos, mai ales 320 Dări de samă ca unul ce este lucrat pe baza unor studii serioase, precum sînt acele ale lui Mussafia, G. Paris, P. Meyer, etc. La încă mai puţine observaţii dă loc capitolul II, al d-luî L. Gautier, un fruntaş în filologia franţuzască. Capitolul acesta este, intr-adevăr, plin de fapte şi de observaţii interesante, cu toate că şi d-1 G. nu vrea să uite cu totul retorica—(probă, între altele, pag. 101, unde sînt întrebuinţate 20 de rînduri, pentru a ni să spune acest singur lucru: anume că cruciatele au început în viacul al Xl-lea! apoi diferitele aprecieri estetice ori de alt soiu). —La pag. 54 găsim o citaţie din lomande.s (sic) şi ne mirăm că un cunoscător adînc în lucrurile viacului de mijloc, cum este d-1 L. G. persistă a scrie greşit numele istoricului Goţilor (v., de ex., Teutîel, Gesehichte der ro-mischen LUteratur, a 5-a ed. Leipzig, 1800, pag. 1256). G. este cunoscut ca admirator înfocat al epopeei veclii franţuzeşti, şi de aceia nu trebuie să mire afirmări ca „inventam f/enialeu „scene i neom pa raid eu, „la geste immor-telle, des Lorrains" (pag. 80, 100). Tot de un asemenea entuziasm admirator condus, pentru a proba că strofele consecutive identice nu-s nici înoirî nici variante, jură „pe emoţia pe care o simte la cetirea acestor cuplete" (! 1).— Că paradisul truverilor franceji este „de o mie de ori mai frumos decît Olimpiii grecesc", cum susţine G. (pag. 137) este încă de discutat : dar că descripţiile homerice despre lumea cea-laltă sînt vagi, iar acele ale truverilor sînt pre-cize şi superioare—la aceasta nu ne putem hotărî cu nici un preţ. — O greşală, pe care G. o împărtăşeşte cu Petit de Julleville este deplorabilul obiceiu al citaţiilor nepre-cize (cutare spune, un altul zice undeva, v., de ex., pag. 25, 44, 45, 52, 54, 55, 61, 63, 110, 122, 133), obiceiu care hotăritor ar trebui părăsit pentru totdeauna pe sama conferinţelor populare şi al jurnalelor cotidiane. In ce priveşte înţelesul cuvîntulul literatura în această nouă istorie a literaturei franceze, el va ti, să pare restrîns—conform cu obiceiul propriu mai ales Francejilor -la scrierile cu un caracter oarecare estetic. De asemenea cărţile scrise de Francejî în latineşte (deci mai toată filozofia viaculuî de mijloc) vor fi excluse. Aceasta spre marea părere de rău a celor care înţeleg, prin istorie a literaturii, rezumatul întregei activităţi intelectuale exprimate înscris a unui popor-—mai ales cînd vor vedea că tocmai în prefaţa cărţei d-1 G. Paris spune (pag. 0) că „scolastica este o creaţie proprie franţuzascăA De aceia trebuie poate considerată ca superioară, din acest punct de vedere, procedarea bătrânilor benedictiunî de la St. Maur, care în Istoria lor au cuprins tot ce s-a scris în cuprinsul Galiei şi s-au ferit astfeliu de a îmbucăţi, prin nesfârşite subdivizii şi clasificări, cunoştinţile omeneşti, cele atât de fragmentare prin ele înşele. Cine va vroi acum să-şi deie socoteală de importanţa şi folosul, de altfeliu necontestabile, ale publicaţiei despre căre dăm samă, să o compare cu cîteva din celelalte aşa numite istorii ale literaturei franceze. In adevăr, istoria literaturii, mai mult de ori-care alta, a fost în Franţa victima retoricei şi a .frazeologiei goale; ia este aceia care a servit de atâtea ori ca pretext pentru dezvoltarea de locuri comune învăţate pe de rost în şcoală, locuri comune care de multe ori au mascat în ochii naivilor, neştiinţa sau nepriceperea şi de care nici pînă astăzi iui-I complect mîntuită educaţia franţuzască -). Această împrejurare, unită cu un dispreţ, pe care nu ştim cum să-l caracterizăm 2\ Asupra rolului retorici Un învăţămîntul frâu* ez v F. Lot, I'enseig-uement mpcrieur eu France., Paris 1892 (pag. 28, 1191 de pildă; cartea treime insă cetită toată, ca model do critică sinceră şi serioasă) Cf. G, Paris, Le haut cnseignam?nt historique ct philologiqii' en France, Paris. 1894 şi N. Iorga, în Arh'va societăţii ştiinţifice şi literare, IV, 195 sqq. 322 Dări de samă ----care şi el pare a nu ii dispărut cu totul încă (Df. Kri-t'mhur Iahr&sbericht iiber die Fortrchritte- der romanise/teii Pkiloloyie, I. lahrgang, Munchen şi Leipzig, 1892—95, pag. 205 şi 221—222)—explică în de ajuns acele producţii absolut fără valoare, în care, sub pretext de multă critică estetică, ori de alt soiu, nu să spun decît nimicuri, ori să repetă aceleaşi greşeli şi idei ruginite. Şi totuşi unele dîn ele au fost gratificate cu diferite premii şi încoronări, iar altele au trecut peste 20 de ediţii: astăzi însă credem că— abstracţie făcînd de unele ţări răsăritene— puţini să mai găsesc care să le eie la serios. Din fericire însă, faţă cu scrieri de felul acesta, studiile de adevărată valoare au fost departe de a lipsi, mai ales de vr-o două decenii încoace, şi victoria este de sigur a acestora, cu toate că ele cu greu încă îşi fac drum spre cunoştinţa chiar a unora dintre acei, care ar trebui să să ruşineze că le ignorează. Noua istorie a literaturei şi limbii franceze va avea între altele calitatea de a face mult mai cunoscute asemenea studii serioase, pe care ia cea dintâi, într-un cadru mai vast, a hotărît să le utilizeze conştiincios şi cu pricepere. Aceasta e poate cea mai bună recomendaţie ce i să poate aduce, şi importanţa unei asemenea lucrări va scuza, credem, faţă de cetitor, lungimea acestei dări de samă, prin care n-am vroit decît să atragem atenţia asupra inaugurării sale. laşi, April 1896. Z. Lois psychologiques de revolution des peuples par Gustare Ie Bon, 2 me edition, Paris 1895 Felie Alean in W de 189 pag. (Această tUro de samă a apărut în limba franceză în Eevue critiquc din Paris No. 22 din 1 Iunie 1856; o dăm aici în traducere romînă) Chestiunea importanţei rasei în dezvoltarea oinenirei a fost mult dezbătută în ultimile timpuri. Dăcâ unii autori precum d-1 Lacombe. d-1 Mougeolle, să silesc a tăgădui evidenţa, contestînd înrîurirea rasei asupra dezvoltării popoarelor, d-1 Gustave le Bon face să atîrne în totul această dezvoltare de elementul rasei. Micul său volum să indeltniceşte aproape exluziv cu această foarte însemnată întrebare. După d-1 le Bon „Oaracterile morale şi intelectuale ale unui popor reprezintă tot trecutul său. moştenirea tuturor străbunilor săi. Morţii au creat, viac cu viac, ideile noastre simţimintele noastre şi prin urmare toate mo-bilile purtăreî noastre. Împreunarea de idei. de simţiminte pe care toţi indivizii unei aceleiaşi ţări o aduc cînd să nasc, alcătueşte sufletul rasei ‘\ Autorul adauge, pentru aşi lămuri mai bine gândirea, că „constituţia mintală a unui popor nu cere, ca creaţiunea unei specii animale, acele vrîste geologice, a căror durată nesfârşită întrece toate calculele noastre. Ia cere totuşi un timp destul de lung. Pentru a crea un popor ca cel Francez, şi aceasta încă într-un grad destul de slab, au trebuit mai mult de 10 viacuri" (p. 0, 12, 18). In aceste locuri şi în multe al- tele, autorul atrilme formarea rasei sau a caracterului (termini ce silit intrebuinţaţi fără alegere, unul pentru altul, de d-1 le Bon), „constituţiei mintale a popoarelor, influenţei împrejurărilor, evenimentelor, deci istoria grupurilor omeneşti şi cu toate aceste d-1 le Bon scrie cartea sa tocmai pentru a dovedi contrarul. El revine în mai multe rîndurl asupra ideei sale favorite că „evoluţia derivă din caracterele morale şi intelectuale ale raselor; că sufletul raselor ocîrmueşte în realitate toată evoluţia unui popor ; că toată viaţa lui decurge din constituirea lui mintală, tot atît de nestrămutată ca şi caracterile sale anatomice ; că acest caracter este stînca neschimbătoare pe care valul treime să o bată zi cu zi, in timp de viacurî. inainte de a ajunge a-i rotunzi macar conturnurile ; este echivalentul elementului nereductibil al speciei : aripioara peştelui, pliscul pasere!, dintele carnivoruluiu (p. o, 5, 12, 30). Dar dacă domnul le Bon susţine pe de o parte că evoluţia, adecă istoria, este productul caracterului şi pe de altă parte că acesta este productul morţilor, al generaţiilor anterioare, deci al istoriei, nouă ni să pare că ambele idei nu pot sta împreună, întru cît conţin susţineri contrazicătoare. Această contrazicere nu-şî are temeiul intr-o nebăgare de samă a d-luî le Bon. Ia trebuia să fle adusă, în chip fatal, prin amestecul pe care autorul îl face între două noţiuni cu totul deosebite, dar pe care limba obicinuită le insainnâ prin unul şi acelaşi ^.termen, acel de caracter. El confundă caracterul, sau mai bine zic, fondul rasei, constituit prin insuşirele anatomice, fiziologice şi psihologice ale indivizilor care compun deosebitele grupe omeneşti, cu caracterul istoric al popoarelor, născut din reacţiunea trezită prin evenimente în fondul organic primitiv. Pe cînd cel dintâi, fondul rasei, este intr-adevăr nereductibil şi nu să schimbă de cit sub lucrarea unor. cauze şi ele organice, caracterul istoric să formează în cursul vremurilor şi anume în nişte răstimpuri care nu au de loc nevoe de a ajunge imensitatea vrîstelor geologice. Cea -întâi aruncătură de ochi asupra popoarelor ne arată uşor aceste două elemente deosebite, a cărora conbiriare constitue ceia ce iarăşi să numeşte caracterul unui popor. Astfeliu la Evrei, tineţa spiritului este o insuşire naturală organică, atîrnătoare de constituirea crierului lor, pe cînd predispunerea lor actuală pentru afacerile băneşti, le-a fost impusă prin condiţiile în care ei au trăit mai pînă la pragul epocei noastre. Dacă Englejii posedă singele rece şi seriozitatea ca insuşirî fireşti, îndreptarea practică a spiritului lor, care constitue caracterul lor principal ca popor, este datorită aplicărei vieţeî lor la negoţ; dar a-ceastă aplicare nu este mai veche de 600 de ani. Caracterul poporului francez era fără îndoială cu totul altul pe vremele cruciatelor de cum este astăzi. Şi cu toate aceste fondul rasei galice, spiritul său vesel, muşcător, satiric, gîndirea sa limpede şi preciză, au remas aceleaşi în toate timpurile istoriei sale. D-l le Bon confundînd fără alegere aceste două elemente, cu totul deosebite, ale const tuţiei mintale a unui popor şi însemnînd prin acelaşi termin cînd pe unul cînd pe celălalt, cînd însuşi rezultatul conbinărei lor, nu putea face altfel iu de cît să să contrazică în tot decursul scriere! sale. Iată pentru ce, bunăoară, el susţine pe de o parte că „cruciarea este singurul mijloc fără greş ce posedăm pentru a transforma, într-un chip fundamental, caracterul unui popor, ereditatea fiind singură destul de puternică pentru a lupta contra eredităţei. Cruciarea este elementul fundamental în formarea rasei" (p. 46). Acest loc să raportează învederat la fondul organic al raselor. De 326 Dări de samă altă parte vedem pe d-1 le Bon amestecînd rasele omeneşti cu clasele dezvoltate la popor prin istoria lor. După ce a căutat să stabilească că o prăpastie mintală desparte rasele între ele, în rase primitive, inferioare, mijlocii şi superioare. împărţire care să rapoartă inviderat la fondul organic omenesc, d-1 le Bon inchee „că nu este nevoe de a merge la adevăraţii sălbateci pentru a găsi misele inferioare şi primitive, întru cît straturile cele mai joase ale societăţii europene sînt omoloage cu fiinţele primitive “ (p. 26). Straturile de jos ale popo- rului Francez sau Englez constitue deci după d-1 le Bon rase primitive. Dar intre aceste straturi şi straturile superioare nu există nici o prăpastie mintală, întru cît cele din urmă recrutează adese ori în rîndurile celor dintâi spiritele lor cele mai de samă. Rasele sînt într-adevăr nereductibile ca şi aripioara peştelui, pliscul pasere! sau dintele carnivorului; dar ele nu sînt nici de cum producte istorice, sînt nişte formaţiuni organice, create tocmai în timpul epocelor geologice, prin lucrarea atot puternică a mediului exterior asupra avega-nisinuluî omenesc. Caracterul istoric al popoarelor este din protivâ, un product al reacţiunei evenimentelor asupra fondului animal organic. Acest caracter să schimbă adeseori în decursul timpului. Să cercetăm acum rolul pe care d-1 le Bon îl atri-bue rasei, caracterului, conştituţieî mintale, astfeliu precum domnia-sa le înţelege. Autorul admite un principiu, după noi cu totul greşit, că „influenţa caracterului este a tot puternică în viaţa popoarelor pe cînd acea a mteliţjenfei este int.radevăr foarte slabă“ (p. 30). D-1 le Bon dă în acest loc terminuluî de caracter un al treilea inţeies care nu mai este nici acel al fondului rasei nici acel al caracterului istoric. Domnia- Dări de samă 327 sa îl descrie însuşi ca alcătuirea în proporţiunî deosebite a diverselor elemente pe care psihologia le cuprinde astăzi de obiceiu sub numele de simţimente : stăruinţa, e-nergia, puterea de a să stâpîni şi moralitatea, sinteză de simţimente destul de complexă" (p. 28). Iată un inţeles cu totul altul alipit terminuluî de caracter, înţelesul modului. D-l le Bon ar ti trebuit să arâte în care accepţiune înţelege a întrebuinţa acest termin cu sensuri atît de deosebite; căci nimic nu este mai protivnic spiritului ştiinţific de cit lipsa de preciziune a noţiunilor şi a terminilor ce le însamnă. Conform cu această nouă nuanţă a terminuluî de caracter, căruia opune inteligenţa d-l le Bon tăgădu eşte acestei din urmă aproape orice acţiune asupra dezvoltării. Aşa el respinge înriurirea educaţiunei asupra mersului evenimentelor (p. 29); acea a oamenilor mari care nu ar avea o acţiune trainică asupra societăţilor de cit atunci cînd sintetizază toate sforţările unei rase (p. 133); acea a religiunilor care, departe de a influenţa dezvoltarea, să prefac după sufletul popoarelor peste care ele să intind (p. 64). Tot aşa este cu artele (p. 77), cu a-şăzămintele. cu limbile (p. 70). Toate aceste manifestări ale vieţeî popoarelor, departe de a hotări istoria lor, nu fac altă ceva de cit a să pune în acord cu caracterul fundamental al poporului în sinul căruia ele să dezvoltă. Aici caracterul este luat de d-l le Bon, fără îndoială intr-un alt înţeles decît acel de caracter moral; el cugetă la caracterul istoric, sau mai curînd la acel organic al rasei. înţelege oricine că este aproape peste putinţă de a urmări ideia multiformă a d-luî le Bon asupra caracterului. Dar oricare ar fi el, putem să ne întrebăm, dacă evoluţia neamului omenesc atîrnă numai de el, şi dacă inteligenţa nu are, asupra mersului evenimentelor, de cît o toarte slabă influenţă. 328 Dări de samă Noi credem că fondul rasei şi prin urinare, pînă la un oarecare punct, şi caracterul istoric, nu joacă alt rol în evoluţie decît de a-i condiţiona mersul şi de a hotărî tocmai prin puterea inteligenţei cu care o rasă este înzestrată, inălţimea pînă unde evoluţia să va putea ridica. Rolul cel mare in dezvoltare, nu aparţine şi nu poate a-parţinea stînceî nemişcate d-lui le Bon, pentru temeiul cel foarte simplu că ceia ce este nemişcat nu poate evolua. Facultăţile inăscute ale rasei, dispoziţiunile dobîndite ale caracterului istoric nu pot juca decît un rol pasiv in mersul evoluţionist. Acest din urmă este produsul puterei intelectuale, căci omul nu evoluază decît prin minte. De aceia şi în cîte contraziceri nu este împins d-1 le Bon prin eroarea sa fundamentală! 1.1 vedem susţinînd, bunăoară, că „una din principalele urmări ale civilizaţiei este de a diferenţia rasele prin munca intelectuală, în fiecare zî mai însamnată, impusă de ia popoarelor ce au ajuns la un înalt grad de cultură". Dar dacă intelujenfa nu joacă de cît un rol foarte slab in viaţa raselor, cum să poate ca munca intelectuală să le diferenteze ? Şi dacă inteli- genţa nu este in viaţa popoarelor decît un neînsemnat element, dacă chiar după d-1 le Bon, predomnirea elementului intelectual aduce adeseori decăderea lor. cum poate el aproba cuvintele lui Saint-Siinon că „dacă Franţa ar pierde de o dată cei cinci-zeci ai ei întăi savanţi, cei cincizeci ai ei întăi artişti cei cinci-zeci ai ei întâi fabricanţi, cei cinci-zeci ai ei întăi cultivatori, naţiunea ar deveni un corp fără suflet; ia ar fi deseăpâţinată". D-1 le Bon incepe chiar scrierea lui prin analiza pustierilor pe care ideia egalităţii le-a făcut-o pînă acum in societăţile omeneşti şi să teme ca aceste pustieri să nu-şi urmeze calea şi în viitor, căci, zice, el „o idee adevarată sau falşă treime să-şi facă Dări de samă 329 drumul. D-l le Bon recunoaşte deci şi ideilor adecă productelor inteligenţii, un rol important in viaţa societăţilor, şi pare deci a revoca afirmarea sa prea de tot absolută ca influenţa inteligenţii asupra vieţii popoarelor ar fl foarte slabă. Dar d-l le Bon, pentru a înlătura această contrazicere, susţine aiurea că „ideile nu aii o acţiune reală asupra sufletului popoarelor decît atunci cirul ele s-au co-borît in regiunea statornică şi neschimbată a simţimîntu-lui, unde să elaborează motivele acţiunilor noastre. Ideile devin atunci elemente ale caracterului nostru“ (p. 12f>). Această afirmare a d-lui le Bon este lipsită de orice temeiu. Toate ideile cele mari care au mişcat neamul omenesc au impins pe acesta la acţiune, puţin timp după manifestarea lor intelectuală; că nu este nici cum exact de a susţine că trebue mai multe generaţii de oameni pentru a face să triumfe ideile nouă şi că ele nu ar evolua decît foarte incet. Toate transformările istorice datorite ideilor mărturisesc acest lucru. Astfeliu creştinizmul era stăpîn pe multe conştiinţi chiar din viacul intăi după Isus Ilristos; mahometanizmul inpinse pe Arabi la cucerirea lumei incă sub cei dintăi califi; doctrinele lui Wycliff, Huss, Luther, Calvin, Zwingli fură primite de diferitele popoare din vremea vieţei intemeitorilor lor, revoluţia franceză urmă foarte de aproape înflorirea filozofiei critice a viacului al XVIII-lea şi aşa mai departe, toate ideile produseră efectele lor în viaţa societăţilor puţin timp după arătarea lor, in momentul cînd modul lor de acţiune era încă deplin conşti-ut şi tocmai acest mod de acţiune le dădea mai mare putere. Este adevărat că atunci cînd o ideie puternică a cuprins conştiinţa omenească, ia să întemeiază nici în-tr-un chip statornic şi că atunci evoluţia ei să face foarte incet şi că astfeliu de idei nu dispar une ori decît după 330 Dări de samă treceri de timp foarte îndelungate. Este chiar o clasă întreagă de idei care nu să mai şterg nici odată: acele în-temeete pe adevăr. Dar dacă aceste idei evoluază încet, ele sînt din contra foarte harnice a pune stăpinire pe sufletul omenesc. Pentru a da un ultim exemplu a puţinei consistenţi a ideilor ddui le Bon, vom raportă o altă contrazicere a autorului care nici macar nu este cea de pe urmă. La p. 25 el susţine că „însuşirile intelectuale pot ti uşor modificate prin educaţie ; iar acele ale caracterului scapă mai cu fotul de acţiunea ei‘\ La pagina 1G8 d-1 le Bon cere cu toate aceste, ca mijloc de a regenera caracterului poporului francez, ,,de a schimba- mai întâi ed-ucaţiunea lui latină care despoae de orice iniţiativă şi de orice energie pe acei cărora ereditatea ar fi mai lasat încă asemenea însuşiri “. Nu este deci numai caracterul singur şi ideile stratificate care intră în a lui compoziţie elementele deternii-nătoare ale evoluţiei, ci din contra ideile ca product direct şi nemijlocit al inteligenţei. In ia şi mai ales în facultatea ei de căpitenie, acea de a putea să-şi însuşească adevărul reşede principiul evoluţiuneî şi geneza istoriei. Caracterul, rasa poporului, tot atît pe cît şi mijlocul unde ia să dezvoltă, nu fac decît. a da mersului ei o oarecare îndreptare şi a-1 colora intr-un chip anumit. A susţinea contrarul, poate fi o ideie foarte originală, care însă nu are a face cu adevărul. A. D. Xenopol Lombroso, Uantist'mitime ef la Science moderne 1894. In o broşură publicată anul trecut de cunoscutul profesor Lombroso, asupra antisemitismului şi ştiinţele moderne, găsim o scrisoare pe care autorul broşurei spune a o fi primit clin Bucureşti, şi în care corespondentul său „născut şi crescut în Romînia“, îl asigură, că după ce a făcut statistica tutulor antisemiţilor aprinşi a constatat că toţi au maladii sifilitice, şi că cei morţi aii murit paralitici sau nebuni, în urmarea afecţiunilor sus numite. Această scrisoare este iscălită, zice Lombroso, D. H. Focsanlance (sic). Lombroso însuşi, califică scrisoarea aceasta de stranie, şi ne spune că la prima vedere pare a fi opera unui nebun, unui fanatic, sau o păcălitură. In orice caz ne-dovedind cele spuse, scrisoarea nu poate avea nici o valoră. S-ar putea, e drept, întreba pe Lombroso, pentru ce atunci a publicat-o. Această scrisoare a făcut oare-care sgomot, şi la noi şi în streinâtate, unde să pare a să fi luat în serios de unii, aşa pretinşi învăţaţi. Să zice că un medic francez a făcut cercetări ca să descopere pe autor, ca să discute cu el aceste constatări ştiinţifice. Rezultatul fu că nu este ni-mene cu acest nume la noi. De aici s-a dedus, că Lombroso ar fi publicat o scrisoare închipuită. Din negăsirea în Rominia a nici unui doctor Focsanlance, nu cred că trebue să să conchidă, că nu a fost la noi nici un nebun, care să fi putut scrie asemenea nerozii. 832 Dări de samă Credem că acest nume, aşa cum e scris vine de la cetire greşit a iscâliturei, care treime să fie Focşăneanu nume destul de întrebuinţat de israeliţii de la noi. Ceia ce ne face să credem aceasta, este faptul că în această scrisoare imprimată cu îngrijire, găsim încă greşeli în scrierea mai a tuturor numelor ce cuprinde scrisoarea. Probabil corectorul imprimeriei a cetit rău scrierea din scrisoare. Aşa avem Stolter pentru Stocker, Luegel pentru Lueger, etc. In aceiaşi broşură, Lombroso, care s-a ocupat aiurea mult de pelagră, combate ideia acelor care au susţinut la noi că această boală răspîndită la ţăranii noştri ar fi o urmare a sifîlizmului, de-oare-ce e bine dovedit ci ia vine din cauza hranei cu popuşoiu stricat. Ioan Bolii, Le code de eonnnerce roumtin, trnd. francaise Paris 1895. Codul nostru de comerciu, de la 1887, care a fost tradus în limba germană de d-1 Borosclmay şi în limba franceză, în 1880, de d-1 Blumenthal, de loc din Iaşi şi acum avocat în Paris, a fost de curînd tradus din nou în limba franceză (Paris 1805), de d-l loan Bolii, avocat în Amsterdam. însemnătatea acestei lucrări este că în dreptul fie-căruî articol, traducătorul indică articolele cuprin-zînd dispoziţiuni analoage din legislaţiele franceză, belgiană, italiană, portugheză, neerlardeză, germană şi spaniolă. A-ceste indicaţiunî pot ii de mare ajutor juriştilor noştri. Traducerea este precedată de vr-o 34 pagine întitulate la Rcsurrection d’ an peiijdc şi urmată de un „studiu<; de 100 pagine, întitulat la Rec/enemtion d’ane Societe, scrisă tot de d-1 Bolii. In cea dintăiu vorbeşte despre începutul domniei Regelui pe atunci Princepele, Carol I, „care a ştiut să învingă toate greutăţile ce a întinpinat mulţămitâ înaltei sale înţelepciunişi pe urmă exprimă în cîte-va pagine, ceia ce d-sa crede a ti punctele de că-pitenie a istoriei noastre. Totul e scris cu căldură şi iubire pentru ţară, şi de-abea pe ici pe cojea găsim cîte-va aratărî mai curioase, precum în 18G6 „Cuza era capul mişcăreî separatiste". Tratatul de la 1812, inapoeşte Rusiei Basarabia şi o parte din Moldova “ şi altele cîte-va. Să înţelege că şi rezumatul istoric lasă poate de dorit. 7 334 Dări de samă La sfîrşit arată lucrările de drept comercial existînd la noi, lâudînd scrierea d-luî Meniu, care a căpătat premiul Hagi-Vasile la Academie. In studiul de la urmă, Le lieyenercition d’une Soviete, d-1 Bolii, face o expunere teoretică a principielor ce ar trebui să călăuzască pe acei ce sînt în capul naţiunilor, şi între altele combate viu sistemul scoaleî penale italiane, numita scoală antropologică. De Romînia vorbeşte puţin. Din cele ce spune despre ţara noastră, e locul să ne întrebăm dacă iubirea prea mare nu are şi ia neajunsurile ei ? şi nu este oare a trece ceva peste măsură, cînd ne spune „le Dreptul Comercial, de M. Maniu, a fixe l’atten-tion sur son pays et provoque le deşir cliey Ies etrangers de faire la connaissance des jurisconsultes roumains; il-s se sont mia a etudier la lanyne roumaine, aiin d’examiner â fond le Dreptul Comercial .... Oet examen fit ressortir des qualites qui font bonneur au pays qui produit des savants de cette enverjure“. Nimenea nu preţueşte mai mult decît noi însemnatul studiu al d-lui Maniu, dar neindoelnic şi d-sa a trebuit să fie genat văzindu-să aratat printre Ies premiera aavants de toaa Ies paysu. E exagerat asemenea a spune că Constantin Brailoi, care a reimpri-mat Codul Caragea, şi cu Searlat Phereckides „ont laisse des traces immortelles dans le doit roumain“ sau cînd califica „Ies admirables et fines reponses“ ce face d-1 Skina, preşedintele Curţii de Casaţie, la cuvîntările de deschidere a anului judeciar, „des bijoux litteraires“ a-vînd „la simplicite de Montaigne, coutenant un monde d’idees et d’observationsu, aşa că amintesc şi „la faqon de MontesquieuA D-1 Bolii, are cunoştinţă de literatura noastră sau mai degrabă de numele poeţilor noştri deoarece ne vorbeşte despre „poesiilele populare a lui Rosette“ şi de Dări ele samă 835 frumuseţile lirice a d-luî Şerbănescu4, pe care îl pune pe acelaşi rinei cu Eminescu. In traducerea d-sale a înlocuit unele expresiunî ce i s-a părut nepotrivite, cu altele ce a socotit mai nimerite, prin studiul lor s-ar găsi elementele trebuitoare unei viitoare îndreptări a codiceluî. Isprăvind, menţionăm că d-1 Bolii, anunţă viitoarea apariţiune a unui studiu asupra „Dreptului Comercial în Romînia44. Pe lista operilor sale complecte găsim şi una cu titlul Dettx fois reine, L’oenvre poHiqae et philosophiqm de Carmen Sylva, publicate la Paris. C. M. DO('l3IliXTK Din arliivelo franceze. i. Ipsilante au ministre des afV. etrangeres de France. Ibicbarost, ,r*/.,T Aout 1806. Momelijîwi)\t Je regois la lettre que votre Altesse hui fait. Phonueur do nPecrire la 29 florcal an XI par M. Parant. Los circonstar.-cos ayant alors eloigne cet officier de Bucharest, il a atlendu le moment de revenii1 2 potir me la remettre, et pour qu’elle put rem-plir son objet. M. Parant etait deja con nu ici de la maniere la plus favo-rable. Sa conduite â Jassy a merite la eonfiance de Mr. le Prince de Moldavie et Pestime generale de tous Ies Moldaves. Je me felicite beaucoup que votre Altesse ait fait le choix de sa person-nc, pour le placer aupres de moi. Je la supplie d’etre bien per-suadee que l’harmonie qui regnera certainement entre M. Parant et moi sera le garant du zele avec lequel nous concourrons Pun et Pautre â remplir Ies vues de S. M. Imperiale. Le general Sebastiani et Mr. Reinhard -) ont du vous in-former, Monseigneur dans quels principes et dans quels sentiments, ils m’ont trouve. Que Votre Altesse veuille bien s’assurer qui’l me sera toujours glorieux de contribuer autant qu’il est en moi âlout ce qui peut resserer de plus en plus Ies liens de Pintime amitie, et de la plus parfaite union entre Ies deux Empires, et que ce 1) Ambasador francez la Constantinopol. 2) Vice Consul la Iaşi. Documente 337 sera toujours le plus beau moment ele ma vie, que celui ou je pour rai ni’acquitter d’un trop juste tribut d’admiration pour la per soime de Votre Altesse. J'ai rhonneur d’âtre avec la plus haute Consideration. Monseigneur, De Votre Altesse le tres humble et tres obeissant serviteur Constantin Ipsilante. U. Le ministre des affaires etrangeres de France â Mr. Parant Vi ce-Consul a Bucharest. Paris, le 5 Sept. 180G. Par votre depeche du 13 Juillet dernier, monsieur, vous me rendez compte de la demarche que Vous avez faite aupres de Phos-podar de Moldavie, pour obtenir de lui le d&lomagement des per-tes que vous avez subies dans cette meme residence, au comrnen-cement de la deraiere guerre. Cette demarche, monsieur, me paraît inconsideree et repre-hensible. Les indemnites reservees aux agents et negociants qui ont eprouve des pertes par Peffet de la guerre avec la. Turquie ont ete stipules dans le trăite de paix condu avec cette puissance. L’exeeution de ce trăite ne peut etre reclamee qu’aupres de la Porte Ottomane et par Tambassadeur de S. M. En exer^ant une repetition pai tielle aupres d’un prince tributaire, vous avez agi irre-gulierement et vous etes expose â contrarier les vues du gouvernement franţais. Je vois aussi, monsieur, par cette meme lettre, qu’apres avoir refuse du Prince Morouzi une somnie d’argent qu’il vous aurait fait offrir par un de ses ministres, vous avez cru pouvoir accepter de lui, en present, une bague en diamants pour vous et un bijou en or pour M. votre frere. Tout en rendant justice a la purete de vos intentions, je ne puis, monsieur, approuver votre conduite dans cette circonstance. Un agent de S. M. ne peut, sans blesser la convenance et sans com-promettre le caractere don il est revetu, accepter aucun present d'un 338 Documente prince, qui ne peut-etre considere que corame le gouverneur d’uns province. Vous devezdouc, imnsieur, restituer a l’hospodir de Molda-vie Ies objets que vous avez regus, et vous abstenir desormais, a-vec le plus grand soin, de tout ce qui pourrait alterer la consicle-ration personelle dont vous avoz joui et l'independance qu’il est necessaire que vous conserviez toujours dans vos relations avec Ies commandants des provinces aupres desquelles vous serez ap-pele a resider. III. Memoire de la part du Divan de la Principaute de la Valachie a monsieur le Comraissaire Consul de Sa Majeste PEmpereur des Kranyais, Roi d7Italie. Bucharest, le 17 Sept. 1806. Les sousignes caimacans et boyards constituant de Divan de la principaute de la Valachie, ont l’honueur de confier leurs jus-tes inquietudes â M. le Commissaire-Consul de Sa Majeste PEm-pereur des Frangais, Roi di’Italie, par rapport aux circonstances regardant l’imprevue invasion des troupes de Vidin dans le Banat de Craiova, ne connaissant aucunn raison de mecontentement qui peut occasionner et inciter le Pacha â de pareilles hostilites contre la Valachie. Les soussignes croyent de leur interet essentiel d’avoir en cette malheureuse occasion recours a la France, aliee constante et naturelle de la Sublime Porte, c'est-a-dire â la mis-sion que cette grande puisance araie a dans cette residence; en consequence les soussignes s’empressent bien de solliciter M. le Commissaire-Consul de S. Majeste l’Empereur des Frangais, Roi d’Italie, de faire de suite aupres du Pacha de Vidin des demar-ches telles quril jugerait â propos, pour ari eter les violences et les vexations exerc^es deja depuis plusieurs jours dans le Banat de Craiova. Ils insistent paitant sur l’urgence de la promptitude vu les allarmes generales et ils prient instamment M. le Commissaire-Consul de ne pas perdre un moment. Le soussigne de la part des caimacans et boyards du Divan de la principaute de la Valachie a l’honneur d’etre avec une par-faite consideration. (Signe en idiome du pays), Constantin Ghika, grand Logothete. Documente 339 IV. Resume dune reponse verbale faite par le Comissairc-Coiisi.il de France Parant â M. M. Ies caîmacans et boyards de Valacliie. 30 Septembre 1806. Messieurs Ies Caimacam et M. M. Ies Boyards, Je viens repondre en personne aux demarches que vous avez bien voulu faire aupres de moi, en deputation et par eerit, au plutot. D’apres vos instances et comme vous le savez, ayant repondu â ces demarches, par le fait, avant de pouvoir l’effectuer par des paroles, je viens essentiellement pour vous remercier du temoi-gnage de confiance quc vous m’avez dorine. Oui, Messieurs, je vous rends grâces de ce que vous avez songe a moi dans vos alliances (?), de ce que, dans vos peines, vous ra’avez fait l’honneur, vous m’avez rendu la justice, de compter sur mon devouement. Je vous en ai d’autant plus de reconnaissance, que j’avais peut-etrebe-soin de vous reiterer, de vous prouver, que si jusqu’ă present vous ne m’avez point vu m’immiscer de moi meme dans vos em-barras, ce n’est nullement par indifference, mais par discretion. Aujourd’liui que vous m’avez fait un appel, je suis tont a vous ; comme liomme public, je vous offre mon faible credit, comme liom-me prive et habitant de la meme viile, je mets a votre disposition tous Ies Services de ma personue. Ni le temps, ni vos instances ne m’ont permis de faire au-toriser le peu de bien que j’ai deja fait, ou que je pourrai avoir le bonheur de faire pour vous ; mais j’ose assez compter pur l’in-dulgence eclairee de mes superieurs sur la magnanimite du gou-verneinen.t auquel j’ai riionneur d’appartenir, pour esperer d’a-vance que leur approbation sanctionnera volontiers tous Ies actes de devouement personnel et Ies bons oflices de ma place, dont je crois en cette circonstance difficile, vous devoir riiommage. De moi, je vous demande la permission, de passer a vous, messieurs, et si vous croyez que mes faibles eloges puissent se pla-cer parmi ceux que vous avez deja justement regus de votre sou-verain, et que vous meritez encore, que vous receverz sans doute de votre Prince. a son arrivee, je vous prie de Ies agreer. Votre si-tu ation a ete critique et embarrassante ; votre conduite a dte sa Documente 340 ge et mesuree. Un peu plus de calme cepenclant et d'cnsemble dans Ies esprits, un peu raoins d'attention, de credit ii d’insidisuses insinuatious, et rien n’aurait manque. selon moi, aux felieitations, qui vous sont (lues ; mais dans vos inquietudes meme, je vous vois encore, quelque merite, car je Ies prends pour la preuve de votre sollicitude. Les dernieres mesures militaires que vous avez prises peuvent encore avoir quelque cliose de bon; mais eomme mesures de police seulement; et sous ce rapport, il eut peut-etre ete plus convenable, que les artisans, les artisans etrangers surtout, s’en fus-sent moins meles. Quelques proteges francais, a l’exemple des au-tres, avaient cru devoir aussi s’armer et se creer soldats ; je les ai de suite fait. rentrer dans leur etat et leurs occupations naturelles. En un mot, messieurs, je crains que les craintes ont ete bau-coup plus grandes que le danger; qu’une affaire d’argent est devenu inutilement une affaire de terreur. Prenez y garde. II y a des alarmistes de tout genre, dont il faut se defier. Remarquez seulement d’ou viennent les mauvaises nouvelles, et vous les ver-rez presque toujours propagees par ceux qui sont interesses aux desordres. Les uns peuvent les vouloir pour en faire leur profit; d’autres peut-etre pour s’en faire un indigne merite. Plus de calme donc, et nous aurons plus de surete. Trop de defiance pourrait faire naitre le danger, la confiance dens les eve-nements suffit souvent pour nous les rendre favorables. Et puis enfin une viile si grande que Bucharest doit elle aussi aisement s’epouvanter ? Ne sait-on pas qu’une population si nombreuse, a par sa masse seule, une force de resistance quTin petit nombre de troupes, sans tactique encore, ne saurait venir impunement at-taquer? Or aucun calcul raisonnable a-t-il donne seulement la probabilite que des forces suffisantes pouvaient etre en ce moment envoyees positivement jusqu-ici ? Quant a moi, tout en louant les mesures de precaution qui peuvent se concilier avec.la sagesse, je n’ai pu,je ne saurais partager tant. d’allarme; je vous engage donc, je vous conjure tous, de la moderer dans les autres eomme en vous me-mes. C’est le premier, le seul objet serieux peut-etre dont vous avez en ce moment â vous occuper. Enfin, si ce que je suis loin de croire, l’esprit de terreur venait a prevaloir, je vous l’annonce a l’avance, Messieurs, qu’on ne verrait Documente point l'aigle framyus reculer (levant des funtomes, qu’il resterait ici pour derniere egide de confiance, et j’ose croire de surele. Mais nou, nous demeurons tous raisonnablement dans nos foyers, nous y jouirons ensemble de Phonorable tranquillite que nous nous se-rons faite, et au besoin nons seivirions Ies uns aux autres de sauvegarde. V Le Ministre des affaires etrangeres. de France an Prin ce de Mol da vie (’allimaki. Le 7 Novembre 1806. Tres illustre, tres excellent et Magnique Seigneur, j’ai mis sous Ies yeux de Sa M-te 1’Empereur et Roi la lettre ou vous me faites rhonneur de m’exprimer vos dispositions. S. M. qui a vu avec plaisir votre avenement a la principaute de Moldavie, compte sur la sincerite de vos sentiments d’amitie envers la France et de devouement â votre auguste souverain. Place sur Ies frontieres de PEmpire ottoman, vous etes au poşte d’honueur et de confiance. La defense de la ligne du Dniester vous appartient et votre Altes-se ne perdra pas de vue que la Moldavie couvre Ies autres posse-sions de la Porte ottomane. I/Empereur a Ies yeux ouverts sur votre position; il remar-quera tous vos Services. Son armee qui entre en Pologne, ă la suite des plus eclatant succes, se rapproche ainsi des frontieres otto-înanes, pour mieux Ies defendre et pour augmenter la force de cet Euipire. L’intention de sa Majeste est de vous accorder sa haute protection, et c’est par cette fidelite, dont vous avez doime tant de preuves â votre inaîlre, que vous conserverez des titres â la bien-veillance de Sa Majeste 1’Empereur et Roi. Surcejeprie Dieu, etc. Le Ministre de la Majeste PEmpereur et Roi. VI. Idem a S. A. Ic Prince Alexandre Soutzo. Prince de Yalacliie. Berlin lo 7 Novembre 1800. Tres illustre, tres excellent, et magnifique Seigneur. Votre A1-tesse, en aclressant une lettre a Sa Majeste Prupereur et Roi, m’a fait Plionneur ele me faire egalement part. de son attacliement au 342 Documente systeme d’amitie, qui unit heuresement Ies deux Empires, Je m’em-presse de lui adresser la reponse de Sa Majeste et dy joindre mes propres voeux pour son bonheur et pour celui de la principaute, qui lui est confide. Tous Ies amis de la Porte ottoniane ont vu a-vec plaisir le gouvernement de la Valachie remis â des mains aussi habiles et aussi fideles. Le sort de cette province avait toujours fixe l’attention de S. M. l’Empereur et Roi ; elle y prend aujour-d’hui un interet encore plus special. La Valachie est voisine de la Pologne, ou son armee vient d’entrer, et Sa Majeste veut faire servir l’lieureuse position ou Tont mis ses victoires. ă proteger Ies deux principautes et affermir par leur surete, rindependance de l’Em-pire ottoman. Recevez, Prince, mes plus sinceres felicitations sur votre a-venement a la principaute, et que Dieu veuille tres haut, tres ex-cellent, et magnifique Seigneur, auginenter votre prosperite avec fin tres heureuse. Le Ministre de Sa Majeste l’Empereur et Roi. VII. Alexandre Soutzo ă un agent franţais. Roustschouk 1 Marş 1807. Monsieurj J’ai appris il y a quelques jours indirectement votre arrivee â Vidin; aujourd’hui, Mr Lamai e 3) me Ta confirmee, et il m’a aussi instruit de l’objet de votre mission ; j’ai donne par eonşequent mes ordres a mon caiiinacam de Craiova, le spatari Sutzo, ainsi qu’â mes agents aupres Ies commandants des places de se prefer avec promptitude a tout ce que vous pouviez exiger d’eux. Vous pour* rez dotic, monsieur, vous adresser â eux, en tout temps, et avec toute la confiance. lls rempliront exactement vos intentions. Com-me Ies courriers franţus passent maintenant par Vidin, je vous prie, monsieur, de ne donner par le canal de îuou agen% qui se trouve dans cette place, toutes Ies nouvelles interessantes, que vous recevrez, oii du quartier general de sa Majeste rEmpereur des Franţais, et Roi d’Italie, oii de ses autres corps d’armee. Le con- 3) Vice-Consul francez la Bucureşti. Documente 343 cert des mouvements des armees frangaises avec ceux de l’annee de la Hautesse, le Grand Seigneur, mon tres gracieux souverain, est indispensable. C’est de ce concert que depend le succes de leurs armes. Ayez donc la bonte de donner a mon agent toutes Ies nouvelles informations, que vous recevrez directement, ou indirec-tement; il me Ies fora parvenir sans clelai. Quant â moi j’aurai soin de vous informei* de tout ce qui peut avoir rapport au meme but. Sa gloire et la prosperite des armes de mon tres gracieux souverain, le grand seigneur, et de son auguste allie PEmpereur Napoleon est le grand et l’unique object, vers lequel tendenttous raes efforts; je n’epargnerai rien pour donner des preuves evidenfes de mon devouement â leurs interets. Veuillez, Monsieur, etre persuade, que je suis avec la plus parfaite estime. Votre tres affectionne Alexandre de Sutzo. P. S. Le 4 du courant je parts pour Sistof. IST ote. La scrisoarea I observăm că Ipsilanti de şi agent devotat al Ruşilor căuta să să pună bine şi cu Francejii. Este ştiut că el nu izbuteşte ci este distituit de Poartă, după stăruinţele generalului Sebastiani, ambasadorul lui Napoleon la Poartă. Ad. II. Atragem luarea aminte asupra modului cum erau consideraţi de Franceji principii ţărilor romîne, ca guvernării tino'provincii otomane. Ad. III. Turcii la declararea răsboiului invadează mai în-tăi, Oltenia, unde după obiceiul lor să apucasă de pradat, ceea ce motivează tînguirea divanului. Adresa divanului pare a fi scrisă în limba franceză de unul din boerî, însă nu de acel ce o sub-semnasă, logofătul Gliica, care nici nu ştia scrie franţuzeşte, de oare ce subsămna în româneşte. Ad. IV. Consulul nu zice nimic în lungul său discurs de-cît fraze de retorică. Pericolul era şi real, căci Ruşii să apropiau. Cum să nu să fi speriat boerii şi poporul ? Ad. V. Scarlat Callimali fusese desemnat ca domn al Moldovei din partea Porţei după propunerea lui Moruzi. El nu ajunse încă a-şi lua în stăpînire scaunul, din cauza Ruşilor ce ocupă Moldova, Aci. VI. Să ştie cum a speriat această bucurie a Franţiei, pentru înlocuirea agenţilor ruseşti, Ipsilanti şi Moruzi, cu oameni devotaţi Porţei, Suţu şi Caliinah, cu împăcarea lui Napoleon şi A-lexandru la Tilsit! î Ad. VII. Alexandru Suţu a fost domn cit-va timp în Muntenia, de la fuga lui Constantin Ipsilante, şi anume de la Octom-vrie 1806 pănă la Ianuarie 1807, cînd Bucureştii sînt ocupaţi de Buşi, Vezi doue acte din 11 Oct. 1806 şi 25 Ianuarie 1807 în Documentele privitoare la Istoria luminilor, suplement, III p. 48 şi 596. Să vede însă că Suţu, văzînd înaintarea armatelor ruseşti, nu intrase în Bucureşti şi aştepta în Busciuc mersul e-venementelor ; de aceea scrisoare lui cătră un agent francez ce sosise la Vidin, este datată din Busciuc. Rapoarte ale consulilor franceji din Bucureşti şi Iaşi din anii 1826—1827. I. A son Kxccdlcnce, monseigiieur, la Baron de Dnmas, Ministre secretaire d’Etat des aff'aires dtrangeres, Jassy, la 10 Juillet 1826. Monşeigneur. Les Plenipotentiuires1) Turcs sont arrives ă Borda, villnge si-tue ă deux lieues de Jassy. Le gouvernement moldave ayant decide de les recevoir avec le ceremonial observe ă l’arrivee du nou-vel Ilospodar. vient d’envoyer ă leur rencontre le Bey-zade, les Boyards en fonctions, les Bedilis 4), les Playaches ou Pandouis (gar-de>ă pied) tous les Albanais, et un grand nornbre de voitures. E-scortes ainsi, ils feront, vers les sept lieures du soir, leur entree dans cette viile, oii ils resteront, ă ce qu’il paraît, une dizaine de jours. Leur quarantaine ă Skuleni sera, dit-cn, de six jours. La Poşte va partir dans un instant; de sorte que je ne puis donner d’autres details ă votre Excellence. Je suis etc. Lagau. raan. 1) Este vorba de delegaţii turci trimişi pentru conferinţa de la Aker- 2) Sunt soldaţi turci inrolaţi in armată de domnii Principatelor. Documente 345 II. A son Excollence, Monseignoiu le Baron de Oamas, ministre secretairc d’Etat aux affaires dtrangeres. Jassy, le 28 Mai 1827. Monseigneur, Aussitot la reception du Hatti-Cherif, le Prince l’a fait porter au couvent de Galata. situe a. un quart de lieue, ou Ies lios-podars, a leurs arrivee de Constantinople, passaient un jour, avant de faire leur entree â Jassy. Hier le Bey-zade George, accompa-gne d’un cortege nombreux, a ete Py reprendre, efc en presece de la plupart des Boyards, Ta remis au Prince, qui s’est empresse d’en faire faire la lecture par le Divan Effendissi. Celle-ci a pro-duit une grande sensation, car ce Hatti-Cherif n’etant qu’une re-petition de celui de 1802, avec Paddition du trăite d’Ackermnn,. ne * fait aucune mention d’une prochaineelection et ruine par conse-quent, tous Ies projets formes par Ies Boyards, dans la conviction que la Porte leur accordait un nouveau chef, Cepcndant coiimie ils e-prouvent quelque peine ă substituer si vite, dans cette circonstan-ce, la reali te aux reves dorit ils se bei(;aient, ils hesitent encore a rentrer dans leurs habitudes rampantes, vis-ă-vis du hos-podar, qui maintenant, un peu plus sur du lendemain vient de tentei* un abus de pouvoir en faveur de la Turquie. II voulait for-cer Ies proprietaires â se conformei* a Pancieniie mode, pour la li-vraison de 30,000 moutons, demand^s recemment par cette puis-sance: mais le consul de Russie ayant invoque a cette occasion le dernier trăite et îneme le Hatti-cherif, qui prescrivait de n’operer ces livraisons que d’apres Ies prix courans du pays, le Prince n’a pas ose persister dans cette mesure. Mr de Lippa, agent dautriche en moldavie, est parti, avant-liier pour Vienne. II a laisse â sa place son chancelier M. de Lich-mann. Je suis avec le plus profond respect etc. Lagau. III. A son Excellence M. le Ministre des affaires estrangairs. Bucliarest, le ol Mai 1827. ' Monseigneur, Le Hospodar de Valachie a enfin procede ces jours denii-ers au renouvellement des Titulaires des principalcs dignites et charges de la Principaute, renouvellement qui d’apres l’usage au-rait pu avo ir lieu des le commencement de l’annee. La premiere diguite, celle de Grand Bano a ete conferee â Taine de ses fils, Constantin Ghica, age de 22 aus, dernierement revenu de Constantinople. Ainsicejeune liornme depourvu de toute e.ănuleşti şi clin Er-hăneşti. Aceasta mărturie sau făcut înainte noastră şi am iscălit şi întărit cu pecete Târgului Cămg : Ioan Tudorian vor. Simion Şandru giurat Dass vorstehendes Zeugniss mit Wissen cler hiesig k. k. Staats Giitter Verwaltung ausgestellt worden, be-stăttige anmit. Kimpulung den 5-ten 7-bris 800 1). K. k. Vervalter Amt (sigil) ut suln'a ^ ' Schaiblein Vervalter 1. Traducere: Ca s-aii scris mărturia de sus cu ştirea cesaro-re-geşteî administraţium locale a domenielor statului sa adevereşte prin a-ceasta. Cîmpulung 5 Septemvrie 1800 Oficiul c. r. de administraţie, ca sus. Scheiblein, administi’ator. Origina lui Ioan Teodor Calimach (Calmăşui) (Pagina a treia) 3bi Driibenstehendes Zeugniss wird auch von Seite des Sutschawaer k. Stadtgemeindegericlits bestăttiget. Sutschawa den 8-ten September 800 2). IJr. K. Sutschaw : Stadtgemeindegericht Constantin Ioanovicz ^sigil^ Stadtrichter Grass, Stadtsyndiker Coram Caes. Eegio Dist. Suczavensis Iudi. Signat. Suczawiae Die 9-na Septemb. 800 Marossany de Banulesku Să spun mai întîiu cîteva cuvinte despre forma este-rioară a acestui document. El este scris pe două pagini şi jumătate a unei coli mari de hîrtie groasă, surie, şi este încă foarte bine conservat. Publicîndu-1 am păstrat în toate forma documentului. Afară de Niculai Piticariul, Toader Sabie, Petre Hurghiş, Ioniţâ Lehaciu, Grigori Sabie şi Mihalachi Popovicî care au iscălit cu punerea degetului, iscăliturile celelalte sînt cu mina proprie ; cei iscăliţi „pe al doilea rubr,icău au iscălit toţi cu mina proprie. Si-gilurile sînt pe ceară roşă Cele două dintîiu nu să pot discifra, pecînd celelalte trei sînt bine legibile. Scrisoarea documentului este curată şi citeaţă, caracterile cele obicinuite pe la 1800. Precum vedem acest document ne dovedeşte foarte lămurit şi neîndoelnic, că „Măria Sa Ioan Vodă Calmăşul şi Preosfinţia Sa ciur io chir răposatul Gavriil, mitropolit al Moldovei, frate Măriei Sale Ioan tot clc CllCC (adecă Cîmpulung) aii fost din neamul acela (adecă Călmăşeni) mai sus numit11. 2. Traducerea : Mărturia de dincolo (de sus) să întăreşte şi din partea judecătoriei comunale a oraşului Suceava. Suceava 8 Septemvrie 1800. judecătoria comunală a oraşului Suceava. Coi ta t aţin lociuovici, judecător al oraşului. Gras*, sindicul oraşului. 8. Traducerea.: înaintea Tribunalului cesaro-regesc al districtului Suceava. Semnat în Suceava în ziua de 9 Septemvrie 1800. Marossany de Banulesku. 362 Theodor V. Stephanelli Mărturiile pot fi demne ele tot crezămîntul, eăcî sînt întărite oficial de patru oficii ale ocîrmuirii de pe-atuncî, adecă ; 1) de vornicul de Cîmpulung Ioan Tudureanu ; 2) de oficiul administrativ (prefectură) al districtului Cîmpulung, care pe atunci, 2fi de ani după anexarea Bucovinei, era o moşie a statului şi ocănnuit de un administrator imperial, anume Schaiblein ; 3) de judecătoria comunală din Suceava, în fruntea căreia sta un romîn, Constantin loanovici; 4) de tribunalul din Suceava, care era „scaunul" competent judecătoresc pentru întreg districtul Câmpulungului şi pentru partea de miază-zi a Bucovinei, şi în fruntea căreia sta iarăşi un romîn, Maro-şany de Banulescu, care şi el să trăgea poate din unul din cele „trei neamuri sus arătateu adecă din Bănuleştî, care au „trecut la ţara Ardealului1-1 iar apoi „sau mai întors11, precum zice documentul, şi ca amintire a adus cu sine maghiarizarea numelui adecă din Banulescu în Mo-rosany de Banulescu, căci este cunoscut, că împăratul Iosif al II-lea, dăduse ordin, ca să să aducă din Ardeal „tau-(jliche walachische Individum, irelche der Sprache der Nailon, machtuj sindu k) în Bucovina. Afară de aceasta însă şi martorii iscăliţi împreună cu protoereul lor oferă toată încrederea, fiind toţi contimporani ai lui Ioan Yodă Calmâşul. Dacă marturul şi moşneanul Niculaî Piticariul, la a-nul 1800—data mărturiei—avea 100 de ani, atunci la ridicarea Calmăşului pe tronul Moldovei, el avea 58 de ani şi fusese dar chiar suditul compatriotului său Ioan Calmăşul, deoarece Câmpulungul împreună cu Bucovina abia la anul 1775 a trecut la Austria. Tot aşa şi ceilalţi martori, ce figurează pe această „mărturieu toţi au fost contemporanii Calmăşului şi au trebuit să-l şi cunoască, deoarece cei mai mulţi din ei erau mai bătrînî de cît dînsul şi pe acea vreme, precum zice tradiţia locală încă foarte vie aici, mulţi, moşneni mergeau în tot anul la Iaşi, ca să ducă domnului birul, iar în fruntea lor lung timp a fost un anume Nodul. Că-1 cunoşteau bine pe Ioan Calmăşul dovedeşte şi clauzula documentului: „şi noi mai jos iscăliţii dvepţî 4 4. Indivizi (bărbaţi) valahi de ispravă, cari cunosc limba naţiuneî. Origina lui Ioan Teodor Calimach (Calmăşul)' ^ din neamul acela şl moşnaşi din dom neamuri a-in Bănulesci şi din Erhăneşti.“ Trebue să adaog aici, că acum în tot districtul Cîmpulungului, pe care-1 cunosc foarte bine, nu mai există neamul Banulescu şi Calmăş, pe cinci neamul Erhăneştilor, adecă Erhan (Jerlian) este încă foarte bine reprezentat, atît în Oîmpulung, cit şi în multe sate din apropiere. Să vede că după cum zice documentul: „o samă sa ii mai înturnat înapoi, iar o samă au rămas până a,stă(li.“' Intre acei ce nu s-au mai întors la Oîmpulung sa-mănă că au fost Câlmăşeştii şi Bănuleştii, căci numai astfeliu să poate explica împrejurarea, că nu există nici unul cu numele acesta în tot districtul, şi dacă cei în viaţă, pe carii i-arn întrebat, nu-şi mai aduc aminte de acest nume, lucrul este uşor de înţeles, dacă considerăm, că a trecut un secol întreg şi mai mult de la pribegirea acestor neamuri, şi generaţia prezentă nu mai are nici o cunoştinţă şi amintire despre ele. Este însă foarte probabil şi eu susţin această opinie, că familia Călmăşenilor, care după documentul citat, a trecut ,,/« ţara leşască11, dacă nu s-a întors la Cîmpidung, precum am spus mai sus, tot s-a întors în părţile locuite de Romîni, adecă în Bucovina, Moldova şi Basarabia, dar nu s-a mai întors din ţara leşască cu numele Calmăş, ci' cu numele polonizat de Calmuţki, precum şi Ioan Vodă Calmăşul şi-a schimbat numele în Calimachi după obiceiul vremilor. Numai astfeliu î-mî pot explica faptul, că în Bucovina, cu excepţie de Oîmpulung, există multe familii nobile cu numele Calmuţki, care să ţin de Romîni şi sînt pînă astă-zi ageri luptători ai poporului romîn. Neamul Calmuţki există şi are moşii şi în Moldova în districtul Botoşanilor, unde a avut şi Teodor Calmăşul moşia Stănceştî, dar şi în Basarabia. Toţi Oalmuţcheniî din Bucovina au titlul de nobilitate şi sînt astăzi Romîni, precum d. e. proprietarii moşiei Părhăuţî lingă Suceava, apoi şeful de gară din Iţcanî, vechiu luptător, pe cîmpiile din Mexico, şi mulţi alţii, pe carii îi cunosc, dar al căror nume îmi scapă. Cum ar putea toţi aceştia să fie aşa de înfocaţi Romîni, dacă nu s-ar trage din viţă romînească ? N-am avut timpul şi nu mi-au îngăduit împrejurările, dar ori cum, ar fi foarte interesant a asculta pe aceşti Cal-rnuţchi şi a studia documentele lor de familie. Dacă î-rai va ti cu putinţă voiu face şi aceasta, şi cred că voiu ajunge la o concluziune conformă cu premisele. Ce să atinge de Bănuleşti, despre care zice documentul, că să trag din Cîmpulung şi „au eşti la ţara Ardealului, să vede, că şi din ei s-au întors o samă în Bucovina, precum dovedeşte chiar citatul document, pe care figurează Morosany de Banulescu ca jude al districtului Sucevei. Să naşte acum întrebarea, cum vin moşnenii Cîrnpu-lunguluî să adreseze mărturia sus citată lui Gavriil, mitropolitul Chievuluî ? La această întrebare documentul însuşi ne dă o desluşire prin cuvintele „spre această curată şi dreaptă poftă a preasfinţii tale spre cercarea neamurilor din patreot (/) di unde să ajlă cel de timilie neam11 şi apoi mai departe: „pentru acele trii neamuri, ce Siflt îiltl'CbdtC prin cinstita scrisoare Preosfinfii tale11. Vra să zică, Gavriil, mitropolitul Chievuluî a trimis o scrisoare cătră moşnenii din Cîmpulung, prin care întreabă despre trei neamuri, adecă despre Călmăşeni, Bănuleşti şi Erhăneştî, iar bătrînii Cîmpulunguluî în frunte cu protopopul lor să grăbesc a răspunde, trimiţînd mărturia de sus, pre care spre mai mare crezare pun s-o întărească toate oficiile publice de pe atunci, şi o trimit mitropolitului. Aici trebue să amintesc, că această mărturie s-a aflat între documentele lăsate de numitul mitropolit, şi să păstrează împreună cu multe alte documente, decoraţii, etc. de o rudă a acestui mitropolit, adecă de d-1 Nicu Stamati, inginer al judeţului Suceava, în Folticenî. Petrecînd o-dinioară în Folticenî am văzut portretul mitropolitului, decoraţiile sale, şi am răsfoit în treacăt cîte-va din documentele rămase de la mitropolitul Gavriil al Chievuluî. Documentul de faţă originar din Cîmpulung, mi-a atras atenţia, şi mi s-a părut destul de interesant spre a lămuri afacerea originei Călmăşenilor. Prietenul meu d-1 Nicu Stamati a fost aşa de amabil a mi-1 trimite zilele trecute la Cîmpulung, şi acum scriind aceste rîndurî îl am în original înaintea mea. Origina lui Ioan Teodor Caliniack (Oalmăşul) 365 Precum am văzut Mitropolitul Chievului întreabă de trei neamuri din Cîmpulung, anume despre Oalmăş, Bă-nulescu şi Erhan. Cu bună samă nu fără interes a făcut această întrebare ; şi interesul acesta miri explic astfeliu, că şi Gravriii, mitropolitul Chievului să trage din unul din cele trei neamuri clin Cîmpulung, anume din Bănuleşti, care ,,««• eşit la ţara Ardealuluib Pentru această afirma-ţiune am indicii demne de crezămînt, deşi necomplete încă. Cu vremea, cred că voiu complecta izvoarele, ce le am, şi voiu publica rezultatul cercetărilor. Astăzi însă pot afirma, că mitropolitul Gavriil a avut şi are încă şi astăzi rude în Gîmpulmuj. Am aflat aici în Cîmpulung o icoană, pictură pe lemn, înfăţişind Naşterea lui bus Hristos. In dosul acestei icoane să află un feliu de dedicaţie scrisă de numitul mitropolit, care glăsueşte: „Diaconiţii Marii a diaconului Constantin din Cîmpulung aceastră (sic) arhierească blagoslovenie trimitem din Kiev 1801 Mai 23 dile. Gavriil Mitropolit Kievului. Icoana aceasta rămasă din neam în neam la urmaşii „diaconiţii Marii11 să află astăzi în posesiunea unui strănepot al diaconiţii Marii anume în posesiunea d-lui Vasile Cocinschi şi a maiceî sale Tiţa născută Moldovanu. O asemenea icoană cu inscripţie, ce samănă mult cu aceasta, şi tot de la acest mitropolit, am auzit că să păstrează ca moştenire în familia d-lui Nicu Stamati din Folticeni, văr primar cu Vasile Cocinschi din Cîmpulung. Să să însemne, că diaconiţa Maria a diaconului Constantin din Cîmpulung, precum zice Gavriil, era soţia a-cestuî diacon Constantin, precum mărturisesc rudele, ce trăesc încă astăzi în Cîmpulung, iar acest diacon Constantin, precum am aflat de la rudele în viaţă a diaco-niţiî Marii, să numea după familie Grămadă. Pe documentul sus publicat îl vedem figurînd pe acest diacon Constantin Grămadă ca martor „pe al doile rublică“ înpreună cu protopopul Cîmpulungului. Gavriil Ciupercovici, ierei Grigori Gramadă şi diaconul Miron Ciupercovici, şi sub iscălitura acestor patru să află însemnarea laconică, dar vrednică de luare aminte şi de cercetare : „şi noi mai sus iscăliţii drepţi din neamul acela şi moşinaşi din doo nea- ■muri din Banuleşti şi din Erhăneşti.a Din însemnarea a-ceasta s-ar putea facea deducţiunea, că aceşti ’ patru să trag din Calmâşenî („drepţi din neamul acela“) şi sînt şi moştenitori ai Bânuleştilor şi Erhăneştilor (moşenaşi din doo neamuri din Banuleşti şi Erhăneşti) şi mai departe s-ar putea face deducţie, că Călmăşenii, Bănuleştii şi Erhă-neştii au fost înrudiţi. Dar şirele de faţă n-au scopul a urinări aceste înrudiri şi înrudirea mitropolitului Gavriil cu moşnaşii din Cîmpulung, ci a dovedi orginea lui Ion Vodă Calmăşul, care, după cum să vede din documentul publicat, este de sigur originar din Cîmpulungul moldovenesc, şi cu drept cuvînt Oîmpulungenii să pot mîndri că din sinul lor a eşit un bărbat atît de însemnat, care a devenit domnul Moldovei şi al lor. Origina lui Gavriil, mitropolitului din Kiev va forma obiectul unui articol deosebit, dacă voiu ti adunat datele, de ale căror urmă am dat. Din documentul publicat istoricii noştri vor pute trage poate şi alte foloase şi vor face poate şi alte deducţiuni. Eu de feliul meu nu sînt istoric, şi am ţinut numai de datorinţa mea, să contribuesc prin publicarea documentului la lămurirea unei cliestiii storice, care a fost pîuă acum atît de viu discutată. Cîmpulung în Ilocovina, Iunie 1896. A. D- XENOPOL Romînii şi Ungurii [cu prilejul mileniului unguresc] ‘) 1. Maghiarizarea elementului romtn I Chestiunea Romînilor din imperiul Austro-Ungar să îngreue pe flece-zi. Ia a intrat de mai mulţi ani în domeniul opiniei publice europene, şi lupta ce altă dată să urmărea în umbră, între Romîni şi Maghiari, fără ca Europa să fi avut cunoştinţă, nici de suferinţele celor dintâi nici de izbînzile celor din urmă, astăzi, e purtată pe tărîmul discuţiei şi al convingere!. Romînii sînt cei dintîiu care au recurs la tribunalul opiniei publice. Ungurii, care aveai! pentru ei puterea şi care dispuneau de toată organizaţia imperiului dualist, nu aveau de loc nevoe a să gîndi la drept. Astăzi numai, cînd Europa civilizată e chemată a să rosti asupra plîngerilor Romînilor şi-au adus aminte şi Ungurii că mai există încă un alt element de cît forţa în întocmirea societăţilor, şi că, chiar în cazul cînd forţa repune dreptul, ia totuşi trebue să să îmbrace măcar cu zdrenţele lui spre aşi putea îndreptăţi izbînzile. Această situaţiune a Ungurilor, care sînt nevoiţi să să apere înaintea opiniei despre învinuirile ce li să aduc pentru trebi de ordine lăuntrică, este însăşi un semn de slăbăciune; căci care alt stat din Europa să află 1. Acest articol a apărut mai întîiu în limba franceză sub titlul : Les Boumains et les Hongrois, ă Voccasion du millenium magyar, în la Bevue de geographie a d-lui Ludovic Drapeyron (lin Paris, fasciculele pe Mai şi Iunie a. c.; apoi şi în broşură separată, sub acelaş titlu. 368 A. D. Xenopol pus în dureroasa şi trista poziţie de a, fi nevoit sa apere înaintea opiniei publice, măsuri luate în contra propriilor săi supuşi? Care alt stat aie oare interesul de a apăsa pe propriii săi cetăţeni ? O astfeliu de anomalie nu să poate produce decît într-un stat poliglot ca Austro-Ungaria. Este singurul stat din Europa, în care să poate ridica chestia naţionalităţilor. De aceia nici nu trebue aplicate Austro-Ungariei principiile obşteşti care predomnesc în celelalte organizme politice. Constituţia ei fundamentală, fiind cu totul particulară, nu trebue a să mira dacă ocîrmuirea unui astfeliu de amestec de popoare provoacă greutăţi, acolo unde într-un alt stat nu s-ar putea întîlni nici una. Să înţelege că va veni anevoie unui Francez, unui Italian, unui Englez de a-şi da seamă de frecările cărora poate fi expus un stat poliglot. Intr-un astfeliu de stat, unitatea naţională e un basm ; întregimea şi legătura lui nu să pot răzăma decît pe armonia deosebitelor naţionalităţi care-1 compun. Ungurii nu vor să înţeleagă ceia ce Austriecii au pătruns foarte bine ; ei vor să întemeieze, cu ori-ce preţ, un stat naţional unguresc; să con-strîngă celelalte naţionalităţi, care cu toate acestea alcătuesc majoritatea numerică a ţării, aşi părăsi însuşirile lor particulare şi a să schimba în Maghiari: Ori-cine înţelege cît de neauzită e o asemenea pretenţie. De aceia şi nu numai Romînii protestează contra sistemului de ocîrmuire inaugurat prin pactul dualist din 1867. Germanii din Transilvania, Sîrbii, Croaţii, Slovacii, toate aceste popoare pe care maghiarizmul vrea să le înăduşe, apără cu înverşunare naţionalitatea lor. Dacă Romînii ridică glasul mai sus decît ceilalţi, o fac din pricină că ei sînt expuşi măsurilor celor mai aspre; fiind că asupra lor să concentrează în acest moment toate silinţele maghiarizării; fiindcă ei sînt tot-odată elementul cel mai puternic şi mai numeros al Ungariei* Fostul ministru prezident Wekerle, în o cuvîntare rostită în camera deputaţilor Ungariei în 6 Oct. 1893, zicea cu măreţie că „statul unguresc nu cuprinde decît o singură naţiune politică, naţiunea ungurească, una şi nedespărţită, şi că el nu poate lua în bagare de samă micile biserici despărţite după deosebitele naţionalităţi care-1 compun". Intr-o altă cuvîntare, acelaş ministru mai repeta „că el nu cunoştea existenţa unei chestiuni a naţio- Romînii şi Ungurii 369 nalitâţiloru -). Această afirmare a capului ocîrmuireî ungureşti este cu atît mai afară clin cale, cu cit statul pe care-1 reprezintă recunoaşte existenţa unor naţionalităţi deosebite de acea a poporului domnitor şi le dă chiar drepturi, anume, prin legea clin 1868 zisă a naţionalităţilor. Cum să poate oare ca un ministru să calce în picioare o lege a propriei sale ţâri? Dar susţinerea d-lui Wekerle are alt înţeles: anume acela că Ungurii nu mai vroesc să recunoască acum legea de altădată. In 1868, cînd dua-lizmul era abea constituit, cînd Ungurii să grăbiau de a să folosi de nenorocirile Austriei pentru a-i impune împărţirea imperiului, ei nu puteau face altfeliu decît a concede cîteva drepturi naţionalităţilor, pentru a nu stingliiri prin tulburări interne realizarea idealului lor. In acel moment o lege a naţionalităţilor era necesară. Dar acuma cînd ei au devenit stăpînii situaţiei ; cînd Austria le-a căzut în pradă ; cînd împăratul german al imperiului comun trebue să să supună la toate capriciile lor; a-cuma cînd tripla alianţă să razimă mai cu deosebire pe conlucrarea imperiului Habsburgilor a cărui unitate singură poate constitui puterea; acum zicem noi, Ungurii nu mai au nevoe de o lege a naţionalităţilor. De aceia vom şi vedea că această lege, care totuşi era o condiţie a dualizmului şi tăcea parte întregitoare din constituţia de la 1868, nu mai este de loc respectată de ocîrmuirea ungurească. Ia desfide acum naţionalităţile; nu mai recunoaşte existenţa unei astfeliu de chestiuni şi proclamă sus şi tare principiul că nu există în Ungaria decît o singură naţiune politică, acea a Ungurilor. Să cercetăm ce înţeleg Ungurii printr-o astfeliu de mărturisire. II Istoria are de scop de a pune in lumină îndreptările, pe care le iau şirurile întâmplărilor. Deşi ia nu poate ajunge niciodată a prezice cu exactitate lucrurile viitoare, din cauza a-mesteculuî necontenit a neprevăzutului în dezvoltarea acelor şiruri, totuşi ia poale întrevede îndreptarea pe. care. succesiunea faptelor o va lua în viitor. Mai ales însă poate ia să desluşască 2. Citate de d-1 Leopold Ovary în broşura sa Les Homnains de Hon-grie et Vfilat. Hongrois, Paris. 370 A. D. Xenopol timpului de faţă adevăratul caracter al evenimentelor care să desfăşură sub ochii noştri, evenimente pe care contemporanii au adesea ori interes a le denatura şi a le înfăţoşa sub o falşă lumină. Astfeliu, bună oară, Ungurii să apără astăzi din toate puterile că ar avea de gînd de a urmări desnaţionalizarea, în folosul lor, a popoarelor celorlalte ce le alcătuesc statul. Ungurii erau altă dată mai sinceri; ei mârturisiau la lumina zilei ţinta politicei lor; dar astăzi, mai cuminţi ei caută să o tăinuiască. Este cunoscut că Ungurii au cercat să obţie mai întăî prin putere, ceia ce împrejurările le dădură mai tîrziii în mînă fără nici o opintire. Prin revoluţia lor din 1848, ei vroiau să să mîntue de stăpînirea austriacă, să încorporeze Transilvania şi să facă a predomni elementul lor în statul cel noii pe care să gîndiau să-l întemeieze. Să vedem care era, la această epocă, politica lor faţă cu naţionalităţile; căci este învederat că statul unguresc din zilele noastre, care a îndeplinit şi chiar a întrecut în mai multe puncte programul din 1848, nu face decît să urmărească această realizare şi în plivirea rămăşiţei. Şi dacă Ungurii ascund adevăratele lor năzuinţi, în ceia ce priveşte naţionalităţile, totuşi ei nu mai puţin urmăresc ideile care îi însu-fleţau pe vremile revoluţiei. Studiul năzuinţelor, manifestate cu inima deschisă sub imperiul violenţei, ne va da învăţăminte a-supra caracterului măsurilor ce le iau astăzi, si a căror însemnătate ei caută să o micşureze prin protestări tot atît de elo-quente, pe cît de puţin sincere. La ce năzuiau Ungurii la 1848? Scrierile lui Szecheni/i, ale lui Wesselenyl şi ale lui Kosmtli, cei trei teoreticiani ai revoluţiei maghiare, ne dau destule desluşiri. Wesselenyi în scrierea lui Szozal, publicat în 1843, dezvoltă, ideia că Maghiarii nu ar mai putea mănţinea predomnirea lor în forma sa feudală, care ar fi pe sfîrşite, în urma trezirei naţionalităţilor slave şi romîne, şi că nu ar fi alt mijloc de a păstră poziţiunea dobîndită decît topind aceste două naţionalităţi în acea a Maghiarilor. De aceia şi Hippolyte Desprez, în studiul său asupra popoarelor Austriei şi a Turciei (Paris 1850, I p. 51), observă cu dreptate că „maghiarizmul însamnă în acelaş timp emancipare şi cucerire. Ungurii să emancipează de stăpînirea germană şi cuceresc tot- Romînii şi Ungurii 371 odată asimilîndu-i pe Slovaci, Croaţi şi Romîni. Acesta-î cel puţin pe care magliiarizmul mai înţelept decît cuminte, şi l-a pro-pus“. Wesselenyi şi Szeclienyi susţineau amîndoi în Magyctr Szo-uokok Kdnjjoe, că ţinta finală a Ungurilor ar trebui să fie de a mănţinea supremaţia asupra Slavilor şi a Romînilor, prin maghiarizarea si topirea acestor două naţionalităţi în naţiunea ungurească. Wesselenyi susţinuse aceiaşi ideie încă din anuj 1838 în scrierea sa Bal Ileletekrol; el zicea „că el înţelege de a încuviinţa de cetăţenie tuturor membrilor celorlalte naţionalităţi care ar deveni maghiari. Iată pentru ce, adauge el, sînt de părere că nu trebue încuviinţate drepturi naţionale ţăranilor Romîni, decît sub îndatorirea, ca ei să devină în adevăr Unguri; potrivit cu cît acei ce nu vorbesc ungureşte şi nu sînt Unguri să vor maghiariza, li să vor acorda drepturile politiceu. In scrierea sa din 1843 menţionată mai sus, Wesselenyi urma mai departe argumentarea lui în chipul următor: Slavii din Ungaria nu există ca naţiune ; ei sînt numai membri ai poporaţiei ţării Ungureşti. Ei nu vor putea reclama drepturi decît cînd vor deveni Unguri. Dacă ocîrmuirea ţării recunoaşte, în prezenţa mai multor naţionalităţi şi a mai multor limbi, o piedică la buna administraţie şi la unitatea întregului, ia va avea nu numai dreptul, dar încă şi datoria de a întinde într-un chip obştesc întrebuinţarea graiului maghiar. Spre acest scop legislaţia ungurească are dreptul de a îndatori pe fiecare cetăţan la studiul acestei limbi şi de a restrînge întrebuinţarea celorlalte, intru cît cultura acestor din urmă ar împiedeca întinderea linibei ungureşti şi ar îngreuia împlinirea ţintei supreme care este unitatea naţională şi unirea tuturor puterilor prin mijlocul unei limbi comune.“ Wesselenyi apără chiar părerea că Ungurii au dreptul de a proceda prin o violenţă la maghiarizarea naţionalităţilor; dar el nu-i sfătueşte să apuce pe această cale, părîndu-i că acea a convingereî ar fi mult mai de preferit. Szeclienyi şi Wesselenyi nu sînt cu toate acestea încă rostirea deplină a înfierbîntării ungureşti, căci ei recunosc naţionalităţilor dreptul de aşi cultiva şi propriile lor ideomurî, întru cît această cultură nu ar jigni ţinta supremă a năzuinţelor maghiare ; apoi ei vrau să le atragă la maghiarizm prin nada libertăţii si a drepturilor politice. 2 872 A. I). Xenopol Aceşti doi apostoli ai naţionalităţii maghiare vroiau să proceadă la maghiarizarea elementelor eterogene, cu sînge rece şi în contra lirei pornite şi nestăpînite a Ungurilor. De la 1841. înainte silinţele Ungurilor pentru a înghiţi celelalte naţionalităţi iau un caracter violent şi Ungurii înscriu pe programul lor naţional maghiarizarea cu ori-ce preţ, sub inspirarea tribunului popular Ludovic Kossuth. Ideile acestuia răspundeau mult mai bine caracterului şi plecărilor violente ale Ungurilor. Ele sînt în curînd imbrăţoşate de întreaga naţiune şi popularitatea lui Szechenyi şi Wesselenyi să întunică. Kossuth începe propaganda sa în 1841, în ziarul său Peşti Hirlap. El nu să sfia nici decît de a declara că ţinta finală a Ungurilor trebuia să fie de a scăpa de stăpînirea germană. Dar Kossuth simţea bine că Ungurii în acest caz, trebuiau să caute un sprijin aiurea şi acesta nu putea fi găsit decît în sporirea puterei poporului Maghiar prin absorbirea celorlalte naţionalităţi. Tema articolelor fulgerătoare ale lui Kossuth, publicate în Peşti Ilirtap era pururea aceiaşi: că toate naţionalităţile Ungariei treime să dispară şi că toate trebue să concureze la alcătuirea unei naţiuni ungureşti mari şi puternice ; dacă nu, Ungurii trebue să piară“. El urma mai departe declamările sale, zicînd că nici odată, dar nici odată nu va recunoaşte el în Ungaria altă naţionalitate de cît acea a ungurilor. El ştia că erau oameni care vorbiau alte limbi, dar nu să putea să fie decît o singură naţionalitate. Ţinta supremă a naţiunei ungureşti trebue să fie grabnic realizată. Toate mijloacele erau bune pentru a ajunge acolo: în primul loc TAolenţa şi apasarea statului prin puterea sa legiuitoare şi judecătorească. In zece ani cel mult toţi cetăţenii Ungariei trebuiau să fie Unguri. “ Dar Kossuth nu să mărginea aici. Pentru a convinge pe poporul său de însemnătatea vieţii naţionale, el nu mai înceta cu laudele ei. „Fără naţionalitate, zicea el, viaţa este de prisos ; dacă am pierde cuvintele limbei noastre naţionale ne-am pierde în acelaş timp şi sufletul. A-şî pierde naţionalitatea este a muri ca popor; iată pentru ce. naţionalitatea şi limba sînt mai preţioase decît libertatea ; căci libertatea pierdută poate fi recîştigată, iar naţionalitatea nici odată.“ Pledoaria cea călduroasă a lui Kossuth în folosul ideeî naţionale putea fi invocată cu tot atît temeiîi şi de celelalte na- R.omîniU n Ur ginii m ţionalităţi, pe care tocmai maghiarizmul vroia să le nimicească; căci cu ce drept vroiau oare Ungurii să silească pe Slavi, pe Germani si pe Romîni a-şi părăsi naţionalitatea lor pentru a îmbrăţişa pe acea a Maghiarilor, cînd aceştia priviau ei înşii ca cea mai mare din crime o astfeliu de părăsire. Este de înţeles sistemul lui Szechenyi şi a lui Wesselenyi care consta în a fura, a sfeterisi naţionalităţile Ungariei în folosul naţiunei domnitoare. Politica lui Kossuth era lipsită pînă şi de bunul simţ cel mai elementar. Ia provoca popoarele a apara ca bunul cel mai preţios, în potriva Ungurilor, însuşi elementul pe care aceştia vroiau să conflsce în folosul lor. Ni să pare că revoluţionarii din 1848 au proclamat destul de limpede ţinta pe care trebuiau să o urmărească întocmirea statului Unguresc şi care nu era alta decît maghiarizarea silită a popoarelor de naţionalitate deosebită, grupate de istorie sub autoritatea sa, şi întărirea elementului domnitor prin absorbirea elementelor eterogene. Ungurii din zilele noastre trebue să socoată publicul cătră care ei să îndreaptă ca foarte lesne crezător, dacă ei gîndesc a-1 convinge, cum o susţine d-1 Wekerle „că Ungurii nu ţin de loc a maghiariza celelalte popoare ale monarhiei; că ei nu tind la altă ceva decît la răspîndirea cunoştinţei limbei oficiale între toţi cetăţenii, şi că ar fi o adevarată prostie pentru un om de stat de a tinde la maghiarizarea silită, care în condiţiile actuale ar fi absolut cu neputinţă. (Discurs citat de d-1 Ovary). Noi primim bucuros calificarea de prostie dată de un Ungur năzuinţelor ungureşti; dar această prostie exista fără îndoială în 1848. Pe deoparte statul unguresc tinzîndu-să să să întărească din ce în ce, de alta, micimea cifrei poporaţieî maghiare şi putinţa de a o mări prin absorbirea Eomînilor şi a Slavilor, nefiind de loc schimbată pînă astăzi, noi nu vedem nici un temeiu pentru care năzuinţele ungureşti spre maghiarizarea silită să-şi fi schimbat caracterul. Cît timp mediul rămîne acelaş şi împrejurările nu să schimbă; faptele societăţilor nu pot varia, precum nici organizmele nu să transformă cît timp nu să modifică natura înconjurătoare. Condiţiile vieţii maghiare fiind astăzi întocmai aceleaşi ca în 1848, tendinţele pe care ei le manifesta atunci, trebue să să reproducă în zilele noastre într-un chip identic. 