
Cu doi ani în urmă, cînd am ajuns la
   Barcelona, am fost întîmpinată la
aeroport de Xavier Montoliu Pauli și
am luat masa într-un mic restaurant din
orașul vechi împreună cu el și cu Cori-
na Oproae, despre care mi s-a spus că e
profesoară acolo. Discuția s-a legat din-
tr-odată, ca și cum ne-am cunoaște de
multă vreme. Xavier, care mă propusese
pentru Festivalul de Poezie, îmi telefo-
nase la București și îmi trimisese super-
ba revistă Reduccions, în sumarul căreia
existau și cîteva poeme ale mele, în ver-
siunea catalană a sa.
   Corina nu venise cu el întîmplător,
ci pentru că mă cunoștea din scris. Ce
m-a impresionat în discuția cu ea a fost
faptul că pica întotdeauna pe versul
cheie al poemului la care se referea.
Asta m-a făcut să-i ofer ultimul exem-
plar pe care îl aveam din antologia mea
apărută la Editura Corint.
   Xavier era fericit că primise aprobare
pentru traducerea lui Marin Sorescu.
Fiindcă inițial i s-a spus de la icr că ei
nu subvenționează decît cărți ale scrii-
torilor vii. Am apreciat faptul că nu s-a
lăsat convins să renunțe la propunerea
sa și să opteze pentru altcineva. Pentru
că, în opinia mea, majoritatea poeților
aflați pe listele de favoare ale Institutu-
lui nu erau mai vii decît Sorescu, ci
dimpotrivă.
   Astă-vară m-am revăzut cu Xavier la
București. Ii apăruse traducerea poe-
melor lui Sorescu și trebuia să benefici-
eze de o bursă, aprobată de vechea
conducere ti icr, dar nu știa dacă o mai
primește. Locuia la familia colabora-
toarei și prietenei sale Jana Balacciu
Matei, care editează colecția Biblioteca
de cultura catalană. Mi-a dăruit celebrul
roman Piața Diamantului, de Merce
Rodoreda, pe care l-au tradus împreu-
nă. L-am citit pe nerăsuflate, pentru că
autoarea are un simț al concretului ieșit
din comun și m-a făcut să revăd aievea
piața în care l-a cunoscut eroina sa pe

însemnări
pentru un eventual
jurnal

Ileana Mălăncioiu

bărbatul ei - dispărut în timpul războ-
iului civil - și pe care avea s-o străbată
ulterior, pentru a lua, pe datorie, niște
otravă pentru ea și pentru cei doi copii
ai lor, din prăvălia de unde cumpăra al-
tădată semințe pentru porumbei.
   Antologia din poezia lui Sorescu,
realizată de Xavier Montoliu Pauli în
colaborare cu Corina Oproae, a fost
publicată într-o ediție bilingvă, foarte
elegantă, din seria Uobriulls, a editoru-
lui Lleonard Muntaner. Sumarul cu-
prinde 99 de poeme reprezentative, din
toate etapele de creație ale autorului și
este prefațat de Francesc Parcerisas. Un
mare poet și critic pe care l-am cunos-
cut cu ocazia participării la Festivalul
de la Barcelona, unde m-a onorat citind
versiunea catalană a poemelor mele.
Din comentariul său elogios, în care
Sorescu e clasat printre cei mai impor-
tanți poeți europeni ai vremii, mi-a
atras în mod special atenția trimiterea
de la ironia caldă și autoironia din ver-
surile acestuia la teatrul absurd al lui
Eugen lonescu. Fără să vreau m-am
gîndit că prin asta i-ar putea contraria
atît pe detractorii lui Marin Sorescu,
cît și pe fanii lui Nichita Stănescu. Nu
și pe Nichita, care, în generozitatea sa,
cred că l-a primit pe marele său rival cu
brațele deschise în lumea de dincolo,
unde a ajuns cu un deceniu înaintea
lui.A
   în finalul comentariului său, Fran-
cesc Parcerisas vorbește despre calitatea
deosebită a traducerii și citează integral
poemul postum Scară la cer\

   Un fir de păianjen
   Atîrnă de tavan
   Exact deasupra patului meu.

   în fiecare zi observ
   Cum se lasă tot mai jos.
   Mi se trimite și
   Scara la cer - zic,
   Mi se aruncă de sus.

   Deși am slăbit îngrozitor de mult
   Sunt doar fantoma celui ce am fost
   Mă gîndesc că trupul meu
   Este totuși prea greu
   Pentru scara asta delicată
   - Suflete, ia-o tu înainte.
   Pâș! lâș!


Recitind acest poem extraordinar, îmi
amintesc fără să vreau că, la scurtă vre-
me după moartea autorului, cînd a fost
publicat în „România literară“, l-a im-
presionat chiar și pe autorul celebrului
Apel către lichele, pe care l-a făcut să-și
pună întrebarea (filozofică) cum a fost
posibil ca un personaj jalnic, cum ar fi
fost în opinia sa Marin Sorescu, să scrie
așa ceva. In ce mă privește, n-aș fi putut,
în ruptul capului, să-mi pun o astfel de
întrebare. Poate fiindcă, de-a lungul
anilor, am urmărit tot ce a publicat
acest contemporan al nostru - de care
nu se putea face abstracție - iar atunci
cînd am scris Călătorie spre mine însămi
am simțit nevoia să mă opresc încă o
dată asupra autoironiei și umorului
tragic cu care sînt privite situațiile fără
ieșire atît în poemeîe sale, cît și în piese-
le Jpna și Răceala și A treia țeapă.
   în interviul acordat acum doi ani lui
Xavier Montoliu, care era interesat de
pătrunderea poeziei mele în Irlanda,
am spus că am fost prima dată acolo în
locul lui Marin Sorescu, care se îmbol-
năvise și n-a mai putut să ia parte la
lansarea celor două antologii apărute
în cadrul unui schimb cultural dintre
cele două țări, realizat din inițiativa
prietenului său John Fairleigh; că în-
tîmplarea a făcut să mă bucur de o pri-
mire nesperat de bună, dar apoi, după
ce Marin Sorescu a plecat dintre noi,
m-a obsedat multă vreme faptul că fă-
cusem acea călătorie pe locul mortului.
   în vara anului 2012, unii dintre co-
legii noștri au început să fie obsedați de
fotoliile de la Academie cum sunt alții
de Premiul Nobel. S-au făcut anchete,
propuneri și ierarhii în care am aflat că
a figurat și numele meu. în cele din
urmă, am fost contactată (prin inter-
mediul prietenului și colaboratorului
meu Daniel Cristea-Enache) de dom-
nul profesor Eugen Simion, care m-a
întrebat dacă vreau să candidez pentru
intrarea în Academie. I-am răspuns că
nu m-am gîndit niciodată la asta, dar
mă simt onorată de propunerea sa, iar
peste cîteva zile i-am lăsat - la Fundația
pentru Știință și Literatură - datele
cerute pentru întocmirea dosarului.
După cum am aflat, inițial, fiecare din-
tre colegii noștri din Secția de Literatu-

2 • APOSTROF

ră și Filologie prezenți la
ședința în care s-au discu-
tat primirile a avut o pro-
punere a sa, dar apoi s-a
căzut de acord asupra
numelui meu și am fost
votată în unanimitate.
Cred că asta s-a datorat în
bună parte faptului că
după moartea lui Marin
Sorescu poezia româneas-
că nu mai era reprezentată
în secția menționată de
nici un poet care trăiește
între granițele țării, ci de
către doi confrați din Ba-
sarabia, unul din Bucovi-
na și unul din Serbia.
Faptul că întîmplarea fă-
cea să beneficiez încă o
dată de plecarea dintre
noi a lui Sorescu nu mai
era de natură să mă pună
pe gînduri ca altădată, ci
dimpotrivă. Fiindcă știam
că în Academie fiecare
intră pe locul unui mort.
   în ședința din 28 mar-
tie 20Î3 am fost primită,
cu peste 90 de voturi pro,
și numai 6 împotrivă, ca
membru corespondent al
Academiei.
   Ulterior am aflat că
un prozator - cu care
aveam o veche relație de
stimă și prietenie - susține
că aș fi intrat pe locul său.

E de prisos Să spun Că pen-« Ileana Mălăncioiu în „Sala Oglinzilor" la usr. Foto: M. P.
tru asta ar fi trebuit să fi

fost academician și să fi
murit. Și că noi nici măcar nu am con-
curat amîndoi. Oricum, regret faptul
că, fără să vreau, l-am lezat. Fiindcă,
pentru mine, Lumea (lui) în două zile
înseamnă la fel de mult ca atunci cînd
am scris despre ea și sper că, la o nouă
deschidere a porților, el va concura, cu
sorți de izbîndă, pentru fotoliul rămas
liber după moartea lui Fănuș Neagu.

* * *
   Cînd făceam aceste însemnări pen-
tru un eventual jurnal, cu grija de a nu
spune nici mai mult, dar nici mai puțin
decît trebuie să fie spus, am primit un
telefon de la doamna Florica Dimitres-
cu. Aflase din „România literară“ că a
murit criticul Nicolae Florescu, la vreo
patru zile după ce s-a ținut ședința în
care eu l-am propus la Premiul Acade-
miei, pentru volumulMihail Sadoveanu
- între realitate și mit. Întrucît a fost
singura care a susținut atunci această
propunere - făcută în mod repetat de
mine și respinsă fără a fi supusă la vot
- interlocutoarea mea dorea să-și expri-
me regretul pentru ce s-a întîmplat.
Deși l-am întîlnit pe Nicolae Florescu o
singură dată, în urmă cu vreo doi ani, și
am pledat pentru el fără să știu că era


condamnat, moartea lui mă va obseda
multa vreme.

* * *
   După ce am încheiat convorbirea cu
doamna Florica Dimitrescu m-am gîn-
dit ca distinsa lingvistă a susținut alături
de mine și romanul M artei Petreu Aca-
să, pe Cîmpia Armcghedonului, care, în
pofida faptului că a avut comentarii
elogioase în toată presa literară, a căzut
la vot. Desigur, nu întâmplător... Dar...
voi lașa la o parte nedreptatea care i s-a
făcut și voi reveni asupra Martei din
alta perspectivă. Pentru că tocmai am
primit ultima ei carte apărută la Editura
Polirom și după ce m-am uitat pe sumar
sa vad ce cuprinde, am recitit Poemul
comestibil. înainte de a ne spune în ce a
constat acest poem și ce și-a putut cum-
pără din el, autoarea ne amintește de
mesele tuturor personajelor din cărțile
citite, de ale autorilor acestora, și nu în
ultimul rînd de ale membrilor familiei
sale și ale prietenilor și cunoscuților ei.
Fără să vreau m-am gîndit că, în această
privință, nu semăn deloc cu draga mea
Marta, deoarece uneori abia dacă mai
știu ce am mîncat eu în ziua preceden-
ta. Apoi mi-am dat seama că m-am în-
șelat. Pentru că, la un moment dat, ea

povestește cum, în copilărie, a șterpelit
de pe masa din bucătărie un ficat aproa-
pe viu pe care l-a ronțăit cu poftă, iar
prin mărturisirea asta, atît de a ei, îmi
aduce .aminte de mine. Mai precis de
faptul că eu, la aceeași vîrstă fragedă,
profitînd de neatenția mamei, am luat
de pe masa rotundă cu trei picioare,
rămasă de la bunica, una din urechile
porcului. Nu chiar vie, ci opărită și rasă,
ca să fie pusă la fiert pentru piftie. Spre
deosebire de ficatul de pasăre înfulecat
în grabă de Marta, urechea porcului
chiar trebuia să fie ronțăită, pentru că
era foarte tare. Dar abia reușisem să
dau gata cam jumătate din ea, cînd ce
mai rămăsese mi-a fost smuls de la gu-
ră, pentru ca nu cumva să mă înec ori să
mi se aplece. întîmplarea relatată și
încercarea disperată de a-mi recupera
prada puteau fi adăugate iară a greși la
Poemul (nu doar) comestibil ci de o sa-
voare rar întîlnită al Martei Petreu -
apărut inițial ca prefață la Ancheta foa-
mei, publicată de revista „Apostrof¹ în
anul (de grație) 1997 - și reluat acum,
în secvența intitulată Parva culinaria,
din volumul Filoscfiparalele.

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 3

PUNCTE DE REPER

CAkAGW.h

A DEVENIT DE-ACUM UD
loc comun recunoaș-
terea actualității operei
lui I. L. Caragiale, identi-
ficându-se în ea metehne
pe care autorul Scrisorii
pierdute și al Momentelor,
nu mai puțin, le satiriza
virulent în cea de a doua
parte a secolului al nouă-
sprezecelea și care sunt
prezente în societatea noastră de azi, la ace-
eași intensitate. Un atare tip de actualitate
se datorează - sunt de părere cei mai mulți
comentatori - faptului că relațiile sociale în
țară nu s-au schimbat, în esența lor, prea
mult, după o sută și ceva de ani, eroii de
atunci, ai prozei și dramaturgiei marelui co-
mediograf, modificându-și între timp doar
numele, profesia și, desigur, modul de ex-
primare. E o calitate (pare a fi de părere
toată lumea) a acelor scrieri care sunt capa-
bile a-și depăși condiția prezentului reflec-
tat și care le-a facilitat inspirația autorilor,
în cazul lui I. L. Caragiale, societatea con-
temporană lui, identificându-și viciile de-
nunțate în formă artistică, ca într-o oglindă
cu reflexe grotești, nu a fost prea entuziastă
în a-i recunoaște genialitatea (care, oricum,
era evidentă), iluștri critici literari neezi-
tând a-i prevedea o grabnică dispariție din
literatură (din literatura de prim rang, fireș-
te), etichetându-1 drept rezoner doar al cli-
pei celei repede trecătoare, ca să parafrazez
un vers celebru al nu mai puțin celebrului
său confrate în ale gazetăriei, dintr-un con-
text cu totul diferit discuției noastre, dar
potrivindu-se aici deplin. Așa, bunăoară, E.

FHosofii paralele

Marta Petreu
Filosofii paralele
lași: Polirom, 2013.

Din cuprins: Filosofia românească • De la Dumne-
zeul cel bun la Dumnezeul cel rău. Descartes -
Blaga • Schopenhauer și Cioran • Blaga și
Cioran, via Pătrășcanu - Beniuc • Dimensiunea
transilvană a existenței? • Modelul și oglinda:
Evelyn Underhill - Nae lonescu • De-ale lui Nae
lonescu. Treabă nemțească • De-ale lui Caragiale.
Rețeta de rezervă • De-ale generației ’27. Crăciu-
nul cu Eliade și Cioran • Poemul comestibil •
Nietzsche sau de la bucătărie la filosofie.

Caragiale:
„vechi" și modern
Constantin Cubleșan

Lovinescu se exprima tranșant în acest sens:
„Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar
numai pentm o epocă mărginită [...] în în-
chegarea lor intră ceva și din sufletul ome-
nesc din toate vremile, dar intră totodată și
prea multe lucruri legate de niște împreju-
rări restrânse, ce tind să dispară cu desăvâr-
șire". Cât de mult se înșela în privința im-
pnjurărilor restrânse, precum și a eroilor
acestora nu e greu de constatat, dar, din
punctul de vedere al criteriilor istoriei lite-
rare, chestiunea trebuie demonstrată.
    E ceea ce face profesorul Ion Vartic în
numeroase studii și articole consacrate,
de-a lungul ultimilor ani, cercetării vieții și
operei acestui „instigator la neseriozitate",
cum îl eticheta Constantin Noica, neavând
nici acesta, din păcate, mgan (expresia e
frecventă în critica literară de la începutul
secolului trecut) pentm a priza o asemenea
creație artistică. Nu a fost singurul. Pentm
Duiliu Zamfirescu, Momentele caragialiene
sunt simple „fleacuri", iar prestigiosul, în
epocă, regizor Soare Z. Soare considera că
personajele caragialiene sunt eroi „de o zi,
de un an, de o generație", care „vor muri
mai devreme decât ne închipuim". Atacuri-
le „anticaragialiene" se prelungesc până azi,
în șirul lor așezându-se, surprinzător, per-
sonalități de talia unor Petre Pandrea, Mir-
cea Eliade și alții, care, constată Ion Vartic,
„în realitate n-au întreprins niciodată o
analiză substanțială a operei literare și teo-
retice" a lui Caragiale, persecuția mergând
până la atitudinea unor edili care, nu mai
departe decât la Cluj, au amplasat statuia
„dramaturgului național", „dosită în spatele
Poștei centrale, în părculețul care a fost, al-
tădată, piața de orătănii a Clujului, iar, apoi,
locul de întâlnire al fetelor în casă". Prin
absurd, locul acesta corespunde oarecum
descinderilor în hune ale prozatorului care,
ne atrage atenția același exeget,

    prefera, încântat și incitat, să colinde gările,
    cafenelele, berăriile, prăvăliile și piețele, ca să
    discute cu cei din jur în toate aceste puncte
    însuflețite și zgomotoase ale banalității zil-
    nice, provocând și savurând conversațiile nu
    numai cu intelectualii, ci și cu oamenii de
    cea mai umilă speță socială: bărbieri, birjari,
    bucătărese, chelneri, zarzavagii, băcani, pre-
    cupeți.

Fără îndoială că o asemenea operă putea să
pară unora o „proză ocazională", iar perso-
najele „viețuind sub regim strict cotidian".
Da și totuși nu, atrage atenția Ion Vartic,
pentm care această „obsesie a timpului co-
tidian", decantată în pagini de proză coro-
zivă, este rezultatul „harului rarisim de a
inspira, cu naturalețe și fără efort, însuși
aerul esențelor"; cauza pentm care „ele
transcend statutul de proză ocazională tre-
buie să fie de natură ontologică". Așa se
explică de ceMomentele au o miză de actu-
alitate mai mare, una esențială", motivând
„perenitatea lor", ele constituind „o multi-
plă concretizare a fațetelor prin care omul
este o ființă în hune". Și astfel ajungem la...
actualitatea in azi a operei lui I. L. Caragia-
le. Demonstrația se face într-un amplu stu-
diu ce precedă cea mai recentă ediție a Mo-
mentelor caragialiene (Editura Humanitas,
2013, ediție și studiu introductiv de Ion
Vartic, notă asupra ediției de Mariana Var-
tic), comentariul analitic prezentând lejeri-
tatea unui veritabil discurs eseistic, fixându-
se asupra câtorva repere fundamentale ale
acestei opere, și care-i îngăduie profesorului
clujean aprecieri cu caracter de generalizare,
edificatoare.
    E de remarcat, înainte de toate, faptul că
opera lui I. L. Caragiale, comentată și inter-
pretată de nenumărați exegeți de-a lungul
vremii, a fost înțeleasă, punându-se în evi-
dență intimitatea lăuntrică a gândirii acestu-
ia, mai ales de oamenii de spirit, de oamenii
ai wnor, capabili a rezona pe aceeași lungi-

me de undă cu inteligența nativă a scriitoru-
lui. Chiar dacă judecățile de valoare expri-
mate i-au fost favorabile, expunerea critică
s-a dovedit a fi, mai întotdeauna, posacă,
rigidă și didactică. De la Gherea până la Li-
viu Papadima, să zicem. Mult mai pătrunză-
toare și nuanțate, mai vivace, și de aceea mai
convingătoare, au fost observațiile acelora
care, ei înșiși, s-au dovedit a fi, în felul lor,
niște cozeuri, asemenea lui Nenea lancu,
lipsiți de morga scorțoasă academică, cum
este un Șerban Cioculescu, de pildă.
   Ion Vartic face parte din acea elită inte-
lectuală de azi care, posedând o vastă cultu-
ră, asimilată metodic și bine sedimentată,
își permite, cu umor disimulat, să călăto-
rească, ideatic vorbind, pe căi de universali-
tate, ducând cu ea, în exerciții comparatiste,
scrierile caragialiene, pe care le așază con-
fortabil în anturajul select al marilor crea-
tori de literatură dintotdeauna, cum de fapt
acestea și merită cu prisosință. Așa, bună-


4 • APOSTROF

oară, disecând anatomic schița Impecțiune
(„cel mai impenetrabil text al lui Caragia-
le*) - una dintre cele mai enigmatice proze
din rândul Momentelor, ce pune în fața citi-
torilor „cel mai misterios caz de sinucidere
din literatura română*, ca să preiau apreci-
erea lui Valeriu Cristea Ion Vartic, după
ce face plauzibile corelaționări între com-
portamentul lui nenea Anghelache, perso-
najul lui Caragiale, cu Belikov, unul din
personajele lui Cehov, dar trimițând și la
Beckett (existentă fiind o „temă a așteptării
anxioase*, vezi Ațttptându-l pe Godot) și la
Kafka (privind ierarhia sacră a funcționari-
lor din Castelul), ajunge la concluzia că
motivul sinuciderii nu este altul decât frica
(„Pentru că e un anxios frustrat de frică*), o
frică ce vine dintr-un halou metafizic în care
trăiește:

   Anghelache suferă astiel de un complex de
   frustrare de frică. Necontrolându-1 nicioda-
   tă, inspectorul financiar nici nu-1 confirmă,
   nici nu-1 infirmă pe Anghelache ca funcțio-
   nar corect, nici nu-1 inculpă, nici nu-1 dis-
   culpă; e o instanță absentă, producătoare de
   tensiune, incertitudine și anxietate (cea din
   urmă, spre deosebirea de frică, subzistă în și
   prin însăși indeterminarea ei),

Caragiale oferind un tipic scenariu de farsă
destinală tragic.
   O altă schiță, reprezentând, tot așa, un
context caracteristic pentru „aspectele me-
tafizice ale comicului*, este Două loturi,
aparținând sferei problematice în care se
fixează și La hanul lui Mârjoală, Cănuță,
om sucit etc., ce „fixează momente exempla-
re, fundamentale, ale existenței umane*.
Lefter Popescu, câștigătorul și perdantul în
același timp la loto, datorită încurcăturii de
cifre de pe bilete, eroul schiței, ilustrează
„ideea omului inocent, strivit de un destin
tragic*. După cum lesne se poate observa,
Ion Vartic nu este un analist al factologi-
ci subiectelor din schițele caragialiene („o
asemenea explicație mi se pare prea liniară
și prea lipsită de nuanțe, mai ales dacă de-
pășim primul strat al semnificațiilor degajat
de către critică*), ci un scrutător al meca-
nismelor psihologice, al trăirilor de profun-
zime, abisale, ale personajelor acestora,
scontând pe „revelațiile pe care le poate
aduce psihanaliza*. Lefter Popescu, deși
„profund mediocru, este conștient că nu
poate depăși granițele implacabile ale soar-
tei sale, că e nevoit să-și poarte, până la
sfârșit, crucea ghinionului său absolut*.
   Pe această platformă a demersurilor de
descifrare a ideaticii Momentelor (și nu
doar), Ion Vartic reia sugestia posibilului
„binom*: Caragiale - Eminescu, după mo-
delul goethean, Serlo și Wilhelm Meister,
despre care vorbea, de altfel, și loan Slavici
în memorialistica sa, acceptând a-1 contra-
pune pe Eminescu lui Caragiale, și invers,
pentru implicațiile de ordin filosofic induse
în operă, dar respingând tradiția aplecării
cumpenei în favoarea poetului, căci „bino-
mul* apare degradat: „«păcătosului» și
«neseriosului» Caragiale îi este opus «sfân-
tul» și «seriosul» Eminescu*. Eseistul îl a-
daugă în discuție și pe Creangă, cu eroul
acestuia, Ivan Turbincă, „omul generic al
poveștilor*, pentru a crea o terță relație:
Dan-Dionis - Ivan, aducându-li-se firesc,
complementar, eroul caragialian, întrucât,
spune comentatorul, odată cu acesta „în
ecuație intră cu adevărat omul concret, adi-

că omul comun prins în
viața comună, anonimă*.
    Pentru Ion Vartic, an-
tonii Momentelor este „un
gânditor privat*, în ordi-
nea conceptelor kierkega-
ardiene, reflectând asupra
artei și originilor acesteia
în chip cu totul personal,
dar având în rezonanță
concepția aristotelică. De
mirare pentru unii comen-
tatori de mai înainte. „Cu-
noștințele lui - zice N.
Petrașcu, citat de Ion Var-
tic - chiar erau un fel de
taină neînțeleasă. Căci nu
numai că nu învățase la
nici o școală, dar nu-1 vă-
zuse nimeni citind o sin-
gură carte*; știa totuși o
mulțime de lucruri: „Unde
le-o fi cetit, când le-o fi
învățat? Nu știa nimeni*.
Examinând copios textul
din O conferință, în care I.
L. Caragiale pare a se
amuza, într-un fel „cabo-
tin*, explicând doamnelor,
în fața cărora este chemat
să trateze pe-nțeles (pe-
nțelesul său și al lor): ce
este arta, Ion Vartic reve-
lează în sclipitorul cozeur
un scriitor „format la


«școala lumii»*, care „gândește și vorbește
din experiența de viață, cu intuiție genială,
dintr-o sensibilitate nervoasă* aducând „tot
felul de observații, reflexii, poante aforistice
[care] îi vin nu atât din cultura sa nesiste-
matică și imprevizibilă, cât din spontaneita-
tea inteligenței lui insolite*. în arta scrisului
său, Caragiale - ne demonstrează exegetul
- „deține o extraordinară capacitate de a
traduce cele mai abstracte concepte în ima-
gini șocante prin materialitatea lor expresi-
vă, de a infuza noțiunilor aride seva realită-
ții fruste; el convinge și farmecă prin
senzorialitatea modului său de a gândi*,
prin „specificul artei sale fără înflorituri*,
iar „perfecta îmbinare de redundanță și
concizie face paradoxul prozei sale și pro-
voacă dificultatea de a o decoda*. Rezultă
de aici că scriitorul e un constructor lucid al
operei sale, iar Momentele constituie „un
volum gândit și construit [... ] conform
tehnicii muzicale, în care o temă anunțată și
fixată de către o schiță se dezvoltă în diverse
variațiuni prin ineditul schițelor subsecven-
te*. îon Vartic nu urmărește legătura de
suprafață a acestora, ci caută a identifica
mecanismul de revelare a eternului în toc-


mai efemerul faptului de viață cotidian.
„Momentele caragialiene sunt deci - con-
cluzionează criticul - instantanee fulgeră-
toare ori clipe de viață, adică elemente fixa-
te pe retina eternității, dar și situații sau
ipostaze decupate intenționat pentru exem-
plificarea lor în privința anumitor stadii ale
existenței.* Astfel, clasic prin forma discur-
sului operei sale, I. L. Caragiale este mo-
dern și deci actual azi, prin tocmai validarea,
cu „valoare existențială*, a momentelor
banalității rutiniere sociale.


    Om foarte „vechi* - precizează Ion Vartic în
    finalul hermeneuticii sale caragialiene - după
    cum singur se definește, Caragiale este, însă,
    și unul al modernității europene [... ] el in-
    tuiește extrem de precis că tragicul modern

• Ion Vartic. Foto: M. P.

iese din banalitatea cotidiană și, în consecin-
ță, nu mai caracterizează individul excepțio-
nal, aflat deasupra mediei, ci omul obișnuit,
mijlociu, anonim. Destinul nu mai cutreieră
pe culmi, vânând excepția, ci a coborât în
mulțime, stigmatizând, la întâmplare, oame-
nii de rând [...] Caragiale ne dezvăluie un
transcendent capricios, ce se joacă, amuzat,
cu omul, strivindu-1, numai pentru a înscena
o ingenioasă comedie metafizică.


Studiul lui Ion Vartic face astfel demonstra-
ția amplă și profundă a modernității lui
Caragiale, aducând în demonstrația sa ar-
gumente de ordin ideatic, nu neapărat fac-
tologic, pentru a-1 putea considera, cu drept
cuvânt, după formula lui Jan Kott, contem-
poranul nostru.

