în loc de editorial Uniunea Scriitorilor in trei secvențe Marta Petreu S-A anunțat, în 7 octombrie a.c., rezul- tatul alegerilor de la Uniunea Scriitori- lor. Realegerea dlui Nicolae Manolescu, cu 705 voturi (78,24%) - în vreme ce contra- candidatul său, dl Dan Mircea Cipariu, a avut 196 de voturi (adică 21,75%) -, a fost previzibilă. Scriitorii au votat pe reprezen- tativitate și pe proiecte, iar acela al dlui D. M. Cipariu promitea multe spectacole și puține tipărituri. De fapt, în aceste vremuri, cînd necazu- rile se țin lanț și banii sînt puțini sau deloc, n-are cum să fie comod să fii președintele Uniunii, pare mai degrabă o corvoadă. La fel, n-are cum să fie comod nici să fii prim- vicepreședinte. Așa că ne imaginăm dificultatea în care s-a aflat și se află conducerea abia realeasă cînd, la fix o săptămînă după alegeri, a fost constrânsă să își înștiințeze revistele, printr-o circulară internă semnată de prim-vicepre- ședinte, de dl Varujan Vosganian, că pentru semestrul al doilea al anului în curs nu mai există subvenții de la Ministerul Culturii și că „rămîne în sarcina dumneavoastră obți- nerea de fonduri pentru acoperirea cheltuie- lilor cu tiparul, difuzarea și drepturile de autor“. Sîntem ca în anii 1990, ne spunem noi, cei \aApostnf, cînd am ținut revista în viață nici noi nu mai știm exact cum, prin prestări de servicii și programe externe... Atîta doar că între timp și peisajul extern s-a cam schimbat, iar olandezii care ne-au fi- nanțat atunci au acum alte priorități decît sprijinirea culturii române... * In 27 septembrie s-au petrecut alegerile la Filiala Cluj. în strimta și de fapt nepotrivi- ta Sală Mușlea de la b.c.u. s-au întrunit 113 din cei 285 de membri ai Filialei. Nu-i vor- bă, mai erau și alții de față, dar care, con- form statutului, n-au putut vota pentru că nu-și plătiseră cotizația. „Credeam că pot plăti cotizația pe anul ăsta tot anur, recu- noștea ai voce tare nu mai știu cine, care fusese întâmpinat în ușă de Irina Petraș ai anunțul „Tu nu ai drept să votezi“. La Cluj noutatea a fost că pentru funcția de președinte de filială au existat doi can- didați. Iar pentru celelalte loairi (puține) pentru conducerea Filialei erau înscriși o grămadă de scriitori, măcar unii înairajați, aim a mărturisit public unul intr-un e-mail trimis tuturor membrilor filialei, de către doamnele Petraș și Cetea. N-am avut cruzi- mea să întreb pe nimeni, nici chiar pe candi- dat, în ce calitate l-au înairajat cele două doamne, de foste președintă respectiv secre- tară ale Filialei Cluj ori în aceea de sigur-vii- toare alese, aim s-a și dovedit. De fapt, aim nici în lumea scriitorilor nu lipsesc - s-ar putea? - calailele și persuasiunile, principiul „divide et impera“ a fost întrebuințat ai succes nu numai la unele filiale buaireștene, ci și la Cluj. Cît despre candidul nostru co- leg, se pare că el n-a știut că persoanele care au vrut ai adevărat să cîștige și-au făcut campanie, prin diverse mijloace, încă din luna iunie. A fost simpatic la alegeri: cei doi candi- dați la președinția Uniunii, Nicolae Mano- lescu și Dan Mircea Cipariu, și-au prezentat programele, Nicolae Manolescu insistând pe importanța conservării unor realități scriitoricești - revistele, de pildă -, iar Dan Mircea Cipariu, căruia nu viziunea regizo- rală îi lipsește, pe ceea ce consideră el ur- gența momentului: modernizarea prezen- tării publice a Uniunii. Credem că dl Cipariu ar putea organiza excelente specta- cole cu noi toți... și poate că o zi pe an mi-ar plăcea și mie, recunosc, să apar într-un spectacol public organizat de el; atîta doar că în rest aș vrea să-mi văd de cele scriitori- cești, inclusiv de revistă, pentru care nu sînt în primul an în care duc bani de-acasă. Spuneam că a fost simpatic la alegeri: se vede foarte clar că mulți scriitori locuiesc în scrisul lor, adică în lumea lor, și, drept ur- mare, îndemnau Uniunea in general și Fili- ala Cluj să se ocupe de arhivele rămase de la scriitorii care au murit. Și Dan Mircea Ci- pariu, și Nicolae Manolescu au mușcat din nadă și-au vorbit despre asta. Din respect, nimeni nu s-a ridicat să spună un lucru simplu ca... legea: arhivele scriitorilor sînt o proprietate la fel ca oricare alta, ca banii din bancă sau ca loturile de pămînt, așa că după moartea scriitorului aparțin moștenitorului legal. Iar cînd nu există unul, intră o.r.d.a. și CopyRo, nu știu exact care, pe fir. Așa că Uniunea n-are ce se amesteca în afacerea asta, că, de, nu e-n chestiune. Au mai avut drept la cuvînt candidații pentru conducerea Filialei, adică, alfabetic, Ovidiu Pecican și Irina Petraș. Ceasurile fi- ind înaintate, pentru restul candidaților de orice fel nimeni n-a mai avut puțintică răb- dare să-i asculte. De fapt, n-a mai fost timp decît pentm anunțul, venit repetat din par- tea dlui Gabriel Chifti, cum că și Adrian Popescu este candidat pentm Consiliul Uniunii. Ceea ce, din cîte mi-am dat eu seama după numărătoarea voturilor, a pro- vocat măcar reacția de abținere a sălii, dacă nu și alte mișcări de trupe. Rezultatele se cunosc, le transcriu din pură plăcere, luîndu-le din e-mailul colectiv pe care cu toții l-am primit de la Irina Pe- traș, aleasa Filialei. Au fost deci 113 votanți, număr norocos se pare. Președinte de filială, Irina Petraș, 84 de voturi (74,33%), contracandidatul ei ob- ținînd 27 plus 2 vomri (acestea din urmă găsite la București, în urna pentm alege- rile de președinte al u.s.r), deci 25,66%. Comitetul de conducere al filialei: Iri- na Petraș, 62 de vomri; Doina Cetea 65 de vomri; Ion Cristofor, 34 de vomri; Ovidiu Pecican, 34 de vomri; Adrian Popescu, 27 de vomri. Reprezentantul filialei in Consiliul u.s.r. : Ruxandra Cesereanu, cu 24 de vo- mri, în vreme ce Adrian Popescu, înscris pe liste în timpul alegerilor, a obținut 6. Iar dacă e să spun un cuvînt despre mine, e timpul: eu am candidat pentm consiliul de conducere al Filialei și am piedut cu 26 de vomri: prima după linie, cum s-ar zice. Sînt mulțumită însă: așa cum ghicesc dinainte premiile Uniunii, i-am ghicit, cu cîteva luni (vreo trei) înainte, și pe toți cei aleși. Mul- țumită fiind de aptitudinile mele de prezi- cătoare, nu mă pot abține și comentez: nu știu de ce s-a adoptat în statut un număr așa de mic de persoane în conducerea filialelor locale - ar fi pumt fi mai multe locuri, fără ca asta să coste un ban în plus, deoarece întrunirea consiliilor de filiale nu presupune cheltuieli de deplasare și cazare... Am înțe- les de ce Consiliul Uniunii trebuie să fie mai restrîns: pentru că acela mare era ino- perant, prea costisitor și prea greoi în luarea deciziilor. Dar de ce să îngustezi baza de conducere din filiale? Mister. Singurii câști- gați sînt șefii de filiale, care concentrează în mina lor o putere mai mare. Or, eu știu ce- au pumt face ei și cu o putere mai limitată, deci am de ce să suspectez una... absolutis- tă, ca să nu folosesc alt cuvînt. în sfîrșit: dacă nu m-am trezit cînd se discuta statutul - și nu aveam cum să mă trezesc, căci tre- ceam prin succesive intervenții medicale -, acuma nu mai am ce face: decît să constat situația. * Iar în 3 octombrie, după cum am aflat dintr-un e-mail colectiv expediat cu bine- cunoscuta ei promptitudine de către preșe- dinta Filialei Cluj, Irina Petraș, la Cluj s-a întîlnit conducerea Filialei: adică Irina Pe- traș, președintă, Doina Cetea, Ion Cristo- for, Ovidiu Pecican, Adrian Popescu, mem- bri, cărora li s-a alăturat Ruxandra Cesereanu, reprezentanta Filialei în Consi- 2 • APOSTROF Rezultatul alegerilor la usr Luni, 7 octombrie a.c., a avut loc numă- rătoarea voturilor pentru președinția usr. Reamintim că anul acesta alegerile au avut loc, conform noului statut, în toate fi- lialele usr din țară și din Republica Moldo- va. Comisia de numărătoare a voturilor, deschizând urnele, a dat publicității urmă- toarele rezultate: Nicolae Manolescu - 705 voturi; Dan Mircea Ciiariu - 196 de voturi; 37 de buletine anulate. In continuare, a avut loc prima ședință a Consiliului usr rezultat din alegerile recen- te, în cadrul căreia președintele ales Nicolae Manolescu și-a anunțat echipa de conducere: Varujan Vosganian - prim-vicepreșe- dinte Gabriel Chifu - vicepreședinte. Iată și componența Consiliului usr ales pentru următorii cinci ani: Aurel Marta Baros și Gabriela Adameșteanu - Filiala București Proză Dan Mircea Ciiariu și Nicolae Prelipceanu - Filiala Bucu- rești Poezie Peter Sragher - Filiala București Tra- duceri literare Victor Gh. Stan - Filiala București Literatură pentru copii și tineret Radu Voinescu - Filiala București Cri- tică și istorie literară Horia Gării ia - Filiala București Dra- maturgie Cornel Ungureanu și Luclan Alexiu - Filiala Timișoara Vasile D an - Filiala Arad Nicolae Oprea - Filiala Pitești Gabriel Coșoveanu - Filiala Craiova Rita Chirian - F iliala Sibiu Aurel Pantea - Filiala Alba lulia - Hunedoara Marko Bela - Filiala Târgu-Mureș Irina Petraș și Ruxandra Cesereanu - F iliala Cluj Adrian Lesenciuc - Filiala Brașov Angelo Mitchieatci - F iliala Dobrogea - Constanța Corneliu Antoniu - Filiala Sud-Est - Galați Leo Butnaru - Filiala Chișinău Cassian Maria Spiridon și Gellu Dorlan - Filiala Iași Calistrat Costin - Filiala Bacău. Iată și componența Comitetului Direc- tor al usr: Președintele usr, Nicolae Manolescu Prim-vicepreședintele usr, Varujan Vosganian Vicepreședintele usr, Gariel Chifu Aurel Maria Baros Dan Mircea Ciiariu Mircea Mihâieș Adrlan Popescu Cassian Maria Spiridon Au fost alese și comisiile usr: Comisia socială'. Iullan Boldea D an Târchila Ovidiu Dunareanu Victor Gh. Stan Lucia Verona Comisia de relații externe. Horla Gârbea Leo Butnaru Denisa Comânescu Ruxandra Cesereanu Aurel Maria Baros Comisia de monitorizare, suspendare și excluderi: Mircea Mihâieș Nicolae Prelitceanu Ion Vartic Gabriel Coșoveanu Adrian Alui Gheorghe Comisia de onoare și demnități: Gabriel Dimisianu Ion Pop Livius Ciocârlie Al. Călinescu Marta Petreu Comisia minorităților: Marko Bela Slavomir Gvozdenovici Dagmar Maria Anoca Ivan Kovaci Karăcsony Zsolt Comisia de cenzori: Viorel LicĂ Nicolae Corlat Nicolae Firuleasa Mircea Stâncel Andrei Novac Următoarea ședință a Consiliului usr va avea loc în luna decembrie a acestui an. lini u.s.r. Nu știu cum s-au desfășurat lu- crurile, căci n-am fost de față, dar din e-mail rezultă că: 1. La propunerea președintei și adeverind că „cei din urmă vor fi cei dinții", Adrian Popescu a fost „desemnat" reprezentant al Filialei în Comitetul Director și „locțiitor al președintei". Cu alte cuvinte, cine n-a ieșit prin votare a ieșit prin „desemnare". 2. E-mail-ul mai spune că: „La cele trei reprezentanțe și la Departamentul minori- tăți, rămîn în continuare Gheorghe Pârja, pentru Maramureș, George Vulturescu, pentru Satu Mare, Cornel Cotuțiu, pentru Bistrița-Năsăud, Karâcsonyi Zsolt, pentru Minorități. Ei vor fi invitați la toate ședin- țele Comitetului și vor lua parte la luarea deciziilor importante. De asemenea, la șe- dințele lărgite vor fi invitați și conducătorii Asociațiilor și Societăților de scriitori din zonele respective, precum și redactorii-șefi ai revistelor Uniunii sau editate sub egida u.s.r." Recunosc, nu știu ce sînt „Asociațiile și Societățile de scriitori din zonele respecti- ve". Urmează oare ca președinta/consiliul Filialei să-i invite în conducerea lărgită a Filialei Cluj pe șefii unor „Asociații și Soci- etăți", altele decît reprezentanțele în terito- riu ale Filialei Cluj? Eu credeam că Uniunea și filialele ei pot stabili parteneriate de cola- borare cu alte instituții, inclusiv cu „Asoci- ații și Societăți de scriitori" de oriunde, dar nu credeam că Uniunea și filialele Uniunii au ajuns să-i invite pe conducătorii acestor „Asociații și Societăți", fie ei membri ai u.s.r., fie ei chiar „din zonele respective", adică Maramureș, Satu Mare, Bistrița-Nă- săud, în propriile structuri de conducere. Dar poate că brevetăm acum invenția. Mai ales că despre un detaliu minuscul, valoarea, singura care ne face sau nu scriitori, nu mai vorbim; și nu îndrăznesc nici eu să vorbesc - acum. Oricum, citind e-mailul (adresat colectiv) al președintei Filialei Cluj, m-am întrebat ce „Asociații și Societăți de scrii- tori" are în vedere și care or fi personalități- le cu care vrea să-i onoreze pe consilierii aleși; drept care am întrebat-o direct, prin- tr-un e-mail - la care n-am primit încă răspuns. Mai rămîne să recunosc, în acest repor- taj lacunar al alegerilor, că mi s-a pănit demnă de tot interesul precizarea finală a Irinei Petraș din pomenitul e-mail: „Preci- zare: din momentul în care am cîștigat ale- gerile, eu am (re)devenit președinta celor 285 de membri ai Filialei clujene. îmi asum datoria de a-i reprezenta pe toți în mod egal, cu același interes și ai aceeași disponi- bilitate. Nu-i reprezint doar pe cei care au votat, ci și pe cei care, din felurite motive, nu au votat. Sunt sigură că membrii Comi- tetului vor proceda la fel". Lăsînd la o parte faptul că textul are doza lui de ambiguitate, nu pot să nu remarc că așa ceva chiar ar fi o noutate. Dar, vorba aceea: om trăi și-om vedea. * Și, în final, să lămuresc în ce calitate scriu acest reportaj: în aceea de scriitor profesionist, membru al Uniunii Scriitori- lor din România, dornic să înțeleg ceea ce se petrece și amuzat că prea ghicesc bine rezultatele, cu luni de zile în avans. Așa că, da, au fost alegeri, pe cinci ani, cum ne precizează aleșii. ■ 18 octombrie 2013, Cluj Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 3 PUNCTE DE REPER Aș fi vrut să vă pot anunța ai mândrie - aim fac numai rectorii vechilor și impor- tantelor universități - că deschidem aaim, astăzi, cel de-al 433-lea an universitar la Cluj. Dar nu pot să vă spun decât că, în urmă cu 432 de ani, nu departe de acest loc, se inaugu- ra prima universitate modernă a Clujului, a Transilvaniei și a întregului Sud-Est euro- pean, sub forma unui colegiu ai rang de aca- demie, după modelul și de rangul celor care funcționau în Germania, Italia și Franța... Datorită vitregiei vremurilor și răutății oame- nilor, nu au fost până acum 432 de ani acade- mici încheiați și continui, ci presărați ai sin- cope, aim se întâmpla prin aceste părți, unde „nu sunt vremile supt oameni, ci bietul om supt vremi.. Chiar și așa, suntem instituția cu cea mai lungă tradiție din România, cu alte cuvinte, cea mai veche, aaim cea mai mare și mai complexă și, din multe motive și puncte de vedere, cea mai prestigioasă. Funcționăm ai 21 de facultăți, trei linii de studiu lingvistice - română, maghiară și germană -, plus mai multe programe derulate în engleză, franceză, ebraică etc. ubb a înmatriculat în 2013 peste 14.000 de studenți numai în anul i, dintre care circa 4.250 sunt înscriși la programe masterale, iar 310 la studii de nivel doctoral. Dintre cei 8.255 de studenți la nivel de licență și învățământ ai frecvență, 1.347 sunt la linia maghiară, 179 la linia germană și 360 la pro- grame derulate în engleză. Pe parairsul anului universitar treait au fost scoase la conairs circa 200 de posturi didactice și de cercetare, din care jumătate pentru asistenți și lectori universitari. Realizările sunt multe și greu de enumerat toate: s-a extins colaborarea cu mediul de afaceri, cu instituțiile de conducere ale muni- cipiului și județului, creându-se adevărate parteneriate cu acestea, cu mari companii din mediul economic românesc (Banca Transilva- nia, Siemens, Porsche etc.); s-a înlesnit accesul oNG-urilor studențești la fondurile acordate de universitate pentm finanțarea proiectelor inițiate și implementate de studenți; a fost fi- nalizat procesul de evaluare a unităților de cercetare și au fost validate centrele de exce- lență, iar universitatea are aaim o imagine mult mai clară asupra competențelor, valorii, potențialului de colaborare și dezvoltare a unităților de cercetare; s-a perfectat participa- rea universității în cadrul a două structuri de tip cluster: rr Cluster și Polaris, ca și participa- rea, alămri de celelalte mari universități de stat din Cluj, la înființarea în Cluj-Napoca a unui centru de transfer tehnologic, sub coor- donarea Fundației Steinbeis și ai sprijinul landului Baden-Wiirttemberg. Vom începe acțiunile de renovare și consolidare a clădirii „Comunitatea egalilor" Discurs la deschiderea anului academic 2013-2014 loan-Aurel Pop centrale, a Parailui „luliu Hațieganu" - cel mai mare și mai frumos spațiu destinat spor- tului studențesc din Europa Centrală și de Sud-Est. Dar nu deschidem anul academic ca să ne lăudăm, ci ca să construim împreună, iar această construcție comună - rodul muncii a circa 45.000 de oameni, câți suntem în aceas- tă „comunitate a egalilor" - înseamnă mai întâi multă învățătură, mult studiu, iar apoi creație de cel mai înalt nivel. Școala superioa- ră este dedicată, mai ales la studiile de licență, instrucției, adică stăpânirii nivelului celui mai înalt la care a ajuns domeniul ales de fiecare. Iar pentru aceasta e nevoie de dascăli de elită, de cei mai buni specialiști în ramurile cunoaș- terii. După instrucție, trebuie să urmeze crea- ția, care, în mai toate cazurile și în toate sec- toarele științei, începe ai cercetarea. La nive- lurile masterale și doctorale trebuie să pre- domine cercetarea, urmată de creația de vârf, materializată prin publicații de prestigiu, co- tate drept cele mai bune din țară și din lume. Pentm aceasta, este nevoie’ în universitatea noastră de cei mai buni dascăli-cercetători, transmită tori ai tehnicilor de investigație celor mai avansate și mai propice dezvoltării. Credem că putem să ne împărtășim îm- preună, în acest locaș dedicat învățăturii și educației înalte, din valorile științelor și arte- lor, ale filosofici și variilor teologii, pe urmele pașilor lui Possevino, Sămuel Brassai, Aron Pumnul, Sextil Pușcariu, Lucian Blaga, Au- gustin Maior, Hermann Oberth, Victor Ba- beș, Emil Racoviță, Constantin Daicoviciu sau David Prodan și să folosim tradiția spre a face performanță. Este drept că nu sunt cele mai bune auspicii, că bugetul venit de la stat nu este suficient, că nu sunt destule loatri în cămine, că avem încă nevoie de multe dotări moderne, că nu-i putem păstra întotdeauna în ubb pe cei mai buni absolvenți și dascăli, că salariile și bursele sunt mici etc. Sunt multe greutăți care ne tulbură și ne îngreunează misiunea... Dar nu avem alta soluție decât să perseverăm, sâ continuăm munca, strădania noastră menită binelui public. Pe holul central al clădirii principiile - nu- mit Galeria Rectorilor - se află din vremurile vechi un citat extras din Cicero, care sună așa: „Ce serviciu mai nobil sau mai folositor pu- tem