■ANUL XXXIII IULIE—OCTOMVRIE 1926 No. 3 şi 4 ARHIVA ORGANUL SOCIETĂŢII ÎSTOBICO-FILOLOG1CE - DIIV IAŞI-- Director: ILIE BĂRBULESCU SUMAR ILIE BĂRBULESCU . . . Naşterea limbii române şi elementul slav "(Categoria III: cu o în loc de pisl. x şi k interioare. Categ. IV: cu e în loc de pisl i». Categ. V: cu u în loc de pisl- I. IORDAN...... Dialectele italiene de sud şi limba română. N. C. BEJENARU .... Pribegia lui Constantin Vodă Serban. P. CONSTANTINESCU-IAŞI Caracterizarea şi împărţirea istoriei Românilor: o nouă concepţie. N. C. BEJENARU .... Rolul lui I. C. Brătianu în revoluţia dela 1848. COMUNICĂRI /. Iordan: f Jules Gillieron.— N. C. Bejenaru: In jurul chestiunii lui Negru-Vodâ şi a întemeierei Munteniei.— iV. .4 Bogdan: Monografii sau colecţii de documente despre Dorohoi, Vaslui, Botoşani.— Margareta Ştefănescu : Cronica mediobulgară a lui Manas-ses.— llie Bărbalescu : O întrebare filologică din insula lava ; Originea curentelor noastre literare pentru limba cărţilor bisericeşti şi pentru limba cu neologisme— I. Iordan: Metafore din Linei, animalelor —Margareta Ştefănescu : Despre Românii Macedoneni. încă o urmă de rotacism.— P. Caraman: Ştiri despre .Români şi despre orientul Europii, din pragul veacului XIV (a 1303);— Dr. M. Gaster Despre activitatea filologico-istoricâ a „Arhivei";— Margareta Şte fănescu: Un ceh despre Basarabia; Iarăşi despre;rotacism. MATERIALE DE FOLKLOR V. Mateeacn: Povestea Sărăciei. RECENZII Gaston Esnault: L'imagination populaire. Metaphores occiden-^ tales (I Iordan)__Miloje vasii: Arhitektura i Skulptura u Dalma- ciji, Crkove, (P. Constantinescu-Iaşi).— Tli. Cupida»: Petru Maior şi Aromânii; Aromânismele din dialectul daco-român.— Constantin l «cea ■ Sunt în Transilvania aşezări de Români veniţi din sudul Dunării? Ioan Budai Deleanu ed. Cardaş (D. Găzdaru).— Episcopul.^IacOb Antonovici: Documente Bârlădene ; O. /. Lecca: Neamul româneasc; N. Diăganu: Mihait Halici (Margareta Ştefănescu,). — P. P. Pwudtv.scu: Nicolas Spathar Milescu (N. Ci Bejenaru). — Dr. Anton B, I. Balotă: La nasalisation et le rhotacisme dans Ies langues roumâtne et al-banaise (Margareta Ştefănescu).— N. Cartojan; Legendele Troadei. în literatura veche românească (llie Bârbulescu). IAŞI INSTITUT DE ARTE GRAFICE „VIATA ROMÎNEASCĂ" SOC. ANONIMĂ.-- C-ila 1782 1926 Rugăm cu insistentă persoanele cari primesc ARHIVA să ne trimită costul abonamentului ce ne mai datoresc pe trecut sau pentru anul in curs ; intru cit cheltuelile tiparului fiind foarte mari, se cer adevărate sacrificii pentru a putea apare. ARHIVA Apare de patru ori pe an: Ianuar, April, Iulie şi Octombre ABONAMENTUL ANUAL 100 de lei în tară pentru particulari. 200 lei pentru Autorităţi, Bănci şi alte întreprinderi. 40 franci hanceji pentru Franţa, Italia, Belgia, Anglia, Elveţia şi celelalte tări din uniunea poştală. Orice corespondenţe să se adreseze : Pentru tot ce priveşte Direcţia şi Redacţia, (manuscrise, cărţi schimb de publicatiuni etc.). D-lui llie Bărbulescu, profesor universitar, Strada Speranţă No. 14—Iaşi. Pentru Administraţie, expedijie, abonamente, mandate-postale etc. D-lui N. A. Bogdan, publicist, Strada Albinei No. 4—Iaşi. sas Pentru anii mai vechi ai acestei Reviste, a se adresa tot D-lui N. A. Bogdan. ARHIVA REVISTĂ DE ISTORIE, FILOLOGIE Şl CULTURĂ ROMÎNEASCĂ - DIN IAŞI - Anul XXXIII Iulie-Octombrie 1926 No. 3 şi 4 Naşterea individualităţii limbii române şi elementul slav) Categoria III: cu o în loc de pisl. >. şi k interioare. Cuvintele acestei categorii, despre care am arătat3) pentru ce nu au intrat din pisl. în limba română, se prezintă în aceasta din urmă, în raport cu cea dintâi, în două feluri deosebite: cele mai multe au o în loc de pisl. x (ropot corespunde pisl. răpată= r/put». etc), iar câteva au tot o (>iu u), dar în loc de pisl. k (prilostesc, coresp. pisl. pn'lestiti etc). Amândouă aceste feluri corespund la două ienomene fonetice cari nu existau în plslove-nica, ci cari s'au născut mai târziu, în epoca postpaleoslovenică, adică după veacul al IX; întâiul fel corespunde fenomenului post-plsl. numit «întâia vocalizare a lui v», iar al doilea corespunde fenomenului postpaleoslovenic numit «a doua vocalizare a lui r». Intre acestea, apoi, «întâia vocalizare» e mai veche, iar «a doua vocalizare» e mai noua, adică ea s'a produs în bulgara postpaleoslovenică în urma celei dintâi. Să le vedem pe amândouă, pe rând. In unele texte-copii plslovenice se constată, ca ceva anormal şi mai mult ori mai puţin rar, că sunetul x=ă, când nu amuţeşte (Categ. I) şi când nu se păstrează tot astfel mai departe (Categ. II), e înlocuit cu o. Această înlocuire se întâmplă de obicei când cuvântul mai avusese, spre sfârşitul lui, un alt^sunet x sau h care amuţea (ca la Categ. I), aşa că silaba cu celălalt sunet x rămas devenise închisă. Atunci, acest semivocal rămas, st, se întări şi,—mai ales când avea accent, dar une-ori şi fără 1) A se'vedea Arhiva, XXXIII, 2, p. 92. 2) Cf. Arhiua, XXXI, £, p. 84. 162 ÎLIE BÂRBULESCU accent') se prefăcu în o. Acesta e fenomenul numit «prima vocalizare» lui x. Ast-fel, -în Codex Zographensis e uneori: tokmo în loc de normal t*kxmo=tăkamo, narodosK=narodose în loc de mai vechi şi de regulă narodxsk, rabotx în 1. de regulat rabxU, ljubovK crxkovKetc, în loc de ljubxvk, crxkxvi». Codex Suprasliensis are tot astfel: krepokx, smokovknago 1. normal krepxkx, smokxvk-nagos), şi ljubovnyj 1. ljubxvnyj etc. Şi tot ast-fel, ca ceva neobicinuit, nou şi anormal, găsim o în loc de obicinuitul normal x încă în alte, deşi nu în toate, din textele-copii plslovenice !) (deci în sec. X şi XI). Iar dacă urmărim cu atenţie acest fenomen în textele aşa numite medio-bulgare, constatăm că, cu începere chiar din veacul al XII, el se manifestează mult mai des de cât în cele plslovenice, cu toate că tradiţia literară impunea scriitorilor de a păstra, la scris, x ca în acestea de pe urmă. In deosebi textele scrise în regiunile aşa numite medio-bulgare apusane îl au din belşug, pe când cele răsăritene numai în anumite câteva cazuri. Ast-fel Paremeinicul lui Grigorovic (sec. XII) are: ostanokx kr/pok?, suitokt, pesokx, etc, în loc de normal şi pisl. ostanxkx, krrpxkx, sviti.kx, p/s kz. Evangelia Iui Grigorovic din acelaş secol are: dozdx 1. pisl. normal dbid , sot nik 1. pisl. sxtxnikx, nacVtokA 1. pisl. nacetv>kx, ostanokx 1. pisl. ostanukA etc. Are la fel Apostolul dela Ohrida din sec. XII: tokmo, sobrani, ljubovxna, nacetokn etc. In Şestodnev al lui Ion Exarhul din sec. XIII e, de asemeni: svitokk, kr^pokx4). Un Triod din sec. XIII: are svitokx şi cu articolul postpozitiv svitokosx5). E şi în Dobrejsovo Evang. 1) Conev, înGodisnik na Sofijskija Uniuersiiet, 1, p. 46, zice că: «ero-vet(î se vokalizuvat sâmo v zatvoreni sricki i pod udarenie», adică: «eru-rile se vocalizPază numai în silabe închise şi subt accent». Acelaş, în Do-br,jsouo Evang. p. 51: «samo udareno x dava o , adică: «numai accentuatul x dă o». Dar de se observă s. ex. postpaleosl. ropot faţă de pisl r^p^tx unde al doilea x nu are accent şi totuşi a dat o, atunci se vede că se înşală Conev. Miletic e ceva mai exact, şi a roape în sensul meu, în Dus Ostbnl-gurisclw, p. 71, unde zice că: «Die Verănderung des Halbvocals in o hat. sicii zweifellos zue 'st nur in den bentonten silben vollzogen». Cf. p. 168 nota. 2) Cf. Vonclrak: Altkirchensl. Gram2, p. 40; Kuljbakin: DrevnecrKkxvKnyj .slov. jşz', p. 88. 3) Cf. Şahmatov, în AfslPh., XXXI, 485, Les'kien în AfalPh., XXVII- 4) Lavrov: Obzor, p. 36, 39. 5) Miletic, în SbMin., XVIII, p. 11. NAŞTEREA LIMBII ROM \NE 163 din sec. XIII: vrtopi, cr*kovx, krotokx etc. In Letopiseţul Iui Mânase din sec. XIV: vrxtopx, sladokx, etc, Şi tot ast-fel, acest fenomen: o în loc de pisl. x se afla în o mulţime de alte texte mediobulgare. In toate aceste cazuri, înşa, adică când pisl. x devine, prin întâia vocalizare, sunetul o, finalul x dispăruse ceva mai înainte din pronunţare; aci, dar, nu se poate zice că ar fi existat (afara de acel x devenit o) şi un x final pronunţat, ca la Categ. II1). Deci, în toate aceste exemple postplslovenice şi mediobulgare, scrisul x final era pus în texte numai spre a păstra tradiţia literară plslovenică, dar el nu se pronunţa la ele; ci pronunţarea era: tokmo chiar când era scris ca în pisl. tokxmo, svitok chiar când se scria switok4 sau svitoks, vrxtop chiar când era scris ca în pisl. vrxtop < etc. Acest lucru ni-1 învederează, de alt-fel, însăşi limba bulgara de astăzi, care, mai ales în aşa numitul dialect de apus, dar la sufixul pisl. —xkx încă şi în dialectul propriu bulgăresc sau numit de răsărit, are tot aşa: tokmo, ljubov, momok, svitok etc.8). Faptul excepţionalitâţii lui o în loc de pisl. x interior în textele-copii plslovenice şi înmulţirea, adică neexcepţionalitatea ci mai mult ori mai puţin generalizarea lui, în textele mediobulgare şi în graiuri ale limbei bulgare de astăzi, ne arata că în sec. IX nu a existat înca acest fenomen în plslovenică, ci că el s'a început odată cu sec. X de când avem textele-copii şi dc când în acestea se constată înca cealaltă prefacere fonetica a lui x, adică amuţirea Iui la sfârşitul şi, în anumite locuri, şi în interiorul cuvintelor (Categ. I8). Această excepţionalitate plslovenică faţa de neexcepţionalitatea, de generalizarea mediobulgara învederează ca fenomenul ol.» (caşi amuţirea lui x) s'a început o dată cu mijlocul sau sfârşitul secol. X, adică în perioada postplslovenica, dar nu înainte de acest veac. Iar textul numit «Fragmentele dela Kiev» confirma şi ma> mult această concluzie, prin acea ca, in el, x şi h nu numai ca niciodată nu sunt lăsate afara, dar niciodată nu sunt înlocuite prin alte vocale pline, adică niciodată x prin o. Limba bulgară 1) Arliiua, XXXII, 2, p. 8', 2) Cf. Obkk, în AfslPh., XVI, 186 şi SbMin., XI, 552 C jnev : Diulek nt Studii, p. 36 şi DobrMsovo ietv,, p. 30 şi SbMin., III, 30!) şi IV, 498, 3) Arniva, XXXI, 2, p. 170, 164 11 IE BĂRBULESCU de astazî prezintă pe o 1. plslv ■/. de obicei în dial. apusan; dar, în unele cazuri, aşa la articolul postpozitiv, în sufixul —ok() x I. pisl. k în: prii stil pronunţat prildstil, (rom. pri-lostesc), s*pna (rom. şoptesc) pron. sripna. In loc de pisl. c\ţiag«; Bulgarii zic azi cepak'") pentru rom. c/«pag. Iar cele lalte cuvinte, cu „întâia vocalizare a lui x", tot 1) Cf. Oblak în SbMin. XI 562. Vezi mai jos la categ. VI. 2) Vondrak: Altlcsl. Gram. , p. 193. 3) Ibid. p. 565. 4) Cf. Oblak în SbMin. XI, 565. Tot aşa, unele graiuri bulgare au astăzi zoardi ylsl. jK|1X,\k rom- joardă. (Conev: Dialektni Studii, Sofia 1904 pag. 91). 5) Stojcev în Sbom. nur. uni., XXXI, Sofia 1925, p. 12-13. 6) Conev: Ezikouni Vzaimnosti, p. 23, NA$TEREA LIMBII ROMÂNE 16? conform cu cele ce am adus din textele-copii plslovenice, sunară în limba postplslovenică, adică cu începere numai dela mijlocul sau sfârşitul veacului al X: dobitok, vrxtop, svitok, naprhstok vezok, tokmo, ljubovnik, ropot. Fireşte că, conform cu cele ce am arătat la categ. I'), însă, şi lipsa sunetelor *=ă şi b=e finale şi interioare plslovenice arata încă odată că cuvintele amân-doror acestor feluri sunt postplslovenice. Dar cu aceeaşi formă postplslovenică (care-i încă medio-bulgară), adică cu o 1. » şi k plslovenice sunt aceste cuvinte şi au fost totdeauna şi în limba română, cum arată şi vechile-i texte: dobitok, vârtop, svitoc, năpârstoc, vânzoc, tocma, ropot, ibovnic şi şopot, şoptesc, prilostesc, doască. Aşa fiind aceste cuvinte din categoria III, evident că transformarea din ele a pisl. x=ă în o şi a pisl. b în o neputându-se produce pe terenul limbii române ci pe al celei bulgare, din motivele ce am arătat, urmează că ele, aceste cuvinte, au intrat în limba română nu în veacul plslovenic (al IX), şi cu atât mai mult nu în epoca lui Jordanes (sec. 1V-V11), cum s'a pretins, ci numai după veacul al IX şi anume în secolul al X şi XI, unele, iar altele chiar într-al XII veac, anume de când s'a început şi dezvoltat în bulgara fenomenul, ei organic, de prefacere a Iui •a pisl. şi k pisl. în o prin întâia şi a doua vocalizare. Iar lipsa pisl. z=ă şi b=ig finale sau interioare, care s'a întâmplat la ele tot pe terenul limbii bulgare cu începere din veacul al X (Categ. I), confirmă şi mai mult această concluzie dela Categoria III. Categoria IV: cu e în Ioc de pisl. k. Cuvintele acestei categoriidespre care am arătat8) pentru ce nu au intrat din pisl. în limba română, se prezintă cu fenomenul fonetic numit „întâia vocalizare" în textele-copii plslovenice; anume, în acestea ele au e în loc de pisl. »»=e, tot aşa precum cele din Categ. III au, prin aceeaşi „întâie vocalizare", o în loc de pisl x=ă. Deşi nu în toate, dar în cele mai multe texte-copii plslovenice se constată, ca ceva anormal mai mult ori mai puţin rar_ ca sunetul pisl. h=e,—când nu amuţeşte şi când nu se păstrează tot astfel mai departe, spre a se preface, apoi, în y=ă,—e înlo- 1) Arhiva XXXI, 3-4, p. 171 şi XXXIII, 1, p. 1-8. 2) Arhiva, XXXI, 2, p. 84. 3) Arlriua, XXXI, 3-4, p. 170, şi XXXII, 2, p. 87. 168 ILIE BÂRBULESCU cuit cu e. Această înlocuire se întâmplă, ca şi la x o, de obicei (dar nu întotdeauna), când cuvântul mai avusese, spre sfârşitul lui, un alt sunet k=ie care amuţea (ca la Categ. I), aşa că silaba cu celalalt sunet k rămas devenise închisa. Atunci acest se-mivocal rămas: k— e se întări şi—mai ales când avea accent, dar uneori şi fară accent')—se prefăcu în e curat2), întocmai cum, pe aceeaşi cale, plsi. x deveni o în texte-copii plslovenice. Aşa ca, găsim în Codex Suprasliensis: temnica 1. pisl. thmk-nica, sedusa 1. pisl. ănd/sa, lev» 1. pisl. 1 v.i, leg/ko 1. pisl. LgAko. razumenA 1. pisl. razununs, silem 1. pisl. sili.n/, starecA 1. pisl. star c«, konecA 1. pisl. konuc, oteck 1. pisl. otncx. Savina Kniga are şi ea un cas precis de i. p. k : skjjdeLnici, sk^dnl ,nice şi de 5 ori o p. x: kozdo şi kxzdo etc.s). In Codex Zographensis: temk-nicvi, ti.muniw., podobenx 1. podob.»nx, s.cec-i. 1. sac>ci>. In Psal-terium Sinaiticum : pravuden-k 1. prav,ck=slrpeţe), -silen (pisl. silhnx), denie (pisl. dknije)2), stareţ, oţet, stanzen, peveţ, kupeţ, Pavel etc. Ba are şi un e (din care, apoi i) final, care poate corespunde şi el unui pisl. din care s'a desvoltat: alne etc. (p. 366), zoardj etc. Din aceste reese, dar, că vocalizarea pisl. k—e în curat e s'a început pe terenul limbei bulgare, (ca şi întâia vocalizare a pisl. x= ă în o), spre mijlocul sau sfârşitul sec. X, ca şi o 1. pisl-*; ea a continuat, apoi, coprinzând -din ce în ce mai multe cuvinte, atât în corpul cât şi la sfârşitul lor, în veacul al XI. De atunci ele s'au perindat astfel, cu e 1, pisl. k, în epoca medio-bulgară şi până în bulgara de astăzi. 1) Cf. şi Lavrov: Obzor, p. 36. 2) Md, p. 38, 42. 170 ILIE BĂRBULESCU Potrivit cu aceste arătări, cuvintele slave vechi ale limbei române din Categ. IV sunară în bulgara secolelor X şi XI: zale, korabe, pecate, pamete, sezen, steklo, temniţa, prekupeţ, koteţ, dusegubeţ, oţet, cinste (sau ceste), sprcten '), p ten, v ste, pov ste» Ine, pacoste, parte, mole, s.deţ, Pavel, pestr, pveţ, sm/r.en. spr^ten ]). Dar tot cu aceeaşi forma postplslovenică (care-i încă me-diobulgară, adică cu e 1. pisl. k e, sunt aceste cuvinte şi au fost, cum arata vechile texte, şi în limba română: jale, corabie, pecete, paminte, «tânjen, stecla, temniţa, precupeţ, stareţ, coteţ, Pavel, şugubeţ, oţet, cinste, sprinten, etc. Aşa fiind aceste cuvinte din Categ. IV, evident că, transformarea pisl. h e din ele în e, neputându-se produce pe terenul limbii române ci pe al celei bulgare, din motivele ce am a-ratat *), -urmează că aceste cuvinte au intrat în limba română, ca şi cele cu „întâia vocalizare a lui x în o", nu în veacul pisl. (al IX) şi cu atât mai mult nu în epoca lui Iordanes (sec. IV-VII), cum s'a pretins, ci numai după veacul al IX şi anume cu începere dela mijlocul sau sfârşitul veacului X; ele au intrat, adică, numai de când s'a început şi dezvoltat în bulgara fenomenul, ei organic, de prefacere a pisl. în curat e. Iar lipsa la unele din ele a« sunetelor pisl. *=ă şi h=e finale sau interioare, care s'a "întâ-nplat tot pe terenul bulgarei şi începând iarăşi numai din veacul al X (Categ. I), confirma şi mai puternic aceasta concluzie dela Categ. IV. Categoria V: cu u în loc de pisl. x. Cuvintele acestei categorii3), despre care am dempnstrat4) pentru ce nu au intrat din pisl. în limba română, nu puteau avea al lor u, decât dacă ne veneau cel mai devreme din postplslovenică şi iata cum. Am arătat la Categ. I că, spre mijlocul sau sfârşitul veacului al X, pisl. x—ă şi h=e au început a amuţi (a se pierde) la sfârşitul cuvintelor, în deosebi, dar şi în corpul lor. Atunci, din pricina acestei amuţiri, s'a născut, în limba bulgară, formele: sto în loc de pisl. sxto=săto, kmotr 1. pisl. kămotră, z.br 1. pisl. 1) Azi, în graiul bulgar dela Teteven, e: spreten (Stojcev, în Sborn. nur. unu, XXXI, p. 342). Ci. p. 195. 2) Arliiuu, XXXII, 2, p 87. 3) Arhiva. XXXf, 3-4. p. 470. 4) Arhiva, XXXII 3-4 p. 161. NAŞTEREA LIMBII ROMÂNE 171 z ibre, cebr 1. pisl. cebră, molotr 1. pisl. molotrd etc. Acest nou fonetism bulgăresc, conform cu cele ce am arătat la Categ. I, a existat, fireşte, în vremea textelor-copii pisl., adică în sec. X şi XI, întocmai ca la toate cuvintele de categoria aceea, cărora tot astfel le-a amuţit atunci al lor x. Precum, adică, s'a pronunţa* atunci în bulg. svada, pritca, bezdno, kto, mnogo etc. în loc de pisl. sdvada, prităca, bezddno, kăXo. mdnogo, tot aşa se va fi zis: sto, kmotr, z br, cebr, molotr etc. Nici un motiv nu e de a separa amuţirea lui x=a în pisl. s to sto de amuţirea lui în cuvinte ca celelalte cari au grupul final cons. -f- pa, uneori şi cons. tvt'), Drept e că bulgara are azi în general reflexul cons. -f-ăr şi cons. -f dl în locul acelor cu x plslovenice; însa regional are, în aşa cazuri, chiar şi cons. + r şi cons.-fl, adică cu r, 1 vocalis sonans. Astfel, posedă nu numai general întinsele forme măndăr. vetdr sau ventdr, corespunzătoare plslovenicelor m.drx =m fdră, rom. mândru, şi vetrx, ci încă şi mandr, ventr 2). Acestea sunt, cred eu, chiar resturi ale primului moment3) post-plslovenic, când a amuţit x=ă la cons.-f-px etc.; caci apoi limba bulgară apucă alt drum aci. Anume, în urma acestei amuţiri rămânând cu prea multe consonante, ceea ce le îngreuna pronunţarea, limba bulgară, după câtăva vreme, spre a o uşura, începe a „intercala", a „introduce", treptat între consonante o vocală: pare-se că mai întâi tot un ă 4) ca cel amuţit. Acest noii ă ramase în unele graiuri ale ei chiar pâna astăzi ; în altele, însă, el, poate de când şi prin „adoua vocalizare" (p. 386), se prefăcu în o mai des, ba chiar şi în e une-ori 3) (ca la întăia şi a doua vocalizare). A doua vocalizare va fi început în sec. XII (p. 166), şi, 1) Cf. mai jos la capitolul .Cuvinte slave vechi cu grupele Tpxr TpiiT". etc. 2) SbMin. XI, 524 ; Oblak : Muced. Studieu p. 23, 20. 3) Se înşală, dar, Conev (în Dobrejs. cetueroeu. p. 55), când crede că nu ar fi existat în bulgara forme cu r 1 vocalis sonans. Cele ce arătăm aci la cuvintele slave vechi din limba română îi dovedesc că se înşală: acelea bulg. cu r, 1 s'au păstrat de atunci în româna. 4) . Poate că după cum fusese sau * sau k cari au dispărut de lângă p = r, «\ = 1. 5) . De aceea Conev crede că acest nou ă „vtorken er", adică „er secundar", ar fi nu o nouă apariţie, ci o metatezare a acelui pisl. % de după P >\ i\\ etc. 172 ILIE BĂRBULESCU unde s-a făcut, se va fi isprăvit, se poate, la sfârşitul veacului al XIII Aşa că, între acest timp se va fi produs şi aceasta „introducere" şi a doua vocalizare" a lui x în o, şi e la poziţia de lângă r şi / şi la alte poziţii. In textele-copii plslovenice nu există fenomenul acestei „introduceri» a lui ă sau o, e, pe cât ştiu eu, la substantive comune în general, nici chiar în interiorul lor (al cuvintelor); ci în ele se află, dacă nu mă înşel, numai la două numi proprii: Pavelx pronunţat Pavel, care e scris totdeodată şi II ibmx = Pavel'. în loc de regulat şi normal pisl. Pavlx— în Cod. Suprasl. şi Glagolita Clozianus ; şi Peter/, pron. Peter, în loc de normal Petrx în Cod. Assemanicus 2); şi înainte de m în: osxmx pronunţat osdm, în loc de normal osmu — în Cod. Marianus 3). Această excepţionalitate de apariţie arată, desigur, că «introducerea», «intercalarea» lui ă (sau o, e) după dispariţia pls-lovenicului x = ă nu exista în limba plslovenică a secolului al IX, ci că se va fi început, la aşa grupe, într-un număr de cuvinte, în sec. XI din care vor fi Cod. Suprasl., Glag. Cloz. şi Cod. Mar., dar că atunci acest fenomen încă nu cuprinsese substantive comune ca molotră) etc. din Categ. V. Găsim, însă, acest fenomen, relativ întins, şi la substantive comune (ca molotrx) în textele bulgare de după veacul al XI, postplslovenic, adică în epoca propriu mediobulgară cu începere din sec. XII şi îl constatăm şi în bulgara de astăzi rămas, poate cristalizat, încă de atunci 4); îl aflăm nu numai la grupul cons. + rs, ci şi la cons. -f-lx uneori şi pe lângă alte consonante. Apostolul dela Ohrida (sec. XII) are : hrabor x, în loc de pisl. hrabrx pron. hrabră. Do-brejsovo cetveroev. (sec. XIII) are: es/m. pronunţat esdm, are 1) . Conev (în Dobr js. cetveroev., p. 55) crede că nu ar fi „introducere" („vmetnăt zvuk"). ci inetateza plslovenicului final x înaintea consoanei care'l preceda. Dar, ori cum,şi dânsul socoate că această „metateză" ( „introducere") s-a început numai de când a început a amuţi % şi k finale, deci tot numai din sec. X. Tot C^nev mai crede că acest fenomen (inetateza introducere) s-a sfârşit în sec. XIII. Cf. p. 402, nota 1. 2) . Sobolevskij: Drevnij cerkovno-slav. jazyk, p. 141 ; Conev : Dobr js. cetveroev. p 55. 3) . Cf. Oblak, în SbMin., XI, 563, 4) . Conev, în Dobrejs. cetv. p. 57, crede că acest „vtoricen er e bil v XIII v 'k vece svrsena rabota", adică: „acest er secundar e deja lucrare (fenomen) sfirşită în sec. XIII". NAŞTEREA LIMBII ROMÂNE 173 ogxnx pron. ogdn, odxrxpron. oddr, v"ti»rh pron. vetdr (ori veter ?) etc, în loc de pisl. pronunţate cu x sau h finale : iesmx, ogm>, vetr*. Alte texte mediobulgare au la fel acest «introdus» ă i): hrab/tr, Pavel, oscm (pisl. osmii), pxstr, (pisl. pi strx) etc.')-Iar limba bulgară îl are astâzi, la fel în vihdr, hrabdr şi hrabor, oddr, vjatdr, osdm şi osem, ogdn, păstdr, Pavel, Petdr. Graîul din Kostur, Macedonia sudică, are de regulă xr, xl, dar excepţional şi cu o: svekor, zolva etc. *). Dar, în locul amuţitului între consonante postpslovenic x ă şi chiar numai între consonante succesive (fără x = ă între ele), limba bulgărească, tot spre a-şi uşura pronunţarea acelor alăturate consonante, a mai «introdus», la linele cuvinte, şi sunetul u (deci nu numai o). Acest fel de u nu se află în textele pisl., ceea ce arată că el nu e fenomen postplslovenic (ca o), ci posterior acestei epoce, deci poate mediobulgar. Ast-fel are : os«m, sedwm, kwmet, cuvrăsto, guvozd etc, în loc de pisl. osmi., sedmh, kmet«, cvrxst*, gvozdx 8). Are, de asemeni: msicapentru pisl. m/sica (din primul moment postplslovenic al amuţirei paleoslovenicului •* = ă), cuvânt care se află, rămas subt această formă, şi în limba greacă: uaixaa = msiţa ; însă are bulgara şi masica (rom. muşiţa), cuvânt care s-a păstrat şi în greaca sub forma ^ouuitaa = musiţa i). Tot astfel, 1 imba greaca mai are, desigur tot cu acest fonetism bulgăresc,"cuvintele bulgare : qouXam corespunzător pisl. zxlx, -/.ou^Xi coresp. plsloveni-cului kxbl/. (rom. câblă , yovy.l'k-ti şi '/ouy&M coresp. pisl. hmeli, (rom. hamei), poate şi aotyaXo, coresp. pisl. s hlh (rom. sâhlă— sihlă). B) Formele greceşti cu acest u „introdus" între consonante în loc de x = ă ar putea să nu fie considerate ca fiind bulgăreşti împrumutate limbii grece chiar aşa, ci să fie socotite numai ca o adaptare a sunetului specific bulgar x = ă, pe care nu-1 are şi nu-1 poate pronunţa grecul, la această din urma 1) . Lavrov : Obzor, p. 41—42 2) . Ar. Kuzov, în al al lui Miletic; Izv^stijana Seininura, Sofia 1921, IV, p. 104-5. 3) . Lavrov Obzor, p. 124,- Miletic: Dos Ostbulg, p 99 ; Oblak, în SbMin., XI, 534-5. 4) . Cf. Q. Meyer: Neugriecliisclie Studien, II. p. 43. 