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 5

  cărțile
viețuirii

Horia Bădescu

    în cadențe eleusine

Irina Petraș

A ntologia Cărțile vie-
r\țuirii (Cluj-Napoca:
Editura Eikon, 2013) des-
chide un proiect editorial
ambițios. Realizat grafic
excepțional, el este lansat
sub egida Universității
„Babeș-Bolyai" și susținut
de CopyRo, urmând să
însumeze cărțile echino-

xiștilor (inclusiv albume dedicate graficie-
nilor revistei și facsimile ale numerelor pri-
mului an) într-un ritm care să rotunjească,
până în 2018, o izbândă dedicată, deopo-
trivă, Centenarului Marii Uniri și jumătății
de veac Echinox. Horia Bădescu deschide
colecția de poezie Echinox (coordonată de
Eugen Uricaru) cu trei volume elegante, în
casetă: La poarta cuvântului, 238 pag.,
postfață de loan Adam; Furcile caudine,
260 pag., postfață de Petru Poantă; De la o
zi la alta, 228 pag., postfață de loan Hol-
ban.
   Recitirea dintr-o răsuflare a poemelor
lui Horia Bădescu în curgerea lor cronolo-
gică de peste patru decenii mi-a dat un înfi-
orat, melancolic sentiment de foarte vechi
și de foarte de departe. Nu doar fiindcă ele
scandează tinerețea noastră. Nu despre ve-
tustitate e vorba, ci despre atemporalitate,
căci multe dintre versurile sale amenință să
devină rostiri anonime: „E toamnă nebun
de frumoasă la Cluj"; „E seară-n lume;
poate și în noi / își coace noaptea-ntuneca-
tul mugur"; „Scad zilele, scădere e în toa-
te"; „Un amurg obosit îmi e trupul"; „Simt
veacul cum se zgribulește!“; „își bate toam-
na coasa pe nicovala ploii / de sus lumina
cade ca dintr-un fagur stors"; „Te poticnești
de lume ca un orb / cad lucrurile-n ele și te
sorb / lumina e de untdelemn și moarte...“;
„Toate la fel: / noi, Dumnezeu, eternitatea";
„O eroare veacul / ori îngenuncheata ta /
înțelegere? / Nu socoti".
   E acum și mai evident în ce măsură este
egal cu sine echinoxistul Horia Bădescu.
încă de la Marile Eleusii, din 1971, poetul
oficiază simfonice inițieri, sub semnul mor-
ții, al trecerii, limbajul său fiind mereu înalt
și în cele mai boeme, mai frivole cântece ale
sale. „Rostul poeziei este - în opinia sa - de
a nu-1 lăsa pe om singur dinaintea imensei
singurătăți pe care au instaurat-o, zi după
zi, golirea de transcendență și expulzarea
Sensului din societatea modernă." Toate
poemele celor patru decenii îmblânzesc
prin supunere la euritmii fastuoase Marea
absență fără nume care bântuie existența în
fărâme a ființei. Cântece, balade, ronsete

sau lieduri, poemele disciplinează semnalele
realului într-o atent supravegheată și para-
doxal liberă gesticulație catoptrică. Ritmuri
savante, rime bogate, orfevrerii formale
răsfrâng o armonie dincolo de faldurile că-
reia țipătul dizarmonic al lumii atinge înăl-
țimi aproape insuportabile. Poemul e spa-
țiul privilegiat în care Angoasa poate fi
privită în ochi, recunoscută, asumată.
    Vitraliul și fereastra - așa se numește
cartea mea despre poeți contemporani afla-
tă în lucru. Perechea, cum se poate deduce,
trimite la oscilațiile între poezia ca transfi-
gurare, a modernității, și poezia ca tran-
scriere, a ultimelor decenii. Cea dintâi -
deasupra lumii, într-un efort de captare a
esențelor; cea dc-a doua - în văzul lumii,
exhibând neputința de a ajunge la esențe.
Vitraliul arc vechime, înălțime, armonie,
mister. El depinde de lumina de afară, dar
nu renunță la luminile proprii și la interpre-
tarea intermediată a lumii. Prin vitraliu, se
încheagă paradoxul lui ca și cum. Interoga-
tă, căutată, lumea rămâne, ba, mai mult,
e chiar conservată ca poveste, mit, taină.
Frânturi de esențe se strecoară printre cio-
buri și propun simfonii. Fereastra, în
schimb, e a poeziei care privește în față rea-
lul, îi înregistrează mizeria, urâtul, concre-
tețea, fără a mai tenta o salvare sau sperând,
copilărește, că dezvrăjirea îi va fi contrazisă.
Citite prin această cheie, poemele celor trei
volume ale Cărților viețuirii răspund astfel:
în La poarta cuvântului, ne aflăm în plină
orchestrație cu ritmică. Vitraliile sunt înalte,
pline de culoare. Zumzetul, foșnetul, cânte-
cul sunt depline, iar poemul se desfată în de
sine, cu superbia celui care, știindu-se trecă-
tor, are acces la veșnicii. Muritudinea e, în-
că, doar un chenar valorant, discret și vag
amenințător, cât să condimenteze plinătatea
clipei. Cântarea mai este o cale la îndemâna
omului de a-și păstra subiectul sub invazia
obiectelor lumii. în Furcile caudine, geamul
sumbru al realului privește el în interiorul
poemului și îi amenință armonia. Placheta
cu acest titlu (împrumutat acum unui vo-
lum întreg al trilogiei) a apărut în 1991.
Doza de amărăciune e, în aceste poeme,
aproape mortală, în stare să ucidă cântecul
însuși. în „pântecul putred al istoriei" ne-
concordanțelc sunt stridente. Agresat de
„încordarea dc eră terțiară", poetul înregis-
trează boala din lucruri, pustiul din carne,
moartea din frunze. în preajma tăcerii (im-
pusă, dar și aleasă ca mijloc tainic de supra-
viețuire), poetul îngână un straniu cântec
de leagăn: „încet, încet învăț să nu mai fiu,
/ încet din cântec mă întorc în oase, / în
orologiul limbii e târziu / și alfabetul a pă-
mânt miroase; / Dă-mi har din harul tău de
ai puterea! / De-o vreme crește neoprit tă-
cerea". în Dc la o zi la alta, vitraliul revine,
dar e fisurat, cu ochiuri oarbe. Destrămarea
se ridică dinăuntru, socialul își pierde acu-
tele sub amenințări mai mari, definitive.

Armoniile se îngână, în pași mici, de bocet
tropotit. Poemele se ivesc, crizic, din scan-
darea albă a unor „teme" eterne - așteptare,
lumină, trecere, tăcere, memorie, umbră,
abis, moarte, privire - înrămate sec în cu-
vinte ale negării și pustiului: nimic, nimeni,
niciunde, nicicând, departe, nicăieri. Sub
frig și singurătate, sub „propria povară",
poetul/poemul deprinde moartea, extenuat,
dezîncântat, funebral: „Vorbeai / dar cu-
vântul nu-ți mai vorbea". Ubicuitatea răului
accidentează spațiul poemului într-o viziu-
ne sincopată bacovian. Lumina blagiană pe
care o identifica altădată Liviu Petrescu abia
mai pâlpâie în spatele umbrelor, drumul
spre „zariște și luminiș" eșuează într-o lu-
gubră înfundătură. Un vast sentiment al
neputinței ivit pe urmele unui straniu com-
plex al singularității. Moartea iese din firea
lucrurilor și amenință anume, cu adresă,
trădând Cântecul de odinioară: „undeva
gaița cheamă-ntunericul; / cade-n adâncul
câmpiei / tăcerea"; „precum urma păsării /
în aer / sămânța ta / în curva asta de viață";
„doar umbra ta mai știe / cât îți atârnă /
oasele încă / dar soarele stins e / de mult";
„e deja mâine; / ceea ce ți se cuvenea / ai
avut".
    Pentru Horia Bădescu, Poezia se scrie
întotdeauna cu majusculă. Și în cele mai
sumbre înregistrări ale surpărilor din veac,
din lume ori din ființă, pentru el poemul
mai încropește un ciob de vitraliu, mai spe-
ră în descoperirea unui Sens, și el cu majus-
culă. Căutarea obstinată a esențelor ține
locul - blagian: „Mă îndemn să fiu / și o
clipă mai sunt" - esențelor absente. Timpul
și ființa se descoperă secret consubstanțiale,
fiind posibilă și o familiaritate îngăduitoare
a celei din urmă cu însemnele celui dintâi:
„Precum bătrânele nisiparnițe / cu înceti-
neală șerpuim / în prundul luminii". Mai
mult: zădărnicia, efemerul, gustul leșios al
trecerii sunt totdeauna precedate ori urma-
te de un atribut al luminii, de victoria fra-
gil-durabilă a rostirii. Oricât de întins și
implacabil, deșertul este tulburat în atotpu-
ternicia lui de „picătura de rouă" a Cânte-
cului. Cântecul și spaima reclamă alternativ
dreptul la hegemonie: „Uneori / un cântec,
/ alteori / un vârf de cuțit / sprijinit de ver-
tebrele serii".
    De recitit, odată cu Cărțile viețuirii,
eseul Memoria ființei: Poezie și Sacru (La
Memoire de l’Etre: Lapoesie et le sacre, Editu-
ra du Rocher). Drumul spre „zariște și lu-
miniș" înseamnă pentru Horia Bădescu
efort de inițiere metaforală în existența tra-
dusă în limbaj poetic. Pariind pe forța in-
cantatorie a poemului, pe ceremonialul
sărbătoresc pe care-1 țese în jurul întrebări-
lor ființei asupră-și, eseul poate fi un exce-
lent ghid de lectură.

6 • APOSTROF

VERTICAL






    în chestiunea onoarei


Ovidiu Pecican


Publicând Cinstite ob-
raze, mcftargii și dom-
ni (București: Ed. Cartea
Româneasca, 2012, 160
p., eseu premiat la con-
cursul de manuscrise al
Uniunii Scriitorilor din
România, ediția 2012),
Simona Vasilache se în-
scrie într-un flux cultural

afirmat mai recent în cercetarea culturală
românească; unul ce depășește limitele tra-
diționale ale comparatismului literar, con-
taminându-se de năravurile istoriografiei
postbelice afirmate de noua școală franceză
articulată în jurul lui Marc Bloch și al lui
Lucien Febvre. Profitul acestei joncțiuni es-
te consistent, fiindcă prilejuiește glisări în
direcții umaniste ce merg dc la geografie
(cea urbană este afirmată, de pildă, în cărți-
le Andreei Răsuceanu, interesată dc geo-
grafiile urbane fictive și reale legate de Mir-
cea Eliade) înspre medicină (chestiunea
sângelui și cea a ciumei, ca teme literare,
și-au găsit locul în teze doctorale, dintre ca-
re una a apărut deja și sub formă dc carte)
și filosofie (axată pe speculația în jurul afec-
telor, al conceptelor relevante etic ș.a.).
Printr-un tip de dinamică repetitiv în cultu-
ra noastră modernă, această adeziune pro-
gramatică la „noua istorie“ hexagonală, în-
cepută prin apariția Revistei istorice române
și exprimată printr-o reacție la romantismul
umoral al lui N. lorga a foștilor Ini discipoli
C. C. Giurescu și P. P. Panaitescu (dar și a
lui Gh. I. Brătianu și N. Cartojan etc.), a
continuat abia după 1990, prin optzecis-
mul istoriografie și, după cum se vede, își
caută în continuare expresia și odată cu do-
uămiismul, nefiind nici acum o experiență
culturală epuizată în România. Faptul, ex-
plicabil, în aparență, prin sincopa inaugura-
tă prin al Doilea Război Mondial și adânci-
tă o jumătate de secol de dictatura ideo-
logică a comunismului, trebuie să aibă și
alte explicații, mai profunde. Nu aici este
însăA locul de a le căuta și a le analiza.
   în volumul Simonei Vasilache literatura
este invocată ca arhivă a documentelor des-
pre onoare, așa cum era ea înțeleasă de au-
torii de poezie, teatru și proză și, prin ei, de
lumea românească de care aceștia aparți-
neau. Ce este onoarea pentru protagoniștii
vârstelor romantică, „de tranziție“ și caragi-
alianâ, corespondente principalelor para-
digme stilistic-culturale ale perioadei dintre
1848 și 1920?, se întreabă Simona Vasila-
che, căzând într-un tipar eseistic care își are
modelul național în abordarea lui Ștefan
Cazimir din Alfabetul de tranziție. Această

remarcă vrea să semnaleze atât o anume
coincidență - parțială, e drept - în materie
de cronologie a perioadelor explorate de cei
doi autori, cât și una de tip de scriitură: una
literar-expresivă, cu un caracter evocator
saturat de cazuistică, unde comentariul
evită, cât poate, erudiția concepmalizată,
dând glas textelor. Nu altceva făcea nici
Neagu Djuvara în Intre Orient și Occident:
țările române la începutul epocii modeme
(1995).
    De remarcat, în altă ordine de idei, că o
cronologie istorică ce părea pe deplin eluci-
dată suportă, la autoare, o reevaluare înte-
meiată pe stilul unei etape, al unei epoci.
Recunoaștem aici un model blagian, asu-
mat conștient sau nu, în filosofia căruia - ce
se dovedește tot mai mult beneficiara unor
ecouri culturale consistente, și nu lipsită de
urmași, cum s-a presupus - ființa istorică se
distinge printr-un stil cultural, în diversele
etape ale trecutului.
    In ce privește subiectul, acesta ține de
un decupaj conversator și ancien rtgime, în
măsura în care abordează un concept cen-
tral al lumii dinainte de modernitate: onoa-
rea. Alături de cercetările privind nobilitatea
(evghenia, blagorodia), în care și-au exersat
flerul și știința de cercetători mai mult isto-
ricii medieviști și cei ai modernismului
timpuriu, elucidarea prezenței sentimentu-
lui și a înțelesurilor onoarei în spațiul româ-
nesc este esențială pentm definirea unei
lumi din care venim, dar pe care, mai cu
seamă prin pozitivism, am descifrat-o prea
adeseori în termenii stabilirii unor fapte și
cronologii, reprezentările etice rămânând
pe mai departe obscure.
    Importanța metodologică a demersului
se cuvine și ea subliniată, căci nu sunt la noi
mulți oamenii de formație științifică ce
acordă izvoarelor literare creditul meritat
de niște surse de prima mână. Printr-o re-
marcă preliminară, Simona Vasilache reține
că „personajele [operelor literare - n. O. P]
au o onoare care e mai puțin a persoanei,
cât a epocii lor“. Ea pare să fie astfel de pă-
rere că protagonistul literar, siluetă sau vo-
ce, exprimă convingeri ce exprimă un soi
de medie statistică sau o părere dominantă
într-un mediu și o epocă anume; o domi-
nantă intersubiectivă dintr-un interval tem-
poral dat; altfel spus, o mentalitate. Adevă-
rata aspirație a cărții se situează însă, după
toate aparențele, într-un alt orizont, căci
miza pariului este să evidențieze „care sunt
universaliile onoarei litcrarc“. Expresia tre-
buie înțeleasă, pe de o parte, cu toată serio-
zitatea, ca jalonând o aspirație și o altitudine
de factură filosofică a textului, iar pe de alta,
ca o metaforă, câtă vreme universaliile
sunt... universale, nu circumscrise unui
mediu național și unui interval de mai puțin
de un secol dintr-o întreagă istorie.
    Desigur, textul autoarei etalează - ca un
autentic text cu valențe literare - „erudiția
eseistei, ingeniozitățile ei asociative^ după
cum observa G. Dimisianu, iar „stilul ab-
rupt, ritmul susținut, mobilitatea ideilor
constituie principalele atuuri ale cărții...“
(Andreea Răsuceanu). Calitățile literare și
de construcție ale cărții nu impietează însă
asupra abordării metodice și intuitive ori
asupra relevanței științifice a demersului.
    Nu este pentru prima oară când un au-
tor român o ia pe calea discutării valorilor
morale. loan Buduca publica încă în anii

’80 ai secolului trecut o carte despre ironie,
urmând un model jankelevitch-ian. Ulteri-
or, Gabriel Liiceanu a publicat mai multe
eseuri despre minciună, despre ură și despre
seducție. Dar Simona Vasilache atacă în
mod curajos o temă situată la întâlnirea
moralei cu istoria, un argument hotărâtor
al nobleții sufletești și al celei sociale, des-
părțind, pentru cultura noastră, apele în
direcția explorării onoarei. Altfel spus - cu
propriile ei cuvinte ea își croiește drum
în „Istoria lucrurilor serioase [...] E istoria
pe care ne cam ferim să o scriem“, căci „se-
riozitatea obligă“ (p. 7). Ea urmărește cum,
„prin ultimii ani ai secolului al xvn-lea,
apele se despart de-a binelea, literatura lă-
sând în urmă, în lumea clasică, onoarea ca
rușine pentru a îmbrățișa, în ce vor fi să fie
modernele examene de conștiință, onoarea
ca vină“ (p. 17-18).
    De fapt, în conformitate ai propriile ei
descifrări, cartea nu se ocupă de onoare, ci
de dizolvarea ei până în punctul în care „lu-
mea de după 1914 [...] e o societate a post-
onoarei“ (p. 8). Este, de fapt, o aliniere la
evoluțiile celeilalte Europe, mai înaintate.
Individualismul, dublat de masificare, feno-
mene care, împreună cu saltul industrial, cu
producția de masă, cu explozia demografică
urbană și cu dezvoltarea telecomunicațiilor
care anonimizează (telegraful, telefonul și
radioul ce autonomizează vocea), produc,
alămri de alte aventuri ale istoriei contem-
porane, fenomenul de efasare și modificare
a reperelor și a organului moral. Vizibil în-
zestrată, eseista putea fi mai puțin succintă,
dând discursului și reliefurile mai înalte, și
alonja mai puțin brefă de care cititorul ar fi
beneficiat mai pe îndelete.
    Mi-ar fi plăait, de pildă, ca discuția des-
pre cronicile și cronicarii români să depă-
șească minusculul comentariu ce urmează:

    Cronicile literaturii noastre vechi aveau o
    funcție de onorare care o anula, voluntar,
    pe cea literară. Erau transmise ca să dea re-
    cunoaștere, ca să facă trainice reușitele unor
    strămoși exemplari. [...] Cronicile, indife-
    rent de forma pe care o îmbracă, au rolul
    acelei fraze prin care Elavian era reprimit în
    grațiile imperiului: ,/tdserere honorem et me-
    moriam revocare^. (p. 8-9)

Și aceasta pentru că, după cum se știe, cro-
nicile includ și pagini departe de orice en-
comiastică, pline de înfrângeri în lupte,
morți premature, secete și lăcuste, comete
și comploturi. Poate că datorită parti-pris-
ului de lectură pe care tema îl implică, scri-
erile istorice anterioare secolului al xvm-lea
sunt înțelese doar ca formulă de onorare ori
ca instrument propagandistic, ceea ce în-
seamnă, desigur, o descifrare reductivă a
rolului lor. Dar aceasta este o altă discuție,
dincolo de care opusculul transparent al
Simonei Vasilache merită să fie... onorat
prin ceea ce el aduce și prin felul în care o
face.


Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 7

Logica dubletului, esențială pentru
   Gnoză¹, e scrupulos respectată și de Cer-
nâșevski în romanul Ce-i de făcut? Așa cum
se știe, drama gnostică presupune reconver-
sia unei ființe terestre (Sophia prostituată
în Tyr, de pildă) înființa- de lumină care ea a
fost cândva, prin intermediul crosului spiri-
tualizat activat de un „trimis" al stăpânului
lumii din Gnoză, care este Propator sau
Dumnezeul Străin, aflat într-o poziție su-
perioară Dumnezeului din Vechiul Testa-
ment, care are nevoie de materie (substanță
impură, nedemnă, inferioară) pentru a crea
lumea. în consecință, transcenderea e fun-
damentală în Gnoză, ea fiind pragul pe ca-
re-1 treci pentru a te dezbrăca de „haine"
terestre, materiale înainte de a deveni „fiin-
ță de lumină". în Ce-i de făcut?, primul du-
blet e reprezentat de relația dintre Vera (nu-
mele înseamnă aletheia în greacă, adică
adevăr) și ma-demoiselle Julie, curtezana pe
care o cunoaște în copilărie; de fapt, Julie
este cea care o scapă pe Vera de pețitorul
Storeșnikov, salvând-o de „materie" pentru
a o încredința „luminii". Al doilea dublet
este cel dintre Lopuhov și Kirsanov: omul
bun, dar molatec și omul energic, răspun-
zător, gemelaritatea acestora - colegi de ca-
meră, cei mai buni prieteni - adâncind și
mai mult disimilaritatea. Lopuhov rămâne
medicul practicant („Tu ai să tai mâinile și
picioarele oamenilor și ai să le bagi pe gât
doctorii urâcioase, iar eu o să dau lecții de
pian", spune Vera - 171), în timp ce Kirsa-
nov transformă cercetarea medicală într-o
artă altruistă. Rahmetov are și el o dublă
natură, urieșenia sa telurică, asociată panta-
gruelismului alimentar, fiind decantată în
devotamentul pentru Vera și pentru „idee".
Pe autor l-a interesat modul în care cineva
își poate transcende „rădăcinile", rusul abi-
sal putând-o lua și într-o direcție siderală,
nu numai într-una mistică, autodestructivă.
(Pe Dostoievski îl va agasa ideea, luând-o
în derâdere în Crocodilul-, ulterior, va fi cu-
prins de remușcâri - Cernâșevski, ironiza-
tul, se eterniza în temniță - și va retracta
sarcasmul în Jurnal de scriitor, dar răul ră-
mânea făcut.)
   E și o chestiune de filosofie a istoriei
aici, consumată într-un perimetru din care
Dumnezeu a fost exclus: vom încerca s-o

Un gnostic ironic:
Cernâșevski

schițăm, fiindcă e esențială pentru emer-
gența în istorie a noii civilizații. Să recur-
gem la o lectură piezișă, mai potrivită sco-
pului decât una directă. Reumaticul Diavol
din Frații Karamazov (1880) îi va spune lui
Ivan că răul lumii derivă, între altele, și
dintr-un exces de „fapt divers": toți oamenii
țin cu dinții să devină „ei înșiși", voința
oarbă de autenticitate generând diseminare
anarhică, în loc de armonie. Soluția o re-
prezintă - am revenit la Cernâșevski! - „oa-
menii-tip", fundamentali pentru stilistica
novatoare a unei epoci. Catalitici, superiori,
„mândri, modești, aprigi, buni", acești oa-
meni sunt dispuși să renunțe la individuali-
tatea lor proprie pentru fericirea generală a
colectivității, ceea ce înseamnă că ei se com-
portă, din voință proprie, generic. Altruis-
mul le imprimă o disciplină: nu una indivi-
duală, ci una care poate deveni, ca la stoicii
de odinioară, normă universală. Numeric,
seria lor e minoritară: sunt izolați - dar
foarte vizibili -, utopia reprezentând-o, fi-
rește, transformarea unicatului sublim în
normă comunitară. Prin intermediul aces-
tor „oameni noi", norma solitară devine
comportament de serie; deci, finalitatea
procesului îl reprezintă nu elitismul, ci to-
pirea „firilor sublime" în marea masă a celor
care așteaptă să fie „salvați".
    Există însă o singură problemă, și ea vine
din dinamica intrinsecă a istoriei. în deismul
secolului al xvm-lea, Dumnezeu îi „cheamă"
pe oameni înspre sine, prin intermediul
impulsului de autoperfecționare inculcat fi-
ecărei ființe. Adică: armonia e preexistentă
vieții, ea fiind atât premisă, cât și scop. în
noua lume a „salvatorilor" însă, Dumnezeu
(deus absconditus) s-a retras din lume, omul
fiind lăsat să se descurce cum poate. Conse-
cința o reprezintă proliferarea continuă a
Răului în lume; el e peste tot, nimeni nu îl
poate opri. în termenii fouricriști folosiți de
autor, Răul e în „mișcare" continuă, ceea ce
face necesară apariția, din când în când, a
unor „salvatori", care arată „calea". Trei
consecințe de substrat derivă de aici. Prima
(fărăcomentarii...): volens-nolens, modelul e
eristic. A doua: instituirea noii civilizații
depinde, în bună măsură, de ceea ce facem
fiecare dintre noi pentru a o realiza. Cu alte
cuvinte: universul nu se reglează de la sine
(nu dispune de mecanism de autoperfecțio-
nare), răul fiind mai inventiv decât binele,
ceea ce ne duce la maniheism. însă numai
oamenii pot corecta această deficiență. (Mai
târziu, Nietzsche va spune că universul nu
devine de la sine dionisiac; numai oamenii
pot deschide supapele energetice prin care
toți vor deveni puternici.)
    A treia consecință poate părea empirică,
fiindcă spune, fără ocolișuri, că viitorul pe

care îl propovăduiește romanul nu a venit
încă. Acesta e motivul pentru care apariția
noii Civilizații ni se propune în roman ca o
realitate onirică. A sosit, așadar, timpul să
vorbim despre cele patru „vise" ale Verei
Pavlovna. Toate reprezintă epifanii ale So-
phiei gnostice, salvatoare, din diferite pe-
rioade ale vieții protagonistei. Pe de altă
parte, cititorului nu-i va fi greu să descope-
re elementele clasice ale ritualului de „în-
toarcere" gnostic, și-n primul rând ieșirea
din întuneric (sau materialitate) în lumină.
   Primul vis începe cu un coșmar: Vera se
află într-un beci întunecat, sau e paralitică,
stări angoasante din care izbutește să scape
în spațiul mirific al unui câmp plin de flori
dintre cele mai frumoase. Pe câmp, ea ză-
rește o fată; ciudățenia e că nu i se poa-
te stabili identitatea națională, aflându-se,
așadar, într-un raport de anterioritate sau
de transcendere cu diferența etnică: „tare
ciudat lucru, chipul ei, și mersul, totul la ea
se schimbă, se schimbă necontenit; acum e
o englezoaică, apoi o franțuzoaică, acum e
o nemțoaică, o poloneză; și acum e o ru-
soaică, pe urmă iar englezoaică, iar nem-
țoaică, iar rusoaică - dar cum se face că are
același chip?" (154). Entitatea feminină, pe
care Vera mărturisește că a iubit-o dintot-
deauna, o îndeamnă să-și aleagă un logod-
nic doar dintre „logodnicii" ei. Vera confir-
mă că acest lucru s-a întâmplat deja, făcând
referire la Lopuhov, „bunul prieten" de
acasă: „Sunt logodnica logodnicului tău"
(154). Fata îi răspunde că are „mulți logod-
nici" în univers, uniți într-un soi de fervoare
sectară; rolul ei și al lor este să elibereze fe-
meile, contribuind în acest fel la crearea
unei lumi mai luminoase. Visul se termină
în cheie eristică, Vera trecând prin oraș pen-
tru a elibera fetele și femeile: „iată un beci și
niște fete care stau închise în beci. Verocika
atinge lacătul și lacătul cade jos: «leșiți». Și
fetele ies afară. Iată o odaie în care zac niște
fete lovite de paralizie: «Sculați-vă!» Și fete-
le se scoală, umblă și acum iată-le pe toate
pe câmp, aleargă, zburdă" (155).
   Al doilea vis începe cu parabola celor
două pământuri: unul irigat, unde apa se
află în „mișcare" (termen fourierist!), se
poate scurge, și pământul sufocat, suprasa-
turat de apă, în care mlădița putrezește,
neputându-se dezvolta. în aparență, ambele
pământuri sunt cultivate cu grijă, nefiind
lăsate în paragină, doar că al doilea suferă
dintr-un exces de iubire, care devine supra-
saturație și anorexie. Primul pământ e „pă-
mântul vieții reale", tâlcuiește visul iubitul
ei, care o însoțește („în limbajul filosofici ai
cărei adepți suntem, acest pământ curat se
cheamă pământ real..." - 217), fiindcă el se

8 • APOSTROF

află în „mișcare", generând „bobul alb, cu-
rat și delicat" (ibid.).
   Visul continuă cu imaginea Măriei Ale-
xevna, mama protagonistei, surprinsă în-
tr-un mediu sordid, dormind lângă un
„bărbat beat, neras, dezgustător" (222).
Mama îi spune că Răul e atotdominator în
univers, Binele nereușind să-l contracareze,
în limbaj gnostic, asta înseamnă un exces de
materialitate inerțială; în consecință, Vera
nu are de ce să-i poarte resentimente mamei
sale („Nu pot să te iubesc!" - 223), fiindcă
mama, deși a fost abuzivă, dorind o căsăto-
rie aranjată, a făcut-o pentru binele fiicei
sale. Există, așadar, două feluri de Rău prin-
tre oameni - spune mama unul inerțial,
care îi transformă pe oameni în „marionete"
(„păpuși"), și un altul germinativ, care, deși
proliferează Răul, o face pentru ca „bobul
alb, curat și delicat" să se ivească din noroi.
El nu poate ivi „în cer", decât în clisă; ca
atare, Răul e fundamental în univers, ca rea-
litate majoritară, fiindcă numai în sânul său
se pot ivi „boabele albe, airate", minoritare:
„Dar, Verka, pricepe odată! Dacă n-aș fi așa
cum sunt, nici tu nu ai fi așa cum ești. Tu ești
neprihănită, fiindcă eu sunt stricată; tu ești
bună, fiindcă eu sunt rea" (223-224).
   Al treilea vis (soț era deja Kirsanov) e
cel mai profund dintre toate, deși pare ano-
din. O „necunoscută" de o „frumusețe
dumnezeiască" (297) apare lângă patul Ve-
rei Pavlovna, obligând-o să-și recitească
jurnalul de a cărui existență ca nu avea ha-
bar. Parcurgând paginile care se multiplică
în mâinile vrăjite ale vizitatoarei, Vera des-
coperă uimită că singura constantă a vieții
sale fusese egoismul. A făcut, într-adevăr,
mult bine, a deschis o croitorie și le-a învă-
țat pe „fete" ce e economia altruistă sau
cultura, dar a făcut-o din narcisism, doar
fiindcă i-a plăcut să se contemple în „oglin-
da" faptelor sale bune și a admirației pe care
ele o iscau în cercul cunoștințelor apropiate
și în societate. Expresia maximală a acestei
autoadorații a constituit-o - ni se sugerează
- decizia de aA nu consuma carnal căsătoria
cu Lopuhov. în contrapartidă, necunoscuta
îi dezvăluie că viața se poate împlini doar
cu prețul evadării din carapacea constrân-
gătoare a „eului", abandonul erotic deve-
nind, în acest context, un posibil exemplu
de extaz personal și de dăruire. Sculată di-
mineața într-un șiroi de sudoare, Vera se
aruncă în brațele soțului ei („dezmiardă-
mă, fii duios cu mine, ocrotește-mă!“ -
296). Scena se repetă peste câteva săptă-
mâni, când Kirsanov o sărută din nou.
Prima reacției a Verei este cea de protest
(„dragul meu, de ce îmi săruți mâinile? Știi
că nu-mi place!" - 298), urmată de aban-
don: „Dragul meu, tu mă salvezi pentru a
doua oară; o dată m-ai scăpat de niște oa-
meni răi, acum mă scapi de mine însămi. Să-
rută-mă, dragul meu, sărută-mă!“ (ibid.²).
   Al patrulea, și ultimul, vis e cel mai cele-
bru dintre toate, fiind citat peste tot: e fai-
mosul vis al lumii ca Palat de Cristal, dar e de
menționat faptul că majoritatea interpreților
care au unilateralizat falansterismul transpa-
rent al muncii au făcut-o ai prețul escamotă-
rii apoteozei feminității gnostice din vis, care
e mai importantă. O lume mirifică i se arată
Verei Pavlovna, „ai poieni smălțuite ai
flori"³ și ai un soare generos, sub ale cărui
raze „toată natura se buairă și umple văzdu-
hul ai lumină și căldură, ai miresme și cân-
tece, ai voie bună și dragoste". în centrul
sistemului e „Frumoasa de lumină"; la

• Ștefan Borbely. Foto: M. R

picioarele ei - topit de admirație, ca un vul-
can preaplin, gata să erupă -, Poetul care o
venerează: se dovedește că e trubadur, fiind-
că sexul sumbru și lasciv nu intră în vederile
sale: „Cavaleriile, te iubesc ca o soră. Altă
iubire să nu-mi ceri. Inima nu-mi bate nici
când te apropii, nici când te îndepărtezi".⁴
Pe crenelurile unei cetăți „mândre", aim nu
s-a mai văzut, mișună „un popor destoinic,
vioi și vesel, un popor a cărui viață este lumi-
noasă și plină de grație". Pământul se lasă
ailtivat de el cu grație; bunurile se împart în
comun, nimeni nu suferă, răul e efemer ca
florile: se ofilește oportun și moare.
    Axul întregii istorii a umanității - spune
Frumoasa din lumină, recapitulând erele
care au precedat domnia ei fericită - îl con-
stituie nu războaiele, nu cuceririle teritoria-
le sau rapacitatea industrială, economică, ci
capacitatea bărbaților de a admira femeile,
ei ridicându-se deasupra propriei lor condi-
ții prin intermediul acestei admirații. „Mai
întâi, oamenii au fost ca niște dobitoace. Ei
au încetat să mai lie astfel atunci când băr-
batul a început să prețuiască frumusețea
femeii". A fost un lucru bun, dar insufici-
ent, fiindcă femeia „era mai slabă trupește
decât bărbatul", ai un spirit care „nu era
încă pe deplin dezvoltat", ceea ce l-a făcut
pe bărbat s-o recepteze doar trupește, ca pe
un obiect frumos. Adevărata emancipare a
lumii s-a produs însă atunci când „în ființa
femeii a început să se deștepte conștiința că
și ea este om", revelație care o umple la în-
ceput de suferință, din cauza ingratitudinii
masculine (falocrația...), fiindcă „bărbatul
|...] n-o socotea încă om. Mereu vroia s-o
aibă ca sclavă". Primul gest de apărare a fe-
meii a fost acela de a se declara intangibilă
și neprihănită; bărbații au fost nițel des-
cumpăniți, dar n-a durat mult, fiindcă „de
îndată ce femeia se lăsa înduplecată de ru-
gămințile lui, de îndată de el se atingea de
dânsa, era vai și amar de ea!"

