Anul XXX
April 1923
No. 2 g
ARHIVA
Revistă ie istorie, filologie şi cultură rommeasca
Director: ILIE BARBULESCU
SUMAR
ILIE BARBULESCU .   Teoria despre limba rusească în constituirea individualităţii roiutne
I. IORDAN       .      .   Dialectele italiene de sud şi limba roiuînă.
PERfCLE PAPAHAGI Din topouomia aroroînească.
P. Coustuntiuescu-Iaşî Politica colonială moldoveneasca în
AUGUST SCKLBAN . Etimologii.-
Comunicări
Ilie Barbuleacu ; Limba unei Cazanii după vechia direcţie filologică, Sîrbi imferaţi tu Oltenia In sec. XVI şi XVII, Versificarea la noi înainte de Dosofteî, Romîuii de pe [a Vidin, Doua cărţi sîrbeştî cu privire şi la Rouiîni, Relativ la „vechituea .acuzativului cu pre", Cum scrie prof. N. lorga Istoria. „Dacoromania" faţă de „Arhiva" Ţfpentru d. Sextit Puşcuriu), Cougresul internaţional al Ştiinţelor Istorice, f Teodor T. Burada.— /t. Frunză .Recenzia unei recenzii.— August Scriban : AU răspuns lui N. Drăgauu, f Urban Jarufk.— /• Iordan^ larăş „brîtiza zburată", Apriat, Bezmetic, (Tn)buiestru, Tot pe vale tot pe drum.
Recenzii
N- lorga^ Cele dinţai cristalizări de Stat ale Romînilor (Dr. Ilie Gherghel) ; Tache Papahagi. Antologia aromînească (I. Iordan) ; Alexandru Roiculemca. Culegere de diferite scrisori vechi cu diferite litere chirilice (N. A. Bogdan).
IPOGRAFIA «LUMINA MOLDOVEI*
ESPLANADA EMSAlîETA 2
1923
Rugăm ou Insistenţă persoanele oarl prlmeso ARHIVA, să ne trimită oostul abonamentului oe ne mal datoreso pe trecut sau pentru anul in curs, intru olt oheltuelele tiparului fiind foarte mari, se cer adevărate sacrificii pentru a putea apare la timp.
ARH I V A
Apare de patru ori pe an: in Ianuar, April, Iuliu şi Octombre
ABONAMENTUL ANUAL
100 de lei pentru Romînia. 40 de franci franceji pentru Franţa, Italia, Belgia AngUa, Elveţia şi celelalte ţări din uniunea poştală.
Orice corespondenţă să se adreseze:
Pentru tot ce priveşte Direcţia şi Redacţia, (manuscrise, cărţi şi schimb dc publicaţiuni etc.)
D-lui Profesor Ilie Bărbulescu
Strada Speranţă, No. 14,— Iaşi Pentru Administraţie, expediţie, abonamente, mandate-pbstale
etc.
D-Iui N. A. Bogdan, publicist
Strada Albineţ, No. 4,— Iaşi
Pentru ani mai vechi ai acestei reviste, a se adrfesa tot D-lui N. A. Bogdan;
ORGANUL SOCIETĂŢII ISTORICO-FILOLOGICE
-DIN IAŞI-
Anul XXX April 1923 No. 2
ftoşterea individualităţii limbii romîne şi elementul slav
Teoria despre limba rusească în constituirea individualităţii romîne
Precum cu alt prilej am arătat *), oarecari învăţaţi susţin că în constituirea limbii (şi naţionalităţii) romîne,—care după exagerarea pomenită a Iui Ovid Densuşianu, s-a format definitiv tocmai în sec. XIII,—a intrat, mult zic unii dintre aceştia, sau într-o mică măsură spun alţii, şi element etnografic rusesc, anume rutean. Conţin uita tistul Pi&, de pildă, susţine *) că aproape de loc bulgăresc, ci rutean (malorus) e elementul slav care a intrat în formarea individualităţii romîneşti, măcar că crede că : «limba romină era deplin formată gramatical, cînd veni în atingere cu Slavii, căci ea fu influenţată de Slavi numai in chip lexical» ; el susţine chiar 3), intemeindu-se pe acel vechi amestec al elementului romanic cu Rutenii, că Romînii ar fi avînd un «tip antropologic» asemenea celui rutean : «Dieser slavischeTypus, der in der Moldau, der Valachei und in den Niederungen von Tran-silvanien so hăufig zu finden ist, differiert von dem sud-slavischen Typus...stimmt dieser Typus vollkommen mit jenem russichen Typus (hohe, sehnige Gestalt, blondes Haar und Bart, blaue Au-gen, lăngliches Gesicht, iiberein, wie ich denselben in Galizien
1) In Arhiva din Oct. 1922, p. 457-460, 464 şi din Iulie 1922, p. 327
2) In VZTîe dacischcn Slaven etc, p. 244.
3) In Die daclscheti, Slaoeri etf* p 2ăZ,
2
ILIE BARBULESCU
und unter den ungarischen Ruthenen (bis in die Slovakei) gesehen habe».
ROslerianii de altă parte, măcar că susţin că mai ales elementul bulgăresc (sau Sloveni, după Miklosich) a intrat' in Constituirea individualităţii romine in epoca lui Iordanes, totuşi zi: că şi element rusesc a intrat in această individualitate, peste cel vechi bulgăresc, după ce Romînii s-au strămutat in sec. XII şi .XIII din Peninsula Balcanică in Dacia Traiană şi anume şi in părţile Moldovii de mai tîrziu ale acesteia. Aşa pare a crede şi Miklosich1)» măcar că nu spune răspicat. Astfel că, după ROsle-riani individualitatea limbii (şi naţiei) romine s-a constituit definitiv in Dacia Traiană. Ba, fiindcă ei admit că numai in Moldova au trăit Rutenii, dar in restul apusan al Daciei Traiane au stat Bulgarii sloveni, unii susţin (aşa Weigand) că individualitatea romînească_definitivă s-a constituit cu 2 nuanţe oarecum precise: in Muntenia cu nuanţa muntenească in constituirea căreia a intrat numai elementul slav bulgăresc, iar in Moldova şi părţile răsăritene ale Transilvaniei cu nuanţa moldovenească in constituirea căreia a intrat eiementul rusesc (rutean) iar nu bulgăresc. Această constituire dublu nuanţată s-a intimplat, zic ROslerianii, după ce elementul romanic, fie dela ţărmul Adriaticei şi Hirta (spun Miklosich, MiletiS), fie din Mesia (zice ROsler) a admigrat in Dacia Traiană treptat—cu începere cam din veacul Vil, după unii ca MiletiS, inainte de sec. XII după alţii Ca Totnaschek *), sau în veacul XII ori al XIII după ROsler; admigrlnd aci, zic ei, parte din acest -element "s-a aşezat între Bulgari în Muntenia şi prin apusul Transilvaniei unde trăiau slavii Bulgari, iar altă parte în răsăritul Transilvaniei şi în Moldova veche unde vieţuiau slavii Ruteni. Aci s-au amestecat cu aceşti Slavi, producînd, ast-fel nuanţa muntenească (cu elementul bulgar) şi pe cea moldovenească a Rominilor (cu elem. rutean). Oricum însă, chiar după J^Osleriani elementul rutean a intrat in constituirea individualităţii limbii romîne mult în urma celui bulgăresc.
ROslerianii eclectici, adică continuitatisto-emigraţionişti, se deosebesc în 2 cu privire la elementul slav. BenkO, care pare intemeetorul acestei teorii eclectice, crede că Ruteni erau slavii cu cari, conlocuind şi amestecindu-se romanicii (dintre cari parte
1) Cf. Arhiva din Oct 1922, p. 459.
2) Cf. Arhiva din Oct. 1922 p. 459.
NAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII LIMBII ROMtNE 3
T
erau rămaşi după Aurelian in Transilvania, iar parte admigratj aci de dincolo de Dunăre mai tirziu şi treptat) au constituit individualitatea limbii şi naţiei romine. In opera sa Transilvania, anume nu în volumul cu «pars generalis» apărut la Viena în 1777'). ci in «pars specialis» rămasă în manuscript şi nepublicată, BenkO spune, pe temeiul cercetărilor sale, că, in regiunile ocupate de Secui şi Romlni ale Transilvaniei au trăit înainte Bisseni sau Bi-ceni, pe cari îi identifică cu Ruşii şi despre cari susţine lcă au fost maghiarizaţi cu vremea şi romînizaţi»). Ceeace va susţine mai ■tîrz'u şi Pi<5.
Continuatorii Ia Romlni,—prin Tunusliî, Philippide şl Fotino 4ela începutul sec. XIX—şi susţiitorii teoriei Iui BenkO, prof. D. Onciul şi Ovid Densuşianu *) însă, au adoptat, cu privire la natura elementului acesta slav, părerea lui Miklosich : că e slovean în general, iar nu rusesc (rutean) de cit prea puţin in Moldova; căci, zic şi ei ca Miklosich, Slovenii au locuit şi Dacia Traiană, cea mai mare parte, pe vremea cind se plămădea individualitatea romînească. Ovid Densuşianu, care pune elementul slovean bulgăresc în constituirea individualităţii limbii romîne, nici nu pomeneşte de element rutean în această individualitate, ci pare chiar a crede că acest din urmă element a intrat in limba romină-de-abia din sec. XVI, după ce pină în acest veac şi înainte de sec. XIII (in care se constituise definitiv individualitatea romlnă), Ro-minii trăiseră in Carpaţi, numai vecini cu Rutenii: «dans Ies Car-pathes, dans le voisinage» *)• O greşală, desigur, pe care i-o observă deja BrUske 5), a crede că numai din sec. XVI vin Romînii în -atingere cu Rutenii; căci, cum vom vedea şi aci, vin mult mai de vreme. Dar o exactitate istorică, (după Miklosich şi ROsler, de altfel) a nu pune elementul rutean pe acelaş picior de vechime cu cel slovean al limbii romine şi a nu socoti că cele mai vechi cuvinte slave ale rominei sunt rutene. Ceea ce, de asemeni,, vom vedea şi aci mai jos.
1) Cum am arătat in Arhiva din April 1922, p. 309.
2} Cf. I. FileviS : Istorija drevnej Buşi, Varăava 1896,1, p. 3.
3) Căci. cum am arătat deja în Arhiva din April 1922 p. 309, teoria continuitatisto-emigraţionistă, nu e a lui D, Onciul, cum s-a zis fals la noi, ci e deja a lui BenkO şi dela acesta trecută la Romîni, prin fraţii Tunuslii, Philippide şi Fotino, la D. Onciul şi prin acesta din urmă Ia ceilalţi cari o Împărtăşesc.
4) In Histoire de la l. roumâine, I, 306.
5) In al Iui Weigand Sahresbericht, XXV1-XXIX, p. 2.
4
ILIE BARBULESCU
Din acest istoric al problem J de care ne ocupăm aci se vederea unii cred că nu element bulgar (slovean) ci rutean a intrat in alcătuirea, fie totală (Pi<5, BenkO), fie numai parţială ('<Veigand> a individualităţii etnice romine; căci Ruteni erau in genere, iar nu Bulgari, Slavii din Dacia Traiană. Spre a, susţine acest lucru, ^i aduc, odată cu anumită interpretare a izvoarelor istorice, argumente etnografico-aatropologice şi filologice.
Pic", care cel dintăi şi cel mai stăruitor ştiinţific îmbrăţişează problema astfel, Ie rezumeazâ pe amindouă, spunînd că : «Slavii din Dacia sunt, după mărturia ticului lor, ca şi după nomenclatura geografică păstrată, din grupa apusană a Maloruşilor (Rutenilor)» *)
Argumentul antropologic al teului însă, dacâ-i brachicefal *) sau dolicocefal, dacă-i de culoarea cutare ori cutare a pielei etc, nu poate avea valoare singur. Se ştie doar concluziile hazardate şi nestabile ale Antropologiei. Aşa că numai din el nu se poate susţine că «tipul» romînesc, fie chiar numai al Moldovenilor, ar fi rusesc sau rezultat al amestecului etnografic cu cel rusesc. Dar chiar de s-ar putea dovedi această asemănare a tipului romînesc în genere sau moldovenesc în deosebi cu cel rutean, şl atunci nu s-a făcut dovadă că acest amestec s-a intimplat în vremea plă-mădfrei şi constituire! individualităţii romine ; căci amestecul, care să lase urme in tipul antropologic moldovenesc, s-a putut face, prin conlocuire, şi mai tirziu, adică după ce individualitatea ro-mînească se formase deja. Aşa cum se poate constata elemente autropologice sau etnografice sîrbeşti la Romîni, numai din pricina şi prin conlocuirea noastră cu felurite colonii de ale Sîrbilor, în Principatele Romîne şi in Transilvania etc, după veacul X[H*y fie şi numai în perioada Slavonismului de pînă în sec. XVII inclusiv.
1) Cf. Arhiva din Oct. 1922, p. 458.
2) Cf. Pifi şi Amlacher : Dae dacischen Slaven etc, p. 257: «inalt, statură voinică, păr şi barbă blonde, ochi albaştri, obraz lungueţ» ca tip rutean, iar nu sudslav, zice. Pe cînd lor ga in a sa Histoire des Jioumains, Bucureşti 1922, p. 29 găseşte pe Romîni, că ar fi avind tipul autropologic trac; el zice: «L'Anthro-pologie et l'ethnographie ne constatent pas le type slave chez Ies Roumains, mais bien le thrace, brun, court de toille, vif de phi-sionomie».
3) A se vedea această idee în cartea mea: Eelations des Jioumains avec Ies Serbes, Ies Bulgare» etc, p. 305-306.
NAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII LIMBII ROMÎNE 5
Argumenta/ autropologic al «tipului» ar putea avea valoare ■ştiinţifică Ia Romîni numai dacă i-ar veni în sprijin, spre a-l întări, cel filologic: ai «nomenclaturii geografice» şi al celor mai vechi cuvinte slave din limba romină. vorbită, că acestea ar fi de limbă rusească (ruteană).
Dar în fond nici argumentul, filologic n-are valoare ştiinţifica, •ei din următoarele consideraţii.
Spre a se dovedi că cele mai vechi cuvinte slave din limba romină in deobşte sau ale dialectului moldovenesc în deosebi sunt din rusească, ar trebui să se documenteze că ele in fiinţa lor au anumite caractere cari constituesc individualitatea specifică a Iimbji ruseşti (rutene) în vremea plămădirei aceleia şi cari nu sunt bulgare sau sîrbeşti.
Deeocamdată admiţînd şi eu aci părerea aproape generală de astăzi, că limba ruteană e un dialect al rusei, iar nu, cum susţin alţii1), că ea e o limbă deosebită de ruseasca moscovită, adică de aşa numita velico-rusa, V- constatăm că şi ruteană ca velicorusa, incă dela începutul individualizării lor, şi limba rusă mamă ţstrărusa) di fi care acele 2 dialecte s-au diferenţiat mai tirziu, au următoarele cel puţin 3 caractere specifice ruseşti, prin cari se -deosebesc toate şi de bulgara şi de îirbeasca şi de oricare din celelalte limbi slave: a) limba rusă (aşadar şi ruteană) are, dela -începutul existenţei sale, deci şi in epoca lui Iordanes, cînd cei mai mulţi pretind că se plămădea individualitatea limbii romine, sunetul c in Ioc de străsiav (urslavisch) ij adică t' şi în loc de ,bulgar (pişi.) St ; b) are z (în velicorusa, iar în ruteană dz rar ţi z) in Ioc de *) străsiav dj adică d' şi în loc de pisl. (bulgar) zi; cuvintele ruseşti vechi cari demult au intrat în limbile fineză *) şi iituanâ') observate în legătură cu limba Evangeliei ruseşti a lut Ostromir din sec. Xi arată că prin sec. Vil sau al VIII cel puţin, adică în jurul perioadei lui Iordanes, cînd se plămădea după unii individualitatea organică romină, c) limba rusească avea deja fenomenul specific ei (ş< velicorusei şi rutenei) numit «pervoe pol-
1) Aşa Stephan von Smal-Sîockij und Theodor Gartner: Gram-inalik der ruteninchen (nkrainisclienj Sprache, Wien 1913.
2) Cf. tbidem p. 95, 485.
3) Mikkola : Beruhrungen ewisshen den westfinnlschcn md sla-vischtn Sprachen, Helsingfors 1894.
4) Buga, în iev&tija Academiei de Ştiinţe din Petrograd, tom -XVII (a. 1912), c. 1, p. 4,
6
ILIE BARBULESCU
noglasie» (german «Vollaut», romtoeşte «plenison»): grupele, olo, ele, oro, ere în Joc de străsiav ol, or, el, er şi in Ioc de pişi. lar ra, T"k.
Adică : Ruşii, în limba lor poporană curată, au zis totdeauna ')■ odeza, nadeza, obizat' meza, etc, cuvinte al căror £ corespunde-paieosi. deci buJg. zd: odezda (rom. odâjde), nadezda (rom. nădejde), obizdati (rom. obijdui), mezda (rom. mejdină); şi au zis r mofii, pecera, maSiha, etc, cuvinte al căror c corespunde paleosl. adică bulg. St : mo§ti (rom. moaşte), peătera (rom. peştera), ma§-teha (rom. maşteha).
Tot astfel, cel puţin în sec. VII ort al VIU, adică prin epoca de constituire a individualităţii romîne, Ruşii ziceau deja, în limba-lor poporană curată *): bolonâ, golovâ, boldto, zdioto, etc, cuvinte pe cari Bulgarul (şi Sîrbui), deci plslovenica Ie avea, cum aceştia Ie au şi astăzi: blana (rom. blană), glava, blato (rom. \ baltă), zlato (cf. numele topic romînesc ZJatna); şi ziceau încă ; storonâ, g(5rod, storoza, pdroch, etc, ^cuvinte pe cari Bulgarul (şi Sirbul) le avea sub formele strana (rom. strană), grad* (cf. rom. gard), prachx (rom. prab—praf); sau ziceau: terezv, terebovat',. veremja, peleva, zeleb, ceremucha, etc, cuvinte pe cari plslovenica deci Bulgarii (şi Sirbii) Ie pronunţară: trăbovati (rom. treabă)" vrânrk (rom. vreame > vreme), plăva (rom. pleava), zlăbs (rom^ jghîab), * firămuchas).
Unii mai admit, în deosebi pentru limba ruteană pe care nu o socotesc dialect al limbii ruseşti ci limbă deosebită, încă alte: caractere specifice originare; aşa iniţialul Ia cuvinte o in loc de străsiav şi plslovenic e sau *e, ca rus ozero *)•' pisl. ezero (rom. Iezer), sau t in silabe închise în loc de străsiav şi pisl. o, ca rutean snip, nârid=plsl. snop», narodx, rom. snop, norod, etc. Trec însă peşte acestea» pentru că se poate că ele sunt, amîndouă„ -- „
1) Sobolevskij: Lelceii, p. 21; Wondrâk : Vergi, slav. Gram. 1, 27fi.
2) Sobolevskij: Lekcii, p. 23—27; Mikkola : Beruhrungen, p.. 43—46; Kozlovskij, în Ieslădovanie po russJc. jaeyfai a Academiei dim Petersturg, Sanktpeterburg 1885—1895, I, p. 112—114. Cf. insă. şi Wondrâk: Vergi. slav. Gram., I, 303, cu părerea Iui TorbiOrson-
3) Wondrâk: Vergi. Slav. Gram., I, 350. Cf. rîul Ceremuş. în Bucovina.
4) I. 1. Mikkola : Urslavische Grammatik, Heidelberg 1913^. p. 6 pune pe acest o pentru 'e ca al patrulea caracter specific originar al limbii ruse tn deobşte, afară de acele 6, z şi polnoglasie»
NAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII LIMBII ROMÎNE_7
ori mai sigur cel al doilea l), fenomene cari s'au produs in limba rusă sau ruteană dupe secolul VII ori VIII, adică mai tirziu, dupe perioada lui Iordanes, intrucit pare-se că nici unul din ele nu se găsesc intre elementele ruse ale limbilor vechi fineză şi lituană. De altfel, poate de aceeaşi consideraţie împins, şi I. Baudouin de Courtenay*) ia tot numai ceie 3 caractere specifice de mai sas ca criterii dupe care judecă că Slavii (limba lor) din Resia, in Italia de nOrd-est, nu sunt Ruşi, pentrucă, anume, nu au in limba lor acele trei rusisme specifice, ci sunt Slovenţi.
Din punctul de vedere ai acestor 3 caractere trebuesc observate nomenclatura geografică slavă veche şi cuvintele slave vechi din limba comună vorbită ale Romlnilor, spre a hotărî dacă ele bunt ruseşti vechi.
S-a îndeletnicit Ptâ mai întii in a. 1889 cu «terminologia geografică» slavă a Transilvaniei, în munţii căreia susţine (ca continu-itatist) că au trăit Romanii şi s-au plămădit Rom inii după anul 171 (Aurelian) pină ce in sec. VI au venit in contact, acolo cu Rutenii; din acest veac Rominii au conlocuit acolo cu aceşti Slavi mereu apoi, pină prin al XI veac cînd Rutenii âu fost complet asimilaţi de Romini. Cam tot aşa susţinuse ROsler la a, 1871 în Romănischc Studien, p. 319 şi susţinu apoi Filevie-') in a. 1896. Cu această nomenclatură nu numai din Transilvania ci şi mai ales din Moldova şi Muntenia s-a ocupat apoi *), după îndemnul şi indru" mările mele, fosta mea studentă d-şoara profesoară Margareta Ştefănescu. Iar cu cercetarea cuvintelor ruseşti vechi in limba vorbită a Rominilor s-a îndeletnicit în chip sistematic mai in tu Herman BrQske*).
Continuitatistul Piâ nu aduce insă nici un cuvînt de «namen-clatură geografică» in Transilvania cu rus. c pentru străsiav t bulgar Si şi nici cu rus I pentru străsiav ă" bulgar ză *), ci
1) Cf. la p. 12, că » dela acest o e d'n sec. XVI, după Sobo-» levskij şi documentele moldosiave.
2) In Note glottologiche intorno dlle lingue slave, Firenze 1881, p. 3.
3) In Istorija drevnej Huşi, VarSava 1896. Cf. Jagid, în AfslPL, XIX. 239. Numai că el şi ROsler pun, ca necontinuitatişti» alte secole.
* 4) In Arhiva din 1921 şi 1922.
5) In al lui Weigand Jahresbericht, voi. XXVI-XXIX, din a. 1921.
6) Cf. totuşi, Oblak, care va fi greşind, p. 139.
8
ILIE" BARBULESCU
numai cu bulg. St (de altă natură), ca s. ex. Grădişte, Plojrtna etc. Nu aduce, de asemeni, nici un nume geografic sigur cu «polnoglasie» oro-, 6lo, -ere,-ele; căci dintre cele 4-5 prezentate de <el: Oboroca, Baroso, Korovka, Bulato, Zalatno, Czik-Szereda, -sunt sau şi sudslave fără polnoglasie reală ci numai aparentă, sau pot fi chiar bulgare maghiarizate (căci şi limba maghiară are in organismul ei fisic acea «polnoglasie»). Şi Ungurii, se ştie, vin In Transilvania deja in jurul anului 1000; aşa că chiar dela ei au putut rămlne acolo numirile acelea geografice cn polnoglasie. In adevăr, numele oboroca, care e şi in ruteană sub forma uborok şi in limba romină vorbită sub forma oboroc, se poate să nu f<e cuvînt cu «polnoglasie», adică rutean ')> ci chiar bulgăresc aşa, adică fără «polnoglasie» ; se poate, fiindcă nu e neverosimil că «el va fi existat cîndva, ori poate chiar azi există regional pe undeva corespunzător unui palepslovenic poate şi străsiav *&k©pxkx, .pe cită vreme el are şi în sirbă de corespondent cuvîntul ubo-rah Se ştie doar- că străslav(=pa!eosl.=bulgar) s devine mai lîrzîu in bulgara o iar în sîrba a; deci strâsl. şi pisl. **ko>pxks l>ulg. regional oborok, sîrb uborak, Cît pentru celelalte cu -oro sau -ere; Baraso, Koronka, Szereâa, pot fi cuvinte bulgare maghiarizate prin «polnoglasie» maghiară, ca în maghiar barazda din bulg. Kp43,\4, maghiar para'zna din bulg. npaahHS, maghiar parittya din sirbocroat prara, căruia ii corespunde bulg. npaipa şi rom. praşte, sau maghiar szereda din bulg. cp-fc^A, maghiar keresztyen din bulg. KpccTKtaHHHs. Iar numirile geografice cu -olo-, ca Baîato, Zalatno, se poate să aibă, la fel, «polnoglasie' maghiară iar nu rusească, adică aşa cum limba ungurească mai are lacul BaZaton (german PZattensee) în Ungaria însăşi, un cuvînt bulgăresc (ar putea fi' şi slovdan) maghiarizat căruia îi corespunde bulg. kajto— rom, baltă, sau cum mai are maghiara: kaZâka din bulg. TAdK4=» rom. claca, ori palăst din bulg. iiAaiijh.
Aşa că, tot ast-fel, Maghiarii au ungurizat, cînd au intrat in Ardeal, numirile mai vechi bulgare k/ut© (rom. baltă) în Balato şi în ZaZatno. Iar această ungarizare, pe unde au pătruns
mai cu putere Maghiarii, e cu atit mai sigur că s-a intîmplat, cu cît cele mai multe numiri geografice slave din Transilvania sunt cu fonetismul bulgar corespunzător acelei «polnoglasie» : (scrisă
1) Cum e socotit şi în al Iui Weigand Jahrcshericht, XIX-XX p. 77 şi V, p. 322.
NAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII LIMBII ROVÎÎNE 9
de obicei -ara -ala ungureşte, iar ruseşte cu -oro,-olo) : Satina (nu Sextina, cu polnoglasie , Straja (nu Storoja, cu polnogl,), Branişte (nu Boron/şle, cu polnogl.), Bradatu (nu Borodatu, cu polnogl.), Gtodin (nu Gotodin, cu polnogl.), Blag (nu Bolog, cu polnogl.) etc. Numiri prezentate de insuşi PiS.
Dar pe lingă aceste numiri pe cari PiS le socoteşte, greşit precum vedem, ruseşti in Transilvania, el aduce, ca fiind hotă-ritor ruseşti in această dovedire, numele geografice de acolo capi au rădăcina chiar Bus şi ro '); aşa localităţile : itMScior» Roşea, plaiul Ruşilor, Rusu, Ruseni (cari se află in limba maghiară sub forma cu «polnoglasie» Orosz), Ruşinoasa, .Rovina etc. De cit şi această susţinere e greşeală. Mai intii, rădăcina Bus- rm poate însemna uumaidecît naţia rusească, poporul rus; dovadă e faptul că în Rusia şi in limba rusească se află localitatea Busioka si Bostoka, nume care nu înseamnă nici de cum pe Rus*). Acelaş lucru se poate susţine şi despre numile cu această rădăcină din Dacia răsăriteană, Numele cu Bas din ţinuturile Transilvaniei,"în deosebi, unde sunt vechi colon.i de Saşi, <poa(e fi mai curind un derivat (sub forma rus şi reubs s. ex, în Reussbach) din participiul runt, luat ca substantiv al verbului vechi german rinuen care înseamnă : curgere, izvor, rîu, patul, rîului; in limba Alemanilor acest cuvînt suna chiar rus, russe. rttese»). Iar fonetismul ro din Bovina nu e numai rusesc *) ci şi bulgar dialectal, cum dovedeşte limba bulgară de astăzi in care acel fonetism se află nu numai Ia acelaş cuvînt ci şi in rob faţădeplsl. paca, in rofcuvam (rom. robesc) etc.6). însăşi bulgara pisl de altfel, posedă pOKx=şanţ, care, evident, are aceeaşi rădăcină cu rovina6). Nu mai vorbesc că cuv. rom. rttj-ine, roş n-au nici o afacere cu Bus.
Nici un nume d'n «nomenclatura geografică» a Transilva-
1) Acest argument îl aduce, apoi, şi FileviS în Istorija drev-nej Bust.
2) Cf. JagiV, in AfslPh.,\VÎ\, 316 şi XX, 22-3.
3) I. Wolf f: Die deutschen Dorfsnamen in Siebcnburgen, Hermanstadt 1881, p. 83.
4) Cum se crede şi în al luî Weigand Jahresberichtr XIX--XX, p. 75, că ar fi «klruss, Tovenh, rovinfc Ebene, flaches Feld».
5) Cf. studiul meu in Arhiva din April 1922, p. 165şilanuar J923, p. 8; de asemeni Miklosich în Beitrăge, Cons. II, p. 36.
6) Miklosich: Beitrăge, Oans. Ii, 36,
10
ILIE BARBULESCU
nlei, aşa dar, nu e sigur de origine rusească, şi de acea nu se poate susţine, pe temeiul lor, cum fac Pi£ şi Filevic, că Ruteni au locuit cu Romlni acolo, pe timpul plămădire! şi constituire» individualităţii etnice a acestora din urmă, care după exagerarea Jbi Ov. Densuşianu s-ar fi săvîrşit in sec. XIII, iar după allii înainte.
Constatarea aceasta e. de altfel, în acord şi cu Istoria cea. mai critică; căci, cum ea arată, nici un izvor istoric vechi nu spune (cum se sforţează a scoate BenkO, Pifi sau Filevtf) câ Rutenii ar fi trăit în mâssă pe atunci în Transilvania. Nici din Jor-danes, nici dela rusul Nestor, nici dela orice alt scriitor nu ie—-zultă aceasta, ci numai că Rutenii trăiră in Moldova veche sub numirile de Antes, Tiverci, Ulifl, etc. din sec, VI pină după al XII veacdar că în restul .apusan al Daciei Traiane, deci şi în Transilvania, locuiră pe atunci Slovenii cari dela o vreme se numiră Bulgari.
Cercetarea d-şoarei prof. Marg. Ştelănescu (in Arhiva) însă ne invederează relativ multă «nomenclatură geografică» ruteană-în Moldova, spre deosebire de Muntenia şi Transilvania unde nu. e deloc sigur. Astfel numai in Moldova veche (în care intră şi Bucovina şl Basarabia) sunt numele: Yiorodişte, Horod, Horodniceni^. Voroneţ, Vorona, Storojintţ, Soloneţ, Boloata, Zaboloteni, Bereena, Bereeem, Braharktl, Haliţa, Huluba, Hulubiştca, Hora, Havri-leşli, Pohorlăuţi, etc Dacă observăm nomenclatura geografică din Moldova din punctul de vedere al celor 3 caractere specifice ruseşti pomenite, vedem mai întii că nu se află în ea: rus. £ pentru străsiav şi bulg. St. O singură dată găsesc, numai în Bucovina însă, numirile de Obcina şi Obcinoara *)- Dar acest cuvînt desigur nu e cu rădăcina paleosl. okmiik = communis, rom. obşte, aşa ca să aibă specificul rus ă pentru străsiav tj (i')=bulgar St ; ci va. fi străsiav chiar aşa, fiindcă tot astfel e in sîrbo-croata sau slo-veana, în al cărei teritor se găseşte numit Opc'ină3) un deal de lingă triest. Apoi, nu se află în nomenclatura geografică slavă
1) Cf. studiul meu în Arhiva din Oct. 1922 p. 465 şi din April 1922 p. 162; de asement P. I. Safarik: Slovanske Starn~ litnosti, II, 221.
2) E şi ca cuvînt comun in limba documentelor moldo-slave din sec XV cu sensul: coamă de deal. Aşa: comnHa a° okp&ujha X©<v\opcKdr(o) (I. Bogdan: Documentele lui Ştefan cel Mare, II, 607,>
3) Vezi Ivekovn'< şi Broz: lljecnik hrvatskog Ui brjjskog je-■eika, ad voc.
NAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII LIMBII ROMlNE II
d'n Moldova nici caracterul al doilea, z In loc de străsiav ij [d'y şi bulg. zi, ci e chiar nurrai zi; aşa satul Grajduri din jud.Iaşi. Găsim insă în «nomenclatura geografică» slavă din Moldova aP treilea caracter rusesc, «polnoglasie», ca în numirile de mai sus r-Horodişte, Horod, Soloneţ, Bohata etc. Ba la aceste numiri se? mai află manifestat, in afară de acela al treilea caracter rusescr general, şi caracterul specific rutean (care nu i şi velicorus) : k gutural pentru general rus g de din nainte de a se naşte în ruteană acest h din g; aşa în iZbrodişte, .Horod, în loc de vechi* rus şi vechi chiar rutean: Gorodişte, Gorod cu «polnoglasie».
Cuvintele ruseşti vec i intrate in limbile fineză şi lituanăr arată că acele i şi z pentru bulg. şt, zi, există în limba rusă încă dela originea, dela diferenţiarea eî din străslava l); există, deci, şi în sec. IV sau VI cînd Ruşii se scoborîseră din patria-străslava în Dacia Traiană şi cînd pe aci au putut intra in atingeri cu Rotnînii (după teoria continuitatistă). Aceleaşi cuvinte din fi-neza şi lituana, insă, mai arată că «polnoglasie» nu exista in-limba rusă şi ruteană înainte de sec. VII sau VIII p. Chr. *) ci numai de atunci încoace. De altă parte Istoria limbii rutene »> arată că guturalul h, specific al ei, a început a se naşte din anteriorul şi rusesc general g în sec. XII şi predomină în al XIV veac.
Deci, înainte de sec. XII ruteană avea ca şi restul (velicorus s. ex.) al limbii ruseşti: 'Jrorod, Gorodiăte etc.
Aceste constatări ale Slavisticei ne arată că numirile (cu polnogl. şi h p. g) din «nomenclatura geografică» pomenită a. Moldovii nu au putut veni Romînilor mai nainte ci numai cu începere din sec XII.
Cum nu se poate edmite, fiindcă nimic nu îndritueşte, şi cum» nici nu admite nimeni exagerarea lui Ov. Densuşianu *), că deabiau
1) Cf. Mikkola : Ber'Ahrungan şi Urslav. Grammatik, şi Buga in facihja (Acad. Petersb.), XVII, 1, p. 4.
2) C. Mikkola: Beruhrungen, şi Jalo Kalima: Die ostsccţm— nischcn Lehnworter im Hussischcn, Helsingfors 1915.
3) Sobolevskij: LeJcvii şi Marg. Stefănescu în Arhiva din la-nuar 1922, p. 75.
4) De altfel Dens. însuşi n-a observat contrazicerea în care-se pune, cînd susţine că individualitatea limbii romîne s-a constituit definitiv în sec. XIII şi spune că numai limbă bulgară, dar nu şi cea rusă (căci dînsul nu are elemente ruseşti) a intrat Irit constituirea acestei individualităţi,
12
ILIE BARBULESCU
In sec. XIII s-a constituit definitiv individualitatea etnică a limbii şi naţiei romineşti; cum, deci, această individualitate exista definitivă deja de mult înainte, evident că aceste numi geografice ale Rominilor Moldovii nu fac parte integrantă din individualitatea limbii romine, ci sunt adausuri posterioare definitivării acestei individualităţi.
Aşa stă lucrul cu acea «nomenclatură geografică» a Rominilor.
Dacă se cercetează cuvintele ruseşti din limba romină vor~ bită (afară deci de «nomenclatura geografică») din punctul de vedere al celor 3 caractere specifice ruseşti, se observă mai întîi {cpea ce Brilske nu remarcă în studiul său) că, întocmai ca la-«nomenclatura geografică», nu e nici unul cu rus. c în Ioc de străsiav tj (f) şi bulg. St, nici cu rus. z în Ioc de străsiav dj{d') şi bulg. zd; se află însă citeva cu «polnoglasie» : baroană în JVIoIdova pentru muntenescul «grapă», corovatic in Moldova pentru planta «coada vacii» în Muntenia^ coranîslă în Mold. pentru «cobiliţă» in Muntenia, cor<2pcă în Mold. pentru «cutie» în Munt., ■şi coîotesc in Mold. pentru «clătesc» în Munt-, holoti în Mold. pentru «gloată» in Munt., nâvofoacă, troacă etc în Mold. Se mai observă apoi, Ia acestea cu «polnoglasie» (ca şi la numi geogra-< iice, ca din cele pomenite mai .sus), că au unele şi caracterul specific rutean gutur. h pentru vechi g care-i străsiav şi rusesc .general: /tolotâ etc. Iar pe lingă acestea, se mai observă la cuvintele ruseşti din limba romină vorbita şf faptul că (întocmai ca Ja «nomenclatura geogr»). nu au nici unul un alt caracter specific malorus (nevelicorus, deci)': sunetul i născut dela o vreme din mai vechiul rutean, rusesc general şi străsiav, o lung (ca s. •ex. rutean actual big din vechi rutean, rus si străsL boga=dum-nezeu). Observ aci ce n-a observat Brtlske: că dovadă că acest » din mai vechi o1) s-a produs în ruteană nu în sec. XV, ci In-tr-al XVI, cum susţine Sobolevskij, e faptul că acest fenomen nu se găseşte de Ioc manifestat nici in limba documentelor moldo--slave ale sec. XV din Moldova *) care are multe influenţe ale -limbii rutene vorbite de atunci.
Toate aceste observări adunate la un Ioc şi legate intre ele
1) Cf. şi aci mai sus, Ia p. 6.
2) Cf. Ion Bogdan, în Sbornik « slavn V. JagiAa, p. 374: «Kom:nen in den moldauischen Urkunden. .o=»i und e (russ. 6)=i Jiicht vor».
NAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII LIMBII ROMÎNE 13
ne învederează mai intii, că un număr din cuvintele ruseşti ale limbii vorbite rornîneşti sunt specific rutene, ca şi cele din «nomenclatura geografică» a Moldovii. Apoi, cele ce am arătat cu privire la localizarea în timp a fenomenului «polnoglasie», la. naşterea gutur. h din g, şi cu privire Ia naşterea lui» din o învederează că aceste cuvinte rutene n-au putut intra in limba romină nici înainte de sec. XII, nici după sec. XV, ci in veacurile X1I-XV inclusiv. Ceea ce a observat şi Brflske, ce e dreptul. Dar tot din acele observări ce făcui aci se maî vede, in acelaşi timp, că cuvintele rutene cari au acele fenomene specifice ale acestei limbi nu există în limba romină de pretutindeni, ci numai în cea din. Moldova (cu Bucovina şf Basarabia), nu există adică nici în Muntenia, nici în Transilvania. Ceea ce în partt* adică pentru Muntenia, iarăşi, observă şi Brtlske.
Ceea ce insă nu bagă de seamă Briiske e că, din suma de-364 cuvinte (afară de citeva derivate) ce ef dă in cercetarea sa ca rutene în limba romină din Moldova, cea mai mare parte (anume dintre cele cari n-au fenomenele   «polnoglasie» şi n-au h peutru g) nu se găsesc numai în romîaa Moldovii, cum crede dinsul, ci şi în cea a Munteniei. Astfel, se află şi în limba romină din Muntenia şi parte şi Transilvania, na numai din Moldova : achitt, bahnă, başca, baniţă, bechet, biciu, bolniţă, borş,, brişcă, brutar, bulat, burcă, burduf etc. Din «Glossar»-ul de 364 cuvinte al fui Brtlske sunt astfel şi în Muntenia şi Transilvania^ nu numai in Moldova, cel puţin 135 de cuvinte, răminind, dar, numai 200 şi ceva specific in Moldova. Cind lucrul stă astfel, şi aşa este, concluzia sa, care-i şl a mea, de altfel, că cuvinte ruseşti sunt numai in limba romină veche moldovenească dar nu şî in cea munteană veche, ar fi greşită ; atunci ar trebui să se. scoată o altă concluzie, anume : că sunt cuvinte ruseşti vechi în amîndouă aceste subdialecte ale rominei.
Dar că această nouă concluzie n-ar putea fi jusiă ne indică mai intăi faptul, că ar fi greu de admis că ar fi realitate Ga în Muntenia şi Transilvania să nu fie nici o "numire de .nomenclatură geografică" rusească ca în Moldova, să fie insă peste 100 de cuvinte numai în limba vorbită a Munteniei. Ca şi cum influenţa rusească a conlocuirei de citeva veacuri s-a silit să facă aşa, ale~^ gînd în chip conştient. Evident că astă nu se poate şi că, deci, acea nouă concluzie n-ar corespunde realităţii istorice şi ar fi o greşală de judecată.
14
ILIE BARBULESCU
Dar mai e ceva. Brtlske n'a observat că din cuvintele ce «1 dă in „Glossar" ca rutene şi numai ale Moldovii, sunt unele, în deosebi cele ce se găsesc şi în limba romînă vorbită ih Transilvania şi Muntenia, cari (neaylnd nici rus. c, i pentru bulg. V, Id, nici polnoglasie, nici h p. g) pot să fie bulgăreşti şi ruseşti în acelaşi timp, căci, cu o anumită formă, sunt chiar străslave; aşa sunt: bahnă, biciu, cazanie, cneaz, voivod etc.