5) . Qustav Meyer; Neugriech. Studien, 11, ad. voc. 174 ILIE BÂRBULESCU limbă care 1-a perceput ca un sunet u (aşa cum, depildă Ungurii, percep pe ă ca o, zicând s. ex. borbat pentru rom. bărbat). Aşa ar îi gr. musiţa, zulâpi, kuveli, suhalo. Formele greceşti cu u care nu corespunde unui x == ă bulgăresc însă, ca h/zmeli, cuvânt pe care limba bulg. nu-1 are astăzi astfel, arata, alături de bulg. musica, guvozd etc, că fenomenul „intercalării" lui u între consonante (unde nu fusese şi nu era un x = ă)era altă dată mai întins de cât astăzi în limba bulgărească. Iar daca admitem, după cum ne arată textele plslovenice în care el nu se afla, că fenomenul nu exista încă în epoca lor paleosl. şi postpslovenică (sec. XI inel.), atunci urmează că el se va fi început a se produce în bulgara cel mult în epoca mediobul-gară (sec. XII şi XIII); în această de pe urmă vreme dar, limba bulg., care „intercala x =d" (> o şi e) mai ales în grupuri de consonante în cari se aflau licvidele r şi l, hrabor, vihor, ve-târ etc.) „introducea" şi u între alte consonante de cât acestea, fie că între ele se găsise, în epoca anterioară (paleosl. şi post-plsl.) un x = ă (musica), fie că nu avuseseră acest x = ă (guvozd). Istoriceşte, adică ru mai multă preciziune, vorbind, acest u a început a se produce din acel x=ă „introdus", mai întâi când x=ă se afla lângă cons. nazale m sau n. '). El e dar ceva mai nou, ca timp, de cât „intercalatul" x=^ă, deşi tot din epoca mediobulgară. Astfel-s^a născut mai întâi musica, osum, sedum, kumet ete. Dar repede apoi acest u va fi început a se «introduce", prin analogie cu acestea, şi lângă alte consunante de cât m, n, anume şi între gu, cu etc, s. ex. în' guvozd, cuvrxsto etc. In aceasta de pe urma perioadă mediobulgară, adică când se introduce u lângă m, n, trebue sa admitem că s-a născut în 1. bulgară şi *kumotrx > *kumotăr şi kumotr din pisl. şi post-plsl. k'motrx, aşa cum s-a produs în ea şi musica (pronunjat muşiţa) din pisl. şi postplsl. m si'ca, amândouă cu accentul pe penultima. De altfel, o indicajie că se" poate să fi existat în bulgara forma *kumotr (kumotăr) ( Uat. commater) ni-o dă cuvântul ei kupotr ') (< lat. compater) care va fi avut, ca şi kx-motrx, şi o formă *kxpotrx. Tot atunci, precum prin analogie cu aceste cuvinte cari au 1) . Cf. şi Oblak în SbMin, XI, 534-5 : «ne o pr d ni ininava v u, il x, k, napr. osuin, sum», adică: „nu o trece in « dinaintea lui m, ci x, s. ez. osuni, suin*. 2) . Cf. AfslPh., XXX, 311. NAŞTEREA LtMBII ROMÂNE i75 m, n limba bulgară a produs şi forme cu u între alte cons. de cât m, n, ca : cuvmsto, guvozd etc, din plsl. şi postplsl. cvrastx, gvozd», tot astfel a mai produs ea şi *sutd, cu accentul pe ultimă, din un postplsl şi mediobulgar stâ, „introducând" u între s şi t. Dar în aceiaşi perioada, sau postplsl. sau mediobulgară, limba bulgară, se ştie, în dialectu-i numit vestic şi-a ridicat accentul, ca în limba sârbească, adică dela silaba ultimă cu o silabă în sus spre începutul cuvintelor. De aceea bulgara are s. ex. mărtuvec şi mărtovic, pitok şi petuk, pisok şi pesuk etc. '). Această ridicare de accent se va fi întâmplat şi la *suto care a devenit *suto, când, potrivit cu înclinarea regională a limbii bulgare *), şi-a schimbat, pe câte undeva, şi genul din neutru în fem. devenind chiar *siîta. Ba va fi făcut şi *kiîmotr din *ku- o motr. => Limba bulgară nu ne-a păstrat ea însăşi până astăzi nici pe *kumotr, nici pe *suto sau *siîto—*siîta. Dar nu ^ exclus că aceste forme există în ea prin vre-o regiune încă neexploatată de dialectologi, pe câtă vreme, cum arătai, tot astfel limba nu a păstrat, sau încă nu s-au descoperit undeva, nici unele forme ale ei, pe cari i le-a păstrat însă limba grecească în: zulâpi, kuveli, suhalo, humeli. Forma din limba română suta este însă tocmai cea mediobulgară. U dintr-însa nu este „introdus", deci, pe terenul românei 8) de către această limbă, cum se crede de obicei4). Aşa că, această formă nu ne-a venit din plsl., ci din mediobulgară, şi este r)e deantregul, cum o vedem, intrată din limba bulgară în româna după sec. XII; ea este dar o formă bulgărească pe care limba bulgară se pare că a pierdut-o, dar care i-a păs- 1) . Cf. SbMin., XVIII, 436. 2) . Arhiva, mai sus. 3) Aşa cum ar fi s. ex. la popa Grigore din Măhaci în sec. XVI) în : spurucăciune, porucilor (Hasdeu : Cuvente, 11, 489), unde cirilicul jj reprezint.! nu pe /( ci pe u (cf. a mea Fonetică alfabetului cirilic). 4) S. ex. de Miklosich în Reilrăge,- Lautgruppen, p. 6 şi după acesta de ceilalţi ca Ovid DenSTlşianu în Histoire, I, p. 245. Cf. Caracostea, în a Iu Gustav Mayer: Mitteilungen. 176 ILIE BARBULESCl) trat-o limba română (ca şi greaca pe zulâpi, kuveli etc.) dela sec. XII încoace. Cuvintele acestei a V categorii cari au un r: cumătru, zâmbru, molotru, cinbru, etc. (cf. şi adj. mândru, hâtru, pistrui), cari n'au intrat în româna sub forma lor plslovenică, cum am arătat, n'au intrat nici sub acea mediobulgară cu „introdus" â sau cu o născut din acesta prin „a doua-i vocalizare". De ar fi venit astfel în româna, trebuiau să sune şi -în ea ca în bulgara: cumatdr sau cumător, zâmbar sau zâmbor, molotăr sau molotor, cimbăr sau cimbor; răci cele astfel venite, astfel şi sună. Aşa: rom. ciubăr corespunde pisl. cebre'), bulg. modern ca'bdr; rom. vihor, vifor coresp. pisl. vihrd şi bulg. modern vihăr-vihor *); ori, rom. hraboril) coresp. plslovenicului hrabrx, bulg. modern hrabăr—hrabor care se află deja în manuscrisul Apostolul dela Ohrida (sec. XII) sub forma hrabor 4). Aşa încă maîstor sau maîs-tdr. care se află deja în vechile texte româno-slave şi în limba bulgară (format acolo din grec biz. |;.a7&Tpo?). Pe vremea adăpostului lui Miron Costin în Polonia, Constantin Şerban, mai era încă în această ţară '). 1) Scrisoarea e în TorOk-Mag. Allain Okm. IV, 4 4-5. 2) Scrisoarea e în: Bibi. Acad. Maghiare, Hist. act. 135, pp, 256-7 (Citată la Iorga, Studiii şi Doc. IV, 260. 3) Arch. Stat. Cond. Mitr. 2 fila 9 v. şi 10 v. (ap. Gh. M. Ionescu, op. cit. pag. 165 nota 2). 4) Scrisoarea lui Appafi, către regele Poloniei, în Iorga, Studii şi Doc. IV, 259. ■ 5) Iorga, Studii şi Doc. IV, 260 nota 1 (cfr. Torok Mag.-Allam okm. V, p 183, 190-1, 199-200, 219). ' 6) I. Bogdan, Cronioe inedite, 165. 204 N. C. EEJENARU In timpul răscoalelor Polonilor cu Cazacii, cucerindu-se dela aceştia cetatea Raskov, este asignată pribegilor domni Constantin Şerban şi Petriceicu ca loc de şedere. (1774). Cu toate că, pe această vreme era la o vrâstă foarte înaintată, totuşi Constantin Şerban se mai gândea încă la recuperarea scaunului sau domnesc. Căci în 10 August 1674 Ţarul Rusiei răspunde din Moscova lui Petriceicu şi Constantin Şerban la o explicaţie ce aceştia o adresară ţarului în 26 Februarie acelaş an,—condiţiile pe care el le pune pentru încheerea unui tratat de alianţă—între el şi cei doi principi'). Dar aceste planuri nu s'au mai realizat niciodată şi urma lui Constantin Şerban se pierde pentru totdeauna. Să fi murit oare în cetatatea Raskov unde îşi avea în aceste ultime vremuri locuinţa ? N. C. Bejenaru Caracterizarea şi împărţirea Istoriei Romilor O nouă concepţie 2) (urmare) De-acelaş, vis se contaminară şi unii principi romîni. Se atribue încă lui Mihai Viteazul gîndul ascuns de-a alunga pe turci şi a se opri la Constantinopol; în acest scop cuceririle sale şi alianţa cu Boris Godunov. Mai sigur şi precis nutri acest gînd ambiţiosul Şerban Cantacuzino ; el adăugă la titlul său un enig-matec „Ţ. Ţ." poate „ţar ţarigradului" = împărat al Constanti-nopelei. Fratele său, Constantin Stolnicul pune pe învăţatul prelat Ion Comnen să scrie viaţa strămoşului lor, Ioan Cantacuzino împăratul. Vasile Lupu, ca următor împăraţilor de răsărit în tutelarea patriarhiei de Constantinopol şi a bisericei ortodoxe, ur-măria acelaş vis învăluit în haina religioasă, pe care faptele de stăpînire în Muntenia şi Ukraina îl descopereau. De altfel, mai toţi domnii români, dela Neagoe la Brâncoveanu, fură consideraţi ca „urmaşi ai Cezarilor bizantini". Neagoe Basarab căuta 1) Condiţiile acestui tratat sunt publicate în : Polnoe Sobranie Zaco-nov, Tom. II, 968 ; Mitilineu, Colectiune de Tratatele şi Convenţiile Roma-niei; Acte şi Documente relative Ia Ist. Renaşterei României Voi. I, 9-12. 2) A se vedei Arhiva. XXXIII, 2, p. îol. P. CONSTANTINESCU—IAŞI 205- să imite în totul pe împăraţii bizantini, dela încercările literare Ia zugrăvirea chipului său cu cununa de aur a acelora. Domnii Alexandru şi Mihnea din Muntenia ^se întitulau „basileis", iar după ei şi ceilalţi domni. Un patriarh afirmă că Petru Şchiopul, domnul Moldovei, ar merita să fie împărat bizantin! * * Renaşterea culturală din întreaga Europă nu s'a oprit la graniţele Principatelor. Tipografiile, ca cea mai însemnată invenţie, ajung în jumătatea de veac şi la romîni. Radu cel Mare aduce cea dintăi tipografie în preajma anului 1500; peste un veac întrebuinţarea tiparului e răspîndită. Petru Rareş este „un om al Renaşterei" '), Alexandru Lăpuşneanu, fiul acestuia Bogdan IV, Despot Vodă, Petru Şchiopul, sunt pătrunşi de însemnătatea culturii apusene a strălucitului veac XVI, introdusă în Principate prin vecinătatea Poloniei şi a Ungariei. Cronicarii Ma-carie şi Eftimie, istoriografi subiectivi, deşi imitatori ai cronicelor bizantine, prin apologia domnilor care-i susţin, se pot compara cu legiştii şi biografii regilor franceji. Neagoe Basarab s'a devotat numai bisericei şi artelor, se crede a fi fost el singur de-săvîrşit scriitor; faptele sale sunt lăudate de Gavril Protul dela Athos. Demn urmaş al Iui Neagoe fu mai puţin cunoscutul Radu Paisie; Petru Cercel fu poet şi humanist format în anturajul Medicilor florentini şi franceji. Renaşterea culturală din prima jumătate a veacului XVI datoreşte mult şi unor femei, Despina Milita a Iui Neagoe şi Elena Iui Rareş ; iubitoare de carte şi artă, prinseseră acest gust de-acasă, dela vechea tradiţie bizan-tino-apusană, strălucitoare odată la curţile despoţilor sîrbi. Aplecarea Iui Petru Rareş, către cultură începe datat din clipa căsătoriei a doua cu Elena, iar iubirea Despinei pentru artă chiar poporul a imortalizat-o în legenda jertfirei odoarelor personale pentru terminarea catedralei dela Argeş. Ele inspirară un curent de Renaştere culturală, caşi italiencele de Medicis, regine pe tronul Franţei. In veacul al XVI se formează limba literară romînească în-lăturîndu-se haina slavonă, după cum renaşterea literaturelor naţionale în apusul Europei înlăturase limba latină. Idiomul dela 1) N. Iorga «Revista istorică», X, 10-12 p. 298, Buc. 1925 ; iar de cu-rînd comunicarea interesantă a d-Iui Ciobanu la Academie. ~206 CARACTERIZAREA ŞI ÎMPĂRŢIREA ISTORIEI ROMANILOR Tîrgovişte se impune ca limbă literară prin scrierile lui Coressi, după cum dialectul toscanez fu adoptat de literatura italiană sau cel din Ile de France pentru cea franceză. Nici precursorii Re-naşterei nu lipsiră: autorii anonimi din veacul XV ai textelor măhăcene şi ai celorlalte codice religioase sau notiştii istorici ai Analelor dela diferite mănăstiri. Dar chiar pentru lumea slavă, cotropită la sudul Dunării de turci şi încă neînsemnată în Rusia, ,-principatele joacă acum rolul precumpănitor. Pe timpul lui Radu cel Mare se tipăreşte cea dintăi carte religioasă pentru toată lumea slavă; Macarie tipograful îl numeşte pe Radu „Mare Voevod a toată Valahia şi a Padunopei", titlul despoţilor sîrbi. In veacul următor Vasile Lupu e susţinătorul întregei ortodoxii, singurul sinod ţinut în Ţările romîneşti fu prezidat de el la Iaşi. In veacul al XVII Renaşterea se desfăşoară în linii mari pe timpul domniilor culturale ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanu. In acest veac scriu cei mai mari cronicari şi istorici, între cari Dimitrie Cantemir -cîştigă o faimă europeană cum n'a avut-o nici un romîn pană azi; se tipăresc cele mai frumoase şi desăvîrşite cărţi bisericeşti ale mitropoliţilor Varlam, Dositei, Ştefan; apar cele dintăi cărţi de legi scrise şi tipărite în romîneşte. După cum nu numai regii, dar şi alţi seniori încurajau cultura şi'n Principate mulţi boieri înlesneau pe scriitori. Familia Craioveştilor sau Banoveţii, ctitorii Strehaiei şi Bistriţei, au jucat un rol însemnat politic şi cultural la finele veacului XV şi'n decursul celui următor, dînd mai mulţi domni sau susţinînd pe alţii. Cantacuzinii iau locul în veacul următor, cei mai însemnaţi cărturari ai timpului aparţin familiei lor. In Moldova contemporanii Costineşti au dat doi din cei mai însemnaţi cronicari; iar înaintea lor Movileştii au împrumutat culturii slavone pe mitropolitul Petru al Kievului. Vasile Lupu fu ajutat de Evstratie Logofătul, pe timpul lor familia Ureche dă culturii pe un mare ctitor şi un cronicar. Matei Basarab e ajutat de cărturăreasca familie Udrişte Năsturel. „Ştiinţa de carte începuse să pătrundă înboerime, iar „contactul cu nobilimea polonă aduse la noi obiceiuri apusene, „care schimbară întrucîtva traiul primitiv de pană atunci al cla-„sei stăpînitoare" '). Curtea Iui Bogdan Lăpuşneanu era atît de 1) R. Rosetti, op. cit., p. 38. P. CONSTANTlNESCU-IAŞI 207 -polemizată, că boierii geloşi pe tinerii lehi de care se 'nconju-rase domnul, uneltiră împotrivă-i şi-1 alungară. In Polonia şi-au făcut studiile cronicarii Costineşti, Ureche, Milescu, celalt învăţat romîn de- reputaţie europeană şi probabil şi alţi boieri moldoveni. Pentru boierii din Muntenia era mai aproape Viena, unde învaţă arhitectura un Cantacuzino şi chiar Italia. Cultura romînă înfloreşte spre deosebire de cea slavonă şi greacă. Vechea şcoală de 'nvăţătură slovinească, ale cărei începuturi merg pană la 1566, se transformă în veacul XVII într'o şcoală cu scopul de-a pregăti şi scriitori în romîneşte. La şcoala lui Vasile Lupu dela Trei Erarhi, intitulată, după modelul apu-san, collegiu, elevii învăţau şi literile latine—mărturiseşte Ban-dinus. Colegiul vasilian fusese organizat, după modelul şcoalei din Kiev a mitropolitului Petru Movilă, cu învăţămîntul după sistemul, medieval în trivium şi ^uadrivium, încoronat de teolo-lie ; învăţămîntul clasic din Polonia influenţase pe toţi cronicarii moldoveni, pe care se cuvine sâ-i număram printre humaniştii Europei. La şcoala din Bucureşti a lui Şerban şi Brîncoveanu se învăţa gramatica, logica, retorica, metafizica, fizica şi astronomia, -caşi 'n programul şcolilor din apus'). Pe lingă literatura religioasă şi istorică, apar şi lucrări în versuri ca lucrările lui Miron Costin („Viaţa lumii, „La stema ţării"), Psalmii lui Dositei, visurile dela „Pravilele împărăteşti", unele încercări ale lui Can-temir şi alţii; se statorniceşte acum literatura juridică. Cultura e atît de desvoltată în păturile de sus că cele mai însemnate lucrări ale Renaşterei europene, tipărituri din veacul XVI şi XVII, sunt cetite adnotate şi colectate în biblioteci costisitoare. Una din cele mai vaste fu cea lui Şerban Cantacuzino cu tipărituri din Italia, Germania, Franţa, Ungaria, Polonia*). In veacul XVIII Movrocordaţii şi 'ndeosebi Constantin, posedau biblioteci cu ultimele noutăţi ale literaturii europene. Cărţile tipărite s'au răspîndit şi 'n popor ; pană şi literatura poporană înfloreşte în această epocă. Udrişte Năsturel traduce „Alixandria", pătrunsă adînc la ţară; „Halimaua", „Varlaam şi Ioasaf" se răs-pîndesc acum. Deşi unii istorici nu recunos influenţa Renaşterei artistice 1) V. A. Ureche „Istoria şcoalelor", passim. 2) Em. Grigoraş în „Adevărul literar şi Artistic" din August 1925. 208 CARACTERIZAREA ŞI ÎMPĂRŢIREA ISTORIEI ROMÂNILOR decît superficial, ea pătrunde încă dela începutul veacului XVI şi e puternică în veacurile următoare. Biserica dela Dealul a lui Radu cel Mare e un amestec de spirit răsăritean şi inspiraţii apusene cu liniile arhitecturii simple a Renaşterei; multe din bisericile din Moldova şi Muntenia au podoabele ornamentative din sculptura Renaşterei. Influenţa artei italiene e exclusivă pe vremea şi la monumentele lui Brîncoveanu—frumoasa mănăstire Hurezul, de pildă. Dacă aruncăm o privire generală asupra artei romîneşti, raporturile ei cu arta europeană sunt frecvente şi generale. „Toate jnarile epoci ale artei europene sînt reprezentate „în ţara noastră şi uneori prin exemplare de toată frumuseţea" —sunt cuvintele unui specialist în materie, dar străin de preocupările noastre'). In Ardeal s'au dat de urme ale omului paleolitic—daca ne scoborîm în preistorie, cînd Dacia este un mare centru—, pretutindeni apar staţiuni de civilizaţie şi artă neolitică. In această epocă Romînia a jucat un rol în „deslegarea marilor probleme ale migrpţiunelor şi ale curentelor ce au influenţat vechea Europă" — ; pictura pe vase din neolitic se crede a fi opera popoarelor din partea de jos a şesului dunărean. In epoca tracică Agatirşii sunt cunoscuţi ca „purtători de aur"; în timpul dominaţiei romane „Dacia felix" nu cunoaşte nici o deosebire faţă de 'ntreaga civilizaţie şi artă din restul imperiului. Odată cu apariţia statelor romîneşti s'a desvoltat o artă oficială, paralel cu cea veche populară, în care se resimt străvechi moşteniri, născute din contopirea influenţelor străine2). „Din Orient „şi din Apus s'au întîlnit pe pamîntul romînesc curentele artistice cele mai deosebite : antipodul gotic cu cel bizantin, de pilda". In primele manifestări şi cele mai generale caracteristici arta romînească este o artă religioasa de influenţă bizantină, întrucît Biserica gravita în jurul patriarhiei dela Constantinopol, capitala imperiului bizantin, mai tîrziu către Athos. Artele medievale specifice apusului au influenţat la rîndul lor arta romînească. Şi dacă urmele romanice sunt foarte slabe — unele se confundă cu caracterele generale bizantine—, acele gotice sunt evidente şi numeroase. In apus artiştii erau Organizaţi în bresle, 1) Al. Tzigara-Samurcaşi «Arta Romîniei Mari» în «Convorbiri literare" Ian.-Febr. 1924, p. 9. 2) P. Constantinescu-Iaşi in „Arhiva", Aprilie 1924. CARACTERIZAREA Ş« ÎMPĂRŢIREA ISTORIEI ROMÂNILOR 209 multe opere arhitectonice şi sculpturale gotice sunt anonime; oraşele se'ntrec primind la lucru meşterii conduşi de-un „maître", al cărui nume s'a păstrat mai repetat. In Principate comanda aparţine domnului, boerului şi numai mai tîrziu şi colectivităţilor orăşeneşti. Numele cititorilor s'a păstrat în consecinţă, pentru cele mai mici opere ; al artiştilor foarte rar. Şi la romîni artiştii—lucrători erau grupaţi pe bresle, în frunte cu cîte un vătaf care singur era pomenit prin vreo însemnare. * * * Reforma religioasă n'a prins la romîni. Cu toate încercările Despotului Eraclide în Moldova, ale Saşilor luterani şi Ungurilor calvini din Ardeal de-a introduce reforma,» nu s'a reuşit de cît indirect: introducerea limbei naţionale în biserică, ca şi'n ţările reformate din apus. Despot Vodă înfiinţează la Cotnari o universitate cu învăţaţi reformaţi: Ioan Sommer, Ioachim Rhe-tecus şi Gaşpar Peucer,•'prietenul lui Melanchton. In Ardeal reforma prinsese rădăcini mai adînci. Ea cîştigase mai mulţi preoţi care se adunaseră Ia 1569 într'un sinod la tind, sub conducerea episcopului lor Pavel din Turda. Hotărîrele lor după perceptele reformei fură multă vreme ţinute de mulţi credincioşi; a trebuit să lupte din răsputeri împtrivă-le ierarhia ortodoxă din Ardeal. Reforma fu mişcarea burgheziei germane la început, împotriva despotismului papal, care pe deoparte storcea biruri necontenite pentru «dinariul Sf. Petru», pe de alta impunea prin cultul catolic formalităţi cheltuitoare de bani şi timp. In Franţa lupta contra reformei fu dusă de Parlament, format din nobili şi Sorbona, centrala clerului înalt, ambele forţe sociale duşmane burgheziei. In Germania Luther aproba cu tărie înăbuşirea răscoalei ţăranilor, care credeau că noile idei înseamnă liberarea lor; nu vru să se'nţeleagă cu Zwingli, tocmai pentru că acesta reprezenta «reforma» clasei ţărăneşti din Elveţia. Un singur aliat avu burghezia germană reformată, pe principii germani şi scandinavi, care vedeau în reformă un mijloc, de-a se'mbogăţi prin secularizarea averilor mînăstireşti. La romîni nu existau condiţii prielnice pentru reformă. Clasa burgheză era fbarte res-trînsă, înstrăinată şi fără însemnătate; ea nu suferea de pe urma despotismului bisericesc. Prinţi în felul celor din Germania nu existau; certurile bisericei papistaşe nu-i priveau pe romîni. In 4 210 P. CONSTANTJNESCU—IAŞI Ardeal trăiau Saşii burgheji şi magnaţii unguri, care primiră imediat reforma. Prin aceştia se răspîndiră unele învăţături reformate şi la romîni. încă din veacul XV urmaşii luiHuss ajung pănâ'n Moldova—unde se crede a fi întemeiat Huşi—şi'ndeamnă pe unii preoţi din Maramureş să traducă biblia în romîneşte. Unele din traduceri s'au păstrat la Vorneţ, altele în Ardeal, iar cele mai multe au circulat prin bisericele şi satele romîneşti. Reformei corespunde învierea limbei poate şi'n Principate. In 1544 se tipăreşte cea dintâi carte romîneasca, catehismul cal-vinesc din Sibiu; între 1566—1580 se tipăresc la Braşov cărţile lui Coressi, înfăptuitorul limbei literare. O altă urmare îu slăbirea intoleranţei bisericei ortodoxe în Principate. Pe când la Constantinopol se urmăria cu stricteţă orice abatere un patriarh fusese caterisit, numai pentru că păruse «infectat» de idei reformate,—în Principate se realiza o apropiere de noile confesiuni, caşi la ortodoxii din Polonia. Vasile Lupu sprijinit de mitropolitul Petru Movilă, dă în căsătorie pe una din fetele sale după principele polon Radzivill, calvin, făcînd nunta la Iaşi după ritualul reformat. Faptul scandalizase pe unii boieri, pe alţii nu; între aceştia din urmă fu şi cronicarul Ureche, pătruns de spiritul apusan tolerant. Aşa dar, a treia epocă a istoriei romînilor este epoca modernă, care ţine dela începutul veacului XVI, dela domnia lui Petru Rareş, şi pînă cînd se fixează terminus ad quem pentru istoria modernă a Europei, adică pentru romîni 1821, cînd se resimt influenţele Revoluţiei franceze. Se poate subîmpărţi şi istoria modernă a romînilor în două perioade bine distincte. întâia dela începutul veacului XVI şi pană la epoca fanarioţilor— 1527—1716,—pe care o putem numi «epoca luptelor interne» între domni şi boieri, între boieri şi ţărani şi «a renaşterei culturale.» A doua 1716—1821—este «epoca fanarioţilor», cînd se desăvîrşeşte decăderea economică, socială, politică şi culturală a Principatelor, anunţînd vremuri de noi prefaceri, caşi veacul XVIII din apus. In acest veac apar raţionaliştii şi enciclopediştii anglo-franceji, pregătitorii revoluţionari ai epocii contemporane; la romîni apar scriitori ardeleni, povestitorii renaşterei naţionale din veacul următor. P. Constantinescu-Iaşi I. C. BRATEANU ÎN REVOLUŢIA DELA 1848 211 Rolul lai I. C. Brătiaiiu în revoluţia dela 1848]) 30 Iunie—4 Iulie 1848. (guvernul interimar). Aşa dar în ziua de 29 Iunie coloneii Odobescu şi Solomon, ■eliberaţi din închisoare erau numiţi în fruntea armatei şi cu ei vechiul regim reînvia în capitală. Dorobanţii poliţiei sub comanda vestitului Costache Chihaia şi a lui Căpitan Gheorghe a-parură stăpînitori pe uliţele Bucureştilor, punând în practică uneltele lor de cârmuire, datorită cărora cel dintâi se putea lăuda că „o să-şi îmbrace biciul cu piele de român. 2) Domnia reacţiunii a fost însă de scurtă durată. In 30 Iunie,—când am văzut că rolul Iui I. Brătianu a fost hotărâtor,—ea era din nou răsturnata. Caimacamii Emanoil Băleanu şi Banul Teodor Văcă-rescu au fost înlăturaţi de mişcarea populară şi li s'a plătit cruzimea lor de-o zi prin devastarea locuinţelor. Mitropolitul a trecut iarăşi de partea revoluţiei. Guvernul interimar n'a putut înlocui însă în aceiaşi zi de 30 Iunie pe coloneii Odobescu şi Solomon cari se găseau din nou în fruntea armatei, fie că nu va fi voit să provoace o vărsare de sânge, întru cât ei rezistau contra mişcării fie că se va fi temut de o înfrângere a răscoalei. Ori, guvernul provizoriu, refugiat în munţi, nu consimţea cu nici un cbip să se mai înapoeze în capitală în situaţia de a fi iarăşi la discreţia celor doi comandanţi reacţionari în cari nici poporul n'avea încredere. Cu toate că în ziua de 30 Iunie se ajunsese la o înţelegere între cetăţeni şi cei doi comandanţi, totuşi a doua zi, la 1 Iulie poporul alergă din nou la mitropolit spre a se asigura de gândurile acelora ce aveau oştirea ţării în mână. Nu căpătară însă vre-un răspuns satisfăcător. O depu-taţiune merse pentru acest lucru şi la cazarmă unde găsi trupa înarmată. Spre seară, cetăţenii în număr mare înconjurară cazarma pe r.are tocmai atunci soldaţii, înarmaţi, o părăseau fără să se ştie unde se duc şi în ce scop. Un preot ieşi din mulţime şi punându-se înaintea tunurijor se adresă soldaţilor: „Pentru 1) Vezi Arhiva, an XXXIII No. 2 pag. 121-129. 2) Ziarul „Pruncul Român", 1348. 6—8 Iulie, No. 8-10 rejwodus şi în „Anul 1848 în principele Romane", voi II 324, 212 N. C. BEJENARU ce să mai trăim când voi călcaţi crucea care ne dă soare şj apă. ?" Cuvintele acestea îşi avură efectul lor căci trupa se întoarse înapoi. Poporul entuziasmat dă navala în curtea cazar-mei. In înălmăşeală însă o armă se sloboade şi mulţimea cre-zându-se atacată, începe a arunca cu pietre în soldaţi. In momentul acesta critic interveni Ioan Brătianu care, sosind aici împreună cu Mitropolitul şi cu Câmpineanu, se puse în mijlocul mulţimii reuşind să calmeze spiritele. Se produce o împăcare între armată şi cetăţeni, aceştia declarând că iartă pe cei doi colonei însă cer îndepărtarea lor din slujbă deoarece nu inspirau încredere revoluţiei '). Tratativele pentru rezolvarea acestei chestiuni duc la o înţelegere, astfel că în 2 Iulie guvernul interimar dădea un ordin de zi către oştire anunţând că „după dorinţa poporului se iartă celor doi comandanţi greşala făcută recâştigându-şi rangul şi toate drepturile ce decurg din el" s) dar în aceiaşi zi ambii ofiţeri îşi dădeau demisia din armată 8) şi părăseau ţara. In aceste condiţii membrii guvernului provizoriu consimt să se întoarcă în capitală. In ziua de 4 Iulie sosea Eliad primit cu aclamaţiuni de popor şi în unire cu guvernul interimar dădea o proclamaţie prin care arăta însemnătatea evenimentelor din 30 Iunie, lăudând curajul cetăţenilor cari salva eră revoluţia 4). 