face pentru stat, decât dacă învățăm și instruim tineretul?" Nu-1 spun în latinește - deși sună așa de frumos! -, deoarece astăzi nu se mai studiază aproape deloc această sublimă limbă, care ne-a dat numele și ființa și pe care o omorâm astfel din nou. Din acest citat cice- ronian extragem chiar esența educației și a universității: universitatea este comunitatea magiștrilor și discipolilor, în care profesorii îndeplinesc o misiune, oficiază un rit laic, spre propășirea studenților, meniți apoi - fiecare în felul său - sâ devină la rându-le învățători, sâ transmită mai departe tainele meseriei. Sco- pul nostm este sâ avem cei mai buni studenți și cei mai buni profesori. Dacă cei mai buni specialiști din societate sunt și dascăli, putem tinde sâ avem o mai bună societate, altminteri din râu iese rău și din mediocm rezultă me- diocui... Mă adresez bobocilor sau balicilor - aim se spune pe la noi -, acelora care vor primi airând „botezul" din partea celor mari, a se- niorilor studenți, și vor putea înțelege astfel ce înseamnă să fii student la ubb, la Cluj, pe urmele pașilor atâtor celebrități, între care și Lucian Blaga, cel care era dăniit de Dumne- zeu ai harul de a auzi „aim bat în geamuri razele de lună"... Pe vremuri, acest ritual se făcea prin versuri și cântece, Lingă pahare pline ai licori bahice. Mă tem că vechile cân- tece s-au cam dus... Venind la Cluj și la ubb, voi, studenții, sunteți privilegiații sorții, aveți înainte deschisă calea magistrală a amoașterii aim alții nu au, nu pot și nu știu. Să nu cre- deți că peste hotare ați fi învățat mai bine, mai mult și mai profund. Firește, a smdia departe este bine și folositor. Așa se proceda și în Evul Mediu, când s-au inventat universitățile, și așa veți face și voi, în variatele ocazii de schimburi interuniversitare. Vă veți putea specializa și chiar afirma peste hotare, dar nu trebuie să uitați de loairile națiile, bineaivân- tate între toate de Domnul pe pământ. Să dați țării ce este al ei, fiindcă ea ne ține pe toți, buni și răi deopotrivă și indiferent de limba maternă... Iar a te supăra pe țară pentru un eșec personal este ca și aim ai condamna iu- birea pentru refuzul unui sărut... Sunteți la Cluj, în cel mai mare oraș al acestei părți de țară, în cel mai smdențesc și mai intelectual oraș din România, ai un brand unic și inconlundabil - Universitatea, în sens generic, și Universitatea Noastră, în sens concret. Cu alte aivinte, voi sunteți brandul Clujului! Nu minimalizați acest pri- vilegiu. Buairați-vă de „toamna nebun de frumoasă la Cluj", de parairi și statui, de muzee și alei, de zidurile medievale, de bise- rici și de simple case, dar și de oameni, mai ales de oameni, de cafenele și de cluburi, de terase și de evenimente, fiindcă „nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să vă fie stră- in". Veți înțelege astfel câ, deși se duc smdenți stol după stol, Clujul nu rămâne niciodată g°L.. Intr-un asemenea loc binecuvântat ați ales și ați reușit sâ vă faceți studenția, de aceea vă felicit, împreună cu părinții și cu profesorii voștri, ai toți cei care trăiesc alături și prin Universitate și vă doresc un an universitar frumos și airat preaim însăși „corola de mi- nuni a lumii". „Să ne bucurăm, așadar!" îm- preună. .. Claj-Napoca, 30 septembrie 2013 4 • APOSTROF Poeme de Menuț Maximinian Cruci plutitoare Ticăit Văd rugăciunile preotului, Inima și-a amintit Strecurându-se, prin ferestre, Că trebuie să bată? Spre lumina Cerului. A început să ticăie, Mai întâi, pentru tine. Pe banca de lemn, Repede și ritmat. Stăm de vorbă la umbra nucului, A continuat să ticăie Doi prieteni, eu și bătrânul tată. Pentru mama și tata, Pentru speranțele ce vor fi, Numărăm fușteii vieții, Pentru povestea lumii, De la scara cu gândurile mele în care răul devine bine, Ce se reazemă de fruntea norilor. Pentru cuvânt și rugăciune, Pentru toți și pentru toate, Mă descalț la poarta vieții. De la fir de iarbă la cer, Bat cu mâinile în fierul rece. Iar când și-a amintit de mine Aștept iertarea timpului. A încetat să mai bată. Cruci plutitoare, din pământ iertător, Morminte călătoare, din cer strălucitor, Ruga Inimi împietrite, Am plâns Din trup muritor. La stâlpul în formă de Cruce Rădăcini în cer Până sârmele i-au ruginit. Când timpul s-a oprit, O apă cât universul Spaima a ticăit în locul lui. Peste gândurile mele. M-am rugat din nou. Inima e prinsă Când lumea a încetat să vorbească, în sertarul de sus. Devenind piatră de râu, Nici vântul nu mai bate Din nou m-am rugat. Prin patria mea. Acolo, sub stânca roșie, Ruga a încolțit. Stă sângele strămoșilor. Rana de pe cuțit Nu ne mai spunem nimic Doinește... Păsări își caută cuibul Ne-am întâlnit pe puntea lacului. în pământul-mamă. Mi-ai dat apă și un struț de cireșe... Ramurile copacilor cresc în jos, Acum, nu ne mai spunem nimic. Rădăcinile prind viață spre cer. Ne-am întâlnit pe plaja tăcută. Ne-am întins numele în roiul nisipului... Apus Acum, nu ne mai spunem nimic. Un arsenal de gloanțe se aude Ne-am întâlnit în sărut. Pe casa mea. Mâna ta era prelungirea mâinii mele.. E ploaia... Acum, nu ne mai spunem nimic. Norii negri Ne-am întâlnit în amăruiul fiorilor. Ne invadează intimitatea, Sub ochiul farului; și se legăna trupul... Punând stăpânire Acum, nu ne mai spunem nimic. Pe cărările goale. Mușcata tremură în fereastra cu gratii, Focul se văietă... Pași de cal Pun stăpânire pe timpan. Oare cât mai e Până la apusul lumii? Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 5 Vasile Icna și forfota blândă a pustiului Irina Petraș PE coperta a patra a noului volum (Locuri pustii, București: Editura Cartea Românească, 2013, 112 pagini), se reține și un fragment de portret pe care i-1 schițam altăda- tă: „Cu o blândețe înțe- leaptă și prevenitoare a gesturilor diurne, emotiv reticent și senzitiv profund ținut în frâu de o sensibilitate fun- damental livrcscă, dar nu și atrasă de per- formanțe formale, Vasile Igna atenuează precaritatea situărilor existențiale prin pre- țuirea apartenenței și o asumare a Provinci- ei (geografice și existențiale) ca loc în mie- zul lucrurilor*. Tot acolo, Dan Cristea: „La Igna, influența lui Blaga se simte mai mult, după cum sunt perceptibile, în toată rosti- rea lui lirică, semnele stăpânirii de sine, ale controlului și eleganței, ale discreției și nă- zuinței de a atinge o exprimare cvasiimper- sonală, eliberată de subicctivitățilc prea păstoase sau de impudorile eului*; dar și Gh. Grigurcu: „poetul introduce natura prin ușa din dos a civilizației atât de încre- zătoare în sine, ușa din dos fiind însuși ofi- ciul liric* decupează aceeași natură duală a unui poet al contrariilor discret împăcate. Cum spuneam cu alt prilej, delicatețea enunțurilor rămâne marca fundamentală, chiar dacă sunt tentate adesea și răzvrătiri expresioniste de imagine și perspectivă. Acestea din urmă sunt mereu difuze, nu tulbură echilibrul poemului, nu conturbă organizarea simfonică a detaliilor, oricât de aspre ca atitudine și receptare ar fi. Reflexi- vitatea e atât de sfumato, ambiguizată prin valorări ezitante ale volumelor, încât poate fi asumată tranzitiv, iar tranzitivitatea își conservă vagul și nesiguranța tatonantă cât să sune reflexiv. Această situare intre a poe- mului face din Vasile Igna un poet de frec- ventat în complicități de interior, nu de re- citat în vaste piețe. Cele trei cicluri ale plachetei - „Locuri pustii*, „Egloge*, „Muzici și danțuri* - su- gerează paralele și întrepătrunderi cu prece- dentele Lumină neagră și Animale domestice și rotunjesc, în ecouri și subtile concreșteri („Poezia e egală cu poezia / cu ceea ce e scris / înăuntrul tău*), aparițiile sale edi- toriale succesive: Arme albe, 1969; Fum și ninsoare, 1972; Provincia cărturarului. 1975; Starea de urgență, 1981; Grădina oarbă, 1984; Insula verde, 1986; Orbite, 1989; Clepsidra cu cenușă, 1999; Călăuzele oarbe, 1999; Urme și semne, 2004, până la antologia Provincii. Grădini. Orbite, 2006, care scoate în „vedetă* metaforele obsesive. Și de data aceasta, vibrând discret la trecere, precaritate, singurătate, sub „cenușa rece a bătrâneții*, lumina își conservă blândețea și promite ocrotire în ciuda invaziei de um- bre, dez-amăgirea are melodie și ritm, căci se nutrește și din comori atent conservate în cuvinte potrivite. Provincia însăși - a cărturarului care, septentrional', nu uită ni- ciodată dimensiunea etică a lucrurilor ome- nești și un vers sau altul scandează iuți sa- tire („iată deprimarea învinge puterea de adaptare / și sângele e corupt de oboseală și teamă. / II faut s’abetir, sună goarna precep- telor, / iar timpul trece în somn și cerșetoria / seacă albia mizericordiei. // Curg streșini- le, neaua prinde puteri / doar noaptea sub luciul smochinit al lunii. / Anotimpul e al compătimirii / dorințele cresc odată cu / neîmblânzirea viciilor / cu amețeala păgu- boasă a minții. / Unul crede în sorții războ- iului / altul în sfiala nopții de dragoste / amândoi întrec măsura cum ar trece / un nor peste marginea orizontului* - Egloga a Il-a. Februarie: începutul ospitalității) - își inventariază nu doar constrângerile, ci și libertățile și suveranitatea. în plus, în aceas- tă carte nouă, o și mai accentuată blurare a sensurilor. O extenuare a capacității poe- mului de a numi pentru a lua în stăpânire, deși abdicarea e încă ezitantă. „Personajele* sunt pe cât de insistent evocate, chiar cu un dram de abia controlată disperare, pe atât de evanescente. El, Ea, Ei, cu majuscule ori fără, pot fi oricine, de oriunde și de oricând. Amintirea și fantasma, afective ori livrești, cu hotare anume spiritualizate și în doze imprevizibile, traversează locurile fără a mai izbuti să le și locuiască. Interioarele exersea- ză în canon marea orfanitate, aceea a omu- lui față în față cu muritudinea, căci dubla apartenență, aici și dincolo, surpă și destra- mă: „acum când vorbesc lumina neagră / stă sprijinită de ușorul ușii / gata să se pre- lingă în încăpere / să se așeze pe masă și să răsfoiască / ultimul manuscris răsuflarea lui de pe urmă*. Ceva din omul care „începuse să vorbească singur*, bacovian, tremură în fundal. „îmbrăcat în ardoare și teamă*, sub „recele palid al melancoliei“, cu „îndoielile și agera muzică a vocalelor* alături, poetul își fixează din nou tabăra în spații predesti- nat elegiace, conținând deja crepuscularul: „locurile sunt pustii / învelite într-o liniște vicleană / așteaptă ridicarea cortinei*; „țăr- mul e doar înalt și stâncos / vocea pierdută / violoncelul spart / locurile pustii*; „absent din el însuși urcă trecutul și / seceră ierburi- le uscate ale viitorului*; „în singurătatea morocănoasă a prezentului*, un „murmur al trupului recunoscându-și înfrângerea*. Ciclul Egloge traduce toate aceste senine pustiiri și înfrângeri în falduri ample, cu priveliști și panorame de naturi și firi. Iată de pildă, Egloga I. Ianuarie: Terapie: „Stele mici licăresc peste fruntariile gerului / ele nu cunosc fericirea nici nefericirea / deseori poți visa să le atingi cu mâna / să le acoperi viclenia cu palma / să le sufoci singurătatea. / Ochiul e răsfățat de lumină / moleșit de frig și constrângeri. / Un vânt de mare scu- tură pomii și / grădinile albe ale gheții / și cad fructele ca îndoielile / pe pajiștea arsă a Grădinii. / Verum dicere. // Respir greu în fața instinctului / am oare dreptul să propun altceva / ca monedă de schimb pentru viață? // Silabisesc un nume / dar numele refuză să se închege / literele nu disting sensul / în sângele lor curge blajinul / nisip al compro- misului. / Prietenii mei încep anul cu / călă- torii prin culoarele morții / fac reverențe utopiei / sunt cinstiți și cinici cu ei înșiși. / Ei sunt mesagerii bine dispuși / ai absurdu- lui. // Prietenii nu spun întotdeauna adevă- rul / ei pervertesc până și ascunzișurile lui Dumnezeu / la fel ca filosofii și babele. / Mai rămâne șansa ca ei să piardă / gravitația și să plutească fără de aripi / precum îngerii căzuți, cei ce / n-au atins niciodată Pămân- tul. // Abia de ajunge să cadă o rază asupra ta / și cerurile se deschid / lăsând să pătrun- dă în carne / săgețile gerului. / Nimeni nu se poate însănătoși singur. / Totul, chiar și viața, / lucrează pentru abolirea veșniciei*. Și fiindcă „nu te poți copilări decât în propria limbă*, Vasile Igna adaugă și aces- tui volum un ciclu de Muzici și danțuri (în cor, în cerc, singur le-nccrc -pe Valea Căprioa- rei), răspunzând celor 19 cântece pentru în- șelat timpul care încheie Lumină neagră, dar și exercițiilor de rime și ritmuri din Jurnal de jocuri. Valea căprioarei: 23 de ipostaze ale verii (Animale domestice), în răspăr, acestea, cu diformul și destrămarea și având rost explicit: „să nu se facă sufletul noroi*. în poemele lui Vasile Igna, pe care le comparam altădată cu Elegiile în ofensivă ale lui Ion Pop ori cu Refluxul sensurilor, poeme- le „în scapăt* ale Anei Blandiana, emoția se țese din seninătatea tristeții și din foșnetul de mătase al crepusculului. „Visând una și trăind alta*, într-un balans ce-i definește, de altminteri, statura calm-contradictorie, Vasile Igna se cuibărește încă o dată „dinco- lo de marginea zdrențuită/ a cuvintelor* în „moara deșartă a paginii*, în forfota blândă a pustiului de după colț. 6 • APOSTROF VERTICAL Revenirea commedia-e‘\ deU'arte Ovidiu Pecican Acum că alămurile și cortegiile suferinței în- delungate, baroce, s-au stins în tăcerea durabilă de mastaba egipteană ca- re survine imolării, pleca- rea Monei Marian (Chiri- lă) dincolo îngăduie o examinare a personalității artistice a artistei. Dintre dascălii Facultății de Teatru a universității clujene, după Vistian Roman și Sorana Coroamă-Stanca, și poate după alții al că- ror nume nu îmi vine actun în minte, dar pe care colegii și discipolii îi țin minte cu pregnanță, regretându-i, Mona Marian este cea plecată în plină tinerețe creatoare, la ca- pătul unei suferințe care, până și ea singură, ar putea impune un respect extatic. Mă socotesc printre privilegiații care, intr-un fel sau altul, i-au stat, măcar inter- mitent, alături, secondând-o, de-a lungul anilor (scurți și denși) de efervescență, cu un interes treaz, mereu complice și puternic colorat afectiv în culorile prieteniei. în această calitate, socotesc că reparațiile în receptarea operei regizoarei clujene, întâr- ziate și diminuate de conjuncturi nefericite, dar și datorită unor năravuri și prejudecăți naționale, pot găsi actun un culoar favora- bil, suplinind cumva ființa de carne și oase a Monei Marian prin heraldica ei eferves- centă, oferind posibilitatea contactului cu modul ei de a gândi artistic și punând, mă- car actun, în adevărata ei lumină, importan- ța unei opere deloc marginale în teatrul ro- mânesc actual. Mărturiile relevante pentru concepția despre teatru a Monei Marian-Chirilă pot fi reconstituite din interviuri, ca și din textele rămase pe urma ei. într-un interviu televi- zat din 27 iunie 2006, publicat în parte în Apostnf, nr. 2/2008, artista îmi declara: Eu sunt considerată a fi specialistă în comme- dia deU’arte, toți colegii mei, prietenii mei, regizori mari acum, spun: „«- Ah, da, Mona Chirilă, indiscutabil, esAte singura specialistă în commedia deU’arte». îmi dau doctoratul în commedia deU’arte, așa că, să zicem, sunt sin- gura specialistă...[...]E una dintre cele mai vii forme de teatru. [...] De fapt, se derulase pe parcursul secolulului al xvn-lea, moare cu brio în secolul al xvm-lea. Concluzia aceasta era însă numai una provi- zorie, în fața căreia personalitatea ei artistică nu s-a resemnat. Pentru regizoarea dublată de o teoreticiană a teatrului care s-a dovedit a fi Mona Marian, commedia deU’arte repre- zenta o tradiție parțial efasată, trecută în planul secund al atenției creatorilor și a pu- blicului teatral, dar care se preta la interpre- tări contemporane capabile să înnoiască oportun mijloacele de expresie ale scenei. în acest travaliu ea s-a angajat nu numai prin succesiunea montărilor ei din ultimul deceniu, ci și prin explorările teoretice pri- lejuite de o teză doctorală convertită ulteri- or într-o carte. Figuri centrale in Commedia dellArte (Cluj-Napoca: efes, 2010, 236 p.) a ajuns să se dovedească, prin fatalitatea destinului, nu doar un demers de relevanță academică, ci și un program personal cu dimensiuni testamentare și cu rezonanțe care, modice inițial, vor începe cu siguranță să reverbereze în anii ce vin. Relieful cultu- ral amplu care a amorsat meditația la temă imprimă și o parte din anvergura acestuia. După declarația artistei, Amorsele acestui demers teoretic pot părea la prima vedere eclectice. Am pornit de la tablourile cu figuri aeriene, stranii, ale lui Callot, de la descrieri ale vieții actorilor am- bulanți, de la plecarea lor din Paris în urma revocării Edictului de la Nantes și expulzării comediei italiene de pe scenele franceze, de la Viața domnului de Molim scrisă de Bul- gakov. de la experimentele teatrale ale regi- zorilor secolului xx, care foloseau imagini dell Arte, de la imaginea idilică a teatrului de marionete de bâlci și de la nostalgia vieții nomade a actorului magic, pentru care există o imagine arhetipală a scenei ridicate pe bu- toaie în mijlocul unei piețe (p. 9). Mărturisirea dezvăluie un spirit neliniștit, febril, de o mobilitate redutabilă, capabil de conexiuni între areale culturale diverse, ac- tivate de o sensibilitate artistică subtilă și folosite pentru propria combustie. Suntem în preajma unui manifest saturat de tradiții occidentale succesive și care le suprapune • Mona Marian (Chirilă). Foto: M. R pe acestea în interiorul unei forma mentis care le subîntinde și le înglobează, pe care le leagă dincolo de diferențe specifice, într-o altă posibilă sinteză decât cea suprarealistă, care opera prin contrastări tensionale, dar și enigmatice, ale obiectelor disparate pe care le convoca, și lăsând deoparte colecția anti- cărească de factură postmodernă ce adună totul, fără scrupule ori prejudecăți, într-un depozit dizarmonic. în aceste condiții, eclectismul prezumat de pe poziții polemice, en passant, apare ca o simplă prejudecată culturală superficială, când, de fapt, regula ar fi ca experiențele culturale înrudite subteran să se aglutineze într-o pastă, într-un strat germinativ din care noul vizual și dinamic urmează să se plămădească prin întâlnirea ai alte ingredi- ente, specifice artei teatrale. Ele pot fi mul- te, dar pentru universul scenic al Monei Marian esențială rămâne, pe lângă o anume picturalitate, și alături de mișcarea burlescă a personajelor în ansambluri de mare forță evocatoare, atmosfera stranie, insolită, în- tr-un cortegiu de