374 A. D. Xenopol III. Totuşi nu vroim să ne mărginim la vorbe şi idei. Vom dovedi că actele săvîrşite de Unguri în 1848, legile pe care ei au vrut să le introducă atunci pentru a ajunge la maghiarizarea popoarelor de altă origine, să repetă în zilele noastre; că aşe-zemintele create si măsurile luate de guvernul unguresc de acum samănă în totul cu acele ale epocei revoluţionare. Dacă ţinta politicei maghiare şi-a schimbat de tot caracterul, precum le place reprezentanţilor săi a o afirma, dacă Maghiarii timpului nostru nu tind a urma mai departe cu prostia încercată de părinţii lor în 1848, cum să face ca ei să urmeze în toate actele lor brazda trasă de generaţia care recomanda maghiarizarea silită ? Nouă ne pare că aceleaşi aşezeminte răspund totdeauna a-celoraşi trebuinţi şi, viceversa, că aceleaşi trebuinţi trebue să a-ducă creaţiunea unor aşezeminte asemănătoare, şi că dacă noi întîlnim în 1896 aşezeminte reinoite din 1848, aceasta să întîn-plă pentru că Maghiarii din zilele noastre urmăresc aceiaşi ţintă ca şi părinţii lor, întărirea elementului lor în dauna celorlalte naţionalităţi. Dar, mai ghibaci decît înaintaşii lor, ei vraît să arunce pulbere în ochii Europei şi, făcînd mare zvoană despre scopurile lor binevoitoare în privirea naţionalităţilor, să să arăte că nu ţintesc la altăceva decît la binele lor. Ceia ce generaţia ungurească de astăzi a cîştigat în ghibăcie, ia a perdut în demnitate, şi nouă ne place de o mie de ori mai mult francheţa brutală a lui Kossuth Szechenyi şi Wesselenyi decît iprocrizia Ungurilor din zilele noastre. Ideia maghiarizaţiunei popoarelor de naţionalitate deosebită nu fu numai cît lăudată prin începătorii regenărărei maghiare ; ia fu întrupată în legi, a căror iniţiativă să urcă cu mult înainte de perioada revoluţionară. Ungurii începură prin a ridica spiritul naţional al poporului lor şi ai cultiva limba, creînd în acest scop academia ungurească. Ei trecură apoi in-tr-un chip nesimţit de la aparare la atac, de la dezvoltarea lor naţională la înăduşirea dezvoltării celorlalte naţionalităţi. După ce ei înlocuiră latineasca prin limba maghiară în toate administraţiile statului; puţin cîte puţin ei impuseră limba lor pentru Romînii şi Ungurii 375 corespondenţa autorităţilor bisericeşti ortodoxe cu ocîrmuirea centrală; ei încercară apoi de a introduce ungureasca drept limbă obligatorie în scoalele confesionale ale deosebitelor popoare din monarhia lor. Nu să mai miruiră ca preoţi decît persoane ce ştieau ungureşte. Dar fiind-că toate acestea măsuri nu dădeau un rezultat repede, şi hotărîtor, să recursă la alt aşeze-mînt care tocmai a fost reintrodus în zilele noastre şi care dă de gol planul urmărit de Unguri dea deznaţionaliza în favoarea lor elementele eterogene ale Ungariei. Ne gîndim la azilurile de copil (pe ungureşte Kisdedov), a căror întemeere fusese propusă de cătră generaţia de la 1848, dar pe care revoluţia ungurească, zdrobită de Ruşi la Vilagoş, nu avuse timpul să le încuviinţeze. Acest aşezemînt a fost reînoit, în zilele noastre, prin legea din 1891. Ungurii ridică pînă în cer binefacerile acestui aşezemînt care să îngrijeşte de copiii, pe cara părinţii nu-i pot bine căuta acasă. Ei fac din el un merit unic poporului lor, cel întâi din Europa care s-a interesat într-un chip gratuit de educarea copiilor de tot mici, în scopul de a le forma, chiar din vrîsta cea mai tînără spiritul şi caracterul. Iată ce zic Ungurii contemporani, aşa de nobili, aşa de ne interesaţi, asupra kisdedovurilor. Să vedem ce cugetau iniţiatorii chiar a acestei nouă creaţiuni pedagogice. Iată cum să rosteşte în privirea lor în 1843 baronul Wesselenyi în scrierea sa de mai multe ori citată, Szozat: „Numai prin această institu-ţiune (kisdedovurile) vom putea ajunge la un rezultat, care este pentru noi de o însemnătate capitală. Copilul mic Slovac, Sîrb, Romîn şi German va învăţă ungureasca fără nici o greutate. Copii învaţă tot aşa de uşor o limbă ca şi alta. Va fi lesne, mulţumită acestui aşezemînt de a învăţa limba maghiară pe toţi copiii, şi cei mai în vrîstă, ce vor fi deprins-o, vor întroduce-o în mintea celorlalţi. Iu douăzeci de ani de la înfiinţarea unul a-zil, toată poporaţiunea locului ou fi maghiarizată; de aceia şi trebue ca acest aşezemînt să fie obiectul grijelor celor mai amă-runţite din partea legislaţiei noastre, a ocîrmuirilor noastre, într-un cuvînt din partea a toată lumea. Adevărata ţintă a întocmire! azilurilor de copii este deci maghiarizarea in scurt timp a poporaţiilor de altă rasă şi nu 376 A. 1). Xenopol să poate vedea în ele o creaţiune pedagogică; dar, noi am observat-o acnni; Ungurii de astăzi de şi silit tot atît de exaltaţi ca şi naintaşii lor din 181-8 să deosebesc de ei prin lipsa de i-nimă în realizarea planurilor lor. Ei cred mai înţelept de a să ascunde, de a lucra în întunerec pentru a-şi ajunge scopurile ; aceasta dovedeşte că dacă ei tot urmăresc încă îndeplinirea ţintelor lor, ei nu mai silit convinşi că aii dreptul a o face. Insă, un popor căruia îi lipseşte convingerea, nu va putea nici odată să-şi ajungă idealul pe pămînt. Căci pentru ca acest ideal să existe trebue ca el să fie întemeiat pe spiritul de justiţie, baza ce tocmai lipseşte aspiraţiilor ungureşti. Să cercetăm încă şi alte dispoziţii administrative în fiinţă, care şi ele urmăresc aceiaşi ţintă ca şi kisdedovurile şi să ne îndeletnicim mai cu deosebire în acele ce privesc la invăţă-tura publică. Tendinţa obştească a sistemului de instrucţie în regatul Unguresc nu este de a lumina, dar de a desnaţionaliza popoarele de altă rasă şi în special pe Romîni. Ungurii pre- tind acuma, precum pretindeau şi pe vremile revoluţiei, că fie-care cetăţan trebue să cunoască limba maghiară, spre a să putea înţelege cu dregătorii maghiari, dar, mai intăi, de când oare popoarele sânt ele create pentru funcţionarii unui stat ? Noi credem din potrivă, că ac» ştia ar trebui să fie în datoriţi a cunoaşte limbile poporaţiilor pe care le administrează, condiţii foarte uşor de îndeplinit dacă s-ar recruta aceşti funcţionari printre naţionali, rămînînd ca ei să fie ţinuţi a cunoaşte şi idiomul maghiar, spre a putea corespunde cu autorităţile superioare. Dar, a să cere ca un popor întreg să înveţe o limbă streină pentru a să putea înţelege cu câţî-va dregători, este o pretenţie tot atât de absurdă pe cît de nedreaptă. Amintim încă odată cetitorului că e vorba de un stat poliglot, compus din naţionalităţi deosebite întrunite sub aceiaşi autoritate prin întâmplările vremurilor. Legea din 1868 învoeşte fie-cărei naţionaţităţi de a-şi a-vea scoalele ei confesionale, numai cît ele să fie întreţinute cu cheltuiala comunelor şi fără nici un ajutor din partea statului. Am observat că Ungurilor din zilele noastre le pare răucăast-feliu de lege a putut avea fiinţa şi că le place mai bine a re Romînii şi Ungurii 377 veni la principiile din 1848. Dar fiind că ei nu îndrăznesc a o abroga făţiş, ei o zădărnicesc prin mijloace piezişe. Iată cum procedează: ei întemeiază alăturea cu scoalele confesionale, scoale de stat, în care limba propunereî este cea maghiară. Pentru întreţinerea acestor din urmă scoli, statul ie de la locuitori contribuţie obligătoare, ceia ce are de urmare a restringe o-^ frandele de bună voie prin mijlocirea cărora să susţin scoalele confesionale. Aiurea, inspectorii şcolari găsesc lipsuri în întocmirea, în condiţiile igienice ale scoalelor confesionale şi comunele ne putînd îndrepta aceste neajunsuri, statul organizază îndată o scoală oficială în condiţiile cerute, dar în care limba în-văţămîntuluî este cea maghiară. Contribuţiile pentru întreţinerea scoaleî oficiale sînt suportate tot de locuitorii din localitate > dar ele nu mai sînt voluntare, ca acele care slujiau pentru susţinerea scoaleî confesionale; ele sînt încasate pe calea urmă-rireî ca impozitele obicinuite. Romînii care nu găsiau de bună voie banii trebuitori pentru a subveni la instalările cerute pentru şcoala de limba lor, să văd constrînşi a-î da pentru o scoală în care copiii lor învaţă limba ungurească. Cit despre învăţămîntul secundar, care trebuia să fie în sarcina statului după § 17 al legeî 1868, el este dat aproape exclu-ziv numai în limba maghiară, din 180 de gimnazii şi de alte scoli secundare Romînii nu posedă decît 6 (zicem şase), în care studiile să fac în limba lor. Şi cu toate aceste poporaţia lor să ridică la mai mult de 3,000,000 de locuitori î Apoi aceste 6 gimnazii romîneşti sînt întreţinute cu cheltuiala particulară a poporului romîn, iar statul maghiar în contrazicere făţişă cu prescrierile legei naţionalităţilor—nu contribue cu nimic la a lor întreţinere. Dar Ungurii merg încă mai departe în sistemul lor de a întuneca gîndirea romînească; ei nu învoesc crearea de nouă gimnazii romîneşti nici macar cu cheltuiala poporaţieî. Din toate gimnaziile romîne cel mai cu vază este acel din Blaj care numără aproape de 150 de ani de traiu şi în care spiritul naţional a împlîntat cel mai adînc rădăcinele sale. Ungurii şi-aii pus de mult ochiul pe această cetăţenie a spiritului romîn Pen-a o distruge, ei au vroit să-î aplice măsura de care să slujise pentru a înlocui scoalele romîneşti prin şcoli maghiare. Aii impus acestui gimnaziu îmbunătăţii î pentru 200,000 de lei execu- 378 A. D. Xenopol tat într-un timpt foarte scurt ; dacă nu, şcoala era să fie lasată pe sama statului adecă prefăcută în scoală maghiară. Komînii adînc mişcaţi prin această ameninţare, au subscris de îndată suma trebuitoare pentru a întimpina clieltuielele cerute. Canonicul Moldovanu (care nu trebuie amestecat cu renegatul Moldovan Glierghely) a subscris el singur jumătate din sumă, aproape întreaga lui avere, spre a scăpa şcoala romînească. Să mai însemnăm că darurile ce veneau din Komînia erau confiscate de autorităţile maghiare sub pretecst de daco-romî-nizmu. Dar dacă pericolul a fost înlăturat de astă dată, el poate să să reînoiască în fie ce an, şi este de temut ca Eomîniî să nu mai poată îndeplini cerinţele pedagogice ale ocîrmuirei ungureşti. Cei 3,000,000 de Romîni din Ungaria nu posedau nici un singur aşezemînt de învăţături superioare. Nu există decît două catedre în care literatura romînă este învăţată în limba maghiară, una la universitatea din Cluj şi alta la cea din Pesta. IV Această asemănare care nu s-a făcut încă între tendinţele generaţiei din 1818 şi acele din zilele noastre. Dovedeşte pîna la evidenţă că tendinţa supremă a aspiraţiilor poporului unguresc este maghiarizarea popoarelor de altă origine, pe care le mănţine sub a lui stăpînire. Precum ani observat-o şi mai înainte, istoria slujeşte mai ales la înţelegerea prezentului. Cind sensul unui fenomen care să îndeplineşte sub ochii noştrii nu reiesă într-un chip în destul de lămurit, fie pentru că sîntem rău aşăzaţî spre a-1 putea percepe, fie pentru că silinţele celor interesaţi îl subtrag de la lumina zilei,—precum tocmai să întîm-plă lucrul în chestiunea naţionalităţilor Ungariei,—istoria ne a-duce slujba de a ne lumina. Nu avem decit a urmări in cursul trecutului direcţia fenomenului de care este vorba, şi această direcţie nu va destăinui înţălesul şî noima lui. Mărturisirile revoluţionarilor Unguri din 1848 care aveau cel puţin meritul de-a fi sincere, ne-au lămurit pe deplin asupra ţintei la care tind ungurii în zilele noastre. Ei nu fac decît a urma mai departe lucrarea începută de revoluţia din 48. Interesul ce-1 au Ungurii de a face ca naţionalitatea lor Romînii si Ungurii 879 să fie adoptată de toate celelalte popoare cu care ei trăiesc împreună este învederat. Acest interes a fost mărturisit tot de revoluţionarii din 1848 cu aceiaşi franclieţă cu care ei desfăşurau la lumina zilei ţinta politicei lor : ce vroiau anume să înlăture slăbăciunea numerică a elementului domnitor. Ungurii simt fireşte că nu să poate întemeia un stat de întîia mînă cu 4—5,000,000 de oameni (statisticele ungureşti umflă cifra proporţiei maghiare pe care o ridică la 0,000,000 şi reduc din potrivă pe acea a poporaţiei romîne pe care o coboară la mai puţin de 8,000,000). Ei vroesc deci a să folosi de situaţia lor politică actuală de asociaţi la imperiul Habsburgilor şi a să sluji de puterea acestui mare imperiu pentru a desnaţionaliza popoarele ce li să împotrivesc. Ei ştiu prea bine că combinaţia diplomatică care le-a dat imperiul Austriac încătuşat la a lor dispoziţie, nu poate să ţină la nesfîrşitele şi că puterea statelor nu să poate întuneca pe nisipul mişcător al diplomaţiei, ci numai pe granitul unităţei naţionale. Ungurii vroesc deci cu ori ce preţ să sporească cifra poporaţiei maghiare. Iată taina purtării lor politice faţă cu popoarele celelalte ale statului lor, dualizmul poate să să rumpă de la un moment le altul, fie şi numai prin puternica agitaţie a slavilor din Bosnia. Urgurii vraii să fie gata, spre a-şi asigura supremaţia lor în Cisleitania, chiar în cazul cînd ar rămînea singuri. Dar cum .să ajungă la aceasta cînd să ştie că nu sînt decît 5,000,000 contra 10,000,000 de locuitori de altă origine, 7,000,000 de slavi şi germani şi 8,000,000 de Romînî? Dacă ar izbuti să maghiarizeze cel puţin pe aceşti din urmă, cifra lor s-ar urca de odată la 8,000,000 şi ei ar obţinea majoritatea numerică în statul lor. Iată singurul lor mijloc de mintuire ; ei să acaţă de el din toate puterile şi pe sforţări supra-omeneşţi pentru a realiza, în scurt timp, idealul lor politic, maghiarizarea Romînilor din Transilvania şi din Ungaria. Acesta este cuvîntul de ordine al generaţiei actuale, precum era acel al generaţiei din 1848. De aceia nu fără cuvînt, s-au făcut lui Kossuth o înmormintare atît de strălucită, căci umbra lui pluteşte în acest moment asupra Ungariei. Acuma simt Ungurii, mai cu deosebire, nevoia de a aplica principiile marelui lor mort: maghiarizarea cu ori ce preţ a tot ce nu este Ungur. Iată adevărul, astfeliu precum reiesă din fapte.şi din ex- A. D. Xenopol 380 plicarea lor istorica. Ungurii pot să protesteze cit vor vroi ; ei pot să afirme sus şi tare deplina lor dezinteresare în chestiunea naţională; ei pot să să prefacă a combate pretutindenea spectrul daco-romînizmului care nu caută decît fiind că vroesc să-l vadă. Adevărul că să simt slabi, că forţa lor nu este decît răsfrângerea proiectată de imperiul care-i acopere pentru moment de puterea lui. Ei ştiu că lăsaţi singuri, ar dispărea ca fumul la suflarea vîutului. Ei să silesc deci cu ori ce preţ a-şi mări numărul, a maghiariza cit mai curînd toate elementele eterogene şi mai ales pe Romîni asupra cărora ei aii aruncat, în primul loc, laţurile lor. Că poporul romîn să să împrotivească la distrugerea, la moartea intelectuală, nu este de cît prea firesc lucru. Nu este decît instinctul conservărei care să manifestează la popoare precum şi la indivizi. Dar în afară de acest instinct, raţiunea cea mai elementară trebuie să-i facă a privi maghiarizarea ca cea mai tristă soartă. Căci, dacă, devenind Maghiari, Romîniî ar cîşt.iga macar ceva ; dacă ar schimba rasa lor pentru una superioară, ei ar putea încă înăduşi, prin voacea raţiunei, instinctul conservărei care vorbeşte atît. de tare în fundul fiecăreia fiinţi. Dar asupra acestui punct, nu poate rămînea nici o îndoială ; rasa maghiară, ca mongolă, este inferioară rasei ariene europene din care fac parte Slavii, Germanii şi Romîniî, elemente pe care maghiarizmul tinde să le înghiţă. Limba care nu este de cît incorporarea spiritului unui popor şi felini lui de a gîndi, stabileşte o gradare între rase în sinul omenireî, cele mai inferioare sînt acele cu limbi monosilabice ; o poziţie mijlocie este ocupată de acele care vorbesc limbi aglutinante ; în sfirşit vin acele ale cărora limbi posedă un caracter flexionar. Ungurii a-parţin prin limba lor raselor aglutinante si constitue ca forţă intelectuală un organizm inferior raselor arice. In zădar s-ar încerca Ungurii să răstoarne prin argumente această lege abstractă a cugetării! Faptele invocate de ei nu sînt încheietoare. Ei întimpină că limba lor nu i-a împiedecat a adopta formele civilizaţiei europene; că mintea lor s-a ridicat la înălţimea ideilor occidentale şi că, prin urmare, nu s-ar putea susţinea inferioritatea inteligenţei lor. Mai întîiii, că această a-propriare a civilizaţiei europene de cătră Unguri este foarte discutabilă ; dar chiar, cînd ar exista, nu trebuie uitat că Un- Romînii şi Ungurii 381 gurii din zilele noastre silit cu totul alţii de cit ceia ce erau, cinci barbari şi selbatecî ei să prăbuşeau asupra Panonieî şi a Transilvaniei. Regiunile pe care le ocupasă conţineau o bogată poporaţie roniînă şi slavă care dispăru, în totul sau în parte, în sinul năvălitorilor. Astfeliu Slavii din dmpia panonică fură cu totul absorbiţi; tot aşa şi Romînii din ţara Secuilor. In Transilvania, numai nobilimea romînească trecu la poporul domnitor; de aceia şi mai toată nobleţă ungurească a Transilvaniei este de origine roniînă. Mai tîrziu Germanii intrară pentru o bună parte in sîngele Maghiarilor. Aceste naţionalităţi de rasă arică absorbite de Unguri, transformasă pînă la un punct sîngele lor şi materia lor cerebrală şi această transformare inobilîndu-le rasa, o făcu mai destoinică a-şi asimila ideile civilizaţiei europene, dar, în amestecul acestor diverse elemente, tot rasa mongolă rămase predomnitoare, şi această predomnire să manifestează în păstrarea limbei maghiare ca organ al gîndireî. In urma acestui procesu de absorbire a unor elemente superioare de cătră o rasă inferioară, această din urmă a putut dobîndi oarecare predispoziţie pentru ideile civilizătoare ; dar acest cîştig a fost mai mult de cît răscumpărat prin inferioritatea limbei a-glutinante impusă conglomiratului întreg eşit din acest amestec al Ungurilor cu reprezentanţii raselor arice. Este un fapt ce nu poate fi trecut cu vederea, toate ilustraţiile Ungariei a căror origină a fost cercetată, aparţin unor alte rase de cît celei ungureşti. Aşa familia Corvinilor, vestitul Ioan Corvin de Huniade şi fiul lui, regele Matei, erau de obîrşie roniînă; Kossuth şi Petdfy, unul mare agitator, celalalt poet însemnat, erau amindoi Slovaci; Deak iarăşi Romîn; Huufalvy, Israelit, şi aşa mai departe. Fiind de rasă turanică, Ungurii nu ar fi fost mai în stare de cît fraţii lor, turcii otomani, a-şi însuşi principiile pe care să razimă civilizaţia europeană. Să ştie ce a devenit la aceşti din urmă doctrina şi religia mahometană care făcuse să înflorească la Arabi o civilizaţie tot atît de bogată pe cît şi de variată. Dacă Turcii otomani sînt un popor staţionar şi incapabil de a-şi însuşi luminile civilizaţiei, cauza acestui fenomen trebuia căutată nu în religia lor, dar în inferioritatea rasei lor; căci aceiaşi religie la Arabi, rasa albă, ramura semitică, împinsese 382 A. D. Xenopol minţile spre cultura în loc de a le îndepărtă. Nu am înţelege pentru ce Ungurii, care sînt întocmai de aceiaşi rasă ca şi Turcii; ar fi un element civilizabil la nesfirşîtele ca şi rasele arice. Singura explicare a apucăturilor civilizatoare ale Ungurilor stă în amestecul lor cu sînge arie care le-a dat putinţa de a-şî asimila, măcar pînă la un punct, cultura europeană. Turcii, care nu s-au amestecat cu rasele arice pe care şi le su-pusesă în Europa n-au putut deschide mintea lor la luminile acestei culturi: Ungurii, din potrivă, la care acest amestec a avut loc, au dobîndit pînă la un grad oarecare, facultatea de a o face. Dar dacă amestecul cu Ari a procurat poporului maghiar putinţa de a să ridica cel puţin cu cîte-va trepte pe scara civilizaţiei, limba pe care el o impuse productului acestui amestec nu răniine mai puţin o piedică serioază deplinei sale dezvoltări. Popoarele supuse Maghiarilor au deci cele mai puternice motive pentru a respinge cu îngrozire înlocuirea naţionalităţilor lor arice cu acea mongolă a stăpînilor lor actuală, ar fi a să întoarce îndărăpt cătră rasele animale din care omenirea a eşit. //. Unirea Transilvaniei cu Ungaria I Acuma, după ce am limpezit chestiunea maghiarizărei, să trecem la acea politică, care la Unguri, este în cea mai strînsă legătură cu cea dintăî. Am văzut că de ia atîrnă chiar existenţa poporului maghiar. De aceia şi toate manifestările vieţii acestui popor nu urmăresc altă ţintă de cît aceia de a consolida naţionalitatea lui pe socoteala celorlalte popoare ale monarhiei. Tot pentru a ajunge la acest scop şi a îndepărtă pînă şi putinţa unei predomniri a elementului romîuese în Transilvania, a fost incorporată această ţară în Ungaria şi Ungurii pedepsesc cu cea de pe urmă asprime ori ce atac îndreptat contra acestei mari izbînzi a politicei lor actuale. Un studiu nepărtinitor a împrejurărilor istorice ne va dovedi, cu cea din urmă evidenţă, că chipul de procedare al Ungurilor pentru a ajunge la incorporarea Transilvaniei, nu este Romînii şi Ungurii de cit un act din cele mai arbitrare, în protiva căruia Romînii au cele mai bune temeiuri spre a protesta din toate puterile lor. Transilvania a fost cucerită de Unguri sub domnia lui Ştefan cel Sfînt (998—1037), vre-o sută de ani după aşezarea lor în Panonia. Această cucerire a fost însă nedeplină, în sensul că nici odată Transilvania n-a fost supusă de a dreptul statului unguresc, dar a constituit totdeauna o provincie deosebită în sinul monarhiei ungureşti, provincie ce poseda capul ei (voevodul) şi agenţi administrativi particulari. E drept că voevodul aparţinea naţiunei domnitoare ; el era luat totdeauna dintre Unguri; dar el poseda o poziţie îndestul de neatîrnată faţă cu statul maghiar propriii zis. De aceia şi întîlnim adese ori voevozi transilvani care întreprind acte de duşmănie contra suveranilor lor, regii Ungariei. In 1262 ducele (voevodul) Transilvaniei, Ştefan, după ce să scoală cu armele contra tatălui său Reia IV, regele Ungariei, să impacă cu el şi îi jură credinţă, (sub iure iurando quod praestitimus, promittimus contra ipsius coronam, vel regni sui vel carissimi patris noştri, Belae ducis, ducatus et iurium utriusque imminutionem, laesio-nem, praeindicium seu gravamen, niliil cogitari. Fejer, Codex diplomaticns regni Hungariae I.V, 3, p. 65). Cu tot acest jurămînt, voevodul urmează înainte cu silinţele lui de a să subtrage cu totul de sub autoritatea Ungariei, unindu-să cu Comanii şi chiar ca Tatarii. Papa Urban IV mustră pe Ştefan pentru aceste apucături anticreştine şi-l învită în 1261 a restitui reginei ţinuturile Bistriţei şi a Rodnei ale cărora posesiune o uzurpase (terras Bistriche, Rodana et Zolosum quas et cetere regine Ungariae tenuerunt contra iustitiam occupanti et occupatas detines. Teutsche und Firnhaber, Urkundenbitch zur Geschichte Siebenbiirgcns; I, p. 80). Mai tîrziu, găsim pe voevodul Ladislas (1288—1311), care nu recunoaşte pe regele Carol de Anjou ca suzeran, de cît în urma unei ameninţări de excomunicare papală (nos Ladislaus voyvoda Transylvanus, dominum Carolum Dei gratia regem Hungariae recognoscimus et recepi-mus in dominum nostrum naturalem et legitimum et assistere eidem in omnibus auxilio, consilio, potentia. Fejir, VIII, p. 389). In 1321 voevodul Moisi să revoltă contra aceluiaşi rege Carol m A. D. Xenopol ele Anjou cave este nevoit să-l supună cu armata (demum eum Moys filius Moys notorius noster infidelis contra nostram maies-tatern ausu temerario rebellans terram nostram Transylvanam suis conatibus occupare niteretur (Codex diplomaticus hungaricus Andegaoensis, II, p. 124). Nu vroim să urmărim mai departe această enumerare a voevozilor transilvani cari refuzau să recunoască autoritatea legilor Ungariei. Vom adăogi numai ca dovadă a autonomiei de care să bucura Transilvania în timpul existenţei Ungariei nea-tîrnate, mai întăi împrejurarea că ducatul era despărţit de regat prin o graniţă vamală (Dovezile acestui tapt în I. L. Pic, JDer naţionale kampt (jegeu clas ungarische Staatirecht, Leipzig; 1882, p. 187). In al doilea loc, Transilvania a posedat în toate timpurile dieta (adunarea) şi deosebită de acea a Ungariei. Era deci o ţară supusă coroanei ungureşti, dar care să bucura totuşi de o autonomie administrativă bine determinată. Era, mai bine zis, o ţară deosebită, legată de Ungaria prin legături de vasalitate. Această poziţie a Transilvaniei să accentuă încă mai tare când Ungaria căzu prada Turcilor în 1526 după victoria repurtată în cimpia de la Moliaczî de cătră Soliman Măreţul contra regelui Ungariei Ludovic II care perdu şi viaţa lui pe cîmpul de bătae. Turcii instalară în ţara cucerită ca rege vasal şi tributar, pe voevodul Transilvanii Ioan Zapolya care ajuta pe Turci contra suzeranului său regele Ludovic In 1541 Zapolya murind şi Turcii temîndu-să a lăsa Ungaria întreagă sub fiul său de tot mic, Ioan Sigismund, prefac Ungaria propriu zisă în paşalîc şi păstrează numai Transilvaniei vechea ei poziţie, constituind-o în principat vasal şi tributar împărăţiei otomane sub tînărul Ioan Sigismund. De la această epocă înainte pînă la pacea de Carlowitz, 1541—1699, Transilvania joaca un rol important în istoria Europei răsăritene şi une ori chiar în acea a Europei apusene, precum bună-oară în timpul războaelor dintre Polonia şi Lordia sau în acel al războiului de 30 de ani, cînd principii Transilvaniei dau sprijinul lor politicei franceze în scopul de a slăbi casa de Austria. In tot .acest răstimp nu să pronunţa decît de Transilvania, pe cînd Ungaria gemea sub călcăiul Otomanilor. In 1699, în urma marei lupte întreprinsă de Liga-sfîntă Romînii şi Ungurii 385 contra Turcilor, Ungaria şi Transilvania sînt deslipite prin pacea de Oarlowitz de imperiul Otoman si trec amîndouă sub stăpînirea casei de Habsburg, al căriea împărat era coborâtorul Măriei, sora lui Ludovic II regele Ungariei, cel căzut în bătălia de la Mohaczi. Monarcul german fu declarat rege de Ungaria şi mare-duce de Transilvania. Aceste două ţări constituisă deci orga-nizme deosebite în imperiul care-1 înghiţise. Transilvania nu fu confundată cu Ungaria nici în timpul stăpînirei austriace. Ia păstră autonomia ei seculară şi după ce a tost absorbită de împărăţia Habsburgilor si în această situaţie o găseşte revoluţia înainte de a expune schimbările prin care Transilvania trecu spre a ajunge a ft încorporată în statul Unguresc, trebue să aruncăm o ochire asupra popoarelor ce o locuiau şi asupra organizărei ei politice. La originea cucerirei, Romînii şi Ungurii erau singurii locuitori ai ţării. Mai tîrziu în decursul viacului al XH-lea, să adăugisă coloniile germane, fără cuvînt numite saxone, ca unele ce eraţi de origine flamandă. In acest răstimp o parte din Unguri să deosebi sub numele de Secui şi astfeliu Transilvania ajunse a număra patru naţiuni care locuiau una lîngă alta: Ungurii, Secuii, Germanii şi Romînii. Aceste patru naţiuni deosebite să bucurau, chiar din primite timpuri ale vieţii lor comune, de drepturi diferite. Ceia ce însă trebue să ne intereseze, este că Romînii luau şi ei parte la adunările generale şi constituiau, ca şi celelalte naţionalităţi un factor politic al ţării. Acest fapt important este dovedit printr-o diplomă din anul 1821 în care să zice, că regele Andrei ar fi convocat dieta generală a Transilvaniei, compusă din nobili (Unguri), Secui, Saxoni şi Valahi, în scopul de a reforma starea lor (quod nos cum universis nobilibus, Saxonibus, Siculis et Olachis [Valahi, Romîni], in partibus Transylvaniae apud Albam Iuliain pro reformatione status eorumdem congregationem [dietă-adunare], cum iisdem fecissimus. Tentsch und Finthaber, I, p. 167). Nobilii Romîni erau trataţi în acelaş chip ca şi acei de origină maghiară ; ei să bucurau de aceleaşi privilegii şi erau îndato- 386 A. I). Xenopol riţî la slujba militară, ceia ce reiesă dintr-un mare număr de documente date de regii Ungariei. Cliiar ţaranii romîni erau departe de a să afla în starea de plîns în care cad mai tîrziu. Cei mai mulţi nu erau încă alipiţi de pămînt; ei posedau moşii proprii, şi aceşti ţarani liberi desemnaţi prin termenul onorabil la acea epocă de iobbugio (un document din 1822 vorbeşte de Honorem iubbagionuiu, Fejer III, 1, p. 862), nu erau obligaţi de cît ca nobilii, la prestarea slujbei militare şi la apararea ţării contra năvălirilor din afara. Romîniî mai posedau o organizare specială sub capi numiţi voevozi, (pentru districte) şi kneji (pentru sate); relaţiile lor erau regulate de un drept obicinuelnic particular, jus Valachicum. Romîniî erau deci în această epocă o naţiune politică a Transilvaniei, şi deşi erau supuşi poporului domnitor, ei tot posedau oare-care drepturi, pe care cucerirea le respectase. Dar încetul cu încetul o prefacere socială veni să schimbe rapoartele naţionalităţilor din cetatea Carpatină. Nobilii Romîni persecutaţi de Unguri din pricina religiunei lor ortodoxe, să desţărează în mare parte şi trec munţii pentru a întemeia statul Munteniei în 1290 şi mai tîrziu acel al Moldovei în 1849. Rămăşiţa nobilimeî romîne, slăbită prin emigrare, părăseşte mai întâi religia sa, apoi limba şi devine maghiară. Naţiunea romînă este descăpăţinată; clasa ei politică dispare; nu rămîne decît poporul de jos contra căruia să unesc spre a-1 robi, elemente care dispun de putere, într-un timp de nedreptate şi de barbarie. Ţaranii romîni pierd cîte puţin toate drepturile pe care le aveau din vechime. Ei sînt expropiaţi de moşiile lor, reduşi în stare de şerbi şi îndatoriţi a lucra pentru stăpîniî lor un număr de de zile din ce în ce mai însemnate. Prin influenţa acestora Ţaranii sînt scutiţi de slujba militară. Stăpîniî să temeau de a laşa pe şerbii lor să să îndeletnicească cu această slujbă, mai întâi spre a nu-i perde prin moarte sau fugă, apoi spre a nu-î vedea purtînd arme. Ţaranii romîni cercară în mai multe rînduri de a redobîndi prin violenţă drepturile de care fusese despoiaţi. Ei să revoltară la diferite epoce contra nobililor (Unguri şi Romîni maghiarizaţi), Secui şi Saxoni, care întăreau în toate zilele mai mult privilegiile lor pe socoteala ţăranilor. Intăia pomenire a Romînii şi Ungurii 381 unei răscoale a ţăranilor contra apăsătorilor lor să urcă la anul 1324. O a doua mai bine cunoscută fu aceia care să întîmplă în anul 1437. Ţaranii romîni sub conducerea lui Mihail Romînul uniţi cu ţaranii unguri sub acea a lui Paulus Magnus deVoida-haza, iau armele în contra nobililor în scopul de a redobîndi drepturile de care ei să bucurau pe timpul lui Ştefan cel Sfint („Pro reacquirendis et reobtinendis pristinis libertatibus per sanctos reges cunctis liujus regni incolis datis et concessis" ; mai jos documentul vorbeşte de „litterae Sancti Ştefani". losif Teleki Hunyadiac Kora, X, 1853, p. 3). Documentul pe care l-am citat conţine transacţia intervenită între nobili şi ţarani, dar nobilii nu vroise decît a înşela pe ţarani, spre a avea timpul de a să prepara mai serios la luptă, căci revolta îi surprinsese fără veste. îndată după sub-semnarea transacţieî, nobilii propun o alianţă Saşilor şi Secuilor, făgăduind ajutorul lor contra năvălirilor Turcilor şi primind în schimb făgăduinţa Secuilor si a Saşilor de a le veni în ajutor contra revoltei „infamilor ţarani" (praedictos autem Saxones contra Aemulos seu inimicos nobilium, signanter autem ad con-terendana nefandissimorum rusticorum proterviam venire et ac-cebrare debend. Bautin, TransUimnia, 1873 p. 15). Această uniune a acelor trei naţiuni privilegiate ale Transilvaniei (nobilii sau Ungurii, Saşii şi Secuii), va forma de-acuma baza constituţiei acestei ţări. Aceste trei naţiuni uzurpă pe întrecute toate drepturile, îşi atribue toate favorurile şi întemeiază traiul lor material pe numirea manuală a ţăranului romîn. Acest din urmă pierde toate drepturile ce le avea mai înainte ; el cade tot mai adînc în robia cea mai înjosită care a fost dată vre-odinioară omului să o sufere din partea semenilor săi. Romînii cearcă o a treia oară de a să mîntui de apasarea naţiunilor privilegiate, anume în 1840. Documentul care aminteşte această nouă revoluţie merită de a fi reprodus ; căci el conţine între altele, ideile pe care Ungurii îşi făceau de pe a-tuncî despre naţiunea romînă. Regele zice în el, că ar fi primit plîngeri din partea nobililor săi contra ţăranilor, care i-ar prada le-ar da foc şi iar măcelări în chipul cel mai îngrozitor; că Romînii care nu ar fi chemaţi nici a să bucura de libertăţi, nici macar destinaţi de natură pentru un atare privilegiu, îndrăzneau m A. I). Xenopol totuşi să le reclame (Qualiter gens Olachorum tumultuario in-sultu arma taque mânu posessione eorum infistan flammis omnia devastant lioremdumque in modum ipsos nobiles lerosque inter-ficeret, et licet Otachi nec ad libertateni vocali, mc ad libertateni, noii, tamen libertatem sibi arogare audiant. Baritiu, Transilvania, 1874, p. 6). O a patra revoluţie a ţăranilor romîni de astă dată iarăşi în comun cu ţaranii unguri să întîinplă în 1514 şi o a cincea în 1600, cînd cu cucerirea Transilvaniei de cătră Miliaî Viteazul, domnul Munteniei. Romînii din cetatea carpatină, văzînd un domn din sîngele lor că trece munţii spre a cădea asupra Ungurilor, îşi închipuiră că el venea să-i scape din jugul crud sub care trăiau. Ei vroiau să predeie domnului lor Transilvania scăldată în sîngele vechilor lor stăpîni şi apăsători; dar Miliaî Viteazul care credea folositor planurilor sale de a cîştiga simpatiile naţiune! domnitoare, înăduşi cu asprime avîntul Ungurilor (W. Bethlen, historia de rebus Transsilvanicis IX p. 128). Toate aceste încercări fără rezultat de a scutura jugul naţiunilor priviligiate şi mai ales acel al nobilime! maghiare şi maghiarizate, nu făceau decît al îngreguia tot mai mult asupra capetelor Romurilor. Cînd Transilvania trecu sub stăpînirea Germanilor, în 1699, soarta ţăranilor era desperată. Stăpîni! aveau asupra lor jurisdicţia supremă ; ei puteau să-i alunge din pământurile lor, să-i închidă, să-i bată şi chiar să-i pedepsească cu moartea. Acest drept afară din cale nu fu suprimat decît printr-un decret din 1785 a împăratului Iosif al II-lea. Ţaranul nu putea nici odată reclama contra stăpînului său. Şerbirea economică întrecea mult pe acea de natură juridică. Şerbul trebuia să lucreze pentru stăpînul său de la 4—6 zile pe săptămînă (săptămîna nu conţinea mai multe). Zilele de sărbătoare ortodoxe nu erau respectate, nefiind recunoscute de cătră religiunile domnitoare ale Transilvaniei. In contra principiilor şerbireî, toţi membri de sex bărbătesc dintr-o familie erau îndatoriţi la muncă. Femeile si fetele erau întrebuinţate la castel, la tors sau la ţesut, ba chiar uneori la slujbe de rînd. De şi timpul ţăranului mai în întregime era ocupat de nobil, el mai trebuia să-î plătească o mulţime de contribuţii. Era obligat să-i dea pe fie-care an 2 fiorini 88 cruceri, un stînjen de lemn si o putină de unt. Romînii şi Ungurii 389 Unii şerbi erau îndatoriţi a cumpără de la stăpînii lor, proprietari de vii, vin pentru 25 fiorini, să fi fost bun sau rău; la naşterea pruncului unui nobil fie-care şerb trebuia să aducă ca dar o găină; la Paşti, două coaste de porc afumate sau ne-afumate la S-tu Gheorghe, 23 April, un miel gras ; la Crăciun, o găină şi 10 ouă; în timpul vereî, doi pui, două băniţi de ovăs, 200 de culbeci; şi o bucată de rîşină. Din doi peşti prinşi de şerbi, unul era al stăpînului. Ţaranul nu putea merge la vînat, căci portul armelor îi era oprit sub pedeapsă de a pierde mîna dreaptă. Şerbii erau îndatoriţi a cumpără carnea vitelor moarte ale proprietarilor şi preoţii rominî a ierna dinii lor de vînat. Şerbii trebuiau să plătească brudina (taxa) podurilor chiar cînd le treceau în afacerile stăpînilor; nu putea să-şi macine făina nicăiri aiurea, decît la moara stăpînului, nici macar în propria lor casă ; gunoiul de la vitele lor trebuia să fie dus pe ogoarele proprietarilor. Femeile şerbilor, în afară de cultura inului şi a cînepeî, pe care le şi ţeseait pentru stăpînii lor, erau obligate aşi duce, la timpul potrivit, gîştele în curtea castelului pentru a le jumuli şi a laşa puful pentru castelană—şi cîte alte îndatoriri care ar fi ridicole, dacă ele nu s-ar fi schimbat în lacrimi de sînge pentru nenorocitul ţaran. (Dovezile relative în Bariţ, părţi alene din istoria Transilvaniei, I, p. 475, 478, 488). fată unde ajunsese Romînii, vechi apărători militari ai ţăriî; vechii iobhayionen. Romînii începuse prin aşi pierde nobilii/ clasa puternică ce ar fi putut apara drepturile lor ; apoi ei văzuse cum dispar unul cîte unul aceste drepturi însuşi; precum acel a participa la dietele ţării, organizarea lor militară sub voevozi şi kneji, dreptul lor obicinuelnic şi acel al proprietăţii. Perderea drepturilor lor îi îndeamnă spre o condiţie din ce în ce mai ră. Oătră sfîrşitul viacului trecut, Romînii erau lipsiţi absolut de m ice drepturi, şi aduşi în robia cea mai deplină prin elementele stăpînitoare ale ţării. De aceia si Ungurii (nobilii maghiari şi maghiarizaţi), Saşii, şi Secuii să deprinseră în cursul unor viacuri îndelungate a privi Transilvania ca proprietatea lor şi pe vechii ei locuitori, pe Romînî, ca pe nişte turme de vite, ce nu să deosebiau de celelalte decît, prin uzul vorbirii. Transilvania constituia deci un organizm aparte în statul A. I). Xenopol 390 Unguresc; dar acest organizm care, în primi le timpuri, făcea să-participe la viaţa politică toate naţiunile care-1 compuneau, a-junse la sfirşit. a strînge exerciţiul acestor drepturi la cele trei naţiuni privilegiate şi a face să să coboare poporul romînesc la rangul unui element supus, exploatat şi redus în sclavie prin vechii săi tovarăşi la stăpînirea ţării. 111 Ungurii începură a să convinge cu timpul că această si-tuaţiune anormală nu ar putea ţinea la nesfîrşit, şi că Romînii vor ajunge a scutura îngrozitoarea apasare sub care trăiau. O primă încercare de a emancipa pe Romînî. fu făcută de Austria, îndată după intrarea Transilvaniei în a ei stăpînire. Noii conducătorii ai ţării, care să ţineau de religia catolică, vroiau să atragă pe Romînî, adecă marea majoritate a locuitorilor, cătră biserica lor, pentru a domina prin acest mijloc confesiunile protestante si calviniste ale Saşilor si ale Ungurilor. Guvernul austriac făgădui Komînilor care vor îmbrăţişa catolicizmul de ai face să să bucure de toate drepturile ca cetăţenii ai ţării lor. Dar făgăduinţile împăratului nu puteau lua fiinţă decît fiind prefăcute în legi prin dieta transilvană. Să înţelege că aceasta din urmă, compusă escluziv din membri ainaţiunilor privilegiate, nu să grâbiau de loc de a emancipa pe Romînî, a căror robie le aducea atitea foloase, nici de-ai pofti sa eie loc alăturea cu ele. De aceia şi făgăduinţele împăratului ramaseră în cea mai mare parte în stare de literă moartă, şi Romînii care să unisă cu biserica romană să convinseră că ei îşi vîndusă numai conştiinţa fără a trage nici un folos. Ei recurseră atunci din nou la silnicie, şi o teribilă revoluţie (acea a lui floria din 1784) însîngeră din noii frumoasa ţară a vechii Dacii traiane. Şi a-ceasta revoluţie fu zdrobită precum fusesă toate celelalte ; dar Ungurii simţind că Romînii cîştigase simpatiile Austriei, începură a. vedea stafia emancipării supuşilor lor întrupîndu-să din ce în ce. Atunci ei să hotărîră a părăsi sistemul stăpîniriî feodale şi a să apuca de întărirea naţionalităţii lor, întărire ce nu era decît începutul politicei de maghiarizare a naţionalităţilor eterogene. Dar aceste tendinţi de emancipare a naţionalităţii ungureşti fură în curînd stabilite prin sprijinul dat de guvernul Romînii şi lingurii 391 austriac Romînilor celor ameninţaţi cu înghiţire de cătră Maghiari. (lele două tendinţi contrarii, emanciparea Ungurilor de sul) epitropia Austriei, împărechetă cu întărirea lor pe socoteala poporului Romîn şi avîntul naţional al acestuia sprijinit de Austria, trebuiau să să accentueze din ce în ce, piuă în momentul cînd scînteia sărită la Paris în 18RS yeni să pună toc minei. Ungurii să ridică contra Austriei, Romînii contra Ungurilor. Care fu cauza mişcăreî romîneşti ? Istoria acestui eveniment ne va sluji şi ia la înţelegerea prezentului. Ungurii simţise că era peste putinţă de a menţinea indefinit pe poporul Romîn în starea sa de nesuferită robie. Fusesă convinşi despre aceasta prin deosebitele încercări de emancipare în care fusesă susţinuţi de Austria. El trebuia, mai eurînd sau mai târziii, să să pună pe aceiaşi linie cu naţiunile privilegiate din Transilvania, şi atunci un mare pericol era să ameninţe pe aceste din urmă şi mai ales pe Unguri. Majoritatea numerică a Romînilor era să le deie supremaţia în conducerea afacerilor. Romînii erau să întrebuinţeze predomnirea lor la ridicarea inteligenţei si a moralului poporului lor, şi el care piuă atunci fusesă rol), era să ajungă stăpîn. Ungurii îşi dădea îi pe deplin socoteală de primejdia ce le ameninţa poziţia ; ei nu găsiră alt mijloc de a o înlătura, decît întrunind Transilv. cu Ungaria, suprimînd autonomia ei seculară si declarînd-o incorporată în regat. Prin această măsură, orice teamă ca Romînii să răpue pe Unguri în Transilv. dispărea pentru că dacă Romînii eraţi în majoritate în Transilv. ei nu mai erau tot astteliu şi în Ungaria, şi daca reprezentanţii lor puteau să aibă precumpănirea în dieta Transilvană, ei nu o puteau avea în cea ungurească. Lozinca revoluţiei maghiare, în ce priveşte Transilv. fu deci incorporarea ei în statul Unguresc. Romînii să sculară ea un singur om contra acestui plan. Ei ştiau prea bine că el era îndreptat mai ales contra naţionalităţii romîne şi că el trebuia să dea un noii avint silinţelor făcute spre a o maghiariza. De aceia şi revoluţia Romînilor contra Ungurilor fu întreprinsă în scopul de a respinge uricioasa unire. Dar Ungurii care nici odată nu s-au îndoit de nimica credeau că le va ti uşor de a scutura pe de oparte jugul Austriei, 392 A. D. Xenopol de alta, de a niăcina naţionalităţile ce ar voi să li să opună. Dieta ungurească ce lucra la Pesta, în momentul cînd revoluţia să întindea în diversele ţări ale Europei, să folosi de turburarea de care Austria era cuprinsă pentru a proclama Ungaria ca stat separat şi pentru a declara Transilv. de întrunită cu coroana ungurească. Deputaţii care formau dieta transilvană, în număr de 69, aveau a fi primiţi în dieta ungurească. Aceşti deputaţi trebuiau să fie aleşi, ca şi pînă atunci, de singurile naţiuni privilegiate : Ungurii, Saşii şi Secuii. Rominii erau trecuţi sub tăcere. Constituţia liberală pe care Ungurii o liărăziau Transilv. să înălţa tot pe temelia vestitei uniuni a celor trei naţiuni din 1437. Poporul Romîn rămînea tot esclus de la viaţa politică în propria lui ţară, cu toate că constituia imensa ei majoritate. Pentru a pricepe adevăratul caracter al acestei constituţii, tre-bue notat încă că ia formulează o lege draconică de presă, suplinind ziarele la o cauţiune de 20,000 franci şi edictînd pedepsi foarte aspre contra publicârei de ziare necauţionate. Să înţelege de la sine că partidul liberal care triumfa în Ungaria nu avea să să teamă de libertatea presei de care tocmai atunci abuza contra Nemţilor şi că Ungurii nu tindeau decît a închide gura celorlalte naţionalităţi pe care vroiau să le înăduşe. Aceasta reiesă încă şi din altă dispoziţie care pedepsia cu o foarte mare amendă pe ori cine s-ar apuca de agitaţiuni în contra deplinei unităţi a statului Maghiar. Cum puteau însă deosebitele naţionalităţi din Ungaria să recunoască o constituţie a ţării întregi, proclamată în aparenţă în favoarea libertăţii, însă fără a lor împărtăşire şi numai cit în interesul elementului domnitor ? A-ceasta constituţie proclama în adevăr libertate, dar numai pentru Unguri; ia dădea celelalte naţionalităţi în prada Maghiarilor, rîpindu-le pe deplin protecţia sub care ele trăisă în vremile stăpînirei Austriace. Această constituţie însemna libertate, egalitate şi fraternitate pentru Unguri, pe cînd pentru celelalte naţionalităţi ia nu însemna de cît robie, deznaţionalizare si ignorantă, căci dacă u-ar fi fost astfeliti, pentru ce oare popoarele Ungariei s-ar ti ridicat contra ei ? Cine ar putea înţelege nişte popoare care să rescoală pentru a răspinge binefacerile pe care revoluţia maghiară contra Austriei le aducea ? Dacă lucrurile sînt aşa, şi nimenea nu ar putea-o tăgădui, cum să calificăm Romînii şi Ungurii 393 atunci frumoasa frază a d-lui Ovary care esclamă : „că in acele lupte legendare pentru libertate, Romînii din Transilv. în loc de a să arata recunoscători cătră Unguri, care-i scapase din robie, aii fost cei dintâi care s-aii opus din partea apăsătorilor şi aii îndreptat armele lor contra acelor ce combăteau pentru sfintele principii ale libertăţii.u Ne minunăm că d-1 Ovary să nu vadă cum retorica d-sale este dezminţită de fapte, căci dacă Romînii combăteau contra Ungurilor şi în favoarea Austriei, logica cea mai elementară ne sileşte a admite că ei ştiau bine că adevăraţii lor duşmani nu puteau fi de cît cei dintăi. Ungurii sperau să desfacă masa poporului roniîn, ţăranii, de clasa cultivată, făcînd să strâluciască la ochii lor perspectiva suprimărei robotului, urmare neaparată, ziceau ei, a unirei cu Ungaria. Dar marea adunare a ţăranilor Romîni întrunită la Blaj proclamă, după iniţiativa lui Simeon Bărnuţ, că ia nu înţelegea a vinde interesul naţional pe un blid de linte. Ţaranii răspunse deputăţiei maghiare : „înainte de toate vroim să fim liberi în însuşi ţara noastră ; ca şerbi, nu putem trata cu popoarele streine. Cînd vom fi liberi, atunci vom vedea cu care ţară va fi bine să ne unim. Cu toate acestea noi jurăm a nu mai trăi în stare de şerbire, să o vreie stăpînii noştri saii nu.u Adunarea din Blaj proclamă apoi naţiunea romînă ca suverană şi parte întregitoare a Transilv. pe baza libertăţii egală pentru toţi. Iată răspunsul pe care poporul Romîn îl dădea constituţiei din Pesta. Conform cu această proclamaţiune, Romînii cereau: neatîr-narea lor naţională din punctul de vedere politic; reprezentarea lor în dieta ţării în proporţiune cu numărul; dreptul de a ocupa posturi administrative, judecătoreşti şi militare în aceiaşi măsură ; întrebuinţarea limbei lor în toate trebile ce-i priviau, atît legislative cît şi de ocîrmuire; întrebuinţarea adevăratului lor nume de Romîni şi nu acel de Valahi în actele oficiale ; ca biserica lor să fie pusă pe o treaptă egală cu acea a celorlalte confesiuni; scaune în dieta ţării p. episcopii lor ; suprimarea şerbirei fără nici o despăgubire, precum şi acea a dijmelor * libertatea de presă, de întrunire, precum şi libertatea individuală; tribunale de juraţi şi desbateri orale; garda naţională ; înfiinţarea de scoli romîneştî în toate satele, de seminarii, gini- m A. I). Xenopol nazii şi .scoli militare în oraşele mari, precum şi creaţiunea unei universităţi romîne, cu libertatea învăţămîntului; repartiţia dărilor proporţional cu averea fiecăruia şi în sfirşit punctul care avea pentru un moment cea mai mare însemnătate: ca celelalte naţiuni ale Transilv. să nu hotărască chestiunea unirei cu Ungaria înainte ca naţiunea romînă să fie admisă cu vot deliberativ în parlamentul ţării, protestînd de pe acuma contra oricărei uniri încheiată fără a ei participare. vSă înţeleg uşor urmările pierzătoare pe care le-ar fi avut pentru poziţia privilegiată a Ungurilor încuviinţarea cererilor făcute de Komîni. De aceia şi Ungurii nu ţin nici o samă de ele. Dieta transilvană care trebuea să încuviinţeze votul celei din Pesta privitor la unire, este aleasă sub o straşnică presiune din partea Maghiarilor, şi bine înţeles, tot după legile vechi ale ţării, adecă cu escluderea totală a naţiunei romîne. Ia votează într-una unirea atît de dorită de poporul Maghiar, deputaţii Saşi în număr de 22, cu toate că si ei erau protivnicî unirii, nici nu îndrăzniră să deschidă gura, căci orice protestare, mai ales în limba germană, le-ar fi primejduit viaţa. Unirea Transilv. cu Ungaria fu deci votată prin ambele adunări, cea din Pesta şi cea din Alba-Iulia, fără ca Romîniî, care cu toate acestea alcătuiau covîrşitoarea majoritate a ţării alipite, să fi fost consultaţi în nici un chip. Era acest vot valabil ? Învederat că nit, dacă-î aplicăm principiile pe care revoluţia ungurească ia însăşi le proclamă, principiile constituţionale şi reprezentative. Căci cum s-ar putea ca un vot să lege pe un popor întreg cînd el nu era reprezentat prin nici unul din membri săi V Eominii aveaţi deci tot dreptul de a privi acest vot ca fără fiinţă şi de a lua armele pentru apararea drepturilor lor. Să lie Ungurii cu inima pe faţă î Să spună : noi eram stă-pîiiii Transilvaniei; am făcut ceia ce ne-a plăcut, pentru că ne numim leii, şi dacă voi Komînii refuzaţi a primi faptul îndeplinit al unirii, vă vom sili a-l recunoaşte. Am înţelege un asemenea limbaj, limbajul celui mai tare, dar să nu să apuce de invocat dreptul; căci dreptul ca mai totdeauna este din partea celui mai slab. Vocea celui apasat este însă accentul cel mai neplăcut care Koiuînri şi Ungurii B95 poate lovi urechea apăsătorului. Maghiarii, cu tot caracterul lor mongol care-i tace mult mai puţin simţitori la ideia dreptăţii, silit cu toate acestea foarte năcăjiţi prin protestările neîncetate ale Eomînilor. Ei vreau să le înăduşe prin violenţă; tribunalele lor, juraţii lor trimet în toate zilele la închisoare legiuni de Eomîni. Dar luptători noi să urcă pe spărtură, şi să înţelege că oricît de mari si de adinei ar fi temniţele maghiare nu să poate cufunda în ele un popor întreg. De aceia şi tinerimei maghiară îi pare foarte rău că frumoasa instituţiune de a înţepa adversarii nu mai există! ,,Chestiunea valahă s-ar hotărî uşor şi ar fi pentru noi privelişte într-adevăr frumoasă şi îmbucurătoare de a vedea capetele conducătorilor Eomîni înfipte în vîrful unor ţepe cu colorile romînesti“. (Mac/gar l/irla» No. 265 din 22 Sept. 1(894.) După mult sînge varsat revoluţia maghiară fiind sfarmată de cătră Euşi; la Yilagos, în 1849, toate planurile Ungurilor să zădărniciră. Visul lor de neatîrnare să risipi si unirea Tran-vsilv. cu Ungaria fu desfăcută. Eomînii răsuftără si o constituţie întemeietă pe egalitatea drepturilor tuturor naţionalităţilor ţării le învoi curînd să eie parte in proporţiune cu însemnătatea lor numerică la dietele care să ţinură în anii 1868 si 64. Dar în 1865, primejdia căreia Austria fu expusă prin ameninţarea războiului cu Prusia, împinsă pe împăratul a să împaca cu Ungurii, care puneau acest preţ la cooperarea lor în momentul pericolului. Dualizmul tu încuviinţat, şi Ungaria fu constituită ca regat nealiniat, unit cu Austria prin comunitatea casei domnitoare, conducerea politicei exterioare şi unitatea armatei. Împăratul mai conceda şi incorporarea în Ungaria a marelui ducat al Transilvaniei. Visul de aur al Ungurilor era îndeplinit. Împrejurările adusesă de sine ceia ce ei încercasă în zadar a obţinea prin putere în 1848. O dietă fu convocată la Cluj. la trebuia să să rostească asupra chestiuneî llllirei. Ungurii ,simţiră că dacă această dietă ar ji aleasă după. legile existente la acea. epocă şi care asigurau precum-peni rea clementului romlnesc, ei nu ar obţinea nici odată sancţiunea legală a ■izbînzei lor politice. Ei lasară, fără altă formă, la o parte legea electorală în putere şi chemară dieta după vechiul sistem, acel al celor trei naţiuni privilegiate ale Transilv. fără nici o participare a poporului Eomîn. Ni să pare că procedarea ocîrmuirei 396 - A. D. Xenopol ungureşti era pătata de cea mai strigătoare nedreptate, şi că dieta chemată după o legeabrogată şi în contrazicere cu dispoziţiile legei în putere, nu putea da nici o sancţiune legală uniunei consimţită de împarat. Poziţiunea Eomînilor era cu totul alta de cît în 1848. La această epocă legile publice ale Transilv. escludea pe Romîni de la împărtăşire la viaţa politică. Era nedrept, dar lege şi dreptate nu silit totdeauna împăreckete. După revoluţie, imperiul de care atîrna Transilv. găsise nimerit de a modifica constituţia ei şi de a încuviinţa şi naţiunei principale a ţării dreptul de a fi reprezentată în a ei adunare. Constituţia publică a Transilv. fusesă modificată, şi această modificare să făcusă în sensul unei mai drepte repartiţiuni prin nişte organe care erau deplin competinte a o face, acele ce aparţineau stă-pînilor ţării. Dreptul public fiind modificat, ţara nu mai putea fi consultată în 1865 de cît după legile care existau la acea epocă. Ungurii cliemînd dieta transilvană după legea din 1791 comiteau cea mai strigătoare nedreptate; dar ei îşi făceau tre-bile ; unirea era votată ; perfecta unitate a statului maghiar asigurată. Iată pentru ce Romînii refuză de a primi unirea ca îndatoritoare pentru ei şi cer cu glas tare vechia autonomie a ţării lor. Să rezumăm: Ungurii au interes a desnaţionaliza pe Romîni pentru a spori şi întări propriul lor element; în acest scop ei au încorporat Transilvania. Romînii au dreptul asă împrotivi morţii lor intelectuale şi a revindeca autonomia de viacurî a ţării lor. Ungurii sînt mai tari, dar intr-un chip trecător, în urma gru-părei politice actuale a Europei; ei nu-şî trag puterea din propriul lor element ci din împrejurări exterioare. Să să schimbe numai aceste din urmă, şi puterea ungurească va dispărea, fără a laşa alte urme de cît o urîeioasă amintire în sufletul popoarelor pe care astăzi le apasă. Iată salutul pe care naţiunea romînească îl trimete mileniului maghiar. ALFRED RAMSAUD Prefaţa la ediţia franceză a Istoriei Romînilor de A. D. Xenopol ') Intre Tisa, Dunărea de jos, Marea Neagră şi Nistru să întinde o vastă ţară care, în vechime să numea Dacia. Ia are ca centru masivul Carpaţilor, un feliu de Alpi dacici, cari o împart în două părţi aproape egale. Din aceste două părţi, una să întinde spre Marea Neagră şi Dunărea de jos : ceialaltă, spre acea mare verde, care formează stepele imense ale Ungariei. Această ţară e locuită de o naţiune care astă-zî să numeşte Romînii. Despre Marea Neagră, Romînii populează Muntenia, Moldova, Bucovina şi Basarabia: aceştia sînt Romînii cmi/pim. Plaiurile ungureşti şi în deosebi o mare parte din Ardeal, (Transilvania), din Banat şi Temişoara, asemenea sînt locuite de Romîni: aceştia sînt Romînii transalpin?. Din punctul de vedere politic, Romînii sînt împărţiţi 1). Hiat oi re dea lioumaiua de la Dacie Trajaue de puia Ies originea juatpda Vuniou dea griucipautea eu 1869) par A. I). Xenopol, professeur â runiversite de Jassv, membre de 1’Academie Roumaines, avec une preface par AI Cred Rambaud, professeur a la lăcuite des lettres de Paris. Paris .18%, Ernest Leroux, editeur, 2. voi. gr. in 8......Un estract din aceasta pre- faţa a fost publicat în Journal dea Dcbata din 22 Fevruar a. c. reprodus în Arhivă în No. 1 si 2 din acest an. Pentru marele interes al literarei d-lut Rambaud, actualminte ministru al instrucţiune^ în Franţa, dam traducerea ei integrală. Altmt lvamliaud :b)8 intre patru coroane : Basarabia, aparţinînd Kusiel: Bucovina Austriei: 'transilvania şi Banatul, coroanei Ungariei: cit despre Muntenia şi Moldova, două principate lung timp deosebite, şi cite o dată vrăjmaşe neîmpăcate, ele s-aii u-nit, în lS5d. spre a forma un singur Stat care de la Issl, e [-legatul Romîniei Numai Romînii din acest regat, silit supuşi propriilor lor legi: în cel-l-alte părţi, ei dau ascultare legilor, cite odată aspre şi inimice, ce li să impun de streini, aşa că liberi sînt numai Bomînii din regatul Romîniei. Numele chiar de Romuiic şi de Romînî sînt nouă în vocabularul nostru politic. Sînt acuma ;>0 de ani, diplomaţia nu cunoştea de cît aceia de Moldova şi de Yalahia. (’e craii acele ţâri. nu să prea ştia bine. Intr-o geografie care nu este foarte veche, numeroase generaţiunî de Franceji au putut învăţă că ele erau „două principate Slave tributare ale Turciei". Ou mult timp înainte de Oortambert, împărăteasa Oaterina ll-a vorbia în proclamaţiile ei despre locuitorii acestor ţări, ca şi cînd ar li fost o varietate de Slavi. Pentru contimporanul ei. baronul de Tott foarte bun observator, cu toate acestea, Moldovenii sînt Greci şi Moldova este un principat grecesc. Nimenea oare nu-şî dăduse osteneala de a asculta limba vorbită de Valahi şi Moldoveni şi de a asculta numele pe care ei şi-l dădeau însuşi 7 Această limbă ar ti lovit pe cei mai puţini luătorî a minte prin invederarea obîrşiei sale latine, şi euvîntul naţional care răsuna nu numai cît de la Dunărea de jos pînă la izvoarele Nistrului. dar încă şi de la Nistru pînă la Tisa peste crestele Carpaţilor era acel de llomîni sau llnm/ni. De ce nu curat Romani 7 Căci aceşti Valahi, aceşti Moldoveni, aceşti Transilvăneni, aceşti locuitori ai Banatului sînt. curat vorbind, Prefaţă, la ediţia franceză a Istoriei 'K omiliilor m Romanii răsăritului. Acest nume de Romani in tot apusul l-am purtat noi iFrancejiii altă dată. stut. .14 viacuri. Ne numiam atunci (talo-Romani, Hispano-Roinanî. Italo-Roinani. Romani din Marea Britanic şi .Romani din Africa. Numai cit acest nume al poporului rege. cel mai răsunător şi cel mal cu vuet din istorie care durui ca un tunet peste regii şi naţiunile, antichităţii, l-am uitat pentru noi înşi-vie şi oarecum l-am lepadat. lată însă că alţi oameni, pe care şi ţie aceia îi uitasem, Îşi aduc aminte de el. Trecînd prin toate prăpăstiile. înecaţi, dar nu rîpiţî de valul neîncetat al năvălirilor barbare, uneori ca înfipţi în pămînt, alte dăţi ca intrat sub el, seăpînd privirilor distrase ale istoriei şi întunecîndu- să timp de lungi perioade, în cutare viac îi întrevedem pe clinele apusene ale <îar-paţilor, în alt viac pe ţărmurile Măreî Negre. Ar putea ti luaţi drept nomazi, ei tocmai cei mai aşezaţi, ei care au în supremul grad iubirea pămîntului şi cultul roman al zeului Terminus şi care, în unul din proverbele lor să asamănă cu pietrele unui şuvoi oare rămîn pe loc pe cînd apa să scurge. Re abia dacă numele antic, patrimoniu comun al atîtor popoare s-au deformat puţin şi oarecum întunecat ţie buzele lor. Roate chiar că aşa îl rost.ia poporul din Roma. Jîtima este o formă arhaică pentru l’omn şi Hiunmi, vechiul nume al Tibrului. Limba' romînă nu este „un felin de Italiană amestecată cu cuvinte greceşti şi slavone 2).“ Răci ia a izvorît din tulpina latină tot atît de direct ca şi italiana sau franceza şi în puterea unor legi filologice şi fonetice particulare ei. Numai cît. pentru a rosti eîte-va trăsături a existenţei sale politice şi religioase, acest popor a trebuit %1) Kostiiva uium alt.u R.’Ou^rali i populare la noi: Du.saieux i.mI, el in 400 Alfred Ramband să facă împrumuturi din idiomurile popoarelor vecine. El nu putea împrumuta nici din literatura latină, pentru că el dusă timp de viacuri o viaţă barbară şi neştiutoare ; nici din limbile eşite ca a lui din latina, fiind că era ca surgunit la marginile 1 urnei mai în aceleaşi locuri unde Ovid, surgunit şi el, să bocea în Tristele şi Ponticele lui. Lung timp acest popor n-a cunoscut afară de (freci, decît popoare mai barbare ca el, care aduceau une ori din fundul Asiei selbătăcia neînblînzită. Numai în viacul al XVI-lea partea sa mai superioară întră in relaţii cu un popor de acelaş sînge, cu Italienii; şi mai trecură încă două viacuri înainte ca el să fi făcut cunoştinţă cu capul familiei latine, poporul francez. Este în Edgar Quinet 3) o pagină care răzbună pe Romînî de toate prostiile care aii putut fi înşirate şi vor putea fi încă asupra origine! lor. Această pagină consfinţeşte statul lor civil ca popor latin ; ia însamnă intrarea lor în istoria europeană; ia a fost tipărită tocmai în momentul cînd Franţa lua cu hotărîri în mîni cauza a-cestor desmoşteniţi, punîndu-i sub protecţia Europei întregi ; ia este oarecum îndreptăţirea eloqnentă şi temeiurile pactice a stipulaţiilor diplomatice din 1850. Şi cine ştie dacă acest cuvînt. de bună urare n-a lucrat ca un farmec care a adus în viaţa acestui popor, atîta timp nenorocit, fericitele destine ? Puţini ani să scurgeau şi unirea celor două principate să îndeplini (1859). Romînia nouă afirma autonomia sa religioasă în faţa. patriarhului de Constantinopol (1805), şi o armată latină făcea întrarea ei în scenă într-nn chip victorios, sub tunurile de la Plevna (1878). Tn sfîrşit de- 3). In volumul Bominil din Operile sale complecte. Acest, volum lu editat la Bruxelles în Decern. 1856, cinci anî după lovitura de stat, care făcu din Edgar Quinet. un proscris, opt ani după înăduşirea romînă din 1848, care făcuse atîtea victime. Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Romurilor 401 plina neatîrnare a Romîniei era recunoscută de Europa, şi cele două principate unite să prefăceau într-un regat (1881). Astfeliu unul după altul, dar foarte repede, în mai puţin de 30 de ani, să sfărâmau toate lanţurile, să ştergeaţi toate urmele ruşinelor trecutului. Totul să sfîrşise de odată, şi cucerirea otomană şi protectoratul rusesc şi esploatarea bisericească prin Greci; îmbunătăţirii urina unitatea ; umilireî, gloria militară şi strălucirea unei coroane regale: robiei fiecăruia şi a tuturor, emanciparea politică cu egalitatea socială, un parlament, o presă liberă, toată viaţa cea plină a Apusului. Quinet (mort la 1875) n-a văzut acest glorios avînt al Romîniei pe cîmpnrile de bătălie ; dar el dorise, el prezisese ridicarea ei: poate chiar contribuise la ia. Ce este deci astăzi, acea naţiune care domnea în a-eelaş timp cu Sîrbii şi cu Bulgarii, o jumătate de viac după Greci, vine să reclame, la marginile Europei, dreptul de cetăţenie europeană ? Fără îndoială că regatul Romîniei nu este una din marile puteri ale continentului. Totuşi să ne ferim de al prea înjosi. Să întinde asupra 131,000 de kilometre patrate cu o poporaţie de mai bine de 5,000,000 de suflete. El este de patru pînă la cinci ori mai mare decît. Belgia sau Olanda, de trei ori cit, Sviţera, odată şi jumătate cit Portugalia, aproape tot atît cit Anglia propriu zisă. Ca poporaţie el stă aproape alăturea cu Belgia şi întrece pe Svedia şi pe Olanda. Şi cine nu vede că sub o bună ocîrmnire naţională, cu un pâmînt aşa de bogat, Romînia este menită a atinge foarte iute, lucrul de la care fu împiedecată prin mizeriile trecutului, o cifră a poporaţiei în raport cu a ei întindere. Chiar de pe acuma să lasă în urmă, ca poporaţie, şase regate europene, iar 402 Alfred Rambaud ca suprafaţă, nouă. In peninsula balcanică, ia este superioară tuturor celorlalte state creştine : Bulgaria, Grecia, Serbia, etc. Ia disputa chiar Turciei rangul cel dintâi, dacă nu să iau în privire clecît posesiunile europene ale acesteia: apoi si din alt punct de videre regele Carol este mai puternic decît sultanul, căci legile lui sînt ascultate de la izvoarele Prutului la Porţile de Fer, pe cînd în statele padişahului, bună-oară. Albania sau Rodopul sau Creta nu ascultă de nimenea. Toate Romîniile şi toţi Romînii nu sînt intruniţi sub sceptrul regelui Carol. Basarabia este în nişte mîni prea tari, spre a nu o privi ca greu compromisă. Poate nu stau lucrurile tocmai aşa pentru Transilvania, Banatul, Bucovina. In aceste trei ţări trăesc mai mult de 4,000,000 de Romîni, însufleţiţi de acelaş simţimînt naţional ca şi cei 0,000.000 din regatul dunărean. Nici unul din ei este în necunoştinţă despre solidaritatea care-i uneşte pe toţi. Mulţi ştiu că într-un timp, de şi poate scurt, sub Mihaî viteazul, toate Romîniile ascultară de acelaş principe. Nici odată n-o pot să uite. In 19 Iunie 1883, cînd cu inaugurarea la Iaşi a statueî lui Ştefan cel Mare, lucrarea unui artist francez, Freiniet., bronzul eroului moldova n auzi stranii cuvîntărî. Ele aduceau aminte timpurile de care să vorbeşte în cînticele naţionale, în care Ştefan Ştefan voevod Esâ armat din Suceava Bate Tatarî şi Poloni Bate Turci, Ruşi şi Unguri. Preşedintele camerei deputaţilor rîdică suveranului un toast că regelui Romhiilor şi nu regelui Romîniei, adecă capului statului ale căreia limite au fost însemnate de tratatul din 1878. Senatorul Grădişteanu să însârcină a Prefaţă la ediţia' franceză a Istoriei Romînilor 408 lămuri nuanţa deosebitoare, intr-un alt toast, el zise : „La coroana maiestâţel Voastre mai lipsesc încă cîteva mărgăritare: Banatul. Bucovina. Transilvania, dar, să o sperăm. că nu pentru tot-deauna.“ Ou toate aceste, cea mai înaltă ambiţie nepriminind prudenţa, oratorul să ferise de a aminti încă şi alt mărgăritar românesc. Bacă imităm rezerva lui şi lăsînd la o parte Basarabia, şi dacă lăsînd zborul închipuirei noastre şi încercăm a desemna pe hartă o mare Romhiie, găsim că ia ar cuprinde aproape de 240,000 de kilometri patraţl (Italia are 2S<>,000 şi că cliiar de pe acuma ar ti împoporată cu 0—10,000.000 de oameni, la ar deveni puterea precumpănitoare în peninsula Balcanuluî şi a opta putere a Europei. Itomînil nu fac numai eî aceste visuri de crit.er (‘are pe de altă parte nu sînt. decît. trezirea trecutului. Nici regatul Orecieî, nici acel al Serbiei, nici principatul Bulgariei nu cuprind pe toţi (trecii, pe toţi Sîrbiî (împreună cu Croaţii), pe toţi Bulgarii. Aceste rase au avut momentele lor de unire, de mărire, de precumpenire, în timpul celor mai puternici împăraţi bizantini, sau al lui Duşan cel Tare sau al ţarului Simion. Şi ele visază a grupa în jurul micului stat consfinţit, de tratate, membrele răşchirate ale familiei. Şi atunci ar ti precum fusese altădată o mare II eluda, o mare Sh’hie. o mare Balţ/arie, dar pe toate aceste, marea Romhi/e le-ar întrece ca întindere şi ca popor aţi e. Acel care, înaintea renaştere! romîne din acest vi ac, au privit pe Latinii de la Dunăre ca Slavi sau ca (treci sau ca un felin oare-care de barbari, erau poate de iertat. Pînă la sfîrşitnl viaculul trecut, limba romînă, cîud era scrisă, să aşternea pe liîrtie, nu cu litere latine, ci cu 4 404 Aifred Rambaud buchi slave. Să fie supusă acestui regim cea mai frumoasă pagină din Bossuet, din Alfieri sau din Cervantes, şi să va vedea dacă sainănă a li franceză, italiană sau spaniolă. Edgar Quinet. a reprodus următoarea tînguire a unui filolog rornîn din Transilvania : „Ei au acoperit cu o aşa de neagră funingine nobilele forme romane, că ele să par îngropate fără speranţa de mîntuire. De cîte ori, cînd începeam a scrie cu litere latine, vedeam deodată apărînd înaintea mea figura antică ! Ia strălucea cu toată puterea şi părea că-mi suride, pentru că o desfăcusem din ludele zdrenţe ale lui OiriD 4). întorşi, sau mai drept vorbind, după o perioadă de recădere în barbarie, reîntorşî la ereştinizm prin apostolii Slavilor, Metodiu şi Oiril sau mai bine, prin discipuliî acestor apostoli, Romîniî trebuirâ să împrumute de la Slavi cărţile bisericeşti, ritualul lor, Onticele lor liturgice şi tot vocabularul ecleziastic, care el însuşi se trăgea în mare parte din vocabularul bizantin. Cînd clerul din Bizanţ, înlocui pe acel slavon, limba grecească bisericească ajunse la predomnire. Pentru tot ce să raporta la ideile putere! militare şi de ocîrmuire civilă, Romîniî, popor de agricultori şi de păstori trebuirâ să împrumute de la Bizantini, de la Bulgari, de la Unguri, de la Tatari, de la Otomani. Dar cum puteau oare Apusenii să recunoască nişte latini într-un popor care avea un alfabet slavon, un cler grecesc, şi ca suveran un grec eşit din Fanarul Uonstantinopoleî, supus al sultanului turcesc şi purtând insigniile unui paşă cu trei cozi ? Originalitatea Romînilor în raport cu latinii ceilalţi de care atâta timp ei trăisă despărţiţi, să arată mai cu deosebire în aceste două caractere : ei vorbeau o 4). Această plîngere a unui patriot romîn trebuie să fie iertată; dar să nu uităm că alfabetul ştiutului Ciril a deschis lunieî slave aproape în întregime porţile civilizaţiei şi că astăzi 120 de milioane de oameni să slujesc cu alfabe’te derivate din el. Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Romînilor 405 limbă ce nu să scria cu litere latine: ei sînt singurul popor latin care profesază nu credinţa romană ci credinţa ortodoxă. Această dublă originalitate îi făceau greu de cunoscut pentru noi. Ou aşezarea geografică a ţării lor. închisă din toate părţile de Slavi şi Fini5), cu istoria şi relaţiile lor barbare, cu alfabetul lor slavon şi biserica lor grecească, era aproape paradoxal a revandica pentru ei o coborîre latină. Ou toate aceste nimic nu este mai autentic decît că Romînii sînt Latini, cel puţin cu acelaş titlu ca şi noi (Francejil). Nu sînt ei Latini curaţi precum nu sîntem nici noi. Originea lor e îndoită ca şi a noastră. După cum noi sîntem (leiţi şi Romani tot aşa sînt ei Daci şi Romani. La originele istoriei noastre apar, dublu simbol al acestui dualizm, cei doi eroi duşmani Oesar şi Vercingetorix, neîmpăcaţi cît aii trăit, împăcaţi în ai lor urmaşi, căci care Francez ar putea hotărî dacă este mai curînd din sînge roman sa ii din sînge galic ? Tot aşa la originile istoriei romîne, apar doi eroi duşmani, Deeehal şi împăratul Traian : capul sîngeros al celui dintâi fu adus la sfîrşit la picioarele acestui din urmă, atunci căzu puterea Dacilor ; atunci începu colonizarea latină. Dar care Romîn de astăzi ar putea hotărî dacă să coboară dintr-un luptător de ai lui Decebal saii dintr-un soldat al lui Traian ? După plăcere poate să-şi aleagă ca strămoşi sau pe aceşti barbari, sau pe legionarii romani care, amestecaţi în aprinse îneâerări, desfăşură pe columna traiană lunga spirală a luptelor lor de bronz. Pentru poporul romîn, ca şi pentru poporul francez colonizarea şi civilizaţia latină s-au hultuit pe un puternic trunchiu barbar ; dar precum nici noi nu putem reconstitui o) Să nu uităui că Ungurii sînt Fini, adecă Turci, tot atîta ca si Otomanii ; ei .sînt Turci creştini. 406 Alfred Rambaud limba ce o vorbea Vercingetorix, tot aşa nu s-a putut a-junge la reconstituirea acelei ce o vorbea "Decebal. Din limba dacă nu mai există decît. ce aii rămas şi din acea a Eduilor şi a Arvernilor : cîteva nume patronimice şi cîteva numiri geografice. Numai cît, acea limbă galică ce nu să poate reconstitui este alipită cu o deplină siguranţă cătră limbele celtice. Din contra, există îndoieli a-supra ceia ce a fost limba Dacilor. Ia este, nu e vorbă, calificată de daco-tracică şi pare a fi fost înrudită cu vechia ilirică de care se ţine albaneza de astăzi. Cu multă probabilitate, ia admitea şi elemente celtice dunărene. întâiul punct de atingere între Franceji şi Romînî. Iată şi un al doilea. Actul de naştere al naţiune! ro-mîne să află în cîteva linii ale unui scriitor neînsemnat, Eutrop, care vorbind de Traian, ne spune: „Kx loto orbe romano infinita* copiaa honiinuvt eo transtulerat ad agr os ct urbe* colendos.u Insă, printre aceşti colonişti pe care Traian îi aduse in ţara cucerită, din toată lumea romană şi în mulţimi nesfîrşite. a fost de sigur şi Galo-Romanî. Prezenţa lor, în toiul celorlalţi colonî latini, ne este descoperită prin inscripţiunile votive care să găsesc cu sutele în şesul dacic: sînt. Galii din Asia, acei ce invoacă pe Jupiter Tavianm şi Galii din Galia, acei ce puseră să să sape numele Nehaleniei, zineî apelor. In cursul timpurilor, orice deosebire să şterse între Daci şi colonişti. In imensitatea luineî romane, un nou grup să arată, acel al Daco-Romanilor. Viaţa acestei naţiuni creată prin victoria lui Traian fu cu totul romană. Aceleaşi inscripţiuni ne arată funcţionînd pretutindenea magistraturile municipale, colegiile de meşteri, colegiile de preoţi, tot cursas honorum şi viaţa de lagăr şi acea a fermelor şi viaţa, plăcerilor. In Dacia a fost găsit curiozul epitaf: „saltauit, cantanit..,. cunetis plaeuit.u Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Romînilor 107 Această înfloritoare Romanitate de la Dunăre fu în curînd ameninţată. încă sub Adrian, Roma dezespera de a mai putea apăra colonia ei contra vecinicilor năvăliri ale barbarilor. Adrian să gîndise chiar a o părăsi. El se întoarse, ne spune Vopiscus, ne maţii eives romani Barbaria traderentur: atîta să înmulţise pînă atunci colonia romană, saii atîta să romanizase indigenii primitivi. Cu toate acestea trebui să să ajungă la acest sfîrşit. Oînd împăratul Aurelian în 274, renunţînd a mai apăra malul sting al Dunărei, să hotărî la deşărtarea Daciei traiane. Două rîndurî ale lui Vopiscus par a înregistra actul de moarte: „Sublato exercita et promncialibus religuis... abdu'ctosque ex ea popidos in Mesia cgllocavitu 6). Ce nu s-a spus asupra acestui scurt text ? a fost teza naţională ro-mînească care tindea să dovedească perpetuitatea existenţei Romanilor însuşi în Dacia cea deşartatâ de Aurelian, a fost, şi teza anti-romînească, a Germanilor şi Ungurilor, care, luînd ad l Uter am vorbele iui Vopiscus, susţineau că Romanii dispăruse cu totul de pe rîpa stingă a Dunărei. Ungurii care ajunseră aici în al IX-lea viac, cu Arpad, ar fi găsit deci Ardealul nelocuit: tot aşa şi coloniştii Saşi. Dacă mai tîrziu Romînii reapăruse în ţară, ei să introdusese în ia ca venetici: şi ca atari le şade rău să să plîngă de feliul de robie în care tuşă în curînd reduşi. Erudiţia maghiară sau germană să punea deci în slujba sistemului politic care doria să veciniciască apăsarea Romînilor transalpini. Erudiţia romînă. din protivă, căută a desgropa titlurile lor de oameni liberi şi de proprietari. Un timp îndelungat învăţaţii ţărilor romîne. spre a dovedi că compatrioţii lor nu părăsise nici odată pâmîntul G). ftextus Rufus sa rosteşte cil aciiasi termini: trtmdaUs exinde Romanis ; iar Entropia : abdnctoscţue Romanos ex urbibus et agriş Daciae. 408 Alfred Rambaud dat, lor de Traian, nu găsiau alt mijloc decît de a dezbate textul lui Vopiscus, de a demonstra a priori că el nu putea li luat din cuvînt în cuvînt. Ei susţineau că după retragerea legiunilor (sabiato exerciţii) şi acea a funcţionarilor laşa să încercau ei să traducă terminul de proo'ucia/eu), massa supuşilor romani rămase în ţara deşartatâ de armata împărătească. Această inassă trebuia să fie însemnată (in fi uitau multitudinea; mulţi cine*): ia nu putuse decît să sporească fără încetare în timpul celor 108 de ani de ocupaţiune romană. Era deci peste putinţă că, la un semn al lui Aurelian, ca să să li putut strămuta, întreagă, pe cealaltă rîpă a Dunărei : tot atât de peste putinţă este însă şi emigrarea ei de pe acea rîpă dreaptă spre a reocupa cea stingă (Transilvania. Banatul). S-ar putea invoca situaţiunî analoage ce să întâlnesc pretutindenea. în istorie. Spre pildă, cînd Galia, în viacul al V-lea, trebui să fie deşărt'ată de trupele romane, Galo-Eomanii oare nu ramaseră în ia ? Mai tîrziu cînd Franţa trebui să deşarte Canada, oare colonii noştri urmară în retragerea lor pe soldaţii lui Ludovic al XY-lea ? Curînd însă, îninulţindu-sâ cercetările. învăţaţii ţărilor romîne găsiră mijlocul de a adăogi cătră aceste dovezi indirecte argumente pozitive. Cele mai doveditoare, cele mai topice le fură procurate de protivniciî lor fireşti, prin cronicele şi documentele ungureşti. Aceste ne arată, într-adevăr, pe coboritoriî coloniştilor lui Traian, ocupînd transilvania şi o parte a Ungariei încă înainte de năvălirea maghiară, vecînicindu-să în ia chiar după dînsa, supunîn-du-să regimului cucerirei şi poporul urmînd mai departe a duce viaţa agricolă sau păstorească, clasele superioare găsind mijlocul de a să contopi în nobilimea maghiară. Mai tîrziu, eroii, împrotivirei ungureşti la năvălirea otomană Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Romînilor 109 vor fi de obîrşie Momirii.: Ioan Huniade ,,cavalerul alb al Valahilor" şi gloriosul rege Matei Corvin. Şi. lucru straniu, pe. cînd în Dacia cea deşărtată ele Aurelian, stăruinţa ocupaţiei roinîne ne apare ca ceva netăgăduit. pe rîpa dreaptă a Dunărei. în acea Mesie unde împăratul ar fi poruncit să să strămute coloniştii, este a-proape peste putinţă de a le prinde urma. Cel puţin petrecerea lor aici fu de scurtă durată. Ei fură în curînd înlocuiţi prin acei Slavi cărora cuceritori Fini, veniţi de pe malurile Volgei le impuseră mai tîrziu numele de Bulgari. In Dacia traiană, sau cel puţin în partea ei muntoasă, intr-un cuvînt în masivul Oarpaţilor, s-a pastrat rasa ro-mînească fără întrerupere de la împăratul Aurelian pînă în zilele noastre. Acel masiv este Komînia propriu zisă. Muntenia şi Moldova întemeietă una în 1290, cealaltă în 1048, nu sînt în realitate decît nişte colonii ale ei. Refugiţi în gâturile şi pe podişurile Ardealului, moştenitorii lui Decebal şi ai lui Traian au văzut în cîmpie. urmînd una alteia, năvălirile. Goţilor, Slavilor, H'unilor, Avarilor, Ungurilor, Tătarilor, Otomanilor, de acolo de sus, şi s-aii coborît în vremuri mai liniştite spre a reocupa şesurile: josul Transilvaniei şi Banatul pe de o parte; Moldova şi Muntenia de alta. Şi cu ce energie prolifică (pe care Ungurii le-o ţin de ruşine), cu ce putere de absorbire în privirea celorlalte rase, nu au reînceput ei cucerirea cîmpieî ! In Transilvania, ei au absorbit coloniile sîrbeştî; în regiunea Tisei, ei înghit, de asemenea pe Sîrbî; în Muntenia şi Moldova, tot ce au găsit aşezat mai înainte de ei, tot ce mai în urmă a venit pe la dînşiî, Goţi, Slavi, Greci, Germani, tot au înghiţit, tot au romanizat. Şi sub ochii noştri, de abia puşi în stăpînirea Dobrogieî prin tratatele din 1878, ei au început a-şî asimila pe Tatarî. Ei nu au găsit piuă acuma împotrivire la apusul 410 Âlfred Rambaud Oarpaţilor, decît pe Maghiari, la răsărit şi la sud pe Evrei şi pe Ţigani. Şi cu cit ei îşi însuşesc elementele streine, cu atît mai mare îngrijire în acelaş timp ei caută să a-lunge din limba lor cuvintele de origine streină. Etnogra-ticeşte. ei sînt nişte cuceritori neopriţi; tilologiceşte, ei devin purişti, visînd o limbă roinînească ale căreia gramatică şi vocabular să lie esclusiv latineşte. Pentru această cucerire a vecinilor lor, ei par a poseda două daruri inăscute. De o parte, ei să deprind cu clima, le merge bine acolo unde colonul german piere de makma, dovedind astfeliu că ei sînt intr-adevăr fiii pă-mîntului lor. Celalalt dar pe care-1 posedă este, dacă vroim, o slăbăciune, însă şi o putere în deosebire de Slavi aşa de gata a-şî însuşi limbile streine, Eomînul, ca şi Romanul viacurilor mari, ca şi Francezul tuturor timpurilor, nu vra să ştie decît limba lui, de aceia şi, în orice punere în atingere cu oameni de altă rasă, trebuiau numai decît, dacă e vorba pe înţelegere, ca Sîrbul sau Germanul sau Tatarul să înveţe romîneşte, ori-ce femeie streină ce întră în o casă roinînească, să romănîzază: dar orice Eomîncâ pe care o căsătorie o introduce într-o casă streină impune aici limba ei. Aşa să face ca în toate şesurile dominate de cetăţuia romînă, colonizarea romînă şi romanizarea celor de alt neam să întinde necontenit ca o pată de unt-de-lemn. Şi notaţi că în Transilvania şi în Ungaria totul lucrează contra Romînuluî şi părtinirea guvernului şi propaganda prin scoală şi nedreptatea legei politice şi sociale. Ce ar fi dacă aceste puteri ar lucra pentru el ? înţelege oricine de cîtă îngrijire trebuie ca Ungurul să fie cuprins faţă cu acest monstruos fenomen : el vede cucerirea sa din viacul al IX-lea pusă iar în joc, regatul său al Sf. Ştefan ros şi ca desfăcut de cătră nişte oameni care par a eşi de sub pâmînt. Geniul lui Traian birueşte Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Komînilor 411 pe acel al lui Arpad, Roma cea vecînică care repoavtă izbînda asupra trecătoarii năvăliri. Donaţiunea pe care Traian o făcu veteranilor şi colonilor săi, compromisă un moment prin micimea de suflet a lui Aurelian, lovită o clipă în trăinicia şi prin erumperea cavalerilor asiatici, prinde viaţă iar cu toată puterea. încet dar sigur, fără greş fiii Lupoaicei, Paco-Romaniî, reiau moşia lor în stă-pînire. Ou cit mai multă curăţenie decît astăzi rostea Maghiarul de acum două viacurî aceste temeri ale lui. In 1691) cele trei naţiuni friviUijiate. ale Transilvaniei - Ungurii, Secuii şi Saşii—esplicaii lămurit împăratului Leopold pentru ce ele nu vroiau emanciparea celei de a patra naţiune, acea ginte de jos a Valahilor. Ele nu vroiau un atare lucru „de teamă că naţiunea romînă, barbară şi prolifică să nu să ridice spre a răsturna pe celelalte (trei) naţiuni.“ Tot din această pricină să opuneau ele ca misiunile catolice să întreprindă de a stîrpi la Romîni erezia protestantă sau ortodoxia grecească: deveniţi catolici, nu erau să să ceară egalitatea drepturilor politice ? Şi dieta transilvană ţin care Românii nu erau reprezintaţî) desfăşura toate mijloacele convingerei pentru a face ca Maiestatea sa apostolică să să lepede de al său apostolat. Poporul romîn. spunea că nu este alipit cătră religiune. ci numai plin de superstiţinui ; el este foarte barbar şi gata la toate nelegiuirile, el nu va fi de nici un folos religiunei catolice ! -In Ardeal Romînul să coborîse la rangul de şerb, de rob rural. In chip obştesc tot Romînul era şerb; tot seniorul Ungur. Şerbirea era mai aspră decît în Rusia, tot atît ca şi în Polonia, cu acea îngreuiere însă că stăpînul era de sînge strein şi de religiune duşmană. Şi cu toate aceste nu trebuie să credem că Romînii s-ar fi hotărît a suporta apăsarea, numai fiind că era seculară. Să poate 412 Alfred Rambaud înţelege îndărătnicia împrotivirei şi mulţimea schingiuirilor. (Jind împăratul losifsă pregătea pentru îutîia lui călătorie, în Transilvania. împărăteasa-regină, spre a înlătura din ochi! ţiului eî întipării'! prea dureroase, poruncea guvernatorului, prin o scrisoare din 11 Mai 1773 „să îngrijască a să ridica şi îngropa cadavrele celor ce perise prin ştreang, roată sau ţâpe şi care rămăsese expuşi pe drumuri, spre îngrozirea şi dezgustul trecătorilor.