Acestea pot fi deci, chiar bulgăreşti, iar nu ruseşti cum le dă Brtlske. Iar cît pentru altele, un rest pînă la 135 de cuvinte din Muntenia, cari se află numai aci, nu şi în Transilvania, pot fi rutene şi velicoruse mult posterioare epocii veacurilor XII—XV, pot fi, anume, intrate în Muntenia şi în Moldova prin oştirile ruseşti ale diferitelor ocupaţii de după Petru cel Mare (a, 1711) pină la a, 1848, deci din un alt secol şi jumătate (cf. la Brtlske 7p. 65). Aceste ocupaţii ale oştirilor ruseşti, au lăsat, prin conlocuire cu Bommii în oraşe şi sate, limbii romine din amîndouă Principatele— şi cuvinte rutene şi velicoruse; căci in oştire erau înrolaţi şi Ruteni şi Moscoviţi adică Velicoruşi. Din acestea erau rest nebulgar, pină Ia numărul de 135, cuvinte ca: achiQ, ahotnic, «astrahan, bolniţă, borş, brac, brutărie, bulat, bunt, caraulă, cartuş, carboavă, calic, cazac, cazon, chivără, cobză, covor, dopros, droşcă, duşcă etc.
Cum că ocupaţiile oştirilor ruseşti, (cari cuprindeau şi Ruteni), ne-au dat multe aşa cuvinte ruseşti şi rutene cu incepere de
"la Petru cel Mare Încoace, ne dovedeşte o cercetare scăpată din vedere Iui Brtlske a învăţatului rus N. A. Smirnov sub titlul:
.Zapadnoe vlijanje>na russHj jaeyh v Petrovskuju epohu («Influenţa apusană asupra iimbii ruseşti in epoca lui Petru») publicată in «Sbornik» al Academiei de Ştiinţe din Petersburg, voi. 88 (a. 1900). Cercetind limba rusească a scrierilor ruse de dinainte de Petru cel Mare şi pe cea a celor din epoca acestui ţar prin care Rusia intră puternic in legături cu apusul civilizat, Smirnov a constatat că foarte multe (vre-o 3000) de cuvinte franceze, engleze, belgiene, olandeze etc. au Intrat în limba rusească numai din vremea lui Petru, dar nu erau In ea înainte.
Eu, cercetind aceste cuvinte ale limbii ruseşti devenite vorbe ruse de pe vremea acestui ţar, observ că multe din ele, cel puţin 220, sunt şi in limba romină a Munteniei şi Moldovii de atunci încoace pînă pela Regulamentul Organic şi anul 1848, ba unele
.-chiar pină astăzi. Aşa că, de acum va trebui să se Înţeleagă alt-
NAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII LIMBII ROMINE 15
■fel şi cercetarea lui Sanzewitch, din al Iui Weigand IahresbericM, II (a. 1895), care nu găsea atunci de cât «cel puţin 100 de cuvinte» ruseşti de provenienţa apusană (romanică şi germană) la Romini.
Din mul(imea celor peste 220 cuvinte din limba rusească a epocei lui Petru citez dela Smirnov barem citeva» transcriindu-le pronunţarea rusească in litere romîne: imformafia, instalata, cavaleria, oraţ<a, instrucţia, cancelaria, campania, condiţia, convenţia, condiţia, lecţi^ linia, amuniţia şi muniţia, naţia, ocazia, poliţia, porţia, pretenţia, stadia etc.; intrume»*, intrigant compliment concurent document muzjkant, pakef, parapet port, sentiment etc.; contrabanda, cavaler, cuvertura, spirt, taba^Ierca, tractir, calibru, manjeia, şurup, cordon," cokojad, ofiţer, madama etc, etc. (Finalul -ia se pronunţă- Ha.)
Evident, toate pronunţate identic ca in limba romină; ba şi accentul II au în general la fel. ,,
Din Istorie se ştie precis astăzi, că de la Petru încoace Ro-anînii n-au trăit fi conIo:uire permanentă, ca din sî Xll-XV, cu Ruşii, ci numai in conlocuirea «epermanentă a ocupaţiilor ostăşeşti. Această constatare învederează că acele cel puţin 220 cuvinte ruseşti djn care fac parte aceste ce citai aci, au intrat în imba romină pe rind, poate că cu începere chiar dela Petru cel Mare citeva, iar altele poate mai in urmă, adică pe vremea ocupaţiilor posterioare de subt Ecaterina II şi după aceasta. Şi zic că poate chiar pe vremea Iui Petru, pentru că deja In «Cel mai ■vechi dicţionar latino-rominesc de Todor Corbea manuscript de pe Ia 1700» se constată in limba romină deatunct neologisme -de nuanţă rusească (ca cele arătate de Smirnov tof pe-atunci Ia -Ruşi); anume e: declamaţi?»,oraţiia etc, dintre cari oraptta e şi Ia Smirnov. Şa, in Psaltirea^ tradusă de acelaşi Corbea pela 1725 şi dedicată ţarului Petru cel Mare «Intru tot prea seninatul şi prea putincoîuljîmpărat şi monarh a toată Rusia», mai stă scris că acest tar e aMae^atul Iui cel împărătesc, prea milostivul meu stăpîn", din care cuvîntu! maestat se află şi la Smirnov.
1) Cf. Prof. Gr. Creţu: Cel mai vechi dicţionar latino-romî-neso de Todor Corbea, Busureşti 1905, p.'8. Creţu însă pare a nu şti că acelaş Todor Corbea a tradus în versuri romineşti cam pela a. 1725, şi avem în manuscris Psaltirea, pe care a dedicat-o Iui Petru cel Mare. (Cf. Dr. Gr. Silaşi în Transilvania din 1875 „p. 141 şi Ion Bianu: Psaltirea în versuri întocmită de Vosoftei. d« XXXIV).
16
ILIE BARBULESCU
Dar fireşte că fatal trebue să admitem, că odată cu aceste cuvinte culturale asemănătoare cu cele arătate de Smirnov la Ruşi, ca oratjla şi informatjla, instalaţiîa, cavaleria etc, au ţintrat în limba română tot prin aceste conlocuiri nepermanente ale ocupaţiilor militaro-politice, şi alte cuvinte din trupele de Ruteni şi de Moscoviţi dela noi, anume cele din acele 135 dela Bfuske, ca: achit), ahotnîc astrahan etc
Nici nu şe poate concepe altfel, după o cugetare şi observaţie solidă. v
In rezumat, pe de o parte faptul că In «nomenclatura geografică» a Munteniei (şi Transilvaniei) nu există cuvinte numai cu caracterele specific rutene ale «polnoglasiei» şi h pentru g, ca în Moldova (nu există adică, s. ex. Storojeşti, ca in Moldova, ci numai Străjeşti, nu există Soloneţ sau Solotina ci numai Slatina etc), iar pe de alta faptul, că Li limba vorbită a Munteniei se află cuvinte ruseşti,—amîndouă aceste fapte legate cu celelalte de mai sus ne arată că cuvintele ruseşti ale limbii romine vorbite aU intrat iu aceasta nu prin conlocuire permanentă, ca în Moldova; căci atunci nu se putea ca Rutenii să nu boteze şi în Muntenia şi Transilvania, ca în Moldova, localităţi cu «nomenclatură geografică» ruteană ; ci au intrat in romină pe altă cale, anume prin conlocuirea vremelnică, ««permanentă, a oştirilor de ocupa{ie, au intrat, deci, cam dela epoca lui Petru cel Mare încoace. Ceea ce, ca concluzie finală, va să zică că cuvintele ruseşti din limba muntenească nu sunt aşa de vechi (dintre sec. XII—XV) ca cele ale romînei din Moldova, ci mult mai noui de cit crede Brtlske: din sec. XVIII şi XIX.
Concluzie care e în concordantă şi cu izvoarele istorice ce avem astăzi, şi cu Iordanes şi cu Nestor etc, din cari rezultă că, încă din sec. VI Slovenii (= Slavii Bulgari) locuiau în Muntenia şi Transilvania, iar Antes (= Slavii Ruşi) trăiau numai în Moldova cea veche (cf. Arhiva din Iulie 1922, p. 336 şi din Oct. 1922, p. 465.
Ast-fel că, cuvintele rutene (şi moscovite) ale limbii romîne vorbite, ne fiind intrate in această mai nainte de cit din veacul XII incoace, nici despre ele, ca nici despre cele din „ nomenclatura geografică* rutenească a Moldovii, nu se poate, din acelaş motiv ca la acestea din urmă, să se sustjnă că au intrat în constituirea individualităţii limbii romine care atunci avea deja de mai nainte fiinţa ei proprie, ci această individualitate s-a constituit chiar fără ele.
NAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII LIMBII ROMÎNE 17
Faţă de acest rezultat însă, rămîne, totuşi, ceva de observat-Pe cîtă vreme «nomenclatura geografică* slavă e foarte mult mai ales ruteană (cum rezultă 'n deosebi din cercetarea po-s menită a d-şoarei prof. Marg. Ştefânescu), ea e numai în foarte mică măsură cu caracter fonetic bulgăresc, ' şi, şi atunci are numiri topice mai numai dintre cuvintele comune ale limbii vorbite intrate în romină (ca luncă, dumbravă etc). Astfel, numai de cî-teva ori apar în Moldova numiri geografice ca Lunca sat în Jud. Neamtu, satul Luwcani în jud. Bacău, Botoşani, muntele Luncaş în jud. Suceava, sau satul Dumbrava în jud. Tecuci, satul Dumbrăveni în jud. Neamţu, Botoşani, Vaslui, pîrîul Dumbrăveni în jud. Tutova, satul Dumbrăviţa în jud. Suceava. Numiri cari îşi au corespondente pe paleosl. (bulgare) <\&Kd, A^paKa, —una, mă:ar că, ce e dreptul, înainte de sec X») şi în al VIU al celor dinţii atingeri ale Ruşilor cu Finezii*), chiar limba strărusească avea (încă din străslava) nazalismul acesta cu un, unt, corespun. zător paleosl. (bulgar) cu Tot aşa, fată de numirile geografice, mai ales cu ruseasca „polnoglasie" (arătate de Marg. Ştefânescu), de-abia de citeva ori se află in Moldova numiri cu caracter bulgăresc (in genere sudslav) fără polnoglasie, ca SZanic, pîrîu şi sat în jud. Bacău, Sfcttina, sat şi piriu în jud. Bacău, mînăstire in jud. Suceava. De asemeni, faţă de nici o numire, ce e dreptul, cu rus. c pentru străsiav tj (f) bulg. st şi cu rus « pentru străsiav dj (d'), bulg. id, găsim în Moldova cel puţin pe bulg. M: în Grăj-deni sat în jud. Tutova, Grajduri sat în jud. Vaslui, admittnd că acestea ar fi aşezare omenească foarte veche.
Cam atita tot, ca numiri geografice, cu caractere evident şi neîqdoios bulgăreşti în Moldova. Pe cîtă vreme Muntenia, care n-are de loc ruseşti (vechi), e plină numai de numiri geografice bulgare: cu şt şl jd. Limba romună vorbită moldovenească (ro-mînă) insă are, în elementele ei slave, mai ales de acele cu ca-* racter bulgăresc, întocmai ca nomenclatura geografică si ca limba romină vorbită din Muntenia şi Transilvania. în Moldova se zice, în adevăr, în limba vorbită, cu caracterele fonetice specific bulgare (adică cu st şi zd pentru rus 6 şi z) ca in Muntenia şi Transilvania : grajd, pras/ie, răpslesc, stânină, dîmb, dumbravă etc, iar nici de cum cu caractere fonetice ruseşti (rutene), pe cari în
1) Cf. Sobolevskij r Lekcii.
2) Cf. Mikkola: Beruhrun.qen.
2
18
ILIE BARBULESCU
Moldova Ie găsim aproape numai in „nomenclatura geografică" •şi numai excepţional in citeva cuvinte din limba vorbită moldovenească (cf. p. 12). Ba chiar şi în nomenclatura geografică, ca în Hraba vorbita, nu cu toate 3 caracterele ruseşti; căci nu au nici rus. 6 pentru bulg. St, nici rus z pentru bulgar zd.
Această diferenţă cantitativă, in privinţa cuvintelor slave, între „nomenclatura geografică" şi limba vorbită romînească din ■Moldova ni se pare că nu s-a observat pină acum. Ea însă tre-bue făcută, căci se Întemeiază pe constituţia limbii moldoveneşti insăşi şi arată că şi aceasta din urmă, al cărei element rusesc nu di e mai yechi de cit din sec. XII, are elementu-i bulgăresc la fel cu limba romînă a Munteniei şi, deci, tot aşa de vechi ca al acesteia, mai vechi, adică, de cit elementuL rusesc al ei.
Deosebirea e numai, că elernertul bulgăresc a intrat pe a-teiaşi cale în limba vorbită moldovenească şi muntenească, dar în „nomenclatura geografică" a Munteniei şi Transilvaniei a intrat pe o <cale, iar în Moldova pe alta. Ceea ce va să zică, cum mai amănunţit voi arăta£in Concluziile acestei cercetări, că Romîni moldoveni au trăit mai intîi la un loc cu cei Munteni, adică în o regiune (voi arăta care) unde conlocuirâ, cu ei, toţi Slavii bulgari - «cari deteră şi unora şi altora cuvintele din limba romină vorbită (şi munteană şi moldovenească) cu bulgăreştile specifice st şi zd ; in urmă, unii din aceiaşi Romîni încă nenuanţaţi, desfăcindu-se din aceştia nenuanţaţii şi nefiind nici ei încă nuanţaţi moldove-neşte, porniră în spre Moldova, unde ajunseră in sec. XIII, dacă nu se poate cumva susţine că chiar din sec. XII, şi, după ce se aşezară aci, unde locuiau Ruteni încă din al Vi veac, asimilară populaţie din aceştia din urmă, moşteniră dela ea «nomenclatura geografică» numeroasă şi puţinele cuvinte din limba ruteană vorbită de ea (de populaţie) cu rutenismele specifice oro, ere, ole -(polnoglasie) şi cu h pentru mai vechiul g (corovatic, Aolotă etc). JDin sec. XII au început aceşti Romîni a se ntianţa moldoveneşte din pricina elementului rutean ca care conlocui şi se amestecă.
Din cele ce am expus pină acum in acest studiu rezultă, că nu se poate susţine că limba ruteană (rusească) a intrat in constituirea individualităţii etnice a celei romine; căci ea n-a pătruns in romîna de cit deabia cu începere cam din sec, XII, cind acea individualitate se formase deja de mult înainte.
De altă parte, din argumentările documentare, ce am făcut în Arhiva dela Ianuar 1922 sub titlul «Originea celor mai vechi
_NAŞTEREA INDIVIDUALITĂŢII LIMBII R0Y1ÎNE 19
«cuvinte şi instituţii slave ale Rominilor», rezultă evident, că nici limba sîrbească1)» n-a intrat in constituirea individualităţii celei romine.
Rămine dar, că cele mai vechi cuvinte slave intrate in limba Tomînâ nu sunt nici ruseşti nici sîrbeşti, ci bulgare. Scopul nostru, în această dizertafie, e insă, cum am anunţat încă dela începutul ei, documentînd filologiceşte, că nici limba bulgară ri-a Intrat în constituirea individualităţii celei romine, pentru că chiar ea a •pătruns în cea dinţii după ce aceasta îşi constituise deja individualitatea sa etnică. Vom documenta anume, că limba bulgară * intrat în romîna nu între sec. IV sau V-VII, adică în epoca Iui Iordanes, cum s-a crezut pînâ acum, nu adică în perioada limbii paleoslovenice care se sfîrşeşte cu sec. IX, ci în epoca posţ-paleoslovenică care începe cu veacul X.
Această argumentare o vom face, deci, răsturnind clădirea acestei teorii paleoslovenice pe care, cu privire la limba romînă, -o întrupează Miklosich în vremea din urmă. Formularea sau susţinerea ei de către }acesta (ca şi de înaintaşii săi) se întemeiază insă pe o scăpare din vedere şi la dînsul, iar susţinerea mai departe a acestei formulări a lui de către filologii şi Istoricii de -după el pină astăzi se întemeiază pe necunoaşterea datelor Sla-visticei noui, care a evoluat mult dela Miklosich încoace, deose-foindu-se de el în multe priviri.
De aceea, spre a putea trece, în sfîrşit, la argumentările noastre pentru această teorie^a postpaleoslovenismalui, să arăt mai întîi care-i scăparea din vedere a lui Miklosich (care-i de •altfel şi a înaintaşilor şi urmaşilor Iui), şi, apoi cari sunt evoluţiile şi deci nouile achiziţii ştiinţifice ale Slavisticei dela el, adică de la cercetarea-i cu privire ia limba romină şi elementele slave dintrlnsa, pină astăzi.
Aceasta o voi face in alt număr al Arhivei.
Ilie Bârbulescu.
1) Tot la acest paragraf mă refer şi cînd, în «Arhiva» din Oct. 1922, p. 474, vorbesc daspre neştiintificitatea acestei idei .greşite, care-i numai a Iui Iorga.
20
I. IORDAN
*
Dialectele italiene ie sui şi limba romînL
(Urmare)
4.') e neaccentuat devine » in dialectele calabrez şi sicilian,-ca şi In romineşte (in graiul moldovenesc, apoi in macedo- şi me-gleno-romîn mai cu samă). Scerbo o. c. nu pomeneşte nimic despre această transformare fonetică ; in schimb găsim nume— roase exemple de e=i, mai ales final, in dicţionarul Iui Dom. de Cristo: ammutiri, apriri, cadiri, chiamari, crepari, etc. Sic. al— bivirari, băltiri, bettii, cammi&uni, cidru 'cece', cori, etc.; cf. de-
1). In legătură cu aprecieri'e mele despre Das Dalmatische (v. introducerea prezentului studiu), M. Bartoli imi 'face cunoscut printr-o scrisoare din 18 Ianuarie a. c că în această operă el s-a interesat mai mult de fvptul decît de cauzele existenţii numeroaselor coincidente între limbile din grupa apeninobalcanicâ. Abia mai tlrziu, în alte studii (v. depildă Miscellanea Hortiş, pg_ 894 urm. şi Giornale storico della letteratura italiana LXIX, pg. 383 urm.) cercetează pricinile acestor asemănări, ajungind la concluzia că atit motive etnice (anumite inovaţii lexicale -şi gramaticale de origine oscă-umbrâ şi greacă s-au propagat din Italia centrală şi meridională in Peninsula Balcanică), cît şi comunicaţia, au contribuit lâ înrudirea deaproape a limbilor menţionate. Cu alte cuvinte B. încearcă un compromis între cele două ipoteze oarecum diferite. Şi pe mine mă preocupă în lucrarea de fa{ă tot numai faptele, ceiace am afirmat indirect şi despre B., cînd am spus că la explicarea cauzelor acestei inrudiri «afectează oarecare scepticisrr...», Deaceia am renunţat la darea unei bibliografii mai bogate a chestiei, intrucît am crezut că prin asta nu s-ar fi imulţit materialul studiat de mine, deşi recunosc că nu toate studiile Iui B. imi erau cunoscute (între altele, pentru* motivul că Giorn. stor. mi-a fost şi-mi este inaccesibil).
In ce priveşte observaţiile de amănunt, B. spune in aceiaş scrisoare că pe resăritoare (sau ră-) şi săbură le-a luat din Cihac. Cu asta tot nu lămureşte rostul citării acestor cuvinte, care sint suspecte supt atîtea raporturi şi lipsesc in dicţionarul lui Tiktin,. cu mult superior celui al lui Cihac, ca să nu mai amintesc de Puşcariu, Etym. Wb. Turtă cu însemnarea *Art Brot* există şi în daco-, nu numai în-macedoromin. Despre ţeastă B. ftce acum că a fost învins de caput în înţelesul de 'Kopf, dar spusele lui din Dalm. I, § 306 nu pot fi interpretate astfel. Este drept că in Zeitschr. f. rom. Ph. XXXII, pg. 2, 15 revine asupra chestiei, lămurind că în Italia meridională şi centrală tesla e mai pujin în-rebuntat, iar în Pen. Bale caput domină in mod absolut.
DIALECTELE ITALIENE
21
Gregorio, o. c, pg. 51 numeroase exemple de e neacc=»i, iar la pg. 47, explicaşi asupra naturii fiziologice a acesUi » care se apropie mult de e închis. Tot la pg. 47 prefacerea lui e neaccentuat în i (şi' în a), precum şi aceia a lui o neacc. în « (v. mai jos) sint numite 'regule care nu admit excepţii'.
5. e (=lat. clasic t) neaccentuat din interiorul Cuvintelor T?roparoxitone s-a păstrat în unele cazuri, în care a dispărut din italiana comună. Dîgttus > neap. jiăeto, cal. Cr. jiditu, sic. ji-dilu; Puşcariu, Etym. Wb. 497 citează pe lecc. âiSHu; cf. şi Can-drea-Dens. 478. Părslcus,-a> abr.a per zecile, agn. pierseke 'pesco', piere ilce, priezeehe 'pesca', camp. pereeca (nr. 22, 125), neap. j>iereeco. Pulîcem > irp. polecio, neap. polece şi deriv. poHecara
'pulciaja', cal. Sc. pulice şi deriv, pulicaru 'sorta d'arbusto, di ioglie giallognole, fiore arancio', cal. Cr. pidici. Sorlcem >■ abr.* so-reche, mai obişnuit surecone 'grosso topo, topo tettaiolo'irp. sorece, camp. sorece (nr. 34), neap. sorece, tar. sorece (nr. 30), cos. su-rice (nr. 11), cal. Sc. surice, cal. Cr.Cf. rom. deget, pîersic(a), purice, şoarece. V. M.-Llibke, Rom. Gr. I., § 332 urm. şi Can-«drea-Dens. 1387.—Tot aici se poate pune, în lipsa unei alte rubrici mai potrivite, neap. coperire şi cos. cuperire, cuverire (nr. 72) <£ <cooperire, din care şi rom. (a)coperi(re).
6. In schimb lipseşte e in aceiaş poziţie acolo unde italiana 'comună ii are pană azi: irp. suogro ") neap. suocro, -gro, socra, cos. suocru (pg. 10), cal. Sc. socra, suocru, cal. Cr. sogra, sogru; in italiana avem suocera, -o (v. REW 3) 8054'^ Cf. rom. socru, soacră.
7. In unele dialecte italiene de sud i urmat de n se preface în i, fenomen care în romineşte are loc fără excepţie în elementele moştenite : irp. sino •< sinus ; cal. Sc rina < arena, vina -*£. vena, alte exemple la Scerbo, pg. 20, nr. 27, b, 2, unde găsim pe v'xndu 'vendo', ntmna 'antenna', lindine Mendine' ş. a. sic. vina, sic. Schn. (pg. 33) rina, prindiri, vindiri, vina.
8. In citeva cazuri găsim coincidenţă intre limba romînă şi
\).-che cere un -co sau -ca, Ia fel cu v. ital. sor(i)co şi cer zorele (v. Puşc, Etym. Wb. 1602).
2) . Este posibil ca o să fie o greşală de tipar pentru c, căci lat. c se menţine neschimbat înaintea lui r in acest dialect, ca şi in cele mai multe dialecte sudice (v. mai departe § 17).
3) . W. Meyer-Lubke, Romanisches etymologisches WOrter-iucb. Heidelberg 1911-1920.
22
I. IORDAN
dialectele italiene sudice în ce priveşte păstrarea Iui e sau înlocuirea acestei vocale prin sunete identice în ambele limbi : irp~ assemigliă 'assomigliare', apoi, după REW 7926, v. abr. semeglior • cf. rom. (a)semăna(re) ; neap. teglia, cf. rom. tetă (v, REW 8735); neap. ummelo 'umido, umiditâ', cf. rom. umed (Puşc, Etym. Wb.. 1803 consideră pe ital. umido drept cuvint savant, pe cînd REW 4233 drept popular, astfel că exemplul neapolitan notat aici esre-urmaşul direct al lat. humîdus). In agn. tieste vedem pe 2 latinesc-diftongat ca şi în rom. ţeastă <£. tSda ; după REW 8682 ital. testa este un împrumut din limba provensală. Lat. levare are în. romîneşte, in dialectul abruzzez şi în sicilian reflexe cu lu- în Ioc de le-, şi anume : rom. lua(re)x), abr.8 luvă, luuă (alături de leva„ care este evident împrumutat din limba comună), sic. Greg. lu-vari (pg. 32). Puşc, Etym. Wb. 760 citează încă pe lecc. luare-şi pe cer. lua.
9. Itai. (in)car(i)care şi coricare au corespunzătoare fără * în unele dialecte sudice, şi adică : irp. cama, lecc. curcu (nr. 4i)r sic. curcari ; cf. rom. a încărca, a culca. După REW 2252 ital-eoricare e împrumutat din v. lomb. Puşc, Etym. Wb. 435 şi. Candr.-Dens. 1005 citează şi pe cer. kulkarse, aşa de apropiat,, cu al său 7, de acelaş cuvint romînesc. La poeţii şi prozaiştii italieni vechi formele sincopate ale acestor două verbe apar foarte des ; v. Wiese, o. c. 49 inoarco, 49 corca, 58 corco.
10. o neaccentuat se preface în u în numeroase dialecte din sudul Italiei, fie numai înaintea accentului, fie şi după. Ex.: teram. duttâre, purtă, murtale, etc. (înainte de accent o=u în chip regulat ; cf/ o. C, pg. 44); abr.* cumbagne, dalore, fuculare, gunfiă,, lundane, etc (v. o. c, pg. II, unde se spune că fenomenul acesta se produce regulat), apoi purtă, pute, putute (Ia locul cuvenit în, dicţionar); camp. purtă, milata 'bucato', etc. (nr. 74: şi aici i<=>w este regulă generală înainte de accent); tar. cillonnc, fueanee, sunare (nr. 73); magi. înaintea accentului furnica, furtuna, murire,, suluri <, sorores, etc. (nr. 63) şi după accent: drgulu 'albero',
\). In Anuarul institutului de istorie naţională I. Cluj 1922" găsim citate la pg. 200, nota 2 numeroase forme din diferite dialecte romîneşti, unde acest verb sună luva{re). Părerea că v se-datoreşte unei influenţe slave sau ungureşti (întrucît acest -sunet-apare in ţinuturi puternic influenţate de numitele limbi) este verosimilă, desigur, deşi v s-ar fi putut dezvolta şi dintr-un mas. vechiu iî, născut între w şi a spre a evita hiatusul.
DIALECTELE ITALIENE
23
didulu, tremulu (nr. 67); cal. Sc. pg. 25, nr. 37 : o final se preface în u pretutindeni, afara de io, mio, tue 't\i~>', suc 'suo', ddio, no («in funzione enfatica ; nella proclisi : nu»), mo 'adesso', vo> <C vuit; sic. Greg. (§ 36, pg. 55) adurari, curuna, exiluri, duluri, midinu, mumentu, purtări^ sunări, etc. (deci şi înaintea şi în urma accentului); la Traina găsim, între altele, pe duminica, aşa de asemănător cu rom. duminică. Cf. exemple romîneşti dintre cele care se regăsesc în lista de până aici : durere, furnică, a muri, a purta, a suna, surori, etc. Fenomenul discutat supt acest număr e aşa de obişnuit în romîneşte, încît străinii îl simt ca o caracteristică a limbii noastre şi II întind analogic chiar acolo unde nu trebuie; cf. depildă n. fam. Popescu, pronunţat de Evrei Pupcscu.
11. In dialectul abruzzez S latinesc accentuat se pronunţă foarte deschis, iar în gura oamenilor de rînd sună ca uo, atit Ia începutul, cît şi în interiorul cuvintelor ; ex.: (abr.2) uorte, uosse, cappuote, duotte, mmuolle, muorte, suolde (pg. 11). In toate aceste exemple italiana comună prezintă un o deschis, iar dintre celelalte limbi romanice numai spaniola are in chip regulat diftongul ue. Fenomenul din Abruzzi ne aduce aminte de ceva analog din romîneşte, deşi cauza acestei prefaceri nu este numai decît identică în ambele limbi. E. Gamillscheg, Oltenische Mundarten (ap. Puşcariu, Dacoromâni» I, 367) a relevat pentru întăia dată faptul că o iniţial din elemente latineşti se pronunţă uo, depildă uom, uorb, pecînd cuvintele de origine slavă au o îrt aceiaş poziţie, ex.:
Sţel, otravă, opresc. Tot o găsim si în exemple ca o ţîră, o ţinea, pvadă, spune Puşcariu, că uă ( > illa, una) s-a contras relativ tirziu în o. Insfirşit Gamillscheg a auzit uo şi în mijlocul cuvintelor : cuopăr, cluoţă, puot. Fenomenul constatat de filologul german este foarte obişnuit în sudul Moldovei (depildă la Tecuciu), unde orice o iniţial accentuat se pronunţă ăo (cu u destul de perceptibil spre a se putea deosebi un cuvînt ca om^ăom de oţel, otrahă, etc). Cred că şi în Gorj, unde Gamillscheg şi-a făcut cercetările dialectologice, avem in realitate aceiaş situaţie, cum rezultă din chiar exemplele citate mai sus după Puşcariu. lntr-a-devăf se vede că toate cuvintele latineşti (cu o—uo) poartă accentul pe o, în vreme ce celelalte au o neaccentuat. Tot accentul ne spune pentruce cuopăr, puot, etc. sună cu diftong. Dimpotrivă lipsa accentului ne explică dece o din o firă (in o ţinea, pus la un loc cu precedentul, o are altă origine) nu s-a diftongat, ci se pronunţ) Ia fel cu o din otravă, etc. In sudul Moldovei o iniţial
24
I. IORDAN
t-j-
accentuat apare peste tot ca uo, indiferent de originea cuvîntului; ex.: ochîu, opt, ore, os, ou, etc. alături de obşte, ocnă, oeă, oişte, ort, osie, otova ş. a. Şi invers, dacă o nu poartă accentul, se menţine neschimbat, fie in elemente moştenite, fie in imprumu-turi. Dealtfel explicaţia acestui fenomen este lesne de dat, dacă ne glndim că e şi o accentuaţi se diftonghează in poziţiile ă şi e atit in cuvintele latineşti, cit şi în cele străine. Accentul provoacă în mod necesar o lungire a vocalei, care cu vremea duce Ia 'desfacerea acesteia în două elemente ştrîns înrudite din punct de vedere fiziologic. Trebuie menţionat totuş că prototipele latineşti ale cuvintelor romineşti citate mai sus au 6 (afară de hordenm, la al cărui o REW 4180 nu-i arată cantitatea). S-ar putea admite deci c&„6 latinesc accentuat s-a diftongat întocmai ca $ şi că diftongul uo»s-a întins dela elementele moştenite ia cele împrumutate, atunci cînd o se găsea în poziţie accentuată.
12. o urmat de n devine » în mai multe dialecte italiene sudice, întocmai ca in romîneşte. Ex.; lecc. Jrunda, frunte, frunza, funie, punte, respundu, tundu (nr. 41); magi. suf. -une t> ~one în tnitune, muntune, passiune (nr. 23), apoi crima (ibid.), frunte, munte, rispunnere, tunnu (nr. 28), nunnu, -a 'padrino, madrina' (nr. 29); cal. Sc. cuntra, cuntu, frunda, frunte, munte, ncuntru, jţruntu (al. de prontu, pruontu, al căror o este evident de origine cultă), pundu (şi pondu, luat din limba comună), rispundu (pg. 24, nr. 35, c) y sic. curuna, frunţi, munţi, apoi Qirg. frunţi, funii', munţi (pg. 11), n. top. Valle lunga (Schn. pg. 26), nunnu 'Vater*, nunna 'Mutter, Kupplerin' (REW 5817). Să se compare1 corespunzătoarele romineşti frunte, frunză, punte, răspund, tuncj, cunună, munte, nun, -ă, lung(ă). In limba italiană comună găsim pe o închis provenit din 0 şi ă latineşti clasici prefăcut în u numai dacă se află înaintea unui n urmat urmat de sunet pala-tal sau que; depildă în pugno, sugna, ungere, unghia, dunque ş. a. (v. Rom. Gr.l, § 136,ltal. Gr. § 83). Tot aşa în Vechia italiană 6 închis ( < lat. A, 5) se preface in u, atunci cînd se găseşte înaintea unui n -f- palatală sau n ■+■ qu: giunge, punge, unge, chiunque, unqua (Wiese, o. c. 28). In dialectul calabrez întîlnim şi un caz de prefacere In m a lui 6 urmat de m + expl., atmme cump(e)ru (Scerbo, pg. 24, nr. 35, c), cf. rom. cumpăr, jar în Maglie şi in Cosenza lat. nomen sună nume (nr. 23, resp. 11). exact ca în romineşte. Existenta lui u în acest depe urmă cuvînt din limba noastră se datoreşte analogiei lui numerus, al că-
DIALECTELE ITALIENE
25
tuj plural-^s-a confundat cu al Iui- nomen ; cf. şi sard. log. l>t-mene, v. ven. nume (Puşc, Etym. Wb. 1206, Candrea-Dens. 1258).
13. In Italia sudică u latinesc clasic se păstrează nesch'm-"bat, ca şi in limbile sardă, dalmată, albaneză şi romină; in toate celelalte ţinuturi romanice ă s-a confundat cu 5, ambele vocale prefăcindu-se în o închis (cf. Rom. Gramm. I, § 118, Densuşianu, Hist. lg. roum. 70). Cu privire Ia condicile de amănunt ale men--ţinerii lui u în limbile din grupa apeninobalcânică să se compare Bartoli, o. c. I, Sp. 277 urm., unde se dă şi bibliografia chestiei pănăla 1906. In romîneşte avem7 unele cuvinte, al căror ă s-a prefăcut în o, depildă moare măria, rotb < răbeus, toamnă <C au-iumnus, etc. Cea mai plauzibilă explicare dată acestor cazuri este -desigur a lui Puşcariu, Locul 1b. rom. 25, 26: fenomenul u = » a început să aibă Ioc pentru întăia dată undeva in vest, de acolo s-a propagat apoi in diferite regiuni; în limba romanică vorbită prin părţile noastre această inovaţie a avut vreme să cuprindă «numai citeva elemente, cele pomenite mai sus, căci imediat după asta s-a produs întreruperea legăturilor intre România estică şi -cea vestică, astfel că majoritatea cuvintelor cu ti au păstrat neschimbată această vocală. Şi în dialectele italiene de sud întilnim sporadic exemple cu ă latinesc transformat in o; ele se explică insă altfel decît în romîneşte, şi anume trebuiesc puse pe sama influenţei limbii italiene comune, unde prefacerea ii = o s-a petrecut io chip regulat. Că aşa este, probează intre altele faptul că pe măsură ce înaintăm spre sud cazurile cu â ==» o sînt tot -mai rari, pecînd in dialectele vecine cu cele centrale, de ex. in Teramo, n-am notat niciun cuvict cu A păstrat (şi de-or fi exi-stind, ele trebuie să fie de tot puţine).
Exemple: abr. nuce, umbroso ; irp. pueeo, surdo; agq. ulme ; camp. lupe, ji fuje, ji struj--, etc, alături de nora sau lopa 'gran iame' (nr. 487; neap. pueeo, surdo; cer. auste 'agosto', ehjum-me 'prombo\ gguvew, numbre 'numero', pueee, vulpe ş. a. (nr. 12, "13); târ^lupe, pueee, surde, etc. (nr. 44, 46); lecc. a«s<m'agosto', ■duce 'dolce', furca, lupu, musca, mutu 'molto', nuce, rumpu, surdu, etc (nr. 46, 49); magi. lluta 'loto', llutta, lupu, mustu, surdu, Aicea 'bocea', urpe 'volpe', utre 'otre' etc (nr. 31, 34)') ; cos. gula,
1). Cît de mult influenţează limba italiană comună asupra dialectelor sudice, dovedeşte constatarea Iui Panareo, o. c. nr. 32 că în Maglle cuvintele noce şi croce sună in graiul 'popular' nuce şi cruce.
26
I. IORDAN
luj>ii, ursu, a gusta (nr. 17, 18, 42); cal. Sc. ăăutta, puseu, suprar surdu, timbra, Urmu, ursu, vurpe, etc. (cf. Scerbo, o. c, pag. 25, 26, nr. 38, b); sic. lutta, musca, multtt, nuci, supra, surdu,. suita 'sotto', iurdn, turtura, ulmu, umbra, unna 'onda' ş. a., sic. Greg. furca, gula, hjummu 'piombo', Tjiuzzu, surpa 'polpa', ru&ga, 'robbia', surea 'solco', turri 'torre', vucea 'bocea, etc. (cf. Gregorio,-
o. c, pg. 38, § 19).
14. Ca şi in romîneşte, cîteva cuvinte proparoxitone latineşti din dialectele italiene sudice au păstrat pe u neaccentuat, pe care corespunzătoarele lor italieneşti comune î-au pierdut. Ex.: 1) Lecc. Iepure, cos. liepure (nr. 115): rom. iepure. 2) Abr.a mascule, irp. mascolo, agn. 2. maskrc (nr. 74: acest cuvînt provine dintr-un mai vechiu *masku-, căci altfel nu se poate explica 7cr pentru U, care ar fi trebuit să rezulle din ci, dacă u ar fi căzut dela început ca in ital. maschio), neap. mascolo, cer. mascule, magi. wa-sculu (nr. 62), cos. masculu (pag. 10), - cal. Sc. masculii; cf. rom. mascur, alb. maîkul1) (Candrea-Dens. 1049, Puşc. Etym. Wb. 1044J, dalm. muosclo (Bartoli, o. c. II, Sp. 207). 3) Irp. merola, neap, merolillo, lecc merula, cal. Sc. micMlu (cf. şi sard. merula Candr.-Dens. 1104): in rom. mierlă nu mai vedem astăzi nicio urmă de u, dar această vocală a existat într-o vreme, şi anume atunci cînd avea loc fenomenul diftongării Iui e în poziţia ă; altfel nu putem înţelege lipsa Iui ea Ia un element moştenit, cum este acest cuvînt. Explicarea aceasta, dată în lucrarea mea Diftonga-rea Iui e şi o accentuaţi în poziţiile ă, e, pg. 96, găseşte astfel confirmare în exemplele italieneşti sudice notate aici mai sus (v. şi Puşcariu, Dacoromania I, pg. 394).")
\). Cu l velar. v
2). Cf. acum în urmă «Arhiva» XXX, 62, unde llie Bărbu-lescu citează dintr-un document dela 1492 n.pr. Mierlă, fiind înclinat a vedea in el un argument contra ipotezei de mai sus. Deoarece fenomenul e-ă<ăd-ă este d'ntre cele mai vechi, căci îl întîlnim în toate dialectele romineşti, forma mierlă (f&ri-u-) dela sfîrşitul veacului XV nu probează nimic împotriva admiterii unei forme intermediare *mierulă, care a putut exista foarte bine cu cîteva secole înainte, în timpul activităţii 'legii fonetice' e-ă < Cd-ă.-~ Pascu, Beitrăge zur Geschichte der rum. Pliilologie 18 crede că mierlă, a rezultat dintr-un mai vechiu *miarlă prin analogia pluralului mierle. Contra acestei presupuneri vorbeşte n. pr. citat de-Bărbulescu : dacă am avut odată *mîarlă, trebuia ca şi pluralul să sune *mîarle ori măcar cu -le- până în sec. XVII, dar atunci cum s-ar mai explica singularul fărâ diftong din Sec XV ? Afară de asta, toate celelalte cuvinte au e-e la plural, Sâ-9, la singular-
DIALECTELE ITALIENE
2T
15. Diftongul latinesc au accentuat s-a păstrar în Italia de sud ca şi in romîneşte, pecind in italiana comună şi In alte limbi romanice s-a prefăcut in o (v.  Rom. Gramm. 1,  § 281 urm. şi Densuşianu, Hist. lg, roum., pg.       Există 'negreşit şi în dialectele italiene sudice un număr mare de cuvinte, care prezintă o in loc de au. Că aceste elemente au venit din limba comună^ este evident, căci altfel nu s-ar putea lămuri celelalte cazuri, în care au latinesc a rămas neschimbat. Peiingă asta cuvintele cu.. o exprimă de cele mai multe ori noţiuni de origine cultă, pe cîtă vreme cele cu au numesc noţiuni curat populare. Foarte elocvent este în această privinţă urmaşul lat. taurus,  care nu ni se întă-*^ ţişază nicăiri-cu o. Dupăcum în romîneşte diftongul au s-a desfăcut cu timpul în cele două elemente ale sale, obţinindu-se astfeF două silabe, tot aşa au italienesc sudic a suferit diereză In unele cazuri, numai cit în alt chip decît in limba noastră, şi anume: pentru evitarea hiatusului s-a născut odată un h, devenit apoi g, altădată probabil un u consonans (cf. mai jos nr. 16-despre i consonans), pe care astăzi il găsim transformat in v„ Exemple cu au latinesc păstrat: teram. taure; abr. laura 'alloro" (alături de lora), taure şi derivatele taureiura, tauri; abr.* taure-şi deriv, taurirse Tingravidare della vacca', taureture 'ingravida-mento della vacca, prezzo che si paga  per questo'( cf. fore'toro',. despre care autorul ne spune că se întrebuinţează în Lanciano^ adică în graiul orăşenesc, apoi jţ>ijjâ lu tore, sinonim cu taurirse) j-irp. lauda Mode', lauro (şi laoro), tauro; agn. tavaro 'toro'j cer. eaule 'cavolo', gauce <gaudium, laure (nr. 21 ; tar. eaule, cause^ laure (nr. 52) j magi. caulu, lauru (şi raulu), tauru (alături de oro, trisoro) (nr. 41); cos. caulu, lauru, toguru 'toro' (nr. 24) r cal. Sc. iaguru *Ioro', taguru; sic. tauru, sic. Greg. addauru 'ioro' caulu, causa, tauru, etc. (§ 25, pg. 47), iar Schneegans, o. c pg. 43 spune că au — o deschis in cuvinte de origine italiană cultă, precum toru alături de pop. tauru. — Bertoni, o. c, § 102-socoteşte păstrarea lui au drept un semn distinctiv numai al dialectelor din Sicilia, Calabria şi o parte a Apuliei; din exemplele^ de mai sus se vede că această afirmaţie nu corespunde faptelor.