fulgurații precum chipu- rile de mare diversitate care îl însoțesc pe Cristos în periplul ei bruxellez pictat de James Sidney Edouard, baron de Ensor. în fond, avem de a face cu o recapitulare a întregii modernități, într-o formulă alert anamorfotică de factură decis manieristă, prea subtilă pentru omul care vine să pe- treacă, în conformitate cu obiceiul vremii noastre, două ore într-un teatru, nemaire- venind acolo pentru aceeași piesă, cu aceeași distribuție, în aceeași viziune regizorală. Spectacolele de acest fel, lucrate în detaliu cu mare rafinament, nu sunt imaginate ca lumi autonome, capabile să atragă magne- tic și să absoarbă în pântecele lor, la prima vedere, printr-o priză spontană și cu răs- punsuri din gama „îmi place - nu-mi place“. Ele sunt creuzete labirintice care recheamă prin detalii, aluzii, schimbări misterioase de ritmuri și impostări oarecum enigmatice, care presupun și din partea celui care le descifrează intrarea într-o ordine a du-te- vinoului, într-un parc Bomarzo al percepți- ilor artistice și, până la urmă, într-un flux- reflux al lecturilor clarificatoare, al revizitării de cărți, expoziții și filme, al teatralizării propriei existențe. In această alchimie scenică Mona Mari- an a fost o maestră insuficient frecventată, prea puțin descoperită la adevăratele ei di- mensiuni, făcând prin creația ei cercuri concentrice care abia încep să se propage. Desigur, în cartea ei lucrurile evoluează in- tr-un plan inițial cu caracter sincronic și di- acronic, reprezentativ pentru abordarea canonic-doctorală, dar și inovativ pentru istoria teatrului universal prin popasurile în zona articulării unei tentative poetice pro- prii referitoare la experiența teatrală din commedia deU’arte. într-un alt plan, preocu- parea pentru constantele structurale și ca- racterele teatrului de acest tip prilejuiesc considerații memorabile despre tipurile ca- re articulează lumea reprezentărilor respec- tive: Arlecchino, Pulcinella, dublul feminin. In fine, ultima secțiune a cărții se centrează pe masca lui Pulcinella, retrasându-i-se mo- delele istorice, avatarii consemnați în scris și prin imagini, dar și condiția marginali- tății, deghizările și simbolurile galinacee, hermafroditismul, alte asocieri și deschideri din spatele măștii... Editată într-un tiraj confidențial, greu de găsit și disponibilă doar în limba româ- nă, păgubită - din motive de logistică fi- nanciară și austeritate - de lipsa dosarului imagologic conex, indispensabil pentru mai buna urmărire a traseului gândirii autoarei și al devenirii genului, cartea Monei Marian ar merita o ediție care să îi respecte perfor- manța, incluzând și indici. Nu s-ar putea dispensa nici de un alt corpus de imagini, reprezentative pentru temă: ipostaze de commedia dell’arte din spectacolele înzestra- tei regizoare a Clujului ultimului deceniu și jumătate. Altfel spus, întâlnirea cu Mona abia urmează să vină, iar amânarea ei nu poate și nu trebuie să continue. Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 ’7 Cernâșevski¹ e mereu dezinvolt atunci când în joc este demistificarea ironică a iluziei pe care ar putea-o crea romanul său, Ce-i dejacut?, scris în închisoare și publicat în 1863. Nici nu începe bine textul - cu un detaliu de efect, o sinucidere - și cititorul este chemat la rampă pentru a i se stabili „condițiile de lucru“. Cuvântul cel mai im- portant e vigilența, dublată de simț critic și de suspiciune pentru calitățile demiurgice ale naratorului: e și el om, vrea ca romanul lui să aibă succes, deci combină episoadele în așa fel, încât să creeze impresia cea mai adâncă. De fapt, autorul e un histrion și Cernâșevski dorește cu tot dinadinsul să-i reamintească „cititorului său perspicace“ că a fost atras în cursă; de fapt, se poate prea bine ca evenimentele să fi avut o altă curge- re decât aceea furnizată în roman, numai că dorința de a crea un efect le-a ordonat alt- fel. Mai mult decât atât, autorul nu se sfi- ește să dezvăluie că are „o foarte proastă părere despre publicul cititor“ (49), îi de- nunță acestuia „naivitatea neghioabă“, îl mângâie puțin pe creștet pentru inocență (nu neapărat un compliment...) și-l plânge pentru incoerența din cavitatea rațională numită cap. „Bunul meu cititor - scrie el -, află că autorului nu-i arde de artificii [adică de rafinamente artistice sofisticate - n.n., Șt. B.] deoarece el se gândește la haosul din capul tău...“ (50), căruia lucrurile înalte și ideile cu adevărat superioare îi sunt inacce- sibile. Citatele s-ar putea înmulți, dar nu există ceva mai rău, în relația dintre omul care scrie prima sa carte și cititorul de la care el se așteaptă să i-o citească, decât să-i spună acestuia din urmă că nu se ridică de- cât puțin deasupra debilității. Cu toate acestea, peisajul nu este atât de sumbru: în rândul marii mase a cititorilor de rând exis- tă și o minoritate („un număr oarecare de oameni“ - 51) pentru care scriitorul nutreș- te „respect“: lor li se adresează romanul. Să nu glisați, bunii mei cititori, în eroa- rea de a crede că ideea lui Cernâșevski este elitistă și că literatura se adresează, în con- cepția lui, doar unor aleși, fiindcă-i supărați pe Marx (care ținea portretul autorului la căpătâi) și pe Lenin, care se va simți obligat să-i copieze titlul. Nu: raportul dintre ma- Un gnostic ironic: Cernâșevski I Ștefan Borbely joritatea tâmpă și minoritatea iluminată echivalează, la pușcăriașul din Fortăreața Sf. Petru și Pavel, cu un rudiment de filoso- fie a istoriei, potrivit căreia o epocă face pași înainte prin intermediul „oamenilor noi“ (e și sintagma din subtitlu) care se ivesc în interiorul său. Ei sunt recognosci- bili, fiindcă sunt întrucâtva bizari, dar sunt și sublimi totodată, fiindcă anunță o epocă pe care inerția celorlalți nu face decât s-o întârzie. Eroii din Ce-i de făcut? (Vera Pavlovna, Lopuhov, Kirsanov, Rahmetov) sunt asemenea „oameni noi“, înrudiți cu celebrul Bazarov din Părinți și ctpii. în consecință, romanul își propune, cu toate fibrele sale, să propună Viitorul: mitul care va lua locul istoriei, mit care e, aici, cel gnostic. Secole de-a rândul, s-a trăit cu cre- dința „că bărbații au darul de a gândi mai adânc lucrurile“ și că „și-au dezvoltat mai mult decât femeile capacitatea de a gândi“ (49). Prejudecata, adânc înrădăcinată în legi, morală și cutume, a generat o falocra- țîe păguboasă, care a dus lucrurile de râpă. E cazul ca această mentalitate să se schimbe, locul bărbatului catastrofic fiind luat de Sophia, marea zeiță a celor două iubiri, cea senzuală, orgiastică (e termenul lui Fourier, aici...) și cea prietenească, spiritualizată. în subsidiar, Ce-i de făcut? este o apocalipsă surmontată prin transcendere: viața veche se prăbușește în neant, „oamenii noi“ fac una nouă. „Cheia“ structurii e strecurată de Cernâșevski într-un detaliu în aparență mi- nuscul: aflat în casa Verei Pavlovna, pentru a o proteja, uriașul Rahmetov scoate din biblioteca amfitrionilor o lucrare postumă a lui Newton, Cartea- dapre pnfețiile lui Daniel șiApocalipsa Sfântului loan, publica- tă de nepotul fizicianului, Benjamin Smith, în 1733.² Interesul pentru apocalipsă al lui Newton - data sa de predicție fiind, după toate aparențele, 2060 - revine discret în mai multe locuri din carte, sugerând o in- tertextualitate subtilă, hermeneutică, greu de ocolit. Admonestarea cititorului naiv nu e sin- gura imixtiune a lui Cernâșevski în text; de fapt, ne aflăm în fața unei obișnuințe. Giu- vaier sublim, crescut într-un mediu familial și social sordid (simbolul e „scara dezgustă- toare“ a casei, invocată cu oripilare de o vi- zitatoare), Vera Pavlovna Rozalski, foarte frumoasă și delicată, e scoasă la mezat con- jugal de mama ei abuzivă, Maria Alexevna („femeie foarte brutală și foarte rea“ - 214), pe considerentul că „viața este proză și cal- cul“ (83), o căsătorie bine aranjată fiind fa- vorabilă atât fetei, cât și familiei sale strâm- torate. Insistența filfizonului Storeșnikov, care pune ochii pe fată, e dejucată de Vera prin uniunea conjugală atipică, secretă până îa anunțarea ei, încheiată cu Lopuhov, pre- paratorul fratelui ei mai mic, care nu se va consuma niciodată³, soții - care se alintă reciproc ca „prieteni“ - trăind în camere se- parate, în cea mai elevată dintre amicițiile cu putință, fără sex și alte delicii carnale repro- babile, maximul gest de tandrețe fiind o frunte apropiată cu dragoste de piept sau o îmbrățișare mai mult decât platonică, atunci când celălalt rostește o idee deșteaptă.⁴ Du- pă consemnarea uniunii maritale - o putem numi și „căsătorie“, dacă doriți, fiindcă for- mal asta este... -, mama eroinei este convo- cată de autor, admonestată fiindcă a fost rea, certată din cauza unor atrocități și suferințe pe care „noua ordine amoroasă“ extrasenzu- ală este chemată să le asaneze și dată afară din roman o dată pentru totdeauna, pe mo- tivul că e reprezentanta haină, demonetizată, a unor reflexe sociale vetuste. Spre stupoarea societății ruse patriarhale a vremii, Vera (pasionată de Fourier) va deschide o croitorie cum nu s-a mai văzut prin preajmă. Venitul realizat este parțial reinvestit, parțial împărțit între lucrătoare. Deciziile se iau în comun, se locuiește în comun, se gătește și se mănâncă în cea mai frumoasă dintre armoniile posibile. Patroa- na (cuvânt impropriu!) nu diferă cu nimic de muncitoarele de rând (sintagmă impro- prie!), decât, eventual, prin pasiunea de a le școli și cultiva; în pauzele dintre ciclurile de producție, ea se așază cuminte între ele și le citește despre greci, romani sm Ergheni Omghin. Rațiunea înlocuiește energic im- previzibilul inerent al relațiilor umane, ide- ile conviețuirii falansteriene „plutind în aer, întocmai ca miresmele pe câmp, atunci când înfloresc florile“ (121). Devine limpe- de, așadar, motivul pentru care scriitorul își convoacă propriul eu la dialog, lămurindu-1 că într-o epocă nouă, dominată de rațiune, „idila nu mai este la modă“. în consecință, degeaba va căuta „cititorul pătrunzător^ suferințe epocale, oftaturi adânci și drame mistuitoare în roman, că nu le va găsi: noua poietică (aceasta este o idee care trebuie re- ținută!) e aceea a suprafeței, nu a culoarelor care duc la adâncime. Cuvântul - deloc peiorativ - agreat de Cernâșevski - e „prozaică“. Să nu-și imagi- neze bunul cititor că scriitorul e captivat de „oamenii noi“ pe care-i pune în scenă; dim- potrivă, știe foarte bine că dacă se va realiza conversia socială preconizată în utopia sa, se va trece de la o sintaxă umană interesantă (crime, adulter, cinism, suferință, otrăviri etc.) la una monocromă (fericirea generali- 8 • APOSTROF zată a celor buni și neprihâniți, adică viața ca o cofetărie). De altfel - ca să fim întru totul sinceri Vera, Lopuhov și Kirsanov îl cam plictisesc pe Cernâșevski, rămas singur cu ei în întunecimea celulei sale de detenție: prea multă monotonie în junii lor, viața ca o bomboană fondantă îi creează un mic in- confort, cu atât mai mult, cu cât se gândește că „cititorul perspicace" l-ar putea acuza - în timp ce cască repejor - de lipsă de imagi- nație. Vera e „prozaică": „dacă e prozaică, n-am ce să-i fac" (430). Puterea ei vine din altruism și din apartenența la o minoritate umană reformistă: „Ei sunt puțini, dar da- torită lor înfloresc viețile tuturor. Fără ei, viața ar lâncezi, ar mucegai" (355). Ce în- seamnă altruism?: generozitate, firește, însă, înainte de orice, capacitatea de a transcende prin mijloacele rațiunii toate instinctele, in- clusiv pe cel al proprietății. în consecință, Cernâșevski își ghidează cu grijă eroina, e îngrijorat să nu iasă din făgașul firesc al bu- nătății și, atunci când e mulțumit de ea, o mângâie fratern pe creștet: „Nu, Verocika, nu este deloc ciudat că te-ai gândit la toate acestea și le-ai pus la inimă..." (121). Un alt om bun este Lopuhov, primul soț al Verei, care este medic, dar refuză cu îndârjire să practice medicina în folos propriu. în con- secință, se va dedica științei, laboratorului, cercetării; în acest fel, el va practica o me- dicină de gradul doi, pusă nu în slujba omu- lui concret care se plânge că are pelagră, se suspectează de anevrism și e speriat de moarte de eclozarea malignă a vreunei bac- terii, ci a umanității generice, care suferă și trebuie să fie vindecată. Atunci când romanul lâncezește - de prea mult bine... -, antonii intervine ener- gic, introducându-1 pe uriașul Rahmetov în text. între timp, se consumase divorțul dintre Vera și Lopuhov, pe motivul pasiunii cuminți pe care ea o face pentru Kirsanov, colegul de cameră și cel mai bun prieten al celui dintâi. Separarea e pur rațională: - Vera: „Dragul meu, îl iubesc!" - Lopuhov (soț prins în triunghiul ero- tic diafan): „Orice s-ar întâmpla, vom ră- mâne prieteni". Originile lui Rahmetov coboară, fabu- los, până în secolul al xn-lea. în concepția lui, urieșenia morală trece prin cea fizică; adică, derivă din convingerea că un om care nu-și poate expanda voința până la asceză e sortit eșecului în viață, pe motiv de com- promis. Așadar, Rahmetov - un uriaș, la propriu - e un atlet înverșunat, face sport (în limbajul timpului: practică energic exer- cițiile în aer liber), are un pat aspru, apucă- turi intolerante și mănâncă numai carne de vită, golindu-și cu premeditare casa de toate sursele de plăcere, și-n primul rând de za- hăr.⁵ Să nu-și imagineze bunul cititor că asceza e respectată și în afara gospodăriei proprii: aflat în vizită la Kirsanovi, „bea cinci pahare de ceai" (pe nerăsuflate), mă- nâncă „o jumătate dintr-un enorm castron de frișcă" (cealaltă jumătate și-o toarnă în ceai...) și „înfulecă o cantitate enormă de prăjituri" (357). Ce rost are Rahmetov în roman? Le conferă un anumit relief celorlalți și îi pune într-o „oglindă" rusească, sugerând totoda- tă că în rândul oamenilor noi, catalitici, „mândri, modești, aprigi, buni", care pre- gătesc societatea viitoare, se găsesc și forțe ale naturii cu pedigree ancestral, nu numai devitalizați socratici. Singura problemă e că un gând frugal îi sugerează autorului că „cititorul pătrunzător" s-ar putea să nu agreeze imixtiunea, socotind că e cam trasă de păr. în consecință, Cernâșevski are o lungă dezbatere cu „cititorul pătrunzător" despre oportunitatea epică și constructivă a unui asemenea personaj.⁶ Rămânând cu impresia că acesta este habotnic și că nu cedează, îl trimite, pur și simplu, la plimba- re, ca nedemn în ecuația textului pe care-1 citește, urmând ca romanul să continue fără el: Nu, prieteni răi și demni de milă, ați jude- cat greșit: nu ei sunt prea sus, ci voi sunteți prea jos față de ei. Acuma, iată, îi vedeți pe pământ. Mai înainte, vi se părea că plutesc în nori, pentru că voi erați în fundul prăpastiei. Toți oamenii trebuie și pot fi la înălțimea lor. Firile sublime, pe care nu pot să le ajung nici eu și nici voi, bieții mei prieteni, firile subli- me nu sunt așa. [...] Puteți fi la înălțimea oa- menilor pe care i-am înfățișat din plin, dacă veți căuta să vă dezvoltați așa cum trebuie. Cine rămâne mai prejos de ei înseamnă că-i un om mic. Ridicați-vă din prăpastia voas- tră, prieteni! [...] leșiți în lumea largă și li- beră! [...] Observați, cugetați, citiți pe acei care va vorbesc despre curatele bucurii ale vieții și vă asigură că omul poate fi bun și fericit! Citiți-i! Cărțile lor vă umplu inimile de bucurie! (382) „Curatele bucurii ale vieții", aduse pe pă- mânt de „oamenii noi" pe care îi prezintă romanul, se concentrează într-un mănunchi programatic de sorginte gnostică. Vera Pa- vlovna joacă, aici, rolul Sophiei, a cărei apoteoză - condiționată de eliberarea feme- ii din jugul abuziv al conveniențelor de tip patriarhal - va consfinți venirea noii Civili- zații, a egalitarismului și a Fericirii Supre- me, decantată din plăcerea simțurilor, cu Femeia în poziție de „Mare Zeiță". Preci- zăm din nou - cu speranța că cititorul per- spicace a reținut deja detaliul - că „acțiunea" din roman are structura unei escatologii surmontate prin efeminare: vechea societa- te a ordinii abuzive masculine, a cărei apo- calipsă Rahmetov o citește în cartea luată din biblioteca soților Kirsanov, va fi înlocu- ită, în viitor, de una mai luminoasă, istoria apărând ca diacronie a emancipării femeii și a valorilor de contemplare spiritualizată pe care ea le reprezintă. Trebuie să se fi price- put deja că religia, înțeleasă în sens clasic sau empiric, nu joacă niciun rol în Ce-i de făcut?, pentru simplul motiv că ea se bazea- ză pe o logică a supușeniei și pe reflexe ira- ționale de spaimă și obediență. Or, gineco- crația⁷ pe care o preconizează Cernâșevski e integral rațională. Autorul e mânat însă și de mize interculturale colaterale, pe care nu le putem omite. La un prim nivel se află dorința ostenta- tivă de a prezenta un alt tip de femeie decât cel stereotipizat prin realismul literar al vremii și prin cutuma socială general admi- să: Vera Pavlovna e superbă, dar e emanci- pată, refuză demn să devină proprietatea unui bărbat, prin intermediul căsătoriei, și înțelege să fie, prin tot ceea ce întreprinde, centrul de iradianță al unei noi ordini soci- ale, în care oamenii se definesc prin rapor- tarea lor admirativă la o femeie castă. Nu e vorba numai de bărbați (Lopuhov, Kirsa- nov, Rahmetov), ci și de femei, una dintre cunoștințele din tinerețe ale Verei Pavlovna fiind o curtezană, care practică parazitismul social cu succes, lăsându-se întreținută de bărbați. Cei trei bărbați deja amintiți se află, unul față de celălalt, în relații perfect explicabile prin logica suprasexuală - ușor ridicolă - a „programului" de asanare soci- ală descris în roman. Lopuhov e „prietenul" „salvator al femeilor" (e sintagma pe care o folosește și Kafka în Castelul...') care o eli- berează pe Vera din perspectiva unei căsă- torii mercantile. Pe de altă parte, el este și înțeleptul care se retrage demn din scenă, atunci când Vera îi mărturisește că îl iubește pe Kirsanov. (Poate nu este o întâmplare că poartă numele Lopuhinei, pe care Petru cel Mare o părăsește pentru a-și putea duce la îndeplinire proiectele de reformă.) Kirsa- nov produce, împreună cu Vera, un micuț Dimitri (semn că mariajul, păstrat cast cu Lopuhov, se va consuma, totuși), dar deta- liul e pur și simplu strecurat în text o singu- ră dată de autor, fără să ni se ofere lămuriri- le pe care cititorul le așteaptă. Dincolo de cei doi, Rahmetov e teluricul sublimat în utopie, el gravitând în jurul Verei Pavlovna din rațiuni preponderent intelectuale. ■ Note 1. Ce-i de făcut? Din povestirile despre oameni noi, tradu- cere din limba rusă de B Comarnescu și A. Ivanov- ski, ed. a m-a, București: Editura pentru Literatură Universală, 1963. Pentru a nu încărca notele cu re- petiții obositoare, vom menționa numărul paginii citate în paranteză, în corpul textului. 