“ Acelaş împărat, mişcat de mizeria ţăranului romîn, încercă a-i îmbunătăţi soarta ; clasele privilegiate îl împiedecară. O recrutare ordonată de el în Transilvania fusese privită de ţărani ca o binefacere: regimul câzărmei ori cit era de aspru, cu turta de tărîţă şi bătaia li părea mai dulce decît regimul seniorial. Privilegiaţii izbutiră a împiedeca recrutarea, pentru că ia i-ar ti lipsit de robii lor. fie astă dată ţaraniî pierdură răbdarea. Unul din eî un vechiu soldat, Ursu Horia, reîntorcîndu-să din Viena, unde nu putuse face să să asculte plîngerile lor, îi înştiinţa că împăratul losif, nemulţămit de piedeeile pe care nobilimea le opusese bunelor sale scopuri, îi autoriza a o constrânge cu puterea. Nu trebui mai mult pentru ca o Jacqnerir să izbucnească : 15,000 de ţărani adunaţi de o dată căzură asupra castelelor, tăiară. uciseră, dădură foc. Aceasta nu ţinu decît cîte-va luni. Horia şi cu ceilalţi capi ai mişcăreî fură prinşi şi pieriră în cazne. împăratul cel puţin să folosi de groaza care încuibase un moment trufta nobililor pentru a decreta suprimarea şerbirei in Transilvania, decret ce rămase o literă moartă. Să mai înfăţoşă încă un prilej în care Romînii Transilvaniei putură arăta Maghiarilor simţi mint-ele ce aceştia ie inspirau, anume în 1S474'); el este prins în ia şi rupt în patru, soldaţii săi ţărani trecuţi prin ascuţişul săbiei şi mai greii cade Moldova sub jugul Otoman. Părechea lui l'oan cel Cumplit este. în Muntenia, Miliai Viteazul. Şi lui i-a pus armele în mîni neputinţa de a lecui starea financiară. El începe prin a răfui socotelele în felini său. In lî> Noemvrie 1594. el convoacă creditorii la palatul vistieriei; apoi îl încunjură cu trupe şi îi dă foc; nici un creditor nu scapă. Miliai Viteazul avea alte aripi decît. Loan Vodă. El avu fericirea de a întruni un moment cu toţi Turcii, cu toţi Ungurii, cu toţi Nemţii, cele trei principate romîneşti—Muntenia Moldova şi Transilvania -sub acelaş sceptru, saiî mai bine zis sub aceiaşi spadă ( 1600 ). Cu toate că el nu a realizat decît unirea lor materială, cu toate că s-a răzămat. pe aristocraţia maghiară din Transilvania şi nu pe ţăranul roniîn, lipsindu-i astfeliu ceia ce însufleţi mai tîrziu mişcarea răzbunătoare a lui Horia, cu toate că n-a fost decît un simplu cuceritor fără nici o înţelegere a sufletului naţional, numele său nu încetează a însămna un punt culminant în istoria poporului lui Traian. In chip material, dintr-o bucată şi oarecum fără voie, a realizat el visul acela care bîntue astăzi atâtea spirite în cele trei principate. Chiar pe creasta Carpaţilor între ţările romîne de la Dunărea inferioară şi acele din cîmpia maghiară să va ridica odată statua lui. Să notăm că nu sabia turcească puse un capăt izbînzilor lui Mihaî Viteazul. Maghiarii din Transilvania îl trădară; împăratul german îl osîndi ; şi un (frec în slujba Austriei, generalul Bastas, puse să-l taie; ca şi cînd ar fi trebuit ca toate rasele rivale celei romîne, Maghiarul, Germanul şi Plelenul să-şi mînjască mînile în sîngele eroului latin (1601). Numai Turcia nu-şi mînjise pe a ei. Dar ia să folosi 418 Alfred Ramliand de căderea lui Miliaî spre a pune iarăş sul) jugul eî şi sul) acel al pnblicanilor cele două principate dunărene. Să face asupra acestor învinşi o tăcere de mal mult de 100 de ani. Pînă la ce grad era nesuferit regimul pentru principe, pentru nobilime, pentru popor, să vede de pe grăbirea cu care ei să agaţă de orice prilej, de orice speranţă, fie ia orioît de neliotărîtă, de a să mîntui. Astfeliu fu criza din 1711, cînd principii romîni înşeli» -du-să asupra propriilor lor pute]1'), înşelară pe ţarul Petru cel Mare aşa de crud că pajura rusască prinsă ca intr-un laţ era să-şi frîngă aripele. Să ştie cum fu scapat norocul ţarului ; cit despre cei doi principi romîni Cantimir şi Brancovanu ei plătiră aspru greşala lor, cel întîî silit de-şî părăsi tronul şi de a să ascunde în furgoanele armatei ruseşti, celalalt dus la Constantinopol şi tăiat cu toţi ai săi. Principatele luară şi ele parte la această nenorocire. Pin acest moment Poarta îşi face o regulă, de a nu mai da tronul pretendenţilor romîni ; numai grecii Fanarului mai sînt admişi la mezat. Mai mult încă, gospodarii altă dată pe viaţă, nu mai sînt numiţi decît pe trei ani. Ne-mai disputând decît cel mult de acest răstimp pentru a-ş! trage înapoi clieltuelele şi a mai face şi un cîştig, eî trebuiau să tundă de-aproape pe contribuabilii lor. Ce milă ar ti putut eî simţi pentru nişte supuşi pe care erau siguri că-î vor părăsi după 36 de luni V Pînă atunci speranţa că noul principe ar putea s-o ducă mai mult decît înaintaşii săi, însuşirea sa de romîn. fala cu care-şî în-eunjura tronul, putusă îngăima întru cît-va mintea poporului : mantia domnească acoperea puţin ruşinea publica-nului; de-aeum înainte publicanul va masca pe domnitor. Ceremoniile ungereî sale, strălucirea curteî sale apar 1a, toţi ca o ruşinoasă comedie. Era oare de nevoe de a să Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Românilor 419 aşeza pe-un tron de a să încununa cu o coroană pentru a îndeplini meşteşugul de aprod. Şi ce nevoe avea acest speculant de a face să fie salutat prin cântecul hunelor, sunetul clopotelor şi bubuitul artileriei ? Prin originile sale gospodarul este strein, de două ori strein poporului său. El dobândeşte în (lonstantinopol chiar, după ce şi-a cumpărat coroana, o îndoită învestitură. De-oparte el primeşte de la Sultan caftanul de onoare, buzduganul, toba, cele trei cozi de paşă de rangul întâi,, după care. împodobiţi cu semnele unui colonel de ieniceri, el să duce la cazarma acestora, gustă din bucatele lor şi-î dărueşte. Pe de-altă parte el să duce la catedrala grecească, unde este sfinţit de patriarhul de Oon.stanti.no-poli, cîntîndu-i-să j>olj/clirouia, cu un ceremonial împrumutat la acel al împăraţilor din Bizanţiu. Deci învestitură politică otomană, învestitură religioasă helenioă. Oînd gospodarul să duce să ele în stăpânire principatul său. sau mal bine zis a moşiei arendate lui sau a stânei sale, oînd îşi ia drumul spre Bucureşti sau spre Iaşi, el păşeşte întovărăşit de soldaţii turci, urmat de gramada creditorilor şi comanditarilor săi otomani sau greci. El să aşază în acest palat cu contract pe trei ani, fără drept de prelungire. Curtea sa samănă mai mult cu acea a unui paşă de-cît cu acea a unui principe creştin : printre principalii săi ofiţeri să deosebesc, mai marele peste cizme, păzitorul ciubucelor, supraveghetorul şerbetului, cafelei şi narglnu-lelei. Şi apoi cultura grecească, mai mult încă decît barbaria turcească, sfârşeşte de sapat prapastia intre curte şi popor, şi, în cler însuşi. între episcopii greci şi preoţii romîni. De mult încă principele a pus la economie armata naţională, la ce ar putea ia servi ? Timpurile luptei pentru neatârnare, timpurile lui Ştefan cel Mare şi ale lui Miliai Viteazul sînt departe ! Şi cine încă în Ţările Ro- 5 420 Alfred "flambând mîne să mai gândeşte la neatârnare ? Tn care suflete mai trâeşte încă sentimentul romînesc ? Nu cumva în acel ea-matar grec. devenit principe, mnlţămită galbenilor săi şi vi'oinţeî vre-unuî eunuc? Sau în acea nobilime slugarnică, pedepsită acuma cu băţul şi nu cu sabia ? Sau poate în acest popor redus în şerbirea gliei. Unde sînfi ţaranii liberi saii jumătate liberi din care să recrutau armatele lui Mireea cel Mare şi ale lui loan cel Cumplit ? •V. .V. Expediţia lui Petru cel Mare în 1711 fu era din/h'd intervenţie rusască în ţările romîne ; s-a. văzut că ia tu încă mai pierzătoare pentru ele decît pentru Rusia. A doua intervenţie să produsă în 1730 sub ţarina Ana Ivanovna : o armată întrunită sub mareşalul Munîeli întră în Iaşi. A 'treia intervenţie să produsă în 1769 sub Oaterina a II: laşii fură din nou cuprinşi, apoi Bucureştii, şi de astă dată Ruşii au venit ca liberatori : dai' încă de pe acuma să arată din partea lor o mare primejdie pentru naţionalitatea romînă. Ruşii găsesc că e foarte răii în ţările romîne ; ei le organizază şi să aşază în ele ; flecare din cele două principate este ocîrmuit, de un divan de boeri romînî pus sub preşedinţa unui general rus. Cînd Turcia cerea pacea la ţarina, ia le cere între alte condiţii ("Decemvrie 1770), ca ambele principate să fie recunoscute ca neatîrnate. sau ca Rusia să le ocupe timp de 23 de ani. îmbile combinaţii trebuiau să iasă tot atît de sigur la acelaş rezultat: stăpînirea. rusască. Poporaţiunile. mulţe-mite de o mică uşurare în mizeria lor, nu vedeau poate primejdia; ia era poate mai cumplită decît toate năvălirile otomane sau tatare. Sub stăpînirea rusască, ce-ar fi devenit naţionalitatea romînă ? Orice sorţ de viitor să 421 Prefaţa la ediţia francezii a Istoriei Tî.onnnilor stingeau pentru limba naţională, acea limbă ale căreia merite şi originalitate a fost. aşa de bine explicată de Edgar Quinet, acea limbă care este al şaselea din marele idiomuri latine, a şasea coardă a „Mare! lyre care să cutremură sub aceiaşi puternică sudare1' ? Stâpînirea turcească. tocma fiind că deosebea de religiune ti ridică ori ce influenţă asupra supuşilor săi, păstrează naţionalităţile învinse. Ia a pastrat. pe cea sîrbească. pe cea bulgărească, pe cea grecească tot aşa de bine ca şi pe cea romîneaseâ. Htăpînirea rusască. înarmată cu vaza unei religiuni comune. înzestrată cu toate instrumentele centralizării, arii fost ia oare tot atît de îngăduitoare cătră această naţionalitate. pe atunci aşa de căzută, cătră această limbă încă atît de aspră şi pe care „zdrenţele lui (firii“ putea s-o facă. să apară mai eurînd ca vre-un dialect slav decît (-a o tiieâ a. Romei V Naţionalitatea romînă fu mîntuită atunci prin intervenţia. Aus triei, în dosul că rea luci-a Prusia. în t ratatul de Cainargi, Caterina a II. în ceia ce priveşte principatele, nu putea decît să prevadă oarecare clauze destul de folositoare pentru ţările romîne: dar care. lasau libere amestecul Ruşilor în afacerile lor. Aşa erau : amnistia, libera celebrare a cultului, restituirea averilor lor mînăstirilor, ertarea dărilor neîncasate. în scurt, aceleaşi foloase ca şi sub .Malioinet al IV ,.de fericită memorie" : totul sub garanţia Rusiei. In afară de aceasta Rusia mai avea dreptul, în ceia ce priveşte pe R.omînî „de a vorbi în favoarea lor". Astfeliu stâpînirea turcească, nu era de-acmna controlată şi îmblînzitâ prin prot.ecţinnea rusască. Dar pro-tecţinnea. nu este oare ia proteetorarul. Dacă ţările romîne scăpară de cucerirea rusască. ele trebuiră totuşi să lese o pană în vîrtej. Austria pretinsă ca sultanul sâ-1 plătească intervenţia : ia făcuse să i să 422 Alfred Ramband rleie Bucovina. Dar Bucovina nu este un pămînt turcesc ci unul rommesc; este o parte din Moldova şi cea mai curat moldovenească, tocmai acea în care să găsesc vechile morminte princiare, cîmpurile de batae ale lui Ştefan cel Mare şi Suceava, eroica ei capitală. Astfeliu naţionalitatea romînă plăti răscumpărarea Turciei, şi fiind că Rusia nu putuse să-şi alipască Ţările Romîne, Austria rupse din ele macar o bucată. Romîniî începură a deveni mai neîncrezători faţă cu protectorii lor. Rusul sau Neamţul, decon-f'usese faţă cu apăsătorul, Turcul! A patra intervenţie rusascâ tot sub Caterina a TI, din 1789—1792 să sfîrşi prin pacea de la Iaşi (Ianuarie 1792), care reînoi toate garanţiile încuviinţate principatelor şi întări protectoratul rusesc. A cincea ocupaţie rusascâ de la ?806—1812 sub Alexan. I, năprasnic scurtată prin ameninţarea năvălire! napoleoniane în Rusia, ajunge la tractatul de Bucureşti (28 Mai 1812). El costă pe Romîni ţara cuprinsă între Nistru şi Prut. După rîpirea Bucovinei de Austria, rîpirea Basarabiei de Rusia. In 1821 puţin au lipsit ca înarmarea celor doi Tp-silanţi să nu tragă pe Rusia într-un războia în favoarea Grecilor şi să nu o ducă prin urmare la o nouă ocupaţie a principatelor. Romînii ajutînd pe Poartă a înăduşi la ei mişcarea elenică. întîrziarâ criza. Poarta recunoscu a-ceastă slujbă, făcînd pe gospodar din domn pe trei ani. precum erau de la 1711, pe 7 ani. Pînâ atunci ia trădase Grecilor coroanele munteană şi moldovenească ; de atunci înainte ia nu mai vroi să aibă deeît principi romîni. Mai tîrziu sub împăratul Neculai I, în 1827, con-venţiunea de la Akermann (17 Octomvrie), „explicativă a tratatului de Bucureşti, declară că gospodarii vor ti a-eşi de câtră adunarea generală a boerilor, că vor ti în- Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Romurilor 423 vestiţi şi vor putea ti scoşi de eătrâ Poartă, dar că aceasta nu ar putea nici refuza investirea, nici rosti destituirea decît cu consimţimîntul Rusiei. Prin urmare principii erau aleşi, dar prin boeri devotaţi Rusiei; aceasta putea îndatori pe Poartă a nu investi decît pe un ales plăcut Rusiei şi a să opune ca Poarta să-l scoată vre-odatâ. Gospodarii deveneau deci creaturile ţarului in loc de a ti vasalii sultanului. Oonvenţiunea mai stipula încă să eie gospodarii în privire observările ţarului şi acelea ale reprezentanţilor săi. A şasea ocupaţiune rusască, din 1828 —1829, sub Neeulai I, aduce tractatul de Adrianopole (14 Septemvrie 1829), care întărea stipulaţiile de mai înainte şi introducea domnia pe viaţă. Turcia fusesă în acest războiri atîta de învinsă şi Rusia, atît de învingătoare încît feliul de cum-penire ce-şi făceari una alteia în ţările romîne, suzeranitatea otomană şi protectoratul rusesc, fu ruptă în folosul acestui din urmă. la fu ruptă în dauna Romînilor înşişi. Ocîrmuirea lui Pahlen (1828 -29). apoi a lui Kiseleff (1.829—34'), reglementul organic, edictat de acest din urmă organizară protectoratul rusesc. Ei îl întemeiară pe principiile cele mai retrograde în raporturile sociale, consfinţind precumpenirea oligarhiei şi nulitatea politică a claselor de jos. Ambasadorul ţarului de lingă Poartă, consulii săi din Iaşi şi Bucureşti, eraţi mult mai stăpînî în principate decît însuşi sultanul sau gospodarii. Miniştrii ruşi începeau a juca în aceste ţari rolul pe care pe timpul Oaterinei a Jl-a îl jucase la Stokolm şi la Varşavia. Nici principele, nici divanul boerilor, tot atît de puţini la Iaşi ca şi la Bucur eşt- nu puteari lua o hotărîre fără încuviinţarea Rusiei. Regimul politic în îmbile principate era. mai acelaş ca si în Polonia în timpul vice-regalitâţiî marelui duce Constantin. De absolutizmul rusesc să loviră 424 Altred Rambaud cele dintîi încercări de renaştere intelectuală în Roniînia. Acest protectorat lăsînd cu toate acestea să subsiste măcar în principiu, suveranitatea sultanului, libertatea, şi gândirea romanească erau înăbuşite sub o îndoită stăpînire streină. Ţarul şi sultanul să înţelegeai! pentru a pune stăvili mişcării naţionale, şi firmanele aduceau aceleaşi lovituri ca şi ukazele. In 184.'). Rusia negăsind deştul de ascultător pe A-lexaudru G fiica, domnitorul Munteniei, ia obţinu de la Poartă destituirea lui. El avu drept urmaş, în 30 Octom., pe principele Bibescu. Acesta era primul gospodar, deodată şi uies în virtutea convenţiuneî de la Akerman şi pe viafâ in virtutea tratatului de la Adriauopole. Să va vedea, că nici unul nici altul din aceste însuşiri nu-i sluji mult.' Gfiiar de la urcarea lui în scaun, el simţi apăsînd asu-pra-î greaua rnînă a ţarului. De aceia şi nu atîta în protiva lui Bibescu cit şi în protiva Rusiei, izbucni la Bucureşti revoluţia din 1848 şi tot aşa mai mult contra Rusiei decât, contra lui Mihaî Sturza izbucni ia la Iaşi. In Moldova gospodarul fu destul de meşter sau de tare pentru a o înăduşi singur şi a face să. să surguneaseă la Brussa pe conducătorii ei. Nu să petrecu lucrurile tot aşa şi la Bucureşti. Aici capii mişcăreî, care erau intr-adevăr aleşii naţiune! şi a căror program va fi pentru ei totdeauna un titlu de onoare înaintea istoriei, cercasă să pue pe gospodarul Bibescu în fruntea acestei revoluţiunî deodată liberală şi naţională. Cătră sultan însuşi ei ziceau : ,,ne-am întors de la vechea şi pierzătoarea politică a părinţilor noştri şi nu ne gândim azi decât a ne alipi cu curăţenie de sublima Poartă, numai cît ca să ne mîntue de biciul protectoratului14. Astfeliu din ura protectoratului ţarului vroia să să reînfiinţeze acel al padişahului. Dar Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Roniînilor 425 nu să putea reunea îndărăt curentul istoriei: gospodar nil putea să să pună în fruntea unei mişcări îndreptate în contra ţarului: Poarta de şi foarte binevoitoare pentru resculaţi. era silită să ţie samă de drepturile eoncedate Rusiei prin atîtea tractate, precum şi de puterea ei de atac care o făcea de temut,. Bibeseu abdicase în 25 Iunie : un guvern provizoriu să aşeză de la 25 Iunie pînă la. 4 August 1848 : el întocmi o constituţie din cele mai înţelepte. în care între altele să prevedea emanciparea ţăranilor. Insă chiar de la sfîrsitul lui Iunie 12000 Buşi trecuse Prutul şi ocupase Moldova. Un moment ţinuta ambasadorilor Frânţi ei şi Angliei din Constanţi nopole opri pe năvălitori pe drumul cătră Bucureşti. Ruşii la început intimidaţi, asigurară că fusese o neînţelegere şi puseră chiar pe eîte-va din regimentele lor să treacă înapoi Prutul. Dar partizanii lor provocant răscoală în Bucureşti, punînd guvernul la închisoare. care fu însă în curînd liberat şi restabilit de poporaţie. Aceste neorîndueli slujiră de pretext intervenţiei ruseşti: 25 de mii de oameni pătrunseră pînă în Bucureşti şi puseră Muntenia în orînduială. La 1 Mai 1840 convenţia de la Balta-Liman, încheiată între puterea suzerană şi cea prot.eguitoară hotărî ca pe viitor gospodarii să nu fie aleşi, ci numiţi de cătră îmbele curţi ; a-dunârile generale erau suspendate ..pentru că să apucasă de acte vădite de 'nesupunere14 şi înlocuite cu nişte tUvanuri :44—-1 ('>?>:•> i şi Matei Ba-sarab în Muntenia i 1 (>d:> - - Uk>4 ). Partea pe care în 1711 îmbii gospodari Dimitrie Gantemir şi Gonst. Brîncovanul o luară la încercarea lui fetru cel Mare. adusă pe Poartă a nu mai da coroanele pretendenţilor Romînî şi a face din ele monopolul Grecilor din Fanar. Elinizmul ramase precumpenitor pînă la încercarea lui Ipsilante în 1821. El să cufundă în sîngeroasa înfrîngere a eteriştilor greci de la Drâgăşani (19 Iunie 1821). In timpul acestei crize elenizmul văzu rîdicîndu-să contra lui simţimîntul naţional care să întrupâ în Tudor Yladimirescu. Tudor să pusă în fruntea unei contra-răscoale romîne îndreptate în protiva răscoalei greceşti. Pus la opreală ca trădător' de căt.ră capii bandelor elenice, condus înaintea lui Alex. Ipsilante. el fu ucis după o fâţărire de judecată. Pentru (freci era un trădător ; dar trădător cătră cine 7 Cauza Grecilor nu era acea a Romîniîor. Pentru aceştia din protivă el este un erou şi un martir. Dacă treime să serbăm pe vitejii Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Roinmilor 429 eleni, pe oamenii ..batalionului sacru, care umriră cu bravură pe pămîntul romînesc pentru neatîrnarea Greciei, nu putem ocări pe voinicul cap latin care refuză de a merge împreună cu ciocoii (poreclă dată Grecilor de Domini), exploatatori de viacurî a ţării sale. Dar el nici nu fu singurul care protestă contra abuzului pe care Grecii vroiau să-l facă ou izvoarele de bogăţie ale ţărilor Romi ne. Mai pretutindenea poporul să sculă contra lor. Am văzut cum Poarta recunoscu această credinţă relativă a poporului rornîn. Evenimentele anului 1821 fură deci pentru ţările Romîne tocmai contrarul şi ca reparaţie nenorocirilor din anul 1711. Acesta însemnase punctul culminant al înrîurei elenice în ţările Romîne : celalalt îi însemnă sfîrşitul. Era şi timpul ca după zece viacuri de slavizm. după două viacurî de elenizm, cultura naţională romînă să vină la ritul. In vremurile mai vechi din depărtare în depărtare să zărisă răsărind ca razele înainte mergătoare ale acestor zori. In viacol al XVII-lea Teodosiu mitropolitul Munteniei, Rornîn. de obîrşie îndrăzni pentru prima oară să întrebuinţeze în slujba bisericească limba naţională în locul slavonei. De la acest moment înainte, după cum mi-tropoliţii erau de obîrşie Greci sau Romîni, slujba să face în greceşte sau romîneste. In a doiţa jumătate a viacului al XVJII-lea greceasca pare a rămînea covîrşitoare. Limba romi neascA saracâ, necultivată, avînd drept singură literatură, cîte-va cîntice-poporane şi cîte-va cronici, nu era in stare să lupte contra bogatei şi mlădioasei limbi a Elenilor. Trebuia ca intîi să să atingă cu limba mumă-latina, şi cu limbile surori. Dintr-acestea. care era tnaî glorioasă în acel moment, care să impusese diplomaţiei, care era în toată strălucirea superiorităţii sale literare, care chiar afară din franţa era învăţată deorice european, 480 Alfred Rambaud fie el chiar de sînge genuan sau slav ca a doua sa limbă maternă ? La început dragomanii Greci al Porţel, părăsind italiana. învăţară franceza ca limbă diplomatică. Insă sultanul îşi alegea gospodarii printre marii dragomani. Deci Mavrocordaţil, Ghiculeştiî, Oalimahii importară în ţările Romîne limba lui Racin. El chemară aici Francejî. Aceştia să îmulţirâ în principate mal tot atîta pe cit. să inmulţisă în Rusia. Slujau mal ales de secretari sau învăţători. S-a pastrat numele cîtor-va din el care cuceriră astfeliu în mod paclnic pe Romînl, pregătind astfeliu, reintrarea lor triumfală în marea familie latină. Aşa fură. în a doua jumătate a viaculul al X YTII-lea. De la Roche, Nagny, Tissandier Durosoy, Martinot, Clemaron, Jaciţue Ledoulx, Ies deux Trecourt. Laurencon, Eecordon, Mondo-villier, Cadot de Lill şi cîţl alţii! Unul Gaspari de Belleval devine ministru al afacerilor streine în Muntenia. Femeile din nobilime să apucă de învaţat franţuzeşte; ele cetesc romanele noastre, in curînd va începe acel exod neîncetat al tinerilor romînl eătră liceele noastre pariziene, de unde vor readuce la Dunăre scînteia neo-latină. Paralel cu această mişcare franceză să face o mişcare curat romînească. Ia începe în Predeal. De la alungarea Turcilor. Transilvania mal bine aparată în profira -năvălirilor decît Roinînia dunăreană, devenisâ focularul de căpetenie al eulturei naţionale. Lucrurile începură sub împărăteasa Maria Teresa prin episcopul Inocenţiu Micu. El primise unirea cu Roma, mai ales spre a pregăti primirea Romînilor la drepturile politice. Dacă egoizmul deşert al celor trei naţiuni privilegiate îl făcu să greşască ţelul, dacă el era să fie aruncat pe ferestrele salel în care să ţinea dieta Transilvaniei, dacă Romînil uniţi fură şi de acum î-nainte tot atît, de rău trataţi ca şi Romînil curat ortodoxl, cel puţin această apropriere de Roma, nu fu fără folos spre Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Romînilor 431 a lor emancipare intelectuală. Micu să folosi pentru a obţinea trimiterea unor tineri Romînî la Roma, acolo unde să înalţă columna lui Traian „şi unde mormintele străbunilor vorbesc încă de inima şi de virtute44. Printre aceşti Roniîni reveniţi din cetatea veşnică să urzi o scoală într-adevăr naţională, mai întâi cu Petru Aron, mai tîrzifi mitropolit al Transilvaniei şi înfiinţătorul scoale! romîneşti din Blaj ; apoi Samoil Micu, nepotul episcopului Inocenţii! şi profesor în acea scoală, începu să scrie romîneasca cu litere latine şi, în această limbă astfeliu curăţită 'el scrise istoria Romînilor din Ardeal şi istoria Romînilor din Moldo-Valahi-a. Gh. Şincaî urmări aceiaşi lucrare, scriind un tratat, de ortografie romîneascâ şi alcătuind o istorie a poporului săii, care începea la obîrşiile Dacilor, dar a căreia tipărire fu împedecată de autorităţile maghiare, care rostiră asupra ei judecata : opus iţ/ne. auctorem pratihnls •/ mtifrallştilor. In 181*8, ia primi cea întîiu invitare la un congres ştiinţific al Europei, acel de la Eribourg din Hviţera. Fiecare an vedea născîndu-să cîte o creaţie nouă. Regenerarea intelectuală.—prin limbă, literatură, istorie, drept,, studiul monumentelor' vechi şi a cîntecelor naţionale, şcoala şi teatrul, ştiinţele, - precedau şi pregăteau regenerarea politică. Rusia mult binevoitoare pe timpul lui Kisselef căuta în eurînd să stabilească mişcarea. 'Eliade era să fie surgunit pentru că susţinuse .originea latină a poporului romîn; i-ar ti plăcut mai bine Prefaţă la ediţia franceza a Istoriei Roinînilor m consulului geneva! al Rusiei dară el ar fi demonstrat originea lui Slavă. Seoalele dramatice din Bucureşti şi din Iaşi fură suprimate; tot aşa să făcu lucrul şi cu învăţumîntnl superior, devenit suspect al scoaleî din Treî-Krarlii sau Academia Miliaeleană. înţelege oricine pentru ce mişcarea din ISIS tu îndreptată mai ales contra protectoratului rusesc. Despotismul capricios al lui Norului 1 ostenise pe Romîni înainte de a osteni Europa. O întâlnire care merită să fie notată, este că regenerarea romîneaseă sub înrîurirea intelectuală a Franţei îşi luă zborul în acel aş timp cînd Franţa, piua atunci streină soartel Romînilor. necunoscută de ei şi necunoscîndu-î pe dînşii, începu cu multă îngrijire a să preocupa de soarta lor. Ou cît. lucrarea ei deveni mai directă, cu atît ia devenea mai bine făcătoare. Lung timp cosulil noştri din laşi şi Bucureşti să mârginisă a observa faptele şi a informa pe guvernul lor. Dar încă în anul critic LS4S acţiunea diplomatică a Franţieî îmbinată cu acea a Angliei oprisă pentru un moment năvălirea rusască. Mai hotărâtoare fu însă acţiunea Franţei cînd izbînzile ei din Crimeia îi în-voiră de a substitui protecţia colectivă a Europei, a,celei apăsătoare a Turciei şi a Rusiei. Toţi paşii pe care-i făcu apoi poporul roinînesc în căile unităţii şi a libertăţii au fost favoraţî de Franţa. Politica franceză. în trebile 0-rientuluî fu cu totul binevoitoare pentru naţionalităţile creştine şi cu totul neinteresat, la să inspiră, chiar sub Napoleon III de principiile formulate altă dată de Thiers şi Guizot. Din ziua în care Edgar Qui.net ne descoperi un popor de opt milioane de suflete, care cerea să reintre in familia latină, după un surgun de viacurî, o sinceră prietenie n-a încetat să unească pe cea mai mare din naţiunile romane şi pe noua venită. De sigur că poporul lui Traian merita ca o parte din m Alfred Ramb;ind simpatiile manifestate de noi pentru poporul grecesc, sâ-i fie păstrată. Franţa a fost partea principală în dezrobirea acestuia ; ia a fost lucrat însă mult şi în emanciparea celei dintâi. Şi nu sînt în analele noastre mai onorabile pa-gine pentru noi decît aceste două. Să vede cît de mult este vrednică de interes pentru noi ist.oi'ia Itoinînilor. la este acea a unul popor frate şi ia adauge un epizod la yesia Del per Francos. Lucrarea în două volumurî, pe care o înfâţişazâ azi d-l Xenopol publicului francez, este un extract al celor şase volume pe care le-a publicat în limba sa maternă. Este o scriere serioasă şi sinceră. Ta dă samă despre ultima stare a ştiinţei, asupra acestei istorii, şi să cunoaşte prin ce câtime enormă de cercetări pline de rabdare s-a pregătit rei-noirea istoriei romîne. Erudiţii au scotocit arhivele statului şi ale mînăstirilor, au publicat culegeri de texte (cronici, acte, legi), aii pregătit lucrarea comună prin învăţate monografii. Iată cea întăi încercare de sinteză care după trecere de atîta timp a fost pusă la îndămîna. publicului francez. Pînă acuma nu avem pentru cunoştinţele noastre decît cartea lui A. Ubicini, Les provlnees Romnahm cu care el a în bogăţii colecţiunea 1’Unîven pUhoresqne. Nn vroesc de loc să hulesc această carte. Komînii, cei dintâi nu mi-ar ierta-o, căci ei ştiu cîte slujbe a făcut Ubicini cauzei lor. pînă la ce grad el cunoştea tot ce să publicase asupra ţării lor şî cît de reală este valoarea acestei cărţi. T)ar în sfîrşit ia datează din 1856, şi de 40 de ani în Romînia munca şi producerea nu mai încetează. Va veni poate vremea cînd numele lui Melhisedec, Bariţ, A. Odo-bescu, Hasdeu, Urechea, Gr. Tocilescu, Onciul, Exarlin, I. Bogdan, vor fi cunoscuţi în Franţa precum merită să fie. Prefaţă la ediţia franceză a Istoriei Romînilor 435 Asupra acestui întins cîmp de cercetări nimenea nu este mai bine informat decît d-1 Xenopol, învăţatul profesor de la Universitatea din Iaşi. Dar apoi numele săli este cunoscut literaţilor din Franţa. Colaborator stăruitor al Revue Historique, dările de samă şi analizele cărţilor romîne pe care le publică în ia ne-au învoit şi pînă acuma de a socoti toată cîtimea de muncă care s-a cheltuit acolo pentru a reînoi faţa istoriei. Cele dintîiu publicaţii ale sale în franţuzeşte Les Jlouiuains un Moi/cn-Ae/e (une enigme historique) l 2) şi Les etiules historiepies sur le peuple lloirniam (Eăzboaele dacice ale lui Traian, intervenţiele ruseşti -) etc., sînt în mînile tuturor 3). Ele sînt cea mai bună re-comandaţie pentru lucrarea cea nouă ; sînt adevarata ei prefaţă. Publicarea acestei lucrări este un adevarat eveniment, cea întîiu istorie a Romînilor pe care un Romîn a scris-o pentru noi. Fiul unuia dintre acei colonî romani poate al unuia dintre acei colonî gali pe cari Traian îi îndruma, acum douăzeci de secoli, spre malurile Dunărei, ne povesteşte uimitoarea Odisee a poporului său din timpii plini de barbarie, uimitoarea Iliadă a luptelor sale contra atîtor hoarde din Asia, exilul său secular în chiar acele pustietăţi, unde fu exilat poetul Ovidiu. Aceasta e o dare de seamă a linei încercări de colonizare întreprinsă de noi într-un timp cînd noi nu purtam încă numele de Franceji: aceasta e minunea unei Franţe dunărene, tot atît de uimitoare ca a-ceia a unei Frânţii canadiene. Şi ce încurajare pentru noi, faţă cu primejdiile prin cari trecem, perpetuitatea acestui 1) Paris Leroux IHSf). 2) Iaşi 1888. o) La aceste publicaţiunî să cuvine să adăugim capitolele consacrate Uomîniei în Hi st oi re Generahpublicată sub direcţiunea lui Ernest Lavisse şi a subsemnatului „Paris, Armând Colin A b 436 Alfred Eambaud popor, oare a trecut prin încercări din cele mai teribile ! De pe malurile Mărei-Xegre ne vine cuvîntul de încurajare, care ne este poate atît de trebuincios faţă cu ameninţările desfăşurate de rasele rivale : Romanul nu piere.— Tot atît de puţin pe malurile Seinei ca şi pe malurile Dunărei ! T. LAUR Ulii vremuri veelil T. Colo în munţi departe, de brazi adăpostită Stă o căsuţă albă cu draniţî coperită; La ritului ol, sub umbră, dă loc de adăpost Uneî familii mîndre de oameni nalţi, cu rost. Crescuţi pe înălţime l-a muntelui răcoare, Ades cînd plouă-n vale, sînt sărutaţi de soare. Rătrinul moşul Pirvu, cu pleata căi'imţită, Cu fruntea-n jos plecată, cu spata gârbovită, înminunat, priveşte cum a crescut, sub el A fiului său Voicu statură de oţăl; Cum el înalţă falnic privirea sa spre nour Iar braţul său puternic ar dobori un bour. Poezii Iar mama lui Irina, fenice e stătută A căreia cosiţă cu alb este bătută. Dar bradul cînd e mîndru, cînd este el frumos? Nn e cînd pe-a. lui frunză s-aşterne vălul gros De alb omăt şi rece care îl învăleşte, Căci ce rămîne verde, mai tare înverzeşte ? Privesc cu drag părinţii la dulcea lor odraslă Cum samănă cu tatul la trup, maiceî la maslă Cînd cruda iarnă vine, dulce-î a avea-n horn Un foc ce pîlpîie vesel cînd ochii iţi adorm ; Şi iarna să-apropicse ; în trupul lor întrasă Din care şticaiî bine că n-are să mai iasă. Aveaţi aici-n munte ei turme numeroase De oi ţigăi, bîrsane, cu linele frumoase. Şi cîini aveau ei zdraveni ce-adese ori pe lup îl înţărcase bietul a mai veni la stup, Lăsîndu-si coada, blana, şi une-orî chiar viaţa Pe unde el crezuse cu miere-a-şî UDg'e faţa. Cînd soarele-n spre sară pleca spre asfinţire Talancile în munte cu a lor zinghenire Umpleau cu veselie văzduhul înegrind; Sărind venea căpriţa, iar vacile mugind Ţineau pare că hangul l-a oilor zberare Ce tot creştea cu-ncetul ca vuetul de mare. I. Laur 439 Astfclid trăiau în munte departe de-omcnire Departe dc-al eî freamăt şi de-a ci clevetire ; Dar singuri nu erau eî, căcî dincolo de deal, Pe coasta ce sprăvale în Bistriţa, pe mal, Era altă căsuţă cu drăniţî şindrilită Şi-n umbră de brazi falnici frumos adăpostită. II. Aici creştea o doare cum numa-n munte creşte, Frumoasă la privire de inima-ţî hrăneşte. Era înaltă, prinsă ca bradul în April Cînd viaţa lui prea plină, al muntelui copil Prin crăpături ce-n scoarţă-i pe-alocurea s-arată Revarsă în afară răşîna-mbălsămată. Cosiţa ei bogată şi neagră, cătrănită. Care din noapte însăşi părea că e hrănită, Umbrea fruntea eî albă de-un alb scînteitor; Mai negru părea negrul, albul mai lucitor. In care lume oare aii stat aşa alături Lumina şi cu umbra în apropiete pături ? Poezii Sub o sprinceana trasă cu cea mai fina pană Şi sub dulcea de lacrimi picurătoarea geană S-ascunde o privire albaslru-adînc închis ; Iadul era în păru-î, în oclii-î paradis; Iar cind era-n mişcare în alba lor orbită Părea c-uti soare fuge po bolta nesfirşită, Un zimbet vecinie dulce îi luminează-n faţă Ca soarele din ceriuri pe dalba dimineaţă ; Iar mai în jos de umeri, pe-a sinului alb disc Să-nalţă două valuri ce ne-ncetat să mişc In vis ca şi-n trezire. Sînt dragele izvoare Neîncepute încă, de viaţă dătătoare. Să cunoscuse dînşii din fragedă pruncie Şi ei crescuse alături, ca doi brazi ce-invie Din singura tulpină ce ambii i-aii cuprins. Tulpina ce pe dînşii alăturea i-a strîns Era iubirea dulce ce-ncetul încolţise, Şi-n tinerele inimi acuma înflorise. I. Laur 141 III. Ajunşi craii aproape ele ziua fericită Ce iu soţie schimbă pe cea ce-a fost. iubită. îSix pregăteau de nuntă : mieluşa tremura Văziud lucind cuţitul; iar bradul să temea Să nu simtă securea muşcîud a sa tulpină Şi dacări inist.uindu-1 iu noaptea cea senină. In munte-i obiceiul, la orice voie bună, Că piscul gol şi neted cu flăcări s-incuuuuă— Foc urieş ce pare aprins de cătră zmei ; Şi cînd să scoală vîntul, să văd a lui scinteî, Curgînd colo spre vale, ca riii de galbeni stele Ce luminează umbra rămasă pintre ele. Adesa o seînteie zburată prea departe, Aprinde greii pojarul care încet răzbate Din cuibul de clocire unde el să urzit Spre vîrfurile falnici, spre bradu-mbătrînit Şi-ncremenit rămîne acel care priveşte Cum ce-a crescut în viaeurl, in clipă să topeşte. Poezii Şi muntele-atunci tună şi straşnic tiara ţipă Şi sus spre cer, mari flăcări să-nalţă într-o clipă Mai negri de cit noaptea s-ardică nori de fum; Din a lor coasta plouă o ploaie de fin scrum ; Pai •e că din a ţărneî profunde măruntaie Revarsă greu vulcanul o straşnică vapaie. IV, Stăteau ei deci cu toţi de vorbă într-o sară Ca să scurteze a vranei coborîtoare scară. De-odată-n depărtare ei pare că aud Un vuiet mare, mare, de şi era-ncă surd Să-ntreb-uniî pe alţii că oare ce să fie ; Căci vuetele-ascunse nu sini a bucurie. Dintr-unceput că arde un codru ei crezură Şi pe pădure aruncă a lor căutătură; Dar codrul era pacinic, brazii nici suzurea De şi-un vînt cald, moale, prin ei să strecura; Căci bradul nu vorbeşte, ca arborul din vale, Cu orice vînt; cu slabul el nu şopteşte-n cale. I. Lauv 443 Li să părea o mare ce creşte şi tot creşte Pin-ce încet limanul cu valu-î îuvăleşte ; Şi vuetul cel mare venea din ltăsărit De unde peste ţară atîtea aii venit! Spre mează-zi el pare că trece, să topeşte; Apoi încet, încetul, el iar începe-a creşte. Pîrvu căzu pe gîndurî; mai auzisă încă De-aceste vuete stranii de-acolo de pe stîncă. Ştiea că nu-î a bine cînd corbii mulţi s-adun, Cînd prin văzduh miroasă a pulbere de tun. Gerul fusese straşnic în iarna ce trecuse Şi-o ploaie ca de singe pe alba nea căzuse. Trecură-abia trei zile şi ştirea că venise De la domnie-n ţară hîrtii mari să trimise Să cheme oameni vrednici de oaste la războiţi Din fie care casă cîte un om de soiu ; Căci drept e cînd moşia să află în pericol Ca toţi copiii dînsei să deie pept la vicol. Poezii V. „Copile, Voicu dragă, războiu vine-n ţară Şi eft sint, pre în vristă să-nfrunt iar a lui pară. Tu eşti voinic şi tânăr; de braţul tău de fer Pare că văd duşmanii cian ca năluca pier. Ia dinţa pe a-l tău umăr şi-11 mina ta o coasă Fă-ţi cruce, doamne-ajută, şi rămas bun ne lasă." —Precum ai poruncit tu aşa să fie-o taică De şi cu ochii-n lacrimi evi văd pe a mea maică Tu fă-o să-nţeleag'ă că trebui să mă duc Că mi-a venit doar vremea de treburi să m-apuc, Căci pînă-acum trăit-am un trîntor cole-u munte Kuşine-ar ti acuma s-am pletele cărunte. Mai spune-î dragă tată cum colo-ri bătălie Nu mor toţi cei ce-nfruntă mult cruda vijălie; G-atuncea cîud norocul din faşe ţi-a suris Curînd primejdia trece, precum ar trece-un vis. Şi cîud ieram în leagăn, tu să-î aduci aminte Un şerpe cum s-ascunse fără ca ia să-l simte. Aşa vorbise Voie a cătră ciiio-1 crescuse. Pe urină în pădure el singurel să duse Pe stînca cea înaltă, de unde el putea In vale casa Floare! departe a vedea. Aicea două şiruri de lacrimi iuţi, amare Roşiră a lui pleoape cu otrăvită sare. El plînse mult, cu jale adîncă uesl'îrşită, Căci dulcea lui visare curind era sfîrşită; Râcoare-apoî aduse ochiului săli rînit Şi-adine îu al său suflet durerea-a tăinuit; Căci dacă el, bărbatul, iera să să mîhnească Cum mai putea el oare femei să-nsutleţească V VI. Pe-o sară dulce, caldă, Florica cu-a ei mumă Veni sus la Irina ca să mai schimbe-o glumă Pe Voicu îl găsiră la flinta lui dregînd Ungindu-i bine stratul, oţelele cerând .,Ce taci tu dragă Voicu u, Florica-ncet îi zice -Zărit-am o ursoaică prin codru pe aice. m Poezii ,Dar cele priiiiiuelc-n sac colo ce cată Şi mă-ta oar’ce este aşa de tulburată ? “ Ce să-ţ.i ascund, Florico ! eşti' fată de viteaz Şi îiu-î vrea tu ca ţara să plece-al eî grumaz Sub jugul de ruşine pe care crunt Tatarul L-aii aruncat pe dînsa cînd aii trecut hotarul. Străbunii mei cu toţii luptat-au pentru ţară Şi al tău tată, dragă, unde i-a fost să moară ? In luptă cu păgînulj ce vine iar acum Să facă pe-unde calcă tot pulbere şi scrum. Nu plînge, şterge ochiul; voi merge cu-al tăti frate Şi Dumnezeu e mare : luptăm pentru dreptate. „Nevinovatul sînge ades dreptatea cere Şi-or ce izbîndă-n lume cu jărtfă-i şi durere. Dai1 tu, de nu să poate altfeliti, atunci te du ; Purta-voî vălul negru păn ce vei veni tu. Şi de te vei întoarce, voi fi a ta mireasă; De nu .... a sfirşi nu poate căci plînsul o-necasă. Din acea seară tristă, pe-a iei lumini să prinse O pînză închegată de laerime aprinse, Care roşiră globul şi-n jur săpară creţi. Cînd soarele spre sară apune trist, măreţ El înroşeşte norul, a sa învâlitoare Pin să cufund cu toţii în noaptea neagră, mare. I. Laur 417 VII, Voni ziua plccăref, zi mîndră, zi cu soare, O zi-n care nat.ura era în sărbătoare. Dar ce-î păsa natureî de relele-omeneştl Şi cura să înţeleagă ia chinuri sufleteşti, ia carc-î fără suflet şi-n care forţa oarbă Domneşte pe materie-ascultătoarca roabă? Eî trebuiau să-şî. eie mult cruda ziua-bună Ce-n minte tot-dea-una cu moartea să-mpreună. Căci cine ştie dacă acei ce să despart A vieţeî bucurie vre-odată mal împart ? Şi dacă să întoarce ah ! cine poate ştie Acel care să duce în crunta bătălie ? Sărută Voicu mîna la mamă, tată, soacră, Ş-apoî cătră Flori ca, el cată să să-ntoarcă: Cu braţul său puternic la piept o a cuprins El fruntea o sărută—ia buzele-a întins. O sărutare lungă, arzîndă, nesfîrşită împreună iubitul cu dulcea sa iubită. 448 Poezii Pe-odată apoi să smulge clin astă sărutare Cu fratele Floricăi s-arunc cî drept calare. In caii lor împins-aii ei pintenii adine; Aceştia pleacă iute, pămîntul de-1 mînînc. Ajung la cotitură—naframa-n mină şede— Yoicu să-ntoarce—un semn—ş-apoî nu să mal vede. Oînd Floarea cu-ocliiî-n lacrimi îl pierde din vedere Suspin adine, ia scoate din marea eî durere Apoi urmă cu ochii praful de după deal Dară şi iei să stinse în cerul de cristal; Ea mai ascultă-atunci al cailor greu tropot.; Curînd însă-ncetează şi-năduşitul ropot. Astfeliu stingea cîte-una îndepărtarea crudă Iluziile pe faţa-i de lacrimi încă udă. Cit timp vedem eu ochii, sau cit, mai auzim Speranţa chiar nebună noi nu o părăsim ; Cînd însă ochiul nostru nimicul întâlneşte Atuncea şi în suflet pustiul să lăţeşte. 1) aştepta ca sara obicinuit să vie Să cate-n a lui faţă mult draga bucurie ; Tirziiî îl aştepta ia şi el nu mai venea Ştia că nu să poate şi totuşi nu credea. Ah ! mintea-ne sermana cu greii să hotăreşte Din rădăcini a zmulge speranţa ce-nfloreşte. I. Laur 449 VIII. în timp ce neagra grijă pe munte-ncet să lasă Cei doi voinici în grabă spre tabără-apucasă; Tăcură ei o vreme alăturea mergând Căci fie-care-n suflet hrănea, un tainic gînd. „Udrea, din no! do! unul trebui să deie vamă ; Căc! nu putem de moarte fi nebăgaţi în samă.“ -I)e-ar fi ia mulţămită unul din no! să iee Şi nu cumva, haina, pe ambii să ne eee.“ Voicu privi la Udrea, flăcăul tinerel Al cărui trup subţire părea tras prin inel Şi el vă/u în faţa-î o dulce-asemănare ; Crezu că draga-î mîndrâ îl însoţea calare. Stătu pe loc, să-ntoarsemapoi privi la munte Ce-abia maî umbrea-n zare prin dealuri verzi mărunte El şterse cu năframa o lacrimă furiş Rămasă rătăcită din cele din frunziş ; Apoi cu o oftare: „CeU scris dragă copile Trebue să să-nplinească; căci ce*s a noastre zile !(i Poezii Astfelifi în schimb de vorbe ajuns-au ei la oaste Oare sta tăbărî tă pe-a unor dealuri coaste. Cum au intrat, în ceată, să pierd ei din vederi Pintro copii de casă, seimeni, puşcaşi, nuferi. IX. Veni şi ziua luptei. Din zori de dimineaţă Să întinsese-n aer, o grea închisă ceaţă. Tîrzifl cînd ia să sparse, zăriră de pe deal Tatarii-n rînd de luptă pe dincolo de mal. Cu toţii de calare, cu suliţa în mînă ; Din ochii lor străluce cruzimea cea pagină. Ca doi nori ce în aer asupra altui-aleargă Şi, cînd să vor ciocni ei, în foc au să să spargă, Aşa să văd protivnici cei nouri pe pămînt Luîndu-şî zborul straşnic că-mpinşî de-un mare vînt Şi-un trăsnet, gemăt, ţipet, de-odată să resună Cînd în măcelul groznic întrolocaţî s-adună. T. Laur 4 Po coastă într-o parte să vede însă o ceată De luptători, aleasă, cu flamura bogată, E Hanul cu-a sa pază; călări pe cai supţirî, întâmpină la luptă o roată de panţirî. Mîndru, înalt, călare pe un şirep de munte, Voicu înaintează, mergînd în a lor frunte. Să numără cu toţii, ca nu mai mulţi să fie, Căci aii de g'înd să lupte în dreaptă bătălie. O sută-n fie-ee parte acum la început; Cîţî oare rămînea-vor cînd să va fi sfîrşit! Aşa pe lanul mîndru, din spice cît, rămasă Pe care ascuţită va fi trecut o coasă ? In fund, tocmai la capăt, în şirul cel de-o sută Stă Udrea cel subţire pare c-ar fi o ciută îndată ce răsună al luptei crunt semnal Spre Voicu-n repejune îndreaptă al săii cal; Dar Udrea e mai tînăr, mai mîndru, mai subţire Pc-obrajii săi de lapte o rnmănă-nflorire. Şi părul săîi cel negru din noapte-şi trage hrana Sprinceana lui să pare că trasă e cu pana Privirea Ini străluce albastru-adînc închis Şi parc că-î cuprinsă de nn tainic dulce vis. Cînd ochiul lui să mişcă în alba lui orbită Pare că fuge un soare pe bolta nesfîrşită. 7 Poezii Udrea a fi să pare şi totuşi nu e dînsul Ca o lumină vie aprinsă e intr-insul Din ochiul săii lumina pe Voicu s’a întins Şi ca spre apărare pe dînsul l-a cuprins. El pare a fi un înger cu sabia de pară Ce moartea-n a lui priajmă nu lasă să răsară. Cind Voicu în turbare spre hanul să izbeşte Udrea pe lingă dînsul alături călăreşte C-un paloş ce scîntee pe lîngă cap rotat. El caută să răspingă suliţele ce bat. El nici cînd nu gîndeşte al săii piept s-ocrotească Ci de loviri duşmane pe Voicu să-l ferească. De acesta cînd îl vede, spre el Hanul s-îndreaptă Şi cu a sa lauce lungă ca să-l străpungă cată. Udrea cu al său paloş lancea a ridicat Şi-ntrînsul cu putere Tatarul s-a-nfierat. El varsă pe-a sa gură, cu sîngele, blăstămul; De pe-a sa frunte mîndră îi cade diademul. Păgîna cruntă oardă vâzînd cum capul moare In grab-o iea la fugă şi iute apoi dispare Lăsînd pe cîmp, în urmă, tovarăşii răniţi Ca să îngraşe corbii cu carnea lor hrăniţi. Curînd Romînii veseli s-adună ca să vază Cîţi au rămas cu viaţă din lupta cea vitează. I. Laur 453 Voicu priveşte-alături la cel ce i-a dat viaţa Prin pulberea maî deasă de cum fusese ciaţa : El vede-atunci o mină ce cade sîngerînd Şi paloşul de sine fără puteri scăpînd. Spre Udrea cu grăbire atunci el să răpede ; Dar o minune mare ! privirea lui ce vede ? E Floarea, mîndra Floare ce pe ascuns venise Cumplitul foc al luptei cu Voicu de-mpărţise Să scape de rănire, de moarte-al ei iubit. Şi domnu-î ajutase.... de şi braţu-î rănit In piept inima-i creşte maî naltă cit cel munte Cu piscurile-n nouri, cu pletele cărunte. Să-n torc ei în spre casă, pe fruntea lor cu lauri Căci aii scăpat er ţara de negri, crunţi balauri. Dar ochiul lor cel umed de ce luceşte-a plîns Şi focul bucuriei de ce în el e stins ? Colo pe cîmp, în groapă, sub salcea plîngătoare Udrea, adevăratul, lin doarme la răcoare. A, C, CUZA EPIGRAME. Ce*i epigrama. Oe-i epigrama întrebaţi ? O spun s-o ştie fie care: In tolba minţei o aflaţi. Săgeata ei otrăvitoare ; Dar în acei ce ve-ncunjoară Puteţi în pace să ţintiţi, Că de la dînsa n-or să moară, De cît doar proştii, otrăviţi. Unul literat. Ei zic că steaua ţi-a apus. Dar nu sînt drepţi cu tine: Pe cerul literelor, sus. Nici răsărise?! bine. ITnuI inspector al pescăriilor. Amice, fii solemn şi ia-ţi, rog, sama, Căci vezi cum ne priveşte ţara pe-amîndoî In mine, ea salută epigrama. Şi-n tine. viitorul său de icre moi. Poezii 455 Invaţfttiira şi ştiinţa. Ce-nveţi şi ştii... dar e aşa Şi pentru medici oare? învaţă, a ne vindeca. Şi ştiu, să ne omoare. latiula şi ocara. De laudă sau de ocară, Vrei Dine. poate rău să-mi pară ? Dar cum să facă un cuvînt Să nu mai tiu, ce sînt ? (Juni deputat. Şi dac-aî fost judecător, Şi dacă azi eşti deputat ? Dreptatea.oare ce-a pierdut, Şi legile ce-au cîştigat ? Nemuritori. Nemuritori!... şi-au tot muncit, Dar crudă-î legea lirei. Căci fie-care nu-î menit Să-î facă rod gîndireî. Şi astfel cîţi nu au murit De truda nemurirel. OARI RE SAMA Noul sistem ele ortograf ie al cl-lui Tiktin Sînt aproape patru ani de dnd d-1 Tiktiu a publicat gramatica' limbii romiue, scrisă după un sistem fonetic cit să poate de raţional, -sistem care şi astăzi să urmează de cătră redacţia „Arhivei" şi care cu puţine moditicaţiunî ar ti poate cel mai bun şi mai în stare de a împăca toate spiritite, aducînd odată o ordine în chestiunea atît de încurcată a scrierii limbii noastre. - Intr-o scurtă dare de samă, publicată în ziarul „Lupta" (20 Aug. 1894) am încercat să arăt meritele însemnate ale acestei lucrări, spunind între altele că ia urmăreşte un îndoit scop de a deprinde pe elevi cu o pronunţie corectă a limbii (ortoepia), şi de a-î învăţa un sistem raţional şi sigur de scriere corectă (ortografia). Că în adevăr gramatica d-lui Tiktin era buna şi scopul ce urmărea plăcut multora dintre cei ce să ocupă cu învăţămîntul limbii romîne, — să poate vedea şi din aceia că nimenea, n-a putut-o atăca în privinţa adevărului lucrurilor în ia cuprinse şi a metotuluî ei; ci unii s-au mărginit a susţine că-i prea grea pentru elevii de cursul inferior, ori că prea multă filologie face. Iar alţii, ne mai avîud ce meteahnă îi găsi, au ajunş pînă acolo de ah spus că ar fi Dări de samă 457 o ruşine să ne înveţe limba romînă un jidan. Nici o socoteală nu s-a ţinut însă de asemenea critice mai mult decît ridicole ; căci n-aii trecut patru ani. şi întreaga ediţie s-a epuizat, - ceia ce a dovedit în deajuns: hilîi, că gramatica era bună şi la timp venită; al doilea că mulţi profesori de limba romînă pricep cum merge roata vremeî şi văd in sistemul fonetic cel mai raţional sistem de scriere. Anul acesta d-1 Tiktin a scos o nouă ediţie a gramaticii limbii romîne ; dar de astă dată,— lucru neaşteptat-a schimbat ortografia fonetică, şi a admis o alta etimologică, tot de d-sa creată. Noul d-sale sistem ortografic este un amestec din ortografia Academiei, din vechiul etimologism şi din sistemul d-sale fonetic. D-1 Tiktin, nemulţumit cu principiile ortografiei academice, de a scrie după derivaţie pe baza unui etimologism cuprins în marginile limbii romîne, acolo unde ortografia academiei i să pare că nu dă soluţiunî în destul de ştiinţifice, recurge la limba latină, de unde caută să aducă remedii care, fie zis în treacăt, mai mult încurcă de cît uşurează scrisul. Pînă acuma deci d-1 Tiktin ne-a dăruit cu două sisteme de ortografie; unul fonetic şi celal-l-alt etimologic; sau cu alte cuvinte ne-a arătat că în chestie de ortografie d-sa e un advocat care poate pleda în două feluri opuse cu de-săvîrşirc pentru unul şi acelaş lucru. iŞi lucru curios. In sistemul fonetic d-sa trece uneori dincolo de marginele fonetizmuluî; îu sistemul etimologic ese din limitele etimologismului academiei. Acuma să ne fie învoit a întreba: care din ambele sisteme este cel mai bun şi mai adevarat ? Piuă la un respuns, socotim cu tot dreptul, că d-sa nu crede în nici unul; ori dacă crede însă în cel fonetic, atunci mărturisim că nu pricepem de loc pentru ce l-a schimbat aşa de uşor pentru unul etimologic. 458 Dări de samă * * * Regalele nouă! d-sale ortografii le dă d-1 Tiktin in partea întiiii a gramaticei romine, ediţia a doua, pag 9- 12. Pentru scrierea lui ă d-sa admite două litere : o, c cu seninul scurtării; iar pentru a găsi vocala primitivă din care derivă ă, d-1 Tiktin, ca şi Academia, recurge la Hexiune, derivare şi neologisme. Mal departe Academia învaţă că dacă nu să poate găsi, pe baza etimologişmuluî cuprins în marginile limbii romine, vocala din care derivă ă, să o scriem tot-cleauna cu a şi semnul scurtării. D-1 Tiktin consideră că acest lucru e falş şi de aceia să duce la limba latină. „Se scrie ă cu e, în puţine cuvinte de origine latină, iu care sunetul ă stă în locul unul e mal vechili: cumpăt, păcat, petru mic, răşină, văduvă, vene, nouă (pronume şi numeral) ooue şi cîteva altele cu derivatele lor". Ya să zică, Academica însăşi, gardianul actual al eti-mologismulul, caută să uşureze lucrul in chestia scrierii, pe cînd d-1 Tiktin, reprezentantul de ori al fonctizmulul - aşa cel puţin mi-a plăcut să-l cred,-— ne mină tocmai la limba latină şi nu să "mulţumeşte că citează un cîrd de cuvinte ; mal sfîrşeşte încă şi cu etcetera. Mal departe. Ca să ştim cum trebue să scriem pe ă în cuvinte ca, d. e. trecătoare, prefăcătorie, ţesătură, Academia ne îndeamnă ca să căutăm de unde derivă aceste cuvinte. Făcând aşa, găsim: trecătoare de la a frece, prefăcătorie dela a preface, ţesătură, de la a ţese; deci vom scrie trecătoare, prefăcătorie, ţesătură. Aici însă d-1 Tiktin învaţă să nu scriem cu e, ci cu ă. De ce ? Pentru că, zice d-sa, sufixele -ător,—ă-toare,—ătură au trecut printr-un fenomen de analogie de la conjug. I-ia la a Il-a şi III-a. (Tiktin, Un fenomen morfo- Dâri de samă 459 logic. Convorbiri liter. an XIII p. 294 şi 434).— Adevărul ştinţilic poate să fie aşa ; dar şi Academia nu greşeşte, căci ia să ţine de principiul ei: derivarea iu marginile limbii roinîne actuale, şi n-o interesază mai departe procesul de formare al limbii romîne de la originea ei. Şi dacă derivarea, pe care ai admis-o în princip, îţi dă dezlegare cum trebue să scrii pe n, in cuvintele de mai sus, atunci pentru ce umbli să-ţi creezi singur greutăţi călcînd peste principiul odată admis ? Pentru sunetul/, ortografia Academiei admite trei litere: â. i şi b, în gerundiul verbelor de conjugarea a doua şi a treia. 1) 1 Tiktin iar să deosebeşte de Academie, căci admite numai pe â, şi î, iar pe 6 nu, tot pe motivul mai sus arătat. Sufixul -înd, zice d-sa, (vezi acelaş studiu din Convorbiri) de la conjugarea a II-a şi Iii-a nu provine din -end căci atunci conform legilor fonetice, ar fi rezultat dud, s-ar fi zis d. e. taci-nd, nu t-ădnd,—ci din -and de la conjugarea I, care prin analogie a trecut la conjug. II şi III, fenomen analogic cu francezul: feu-ant. ven-ănt-, «seuf-ant.— Lucrul fără îndoială poate să fie cu totul adevărat; dar şi Academia e cu totul in drepturile ei; căci să ţine de principiul de-rivărei, şi prin aceasta, lucrul e şi mai consecvent şi mai uşor.— Acolo unde nu să poate şti care este originea sunetului /, ortografia Academiei învaţă să-l scriem cu d.— D-l Tiktin, ca şi pentru <1, iar ingreue lucrul dueîndu-să la limba latină şi citează că trebue a să scrie / cu â în cuvintele : lână, mână, )n-dine, jidine, strâmt>, AdmtxHâ, târziii, liomân, căpătuiţi, iiddin. ţ/râu, cdt, atât şi cîteva altele, prin urmare iar sfirşeşte cu etcetera. In privinţa scrierii diftongului ea, înţeleg să-l scrim cu e şi accent (e) în cuvinte, ca Ar mm, Moldoven (cuvinte date de d-l Tiktin), pentru că avem pluralul Armeni, Moldo reni > dar în cuvinte ca d' '"I. - < ‘ '' 11’’- ’ A, A '! V i , * A.', v YYi:$Y^YYYyYYYyY£Y a;., a,....,.a..a,::, .aa:, A/y- '..' > ;...- ;'■ ..........a aa a;a; A?'y; A -7;. ‘ •-■ ■■;Y'Y" Y \ -• 7Y Av“7»' *, "Y v A Y; - A,. 1 A ■' 'AA ;VA AYrY:AA'v rx::'^xx::x.x:x:. ¥ V ^ e ' ■ - 1 ,< >< ' i < * , >jr ■' 7 7 " ? >y y~ 7 A '•’• . :,r 1 ■; yy: r,y }:■ -YAY .■£.*: YAY; 7 Y . y: • YA# >^•'••'' • A y‘AX X AYY YYY ! / ,, ”y/ X ‘>i * ,h\ y," " y a AA v' ' â1AA' 'r? ti' V £ y ,■/ f1 ^ ‘ 1 v , / y y ^ ' X' ^ , > y A v s - ;. * a \' f ' ' x ' ^ ^ ' 1 ■* , v ' '' ' v ,, X X? X * -n \ ^ ,, % V ■, M " .' \ ,■•- .' V'- , , , *•' -.-..n< '- x ;-V :*'/■ . * ■• .• •-' .. '. ■.' 1 - ’■ •■', '■'■' , .'..v'•■•■.3-. ‘ ^ ^ T ft , , , 7 \) fvM' t&U'V' ' •:. W' 'V>v Iu 'A. ÎX\* :x .. ,.‘vr^y-.;,;-...■■ ; :;i;v,-,:'^;•1 ':;'A yy.x - x■',v’"* '>■.-",v •.•;-•/,o-."\ ■ ?::*■ --4v-. - -7/ :,./ ',,v--A ;y...XX. );^ k ' v. > , ■ vy-,; y1- , tmw a ;■y ^ vi- -i yx«hs%$mm t >v <•' > : ' , y < \ k *t±\ , Y' K ' ^ ’ Y v ’ • V A ''' '/ v . • >X,'r, „ l\ţ /f, '/I"'";,, î ' % 'i.- Y AY V . . . < . . V Y y , 1 ' .. ", ARHIVA ORGÂNDL SOCIETĂŢII ŞTIINŢIFICE si LITERARE ’ T î T ] > I N IAŞI Anul YII. Septemvre şi Oct. i896- No. 9 şi 10. VITOLD 0 escursiune la Karlsbad în vara aceasta mă aflam cu prietenii mei Merlescu şi Botăş, la băile de la Marienbad. Merlescu cel mal tînăr dintre noi, care tocmai sfîrşea studiile sale matematice, venise spre a să tămădui de o poftă prea mare de mîncare ; Botăş, ceva mai mărişor de ani, de una tot atît. de rostită pentru băutură — de apă mă rog, nu de cele spirtuoase; iar eu, care număram cu aproape o treime mai puţin decît suma anilor ambilor mei tovarăşi, venisem pentru a mă manţinea pe cit să putea în stătu qno ante helluni --- nu în privinţa vrîsteî, care curge ca apa printre degete, dar în privirea încunjuruluî taliei, ce a-tinsesă respectabila dimensiune de un metru încheiet — nu în diametru, ferească D-zeu, ci în circomferenţă. Trebuie să adaug, pentru înţelesul celor ce au să urmeze, că toţi sîntem oameni cu reputaţie de inteligenţi şi 470 Vitolrt invăţaţî, fie-care în breasla lui; şi dacă Merlescu n-a dat încă dovezi publice despre înalta lui capacitate, cel puţin cu prilejul escursieî a căreia descriere urmează, fără îndoială că el a dovedit cel mai mare bun simţ, pe cînd noi ceştialalţî doi — Dumnezeu să ne aibă în sfînta sa pază ! Pentru a ne duce la Karlsbad, am ales ca mijloc de locomoţiune omnibusul, mai bine decît trenul, ca mult mai poetic şi mai interesant, deşi mai încet. Plecarăm deci în ziua de 12 August stil nou (30 Iulie stil vechiu) de la otelul Newjrork, din Ivaiserstrasse a Marienbaduluî, spre Karlsbad, cu un car cu bănci, la care erau înhămaţi patru cai, din care unul şchiop—amă-runţime interesantă pentru decursul împrejurărilor. Ne hotărîrăm să facem escursiunea într-o singură zi, şi anume planul întocmit de Botăş cu o preciziune ce ar fi făcut onoare chiar şi matemateculuî nostru, tînăruluî Merlescu, era următorul: plecare din Marienbad la 7 oare dimineaţa : ajungere în Karlsbad, după orarul omnibusului (făcut însă pe cînd animalele ce-1 tîrăiau aveau cu toatele integritatea picioarelor lor), la 12; vizitarea oraşului şi a staţi miei balneare pînă la 6.51 ; plecare cu trenul la Eger; ajungere la Eger la 7-25 : vizitare repede în trăsură a Egeruluî ; plecare din Eger la 8-1S; întoarcere înapoi în Marienbad la 10-12. Socoteala din tîrg cu cea de a casă nu să potriveşte. De această cugetare adîncă, eşită din înţelepciunea poporului nostru, nu ne adusesem aminte; dar trebuia încă odată să să adeverească în sarcina noastră. Călătoria fu foarte interesantă pentru noi ; fiecare gustînd-o însă dintr-un alt punct de vedere. Eu stăteam pe capră, cam stringînd din umere, din cauza râcelei di-mineţeî (erau numai 9 grade centigrade); dar putînd vedea în toată întinderea lui orizonul ce desfăşura înaintea ochi- O escursiune la Karlsbad 471 lor mei bogăţia tot mal variată a frumuseţelor sale. Cu toată încîntarea de care eram cuprins, tot mereu aruncam cătră soare căutătura, spre a-1 ruga să să milostiveascâ să lepede degremeaua de nour! ce-î înfăşuraţi capul şi faţa, spre a-mi încălzi ceva ciolanele. Merlescu vorbea într-una cu o interesantă apariţiune din familia lui Moisi, şi pentru a-şi deschide calea mal uşor cătră ia, făcea din răsputeri curte unei babe din aceaşî rasă, ce o însoţia în calitate de mamă. Nu ştiu dacă va fi gustat ceva din frnmuseţa cîmpenieî, afară doară dacă privea la ia în oglinda ochilor albaştri ce o răsfrîngea. Spre a-şl da insă o ţinută, mă fericea mereu de minunatul loc pe care-1 ocupasem în omnibus. înţeleseiu jocul şi-i propuseiu imediat să schimbăm ; el însă să scuză, că doctorii îl recomandase mai ales, pentru a i-să modera apetitul, să stee la căldură ; şi într-adevăr motive de căldură internă avea destule, în faţa frumoasei sale tovârăşiţă de drum. Să vede că ia înlocuia cu prisosinţă soarele, ce refuza cu îneăpăţinare a-şî îndeplini menirea lui din ceriurl, anume de a încălzi pe muritori. Botăş căzuse pe gînduri: el are acest obiceîu, cînd nu găseşte apă de băut şi cînd atunci nici o frumuseţă nu-1 mai atinge. E drept însă să adaug că el era aşezat cu spetele cătră nostima Evreică, şi deci era ceva greu să primiască şi el aceiaşi însufleţire invietoare ce curgea ca un rîu de pară prin arteriile fericitului Merlescu. De-odată auzii tocmai pe capră răsunetul voaceî lui Botăş, care scosese ciasornicul şi observa cu glas tare că : „Acuş sînt 12 şi nici la jumătate de cale nu am ajuns“. — Cîte piciore aii patru cai, îl întrebâiu eu ? Botăş, furios despre această glumeaţă întrebare, pentru el fără înţeles, în momentul tocmai cînd el vedea asa 472 Vitold de rău compromis întregul plan al călătoriei, îmi răspunse răstit: „Opt cînd sînt bipede; 16 cînd sînt patrupede4'. Mă prefăcui că nu înţeleg aluzia şi-î răspunsei : — Ai noştri n-au nici S nici 16, ci 15. „Cum aşa? - Unul e şchiop şi e triped; nu e nici biped, nici patruped : de aciea mergem ca cu boii. „Să eie dracul omnibusul; partida e compromisă! — Nu face nimic, vom merge noi mai repede prin Karlsbad ; vom deveni noi patrupede. Pe Botăş îl cuprinsă iar vecînica lui sete, şi el recăzu pe gîndurî şi în tăcere. Tropa, tropa — încet, încet, ajunsesăm la Petscliau, unde trebuia să facem popasul. Meri eseu întrebă îndată după mîncare, iar Botăş să răpezi la burluiul unei cişmele din care curgea o apă limpede şi rece. Trebuiră să-l tragem cu deasila de la ia, căci ne temurăm să nu-i fie râu. - Nu este nimic în lume mai presus de apă, spuse cu o adîncă răsuflare. Merlescu protestă în tăcere, prin o privire galişă şi înseninătoare, de o parte cătră mesele întinse, de alta cătră coborîtoarea lui Abraham, Isac şi Iacov ; să vede că pentru el erau două lucruri în lume mai bune decît apa. Observai lui Botăş că nu cumva să repete la Sprudelul din Karlsbad operaţia sugativă practicată la fîntîna din Teschau. — Şi pentru-ce mă rog, ce crezi d-le că mă tem de fierbinţeala Sprudelului ? Oricît ar fi de fierbinte, nu poate să ajungă vulcanul ce-mi clocoteşte în stomah. „Dar dacă te pui la băut şi din Sprudel ca din a-ceastă cişmea, atunci cînd naiba mai vedem Karlsbadul ? Luăî pe Merlescu într-o parte şi mă sfătuii cu el ce e de făcut. Botăş preţueşte lumea numai din punctul de O escursiune la Karlsbad 473 vedere apatic, şi dacă vom trece cu el pe la multe cişmele din Karlsbad, reci, calde sau chiar fierbinţi, să va opri la fie-care, şi, fiind dată şi întârzierea provenită din pricina gloabei celei cu trei picoare, riscăm de a ne întoarce din Karlsbad fără să vedem nimic. Evitarea fîntî-nilor cu orice preţ era cuvîntul de ordine ce ni-1 dădurăm unul altuia — mă gândeam însă în mine: şi aceia a restaurantelor ! — Mă rog dar Evreica d-tale are de gînd să ne întovărăşească? Atunci eu vă las pe amîndoî, pe Botaş ia vr-o fîntînă, pe d-ta la braţul dulcineeî d-tale, şi eu mă duc să-mi reîmprospetez amintirile vestitului loc. Gîndi-ţi-vă însă că în mine pierdeţi pe cel mai preţios conducător; un om ce cunoaşte lvarlsbadul, .pomme le fond de na pocheu cum zice Turcul. Merlescu însă conform principiilor lui Horaţiu, care amesteca „utile dulci“, cu toată încântarea de care era cuprins, nu uita să îngrijască şi de stomahul lui, şi două ouă, o porţie de jambon, un şniţel, ceva cartofe, un compot, o gărăfioră de vin şi o cafea cu lapte cu unt şi 7 pînî, nu e vorbă mici, alinară puţin neastâmpărul fizicului lui, acel al ini mei fiind deocamdată pus în suspensie prin frumoasa lui momentană stăpînă. Botăş căută să să furişeze iar spre fîntînă; dar îl înţelcserăm şi îl făcurăm să priceapă că treime să consume ceva de la chelner şi nu treime să să desaltereze gratuit. El ceru deci o garafă cu apă ; dar fiind că apa nu să plăteşte, apoi mai poftori şi o porţie de zăhar. in tot timpul cit bău garafa, el să uita pe fereastă la sulul cel vecinie curgător al fîntînei, şi de mai multe-ori înăbuşi un dureros oftat. Eu întrebaiu, pe conducătorul omnibusuluî, pe unde intrăm în Karlsbad, şi el spunîndu-mî că prin partea o- 274 Vitolcl pusă gărei, căzui şi eu într-o îngrijire nu mică; căci cum rămînea atunci cu cunoştinţele mele locale ale Karlsbaduluî care aveau gara drept bază, iar nu în răspăr ? Mă temeam să nu-mi compromit faţă cu prietenii mei reputaţia mea de Cicerone pentru Karlsbad, rol cu care mă însărcinasem cam cu sumeţie. Ba nici nu lăsasem pe bietul Botâş să-şi procure un plan al oraşului, spunîndu-î: că planul Karlsbaduluî sînt eu! II Ajunserăm la ţinta călătoriei noastre pe la 2 în loc de 12, ceia ce ştergea deodată două oare din puţinele de care dispuneam. Coborîndu-ne din omnibus, îmi aruncăî ochii în dreapta şi în stînga, spre a mă orienta; dar îmi fu peste putinţă a izbuti. Făcînd însă pe cunoscătorul spuseiu tovarăşilor mei: Pe aici băeţî, să vizităm întăi parcul. Apucasăm însă tocmai în partea opusă. Mergem, mergem, un sfert de oară, douzecî, apoi douăzeci şi cinci de minute; nici urmă de parc, şi timpul trecea. Ounoscînd predilecţia amicului Botăş, propun să întrăm într-o cofetărie să ne răcorim puţin, să bem ceva apă. Apă răspunsă Botăş, şi ochii i să luminară. Uitasăm să spun că Evreicele lui Merlescu să despărţise de noi la coborîrea din omnibus, şi că cea tînâră, ne avînd ce suvenir lăsa prietenului meu, îi oferise jumătatea unei bomboane de şocolată din care muşcase însuşi frumoşii ei dinţişorî. Merlescu era pus în o foarte grea poziţie prin acest, suvenir, deoarece era un lucru de mâncare. Întrînd în cofetărie, mă dau într-o parte şi întreb pe un băiat, unde e parcul; înarmat astfeliu cu informaţia dobînditâ, fac pe grozavul şi spun tovarăşilor mei: fiind-că am cam întîrziat, apoi să tăiem dea-dreptul prin această stradă pentru a ajunge la parc, O escursiune la Karlsbad 475 „ Dar ştii că e mare Karlsbadul spuse Botăş. — Cred şi eu, cugetai în mine, dacă ne am învîrtit ca un cuiu într-o căldare, câutînd parcul şi trecînd de două ori prin aceleaşi străzi! dar ce-mi păsa ? Reputaţia mea de vechiu cunoscător al Karlsbaduluî era salvată! Din fericire pentru ia, şi ca să nu tie pusă prea des la încercare, întîlnirăm, după cîte-va momente de preumblare prin parc, pe maiorul Plopeanu, ce lua apele în Karlsbad, şi care era un vechiu cunoscut al lui Botăş şi al meu. Să oferi cu multă amabilitate să ne conducă el prin oraş, să vedem măcar în grabă ceva, mai ales că erau acuma î>, şi trebuia să mai pierdem timp şi cu mîncarea. Lui Merlescu îi venea să cadă din picioare şi el plecase cu noi la Karlsbad, cu anume condiţie, ca să mîncăm îndată ce el ne-o va cere. El pretexta că doctorii îi recomandase ca mijlocul cel mai bun de a scăpa de boala mîn-căreî peste măsură, de a mînoa tot dea-auna înainte de a-i ii foame ! Treceam tocmai pe dinaintea marelui otel şi restaurant Pupp. Merlescu numai decît. să între acolo. Maiorul observă că acolo să duc aproape numai milionarii, sau acei ce vreau să-şi arunce paralele în drum. Nu poţi da bacşiş mai puţin de un fiorin zahlchelnerului, 50 de crucerî servirchelnerului şi 25 de cruceri băieţelului ce aduce băuturile. Merlescu era aşa de fiămînd câ-i scăpăra ochii. El spuse : „Ş-apoI dacă e haşişul mare, si porţiile trebuie să fie în proporţie. Făcui un semn maiorului, care înţelese îndată cum stau lucrurile şi răspunse cu linişte: — Da, dar în proporţie inversă. Această rostire matematică stîmpără la moment ple- 476 Vitold carea lui Merlescu, şi el, prefăcîndu-se ca şi cum nu ar ii nimic, întrebă cu aceiaşi linişte : „Mai e departe pînă la Krocli, (restaurantul unde maiorul vroia să să ducă). — Iată trecem numai pe la Sprudel şi ajungem numai decît. Altă poznă acum! căzusem din Oharybda în Scylla. îndată ce Botăş auzi cuvîntul de Sprudel, el ciuli urechile, şi intrebă iute pe maior. „Unde-i ? Apucăiu repede să şoptesc maiorului în ureche: te rog de toţi Dumnezeii să ne uităm la Sprudel numai pe fe-reastă; ţi-oî spune mai tîrziu pentru ce. Maiorul ne spuse : iată Sprudelul; să nu mai intrăm la el, ca să nu perdem timpul; să vede prea bine şi pe fereastă. „Cîte grade de căldură are, întreba Botăş, cu un glas însămnător. .. Şapte zeci şi două, răspunse maiorul. „Reaumur sau centigrade ? îi şoptii repede în ureche ! te rog Reaumur ! — Reaumur ! „Păcat, e cam fierbinte, ar trebui răcit; şi cu un oftat adăogi: să mergem la Krocli. Faţa lui Merlescu să înveseli. La Krocli ne pusesâm pe mîncate cu toţii, fiecare după capacitatea sa stomahală particulară. Masa ţinu mai mult de cum ne propusesem, din cauza lui Merlescu, care găsi de cuviinţă să comande încă cîte-va porţii speciale peste cele luate în comun. Pe la 41/., ne scularăm de la masă ; dar fiind oameni cu tabiet, deşi ne rămăsese numai vr-o două oară pînă la plecare, trebuia să mergem la o cafenea să luăm cafeaua. Aici din pacate servea o chelneriţă al căreia nume îl O escursiune la Karlsbad 477 aflarăm din întîmplare. Să numea Roza şi aducea puţin, măcar prin părul eî roşietic, cu Evreica cea cu bucata de şocolată. Merlescu găsi de cuviinţă să-i spună cîte-va gentileţe, în amintirea celeilalte roze. In dorul căpşunelor să mulţămea cu frunzele. Maiorul ne îmboldea să luăm mai repede cafeaua, spre a merge măcar să videm Kaiserbadul, o zidire monumentală şi o instalaţie balneară fără păreche în toată Europa, apoi Kurhausul cu sala lui cea splendidă, pentru ca maear cu atîta să ne alegem din vizita noastră. Cînd plătisem (Merlescu dăduse Rozei un bacşiş â la Eupp), o pasere, o simplă vrabie, veni să ciupească din o bucată de pîne ce să afla pe un colţ al unei mese la care să lua cafeaua, atît era de blîndă. Botăş şi cu mine, mari admiratori ai naturei şi uşori de entuziasmat, chiar şi pentru bipede de feliul vrăbiilor, căzurăm ca în extaz la această gingaşă privilişte. Exclamările nu mai încetau. Ce nostimă e! Ce drăguţă ! Uite! cum tîrăe dârăbul de pîne după ia! Ah ! ce pacat că a trecut mitocanul cel de Neamţ pe lingă ia de-a spăriet-o; dar iată-o revine. Ţr, ţr, ţr, pupuico, mai ie, presura mamei, încă odată şi încă odată, aşa prepeliţa tatei; mai încă, măcâleandru iubit, un potop de dezmierdări cari eşiau cînd din gura mea, cînd din acea a lui Rotaş; iar Merlescu să ocupa în acel răstimp cu alte bipede. Maiorul devenise cam nerăbdător şi nu să putu împiedeca de a ne spune : dacă vroiţi să vedeţi macar ceva în Karlsbad, lasaţî paserea şi să mergem. Ne hotă-rîrăm cu părere de rău a părăsi pe iubita noastră presură; ba chiar avurăm cruzimea, ne avînd pe aiurea pe unde trece, a o turbura noi înşine în ospăţul ei. De abia eşiţî pe strada pe care apucasem spre Kaiserbad, şi deodată Botăş să opreşte în loc. „Ia priveşte încoace zise el. — Ce? 478 Vitold „Uite la cei doi căţei, cum pare că să miră de coada cea de animal ce-a găsit-o în stradă! Oe mutre caraghioaze! Uiţi mai ales la cel mic! E peste măsură de nostim. Eu de cuvînt, mă opresc, lăsînd pe maiorul şi pe Merlescu a-şi urma drumul lor înainte ; iar noi ne pierdem în contemplarea cînilor, precum, cu un moment mai înainte, fusesem rî-piţî de acea a vrabiei. Maiorul şi cu tovaruşul nostru să opriră în drum. Yăzînd că nu mai venim şi, după oare-care aşteptare, maiorul trimise pe Merlescu să ne cheme şi să ne aducă aminte că să apropie oara plecărei trenului. Ne rupserăm şi de la acest tablou îneîntâtor ; dar nu făcusem nici trei paşi în societatea maiorului, cînd eu descopăr pe gratia unei ră-sutlători ce dădea în stradă, trei pisici din care una scormonea cu laba printre gratii, cealaltă privea cu cel mai mare interes operaţia executată de sora ei; iar a treia, ce părea mai în vrîstă, să uita mai cu nepăsare la nebunaticele ei tovarăşe. Erau aşa de elegante în mişcările şi pozele lor ; aşa de drăguţ scormonea una cu lăbuţa printre gratii : aşa de nostim priveau celelalte două, încît nu mă putui împiedeca de a exclama. ,,I)ar de aceasta ce zici Botăş ? „Un ah ! de admiraţiune eşi din peptul lui, şi iar uitarăm vizitarea Karlsbaduluî pentru noul tablou viu pe care întîmplarea ni-1 scotea înainte. Maiorul ne mai aşteptă un moment; apoi, enervîndu-să, veni iute câtră noi, spunîndu-ne să-l iertăm, dar trebuia să să ducă, căci şi-a adus aminte că dăduse întîlnire unui cunoscut al său la 5 oare. Ne arătă cu mîna direcţia Kaiserhâdului şi ne părăsi. Ne uitarăm şi noi la ceasornic, erau într-adevăr ulj.2. Ne mai rămînea încă o oară şi ceva pînă la plecarea trenului. Merlescu nu să putea reţinea a face observaţia, care, de şi într-o formă curtenitoare, ne lovea drept în pălărie. O escursiune la Karlsbad 479 „Dacă nu ar li adus cel Mititel paserea, cîniî şi cu pisicile în calea noastră, tot am ti putut vedea ceva din Karlsbad". — Apoi d-ta, om pozitiv, nu înţelegi partea poetică a natureî. Acest răspuns, cam nepoliticos, să vede că supăra pe tînărul Merlescu, care tocmai dăduse, în omnibus, destule probe de facultăţi poetice, şi el ne respunse sentenţios : „Toate lucrurile sînt bune la vremea lor şi ploaia în luna lui Mai. Dacă este interesant de a privi la paseri, pisici şi cînî, de sigur că este foarte răii ales timpul cînd te-ai hotârît să vezi Karlsbadul cu repejunea a-buruluî. — Aşa-î Merlescule; dar vezi motive de tablouri de genre din viaţa cea interesantă a animalelor nu să întâlnesc nici ele aşa de des. „Nu ştieam că sînteţl pictori, pardon. — Nu sîntem pictori cu mîna ci cu sufletul. „Ori cum ar fl, dacă ne-ar întreba cine-va ce aţi văzut în Karlsbad şi veţi spune : o vrabie, doi cîni şi trei pisici, cu tot respectul să vă datoresc, lucru va fl cam ridicol. Tăcurăm cu toţii, căci Merlescu nimerise drept. începusă să ploaie. —- Tot nu putem videa nimic deacum înainte din cauza ploaei ; să ne îndreptăm cătră gară; mai avem 51 minute şi gara e cam departe, spuseiu eu. „Să luăm o trăsură, spuse practicul Merlescu. — Ce nevoe de trăsură, nu avem destul timp ? Merlescu nu să mai putu reţine şi izbucni într-un hohot de rîs: avem timp ce e drept! timpul a foit în Karlsbad ! Ne pornirăm cu toţii la rîs, şi începurăm a ne bate joc între noi unul de altul, ei doi de talentul şi cunoştinţele mele de conducător; eiî de întîrzierea ce 480 Vitlod ne o pricinuise apa unuia şi mîncarea celuilalt; Mer-lescu de paserea, cîniî şi pisicile noastre. Intr-un rîs o duserăm pînă la gară, la care ajunsemem cu 25 de minute înainte de plecarea trenului. IÎI. îndată ce intrarăm în gară, ne îndreptarăm spre o cassă, din cele 4 ce să ascundeau în întunericul celor 4 colţuri, şi spusărăm lui Merlescu să între în cercul de fier, spre a li cel d-întîiu la luarea biletelor, iar noi ne aşă-zarăm pe o bancă spre a cugeta—probabil la frumuseţele lvarlsbadului! Merlescu să îndepărta puţin, spre a ceti preţurile şi a pregăti banii necesari, temîndu-să de o mare navală. îndată îi răcnirăm: nu părăsi locul, să nu-ţi eie rîndul cineva : cu toate că nici ţipenie de om nu venea să să aşeze la coadă. Ne cam miram de această împrejurare. Trecînd pe lîngă noi un trăger, îl întrebarăm la cîte oare să deschide casa. Aceasta la 7 ne răspunse el. „Cum la 7 ? Trenul pleacă la 0.51 ; dar trăgerul nu să prea interesa de soarta noastră. De odată aruncîndu-ne o-cliîî în altă parte, vedem la altă cassă o coadă foarte lungă, şi atunci cunoscurăm că ne-am înşalat aşteptînd la acea care nu să deschidea. Ne dusărâm acolo, însă trebuirăm acuma să ne aşâzăm la sfîrşitul cozii, din ceia ce credeam că vom li în capul ei. Instinctul de conservare ne făcu să ne aşâzăm toţi trei la luarea biletelor. 15, 10, 5 minute mai erau pînă la plecarea trenului de 6.51 şi ni-mine, nici casierul nici publicul, nu să grăbea. Ne gândirăm că nu poate să plece trenul pînă nu să vor da bilete tuturor călătorilor. Cu toate aceste ne miram de lipsa de exactitate tocmai în ţara exactităţii. In sfîrşit a-junserăm la rînd : ’— Ţrei bilete pentru Eger, vă rog, (vroind să facem O escursiune la Karlsbad 481 economie şi să mergem cu clasa IlI-a pînâ la Eger, de unde era să ne urcăm în trenul accelerat cătră Mari-enbad). — Mai tîrziu, la <8.5. 3Cum dar pleacă un tren la 6.51. — Dimineaţa; n-aţi cetit bine. Intrunindu-ne pentru a dezbate asupra acestui nou şi neaşteptat incident, căutam să ne explicăm, cum de ne înşelasem cu toţii asupra timpului aşezărei oarei de G.51. Ba d-ta ai spus că pleacă sara; ba d ta ; în sfîrşit ne a-runcăm vina unul asupra altuia. Adevărul era, că unul din noi, mi să pare că eu, aruncîndu-mi ochii pe orarul trenurilor, ce ni să dăduse tuturor la urcarea în omnibus, spusesem lui Botăş că trenul pleacă la (3.51 sara, fără a observa că oara nu era sublinietă, şi deci era oara de dimineaţă. Ciuda noastră ! Pierdusem iară-şî mai bine de o oară, venind aşa de curînd degeaba la gară, oară care s-ar fi putut urca la două, dacă am fi luat o trăsură, şi acum trebuia să aşteptăm la gară de urît, pînă ce trenul să va milostivi a pune un capăt nenorocitei noastre escursiuni. De ce să ne apucăm ? începurăm a face ocolul gării. Se vedea oraşul; dar nu eram lămuriţi asupra aşezării băilor, din cauza unei întreţesături de case şi de dealuri coperite de păduri. Tot arătam noi cu mîna şi discutam mereu, înfocînndu-ne din ce în ce. Ba acolo sînt băile, ba dincolo. Un conducător (Ffihrer), însă real şi nu artificial ca mine, ne pîndea din apropiere. — Domnii vreau să ştie unde vin băile ? „Dar domnule. — Apoi iată cum e poziţia : Vedeţi d-voastră această grămadă de case în vale ? „O vedem. 