Şi în vechia italiană întilnim destul de des pe au accentuat în cuvinte ca auro, auso, fraude, laude, tesauro, etc., dar existenţa. Iui se datoreşte influenţei latineşti şi celei provensale (Wiese, o. c.,. Pg- 15).
28
I. IORDAN
B. Consonantism.
16. Intre două vocale, dintre care cel puţin una este pala-ială, se naşte in dialectele italiene de sud un i consonans. Fenomenul este foarte răspîridit, dealtfel ca şi în romîneşte, unde în-tîlnim des de tot acest sunet in aceleaşi împrejurări ca şi în Italia -sudică. Din punct de vedere fiziologic explicarea Iui pare uşoară : poziţia necesară articulării unei vocale pala tale continuă să existe şl după pronunţarea acesteia seu se produce înainte de timp. .Din această pricină avem în romîneşte ufi asemenea t chiar înaintea unui e iniţial, depildă în el, că, es, es>le, etc Dacă în ulti--mele două exemple X poate să fi rezultat prin diftongarea Iui 8 atinesc, apoi în cele două dintă'u şi in altele analoage o astfel -de explicare este inadmisibilă. Afară de asta întîlnim pe î şi înaintea unui 6 iniţial din neologisme, cel puţin in gura unor1 anu-Tiiiţi oameni, foaite numeroşi dealtfel, care nu pot spune pe e la inceputul cuvinte'or decît cu acest i protetic, şi nu numai cind •vorbesc romîneşte, dar şi alte limbi, dacă bine înţeles nu se silesc să evite acest mod de a pronunţa. Să se compare următoarele cuvinte luate pur şi simplu iâ întimplare, fără deosebire de origine sau vechime: a agrcta. of/r, a apropii*, caier, a crela, ■creier, deie, ăilacon, diialect, file, gratîte, greier, gruîe, ieftin, Jlereeiie, poieb, steîe, ştiîe, trăiesc, etc, etc. Acest lucru a făcut pe Tiktin, Zeitscrift f. rom. PJn'I. XI, 68 să stabilească regula : «Pa-lataler Vokal, betont und unbetont, erhălt nach slavischer Manier •im Wort- und Silbenanlaut den Vorschlag eines î.* T. merge însă prea departe, cind spune că un astfel1 de î se aude şi înaintea unui i (depildă In ile, răii, care s-ar pronunţa iile, ră&T) -sau după c şi g palatali în cuvinte ca chedru, arhanghel, unde t s-ar fi născut prin analogia elementelor moştenite de felul lui chem, ghinda. Eu personal, care pronunţ te in loc de e la începutul oricărei vorbe sau silabe, indiferent de vechimea sau originea cuvîntului, n-am putut percepe nici Ia mine, nici la alţii cu -pronunţare asemănătoare vreo urmă cit de redusă de l în aceste cazuri. Deasemenea mi se pare greşita explicarea dată fenome--nului -de cătră Tiktin, care-1 atribuie influenţei slave. Este drept că In limbile slave nu există aproape de loc c Ia începutul cuvintelor sau al silabelor (cf. Miklosieh, Vergi. Gramm. I, 7 şi 294f Vondrâk, Vergi. slav. Gramm. I, 48, 182 şi 183), dar nu înţeleg *cum Romînii au putut împrumuta dela -Slavi o astfel de aptitudine
DIALECTELE ITALIENE
29*
fonetică, care stă desigur in legătură cu baza de articulaţie a sunetelor. Natural că aceasta poate fi comună Ia popoare care trăiesc in condiţii materiale asemănătoare. Şi in alte limbi romanice se intilneşte un i consonans, care evită hiatusul, anume îrt Alatri (dialect italian central), in Italia nordică, in limba catalană şi în dialectul asturic (cf. Rom. Gramm. I, § 381), apoi in graiurile estice ale limbii franceze propriu zise (cf. E. Gamillscheg, Wetzstein und Kumpf im Galloromanischen, extras din Archivunv Romanicum voi. VI, fasc. I, pg. 54, nota 1). Bartoli» o. c. i4 Sp. 282 îl constată între altele în Bari, dar numai inaintea unei vocale iniţiale accentuate, apoi în dialectul istrian şi în vegliotă- In ce priveşte pe aceasta din urmă, Bartoli nu crede că naşterea^ lui » consonans s-ar datori analogiei cazurilor cu ă latinesc, pen-trucă acestea sînt două (herba şi heri), pe cind celelalte mult mai numeroase.
Dintre dialectele italiene de sud posedă un astfel de * în interiorul cuvintelor următoarele : teram. pajese, prudeneeje, sajetley sapteneeje, spijone. (pg. 45); abr. jljo 'io', malatija, 'Ndreje 'Andrea', 'Nuofreje 'Onofrio', vija 'via' (pg. 21); abr.* erija 'creare* crijature, lijone 'leone', vijate 'beato' (pg. 10) ; irp. copeja, 'copia* corejusâtă 'curiositâ', costejona 'quistione', crejata,-o 'serva,-o\ crejatura, cuştodeja, fnreja, lejone 'leone', majeetă, etc.; agn. r.re-jateura 'neonato, bambinoV erijate 'familiare, dependente', cuseije •cucire', finije 'finire', ş. a.; neap. affreesejone 'afflizione', doje^ duje 'due', Nastasejo 'Anastasio', etc. ; cal. Sc. sbijare 'sviare', spija 'spia' spijune 'spione', etc. Şi l protetic găsim în unele dialecte ale Italiei sudice : agn. Z. jerve 'erba'» jf'teke 'etica', te 'erta* (nr. 81); camp. je 'e', jesse 'essere' (nr. 23); lecc. jernu 'invarno' (nr. 22); magi. jeu 'io' (nr 13); cal Cr. jeu (şi eu) 'io'„
17. Explozivele afonice intervocalice rămîn neschimbate în dialectele italiene sudice, tot aşa în romineşte; în nordul Italiei însă, precum şi in toate limbile romanice de vest aceste consonante au devenit fonice. In italiana comună găsim de cele mai multe ori explozivele afonice păstrate, dar alături de aceste cazuri există altele, unde dăm peste exploz've fonice. Deaceia Sj Pieri, Arch. glott. XV, 369 urm. susţine că regula în limba italiană scrisă este conservarea intactă a explozivelor afonice între vocale, indiferent de poziţia lor faţă de accentul cuvintelor, împotriva părerii lui Ascoli şi Meyer-Llibke, care încercaseră să lămurească, între altele, cu ajutorul accentului deosebirea dintre cazurile cu tenues păstrate şi
30
I. IORDAN
cele cu ele prefăcute în medii.') Pe acestea din urmă Pieri Ie socoteşte de origine străină, venite din nordul Italiei sau din alte Jimbi. Meyer-LUbke recenzează în Zeitschrift f. rom. Phil. XXVII, 368 urm. studiul Iui Pieri, făcind un istoric al chestiei şi dind în general dreptate acestuia; este de părere totuş că Pieri a izbutit să dovedească, numai că vocala a, considerată la inceput drept o cauză a prefacerii afonicelor în fonice, nu are niciun amestec în această transformare. Qt priveşte insă influenţa accentului, filologul italian n-ar fi reuşit în încercarea sa de a-i tăgădui acţiunea asupra explozivelor vecine; deasemenea crede M.-Lttbke că cele trei consonante (p, c, t) urmează regule diferite in evoluţia lor. Jn legătură cu articolul lui Pieri, J. T. Clark se gindeşte în România XXXII, 593 urm. la deosebiri dialectale in însăş limba din FIo--renţa: pătura de jos va fi vorbit cu v, d, g, cea de sus cu p, t, c. M.-LUbke, Z. rom. Ph. XXVIII, 265 spune că ipoteza lui Clark -are nevoie de o motivare mai aprofundată. Bartoli, o. c. I, § 160 şi II, § 370 urm. socoteşte păstrarea intactă a Iui p, t, c drept una din trăsăturile cele mai caracteristice ale ramurii apenino-balcanice, deci şi a dialectelor italiene centrale. Să se compare acum în urmă spusele lui Meyer-LQbke în Mitteilungen 8 şi in .Zeitschr. f. rom. Phil. XLI, 601a), apoi ale lui Puşcariu, Locul ib. rom. 26.
Exemple italieneşti sudice cu explozive afonice intervocalice păstrate: teram. spate; Strate, ache 'ago', loche 'luogo', spiche ^spjga' (pg. 50); abr. tepete 'tepido' (pg. 17), ache, lache 'lago', j)lecă 'piegare', spica (18, 21); abr.2 spiche, spate; irp. reJcupetă 'unterbringen' <C recuperare (REW 7136), scuto, spata, spataro, spica, specă şi spicâ 'spigare'; agn. spica şi spihieie 'spigare', jpicule 'spigolo'; camp. feahete 'fegato', lattuca, luoche, spica (nr. 139), apoi suf. -icare în fravecă, pungecă, etc. (nr. 146) (despre t
1) . ŞiWiese, o. c. 65,63, 78, 79, 81, 82, 92, 93 tot după accent se ia, cind vrea să explice reflexele diferite ale lat. p, t, c în vechia italiană.
2) . Reproduc aici Următorul -pasaj, care nu se potriveşte cu constatările făcute mai sus şi deaceia trebuie înţeles în chip cu totul general: «Dass im Romar.ischen die stimmhaften Konsonan-ten dissimilatorisch viei hăufiger an Stelle vpn stimmlosen treten, ■hăngt wohl damit zusammen, dass die ganze Entwicklung des ro-manischen Konsonantismus, sieht man von Rumănien ab, nach. <dem Stimmhaften zustrebt».
DIALECTELE ITALIENE
31
•se spune supt nr. 138: «/ anche mediano tra vocali, tenacissimo», iar exemplele notate de mine au t urmat de r, despre care vezi aici mai jos); neap. coperire, rekupetă 'unterbringen' (REW 7136), scuto, sjpata, spataro, loco, lloco; cer. dcure 'aghi' (nr. 107), ca-pezze 'cavezza', recupere 'ricovero' (nr. 9P>), puteje, spate, straie (nr. 90), ăke, annecă 'annegare', luttuke, etc. (nr. 77); bar. ache, spiche, strccă (=rom. strica, Puşc, Etym. Wb. 1655); mat. n-am notat exemple, dar despre c spune Festa, I. c, nr. 74 «quasi seni-preintatto, pur lâ dove l'italiano mostra riduzione a sonora» ; tar. strate (nr. 187: t intervocalic rămîne neschimbat totdeauna, afară de cazul cînd e precedat de o nazală); magi. dcure 'aghi' (nr. 183), locu, spica, etc. (nr. 139); cos cupcrirc (nr. 72), spata, strata (nr. 58), laiu (nr. 43), luocu, spica (pg. 18), stricare (pg. 10); cal. Sc. spata, strata, stratia 'stadera' (nr* 120), affucure, Jicatu, fricare, lattuca, luoco, putica 'bottega', spacit, spica, sucit ş. a. (nr. 106) ; sic. spata, spaiaru, spica, spicari, sic. Greg. retina 'redina', Spata, §ata 'strada', etc. (§ 98, pg. 94), sic. Schn. ficatu, lattuca, locu, sucu ş. a. (pg. 88). iar despre t ne spune (pg. 108) că rămîne neschimbat. între vocale, dar, ca şi p, c, şi din aceleaşi motive, «in der weicheren Aussprache», astfel că deosebirea între t şi d este foarte mică. Să se compare următoarele exemple romineşti, corespunzătoare unora dintre cuvintele italieneşti notate mai sus : căpetenia, a (ahopcri, scut, spată, spătar, ac, ficat, a- freca, lac, lăptucă, loc, a pleca, spic, a strica, suc.
Şi înaintea unui r se păstrează explozivele afonice mai bine în dialectele italiene de sud decit în limba comună. De ex.: teram. latre, matre, patre, lacreme, lucră 'log(o)rare' ; abr. matre, patre, •(pg. 3), lucră; abr.8 patrone, acre 'agro', Uicrcme, lucră ; irp, matre, patre, acro; neap. lacrema ; cer. matre, patre, patroune {nr. 90); mat. lakreme (nr. 48); tar. ectre 'cedro' (nr. 187); cos. lotru, matre, patre (pg. 10), acru (nr. 46), dacrima (nr. 118): cal. Sc. lotru, matre, patre (nr. 120.; sic. pătrimi. Cf. rom. acru, lăcrăma, a lucra.
Tot în acest loc se cade a fi amintite reflexele lat urttca. care în unele dialecte italieneşti sudice prezintă d în loc de t, întocmai ca urzică din romîneşte, unde z nu poate proveni decit dintr-un mai vechiu d. Şi anume : vast. ardeiche, irp. ardica, agn. ardeica, mat. arâike (nr. 88), magi. ardica (nr. 71), cal. Sc. ordica (nr. 120), cal. Cr. ardica, sic. ardicula. înlocuirea lui t din lat. •urtica prin d a fost explicată diferit.Astfel Hasdeu,Co'<umna lui Traian
32
I. IORDAN
III, 1882, pg. 549 urm. segîndeşte pentru neap. ardica şi sic. arăicula la o contaminare a cuvintului latinesc cu gr. ădtxrj şi lat. ardere, iar pentru rom. urzică la urtica -|- ordin + dac. «6v. Meyer-LUbke,. Zeitschr. f. rom. Phil. VIU, 145 recenzează pe Hasdeu şi propune pentru cuvîntul rominesc explicaţia urtica + Aiu-q + ardere. In REW 9090 acelaş filolog se mulţămeşte cu influenta gr. car& e sinonim cu lat. urtica, iar în ce priveşte pe -d- şi ar- din dialectele italiene de sud se gindeşţe la ardere, adăugind însă că aceste modificări se pot explica şi pe cale curat fonologică. Deşi influenta gr. <£î{xyj n-are nimic inadmisibil] în ea, cred totuş-că nu este nevoie să recurgem la o limbă străină spre a înţelege prefacerea în d a lui t, fiindcă -avem o vorbă latinească, cu care urtica a putut fi socotit ca înrudit, anume verbul ardere1): urzica înţeapă şi produce efecte asemănătoare cu ale arsurilor. Cf. rom. ardelă<Lard şi germ. 5re««nessel 'urzică*. Analogia lui ardere se recunoaşte şi în Începutul cuvintelor italieneşti sudice, care au toate a-. Este drept că în unele din aceste idiome a se poate «xplica şi jiltfel, căci in abr., neap. şi bar., depildă, o fniţiaL neaccentuat se preface în a; abr. accupato, pentru occ-, neap. ac-casione, accupare, etc-, bar. accide pentru occ- ş.a. (cf. rom. pop.. acupat <. ocupat, unde e probabil totuş să se fi amestecat influenţa lui a apuca: să se compare mă apuc de treabă — am treabă — sînt ocupat). Nu trebuiesc trecute însă cu vederea două fapte : întăiu, dialectele cu o iniţial neaccentuat ='a sînt altele decît acele în care găsim *ardica -pentru ortica (cel puţin aşa reiese din informaţiile mele) ; al doilea, ă latinesc din urtica trebuia să rămîie nemodificat tn dialectele italiene de sud (cf, mai sus § 13).»)
18. Explozivele fonice se înfăţişază sporadic într-o stare apropiată sau par a fi trecut prin faze de dezvoltare asemănătoare cu sunetele corespunzătoare romîneşti. Astfel b este redat; prin v sau « ori a dispărut cu totul. Exemple: camp. sive (nr. 6), cer. soive (nr. 4), bar. sive (pag. 14), tar. siva (nr. 7), cos. sivu (nr. 4), Cal. Sc sivu    lat. sebum (y- Ital. sego), cf; rom. seă;
1) . Şi Cremonese, o. c (s. v.) s-a gîndit la influenţa acestui cuvînt: «da ardere, pel brugiore che produce toccandola».
2) . Densusianu,' Hist. lg. roum. I, pg. 225 crede că t y d (> e) se datoreşte în romîneşte analogiei lui ordiri>a urei (prin eti—' mologie populară), pecind in dialectul calabrez influenţei lui r precedent (cf. spirdu > spirttus),
DIALECTELE ITALIENE
abr. preute, abr.* preute <L lat. praebyter (REW 6740), deunde? Hal. prete, rom. preut, -oi (cf. şi Candrea-Dens. 1441); lecc jernu (nr. 22), magi. jiemu (nr. 170) <1 lat. hibemum (tempus) ( 5> Hal. inverno), cf. rom. îorno. In abr-* negre, neap. m'^o, caL Sc. m'?**»*» s-a păstrat g, din lat. »»iyer, care în Hal. ncrQ nu există; cf. rom. negru. Despre lat. b şi v intervocalici in romîneşte publică Pascu in Archivum Romanicum VI, 268 urm. un articol, a cărui concluzie este că aceste consonante au dispărut fără urmă. Marea majoritate a cuvintelor cu b, v ia această poziţie dau dreptate lui Pascu; rămln totuş neexplicate pedeo-parte avut > habui, avut <C *habutus faţă de băut *bebuit băut <C *bebutus (I. c. 268), pedealta aluat, luăm (şi alte forme ale verbului iau), preut (<*previtus, după Pascu), care au păstrat pe v ca u (L c. 273).
19. BartoH, o. c. 1, § 154, Sp. 280 socoteşte tratamentul grupului latinesc gn in limbile care alcătuiesc ramura apeninq-balcanică drept o trăsătură caracteristică a acesteia faţă de cea pireneoalpinicâ. într-adevăr el arată că rom. şi dalm. au *nn, alb. n, iar dialectele italiene sudice, în special cele din Abruzzi şt Apulia, diferite sunete Înrudite cu acestea. Deaceia BartoH presupune că gn latinesc s-a prefăcut intăiu în 7», din care au rezultat în urmă vn şi mn. Vezi şi Bertoni, o. c, pg. 167, apoi Pu-şcariu, Locul Ib. rom. 27. Părerea lui Bartoli a fost combătută de Merlo (cf. introducerea studiului de faţă). Exemple : abr. cw-nate < cognatus, lena < llgna. (pg. 18)*; cer. canale <C cogna-t»s, livene <C lignum ş. a. (nr. 87 : cuvintele cu A pentru lat. gn sînt evident de origine literară, depildă duh-, re&et etc.,); lecc. leunu < lignum şi pimene < pngnus (citate de ZingarelU, 1. c. nr. 90, împreună cu exemplele respective din Cerignola); magi dunu şi deriv, auniceddu < agnus, Hune < lignum (nr. 153); cos. aunu (pg. 12). Cf. rom. cumnat, lemn, pumn.
20. In general spirantele latineşti se păstrează mat bine in dialectele italiene sudice decît în italiana şi amintesc in chipul acesta de soarta consonantelor de acelaş fel din romîneşte. Pentru f şi v am notat numai două exemple izolate : teram. furfecc*), abr- fuorfecc*) (şi froffec-e, forceve, etc), abr.s for-, furfece, neag. faorfece, cal. Sc. fuorfici şi deriv, forficiare <C forfex REW
1) . Vezi G. Savini, I dialettî della provincia di Teramo (e~ etratto della Monografia della Provincia di Teramo). Teratno 1896.
2) . Finamore3. s. v. fuorfeoc citeză şi pe sic. forfîcia.
162
I. IORDAN
3435: rom. foarfece, cf. v. ital. forfici (n. ital. însă forbici); abr. vade 'callaja, apertura della siepe. Sentieruolo campestre. Gola. stretta tra due montl', neap. vaăo şi n. top. Badolato (Ia G. Flechia, Nomt locali del napolitano derivaţi da gentilizi italici in Atti della reale Accademia delle scienze di Torino, voi. X, disp. 1-a, pg. 90), aşa de asemănător cu rom. Vadu(l) lat, n. de sat în Vlaşca, apoi cal. Sc. vadu 'apertura da passare in un podere' (cf. şi cos. varu, citat de Scerbo s. v. radu), după REW 9120a şi sic. vadu 'Riss în einer Mauer, Sprung in einem Gefass' : cf. rom. vad. (Hal. guado provine, ca şi franc, ane, prov. gua, catal. gual, din lat. vadutu -J- frank. tnad : aşa se explică gu pentru lat. v). In citeva cuvinte din nalectele meridionale extreme în-tîlniin pe rv latinesc prefăcut în rb, întocmai ca în romîneşte : cal. Sc. sietbu 'servo,, cf. rom. şerb, sic. Girg. şerbiri 'servire şi sirbutu 'servita' (pg. 37) (cos. sarbare, nr. 134 şi sic, Girg. 'sarbari, sarbatti, pg. 37 corespund ital. serbare <<. lat. servare : ci. rom. a iarba).
Există însă o spirantă, anume s, care în toate cazurile şi-a păstrat pronunţarea latinească : această consonantă este afonică pretutindeni in Italia de sud, indiferent de poziţia ei în cuvînt. Numai romîna şi spaniola modernă seamănă în această privinţă cu dialectele italieneşti meridionale. Italiana literară are pe s in-tervocalic cînd fonic, cînd afonic. S-a încercat să se explice această deosebire prin poziţia lui s faţă de accent: înainte de accent am avea e, după accent s. S. Pieri, Arcli. glott. XVI, 163 urm. dovedeşte insă că această regulă nu există in realitate, căci întilnim multe cazuri care o infirmă (întocmai ca Ia explozivele iniervocalice, v. mai sus s. nr. 17). După el, elementele curat populare prezintă peste tot s, cele savante, împrumutate din alte 3imbi, în special din franceza, sună cu e, Pieri ne spune că în aiordul Italiei ^ intervocalic apare numai e. iar în sudul peninsulei şi in graiurile piovinciilor Roma şi Marche numai ca s. Singur dialectul toscan are şi e şi s. In acelaş volum din Arch. ■glott., pg. 175 urm. se ocupă de această chestie şi Ascoli, care, admiţind afirmaţia lui Pieri, că accentul n-are .niciun amestec in pronunţarea dublă a Iui s între tocale, crede totuş că pricina' -deosebirii de tratament a acestei consonante este de natură etimologică : cuvintele toscane populare cu s provin din prototipe latineşti cu ns Ia origine, cele cu s, din etyma latineşti cu s intervocalic. Ascoii susţine deci că şi elemente populare sună cp s în Toscana.
DIALECTELE ITALIENE
163
Dar şl în cazuri izolate găsim pe s păstrat în dialectele ^meridionale, ca şi in romîneşte, pe cită vreme italiana 1-a înlocuit prin alte sunete, Exemple; abr.* assucă < exsucare, cf. rom. ■ti usca, ital. însă asciugarQ; jrg. casiere caciajo. colui che fa il cacio', derivat dela lat. caseus r> ital. cacio, cf. rom. căşarhl -căşcriă; cal. Sc. cerasu 'ciliegia', sic cfrasa 'ciriegio', tar, cerasa <REW 1823) <. cereasa, cerasea, qf. rom. cireaşă (cf. totus şi ital. eeraso < cerasus, REW 1824); lecc, cusetura (nr. 45), magi. cusu 'cucio', scusu 'scucio' (nr. 23), cos. cusire (nr. 45), cal. Sc. cusire <• consuere, cf, rom. cusătură, cos descos. Tot aici se poate aminti că reflexele italieneşti sudice ale lat. cs sînt de multe ori identice cu. cele rohiîneşti, adică s(s); astfel lat, laxare sună ieram. lassă abr.* lassă^ irp. lassă, agn. lasseaie şi lassă, neap Jassare, mat lassă (nr. 72), cal. Sc, dassare, rom. a- Jâ"sa, ital.* Insă lasciare. In Baţi pe cs latinesc îl aflăm redat prin ss şi in .alte cuvinte: ass\< ezite, cosse <Ccoxa, lessi <£ lixivum sau -va, matasse*£ mataxa (dar şi ital. matassa) pg. 38), pentru care cf. j-om. a teşi, leşie (cu ţ dintr-un mai vechiu s).
21. In locul ut ui v iniţial, urmat de o vocală velară, găsim In unele dialecte italieneşti meridionale un h. Depildă: teram. holbe 'volpe' (pg. 47). agn. Z. holpe (nr. 81). In romîneşte întîl-.nim acest fenomen, dupâcum se ştie, nu numai înaintea voca. Jelor velare, ci şi a celor palatale; deaseir.enea nu se face deosebire intre elementele moştenite şi cele împrumutate. Şe pare totuş că v nu poate fi înlocuit prin h înainte de a şi e.l) Ex. xătăman al. de (h)ataman (cu ă-ă < a-a prin  asimilare la d următor), vicleaivhiclean, virtojţ-hiriop, volbură-holbură, vorbă-horbd, Dulpe-hulpe, etc. In ce priveşte cauza fiziologică a acestei prefă-xeri fonetice cred că avem a face ia început cu căderea pură şi simplă a lui v înaintea vocalei" vela re următoare, cădere care .presupune o pronunţare bi abilă sau cel puţin, foarte apropiată -de această poziţie, a lui .*) După aceia s-a  născut o uşoară a-
1) . Nici înainte de i, căci nu cred să mai avem vreun alt cuvînt afară de viclean-hiclean, unde procesul este în realitate invers h, sunetul originar, s-a transformat în«),ca şi Ia vătăman, de altfel.
2) . Cf. S:hneegans, o. c, pg. 82, 83 (despre v în dialehtul sicilian) »Vor labialen Vokalen nimmt v einen sehr wcichen Laut an, schon eher ein englisches to. Daher wird es băufig mit denv folgenden labialen Vokal verschmolzen und nicht geschrieben».
164
1. IORDAN
spiraţie, care a devenit din ce în ce mai puternică, pănăctnd s-a* transformat în actualul h. Presupunerea aceasta se sprijină şfc pe cazuri concrete din ambele limbi. Astfel dialectele italieneşti de Bud ne oferă exemple de cădere a lui v iniţial sau intervo-calic: abr.» taule 'tavola'; irp. lessia 'lisciva*; camp. oce 'voce', «lepa 'volpe' (nr. 119); cer. luă 'levare', paoune 'pavone', trutt-'trovare' {nr. 63); tar. c/yfye.'chiave' (nr. 1); lecc. chine (nr. 1> luare 'levare' (nr. 72), ommere 'vonîere (nr. 69); magi. urper 'volpe' (nr. 34: cf.  şi «cea  'bocea', ibid., ursa 'borsa', nr. 36), uee 'voce', ulare 'volare', ulire 'volere', titu 'voto' (nr. 109), apoi in mijlocul cuvintelor: chiae 'chiave', nou 'nuovo', ou 'uovo' (nr. 109); cal. Sc. jungia 'gengiva', lissia 'ranno' (— ital. H~ sciva); sic. Greg. (§ 59, pg. 70): *(v) inîziale resta intatto. mat attesa la sua fievole «onoritâ, tende a sparire, specie innanzi vocale labiale: urpi, utu, uommira, aci, e usci, ulia, uolu, uomiiur. aceanto a vurpi, vuommira, vuci, vulia, vvolo, vuomitu. La spi-rante ritorna quando Ie parole tiel contesto del discorso vengano-ad essere precedute da vocale: na «usci, u vulia pix spesso -di na usci,  u ulia»; sic. Girg. fauri 'favore', Giuanni 'Giovanni', păuni 'pavone', vo 'bove', «tc. (pg. 36); sic. Schn. wpi 'volpe',. urpuni şi arpuni (al. de vurpum) 'volpone', urria 'vorria' (pg. $3), iar la pg. 84 ni se spune că in cuvintele populare cade şi v intervocalic,. de ex. fauri 'favore', patmi 'pavone*, tarăiu tar-divo'. In ■ alte dialecte găsim cuvinte cu k epentetic între două vocale, născut spre a evita hiatusul, depildă abr. tehatre 'teatro',. teholeche 'teologo', Tehudore 'Teodoro', In Sic. Girg. intilnim cazuri, unde un v primitiv este Înlocuit prin g (provenit, probabil,, dintr-un mai vechiu h epentetic, produs după căderea lui v), de ex. nugula al. de nuvula şi deriv, atmugulatu—annumfatu, ra~ gatusu (?), giughini ""glovine', purguli 'parvolo' (cf. şi ital. par— golo)t poghiru 'povero', (pg. 36: toate exemplele sint adunate din Casteltermini). Să se compare apoi agn. tavaro 'toro', cos. taguru *id\ (nr. 24), cal. Sc laguru 'loro', taguru 'toro': diftongul latinesc au s-a desfăcut in două silabe şi atunci, pentru înlăturarea hiatusului, s-a născut probabil un h, devenit apoi g sau v1)..* La fel in romtneşte: v latinesc intervocalic a dispărut in marea
1'. Această depeurmă consonantă se explică, poate, mai bine dintr-un mai vechiu u consonans, produs între a şi m tot pentru a evita hiatusul.
TOPONOMIA AROMÂNEASCA 165
-.majoritate a cazurilor fără a lăsa vreo urmă, iar în formele verbului ajutător a voi chiar in poziţie iniţială vedem pe v căzut ipîa, ăl, a sau o, om, ăţl, or), Pedealtăparte alternarea Iui v şi h Sn unul şi acelaş cuvînt probează putinţa de înlocuire a unuia prin altul, chiar şi acolo unde niclunul din ele nu-i sunetul originar ; depildă măduvă al, de măduhă, Moldova—Moîduha, etc. N-ar fi imposibil ga in locul Iui v latinesc dispărut să se fi născut, pentru evitarea hiatusului, un /», care apoi să se fi dezvoltat "în g in cuvinte de felul lui fagur <* favulus (explicat deja de Candrea-Dens/541 dintr-un mai vechiu * faăur, al cărui ă insă nu mi se pare necesar pentru epenteza Iui h >■ g). Cf. exemplele italieneşti cu g In locul unui v primitiv, notate mai sus. Despre v intervocalic in romîneşte vezi acum in urmă G. Pascu, -Archivum Romanicum VI (1922), pg. 268 urm.
DIN TOPONOMIA AROMÂNEASCĂ
Numiri de localităţi aromîneşti formate cu prepoziţia
a (=lat ad.).
Se ştie că numele de localităţi in Aromrna, la întrebarea unde, arătind direcţia sau starea pe loc, se întrebuinţează fără prepoziţii, tot aşa cum se construiau şi in limba latină clasică mumele de oraşe şi 'de insule mici.
Bună oară : ia ti duţl ? (=Unde te duci ?). Mi duc Sărunu. «(=Mă duc la Salonic); mi duc Silistra, Bucureşti (=Mă duc Ia Silistra, mă duc la Bucureşti).
iu stai ? (=Unde stai ?)—Stau Sărună, State Silistra, Stau Bucureşti (=Stau la Salonic, Stau la Silistra, Stau la Bucureşti) >)
După cum vedem, avem a fa:e cu o formă veche moştenită din 1. latină, căci nu se găseşte în niciuna din limbile balcanice, ■casă presupunem, că ar fi o înrâurire străină asupra Aromînei; construcţie rară chiar in latina şi nepăstrată, în afară de dialectul .aromînesc, în niciuna din limbi'e romanice.
Găsim totuş exemple în care vedem, că altă dată a existat
T). P. Papahagi, Forme (vechi) păstrate în dialectul aromit), «in .Semănătorul" IX No. 24, 1910).
166
PERICLE PAPAHAGl
şi in Aromina construcţia unor nume de localităţi cu prepoziţia a («lat. ad).
Aceasta insă numai cu nume de lucruri şi de persoane, aşa cum o întilnim şi în Daco-romîna veche în construcţiuni ca mierse în pădure a lemne (Tiktin,  Dicţ. Rom.-Germ., art. a') merge a munte, a vale =frz. u mont, n. prv. amont, cat. amunt (Puşcariu, Ety. Wtb. d. r. Sprache, art» a), adică cu nume de lucruri, dar şi cu nume de persoane inAromîna. Aşa s-a zis altă. dată şi in aromina : 'nergu a meru', 'mi duc a peru' (» mierg la măr, mă duc la păr), după cum ?e zice: 'mi duc acasă' (mă. duc acasă). Tot aşa: 'Mi duc a Minciu' (=Mă duc Ia Minciu),. In toate cazurile însă găsim în Aromina prepoziţia a contopită în numele lucrurilor şi al persoanelor, fâcînd parte integrantă din. ele, în cit ideea de direcţie sau de stare (:e o întimpinâm in trie vais â Paris, je demeure â Paris) şi-a pierdut-o prepoziţia, Şi-a păstrat funcţiunea adverbială cu arătarea direcţiei sau a stării pe Ioc cit timp numele pe lingă care se construia nu desemna nume de localitate, ci numai nume de lucru sau -de persoană. După ce însă 'a-meru', 'a-Minciu* au început să fie locuite şi, din simple nume de lucruri sau persoane, au devenit cătune, sate şi oraşe, în cît au fost simţite ca nume de localităţi, prepoz.. a s-a contopit cu numele şi 'a-meru', 'a-Minciu* au încetat a însemna locuţiuni adverbiale, însemnind localitatea. Aşa, construcţia 'a-meru' a devenit numele satului 'Ameru', 'a-Minciu' numele-orăşelului 'Aminciu'.
Amaru-este numele unui sat pur romînesc de pelingă A--minciu (Epir) ; iar
Aminciu este numele unui orăşel curat rominesc la capâtuP muntelui 'GUtgV.
Aci e locul poate să amintim de ciudata etimologie propusă de d-1 Weîgand (în 'Aromunen, i, pag. 149), că s-ar derivă dela sl. 'Macevo', şi ar însemna «Bărrenstadt» (=oraşul urşilor). Cred* că nu trebueşte luată in seamă. Deja V. Oblak in recensia făcută lucrării amintite a d-lui Weigand (în 'Archiv f. sl. Phil. voL XVIII, pag. 624) o respinge : «Wenn dagegen We'gand s. 149--auch in arom. Ortsnamen Min<5u den Reflex eines a mit erhal-tenem Rhinesmus sieht und es auf 'meSevo' (=Bărrenstadt) zu-rOck ftihrt, so ist das offenbar unrichtig, denn in 'mec'ka' ist kein-e>. De altfel V. Oblak nu ezită să spună cu acest prilej despres
TOPONOMIA AROMÂNEASCA
167
D-I Weigand, că «Die slav. Ortsnamen scheinen nicht immer ganz. aufgezeichnet zu sein.»
Afară de asta D-I Weigand Ia locul citat spune că * devine in ca in «grindă», după cum * devine un, ca In 'Nonte'» 'Nunta', «wie man in einigen DOrfern von Vlacho-Meglen sagt» Eroare. In Aromina nu se zice «grindăci „grendă", in cit, după-d-I W, ar fi trebuit atunci să avem 'MencV, in loc de 'Minau ; apoi nici cu cellalt exemplu n-a nimerit cu prefacerea Iui * ia on >> un, căci alt este reflexul sunetelor slave in Megleneasca şi altul in Aromina In aceasta am fi avut nu 'Nonta', -'Nunta', ci 'Nănla', cum şi se zice. Să mai amintesc că in vechea slavă s& zice 'medkx', 'meSka', (Miklosich, Ety. Wtb. d. sl. Spr.) ? Fără a {inea samă de toate acestea d-I Weigand Îşi menţine etimologia dela 'med' «Bărrenort» in 4ahresberi:ht No. 21/22 1919. E ciudat cum d-I W. s-a putut glndi ia o asemenea etimologie şi a putut închipui un oraş al urşilor, cu atit mai mult cu cit, vorbind despre origina cuvintului Moscopole, il iea in rls pe Pouqueville, ('Aromunen', pag. 101) pentru a-şi fi exprimat părerea că 'Vos-xCopoIe' ar fi „oraş al păstorilor" şi ne spuhe că aceasta este „o-simplă Închipuire" a lui Pouqueville, de oarece păstorii aromîni nu întemeiază oraşe, ci numai sate de colibe, şi că, după dinsul,. ciobanilor nu li-i cunoscut nici terminul grecesc de 'polis', ci doar numai 'politia'.1)
Că n-ar construi oraşe ciobanii este firesc, pentru că nicăir i in afară de America şi de ţările colonizate de Europeni, nu s-au construit dela început oraşele. Ele au devenit pretutindeni (Roma Paris, Berlin) oraşe, Încetul cu incetul, din simple sate; că nu-î adevărat că păstorii n-ar avea noţiunea de 'polis', ei care străbat cuprinsurie ţărilor dela un capăt la altul, să zicem iar că-i posibil, deşi nu există ţăran, care să n-aibă In graiul său noţiunea de oraş. Dar atunci cum poate exista «oraş de urşi» ?
Rămine deci stabilit că 'Aminciu' este derivat dela numele de persoană 'Minciu, *). deminutivul dela Dimitru, Dumitru, caşi Wiciu, atit de răspîndit Ia top* Arominii. Nume de localităţi formate după nume de persoane aflăm multe la Aromîni. Aşa a fost
1) . In graiul Arominilor, caşi in al Neogrecilor, 'poje' şi 'pulitie' înseamnă «oraş». 'Pole' înseamnă însă oraşul prin excelentă, care este Constantinopole, pe cind 'pulitie' orbe oraş.
2) . Cf. Ilie Bărbulescu, in 'Arhiva', XXIX, 2, p, 273-278 (Nota Dir.)
168 PERICLE PAPAHAGl
"Niculiţa' (demjnutiv dela «Nicola»), oraş cu 30-35.000 de locuitori, ■distrus pela sfirşitul sec. al XVIII, odată cu Moscopolea; 'Nicea' 'Avela' (vezi mai jos) ; apoi 'Vasiliţa', munte la Avelâ, derivat dela «Vasil», ca Toniţă, dela Fon şi altele. Despre Aminciu se vorbeşte însă din sec. al XIV în cronica laninei, şi găsim preţioase informaţiuni în Pouqueville (Voy. d. I. Grece), care îşi exprimă părerea1 că s-ar fi întemeiat în sec. al X de păstori romîni în locuri pustii; îrt Leake (Travail etc) care crede că aci s-a făcut colonizare romană înainte de a se face în Dacia, luîndu-se după numiri ca imperatoare', 'fagu-scriptu' din topografia Amincrului; în 'Les valaques du Pinde', Bruxelles 1888 şi în monografia Iui loan Lamprides, 'Ipirotikâ Meletimata', f. 5- partea II, 'Metsovofi kai Lerâkov, Atena 1888.