2. Observations Upon The Prcphecies tf Daniel, and the Apocahpse if St. John, printed by J. Darby and T. Browne in Bartholomew-Close, London, 1733. 3. Vera: „nu voi avea grija feminității", nutrind doar „idei cu totul bărbătești despre viață. [...] Vom fi prieteni, dar vreau să-ți fiu cea mai bună prietenă" (173). 4. „...ce căpșor duios..." (200). 5. Martorii vremii spun că Rahmetov va deveni un model de viață pentru Serghei Neceaev, care va dor- mi pe o scândură și va practica observanțe aspre. De altfel, celebra sa carte, Catehismul revoluționarului (1869), recomandă o asemenea asprime, pe care Contraculturalii din anii ’60 o vor ignora, atunci când vor reedita volumul, citindu-1 ca pe o re- velație. 6. Se intitulează: Convorbire cu cititorul pătrunzător și izgonirea lui (ed. cit., pp. 375-382). 7. Cuvântul a fost lansat de către misionarul iezuit francez Joseph-Franțois Lafitau (1681-1746), cele- bru pentru cercetările antropologice făcute la iro- chezii din America de Nord. I se datorează - ca o curiozitate... - introducerea ginsengului în Europa. Tot pentru preeminența dreptului matriarhal în re- lația cu cel ulterior, al bărbaților, nu trebuie uitat Johann Jakob Bachofen (1815-1887), colegul lui Nietzsche de la Universitatea din Basel; cartea lui din 1861, Das Mutterrecht, va revoluționa studiile despre mitologia greacă. Lucrarea a fost elaborată în cadrul unui grant finanțat de Consiliul Național al Cer- cetării Științifice din România, cncs - uefisc- di, nr. de proiect: pn-ii-id-pce-201 1 -3-0061. (Continuare în numărul viitor) Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 9 In memoriam Ochelarii lui Petru Ion Mureșan Prietenul meu Petru s-a dus. Și m-a lăsat în brațe cu o întrebare. O întrebare pe care am tot amânat să i-o pun. Poate pentru că o consideram prea intimă. Iar la mesele de la Klausenburg era me- reu însoțit de Alexandru Vlad. Or, întrebarea era a mea și răspun- sul lui se cuvenea să fie proprietatea mea. Oricum, cei care nu poartă ochelari vor considera mereu comunicarea aparte dintre doi „ochelariști“, dacă nu suspectă, în orice caz ridicolă. Iar Petru și cu mine eram „ochelariști“. Iar întrebarea mea se referea la ochelarii lui, pe care i-am socotit mereu miraculoși. Petru avea un scris foarte ordonat și foarte mic. El scria cu lite- re cât puricii și prefera să scrie pe bucăți mici de hârtie. Avea ceva dintr-un copil care preferă să vadă într-o mașină o mașinuță de ju- cărie, într-un cal, un căluț de lemn, într-un om, o păpușă. Astfel lumea devenea suportabilă și dragă. Cred că la el granița între obiect și cuvântul care îl denumea devenise vagă: folosea cuvintele cu o responsabilitate exagerată, ca și cum ar fi fost obiecte, și obiectele ca și cum ar fi fost cuvinte. Ce nu am înțeles? Nu am înțeles, și asta trebuia să-l întreb: cum se face că scrie cu ochelari, iar când citește, citește doar fără oche- lari? Cum face el că, atunci când scrie, nu vede să scrie decât cu ochelari, iar când citește, nu vede să citească decât fără ochelari? Sigur, acum sunt silit să detaliez o întrebare pe care lui i-aș fi pus-o foarte scurt: „Petre, tu de unde știi când scrii și când citești, cum faci diferența? “ Am rămas ai întrebarea asta în brațe. O întrebare care nu se mai potrivește nimănui. Și nu mai am cui să o pun. Sunt convins că el nu ar fi râs de mine și de întrebarea mea. Eventual, și-ar fi ri- dicat ochelarii ca și cum m-ar fi citit. Acum încerc să-mi dau un răspuns în locul lui: „Măi, Muri, nu ai văzut cum lucrează un bijutier? Cînd șlefuiește formele mici de la o bijuterie, se uită printr-un mic ochean, lipit de ochi. Când vrea să vadă rezultatul, se uită cu ochiul liber, căci nimeni nu-și poate admira opera printr-un ochean!“ Mă opresc, căci sunt convins că răspunsul lui ar fi fost altul. La înmormântare, i-am scris pe panglica de la coroană: „Petre, drum bun spre Cerișor!“ Nu spre Cer. Spre Cerișor. Acum el a ajuns în Răiuț. Răiuțul e un Rai mai mic, unul pentru copii și po- eți. Un Rai mic ca și scrisul lui Petru. Acum, Dumnezeu din Ceri- șor își ridică ochelarii de pe năsuc și-l citește pe Petru ca pe o literă care i-a reușit. Poeme de Georgian Ghiță Așteptare M-am așezat cu capul pe cadrul gândului tău, Ca o stea muribundă la marginea universului. Câteodată, încerc s-aprind un colț, lăsându-le pe celelalte patru într-o umbră ce alunecă petale de piatră asemeni unei himere vii. Mi-am strâns umerii înfiorați de plăaitul venin al vârfurilor de-amor pe care le înfig în sângele amorțit nopțile pierdute. Toamna a trecut, și orice fulg abandonat mă va prinde în visuri senine, Cuget lucid Inocență de lut. Pe șina speranței trec iubitorii de vid - spirite reci. Cutia de chibrituri M-am ascuns lâng-o cutie de chibrituri De multe ori îmi imaginez că nu ești tu, că e doar lumina care cade pe covor sfâșiată precum un trup ce se zbate în visare Tremur, izbit de amorul anarhic, înstrăinat ca o candelă sudată de vitraliile unui lăcaș tot mai gol Un fragil păcat la buza oaselor, mă-nțeapă ai-atâta vânt și-atâta singurătate, încât sufletu-mi pare foarte greu de parcă atârnă de el un înger Gândul începu să-și dea ultima suflare, așezat pe mâna catranului miop sărutându-și ecoul strigătului de ajutor. Vid Când plângi, aduni viscole-ntre pleoape nori vineți se preling din cap până-n picioare netezindu-ți călcâiele. Am început să uit cum arată sclipirea ochilor tăi îmi pare că visul de-a evada din beția acestei umbre s-a spulberat odată cu timpul. Nu m-am născut cu mai multe inimi și chiar de-aș fi avut, ar fi încetat să bată pe rând precum ceasurile uitate la amanet. Nu-mi doresc ca să mi se alăture cineva, căci dorul este precum un ciob ce-mi străpunge tâmplele și-mi biciuiește obrajii, lăsând tălpi de durere în suflet. Taci! Nu spune nimic, lipsește un os... 10 • APOSTROF Despre „homo viator" Al. Săndulescu Radu Ciobanu, unul dintre scriitorii seniori cei mai activi, a făcut să apară anul trecut romanul său, ai totul remarcabil, Nemuritorul albastru, în care elogiază Frumosul, ca pe o adevărată religie, și apoi, ca neobosit eseist, conairându-i pe profesio- niștii genului prin publicarea, aș zice ritmi- că, a volumelor sale Jărm târziu (2004), Dialeg peste Atlantic (2006, ai a doua ediție în 2010), Eunpa din noi (2008), Recurs la rațiune (2011) și, anul acesta, Călătoriți că- lătorii. In aparență o culegere de articole și re- cenzii, acest din urmă volum este consacrat unei teme centrale și unui erou, cu mai toate întruchipările lui: „homo viator". Parcurgând romanele construite pe tema călătoriei, precum și numeroasele însemnări congenere, aparținând unor scriitori străini și români, Radu Ciobanu ajunge să realize- ze o veritabilă tipologie. Iată, mai întâi, navigatorul și, în același timp, descoperitorul (Cristofor Columbj, eroul romanului Hat pa ți umbra al albane- zului Alejo Carpentier. Acesta, îl definește eseistul, „a fost obsedatul de o viață al unei singure idei. Navigatorul prin vocație, nu- trind nostalgia perpetuă a nemărginirilor, meditând asupra drumurilor de apă veghea- te de stele...“ Personajul, chiar dacă nu spec- taailos, va fi de regăsit și mai târziu în ceea ce autorul numește călătorul fără de-mginți, făcând esențiala distincție între „turist" și „călător", idee ce străbate mai toate paginile cărții. Primul umblă doar pe drumurile bă- tute, scopul lui fiind să colecționeze suveni- ruri, pe când călătorul, întotdeauna „fără de arginți", aim s-a întâmplat ai noi în timpul comunismului, „e ghidat de o necesitate in- terioară pe itinerariile propriei sale geografii afective, pe drumuri insolite, fără notorieta- te, resemnat de la început să rețină, prin se- lecție, doar esențialul și să colecționeze nu suveniruri, ci nostalgii". Un astfel de călător, notează accentuat Radu Ciobanu, este Radu Tudoran, în volumul La nord de noi înține. Aceleiași familii spirituale îi aparține Romu- lus Rusan, în ainosaita lui carte America igarului cenuțiu. Caracterizat pregnant ca fiind un călător născut, iar nu făcut, Rusan este „\mglobe-trotter pauper care călătorește (și doarme) în Greyhound - autobuzul negri- lor și săracilor". în contrast cu volumul atât de atractiv și plin de vioiciune al lui Romu- lus Rusan se află jurnalul american al profe- sorului Const. C. Giurăscu, Radu Ciobanu fixându-1 într-o categorie aparte, aceea de oatpete, care „n-a fost turist, nici voiajor cultural, dar nici călător nu a fost". El nu iese din aria habitudinilor universitare, cir- culă cu avionul și vede numai ceea ce i se arată. Urmărind schița tipologică a lui Radu Ciobanu, dăm peste călătorul reporter în persoana lui John Steinbeck, autorul Jur- nalului rusesc, și totodată peste încă o defi- niție semnificativă a călătorului. Acesta e „propulsat de un geniu al deambulării, n-are țintă, nici scop explicit și e animat de o stranie, irezistibilă chemare a depărtări- lor", să adăugăm, precum Cristofor Co- lumb și Radu Tudoran al nostru, dar fără perspectiva și anvergura acestora. El, ca re- porter, are totuși un „scop precis, chiar lu- crativ". în Uniunea Sovietică, notează cu sagacitate Radu Ciobanu, scriitorul ameri- can, cu naivități în anumite privințe (în Georgia, admiră colhozurile și o piesă de teatru realist-socialistă, la un cămin cultu- ral, care i s-a părut „încântătoare"), nu ob- servă exact esențialul: cenzura, teroarea, gulagul. Un accent critic mai apăsat se în- dreaptă contra atotcuprinzătoarei propa- gande, ceea ce i se pare, în fine, „înfricoșă- tor" și „înspăimântător". O temă, ca să nu spun o zonă, care-1 preocupă constant pe Radu Ciobanu este Mitteleuropa. El citează un articol al lui Richard Wagner despre Dilema graniței ră- săritene a Eunpei. Acesta remarcă diferența de mentalitate între Lemberg (Lvov) și Kiev, „resemnarea răsăriteană", care alcătu- iește singurătatea Europei Centrale, adău- gând înapoierea civilizației. Despre același spațiu scriu doi prozatori, ucraineanul Iuri Andruhovici și polonezul Andrzej Stasiuk, amândoi slavi din marginea răsăriteană a Mitteleuropei. Pe ambii, notează Radu Ciobanu, îi unește aceeași aversiune față de imperialismul rusesc și fac alergie la sintag- ma „sufletul slav", „prin care Rusia aspira insidios să-și submineze toată suflarea sla- vă". Ocupându-se de cartea lui Stasiuk, Eunpa mea, eseistul o consideră „greu înca- drabilă, aparent jurnal de călătorie, în fapt însă o suită de reflecții și meditații retros- pective asupra undeiground-Am celei de-a treia Europe". La noi, a apărut Călătorie J>re Babadcg, pe care o și comentează. Mer- gând în Basarabia și Transnistria, autorul este izbit de o tristă realitate. Pentru că acele localități și populații ne sunt puțin cunoscute, reproducem citatele date de Radu Ciobanu:.„Nu se știe până la capăt cine sunt găgăuzii [...] tot așa cum oamenii nu știu de existența lor". O „populație ob- scură care supraviețuiește cu nostalgia lui Stalin". Capitala, Conrat, „e un loc greu de descris în cuvinte: o tristețe a materiei, pe- cinginea cenușie postsovietică". Tiraspolul „nu este un oraș unde vrei să rămâi", iar Bender (Cetatea Albă) „un loc uitat de lu- me", bântuit de „un soi de tristeți cu iz amenințător". Numai Chișinăul, „un oraș straniu", pare să aibă o viață mai vie, dar nu mai puțin respingătoare, unde îl izbește clasa parveniților recenți, bărbații purtînd ochelari negri, „ceva între bișnițar, pește și amant italian", „Rusa era pentru ei un semn al rafinamentului și al lumii mondene." Nici în România lucrurile nu stau mai bine: Babadagul înseamnă oboseală și singurăta- te, iar Huși e „pipernicit și melancolic, nici ciorile nu se opresc să zboare". In Călătorie prin Portugalia, Jose Sara- mago se dovedește un singuratic și un mi- zantrop. Pentru el, „a călători" înseamnă a desccperi, restul e o simplă întâlnire. El caută spiritul locului, și pe acesta îl găsește, spre deosebire de turistul consumerist, în mici biserici parohiale, în castele părăginite și chiar în cimitire. Nora luga, în Șotron berli- nez, are „neastâmpărul plecărilor" și calitatea de a ști să se buaire, simțul umorului. Ea oscilează totuși uneori între ludic și grav, când spiritul ei critic e mai puțin sau deloc receptiv la libertatea „fără chiloți, care, chi- purile, izbăvește lumea de morbul ipocriziei. Nenorocita convenție înloaiită mereu ai altă convenție". Virgil Nemoianu, plecat în Statele Unite de 17 ani, se simte „străin în Europa", e un blazat: „Sejurul buaireștean e de o infinită tristețe". Radu Ciobanu îl con- sideră un „autentic homo viator, opus turis- mului consumerist, capabil de neașteptate efuziuni agreste". Pentru Marius Chivu (în volumul Trei săptămâni in Himalaya), călă- toria e o aventură, iar pentru Dan C. Mihăi- lescu (Oare chiar m-am întors de la Athos?), după opinia eseistului nostru, este inițiatică, având „efecte imprevizibile asupra călătoru- lui însuși, a modului său de a percepe trans- cendentul". Prea lucid, el rămâne inapt pen- tru vreo fervoare mistică, fiind sensibil mai întâi la elementul estetic și abia apoi la facto- rul ;piritual. Dar Epikgul oferă o surpriză de proporții, conchide Radu Ciobanu. Rațio- nalistul călător se întoarce totuși schimbat de la muntele Athos: „Dan C. Mihăilesai, » «hedonistul sexagenar [...], panteist, flecar, hachițos, vanitos» etc. etc., își încheie cartea ai o gingașă rugăciune, care, în rostirea sa, «conține totul»: «BunăMaică a Atotbunului Dumnezeu, dăruiește-mi umilință, liniște a gândurilor, statornicie a cugetului... »" Radu Ciobanu își încheie galeria ai ceea ce numește călătorul extrem. Alpinistul Jon Krakauer, într-o carte a sa, a fost impresionat de performanța spectaailoasă a unui tânăr alpinist, Christopher (Chris) McCandless, care a străbătut „ai autostopul s.u.a., Cana- da până în Alaska, căutându-și libertatea în sălbăticie. Fascinat de spațiu, el simte che- marea drumului: «Doamne, cât mă atrage drumul»". Sintagma îmi amintește, în ai totul alt plan, al literaturii noastre, de plăce- rea enormă a călătoriei pe care o simțea Mircea Zaciu, care nota în extraordinarul său Jurnal'. „Vederea mă înnebunește pur și simplu". Și poate că n-ar fi fost rău ca în volumul pe care îl prezint să i se rezerve un paragraf și eminentului istoric literar și pro- zator clujean. Călători ți călătorii e o carte pe cât de instructivă, pe atât de interesantă și de vie. Radu Ciobanu se impune prin ingeniozita- tea tipologiei, prin distincția netă și foarte actuală între călător și turist, prin titlurile inspirate (Călători fără de-aiginți, Șotron berlinez} și, nu în cele din urmă, prin ele- ganța dintotdeauna a stilului. Merită cu si- guranță să fie citită. Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 11 FILOSOFILOR /"i \„Mi-e scârbă de toate meseriile... y I /Mâna pe condei valorează cât mâna pe plug... Ce veac plin de mâini!“ (Rim- baud, Sârge stricat) Sensurile cuvântului mână: 1) execuția, servitudinea, răspunsul la o comandă; 2) de aici, principiul mâinii ca opus principiului creierului (creierul ordonă și activează mâ- na). Rimbaud critică aici etica de sclav, a mâinii care este desprinsă de spirit, care execută pentru a executa. Dacă propriul meu spirit mi-ar ordona să mă supun, m-ar mânui - nu ar fi nicio problemă ca mâna să execute (argumentul lui Heidegger, con- form căruia pentru a ordona, trebuie să în- veți să te supui propriei comenzi). Problema este că trăim într-o cultură în care mâna pare că s-a desprins de spirit și a învățat, și-a fixat ca reflex să execute, orice ar fi. Atât timp cât este aservită și prin ea nu se expri- mă o voință liberă, mâna pe condei valorează cât mâna pe phg - a scrie la comandă, a scrie pentru a supraviețui - a scrie ca o vită de povară, ce exercită voința unui spirit as- cuns. Sclavia din scrisul lipsit de autonomie, neautentic, care ascultă de o comandă ex- ternă. Veacul mâinilor este veacul sclavilor, al celor care și-au pierdut libertatea, activând în dauna propriei lor voințe. Secolul mâini- lor nu s-a încheiat și este meritul lui Rim- baud că a sesizat această trăsătură a moder- nității, și anume - dictatul economic. Pentru a trăi liber, trebuie să fii mâna care execută comanda propriului spirit - această stare de armonie renascentistă (a fi în acord ai propria operă) pare o utopie în veacul mâinilor. Pentru a trăi liber, trebuie să te izolezi de societate și să respecți comanda- mentele propriului eu. Se postulează aici dualismul între două contracte - a) con- tractul social - „te plătim, te cumpărăm și dai tot ce ai mai bun din tine“ (sufletul, de Filosofia simbolismului Ștefan Bolea pildă - dacă nu e disponibil, ne mulțumim cu trupul) - de aceea un subiect care este acaparat în mecanismul de piață este o vită; b) contractul dintre individ și propria sa persoană - nu mă voi compromite, nu voi munci, nu voi scrie pentru a supraviețui, nu accept să fiu închiriat sau cumpărat. A doua poziție este complet nerealistă, dar nu irea- lizabilă. Se condiționează poziția poetului ca mttlaw, ca marginal - mizeria devine sursă de inspirație. A trăi la periferia socie- tăți, ca parazit - în postura unui rege fără regat - a câștiga libertatea în pofida fericirii - De unde, lenevia absolută - „Fără a mă sluji măcar de trupul meu, pentru a trăi, și mai trândav decât broasca râioasă..." \„Sunt o bestie, un negru. Dar pot fi y ^mântuit. Voi sunteți niște falși negri, voi, maniaci, feroci, avari... Nu știu nici mă- car ora când vor debarca albii și mă voi pră- buși în neant.