    Istoria s-a văzut nevoită, așadar, să in-
troducă niște corecții. Frumoasa de lumină
amintește, în acest sens, de „sora ei", pre-
zentă în primul vis (v. mai sus), care a „în-
ceput să lucreze. Ea a existat totdeauna, a
existat înaintea tuturor, a existat de când
s-au ivit oamenii și a lucrat întotdeauna fără
preget". Datorită acestei „lucrări", istoria
umanității s-a împărțit între epoci care au
ridicat femeia deasupra bărbatului și altele
în care ea rămânea inferioară; primele au
fost pusee de progres, celelalte de penibilă
regresie. Procedura ca atare nu era aceea de
a lăsa lucrurile să curgă în făgașul lor firesc
(normalitatea e falocratică...), ci de a „se-
lecta" femei superioare, „stăpânitoare", în
jurul cărora evii să se poată structura. Aces-
te femei, pe care este greu să le găsești, fi-
indcă majoritatea celorlalte se mulțumesc
ai rolul procreatoarei obediente din ograda
masculului rău și abuziv, concentrează în
ele cele trei niveluri ale existenței, cel senzu-
al, cel intelectiv și cel sideral⁵, niciun bărbat
nefiind în stare de o asemenea conjuncție
decât dacă cele trei fervori din el sunt stâr-
nite de o „stăpânitoare" care-1 magnetizea-
ză. Bărbații sunt „logodnicii" lumii: oameni
care diseminează, altruist și spiritualizat,
eros. în Gnoza istorică, adepții cultului
sunt asemenea „logodnici", unul dintre ei
fiind trimis la Tyr, pentru a o salva pe So-
phia din mizeria cea mai cruntă.
    Zeița luminii îi anunță „logodnicei" sale
(Vera Pavlovna își relevă, în acest fel, statu-
tul de virtuală „stăpânitoare") sosirea unei
noi Civilizații, bazată pe puritate și pe prie-
tenia dezinteresată dintre oameni: „Purita-
tea mea este mai adâncă decât Neprihănirea,
care privea numai curățenia trupească; eu
am în mine curățenia inimii. Sunt liberă,
pentru că nu am în ființa mea nicio înșelă-
torie și nicio prefăcătorie; nu rostesc nicio
vorbă fără s-o simt și nu dau nicio sărutare
fără dragoste". Noii oameni se vor recu-

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 9

noaște prin faptul că sunt integral po-
zitivi, adică „rotunzi", împliniți, nea-
vând negativități care să îi împovăreze.
Filosofia lor va fi transparența, habita-
tul lor reflectând fără ocolișuri opțiu-
nea liber comsimțită a simțurilor. Vor
locui „într-o clădire măreață, o clădire
uriașă“, formată din pereți „care se
desfac pe timpul verii: da, sunt niște
sere care, vara, se deschid". Pentru a o
descrie, Cernâșevski face în mod expli-
cit referire la Palatul londonez de sticlă
al lui Paxton”, introducând în text și un
element interesant („Aluminiu și iar
aluminiu peste tot, și toate spațiile
dintre ferestre cu oglinzi uriașe", par-
doseala fiind tot din aluminiu), în
condițiile în care aluminiul se folosea
încă foarte puțin în construcții, galva-
nizarea lui industrială fiind destul de
costisitoare.
   Palatul de sticlă are toate caracteris-
ticile unui falanster fourierist: „toți cei
ce muncesc prin lanuri cântă“, iar după
ce isprăvesc lucrul se retrag în sala de
sticlă, unde mănâncă simultan „vreo
mie de oameni sau ceva mai mult",
folosindu-se de un serviciu „splendid,
peste tot aluminiu și cristal". Spre sur-
priza Verei, ei vorbesc rusește, dar visul
se termină cu multiplicarea palatului
transparent în diferite zone geografice
și climatice ale lumii, „civilizația albă"
luând locul celei „negre", pe care o
trăim astăzi. Iată, de pildă, cum arată
peisajul în zona subecuatorială:

   o casă uriașă de cristal - dar cu coloa-
   ne albe. „Sunt din aluminiu, zice sora
   cea mai mare, pentru că aici este foarte
   cald; lucrurile de culoare albă se încăl-
   zesc mai puțin la soare; este ceva mai
   scump decât meiul, dar mai convenabil în
   condițiile acestui ținut". Dar ia uite ce au
   născocit oamenii de aici: la o mare distanță
   în jurul palatului de cristal se ridică șiruri de
   stâlpi subțiri, iar pe ei, deasupra palatului și
   la o jumătate de verstă în jur, dincolo de zi-
   durile lui, se întinde un cort de pânză albă.
   „Mereu este stropit cu apă, zice sora cea mai
   mare. Vezi? Din fiecare coloană țâșnește câte
   o șuviță subțire de apă deasupra tavanului de
   pânză și se împrăștie în jur ca o ploaie; cei
   care locuiesc aici nu suferă de căldură și își
   potrivesc temperatura după plac."

Ne-a mai rămas să discutăm un singur as-
pect, fiindcă el stârnește, în exegeza occi-
dentală, derapajele cele mai insidioase. E
vorba despre „plăcerile" pe care și le îngă-
duie Vera Pavlovna în „leneveala" matinală
din pat, unii insinuând greșit că finalitatea
întregului roman este aceea de a le modela
pe femei în curtezane. E drept, nu te aștepți
din partea intrepridei Vera Pavlovna la ase-
menea delicii, cât timp sarcina ei principală
este să coordoneze o croitorie-model, să
educe muncitoare și să contribuie altruist la
bunăstarea lor generală. O asemenea femeie
ar trebui să fie un model de asprime protes-
tantă și de pragmatism rațional. Dimpotri-
vă, obiceiurile Verei sunt bizare, hedoniste:
„după ce se trezește, se întinde cu voluptate
în pătucul ei cald" (432). Apoi, „i-e lene să
se scoale" și ațipește la loc, în așteptarea
„dragului ei", căruia îi este îngăduit să intre
neanunțat în cameră și să-i servească - nu
întotdeauna - drept cameristă. Ca să nu
mai vorbim de voluptatea băii - un adevă-
rat „lux": „a trebuit să aducă o țeavă de la


Lucia Dărămuș

Gustul de a fi

îmi amintesc -
mai sus de casa bunicii,
pe deal, cresc mormintele
zeificate sub zăpezile amintirii
clopotul sună a întâlnire, morții cu
viii se privesc paralel
printre lacrimi
eu copil, știu să mă mir
mușc dintr-un măr
crescut din trupul bunicului
cocoșul întârziat cântă a lepădare
amiaza-i fierbinte de ger
cimitirul e-n sărbătoare
eu copil, gust cu nesaț din
trupul bunicului măr.
îmi amintesc -
iarna pământul miroase
a fărâme de buze și ochi
a gutui de gheață-nfloriți
a fân aburind sub iesle de prunc
la mormântul bunicului crește un măr
cu ochii-1 cuprind în brațe și-mi spun
tu ai crescut, bunicule, în esențe
care mă cheamă
voi fi și eu cândva miros și gust în iarnă
acum știu doar să mă mir!

cazanul din bucătărie până în odaia ei"
(433), ceea ce a costat cam nesăbuit, dar
Kirsanovii „își pot permite". Cernâșevski (e
la închisoare...) scrie un adevărat imn al
apei care clipocește și al robinetului care
mixează temperaturile:

   Ce plăcut este să faci baie în fiecare diminea-
   ță! La început apa e fierbinte, apoi robinetul
   cu apă caldă se închide și se lasă să se scurgă
   câte puțin din apa caldă, deschizându-se ro-
   binetul cu apă rece, iar apa din baie se răceș-
   te treptat, treptat. Ce plăcut e! îți vine să stai
   în baie câte o jumătate de ceas, uneori mai
   mult, chiar un ceas întreg. (433)

Să mai adăugăm pasiunea pentru pantofii
buni, prăjituri și frișcă, sau zahărul ținut
deschis lângă samovar. Prin contrast -
amintire funestă -, mama Verei („femeie
foarte brutală și foarte rea" - 214) se carac-
teriza prin meschinăria de a pune zaharnița
sub cheie, chiar și atunci când cineva s-ar
mai fi servit din ea. Să ni-1 amintim pe Rah-
metov, uriașul aspru și neiertător cu sine,
care, în ciuda ascezei pe care o practică -
am mai citat acest fragment -, „bea cinci
pahare de ceai", mănâncă „jumătate din-
tr-un enorm castron de frișcă și înfulecă o
cantitate enormă de prăjituri" (357). Să fie
o neconcordanță între ideea altruismului
universal și egoismul plăcerilor personale,
sau ce se întâmplă? Cum se explică aceste
excese la niște oameni „aspri", a căror me-
nire este aceea de a privi dincolo de propri-
ile lor limite?
   Pentru a da un răspuns, trebuie să ne
întoarcem la Fourier. E bine cunoscută



educația senzorială completă pe care o pri-
mesc falansteriștii, rafinamentul gastrono-
mic fiind, la Fourier, un fel de „orgie", prin
intermediul căreia se pregătește societatea
viitoare, a plăcerii (nu a constrângerilor sau
datoriilor coercitive): rotundă, împlinită,
pozitivă. Educarea cerebralității nu este su-
ficientă, aici; rolul major revine simțurilor,
plăcerii care emancipează, corpului pe care
spiritul îl îmbrățișează ca pe un frate, după
ce l-a condamnat prin socratism și l-a acu-
zat de toate relele în creștinism. Civilizația
fericită pe care o anunță fourieriștii e una a
oamenilor rotunjori? Nu vreau să mă justi-
fic, doar întreb...



Note
1.  Am discutat despre ea în Proza fantastică a lui Mir-
  cea Eliade: Complexul gnostic (Cluj-Napoca: Biblio-
  teca Apostrof, 2003)
2.  Sublinierea îmi aparține - Șt. B.
3.  In ediția pe care o folosim, visul se întinde între
  pag. 444 și 468, constituind subcap. xvi din Cartea
  a tv-a. Vom omite paginile concrete ale citatelor, cu
  speranța că cititorul perspicace va da fuguța la ro-
  man și va citi pe nerăsuflate pasajele cuvenite, esen-
  țiale pentru străluminarea sa proprie și a semenilor
  (semenelor...) din jur.
4.  Pentru respectarea adevărului istoric, se cuvine să
  menționăm faptul că Walther von der Vogelweide
  era cam de altă părere, atunci când le spunea tuturor
  că o „Doamnă" (frouwe) este, înainte și înainte de
  orice, o „femeie" (mp). Se pare că era agreat pentru
  această distincție, versurile sale stârnind elevate va-
  luri de senzualitate mascată printre Doamnele care
  erau lăsate să îl asculte.
5.  „Port în mine desfătarea simțurilor, întruchipată
  de Astarteea; ea este străbuna noastră, a tuturor
  srăpânitoarelor care au venit după dânsa. Port în
  ființa mea desfătarea pe care ți-o dă contemplarea
  frumuseții, întruchipată de Afrodita. Am în mine
  evlavia față de puritate pe care o întruchipează Ne-
  prihănirea. Toate acestea le trăiesc [...] mai intens,
  mai deplin, mai aproape de desăvârșire. în mine
  viețuiesc deopotrivă și Neprihănirea, și Astarteea,
  și Afrodita. Fiecare dintre acestea, prin contopirea
  cu celelalte, precum și cu alte ființe, devine mai tare
  și mai bună. Fiecare dintre aceste ființe din mine
  capătă mai multă tărie și mai mult farmec prin-
  tr-un element nou, care nu a existat la nici una din
  vechile stăpânitoare. Acest element nou, propriu al
  meu, prin care mă deosebesc de ele, este egalitatea
  în drepturi între acei care se iubesc, egalitatea între
  ei ca oameni și, datorită acestui element nou, totul
  în mine este mult mai măreț decât era la ele."
6.  „Ce stil are? Acum, nu există așa ceva; ba da: se
  găsește un fel de prevestire a acestei arhitecturi: pa-
  latul de pe colina Sidenham [sic]: fontă și sticlă, și
  iar fontă și sticlă, nimic altceva."

Lucrarea a fost elaborată în cadrul unui
grant finanțat de Consiliul Național al Cerce-
tării Științifice din România, cncs - uefiscdi,
nr. de proiect: pn-ii-id-pce-201 1 -3-0061.

10 • APOSTROF

                         Să ne cunoaștem scriitorii

Aucustin Buzura:



            recitiri



Marian Victor Buciu

Cum se dezvăluie scriitorul Augustin
     Buzura în calitate de cititor in Bloc notes
(1981)? Nu se cantonează în romanul grav,
serios. Bloc notes-vH îl arată mult mai flexi-
bil. Buzura citește și roman comic ori expli-
că și de ce (să) citim romane polițiste. El
citește simplu, elementar, dar crede că „Di-
secând această hune măruntă, Cehov te
obligă să gândești, să te analizezi" (126).
Mă întreb excedat dacă are lectura alt rost,
că-i din Cehov sau alt mare scriitor. Proza-
torul realității, al vieții, pe cât posibil com-
plete, citește piesa lui E. Albee, Cui i-e frică
de Vhginia Wooft, dincolo de realism, de-
vreme ce apasă pe cuvintele personajului
Martha: „irealitatea lumii apasă prea
greu..." (133). Râth-Vegh Istvân, cu Isto-
ria culturală a prostiei omenești, îl interesea-
ză pe realistul critic obiectiv și subiectiv. Nu
crede că prostul se ignoră ca prost, deci nu
crede că prostul, prostia, există, devreme ce
acceptă „adevărul" lui Ch. Richet că prostul
e cel ce se preface că nu înțelege. Dar prefa-
cerea nu este inteligență, fie și deturnată
moral? Există în Bloc notes-n\. său și alte re-
feriri (auto)lectoriale (dar nu spunea
Proust că citindu-i pe alții pe noi ne citim?):
A. Pope, cu versul: Theprcper study cf man-
kind is man, „Studiul propriu omenirii e
omul" (188), pentru a fixa subiectul și
obiectul scrisului literar; Huxley, experi-
mentalistul (190), pentru lărgirea substan-
țială a poeticii personale a prozei. Alte lec-
turi de prozator din autori străini: J. Swift,
Leonid Andreev, nuvele, Georges Bernanos
cu „romanele sale triste, nocturne" (187),
Pierre Benoit, Koenigsmark, Atlantida, ro-
mane, Gabriel Chevallier, cu Clochemerle,
roman care îi dezlănțuie râsul, îi stârnește
înclinația satirică, Ryanosuke Akutagawa,
Rashomon, nuvele, la care se adaugă referiri
punctuale la alți mari romancieri ori la dra-
maturgul Shakespeare.
    Românul I. L. Caragiale i se pare actual
prin personajele lui cu „sentimente simple
[...] dinamizate de instincte" (60). Mod
simplificator, personal, de (auto)interpreta-
re. Caragiale și Buzura tangențiali? Chiar
comicul, sarcasmul fac corp în stilistici dife-
rite. îl pomenește, între contemporani, pe
M. Preda, cu „acei uluitori MoromețP (29),
apăruți într-o vreme pe care se eschivează să
o identifice. Dar nu precizează că volumul
al doilea apare chiar în epoca următoare,
atunci aflată în curs. „Breban, Ivasiuc, D.
R. Popescu, Ștefan Bănulescu, Fănuș Nea-
gu și-au scris valoroasele lor cărți exact când
circulau alte mode efemere" (30). Pleonas-
tic spus mode efemere. Gândire de scriitor
rezistent la experiment și diversitate, pe
acestea fiind gata să le livreze, deși nu cu
seninătate și înțelegere, estetismului.

• Augustin Buzura

    Citește destul și-n cheie moral-ideologi-
că. (Regizorul de film Andrei?) Tarkovski,
citat într-un articol încă din 1974, crede că
„atunci când te afli pe o poziție morală fer-
mă, nu trebuie să-ți refuzi nicio libertatea
în alegerea mijloacelor artistice" (74). Dar
ce e morala fermă, o morală de forță? Și de
ce mijloacele artistice se aleg și nu se creea-
ză? Sau, fapt posibil, se aleg din variantele
creației proprii? Constată că Lenin, citind
Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi, scrie „m-
am îngrozit" (128), apoi că Salonul nr. 6 de
Cehov „l-a impresionat atât de puternic pe
Lenin" (182); groaza și impresiile primului
real-dictator comunist apar aici blânde,
tandre. După Gorki, află calea de urmat a
scriitorului direct prin cuie (45-46), deși
nu fachirică, o cale neabătură, eroică, tragi-
că, dar optimistă. Asta ar fi ceea ce tot
Gorki, amicul lui Lenin, numea cunoaște-
rea sistematică a vieții. Alfred Kubin, cu
Cealaltă față, roman din 1909, anunță Ka-
kania lui Robert Mușii, la a cărui înmor-
mântare în exilul elvețian vin câteva persoa-
ne. Faptul îl remarcă și Paul Goma, cum
descopăr într-o recentă lecturi dinHfe jur-
nale. Italo Svevo îi descoperă lui Buzura
„semnele descompunerii societății capita-

liste" (177). Tot din literatura italiană își
aduce utopiile lui Italo Calvino, Kurvaldia,
II barone rampante, aceasta ca utopie a
omului total. Numele lui George Orwell
apare (im)prudent de trei ori în volum: „nu
mă gândesc neapărat la Orwell" (8) ca au-
tor de viziune contrafactuală (ce-ar fi da-
că...?), de realități neidentificate în particu-
lar, care „tind să-i dea dreptate lui Orwell"
(64), în fine citat cu romanul 1984 alături
de cărți de A. Huxley și R. Bradbury (142).
Buzura pomenește de dictatori numai prin
romanul despre cărțile arse al lui Ray Brad-
bury, 451° Fahrenheit. Admiră un roman
antifascist de Cseres Tibor. Citește, ca auto-
didact, Psihanaliză și critică literară, de An-
ne Clancier, dar rețin reproșul ideologic
adresat lui Yvon Belaval, prefațatorul, că
„«Le rideau de fer» face parte dintr-un vo-
cabular cam anacronic în anul 1973" (139-
140). Citește și din Freud, evident. Necesa-
ră lectura din Charles Diehl, Procopius din
Cesareea, a istoriei scrise pe față și pe dos.
Nu mai sună deloc bine citatul, în serviciul
contextului de atunci (anul 1974), din Ino-
chentie Micu Clain: „Nu poți învia din
morți decât în pământul patriei" (78).

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 11

George Banu - 70



lulian Boldea

De-a lungul timpului, George Banu,
unul dintre cei mai importanți tea-
trologi europeni, care a împlinit anul
acesta 70 de ani, a publicat cărți de in-
contestabilă anvergură teoretică și analiti-
că, care i-au adus o recunoaștere unanimă
în România și în lume: Arta teatrului (în
colaborare cu Michaela Tonitza-Iorda-
che), Bertolt Brecht și Orientul, Teatrul
memoriei. Actorul pe calea far A de urmă,
Peter Brook sau ngizorul și cercul. Teatrul
sau clipa împlinita, Roșu și aur, Teatrul,
ieșiri de salvare, Cortina sau ipărtura lu-
mii, Livada de vișini, teatrul nostru, Exer-
ciții de acompaniament, de laAntoine Vitez
la Sarah Bernhardt ₛ Omul cu ipatele, tea-
tru-pictură,Nocturne, să pictezi noaptea, să
joci în întuneric ₛ Uitarea, Ultimul fert de
secol teatral, Peter Brook, teatrul formelor
simple, Scena supravegheată. De la Shakes-
peare la Genet. Studiile și cărțile publica-
te, proiectele de anvergură pe care le-a
coordonat, cercetările și explorările unor
spații și toposuri teatrale inedite sunt,
toate, unificate de exercițiul anamnetic al
unei gândiri profunde și vii, ce a făcut din
memoria teatrului un motiv esențial, cu
rol de paradigmă, ce plasează meditația
asupra actului teatral sub semnul lucidi-
tății, al Indicului și al cuvântului revelator.
Opera lui George Banu este, am putea
spune, locul de întâlnire a erudiției și re-
veriei, constituindu-se ca redutabilă și
sincretică deschidere spre zone ale cultu-
rii teatrale mai puțin investigate, cărțile
sale explorând resursele, deschiderile se-
mantice și formele tipologice ale teatrului
(spațiul în teatru, costumul, decorul, ac-

torul), deconspirând lucruri mai puțin
cunoscute, relevând fațete noi, dezvălu-
ind aspecte ascunse ale artei scenice. Scri-
se într-un stil de o acuratețe exemplară, în
care metafora se întâlnește cu notația nu-
dă, iar sobrietatea și rafinamentul sunt
îngemănate, cărțile lui George Banu sunt
tot atâtea forme de asumare a unui destin
intelecmal de excepție, printr-un demers
hermeneutic ce pune în scenă o meditație
subtexmală asupra destinului omului din-
totdeauna.
   Martor și comentator avizat al marilor
creații teatrale ale contemporaneității
(Peter Brook, Jerzy Grotowski, Giorgio
Strehler, Ariane Mnouchkine, Patrice
Chereau, Peter Stein, Klaus Michael Gm-
ber, Robert Wilson sau Tadeusz Kantor),
George Banu este, cum el însuși precizea-
ză, adeptul „criticii de acompaniament¹*.
Aceste exercices d’accompagnement care
sunt textele sale critice sau teoretice relevă
în subsidiar o metodă fundamentată mai
degrabă pe complementaritate decât pe
demersul pur analitic sau pe „exercițiul
de admirație* lipsit de fundament. Acom-
paniamentul, așa cum îl înțelege și valori-
fică Banu, implică „atracție față de prota-
gonist pe fondul unei intimități, al unei
apropieri, al unui dialog chiar*. Reflecții-
le despre actorul nesupus (în cartea Din-
colo de rol sau actorul nesupus) detaliază
profilul și identitatea actorului ca metafo-
ră existențială și estetică a condiției tea-
trale. Pentru un critic fascinat de parado-
xurile existenței și ale teatrului, cum este
George Banu, postura actorului, a omu-
lui în general, împrumută sensuri nebă-


nuite, cumulând accente și rosturi simbo-
lice. Spatele omului e, cum s-a mai spus,
un elogiu implicit al resurecției semantice
a corpului ca însemn al răsturnărilor este-
tice din teatrul secolelor xvii-xix. Omul
privit din spate restituie discursului tea-
tral accente ale revoltei și ale descoperirii
unor forme insolite de explorare a exis-
tenței. Vederea „din spate* reprezintă un
„poem încifrat*, o interogație și un în-
semn al reformării discursului teatral, în
condițiile estompării chipului și camuflă-
rii trăsăturilor individualizatoare, în be-
neficiul unei reprezentări generice, cumva
paradigmatice și simbolice, care exaltă
beneficiile necunoscutului din preajma
cunoscutului, ale miraculosului care adas-
tă în spatele locului comun. Descriind,
într-o relevantă pagină de sinteză, ansam-
blul activității de teatrolog a lui George
Banu, Anca Măniuțiu trasează, în fond,
relieful unui destin în care se reunesc
multiplele coordonate ale meditației des-
pre teatru, dar și reperele definitorii ale
unei vocații culturale constructive de in-
contestabilă eficacitate și prestanță:

   Depășind nobilul anonimat al unei cariere
   didactice exemplare, George Banu a reușit
   de-a lungul anilor să se impună în peisa-
   jul teatral francez ca o prezență singulară
   (și, de-acum, indispensabilă, aș îndrăzni să
   afirm), nu doar prin calitățile sale de stră-
   lucit teoretician și eseist, prin originalita-
   tea, profunzimea și stilul inconfundabil al
   scrierilor sale - într-o cultură cum e aceea
   franceză, care are, cum bine știm, vocația și
   pasiunea eseului, a spectacolului de idei -,

   Prozatorul este vădit preocupat de alian-
ța sa cu critica literară și exponenții ei apre-
ciați, dar aici nenumiți. El remarcă și salută,
la modul general, strategic adoptat, „saltul
criticii spre independență, onestitate, com-
petență și bun gust, spre promovarea des-
chisă, responsabilă a adevăratelor idei și di-
recții existente în literatura noastră..(16).
Nu e deloc obedient față de critici. Tot aici
nu se sfiește să irite, afirmând că există pu-
țini critici „adevărați*. Are desigur prudența
protectoare de a nu numi pe cei dați alămri.
Discuția generală este clară: „am o mare
stimă pentru criticii autentici, născuți și nu
creați de conjuncturi, sau de șefii de trib*
(19). Există și tribalism critic în context.
Sarcasm cutezător și la publicist, nu numai
la prozator. în plus, neobediența, antidema-
gogismul față de exercițiul dur sau dureros
al criticului neconcesiv, îl înalță pe prozato-
rul care nu se ia, ca alții, drept exclusiv jude-
cător. „Respect și opiniile celor ce n-au găsit
nimic demn de reținut în romanele mele*
(ibid.). Să vină dovezile contrare. Apoi, res-
pecml față de cei care-1 anihilează nu-i
schimbă credința în totala sa încredere de
conștiință.

    Buzura are și el o anumită înțelegere a
profesiei criticului, unele cerințe față de
acesta. Criticii sunt trimiși de el și pe teren,
nu doar la bibliotecă, să afle și din viață sau
din realitate cum funcționează în epică son-
dajul psihologic, „investigația socială com-
plexă* (18). Pare o concesie strategică față
de ideologia care și ea impunea confrunta-
rea cu realitatea, una trucată, apoi, după
nefastele Teze din 1971, idealizată în modul
cel mai voluntar și imoral. Criticul trebuie
să cunoască realitatea, repetă Buzura, iar în
acest fel el speră ca să i se dea dreptatea în
ce scrie, după care, de fapt prin care, să fie
judecat estetic. „Sigur, o carte se judecă
după criterii estetice în primul rând. Dar
când utilizezi și criterii sociologice sau psi-
hologice n-ai dreptul moral să vorbești de-
cât cunoscând întocmai realitatea. Ne pu-
tem pronunța despre un fenomen numai în
cunoștință de cauză* (42). Pluralitatea de
criterii devine admisibilă, ordinea lor rămâ-
ne fixată: „criterii estetice în primul rând*.
    E interesat de critica de sugestie psiha-
nalitică. Fapt firesc. E cea mai potrivită
prozei sale de sondare a omului interior.
Prozatorul-medic, nepracticant al psihiatri-
ei, într-un regim care a făcut-o părtașă la

mari abuzuri antiumane, chiar e-n dome-
niu. Are lecturi neascunse. în plus, nu vede
o metodă ultimă în critica psihanalitică.
Dimpotrivă. „încă o dată, ea nu este nici pe
departe cea mai importantă metodă și nici
cea mai necesară. Analize din punct de ve-
dere filosofic, etic sau sociologic, de exem-
plu, ar fi infinit mai utile...“ (27). Asigură
astfel deschiderea metodologică adecvată
prozei sale. Un realism critic ilimitat, cum
îl concepe, include și tragicul conștiinței
etice, existențiale, sociale, propus de proza-
tor prin criticul - despărțit de „realismul
socialist*, trecut lui cu vederea - S. Damian
(25).
    Critica literară avizată contribuie ea,
întâi, la a „impune literatura noastră peste
hotare* (44). Nicio obediență nu încape
față de critica avizată, după ce este recunos-
cută: „cărțile se apără singure* (29)! Proza-
torul nu trece ai vederea nici „confuzia de
valori, întreținută conștient de unii* (111).
Repet, nu i se poate reproșa decât menține-
rea în generalitate, lupta publicistică purtată
exclusiv pe principii.