4—28 Iulie Cu întoarcerea lui Eliad, guvernul interimar îşi termisase misiunea trecând iarăşi în manile guvernului provizoriu puterea ce o deţinuse timp de 4 zile. Rând pe rând sosesc în zilele următoare şi ceilalţi membri cari se refugiaseră odată cu Eliad aşa că în 7 Iulie guvernul provizoriu era complect refăput. Atenţiunea principală şi-o îndreptă de aici înainte spre a lămuri populaţia asupra dreptuilor ce decurg pentru ea din re- 1) Articol din „Pruncul Român" 6-8 Iulie 1848 No. 8—10 (şi în anul 1848, II 326). Ascendenţa ce loan Brătianu şi-o căpătase asupra mulţimii era foarte mare. Totdeauua în momentele când poporul adunat trebuia să ia vre-o hotărâre, n'o lua fără a fi consultat. Pentru activitatea lui neobosită simpatia populară îl botezase cu numele de „Firfiricu." 2) Anul 1848, Voi. 11, 241. 3) Idem, 242. 4) * Proclamaţiunea guv. prov. No. 167 în Anul 1848, II, 287. I. C. brateanu in revoluţia dela 1848 213 -voluţie căutând prin aceasta să intereseze la mişcare ') întreaga ţărănime. Se dădeau ordine tuturor Administraţiilor să adune în capitalele judeţelor, câte un preot şi un delegat din fiecare sat cărora să li se explice sensul celor 22 articule din proclamaţia dela 9 Iunie spre a le face cunoscute astfel in toată ţara. Guvernul însuşi surprins de succesul neaşteptat al revoluţiei studia reformele cari cereau o grabnică realizare şi printre cari erau: chestiunea ţărănească, eliberarea robilor şi convocarea constituantei 2). O intensă activitate au desfăşurat revoluţionarii spre a convinge Poarta de temeinicia mişcării lor, căutînd să-i obţie aprobarea. Ei îşi dădeau seama de marea importanţă ce avea aceasta—mai ales când Rusia le era în spate—şi erau siguri ca reuşita revoluţiei atârnă de atitudinea Turciei. In sânul guvernului provizoriu însă, reînviase discordia dela început. începând din 15 Iulie, I. Brătianu nu mai iscăleşte decretele guvernului ceiace arata ieşirea sa din minister deşi nu avem o demisie formala păstrată. Retragerea lui Brătianu este confirmată de scrisoarea lui Maiorescu s) din 15 Iulie, către A. G. Golescu în care îşi arată nemulţumirea că în guvern „nu e unire" şi că „Brătianu s'a tras la o parte. Evenimentele externe se precipitau, peste animositâţile revoluţionarilor. In 14 Iulie Suleiman paşa, comisarul Porţii pentru a restabili ordinea în principat, sosea la Rusciuk de unde avea să intre în Muntenia. Este sigur că Turcii nu vedeau cu ochi răi mişcarea revoluţionara munteană. Dacă totuşi au trebuit să procedeze în aparenţă energic au facut'o spre a salva aparenţele şi a nu da de bănuit Rusiei. Suleiman paşa refuză aşa dar, să primească pe I. Voinescu II în calitate de reprezentant al guvernului provizoriu şi încins cu eşarfa revoluţionară iar în 18 Iulie înştiinţează pe Administratorul de Vlaşca, că va intra în Mun- 1) Decretele No. 185 şi ^86 ale Guvernului prov. în Anul 1848, II, 315-316. 2) Din nenorocire* guvernul nu era unitar întru rezolvirea chestiunilor ce i se puneau în faţă. Deosebirile de vederi erau câteodată profunde mergâud până Ia sdruncinarea unităţii guvernului, fapte, de care va încerca să profite reacţiunea în orice moment. 3) Anul 1848, II, 519, 520. 214 N. C. BEJENARU tenia trimiţând în acelaş timp şi o scrisoare „tuturor boerilor" prin care le făcea cunoscută misiunea sa '). Situaţia era critică. Pe deoparte guvernul avea informaţii de bună voinţa Turciei pe de altă parte Suleiman paşa intra cu ostile în ţară şi se adresa reacţionarilor. Guvernul provizoriu protestă în ziua intrării Turcilor contra încălcării teritorului ţării iar a doua zi la 20 Iulie poporul era adunat pe câmpia Libertăţii spre a decide asupra măsurilor ce trebuiau luate. Se vede încă odată că marele animator al mulţimei în revoluţia dela 1848 din Muntenia a fost Ioan Brătianu. Deşi, dupa cum am văzut mai sus, din ziua de 15 Iulie el se retrăsese din guvern, totuşi în momentul acesta critic el reintră în scenă. Marea întrunire din 20 Iulie care avea să impresioneze foarte mult pe secretarul lui Sulemian paşa, Tinghir Efendi—trimis ca intermediar între acesta şi Bucureşti—a fost presidată de Ioan Brătianu. Peste 30.000 ') de oameni au venit la chemarea sa pe câmpia Filaretului spre a asculta expunerea situaţiei în care se găsea ţara. Luând cuvântul el arată acuzaţiile falşe aduse revoluţionarilor la Constantinopol, ceru mulţimei sa protesteze contra intrării Turcilor în ţară şi să declare în acelaş timp supunere şi credinţă Sultanului. După terminarea întrunirii punându-se în fruntea mulţimei porni spre locuinţa secretarului turcesc, căruia-i face o imposantă manifestaţie de simpatie ceiace impresionează profund pe acesta şi-1 convinge de sinceritatea Românilor'). Scrisoarea lui Sulemian paşa este „politicos" restituită sub motiv că boeri nu mai exista în ţară şi Tinghir Efendi reuşeşte a convinge pe comandantul oştirii Turceşti să o adreseze din nou, nu numai boerilor ci şi „notabililor" Ţării4). Insfârşit după tratative urmate şi sub impresia evenimentelor petrecute, Sulemian paşa se declara gata în 23 Iulie, 1) Anul 1848, II 606-609. Cu scrisoarea aceasta a venit la Bucureşti secretarul lui Suleman paşa, Tinghir Efendi. Şefii mişcării au veghiat tot timpul pentru ca trimisul turcesc să nu ia contact cu reacţionarii şi nici să rămână numai împreună cu Mitropolitul spre a nu unelti contra revoluţiei. Ei au isbutit să couvingă pe secretarul paşei de lealitatea ţării faţă de Poartă. Poporul i-a făcut o manifestaţie de simpatie la locuinţa sa când el a eşit în balcon şi ca semn al aprobării revoluţiei, el sărută steagul tricolor în ura-lele mulţimei. (Ibidem. 652-644). 2) După alte ştiri 6Q.000 de oameni. 3) Anul 1848, II, 654-664; Ib dem, 668-9 şi Idem Voi. III, pag. 78. 4) In>m, Voi. II. i. c. brAteanu in revoluţiea dela 1848 215 a recunoaşte constituţia Ştefan Golescu aducând această veste dela Giurgiu, mai înştiinţa că, paşa puse drept condiţie a acestei recunoaşteri, schimbarea guvernului provizoriu în locotenenta domnească. Se provoacă o altă mare adunare ') a poporului pe câmpia Filaretului la care iau cuvântul Boliac, Balcescu şi Brătianu; de aici merg la palat unde se numeşte locotenenta compusa din: Mitropolitul Neofit, Eliad Golescu, Tel şi Minco '). A doua zi se dădea o proclamaţie prin care se arăta constituirea locotenentei dnmneşti înştiinţându-se că va avea putere desăvârşită numai după aprobarea lui Sulemian paşa şi după sancţiunea Sultanului4). Fiind însă numai o reeditare a guvernului provizoriu comandantul turc nu aproba această formaţie mai ales ca era compusă din 5 membri deci contra prevederilor regulamentului organic. In 27 Iulie o nouă adunare avu loc în câmpia libertăţii când reacţionarii încercară chiar a face tulburări. In timpul cuvântării lui Ioan Brătianu s'au produs strigate împotriva constituţiei '"') dar mulţimea înfuriată a sărit să pedepsească pe tulburători, cari au fost scăpaţi numai prin intervenţia lui N. Balcescu. In sfârşit dupa alte tratative, Sulemian recunoaşte noua formaţie a locotenenţii domneşti compusă din: Eliade, Tel şi Golescu. 29 Iulie—19 August 1848. îndată dupa recunoaşterea nouei orândueli, membrii locotenenţii şi ai fostului guvern provizoriu iau contactul cu trimisul turcesc pentru a-i expune principiile dupa care aveau să dea ţării o constituţie şi de a căuta să-1 convingă spre a le aproba. In 3 August se forma o deputaţiune—din Şt. Golescu, N. Balcescu, Gr. Grădişteanu, D. Brătianu, Vasiliadi şi Ubicini—care trebuia să meargă la Constantinopol să arate Sultanului supunerea Românilor °) şi a lucra pentru recunoaşterea Constituţiei iar în 4 Au- 1) Idem 11, 701-2. 2) In 5 August, deci înainte de îuăbuşirea revoluţiei, Balcescu într'o scrisoare către A. G. Golescu acuza pe Brătianu şi pe Rosetti că s'au făcut tribuni şi „aranghează* mereu publicul în câmpia Filarerulu (An. 848, VI, 4). 3) Idem 705. 4) Anul 1848, 11, 704-5. 5) Ziarul .Pruncul Român*, No. 21, din 31 Iulie 1848 (Reprodus şi în anul 1848, 111 95-96). 6) Decretul locotenenţii domneşti din 3 Aug. 1848 în Anul 1848, ljl, 186. 216 N. C BEJENARU gust Suleiman înştiinţa că va veni cu o mică gardă la Bucureştil) „aceasta pentru ca să corespundă dorinţelor repetate ale naţiei valahe". In 8 August paşa sosea în capitala Ţării unde i se făcea o primire triumfală»). Alături de mulţumirea generală pentru succesele obţinute factorii răspunzători ai nouei situaţii luară măsuri pentru organizarea ţării pe toate tărâmurile. Se instituiră comisii pentru organizarea armateis), justiţiei etc. toate formate din şefii mişcării-Pentru întocmirea constituţiei se numi o comisie de 4 membri, intre cari era şi I. Brătianu. Acestuia, în 11 August—în urma numirii lui Mărgărit Moşoiu ca supleant la curtea apelativă de comerţ i se încredinţa şi postul de Şef al poliţiei capitalei, post de mare însemnătate pentru revoluţie 4). Intre timp Rusia, care privâa pieziş toate cele ce se petreceau în Muntenia, luă poziţie hotărâtă. Titof ambasadorul Ţarului la Constantinopol, ceru cu insistenţă înlăturarea lui Suleiman paşa din Bucureşti şi trimiterea unui alt comisar care să restabilească „ordinea" dinainte de revoluţie. In 19 August Poartă înştiinţa pe ambasadorul rus că a însărcinat pe Fuad Efendi cu înăbuşirea revoluţiei din Muntenia r). Acesta va trebui să meargă în ţară spre a instala un Caimacam şi a răsturna vechiul regim. 19 August 13 Septemarie 1848. Fireşte că succesele Rusiei pe lângă Poartă au fost cunoscute reacţionarilor munteni. Numărul lor în ţară sporise întrucât după recomandarea lui Suleiman paşa, guvernul provizor rechemase în ţară—asigurându-i de protecţia sa—pe toţi boerii fugiţi după evenimentele din Iunie. Aceştia informaţi probabil prin ambasada rusă de hotărârile Porţii, încep a întreţine o puternică agitaţie în popor arătând că în curând revoluţia va fi 1) Proclamaţia lui Suleiman Paşa adresată locuitorilor Ţării Româneşti în .Anul 1848, 111, 220-221*. 2) Anul 1848, 111 282; Vezi şi Articolul din ziarul „Popolul Suveran"' No. 18 din 13 luiie unde se descrie pe larg intrarea lui Suleiman paşa în Bucureşti şi primirea făcută. 3) Din care făcea parte şi 1. Brătiann. 4) Decretul No. 420 al locotenenţii domneşti diu 11 August 1848 în Anul 1848 Voi. 111 pag. 339. 5\ Anul 1848. 111, 551. i. C. brâteanu in revoluţia dela 1848 217 "înfrântă şi vechea situaţie restabilită1). Se pare că până şi unii corifei ai revoluţiei au fost intimidaţi de aceste ştiri tendenţioase. Spre a împedeca întinderea neîncrederei în guvern şi în noua orânduire a ţării, Ioan Brătianu în calitate de şef al poliţiei Capitalei dădea—probabil în ziua de 22 sau 23 August o publicaţie pentru liniştirea spiritelor'). El amintea cetăţenilor că duşmanii revoluţiei cărora le place să născocească lucruri fantastice cu scopul de a arunca groaza în inimile lor, au răspândit svonul că „retrograzii" sunt gata sa facă o reacţiune spre a restatornici regulamentul, ca „reglementiştii" nu vor îndrăsni să aducă streini asupra lor de oarece vor avea să dea socoteală naţiei pentru acest lucru şi, spre a insufla încredere populaţiei înspăimântate îşi exprima speranţa chiar în patriotismul boerilor cari nu vor îndrăsni sa facă o crima contra neamului prin aducerea armatelor străine în ţara. Asigură pe boeri şi pe reacţionarii răspânditori ai ştirilor falşe că mulţimea nu se va răsbuna pe ei—cum circula svonul—întrucât „fraţii voştri, acei cari chiar în ziua biruinţei în loc să-şi răs-bune v'au întins o mână frăţească şi v'au invitat la ospăţul de bucurie" , nu vor putea veni acum „ca nişte sceleraţi spre a va ucide pela casele voastre')". Toată populaţiunea era invitată— oricare i-ar fi opinia politică—să nu dea ascultare minciunilor criminale şi să aibă încredere în conducători cari vor da regulat jştiri oficiale despre cursul evnimentelor4). A doua zi, în 23 August locotenenta domnească „slobozea» 1) Gazeta de Transilvania No. 70. 1848, 26 August,- reprodus şi în An. 1848, 111 621 2) Anul 1848, 111, 604-605. Dintr'o corespondenţă publicată în Gazeta de Transilvania No 70, 1848, 26 August, aflăm că reacţionarii trecuseră chiar la fapte. In 20 August, noaptea câţiva bandiţi plătiţi de aceştia încercară să assasineze pc membrii locotenenţii domneşti. înainte de această dată mai întâlnim pe I. Brătianu în noua sa slujbă, la 13 August când cercetează o plângere a lui Barbu Iancovescu cu privire la decorarea teatruluj (Idem, 401) şi la 14 ale lunii când dădea o publicaţie prin care obliga populaţiunea, în interesul salubrităţii generale să se îngrijească fiecare de curăţenia porţiunii de stradă corespunzătoare (Anul 1849, 111, 446). La câteva zile după aceia, îu tot cazul înainte de 20 August, şeful poliţiei capitalei printr'o altă publicaţie interzicea fumatul pe uliţă de oarece „uscăciunea irînd foarte mare, e de ajuns o scântee ca su se dea foc Bucureştilor. (Idem, 111 574). 3) Anul 1848, 111, 604-605. 4) Ibidem, 604. 218 N. C. BEJENARU •n primirea şefului poliţiei capitalei suma de 400 galbeni împărăteşti pentru organizarea gardei municipale '). Suma era pusă la dispoziţia lui I. Brătianu în mod extraordinar şi aceasta arată gravitatea evenimentelor cari se apropiau şi nevoia de a le preîn-întâmpina s). In aceiaşi zi el înainta Ministerului trebilor din lăun-tru proectul pentru înfiinţarea acestei garde municipale care avea să fie compusa din oameni atât călări cât şi pedeştri,') şi care avea menire a apăra oraşul Bucureşti. înfiinţarea acestei garde o socotea I. Brătianu cu atât mai necesară cu cât rivalitatea dintre cele doua partide—reacţionar şi revoluţionar—creştea. In seara de 24 August, cei dintăi încercară un nou atentat contra lui Cezar Boliac. Insă victimă căzu un tânăr Romanescu 4), care voind să meargă la acela fu luat de de bandiţi, în poarta casei sale, drept Boliac şi fu rănit la gât cu un foc de revolver. Se pare că Rosetti care ţinea locul Ministrului din lăuntru, ar fi voit să pedepsească pe reacţionari pentru aceasta, chemând poporul iarăşi la luptă, în care scop şi dadu o proclamaţie în ziua de 25 August5). Tot atunci I. Brătianu spre a preîntâmpina o asemenea mişcare care ar înrăutăţi mult lucrurile acum când Turcii stau gata a intra în ţara şi în acelaş timp spre a nu primejdui încrederea poporului în guvern „lamuri" poporului printr'o laconică, publicaţie, ca: „vrăjmaşii revoluţiei răspândind vestea printre reacţionari că veaţa le este în primejdie, aceştia se înarmară iar publicul bănuind o reacţiune fu în picioare, gata a se sacrifica, ca întotdeauna pentru libertatea lui. Iată toată istoria de astă noapte °)". Dar tensiunea dintre cele două tabere în luptă, ajunse prea departe pentru ca s'o poată înlătura o proclamaţie plină de menajamente pentru una şi aproape jignind pe cealaltă. A doua zi La 26 August I. Brătianu era obligat a se adresa din nou populaţiei, şi de data aceasta mai energic. El aducea la cunoştinţa tuturor cetăţenilor—pe care-i conjura în numele patriei ameninţate de vrăjmaşi—că guvernul 1) Ibidein, 604, Decretul locotenentei No. 476 din 23 August 1848. 2) Ibidem, 604. 3) Anul 1848 111 607-8. '4) Gazeta de Transilvania, No. 71 din 30 August 1848; Pruncul Roman din 26 Aug. 1848. 5) Anul 1848, 111, 671-662 6) Idem, 111, 672 I. C. BRĂTIANU IN RKVOLUŢ1A DELA 1848 219 le cere în 24 ore să-şi depună la poliţie fiecare armele ce posedăl). Nimeni nu va trebui să se ascundă dela această obligaţie spre a nu atrage banuelile autorităţilor asupra lor. Cererile guvernului n'au fost ascultate mai ales de reacţionari cari primeau ştiri despre apropiata şi sigura intrare a Turcilor în principat şi înăbuşirea revoluţiei. Aşa că în 27 August numai peste o zi—şeful poliţiei capitalei, în manile căruia se pare că se pusese soarta revoluţiei cere printr'o nouă publicaţie predarea armelor. De data aceasta I. Brătianu sub imperiul eveni-nimentelor grave ce se anunţau era foarte energic. El ordona ca nimeni sa nu mai iasă pe stradă înarmat, afară decât oamenii cari fac parte din garda naţională: cel ce va contraveni va fi privit cu drept cuvânt „cugetător de vre-o crima" '). Măsurile acestea severe erau dictate de mersul evenimentelor din afară cari erau defavorabile revoluţiei: pentru a evita o surpriză din partea reacţionarilor, I. Brătianu voia dezarmarea acelora deşi nu boerii şi „retrograzii" vor fi aceia cari vor sdrobi revoluţia. Intr'adevâr în 27 August Fuad Efendi, comisarul turc însărcinat cu anchetarea situaţiei, sosea la Galaţi, iar a treia zi pleca la Giurgiu spre a înlocui pe Suleiman paşa care plecase la Constantinopol în entuziasmul mulţimei■'). In 31 August trupele turceşti dela Galaţi intrau în Muntenia sub comanda lui Rifaat paşa, fară a înştiinţa locotenenta domnească, ceiace aduse protestarea lui A. G. Golescu Administratorul judeţului Brăila Vizita generalului Duhamel la Giurgiu spre a întâmpina pe Fuad, era de rău augur asupra intenţiunii acestuia mai ales ca ambasadorul rus, în tot timpul şederii lui Suleiman paşa în ţară, evitase orice contact cu dânsul. Surprinşi pe neaşteptate de evenimente, în imposibilitate aproape a menţine liniştea în capitală, capii mişcării erau desorien-tati şi asupra atitudinei urgente pe care trebuiau s'o ia. Extremiştii ar fi voit o op'unere armată contra Turcilor—măcar că o demonstraţie a dorinţei poporului de a trăi în libertate—iar moderaţii cereau pasivitatea. A biruit părerea din urmă datorită şi sfaturi- 1) Anul 1848, 111, 700-701. 2) Ibidem, 711-712. 3) Gazeta de Transilvania No 74, 1848, 13 Septembrie. 4) Anul 1848, IV, pag. 1. 220 n. C. bejenaru lor agenţilor diplomatici ai puterilor streine. Agitaţia şi neliniştea crescură datorită atitudinei lui Fuad t) şi a lui Duhamel. Ioan Brătianu favoritul maselor bucureştene care fusese numit probabil la 30 sau 31 August agent diplomatic al ţării la Paris ') renunţase a mai pleca spre a fi de veghe în capitală în aceste zile critice. Poporul fu chemat iarăş a intra în scenă. In câmpia libertăţii se adună mulţimea spre a auzi glasul conducătorilor. I. Brătianu pronunţa un discurs ") în care propusese ca mulţimea în masă sa meargă întru întâmpinarea trimisului turcesc la Giurgiu şi a-i prezenta protestul ei contra incălcării teritoriului ţării, ceiace se şi făcu la 1 Septembrie. Mai mult de 10.000 de eameni *), luară parte la manifestaţia dela Giurgiu, însă atitudinea paşei fu rece şi hotărât ostilă revoluţionarilor. Pentru a complica şi mai mult situaţia avu loc în 6 Septembrie cunoscuta manifestaţie a poporului bucureştean când regulamentul organic şi Arhondologia, fură arse cu o mare pompă funebră în asistenţa unei mulţimi imense care, entuziasmată, distruse şi monumentul ridicat la mitropolie în onoarea lui Kiseleff. Şeful poliţiei capitalei arată într'o cuvântare impresionată importanţa adunării din acea zi şi a faptului săvârşit5). Aceasta decise pe Turci a interveni grabnic, spre a nu provoca nemulţumirea adevăraţilor stâpânitori al Ţării: Ruşilor. Se ştiu evenimentele urmate. Fuad paşa înainta cu armatele sale asupra Bucureştilor şi oprindu-se în 10 Septembrie la Sineşti, trimise o scrisoare Mitropolitului prin care anunţă că vine în numele Sultanului pentru a restabili ordinea. Locotenenta domnească, căreia înaltul prelat îi comunică scrisoarea, se socoti jignită şi ceru ca Fuad paşa să se adreseze Ei, ceiace acesta nu făcu. In zilele de 11 şi 12 Septembrie o mulţime mare de oameni se adunară în afara Bucureştilor, pe unde avea să vină Turcii spre a le ieşi în întâmpinare. Aceştia însă pornind din Sineşti la 12 Septembrie au ocolit drumul a- 1) Agitatorii reacţionari putrunseseră şi in rândurile armatei. Un început de răscoală avu loc în oştire în 2 Septembrie dar fu repede potolită prin intervenţia lui Tell şi 1. Brătianu. Pruncul Român No. 36 din 4 Sept. 1848 şi Gazeta de Transilvania No. 75, din 13 Sept. 1848). 2) Scrisoarea de acreditare în Anul 1848, IV, 148. 3) Scrisoarea lui D. Golescu către loan Ghica, Anul 1848, IV, 146-6. 4) Anul 1848, IV, 194-6. 5) Pruncul Roman 1848 din 7 Septembrie. 1. c. BRĂTIANU IN REVOLUŢIA DELA 1848 221 jungând tocmai la Cotroceni în partea opusă de unde îl aştepta mulţimea. O deputaţiune de aproape 400 membri se prezintă în audienţa spre a arăta dorinţele ţarii. Fuad paşa drept răspuns le citi un firman prin care Sultanul disolva locotenenta domnească şi numea caimacam pe Constantin Cantacuzino fost logofăt al dreptăţii iar pe Omer paşa, comandant al oraşului Bucureşti. La murmurele membrilor deputaţiunii trimisul turcesc provoca răspicat pe acei ce sunt de partea regulamentului organic să-1 urmeze l) iar acei ce sunt pentru reforme să rămână pe loc. Toţi aceştia, la un semn al paşei au fost înconjuraţi de soldaţii turci şi arestaţi, Violenţa şi duşmănia Turcilor se explica numai prin presiunile ruseşti caci populaţia—am văzut—luase hotărârea de a primi armata sultanului cu braţele deschise şi cu manifestaţii de simpatie, ceiace Fuad paşa ştia. Mai mult, se luaseră întinse masuri pentru a evita orice manifestaţie ostila cât de mică, spre a nu da prile Turcilor de a fi agresori cu populaţia. I. Brătianu în calitate de şef al poliţiei capitalei dădea, probabil la 12 Septembrie') o proclamaţie prin care cerea tuturor cetăţenilor ca, la manifestaţia ce se va face lui Fuad paşa nimeni să nu fie înarmat. Cu aceste sentimente de prietenie era de aşteptat trimisul turcesc atât de popor cât şi de armată. Intrarea Turcilor în Bucureşti care s'a produs imediat dupa arestarea delegaţiei la Cotroceni—a ^fost un dezastru. Mulţimea care aştepta pe Turci pentru a li se face o manifestaţie de simpatie, a fost călcata în picioarele cailor iar în dealul Spirei soldaţii români cari aşteptau dezarmaţi, au fost măcelăriţi fară vre-o provocare. Tragica zi de 13 Septembrie încheie în acest mod revoluţia munteană. După dezordinele primelor momente, lucrurile începură să se liniştească. In 15 Septembrie „poporul" român încă mai putea protesta pe lângă consulii puterilor străine contra celor întâmplate, cerând pe de o parte retragerea armatei turceşti iar pe de altă parte eliberarea lui Ioan Brătianu şi punerea lui din nou în slujba de şef al poliţiei capitalei „unde naţia l'au ales»)". 1) Ziarul „Le National" din Paris, 1848, Oct. 15 şi scrisoarea lui Chr-Tell către Maiorescu, Anul 1848, IV, 335 şi urm. 2) Publicaţia Şefului politiei din 13 Aug. în Anul 1848, IV, 316 3) Anul 1848, IV, 3v2-4. 222 N. C. BEJENARU Cererea poporului era o copilărie. In 19 Septembrie cei mai principali şefi revoluţionari, între cari era şi fostul şef al poliţiei oraşului Bucureşti, erau transportaţi la Giurgiu fără să se ştie unde aveau să fie trimişi1), iar la sfârşitul lui Septembrie 1848 Ioan Brătianu se găsea la Paris, de unde împreună cu ceilalţi refugiaţi ce ajunseseră acolo, trimeteau un protest sultanului contra celor petrecute în Muntenia l). N. C. Bejenaru 1) Anul 1848, IV 437. 