“ (Rimbaud, Sârge stricat) Acceptarea includerii în categoria ex- ploataților - un negru este a) forță de mun- că ieftină; b) material brut pentru creștina- re; c) un sălbatic - ergo, un negru rezistă civilizării, este dincoace de civilizație. Săl- baticul este dincoace de istorie, de aseme- nea, până când debarcă albii și-l transformă într-un „bun european". Caracteristici ale fragmentului: a) pare scris în transă - are elemente suprarealiste - nu pare să respecte o ordine explicită; b) are o dimensiune In- dică, nu trebuie interpretat ad litteram („Infirmii și moșnegii sunt într-atât de res- pectabili încât cer ei înșiși să fie fierți... Nu mă consider îmbrăcat pentr-o nuntă cu Isus Cristos drept socru"). / O \„Nu-s prizonierul rațiunii mele..." y / (Rimbaud, Satge stricat) A înțelege în ce măsură rațiunea este un temnicer - revenind la ideea unui contract social, oamenii se slujesc de raționalitate pentru a interacționa - cu alte cuvinte, pre- supun rațiunea în seamănul meu, precum și el îmi anticipează rațiunea în acțiunile mele - astfel, putem relaționa, colabora. în con- tractul dintre individ și propria sa persoană, primatul rațiunii poate fi transcens. Cu alte cuvinte, eu pot să mă concep, uneori, sub lentila imaginației și pot să trăiesc într-o lume autarhică sau solipsistă, în care exercit o cu totul altă funcție decât cea rațională, ce îmi permite să activez în societate. Urmând ideea pe care o dau jocurile pe calculator, în spațiul meu privat pot să mă identific cu un avatar, ce nu are o relație de corespondență cu propria persoană. In cu totul altă direcție, afirmația rim- baldiană merge în direcția psihologiei. Nu vreau să insist asupra meritului poetului de a anticipa descoperirile psihanalizei. A acti- va dincolo de rațiune înseamnă: a) a accede la libertatea absolută sau b) a atinge dezor- ganizarea absolută. Dacă rațiunea este un percept societal, individul se poate lipsi de ea sub aspectul libertății personale. Fantezi- ile noastre, hrănite de filme, muzică sau li- teratură, cu toate că nu sunt comunicabile decât cifrat, ne reprezintă mai mult decât imaginea pe care o servim semenilor noștri. Universul lor este disimilar universului ra- țiunii. Ne amintim de Saturnaliile, evocate de Nietzsche în Nașterea tregediei: „Acum sclavul e om liber". Ceea ce înseamnă că, din când în când suntem liberi să ne trans- formăm în contrariile noastre fantaste. /^\„Dar printre șerpi, pantere, șacali, y ■ /mistreți, cățele, Maimuțe, vulturi scorpii și monștri ce se zbat, ... E unul și mai mârșav, mai slut, mai rău la fire!... Urâtul e!... El ar distruge lumea întreagă bucuros Și-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire!" (Baudelaire, Florile răului,prtfață) Dintre toți demonii spiritului, cel mai distructiv este ipleen-ul. Plictisul corespun- de unei zone moarte a creierului, unde voin- ța se tramformă in abur - el anihilează po- tențialitățile afirmării noastre, ne parodiază resursele creative. Plictiseala, la fel ca leha- mitea, este la Baudelaire gândul cel mai pa- ralizant - corespunzând nihilismului pasiv, care observă degradarea valorilor și asistă Cărți primite la redacție • Cassian Maria Spiridon, Poeme In balans, Bistrița: Charmides, 2013. • loan T. Morar, Negru și Roșu, lași: Polirom, 2013. • Miniaturas de tiempo venidos: Poesia rumana contempora- na; ediție bilingvă de Cătălină lliescu Gheorghiu, Madrid-Mexic: Vaso Roto Ediciones, 2013. Daniel ’ighi, Istoria in cutia de 3. 12 • APOSTROF neputincios la căderea lor în desuetudine. / „Ninge grozav pe câmp la abator / \ «Vai! de stea îmi e teamă - Corespunde stării de adiaphoria (indiferen- / Și sângele cald se scurge pe canal; y 1 VI/De strania-i paloare mi-e ță) și apatiei, a lipsei de angajare, pentru Plină-i zăpada de sânge animal...“ teamă:- care nu există un ideal reprezentativ sau un (Bacovia, Tablou de iarnă) Haide să fugim fără preget!» proiect existențial, ce ar merita salvat. Ar Observăm de la început precizia chimr- Răspunse-i - «Totul nu-i decât vis: asista, plin de lenevie (în fapt pasivitate), la gicală a descrierii, absența kafkiană a detali- Să mai stăm în nestinsa lumină! distrugerea omenirii, pentru că din punctul ilor contingente: parcă avem de-a face cu Imbăiați în cristalina lumină!» (E. A. de vedere al nihilistului pasiv nu există nicio ritmul monoton al unui pendul sau cu su- Poe, Ulalume) diferență între principiul vieții și principiul netul unui cuțit care coboară mecanic pen- Avem în Ulalume o mostră a dialogului morții, între creația și anihilarea totală, în- tru tăiere. Suntem, deodată, departe de en- cu șinele și o controversă dintre conștient și tre ființă și neființă. Este punctul de vedere tuziasmul macabru al lui Baudelaire. Pare a subconștient. Subconștientul {piyche, sufle- opus entuziasmului, elanului, speranței sau fi un poem scris într-o vreme sărăcăcioasă, tul) avertizează asupra drumului greșit pe proiecției pozitive. o compoziție aproape perfectă din elemente care se situează subiectul, anticipează trăi- nanometrice. Impresia pe care mi-o dau Ța groazei, pe care o va experimenta su- Z["\„Pe monstru-acesta gingaș tu-1 versurile este vecină cu catatonia - un fel de biectul. Conștientul este surd la orice în- / știi, o! cititor, monomanie radicală, ca un delir care merge demn al subconștientului traiunatofob. Es- - O! cititor fățarnic, - tu, semenul meu, într-o unică direcție, care nu are nimic în te dualismul dintre două forme ale - frate!“ (Baudelaire, Florile răului, pnfață) comun cu realitatea sau raționalitatea. Doar conștiinței de sine, una rațiocentristă {Să Cheia întregului poem constă în ultime- două culori: alb și roșu. Culorile sunt bine- ma^ m nestinsa lumină), macho, explo- le două versuri. Am putea spune că este, de înțeles deturnate {ninge... la abator; sânge... iar alta anxioasă, prevăzătoare, ira- asemenea, cheia poeziei moderne. Se înțe- pe canal). Culoarea purității sau a distincției țională și intuitivă {Haide să jugim fără lege adecvat distincția dintre subiectul ro- este desemnată abatorului: cadrul poemului PnFet- • •)• ^ oc are dc a continua te- mantic (ce se definește în raport și, mai este un alb lipsit de asperități, perfect, pe romautică a dublului cu mare succes, ales, în contrast cu lumea) și cel modern (ce care se înscrie sângele scurs pe canal. Dintre cele două forme ale conștiinței de se recunoaște în mizeria, slăbiciunea, relati- r sine, cea intuitiva are presentimentul mne- vitatea ființei umane). Intimismul baude- zic al unui deznodământ net nefavorabil, lairian, apelul direct la cititor corespunde / Q \ „E albul aprins de sânge-nchegat dar Anu ^.P0^ face cunoșcut în mod direct, unei transformări în procesul poetic: citito- (O IȘi corbii se plimbă prin sânge .. și decat Prin aluZ11 neconcludente. De aceea, rul nu mai are nevoie de un scriitor moralist ' ' r partea rațiocentrista trebuie sa sufere la sau misionar, care să-i transforme gândirea, __„ ° " modul dionisiac, cathartic desfășurarea an- care să-l disciplineze sau să-i educe voința. Ninge mereu in zarea înnoptată... . ’ .. Cititorul are nevoie de o lichea., care să-i dea c. ° * , . . r • , goasei extreme, pentru ca nu este sensibila totul, să fie complet sincer - chiar atunci Și-acum când geamuri triste se aprind P , ... .1. .. când este criticat, el trebuie să simtă că me- A , _ P, r la aluziile ammei intuitive. sajul provine de la o ființă ce îi împărtășește Spre abator vin lupii licărind. defectele sau chiar are un registru personal - Iubito, sunt eu la ușa înghețată../ z^ v c m , ■ • j- de vicii, care transcend micile slăbiciuni ale & *1 \„Sunt obosit, deși nu vin din lectorului. Cititorul nu mai dorește să fie (Bacovia, lablou de iarna) 1 1 1 1 * , „ judecat sau privit cu condescendență - el în primii! vers avem o încrucișare cro- ' și.s t/ tri d {&ămoti Up a’ vrea să fie tutuit, vrea să fie înscris în sensul manca, sângele constituind o substanța ig- £uloarea idealei e ă poemului. De aici apare impresia că Baude- mfiiga. AI doilea vers este un reușit loc co- Iar soarele mai { masiv laire, Lautreamont sau Rimbaud vorbesc mun simbolist. Sunt introduse apoi două pe limba cititorului, îi expun acestuia un noi nuanțe cromatice - bezna, care, la fel ca Nimica sfânt Nimica bun Nici o story, la care acesta poate participa cu toată lumina precedentă, este un cadru, și licări- cadență ființa. nil lupilor, căruia îi corespunde lumina Doar lenevii solare, și atât, tristă, casnică, burgheză a opaițelor. Boemi pp^ o grOzav de lungă decadență părăsește periferia (unde abatorul, sângele Șî-un ștreang - cu care nu te strângi de animal, corbii și lupii fac front comun pen- gât/ (D. lacobescu, Spleen) tru a consolida un univers divergent de cel ja prima vedere, avem universul baude- / /7 \ „Și cerul privea hoitul superb cum citadin), așteptând la ușa iubitei. Două ob- lairian duplicat: oboseală, tristețe (nemotiva- /se desfată servații: universul poemului pare a fi cel ^plictiseală, lene. Avem toate constantele îmbobocind asemenea unei flori...“ marginal, periferic, cel străin ordinii urna- adiaphoriei nihilismului pasiv, evidențiate în (Baudelaire, Un hoit) ne; avem o recrudescență a intimismului prefața baudelairiană. Impresia aceasta pare Baudelaire nu-și ascunde satisfacția com- baudelairian în ultimul vers. Poemul iese a fi confirmată de versul ultimei strofe: Nz- punerii descrierii macabre. Această plăcere, din sine însuși pentm a aștepta în fața unei mica jânt. Nimica bun. Nici o cadență - des- care reiese din producerea urâtului, va fi uși înghețate - pregătindu-se să intre în compunerea religiei, a moralei sau a rit- repusă în scenă de expresioniști. Am putea tristul univers burghez, ce scapă descrierii mului/a muzicii. Reținem, de asemenea, infera că însuși actul artistic este ceva nena- - este doar anticipat. comparația iubitei cu un ceasornic rococo, cu tural și, ca să folosim un termen tare, scârbos un iz suprarealist. - mulți avortoni sunt sacrificați și multe Lăsând la o parte aceste date, avem de-a gânduri apăsătoare sunt eliberate, care altfel / Q \„Cei vii se mișcă și ei descompuși, face cu un simbolist autentic, cu o prezen- s-ar depozita ca zațul pe creier. Scrisul ca \^/Cu lumi de căldură asudat../ tare a decadenței în stare pură. D. lacobescu (auto)psihoterapie trimite la Cioran. Mai (Bacovia, Cuptor) a murit la 19 ani, neavând timp să-și filtreze trebuie lămurit ceva din descrierea cadavru- Canicula accentuează procesul de des- experiențele sau stilul. Cu toate că aparțin lui, și anume traumatofilia lui Baudelaire compunere. Identitatea dintre cadavre și simbolismului târziu, versurile sale au ceva (Benjamin). Ținând partea demonilor, ocu- vii. Ne amintim de romanticul oameni proaspăt, lipsit de machiaj, ingenuu. Punc- pându-ne cu explicitarea neantului (cada- morți de vii. Această nivelare transformă te tari: corespondența din prima strofă vrul = simbol al finitudinii, siglă a angoasei toate viețuitoarele în purtătoarele propriilor dintre oboseala și tristețea nemotivate cu fundamentale) - exprimăm din punct de cadavre, trimițând la clișeul medical că, soarele greu, apăsător. Putem verifica empi- vedere psihologic, prin contrast, mecanis- odată ce ne naștem, avem în noi înscrisă ric că în stările de cu fard,suntem încovoiați, mul vieții înseși. Ipoteză: este mai nobil și potențialitatea propriului nostru sfârșit, apăsați - ne lipsește dezinvoltura sau spon- mai onorabil să forțăm barierele ființei din Chiar iubita și, odată cu ea, cititorul sunt taneitatea. Reținem, de asemenea, compo- perspectiva ne-ființei. Dacă trecem la ființă amenințați de spectrul finitudinii {E miros ziția ultimei strofe, în care ritmul este stră- prin ființă (dacă nu acordăm negativului și de cadavre, iubito,/ Și azi, chiar sânul tău e Iticit - lăsând la o parte clișeele simboliste nonființei tributul necesar), fără un ocol mai lăsat). Acest primat al descompunerii sau discuția nihilistă, ultimul vers vine in- prin ne-ființă, verbele și acțiunile noastre trimite poemul într-o zodie a perplexității tr-un mod surprinzător după precedentele sunt încărcate de platitudine (conform și a suspiciunii. Ca un fel de golem sau ca treL principiului sintetizat de Paul Tillich: „fiin- un strigoi, poetul vorbește despre un triumf ■ ța trebuie să fie gândită ca negație a negați- al morții, care anihilează nediscriminativ ei ființei“). Traumatofilie: a te sprijini de lectorul și autorul deopotrivă; ca în timpul angoase pentru a ajunge la o înțelegere on- unei epidemii de ciumă, nu mai știi cine tologică asupra lumii. este neatins și cine viciat. Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 13 cu (Ochiul LIBER Literatură, diplomație și propagandă George Neagoe Apăruta în cadrul pro- iectului „Valorificarea identității culturale în pro- cesele globale“, derulat sub egida Academiei Române, lucrarea semnată de Crina Bud (Literatura română in Franța: configurări critice in context eunpean, Editară Muzeului Național al Lite- raturii Române, 2013, 180 p.) este o sin- teză extrem de utilă și suficient de bine do- cumentată. Cercetarea sistematizează efor- turile intelectualilor români de a integra literatura noastră în circuitul mentalităților de pe bătrânul continent. Obișnuiți mai de- grabă să ne văicărim că nu aparținem încă sistemului de consacrare european, vom descoperi aici dovezi clare asupra faptului că, pe durata secolului xx, mediul nostru politic și cultural și-a adaptat discursul la cerințele ideologice ale Occidentului, cău- tând să atragă, dacă nu interesul compara- tist, măcar simpatia specialiștilor și a poli- ticienilor. Meritul cel mai important al sintezei privește înlăturarea prejudecății că poezia și proza românească sunt neintere- sante pentm străini din pricina pitorescului și a exotismului lor în raport cu așteptările canonului franco-englezo-german. încă o fațetă investigată cu rezultate promițătoare este diferența de înțelegere a politicului în Vest și în Est. Imperiul și co- loniile, centrul și periferia își exercită/antre- nează legitimitatea apelând la universalism și/sau la naționalism, ultimul înțeles ca ne- voie de construcție identitară. Dar, dacă nucleul trăiește prin forța modelului (știin- țific, economic, artistic, militar), electronii dimprejur manifestă, deopotrivă, atitudini centrifuge și centripete. Așadar, în disputa între Farfiiridi și Cațavencu, între integrare și izolare, niciunul nu are dreptate. Proble- ma este că nu există cale de mijloc: In schimb, o literatură precum cea română a cunoscut această schizofrenie a discursului critic, chemat să valideze opere atât în inte- riorul propriului sistem, cât și în altul străin, la ale cărui repere trebuia să se adapteze și up-dateze. (p. 8) Constatările Crinei Bud atenționează asu- pra motivelor pentm care critici români de prim-plan, sclipitori în expresie și în analo- gii, nu au reușit să influențeze gândirea străinilor. înainte de orice, semnalează au- toarea, ar fi incompatibilitatea criteriilor de analiză. Estetismul din interiorul granițelor, consimțit din rațiuni sociale și administrati- ve, nu trezește deloc apetența europenilor. Reușitele lui Basil Munteanu - Panorama de la litterature roumaine contemporaine (1938, tradusă în engleză, italiană, germa- nă și portugheză) și La litterature roumaine et VEurcpe (1942) - provin din abilitatea de a plia realitățile autohtone pe tipicul unui manual de inițiere. Discuția legată de decu- pajele realizate de Basil Munteanu în con- formitate cu perspectiva alogenului demon- strează, încă o dată, că, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, România era conectată și participa la patrimoniul conti- nental: Privirea de sus, panoramică, a lui Basil Mun- teanu reușește să traseze liniile unei hărți pe care lectorul străin cu relaxare de turist să o poartă străbate. Un aspect care împinge acest discurs critic în zona culturalului este lipsa citatelor, deci, literatura română, în concretețea ei, e aproape absentă, contând doar medierea prin interpretare și sistema- tizare. (p. 14) Indicând rolul formativ al celor două volu- me, dar și al altor contribuții pe tărâm francez - Petre V Haneș (Histoire de la litterature roumaine contenporaine, 1934) și Ion Biberi (Etudes sur la litterature roumai- ne contemporaine, 1937) -, Crina Bud arată cum, până la instaurarea dictaturii pmr/pcr în România, intelectualii se străduiau să îndeplinească rolul de politicieni ai literatu- rii. Promovând-o peste granițe, se ocupau și de diplomație. Fenomenul se observă după Primul Război Mondial și, așa cum precizează cercetătoarea, nu este doar cazul nostru. Explicația stă, după părerea mea, în tentativa de a-1 familiariza pe cititorul fran- cez cu noua configurație a continentului, axată pe fundamentul națiunilor-stat. La apariția colecției Ecrivains roumains. Mor- ceaux choisis (Paris: La Rennaissance du Li- vre, 1919, traducere și note de Rea Ipcar, persoană aflată încă în anonimat), trebuie remarcat că intervenția Elenei Văcărescu funcționează, la propriu, ca text de escortă. Mesajul marchează așezarea prudentă la masa tratativelor, fiindcă, la acea dată, în Hexagon, românii aparținea necunoscutu- lui, nu străinătății: „Cuvântai său înainte e mai degrabă o adresare de curtoazie, de ta- tonare, de lobby cultural cum i s-ar spune azi, într-un joc al avansărilor și retragerilor, al îndrăznelilor și al modestie?* (p. 87). De la relațiile scriitorilor la relațiile in- stituționale distanța nu este totuși foarte mare, pentru că, în aproximativ două dece- nii, Ilarie Voronca (referent, în guvernul francez, la Direcția Presei și Informațiilor din Ministerul Afacerilor Externe între 1933 și 1938) și Eugen lonescu (atașat cultural în guvernul de la Vichy) se zbat pentru vizibilitatea cărților românești. Din păcate, rezultatele ies la suprafață pe termen scurt. Odată cu primele semne ale „demo- crației populare**, drumul către Vest al lite- raturii oficializate (partizane) renunța la intermediul ambasadorilor și al scriitorilor (cei stabiliți peste graniță, fiind „transfugi** în limbajul autorităților, așadar indezira- bili). Strategiile se modifică. Pe de o parte, începe ademenirea, după modelul impus de Stalin, a scriitorilor străini cu simpatii soci- aliste. De pildă, Pierre Abraham și Pierre Paraf sunt purtați în turneu cultural, re- compensat de cei doi cu prezentarea elogi- oasă a realismului socialist: Pentru a obține o legitimare în contextul cul- tural internațional, serviciile de propagandă pun în scenă irezistibile voci de Sirene po- litice. De exemplu, intelectuali străini sunt invitați în România de Institutul pentm Re- lații Culturale cu Străinătatea și sunt organi- zate pentm ei excursii, întâlniri cu anumiți scriitori, conferințe și reprezentații de teatru etc. Antologia de literatură română publica- tă în revistaEurcpa (1959) este precedată de texte entuziaste ale unor intelectuali francezi care s-au lăsat șarmați de astfel de gesturi de curtoazie, (p. 48) Pe de altă parte, culturnici, politruci și cri- tici (chiar și cei reabilitați de regim) redac- tează prefețele antologiilor aservite Partidu- lui și chiar ghiduri solicitate de unesco. Nu e de mirare că umanismul socialist nu a ră- mas indiferent la chemările venite de la fo- rurile care, la nivel mondial, țineau în frâu Războiul Rece. Totodată, nu surprinde implicarea lui Ion Dodu Bălan în astfel de inițiative, cu La Politique culturelle en Rou- manie (1974) și>4 Concise Histo^y tfRoma- nian Literature (1981). Dar atragerea unor profesioniști - ca Tudor Vianu (Permanen- ces de la litterature roumaine, unesco, 1962) sau ca Șerban Cioculescu (prefațator al unei Antholcgie de la litterature roumaine, Seuil, 1968) - deranjează tocmai prin compromi- terea competenței lor de altădată. Studierea acestor amănunte o îndreptățește pe Crina Bud să menționeze că, sub comunism, practicarea și impunerea literaturii repre- zentau procese parapolitice. Așa se ajunge la contrapropaganda organizată de scriitorii din exil. Răsturnarea imaginii rulate în mass-media de aparatul de îndoctrinare devenise principalul obiectiv al opoziției din afara României. De aceea, aș adăuga, paradoxal și neplăcut, Artur Silvestri avea uneori dreptate când, în serialul său din Luceafărul (Pseudocultura pe unde scurte, 1982-1985), ataca, apelând la instrumente estetice, lipsa de valoare a unor autori lău- dați de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca numai pentru că excelau în dimensiunea moralistă, lansând atacuri împotriva comu- nismului. Nu este și cazul volumului Les mots incertaines, coordonat de Virgil Tăna- se, conținând șase proze, semnate de Mircea Eliade, Leonid M. Arcade, Ștefan Bănules- cu, D. R. Popescu, Andrei Ujică, Vasile Voiculescu, conceput ca un denunț indirect la adresa regimului comunist din România. Prezentarea de pe coperta patru subliniază această alcătuire în șase avertismente sau în șase maniere de transfigura artistic o reali- tate mult prea agresivă (p. 119-120). Se cuvine să întâmpinăm Literatura ro- mână in Franța: configurări critice in context eunpean ca pe o apariție meritorie, incitan- tă, solid informată, deschizând culoarul spre cercetarea atitudinii estetice românești ca bătălie canonică și politică. 