12 • APOSTROF

   ci și ca animator al vieții teatrale franceze și
   internaționale, ca factor coagulant al unor
   acțiuni și proiecte editoriale, dar nu numai,
   menite nu doar să păstreze memoria actu-
   lui teatral, ci să propulseze reflecția în jurul
   acestuia, să deslușească inefabilul, fațetele
   ascunse ale travaliului artistic din acest do-
   meniu, să provoace întâlnirea și dialogul
   între creatori.

O carte revelatoare pentru disponibilită-
țile scrisului lui George Banu este Trilepia
îndepărtării: odihna, noaptea, uitarea
(2010), autorul reunind aici citate, im-
presii, confesiuni, cu o tematică diversifi-
cată, pusă, în general, sub semnul tutelar
al îndepărtării. Odihna, prima parte a
cărții, e construită pe principiile structu-
rării lexicografice, fiind marcată de for-
mulele definițiilor ferme, de corelații și
asocieri de termeni, noțiuni și nuanțe se-
mantice, uneori de ordinul paradoxului
(„Odihna reclamă curajul de a-ți asuma
absența din mijlocul oamenilor; curajul
de a fi uitat de ceilalți“). Câmpul seman-
tic al odihnei mizează atât pe resursele
benefice, cât și pe cele negative ale terme-
nului (curajul odihnei, tradiția odihnei,
antractul, ca odihnă în derularea specta-
colului teatral etc.). George Banu insistă
și asupra funcțiilor odihnei, de la cele de
recuperare, de concediu sau de remediu,
la cele de sancțiune socială, de confort
intelectual sau de spațiu securizant mar-
cat de un sentiment de pace, de liniște
interioară sau de anestezie temporară în
tumultul unei realități dezorganizate,
chiar dacă, atrage atenția eseistul, în co-
merțul intelectului cu propriile sale resur-
se și limite poate să survină o anume difi-
cultate comunicațională.
   Referindu-se la metamorfozele noc-
turne ale teatralității, George Banu subli-
niază fascinația pe care nocturnul a exer-
citat-o asupra teatrului. Noaptea e, de
asemenea, un element esențial al decoru-
lui dramei wagneriene („Bayreuth a de-
venit templul în care muzica lui și recita-
tivele pe care ea le acompaniază răsună
armonios în noaptea din adâncul căreia
se înalță. Nu există Wagner în afara nopții
și, de la el încoace, nu există teatru Iară
noapte, fără întuneric^). Excursurile ese-
istului în diverse domenii culturale (tea-
tru, filosofie, pictură, poezie) sunt reali-
zate prin intermediul unei scriituri
fascinate de analogii și de corespondențe,
o scriitură care îmbină aluzia și parado-
xul, digresiunea și verva analitică, într-un
stil disponibil și mobil, ce profită și de
irizările expresive ale cuvintelor, dar și de
relieful trăirilor, de accidentele efemere
ale afectelor. Eseisml inventariază cir-
cumstanțe și ipostaze ale uitării, atât din
registrul medical, cât și din cel spiritual.
Chiar dacă uitarea estompează sau, une-
ori, anihilează trăirile trecute, trecutul fi-
inței, ea nu poate aboli bucuria făpturii
de a trăi plenar clipa. De altfel, între uita-
re și plecare, se pot identifica unele infle-
xiuni și accente semantice comune („într-
un fel, a uita înseamnă a pleca. Fără
destinație, și fără niciun motiv explicit.
Călător fără bagaje și fără repere“). Fraza
capătă, nu de puține ori, reverberațiile
austere și profunde ale maximelor: „Me-

• George Banu

moria o construim, uitarea o îndurăm“
sau „încântătoare vacanță a sinelui (Mal-
larme), Uitarea îl desprinde pe om de el
însuși“. Dacă memoria validează o iden-
titate ontică, redă conturul unei vibrații
afective sau relieful unui surâs, uitarea, ca
și îndepărtarea, are darul de a insolita, de
a izola ființa umană.
   Temele juxtapuse de scriitura fluidă a
lui George Banu alternează, într-un dis-
curs eliptic și suplu, speculația filosofică,
aforismul, citatul, comentariul teoretic
sau anecdotica, legitimând un mod supe-
rior dc a înțelege lumea și propria aven-
tură existențială. Scriitura lui George Ba-
nu, fragmentară și aluzivă, mizează,
înainte de toate, pe fluiditatea reveriei
îndrăgostite de formele lumii și de aluvi-
unile trecutului, de reflexele amintirii și
de irizările cotidianului. De altfel, într-un
interviu, eseisml redimensiona rolul și
locul imaginației în structura personalită-
ții umane, considerând că „prin imagina-
ție nu uităm lumea, ci o găsim modificată
conform propriilor noastre proiecții.
Imaginația ne permite să regăsim lumea
astfel, cum ea ne apără pentru a o trăi și a
o cunoaște dincolo de aparențe“.
   Reflecțiile eseistului despre teatru, ac-
tor, arta scenică nu se situează doar într-un
orizont teoretic sau filosofic. Dimpotrivă,
ele sunt legitimate și de un subtil timbru,
de încărcătura afectivă pe care o conțin
cuvintele, de reverberațiile evocatoare ale
frazei. Meditațiile lui George Banu suge-
rează, dincolo de anvergura lor ideatică, o
dialectică subtilă a apropierii și depărtării,
ai semnificații ontologice și gnoseologice

indiscutabile. Eul aflat în intervalul subtil
dintre contrariile existenței și ale destinului
își asumă ai luciditate propria condiție,
considerând, ai îndreptățire, că „a te odih-
ni înseamnă a merge la întâlnirea ai tine
însuți, a-ți regăsi esența cea autentică, le-
gitimă și adâncă. Reprezentativă pentru
meditația și scriitura unuia dintre cei mai
importanți eseiști și teoreticieni ai feno-
menului teatral mondial este și semnifica-
ția reaiperatoare a demersului hermeneu-
tic al lui George Banu, prin apelul la
aspectele vii, dinamice ale artei scenice,
dar și prin refuzul oricărei forme de dog-
matism, al oricărui gest de încremenire
sau de închidere în formule abstracte.
„Proba perplexității e, în fond, garanția
unei comprehensiuni autentice, dar și o
forma de asumare a riscurilor și beneficii-
lor libertății interioare.

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 13

        Lecturi


            Cerul înstelat


            deasupra noastră



Marta Petreu

Ruxandra Cesereanu
a studiat vreme de
peste douăzeci de ani so-
cialismul real românesc și
a publicat mai multe cărți
de referință despre acesta,
începînd cu volumul des-
pre literatura închisorilor
și terminînd cu volumul
despre marea răsturnare

sau revoluția română, ajungînd un specia-
list recunoscut în probleme ale socialismu-
lui românesc. Transformînd toată această
știință în proză, și-a publicat acum, sub un

titlul de invidiat și rezonanțe... kantiene,
Un singur cer deasupra noastră, un „roman“,

spunea ea, istoric despre comunismul ro-
mânesc. Prozatorii în general își documen-
tează romanele pe care le scriu. Ruxandra
Cesereanu nu numai că s-a documentat vre-

me Îndelungată, cum deja am încercat să
sugerez, ci, peste tot ce a scris, adaugă la
sfîrșitul volumului său, drept documentare
aparte și anume pentru
această carte, lista „surse-
lor“. Și, de asemenea, adau-
gă informația că a scris ro-
manul anume pentru a le
oferi studenților ei o mărtu-
rie epică despre comunismul
românesc. Practic, ea a în-
cercat să folosească forța
persuasivă a artei pentm a
spune aceeași poveste pe ca-
re a mai spus-o o dată, în
limbajul precis al cercetări-
lor istoriografice, doar, doar
o să-i facă și pe cei tineri să
intuiască ceea ce am trăit și
simțit noi, cei care am viețu-
it în vechiul regim, în legă-
tură cu comunismul.
    Cartea este făcută din
proze scurte, fiecare cu alt
personaj. Iar prin lectura de
la cap la coadă se alcătuiește
„romanul", descrierea uneia
și aceleiași realități, lumea
românească de după al Do-
ilea Război Mondial pînă la
inclusiv evenimentele din
decembrie 1989 și puțin du-
pă. Pentm un om tînăr, care
n-a trăit realitatea aceea, ro-
manul este revelator și tulbu-
rător. Pentm mine, și pre-
supun că și pentru alții care
am trăit în timpul acela, ro-
manul este insuportabil pur
și simplu, pentru că, cel pu-
țin pe mine - care recad, cu
o ușurință teribilă, în starea

de teroare de dinainte -, na-

rațiunile mă poartă înapoi, în spațiul acela
fără nădejde din care abia am ieșit și în urî-
țenia lui morală.
    Despre ce scrie, concret, romanciera:
despre Lucreția, care-a fost în munți, și
despre partizanii din munți, despre profe-
soml Mărgineanu, despre celebrul Țurcanu
și despre crimele înfăptuite atunci senin de
către tot felul de inși picați în mecanismul
opresiv, despre copiii cu cheia la gît care
văd minunea unei mandarine, despre spita-
lele psihiatrice, în ambiguitatea lor funda-
mentală, despre cenzori, despre Ceaușescu
față în față cu logopedul și cu scritorii, des-

pre șoimii patriei, despre demolări, despre
Elena Ceaușescu, despre greco-catolici și

despre bunicul ei, Vasile, mort la Roma,
despre primul nostru președinte post-revo-
hiție, despre mineriade, despre Piața Uni-
versității și așa mai departe. Fiecare nara-

țiune este proiectată dintr-o perspectivă
ambiguă și, prozastic vorbind, greu de rea-
lizat: este narațiunea unui autor omniscient

Ruxandra Cesereanu. Foto: Amalia Lumei

care interferează cu monologul interior al
personajului principal. Mai mult: și narato-
rul omniscient, și personajul care din cînd
în cînd monologhează sînt blocați la un ni-
vel infantil de cunoaștere a lumii și de înțe-
legere a ei. Adică, nici naratorul și nici per-
sonajul nu înțeleg tot și nu cuprind cu
înțelegerea decît părți ale lumii în care se
mișcă. Iar asta dă o senzație de infantilism
și de prizonierat al personajului într-o lume
crudă, din care a văzut și vede puțin și din
care înțelege și mai puțin, și în care legea
morală a fost aruncată în aer, în favoarea
alteia, a-morale sau i-morale, dat atot-

stăpînitoare. Prin această tehnică literară,
Ruxandra Cesereanu creează un univers

închis, sufoca(n)t, periculos - cum închisă.
sufoca(n)tă și periculoasă a fost lumea tota-
litară românească din care abia am ieșit.
In această carte făcută din module inde-

pendente, care pot fi citite și separat, lectura
întregului pune în valoare tonurile diferite
pe care le are prozatoarea, foarte bune fiind
acele capitole despre grotes-
cul lumii trecute. Stilistic
vorbind, deși acest roman al
Ruxandrei Cesereanu con-
tinuă tonalități din alte ro-
mane ale ei, el aduce și
un sunet nou, mai puțin
răsfățat-senzual, dimpotrivă:
aspru, grotesc, sarcastic
ș.a.m.d. Cred că e una dintre
cele mai bune cărți de proză
din tot ce-a scris autoarea și
una dintre cele mai bune din
anul editorial în curs.
    Titlul însuși e o poveste,
căci îmi place să cred că cerul
de deasupra este același cu
cerni - înstelat - al lui Kant;
atîta doar că multe dintre
personajele Ruxandrei Cese-
reanu au fost lipsite de partea
a doua a sentinței kantiene,
de „legea morală în mine".
Am citit narațiunea Ruxan-
drei Cesereanu ca o trimitere
directă la problema respon-
sabilității morale pentru ex-
perimentul sau experimen-
tele totalitare prin care a
trecut lumea, noi cu ea, în
secolul trecut.

14 • APOSTROF

            DOSAR



Dan Bărbi li an



            „Poeticul" Dan Barbilian
            și mișcarea legionară



Lucian Nastasă

PREZENTAT DEOPOTRIVĂ Ca poet și profe-
sor de matematici la Universitatea din
București, biografiile dedicate lui Dan Bar-
bilian (alias Ion Barbu) au evitat cât s-a pu-
tut de mult implicarea lui în mișcarea legio-
nară ori au reținut din acest aspect doar
părțile nesemnificative, cu iz de justificare
sau de dezvinovățire, care să nu „compro-
mită" o poveste a vieții ce viza în primul
rând pe creatorul de artă, al versului, pe
născocitoml unor teorii algebrice și geome-
trice ce s-au bucurat de o mare apreciere
pretutindeni în lumea academică.
   De altfel, chiar Barbilian, într-o „Auto-
biografic" din 28 iunie 1959¹, recunoaște
că: „După căderea regimului lui Carol al
n-lea, dezorientat politicește, m-am lăsat
înșelat de programul revendicărilor sociale al
mișcării legionare și din octombrie până in
noiembrie [1940] (până la primele lor crime)
m-am apnpiat de ei, ca să-i cunosc. Văzând
că am de-a face cu mistificatori și vărsători
de sânge, m-am îndepărtat treptat de ei. La
rebeliune, nu-i mai vedeam aproape deloc.
Căderea legiunii a lichidat apoi totul". Iar
motivații în aceeași cheie nu au lipsit la Dan
Barbilian și cu alte câteva ocazii, la fel cum
prietenii din epocă și biografii săi de mai
apoi au întregit aspectul și cu o justificare
cât se poate de... umană: speranța matema-
ticianului ca sub noul regim de „ordine"
instituit de legionari să-și atingă dezideratul
de a deveni profesor titular la Facultatea de
Științe din București, convins fiind că doar
calitatea de conferențiar era una depășită,
dat fiind prestigiul său științific, îndeosebi
peste granițele țării. Cu alte cuvinte, din
punct de vedere politic, după 1941, a fost
mult mai puțin primejdios să fie catalogat
drept oportunist decât legionar, cu o adezi-
une explicit formulată totuși la ideologia
extremei drepte, a nazismului și antisemi-
tismului.
   Din perspectiva „oportunismului", lu-
crurile sunt oarecum clare, devreme ce fap-
tele par să coincidă și în această direcție. In
fond, cooptarea la universitate a fost și este
un mecanism foarte complex, care nu ex-
clude întru totul hazardul, însă dincolo de
acțiunea principiului meritocratic au mai
fost și alți stimuli. în acest context putem
vorbi - printre altele - de existența „opor-
tunismului", adică apetitul unora dintre as-

1. Publicata și comentată de Ghiță Florea și Simona
  lacob: Ion Barbu (Dan Barbilian) în arhive, Caiete
  critice, p. 35-41 (citatul ce urmează, p. 38).

piranții fără atuuri solide
de a naviga cu abilitate
printre diverșii factori de
putere, pândind și fructifi-
când orice portiță deschisă
spre accederea la poziția
râvnită. în fond, oportunis-
tul - dincolo de semnifica-
ția unei persoane care-și
creează șanse - este un ex-
celent manipulator al opi-
niei celorlalți, tehnica deve-
nind de-a lungul vremii
poate regula de bază pen-
tru succesul sau chiar su-
praviețuirea profesională a
cuiva, deși tot mai mult
noțiunea a căpătat conota-
ții negative.²
    Pe de altă parte, nu
trebuie să credem că Dan
Barbilian chiar nu a știut
la ce s-a angajat când înce-
pea să cânte osanale lui
Corneliu Zelea-Codreanu
ori Adolf Hitler, făcând
versuri doar din naivitate,
ca un exercițiu scriitori-
cesc, și din dorința de a
promova de la conferenți-
ar la profesor titular. între
stilul acestora din urmă și
Riga Cișpto - să zicem -


chiar nu există nicio filiație stilistică, fiind
evident caracterul de odă! Justificarea lui,
că sub „vechiul" regim, al lui Carol al n-lea,
prim-ministral de atunci - Armând Căli-
nescu - i-ar fi anulat promovarea, șansa lui
de ascensiune profesională ivindu-se abia
odată cu instaurarea regimului legionar,
este de departe cusută cu ață albă, pentru
simplul motiv că „noua ordine" a început
tocmai cu un asasinat, al prim-ministruîui!
A mai așteptat Barbilian încă doi ani pentru
a constata că legionarii erau antisemiți, că
au folosit asasinatul ca armă politică etc.?
Pentru că un personaj ca el, oricât de poetic
și de „aerian" am dori să-l credem, ne apare
în mai toate mărturiile ca fiind solid ancorat
în realitățile epocii, nu doar puternic domi-
nat de instinctele primare, ci mai ales la
curent cu viața politică (națională și din

2. Vezi, în aceasta ordine de idei, cartea lui Lucian
  Boia, Capcanele istoriei: Elita intelectuală româneas-
  că intre 1930 și 1950, București: Humanitas, 2011
  (unde este invocat și cazul Dan Barbilian).

• Ion Barbu (Dan Barbilian)

afară), cu bârfele din câmpul literar, cu sfo-
răriile din mediul universitar, cu mecanis-
mele de selecție și promovare din mediul
academic etc., așa cum rezultă și din docu-
mentele de mai jos.
    Dar să presupunem că justificările lui
Dan Barbilian ar putea fi luate cu bună-cre-
dință, deși multe, multe alte argumente
derivate din cele de mai sus ar putea fi prea
bine dezvoltate. însă mai greu de înțeles ar
fi atitudinea lui față de unii colegi de breas-
lă - așa cum rezultă din documentele de
mai jos, dar și din alte mărturii -, ce denotă
nu doar un spirit critic (uneori nedrept,
după cum se va vedea), ci și multă invidie,
ranchiună, chiar o animozitate răzbunătoa-
re față de unii confrați ce au promovat îna-
intea poetului-matematician. Oricum, de-
lațiunea este o pornire detestabilă a ființei
umane, însă acest lucra devine mult mai
grav sub egida unei ideologii de extremă
dreaptă, uneori cu consecințe dramatice

DOSAR

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 15

pentm cei ce nu erau agreați de „cruciații“
românismului, adepți ai violenței și chiar ai
suprimărilor fizice.
    Cât a fost de îndreptățit Dan Barbilian să
apeleze la o asemenea manieră de a prezenta
propria sa situație universitară, dar mai ales
pe a altora, ai un spirit nu doar critic, ci hi-
percritic, ar fi o temă de dezlegat într-un mai
complex studiu despre corpul profesoral al
faailtăților de științe. însă este evident că se
impun reflecții suplimentare în ceea ce pri-
vește înțelegerea nu doar a structurilor de
funcționare a instituțiilor de educație eleva-
tă, ci și părțile esențiale ale întregului angre-
naj ailtural național, ai fizionomia mai bine
conturată a unei fracțiuni din elitele intelec-
tuale românești, deslușindu-se astfel aim și
cât au servit intereselor proprii (individuale
sau de grup) diversele pârghii instituționale
deținute la un moment dat, cam în ce măsu-
ră prestigiul a avut la bază componente reale
sau improvizate, cum și prin ce mijloace
mediocritățile pot deveni „oamenii zilei“, iar
veritabilii creatori de bunuri ailturale pot
muri în anonimat etc.
    Dar să reproducem mai jos documentele.


[1]



Domnule Ministru,

   Universitatea din București se poate fe-
licita, fără îndoială, de câștigurile rezulta-
te prin încadrarea profesorilor proveniți de
la Universitatea din Cernăuți, câtă vreme
această încadrare se accperă cu meritul civic ți
țtiințfic.
   La secția de matematice a Facultății de
Științe au fost încadrați d.d. Miron Nicules-
cu ți Dan Hulubei, în urma dispozițiilor
care, în ultimă cercetare, pornesc de la fos-
tul director al învățământului superior, d.
Th. lonescu, om al vechiului regim.



    îmi iau voia să întâmpin încadrarea d.
Miron Niculescu cu câteva obiecții și să contest
cu toată tăria încadrarea d. Dan Hulubei.
*

    Din punct de vedere științific d. Miron
Niculescu înseamnă o achiziție decentă pen-
tru Universitatea din București, dacă o pri-
vim în sine. într-adevăr d. Miron Niculescu
are o activitate matematică.
    Cu toate acestea există la Secția Mate-
matică a Fac. [ultății] de Științe conferențiari
și asistenți a căror situație științifică nu ce-
dează cu nimic situației d. Miron Niculescu
(s-ar putea spune uneori, dimpotrivă).
    Vârsta, poziția socială îi așază pe aceștia
deasupra d. Miron Niculescu. Ei au știut să
aștepte, muncind tăait în sectorul speciali-
tății lor, în vreme ce cariera universitară a d.
Niculescu se desfășura cu o dezinvoltură
demoralizantă pentru dânșii.
    Astfel, prima numire a d. M. Niculescu
la Cernăuți (la conferința de Mat. [ematici]
Generale) a fost făcută înainte ca Da să-ți fi
trecut doctoratul, ceea ce constitue o ne-
dreptate și chiar o ilegalitate, dacă ținem
seamă că, la acea dată, existau în țară doc-
tori în matematice neutilizați. Mă întreb
dacă explicația nu trebue căutată în faptul
că d. M. Niculescu e finul fostului ministru
al Instrucțiunii Publice și ginerele inspecto-
rului școlar din acel minister, d. Gh. Cos-
tescu, „aghiotantul politic“ al primului,
pentru a folosi un eufemism.
    Numirea d. Niculescu la catedra de Ge-
ometrie din Cernăuți (pentru care nu avea
niciun titlu, lucrările sale fiind de Analiză)
s-a făcut într-o atmosferă de complicitate
locală, cu ignorarea deliberată a posibililor
candidați, specializați în Geometrie.
    Acestă ridicare, cu „arderea etapelor“,
ar fi trebuit să determine în schimb, la d.
Niculescu, o devotare totală carierei de
universitar cernăuțean. - Dimpotrivă, Dsa

s-a înrolat de timpuriu, și a rămas până la
urmă, în acel lot de profesori cernăuțeni
migratori (navetiști), acordândCernăuțului
două zile pe săptămână, contribuind în felul
acesta la pierderea sufletească a acestui oraș,
înainte de pierderea lui teritorială.
    Din toate aceste motive, încadrarea d.
Niculescu la Universitatea din București devi-
ne ratficarea unui mod de recrutare mult
prea cptimist și o amenințare de ocupare fără
efort a viitoarelor vacanțe de catedre de la
Fac. [ultatea] de Științe - deci compromite-
rea încă o dată a carierei acelor conferențiari
și asistenți mai în vârstă și cu o situație ști-
ințifică preponderantă.
    în niciun caz încadrarea d. Niculescu n-ar
trebui să constitue o primă asupra acestor ele-
mente, de soarta cărora va fi chemat să decidă,
ca membru al Consiliului Facultății.
*
* *
    Cazul d. Dan Hulubei, doctor în științe
de la Nancy, e mult mai simplu.
    Rog pe d. Ministru să ceară lista lucrări-
lor d. D. H. M-ar surprinde dacă ele, inclu-
siv Teza, nu pot fi numărate pe degetele
unei singure mâini.
    Despre lucrările de Geometrie ale sale pot
afirma, cu greutatea pe care mi-o dă reputa-
ția științifică ce se întâmplă să am, că nu au
nicio însemnătate pentru Știința-care-se-face.
Aceea dintre ele care s-ar părea că se sustra-
ge de la această apreciere radicală, disertează
in jurul unei probleme de mult tranșată: pro-
blema isoperimetrelor. - In sprijinul jude-
cății mele chem autoritatea șefului școalei
germane geometrice, d. Wilhelm Blaschke,
din Hamburg, care poate afirma că numele
d. Dan Hulubei nu are circulație în Știință.
Pentru activitatea de mecanician a d. D. H.,
să se întrebe d. G. Hamei, profesorul de
specialitate al Universității din Berlin.
    în ceea ce privește nferințele ce se pot
culege in țară asupra d. Dan Hulubei, Mi-

16 • APOSTROF

DOSAR

nisterul Educației nu poate fi destul de cir-
cumspect:
   a)     d. Dan Hulubei e rudă ai d. Malaxa.
Deci nferentul său va trebui să nu aibă Urâ-
turi cu marea industrie.
   b)     d. D.H. e fratele profesorului Horia
Hulubei, fost senator al regimului Carol și
ainosait pentru coloratura sa ideologică
comunizantă și legăturile sale ai Frontul
Popular din Franța. Știu din spusele d. Prof.
I. Plăcințianu, confirmate și de d. Prof. Eu-
gen Bădărău, că d. Horia Hulubei n-a dis-
prețuit să alăture meritelor sale de muncitor
științific o scrisoare de recomandație a d.
Delbos, ministrul de externe al Frontului
Popular, pentru desăvârșirea carierei sale
universitare, ceea ce constitue un nemaiauzit
precedent. - Din aceste motive nferentul d.
Dan Hulubei ar fi trebuit ales printre cei care
nu au jucat niciun rol în oiganizarea acelui
atentat la conștiința națională (inițiat de
Frontul Popular din Franța și judeo-masone-
ria engleză): „Frontul Renașterei Naționalei
    Să se noteze că d. Dan Hulubei a fost
desemnat drept comandant al Frontului
Studențesc din Cernăuți, loc de încredere
în trecutul regim.
   c)     Referentul asupra cazului D. Hulubei
ar trebui să fie un om de necontestată intigri-
tate. De exemplu, dintre aceia care, a doua
zi după ieșirea din vreun eventual minister, au
nfuzat să facă parte din consiliile de adminis-
trație ale societăților particulare, în ligătură
strânsă cu specialitatea porte foliului său.
   d)     Riferentul ar trebui să fi fost și să fi
rămas un om de știință (nu știință vulgariza-
tă), dintre aceia ale căror lucrări științifice,
pompos intitulate „memorii“, sunt înregis-
trate în „Zentralblatt fur Math.[ematik]“ -
oglinda activității matematice mondiale -,
ai mai mult decât titlul - ceea ce dovedește
disprețul revistei pentru inanitatea aportu-
lui științific.
    Un referent care n-ar întruni aceste condi-
ții mi se pare eminamente recuzabil. Mă în-
treb, dacă Ministerul a observat aceste
condiții în indicarea referentului asupra ca-
zului D. Hulubei?
    Mă întreb, dacă Ministerul Educației a
avut deajuns în vedere, la încadrarea d. D.
H, că D“ a cjuns pnfesor universitar pe cea
mai mică dintre portițe: împotriva avizului
Consiliului Facultății de Științe din Cernăuți
și în urma unui proces în contencios asupra
interpretării dispozițiilor tranzitorii din „lipea
Ioiga“ (având ca avocat pe fostul rezident re-
gal d. Alexianuțl
    La aceste condiții, încadrarea la Buairești
a unui profesor de asemenea proveniență
constitue o însemnată scădere de prestigiu pen-
tru prima Universitate a țării-, un prilej de
desairageare și o amenințare, pentru acei
muncitori științifici de la această Universita-
te, care așteaptă încă împlinirea carierei lor.
    Aștept de la primul Ministru al Educați-
ei al României Legionare toată dreptatea
înscrisă în vestirile Căpitanului, în care cred
nezdruncinat.

    Dan Barbilian
            Conferențiar la Fac. [ultatea] de
            Științe, București


Domnului Ministru al Educației
Naționale

[Arhihele Statului București, Ministerul In-
strucțiunii Publice, dos. 1028/1940, f. 55-57)


[2]

[înregistrat la 26 noiembrie 1940]


MEMORIU

    De ani de zile urmăresc să ridic, prin
munca mea științifică, matematicele româ-
nești la oarecare treaptă de demnitate euro-
peană. Cred că am reușit, după arm, în țară,
o reainosc chiar adversarii mei și după arm
mărturisesc repetatele invitații oficiale la
universități și societăți științifice germane:
am ținut lecții la Hambuig, Viena, Miinster și
chiar în „cetatea înaltă“ a matematicelor
germane: Gottingen. Sunt referent la Zen-
tralblatt fur Mathematik și colaborator la
Jahrbuch ilber die Fortschritte der Mathematik.
- în 1938, după lecțiile la Universitățile din
Viena și Miinster am avut cinstea să fiu invi-
tat ca oape de onoare la Cor,greșul național
german de Mat.[ematică/ și Fizică din Baden-
Baden, alămri de cei mai mari matematicieni
italieni, profesorii Severi și Bompiani.
    Nefiind încadrat în niciun partid politic
și fără legături de rudenie cu puternicii zilei,
ridicând o masă de dușmănii prin atitudinea
mea dârză și hotărâtă față de ilegalități sau
numai lipse de delicateță, mă găsesc astăzi la
aproape 46 de ani tot conferențiar, cu toate
că s-au ivit între timp numeroase ocazii în
care mi s-ar fi putut da satisfacție.
    - Astfel, la vacanța catedrei de Geome-
trie Analitică și Geometrie Superioară, de
la Cernăuți, s-a ocolit concursul și s-a pro-
cedat la chemarea unui tânăr conferențiar
ne-geometru, care prin anumite legături po-
litice fusese numit conferențiar înainte de
a-și lua doctoratul.³*
    - în 1937 Facultatea de Științe din Buc.
[urești] a cerut, pentru mine, transformarea
conferinței ce ocupam în catedră de Axio-
matică. Totuși această catedră n-a putut
trece în bugetul din aprilie 1938, datorită
sabotagiului asociației oculte Falanga, căre-
ia atitudinea mea independentă și hotărâtă
în anume chestiuni îi devenise neplăcută
(cu toate că făceam parte din Institutul de
Știință anexat ei, unde urmasem chemării a
doi profesori pentru care am o deosebită
stimă: N. Cpculescu și răposatul Aurel An-
gelescu) . - între timp Sfinția Sa Episcopul
Colan, care devenise ministru și căruia iz-
butisem să-i explic situația mea, și-a luat
asupră-și să-mi facă dreptate. A cerut Di-
rectorului General al învățământului Supe-
rior, Dl C. Kirițescu, să dea curs propunerii
Facultății și să întocmească decretul regal.
Deși instrucțiunile fuseseră date pe la mij-
locul lunii aprilie, oculta funcționarilor
Ministerului Educației de atunci a amânat,
sub pretexte specioase, decretul, care a apă-
rut abia în Monitorul Oficial de la 25 iunie
1938, dată la care nu mai erau șanse să se
țină consiliul profesorilor sau al senatului
universitar, al căror consimțământ era im-
plicat de textul decretului:
    Art. I. Cor,ferința de Matern, [atici] Elem.
[entare] și Geometrie Descriptivă, de pe lângă
Fac. [ultatea] de Științe din București, se
transformă în Catedră de Matern, [atici]
Elem. [entare] și Axiomatică.