482 Vitold — Eî liine aceia nu e Karlsbadul. A ' ? - Vedeţi d-voastrâ acum ceva ce nu să vede ? Ne uitarăm cu toţii unul la altul. Să vezi ceia ce nu să vede, al dracului lucru; dar de politeţă, răspunse-răni: da. — Ei bine, acolo e Karlsbadul! Ne salută politicos, stînd însă pe loc. Trebuia să-î dăm un bacşiş. Scoaserăm cîţi-va cruceri fie-eare. — Domnilor, taxa pe oară este un gulden. „Un gulden pentru două cuvinte ? Oara începută să plăteşte întreagă. Ne executarăm. „Acum dacă vroiţi să daţi un bacşiş. Schauen Sie dass Sie weiter kommeiU, pe romî-neşte „Ta-ţî tălpăşiţele^ domnule, fu răspunsul indignat al lui Botăş. „Auzi d-ta, un gulden ca să ne spue o prostie aşa de fenomenală : să vedem ceia ce nu să vede! — Oare să fie aşa prostie vorba lui? ia gândeşte-te bine Botăş. „Cum naiba nu, respunse pentru el Merlescu. Cum ai să vezi ceia ce nu să vede! E o absurditate, o neghiobie. „Aşa-i, adăogâ Botăş. — Mă rog, cînd e întunerec şi ţineţi ochii deschişi, nu vedeţi întunerecul, şi cu toate acestea în întunerec mi să vede nimic; prin urmare vedeţi ceia ce nu să vede. Apoi Kant, Schopenhauer, Hartmann şi poate încă şi alţii nu au scris volumurî întregi asupra necunoscibiluluî, neconştientului, prin urmare asupra ceia ce nu putem şti ? Eî caută deci să ne facă să ştim ceia ce nu să poate O escursiune la Karlsbad 483 şti. Pentru ce nu lăsaţi pe bietul Neamţ să ne arâte ceia ce nu să vede ? Ne pornisâm pe rîs, răscumpărînd macar cu veselie pîcîliturile necontenite, ce curgeau pe capetele noastre. Yeni vorba de lumina electrică din Karlsbad. De la aceasta temă ne abăturăm, conduşi de ştiinţa mecanică a lui Merlescu, cătră problema lui perpeiumn mobile. Mer-lescu ne făcu asupra ei o interesantă lecţiune, conchizind că fie-care putere, perzînd din ia, prin frecarea materialului, prin care să manifestează, trebuie să ajungă la re-paos. — Este cine-va îi intîmpinaiu eu care a rezolvit problema. „Cine, întreba Merlescu, indignat de îndrăzneaţă mea necunoştinţă. — Dumnezeu, îi răspunseiu. Dar mă rog, Merles-cule, nu găseşti d-ta că lecţia d-tale, orîcît de savantă şi de interesantă, este tot atîta la locul ei într-o călătorie la Karlsbad, ca şi admirarea tablourilor naturale din partea noastră ? singura deosebire este că noi făceam artă, iar d-ta ştiinţă. „Ba mai este încă una, întimpinfi Merlescu. Aici n-avem ce face alte-ceva, pecînd în Karlsbad am fi avut. — Al dracului om mai eşti Merlescule ! Ne urcarăm în vagon. La Eger trebuia să schimbăm trenul. La o staţie, Botăş, ca şi cînd ar fi fost din locurile acele, să scoală spunînd: sîntem la Eger, coborîţî repede căci trenul stă puţin. De cuvînt ne sculăm şi ne luăm după el. De abia pusesem ultimul dintre noi piciorul pe pămînt, şi ce-i vine în minte lui Botăş — mintea Mol-dovanuluî cea de pe urmă — să întrebe pe conductorul, care din întîmplare trecea pe lingă el: cînd pleacă trenul cătră Marienbad ? „Chiar acuma la moment, suiţi-vă în el. 484 Vitold — Dar acesta să duce aiurea ; noi vroim să mergem la Mariendad. „Suiţi înlăuntru vă spun „der Tenf'elt; şi dede semnalul de plecare. — Dar aici e Eger, răcni Botăş desperat conductorului ce să îndepărta. „Nu domnule, Eger e la staţia viitoare şi locomotiva dădu şueratul ei sinistru. Ne acăţarăm cum puturăm de vagoanele ce începeau să să mişte, prea fericiţi că nu ne vedea conductorul, care de altfeliu ne ar fi oprit, şi am fi fost nevoiţi să petrecem noaptea în o haltă pierdută în cîmp, fără pat şi fără masă. — D-apoi bine, nene Botăş, cine te pune să joci pe conducătorul d-ta acum, să-mi uzurpi rolul ? „Pe care 1-aî îndeplinit cu atîta demnitate în Karl-sbad, adaose Merlescu. „Da pe voi cine vă pune să ve luaţi ca gîştele după mine ? Ce nu controlaţi, ce nu întrebaţi şi voi ? — Că gîşte sîntem, aceasta să vede din nenorocire prea bine, şi ştiţi de unde provine această tendinţă de imitare, ce ne cuprinde cînd vedem că unul din noi o pornit într-o parte ? „De unde ? Din nefericire, nu numai că ne credem foarte inteligenţi, dar avem încă prostia a crede aceasta unul despre altul, încît cînd unul din noi spune sau face ceva, haide după el! Cum ? Dacă am spus eu că pleacă trenul din Karlsbad la 6.51 sar a să poate astfeliu ? şi dacă Botăş anunţă la voacea-î magistrală că sîntem la Eger, co-borîţi-vă repede, să mai controlăm ? „Cu alte cuvinte întrerupse Merlescu, şi încrederea trebue să fie la locul ei ca şi admirarea pisicelor. O escursiune la Karlsbad 485 — Eşti cvud Merlescule, îl mustrăiu eu. După cîte-va minute ajunserăm la adevăratul Eger, staţie mare, juncţiune de mai multe căi ferate, iluminată cu electricitate, şi atunci Botăş care trecuse prin Eger de de mai multe ori să minună- cum a putut el lua mica haltă, unde era să o păţim, drept Eger ? — Să vede că nu călătoreşti singur, ci în tovărăşie, căci nimic nu dispune mai mult la prostii decît o asociare. „Şi prostiile sînt cu atît mai mari cu cît adunaţii sînt mai inteligenţi, observă Merlescu, care să vede că sim-ţia nevoie de a afirma încă odată un lucru ce să dădea de minciună la fie-ce pas, şi care era să mai sufere încă două grele încercări. Cînd ne dădurăm jos din tren, ne spuserăm : să luăm sama să nu ne rătăcim unul de altul. Merlescu era să eie biletele. Staţia era mare, noapte şi timpul de oprire scurt: 8 minute. Din nenorocire, era în apropiere de locul unde să oprisă vagonul nostru,'în dreapta o pompă, iar în st-înga nişte mese cu de ale mîncăreî. Botăş, de cuvînt, la apă ; pune gura la burluiu şi cu o mînă pompa, iar cu gura sugea, clânţănindu-şi dinţii din cînd în cînd de Imrluiul de spijă. Merlescu iute iea vre-o şase sandvichuri şi un cliilo de fructe, apoi şi vre-o cîte-va bucăţi de şocolată—această de pe urmă, desigur în amintirea neşterseî îutipârirî ce i-o lăsasă, în stomac, şocolata Evreicei; căci el nu să putuse împiedeca a-şî mînca suvenirul. Eu spun lui Merleseu să eie grabnic biletele, să zmulgă apoi pe Botăş de la apă şi să vină în tren, unde mă duc să ocup locurile, fiind mare îm-bulzală. Pe cînd Merlescu încărcat cu proviziile să repede la casa biletelor, Botăş care nu putea lua fîntîna cu el, nu să mai putea sătura de apă; iar eu, cunoscător al lucrurilor şi la Eger ca şi la Karlsbad, mă sui în alt tren, ce mergea la Niirnberg. Merlescu, cu biletele în mîni, au- 2 486 Vitold zind clopotul al doilea, apucă iute spre trenul adevărat stri-gîndu-ne cit putea de tare. Auzindu-î voacea, scot capul pe fereastră şi-î spun : — Aici, aici; am trei locuri foarte Imne! „Ce faci? cobori râpede, trenul acela merge la Nurn-berg. Auzind aceasta, ies ca o furtună din vagon, răstorn un Neamţ, calc pe piciorul unei Nemţoaice cari mă trimite „%u allen TeufelnA şi o iaîi la goană cătră trenul nostru ce era hăt departe afară din gară. „Da unde e Botăş? întreabă desperat Merlescu : nu vezi că pleacă trenul ? — Nu ţi-am spus să-l iei de la apă ? Botăş. Botăş începurăm a zbiera amîndoi de răsuna văzduhul. Noroc că era noapte, căci perdusăm şi cumpăt şi ruşine: Oîţi-va Nemţi şopteau între ei: „die Lente sind verruckCv In sfîrşit. cînd suna a treia oară. văzurăm pe Bot-ăşul nostru alergînd din răsputeri, ştergîndu-să la gură cu mîneca surtucului, deoarece nu avea timp să scoată batista. In sfîrşit ne văzurăm iar în tren. Dar ne mai era rezervat încă o oltiiuă durdură : Cînd Merlescu dădu la tie-care biletul său, Botăş să uită la el şi de odată, răstit, strigă : „Ce-aî făcut Merlescule. ai luat bilete falşe. Nu e scris pe ele Marienbad, ci Kuttenplan ? Avem să fim daţi afară din tren la viitoarea staţie, numai să vină conductorul la control. Aveţi cel puţin parale, ca să luăm bilete pentru Marienbad, căci eu nu mai am nici un crucer. Mie mi-a mai rămas numai 20 cruceri, respunsă Merlescu. Ambii să uitau la mine. Nici eii nu mai avem nimic. -Naiba te-a pus să cheltueşti paralele toate pe provizii, ca şi cum ar ti să mergi cu transsiberianul. Apoi dă dragă Botăş, mîncarea să plăteşte, nu e gratis ca apa. O escursiune la Karlsbad 487 — Ne-a mers ca la spînzuraţi! D-apoî şi un nămol de prostii ca acele, le-am făcut noi azi, nu le face un popor întreg într-un secol ! „Treime să dormim la staţia viitoare şi să telegra-fiăm să ne vină parale de la Marienbad, căci la tren nu să face credit. — Să dormim, dacă ne va primi cine-va ! „Ş-apoî, tot e vară, ce bine să doarme afară. — Dar de mîncat, ce mîncăm ? „Apoi nu am eu proviziunî ? Vedeţi cit m-aţî rîs, şi fără mine acuma vă lua chichiuţă. - De mine, răspunse Botăş magistral, tot-deauna îngrijeşte Dumnezeu ; apă e pretutindenea. Tocmai întră conductorul; îl arătarăm biletele, cău-tînd să aruncăm vina pe casierul de la Eger care ne dăduse bilete streine. „Die Karten sind ja giiltig, ei faliren damit. bis Marienbad. îşi poate cineva închipui bucuria noastră. Atunci abia ne amintirăm că şi în Austria sînt, biletele pe zone. — Ar zice cine-va că ne suim pentru prima-oară în tren. Să nu ştim noi atîta lucru ! Zbucnirăm iarăşi cu toţii de rîs. Cînd ajunserăm la Marienbad, ne vorbirăm să nu spunem nimăruî păţeniile noastre. Dar am crezut că era păcat, pentru înveselirea lumeî, ca să nu destăinuese secretele acestei interesante es-cursiuni. AL. MAVROCORDATO 0 culegere de scrisori câtră Hrisant Notara patriarhul Ierusalimului ^ Aceste scrisori cele mai multe adresate patriarhului, de diferite persoane. însă cea mai mare parte de domnitorii ţărilor Româneşti, cuprind un spaţiu de timp de 46 de ani. Ele sînt publicate în ordine cronologică, cea dintâi a-vînd data Eevruarie l tis !, jar ultima, Noemvrie 17.40. Epistolele sînt scrise mai toate în limba grecească modernă a secolului trecut, fără nici o pretenţiune literară, fiind fost ele redactate de obiceiu de secretarii greci ai domnitorilor, cu escepţiune însă a mior scrisori ale domnitorului Neculai Mavrocordat. în limba elena antică, foarte însemnate, atît prin stilul cît şi prin conţinutul lor, demne de vestitul lor autor şi de a fi păstrate ca modele epistolo-grafice din acel timp ‘). Publicaţiunea d-luî Legrand a atras atenţiunea noastră atît prin însuşi numele învăţatului francez cît şi prin acel al eminentului ierarh al bisericeî noastre răsăritene, căruia sînt adresate scrisorile: dar mai ales prin conţinutul ei. "') Kpistolairc grec ou recuoil do lettres adressees pour la plupart a Chrysanthe No taras patriarche do lerusalom par Ies Princes do Valachio et do Moldavie, public, par Emile- Legrand, Proteseur do LEeole Normale dos laugues Orientales. Paris 1()—-80), par Constantin Dapontes, sec ridai re du Prinee Constantin Mavro-cordato. Publice, traduit.e et. annotee par Emile Legrand, repetiteur â TEcole das langues Orientales vivante*. Tume Premier. Texte (Grec. Paris. Leroux 1880. 8). Ephemerides Pace* ect, 'rome deu.xiome. Traduetion. Paris. Leroux 1881. i). (Genealogie des Mavroeordato de ('onstautiuopole et autres do-euments eoncernant cette familie, puhlies par Emile. Legrand. Paris Lahure 1880. k 490 Al. Mavrocordat recriminaţiuni, pe cît de sunătoare, pe atît şi de deşerte, în potriva „vulturilor din Marea Marmarau (calificaţiunea ce o atribue prinţilor greci un şovin de pe malurile Dunărei într-o carte lipsită de acea senină gravitate ce să cuvine istoriei), poate ar ti mai priincios de a ne zice, cu documentele în mină, fără a-şi aprinde sîngele, dacă mult înaintea domniei primului domnitor Fanariot, elenismul nu prinsese adinei rădăcine în pâmîntul romînesc ; dacă prin dezvoltarea lor intelectuală, prin încuscririle lor, prin rîvna ce o avea spre a atrage învăţaţii greci la curtea lor, Oantemireştii, Racoviţeşţii, Brancovineştii şi alţii încă nu pregătise fără a-şî da seamă suirea pe scaun a prinţilor streini ? Ar fi fost curios de a ne arata, cum la domnia lui Iacob Basilicos Eraclid (1501-.........-63), poate chiar la o epocă anterioară, Grecii foiau în Romînia; ar trebui amintit că vestita şcoală înfiinţată la Bucureşti de nenorocitul Constantin Brancovanu . fuse încredinţată profesorilor greci; că afacerile comerciale erau mai exclusiv în mînile Grecilor ; că membrii înaltului cler în cea mai mare parte erau greci; că patriarhul Ierusalimului carele tot-deauna era Grec, avea atît în Valahia cît şi în Moldova, imense proprietăţi fonciare şi un număr însemnat de bogate mînăstiri atîrnătoare de el imediat; că graţie unei atare situaţiunî, acest puternic prelat trata ca deopotrivă cu principii romîni; ar trebui încă amintit că domnii pămînteni, anume Mihaî Viteazul, acel erou, recurgea în dezbinările sale cu Poarta la mijlocirea patriarhului egumenie. Toate aceste fapte absolut incontestabile şi altele multe lesne de adunata trebuit, să fi fost luate în consideraţie,, în ziua cînd sultanul investi cu cârmuirea Moldovei pe Ne-culai Mavrocordat etc.“ învăţatul francez sfîrşeşte aceste observaţiuni, atît de judicioase, prin aceste cuvinte : „Departe de noi gîndirea cum că stăpînirea fanariotă a fost o pedeapsă pentru Romînia. Insă (şi aceasta este un adevăr aproape banal), istoria conţine uneori teribile învăţăminte. Mai mult de cît un popor poate afla din ia că şi-au găsit un stăpîn numai atunci cînd nu mai era demn de a poseda acea libertate atît de scumpă omului, deoarece, precum zice Dante, el dă chiar viaţă pentru ia.“ 5) 5) Epistolarul în prefaţă p. VI. VIII. O culegere de scrisori catra Hrisant Notara 491 Intr-adevăr e vreme ca unor Filipice înveninate, unor declamaţiunî injurioase, să tie substituită senina cercetare, investigaţiunea documentată a adevărului; ca într-un cu-vînt pamfletul să tie înlocuit prin istorie. Atuncea şi numai atuncea multe erori să vor împrăştia ca întunericul vrajmaş sul) razele soarelui bine făcător al nepârtinirei, multe neajunsuri comise să vor îndrepta; numai pe această cale vom putea despărţi grîul din neghină, lăuda pe cei ce merită laudă şi huli pe cei demni de hulă, şi ce e încă mai de căpetenie, a afla cum au trăit, cum s-au luptat, ce au gîndit şi simţit strămoşii noştri din secolul trecut. Pe cît timp putea fi temere întemeiată ca nu cumva naţionalitatea romînească in aspiraţiunile sale legitime, în firea sa intimă, să fie ameninţată de predominarea unui element strein, să putea admite şi pricepe reacţiunea simţimîntului patriotic carele, chiar în cazul cînd acea înrîurire ar fi binefăcătoare, ar avea tot dreptul de a fi pasionată şi eo ij)S» nedreaptă. Dar însă acea primejduire nu mai există : neamul românesc întărit, neatîrnat, poate păşi înainte pe orbita sa etnică, fără a fi turburat pe calea dezvoltăreî sale proprie şi a propăşire), de îî este menită o evoluţiu-ne de progres şi de lumină. El are dreptul şi datoria de a-şî da seamă de trecutul sau fără orbire, fără înverşunare. şi fii săi învaţăţi care să îndeletnicesc cu studiul trecutului său, sînt chemaţi nu a compune mercuriale spre a arata, dragă doamne, un patriotizm rău înţeles, deşert şi nefolositor, ci a desluşi faptele şi motivele lor, a judecă cu cumpăna dreptăţii purtarea celor ce aii condus destinele ţării, ţinînd însă samă de greutatea timpurilor ce apăsau grumajii lor. l’ublicaţiunî de felul acelei ce ne o-cupă sînt de natură a contribui la aceasta, şi am dori prin urmare a comunica cetitorilor Arhivei roada ce am putut-o culege din ia. De altmintrelea, o mărturisim cu o vie satisfacţiune, să arată o salutară preschimbare în modul cum procedă istoricii romuri, şi cugetările exprimate de d-1 Legrand în anul 1888 concordă pe deplin cu cele ce cetim în fruntea voi. V al Istoriei d-luî Xenopol, apărut cu patru ani în urmă. la 1892: „Ea (epoca Fanarioţilor) însămnâ introducerea pre-domnireî elementului grecesc, mult mai vechili în Ţările Ro-mîne, şi în orice caz covîrşitor de pe vremile lui Mateiu 492 Al. Mavroeordat Basarab şi Vasile Lupii de la care punem începutul istoriei moderne a Romînilor, cu precumpenirea elementului grecesc ca notă caracteristică" şi mai la vale : „Tot atît de neistorică şi deci de nedreaptă este altă deosebire ce să face între epoca fanariotă şi vremurile mai vechi. Să pretinde anume că, de la introducerea domnilor greci, începe acel jaf fenomenal al Ţărilor Romi ne care nu-şî găseşte asemenele său în analele lumeî. Expunerea de pînă acum a putut, să convingă pe cetitor ca fâră-de-legile sînt mult mai vechi în Ţările Romîne, şi s-au întîlnit epoce de intrigi şi răsturnări de ale domnilor pămînteni, care nu vor li întrecute nici de vîrtejul fanariot, precum şi domnii de un caracter atît de jâfuitor în cît este peste putinţă de a fi lasate în urmă de acele fanariote. ... Ba vom în-tîlni chiar printre Fanarioţi individualităţi însemnate şi încercări de reforme pe care nu le înf'ăţişază domniile naţionale 6).“ Este oare posibil de a-şî închipui o mai absolută concordanţă între cele exprimate ca desiderate de învăţatul francez şi rezultatele investigaţiunilor distinsului istoric romîn ? Şi care ar fi amicul adevărului şi al ştiinţei care nu s-ar bucura de deosebirea ce o constată între aceste rezultate ale cercetărilor sale, expuse cu nepărtinire de autorul Istoriei Romînilor şi şirul de învectiv ce să credeau datori a-1 arunca asupra unei epoce necomplect studiate, predecesorii săi ? Scrisorile publicate de d-1 Legrand sînt în cea mai mare parte adresate patriarhului Hrisant Notara, şi figura acestui prelat, atît de distins prin ştiinţa şi virtuţile sale, apare din această corespondenţă, pe cît de simpatică pe atît şi de venerabilă. Notara nu ne era necunoscut. Din epistolele lui Alexandru Mavroeordat Exaporitul ştiam că el tînăr fiind şi pregâtindu-să a complecta studiile sale, să adresa vestitului om de stat, cerîndu-î sfaturi pe care el i le dă într-o lungă epistolă, ca unul ce fusese mulţi ani în Radova spre acelaş scop 7). Apoi biblioteca noastră posedă o carte foarte rară a lui Hrisant, întitulată : Introducţiune în geografice şi sferice, apărută la Paris, în anul 1716, scrisă în 6) Xenopol Istoria Voi. V. Introducere p. 1. 2. 7) V. 100 epistole lui Alex. Mavroeordat Exaporitul. Triest. 1870 Ep. 52. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 493 limba grecească modernă 8) şi închinată lui Beizade Scar-lat, fiul lui Neculaî Mavrocordat!’). Diutr-o epigramă ce să găseşte în fruntea acelei opere, aflăm că el s-ar li legat de prietenie la Paris cu celebrul astronom Cassini J0). Frumoasa ediţiune a operei viitorului patriarh e împodobită cu portretul autorului carele pe atunci era arhimandrit tronului patriarhicesc al Ierusalimului. El. ni-1 arată în vrîstă cam de treî-zecî ani, cu trăsături line, cu ochii negri, vii şi inteligenţi, cu o expresiune blîndă, simpatică şi cam tristă şi cu fruntea prematur sbîrcită prin încordarea activităţeî intelectuale. Notara să trăgea din Peloponez şi era nepot de pe tată al predecesorului său pe tronul Ierusalimului Dosi teu 1 '), carele asemenea fusese un oin forte învăţat şi a încetat din viaţă la vrîsta de 108 ani rj). Hrisant, întors din strei- 8) .XpuxavOoo Noxapa npEa^’JTspcu y,a( apypp.avcp'.xo'j xou avionaxcu Katptap/'y.oij y.A aTvCcxsXty.ou Opdvcu xmv MspocoXOp.wv E'Ayyovr, *'•'« xz ye-(oypapr/.a y.A apaipt*/.a. Ev ] lapA'.ci; 17IG. 0) Născut la 1702 la (■onstantinopole din l-a căsătorie a talului sivii iar Casandra Cantuniari, moarta la Bucureşti în anul 1720 (Geneal. (1. Ma-vrocordato p. 04): îngropat la mînăstirea. Yăcăresti pe care o zidise tatii 1 silii fiind domn al Munteniei în anul 1728. Ep. 12G. Sincaî Cronica Romî-nilor (anonimul Romîn si Engel) ; III. 40r). 411): „si o au înzestrat cu foarte multe venituri si supt afurisenie aii lasat ca din veniturile acelea din toţi anii sii se dea o sumă de bani pe sama săracilor, a robilor, a bolnavilor si a fetelor celor neavute ea să se poată mărita“. 8carlat dedea cele mal frumoase speranţe. Sinka'i ib. p. 412: „si era înţelept si învaţat foarteLimbi stiea. romîneste, eliueste, latineşte, greceşte, franţuzeşte, italieneşte si turceşteu, v. ep. H. din col. noastra, unde tatăl său’ vorbeşte de dspoziţinnele ce le arată ca copil. Cfr. ep. 108 : Scarlat .Mavrocordat cătră Hrisant. 10) . Quot vidisti jam'urbes, moresque virornm, Xacturus, felix omnigenem sopliiam ! Cens Danaum, Thracum, Dacum, Batavumque, Italunupie Atipic Antenoridum testes amica manet. Urlis magis Parisium testis, Cassinius in cpio Magnus et Iile tuum suscipit Ingenium. Suscipit ingentem sopliiam linguanque disertam Euclideui ipsum disseruisse putat. 11) . Ep. 0. Xec. Comnen-Papadopol Patriarhului Dositeu Padua Mai 1007: „ca adevăratul nepot si imitatorul vostru.“ 12) Cît-eva. din epistolele’colecţiunei noastre sînt adresate patriarhului Dositeu In epist. 17, cătră cei de ia sf. mormînt 1 Iulie 1707, Brancova-nu îl numeşte : marele luceafăr al bisericeî noastre. El a cununat fata. domnitorului Munteniei Ilinca cu Scarlat Mavrocordat fiul Exaporitului, la 1 >u-curesti în anul IGOS. Xec. Cost.in în Letop. II 78. Alex. Ilelladius Statiis prasens ecelesiae graecae. Xiirnberg 1714. p. 14 : „Hic Patriarlia supremiun obiit diem CYIII anno actatis suae „Dositeu a publicat o carte grecească a predecesorului său Nectărie despre începutul Papilor. Această carte a fost tipărită bv Iaşi în mînăstirea sf. Apostoli, numită Cetăţuia, în luna Iuliu 1682. Y. Andrea Papadopul N:osXXiVYj/a; piXcXoyial. p. 88. Xo. 112. Rugăm pe cetitorii să observe că în anul chiar 1(182, cu 27 ani înaintea primei domni. 494 Al. Mavi'ocordat nătat.e la linele viaculuî, 1(>97 l;t), apare întâi în epistolarul nostru ea arhidiacon uî la 1(198, arhimandrit al sf. mormînt 18), la 1704 este înaintat la episcopatul Cesarieî lh). In luna Fevruarie 1707 el să sue pe tronul patriarlucescu al Ierusalimului, prin alegerea sf. sinod, fiind fost desemnat la această treaptă chiar prin testamentul predecesorului şi moşului său Dositeu17). De la anul 172S încoace vedem pe Neculaî Vodă foarte îngrijit de durerele artritice de care suferea patriarhul18). Epistola cea de pe urmă adresată lui este acea a domnitorului Grigorie Gliica 1 : Âlex. Mavrocordat Exaporitul ciitra cei de la st’, mormînt, JFev. 2b. 1707. FI era un om foarte învaţat: „Linguae Turcicae, Arabicae/ Moscovicae, Oeorgieae, (îraceae et Latinae, peritissimus erat. ,,Ilelladius l.c. ,F>). Fa 1007 sa atla încă acolo. Ep. 0 Mai 1097. Pe aceasta universitate o desemeaza epigrama mai sus citata, prin cuvintele „gens Ante-noridunr* căci aceasta urba vestita sa zice a ti fost înfiinţata de Trojauul Antenor : Patavium Antenoris. 1-1). Ep. I. 2, 1 (kS-F Io). Ep. 7. Mart. 20, 1(>08. Hi). Ep. 10. Radul Rraucov. Apr. 17ol. Radu era al d-lea lin al lui' P>rancoveanu, logodit de mult cu fata lui Autioli Cautemir; însă nunta nu s-a putut face pentru motive politice. Sincai III. d()7. El a murit, de mina călăului, împreuna cu fratele sa îi Matei si cu ta tal saii. Kincai 1. c. 07b. 17) . Ep. 0 în care Alexandru Mavrocordat Exaporitul: în însuşirea, sa de mare Logofăt al Bisericei (vezi ep. 2b), anunţa aceasta alegere celor de la Sf. Mormînt. 18) . Ep. .181. 2. 10). Ultima epist. No. 200. 20). pay.apmvuâw'j llavpuc/Gj b'v./J.w. etc. ’Eveţî- yjjji sv -r;-ovpzzi(z Avmiv’o’j tcu BapîoAv;. 1734. O culegere de scrisori câtrâ Hrisant Notara 495 serbare pentru numeroşii şi devotaţii lui prieteni; primirea sa are loc cu deosebite onoruri 21 22 *); plecarea sa e pururea a-mînată cu insistenţă; depărtarea sa mult regretată: reîntoarcerea mult dorită ; el este confidentul nevoilor de care sufereau chiar familiile domnitoare 2;1). Amic devotat cu tru]> şi cu suflet, mai ales al Mavrocordaţilor, el este sfetnicul respectat, prietinul intim al caselor Brancovanu, Oantacuzen, Racoviţâ, Gliica. Doamnele îi trimeteau suvenire 24), fii domnitorilor, pe care el i-a botezat25 *) îi cere sfaturi; toţi îi trimet urări pentru sărbători. El sfinţeşte biserica Sf. Gheorgbe 2li), zidită la Bucureşti de Bran-covanu. El cunună pe viitorul domn Constantin Mavrocordat cu fata spătarului Radu Oantacuzen27). El inspiră nu mai puţină admiraţiune 28) contimporanilor săi, decît ve-neraţiune, şi cit e de oarbă încrederea ce naşte j»rin cu- 21) . Ep. 90 hitetViu Cantacuzen : „La. închinarea si întâmpinarea voastră am H trimes toata noastră ceata si oştire; însă aducîndu-ne aminte precedenta voastră poroncă de a nu cuteza una ea aceasta, lasam acea-tă afacere la chivernisală si disposiţiunea marelui căpitan de graniţă". Gri-gore (41iica îi trimete spre întimpinare pe paharnicul Gavril si al doilea ce-mis ep. si pregăteşte primirea sa la Focşani. Ep. 1(>8, 170 Neculai Mavrocordat îl roagă a fixa. ziua sosireî, ca să poată trimete după obiceiii un boer spre intimpinare Ep. 18o. 22) Nec. Mavrocordat: „Nu putem descrie Preosfinţiei voastre cît ne-a părut de nesuferit de a ti privaţi de dînsa Zoe Doamna soţia lui O rigori Gliica : să ştiţi că atît prea înaltul domn cît si prea luminata noastră "soacră (Ruxauda Mavrocordat) si noi înşine avem tare aminte venirea Prea Sfinţiei Voastre v. Ep. 184, o, (>, 7, 9, 1 (>îS, 170. 2o). Ep. 117. 4 mart, 1717, „Insă ne înseninaţi încă şi pentru domniţa că găsindu-să în mare lipsă v-a rugat a ne-o însenina în fericita voastră scrisoare ca să-i venim într-un ajutor si de unde V dacă noi am pus nădejde după Dumnezeu în ţara sa acum, venind aici, am găsit ţera pustie şi prăpădită. Maria Doamna (Racoviţă) c. llrvsant. Zamfira Doamna (văduva) lui loan Vodă Mavrocordat ep. 1*20, jul. 1719. la trage nădejde că să va găsi destulă avere spre a să plăti şi a nu huli creditorii : eu sîut întristată că au rămas aşa orfanii mei copii, de nu ştiu cum vom merge înainte/4. 24). Smaranda Doamna (a 9-a femee a lui Neculai Vodă) ep. 19b Mart, 179)0: Ca semn al respectului meu pentru P. S. V. vă trimit un boc-cialîc rngînd să-l primiţi cu buna voinţă. 2o). Zoe Doamna (Gliica) tevr. 1728. ep. 104. 2(>). Ep. 17. 27b Ep. 1 (18 Gr. Gliica c. Hrisant Iunie lo, 1 <28 mulţumim pentru plăcutele ştiri a nunţei ce va avea loc al cumnatului lieizăde şi verului nostru primar. Domnul Moldovei scrie că s-ar fi dus numai decît în persoană la nuntă după dorinţa sa, însă să opreşte de a nu o face prin motivele ce i le dă mult iubitul şi prea înaltul, său părinte, moşul său Neculai Mavrocordat. Cîtă duşmănie şi ură s-a născut în urmă între aceşti veri primari prin competiţiunea la, tron ! 28). In ep. 99 Neculai Vodă îl numeşte „sfîntul fonix al neamului nostru “. 496 Al. Mavrocordat vîntul sâti dat, o putem vedea, din împrejurarea următoare. La a doua sa numire ca domn al Munteniei, Neculaî Vodă vroind să liniştească pe deplin pe acei boerl ce fusese pricina de-1 putură prinde Austriaciî în Bucureştii, să duce la Sibiu ca să-1 încredinţeze că va da toate cele trecute uitărel, spre a readuce pe cel ce părăsesc ţara, de frica răzbunâreî lui, la căminele lor. Pe lingă cărţile de iertare cele trimete, pune pe patriarh de le scrie în acelaşi sens şi serbează intrarea sa în liomînia cu pompă frumoasă, însoţit fiind de veneratul patriarh -84. Evident că una din aceste date e greşită, căci cu toată lipsa telegrafului din acel tini]), nu să poate admite ca Şerban Vodă să dee lui Hrisant ca ceva nou un lucru petrecut cu un an şi jumătate în urmă. 34) . Ep. 4. mai HidO. Constantin Basarab lui Climent mitropolitul Andrianopoleî. 35) . „De vor face însă altfeliu... să ştie că şi noi, ca fit aî slintet noastre biserici, îi vom combate cu orice mijloace vom puteaA 3G). Ep. 53. Aprilie 1712. 37) . Ep. (î3. Sept. 1713. 38) . E]). 17. .Iulie 1707. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 499 sfîntului (Hieorghie oare „din toate bisericele şi mînăstirile oiţe să află în ţară la noi este şi cea mal spaţioasă şi cea maî înaltă şi împodobită" 39). In ep. 21 din Fevruarie 1709, Bran-covann încuviinţazâ lnl Hrisant zidirea unei case de piatră pentru tipografie şi unei biblioteci în cuprinsul s-tuluî Sava, pentru care stârneşte patriarhul; însă aceasta nu poate încă începe „dar la timp va lua cuvenitul sfîrşit. după dorinţa voastră"40). După această scrisoare toarte veselă lungă şi prietenească, colecţiunea noastră mai conţine una, cea ultimă a nefericitului Brancovanu, scrisă cu cinci ani după aceia, tocmai o săptămînă înainteprindereî lui41). Domnitorul muntean e cuprins de o jale adîncă şi revarsă amărăciunea sufletului său comunicînd prietenului trista ştire ; perderea iubitei sale fiice Stanca 4-), moartă grabnic în cîteva (.Iile. Un malheur ne vient jamais seul. El e sfâşiat de o t.iisteţă neagră prevestitoare de jalnică catastrofă ee-1 a-ameninţa atît de aproape, şi pe care n-o prevedea nici de cum : Sunt lacrymae rerum et mentem mortalia tangunt. Cine ar putea citi fără mişcare aceste rîndurî ale nenorocitului prinţ, atit de crud încercat ca părinte şi căruia bogat, puternic şi slăvit, pregătindu-să a serba cu mare pompă anul al 60-lea al vîrsteî şi al 20-lea al domniei, nimica nu-1 prevesteşte că să află pe malul prăpăstios al unei tragedii fără seamăn ? Tristă şi nexplicabilă coincidenţă! Pentru acea pompoasă serbare el fixase zioa de Sfînta Maria anul 171.4 ; şi chiar în aceia zi, la nouă oare dimineaţă, căzu capul său cu acel al fiilor şi ginerelui său pe malurile Bosforului Pupii Siliciu III bob, „La poftii lui Dositeu patriarhul din Ierusalim, Brancovanu a mai mărit biserica sf. Cheorghie din Bucureşti şi lingă, dînsa a maî tăcut o mîuăstire. Monastirea cu toate veniturile şi eu un han era închinată sf. mormîntC ib. III b4(>. 40) . Brancovanu Aăxlă s-a şi ţinut de cuvîntul dat, căci într-o epistolă a succesorului său Ştefan Cantacuzino (ep. 7b. LS aprilie 1714) adresată lui Hrisant, îndată după suirea noului domnitor pe tron, el vorbeşte de Kir Axinte, care murind ar ti lăsat cărţile sale biblioteceî s-tuluî »Sava. 41) . Ep. 7/1 Hrisant, 17 martie 1714. 42) . Cea maî mare din fetele Brancovaniiluî, soţia lui Radu tini lui Elias Vodă domnul Moldoveî, zice Carra Ilist. de AlohbVvie et de Valachie p. Ido. 500 Al. Mavrocordat din mina călăului! Medaliele însă comemorative ce le comandase pentru acea serbare deveniră o armă de pîrâ şi de denunţ în contra sa 43). Ca cruda antiteză urmează imediat, în epistolar a-cesteî scrisori, una al fericitului succesor al Brancovanuluî, Ştefan Yodâ Oantacuzen, adresată lui Hrisant, chiar a doua zi după suirea sa pe tron 44). Prin această epistolă aflăm în tot amănuntul cum s-a petrecut lucrurile. Cine nu ştie că prin uneltirile de mult ţesute a Can-tacuzineştilor s-a obţinut în tine căderea şi prinderea lui Constantin Vodă?'43) Noul domn ne afirmă însă absoluta sa nevinoţie cu atît.a cutezanţă, încît nu ne putem opri de a da aici o traducere a principalelor pasaje din această mult curioasă e-pistolă : „La 2d curentei (martie)4(i), venind aice Mustafa-Aga-Abar-Emin a adus şi mazilia prea înaltului domn al nostru şi poruncă ca numai decît să meargă la scaunul împărăţiei cu toţi copiii şi ginerii săi. Numai unul Dumnezeu cunoaşte cît ne-a întristat şi umplut de jale această surgunie înălţime! sale, căci nu ştiam de unde ar fi provenit această protivnică schimbare şi în ce raîni eram să cădem. La 25 ale aceleiaşi luni47 48), sosind marele imbrohor 46 4S) puternicului nostru suveran şi poftindu ne cu toţii îm- 43) . Delcliiaro în Sinea! III 369, şi Mnsc. Balacineanu ii). IIF 374. La Mottraye II 212 tiare a azistat la decapitare. Ilurmuzaki Fragmente IV. 69, „am 26 August, 9 Ulir Morgcns*. Pe atunci deosebirea între calendarul Iulian şi Gregorian era de 11 zile, prin urmare la Io. 44) . Ep. 74, 26 martie 1714. 45) . Şincaî III. 367 urmat, llammcr IV. 143 : „in der Walachc! ivo Branco vanii durcli die Cantacuzene und die Pantacuzene durcli die Mauro-cordato gestiirzt worden waren* Fotino II. 291 ed. grec. 46) . Greşeşte prin urmare d-1. Xenopol cînd scrie IV 454: „Mercur! înaintea Paştilor în ziua de 4 Aprilie 1714 un aga descăleca în Bucureşti*. Nu e de înţeles însă cum daca aga a descălecat la 4 Aprilie ar ii părăsit Brancovanu capitala şi dus la robie la 24 .Martie, cum scrie tot d-1 Xenopol la pagina următoare: Quandoipie bonus dormitat ILomerus. 47) . I). Legrand imprimă textul astfel iu : v.a~a .os VY]v....a,jTo5 evident că trebueşte scris; oe Tvjv 25 tou aVcou, căci despre ziua de 24 Martie a vorbit la începutul epistolei, şi 26 Martie e data scrisoret; nu rc-mîne prin urmare decît ziua de 25 Martie cînd s-a întîmplat cele ce urmează. 48) . Ilurmuzaki, Fragmente IV 68, scrie Bujuk-Emir-Achor şi traduce: Oberstalimeister. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 501 preună cu arhiereii şi egumenii adunaţi, a zis la auzul tuturor că este poruncă regească să alegem domn dintre noi. Noi după datoria noastră strigînd intr-un glas că vrem pe domnul nostru şi, sau că să ne lase pe Măria Sa, sau să ne pornim cu toţii la împărăţie să arătăm lipsa de vină şi inocenţa prinţului nostru; îndată cu mare supărare ne-a răspuns că marea împărăţie mişcată de milă, vrea să aleagă domn dintre noi pentru întocmirea şi cîrmuirea vilaetului vostru şi voi vă împotriviţi poroncei regeşti ? Sculîndu-să îndată în picioare, el a scos din sinul său un ferman conţinînd despre noi ca să ne îmbrace cu caftanul domniei, şi îndată întrebînd: cine e. spătarul Ştefan? ceilalţi boerî ne-au tîrît în mijloc şi ne-a prezentat eminenţei sale4'’). Ne-am opus din resputerl, ne-am tîrît îndărăt, am întimpinat vîrsta noastră nepotrivită şi slăbă-ciunea noastră dintr-aceasta ; însă în zădar ne-am dat osteneala. Căci unde există poronca unui asemene rege cine poate să să împrotivească ? Deci chiar nevroind, am îmbrăcat cavadiul regesc şi am venit la curte Vl). Şi de unde această nenâdăjduitâ înălţare a noastră pe acest domnesc tron, de nu de la acel de sus ? Ne închinăm dar şi mulţămim sf. Dumnezeu, etc.“ Iată o naraţiune amănunţită acelor petrecute la căderea Branco vanului, scrisă 48 de oare după săvîrşirea lor, de însuşi succesorul său. Astfeliu a fost căderea de pe tron acelui mai puternic domn muntean din secolul al 17-lea 49 50 51 52), cel ce singur a izbutit să domnească neîntrerupt peste un şfert de viac şi să să strecoare prin atît de grele împrejurări. Un simplu decret de mazilie trimes prin un capigiu fu de ajuns: nici o împrotivire, nici o încercare macar de a să sustrage crudei soarte; lacrimi fură sin- 49) . Cuvîntul grecesc întrebuinţat de Ştefan Vodă pentru oberatal-maistrul este: e r,v:oŞot^c tcu oare însemnează: cel cu slavă sau cu slăvire. Traducem prin : eminenţa sa, ne-găsînd alt cuvînt romînesc mai potrivit. 50) . Toate cele de mai sus să petreceau în conacul imbrohorului, precum ne spune Fotino, II, 294. 51) . Hunnuzaki Frgm. IV. 67: „Um diese Zeit (1714), verlor die Wa-lacliei einen der merkwiirdigsten, jedenfalls den klugsten und gewandtesten ihrer Fiirsten“. 52) . Şincaî, 111, 372: „domnit-au Constantin vodă Brancovanu 25 ani si 80 de zile“. 502 Al. Mavrocordat gurul respuns al domnitorului la neaşteptatul mesaj 6S). Sosind apoi imbrohorul adună pe boeri la conacul său, le vorbeşte cu mîndrie de mila împărăţiei, care le concede alegerea domnitorului şi îi lasă dragă doamne ! să aleagă succesorul mazilitului prinţ; însă cît e de van şi iluzoriu acest drept concedat de milă, îl aflăm îndată, căci însuşi el, imbrohorul, scoate din sinul său decretul care numeşte pe Ştefan Vodă Cantacuzen şi-l citeşte boerilor alegători. Şi noul domn scrie curat că ori-ce împrotivire ar fi zădarnică faţă cu poronca sultanului54). Astfeliu, zicem, s-au petrecut lucrurile la Bucureşti cu ocaziunea cădere! puternicului Constantin Brancovanu; aceasta nu e supusă nici unui dubiu: Habemus reuni confitentem. Şi aceste evenimente au avut loc în zilele de Mercuri şi .Toi a septămînei patimilor din anul 1714, cu doi ani întregi înaintea mir ei pe scaunul domnesc al Munteniei a primului prinţ fanariot, a lui Neculai Mavrocordat r>5). Şi acum întrebăm pe cetitor, pe ori care om'nepărtinitor care cercetează istoria, nu cu dorinţa de a o restălmâci spre a-i putea servi ca armă de pîră în potriva acelora ce cu orice preţ e hotărît a-I difama, ci cu scopul de a afla din ia adevărul despre trecut. îşi poate cineva închipui o atîr-nare mai complectă, o nimicire politică mai desăvîrşită, o supunere mai oarbă vrerilor stâpînului, poroncilor sultă- 53). Id. ibid. din cod. manşe. Balacinian III. p. 371: „împreunîndn-să (Mnstafa Aga) cn domnul i-au spus mazilia; iar Constantin Vodă nu ştia ce să facă, văzînd de fată perirea, numai varsa lacrimi14 D-l Xenopol de-pinge scena îutr-un mod mat dramatic, Lstor. IV. 455: „Domnul auzind a-ceastă veste înfiorătoare sare la fereşti strigînd din răsputeri pe armata sa: slujitori, slujitori unde sînteţî V nu mă îăsatt! Boerit însă să retrăsesă cu totit luînd şi pe slujitori.“ Aceste după cronica atribuită lut Nec. Mustea in Letop. lir. 55, a căruia autoritate fiind mat ales pentru cele petrecute în Muntenia, e atît de mică, în cît dăm crezare celor relatate în manuscriptul Balacinian, mult mat bine informat. 51). După ce porneşte pe prinţul Brancovanu depus, aga stă la Bucureşti spre a face catagrafia întreget lut averi ce o confiscă. Fotino II 235. Trei luni în urmă mat găsim pe aga şi cu Turcit lut stînd tot la Bucureşti: v. ep. 80. Ştefan Vodă cătră lîrisant 1 Iulie 1714: „Despre agalele pe care însemnaţi că speraţi să-t vedeţi în fine ridicaţi de aice şi să urmeze înainte linişte şi repaus, Dumnezeu cel sfînt să vă auză.. nu putem să ne învrednicim să videm plecarea lorM. Deabea la finele lut Iulie îî vedem părăsind capitala Munteniei. V. ep. 82, 28 Iulie 1714. Constantin Cantacuzen c. lîrisant. 55). Numit la 27 Decemvrie 1715. (v. ep. 105). Domnul a părăsit. Iaşii la 10 Ianuarie 171 (>. Axinte Dricarul în Letopisitele II. p. 171. La 22 sosi la Focşani, ibid. Iar intrarea lut cu pompă în Bucureşti, avu loc la 10 Fe-vruarie 1710. Delchiaro în Sincat 111 385. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 503 neştî, decît aceia ce o constatăm cu această ocaziune atît de însemnată, ca pe deplin stabilită în Muntenia înaintea venire! Fanarioţilor? Intr-adevăr, trebueşte o adevărată sfruntare, o despreţuire complectă a celor mai autentice sor-ginţî spre a atribui domnitorilor Greci aducerea Ţărilor Romîneşti sub jugul neferice al Turcilor; acel jug apasa grumazii atît ai Moldovei5!i) cît şi ai Munteniei mult înaintea suirei lor pe scaunul domnesc. Acesta este adevărul istoric şi nici o declamaţiune nu-1 poate schimba faţă cu tes-timoniele zdrobitoare ale istoriei. Ştirea sosită lui Ştefan Vodă Cantacuzen despre pei-rea Brancovanului dă loc la scrisoarea ce o adresază patriarhului * 57 58) : „cît despre cele ce mi le însemnaţi privitoare la acel sfîrşit jalnic şi demn de lacrimi al reposatului şi copiilor lui, şi acele le-am înţeles bine. La carsbarbitul™) limbeî noastre nu poate rosti nici un cuvînt deoarece modul începutului şi sfîrşitnlui acestei jalnice tragedii e ne cunoscută oamenilor şi numai divina Providenţă toate le ştie. Căci cine cunoaşte gîndul domnului sau care fost-au sfetnicul, său ? Cum a părut domnului, astfeliu a făcut. Noi ca creştini avem această datorie de a spune ca pe cei ucişi Dumnezeu să-i erte, iar pe cea sarmană şi jalnică nouă Hecubă, s-o mîngăe în chipul cum el ştie“. Frumoase cuvinte de compătimire; însă cum s-a purtat. Ştefan Vodă cu acea văduvă a Brancovanului, pe care cu drept cuvînt el însuşi o numea noua Hecubă? Cind nenorocita parveni prin cauţiunea a doi Greci din Ţarigrad a-şi procura făgăduinţa că va ti pusă în libertate, domnul muntean prin uneltiri şi jertfe băneşti izbuti a trînti pe cei doi chizeşî la închisoare, iar pe ia a o surguni la Kirtahie în Asia Mică59) de unde apoi scapă deabea în anul 1717, prin stăruinţele şi influenţa noului domn al Munteniei, Necnlai MavrocordatC:)). Pe cînd văduva lui Constantin Vodă să 50). Despre modul absolut identic cum s-a petrecut lucrurile în Moldova, cînd Neculai Mavrocordat deveni domn pentru prima oară (1709) v. studiul nostru apărut în Arhiva. Anul V. pp. 500, 507. 57) . Ep. 89. 0. Septemvrie 1714. 58) . In textul grecesc: ~o fap^no s, un leii îi de instrument cu mai multe struni. 59) . Hurmuzaki Fragili. IV. p. 09. Sinea! din Delchiaro Iii p. 375. Fotino II. p. 290-8. 00). Şincai în manus. Balacinean în anul 1717, IU. p. 399: „Atunci a-a îi mîntuit din izgonire de la Fandia doamna şi gineri! Iu! Constantin 504 AL Mavrocordat întorcea în patria sa, Nemesis, cea resplătitoare ajunsesă de mult în crude şi repeţite loviri casa lui Ştefan Vodă. Mazilit în luna lui Ianuarie 1716, prinţul Cantacuzen împreună cu tatăl său Constantin fură zugrumaţi* 61 62 63 64) în ziua de 7 Iunie 1716 „Duminică după Rusalii41; iar văduva lui, Păuna doamna de-abea scapă, travestită, cu pruncii săi pe o corabie veneţiană la Veneţia şi apoi la Viena, de unde să adresează atît regelui Franţei cît şi împăratului german Oarol al Vl-lea, cerînd restituirea averei rîpite a soţului său/’-). Pe cît scrisorile de mai sus ale lui Ştefan Vodă ni-1 arată ca ascunzînd ura sa în contra Brancovanului şi mai ales partea ce a luat la căderea lui, sub vorbe blînde şi compătimitoare, pe atît tatăl său Constantin Cantacuzen stolnicul, care a fost principalul autor al acelei căderi', manifestă într-o scrisoare cătră Hrisant cu data de 28 Iulie 1714, toată animozitatea duşmănească ce o resimţea împrotiva nepotului său ,i3): „Cei ce umblă după descoperirea contoarelor celor zadarnice (adecă agalele turceşti ocupate cu con-tiscarea averei mazilituluî domn) s-au dus cu ajutorul lui Dumnezeu de aice; însă multe urine a rănilor au rămas acestei prea nenorocite ţări, şi semnele lor nu să tâmădu-esc, fiind că, precum şi altă dată am zis, pentru chiverni-selele fericitului aceluia, mulţi au font vatamafî şi frica tot nu mai continente; pagubă grea şi aproape covîrşitoare au împovorat ţara.... In asemenea nevoe şi altele mai mari a căzut ţara, etc/4 Firmanul de mazilie al lui Ştefan Vodă poruncea numai despre el să vie la Ţarigrad; despre tatăl său nu conţinea nimic ti4). Deabea primind vestea despre mutarea sa pe Brancovanu pe care să nevoise de n mămtuise Neculat Vodă si au venit cu lenaclii Vodă (Mavrocordat) spre ţară". 61) . Hannner, Gescliiclite des osmanisclien Eeiches IV. p. 146 : „zwei Ialire darauf wurden die Cantacuzene zu Gonstantinopol er-voiu-gt". Şincaî IU 383 : „1’au zugrumat, aşişderea şi pe tatăl său". Expresiunea întrebuinţată de d-1 Xenopol V. 28 de taerea capului, este improprie. 62) . Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Uomîmlor supl. I. voi. 1. p. 431) şi Voi, VI. p. 231. Averea aceasta a fost confiscată ca şi a Brancovanului; asemenea şi acea a lui Miliai Cantacuzen şi Radu Dudescu : Şincai III 383 : „La mijlocul păreasimelor au venit de le-au au scris si au luat toate averile lor pe sama împărătească". 63) . Ep. 82. 64) Aceasta o aflăm prin o scrisoare a luî loan Mavrocordat, pe atunci mare terziman şi prin urmare foarte în curentul afacerilor, cătră Hrisant O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 505 scaunul muntenesc, succesorul fiului său, Neculaî Mavro-cordat, credincios principiului său. de a linişti din răsputeri spiritele, să grăbeşte a scrie o carte anume : „lui Constantin stolnicul Oantacuzen „ca să şază cu boerii ca un bătrîn; să nu să ducă la Ţar iy rad şi-l va avea ca pe un părinte* 65 66 67)". Aceste sfatuirî sincere şi generoase nu găsiră nici o ascultare : firea cea neastîmparată a inimosului bătrîn nu-1 ertâ să steie pe loc cînd vedea pe fiul său dus mazil la Constantinopol, şi astfeliu fu el însuşi cauza peirei sale prin mîna călăului bb). In timpul domniei lui Ştefan Oantacuzen, avu loc şi trecerea prin Ţara Muntenească a regelui Carol XH-lea care în fine să întorcea acasă, după cinci ani şi mai bine petrecuţi la Bender şi la Demotica lîngă Andrianopol. Despre această trecere şi cîte suferinţî a pricinuit ia ţării, găsim în epistolar, preţioase amănunte, pe care o mărturisim le ignoram pînă acum. Deoarece şi regele Carol este un suveran celebru în istoria universală, şi chiar această călătorie a sa care izbuti la un „Distanzritt" legendar, de asemene este mult vestit, ne credem datori a da cititorului o traducere a pasajelor epistolelor domnitorului muntean privitoare la acest episod din viaţa eroului Svediei. La 3 Octomvrie 1714 Ştefan Vodă scrie patriarhului 6‘) că regele a sosit la l-a Octomvrie la Rusciuc 68) şi azi era (Ep. 107. 14 Ianuarie 171(>): „Despre Ştefan Vodă ce-aii devenit n-avem încă nici o ştiinţă ; fermanul însă ce s-an trimes scria el singur să vie, despre tatăl său nu scria nimică, şi ce va urma nu ştim ; or ce însă va. avea loc vă vom comunica .“ Cinci-spre-zece zile în urmă (Cp. 108. 29 Ianuarie 1716) scrie tot il luî Hrisant: „Ştefan Vodă vine împreună cu tatăl său : s’aii apropiat şi sosesc în cîteva dile“. i 65) .* Sincai din (Iod. mau. Lalaoinian IU. 882. 66) . Cît era de iute şi de întreg caracterul stolnicului, o putem vedea din următoarea glumeaţă anecdotă ce o găsim în Carra pp. 128 urmat: „La începutul Domniei Sale Lrancoveanul a căruia mamă era Canta-cuzinească (sora luî Costantiu Cantacuzen), găsind numele său patronimic nou şi necunoscut şi preferind acel vechili pe cît şi ilustru a mamei sale, să subsemna Constantin Vodă Cantacuzen. Cantacuzineştiî apoi venind la el spre a să jăliii el li respunse că mama sa fiind născută Cantacuzen el a putut să-şî permită ceia ce a făcut. Stolnicul Constantin la aceste vorbe a-prinzîndu-să de mănie îî povesti următoarea fabulă turcească: Câtimi, întrebat fiind, care e tatăl său : Mama mea, respunse e o capă. Astfeliu silit, adaogă Carra, a părăsit numele de Cantacuzen şi fiindu-î ruşine a relua acel de Brancovanu, el să hotărî a adopta cel de Dasarab, care pretenţiune de al purta era tot atît de puţin întemeiată ca si ceialaltă“. 67) . Epistola 91. 68) . Dacă data ce o dă Voltaire Hist. de Charles XII, Oeuvres Compl. XXIII p. 290. „Enfin le 1-er Octobre 1714. le roi de Suede se mit en rouţe 506 Al. Mavrocordat sâ treacă la Giurgiu, şi (le acolo să urmeze înainte după fixarea conacelor precum noi am regulat-o. Sâ ştiţi însă şi aceasta, că ne-a sosit poroncă să nu să dacă Serenitatea sa prin Tîrgoviştea nici să treacă prin Bucureşti, ci numai pe unde cunoaştem noi calea cea mai dreaptă şi,mai u-şoară, pe acolo să păşască Este însă o altă greutate că Serenitatea sa socotea să fie sosiţi Sueziî cei de la Bender ca să pornească odată cu toţii. Noi după ştirea ce o avem, ei, deabea poimîne Mercur!, vor ajunge la Focşani şi nu ştim dacă prin aceasta nu să va ivi vre-o pedică la călătoria mai grabnică a Serenităţii sale. Vom vedea însă cum vor cîrmui aceasta agalele 6i)) care să duc cu el* etc. Şi mai la vale: , Despre noi să ştiţi că ne-a sosit lămurit poroncă de la împărăţie că, deşi trece serenisimul rege lingă Bucureşti şi cam pieziş din afara lor, noi insă să nu ne urnim şi să ntt-i eşim înainte spre întimpinare, de-cît numai boerilor ce i-am trimis să le poruncim ca să sâ înfăţişeze la prea slăvitul Mustafa-Aga şi ce le va poronci eminenţa sa aşa să urmeze; pentru care mulţumim mult pe stăpînii şi binefăcătorii noştri cei de ani mulţi că şi întră aceasta prevăd interesul şi cinstea servilor lor®. Din aceste rîndurî vedem două lucruri : graba ce aveaţi Turcii de a scapa în fine de oaspetele lor regesc, ducîndu-1 prin Muntenia, pe calea „cea mai dreaptă şi uşoa-ră“, lucru ce nu ne surprinde după cîte trăsese sărmanii cu el. Apoi măsurile luate, ne arată cît erau de puţin dispuşi Osinanlii a-î atribui onoruri regeşti, deoarece interziceau domnitorului ţării prin care călătorea de a-1 saluta în persoană şi evitau din tot dinadinsul trecerea sa prin Bucureşti, care-i stăteau în cale şi unde ar fi trebuit să fie primit cu strălucire. Amintirea ienicerilor lor ucişi la Varniţa lîngă Bender, spre a pune mîna pe viteazul nordic, nu să ştersese încă din inimele lor ! E mai greu de înţeles pentru ce această purtare a Turcilor umple cu pour quitter la Turquie“ e exactă. I-ar ti trebuit 11 zile spre a ajunge de la Demotica la Rusciuc, adică deosebirea de atunci între calendarul gregorian a autorului francez si cel iulian a domnului muntean. Vezi si La Mottraye Voyages II. 214 ; „Le premier octobre etant fixe pour le depart du Roi de Demotica“. 69). Domnul dă numele acestor agale în număr de cinci. In capul lor figurează: „Prea slăvitul Cagigibaşa Mus ta fa Aga* Acesta este tocmai cel însărcinat în amil 1714 cu prinderea lui Constantin Vodă. O culegere de .scrisori cătră Hrisant Notara 507 o aşa de vie recunoştinţă „cătră stăpîniî şi binefăcătorii săi,, inima prea simţitoare a lui Ştefan Vodă. Insă altfeliu plănuise Turcii repejunea călătoriei regeşti şi altfeliu să petrecea lucrul, precum aflăm din scrisoarea următoare a domnitorului cu data 15 Octomvrie adecă 12 zile în urmă 70): „ De cînd (regele Suediei) a calcat această biată ţară şi a sosit la un tîrguşor numit Piteşti nu ştim cu ce gînd n-a căutat să urmeze inainte călătoria sa după poroncă şi hotărirea firmanelor puternicei împărăţii, adecă în şapte zile aci aibă loc intrarea şi eşirea sa pînă la graniţă ; ci deodată ajungînd acolo la Piteşti a stat nemişcat şi neclintit, pe cînd de acolo pînă la graniţă mai sînt două cona-curî, zicînd că aşa vrea să stee cît. a vrea, şi sînt azi opt zile de cînd să află acolo cu aşa mulţime. Noi neavînd nici o veste dinainte despre asemenea zabavă ce a intervenit, am făcut pregătire de proviziunile lui, după po-ronca împărăţiei, numai pe şapte sau opt zile şi încă a-ceastă poroncă atunci numai ne-a sosit cînd Serenitatea sa a ajuns la Giurgiu, şi acum stînd pe neaşteptate la Piteşti, ce mîhnire, ce încurcături, ce prădări şi rîpiri, ce nimiciri şi pustierî aduce acestei biete şi jalnice ţări, e imposibil de a o reda prin scrisoare. Ne aflăm deci în-mare întristare şi descurajare, văzînd neînjghebarea lucrului. Căci sînt trei pricini care ne fac să ne găsim în mare nedumerire : una că agalele care să duc împreună cu el nu pot nici a-1 sfătui, nici a-1 întreba, nici a-1 sili a să clinti şi a păşi inainte ; a-1 doua că în acest an prin mare secetă nici grîu nu s-a făcut aici pentru îndestularea noastră, nici orz, nici iarbă, şi Serenitatea Sa cere aceste trei în flecare zi mai cu abundenţă şi îmbelşugare, încît. unul Dumnezeu cunoaşte cîtă nevoe şi strîmtoare trag bocrii noştri cei trimişi spre a pregăti cele de trebuinţă : a treia ca nu cumva, zăbăvind Serenitatea sa aici, să să stârnească afară nişte ploi repezi, şi atunci munţii graniţelor noastre să devie imposibili de trecut şi de păşit, etc. Au sosit şi ceilalţi Suezi peste una mie de la Bender la Tîr-govişte şi sînt trei patru zile că stau şi aceia acolo cu aşa mulţime de cheltuială şi nici înainte nici îndărăt nu 70j Ep. 92 Ştefan Cantacuzino c. Hrisarit Notara. 508 Al. Mavrocordat trec ; nu ştim ce feliu de poroncă a regelui lor aşteptînd, în cît altă nădejde n-a rămas ci numai sfîntul Dumnezeu în ce feliu el ştie să prevază duca lor, să să ridice de pe spinarea bieţilor pămînteni această groaznică şi împovorătoare sarcină". Regele Carol a pus în lucrare, aşa să vede, şi la Piteşti acel principiu al caracterului său atît de îndărătnic, de a nu să mişca de pe loc, înainte de a obţinea ceia ce vroia şi care îi reuşi aşa de puţin la Yarniţa. Evident că itinerarul prescris, care precum ne spune prima epistolă, evita Tîr-goviştea, nu îi convenea de feliu, de oarece în acel tîrg îl aştepta Suezii lui veniţi de la Bender. El vroia numai decît să fie îndreptai spre vechea capitală a Munteniei. J’y suis, j’y reste, răspundea el Turcilor la Piteşti, şi ca un catîr stătea pe loc. In acest caz izbuti pe deplin în planul său, căci ştim că tocmai la Tîrgoviştea 71) îşi luâ ziua bună de la escorta turcească ce-1 însoţea şi suindu-sâ pe cal, săvîrşi acea frenetică cavalcadă care pornind din vechea urbă de lîngă Carpaţi, duse pe neobositul călăreţ la Stralsund în Pomerania! Epistolarul nostru nu mai conţine altă scrisoare a lui Ştefan Vodă privitoare la trecerea regească şi care ar exprima acea nespusă fericire ce o resimţea orice ţară cînd să vedea scapată de prezenţa leului nordic. Căderea atît de repede şi neaşteptată a Brancovanului a afectat foarte pe numeroşii săi amici. Aceasta o vedem dintr-o scrisoare a lui Ioan Mavrocordat 72 73) ; în care de şi nu poate prevede tragica catastrofă, totuşi judeca poziţiu-nea domnitorului ca foarte critică şi spera numai în ajutorul lui Dumnezeu. Ba chiar vedem dintr-o altă epistolă, scrisă 15 zile în urma morţeî lui Constantin Vodă î3), că însuşi patriarhul nutrea oarecare temere, ca nu cumva să fie implicat în această gravă şi primejdioasă împrejurare ca vechili şi intim amic al reposatului prinţ: „vremea bănueleî a trecut; puteţi să mai staţi în Moldova (foarte 71) . Voltaire 1. c. p. 492: „quand il fut â Tergovitz sur Ies frontieres ele Transilvanie, apres avoir congedie son escorte turque, il assembla sa suite dans une grange etc.“ 72) . Epistola 77. 29 Aprilie 1714 c. Hrisant Notara: „Care veste (peirea Brancovanului) venind la Necula-î Vodă mult i-a părut rău şi foarte s-au întristat4* cf. Axinte Uricarul în Let. III. 163. 73) , Ep. 36. 30 August 1714. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 509 bine că faceţi aceasta) cu inima vitează şi neclintită îi scrie Ioan Mavrocordat. Epistolarul nostru conţine o mulţime de scrisori ale acestui tiu mai mic al Exaporituluî şi tre-bue să ne oprim un moment la el, deoarece a luat o parte nu neînsemnată la conducerea destinelor ţărilor ro-mîneşti, mai ales a Munteniei, şi n-a fost pînă acuni, aşa o credem, apreciat după meritele sale. Frate lui Neculaî Vodă, mai mic cu cinci ani 74), H înlocui în marele dragomanat, funcţie din cele mai importante pe care o ocupase ani îndelungaţi tatăl şi fratele său, pe cînd acest din urmă fu numit pentru prima oară domn al Moldovei (1709). La suirea a doua a frăţi-ne-său pe scaunul Moldovei (1711), el veni pentru prima oară la Iaşi ca locoţiitor al noului domn, trimis în atare însuşire de vizir. Cronicarii romîni laudă unanim blîndeţa caracterului său, dorinţa sa de a face binele în cumplita pustiere în care au găsit ţara, după domnia lui Cantemir, şi cum a putut scapa de moarte prin intervenirea sa, pe Lupu Costachi vornicul, pe Antioh Jora hatmanul şi pe postelnicul Maxut căzuţi în urgia vizirului, prinşi şi închişi la Varna 75 76). Postul de mare dragoman al împărăţiei îl păstra până la finele anului 1716, pe cînd ne spune mscr. Balacinian 7l’): „Auzind Poarta că au prins catanele nemţeşti pe Neculai Mavrocordat vodă şi l-au dus în Ardealu, au făcut împăratul sfat cu vizirul ca să dee feara în pradă şi în robie, văzînd voia boerilor de au lăsat să iee pe vodă din scaun. Ci Dumnezeu n-a lasat, mutînd voia împăratului. Deci împăratul ştiind casa lui Alexandru Mavrocordat că pururea au fost credincioasă împărăţiei, au trimis iarăşi dintru acea casă domn ţărei pe lenache 77) marele dragoman 74) . Născut la Constantinopol 1684 (Genealogie des Mavrocordato) p. 3 ; mort la Bucureşti domnind, în luna Fevruar 1719. (Man. Balacin. în Şincaî III 417), prin urmare de abea ajuns la vîrsta de 35 de anî. 75) . Neculaî Costin şi Axinte Uricarul în Letop. II. p. 117 şi 128 : „Scriau i-au drept aceasta Nicolai Vodă într-acest chip : Iubite frate, îţî mnltumesc foarte căci aî pusîi nevoinţă de n-aî lasat să piară acei boerî ; vei avea si de la Dumnezeu plată si de la noi multămită.“ 76) .* In Şincaî IU. 397. 77'. Domnul Xenopol susţine (Y. p. 33. not. 9) cum că Ioan Mavrocordat nu fu numit domn Muntenieî ci numaî caimacan. Aceasta e în contrazicere absolută nu numaî cu pasajul citat în extenso în text (Cfr. Şincaî ibid. p. 398 : „Incredinţindu-se Poarta aii trimes caftan luî Ianachi Vodă şi aîi poroncit ca îndată să se ducă ostile turceştî şi tătăreştî din Bucureştî), dar şi cu toţî autorii ce îî cunoşteam. V. Crem. anon. a luî Aniiras în Let. III, 510 Al. Mavrocordat al împărăţiei şi fratele lui Neeulai vodă dîndu-i oşti destule să-l aşeze în scaun. Aii Paşa vizirul l-au îmbrăcat cu caftan de domnie, etc. “ Vaza familiei sale şi însuşi persoana lui, ce inspira mare încredere, a fost spre norocul Munteniei şi a scapat-o, precum vedem, de o mare primejdie, de „pradă şi robie“. Despre domnia lui în ţara muntenească, un autor ro-mîn de o autoritate notorie şi căruia numai simpatie pentru prinţii din Fanar nu-I să poate atribui 78) să exprimă astfeliu: „A rare ori s-a suit pe tronul domnesc al acestei ţări un domn mai bun, mai blînd şi mai dibaciu, şi el ştiu, cu toată poziţia să atît de spinoasă între un inamic biruitor şi un suveran biruit, să dobîndească mulţămirea amînduror părţilor de o potrivă ca şi afecţiunea supuşilor săi, care cu singura escepţiune a elementelor amice împăratului german, nu ştiau cum să-l slăvească de ajuns, cu toate că şi lui era alipită pata descendenţei fanariote“. In anul 1718, domnul Munteniei fu însărcinat din partea divanului cu negociarea păcei cu Austria: grea misiune! Imperialii îngîmfaţî de victoriile strălucite ale eroicului 120. „Ioan marele terzimanul care a căzut apoi si domn {are)’ Munteneşti*. „Cfr. p. 150; Fotino, II. p. 0O8. Ilammer (veseli. IV. 100: „dass den beiden, tiirkischen Bevollmăclitigten der Voev-od der Wallachei lohann Mavrocordat beigegeben sei“. Hurmuzaki, Fragmente IV. 110 : „An des entfuhrten Stelle ernannte die Pforte zum Fi tr sten der Wallachei seinen jiingern Bruder le-naki Mavrocordat, dem ebenso wiejenem das Oberdollmetscliamt den Weg zur Regierung bahnte“. Documentele invocate spre dovadă de d-1 Xenopol (coli. Hurmuzaki, voi. VI. p. 177, 102, 201, 200. 204) nu sînt probatoare. Ca generalul austriac Htainville să numească „pretendent*1 pe domnul numit de Turci, în timpul răsboiuluî cu Austria, pe cînd Austriacii ocupau o parte a Munteniei, nu dovedeşte că el era caimacau, ci numai lucrul ce-1 ştim, că Austria dorea să anexeze Valahia. In documentul însă citat de domnia sa drept probă (Boeriî munteni câtră Eugeuiu de Savoia p. 202) boeriî din-potrivă scriu de două ori : lohannes Woeicoda care e titulatură numai a dom nitorilor. Şi apoi în acela# voi. VI. Doc. Hurmuzaki din care îşî extrage probele Domnia sa, găsim noi două raporturi oficiale pe care nu le citează, fiindu-le evident trecut cu viderea : unul al Marchezuluî de Bonnac c. regele Franţieî din 21. Decembrie 1716. (Col. Hurmuzaki voi. Vf. p. 117) în care cetim : „H y a eu un nutre changement ă la Porte causc par l’enlevement que Ies Allemands ont făit de Maurocordat, ITince de Valaquie; on a nom-me son frere poar lui succeder... Mavrocordat est enfin parti apres bien des incertitudes sur reffet de sa uominafion“. Intr-un alt raport al comitelui Vir-mont c. împăratul Carol VI din 22 Mai 1718. (Voi. VC p. 218) găsim despre Ioan Mavrocordat : „der von der Porten beştelite Walachische Fiirst oder Woerw<)de“. Epistolarul nostru ne dă o nouă dovadă. In epistola 120 cu data 1719, Iulie 16, văduva lui 'oan Vodă, adresîndu-se cătră patriarh, iscăleşte : Zamfira Doamna. 78). Hurmuzaki, Fragmente zur Gescliiclite der Rumănen, voi. IV. p. 110. O culegere de scrisori a lui Hrisaut Notara 511 prinţ Eugeniu de Savoia erau greu de mulţămit. Turcii foarte descurajaţi prin înfrîngerele suferite la Peterwaradin şi la Belgrad, prin moartea însuşi a vizirului şi luarea capitalei Serbiei, totuşi să refuzau a trece sub furcile caudine ale inimicilor. Aceştia în şedinţa a cincea a congresului, adunat în tîrguşorul sîrbesc Passarowitz (Bujoroniţa) ceru-ră spre mare a uimire a plenipotenţiarilor sultanului cedarea întregei Moldove şi Valahii 79 80), şi Fotino ne spune 8i)), că divanul, în dorinţa vie de pace ce o avea, împuternicise chiar pe negocitorii săi de a ceda toată Muntenia. Insă loan Mavrocordat aduse ţării pe care domnea acest mare serviciu de a evita alipirea ei definitivă cătrâ Austria ce o rîvnea din răsputeri şi a ceda prin tractatul de pace, iscălit la 9/,n Iulie 1718, Austriei numai judeţele de peste Olt, care apoi fură iarăşi restituite Munteniei cu ocaziu-nea unui nou războiu, în care imperialii nu mai aveau în fruntea lor pe marele fiu al Olimpiei Mancini 8I). După pacea încheiată, Nicolai Mavrocordat fu eliberat din deţinerea de la Săbiu şi întorcîndu-să la Ţarigrad fu primit de fratele său „cu toată cinstea şi dragostea" 8’) ;• insă nu-1 înlocui pe tronul muntenesc. Ioan domni inainte pînă la moartea sa, supravenită în Fevuarie 1719,1a Bucureşti, unde fu şi îngropat în biserica mitropolitană cu mare jale că au fost domn bun şi drept 83 84). „Cît a fost însă Ioan Vodă şi de nelacom o putem videa dintr-o scrisoare din Epistolarul nostru cu data “29 Iulie 1719 ; adică 5 luni dapă încetarea sa din viaţă 8t). In această scrisoare văduva lui, Zamfira doamna, să adresază patriarhului, ară-tîndu-î cu jale lipsa în care a rămas ia şi orfani săi copii şi dorinţa sa de a vedea cel puţin creditorii îndes- 79'. Hammer, Geschichte, IV, 160. Hunnuzaki Fragili. IV. 158: „Mit hohem Erstaunen vernahmen demnagh clie tiirkischen Bevollmăchtigten am Kongres9e die auf Abtretung cler gtmzeu Moldciu und 'Walachei gestellte For-derung der kaiserlichen. 80) . Voi. II. p. 209. ed. grec. 81) . După 21 ani de stăpînire austriacă, prin tractatul de la Belgrad 1789. 82) . Sincai UI. 405—6. 83) . Codex. mns. Balacinianus în Şincai III. 407 : „şi cu mare cinste l-au as trucat în monastirea Sf. Gheorghe din Bucureşti. Iar Enghel ibid : „s-aii îngropat la Mitropolia din Bucureşti14. Să vede că Sf. Gheorghe, despre care am văzut rnaî sus că a zidito şi sfinţit-o Constantin Vodă Brancova^ nul la 1704, devenise de atunci Mitropolia Bucureştilor. 84) . Ep. 120. Zafini Doamna c. Hrisant Notara, 512 Al. Mavrocordat tulaţî, spre a nu huli. ,,Oît pentru împodobirea moravurilor copiilor şi pentru învăţătura lor, adaoge biata mamă, îmi dau toată osteneala cit pot şi trag nădejde că vor izbuti întru aceasta“. Corespondenţa între Hrisant şi Ioan Mavrocordat, pe cită vreme a fost învestit cu funcţia de mare dragoman, care îl punea în curentul tuturor afacerilor politice, este frequentă ; cu suirea sa pe tronul Munteniei, ia încetează. Scrisorile lui, mai toate din limba grecească modernă, fără nici o pretenţiune literară 85) ni-1 arată ca un bărbat, deşi departe de a avea dezvoltarea intelectuală a părintelui sau fratelui său, însă bun, îndatoritor, sincer, de un caracter mult mai blajin de cît acel al fratelui său: un homme de bon conseil cum ar zice Francejii. Din scrisoarea cu data 27 Decemvrie 17 15 86) videm că tronul Munteniei era considerat ca mai important decît acel al Moldovei, căci dînd patriarhului vestea despre mutarea fratelui său, el întrebuinţează cuvîntul de : „a fost înaintat la tronul Ungaro-Valahieî“. In scrisoarea sa din 6 Mai 171687), îl videm la Adrianopol inaintînd cu armata ; în următoarea îl videm părăsind deabea la 4 Iunie Filipopol.88 89). Apoi la 10 August s9) se află la Belgrad, de unde scrie patriarhului că speră să-l vadă în curînd la Adrianopol „căci noi mergem repede“. Evident că el e convins că lucrurile vor merge ca la Prut, cu cinci ani în urmă, în contra Ruşilor : însă ele au eşit cu totul altfeliu. Mazilirea lui Ştefan Vodă Cantacuzen avuse loc din cauza înţălegerilor ce divanul pretindea a ft descoperit că el le avea cu Nemţii şi cu Muscalii90). Poarta spărietă de acestă nouă tradare a unui domn, după teribila pildă ce o dăduse cu Constant. Vodă, şi ştiind că războiul pornit în potriva Republice! Lagunelor, încoronat de succese strălucite pentru armele turceşti ameninţă să aducă intervenirea ar- 85) . Afară de una ţ 118) scrisă după pilda fratelui său în limba antică, însă nu cu acelas succes. 86) . Ep. 105. 87*. Ep. 110. 88) . Ep. Ep. 111. 89) . Ep. 112 Belgrad. 90) . Istoricul Balacinianu în Şincai III 388: „Iar după puţin timp au oblicit Poarta turcească toate tocmelile Cantacuzinilor cu alte monarhii cum să tocmise cu Nemţii şi cu Muscalii, ca să le dea lor ţara şi să lepede jugul turcesc? 513 O culegere de scrisori a lui Hrisant Notara mată a imperiului german, să kotâri a muta pe domnul Moldovei în Muntenia „ştiindu-1 destoinic de a linişti spiritele, despre care dăduse dovezi în Moldova" 91). Astfeliu înlocui prinţul Xeculaî Mavrocordat pe Ştefan YodăCantacuzen „nici o rugăciune nici lucrare făcînd“ 9'-). Asupra acestui punct, cum că domnitorul Moldovei n-a luat nici o parte, nici la căderea Oantacuzeneştilor nici la mutarea sa pe scaunul muntenesc, sînt unanimi toţi cronicarii, pînă chiar şi Neculai Mustea, de obicei atît de puţin imparţial 93 94 95 96). Şi intr-adevăr n-avea pentru ce dori acest domn, de lire paci-nică 91) şi care cum zice Engel „purta înaintea ochilor primejdia războaelor 9;>), a părăsi tocmai în acel moment tronul Moldovei, unde parvenise după o stăpînire liniştită de patru ani a vindeca adîncele răni ce i le adusese războiul ruso-turc. Izbucnirea luptei turco-austriacă devenea zi cu zi mai ameninţătoare şi era lesne de prevăzut că Muntenia va ti expusă la o mare primejdie. Insă aceasta fu menirea soartei acestui barbat eminent, de a ti pururea chemat la domnia ţărilor romîneştt în momentele cele mai critice. Deabea iea el în mină frînele cîrmuirei iu luna Fe-vruarie 171(5 şi iată că războiul îl sileşte a urma oştirilor, întors în capitala sa în luna lui Noemvrie acelaşi an, o trupă austriacă, din acele ce cutriera Muntenia şi care era comandată de căpitanul Dettine, să strecoară pînă în capitală pe care o jăfueşte, prădînd şi ucigînd, iar pe domn îl duce captiv la Cotrocenî, apoi prin Tîrgovişte la Săbiu, unde e primit şi tratat cu onorurile ce să cuvineau rangului său 9B). Ca vremuri neferice ! O bandă austriacă 91) . Xenopol V. 30. 92) . 8 in cai IU. 382. 93) . Âxinte Uri carul în Let. lf. 171. Ion Xeculcea ibid. p. 350. Necu-lai Mustea ibid. III. 57. 123. 94) . Cât de dulce se exprima vorbind de pace în ep. 45 din 25 A-pril 1712: „Căci începînd a luci pacea, acest lucru şi nume plăcut, cerul cel de deasupra noastră ne zimbeste şi pămîntul de subit noi desbrăcînd sluţenia lui de mai înainte şi reinvind prin reveneala zlotoasă şi înriurirea favoare! cele! de sus, înaripesce locuitorii cu mai bună nădejde“. 95) . In Sinea! III. 351. 96) . Y. Hurmuzaki VI. ÎGG. Şincai din manuscr. Balacinianu III. 392—3. „Insă generalului (Stainville) nefiind cu ştirea lui, nu i-a părut bine de aceasta, şi vezind că Domnul e aşa de înţălept i-aîî rînduit gazda foarte bună şi de toate îi au dat ca la un domnu. Aceasta s-au întîmplat la 14 Noembrie 1710, dimineaţa ibid. In această captivitate Necula! Vodă a scris vestita sa operă : ele officiis, care 514 ÂL Mavrocordat sub comanda unu! căpitan ridică din capitala sa pe domnul Munteniei, iara două luni în urmă (Ianuarie an. 1717) o altă bandă de 300 de husari sub capitan Ferenz Ernau pătrunde în Moldova prin Caşin, Neamţ şi Tîrgul-frumos, intră în Iaşi şi cît pe ce să prinză asemenea pe domnul Mihai Racoviţâ, care însă reuşeşte a fugi la Cetăţuie, călărind pe un harmasar turcesc. Apoi el fugăreşte pe Nemţi cu ajutorul Tătarilor de la Bugeag, prinde pe Ernau, îi tae capul şi urmăreşte pe fugari pînâ la Neamţ 97). Despre anii captivităţii de la Sâbiu, pînă la încheierea păcei de la Passarowitz, epistolarul nu ne dă nici o desluşire, căci prima epistolă a prinţului Mavrocordat adresată din Muntenia lui Hrisant. e cu mult posterioarâ !IS). In aceasta el dă ştire patriarhului că a terminat incinta mînăstirei şi aşteaptă venirea sa spre a o sfinţi. Evident că e vorba despre Văcăreşti "). Asemenea îi anunţă că tipăreşte cu cheltuiala sa, la Bucureşti, Dicţionarul prea sfîntului Chirii l0°) al căruia ediţiune o face Ştefan Ben-gler „care e atît de experient în limba elinească în cît nu să găseşte asemenele sau în toate academiile din Eu-ropa“.Tot prin această epistolă aflăm că învăţatul domn e în corespondenţă cu Gulielm arhiepiscopul de Oanterbury care i-ar fl trimis şi unele cărţi. Cine vrea să-şi deie samă de regimul de bănuială şi de compresiune sub care traiau acei barbaţî pe care unii îi judecă cu atîta. asprime, n-are decît. să cetească scrisorile adresate patriarhulni 1a. 8 şi 10 Ianuarie 1728 ini). Domnul care călătoreşte prin Ţara Muntenească e chinuit, prin o boală care-1 opreşte, mai ales cu frigul ce domneşte, de a fiind tradusa în limba latină de Stetan Bengler domnul îî înulţămeşte în termeni foarte călduros! în ep. 125 mart. 1722. învăţatul filolog îi scrisese să vede în limba elena antică ; tot astfeliu răspunde şi el. 97) . Despre cumplita devastare a Moldovei prin cătanele nemţeşti şi apoi prin oardele tătăreşti venite dragă doamne ! spre ajutor, vezi relaţiunea detailată lui Neculaî Kiparisa în Epistolar, p. 253—76. 98) . Ep. 126. 1723. Iulie 24. 99) . V. mai sus nota 9. 109 . Credem că se va ii tipărit la monastirea tuturor Sfinţilor, precum s’a făcut şi cu cartea intitulată ,,.Judaicau a părintelui său Exapori-tul ce o posedăm în biblioteca noastră. Ea a fost tipărită în anul întăî al domnie! sale în Muntenia, cu cheltuiala sa, în acea tipografie, Bucureşti în luna August 1710. 101). Ep. 155 156. Neculaî Mavrocordat cătră Hrisant Notara. Prin ep. din 16 Ianuarie 1728 (158) î! mulţămeşte, fiind ca a şi scris după rugămintea sa. 515 O culegere de scrisori a lui Hrisant Notara încăleca sau chiar de a şedea în râdvan. El roagă pe Hrisant care să vede că să afla la Bucureşti 102) de a-î adeveri starea lui suferindă, fiind că el n-are capuchehai, şi trimite pe nepotul său la Poarta împărătească. Nici hoala să vede, nu i să credea pe cuvînt. de cătră Turci, chfar acestui domn care se bucura de o deosebită vază şi con-sideraţiune din partea divanului! Din scrisorile cu data 14 şi 30 Iulie 1728 cătră patriarh 10:') care a plecat la Iaşi, aflăm înfiinţarea în capitala Moldovei a celor trei şcoli „adică a celei greceşti, sla-voneşti şi moldoveneşti “, pentru reînfiinţarea cărora şi re-fnoirea în starea de mai înainte îl laudă şi trimite bine-cuvîntarea sa mult iubitului său fiu Grigoraşcu Vodă 1,M). Prin cuvintele de reînoire şi reînfiinţare, Neculai Mavro-cordat vrea să aminteasâ că acea institnţiune fusese înfiinţată pentru prima oară în a doua sa domnie în Moldova l05), „însă ia fu desorganizată, cum scrie d-1 Xenopol, sub domnia lacomă şi destrăbălată a lui Miliaî Racoviţă, de-oare ce domnul avea de cheltuit bani pentru alte lucruri decît pentru şcoli. Ele fură reorganizate de Grigore Ghica“ l0G). Nu ştim însă pentru ce d-1 Xenopol atribueşte gloria în- 102). Ep. IbO. 21 Ianuarie 1728. Xeculaî Mavrocordat c. Hrisant : „si acum no aflam aice la Maxineni şi tragem nădejde că cu blagoslovenia Pr. Sf. Y. să venim drept la Bucureşti şi să ne bucurăm să avem parte de Pr. Sf. V. în întreaga sănătate si toata veselia1*. 108). Ep. 170. 180. 104) . Suirea sa pe scaunul domnesc al Moldovei unde înlocui pe Mi-haî llacoviţă o datorea Grigorie Gliica influenţei lui Neculai Mavrocodat Xenopol V. (>(). c. căruia era nepot de pe sora sa Roxanda măritată după Mateiu Gliica tatăl lui Grigoraşcu Vodă. Epistolarul conţine mai multe scrisori ale ei cătră Hrisant. suscinnate însă toate : liuxancla Mavrocordat. 105) . Axinte Uricarul în Letop. ÎL 102: „De mult avea gînd Necu-laî Vodă să facă două lucruri bune în ţară ce nu erau: una, tipografie, casă să tipărească cărţi, şi a dat să facă şcoli, ca să înveţe cine ce ar vrea fără de plată, şi această socoteală pomenind-o Patriarhului (Hrisant) i-aîî dat blagoslovenie şi 1’au îndemnat... şi aşa au trimis de au adus meşteri tipărire! şi de slove greceşti şi slavoneşti, şi au făcut case bune la Sf Sava, şi au aşezat tipografia acolo şi în scurt timp au început a să tipări cărţi. Adus-au şi do! dascal! de carte elenească şi unul de cartea cea de obşte grecească ca să înveţe cine ar vrea, şi un dascal ca se înveţe carte slavo-nească, şi altul ca să înveţe pe înţăles moldoveneşte ; şi le-au rînduit dascălilor ])lata precum se cade, ca să ia pe an din veniturile domneşti etc. 10b) Istoria V. (41 (î. hi pasajul citat aice din cronica anonimă a lu! Amiraş (Let. IU. 1 (>8), greşeşte autorul Letopiseţului cînd scrie: „şcoala elenească, grecească şi moldovenească4*. Acele scol! erau la în tăia lor înfiinţare precum videm din pasajul citat, ma! sus în cxenso din Uricarui : cea grecească, slaronească şi moldovenească, iar la reorganisarea lor nu s’au schimbat rimica în eceastă primire, precum o arată epistola citată în text. 516 Al. Mavrocordat troducerei învâţămîntului gratuit în Moldova lui Grigore Vodă Ghica, pe cînd Axinte Uricarul, în pasajul transcris în notă, ne spune anume despre prima înfiinţare sub domnia lui Neculai Mavrocordat: „şi făcu şcoale ca să înveţe cine ce ar vrea fără de platci“ Suum cuique tribu-amus. Prima ideie a învăţămîntului gratuit a fost, aşa să vede, a prinţului Mavrocordat 107); nepotul său însă a păstrat acel principiu, consfinţîndu-1 prin hrisovul său din vremea domniei sale a treia în anul 1748. In scrisoarea cu data 28 Iunie 1730 108), domnitorul exprimă mulţumirea sa patriarhului pentru numirea unui arhiereu ca egumen al mînăstirei Văcăreşti ca şi înainte vreme, şi insistă spre a nu să schimba egumenul Sf. Gheorghie, „căci schimbările egumenilor sînt spre vatamarea şi paguba mînăstirilor". In epistola cu data 30 Iulie 1730 10!l) revine asupra mînăstirei Vacăreştilor, ca şi cînd ar avea presimţirea că în curînd va găsi acolo vecinicul repaus din truda acestei vieţi, şi ne dă totodată testimoniul despre neobosita sa activitate ca domn, căci întrînsa cetim : „însă de nu s-a putut încă regula socoteala (cu egumenul Văcă-reştilor) prin prezentele consecutive griji ce le aveam în-tr-o ţară, unde nu ne putem răsufla nici noi, nici boeriî noştri, nici vechilii “, etc. Aceasta e ultima scrisoare a prinţului. O lună în urmă ll°) el înceta din viaţă la Bucureşti, în vrîstă de 51 de ani, după ce domnise a doua oară neîntrerupt în Muntenia 12 ani. El fu îngropat la mînăstirea Văcăreşti lîngă căpitală, unde-l precedase cu moartea fiiul său iubit Scarlat. (Va urma) 107) . Neculai Mustea, eu nepărtinirea ce o arată pururea cronica sa, pomeneşte despre „aşăzatul scoale! de învăţatul copiilor“ subdomnia lui Grigore Ghica (Letop. III 78•, iar prima sa înfiinţare o trece cu deplină tăcere ! 108) . Epistola 107. .109). Ep. 200 Neculai Mavrocordat c. Hrisant Notara. 110). La 3 Septembrie 1730. Genealogie des Mavrocordato de Con-stantinopole p. 3. Epitaful său poartă această dată : ce însemnează 1730 ; prin urmare greşesc atît Anonimul Romanesc cît şi Andrei Wolf în Sinea! III 426 427 care scriu : la începutul anului 1731. Are dreptate Der ge-nealogische Archivarius pe care-lu citează Sinea! ibid. zicînd 14 Septembrie 1730 căc! acea zi corespunde tocmai cu 2 Septembrie după stitul nostru. MIHAIL BUZNEA GH- LUCESCU- MIHAIL BUZNEA (Schiţă hiogi rtfica). Mormîntul lui Mihail Buznea era încă descliis, cînd mi-am pus în minte să încerc o schiţă a figurei acestui om, a cărui perdere prematură o regretau nu numai elevii, colegii şi amicii săi, dar şi toţi acei ce au avut ocazia să-l cunoască ceva mai de aproape. Mihail Buznea mă onarase cu o deosebită amiciţie, şi aşa am avut prilejul să-i cunosc calităţile şi opiniunile în multe împrejurări. Mă simţiam prin urmare dator să-mi spun cuvîntul despre dinsul, şi aceasta cu atît mai mult, cu cit pe mormîntul lui să deschisesă o quasi controversă asupra caracterului său. De atunci, n-a fost poate zi, în care să nu mă gîn-desc la hotărîrea luată. A trebuit să se apropie anul, ca să am curajul de a lua condeiul în mană. Gât e de greu să încercăm a descrie pe acei pe care i-am stimat şi iubit din adîn-cul inimei! Cît de mult ne temem să nu umbrim figura lor, prin vre-o trăsătură nechibzuită sau nemeritată ! I. Mihail Buznea era cam nalt la statură, mai mult uscat de cît plin, însă destul de vînjos. Corpul său era bine proporţio-nat. Figura regulată şi serioază. Ochii foarte liniştiţi, dar pătrunzători. Nu purta barba. Privindu-i fotografia, ni se pare că vedem unul din busturile romane, pe care atît de mult le admiră lumea la Roma şi la Florenţa. M. Buznea prezenta tră- 4 sftturile clasice ale vechilor noştri strămoşi; avea o figură antică pe care nu o întâlnim tocmai des. După ce a făcut clasele primare în şcoala din Trei-Ierarchi, Buznea a continuat studiile sale în Academia din Iaşi, numită mai tîrziu Gimnasiul din Iaşi si apoi Liceul Naţional. El a frecventat clasele secundare de la August 1851 piuă la Iunie 1858. Elev eminent al Academiei, Buznea a avut de profesori pe A. T. Laurian, X. lonescu, I). Stoica, Z. Columb, Jordan, Metaxa, Alboteanu, Păr. O. lonescu, St. Miclea, I. Pop, G. Laza-rini, etc., iar de colegi de clasă pe DI) : P. Puni, (L Urecliie, M. Oristodulo-( îerchez, M. Codreanu, I. Oiurea, Neron Lupaşcu, T. Lateş, 0. Troteanu, V. Cristodul, I. Oodrescu, G. Oernătescn, P. Borşu, V. şi A. Hănţescu etc înzestrat cn o frumoasă inteligenţă, el şi-a adunat multe cunoştinţă solide. Buznea poseda limbele latină, franceză şi italiană. După terminarea claselor secundare, el a urmat. (1858—1861) cursurile de drept ce se propuneau pe atunci în Academie, în localul Pinacoteceî actuale, unde profesau S. Barnuţiu, P. Suciu, Pa piu Uarian, T. Veisa, Iacob Lupaşcu, G. Apostoleanu, etc. De aceea chestiile de drept şi de economie politică nu-î erau străine. Studii în străinătate n-a făcut. El rămase prin urmare un elev adevărat al şcoale-lor naţionale. Buznea şi-a început cariera de profesor in Februar 1862, In urma unui examen de pedagogie şi didactică, el a funcţionat mai întăiu ca institutor de clasa a ILI-a primară la şcoala din Trei-Ierarhi, însă numai cîteva luni, de la Februarie pînă la Xoembre 1862, când fu numit profesor de istorie, geografie si statistică la cursul inferior de Ia Gimnasiul din Iaşi. Abia funcţiona şi aici cîte-va luni, şi în Ianuar 1868 fu numit bibliotecar la Biblioteca Statului, iar peste un an, în Ianuar 1864, fu adus din nou la cat< dra de istorie, unde a rămas pînă la Aprilie 1892, când a eşit la pensie. Ajuns profesor, Buznea's-a o-cupat toată viaţa lui cu istoria şi în special cu Istoria Romî-nilor, în care, după spusele oamenilor competenţi, devenise un adevăr versat. In inima lui Buznea răutatea nu găsea loc. El n-a făcut nimărui nici un rău. Contra acelor ce-î priefnueau oare-care neajunsuri, nu să răsbuna ; îi erta. El zicea adese ori: „Oame- Gh. Lucescii 519 nil cum se cade în toate privinţele sunt cu desăvârşire rari“. Această convingere îl făcea foarte îngăduitor. Ai fi zis un credincios fervent din cele dintăiu sec-ule ale creştinismului. Nu cunosc să fi avut vre-un duşman din partea aceasta. D-l C. A-levra, profesor de limba trancesă, fost elev al lui Buznea, scrie : „In primul loc, apreciam în el un om de o bunătate nemăsurată ; ajuta pe elevi în lipsă“. D-l C. P. Raşcanu, student în drept., alt elev al lui Buznea, ni spune : „Elevii îl iubeau fiind că a-vea inimă bună“. Dl. Gr. Buţureanu, succesorul lui M. Buznea la catedra de istorie, de aseminea. unul din foştii lui elevi, zice în panegiricul profesorului său : „Totdeauna serios, rar când un uşor suris să surprindea pe baza lui; dar supt această seriozitate să ascundea cea mai mare bunătate. Cunoscînd firea tine-reţei, era ertător de greşelele ce-î făceau elevii săî“. Natura a dăruit pe Buznea cu o minte aleasă. Rare ori să întîlnesc oameni aşa de circumspecţi, atît de prevăzători, aşa de modeşti, atât de cuminţi. El îşi cumpănea de mai înainte şi cele ce gîndea să*zică, şi cele ce voea să facă. Nici odată nu perdea din vedere consecinţele vorbelor sau ale actelor sale. Modestia lui era exemplară. Nu se îngrămădea nici la foloase, nici la onoruri. El propunea totdeauna pe alţii pentru acestea. Odată a fost ales, în 1886, pe lista de trei, pentru Consiliul general al Instrucţiei Publice, şi atunci fără voea lui. Când însă vedea că e uevoe de dînsul, nu să da la o parte, nu aştepta să fie mult rugat. Cît de uşor a p-imit să represinte Liceul Naţional la înmormîntarea poetului Alexandri, întîmplată în vacanţie, cînd nu se găseau în Iaşi de cît patru profesori ai Liceului, toţi mai mult sau mai puţin bolnavi, el care la o altâ dată î?r fi găsit numai de cît pe cine să expeduească la Mirceşti ! Cuminţenia lui Mia.il Buznea era lucru rar. Unul din colegii sei mai tineri, apreciindu-i această calitate, zicea : „Omul acesta are minte pentru un şef de stat; eîi unul îmi închipui că nici odată nu m’aşi găsi bine alăturea cu dînsul, căci ar trebui necontenit să mă dojănească“. In discuţii, Buznea asculta cu o linişte admirabilă opiniile cele mai contrare. El îţi forma convingerea lui, convingere a-dîncă, totdeauna raţională, de la care nu-1 putea-i abate cu nici un preţ. 520 Mihail Buznea Mihail Buznea era un sfătuitor excelent. Consiliile lui înţelepte mulţi le cereau, şi el le oferea cu un accent amical, fără pretenţii. Ele purtau totdeauna pecetea moderaţiei. De multe ori el îşi permitea să dee sfaturi colegilor şi cunoscuţilor, fără să i le fi cerut. Aceştia i le primeau cu recunoştinţă; încredinţaţi fiind că pleacă dela un suflet bun, fără gîndurî ascunse ; dela o inimă pe deplin sinceră, fără răutate. Totdeauna franc, une ori cam ironic, aşa era Mihail Buznea. Faptele lui Buznea au fost conforme cu ideile sale ; purtarea lui, de o corectitudine perfectă. El a dus o viaţă foarte simplă, de un adevărat filosof. Luxul nu era pentru dînsfil. In camerele lui, mobilele principale erau dulapurile cu cărţi. Găseai apoi un pat, o canape, o masă, cîte-va scaune; cam atîta tot. Buznea s’a bucurat de o stimă deosebită între colegii si cunoscuţii sei. Elevii lui îi purtau mare respect Pe cînd eram student la Universitate şi nu-1 cunoşteam încă, elevii săi îmi vorbeau de dînsul cu un felin de sfială, cu un respect deosebit, ca de nici unul din colegii sei. Toate drepturile la asemine consideraţii le obţinuse Buznea prin o nobilă generozitate a inimei, o perfectă desinteresare şi o constantă demnitate în toată viaţa lui. Când şi-a terminat cariera de profesor, în 1892, pe lângă colegii sei, mulţi din foştii lui elevi au venit spontanei! să-l sărbătorească, şi să să leliciteze că l’au avut de dascal. ,,Buznea era, scrie d-1 Kăşcanu, din cei mai iubiţi şi mai respectaţi profesori. Nu de frică, căci la el nu era vorba - ca la alţii — nici de oare de carcere, nici de dare afară, nici nimic. Era ruşine de ajuns pentru un elev de a fi ocărit de ,,domnul Buznea44 în clasă în faţa celorlalţi44. Dl. Gr. Buţureanu ni spune : „Dreptatea, seriozitatea şi blăndeţa, iată armele cu care Buznea subjuga pe elevii sei... II iubeam, pentru că simţeam căiie iubeşte, îl respectam, fiind că ştia să ne impue respectul, fără a impune frica.... Rari profesori s’aiî bucurat şi se vor bucura de atîta respect şi dragoste din partea elevilor săi ca Mihail Buznea44. S’a bănuit lui Buznea că era puţin comunicativ, 'bănuială nu tocmai fondată. E adevărat că el n’avea obiceiul să facă paradă de cunoştinţele sale, să-şi înşire meritele, într’un cuvînt să se laude cu vreme si fără vreme, căci era un înţelept. Dar cine din cei ce s’ai! apropiet de dînsul s’ar pute plînge de tă- Gli. Lucescu 521 cerea lui ? E adevărat anemiile că îiu-i plăcea să te laude in faţa la ori ce întâmplare. Dar cînd ţi-a cunoscut fapta meri-toasă, el îţi prezenta complimentele lui la cea dintăiu ocazie. Dacă-ţi cunoştea lucrarea şi nu-ţi spunea nimic, puteai fi sigur că n’a găsit’o de vr’o samă. Această trăsură a caracterului său îi dicta o tăcere prudentă faţă de mulţi, Aceştia se pot plînge de puţina lui expanziune. A cui e însă vina ? D-l T. Vasiliu, profesor de istorie, fost elev al lui M. Buznea, i-a imputat pe mormint că a fost pesimist. D-l N. lonescu eminentul profesor al lui M. Buznea, Ta aparat de această acuzare. Mi se pare că profesorul a străbătut mai adine in sufletul elevului seîi de cît elevul în al profesorului. Buznea, un spirit observator toarte fin, vezuse atâtea lucruri, atîtea reforme împlinite cu repejune în ţara noastră, şi care avusese numai o parte die efectul aşteptat, în cît devenise sceptic; să îndoea de complecta reuşită a multor proiecte none. El însă aprobă actele multora din oamenii noştri care aii luat parte la afacerile publice; admitea eficacitatea a multor din reformele introduse; recunoştea in fine un progres realizat. Avea însă observaţiile lui de făcut asupra multor lucruri. Când era vorba de viitor, să îngrijea, une ori să îndoea chiar. Dn exemplu de felini lui de îndoială va lămuri poate mai bine chestiunea. El cunoştea, dea-proape pe ţarani, căci umblase mult pintre dânşii. Ii văzuse cu ochii cum decăzuse în timpurile din urmă, si atribuia aceasta în parte şi alcoolismului. ,,Dacă nu se va face ceva, zice el, ţărănimea noastră să prăpădeşte şi din cauza alcoolismului^. El se îndoea că proprietarii de velniţe vor consimţi uşor la un sacrificiu. In aceste opinii prevăzătoare consta, aşa zisul pesimism al lui Buznea. Să nu se creadă că M. Buznea n-avea şi pasiuni. Cea mai aprinsă din patimele lui era vînatul Când avez o zi sau doue libere, pleca la vînat. El a străbătut judeţul Iaşii, ba şi părţi din judeţele învecinate, în lung şi în lat. Cu cită durere arăta el în anii din urmă de pe înălţimele de la Copoii dealurile Păunul, Răpedea, etc., pe care le cutrievase altă dată, şi pe care acum nu mai speră să le poată revedea ! Cîte istorii cinegetice nu ne nara î Şi cu ce gust, cu ce poftă ! Am văzut. omul. Să vedem acum profesorul. 