14 • APOSTROF DOSAR Blaga inedit și „oratoria găunoasă" a lui Marin Ștefănescu Lucian Nastasă Titlul preia în fapt o sintagmă utilizată de Lucian Blaga spre finalul unui raport - pe care, poate, nu și-ar fi dorit să-l facă - asupra scrierilor și activității universitare a lui Marin Ștefănescu. Această evaluare de- vine însă - după cum va rezulta și din lectu- ra documentului din Anexă - un strigăt de conștiință al lui Lucian Blaga față de ceea ce reprezenta atunci, ca și acum, impostura academică și universitară. De altfel, dacă nu ar fi existat nu demult un apreciabil efort restitutiv din partea lui C. Schifîrneț¹, per- sonajul în cauză - Marin Ștefănescu - ar fi rămas în anonimat din perspectiva operei, doar autorului textului de față reținându-i oarecum interesul atunci când a analizat în două dintre lucrările sale mecanismele de formare și selecție a elitei universitare ro- mânești.² în fond, sintetic, ce se știe cât de cât semnificativ despre Marin Ștefănescu, pro- fesor universitar de istoria filosofiei și logică în toată perioada interbelică la Cluj, la una dintre cele mai prestigioase instituții de în- vățământ superior de atunci? Pentru că nu trebuie să pierdem din vedere faptul că no- ua universitate preluată în 1919 trebuia să devină unul dintre bastioanele culturale ale românismului în spațiul transilvan, iar în acest scop - nu întâmplător - au fost atrase printre cele mai sclipitoare minți românești din epocă (N. lorga și V Pârvan la început, pentru organizare, apoi Sextil Pușcariu, Emil Racoviță, Theodor Capidan, Emil și 1 Marin Ștefănescu, Filost fia românească, ediție îngriji- tă și note de C. Schifirneț, București: Ed. Historia, 2008. Din păcate, autorul ediției, luat de valul en- tuziasmului reeditărilor din Titu Maiorescu, Spini Haret, C. Rădulescu-Motru, Tr. Brăileanu, Al. Cla- udian, A. D. Xenopol, M. Manoilescu ș.a. - de altfel efort extrem de profitabil pentru cultura română -, imprimă un ton abuziv triumfalist și în cazul operei lui Marin Ștefănescu, pledând și intitulându-și pre- fața ediției invocate mai sus: O concepție originală deipre filași fia românească (p. 7-47), ceea ce este de departe o exagerare fârâ acoperire. 2 lMaan'lil^tăsâ,ᵥSuveranu‘‘universitățilar românești: Mecanisme de selecție și promovare a elitei intelectuale, Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2007; idem, Intimitatea an fiteatrelor: Ipostaze din viața privată a universitari- lor „literari“ (1864-19481, Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2010. luliu Hațieganu, George Leon, lacob lacobovici, luliu Moldovan, Gh. Pam- fil, Al. Borza, Dan Rădules- cu, Petre Sergescu, Dimitrie Pompeiu ș.a.). Dacă româ- nizarea Universității din Cernăuți a reprezentat și un excelent mecanism pentru servirea clientelei politice în epocă (îndeosebi liberale, prin Ion I. Nistor), nu ace- lași lucru se poate spune despre Universitatea din Cluj, care doar în mică mă- sură a răspuns comanda- mentelor partinice, punând mai presus competența, prin acțiunea principiului meritocratic. S-au strecurat însă și la Cluj „recompen- sați, de ordin politic ori din clientela cuiva, un ase- menea caz fiind și Marin Ștefănescu. Iar contextul este de altfel surprins de Sextil Pușcariu in Memoriile sale, când constată următoa- rele: „Răul principal era pe de o parte birocratismul și considerațiile politice de partid, la BncureștL, dar și „lipsa unui om ai experiență universitară și ai indepen- dență față de rudele și priete- nii ai apetituri prea mari, în Ardeal“, care să organizeze noul stabiliment. Astfel, în Consiliul Dirigent, „chestiunile de ordin politic în legătură ai Universitatea prevalau pe cele de natură didactică și științifică“.³ Născut pe 10 mai 1880 în familia lui Ștefan Nicolae și al Constantinei, viitorul profesor clujean va adopta patronimul Ște- fanescu ceva mai târziu, probabil pentru a evita banalitatea numelui inițial. Absolvent al Facultății de Litere din Paris în 1909 3 Sextil Pușcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe și Ion Bulei, București: Ed. Minerva, 1978, p. 389. FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ di: MARIN fTEFANESCU vMWkt» irtHWtHITțlil iijh cmi INNTITUTIH OtAFIC -RĂSĂRITUL- UL'CLItE^TI • Coperta interioară a volumului Filosofia românească de Marin Ștefănescu, 1922 (specialitatea filosofie), tot aici și-a susținut și doctoratul în 1915, sub coordonarea lui Andre Lalande și Victor Delbos, cu două lucrări, Le dualisme Ugique (Paris: E Alean, 1915, 196 p.) și Essai sur le raport entre le dualisme et le theisme de IQmt (Paris: E Al- ean, 1915, 103 p.). Luat sub protecția lui C. Rădulescu-Motru, Marin Ștefănescu es- te numit încă din 3 noiembrie 1914 ca asistent al acestuia pe lângă Catedra de psi- hologie, logică și teoria cunoașterii, pentru ca la 27 aprilie Î916 să fie numit docent la materia respectivă. Participă la Primul Răz- DOSAR Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 15 boi Mondial încă din august 1916, până în iunie 1918, fiind rănit în două rânduri, ceea ce i-a creat în epocă un fel de aureolă, pe care nu va întârzia s-o exploateze. Astfel, de la 1 aprilie 1919 este numit conferențiar de istoria logicii și de metafizică pe lângă cate- dra lui C. Rădulescu-Motru⁴, pentru ca odată cu înființarea Universității din Cluj să fie numit profesor titular la Catedra de filosofic, pe temeiul a doar patru lucrări. A fost de altfel perioada când mulți universitari (sau intelectuali ce vor ocupa ulterior o cate- dră) și-au sporit capitalul politic prin militan- tismul în cauza Unirii, unii prin mijloacele intelectual-propagandistice, alții pe câmpul de luptă, Mții și într-o parte, și în alta. O recu- noaște și Marin Ștefănescu, în 1924, ai oca- zia implicării sale într-un scandal de calomnie, din care cauză a și fost suspendat din învăță- mântul superior vreme de șase luni: „Drumul meu la universitatea de aici [Cluj] a fost prin durerea ai care am mușcat țărâna pe câmpul de onoare“⁵, reainoscând totodată că în ora- șul din inima Ardealului s-a lăsat antrenat mai mult în activitățile „extrașcolare“ decât în cele profesionale.⁶ De altfel, „scandaluD din 1924, căruia Marin Ștefănescu i-a fost protagonist, a devenit unul ce a depășit sfera „calomniei“ (așa cum și-ar fi dorit el prin a califica în- tâmplarea). Cu alte cuvinte, aaizațiile aduse lui Marin Ștefănescu în acel an au depășit simpla bârfă, luând forma unei anchete a proairaturii, dezonorarea publică a universi- tarului, chiar declanșarea mecanismelor ce ar fi trebuit să ducă la excluderea lui din învăță- mânt. Dar despre ce a fost vorba? Ajuns profesor la Universitatea din Cluj, mai puțin prin merite profesionale - fiind impus îndeosebi de C. Rădulescu-Motru și N. lorga -, Marin Ștefănescu a părut multo- ra dintre colegi nu tocmai întreg la minte, manifestând un naționalism deșănțat și pă- gubos (sub haina unui misionarism cultu- ral), chiar agresiv, dublat de o religiozitate exagerată în manifestare și expresie. Iar sub aspectul acestei atitudini din urmă ar fi mul- te de spus, pentru a evidenția mai curând până unde poate merge fanatismul, mai ales cel de paradă: de pildă, își începea cursul rostind în genunchi „Tatăl Nostru“, în fața unui amfiteatru plin de studenți, de altfel comportându-se în toate și premtindeni ca un propagator militarist al ortodoxismului, cam la fel cum procedase pe front în anii conflagrației mondiale. Ajuns la Universita- tea din Cluj, Ștefănescu a luat sub îngrijire o fată orfană de război, poate și ca o compen- sație a faptului că nu avea decât un fecior, însă cu grave probleme psihice. De aici i s-a tras însă scandalul din 1924, prelungit și în anul următor. Adică, pur și simplu, a fost acuzat de un așa-zis viol asu- pra tinerei Maria Petrișor, de numai 12 ani, aflată sub ocrotire la familia profesorului. Speriat de acest denunț, M. Ștefănescu a recurs la un gest ce a agravat lucrurile, ge- nerând un soi de oprobriu public, prin in- 4 Arh. St. București/Vâcârești, Universitatea din Bucu- rești. Facultatea de litere și țilostție, dos. 152/1915- 1920, f. 52-53. 5 Marin Ștefănescu, Pe drumul apostolatului... Patria, vi, 1924, nr. 148 (17 iulie), p. 1. 6 Nicolae Iapa și Universitatea din Clhj: Coreipondență (1919-1940, ed. Petre Țurlea și Stelian Mândruț, Bu- curești: Ed. Academiei Române, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“, 2005, p. 171-172. ternarea fetei la Școala de Corecție din Gherla, invocând faptul că aceasta era imo- rală și de nestăpânit. Deși ancheta poliției nu a dovedit violul, rudele fetei l-au acțio- nat în judecată, dar nici tribunalul nu i-a găsit universitarului vreo vină. însă de acest scandal s-au „autosesizat“ unii colegi de profesorat, îndeosebi Nicolae Bănescu, FI. Ștefănescu-Goangă, Vasile Bogrea, Sextil Pușcariu și Nicolae Drăganu, care au crezut totuși în culpa lui Marin Ștefănescu, provo- când o anchetă disciplinară din partea Mi- nisterului Instrucțiunii. în cele din urmă, Comisia de judecată a cadrelor universitare nu-1 găsește vinovat de viol, dar apreciază ca dezaprobator gestul de a încredința fata unei școli de corecție, motiv pentru care îl suspendă pentru trei luni de la catedră.⁷ Pe de altă parte, este adevărat că nu iese fum fără foc, ceva, ceva real existând în aceste acuzații, de vreme ce soția lui Ștefănescu, Maria, a dorit să intenteze divorț. Pe de altă parte, impetuozitatea colegilor acuzatori nu poate fi disociată nici de antipatia pe care o purtau „preotului“ improvizat de la catedră, adeseori agresiv în limbaj și care prin exagerata religiozitate și nervozitate naționalistă arunca asupra întregului corp universitar o lumină nu tocmai de seriozita- te academică. Evident, au mai fost și alte incidente în care apare implicat Marin Ștefănescu, dintre care unul plin de semnificații ar fi competiția „deschisă“ la Catedra de sociologie din Cluj, în februarie 1936, în care s-au înfruntat patru candidați, ai incidente ce au dat naștere unor dezbateri de fond și unei aprige polemici, care a divizat membrii comisiei, instituind arbitrajul între finaliștii Traian Herseni și C. Sudețeanu, câștig de cauză având cel din ur- mă, deși părea cel mai puțin „cotat“⁸, însă nu fără tertipuri în care a fost implicat Marin Ștefănesai. De altfel, în numărul trei al revis- tei Socioltgie românească, pe 1936, au fost publicate, pe tema acestui conairs, câteva piese de bază ale dosarului, din care reprodu- cem aaim un citat din primul material, sem- nat de Dimitrie Guști: Președintele [e vorba de Marin Ștefănescu], care n-a reușit să-și impună punctul său de vedere comisiei, a refuzat la un moment dat să-și mai împlinească îndatoririle. Din pri- cina aceasta, majoritatea comisiei a cerut demiterea lui. Totuși, președintele n-a vrut nici să demisioneze, nici să lucreze mai de- parte. Astfel, d-sa a refuzat să iscălească ulti- mul proces-verbal pe motiv că nu e de acord cu hotărârea comisiei. Totuși și în asemenea împrejurări trebuia să iscălească, dar numai că iscălea cu opinie separată. Când i s-a lă- murit acest lucru, a declarat că va iscăli... a doua zi. Lucrările au fost încheiate astfel în prezența sa, dar fără iscăliturile regulamen- tare. Pentru ca lucrările să fie salvate, comi- sia a trebuit să consemneze toate acestea în procesele-verbale. A doua zi președintele, în loc să iscălească, cum își luase angajamentul, a convocat comisia, cu eliminarea tocmai a specialistului [D. Guști], care nu a fost înști- ințat sub nici o formă, și interpretând greșit legea (vezi memoriul către senatul universi- tar), a lucrat numai cu doi membri din co- misie [Ștefan Marinescu și rectorul Univer- sității din Cluj, El. Ștefănescu-Goangă] față de cinci și a scos cu totul alt rezultat.⁹ 7 Arh. St. București, Ministerul Instrucțiunii Publice, dos. 521/1925, f. 2-4, 6-7. 8 Arh. St. Cltj, Facultatea de litere - corespondența, dos. 286/1935-1936. 9 D. Guști, Considerații în legătură cu un concurs uni- Or, după aim vom vedea mai jos, Traian Herseni, unul dintre favoriții lui D. Guști, care l-a și avut ca asistent la Catedra de soci- ologie, etică și politică la Buairești (1931- 1935), fiind totodată și membru al Institutu- lui Social Român și participând la mai multe campanii sociologice, s-a apropiat tot mai mult de mișcarea de extremă dreaptă, dezvol- tând mai apoi o teorie rasială, ce implica pu- rificarea poporului român printr-un program de eugenie, pentru ca în perioada guvernării legionare să devină secretarul general al Mi- nisterului Educației Naționale, postură de care se leagă de altfel - indirect - și textul nostru de față. Documentul pe care îl reproducem aici face parte din dosarul întocmit lui Marin Ștefănesai cu ocazia lucrărilor Comisiei pentru revizuirea situației membrilor cor- pului didactic, instituită prin Legea nr. 3670 din 2 noiembrie 1940, comisie ce a funcționat la București, fiind alcătuită din P. P. Panaitescu (ca președinte), Traian Her- seni, Dan Rădulescu, Gh. Nechita, lacob Lazăr, Vintilă Dongoroz, G. Meitani, lor- dache Făcăoaru, Virgil Nițulescu, Dimitrie Găzdaru, Stan lonescu, Ștefan Bogdan și Petre Tomescu. întrunită pe 3 ianuarie 1941 în clădirea Ministerului Educației Naționale, comisia a avut la dispoziție refe- ratele științifice ale lui I. Petrovici, Mircea Florian și Lucian Blaga, dar poate nu în- tâmplător - prin analiza la obiect, sintetică, dar extrem de profundă și sugestivă - au fost adoptate cu precădere concluziile aces- tuia din urmă. Cum de la sine se înțelege, nu lipsite de interes sunt și opiniile primilor doi refe- renți, însă fiecare dintre ele pare marcată de o anumită doză de subiectivism, din varii perspective. Chiar și așa, nimic nu a concu- rat la vreo validare a producției „filosofice“ realizate de Marin Ștefănescu și mai ales a poziției sale academice. Până și Mircea Flo- rian, căruia Ștefănescu i-a fost membru în comisia de concurs la Catedra de filosofic și logică de la Cernăuți (dându-i câștig de ca- uză lui Florian, în defavoarea contracandi- datului Matei Gr. Peucescu)¹⁰, având toto- dată cam aceeași genealogie intelectuală (ca discipoli și protejați ai lui C. Rădulescu- Motru și P. P. Negulescu, care au fost în fond maiorescieni), trage concluzia în ra- portul său „științific“ (care mai curând face referiri la „ce spun alții“) astfel, într-o ma- nieră destul de incoerentă: „în viața noastră ailturală, domnul prof. M. Ștefănescu a debutat încă înainte de războiul din 1916 ca un entuziast național, creștin aflat în că- utarea unei doctrine cu înfățișare științifi- că“, doar pentru „posibilitățile de lesnicioa- să difuzare în mase“, doctrina sa fiind „pseudoștiințifică, după opinia celor mai mulți“. „De o parte stă orientarea generală a gândirii d-sale, anume fundarea filosofici pe rațiunea națională și pe Logosul divin. Azi această orientare a încetat de a fi un fe- nomen izolat, ci e împărtășită și de alții, cărora nu li s-au precupețit laudele. De altă parte e metoda sau modul de realizare a orientării doctrinale. Aci, credem, dezvăluie versitar: Documente și propuneri penau modificarea legii și regulamentului, Socioltpie românească, 1936, nr. 3,p. 3-4. 10 Arh. St. București, Ministerul Instrucțiunii Publice, dos. 882/1940, f. 93-108; comisia a fost alcătuită din E E Negulescu, Alex. leșan, Marin Ștefănescu și I. Petrovici. 16 • APOSTROF DOSAR punctul vulnerabil al operei d-lui prof. M. Ștefanescu", al cărei „spirit se întrupează rudimentar, fără nuanțare și adâncime, [...] într-un stil retoric împănat cu locuri comu- ne", ce a stârnit „zâmbete și chiar a scandalizat".¹¹ In ceea ce-1 privește pe Ion Petrovici, acesta recunoaște meritele celor două lucrări ale disertației doctorale a lui Marin Ștefă- nescu, poate și pentru că în 1924, când Pe- trovici a publicat studiul său despre Kant și filosijia românească, cu ocazia centenarului morții filosofului german, a menționat lau- dativ cele două opuri într-o notă de subsol. Cât privește creștinismul fervent manifestat de Ștefanescu, Petrovici îl supune unei com- parații oarecum pripite în 1925, când profe- sorul universitar clujean „apare kantian în măsura în care și Kant este creștin".