2) Anul 1848, IV, 622-624 COMUNICĂRI f Jules Gillieron. In ziua de 26 Aprilie a. c. s'a stins din viaţă marele dia-lectolog francez Jules Gillieron, în vrîstă de 72 ani. Evenimentul acesta a trecut aproape neobservat, sau, în orice caz, n'a deşteptat emoţia cu care sîntem deprinşi în asemenea împrejurări. Nouă celor depe aici ştirea ne-a venit întîmplător, datorită unui prietin, mare admirator al celui dispărut. Dacă stăruesc asupra acestui amănunt, o fac fiindcă-i caracteristic pentru întreg felul de a fi fost al lui Gillieron. Despre enorma însemnătate a operei săvîrşite de acest învăţat,—iata un epitet, la care el nu numai n'a rîvnit niciodată, dar ar fi zîmbit ironic ori, mai degrabă, ar fi izbucnit plin de mînie, dacă cineva ar fi cutezat să i-1 acorde,—nu-i nevoie sa vorbesc aici. S'au pronunţat în această chestie specialiştii cei mai de samă, printre care mulţi nu-i erau deloc partizani de concepţie şi metodă. Deasemenea vorbesc în sprijinul ei pedeoparte marele număr de lucrări alcătuite, pe baza datelor cuprinse în monumentalul Atlas linguistique de la France, de Gillieron însuş şi de elevii săi, împrăştiaţi prin toate ţările de cultură, iar pedealtaparte numeroasele întreprinderi de atlase lingvistice privitoare la cele mai multe dintre limbile romanice. Cît de atrăgătoare şi deschizătoare de orizonturi este geografia lingvistică, disciplină creată în chip absolut independent şi personal de cătră Gillieron, dovedesc, între altele, încercările lui Rein van der Velde, Thessalische Dia-lektgeographie, Nijmegen-Utrecht 1924, de a-i aplica metodele la studiul dialectelor vechi greceşti, şi a lui Ramon Men^ndez Pidal, Sobre geografia folklorica. Ensayo de un rn&odo [Revista de filologia espa»ola VIII (1920), pag. 229-338], de a studia produsele poetice populare la fel cu fenomenele lingvistice ale patois- 224 F. IORDAN urilor. Se poate afirma cu toată siguranţa că geografia lingvistică, însemnează cea mai profunda revoluţie produsă în filologia romanică, decînd aceasta există ca ştiinţă propriu zisă; totodată ea a contribuit în cea mai largă măsura la schimbarea concepţiei despre limba însăş şi, prinurmare, a influenţat puternic asupra lingvisticii generale. Cariera ştiinţifică a lui Gillieron este însă interesantă şi instructivă şi din punct de vedere, s'ar putea zice, pedagogic. Iată un om care nu s'a grăbit în viaţă! Cînd a întreprins Atlasul lingvistic al Franţei, era ca şi necunoscut, deşi se apropia de 50 ani: publicase două lucrări de geografie lingvistică asupra unui graiu popular din Elveţia romandâ, precum şi cîteva articole prin „România" sau prin volume festive, dar nu atrăsese într'un chip deosebit atenţia asupra sa, cele dintăiu, desigur, pentruca veneau prea devreme să vorbească despre o metodă cu desăvîrşire noua» Dar şi dupăce s'a început tipărirea Atlasului gloria întîrzia să vie, mai ales în Franţa, unde Gillieron a întîmpinat multa vreme o rezistenţă aproape neexplicabilă din partea reprezentanţilor oficiali ai ştiinţii noastre. Aşa se face că în 1913, cînd avea mai 60 ani şi cînd opera sa cea mai măreaţă, iar pentru Francezi cea mai naţionala în acest domeniu, Atlasul lingvistic al Franţei, se găsea /deja de cîţiva ani în bibliotecile specialiştilor, Gillieron era numai „directeur-adjoint" la Hautes Etudes, adică deabia avea cu ce să-şi ţie zilele. Pentru a-şi da samă de această situaţie, trebuie să-1 fi cunoscut cineva şi ca om. Era, cum zicem noi aşa de expresiv, dintr'o bucata: nu înţelegea să facă niciun fel de concesie sau tranzacţie în viaţă, dupacum nu voia să auda de asemenea lucruri nici în cercetările sale ştiinţifice, chiar când se afla evident în greşală. Nu se închina la nimeni, nu admira şi nu flata pe nimeni. Avea, spunea el însuş cu mândrie, o încăpăţinare de Elveţian, căre-1 făcea incapabil nu numai de a se adapta la mediul parizian, aşa de îmbîcsit de politicianism chiar în cele culturale,. dar măcar de a-şi însuşi ceva din viaţa şi spiritul capitalei lumii, care este Parisul. Despre un profesor dela Sorbona, filolog cu nume foarte cunoscut şi peste graniţele Franţei, mărturisea că nu-1 ştie nici din vedere, deşi trăiau în acelaş oraş şi-şi ţineau cursurile în acelaş local de 14-15 ani! Ii plăcea să se simtă şi să se declare mereu Elveţian, iar prin faptele sale a dovedit cu prisosinţă aceasta: vacanţele şi le petrecea la o mică proprietate din COMUNICĂRI 225 Elveţia romandă, unde trăia ca un locuitor de ţară în adevăratul înţeles al cuvîntului. Acolo şi-a dat el şi obştescul sfîrşit. Nu-i, deci, o simpla coincidenţa faptul oa geografia lingvistică a fost dela început şi este pană în momentul de faţă cultivata cu cel mai cald entuziasm tocmai în ţara de baştină a lui Gillieron, şi că aproape toţi ascultătorii lecţiilor sale erau, cum spune singur undeva în una din cărţile sale, străini. Astfel se explică epitetul, pe jumătate glumeţ, pe jumătate serios, cu care-1 numeau cîteodata cunoscuţii: „le monstre". II merita cu drept cuvînt în sensul câ ieşea cu totul din linia oamenilor obişnuiţi, mai ales supt raportul moral, care-i cu mult mai important decît celelalte, întrucît are o valoare absolută, şi deaceia epitetul acesta era cea mai curată lauda ce i se putea aduce. In corpul său de uriaş se ascundea un suflet cu naivităţi de copil şi de om primitiv, care-1 făceau nespus-de simpatic. Cine-1 vedea credea ca se găseşte în prezenţa unui fermier, care traeşte toata vremea la ţara, între animalele şi plantele lui, şi pe care nevoile vieţii îl împing să vie din cînd în cînd pela oraş, unde deschide ochi mari şi sparioşi. Şi în expunerea ideilor la curs dovedea multă stîngacie, care apărea cu atît mai izbitoare, cu cît profunditatea celor spuse cerea oarecare înde-mînare oratorica. In scurt, o personalitate lipsită de multe din însuşirile de „specialist", aşa cum se înţelege curent şi nu tocmai favorabil această vorba, dar înzestrata în schimb cu toate calităţile unui oin, ale unui mare şi desavîrşit om. Deaceia nu există printre foştii sai ascultători nimeni care să nu se fi legat pe vecie de el şi să nu-şi fi simţit inima strînsa de durere la aflarea veştii despre moartea luL I. Iordan. In jurul chestiunei lui Negru Vodă şi a întemerii Munteniei. Una din cele mai întunecate chestiuni din istoria românilor este desigur aceia care va face obiectul comunicării de mai la vale. Negru Voda, căruia tradiţia îi trebue întemeerea Munteniei, caşi salăşluirea neîntreruptă a Românilor în Dacia traiană în evul mediu sunt chestiuni asupra cărora s'au înscris adevărate biblioteci dar cari n'au fost nici astăzi definitiv rezolvate l). Lipsa 1) A se vedea în chestiun a sălăşluirii Românilor în evul mediu monumentala operă a, domnului profesor A. Philippide : Originea Românilor., Iaşi 1925. 5 226 H. C. BEJENARU totală a isvoarelor pentru unele perioade ca şi extrema lor raritate pentru altele au dat drum liber fanteziei—cum e cazul lui Haşdeu sau, a făcut posibil un discernământ extrem, silit şi în-tortochiat al isvoarelor existente pentru a creia astfel teorii cu totul contrarii una de alta. In chestiunea Munteniei şi a lui Negru Voda stau faţa în faţă două păreri diametral opuse: I) acea sintetizată de Xeno-pol, a descălecării Munteniei de către un voevod din Făgăraş l) şi II) acea formulată de Onciul, a desfacerii statului Munteniei din imperiul Valaho-Bulgar din peninsula balcanică Cei doi învăţaţi şi-au susţinut părerile pâna la moarte, fiecare având convingerea că teoria sa e cea mai apropiată de realitatea faptelor. Intr'o excursie făcuta în anul 1925 în Ţara Făgăraşului, am cercat să aflu sub ce formă se prezintă tradiţia înte-merei Munteniei în patria de origine a întemeetorului — după tradiţia noastră—şi ce urme a existenţei şi' stăpânirii lui Negru Vodă se găsesc în ţara peste care el a domnit înainte de a trece munţii '). Lăsând la o parte reflecţiile ce ţi le impune o rătăcire prin munţii făgăraşului, unde fiecare pisc, fiecare culme şi prăpastie te convinge că nu i-a stăpânit niciodată alta populaţie decât cea românească, voi aduce câteva date noui cu privire la Negru Vodă şi întemeerea Munteniei, date cari se aşează în balanţa teoriei fostului profesor al Universităţii ieşene 4). 1) Xenopol Istoria Romanilor, ed Vlădescu voi 111 2) Şi Haşdeu a scris asupra întemeerii Munteni i formulând o teorie a sa care a avut, de altfel, cu mici modificări o oarecare viaţă In linii generale ultima formulare a teoriei sale este următoarea: In Oltenia a existat un banat românesc independent sub conducerea dinastiei Basarabilor Unul dintre voevozii Olteniei pe timpul luptelor dintre Manoil Comnen şi Unguri s'a aliat cu bizantinii şi a cucerit Făgăraşul. De aici între 1200—1210 intră în Muntenia şi ocupă partea muntoas a ţării de unde îşi întinde, gradat, stăpânirea până la Dunăre A se se vedea apoi şi Stoica Nicolaescu: Radu Vodă Negru şi urmaşii săi, precum şi „Dela întemerea Ţării Româneşti" unde tratează această chestiune. 3) Remarc, după câte ştiu că nici un Istoric mai nou care a tratat chestiunea, n'a cercetat aceasta lăture a problemei. 4) Chestiunea întemeerii Munteniei a mai fost tratată în anii din ur;nă, de d. 1. Minea prof. univ. în cursul său dela Fac. de litere laşi însă nu s'a publicat nici litografiat partea respectivă a cursului, precum şi de d. I C. Filitti în Despre Negru Vodă, An. Acad. Rom. 1914. COMUNICĂRI 227 înainte de aceasta, un mic rezumat al celor două teorii antagoniste. Xenopol îşi formulează teoria bazat pe următoarele argumente : Mai întîi termenul cu care se denota întemeerea Munteniei ca şi a Moldovei, poartă în tradiţia naţională numele de „descalicare" termen care ar arata prin el însuşi că înfiinţarea statelor române s'a făcut prin oameni veniţi de departe şi care sosiseră aici calări1). Intemeetorii aceştia sunt Români din Făgăraş cari sub conducerea unui Voevod numit Negru, trec munţii, cam dupa anul 1290—91 din cauza persecuţiunilor religioase la cari erau supuşi de Unguri, întemeind o ţara nouă cu capitala la Câmpulung. Existenţa lui Negru Vodă este adeverită de mai multe isvoare directe şi indirecte '). Dovezi directe despre existenţa lui Negru Vodă. Printr'o diplomă din 1324 regele Carol Robert răsplăteşte pe corniţele Sa-lagiului, Martin Bulgarul, între altele şi pentrucă „a purtat de mai multe ori soliile noastre la Basarab, voevodul transalpin", iar în 1327 papa Ioan XXII, adresează o scrisoare iubitului nostru fiu, nobilul bărbat Basarab, voevodul transalpin *). Acest Basarab e, probabil unul din cei doi, pe care ni-i arată isvoarele, dinaintea lui Alex. Basarab, Ivanco şi Tugomir Basarab, tatăl lui Alexandru. Tugomir fiind numit mare Basarab Voevod, a trebuit sa domnească şi el ar fi, aşa dar începătorul dinastiei Basarabilor. Tugomir este însă—dovedit documentaliceşte—una şi aceiaşi persoană cu Negru Voda Basarab, pe care un fragment de document din 1352 îl arată drept tată a lui Alexandru Basarab 4). Pe de altă parte existenţa unui Negru Vodă şi coborârea lui din .Transilvania este confirmata şi de raguzanul Giaccomo di Pietro Luccari, autorul unor anale scrise pela 1540 în care pomeneşte şi despre întemeerea Munteniei''). Pe lângă acestea la ieşirea Argeşului din munţi se află şi astăzi ruinele unei cetăţi numite de popor cetatea lui Negru Vodă care prin aşezarea ei în munţi arată originea transcarpatină a întemeetorului iar în- 1) Se va vedea în ce fel această părere este confirmată de tradiţia făgârăşană a întemeerii. 2) Xenopol, Istoria Românilor, ed. Vlădescu, voi. 111. 3) Hurmuzaki, Doc. priv. la istoria românilor, voi. 1, 601-2 4) Xenopol, Istoria Românilor, ed. cit. Voi. III pag. 14. Fragmentul e publicat în Revista română, 11 1862 p. 245. 5) Luccari pretinde că a utilizat letopiseţul boerului muntean Murgii" astăzi pierdut. 228 N. C. B6JENAJU fiinţarea Câmpulungului de către Negru Vodă—cum spune Lu-ccari ar însemna că descălicătorul venise pe la Turnul roş % lnsfârşit un alt argument pentru existenţa lui Radu Negru este scos din hrisovul lui Constantin Şerban l) din 1656 cu privire la judecata dintre mănăstirea Baraţilor (Franciscani) din Câmpulung şi mănăstirea ortodoxă pentru un loc pe care catolicii îl aveau „dela răposata doamnă Marghita care a fost catolică a lui Negru Vodă"8). Intru susţinerea teoriei sale Xenopol aduce şi dovezi in directe asupra existenţei lui Negru Vodă şi a întemeerii Munteniei. Mai întâi însăşi originea numelui de Muntenia, dat ţarii —care apare în doc. încă dela începutul sec. XV—nu poate fi căutata decât în faptul coborârei Muntenilor adecă a oamenilor dela munte, nume care a figurat totdeaunea alături de cel de Vlahia. lnsfârşit succesiunea capitalelor ţarii dela Câmpulung, aşezat mai aproape de locul de origipe al întemeetorului, apoi curiea de Argeş şi în urmă Târgovişte 4). Stăpânirea asupra ducatelor Făgăraşul şi Amlaşul şi titlul domnului de „stapânitor al Ungro-Vlahiei" duce de tot la constatarea ca întemeetorul Munteniei a fost un voevod care a venit din Făgăraş şi a stăpânit şi mai departe această ţară în noua lui calitate. Identificarea lui Ugrinus din diploma din anul 1291 cu Negru Vodă, Xenopol o înlătură, pe drept cuvânt întrucât nu reesă din diploma citată că Ugrinus este stapânitorul ducatului Făgăraş cum s'a pretins ci numai a unei moşii cu acest nume; iar cauza principală a emigrării lui Negru Vodă din Ardeal ar fi persecuţiunile religioase la care au fost supuşi Românii pe timpul regelui Vladislav Cumanul 1272-1290. Aceste persecuţiuni au provocat răscoala din 1290 când probabil o bună parte din populaţie românească a trecut munţii întemeiind o ţara nouă, 1) Vom vedea că tradiţia făgărăşeană înlătură ch desăvârşire această ipoteză. 2) Asupra domniei lui Constantin Şerban vezi: N. C. Bejenaru, Constantin Vodă Şerban şi vremea sa, Arhiva, 1924, 1925 şi 1926. 3) Xenopol, op. cit. pag. 18. 4) Mutarea capitalei dela Câmpulung la Curtea de Argeş pare cea naturală şi ar arăta că centrul de gravitate al ţăriijse mută spre apus, după. ce se face unirea între Oltenia şi Muntenia propriu zisă. V COMUNICĂRI 229 Teoria lui Onciul. Fostul profesor al Universităţii din Bucureşti, ajunge la concluzia că prin Vlahii din „Bulgara şi Vlahia" din titulatura împăraţilor Asăneşti s'ar înţelege pentru Vlahia, Muntenia de astăzi iar Asaneştii ar fi stăpânit şi această ţară. Faptul ar fi confirmat prin aceia ca, mai târziu când Ţara Românească se desface de sub stăpânirea imperiului bulgar, atunci si termenul de Valahia dispare din titulatura împăraţilor suddu-nareni. Argumentele !) pe cari Onciul îşi sprijină teoria sunt următoarele : I) La răscoala Asaneştilor ar fi luat parte şi Români din nordul Dunării, dupa cum mărturiseşte Nicetas Choniates. Acesta arată că Petru şi Asan dupa înfrângerea suferita îrr prima luptă se retraseră peste Dunăre în Ţara Româneasca şi cu ajutor dela Românii de dincoace şi dela vecinii Cumani—cari sunt numeroşi în ostile Asaneştilor în râsboaele ce urmează- repurtează victoria asupra împăratului bizantin: II) Din corespondenţa Papei cu Ioniţă ar reeşi ca Valahii din imperiul Vlaho-Bulgar se aflau în vecinătatea Ungariei, deoarece se pomeneşte de nişte neînţelegeri de hotare între Bulgaro-Vlahia şi Ungaria. Valahia imperiului Româno-Bulgar pentru a fi vecina cu Ungaria trebue să fi fost la nordul Dunării, ceiace s'ar adeveri şi prin spusele călugărului francez de Rubruquis, care, enumerând ţările tributare Tătarilor le înşira în ordinea următoare începând dela Cons-tantinopol spre nord-est: Bulgaria apoi Valahia lui Asan. III) Aceasta afirmaţie ar fi confirmată şi de cronicarul persan Fazei Ullah Raşid care numeşte ţara unde intră Tătarii după trecerea munţilor Galiţiei, ţara Bulgarilor şi care n'ar fi alta de cât Valahia dela nordul Dunării făcând parte din imperiul Româno-Bulgar al Asaneştilor. Insfârşit în 1230 se înfiinţează la hotarele imperiului Valaho-Bulgar „către părţile Bulgariei" un banat al Severinului ceiace dă prilej regilor unguri să se intituleze şi regi ai Bulgariei şi Cu-mariei". Acest tilu—susţine Onciul—şi l-au luat regii dela Buda, fiindcă banatul Severinului se întindea şi peste judeţul Mehedinţi deci peste o parte din Valaho-Bulgaria. IV) Din faptul că Ioniţă vorbeşte într'o scrisoare către Papa de principii vasali ai săi, Onciul scoate concluzia că acei principi nu pot fi decât predecesorii 1) Onciul Originele principatelor române, Buc 1899. 230 N. C. BEJENARU lui Lyton şi Seneslav iar din închinarea Basarabilor olteni catre-JRadu Negru, scoate o închinare către imperiul Româno-Bulgar. Numele de Negru Vodă nu e decât personificarea Negrilor Valahi, nume dobândit dela Tătari cari obişnuiau a boteza cu epitetul de Negru popoarele supuse. V) lnsfârşit interpretând documentul din 1285, Onciul admite că Lyton din Oltenia ar fi cucerit voevodatul lui Seneslau din stânga Oltului şi a refuzat a. plăti regelui tribut pentru această cucerire; fiind atacat însa de magistul George, om al regelui, ar fi fost bătut şi ucis iar fratele său Bărbat ar fi cerut iertare dând sume mari de bani şi astfel supunându-se regelui ar fi păstrat ducatul lui Seneslau. Tot Bărbat ar fi unit într'un singur principat ambele voevodate de până atunci '). * * Acestea sunt, în linii generale cele două teorii antagoniste cu privire la Negru Vodă şi întemeerea Munteniei. Toţi ceilalţi cari au atacat chestiunea fie în fond fie tangenţial n'au modificat decât detalii ce nu schimba deloc problema 2). In timpul din urmă, teoria aproape unanim adoptată era aceia a fostului profesor al Universităţii din Bucureşti. D. Onciul prin numeroşii sal elevi răspândiţi pe la diferitele catedre universitare'din ţara reuşise să-şi impună părerea sa drept cea mai apropriată de realitatea faptelor H). Nimeni n'a îndrăznit cât a trăit maestrul să ridice cea mai mică obiecţiune contra teoriei sale. Iată însă că* abea moare Onciul şi elevii sai atacă cei dintâi în mod distrugător opera sa adoptând în totul teoria lui Xenopol. D-l I. Vladescu, doctor în litere fost elev şi asistent al profesorului Onciul, docent de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti reeditează marea istorie a Românilor a lui Xenopol 1) Onciul, Originile, pag. 51 ,• Titlul lui Mijcea lui Bătrân în Convorbiri Literare, XXXV, 1902. pag. 37-38 şi: Radu Negru, în Convorbiri, XXIV. 2i Vezi N. Iorga, în Geschichte des rumănischen Volkes; 1. C. Fi-litti, Stoica Nicolaescu în lucrările citate 3) De aproape 2 decenii printr'un monopol quasi-oficial D Onciul deţinea in mâna sa, prin ex. de capaci ate şi formarea profesorilor secundari de istorie, aşa că aceştia au răspândit şi în lumea şcolară părerea maestrului, părere' ce se găseşte în orice «nanual didactic. Acestea riscau să nu fie aprobate dacă n'ar fi fost scrise în spiritul şcoalei istorice bucureştene COMUNICĂRI 231 şi „ţinând'o la curent" cum spune domnia sa, nu face altceva decât o critică nemiloasa contra teoriilor fostului sau profesor. In „Adaos-ul" voi. III din sus zisă lucrare D-l I. Vlădescu combate punct cu punct argumentele pe care Onciul îşi sprijiuă teoria s). Domnia sa socoate ca este imposibil a se admite o stăpânire bulgărească la nordul Dunării într'o vreme când se ridicase la nordul Munteniei puternica stăpânire ungurească iar pe câmpia Munteniei se stabilise puterea Pecenegilor (970) înlocuita mai târziu cu cea a Cumanilor. Se poate vorbi în această vreme de o înrâurire bulgară în biserică şi limba scrisă, care spre a se exercita, nu presupune numai decât o stăpânire politică, I) Textul lui Nicetas Choniates, pe care se bazează Onciul când admite stăpânirea bulgară la nordul Dunării, vorbeşte exclusiv de Cumani şi niciodată de Români spunând clar că Petru şi Asan s'au dus peste Dunăre la vecini lor Cumani şi că barbarii ce întovaraşiau pe Asan (adecă Români din Hemus trecând Dunărea se întâlniră cu Cumanii şi strângând acolo tovarăşi de arme se întoarseră înapoi în Mysia ca să întregească domnia Valahilor şi a Bulgarilor cum a fost odinioară. Valahii alăturea de Cumani din ostile .asaneşti sunt Valahii de dincolo de Dunăre care se răsculaseră odată cu Asan caci nici un izvor nu nî-i arata că ar fi din nordul fluviului. II) In scrisorile Papei către Ioniţă se numeşte cu termenul de Bulgaria şi Valahia, totalitatea imperului fară a se face vre-o deosebire teritorială şi nu se poate scoate de aici un argument că Valahia lui Asan se întindea peste Dunăre, iar Rubruquis enumera categoric printre ţările supuse Tătarilor şi pe cele de dincolo de Dunăre între cari: Vala-nia, ţara lui Asan şi Bulgaria cea mică şi nu vorbeşte prin urmare de o Valahie la nordul fluviului. III) Termenul de ţara Bulgarilor cu care istoricul persan, Fazei Ullah Raşid numeşte ţara în care au intrat trupele mongole după ce au trecut munţii Galiţiei, nu este decât o reminiscenţă a stăpânirii bulgăreşti asupra Ardealului din vremea primului imperiu şi aceasta reesă limpede din spusele aceluiaş istoric care arată că, dupăce trupele mongole au scoborât pâna la Braşov, o parte din ele sub Bu-gek trec munţii, în Muntenia mare, asupra ducatului Karaulaghi-lor, alvoevodului Seneslau. Din apariţia în titulara regilor Unga- 3) Xenopol, Ist. Rom. ed Vlădescu, voi. III pag. 223-33. 232 N. C. BE.fGNARU riei a formulei: rege ai Bulgariei şi Cumaniei nu se poate trage concluzia că Bulgaria stăpânea pe atunci ţara românească întrucât e cunoscut obiceiul regilor unguri de a păstra în titulatura lor stăpâniri pe cari de fapt nu le aveau. IV). Principii valahi ai lui Icnită de care pomeneşte el, nu pot fi voevozii şi cnezii din Muntenia ci din peninsula balcanică cu toate că Nicetas Chonia-tes nu pomeneşte decât pe Chrisos. V), lnsfârşit din doc. din 1285 nu se poate scoate afirmaţia că Lytuon a cucerit voevo-datul român din stânga Oltului căci răscoala lui s'a mărginit numai la refuzul tributului către regii Ungariei. Dacă s'ar admite aceasta atunci, după Onciul statul muntean ar fi fost întemeiat de Basarabii Olteni (ipoteza Haşdeu). Insă pe de altă parte Onciul susţine că Asaneştii sunt cei ce au pus temeliile statului român din stânga Oltului şi lor li se închină Basarabii din Oltenia. Ori, cucerirea ducatului din Muntenia a lui Seneslav de către Basarabii Olteni şi predomnirea Asăneştilor asupra Mun-teiei mari cărora li se închina Basarabii din Oltenia sub doua ipoteze ce se bat cap în cap. * * * Evident, greutatea argumentelor d-lui I. Vlădescu, sdruncină din temelie teoria fostului său profesor şi impune o recercetare generală a problemei. Nu năzuesc însă să fac, aici, aceasta; vreau numai după cum am mai spus să aduc câteva date noi în sprijinul teoriei lui Xenopol, teorie ce devine acum iarăşi de actualitate atrăgând de partea sa pe unul din cei mai apropiaţi urmaşi al celui mare adversar al ei. Nici fostul profesor al Universităţii ieşene, nici alţii n'au cercetat cum se prezintă tradiţia asupra lui Negru Voda şi a întemeerii Munteniei în Ţara Făgăraşului. Dacă pentru existenţa acestei tradiţii în Ţara Românească s'ar putea susţine că e o legendă de origine cultă, produs al cronicarilor şi răspândită apoi în popor, care în timp de atâtea veacuri s'a putut încetăţeni, nu se poate însă, pretinde acelaş lucru pentru tradiţia fagărăşeană a întemeerii, întru cât aici nu a avut cine s'o răspândească. Prin urmare numai existenţa unei tradiţii în acest sens în ţara Oltului, singură ar confirma, atât existenţa lui Negru Voda cât şi înte-meerea Munteniei de către acesta. COMUNICĂRI 233 In tradiţia fagarâşeana s'a păstrat amintirea unui Negru Voda, voevod al Făgăraşului care a părăsit la un moment dat această ţară trecând muntele şi întemeind ţara românească. Negru Vodă însă n'a trecut dincolo pela Turnul Roş—cum credea Xenopol şi nici pela trecătoarea Branului, ci a trecut deadreptul munţii Făgăraşului, urcând pe valea râului Breaza pâna la lacul Urlea de astăzi (aprox. 2000 m. altitudine) şi de aici peste creasta muntelui, traversând o distanţa numai de câteva sute de metri şi peste o altitudine de 2000 m. s'a scoborât dincolo, la isvoa-rele râului Doamnei, care curge pe panta sudica a muntelui, în apropierea izvoarelor Argeşului cu care râul Doamnei se uneşte imediat mai la vale. Tradiţia ne mai da un amănunt demn de luat în seama. Negru Vodă pribegind peste munte cu tovarăşii săi şi-a potcovit caii cu potcoavele întoarse pe dos pentru ca urmăritorii conduşi de urmele cailor să creadă ca au venit oameni de peste munţi acolo, nu ca pribegi au luat calea muntelui spre a trece dincolo. Aceasta afirmaţie a tradiţiei ne face sa ne gândim ca nu numai persecuţiile religioase cum afirma Xenopol au silit o parte din românii fagăraşeni să se expatrieze ci şi luptele politice iar plecarea lui Negru Voda s'a făcut prin luptă caci ce alt motiv l'ar fi îndemnat sa-şi mascheze astfel ieşirea din ţara? Ba înca se poate afirma că strâmtorările politice mai mult decât persecuţiunile religioase au fost acelea cari au determinat emigrarea lui Negru-Vodă şi a tovarăşilor sai. Stăpânirea ungureasca întinzându-se încetul cu încetul dela vest spre est în Ardeal a ajuns şi la graniţele ţarii făgăraşului, ţara rămasa până în ziua de astăzi cea mai româneasca regiune a noastră, unde. stăpânea un voevod român. La început acest voevod şi-a păstrat o oarecare neatârnare însă pe măsură ce puterea ungurească creştea, drepturile şi independenţa Românilor se micşorau. Către 1310 mare cetate ungurească din Făgăraş care există şi astăzi—era gata, ceiace însemnează ca stăpânirea ungurească devenise atotputernica aici punând mâna pe Făgăraş şi alungând pe voevodul român ce sălăşluia aici, cu mult înainte de anul 1310, rel puţin 3—4 decenii. In faţa întinderii stăpânirii Ungureşti (cazul ungurului Ugrinus care obţinuse moşiile Sâmbăta şi Făgăraşul este tipic pentru a vedea penetraţiunea ungurească .