Avela. Ce s-a Intimplat cu 'Aminciu' se petrece aproape cu toafe numele de localităţii aromîneşti formate dela persoane. Aşa e şi cu 'Avela', care s-a format dela numele de persoană 'Vela' cu prepoz. o. Tradiţia privitoare Ia întemeierea comunei 'Avela', spune că, printre alţii, trei mari 'celnici', Vela, Brafi şi Gugu-Lecă (=Goga al Iui Leca), s-au stabilit aci, venind de prin părţile Sulelor şi ale Artei, după ce numărul oilor lor se înmulţi in aşa chip, că nu mai gâsiau Ioc de păşuffat prin părţile acelea. Fiecare din ei îşi aşeză stina îa locul ce Ie poartă numele. Locurile s-au zis atunci unul Ia Vela, altul la Guguleca şi alfuf Ia Brati-«Fâlcarea'1) lui Vela, fiind mai cu vază, cu vremea, fără a se pierde nici celelalte numiri, a prins mai mult şi s-a impus, devenind mai tirziu numele satului. Şi astfel s-a zis Ia inceput .* 'Mi duc' său 'Stau a-Vela' (=Mă duc sau stau Ia Aveîa) pentru ca apoi, devenind sat, să se contopească prepoziţia a cu numele 'Vela', casa ne dea 'Avela' *)•
Astăzi numele, supt care este cunoscut satul, e 'Avdela' *)-Acesta însă nu-i decit o poreclă rezultată din apropierea numelui de *AveIă' cu 'Avdelâ" (=lipitoare). Asemenea porecle mai găsim Ia Arominl. D. e. Ilia-'Filia'; Cola-'BacoIa'; Mitre-'Caţitre', etc. Lâ Aromini nici nu există persoană, care să nu-şi aibă şi
1) . Seminţie, toate familiile care atîrnă de un 'celnic' (=fruntaş).
2) . Cfr. Iiricek, 'Das christliche Element i. d. topogr.' etc. pag. 27, ne dă un caz de, asemenea contopire: 'Asamark', compus din prep. a -(- san -f- Marco (la Cattaro),
3) Grec. Avdella =lipitoare.
TOPONOMIA AROMÂNEASCA 16$
porecla. In toate documentele vechi ale Avelei, unele datlnd de mai b"ne de un secol, precum şi in firmanele împărăteşti, stă scris 'Avela', niciodată 'Avdela'. Aşa stă scris şi pe cutia de argint a sintului Pahomie cu dată de 1808. Azi cărturarii aromim" o numesc şi o scriu 'Abella', punînd-o in legătură cu un oraş sinonim din Italia mijlocie. Că este precum arătăm noi aci şi că n-are nicio altă legătură cu cuvintul grec *avdeIa'=lipitoare, decît ■cea amintită, de batjocură, de poreclă, vorbeşte şi faptul că in tot cuprinsul, destul de întins, al Avelei, nu se găsesc lipitori.
Agură. Acestai tot nume de sat locuit de Aromîni fârşeroţi în timpul verei, după numele muntelui cu acelaş nume din Tesalia sudică. Numele de 'gură' 0. simplu, fără prepoz. a vine des In toponomia balcanică şi-i din sensul de «sorginte», de «izvor»f ce-1 are cuvintul aro'mînesc «gură». Se aude şi ca nume de persoane *)
Amuri, 'Amuri' este de asemenea format dela prep. a -f-'muri' (pi.) (=» mur). 'Mur' aromlneşte este rugul care produce mure. (Cfr. I. Neniţescu, 'Dela Rom. din Peninsula Balcanică', pag. 421 ; 1. Caragiani, 'Rominii d. P, Balcanică' pag. 16 5 'Lambrides' Meletae etc).
Alăk'dt. Locuitorii satului aromînesc 'Lacâ' se numesc 'A-lâk'âţi (Alăchfâţi). Acest nume, ca să sune aşa, presupune că odată satul 'Lacă' a fost 'Alacă'. Numai aşa se poale expica numirea de 'Alăk'ât'. Anume din prep. a + lac {= lac). Forma ■cu o din 'Lacă', cum se zice azi, în Ioc de 'Lac' se djtoreşte cu siguranţă influenţei cuvintului 'Moară (=sat). Cuvintul acesta -este interesant, căci ne arată că numirea de 'Laişta', 'Laiişta, ce-i dau grecii, este formată dela 'La(c)-|- suf. slav -vişte (=sat)
1) . Cfr. Pouqueville, 'Voy. d. I. Gre:e\ II 106; III 394; V. 325-333.
2) . Ginerele Iui Panurea, numit pe greceşte Panurlâ, se numia 'Gură'. Acesta a fost un distins revoluţionar pela începutul veacului al XIX. In poezia poporană aromlnâ se aminteşte asemenea de el: 'gura' un, mîneca doi, şi sculară dila oi .cu ţinti sute dinăpof, oi, lat Panurea oî! etc. 'Gura' mai lntîmplnâm în Pelopones; «le hameau de 'Goura qut forme de ce cdtd I'extrâme des cantons de Corinthe, de Vostitza et de Calavryta». Această nnmire este datorită fără îndoială Romlnilor stabiliţi în Pelopones. O probă avem in numirea de 'Mocha', adecă 'Moaşa' amintită la aceeaşi pagină îu aceeaşi regiune, 'Lamprides' op. cit. p. 16.
170
PERICLE PAPAHAGl
ca In 'Malovişte'') (=Satul mic).; 'Miloguşte' din Tesalie este-, prefăcut tot din 'Malovişte'. 'Laca' arată că-i anterior numirei. sfavoneşti.
Jrbarlu. O altă localitate, a cărei numire arată felul de formaţie arătat mai sus, este 'Arbarlu', sat copăceresc sau hă— şotesc, spre vest de Diminiţă (eparhia Grebinei) şi care vine, după toată probabilitatea, dela a + irbarlu(=la ierbarul). Numele de «ierbar* la copăciari nu trebuie să ne surprindă, întru cît aceştia au fost cu toţii Aromîni, cum ii arată de altfel portul romînesc,. obiceiurile etc. Lucrul acesta este cunoscut.
Toate aceste numiri, in afcră de Avelâ, vin şi supt forma, simplă, fără prepoziţia a, anume: 'Minciu', 'Gura', 'Meru', Muri,. Lacă (numai supt această formă); 'Arbarlu'* dacă nu ne intîm-.pină şi sub forma de 'irbarlu' (=ierbarul) se datoreşte faptului că se cufundă cu vorbele începătoare cu r, care în Aromina primesc un a protetic,
Cred că aceste exemple sunt îndestulătoare ca să ne edifice atit asupra rolului prepoz. a in trecut, cit şi asupra adevăratei origini a acestor nume de localităţi, precum şi asupra vechimei lor, datind decind prepoz. a era obişnuită in limbă cu funcţiunea ce o are în limbile romanice din apus in ziua de astăzi.
Poate că tot aci e locul a spune că de origine rominească,, sau datorită Rominilor, sunt următoarele două numiri, despre care se vorbeşte in evul mediu:
a) Akrinâs, Akrunâs şi b) ArSăr.
Idrisi, ne spune IireSek (hat. Ex<\r. pag. 210), pomeneşte Ia 1153 drumul, care duce din Sardica într-o zi la întăritura. (castrul) Ia Stobuni, de aci in 6 ceasuri Ia castrul Akrenos sau. Akrunâs, care este aşezat supt munţi şi de acolo la Beroe şi mai. încolo la Ţarigrad.
Tot JireCek ne spune tot acolo, că in veacul de mijloc această cetate se numia slav. KpxHx (citeşte î Krăn), grec. Krinosr Krunos; Ia Bizantini şi toată regiunea dela Tungia, dela o margine pînâ la alta dela Ghiupsa Ia Sliveni, se zicea slav. kp&hcim 3«<wa. (=ţara,. ţinutul 'Cranii').
Se pare că Idrisi teproduce numele popular, aşa cum se auzia pe vremea sa. In acest caz avem a face cu un nume romînesc ca in A-Minciu, A-Vela, A-Meru etc. Aşa dară 'Acrănu"
1). Arom. se zice: Muluvişte, Molovişte şi Miluvişte.
TC?ONOMIA AROMÂNEASCA
171
sau 'Acrunu' este format din prep, o (=ad) -f- Crănu sau -Crunn. Probabil şi acesta un nume de persoană sau 'Cruna' (■< curuna= conună), nume ce se dă părţilor de munţi în formă de coroană. Tot aşa se zice 'ureclY muntelui zis pe greceşte 'Mavrovunion" pentru cele două piscuri, care din depărtare samănă ' cu două urechi
Arcdr derivat din lat. 'Ratiaria', păstrat în numirea bulg^ 'Ar<5er' (turc. Akcar) este tot forma romînească, indeferent, că avem a face cu prep. a (=ad) + Ratiaria ceea ce este pu{in probabil în cazul de fa|ă, fie că acest a nu-i decit proteticul a ce se anină in Aromina mai ales la cuvintele începătoare cu lichidele r şi l. Din A + Ratiaria a putut rezulta normal Ar(ă)-clara >'Ar£ăr. In limba bulgară, dela care a pătruns şi in turca, acest a nu se poate explică. Se petrece acelaş lucru, ce-I constatăm in denumirea 'Arahova'. Acolo unde au fost romîni numirea slavă de 'Rahova' s-a prefăcut in Arahova (Pouqueville. Voy. IV, 27 n. 1, 120, 122, 123).
Şi tot romînesc esf"e şi:
Avaricu. Acesta-i numele unuia din satele dela'Sule', renumitele 'Sule' care au jucat un rol însemnat în luptele susţinute împotriva lui Ali-Paşa, tiranul dela Ianina, şi despre care ne vorbeşte-pe larg Pouqeville 2) şl mai ales, m mod strălucit, fostul profesor universitar dela Iasi şi membru al ^Academiei Romîne, loan D-Caragiani8), că majoritatea Suliojilor au fost romîni din 'fara' *) Fărşerotilor se pot îndoi numai cei neştiutori. Noi, cei din Avela,. care numărăm rude multe printre ei, la care s-au adăpostit după distrugerea Sulelor bună parte de familii dela Sule, precum Ciu-veli, Ţapu, Danca etc. n-avem de ce ne îndoi. Dacă alte dovezi n-ar fi, numele de Sule ar vorbi  îndestul de romînitatea acestor munţi cu vîrfurile ca nişte 'Sule'. Tot aromînesc este şi numele-de 'Avaricu', format dela prep. a («=ad) + 'Vărfcu', nume de-persoană deminutiv Iui Varu. Că avem a face cu un nume ro~
1) . Pouqueville, în 'Voy. d. 1. Grece' (Registru) ; I. 'Lam-. prides, Meletai etc, fasc. V, partea II pag. 24: *to Mavrovunion^. orekli vlahisti eneka ton dio avtu oxeinon korifdn'.
2) . Op. cit. passim.
3) . 1. Caragiani. Dela Rominiî din Peninsula Balcanică, cap. L
4) . lara este «tribul», ceea ce era grec. 'frâtria', de unde credea şi ne derivă cuvintul, împotriva părerii susţinute de G. Meyetr (Alb. Wtb. art. /ara).
172
PERlCLE PAPAHAGl
•mînesc arată şi accentul cuvîntului; pe greceşte ni-i dat 'Io Ava-riko'') aşa eum se accentuează aromineşte, ci nu 'to Avarik&n' (Ist. Suliaţilot. 11, pe greceşte, pag. 23) S-a zis deci şi aci 'A-Va-ricu' (=La Varie) şi după ce nunele a devenit nume de localitate, funcţiunea prepoz. a a Încetat şi numele 'Avaricu' e tratat in Aromina ca şi celelalte nume de localităţi fără prepoziţie.
Ou
Culmea muntelui care desparte comunele Perivole, Avela şi "Băeasa, precum şi muntele cu această culme se numeşte Ou. Intru cit se va fi păstrat in această numire numele vechiului fluviu 'AouY, care isvorăşte din acest munte şi se numeşte astăzi de Âromini 'Baeasa*, iar de greci 'Vovusa', 'Voîusa', nu putem şti.
După tradiţia poporană a Aromlnilor, numele de 'ou' ar veni din asemănarea acestei culmi cu un 'ou'. Asemenea creaţiuni poporane sunt multe Ia Aromini, caşi la toate popoarele. Aşa spun ei 'curună', prescurtat 'crună' la partea muntelui ale cărui culmi au forma de cunună; 'şilâtură' pentru partea de munte in formă de şea.
Greşit a interpretat d-I Weigand In 'Aromunen, I pag. 138 -tradiţia locuitorilor, cind zice «Muntele pe coasta căruia se află (Perivole) se numeşte 'ou', după cum afirmă lumea, fiindcă se înfăţişează ca o 'oae culcată',» Spusa oamenilor stă totuşi în legătură cu 'oul' cum spunem noi, ci nu cu 'oaea culcată'; căci ce legătură poate fi între 'ou' şi 'oae' ?
Asemenea confuziuni sunt destule la d-1 Weigand. Unele au fost relevate de autorul acestor rînduri cu diferite prilejuri, fără replică. Confuziunile se datoresc, cu certitudine, grabei cu care d-I Weigand trecea prin satele şi comunele romineşti şi ar merita să fie trecute cu vederea, dacă el nu s-ar grăbi să tragă tot felul de concluziuni greşite, uneori supărătoare şi deseori în plină contrazicere cu adevărul cel mai elementar. De o pildă: Intr-un cîntec de colinde culege greşit: «puXl'a cu căţel» (pasere cu căţel) in Ioc de «putl'u cucutei» (puiu cocoşel). Ei bine, numai decît ex-ciamă : «Wie man sieht, sind die Lieder arg verstummelt, das aus Vandista ist fast sinnlos». Nu inzist asupra cui este eroarea, ■căci am vorbit deja8). Apoi, tot acolo: Die Kolinde werden bei
1) . Fără numele autorului; anonimă.
2) . P. Papahagi, Din lit. popor, a Aromlnilor, pag. 716, 9.
TOPONOMIA AROMÂNEASCA
den Aromunen In grOsseren Gemeinden gefeiert, weniger bei der HirtenbevOîkerung». Iar noi spunem, că trebue spus din contră ; şt noi ne întemeiem pe colecţiuni şl cercetări de aproape. Vorbind despre cîntecele poporane aromtneşti,  fără să pltrundă cituşi de-puţin sufletul acestora, varietatea motivelor care Ie ridică valoarea mult asupra producerilor similare dela alte popoare, se rosteşte cu hotărîre, sentenţios, că poezia poporană aromînească este menită pieirei, şi că ce-a mai rămas din ele, 'crîmpeele', abia au fost culese de dinsul.
Cu toate acestea, această afirmare osinditoare a d-Iui Weigand nu m-a oprit a publica o colecţie de vre-o şeapte opt ori ma voluminoasă ca a sa. Şi acelaş lucru se poate despre fiecare categorie de literatură poporană, basme1), etc. atinse atit de pevdea-supra de d-i Weigand. Ca unul care am revăzut în bună parte-'Die Aromunen' şi ca unul care am contribuit Jntr-o măsură largă la multe şi preţioase informaţiuni, ţin să spun aci că nimic nu-i mai greu de convins ca pe anumite persoane cu anumite principiu
Din nenorocire d-I Weigand face parte dintr-aceştia.
Lunga
'Lunga' sat locuit numai de Aromîni, cu aproape 1600 de suflete, In fostul vilaet al Bjtulei. Cuvintul derivă dela adj. 'lunga',., 'lungă'. La început a trebuit să însemne livada 'lungă' «au pădurea'lungă', sau. după cum explică înşişi locuitorii satului acesta, şi-a luat numirea dela «valea lungă". Mai tirziti după ce a devenit satr sau cum se zice pe aromineşte «hoară» s-a zis «hoaraţea lungă» şi apoi, scurtat, 'lunga'. Tot aşa s au născut la Aromîni 'Discata', dela „disicata"') («*» despicata), sat cupăceresc altă dată locuit de Aromîni, astăzi grecizaţi. Acestui 'Discata' ii corespunde alb. 'PHasa' nume a două sate lingă 'Covceană', unul locuit de Alba-neji musulmani şi altul de fărşeroţi, de neamul Balamaceilor. O altă 'Pllasă' arom. se află in Acarnauia.
Greşeşte d-1 Weigand cind îl derivă dela sl. A*r<i „Hairt Wald".e) spunind că nasala jk sa prefăcut în aromina „cu totul regulat In «un*. A&r* ar fi dat aromineşte 'lingă', niciodată 'lunga',
1) . P. Papahazi, Basme Aromîne, 1907 pg. XXV.
2) Arom. 'disic', disicare = despic, despicare.
3) Aromunen, I pag. 59 Nota I.
174
PERICLE PAPAHAGl
-tot aşa după cum 3*ex dă 'zîmbu' ( = jimbu), h&ht* ;> Nănta ^;tc. Ia Aronvni, (Ia Megleniţi face 'Npnta' şi 'Nunta',*dar in Megle-nita reflexul cuvintelor slave este altul, urmează alte regule decit -la Aromîni).
Sărac
Acesta-i numele celui mai Incintător orăşel, aşezat Ia depărtare de cam 8 ore de Aminciu.
Cei cari s-au ocupat cu - descrierea acestui mic orăşel cu -nn orizont neînchipuit de frumos, ni-I dau cînd 'Sărac', cînd 'Se-rac', şi cînd 'Sirâc'. Noi, potrivit obiceiului nostru, folosim numele ce i-I dau localităţii înşişi locuitorii. Acest nume este ,Sărâc\ Caşi Ia 'Aminciu', avem şi aci a face cu un nume de localitate 'derivat dela o persoană. Tradiţia Aminceniiof şi a Sărăcrjiaţilor -este că aceste două sate s-au fundat din oieţi refugiaţi aci din cîmpiile Tesaliei, de teama paginilor. Aşa ne spune şi Lambrides in monografia amintită despre Aminciu şi Sărac. Şi aşa pledează jşi aşezarea în deosebi de muntoasă a orăşelului. Caşi Niculiţă, A--vela, Nicec, Avaricu etc. s-a stabilit aci Ia început vreun celnic <ui numele 'Sărac', şi apoi localitatea s-a numit după acest nume. *Sârâc', ca nume de persoană, este uh deminutiv dela foarte răs-pinditul prictre Aromîni nume de 'Saru' prin sufixul -ac. ca în : ^glone', > -glunâc'; 'dzinlre' f—ginere) > 'dzinirâc'; ,Iant' > 'Ia-Tiacu* > «Nacu ; 'Dimitre > 'Dimitfacu' > 'Tacu'; 'Papu' > 'Pa-peacu' şi 'Papleacu' (cu nuan{ă peiorativă, deci mai mult ca poreclă,). Exemplele s-ar putea înmuItL TrebueŞte părăsită deci derivarea acestui nume de localitate dela cuvîntul 'Sărac' (-*> pauvre), propusă pentru Intia dată de I. Lamprîdes în op citat (1888). Ca o asemenea etimologie să fie adevărată ar fi trebuit să existe in graiul aromînesc vorba 'sărac*.
Moscopole
Despre [Moscopole şl rolul său jucat în trecut, am vorbit mai de aproape în lucrarea «Scriitorii Aromîni în sec. al JCVII1». Cel mai bine informat este Pouqueviile, în Voy. d. 1. Gre&e, II 392. Oraşul este străvechiu. Moscopolenii din Budapesta, aşezaţi aci unii înainte de distrugerea Moscopoiei şi cei mai mul{l după, il consideră depe timpul colonizării romane. După Pouqueville ar
TOPONOMIA AROMÂNEASCA
175
dată din sec. al. XI şi ar fi pe ruinile oraşului vechiu 'Mosches', căruia Aromînii i-au dat numele de 'Voschopolis'. Hahn (Drin und Wardar, 292) il identifică cu oraşul 'Voscop', oraş distrus din Devol. Numele popular al acestui oraş înfloritor altă dată este.: 'Voscopole', arom. 'Vusc<5pule. Forma 'VuscopoTe' se aude Ia Făr-şeroţii stabiliţi aci după distrugerea oraşului şi-icea obişnuită de Albaneji, care numesc oraşul 'VoscopdJe, după cum zic 'vul'ă' pentru 'vuia* (ngr. vuia), 'pol'ă' pentru 'pole' (=oraş) etc. Tot aşa zic 'NingupoTe' satului, locuit de Aromîni', delingă Bitule, pe cînd Arominii spun Nij<5'pule (dela si. 'Nijo=jos, şi 'poI6'=po-iană). 'Vus:<5pole'*ar putea să se derive caşi 'Nijâpule, din 'Vosco' şi 'pole* Insă pentru 'vosco* nu ştim de unde s-ar putea deriva. A-I apropia de grecescul 'voscos', 'voski' «păşune», nu mi se pare firesc, intru cit nume de localităţi de origine grecească prin părţile acestea ale Albaniei nu cam intîmpinăm. Admiţând aceasta, ar fî să admitem că 'Voscos', 'voski' ar fi importat aci de înşişi Aromînii. *
N'ar fi insă imposibilă nici apropierea făcută de Hahn cu 'Vosaop'.'1 In c*zul acesta forma 'Vuscopule' dela 'Voscop' s-ar datoră Vuscopolenilor după creşterea -oraşului şi anume din tendinţa de a se preamări ca locuitorii de oraş, ci nu a trece de simpli ţărani; cu atit mai mult este de admis această părere cu cit o asemenea tendinţă de hiperurbauism o vedem şi mai tîrziu la Voscopoleni. In adevăr după ce oraşul lor iea o desvoltare mare din punctul de vedere al populaţiei, al comerciului şi al culturei'şi s-a înfiinţat aci o şcoală superioară numită Nea Akadimia, care se întrecea cu cea dela Bucureşti şi Iaşi, Voscopolenii au prefăcut numele oraşului lor in 'Moscopole', in loc de 'Voscopole', cu toate că el nu reuşeşte să se impună peste tot, şi râmine mai mult întreb Jinţat de cărturari, şi aceasta, după cum s-a spus, tîrziu. In orice caz nu întilnim dacit pela sfirşitul sec. al XVIII forma Mus-ctfpxle « Moscopole). In geografia lui Meletios depela începutul se:, al XVIII n'o Intîmpinăm.
Aci i se zice 'Voscopolis'.
Numirea de Moscopole deci este tîrzie şi nu-i răspîndită peste tot, îi afară de cercurile cărturăreşti ale Voscopolenilof. Pouqueville, pela începutul sec. al XIX, o numeşte tot 'Voscopole'. Chiar astăzi printre locuitorii fugiţi din Voscopole şi aşezaţi prin Bitule, Cruşova, Velis etc, se numeşte oraşul Vuscopule şi ei pe ei se numesc 'Vuscupul'âni'. Şi tot aşa este cunoscută Moscopolea de
176
PERICLE PAPAHAGl
cei mai mulţi scriitori greci- Gudas (Vii parâllili, tom. IV pag. 3) vorbind despre VoskopoJis, ne spune că acei care-i dau această numire o derivă: ek tis voskis, adecă polis, shimatistheisa ek vos-kon, i perienusa voskimata, adăugind că această derivare este doar probabilă. Gudas aminteşte apoi părerea acelor care susţin că 'Moscopolis' ar putea să derive dela Mosfaos (Moscos) a cărui proprietate va fi fost această ţară şi adauge, cu dreptate, că nu-i posibil, Intru cit atunci am fi avut 'Mos;upolis', după analogia iui Constantimipolis, ci nu 'Moscopolis. Părerea aceasta insă, că ar deriva dela 'Moscos' cade dela s/ne din moment ce-i dovedit, ci forma originală a oraşului este 'Voscopole'.
Tot aşa de nefundată este şi părerea lui Weigand, Aromu-nem I, pag. 101, care propune 'Muskopolje', sau 'Muskopoje' şi ar fi 'Moscus' o floare şi si. 'polj6' „Ebene* ; nu se poate admite tot pentru motivul că 'Moscopole' este creaţiunea cărturarilor Moş-copoleni. Prin 'Moscopole' aceşti cărturari au vrut să kiţăleagâ un oraş cu osebire frumos după sensul ce-1 au cuvintele compuse cu ngr. mosho : moshopaîdi „băiat de zahăr" ; moshokupâdi „o turmă cum nu mai găseşti alta de bună şi frumoasă" ; mosho-trogo „marine cit se poate de bine" ; moshovoJd „miros minunat de plăcut, răspindesc un miros plin de parfum." Cu acest sens a intrat cuvlntul şi în Aromina: 'muscu-mer' .măr admirabil"; 'muscu-carne' .o carne minunată de bună", 'muscu-hoară' «sat neîntrecut prin frumuseţea şi celelalte Însuşiri ale sale". Cu acest înţăles l-au întrebuinţat apoi Moscopolenii. ca să arate că oraşul lor 'Muscopulea' este un minunat oraş, un neîntrecut oraş prin desvoltarea sa, prin Înflorirea Ja care a ajuns. S-a petrecut acelaş lucru caşi cu 'Abella' la cărturarii aromîni. (Vezi mai sus despre aceasta).
Prof. Perlele Papahagi
Men.pru coresp. al Academiei Romîae
POLITICA COLONIALA MOLDOV1NEASCĂ 17T
POLII! COLOHIAU MLDOVBC' I» 1858
In vremurile frămîntate de după război şi-n jara noastră, pentru soluţionarea diverselor probleme care se impun năvalnic de nume/oase şi impetuoase, legiuitorul, omul portic sau cetăţeanul mai puţin indiferent vor găsi un bun reazam in istorie, in cercetarea trecutului mai apropiat de noi. Istoria veacului XIX, în care Rominii au evoluţionat -cu aproape cinci veacuri de des-voltare europeană, ne desvălue aceleaşi probleme care se pun şi azi in viaţa politică dela armistiţiu încoace.
Una din preocupările recente, reforma Constituţiei, a format subiectul frâmîntărilor străbunilor noştri şi înaintaşilor apropiaţi; veacul XIX e pătruns de proecte, regulamente şi constituţii votate şi aplicate. Constituţia celor «77 ponturi» care sintetizează doleanţele «cărvunarilor» dela 1822, Regulamentul organic «pe care istoricii îl considerau ca prag între lumea veche şi nouă romînească a Constituţiei dela Islaz» a revoluţionarilor munteni dela 1848, «Statutul» lui Cuza, „Constituţia" dela 1866—iată un material bogat de consultat pentru ^ înţelege spiritul ruminesc, duhul localnic de respectat in aplicările retrograde sau înaintate ale diferitelor principii de stăpînire şi organizare.
Expropierea şi „împâmintenirea" ţăranilor, soluţionate in parte prin actualele reforme agrare, ne duc şi mai adine în trecutul neamului. O latură a chestiune», politica economică agrară, o vom atinge şi noi în articolul de faţă.
Dacă ne mulţâmim cu cifra de 15 milioane locuitori ai Ro-miniei întregite, tr^bue să concedem cam 4-5 milioane populaţiilor străine, ce se găsesc compacte sau în mozaic dela Nistru Ia Tisa şi din Maramureş in cadrilater. Cîştigînd un teritoriu mai mult de îndoit, am perdut mlndra omogeneitate naţională dinainte de. răsboi. Dar, dacă am pricepe nu numai protocolarile dispoziţii asupra drepturilor minorităţilor, stabilite Ia diferite congrese şi conferinţi „post-hellum", ci mai ales unaVlin manifestările spiritului nou al vremei, dacă nu ne-am închista în politicianismul xenofob „ante-bellum", n-am avea nimic de perdut prin diminuarea elementului  etnic de bază în Rominia, ci chiar de dştigat.
Şi nu ne va fi greu de tot a admite spiritul nou ca îndreptător celei mai juste atitudini faţă de minorităţile noastre—aşa
4
178
P. C0NSTANTINESCU-1AŞI
cum unele partide politice au Înţeles limpede- -, căci vom găsi reazăm solid in bunii noştri strămoşi, mai mult sau mai puţin depărtaţi de noi. Nenumăratele hrisoave domneşti de liberă petrecere pentru străini, mai ales celor din breasla negustorească, sau privilegiile acordate Lembergenilor, Braşovenilor sau celor din Sibiu, Rodna şi Bistriţa, vorbesc cu glas precumpănitor pentru spiritul nou.'
Cu mult mai încoace, în preajma luptelor neîntrecute de nici o generaţie prezentă dintre^anii 1848-1865, cu prilejul rea-lipirei la Moldova a ţinutului din sudul Basarabiei, realipire vremelnică şi prin capriciul politicei europene, se vede din partea ocirmuitorilor ţărilor noastre un tact deosebit faţă de una din cele mai bine organizate minorităţi din cuprinsul noului ţinut: bulgarii.
In stînga Dunării, dela Porţile de fer şi pină la vărsare, cit era ţinut locuit in masă de Romîni, găseau adăpost refugiaţii bejenari din dreapta Dunării, în deosebi bulgari,-«cei mai năpăstuiţi de stăpinirea turcească, adevărata urgie pentru ei deseori. Pămîntul ţărilor romineşti Ie-a fost de-atîtea ori „pămîntul făgăduinţei"—cum înşişi mulţi oameni de seamă au recunoscut-o.')
Pe la 1819 se găseau, veniţi cu mult mai înainte, în sudul Basarabiei, colonii întregi de bulgari, care, pentru a trăi mai bine, reclamară şi obţinură dela ţarul Alexandru 1 Pavlovici al Rusiei privilegii anumite, ce le uşurau, in adevăr, situaţia.1
Prin hotărîrea Congresului dela Paris, dela 30 Martie 1856, se alipiră Moldovei patru ocoale ruseşti (Prutul, Cahulul, Ismailuî şi Bugeacul) din sudul Basarabiei, ce făcuseră parte integrantă -din Moldova pină la 1812. Era o realipire ; ştergerea in parte a marii nedreptăţi dela începutul veacului trecut. «Oricum însă, prin acest act al congresului european, mânat de anumite interese politice generale, se schimba stăpînirea unei populaţii, care se bucurase de-o situaţie privilegiată sub stăpinirea ruseas:ă.
Ce atitudine trebuia să ia guvernul depe atunci al Moldovei iată de puternica minoritate bulgară, putem spune caşi inexistentă înainte de 1812, pe vremea vechii stăpîniri moldovineşti şi care acum număra 40 colonii bogate şi privilegiate ? Era o ches-
1). Mărturii şi dovezi în lucrarea1 noastră „Rolul Romîniei in epoca de regenerare a Bulgariei", laşi 1919.
POLITICA COLONIALA MOLDOVINEASCA 179
i- -
Siune de mult tact politic, mai ales că ochii marilor Puteri erau :mereu aţintite asupra „ţăranului dela Dunăre luat in garanţie de unele din ele, ca Frânţi lui Napoleon III de pildă.
Erau împrejurări oarecum similare cu cele de azi: înche-"erea unui mare răsboi european, o pace la Paris, interese europene în Orient, caşi pretutindeni.
Politica colonială—ca s-o numim mai exact—faţă de minoritatea bulgară a căimăcâmiei lui Tudoriţi Balş şi-apoi Vogoridi a fost, credem, mai mult de cît satisfăcătoare; pentru acele vremi 'a fost occidentală şi plină de simţ.
In spiritul vremei nu era aceiaşi atitudine faţă de toţi străinii. In Regulamentul organic, redactat cu un sfert de veac mai înainte, un capitol special se ocupa de Evrei, «a căror număr Creşte din zi in zi şi cea mai mare parte din ei trăesc cu vătă-inarea intereselor pămîntenilor» le era interzis „de a pune in posesie moşii locuite*. Antisemitismul' era puternic, în cît înşişi cărvunarii dela 1822 opreau, prin Constituţia lor, intrarea mai departe a Evreilor în ţară, deşi admiteau unele privilegii celor deja stabiliţi.
Faţă de bulgari atitudinea guvernanţilor fu cu totul alta, -din motive pe care le vom vedea.
Caimacamul Balş lansează o proclamaţie „către locuitorii părţii din Basarabia ce trece «spre Moldova» la 4 Februarie 1857, prin care adresîndu-se «iubiţilor compatrioţi» le spune, între altele: «Poporul moldovean" vă primeşte pe ioţi ca pe unii ce-i,sunteţi fraţi „şi de-o lege şi care în viitor veţi fi părtaşi de a lffl soartă». Ocîrmuirea Ie făgăduea respectarea drepturilor obţinute sub stă-pinirea rusească şi împlinirea dorinţelor ce le vor manifesta.
Ca urmare se alcătui o comisiune din boerii: vornicul lan cu N. Cantacuzino, logofătul Grigorie Krupenschi şi postelnicul Las-carachi Michalachi, modificată apoi prin înlocuirea celor din urmă <cu logofătul B. Rosseti-Bălănescu şi aga M." Cerchez; cel dintăi fiind secretar de stat fusese menţinut. Comisiunea primi însărcinarea de a se pune in legătură cu reprezentanţii coloniilor bulgare pentru a le afla doleanţele şi a le comunica ocirmuirei, care întocmi aşa numitul nAşeeămîntul coloniilor bulgare*.
Lucrarea fu gata in curînd, după o laborioasă conlucrare a delegaţilor ocirmuirei moldovineşti cu reprezentanţii coloniilor bulgare, ce aduseseră in sprijinul lor şi privilegiile obţinute în 1820
180_P. CONSTANTINESCU-IAŞI__
sub stăpinirea rusească. In 1858 se tipări o broşură1) continîndL tot ce se statuase referitor la aceste colonii: aşezîmintul amintit^ «Instruc{ii pentru datoriile autorităţilor săteşti", „Privilegiile hărăzite coloniilor bulgare" şi „Hrisovul pentru şcoala din Boigrad"^ dat la 10 Iunie 1858 de caimacamul Nicolae Vogoride.
Adunările obşteşti ne [mai1 funcţipnind, noile regulamente. ob|in putere de aplicare numai pe baza ordirului /"autorităţii executive—ceia ce contravenea [art. [58 din Regulamentul Organic încă în vigoare pe atunci.
Pentru îndreptările liceului din Bolgrad—una din putinele şcoli secundare din întreaga Moldovă—se formase o nouă deputăţie, în care se aflau bulgari de vază ca banul Panaite Grecul, şi Neculai Caruşov.
Dintre toate dispoziţiile referitoare la drepturile bulgarilor;, consacrate prin continua întrebare a celor direct interesaţi, «Aşeză mîntul» •prezintă" o importanţă deosebită. Cuprinde 336 articole,., împărţite în mai multe capitole referitoare Ia drepturi şi îndatoriri, viaţa productivă; viaţa spirituală şi moravuri, justiţie şi altele-Vom spicui dispoziţiile edificatoare asupra politicei coloniale la 1858..
*
Toate coloniile treceau sub jurisdicţia departamentului de finanţe—cum se "hotărîse prin jurnalul încheiat la 30 Aprilie 1857— formîndu-se o secţie specială, a ii-a colonială condusă de un dregător colonial. Administraţia se face de funcţionarii: ocolaşi-şi asesori la fiecare ocolaşie, vornicei şi asesori la fiecare judeţ colonial şi cite un uşer la fiecare zece case. Afară de aceşti a— genţi executori, fiecare colonie forma o obştie şi avea o adunare obştească de mare însemnătate.
Ocolaşii, vorniceii şi asesorii erau aleşi şi rînduiţ' de obştie-pe doi şi trei ani; alegerea se face după [/mulţimea glasurilor».-Apoi erau! diferiţi scriitori şi „funcţioneri" plătiţi şi numiţi de stat; leafa provenea din veniturile .coloniale. In caz de excedent,, acesta se împărţea funcţionarilor pentru silinţa lor în slujbă.
Slujitorii erau cei obicinuiţi şi-n restul ţării; existenţa, atribuţiile şi plata lor sunt [cuprinse şi-n Regulamentul organic. Dealtfel, toţi slujitorii ţării erau întreţinuţi pe cheltueala satelor,.
1) Iaşi, tipografia «Buciumul romîn»; un exemplar, scris cit> cirilice, pe care l-am utilizat, fost în propietatea Universităţii di rulaşi, se află în biblioteca liceului «Godreanu» Birlad.
POLITICA COLONIALA MOLDOINEASCA 181
unde-şi îndeplineau slujba ; sătenii alegeau pe vornicei, adunarea, -acestora pe ocolaşi si privighitori.
Era o aplicare locală, pentru coloni, a principiului eligibilităţii funcţionarilor.
Mo.'dova suferise mult de abuzurile funcţionarilor, dintre care unii încercau să se inveciuicească cu descendenţii lor in a-numitt boerii. Mai înainte «pontul» 12 al cărvunarilor cerea ca «nici un fel de slujbă obştească.. să nu se socotească de cliro--nomie...». Aceiaşi constituţie admisese numirea funcţionarilor de Sfatul (parlamentul) Ţârii, sistem american. In ce priveşte excedentul rezultat din bugetul general al ţârii se întrebuinţa la îmbunătăţirea aşezămintelor publice—ceia ce constituea o teoriesde «drept administrativ prea înaintată pe atunci.
Diviziunea autorităţii lăsa liberă manifestare voinţei colective, care era asigurată şi rrin alte dispoziţii. Nici o hotărire a, judeţului ocolial sau colonial nu avea tărie da:ă acel caz nu fusese ascultat, judecat şi hotărit de toţi membrii in complect. Măsură prevăzătoare pe care o găsim şi-n Constituţia cărvunarilor, extinsă, .bine-nţăles, la hotăririle mult mai importante ale Sfatului obştesc. Nu se poate lua nici o hotărire „dacă feţile Sfatului nu vor fi toate de faţă în numărul şi persoana lor".
Şi-aici, ca pretutindeni unde amintim de dispoziţiile „căr--vunăreşti*, intenţia noastră fu de-a face o apropiere nu numai <Je simplă comparaţie, ci de a sugera bănuiala unei oarecari influenţe a generaţiei cărvunarilor dela 1822 asupra celor ce trecuseră prin 1848.
Libertatea de conducere şi control, hărăzită m'noritâţii bulgare, respiră încă din articolul 168,
„La sfirşitul fiecărui an sunt datori a alege din sinul lor ..trei inţălepţi şi cu avere gospodari, ca la incheerea socotelilor «să se încredinţeze despre banif ce s-au adunat Ia Ocolaşie şi Judeţele coloniale şi despre acurateţa socotelilor".
împlinirea datoriilor din partea ocolaşilor, vornicilor şi asesorilor se cerea aspru, insă «cu orînduealâ purtindu-se cu ei blînd şi toate tinguirele lor să Ie primească cu răbdare, ascultindu-le cu luare aminte» ; în schimb Ii se cerea nu numai împlinirea datoriilor, dar mai ales să nu asuprească pe supuşii lor, căci vor fi supuşi altfel judecăţii.
Interesele coloniştilor trebuiau resolvite fără întirziere înşti-inţindu-se despre toate nevoile lor ministerul «cu grăbire». Şefu
182
P. C0NSTANT1NESCLMAŞI
secţiei coloniale—un director general de azi—era obligat să facă în vreme «revisii» în colonii şi să primească acoîo «toate tîngu-irile coloniştilor» ; să observe ca funcţionarii amintiţi să se ocupe «cu sirguinţă la îndeplinirea însărcinării lor după toată cuviinţa».
După statuarea normelor de conduită ale organelor administrative, cărora mereu li se recomandă, în peste cincizeci de articole, prudenţă şi respectarea drepturilor coloniştilor, umează. prevederile referitoare Ia îndatorirele şi privilegiile acestora.
Coloniştii bulgari se bucură de-o atenţie deosebită din partea ocîrmuirei din motive -care dovedesc o largă pricepere a intereselor de stat. Numai emigranţii care se ocupau cu agricultura sau meşteşuguri apropiate acesteia era consideraţi colonişti; cei. ce-ar dori să se ocupe cu negoţul sau specula sau vroiau să se-nscrie în vre-o breaslă dela tîrguri nu erau primiţi în colonie sub oblăduirea privilegială.
In general, impămîntenirea pentru drepturile politice se făcea cu mai multe greutăţi şi forme. Străinul de oricare credinţă creş-' tinească, — deci numai pentru creştini era deschis drumul încetă-ţenirei — trebuia să facă o „jălobă" către Ocîrmuire^ prin care să. ceară acest drept şi s'arate ce capital posedă ; după zece ani de: muncă productivă şi viaţă cinstită putea fi trecut în rîndul pă— mîntenilor cu drepturi politiceşti. Pentru cei ce nu vor să se bucure de drepturi politice, pentru negustori şi industriaşi, era suficientă o simplă cerere şi obligarea supunerei faţă de dările ţăriL Garanţiile cerute străinilor erau în bună tradiţie şi nici chiar după 1866 nu dispar; în constituţia cărvunarilor dela 1822 se cere a-celaş termen de 10 ani şi condiţia căsătoriei cu o moldoveancă, iar în constituţia dela 1866 străjueşte faimosul articol 7. Pentru? coloniştii aduşi de proprietari pentru înpoporare sau  lucrul pă— mîntului. Regulamentul Organic prevedea oarecare înlesniri. Agricultura, singura bogăţie a ţării, se bucură de o atenţie deosebită, în toate legislaţiile secolului trecut. Intre principalele preocupări ale sfatului obştesc, stabilit în „Cele 77 ponturi" se prevede sk ,,îmbunătăţirea economiei câmpului (agrare)".