5 22 Mihail Buznea II. M. Buznea a îmbrăţişat cariera dăscăliei, mai mult din îndemnul lui Laurian, despre ale cărui întinse cunoscinţî vorbea cu admiraţie. Dacă ar fi urmat înclinaţiile sale proprii, el s-ar fi făcut militar. Atîfa îi plăcea şi iubia armata, incit nu era paradă, nu era inspecţie, fără ca el să nu fie pe aproape. A-dese ori se suea la Copoii numai ca să privească la exerciţiile militare. Capatase oare-care experienţă în aceasta. Oficeriî erau clasaţi la dînsul. De multe ori îşi arata regretele lui că n-au intrat in armată. Pe cînd urma cursurile de drept, el a fost numit scriitor la Curtea de Apel din Iaşi, în Noembre 1859. F,satele şeii mai mare, Anastasie, voia să-l îndrepte spre magistratură, unde şi dînsul îşi făcea cariera, dar Mibaî n-a văzut intr-acolo chemarea lui. Laurian l-a câştigat pentru iustrucţie, şi a făcut o a-cliiziţie minunată. Ajuns profesor, el era sclavul datoriei. Frecventa liceul cu o regularitate exemplară, de care mulţi tineri ar putea să fie geloşi. Când era vorba de datorie, Buznea era în fruntea tuturor : nici o ocupaţie alta nu-1 reţinea. Dl. B., în jurnalul din 6 Iunie 1895, a scris : „Lipsa foarte rar dela scoală — când îl scotea din minte vre-o vânătoarei Dacă una ca aceasta să va fi întâmplat, eu, colegul lui M. Buznea dela 1876 în coace, nu ştiu, dar cred că, dacă mai înainte Buznea a absentat dela clasă, acesta trebue să fi fost o rară excepţie, care tocmai de aceea s’a întipărit adânc în memoria D-lui B., ca şi faptul că în patru ani Buznea a rîs numai de trei ori. In anii de pe urmă ai profesoratului său, el a fost mult bolnav, şi din această cauză a fost adese ori suplinit. Punctualitatea frecuentărei n’ar fi lucru tocmai mare, dacă în clasă Buznea n’ar fi ştiut să devie folositor elevilor săi. N’am fost elevul lui Buznea, şi nici n’am ascultat vre odată lecţiile lui de istorie. L’am veîmt în^ă la examenele anuale dela liceu, şi am lucrat cu dînsul în deosebite comisii examinatoare. De altă parte, cunoşteam impresiile cîtorva din foştii lui elevi. Dl. B. le-a expus în Jurnalul; Dl. T. Vasiliu, la mormînt şi în E-venimentul din 9 Iuniu 1895; Dl. Gr. Buţureanu, dinaintea Gk. Lucescu 523 cortegiului funebru in faţa liceului; D-ni'i E. Alevra, 0. Raşcanu, prin epistole speciale. După acestea îl voiu judeca aici. Istoria este unul din obiectele cele mai greii de propus. Aici nu se poate întocmi o metodă stabilă ca pentru limbi şi chiar pentru ştiinţi. xAici profesorul are mult mai mare iniţiativă. Sunt elevi, cari învaţă la istorie textul autorului ce-1 au in mână şi această cu oare care măestrie. Aceştia au darul de a face o lectură frumoasă, cetesc bine. De multe ori asemine elevi, dacă-i întrebi în urmă unele din lucrurile ce ţi-aii narat, nu-ţi pot spune nimic. E o dovadă că nu-s pre deştepţi; că sunt rău deprinşi; că e mare nevoe de a lucra cu ei şi a le schimba obiceiul. Erau odată—nu ştiu dacă mai sunt şi astădi—profesori, cari să mulţămeau a asculta naraţiunele elevilor de care vorbim, îi declarau elevi escelenţi, şi-i notau nouă sau ţlece. Ba dacă textul narat era cumva scris de însuşi profesorul examinator, acesta nu se putea ţine de bucurie pe scaunul său. El găsea şi motive, care i se păreau puternice, pentru susţinerea purtărei sale. „(Juni, zicea el, vreţi să cereţi elevilor să formeze şi fraze frumoase acum? Nu-i destul că cunosc faptele?“ Asemine dăscăli contribue la întunecarea minţei elevilor lor. Une ori ei sunt de bună credinţă şi nu înţăleg răul ce comit. Alte (lăţi fac lucrul de mîntueală, sunt indiferenţi. M. Buznea nu făcea parte nici din o categorie, nici din ceealaltă. El punea elevului o chestie principală, şi dacă acesta începea a spune, îl asculta doue trei minute şi apoi îl oprea. începea atunci a-i pune diferite întrebări asupra materiei, adese ori asupra lucrurilor ce le spusese acum. îndată vedea dacă elevul a priceput ce a cetit şi dacă cunoaşte întrebarea. Este evident că elevul, cercetat de doue trei ori în acest chip, vede cum trebue să înveţe, Astfeliu elevul e silit să aibă şi el oare care iniţiativă, oare care originalitate. El să sileşte să înţăleagă ce ceteşte, caută să respundă la deosebitele întrebări ce sinpur îşi pune; fuge de fraza cărţei, care ucide mintea ; încearcă a-şi forma singur frazele lui. Dacă e să căutăm în istorie nu numai o înşirare de fapte şi de numiri, ci şi o educaţie a facultăţilor intelectuale ale tinerilor elevi, apoi cum oare s-ar 524 Mihail Buznea putea proceda mai bine, de cum făcea Buznea,— el care nu văzuse nici scoală normală, nici nu ascultase cursuri savante prin străinătate ? M. Buznea să îormase singur. Spiritul lui cel clar, perfectul seu bun simţ şi tragerea de inimă la îndeplinirea datoriei, iată dăscălii care au făcut din Buznea un profesor model. „Mihai Buznea era, scrie d-1 Alevra, un adevărat model al carierei didactice : blînd, răbdător, văzînd în elevi adevăraţi copii, de a cărora viitor părea că să face moraliceşte răspunzător, punea tot interesul ca elevul să tragă un profit real din cunoştinţele ce le preda. Lecţia de istorie nu să reducea la o recitare mai mult sau mai puţin mecanică a unei pagini sau capitul din carte, lucru ce din nenorocire să practică de cea mai mare parte a profesorilor de istorie ; lecţia era un dialog perpetuu între elev şi profesor, făcînd tot posibilul să nu treacă nici un cuvînt rostit, de a cărui înţeles să nu fie pătruns elevul; în special insista asupra noţiunelor abstracte : progres, civilizaţie merit, ambiţie, etc. etc. pe care căuta să le lămurească cît mai clar posibil în minţele noastre" (15 (27) Maiu 1896). D-1 Răşcanu ne spune cum Buznea asculta pe elevi în clasa l-a şi a Il-a. „Asculta pe elevi din bancă. Nu întreba aproape nimic din ceia ce era în carte, ci tot din explicaţiile lui. Nu-i plăcoa să-î spui „buchea" şi nici nu puteai după întrebările lui. De regulă asculta un elev. Şi, dacă acel elev nu ştia un an, sau un nume, sau alt ceva, întreba pe alţii din bancă. Şi dacă să întîmpla ca un altul să fi ştiut două trei întrebări de ale lui, îi punea o notă bună" (28 Fevruarie 1896). Am început cu modul cum Buznea exercita pe elevii săi; pentru că aceasta ni să pare a fi partea cea mai importantă a activităţii unui profesor de istorie, mai ales în clasele gimnaziale. De cîte ori nu s-a zis şi nu s-a scris că geografia şi cronologia sînt ochii istoriei. Maxima aceasta trebue însă aplicată spre folosul celor ce învaţă istoria. Odată să învăţa istoria ca şi Psalmii lui David. Nici profesorul nici elevii nu-şi băteaîi capul să-şi arunce ochii pe vre-o hartă, să-şi fixeze bine în memorie, în raport cu locuri cunoscute de mai înainte, ţara a cărei istorie o studiau, regiunea unde să petreceau scenele de care să ocupau. Ei nu-şi dădeau osteneala să determine, în curgerea timpului, seculele în care au trăit cutare popor, sau anul în care Gli. Lucesc a 525 s-a. produs cutare eveniment. Asemenea dăscăli procedau în vînt, fără nici un punct de sprijin. Că Cartaginejii s. c. ar fi trăit în Africa ori în Australia, pentru dânşii era tot una. Le părea destul să ştie a nara războaele Cartaginejilor cu Komanii. Că Grecii şi-au manifestat activitatea într-o regiune maritimă sau în mijlocul unui continent, credeau de puţină însemnătate. îşi închipuiau că e de ajuns să ştie a înşira pe degete, fără să scape vre-una, coloniile greceşti. Buznea era departe de aceştia. El proceda cam încet dar cu siguranţă ; îşi fixa bine locul unde era şi timpul în care să transporta. „Am început, zice d-1 B. a-1 avea de profesor, în 1870. De pe atunci, adecă cu 25 ani în urmă, Buznea suprimase istoria din rîndul obiectelor de memorie. La geografie, el de atunci schimbase sistema de a arăta pe atlas. Harta, $ă făcea pe tablou, şi in geografie toată importanţa o da, nu numărului de locuitori, ci stabilimentelor de cultură, chestiunilor industriale şi ..comerciale". Am avut şi dăscăli de aceia cari veneau la clasă şi vorbeau numai ei cîte o lună întreagă ; ar fi discurat şi cî,te două luni, dacă nu li s-ar fi cerut ca elevii să aibă note lunare. îşi închipueau bieţii oameni, în naivitatea lor, că fac treabă mare, imitînd pe profesorii de prin facultăţi. In tot timpul acesta e-levii nici să gîndeau să pună mina pe carte. Cînd era de ascultat, aceşti profesori culegeau o totală neştiinţă de la elevii lor. Ei nu-şi dădeau sama că rolul lor nu e de a să exercita ei să vorbească, ci de a exercita pe elevii lor să cugete; că cea mai mare parte din timp să cuvine să o întrebuinţeze la aceasta. Buznea nu ţinea sa-şî arăte oratoria lui. El căuta să-şi facă datoria bine. Erau profesori care-şî închipueau că cursul lor de istorie va fi cu atît mai excelent cu cît va cuprinde mai multe date, mai multe localităţi, mai multe persoane, care au jucat un rol chiar secundar, într-un cuvînt mai multe amărunte. Ei încărcai! mintea elevilor cu o enormă cantitate de lucruri. Dar fiind că V mintea omului nu-î un sac infinit de mare, pentru moment ia ţine multele amărunte, însă îndată ce alte noţiuni silit turnate în acelaşi sac, cele dintăiîr debordează, să duc ca şi cum n-ar fi mai fost. Ce folos cultural rezultă de aici ? Nici mujl. A fost un foc de pae, care a fîlfîit cel mult în timpul examenelor, şi atîta tot- 526 Mihail Buznea A alege ce trebue spus si ce nu ; a să rădica deasupra amăruntelor, care n-aii avut o influenţă înseninată asupra faptelor mari; a căuta şirul logic al evenimentelor principale^ aceasta e datoria unui profesor de istorie, care ţine la rolul său de educator. Ast-feliu de dasc-al era Buznea. Cîte lucruri îi spuneau elevii de care el nu făcea nici un caz Din întrebările ce punea elevilor, — un soiţi de extemporale orale — să vedea ce urmăreşte el, cum înţelege el rolul profesorului. Buznea nu pre era mulţumit de cărţile ce era obligat să pună în mînile elevilor săi. De aceia el să silea să le îndrep-teze, dictînd note pe ici pe colea. El îşi redactase cursurile lui, de pe care a propus mai mulţi ani. Dar în urma unui grav accident, întîmplat la Slănic în judeţul Bacău, în vara anului 1885, crezînd că s-a finit cu viaţa aceasta, aruncă în foc toate cae-tele lui, pe care avusese de gînd să !e revadă încă. El avea un mare respect de cetitor, şi nu voia să-î lese lucrări necomplecte. Aşa s-a perdut ocazia de a să avea un bun manual de istorie pentru clasele gimnaziale. Acum că am trecut în revistă căile greşite, pe care altă dată apucau unii profesori de istorie, căi părăsite, să sperăm, pentru totdeauna, şi am arătat că Buznea nu făcea parte nici dintre recitatori, nici dintre istoricii fără ochi', nici dintre discur-sorî, nici dintre iubitorii de măru»ţiişuri, să vedem cum explica el lecţia în clasă. Elevii săi ne dau oare-care informaţii despre aceasta. D-l Răşcanu ne comunică impresiile ce i-au remas din clasa I-a şi a Ii-a, asigurîndu-ne că „impresiile acestea sînt de atunci, că nu si le-a făcut acum". Să-l ascultăm. „Punea pe un elev, scrie d-l Răşcanu, să cetească un capitul (în clasa l-a). Apoi îi cerea să spună ce-a înţeles. In urmă explica el acel capitul. Explica foarte frumos: încet, rar, foarte atrăgător, pare că spunea o poveste. In explicaţie, din cînd in cînd, a-mesteca şi cîte o vorbă doue hazlii, aşa că toţi elevii — pănă şi cei mai leneşi — îl ascultau cu o adevărată sfinţenie. Era in clasă o o linişte neauzită. Noi învăţăm după biografiile lui Mo-nod şi I). Hombres, traduse în romăneşte. In ele nu era absolut nimica din ceea ce esplica Buznea. De aceea, mai toată clasa scotea note. Aproape toţi avem caete speciale pentru istorie. Chiar cei leneşi, după clasă, ne cerem caetele şi copiam notele Gli. Lucescu 527 luate după explicaţie. Une ori ne clicta. Aşa în clasa a Il-a ne-a dictat toată Istoria Imperiului Roman fără a avea în faţa lui nici o notiţă". D-l Gr. Buţureanu ni dă oare care generalităţi: „Avea, zise d-sa, farmecul vorbirei, ştia să se adreseze minţeî noastre şi să ne încălzească inimile tinere cătră subiectul ce-1 preda ; să ne facă să iubim dreptatea şi adevărul; să ne entusiasmăm pentru cauzele mari, iar mai pre sus de toate, ştia să facă să ne cunoaştem neamul şi cunoscîndu-1 să-l iubim. îmi amintesc cînd stătea pe catedră, mişcat de măreţia faptelor romîneştî, ne a-ducea cu naraţiunea până la entusiasm şi lacrimi; iar noi captivaţi de spusele lui, uitam tot ce ne încunjura, sorbindu-i cu nesaţiu fiecare vorbă, fiecare gest". Buznea, făcînd parte dintre oamenii superiori, pentru care legea morală e totul—cele positive neatingîndu-1—şi înţălegîndu-şi rolul său de educator al tinerimei, nu să mărginea numai în des-voltarea programei oficiale de istorie. De cîte ori i se prezenta ocazia, el făcea să pătrundă în inimile elevilor săi învăţăminte morale, regule de purtare în societate, într’un cuvînt nu lăsa în paragină sentimentele lor. D-l Răşcanu ne spune: „Nu lăsa să treacă nici o ocazie fără a ne arăta cum trebue să ne purtăm, cum avem să fim în societate, ce trebue să facem, etc. Dacă nu ştieaî lecţia sau erai ceva obraznic, imediat te dojenea şi te consilia ca un părinte ce să faci şi cum să te porţi. Mai ales îţi vorbea de părinţi. „Părinţii d-tale muncesc ca să te îmbrace, să te trimeată la şcoală, şi d-ta, în loc să-î răsplăteşti, să înveţi, să-i faci fericiţi, iaca ce faci". Cam aşa te lua. Şi aşa dulce şi cu inimă bună îţi vorbea, în cât începeai a plîn-ge, şi el te laşa, după ce te consilia cum să te porţi şi cum să inveţi. Era un adevarat părinte". Buznea îşi îndeplinea datoriile de profesor cu sfinţenie, pentru că el iubea şcoala şi tinerimea. „Ne-a fost, scrie d-l Alevra, un adevărat părinte cit i-am fost elev, şi azi îl consider ca un model de cinste, virtute şi dragoste de şcoală şi de datorie". El ne iubea, zice d-l Răşcanu, căci era vesel, cînd vedea cite un elev leneş că învăţă, şi era foarte mîlinit cînd cîte un elev bun că nu ştia. Să întîmpla une ori că nici unul din cei mai buni să nu răspundem la o întrebare de ale lui. Atunci trist şi cam 528 Mihail Buznea supărat, răspundea el, zicendu-ne : „vedeţi, dacă nu luaţi sania11! Se cunoştea pe figura lui că e supărat, că elevii cei buni nu 1-aîi ascultat4*. Datoriile unui profesor nu se mărginesc numai în clasă. El trebue să iee parte la direcţia morală şi intelectuală a asă-zămîntului, chibzuită în conferinţele şi în consiliul şcolar, instituite prin lege. Buznea frecventa aceste întruniri cu asiduitate. El nu se grăbea nici odată să iee cuvîntul, nu era guraliv. El asculta. Dacă să lua o hotărâre pe care el o judeca bună, tăcea. Tăcerea lui era aprobare. Când vedea că ce se decide nu e bine, atunci, la urma tuturor, lua cuvîntul, şi-şi motiva părerea. De cumva era contrazis, să încălzea, îşi susţrnea opinia; găsea argumente none, şi conferinţa trebuea să recunoască că el are dreptate. El se bucura de un aşa prestigiu între colegii sei, încât de multe ori era rugat să-şi arăte părerea mai de la început. După se se discuta pro şi contra, unul din vechii directori ai liceului avea fraza stereotipă : „Să rugăm acum şi pe sfintul nostru să vorbească44. Respectuos pentru legi şi regulamente, Buznea cerceta nu atâta litera pe cît spiritul lor. Interpretările lui erau liberale şi înţălepte. Se întîmpla une ori să ne îndemne la rezoluţii contrare cu litera regulamentului. Era destul pentru dînsul să le poată motiva; cu spiritul general al legei, şi să poată întrevedea rezultate bune. Dacă cumva voturile conferinţei să îm-părţeau, el nu ezita şi îndemna pe director să-şi iee răspunderea soluţiei. In toate acestea însă, moderaţia era o notă caracteristică a lui Buznea. Ca profesor, nimine n-a putut zice de cît bine de Buznea. Atâta, că foştii săi elevi l-au găsit sever, de note bine înţeles, dar drept. Fără îndoială, elevilor li renume o impresie din şcoală pe care mulţi o păstrează toată viaţa. Dacă ne raportăm la metoda eminentă a lui Buznea, prin care el căuta valoarea reală nu aparentă a elevului, şi dacă ne gândim la imposibilitatea psichologică ca elevii în frageda lor vrâstă să se rădice cu judecata până la a cumpeni între ele deosebitele metode ale profesorilor lor, apoi ne dăm samă uşor de opinia exprimată pe mormîntul lui Buznea, îngrijirile lui Buznea de şcoală şi de progresele ei ocupă Gh. Lucescu 529 locul întăiii în toate scrisorile ce mi-a adresat în străinătate. Inmulţindu-se cu timpul numerul elevilor în liceu, iar personalul pedagogic remanend acelaşi, disciplina se simţea. Buznea înţălegea importanţa disciplinei în şcoală, şi de aceea el se plânge adese ori de scăderea ei. „Şcoala noastră, scrie el, merge, precum ştiu, ca racul; disciplina scade pe fiecare zi; prestigiul dăscălesc are să ajungă ceva legendar". (26 Decembre 1888). Altă dată: „Cu liceul mergem, precum ştii, cu multă greutate şi trudă, din cauza mulţimei şcolarilor" (4 Decembre 1889). Mai tîrziu : „La liceul nostru mergem foarte prost. Regulamentul nou de disciplină â ruinat şi puţina disciplină care o aveam mai înainte" (3 Mart 1890). Cu altă ocazie: „La şcoala noastră mergem greu: disciplina scade continuu şi cu ea şi învăţătura,, (16 Decembre 90). In altă scrisoare : „Liceul nostru merge, precum ştii, cu puţină disciplină. Dăscălii bătrâni cam bolnavi de-a rândul; cei tineri ca tinerii" (11 Mart 91). Construcţiile şcolare proectate la Iaşi de guvernul liberal suferiseră atîtea amânări, încît Buznea începe a se îndoi că se vor executa vre-odată. „Cu construirea liceelor din Taşi, scrie el, pare ca are să remână lucrul baltă, de-şi a fost un moment un fel de foc de pae pentru începerea lucrărilor.... Combinaţiu-ni noue financiare şi consideraţiuni politice la ministerul aii schimbat totul: se vorbeşte acum, ba chiar ministerul a decis să pună în construcţie numai un liceu internat, acesta numai pentru doue sute de şcolari. Nu ştim dacă si această decisiuna va rămînea definitivă. Eu unul... rne îndoesc că se va face ceva bun. Lipsesc bani şi pricepere, neînfiuenţată de consideraţiuni străine, pentru întruducerea a ori-ce îmbuoătăţirî în instrucţia noastră publică" (3 Mart 90). Eată şi o critică cam pesimistă a legei învâţămîntuluî primar pe când era încă în stare de proect : „Proectul de lege pentru, învăţămîntul prnmar, zice Buznea, pregătit de actualul ministru de-şi a suscitat mari nemulţumiri în corpul didactic, totuşi e foarte probabil că va fi acceptat de camere. Răspunde acest proect, în disposiţiile lui administrative, dorinţei guvernanţilor de a strînge cît mai mult frâile dăscălimei. In Iaşi a început oare care mişcare, dar slabă şi fără autoritate, căci dascălii cei mari stau cam la o parte. Xu ştiu la Bucureşti ce vor 530 Miliâîl Buznea fi dregînd puternicii dăscăli; până acum nu se vede nimic# Oît priveşte chestiunea zidirilor şcolare şi înzestrarea cu tot materialul trebuitor, eu cred că şi de astă dată vor remâne lucrurile baltă. Oamerile se vor spărie aflînd că este nevoe de un credit de 70 milioane numai pentru şcoalele rurale... Toată probabilitatea este dar că se vor mulţămi cu reforma numai administraţia şi modul de recrutare a personalului dăscălesc, rămînînd celelalte chestiuni la dezlegarea viitorului adică la Sfântul .Aşteaptă" (8 Ianuar 93). Gând s’a hotărît să se retragă la pensie, Buznea părăsea catedra lui cu părere de reu. „Sper, scria el, că dela 1 A-prilie me voiu numi fost profesor; îmi pare reu de altmintrelea, dar ce să tac, după suiş este şi coborîş ; natura trebue să-şi facă cursul" (17 Februar 92). IU In Mihail Buznea găseai nu numai pe omul eminent şi profesorul model, dar şi pe cetăţanul plin de virtute. Eşit din şcoala lui S. Barnuţiu, pentru care avea un adevărat cult, Buznea era un patriot luminat. El a frecventat clubul fracţionist liberal cu N. Ionescu, P. Suciu, A. M. Şendrea, d-r Fătu, T. Lateş, P. Foni; Y. Paladi, A. Brandia, I). şi G. Tăcu, A. D. Holban, A. Gheorghiu, V. Adamachi, St. şi A. Şendrea, S. Pastia, etc. etc. (hi toate că consiliile lui Buznea erau mult apreciate, şi cu toate că partida politică cerca să-l împingă înainte; el n-a voit nici odată să iee steagul, preferind să rămînă soldat cugetător. După desfacerea fracţiune! liberale, Buznea nu s-a mai înregimentat în nici o partidă politică. Practica politicei de partidă îl desgustase. Convingerele lui erau adevărat liberale. El în-ţâlegea să fii franc, să nu promiţi alegătorilor de cît ce crezi că vei pute realiza, când vei ajunge la putere. Primind puterea, el înţâlegea să te ţii strict de angajamentele luate. Şi fiind că, din acest punt de vedere, toate partidele noastre politice au păcătuit mai mult sau mai puţin, Buznea se miera că alegătorii nu ieii cu petre pe acei cari amăgindu-i odată, au curajul să să prezinte din nou/-spre a fi aleşi. Asemene opiniuni l-au decis să se ţină la o parte de toate partidele. Buznea iubea din toată inima ţărănimea, şi plîngea cu a- mărăciune starea mizerabilă în care zace. Acuza guvernele, că nu se îngrijesc să o rădice, să o inst.ruească. Pe acei care pretind că-î vor binele şi încep prin a ataca ideile religioase ce le are, Buznea nu-i credea sinceri. Opinia lui era că religia, lucrînd de bine de rău atâtea secule asupra popoarelor, le-a îmblînzit, le-a făcut mai bune ; că de oare ce nu-i aşa uşor a o înlocui, trebue păstrată. Şi el, care susţinea cu convingere a-cestea, era liber cugetător. Dar nici odată nu sa apuca să-şi trimbiţeze opiniile intime. S’a zis că Buznea, în afară de rolul său de profesor, n-a făcut tot binele ce se aştepta de la dînsul, şi l-a acuzat contim-puranii săi de aceasta. S’a respuns că dacă n-a făcut destul bine, apoi rău n-a făcut de loc. Mai întăiu, Buznea a făcut mult bine cu sfaturile lui înţălepte, nu numai în şcoală, dar şi în toate adunările în care aii luat parte, precum şi multora în particular. Oînd cei ce au beneficiat de consiliile lui, ar veni să mărturisască, sunt sigur că numărul lor ar fi respectabil. Dar oare nu ar fi aici lecui de a repeţi cuvintele învăţătorului: „Au nu zece s-au vindecat; ceie-lalţi nouă unde suntu ? Intru cît mă priveşte, sunt unul din a-ceî ce au profitat foarte mult de consiliile lui înţelepte, în multe împrejurări, şi-i exprim aici adînca me recunoştinţă. Dacă M Buznea nu a luat o parte mai activă în politică, venerabilul profesor N. Ionescu a esplicat aceasta prin starea lui fizică. Cred că aci e în mare parte adeverul. Din chiar firea lui, Buznea, cum am zis, nu se îngrămădea, nu căuta să iasă înaintea altora, dar cînd vedea că e nevoe de dînsul, el nu a-ştepta mult rugat. Din nenorocire, o boală cronică îl păştea de mult. Amicii săi găseau îu anii din urnă că el o exagera peste nîesură. Urma a dovedit că el avea dreptate. In această situaţie fiind, el, ca un om inţălept, se ţinea la o parte de ori-ce acţiune politică. Să nu să creadă însă că nu urmărea cu inima lui caldă tot ce se proecta şi mai ales tot ce se făcea pentru ţara şi poporul român. Aprecierile lui în politică sunt cu totul nepărtinitoare. Pentru dînsul binele e bine, şi-l primesc cu bucurie de la ori-ce partidă ar veni. El regretă certele dintre grupuri care nu pot fi de cît în dauna ţăreî. „Partida guvernamentală, scrie el în 532 Miliaii Buznea 1888, junimişti şi conservatori, nu se pot întări şi închega în-tr-o partidă cu vederi uniforme, aşa că la fie-care moment se a-şteaptă o desbinare, cu toate protestările oficiale de perfectă înţâlegere. In totul este ceva care face să se vadă starea lucrurilor de astăzi ca ceva provizoriu ; de aceea piroteală pe loc. Partidele liberale sunt într-o stare şi mai ră: n-au învăţat nimic din lecţiile trecutului. La ţară spriritul de desordine merge crescînd ; aceleaşi pacate continuă mereu drumul lor ; ce va eşi mai târziu, Dumnezeu ştieu (26 Decembre 88). In altă scrisoare, plînge aceleaşi desbinări şi ne prezintă o critică muşcătoare a transfugilor de profesie ; să-l ascultăm : „Politica merge greu de tot : conservatorii şi junimiştii, cu toate protestările de a se concentra, luptă pentru preponderenţă personală; guvernul totuşi pare că va avea majoritate şi o va pute duce sesiunea această.... In genere, nu se aşteaptă niinene la schimbarea lui Catargiu; din contra, toată lumea credea că camerele vor fi disolvate sub Catargiu. Oonfuziunea este mare şi pescuitorii în politică sunt în nedumerire ce căi să apuce, a-tracţiunea traistei cu grăunţe lipindu-î totuşi de guvern. De altmintrelea, cum ştii, toate merg rău şi tot pe hăugaşul vechifp (4 Decembre 89). Altă dată. „Politica noastră internă, zice el, merge foarte prost: partida de la guvern, împărţită cum este în doue grupuri, nu poate face nimic, preocupaţiunea de toate zilele fiind a-şi paraliza unul altuia creştera influenţei; desfacerea chiar se pare aproprietă, de oare-ce zilele trecute a si avut loc o ciocnire serioază între junimişti şi conservatorii concentraţi. Neîncrederea reciprocă continuă şi de sigur că se va sfîrşi prin o rupere complectă4* (3 Mart 90). Când cu liga moldovenească, Buznea, patriot cu conştiinţa sinceră, desaprobă torma şi direcţia mişcărei, şi regretă că după 30 ani de unire mai e vorba de moldovenism şi muntenism. „In Iaşi, scrie el, s-a produs o mişcare politică nouă, numită moldovenism, a cărei ţintă ar fi cîştigarea unei îngrijiri mai bune de cît până acum a intereselor Moldovei. Ţinta declarată a celor ce fac această mişcare este de a se pune în solidaritate toate judeţele Moldovei, spre a putea impune la Bucureşti repartizarea beneficiilor intre judeţe în raport cu veniturile lor, şi încă pe lingă aceasta, împărtăşirea egală a Moldovenilor cu Muntenii la diriguirea generală a statului. Eu unul nu ştiu cine vor fi promotorii acestei mişcări şi nici dacă nu cumva să urmăresc alte scopuri decît acele declarate public; cu toate acestea mi să pare că forma în care să face şi direcţia ce i să dă, nu sînt corecte, cu toată dreptatea ce ar fi de a ne plin-ge de modul ciim să tratează de la Bucureşti Moldova şi Moldovenii. E trist în a-devăr că după trei-zeci de ani de unire să mai fie nevoe de a vorbi despre moldovenizm şi muntenizm“ (20 Ianuarie 91). Modul cum se face la noi alianţele în vederea alegerilor îi inspiră dezgust. Iată-1 cum le critică. „Din ale politicei, zice el, ce să-ţi spun ? Confuzie şi neruşinare. Alianţele]e în vederea alegerilor pare că au să fie de astă dată mai monstruoase şi mai neruşinate de cit ori cînd. Principii şi corectitudine politică rămîn la o parte, uitaţi de toţi şi de toate partidele; este în adevăr ceva întristător pentru viitorul ţării aceştia. Căderea ministerului Mânu a fost produsă de neînţelegerele cu junimiştii, de care au profitat conservatorii liberali la senat, cu ocazia proectuluî legei instrucţiei* (11 Martie 91). In aceiaşi ordine de idei, mai tărziu scrie : „Din ţară află că lumea întreagă să găseşte în ferberea alegerilor. Aceleaşi împărecheri, aceleaşi recriminări ca la toate alegerile trecute. Rezultatul probabil în favoarea partidei de la guvern, spre a nu să desminţi axioma că ţara e guvernamentală; dacă nu şi pentru alte motive* (15 Ianuarie 92). După alegeri, Buznea ne dă următoarea apreciare. „De ale politicei vei fi aflat poate că, după cum era de prevăzut, guvernul a capatat în alegeri o majoritate zdrobitoare ; partida conservatoare râmîne dar stăpînă pe situaţie. Nu ştiu ce vor face de acum mainte, dar cu alegerele aii urmat drumul bătut de mai înainte : aceleaşi mijloace contra cărora aii strigat atîta cînd să aflau în opoziţie. La Iaşi, între altele, s-ar li ameninţat unii profesori primari; ba unul, anume Stăuceanu, a fost pus în pensie din oficiu, scos din directorat şi mutat din Sărărie la Xicolina profesor de clasa I pînă la Aprilie, când va începe a primi pensia. Opoziţia în Iaşi de abia a putut scoate pe Mâr-zescu şi pe Panu. De altmintrelea aceiaşi păcătoşie în amîn-două taberele; speranţe de îndreptare nu să văd, cel puţin pen- 534 Mihail Buznea tru moment..... La 24 a curentei să deschid Camerele. Acum a începută să vorbi despre oare-care neînţelegeri între junimişti si conservatorii vechi. Liberalii naţionali în Bucureşti au început fără sfială atacurile contra regelui; vechea sistemă continuă* (17 Fevruarie 92 . Pentru a termina cu partea politică, să vedem încă cum îapare lui Buznea situaţia la deschiderea ultimei sesiuni a celei din urmă camere conservatoare. „Deschiderea Camerelor, scrie el, şi mesagiul tronului mi s-a părut că au avut anul acesta o faţă mai palidă şi mai obosită decît altă dată. Discuţiunile pentru răspunsul la mesagiu au mers pe acelaş calapod de a-cuzaţiuni de o parte şi laude de altă parte. Conservatorii să ţin tare la putere, liberalii acuză şi ţipă, dai* nu-i aude nime ; lumea să ocupă de interesele ei egoistice, fără a să mai gîndi la nevoile reale ale poporului, urinînd proverbului: „fie-care pentru sine şi Dumnezeu pentru toţîu (3 Decemvrie 94). De M. Buznea să poate zice, cu drept cuvînt, ceia ce s-a zis despre un celebru profesor de istorie : „Nici odată el n-a fost în totul pentru guvernele care s-au succedat, nici cu totul în contra lor, fiind în adevăr un înţelept şi dintr-o partidă foarte superioară tuturor partidelor, din partida raţiuneP. IV. Mihail Buznea s-a născut la 2 Octombre 1839 în satul Ţi-băneştii Bulileî, astă-zi o < otună a comunei Lumeştii, din plasa Fundurile, judeţul Vasluiu. Părinţii lui Buznea erau răzeşi şi să numeau Dumitru şi Balaşa. Dumitru să cobora într’o line mai îndepărtată din Bogza Buznea vel logofăt mare, iar Balaşa se cobora de asemenea într-o linie mai îndepărtată din banul Ga vrii Teleman. Fraţii Buznea posedau un document din 1648 Iulie 11 în limba slavonă, prin care Vasile Lupii Voevod întăreşte o împărţeală de şapte moşii între membrii familiei Buznea, coborîtori din Bogza Buznea vel logofăt. După moartea lui Mihail, fratele său mai mare, Anastasie, a dăruit acel document Academiei Rornîne, şi numai cu această ocazie am aflat despre existenţa lui. Atît de mare era modestia lui M. Buznea. Dumitru Buznea a murit în Ianuarie 1842, şi Balaşa la 1848, lăsînd patru copii: Profira, Anastasie, loan şi Mihail. Astfeliu, Mihail a rămas orfan de tată la vrîsta de doi ani, şi de mamă la vrîsta de opt ani. Anastasie, cel mai mare dintre fraţi, de- G-h. Lucescu 535 veni şeful familiei. El a crescut pe ceilalţi. Lui datoreşte Miliai aducerea în Iaşi şi darea la învăţătură De aceia Mihai respecta pe Anastasie nu ca pe un frate, ci ca pe părintele său. Anastasie a avut. nenorocirea să vadă dispărînd unul cîte unul pe toţi fraţii săi. Mihai Buznea, ducind o viaţă simplă, să nnilţămea cu puţin, să restrângea în remuneraţia de profesor la liceu. El n-a voit să primească posturi în administraţia instrucţiei publice, nici să deie lecţii în şcoalele private, de şi i s-au propus şi una şi alta de mai multe ori. A murit sarac. Biblioteca sa a dăruit-o liceului, pentru care a lucrat toată viaţa. Fratele său Anastasie, din îndemnul d-lui Scarlat Pastia, unul din amicii lor, a dăruit liceului portretul lui M. Buznea. Ou chipul acesta liceul posedă cel întăî portret al unuia din foştii lui profesori. Miliail Buznea, întoroîndu-să de la Constanţa în August 1880, a dormit noaptea în vapor pe Dunărea, cu fereasta deschisă la cap, fără să ştie, şi adoua zi diminiaţă a avut o mică hemoptizie Această întîmplare l-a pus pe gînduri şi l-a făcut foarte atent asupra sănătăţii lui. Accidentul i-a fost explicat ca o consecinţă a reumatizmului. De atunci începu a să îngriji şi a să căuta serios de reumatizm. Cetea cărţi despre această afecţiune şi nara intimilor săi cum reumatizmul cuprinde unul cîte unul organele interioare, cum ajunge la plămînî şi în urmă la inimă, cînd totul e finit. Ca omul bolnav, i să pare că să uşurează când îşi destăinu-eşte suferinţele. Buznea nu voia să plictisească pe nimenea cu acesteă naraţii. De aceia el comunica numai intimilor săi suferinţele lui; şi totdeauna cu oare-care precauţiune. „Mă iartă, scria el în ultima epistolă pe care am primit-o la Mentori (Franţa), mă iartă că te importunez cu asemenea lucruri, dar ni-ani crezut dator să-ţi fac cunoscut, ca unui bun amic, întreagă starea în care mă aflu eu acunB (80 Ianuarie 95). Miliail Buznea mergea, spre sfîrşit cum singur prevedea. Simţul realităţii lucrurilor, pe care el l-a avut intr-un grad foarte dezvolta t, poate prea dezvoltat chiar, nu l-a perdut nici în situaţiile cele mai grele ale sănătăţii sale. Starea lui s-a a-gravat încă prin un atac de paralizie, din care însă a revenit. Cînd l-au văzut, la 25 Aprilie, era îutr-o stare deplorabilă. Nu să putea culca de loc. Trebuia să steie în sus zi şi noapte 536 Mihail Buznea Slăbise peste măsură. Inima il muncea grozav. Lingă patul său, o măsuţă încărcată cu sticle de medicamente, în care acum nu mai avea nici o încredere. Cunoştea pe deplin starea în care ajunsese. Cunoştinţa nu l-a părăsit nici în momentele cele de pe urmă. El a expirat în braţele fratelui său Anastasie, în dimineaţa zilei, de 4 Iunie 1895. Agonia lui a fost lungă, trei luiiî de zile, o adevărată tortură. El nu împlinise încă 56 de ani. Astfel s-a sfârşit Mihail Buznea. Ounoscîndu-şî bine starea lui fizică; el să mulţămise a-şi îndeplini datoriile de profesor, şi trăia de un timp aproape retras de lume, păstrîndu-şî totdeauna acea prestanţă, care şedea aşa de bine fizionomiei lui. El a lăsat reputaţia unui om onest, cu totul dezinteresat, drept în ideile şi aprecierele lui; a unui profesor eminent, devotat datoriei sale ; a unui cetăţean model, tare în convingerele lui. Ce învăţătură putem trage din viaţa lui M. Buznea ? A î dacă omul n-ar fi una. din infinitele combinaţiunî ale puterilor naturei; dacă el ar ajunge ce ar voi, şi dacă ar putea învăţa a voi, atunci am ave de luat multe exemple de la Buznea. Am pute recomanda nu numai tinerilor ci şi multor bărbaţi formaţi acum, modestia şi moderaţia, onestitatea şi sinceritatea; tactul şi cuminţenia acestui om în adevăr superior. Funcţionarilor de ori ce treaptă; le-am arăta exactitatea lui la împlinirea datoriei şi dragostea carierei îmbrăţoşate. Cetăţanului i-ain pune înainte amorul de patrie şi de neam, constanţa opiniilor, sacrificarea individului pentru interesul general. Dar aşa, cum sîntem— un joc al unor puteri pe care nime nu le cunoaşte—imiteze cine poate calităţile lui Buznea, căci de sigur nu va avea a să căi. Iaşi, Ai (du 1800. P. P- NEGULESCU Psihologia Cozmogoniilor Conferinţă publică din seria cursurilor libere ale Societăţii ştiinţifice şi literare din laşi. II Doamnelor şl Domnilor, Am.examinat împreună, în conferinţa noastră trecută, un prim aspect al teoriilor cozmogonice, din punctul de vedere care ne preocupă. Acel aspect era—cel ştiinţific. Şi am ajuns la concluziunea, că teoriile cozmogonice, pe cari ni le dă ştiinţa, nu reprezintă procesele adevărate, o-biective, ce s-aii petrecut în realitate la formarea universului, ci sînt simple formule subiective, prin care mintea omenească încearcă să-şi simbolizeze numai acele procese —în ele înşile necunoscute. Ne rămîne acum să examinăm un al doilea aspect al teoriilor cozmogonice, şi anume aspectul lor metafizic. Aceste două aspecte corespund diviziunii fundamentale a teoriilor cozmogonice în teorii privitoare la originea şi teorii privitoare la genem universului. Ca să înţelegeţi deosebirea dintre genesa şi originea universului, vă rog să observaţi, că teoriile cozmogonice, pe care ni le dă ştiinţa, pleacă toate de la cîte o hipo- 538 Psihologia cozmogoniilor teză, pe care nu o examinează mai departe. Aşa teoria coz-mogonică a lui Laplace, ca să nu luăm de cit un singur exemplu, pleacă de la hipoteza existenţei unei materii cozmice primitive difuze, ia cu alte cuvinte ca dată această materie, şi, aplicîndu-i legile fizice şi mecanice, ne arată cum din ia a eşit universul; actual, ne reconstitue adică genesa lui. De unde vine însă materia cozmică primitivă, care e originea ei - şi prin urmare origina universului eşit din-tr-însa, — aceasta nu ne-o spune nici de cum teoria coz-mogonică a lui Laplace. Problema originei universului e dar deosebită de aceia a genezei lui. De geneza Universului să ocupă teoriile ştiinţifice propriu zise; de originea universului să ocupă teoriile, pe care le vom cuprinde sub denumirea generală de teorii metafizico-religioase. După cum însă, înainte de a examina teoriile privitoare la geneza universului, a trebuit să ne dăm mai întâi seamă de natura şi limitele cunoştinţei noastre sensibile, — tot aşa, înainte de a examina teoriile privitoare la originea universului, e necesar să ne lămurim mai întâi asupra naturei şi limitelor cunoştinţei noastre intelectuale. Ce va să zică a înţelege — şi pînă unde să întinde putinţa noastră de a înţelge — un fenomen ? Pentru a respunde la această întrebare, să vedem ce să petrece în mintea noastră atunci cînd zicem, că am înţeles ceva. Aţi observat poate, că une ori, cînd luna lui Fevru-arie e prea caldă, luna lui Martie e de regulă rece. Iată un fenomen, pe care poate nu vi 1-aţi explicat încă, şi pe care voiţi sâ-1 înţelegeţi. Dacă deschideţi o carte de fizică sau de meteorologie, aflaţi, că atunci cînd tempe- 539 P. P. Negulescu ratnra creşte în mod normal de la minimul iernei cătrâ maximul verei, g'heţurile de 1a. polul Nord să topesc incet şi mai mult pe loc ; pe cînd, o căldură bruscă în Eevruarie, desprinde de-odată sloiurile de ghiaţă şi le face să plutească departe pe apele mărilor nordice.— ceia ce produce, pentru coastele de nord ale Europei, o bruscă scădere de temperatură. Această scădere de temperatură împedică la rîndul ei topirea repede a sloiurilor, ceia ce face ca temperatura să râmînă scăzută un timp relativ destul de lung. Şi de această scădere a temperatureî în Europa nordică să resimte foarte adesea şi Europa centrală. — înţelegeţi acum fenomenul, pe care riu-1 înţelegeaţî adineauri, adică contrastul de temperatură dintre cele două luni. Cum îl înţelegeţi însă ? Punîndu-1 în legătură causală cu un alt fenomen, cu dezlipirea prea timpurie a gheţurilor de la polul nord. In ce constă dar Inţeleyerea d-voastră ? In punerea în relaţiu-ne a fenomenului pe care voiţi să-l înţelegeţi, cu un alt fenomen. Dar să luăm un alt exemplu, dintr-o altă categorie de fenomene. Incliipuiţi-vă, că întîmplarea vă face să azis-taţî la o manifestaţie publică, într-un oraş strein. Manifestaţia publică o vedeţi, dar nu o înţelegeţi, — presupu-nînd că nu sînteţi nici de cum în curentul lucrurilor din acel oraş. De ce nu o înţelegeţi însă ? — Pentru că nu ştiţi, care e cauza — sau care e scopul ei. Iar dacă aflaţi de exemplu, că manifestaţia publică în chestie s-a produs în scopul de a obţinea de la guvernul respectiv modificarea unei legi, care interesează pe manifestanţi, — atunci înţelegeţi numai decît acest fenomen social. Cum îl înţelegeţi însă ? — Punîndu-1 in legătură cauzală cu un alt fenomen....psihic — care este dorinţa manifestanţilor de a obţinea modificarea unei legi. Păci satisfacerea acestei 540 Psihologia cozmogoniilor dorinţe e scopul — şi deci dorinţa însăşi e eauza —- manifestaţiei lor publice. Şi în acest caz dar, înţelegerea fenomenului a constat tot în punerea lui în relaţiune cu un alt fenomen. Tot aşa să întâmplă în toate cazurile, în care înţelegem un fenomen. E inutil să mai luăm şi alte exemple: o puteţi face d-voastră înşi-vâ, în mintea d-voastră. Veţi vedea, dacă vă veţi da această osteneală, că ori ce înţelegere constă într-o stabilire de relaţiune între fenomenul pe care voiţi să-l înţelegeţi, şi un alt fenomen, prin care îl înţelegeţi. I)e unde rezultă acum, că înţelegerea unui fenomen izolat, adică în sine, abstracţie făcînd de orice alt fenomen cu care să poată fi pus în relaţiune, e imposibilă.— Iar din aceasta rezultă mai departe, că cunoştinţa noastră intelectuală, ca şi cea sensibilă e relativă, e limitată : ia nu poate deveni nici odată absolută, adică deplină, desă-vîrşită. Nici odată nu vom putea şti totul, vecinie va trebui să ne râmînă ceva necunoscut şi peste putinţă de cunoscut. In adevăr, să ne închipuim un fenomen A, pe care am voi să-l cunoaştem intelectualiceşte, adică să-l înţelegem. Trebue să-l punem pentru aceasta în legătură cu un alt fenomen B. Insă fenomenul B, la rîndul lui, pentru a fi înţeles, trebue pus şi el în legătură cu alt fenomen O. Iar acesta, trebue pus în legătură cu un altul D... şi aşa mai departe, la infinit. Pentru ca înţelegerea fenomenului A să devină dar deplină, desăvîrşită, absolută, ar trebui să istovim mai în-tăî o serie infinită de termeni explicativă intermediari. A-ceşti termeni explicativi sînt toate fenomenele B, C, D, etc. cu care a trebuit să punem în legătură primul nostru fenomen A, pentru a-1 înţelege. Insă istovirea unei serii infinite de temeni explicativi reclamă un timp infinit. P. P. Negulescu 541 Căci dacă am presupune, că fiecare termen explicativ nu ne ocupă mintea decît numai un singur moment, tot ne-ar trebui un număr infinit de momente, pentru a-i gîndi pe toţi, adică un timp infinit. Un timp infinit însă, e un timp care nu să sfârşeşte niciodată ; fiind că, dacă s-ar sfârşi vre-o dată ar avea atunci un fine, şi ar fi finit, nu infinit. Şi dar, înţelegerea noastră, nepu-tînd deveni desăvîrşită de cit intr-un timp infinit, nu poate deveni desăvîrşită niciodată: ia e condamnată să ră-mînă vecinie mărginită, şi ne lasă vecinie nesatisfăcuţî în faţa unui ultim termen explicativ inexplicabil, in -inteligibil. Ca să vă încredinţaţi de aceasta, să vă arăt cum ori ce explicare, fie chiar cea mai ştiinţifică, duce cu necesitate, în cele din urmă, la inexplicabil. Să luăm de exemplu, alternarea lumineî şi întunericului pe suprafaţa pămîntuluî, adecă succesiunea zilei şi a nopţei. Cum explică ştiinţa acest fenomen ? — Prin învîr-tirea pămîntuluî în jurul axei sale. Căci învîrtindu-să în jurul axei sale pămîntul nu prezintă lumineî solare, în fiecare moment, decît o jumătate a suprafeţei sale, cealaltă jumătate rămînînd, în acelaşi moment, în întuneric; fiecare punct al suprafeţei pămîntuluî e dar alternativ luminat şi intunecat. — Dar cum explică mai departe ştiinţa învîrtirea pămîntuluî în jurul axei sale ? — Prin mişcarea rotatorie a inelului ecuatorial rupt din soare, din care a eşit pămîntul, — după ipoteza lui Laplace, pe care v-am expus-o în conferinţa trecută. — Şi cum să explică la rîn-dul ei mişcarea rotatorie a inelului ecuatorial ? — Prin învîrtirea masei primitive a soarelui în jurul axei sale. — Cum să explică însă această învîrtire ? — Prin mişcarea curbă iniţială a moleculelor materiei cozmice nebuloase; din integrarea sau armonizarea mişcărilor curbe ale acelor 542 Psihologia cozmogoniilor molecule a provenit învîrtirea totală a masei soarelui în jurul unei axe comune. ----- La rîndul lor, mişcările curbe iniţiale ale moleculelor să explică prin pornirea lor unele cătrâ altele, combinată cu rezistenţa mediului. Iar această pornire să explică prin inegala distribuire primitivă a moleculelor în masa materiei cozmice. Căci dacă moleculele ar ti fost egal distribuite, adecă aşezate la distanţe perfect egale unele de altele, atunci puterile lor de atracţiu-ne şi repulziune neutralizîndu-să reciproc, ele ar ti rămas vecinie în echilibru, şi mişcarea lor n-ar ti început nici odată. — Cum să explică acum mai departe inegala distribuire primitivă a moleculelor în masa materiei cozmice ? — Şi cum se explică însăşi existenţa materiei cozmice ?— La aceste întrebări, ştiinţa nu ne mai dă nici un răspuns, fiind că nici un răspuns nu ni să poate da, din punctul ei de vedere. In adevăr, pentru a înţelege existenţa materiei cozmice primitive şi inegala distribuire iniţială a moleculelor ei, ar trebui să punem aceste fenomene în legătură cu alte fenomene anterioare: ar trebui, adecă să ştim, ce a dat naştere materiei cozmice, şi ce a aşezat moleculele ei la distanţe inegale unele de altele. Insă aceasta nu ne-o poate spune ştiinţa. Ia nu ne poate adecă indica, fenomenul anterior, cu care ar trebui să punem în legătură existenţa materiei cozmice împreună cu felul de aşezare a moleculelor ei, pentru a ne-o explica. Această existenţă şi această aşezare ne rămîn dar Inexplicabil. - Iată cum seria explicărilor ştiinţei ne duce cu necesitate la inexplicabil. Va închipuiţi însă poate, că dacă ştiinţa ne-ar putea indica fenomenul anterior, cu care existenţa materiei cozmice şi feliul aşezării iniţiale a moleculelor ei stau în legătură, aţi putea atunci înţelege pe deplin acele fenomene. Vă înşelaţi. Căci v-ar râmînea de înţeles acel fenomen P. P. Negulescu 543 anterior, pe care nu l-aţl putea înţelege ele cit numai pu-nîndu-1 în legătură cu un alt fenomen anterior. Iar acel alt fenomen anterior ar trebui si el pus în legătură cu un altul. Şi aşa mai departe, la infinit. Aşa îneît nici odată, dar nici odată, înţelegerea d-voastră nu ar putea deveni, cu nici un chip şi prin nici un mijloc, deplină. Dar exemplul, pe care l-am analizat, a rămas poate pentru mulţi dintre d-voastră obscur, prea abstract fiind, prin însăşi natura lui. Să luăm dai- un alt exemplu mai concret, pentru a ilustra în acelaşi timp mărginirea înţelegere! noastre cu privire la propria noastră viaţă şi la condiţiunile ei. Un om merge grăbit pe stradă. De ce ? — Ca să-şi vadă de ocupaţiile lui. Dar de ce trebue să-şi vadă de o-cupaţiile lui ? — Pentru ca să trăiască. Şi de ce trebue să trăiască ? - Pentru ca să contribue la perpetuarea o- menirei în viitor şi la întreţinerea vieţii ei în prezent. Pentru ce trâeşte însă omenirea în prezent şi pentru ce trebue să trăească ia în viitor ? Şi în general, pentru ce există viaţa organică pe pâmînt ? In ce scop înverzesc necontenit, de milioane şi milioane de arii, pădurile virgine ale insulelor necunoscute pierdute în mijlocul oceanelor ? In ce scop să reproduc de milioane şi milioane de generaţii vietăţile fără nume şi fără număr ce foesc pe fundurile mărilor ? Pentru ce această necontenită clocotire de viaţă pe pămînt ? Să zicem, prin hipoteză : pentru ca pămîntul să fie locuit. — Dar de ce trebue să fie locuit pămîntul? In ce scop e locuit pămîntul ? Aci deja, răspuusul e imposibil, chiar prin liipotesă. Căci e incontestabil, că pămîntul ar putea exista foarte bine şi nelocuit. Şi probă e faptul, că a fost o vreme, cînd 544 Psiaologia cozmogoniilor pămîntul nu era încă — şi va veni o vreme cuiul el nu va mal li locuit. De ce clar e locuit păunii tul acum. ? Să admitem însă, că pămîntul e locuit deocamdată pentru a îndeplini o misterioasă condiţie de existenţă pentru el într-un interval de timp dat. ';Sâ admitem adecă, deşi nu o putem înţelege, că pămîntul e locuit pentru a putea exista. -- De ce trebue însă să existe pămîntul? In ce scop există el ? In scopul ele a asigura echilibrul sistemului solar, şi deci existenţa lui. Căci clacă pămîntul ar dispărea, turbu-rarea raporturilor de atracţiune în lăuntrul sistemului solar, ar aduce probabil peirea acelui sistem. , Exzitenţa pămîn-tuluî ar avea deci de scop de a asigura existenţa sistemului solar şi s-ar explica, s-ar înţelege ca atare. Dar care e scopul existenţei sistemului solar ? — Să asigure existenţa sistemului cozmic universal, adecă existenţa universului, să zicem. — Pentru ce trebue să existe însă Universul ? Oare e scopul existenţei lui ? Pentru ce, această infinită mulţime de lumi, ce niişue fără răgaz în nemărginirea spaţiului şi în eternitatea timpului? Cu intuiţia clară şi adîncă a imposibilităţei unui răspuns, ne simţim, în faţa acestor întrebări ultime, la marginea nopţii nepătrunse a necunoscutului şi necunostibilu-luî, al cărei întunerec se revarsă une-ori cu cruzime în-napoî, asupra vieţii celui ce îndrăzneşte să-l fixeze prea mult timp şi prea de aproape. Căci e un nesecat izvor de melancolie, pentru ori ce cap gânditor ce nu e excluziv absorbit de nimicurile banale ale vieţii de toate zilele, această problemă a scopului vieţii omeneşti, împreunată cu certitudinea imposibilităţii absolute de a înţelege scopul existenţei chiar a omenireî pe pămînt, scopul existenţei pământului în univers şi, în sfîrşit, scopul existenţei universului însuşi. Sînt momente, în cari certitudi- B. P. Negulescu 545 nea acestei imposibilităţi e aşa de chinuitoare pentru o-mul de ştiinţă, în cit deşteaptă într-însul regretul aproape dureros al credinţelor naive ale copilăriei,- la care nu să mai poate totuşi nici odată reîntoarce. In aşa momente, ştiinţa devine omului o povară, iar fericirea i să prezintă ca neputînd să stea decît în simplitatea desăvîrşită a minţii şi a inimii.... Vedeţi dar că, în orice direcţie îşi îndreptează mintea omenească cercetările ei pozitive sau speculaţiile ei i-deale, ia să loveşte cu necesitate de o enigmă ultimă, peste putinţă de pătruns, peste putinţă de înţeles. Cînd am urmărit relaţiunile cauzale, prin cari ne explică ştiinţa fenomenul zilei şi al nopţii, ne-ain lovit de neputinţa de a ne explica existenţa materiei cozmice primitive şi a feliului aşezării moleculelor ei. Cînd am căutat să ne dăm seama, în mod subiectiv, hipotetic, de scopul vieţii noastre proprii, ne-am lovit de asemenea, în cele din urmă, de neputinţa de a ne explica scopul existenţei universului, în care trăim. — Şi într-un caz şi într-altul, cauza neputinţei minţii noastre de a trece mai departe este una şi aceiaşi: este necesitatea de a înţelege un fenomen numai punîndu-l în legătură cu un alt fenomen. Căci conform acestei necesităţi ar fi trebuit să înţelegem apariţia existenţei primitive a materiei cozmice punînd-o în legătură cu o altă existenţă anterioară, şi ar ti trebuit să înţelegem scopul existenţei actuale a universului, punînd-o în legătură cu o altă existenţă următoare. Ceia ce ne-a fost peste putinţă, în ambele cazuri. Aşa dar, înţelegerea noastră e mărginită la relaţiunile dintre fenomen. A înţelege un fenomen izolat, în sine, adecă în existenţa lui absolută, ne e cu neputinţă: căci a înţelege un fenomen însemnează, după cum am văzut, a-1 pune în relaţiune cu un alt fenomen. Iată care e natura 546 Psihologia cozmogoniilor şi care sînt limitele cunoştinţei noastre intelectuale. Şi-acum, să trecem la analiza teoriilor cozmogonice privitoare la originea universului. Veţi vedea, că ele încearcă în zadar să depăşească limitele înţelegerii noastre, pentru a ne explica originea universului, şi că, din această cauză, să şi rezolvă toate, cînd le analizăm, într-o ţăsătu-ră de contradicţii inevitabile. Aceste teorii urmează în hipotezele lor. două mari direcţii distincte: direcţia te iată şi direcţia jninfeistă. Sub diferitele forme, pe cari le ia, direcţia teistă constă în a admite, că universul a fost creat de o putere exterioară lui, transcendentă. Direcţia panteistă constă din contra, în toate formele sub cari ni să manifestează, în a admite, că universul s-a creat el însuşi, printr-o putere inhereută lui, hninanentă. La aceste două direcţii treime să mai adăogăm însă o a treia : direcţia ateistă. Această direcţie constă, e drept în a nega pe celelalte două. De unde nu rezultă însă, că ia este o simplă direcţie critică, negativă. Ci ia constituie o direcţie dogmatică pozitivă ca şi celelalte două. Iii adevăr, tăgăduind pe de o parte că universul a fost creat de o putere exterioară lui, iar pe de alta, că el s-a creat el însuşi printr-o putere inhereută lui, direcţia ateistă admite implicit, că universul a existat şi există prin el însuşi, tară creaţiune. Căci universul există de fapt: şi, dacă el nici n-a fost creat, nici nu s-a creat, atunci treime să admitem, că el a existat totdeauna, din vecii vecilor, prin el însuşi. Să analizăm aceste trei direcţii, în hipotezele lor esenţiale. Să începem anume cu cea din urmă, fiind că ia are pretenţia, pe care nu o au celelalte două, de a să întemeia excluziv pe ştiinţa pozitivă, in adevăr. în numele P. P. Negulescu 547 ştiinţei pozitive s-au ridicat în contra teizmului şi pante-izmulul, celebrii reprezentanţi ai ateizmuluî de la sfîrşitul viacnlui trecut, Diderot, D’Alembert, Condorcet şi Vol-taire. Trebuie deci să ne închipuim, sîntein în drept să ne închipuim, că direcţia ateistă, fiind cea care să prezintă în numele ştiinţei pozitive, trebue să fie cea mai inteligibilă. Să-î dăm dar primul loc în analiza noastră. Universul există prin sine, el n-a fost creat nici.de o putere transcendentă, nici nu s-a creat printr-o putere irn-manentă ; ştiinţa pozitivă, cel puţin, nu ne spune nimic de o asemenea creaţiune. Iată, în esenţa ei, concepţia ateistă. Să o dezvoltăm în cîte-va cuvinte. O existenţă prin mir, însemnează o existenţă independentă de ori ce altă e-xistenţă. Noi zicem, de pildă, de un om, că există prin el însuşi, că să susţine adică el înt.uşî. atunci, cînd existenţa lui nu atîrnă de cît de munca lui proprie, cînd nu deprinde adică de nimeni. Existenţa prin sine a Universului e dar o existenţă independentă de ori ce altă existenţă. Aşa fiind însă, existenţa universului trebue să nu fi fost produsă de o altă existenţă anterioară, — ori ce ar fi fost acea existenţă. Căci atunci, existenţa Universului ar fi dependentă, de a-cea existenţă anterioară, fără care n-ar fi căpătat nici-o-dată fiinţă. Ideia existenţei prin sine a universului exclude dar ideia unei cauze a lui—şi prin urmare şi ideia unui început. Căci a admite, că a fost un timp cînd universul nu începuse încă să existe, e a admite, că începutul existenţei lui a fost determinat de ceva, produs de ceva, cauzat adecă de ceva. Fără o cauză oarecare, ne e peste putinţă să înţelegem, de ce universul, care nu e-xista încă pînă la un moment dat al timpului, a început să existe în acel moment. Concepţia ateistă, că universul există prin sine, im- 548 Psihologia cozmogoniilor plică dar afirmarea, că existenţa universului nu a avut un început, căci dacă ar fi avut un început ar fi trebuit atunci să aibă şi o cauză,—;şi n-ar mai fi deci o existenţă prin sine, adecă independentă,—dependentă fiind de acea cauză anterioară. Existenţa prin sine a universului e, aşa dar, o existenţă fără început. Prin nici o sforţare însă, mintea omenească nu e capabilă să înţeleagă o existenţă fără început, să realizeze, adecă întrînsa, concepţia ateistă. Iu adevăr, dacă existenţa universului e fără început, atunci ia să întinde, să prelungeşte la infinit înapoi ; universul are adecă un trecut infinit. Ne e însă peste putinţă să înţelegem trecutul infinit al universului. Căci ar trebui pentru aceasta să putem concepe, să ne putem închipui, un timp trecut infinit. Şi închipuirea unui timp trecut infinit e tot aşa de imposibilă ca şi închipuirea unui cerc pătrat. In adevăr, un timp trecut, e un timp care s-a sfîrşit deja în momentul de faţă ; iar un timp infinit e un timp care nu să sjl.rşe-şte nici-odată ; căci dacă s-ar sfîrşi vre-o dată ar avea a-tunci un fine şi ar fi un timp finit, nu infinit; deci dar un timp trecut infinit e un timp sfîrşit deja — care nu s-a sfîrşit totuşi încă şi nici nu să poate sfîrşi vreodată, în vecii vecilor; e adecă o concepţie absurdă, întocmai după cum e concepţia cercului pătrat. Dacă cercul e cerc, atunci numai e pătrat, fiind că nu poate avea colţuri; iar dacă e pătrat, atunci nu mai e cerc, fiind-că nu poate fi rotund. Tot aşa, dacă timpul trecut e trecut, atunci nu mai e infinit, iar dacă e infinit, atunci nu mai e trecut. Un timp trecut infinit, e o alăturare de vorbe ce nu să pot cu nici un chip împreuna într-un înţeles firesc, în mintea noastă,-— e o expresie in-inteligibilă ’) 1). Toată această critică e întemeiată pe concepţia filozofică a infinitului, nn pe concepţia lui matematică. Concepţia filozofică a infinitului, P. P. Negulescu 549 Vedeţi dar că, concepţia ateistă să reduce, cînd o a-nalizăm, la concepţia trecutului infinit al universului, care e peste putinţă, dar absolut peste putinţă, de înţeles. Să admitem însă, pentru a face ateismului toate concesiile posibile, că am putea concepe existenţa prin sine a universului, adecă existenţa lui trecută infinită. Această concepţie n.u ne-ar înainta cu nimic în înţelegerea existenţei universului. Căci nu să poate zice, că existenţa linul lucru oarecare ne devine mal inteligibilă, atunci cînd descoperim, că el există deja de multă vreme. Inchipniţivă că în mijlocul unul cîmp pustiu găsiţi un monument necunoscut, cu forme şi dimensiuni ne mal văzute, cu inscripţii alcătuite din caractere, ce nu să aseamănă întru nimic cu caracterele pînă acum studiate. Existenţa a-cestul monument vă este inexplicabilă, pentru că nu ştiţi care este natura şi destinaţia lui, pentru că nu ştiţi de eătră cine şi de ce a fost ridicat. Presupuneţi acum, că un om al locului vine şi vă spune, că monumentul există acolo de multă, multă vreme, după cele ce a aflat şi el, prin părinţii lui, de la moşii şi strămoşii lui. Dar atît e tot ce vă poate spune omul. V’a devenit oare prin aceasta existenţa monumentului mal inteligibilă? Aflînd, că el există deja de multă vreme, aţi ajuns cumva să vă explicaţi existenţa lui în acel loc ? — Nici de cum. Şi probă e, că sînteţl tot aşa de incapabili ca şi mal nainte, să vă daţi seamă, de natura şi destinaţia monumentului.— Iar dacă singura legitimă şi consecventă,e concepţiunea unei mărimi ce nu are nici o limi~ tă, nici un sfieşit, în ori ce direcţie am percurge-o cu închipuirea noastră. Din acest punct de vedere, evident, nu poate exista de cît un singur infinit. Căci de ar exista două, ele ar trebui să să limiteze reciproc, şi nici unul din ele nu ar mai fi un adevărat infinit, adecă o mărime ce nu are nici. o limită în nici o parte, în nici o direcţie, ('ele două mărimi infinite, de semne contrare, în matematică, sînt concepţii convenţioanale, ce nu reprezintă realităţi efective. Căci ele, limitîndu-să reciproc, în punctul unde să separă cele două semne, nu corespund nici una, în parte, adevăratului infinit filozofic. Amîndouă împreună însă, ele pot alcătui realitatea infinitului nelimitat în nici o direcţie. <î. Psihologia cozmogoniilor 550 existenţa unul lucru, într-un moment dat al timpului, nu devine mai inteligibilă prin faptul existenţei sale într-o periodă anterioară finită, — nici o acumulare de perioade anterioare finite, dusă chiar pînă la infinit, nu-1 va face mai inteligibil.— Vedeţi dar, că, chiar de am putea înţelege existenţa trecută îufinită a universului, tot nu am putea pătrunde nici de cum prin aceasta misterul existenţei lui. Prin urmare, hipotesa ateistă e, nu numai peste putinţă de înţeles, dar încă, chiar de-am putea-o înţelege, ia tot nu ne-ar putea da nici de cum explicare a existenţei universului. .Să părăsim dar această liipoteză —şi să trecem la celelalte două ce ne mai rărnîn. Să analizăm mai întăî hi-poteza panteistă. Căci firesc e, să nu recurgem la o putere externă, care să ti creat universul, decît numai după ce ne vom ti convins, că Universul nu s-a putut crea el însuşi, printr-o putere inherentă lui, după cum susţine hi-poteza panteistă. Această hipoteză e tot aşa de in-intelegibilă, ca şi cea precedentă.— In adevăr, pentru a înţelege creaţiunea de sine a universului, ar trebui să putem înţelege existenţa lui potenţială devenind actuală printr-o necesitate immanentă. Ceia ce e cu neputinţă. Să lămurim mai întăî termenii acestei propoziţii, a cărei înţeles e foarte simplu, cu tot aspectul ei respingător. Ce însemnează o existenţă potenţială, şi ce o existenţă actuală?-....Cîte-va exemple ne-o vor arăta imediat. In praful de puşcă există o putere de exploziune. A-ceastă putere însă, din praful de puşcă, rămîne inactivă, rămîne latentă, adecă ascunsă, invizibilă, cît timp nu intervine o cauză exterioară, care să provoace intrarea ei în activitate şi manifestarea ei sub forma de exploziune. P. P. Negulescu 551 Existenţa puterii de exploziune în praful de puşcă e dar o existenţă inactivă, latentă, lipsită de orice manifestare ; % ia e pentru noi, cît timp cauza exterioară nu intervine, ca şi cum n-ar fi; nici o analiză a prafului de puşcă, cu lupa, cu microscopul, nu o descopere ; - - această existenţă e o existenţă potenţială şi nu o existenţă actuală. Ceia ce există în praful de puşcă e, nu o explozie reală, actuală ci o explozie posibilă, viitoare; ceia ce există în praful de puşcă, e pur şi simplu putinţa unei exploziuni. O existenţă actuală nu capătă puterea de exploziune din praful de puşcă, de cît numai în momentul cînd praful de puşcă face în realitate exploziune, fiind-că numai în acel moment puterea de exploziuue ni să manifestează în realitate. Un alt exemplu de existenţă potenţială e existenţa arborelui în semînţă şi a animalului în ou. Pentru ca stejarul să iasă din bobul de ghindă, el trebue să existe sub o formă oare-care într-însul; altfeliu, n-ar putea eşi dintr-în-sul. Şi tot aşa trebue să existe vrabia, sub o formă oare care, în oul ei, pentru a putea eşi din el. Şi probă, că stejarul trebue să existe în bobul de ghindă şi vrabia în ou,— cu toate determinările de mărime, de formă, de coloare, de organizaţie internă, cari deosebesc stejarul de ceilalţi arbori şi vrabia de celelalte păsări,— este faptul, că niciodată, dar niciodată, din ghinda de stejar nu va ieşi un alt arbore, nici din oul de vrabie o altă pasere. E însă evident, că stejarul nu există în bobul de ghindă ca stejar real, ci numai ca stejar posibil, nici vrabia nu e-xistă în ou ca vrabia reală, ci numai ca vrabia posibilă. Ceia ce bobul de ghindă şi oul cuprind, e putinţa de a da naştere unui stejar şi unei vrăbii. Existenţa stejarului în bobul de ghindă şi a vrălnei in ou e dar o existenţă posibilă în viitor, nu o existenţă reală în prezent, e adecă o existenţă potenţială şi nu existenţă actuală. Şi — acum, după ce ne-am înţeles asupra acestor ter- 552 Psihologia cozinogoniilor meni, să ne reîntoarcem la analiza hipotezel panteiste. ....... Pentru că universul să se ti putut crea el însuşi, el treime să ti existat, evident. înainte de creaţiunea sa ; căci altfeliu nu s-ar ti putut crea el însuşi, ci ar fi trebuit să fie creat de altceva, ce ar ti existat înainte de el. Hipo-teza panteistă implică dar existenţa universului înainte de creaţiunea sa. Ti acum evident, că această existenţă nu putea ti o existenţă actuală, ci a trebuit să fie o simplă existenţă potenţială. Păci dacă existenţa universului înainte de creaţiune ar ti fost o existenţă actuală, a-tunci el n-ar li mai avut nevoe să să creeze, şi. nici nu s*ar li mai putut crea, fiind că ai' fi fost deja creat. Dacă vrabia ar exista în ou cu vrabia reală, cu trup, cap şi a-ripe împodobite cu pene. şi nu ca vrabie posibilă, oul nu ar mai avea nevoe să fie clocit de o pasere, pentru ca încet, încet, sub acţiunea căldurei, să iasă din el o vrabie reală. Dacă stejarul ar exista în bobul de ghindă ca stejar real. actual, cu trunchiu, ramuri şi frunze, n-ar mai ti nevoe ca ghinda să fie pusă în păinînt. şi udată, pentru ca prin germinaţia ei să să nască stejarul. Clocirea o-ului e creaţia vrăbiei reale din vrabia posibilă, germinarea bobului de ghindă e creaţia stejarului real din stejarul posibil. — Dacă dar existenţa universului înainte de creaţia sa ar fi fost o existenţă actuală, el n-ar li mai a-vut nevoe să să creeze. Acea existenţă a trebuit să fie prin urmare o existenţă potenţială. Aci să naşte acum o primă dificultate. Noi nu putem concepe existenţa potenţială a universului ca deosebită, ca independentă de existenţa lui actuălă, şi deci ca putând-o preceda în timp. Căci noi nu ne putem reprezenta o existenţă potenţială decît numai ca cuprinsă, ca învăluită într-o existenţă actuală. Pentru mintea noastră, existenţa potenţială a vrăbiei e existenţa actuală a oului. P. P. Negul eseu existenţa potenţială a stejarului e existenţa actuală a bobului de ghindă. Noi nu ne-am putea deci reprezenta e-xistenţa potenţială a universului decît numai sub forma unei existenţe actuale. A. ne reprezenta insă existenţa universului înainte de creaţiune sub forma unei existenţe actuale. ar ti a exclude direct hipoteza oreaţiunei de sine ; ilind-că, după cum ziceam adineauri, dacă universul exista ca actual înainte de creaţiunea sa, atunci el nu mai avea nevoe să să creeze. Să trecem însă peste această dificultate. Să presupunem. că putem concepe existenţa potenţială a universului ca independentă de existenţa lui actuală, şi să analizăm mai departe hipoteza panteistă. Pentru a înţelege creaţiunea de sine a universului, ar trebui să putem înţelege existenţa lui potenţială ca devenind, în momentul creaţiunii, actuală, printr-o necesitate internă, immanentă, adecă fără intervenirea vre-unei cauze externe. Căci altfeliu, acea cauză externă ar fi, care ar crea universul, şi dar el nu s-ar mai crea el însuşi. Pentru aceasta însă, ar trebui să ne închipuim şi să putem admite, că în momentul creaţiunii să întîmplă în existenţa potenţială a universului o schimbare ţâra cauză. Ceia ce, evident, ne e cu neputinţă........ In adevăr, noi nu putem concepe stejarul ca ieşind din ghindă de la sine. fără o cauză externă acţiunea combinată a umidităţii, căldurii şi luminii - care să lucreze asupra ei pentru a produce acest efect, această schimbare. Noi nu putem de asemenea concepe vrabia ca ieşind din oii de la sine. fără intervenirea unei cauze externe - elocirea - care să lucreze asupra lui pentru a produce acest efect, această schimbare, lin bob de ghindă şi un oii de vrabie, (“are ar ti absolut ferite de acţiunea agenţilor externi menţionaţi, ar rămânea vecinie nealterate : nici o schimbare nu 554 Psihologia cozmogoniilor s-ar petrece în ele. Aşa cel puţin înţelege mintea noastră lucrurile —şi aşa ne încredinţează şi ştiinţa pozitivă. --Ceia ce însemnează, că noi nu putem concepe existenţa potenţială a stejarului din bobul de ghindă şi existenţa potenţială a vrăbieî din ou, ca devenind existenţe actuale fără intervenirea unei cauze externe. Ne e dar peste putinţă să înţelegem, cum ar fi putut existenţa potenţială a universului să devină, în momentul creaţiunil, actuală, fără intervenirea unei cauze externe. Trecerea universului de la existenţa potenţială anterioară creaţiunel la existenţa lui actuală, printr-o necesitate internă, adecă de la sine, e o schimbare fără cauză, pe care mintea noastră nu o poate cu nici un chip înţelege. Chiar de am putea înţelege însă această trecere, hi-poteza panteistă tot nu ne-ar putea da explicarea deplină, explicarea ultimă a originel universului. Căci această lii-poteză presupune, după cum am văzut, existenţa potenţială a universului înainte de creaţiune, o ia ca dată şi nu să preocupă nici de cum de explicarea el. De unde vine însă această existenţă potenţială ? S-a creat şi ia de la sine ca şi universul actual ? Dar atunci, pentru a se fi putut crea ia însuşi, ia trebue să fi existat mal înainte de crea-ţiunea sa, sub forma unei alte existenţe potenţiale. Pentru a putea fi dai explicată tot cu ajutorul hipotezeî panteiste, existenţa potenţială a universului înainte de creaţiune, presupune o altă existenţă potenţială anterioară; şi a-ceasta presupune atunci, la rîndul el, o alta....şi aşa mal departe...la infinit. Pentru a scăpa de această dificultate, nu ne rămîne decît să admitem, că existenţa potenţială a universului a existat prin sine, să admitem adecă, cu privire la originea el, hipoteza ateistă. Dar atunci ne revin din nou toate dificultăţile, pe cari le ridică, după cum am văzut, această hipoteză, şi cari o fac peste putinţă de conceput de cătră mintea noastră. P. P. Negulescu 555 Ne râinîne însfîrşit o ultimă hipoteză : cea teistă. Să vedem, dacă explicările acestei hipoteze reuşesc să ue facă să înţelegem originea Universului. Hipoteză teistă admite, că Universul a fost creat de o putere exterioară lui, supranaturală, divină. Toate coz-mogoniile religioase, de la cele dintăî pînă la cele din urmă, afirmă în adevăr, că cerul—cu soarele, luna şi stelele—şi pămîntul—cu toate cele de pe el.....au fost făcute, au fost, dacă voiţi, fabricate, de puterea divinităţii. Şi această hiposeză nu e numai a teologilor, ci şi a unui mare număr de filozofi. - a tuturor acelora, cari admit finalitatea în alcătuirea universului. Observînd ordinea si armonia desăvîrşită a fenomenelor naturii şi perfecta lor alcătuire totală, fie-care fenomen potrivindu-să aşa de bine cu toate celelalte, în cît potrivirea lor nu poate fi înţeleasă că fiind efectul unei întâmplări oarbe, -acei filozofi conchid, că universul a fost creat, după un plan preconceput, de că-tră o fiinţă inteligentă. întocmai după cum, de pildă, o maşină industrială e totdeauna construită după un plan unitar de cătrâ un artist conştient. Comparaţia creaţiunei universului cu opera unui mare artist e foarte des întrebuinţată în scrierile acelor filozofi. Să analizăm această comparaţie, care exprimă în e-senţa ei liipoteza teistă.—Fără îndoială, această comparaţie ne poate ajuta, să ne închipuim în mod aproximativ, simbolic, creaţiunea universului. Ia nu ne poate face însă nicidecum să înţelegem misterul adevărat, îndoitul mişte]1, care învălue creaţiunea universului de cătră un mare artist. Acest îndoit mister este : originea materialului, din care marele artist a fabricat universul şi originea marelui artist însuşi. In adevăr, un artist, aşa cum îl înţelegeîn noi —-şi ne e peste putinţă să-l înţelegem altfeliu—nu creează nici 556 Psihologia cozmogoniilvr fierul, nici lemnul, nici piatra, pe cari le întrebuinţează la fabricarea operelor sale; el nu face de cît să modeleze şi să combine aceste materialurî preexistente. Oînd presupunem acum, că soarele, planetele, sateliţii lor şi toate lucrurile, pe care aceste corpuri le cuprind, au fost fabricate intr-un chip analog de câtră un mare artist, noi presupunem—inteligenţa noastră ne sileşte să presupunem—că marele artist nu a făcut de cit să dispună în ordinea actuală elementele materiale anterior existente. De unde veneau însă acele elemente materiele pre-existente ? Care e originea lor ? Comparaţia nu ne-o spune, şiîntrucît nu ne-o spune—e fără valoare pentru înţelegerea origi-nel universului, fiind-că nu ne dă o explicare deplină a acestei origini. Creaţiunea universului din nimic, iată primul mister. Căci noi nu putem înţelege, nu ne putem închipui, cum din nimic ar putea să iasă ceva. Ex nihilo nihil, din nimic nimic nu poate ieşi,—iată una din axiomele fundamentale ale înţelegerii omeneşti. Să presupunem însă, că am putea concepe creaţiunea materiei din nimic, de către puterea divină Mai rămîne însă ceva în această creaţiune, ceva absolut peste putinţă de înţeles: e creaţiunea locului ocupat de materie, creaţiunea spaţiului. Să presupunem, că înainte de creaţinnea universului nu exista materie, nu exista corp material, nu exista nimic din ceia ce există acum. Putem noi însă concepe, că nu a existat, înainte de creaţiunea universului, spaţiul în care universul a fost creat ? Nu ; ne e peste putinţă., In adevăr, suprimaţi din mintea d-voastră toate obiectele materiale pe cari vi le puteţi închipui, suprimaţi întreaga existenţă a universului ; aţi suprimat oare totul din mintea d-voastră,— nu a mai rămas în mintea d-voastră nimic ?—Nu. A mai rămas în mintea d-voastră spaţiul gol pe care îl ocupa universul cu obiectele lui materiale. Şi P. P. Negulescu 557 nici o sforţare a minţii noastre nu e capabila, să ne facă să ne putem reprezenta neexistenţa spaţiului gol. Coz-mogoniile religioase admit toate existenţa unui vid, unui haos primordial; admit adecă toate existenţa unui spaţiu înainte de formarea universului. Oozmogonia biblică e prea cunoscută pantru a o mai aminti. Iată un fragment din cozmogonia vedică .... „Atunci (la început) nimic nu exista, nici fiinţa, nici nefiinţa, nici lumea, nici aerul, nici cerul. Care era dar învelişul tuturor lucrurilor ? Unde era, care eră albia apelor ? Unde era adîncimea nepâtrunsă a aerului ? Nu exista moarte, nici nemurire, nici luminile zilei şi nopţii .... Intunerecul era la început învăluit în întunercc; apa era fără strălucire. Dar fiinţa să odihnea în vidul care o purta . . .“ De unde vine însă spaţiul gol primitiv, pe care îl admit toate cozmogoniile ? Pentru a nu admite, că el exista prin sine însuşi, conform hipotezei ateiste, nici că el s-a creat el însuşi, conform hipotezei panteiste, nu ne rămîne decît să admiteam, că el a fost creat de aceeaşi puteri supranaturală, care a creat şi universul. Ne e însă peste putinţă să concepem creaţia spaţiului, fiind-că ne e peste putinţă să concepem neexistenţa lui înainte de creaţiune. Dar să presupunem, că am putea înţelege şi creaţia universului din nimic şi creaţia spaţiului neexistent înainte de creaţie: misterul creaţiunii rămîne întreg, rămîne tot aşa de nepătruns ca şi mai înainte. Căci în adevăr, întrebarea ultimă, care să ridică în faţa noastră este : de unde vine puterea supranaturală externă care a creat universul ? Care e originea eî? — Şi la această întrebare nu sînt de cît trei răspunsuri posibile: a existat prin sine, s-a creat pe sine, a fost creată de o putere externă. Am înlăturat deja primele două hipoteze. Cea de-a treia — creaţiunea puterii creatoare a universului de o altă putere creatoare - ne 55S Psihologia cozmogoniilor dace. ca şi celelalte, la infinit-,'fără să ne îngădue o înţelegere desăvîrşită a ei. Căci a doua putere creatoare a trebuit să fie şi ea creată de o alta .... şi aşa mal departe, la infinit. Vedeţi dar, că nici una din cele trei mari hipoteze metafisico-religioase nu ne poate face să înţelegem originea universului. Explicaţiile lor nu pot fi concepute de mintea oamenească, fiind că, imediat ce încearcă să le conceapă, ea să isbeşte de un sistem de contradicţii peste putinţă de înlăturat. Care e acum causa acestor contradicţii ? — E acea limită a cunoştinţei omeneşti, pe care am resumat-o în formula : nu putem înţelege un lucru de cît numai punîndu-1 în relaţiune cu un alt lucru. Era firesc, să nu putem înţelege existenţa prin sine a universului, căci noi nu putem înţelege existenţa unui lucru de cît numai în relaţiune cu o altă existenţă, cu existenţa unui alt lucru. Era firesc să nu putem înţelege creaţiunea de sine a universului, căci noi nu putem înţelege creaţiunea unui lucru decît numai în relaţiune cu o cauză creatoare independentă de el. Era firesc, însfîrşit, să nu putem înţelege puterea creatoare a Universului fără o altă putere creatoare care să o fi creat -şi pe aceea fără o alta... la infinit: căci ca şi mai sus. noi nu putem înţelege existenţa unui lucru, fără să-l punem în relaţiune cu un alt lucru, care să-l fi făcut să existe, care să-l fi creat. Şi aţi văzut, cum acest-ă necesitate a minţii noastre de a înţelege existenţa universului şi a puterii lui creatoare numai în relaţiune cu o altă existenţă, ne-a aruncat în seria infinită a re-laţiunilor explicative,- - serie, pe care mintea noastră nu o poate istovi niciodată, fiind că e peste putinţă de istovit, nu o poate adică sfîrşi niciodată, fiind că ea nu se sfîrşe-şte niciodată. Şi cu toate acestea, numai istovirea acestei serii de relaţiuni explicative ar putea da minţii noastre explicarea adevărată a originei universului. P. P. Negulescu 559 Explicarea originei universului nu o putem dar căpăta niciodată; această explicare depăşeşte marginile, de care e ţărmurită, prin însăşi natura ei, activitatea inteligenţei noastre. vv Şi acum, doamnelor şi domnilor, cîteva cuvinte încă, asupra analiselor, prin care am ajuns la această conclusiu-ne, pentru ca să nu vă înşelaţi asupra adevăratei lor semnificări. Acele analise cuprind, mai mult sau mai puţin, o critică a ideilor religioase ce ni s-au inculcat din copilărie, adică, în definitiv, o critică a religiunilor, în esenţa lor considerate. Această critică nu echivalează însă nici de cum cu o derîinare sau suprimare a religiunilor. Mai întâi teoriile, pe care le-am analisat, sunt de mult cunoscute, şi observări critice s-au făcut asupra lor de mult şi de către mulţi. Şi cu toate acestea, acele observări critice—de multe ori pornite, violente, aprige — n-au avut nici de cum de efect dispariţia religiunilor, pînă în timpul de faţă, nici nu vor avea de efect dispariţia lor în viitor, judecind după cîteva semne, pe care le vom vedea imediat, şi care dovedesc, nu decadenţa, ci înviorarea sentimentului religios, în vremurile noastre. Un filosof german celebru, într-o operă rămasă nemuritoare, a criticat—mai aspru poate de cît toţi—hipo-teza teistă şi argumentele, prin cari dovedesc teologii existenţa divinităţii; şi cu toate acestea, acel filosof credea în existenţa divinităţii. —Ceea ce ne dovedeşte, că critica religiunilor nu are de efect, cel puţin nu totdeauna, suprimarea lor. Căci critica religiunilor să face totdeauna din punctul de vedere al cunoştinţei, iar adevăratul lor fundament e credinţa. Critica religiunilor nu face dar de cât să le strămute din domeniul cunoştinţei, care nu le poate cuprinde şi în care—deci — ele nu şi-au locul, în domeniul credinţei, adevăratul şi propriul lor domeniu. 