în aceste părţi) voevodul român şi-a mutat reşedinţa din Făgă- 234 N. C. BEJENARU raş chiar la poalele muntelui, construindu-şi deasupra satului Breaza o minunata cetate, cunoscută şi astăzi sub numele de „cetatea lui Negru Vodă", de unde se poate supraveghea cu privirea întreaga ţară a Oltului. După cunoştiinţele mele cetatea aceasta n'a fost cunoscuta de istoricii noştrii cari au tratat întemeerea Munteniei şi mai ales n'a fost exolorată de nimeni. Cetatea este aşezată pe un bot de deal la aproximativ 6—700 m. altitudine şi are forma dreptunghiulară. Zidul, numai până la suprafaţa pământului este bine conservat şi e făcut din peatră bine înghegată având lăţimea de peste 1 metru. In partea de nord cu privirea spre Făgăraş avea un turn din care n'a rămas iarăşi decât baza şi care servea la observaţie. In partea opusă turnului se găseşte şi astăzi o fântână iar pe laturi două porţi de eşire') Cetatea dela Breaza este desigur ultimul refugiu al voivodului român care se retrăgea în faţa penetraţiunii ungureşti având aici siguranţa apărării pe care i-o da muntele aşa de familiar Românilor şi aşa de puţin accesibil popoarelor de stepă cum sunt Ungurii. Pribegia lui Negru-Voda peste munte s'a făcut cu siguranţa de aici, ceiace ar confirma şi existenţa celeilalte cetăţi a lui Negru Vodă, aşezata la ieşirea Argeşului din munţi; aceasta ar fi sau prima etapa /a luării în stăpânire a Munteniei de către Negru Voda sau va fi reprezentând un punct întărit de supraveghere a graniţei dinspre Ardeal după ce Voevodul şi stabilit capitala la Câmpulung Aşa fiind lucrurile am avea explicarea logică a mutării capitalelor ţării dela Câmpulung la Argeş după unirea Munteniei cu Oltenia şi apoi la Târgovişte caci dacă Ne^ru Vodă ar fi venit pela Turnul roş, ar fi trebuit să avem din contră, capitala, întăi la Argeş şi apoi la Câmpulung şi Târgovişte. Evident ca nu se poate susţine că Negru Voda şi tovarăşii săi vor fi fost primii locuitori români ai acestor locuri. Cine a străbătut vreodată munţii Făgăraşului s'a convins că Românul şi atunci ca şi acum n'a făcut deosebire între o clină şi alta a muntelui şi a tronat atât pe înălţimile lui cât şi în văile sale singur şi nestin- 1) Cetatea este acum acoperita cu pădure şi numai un bun cunoscător al locurilor o poate nimeri. Profesorul N. Tătaru din Lisâ-Făgăraş mi a povestit că în timpul stăpânirii ungureşti un profesor dela Universi tatea din Cluj a venit să facă săpături în cetate. Românii localnici l'au indus în eroare arătându-i în altă parte locul pe care ar fi cetatea de oarece credeau pa umblă să scoată afară bogăţiile cari spun ei, se află înăuntru. COMUNICĂRI 235 gherit de nimeni. Negru Vodă aşa dară şi-a mutat numai capitala de pe o clină a muntelui pe cealaltă locuită însă de aceiaş populaţie. N. C. Bejenaru Monografii sau colecţii de documente: Dorohoi, Vaslui, Botoşani. Ne bucurăm mult când vedem că în diferite localităţi din ţara noastră apar, de o serie de ani, volume sau broşuri, conţinând, sub titlul de „monografia cutărui sau cutărui oraş ori sat", texturi istorice sau quassi-istorice, privitoare la trecutul acelor anumite localităţi. Cea mai veche monografie, care sa merite titlul acesta, c& apăru în ţara noastră, fu desigur acea a Bucureştilor, scrisă de regretatul profesor G. Ionescu-Gion. Fu o lucrare de mare valoare, scrisă cu pasiunea şi cunoştinţele unui cercetător serios, şi sistematizată aşa, că putu să deie normă multor altor scriitori, cari, în diferite puncte aleţărei, s'ar mai.bizui să scrie monografii ale altor oraşe. Monografia lui Gion, cu tot materialul, incontestabil interesant, ce a cuprins în ea, a avut totuşi un caracter mai mult literar; căci s'a introdus în ea discuţiuni, păreri sau critici, de care autorul se putea dispensa, şi s'au omis, în aceiaş timp, mai ales statisticele, informaţiile administrative şi tehnice, cum şi anumite alte capitole, ce ar fi trebuit să fie absolut încadrate şi clasate în o asemenea frumoasă şi utila lucrare. Dar, pentru un început, a fost tot ce se putea pretinde, cam în grabă, tînarulul profesor, care la vrăsta sa şi până ce a dispărut dintre noi, tot tânăr, a produs o serie de scrieri istorico-literare de un interes necontestat general. Au mai apărut apoi alte încercări de monografii în diferite puncte ale ţării, dela Târgul-Jiu până la Iaşi,—între cari şi acea a acestui din urmă oraş, al cărui autor sunt, fiecare în forma şi dimensiunea ce autorii respectivi au crezut să le dee. Bineînţeles că n'am a da aici vre-o relaţie „critică" tocmai despre lucrarea mea ; dar, nici de a altor monografişti ce au apărut dela Gion pană astăzi ne-putând vorbi acum, cu oarecare amănunte,—să ne fie îngăduit a zice câte ceva de ultimele 236 N. A. BOGDAN trei lucrări apărute în acest gen, în anul curent şi în cel precedent. E vorba de monografiile unor oraşe apropiate laşului: Dorolwiul, Vasluiul şi Botoşanii. Monografia târgului Dorohoi este datorită valorosului nostru cercetător şi colecţionar de documente naţionale, profesorul Gh. Ghibănescu, care a publicat şi publică—şi probabil va mai publica încă multă vreme, numeroase volume, conţinând tot ce d-sa a putut găsi ori unde, ca harţii vechi, rătăcite sau rămase întâmplător într'o streşină, sau în pălamida unei lazi răzăşeşti, ori chear târgovete. Ca demn urmaş şi emul al lui Teodor Codrescu, vechiul editor al Uricarului, în 25 volume, în care şi dl. Ghibănescu ş'a început mai cu temei cariera sa literară, d-sa îmbogăţeşte în fiecare an biblioteca colecţionarilor de documente ale tarei româneşti. Aşa, d-sa publică, pâna în prezent, o duzină de volume sub titlul de Surate şi Izvoade; cam tot pe atâtea alte volume cu titlul de ispisoace şi Zapise; face apoi să se editeze marea colecţie periodică de documente Buletinul Ion Neculcea, plus o o Serie de diferite alte asemenea culegeri şi publicaţii. Faptul însă că dl. Ghibănescu, după invitaţia Primarului respectiv, dedică unul din volumele sale din „Surete şi Izvoade" oraşului Dorohoi, cu intenţia de a dota acest oraş cu o monografie comunală, nu ne îndriduieşte a crede că d-sa ş'a I lat în serios sarcina de a scrie o monografie a oraşului Dorohoi, căci, în afară de înglobarea textului respectiv în seria „Suretelor şi izvoadelor", materialul documentar privitor la Dorohoi, este ş1 el mai mult o simplă colecţie de hărţii vechi, scrise pentru pricini de orice natură, dar nu în intenţia de a servi datelor consecvente, absolut necesare pentru punerea în evidenţă a vieţei publice, aşa zisa comunală, a târgului Dorohoi. Anumite tablouri genealogice, anumite acte de hotărnicie sau transmiteri de proprietate, dintre care unele privesc chiar localităţi străine, vor fi servind negreşit cercetătorilor de un interes general; dar Dorohoiul, propriu-zis, nu se poate ilustra prin ele, decât într'o lumină absolut redusă. Tot aşa şi cu altă monografie, acea a oraşului Vaslui, lucrare ce i-a fost cerută de Prefectura Judeţului respectiv, care COMUNICĂRI 237 formează un volum, acel al XVI-lea, al „Suretelor şi Izvoadelor" d-lui Ghibănescu. In una şi alta din ambele monografii, Dorohouil şi Vasluiul, găsim acelaşi sistem şi aceiaş soi de material documentar, în mare parte ne-clasat şi neînsoţit de comentarii sau rezumate, care să uşureze întrucâtva cercetările cetitorului, interesat a scormoni anumite izvoare pentru viaţa intimă sau publică a oraşelor despre cari este vorba. Credem că publicarea a tot ce se găseşte în anumite rafturi, streşini, ori pălămide, nu poate fi de un interes general, şi mai credem încă, că în marginele puterei şi mijloacelor de publicitate în cari întreaga literatura română se învârteşte astăzi, o economie în tipărituri se impune, chiar în interesul respăndirei cunoştinţelor istorice de o natura ce importa naţiunea întreaga. Sub o altfel de concepţiune şi un alt sistem istoriografie, ni se prezintă o lucrare mai nouă, acea a Monografiei oraşului Botoşanii, un volum de peste 450 pagini, în & mic, elegant tipărit şi ilustrat, având de autor pe dl. Artur Gorovei, cunoscut prin lucrările sale literare anterioare, -mai ales în domeniul folklorului. Sub o formă tehnică din cele mai plăcute, ilustrat ru diferite imagini şi portrete, din care unele făcute expres pentru acest op, volumul d-lui Gorovei atrage pe lector, mai întăi prin-tr'o distribuţie rezonabilă a materialului, apoi prin stilul şi îngrijirea cu care sunt redate textele mai vechi, extrasele din alte opuri, notele sau însemnările luate din biblioteci sau arhive, ce i-au căzut sub mână. Păcatul general al celor mai multe din monografiile pu-plicate în ţara noastră, este şi la dl. Gorovei, acela, că înainte de a fi început lucrarea sa, n'a stat, ca orice arhitect, să-şi facă schiţele necesare, dela fundaţii până la culme, şi apoi să caute a aduna şi umple fiecare secţiune cu tot ceea ce trebuia şi se putea aduna ca material de construcţie. Lungimea demăsurată a unor documente, mai ales genealogice, scurtimea sau lipsa complectă a representărei altor momente din viaţa publică şi administrativă, de pildă a celor privitoare la producţiile artistice din Botoşani, puţina consultaţie a fântânilor istorice şi administrative, multe puţine câte se găsesc 238 MARGARETA ŞTEFĂNESCU în publicaţiile apărute mai de demult în ţară şi străinătate, sau în arhivele autorităţilor, cu privire la târgul respectiv, prezintă anumite lacune. E drept că autorul nu putea să sacrifice prea multă muncă şi cheltuială pentru punerea la punct a unui op prea costisitor, şi pentru care Primăria Botoşanilor nu fu în stare să jertfească mijloacele financiare absolut trebuitoare. Dl. Gorovei a făcut lucrarea mai mult din iubirea ce are, de sigur, pentru oraşul seu, credem natal, şi ca un literat desinteresat a dat tot ce se putea cere într'o atare, împrejurare. Materialul adunat însă, dacă nu e suficient, sau nu e absolut sintetizat în cerinţa unei monografii moderne orăşăneşti, este totuş de o importanţă indiscutabilă. Plăcută la cetit şi la privit, limpede ca stil, monografia oraşului Botoşani e o lucrare ce merită sa fie cetită şi reţinută, de oricine se interesează de viaţa socială şi politică a întregului românism. N. A. Bogdan Cronica lui Const. Manasses 1 Constantin Manasses, scriitor bizantin, din timpul domniei împăratului Manuel Comnenus [1145—1180] a scris, în limba grecească bizantină, o istorie a lumii de la începuturi şi până la moartea împăratului Nicephorus III [1081], în 6733 versuri. Această cronică a fost tradusă în bulgăreşte pentru ţarul Ioan Alexandru, pela jumătatea veacului al 14-lea. Versiunea aceasta mediobulgară a influenţat asupra vechii noastre cronografii; asupra lui Macarie şi Eftimie, din Moldova, care au scris cronici sla-voneşti în sec. 16-lea, utilizând mai ales figurile de stil ale lui Manasses şi adoptând calificativele pompoase, întrebuinţate de acesta, persoanei domnitorilor români şi asupra lui Mihail Moxa, din Muntenia, care, la 1620, dă în cronica sa, până la domnia lui Mihail fiul Ducâi [vezi Haşdeu, Cuvinte I 399],; un excerpt din Cronograful lui Manasses. Intr'un studiu, gata de pus sub tipar, voiu arăta şi ce anume a luat Moxa de la Manasses şi criteriul după care se conduce. Având în vedere aceste influenţe ale lui Manasses asupra cronicarilor români din veacul al XVI-lea şi al XVIl-lea, m'am hotărât să dau în redacţie românească, pentru istoricii noştrii de astăzi, traducerea întregii Cronici a lui Manasses. din mediobulgară Ediţia I. Bogdan, publicare postumă, 1922. COMUNICĂRI 239 Culegere după ani a preînieleptului cronicar Manasie, care începe dela zidirea lumii şi decurge până la împărăţia lui Kir Nikihr Votaniotul Iat'o: Sufletul iubitor de tină') râvneşte la avuţii şi, în tot chipul, se îngrijeşte să-şi împlinească năzuinţa. *) Tu însă, suflete împărătesc şi iubitor de ştiinţa, totdeauna jinduind înţelegerea [lucrurilor] şi ştiinţa şi învăţătura, cu cărţile totdeauna te îndeletniceşti şi te îndulceşti din cărţi şi cu învăţătura Ui ocupi toată vremea vieţii tale.s) Şi fiindcă deci ai dorit să ai ca un ucenic pentru ştiinţa bine alcătuită şi pentru o scriere întocmită, care să povestească clar poveştile cele mai vechi, şi cine domniră dintru'ntăiu şi [chiar] până unde ajunseră şi cine împărăţiră şi [chiar până] la câţi ani, noi astfel luăm asupră-ne toată ) povara muncii acesteia, chiar daca lucrul [acesta] e greu şi anevoios. Căci marile daruri ale tale şi râvna ta uşurează ■') ostene-lele noastre la povestiri') şi căldura 7) celui care se munceşte şi se trudeşte o răcoreşte darurile cele date [de tine] adeseori. Şi sa înceteze acestea, 8) ca nu cumva linguşitoare să para unora povestea si părasind-o, gândul [acesta] aleargă sa asculte altele. Şi pe mulţi careau descris şi au scris analii şi s'au silit să spună drept şi cu iubire de adevăr, şi unul cu altul nepotrivind cele scrise, noi, întrecându-i, ni se pare că cunoaştem cu siguranţa şi mai mult adeverim şi după puterea noastră săvârşim ţie [povestea]. începutul. Ziua întăi. Cuvântul d-zeesc atotsăvârşitor şi creatcr al lumii aduse ') Ia început cerul cel fară de stele, care strălucea de nenumăratele frumuseţi cu raze d-zeesti şi pământul cel care hrăneşte pe toţi şi cu ele lumina. Şi pământul era neînfrumuseţat şi nevăzut 1) I, Bogdan, 429 * tinohubiv adj. iubitor de cele pământeşti. 2) dorinţa, zelani'e. , 3) şi învăţătura este vremea vieţii tale, i byvaet ti zizni vse vr mea slovo. 4) v xspriemlem. 5) alină, mângâie, ut&aiăt 6) greutăţile noastre de a prevesti, v sloveseh trudy. 7) fierbinţala, arşiţa, vara 8) şi acestea deci aici şi până acum să(-mi) înce eze, i s'ia ubo zde mi i do sego da prestanăt. 9) poate mai bine ca înţeles: strângându-se. 240 MARGARETA ŞTEFĂNESCU şi întunerecul cel adânc şedea pe spatele acestuia. Şi lumina-răsărind şi revărsându-se pretutindeni şi fiind zi plină de strălucire şi strălucitoare, se iviră şi cele mai înainte nevăzute şi întunerecul întunecos fu alungat de strălucirea luminei celor luminoase. Intre acestea deci decurse prima dintre zile. Ziua a doua. Şi între acestea răsărind ziua a doua. al doilea cer se întări prea mândru, şi, fâcându-1 pe el acoperământ Gare acopere peste pământuri, îl numi tărie D-zeu cel mare *) meşter, [şi] mai mult de cât cea dintâi a doua altă tărie. Atunci şi firea pretutindeni curgătoare a apei şi beznele despărţind şi aşa ici înălţând uşor sus spre înălţimi neînchipuite, şi colo pe pământ lăsându-1, aşeză intre acestea cerul ca o îngrăditură şi ca un zid tare. Ziua a treia. Şi apunea geana zilei a doua, şi a treia [zi] iarăşi strălucea şi iarăşi artistul a tot creator şi prea înţelept se îndeletnicea cu alte lucruri. Şi fiindcă deci se revărsa pe pământul întreg câtă dintre apele cereşti rămăsese apa şi toată faţa lui se acoperea stagnând, toata revărsarea adună pe neaşteptate la un loc, ca şi pe laotele alb *) umezeala revărsăndu-se dnlce ca sa-închege şi sa faca crugul cel de caş. Şi despărţindu-se deci cele 3 ce se aşezase, se ivi faţa pământului şi toate frumuseţiie stâncii şi a munţilor şi a colinelor cu văi adânci. De atunci deci com-punându-se 3) tot ce era apă, se numi mare. Şi firea uscatului, câtă eră compusă din piatră şi cătă din brazde groase, D-zeu meşterul cel atot făcător o numi pământ. Şi arătându-şi puterea sa cea prea mare, nerăsarind încă razele soarelui uriaş cel cu multe raze, porunci plantei să crească, ici deci numai pentru dulceaţa şi frumuseţea ochilor, şi colo dătător de viaţă şi folositor celor ce existau pe pământ. Atunci întăi se înfrumuseţa cu frumuseţi pământul mai mult de cât o fecioară tânără de curând luată în 1) bun. 2) creiă. 3) noi zicem lapte dulce „ COMUNICĂRI 241 căsătorie, care poarta aur şi care străluceşte de diferitele culor,-ale mărgăritarelor. Strălucea şi trandafirul cel bine mirositor. Ca şi [o! vopsea de diferite culori pretutindeni suiâdea, albă şi purpurie şi roşie din alta parte, ici deci purpurie mai mult de cât trandafirul era la vedere şi colo înalbea şi dulce strălucea. Era crinul cu chipul de zăpada, erau agalidele. Iachintul se ridica ; era şi bunătatea ) narcisei şi toate trufandalele darurilor primă-văratice. Creşteau spicele grele de grâu. Era iedera cu frunzişul negriu, clatinându-şi ramurile. Şi cu roua buna şi cu razele bunătăţilor îmbogăţindu-se ') pământul şi parfumându-se cu plante bine-mirositoare. Şi presărata eră iarbă moale, care înverzeşte şi hrăneşte vitele, care nutreşte pe cai şi pe boi, livada înrourată. Astfel de frumuseţa prea împestriţata purta pământul; cu astfel de haina bineînflorita şi bine ţesuta era îmbrăcat. Erau şi mul-4 ţime de plante; creşteau şi dintre copaci {de cei] cu frunziş frumos şi care înfloreau frumos şi [aveau ramuri purtătoare de fructe. Erau şi meri binecrescuţi3) şi cu trunchiul cu Iructe frumoase, mas-l'ni întloritori^1) şi smochine îndulcitoare, plopul cu trunchiul gros, brazi, stejari, ulmi. Şi un vânt se adaose prin fiunza plopului şi i n şopot dulce făcea frunzelor. ) Acolo era şi cireşul cel bun şi c rmalul cel miero.- şi vita, mama strugurelui, şi form i viţele şi strugurele, din care curge mustul, creştea De viţe. Toate sâvarşi-toare de fructe şi toate prea săvârşite. Caci nimic nu fu scos') nedâruit7) şi nedesavarşît. Ziua a patra Şi între acestea deci trecu şi lumina zilei a treia şi rasă-rei fata zilei a patra şi iarăşi în eputul lucrurilor, şi porunca c eatorului cerului sa fie frumos încoronat cu stele. Atunci cerul si aluci de frumuseţa stelelor ca o haina ţesuta cu aur şi ca [o] o 'ăjdie cusută cu mărgăritare, şi ca şi o ţesătură împodobită cu 1) Srui îuseţea. 2) ta înţeles: rot ţi, d 1 rorastnyi 3) se îmbogăţea s-i se pirfumu 4) graşi v /.), Ed. Bogd n, 43 : t tuto'en 5) a Ra: printre frunze b) creiaf. 7) ca înţeles: fdw rost. 242 MARGARETA STEPANESCU pietre strălucitoare. Atunci mai întâi') străluci lumina ) zilei, soarele, marele uriaş, el dătătorul de viaţă luminător, izvor al lumi-nei nesecate, casă *) focului celui fără lemne. Atunci pentru prima oară începe să lumineze, noaptea, luna cea cu lumina albă şi cu multe raze şi desăvârşită. Atunci mai întăi cerul văzu stelele cele mari bine rotunzite şi întrecându-se una pe alta şi înfrumu-seţându-1 [pe el] ca florile pe o livadă. [Şi numele stelelor celor mari [sunt:]. Cronos eră negru, cu chipul plumburiu. Inalbea Zevs ca argintul, şi Ar de flăcări se vedea.4) Strălucea soarele ca lu-5 minosul şi curatul aur. Şi strălucea ca cositorul sfera Afroditei. Ca arama roşie Ermie strălucea. Luminoasă ca cristalul lucea luna. Astfel odajdia cerească împestriţată la vedere eră, Cronos întunecă [albastru-negru] ca chipul iachintului. Ca şi crinul se înălbea Zevs şi Ar ca focul. Ca trandafirul cel roş soarele strălucea. Caşi anagalida cea cu florile albe lucea lumina zilei. Caşi' o floare roşie Ermie strălucea. Narcis cu foi frumoase se arăta luna. 5) O astfel de culoare înflorită înfrumuseţa cerul. O astfel de frumuseţă mult felurită la vedere şi îmbucurătoare şi frumoasă la vedere acoperea faţa cerului şi făcea cerul grădină din nou sădită şi al lui grădinar D-zeu, precum viţele ') şi odraslele, a stelelor lumină, flori mult felurite8). Atunci mai întăiu răsărind soarele şi revărsându-se şi arătându-se frumuseţile cereşti şi bunătăţile zilei, slujeau supunându-se poruncii creatorului şi săvârşi ziua a patra. Ziua a cincea Astfel deci se împlini şi cu stele, şi fu făcut soarele, stea care stăpâneşte ziua, şi geana lunei lumină noaptea. Şi nici o vieţuitoare nu trăia pe întinderile pământeşti, nici [dintre cele] care plutesc pe apă, nici [dintre cele] care merg pe uscat, nici de cele care sboară prin aier. Insă D-zeu cel desăvârşit a pus 1) pentru prima oară. 2) ochiul. 3) lăcaş. 4) părea. 5) luna semăna cu un narcis cu foi frumoase. 6) plantele. 7) caşi, şi 8) şi a stelelor lumină [ca] flori mult felurite, pe viţe şi odrasle. COMUNICĂRI 243 tărie firei apelor şi putere însufleţită de naştere ; porunci sufle-6 tului viu să iasă de acolo caşi copiilor, care sufăr, din pântece, printr'o nouă zămislire, împovărat de naşterea copilului săvârşit, căci, caşi sămânţa, porunca lui Dumnezeu căzând, făcea râurile cele curgătoare roditoare. De atunci păsările cu aripi întinse ce sboară prin aier, aveau aripa liberă, sbor iute şi uşor, se ridicau spre întinderile') văzduhurilor, înconjurând!) revărsarea lui uşoară. Aşa acele cu aripi mari şi cu coaste mari şi cu ghiare încovoiate şi care întindeau ghiarele ca săgeţile, [păsările] care aveau ciocuri ascuţite mai mult de cât cuţitele şi voiau lor carnea hrană să pe] fie şi tovărăşie Ia mâncarea cârnurilor, vulturul cel care stăpâneşte asupra păsărilor, vulturi cruzi, şi toate [păsările] căror nu le ieste folositor focul, când mănâncă carne. De atunci păsări cântătoare şi care mânâncă buruiene, cu aripi mici şi mici la trup, cântau diferit şi în livezi strigau şi răsunau copacii; auşeii, privighetoarea, privighetorile, 3) piţigoii, graurii şi fiecare pana (pasăre) care înconjura buruienele de câmp şi deacolo culegea mâncare buna şi nemuncită. Atunci şi fiare straşnice se arătară pe pământ ; lei cu coama deasă, urşi, pardosi, tigri, capre colţate, iepuri cu picioare de. pasare şi câini cu dinţii ascuţiţi şi elefantul •cu pieptul tare4) şi tot felul de păsări şi tot felul de [animale[ care se târăsc, câte în apă trăiesc şi câte în mare. Cu astfel de vieţuitoare umplându-se ceia ce e ud fi) şi uscatul, încă şi haina neţesută de mâna, aierul, lucru fin pe care-1 ţesu degetul d-zeiesc, ca o cetate cu ziduri tari şi întinzând-o peste păsările care mănâncă carne şi buruiene, săvârşi cursul zilei a cincea. Ziua a şasea Şi a şasea zi iarăşi strălucea, trandafirie şi D-zeu sădea grădina cu pomi6) frumoşi, nesăpând cu săpile şi nici cu Jhârleţele, şi nici presarând bunătatea cea prea frumoasă pe pământ nici cu palmele saditorilor ci cu cuvântul nu- 1) cuprinsurile. 2) străbătând. 3) bregoryîa (vezi Ed. Bogdan, 235) 4) lat. 5) apele. 6) arbori. 244 MARGARETA ŞTEFĂNESCU mai. Şi creştea') acolo tot felul ;) de copaci cu fructe buner cu miros plăcut, umbroşi, înfrunziţi, cu ramuri frumoase şi cu miros dulce. Şi cine deci puse în faţă3) bunătatea raiului4) ; căci unele trunchiuri ale arborilor erau purtătoare de fructe şi altă mulţime de copaci [erau] de cei bine mirositori şi care înflore? c întotdeauna; ici 'creşteau fructe din care curge miere şi alţi copaci prin frumuseţă [şi] înălţime întreceau cerurile: platanii care se hrănesc cu apă şi bradul cel cu vârful ascuţit, plopii cei prea înalţi şi chiparoşii şi ulmii. Frunzele copacilor ) se îmbinau la un loc, ramurile se amestecau '■), viţele se amestecau şi se alipiau de trunchiuri. Se potriviră 7) ca de bună voie frunzele de pe copaci» îmbrăţişându-se [copacii] unul cu altul în împletiturile cele mai iubitoare. Soarele strălucea şi, apropiindu-se de plantă, pătrundea în jos liniştit şi blând [prin] frunza lor şi cât se deschidea desişul frunzei. Străluceau bunătăţile 8) trandafirilor şi albeaţa crinilor; luceau şi acei trandafiri fără ţepi şi fără spini. Dar cât purpuriu şi alb în ei, ca o stea care trimete raze strălucea de. pe pământ. Ici faţa pământului înverzea de9) ierburi, colo se înalbastrea şi dincolo surîdea. Şi zefirul care suflă liniştit de pretutindeni prin florile udate cu rouă şi cu felurite frumuseţi umplea văzduhul cu mirosuri de flori. S Despre pomul cunoştinţei Şi în mijlocul acestora, crescu pomul vieţuitor care înflorea cu bunătăţi, bine înfrunzit şi frumos. Şî izvorul, mama apelor10), jzvorâ de jos şi uda locul 'cel cu copaci frumoşi al raiului şi străbătea") rădâcinele şi odraslele plantelor şi înmuia tulpinele ll înflorea, proz/baase. 2 orice ropnc, tot copacul, vs ko clrcvo (exemplu de singular pentru sensul de plural). 3 pred licem pr dpostavit. 4) de raîu (gonot. calităţii), edomskăiă. 5) do copaci, drrvnaa, adj. 0) sin saah. 7) se asemănarâ, podobCh. «) d)!)ioty are si sensul de frumuseţile. !> cu, prin, tr vami, instr. 10) adj. I. de subst. vodnaa. 11) înconjura, opticase. COMUNICĂRI 245 fragede de flori'). Şi de acolo, împarţindu-se în patru începuturi 2), devine mama râurilor cu ape mari. Şi acele râuri după vorba şi limba siriana se numesc Fison şi Geon şi al treilea dintre ele Fora şi al patrulea este Edekel şi după limba elina Gangie şi Nilul cel Mare, Efrat şi Tigru. Şi astfel Gangele înconjoară hotarele regiunei Evilatului. Şi acolo se găseşte aur şi piatra verde şi acel aur nepătat şi care luceşte şi străluceşte. Şi Nilul cel cu undele albe înconjoară Ethiopia şi, udând cu valurile cele bine hrănitoare, câmpiile cele cu brazde groase ale Egiptului ) le face bineroditoare. Şi Tigrul pogorându-se ca săgeata, cu sgomot4) şi vuete, făcând şi sgomot greu, în regiunile care se află în faţa pământului Asiriei curge. Şi o astfel de aşezare frumoasă sădind şi umplând-o de copaci, creia şi pe om cu palmele [Sale' atotfăcătoare din amestecul greutăţii5) lutului, a humei şi a pământului. Şi suflare vieţuitoare punând trupului [creiat] din pământ şi făcând pe omul săvârşit [şi] însufleţit şi compus din suflet şi trup facându-1 şi minte de sine înţelegătoare dărui lui, şi după asemănarea şi după chipul său creiându-1, îl aşază în locul cel bine plantat al raiului o, caşi pe un mărgăritar într'o cutie *), alta lume într'o lume 7) [care e-xistâ], mică s)însă vederilor, pe cât de distinsa ,erâ] măririlor şi cinstind-o cel mai mult din lumea [aceia]. Pe acest Adam precum ca creiat din lut roş şi pământ Creatorul îl numi fiinţa. Şi, pu-nându-1 ca prim locuitor 5) în bunătatea raiului "'), îi porunci să mănânce din toţi copacii fructe, dar de arborele priceperii nici [cu] mâna să nu [se] atingă. Atunci conduse la Aaam toate animalele ") blânde şi pe cele înblânzite împreuna u) şi pe toate care aleargă prin livada cea cu mulţi copaci, pe cele care umblă 1) ale florilor, traducere prin substantiv a adj. m kaa. 2) direcţii. 3) egiptene, egipetskyie. 4) cu fâsâit, s siimom. 5) tegoty arată aici; cantitatea din fiecare. 6) în odaie, ietac, v crtoz . 7) lumea plantelor. 8) puţină, mala. 9) primvieţuitor, prvozitel . 10) edemului. 11) la un lor, v kup . 