3. Astăzi acest tânăr profesor e încadrat la București,
  devenit deci peste noapte superiorul meu.
   împotriva încadrărilor la Secția de Matematice
   a Facultății de Științe din București am înmânat
   Domnului Prof. Chirnoagă un memoriu.


    Art. II. Actualul cor, ferențiar titular devi-
ne pnfesor titular, după un vot al Consiliului
Facultății și al Senatului Universitar.
    Eu plecasem de la începutul lui iunie în
Germania, să-mi țin prelegerile la universi-
tățile unde fusesem invitat, de unde m-am
întors abia în septembre, după congresul
matern, [atic] german din Baden-Baden.
Intre timp, Armând Călinescu devenise
ministru al Educației Naționale. în legea de
reorganizare a învățământului universitar,
catedra de Axiomatică nu a putut găsi loc,
sub pretext că nu există catedră asemănă-
toare la alte facultăți, desigur pretext, deoa-
rece există în lege cel puțin o catedră (a lui
Horia Hulubei) fără omolog la alte Facul-
tăți. Motivele adevărate erau: 1) legăturile
mele cu Germania; 2) un antisemitism ho-
tărât; 3) simpatia față de mișcarea legiona-
ră, exprimată imprudent într-o conversație
cu d. Ralea, înainte de Prigoană.
    De atunci au fost încă trei vacanțe de
catedre, în legătură cu specialitatea mea:
catedra de Algebră de la București, cea de la
Cernăuți și în sfârșit catedra de Geometrie
a regretatului G. Țițeica. Nu s-a putut găsi
însă loc pentru mine. Ceva mai mult, la
ocuparea ultimei catedre a trebuit să susțin
candidatura prof. Vrânceanu, pe lângă acei
membri ai Consiliului care, din spirit de
dreptate, declarase că se abțin de la vot,
afirmându-le că la rigoare mă voi duce și în
provincie, numai pentru a împiedica veni-
rea d. Miron Niculescu, candidatul Falan-
gei, la o catedră pentru care nu avea nicio
competință.
    Astăzi e vacantă la București catedra de
Teoria Funcțiunilor. Lucrările mele de la
rubricele y și s din Nota de lucrări științfice
alăturată, cum și cursul, purtând în mare
parte asupra unor vederi proprii în așa-nu-
mita Geometrische Funktionentheorie, propus
anul trecut studenților din anul rv de Mat.
[atici], dovedesc deajuns competența pen-
tru a ocupa și o astfel de catedră. E în spiri-
tul noii Ere Legionare repararea nedreptă-
ților vechi și cred că ocuparea acestei catedre
îmi revine. împrejurări de ordin practic -
înlăturarea mea din o a doua slujbă ce ocu-
pam la stat (și care îmi permitea să duc, în
București, un traiu mai omenos) prin apli-
carea legii cumulului recentă - fac târziul
act de dreptate pe care-1 aștept dureros de
actual.
D. Barbilian
    titularul Conferinței de Mat. [ematici]
    Gen[erale] și Geometrie de la Fac. [ul-
    tatea] de științe din București

[Rezoluție: „1. XI. 40. Dlui Făcăoaru pt. a
supune cazul Comisiei de revizuiri. T. Her-
seni“]

(Arhivele Statului București, Ministerul In-
strucțiunii Publice, dos. 1028/1940, f. 61 bis)




DOSAR

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 17

[3 ]


[înregistrat la Ministerul Educației Națio-
nale sub nr. 231663/19 noiembrie 1940]

Declarație

   Numirea în învățământul Superior a d.
Miron Niculescu (astăzi profesor încadrat
la Fac. [ultatea] de Științe din București) și
ocuparea de către d. Alex. Ghika a confe-
rinței de Analiză, de la Fac. [ultatea] de Ști-
ințe (transformată între timp în conferință
de Teoria Funcțiunilor) s-au făcut într-o
atmosferă de adâncă imoralitate, de atribuit
aceleiași cauze: amestecul fostului consilier
regal dr. C. Angelescu în treburile interne
ale facultăților și râvna d-sale de a-și căpătui
ginerii și finii.⁴
   D. Miron Niculescu a fost numit confe-
rențiar de Matern, [atici] Generale la Fac.
[ultatea] de Științe din Cernăuți înainte de
a-și fi luat doctoratul, cu toate că la acea
dată exista în țară un doctor în matematice
(d. O. Țino) neutilizat încă în învățământul
superior.
   Această călcare de lege (dar mai ales
neomenie) își are explicația în faptul că d.
Miron Niculescu era fiu și ginere de institu-
tori, agenți electorali și oameni de casă ai
politicianului dr. Angelescu. Socrul, d. Gh.
Costescu, era chiar, la acea dată, inspector
școlar în Minister. Ceva mai mult, nunul d.
Niculescu se întâmplă să fie același fost
ministru dr. Angelescu care, în opoziție sau
la guvern, știa prin omul său C. Kirițescu
să-și impună voința în Universități.
   De asemenea, d. Miron Niculescu a
ocupat catedra de Geometrie Analitică din
Cernăuți fără să aibă o singură lucrare de
Geometrie (afară de un articol elementar,
de pe vremea când era elev de liceu, din
„Gazeta Mat.[ematică]“), ocolindu-se con-
cursul și pe bază de aranjamente locale.
   Ca profesor la Cernăuți s-a distins prin
dezertarea șase ani de-a rândul a locului
activității sale, consacrând Cernăuțului 2
zile pe săptămână, iar focarului său conju-
gal, din București, 5. Acest puțin scrupulos
universitar și semenii lui care, la Cernăuți,
erau legiune au contribuit astfel la înstrăi-
narea sufletească a orașului înainte de în-
străinarea teritorială.
   Dl Alexandru Ghika a ocupat o confe-
rință anume reînființată pentru d-sa în vre-
mea ministeriatului socrului său, dr. Ange-
lescu, și prin intervenția acestuia. Cu pre-
cauție comisia de examen a fost alcătuită
din d.d. Dragomir Hurmuzescu, A. Davi-
doglu, N. Coculescu, dintre care unul cel
puțin era liberal cunoscut.
   în fața acestei intimidări, tinerii mate-
maticieni, fără situație universitară în acel
moment (vreo 10), s-au abținut de a con-
tracandida pe d. Ghika, cu toate că situația
sa științifică era și este nici mai mult nici
mai puțin decât cuviincioasă.
   Dl. Ghika a fost astfel singurul candidat
al conferinței sale, ceea ce este fără prece-
dent.

*
* *

4. Alex. Ghika era căsătorit din 1934 cu fiica lui C.
  Angelescu, Elisabeta.

    îmi îngădui să atrag atenția Onor. Comi-
sii și asupra situației morale a d. S. Stoilov,
prof. de Analiză la Șc. [oala] Politechnică.
    O fac cu destulă tristețe fiind vorba, de
astă dată, de un om de știință.

Barbilian

Onoratei Comisii de Verificare a Situației
Universitarilor (subcomisia pentru Fac.
[ultatea] de Științe)

(Arhivele Statului București, Ministerul In-
strucțiunii Publice, dos. 1028/1940, f. 116)

După cum prea bine se poate constata, ne-
împlinirile lui Dan Barbilian în planul
promovării ca profesor universitar titular
(deziderat ai nimic deplorabil) îl pun în pos-
tura nu de „referent“ pe marginea operei ma-
tematice a trei dintre colegii lui (Miron Niai-
lesai, Dan Hulubei și Alexandru Ghika) - la
rigoare chiar patru, prin invocarea lui S. Sto-
ilov -, ci de delator în ce privește părți din
biografia acestora, invocând înrudiri, alianțe
familiale, afinități ideologice diferite de cele
fasciste etc. Dacă unul dintre documente -
Memoriul - este aproape un strigăt de dis-
perare pentru nedreptățile pe care le-a în-
tâmpinat Barbilian în ascensiunea profe-
sională, prin a fi numit profesor titular,
celelalte par acte de oribilă turnătorie. Asta
face ca Barbilian să fie luat de valul înșelă-
tor al unor presupuse îndreptări ale nedrep-
tăților vechilor guvernări din România, la
nevoie calificându-se „antisemit“ (deși nu
avem ieșiri ale acestuia în această direcție),
susținător al mișcării legionare, adept al tul-
burei, așa-zisei ideologii promovate de
Corneliu Zelea-Codreanu și, mai apoi, de
Horia Sima.
    A încerca noi acum să devoalăm cine
sunt cele trei principale personaje, colegi ai
lui Dan Barbilian, ce s-au „bucurat“ de
atenția denunțătoare a poetului-universitar,
prin texte redactate poate nu chiar pe un
colț de masă la Capșa, printre cafele, fum
de țigară și cu o ușoară infuzie de narcotice,
ar putea deveni extrem de ridicol pentru
lumea matematică nu doar de la noi, ci mai
de pretutindeni.
    Pentru profani însă, se cuvine menționat
căMiron Niculescu (1903-1975) și-a trecut
doctoratul la Sorbona, sub îndrumarea lui
Paul Montei, cu o teză despre Fonctions
complexes dans le plan et dans Fespace, în
1928. A predat apoi la Universitatea din
Cernăuți, pentru ca după ocupația sovietică
din 1940 să vină prin transfer la București,
în capitala Bucovinei a fost conferențiar
suplinitor de matematici generale, a devenit
apoi docent de analiză matematică și confe-
rențiar definitiv (1931), după numai doi
ani oaipând ca titular Catedra de geometrie
analitică, abia la București ocupând de la
începutul lui 1942 Catedra de calcul dife-
rențiat și integral. în acest context, s-a afir-
mat ca specialist în teoria funcțiilor, înde-
osebi a celor armonice, poliarmonice și
policalorice, dar și în direcția studiului ana-
licității eliptice, hiperbolice ori parabolice,
ai rezultate notabile. De altfel, cercetările
sale i-au adus o largă recunoaștere naționa-
lă, fiind ales membru corespondent (1936),
apoi titular (1953) al Academiei Române,
al cărei președinte a și fost din 1966. Toto-
dată, a condus Institutul de Matematică al
acestui înalt for științific (din 1963), reali-

zările lui fiind apreciate și în străinătate,
devenind bunăoară vicepreședinte al Inter-
national Mathematical Union, dar și do-
bândind numărul „Erdos 2“. Foarte semni-
ficativ este faptul că a fost un veritabil
profesor, făcând „școală“, mai toți studenții
îndrăgindu-1 pentru prezența lui umană și
de la catedră.
    Celălalt, Dan Hulubei (1899-1964),
și-a susținut doctoratul la Nancy, în 1925,
cu o disertație intitulată Sur la relation entre
la theorie des espaces d courbure constante et la
geometrie des spheres, după care devine asis-
tent (1925) și conferențiar la Iași (1926),
pentru ca din 1932 să fie cooptat ca profe-
sor de geometrie analitică și proiectivă la
Universitatea din Cernăuți, în 1940 trecând
la Facultatea de Științe din capitală, ca pro-
fesor de mecanică rațională. Mai apoi, în
anii regimului comunist, va preda matema-
tici generale la Faailtatea de Silvicultură
din Câmpulung Moldovenesc (1948-
1953), pentru ca în cele din urmă să devină
șeful Catedrei de matematici la Institutul
Politehnic din Galați. Deși numărul lucrări-
lor sale este destul de redus, calitatea a ceea
ce a tipărit a fost îndeajuns elogiată de isto-
riografia domeniului.
    Alexandru Ghika (1902-1964), cu un
doctorat la Paris în 1929, a devenit confe-
rențiar de analiza și teoria funcțiilor la înce-
putul lui 1935, la Buairești. Are meritul de
a fi inaugurat în universitățile românești
studiul funcțiilor analitice, îndeosebi al func-
țiilor monogene uniforme, domeniu încă
de pionierat și în lumea occidentală, datorat
matematicianului francez Borel. Din aceas-
tă perspectivă, Ghika a elaborat noțiuni
noi, precum punctele periferice și interstiți-
ale. în 1963 a fost ales membru titular al
Academiei Române, după ce în 1948 fusese
cooptat corespondent.
    Se poate constata o anume animozitate
a lui Dan Barbilian față de cei proveniți de
la Cernăuți, poate și pentru că - la un mo-
ment dat -, în disperare de cauză, ar fi fost
în stare să meargă la universitatea* bucovi-
neană, numai să devină profesor. însă mai
mult ca orice vorbesc documentele, acestea
publicate acum, dar și altele, care vin să în-
tărească imaginea poetului-matematician,
într-un sens diferit de cea conturată de soția
sa Gerda Barbilian într-un apreciabil volum
intitulat Ion Barbu: Amintiri (1979) ori de
cei câțiva biografi ai săi, care nu întotdeau-
na s-au simțit confortabil când au fost în
situația de a reconstitui și această parte din
viața lui.

18 • APOSTROF

DOSAR

cu Ochiul
LIBER


    Despre un om
    și o carte...

loan-Aurel Pop

   Petru Poantă a în-
ᵣᵣ ceput un triptic a-
nunțat prin sine drept me-
morabil. Volumul de față
- Clujul interbelic: Anato-
mia unui miracol - va fi
urmat de altele două, anu-
me Viața cotidiană in Clu-
jul interbelic și Dicționar de
personalități

   Așa mi-aș fi început excursul în urmă cu
o lună, convins că, în ciuda circumstanțelor
cunoscute, Petru Poantă va birui răul și va
scrie ceea ce plănuise, cu înțelepciune, tena-
citate și talent. Așa îl încep și acum, convins
că volumele următoare ale trilogiei vor ieși,
inspirate de duhul blândeții autorului nos-
tru, întruchipându-se prin pana altui creator,
emul al ideilor generoase de care spuneam.
Dar să vorbesc despre Petru Poantă la tim-
pul trecut - oricât de mult am sublinia că el
este și va fi mereu - mi se pare ciudat, crud
și nedrept. Ne-ar fi putut spune cu vocea
proprie și în chip nemijlocit despre Clujul
său, despre orașul luminat care l-a adoptat și
pe care nu l-a abandonat niciodată.
   Ne-am cunoscut puțin și fugitiv... Eram
și promoții diferite și aveam și preocupări
oarecum diferite. Pentru mine, care veni-
sem la Echinox prin 1976, el făcea parte
dintre „clasici“, dintre fondatori. Pe-atunci,
ne uitam la Ion (Jean) Pop, la Marian Papa-
hagi, la Peter Motzan în același fel, cu un
respect amestecat cu admirație. Fenomenul
Echinox rodea din plin, răspândind faima
unei mișcări intelectuale unice, cu reverbe-
rații europene, în ciuda regimului totalitar.
Ulterior, mai ales după 1989, am schimbat
gânduri și vorbe despre multe, de la Coșbuc
și melosul ardelean până la cei doi Daicovi-
ciu, la Tribuna și Steaua, de la gruparea
gândiristă la Sandy Căprariu, de la orgoliul
nobiliar până la construcția minunată care
a fost Universitatea interbelică. Scrisesem
recent, mulțumită fotografiilor de aur ale
lui Szabo Tamâs, un text devenit apoi, prin
combinarea muncii, album, despre Clujul
ornamentelor sale neștiute și numit generic
Vârsta dejier, cu imagini ale orfevreriei isto-
rice de la Cluj, explicate prin versuri de
Lucian Blaga. Petru Poantă a fost fericit ca
un copil și mi-a spus asta în felul lui, cu o

dragoste pentru acest oraș care-i lumina
chipul și-i spiritualiza privirea.
   Cartea aceasta antumă-postumă - pe
care el o vede deplină de-acolo din înalturi,
se bucură dc ea, de haina dată ei de Editura
Eikon - e nu numai anatomia unui miracol,
ci este ea însăși un miracol. Nu a putut face
tripticul propriu-zis cu propria pană pă-
mântească, dar ne-a lăsat esența lui (și mii
de fișe). Petru Poantă era, ca noi toți de la
un punct încoace, un urmaș de țărani ajuns
orășean, cu nostalgia lumii rurale înveșnici-
te, din filiera marilor ardeleni obsedați de
pământul reavăn, cu strămoși care sărutau
țarina (ca Ion al lui Rebreanu), care-i trans-
formau pe plugari în prinți frumoși și tine-
rei (precum Coșbuc), care credeau că țara
își împinsese hotarele până la cer (ca Blaga),
care făceau „elogiul satului românesc“ ori
aduceau eternă „laudă țăranului român“...
Pe George Coșbuc nu l-a redat noilor gene-
rații doar ca poet, ci ca exponent plenar al
spiritului românesc și transilvan, ca urmaș
de țărani ajuns pasionat de poeme indice și
savant sau erudit, admirator, traducător și
animator de teme din marea literatură a
lumii. Născut în sud-vestul Transilvaniei
istorice (într-un sat cu nume diminutivat
așa de frumos - Cerișor), Petru Poantă pur-
ta în el temeinicia și tăria civilizației româ-
nești pericarpatice, unde a fost multă trudă,
dar și multe împliniri, de unde porniseră, se
pare, textele rotacizante și limba literară a
lui Coresi, unde ctitoriseră biserici Mihai
Viteazul și Constantin Brâncoveanu și un-
de, când apăsarea orgoliului nobiliar era de
nesuportat, veneau mângâierea și sprijinul
(material chiar) al principilor, boierilor și
mitropoliților sud-carpatini. Descinderea sa
la Cluj, fie și numai prin anii ’60 ai secolului
scurs, l-a condus la descoperirea unei lumi
diferite, transformate miraculos după 1919,
dar cu originea într-o istorie a muncii umi-
le și tăcute, într-o lume de țărani iobagi,
săraci, amărâți și triști, incomparabil mai
chinuiți decât țăranii lui Coșbuc, produși
de mai mult de un secol de organizare im-
perială grănicerească. Clujul fusese o oază
de cultură înaltă - inițial germană, iar apoi
copleșitor maghiară - de la care românii
fuseseră complet și deliberat excluși. Faptul
acesta nu se întâmplase, cu astfel de am-
ploare și înverșunare, nici la Sibiu, nici la
Făgăraș, nici la Hațeg, nici măcar la Alba
lulia (pe unde lăsase urme grele Mihai Vi-
teazul), nici la Brașov, mai ales la Brașov
(unde românii aveau orașul lor paralel,
Șcheii). La Cluj, cetatea fusese până târziu
inexpugnabilă pentru români, prima biseri-
că ortodoxă fiind permisă abia cu puțin
înainte de 1800, dar nu în Cetate (adică în
centru), ci pe deal, la periferie, alături de
amărâții sorții. Chiar bisericuța Bob, ridica-
tă cam tot atunci, dar în Cetate, se constru-
ise în urma unui tertip, uzat de practicul
episcop unit, cel pe care îl veștejiseră mem-
brii Școlii Ardelene, dar care avea în el spirit
național... Cum să locuiești atunci într-un
loc în care nu-ți puteai boteza copiii, nu ți-i
puteai cununa, nu aveai cum să-ți înmor-
mântezi morții și nici ține, după rânduială,
sărbătorile?
   Astfel, Clujul era pentru neamul româ-
nesc trufașa citadelă! Cu atât mai mult a
fost mai mare miracolul de după 1918 și
sfidarea pentru cei ce afirmau deschis că
„lumea valahă“ nu va face decât să strice
iremediabil ceea ce făcuseră domnii cei
mari, instruiți la Budapesta, la Viena și la


Berlin. Și trebuie să spunem - alături de
Petru Poantă - că Clujul de sub Francisc
losif ajunsese un oraș de știință, artă și cul-
tură înaltă, el pulsând după ritmurile cen-
tral-europene. Minunea clujeană a spulberat
însă toate previziunile răuvoitoare ale Ca-
sandrelor interesate, fiindcă națiunea ro-
mână întregită și-a concentrat energiile in-
telectuale la Cluj, cu oameni importanți,
veniți de la București, Cernăuți, Iași, Viena
sau Paris, cu specialiști și creatori de excep-
ție, care au dat măsura puterii de înnoire
a neamului nostru. Petru Poantă a rămas
fascinat de această construcție interbelică
fără precedent, de amurgul imperiului, de
geografia în schimbare a urbei, de dinamica
economiei, de modelul administrativ ilus-
trat prin primari intelectuali și universitari,
de viața academică, de enciclopedia Miner-
va, de Teatrul Național și lumea literară, de
Operă, de „șepcile roșii“, de clădiri, dar mai
ales de oameni... Dar fascinația sa de suflet
a fost Universitatea:

    Universitatea rămâne, totuși, în întreaga
    perioadă interbelică, atât centrul simbolic al
    spiritualității și învățământului ardelean, cât
    și instituția reală, concretă, în jurul căreia se
    construiește noua imagine a Clujului. Ea co-
    agulează și dă sens energiilor intelectuale au-
    tohtone și tot prin ea se stabilesc principalele
    canale de comunicare cu lumea occidentală,
    în speță cu mediile universitare ale acesteia.
    In disputele iredentiste, care încep la scurtă
    vreme după Unire, Universitatea constitu-
    ie primul argument, și cel mai plauzibil în
    ochii străinilor, al vocației civilizatoare a po-
    porului român. Părinții fondatori își asumă
    din plecare această misiune, o întrețin și o
    cultivă în prima generație crescută de ei, cre-
    ând astfel un mediu de patriotism fervent,
    în care sentimentul național e consubstanțial
    unei morale a datoriei.

Petru Poantă constată, cu argumente, cum
„barbarii români“ au cucerit Clujul prin
cultură, că acești vitregiți ai sorții nu numai
că au menținut nivelul înalt al școlii superi-
oare, imprimat spre finele secolului al xrx-
lea, dar au asigurat adevărata respirație eu-
ropeană a locului. Brandul era făcut și el a
dăinuit - în ciuda atâtor asperități - până
astăzi. Avem Înaintea ochilor povestea do-
cumentată a unei „vârste de aur“ încrânce-
nate, pe care Petru Poantă o restituie cu har
de prozator, dublat de respect pentru ante-
cesori și de speranță pentru urmași.
    Crochiul acesta de vorbe stângace tinde
să facă elogiul postum al unui om. Acest
om, care scrie despre gloria Clujului și a
instituțiilor sale, cu vorbe așa de curgătoare
și limpezi, se cheamă Petru Poantă. Să-i fie
țărâna ușoară, amintirea necurmată și opera
etern perpetuată!
■
Cluj-Napoca, 2 octombrie 2013


Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 19

    Adaptarea
    unei forme fixe


George Neagoe

Monografia Cristinei
Maria Necula (Sone-
tul românesc in secolul al
xix-lea, București: Editu-
ra Muzeul Literaturii Ro-
mâne, 2005) ilustrează
cazul, nu tocmai rar, al
cărților instructive de is-
torie literară care se pierd
ca și cum nu ar fi fost

scrise niciodată. Există un fond secret(izat),
stabilit prin consens așa-zis deontologic,
prin neglijență profesională sau prin lipsa
unui circuit amplu al sintezelor universita-
re, care se depune într-un fel de Bibliotecă
din Alexandria. Cea mai cunoscută victimă
din spațiul nostru este Istoria literaturii ro-
mâne de azi pe mâine de Marian Popa, ex-
clusă din bibliografiile oneste și avizate din
pricina legăturii autorului cu Securitatea.
Două probleme ridică raportul cu instituția
represiunii comuniste. Una de natură filo-
logică și factologică: deocamdată studiul
lui Marian Popa cuprinde cea mai comple-
xă și mai credibilă bază de date privind im-
pactul politicului asupra esteticului din in-
tervalul 1944-1989. Cealaltă de ordin etic:
pamfletele incluse în Istoria..., publicate în
parte și ca atacuri în Săptămâna lui Eugen
Barbu, nu sunt neapărat note informative,
ci niște referate (desigur lipsite de naivități
sau inocențe jucate, puse la dispoziția servi-
ciilor secrete), întrebuințate în munca biro-
cratică de inventariere, de inventare și de
monitorizare a „dușmanilor poporului", pe
care Securitatea i le solicita unui specialist
în vederea înțelegerii artistice și ideologice
a unor volume publicate de persoane puse
sub urmărire.
   Una dintre cele mai puțin vizibile apari-
ții din ultimul decenii, cu merite convin-
gătoare în cercetarea literară, este Sonetul
românesc in secolul al xix-lea. Excelent docu-
mentată, abilă să detecteze tiparele platoni-
ciene din constrângerile textului, răbdătoare
cu detaliile din sfera logicii, disponibilă să
recupereze structura ideatico-muzicală a
speciei, Cristina Maria Necula a pus la dis-
poziție un instrument unic, neluat în seamă
din păcate. Parcurgând o serie timorantă de
referințe, exegeta observă un liant catalitic
între moderniști și între medievali. Astfel,
perpetuarea sonetului la Baudelaire și la
Mallarme, ca modalitate reformatoare, se
explică și prin înclinația spre geometria inde-
finită. Renunțând la sensul univoc, la cercul


hermeneutic, cei doi tematizează arta, făcând
din poem obiect al absenței și din limbaj
vehicul care se autoreproduce le nesfârșit.
Așa procedau și inventatorii structurii:

    Așezat în centrul scenei imaginative a scri-
    iturii, sonetul, ca tipar formal fix, poate fi
    un echiavelent al schemei eliptice, folosite de
    Bernini nu pentru o contragere a spațiului,
    ci în scopul amplificării viziunii.
    Forma fixă poate fi forma eliptică infinit
    semnificativă. Semioza infinită a labiritului
    sonet justifică, printr-o semiotică a arhitec-
    turii, „condițiunea materială" și „condițiu-
    nea ideală" a întemeierii ontologice a acestei
    forme fixe, relevând însă și o condiție „fic-
    țională" a ideii eterne de frumos care așază
    semnificațiile labiritului abisal sub semnul
    firii, (p. 41)

Așadar, autoreferențialitatea ar însenina
mai puțin închiderea operei asupra ei înseși,
cât ceea ce susține Maurice Blanchot în
Spațiul literar, anume că poezia caută Lim-
bajul - inerent, imanent, ab ovo. Numai că
procesul se dovedește o rătăcire asumată,
deoarece ruptura de transcedență, de meta-
fizică, le neagă moderniștilor dreptul de a
găsi și de a întrebuința Logosul.
    După asemenea apropieri, menite să
evidențieze ciclicitatea unor tipologii textu-
ale, Cristina Maria Necula se ocupă de ava-
tarurile sonetului preeminescian, scoțând la
iveală un corpus relativ coerent, avându-i
drept protagoniști pe G. Asachi (43 de con-
tribuții), I. I leliade-Rădulescu (27) și G.
Crețeanu (33). Autoarea insistă asupra di-
vergenței între spirit și literă în cazul „oame-
nilor începutului de drum", cum i-a caracte-
rizat Paul Cornea. Deși lexicul se împle-
ticește, ritmul nu are consecvență, iar rimele
nu coming din pricina sforțărilor și a carac-
terului lor predictibil, mentalitatea se arată
conformă cu programul literaților din due-
cento. Oricât de puerile, de insipide și de
gângăvite ar părea producțiile pașoptiștilor,
nu le putem nega preluarea pertinentă a
unor tepoi din recuzita clasicistă. încă o dată
se adeverește că lor nu gustul le-a lipsit, ci
vocația, talentul sau măsura:

    Din registrul petrarchist, Asachi - acest „Pe-
    trarca idealizat" - actualizează solitudinea
    erotică. în spațiul său arcadic există un sin-
    gur astru: Leuca. Această „donna angelo"
    ființează metafizic ca „absență" a unei pre-
    zențe ce i se refuză poetului. Asachi rămâ-
    ne singur fără singurătate. Ca și Petrarca, el
    este singur cu absența, cu amintirea Leucăi.
    Această amintire „a uitat" singurătatea, con-
    vertind-o într-o alegorică evadare din lumea
    trecătoare în lumea ideilor și a sentimentelor
    nobile, (p. 118)

Pe lângă descrierea minuțioasă și judicioasă
a raporturilor secolului al xn-lea românesc


ai petrarchismul, cercetătoarea urmărește
traseul influențelor primite de Eminesai, în
ipostaza de sonetist, din partea lui Asachi și
a lui Heliade-Rădulesai. Operațiunea este
temerară, de vreme ce, până acum, dispu-
nem doar de două intervenții aplicate și no-
tabile în legătură ai subiectul respectiv - D.
Popovici (Poezia lui Mihai Eminescu, un-
de disaită impactul Lipturariului editat de
Aron Pumnul) și Ștefan Cazimir (Eminescu
șiBolintineanu, în voi. Nu numai Caragiale').
Reprezentări ale femininului și percepții ale
universului devin, în câteva decenii, imagini
de excepție, după ce au treait prin filtrul
stilizărilor. Originalitatea se definește ca aba-
tere de la norma sonetului, care impune
convenții și clișee (p. 119-131). Stăruind
asupra modelului liric eminescian în ailtura
română, Cristina Maria Neaila încearcă să
realizeze conexiuni ai Shakespearc și Dante,
chestiune ușor de argumentat având în vede-
re că toți trei pornesc de la ipoteza sincerită-
ții iubirii absolute. Totuși, dacă prezența lui
Dante se conservă la nivel modelator (lim-
bajul ține loail femeii pierdute, transformată
în lumină, iar atmosfera dă semne că ar fi de
proveniență religioasă), cea a Marelui Will
este mai degrabă descoperită printr-o lectură
inversă, așa cum G. Călinesai, în Istoria...
lui, identifica la Dosoftei, în Psaltirea in ver-
suri (1673), urme din psalmii lui Tudor
Arghezi. Poate că o importanță exagerată
este acordată însemnărilor filosofice și artis-
tice făcute de Eminesai în manuscrise, știut
fiind că multe dintre presupusele considerații
de acolo nu reprezintă altceva decât traduceri
după feluriți autori germani, cunoscuți di-
rect sau prin intermediar, la cursurile univer-
sitare de la Viena și de la Berlin. Dincolo de
aceste deficiențe metodologice, se aivine
apreciat efortul de a explica preferința lui
Eminesai pentm iamb în poemele satirice,
inclusiv în sonetele Ai noștri tineri, Album,
Sauve quipeut, Oricare cap îngust sau Demo-
crație :

    „Dacă puritatea iambului suitor este etern
    reamintită de perfecțiunea formală a sonetu-
    lui, scăpând astfel de noaptea uitării, totuși,
    în volumul satiric din Sonete și Scrisori,
    iambul nu-și găsește «fericirea» purității ori-
    ginare deformate de beția de cuvinte a măș-
    tilor satirei” (p. 201).