¹² Deși I. Petrovici poartă acest ușor balast al aprecie- rilor, atunci când vine vorba dc Tâloscjia ro- mânească a lui Marin Ștefanescu evaluările sunt reținute, ironia fiind evidentă: Nimeni n-a avut motive să regrete că autorul a renunțat la al doilea volum, dacă era vor- ba să apară în condițiile celui dintâi. Fiindcă acesta, cu toate intențiile patriotice de care este evident călăuzit, științificește vorbind constituie o lucrare... neexistentă. Nici un princip de selecționare a materialului folosit, aruncate de-a valma lucruri care ar aparține filosofici cu altele care nu-i aparțin, în sfârșit, o scriere umflată artificial, pentru a fi cât mai voluminoasă, chiar dacă va sta pe picioare de lut care se vor sparge fără întârziere. Și tot Ion Petrovici continuă o scrie de con- siderații în ceea ce-1 privește pe universitarul clujean, care mai mulți ani nu a mai produs nimic „filosofic", dar și-a cheltuit activitatea spirituala mai mult în formă de propagandă orală și conferințe de popularizare. Este incontestabil că această activitate a fost pururea însuflețită de cele mai frumoase intențiuni și s-a exercitat în favoarea unor idei sănătoase și înălțătoare. Aproape că nu era conferință care să nu se în- cheie invariabil cu „patria" și „Dumnezeu", deși uneori subiectul se preta mai puțin, iar acele două sacre idei, oricât ar fi ele sublime, nu pot totuși să conțină cheia explicativă a tuturor problemelor posibile. Referindu-se la volumul Le probleme de la methode (Paris: Alean, 1938), după mai multe citate ce dau seama de „cugetările fi- losofice" ale lui Marin Ștefanescu, Ion Pe- trovici conchide prin menționarea reacției auditoriului când autorul și-a prezentat su- biectul cu ocazia Congresului Internațional de Filosofie de la Paris (din 1937): „Poate că singularitatea atitudinii și caracterul stra- niu al soluțiunii au contribuit la faptul că nu s-a înscris absolut nimeni la discuția acestei comunicări, isprăvită într-o tăcere pe care un bătrân filosof de față a explicat-o astfel: «C’est naturel, ța a ete plutot une confession!»"¹³ In acest context, ne pare extrem de util și de sugestiv a publica in extenso raportul semnat de Lucian Blaga pe marginea operei și a activității profesorale a lui Marin Ștefa- 11 Arh. St. București, Ministerul Instrucțiunii Publice, dos. 1046/1940, f. 186. 12 I. Petrovici, Studii istoricoțilosijice, București: Tip. Jockey Club, I. C. Văcărescu, 1925, p. 217. 13 Arh. St. București, Ministerul Instrucțiunii Publice, dos. 1046/1940, f. 187-190. nescu la Universitatea din Cluj. Deși cel dintâi și-a dorit cu ardoare încă din 1924 să predea la Facultatea de Litere și Filosofie din inima Ardealului, mereu și mereu șan- sele i-au fost defavorabile, criteriile extra- profesionale cântărind parcă întotdeauna mai mult decât meritul și capacitatea, coop- tarea lui Blaga la o catedră universitară fă- cându-se târziu, mai mult printr-o voință de sus, ce a putut crea și un artificiu legisla- tiv.¹⁴ însă în 1924, când Marin Ștefanescu era suspendat pentru imoralitate, iar Blaga a fost respins de la o docență ce i se cuve- nea, au existat și considerente arbitrare, do- vadă fiind rândurile adresate de FI. Ștefă- nescu-Goangă lui V Bogrea la 22 iunie din acel an: A trebuit să fiu de gardă, căci amicul P [ușcariu] prea vrea să-i fericească pe cei din junii său. Cred că e supărat pe mine, căci la examenul de docență n-am vrut să subscriu raportul elo- gios ce-i făcuse Moș Paul [...]. P avea intenția să-l propună ca suplinitor al catedrei filosofu- lui nostru [Marin Ștefanescu], pus în conce- 14 Vezi iu acest sens Lucian Nastasâ, Intelectualii și promovarea socială in România (pentru o moifokțșie a câmpului universitar), Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2004, p.129-152. DOSAR diu din oficiu. Cred că va veni cu propunerea aceasta la toamnă.¹⁵ In acest context, ai amărăciune va nota S. Pușcariu în același an, la 2 noiembrie, că „astfel, universitatea noastră a plătit rușinea de a respinge pe singurul cap filosofic între tinerii noștri ardeleni".¹⁶ A fost însă reintegrat Marin Ștefanescu, profesor de istoria filoso- fici și logică în toată perioada interbelică la Cluj, care nu a creat niciun discipol și care - inevitabil - și-a aflat sfârșitul la 11 ianuarie 1945, într-o modestă cameră de la periferia Capitalei, uitat mai de toată lumea. La în- mormântare, în 14, la care a asistat și prim- ministrul N. Rădesai, doar C. Rădulescu- Motru a rostit câteva aivinte de adio, însă fără ca vreun ziar buaireștean să pomeneas- că de acest eveniment.¹⁷ 15 Jurnalul literar (Onești), 1977, p. 6. 16 S. Pușcariu, Meum ii, p. 742. 17 Două necrologuri au apărut, doar în Ardeal: Simion Radu, t Marin Ștefanescu: Omul și filosoful, Tele- pn.ful român, xcm, 1945, nr. 4, p. 2-3; C. Sudețeanu, Marin Ștefanescu, România nouă (Sibiu-Cluj), xin, 1945, nr. 22 (31 ianuarie), p. 2. Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 17 inedit Domnule Președinte, ca urmare la telegrama Nr. 425/1940, ce ați binevoit a-mi trimite în numele „Comisiei de revizuire", am onoarea a Vă raporta cele ce urmează: Dorința Comisiunei ca subsemna- tul să întocmesc un referat asupra ac- tivității științifice și didactice a Dlui profesor Marin Ștefănescu mă pune în fața unei probleme de conștiință. Nu e tocmai ușor lucru să iai hotărâ- rea de a scrie un raport asupra unui profesor, coleg la aceeași Facultate, și Vă rog să mă credeți că numai gravi- tatea cazului mă face să ies din rezerva ce mi-am impus. Mai presus de senti- mentul de colegialitate, ce trebuie să-l am față de un profesor de la aceeași Facultate, sunt însă bunul nume al Universității și interesele superioare ale învățământului filozofic româ- nesc. D. Marin Ștefanescu a publicat, în răstimpul de când e profesor de filo- zofie la Universitatea Clujului, două lucrări mai voluminoase: „Filozofia românească" (1922) și „Le probleme de la methode" (1938). După citirea studiului despre „Fi- lozofia românească", în cea dintâi ti- nerețe a mea, rămăsesem cu o impre- sie echivocă. Recitind de curând studiul, am fost nevoit să-mi revizu- iesc temeinic acea impresie în sensul că lucrarea o găsesc negrăit de falsă și de greșită în tot felul ei de a vedea lucrurile. Nu pot decât să mă mir cum a putut să apară o asemenea lucrare sub semnătura unui profesor univer- sitar. în studiul mai recent apărut în limba franceză („Le probleme de la Methode"), probabil cea mai confuză carte ce s-a scris în ultimele decenii, d. Marin Ștefănescu izbutește să com- promită problema „rugăciunii". Car- tea e un lung șir de incoerențe. Sunt aci, adunate la un loc, vagi și desfigu- rate amintiri de lecturi filozofice, parcă înadins amestecate și prefăcute în haos. Problemele de metodologic, de filozofie, de religie - sunt încurcate fără strop de discernământ. Mai mult: profesorul care se crede „creștin" se face vinovat de adevărate erezii, chiar din punct de vedere creștin. Dacă n-aș ști că autorul este d. Marin Ștefănescu, cartea mi s-ar părea o dezlănțuire ires- ponsabilă a unui creier în dizordine. Cât privește activitatea didactică, ști- am de mult, din informațiile ce-mi veneau din cercul studenților, că la Cluj există un „caz" Marin Ștefănescu. Timp de douăzeci de ani profesorul a reușit să sufoce în studenți orice inte- res pentru marile probleme ale filozo- fiei. Filozofia, judecată pe potriva apariției Dlui Marin Ștefănescu, ajun- sese un obiect caricatural. Datorită patosului retoric și a permanentelor confuzii ale unui profesor care nu era stăpân nici pe abecedarul filozofiei, problematica cea mai înaltă a spiritu- lui uman a căzut în desuetudine. De obicei întâia lecție a Dlui Marin Ștefă- nescu impresionează violent pe stu- denții cari îl aud întâia oară, aceasta grație accentelor oratorice și a sonori- tăților glasului. Cum însă lecția se re- petă la nesfârșit, cu variații în formă, dar aceeași în lipsa ei de substanță, după a treia lecție oratorul nu mai stârnește decât zâmbete. Există câteva gânduri supreme, de care un filozof nu se apropie decât în tăcere, potrivit poruncii: „Să nu iei numele D[umne] zeului tău în deșert". De douăzeci de ani, în loc de a iniția pe studenți, sis- tematic, grav și sever, în arzătoarele probleme ale filozofiei, Dl Marin Ște- fănescu nu face decât „să ia în deșert" J ■ 1 ' ,■ e, 'A Sm jp'TLW yt d d 1/ ■ A .A'i-n ' A 9-tv.f ^4, .4, . T f li h.7j1 numele Patriei și Ideea Creștină, sin- gurele nuclee ale cursurilor d-sale. Supremele bunuri spirituale sunt ast- fel zilnic dtgmdMe prin oratoria gău- noasă a unui profesor, care-și ascunde vidul interior în dosul unor atitudini teatrale de stegar naționalist. Conse- cințele acestei activități didactice le socot dezastruoase. Primiți Vă rog Domnule Președin- te asigurarea înaltei mele considerați- uni. Lucian Blaga Sibiu 18 dec. 1940 Domniei Sale Domnului P. P. Panai- tescu, Președintele Comisiei de revi- zuire ■ (Arh. St. București, Ministerul In- strucțiunii Publice, dos. 1046/1940, f. 193) 18 • APOSTROF dosar Sub lupa memoriei Suferință, adevăr și salvare Despre preotul-profesor Viorel Baciu Vladimir Tismăneanu Recomand călduros o carte izvorâtă dintr-o mare iubire pentru un om, preotul greco-catolic Viorel Baciu, care, în vre- muri de cumplite încer- cări, a știut să nu capitu- leze. Mai mult, asemeni altor personalități ale a- cestei nobile tradiții reli- gioase și general-culturale, Viorel Baciu a reușit să transmită prin generații valorile în care au crezut marii cărturari ai Ardealului etern. A fost, la propriu și la figurat, un în- vățător, un dascăl, un profesor. Totalitaris- mul, în oricare dintre variantele sale, fără excepție nefaste și demonice, a însemnat agresiunea continuă împotriva onoarei, verticalității etice și a adevărului. Servitorii sistemelor totalitare au fost obsedați de controlarea și supravegherea spiritului. Pentru ei, nu Hristos, nu Dumnezeu era calea și adevărul, ci Partidul. De fapt, cum scria poetul polonez Alek- sander Wat, comunismul a însemnat distru- gerea omului interior, a sufletului, a încre- derii. Pentru a obține acest lucru, era nevoie de torpilarea până la anihilare a cre- dinței religioase. Atacul împotriva religiilor a fost declanșat de bolșevici din prima clipa de exercitare a puterii lor dictatoriale, de nimic îngrădită, samavolnică, inumană și dezumanizantă. Regimul comunist din România a acțio- nat mimetic în 1948, a urmat ai patologic zel linia Kremlinului de eradicare a greco- catolicismului. Cel puțin două lucruri îi de- ranjau pe Stalin și pe discipolii săi din Ro- mânia. In primul rând, era vorba de existența unei matrici spirituale care nu pu- tea fi oxidată, coruptă ideologic, un set de valori care a dat măsura a ceea ce înseamnă umanismul românesc. Apoi, la fel de impor- tantă și de exasperantă pentru cei care im- puseseră monopolul politic și ideologic al bolșevismului în România era legătura din- tre greco-catolicism și Roma. Internaționa- lismul stalinist nu permitea niciun alt reper al loialității. Devotamentul pentru Kremlin era sacru în ochii lor. Cel pentru Roma, deci pentru umanismul creștin ca experiență glo- bală, era „criminar, subversiv, trebuia nimi- cit. Toate cultele au fost prigonite în Româ- nia comunistă, însă niciunul nu a fost hărțuit cu atâta diabolică înverșunare pre- atm cel greco-catolic. Nu propun aici o ierarhie a suferinței, constat pur și simplu evidențe perfect documentabile și docu- mentate (menționez scrierile istoricului Cristian Vasile, precum și capitolul despre represiunile antireligioase din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România). în răscolitorul ei eseu, Miorița Baciu Got scrie pe bună dreptate: Cu toate că Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a jucat un rol esen- țial în dezvoltarea culturii și a educației în România modernă, fiind una dintre cele două biserici naționale românești, ca a fost singurul cult scos în afara legii prin Decre- tul 358 din 1 decembrie 1948, fiind intens persecutată mai apoi vreme de patruzeci de ani. Patrimoniul acesteia a fost răpit și dat în folosința Bisericii Ortodoxe Române și statului comunist. în anii stalinismului, car- dinalul luliu Hossu și toți cei 11 episcopi greco-catolici, împreună cu nenumărați pre- oți, călugări și credincioși au fost torturați și uciși în temnițele comuniste, decimați, persecutați. Tinerii din România de azi știu prea puțin despre supliciul unor oameni precum Viorel Baciu. Cartea aceasta este un efort de a desfide amnezia si de a reaminti că era posibil să supraviețuiești fără a pactiza cu sistemul totalitar. Preotul greco-catolic Viorel Baciu a fost ceea ce numim un om drept. Erudit, de o inteligență scăpărătoare, era în egală măsura un înțelept și un misionar al Adevă- rului. Credința sa a fost una adâncă și fier- binte. La un ceas când regimul abolise fundamentele distincției dintre Bine și Rău, când ura era predicată, codificată și institu- ționalizată drept ideologie oficială, Viorel Baciu a apărat, cu orice risc, dreptul de a rămâne fidel marii lecții de iubire a crești- nismului: Se cuvine a fi menționat faptul că părintele Viorel Baciu - așa cum el însuși mărturi- sea în repetate rânduri cu modestie, dar și Cărți primite la redacție • Varujan Vosgan ian, Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri, lași: Polirom, 2013. cu vădită mulțumire din clipa hirotonisi- rii sale ca preot greco-catolic (la 25 martie 1948, de Sfânta Sărbătoare a Bunei-Vestiri) până la plecarea în împărăția Cerurilor (pe 25 martie 1983, 35 de ani mai târziu), nu a lăsat să treacă nicio zi fără a oficia Sfânta Liturghie și fără a se împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului, acasă și oriunde s-ar fi deplasat. Securitatea s-a ocupat cu maniacală insis- tență de Biserica Greco-Catolică, a încercat să suprime rezistența credincioșilor și a cle- ricilor care ii păstoreau, in secret, pe cei care nu acceptaseră dictatul partidului-stat. Acest volum este o contribuție indispensabilă la înțelegerea strategiilor salvării spiritului, deci a sinelui, a Eului moral, atunci când bezna ajunge să pară eternă, când cinismul oportunist face ravagii, când prea puțini în- trezăresc o lumină la capătul tunelului. îl recomand din inima tuturor celor pentru care libertatea și demnitatea ființei umane sunt valori veșnice, esențiale și nonnegocia- bile. Martirul neștiut Viorel Baciu a oferit un exemplu de onoare în timpuri în care atâția au ales calea opusă, a dezonoarei. Textul de mai sus este prefața mea la volu- mul Istoria unui destin confiscat de Miorița Baciu Got, apărut recent la Editura Curtea Veche. • Ion Cocora, Viată intr-un lacăt, București: Palimpsest, 2013. Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 19 cu Ochiul LIBER Mircea Zaciu - un nou epistolar Iulian Boldea In august, Mircea Zaciu ar fi împlinit 85 de ani. Publicațiile de cultură nu s-au prea întrecut în evo- carea figurii și operei Pro- fesorului clujean care a marcat, prin scrisul și acți- unea lui culturală, zeci de destine literare, unele de anvergură azi. Pentru a re- suscita efigia autorului Lăncii lui Abile, am încercat, la Vatra, un exercițiu de rememora- re, sub titlul Actualitatea lui Mircea Zaciu, dosar în care am publicat și câteva pagini de epistolar. Nu pot să nu remarc, în acest sens, faptul că profesorul și criticul clujean a fost, este și va fi în continuare eroul mai multor volume reunind scrisori trimise unor oameni de cultură ai care a avut relații de prietenie (aș nota aici volumul colectiv întoarcerea în- vinsului, în care se regăsește un set de scrisori, Amiaza cea mare: Corespondență - epistolarul cu Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Ion Brad, Dia- kg tpistolar, recenta O insulă de clujeni-neclu- jeni la Cluj - corespondența ai Marian Papa- hagi și, deocamdată doar anunțat, un epistolar de la începuturile carierei universi- tare a lui Mircea Zaciu, ai Octavian Șchiau). Iarăși, nu pot să nu remarc, în treacăt, capca- nele pe care le mai asaind aceste scrisori, scrise, unele dintre ele, la temperaturi „înal- te", mărturisind adesea un freamăt afectiv greu de camuflat. O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj: Co- retpondență Mircea Zaciu-Marian Papabugi, ediție îngrijită și note de Lucia Papahagi, prefață de Ion Vartic (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2012), e o carte semnificativă în mai multe privințe. Scrisorile documentează despre două personalități distincte, aim ob- servă Ion Vartic, în prefață: „Dacă scrisorile lui Zaciu sînt acelea ale unui om format, care își aplică programul, acela al impulsionării creativității personale și colective, cele ale lui Marian sînt ale unui tînăr pe cale de a se forma". înainte de toate, epistolarul e măr- turia uneia dintre cele mai fascinante priete- nii literare din România postbelică, în care comuniunea de idei se întâlnește ai esența unei aspirații consubstanțiale de libertate de gândire și creație. Din cele șaizeci și șapte de scrisori (situate cronologic între 2 decembrie 1969 și 6 decembrie 1972) reiese un portret mobil, în oglindă, al celor doi intelectuali, figuri emblematice ale ailtnrii românești, departe de țară în acel moment (Marian Pa- pahagi - student bursier la Roma, Mircea Zaciu - lector de limba română în Germa- nia, la Koln, Bonn și Aachen). De altfel, dintr-o astfel de dorință de afirmare, de des- chidere intelectuală și morală, pornește aspi- rația evaziunii Profesorului dintr-un mediu cultural perceput ca neproductiv, claustrant sau chiar ostil, mediul clujean. Revelatoare sunt însă cuvintele lui Marian Papahagi, care caută să găsească unele atuuri în conturarea unor proiecte ailturale de anvergură în ur- bea de pe Someș, care ar putea deveni „Ox- fordul și Cambridge-ul nostru": Dvs. mă sfătuiți să nu vin la Cluj și vă înțeleg îndemnurile. Dar în același timp mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să încercăm să strângem puțin rândurile la Cluj. Nu că aș avea o părere prea bună despre mine, dar parcă e totuși mai bine să fim la Cluj cât mai mulți oameni care să aibă chef de lucru și să contribuie cât pot la așezarea Clujului la un nivel pe care-1 merită. Clujul ar trebui să fie Oxfordul și Cambridge- ul nostru, ceea ce Coimbra este pentru por- tughezi; ceea ce sunt universitățile mici (de exemplu Pisa și Padova) pentru Italia. Sau, într-un alt pasaj epistolar: Ceea ce vreau să fac ca să pun pe picioare un grup de oameni dispuși să lucreze în acest sens. înțeleg filologia romanică nu ca ling- vistică, ci ca disciplină ce se ocupă de lite- raturile romanice, în primul rând medievale dar și moderne. [...] Ceea ce contează sunt oamenii, și dacă există câțiva oameni la care țin, de ce să nu te alături lor? Paginile de corespondență proiectează o lu- mină inedită și asupra laboratorului de crea- ție al lui Mircea Zaciu („eu nu știu să scriu pe-ncetul, azi o pagină, mâine alta. Ritmul meu interior e altul și ori scriu un lucru din- tr-un jet, câte 6-8-10 pagini dintr-o suflare, ori acel lucru e primejduit să rămână nescris pe veci") sau asupra proiectelor sale de isto- rie literară („O istorie a literaturii? Nu știu dacă o voi scrie ai adevărat, în nici un caz una «clasică», de tip pedant. Poate ceva în genul călinescian, «impresii despre literatu- ră». .