Fiecare colonist îndeplinea formalitatea unui jurămint Ia îm~ pămîntenire, depus potrivit religiei sale, pe care au dreptul slobod a şi-o folosi. Apoi orice colonist şi urmaşii săi au drept de târgoveţi nu numai in colonie, ci şi'n toată ţara ; au dreptul de a dispune precum vor vrea de avutul lor înlăuntrul ţării, iar de vor
POLITICA COLONIALA MOLDOV1NEASCA 183
încerca a-1 scoate din ţară, vor fi obligaţi a plăti darea pe capital pentru trei ani, findu-i averea cîştigată în ţară.
Pămîritul fixat fiecărui colonist bulgar sau rumeliot se ho-tărise la 50 desetine, iâr Ia împărţeală li s-a dăruit cîte 60 de-setine. Iată o împâmîntenire — propriu zis nu era o împroprietărire, cum vom vedea — cum rare ori se întilneşte in istoria noastră, nu faţă de străini, dar nici chiar faţă de ţăranii neaoşi romîni. Pentru a se preciza chipul cum se înţelegea această importantă chestiune acum mai bine de jumătate de veac în urmă, transcriem articolul 82, cuprinzător împămîntenirei : „In cîtimea părţilor de «pămînt împărţit pela colonişti se socoteşte numai pămîdtul treb-«nic; iar toate celelalte unghiuri, precum : riurile, limanurile, «glodăriile, mlaştini, var, pămîntul sărat, cleios, nisipos şi altele, «nici de cum nu sunt puse în socoteală, ci se dau in obşteasca «stăpînire a- coloniilor sau satelor».
Intenţia economiei de stat reesă din numeroasele articole cuprinzînd dispoziţii-pentru «viaţa productivă», orînduitâ pină în cele mai neînsemnate amănunţimi. Oe aceia şl depindeau coloniile de ministerul finanţelor, pentru mărirea veniturilor statului din buna administraţie a unor bogăţii ale ţării.
Ocupaţia de căpitenie a coloniştilor era agricultura, asupra căreia erau îndreptate atenţiile Ocirmuirei Principatelor ; tendinţa era să se facă din aceşti bejenari buni agricultori—ceia ce, de altfel, era şi-n spiritul harnicilor coloniş'i. Se prevede, în mai multe articole^ tot ce-ar putea înlesni o bună cultivare a pămin-tului, sub supravegherea aceloraşi conducători de ocolaşii. Coloniştii sunt datori să aibă pluguri şi celelalte unelte pentru agricultură, iar în caz de lipsă bine motivată va avea grijă colonia să înzestreze pe cel ce n-ar avea. Vorniceii şi asesorii vor controla condiţiile in care se fac semănăturile; vor raporta pe semestru despre numărul şi starea vitelor; despre livezi, vii, fînaţe, fabricarea vinului, rachiului, manufacturi, se prevăd diverse dispoziţii, care lăsau libertatea şi încurajau cultivarea lor. Fiecare gospodar este dator a pune jn jurul casei şi gradinei, in fiecare an, clte 20 colaci de aguzi, iar ocîrmuirea le va trimete săminţe pentru gînejaci de matasă. Ocolaşii vor avea în grijă semăna rea copacilor^pentru împădurire, iar fiecare gospodar este obligat a răsădi copaci «de acei ce cresc mai cu repegiune». Judeţele oco-liale şi coloniale îşi vor'da toată silinţa «despre înmulţirea pe Ia toate coloniile, de tot feliul de industrie, manufactură, meserii
184
P. C0NSTANTINESCU-1AŞI
■şi fabrici» ; vor avea grija ca «gospodarii să se ocupe cu lucrarea linei şi cu fabricarea săpunului şi a luminărilor». Coloniştilor li se dă voie pentru fabricarea rachiului şi berei, iar vlnzarea vinului se dă în antrepriză prin mezaturi,' venitul rezultat va servi, In decursul anilor de scutire, pentru folosul coloniilor, o parte stabilindu-se anume pentru leafa preoţilor şi Întreţinerea biserice-lor. O măsură de încurajare, căci legile ţării favorizau mai mult monopolurile in folosul statului; tot aşa şi-n cele «77 ponturi». Comerţul cu produsele coloniştilor este liber, chiar peste graniţe, cu anumite restricţii uşoare. Constituţia cărvunarilor pregătise acest spirit de libertate prin desideratele sale ; «lucrarea pămîn-tuluî în tot chipul, meşteşugurile, deschiderea de fabrici de orice trebuinţă...şi tot felul de-negustorie să fie neoprite in pămîntul Moldovei».
*
* *
Coloniştii trebuiau legaţi cît mai temeinic de noua patrie ce voia să-i facă părtaşi de soartă poporului moldovan—cum glă-suia proclamaţia lui Tudoriţă Balş. După obiceiul vremei să li se confere oarecare privilegii. Intre acestea se statua „scutirea cu nesupărarea lor de orice dare sau navalele" pe un timp determinat dela începutul aşezării lor; scutirea pentru totdeauna de îndatorirea recrutării, atit naturală cit şi bănească ; dar dacă ar <iori vre-un colonist să facă armată, va fi cu drag primit şi, peste obicinuita leafă, i se va da odată pentru totdeauna nouă carboave ca răsplată.
Un articol special prevede întrebuinţarea dialectului coloniei ca limbă pentru redactarea tuturor poruncilor către colonişti; jurămîntul la împămintenire era depus potrivit religiei fiecărui colonist.
Drepturile civile încetează în cazul cind treceau în altă clasă, dar se puteau folosi liber de drepturile acordate de noua situaţie. Dacă vre-unul voia să plece din colonie, obştea n-avea dreptul sâ-I oprească, dacă lăsa pe-un altul să-i susţie gospodăria. Dacă putea să intreţie îndatoririle cerute de ambele clase (de colonist şi clasa în care intra), putea să rămie şi-n clasa coloniştilor.
Unul din principalele venituri ale ţării se trăgea din strin-gerea birurilor, la care erau supuşi ţăranii şi clasele mijlocii; dela obicinuitele dăjdi nu puteau face excepţie nici agricultorii
POLITICA COLONIALĂ MOLDO VINE ASCĂ 185
bulgari. Coloniştii erau obligaţi la anumite havalcle, explicabile pentru întreţinerea ţinuturilor lor: facerea şi îndreptarea drumurilor, podurilor, ezăturelor şi ţinerea trecătorilor, dar numai a acelora cuprinse pe moşia lor. Ocolaşii vor avea grija să orîn-duească pe toţi coloniştii, să nu se comită abusuri şi asupriri, căci altfel «vor pica sub răspunderi grele». Vor mai da podvezi pe rînd in ajutorul poştei, la transportarea arestaţilor, funcţionarilor trecători In treaba slujbei şi drumeţilor particulari cu legiuite certificate pentru aceasta. Judeţele coloniale vor avea grija ca nici un călător să le ceară podvezi fără plata banilor sau fără «blanchete» (bonuri).
Nu trebue să pară grele aceste îndatoriri, căci fac parte din obligaţiile publice prevăzute in toate legislaţiile lumei de ori-rînd. In special ajutorul pentru poştă era de preţ, căci ţinerea poştelor necesita cheltueli mari, cu toate că- n bugetul Moldovei pe 1846 se prevăzuse 633000 Iei pentru acest capitol-*una din cele mai mari cheltueli—, plus 30000 pentru «blancheturi de poştă».
Abia după împlinirea anilor de scuteală coloniştii vor plăti două feluri de âări: 1) îndeobşte pămîntene, ca ale tuturor celorlalţi din aceiaşi clasă şi 2) parţiale pămînteşti sau comunale pentru ţinerea dregătoriei coloniale, profesorilor, lefile ocolaşilor, vorniceilor şi asesorilor şi pentru biserică. După trecerea aceloraşi ani de scutire se va percepe şi o dare pe pămînt, fiecara după citimea stăpînită, dar numai pentru pămîntul «trebnic» ; «tot pămîntul netrebnic şi săpat va rămînea in a lor stăpînire fără plată». Darea e hotârîtă Ia 22 copeice de argint pe fiecare de-setină pentru bulgari şi rumelioţi. Şi—dispoziţie demnă de remarcat—«ranaloghiş dărilor pentru pămînt rămîne in dispoziţia coloniştilor între eit după însăşi a lor găsire de "cuviinţă». Libera ■exprimare a voinţei colective, prevăzută şi-n alte articole, corespunde unui'început de explicare a principiului descentralizării administraţiei.
Din «Aşezămînt» se mai pot spicui citeva dispoziţii de drept, dintre care unele foarte interesante.
Majoratul se obţinea mai curind de cit azi; la 20 ani împliniţi tîflfirul intra in toate drepturile unui vrîstnic legiuit. Epi-tropii, în cazul minorilor, erau răsplătiţi pentru osteneala lor cu un sfert din averea mişcătoare ce au cîştigat-o.
Peste ciţi-va ani numai, in 1865 cînd se redactează primul Cod civil, majoratul pentru toţi tinerii romlni sau supuşi legilor
186
P. CQNSTANTINECU-IAŞI
romineşti se obţine Ia 21 ani împliniţi răminind vrîsta de 20 ani numai pentru majoratul penal. Tendinţa era să se prelungească minoratul ; astfel înainte vreme cu ocazia căsătoriei bărbatul avea nevoe de consimţimîntul părinţilor chiar după majorat pînă la vrîsta de 25 anî, Aşa dar, majoratul la 20 ani, admis pentru coloniştii bulgari, era o dispoziţie înaintată.
In dreptul actual civil, caşi-n acel vechi dela 1865, nu se prevede nic! o plată pentru osteneala tutorilor în înţălesul dispoziţiei din «Aşezămînt».
Tutorii sunt obligaţi să restitue intactă averea minorilor scâ-zînd bine-nţăles clleltuelile cu întreţinerea minorilor şi averei imobiliare. Tutela este gratuită—declară codul nostru civil. Greşau oare guvernanţii dela 1858 că acordau epitropilor o răsplată de un sfert din averea clştigată prin osteneala lor cu bunurile minorilor? Nu, căci alte legiuiri străine recunosc chîar azi dreptul gratificării tuturorilor pentru munca lor- Aşa, codul civil Ia spanioli prevede 108/0 din venitul curat; iar cel german prevede expres posibilitatea de a se da o Indemnitate tutorului.
Se stabileşte principiul propietăţii în comun, de oarece se dă fiecăruia şi urmaşilor partea cuvenită, însă nu personal, ci în pro-pietatea fiecărei colonii. De aceia coloniştii n-au voe a vinde din pămîntul lor fără învoirea Ocirmuirei, «ca. nu cumva să intre a-cestî păminturi în mîni străine». Chiar constituţia «celor 77 ponturi» Interzicea străinilor de-a mai cumpăra imobile, rurale sau urbane.
Şi se dă voe, insă, «pentru întinderea şi îmbunătăţirea gos>-«podăriei lor a cumpăra şi-n deobşte a dobîndi pămînturi dela «feţile particulare, în a lor proprietate». Şi-atunci, natural, că fiecare colonist poate dărui propria sa avere după voinţa lui fără vre-o mărginire. Este aplicarea unuia din cele «77 ponturi», libertatea absolută a dreptului de propietate („volnic fiind fieşte cine de-a ho-«tărl precum ii va plăcea pentru dreapta avere a sa, pentru ro-«dul ostenelilor şi a iscusinţei»).
O altă dispoziţie regula dreptul de moştenire. Averea mişcătoare a unui colonist mort fără testament: un sfert să se dea soţiei mortului, un sfert tuturor fetelor şi două sferturi să se-mpartâ intre fii (băeţi). Codul civil de mei tîrziu desfiinţează Inegalitatea moştenirei Intre fii si fice. Pentru legiuitorul «Aşezâmîntului» o rara ţiune bine cuvîntată îl îndemna să acorde mai* mare parte băe—
POLITICA COLONIALA MOLDOVINEASCA 187
ţilor; aceştia aveau nevoe de mai multă avere pentru a o înmulţi prirţ munca lor şi a mări astfet bogăţia ţării.
Intr-o aşezare populată şi cu relaţiuni stabilite trebuia re-* gulamentată şl Justiţia.
Adunarea obştească, care garanta conducerea de sine a coloniei, prezintă pentru ocîrmuire atlta însemnătate, că neurmarea Ordinului de a veni la adunare era pedepsită cu amendă («strat»), împătrită la recidivă. Rebelii, ce nu s-ar supune odrmuirei stator-*-nicite, vor fi expulsaţi peste hotar. Ultragiile autorităţilor se pedepsesc cu amenzi, Iovirele cu închisoare şi munci pentru binele public. Cu m politica de colonisare cerea o atenţie deosebită pentru agricultură, nerespectarea dispoziţiilor stipulate in acest sens se pedepsea sever cu amenzi, Închisoare şl chiar muncă silnică. De asemeni se pedepsea sever neurmarea plăţii de dări şi abei-licurilor, călcarea dreptului de avere, a regalelor pentru ţinerea bunei orîndueli, a legilor bisericeşti şi moralului, stricăciunele şi împuţinarea contului.
Dispoziţii finale privesc jurisdicţiile pentru pricinele intre-coloniş'i, între aceştia şi ceilalţi locuitori, pentrn fapte poliţieneşti şi pentru cercetarea pricinelor criminaliceşti.
Toate dispoziţiile referitoare la justiţia colonială sunt în spiritul legilor In vigoare, prevăzute în Regulamentul organic cu oarecare nuanţare pentru rostui coloniilor.
Pentru buna orinduială a coloniilor «Aşezămîhtul» prevede-clteva măsuri poliţieneşti. Măsuri pentru aşezarea după un pkrv stabilit a locuinţelor şi atenanselor ce se vor clădi; pentru prevenire în caz de incendiu, pentru curăţenia uliţelor şi buna In? grijire a tot ce era pentru serv.ciul public dovedesc spiritul der bunâ gospodărie ce anima oclrmuirea moiooUnească.
Coloniştii avea voe să călătorească în interiorul ţării, dar numai cu bilete de identitate deiâ ocolaşie ; agricultura şi tamaz-Jlcurile lor nu vor fi supuse ni:i unei stricăciuni. Pea^ru călătorii inafara ţării erau obligaţi să-şi scoată paşapoarte, iar dacă voiaur să se stabi'ească fn străinătate, erau obligaţi să plătească darea pe trei ani înainte.
Moravurile si credinţa se bucură de-o atenţie deosebită, nu-pentru a împila cumva asupra liberei lor manifestări, ci pentruv regula rea practicei lor. Libertatea religioasă era în tradiţia mol-dovinească. Urmaşii «cărvunarilor» dela 1822 şi poate chiar unit dintre ei îşi aminteau de imul din primele deziderate ale consti—
188
P. CONSTANTlNESCU-IAŞ(
tuţiei «celor 77 ponturi»: «să fie suferiţi toţi cei de alte credinţi «după obiceiul din vechi păzit in pămintul acesta, de a avea slo-•«bodă lucrarea credinţei lor...».
Preoţi să alegeau de obsfe dintre cei indicaţi de consistoriu.
Ocolaşii privigheazâ conduita fiecărui colonist şi notează pe fiecare într-o anumită condică. Se interzice cerşetorie, întocmai -cum abia in zilele noastre se-ncearcă prin auspiciile ministerului ocrotirilor sociale , rudele săracului sunt obligaţi sâ-1 intreţîe, iar la nevoe se vor înfiinţa aziluri pentnu femei şi bărbaţi, întreţinute de obşte.
Măsuri severe se stipulează împotriva luxului, pe care hrisovul căimâcămiei ii defineşte într-n articol. «Sub cuvintul de lux se inţălege dacă „unul va face nemăsurate cheltueli in casa sa, „adese adunări de musafiri şi alte asemine, ce cauzează dărî-„marea avutului". Ocîrmuirea se îngrijea de «dărîmarea avutului», care aducea pagube întregei economii a ţării; măsura pare. de pri-sîs pe'ntru coloniştii bulgari, a căror sobrietate este prea cunoscută.
Ocolaşii vor mai privighea ca «sătenii să trăească cu megieşi «lor in unire, iar pe străini să-i primească cu blindeţă şi mul-ţămire». Prestigiul vechi al ospitalierei Moldove era asigurat.
Am spicuit conţinutul «Aşezăminrului» insiştînd uneori asupra unor amănunte poate prea mici, însemnate însă pentru a complecta tabloul politicei coloniale dela mijlocul veacului trecut. Respiră un spirit de bună îngrijire pentru gospodărirea unui colţ din ţară, care aducea nu numai un ţinut întins, ci şi o populaţie faţă de care se cerea o deosebită atenţie mai ales în împrejurările dificile de pe atunci. Motivată fie de aceste împrejurări, fie dint-o largă înţelegere a cer'nţelor noi ale vremei, comisiunea di redactare a «Aşezămîntului» sa strădănuit să satisfacă cit mai mult interesele ţârii
Deşi multe din dispoziţii fuseseră redactate după cerinţele coloniştilor bulgari, totuji credem că şi celor trei boeri moldoveni se datonşte spiritul general al leg ferârii. Nu avem dovezi precise, dar doi din comfsiune, aga N. Cerchez ţi vornicul lancu Cantacuzino fac parte din familii care au dat pe tiei dn ,căr-vunarH" dtla 1822.
„„Aşezâmînrul coloniilor bulgare" dela 1858 adaogă încă un merit generaţ'ei strălucite dela mijlocul veacului trecut; această îmbinare de ştiinţă istorică şi juridică ne interesează şi ne foloseşte.
P. Constantinescu-Iaşi
ETIMOLOGII
189*
ETIMOLOGII
berbeleacu (de-a), de-a tumba, SchafhSse» ; pok brynăeo, klein— răsturnîndu-se, n'are nici o legă- russ. bryndsa, aus rum. brîneă. tură cu berbec (cum zice Acade- Aus dem Slav.-, nhd. dial. Brinser mia şi Şălneanu), ci mai degrabă Brimsenkăse.— Eu zic : brămă ni» ar putea fi inrudit cu nsl. krepe- e alta de cît o metateză din lat. lîti. a răsturna lovind cu pumni zaberna, din care, pe de o parte-(Berneker, 1,610), mal ales că s'a făcut eăgîrnă, torbă de pus există şi variantele a veni în ber- brlnza la scurs (dat de mine în benţle, în brebenele şi în crepenele Arhiva, Ian. 1922), Iar pe de alcalin sudul Moldovei). *ebirnă, prin metateză brînză ! A-
bindisesc (Mold ), mă bindisesc ceîaşl figură e şi în ghiveci, «oală»-(Munt.), mă sinchisesc, îmi pasă, şi «un fel de mîncare» (ca şi fr. nu vine de la turc bende, «grijă, pot pourri şi span. olla podrida"} păs» (după cum zice Şăineanu), şi în cănură, care, la început. Inelar care în realitate înseamnă «şi semna «ţeava (:ănula) pe care se eu», ci vine de la ngr. begentieo, înfăşoară firu de lină», apoi «lina aor. begentisa, catadixesc, dignez înfăşurată pe această {eavă*. Deci: Pronunţarea ngr. şi contracţiunea conţinutu în loc de conţinător. O celor doi e dă exact rom. binidi- figură inversă e în bnreut (Mold.), sesc. în Botoşani şi pindisesc.      clondir, fiind-că apa minsrală nu-
brinză. după Academie, vine mită «burcut» se aducea In clon-«probabil, din numele oraşului Bri- dire. de care era plină Moldova enz (ded, la început, un anumit pînă pe la 1900 Briază a pă-fel de brînză, făcută Ia Brienz), truns si la Unguri, Slovaci, Po— de unde şi ital. sbrinze şi germ. Ioni» şi Ruteni. E şi el unu din Primsenkăse, Brinsenkăse ; cuvin- acele numeroase cuvinte (ca cheag^ tul a fost răspindit (cu deosebire căciulă) răspindite de ciobanii Ro-prîn păstori Romîni) şi la popoa- mini.
rele slave. Meyer-Lubke, R. WB. cîumpav(MoId.Tfans.)şicJM»»-nr. 1296». Şăîneanu zice: «Vechi pdv (Munt. Trans. Olt.), scurtat,, termin ciobănesc atestat într'un amputat, mutilat, e rudă cu bu(g. document raguzan din 1356: brenţe, cipav, clrn (care pare să fie luatr caseus valachicus ; probabil după din rom., nu invers). Ciumpav numele orăşelului Brienz, unde se poate fi un derivat de la etump fă<}ea acest fel de brînză (Cf. Munt., ceia ce râmlne în pâmînt germ, Brinsenkăse), Berneker zice dintr'un copac tăiat ori pe trunchi «iryndfa, brindea slovak. «Art. dintr'o ramară tăiată ori pe corp
190
AUGUST SCRIBAN
dintr'un picior saă dintr'o mlnâ hîrşâg (auzit de mine de la tăiată, ca în acest exemplu: cîum- Ţiganii din judeţul Vaslu), vrea-pit de la şolduri (Conv. Lit. 1920, scurl (a strînge hirşag din pădure), 524 , Iar clump (şi eîomp în Ilfov) are aspect de colectiv slavonesc e o variantă din ciung, iar ciung in -ac ori poate să fie vre-un e rudă cu ital. eionco, mutilat, ung. harsiak, copaci din neamul cioco, butuc, ciot, şchiop (de telului, de la har's, liber, pelifa unde sîrb. cot. Berneker, 1, 160), lie supt coaja copacilor, ung, Cbonka, ciung, csonk, butu- înhâţ, apuc răpede, se reduce rugă rămasă in pămînt, de unde Ia o interjecţiune haţ, hîţ,- dar e şi rom. ciont, ciot, ciunt, ciut înrudit cu înşfac, care are acelaşi (care e o variantă din şut, în Olt. înţeles şi vine Ia vsl. hvatati (dat si Munt. vest, vsl. Şutii, aşa cum de mine in Arhiva, Iuliă 1921), căciulă vine din *coşulă. (Arhiva, care, probabil, tot la o interjec-Ian. 1921). Tot de la clump v'me şi ţiune se reduce. Ba s'ar putea poclump (Mold.) şi -mb (Munt. chear ca hoţ să vie tot de aici Trans. Olt.), par, ţăruş. Şi Ungu- (Cp. cu rus. hvată, om îndrăzneţ rii au csut, ciunt, şi csuta, ciut, şi sprinten. Berneker, 1, 407). f paralel cu noi. jărăsc (Mold.), scurm focul ca
colnic, deal mal mic (Pe cel să ardă mai bine, vine de la rus. ■deal, pe cel colnic Trece-o fată Săriţi, a scormoli focul, influenţat şi-nn voinic), ar putea fi o disi- de rom. jar, jăratic ori de vsl. milare din rus. holmikă, diminutiv itriti, a frige. în vestul MunteniiI de.la holmă, holm, hilm, deal. Din jărulesc.
rom. vine bulg. kolmk, «drum de lăfăiesc(mâ), şed întins de mul-sat», sîrb. «drum mare» (Cp. şi turnire (sătul se lăfăia pe canapea), cu Berneker, 1. 547, la koIntel), ar putea veni de la nslov. lăihati în sudul Mold. (de ex. Tutova) se, a ho nări. un deal şi mai mic se numeşte pofidă (Munt.), pohidă (Mold. momic, din rădăcina mom- (din sud.) şi prohită (Mold. Vechi), care vine şi momîrlan, movilită ironie, deriziune : (a lua în pro-de pămînt făcută da rîme) cu su- hita", a vorbi în pohida cul-va), fixul -ic ca'n colnic, popie ş. a. vine din verbul a {im) pohilri, a ghlorlan, mojic, nu vine de la ridiculiza, rus. pnhitritl, a între-ghlorăitul maţelor Iul de foame, buinţa oare-care viclenie, ci de la vorba lui, adică «ghlo- urdă, brînză care se obţine răie», nu vorbeşte ca oamenii- fierbînd zeru rămas de ia caş ciopliţi. Cp. cu bădăran, de la (albumina din lapte), vine din lafc ung. badarni, a vorbi ca ghlor- hbrrtda, fem. de la h&rrtdus, sbîr-îanul. lit, urît, adică «brînză urită* faţă
ETIMOLOGII
191
de brinza obişnuită. în orl-ce caz, urda (deşi e gustoasă !) apare ca o rămăşiţă sal chear ca un gunoi. Aşa se explică cum din hor-ridus s'a făcut fr. ord, or de, cu înţelesul de «foarte murdar», de unde şi orăures, murdării. ApoT, rom. urdori (Augenbutter 1) nu e alta de cît lat. *horridores (hor-rores). Pentru eliziunea lui t, cp. cu calidus-caîd. (Poate că şi planta numită leurdă, allium ursinum, vine din lurida !). Pentru prefacerea lui o îutonat în « (faţă de mors, nidrlis, moarte), cp. cu c%-hors, c6\6rfis, curte şi cu porro, pururea (prin alipirea sufixului -rea din aiurea). Poate că s'ar putea compara încă şi mal bine cu numele oraşului larda, din torrida, adică «uscata, arsa» (ca Şuşiţa tî& în Putna» şi Şuşiţa in Gorj, vsl. su&ica, de* la vsl. suhu, uscat, ş. a. asemenea) dacă cîm-pia Turdei ein adevăr uscată.—
Poate că altădată se zicea ş' oardă (de unde ar veni numele de familie Oardă, in Ardeal, ca Brîneă în Moldova, mal ales că Polonii, care au luat acest cuvînt' de Ia noi, zic horda. Ungurii şi Slovacii zic vurda, Rutenii urda. —Etimologia arida s'ar potrivi asemenea dacă am putea explica prefacerea Iul o in*«, mal ales că urda se numeşte it. ri-cotta, adică«răscoaptă». (Cp. şi cu usue, uscat, lat. exsicco, cjcsic-catus). — Etim. hibrida dată tot de mine (Arhiva. Oct. 1921) cade.
vatră, alt- cuvînt foarte mult cercetat, nu e alta de cit ngrec vdthron, vgrec. băthron, pi. -a treaptă, scaun, temelie, de unde vine şi alb. vatră, Iar din rpm. vine cuvintul sîrb. rut. pol. ceh şi slovac. Cu lat. atrium n'are nici o legătură. întil s'a zis despre vatra casei (şi a satului), apoi despre vatra focului.
August Scriban
COMUNICĂRI
Limba unei Cazanii după vechia direcţie filologică
In cartea mea «Fonetica alfabetului cirilic« am dovedit şi pentru viitorime—ceea ce nu mai făcuse nimeni înainte de mine— că filologii noştri (aşa Sextil Puşcariu, Ovid Densuşianu, I. A. Candrea.mai in urmă N. Drăganu etc) falsifică limba rouinâ a textelor veacurilor XVI, XVII (ca Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană, Carte de învăţătură şi alte ale Iui Cort si, Codicele Todorescu şi codicele Marian etc), nSscocindu-i o formff vecht-, arhaică, pe care, de fapt. limba noastră nu o avea atunci sau, alte ori, nu a avu t-o niciodată in realitate ci numai în închipuirea acestor filologi moderni. Această falsificare dinşii o comit, precum dovedesc acolo, prin acea că, necunoscând vechile Literaturi slave de la cari ai nojtri invăţan cum să scrie cu cirilica, ci ştiind ceva (prin Hasdeu şi episcopul Melchi sedec) numai din scrisul rusesc şi bugăresc de astăsi, ;red că şi în acele vechi texte romineşti slovele cirilice aveau aceeaşi valoare fonetică pe care ele o au astăzi Ia Ruşi şi Bulgari; ei nu ştiu că, în sec. XV—XVII în deosebi, slovele noastre cirilice aveau, ca şi la Bulgarii, Ruşii, Sîrbii, Macedonenii de atunci, valori fonetice deosebite de cît astăzi (cf. .4>7iiva,din lanuar 1923, p. 63—72).
In acea carte a mîa documentez această afirmare. Totuşi, pomeniţii filologi, spre a nu-şi răsturna tot ce au clădit şi clădesc în domeniul Filologiei romine, din ambiţia şi vanitatea de a nu fi văzuţi de lume că au clădit fără să cunoască acele date ale Sla-visticei. (cf. p„) nu numai că nu voesc a ţine socoteală de documentările mele ci continuă a falsifica mai departe limba noastră veche. Astfel îns4 ei induc în eroare şi pe alţi necunoscători din cercul lor-de influenţă. Am arătat (în Arhiva XXX,' 1, p. 63) că dînşii. spre a-şi ascunde această inferioritate a scrierilor lor.
COMUNCARI
193
s-au silit chiar să deprecieze resultatele «Foneticei» mele. Iar N, Drăganu, deosebit, nebăgind de seamă că Ştiinţa adevărată nu-i aceea care se* face spie a place altora ci numai pentru adevăr, afirmă (în «Codicele Todorescu şi Codicele Marţian», p. 167) că nu se ia după «Ilie Bărbulescu, care are greşeala că prea vrea să modernizeze» limba romină a vechilor texte.
Deci, aceşti filologi păstrează limbii textelor forma veche, athaică, pe care ei cred că aceste texte o ^aveau in secolii XVI şi XVII, pe cînd eu, afirmă dmşii, modernizez^ acea- limbă.
Ca să arăt încă o dată, cum filologii aceştia falsifică arhaizînd limba veche, —fiindcă dînşii nu ştiu ce arată Slavistica : că pe atunci slovele cirilice aveau şi alte valori fonetice de cît astăzi Ia Bulgari şi Ruşi, — iau acum numai cazul slovei a.
N. Drăganu ,(in „Cod. Todor etc". p. 167) afirmă că atunci, în sec. XVII, a reprezintă numai pe ia, cum e azi la Ruşi si Bulgari. Acelaşi lucru crede Sextil Puşcariu îtv. â sa transcriere cu litere latine a „Cărţii cu învăţătură" a lui Coresi. 1. A Candrea in «Psaltirea Scheianâ», I, p. CCXXXVI1 şi O. Densuşianu in transcrierea «Paltirei Voroneţene» socotesc că a reprezintă pe in; «rareori» pe e. Atita tot.
Nici unul nu ştie ş>, probabil că de oarece n-au cunoştinţi de Slavistică, n-au înţeles cele ce eu documentez în a mea «Fonetica-» (p. 175, 447—8); că, precum la Bulgari (mai ales între sec. XII—XIV, dar pe alocuri' şi după aceste veacuri) a, prin ceea ce se cunoaşte în Slavistică sub numele de „amestec al visurilor'', înseamnă şi ceea ce adică înseamnă, ca aceasta din urmă, şi î ă, sau, tot aşa şi Ia Romîni cari învăţaseră şi din Literatura bulgărească cum să scrie, a însemna şi ceea ce *, adică î sau «.
Mulţumită acestei atitudini neştiinţifice a acestor filologi, Cet de subt influenţa lor, neavînd Ştiinţa de a-i controla şi eventual îndrepta, falsifică şi ei mai departe, ca influenţătorii lor, limba vechilor noastre texte. Aşa părintele C. Bobulescu, transcriind cu litere latine o «Cazanie de, îngropare morţilor» dupe un manuscris cirilic din an. 1708, publică textul (în revista Biserica ortodoxă ronhiă, din Oct. 1922, p. 13) astfel :
„Ascultaţi blagosloviţi creştini odănăoare au fost fugh'and (sic) un omu de unu inor6gu iară inorogu.ii I-atr fost fug^nondu caciia ce să-1 agiungă de să-l mănmnce (sic) iară omulîl săracul
5
194_ ILIE BARBULESCU_
fug/nd D-mnezeu Sfnţiia sa... şi era a:oIo o papă mare,., şi la mijlocul răpăi etc".
Ast-fel transcrie pâr. Bobulescu, punînd însflşi sic in paranteze şi lulndu-se după pomenirii filologi. Aşa că pe această cale (a iui Puşcariu, Candrea, Densuşianu, etc.) a ajuns să dea limbii romîne dela 1700 o formă veche, arhaică, fie şi dialectală (cum ar zice O. Densuşianu în a sa Histoirc de la, langue roumainc, II 1), în care î de azi se pronunţa atunci uneori U: fughiand, fu-găriand, p'au etc.
Iu iond ce e aci, însă ? Este un fonetism născocit de Bo-bulescu, iar nici de cum o realitate în limbă. Iar născocirea-i vine de acolo că, găsind în manuscrisul de Cazanie ce transcrie, scris : <|3r<AHA, ^SrxpMHAx, mkiiahhe, pAnx, şi, socotind, după învăţăturile greşite ale lui Puşcariu, Densuşianu, Candrea, Drăganu etc. că a reprezenta, în vechile texte, numai pe Ta ca Ia Ruşi şi Bulgarii de astăzi, a transcris şi aci pe a prin la. Nu ştie nici Bobulescu, că învăţatorif săi, ceea ce ar fi putut găsi în «Fonetica» mea, că şi vechile noastre texte au, prin acel „amestec al dusurilor" luat dela Slavi, pe a cu valoarea Iui & =- î, n (cf. Arhiva, XvVlIl, 1, p. 159). Cunoaşterea acestui fenomen devenit ortografic, i-ar fi învederat, că niciodată nu s-a zis romîneşte: fughiand, fugâriand, mănânce, rmpei, cum filologii noştri pomeniţi l-au învăţat, ci totdeauna numai ca astăzi: fugari, fugărmd 'cf. ocă-r?wd), mănÎMCe, rîpei. Nici scriitbrul acestei Cazanii, nu pronunţa, evident, altfel, de cît ca noi azi; dovadă e, în rîndul întîi, încă faptul că el însuşi, in acelaş Ioc, mai scrie •• fng/wd şi r«pei. Aşa că, ortografia bulgărească, pricinuită de „amestecul iusurilor", pe care, în „Fonetică" (p. 447 şi 166, 205) o arăt imitată de Sîrbi şi Ruşi şi de textele romino-slavc, se află şi in această „Cazanie" ■cirilică romineascâ; scriitorul acestui text romînesc, aşa dar, pronunţa, ca toţi cei de pe vremea sa, ca noi cei de pretutindeni de astăzi, ca şi cum ar fi scris şj dinsul şi scriau alţii atunci: 4$r<KHA., 4>yrxP^HA, AVAHAvHMf, p^nz. El puse insă a pentru fiindcă era influenţat de Şcoala ortografica bulgărească care Treiera pe a Iui * şi care, uneori, chiar nici nu scria a:easlâ literă «din urmă ci numai pe a în locul ei. Dacă vor domnii filologi pomeniţi,—să Ie dau, ca exemplu bulgăresc al acestei Şcoli care n-are de cît pe a şi elimină pe manuscrisul aşa numit „Plovdivsko Evangele" (adică „Evanghelia dela Plovdiv"=FiIipopol) care, ca şi Cazania noastră, pune a pentru x- s. ex. în <ua3,m (rom.
COMUNICĂRI
195
mudă) caka^ît, (rom. izbîndl), ka^Ph efc. (în Spisanie a Acade-rriel da Ştiinţe din Sofia, XXII, 12, r* 216).
Ast fel stă lucrul şi l-am arătat aeja in «Fonetica*.
Iar aceasta confirmă incă odată ceea a eu mai susţin in ^.Fonetica" mea, pe temeiul tocmai al acestor date şi rezultate ce scot din Shvisticâ": că în sec. XVI şi XVII deja, limba romînă im era in stadiul arhaic (s ex. fughiand etc), îşi nici n-avea formele dialectale, ca acecte şf altele, pe cari L le Inventează filologii noştri din prcina lipsii lor de cunoştinli într-ale Slavistice', ci eja în genere chiar in stadiul ei actual.
Eu nu schimo modernidînd, deci, ci prezint limba veche aşa •num ea era in realitate, pe cind fii ologii  noştri o falşifictl ar-* hnieînd-o.
E păcat pentru Ştiinţa ce dinşii rîvnesc să facă şi pe care t-o falşfică -astfel, dacă o cultivă nu-pentru adevăr însuşi, care ar trebui să«I asculte şi să-I ia de Ia oricine ar veni el, ci o fac ipentru satisfacerea*^urnii a ambiţiilor şi a vanităţii personale.
E păcat, fiindcă o aşa Ştiinţţ nu poate avea valoare.
Sîrbi imigraţi în Oltenia în sec. XVI şi XVII
ln cartea mea Eelations dea Iloumnins avec Ies Serbes, Ies ÎBulgares, Ies Qrecs et la Croaţie, în care, intemeindu-mă pe documente inedite şi pe noi interpretări ce am dat celor publicate înainte, aduc Istoriei noastre şi celei a Slavilor Peninsulei Balcanice ideia nouă că: nu Bulgari, cum s-a crezut pfnă Ia mine, ci -Sirbi din Sirbia proprie sau din Macedonia de nord şi centru erau ^Slavii cari emigrau de dincolo de Dunăre Ia noi, ln Principate, •intre sec. XIII şi XVII inclusiv.
Acolo Ia p. 212 arăt că veneau Sirbii, fiindcă ei (iar nu B ilgarii) erau socotiţi in Principate, cum spune un document «foarte înţelepţi şi buni orinduitori ai sfintei biserici». Iar la p. 226 arăt că din Kratovo, orăşel al Macedoniei de nord, erau chiar chemaţi de domnitori Ia noi preoţi, cărturari, spre a sluji la mişcarea noastră culturală slavă, in veacul XVI. Intre alţii vorbesc de un «protopop Ioan, Sîrb din oraşul Kratovo», care, în vremea Iui Mihnea Vodă, a scris o Tetraevanghelie slavoneşte -f la sflrşitul ei a pus iscălitura sa cu următoarea inscripţie, tot slavoneşte : «Această sfînti Tetraevanghelie s-a scris in ţara Ungro-
196
ILIE BARBULESCU
via' iei In oraşul Craiova^ (bx iwfccT© Kpa<uBc) In zilele domnitorului loMihna voevodln anul 7088 [ 15*80] in luna Iui August in 12 zile. A scris-o mai micul şl cel de pe urmă Intre preoţi proto-
Eopul Ioan, sîrb din oraşul Kratovo IcodiiHh GpxKhiii cot <u'fecT<*. pdTOBd)»,
Acum atrag atenţia, că nu e neprobabi! că acest Ion din Kratovo, care In Craiova e protopop, va fi acelaş «popa Ioan" care Ia a. 1558 scrise <bs «h-kcTO KpdTOBO», adică în oraşul Kratovo, o Evanghelie, şi care la a. 1563 scrise o a ti Evanghelie,, tot acolo, pentru un Matei Lambadarii din Sofia, iac la 1567 un Slujebnik pentru un frate al său preot în Sofia (Cf. B. Conev: Jstorija na A>%lgarskij ezik, I, p. 267). Ion din Kratovo, fîirîd chemat, poate, de ai noştri, şi fiind bun cărturar, precum îl vedem,, a fost Înaintat, din simplu preot acolo, protopop la C raiova.
Prin acesta şi alţi încă, ne veni Şcoala Merarîl de la Kra-r 4ovot pe care o găsim în manifestările noastră culturale, şi de care eu vorbesc în Arhiva, XXX, 1, p. 54.
Dar alte daţi Sirbii au şi rost economic valoros în dezvoltarea vieţii noastre agricole. Am arătat şi aceasta in pomenita-mt carte la p. 262-272. Acum adaug, ca completare, că aeei «Sirbk prea Înţelepţi şi buni orinduitori ai sfintei 'biserici» ne-au mai trimis, pare-că în veacul XVII, în Oltenia „3 câlugăraşi Sîrbi» cari «au venit din Ţara Turcească de au mers Ia acea sfintâ~mănăstire Topolniţa de s-au apucat de mînăstire pustie să o de-reagă» ; şi, spre «a o derege», au cerut domnitorului Alexandru* Vodă la a. 1629 ca să dea scutire de dăjdiii oamenilor cari âr Veni din alte părţi să locuiască satul minăstirii Şovlrlov, care era-«răsipit», a 'ică rămas nelocuitj fiindcă cei vechi se duseseră din sat in a tă parte. Această mînăstire şi satul Şovirlov erau in Oltenia (cf. doc. publicat de N. G. Dinculescu, in Arhivele Olteniei, II, 6 (1923) p. 29).
Sirbii, deci, ne aduceau din viaţa lor de dincolo de Dunăre şi ne dădeau nu numai felul culturii lor literare, ci şi energia lor economică (cf. şi cele ce spun despre «O- scoală necunoscută la Olăneştii din Oltenia Ia 1697», în Arhiva, XXVIII, 2, p. 273).