Sonetul românesc in secolul al xix-lea este o
lucrare serioasă, doctă, bine structurată,
care contribuie la clarificarea influenței
străine asupra scrisului român în etapa con-
stituirii literaturii noastre în sens modern.


        Cărți primite la redacție


• Daniel
loniță,
Testament:
anthology of
modern
romanian
verse,
București:
Minerva,
2013.

• Daniel
loniță. Agățat
Intre stele,
București:
Minerva,
2013.

• George
Neagoe, Asul
de pică:
Ștefan
Augustin
Doinaș,
București:
Cartea
Românească,
2013.

• Rodica
Braga,
Umbra din
cuvânt, lași:
Junimea,
2013.

20 • APOSTROF

       „La vie bifiirque. De nouvelles existences
       peuvent s’improviser. Nommons cette
       surprise: la vita nova"
       Jean-Pierre Martin, Ehpe de Eapostat ou
       la reinvention du soi

Discut azi cu studenții mei itinerarul
intelectual al lui Arthur Koestler, apo-
statul paradigmatic. Tot un apostat, un om
capabil să se reinventeze, a fost Aleksandr
Iakovlev (1923-2005), principalul arhitect
al strategiilor gorbacioviste cunoscute sub
numele de perestroika și glasnost. A simbo-
lizat despărțirea de vraja utopiei bolșevice,
curajul rupturii cu o doctrină pe care când-
va o îmbrățișase cu entuziasm. în cazul său,
ca și al atâtor altor eretici, a fost vorba de
recucerirea autonomiei gândirii, de divor-
țul lipsit de orice echivoc de o viziune tota-
litară despre politică, economie și cultură.
L-aș compara, ca îndrăzneală a spiritului,
cu Milovan Djilas.
   în ultimul deceniu și mai bine de dina-
intea stingerii sale din viață, Iakovlev a în-
deplinit importanta funcție de președinte al
Comisiei prezidențiale pentru reabilitarea
victimelor represiunii politice. Am citit cele
mai multe dintre lucrările sale din anii libe-
ralizării sistemului sovietic și am scris des-
pre cărțile sale articole analitice, uneori
destul de critice. Ruptura sa finală cu mar-
xismul, nu doar cu leninismul sau stalinis-
mul, a fost una decisivă, rezultatul unui
autentic proces de regăsire a sinelui, de du-
reros soul-searclmg.
   Deplângeam, mai ales în legătură cu
cartea sa Destinul marxismului in Rusia,
absența unei viziuni riguroase asupra con-
secințelor radicalismului utopic pe plan
global. Nu am negat însă faptul că, spre
deosebire de atâția birocrați, Iakovlev s-a
despărțit cu sinceritate de un sistem în care
a crezut cîndva orbește. Ultima sa carte,

Cărți primite la redacție

Serîihirul și
umbrii ni

• Antonio Patraș, Scriitorul
și umbra sa: Geneza formei
In literatura lui E.
Lovinescu, 2 voi., lași:
Institutul European, 201 3.

Sub lupa memoriei
Vita nova
Aleksandr Iakovlev
și curajul apostaziei

       Vladimir Tismăneanu

despre care am scris în limes Literary Sup-
plement, a apărut în 2003 și se întitulează
Un secol de violență in Rusia Sovietică. în
paginile ei, Iakovlev a operat ruptura defi-
nitivă cu mirajul ideologic marxizant, a
rostit cu tărie condamnarea bolșevismului
ca frate geamăn al fascismului.
    Aleksandr Nikolaevici Iakovlev s-a năs-
cut într-o familie de țărani, a luptat și a fost
grav rănit în al Doilea Război Mondial și a
îmbrățișat cu ardoare mitologia stalinistă.
A crezut în lider, în partid, în ficțiunile pro-
pagandistice codificate în Cursul scurt de
istorie al p.c. (b) al urss și în Scurta bugrajie
a lui Stalin. A studiat la Școala Superioară
de Partid și a devenit un ideolog obedient.
A interiorizat si a servit ideologia dominan-
tă. A recunoscut și a regretat acest lucru.
Aici văd o diferență esențială în raport, să
spunem, cu un Ion Iliescu, a cărui formă
mentală a rămas una de tip leninist.
    Șocul vieții lui Iakovlev, ca și al lui Gor-
baciov, a fost Raportul secret ținut de Hruș-
ciov la Congresul al xx-lea al pcus, în fe-
bruarie 1956. Mitul lui Stalin a fost demolat
peste noapte prin revelațiile din acel discurs
dinamitard. Oricare au fost limitele Rapor-
tului secret, acel document a contribuit
crucial la eroziunea regimurilor leniniste.
Vechile basme nu mai puteau convinge pe
nimeni. Se intrase în era revizuirilor devas-
tatoare, a mărturisirilor, a reîntoarcerii vic-
timelor, a ereziilor. Ereticii, mai cu seamă în
urss, trebuiau să pășească cu grijă, spre a
evita imediata anatemizare. Iakovlev a urcat
în continuare în aparat, a regretat elimina-
rea lui Hrușciov în octombrie 1964, iar în
1972 a publicat, sub Brejnev, o serie de ar-
ticole opuse șovinismului și antisemitismu-
lui tot mai puternic cultivate de nomencla-
tură. A fost debarcat de la conducerea
Secției de propagandă și a plecat în „exil
aurit", ca ambasador în Canada. în 1984,


• Antonio Patraș,
E. Lovinescu și modelele
românești și europene ale
criticii literare interbelice,
București: Editura Muzeului
Național al Literaturii
Române, 2013.

secretarul cc Mihail Gorbaciov a făcut o
vizită în acea țară și a purtat îndelungi con-
vorbiri cu ideologul mazilit.
    De îndată ce a ajuns secretar general,
Gorbaciov l-a adus pe Iakovlev la Moscova,
întâi ca director al unui influent institut de
cercetări, apoi ca membru de vârf al echipei
diriguitoare. în Biroul Politic și în Secreta-
riatul cc al pcus, Iakovlev a fost cel mai loial
colaborator al lui Gorbaciov. A fost autorul
moral al relansării destalinizării. A aprobat
publicarea unor cărți interzise vreme de
decenii. Grație intervențiilor sale au fost
publicate operele unor Soljenițân, Koestler,
Pasternak. Pentru mulți dintre liderii sovie-
tici, Iakovlev apărea tot mai mult drept
„geniul rău" al lui Gorbaciov. Există, astfel,
numeroase pamflete scrise de reprezentanții
direcției național-bolșevice în care Iakovlev
apare ca agent al diverselor oficine „sionist-
imperialiste". Faptul că s-a aflat pentru un
an, în 1959, la Universitatea Columbia a
fost utilizat ca argument pentru pretinsa lui
recrutare. Evident, o inepție, dar una între-
ținută sistematic de adversarii democratiză-
rii. Sinistrul articol „Nu pot renunța la
principii", publicat în cotidianul Sovețkaia
Rossia în martie 1988 sub semnătura unei
obscure profesoare de chimie din Lenin-
grad cu numele Nina Andreeva, exact în
momentul in care Gorbaciov era plecat în-
tr-o vizită in Iugoslavia, a fost de fapt un
ultimatum dat de forțele neostaliniste liniei
personificate de Iakovlev. Ulterior, în sep-
tembrie 1991, Andreeva avea să organizeze,
în cadrul „Platformei Bolșevice", excluderea
lui Gorbaciov din muribundul pcus. Dispă-
rea ea însăși în ceața uitării după 1993.
    Drumul intelectual, politic și moral al
lui Iakovlev a implicat momente de agonie,
teamă, incertitudine, dar și unele în care el
a avut curajul unor decizii categorice. A
demisionat din pcus cu cîteva luni înaintea
loviturii de stat avortate din august 1991.
L-a avertizat pe Gorbaciov că grupul neo-
stalinist pregătește răsturnarea sa. După
disoluția urss, Iakovlev a devenit un anti-
comunist activ. Fostul aparatcik, trezit în
1956, a devenit, astfel, mai întâi eretic și, în
cele din urmă, un critic acerb al ideologiei
ai care se identificase odinioară atât de pu-
ternic. A ripostat la eforturile lui Puțin de a
încetini reabilitările și de a denigra campa-
niile pentm drepturile omului în numele
„stabilității". „O asemenea stabilitate, spu-
nea Iakovlev, nu este, de fapt, decât o resta-
urație."

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 21

Ilie Rad: Domnule Ambasador, aș vrea să
luăm in discuție un detaliu de istorie literară.
Se spune că volumul Istoria unei secunde
(1971), al lui Adrian Păunescu, a fost ars din
ordinul cenzurii comuniste, din cauza unor
versuri pamfletare, cu trimiteri onomastice, la
adresa Dvs. și a lui Ion Dodu Bălan, în calita-
te de vicepreședinți ai Consiliului Culturii și
Educației Socialiste (la cei doi se adăuga Bujor
Sion). Este adevărat?

Ion Brad: Bine, dar întrebarea asta pare o
simplă glumă! Cum era să reacționez eu la
o asemenea malițiozitate (cum mai fuseseră
și altele) a lui Adrian Păunescu, pe care l-am
sprijinit de atâtea ori, fapt recunoscut și de
el?!
    Dar fiindcă am uitat întâmplarea respec-
tivă, l-am întrebat pe Ion Dodu Bălan, care
răspundea, ca vicepreședinte al cces, de
sectorul editorial. El spune că ordinul de
oprire a cărții l-a dat Bujor Sion, șeful sec-
torului de Presă și edituri de la cc al pcr,
când și-a văzut numele în poezie. Oricum,
el nu-1 simpatiza deloc pe Păunescu. Aflând
că unii dintre subalternii săi de la Direcția
Difuzării Cărții s-au grăbit să execute „indi-
cația" de la cc, Ion Dodu Bălan a venit și la
mine, după care, de comun acord, am avi-
zat difuzarea cărții.

I. R.: Eu nu neg acest lucru, numai că ediția
respectivă este de negăsit! în monumentalul
volum al lui Adrian Păunescu, Cartea cărți-
lor de poezie, ediția a doua, revăzută, adăugi-
tă și actualizată, București: Editura Păunescu,
Fundația Iubirea, Fundația Constantin,
2003, la p. 115, unde sunt reproduse coperțile
celor trei ediții din Istoria unei secunde, se
spune: „Prima ediție, dată la topit, din ordinul
cenzurii de partid și de staD, iar mai jos: „A
doua și a treia ediție, cu poemele „Domnul
doctor, să uitămlf „Mor substantivele^, cenzu-
rate și cu versuri din „Baladă de copilărie^ și
alte poezii, tăiate “.

I. B.: E ușor de înțeles că unele poezii au
fost cenzurate (cum este poezia Baladă de
copilărie, cu un motto din Doina lui Emi-
nescu, interzisă până în 1989: „De la Nistru
pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a“ și
cu versuri care pot fi interpretate ca aluzii la
vagoanele de grâu care luau drumul Uniu-
nii Sovietice, în contul despăgubirilor de
război).
    Poemul cu pricina se chema Gândul
bufon și conținea următoarele versuri, cu
aluzii evidente la mine, la Bujor Sion, la
Ion Dodu Bălan și la funcțiile politice și
culturale ale celor trei: „Văd un bujor și
două roze,/ sub crudele metamorfoze,/ le


Ion Brad

cad petalele pe jos,/ și mă gândesc la Pann,
pios.// Pe-un vârf de munte văd un brad/
și-un dud mai gros cu trunchi bălan,/ ei, din
ce sânt, nicicând nu cad;/ și mă gândesc la
Anton Pann.// I-s lucrurile sfântă umbră/
ca firea noastră să se umplă/ de gândul trist,
mascat, bufon,/ al neumbritului Anton",
(p. 122-subl. I. R.).
    Adrian Păunescu se visa, la 30 de ani,
ministru al culturii (i-o mărturisea, de
exemplu, și lui Maxim Berghianu, ca și altor
cunoscuți ai mei!) și credea că bujor, brad și
dodu îi stăteau în cale! Unele dintre gesturi-
le și afirmațiile sale postdecembriste reliefau
aceeași furie ambițioasă de-a fi totdeauna în
fruntea bucatelor.

I. R.: întorcându-nepuțin în timp, aș vrea să
vă întreb în ce context ați ajuns să îndepliniți
funcția de secretar (1953-1955) al Filialei
Cluj a Uniunii Scriitorilor. Aveați doar 24 de
ani, erați proaspăt absolvent al facultății, iar
în biografia Dvs. literară era înscris un singur
volum publicat, Cincisutistul (1952)1

I. B.: Atunci am devenit și membru al utm-
ului, facându-se abstracție de „dosarul"
meu de fiu de țărani „mijlocași", ca să nu
mai vorbim de căsătoria mea cu fiica unui
fost deținut politic. Pesemne era nevoie de
un tânăr scriitor român, printre bătrânii
ilegaliști maghiari, foști muncitori (Nagy
Istvân, Asztalos Istvân, Horvâth Istvân),
iar acesta nu putea fi A. E. Baconsky, deoa-
rece era fiu de preot refugiat din Basarabia,
iar Clara (n. Popa), soția lui, era fiica unei
familii de chiaburi din Vinju Mare, Oltenia.
George Munteanu, refugiat din Basarabia,
fusese exclus din partid.
    Așadar, nu eram eu de vină că ajunsesem
la Filială în locul lor sau al nu știu cui, și de
aceea mi-am luat rolul în serios, fără să fiu
împiedicat de președintele Nagy Istvân,
care era și el suspendat, temporar, din par-
tid, până la lămurirea unor povești încur-
cate, despre comportarea lui și a altor ilega-
liști, în timpul ocupației horthyste. El
avusese succes, publicând, în celebra colec-
ție „Biblioteca pentru toți", romanul La cea
mai înaltă tensiune (București: Editura
pentru Literatură, 1961). Primise și Pre-
miul de Stat, fiindcă răspundea la exigențe-
le teoriei „romanului muncitoresc", teorie
predată și la facultate (ex. Drum fără pulbe-
re, de Petru Dumitriu) și pe larg dezbătută
în presă, o sarcină permanentă pentru toți
scriitorii. Atunci mi-am amintit că, la Păna-
de, luasem împrumut, de la parohul loniță
Brad, colecția revistei Luceafărul, din anul
1913, la care fusese abonat, unde apăruse,
în foileton, romanul Arhanghelii, în țesătu-
ra și ramele căruia se aflau implicați și „bă-
ieșii", minerii Munților Apuseni. Așa că,
împlinindu-se 40 de ani de la apariția aces-
tui vechi „roman muncitoresc", i-am pro-
pus lui Nagy să o sărbătorim și la Filială.
Surprins de constatarea că bătrânul preot
român le-a putut-o lua înainte, mi-a zis:
„Dacă se aprobă la partid!" Ideea mea îl
încântase și pe Mircea Zaciu, asistent la ca-
tedra preluată de Ion Breazu, după moartea

lui D. Popovici, în decembrie 1952. M-a
sfătuit și el să ne adresăm mai întâi lui Teo-
fil Bușecan, la Regionala pmr, care mi-a
răspuns, ca un vrednic fiu de muncitori
maramureșeni și aspirant la genul dificil al
romanului, că va susține propunerea mai
sus, la tov. Tompa, iar dacă acesta nu va
aproba, este gata să meargă până la „tov.
prim", Dejeu.
   în timp ce așteptam acest aviz și Mircea
Zaciu se pregătea să-și redacteze comunica-
rea, fără să le cerem părerea Baconskylor,
ne-a venit în ajutor moartea lui losif Vissa-
rionovici Stalin, dar, pe de altă parte, ne-a și
amânat cu vreo două luni planul. Eram toți
chemați la pomenirea marelui dispărut.
Una dintre oglinzile acelui moment de do-
liu, dar și de trezire în adânc a spiritului
multor năpăstuiți de dictatura lui, o avem
în nr. 3, din martie 1953, al revistei Alma-
nahul literar, în numărul revistei figurând și
Slavă nemuritorului Stalin, de Emil Isac, tot
mai bătrân și mai bolnav.
   în atmosfera aceasta am pregătit și, până
la urmă, în primăvară, am sărbătorit, cu
întârziere, și cei 70 de ani lui Ion Agârbi-
ceanu, neglijați în toamna lui 1952, și îm-
plinirea a 40 de ani de la apariția romanului
său „muncitoresc", Arhanghelii.
   Am mai evocat, pe larg, emoțiile pe care
le-am avut până la aprobarea tuturor acțiu-
nilor, inclusiv de la București, prin Mihai
Beniuc, de la Răutu, Chișinevschi, Miron
Constantinescu, șefii propagandei oficiale.
Dar ne-am dat seama că, în cazul lui Ion
Agârbiceanu, atunci și mai târziu, peste
ideologi intervenise discret și dr. Petru Gro-
za, care-l cunoștea încă din primele parla-
mente ale României Mari, pentru realizarea
căreia militaseră amândoi. Favorabil i-a fost
și Mihail Sadoveanu, președintele Uniunii
Scriitorilor. Celelalte emoții veneau chiar
din partea sărbătoritului, temător ca nu
cumva să-l proclamăm comunist, fiindcă
toată lumea știa că a fost popă, ca și Gala
Galaction, și că el nu dorește nicio slujbă,
cel mult, dacă se poate, o pensie.
   Cu vestea bună adusă de mine de la
București și cu asigurarea lui Mircea Zaciu
că el va vorbi ca un istoric literar, nu altfel,
bătrânul se uită lung la cei doi imberbi,
Zaciu de 25 de ani, eu de 24, ascunși greco-
catolici, în curs de îndoctrinare marxistă,
apoi, ceva mai încrezător, și-a dat consimță-
mântul pentru adunarea de la Filială.
   în ziua și la ora stabilită, înainte de
amiază, oaspetele venise îmbrăcat în redin-
gota lui neagră, în contrast cu barba albă,
peste fața îmbujorată, cu bastonul înalt, ca
o cârjă episcopală, însoțit doar de fiica sa,
Uca, de la Biblioteca Universitară. De la
partid - doar Teofil Bușecan. De la Univer-
sitate - nimeni, nu mai știu de ce. Probabil
dintr-o rezervă oficială, încă prezentă. Din-
tre scriitorii români, lipseau doar Lucian
Blaga și „cerchiștii". Maghiarii, toți, în
frunte cu bătrânul „transilvanist" Kos
Kăroly, cu mustățile lui enorme (el fusese,
în 1911, trimisul unui ziar clujean la serbă-
rile jubiliare ale astrei, de la Blaj) și toți
confrații mai tineri, prozatori, poeți și cri-

22 • APOSTROF

tici, mulți dintre ei provenind, ca și noi, din
satele și târgurile ardelene.
   înconjurat de atâta lume, Ion Agârbi-
ceanu făcea eforturi vizibile să-și stăpâneas-
că emoțiile. Eu îl observasem de lângă el,
iar Nagy Istvan - de la măsuța prezidiului
(lunguiață, acoperită cu pânză roșie), la în-
ceput crispat, apoi, pe măsură ce Mircea
Zaciu își desfășura ampla și calda lui evoca-
re, tot mai topit în curiozitatea generală a
sălii, surprinsă de vastitatea operei agârbi-
cene, ce număra peste 60 de cărți, toate in-
spirate din teme „majore“ - alt poncif al
epocii -, din aspecte sociale și morale „sem-
nificative“.
   Aplauzele prelungite ale sălii îl copleși-
seră pe scriitor.
   A mulțumit sobru, strângându-i mâna
puternic lui Mircea Zaciu, apoi președinte-
lui Nagy Istvan și mie.
   Nu mai continui, ca să evităm caracterul
prea monografic al acestei evocări. Dar nu
mă pot abține să nu amintesc câteva conse-
cințe ale reușitei noastre inițiative. Mai întâi
să propunem, chiar să insistăm pentru ree-
ditarea lucrărilor sale, începută târziu și ti-
mid. Apoi, să propunem să i se acorde și lui
Ion Agârbiceanu o „pensie de merit“ - în
valoare de 2000 de lei -, de care mai bene-
ficiau Sadoveanu, Galaction, Bacovia, Sor-
bul, mai târziu și Arghezi. Să fie reprimit la
Academie, să fie decorat și să i se dea înapoi
casa personală, naționalizată abuziv.
   Și apoi, de ce să nu recunosc că, la Filia-
lă, după succesul prelungit și benefic în rea-
ducerea lui Ion Agârbiceanu la pulsul viu al
lumii literare, suferisem o înfrângere cate-
gorică în tentativa de a organiza ceva similar
și în „cazul“ Lucian Blaga.

I. R.: Puteți detaliat

I. B.: Am evocat, iarăși, de mai multe ori,
întâlnirea, în sfârșit personală (promisă,
încă din 1949, de Dumitru Micu, dar nere-
alizată, după plecarea lui din Cluj), cu ge-
niul „mut ca o lebădă¹*, dar atât de elocvent
în intimitatea scrisului și a unor convorbiri,
oricât de controlate erau ele, în acei ani, de
securiștii foarte răutăcioși, față de poetul,
filosoful și diplomatul, a cărui personalitate
deranja nulitățile și adversarii timpului. Nu
doar în perioada comunistă, ci și înainte de
1948.
   Neuitată rămâne ziua de 23 iulie 1954,
când mă pregăteam să plec la București,
pentru a pune în mișcare un mecanism mult
mai complicat decât cel reușit pentru Ion
Agârbiceanu.
   De aceea, m-am gândit să pornesc de la
un gest mai simplu, aproape de natură ad-
ministrativă: obținerea unei pensii majora-
te, nu imediate, ci peste un an, când Blaga
ar fi împlinit 60. Știam, de la Cornel Reg-
man, încă prezent la Cluj, că, deși primea
unele avansuri bănești, pentru traducerea
lui Faust, sau retribuții pentru alte tălmăciri
din lirica universală, banii lipseau mereu
familiei Blaga, mai ales că soția sa, Corne-
lia, era din ce în ce mai bolnavă. în genere,
viața era destul de scumpă și alimentele
greu de procurat, când leafă lui nu depășea,
cred, cei 700ₐ de lei pe care-i primeam eu
de la Filială. îi trimisesem vorbă, prin Uca
Agârbiceanu, că doresc să-i fac acea vizită și
a doua zi m-a primit.
   Am urcat sfios scările impresionante ale
Bibliotecii Universitare (care acum îi poartă
numele), unde era adăpostită atunci și Bi-

blioteca Filialei Academiei, adică fosta mare
Bibliotecă Centrală din Blaj, salvată de la
pieire și intrată, după câțiva ani, în grija lui
Lucian Blaga. Avea acolo un birou destul
de mare și liniștit, unde își desfășura cerce-
tările speciale despre Iluminismul transil-
van, comandate de București, și unde își
primea cunoscuții, ferindu-se de necunos-
cuți. (Acum, când s-au deschis numeroasele
dosare de urmărire ale Securității - Dorii
Blaga, Ion Bălti, Blcga supravegheat de Secu-
ritate, Cluj-Napoca: Biblioteca Apostrof,
1999 -, s-a putut observa că rapoartele cele
mai amănunțite și uneori mai mizerabile
erau redactate nu de necunoscuți, ci...)
   Era o zi luminoasă și liniștită, după-
amiaza. Forfota obișnuită a studenților și
cititorilor se potolise odată cu vacanța de
vară. M-a întâmpinat lângă biroul încărcat
de cărți și manuscrise, ridicându-se de pe o
sofa, unde se odihnea zilnic, după prânz, o
jumătate de oră. Parcă jenat de această îm-
prejurare, după ce mi-a întins mâna, cu o
căldură sobră, neteatrală, a ținut să-mi spu-
nă, înainte de orice, următoarele: „Vezi,
Ion Brad (nu mi-a spus «tovarășe» sau
«domnule»), am învățat demult că trebuie
să-i furi zilei și o jumătate de oră de odihnă.
Orice gânduri și necazuri ai avea, trebuie să
stai întins, cu ochii închiși, încercând să nu
te gândești la nimic, ca ți când n-ai exista.
Odihnă extraordinară, atât de necesară sis-
temului nostru nervos!cc
   Această preocupare pământească, acest
ton neașteptat de apropiat m-au ajutat
să-mi depășesc mai ușor pragul emoțiilor.
Mă privea, din când în când, cu ochii aceia
mari, iscoditori, pe sub sprâncenele pădu-
ratice. Dar îmi vorbea mai mult, uitându-se
în lumina ferestrei uriașe, ca într-un lac
inundat de soare. Era fericit și emoționat că
prietenul și ocrotitorul său, istoricul-acade-
mician Constantin Daicoviciu, descoperise
la cetățile dacice, din Munții Orăștiei, o
cărămidă cu sigiliul Decebalus per Scorilo.
Pentru Lucian Blaga, autorul lui Zamolxe și
al atâtor poeme și studii dedicate perioadei
dacice, mitologiei și istoriei acestor stră-
moși îndepărtați, descoperirea lui Daicovi-
ciu dobândise proporții uriașe. Omul de
știință, care dubla strălucit poetul, primea o
confirmare nedezmințită a intuițiilor sale în
legătură cu limba vorbită de daci. Știa,
mi-am dat seama, să se bucure cu adevărat,
ca un copil, de tot ce putea aduce lumină în
istoria noastră națională, atât de lipsită,
pentru anumite epoci, de documente. Ci-
ne-i cunoaște bine opera de filosof al cultu-
rii, al permanenței noastre pe aceste plaiuri
mioritice, își dă seama din ce adâncuri tul-
burătoare țâșnea sentimentul acesta curat,
filtrat prin toate straturile unei conștiințe
dramatice. Conștiință care-1 facea uneori
distant, chiar polemic, chiar cu Emil Cio-
ran, filosoful de la Paris, al tuturor contra-
dicțiilor și tăgăduirilor.
   Nu-mi mai amintesc bine tot ce m-a
întrebat și ce i-am răspuns în acea după-
amiază. I-am simțit însă, în toate, dorința
de a afla ce ne preocupă pe noi, cei tineri,
deși unele opinii le cunoștea de la „steliștii“
care începuseră să-l viziteze și să-l publice.
   îl bucuraseră gândurile mele, dar se
arăta sceptic în legătură cu vizita mea la
București. Știa el de ce, mai bine decât mi-
ne. Dar, din ziua aceea, am păstrat într-o
ramă sufletească de aur această dedicație pe
volumul său de Poezii, din 1942: „Lui Ion
Brad - cu bucuria nespus de rară de a fi în-

• Ion Brad.

tâlnit uniți în aceeași ființă un poet și un
om“. Un sigiliu poate mai puțin meritat
atunci, când abia îmi apăruse volumul ine-
gal, Cu sufletul deschis, primit cu o genero-
zitate asemănătoare și de G. Călinescu.
   N-are rost să mai evoc, încă o dată, dis-
cuția tristă cu Mihai Beniuc, poet talentat și
om complexat, care l-a urât până la moarte
pe Lucian Blaga, chiar după stingerea sa, în
1961.
   întors, decepționat, la Cluj, relatându-i
toate acuzațiile și expresiile năclăite de ură
(printre care: „Filosofia lui a stat la baza
mișcării legionare¹*; „i-a Întâmpinat cu bra-
țele deschise pe nemți**; „a fost și omul lui
Carol al n-lea, care l-a trimis la Lisabona lui
Salazar, să vândă arme** etc., etc.,), Blaga s-a
întunecat la față și, cu un glas obosit, mi-a
spus: „Beniuc e complexat și mincinos! Să
te ferești de el, Bradule! Nu degeaba știe
«șapte limbi și rusește», ca om de încredere
al rușilor...“ Adevăr care se confirma deplin
în primăvara lui 1964, când șeful meu de
atunci, președintele Uniunii Scriitorilor, s-a
ridicat deschis împotriva „Declarației din
aprilie**, prin care pmr încerca o primă deta-
șare evidentă de controlul și dominația urss,
al cărei agent dovedit, împreună cu nevasta
sa, Emma, era Mihai Beniuc.
■
Interviu realizat de Ilie Rad

Din volumul Convorbiri cu Ion Brad, „din
primăvară până-n toamnă" (aprilie-octom-
brie 2013), în curs de apariție la Editura
Eikon.