12) vieţuitoarele, zivotno. 246 MARGARETA ŞTEFĂNESCU pe pământ şi care sboară prin văzduh,, precum ca să primească nume dela el, potrivit cu firea. Se aduse leul cel care cască, pierzătorul taurilor, urşii cu ochi îngrozitori, pardosii multicolori, cerbii cei cu pielea pestriţă şi vulpea cu coada deasă, elefantul cu fruntea lată, mişcând din trompă şi taurul cel care bate cu coarnele-Venea potârnichea care are picioare roşii şi cicjc, graurii cu pene negre întindeau aripele şi purtau acea albeaţă de grindină. Frumuseţa [îşi] arătă păunul cel cu aripi de aur, strălucea purpuriu în culoarea păunilor. Strălucea de multe împestriţături şi lucea de aurul aripilor. Şi înflorea în mijloc şl ca un ochiu de aur care străluceşte şi grădină sădită din pene făceau vieţuitoarele. Şi întâmpinau toate pe Adam ca şi robii pe stăpânitor. II înconjurau, şi se adunau şi linguşeau pe conducătorul neamului. Şi el punea amândouă mâinele pe fiarele cele neîmblânzite ca pe mieii cei mici şi nounăscuţi care mănâncă lapte şi el de acestea cât de puţin nu se temea. Căci răutatea cea amarnică şi vicleană şi 10 făcătoare de rău încă nu se aşezase în inima lui. Astfel nimic nu se laudă asupra sufletului fără patimă, nici fiara, nici focul, nici îndrăzneala râului turburat, dacă împărăteşti asupra patimelor şi dacă oblăduieşti greşelele şi calci peste vasilisc şi scorpia cea amarnică şi îmblânzeşti leul şi îmblânzeşti tigrul. Intre acestea însă adormi Adam, dar într'un somn amar, somn începutul răsturnării şi al vrajbei atotpăgubitoare. Şi Creatorul se atinse de coasta celui care dormea şi i-o luă şi creiă din ea') pe femeie. Şi Adam cel zidit din lut şi primul dintre oameni fu mamă Evei dintr'o coastă. Şi înlăuntrul locului desfătător trăiau amândoi caşi fără trupuri, neavând grijile celor iubitori de lucruri pământeşti, precum şi neacoperiţi în tot chipul de greutatea trupească. Şi acestora împreună D-zeu iarăşi le punea legea vorbind: „O născuţi din pământ primi vieţuitori ai Edemului acestuia, toate acestea au fost aduse [lângă voi]3) pentru trebuinţele voastre. Pentru a voastră îndulcire fiecare 4) copac se pregăteşte. Astfel din toţi mâncaţi şi din toţi hrăniţi-vă şi numai acest copac al conştiinţei este pentru pacostea voastră. 1) bunătatea, dobrotâ, acuz. 2 din aceasta, ot sego. 3J privedena. 4) tot, oricare, vs -ko. COMUNICĂRI 247 De acesta numai1) fugiţi') şi pe acesta nu-1 atingeţi ), căci atingerea aduce stricăciune şi gustarea fiere. Dar dacă veţi gustă numai, veţi cădea [în] cădere mare, căci fructul amar produce şi moarte încolţeşte. Dacă vă veţi păzi de aceasta, veţi evită ţepii omorîtori -) şi veţi profită de întinsul vieţii celeia fără de sfîrşit. Şi acestea fură şi se temeau de cuvântul începătorului neamului şi se cutremurau de ameninţarea [Lui] şi se înspăimântau de vorba [—I] şi urau din suflet copacul caşi vrăjit. Satana însă [îi] pizmuia şi scrâşnea dinţii, caşi cum îi curgea spume se mânia ca şi o capră sălbatecă. Nu răbda să-i vadă pe ei trăind ca 11 îngerii. Şi astfel vas vicleşugului său pe şarpele cel purtător de rău şi neîndurat găseşte; vicleni pe străbună şi-i'arătă ei fructul. Şi văzu ea fructul şi eră fructul frumos, îmbucurător eră la vedere şi bun la mâncare. Se încântă °) la vederea [lui] şi se fermeca la inimă, părându-i-se că picură de cordiale şi dulci do-rinţi. 11 arătă pe acesta Satana şi ungea ceaşca înşelătoare cu mierea cea dulce viclenitoare 7). Şi se târî şarpele cel amarnic şi şuera cu viclenie, [şi] spuse: „Astfel dacă gustaţi amândoi din acest copac bineroditor, daca numai duceţi la gură fructul, geana [lui D-zeu] se deschide peste genele voastre s) şi veţi fi d-zej şi veţi înţelege toate". Şi ascultă acestea femeia şi luă în seamă linguşirea; se supuse celui ce [o] îndulcea, se supuse şi harurilor care luminau bunătatea acelui fruct; îl] ia, gustă şi da şi soţului. Mâncară amândoi din fruct, nu ascultară porunca şi mân-cara din pom şi-i lua din urmă râul'). Şi se deschiseră ochii lor şi văzură amândoi ruşinea lor şi cunoscură goliciunea lor şi ru-şinarea. Şi de aceasta se şi ascunseră în livezile qu umbra deasă 1 ), şi fugiră sub deşii şi mulţii copaci, cusură cingătoare de frunze 1> singur, edinogo. 2) amândoi, formă verbală de dual begaita. 3) cf. pg. 25, nota 4. 4) muritori, (iăla) smrtnaago. 5) veţi urmă, nasl'dita. 6) se amăgi. 7) prtlistnyim. 8) asupra genelor voastre, vezdam vasim. 9) şi lângă picior răul lor urma i pri nogu zloe ima poskdovase. 10) umbra adâncă, glăbokes'nnaa. 248 MARGARPTA ŞTPPANESCU din frunze [de cele1 groase, sub plante se ascunseră ') şi alergară sub adăpost şi se rugau amîndoi să [se] raşte asupră-le pământurile cu guri largi. Şi înţelese acestea săditorul copacilor 12 binesădiţi şi stătu înaintea celor care amândoi ) i se tanguiau dojeni nepriceperea [lor] şi batjocori rătăcirea3) lor. Şi ce să se vorbească ) mult; îi] goni pe ei de acolo şi îji chinui ) cu trudnice şi grele munci. Pământului datator de viaţa porunci să scoată la iveală spini care sa-i împungă pe ei şi spiniş cu ţepi ascuţite. Aduse boli amarnice şi naşteri grele Evei primei stră-moaşa care se străduia ) Şi astfel bătrânul ') şi nenorocitul începător al neamului, primind gonire neînduplecata b) de acolo, se aşeza lângă ') locul cel desfătat. Şi îmbracându-se în haina trupească dc piele şi cunoscând pe Eva cu patimă, născu pe Avei şi Cain. Şi astfel Cain se îndeletnicea cu arătura câmpurilor şi se grabia să faca arate 1 ) cu boii câmpiile, şi Avei mai tânăr era pastor. Şi amândoi duceau începuturile 1) muncii lor. Şi aşa D-zeu primeşte ') darurile lui Avei, ca aduse pe drept şi facându-i plăcere, şi nu lua în seamă darurile Iui Cain. De atunci deci faţa lui Cain se întuneca >' ) şi se uita la Avei cu ochi urîtori de frate şi gândea si pnie palmele omorîtoare asupra celui care nu-i făcuse nici un rau şi nici nu-1 supărase. Caci avea în sine cuptor de vrajbă, care clocotea, Şi aceasta şi îndrăzni, sa faca, o vai neumana minte. Şi de tăria de care au frică şi fiarele, nu se temu, dand fratelui sau moartea în piept. Şi mânios 4) se uită D-zeu asupra ucigătorului de frate şi-1 acoperi cu blesteme amarnice. De atunci deci Cain gonit fu 1) a fugi sub.., podb gdti. 2) se tânjeau începătorului neamului, tctzăstima rodimacealnikoma. 3) viclenia, amăgirea, pr listi. 4) şi ce mult a vorbi, i cto ninogo sloviti. 5) încercă, umăciti. C) se chinuia, inf. postraddti. 7) vechiul, staryi. 8) iute, hutoe. 9) să are. 10) dincolo de. 11) poate mai bine; aduceau rezultatele. 12) priiet, ia. 13) se întrista, op de sigur; şi iata de ce: Anul 1843 este al vremii Regulamentului organic şi al marii înflupnţi culturale şi literare ruseşti la, noi. Iar în Rusia exista pe atunci, încă de pe vremea ţariţei Ecaterina II din veacul al XVIII-lea, amândouă acele curente literare, cari se ciocnesc chiar între ele. Anume, între anii 1730—1790 se lupta de o parte marele scriitor şi poet Lomonosov şi adepţii sai, pe tema felului cum trebue sa fie limba literara rusească, cu alt mare scriitor şi poet, Sumarokov şi partizanii acestuia. Acesta din urma îşi crease chiar o şcoală, din care făcea parte, între alţii, distinsul poet, român prin origine, Heraskov (Herăscu). Polemizând cu adversarii, Sumarqkov a scris, la a. .1757, între altele, dizertaţia. Cu titlul O polze knig cerkovnyh v rosssijkom ja-zi/ke. „Despre folosul cărţilor bisericeşti în limba rusească", în care, cum şi titlul arată, pretinde ca scriitorii să scrie imitând limba cărţilor bisericeşti. De altă parte Sumarokov consideră o aşa limbă „nenaturală" şi nereala pentru cei din vremea sa şi-a lui Lomo-nozov; ş\, împotriva recomandării ei de către acesta din urmă, Sumarokov scrie dizertaţia «O neestestuenosti"=„Despre ne-realitate", nenatural, cerând să se scrie limba modernă a vremii lor, cu neologismele pe cari acea vreme însăşi le impune. Aceste curente se luptă apoi, continuîndu-se, în Rusia, şi la începutul întâiei jumătăţi a veacului al XIX, pâna aproape chiar de timpul lui I. Voinescu şi a Regulamentului Organic dela noi. Anume, curentul pentru imitarea limbii bisericeşti îl reprezintă acum Şişkov, preşedintele Academiei de Ştiinţe şi Litere din Pe- COMUNICĂRI 253 tersburg, iar pe cel pentru neologisme şi modernizarea limbii îl reprezintă marele istoric şi literat Karamzin (pe care aproape 1-a tradus Mihail Cogalniceanu în cunoscuta-i lecţie de deschidere ce a ţinut la Academia Mihâileană din Iaşi). Şişkov, care avea şi un număr de adepţi, a scris, recomandând imitarea limbii cărţilor bisericeşti, o „Razsuzdenie o starom i nouom sloge rossijskago jaz,//va'—„Dizertaţie despre vechia şi noua fraza a limbii ruseşti", împ triva neologismelor pe cari Karamzin le construia dupa franţuzeşte şi englezeşte sau le introducea direct din acestea în limba cu care scria şi pe care o cerea sa fie scrisa de toţi ca limba literara. Astfel, ca sa dau câteva exemple: Karamzin constri ise el însuşi, dar nu lunse din cărţile vechi bisericeşti neolo^is ne ruseşti ca: razuitie, cu sens de „dezvoltare", dupa franţuzescul „developpement"; rus pereuorot, cu sens de „revolu e" dupa fianţ. „revolution"; rus., uton^enijj, cu sens de „raf nat", d ipa f < nţ. „raff'ne" etc. Forma e aceste cuvinte, dar, subt influ°i 11 li nbi' şi civilizatei franceze moderne, hr nu subt influenţa vechii limbi bisericeşti ruseşti, pe care o socotea că nu corespi nde şpriţului modern din care trebue sa se in pire viaţa culturala ruseasca. Tot potrivit cu aceasta idee a modernizării, Karamzin mai cerea ca alte cuvinte stieine, cari nu se pot tiv' duce ca cele de mai sus, fiindcă înţelesul lor nu p ite d.i nici n corespondent în c'vil'zaţia sau cultura ru ea^c ,săs păstreze in li nbă chiar sub forrm lor streina, numai căcceasti oai cui 1 r isi cată; aşi că cerea si zică ş' sa scrie si Ruşii: aktîor scris akter ( f. romanesc vech" act or) pentru , ictor'; s 1 se spunl, de asemeni: ass'stent, auditor'ja, audienc'ja, melan oliji etc. fără a le mai traduce. S'şl v însă şi adepţii sai il combă iu, cerlnd ca cuvintele noii, cari erau nevoe sase în roduca în limba, sa se caute, căci mai toate se găsesc, în l'mba cărţilor vechi bise iceşli şi să se ia de acolo, sau ace'e ce nu sunt acolo să se construiască conform cu spiritul acestei limbi bisericeşti; anume cerea ca să se zica şi sa se scrie nu akter ci liced j, nu assistent ci pnsuştnik, nu auditorija (sală de conferinţe) ci slusaliîte, nu au eneija ci pi\° i, nu melanholija ci unynie. Li p ele ac jstea într Şişkovişti şi Kan nzinişh se dau a-p-oape în mai toata jumltătea în ii a sec. XIX în Rusia şi s-au i pruvit cu brun a curentului iresc al lui Kirimzinîmpotriva ce-1 i nenatural şire'rc^rad al lui Şlsjvov. -254 I. IORDAN Amândouă aceste curente au trecut din Rusia şi se găsesc ciocnindu-se şi în Bulgaria întâei jumătăţi a veacului al XIX. Iată de ce scriitorul Istoriei Literaturii Românilor face o -operă cu adevărat ştiinţifică numai când ştie acestea şi caută ca în Istoria ce scrie, să stabilească dacă este legătură şi câtă este între cele două curente literare dela noi (cari sunt şi în Bulgaria) cu cele similare din Rusia lui Lomonosov, Sumarokov şi He-raskov, Şişkov şi Karamzin. Altfel face, aşa cum s-a făcut până acum.'o Istorie falşă sau numai gazetărească, deci impresionistă, iar nu ştiinţifică a Literaturei noastre de atunci. llie Bărbulescu Metafore din lumea animalelor. N'am deloc intenţia sa înşir în rîndurile de mai jos un număr mai mult sau mai puţin mare de particularităţi stilistice care s'ar baza pe fenomene observate de om în viaţa animalica. Pentru asta ar fi nevoie de un volum întreg, caci [mulţimea metaforelor de acest fel este nesfîrşită. Vreau numai sa discut cîteva din acelea cărora li s'a găsit ori se pare că li s'a găsit o explicaţie. Spre a nu trimete mereu pe cetitor la izvorul care mi-a înlesnit sau sugerat înţelegerea întorsăturilor stilistice de mai la vale, îl numesc dela început: este cartea Das Tier im Spiegel der Sprache, Dresden und Leipzig 1907 a lui Richard Riegler, un filolog care şi-a făcut o specialitate din acest domeniu şi al cărui nume a mai fost citat în paginile acestei reviste. A vedea lupul. Despre unul care a răguşit se zice că a văzut lupul (la Tecuciu, depilda). Mai cu sama când răguşala se produce pe neaşteptate, cel puţin pentru persoana care o constată la altcineva, se pune deobiceiu această întrebare: Dar ce s'a întîmplat? Aî văzut lupul (astă noapte)? încă demult mi-a fost deşteptată curiozitatea la auzul unei asemenea întrebări şi am încercat să-i dau o explicaţie. Mă gîndeam anume că cine vede lupul se sparie şi strigă după ajutor; strigînd mult, răguşeşte... Se pare că originea acestei metafore este străveche, depe vremea cînd oamenii credeau cu toată tăria în putinţa animalelor de a le face rău, nu atît din pricina forţei lor fizice, cît mai ales din cauza unui duh rău, care ar fi sălăşluind în ele. Cu alte COMUNICĂRI 255 cuvinte, la baza metaforei noastre se află o credinţa mitologica. La Riegler, op. cit, pag. 34 cetim ca încă din antichitate se credea ca lupul poate face rau omului numai privindu-1, iar daca el este ^acela care dă mai întăiu cu ochii de om, acesta-şi pierde glasul. Expresiuni asemănătoare cu cea rominească avem în engl. to see a wolf, ital. aver veduto il lupo, franc, avoir vu le loup '), toate traduse de Riegler prin „heiser werden, die Stimme verlie-ren". Cf. lat. vox quoque Moerim jam fugit ipsa; lupi Moerim vi-dere priores, citate de Georges, s. v. lupus, din Virgil (se aminteşte acolo şi de credinţa celor vechi, raportata mai sus). A beli vulpea. Cînd cineva debordează din cauza că a băut prea mult, se zice că beleşte vulpea. Şi, pentrucă jupirea se face cu ajutorul cinghelului (ori pentrucă de cinghel se atîrnă carnea animalelor tăiate ? Tiktin s. v.), prin unele părţi (la Buciumeni, jud. Tecuciu, de ex.) se spune ironic numai: unde-i cinghelul? sau adă cinghelul!, imediat ce un chefliu se simte indispus. Dicţ. Acad. s. v. beli citează, după revista Ion Creangă II, 247, a beli ţapul sau vulpea „a varsă" (în Moldova şi în Transilvania despre oamenii beţi). Metafore identice sau numai înrudite cu a noastră ne întîmpină şi în alte limbi: engl. foxed (dela fox 'vulpe') însemnează 'beat'; span. desollar la zorra, propr. „a jupi vulpea" a), la figurat are sensul de „a se trezi din beţie, a-i trece cuiva mahmureala" (din punct de vedere al efectului final, deci, acelaş cu „a deborda", caci şi după această din urma... operaţie cel beat se dezmeticeşte); franc, piquer s. ecorcher un renard, propr. „a înţepa s. a jupi o vulpe", fig. „a deborda" (tot din cauza beţiei), renarder id. (cf. renard, pentru peau de renard, şi queue de renard „ceiace se debordează"). Punctul de plecare al acestor particularităţi stilistice ar sta, după Riegler, op. cit, pag. 44, în legătura cu somnul vulpii, care se pare că-i foarte greu; deaceia span. zorrera însemnează 'somnoroşie', zorrero 'somnoros, încet, greoiu' (ambele derivate dela zorra 'vulpe'), tener zorra, propr. „a avea o vulpe", fig. „a-şi simţi capul greu" ş. a. Dar aceste stări fizice pot a- 1) Sinonimă cu aceasta este avoir un chat dans la gorge, pe care Kiegler, Archivum Romanicum IX (1925), pag. 484, o socoteşte, supt raportul semantic, drept urmaşa v. grec. faXfjv xattzsirwxsi, propr. „a înghiţit o nevăstuică", fig. .a pierdut glasul (din cauza râguşelii)'. 2) Acelaş înţeles îl are span. desollar el lobo, după L. Tolhausen, Spanisch-deutsches Wdrlerbuch, s. v. desollar. 256 r. IORDAN vea drept pricină şi beţia, prinurmare s'a înlocuit efectul prin cauză şi s'a ajuns' la desollir la zona şi la celelalte metafore discutate aici •) Şoarece murat. Paralele din alte limbi sînt puţine de înregistrat. Riegler, op. cit, pag. 66 citează germ. nass wie eine ge-badete Maus şi franc, baigne comme un rat (ap. E. Rolland, Faune populaire de la France I, pag. 22). Explicaţia acestei matafore o da Schrader, Bilderschmuck dcr deutschen Sprache, pag. 212: şoarecele se teme grozav de apa; deaceia un şoarece înmuiat în apă produce o impresie foarte de plîns. Aşa se face că un om plouat tare este comparat cu un şoarece murat. • Ctuca bătăilor'. In dialectul muntenesc se zice despre un om pe care-1 bat toţi din toate părţile că-i cîuca bătăilor. Tiktin s. v. (încă, pe care-1 traduce prin 'Zielscheibe', citează din Opincara lui Jipescu: la cazarmă, [soldaţii] e cîuca bătăilor şi rîsu lumii căzărmesct La Buzău am auzit foarte des această metaforă, şi în aceleaşi împrejurări. Dela cîuca bătăilor s'a ajuns la cîuca blestemului (citat de Tiktin din G. Dem. Teodorescu, Poezii populare) şi, probabil, la *cîuca tisului, batjocurii, etc. Tiktin spune că etimologia cuvîntului cîuca îi este necunoscută. Eu cred că avem aici o varianta a lui ceucâ 'Dohle (Corvus monedula'): accentul de pe e s'a mutat pe u (cf. cîoăcă, cîăucă, cloacă notate de Tiktin s. v. lîcâcâ), astfel că cuvîntul a devenit *ceăcă (cu trei silabe!); pe urma e şi-a pierdut calitatea de vocala, din cauză că nu mai era accentuat, redueîndu-se la i, şi absorbindu-se apoi în c, după care a format o singură silabă cu u următor. Această prefacere fonetica nu numai că nu-i imposibilă, dar o găsim realizată aproape întocmai la cuvîntul leucă , a cărui variantă moldovenească de sud (neînregistratâ de Tiktin, dar cunoscută de 3) Tot pe un amănunt din viata vulpii se va fi întemeind zicala ro-niînească a prins vulpea rană, despre unul nedeprins cu suferinţa fizică şi care, din această pricină, exagerează cu mult importanţa unei răni, dureri, etc. Această metaforă se • întrebuinţează totdeauna ironic, chiar şi atunci cînd este vorba de tine însuţi: dacă vrei să arăţi că nu ţi s'a întîm- plat mare lucru, răspunzi celui care te întreabă despre suferinţă.....a prins vulpea rană. Poate că trebuie să ne ^îndim la şiretenia vulpii: Riegler, op. cit., pag. 43 ne spune că acest animal atît de viclean ia o mutră foarte nevinovată în clipa în care îşi pîndeşte prada, ba încă se face că doarme; n'ai fi imposibil să se prefacă şi bolnavă, pentruca imediat cei vine bine să Si ră asupra victimei. COMUNICA Rl 257 mine din graiul mieu de acasă) sună leâcă: aici u, după ce a primit accentul, s'a transformat în o (de fapt ambele modificări au avut Ioc simultan) şi deaceia e precedent s'a putut menţinea consonantic înaintea lui 6. La ceucă u a căpătat accentul, fără să se prefacă în o, pentrucă e, imediat ce a devenit neaccentuat, s'a schimbat în î şi apoi a dispărut. Deosebirea aceasta de tratament a aceluiaş diftong -eu în cele două cuvinte discutate aici trebuie pusă pe socoteala sunetului precedent: c la unul, / la celălalt 4). Cîăcâ exista şi ca nume de familie (la Tecuciu) •"; poate că Ciuchi ("numele unui colaborator al „ Convorbirilor Literare") este o variantă a acestuia. In ce priveşte schimbarea' înţelesului ('Dohle' >" 'Ziel-scheibe'), ea ne este confirmată de paralele străine. Riegler, op. cit., pag. 122 notează particularităţi stilistice asemănătoare: despre un om de care-şi bate joc toată lumea se zice germ. er lebt wie die Eule unter den Krăhen, franc, il est la chouette de la societe '), engl. to make an owl of a person, propr. „a face dire cineva o bufniţă", fig. „a-şi rîde de el". Ceva asemănător găsim în italieneşte, unde gufo 'Eule, Uhu, Kauz' însemnează şi 'dummer, einfăltiger Mensch; menschenscheue Person', iar derivatul gufare, pelîngă sensul propriu de 'wie die Eule schreien' are şi pe acela de 'verspotten, aushohnen, zum besten haben'.. Explicaţia acestor metafore sta în faptul că bufniţa, din cauză că nu vede în timpul zilei, este urmărită şi sîcîită de ciori şi alte păsări, care au de suferit acelaş lucru dela ea pe vreme de noapte. Este drept acum că în expresiile din celelelalte limbi notate aici mai sus, nu e vorba de aceiaş pasăre ca în romîneşte: germ. Eule, franc, chouette, engl. owl, ital. gufo sînt' Strix flammea', pecînd rom. cîucă e 'Corvus monedula'. Nu trebuie să uităm însă că, împotriva credinţii general răspîndite şi împotriva oricănr aşteptări, poporul confundă adesea păsări (ca şi plante), care sînt 4) Cf. şi liurdă (trei silabe), care sună la Tecuciu (auzit de mine nu • mai ca n. pers.) leurdă (lipseşte la Tiktin), iar în Banat leoărdă (Tiktin). 5) In toponimie găsim, după Marele Dic'.ionar Geografic, numai derivatul Cuca (Brăila), pentru care cf. Cîâcîa (în acelaş judeţ) < ciâăcă. V Boarea, Dacoromania III, pag. 460, nota 39 susţine că macedorom. cîucă „bulgăre şi căpăţină de pămînt; vîrf de munte" «nu lipseşte în toponimia dr». 6) De aici faire la chouette, în limbajul jucătorilor, cu însemnarea *a juca singur contra mai multora' (cum luptă bufniţa contra ciorilor). 1 258 I. IORDAN numai aparent ori deloc înrudite, deunde pedeoparte atribuirea aceluiaş nume la mai multe păsări în fond deosebite între ele, iar pedealta denumirea aceleiaş păsări cu nume diferite dela o regiune la alta. Dar în cazul nostru se poate foarte bine să avem de a face nu cu o confuzie a ceuceî cu bufniţa, ci cu un fapt real, anume acela că ceuca, destul de asemănătoare cu ciorile, este totuş simţită ca străină de acestea şi deaceia ciupită ş alungată din mijlocul lor. Pentru o lămurire şi mai- deplină a chestiei este necesar să amintesc că în bulgăreşte întîlnim cukr, care însemnează 'mar-teau',~ cukami 'frapper, battre, etc'. Cred însa că ne găsim în prezenţa unei simple coincidenţe fonetice. Mult mai importantă însă este împrejurarea că în limbile sîrbocroata şi slovenă există un cuvînt aproape identic cu al nostru şi ca sunete şi ca înţeles, dacă ne gîndim, negreşit, la metaforele străine citate mai sus: sîrbocr. cuk, slov. cdk 'Kăuzlein', socotite de Berneker, Slav. Etym. Wb. I, pag. 163 ca onomatopeice. Este foarte probabil ca rom. cîucă să fi venit din sîrbeşte, dar şi presupunerea că cîucă = ceucă pare destul de verosimilă. Cuvîntul nostru a preocupat mult, direct sau indirect, pe filologii romîni. A. Philippide, Altgriechische Elemente im Rumănuchen (în „Bausteine zur romanischen Philologie. Fest-gabe fiir Adolfo Mussafia", Halle a. d. S. 1905), pag. 8 (a extrasului!), discută numai pe dacorom. cîucă 'Ziel-scheibe', cu varianta mase. cîuc, pe care o citează din Băr-ceanu: cîuc de munte 'Bergspitze', (deci ca macedorom cîucă) şi cîuc de pâr 'Haarschopf. Etimologia ar fi v. grec. xfaXoţ ,Kreis, Ring, Zirkel, jeder ringformige oder kreisformige Korper'. Alb. cukz 'Bergspitze' ar fi element romînesc7). Th. Capidan, Dacoromania II, .pag. 462-3, 552 crede dimpotrivă că cuvîntul romînesc, existent şi în meglenoromîna (cîucă 'vîrf de deal'), ar fi împrumutat din albaneză. Alături de dacorom. cîucă 'Zielscheibe', C. pune pe cîdăcă 'vîrf de deal, deal, înălţime' (citat, probabil, din fişele Dicţ. Acad.,'caci la Tiktin lipseşte), al cărui o, devenit dă din cauza Iui ă următor, se dato-reşte influenţei slav. cok. Tache Papahagi, Grai şi suflet II, pag. 397 derivă pe arom. cîucă 'creştet, vîrf; proeminenţele superioare 7) N. pers. Cmcă ar putea fi trac, spune Philippide în Originea Romînilor I, pag. lfi. COMUNICĂRI 259 ale frunţii' din bulg. cuka id. Şi V- Bogrea, Dacoromania III, pag. 460, nota 39, atinge pe scurt chestia cuvîntului acestuia atît de discutat: din faptul că se ocupă în aceiaş loc de dacorom. cucă") şi macedorom. ducă se poate conchide că le socoteşte înrudite într'un chip oarecare. Pentru găsirea unei etimologii sigure trebuie, cred, sa se ţie samă de sinonimele macedoromîne ale lui cîucă, anume: cîucîiilă, cîumulică şi cîungăni, date de Dalametra, iar primul notat şi de P. Papahagi, Basme aromîne, glosar, precum şi de varianta şucă (Dalametra). Cf. G. Pascu, Archivum Romanicum IX, pag. 306. Cîuboţica cucului. Cine cunoaşte această plantă de tot pri-mavăratică, ştie că florile ei nu seamănă nici pedeparte cu o... ghiată, oricum şi-ar închipui oamenii încălţămintea cucului. Numele plantei stă desigur în legătură cu faptul că atît ea cît şi cucul vestesc sosirea primăverii: floarea a fost deci considerată ca un semn lăsat de cuc pentru a da de ştire oamenilor că a trecut iarna, odată ce cucul a venit şi şi-a lepădat chiar... ciu-boţelele. In sprijinul acestei explicaţii vorbeşte franc, pain de coucou, numele unei plante de aceiaş gen ca cîuboţica cucului, anume Primula acaulis (Riegler, op. cit., pag. T25). Cf. şi engl. cuckoo-time 'primăvară', propr. 