560 Psihologia cozmogoniilor Iii adevăr, religiunile tuşile recunosc domeniul credinţei ca domeniu propriu al lor şi resping domeniul cunoştinţei. Crede şi nu cerceta, zice scriptura sfîntă. Şi această formulă nu însemnează altceva, de cit : crede şi nu căuta să înţelegi, crede şi nu căuta să cunoşti şi să-ţi explici ceea ce nu se poate cunoaşte nici explica. Iar profesiunea de credinţă a religiuneî creştine zice în primul său articol: cred în dumnezeu, şi nu : cunosc pe dumnezeu, nici: înţeleg pe dumnezeu. Siîntul Anseliu, marele filosof al creştinismului, declară de asemenea : nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred pentru a înţelege, căci dacă nu aş crede nu aş înţelege. Această formulă ne lămureşte perfect deosebirea dintre credinţă şi cunoştinţă. Cred, zice ştiutul Anselm, pentru ca să înţeleg, pentru ca să-mi luminez a-decâ misterul, pe care inteligenţa mea nu-1 poate pătrunde, pe care cunoştinţa mea e incapabilă să-l cunoască. Credinţa depăşeşte deci cunoştinţa,—domeniul credinţei depăşeşte domeniul cunoştinţei, deosebindu-se de el. Domeniul cunoştinţei e domeniul inteligenţei propriu zise, domeniul credinţei e domeniul imaginaţiei şi sentimentului. Altă probă, că religiunile nu fac parte din domeniul cunoştinţei, este faptul, că ele inşile s-au lepădat succesiv in decursul timpului, de tot mai multe din elementele de cunoştinţă ce cuprindeau. Fetişistul primitiv cunoştea literalmente pe zeul său: îl vedea. îl pipăea, îl putea gusta şi mirosi, ba încă îl şi bătea une ori, cînd era nemulţumit, de el. La politeşti, deja zeii devin invisibili : ei se sustrag privirilor oamenilor: dar continuă încă de a avea a-tribute determinate pentru cunoştinţa lor. Aşa, pentru Grecii şi Romanii cei vechi, doc era zeul ce ţinea în mină fulgerul; Apollon era zeul ce se plimba cu carul pe cer şi lumina lumea; Neptun era cel ce stăpînea marea cu tridentul său ; Mercur, mesagerul zeilor, avea aripi la picioa- P. P. Negulescu 561 re; Pan oînta din flner, trăia în arbori şi avea picioare de ţap... şi aşa mai departe. La monoteisti, divinitatea devine şi mai inaccesibilă şi atributele ei devin din ce în ce mal puţin obiecte de cunoştinţă, in adevăr, ultima formă de religiune, apărută în decursul cvoluţiunei sociale, e protestantismul. Şi protestantismul exclude cu desăvârşire tot aparatul figurativ al catolicismului; pentru protestantism divinitatea nu mai are forme visibile, cu putinţă de cunoscut şi de represintat, în icoane : protestanţii exclud din templele lor icoanele şi tot simbolismul cultului. Atributele acestei divinităţi invisibile devin şi ele din ce în ce mai in inteligibile. Atributele divinităţii monoteiste sunt eternitatea, puterea nemărginită, bunătatea nemărginită, ştiinţa nemărginită, perfecţiunea nemărginită...- toate atribute din ce în ce mai abstracte, inai metafizice, mai cu neputinţă de representat. de cunoştinţa noastră, care nu-şi poate representa de cît atributele mărginite, adică relative, şi nicl-o-dată pe cele nemărginite sau absolute, - din causa acelei limite fundamentale a activităţii ei, pe care am văzut-o mai sus. In adevăr, îndată ce mintea noastră încearcă să-şi reprezinte atributele nemărginite ale divinităţii, le găseşte contradictorii. Căci cum se irnpacă, de exemplu, puterea nemărginită a lui dumnezeu cu bunătatea lui nemărginită ? Dacă d-zeu e nemărginit de bun, atunci el nu poate face nici-o-dată nimic rău, căci altfel bunătatea lui ar fi mărginită; dar dacă el nu poate face rău, atunci puterea lui nu e nemărginită, căci sunt lucruri pe care el nu le poate face. Prin urmare, dacă bunătatea lui d-zeu e nemărginită, atunci puterea lui treime să fie mărginită; iar daca puterea lui e nemărginită, atunci bunătatea lui trebue să fie mărginită. Cum să împacă apoi, bunătatea nemărginită cu justiţia nemărginită a lui dumnezeu ? Căci justiţia lui nemărginită nu lasă nici 562 Psihologia cozmogoniilor o crimă nepedepsită, dar absolut nici una : o justiţie nemărginită, adică absolută, e o justiţie intransigentă, o justiţie care nu iaidă nici odată pe culpabili; dar atunci bunătatea lui d-zeu nu e nemărginită : ei nu e nemărginit de bun, fiind că el nu iartă niciodată. Tot aşa nu se împacă justiţia nemărginită cu ştiinţa şi prevederea nemărginită a divinităţii,... şi aşa mai departe. Aşa încît, teologia contemporană, pentru ca să scape de aceste contradicţii, să hotărăşte să părăsească definitiv domeniul cunoştinţei şi să să limiteze cu desăvirşire în domeniul credinţei. Un teolog englez, representantul cel mai autorisat al acestei noue direcţii, declară categoric, că un dumnezeu pe care l-am cunoaşte, n-ar mai fi un dumnezeu. A ne închipui, zice el, că dumnezeu este aşa cum ni-1 închipuim, este a blasfema; a pretinde că cunmştem pe dumnezeu, e a păcătui în contra divinităţii lui. Vedeţi dar, că, în evoluţia religiunilor, divinitatea devine din ce în ce mai misterioasă, să adînceşt.e din ce în ce mai mult în întunerecnl nepătruns şi de nepătruns al regiunilor inaccesibile minţii omeneşti. Insă tocmai neputinţa de a pătrunde acest mister, tocmai neputinţa de a lumina acest intunerec adînc, care învălue de toate părţile divinitatea, e garanţia cea mai sigură a persistenţei religiunilor. Căci acest întunerec şi acest mister nu sunt decât întunerecul şi misterul, ce învălue de toate părţile domeniul cunoştinţei omeneşti. Cunoştinţa omenească e mărginită; toate explicările ei să opresc cu necesitate în faţa unui fapt ultim peste putinţă de explicat, toate explicările ei duc cu necesitate la inexplicabil. Şi ajuns dinaintea întunerecului final, omul de ştiinţă însuşi, cum zice un ceiebru fiziolog frances, „se lasă să fie legănat de vîntul necunoscutului, în sublinităţile P. P. Negulescii 563 ignoranţei44. înaintea misterului ultim, inteligenţa omului de ştiinţă se opreşte, fiind eă nu poate pătrunde mai departe; imaginaţia lui e însă dusă mai departe de vîr-tejul necunoscutului, şi fiorul care o cuprinde în acel vîr-tej e primul pas al — credinţei. Credinţa, Doamnelor şi Domnilor, e unul din elementele fundamentale ale vieţii sufleteşti a omenirii. Proba acestei afirmări ne-o dă întreaga istorie, din timpurile cele mai vechi şi -până în timpurile noastre. Nu e popor în istorie, care să nu fi avut o religiune. Şi D-voastră ştiţi, ce eovîrşi-toare influenţă au avut religiunile în istoria tuturor popoarelor. Vechii Asirieni şi vechii Egipteni, a căror istorie se urcă pînă la cinci-zeci de veacuri înainte de Crist, au avut fie-care o puternică religiune, de şi n-au avut o ştiinţă, în înţelesul propriu al cuvîntului. Ceea ce insem-neazâ, că inainte chiar de a şti, omul a simţit nevoea de a crede. — Şi astăzi, în veacul în care ştiinţa positivă a a-jnns la o atît de întinsă desvoltare, cuprinzend şi stăpî-nind întreaga activitate intelectuală a societăţilor civilisa-te, nevoia de a crede iese din nou la iveală, într’o serie de fenomene sociale de cea mai mare importanţă, pentru cel ce caută să-şi dea seamă de starea sufletească a omenirii culte în timpul de faţă. — Sunt două manifestări sociale contemporane, remarcabile din acest punct de vedere: misticismul şi spiritismul. Misticismul se manifestează clar, pe deoparte în producţiunile artistice şi literare ale timpului, iar pe de alta prin introducerea de religiuni nouă în centrele culte ale apusului. Cine ar fi crezut, că în veacul al XlX-lea, în veacul ştiinţei positive, budliismul, religiunea mistică prin excelenţă, va începe să-şi găsească adepţi în — metropola ştiinţei positive chiar, în luminatul şi emancipatul Paris ? Şi totuşi, faptul e cert: acum cîţi-va ani s-a clădit în Paris un templu hndliist, în care se 564 Psihologia cozmogoniilor oficiază regulat, şi care e frecventat de o sumă de oameni din societatea cultă. — Şi ce e, la rîndul lui, spiritismul, dacă nu o afirmare evidentă a nevoii de a crede în continuarea existenţei personale după moarte ? Se pare, că în faţa misterului tragic al morţii, minţile cele mai puternice şi mai bine disciplinate din punct de vedere ştiinţific, sunt nevoite să caute un sprijin, un refugiu şi o consolare, în credinfa, că totul nu se sfîrşeşte cu moartea, că existenţa noastră continuă încă după moarte, sub forma unei existenţe spirituale. Căci, ce voesc oare spiritiştii, prin aşa numitele lor experienţe, dacă nu să ne dovedească, că în adevăr oamenii morţi continuă încă de a exista şi de a intra în relaţiune cu cei vii, sub forma de spirite ? Dovada lor e şubredă — şi psicliologia explică azi din ce în ce mai multe din fenomenele spiritiste: dovada lor e şubredă, dar credinfa lor e puternică, şi ea să lăţeşte din ce în ce mai mult, în păturile superioare ale societăţii. Şi vă rog să notaţi, că şi miticismul şi spiritismul să propagă aproape exclusiv în cercurile culte. De ce ? Pentru că masele inculte, cari formează imensa majoritate a omenirii, şi-au păstrat încă intacte şi puternice credinţele lor religioase : ele nu mai au deci nevoe de o altă credinţă-In mica minoritate cultă însă, credinţele religioase au slăbit, mai mult sau mai puţin; în această minoritate se naşte dar nevoia unei nouă credinţe ; şi la această nevoe răspund, pe cît se pare. misticismul şi spiritismul. Vedeţi dar, Doamnelor şi Domnilor, că credinţa e o necesitate fundamentală a vieţei sufleteşti a omenirii. Domeniul credinţei e tot aşa de legitim ca şi acela al cunoştinţei. Şi din aceiaşi legitimitate resultă acelaşi drept la existenţă. Domeniul credinţei nu poate fi suprimat, tot aşa cum nu poate fi suprimat domeniul cunoştinţei. înţelegeţi dar bine, că din observările critice, pe cari vi le am P. P. Negulescu' 565 expus, nu poate resulta suprimarea religiunilor. Căci re-ligiunile, după cum aţi văzut, nu pot fi suprimate. Şi chiar dacă am admite, că ele ar putea fi suprimate sub formele lor actuale, ele ar renaşte necontenit sub formă nouă, întreţinute vecinie de conştiinţa vecinicului mister al origi-nei universului. In faţa problemei insolubile a originei universului, omul de ştiinţă nu afirmă şi nu neagă nimic; ci declară lămurit şi categoric, cu deplina onestitate a o-mului de ştiinţă: nu ştiu nimic pentru că nu pot înţelege nimic,—şi lasă câmpul liber credinţei, adică imaginaţiei şi sentimentului. GH. MÂRCULESCU O chestiune de filologie Este cunoscut, că încă (lela. 1848, s-a fost notat de cătră profesorul I. Otrigorovici că vechile sunete slave şi a s-ar ti fost cînd-va pronunţat ca on şi m nazal, sunete, care s-ar pronunţa încă ast-feliu într-un dialect ma-cedo-hulgar. In urmă, filologii bulgari, s-au ocupat foarte mult cu această chestiune: aşa de pildă Slaveicof, Drinof, Ofeicof, i-au dat destul de multă atenţie, cum spune d-rul Şişma-nof într-un foarte de samă studiu asupra etnografiei Bulgariei; dar faptul n-a fost pe deplin lămurit. Lucrul să reduce la întrebarea, cum s-au pronunţat oare aceste sunete în vechime ? Răspunsul aparţine filologiei slave. Dar fireşte, şi din studiul limbei romîne, care a suferit atît de multă înrîurire slavonă, să pot scoate noţiuni în această privinţă, tot aşa precum din studiul limbilor slave să pot scoate multe elemente, care să servească la lămurirea formâreî limbei noastre. Pentru noi însă. lucrul e mult mai clar decît pentru Bulgari. Aceştia nu găsesc existenţa unui n nazal, decît într-un dialect macedonian. pe cită vreme noi îl găsim în O chestiune de filologie 567 toate dialectele, atît în limba scrisă cît şi în cea vorbită în limba veche ca şi în cea modernă. Toate cuvintele slave, în ale căror origini găsim un posedă pe «, precedat de / sau de n, a cărui nazalitate, fireşte, e foarte slăbită, conform fireî limbeî. Aşa de pildă : aa,ma = muncă, (VnspABA = dumbravă, a/f>ka = luncă, răd. = o-sîndă, a osîndi; „ aok4z — pîndâ, pîndar (ny,(\Apz). Toate aceste cuvinte se găsesc şi în limbile slave, însă absolut la nici una nu există n. Cum-că în pronunţarea lui a. şi a slavon intra un «, nu mai rămîne nici o îndoială, deoarece el apare în limba romînă, în cuvinte bine fixate şi obştesc întrebuinţate. Deci filologia slavă nu mai are nevoe să alerge la dialecte rătăcite, mai ales că on nazal nici odată n-a avut o pronunţie fixă şi nu s-a putut de loc împămînteni. Dacă însă apariţia lui n în limba romînă e generală şi regulată, nu tot aşa să întîmplă cu vocala cu care el a format o silabă nazală. Vedem că în unele părţi e u în altele î, iar în altele, acolo unde corespunde lui a e i. In limba rusă acelaşi * şi în aceleaşi cuvinte apare 568 Gh. Marculescu numai ca un simplu u : aSka, repara, aa8ka ; în bulgăreşte să păstrează, iar în sîrbeşte dispare, bine înţeles în ortografie, căci în pronunţie să aude totdeauna un ă. Dacă să pronunţă on nazal, dispariţia Iun n în limbile slave nu-î un fenomen curioz, căci nazalitatea prin firea ei, tinde în totdeauna a înghiţi consonanta ; în limba romînă însă o simplă presupunere că s-ar fi pronunţat on nazal, nu lămureşte toate cuvintele, căci transformarea s-a făcut în trei feluri: nn, în şi (in pe unele părţi, iar cele două dintâi sînt atît de b:ne fixate în cît nu să pot lămuri decît, prîntr-o lege fonetică tot aşa de bine fixată. O transformare analogă avem şi din limba latină : a accentuat urmat de n, mp, mb s-a prefăcut în în (îm): lana=lînă; pane=pîne; cane=cîne. Această lege, deşi foarte generală, e totuşi foarte bănuitoare ; transformările fonetice nu trec de la o extremitate la alta fără o inriurire zornică şi bine determinată; iar noi, în această lege avem un a accentuat, deschis, clar, transformat într-un sunet adînc, înfundat. Şi afară de aceasta, aceste transformări, adecă evoluţia unei limbi, nu porneşte numai de cît din momentul ce un popor îşi schimbă traiul sau locul. Schimbările ce o limbă le suferă după-ce poporul care o vorbeşte s-a mutat dintr-un loc în altul, ori a adoptat alt mod de traiu, nu pot izvorî din senin : ele trebue să aibă o legătură cu fazele evolu-ţionare de mai înainte. Şi nu înţeleg pentru-ce în limba romînă nu s-ar putea pronunţa un a accentuat, fie el chiar urmat de n, mp, mb, cînd avem deja a aproape în condiţiuni identice şi totuşi netransformat. Fără îndoială că acest a năzuia spre o schimbare chiar din latina populară, dar sunetul spre care înclina, nu putea cu nici un preţ fi extremitatea celuia care să pronunţa sait a-a pronunţat cît-va timp înainte. Acest a trebuia sa O chestiune de filologie 569 li năzuit spre un sunet mai deschis, dovadă limba franceză care a făcut din pane şi lana — pa in şi lame adecă a adoptat un sunet tot aşa de deschis dacă nu şi mai deschis decît latinescul a accentuat, pronunţat cu glasul unui vesel italian. Dacă în limba romînâ transformarea s-a făcut în sens invers, a trebuit o înrîurire de aceiaşi natură, adecă lin-guistică, căci clima ori alte înrîuriri de soiul acesta nu putea determina un curent al sunetelor deschise spre o cădere în extremitatea opusă. Această înrîurire linguistică nu putea veni decît de la slavonescul pronunţat cu n nazal ori nenazal, sunet care este foarte vechili şi pe care nu l-a putut păstra nici una din limbele slave, iar în romîneşte trebue să dateze cel puţin de la întâia atingere a Romînilor cu Slavonii. Chiar existenţa unui n nazal într-un dialect macedo-bul-gar încă dovedeşte vechimea lui cu », căci Macedonia este cuibul arhaismelor slave. Aşa fiind lucrurile, adecă, dacă cuvintele latineşti au suferit o influenţă slavă, a trebuit să fle o asemănare, o apropiere între aceste două năzuinţi. Presupunînd că nu ştim cum s-ar fl fost pronunţat & slavon, dacă admitem o înriurire asupra latinescului a accentuat urmat de n, mp, mb, atunci putem deduce pronunţia prin faptul că înriurind asupra lui a a trebuit el însuşi să aibă un sunet apropiat. Acel a accentuat, de-vreme-ce a suferit o schimbare, probabil că năzuia spre ea chiar din latina populară. E foarte admisibil, ca el să fi năzuit spre un e sau o formă oarecare de c, ca în franţuzeşte, care nu să putea întuneca, pentru-că în latineşte n nu era nazal. Inriurirea stă în faptul că tocmai n a suferit-o şi s-a nazalizat după r slavon, şi pe urmă a trebuit să să întunece şi vocala. 570 Grli. Mărculescu Pe ele altă parte, e foarte curioz cum că * slavon să ti fost on nazal, cinci acest sunet să poate foarte bine reprezenta prin alte semne. Acest * trebue să fi fost o nuanţă între a. â şi c, mai ales că în Bulgaria ele suel, el astăzi chiar să ceteşte e curat; de pildă acolo să zice meca (mAR! DE SAMA loan Kalindero, Patrie, hlmatum et travait. Bucureşti 1856. Sub acest titlul a apărut în tipogratia (lobi din Bucureşti, în o ediţie foarte frumoasă, o culegere a cuvîntă-rilor rostite de domnul loan Kalindero, administratorul domeniilor coroanei, la deosebite ocaziunî, precum deschideri de şcoli, sinţirî de biserici, inaugurări de spitale şi alte aşăzăminte de cultură şi de igienă, pe moşiile încredinţate luminatei sale îngrijiri. Din toate aceste cuvîntări răsar acele trei principii mari de viaţă, sub care autorul lor le a rezumat în culegerea lui. El caută să inspire celor că-trâ care au fost adresate, -ţăranilor—acele trei mari virtuţi cetăţeneşti; iubirea de ţară, creşterea cuviincioasă şi preţuirea muncei. Aceste cuvîntări, ţinute în răstimpuri mai mari sau mai mici, sînt. toate însufleţite de aceleaşi idei, incit alcătuesc oare cum capitulele uneia şi aceleiaşi lucrări. întrunirea lor într’un volum este foarte nimerită, căci să vor putea folosi de caldele lor învăţături şi alţii decît acei ce le au auzit. Pentru aceasta însă e neapărat ca, pe lingă această ediţie franceză care e menită să pună în cunoştinţă lumea civilizată despre cele ce să lucrează în ţară — să să facă şi o ediţie romînească care să pună în putinţă pe toţi cei cu dragul binelui să-şi soarbă din ia noue puteri spre a lui îndeplinire. A. T). Xmopol. //. TiJctin, Dicţionar romîn-ycrmau. Opera tipărită cu cheltuiala Statului. Fasc. I. Bucureşti 1896, Imprimeria Statului. Opera renumitului învaţat, care ya avea o întindere de 20 fascicule a 4-5 coaie în 8 (prima fasciculă merge pînă la cuvîntul analisâ), promite a deveni o resursă pentru studiul limbeî romîne cum nicî-odată n-a fost oferită cetitorilor germani pentru partea lexicală a informaţi-uniî. Ba putem zice că nici o limbă vie nu ş-a găsit pînă acum descrierea ei lexicală pentru cercetătorii streini cu atîta îngrijire şi prisosinţă, şi chiar ceia ce s-a făcut pentru Romînii înşişi în această direcţiune, rămîne mai pe jos de cele oferite aici. In nomenclatură cu greu să va găsi vre-o lacună; căci autorul, pe lîngă dicţionarele existente, a cercetat în modul cel mai întins însuşi literatura romînâ, începînd de la vechile monumente de limbă şi pînă la producţiunea estetică, istorică şi tehnică din ziua de astă-zi ; a studiat atît graiul oamenilor cu carte cît şi limba culegerilor de poezie populară. Mai important este faptul că autorul, ori unde traducerea cu un cuvînt german nu era suficientă, notează cu scrupulozitate construcţiile în care poate să apară cuvîntul, dînd însămnările corespunzătoare şi ilustrîndu-le prin fraze, parte formate de însuşi d-sa, parte luate din autori (cu arătarea exactă a locului de unde sînt luate) şi însoţite şi unele şi altele de o traducere într-o germană curată şi curgătoare. Dări de samă 585 Cît de îmbelşugate vor li informaţiile sintactice în o-pera d-lui Tiktin. ne arată tocmai prima fasciculă, unde nişte cuvinte aşa de importante ca prepoziţia a şi numeroasele pronume şi adverbii demonstrative sînt tratate în modul cel mai demn de recunoştinţă. Cuvintele puse în fruntea articolelor primesc fără excepţie o notare exactă a intonării, şi aceasta e astfeliu întocmită, că o cufundare cu semnele diacritice ale vocalelor să fie imposibilă. Mai departe, autorul ne dă toate desluşirile necesare asupra întinderii ce o are întrebuinţarea acelor cuvinte care aparţin cutării sau cutării regiuni geografice sau timpurilor mai vechi, s-au care din contra s-au introdus abia prin traficul internaţional modern. Cît pentru aceste din urină, s-ar părea poate unora că autorul le-a deschis cam prea larg porţile, şi că nişte cuvinte ca abajur (franţ. abat-jour), adaţjio (ital.), ac,orilor de planuri (Klavierstimmer) ar fi putut fi lăsate la o parte fără nicî-o pagubă. Dar cine a aruncat vre-odată o privire, fie şi fugitivă, asupra tezaurului lexical rornîn, încît să atinge de provenienţa lui, va trebui să admită că aici triajul străinizmelor să loveşte de nişte dificultăţi cu totul altele decît bună-oarâ la limba germană ; şi în momentul cînd într-adevăr poporul îşi va fi a-propiat. de ex. abajur, pînă a forma pluralul abajururi, cu-vîntul va ti tot aşa de bine proprietatea lui ca şi turcescul aba (numele mantalei ţărăneşti) cu toate derivatele lui. De mare preţ sînt şi observaţiile gramaticale adăo-gate la unele articole şi avînd de obiect cînd abateri dialectale de la uzul literar, cînd schimbări ale vocalei tematice în legătură cu flexiunea sau alte particularităţi flexionare, uneori relevînd şi incorectitudinea unei intonări răs-pîndite, şi altele asemenea. Ar fi fost poate mai raţional de a pune aceste observări înaintea expunerii lexicale pro- 586 Dări de samă priu zise, în loc de a le pune la urmă, de-oare-ce multe lucruri din citaţiuni abia prin aceste observări devin inteligibile. Unele articole cuprind nişte notiţe asupra obiceiurilor ţării, pe care trebue să le cunoşti, dacă vrei să prinzi înţelesul cuvîntului tratat. In line să arată pe scurt la flecare cuvînt tot ce să poate spune cu oare-care siguranţă cu privire la etimologia lui. Ortografia e regulată în mod avantajos după un sistem uniform, aşa că citaţiunile luate din texte scrise cu litere cirilice sau într-o ortografie diferită sînt toate transcrise în ortografia aplicată la frazele formate de autor. Unii vor găsi acest sistem poate cam din cale afară istoric prea puţin adaptat sunetelor rostite. Tiktin scrie (/, d, e, (cel puţin adesea ori), sci acolo unde alţii pun z, oa, ea, şti. Dar aceste sînt lucruri cu care ne-am deprins de demult şi care nu vor îngreuia nimărui utilizarea cărţii. Fie-î dată o continuare repede şi sigură. Ia va fi de puternic folos acelor care în Germania s-au ocupat pănă acum cu interesantul idiom al Romanilor celor mai apuseni. Şi putem spera cu siguranţă că excelentele informa-ţiuni ce să oferă în această lucrare vor cîştiga limbii ro-mîne şi nouă simpatii. A. Tobler în Ebeling’s Iahresbericht (Tradus de V.). Al. Roşculescn. Culegere de felurite minori vecin cu Utere cirilke. Iaşi. Tipografia Naţională 1896. O broşură 48 pagini Preţ 1 leii. D-l Roşculescu, cunoscutul caligraf şi litograf din Iaşi a dat la lumină, în această broşură, o colecţiune de acte vechi, scrise de mînă. Scopul, ce l-a avut în vedere a fost precum însuşi zice în introducere, de a servi avocaţilor, inginerilor, tuturor celor ce să ocupă cu istoria ţării, cum şi elevilor. Colecţiunea d-luî Roşculescu e a doua în felini ei, după colecţia similară apărută în 1859. Colecţiunea cuprinde 23 de bucăţi variate, începînd de la 1852 (un act semnat de Cogălniceanu) pînă la 1650. Ordinea cronologică regresivă a fost avută în vedere faţă cu uşurinţa scrierii vechi, căci scrierea veche de tot obişnuia cerdace, iar asta mai nouă nu ; Sub raportul caligrafie însă modelele vechi sînt superioare acestor none. In ceia ce priveşte forma caracterelor din actele litografiate, sînt destul de variate, şi au avantajul că sînt luate după original, pe cînd în colecţia de la 1859 sînt mai mult făurite adhoc. Pentru înlesnirea cetitului, colectorul dă la început alfabetul vechili. Aici observăm mici lacune : r reprezintă pe g° şi gh,: : ro,\, thok ; B-dz nu e pus, deşi vine des în scrierile din Moldova (3E8, 3h'ie); oy e lasat afară de şi vine des faţă cu 8, de-oare-ce 8 nu-î de-cît o prescurtare din oy, cu o pus deasupra lui y; 10 reprezintă pe iu; w, h reprezintă pe î i, f) reprezintă pe ft, tfi\ — In do- 588 Dări de samă cumentele slave publicate de noi în Voi. XVIII şi XXIII din Dricarul T. Codrescu ni s-a dat prilejul a stărui asupra multor slove vechi şi a le preciza valoarea fonetică. Succesul acestei colecţiunî va atîrna de la interesul ce-1 vor purta profesorii de limba Ii o mină părţii acesteia a studiului limbei materne, de-oare-ce nu pentru toţi e deşteptat acest studiu, lipsindu-le cunoştinţele. Gh. Ghibănescti. ERATA p. 478. r. al 2-lea de jos : se putu în loc de : se putea-, p. 484. r. al 8-lea de sus : der Tentei în loc de : der Teniei, p. 480. r. al 2-lea de sus : ultima în loc de : oltima, p. 487. r. al 17-lea sie laliren în loc de: ei falircn. p. 488. nota r. al 8-lea professeur în loc de proleseur. p. 489 r. al. 17-lea de sus: Mavrocordate în loc de : Mavrocrdoat, si r. al 18-lea: Iloelbius în 1. de lloeibius. p. 492. r. al 24-lea de sus: invective în.loc de: inveetiv. p. 49,‘.>. nota 9. r. al 2-lea : Cantacuzin în 1. do : Oantuniari. p. 494. r. al 11-lea de sus : 1780 în loc de : 1870. ]). 490. nota r. al 8-lea de sus : ginere în loc de gonirea. p. 500. r. al 5-lea de sus : una a în. loc de una al ; r. al 10-lea de sus : ale în loc de a. p. 510. nota r. ultim : 8 Septemvrie' în loeu de : 2 Septemvrie. *' 1-v v 7 ' , >. , * -A , *- / «,/V , .7, f \ ::»7■>••A,./ :' fţji. ;-VA-'SA.v. ■ • .,-• 'K-.*' “ -% - ”, .... .1- •< - , A , 1 ,< « ->;• . . '?S *r *, V , V' , ’ t'V ^ A> 1 ' - i / .s ' . '*■% >/>/ ^ ' * > - ' ^ ^ ( \ > i //* *■ , ■ ' * a a,v ; 'f..' (\ a/ '-m' ‘ ..‘" , .......; s........” A, A -Vv.'-C-*"-:,;' - } - v : '<■ , - .'i'-^*- >. . * ’ -i * /, : , • ; a"',- \- r ^ , , ' - - s , ' > ,-■ l <7 ■ a , ’ . ■ • • i'*> - - -rr, , - ^ • *; , • ' '/••• \ • i; >; î-V'y jy> '<'K, "■ y y:e— 4 - » N. y\tr'’ * 'î,' ' y'> y- 'z ^ y< Vv'~ ' ,...'• >; - ■ v” „■ • /t ‘. A'j>vV' -^;,<.i:- / i?- •A-." , ,Aj-. ~ ' Numerile viitoare vor conţinea»: A. D. Xenopol Originea partidului liberal. Primul proecţ. de constituţie din Moldova d^ la 1822. Idem O suire pe Pilatus. Pi Bluiiteanu Mişcarea socială din; veacul ăl XVlll-lea fte- ţă de. popor. Gr, €. Bnţureaiiu Puterea de expansiune a Romînilor. Th. Mîiidru V o tul universal (după Simo.nin) I)ipi. Teodor Studii asupra poeziei Iul Gli. Coşbuc. Al. Mavrocordato Culegere de scrisori din veacul XVII—XVIII (urinare). \ ' Gh. Gliibănescu Despie forma veche înm (mama).; I Tiinovied mu Articolul prepus femeninei. Cieeron Protopdpescu Sociologia şl magistraturg. . v . Septimlu Sever Seciila Romîniî in revoluţiiinea lui Doja lăli. B. Xorgiileseu Xotiţi biografice asupra poetului N.Neculianu Aguletti Onginea Hetrenilor. B-iia Ana Colita Cliernbadi, Cornelia Chernbadi, Adela Xenopoiy Bohifpce-lletraţ, Splru A. Xlasnaş,;. :Gb. Mnrnn, . S. Bodhareseiiv I. Laur, Aj Lateş (Poezii). ' A Documente interesante precum : tariful vamal pe timpul lui Branoovanu ; o scrisoare a unui anonim cătră Mateiu Dasarab din .1050 î mai multe scrisori private do pe timpul iui Brancovaiiu ; - extract din cronica saxonă a iul David Chytray. Domnit, abonaţi sint ■tugaţl a■ Mdiifă' abonamentul cătră d-l A. />, Xenopol. Iaşi. Anu VII* NOEMBRIE—DECEMBRIE. |\[0. || şi 12. ~~ ARHIVA Director : A. D. XE N O P O L APARE ODATA PE LUNA SUMARU : Al. 31a vrocordato.—0 '"culegere de scrisori cătră; Hrisant Notara pa-! triarhul Ierusalimului, ^ Gr. (jUulaAs—Statutele'breslelor tinerilor botoşenenî,"ieşeni şi romaşcam G. V. Ficşinescii.—Sînt adiective nevariabile ? v Th. V. Stephanelli. -Un document’privitor la originea cîmpulungeană a lui Teodor Calniăşul. Gir. Ghibănescii.—Forma îma. (mama*. | P o e z i î ! Gli. 31 u r nuP arau asul. A. Vojen.—Sonet. I. Laur.—La o roza în pahar. I. Boniface H^trat.—La Cimitir. St. O. Iosif.—Grenadiriî (de Heine). I. Piiitea —Dintr-o psaltire inedită. 31 urnii şi Guza.—Dialog (dedicat foştilor abonaţi ai Arhivei). I D ă r î d e s a m. ă . | Copilul natural^ studiu legislativ de A. A. Belcicoşi' Cojml naturaU,^ • . I teză de licenţă de Corist. Langa^P. Kăşcanu (I. S. I.). ! ' ■ Doc îl m e n t e. | Scrisori ale luPNogues directorul de la Journal de Constantinople, | cătră P. Mavrogheni. ! • N o t i t î j Ortografia d-luî Ticktin întimpinare, (de I. Vasiliu). ; 0 scrisoare a d-lui Dini. Teodoru din Paris,, cătră direcţia Arhivei. | Diverite notiţî a mai multor autori şi jurnale din ţară şl străina- , | tate, privitori la starea noastră de cultură în diverse ramuri. A BON A 3! NETUL PE AN 15 Loi Pentru abonamente, trimiteri de" bani, comunicări de articole si ori-ce corespondenţă, a să adresa la domnul A. I). Xenopol, laşr. E I) I T U R A S O C 1 E T Ă Ţ E I IAŞI. TIPOGRAFIA. . NAŢIONALĂ, STRADA ALEXANDRI No. 11 1896 AR H I V A ANUL 1896 ARHIVA I A ş I EDITURA .SOCIETĂŢII ŞTUNŢIb’ICE şl LITERARE 1896 TABLA DE MATERII Pagina, Gr. C. Buţureanu, Neculai Beldicianu, discurs ţinut la înmormîntare. ..... I A. I). Xenopol, Metoda de predare în istorie . . 1 Neculai lor ga, Un călător englez în ţările romîne 10 M. Suţu, Şcoala pozitivistă penală . . . 87 J. Papadopol-Caliniah, Lumînărică şi Titinaş . 55 Gh. Ghihănescu, Ylad Vodă Călugărul ... 111 A.-Păpadopol-fAdiniah^ Din istoria legislaţiei Moldovei 148,284 67*. C. AtJuiuasm, Fotografie prin corpurile întunecoase 170 yi. D. Xenopol, Ideia romană în desvoltarea poporului romîn ...... 237 61 /. Lupu, Plaiul Vrancei .... 250 Dr. G Bogdan, O pagină de antropologie . criminală ...... 264 Th. V. Stephaneili, Origina lui Io an Theodor Calimah ....... 356 A. D. Xenopol, Românii şi Ungurii . . . 367 Alfred Rambaud, Prefaţă la ediţia franceză a istoriei Românilor de A. D. Xenopol (traducere) 397 Vitoldy O escursiune la Karlsbad . . . 469 AL Mavrocordato, Culegeri de scrisori cătră Hrisant No tara ....... 488, 589 Gh. hucesciiy Miliail Buznea scliiţă biografică. . 517 P. P. Negulescu, Psicologia Cosmogoniilor . . 537 Gh. Mârculascu, O chestiune de filologie . . 560 Gr. Goilav, Statutele breslilor tinerilor botoşeneni, eşeni şi romaşcani ..... 632 C. V. Fieşinescu, Sunt adiective nevariabile V . 642 T. V. Stephaneili Un document privitor la originea câmpulungeană a lui Teodor Oalmăşul . 467 Gh Ghihănescu, Forma ima (mama) . . . 651 Poezii Ana Conta Cherenbach, Romanţă ... 66 Samson Bodndrescu, Lui Mihai de casă nouă . 68 A. C. Cuza, Sonet, indoială .... 72 Te iubesc .... 73 Epigrame . . . 74, 203,206, 454 Dedicaţie la epigramele cătră Damaschin . . 202 Epigrame (traduceri) . 298, 572 Pag. Sta un io, • Sonet. .... 75 A. Vojen, Dascal şi discipol . . 76 Va ceti. Mormînt nu e de cît în minte . . . 198 Sonet - . 65!) Spini Hasnas, Din chinuri . . 77 Improvizări . . 79 Ar. Muscă, Sonet . . . 80 Să’ţi dau o floare ? . 578 V. IMrcdşanu, Ce lună . . . 580 O întrebare . . 581 Gheorglie Murnit, S'a dus . . . 194 Nui lut . . . 195 Intăiii . . . 196 In cimitir . . . 296 Noaptea . . . 297 L[n singur dor . 574 Pârâiaşul . . 658 V. Late?, Aşteptare . . 197 Vedenii . . 800 Alexandrii A. Sturz a, Sonnet iniţial . . 802 Esprit just . . 808 renigine .... 804 1. Laur, Dunărea. Unui gros înamorat 200 Pivniţei de la Klosteruenburg 201. Departe .... 292 Tovarăşi de drum. Amor adine 298 Iubirea, Vin tul . . . 294 .Dacă ar ii să uiţi . . 295 Din vremuri vechi, poema . 437 Anii trec .... 576 La A. (in formă antică) 577 La o roză în pahar . 660 Yerginia Miale Gniber, Unde! (din Heine) . 291 Bonifuce Hetrat) La Cimitir . . . 662 St. O. Io st/ Grenadirii (de Heine) . . 665 L Pintea Dintr'o psaltire inedita . . 667 Murnu-Cnza Dialog .... 668 Dări de samă Altred Rambaud, Latinii de la Dunăre. Un nou . istoric al Eomînilor (tradus din le Journal . des Debut) ...... 81 Pibliotenque internaţionale de Pallia-nce scietifique universelle (C. AJ.) ..... 89 Stroll, die comercielle Politik Eumaniens (C. M.). 93 G-. Biksicz, La ([iiestion Roumaine (C. M.) . . 95 M. Săulescu, Lecţiuni de deschidere (('. AL). . 98 A. Philippidi, istoria limbei romane (mai invite critici yermane, traduceri) .... 205 Staria Moldovei si a Munteniei sub fanarioţi din Afli. Oommen Ipsilante, (67/. Erbiceanu) . 209 Desvolturea României de P>. Brănisteanu din die XnueZeit (AL !'.) . ’ . . . 291 Extrase p. istorie Oalimahilor din Atli. Oommen . Ipsilante {(Ui. Erbiceanu) .... 905 Oustav le Bon, Lois psychologi([ues du developpe- ment du peuple (Â. I). Xenopol) . . . 929 (A Lombroso, L’antisemitisme' (O. AL). . . 931 Toan Bobi, Le code de commerce roumaine (('. AL) 339 Noul sistem de ortografie a D-lui Tiktin (N. Apostol) . . . ... . . 456 L Kalindiro, Patrie, Education et: Travaile {A. I). Xenopol) ....... 589 II. Tiktin, Dicţionar romîn german A. Toblai (tra- traducere) ...... 585 Alc.r. A. Eelcic. Copilul natural . . . 669 C. Lmiifa l\ Raţcanu. Copii naturali (de I. 8. L). 669 Documente Scrisoarea lui I. Heliad c, Oonst. Negruzzi din 1844 (corn. d. A. I). Xenopol) . . . 100 Scrisoarea lui Miliai Prăjescu c. părintele Maco- vei (corn. d. loan Tanooiceanu) . . . 109 Documente din arhivele franceze, (corn. de Ala rin Dimitrescu) ...... 336 Spisoc din 1677 (corn de 67/.. Erbiceanu) . . 464 Scrisori a lui Noques cătră P. Mavrogheni (corn. de d. (-fiers). ...... 680 .Notiţi Bibliografie străină asupra Bomăuiei 105, 233, 352, 467, 696..699. Lazăr Săineanu, dicţionar universal . . 350 Mihail Strajan, Politica romînă .... 466 Ortografia d-lui Tiktin (de I. Yasiliu) . . 688 O scrisoare a d-lui I). Teodorii din Paris cătră direcţia Archivei. 694 ARHIVA ORGANUL SOCIETĂŢII ŞTIINŢIFICE si LITERARE îl î î DIN IAŞI Anul VII. Noemv. şi Decern.. 1896. No. îl şi 12. ALEXANDRU MAVROCORDATQ 0 culegere de scrisori cătrâ Hrisant Notara patriarhul Ierusalimului (Urmare*) II Am percurs cu epistolarul nostru în mînă istoria Munteniei de aproape cinci-zeci de ani. Deşi am văzut în această jumătate de viac doi domni decapitaţi prin mina călăului, iar unul prins de catanele nemţeşti şi dus la Sebiu, totuşi putem zice că soarta Munteniei în acel timp poate fi numită fericită faţă cu cea rezervată Moldovei noastre. Afară de neajunsurile comise de partizanii lui Tokoli după retragerea lor în Muntenia, de trecerea oştirilor otomane şi cutrierarea ţării munteneşti, prin catanele nemţeşti cu ocaziunea războiului austro-turc în anii 1716— 18 (bătăliile cele mari ale acestui războiţi avură loc în Ungaria şi Serbia) şi de desplăcerea scurtei treceri regeşti a căreia epi- *) V. Arhiva, anul acesta, Septemvrie-Octomvrie p. 488. urmat. 590 AL Mavrocordato zode tragi-comice ni le-au istorisit epistolele noastre, acest period semi-secular a fost pentru ţara de peste Milcov o epocă de linişte şi de prosperare, cînd o comparăm cu crudele încercări ce a fost menit Moldovei a le şuieri. Intr-adevăr domnitorii Moldovei au fost mai la adăpostul tragicelor catastrofe; nici unul din ei n-a perit prin mina călăului, şi dacă Mihaî vodă Ra-coviţă a fost dus în fere la Constantinopol şi închis, a parvenit a să strecura prin acea primejdie şi a urca iarăşi treptele scaunului domnesc. Ţara însă era rău pusteită prin încursiunele Polonilor şi a Tătarilor „care îşi făceau din ia cîmpul lor de bătae“ ’). Chiar din vremea domniei lui Constantin Cantemir, ne spune cronicarul -) „nu puteau trăi oamenii de podgheazurile leşeşti, că era ţara pustie din Iaşi în sus“. Prezenţa eroului sue-dic pe teritorul său a fost apoi o adevărată calamitate de ani întregi; Sueziî lui cu Leşiî lui Halitki email în ţară, prădînd şi pustiind de la 1709 încoace. La 1711, izbucni războiul ruso-turc şi defecţiunea lui Cantemir atrăgînd toată greutatea luptei pe partea resăriteană a Moldovei şi după înfrîngerea ţarului, vrăjmaşa răzbunare a vizirului, ia să văzu dată pradă urgiei or-delor tătăreşti care duceau cu sutele şi cu miile locuitorii la robie în Bugeacul lor. Mult timp după ce conteni furia groz-nicului rezboiu, potopul tătăresc nu încetă de a goli ţara atît de răii îngenunchiată prin suferinţele de pînă atunci. Despre aceste vremuri atît de grele, epistolele noastre ne dau lămuriri cît de amănunţite, şi prin ele putem urma zi cu zi cele petrecute şi pipăi, aşa să zicem, cu mina, rănile de care a suferit în acei ani neferici ţara cis-milcoveană. Pe cînd scrisorile din Muntenia conţinute în epistolar să întindeau şi asupra secolului al 17-lea, cele din Moldova sînt toate din viacul trecut; cea mai veche purtînd data 1705 3), a-decă din timpul domniei a doua a lui Antioh Cantemir. In a-ceasta, răspunzînd la tînguirile ce-î adresază patriarhul Dositei! privitoare la mînăstirele închinate 8f. Mormînt, domnitorul să arată foarte suparat, ameninţînd că el nu să va mai amesteca şi va laşa ca afacerile mănăstireşti să fie regulate între boeri 1. Xenopol Istoria IV. 008. 2. ioan Neeulce în Letop. U 280. o. Ep. 12. Antioh vodă Vantemir patriarhului Dositeu, Septemvrie 1705. 501 O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara şi patriarh. Despre aceste neînţelegeri vorbeşte şi epistola lui Antioh vodă cătră Hrisant deabea urcat pe tronul Ierusalimului J). Intr-adevăr, scrie domnul, el ia cu împrumut bani de la mînăstiri, însă tot-deauna îi da înnapoî. Apoi, vorbind de poronca împărătească ce a primit-o spune: „vă rugăm să ne doriţi să aducem la sfîrşit poronca stâpînilor noştri; aceasta este nădejdea noastră că cu ajutorul lui Dumnezeu să să facă ceia ce să doreşte". Şiim că această poroncă era de-a să întări Benderul4 5), şi că în ardoarea sa de a executa acel ordin sultănesc, despre care vorbeşte în epistola citată, a pus însuşi el mina pe sapă spre a săpa şanţul; „şi trecînd paşa văzîndu-1 lucrînd el însuşi cu sapa i-au spus : aferim Bei" 6). Scrisoarea lui Antioh vodă cătră Hrisant purtînd data 1.7 Octomvrie 1807, şi în care iarăşi revine asupra neînţelegerilor cu mînăstirile şi despre banii ce-a luat de la egumenul de la Ga-lata pe care-î va restitui7 8), ne arată că pe la sfîrşitul anului 1707 nu era încă răsturnat din domnie prin Racoviţă. Prin urmare atît. Şincai cît şi d-1 Xenopols) care pun acea schimbare în domnie în luna Iulie, comit o eroare. Straniu e destinul neamului Gantemiresc. Din cei trei domni ce el a dat Moldovei, Antioh vodă aminteşte, precum am văzut, cea mai cumplită înjosire la care a ajuns vre-odată un stăpinitor al ţării, devenind spre a complace unui paşă, săpător de şanţuri. Cît despre tatăl său, Constantin vodă, carele precum ne spune Ioan Neculce, om cu totul devotat fiului său celui mai mic Dimitrie „carte nu ştia, ci numai iscălitură învăţase de a o face ; practică bună avea; la vorovă era sănătos ; uunca bine, si bea bine 9);" memoria sa rămîne pătată în istorie prin omorîrea arbitrară, sub împrejurările cele mai tragice, a celui mai mare scriitor romîn din viacul al X\TII-lea, a nenorocitului Miron Costin. Incît priveşte pe fiul său Dimitrie, el a- 4. 16, 21 Aprilie 1707. Antioh Cantemir c. Hrisant. 5. Şincai II. 842. (). Ncc. Costin în Let. II. 54, Xenopol Istor. IV. 479 : „Iată unde a-jnnsese reprezentanţii tronurilor acelor care susţinuse altă dată cu atîta vrednicie numele neamului roinînesc. Să lucreze’ ca salahorii la şanţurile Turcilor!!11 E vorba de anul 1707 şi de un domn neaoş pămîntean. 7. Epist. 18. 8. II. 34G. Istor. Uomîn. IV. 479 : nIn 20 Iulie 1707, îi soseşte odată şi fără de veste mazilia/1 9. In Letop. II. 280. 592 AL Mavrocordat scunzînd încetarea din viaţă a părintelui său spre a-şi putea pregăti alegerea sa, să sui pe scaunul domnesc în vîrstă de 20 de ani, avînd alăturea cu el un aga turcesc care-1 îmbrăcă cu • caftan, Rumitraşcu vodă îmbrăcînd-1 la rîndul său pe aga cu un contăş de sobol J0). Cu toată această crudă turcizare a tronului Moldovei, domnia lui Dimitrie Cantemir nu dură mai mult de trei săptămîni. Ce cumplită nimicire a adus Moldovei a doua sa domnie de şase luni, vom vedea în tot sfâşietorul amănunt prin scrisorile ce urmează. Ce e drept el a visat cel dintăiii dezlipirea Moldovei de Turci sub scutul ocrotitor al Rusiei, însă aceasta era legată în spiritul său cu domnia vecinică pentru el şi neamul său, garantată de ţarul, ce el îl credea omnipotent. Cu toate acestea numele Cantemir a rămas un nume istoric bine-cuvîntat, o fală naţională. Să vede că naţiunile au memoria scurtă pentru râle-le şi nenorocirile pricinuite de conducătorii lor, şi că ele păstrează numai viea amintire a unei aspira-ţiuni nutrite in conformitate cu dorinţele patriotice, chiar în cazul cînd acea aspiraţiune a fost însufleţită prin urmărirea din răsputeri a unei ţinte de ambiţiune personală. Urmează în epistolar o serie de scrisori a lui Neculai Mavrocordat din vremea primei şi a doua lui domnie în Moldova, care scrisori precum am zis-o la începutul acestui studiu, constituesc din punctul de vedere literar principala sa podoabă atît prin fru-museţa stilului grece-c antic cît şi prin bogăţia imaginilor şi înălţimea sentimentelor. Autorul lor să arată în ele ca lipsit prin natura caracterului său de orice ambiţiune şi iubitor înainte de toate al seninei îndeletniciri cu literele şi filozofia. Nu- 10 10. Vezi descrierea acestei triste scene în Neculcea Lot. II. 244 : „Turcul aga vfizînd că strigă toţi într-un cuvînt, a îi luat un caftan şi au pus la spatele lui Dumitraşcu Beizadea ; şi Beizadea a îmbrăcat pe Turc cu un contăş cu soboli şi aii şezut amlndoi în scaun şi au început a slobozi puştile cele mari, etc/‘ Acestea s-au întîmplat în anul 1093, cu 10 ani întregi înaintea venire! Fanarioţilor. Nu ştim pentru ce d-l Xenopol Istor. V. 301, dezgustat cu drept cuvînt de o asemenea parodiea unei înălţări domneşti nu învinovăţeşte atît pe autorul ei, cît pe patriarhii care atiîndu-să la Iaşi aii îmormînfat pe defunctul domn. Ei însă n-au făcut alta de cît să oficieze la îinormîntare, ceia ce era, aşa credem, datoria lor şi nu ne putem da sama pentru care cauză esclama’domnia sa: „Nu ştim zău! care privelişte era mai dezgustătoare, acea a turcului stînd alăturea în scaun cu domnit şi ţinîndu-şî poala să i-o sărute slugarnicii boieri, sau aceşti apostoli ai lui llristos care precupeţea prefăcuta lor sfinţenie14. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 593 mit la vrîsta de 18 ani mare dragoman ca succesor al bătrinu-lui său tată slăbit; el primeşte numirea sa la acest post însemnat n) ilustrat ani îndelungaţi prin părintele său, mai mult ca o datorie, şi apoi să vede înalţat prin împrejurări la domnie, fără a fi rîvnit-o. Epistolele ne arată pe eminentul bărbat credincios în amicie, glumeţ cu prietenii, arzător partizan al păcei, preocupat înainte de toate de reînpoporarea ţării rău golite de locuitori, compătimind din adîncul inimei la ce nu le poate alina pe cit ar dori, dîndu-şi osteneala a învăţă limba ei, şi îndeletnicindu-să cu cetirea cronografilor, fără cruţare în fine, chiar pentru amicul său Hrisant cînd e vorba de interesele obşteşti. „ Justum ac tenacem propositi virum“ aşa l-am defini, între-buinţînd vorbele lui Horaţiu. Epistolele lui însă, şi aceasta e de căpitenie pentru scopul ce-1 urmărim in acest studiu, ne dau cele mai preţioase amănunte de la 1709—1716. Să încercăm dar să pătrundem în istoria acelor ani conduşi de un asemenea călăuz. Iată o scrisoare ce o adresază două septămîni după numirea sa la domnia patriarhului. Alexandriei Gherasim 11 12): „Că vă place să cunoaşteţi cele privitoare la noi, despre aceasta cîtuşi de puţin nu ne îndoim, căci prin strălucite senine am încercat iubirea şi prevederea ce o aveţi pentru noi. Să ştie prin urmare, mult respectabile părinte, că la 6 a prezentei luni regele nostru ne-a înmînat domnia celei mai mari Dacii, adecă a Moldovei de care noi prin multe riujăciuni ne dezidam, atît pentru neorînduiala lucrurilor de acolo cit şi din alte nu puţin însemnate cauze. Astfeliu a plăcut sfintei Providenţi de a ne vîri intr-o mulţime de mii de griji 13pşi a ne pune în fruntea cîr- 11. Epist, S4 : „Astfeliu dar împlinind anul al iS-Iea al vârstei, si noi înşine luînd asupra noastră, de şi fără voe, demnitatea marelui dragoma-nat sau mai adevărat vorbind greu de purtat povoara vieţii de lîugă Curte etcA 1711. lanuar '20. Xec. Mavroeordat unui anonim. 12. Ep. 24. Neculai Mavroeordat cătră I‘r. Sf. Patriarh Alexandriei Gherasim 20 Xoemvrie 1700. 18. In epist. 04. citată mai sus, el exprimă asemenea trista gândire că cei ce pun mina pe cîrma puterei nu fac alta decît prin multă muncă a-sî atrage ura celor mulţi. 591 Al. Mavrocordat muirei atîtor oameni. Ne pregătim prin urmare la călătorie şi în scurt ne vom pune pe drum 14 15 16 17) etc.“ Din aceste rînduri scrise cîteva zile după numirea sa vedem adevărata gîndire şi sincerul sentiment al autorului ca unele ce au fost adresate unui prieten respectat, fără vre-o cugetare că vor fi vre-o dată date publicităţii. Ele confirmă pe deplin cele scrise de noi în „Arhiva" cu doi ani în urmă lfi), pe cînd nu cunoşteam încă epistolarul, arătînd că primul prinţ fanariot n-a rîvnit prin intrigi şi uneltiri înalţarea sa pe scaunul domnesc al Moldovei. Intr-o scrisoare ce o adresază Neculai vodă lui Hrisant, trei zile după sosirea sa la Iaşi lfi), citim: „făcîndu-i cunoscut sosirea noastră, cu toate că în călătorie am tras multe suferinţi.... pentru grijile şi împotrivirile ce s-au întîmplat după ce am sosit la Galaţi, fiind că clerici şi laici, boerî şi sărăci şi femei, mai de toată vîrsta ne-au eşit înainte jăluindu-să şi văitîndu-să de nedreptăţile şi despoerile ce le-aii făcut duşmanul săracilor Mi-hai vodă. Şi am găsit ţara în mare mizerie, şi aproape trăgînd de moarte, etc.“ Urmează o frumoasă epistolă cătră învăţătorul său Iacob din Argos, în care domnul îi vorbeşte despre modul cum trăeşte lr). Filozofia, al căreia ferbinte adorator a fost din plăpînda sa ti-nereţă, n-a neglijat-o. El face două părţi din timpul său, la ceasuri liotărîte. Intr-una distribue justiţia împingînd şi pe ceilalţi, de-şi nevrînd, la aceasta nu numai prin mustrări verbale ci şi prin pedepsele cuvenite. Apoi luînd cărţile în mînă îşi încălzeşte mintea obosită, prin studiul cel mai înalt „şi revenind ceva în fire, iarăşi ne întoarcem la cea-laltă parte şi prin îndestulată îngrijire cătam a descoperi care sînt mijloacele priin-cioase spre a îndrepta un stat îngenuncliiat prin lungă pătimire spre o mai bună şi mai fericită soartă“. Piuă la proba contrarie nu vom putea crede cum că Moldova a fost tocmai de căinat căpătînd pe scaunul său domnesc 14. Din cauza morţei părintelui său a zăbovit cu plecarea, în cit deabea la 25 Ianuar anul următor 1710 a intrat în Iaşi „cu mare pohteală, cu alai împărătesc si cu iscusite podoabe" Nec. Costin din Let. II. 72. Cir. Ep. 27. 15. Arhiva Noemvrie-Decemvrie 1891. 572. p. 16. Ep. 27, 28, Ianuarie 1710. 17. Ep. 30, 10 Maiîi 1710. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 595 un barbat nutrind asemenea cugetări, în locul unui Antioli Caii-temir satt Miliai Racoviţă. Căzut din domnie, el scrie 18) că „după o veche însuşire al neamului Dacilor s-a încuibat într-însul un avînt puternic spre o stare mai rea de unde a izbucnit pururea răscoale în potriva domnitorilor si aii odrăslit în lăuntru gâlcevi şi dezbinări. De este ertat a să lăuda cineva singur fără hulă, noi încă n-am lipsit celor mai multe îndatoriri ce incumbă unui domn, şi nu numai prin cuvinte, ci chiar prin fapte am aratat buna plecare a noastră, şi nici muncă nici bani n-am cruţat spre a îndrepta statul rău sleit. Insă atît am fost departe de a avea pentru a-ceastă mulţemire; în cît chiar de ura unora n-am putut scapa“. Tot în acelaş ton senina unui barbat conştiut de aşi ti îndeplinit din răsputeri toată datoria sa, îl vedem adresînd o lungă epistolă 19). ce să deosebeşte încă prin eleganţa stilului, unui prieten separat de el „prin depărtarea atîtor ţări şi prin lărgimea mărei“, cîteva zile înainte de a să sui iarăşi pe tronul Moldovei. Intr-un singur pasaj însă el părăseşte acea linişte a unui cugetător care judecă trecutul, cînd ajunge să vorbească despre răsturnarea sa prin Dimitrie Cantemir. Pasiunea bărbatului de stat în contra adversarului politic izbucneşte deodată vie şi ve-himentâ. Iată unele pasaje ale acestei remarcabile scrisori. După ce a vorbit de tinereţa sa şi apoi denumirea sa la dra-gomonatul mare, şi aii amintit în termeni de o iubire si venera-ţiune arzătoare slava şi mărirea ilustrului său părinte, pe care-1 numeşte : gloria viacului nostru, el purcede astfeliu: „Cînd eram întru aceasta, socotind drept cea mai mare fericire pastrarea prezentului, deodată o soartă deochitoare ne-a lovit; aceasta făgăduindu-ne sub chip vesel şi zimbitor mult mai multe şi mai bune decît cele prezente nu cu oala noastră nici prea dispuşi fiind, dar insă nici hupotrioindu-ne, împinşi afară din calea de piuă atunci şi rîpindu-ne din patria noastră cu prilejul domniei, ne duse peste Dunărea în Dacia şi ne băga într-o mulţime de greutăţi*4. După ce expune primejdia ce o poate întimpina un domn tînăr prin adulaţiunile înconjurimeî care-1 ademeneşte a să deda 18. Ep. ol. 20 Ianuarie 1711. 19. Epist. 39 Nec. Mavrocordat uimi anonim. 3 Septemvrie 1711, 596 Al. Mavrocordat la vînat, la petreceri, la desfătări şi abuzuri, spre a să putea îmbogăţi, el adaogă : „Noi am apucat calea opusă. De moleciune, de lenevie şi de desfătare atît departe ne-am ţinut incit chiar sănătatea n-am cruţat-o, ci am muncit zi şi noapte şi toate le-am încercat spre a putea îndrepta cîtuşi de puţin afacerile îngenun-cliiate ale Moldovei şi a readuce acasă pe aripele miei nădejde de fericire şi pe cei mai avuţi şi pe ceilalţi care, ajunşi la mare sărăcie şi la nevoe prin rălele întîmplărî din trecut părîsise ţara lor şi să împreştiesă prin ţări streine, cătînd a reînpopora atît cîmpiile cît şi oraşele. Cîte meşteşuguri am întrebuinţat spre a izbuti la acest finit şi cum în scurt timp au apărut multe şi frumoase tîrguşoare şi oraşe, avînd cliip de tîr-guri pe unde nici urma de oameni nu să ivea, şi cum din zi în zi înainta avuţia, fiind-că din toate părţile să împreunau comuni întregi,— e a nara aceste nu să cuvine, de-oare-ce ele tind la propria noastră laudă; poate însă că dacă unul din filologi să va îndeletnici cu scrierea istoriei Daciei, el nu va trece nici a-cestea cu tăcere. „Astfeliu, zic, mergeau cele privitoare la domnie. Cei însă care, văzînd reuşita noastră de mai înainte şcrîşneaîi din dinţi şi să spărgeau de invidie neputînd suferi nici schimbarea în bine a Moldovei nici a noastră izbutire mai departe, nu aveau as-tîmpăr nici nu încetau de a meşteşugi orî-ce rău în potriva noastră. Deci; prin păcatele ce Dumnezeu le ştie, fiind izbucnit războiul în contra Muscalilor şi Devlet Gliirai, sultanul Sciţilor care nu prea vroia bine nici părintelui meu nici mie 20), sosind în urba împărătească, regele nostru Sultan Ahmet cedează rugăciunilor lui şi pe noi în contra voinţei sale ne dezleagă de putere înmînînd-o lui Dîmitrie Cantemir. Apoi noi, întorşi în ţară unde ne-am născut, mai multă părere de rău resimţim pentru perderea funcţiilor noastre de mai înainte decît acea a domniei Daciei. Şi aceasta îucă ne muşcă şi ne aduce nu puţină mâhnire că silindu-ne a îndrepta Moldo- Valahia ne-am desfăcut tot-o-dată şi de averea paternă si de acea ce prin atîţa ani ani dobîndit-o la curtea împărătească spre a achita clărite anuale ce le dă Moldova 20. Asemenea atribueşte si loan Mavrocordat mare terziman în ep. 83, c. Hrisant 9 Octomvrie 1710, căderea fratelui său Hanului Tătăresc, O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 597 vistieriei regeşti şi clieltuiiid-o spre a îiitimpina cele-lalte impense neaparat necesare ale domniei. Şi poate că am suferi aceasta cu mai multă nepăsare dacă paguba s-ar fi oprit la atîta. însă; supuşii afiîndu-să în mare sărăcie, şi suveranul nelăsîndu-să de a pretinde darurile obicinuite, ne-am hnpovorat cu datorii foarte grele, trăgînd nădejde a fi iu posesiunea domniei mai mulţi ani şi ast-feliu nu numai de a achita datoriile cit de curînd dar încă aşteptîndu-ne a vedea urmînd, după nu mult timp, chiar înmulţirea avuţiei. „Ast-feliu dar stau acum ale noastre împrejurări. însă Dumnezeu carele a învoit să ne lovească cu aceste greutăţi nu ne-a lasat mult timp fără a avea parte de speranţe mai bune. Căci voinicul Dimitrie, robul din Scilia 21), de-şi înzestrat cu domnia şi bucurîndu-să de multa favoare şi buna vroinţă a celor puternici, de-oare-ce de mult purta în sine durerile de facere a unei hainirî căpătînd stăpînirea Moldovei pune în lucrare fără animare cele ce gîndea şi depărtîndu-să de Otomani trece în partea Muscalilor. Dar însă îngîmfatid, atît pe sine însuşi cit şi pe aceştia îi vîră în laţ şi crezînd că va aduce pagubă Otomanilor prin hainire, lor li dă izbînda asupra duşmanilor, îusă pe acei căror să sileşte a le fi de folos, pe Muscali, îi împinge la un tractat ruşinos. Lucrurile deci păşind astfeliu înainte şi hainirea lui Cantemir fiind dovedită, iarăşi prin favoarea celui puternic a noastră sin- ceritate şi nevinovăţie deveni vădită atît regelui cit şi celor in funcţie şi publicului; toţi prin urmare bine-cuvintează numele nostru, jndecîndu-ne intr-o comună părere demn de domnie. Iar noi cu lacrimi şi suspine aţintind mintea şi inima noastră cu totul spre Dumnezeu rugăm ect“. Am dat pasaje din această epistolă în extenso din cauza unor dezlegări foarte importante ce ia ne dă. Neculai vodă era pe deplin convins la întîia sa suire pe scaunul Moldovei că a-tît marea vază a Exaporituluî cit şi serviciile sale îndelungate ca mare interpret, îi asigurau domnia pe cel puţin cîţi-va ani. Mazilirea sa prin urmare după deabea un an, îi inspiră o indig-naţiune ce n-o poate stăpîni chiar acum cînd vede pe rivalul său perdut de tot şi pe sine însuşi în ajunul de a urca iarăşi 21. Aluziune la origina familiei Cantemireştilor ce să trăgea din o-bîrşia tătărască. 598 Al. Mavrocordat treptele tronului21). Stilul sau să resimte de acea indignare; din lin şi limpede ce curge de obiceiu el devine violent aspru şi agresiv. Foarte importantă e părerea autorului epistolei despre premeditarea de mult nutrită a lui Dimitraşcu vodă de a să haini cătră Ruşi. Ia confirma pe deplin părerea d-lui Xenopol, pe care am căutat şi noi a o corobora, cum că nu sub presiunea împrejurărilor ivite după suirea sa pe scaunul domnesc; precum o afirma Cantemir în istoria sa, ci prin o rezoluţiune de mult timp înrădăcinată în mintea sa, a păşit el spre răscoală în potriva sultanului22). Este prea interesant de a vedea acest rezultat căpătat pe calea inducţiunei prin modul critic de a proceda a istoriei moderne şi căruia-i lipsea pînă acum o dovadă pozitivă, pe deplin confirmată prin testimoniul unui contimporan fruntaş, cel mai în poziţiune de a ne da desluşire in astă privire. Starea Moldovei, precum o deping scrisorile de mai sus a prinţului Mavrocordat, nu e tocmai înbucurătoare. Acum însă urmează o descriere sfîşietoare a stării în care a găsit el ţara după pustierea cumplită ce o suferise în timpul scurtei stăpîniri a lui Dumitraşcu vodă. lată o epistolă adresată lui teroteu mitropolitul Dristrei de pe malul Dunărei, unde a ajuns domnitorul; călătorind spre Moldova 23). îl vedem preocupat de greutăţile cîrmuireî Daciei „căreia ne-am dedat fiindu-ne iarăşi încredinţată domnia şi care să află sleită prin repeţitele incursiuni şi robire şi mai cu tot istovul resturnată“. Apoi trei septămînî după sosirea sa la Iaşi24 25), el revarsă durerea ce o resimte sufletul său, văzînd nimicirea cumplită a ţării, intr-o epistolă adresată fostului său învăţător -5). Traducem din această epistolă pasajele următoare ca unele ce ne arată sfarea jalnică de pe atunci a Moldovei noastie: 21. Rău şi fără cale scrie dar Engliel în Şincai III. doi : „Apropiin-du-să vremea de a să ivi sfîrşitul nenărăvireî acia mai sus zisă, Xicolae Mavrocordat domnul Moldovei, purtînd înaintea ochilor primejdia războaelor de bună voia s-au lasat de domnie, şi prin comandarea lui şi hanului din Crim, Poarta a pus domn în Moldova pe Pimitrie Cantemir“. 22. V. Xenopol Istoria IV, p. 508, 509. şi studiul nostru precitat a-părut în Arhiva Noemvrie-Decemvrie J 894. pp. 580, 581. 23. Ep. 40, 27 Octoinvrie 1711. 24. Axinte Uricarul în Letop. II. 101: „In zioa ce să prăznueste soborul Arhangelilor Mihail şi Gavriil, in opt zile a lui Noemvrie, aîi’întrat Xecolaî vodă în Iaşi cu alai îi şi cu pompă domnească14. 25. Ep. 42, Neculai Mavrocordat învăţătorului sau Kir Iacob, 1 Decemvrie 1711. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 599 „Află dar, o iubite, că ale noastre statt altfeliu de cit să pare celor mulţi. Căci unii ne fericesc de-oare-ce după un scurt răstimp am căpătat iarăşi domnia şi ne bucurăm atît de favoarea regelui cit şi a celor de frunte de lingă el. Insă nu numesc acea fericire pe care zilnic o încunjoară atîtea mîhniri şi neajunsuri ce amărăsc a mea inimă, ne mai ertînd-o chiar de a resimţi o cli-pişă plăcere. Şi pe care dintr-acele orori ce le am înaintea o-cliilor, iţi voiu însemna-o întîiu ? Mizerabila stare a locuitorilor care în războiul ce a precedat între Otomani, şi Muscali a fost încercaţi de o soartă fără de cruţare, devenind pradă amîn-duror oştilor, şi nu numai despoeţi de avere dar chiar lasaţi lipsiţi şi de copii şi de femei şi de rudele lor 2%). Deci la toate ceasurile venind bieţii spre noi să vaicără grozav, cerînd cu sus-pinuri repeţite şi vărsînd lacrimi puhoiu, liberarea robiţilor, rugind, cerînd, rîdicînd minele spre a fi ajutaţi, în cît şi noi amar lăcrămînd împreună cu ei şi mişcaţi de o ferbinte comiluire nu cruţăm nimic spre a libera pe cei robiţi. însă cruzimea şi zmin-tirea Sciţilor a păşit atît de departe încît ei nu să uită de feliii la poroncile cele mai straşnice ale împăratului pentru slobozirea Moldovenilor, ci găsesc pretext ţâsînd mii de amînărî spre a re-** fuza înapoirea robilor. Dar nici aici nu s-au oprit Sciţii făcători de rele ; ci prin violenţă expulzînd Moldovenii din ogoarele lor părinteşti de pe amîndouă malurile Ierasului (Prut), pretind 25*b Iată descrierea jalnică şi adine mişcătoare a sosire! Iu! a doua la Moldova (29 Octomvrie 1711. Axinte Uri carul în Let. II. 130), ce o găsim în epistola 58, cătră fostul patriarh al Alexandrie! Glierasim, 20 Decern. 1712: „No! însă după ce prin bine cnvîntarea cea de sus am percurs întratît călătoria noastră şi trecut fluviul Dunărea, am pus piciorul în mult suspi-uîncla Moldovă, stropind cu lacrimi pămîntul ei; căci ia pe care o lăsasem cu uu an în urmă inflorindă, acum o regăseam slutită şi întristată, fiind urmată multă pustiere bogate! e! populăril. Casele am văzut unele lipsite de locuitor!, altele nimicite prin foc şi prefăcute în cenuşă; sfintele locaşe, cele multe din temelie răsturnate şi devenite pradă turbăre! scitice. Cum crez! că am fost dispus!, prea sfinte părinte, prin o aşa mult amară privire V In mijlocul inimeî am fost sfâşiaţi, deodată botezaţi în lacrimi, prin mîhnire fost-am îmbucătăţiţî, pe de-o-parte compătimind celor ce scăpînd din repeţitele nenorociri să tîraîi afară din joasele lor case, palizi şi mal mort! ca şi cînd ar eşi din morminturl, jalnice rămăşiţe a viforului ce dea-bea încetase, ducînd ca o povoară o viaţă mizerabilă; căci uni! din el, ca fiind lipsiţi de măruntae, fusesă rîpiţ! de femeele şi de copiî lor; alţi! ologi, fără un membru, cu toţi! în cea mal cumplită sărăcie nu numai lipsiţi de vestminte, ci chiar fără’ hrană pe o zi. Ne căinam pe noi înşine prorocin-du-ne inima chiar de la început cîte greutăţi aveam de întimpinat.“—„A-cest bine ţării l-au agonisit Dumitraşcu vodă cu socoteala lui cea grabnică, de nu să va îndrepta în vecla a scris de mult Logofătul Neculal Costin, Letop. 11. p. 110. 600 Al. Mavrocorclat a fi ale lor şi caută a le dobîiuli ; şi după stăruinţele noastre daţi afară prin poronca şefilor lor, sub cliip de Eriniile, izbucnind iarăşi din iad să aruncă de iznoavă şi să pun pe grumajii bieţilor locuitori. însă atit am păcătuit la Dumnezeu şi noi şi cei sub noi în cit pe lingă dauna de la Sciţi s-a mai ivit şi cea a Leşilor ce slujesc sub regele Suediei, care neavînd cum să întoarce în ţara lor şi neputînd trăi îndeobşte la Tigkina cu toţii, în chip de torent selbatic, năbuşind şi izbind în Moldova, năvălesc peste toate ce le întîlnesc, nimicind case întregi şi întregi cîmpii şi risipind ca turbaţii rămăşiţele încursiuneî otomane şi celei scitice şi celei muscăleştî, atît cele trebuitoare la hrană cît şi boii plugari, din care jalnicii locuitori, unele ca nişte scule scumpe le scăpase ascunzîndule în pivniţe, iar altele căuta a le păstră cu rugăminte, ca şi cînd ar fi fost chiar copiii lor. Iar noi privind asemenea şi mişcaţi în adîncul inimei noastre, n-avem chip de a respinge neajunsurile ce ne apasă, ci lipsim de orice mijloc de tămăduire. Căci adeseori arătînd împăratului nostru şi celor de la putere starea lucrurilor, nimică alta 11-am cules decît bogate făgăduinţi ce ne promiteau numai decit tămăduirea, pe care puternica mină a lui Dumnazeu miluindu-să de bieţii locuitori şi de noi înşine bine vroească a ne-o dărui. Şi aceste cîte le-am expus mai sus, deşi păşind peste ori-ce măsură de jale, le-am suferi cu răbdare, mingîindu-ne cu mai bună nădejde. Ceia ce însă pătrunde în măduvă şi oasă, este războiul ce iarăşi să bânueşte intre Otomani şi Muscali, pe care Providenţa bine vroiască a-1 respinge, vărsînd în inima amîndorora gîndiri tin-zînd la pace. Căci dacă, ceia ce n-ar fi, iară-şi va răsuna războinica trîmbiţă vai! cîte primejdii vom suferi, la cîte uneltiri viclene fi-vom expuşi! Căci cunoşti firea veche a Dacilor, cît sînt de turbulenţi, de greu de ţinut în frîu, de neîmblînziţD. Ce adînc-ă compătimire respiră aceste rînduri, aceste sus-pinuri dureroase ale inimei umane şi simţitoare a domnitorului ţarigradean pentru suferinţele ţării sale de adopţiune! pe care nu mai era s-o părăsască pînă la ultima sa suflare ! Ce tablou îngrozitor al Moldovei, la finele anului 1711 î Şi nu putea fi altfeliu; căci de 2'\.> ani ia nu contenisă a fi expusă incursiunilor necurmate a rămăşiţilor armatei înfrînte la Pultava, cînd apoi dăduse peste ia potopul războiului ruso-turc cu consecin- O culegere de serisorî cătră Hrisant Notara 601 ţele sale zdrobitoare. Adevărat că o nouă ciocnire între aprigii şi puternicii săi vecini ar fi fost o desăvârşită peire, mai ales fiind-că precum ne dau, a înţelege ultimele rînduri ale epistolei citate, exista primejdia ca boerii însufleţiţi de viele lor simpatii pentrn ţarul pravoslavnic, să nu cumva să înoească încercarea lui Cantemir, ceia ce în caz de neizbîndă ar fi fost nimicirea Moldovei. Insă ferbintea dorinţă a domnitorului fu îndeplinită. Răz. boiul pe atunci foarte probabil şi la care aţîţa din răsputeri leul nordic din refugiul său de la Tighina, ca unul ce nu mai a-vea nimic de perdut şi totul de cîştigat, nu izbucni şi Moldova putu, sub înţeleaptă şi stăruitoarea cîrmă a lui Neculai vodă, tămădui rănile sale într-un lung spaţiu de pace neturburată. Scrisorile ce urmează ni-1 arată încordînd toate silinţele sale spre îndeplinirea acestei nobile misiuni. După două scrisori25 26 bis), adevarate mărgăritare ale colecţiu-nei, în care aminteşte fericirea anilor săi de tinereţă, comparîndu-le cu îngrijirile şi temerile din prezent2(i), iată-1 revenind la speranţă, în luna Aprilie a anului 1712, pe cînd începe a dispărea de pe orizon nourul ameninţător de războiu 27). „Sperăm dar şi noi că zeul Ares încetînd cu ameninţările sale şi temerea războiului dezlegîndu-să, pacea însă cea dorită aşezîndu-să, podoaba cea de mai înainte reveni-va iarăşi pe aici şi putea-vom culege frumoasa ei roadă.“ împăciuirea a fost cea mai arzătoare dorinţă a acestui suflet pacinic între toţi şi care precum scrie foarte bine Engel „purta înaintea ochilor primejdia războaelor“ 28 29). în acest sens el mulţăineşte patriarhului pentru silinţa ce-şi-o dă de a stabili o sinceră amicie fără nici o viclenie cu iubitul său părinte, luminatul Basarab voevod20), şi îi anunţă cu bucurie reîntoarcerea în Moldova a lui Lupu Costache vornic şi hatmanului Antioh (Jora 30) „pe care îndeplinind făgăduinţele noastre 25 bis. Ep. 44. 45, Ianuarie—Fevrnarie 1712. c. învăţătorul Kir Iacob. 26. „Amintirea celor dulce şi plăcute din trecut să complace a ne chinui şi mai ales cînd cele prezente nu merg* după dorinţă". Tot astfeliu şoptea şi umbra Erancescăî da Rimini lui I)ante: Xessun maggior dolor clie riccordarsi del tempo felice nella miseria. 27. Ep. 49 25. Aprilie 1712. c. Demetriu. 28. In Şincai 1. c. III. 354. 29. Ep. *52. 53 c. Hrisant. Iunie, August 1712. 30. Aceşti boeri fură scap aţi de zugrumare prin stăruinţa lui loan Mavrocordat (v. part. I. a acestui studiu nota 75). Apoi Neculai vodă întîl- 602 Ai. Mavrocordat. şi pentru mijlocirea luminăreî sale şi ca bătrîni boeri ai ţării i-am primit cu toată buna-vroinţă şi l-am cinstit (pe Lupul) cu boieria de vornic mare.... şi aşteptăm şi ceilalţi să vie de la Ardeal precum ne scriu, dînd uitării toate cele trecute.“ Boerii pribegi să reîntorc în căminele lor, precum o aflam din scrisoarea lungă şi frumoasă ce o adresează patriarhului Alexandriei Gherasim31), după ce au fost rechemaţi prin scrisorile domnitorului. „Ei ftindu-ne încercaţi statornici în gîndire şi credincioşi făgăduinţelor să umplu cu bune speranţe şi să înaripesc prin scrisori. Şi precum oile împrăştiate prin irupţiunea lupilor să adună iarăşi la flueratul doinaş al păstorului, astfeliu şi ei cu toţii din toate părţile cit pot mai repede aleargă, arătînd şi prin vorbe şi prin înfăţişare toată supunerea. Noi însă cîte le-am scris le prefacem în fapte : deschidem braţele, pe toţi îi strîngem la pept, cătră toţi ne purtăm cu indulgenţă, gonind temerea din peptul lor şi umplîndu-i de nădejde si de bărbăţie, pe unii îi do-mestnicim cu onoruri şi premiuri, alţii cu venituri şi cu scutiri, etc.“ Tot în acest spirit de liniştire uită Neculaî vodă cîte au făcut în contra sa un preot Paisie, îl ieartă şi roagă în urmă el însuşi pe Hrisant a-1 numi episcop fără amînare 3~). însă împrăştierea nourului ameninţător al păcei nu putu da Moldovei alinarea dorită, căci Suezii, nu contenesc de a o devasta, şi Tatarii de a o despoia în tot cursul anului 1712. Hanul îngîmfat de căderea vizirului Mehemet Baltagi la care izbutise, nu vroia să asculte de nimica. Neculaî vodă ne spune că a trebuit să recurgă pe lingă rugămintele verbale şi scrise, la daruri bogate şi la feliu de feliu de meşteşugiri, ca să îmblîn-zască „pe aprigul şi fudulul". Astfeliu parvine de porunceşte hanul ca Tatarii lui să să mărginească în hotarele lor şi să continească cu incursiunele, fără a mai căuta pricini zadarnice. „Şi prin aceasta noi ne-am mîngîet şi am putut mîngîia cei de sub noi care înainte vreme duceau o viaţă de iepuri ; şi astfeliu de teroare aveau de Sciţi încît, evitînd şederea cea la vederea ochilor, căutau a să adăposti în siguranţă prin munţi şi păduri * 81 82 nindu-să cu vizirul şi cu hanul în călătoria sa spre Moldova, dincoace de Adriauopol (ep. 58), prin multă rugăminte a obţinut liberarea lor de la închisoare de la. Vama. Axinte Uricarul în Let. lî 180. Fotino [stor. ed. gr. III. 142. 81. Ep. 58, 20 Decemvrie 1712. 82. Ep. 47, 48 c. Hrisant, 20 Fcvruarie, 5 April 1712. O culegere de scrisori cătră Hrisant No tara 603 adinei, preferind mai bine a trăi lingă fiare selbatece de cit a fi expuşi la incursiunile şi robirile lor“. Apoi vin neguţitorii turci cu pretenţiile lor din vremea războiului, şi aprinşi de ură în contra Moldovenilor pentru răscoala lor, cer datoria cu dobînzi împreună cu dezdăunări pentru pagubele suferite şi stau pe capul locuitorilor cu asemenea cereri. Domnitorul obţine de la împărăţie a să da uitării cele petrecute în ferberea războiului. „Şi ei (Turcii), scrîşcnesc din dinţi şi multe ameninţări pun înainte; noi însă nu dăm cîtuşi de puţin înapoi, nici nu ne lepădăm de siguranţa supuşilor de dragostea liniştei noastre sufleteşti*. Ce bîntue însă Moldova şi mai rău este armata Suedeză ce o adăposteşte. „Cîte ei fac, rîpirile, despoerile şi omorurile n-ar ajunge timpul spre a le descrie. Şi au lasat cu mult în urmă cruzimea Sciţilor, fiind mai aprigi decît leii, mai feroci decît lupii; să poartă cu Moldovenii ca cu sclavii robiţi la războia, le lipesc vitele, banii, mobilele, femeile, ba unor chiar şi viaţa. Să nu bănuiască însă Pr. Sf. V. că noi împinşi de laşitate şi frică dosim aceste execrabile fapte. Dumnezeu n-ar erta una ca a-ceasta. Bine voiascâ el din potrivă a ne sprijini în buna plecarea noastră spre a putea despreţul chiar viaţa pentru siguranţa locuitorilor, Trimitem prin urmare scrisori regelui Suezilor pline de jăluire“. Yăzînd însă că aceste tînguiri n-aduc alt rezultat decît ura regelui în contra sa, cu toate că ştie cit a fost acea ură de pernicioasa chiar vizirilor, totuşi despreţueşte Neculai vodă acea duşmănie primejdioasă şi arată chiar sultanului cele ce să petrec : „care cu obicinuita sa umanitate aprobă cererea şi trii-mite poronci cit de aspre, întărindu-le cu scrisori autografe, lio-tărînd ca vizirul de la Tighina numai decît să deie afară din Moldova cei de sub SueduP. Pe lingă toate acestea ţara e răii bîntuită de locuste, care de cinci ani nimicesc roadele. Să vede că această calamitate ce fusesă una din cauzele înfrîngerei lui Petru cel Mare lingă Prut, nu contenise nici în vara anului următor. Şi apoi iarăşi încep a naşte temeri de războiţi, de-oare-ce Ruşii nu deşartă Polonia şi nu vor să încuviinţeze întoarcerea regelui Oa-rol în statele sale. în mijlocul unor asemenea crude încercări, învăţatul bar- 604 Âl. Mavrocordat bat găseşte mîngîerea sufletească în studiu: „ne furişăm uneori grijelor domneşti şi dăm o părticică timpului nostru studiului literilor. Şi cînd, divinul Platone ne rîpeşte dumnezeeşte prin farmecul vorbelor sale, cînd ne incintă Aristotele filozofind despre moravuri, apoi convorbim cu muza Pindarică şi slobozind mintea de grijele muşcătoare, o alăptăm la acele mult dulci izvoare. Une-ori pătrundem nu fără plăcere în istoria moldovenească (căci înţelegem chiar limba ţării), care depingîud viaţa şi soarta domnilor de dinaintea noastră şi punîndu-ne sub vedere nestatornicia lucrurilor din viaţa omenească, ne procură nu puţin folos. “ Să vede prin aceste rînduri că Neculaî Mavrocordat să îndeletnicea. cu studiul cronicarilor romîni (căci alte cărţi istorice în limba ţării nu existau încă pe atunci) şi că parvenisă cu deosebitul talent ce-1 poseda pentru a învăţă limbi83), în scurtul restîmp al domniilor sale de pînă atunci, a putea pătrunde scrierile lor. Astfeliu trăia, lupta, simţea, compătimea ţării ce a fost cbemat a o stăpîni în asemenea vremuri, acel domn pe care linii scriitori iubitori de adevăr l-au numit: crud inamic al Ro-mînilor! Urmează în epistolarul nostru o scrisoare de o importanţă capitală, nu atît pentru istoria Moldovei ci pentru preţioase amănunte ce ia ni le dă asupra unui epizod foarte cunoscut al istoriei Occidentului. Această epistolă, cea mai bogată din culegere, e scrisă câteva zile după evenimentul petrecut la Iaşi, şi cele conţinute în ia contrazic tuturor scrierilor autorilor streini despre incidentul de care ia tratează3i). Ne-culai vodă scrie fostului său învăţător, că cunoscînd iubirea sa de părinte şi îngrijirea ce trebueşte s-o aibă din pricina celor petrecute în Moldova şi în Tighina învecinată, care s-au svo-nit în multe chipuri, însă precum s-întîmplă de obiceiu nu intr-un mod exact, ci lăsînd afară unele, iar altele plămădindu-le din 33 34 33. Vezi testimoniul strălucit ce i-1 dă despre această însuşire a lui, La Motraye, care îî dăduse lecţie de. limba franceză : Voyages I p. 374: „c’est une cliose presque incomprehensible tpie le progres qu’il y faisait malgre ses autres occupations1*. Călătorul francez nu-şî poate explica acest fenomen decît numai prin ajutorul ce i-1 dădea cunoştinţa limbeî latine. 34. fip. 59, Neculaî iVfaurocordat e. învăţătorul lvir lacob, 20 Fe-vruarie 1713. O culegere de scrisori cătră Hrisaut Notara 605 întreg, apoi el vine să liniştească iubirea sa in tinerii) dă prin însuşi temerea simţită, expunîndu-i cele ce au avut loc. „îţi daîi dar fericită ştire că cele despre noi merg bine, cu toate că suflarea tifonului n-a încetat încă, că lucrurile tot să mişcă în valuri şi că im aflăm încă în dricul iernei, în mijlocul mării pe o corabie putredă şi rău zmuncitâ". Urmează o lungă istorisire a celor petrecute la Bender. Deşi prin ia ni să explică foarte bine şirul evenimentelor ce au izbutit la poznaşa ciocnire de la Varniţa, totuşi negăsind nimic nou in ia şi cele relatate într-un mod foarte lămurit fiind în deajuns cunoscute, nu credem necesar de a traduce acel lung pasaj. Restul scrisorei însă sîntem siliţi a-1 da în extenso: „Cam astfeliu s-au petrecut cele despre Sued. Iar Sultanul Sciţilor şi vizirul de la Tighina, nu atît din prevedere pentru nenorocita Moldovă, ci mai mult, de frică ca nu cumva oştirile Suede adunîndu-să împrejurul Suedului, repunerea sa să nu meargă cu multă uşurinţă,"trimit cătră noi scrisori şi soldaţi, hotărînclu-ne să dăm afară Polonii cei din Moldova şi îndemnîndu-ne a-i bate şi ucide, de s-ar împotrivi. Noi însă, pricepînd înţelesul hotărîrei si neignorînd nestatornicia şi prea uşoara prefacere a părerei Otomanilor, nu păşim înainte pînă la ucidere şi la sînge ; trimitem însă cam pe la două mii de oameni cavalerie şi infanterie împreună cu călăreţii sciţi şi otomani, şi le poroncim a nu înainta împreună nici a izbuti la expulziunea Polonilor prin o-mor şi sînge, ci a îndeplini poronca fără vărsare de sînge, în-trebuinţînd meşteşuguri. Şi graţie multă fie lui Dumnezeu, căci fără bătălie şi omor, Polonii fiind mai mulţi de trei mii, parte prin ameninţări, parte prin făgăduinţî să dezbină în păreri şi să împrăştie. Şi unii au plecat în Polonia ca fugari, alţii s-au tras cătră regele Sciţilor ; dpi însă eraţi pămînteni din Moldova depunînd armele, pleacă capul şi cer ertare de la noi pe care o şi obţin. Prin urmare, miluindu-să Dumnezeu de noi şi de nenorociţii Moldoveni şi îndurîndu-să de lacrimele cele ce curg de la măruntae, am scapat, oare-cum cît despre acuma, de vătămarea Polonilor. De am fi chiar scapaţi de ei de tot istovul ! căci cei ce. s-au supus Scitului tot cutrieră Moldova şi încre-zîndu-să în apararea sa iarăşi cer hrană de la bieţii locuitori" . 2 606 Al. Mavrocordat Din acest pasaj vedem că mulţi Moldoveni să adunasă împrejurul steagurilor polone, şi că domnitorul a putut pune în mişcare cu uşurinţă o oaste moldovenească de două mii de oameni care a îndeplinit misiunea ce i-a fost încredinţată de a parveni să împrăşte trei mii de Poloni: aceştia fură depărtaţi, însă totuşi nefericita ţară nu scapă chiar la începutul anului 1713, de încursiunele lor, de care suferea de aproape patru ani. Ca să poată aprecia lectorul importanţa ştirilor ce ni le dă mai la vale epistola despre venirea la Iaşi a regelui Stanislau, trebue ca mai întîiu să-i expunem versiunea curentă privitoare la acest epizod. Regele Carol, împins de o ură nespusă în potriva regelui Poloniei August, principe elector al Saxoniei, sili pe Poloni a primi ca suveranul lor pe protejatul său Stanislau Leszynski. Regele August împotrivindu-să la aceasta, eroul Suedez, pe a-tunciincă nebiruit, ocupă Saxonia, şi August, spre a scapa de a-cest inamic înfricoşat, trebui ca vrînd nevrînd să subsemneze tractatul de la Altranstădt prin care el abdică de la corona Poloniei în favoarea lui Stanislau (Septemvrie 1706). Înfrîngerea de la Pultava şi lunga absenţă a leului nordic la Bender, schimbară însă lucrurile cu desăvîrşire. Stanislau neputîndu-să menţinea pe tron fără sprijinul patronului său, fugi în Pomerania, pe a-tunci suedeză, şi văzind pe rivalul său stăpînind iarăşi Polonia, fără a ţine samă de tractatul încheet, şi orî-ce lucire de speranţă stinsă pentru el, să hotărî în fine a asculta propunerile lui August care să declară gata a face pacea, dacă Leszynski i-ar ceda corona Poloniei. Acesta însă, nu putea s-o facă Stanislau, fără încuviinţarea protectorului său. Deci, spre a obţinea con-simţimîntul său să liotări a călători în persoană la Bender, spre a ademeni la aceasta pe neinduplecabilul erou 35). Pleacă prin 30) Schlosser, Cfeseliiclite des 19-ten- lahrlmnderts I. 1G7 : „Konig August stellte sich nămlieh als sei er bereit Frieden zu maclien, wenn Stanislaiis, seinem Anerbieten gemăss, ilim die polnische Kroue abtrăte. Oline Karl’s Einwilligung konute freilicli nichts dariiber besclilossen werden ; Stanislau» verliess daher sein lleer und reiste zu Karl nacli Bender.“ Voltaire nu ştie cu ce vorbe să laude în deajuns purtarea cavalerească a lui Stanisau ; el scrie (Hist. de Charles XII. Oeuv. compl. XXIII. 272) : „Stanislas s’obstina au sacrifice que Charles retuşait. Ces temps etciient destines ă des sentiment» et ă des actions extraordinciires. Stanislas voulut aller lui meme flecliir Charles et il hasarda potir abdiquer un trone plus qu'il -n'avait fait pour sen em-parer. II se deroba un jonr ă dix heures du soir“. Frumos ar fi fost îutr-adevăr de era astfeîiu ; însă vom videa ce ne spune epistola noastră. 