Prezint acestea, spre a atrage atenţia, fie şi numai în treacăt acum, ca să ne păzim de greşeli şi îngustimea orizontului cu cari prof. lorga scrie Istoria Rominilor iu timpul din urmă, de cînd, -a irceput a amesteca patriotismul politic rău Înţeles cu adevărul istoric şi, pe temeiul acestui amestec falsificator-, să găseas ă
COMUNICĂRI
197
•mai tot îl romînesc în manifestările vieţii noastre istorice : în artă, în literatură, în raporturile sociale etc. Nu mai vede rolurile unor ^elemente streine în acestea, ci le tace sau le tăgădueşte pur simplu. O reeditare, nemârturisitâ însă, a «Concepţiei istorice» a Iui Hasde i, Gr. Tocilescu şi V. A. Urechiă, pe care o'combătea -violent găsirrd-o rea, în a sa „Două concepţ:i istorice", Bucureşti'1911, dar pe care acum o aplică însuşi, cu exagerârări ln uău, falşificînd Istoria cu totul (cf. încă Arhiva, XXX, 1, p. 81, şi XXIX, 3, p. 328). Eu, tocmai fiindcă falsifică adevărul şi pentru că cutare „patriotism politic" e şi el numai relativ folositor, sunt împotriva acestei „concepţii" de a face Istorie după „patriotisme". Sun împotriva-i, chiar cu riscul de a fi, şi de asta, socotit de Iorga drept om „lipsit de sentimente către patrie", cum -din un motiv Ia fel a mai socotit pe prof. N. Dunâreanu (de care .am vorbit in Arhiva, XXX, 1, p. 77).
Şi în aceasta privinţă, deci noi, Ia Arhiva, reprezintâm o concepţie şi direcţie deosebită în Ştiinţa istorică romineascâ.
Versificarea la noi înainte de Dosoftei.
Precum spuneam în Arhiva, XXX, 1, p. 77, cărţile cari .s-au scris" Ia noi cu privire la «Istoria Literaturii romîne vechi» •sunt pline de idei greşite şi aprecieri falşe, despre vechia noastră mişcare literară. Aşa sunt nu numai cele scrise de V. A. Urechiă„ ■şi Aron Densuşianu acum peste 40 de ani, ci şi acelea publicate de atunci încoace de mai noii N. Iorga, George Adamescu, Sextit Puşcariu şi alţii. Ii rog să nu se supere, dacă o declar. Aceste idei greşite şi aprecieri falşe se datoresc faptului că, cum arătam în acel număr al «Arhivei», scriitorii «Istoriei Literaturii romîne vechi», Iorga, Adamescu, Puşcariu ele, nu ştiu slavoneşte şi „Istoria Literaturii Slavilor» dela cari vechii, noştri scriitori Juau sau imitau, în romîneşte ori chiar slavoneşte, pentru -operile lor. Cum constată şi profesorul Murko dela Praga.
Astfel, din pricina acestei necunoaşteri a Slavisticei, prof. J^. Iorga, in «Istoria Literaturii Romînilor pinâ la 1688» (în «Studii şi Documente, VII, Buci-reşti 1904, p. CLXXXV), atjrmâ că, înainte de mitropolitul Moldovii Dosoftei care a tradus în versuri Psaltirea, unde se cmtâ diferite sentimente religioase, cei <lela noi, cari compuneau verfuri făceau aceasta nu din un in-
ILIE BÂRBULESCU
demn sufletesc către poezie, ci numai «de nevoia de a lăuda pe un domn tipăritrr de cărţi în fruntea paginilor a căror rJieltuială-el o purtase. Varlam [în a. 1643] Udrişte , Năsturel [in «Pravila» din 1640, unde scrie versuri slavoneşti] aji fost astfel poeţi de c~ clipă pentru a face o plăcere luiVasile Vodă sau lui Vodă Matei.»
Insă, o carte slavoneascâ făcută Ia noî documentează falsitatea acestei afirmări. E «Penticoslarul» tipărit Ia Tirgovişte in. a. 1649 «prin îngrijirea ieromonahului Ioan dela Sf. Munte, călugărit în mînăstirea Gomio iţa din Bosnia şi original din Ka-mengrad in Bosnia».
Despre acest Penticostar fac menţiune, Ia noi, Ion Biahu şw Nerva Hodoş în «Bibliografia romîneascâ veche» I, p. 171, Aci se extrage din el 14 versuri slavoneşti, în cari, sub titlul „Epigrama", autorul părţii face (ca Varlaam lui Vasile Vodă şi U-drlşte Năsturel Iui Vodă Matei) «lauda» de nevoie a doamnei E— lena, soţia Iui Matei Vodă, care o iheltiut cu tipărirea Pen-ticostarului.
Ceea ce însă Ion Bianu şi Nerva Hodoş nu ştiau şi ce arată falsitatea afirmării de mai sus a lui Iorga, e că în acest Penliaostar se află nu numai acele versuri scrise «de nevoia dea lăuda» pe darnica doamnă, cf şi alte, în cari se rostesc alte-variate sentimente, acestea religioase, către Brlstoî şi Dumnezeu ca şi Psaltirea, '
Profesorul Pavle Popovi6 dela Universitatea din Belgrad,» cercetind acest Penticostar, a constatat că in el sunt pe lingă acele 14 versuri-dedicaţie, încă alte 36, tot slavoneşti, împrăştiate ln toată cartea; anume, rugăciunile fie-cărui Şinacsar, cark se-cîntau în nouă săptămiri ale anului, încep fiecare du 2 sau 4 versuri, rimate două cîte două. Aşa încep s. ex. Sinacsarefe pentru sîmbăta lui Lazăr, duminica Floriilor, miercurea mare, sâptâmînai pastelul, duminica lui Toma, duminica sfintelor mironosiţe etc. Versurile acestea,sufit de 13 silabe; în ele se cîntă ceva potrivit cu ideia fundamentală a Sinacsarului. Prof. Popovic le-a adunat-pe toate şi Ie-a publicat in revista sirbească Godisnica, XXIX, de unde apoi le-a extras in broşură separată, pe care mi-a trimis-o şi mie şi pentru care-i mulţumesc şi aci.
Dau în traducere citeva din aceste versuri spre a se vedea ast-fel falsitatea pomenitei afirmări generalizatoare a lui Iorga,. care-i, de altfel, a tuturor scriitorilor «Istoriei Literaturii ro— mine vechi.»
COMUNICĂRI
199
Sinacsarul duminicei sfţntelor mironosiţi începe cu următoarele 2 versuri rimate (eu Ie dau în proză) :
Uceniţe din credinţă, duc untdelemn mîntuitorului ;
Eu duc însă drept untdelemn măsurile (ritmurile) cîntecelor.
Sinacsarul duminicii slăbănogului începe cu versurile rimate :
Cuyîntul lui Hristos azi mlcşorînd slăbânogirea,
E însuşi pururea tuturor vindecare.
Sinacsarul duminicii Samarinencii începe cu versurile rimate : După ce femeile au venit apă să scoată, Tu scoţi spre a spâla puterea vie a sufletului. Sinacsarur  duminicii   tuturor  sfinţilor   începe cu versu-. rile rimate ;
Prea-mărire aduc tutor tovarăşilor dumnezeului meu;
In cer şi cu dînşii, însumi doresc să fiu.
Aşa încep si celelalte Sinacsare. In versurile lor se cîntâ, dar, anumite sentimente religioase ca şi în Psaltire. Ceea ce învederează că se făceau şi înainte de Dosofteî versuri din îndemn sufletesc către poezie, aşa cum aceasta se înţelegea la noi pe vremea aceea, iar nu numai versuri „de nevoia de a lăuda pe un domn tipăritor de cărţi."
Era, deci, înainte de Dosoftei o oarecare atmosferă indem-nătoare la poezie slavonească şl romînească în acelaş timp; în această atmosferă, versificarea roininească cultă eşea, ca mai toate manifestările vieţii noastre literare de atunci, din cea slavă care-i slujea drept model. Din această atmosferă din care au eşit Var-Iam cu versuri romineşti şi Udrişte Năsturel cu versuri slave, a a eşit şi Dosoftei; acesta din urmă deci, nu e un iniţiator în versificarea variatelor sentimente ale psalmilor Psaltirei sale cum se crede greşit la noi.
Romînii de pe Ia Vidin.
In valoroasa revistă din Craiova Arhivele Olteniei, No. din Ianuar-Febrilar 1923, p. 4, d. Em. Bucuţa dă citeva Indicaţii cu privire la Romînii olteni din districtul Vid'nului din Bulgaria pe unde însuşi a călătorit; pomeneşte, cu acest prilej, şi de cei din satul Novoselo, pe cari îi socoteşte acolo colonie de vre-o 1g0 de ani. Fiindcă pare că nu cunoaşte şi alte indicaţii deosebite de ale sale, cu privire la aceştia şi la influenţele ce limba lor au
200
ILIE BÂRBULESCU
exercitat-o asupra limbii Slavilor (bujgari sau sirbi ori macedo-slavi) din Novoselo îmi permit a-i atrage atenţia Ia cele ce arăt eu în Arhiva din Iulie 1921, p. 97. Datele mele completează pe ale sale.
Doi/ă cărţi sîrbeşti cu privire şi la Romîni.
Istoriţul sîrb Dr. Aleksa Ivic, profesor universitar în Jugo-slavia, mi-a trimis, de curînd, două scrieri ale sale, pentru cari .mă simt dator să-i mulţumesc şi pe această cale publică. Amin-două sunt în sirbeşte. Una din ele e htorija Srba u Ugirskoj, od pada Smedereva de seohe pod Ciarnoeviiem (145&-1G90), adică „Istoria Sirbilor din Ungaria, dela căderea Smederevului pînâ Ia colonizarea Iui Damoevic (1459-1690)". A apărut la 1914 în Zagreb («Agram, în Croaţia). ATrag deosebită atenţie asupra acestei cărţi, pe de o parte fiindcă e scrisă cu mult spirit critic, iar pe de alta pentru că într-însa, prof. Ivi6, cunoscător al limbii maghiare şi al izvoarelor istorice păstrate in această limbă pentru epoca dintre 1459-1690, dă şi unele date nouă cari privesc Istoria Rominilor şi sunt necunoscute Ia noi. Astfel, latre altele, vorbind despre Sîrbii din Ungaria de cari am scris şi eu în cartea mea Relations des Houmains avec Ies Serbes, Ies Bulgares et Ies Orecs, Bucureşti 1912 Ia p. 190 şi 281, ne arată de multe ori, după izvoare in limba maghiară, chiar numărul Sirbilor din oştirea Iui Mihai Viteazul. Ne <lâ, totdeodată, oarecari date amănunţite despre vestiţii Sîrbi generali de pe Ungă Mihai: Novak, Delimarcu etc, pe cari îi cîntă şi poezia noastră poporană (cf. cartea mea Ia p. 302). Şi altele.
Atrag, de asemeni, atenţia asupra celei de a doua scrieri a a aceluiaşi autor : Rodoslovne-Tablicc srpskih ăinastija i vlastele, aceasta apărută Ia Belgrad chiar in acest ăn 1923. Ea cuprinde, cum arată titlu-i sîrbesc, «Tăbliţe genealogice ale dinastiilor şi boierilor Sîrbi», începind dela Nemanizi (sec. XII) pînă astăzi. Are date şi cu privire Ia înrudirile domnitorilor, domrfiţelor şi boierilor noştri cu dinastiile şi boierii Sîrbi; ceva despre care, de altfel, am scris şi eu în pomenita-mi carte, la p. 203 şi urm.
Aşa că, amîndouâ aceste lucrări ale istoricului Ivie sunt interesante şi, în unele privinţi, întregitoare pentru Istoria Romînilor. Trebue să observ în acelaş timp, însă, că, şi pentru cunoaşterea
COMUNICĂRI
201
mai bine a Istoriei legăturilor Sîrbilor cu Romînii, ar fi fost lui Ivic desigur de mare folos cartea mea «Relations des Roumains •etc», pe care văd că dinsul în amîndouă lucrările sale n-o cunoaşte ; aceasta, la rîndu-i, ar fi întregit într-unele privinţî» Şi părţi din „Istorija Srba u Ugarskoj etc." şi date din „Rodos-îovne Tablice".
Relativ la «vechimea acuzativului cu pre*
In „Arll!va", XXVIII, No. 1, eu, aplicind metoda noastră de cercetare care cere în rîndul fiitii cunoştinţe de Slavistică şi aprofundarea tuturor izvoarelor pentru deslegarea probiemeior limbii rominii vechi (cf. p...), am arătat, cel dinţii în Ştiinţă, pe temeiul unor f-raze ale cîtorva documente romlno-slave. d n întiia jumătate a sec. XVI şi din al XV veac, că se inşală Filologia romină, cînd, prin St. Stinghe (in ai Iui Weigand «Jahresbericht» dina. 1898), sus{ine că prepoziţia pre (pe, pâ) — s. ex. în propoziţii ca : aleseră pre (pe, pă) Alexandru — s-a născut in limba noastră la regimul direct cu acuzativ numai dela 1574 sau 1580 încoace.
In Dacoromania, II, 573 insă, prof. S. Puşcariu mă combate, începe cu un neadevăr calomnios şi sfirşeşte cu o «argumentare» căznită, pe care crede că i-o îndreptăţeşte traducerea confuzio-natoare făcută de răposatul Ion Bogdan uneia din frazele slave citată de mine.
Neadevăr calomnios e cînd îmi spune că in acel studiu al meu n-am declarat, (că aşi fi făcut şi eu ca dinsul, deci; cf. Arhiva, XVIII, 2, p. 288), că nu eu cel dinţii, ci că bulgarul Miletik înainte dc -viine a «atras atenţia asupra întrebuinţării lui po cu a-•cuzativul în docummte slave scrise in ţările romîne, întrebindu-se -dacă aceste construcţii nu sînt cumva decalcate după romîneşte». JE neadevăr şî rea credinţă această învinuire, pentru, că, mai întii, «eu, relatjv la această chestie: "întrebuinţarea lui po cu acuz.», menţionez pe Miletuî în nota 6 din josul paginei, unde scriu: «cf. şi Meleti^, TrSbornik» al Ministrului de Instrucţie din Sofia IX (1893) p. 304», iar al doilea, fiindcă subiectul articolului meu nu era să arăt (ceea ce arătase Mii.) : că se întrebuinţa po cu acuz. in fraza slavă ca influenţă a celei romîne, ci cu to_tuI altul era să arăt: vechimea naşterei Iui pre (pe pă) cu acuzativ regim direct în limba rom'mă,  adică: de cînd a început pre in aceasta. Iar în
202
ILIE BÂRBULESCU
aceasta din urmă problemă Miletiâ nu spusese nici un cuvînt, ba nici nu si-a pus întrebarea despre ea. Spre a»se vedea acest neadevăr şi reaua credinţă a lui Puşcariu, dau aci întregul pasagiu al lui Mi Ie tic. După Ce spune că in limba romînă se întrebuinţează jwre cu acuzativul in fraze ca : te-am aflat pre tine, yre cine vezi tu etc, Mileti", referjndu-se la documentele romîno-slave, continuă : (dau textul bulgar în traducere :) «se vede, aceeaşi particularitate s-a desvoltat şi în limba vlaho-bulgară, fiindcă se intllnesc exemple, in cari, in aceleaşi condici -sintactice, ca şi în limba romînă, dinaintea acuzativului obiect direct al persoanei se prezintă adăogată prepoziţia po. Pentru că această parti nuanţate* a Sinta-sei romineşti nu e nici cfo cu n explicaţii, problema rămîne pentru acum deschisă. Facem observarea numai, că în exemplele pe cari le-am găsit, verbul de care atirnă cazul acuzativ, are de cîteva ori prefixul po. Afară de asta e însămnat să se observe, că numui în Jorumentele scrise după jumătatea sec. XVI am întilnit această particularitate»-
Nimic nu spune Miletic mai nult, ci numai atit, cu care prilej, apoi, dă exemplele sale slave pe care nu le mai înşir aici şl dintre cari unele nu sînt şi cele ale mele.
Atrag atenţia mai întii, că despre discutarea de către Mile-ri<5 a acestei chestii romineşti, aşa cum vedem că o pune el aici {altfel de cît o pun eu) nu a ştiut nimeni, nici streini nici' Romîni. pină ce am dez văii t-o eu prjn acea notă 6. N-a ştiut de ea nici Stinghe în acel «Jahresbericht» care-i din a. 1896, deci 3 ani după apariţia iui Miletic, pentru că dacă ar fi ştiut di el, nu se putea să nu-l citeie undeva, ca şi mine. Aşa că, degeaba face acum pe grozavul d. Puşcariu : de fapt nici dinsuf n-a ştiut de ea pină la acea notă a mea, cind a pus pe cineva să-i traducă adest pasagiu al lui Mi!etjc, spre a putea să mă „combată" apoi, aşa urit cum mă combate printr-însul.
Dar, pe lingă astea, eu ln studiul meu fac cu totul aftceva de cit Miletic. E, văzurăm, coitstată pur şi simplu că fraza slavă are un po cu regim direct, care nu va fi altceva de cît decalcare după pre cu acuzativ regim direct din limba romină, şi că acest po, decalcat după romîneşte. se găseşte în documentele slave de •după jumă'atea sec. XVI», dar nu şi în cele de mai înainte. Eu însă urmăresc să cercetez, cu ajutorul documentelor slave, ceea ce căuta Stinghe fără ele : cît e de vechi, şi anume dacă numai din 1574 s-a născut aceljjre în limba romină sau de mai înainte»
COMUNICĂRI
203
de aceea şi-mi intitulez studiul: «Vechiwa acuz. cu pre». Şi urmărind acest scop depsebit de al lut Miletic", constat mai întii, ca o contribuţie necunoscută chiar pentru Sintacsa limbii romîno-slave-* şi decare insuşi Miletid nu ştia : că po cu regim direct apare in fraza slavă dela noi nu namai după jumătatea sec. XVI cum credea., el, ci şi înainte de această jumătate, ba chiar şi în sec. XV; iar in urma acestei constatări (pe care n-o făcuse Mîletif") şi pe temeiul ei conchid că: pre există în limba romină vie şiiiainte de 1574 şi cniar în sec. XV.
Iată de ce spune un neadevăr şi e lipsit de bună credinţăl d. Puşcariu în «combateţea» sa.
Iar argumentarea-i căznită, spre a mă «combate» cu orice chipeşi a scoate câ eu n-am adus o conclus ie noul, e cind sî sileşte să sucească, după o traducere confuzionatoare făcută de Ion Bogdan, o frază din documentele romino-slave  invocate de mine; sucire şi răsucire, pe care în cele din urmă trebue să le sfirşească (deşi nu bagă de seamă) cu destăinuirea: că discută lu:ruri de Slavistică, fără să cunoască datele acestei Sliinţi indispensabile a-cestiri fel de studiu. Căci, doară, Puşcariu insuşi declară (la p-574) că: „Nu pof spune intru cît paleosiaval  pomilovati, care cerea de obiceiu acuzativul, se poate cbnstrui cu prepoziţia po»„ Nu ştie deci, măcar că discută tocmai despre construcţia slavi cu po din documentele invocate da mine.
Aşa că, cu o aşa «combatere", documentarea mea rămîne in picioare şi astăzi, cu toată ambiţia protivnică a lui Puşcariu-Menţionez numai că documentul romîno-slav cu slav. po din a_ 1555, pe care il aduc in sprijinul «ve:h'mei» lui „pre" anterioare anului 1674 a lui Sfinghe, se află tipîrit la Stoica NicoIaescur Documente shvo-romqite, p. 235, iar nu Ia I. Bogdan : Relaţiile-Ţării Rom. etc., cum prin scăpare din vedere tipografhă, -s-a tre ut in acel studiu al meu Ia nota I dela p. 5t.
Astfel că, cu toate caznele protivnice ale lui Puşcariu. de ar fi chiar numai acest do:.din 1555 şi cele din 1546, 1514 şi dintre 1447-1455, în carj am arătat* pe slav. po cu acuzativ corespunzător rominescului pre (pe,jjă), şi încă am adus uezdruncina— bile dovedi, câ această prepoziţie s-a născut in limba noastră cu. acuzativul regim direct înainte de 1574 şi că exista în ea cel puţin din sec. XV. Dar tocmai de aceea, multele pagini de «combatere» ale lui Puşcariu, cu exemple fără rost din texte române-
204
ILIE BĂRBULESCU
ale" sec. XVI, nu -cuprind, faţă de acesfe docnm<>nte slave, de cit vorbărie lipsita de valoare ştiinjifică şi zădarni:ă, ca ţi Ia «Der iu Gentiv» desp/e care arn vorbit în Arhiva^ XXX, 1, p. 74).
Cum scrie prof. N. Iorga Istoria
Împins de dorinţa cinstită care-i şi unul dintre scopurile a-ceslei Arhiva, de a contribui ca să se scrie Istoria şi Istoria Literaturii Rominilor reale iar nu închipuite cum sunt cele scrise până acum, mi-am permis adese- ori să fac critica urtor argumentări şi rezultate greşite ale publicaţiilor de aţei fel ale d-lui profesor N. Iorga.
Puteri ştienţ fice pentru susţinerea acestor critice mi-au dat In deosebi Slavistica, ale cărei date şi rezultate d. coleg Iorga nu Ie cunoanşte, pentru jâ, cum se vede din scrierile sale, nu -ştie nici una din limbile slave.
Soliditatea nezdruncinabilă a criticelor ce-i fac se vede neîndoios in două rezultate la care-ajung prin ele. Se vede, .mal Jntâi, in faptul că unele din susţinerile mele profesorul Iorga Ie admite ^i, in chip tainic,-le«strecoară in scrierile sale. prezen-tându-le ca şi cum ar fi descoperirile-i proprii. Am arătat astfel de „admiteri lainice'r in Arhiva XXVIII, 2 p. 292 şi 4 -şl XXIX, 2, p. 312; altă dată voi arăta şl altele. Apoi, soliditatea criticelor mele se' vede şi in faptul că nici o dată Iorga nu se incumetează să răspundă cu argumente ştienţifice. li schimb însă, muncit de această neputinţă, caută prin politicianism să suprime din viaţa noastră ştiinţifică pa, cel ce-i face critici aşa de răsturnătoare. Am arătat deja in Arhiva, XXIX, 1, p. 130 şi XXVIII, 1, p. 158 unele intrigi şi calomnii ale prof. Iorga in potriva-mJ. Cu acestea combate dlnsul deci Ştiinţa cu Care il intim-pin au In critici, iar nu fot cu Ştiinţă.
Precum cu prilejul bombelor omoritoare de Ia Senat ar fi dorit să fi fost suprimat de ele adversarul său ln politică Oc-tavian Goga (vezi Arhiva, XXX, î, p, 85), iot astfel f iind-că mie nu-mi poate răspunde cu izbind* in Ştiinţă ar dori şi caută să mă suprime din aceasta prin uneltiri politicianiste^
Muncit de această din urmă dorinţă, Iorga, îiindcă-i deputat, a recurs la necavalerescul mijloc de a facp înpotrivâ-mi care
COMUNICĂRI
205
eram absei t Ş'-n contra- «Arhivei,» chiar o interpelare in Camera deputaţilor la 21 D.c. 1922. Cuprinsul acest i răzbunătoa<e interpelări a apărut in ,Mo liiorul Oficial" dela 3 lanuar 1923 ; in ea insul ă «Arhiva», fără să spună câ face aceasta fiindcă-l cr tică pe dinsul, şi, din acelaşi motiv ascuns, mă calomniază pi mine, după un vechi obicei al său pe care-1 ar3t şi în «Arhiva», XXIX, 1, p. 130.
Iată, in adevăr, ce spune Iorga în interpelarea sa (în Monitorul Oficial" Ia pi. 197): „d. Bărbulescu decanul înlăttrat de actualul ministru pentru-discursul ignobil pe care l-i (mut in Senat sub guvernul -Margh loman, în care insulta pe Suveran, fiindcă a făcut războiul naţional".
Iorga vorbeşte aci de discursul ce eu, ca senator» am ţinut in Senatul ţării, cu prilejul răspunsului la Mesaj in a. 1918; şi voia ca, barc-m astfel prin politicianism, să se răzbune pentru cri-ticile ştiinţifice ce aduc scrierilor sale.
Această răzbunare şi mobilul sufletesc al ei : invidia neputinţei in Ştiinţă, le-a înţeles prof. P. Bujor, colegul meu dela Universitatea din Iaşi>. deputat şi dinsul, care în şedinţa de a doua zi a Camerei a răspuns lui Iorga următoarele: „d. Iorga, în interpelarea sa, fiind preocupat mai mult de o chestie personală ce există între domnia sa şi doi profesori ai Universităţii din Iaşi, între cari prof. Hie Bărbulescu, cari l-au atacat în concepţiile sale ştiinţifice, n-au adus luminile necesare în discuţia acestor tulburări dela Universitate.»
t Dar spre a se vedea că d. Bujor spun2a un fapt real, reproduc aci (după Monitorul Oficial din 14 Iulie 1918, p. 87) partea din discursul meu la Mesaj unde vorbesc de Suveran ; din. ea poate constata oricine că prof. Iorga spune neadevăruri, evident spre a se răzbuna pentru cele ce, cum zice şi d. Bujor, ii. arăt ca greşeli chiar dc concepţie in Ştiinţa ce face. lat-o :
• Domnilor Senatori, cînd, cu ochi cercetători de istoric, priveşti clipele din urmă ale neutralităţii noastre precum şi emoţionanta hotărire de a intra in marele război, nu se poate să nu recunoşti ca şi răspunsul la Mesagiu" pr ntre rindurile sale, frumuseţea ges-iului cdui ce, crezînd, fie şi greşit, că sufletul romînesc întreg: vrea expansiune teritorială către fraţi, şi-a uitat pină şi dc glasul strălucitului său s'mge dc llohcneollern, spr' a se indentifica desă-vîrşit cu aspiraţia aceâkta. Iată de ce, din acest punct de vedere privind, mă asocies şi eu din toată inima cu răspunsul la Mesagiu,
206
ILIE BĂRBULESCU
spre a aduce Maiestăţi sale Regelui Ferdinand al Romîniel «ex-presiunea respectului şi devotamentului nostru».
Aşa ziceam eu in senat: preamăream pe Suveran pentru nobila şi măreaţa sa faptă, iar Iorga spune deputaţilor dinpotrivă, că ii insultam.
Onoare Parlamentului, că i-a înţeles intenţia răzbunătoare, si, ca şi d, Bujor, nu s-a lăsat infuenţat de ea- ci a tăcut 1
Dar neadevărul acesta, spus cu intenţia unei calomnii in potrivă-mi arată (pentru «Istoria Culturii romineşti») cit de exact a prins în cuvinte sufletul Iui Iorga pro'esorul Matei Contacozino dela Universitatea din Iaşi, care, in ziarul Adevărul dela 1 April 1923 spune: «Se ştie că d. Iorga nu ştie să împărţeascâ, să con-ceadă şi să iubească ; că d-sa urăşte tot cc-i stă în cale pentru etalarea ancomhrantci sale personalităţi şi cruţă şi' măguleşte tot ce i-ar putea servi în realizarea nemăsuratelor sale ambiţiuni».
Apoi, falsificarea adevărului celor ce eu am vorbit in Senat arată încă o dată (acum pentru cunoaşterea metodei cu care se scrie Istoria Ia noi) cât de multă dreptate trebue să avem in criticele noastre din «Arhiva» şi ce redusă valoare ştienţifică are de sigur şi opera ce Iorga a început a scrie: «Războiul nostru în note zilnice», din care pină acum a tipărit două volume.
Aceaşi falsificare învederează, în acelaş timp, că avea dreptate, «propagandistul romîn» de eare vorbeşte ziarul Unirea din Blaj, de Ia 13 Ianuar 1923, când spunea, in legătură cu «alte publicaţii pripite» ale lui Iorga, că el (propagandistul) «nu cuteza (în streinătate) să folosească nici odată scrierile ştiinţifice ale d-Iui N. Iorga înainte de a le verifica, mai ales cind trebuia să ■documenteze ceva temeinic streinilor deprinşi cu muncă sistematică şi conştiincioasă, nu cu publicaţii făcute alandala ca ale d-saU».
E, însă, cel puţin dureros, să vezi pe un om, in cazul acesta pe prof. Iorga, că spre a-şi dobori adversarul într'ale Ştiinţei, fiindcă nu, poate prin Ştiinţă, recurge la mijloacele lăturalnice ale intrigii şi calomniei politice.
„Dacoromania" faţă de „Arhiva"
(pentru d. Sextil Puşcariu)
In luna Februar a acestui an a apărut la Cluj volumul II din Dacoromania, buletinul .«Muzeului limbei romine". Cuprinde
COMUNICĂRI
207
fără-ndoială, unele studii interesante şi bogat material pentru cunoaşterea limbii vechi şi mai noui a Romin lor ; se carac erizeazâ însă print-o urîtă rea credinţă şi lipsă de loialitate faţa de activitatea ştiinţifică a „Arhivei" şi a mea. Iar recordul in acest urît •cusur îl ţine d. Sextil Puşcariu din subtitlul acestui articol. E chiar in interesul Ştiinţei romine, ca să se ştie aceasta; fiindcă astfel se va putea vedea, apoi pentru Istoria culturală a Rominilor, că la noi, pină şi intr-un cerc universitar ca «Dacoromânii», Ştiinţa, cîtă să face, nu se face dezinteresat, adică „pentru Ştiinţă", ci pentru scopuri practice şi ambiţii personale sau de gaşcă. Ca Ia Politică. De aceea îmi voi permite, în rîndurile ce urmează, să întreţin pe cititorii «Arhivei» cu acele fapte ale conducitorului „Buletinului* din Cluj,—numai că eu, fireşte, ferindu-mă de „amabilităţile" expresiilor şî invectivelor întrebuinţate de d. Puşcariu faţă de mit e.
Intr-un articol publicat în «Dacoromania» II, 718, d. Puş* cariu face următoarele 3 afirmaţii (intr-o formă mai mult de pamflet de cit de Ştiinţă) cu privite la mine : intîi, că eu mă plîng in „Arhiva", câ dinsul şi alţi amici ai săi nu «citează» operile mele ; al doilea, că în adevăr nu le citează, dar aceasta o face, pentru că nu -le citeşte şi nici nu le poate citi; şi al treilea, că nu le citeşte, deşi a încercit, findcă sunt «incoherente», .adică intel gibile.
Acestea sunt cele 3 afirmări; a uitat însă să mai pună o a patra : că a făcut pe aceste 3, după ce în cele 7 fascicule pînă acum apărute (în 1921 şi 1922) ale «Arhivei» am documentat metod%-i unilaterală şi lipsită de orizont cu care cercetează problemele de limba romină, (ca filologii de acum 40 de ani de dinainte de Hasdeu.), ncavhid şi dinsul ca aceştia cunoştinţă de datele Slavisticei, fără de care nu se poate lumina nimic din trecutul istoric şi literar al limbii Rominilor. A uitat să facă şt această a patra afirmare, ori, s-o spunem pe fată, -a vrut, fiindcă prin ea s-ar fi văzut «inde irae» din dedesubtul celorlalte trei. Nu face nimic însă; mă voi mărgini să analizez cele ce a arătat numaf.
1. Intiia-i afirmare e pur şi simplu un neadevăr, ca manifestare a acelei rele credinţe şl lipse de loialitate. Acest neadevăr e, anume, spusa-i că eu mă plîng in Arhiva, că Puşcariu şi colaboratorii săi, nu citează scrierile mele. In realitate eu nu fac în revista noastră de cit următoarea constatare : că metoda după care dinsul lucrează—cu lipsă aproape totală de pregătire şi cu-
208
ILIE BĂRBULESCU
nopirţi înfr-ah Slavhticei, singura Ştiinţă care poate dezlega de-fin tiv şi sigur problemele cu privire la limba romină veche şi lat produsele ei literare—îl face că, nu numai că ttu utilueatd, -ne-ftind prfgaltt spie a j vie a, rezultatele şi caceţurile Slaviiticci şi ale scrierilor mele cari fac parte din această Ştiinţă,; nu numai că scr'e, în art colele şi cărţile sale, multă vorbărie despre fenomene romineşti pe cari Slavistica şi cercetările me'e i le rezolvă in două vorbe, dar îl face încă, din pr cina acestei neştiinţe, să inventeze că ar fi făcînd parte din fiinţa limbii, textelor şi Literaturii noastre vechi elemente car n-au erti&tat niciodată în ea ci numai în fantazja sa, ori cari, cînd au existat, erau împrumutate dela Slavi sau din al'ă parte. Numai atita spun eu. Dovadă cele ce s riu despre cartea lui Puşcariu  «Istoria Literaturii romine, epoca veche» s. ex. în Arhiva, XXVIII, î, p. 154 157 şi XXX, 1, p. 79, sau ce spun despre vorbăria-i pe 7 pagini despre al său „Der lu-Genetiv im Rumăniscben" in Arhiva XXX, 1, p. 74, ca să nu mai înşir aci şi altele ce am mai scris in această revistă a noastră.
E de rea credinţă, deci P.r cînd, îmi atribue mie această întiie afirmare a sa.
2. A doua-i afirmare, -că nu citeşte scrierile mele şi de aceea nu ie ci ează, e ş< ea în parte o manifestare a aceleiaşi rele credinţe şi neloialităţl. La dînsul, ca mai de mult încă, la Iorga (cf. Arh'va, XXIX) 2, p. 312). In realitate P. citeşte cîteceva din-tr-ale mele; citeşte au mai pe acele însă cari nu cuprind în ele de cît cele mai elementare date ale Slavisticej şi pentru priceperea cărora mai poate apela la alţii, ca, de pildă, traduceri ale vre-unei fraze slave în romîneşte. Dovadă că mă citeşte, cind are ajutorul altora prin cari Ie poate citi, e articolul său cu titlul şi cu o mare vorbărie «Despre pre la acuzativ» din Dacoromavia, II, 555, în care, invocînd o traducere confuzionatoare a Iui Ion Bogdan, crede că dărîmă cele ce însuşi spune că eu ain scris cu titlul «Vechimea acuzativului cujjre" in Ajhtva, XXVIII, 1, p.,49.
E de rea credinţa, deci, P, cînd, spre a masca pe inde irae al celei de a patra afirmări pomenite, care trebuia să ni--o facă, şi spre a nu se băga de seamă 'că în genere nu mă citeşte fi-irdcă n-are pregătirea de a mă înţelege, pretinde că nu mă citeşte chiar de Ioc,
3. To aşa, lipsită de bună credinţă şi Idialitate-i, în sfîrşit, şi a treia i afirmare : că nu citeşte scrierile mele fiindcă nu te
_COMUNICĂRI_209/
poate înţelege şi că nu 1e înţelege pentru că sunt «incoherente», adică confuze şi neinteligibile. Jn fond, nu Ie înţelege nu de asta, ci fiindcă nu are pregătirea trebuitoare într-ale Slavisticei, pe datele căreia ele se întemeiază. Se fntîmplă în această priv:nţă şi la dînsul ca la Candrea şi O. Densuşianu (cf. Arhiva, XXX*, 1, p. 65) şi ca la Iorga. Dovadă e faptul, câ cei cu oarecare pregătire,' atît Romlni cît şi streini, le înţeleg deplin.
Ast-fel, bulgarul Conev (cit. Ţonev), profesor universitar şi academician, unul dintre distinşii slavişti de astăzi, a Înţeles de-săvîrşit studiul meu «Originea celor mai vechi cuvinte şi instituţii slave la Romîni», apărut in Arhiva XXIX, No. 1, după ce apăruse mal întii franţuzeşte în «Jubileen Sbornik Bobcev», Sofia 1921. Vorbind de acest studiu, Conev scrie, în cartea sa «Ezikovni vzaimnosti mcădu Balgari i Romani», Sofia 1921, p. 151, că un: «ss dobro ime rum&nski filolog, Mija Bărbulesku, napravi otlicno vpetfatlenie ss edna statija vx jubileen Sbornik na Bobeeva etc.»» adică «un filolog romin cu bun nume, Ilie Bărbulescu, face excelentă impresie cu un articol al său în Sbornikul jubilar al lut BoWev». — Prof. universitar german, acesta^ romanist, Meyer LUbke a înţeles deplin articolul meu mai sus pomenit despre «Vechimea acuzatului cu pre», pe carev Puşcariu 1-a priceput citva numai cu ajutorul traducerii unei fraze slave a lui Ion Bogdan, ş'r cu ar vreunui altcuiva dela Cluj, desigur, care i-a tradus textul bulgăresc al Iui Miletir. Că M. LUbke 1-a Înţeles invederează scrisoarea-i din Arhiva XXIX, No. 1, p~13l.— Slavistul francez Andr£ Mazon, profesor la Universitatea din Strassburg, a înţeles in totdeauna deplin diferitele studii ce mi-am publicat tn Arhiva. Dovadă e faptul, că le menţionează, rezumîndu-le idea principală, îh Însemnata revistă Revue des âtudes slaves, de sub direcţia marelui filolog Meillet, II, 1-2, Paris 1922, p. 15 şi 157, unde scrie s, «Dans VArhiva de la Societe historico-philologique de laşi (anul 29, 1922, fasc. 1 et 2), Ilie Bărbulescu trăite de l'origine des plus anciens mots et institutions slaves chez Ies Roumains (fasc. 1 pp. 1-11), des deliiits de I'ecriture cyrillique dans la Dacie-Trajane (fasc. 2, pp. 161—195) et de l'origine de la nasale dans-le mot daco-roumain cinste «hqnneur» et dans le nom de lieu macedo-roumain Mineu». Iar că aceste rezumate cuprind şi înţelegerea celor ce a citit în articole, dovedesc menţionarea-i, încă,, chiar a cuprinsului, nu numai a titlului, despre «un article d'llie Bărbulescu visant a demontrer que l'origine de l'ukrainisme doit
6
210
ILIE BĂRBULESCU
Mt<e cherchee en Russie mame, et non en Autriche (Arhiva de lasy, anul 29, 1922, No. pp. 50—63)».
Slrbii au înţeles şi ei deplin cartea mea «Romîni! faţă de -Sirbi şi "Bulgari» (Bucureşti 1905), care aduce Ştiinţe? istorice <date şi rezultate nouă. Dovada e faptul, că «Fundaţia Ilie M. Kolarac», o instituţie din Belgrad care-i condusă de profesori universitari şi academicieni, a insărcinat pe sîrbul (cunoscător al Jimbii romine) Svetislav Ili<5 să o traducă în slrbeşte, şi aşa a pu-t>licat-o, la un Ioc cu operile, de asemeni traduse *n sirbeşte, ale tarelui istoric german Ranke, sub titlul «Rumuni prema Srbima i Bugarima», în Belgrad 1908. Şi, pe cît ştiu, nici o operă din -ale d-Iui Puşcariu n-a fost tradusă de vre-o Instituţie streină! . Jar, cînd cu căsătoria principesei noastre cu regele Sîrbiel in vara a. 1922, ca un omagiu adus acestui eveniment, marele ziar Vreme -din Belgrad, dela 10 Iunie- 1922, şi-a umplut o pagină întreagă nu din niscai opere «coherenfe »ale d-Iui Puşcariu, ci din acea traducere sirbească a cărţii mele, pe care o pune sub titlul «Srbi i Rumuni» şi căreia ii pune, cu satisfacţie, iscălitura autorului -«llija Barbulesltu, profesor universiteta u Ja&u». M-a inţeles, deci, şi cel ce mi-a tradus in sirbeşte lucrarea.