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 23

FILOSOFILOR

Lumea se fiice în și prin timp. De la prima
suflare divină peste ceafa unei huni adu-
se în existență, zeul creației traduce totul în
secunde cosmice. Cerul și pământul, plane-
tele și norii, apa, focul, plantele, animalele,
omul sunt creațiile unui zeu care numără. A
ști că după unu vine doi, că o celulă se divi-
de ori că atomul instabil pierde energie și se
descompune radioactiv, înseamnă a ști tot-
odată că multiplicitatea cere timp. Va fi exis-
tat deci o „impresie" temporală înainte de
existența propriu-zisă a spațiului, de vreme
ce Dumnezeu știe că prima zi e ziua facerii
cerului și pământului, între care va locui
omul în hune. Și apoi numără: prima zi, a
doua zi, a treia zi și așa mai departe. în a
șasea zi Dumnezeu îl face pe om, iar omul
se uită înapoi și știe că a intrat în existență
numai după ce spațiul lumii a fost tocmit,
plătit cu timp și energie, spre a-i fi dat în
posesiune. Și tot așa, spațiul știe și el că n-ar
fi putut exista dacă prin mintea lui Dumne-
zeu n-ar fi trecut acest gând năstrușnic al
posibilității timpului.
    Locuirea omului în lume se contami-
nează de această respirație a unui Dumne-
zeu care numără, adună, înmulțește - și
creează lumea ca o încununare a ideii de
timp. Timpul acesta poate fi după chipul și
asemănarea celui în mintea căruia a încolțit
pruna dată, adică absolut, ori dimpotrivă,
după forma creației pe care o consimtă,
adică manifest. Poate fi cel mai sincer motiv
de bucurie a existenței în succesiune sau cel
mare renghi pe care un zeu arogant și cleve-
titor îl joacă lumii întregi. Gândul divin nu
poate fi privit decât prin lentila nebuniei.
Cu atât mai mult cu cât e Primul Gând al
Creatorului: să-mi fac timp ca să î<\c:pațiul,
așa încât mai apoi să pot face om din „coas-
ta" timpului și a spațiului.
    Orice definiție a timpului e o fărâmă din
acest Prun Gând al lui Dumnezeu. Iar fizi-
cienii ori filosofii trag de ea încoace și înco-
lo până le scapă printre degete: categorie
a intelectului, intuiție pură a sensibilității,
unitate absolută, fulgurație mobilă și altele
asemenea. Categorialul aristotelic, „gra-
nulam!" atomist, idealismul creator ă la
Augustin sunt nume ale timpului și forme
ale conștiinței omului. Cine nu respiră timp
se sufocă - timpul e primul suflu în plămâ-
nii divini și al doilea suflu în cei ai omului.
    Timpul acesta e prim subiect al „exis-
tenței culturale", fiindcă lumea e creată din
timp spre a fi locuită prin cultură. Dar e și
lesne coruptibil prin aroganța celor care
pretind să intre în mintea Dumnezeului
creator de timp. Ce cred „oamenii de rând"
e uneori mai ancorat în realitatea culturii
decât ce pretind mai-marii zilei, cei ce pro-

Cultură și Timp

Alexandru Ștefănescu

duc măsurători, calcule și demonstrații.
Câteodată cea mai bună demonstrație e să
lași lucrurile să curgă de la sine.
   Bunăoară, unele definiții de dicționar
apasă pe continuumul supraetajării tempo-
rale: „progresul indefinit și continuu al
evenimentelor trecute, prezente și viitoare
văzute ca întreg" (Oxford, 2013). Dar con-
ceptual, „trecutul", „prezentul" și „viitorul"
sunt puncte „fixe" independent de percepe-
rea timpului. Tenpusftgit. Scurs mai apăsat
ori mai domol, el va trece prin punctele lui
consecutive de fixare. Or, ceea ce interesea-
ză aici într-o primă fază e cum se face că
percepem timpul diferit, psihologic și cul-
tural; și, mai ales, dacă diferențele de psiho-
logie a timpului se traduc sau nu în cezuri
culturale.
   Alte definiții fixează „timpul" și într-un
reper implicit perceptual, nu doar obiectiv.
De pildă: „dimensiune a Universului după
care se ordonează succesiunea ireversibilă a
fenomenelor" (dex, 1998). Desigur, succe-
siunea e cea tripartită, „obiectivă" ca proces,
ca trecere de la un moment la altul. în
schimb, timpul văzut ca dimensiune uni-
versală implică percepția, prin sensibilitate,
a ceea ce „devine" prin succesiune. Lucruri-
le nu numai că se succed, dar le și percepem
în succesiune. Există deci mai multe tipuri,
perceptuale, și implicit culturale, de timp?
   Contradicția e împlinirea mișcării în
cultură. Dacă timpul există și nu există, e și
indefinit, e și granular, începe și nu începe,
se termină și nu se termină, e și absolut, și
relativ - acestea nu pot fi decât substraturi
epistemice, perceptuale și valorice „comu-
nicante". Reflecția filosofică, dar și cea co-
mună își traduc adesea conținuturile în sfera
mentalului colectiv cultural. Așa se fa-
ce că indivizii vor trăi în „timpi" sociocul-
turali diferiți, în eternă interacțiune.
   Viziunea culturală despre timp, divizată
pe spații, contaminează stilul de viață și
psihologia colectivă. în Europa timpul se
percepe ca fiind liniar și exterior individu-
lui. Ca european, trebuie „să ții pasul" cu
timpul. Dacă nu o faci, riști să fii lăsat în
urmă. Ritmul accelerat de viață, făcut desi-
gur posibil și prin accelerare tehnologică, e
rodul acestei „competiții". în schimb, cul-
turilor „periferice" (de pildă, celor africane)
le e caracteristică o „umanizare" temporală.
Timpul curge prin oameni și pentru ei, în
așa fel încât oamenii înșiși ajung să îi dicte-
ze ritmul. O categorie tare europeană, exte-
rioară, se întâlnește cu o categorie slabă
africană, interioară și elastică. Din subiect
occidental de fixitate ca „probă impusă",
timpul devine subiect „liber", de personali-
zare și negociere.
   Dar cercetarea „timpilor culturali" nu
trimite neapărat, comparativ, în afara Euro-
pei. Chiar continentul european oferă două
zone generale de demarcație. Pe de o parte,
ahturile „ceasului", nordice - Marea Brita-
nic, Germania, Elveția, Scandinavia; pe de
altă parte, Sudul mai „relaxat" - Portugalia,
Spania, Grecia și „jumătățile" mediteranee-
ne italiană și franceză. Economicul are și el
aici un cuvânt de spus, în mai multe sensuri,
în primul rând, ceea ce formula time is mo-

ney le spune occidentalilor nordici pare a se
traduce în time is time pentru lumile Sudu-
lui și, prin extensie, ale Estului european și
Orientului. Cu alte cuvinte, „timpul e doar
timp" și el poate fi „consumat" așa cum
poftești. Grecia și „fratele" ei îndepărtat,
Turcia, par a fi exemple bune ale ieșirii de
sub teroarea devenirii. Timpul apasă asupra
universului mental al locuitorilor acestor
spații, iar zona lor de confort mental și va-
loric are și urmări „economice". E greu de
spus dacă, din cele mai vechi timpuri până
astăzi, economiail a grevat asupra concep-
ției despre timp ori invers. Cert este că de-
opotrivă grecii și turcii își construiesc un
univers „slab" temporal. Acesta poate fi le-
gat și de practici economice cutumiare,
aim ar fi „obligația" negocierii. Negocierea
e prilej de „poveste", de schimb de infor-
mații ori, în raport cu străinii, de schimb
ailtural. Nu atât prețul contează, cât „po-
vestea" a ceea ce se vinde și se cumpără,
„povestea" vânzătorului și cea a cumpărăto-
rului.¹ O asemenea stare mentală „diluată"
e reprezentativă pentru o hune care „curge"
mai încet, o hune în care „bătrânul oriental
ai pas încet și turban lung de înfășurat"² nu
se grăbește niciodată.
    Timpul se diluează sau se contractă în
gândurile celor care locuiesc în timp și spa-
țiu. O specie care n-ar trăi în succesiune n-ar
avea trebuință de o asemenea „cauzalitate"
ahturală. Când totul se petrece simultan,
pe verticală, în tine, și nu în afara ta, cum
ficționează uneori autorii de Science-fiction,
devenirea apare ca un concept inexplicabil.
Ființa imobilă e singura certitudine, nimic
nu se consumă, iar viața omului nu apare
decât ca o degradare perpetuă, ca o cădere
în raport cu singurul adevăr de neocolit.
    Culturile se orientează în funcție de ac-
centele temporale puse. Unele bâjbâie, altele
apucă ferm „piciorul de plai" pe care locu-
iesc. Curgere ori stagnare, progres ori dege-
nerescență, ieri, acum ori mâine. E la fel de
adevărat că schimbarea e imposibilă, tot așa
cum e adevărat că toate curg - de la Parme-
nide și Zenon la Heraclit se produce prima
mare aproximare a incursiunii timpului în
lume. Seninele cum că ființa e „nenăscută"
și „nepieritoare, întreagă, neclintită și fără
capăt"³ sunt totuna cu seninele că lumea e
interconectată în curgerea ei. De bună sea-
mă, vechii filosofi citesc aceleași semne,
aceleași „cuvinte", în substanța aceleiași
lumi. Doar alfabetele lor diferă.
    Ca într-un joc de copil, care „se joacă,
mutând mereu pietrele de joc"⁴, tot așa sunt
mutate și „pietrele" ai care se durează repu-
blici, imperii, orașe, ahturi. Ce a fost, ce este,
ce va ji să jie sunt armăturile de substanță ale
„zidăriei" culturii. Societățile în bună măsură
conservatoare, ca de pildă englezii, sunt tri-
butarele trecutului; germanii privesc înainte
mânați weberian de obsesia planificării mun-
cii și succesului; latinii și mediteraneenii sunt
de obicei oameni ai prezentului. In rânduiala
temporală a lumii, există niște ape mentale
care curg și separă oameni, loairi și obiceiuri
între ele. Marea filosofic greacă dă măsura
universului psihologic al ahturilor. Europe-
nitatea și occidentalismul sunt animate de

24 • APOSTROF

curgerea lor ca și „heradeitică", în timp ce
orientalul pare că trăiește după veșnicia cea-
sului „eleat¹¹.⁵
   Orientările inconștiente și spațiile men-
tale, care se rup uneori ireversibil, sunt diri-
jate de „ceas¹¹, în marea orchestră a straturilor
succesive din care se naște o cultură. Metafo-
rele blagiene sunt o cheie de interpretare a
modurilor în care aceste straturi se așază.
Există orizonturi temporale inconștiente, iar
ele grevează în felurite chipuri asupra cultu-
rilor.⁶ „Havuzul¹¹ țâșnește către viitor, per-
cepând curgerea ca devenire ascendentă și
progresivă. Iudaismul, filosofia lui Hegel ori
evoluționismul darwinian constituie exem-
ple posibile - un Mesia proiectat în viitor, o
istorie care curge în „sus“ către împlinirea
Spiritului, un progres iremediabil în ființa
celulei care împlinește evoluția planetară.
Invers, „cascada¹¹ e o metaforă „decadentă¹¹.
Timpul în cascadă coboară, curge „înapoi¹¹,
căci substratul său îl reprezintă căderea, de-
generescența, exodul din „valoare¹¹ pe măsu-
ra trecerii clipei. Elenismul, prin gnosticism
și neoplatonism, culege roadele acestui pom
al îndepărtării de origine, al căderii din para-
disul originii. Tot așa și Platou însuși, prin
„căderea¹¹ dinapoia Ideii, precum și vechile
ori noile mitologii care proclamă distructiva
îndepărtare a omului de „vârsta de aur¹¹. Un
Don Quijote, de pildă, ca mitologie de tip
„nou", cade, în sublimitatea sa, de pe calul
vârstei magice. Vârsta de fier, lumea ruginită,
veacul acesta „vrednic de dispreț¹¹ se cuvin
înnobilate prin „aurul¹¹ reînvierii fericitei
vârste demult apuse.
   „Intrarea¹¹ în spațiu, în spațiul lumii,
echivalează cu „ieșirea¹¹ din timpul primar.
Timpul intră astfel într-un ciclu secund al
său, în care omul adastă ieșirea dintr-un
spațiu cangrenat. Așa se face că în Islam,
„timpul e putrezirea spațiului¹¹, căci după
spusele Profetului, „nu va veni nicio epocă
care să nu fie mai rea decât cea de dinaintea
ei“.⁷ Exact invers comparativ cu iudaismul
clamat de Blaga a fi reprezentabil prin al
său timp-havuz! Semiții se despart, iată, pe
direcții temporale: în sus și în jos.
   în schimb, „fluviul¹¹, ultima metaforă, e
tocmai refuzul unui „sus“ sau al unui „jos¹¹.
Acest timp al prezentului continuu e cără-
mida concepțiilor statice despre existență, a
celor care fixează fiecare epocă în logica ei
distinctă, izolată de rest, ca și monadică.
Concepțiile despre sensul interpretativ al
istoriei prin îndepărtarea de obiectivitatea
datului istoric pot constitui - cred - un co-
rolar al „fluviului¹¹ lui Blaga. E cazul pre-
zenteismului, care s-ar califica, poate, ca
stare psihologică a eternității curgerii egale
ca de fluviu.
   Trecerea la istorie, de orice natură ar fi
aceasta, e inevitabilă. Prin „timp¹¹ totul se
face și se desface - el formează comunități
și culturi prin aglutinare, separare sau indis-
tincție. Timpul se împlinește însă „istori-
cește¹¹, ca la Hegel, formând mediul mijlo-
citor. O „psihologie¹¹ a timpului ar fi deci
posibilă numai prin istorie. Cum avansăm
însă în mod natural, de la „timp¹¹ la „isto-
rie¹¹? Omul joacă pe degete timpul cosmic
și îl transformă în istorie. Ceea ce pe Pă-
mânt devine istorie, în univers e timp brut,
golit de conștiință și acțiune. în logica „ma-
relui¹¹ timp universal, „micul" timp al omu-
lui, sau „istoria¹¹, face cât o răsuflare. Tragi
aer în piept și-a dispărut.
   Ideea de „clipă a umanității¹¹ poate fi
aici atât urmarea cântăririi culturii omului
pe talgerele cosmosului, cât și a „rupturii cu

trecutul¹¹. Două exemple pot fi invocate
întru clarificare. în timpul devenit istorie,
accelerarea progresivă face ca lumea să se
reflecte în unități de timp din ce în ce mai
înguste. Câtă vreme istoria e timp umplut
prin acțiune și conștiință, chiar materia sa
primă în succesiune e cea care va determina
aglomerarea etapelor istorice. Cu cât se în-
tâmplă mai multe in istorie, ai atât epocile
istorice vor fi mai scurte. Așa se face că is-
toria devine personalizabilă, că există secole
mai „lungi¹¹ ori mai „scurte¹¹, cum ar spune
Hobsbawm; ori că secolul xx reprezintă un
fel de „jumătate¹¹⁸ a istoriei. Ea nu e echili-
brată, nici moale, nici răbdătoare, ci crescu-
tă exponențial din relativitatea ei structura-
lă. Ideea celei de-a 800-a perioade de viață,
a lui Toffler, ilustrează perfect această rupe-
re față de trecut și implicit acest relativism,
această rupere în continuumul simbolic al
istoriei.⁹ în al doilea rând, „ridicolul¹¹ istori-
ei e observația implicită a celor care se
ocupă de meandrele universului. „Calenda-
rul cosmic¹¹ construit de Sagan transformă
istoria umanității într-o glumă. Dacă redu-
cem la un an calendaristic istoria cosmosu-
lui, de la Big Bang încoace, atunci toată
ailtura umanității, de la ieșirea din peșteri
și inventarea agriculturii până în prezent,
poate fi subsumată celor 40 de secunde fi-
nale. în ziua de 31 decembrie, la ora 23, 59
de minute și 20 de secunde, omul debutea-
ză culturalmente în lume. Patruzeci de se-
cunde mai târziu, eu închei acest paragraf.
    Desigur, timpul cosmologic va fi diferit
de timpul istoric. Cosmosul lucrează cu un
timp cantitativ și artificial, în timp ce istoria
e atât exercițiu cognitiv, reflexiv, subiectiv,
cât și sumă de momente simultane. Reflec-
ția conjugă momente „obiectiv¹¹ despărțite.
„Subiectiv¹¹, ele sunt însă simultane - vorba
sonetului: „o clipă chiar cuprinde multe
zile¹¹. De aceea, timpul cosmic nu suportă
suprapunere reflexivă, în timp ce timpul is-
toric e deopotrivă experiență vie și „suflet¹¹
comunitar.¹⁰
    Comunitatea aceasta presupune acțiune,
conștiință, libertate. Cele trei trepte ale ei
sunt de fapt treptele hegeliene ale istoriei.¹¹
Acțiunea, ca prim ferment al sensului tim-
pului omenesc, e materialul istoric cu care
lucrează „istoria nemijlocită¹¹. Faptele, în-
tâmplările, situațiile sunt transformate de
istoriografi în „operă a reprezentării.¹²
Conștiința- e miezul „istoriei reflectatei o
istorie al cărei spirit depășește prezentul.
Conștiința aceasta poate fi „generală¹¹,
„pragmatică¹¹, „critică¹¹ ori „conceptuală¹¹.
Reflecțiile pragmatice, de pildă, ajută la
ordonarea realității, deci a acțiunilor - „tre-
aitul devine pentru istorie prezent¹* și astfel
prezentul este proiectat asupra trecutului.¹³
în fine, sărind prima oară de la acțiune la
conștiință, împlinirea acesteia din urmă
trimite, a doua oară, la libertate. Și unde să
fie mai pregnant înscrisă amprenta libertății
dacă nu în „istoria filosofică¹¹ a lui Hegel?
O istorie care vrea să se cuprindă „prin actul
gândirii ei¹¹¹⁴, o istorie care face „filosofia
acțiunii¹¹, adică tratează „timpul¹¹ ca acțiune
ordonabilă prin conștiința libertății.
    Istoria progresează prin „conștiința liber-
tății¹¹ și de aceea constituie determinarea
profundă a omului în spațiul ailturii. Hegel,
știm bine, o fixează în punctele „cvartetului¹¹
său: Persia-Grecia-Roma-Germania. Istoria
hegeliană durează de la Imperiul Persan, ce-
ea ce va afirma și Nietzsche atunci când îl va
pune pe Zarathustra în capul mesei istoriei
și gândirii despre istorie, și până la Reforma

care va ridica „stindardul spiritului liber¹¹,
aderând la principiul că „omul este determi-
nat prin sine însuși să fie liber¹¹.¹⁵
    Această „masă" la care se împart „roade-
le¹¹ istoriei e o masă rotundă. Nu în sensul că
epocile ar fi de importanță egală, ci că fiecare
o poate duce în spate pe oricare alta. Timpul
obiectiv airge înainte, dar timpul conștiinței
omului airge și înapoi - de la școala lui von
Ranke la pretenția „eternului¹¹ prezent. Fide-
litatea factuală a pozitiviștilor se aglutinează
ai rescrierea prezenteistă a istoriei.¹⁶ Așa se
naște conștiința modernă a istoriei - „liniară¹¹
sau „în buclă¹¹. Prima e un fel de airsă într-o
mașină a cărei viteză crește exponențial, când
privești în urmă numai spre a vedea aim pe-
isajul dispare în noapte. Dispariția e chiar
conștiința traseului, iar istoria nu-i decât o
formă de reamintire nostalgică a ceea ce a
dispărut. Cealaltă e o permanentă revenire la
origine, un fel de mit al „eternei reîntoarceri¹¹
în timp. Bucla e un șarpe care-și înghite coa-
da sau o mandală care, oricât s-ar învârti,
sfârșește prin se orienta tot către centrul ei
imaginar. împreună, aceste două „idei¹¹ sunt
simptomatice pentru condiția istoriei de a se
întâlni în permanență ai sine însăși. „Eterni-
tatea¹¹ și „istoria¹¹ se conjugă succesiv în epoci
distincte, deși cauzale, invitând la supremații
alternative. A stabili „ce e etern¹¹ și „ce e isto-
ric¹¹ în ailtura lumii e un fel de a separa apele
spre a le reuni mai târziu.
■
Fragment din volumul Culturi In mișcare,
                              în curs de apariție

Note
1.  Vezi relatarea Monicăi Săvulescu Voudouri din
    articolul „Autismul globalizat", Cultura, nr. 13,
    2013, p. 27.
2.  Frithjof Schuon, Să ințehgem Islamul: Introducere
    in spiritualitatea lumii musulmane, București: Hu-
    manitas, 1994, p. 39.
3.  Parmenides, Fragmente, in filosiția greacă până la
    Platan, i, Partea a 2-a, București: Ed. Științifică și
    Enciclopedică, 1979, p. 235.
4.  Heraclit, Fragmente, ibid., p. 357.
5.  Vezi Anton Dumitriu, Culturi eleate și culturi he-
    racleitice, București: Cartea Românească, 1987, p.
    124.
6.  Vezi problema orizonturilor temporale inconști-
    ente în Lucian Blaga, Orizont și stil, in Triltgia cul-
    turii, București: Ed. pentru Literatură Universală,
    1969, p. 51-61.
7.  Schuon, p. 33.
8.  Vezi Alvin Toffler, Șocul viitorului, București: Ed.
    Politică, 1973, p. 25-26.
9.  Iată, pentru clarificare, un citat mai generos: „dacă
    ultimii 50.000 de ani ai existenței omului ar fi îm-
    părțiți în perioade de viață de circa 62 de ani, s-ar
    ajunge la cifra de 800 de asemenea perioade. Din
    aceste 800 de perioade, 650 au fost petrecute în
    peșteri. Abia în ultimele 70 de perioade de viață a
    devenit posibil să se comunice efectiv de la o pe-
    rioadă la alta, și aceasta datorită scrisului. Abia în
    ultimele șase perioade de viață, masele de oameni
    au ajuns să vadă cuvântul tipărit. Abia în ultimele
    patru perioade a devenit posibil sâ se măsoare tim-
    pul cu oarecare precizie. Abia în ultimele două a
    fost folosit pentru prima oară motorul electric. Iar
    majoritatea covârșitoare a tuturor bunurilor mate-
    riale pe care le folosim în viața noastră zilnică au
    fost produse în ultima perioadă - cea prezentă, a
    800-a".(Toffler, p. 26.)
10.  Cf. G.WE Hegel, Preligeri dejilozijie a istoriei, Pi-
    tești: Ed. Paralela 45, 2006, p. 86.
11.  Vezi ibid., p. 23-39.
12.  Ibid., p. 24.
13.  Penttu întrebarea dacă Hegel anticipează „factorul
    subiectiv în istorie" și, în fond, prezenteismul, vezi
    Adam Schaff, Istorie și adevăr, București: Ed. Poli-
    tică, 1982, p. 125-128.
14.  Hegel, p. 31.
15.  Hegel, Preltgeri de jilosifie a istoriei, București: Ed.
    Academiei rsr, 1968, p. 388-389.
16.  Vezi analiza celor două școli de gândire la Schaff,
    p. 120-166.

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 25

Paul Bogaert

   Născut pe 3 mai 1968 la Bruxelles, Paul Bogaert a făcut studii de filologie germanică la
   universitățile din Bruxelles și Louvain. în 1993, a creat împreună* cu doi prieteni compa-
   nia de teatru Tristero, pe care avea s-o părăsească peste cîțiva ani. în 1996, publică primul
   său volum, Welcome Hyftene, un titlu care anunța de la bun început înclinația sa pentru
   echivoc, din moment ce „hygiene“ poate fi pronunțat în engleză la fel ca și „Hi, Jean“.
   Cele patru volume publicate de Bogaert pînă azi - pe lîngă cel numit deja, Circulaire sys-
   temen (Sisteme circulare, 2002), aub (Vă rog frumos, 2006) și De Slalom soft (Slalomul
   soft, 2010) - sînt construite de fiecare dată ca o mașină de raționat care pare să derapeze
   sau să se învîrtă în gol. „Hazardul și manipularea sînt amestecul carburant pentru crearea
   fiecărui poem“, explică poetul. Toespraak (Discurs), poemul tradus, publicat pentru prima
   dată în 1998 într-o ediție bibliofilă și reluat în aub, nu face excepție de la regulă. Poemul
   aduce în scenă un hipnotizator care vrea să adoarmă o femeie prin discursul său, dar nu-
   mai la sfîrșit ni se dezvăluie că este vorba de o ședință de hipnotism. în 2011, Paul Boga-
   ert a primit Premiul trienal al culturii flamande pentru poezie.

Discurs

O să-ți vorbesc dumitale în cadrul nopții
în care nu putem dormi.
Nu o să neg
că pentru asta am nevoie de dumneata și
că pentru asta, desigur la început, o să mă uit în ochii
                                                  dumitale.

Vocea mea o să te învelească
precum zece pături.
O să vorbesc apoi în prezența dumitale
despre planuri și acțiuni
care nu se potrivesc.

După asta, o să-ți procur textul
unui cîntec, cuvintele unui song,
în care - ca o pradă -
ochii ți se vor pleca și tot
ce-ți poți dori de la hipofiză.

Nu o să neg
că-i un discurs, dimpotrivă.
O să-ți vorbesc despre iazul de trucuri
în care, printre altele:
trucul repetiției și teroarea refrenului.

Că acesta este iazul în care pescuiesc.
O să-ți vorbesc pe scurt despre planuri și acțiuni
care nu se potrivesc.
O să te captivez folosind parafraze
pentru miezul discursului.

N-o să exagerez exemplele,
dar dacă e nevoie, o să-ți dau exemplul
și imaginile pe care le găsesc grăitoare:
o mică folie din plastic uzată,
animalele introvertite, o foaie de hîrtie carbon.

Bineînțeles, n-o să încep decît după cîteva secunde,
așa încît cel mai mic tremur al vocii
să fie înăbușit dinainte.
Numai atunci o să încep,
cu voce fermă, subit, brusc, cu

o schiță a problemei,
o schiță care atinge imediat esențialul,
pune în lumină fundamentul și într-o clipă
îi arată temeiul:
aici unde sîntem împreună, nu se cuvine să dormim.

O să mă uit la membrele dumitale
cînd devin totodată rigide și febrile.


Nu o să spun ce văd,
cu atît mai puțin ce citesc în ochii dumitale.
O să număr pînă la zece.

Nu o să vă ascund
că vreau să vă influențez
și că un glonț este făcut
de materiale de care trupul
nu are nevoie.

Că vreau să vă văd
trăind într-o altă epocă.
Amănunte despre acest cîntec?
Nu o să le cînt eu însumi.
O să vă acompaniez.

O să vă vorbesc atît de monoton
încît o să devii ștearsă și din ce în ce mai palidă
și n-o să mai semeni cu dumneata.
Nu o să vă cruț.
Apoi o să vă las să fiți: vedeta!

O să vă las să fiți vedeta care mînuiește microfonul
parte inseparabilă a vedetei,
vedeta care-și închide ochii bine costumați
și o să te simți la largul tău într-o clipită.
O să-mi amintesc mereu de dumneata.

O să vă spun
cît de greu este
și că poate fi și mai greu.
O să susțin că-i bine să vă odihniți
dacă ați avea unde să vă întindeți.

Eventual o să-mi închipui pentru dumneata:
un pat,
o anecdotă,
o stradă înfundată.
O să vă las să fiți: prototipul.

O să vă las să fiți prototipul unui cerșetoare
cu pantofi scîlciați, care se mișcă
prototipic de colo pînă colo și înapoi,
totodată rigidă și febrilă.
O să situez de asemeni totul, gol-gohiț, în cadrul de mai
                                                     tîrziu.

O să vă atrage atenția cu imagini
și o să vă fac să auziți ce se poate face
cu o hîrtie carbon, o rană și o pastilă efervescentă.
O să abordez viitorul
și o să rezum iazul.


26 • APOSTROF

Se prea poate să se întîmple merea cîte ceva:
o tuse seacă, un pahar care cade, un pîrț,
un microfon care țiuie cineva care intră
sau iese din cauza unei lipse de aer
de parcă ar fi într-o caravană supraîncălzită.

De asemenea, o să vă las să fiți:
1. o capră în asceză;
2. o tombolă;
(dacă microfonul țiuie, își astupi urechile)
3. totodată rigidă și febrilă.

O să mă întrup puțin pentru tot felul de sugestii.
Apoi o să reiau din nou firul, o să merg mai departe
de unde am rămas, o să dezvolt fiecare început,
o să cercetez treaba de-a fir a păr. N-o să încetez
să găsesc febril formulări.

O să descriu capra în totalitate ei, care în casă mică ei
ca un om pornește să caute - și în acest sens este enervantă -
ceea ce a pierdut, și se miră de asta fără întrerupere
și zice: „e imposibil“
și continuă să caute prin multe alte colțuri.

O să strecor textul într-o mică folie din plastic
pentru viitor.
O să-mi închipui că vă văd: culcată.
O tulburare e totdeauna posibilă.
O să beau în mod regulat dintr-un pahar.

Imaginile o să fi grăitoare.
Și toate întrebările bine-venite.
Și o să rostesc numele tuturor bunurilor
și o să păstrez pentru mine deosebirea
între ce-i de valoare și fără valoare.

Totalitatea strofelor o să fie pentru dumneata
și dacă nu mai sînteți, o să fie pentru cei apropiați dumitale,
sau, dacă nu sînt, pentru apropiații apropiaților dumitale,
sau, dacă nu sînt, pentru apropiații apropiaților apropiaților
dumitale,
și dacă nu sînt, o să fi tipic pentru starea în care o să vă
aflați atunci.

O să vă confrunt cu fapte,
obiecte, ecuații și cifre dure despre intrări și teritorii,
și capra înjurînd care în caravana ei
face totul țăndări.

O să mă opresc
în momentul în care o să-mi sorbiți cuvintele,
și eu o să vă sorb cuvintele
după încă o parafrază a miezului și în plus o privire generală
și în plus un rezumat al imaginilor fundamentale pescuite
din pat.