607 O culegere de scrisori cătră Hrisant Notară urmare şi sosind în Moldova cu o suită puţin numeroasă^ să încearcă a să strecora prin ia tiptil sub numele unui major francez în serviciul Suediei. Evident că craiul leşesc era pe deplin convins că nimenea într-o ţară înapoiată ca Moldova nu putea să aibă nici macar o umbră de ştire despre cele ce să petreceau în celalalt colţ al Europei, că prin urmare prea uşor să va furişa prin ia şi va atinge, fără nici o încurcătură posibilă cu divanul, ţinta călătoriei sale. Din nenorocire însă domnea acolo un barbat care urma cu un o chiu pururea veghetor cele ce să petreceau in Occident. Prinţul Mavrocordat simţise despre cele plănuite de cătră Stanislau, precum ne-o spune Urica-rul:36) „macar că această veste o simţise şi Neculai vodă din nişte avizii ce scriau, că Craiul Stanislau a purces din Halsatia de la Meclemburg şi mergea cu poşte ; şi unii zic că mergea s/ă mai aducă oaste Suezască, alţii că mergea spre Tighina, dar tot nu-1 credea Neculai vodă să tacă una ca aceia“. Evident că a-vizii lui Axinte Uricarul sînt jurnalele care nu de mult înce-pusă a apărea şi a căror unul din primii abonaţi din Moldova neaparat trebue să fi fost învăţatul ei domn 36 bis). Cu toată necre-zania luî „că nu va face Slanislau una ca aceia“, prudentul domnitor dăduse ordinile cuvenite de a-1 pîndi şi deabea ajuns la Bacău, travestitul rege e prins de vornicul Manolache Ruset şi trimis la Iaşi. Voltaire ne istoriseşte într-un mod hazliu, după obiceiul său, întrevederea între rege şi prinţ: „Le hospodar l’interro-gea, lui fit beaucoup de questions capt.ieuses et enfin ljii de-manda quel emploi il avait dans l’armee suedoise. Stanislas et le Hospodar parlaient latin. Major suin lui dit Stanislas. Irao maximus es, lui repondit le Moldave ; et aussitot lui presen- * 30 30) In Letop. Iî. 140. 30 bis) Neculai Mavrocordat era şi un adunător pasionat de cărţi, şi Sulzer ne spune în Sin cai 111. 420. că „biblioteca sa prea bogată parte s-a vîndut de fiul său Constantin, parte s-a ros de molii la mitropolia din Bucureşti, parte s-a furat de cei ce înţeleg cît plătesc cărţile, parte s-a tăiat dărăburi de Cazaci în războiul cel ce a ţinut între Turci şi între Muscali de la anul 1709 pînă ta anul 1774.“ >Să vede că culegea cu stăruinţă şi monede antice, de oare-ce Patriarhul îî scrie de la Smirna (Ep. 133* Dechemvrie 1720): „Purtăm grija să găsim după îndreptarea ce ne a dat-o (I. V.) monede antice pe care le vom trimite ca să aibă bucuria şi mulţemire. ect.“ Intr-adevăr putem zice despre el ceia ce spqne Hamlet de* tatăl său : „He was a mau, take him for all in aii. Is hali not looke upon liis like again.“ m Al. Mavrocordato tant un fauteuil ii le trăită en roi“ ect. Sau că acest mult plăcut joc de cuvinte a fost înti -adevăr rostit sau, ceia ce bănuim, că el fu inventat de enciclopedistul francez, maestru fără păreche în atare materie ; totul e că Stanislau recunoscut, mărturisi adevărul şi petrecu pînă la plecarea sa peste Prut, trei septămînî întregi în Iaşii noştri, locuind în odăile egumeneşti ale bisericei Treisfetite-le. După ce am arătat lectorului modul cum să expune acest incident de autorii streini, să ascultăm şi epistola noastră, scrisă cîteva zile după părăsirea capitalei Moldovei de suveranul Polon : „Pe cind lucrurile atît la Tigltina cit şi aici, precum dea-bea ani zis, încă fluctuau, Stanislau regele Poloniei îmbrăcat în chip de ofiţer, şi plecînd din Pomerania, apuca dreapta cale spre Tigbina, grăbit a să alipi regelui Suediei ca să-i comunic, cele privitoare la ei şi intr-un gînd si de aceiaşi părere să apte pe Otomani în potriva regelui August şl prin alianţa lor să redobândească regatului Poloniei. însă ajungînd la Moldova şi căzînd în atît de turburate împrejurări să descopere nouă 3?), sil trimite scrisori sultanului şi vizirului vestindu-i despre venirea sa aici şi ceriu ci restabilirea sa în Polonia prin alianţa otomană. însă sultanul Sciţilor^ ajungând la o ură vădită în potriva Sueduluî, şi meşteşugind peirea lui, resimte greu sosirea lui Stanislau şi temîndu-să ca nu cumva să restoarne cele ce el le avea înmînă şi să nu-1 vîre în primejdie, comunică lucrul vizirului de la Tigliina şi ei triimit pe cei ce vor duce pe Stanislau la Bielograd lingă Euxinul, pe care Otomanii îl numesc Akerman. Noi însă priimind scrisorile lor şi judecind că nu e nici drept nici sigur lucru de a trimete în surgunie un rege creştin 37 bis) şi că chiar poate ne-ani baga îu mai mare primejdie, stricăm vremea cu a-mînări şi aşteptăm poronca regelui, arătând, într-acest restimp toată buna plecare regelui Stanislau şi atribuind-i toate onorurile, fără însă a fi nepăsător în paza sa.“ * 37 37) Despre meritul ec l-a avut el la pîndirea, descoperirea şi prinderea Regelui, Neculai vodă nu zice nimica. 37 bis) Tot asa recunoaşte şi Engel, Neuere Gesc-hichte d. Moldau II. 295, marele serviciu ce l-a adus Neculai vodă Craiului, reţinîndu-1 la Iaşi: „Maurocordato liielt ihn in Iassi an, um ihn niclit der Hinterlist des Cliăns der Tataren u. des Seraskiers, clie ihm nach dem Leben trachteten, Preiss zu geben“. Că şi Neculai vodă a gîndit, poate la un ăsemenea prepus- scelerat al Hanului, ne arată cuvîntul din epistolar: „judecănd că nn e nici drept nici sigur lucrul11. De stătea astfeliu, apoi?chiar că Prinţul a scapat pe Re- O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 609 „El însă nevroind a să ascunde mai mult, caută a ne convinge ca să-l dăm voia, fără a-l opri, de a depune masca şl de a resculu împreună Polonii cel de sub el. Văzînd că el insistă, întîiu căutăm a-l ademeni prin rugăciuni; ci el nelăsîndu-să, îi răspundem lămurit că aratarea sa ca şi întoarcerea şi înaintarea cu onoruri regeşti atîrnă.de părerea împăratului nostru, şi nouă nu ne e ertat a prelua ceia ce regelui singur să cuvine a da ; si de ne-am abate întru ceva şi am cuteza din cele nepermise, ne-am vîrî într-o primejdie manifestă ; deci, în privat îi atribuim onorurile ce i să cuvin şi dorim mersul cel mai bun al lucrurilor ce-1 privesc; în public însă şi obşteşte nu putem cîtuşi de puţin păşi acum înainte, ci numai a ne mărgini în lăuntrul incintei ce el însuşi a rîdicat-o împrejurul său, vroind a ne scapa din vedere pînă la un timp şi a ascunde caracterul său regal. Căci de ar fi aratat de mai înainte venirea sa regelui nostru am fi înaintat prin poronca lui spre întimpinare pînă la graniţa Moldovei şi spre a-l petrece cu multă pompă. Prin astfeliu de cuvinte muind părerea lui, îi punem înainte cele în vigoare în ori ce stat şi naţiune, şi întărim cuvintele prin exemple din istorie. Căci nici regelui Britanilor căruia, de ţinem bine minte, a fost nume Ricliard, cînd după expediţiunea la sfîntul oraş, să întorcea prin Austria tiptil a casă, fu fără de împedecare călătoria; nici împăratului G-ernianilor Carol, cum mi să pare al cin-celea, cînd sub cliip de drumeţ pătrunse în Belgia prin Franţa, fostu-i-au prea îndemânatică trecerea. Deci, să înduplecă la vorbite noastre şi stătu liniştit la Iaşi donă-zeci şi două de zile, pînă cînd turburarea ce domnea încetînd puţin, vizirul de la gele de moarte, Ofr. Axinte Uricarul în Letop. II. 152. 156.: „au trimes (Hanul şi Seraskerul) acei doi gelaţi (adecă ucigaşi de oameni) ca să-l ea, (şi pag 157) iară mai pe urmă, dacă s-au adeverit de mulţi că Neculai vodă au fost pricina de s-au ferit de acea primejdie mare, ne dindu-l la cei doi ge-lati ce au trimes să-l ia, dacă îî au mai scris Neculai vodă şi îi au trimis şi hm cal turcesc, i-a făcut şi Craiul respuns foarte frumos într-acest chip şi au scris cu înîna sa“; şi cronicarul ne păstrează acea scrisoare în limba latină (să vede că Uricarul ştiea ţatineşte de oare-ce o şi traduce ; Intrînsa citim : „Generosus dominus’Georgius Cuparius attulit mihi-donum gratissi-mum : utinam iile felieiter equus adducat me ad propria; et adducat certe, si opera celsitudinis tuae et fratris ijjsius via mihi parabitur per fulgi dam Forţam. Cura, carisstme princeps, ut hoc tibi debeamli Această scrisoare autografă a Regelui arată adevărul ce conţine în totul epistola domnitorului Moldovei. El face curat apel la. influenţa sa şi a fratelui său loan, pe atunci mare dragoman, spre a capa ta ajutorul Turcilor si astfeliu a să întoarce acastă, ca rege al Poloniei. 610 Al. Mavrocordat Tighina cu voia regească trimete de-1 ia. Şi el pornind, multe, multe mulţumiri ne mărturireşte din gură ; de răspunde însă inima limbeî, noi doară care n-am omis cele ce trebuiau, ci am îndeplinit după putere datoriele cătrâ el, lăsăm cele privitoare la noi în mînile sfintei providenţî de la care atîrnă începuturile şi propăşirile şi mai ales izbutirile lucrurilor. Fii sănătos.“ Iată dar legenda cavalerizmului regelui Stanislau ce inspira o admiraţiune nemărginită lui Yoltaire, nimicită cu desă-vîrşire! El văzînd că stăpînirea sa în Polonia deveni cu totul imposibilă faţă cu întărirea adversarilor săi, visa de ajutorul Turcilor, imitînd pilda dată de patronul săîi Carol. Testimoniul lui Neculaî Vodă e deciziv. La 18 Fevruarie părăsi regele Iaşii 38), şi scrisoarea poartă data de 20 Fevruarie. Prin urmare domnul scrie chiar a treia zi fostului său învăţător cele petrecute, într-un mod confidenţial. l)e ar fi nevoe de întărirea unei asemenea mărturisiri, am avea-o în vorbele Uricarului. Cronicarul Moldovan era la Iaşi, a văzut pe regele şi a vorbit cu el la Treisfetitele ; el scrie despre cererile lui cu atit de vie indignaiţune cu cită exaltare de admirare să exprimă Volfaire : „Aşişderea şi Craiul Stanislau dorind de sirg sd intre la moşia lui cu oşti turceşti şi tătăreşti şi să dobindeascâ scaunul crăiei leşeşti cu vărsare de strige creştinesc cu mini pâgîneşti, cum aii intrat în ţara Moldovei unde-i erau ostile, îndată au privit cu ochii un triamvu groaznic, precum zicea cătră unii, ctnd mergeam trimişi de domnul cirul era la Iaşi, la Trisfetitele 3!'). Şi cu drept cuvînt să indigna Uricarul în simţimîntul său de creştin. Voltaire spune fără a vra un mare adevăr, cînd scrie că acele timpuri erau destinate la simţimînte şi la acţiuni extraordinare; căci era un lucru extraordinar şi jalnic totodată de a privi pentru prima şi probabil ultima oară doi regi creştini refugiaţi pe teritorul Moldovei—unul vestit prin vitejia sa, 38) Axinte Uricarul Let. II. 153 : „Şi a doua zi Duminică Fevruarie 18 aii purces cu acel Aga ce venise, si cu vel comisul cel mare si cu vel Ienicer şi cu doi boerinasî de curte şî căpitanul de Catane cu tot’ steagul lui, pe carii îi au orânduit Domnul de l-au petrecut pană la Tiphina ; şi cinci era să purceadă, au mers si Neculaî vodă la Treisfetitele şi au stat jos pană aii intrat Craiul în redvan carele îi dedese Neculaî vodă, şi aii învătat să-l îngrijască si pe drum de cîte îî au trebuit". ’ 39) L. c. JI p. 156. O culegere de scrisori cătră Hrisaut Notara 611 celalalt menit a deveni socrul regelui Franţiei—cerşetorind ajutorul Turcilor spre a putea reintra în statele lor ! 40). Regele Poloniei a mai venit încă odată la Iaşi, în toamna anului următor, în călătoria de la Tighina spre Occident, unde îi erau menite destine neaşteptate : înrudirea cu regele Franţei prin căsătoria fiicei sale Maria cu Ludovic XV, şi ducatul Lo-renei. „Intr-această toamnă (1714).... au dat voie şi Craiului Stanislau să meargă unde ar vrea. Deci craiul Stanislau purce-gînd de la Tighina au venit prin Iaşi şi s-au împreunat cu Ne-culai vodă; şi iar i-aiî arătat multă dragoste şi mulţămită, şi de-aici au trecut pe Oituz în Ardeal şi apoi prin ţara Ungurească s-au dus în ţara Suediiluî“ ect41). Deabea începuse a să linişti lucrurile prin nimicirea influenţei aţîţătoare a lui Carol XH-lea şi împrăştierea nourilor de războiţi, iată că un alt păcat dădu peste Moldova. Turcii luară hotărârea de a „tocmi“ cetatea Hotinului, împlinind domnului sarcina de a procura : „care, salahori, zahara şi alte multe, şi în toate zilele treceau şi în sus şi jos ciohodarî de la Poartă cu care tăcea Neculai vodă multă cheltueală, că-i căuta pe toţi să le dăruiască cîte un oare-ce“ 42). Despre aceste nouă povoară vorbeşte o scrisoare cu. data 1713 43). „Bucuria e vorbariţă ; prin mîhnire însă şi inima să contractează şi limba să leagă. Nu e prin urmare de mirat dacă de întristare am tăcut atît timp. Căci cum n-am fi fără veselie, văzînd ţara supusă, apăsată prin tot feliul de rele ? călcată în picioare prin tot soiul de nenumerate oşti, tunsă şi tă-etă bucăţi; ce sulerinţi nepătimind ? Căci din bieţii locuitori * il 40) După cît putem înţelege, Stanislau să prefăcea în două feluri : cătră August si chiar cătră Carol arăta dorinţa de împăciuire, chiar cu jertfa coroanei sale ; cătră Neculai vodă din potrivă să vede că mărturisea adeva-rata ţintă ce o urmărea, de a redobîndi stăpînirea perdută, prin ajutorul său şi prin influenţa ce, să vede,că aflasă că poseda domnul pe lîngă divan. A-ceasta să dovedeşte prin curioasa, scrisoare a lui Fabrice credinciosul regelui Carol pe care ne-a pastrat-o La, Motraye, Voyages II p. 24 urm. din Appendix. El ne dă versiunea obicinuită despre scopul acestei călătorii regeşti. Cînd înse pleacă Fabrice spre întimpinarea lui Stanislau, pe care-1 şi îhtîlneşte, îndreptîndu-să cu escorta turcească spre Tighina, el scrie cum că regele Poloniei: „se flattait pourtant qne le Roi de Suede consentira.it ăla Paix qu-il venait proposer ou gue la Porte ferait guelgue citase pour lui et il ne temoignait pas tant d’envie de partir gue le Boi de Suede parraissait le souliaiter“. 41J. Dricarul în Letop. 1. c. p. 165 42). Id. ibid. p. 159. ■ 43j. Ep. 68. Neculai Mavrocordato cătră îuvăţătorul Kir Iacob 1713. 612 Al. Maurocordat unii, cei mulţi, spre a nu cădea pradă în mini sceitice, părăsind casele şi productele gata de secere, au plecat împrăştiindu-să în luncile învecinate ; acei însă care cu multă muncă zi şi noapte trag la şlepuri încărcate cu greu, spre a le tîrî pe fluviul Serasus (pe care limba indigenă să numeşte Prut) în sus la lagărul otoman, văd cu suspinuri şi lacrimi casele lor din apropiere pradate. Alţii însă care au fost desemnaţi a sluji la zidirea cetăţii aflate lingă fluviul Tyras ce are nume Hotin, ţinîndu-să în deobşte de tăetul lemnelor şi de pregătitul materialului necesar, nu să pot nici cîtuşi de puţin răsufla; căci lipsa timpului şi vremea ră şi iarna pe capul lor sileşte şi împinge pe toţi la lucru şi nu numai slujbaşii, ci noi înşine şi toţi vizirii şi comandantul lagărului, ne preumblăm în sus şi în jos, uitînd cu desăvîrşire de noi şi necruţînd nici o trudă, pentru ca, înainte de a cădea iarna mai grea, să putem cinsti poronca regelui, îngrădind cu garduri de lemne şi suind şi aşezînd maşinele de asediu şi rînduind păzitori. Şi aflîndu-ne în asemenea nefericiri, cătăm să dobindim prin ajutorul Celui de sus alinarea relelor ce ne a-pasă ; şi cît despre acum găsim oarecare mîngîere şi scădere neajunsurilor; amintind celor de la putere buna vroinţă cea că-tră noi în favorul supusei nouă Moldove. Căci prin deosebită bună plecare şi repegiune, procurînd nutrimentul atît soldaţilor cît şi generalilor şi cailor şi vitelor de transport, ne-am făcut favorabili şi Otomanii şi Sciţii, încălzind inimele lor pînă a ne fi cu priinţă, în cît nu numai pe noi într-un glas să ne înalţe prin laude şi să ne atribuiască deosebite onoruri, ci şi cătră supuşi să să poarte cu mai multă blîndeţă, depunînd ura de mai înainte cea crescută ca dintr-o rădăcină otrăvită din rescoala tui Cantemir. Fie ca şi de acum înainte îndemnarea cea de sus, muind gîndurile lor şi împingînd inimile spre milă, să poată îndepărtă vatamarea ce să bănueşte din reedificarea acestei cetăţî“. Am văzut mai sus cît de credincios prietenilor săi era Ne-colai Mavrocordat, cît de vie păstră recunoştinţa cătră învăţătorul său, cit ştiea să preţuiască amicia patriarhului Hrisant. Aceasta însă nu-1 oprea de a schimba tonul cu desăvîrşire cînd interese superioare îi făceau o datorie de a uita de afecţiunele inimei sale. Aceasta ne-o arată epistolele 69 şi 99 foarte caracteristice în astă privire. In cea dintîiu, aflînd de fiul său că nu- O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 613 şi dă destulă silinţă spre a învăţă, e cuprins de-o indignaţiune ce-o exprima, mustrînd pe învăţător * 44): „Lîngă acestea şi lenevia fiului nostru şi netăria sa spre a dobîndi învăţătură rîneşte inima noastră chiar în mijloc. Căci ce este mai de dorit nouă decît dezvoltarea aceluia în care suflăm, în care trăim ? Şi întru aceasta nici domniavoastră nu sînteţî afară de mustrare şi de pricină, de-oare-ce nu avem cum ascunde jalea ce ne cuprinde, fiind departe de disimulaţiune, nici nu e suficient pretext lenevia lui şi nevroinţa de a să ţine de nvăţătură. Căci vîrsta sa plăpîndă uşor de condus şi deînvîr-tit şi care cu lesne să supune sfaturilor şi mustrărilor, pe el îl scuteşte de învinuire, pe dumneta însă te face culpabil, fiind că nu prefaci spre mat bine prin mai mănoasă îngrijire o inimă ti-nerindă, nici n-o împingi pe calea învăţăturei. Dar însă cel puţin de acum înainte, o iubite, dezbrăcîndu-te pe oare-care timp de blindeţa şi blajinitatea peste măsură, mustră-1 cu ochiul vrăjmaş şi cu glas mai ridicat, si clatină lenevia băetului, trezindu-1 şi împungîndu-1 fără a vrea spre prefacerea cătră virtute şi ele va fi nevoe nici mina să nu stee în nemişcare, ba chicrr să fie el bătui bis) numai spre învăţătură să fie călăuzit. Căci dacă (ceia ce n-ar fi) ar sta tot mai mult ast-feliu cu el şi n-ar deveni imitator atît mult pomenitului său bun cît şi a meu însumi părintele său, să ştii că viaţa ar deveni de nevieţuit pentru noi. Prin urmare de te îngrijeşti de ale noastre, poartă grijă şi de fiul; nici nu ne vei lăsa acum adînc mîhniţî după ce prin atîţa ani ne-aî a-rătat o bună plecare adevarat părintească. Fii sănătos, faţă iubită. “ Aceste rîndurî ne arată pe Necolai Mavrocordat indignat, ca părinte şi ne daii măsura însemnătăţii primordiale ce el o atribuia instrucţiune], de-oare-ce groaznica perspectivă de a vedea pe fiul său necult îl orbeşte într-atît, îneît dă voia perceptorului de a întrebuinţa în privirea elevului său, fiu de domn 44) Ep. 69. c. Kir Iacob 1 Ianuarie 1714. 44 bis) Această scrisoare ne arată că mustrarea ce o face cronicarul lui Neculaî Mavrocordat nu lipseşte de temelie. Neculcea în Letop. II. 29. „ta minte era aprigw, si mai la vale: „era om învaţat, foarte bun cărturar; şi desfătări, vorove ele glumă, nimica nu să tăcea înaintea lui; şi era foate cunoscător la oameni, şi la cei ce-1 slujeau bine arăta; dar numai mania ce o avea strica cele bune ale luî“. Căci de nu s-ar fi aprins de mînie la foarte neplăcuta ştire ce-o dă Kir Iacob, s-ar fi ferit de a-î da o asemenea împuternicire. 614 Al. Mavrocordat un mijloc azi reprobat de pedagogie, chiar fiind vorba de cei mai nărăvaşi şcolari, acel al corecţiunei materiale, mijloc pe care inima sa simţitoare, neaparat, nu putea de altmintrelea încuviinţa. E-, pistola 99 45 46) nu e mai puţin violentă, însă în ia prinţul Ma-vrocordat să indignează în însuşirea sa de domnitor. In aprinderea sa lasă la o parte maestrul său stil antic, cel atît de subţire cioplit, şi în limba greceastă modernă el scrîşneşte din dinţi în protiva clericilor nesupuşi. Patriarhul, primind scrisoarea, a trebuit să să convingă că prietenia are marginile ei, şi că ori-ce consideraţiune încetează înaintea interesului obştesc: „Egumenii aici din ţară (mai ales prea sfîntul mitropolit Nazaret) cu cunoscutele sale scopuri s-au apucat a nedreptăţi vistieria ; să supere pe P. S. V. şi pe noi să ne obijduiască. Eu, părinte prea venerabile, pentru respectatul mormînt al stăpînu-luî meu Hristos, nu cruţ nici chiar sîngele meu în slujba P. S. V. (sacrului fenix al neamului nostru); sînt şi în vorbe şi în fapte cu întreaga buna plecare, cu devoţiunea ce să revarsă. însă ca m sd răstoarne drepturile veniturilor regeşti prin nărăvirea celor rău voitori pentru lucrurile obşteşti, la aceasta nu poate ca să consim-ţă inima voastră prea dreaptă, nu va consimţi şi nu poate nici umilul său fiu in Hristos. „Sinteştii îi avea odinioară Pandeli, şi cu mii de mulţămiri el plătea vistieriei. Şi a cerut prea sfîntul mitropolit Nazaret pentru adaus de venituri, şî i s-a dat. El ia atîta venit a ha-raciului regesc şi nici o parte nu vroeşte să deie. Cine are folosul trebueşte să aibă şi sarcina ^). Ghid ţara va fi nimicită ce folosesc, sau ce să folosesc cele din ia ? în Moldova cea prea saraeă P. S. V. a stat un an întreg cu mutuală bucurie duhovnicească ; nici n-a fost asuprită nici că ne-a asuprit pentru aceste şi altele. Aici cei-lalţî catigumeni pentru ce cu atîta adaose de venituri, cu anaforale neadevărate, să turbure prea sfintele sale u-rechi şi pe noi înşine în asemenea timpuri ?“ Această scrisoare vehementă e cea ultimă a lui Neculaî vodă din Moldova, conţinută în culegerea noastră. Epistolele suc- 45. c. Hrisant 1 Aprilie 1715. 46. „Cujus est commodum, ejus esse clebet et omis/ Sa vede ca Neculaî vodă nu era adept imunităţilor şi exemţiunilor. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 615 cesorilor săi pe tron nu ne vor da prilejul de a culege aşa de bogată roadă: vulturul epistolarului a zburat peste Milcov! Dintre ale lui Miliai vodă nu ni s-a păstrat decît o singură scrisoare din începutul celei de a treia a lui domnie 47), în care mul-ţămeşte patriarhului pentru urările lui şi apoi adaogă : „Ne-a căzut dar iarăşi soarta domniei Moldovei, de-oare-ce ast-feliu a plăcut divinei providenţa; ale căreia ţări stare şi slăbiciune sînt cunoscute P. S. V. şi să vede a fi grea cârmuirea celor trebuitoare i povoarelor ce ne apasăw. Spiritul însă cu totul deosebit al noueî domnii ni să arată intr-o scrisoare ce doamna Maria, soţia lui Racoviţă, o adresază lui Hrisant un an în urmă 48). „Insă ne mai însemnaţi, respunde ia, despre domniţă că aflăndu-să în mare sărăcie a rugat pe Măria Voastră (sic) ca să ne însemneze aceasta în fericita sa scrisoare, spre a-i veni întru ajutor. Dar de unde? pe cînd noi după Dumnezeii în ţară aveam nădejdea noastră, şi acum venind aici am găsit ţara pustie şi despoiată ; eh nici într-un loc n-am ceva. Erau unele în părţile acelea şi le-au rîpit cei neumani şi nemilostivi, devenind şi cei de ai doilea dărămători ai casei mele. De cunoaşte cum-va P. S. V. într-un alt loc, să mi-o arate ca să iau şi eu şi pe acea să-o chivernisesc. Sînt în nedumirire şi eu, prea sfinte vlădică; însă acea-sta-i sfătuesc ca primavara să vie aici la oamenii săi, la satele sale, să să chivernisască şi iee ca şi cele-lalte fete ale mele“. Căpătuirea, chivernisala fetelor, aceasta era parola noului, regim. Bietul Mihai vodă ! Şapte ani întregi aşteptase domnia şi în fine, după fiere şi închisoare, ajungînd la ia, găseşte Moldova în starea cum am văzut-o mai sus. Unspre-zece ani întregi el rabdă scaunul domnesc al acestei ţări, „pustie şi despoietă“ ; apoi în al doispre-zecelea an nu-1 mai încape rîvna tronului bogatei Muntenii, înfiorînde sub pacinica şi stăruitoarea cîrmuire a predecesorului său în Moldova. Spre acolo îşi „ţinteşte ochii şi dorurile saleu însă în zadar: uneltirile lui aduc căderea sa; el e înlocuit prin Grigorie Ghica, nepot da soră a lui Neculai Ma-vrocordat pe care căuta din răsputeri a-1 răsturna 49h „Acest 47. Ep. 106. Mihai Racovită c. Hrisant Notara 7 Ianuarie 1716. 48. Epist. 117, Martie 4. 1717. 49. Xenopol, Istoria V. 56, 57, 60, Miliai vodă regăsi drumul închi-soreî. Vezi Hurmuzaki, Fragmente V. 11. 616 Al. Mavrocordat Grigorie Gliica, ne spune cronicarul r,0, luind domnia Moldovei pînă a nu veni în scaun, toată ţara şi boerimea s-au bucurat, înţelegînd de bunătatea ce are; precum dacă a venit, vederat a fost bunătatea lui; cum să zice : după furtună văzurăm si liman, adecă după multe focuri si obiceiuri rele ce scornim Miluit vodă, pe urmă acest domn le-au fost si inîugîereau. în ce an înlocui pe Mihaî vodă acest domn, care era să stăpînească de două ori Moldova şi de două ori Muntenia ? Ainiras scrie „în anul deja zidirea lumeî 7235“ 51) ceia ce con-respunde la anul 1727. Asemenea Engel ft-). Andrei Yolf însă scrie53): „Mikaî Racoviţă a treia oară aii domnit în Moldova de la anul 1716 pînă la sfirşitul anului 1726“; dar adaogă în urmă „Grigorie Gliica era dragoman mare la Poartă pînă la anul 1727, cînd a dobîndit domnia Moldovei şi a ţinut-o şase ani“. Această dată o găsim şi în istoria d-lui Xenopol: „Grigorie Gliica mare dragoman al Porţei care întră în Iaşi Simbătă 18 Decemvrie 1727 54)“. Cu toată această concordanţă, data de mai sus e pozitiv greşită, precum ne arată epistolarul nostru ; căci la 23 Decemvrie 1726, noul domn scrie lui Hrisant: „am intrat sănătoşi în Iaşi la 17 a prezentei lunPr,)“. Am putea admite o eroare tipografică în epistolar ; însă această ipoteză e absolut esclusă, fiind că urmează două scrisori cu data 25 Martie şi 6 Aprilie 1727 ale soţiei sale cătră Hrisant care iscăleşte: Zoa Doamna; apoi un număr de scrisori ale însuşi domnitorului cu data 10 Aprilie, 3 Iulie; 9 Septembrie, 29 Octombrie, 7 No-enivrie, 11 Decemvrie 1727 56J, subsemnate toate: Grigorie Gliica Voevod şi vorbind de afacerile domniei lui. Deabea epistola 148 poartă o dată posterioară pretinsei lui sosiri la Iaşi în ziua de 18 Decemvrie 1727, acea de 23 Decemvrie 1727. Prin urmare nu rămîne nici o îndoială ; noua domnie începe la sfirşitul anului 1726 56 b;s) eroarea trebueşte îndreptată. 50. Cronica anonimă a Ini Alexandru Ainiras în Let. III. 157. 51. L. ant. ciî. p. 144. 52 Neuere Geschichte d. Moldau 11 298: „Gregor Gliica bekam das Verspreclien seiner bal di gen Keforderung, die ancli sclion im Jalire 1727 erfolgtett. 53. In Şincai GI 422. 54. Y. 60. 55. Ep. 132. Grig. Gliica c. Hrisant Notara. 56. V. Epist. 132. 134. 136. 137. 140. 143. 144. 146. 147. 56 bis) Aceasta este pe deplin conformată prin scrisorile lui d’Andrezel 617 O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara Ca fiu al Ruxaudei Mavrocordat, Grigorie vodă era legat cu cea mai strînsă, mai intimă prietenie cătră Hrisant, şi epistolarul conţine o mulţime de scrisori atît ale prinţului Ghica cit şi ale marnei şi ale soţiei sale cătră patriarh, unele mai afectuoase şi mai cordiale decît altele. Scrisorile domnitorului nu sînt redactate de el, precum ni-o arată epistola 137, unde cetim: „secretarul nostru fiind bolnav, de nevoe a scris logofătul nostru prezenta.“ Iată ştirile ce-am putut culege din scrisorile lui Ghica de la 1726 —1130: Din scrisorile cu data Noemvrie şi Decemvrie r,“') vedem că Grigorie vodă să afla în neîntreruptă corespondenţă cu unchiul său, şi deosebita diferenţă cu care vorbeşte de el, ne arată că Neculaî vodă conducea prin sfaturile sale politica tînărnlui domn. „Că prea înaltul domn, scrie el patriarhului, şi ca părinte al nostru prea iubitor, vă comunică cu mintea lui cea matură, î-naltă şi prea învăţată ştirile ce le semnăm de aici şi starea Sciţilor, nu ne îndoim" Şi în următoarea epistolă: „Fiind pe drum şi neavînd timp a scrie mai pe larg ce le despre noi, lăsăm să le aflaţi de la scrisoarea noastră cătră prea înaltul şi prea iubitul nostru părinte ; căci înălţimea sa fiind încredinţată despre marea şi părinteasca iubire pentru noi, vă comunică ori-ce ştire ce ne priveşte". Sciţii, despre care vorbeşte epistola, au fost un adevărat flagel pentru Grigorie Ghica şi cu drept cuvînt esclama cronicarul : „şi ales cum avea Moldova pe Tatari megieşi, mai rău nu poate să mai aibă altă ţară, fiind că ei de feliul lor sînt răi şi jacaşî şi ei deapururea poftesc ne-pace, că pacea îndelungată lor li e sărăcie; şi la aceasta ne-ar fi marturi şi alte ţări; că puţine ţări aii rămas necalcate şi nejăfuite de dînşiî" 58). Pe atunci Tatarii să dezbinasă, şi lupta civilă ce să încin-sesă între ei adusesă împotrivire, apoi făţişa rescoală îu potriva sultanului care susţinea de han al lor, pe Mengli Glierei. îngrijirea c. afacerile străine (in Hunnuzaki Pocum. Supl. I. voi. 1 p. 461. 462), cu data 30. Noem. 1726, „le changement arrive â l’egard de Panc-ien drog-man de la Porte, devenii prince de Moldavie et sur ses fonctions transpor-tees ă son frere ect.“ Pin depeşa lui cu data 21 Decemvrie 1726, vedem ca la 19 Noemvrie el fu primit de sultan şi „le 25 le dit Prince partit avec tonte sa cour et officiers inoldaves“. Cfr. Hunnuzaki Fragmente V. 11, in nota. 57. Epist. 146, 147, Grîgore Ghica c. Hrisant Notara. 58. Amiras în Letop. III, 160. 618 Al. Mavrocordat ce aceste încurcături o inspira domnului Moldovei; o împărtăşeşte şi tratele său Alexandru; pe atunci mare drogoman (în urmă u-cis de Turci, şi tata lui Grigorie vodă Ghica, victima Bucovinei). El să scuză că n-a putut scrie patriarhului 50): „mărturisesc vina mea că prin diferite încurcături mai ales fiind turburat din cauza neliniştilor Sciţilor, n-am putut adresa precum să cuvine scrisorile mele; ca un fiu, ect“. Grigorie vodă rău ameninţat, trimete spre siguranţă „doamna şi cuconii şi pe maica-sa la Hotiii; cum şi boeriî jupănesele „şi el să pune în fruntea oastei, alergînd în ajutorul său şi domnul Munteniei^ (î0). Ostile romîneşti fiind puse sub comanda seraskierului Abdula-Paşa; Ta-arii sînt repuşi cu uşurinţă, „cît s-aii bejenărit Tatarii şi fu-giau de Moldoveni cum fugise Moldovenii de dînşiia 61). în Epistolar vedem dîntîiu grija, apoi izbânda şi bucuria domnului Moldovei, a mumei şi soţiei lui. Iată o scrisoare a mai-cei sale cu data 14 Ianuarie 1728 59 60 61 62 63): „şi am venit de eri la laşi (evident de la Hotin) şi ne aflăm la curte ; numai pe inal-tul şi prea iubitul nostru fiu să află la Codru“ fî3). La 1 Fevruarie 1728 Ghica e în ţară în capitala sa, biruitor şi fericit ! „A ascultat domnul Sabaot fi4) binecuvîntările sale patri-arhiceşti şi a imprăştiat intunecosul nor al luptei intestine a Sciţilor şi rescoalei lor, şi ne-a premiat cu adincă pace, vizi-tîndu-ne pe noi şi păstrîndu-ne superiori orî-câror imprejurări adverse şi procurîndu-ne intoarcerea la scaunul nostru domnesc, sănătoasa, veselă şi senină. Şi am venit la Iaşi şi ne-am bucurat de prea luminată doamna mama noastră şi de doamna noastră cu pre iubiţii noştri copii sănătoşi; şi în mare veselie, şi inălţînd cîntice de mulţumire cătră Dumnezeu dătătorul păcii şi al tuturor bunurilor; am slăvit impreună prea sfîntul său nume ; şi acum ne odihnim în curtea noastră, indreptîndu-ne puţin de atîtea trude şi rele suferinţi ce ne-a pricinuit expediţiunea, ect.“ 59. Ep. 159, Alexandru Ghica c. Hrisant No tara, Ianuar 18, 1728. 60. Amiras 1. c. p. 162, 163: „Neculaî Vodă cu Muntenii încă venise pînă la Macsimeni.u 61. lb. ibid. p. 164. 62. Ep. 157. liuxandra Mavrocordat c Hrisant Notara. 63. Amiras ibid. p. 164 „Dar din Prut pînă la Codru au mers oastea în tocmeală.... aşa cu orîndueală aii mers şi s-au suit deasupra Codrului din jos.... s-aîi mutat de acolo Grigorie vodă la capul Codrului de Sus.u 64 Ep. 161. Grigorie Ghica catră Hrisant. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 619 Iată şi strigătul de fericire al mamei 6r>): „Ne-arn bucurat şi noi de prea înaltul domn şi prea iubitul nostru fiu, cum am dorit cu multă veselie, şi ne-am învrednicit a vedea iarăşi şi a săruta prea scumpa şi pacinica ţaţă a înălţime! Sale, şi am slăvit milostivul şi împăciuitorul Dumnezeu, etc“. Asemenea înoată în fericire şi doamna Zoe în scrisoarea cu data 16 Fevruarie 1728 ce o adresază patriarhului 66). însă tresăritul unei bucurii nemărginite, strigătul plăcere! intime ce o resimte un om onest la căderea unui duşman nărăvaş şi viclean, îl găsim mai ales în scrisoarea prin care domnitorul răspunde urărilor patriarhului, pentru că a prins şi are în puterea sa pe Dimitrie Racoviţă 67). Să ne oprim un moment la această figură întristătoare. Hatmanul Dumitraşcu Racoviţă era frate mai mic al lui Mihai vodă. Natură nărăvaşă, ţăsută de viclenie şi intrigi, el pribegi în Ardeal, de frica lui Neculai Mavrocordat, la intîia sa domnie în Moldova 68j. De acolo luă cea mai mare parte la uneltirile ce ţinteau la peirea lui Constantin vodă Brancovanu, căreia el a fost un activ factor 69). Blajinul Grigorie vodă, „după prepusuri n-aii umblat.... şi au rămas şi Dumitraşcu Hatmanul odinit şi la mila Domnnlui cu tot neamul lui“, căpătând şi ginerii săi, Iordachi Costachi şi Ioan Bogdan, numiri de stol- 65 Ep. 162. Ruxandra Mavrocordat c. Hrisant Notara, 16 Fevruarie 1728. 66 Ep. 164: Zoe Doamna c. Hrisant Natara. 67. Ep. 167. 19. Maiii 1728 68. V. Engel Neuere Gecli. der Wallachei (Halle 1804) 1. 367 : „Mi-c-liail Cantacuzen hate einen Eidam an Demeter Racovitză, dem jtingern, Bruder des woiwoden Mihail Bacovitza, welcher Demeter aus Furcht vor dem Woiwoden Nicolaus Mavrocordato, mit ander moldauischen Bojaren, nac-h Siebenbtirgen gefluclitet war“. 69. Delchiaro, 8toria delle revoluzioni di Yalachia, in Şincai 11T. 368: „Acela care înştiinţa despre toate pe vizirul era persoana de neam mare, (personna di alta sfera — rifugiato nella Transilvania — non era Valăco et il suo nome si passa sotto silenzio—Engel 1. c. in nota) fugise în Ardeal, pen-tru-că stările împrejur a timpurilor de atunci nu-1 lăsa să petreacă în patria sa. Nn era muntean şi numele lui să tace (să poate tăcea că n-au fost muntean, ci au fost înoldovanul Dimitrie Bacoviţă). Acesta primea toate din Yalahia cîte era de lipsă spre urzirea celor ce era spre stricarea Bran-covanuluî. Engel ne spune cum să petrecea lucrul şi că Miliaiu vodă avea şi el codiţa lui într-această uneltire: „Mihail Cantacuzen (socrul său) meldete diesem (Dem. Kacoviţă) im Somniei* 1710, durch Briefe die Absichten des Brankowan sicii fur Russland zu erklăren; Demeter Rakowitza aber meldete aus Siebenburgen diese nemlichen Nachricliten seinem Bruder Michael dem Exwoiwoden der in den 7 i hiirmen gefangen sass. Einem so eigennutzigen Menschen ham diese Gelegenheit seine Befreiung and etiva Wiederernennung zum Ilospodaren za enoirken, ganz erwunscht • er tlieilte die erhaltene Briefe dem grossvezier Kiuprili mit“. 1. c. ead. pag. 620 Al. Mavrocordat nic mare, capitan Codrului şi medelnicer mare 70). Insă Ra-coviţă nu ştia de mulţumire, ci „aflîndu-să în gios la culesul viilor şi înţelegînd de zurbaua Tătarilor, îndată au fugit la Tătari aţiţîndu-î asupra Moldovei, că nu numai pricina domniei ci viaţa au vrut să-î piardă lui Grigorie vodă“ 71). După răpunerea Tătarilor el fuge lingă Ţarigrad şi scrie lui frate-săîi, însă Mi-hai vodă temîndu-să a. să compromite din pricină că frate-său luase parte la răscoala în contra împărăţiei, nu vrea să primească scrisoarea. Atunci Dimitraşcu umblă rezleţ pînă la un sat din olatul Silistrieî, unde emisarii lui Gliica îl prind şi-l aduc în fiere la Iaşi. Acum să auzim şi pe domnitor, în nespusa sa fericire pentru această neaşteptată prinsoare: „......mulţemim prea mult P. S. Y. pentru felicitările despre căderea prin resplata divină a hainului şi revoltatului Dumitraşcu Eacoviţă, care prin mii de feluri de ingratitudini, cu răutate şi inărăvire căuta să ne piardă, a acelui omuşor conspirator şi infam, pe carele o pedepsitoare judecată divină l a dat în minele noastre într-un mod de mirat şi afară de toată nădejdea, şi l-a ademenit a da in groapa ce el însuşi a sapat-o. Neperitoare dar mulţemiri mărturisim pentru bunele îndemnări şi sfaturile P. S. Y. pe carele prea creştineşte ni le supune, spre a ne fi providenţa şi de acum înainte întru ajutor şi a ne păstră mai tari de cît adversarii vătămători, şi cătră comiluirea şi uitarea relelor nu numai sfătueşte ci si îndeamnă şi roagă cu multă bună vvoinţă, ingrijindu-să părinteşte de cinstea, de folosul, şi gîndind la toate ce ne pot fi de priinţă. Şi de sigur a lucrat foarte tare creştineasca sa sfătuire şi împreună cu acea scrisă înainte cu multă ştiinţă a prea înaltului d(jmn şi mult iubitorului nostru părinte a atins inima noastră; şi în loc de toate legile 'şi regeşti civile (care de şi pedepsesc numai decît aşa feliu de oameni) avem preceptele voastre cele bune şi de aur; şi fie ca, precum avem puterea, deplină de a-l pedepsi cu moartea, după cum merită infamele scde fapte, să fi avut voea de a-l ertci; căci acest fără de lege vecliiu hain nu numai in potriva noastră, ci chiar în potriva împărăţiei s-a 70. A mir as 1. c. p. 160. 71. Y. d. ib. pp. 161, 167. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 621 reseulat lipsit de minte, şi acum îl prigonesc stăpînii cei înalţi şi veciniei pentru însemnata şi nărăvita sa înrăutăţire; cătră care noi am comunicat această ştire, precum adecă cu ajutorul dumnezeesc îl avem în minele noastre şi aşteptăm respunsul de acolo Frumos testimoniu al mărinimie! şi mansuetudinei tînăru-luî domnitor. Insă el ertînd nu urma numai, precum o recunoaşte şi d-1 Xenopol „şi în această privire exemplul lui Ma-vrocordat“ 7-) ci să supunea chiar sfatului său expres, precum ne-o arată scrisoarea. Şi aice avem o pildă caracteristică, am zice topică, a sufletului pacinic al lui Neculai vodă. Ca Patriarhul să sfătuiască ertarea, aceasta reintra in menirea sa spirituală de ierarh creştinesc. Ca însă un domn care de curînd avusă a lupta tocmai cu intrig ele Racouiţeştilor spre a-l resturna,—şi care chiar pe atuncea avea cele mai mari greutăţi cu protivniciî săi politici; care să adăposteau în Valahia Mică, pe atunci austriacă, spre a răscula Muntenia în contra sa72 73 74 75),—să sfătuiască nepotului său clemenţa într-un atare caz unde neaparat „legile regeşti şi politice cereau pedeapsa şi cum scrie cronicarul „de ar fi fost cu judecata dreaptă să-l judece fără de moarte 11-ar fi rămas “ 7Ş,— într-un caz zicem de hainire a unui protivnic politic primejdios cătră duşmanii veciniei ai Moldovei, de războiţi încontra ţârii sale, de’răscoală chiar în potriva împăratului --- acest sfat de mărinimie ne dă măsura oroarei ce o resimţea inima umană a prinţului Mavrocotdat in contra ori cărei răzbunări politice, şi totodată a iubirei sale de împăciuire. în scrisoarea cu data 18 Iunie 1728 7;V), prinţul Ghica a-nunţă patriarhului că trimete spre întimpinarea sa pe paharnicul Gavriil drept răsplată a muncei şi privigherei ce a avut-o la construcţia caselor de la Galata. F ştiut că G-rigorie Ghica v.v. 72. Istoria V. 64. 73. Hurmuzaki Fragmente V. 11. „Racovicza \s Fall schilditerte die Feinde Maurocordato \s noclt nielit ein, und sie nalimen die im Kaiserliclieu Besitz befindliche kleine Waladiei zum ebcn so bequemen als sidieren Scliau-platz ihrer aufwieglerisclien Tliiitigkeit wider ihreu Fiirsten, von• avo aus sie die gesammte iurkische Walaehey gegen das besteliende Regiment zu er-lieben tracii te ten. “ 74. Amiras 1. c. p. 1G7. Tot Amiras ne spune că în ti1-adevăr pe Ra-covită: „l-au si ertat.... dîndu-1 în chizeşia neamului său, zicînd : alte lucruri ca aceste să nu mai faci, şi l-au înbracat şi cu un rînd de strae, şi au mers la casa lui la Fereşti^ ibid. ead. p. 75. Ep. 170! e. Hrisant. 3 622 AL Mavroeorilat care zidisă mînăstirea Frumoasa, înconjurînd-o cu grădini, ce prin frumuseţa lor îl dăduse numele, a înfiinţat şi tîrguşorul Ga-lata ™). Aşteptînd cu nerăbdare pe Hrisant care a purces din Focşani, îi scrie76 77 78) glumind: „liinul vostru a pregătit şi calul său şi tot să uită spre partea Galatei44 şi, într-un postscriptum ada- -ogat de el la o scrisoare a doamnei7S), îl roagă să aleagă o strană „pentru prea iubita sa doamnă44 în metohul ce l-a zidit Patriarhul la Ierusalim, „căci doamna noastră ne-a însărcinat a mijloci pentru aceasta44. Cea de pe urmă scrisoare a lui Grigorie Gliica şi tot odată cea ultimă din culegere poartă data 25 Xoembre 1730 79). Ia să resimte de groaza ce o trăsăse din cauza primejdiei ce-1 ameninţase foarte de aproape. Cu ocaziunea răscoalei Ienicerilor care resturnasă de pe tron pe Sultanul Alimed IU, după 27 de ani de domnie; şi pusesă corona pe capul lui Malimud I (Septemvrie 1730), Clialil Patrona şeful rebelilor făgăduise scaunul domnesc al Moldovei unui măcelar numit Enaclie, care împrumutase pe Clialil cu carne şi bani în zilele răscoalei. Noul sultan care in-vestisă din nou cu patru zile înainte pe Grigorie Gliica 80), fu silit a da caftanul lui Enaclie81 82)- Noroc că Clialil Patrona, devenind nesuferit prin îngîmfarea sat fu tăet dărăburî în seraiu înaintea Padişaliului, şi Enaclie care să vede a ti încercat să să răzbune prin o nouă răscoală de uciderea patronului său, fu el însuşi omorît, şi astfeliu, adaogă Hammer, i să împlini dorinţa ce o exprimasă cînd Patrona îi procurasă domnia Moldovei, dea nu trăi mai mult de cît elS2). Astfeliu deveni ca Grigorie Gliica să remînă domn în Moldova. Sub asemenea împresurătoare po-voară trăeau oamenii din acel timp, sub astfeliu de împrejurări stă- 76. Xenopol Istoria V. 64. Amiras 1. c. p. 169 : „au descălecat şi tîrguşorul de sub G-alata şi i-aîi făcut rîuduelî cu mare -mile domneşti’ aşe-zăud să să facă si iarmaroace acolo.“ 77. Ep. 172, 28 Iunie 1728. 78. Ep. 201. Zoe Doamna c. Hrisant No tara, 31 Iulie 1730. 79. Ep. 203. Grigorie Gliica c. Hrisant Notara. 80. Fermanul de înoirea domniei ne-a fost pastrat de Amiras în ket. III. p. 170. 81. Hammer Gescli IV. 272 nu să poate opri a face la această o-caziune un joc de cuvinte care conţine multă veritate : „zum ersten Male Avard ein Fleisclier als Fiirst der Moldau eingekleidet; aber niclit der erste und letzte der ITospodare betraclitete er das Land als Schlaclitbank.“ 82. V. Hammer 1. c, 27-1—o. şi Şincai III. 42—6. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notară 623 pîneau Ţările Romaneşti, şi cînd, precum în cazul prinţului Ghica, eî parveneau ca totuşi să facă bine ţării, meritul lor, ce e drept, nu e mic. Asupra acestui incident cetim în ultima epistolă : „Rugăm să avem ertare pentru zabava epistolelor noastre cătră P. S. V.4 fiind că cauzele unei atare tăceri au fost eveni, mentele cele de mai înainte, mat ales groznicul nor al virt-uţei ce ni s-au întîmplat la care ştim cătă măhnire a resimţit părintească ei iubire pentru noi, precum din potrivă a avut multă bucurie pentru mila puternicei împărăţii cătră noi şi apararea ce au aratato prea bine-voitorii noştri stăpîniA N-am dori să dăm finit acestui studiu fără a pomeni şi despre o scrisoare a lui Hrisant care apare ca rătăcită în şirul scrisorilor altora adresate lui 83). El vorbeşte de multe într-un ton glumeţ şi foarte plăcut care ne arată că era om de caracter voios şi, cu toate cunoştinţele dobîndite; cîtu-şi de puţin pedant. Nu ezită chiar a pomeni iubitului său prieten. acel mit al Myrreii mortalizat prin farmecul versurilor marelui poet latin, atît însă de scabros incit chiar însuşi Ovidiiî cît de puţin gîdilos, în atare materie, să opreşte înainte de a-1 nara, spre a esclama : Dira canam : natae procul, procul este parentes. Aut, mea si vestras mulcebunt carmina mentes, Desit in hac milii parte fides: nec credite factum, Vel, si credetis, facti quoque, credite poenam, 84). Copacul în care s-a prefăcut după dorinţa-i fata lui Thias 8f>) să zice că există încă aici şi să numeşte chiar Myrra ; dintr-al cărui coajă despicată s-a născut Adonis „amantul Afroditeî, în vecinătatea căruia ne aflăm, petrecînd în oraşul ce poartă numele mamei sale 85 bis). „Dem Reinen ist Alles rein, zic. Germanii; să vede că destinsul ierarh n-avea de felin ceia ce Fancejii numesc : pruderie. Ce lucru mort e un document istoric scris, prezinte-se el sub 83. Epist. 188. Hrisant Notam eătru Necolai Mavroeoldai, Decemvrie 1870 la Smirna. 81:. Metani, X. vv. 800 squ. 85. Unii autori daii acest nume nenorocitului părinte al Myrrei care la Ovidiu sa cliiamă Cinyras. 85 bis) Numele oraşului Smyrna, de unde scrie Patriarhul, să pretinde că să trage din acel al Myrrei, mama lui Adonis. 624 Al. Mavrocordat forma unnî manuscript îngălbenit de vetastate, sau, ca în cazul nostru, sub acea a unor epistole proaspăt tipărite : nişte semne raprezentative unor sunete ! Cum reînvie însă ca un noii Lazar sub giulgiul mortuar, cînd cătăm din răsputeri, sprijinindu-ne pe el, a videa reapărînd înaintea „ochilor minţeî“ cei ce nu mai sînt; cînd parvenim a reînvia omul de atunci cu gîndirile si simţirile sale, in anumitul mijloc social în care el a vieţuit; căci omenirea, în evoluţiunea sa organică, este obiectul înalt al ştiinţei istorice. Acea reconstruire e neaparat una din însuşirile e-senţiale istoricului, un felin de putere de divinaţiune a unei hunei ne mai vizibilă, ce dincontra e dispăruta ; o facultate ce-1 asămă-lueşte oare-cum cu poetul, creator unor imagini cărora el le dă fiinţa şi le însufleţeşte viaţa. Si pe cînd ne dam toată osteneala, în cursul îndeletnicire! noastre cu acest studiu, a ne da sama de oamenii din această ţară de acum aproape două viacuri, şi a pătrunde în firea lor intima, în condiţiile vieţei lor, avînd de călăuz aceste neprefăcute manifestări ale cugetare! lor zilnice, ale luptei lor neîncetate cu elementele protivnice ----- un simţimînt a primat în noi ori ce altă gândire-, simţimînt mult întristător şi care, putem zice, arunca umbra sa înfiorătoare asupra scrierei noastre. Ce nesiguranţă în acele vremuri; ce crudă incertitudine de azi pe mâne, ce groaznică ameninţare pe fiece moment trebuia sâ apese mintea, să împovoreze sufletul oamenilor de atunci, de la cel mai mare pînâ la cel mai mic î Acea convingere, scumpă dintre toate ce le nutrim, cum că sîntem neatacabili în vieaţa, familia, dezvoltarea, averea noastră în cît timp nu ne-am pus prin însuşi fapta noastră în contrazicere, în coliziune cu unele principii ocrotitoare ale religiunei, ale moralei, legei, constituţiunei politice, a mijlocului social în care trăim ; că în atare condiţiuni sîn-tem sacro-sancţi pentru ori cine ; că sub scutul putere! gladiului secular avem dreptul de a cere într-un mod absolut, fără nici o restricţiune, neturburata şi liniştita desfăşurare a însuşirilor noastre morale şi materiale ; că nu putem fi supuşi la pedeapsă ci numai după ce ne-a fost dată toată putinţa de a ne disculpa, de a ne apara prin toate mijloacele înaintea judecătorilor noştri fireşti în contra unei acuzaţiuni la care ne vedem expuşi: această convingere, zicem, ne pare atăt de firească ; ia con- O culegere ele scrisori cătră Hrisant Notara 625 stitue o parte aşa de esenţială a fiinţei noastre individuale, în cit nu ne dăm samă în deajuns de timpul ce a trebuit acelor prin-cipiuri binecuvîntate spre a fi înscrise în litere neperitoare in cartea de aur a omenirei. Asia le-a ignorat în totdeauna, şi chiar în Europa noastră, aceasta „ţară de promisiune44 a dez-voltărei culturale, lumea antică nu le-a cunoscut. „Suum cui-(jue44 au zis jurisconsulţii romani, şi în virtutea acestui pe cît de scurt pe atît şi de mult conţinător adagiu juridic ei au dezvoltat cu o ascuţime de argumentare nemaîîntrecută, cu o facultate genuină lor, de a cugeta cu tărie şi de a să exprima cu preciziune, în fine cu măreţul geniu al unui Papinian Ulpian sau Paul, regulele şi normele care domnesc în raporturile cetăţenilor între dînşii. Aceasta e atît de adevărat încît puţinile rămăşiţi ale scrierilor lor ce ne au fost păstrate silit şi azi călăuzele noastre în învestigaţiunea raporturilor juridice. Insă, pe cîiul aceşti giganţi ai ştiinţei dreptului arătau o asemenea mă-estrie în computarea quartei falcidice sau în normarea peculiu-lui castrense, jus vitae ac necis, care aparţinea în tot timpul patri familias roman, era privit ca o însuşire esenţială şi necontestată a puterei gladiului secular, şi acelaş civis romanus care dimineaţa cătase a întîlni la for pe unul ca Masuriu Sabin spre a cere de la el desluşire asupra iniei aplicări cam spinoase a Senatusconsultului Trebelian, sara după masă priimea deodată vestea prin emisarul unui tiran căzut în mizantropie ca Tibe-riu, sau a unui smintit cum era Caligula, sau unui idiot ca Olaudiu înflueiiţat de Mesalina sa, cum că îi sosise ultimul ceas, şi aceasta fără a i să zice pentru ce. Aşa era legea: şi trecînd dincolo, în odaea de feredeu, fără macar o încercare de a să apara de cea mai închipuită şi neîntemeiată bănuială, îşi deschidea el însuşi o vînă şi întrînd în bae adormea în apă pentru vecinieie. Şi de stătea ast-feliu cu stăpînii lumei, cu odrasla cuceritoare a zeului ilars, ce să mai zicem de cei supuşi din silvele fecioare ale Oaledoniei pînă acolo unde Tigrul şi Eufratul împreună valurile lor într’o albie comună, sau pînă în văile muntelui Atlas unde rătăcea paşii săi călăreţul Numid prigonit de regimul apăsător al urbei Cesarilor? Respectarea individului în aspiraţiunile sale legitime, nu zicem legale, a fost importată în Europa noastră mai tîrziu, pe 626 Al. Mavrocordat cind potopul oardelor nordice aduceau cu sine, împreună cu făclia nimicitoare ce o deslănţuiau asupra lumei romane, acea scumpă floricică a „libertăţii germanice" ce ei o culesese pe creştetul munţilor zapadoşi ai Scandinaviei, sau pe selbatecul platou al Altaiului. Apoi plăpînda plănticică a crescut încet înce-tinel; ia a odrăslit in Magna Charta a Engliterei, a înflorit pe terenul toleranţei şi libertăţei spirituale prin glasul puternic şi greu de înăbuşit al călugărului Augustin ; ia în fine a aruncat rădăcini adinei pe un nou continent de curînd descoperit, nu prin fanaticii şi neumanii condotieri spanioli, un Cortez sau Pizarro, ci prin pioşii călători puritani de pe corabia „Floarea Alaiului" care tocmai părăseau ţara lor spre a să sustrage a-păsărei principiului advers. Şi azi acea odrăslă iniţială a devenit un stejar măreţ la privit, sub a cărui umbră răcoritoare ne adăpostim cu toţii, de la cel mai puternic pînă la cel mai slab, cerînd, respectarea individualităţii noastre, şi ţinuţi fiind, vrînd nevrînd, a respecta pe acea a altora. Şi născuţi, crescuţi, vieţuind sub lina adiere a vîntuliu duios al neopr.itei noastre dezvoltării civice, ne închipuim cu lesne că tot astfeliu trebue să să fi petrecut existenţa generaţiunilor ce ne-aii antecedat! Ce ne arată -însă epistolarul în care putem urma pas cu pas existenţa zilnică a celor mai de frunte personalităţi ale ţărilor surori intr-un timp nu tocmai prea depărtat de noi ? De la domn pînă la boer, de la acest din urmă pînă la ţaran şi la rob, nimenea pe acest pămînt romînesc nu era sigur de zioa de mîne B,i). Un şir de temeri necurmate, de suspinuri înăduşite—sub aşa chip ni să arată viaţa în acel timp neferice ! Ah ! nuli, altro che’l pianto al mondo dura precum cîntă Petrarca. Cît despre domni, am văzut cum stătea cu ei. Doi fură ridicaţi deodată pe neaşteptate prin emisarii padişahului: Bran-covanu pieri cu mai toţi ai săi, iar Cantac-uzen cu bătrînul său părinte, frate acelui Şerban vodă care visase pentru el şi neamul său, de obîrşie bizantină, redobîndirea tronului împaraţi- 80. Această nesiguranţă vieţeî a căreia victimă sîngerînclă era să cadă al insuşî, o exprimă în felul său cel mai mare din cronografii romînî, Miron Costin, zicînd : „Orb norocul la suiş şi alunecos a stare pe loc ; grabnic şi de sîrg pornitor la coborîş“. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 627 lor resăriteni, fura zugrumaţî prin mina călăului. Un doimi mol-dovan fu dus în fiere cu ai săi la Ţarigrad şi închis la Şapte Turnuri şi de nu a zburat capul lui Dumitraşcu vodă Cantemir sub turbata mînie a vizirului, aceasta o datori el numai caretei împărătesei, în care stătu ascuns eîteva zile. Şi aceste e-rau tragicele catastrofe finale. Dar ce chin sufletesc trebuia să sufere aceşti domni a tot puternici în afacerele lăuntrice, ei care dispuneau după bunul lor plac de viaţa, de cinstea, de averea supuşilor chiar a celor fruntaşi, şi care la tropăitul unui cal în curtea palatului domnesc trebuiau să tresară de grijă, ca nu cumva să fie acel al unui harmasar turcesc, ce purta un capigiu aducător de un firman de mazilie, de surgunire, de prindere, de u-cidere, ca în cazul lui Ginea, nu mult posterior acelui timp. Şi toate acesta fără o prevestire, fără o posibilitate de a să apara de o ponegrire duşmănească, de o intrigă de seraiu. însărcinatul lor pe lingă divan îi ţinea într-adevăr în curentul uneltirilor pro-tivnice. Cu ce frică trebuiau să deschidă scrisorile sosite de la el şi care puteau conţine cele mai neaşteptate, mai fulgerătoare ştiri, ca în cazul lui Grigorie Gliica, care cît pe ce era să fie înlocuit prin măcelarul Enache, proteguitul Albanezului Patrona* Cu ce ochi plini de bănuială erau priviţi de cei de la divan, aceasta am putut-o vedea din faptul că Necolai Mavrocor-dat recurge la testimoniul patriarhului spre a i să crede boala de cei puternici de lingă împărăţie—el care din postul sati înaintat de observaţie ţinea divanul în curentul afacerilor apusene 87), cu nişte aptitudini de învăţătură şi de destoinicie pe care nu le-aii atins într-un asemenea grad nici unul din succesorii săi! Dacă privim la boeri, îi vedem de cele mai multe ori împărtăşind soarta domnului cu care erau în legătură de înrudire, de încuscrire sau prietenie, şi adesea ori duşi la Vama sau aiurea la închisoare, sau apucînd drumul Ţarigradului sau al Austriei spre a să tîngui, a pîrî pe protivnicii lor, şi în caz de neizbutire şi de izbîndâ a adversarilor, părăsind ţara şi căminele lor spre a să pune la adăpostul răzbunărei temute, prin trecerea munţilor Ardealului sau prin şederea în Oltenia stăpânită, de Austriaci, de unde apoi nu conteneau a ţese intrigi şi a nelinişti pe domnul 87. V. Xenopol istoria V. 50. 628 Al. Mavrocoodat cel din scaun ! Hodie mihi, cras tibi. Spre a să putea apropia de padişahul omnipotent, boerii uneori „îi ţin calea şi aprinzînd rogojine în cap dau „rucaua" 88). Da sau ba ! ce va spune succesorul profetului, cum va fi el inspirat, fi-va el plecat spre milă sau pornit spre rigoare ? de acolo atîrna totul, sau puterea şi slava, sau peirea !! De stătea astfeliu cu cei de sus, care era condiţia celor de jos într-un timp cînd prădau, pustieau şi ucideau de-o potrivă amici şi inamici, aliaţi şi duşmani ? Deşii lui Haliţki, Suezii lui Carol eraţi dragă doamne, ospeţî bine primiţi în Moldova. Am văzut mai sus ce suferinţi nespuse însemnau ernaticul lor! Oardele tâtărăşti veniră în ajutorul lui Mihai Baco-coviţă şi Kyparissa ne spune în relaţia iui ce însemna pentru locuitori acest ajutor! Mult după încheerea păcei de la Prut urmează înainte devastarea tătărască. Ardelenii lui Tokoli nu fură prea plăcuţi Muntenilor, deşi retraşi la Brancovanu ca aliatul lor. Şi cui să săjăluiască poporul cel de jos? Cine era în stare să-i ajute ? Am văzut jalnicele ştiri ce ni le dau scrisorile lui Neculai Mavroc-ordat şi cu toată silinţa ce el îşi dă întrebuinţînd orice mijloc, regretele adinei ce le exprimă de a nu putea izbuti cît ar vroi în alinarea rălelor. De multe ori, trăind la ţară şi avînd adese ocaziunea de a convorbi cu ţăranii, am observat un feliu de ascundere a gîn-direî, de bănueală veghetoare ce ei evident o nutresc, şi care creşte în raţiune directă cu importanţa, influenţa, poziţiunea acelui cu care să află în contact. îmi închipuesc că aceasta e efectul unei amintiri atavice al acelui trecut, pe cînd locuitorii lipsiţi de sprijin să vedeau daţi prada elementelor cotropitoare. în ochirile lor piezişe, în modul mult prudent cum îşi exprimă treptat, treptat dorinţa, în glasul apasat, în sfîeala ce o arată de a mărturisi averea ce o aii, mai ales cea bănească, mi să pare că văd lucind în clipiri fugace iataganele turceşti, buzduganele tătăreşti, suliţele polone, carabinele catanelor nemţeşti, săbiile suedeze, pintenii ungureşti, paloşele câzăceşti ce au cutrierat acest pămînt prădînd şi pustiind. Cei cu învăţătură îşi daîi samă de condiţiunile de tot schimbate ale existenţei de azi. Ei în- 88. Axinte Uricarul în Letop, III. p. 123. O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 629 să, lipsiţi de cultura intelectuală; tot trăesc oarecum, aşa să vede, sub acea crudă povoară a amintirilor strămoşeşti, pe cînd le lipsea, în struggle for life, ca să întrebuinţăm o expresiune darwini-ană, ori ce razim. De aceia ei înăduşă cu preferinţă lămurită ex-presiunea vroinţeî, spre a nu să compromite cumva, sau a evita, contrazicerea impotrivitoare, căci: capul plecat sabia nu-1 tae. Omului însă iiu-i e dat a putea susţinea lupta ce o cere existenţa pămîntească, fără a nutri cel puţin nădejdea unui sprijin în silinţele ce-şi dă. Şi care era singura mîngîere în acele timpuri, unde valul vieţei fluctua pururea spumegos şi in veci mişcător ? unde nimenea nu putea să să simtă, după mîndra deviza a lui Gulielm de Orania : saevis tranquillus în undis ? Braţul secular nefiind în stare a da nici o garanţie, ochirile lăcri-mînde să îndreptau spre cel atotputernic, căruia singur era dat a alina muşcarea temerilor zilnice, a întări vroiuţa slăbită, spre a putea înfrunta neajunsurile şi nedreptăţirile. Pentru această cauză vedem mai în toate epistolele revenind, ca o formulă stereotipă, invocarea providenţei şi veneraţiunea pentru slujbaşii ei, atît în acele ale domnitorilor celor mai puternici şi mai eminenţi, ale unui Constantin Brancovanu sau Neculai Mavrocordat, cît şi în scrisorile numeroase ale doamnelor ce ne sînt păstrate, cît şi în fine în acele ale unor persoane relativ neînsemnate, ca Dracu Suţu sau Constantin Ventura 8r’). Acea invocare arată chiar prin frequenţa ei că nu e o simplă frază de predilecţie, obicinuită în epistolografia de atunci, ci expresiunea unui simţiifient adînc înrădăcinat şi care domină toată gîndirea. Ca un vestigiu încă neşters al acelui feliu de simţire, considerăm prea deasa pomenire a lui Dumnezeu în vorba ţărănească de azi. ^ Cine însă ar esclama din punctul de vedere modern : ce superstiţie ! ar comite un anahronism istoric neertat. Supersti- 89 89. Ep. 190. Dracu Suţu D. Hrisant Notara....,, l-am bucurat (pe doctorul Fonseca) zicîndu-i că Pr. S. V. i-aţi desemnat locul său în raiu... l-am silit şi eu să să odihnească şi cu nădejdea bunurilor celor neperitoare să-,şi uşureze în parte durerile prezentului viac“ Iar Constantin Ventura, un amploiat al lui ( apitan Paşa (Ep. 113) în epistola 116.. priimind de la Patriarhul ca prezent o cainaşă de feredeu îi răspunde : „că el înţelege ce însemnează acest cadou ; aceasta e menirea sfinţilor păstori de a adăposti cei topiţi de arşiţa păcatului, precum această cămeşă de feredeu învăleşte pe cei ce esă de* la baieu (sic !). 630 AL Mavrocordat ţiunea e ca şi fanatizmul o degenerare simţimîntului religios, (-ea din protivă ce să manifestă în epistole intr-un mod atît ele vădit este o credinţă adîncă, tără de care viaţa pe atunci 11-ar fi fost de suferit. Cînd ne apropiem de un oraş şi vedem de departe numeroasele clopotniţe ce domină nămolul caselor, mai întotdeauna în disproporţiune, prin mulţimea şi mărimea lor, cu însemnătatea tîrgdluî ce împodobesc, să nu uităm că acele biserici sînt oftatnri învecinicite, lacrimi împietrite, suspinuri eternizate ; că acele locaşuri sfinte au fost singurul adăpost unde inimile slă-binde s-au oţelit spre a înfrunta groaznica greutate lumească ; că fără de acea întărire a vroinţei, Romănia poate n-ar fi putut fi păstrată; spre a deveni ceia ce este azi. Evident că acest simţimînt încunjură cu o aureolă de slavă şi veneraţiune cinul preoţesc care reprezenta pe acest pă-mînt pe Cel nevizibil a totputernic şi tără de prihană. Şi cind unul din înalţii membri ai clerului unea cu caracterul său sacru unele însuşiri de cultură intelectuală deosebită, cînd poseda virtuţi adevărat evangelice, impodobind o fire blajină şi veselă, o natură voioasă, sinceră şi împăciuitoare, ca în cazul lui Hrisant, e lucru vădit că el atrăgea spre sine inimile credincioşilor cu o tărie magnetică ; că ele zburau spre dînsul pe aripile unei încrederi nemărginite şi că astfeliii ierarhul căpăta, precum ni-o arată epistolarul, o înrîurire precumpănitoare lingă mari şi mici. Cu cit mai trecătoare, mai alunecoasă, mai ducătoare „spre povîrniş“ să înfăţoşază calea lumească—pe cit mai mult ia să arată doveditoare adevărului zisei lui Lorenzo Medici ii Magnifico: Di doman nou c’e certezza— Cu atît mai puternică tărie să impune gîndirei convigerea exprimată de Axinte Uricarul, — şi am tace bine să studiăm mai de aproape cronicarii, de vrem să ne adîncim în pătrunderea tainelor trecutului—cu a căreia rostire el sfîrşeşte nararea celui mai mişcător epizod a istoriei Romîniei din timpul despre care am întreţinut pe cetitor : „Acest săvârşit au luat acel vestit domn Basarab Vodă, carele au domnit 27 de ani cu multă fericire şi au făcut ţara Muntenească ştiută şi vestită în multe părţi a lumei, şi nu este de mirat, că toate ale lamei sînt ele- O culegere de scrisori cătră Hrisant Notara 631 şerte, şi bogăţiile şi slava, şi înţelepţi şi fericiţi sînt adia ce le socotesc ca cinci ar fi fam sau umbră, şi-şi întăresc nădejdea la singur Dumnezeii, precum zice prorocul David : mie însă a mă lipi de Dumnezeii este bine, a pune pe Dumnezeii nădejdea mea.“ 90) IVota direcţiune!. Eminentul studiu al domnului A. G-. Mavrocordat, publicat în numărul precedent şi în cel de fată, a fost scris de prietenul nostru după rugămintea ce i-am făcut-o, ca unuia din Romînii cei mai cunoscători ai limbei eline vechi, în care sînt redactate mare parte din scrisorile cuprinse în e-pistolarul publicat de domnul Emile Legrand. Lucrarea domnului Mavrocordat reproduce, în limba romînă, un preţios material pentru cunoştinţa începutului viacului trecut. Ia săcătueşte tot elementul istoric din scrisorile epistolarului. Dar ia mai are şi o însămnătate proprie, fiind scrisă cu un avint al gîndirei şi cu o căldură a inimei cum rar să întîlnesc la noi cugetări aşternute pe hîrtie. 90) In Letop. II. 163? GR- GOI LA V Statutele breslei tinerilor botoseneni, eseni si romascanî Arhivele epitropiel bisericilor armene din Botoşani conţin un număr insemnat de cărţi în limba romînă, franceză, germană, italiană, latină şi elină, etc. precum şi în cea armeană; cărţi didactice, biologice, istorice, filozofice, teologice, etc., din secolele trecute, între care poate să să afle şi incunable din epoca primitivă a tipografiei; apoi să mai găseşte şi un număr de manuscripte în limba armeană, parte din ele foarte îngrijit scrise pe pergament, altele pe hîrtie. între aceste din urmă se află şi un statut al unei corporaţiunî ce prezintă oareş-care analogii cu breslele din viacurile trecute, şi unele trăsături ale confraternitâţilor franc-masonice şi ale societăţilor de ajutor reciproc pentru cazuri de boale şi deces, cum ele există şi azi în sudul I-taliei. Acum 15 ani cel puţin să puteau vedea zilnic acele confraternităţi în costumările lor cu feţe vii, în chipuri de rase călugăreşti şi cu feţele acoperite, la îmormîntările oamenilor din popor din Neapoli: iar în timpul din urmă să înfiinţase, dacă nu mă înşel, chiar şi în Bucureşti, din iniţiativa def. Pake-Protopopescu asemenea societăţi. Din statutele în chestiune reesă în parte şi organiza-ţiunea autonomă, ce ştiut este că o aveau Armenii din Moldova în timpurile trecute, în viaţa lor socială, civilă, Statutele breslei tinerilor botoşenenî, ieşeni şi romaşcanî 683 religioasă şi de şcoală; acea organizaţie să invederează şi în sinul acestei bresle zise „a tinerilor “. Ei aveau la început un şef al lor ales, ce să chema vatav sau vatavul cel mare, la care apoi să adaose un al doilea, vatavul cel mic, sau locoţiitor ; aceştia aveau o putere aproape discreţionară asupra membrilor breslei care mergea pînă a putea condamna pe cel culpabil de nedisciplinâ de a fi pus în ,,lanţuri", care lanţ fiind cel puţin în vremile din urmă, mai mult simbolic, vinovatul să putea răscumpără din el prin o gloabă în bani. Precum să vede din conturile a-nexate la manuscrisul în chestiune, conturi ce cu proce-sele-verbale de alegeri, cu liste de membrii etc. merg pînă la anul 1739, fondurile breslei erau afectate la întreţinerea cultului bisericesc. Manuscrisul este făcut în Transilvania, la sfîrşitul secolului al XYII-lea pe vremea papei de Roma Alexandru a^ VIIT-lea, pentru uzul Armenilor din Moldova de sus; aceştia au, pe lîngă era creştină generală, era lor proprie, care datează de la Grigore Iluminatorul, întîiul lor episcop la 551 după Crist. Din lista numelor membrilor, în care nu se întîlneşte aproape nici un nume de familie, ci după obiceiul de a-tuncî, numai patronimice, nume a căror transcriere în alfabetul romîn este destul de anevoioasă, deoarece echivalentul mai multor litere armene lipseşte în alfabetele neo-latine, reiesă şi indicaţiunî preţioase asupra istorii şi migraţiunilor acestor armeni pribegi, a căror limbă, dacă nu chiar ei înşii, azi e aproape de a să stînge. Atribuind un interes istoric destul de însemnat acestor manuscrise, am rugat pe amicul med, dl. Hariton S. Cojocăreann bibliotecar al epitropiei armene, unul din puţinii care cunosc încă această limbă, de mi-a tălmăcit pe romîneşte acele statute, pe care le dăm aici cu o parte din anexele lor, după traducerea făcută de d-1 Cojocăreanu. 634 Gr. GoilaV Anul intrupărei Mântuitorului 1690, şi al Armenilor 1139, făcut la Ghiurghiov Sînmicloş. Intim : Intru slava prea sfintei Treimi, a Tătîlui, Fiului şi Sf. Duh, al doilea, spre pomenirea neamului viitorilor noş-trii confraţi; şi al treilea, pentru buna ocîrmuire a frăţiei tinerituluî, şi anume a tinerilor botoşeneni, ieşeni şi ro-măşcani, de pe vremea prea Sf. Papa D. D. Alexandru, şi a inalt prea sfinţitului nostru. Catholicos şi mai mare Patriarh I). D. Eliazar, precum şi a locotenenţeî de episcop a eparhiei Sucevei, a sfintelor schituri din Suceava, închinate sf-lui Axentie, a D. D. arhimandrit Hagi-Koh-Var-zares Mîndrul. Devremece fiecărui cetăţean armean îi este impusă neaparata datorie de a păstră şi perpetua societatea breslei tinerilor (brastava), urmînd după regulile şi datinile vechi, cu prilejurile ceremoniilor de îmormăntări ale re-posaţilor lor, precum şi ale petrecerilor de veselie urmate între dînşii; astfel este de cea mai neaparată datorie de a da putere şi tărie acestor bresle ale tinerilor, întărind regulamentele lor, pentru ca şi vatavul (vatah) lor să poată duce o regulată şi bună ocîrmuire, şi tineritul ce alcâtu-eşte breasla să fie pe deplin supus capului lor ales; ast-feliu ca breasla să devie slăvită în ochii tuturor, cinstită după merit, pacinică şi fără de nelinişte întreţinerii ei con-frăţî. Deci alcătuirea şi regulele breslei tinerilor sînt: I. In ziua serbărilor lor religioase, ce să ţin odată pe fiecare an la o anumită zi, cu deosebire înaintea s-tei învieri, breasla întreagă merge, cn toţii, la sft. biserică, şi acolo prin pocăinţă, spovăduire cătră duhovnic, să va împărtăşi cu sfta. comunicare a trupului şi sîngeluî Mîntuito- Statutele breslei tinerilor botoşelieni, eşeni şi romaşcani 63b î'uluî nostru Isus Hristos ; şi aceasta este adevarata serbare şi ispăşenie a păcatelor, care ni s-a lăsat nouă moştenire de veacuri de cătrâ străbunii noştri ; şi astfeliu cu prisosinţă le vor ti lor primite şi îngăduite şi serbările lor trupeşti, adică petrecerile prin mîncări şi băuturi, care a-semenea le este o datină vechie, şi sînt datori toţi tinerii din frăţia breslei după putinţa lor a serba această petrecere din an în an. II. In toate Duminicile şi serbătorile praznice se îndatorează tinerii fraţi, a veni la biserică şi a ti faţă la săvîrşirea sf-tei liturghii. Cel ce nu va urma va ti globii : dacă este vatav, cu doi şesdacî, dacă este tînăr cu un şesdac. III. Toţi acei tineri, care s6 vor întîmpla pe a-casă, sînt datori a ii faţă la saparea gropei, precum şi vor lua parte la îmormîntarea poporanilor lor; cei ce nu vor urma, vor ti globiţî în deosebi, fie pentru groapă, fie pentru făclie : este deosebită gloabă ; vatavul cîte doi şesdacî, iar tînărul cîte un şesdac. IY. Refeneaua (cotizaţia) tînăruluî pentru băut (banchet) după voinţa şi putinţa sa. V. Taxa pentru logodnă de fie-care tînăr va fi un roş (galbîn): cu toate acestea dacă tînărul nu va dispune de mijloace, şi va înainta rugăminte, vatavul dimpreună cu breasla vor pute micşora taxa după putinţa lui. VI. La vreme de cununie un florin este de datorie ca să eie atît arhiereul cum şi preotul. VII. La serbări fiecare îşi va da florinul după obiceîu. VIII. Tot tînărul din breaslă, care să va afla acasă la prilejuri de cununie, va fi îndatorat ca dimpreună cu vatavul să să ducă la casa de nuntire şi a lua parte la veselia mirilor de demineaţă pînâ la întoarcerea acasă 636 Gr. Goilav de la cuuunie : globirea neurmătoruluî după obicei. In urma cunueieî însă, la timpul cinstei, la voia tânărului de a veni şaua nu veni la nuntă. IX. Vatavul este dator în faţa lui D-zeu, mai întîiu, pe cît va ti cu putinţă a căuta să să folosească şi să crească fondul breslei, va procenta banii, produsul procentelor îl va capitaliza şi-l va reprocenta ; venitul de la ocinaşile de Paşti şi Bobotează şi de la alte serbări religioase, taxele de cununie, de iinonnîntare şi alte tradiţionale, toate să vor trece într-o condică; asemenea şi toate clieltuelile, de care la sfîrşitul anului vatavul va da socoteală înaintea epitropieî bisericeî, înaintea poporului şi a breslei, aşa că după darea săniilor, dacă să va găsi că vatavul este folositor breslei, să-şi primească cinstea meritată pentru buna sa ocîrmuire, iar de să va găsi în neregulă şi dăunător, de asemenea va ti îndatorat a îndeplini pagubele şi lipsurile ce ar fi pricinuit, şi să-şi primească defăimarea meritată pentru nedestoinicia lui. Asemenea vatavul este întatorat. să-şi ocărmuiască pe tineri cu dreptate, nu cu duşmănie, ură, zavistie sau interes oare-care, căci pe unii ca aceştia D-zeu îi osîndeşte, ci a-i sfătui cu blîndeţe şi a le ciştiga. dragostea după firea fiecăruia în parte ; căci pe unii ca aceştia îi iubeşte Domnul şi pentru aceasta le dărueşte pacea. In caz cînd vre-unul dintre tineri va fi nesupus, găl-cevitor, mincinos, intrigant sau stăpînit de vre-o altă meteahnă, unul ca acesta este de datorie a fi certat în faţa breslei, iar nu prin locuri publice, cînd va fi în stare de beţie, ci să-şi eie judecata în starea obişnuită, şi în urma hotărîrei să să urmeze după cum va fi judecat. Dacă însă cineva va fi peste măsură intrigant şi turburător linişteî, pe unul ca acesta în lanţuh să-l mustre pînâ să va pocăi. Statutele breslei tinerilor botoşenenî, eşenî şi romaşcanî 637 Iar clacă părinţii sau prietenii s-ar amesteca şi ar lua partea tînăruluî fiu safi frate, etc., unul ca acesta să fie judecat şi pedepsit atît duhovniceşte cit şi trupeşte de cătră arhiereu. Pentru aceasta să cuvine a să şti de cătră tineri, că ei cu cît să vor purta în mod cuviincios, vor fi liniştiţi şi supuşi mai marilor breslei şi vatavului ei, cu atît va fi mare numile lor, slava şi cinstea; la din contra, cu cît vor fi nesupuşi şi intriganţi în breaslă, cu atât ei vor fi despreţuiţi şi necinstiţi şi numile breslei lor va fi înjosit. Deci treime fie-care din parte-şi să rîvnească ca să fie folositori unul altuia, să se iubească între ei, şi unul altuia să dea sfaturi bune; toţi treime să fie supuşi şi gata a îndeplini poruncile vatavului; să nu aştepte ocară sau bataie ; a auzi porunca şi a îndeplini una să fie. Aducîndu-să întru întocmai îndeplinire toate aceste de mai sus, tînăra breaslă se va învrednici cununiei celor patruzeci sf. mucenici, atît pe lumea aceasta cu trupul, cît şi pe acea vecinică cu sufletul, şi vor primi slava şi cinstea tuturora, şi să vor face iubiţi atît lui D-zeu cît şi oamenilor. Domnul şi Mântuitorul"nostru l'sus ffristos prin a sa atot. puternică stăpînire să întărească inima tinerilor, dîn-du-le putere de a creşte şi spori. în dragoste şi supunere între dînşii, înălţindu-să în ochii tuturora. Iar noi asemenea prin barul şi îndurarea Dumneze-ească bine cuvîntâm şi înteineiăm pe această breaslă, în numile Tatălui: Fiului şi a sf. Duh; şi făgăduim a fi iubiţii iubiţilor acestora şi duşmanii duşmanilor lor. Deci spre tăria acestei pomeniri, pus-ain eu Oc. (Axen-tie) v. v. pecetea mea şi a mea iscălitură asupra aceştia la anul 1139 Sept. 12. I„ s. 4 638 Gr. Goilav In urma constituirei breslei, s-a găsit ele cuviinţă de cătră tineri, de a să pune vatav pe Ştefan, fiul lui Luca Botşan, reprezentant, pe care rugîndu-1 s-a pus în fruntea sus zisei adunări; deci în timpul vătăviei (vatahuthiun) lui, s-a aflat tinerii următori, care sînt: (Aratarea şi ordinea tinerilor botoşeneni, ieşeni, şi ro-maşcani în timpul vătăviei lui Ştefan). Zdeplian (Ştefan) vatav Lebed a lui Zadig (Pascal) Mamigonean Andriaş Mitco Der-Hanes (a Popei) Lusig (Luca) a lui Zadig Mamigonean Mardiros (martir) a lui Olianes (Ion) Ohacires (Gristea) Der-Zadig (a Popei) Sabag (Sava) a lui Dadur Minas a lui Gaindra Ghacig (Gristea) a lui Gliacires Todir Seratţian (Siretean) Zdeplian Gricor (Grigore) a lui Usep (losif) Cbacig a Iui Manoig (EmanoiI) Mitco a lui Zabln Hagop (Tacob) fratele lui Selviar Lusig a lui Tlioros (Teodor) Asfadur (Bogdan) a lui Cliacic Nigol (Neculai) a lui Zadig Tlioros Ereţ-pocban (locoţiitor) Cbacig Mitco Ohanes a lui Dumbravnic Gbacig Goşoteanu Gricor a lui lacob Gbaciadur (Cristodor) a lui Gaindra Manug a lui Gurehin Hagop Seratţian Hagop Asţin (Eşanu) Lebed a lui Deadon Hagopşa a lui Lusig Cbacig fratele lui Selviar Statutele breslei tinerilor botoşeneni, ieşeni şi romaşcani 639 Ciahno a lui Duracl Vartig a lui Vasilie Ohanes Cbacico Hagopsa a lui Simon Husep a lui Cricor Mardiros a lui Ohanes Ctitorul Sacu a lui Chaciadur Vartan a lui Chuciculeţ Thoros a lui Changanos Crigor a lui Vartig Chazar (Lazar) a luiLusig Thoros a lui Anton Ghiragos (Kiriac) a lui Donig Ohanes a lux Axentie Asfadur a lui Simavon (Simion) Azar fiu lui Lucovan. Dăm aici o epistolă de bine-cuyîntare, trimisă de că tră un arhiereu din locurile sfinte, breslaşilor din Botoşani ; această epistolă, de şi poate mai puţin interesantă din punct de vedere arheologic, să destinge prin farmecul poetic, pe care-1 respiră. Eat-o după traducerea făcută de dl. Cojocăreanu după manuscrisul aflat în arhiva eforiei bisericelor armene de aici. Acea carte de binecuvîn-tare este urmată de un proces-verbal de alegere de vatav. La anul 1159 Decembre 1 *) In zilele chiriarhiei I. P. S. Domn Alexandru, Cato-licosul şi supremul Patriarh al tuturor Armenilor ortodocşi şi credincioşi ai ritului Sft. Grigore Iluminatorul, de la scaunul S-tei monastiiu Ecimiazice* 2). Oare eu Arhimandritul Nei'ses (Nai’cis) scriu din locurile sfinţite, iată : de la Nazaret,, locul sf-tei naşteri a *) Anul 1716 a erei creştine. 2) Coborîrea unicului născut. 640 Gr. Goilav Mîntuitoruluî Is. H.; ele la St. Mormînt, S-ta Golgota, de la mormîntui S-teî Maria, de la locul aflărei S-tei Cruci, do la monastirea Mântuitorului, şi de la S-ta înălţare. De unde scriu carte de binecuvîntare : harul apostolic şi Dumnezeeştile nenumărate bine-cuvîntări şi a sa nemărginită milă asupra întregei bresle Botoşenene; întâi a tinerilor, după aceia a dubălariior, alâmarilor, cismarilor şi a tuturor altora, la mare şi la mic, amin ! Mila şi binecuvîntarea Tatului celui apărător şi îngrijitor să să reverse asupra voastră, ziua şi noaptea, a-flîndu-vă. în casă, sau mergînd în călătorie, în odihna somnului sau la vremea deşteptărei, şi în tot ceasul, în dara-veri de cumpărare şi de vînzare, amin ! Şi iarăşi dl. Dumnezeul nostru bine-cuvîntîndu-vâ să v6 înconjoare de slavă şi cinste, şi cu nemărginitele avuţii suflet eşti şi trupeşti; în tocmai ca vi ea, şi ca ramura cea roditoare, sădită în mijlocul raiului, şi udată de părăele izvoarelor sufleteşti, să trăiţi şi să petreceţi în linişte viaţă dulce, ani îndelungaţi, şi zile pline de toate fericirile, pană la adinei bătrîneţe, amin ! Şi iarăşi, să vă dăruească dl. Dumnezeu în ţara voastră propăşire, linişte, pace, belşug şi îndestularea bunurilor, bucurie, sănătate, întărire şi putere, statornicie, ne-strămutare, mulţămire sufleteasca, dragoste, unire şi iz-bîndâ înlru toate, amin ! Iar prin bine-cuvîntările Dumnezeeştî aflaţi voi, vă-tavilor de bresle, cum-că Domnul prin poronca sa zice : cel care va căuta a să înălţa, să va smeri, iar cel care să va smeri, să va înălţa. Solomon zice: cu cit vei ajunge la o treaptă mai naltă, cu at.ît înfăţişarea tava fi mai plecată ; şi proorocul zice : Domnul este împotriva celui fudul şi celui desfrînat. Vedeţi, fraţilor, cît de mult laudă scripturile dumnezeeştî, umilinţa; sîntem deci datori a ne iubi unii pe alţii şi a ne supune, mai cu samă, acestor canoane si poroncî, care ne sînt hotărîte nouă de cătră străbunii noştrii. Tineri mădular! ai binelui, sunteţi datori a fi supuşi vatavilor voştri, căci astăzi aceştia sîni slujbaşii Domnului. Mai ales, sîntelor biserici care nu se vor supune, preoţii uu sînt în drept să-I îndepărteze, ci vatavul cel mare îi va globi cu dragoste şi blmdeţă; iar acel cari Statutele breslei tinerilor botoşenenî, ieşeni şi romaşcani 641 nu se vor îndrepta, şi nu se vor supune de loc, să fie anatemizaţi de cătră trei sute de ierarhi. Amin ! Intrunindu-ne cu unire, noi preoţii din Botoşani, Hri-stodor şi Sava, şi ctitorul bisericei Ovanes, şi dea valma poporul cu tineritul, a consimţit şi şi-a ales din sinul lor, de iubit şi frate mai mare pe Antonaş a lui Simavon, va-tav mare, şi pe Micul a lui Vasilie, vatav mic, pentru ca să slujască sîntelor biserici cu hramul S-tei Maria şi Sft. Axentie *), cum şi breslei, în zilele împărăteşti luminate a lui Nicolai, şi a chiriarhiei lui Alexandru. Eu preotul A vedic scris-am cu mîna mea întemeiarea iubireî din înfrăţirea de mai sus, care între voi să remăe, iar mila d-lui Dumnezeii să fie între voi, amin! Botoşani, Decembre 1896. ¥ *) Biserica St'. Axentie, astăzi dispărută, să afla pe maidanul cuprins de la 1891 în proprietatea d-lui Garalad Ciomac ; biserica aceia a fost înlocuită prin biserica cu hramul Sf. Troiţă, numită si nor-jam, adică biserica nouă. C- v. FICSINESCU Sint adiective nevariabile? Prin adiectiv să înţelege în deobşte o vorbă, care determină mai deaproape pe substantiv, arătînd o însuşire a fiinţei numite prin el. Ex. Om înţelept, copil silitor, etc. In înţeles mai larg să consideră ca adiective toate vorbele, cari determină îutr-un feliu oare-care înţelesul unui substantiv, cum sîot cuvintele subliniate din următoarele pro-poziţiuni: unde este cartea mea ? am cinci lei, fratele a cîş-tigat mulţi bani, eşti un om de plîns, aştept ziua de mine am închiriat odăile de sus, etc. Spre deosebire, adiectivele cari arată însuşiri, poartă şi numele de adiective propriu zise, iar cele ce determină în alt mod înţelesul substantivului—şi această funcţie o pot îndeplini multe dintre celelalte părţi de cuvînt—au primit numele de adiectivale ; vorbele înţelept şi silitor din exemplele de mai sus ar fi deci adiective propriu zise, iar: mea, cinci, mulţi, de plîns, de mîne şi de sus din cele mai din urmă, a-diectivale. Nu credem că este necesar să împingem mai departe explicările asupra acestui fel de adiective, căci gramaticii -chiar acei ai învăţământului primar -le explică pe întrecute. Sînt însă o sumă de vorbe invariabile, cari îndeplinesc funcţia adiectivului şi despre acestea nu pomeneşte nimenea nimic, afară doar de d-1 Tiktin, care la pagina 83 din Eti- Sînt adiective nevariabile 643 mologia sa recunoaşte, că: „mai sînt încă vre-o două-trei adiective nevariabile, adecă care păstrează aceiaş formă în amîndouă genurile şi numerile". Dar, gramatica d-luî Tiktin este făcută pentru cursul secuudar şi noi am vrea să ştim, de ce lucrul acesta nu este primit şi de gramaticii cursului primar. Printr’o scrisoare adresată acum un an revistei „Iri-frnna Pedagogică" din Bucureşti, am făcut o întrebare în acest sens, dar deşi de atunci au apărut vre-o 3 4 gra~ raaticî în „ediţie nonă, revăzută şi corectată", chestia adi-ectivelor ne variabile a fost trecută sub tăcere. Şi oare de ce ? Fi-va, că autorii ziselor gramatici cred lucrul aşa de lipsit de importantă, încît nu merită nici a ti amintit, ori-— poate—dumnealor nu recunosc existenţa unor astfel de adiective ? Intîia ipoteză cade, îndată ce băgăm de samă grarnada de mărunţişuri ce conţin mai toate gramaticile elementare existente în şcoalele primare. Ar rămînea dar în picioare ceelaltă ipoteză a neexistenţei adiectivelor nevariabile. Să vedem însă întru cît poate ti fondată şi aceia. Şi pentru a face discuţia cît mai lămurită, luăm următoarele zece proposiţiunî: 1. Vindem haine gata. 2. N-am mai vezut asemenea om. 3. Aşa şcolar înţeleg şi eu. 4. Sora ta este bine (cu înţeles de: este sănătoasă). 