Dar, afară de aceşti streini, — şi Romîni ca d. Puşcariu au înţeles cele -ce am scris eu, Ast-fel, d. Dr. George Ştefaneli (pe care nu-1 cunosc de Ioc personal) a înţeles perfect studiul meu «Cultura în Muntenegru», ce am publicat în revista «Viaţa Ro-mînească» din Iunie 1911; apreţiindui valoarea, se vede, 1-a tradus, tot perfect, în limba Muntenegrenilor şi, aşa, 1-a publicat mai Intîi în ziarul Cetinski Vjesnik din Cetinîe, capitala Munte-negrului (No. 62 şi 63 din a. 1912), de unde, apoi, I-a extras in broşură separată sub titlul: «O Kulturl u Crnoj Gori» (Despre cultura in Muntenegru). Cu toată supărarea d-lui Puşcariu, ale cărui «opere» nu le-a tradus nimeni! Apoi, un student al Universităţii din Iaşi, d. Şiadbei, a rezumat cu deamănuntul,- in revista Viaţa Somînească dela Ianuar 1922, p. 163—165, studiul meu despre «Originea chestiei Ucrainiene», pe care, cum arătai, îl menţionează şi prof. Andre" Mazon in Bevue des etuăes slaves din Paris. JL-a înţeles, deci, d. Şiadbei. Apoi, în revista din -Chişinău Şcoala Basarabiei IV No, 6, p, 65, un domn cu pseudonimul Lethe, care mi se spune că e prof. secundar de acolo d. Hotnog, fost student al Univers, din Iaşi, rezumează idea fundamentală din, cum însuşi spune : -«interesantul studiu al d-lui Ilie Bărbulescu: Naşte-
COMUNICĂRI
211
rea individualităţii limbii romîne şi elementul slav.». Dar ori-cine ar fi Lethe, e vorba câ n-a găsit «incoherent» ci clar studiul meu. Apoi, d. profesor C. D. Fortunescu, în revista Arhivele Olteniei, I, No. 4, p.-44I, mă rezumează de asemeni destul de pe larg, scriind intre altele.- «Arhiva No. 3-r4. Iaşi. — D-I Ilie Bărbulescu începe din No. 3 al revistei un studiu [e vorba de acelaş studiu:
Individualitatea limbii romîne], care prezintă un deosebit interes.....
aducind nouf şi bogate lumini în perspectiva acestor cercetări-Slavistul nostru porneşte dela ideia că, pentru a răspunde Ia întrebarea ce o pune în titlul articolului său, trebue să privim elementul slav din limba romînâ nu ca pină acum, numai prin prizma Gramaticei paleoslovenice, adică bulgare vechi, ci prin aceia a Gramaticei istorice bulgare întregi, adică şi prin prizma perioadelor postpaleoslovenice ale acesteia etc. Aşteptăm cu deosebit interes urmarea acestui studiu in numărul viitor al «Arhivei». M-a înţeles şi d. Fortunescu, deci. In sfirşit, ca să pomenesc şi un valoros membru al bisericei noastre unite: P. S. S. Dr. Ioan Bălan, canonic, mitropolitan in Blaj, în cartea sa «Limba cărţilor ^bisericeşti» Blaj 1914, p. 83, vorbind de cele ce eu susţin in cartea mea Cercetări istorico-filologice cu privire Ia întrebuinţarea limbii slave la Romîni, spune, cu toată supărarea d-lui S. Puşcariu desigur, că«D-l Mie Bărbulescu, fruntaş intre slaviştii noştri, dovedeşte tocmai contrariul» de cît cei lalţi. Şi părintele Bălan \mi-a inţeles cartea, deci.
Mă opresc aci. Din aceste citaţii se vede că toată lumea — şi streinii Bulgari, Germani, Francezi, Sirbi, şi Romînii — au priceput şi pricep cele ce eu am scris şi scriu ; numai d. S. Puşcariu nu Ie'inţelege ; pentru dinsul ele sunt, cum zice, «incoherente», -adică confuze şl neinteligibile. Avem aface la dinsul, deci, evident, •cu o organizaţie mintală specială, graţie căreia lui îi apare «incoherent» ceea ce tuturor celor lalţi cameni e limpede ca lumina zilei.
Ce fel e această «organizaţie specială» a minţei sale, -însă ? La 'această întrebare răspund lămurit şi cele ce am documentat * pînâ acum. Arătările-mi cu privire Ia vorbăria-i -despre «Der lu-Genetiv im Rumănischen», cu privire Ia a sa «Zur Rekonstruktion des Urrumânischen» şi Ia «sufixul rom. ar», ori cu privire la cartea-i, tot unilateral compusă, «Istoria Literaturii to-mine, epoca veche», precum şi Ia cunoscuta, ignorant clădită, teorie despre Husitismul ca iniţiator al scrierii limbii romîne, — de care eu scriu în «Arhiva», XXVIII No. 1 şi 2, XXIX No. 2 şi
212
ILIE BĂRBULESCU
XXX No. 1, şi In cari învederez că d. Puşcariu nu are cunoştinţa de Slavistică, singurele cu cari se poate stabili ceva temeinic nv chestiile cu cari se ocupă; acele arătări dovedesc că, tocmai de-' aceea, nici nu are pregătirea trebuitoare, prin care să poată în-r ţelege scrierjle mele, cari aduc inovaţii ln Ştiinţă, tocmai pe temeiul a cel puţin 0 limbi şi Literaturi slave cu cari Rominii aur trăit in'intime legături culturale şi etnografice, incă n-a priceput onoratul meu preopinent, că astăzi (vorba şi a d-lui prof. Iosif Popovici; cf, p. 213) dupSatiţ'a mari de ani de Ia Miklosich şi Has-* deu Încoace, nu se mai poate nici concepe studierea limbi romîne-numai cu vorbărie din  domeniul Romanisticei, cum face d. Puşcariu şi a'ţii, şi că această studiere, ast-fel,1) fără de Slavistică.-alături de Romanistică, nu poate avea valoare ştiinţifică, fiindcă nici nu poate duce de cit la concluzii greşite, puşcariu insă dâV zor mereu numai cu Romanistica, crezînd că ast-fel ar putea face? să se creadă că oricine, ca dinsul, s-ar putea dispensa de indispensabila Slavistică, de care habar n-are, cum eu arăt mereu in? Arhiva, marea supărătoare a sa. Iată de ce, evident, lucrările-mele apar «incoherente» «organizaţiei mintale» a chiui Puşcăriaşi pentru ce dinsul nu le citeşte : fiindcă nu are, in «organizaţia» minţii» sale, putinţa ştiinţifică de a Ie înţelege. Cei cari au, în «organizaţia mintală» a lor, aceste cunoştinţi trebuitoare şi pregătitoare Intr-ale Slavisticei, ca M. Lflbke, Conev, Mazon, Fortu-nescu, Hotnog, Dr. Ştefaneli etc, Ie citesc, am văzut, şi Ie găsesc deplin limpezi.
Cred însă că în afirmarea-i că nu Ie Înţelege pe toate se află-şi o parte de altă rea credinţă de cit aceasta a nearătării ne-pregâtirii sale. _Cînd socoteşte că are vre-o cunoştinţă (fie şi cu. ajutorul cuiva) de a combate ce scriu eu, declară că m-a citit *--aşa e în cazul cu «Vechimea acuzativului cu pre»; numai că, cum arăt Ia pag. 203, nici cu privire la aceasta n-are în realitate cunoştinţi de Slavistică. Asta dovedeşte că, dacă ar socoti că are Ştiinţă şi vre-un ajutor cu care să combată» (fie şi aşa) şi pe cel puţin
1). Desigur că şi Ia d. Puşcariu intre ceilalţi, gîndindu-se,. face aceaşi observaţie prof. V. Plrvan cînd zice că: „A aplica cunoştinţe şi reguli de filologie romanică unor elemente topo— nomastice, care au o -origine şi o evoluţe  scytho-turaniană ori thraco-slavă, e, desigur, neştiinţific'1 (in Consderaţiuni asupra. twor nume de rîuri daco-scitice, Bucureşti 1923, p. 1).
COMUNICĂRI
213
unele din celelalte scrieri ale mele, le-ar «combate» şi pe ele, şi im vedea, deci, că le-a cetit şi înţeles. Pentru că însă însuşi vede :ă n-are ştiinţa Slavisticei cu care să mi «le combată», se mărgineşte să spună, (chiar contrazicindu-se, fără să bage de seamă) că toate sunt «incoherent» scrise şi că de asta pe toate nu le-a citit. Evident cu rea credinţă şi aceasta.
Dar, aceste constatări ale mele cu privire la a treia-i afirmare dovedesc, în acelaş timp, că are dreptate d. losef Popovici, profesor la Universitatea din Cluj, cînd (cu toată supărarea d-lui J»I. Drăganu, în Vacoroniania, II, 893) spune în revista Slavia din Praga, gîndindu-se în rîndul întîi la scrierile d-lui Puşcariu, care-i .lipsit de cunoştinţi într-ale indispensabilei Slavistice: că Filologia -romînească e, astăzi, în deobşte, iu stadiul în care a lăsat-o slavistul Miklosich acum 40 de ani. (v. şi Arhiva, XXX, No. 1, p. 79),
Ast-fel că, toate cele 3 afirmaţii arătate aci sunt expresia, xelel credinţe şi a lipsei de loialitate faţă de mine.
Eu ştiu că d. Puşcariu face parte din gaşca oligarhică a profesorului Iorga (căci doar prin ea s-a ridicat), din acea gaşcă 4n potriva metodii căreia, unilaterală şi lipsită de orizont, la fel ~cu a sa, eu lupt de multă vreme (cf. Arhiva, XXIX, 2, p. 309 şi .312); ştiu că face parte din acea gaşcă> care la rîndu-i operează ân potrivă-mi, de invidie, nu cu Ştiinţa, fiindcă â'stfel nu poate, ci, ca d. Puşcariu, chiar cu neadevărul şi calomnia (cf. p. 205) In ţară şi prin intrigă in streinătatea cu care eu am legături ştinţi-tice. Dovada acestor intrigi e cele ce s-a încercat in potrivă-mi la Sirbi in Belgrad (v. Arhiva, XXIX, 1, p. 145), deşi fără iz-bindă, cum arată publicarea lucrării mele mai sus pomenită (p. 210) de către ziarul de acolo Vreme. Dovadă e încă următorul faph Meyer-Ltibke dela Univers, din Bonn, după ce mi-a trimis, cu privire la No. 1 (a. 1921) al «Arhivei» şi la cele ce eu am publicat atunci, scrisoarea-î ce am tipărit-o în No, 1 din a. 1922 p. 131, mi-a trimis (prin Oct. 1921) rugămintea ca să-i dăruesc pentru Biblioteca Seminarului său dela Bonn scrierile mele. Asta era pe cind încă nu apăruse numărul «Arhivei» cu scrisoarea. M-am grăbit, fireşte; şi am trimes recomandat d-lui LUbke cărţile ce mai aveam încă neepuisate, Pe cînd i le trimeteam însă, a apărut şi «Arhiva» cu scrisoarea sa. Asta va fi «deschis ochii» şi stîrnit «operaţiile" găştii, prin d. Puşcariu care cine ştie ce va fi scris d-lui Meyer-LUbke la Bonn. Rezultatul «operaţiei" fu aci cu iz-bîndă (nu ca la Belgrad); căci d. LUbke nici pină azi (April 1923)
214
ILIE BĂRBULESCU
nu mi-a trimis vre-o mulţumire pentru acea delicată amabilitatea a mea. Dovadă că 11 .operase" gaşca cu izbindă.
Ştiu, aşa dar, de toate acestea cu privire la d. Puşcariu.
Mă mir, totuşi, că dinsul, nici pină astăzi, după atiţia ani de -„opera{ii" zadarnice înpotrivă-mi, încă n-a înţeles că astfel, adică cu aceeaşi veche rea credinţă, nu se poate dărima un om, şi că.' prin rea credinţă şi intrigă nu se mai poate valorifica statornic^ şi Ia alţii de cît în cercul găştii, insuficientele motodii de cercetare ştiinţifică a ei şi concluziile greşite ce trage prin această metodă.
E pă:at că-şi pierde ast-fel vremea, născocind în chip nein— teligent „incoherenţe" cari dovedesc numai invidia neputinţei sale-, în Ştiinţă.
Congresul internaţional al Ştiinţelor Istorice.
încă din Ianuar trecut, Societatea istorico-filologică Arhiva,. al căreia organ este această revistă, a avut onoarea "să fie invitată la «V-e Congres International des Sciences Historiquesv care s-a {inut la Bruxelles (Belgia) între 8—15 April 1923. De-alt-fel, încă din a*nul 1922, revista noastră Arhiva avusese cinstea-de a fi cerută, spre a intra în «schimb de publicaţii», cu însemnata revistă belgiană : Revue helge de Philologie et d Hi&toire* publicată •par Ia Societe pour le progres des etudes philologiques et his— toriques» din Bruxelles.
Aceste atenţii ale bărbaţilor Ştiinţei istorico-f Hologice din capitala Belgiei arată încăodată că, cu toată dorinţa protivnică a invidioşilor, activitatea noastră este bine apreciată şi peste hotarele^ ţării. Regretăm profund, însă, că, din pricina împrejurărilor valutare şi pentru că oficialitatea noastră nu ne ajută şi pe noi oamenii de Ştiinţă din Iaşi, n-am avut putinţa materială de a lua parte şi, deci, de a lucra ceva pentru Ştiinţa Istorică romineascăL şi in acel «al V-Iea Congres Internaţional al Ştiinţelor Istorice»..
t Teodor T. Burada
In luna Iui Februar s-a stins Ia Iaşii în vîrstă de 84 de anD Teodor Burada, fost altădată preşedinte al Societăţii şi directoc
COMUNICĂRI
215
al revistei 'Arhiva». Fire de artist, el şi-a consacrat întreagă: lunga-i existenţă iubirei dezinteresate pentru Ştiinţa romînească-Pe cînd cei mai mulţi îşi tir au pretinsa lor intelectualitate, zvir^ colindu-se după bani spre a trăi bine, sau după onorurile trecătoare ale vanităţii, Burada, uitind de nevoile vieţii materiale şi intovă.âşit de draga-i scrîpcă, ca unOrfeu al vremurilor noastre^ scormonea şi prindea, cîntind, partea de poezie din traiul şi mi-graţiile neamului rominesc. A cercetat insuşi şi a văzut pe Rominît răzlâţiţi, in curgerea veacurilor trecute, şi aproape uitaţi, din insula Veglia dela ţărmul Istrian al Mării Adriatice şi din Istria însăşi; pe cei din Kraina, Croaţia şi Dalmaţia Jugoslaviei; pe Romînii (Valahii) din Moravia Cehiei; pe cei din guberniile Kame-neţ-Podolsk şi Har'kov ale Rusiei; pe Aromîni! din Macedonia. Cu romantismul firei sale de artist a văzut resturi de vechi Romîni pînă şi in Bitinia Asiei Mici.
Asupra tuturor acestor călătorii şi cu privire Ia alte cercetări ce a mai făcut, a scris interesante observaţii etnografice, istorice şi chiar filologice.
Iar cînd vîrsta nu-i mai dădu putinţa pentru aşa mari călătorii zbuciumătoare, Burada, muncit mereu de sufletul său artistic, se mărgini ca cel puţin din laşul tinereţelor sale să prindă alte momente ale vieţii "poporului rominesc. De acum (cam anul 1911) descopere scrierile muzicale necunoscute ale marelui şi cel dintîi istoric criticai Rominilor, principele Moldovii Dimitrie Can-temir, fost, prin marea lui învăţătură (pela a. 1711), membru al Academiei de Ştiinţe din severul la alegere Berlin; iar mai în urmă, prinde în 2 volume şi ne dă 1n forme istorice precise »Istoria Teatrului în Moldova», din care al doilea volum a apărut in a. 1922, cîteva luni numai înaintea morţii sale.
Din pricina artisticei sale dezinteresări pentru viaţa-i mate-* rială, nici lumea pretinsei noastre intelectualităţi nu s-a Îmbulzit să-i vază şi să-i recunoască munca, răsplătindu-i-o spre a-i uşura şi însufleţi traiul. A murit cu pensie de 700 de lei pe lună şi fiind, încă din anul 1870, abia «membru corespondent» al Academiei Romîne, cu toate că, desigur, acest «inalt institut de cultură naţională» (cum se întitulează), care, in anii din urmă, a ales „membri activi", adică «nemuritori", pe unii cari n-au scris ei înşişi altceva de cit simple compilaţii mărunte, ar fi trebuit să aşeze in cadrul ef, înaintea tuturor acestora, tocmai pe cercetătorul vieţii naţionale istorice a Rominilor. Dar Teodor Burada a
216_A. FRUNZĂ
~~P-'-'-
avui, pentru viaţă, marele cusur de a nu fi voit să facă parte <lin vre-o gaşcă, cu al cărei sprijin să „parvină", ci de a fi om numai al sufletului şi muncii sale proprii.
Siguţ sunt Insă că generaţiile viiroare,—cari vor aşeza pe fiecare la locul său, după valoare şi meritele-I reale, — în dezinteresarea lor vor trage cu bureteU peste numele multora dintie «nemuritorii»- de astăzi şi, cu cinste, vor aşeza in locul acestora pe uitatul de egoismul interesat alor noştri Teodor T. Burada.
Ilie Bărbulescu
Recenzia unei recenzii
De cătră mai m'jlţi, şi de mai multe luni de zile, sint întrebat, dece nu „răspund" Ia recenzia, făcută gramaticii mele ruso-rorrfîne (grammatica russcago iaeîca) de cătră un domn pedagog dela „Dacoromania", buletinul I al Universităţii din Cluj.
N-am răspuns mai în tăiu, fiindcă... Dar să -vedem recenzia.
„ ..Cartea d-lui Frunză e departe de ideal..."—?ice recen-sentul,—«şi nu se poate întrebuinţa nici chiar ln cursul superior, cu atit mai puţin in clasa a III»; încît «numai un om eşit din şcoală, care are mult timp liber şi multă răbdare, poate învăţa gramatica I. romîne din cartea d-lui Frunză».
J nade văr, recenzentul pare speriat mai ales de volumul cărţii. Mă rog, 340 de pagini 1...Şi, deşi cartea e-scrisă in două coloane, ruseşte şi romîneşte, şi se reduce prin urmare numai (a 170 de pag., e poate inadevăr prea groasă... Are dreptate recenzentul: cine-i prostul, care să înveţe în ziua de azi 170 de pagini, cind numai cu trei buchi prinse in vint, dar cu un bun certificat de patriotism dela Siguranţă poate aspira şi la academie ?
încolo, cîteva fleacuri, dintre care cel mai însemnate, pjate mirarea recenzentului, că am numit romîneasca noastră primitivă «un simplu dialect latin» (Dar re naiba a putut să fie ?). Se mai miră recenzentul că întrebuinţez terminul «obijduit», pe care fratele ardelean îl consideră drept «provincialism» (Să Întrebuinţezi provin-cialisme în archtbogata noastră limbă literară !...). Crede apoi că ge-rundiile i văzînd, rizînd, suferind...sînt rusisme, şi di şi exemple : «Intîlnind pe Daci..., Traian îi înfrînse într-o bătălie şi mai mare, deşi suferind şi el pierderi însemnate» (Pasajul e luat dintr-o tra- • ducere juxtalineară Quxtalineară)...
COMUNICĂRI
217
Dar ceia ce jigneşte pe pedagog mai ales, e faptul câ mi-am permis intr-un apendice, (apendice) un scurt istoric al chinuitei şi maltratatei noastre limbi literare—o expunere, care după tonul redactării şi după nota sentimentală (?), ce revine de mai multe ori (!), ar fi o conferinţă, ascultată cu mult interes de un public nepretenţios şi n-are loc într-o gramatică. (Semnele de Întrebare ■etc. ş\ sublinierile sînt ale noastre).
Dar mai întăiu de toate, s-ar putea naşte întrebarea i dece un istoric al' limbii literare n-ar fi de domeniul gramaticii, care se ocupă doar tocmai de 1. literară ? Al doilea, o gramatică nici ■nu se face decît pentru cei «nepretenţioşi», căci cei pretenţioşi sînt aşa de savanţi, incjt lucrările lor in această direcţie (vorbim de unii de ai noştri). interesează mai mult rasa guzganilor, decit publicul cel mai puţin «pretenţios»...
Dar recenzentul pare şi mai indignat de «tonul» expunerii. -Cam înţeleg.,. Dar ce sâ-i fac, dacă lecţiile Iui Maiorescu rămin .voce in pustiu ?...
Am sfîrşit.
Ba mai e ceva: recenzentul mai comite şi o mică minciună, t»a chiar groasă de tot r spune câ am scos sufixul ee (dela conjug. I) din liinba franceeăl... (V. despre acest sufix gram., §§ 123; 124 (I, 2) şi ap'nd/ce II, pag. 316-317)
Dar, nici o supărare Ml mir numii, câ o revistă care caută a fi serioasă (ca Dacoromania) poate primi recenzia unei persoane, care nu ştie o boabă rusească şi care pe o pagină (cît ţine recenzia) comite vre-o 5-6 caţavisme sintactice şi stilistice, care nu .se mai îngăduie azi nici la universitatea din Podul-Iioaiei.
Ai Frunză
Alt răspuns lui N. Drăganu
In Dacoromania N. 2 (pe anul 1922), in nota de la pag. "611, N. Drăganu, tratind despre originea cuvîntulul pleel, plasă, zice: „D-l A. Scriban, (Virgula n'are ce căuta aicî, domnule Drăganu !) crede câ spune lucruri nouă în Arhiva, din Iaşi, XXIX (1922), N. I, p. 49, cînd reproduce cele spuse de Puşchilă cu 11 .şi de Longinescu, cu 10 ani mal înainte".
Asta e adevărat: n'am ştiut că alţii înaintea mea derivase jpleel tot de unde-1 derivasem şi eu, aşa cum Columb nu ştia că
218 AOGUST SCR1BAN
-,-,-^s»-,-,-,--,-,-,-_---
Normanzii fusese şi el prin America! Dar asta se Intimplă, vorba: cela, in cele mal bune familii I în adevăr, înainte cheăr şi de Puşchilă şi de Longinescu, într'o broşură de 30 de paginT, intitulată Contribuţiunl etimologice, scrisă de medicul I. Sotec Leteanu şi tipărită in Brăila Ia 1S05 (tipografia Artistică, calea Regală, 23), găsesc:
•Plasă (pleeiş) de la latinul pes-peăis, precum din frons— frcndhS-fruneăi comp. pedem opponere (Ovidin), a se Împotrivi, a se pune pieziş»,
Singurul lucru in favoarea Iul N. Drăganu e că Puşchilă şi Longinescu a-i seri? în reviste mal însemnate, pe care eă trebuia Eă le cercetez, pe cind tnedicul Sotec a scris într'o broşură cunoscută de puţini. Acest medic a avut amabilitatea de a-ml tri-mete şi mie broşura de mal sus pe cînd eram profesor la liceul din Buză', Iar iii am răsfoit-o în grabă ji am dat-o uitării. Mal? zilele trecute, răsfoind-o Iar, am constatat zîmbind că etimologiile a rdfui şi a se obrinti, pe care eii crezusem iarăşi că le-am descoperit tot eu şi pe care le-ain şi publicat în «Arhiva» din Sept. 1913 şi 1an. 1923 (rut. rahuvati şi vsl. obztriti), eraii deja descoperitei Am avut acelaşi bensaţiune pe care a avut-o Scott cînd a găsit la polul sud steagul înfipt deja de Amundsen !
Aşa dar, şt al doilea atac al lui N, Drăganu contra etimologiilor mele nu e prea fericit!
f Urban Jarnik
De citrind s-a stins, după o viaţă de peste 74 de ani, vestitul prieten al poporului romiuesc, Urban Jarnik, profesor de limbile-romanice )& universitatea cehă din Praga.
Marea lui dragoste de limba rominească 1-a făcut să înveţe-perfect limba noastră din punct de vedere gramatical, dar n-a putut nicl-odatâ să pronunţe «, cela ce recunoştea el singur cu resemnare. In loc de fără zicea fere l
Printr-o lucrare despre limba rominească, a ajuns, la 1878, docent la universitatea din Viena, de unde, la 1882, a fost chemat la Praga.
Dragostea lui de limba rominească şi-a manifestat-o, Intre altele, şi prin valoroasa lucrare Doine şi strigături din Ardeal,. in colaborare cu Andrei Birseanu, mort şi el în acest an.
Ptntru marile lui merite filologice şi marea şi dezinteresata*
COMUNICĂRI
219»
prietenie pe care o arăta Rominilor, Academia noaşfră II alesese de mult membru al el.
Şi ea Romuri, şl ca filologi ii vom păstra o neştearsă amintire..
August Scrlban»
Iarăş 'brînză zburată'.
In .Şcoala Basarabiei" IV, 6, pg. 65,66 d. Sutaş (=5Titusr Hotnog?) se ocupă" de explicarea dată de mine cuvintului sburat din 'brînză zburată' (v. Arhiva XXlX. 430,431.) D-sa declară că nu poate admite identitatea intre expresia rominească şi ital. cacio-sburrato pentru următoarele motive: 1) tr> rr nu e un fenomen fonologie romînesc; 2) un asemenea termin, specific ciobănesc, nu» poate fi 'luat din italieneşte. Dupâcum observăm, aceste două argumente se exclud unul pe altul, astţpl că în realitate avem nu-t mai unul. Căci, dacă tr >■ rr ar fi rominesc, n-ar mai fi necesar un împrumut din italiană; dacă cuvtntul ne-a venit din această limbă, dificultatea de ordin fonologie dispare, deoarece nu pe terenul limbii noastre a avut loc prefacerea tr > rr. Dar eu n-arm afirmat că (brinzâ) eburată ar fi de orgine italienească : am atras pur şi simplu atenţia asupra identităţii intre cuvintul rominesc şi cel italienesc, ferindu-mă'de a stabili vreo legătură cauzală Intre-ele, pentrucă chestia nu e atit de simplă. Mai departe d. S. îmi Impută că nu cunosc expresia miel zburat. Dar ce are a face...., scripca cu iepurele ? N-am amintit de miel zburat, pentrucă în această denumire   avem alt  cuvînt decit în -bnneă ■eburată, nu, pentrucă n-aş fi avut cunoştinţa de ea. înţeleg foarte bine, dece despre un miel fătat devreme se zice că-i zburat faţă de ceilalţi, e mai mare adică decît aceştia. Şi despre un copil care^ într un interval de timp relativ scurt, a crescut in chip simţitor^ se spune că s-a zburat 1 Acelaş lucru cu a zburătăci   'a creşte-măricel, a se mări prin creştere', cu eburălură şi a eburătui : toate-aceste cuvinte au la bază verbul a zbura 'voler, fllegenV căruia i s-a modificat uşor însemne rea. Dar ce transformare se-uianticâ s-a putut petrece in acest verb pentru a se numi cu ef brttted eburată ? Dealtfel d. S. însuţi recunoaşte involuntar că sburat din ultima expresie nu este numai decit acelaş cu (mtelj
220
I. IORDAN
tbârai, căci spune: «credem că în miel sburat, cel puţin, cuvintul sburat n-are nimic <omun cu noţiunea de unt (ital. butirro): Eu nu numai cred, dar sînt absolut sigur că cele două cuvinte au ajuns jntimplător omonime, şi atica tot.
Există însă o altă Împrejurare care se poate împotrivi stabilirii unui raport de înrudire directă intre rom. brînzH zburata şi ital. cacio tburrato. După Meyer-Lubke, Rom. etym. Wb. 1429 «ital. burro (sinonim cu butirro), dela care s-a format verbul sburrare, -este Împrumutat din vechia franceză, prinurmare un cuvînt relativ recent în limba italiană, în orice caz cu mult mai nou declt întreruperea comunicaţiei intre Dacia şi Peninsula Balcanică deoparte şi Italia dealta.
Cit priveşte însă exactitatea explicării date d1. mine brînzei ^zburate, anume brînză preparată din lapte căruia i s-a luat mai intăiu untul, nu mai am acum nicio îndoială. Este drept că din informaţiile date in „Şezătoarea" VII, 100-101, pe care, penii u u--şurarea discuţiei, Ie reproduc aici, ') nu reiese lămurit acest lucru. Singurele amănunte care pledează pentru interpretarea mea, sînt: 1) brinza zburată nu se poate conserva mult, tocmai fiindcă-i lipseşte grăsimea trebuincioasă (primăvara, laptele nu poate fi prea gras); 2) e săţioasâ,-adică te satură repede, e înecăcioasă, pentruca nu are unt, şi deci nu se poate minca uşor. După o comunicare din Fârcaşa (Suceava), brinza zburată se prepară din
1). «Brinza zburată se face şi din lapte de oi şi din lapte de vaci. Ea se face aşa: se ia lapte dulce, se pune pe foc la fiert şi în el se toarnă puţină întcrealâ ori zăr acru sau în fine orice soiu de acritură, de se zboară laptele. Cind laptele e zburat (corăslit, prefăcut in brînză), se strecură ln strecurătoare, de se scurge, şi ceiace rămîne e brinză zburată ori caş cu inâoreală. -Caşul cu înăcreală nu se poate conserva mult. El, frămlntat cu sare, se minîncă cu mămăliguţă caldă ; unia, spre a-I face mai oun, îl topesc, amestecindu-1 cu brinză iute. Brinza zburată e să-(ioasă. Ea se face primăvara, înainte de a se pune oile pe brinză». — Din Tabăra (Iaşi) am primit următoare'e lămuriri în aceiaş chestie: „Se ferbe potrivit laptele dulce de oaie, să nu fie nici prea fierbinte, nici rece. Apoi se toarnă în el, potrivit cu-cantitatea, -jit/lu (zăr de supt urdă), care-1 închiagă imediat, dind brînză sbu-rată, dulce la gust, fără borte, şi la aspect asemănîndu-se cu corasla fiartă". Apoi se explica ce-i ţiţeiul. Corespondentul mieu -a obţinut aceste informaţii dela un ctobai bâtrin, Ardelean de Jelui lui.
COMUNICĂRI
22>
lapte de oi pus la rrins imediat după mulsoare, căruia i se ia apoi smintina. Pentrucă fermentata să se facă mai iute, se introduce in laptele astfel smintinit chişleag sau slatină. Cred că_ acest depe urmă chip de a prepara brînză zburată este cer primitiv, din care a decurs mai tirziu cel descris în «Şezătoarea" r din diferite motive, în primul rtnd din acela al unei mai repezi preparafii, s-a renunţat la prinderea laptelui, operaţie care cere-timp mai îndelungat, şi s-a procedat la fierberea lui, amestecîndu-1 cu o substanţă acră şi strecurindu-1 imeJiat. In acelaş timp brinza. zburată se putea face mai uşor şi fără o pagubă prea maree (provenită din renunţarea la unt) tocmai din laptele puţin gras, adică din cel de primăvară: deacete se spune in „Şezătoarea* că acest fel de brînză se prepară numai primăvara.
Apriat,
Un colaborator al «Dacoromaniei» II, Ardelean prin adopţie; mi-a atras indirect atenţia asupra acestui cuvînt, pe care-1 întrebuinţează cam des în argumentările sale. Tiktin îl citează din dot scriitori transilvăneni (Ţichinde'al şi Bârac), traducindu-1 prin 'deut-lich, klar'. Dicţ. Acad. face citaţii mai bogate şi dă informaţii mai precise : apriat se întîlneşte pentru prima oară la Şincai şi e-întrebuinţat numai de scriitorii infuentaţi într-un fel sau altul de şcoala ardeleană şi de curentul latinist, dela care a trecut cite-odată şi în popor. Deaceia bănueşte că avem a face cu o creatje-savantâ, pe care h-o explică insă mai de aproape. Cred că tema, acestui cuvint trebuie căutata In ital. aprire 'a deschide' (cf. a-prire l'animo a qu. 'a-şi deschide, a-şi descărca inima către cineva aprirsi con qu. • a se destăinui cuiva'). A vorbi apriat înseamnă, deci, a vorbi deschis, lămurit, pe faţă. Terminaţia -at se datoreşte-analogiei lui adevărat, curat şi a altor adjective sau adverbe in. •at, apropiate intrucîtva ca înţeles de ceiace a vrut făuritorul acestui cuvînt să exprime prin el. Originea italienească a lui apriat nu surprinde, dimpotrivă pare în natura lucrurilor la Şincai şi la, ceilalţi Ardeleni, cunoscători ai limbii italiene.
Bezmetic.
Se părea că etimologia: rut. besmatoh \si\xp) fără matcă*^. propuşi de Weigand în al XIV Anuar, 112, a rămas singura pla«
222
I. IORDAN
lizibilă, mai ales dupăce căpătase aprobarea aşa dc.apriată a Bogre-lui (v. „Dacoromania" 1, 214). Deaceia n-am mai.... îndrăznit să viu şî eu cu o etimologie pe care mi-o însemnasem în exemplarul Sufixelor lui Pascu (la pg. 70, unde bcsmetic 'năuc capiu, zăpăcit* este socotit obscur), ca să nu fiu acuzat, intre altele, de duşmănie contra filologului dela Lipsea. Iată acum că Giuglea pune la îndoială în «Dacoromania» II, 823 etimologia lui Weigand, gîndindu-se că rom. beemetic ar putea fi lat. amphis-bcticiis (cf. REW 428), din care a rezultat sard. campid. (b)ettyosu abbetyosu 'ein stOrrisches Pferd', întrebuinţat şi despre oameni şi format dela verbul (ab)bettyare, -ai 'stOrrisch sein, zanken'. Mulţămind lui Giuglea pentru curajul pe care mi 1-a insuflat, cred totuş că ' explicarea lui este mai puţin convingătoare decit cele date pană acum, pentrucă întîmpină mari greutăţi din punct de vedere fonologie şi semantic Bezmetic este un derivat in - etic (vezi despre acest sufix Pascu, o. c, 70) dela v. bulg. bezumz 'demenţi a' ict depildă rus. beeumets*' Verrtlckter, Wahnsinniger',): dintr-un *bezumetir. originar a rezultat, fără nicio dificultate, bcsmetic de astăzi. în ce priveşte înţelesul, cuvintul s-a întrebuinţat întăiu despre oameni şi după aceia despre albinele care, nefiind conduse de matca lor, umblă fără rost în toate părţile, ca un om nestăpin pe minţile lui, apoi s'a mers mai departe, spunîndu-se şi stup beemetic 'orfan, fără matcă* (v. Dicţ. Acad. s. v.), odatăce s-au •numit bezmetice albinele zăpăcite din cauza absenţei matcei. Interesant este că citaţiile Dicţ. Acad., în care beemetic se referă la oameni, sint cu mult mai numeroase şi mai vechi decît cele privitoare la albine.') Această stare de lucruri nu se poate explica numai prin faptul că scriitorii vorbesc foarte des despre oameni şi rar de tot despre albine. Afară de asta albinăritul nu-i o ocupaţie general răspindită, pecind adj. beemetic există in toată ţara, şi anume supt această formă in Moldova propriu zisă şi, prin schimbare de prefix, supt forma ăeemetic în sudul Moldovei şi in ' Muntenia (Tiktin spune, ca de obiceiu în asemenea împrejurări: beem- Mold. deem.- Munt.,). La înlocuirea lui bee.- prin mai frec-
1). Cine ceteşte cu băgare de samă - pasajele reproduse de Tiktin şi Dicţ. Acad. din diferiţi autori vede foarte bine că înţelesul 'nebun* este cel primitiv, din care s-au dezvoltat nuanţe din ce in ce mai atenuate de 'nebunie', lucru firesc la o vorbă aşa de •des întrebuinţată şi socotită ca prea aspră, cum este aceasta.
COMUNICĂRI
223
cvenlul des -au contribuit cuvinte de felul Iui deebrăcat, desmăţat ş. a., al căror des.- e simţit ca perfect sinonim cu slav. bee-%
(In) buiestru.
In „Dacoromania* II, 683 urm. Puşcariu işi apăra et'mologia •*ambulester contra lui Giuglea, care ibid. 372, 373, 401, 822 nota propune pe *bojr$ter 'a merge (sic I)cu picioarele in:piedecate în boja' (boja 'Fussfessel'), 'a merge mers învăţat prin împiedecarea Jn boja': s-a pornit adică dela mijlocul întrebuinţat pentru deprinderea calului de a merge în buiestru, atunci cini a fost vorba să se numească mersul însuş al unui asemenea cal. Din informaţiile -culese de Giuglea rezultă lămuritjcă prin unele părţi se procedează la dresarea cailor în modul arătat.
Argumentele aduse de Puşcariu pentru susţinerea etimologiei *ambulesier din punct de vedere al înţelesului se pot imulţi. Mai natural este să se numească mersul calului după chipul cum merge decit după mijlocul prin care ajunge să meargă astfel, pentrucă pedeoparte acesta depe urmă poate varia dela un ţinut Ia altul, se poate uita, înlocui, etc, iar pedealtâparte celelalte ftumlri pentru diferitele soiuri de mers ale calului ne arată tot cum se •efectuează mersul (cf. Dicţ. Acad. s. v. buiestru). Mersul în buiestru .stă Ia mijloc între pas şi trap, negreşit mai apropiat de aceasta supt raportul iuţelei, dar identic cu primul în ce priveşte como-' di ta tea călăreţului. Deaceia caii buiestraşi sînt foarte căutaţi de oamenii care-s nevoiţi a umbla mai toată ziua călare, precum vă-tavii, vechilii, etc. de pe moşii. Cît despre mers in sine, nu pot da lămuriri precise, deoarece nu-mi mai aduc bine aminte cum mergeau buiestraşlî Iui moş Constantin Şendrea, vecinul nostru •dealtâdatâ. Sigur este totuş că acest mers nu e tn felul descris de Giuglea, 1. c. 372 («aruncind deodată picioarele, mi se pare cele de dinainte*), căci aşa merge calul ia galop (sau la
1). Dt-păce scrisesem această comunicare, am luat cunoştinţă, prin bunăvoinţa d- lui A. Scriban, de explicarea dată de d-sa (v. „Arhiva" Nov. 1915) cuvintelor bosomelnie 'posac, necomunicativ', ■boeometic, busumeiic 'prost, bleg', pe care le pune în legătură cu 'bulg. besumnik 'prost, timp'. Deşi d. Scriban nu stabileşte vreo înrudire intre a:este vorbe şi besmHic, discuţia făcută de d-sa ar putea sugera totuş unui cetitor atent etimologia propusă de mine pentru besmetic.
224
I IORDAN
sorite, cum se zice în sudul Moldovei, şi cu drept cuvînt, pentrucă într-adevăr calul sare, cînd aruncă amîndouă picioarele în acelaş timp), ci seamănă cu mersul Ia pas : calul mişcă picioarele întocmai ca la pas, numai cît aşa de repede, că imediat după ridicarea piciorului de dinainte aruncă pe cel de dinapoi şi-1 aşează exact în acelaş loc în care a stat corespunzătorul lui din faţă ba, dacă nu mă înşel, piciorul drept dindărăt calcă pe urma celui sting dinainte şi tot aşa stingul pe urma dreptului. De aici şi niersnl legănat, cea mai de samă însuşire a unui buiestraş.
In Moldova l) mersul în buiestru se chiamâ la umblit, este numit, prinurmare, cu o altă formă a acel liaş cuvînt (lat. ambu-lare ). ln sudul Moldovei, anume la Tecuciu, un astfel de cal se numeşte (cal) umblătoriil. Cred că acest argument este deciziv in rezolvirea problemei etimologice a lui buiestru în ce priveşte însemnarea cuvintului. In acelaş sens vorbeşte şi franc. amb\e 'Pass-, Zeltergang (Gangart eines Pferdes zwischen Schritt und Trab)' (Sachs-Villatte), dela v. franc, anbler 'Pass gehen' (cF. nLi destriers li anble tosf Aucassin et Nicolette9, 23, 6).
Cît despre formaţiunea cuvîntului şl prefacerile fonetica pe-care le-a suferit, se pare că greutăţile sînt ceva mai mari. De ele nu mă ocup aici, pentrucă deocamdată nu pot aduce nimic nou în discuţie.
Tot pe vale, tot pe drum ş. a.
Începuturile acestei particularităţi stilistice romineşti le găseşte Giuglea (v. „Dacoromania" II; 645, 646) în Peregrinatio Silviae, deunde citează citeva locuri, în care lat. totum are exact «aceiaş întrebuinţare ca în romîneşte : totum per vallem = rom.. tot pe vale, totum pedibus = rom. tot cu picioarele. Cred că în. cazurile acestea şi ln altele analoage totum este o construcţie eliptică pentru totum tempus (cf. omne tempus 'pendant  tout le
1). Se pare că în toată provincia se spune Za umblet în loc de (în) buiestru, căci elevii mici dela seminarul «Veniamin», băieţi de (ară moldoveni, nu cunosc altă expresie. Numai unul, din Făr-caŞa-Suceava, mi-a, comunicat că pela ei se zice în buiestru despre un om bine d'spus. cu chef, Am avea aici un indiciu, că a-ceastâ vorbă a existat cînd /a pe acolo şi in înţelesul ei primitiv. Dame, Terminologie 47 notează deaseme:iea pe umblet pentru. Moldova. '
COMUNICĂRI
225
temps', unde omne a fost înlocuit prin totum). Totum per valJem este deci egal cu totum tempus per vallem. La fel rom. tot pe drum, tot pe vale, tot pe sus, etc sint echivalente cu tot timpul pe drum, pe vale, pe sus, etc, adică 'mereu, Intr-una pe drum ş-cl.' O construcţie asemănătoare pare a fi existat ln vechia franceză. Astfel In Aucassin et Nicoletto, intilnim de trei ori pe to(u)t întrebuinţat aproape la fel ca in romîneşte : ...«Ies escargaites de Ie vile venoient toie unh rue» 14, 24; „(Nicolete) si acoilli son ceinin tres par mi le gant foilli tout un vies sentier anti" 19, 3-5; „Tote une vitfa voie herbeuse cevaucoit" 24, 13, La glosar tot din aceste construcţii este tradus prin 'immer...entlang', 'ent-lang' (cf. şi Godefroy s. v). Asemănarea cu exemplele romineşti este destul de mare ca să putem admite că avem una şi acei aş particularitate stilistică, bazată pe întrebuinţarea lui totum din exemplele latineşti de felul celor citate mai sus, .Observăm că vorbele pe care le Însoţeşte tot in ambele limbi sint strins înrudite ca însemnare. Singura deosebire tonstă în aceia că rom. tot rămine neschimbat, indiferent de felul substantivului următor, este adică s'iuţit ca adverb (determină, deci verbul din propoziţie), şi-a păstrat aşa dar funcţiunea din latineşte (totum tempus e compliment tle timp,), ia asta a ajutat, probabil şi prepoziţia pe, care desparte pe tot de cuvintul următor. In vechia franceză to(u)t este socotit ca adjectiv, deaceia se acordă în gen cu substantivul, care serveşte in propoziţie ca compliment direct. Pentru acest motiv to(u)t, la origine adverb ca in romîneşte, a putut fi considerat drept uh determinativ al substantivului următor.
i. Iordan
T
RECE NZ II
N. Iorga. Cele d'Intăl cristalizări de Stat ale Românilor,
Comunicare făcută la Academia Română, in „Revista Istorică'* 1919 p. 103-113.