'timpul cucului'. Dealtfel e--xista numeroase plante, care nu-s numai decît vestitoare ale primăverii şi totuş au numele formate la fel: floarea cuculuî, laptele cucului ş. a. (v. Tiktin, s. v. cuc, şi Z. Panţu, Plantele cunoscute de poporul romîn, passim). Cuc armenesc. Acest nume ironic al pupezei, obişnuit în Moldova, a fost explicat exact de Tiktin, s. v. armenesc: ele- 8) Că această vorbă, care însemnează 'colină, vîrf de deal' (mai ales apare în toponimie spre a numi ridicaturi de pămînt) ; r putea fi aceiaş cu cuca, fem. lui cuc, dovedeşte un exemplu ca span., ital. lupia 'ein kreisrundes -grafica, însă autorul nu. neglijează nici pe cea istorică. Şi da a este interesanta aşezarea politico-geografica a diferitelor popoare din Europa de răsărit in vremea Taceia, apoi nu sunt mai puţin interesante datele şi ştirile în care abundă textul acesta şi care vin — în cea mai mare parte — dela un martor ocular. Cu atât mai interesant însă este pentru Români, cu cât aici e vorba şi despre ei. Totuşi şi aici e vorba despre Românii din peninsula balcanică, despre care mai avem^ştiri şi mai vechi — deşi puţine — dela scriitorii bizantini. Deaceia îl voiu cita în întregime: capitolul cel mai i mpor-tant din tot textul în legătură cu istoria Românilor. „Notandum [est hic] quod inter Machedoniam et Achayam „et Thessalonicum, est quidam populus valde magnus et spatiosus „qui vocantur Blazi, qui et olim fuerunt Romanorum pastores ac „in Ungaria ubi erant pascua Romanorum, propter nimiam terrae „viriditatem et fertilitatem olim morabantur. Sed tandem ab Un-„garis inde expulsi, ad partes illas fugierunt; habundant enim „caseis • optimis, lacte et carnibus super omnes nationes. Terram „(enim) horum Blachorum, quae est magna et opulenta, exercitus *) Anonymi Descriptio Europae Orientalis : — Imperium Constantinopolitanum, Albania, Serbia. Bulgaria, Ruthenia Ungaria, Polonia, Bohetnia — - Anno MCCCV111 exarata -Eclidit, praefatione et adnotationibus instruxit Dr. Olgierd Gorka Cracoviae — Sumptibus Academiae Litterarum. 1916. (Prefaţa 49 pag. : 1 14 ; Text 60 pag.: 1-60; Indice 10 pg. : 61-70) 268 P. CARAMAN „domini Karuli1) qui in partibus Graeciae moratur, fere totam „occupavit et ideo eonvertit se ad regnum Thessalonicense et „ectu mari terraque expugnant civitatem Thessalonicensem dictam „cum regione circumadjacente".') Precum se vede, despre Români vorbeşte în treacăt, iar ţinutul ocupat de dânşii nu-1 enumera ca făcând parte din imperiul bizantin. Dece n'o dă ca o provincie a parte pe această „terra Blachorum" devreme ce poporul ce o locuia eră „valde magnus et spatiosus" ? Dar ne spue că această ţară pe vremea aceia era ocupată de armata lui Charles de Valois.—Dar mai înainte? Sau chiar şi în timpul acela,—fiindcă nu era ocupată toată de „dominus karulus" ci „fere tota" ? Intr'adevăr n'o arată ca făcând parte din imperiul bizantin, caci apoi urmează mai departe cu enumerarea provinciilor în afară de Tracia, provincii care ţin tot de Grecia : „Tertio Acha-yam sic dictam ab Achayo rege" 8) (prima fusese Machedonia, secundo Thessalia)... Ceiace se desprinde clar de tot din această scurtă descriere privitoare la. Români, este caracterul lor de păstori. Aceasta reiese din intregul cuprins, dar mai ales din locul: „habundant enim caseis optimis, lacte et carnibus super omnes nationes". Această afirmaţie prezintă destula greutate chiar daca Anonymus n'a cunoscut direct pe aceşti „Blazi" sau „Blachi", chiar dacă ne da această ştire numai din auzite. înseamnă că Blachii erau renumiţi pastori, de vreme ce li se dusese vestea că în ce priveşte belşugul de brânzeturi şi lapte stau „mai presus de toate popoarele". 1) Dominus Karulus Charles de Valois 2 Pg. 11, 13, 14 § 41. (Traducere:) Aici trebue notat că între Machedonia, Achaya şi Thesalonlc, e un popor foarte mare şi întins numit Blazi, care odinioară au fost păstorii Romanilor şi hălăduiau în Ungaria, unde erau păşunele Romanilor, din pricina belşugului de verdeaţă şi a rodniciei pământului. Dar în cele din urmă. alungaţi de acolo de Unguri, au fugit în părţile acestea; în ce priveşte cele» mai bune brânzeturi, laptele şi carnea, sunt mai bogaţi decât toate popoarele Insă ţara acestor Blachi, care e mare şi bogată, a ocupat-o aproape pe toată armata .Domnului Carol" ce se află prin părţile Greciei şi chiar se îndreaptă către regatul Tesalonicului şi prin expediţii pe mare şi pe uscat cucereşte cetatea Tesalonic sus numită, împreună cu ţinutul alăturat, 3 Pg. 14 § 42. COMUNICĂRI 269 Dar apoi numirea ce le-o da de „Pastores Romanorum", care trăiau cu turmele prin locurile unde se aflau „pascua Romanorum"... Oare sa nu fi cunoscut acest anonim scrierea mai veche a lui „Anonymus Belae Regis notarius" ? Ori poate aceasta era o terminologie obişnuită pe vremea aceia ? P. Caraman Despre activitatea filologico-istorică a „Arhivei" învăţatul cu reputaţie europeană, Dr. M. Gaster, mi-a trimes următoarea scrisoare, căreia, fiindcă poate sluji ca izvor pentru o eventuală Istorie a Filologiei române, îi fac loc aci cu plăcere. 193 Maidd Vale, London, W. 91 June 15 th, 1926 Stimate d-le Prof. Bărbulescu, Vă mulţumesc pentru buna-voinţă ce aţi avut a'mi trimete cele doua din urmă numere din „Arhiva". M'am răcorit citind acele articole ştiinţifice privitoare la limba şi literatura română. Mă unesc cu totul la rezultatele filologice la cari aţi ajuns, apro-fundând problema aşa ziselor elemente paleoslovene în limba română. Dacă s'au strecurat încă câte-va vorbe care se aseamănă cu forme paleoslovene, atuncea mi se pare că s'a strecurat în limba poporului prin mijlocirea liturghiei şi slujbei bisericeşti. Iar ceea ce priveşte marele număr din graiul poporului, a venit,, precum aţi arătat, cu adevăr numai din limba bulgărească în forma ce a luat-o dupa secolul al 9-lea adică când s'a plămădit, limba modernă bulgărească deosebindu-se cu desăvârşire de cea paleoslavonă. Am mai citit cu folos celelalte articole, mai ales cele ale Prof. Negrescu, precum şi dările de seamă şi celelalte notiţe toate interesante, menite a îndruma studiul limbei şi al literaturei pe o cale sănătoasă ştiinţifică. Sânt acuma pe punctul de plecare în străinătate. Se poale că voiu da târcoală prin ţara. Dacă vin şi la Iaşi, nu voiu uita a veni şi pela d-voastra. Oricum, la întoarcere voiu căuta a pregăti un studiu de folklor comparativ pentru „Arhiva". Pe mine mă. 270 M. GASTER nteresează mai cu seamă Povestea Vorbii a lui Anton Pan, precum şi ale lui Fabule şi Istorioare. De multă vreme deja am cules paralele din literatura lumii pentru multe din ele. Am deja un material destul de însemnat de care se vor folosi alţi cercetători, ce vor urma cu studiele lor comparative. Vă rog să primiţi, împreună cu reînnoitele mele mulţumiri, încrederea distinsei mele consideraţiuni ce vă păstrez, D-r M. Gaster Un ceh despre Basarabia La Praga a apărut în a. 1925 o carte scrisă în limba cehă cu titlul: 'Besarabie, zeme rumunska, „Basarabia pamîntul romînesc". E scrisă de cehul Jar. Miiller. In ea arată întinderea pământului Basarabiei, împărţirea pe îjudeţe a acestei provincii, oraşele principale cu suprafaţa şi numărul locuitorilor fiecăruia (pag. 3-4); dă apoi un succint istoric al vieţii politice a Românilor (pag. 5). Ştie despre Moldova, la Cehi numită Multany (u nâs nazyvanou Multany) ') dintre hotarele-i de de mult şi că numirea de Basarabia nu se cunoştea înainte de 1812, cînd a fost luată de Ruşi; ştie şi despre retrocedarea celor trei judeţe (pag. 6). Citează apoi statisticele din 1816, 1856, 1878, 1897, 1912 (pag. 6—8), arătînd descreşterea populaţiei moldoveneşti frnultanskych = rumunkych) prin creşterea populaţiei ruseşti. Arată apoi provenienţa Velikoruşilor, a Maloruşilor şi spune (pag. 8) despre aceştia, ca şi despre alte naţionalităţi din Basarabia : Evrei, Greci, Armeni, Bulgari, Ţigani, că nu sunt autohtoni aici (*>=»narodnosti zijici v Besarabii nejsou zivlem autochtonim). Admite că Nistru nu era graniţă poporului xomînesc, căci Moldoveni se găsesc pînă la Bug şi Nistru. Aminteşte de Duca Vodă, care la 1681, s'a numit domn moldovean şi al Ucrainei ( = nazyval se pak pânem Multan a Ukrajiny) şi menţionează actuala republica moldovenească (pag. 9). Cercetea- 1). Cehii şi Polonii numesc cu numele .Multani" şi „Multansko* nu pe toti Romînîl în deobşte, adică şi pe Munteni, ci numai pe Moldoveni şi ţara acestora. Cuvîntul Multansko ei l-au format din romînescul „Muntenia", care înseamnă, după expresia străinilor, tot Valahia (vezi Arhiva XXX, mo 3 4, pag. 374). COMUNICĂRI 271 ză apoi (pag. 9—12) statistica dată la charta lui Alexis Nour, cea dată pe judeţe de Ion G. Pelivan, pe care-1 numeşte părintele gîndirii romîneşti în Basarabia (=otec rumunske narodni myslenky v Besarabii), pe acea de la 1918 (pag. 12) ca şi pe a lui Ion I. Nistor, Istoria Basarabiei (pag. 11), a lui Eugen Giur-gea în 1921—1922 şi cea din 1923 (pag. 12). Vorbeşte despre cele doua curente naţionaliste, pornite în 1905, pentru redeşteptarea poporului romînesc: unul aristrocratic, condus de mareşalul Pavel Dicescu, altul democratic, condus de advocatul Gavriliţă Crede că, în privinţa culturală, stăpînirea rusască a fost pentru Romîni mai rea de cît stăpînirea Turcilor (=Vubec po stran-ce kulturni byla pro Rumuny horsi vlâda Rusu nez vlâda Turku), Mai mare putere zice că a exercitat curentul democratic (pag. 13). Arhiepiscopul Serafim a uzat de toate înaltele demnităţi spre imitarea a tot ce e romînesc în şcoala şi în biserică. Vorbeşte apoi despre acţiunea Cuvîntului Moldovenesc (Multanske Slovo), despre Sfatul Ţării (Rady zem ) pag. 14 18 şi Unirea Basarabiei în Romînia. Această broşura, scrisa în limba cehă, prezintă interes pentru noi, Romînii, fiindcă ea ne arată opinia prietenoasă a unui ceh despre drepturile indiscutabile ale Romînilor asupra acestei provincii, în care numai elementul romînesc e autochton. Se "vede, din cuprinsul ei, că Cehul Iar. Miiller se interesează de poporul romînesc şi ne cunoaşte şi limba, deoarece vedem că întreaga bibliografie, pe care se sprijine, e în limba romîneasca. Margareta Ştafăneseu Iarăşi despre rotacism In revista „Graiu şi suflet", II, 2; p. 354—359, d. Al. Ro-setti a scris un articol: Note asupra rotacismului, cu prilejul unei dări de seamă, în care e vorba despre o recensie a mea. In Arhiva, XXXII, No. 2, pg 151—156, am recenzat cartea d-lu/ Al. Rosetti, Etude sur le rhotacisme en roumain, Paris 1924. Acolo, m'am opus părerii sale, că rotacismul a dispărut total astăzi din daco-româna şi că nu se găsesc urme decât în Istria (pg. 11). Am susţinut că acest fonetism există astăzi şi în dacoromâna şi în macedo-româna, fiindcă se găsesc exemple de rotacism pe tot teritoriul românesc. 272 MARGARETA ŞTEFĂNESCU In Moldova, s'a găsit la scriitorul basarabean Stamati, la începutul veacului al XlX-lea: pâr' 1. pârC 1. până, iar la Suceava rapoi 1. 'napoi (vezi Prof. llie Bărbulescu, Arhiva XXVIII, No. 2 pg. 204); la Vutcani Jud. Fălciu se zice pâră, bire (d. C. N. Be-jănaru, XXXI, No. 3—4, pg. 287); însămi am auzit zicându-se în Basarabia şi prin Jud. Iaşi pâră, iar la Iaşi puroi şi punoi. In Transilvania avem rotacisme la Moţi; în Maramureş îl semnalează T. Papahagi, ale cărui exemple sunt citate de d. Al. Rosetti chiar la pg. 16. La I. A. Gandrea, Graiul din Ţara Oaşului, Bucureşti 1907 se găseşte gauros 1. găunos, genune-gerune/ giurincă 1. giuninca, sărune-săruri, 1. sănuni verin, verinos. Dar şi pentru Moldova şi pentru Transilvania avem astăzi relativ puţine exemple de rotacism la îndămâna, pentrucă ne lipsesc nouă Românilor texte, care să cuprindă nuanţele de vorbire dialectală. Ele se descopăr treptat şi la intervale destul de rare, precum destul de rar apar şi textele de natură îolkoristică sau alte mijloace de informaţie, cum sunt comunicările d. Bărbulescu care citează în Arhiva, XXXII, No. 2, pg. 150 rotacismele: arainte, arapoi din satul Albac din Transilvania, iar eu pe Arieş, despre care Victor Motogna (vezi mai sus, pg. 266) îşi dă părerea că ar îi rotacism din Anieş. Acum îmi atrage atenţia d. Bărbulescu asupra exemplului Irişte din Jud. Vâlcea, în Ioc de mai vechiu Inişte, şi pe care 1-a aflat în a lui Iorgu Iordan, Ru-mănische Toponomastik, II şi III Theile, Leipzig, 1926, pg. 121, unde se găseşte citat şi irită pe lângă iniţă de la Tiktin, unde e şi-colectiv inişte şi la Pascu. Deci se găsesc exemple de rotacism nu numai în Moldova şi Transilvania, ci şi în Muntenia. Dealtfel, eu am admis în Arhiva, XXXII, No. 2, pg. 153 că rotacismul se găseşte în toate dialectele limbii româneşti, pentrucă ''am socotit tot rotacisme pe aşa numitele pseudo-rotacisme ale lui Rosetti. Exemple ca sângeros, sângerare, numere, numărare, etc. dfn lat. sanguinosus, sanguinare, nomina, nominare, etc, au fost probate ca rotacisme de d. Bărbulescu, Arhiva XXVIII, pg. 204—205, ci nu asimilări ori disimilâri, pentrucă limba a suferit totdeauna mulţi n în acelaş cuvânt, fără a simţi nevoia de a-i disimila, ba dimpotrivă uneori adaoge câte un n pentru comoditate. Aceste exemple se găsesc COMUNICA Bl 273 pe tot pământul românesc. Pe verin '), serin din macedo-româna le-am considerat provenite din venin, senin «lat. venenum, serenus) cu n prefăcut în r. Faza cu n se recunoaşte la Românii din Sârbia, în cuvântul Sănuni2), lespede pe care ling vitele sarea, cf. lat. salem Verin, uerinos, se găsesc şi la I. A. Candrea, op. cit, pg. 53 in graiul din Oaş. 2) In Oaş vezi Candrea. op. cit., pg. 52) se zice sărune, sărunt. 8 274 MARGARETA ŞTEFĂNESCU janaru i-ar fi comunicat oral în Iaşi, Oct. 1923, că „bire se aude în graiul copiilor, iar în graiul oamenilor maturi în sens ironic". Aici în Graiu şi suflet, pg. 355, dă oarecare argumente. Procedând ştiinţificeşte, ar fi trebuit să combată părerea că acest fonetism ar fi rotacism, şi eră liber s'o facă, la locul cuvenit. Din parte-mi, n'am avut nici un motiv să pun la îndoială o comunicare scrisă a unei persoane demne de încredere, deprins cu cercetările ştiinţifice. Şi ştiinţificeşte e mai valabilă o comunicare scrisă, faţă de una orală, cu care vrea să argumenteze în urmă d-sa. D-l Al. Rosetti nu se îndoeşte de existenţa formei rapoi, dar zice că n'o înregistrează, pentrucă „nu e confirmată prin studiile dialectologilor". Dar aici am de zis că 'n cercetările filologice ce s'au făcut, la noi pană acum, nu ne-am bazat numai de cât pe studiile dialectologilor de meserie, ci s'a primit de pretutindeni cuvântul demn de crezut. Respinge pe pîră pentrucă apare în regiuni care n'au cunoscut această inovaţiune fonetică. Aici eu socot o greşală de procedare în ştiinţă: nici hotarele politice, nici situaţiunea geografică, nu pot determină concluziunile filologice. Spune că cunoaşte scrierile d-lui Prof. Bărbulescu, dar nu Ie-a citat pentrucă ele nu aduc vre-o lumină în chestiunea valorii fonetice a lui .f. Dar în Fonetica alf. cirilic, 266, 269, în concluzie, d. Bărbulescu arată valoarea lui .f. foneticeşte la noi şi la Bulgari şi provenienţa lui grafică, după ce desvoltase aceste pe larg în pagi-ncle anterioare. D-l Bărbulescu reia discuţiun3a despre î în Arhiva, XXIX, No. 2, pg. 304—305. Tot Fonetica alf. cirilic, 231 îi arată ca * pe lângă valoarea de ă, î, cum crede d. Rosetti, mai are şi alte valori fonetice de: Ia, ea, e, .fi=n, u. Margareta Ştefănescu MATERIALE DE FOLKLOR Povestea Sărăciei A fost odată un om. Omul cela avea nevastă ş'o casă de *copii. Toată bogăţia lui eră palmele. Muncea din răsputeri, fără hodină din zori [şi pană 'n noapte, cu nevasta şi copii mai mari şi nu se înţelegea gu nimic. Hrana nu le mai ajungea nici odată, Când se punea la masă, să mânânGe ce aveau, o 3asâ copiilor şi el cu nevasta înghiţau în săc. Şi nici copiii nu aveau de înbelşugare, ci plângeau şi să băteau cu lingurile în cap dela mâncare. Ei, părinţii, văzând aşa li se însingera inima şi li se sdrobea sufletul de atâta durere. Inbramintea lor, un nod în piept şi altul în spate, mai rea ca la calici. De încălţăminte, nu se mai vorbea nici iarna. Omul cela |aşa de obişnuit cu toţi ai lui, toată munca şi-o făcea la un cumătru al său, om cu dare de mână şi chiar putred de bogat; care dă, ca cumătru îi plătea necăjita-i munca mai puţin de cât eră sfânta dreptate, nejinând nici o socoteală de amărâta-i vieaţă. S'a tot muncit omul aşa mult şi bine. De la o vreme, văzând că nu-i nimic de capul Iui, s'a luat de gând : Cum să mai trăiască şi ce să mai facă ? Gura bat-o pustiul s'o bata, care scoate fiarele sălbatece din gliizunia lor, care te vâra în focul cel vânăt, nu-1 slăbea din dragoste de Ioc, înbrăcarea şi încălţarea îşi răclamau dreptul lor. Greul acesta •să făcea tot mai mare, De aceea, omul într'o sară, după adormirea odraslelor, zise : — Nevastă, ce să mai facem şi cum să mai trăim ? Muncim de esă foc din noi şi degeaba, parcă e un făcut. îmi vine să nu mai traesc şi să-mi pui capăt zilelor. Haram de vieaţa ce-am avut. Altul şade ca un talaghir, nu munceşte nimic. Dreptate-i asta, tu ce zici? — Dă, omule, răspunse femeea, ce să zic ? Atâta ţi-a fost 276 N. MATEESCU dat mierticul ') ca să trăeşti, Pune-ţi carnea în salamură şi rabdă, că poate bunul Dumnezeu, tatăl tuturor, care are grijă de toţi, odată şi odată ne va ajuta şi pe noi. — Ştii ce m'am gândit eu, nevastă, să facem ? — Ştiu, dacă mi-i spune. Socotesc bine să ne ducem în toată lumea, că aici nu mai putem trăi. Poate acolo, vom trăi dacă nu bine, cel puţin mai uşor şi nu vom mai rabdă de toate, ca acum. De aceea, să ne-gătim de drum. Luăm copilaşii şi avutul nostru, mult, puţin, care este, că dacă n'ai ceva nu-ţi dă .nimeni, şi ne ducem cu Domnul înainte, unde ni vor îndrepta ochii. — Bine, omule, bine, cum zici aşa fac. Poate mai greu ca1 aici n'om mai trăi. Bunul Dumnezeu ne va îndrepta şi pe noi, că are grija tuturor vietăţilor. Cel puţin pentru copilaşii aceştia, poate nu se va îndura Dumnezeu, că-s nevinovaţi şi aşa ni va milui şi pe noi. într'o dimineaţă, de noapte, tare de noapte, s'a sculat omul. şi a luat nevasta, copiii şi ce mai avea şi ia pornit-o la drum. Au mers, au mers până la amează şi atunci au ajuns într'o pădure. Dacă au ajuns în pădurea ceea, au poposit la o fântână-A zis nevasta: — Barbate-i sfântul soare cruce şi eu am ostenit de drum. şi mi-i foame. De copii ce să mai zic ? Socot ca şi tu eşti la fel cu noi. Să facem ceva mâncare, să mâncăm, să ne hodinim şi pe urmă vom merge înainte, după treaba noastră ; pentrucă nu ne alungă din urmă nici turcii, nici tătarii, ca să mergem pe drum ca vai de om ligniţi s) de foame. — Că bine mai zici, nevastă, parcă ţi-a eşit hurlubi albi. din gură. Aşa să facem. — Ceaun avem, răspunse nevasta, să facem mamăliguţa şi să ne punem stomacul la cale, cu ce va mai da Dumnezeu-Văăăleu! iaca ce uitucă 8) sunt; am avut un bulgăraş de sare şi l'am uitat acasă. Destulă treabă, n'am cu ce săra mamăliguţa^ Iaca aşa proastă sunt că, l'am uitat. Doamne, dacă nu-mi vin& să-mi dau în cap singura şi să mor. — Taci, femee, nu te mai crămâlui 4) atâta, că nu-i nimic, 1) . Mierticul=^erticul, popular: o măsură la moară. 2) . Ligniţi Leşinaţi. 3 . Uitucă —care uită. 4). Crămălui=Supăra. COMUNICĂRI 277 — D'apoi cum nu-i nimic, daca n'am cu ce face treaba şi »ce mânca; iata plâng copiii de foame. Şi mai zici că nu-i nimic ? Ooof!. — Nu-i nimic, nevastă, că, iaca ce facem: dacă am uitat-o, trebue sa murim? Nu. Tu stai aici cu copiii şi tot ce avem, că eu ma întorc acasă şi aduc bulgaraşul de sare. — Bine, dacă vrei să te duci, du-te — Cum să nu mă duc ? Iaca şi plec. Du-te răpede şi degrabă şi vezi că acolo am uitat şi un ulcior. Ii bun de apă. Adă-1 şi pe acela. — Aduc totul, acum. Şi s'a dus omul înapoi într'un suflet, a ajuns acasă şi a intrat înăuntru. Daca a intrat în casă, a văzut în mijlocul casei o gânganie, care strânsese toate cotrenţele T) din casă şi le făcuse grămada în mijlocul odăiei. Ea hajma ') se vâra pe sub ele şi le tot întorcea şi le ridica grămada. Omul văzând aşa, şi ne ştiind ce-i, ramase uimit, tot uitându-se la minunăţia ceea. A stat el mult şi a privit. într'o târzie vreme, pe când omul tot se mai gândea, ce să fie, ce să fie, gângania a glăsuit 3) cu grai omenesc: Aşaaa! ai fugit de mine şi m'ai lăsat singură aici ? Da, cine eşti tu ? a întrebat-o omul. — Eu-s Sărăcia. Cacă vrei, merg şi eu cu tine. — Hai. A luat-o el, a pus-o în ulcior, a astupat gura ulciorului c'un stupuş şi aşa a dus-o la femee. Cum a ajuns acolo, a spus el, cum a găsit Sărăcia şi cum a dus-o, din fir în păr. Vai-de-mine, bărbate, mare pozna ai mai făcut. Cine te-a pus s'o aduci aici? De răul ei, nu ni-am luat lumea în cap? De râul ei, ne-am lăsat casa, masa, ce mai aveam, că eram de perit, şi de sărit în apă, Vra să zică ea eră pricina de ne mergea aşa de rău ? Daca-i văzut aşâ, ce-ai mai căutat ? Să-ţi fi părut bine, c'am scăpat de ea, să fi ridicat manele la ceruri şi s'o fi lăsat la pocnitul 4) acolo. Da, 'acum ce facem ? Ea fiind cu noi, vom fi tot săraci muritori de foame şi nenorociţi cât vom trai, ori unde ne vom duce. 1). Cotreenţe=Cârpe rele murdare 2). Hajma Mereu. 3). A glăsuit A vorbit. 4). Pocnit Dracu. 278 N. MATEESCU — Dă femee, drept să-ţi spun că nu mi-a trecut prin minte-nimic din toate acestea şi nu mi-am dat seama de o gresala aşa de mare. Aşa-i omul săracul, supus greşelii: numai Cel-de-Sus nu greşeşte. — Foarte rău că nu te-ai gândit, la ceea ce faci. Orice face omul „cu scaun la cap", măsoară de mai multe ori şi apoi tae. Acum nu-i de făcut alta, de cât să ne scăpăm de Sărăcie; altfel ne trag cânii pe drumuri şi vom fi muritori de foame. — Bravo, femee, bine te-ai socotit, bun cap ai, ferice de cine te-a făcut. Eu fără mintea ta aş fi murit. Şi, oare, cum şi în ce chip să facem şi să ne scăpăm de dânsa? — Tot eu să-ţi spui, tu n'ai cap să te gândeşti ? Nu ? — Iaca n'am şi daca'i spune, ce? te pierde Dumnezeu? — Eu simt că putem scăpa de ea aşa: aproape de aici e un ezer '). Să mergem acolo, în mare taină, şi eu m'oi vârî în apă, cât voi putea mai înăuntrul ezerului, să svârl ulciorul cu Sărăcia cât mai la adânc. De-acolo, nu va mai putea eşi şi aşa ne vom scapă de dânsa. Tu ce zici ? — Bravo, Bravo! Zis şi făcut. Pe urmă, au stat la săraca masă, bieţii oameni, mâncând ceea-ce vor fi avut şi ceea-ce le va fi dat bunul Dumnezeu. Dacă au mâncat, au pornit la drum înapoi acasă, zicându-şi în cugetul şi în inima lor că, tot mai bine-i la căsuţa lor şi ca ni-căeri nu-i bine ca la casa omului. Au mers, au mers şi au ajuns într'un sat. Iaca colo o femee hrănea nişte gâşte cu boboci mici, galbeni, frumoşi aur nu alta. Văzându-i copiii au zis: — Uite, mamă, ce boboci frumoşi! Dacă am avea şi noi o pâreche de boboci, am prinde la sămânţă de gâşte şi s'ar înmulţi şi am avea şi noi aşa! Femeea, care hrănea bobocii, auzind copiii vorbind, zise: — Ce-ţi spun copiii, femee hăi? — Ce să spuie? Ia nebunii de-a lor. Zic că, dacă am avea şi noi o pereche de boboci, am prinde la sămânţă de gâşte şi. s'ar înmulţi şi am avea gâşte la fel. — Iaca le dă mătuşa doi boboci. A luat femeea drumeaţă bobocii, şi copiilor li se umpluse-1) Ezer iaz. COMUNICĂRI 279 inima de aşa mare bucurie. Să le fi dat cineva o vrabie cu lapte şi n'ar fi avut atâta mulţumire sufletească. Ei îi mângâiau, îi sărutau, îi puneau în sân şi nu mai ştiau ce să le facă de bucurie. Par'că apucase pe Dumnezeu de un picior şi pace. Pe urmă, au mers înainte. Mai încolo, copiii vad o femee mulgând o vacă. Cum văd femeea mulgând vaca, ei iar zic: — Uite, mamă, ce viţel frumos! ce vacă frumoasă! Daca am avea şi noi o vacă cu viţel la fel, am mânca lapte. Stăpâna vacii, auzind vorba copiilor, zise: — Ce spune? — Copilării. Ci-că dacă am avea şi noi o vacă cu viţel ca a dumitale, am paşte-o, şi am mânca lapte. — Asta spun? întrebă stăpâna vacii. — Da, asta. — Veniţi la mătuşa, copii să vă dau o vacă, din ocol. S'au dus băeţii şi le-au dat o viţică ca de doi ani, grăsuţa şi frumuşică minunea lui Dumnezeu. Acum copiilor le era aşa de-dragă că o pierdeau pe viţică din ochi, par'că ar fi fost un boţ de aur. Au ldat-o şi au mers înainte, cât vor fi mers. La o alta casă, copiii văd o femee care hrănea o scroafă cu nişte purcei de toată frumuseţea. Ei zic iară : — Uite, mamă, ce purcei frumoşi. Dacă am avea şi noi o purcică, am creşte-o, s'ar face mare, s'ar înmulţi şi aşa am prinde şi noi la sămânţă de porci. Stăpâna scroafei cu purcei, auzind vorba copiilor, întrebă pe mama lor: — Ce spun copiii tăi, femee hăi? — Ce să spuie ? Ia nebunii de-a lor. Ci-că dacă am avea şi noi o purcică, am prinde la sămânţă de porci. — Veniţi la mătuşa, să vă deie o purcică. Au luat băeţii şi purcică şi le era dragă, mama lui Dumnezeu. Pe urmă, au mers tot înainte. Iaca la o casă văd o femee hrănind o cloşcă, care avea o grămăgioară de puişori, frumoşi, vioi, că par'că te apucau de ochi. Copiii iar ziseră: — Uite, mamă, ce pui frumoşi. Dacă am avea şi noi o pereche de pui, i-am creşte, s'ar face mari şi aşa am prinde la sămânţă de păsări. — Ce-ţi spun copiii, femee hăi? a întrebat gospodina, care hrănea puii şi cloşca. — Ce să spuie? Ia nebunii copilăreşti. Spun că dacă am 280 N. M ATEESCU avea şi noi o cloşcă cu pui, i-am ţinea, i-am creşte şi am scăpa la sămânţă de gămi. Veniţi la mătuşa, băeţi, să va deie o cloşcă cu pui. Au luat copiii şl cloşca cu puii şi de bucurie par'ca nu mergeau pe pământ, ci sburau şi li se părea că cloşca şi puii sunt de aur sadea. Pe urmă, au tot mers cu toate tot înainte. Dupa mai mult drum, au ajuns la locuşorul lor mult dorit, scump inimei şi sufletului lor. Acum, fiind în căsuţa lor şi având: sămânţe de vite, de porci, de gâşte şi de găini aveau atâta bucurie încât nu se poate spune. De aici înainte mergându-i omului celuia toate bine, în scurtă