5. Numai Dumnezeii ştie cîte am suferit. 6. Au venit numai cinci din zece. 7. Sîntem numai noi. 8. Aceste odăi sînt prea jos pentru noi. 9. Mi-aî făcut şi ţi-am făcut; noi sîntem chit. 10. Ce face mama? E rău de tot! 644 C. V. Ficşinescu Ne oprim asupra cuvîntuluî gata din propoziţia întâia, Eliminîndu-1, propoziţia rămîne : vindem haine, dar ce feliti de haine, nu ştim. Punîndu-1 la loc, avem iarăşi propoziţia : vindem haine gata, cu deosebirea lesne de remarcat, că a-cum ştim ce felin de haine vindem. Această lămurire să da-toreşte cuvîntuluî gata, adaos pe lingă substantivul haine. Intru cît dar acest cuvînt lămureşte sau—cum zic gramaticii— determină mai de aproape înţelesul acestui substantiv, el nu poate ti decît adiectiv, iar în propoziţie atribut. Faptul, că el rămîne neschimbat, cînd zicem: haine gata, haină gata, lucru gata, lucrări gata, nu ne îndreptăţeşte să-î tăgăduim funcţia de detarminativ al substantivului, adecă de adiectiv şi atribut. Judecind în acelaş mod găsim, că asemenea din propoziţia a doua este adiectiv al substantivului om ; aşa din propoziţia a treia adiectiv al substantivului şcolar; iar bine din propoziţia a patra, adiectiv al substantivului sora. Venim acum şi la numai din propoziţia a cincea Suprimîudu-1, propoziţia rămîne: Dumnezeu ştie cîte am suferiti în care, dacă să afirmă, că Dumnezeu ştie cîte am suferit, nu să exclude putinţa de a şti şi alt cineva, ceia ce am suferit eu. Cînd pun însă 1a. loc pe numai, această putinţă dispare, căci zicînd: numai Dumnezeii ştie, înţelegem, că singur el—Dumnezeu—ştie cele ce am suferit şi nimenea altul. Numai este dar adaos ca determinativ al substantivului Dumnezeu şi este deci adiectiv. Aceiaş funcţie o împlineşte şi numai din propoziţia a şasea pe lîngă substantivul cinci, precum şi cel din propoziţia a şaptea pe lîngă substantivul noi. Cinci şi noi, deşi unul numeral şi celalalt pronume, sînt însă amândouă substantivizate, întru-cît amîn-două să iau în locul substantivului, care lipseşte, şi de aceia să numesc substantivale, iar numai, ca determinativ al lor, sunt adiective şi în propoziţie atribute. Sînt adiective nevariabile 645 Unindu-ne cu cele ce susţine şi d-1 G. Adamescu, profesor, în răspunsul ce ne face prin Tribuna Pedagogică putem înlocui şi noi pentru mai multă clarificare pe numai din propoziţiile de mai sus, prin adieetivul singur şi vom ‘avea următoarele propoziţiuni: Singur Dumuezeu ştie, cîte am suferit. Au venit singuri cinci din zece şi, Sîntem singuri noi. Adieetivul singur avînd perfect aceiaş funcţie şi ace-laş înţeles cu numai, este evident, că ce nume va primi u-nul, aceiaş nume să cade şi celuialalt. Aceasta să învederează şi mai mult prin următoarele exemple aduse de aceiaş profesor, din franţuzeşte şi din latineşte: La mort seule— numai moartea ; sola haec virtus=numaî această virtute ; ti-meo Deum unum—mă tem numai de Dumnezeu, în care a-diectivele: seule, sola şi unum au înţelesul lui numai al nostru. Aîi mai rămas: jos din proposiţia a opta, care este determinativ şi deci adiectiv al substantivului odăi ; chit din propoziţia a noua, care este de asemenea adiectiv, pentru că determină înţelesul lui noi şi în fine rău din ultima pro-poziţiune, adiectiv al substantivului mama. Acum, pentru a nu ne abate de la deosebirea admisă de la început, putem da şi noi tuturor acestor cuvinte—excepţie gata ')—titlul de adiectivale în locul celui de adiective, ceia ce nu schimbă întru nimic funcţia, ce am recunoscut, că o îndeplinesc în locul în care le-am găsit. Adiectivele de natura aceasta au—cu toată ura cele-o poartă mai ales gramaticii învaţămînt.uluî primar - o foarte deasă întrebuinţare în limbă şi de aceia le şi întîlnim aşa de des în lecţiile de gramatică. Urmînd tactica admisă de ), Care este adiectiv provriu zis, 646 C, V. Ficşinescu gramatici, ar trebui sa le iocunjurăm, să le lăsăm adecă fără nici o soluţie, cînd le întîlnim, şi să vorbim numai de ceia ce ne convine. Noi însă nu putem admite feliul acesta de a lucra, şi pentru aceasta, cînd întîlnim astfelifl de cuvinte, le dăm explicaţia ce s-a văznt mai sus. Şi credem, că facem mai bine. T. V- STEPHANELLI Un document privitor la originea cîmpulungeană a Iul Teodor Calmăşul. Este pe deplin dovedit că Teodor Calmăşul a fost ascendentul dinastiei Calimahilor, adecă a celor patru Ca-limahî — Ioan Teodor, Grigori Ioan, Alexandru şi Scar-lat — cari au stat pe tronul Moldovei de la anul 1758 pî-nă la 1819. Întîiul domnitor, Ioan Teodor Calimah (1758—1761) a fost fiul lui Teodor Calmăşul. Despre acest Teodor Cal-măş sau Călmăşul, spătarul Canta zice că a fost din mazilii cei de jos din Orhei. Adevărul este că Teodor Cal-^ măşul a fost din Cîmpulungul moldovenesc, precum mărturisesc moşnenii cămpulungeni cu mărturia lor de la anul 1800. 1) Astfeliu să poate zice cu drept cuvînt că, Teodor Calmaşul a fost un moşnean al vecheî republici a Cîm-pulunguluî, unde toţi locuitorii formau un feliu de aristocraţie pămînteană, erau neatîrnaţî, precum zice Dimitrie Cantemir în Descrippio Moldaviae şi formau baştina locuitorilor romînî ai Moldovei, pe care Dragoş la descălecarea ţării îi află deja în locurile muntoase stăpînite de dînşii, organizaţi într-un feliu de republică. Sub astfeliu de înprejurărî mazilul de jos, nu din Or-heiu, ci din Cîmpulung, capătă cu totul altfeliu de însemnă- 1) Vezi documentul publicat ele mine în Arhiva No.. 7 şi 8. pag. 358 şi 359 din anul curent. 648 Document privitor la originea lui Teodor Calmăşul tate. El este un moşnean al republice! Cîmpulungulu!, şi pe lingă aceasta şi vornic de Cîmpulung. A fi vornic în Cîmpulung însemna pe acele vremuri a fi un feliu de domnitor al republice! Cîmpulungulu!, a fi judecătoriul şi administratorul ocolului Cîmpulungulu! moldovenesc, lucru ce să admite şi de Dimitrie Cantemir. Pe lîngâ aceasta să vede că Teodor Calmăşul a fost un bărbat inteligent, iubitor de cultură, căci numai astfeliu ne putem explica faptul că fiii săi sînt astfeliu crescuţi şi capătă atîta cultură, în cît loan devine dragoman şi apoi domn, iar Gavriil, Mitropolit al Tesalonicului şi apoi al Moldovei, pe cînd ceilalţi ocupă trepte înalte în ţară. Cronicarul grec Daponte, vorbind despre domnul loan Teodor Calimah supranumit Calmăş, zice că a fost începător neamului şi cinstei, dar a fost de neam de jos. Şi lui i să pote răspunde ca şi cronicarului Canta, căci astă-zi este dovedit pe deplin că Teodor Calmăşul a fost vornic de Cîmpulung şi prin urmare fiii săi nu au fost de neam de jos. Aceasta să vede şi din hrisovul lui Grigorie Ghica Yoevod de la anul 1730 -) unde să zice: boier ml nostru Teodor Calmăşul, vornicul de C/iupuluiu/, cît şi din un document mai vechiu pe care din întîmplare l-am aflat la un moşneag din Cîmpulung cînd cercetam despre familia Calmăş. Am'avut multă muncă pînă ce am putut descifra acest document, scris foarte nelizibil şi cu litere foarte încurcate pe două pagini ale unei coli mici de hîrtie sură. Pînă acum numai din numitul hrisov al lup Grigore Ghica îmi era cunoscut că Teodor Calmăşul a fost vornic de Cîmpulung; dar acum să dovedeşte aceasta şi prin un dooument privat, adecă prin documentul aflat de mine la un locuitor din Cîmpulung. 2. Vezi Arhiva din anul 1895 No. 5 şi 6 pag. 231, 235. m T. V. Stephaneli Tată cuprinsul acestui document: Adecă eu lacob ficiorul lui Bălan mărturisăsc cu acest za-pis al mîeu precum nămindu eu doi boi de la Chirilă ficiorul Piticariului ş-am trimis în gios la vin şintorcăndusă boii din gios cu vinul aii tîmpinat carul cu boii un Pavel Porcescul au luat boii Chirili pentru o datorie a tătănemieu lui Balan şi sau prăpădit boii Chirili pan astăz şi apui ăpucăndumă pe mene Chi-rila pentru boi mau tras la giudecată fiindu atunci vornici la Câmpul lungu dumnealor Solomon Botez şi Toader Calmăşul şi m’au dat giudecata să plătesc boii Chirili şi eu fiindu om sărac narn avut cu alta cu ce plăti ce am dat Chirili un loc ce să zice moşie a tătănemieu pentru că şi pentru dătorie tătănemieu au luat acel Pavăl Porcescul boii Chirili şi acel loc este aice aproape de sat şi să chiarnă Muncelele şi iam dat acel loc săi fie moşie în veci iar cine din ficiorii lui Bălan sau măcar şi din nepoţii lui Bălan sar scula să le trebuiască acel loc să de boii Chirili precum au fost a lui sau bani preţul boilor atunce M ie locul iar întraltu chip nici cum pentru căci că locul este dreptu a tătănemieu şi boii Chirili încă sau prăpădit pentru dătorie tătănemieu şi acest zapis lam făcut denainte dumilorsale vornicilor de Câmpul lungu şi denaintea mulţi oameni buni care sau tîmplat la ăcest zapis şi sau pus şi degetele. (1729, ianuar 17). —{— Tacob. + Giorgi Simionescul martur + Vasile zet lacob Tărâţă martur. Precop Faraon. + Lazar zet Călbăzoae. Gavril Pascal iscal. şi plineala încă au dat un leu cine a vre să de bani şi să ia locul să de şi plineala locului. Neculai Piticar acei boi au tos tu a nesali (!) cu a Chirili amândurora depreun. Din cuprinsul naiv al acestui zapis aflăm că Toader Calmăşul a fost vornic de Cîmpulung, împreună cu Solomon Botez, că ei l-au judecat pe lacob feciorul lui Bălan? şi că, în urma judecăţii aceştia, a fost silit lacob Bălan să 650 Document privitor ia originea lui Teodor Caimaşul facă acest zapis lui Chirilâ şi să-î dea pentru boii pierduţi într-un mod foarte patriarhal, dar ori şi cum foarte just boiiî tătăne-seu „pentru că şi pentru datorie tătănemieu au luat acel Pavai Porcescul boii Chirili“. Noţiunea de posesiune şi proprietate era aşa dar pe atunci foarte patriarhală. Iacob, fără multă şovăire, dă lui Chirilă zapis pe moşia tătîne-său, nebătăndu-şi capul că nu este el proprietarul moşiei; este însă aşa de prevăzător că stipulează pentru feciorii şi nepoţii lui Bălan să scoată moşia, dacă vor plăti boiii lui Chirilâ. Din înprejurarea că Iacob Bălan a făcut acest zapis denainte dumilorsale vornicilor de Cîmpml lung să vede că Teodor Oalmăşul şi Solomon Botez la anul 1729 (data za-pisului) erau vornici de Cîmpulung şi că fiinţa lor de faţă dau zapisului autoritatea trebuincioasă ca să fie urmat întocmai. FORMA 1MA (MAMA) (cu prilejul unui document). In ,,Revista critică-literară, ce apare în Iaşi, sub direcţiunea d-lul Aron Densuşianu, cetini în No. 1, anul IY, un document foarte interesant asupra familiei Mitropolitului Varlaam al Moldovei, document comunicat de colegul nostru Sim. Crainic, profesor în Focşani. In acel document cetim că Varlaam retrăgîndu-se la Secul a căzut bolnav damlagiu; „că aii fost bolnav fulgerat de mîni“, spune documentul. Pe cînd era bolnav la Secul, a făcut danie nepoţilor săi de frate moşiile Stre-zăşti, Giugastri şi Scorţari de la ţin. Putnei. Tot aici cetini că Varlaam avea de frate pe unul Ştefan, iar de soră pe Nastasia. Ştefan are de urmaşi pe Gheorghe Olăcariul, preutul Ursu şi pe Toader ; iar Nastasia are ca urmaşi pe Lupul Braşovanul, Vlad, Ionaşco şi Velicico. Nepoţii lui Varlaam să iau la ceartă asupra daniilor făcute, şi Anton Rusăt Vodă hotărăşte în 1676 Sept. 14 că dreptate au neamurile lui Ştefan, iar nu a Nastasieî. In textul acestui document citim fraza : „zicînd Lupul Braşovanul şi Vlad şi Ionaşco şi Velicico şi alţi fraţi şi săminţii a lor, cum aciale ocine sînt date de părintele Varlam în mei lor Nastasiei". (1. c. 25). Redacţjunea sus zisei reviste a crezut de cuviinţă a întovărăşi acest context cu următoarea notiţă explicativă: 652 G. H. Ghibănesctt „Aşa în original jp meu Aop, greşala copiatorului probabil în loc de „maniei lor“. Am rămas nedumeriţi la prima citire de temeinicia acestei notiţi, mai ales că râpede ne-am amintit că asemenea forme curioase am mai găsit şi în alte documente. Răsfoindu-mî notele şi ajutat şi de binevoitorul concurs al d-lui I. Tanoviceanu am văzut că ceia ce pentru autorul notiţei pare a fi o greşală a scriitorului e o formă des întrebuinţată de scriitorii zapiselor din seci. al XVII şi XVIII, ba chiar şi de tipăritori de cărţi ca Varlaam şi Dosoftei. Să aducem întăiu citatele de prin documente şi tipărituri şi apoi să ne explicăm forma din punt de vedere fonetic. In „Cazania“ lui Varlaam tipărită în Iaşi 1643, găsim acestea : „Cînd muri tatăsău şi îmăsa (jpmaca). (Apud Cipariu Analecte, 210). Intr-un doc. din 7156 April 21 (1648), aflător la Sf. Spiripon, pachetul Popricanî 2, 4, găsim fraza: „strănepoţii Agahiei inimi (^nmeii) Negrului". In alt doc. din 7158 Aug. 17 (1650), aflător la Sf. Spiridon pachetul Orăşeni I, 6, găs.m aceste rîndurî: „dat şi dăruit de Adam şi îmăsa (^mzca) unui cueon a lui Va-sile Căpitanul",. In alt doc. din 7173 April 29 (1665) aflător la Sf. Spiridon pachetul Orăşeni II, 6 găsim : „x4.poi Ivelsia fata Măruşcăi înma (j|ihma) lui lonaşco Căpitanul... şi ... nepoatei sale Kelsia înma (jiuuu) lui lonaşco Căpitanul". In alt. doc. din 7185 Mai 23 ţ 1.678), aflător la Sf. Spiridon cetim: „Petreştii ce iaste partea îinii (jpiiM) nuoa-stre Măricăi, fata lui Gherghef“ (pach. Blăgeştî 6. 18). In „Vieţile Sfinţilor" de Doseftei, tipărite la 1683 Forma ima mama. 653 găsim fraza : „Şindată mană de chemară pe îmăsa ^.mzca) (pag. 16. a). In alt doc. din 7238 Ianuar 31 (1730) (Sf. Spiridon Orăşeni 2. 13). cetim: „Tănase Măcărescul scriind în za-pis ft& Măcarie şi îmăsa (jpMaw) Alexandra. In doc. din 7251 Noem. 17 (1742) aflător la Academie, condica Nr. 237, foaea 570 cetim aceste trei rîndnrî: „Spnindu-le copilul că are şi îmă aici în Iaşi o călugăriţă" (j|uv\z), „pe care copil. îmăsa la ţinut mort" (j^mzca) „pe spusul copilului au găsit pe îmăsa“. In alt doc. die 7261 Noembre 10 (1752) (mănăstirea* Neamţului, pachetul dughenilor din Iaşi 3223) cetim: „rina (jţm) maicei dumisali". Faţă cu aceste citate nu mai rămîne îndoială că forma înmei (J^hmeii) departe de a fi o greşalâ a scriitorului Stratul at. Rugină din 1676, e o formă întrebuinţată de Varlaam, de Dosoftei şi de toţi sciitorii actelor de la 1648—1752. Cnvîntnl mamă e arie, căci să găseşte aproape la toate popoarele Europene ; la unele este singura formă cunoscută, la altele are o formă familiară pe lîngă cea literară (mere şi mamrnan). In greceşte găsim şi = mere şi mamrnan : apoi forma şi [Mw-ti'/ pe care Baptvo; în al săli „Marele Dicţionar" O explică : ewr)] -uiv Tta'.Stwv XaXouvTuv (Veneţia 1712), sau ca Alexandre : mot des enfants qui demandent â manger. In latina clasică găsim mater, iar manima în înţeles de mamelă, ţiţă; cu toate acestea forma mamma şi tata o găsim in scriitori ca Terentiu Varo şi Marţial. Iată o Epigramă din Marţial CI De Afra vetula 654 G. H. Ghibănescu Maramaş atque tatas habet Afra : Sed ipsa tatarum Dici et mammavum maxima marama potest. In inscripţiuni iarăşi să găseşte forma mamma şi tata ; cităm din Henzen, corpus „Inscripţionam latinarnm : 6207 ; (1. m. Olaudiae Saturninae filiastrae. llavi, procnli et. claudiae. syntychesfaustus. verna. et. Iii), mam-mae suae.... 6256 d. m. cominii eusebia primitive mamme sue b.m. dt. atheneus coiux. fecerunt primiliva vale bene valeas qui me salutas. 6257. d. m. sittiae enthyciae. libertae et aiamani sitti iannari patroni b.m.f. 2769. dis manibus sacrum oranae hilarae piia vixit ann L. c. lulius proculus mantius benivolus uxori optimae et C. Mantius ianuarins qui vocitatur asellus niavrmae indulgentissimae. li. s, e. 2813. Dis m zetho corinthus tata eius et nice mamma f. v. a. i. d. XYI. 2880, 4454.... 0. Iulio epitynchano fratri eius et iulia sporidi mammae suae... 4934. d. m. Silvi telesphoro... domitius apollonius pater do fortunata mater silvanus enalter iulius telesplior tata Cornelia sees mamaia threptus tataia dulcissimae et pien-tissimae animae innocentissimae fecerunt. 2814. L. Valerius capitolinus fecitpontiae venerandae et. 1. valerio agrato parentibus et. 1. valerio Sabrioni taine suo et posterisque eorum. In latinitatea medievală găsim earăşî mamaia şi num -mare (Du Cange., sub vocabulo): „mama, mater in Epitaph apud Montfaucon : Ildibrandus ejus genitor, Theodoraque mamma pro nutrice in Stat genuens : „Abiens vero vetula ei hac in re insevit.. Cum ea autem attulisset ei pracata est, dicens: Deus te adjuvat, mamma“. Forma ima mama 655 mammare, lactare, mammam dare ; Plaut in Menaech. liine mamma, nutrix et mammvla, nutricula: Sf. Augustin în psalm 39 : praegnantes sunt, qui spe intumescunt: mam-mantes autem, id est, lactantes, qui jam adepţi şunt, quod concupierant, p.a;.ip.svs'.v în glossis graecobarbaris (Ducange IV, 214). Pater şi mater s-au luptat cu tata şi mamma la popoarele Europene. Sufixul ter (grec -r,p) îl găsim şi în cuvîntul Jupiter, poetic Deauspiter (deorurn pater). înţelesul arie al sufixului tir, [ter. tar] e hrănitor, care hrăneşte. Rădăcina e pa şi ma, care prin reduplicare s-a făcut papa■ şi mama în gura copiilor, căci să spune în filologie : „un semn caracteristic al limbilor primitive e duplicarea temei". Cuvintele de tot arhaice ne vor da tema duplicată: tata, mama, papa. baba, dada (dădui), stata (stătui). Origina arică a lui mama ne-o mai arată şi sufixul ni ce să pune la caz oblic şi la plural: mamă — | mămîni] — mîni-ta tată — [tătînij — tătîni-to frate [frăţini) — frăţini-to, Sufix, care îl găsim în grecescul p. a;j.p.ăv,şi francezul mamman. Tema primitivă e ma, şi prin reduplicare a devenit mamma, iar prin adăogirea sufixului {ter) mater ; pater Jupiter. mut ter, vater, mate pt slavo neşte (math). De la forma slavonă math avem şi noi pe maştigâ, mastihâ, adică mamă vitregă în ori-ce caz t din mastihâ, ne aminteşte pe ter din p/r/tYjp, mater, mutter, matepk, ca şi în cumătră) unde avem pe ter. devenit tra. Din popularul mammam, a eşit mamă, prin căderea lui m, final şi prin nasalisarea lui a în ă : după alţii a e-şit mamă, acelaşi efect avîndu-1 şi m din corpul cuvîntu-luî („Adamescu, Literatura, pag. 1"4“). Din forma nidmd a e- 656 G. H. Ghibănescu şit mumă, iar prin apocopâ mă în loc de măină, maî ales în compuse, ca mămăsa, mămămea, mămăta rostite pe alocurea mumăm, mumăta, ; de aici avem masa, mă-ta. şi mă-mea (vecliiu), Acopopă avem şi în cuvîntul mă-mă,liga rostit repede măliga: iar în t.atso, fatto taso (ma-cedonă) avem o sincopă a silabei tă (ta-tă). S-a ajuns dar la forma ma, cum în macedonâ s-a ajuns la forma ta, din tată. Probabil că forma asta s-a născut numai cînd venea unită în rostire cu pronumele posesiv mea, ta, sa, avînd mare influenţă aici accentul. Prezenţa accentului pe o silabă a fost un semn de păstrarea acelei silabe sub ori ce formă. Cu cît. silabele cad mal departe de accent cu at.îta se tocesc mal tare, până ce să pierd de tot, să elid. Mamă avea accentul pe penultimă ; în forma mămăsa cădea pe antepenultimâ ; comoditatea graiului, unită cu alte considerente fiziologice a adus rostirea mă mm, măsa cum adesa în loc mătuşica zicem măşică, nanaş şi naş, unsprezece şi nnsprece. Acelaş fenomen îl avem şi în verbul am faţă cu avem, luat ca auxiliar, deci în unire totdeauna cu verbul de conjugat ; tot aşa voim faţă cu vom (auxiliar). Unirea pronumelui posesiv mea, ta, sa cu substantivul a fost aşa de strînsă, că a fost considerat ca un singur cu-vînt in flexiune; aşa: mă-sa, masei, i mă-mea, îmă-mei şi hn&i. fie-sa, fesei, femei, Cînd a. venit, vremea de a separa pe mă-mea în elementele sale gramaticale, vorbitorul în mod inconştient a fost lovit de singularitatea formei mă, ma (articulat), şi fie spre a o deosebi de grupa ma spre ex din vorba m-a luat; fie spre a-I da un întăritor, s-a dezvoltat, înainte acel 2 protetic, care nu-1 Forma îma mama 657 găsim numai aici, ci şi în formele tini, ti, tft, feno- menul tiincl acelaşi. Şi aşa s-a ajuns la forma tină. art. îma. în loc de mă, ina, ca şi îmi, iţi, tpi, îi în loc de mi, fi, şi, i, i (este) enclitice, care au putut sta aşa întru cît veneau în urma verbelor, iar odată remase singure şi începîndu-se vorba cu ele, trebuiau însănătoşite prin acel î organic (vezi Tik-tin, gramatica, 96). Pe temeiul celor de mai sus putem întregi ast-fel schema cuvîntului mamă a) Forma întreagă 1. mama mame •2) manta mămîni (ntînisa) b) Forma apocopată tină, îma iinăinca, îmăsa, fimăta/ iniei, linii (îninâmea) (inmăsa) (îninei) (tmăinei) (hnăsei). Formele variate şi multiple, ce le are acest cuvînt în vorbire, ne arată deasa sa întrebuinţare în gura poporului. In adevăr cel mai dulce şi scump cuvînt pentru orî-cine e a-cel de mantă; pe el îl gănguresc întâi copiii, cu el poate ne ducem în mormînt. Pune acest cuvînt rostit de milioane de Romînî în timp de 60 generaţii de oameni şi ne vom explica atunci nesfîrşitele forme sub care îl întîlnim în vorbire : mamae, mamiţă, mamiţică, mămucă, mâmucăe, mămucuţă, mămaică, mămuţă, înăică, muică, rnamie, mă-mulică, mămuliţă, etc.. etc. Oîtă alintare nu cuprinde în sine rostirea cuvîntului mamă şi care e omul care în alintare să nu schimbe cuvintele. Forma înma e o raritate, ce ne-o dau documentele vechi, ca una din multiplele forme sub care Romînul a va riat în vorbire cuvîntul mamă, iar nu o grcşală, cum susţine revista d-lui Densuşanu, GEORGE MURNU- Păriiaşiil. Pe furiş şi -ncet alunec ; Cinci apar şi cinci mă-ntunec Pintre stîncele pustii; Deşi neluat aminte, Bat cărarea mea nainte Cătră netede cîmpiî. O ! mulţime călătoare, Treci mereu nepăsătoare Lingă-a mele şoapte dragi; Tu vei zice amăgită : „Picătură rătăcită, Ce nădejde poţi să tragi ?“ Dar opreşte-te, ascultă Yuet mult şi larmă multă, Ca un vifor, îndărăt! E şivoiul meii — izvorul; Eu îi sunt premergătorul Şi cerc drumul să-i arăt. Deci acum urmîndu-mi calea Spintec stînca, spintec valea, Şi tot cresc din strop în strop Azi tu nu ştii al meu nume, Mine îl va şti o lume, Căci voiu deveni potop ! A- VOJEN. Sonet Codrul, lacului tovarăş, In poala sa de crengi primeşte Soarele drumeţ, şi iarăş, Cu-o zi trecutul său sporeşte ; Iar de pe lac răsar ca-n vis, Luîndu-şî drept de-a ti din ceaţă. Bogăţii mari, un larg eoprins De umbre cu-amăgiri de viaţă. Această lume de păreri, Fără de mine, tar de eri, E tot ce e, e tot ce-a fost: Căci dacă es aburi din lac, Sau sori din haos se desfac, Nimicu-şî are acelaş rost. I. LAUR L:i o roză în pahar. Tu roză din pahar! De ce priveşti spre mine Cu-atît de-adînc amar ? Oare ar fi fost mai bine Să mori colo-n grădină La arşiţă de soare; Să—ţî fie frunza lină Calcată în picioare ; S-o roadă-n iarb-un verme Umplînd-o cu venin; S-o bată aspra vreme Oînd n-a mai fi senin ? Aicî-n taină, iute Vei trece al morţii prag, Şi frunzele-ţî căzute Eu le-oî păstră cu drag; Cu lacrime tot nouă Ades cînd le-oi uda, Ele-or visa că-î rouă Ce-n viaţă le stropea, Atunci prin graiu, ţesut Din miros şi coloare : „Mai bine aş fi vrut, — Răspunse draga floare Să împlinesc în pace A florii dulci meniri Şi să nu fiu talmace De omeneşti simţiri. Căci de-i uita iubita Ce-n păru-i mă purta, Cu drept cuvînt ursita Mă va putea mustra, C-am înlesnit în lume Ou firea mea de floare Şi-nepătatu-mî nume O crudă înşelare. I. BONIFACE HITRA fia Cimitir. E frig. Şi rece îţi pare -ndoit cimitirul : Copacii -ncercaţi de crivăţul aprig, Pribeag de prin largile stepe, Stau trişti. Nu toţi însă -s goi. O tânguitoare răchită robeşte Privirea-mi cu foile-i verzi In luptă cu frigul: Doar am mai văzut aşa sălcii Departe, pe ţermurî cu vecînicul soare ! La trei paşi de dînsa, cu fruntea în ger, Aşteaptă -n tăcere cei vii, şi ascultă... Şi ard luminări. Şi flori, făurite De mînă de om, în cununi, Atîrnă de un proaspăt sicriu, In care o floare -mpetrită De-a morţeî suflare pe veci, Zace. Şi preoţii cîntă,— deprinşi într-atîta Să vadă pe cei ce să duc, Incît să mai simtă Durerea celor ce rămîn, Boniface Hettrat 663 De mult sînt scutiţi. Eî cânta, şî-n fum de tămîe S-aude: ...Cu moarte pre moarte căleînd. O, minte, ce lumi zămisleşti, şi dărîmi Setoasă de a şti! tu, care pe oameni îi faci Prometei în aştri cetind, Precum s-ar ceti într-o carte deschisă.... Oe-î moartea ? —- Ea-i fără de scop, şi-î făr-de sfîrşit Ca durerea.... şi-atît! O, salcie, dedată cu morţii! De ce -ţi îndoeştî aşa pletele tale De-ajung la mormînt ? — Mi-î milă de voi şi ve plîng. Şi-n fum de tămîe de-iznoavă s-aude: ... Cu moarte pre moarte călcind. Şi lung mai e cîntecul lor ! Şi-î nepăsător, ca unelta de fier Ce sapă -n ţărînă lăcaşuri de-odihnă. Destul!... In galbăna-ţî faţă, sermanâ tu moartă, Me uit, —dar nu ca să plîng; — Yed lacrimi destule In ochii trudiţi de nesomn,— Me uit, doar să prind Un semn, o clipă, o umbră inacar... Pe faţa copilei, de-acuma scutite De tot ce inimi sfîşie, Se-ncheagă cuvîntul: Tăcere /... La Cimitir Şi-un glas obosit, Cetind pe de rost într-o carte Cu file de mini înegrite, Grăeşte şi mai trâgânat: ... Cu moarte pre moarte călcind. Şi-acuma o rugă, mai scurtă,— E cea de pe urmă,— Şi huma înghite sicriul. Un leagăn şi-o raclă; Şi într-amândouă — un vis !... Din leagănul tău în spre raclă S-agiungî, ispăşindu-ţi păcatul cle-a fi, Ţi-î drumul deschis : Croită e calea durereî! Năluci făurind, de patimi orbiţi, Păşim printre spini, Vrăjmaşi ori prietini; Şi-n zare .... Se-ntinde imensul Calvar Ducînd spre eternul Nimic ! 11 Noemvrie 1806. H- IOSIF. (tREXADIRII de Heine. Din Rusia doî grenadirl să pornesc Yoioşî e-aîi sa vadă iar Franţa. Dar cînd au intrat. în hotarul nemţesc, Atunci îşi pcrdură speranţa. Atunci au aflat dureroasele ştiri : Că gloria Franţiel s-a stins, Infrînte, zdrobite -s întinsele-oştirî. Cezarul, Cezarul c prins! Şi el îşi plecară trişti frunţile lor Şi plinseră cel doî tovarăşi. Iar unul grăit-a : „Cumplit mă mal dor, Cumplit mă ard rănile iarăşi!“ Ş-a zis celălalt:—Un vis a fost tot, Şi moartea mi-ar fi mult mal bine, Am însă nevastă, copii, şi nu pot Să mor, că-s pierduţi fără mine.— „N-am zor de nevastă, 11-am zor de copil, IJn dor mal frumos m-a cuprins; Cerşască pe drumuri şi facă ce-or şti, Cezarul, Cezarul mefl prins ! 666 H. Iosif „Curînd, o prietene, mort voiţi zăcea, Ascultă~mî un ultim cuvînt.: Cu tine cadavrul în Franţa mi-1 ia, Mă-ngroapă-n al Franţei pămînt; „Şi crucea onoarei mi-o prinde la piept, Aproape de inima-mi stinsă; Aşază-mî şi flinta la umărul drept., Şi spada de mijloc încinsă. „Aşa voiă veghea în inormînt, ascultând Ca straja, ce pare că doarme, In vis auzi-voiîî iar tunuri urlînd, Şi tropot, şi zgomot de arme. „Pe groapa-mi s-avîntă Cezarul luptând Călare, şi paloşe scapăr ; Atunci înarmat mă înalţ din mormînt, Cezarul, Cezarul să-mi apăr ! I. PINTEA- Diiitr-o Psaltire inediţii. I Ascultă, Doamne, rugea mea fierbinte Şi fâ-mă ca să fiu proprietar, SaO, cel puţin, să ştergi, atotput.inte, Pe cei doî sfinţi cu cîsi/u din calendar. II O, Doamne, ca să nu simt lipsa-n casă,-Fă, rogu-te, -n a ta mărinimie, Să bcafi în loc de apă vin la masă, De nu pe bani, macar pe datorie. GH- MUZNU şi A. C- CUZA- (DIALOG) {Dedicai foştilor abonaţi ai Arhivei), De cînd cu duhul săgetezi Un titlu glorios tu porţi; Revista poate da dovezi: Cad zilnic abonaţii morţi. Respnns Cad abonaţii morţi ? Dar cad numai duşmanii; Cum naiba să-î suporţi Cînd nu plătesc cu anii! dab!de sama Alexandru: A. Belcic. Copilul natural1, studiu de legislaţie comparată, Bucureşti 1895 un voi. in 8-a de 331 de pagini. Constantin Langa P. Răşcanu, Copiii naturali, teză de licenţă Iaşi 1896 un voi. în 4° de 120 de pagini. Chestiunea copiilor naturali devine tot mai arzătoare faţă cu sporirea neîncetată al acestui element al poporaţiei. Nici ţara noastră nu face excepţii de la regula obştească ; şi însă copiii naturali sporesc necontenit în raport cu naşterile legiuite. Aşa în Bucureşti în anul 1883 găsim din totalul de 6131 naşteri, 1296 nelegitime; în Iaşi din 2409, nelegitimi 489 şi dacă să adaugă cătrâ acestea pe copiii găsiţi, atunci cifrele sporesc ast-feliu: 1336 naşteri nelegitime pentru Bucureşti şi 732 pentru Iaşi ; cu alte cuvinte 20°/0 din naşterile din Capitală şi 30"/0 din acel din Taşî sînt nelegitime. Chiar în ţara întreagă deşi proporţia e mult mai mică decît în centrele mari totuşi, naşterile nelegitime cresc într-un chip îngrijitor. Aşa bu-nă-oară sînt anii 1883 (7112) şi 1884 (10873), ele au crescut 40'7(). (Belcic h. 203-204). Este evident ceva îngrijitor pentru starea morală şi deci şi acea socială a poporului nostru şi un asemenea fapt trebue să ne îngri- • jască. Două scrieri să ocupă în timpurile din urmă cu a-ceastă chestiune capitală din viaţa noastră, care lucru cu- ' Ci 670 Dări (le samă rios lasă indiferent parlamentul nostru, precum îl lasă indiferent celelalte mari chestiuni de la a căror rezolvire a-tîrnâ chiar existenţa noastră, chestiunea israelită, acea a scădere! poporaţieî romîneştl, în oraşe, aceia a alcoolismului. S-ar părea că dacă închidem noi ochii asupra lor, ele nu ne văd pe noi: nu numai că nu văd, dar ne şi mî-nîncă. Ambele scrieri ce le analizăm să ridică cu putere contra principiului crud, neuman şi imoral admis de traducătorii codului Napoleon din 1865, care principiu o-preşte căutarea paternităţii. Acelaş lucru a fost susţinut cu înalta-i autoritate de autorul dreptului civil romîn <1-1 Dimitrie Alexandrescu. Dar pe cînd în alte ţări şi chiar în Franţa patria primitivă a acestui principiu, să depun proiecte de lege care tind a-1 înlătura, la noi nici o mişcare nu să vede în această privire, şi noi urmăm mal departe a tolera cu cea mal infamă nelegiuire şi tronează în legea noastră civilă. Nu numai că aşa numiţii noştri legiuitori din 1865 au admis fără nici un rost principiul codului Napoleon, dar încă l-au agravat şi l-au ascuţit prin mal multe omisiuni tot atit de înţălept, tot atît, de adine cugetate ca şi admiterea principiului însăşi. Aşa s-a suprimat art. 334 francez care promite recunoaşterea copilului natural din partea tatălui printr-un act autentic; apoi s-a suprimat art. 756 şi urm. d:n acelaş cod care acoardă copilului natural recunoscut oarecare drepturi în succesiunea tatălui său. Să vede că aici a fost legiuitorii noştri consecuenţl; deoarece a suprimat moştenirea copilului natural necunoscut, o-datâ cu suprimarea recunoaştere! insăşi, dar cum să calificăm oare contrazicerea în care cad autorii codului (lin 1865 cînd cu toate că prin art. 307 admit cercetarea paternităţii în caz de răpire a femeeî, el nu prevăd prin nici un Dări de samă 671 articol vr-un drept de succesiune a copilului rîpitoruluî în averea acestuia ? Vra să zică cînd a fost vorba de a prigoni pe copilul natural, legiuitorii noştri a fost consecuenţi, cînd a fost vorba însă de folosul lui, i-a uitat! Iată dreptatea ce inspira pe legiuitorii noştrii! Dar să venim la principiul însăşi al opinii cercetare! paternităţii. El nu a existat nici în codul francez înainte de codul Napoleon şi iniţiatorul acestei reforme a fost însuşi Napoleon care în discursul său prin care a cerut această noire spunea întru altele „que la societe n’a pas interes a ce que le batard soiet reconnus“. Reproducem critica făcută de ambii autori ai scrierilor pe care le analizăm, critic, eşite din adincul convingerii lor, tot atît de temeinică pe cît de elocventă. O. Râşcanu zice, comentînd fraza lui Napoleon : „Frază atît de crudă pentru nevinovatele fiinţe ; frază rostită fără cugetare; frază lipsită de înţelepciune, de adevăr. Căci e posibil, oare, ca societatea să nu aibă nici un interes ? E cu putinţă ca o societate să nu să intereseze de indivizii ce o com- ** pun ? E just, oare, e moral, e înţelept, ca o societate să calce, cu totul, în picioare unu din cele in ai sfinte, din cele mai absolute drepturi ale unui copil ? E drept că, în o societate, drepturile indivizilor ce o compun sînt mărginite, sînt limitate in folosul dreptului comun, în folosul societăţii, dar e injust ca societatea să Je distrugă cu totul, e inuman ca ia să le rîpească în întregime.. „Societatea, dar, are tot interesul de a ajuta pe copiii naturali să-şi constate filiaţiunea; e drept, e logic, e moral ca ia să-i ajute să le dea mijloace să-şi caute părinţii, să-şi găsească o familie. „Dar de unde şi pînă unde,—exclamă cu multă dreptate d-1 I). Alexandrescu,—interesul statului este mai presus decît dreptul copilului ? Dacă este ceva care trebue să să aibă în vedere în asemenea materie, este tocmai dreptul copilului, dreptul de a fi crescut, dreptul de a fi hrănit, dreptul de a avea un nume 672 Dări de samă şi o familie, dreptul de a nu ft prada mizeriei şi a prostituţiu-nei, dreptul, in fine, de a fi un om iar nu un paria în societate. Să vedem acum pe ce argumente s-au bazat legiuitorii Codului Napoleon ; să vedem de ce temeri erau ei cuprinşi de-vre-me-ce au respins frumosul principiu al liberei căutări. Trei sînt motivele ce scuză art. 340 din Codul Napoleon ; trei au fost şi atunci, trei sînt şi azi. Susţinătorii principiului interzicerei n-au mai găsit un altul. iVşa că vom examina în scurt —foarte pe scurt,—acele trei motive ce-aii silit pe legiuitorii moderni să respingă principiul liberei căutări. 1 Interesul îmbunătăţirei moravurilor. — E cunoscută de toţi decăderea în care ajunseseră moravurile în Franţa, prin viacul XVIII. Alcătuitorii Codului Civil aii crezut că una din cauzele ei e libera căutare a paternităţei, aşa că iute s-au grăbit s-o elimineze din' opera lor. E ştiut că „Ies bonnes lois a-menent Ies bonnes moeurs* ; deci, cind vedem moravurile sînt rele, e un semn că legile sînt de nimic. Noi, însă, observăm contrarul: de la 1804 decăderea moravurilor e şi mai mare, nivelul lor e şi mai jos decît înainte, atît în Franţa cît şi în celelalte state ce au admis principiul interzicerei. Şi acest lucru ni-1 probează statistica care ne dovedeşte cu cifre înmulţirea copiilor naturali, morţi-natalitatea lor şi criminalitatea lor. Naşterile ilegitime.—Statistica ne arată că, în Franţa la 1000 de naşteri, numărul acelor ilegitime era in 1870, de 74.6 ; în 1883, de 76.2 şi în 1890 de 84.8. In Belgia, de asemenea, în anul 1883, numărul naşterelor ilegitime era de 80.1; în Italia de 77.5. In Romînia, la 100 de naşteri, în 1862, cele ilegitime erau de 1.85; în 1872, de 3.35; în 1882, de 4.93 şi în 1889 de 5.77. Cu tot sistemul interzicerei, repedea creştere a naşterilor ilegitime e vădită. Din contra în statele în care căutarea e permisă, vedem că naşterele ilegitime sînt mai puţine. Aşa în Elveţia, în 1883, la 1000 naşteri, avem 48.5 ; în Spania, 59.2 ; în Serbia, 9.6 ; în Anglia, 48.5. Morţi-natalitatea copiilor naturali.—In Franţa, la 1000 copii născuţi morţi, 189 sînt naturali; în Belgia 135 ; în Italia 133 Dări de samă 673 în Olanda 163. La noi, de asemenea, pe cînd în 1872, proporţia e de 4.68 la 100. în 1889 e de 16.08 la 100. Creştere de spăriet. Doctorul Bertillon spune că principalul factor al acestei mortalităţi e mizeria mamei. Şi acea mizerie a fetelor-ma-me nu e alta decit acel articol din Cod ce dă voe bărbaţilor a seduce pe acele nenorocite, a le face mame şi a le lăsa în prada mizeriei, fără frică de pedeapsă. Criminalitatea copiilor naturali.—Statistica nu să prea ocupă de acest lucru, totuşi, în Franţa, s-a constatat că numărul copiilor naturali ce comit crime merg* crescînd. Aşa pe cînd în 1826, la 1000 acuzaţi erau 21 naturali; în 1860 erau 27 şi în 1869, 33 la 1000. Din aceste cifre date de statistică, vedem că numărul copiilor naturali merge crescînd şi că mizeria fetelor-mame e foarte mare şi produce consecvenţe nefaste. Cauza ce produce atîtea consecvenţe nu poate ti alta decît principiul interzicem, decît principiul prin care tatăl nu poate ti căutat. Bărbatul, cînd ştie că legea nu dă voie nimănui să-l urmărească, va întrebuinţa toate mijloacele posibile spre a a-măgi pe tînăra copilă ; o va seduce, o va face mamă şi să va depărta; fără frică de a fi căutat, lăsînd în mizerie două fiinţe inferate pe vecie cu pata ruşinei pe frunte. „Le jour oîi une liaison de passage pourra entrainer pour le seducteur la recon-naissance forcee de Tentant qui en sera ne, ce jour-lă il n’y aura plus de liaisons illegitimes. Les fautes couteront trop cheru. II. Frica de scandal.—Un al doilea motiv pe care să bazează legiuitorii din 1804, e frica de scandal. Ei zic că aii introdus principiul interzicere! spre a să evita scandalurile la care ar da naştere căutarea tatălui.—Acest argument nu e aşa solid; căci, mai întâi, ori s-ar săuta tatăl, ori nu, scandalul tot va fi ; de-oare-ce copila sedusă n-are decît să intenteze o acţiune in daune- interse. Ba încă, cu sistemul de azi, bărbatul nu va putea nici-o-dată proba nevinovăţia sa. Chiar de-ar fi el nevinovat tot va plana pe de-a supra lui o bănuială. Legea nu apasă pe nevinovat ci numai pe culpabil, pe care-1 asamănă cu nevinovatul. Apoi, de frica scandalului, atunci nu s-ar mai pedepsi nici paricidul, nici avortul, nici infanticidul. Aşa că, cu multă dreptate zice d-1 Alard : „Ainsi peut-on dire que la crainte de tron- 674 Dări de samă ver trop de coupables a ete le vrai motif du vote de 1’art. 340 beauccoup plus que celle de laisser poursuivre des innocents ; seulement elleJetait difflcile ă avouer“, III. Greutatea probei.—Ultimul motiv e că e foarte greu a să proba paternitatea. Napoleon a zis chiar : „cette preuve est impossible\—E drept că e greu de probat, dar, atunci, cum să probează paternitatea legitimă ? Adecă, e mai uşor de probat tatăl legitim de cit cellalt ? In căutarea paternităţei sînt două chestiuni: relaţiunele bărbatului cu femeia şi naşterea copilului din acele relaţiuni. Relaţiunile să pot proba. Al doilea fapt, al naştere! copilului, nu e decît un fapt de fiziologie care nu se razămă decît pe o presumpţiune. In căsătorie, legiuitorul să bazează pe credinţa femeei. De ce, însă, nu ar admite-o şi pe acea a concubinei, şi pe acea a fetei seduse ? Cum, adecă dacă o feinee nu a urmat formele căsătoriei, nu poate fl credincioasă ? Probabilitatea credinţei femeei măritate nu e decît legală ; nu e o probabilitate reală, socială, căci „le coeur humain, Ies moeurs de tous Ies temps, de tous Ies lieux, attestent que la liberte est un lieu plus fort que la contrainte. Deci nu e nici un motiv spre a nu să admite şi pentru concubinaj presumpţiunea Pater is est quem nuptiae demonstrant. Ceva mai mult. In cazurile cînd căsătoria e nulă, cînd e adulter, incest, presumpţiunea de mai sus e admisă. Aşa că, dacă ia să aplică în cazurile de mai sus, de ce nu s-ar aplica şi la concubinaj ? E nedrept, dar, ca paternitatea să fie presumată, numai în căsătorie, care nu stabileşte decît partea intăi a paternităţei: relaţiunile între barbat şi femeie“. „Frază atît de crudă—între barbat şi femeie D-l Belcik încheie astfeliu însămnatul său studiu: Ideia nefastă de a lăsa copilul natural numai în sarcina mamei, pune femeia într-o condiţiune pe atît de umilitoare pe cît şi inică ; numai pentru a protege bărbatul; care protecţinne nu merită în specie î Femeia tratată ca un paria sub închipuite raţiuni de ordine socială şi de moralitate, constitue. o pată pentru legile societăţilor moderne ; în care legi ne grăbim a înscrie falnicul şi măreţul principiu al egalităţeî înaintea legei i Dări de samă 675 Nedreptate şi dispreţ pentru femee, nedreptate şi dispreţ pentru copilul natural, numai pentru a protege desfrînarea bărbatului imoral; este o măsură legislativă care a trăit prea mult, în dauna moralităţei sociale î Atîtea fiinţe urgisite şi condamnate la mizerie, nu pot decît să facă un imens rău marei familii umane. Urgisiţii şi desmoşteniţii codului civil francez, au început de mult cu protestările lor sălbatice în societatea franceză. Copiii dezmoşteniţi de societatea franceză la începutul secolului nostru, au început un proces sălbatec şi ucigaş contra mamei comune î Lupta infanticidă deschisă cu interzicerea cer-cetărei paternităţei, s-a transformat în luptă fioroasă paricidă1 la finele secolului nostru. Este natural ca în sufletul dezmoşteniţilor, să nu găsim de cît ură sălbatică contra societăţei care î-a dezmoştenit! Romînia trebue dar să să grăbească a şterge din codul civil interzicerea cercetărei paternităţei; căci statistica ne dovedeşte că zece mii de bastarzi rămîn aruncaţi în societatea noastră în fie-care an, fără familie şi fără drepturi. Mama care rădică o mînă criminală contra copilului, poate să cadă într-o zi sub loviturile aceluia, care a învăţat de la ia să dea lovitura mortală !! Nu vom reuşi să moralizăm societatea romînească, arun-cînd asupra femeeî toate urmările concubinatului; condamnînd la mizerie copilul natural şi apărînjl de ori-ce răspundere numai pe bărbat, Precipitînd în braţele desfrînărei pe bărbatul încurajat de impunitate, a.runund greutatea unei greşale comune numai asupra femeei şi dezmoştenind pe copil, singura creatură căreia nu i să poate atribui nici o culpă, din faptul concubma-tuluî autorilor lui; societatea prin organul legislativei face un întreit rău moralităţei şi familiei. Protecţiunea dar pentru copilul inocent, egală răspundere pentru ambii concubini; dacă soluţiunea echitabilă ce trebue să să dea urmărilor concubinatului. Legiuitorii care nu vor admite atare soluţiune, să fac protectorii indirecţi ai unei idei condamnată de mult de oamenii de bine ; patronînd imoralitatea sub falaciosul motiv de încurajarea căsătoriei. Legiuitorii care nu au încă hotărîrea virilă, de a rupe cu practica nenorocită a codului civil francez ; riscă de a 676 Dări de samă fi consideraţi ca patroni al tuturor turpitudinelor avuţilor des-frînaţi! Din pur devotament pentru ţară, am întreprins cu slabele mele mijloace această luptă kotărîtă, contra legei care interzice cercetarea paternităţei naturale; arătînd prin cifre nenorocitele rezultate la care am ajuns cu imitarea necugetată a legiuitorului francez. A lupta din răsputeri pentru abolirea sistemului legislativ care dă o primă de încuragiare oamenilor imorali; este o datorie de bun cetăţean; pe care am căutat a mi-o împlini pe cît forţele mele mi-au permis. Doresc ca slaba mea încercare să găsească un răsunet în ţară, ca cu o zi mai curînd să înscriem în codul nostru civil, libera cercetare a paternităţei şi a materni-ţâţei naturale. Oînd această zi de dreptate pentru copilul natural va apare, să va pune capăt pentru totd’anna şi nenumeratelor mizerii ale concubinatului, şi pornirilor nedemne ale unor bărbaţi care fac, astăzi dezonoarea societăţei moderne CXCVIL Nu voiu încheia astă concluziune mai înainte de a reaminti, ce nefastă influenţă a avut interzicerea cercetăm paternităţei asupra masei ţărăneşti; în care concubinatul tinde astăzi să submineze căsătoria î Dacă aş fi găsit prosperînd concubinatul, numai între mult fericiţii scoborîtori ai clasei avute ; care s-au pus la adăpost sub maxima lui. Bonaparte; tradusă în principiu de drept scris în codul nostru; de sigur că n-aş fi încercat a da alarma. Moştenirile mari sînt predestinate orgiilor şi nu eu aş încerca să salvez din ghiarele concubinatului, pe a-ceî cari nu ascultă de cît de pornirile lor. Dar ceia ce este cu desăvîrşire îngrijitor, ceia ce tinde a lua'proporţiunile unui rău social în Romînia, este nenorocita şi persistenta pornire a ţăranului romîu către concubinat. Patriotul scrutător, sociologul care urmăreşte cu atenţiune sporirea copiilor naturali de o parte şi scăderea căsătoriilor de altă parte, în lunga serie de ani între 1883 şi 1890 *); vor admite alături cu mine fără multă discuţiune, că starea de destrăbălare ce să samnalează în ţărănime, întrece în gravitate tot ce statistica 1). Vezi tabelul statistic şi critica bazată pe el, în acest studiu No. 193 retro. Dări de samă 677 franceză a înregistrat pînă acum, ca urmări nenorocite a proibi-ţiunei de a cerceta paternitatea. în adevăr, în faţa cifrelor neîndurate, nici talentul oratorului, nici fraza meşteşugită a scriitorului, nu mai au de făcut alt ceva de cît să capituleze. Ei bine, cu cifre am putea calcula cu oare-care preciziune, în ce interval de timp nu vom mai - vedea căsătorie între ţăranii noştri. Dacă înainte de 1865 concubinatul în ţărănime era un rar fenomen, iar concubinii trataţi ca nişte paria ; este evident că în două decenii (1870—1890), efectele concubinatului să resimţiră in mase mai cu furie decît a crescut în societatea franceză, între anul 1803 şi acest ultim deceniu al secolului. Prin urmare, în mai puţin de un secol concubinatul va reuşi probabil să submineze aproape deplin căsătoria în masa ţâră-nimei noastre; dacă condiţiunile sociologice actuale vor mai persista. Netăgăduit este, că certe c-ondiţiuni nenorocite în care să găseşte ţăranul romîn, contribuiră enorm ca concubinatul încurajat de codul nostru civil, să iea în aşa scurt timp proporţiu-nile actuale. Mă explic. Două sînt acele nenorocite condiţiuni, cari secundară propăşirea calamitâţei sociale, în contra căreia mi-am propus a lupta cu modestele mele mijloace ; anume : sărăcia de o parte şi ignoranţa de altă parte. Lipsit în genere de mijloace, cum ştim că este ţăranul nostru, penru dînsul formalităţile căsătoriei îi impun condiţiuni prea oneroase de spese şi alergături, pe la autorităţile chemate a îndeplini toate formele necesare. x\poi mai ştim că pînă la promulgarea legei din 8 Martie 1875, mărturiile destinate să inlo-cuească actele de naştere, trebuiau să fie autentificate de tribunalele de judeţ; unde să cerea să compare părţile şi martorii. Mai adăogînd la aceste, formalităţile de îndeplinit la comunele respective, unde şicanele şi abuzurile n-aii lipsit nici o dată ; am putea abea să ne facem o idee aproximativă, de tot ce îndură un biet sătean fără mijloace, care-şi propune a să căsători. Formalităţile nu sînt de sigur unicile neplăceri ale căsătoriei ţăranului lipsit de mijloace. Pentru el greutăţile căsniciei 678 Dări de samă sînt mai numeroase şi mai grele, din cauză că el este condamnat a trăi în condiţiuni cu totul inferioare orăşanului. Lipsit de medic şi farmacie, boalele familiei lui sînt noui calamităţi pentru el; mai cu seamă cînd soarta îl gratulează cu mulţi copii. El mai e condamnat a-şi creşte copiii în condiţiuni josnice de cultură, din cauza sărăciei şi pentru că şcoala săteanului este inferioară şcoalei din oraş. Pus în faţa acestui trist tablou al vieţei reale, ţăranul vede surizîndu-i înainte posibilitatea de a trăi în concubinat, fără nici o respundere pentru el; avînd toate bunurile căsătoriei, fără a avea şi datoriile soţului. Care ţăran ?... care gentilom cu mijloace restrînse, ar sta mult pe gînduri pentru a să decide ? De sigur că şi unul şi altul vor evita căsătoria, cu sarcinile ei, şi vor recurge la concobinat; care pentru bărbat nu are nimic riscant, în condiţiunile în care-1 pune codul nostru civil. Am a-tins în trăsături generale, tot răul ce derivă pentru căsătoria săteanului din condiţiunea lui de inferioritate economică. Importă să semnalez mai departe, întru cît contribue ignoranţa la propăşirea concubinatului în ţărănime. OXCVIII. Cînd ţăranul sărac pune de o parte greutăţile căsătoriei, iar de altă parte înlesnirea de a trăi în concubinat, fără a îndeplini forme, fără a face sacrificii pecuniare, fără a avea răspunderea capului de familie pentru femee şi copii; de sigur că în judecata lui mărginită, perspectiva concubinatului e preferabilă. Numai omului cult îi repugnă concubinatul cu toate urmările lui, şi cu toate aceste în multe cazuri, chiar a-cesta să pleacă înaintea unoiCImprejurări şi trăeşte în concubinat, cu speranţa de a-şi legitima legămintele lui. Pentru omul lipsit de facultate de discernămînt, nimic nu-repugnă în viaţa concubinatului; pentru că a distinge între moral şi imoral, este cam dificil pentru bietul om din popor abrutizat de mizeriile traiului. El ştie că de concubină să poate desface fără greutate şi povara familiei o poate înlătura ori cînd voeşte, lăsînd femeia şi copiii în voia soartei. Părăsind vatra unde viaţa bună nu i-a, surîs, el să poate uşor decide să reîncea- Dări de samă 679 pă în altă parte o nouă viaţă; chiar cu riscul de a arunca pe drumuri noul victime. La asemenea oameni conştiinţa binelui şi răului, a moralului şi imoralului, încă n-a apărut în forul lor intern. Totul la ei este sensualitate. Pentru viaţa fără greutate şi fără respundere, imensa majoritate a muritorilor din timpurile noastre, sacrifică fără strîngere de inimă şi femee şi copii! /. S. I. DOt'UMEHTTE. Scrisori a luî Nogues directorul de la Journal de Constantinopole cătră P. Mavrogheni I Mereredi dernier dans la soiree, la Porte a reeu par courrier extraordinaire la nouvelle du passage du Pruth par Ies Russes, et aussitot le conseil des ministres s’est reuni chez le Grand vizir, pour deliberer sur ce qn’il v aurait. â faire. II y a dans le conseil deux partis : celui qui veut commencer immediatement la guerre et celui qui ne veut la faire qu’apres avoir epuise tous Ies inoyens diplomatiques indiques par Ies representants des puissan-ces amies et alliees. A la tete de l’un se trouve Mehemet-Ali Pacha, ministre de la guerre ; â la tete de l’autre— Rechid Pacha. Ces deux partis ne s’entendirent donc pas dans la reunion dont je parle, et comme Mehemet-Ali Pacha est l’ennemi jure de Rechid Pacha, qui le lui rend bien, il agit sans retard aupres du Hultan et Vendredi dernier nous apprîines que Mustafa Pacha, Grand vizir et partisan de la la temporisation etait. remplace par Me-hemed-Ruchdi Pacha, general en chef de la garde Imperiale et ex-ministre de la guerre, et que Rechid pacha etait remplace par Aali-pacha, ce qui etait une maladresse contre l’Autriche, â cause de Tatfaire de Smvrne. Le len-demaiu, bien que ce fut le troisieme jour dos fetes du Bairam, la Porte fut ouverte et Ies troupes s’y rendirent Dări de samă 681 pour y recevoir Ies nouveaux proinus: on devait y lire le hat imperial de nomination. Mais dans la matinee, Mr. Oanning quî s’etait concerte la veille avec Mr. de La Cour, etait alle au Palais et, ont une tres longue audience du Sultan, qui eut â entendră de şa part quelques verites respectueuses mais energiques, et le ministere fut remis sur pied tel qu’il etait. II est de fait que de pareilles intri-gues, au moment oii Ies Russes violent le territoire otto-man, sont deplorables, et celles dont je parle ont fait un bien triste effet sur le corps diplomatique et sur le public, et on pense qu’elles seront jugees severement, en Europe, mais Ies Russes en. riront. Dimanche j’ai vu Rechid pacha et jc l’ai trouve bien triste, bien degoute de tout cela. II est incontestable que Ies troupes turques sont tres impatientes; elles veulent se battre, mais en ceci il faut marcher d’accord avec Ies r6-presentants des puissauccs; et d’ailleurs la Turquie ne sera bien prete que dans un mois. D’ici lâ, ou l’on se mettra d’accord avec la Russie, ou il faudra en appeler aux armes, et, dans ce dernier cas, la S. Porte pourra soutenir dignement la lutte. Omcr Pacha a ecrit ces jours derniers de Ch'oumla, qu’il ne pouvait plus contenii* ses troupes, qni voulaient, passer le Danube. Ce n'est, pas une raison pour commencer Ies operations prematurement, avant d’etre bien en mesure de lutter. Mercredi dernier j’ai vu Mr. Oanning et Mr. dc La Cour et ils sont d’avis que l’entree des Russes dans Ies Principantes a detruit l’acte de Balta-Liman et tous Ies traites de la Turquie avec la Russie et c’est justement, pour qu’il en fut ainsi, que la France et l’Angleterre n’ont pas serieusement tente d’empecher l’occupation. II fallait ce fait de guerre pour aggraver Ies torts de la Russie et afin que l’on put faine accepter l'idee d’un congres euro- 682 Dări de samă peen, qui est devenue l’idee fixe de Lonis-Napolâon; c’est Mr. de La Cour qui me l’a dit et qui fait tout ce qu’il peut pour en faire la demande par la Porte. Sur ce point encore il y a division dans le conseil des ministres otto-mans. Meliemet Aii Paclia craint le congres, Recliid Paclia le deşire et c’est aussi sur cette division que la deraiere intrigue s’etait appnyee pour battre en breche Rechid-Pacha. On avait. effraye le Sultan par cette idee de congres. II est cependant bien certain qn’on ne peut rnodifier Ies traites de la Russie avec la S. Porte qu’au moyen d’un congres et que sans congres le sort de la Turquie conti-nuera â etre incertain et precaire. On s'occupera egale-ment dans ce congres de la situation des Principautes, qu’on peut enlever au protectorat de la Russie pour Ies placer sous le protectorat des grandes puissances, tout en resserrant leur lien avec la Porte. C’est une idee bien arretee diez Mr. Canning et Mr. de La Cour. Ce dernier m’a dit quil pressait Reehid-Pacha de s’occuper de la re-vision, au point de vue liberal, des statuts organiques des principautes, afin que lorsque le moment sera venu, le Sultan seul Ies octroye â ces pays. Ceri, est tres confîden-tiel et, d’apres ce que je viens de vous dire, il serait peut-etre bon que le Prince Cthika me transmit, sans retard ses observations sur Ies modifications îi introdnire dans ces statuts, afin que je puisse Ies appuyer ici. La Franco et l’Angleterre sont. decidees â faire marcher rondement Ies choses et â faire du definitif. Mais—c’est encore Mr. de La Cour qui me l’a dit—il ne faut pas songer un seul instant ni â Tindependance des Principantes, ni â une Ro-yaute pour elles. Si cette idee etait emise, elle serait combattue â outrance et feraient du tort â ceux qui l’e-mettraicnt. II trouve meme que Ies Princes ne peuvent et ne doivent etre devoues qu’â la S. Porte, et qu’en ecrivant, Dări de samă 683 4 â l’Autriche et â la Russie presque dans Ies memes ter-mes que dans leurs prostetations de devouement au divan imperial, ils conrent risque de compromettre leurs interets. Ceci est encore tres confidentiol. II est evident, que l’Europe est tonte entiere pour ces aftaires en faveur de la Turquie et contre la Russie. II ne faut donc rien dire, rien ecrire, rien faire qui puisse donner â croire que l'on est devoue â d’antres qu’â la Turquie. Ce point me paraît decisif dans ce moment. Les affaires de la Russie sont extremement mauvaises et il ne faut pas que l’on puisse croire qu’on s’y. associe le moins du monde. II est incontestable que les hospodars seront â vie, et en tenant compt.e des observations de Mr. de La Cour, les Princes actuels ont toutes les chances d’etre continues â leur poşte, lorsqu’on viendra â regler defini-tivement le sort des Principautes, ce qui ne saurait tar-der. Les obsarvations de Mr. de La (Jour s’appliquent-elles â l’un des princes ou â deux, y compris celui du service, ti) c’est ce que je n’ai pas pu savoir. Mercredi dernier un bâtiment de guerre russe a ete vu preş d’un village turc, â 20 miile de rembouchure de la Mer Noire. Eu me donnant cette nouvelle Mr. Canning m’a dit : j'ai bien envie de faire venir notre escadre. II n’en a rien fait encore, mais le „Caradoc“ nous a amene cependant ces jours derniers une trentaine d’ofiiciers de cette escadre. 11 me disait aussi liier : vous, journaliste, et moi, diplomate, soyons moderes, mais ayons toujours un oeil sur la guerre; je la deteste, mais il faut y arriver. O’est un miracle de Dieu que tout le monde soit contre la Russie, et ce miracle pourrait ne pas se reproduire. II est positif que l’Autriche fait marcher des troupes du cote des Principautes. Cest, une demonstration contre la Rusie. 684 Dări de samă La Porte a pris des pilotes pour la mer Noire. La pro-testation contre l’occupation va bientot paraître. L’affaire de Smyrne est terminee; Ies details en sont dans Ies nouvelles diverses du Journal de C-ple. L’Autriche a ete humiliee par Ies Americains. 12 Juin 1853. ii. .Te n’ai rien regn par le bateau â vapeur de Galatz, arrive avant-liier, Dimanclie. Ma lettre du 26 .Tuillet etait tres importante, elle avait trăit notamment, au rappel des Princes par la Porte; et je reviens sur ce sujet pour vous renouveler ma conviction la plus intime; s’ils obeissent, il est certain, quoiqu’ il arrive, qu’ils seront conţinues â leur poşte apres 1’applanisseinent de -toutes ces affaires ; car la mesure de leur rappel â ete prise d’acord avec Ies quatre representants des grandes puissances, et ce qui le prouve en pârtie, c’est que Ies consuls de France et d’An-gleterre sont egalemeut rappeles et si ceux d'Autriche et de Prusse ne l’ont. peut.-etre pas ete, c’est parce que la position de ces deux puissances avec la Russie est plus delicate. S’ils n’obeissent pas, j’ai la certitude, par tout ce que j’ai apris, par ma lettre du 26 .Tuillet, qu’ils seront immediatement destitues, ă vioins qu’il ne soit him etabli que Ies Busses ne fes ont foreenient empeche d’obeir On n’ad-mettra peut etre pour excuse que le cas de force majeure bien constate, et ils seront consideres alors coinme pri-sonniers de guerre. Deja Ies intrigues reconimencent: Ies amis de Mr. Constantin Cantacuzene agissent contre le Prince Ştirbey et ceux de Mr. Lascar Cantacuzene contre le Prince Ghyka. L’obeîssance au rappel coupera court l’act.ion de tous ces intrigants: c’est l’opinion des representants des puissances qui s’emploieront alors effica- Dări de samă 685 cement an maintien des deux Princes. J’ai commence ma campagne contre Ies intrigues et j’espere que nous l’em-porterons,. si Ies deux princes nous aident par leur conduite. Sinon, rien ne Ies sauvera, pas meme l’appuri des Russes. Les chefs des missions sont â peu preş surs que Ies propositions de VAngleterre et de la France, dont Lord Russel a parle le 14 Juillet â la Ohambre des communes, ont ete rejetees par la Cour de St. Petersbourg, qui veut eviter tout arrangement assure par 1’int.ervention des puis-sances, pour n’avoir pas â compter plus tard avec elles, si un nouveau conflit s’elevait entre elle et la Porte, et quelques-uns d’entre eux sont d’avis que le dernier projet de la note de la Porte dont je vous ai parle dans ma precedente lettre sera accepte par la Russie. II est dit qu’en cas d’acceptation, les Principautes seront evacuees sans retard, et qu’un ambassadeur turc ira â Petersbourg pour rendre ce projet definiţii. Copie en a ete donnee aux representants des quatre puissances et elle etait accom-pagnee d’une declaration tres nette et meme 6nergique annonqant que cette demarche etait la derniere que la S. Porte pouvait faire. II n’est pas un Turc qui ne trouve ce projet de note rtasque et peu digne de la S. Porte, et eomme c’est Rechid Pacha qui est l’auteur de ces pieces il perd tous les jours du terrain, bien qu’il semble passe du c6te du parti de la guerre. C’est malheureux â dire, mais il est dans un isolement complet et je ne m’etonnerai pas qu’il quittât bientot le pouvoir. II est â peu preş perdu, parce qu’il a trop negocie avec mollesse : depuis quelques temps tous veulent la guerre, meme le tres pacifique Aii Paclia, qui a de grandes cliances de ressaisi’r un portefeuille. Pour la Turquie les clioses sont arrivees au point qu’il y a plus de danger â ne pas faire la guerre qu’â 7 686 Dări de Samă la faive : aussi tous desirent que le projet de note soit rejete par 1a. Cour de St. Petersbourg. Ofrande nouvelle! Samedi dernier trois courriers ex-traordinaires sont arrives de Serbie, le premier an Capon-Kehaia de la Principaute, le second â Mr. Oanning et le troisieme â Mr. de Lacour : tous Ies trois portenrs de la meme nouvelle qui est celle-ci. Le consul d’Autriche â Belgrade a demande au Prince Alexandre que des troupes autrichiennes fussent autorisees â occuper la Principaute, se basant sur ce que la Moldo-Valachie etait occupee par Ies Russes, et aussi sur la presence des escadres anglaise et franqaise â Bezica, pretes â franchir Ies Dardanelles ; mesure de nature â empeclier tout soulevement, qui ne tar-derait pas, s’il eclatait, â se propager sur le territoire Autrichien. Le Prince a refuse tout net, en disant qu’il se faisait fort de maintenir la tranquilite dans le pays. Le consul a repondu que, dans ce cas, le gouvernement autrichien se passerait de la pennission du Prince qui aussitot a pris Ies mesures necssaires pour recevoir Ies Autricliiens â coups de canon, sdls se presentent. Get.te nouvelle a produit ici la plus profonde sensa-tion. Mr. Caning et Mr. Wildenbruck croient â une tra-hison de la part de 1’Autriche. Mr. de Lacour trouve cela si fou. qu’il ne croit encore â rien, et la Porte qui a in-terpelle liier Mr. de Bruck n’est pas trop rassuree sur Ies intentions du cabinet de Vienne. L’Internonce pretend timidement que cette mesure est dans Tineret de la Porte qui n’en veut. pas et Mr. de Wildenbruck a dit des choses fort dures â Mr. de Bruck. Que TAutriche dorine suite â ce projet, c’est la guerre generale, mais c’est aussi la fin de cette puissance. L’An-gleterre, la France, la Prusse vont se ruer sur elle: c’est Topinion de tous Ies chefs des missions ici. Dări ele Samă 687 La position de Mr. de Bruck qui la semaine derniere eucore taisa.it_ parade des plus beaux sentiments pour la Turquie est devenite des plus difficiles et des plus fausses. Le consul russe d’Andrinople a antene son pavilion, et je crois que Ies autres consuls russes de la Turquie vont en faire antant. 2 A o fit 1853. N O T I Ţ Â D. de (xiers consul împărăţiei Ruseşti din Iaşi, care au bine-vroit a ne comunica textul original al celor două scrisori de mai sus, întovărăşeşte traducerea lor rusască din Rmcaia Sta rina. Petersburg, August. 1896, voi. 27 pag. 318, 322 cu următoarele observaţiuni : „Cele doua scrisori ale lui Nogues redactor Jurnalului de Oonstantinople se rapoartă tocmai la epoca tulburată a ţeri-lor române care incepe cu ocupaţiunea rusască în principate. Ele sînt adresate unui om de încredere şi neam a lui tir. (llnka, logofătul Mavrogheni. Nogues era perfect informat de tot ce să petrecea pe malurile Bosforului şi să bucura de o bună-vroinţă deosebită a trimişilor paterei apusene_ De şi scrisorile sale cătrâ Mavrogheni după forma lor exterioară, aparţin categoreî corespondenţii private ; totuşi nu să poate a nu să observa că Nogues, scrise mult după arătările diplomaţilor streini interesaţi ca gospodarii să execute vroinţa Forţei şi să părăsască principatele şi dacă Nogues era însărcinat, a le da asemenea sfaturi, aceasta se făcea pentru că nu venea la îndâmănâ a ti date pe cale oficială, de aceia scrisorile lui Nogues de şi cu caracter privat, au fără îndoială o valoare doeumentală" NOTIŢl Ortografia d-lui Tiktin întâmpinare Tn No. 7-8 al„ Arhivei “ a apărut o notiţă a d-lui Ni-colae Apostol, prin care d-sa constată cu multă părere de rău, că d-1 Tiktin ş-ar ti schimbat sistemul său ortografic, bazîndu-să pe faptul că în noua ediţie a gramaticei sale, d-1 Tiktin a fost nevoit să-şi schimbe ortografia. După ce d-1 Apostol aminteşte că a arătat superioritatea primului sistem ortografic—fonetic—al d-lui Tiktin: după ce constată că d-1 Tiktin acuma şi-a inaugurat un nou sistem ortografic—etimologic - cu desăvîrşire opus primului sistem, întocmai ca un advocat care ar pleda cu aceiaşi seninătate şi pro şi contra în o cauză oarecare: după ce releveazâ cîte-va, de sigur din multele încurcături, pe care d-1 Tiktin le aduce scrierii limbei romîne, relevări in care d-1 Apostol arată mai mult pripeala d-sale întru a ceti şi mistui discuţiile filologice: după ce mai trage şi o raită prin cauzele care l-ar fi putut determina pe d-1 Tiktin la a-ceastă abjurare: după toate acestea, declară, că aceste silinţă ale d-lui Tiktin de a apăra etimologizmul, sînt, şi vor rămînea zadarnice, că numai mediocrităţile şi nulităţile să vor mai servi de acest sistem, şi că foarte greşit a procedat dar d-1 Tiktin cînd şi-a schimbat sistemul or- Notiţi 689 tografic, întocmai după cum schimbi in politică partidele; iar la urma urmei, d-1 Apostol, cu inima sfîşieată de durere, varsă o lacrimă pe ruinele operilor d-lui Tiktin, fostul luptător de valoare al ortografiei fonetice, şi fostul urmaş demn al regretatului Lambrior. Insă toate aceste constatări, relevări şi lacrimi erau cu desăvîrşire zadarnice şi nedrepte, căci, cum am spus, ele să bazază pe faptul că d-1 Tiktin şi-a schimbat ortografia în noua ediţie a gramaticelor d-sale. Dar de la a-şi schimba ortografia intr-o anumită operă, pînă la a-şi schimba convingerea e mult; şi d-1 Tiktin are grija de av ne spune că nu şi-a schimbat convingerile: „Tn ediţia prezentă a trebuit să înlocuim ortografia fonetică prin acea a Academiei, aceasta fiind impusă in şcoală de cătră Minister. Ortografia însă sperăm că nu va constitui nici o piedică pentru acei care scriu foneticeşte, etc. (pag. IV, Nota 4, Etimologia, ediţia II). Dacă d-1 Apostol ar fi cetit această notă. probabil că nu ar fi mai scris articolul său, afară doar de partea prin care relevează încurcăturile, pe care noul sistem al d-lul Tiktin l-ar aduce scrierii lim-bei romîne. Şi cit. de scurt ar fi fost articolul d-lui Apostol atunci 1 Oă d-1 Tiktin, în noua ediţie, a fost nevoii a-şi schimba ortografia, aceasta credem că nu i să poate imputa. Cînd scrii cărţi pentru scoală, gramatici, aritmetici’ etc.., nu scrii, fireşte, nici ca să rămîie în rafturile librăriilor nici numai pentru gloria de autor. Şi vinovat nu poate fi omul, care voieşte ca munca lui, de ani de zile poate, să răniîe nerăsplătită, ci vinovat e mai degrabă acel care, din cauza pripei cu care citeşte şi mistue cărţile, acuză pe un altul că şi-a vîndut convingerile pe bani. vv * 690 Notiţi Trecem acum la ordinea de idei pentru a arata gre-şelele unor observaţii ale d-lui Apostol. Am văzut deja că. din notiţa pusă de d-1. Tiktin la pag. 4 a ediţiei a Il-a a Etimologiei sale, rezultă că d-sa a primit, în această a Il-a ediţie, regulele ortografiei A-cademice. silit fiind la aceasta de faptul că Ministeriul a impus această ortografie în şcoală. D-l Apostol deşi n-a cetit această notiţă, presupune cauza acestei modificări şi să întreabă : „dacă d-l Tiktin a fost nevoit să-şi schimbe ortografia fonetică, pentru ce n-a admis în totul regulele ortografiei Academice, aşa bune rele cum îs, pentru că a-ceasta e cel puţin ortografia, care să zice că să impune în şcoală ?* Răspunsul ni să pare destul de uşor şi numai pripa d-lui Apostol e de vină că nu şi l-a dat singur. D-l Tiktin a admis în adevăr ortografia Academiei, dar această ortografie nu poate fi urmată în totul, mai întâi pentru că nu ne dă regule complecte şi precize pentru toate cazurile pe care le întîlnim, al doilea pentru că unele regule date să bat cap în cap cu regulele ei generale şi, în fine pentru că însu-şi Academia nu are o ortografie bine definită şi neşovăitoare. Aceste trei afirmaţii să pot dovedi uşor : a) Că Academia nu ne dă regule complecte ne-o dovedeşte faptul că, în chestia scrierei lui ă şi î, ia n-a luat încă nici o deciziune, căci articolul privitorii! la ă şi i „propriu Convorbirilor Literare n-a fost admis de Academie care n-a luat încă pînă azi vre-o liotărîre“. (Philippide, Principii, 167). Aceasta d-l Apostol n-o ştie şi vina e a d-sale. b) Că unele din regulele Academiei să bat cap în cap ne-o dovedeşte faptul că, deşi ia admite, în general, ca principiu ortografic, derivarea în marginile limbei romîne, totuşi, din cînd în cînd, să foloseşte şi de limba latină: de exemplu, cînd e vorba de scrierea sunetului Z in cuvinte Notiţi 691 ca roză zice să sciem roşă (cu s=latin roşa) şi nu cu Z ca în pază. c). Că însă-şi Academia nu are o ortografie bine definită ne-o dovedesc următoarele exemple scoase din chiar „Analele Academiei Romîne£! seria II. Tom. XVIIi: găsim în aceiaşi pagină (Si cuvîntul neam alăturea cu ne-mu!ui, apoi (pag. 2) moldov&u şi ((pag. 8.) european; sunetul ea scris în patru feliurî în patru cuvinte diferite : ea (pronume, pag. li), (tea verb, 6), îndoială (pag. 5) şi petră, fără ca Academia să fi dat vre-o regulă în această chestie. Voieşte d-1 Apostol ca şi d-1 Tiktin să ti scris aşa ?. Astf'eliu fiind lucrurile să înţelege uşor că corect a procedat d-1 Tiktin, cînd a luat de la Academie ceia ce ie limpede, lămurit, rămînînd ca, acolo unde Academia nu-i pre-ciză ori nefixată, ori acolo unde ia să contrazice, să-şi făurească d-sa o normă proprie, regiile precize, stabile, de care să să călăuzască. Să vedem acuma dacă aceste regiile ale d-luî Tiktin încurcă scrierea limbei romîne, cum afirmă d-1 Apostol, ori dacă, din potrivă, ele nu complecteazâ regulele Academiei. Vorbind de scrierea lui d şi î—în privinţa cărora A-cademia nici pînă azi nu a luat vre-o liotărîre. cu toate că d-1 Apostol îi atribuie lina—d-1 Apostol impută d-luî Tiktin că să duce tocmai la limba latină. Academia n’epre-cizînd lucrul, d-1 Tiktin era liber s-o facă, şi aceasta cil a-tît mai mult cu cît însă-şî Academia o face, cînd îi vine la socoteală, după cum am văzut mai sus. D-1 Apostol poate mai vrea un exemplu V li vom da linul liotărîtor : „sunetele ea şi oa provenite dintr-un e şi o şi urmate “ etc., sună o regulă a Academiei. De unde „provenite4'? Nu din limba latină ? De sigur că da, şi atunci imputarea d-luî Apostol, că dl Tiktin dueîndu-să. la limba latină ar calea 692 Notiţî regulele Academiei, nu mai are nici o noima. Şi apoi A-cademia — nehotârîtă încă în chestia lui « şH, trăgînd, din cînd în cînd, cu ochiul şi la limba latină —nici nu opreşte prin vre-o regulă preciza de a nu recurge la limba latină; şi întru cît Academia, prin principiul ei aşa de vag, cuprins în raportul d-luî Maiorescu, că voeşte o „ortografie fonetică temperată prin necesităţi etimologice'' (Convorbiri Literare anul XIV.) pag. 65 şi prin lipsă de regule pre-cize, dă mînă liberă cercetătorilor să-şi făurească ei singuri regule, credem că d-1 Tiktin a complectat lacuna A-cademieî prin regulele sale, relative la ă şi î. Mai departe. D-1 Apostol face o greşală neiertată cînd crede că, ţinîndu-ne de regulele Academiei, trebue să scriem : trecătoare, prefăcătorie, ţesetură, adecă cu a scris cu e, fiind că găsim a trece, a 'preface, a ţese, şi iată de ce : sunetele unui sufix flexionar nu pot servi ca bază pentru derivarea sunetelor din alt sufix flexionar ;—e de la infinitiv nu poate servi ca bază pentru derivarea lui ă din -ator al adjectivului verbal, ori pentru â din -and al gerundiului. De ar fi aşa, dl Apostol ar trebui să scrie pers. III a conjunctivului prezent: să treace fiind că avem a trece, şi ar mai trebui să spuie că bine a făcut Oiparin cînd a scris treciind deoarece avem şi trec-ut. Ce să facem atunci ? va întreba d-1 Apostol. Ce-a făcut şi d-1 Tiktin : sufixele: -ătorie, -ătoare, ătură, citate de d-1 Apostol, precum şi celelalte necitate, ca -ătate, -ătos, etc., le-a scris cu ă, iar ge-rundiele în -and al conj. II şi III, le-a scris cu â, fiind că ducîndu-să la limba latină, a găsit şi pentru ă din sufixe, şi pentru â din gerundiu, ca origină, un a trecut prin a-nalogie de la conjug. I-a la a Il-a şi a IlI-a (Tiktin : un fenomen morfologic, Conv. Lit.., anul XIII). Notiţî 698 Intru cît priveşte scrierea lui ea, îi amintim cl-luî A-postol necomplecta ortografie şi necomp.lectele regule ale Academiei, şi îl trimetem la exemplele de mai sus, scoase din Analele Academiei, din care să vede că îl scrie în patru feluri şi fără nici o regulă (ea, tea, îndoială, petră). D-l Tiktin, luîndu-să după Academie, n-a putut găsi chipul de a scrie cuvinte ca deal, hrean etc... şi atunci d-sa le-a scris hren, del cu e, şi prin^aceasta, credem noi, a simplificat şi uniformizat ortograHa lui ea, şi nici de cum nu-a încurcat-o, cum crede d-l Apostol. * .v. Din toate acestea rezultă, pe de-o parte, că d-l Apostol poate continua fără grijă de a vedea în d-l Tiktin un campion tot aşa de convins al fonetizmuluî; pe de alta, că d-l Apostol trebue să felicite pe d-l Tiktin, deoarece a-cesta, silit ca în ediţia a Il-a a Gramaticei d-sale să a-dopte regulele Academiei, a uşurat acesteia luarea unor hotărîri în chestia lui ă şi %, şi a complectat în bine ortografia ei. I. Vasiliu. O scrisoare a d-lui Di/tU. Theoclom din Paris cătră di)■ecţia. A rh ieri. Iubite Domnule Xenopol. Ain isprăvit cu notiţele despre Episcopul dac Nichita ; îmi îndreptez cu totul informaţia ce v-am dat prea pripit în ultima mea jelanie : nu este Nichita despre care pomeniţi d-voastră în Istorie şi care a fost martirizat sub Ata-naric : totuşi, după toată probabilitatea a trăit, a propove-duit fără să aibă scaun episcopal, nu în Dacia Aureliană ci în Dacia Traiană, între 390 şi 420. Ceea ce este mai însemnat sînt legăturile lui cu Roma ; poate că activitatea lui însemnează întîiul pas al papilor spre cîştigarea orientului, pas care e oprit de creştinismul bulgăresc. însemnătatea momentului este mult mai mare de cit cum mă aşteptam : peste două trei zile vă voi da rezumatul argumentărilor şi, dacă voiţi, vă voiu trimete toate izvoarele pe cari le-am consultat; va rog să-mi scrieţi dacă vă sunt necesare pentru un studiu ce plănuiţi d-voastru sau dacă m-aţî însărcina pe mine cu asemenea lucrare. In tot cazul paternitatea vă aparţine, şi vă rog să credeţi că mulţămi-rea mea n-ar ti mai mică atunci cînd rolul meu ar li de informator, de cît atunci cînd aşi ajunge un colaborator ; ba poate că în cazul de pe urmă. aşi lua o respundere prea mare a cărei grijă nu ar micşora mult inulţâmirea sufletească. Şi fiind că vorbesc de această mulţumire, daţi-mî voe să pomenesc de articolul d-lui Lucescu despre regretatul Notiţx 695 profesor M. Buznea : a fost coleg cu tata în liceu, iar mie patru ani de zile mi-a fost Clascal şi cum de pe atunci a-veam obiceiul de a-mi însemna nu numai impresiile ci şi scenele la cari luam parte ori eram fată, aveam şi am o sumă de amănunte cari, poate ar li adăugit, ceva la creionarea psihololică pe care o face dl. Lucescu. Ce păcat că acestei creionări îi lipseşte tocmai balsamul binefăcător şi dătător de viaţă al amintirilor copilăriei şi băncei de scoală. Şi ce păcat că acei cari au dat d-luî Lucescu amănuntele, au vorbit generalităţi cari au frînt bucăţele viaţa şi sufletul lui „Domnii Buznea“ .,Moşneagului“ pentru a o face să între în capitolele seci ale pedagogiei învăţate la universitate. N-aţi observat—adecă vă întreb retoriceşte, căci de sigur că aţi observat—cum din această caracteristică lipseşte tocmai ceea ce era specific carierei şi omului : „Busnea ca profesor de istorie : Am încă la Ploeşti explicaţiile lui despre războaele religioase, descoperirea Ameri-ceî şi neatîrnarea Statelor unite, şi mai toată Istoria Ro-mînilor : şi-îmi pare rău că nici timpul nu-mi îngădue, nici o-caziunea nu mă smomeşte pentru a arăta cum Moşneagul pe care nu l-am văzut rîzînd de cit de trei ori—dar rîzînd cu hohot -în patru ani de zile, cum zic Moşneagul înţelegea istoria, patriotismul şi adevărul: veţi fi cred de părere că nu e uşor a împăca pentru un popor mic şi încă înaintea unor elevi de cursul inferior, aceste două porniri între cari să zbate mintea istoricului modern conştiincios şi conştient de misiunea sa de om al ştiinţei şi de sarcina sa de for-mător al cetăţenilor viitori. Şi numai însemnătatea chesti-uneî arată de cit folos ai1 fi fost pentru noi de a să şti ce răspuns practic a dat la această problemă capitală unul din profesorii cei mai cinstiţi, mai conştienţi, mai cu spirit istoric pe cari i-a avut şi cu siguranţă spun, pe cari-i are învăţâmîntul secundar. Nu m-a făcut nici o dată să 696 Notiţi plîng explicînd lecţia şi asemenea manifestaţii lirice n-am văzut de cit. în scrisorile unor elevi pe cari le-a utilizat d-1 Lucescu, dar nu voiu putea uită nici o dată emoţia— aşi zice înnalta emoţie artistică şi cu desăvîrşire superioară, dacă epitetele n-ar ii prea pretenţioase pentru vrîsta de 14-15 ani---pe care ne-a însuflat-o cînd, după douăsprezece lecţii despre Ştefan cel Mare, a venit în a treisprezecea şi, rîdicîndu-să în picioare cu un aer profetic ne-a explicat caracterul politic şi însămnâtarea lui Ştefan cel Mare. Am pus pe caet titlu cu litere mari, am cercat să scriem şi pe caetul mieu şi azi e pagina goală şi al zecelea cuvînt nesfîrşit: am asistat la un imn şi, cînd după două vestiri ale lui Moş Culaî, „Moşneagul" s-a hotărît să iasă din clas, el de sigur ajunsese în cancelarie şi noi încă nu îndrăzneam să ne sculăm din bănci. Dar abia acuma bag de seamă că m-am apucat de o întreagă povestire care e cu atît mai de prisos cu cît, vine mai tîrziu fără putere de a schimba cele făcute sau de a împlini cele sâvîrşite. Cel puţin am mulţămirea că vi le-am scris d-voastră. Domnişoara Lucila Chifti din Oraiova a publicat un studiu asupra literatureî roraîne mai nouă, în limba franceză în le Monitmr nniversel din Paris în un şir de numere din April şi Mai anul curent, studiu reprodus in e-diţie separată sub titlul Le mouvement jtolitique en Rou-manie Oraiova, Sainitca 1896. Scrisoarea d-sale să ocupă, cu drept cuvînt, numai de cele cîteva stele mai mari ale literatureî noastre. Notiţi 697 Domnul Th. Avram Aguletti profesor la liceul din Buze:!, a publicat un studiu asupra însemnătăţii studiilor orientale cu privire specială hi R