In cuprinsul istoriei universale nu cunoaştem şi nu credem să existe un gol mai însemnat ca marea cimilitură a existentei poporului romîn timp de aproape o mie de ani, adică de la părăsirea Daciei de către Împăratul Aureiian (275) şi pină Ia licărirea primelor ştiri autentice despre Romlni Ia nordul Dunării in fintinele istorice contimporane.
De la prima enunţare a problemei') şi pină In zilele noastre s-a desbătut chestiunea romină atît de către istorici cît'şi de filologi, străini cit şi romlni, cu o stăruinţă edificatoare, secondată pe alocurea de un zel, ce trecea adesea de zăgazul metodei"; iar rezultatele temporare, inbrăţisate cu sentimente foarte amestecate de tabere adverse, ce-şi Închipuiau, că acelea rezultate ar putea să aibă înrăurintă şi asupra destinelor şi driturilor politice ale vreunui popor.
După un răstimp de peste o sută de ani ii fu dat unui istoric romin să impace pe roeslerianis) şi pe antiroesleriani prin formula, că Romînii slnt autochtoni In Dacia Traiană: dar că au menit şi de dincolo de Dunăre cete de ale lor.
1) . Thunmann, Ober die Geschichte und Sprache der Alba-îier und Valachen, In «Untersuchungen etc», Leipzig 1774, carele susţinea, şi Suleer, Geschichte des Transalpinischen Daciens, Wien 1781, carele combătea autochtonitatea Rominilor.
2) Adepţii Iui Roesler, cai ele prin ale şale «Romănische Studieri» , Leipzig 1871, a pus temelie .teoriei, că Romîni/ sînt pripăşiţi aicea din Peninsula balcanică.
RECENZII
227
Această concepţiune,1) ce a surîs Ia început multora, in urma -vunei spicuiri amănunţi re din rjartea scriitorului acestor rînduri *) inu a mai putut fi susţinută,3) ba chiar desaprobată *) de cei ce -se însărcinară să încerce discreditarea tezei mele de docenţă de la Universitatea germană din Cernăuţi.
Ar fi fost şi păcat, ca armistiţiul propus să se prefacă în pace ştiinţifică durabilă : fără rezultate învederate, pacea in ştinţă e moleşitoare, luptă şi discernămînt—viaţă creatoare I
Cît de macre ar fi ştirile despre vieţuirea poporului romîn .în vrîsta medie, cit de sgircite fintîneie ; nu se putea să nu II-căriască din cînd în cind cite o Iucină, să nu se prelingă cite o diră cît de neînsemnată, prin care să răzbată individualitatea, atit de deosebită de ale neamurilor înconjurătoare, a unui popor relativ destul de însemnat printre cei de o seamă cu dinsul.
Dindu-mi acum 30 de ani pe de o parte seama de greutăţile, ce întîmpină scotocirea de ştiri noue privitoare Ia stăruinţa Romînilor în ţările carpatine, iar pe de alta avînd ferma convingere, că poporul romîn e băştinaş în plaiurile norddunărene—am relevat încă de atunci istoricilor chestiunei romine noul punct de privire întru dezlegarea ei metodică definitivă: in amănunţita cercetare înainte de toate a istoriei popoarelor, care au cutrierat in timpurile acelea întunecate ţările romine, nutrind speranţă de a descoperi astfel şi niscaiva urme de ale poporului nostru, dacă el e, cum credeam, într-adevăr autochton prin locurile acestea B)-
1) . îmi permit a atrage atenţia, că greşit se crede că această «concepţie» ar fi o «teorie» proprie a lui Onciul. Ci, cum am arătat în Arhiva, XXIX, 2, p. 309, ea e deja ideia Iui BenkO. in opera acestuia Transilvania, tipărită Ia Viena in 1777.
(Nota Dir.)
2) . /. G-herghel, Zur Frage der Urheimat der Romănen, Wien 1910.
3) . V. Pîrvan; In întâmpinare, in «Săptămina politică şi literară», Bucureşti 1911, p. 276, col. Il-a.
4) . 7. Bogdan, O broşură recentă etc. iu «Noua Revistă romină*, Bucureşti 1911 p. 255: «Slaba temeinicie a argumentelor «d-lui Onciul n-a scăpat nici altora din vedere».
5) . /. Gherghel, Zur Geschichte Siebenblirgens, Wien 1892, p 3,
228
Dr. ILIE GHERGHEL
Rezultatele indirecte l) şi directe *) fiind încununate cu un> succes surprinzător, avem mulţămirea sufletească, câ studiile noastre au dat şi altora impuls *) de cercetări in direcţiunea aceasta iar in urmă a inceput sâ încolţească iarăşi credinţa în descoperirea de ştiri noue despre stăruinţa Rominilor pe la Dunărea de jos in rindurile istoricilor romlni.
In numărul acestor lucrări vom număra cu deosebită plăcere-şi comunicările d-lui N. Iorga şi a bizantinistului nostru de la Cluj, d-I prof. univ. N. Bănescu, făcute in anii din urnă.Academiei romîne—lucrări, ce ne propunem a le supune unei discu— ţiuni critice.
Pentru că acea credinţă nu poate sâ fie de cît o arvonâ ştiinţifică pentru cei ce vor să dovedească şi altora aserţiunea lor—să vedem întru cît putem înpărtăşi cele ce prin nişte titluri sugestive pentru sufletele romineşti ne comunică învăţaţii noştri, apreciaţi.
In prima comunicare a D-lui Iorga din 1919 d-sa prelu— diazâ mai întîiu celor ce va avea să lămurească mai tirziu, ex-punind părerea D-sale, că, paralel cu înjghebarea de mici stătuleţe romineşti în sec. al 13-lea la nordul Dunării, cu faţa spre munte, ni apar şi formaţiunile politice de la sud, la Dunărea-de-jos, cu faţa spre Bizanţ; situaţiunea internaţională .de la sfîr-şitul secolului al XMea fiind corespunzătoare supt toate raporturile aceleia de la jumătatea celui de al XllI-lea».
1) . Dovedind contra părerii generale, că pină la 1189 nur putea fi vorba de stăpinirea Comanilor In ţările romîne (vezi cri-ticile şi dările de seamă favorile acestei vederi în: Ilistorische» Jahrbuch der Gdrres-U-esellschaftf Mtinchen 1892, p. 368; Miltei-lungen des Instituts fiir osterreichische 'xeschichtsforsdiung, Wien 1892, p. 525 de J. Jung; Revue historiqne, Paris 1892, p. 395-de A. D. Xenopol ; Korresjwndenxblatt d. Vereius f. siebenbiir-gische Landes-Kunde, Sibii 1892, p 29; Lilerarisches Central— blatt, Berlin 1892, Nr. 29; Romănische Revue, Wien 1892 p. 285 de£Z. Pii etc, etc. inlăturind prin aceasta teoria lui Tomaschek, Zur Kunde der Hămus Halbinsel, Wien 1882, I, p. 51 ; II, 15„ carele susţine, câ Romînii au imigrat Ia nordul Dunării între 1074-1144, trăind ei atuncia in strinsă legătură de prietenie cu Comanii.
2) . Descoperirea celei mai vechi ştiri despre existenţa Rr>*-Hiinilor la nordul Dunării (i 118) (Vezi criticile Iui Xenopol şi Jung-in lucrările arătate despre -„Blokumannaland",
3) . /. Jung de Ilie Gherghel în «Transilvania, Sibiu 1910„ p. 374; Kadlec, Jus Valachicum, v Praze 1910.
RECENZII
229
Este foarte plausibil ceeace spune d-1 Iorga în această privinţă : slăbiciunea sau destrămarea parţială a unei stăpînirl politice a fost pretutindeni, ascendent sau descendent, condiţionată de înfiriparea de noue organisme de stat.
înainte chiar însă de a Intra „in mediaş res" al argumentării ce va să vie, D-sa pomeneşte ca locuitori ai ţărilor romîne prin sec. al 13-lea pe Tătarii creştini1) de fa cari chanil Tătarilor stăpînitori aveau să strîngă dările, şi, citind pentru acest Jucru pe bizantinul Qregoras Nicephorus *) insinuează, că Mas-săgeţii de la Dunăre, numiţi în graiul comun „Alani*—ecau Bomîni l
Ca să nu se pară însă, că aducem istoricului nostru fruntaş 0 învinuire nejustificată, ne vom referi la a sa Istorie a poporului romîn, scrisă de d-sa nemţeşte şi revizuită, cît priveşte Jimba, de d-I Dr. A~Tille, în care lucrare d-I Iorga spune pe şleau, că acei Massageţi ar fi fost într-adevăr Romînii.8)
Pentru bărbaţii de specialitate, cari s-au ocupat cit de cît cu metodica cercetărilor d-lui Iorga, n-aş avea nevoe de a mai stărui asupra felului nemetodic şi mai mult de cit romantic, cu care se complace d-sa a decreta în unele cestiuni istorice sau chiar filologice.
Dar fiindcă mulţi din adoratorii altor merite ale d-lui Iorga n-au la îndămînă nici cunoştinţele necesare nici o expunere pe .Înţelesul tuturora a metehnelor învederate ale acestui' polihistor romîn, să ne fie permis a folosi această ocasiune, de a dovedi şi celor mai catolici aderenţi ai eresului despre erudiţiunea d-Iui Iorga : cît de „maşter" sint secondate uneori cunoştinţele sale istorice îrttr-adevăr fenomenale de o metodă cît de elementară.
1) . Iorga, op. cit. p. 104.
2) . Qregoras Niceplvorus, Byz. hist. ed. Bonn, 1829, I., p. .204 i „kafâ de to epl on etos es tin vasilevusan epanikonto trio -vasilî pempusia tines toon iper ton Istron Massaghetoon lathrean -presvian. Alanus i kini tutus kali diălektos i di ke hristianl -iyghănontes anothen tii vi ea hiri toon Skythoon ypahthentes s6-
omasi men edulevusan akontes".
3) . N. Iorga, Geschichte des rumănischen Volkes, Gotha 1915, p. 144: „Seine (a lui Basarab) Krieger waren dieselben .„Alanen", „Massageten", „Geten", die sich nach dem Tode No-•gais rtihmten in Wirklichkeit die Siege erfochten zu haben, die man jenen zuschrieb". Cf. Iorga, Histoire des Rourrains de Tran-ssylvanie, Bucarest 1915, I, p. 49.
230
Dr. ILIE GHERGHEL
Să trecem însă la fapte, să dovedim cele numai incriminate-Pentru a pătrunde însă bine cestiunea, să ne dăm silinţa să urmărim deocamdată vederile d-Iui Iorga şi să ne întrebăm: cutrp a putut d-sa să ajungă numai a formu/a asemenea afirmări sur--prinzăfoare ?
1. Pe d-sa îl seduse fără îndoială mai întăiu numele „Ma-sageţi", care cuprinde, de nu filologiceşte, dar măcar poetic, uu--mele anticului popor, locuitor in cîmpia Dunării de jos, „Geţi"' rimînd aşa de frumos cu „Masageţi".
2. Ceea ce ar fi putut să-I întărească pe d-1 Iorga în pre supunerea sa e şi înpre/urarea, că in sec. al 13-lea Masageţii ţineau într-adevăr, de şi numai temporar, porţiuni din regiunea ocupată odinioară de Geţi.
3. Inprejurarea, că aceşti Masageţj ne sînt prezentaţi ca^ vechi creştini, a sporit şi mai mult convingerea d-lui iorga, uitînd că în vecinătatea A/anilor creştinismul avea altare vechi Ia Ar~ meni, cu care Alanii sau Oseţii sunt inrudiţf prin limbă, şi Ia Georgieni.
Că aceste consideraţiuni ar putea să facă convingerea cuiva^-deci şi a d-Iui ^Iorga, nu vrem şi nici putem pune la îndoială ; dar a da expresiunea acestei păreri, fără altă dovadă, credem că nu este la nivelul unei scrutări istorice critice moderne.
Dar d-I Iorga nu se mulţămeşte a da expresiune unei păreri, întemeiate pe anumite posibilităţi, extrase din fîntîn'le istorice. D-sa mai adaogă şi de la d-sa ceva, trecînd astfel în domeniul romantic, desaprobat în principiu şi de d-sa.
Astfel pentru a face accesibilă părerea sa, care deaitmin-terea era şi a răposatului bibliotecar al Academiei romîne> A. Du— mitrescu, că sub Alani s-ar ascunde chiar numele poporului nostru, d-I Iorga afirmă cu grava-i autoritate de pontifice al cultu-rei romineşti in genere şi de istoric fruntaş în special, următoarele năsdrăvânii .-
„Alanii din Caucas nu jucau nici un rol, şl mai tîreiu cronicarii bizantini, ca Gregoras de pildă, sic astfel, printr-o schimbare a formei «Vlachilor», lîomînilor de dincoace de Dunăre?, avînd nevoc de un termin pentru a-i deosebi de cei din Balcani^ singurii Flachi" ')
1). îorga, Cele d-intăiu cristalisări de Stat ale Romînilor.» op. cit. p. 112; ^4. Dumitrescu, Alanii,. Bucureşii 1907 p. 32.
RECENZII
231
Cum inţălege acum dl Iorga această schimbare a formei numelui Vlach, ne-o indică d-sa printr-o simplă Întrebare: 'Ax**»
(•AWxocV)?»)
Prin forma aceasta; ilustrată cu semnul de Întrebare d-sa vrea fără Îndoială să sugereze cuiva ideea, că printr-o transcripţie greşită a copiştilor s'o fi ajuns la forma Ax&vot. De Ia Ax<*x« nu mai e departe pină Ia }Mx<>i. Dar ne Întrebăm i aşa se scrie Istorie? Văzut-a d-I Iorga acea formă intermediară? Atunci de ce să buimăcim lumea cu asemenea copilării ?
Aceste constatări de neseriozitate ar putea să ne desoblige de a mai stărui asupra celorlalte expuneri ale d-lui Iorga privitoare la Alani. Totuşi spre edificarea cetitorilor multipli ai d-sale, nu va fi, credem, fără folos de a continua felul d-sale de expunere.
Mai intăiu Gregoras Nic, care scrie intre 1295-1359 istoria timpului său (1205-1359), *) nu vorbeşte de Tătari creştini, cum susţine d-I Iorga, ci spune numai, că Alanii ar fi fost creştini din vechime».
Cine sint insă acei Alani, pe cari Gregoras Nic. ii pomeneşte o singură dată zicind, că această numire ar fi numele comun sau obicinuit (grec. kini) pentru Masageţi ?
Cind vorbeşte in general de etnografia popoarelor scitice, cronicarul bizantin .ne spune, că ei formau împreună cu Sarro-maţii, Melanchlenii şi Amazonii o anumită parte â Sciţilor, loguind in spre Marea Gaspică ').
In alt loc, povestind despre năvălirea Sciţilor nordici sub Telepugas, fiul lui Sitzischan (i. e. Ginghis-Chan), zice că acesta trecu cuceritor din ţerile sale de Ia Marea Haspică prin cele ale Masageţilor şi Sauromaţilor, -subjugind nu numai pe aceştia, ci şi popoarele vecine Donului şi Mării de Azov *).
1) . Iorga Geschichte d. rumânischen Volkes, op. cit. p 143 n, 2.
2) . Krunibacher, Geschichte der byzantinischen Literatur, Milnchen 1897, p. 293, 295.
3) Gregoras Nic, op. cit., I, p. 33 : «Skythikii...mara...edrame mehri ke es thâlassan tiin Kaspian, i ke tiin pâtrion iidii eklat-hbmeni kliisin Savromâte ke Massaghete ekalunto ke Melâghlani ke Amazones».
4) .]bidem I, p. 36: «O gar eteroon toon vieoon tu Sitzishan o Telepugar, o tii ikias arhiis piisamenos pros meseinvrian men as tu Kavkasu ypervolâs ke efeksiis ta tiis Kaspias thalassiis
232
Dr. ILIE GHERGHEL
Tot acolo li aşează pe Alani şi Pachymeres, carele descriind Întemeierea stăpinirii lui Nogai, un duce al Tătarilor, arată, că acesta, trimis de principii mongoli dincolo de „porţile Caucaeului", a năvălit asupra popoarelor de la nordul Mării Negre, supuse odinioară Grecilor, insă acum păiăsite de stăpinitorii lor. Intre aceste popoare uşor cucerite Pachymeres numără deasemenea pe Alani, Zichi, Goţi şi Ruşi *).
Gregoras deci, conform tradiţiei literare conservative a cronicarilor bizantini, ii aşează pe Masageţi in locurile, unde după reminiscenţele gimnasiale locuiau şi acei homonimi, in mrejele reginei cărora, Pomjris, căzu şi—şi dase duhul şi regele Perşilor, Cyrus.
„Dar", ar putea să întrebe cineva, nu cumva acei Masageţi s-iu şi Alani să fi colindat din îndemn propriu sau -silit de împrejurări în spre Apus, cum au bătătorit şesul Ucraniei atitea popoare răsăritene ?» De sigur, că da f
Alanii, sau «Obcţii» de astăzi, *) un popor după limbă ira-nic, după înfăţişare germano-slavic, aruncat din timpuri imemoriale in crierii Caucazulul, au fost în diferite epoce tîriţi de valurile furtunoase ale strămutării popoarelor scitice şi duşi în alaiul cuceritorilor de pe vremuri, cutrierind Europa dea curmezişul pină prin meleagurile Spaniei şi Africei. *) Lucrul acesta e în deobşte cunoscut şi nici d-1 Iorga nu poate nega. ')
In colindările> lor au adăstat şi descălicat şi unele regiuni intermediare, intre altele şi ţările noastre, Astfel pe la 1230 se vorbeşte în Taurida de ,,16gos Allanikds" s) iar pe la 1300 trecucă, cum ne relatează Gregoras Nic. şi Pachymeres şi cei 10.000 de Alani creştini Dunărea, despre cari d-1 Iorga in pasagiul arătat îşi ex-
pelagii, epyreveto diâ tiis toon Massaghetoon ke Savromatoon ghiis pasan ypopiiinunos avriin te ke osa- Medotidă te ke Tânain toon ethnoon parikusin».
1) . Pachymeres, De Michaele Palaeologo, ed. Bonn. I,, p. 344 sq.
2) . Vezi articolul Iui Tomaschek «Alani» in «Pauly-Wissowa, Real-Encyclopădie der classischen Alterumswissenîchaften, I, p. 1282 sq,; Klaproth, Memoire (sur) 1'identite* des Ossetes avec Ies. Alains du moyen âge, Paris 1822.
3) . i. lung, Roemer und Romanen in den Donaulăndern, ln-îisbruck 1887, p. 197.
4) . Iorga, op. cît. p. 45, 48, 50, 59, 63.
5) . Tomaschek, op. cit. p. 1284.
RECENZII
233
primă mirarea, că ce ar avea să xaute ei pe malurile Dunării, intru cit ei acolo «nu jucau nici un rol» (!).
Dar Alani „creştini" ? Se întreabă cu naivitate d-1 Iorga? Ei da! Ei au fost creştinizaţi de predicatori din Sevastopol, ') iac prin sec. al 13-lea*) Alanii din Crimeea aveau şi un episcop Theo-dorus,') care a publicat şi niscaiva scrieri despre activitatea sa pastorală.
D-1 Iorga Insă recomandă cetitorilor istoriei sale scrise nemţeşte, să conbine cele spuse de Gregoras Nic. despre Masaget^i cu cele relatate de împăratul scriitor Ion. Cantacuzeiios despre Geţi. •)
Acesta (f 1383) scriind istoria timpului său (1320-1356) 6) trebue să-1 credem mai competent în alegerea numelor popoarelor,, cu care Bizantinii intraseră in daraveri pacinice sau râsboinice.
Kantakuzenos însă nu cunoaşte" pe Masăgeţi de cit sub nu- . mele lor obicinuit de tAlani», pomenindu-i de două ori.
Prima oară ei apar ca mercenari alăturea de Bulgari Ia anul 1322 in armata ţarului bulgar Terter,8) a doua o ară însă în titulatura Împăratului loan Kantakuzenos însuşi după VlachL şi Ruşi7).
Nici un motiv neromantic n-ar putea îndemna pe cineva, afară doară de d-1 Iorga, a întrevedea aci o punte de legătură intre aceşti Alani şi Romîni.
Tot atît de nepotrivit ar fi, a pune în legătură pe Ma săgeţii lui Gregoras Nic. cu Geţii Iui Kantakuzenos, despre cart acesta aminteşte o singură dată şi în aşa fel, în cit se învederează, ,câ aceştia erau locuitori ai ţărmului sfîng al Dunării.
Ţinînd seama de datina cronicarilor bizantini de a întrebuinţa
1) . [bidem.
2) . Tlieodoros, episcopus Alaniae, Sermo epistolaris apud Migne, Patrologia graeca CXL, col. 387-388.
3) . Ibidem col. B 91 : «epidiiper tiis Hersoonos eggys ea Alanikoo horioo fygădes iimen ; col. 393 : parikusi tii Hersooni ke Alani».
' 4). Iorga, op. cit., p. 143 n. 2 : «Massagheţe muss in Ver-bindung mit i peVan Istru Gete «i omâskevi tis Skithes, bei Can-lacuzinus I S. 465 gebracht werden».
5) , Krumbacher. op. cit. p, 298.
6) . Ioh. Kantakuzenos, Hist. ed. Bonn. I., p. 173 : „arhontes -de iisan avtoon o itilîis ke o Timiiriis, to ghenos Alani".
7) . ibidem, III, p. 94.
234
Dr. ILIE GHERGHEL
pentru popoare aletimpului numiri arhaice, ') einvederat, că sub acest nume se ascunde un popor, care locuia de secole *) acele regiuni. Trebue insă ca cineva să fie mare patriot şi naţionalist, pentru a conchide' numai declt, că acei Geţi trebue să fi fost— Jiomîni.
Şi cu toate că d-1 Iorga aruncă in cumpăna afirmării pon-deroase şi sincera sa convingere, că mai tîrziu cronicarii bizantini, ca Gregoras de pildă zic astfel (observaţia se referă aci Ia Alani, dar aiurea d-sa o rapoartă şi la Geţi şi Ia Masageţi 8)...VIachiIor de dincoace de Dunăre, avîrtd nevoe de un termin pentru a-i deosebi de cei din Balcani, singurii Ylachi"—trebue şi aci să respingem afirmaţiunea gratuită a d-lui Iorga, că sub aceşti Geţi sint de inţăles Rominii.
Aceasta cu atit mai mult, cu cit la malurile Dunării au vje-ţuit de prin secolul al 6-lea de nu de mai înainte, o populaţiune slavă, cum ne arată şi terminologia topografică bogată mai ales a cîmpîei ŢăVii.
încă un argument subiectiv mai pune d-1 Iorga in cumpăna convingerii tezei discutate, anume, că Bizantinii aveau nevoe de un termin nou pentru a deosebi pe Romînii din Carpaţi, ce aspirau la viaţă politică, de Vlachii din Balcani—«singurii VlachU». Dl. Iorga—cum să zicem ?—uită, că cronicarul Kantakuzenos la care ne trimite, spre a ne forma convingerea de:' vrea d-sa să ne-o sugereze, nu numai, că nu avea nevoe de acel termen, dar numeşte pe cei de dincoace de Dunăre „Ugkrovlahi'* *) Şi ce e mai nostim, că d-I Iorga însuşi cunoaşte acest lucrul
Culmea «surprinderii» insă o atinge, credem, d.-l Iorga, cind amintind ocuparea „Diiului" de cătră Unguri in anul 1365, mărturiseşte, că această cetate era ocupată de «domnii Iassi"—aceş-iia^erau cei ce luptaseră la 1330 la Velbuzd in rindurile Bulgari-Ipr—de «Philistei seu Jazones»B)!
1) ' însuşi Kantakuzenos numeşte pe Bulgari Moesl, iar pe-Sîrbi Tribalii (op. cit. III, p. 597 şi 614 : Index: numele Bulgar sau Sirbi nici nul Intilnim la acest cronicar.
2) . Cind apar Slavii pentru prima oară la scriitorii bizantini,, ei întrebuinţează cu preferinţă numele de Geţi (Gelecr, Abriss der byzantinischen Kaisergeschichte, în Krumbaelier, op. cit. p. 924).
3) , Iorga, Geschichte d. r. Volkes, I., p. 144.
4) . Ibidem ; Cantakuzenos, op. cit. 1, p. 175.
b) Iorga, Gescii. d. r, V. I., p. 270: «Widdin war von etli-chen «Iassier Herren»—solche waren .es, die 1330 bei Velbuzd ia
RECENZII
235*
De unde o fi luat d-1 Iorga aceste precisări, nu indică d-sa anume ; probabil dintr'o fintină ungureasca, căci acolo luară naştere tPhilistei seu lassones*.
A pune însă in legătură această terminologie, medievală, la-tinisată după forme locale ungureşti şi nemţeşti, cu numirea orientală a Manilor, adică „Assi" sau „lassi"—nu merge.
Dacă d-1 Iorga—care adesea se strădueşte, luptind cu firea sa intimă, a fi obiectiv—ne-ar indica fintina, de unde a scos aceste interesante amănunte, credem că s'ar da la iveală, că cronicarul" ungur a tradus pe Assi al.unei fintini slave cu ungurescul laeones f
Intr'adevâr fintina cea mai autorizată in privinţa menirei ce se cuvine acelor lassi (=Philistei seu lassonesj e aşa zisă legiuire a Ţarului sîrbesc Ştefan Dusan din 1346, *) în care se aminteşte de ajutorul dat Bulgarilor în lupta de ia Velbuzd. din 1350 din partea lui Ivanko Basarab, «ţarul vecinilor noştri Tătari negri şi din partea «stăpinirei leşilor.
Iată şi textul sîrbesc:... Basarabu Ivanka, tasta Aleksandra cara, sumeg SivuSHch £rnyich Tătar, i gospodstvo iasko
Atit Tirecek 8) cît şi Miklosich *■) traduc cuvîntul din urmă prin «Alani» în acord cu fintînele slave6).
Identificarea cea mai autorisată a AlanilOr cu «Asii» sau-„Iaşii" ne o tfă insă Ruysbrock, predicatorul minorit din sec. aL-13-lea carele, călătorind prin Ukraina de astăzi şi dindu-ne preţioase notiţe despre popoarele vieţuitoare acolo zice: «Alani sive
den Reihen der Bulgasen kgmpften r— von feindlichen «Philistei seu Jazones» besetzt».
1) P. Hunfalvy, Ethnographie von Ungarn, Budapest 1877,. p. 244 : «Der magyarische Name der Jasygier ist «jaszok» ; dieses. Wort lautet im Singularis „jâsz" und ist gleichbedeuterid mit ijâsz —Bogen-oder Pfeilschutze.
..,in den iateinischen Urkunden und Gesefzesartikeln werden diese Bogenschlitzen Jassones" genannt. Mai departe spune H. r săgeata se chiamâ în germ. „Pfeil", iar în germ. medievală ,,phil'' £ de aci *Philistaei» —laţigia precum şi Kumania mare şi mică erau doar împărţiri administrative ungare, derivind de la Pecenegii şi Comanii colonizaţi pe Ia Matra, şi intre Tisa şi Dunăre, vestiţi ca săgetători.
2) Ut. Novakov'â, Zakonik Ştefana DuSana. Beograd 1898. p. 3
3) C. Jiredek, lstoriia Bolgar, Odessa. 1878, p. 387; acelaş-Geschichte der Serben, Gotha 1911, 1., p. 361.
4) Miklosich, Lexikon paiaeosiovenico—gr.—lat., Vindobonae^ 1862-65, p. 1147.
5) Rjtcnik hrvatskoga jezika, Zagreb 1892, IV., p. 479.
236
Dr. ILIE GHERGHEL
Assi» ')» adică Oseţii de astăzi *). Cît priveşte însă cuvintul sîr-besc «gospodstvo», acesta nu e bine tradus prin «Herren» a lui Iorga sau a altcuiva. Mai potrivit istoriceşte cit şi filologiceşte ar fi stăpinire»); deci «Stâpînirea», de nu „principatul", laşilor sau leşilor •). In rezumat:
1) . Fintînele istorice invocate de d-1 Iorg> nu ne relatează nimic despre Tătari „creştini" la locui şi timpul discutat, cari de ar ii avut fiinţă, ar fi putut sugera cuiva credinţa, că sub această denumire s-ar \fi putut ascunde — Romînii,
2) .Alanii din primul pătrar al sec. al 14-lea, care se impun a-tentiunii cronicarilor bizantini şi fîntînelor slave, erau într-adevăr Alanii din Caucaz, aşeza{i în regiunile vechilor Masageţi. De nu pogorîtori ai acestora.
3) . „Alani'4 în nici un caz nu e o formă schimbată a nu-
1) W. de Rubruq, Itinerarium, ed. Soc. de Geogr., Paris 1839, p. 47 : „Alani, qui ibi dicuntur Aas, christiani secundum diurn Grecorum, et habentes-littrras grecas et sacerdotes gre.os p. 56: nAlani sive Aas." ; cf. Plano Carpini apud Hurmuzaki-Densuşianu, Doc. I., p. 234; Alani siue Assî.
2) i. Klaproth, Memoire d. lequel on prouvre 1'identittS des Ossetes... avec lesAlains du mojen âge.( Paris 1822, p. 3.' „Les Ossetes... se nomment eux-mfimes hon et appellent leur pays 1-ronistan. Les Georgiens leur donnent le nom ded'Ossi... ef a leur territoire celui d'Ossethi, ce qui a donnâ lieu ă la dâiiomination d'Ossetes âi. HruSevskij, Geschichte des ukrainişcheu Volkes», Leipzig 1906, J., p. 116.
3) . Miklosich, op. cit., p. 139: gospodstvo, Kyriotis, dispotia, ■dominium.
4) . Mumele capitalei Moldoveneşti fiind un pluraletant, ca şi Focşani, Galath-Ploeşti şi a., nu trebue confundat ca denumire cu Valea laşului din judeţul Argeş, sau altele asemenea (cf. > Marele ihcţionar geografic al Rominîei, Bucureşti J902, V. p. 707). laş la plural după regulile-fonetice ale limbei romine se preface, conform armoniei vocale in e, d. ex. iapă, iepe; tot astfel ieşan, şi jiu iaşan.
Acest plural adeverit de asemenea, că nu derivă de la un nume propriu, cum crede d, Iorga, Geschichte, ap. cit-, I., p 179 ci e mai curînd o „inscriojiune" topografică, un reflex etnografic ■al poporului Iaşi, abătut de atîtea rlnduri pe Ia noi.
Deasemenea Valea laşului pare a inJica normele unui mădular al unui popor ; cf. bunăoară Pădurea Leahului: pădurea lui Leahu.
RECENZII
23r
melui Vlachi, după cum i-ar plăcea d-lui Iorga şi după cum credea, răposatul Al. Dumitrescu de la Academie.
4) . Vlachii din Balcani nu sînt „singurii" Vlachi, cum zice d-1 Iorga, căci bizantinii mai cunoşteau şi pe  Ungrovlachii de la-nordul Dunării.
5) . Alanii slnt Assii sau lassi fintinelor slave şi ai popoarelor caucaziene Învecinate.
6) . lassii nu sint identici cu Iasones seu Philistei ai fintinelor ungare şi germane.
Ca să pătrundem acum şi felul cugetării d-lui Iorga in ţesătura d-sale istorică cu care preludiază comunicării făcute 'Aca~* demiei Romîne' din 1919 despre „cele dintăiu" cristalizări de Statale Rominilor — vom urmări următoarele:
1) . D-sa avea nevoe de „Tătari'* creştini locuitori ai ţărilor noastre, in cari un lesne încrezător ar fi putut să bănuiască — pe Romîni. 4-a găsit In — Alanii lui Gregoras, despre cari acesta spune, că erau creştini vechi.
2) . Aceasta însă nu era de ajuns; a făcut d-sa atunci a— propiere între Alani şi „Alachi" — restul pînă Ia „Valachi" s-o* ieie cetitorii creduli pe sufletul lor.
3) . Că „Alachii" din Balcani ar fi fost după d-I Iorga singurii Vlachi, pe -cînd fintînele mai cunosc şi pe „Ungrovlachi'*~ — las la aprecierea cetitorilor nepolitici şi neromantici de a judeca dacă e numai o scăpare din vedere a ilustrului istoric romin sau altceva de o coloratură mai patriotică.
Quid plura ?.
Dacă deci d-I Iorga, pentru dovedirea înjghebărilor de viaţă, politică la rominii de la Dunăre, simţea nevoia de a netezi terenul schiţind conturile unei populaţiuni romineşti acolo, ar fi fost de-ajuns să se refere la alţi istorici, mai norocoşi ca d-sa, care aut stabilit de multe ori, că in sec. al 12-lea, de nu mai înainte chiar, exista asemenea populaţiune acolo, fără să siluiască fintînele istorice într-un mod atîtde nemetodic şi chiar bizar.
D-r Iile GhergheL
238
I IORDAN
Tache PapahagI, Antologie aromînească. Bucureşti 1922 XLVII -f- 519 pagini. Preţul 35 Iei.
Colecţiile de texte macedoromîne publicate pină acum sint -destul de numeroase, aşa că apariţia unei antologii poate fi socotită ca binevenită atit pentru nevoile unui public cetitor mai Jarg, cit şi pentru ale specialiştilor Înşişi. Dar autorul prezentei lucrări s-a mai gindit in acelaş timp, pedeoparte, la 'romaniştii şi etnografii străini, pentru care a scris in franţuzeşte o scurtă prefaţă cu indicaţii bibliografice (pg. MV) şi a tradus in aceiaş limbă cuvintele din glosar, iar pedealtăparte, la compatrioţii săi, Aromînii, cărora le adresează un salut, redactat in dialect (pg. "V-IX), despre importanţa graiului lor şi a cultivării acestuia.
Textele cuprinse in Antologia d-lui Papahagi sînt luate din diverse colecţii anterioare, citate la locul cuvenit. Pelingă producţii populare, grupate după genuri literare şi alese pe baza unor criterii estetice şi folcloristice totodată (pg. 1-102), ni se dau în pg. 151-354 bucăţi de tot felul din literatura cultă macedo-romînă, aşezate după autori, cu care facem cunoştinţă in scurte schiţe bio şi bibliografice consacrate fiecăruia. Preferinţa acordată -scriitorilor culţi, în ceiace priveşte spaţiul ocupat de operele lor, se justifică suficient prin faptul că culegerile de materia} folcloristic se află la îndămîna oricui, pe cind produsele literare culte 'sînt împrăştiate prin diferite publicaţii, în mare parte puţin accesibile. Nimerită mi se pare iarăş ideia de a transpune în dialect, pentru Aromîni, trei balade populare dacoromîneşti (pg. 103-149). Este interesant de constatat că limba acestora se înţelege cu mai mare uşurinţă decît a bucăţilor originale macedoromîne, şi asta nu atît pentrucă celor dintăiu le ştim de mai înainte conţinutul ci mai cu samă pentrucă autorul, deşi Aromin, a fost evident stăpînit de spiritul limbii dacoromîneşti la transpunerea lor.
Glosarul redă toate cuvintele textelor cuprinse in Antologie, e alcătuit cit se poate de conştiincios, trimeţindu-ne pentru fiecare exemplu la pagina şi rîndul bucăţii respective. Traducerea franţuzească a cuvintelor va aduce folos şi filologilor romîni, nu numai celor străini. In ce priveşte transcrierea, cred că în loc de v (cu un accent după el) pentru sunetul rezultat din v -f- ă sau » lat. ar fi fost mai bun care-i redă destul de exact pronunţarea. Explicaţiile date de. autor pentru a-şi îndreptăţi grafia *(pg. XXXIX) nu sînt deajuns de clare.
RECENZII
239
Introducerea (pg. XV-XVII cuprinde consideraţii generale despre caracteristicile etnice, traiul, literatura şi graiul Aromlnilor. Autorul se lasă dus de sentiment, cind Iaidl Însuşirile neamului său şi scoboară1), pe ale celorlalte popoare balcanice (pg. XV urm.). Chiar dacă aceste aprecieri ar corespunde in Întregime realităţii. Încă nu-i recomandabil sâ Ie exprimăm in termin superlativ, pentru motivul că vorbim despre noi înşine. Tot aşa trebuiesc socotite ca foarte exagerate laudele aduse literaturii culte nucedoromîne m comporaţie cu a Rominilor din Dacia (pg. XXXI urm.), Dintre observaţiile privitoare la limbi, este jda reţinut următoarea: ţi ■< t -f- 2, i a pierdut orice urmă de palatalizare, pecînd lat. < c + 8, i se pronunţa încă palatal. Acelaşi lucru cu reflexele lat. d + 8, » şi g + 8, i (pg. XXXIX urm.).
Stilul d-lui Papahagi prezint* calităţi literare, care amintesc de preocupările pentru formă ale maestrului său; cu atit mai neplăcut impresionează vulgarităţi ca «în sinea lor» (og. XXVII).
Tiparul destul de bine îngrijit dovedeşte şi el că ne găsim in faţa urni lucrări izbutite in toate pr.vinHle.
I. Iordan
Alexandru Roşculescu, Culegere de diferite scrisori vechi cu diferite litere chirilice. «Viata Romînească», Iaşi, 1922, 116 pg. în 8°.
Autorul tipăreşte această broşură in a treia edi(ie, cu mai multe adăogiri pe lingă textul ce mak fusese publicat in alte două editjuni. Afară de explicaţiile diferitelor alfabete chirilice, întrebuinţate în scrisurile romineşti din veacul al XlV-lea, pini în cel precedent, a cifrelor, a d feritelor semne, prescurtări etc,, ce se pot întîlni In documentele romineşti din ambele principate dunărene, autorul dă în facsimile numeroase exemple de scrieri vechi, cari uşurează cetirea tuturor actelor istorice, de interes public sau privat, pe cari azi putini scriitori, literaţi şi chiar profesori pot sâ le deslege, întrucît in şcoalele noastre ss dâ prea putină atenţiune invă{ătu-rei vechilor scrieri dinainte da mijlocul veacului al XlX-lea. Nici un alt asemenea op nu găsim să fi fost publicat în limba romî-
I). Ase vedea In această privinţă, mai sus la p. 198-7, dl-Tectja ştiinţifică a prof N. Iorga : falsificatoare de adevăr" şi socotită de dinsul patriotică.
(Nota Bir.)
240
N. A. BOGDAN
nească pină în present, in care sâ se expuie aşa de clar metoda •cetirei vechilor scrieri romîneştu- care nu s-a perpetuat în deceniile precedente dec't printr-o practică buchereascâ, dela persoane la persoane, dar nici-de-cum prin un manual scolastic, cum ar fi trebuit să fie de mult timp introdus in cele mai multe din şcoalele noastre superioare, Ca atare lucrarea D-lui Roşculescu are o deosebită utilitate.
N. A. Bogdan.
No. 3 şi 4 ale Arhivei vor apare Împreună la Oct. c'
ÎNDREPTĂRI
ln Arhiva, XXX, 1, p. 87 s-a strecurat o gravă eroare tipografică. La punctul d) despre Pachimeres s-a pus greşit «Sciţir de la Dunăre nu aveau», în loc de corect «Sciţii dela Dunăre aveau».
Apoi, chiar în acest No. 2, printr-o nebăgare de seamă tipografică, s-a strecurat la 2 coaie greşala, că s-a început a se-pagina , cu pagina 1 pînă la 32, in loc să se înceapă (ca continuare la No. 1) cu pagina 129 şi aşa să se continue. Rectificarea se face dela coala 3-a, care incepe corect cu pagina 1Q1.