N-o să mă aștept
să-mi mulțumească cineva.
Cînd la sfîrșit o să mă opresc,
cînd o să mă mișc și dumneata cerșînd o să ieși din raza
privirii mele
cînd o să număr pînă la zece,
cînd o să te trezești,
cînd ziua o să sară îndată în sus,
cînd animalele o să vorbească,
totul o să fie uitat,
începînd cu cel mai ridicol.
                          ■
                          Traducere din limba neerlandeză de
                          Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin


• Clopotul bisericii Sf. Mihail din Cluj - detaliu. Foto: Czegely Erika

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 27

    O tristețe senină


Rodica Marian


După un debut sem-
nificativ mai ales pe
coordonata liricii de at-
mosfera (Secunde cu ochi
de bufniță, 2004) și alte
doua volume (Clcpotul
din statui, 2006 și Viața
albastră a dunelor, 2010),
cel mai recent volum al
poetei Teodora Jurma,

Hui de la malul ncpții (prefață de Mircea
Popa, Cluj: Editura Fundației Alfa, 2012)
extinde și adâncește expresivitatea unei fun-
ciare melancolii spre zone oarecum neaș-
teptate, recuperând în luminozitate orice
tragism ori scindare traumatizantă, presu-
puse, acestea din urmă, în uzuala grilă in-
terpretativă de sub cupola unei mentalități
a alienării din suferință ori din infernul ce-
luilalt. Astfel, ceea ce pare, la nivelul expre-
siei poetice chiar, neîmplinite, eșec (în cazul
volumului de față, considerate de Mircea
Popa, prefațatonil volumului, ratări ale în-
tâlnirii cu fiul de la malul ncpții} se transfi-
gurează poetic, la nivel semantic profund,
în soteriologice încercări de împlinire prin
ele însele, devenind veritabile nezădărnicii.
De fapt, toate poemele, excelând în imagini
suprarealiste („mă dezbraci de timp ca de o
haină", p. 40 sau „aerul își alunga peste voi/
păsările", p. 41, „iau în brațe mașina de to-
cat amintirile", p. 31 etc.) nu sunt altceva
decât cântări ale unui mare dor neîmplinit
într-o iubire desăvârșită ori ale unei amintiri
evanescente care mai pâlpâie în ritmul iubi-
rii („licuricii/ pielii/ strivesc/ amintiri./ când
ne ascundem/ unul în porii/ celuilalt").
    Exemple în care „tristețea" e caldă, prote-
guitoare a neliniștilor ființei, fără acest fel de
tristețe viața ar fi pustie de relief, nu este
semnul unei lumi care se destramă, ci tocmai
reunificarea mirifică în celălalt, ca o propen-
siune a unității trupului cu sufletul, o prefa-
cere a celor doi intr-unui, astfel o victorie
asupra trecerii timpului, o învingere a zbu-
ciumului, găsirea drumului simbolic, a „firu-
lui: din tristețea ta cade un fel de ploaie/ cu ea
ne acoperim sărutările/ din ea ne ridicăm
desculți și privim marea, răsăritul/ soarele
coboară apoi pe pântecul unei femei/ nu mai
vedem/ ne căutăm după mirosul inimii/ și
fugim, să ne poată acoperi timpul/ respirăm
pe rând pentru ca unul din noi să poată ve-
dea/ lent ne desfășurăm unul din celălalt/ să

putem găsi firul, capătul" (p. 49). „Tristețea"
aceasta este antinomică în efecte, contradic-
torie ca viața, deci nu numai plângere de
victimă, ci mult mai complexă, pentru că
există o transfigurare și o transgresare a pla-
nurilor permanentă: „tristețea ta vede pădu-
rea în flăcări/ coapsa din care iese în goană un
cerb alb/ nicio sfâșiere nu este străină de tine/
și asta îmi bucură uneori sângele/ alteori îl
face să se evapore/ în timp ce un clovn îmi
sapă în peretele inimii/ albia unui râu/ pe aici
se mai poate trece - ți-am strigat/ ai o întâr-
ziere de zece ani/ pe peretele celălalt crește
iedera/ și caii se-mpușcă - nu-i așa?!“ (p. 32).
Chiar dacă ciclurile volumului (cu titluri
semnificative și ele, Aerul era hphițit de un
fluier, Vise cu pereți de marmură și Adagio la
un adio} par (după opinia semnatarului pre-
feței) „o parabolă a singurătății și a insucce-
sului, o intrare într-un amurg fără întoarcere",
iar „multiplicarea eului, ruperea unității fiin-
ței" este vinovată de „inutilitatea sforțărilor
noastre", totuși o lectură semantic aprofun-
dată poate da seamă de transgresarea tragis-
mului din registrul sfâșietor, disperat (ca sens
generalizat și preferat în arealul interpretativ-
critic), spre decisiva întâlnire salvatoare: „aș-
tept să vină scara și să cobori din lucruri/ să
coboare seara în tine/ urc în luairi și te aș-
tept/ încerc să-mi aduc aminte/ pentru cine
ard macii" (p. 30). Și mai evidentă este raza
de lumină sufletească - care nu mai are nicio
atingere cu lipsa de speranță - în acele con-
texte poetice semnificative ce trimit la titlul
volumului: „îți cauți mama/ ea te așteaptă ai
o scrisoare în mână: / m-ai găsit, de aaim
caută-mă/ fiule de la malul nopții" (p. 46).
    Gravitatea sentimentelor primește o
specifică ardoare, fie că e vorba de iubire
(„caut o durere mai mare care să te înca-
pă/.../ durerea nu acoperă chipul tău", p.
31, „ia-mă de mână să cădem unul din celă-
lalt/ ca nisipul într-o/ clepsidră", p. 43), fie
că afecțiunea invadează cu căldură chipul
bunicului, o cavalcadă de imagini de-o gin-
gășie convingătoare: „bunicul împărțin-
du-și hainele și mâncarea și inima/ bunicul
trezindu-se cu o inimă și mai mare/ bunicul
lăsându-ne semne pe mâini/ pe față pentru
a putea/ pleca să-și împartă cu îngerii ini-
ma" (p. 25). Imaginația se mișcă în ritmul
pictural al neprevăzutului, amintind de su-
prarealism, alături de ingenioase trimiteri și
citate cu forță poetică („străinul care pleacă
la țigănci în fiecare toamnă", p. 86); toate
elementele construcției poetice sunt inte-
grate de trăirea autentică a poetei, în care
suferința are doar rolul potențator al parti-
cipării intense la actul liber și bivalent al
creației: „urmează suferința/ cu plasa ei de
păianjen/ cu picioarele ei goale de fată bă-
trână/ îți ating scrisul, în care pulsează li-
bertatea/ cu care perdelele din ferestrele
deschise/ mângâie vântul" (p. 92).
    Față de volumul de debut, Teodora
Jurma confirmă acum, prin mijloace mai
ferme, chiar radicale, predilecția pentru
sensurile grave și tulburătoare ale existenței,
validând ceea ce spuneam în prefața acelei
prime apariții poetice, anume o particulară
aură indirect reflexivă, o sensibilitate ce-și
protejează cu originală expresie impulsurile
creatoare (funciar născute din durerea mân-
tuitoare a oricărei faceri adevărate), închi-
puind o hune aparte, care este marcată cu
semnele de valoare ale unei voci speciale.

Cotata
LuihIhh ți umbra


    Clarobscurul
    prozei de notație

Adrian Țion

Deși a debutat ai un
volum de poezii în
2001, Provizorat, opțiu-
nea pentru proză pare de-
terminantă pentru Codri-
na Bran, dacă luăm în
considerare următoarele
volume, toate de proză,
marcând ieșirea din peri-
oada de provizorat pe căi-

le ademenitoare și întortocheate ale literatu-
rii, deși nu se știe niciodată. Cel puțin asta se
înțelege deocamdată, după al șaselea titlu de
carte apărut sub semnătura scriitoarei la edi-
tura clujeană Casa Cărții de Știință în 2013.
Oricum, tentația prozei e în avans conside-
rabil, dovedind că autoarea noului mănunchi
de proze sairte, Lumina și umbra, e dotată
ai tenacitatea necesară elaborărilor de factu-
ră narativă, mai ai saună că și-a exersat ta-
lentul și în tehnica romanului.
   Activând ani buni în domeniul justiției,
precum alt scriitor clujean, prozatorul
Lucian Cristea, venind în contact cu oameni
de diverse categorii sociale, împovărați cu
destine traumatizante sau șantajiști de pro-
fesie, Codrina Bran a văzut și a trăit cât în
mai multe existențe, căutând să judece
obiectiv, în viață și în scris, datele realității
supuse analizei. Cu precădere în piesele
volumului Lumina și umbra această obiecti-
vitate se manifestă în maniera de a relata și
în gustul pentru consemnarea lipsită de
emfază și senzațional a faptelor. O undă
melancolică de compasiune și duioșie le
învăluie totuși, trădând participarea discre-
tă, din umbră, la mersul evenimentelor. De
cele mai multe ori însă, naratoarea se închi-
de strategic într-o vitrină ascunsă dibaci de
suspiciunea publicului și privește detașat
spre hunea rămasă în afară, consemnând
fapte, întâmplări, drame și experiențe de
viață rămase în conul de umbră al memori-
ei afective.
   Discursul prețios la moartea unui avo-
cat, ornamentat cu o mulțime de maxime
latinești, ținut de o somitate a orașului, cu
doctoratul la Paris, din O înmormântare cu
șta fi prilejuiește o scurtă întoarcere în tre-
ait, amintind de „vechii avocați formați
într-o școală serioasă". Prozatoarea „înre-
gistrează" cu amărăciune schimbarea cutu-
melor într-o lume impasibilă la suferință,
plasând evenimentul într-o lumină plină de
deferență pentru valorile apuse. Din sec-
vențe alternative, decupate din viața de fa-
milie, se încheagă strategia medicului Mihai
Sarina de a avea un copil. Abilitatea proza-
toarei de a schița din fărâme portrete fugare
răzbate mai ales din povestirile Doctor Sali-
na (fețele iubirii neconvenționale), Gio-
vanni (figuri și tranzacții din hunea avo-
caților), Stăpânul domeniului (un caz de
mutilare, de visare și trezire la realitate) și
ailminează cu Dodi, piesa de rezistență a
volumului, în care evoluează personaje bine
individualizate, în ciuda amalgamării pla-
nurilor narative. Flash-uri tăioase, de o
structură diferită, sunt Câine, Iubire și Mo-
tănilă. Schimbând unghiul de penetrare în
cotidianul casnic, dar și în psihologia unor
singuratici marginalizați, prozatoarea em-


28 • APOSTROF

patizează calin cu animalele de pe lângă noi
pentru a contura o realitate subînțeleasă,
oglindită în ochii și „mintea“ unor martori
ca pisica și câinele, animăluțe transformate
brusc în naratori subiectivi. „Poveștile¹'¹' lor
pun degetul pe rana din sufletul stăpânilor.
    Apetența pentru rememorarea unor as-
pecte din trecutul acoperit de umbre rever-
berează productiv în evocări încărcate de
emotivitate și nostalgie. Notația pune în
evidență sensibilitatea autoarei și intenția
nemărturisită de a dobândi prin scris clarvi-
ziunea pierdută în hățișul de lumini și um-
bre al timpului scurs. De aceea, în economia
tipologiei narative, fotegrefia îndeplinește
rol de prag în declanșarea unor amintiri sau
reconsiderări analitice. Privirea unei simple
fotografii devine în Picioare frumoase un
prilej de dispută banală între bunică și ne-
poată, iar în Fotcgrcfia un motiv de suspi-
ciune sau chiar de gelozie. După un ocol
prin biografia sentimentală a eroinei, anali-
zarea unei fotografii de odinioară a iubitu-
lui „imortalizai de obiectivul simțit ca „un
ochi străin" echivalează cu trezirea într-un
prezent crud, echivalat ca deșteptare nedo-
rită din reveria amăgitoare a iubirii și fideli-
tății conjugale.
    Itinerarul sentimental al Măriei, eroina
din Dodi, aduce în plan secund atmosfera
anilor șaizeci cu „Wartburgul albastru",
moda coafurii în coc „Connie Francis",
ciorapii de nylon cu dungă, baluri studen-
țești în ritm de twist și cha-cha. Tribulațiile
iubirii nu sunt ferite de imixtiuni politice
specifice epocii, dimpotrivă. Maria este fata
unui condamnat politic, îndrăgostită de
Dodi, fiul unui medic ardelean cu origine
sănătoasă. Relația dintre cei doi nu poate
continua și tatăl lui Dodi, Augustin, îi des-
parte brutal. „Rătăcirile'’'' amoroase ale
Măriei prin București, „Turnul lui Babei",
descriu iubirea ca pe „o cuvertură făcută
din petice ieftine divers colorate". Lumea
bărbaților apare pigmentată în culori con-
trastante: pe de o parte proxenetul Bebe,
dur și arivist, ajuns consilier, menit să urce
în ierarhia politică, și Liubomir, sărac și
cinstit, cu tatăl împușcat la Dunăre când a
vrut să treacă fraudulos granița. între aceste
iubiri pasagere, Maria se simte „o rotiță
dintr-un mecanism uriaș"; explicabil de ce
iubirea pentru Dodi, pură, este exacerbată
la dimensiuni imposibile, de unde finalul
deschis, echivoc.
    In paginile acestei nuvele, cititorul gă-
sește o măsură judicios aplicată paragrafelor
povestirii, aglutinate după tehnica frag-
mentarismuliu postmodern. în ciuda aeru-
lui vetust al evocărilor, narațiunea curge
alert, făcând loc uneori reflecțiilor gnomice,
învăluite în transparența metaforei. Cel mai
bine îi reușește Codrinei Bran desenul fin,
trasat în linii delicate, dar sigure, al sufletu-
lui femeii, surprins în complexitatea trăiri-
lor și a resemnărilor târzii. Textul elaborat
de Codrina Bran conține în străluminârile
lui alb-negre căldura comunicării, îmbi-
nând, adesea surprinzător, sinceritatea de-
bordantă cu meșteșugul frazării, dobândit
și educat în timp, asta fără să aducă prejudi-
cii modului firesc de a povesti lumea și în-
tâmplările ei.

In memoriam

Vasile Fanache

Duminică, 13 octombrie, a încetat din viață V(asile) Fanache, profesor universitar,
critic și istoric literar, eseist, traducător, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Filiala Cluj.
    Născut în 5 aprilie 1934, la Ghirdoveni/Dâmbovița, a absolvit Facultatea de Filologie
a Universității din Cluj (1958). Debut absolut cu critică literară în Steaua, 1958. Docto-
rat cu teza Poezia lui Mihai Beniuc, 1969. Volume: Poezia lui Mihai Beniuc, 1972; Revista
Gând românesc și tpoca sa literară, 1973; întâlniri: Critică și istorie literară, 1976; Cambi-
ale, 1984; 1997; Eseuri de:pre vârstele poeziei, 1990; Bacovia: Ruptura de utepia romantică,
1994; 2000; Lecturi sub vremi, 2000; Bacovia in 10poeme, 2002; Chipuri tăcute ale veșni-
ciei in lirica lui BLga, 2003. Traduceri: Vladimir Jankelevitch, Ironia, 1994. A colaborat
cu studii și articole la volume colective: Studii de istorie literară și folclor (1964), Studii li-
terare: Din istoria presei culturale și literare românești (1987), Dicționar analitic de (pere li-
terare românești (I-IV 1998-2003).
    Istoria literară românească suferă, prin moartea lui, o grea lovitură.



Lidia Novac


Colegii din secțiile fostei Asociații a Scriitorilor București (asb) din cadrul Uniunii
Scriitorilor din România anunță cu profundă tristețe încetarea din viață a scriitoarei
Lidia Novac, cunoscută autoare de proză și poezie pentru copii. Lidia Novac a fost o
neobosită promotoare a literaturii pentru copiii de vîrstă școlară și preșcolară, scriind ea
însăși numeroase volume, dintre care, în ultimii ani, s-au bucurat de succes: Lebăda albas-
tră, Povestea cireșelor la urechi, Privighetoarea și ulciorul de aur, Rindunica, fluturele alb și
ztfirul. în cadrul Secției de literatură pentru copii și tineret a asb, Lidia Novac a făcut
parte din Comitetul Director și a fost pînă în ultimele zile o prezență activă, organizînd
activități și participînd cu însuflețire la acțiunile acestei secții. Lidia Novac rămîne în amin-
tirea colegilor ca o prezență plină de farmec și moderație, o iubitoare pasionată a literatu-
rii pentru copii și a tinerilor cititori. Prin dispariția scriitoarei Lidia Novac, literatura
pentru copii și tineret suferă o grea și dureroasă pierdere.



                          Domnica Gârneață

Filialele București ale Uniunii Scriitorilor din România anunță cu deosebit regret
încetarea din viață a prozatoarei Domnica Gârneață. S-a născut la 15 mai 1933 la
Onești. A avut o activitate bogată de autoare de romane care s-au bucurat de deosebit
succes, mai ales în rîndul cititorilor tineri, cunoscînd numeroase reeditări și tiraje semni-
ficative. Dintre acestea: Tributul, Izvorul cu apă vie, Zorii mircsclor, Pe drum de seară, Inel,
inel de aur. A fost apreciată de confrați pentru delicatețea și discreția sa. A ținut să-și în-
cheie viața în orașul natal, unde a și fost înmormîntată. Prin dispariția Domnicăi Gârnea-
ță, proza românească suferă o dureroasă pierdere.



Nicolae Florescu


La 6 noiembrie 2013 a încetat din viață criticul, istoricul literar, editorul și publicistul
Nicolae Florescu. Născut la 12 octombrie 1942, în București, a debutat încă din vre-
mea studenției, în „lașul literar" (1962). Absolvent al Facultății de Filologie a Universită-
ții „Al. I. Cuza", din Iași (1966), a fost redactor la Radiodifuziunea Română (1966-
1970), secretar de redacție și redactor-șef adjunct la revista „Manușcriptum" (1971-1980),
redactor-șef la „Revista de istorie și teorie literară" (1983-1991). între 1983 și 2004 afost
cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu". Din 1990 a
reînființat și a condus revista „Jurnalul literar".
    Opera sa cuprinde, între altele, Bicgrafliposibile, i-m (în colaborare cu Ileana Corbea;
1973-1983), Prcfltabila condiție. Romanul aventurilor secrete (1983), Itinerarii mirabile
(1992), Istoricgrafia literaturii române vechi, i, Evoluția metodelor de cercetare (1996), în-
toarcerea proscrișilor. Reevaluări critice ale literaturii exilului (1998), Noi, cei din pădure.
Reevaluări critice ale literaturii exilului, (2000), Divagațiuni cu Anton Holban (2001),
Nicolae Cartcjan rtgăsind calea :prePadova (2001), Resemnarea Cavalerilor: reevaluări cri-
tice și memorialistice ale literaturii exilului (în colaborare cu Ileana Corbea; 2002), Convor-
biri prin timp (în colaborare cu Ileana Corbea; 2003), Mihail Sadoveanu între realitate și
mit (2011). A îngrijit editarea unor volume de Octav Șuluțiu, Anton Holban, Octavian
Vuia, Mircea Eliade, Pamfil Șeicaru, Vintilă Horia.
                                                  Prin dispariția lui Nicolae Florescu, critica și istoriografia noastră literară suferă o grea,
                                               ireparabilă pierdere.



Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 29

    Revista Apostrof se poate cumpăra
    în următoarele puncte de difuzare:


Librăriile Humanitas
• București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea
 Victoriei, nr. 45.
• Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității, nr. 4.
• Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6.
• Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, bd. Repu-
 blicii, nr. 5.
• Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16.
• Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str.
 Florimund Mercy, nr. 1.

    Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj
• str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central).
• Calea Moților (vizavi de Primărie).
• Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel).

• Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental).
• str. Napoca, nr. 19.
• Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi).
• Piața Mărăști (stația de autobuz).
• str. Fabricii, nr. 1.
• str. Memorandumului, nr. 12.
• str. Plopilor (lingă Hotelul „Babeș-Bolyai“).
• str. RepubEcii, nr. 109 (Sigma Shopping Center).

             Librăria de Artă Gaudeamus
           Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3.

Librăria Muzeului Literaturii Române
sc Orfeu Ed srl, București, bd. Dacia, nr. 12.

                                                           Către cititorii revistei Apostrof

Circulara Uniunii
Scriitorilor din România

    Conform prevederilor Statutu-
lui, Uniunea Scriitorilor din Româ-
nia nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și
nici pentru conținutul materiale-
lor publicate.

              Comitetul Director
              al Uniunii Scriitorilor
              5 iunie 2003


Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție.
Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea
abonamentului, prin:

1. mandat poștal, pe adresa:
    Toroczkay-Lukâcs losif
    Fundația Culturală Apostrof
    Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750.

2. virament bancar, pe adresa:
    Fundația Culturală Apostrof
    Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
    Cod fiscal: 4868907
    Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
    Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
    Cluj.
Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblioteci
din România, este de:
    •     15 lei pentru 3 luni,
    •     30 lei pentru 6 luni,
    •     60 lei pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere.

Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de:
   • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni,
   • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni,
   • 48 euro sau 60 usd pentru un an.
Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere
par avion.

Datele necesare pentru viramentul acestui abonament:

   Fundația Culturală Apostrof
   Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22
   Cod fiscal: 4868907
   Conturi bancare:
   RO68BRDE130SV07853701300 (lei)
   RO73BRDE130SV06534401300 (euro)
   RO58BRDE130SV06674381300 (usd),
   deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala
   Cluj, bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83,
   swift: brderobu


    Cuprins

• Eseu                                                                            • Cu OCHIUL LIBER                                                            
însemnări pentru un eventual jurnal              Ileana Mălăncioiu           2    Despre un om și o carte...                       loan-Aurel Pop            19
• Puncte de reper                                                                 Adaptarea unei forme fixe                      George Neagoe           20    
                                                                                  O tristețe senină                                Rodica Marian            28 
Caragiale „vechi" și modern                     Constantin Cubleșan        4      Clarobscurul prozei de notație                   Adrian Țion               28
• Cronica literară                                                                • Sub lupa memoriei                                                          
Horia Bădescu în cadențe eleusine               Irina Petraș                 6    Vita nova. Aleksandr lakovlev și curajul                                     
• Vertical                                                                        apostazei                                       Vladimir Tismăneanu      21  
                                                                                  • Conversații cu...                                                          
In chestiunea onoarei                           Ovidiu Pecican             7      Ion Brad                                                                  22 
• Eseu                                                                            (interviu realizat de llie Rad)                                              
Un gnostic ironic: Cernâșevski (II)                Ștefan Borbely               8 • Ospățul filosofilor                                                        
• Poeme                                                                           Cultură și Timp                                 Alexandru Ștefănescu      24 
                                                                                  • Biblioteci în aer liber                                                    
Gustul de a fi                                   Lucia Dărămuș            10                                                                                   
• Să ne cunoaștem scriitorii                                                      Discurs                                          Paul Bogaert            26  
Augustin Buzura: recitiri                          Marian Victor Buciu        11  (traducere de Doina loanid & Jan H. Mysjkin)                                 
• George Banu - 70                                                                • In memoriam                                                                
Iulian Boldea               12                                                    Vasile Fanache; Lidia Novac;                                                 
• Lecturi                                                                         Domnica Gârneață; Nicolae Florescu                                     29    
Cerul înstelat deasupra noastră                  Marta Petreu              14                                                                                  
• Dosar: Dan Barbilian                                                                                                                                         
„Poeticul" Dan Barbilian                                                                                                                                       
și mișcarea legionară                              Lucian Năstasă             15                                                                               

30 • APOSTROF

Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți:

• Mihail Sebastian. Dilemele identității
  ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei

Colecția „Filosofie modernă"
• Friedrich Nietzsche, Antichristul
  traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p.       10 lei

• Irina Petraș, Teoria literaturii:
  Dicționar-antologie, 2002, 288 p.                20 lei
• Ștefan Borbely, Proza fantastică a Iui
  Mircea Eliade, 2003, 224 p.                      20 lei

Colecția „Filosofie extrem-contemporană"
• Joseph Ratzinger, Europa în criza
  culturilor, traducere de Delia Marca,
  prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p.        15 lei

Colecția „Filosofie medievală"
• Se. Anselm din Canterbury,
  Monologion despre esența divinității
  traducere de Alexander Baumcarten, 1998, 162 p. 15 lei

Colecția „Filosofia religiei"
• HenryCorbin, Paradoxul monoteismului
  traducere de Janina Ianoși, 1997, 21 6 p.      4 lei

Colecția „Filosofie românească"
• Vasile Muscă, Spusul și de nespusul,
  2003, 146 p.                                  10 lei
• D. D. Roșca,
  Introducere Ia „Viața Iui Isus". Mitul utilului
  traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață
  de Marta Petreu, 1999, 1 38 p.                1 5 lei
• Bucur Țincu, Apărarea civilizației
  ediție îngrijită și prefață de Marta Petrec,
  2000, 132 p.                               15 lei
• Laura Pamfil, Noica necunoscut,
  2007, 288 p.                                 20 lei

• Scriitorul și trupul său, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p.
• Cele 10 porunci, carte gîndită
  și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p.
• Nicolae Bârna, Dumitru Țepeneag,
  2007, 304 p.

15 lei

15 lei

7 lei


Colecția „(anus"
• Ovidiu Pecican, Trasee culturale
  Nord-Sud, 2006, 228 p.                         1 5 lei
• Călin Teutișan, Textul în oglindă:
  Reflexii ale imaginarului eminescian,
  2003, 162 p.                                   15 lei
• Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau
  despre echilibru, 2003,176 p.                  1 o lei
• Dorli Biaga, Tatăl meu, Lucian Blaga,
  2004, 380 p.                                   20 lei
• George Banu, Uitarea, 2003, 80 p.            15 lei
• Norman Manea, Despre clovni
  eseuri, 1997, 230 p.                            1 5 lei
• Norman Manea, Octombrie, ora opt
  proză, 1997, 186 p.                            1 5 lei
• Philip Roth, Animal pe moarte
  roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 1 32 p. 15 lei
• Sanda Cordoș, Literatura între revoluție
  și reacțiune, ediția a u-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei
• Lev Tolstoi, Moartea Iui Ivan Ilici
  traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic,
  2003, 96 p.                                  15 lei
• Georgeta Horodincă, Duminică seara,
  2006, 231 p.                                   20 lei
• Alexandru Vona, Să mai fiu o dată
  îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită
  de Marta Petreu, 2005, 1 88 p.                 20 lei
• Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann
  și alte eseuri, 2005,172 p.                    20 lei
• Marta Petreu, Conversații cu..., voi. ii,
  2006, 132 p.                                   20 lei
• Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu,
  Corin Braga, Virgil Mihaiu,
  Ovidiu Pecican, Ion Vartic,
  Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p.                 20 lei
• Eugen Pavel, între filologie
  și bibliofilie, 2007,170 p.                    20 lei

Colecția „Scrinul negru"
• Zaharia Boilă, Amintiri și considerații
  asupra mișcării legionare
  prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de
  Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției
  de Marta Petreu, 2002, 1 60 p.                   10 lei
• Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p.          12 lei
• Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită
  de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 15 lei
• I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu
  ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p.     15 lei
• Ludovica Rebreanu,
  Adio pînă Ia a doua Venire.
  Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note
  de Liviu Malița, 1998, 288 p.                  15 lei
• Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui
  psihiatru). Aforisme, prefețe de
  I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleolocu; ediție
  și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 15 lei
• Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane
  (în colaborare cu Editura Dacia),
  2001, 144 p.                                     10 lei
• Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar
  de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu,
  2003, 112 p.                                     10 lei
• Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899),
  traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt-
  înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărcineanu
  (în colaborare cu Editura Polirom),
  2009, 83 p. + ilustrații                         15 lei

Colecția „Istoria filosofici"
• Constantin Rădulescu-Motru,
  F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa
  2003, 128 p.                                     10 lei

Colecția „Poeme"
• Tristan Janco, Memoriile Șoahului,
  2006, 84 p.                                      15 lei

Cărți în coeditare cu Ed. Polirom
(Ie puteți comanda Ia www.polirom.ro):

• Ion Vartic, Bulgakov și secretul Iui
 Koroviev: Interpretare figurată Ia
 Maestrul și Margareta,
 ed. a u-a, adăugită, 2006, 160 p.            1 7,95 lei
• Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale:
 recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p.           19,95 lei
• Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare,
 2007, 182 p.                                 19,95 lei
• Ion Vianu, Investigații mateine,
 2008, 112 p.                                19,50 lei
• Marta Petreu, Despre bolile filosofilor.
  Cioran, 2008, 128 p.                        19,90 lei

REDACȚIA:

Marta Petreu
(redactor-șef)

Lukăcs Jozsef
Virgil Leon
Amalia Lumei
Tehnoredactare:
CZEGELY ERIKA

Ana Pop
(contabilitate)

Vignetele revistei reprezintă
variațiuni grafice de Mihai Barbu
după desene de Franz Kafka.

EDITORI:
□  Uniunea Scriitorilor
   din România
□  Fundația Culturală Apostrof

PROIECT SPRIJINIT DE:

PRIMĂRIA Șl
CONSILIUL LOCAL
CLUJ-NAPOCA

ADRESA REDACȚIEI:
Cluj-Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22,
cod 400079
Tel., fax: 0264/432.444
e-mail: revista_apostrof@yahoo.com
www.revista-apostrof.ro

Pentru corespondență:
Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Cluj-Napoca, 400750

Manuscrisele primite la redacție
nu se înapoiază.

ISSN 1220-3122
Revista este înregistrată la
osim cu nr. 45630/22.05.1996.

Revista apostrof este membră a
Asociației Revistelor,
Imprimeriilor și Editurilor
Literare (ariel), asociație cu
statut juridic, recunoscută
de Ministerul Culturii.

              Tiparul:
       Centrul de Presă Reformat

Unica responsabilitate
a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile,
oricît de diverse,
ale colaboratorilor noștri.
Responsabilitatea pentru
conținutul fiecărui text
îi aparține,
în exclusivitate, autorului.
             Apostrof


Puteți comanda orice carte la adresa: 400079, Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro

Anul XXIV, nr. 11 (282), 2013 • 31