vreme s'a făcut un om cu dare de mână, având de toate, mai mult de cât îi trebuie. Acum, nu se mai duce la cumnatu-sau la muncă. Avea prea multe de făcut la el şi zece mâini sa fi avut şi tot nu-i mai ajungeau. Deci ne mai putând ajunge la toate, tocmea şi oameni la lucru cu plată. Cumătrâ-sa, femeea omului bogat la care omul sărac muncea înainte din zor şi pâna în noapte, cu toţi ai lui, văzând ca cumnatul sau acum nu mai vine la muncă la ei, că are de toate, şi că mai, mai îi întrece în bogăţie, clocotea sângele în ea de răutate. Se gândea, se răsgândea ce să faca, ce sa dreagă, ca sa le strice tot rostul trebei. De aceia, într'o zi s'a luat de vorba cu cumatrâ-sa: Doamne, cumătră, sa nu-ţi fie cu bănat că te întreb şi eu ca prostul. Mare avere aveţi; mai, mai ne întreceţi pe noi. Innainte n'aveaţi dupa ce bea apă. Ce-aţi făcut de v'aţi pricopsit ?. — lata, cumătră, ce-am făcut: De groaza că nu mai aveam cu ce trai, de greutăţi şi de datorii, ne-am sfătuit în casă şi ni-ăm luat sa ne ducem în toată lumea asta. Şi ne-am dus, până am ajuns într'o pădure la o fântâna. Şi cât am mers până în vremea aceea, era soarele la amează şi nu mâncasem nimic de sara şi acum flămânzisem. Şi am zis: Iote ce apa frumoasa! Lemne avem şi faina, să ne facem mămăligă. Când am căutat în traista, făină era şi sarea, un bulgaraş, o uitasem acasă. Şi am zis bărbatului meu. Du-te acasă de adă bulgărul de sare. Tot te duci acolo, adă şi un ulcioraş că mi-i mâna dreaptă la toate, că eu stau aici şi te aştept. Altfel nu avem cu ce sara mămăliga, că destul nu-i udătură'); batâr *) sărată sa fie mămăliga. Şi s'a dus 1) Udătură Carne, brânză ouă, peşte etc. 2) Batâr-Măcar. COMUNICĂRI 28 L •omul, să aducă sarea şi ulciorul. Când au ajuns acasă, a văzut o gânganie pe jos umblând, tot strângea cu gura obiele, petici şi si le făcea grămăgioară, tot băgându-se pe sub ele. Atunci, a stat omul şi s'a uitat la gângania ceea, să vadă ce face. Acum, a vorbit gângania singură: „Aşa-i că mai lăsat singură şi ai spus că fugi de râul meu", „Dar cine eşti tu?" „Eu-s sărăcia" „Ba-gă-te în ulcior să te iau cu mine". Ea intrând în ulcior, el apus stupuşul la gura ulciorului, a închis-o acolo şi a plecat înapoi. Dacă a ajuns la mine, mi-a spus, cum a găsit sărăcia şi cum a adus-o. Eu m'am supărat foarte tare. Ca să scăpăm de dânsa, -am aruncat-o în iezerul cutare. Pe urma am stat la masa şi mi-am luat drumul înapoi spre bojdeicuţa noastră. Viind pe drum, am căpătat sămânţuri de : gâşte, vite, porci şi găini. De atunci, ne-am pus pus pe munca şi mulţamim bunului Dumnezeu, cum ne merge. N'avem zile de trăit, câtă avere. Dorim să aibă aşa şi duşmanii noştri. Când a auzit aşa femeea omului bogat, a apucat-o Du-că-să pe pustiu de ciudă, aproape să crape jnima în ea, de răutate. Ce să facă, să-şi răsbune, a întrebat: — Cumătră, îi departe iezerul în care ai aruncat ulciorui cu sărăcia? — Cam departe, cumătră, păn la amează în zi de vară abia ajungi. Femeea omului bogat, auzind cum s'a îmbogăţit al de cu-mătru-său, ş'a pus în gând să le-o facă. Ştirea îmbogăţirei, cum şi răsbunarea că nu le-a spus la nimene, nici barbatu-său. Era mare taina, la cap de om. Năcazul îmbogăţirei şi răsbunarea erau numai în sufletul şi în inima ei. A doua zi, dimineaţă, îşi ia o sapă, o covată, un hârleţ şi s'a dus la eleşteu şi a muncit până sara, ca să strice izetura, să curgă apa, sa ramâe ulciorul cu sărăcie, ca să-l ducă iar la cumătru-sau şi să-1 aducă iar la sapa de lemn, cum fusese mai înainte. Şi n'a putut isprăvi lucrul în ziua aceea. Sara s'a întors acasă, cu uneltele de muncă în spate. Dacă a ajuns acasă, a întrebat-o barbatu-sau: — Unde ai fost, femee, şi ai muncit? Ce munca grea ai făcut, spune-mi şi mie ! ? — De când trăim noi amândoi, a răspuns ea, toate ţi-am .spus, dar asta nu ţi-o pot spune. Iartâ-mă... Şi iar â doua zi dimineaţa, să scoală de noapte şi iar s'a 282 N. MATEESCU dus, ş'a muncit, ş'a muncit şi sara s'a întors acasă. Şi a tot murr cit ea aşa 30 de zile. In fiecare sară, când venea de la muncă,, o întreba barbatu-său şi ea n'a vrut să spue niciodată. La 30-de zile a spart, la izetura ezerului; s'a scurs apa din el şi ulciorul cu Sărăcia a rămas pe uscat. Atunci ea văzându-şi munca obijduită sfârşită cu folos, a simţit cea mai mare bucurie, socotind că de acum îşi face gustul cu averea cumătru-său şt că din nou îl readuce în sărăcie de mai înainte. Dar cum toate în lumea asta au un capăt, aşa a avut capăt şi răutatea femeei aceştia. Ea cum a văzut ulciorul pe uscat s'a dus Ia. el, a lua stupuşul') de la gura ulciorului şi a zis ; — Aici eşti Sărăcie? — Aici. — Am să te duc înapoi, de unde ai venit. — Ba eu acolo nu mă mai duc, pentrucă iar mă va mai duce în vre-o apă. Acum, m'ai scos dumneta, dar de acolo nu mă mai scoate nimene şi acolo îmi putrezesc oasele, De acum», nu mă mai las de gâtul dumitale. — Ba nu, că eu am să te duc la locul tău. — Ba nu, că eu de gatul dumitale nu mă mai las. Şi femeea ceea n'a mai putut scapă de Sărăcie. De aceea,, azi a păţit una, mâne alta şi din un rău tot mai rău înainte. Şi omul bogat a tot dat înapoi până a perdut toată averea nici după ce bea apa. Acum şi el şi femeea, ca să aibă o bucăţică de mămăligă şi să nu moară de foame munceau Ia cumătru-său. Şi aşa a păţit acea fimee cu firea ei prea rea. In loc să facă rău cumătru-său şi-a făcut ei şi bărbatului ei. De când lumea, cine-face rău altuia, Iui îşi face. Vorba veche; „Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea". Aşa a fost povestea Sărăciei. Am încălecat pe o alună, Şi am spus o poveste bună. Auzită în Soci—Cârligi, j. Neamţ, în 1903, Febr. 25. N. Matee8cu Institutor—Folklorist 1 Stnpuşul=Plute-ciocanul, ciocăKSid. RECENZII Gaston Esnault, L'imagination populaire. Metaphores occidentales. Essai sur Ies valeurs imaginattves concretes da francais parle en Bass Bretagne compare avec Ies patois, parlers techniques et argots francais. Paris, Les Presses Universitaires de France 1925—348 pag. in 8\ Graiurile populare atrag mereu tot mai mulţi studioşi. Entuziasmul acesta n'are însă nimic romantic, adică aprioric în el, cî se alimentează din constatări de fapt, care dovedesc marea valoare, din punct de vedere lingvistic şi psichologic, a limbajului popular. Cîte păreri considerate altădată ca dogme n'au dispărut din circulaţie, cîte etimologii falşe, care pe hîrtie şi în chip oarecum mecanic satisfăceau 'legile fonetice', n'au cedat altora locul, cîte greşeli nu s'au îndreptat, decînd felul de a vorbi al păturilor sociale inferioare a început a fi cunoscut mai temeinic! In rîndul lucrărilor născute depe urma acestei mişcări po-pularizante trebuieşte pusa şi cartea lui Esnault, al cărei titlu-complect îi indică deja natura. Autorul ei nu este un necunoscut, cum s'ar părea la prima vedere. In 1919 a publicat la Paris, Bossard, Le poilu tel qu'il se parle. Dictionnaire des termes popu-laires, recents et neufs, employes aux Armees en 1914-1918, etu-dies dans leur etymologie, leur developpement e{ lear usage, operă foarte favorabil primită nu numai de presa beletristică, ci şi de acei dintre învăţaţi care, ca Spitzer, de ex. au înţelegere adîncă pentru creaţiile lingvistice populare, atît de înrudite ca psicholo-gie cu cele ale poeţilor. Le Poilu... poate sta, supt raportul valorii ei reale, alături de lucrările similare ale Iui L. Safnean, L'argot des tranchees. Paris, E. de Boccard 1915 şi A. Dauzat, L'argot de la guerre. Paris, A. Colin 1918. Dacă autorul ei a rămas totuş mai puţin cunoscut, asta se datoreşte împrejurării ca 284 I. IORDAN E. nu este un lingvist de meserie. Fără a fi un diletant propriu zis, el are în vedere, în scrierile sale, mai mult publicul mare decît pe specialişti. Dela aceştia din urmă a învăţat sa se documenteze serios, dovada, între altele, marele număr de opere lingvistice pe care le citează şi probează ca le-a şi cetit cu folos (cf. şi bogatul indice dela sfîrşit, pag. 326-345), iar dela diletanţi a împrumutat modul de expunere a faptelor, mod plăcut şi atrăgător, menit să nu obosească pe lectorii nedeprinşi cu operele grele şi adesea greoaie ale specialiştilor. In chipul acesta şi omul de cultura şi lingvistul găseşte, fiecare în felul sau, satisfacţie la cetirea cărţilor lui E. Lucrarea de faţa prezintă aceleaşi însuşiri. Alături de cunoaşterea sigură şi precisă a limbii franceze în general şi a pa-tois-urilor, în primul rînd al celui din Basse-Bretagne, asupra căruia autorul şi-a concentrat cu deosebire atenţia, întîlnim aici o înţelegere fină şi adîncă pentru fenomenele lingvistice, adică ceiace, cu o vorbă întrebuinţată cam des în timpul din urma, se numeşte intuiţie lingvistica. In aceiaş vreme E. se arata a fi la Curent cu cercetările mai noua şi în stare a trage folos din ele. Totuş se pot observa unele lipsuri în aceasta privinţa. Astfel la înşirarea şi explicarea metaforelor aparţinînd regnului animal (pag. 82-136) studiile lui Richard Riegler (Das Tier im Spiegel der Sprache. Dresden und Leipzig 1907, apoi numeroasele articoel şi recenzii în Worter und Sachen, Archivum Romanicum, Archiv fiir das Studium der neueren Sprachen und Literaturen) l-ar fi ajutat să înţeleagă mai bine unele particularităţi stilistice franţuzeşti, caci ar fi găsit acolo paralele din alte limbi, precum şi explicaţii valabile pentru toate fenomenele asemănătoare, întrucît se bazează pe psichologia general omeneasca, aşa cum o cunoaştem din timpuri străvechi. Ca să dau numai un exemplu, voiu cita pag. 97, nota 19: spre a-şi lamuri numele franţuzesc al nevâstuicii, belette (diminutiv dela adj. bel, belle), E. crede că intra în joc „la douceur de son poil". Riegler a dat de mult explicaţia justă, de natura mitologică: acest cuvînt, pentru care se găsesc analogii în mai multe limbi, a urmărit la început scopul de a se cîştiga bunăvoinţa unui animal socotit primejdios de ca-tră oameni (v. nr. trecut al „Arhivei", pag. 141 urm.). Pag. 1-51 cuprind discuţii teoretice asupra modificărilor semantice, pe care E. le numeşte metaforă, metonimie, sinecdocă, RECENZII 285 etc. Definiţiile autorului sînt cît se poate de amănunţite şi clare, dar se pune întrebarea dacă între metaforă şi celelalte aşa numite figur de stil deosebirea este în realitate atît de mare, încît să fie nevoie de o terminologie aşa de complicată. Sînt destul de numeroşi lingviştii care în toate cazurile cercetate de E. se servesc numai de terminul metaforă, în sensul larg şi etimologic al cuvîntului (cf. germ. Ubertragung): o expresie, întrebuinţată la început şi în mod propriu pentru dezignarea unei singure noţiuni, ajunge cu vremea să se aplice unui număr mai mare sau mai mic de noţiuni, care, din diferite motive, par vorbitorului înrudite cu cea originară. Dacă în tratatele de retorică se mai poate vorbi—ceiace încă-i discutabil—de metonimie, sinecdocă ş. a., în lucrările lingvistice aceste denumiri, care ne amintesc prea mult scolasticismul de altădată, ar trebui să dispară cu totul. Distincţiunile aşa de fine între un fel de modificare so-mantică şi altul conţin ceva mecanic, şi deci artificial, în ele. In realitate limba nu procedează atît de savant la producerea miilor sale de metafore. De multe ori este direct imposibil sa _ sesizăm punctul de atingere între două noţiuni, care a dus la aplicarea aceleiaş numiri amîndoror obiectelor: a fost, la cel din-tăiu creator al metaforei, o viziune, care n'a durat decît o clipa,, dar a fost de ajuns ca să dea naştere unei modificări de înţeles durabile. Deaceia există şi va exista mereu discuţie asupra faptului dacă în cutare caz concret avem metaforă propriu zisă sau metonimie ori sinecdocă. Afirmînd că s'a dat părţii numele întregului sau viceversa, nu atingem deloc fondul procesului psi-chologic, pe care se întemeiază crearea unei aşa zise metonimii. Din alt punct de vedere E. pare că ar vrea să reformeze terminologia curenta. Astfel la pag. 6 urm., pentru motive pe care nu-i necesar să le relevez, spune sematisme, în loc de se-mantisme, dar rămîne la semantique, semanticien. Tot aşa ni se vorbeşte la pag. 14 de syssemantique într'un înţeles foarte înrudit, dacă nu chiar identic, cu ceiace numim toţi sinonim. Nu ştiu daci aceste inovaţii terminologice vor prinde. Interesantă este constatarea că metaforele nu prezintă o morfologie (mai exact ar fi, poate, să zicem sintaxă) specială. Cînd se leagă mai multe cuvinte pentru crearea unei metafore^ limba se serveşte de construcţiile ei gramaticale obişnuite, adică de unirea cuvintelor prin prepoziţii sau prin juxtapunere pură şi simplă, etc. 286 I. IORDAN Materialul lingvistic studiat de E. este foarte bogat şi variat ; împărţirea se face, după domeniul de activitate omenească, căruia-i aparţine, în mai multe grupe: etre vivant, faune, flore, physique, alimentation, vetement, ustensiles, industrie, agriculture, arts, sport et jeu, societe, armee, marine, geographie et histoire, religion. L-a cules în primul rînd din graiul viu, dar a recurs deseori şi la izvoare scrise, adică ziare, reviste, scrieri de tot soiul (între care unele din secolele trecute), scrisori, documente, glosare ş. a. Confruntarea cu limba literară, atunci cînd acest lucru se impune şi este posibil, o face servindu-se de dicţionarele limbii franceze, şi nu numai de cele curente, ca Littre, Dic-tionnaire general, ci şi de altele mai vechi. Explicaţiile care se dau particularităţilor stilistice discutate sînt, după natura fiecărui caz în parte, lingvistice, psichologice sau istorice. înainte de a sfîrşi cu această dare de samă, cred interesant şi util să notez cîteva expresii, care se regăsesc aidoma, ori aproape. în romîneşte. Pag. 61 ramasser une e'pingle 'tomber': cf. rom. a lua sau găsi un franc id. (la Tecuciu).^-Pag. 74 foetus 'eleve de premiere annee de l'Ecole-Annexe de Medecine navale, etc.': cf. rom boboc, despre începătorii unei cariere, unui studiu ş. a.—Pag. 78 piquant 'susceptibile', pointu 'homme qui tient son rang', pag. 79 pointu 'homme qui ne plaisante pas volontiers, desagre-able â vivre': rom. înţepat 'supărăcios; dîrz, ţanţoş (în atitudine şi vorbă)'.—Pag. 95 petit chat=chafon 'fleur de saule: rom. mt-ţişor (id. cf. şi germ. Kătzchen id.)—Pag. 99: în limba bretonă pisicile se strigă cu bis-bis, bich-bich, bilis, bilich, iar în franceză cu pspsps, bibisb bibich: toate aceste onomatopeice amintesc mai mult sau mai puţin de rom. pis-pis, pis-p'S. — Pag. 118-119 oiseau şi diferite nume de păsări au sensul figurat de 'membre viri': cu aceiaş însemnare (organ sexual, în general, la copii) se întrebuinţează şi rom. pasăre, păsărică (Tiktin s. v. pasăre citează, din Dame, Terminologie pag. 32, 49 şi alte izvoare, acest cuvînt ca înţelesul de 'Rute des Rindes und des Pferdes').—Pag. 125, nota 53 se manger la vie 'se tracasser â l'exces': cf. rom. a-şî mînca viaţa id.—Pag. 127 crapaud 'boîte de fer dans laquelle tourne le pivot d'une porte' (cu acelaş sens crapaudine şi grenouille în franceza propriu zisă): cf. rom. broască (pentru încuiat uşa, poarta, etc). Dealtfel cuvîntul romînesc denumeşte o mulţime de alte instrumente (v. Dicţ. Acad. s. v.) care anuc aminte de me- RECENZII 287 tafore înrudite din diverse limbi, discutate în chip foarte interesant de doi filologi străini. E. Tappolet, România XLIX (1923), pag. 522 derivă pe franc, verrou, înregistrat de W. Meyer-Liibke. Rom. Etym. Wb. nr. 9260 s. v. veruculum 'kleiner Spiess', din lat, verres şi citează paralele foarte convingătoare franc, ecrou , mais d'un slave moderne dubrava, avec l'insertion d'un —m—devant—b—). Exemplul de mai sus grombovista în loc de grobovista în dialectul din Bracigovo ne arată că şi m epentetic se găseşte în dialectele bulgăreşti. D. Balotă erâ obligat să menţioneze, chiar dacă nu o admitea, părerea din Studii privitoare la limba şi istoria Romînilor, p. 38, nota 2. că v^nslă, din Cod. Voroneţean, Lexiconul lui Mar-dare Cozianul şi alte texte, cât şi mînjesc au un n epentetic (neetimologic) de provenienţă bulgărească. In explicarea etimologiei şi a originei cuvîntului rom. dumbravă, se vede că autorul ar admite o origine sîrbeasce dubrava, ci nu bulgărească, ceia ce se vede şi în exprimarea asupra o-riginei cuvintelor de mai sus, că ele ar proveni tot din sîrbeşte. Ştiinţa modernă însă a admis că cele mai vechi cuvinte slave ale limbii romîne sunt bulgăreşti, ci nu sîrbeşti (vezi Arhiva, XXIX, Ian. 1922, p. 1—11 studiul d-lui Bărbulescu despre Originea celor mai vechi cuvinte şi instituţii slave ale Romînilor.) Şi d. Balotă, ca şi cei mai mulţi, socoate că macedoromîna şi dialectul meglenit nu cunosc rotacismul, căci nu au aceste schimbări între n şi r, nici asimilări, nici disimilări, despre care crede căsunt o particularitate a dialectelor nord-dunărene, deşi spune p. 53 că rotacismul este resultatul disimilării n, n>n-r. In Arhiva XXXII, No. 2, p. 151—156, am dat o extindere mai mare rotacizmului, bazată pe exemple de rotacizme găsite în unele vorbiri dialectale şi pe generalitatea fenomenului n"> r pe tot cuprinsul limbii româneşti, inglobând şi asimilarea sau disimilarea, care sunt tot n^ r, lăsată de susţinătorii micii extinderi a rotacizmului la oparte (cf. şi acest număr al Arhivei, p. 271 şi următoarele). io 306 MARGARETA ŞTEFĂNESCU" Nu dovedeşte prin nimic că paleograficeşte 4 poate deriva şi din m nu numai din *. D. Prof. Bărbulescu, Fonetica Alfabetului cirilic p. 237—242, evidenţiază, prin exemplificări grafice, provenienţa lui .r din d. Balotă însă afirmă, fara ca să ne dea argumente. O nelămurire. In Răci slouenskog porekla, p. 37 atribuie d-lui Bărbulescu ca a susţinut ca .f> înseamnă nazalizaţia vocalei (samo I. Bărbulescu misii danas da 4 oznacava nazalizaciju vokala=numai I. Bărbulescu gândeşte astăzi că t denotă nazalizaţia vocalei), citat surprinzător al unui pasagiu pe care nu l-am găsit nicăieri în scrierile d-lui Bărbulescu; căci d-sa susţine că nu ar fi arătat nazalizarea vocalei, nici pe terenul limbilor slave, nici la noi (cf. concluziile cercetărilor asupra valorii lui 4 din Fonetica alf. cirilic, d. 263—269). Dealtfel d. Balotă nu citează nici lucrarea, nici pagina unde a găsit la d. Bărbulescu asta părere. D. Bărbulescu, tocmai, arata în Arhiva, XXIX, nr. 2 p, 305 cum însăşi firea limbii noastre care nu are vocale nazale ca în fr. saison, jupon, pardon respinge teoria că .j* ar fi însemnat o vocala nazală. Trecând la altă ordine de idei, să ne oprim asupra techni-cei acestei cărţi ; datorită interesantei chestiuni, anunţată chiar prin titlu-i, cartea aceasta va ajunge desigur în mâna cercetătorilor străini; dar sunt supărătoare foarte desele greşeli de tipar, ce denaturează ortografia. Margareta Ştefănescu N. Cartojan. Legendele Troadei în Literatura veche românească, Bucureşti 1925, 8\ 72 pag. Lucrarea aceasta se caracterizează prin 2 cusururi de natură principială şi metodica, cari fac să fie nisipoasa temelia clădirei ce a ridicat autorul. Aceste cusururi sunt : 1. Că d. Cartojan, lasându-se sugestionat de ideia, desigur greşită, a d-lui prof. Russo, crede şi susţine, chiar exagerând pe acesta, ca: în Perioada Slavonismului dela noi, mulţime din scrierile Literaturii noastre de atunci erau traduceri sau prelu-lucrări directe din sau după textele greceşti, iar nu din şi după traducerile sau compilaţiile slavoneşti (bulgare, sârbe sau ruseşti) acestea din urmă făcute din cele greceşti. Prin această ideie a sa RECENZII 307 d. Russo,—care nu trebue să se uite că e grec de naţionalitate şi deci anticipativ predispus a da Grecilor mai multă laudă de cât li se cuvine—voieşte să arate că mai cu seamă Elenismul însuşi, direct, iar nu Slavii prin munca şi râvna lor de traducători sau compilatori, au contribuit la cultura poporului românesc de dincoace de Dunăre chiar în veacurile XVI şi XVII din Perioada Slavonismului, deci nu numai în sec. XVIII când influenţa Elenismului era netăgăduit preponderentă la noi faţă de Slavonismul atunci decăzut. Idei a aceasta de natură principială d. Russo a exprimat-o în scrierea sa Elenismul în România, Bucureşti 1912, unde, îndeosebi la p. 26, dă indicaţia, pe care d Cartojan o va întrebuinţa exagerând-o mai târziu : că Aciuare (cf. Avgar, Abagar) e, la noi, de origine grecească, nu slavo-nească ; iar la p. 57 indică, tot astfel, ceeace d. Cartojan va utiliza apoi în această lucrare ce recensez aci : ca povestea sau romanul cu Legenda Troiei (Troadei) e o prelucrare a Literaturii româneşti din sec. XVII după textele greceşti, nu după cele slavone. 2. Că d. Cartojan crede la p. 4 (ca şi d. Russo s. ex. la p. 66—67 şi ca Pompiiiu Eliadîn De Vinfuence francaise sur l'es-prit public en Roumanie, Paris 1898 şi ca toţi, greşit) că primele traduceri din greceşte s'au făcut la noi, în sec. XVIII când elenismul devine preponderent, sau direct sau subt influenţa traducerilor franţuzeşti cari ne veneau din Franţa (cf. articolul meu în Arhiva XXXII, 3-4, p. 268). împins de aceste sugestii de natură principială, autorul a căutat altă dată să argumenteze că „legenda cu scrisoarea lui Avgar Advar, nouă ne-a venit din textele greceşti", din cari am tradus-o în sec. XVII. Eu am arătat însă, în Arhiva, XXXII, 3-4, p. 296 pentru ce se înşală şi că această legendă ne-a venit din slavoneşte, ca cea mai mare parte a operelor mişcării noastre literare din sec. XVII. împins de aceleaşi sugestii, autorul scrie şi cartea-i ce re-cenz aci. Vechea literatură românească are, între diferitele opere ale ei, şi scrierea „Povestea Troadei", în care se istoriseşte, sub formă chiar de roman, vestita cucerire a Troiei de către Grecii antici. învăţaţii au căutat sa precizeze din ce izvor am luat noi a- 308 ILIE BĂRBULESCU această poveste. Dr. M. Gaster, demult, a ajuns la concluzia că am luat-o din textele scrise sârbeşte; ca argument principal are, între altele, faptul că în redacţia românească se află forma sârbească Parij (cu j) pentru numele grecesc Paris. Rusul Istrin socoteşte ca am luat „povestea" dintr'un original slav (care deci putea fi nu numai sârbesc, ci şi rusesc sau bulgar). Şi Gaster şi Istrin însă gândesc că originalul slav la rându-i esle o traducere sau prelucrare din literatura grecească, aşa cum erau de obicei cele mai multe din operele literare ale Slavilor cirilici. După aceşti scriitori dar „povestea Troadei" în româneşte nu e luată direct din greceşte, ci numai indirect; căci noi am lucrat-o după originale slave. D. Cartojan însă, împins şi aci de pomenitele sugestii, voieşte a argumenta că nu slavonesc era originalul după care s-a alcătuit la noi „povestea Troadei" în sec. XVII, ci că era grecesc. Crede, anume, că am luat-o din versiunea grecească ce s-a compus după textele mai vechi latineşti scrise de Dictys şi Dares. Explicând ce era aceasta latinească, spune că ea nu era versiunea cea veche care se născuse din poemele Homerice despre cucerirea Troadei (a Troiei) şi care versiune era „mincinoasă" în povestirile ei, ci era o alta „adevărată", care istorisea faptele chiar aşa cum ele se întâmplaseră în adevăr la Troia: Spre a susţine aceasta, autorul dă două argumente: 1. că nici Gaster, nici Istrin, nici nimeni altul n-a descoperit o redacţie slavonească al cărei cuprins să fie întocmai ca cuprinsul versiunii româneşti a legendei Troadei; dacă ar fi existat o aşa redacţie, zice, nu se putea să nu se descopere pân-a-cum, de 30 de ani de când scriitorii pomeniţi se ocupă cu ea. Aşa că, scrie la p. 18, forma Parij (cu j) dela noi nu o avem luată din o redacţie slavă a „povestei Troadei", ci autorul prelucrător al textului grecesc în româneşte a luat-o din limba uzuală a mediului literar românesc, în care cuvântul se introdusese din povestea „Alexandria" care istoriseşte despre faptele lui Alexandru Machedon. 2. Ca numele proprii din redacţia românească a „povesti1 Troadei" au forme greceşti iar nu slavoneşti. Decât, amândouă aceste argumente n-au putere ştiinţifică, desigur. In adevăr, argumentul 1., acesta e silentio, n-are valoare recenzii 309 ştiinţifică, fiindcă aceiaş lucru era şi cu redacţiile „Alexandriei". Circulau la noi 2 redacţii slave : una a „Alexandriei" celei „a-•devărate", şi alta a celei „cu minciuni". Miron Costin spune în cronica sa : „Scrie Plutarch, vestit istoric, la viaţa lui Alexandru Machedon carele au scris Alexandria cea adevărată, nu basne, cum scrie o Alexandrie din grecie ori dintralte limbi, scoase pe limba românească pline de basne şi scornituri". Dar noi nu ■avem, pentru că n-am „descoperit" încă, pe cea „adevărată", ci numai pe cea „plină de basne şi scornituri." Tot aşa se poate sa fie şi cu versiunea slava după care am luat „povestea" noastră „cea adevărată" a asediului Troadei, adică n-am descoperit-o înca. Cât pentru argumentul 2., nici el n-are valoare ştiinţifică ; căci numile din redacţia românească nu „păstrează forma greacă corespunzătoare", cum zice autorul, ci au forma slava. Realitatea e că Slavii formaseră acele numi în slavoneşte din greceşte, iar noi le-am luat dela dânşii. Astfel, au făcut pe Priam din grecescul Priamos, aşa cum au format şi alte numai ca : German