într-un context de relativă destinde- re a vieții politice și ailturale românești, înainte ca nefastele Teze din iulie să reintro- ducă dogmatismul în spațiul cultural. E dincolo de orice îndoială că textele epistolare traduc și o predispoziție paideică, un efort de pedagogie intelectuală, prin care dialogul își întregește artiailațiile semantice și rostu- rile modelatoare, artiailând o imagine în mișcare a unui moment de construcție inte- rioară exemplară. Demne de interes sunt paginile referi- toare la Echinox, la care Mircea Zaciu cola- borează, privind cu interes evoluția revistei, dar exprimând și unele rezerve, amărăciuni sau reproșuri: Echinox a ieșit, nr. 8-9 zilele astea și pe cu- rînd nr. 10. Revista nu mai arc însă nervul de altădată, degeaba se amăgește Jean. Dacă tu crezi că-1 poți reînvia, te înșeli. Nu cred că ar fi pentru tine o activitate optimă, căci ți-ar irosi inutil puterile... Echipa actuală nu meri- tă efortul, sînt cîțiva tineri desml de mediocri, nu mai e nici unul la înălțimea primei echipe. Vei vedea singur că nu merită. Pe Jean îl bate gîndul să renunțe, apoi tot el revine, senti- mental. Dar totul trebuie să-l facă singur, de la alergătura la tipar la corectură, dactilografe etc. Muncă de rob, fără nici o satisfacție. Cu totul alta e poziția lui Marian Papahagi, care vrea să consolideze revista, să-i redea rezonanța și forma de altădată, prin „readu- cerea la matcă" a celor care au făait presti- giul publicației: în ce privește Echinoxul, vreau ca - tot pentru o vreme - să îi urmez lui Jean intenția secre- tă de a-i readuce pe cei vechi pe lingă revistă. Dacă voi reuși, voi rămînc, dacă nu, tot ceea ce mă leagă de Echinox - prietenia pentru cei- lalți - se va duce și las baltă această treabă. Sînt dispus să ajung pînă la a condiționa prietenia mea pentru cei ai care am fost la început, cînd am făcut revista, de readucerea lor la matcă. Cu toate că, înțeleg din diverse scrisori pri- mite, că a început să se cam răcească prietenia între ei, ceea ce mă îndurerează sincer, pentru că țin mult la toți și la prietenia dintre ei. Rezonând la intențiile lui Mircea Zaciu de a configura o revistă tânără („Fapt e că n-am încetat să visez la o revistă, care ar putea în- truni niște forțe tinere din care știu că și tu ai face buairos parte"), Marian Papahagi subli- niază, încă o dată, posibilitatea de a consoli- da în Cluj o „serioasă și stabilă atmosferă intelectuală": atunci cînd se vor fi adunat cei ce vor vrea să lucreze, și cînd vor fi stabilit exact cum vor să fie acea revistă, apariția ei va fi o pură for- malitate (între altele țin să vă spun că mor de curiozitate să aflu cine sînt misterioasele per- soane capabile de atît de frumoase intenții, și anume de a da Clujului o serioasă și stabilă atmosferă intelectuală). E mult de făcut în sensul ăsta, și faptul că oamenii nu lipsesc e o adevărată ușurare. Gravitatea, tonul temperant, lipsit de stri- dențe, se întretaie adesea ai accentul ludic, ai exercițiul ironic sau ai observațiile casan- te ale lui Marian Papahagi, care evocă scene ale unor manifestări ailturale petrecute la Accademia di Romania, cum este cea în care protagonist e profesorul Mariano Banffi, un traducător (nu prea inspirat) al lui Blaga: Fructul grabnicei sale rîvne a fost expus într-o preafestivă seară la Academie, în prezența a o seamă de babe (nu știu de ce, după experiența de locatar de anul trecut, am impresia că sînt toate contese scăpătate și asta mai cu seamă după felul elegant în care înhață unul după altul paharele și sandviciurile la cocktailurile ce, punctual, urmează după vreo conferință); erau însă și o seamă de persoane care pot avea cît de cît în clin (sau mînecă), măcar pe de- parte, cu ale literaturii. în fața selectului au- ditoriu ce putea să mai vadă în sală, în afară de un portret al lui Blaga de Drăguțescu, și pe Drăguțescu însuși, oarecum rufos și ușor beat, dl. M. Banffi a citit o conferință de tip ,Marele poet... s-a născut la... încă din copilă- rie... Primul volum... Elogii... Deja se observă o urmă de pesimism... altfel optimist... etc." [...] Serata a fost ornată de veselia ghidușă a d-lui Drăguțescu, foarte simpatic de altfel; se făcuse maestrul și se bătea în piept cum că e român, fapt pe care nimeni nici nu se gîndea să i-1 conteste, și confundînd, fermecător, pe diversele soții ale diverselor persoane de față, de unde și complimentele respective adresate mereu altor soți decît cei adevărați, după sis- temul tirului încrucișat. 20 • APOSTROF Document important al unei comuniuni ideatice de excepțională substanță și al re- flexelor contradictorii ale unei epoci revo- lute, epistolarul Zaciu-Papahagi e revelator pentru condiția intelectualului aflat „sub vremi", care încearcă să-și construiască in- sule de libertate compensatorii, spații con- solatoare, în care firescul, gândirea vie, de- monul îndoielilor se întâlnesc benefic. Secolul 20 -o revistă a contrastelor SmIu12O Irina Georgescu Revista Secolul 20 a re- prezentat, de-a lungul timpului, o publicație ca- re a permis articularea unei conștiințe critice ra- cordate la teoriile europe- ne despre artă și literatu- ră. Revista a navigat ca o corabie printre stâncile ideologiei comuniste, zbă- tându-se în permanență să-și păstreze auto- nomia estetică și calibrul intelectual. Revis- ta își schimbă fundamental profilul în anii ’70, devenind o publicație de sinteză în care coordonata critică și exegetică prevalează, în ciuda presiunii politicului. Arheologia revistei ține de abordau unui tip nou de ra- portare la literatură, printr-o încercare con- tinuă de sincronizare cu formulele și cu spe- ciile literare, izbutind să nu se destrame între Scylele și Charibdele perioadei comu- niste, de îngheț și de relativ dezgheț ideolo- gic. De aceea, traducerile, articolele de sin- teză, grupajele tematice și reacțiile stârnite de publicarea câte unui autor mai puțin cu- noscut în peisajul literar românesc au făcut ca, pe de o parte, cititorul să se familiarize- ze cu un climat intelectual pentm care com- promisul nu autoriza repere, ci din contră, falsifica percepția asupra spațiului literar și, pe de o parte, îi permitea revistei să subzis- te, onorându-și scopul inițial de a reprezen- ta o publicație de „literatură universală", în ciuda bătăliilor programatice pentm păs- trarea autonomiei esteticului date între cele două tabere ostile: pe de o parte, revista Săptămâna (în frunte cu Eugen Barbu) și, pe de altă parte, Secolul 20 (Dan Hăulică, Ștefan Aug. Doinaș etc.), România literară și Echinox. Anul 1961 marca, în plan literar, un moment politic recuperator, subliniat de deschiderea spre literaturile lumii, după modelul revistei Inostranaia literatura. In ciuda presiunilor, Secolul 20 a reușit să-și păstreze autonomia și să nu devină un ma- gazin literar. Folosindu-se de concepte-su- papă, de o ironie discursivă, greu de sesizat pentm cititorii precar instruiți, de o inteli- gență vie, nesubordonată decât unor prin- cipii interne de existență, publicația reușește să-și păstreze demnitatea culturală, deceniu după deceniu, fiind un permanent strigăt al libertății și al recunoașterii supremației in- dividualității creatoare, culminând cu nu- merele din 1989, pre- și postrevoluționare. Este necesară o reîntoarcere la premisele inițiale ale publicației și o regândire a ra- portului cu Puterea, ierarhic superioară în aproape toate cazurile sau, cel puțin, perce- pută ca atare. Felul în care Secolul 20 reușeș- te însă să scape de presiunea ideologicului devine un joc de monopoly, jucat cu abilita- te și rafinament de reperele culturale ale revistei, pentm a ajunge să declame, la ani- versarea a 100 de numere, apoi a 200 de numere, caracterul original al publicației, pus în relație cu activitatea de traducere și de sinteză critică: fiecare [număr], exuberant sau mai sever al- tul, și toate laolaltă compunându-se, precum niște variațiuni pe o schemă vitală de crește- re. O sută de numere, în care s-au publicat zeci de romane și nuvele, zeci de piese, și nenumărate poezii, pagini de traducere și comentar explicativ, pagini de sinteză critică, peste 19000 de pagini, în total. (Dan Hăuli- că, nr. 4 1100], 1969, p. 3) Nu doar cărțile stau sub seninul unui destin ineluctabil - habent sua fata libelli -, ci și revistele, „în care se acumulează o strădanie colectivă, o ambiție de cultură, elocventă pentru spiritul obștei întregi" (ibidem, p. 5). Rolul revistei se reflectă, pe de o parte, în varietatea inițiativelor de sincronizare cu literatura vremii (traduceri, studii critice, numere tematice etc.) și, pe de altă parte, în dizolvarea ideologiei la nivelul articolului de serviciu. Echipa redacțională (Dan Hăulică, Ște- fan Aug. Doinaș, Geta Brătescu și alții) a susținut în permanență caracterul exegetic al articolelor, frecvența traducerilor și a studiilor critice. Din colegiul redacțional au făcut parte, de-a lungul timpului, Mihai Beniuc, Maria Banuș, Savin Bratu, Marcel Breslașu, Paul Georgescu, Mihnea Gheor- ghiu, Eugen Jebeleanu, Mihai Novicov, Zaharia Stancu. Li s-au adăugat în timp Ion Brad, Ov. S. Crohmălniceanu, George- ta Horodincă, Tatiana Nicolescu, Florian Potra et alii. Grupajele tematice aveau rolul de a reu- ni, pe lângă „direcția" deja instituită, și arti- cole ce exprimau păreri individuale, uneori îndrăznețe, ce înfățișau, cu generozitate, potențiale piste de cercetare. Remarcăm, astfel, preocuparea față de speciile epice ample, încă de la primul număr al revistei: Mihnea Gheorghiu, „Ce se întâmplă cu ro- manul american?" (nr. 1, ianuarie 1961, p. 71-81), Elena Vianu și Savin Bratu, „«Noul val» în romanul francez" (ibidem, p. 82-88), Tatiana Nicolescu, „Perspective în romanul sovietic" (ibidem, p. 89-97). Alte numere vizează metamorfozele poeziei, fie că este vorba de «aventurile» poeziei franceze" (vezi Georgeta Horodincă, nr. 2, februarie 1961, p. 108-115), fie că se discută despre relația între traducere și inovație (Marcel Breslașu, „Traducere și creație", Secolul 20, nr. 2, februarie 1961, p. 163-169; vezi și grupajul „Arta de a traduce", din nr. 5 [136], 1972: Walter Benjamin, „Problema traducătorului", traducere de Dieter Fuhr- mann, p. 155-163; Octavio Paz, „Traduce- re: literatură și literalitate", p. 164-172), fie despre felul în care literatura însăși se ra- portează la eveniment (vezi Mircea Martin, ,,Aspecte ale prezentului în poezie", p. 151- 154, Secolul 20, nr. 5 [136, 1972]). O altă direcție de cercetare este studiul poeziei, revitalizată prin articole ale criticilor și ale teoreticienilor și prin intervențiile uneori foarte ample ale traducătorilor, care își legi- timează astfel demersul, făcând posibilă supraviețuirea speciei și prefațarea unor autori noi sau mai puțin frecventați. De cele mai multe ori, a vorbi despre poezie constituie o nișă pentru sublinierea impor- tanței atributelor estetice ale textelor litera- re în general. Diversitatea de specii, reabili- tarea conceptelor de verosimil și veridic presupun o nouă raportare la realitate, iar varietatea temelor definește o nouă direcție lirică. Dacă pentru poezia românească ten- dința legitimării unui nou discurs liric merge în tandem cu practicarea unei critici susținute, gradual (și susținut!) subversive, în ceea ce privește apariția constantă a tra- ducerilor în paginile revistei, se încearcă, prin facilitarea raportării la text, o educare a sensibilității publicului, în sensul lui T. S. Eliot („Tradiție și talent personal", in Eseuri literare [1919]), invocându-se de multe ori procesul de depersonalizare și legătura sa cu simțul tradiției, dar și o negociere „sub- terană", perversă, cu cenzura. Simetriile analitice, încercarea de găsire a unui punct de echilibru și tentativele de sincronizare cu literatura universală și cu studiile critice (structuraliste, arhetipale, de sociologie a lecturii și a culturii etc.) ilustrează un pro- iect coerent, lucid. Articolele critice prezente în revistă in- tră sub incidența eseului și a foiletonului. Se manifestă o nevoie de sincronizare, care se propagă suficient de departe pentru ca, în mijlocul deliberărilor conceptuale, să fie definit un nou raport între critica și istoria literară, mai cu seamă între „critica inter- pretativă și cea valorizatoare", prin modifi- carea canonului critic și a viziunii asupra literaturii. De aceea, specie bine reprezenta- tă în perioada 1960-1980, eseul critic per- mite, pe lângă o prezentare subiectivă a temei discutate, și deschiderea spre o repre- zentare arborescentă, înfățișarea unui „sis- tem de lectură" capabil să mențină apetența pentru noutate și valoare. în epocă, pole- mica a provocat edulcorarea noțiunii de realism (Cahiers roumains d’etudes litteraires, sunt publicate studii diverse despre proble- matica realismului: Adrian Marino, „L’avant-garde historique et la question du realisme", nr. 1/1978, p. 72-79; N. Tertuli- an, „Georg Lukâcs et la theorie du roman", nr. 4/1979, p. 60-70; Romul Munteanu, „Romanesque et antiromanesque", nr. 4/1979, p. 78-92), includerea noțiunii de protocronism în dezbaterile culturale, în tandem cu ideea de europeism și, mai târ- ziu, cu aceea de sincronizare (după 1977). Publicația Secolul 20 este atât un indica- tor al studiilor și al traducerilor realizate în epocă, de-a lungul perioadelor de cenzură (și al acelora de relaxare ideologică), cât și un veritabil reper pentru a înregistra evolu- ția criticii literare românești și relația ei cu ideologia, marcând în aceste decenii mai ales relația strânsă între critică, teorie și is- torie literară. Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 21 O busolă în labirintul nomenclaturii Cristian Vasile lunți țțfrțl* i iHnenditif ta Trecutul recent poate fi reconstituit într-un mod plauzibil, adecvat și ai alte resurse decât cele arhivistice. Sigur, docu- mentele interne, inedite, ;ile arhivelor sunt esenția- le, dar zăcăminte ale me- moriei și istoriei comu- nismului sunt de regăsit și în altă parte. Există câțiva specialiști în științe sociale și umaniste de origine româ- nă, răspândiți în lume, care sunt reamos- cuți de comunitatea academică, dar mai au și calitatea de depozitari ai unor informații deosebit de valoroase despre trecutul poli- tic din secolul trecut. între ei se află Vladi- mir Tismăneanu; istoricul și politologul româno-american nu este la prima carte de confesiuni și revelații, dar Lumea secretă a nomenclaturii: Amintiri, dezvăluiri, portrete (cu un indice de nume alcătuit de Bogdan C. lacob, București: Editura Humanitas, 2012) are ceva special. Pentru că leagă mult mai strâns și sistematic istoria personală, în primul rând existența familiei Tismăneanu/ Tisminețki/Marcusohn/Luca-Boico, de is- toria Partidului Comunist, mai precis a no- menclaturii, cu diversele ei straturi și rami- ficații. Un subiect în sine este chiar geneza cărții. Inițial a fost vorba de un dialog pur- tat în 2010 cu Damiana Oțoiu, autoarea unor studii bine documentate despre carti- erul Primăverii și procesul de restituire a proprietăților în postcomunismul româ- nesc. Convorbirile, extrem de dense, nu au fost valorificate imediat; între timp, Vladi- mir Tismăneanu a continuat demersul me- morialistic-istoriografic într-o direcție con- vergentă cu acele entretiens prin publicarea - în presa tipărită sau Online - în special a unor portrete de demnitari comuniști și intelectuali asociați ai puterii (de la Nicu Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Pantiușa Bodnarenko ș.a. la Alexandru Ivasiuc și Radu Bogdan). Operațiune delicată, care i-a atras și critici virulente, căci în mai mul- te cazuri era vorba de fapt de un necrolog; iar cel decedat nu beneficia de indulgen- ța încetățenită la noi, rezumată de vechea vorbă „despre morți numai de bine“. VI. Tismăneanu a preferat - în cazul potentați- lor comuniști trecuți în neființă (Eugen Florescu, Paul Niculescu-Mizil) - o per- spectivă critică necruțătoare. Exista și un al treilea strat publicistic, mai vechi, în care profesorul dc la University of Maryland evocase deja - tangențial sau mai profiind - lumea nomenclaturii prin aceleași lentile. Inițial, la începutul anului 2012, tot acest conglomerat confesiv-analitic predat Editu- rii Humanitas a purtat titlul Părinți și apii: De la steagul partidului la Salvatore Adamo, care amintea de un articol despre anii ado- lescenței. Numai că întâlnirea ai un redactor de carte precum Oana Bârna a adus modifi- cări proiectului editorial atât în ceea ce pri- vește textul propriu-zis, cât și titlul; o spune autorul în aivântul-înainte: „Oana m-a fă- ait să văd ceea ce se găsea în text, dar nu ieșea la suprafață, m-a provocat să-mi deză- găzuiesc memoria, să las șuvoiul amintirilor să se deruleze cât mai liber" (p. 10). Volumul - structurat în șase capitole - pornește dc la convingerea că „istoria poli- tică nu se reduce la analiza de structuri, ea are nevoie să includă dimensiunea subiecti- vității“ (cap. 2, Datoria de a mărturisi: fami- lia și lumea in care m-am născut - p. 28). Aparența sugerată dc adversarii lui Vladi- mir Tismăneanu, aceea a unui moralist cri- ticabil și monoman, pălește la o privire atentă asupra istoriei nomenclaturii. Foarte puțini copii ai potentaților comuniști au avut puterea de a se desprinde de biografia politică a părinților și de totalitarismul marxist-leninist (printre excepții: Luminița Pană/Cela Varlam și Gheorghe Chișinev- schi). De aici vine datoria de a mărturisi, invocată mereu în carte. Dar volumul nu este doar o mărturisire a unei dramatice rupturi de lumea părinților, ci și un exerci- țiu de topografie socială și politică (p. 9), având drept studiu de caz cartierul Primă- verii. Cuvintele prilejuite de evocarea lui Nicu Ceaușescu - coleg de clasă pentru ani buni - sintetizează poate cel mai bine mesa- jul principal al cărții: „nu pretind sub nicio formă că amintirile mele sunt ultimul cu- vânt pe acest subiect, dar ele pot servi unei mai adecvate interpretări a ceea ce a fost lumea secretă a nomenclaturii (cap. 4, Nicu Ceaușescu așa cum l-am cunoscut și adevărata succesiune a lui Nicolae Ceaușescu -p. 118). Un ton mai apăsat se face simțit atunci când este vorba despre demontarea mitolo- giei - perpetuate de memorialiștii de partid - legate de existența a două etape în istoria comunismului românesc și a poliției secre- te, una „stalinistă“ și alta pretins „naționa- lă“. între altele, Tismăneanu invocă aici și faimosul Decret nr. 157 din 4 mai 1971 privind conferirea unor ordine ale rsr (pu- blicat în Buletinul cjicial al Rtpublicii Socia- liste România, din 4 august 1971, p. 622- 636). „Pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului", mai multor ofițeri din Securitate și mai - afir- mați în timpurile stalinismului dezlănțuit - li se acorda Ordinul „Tudor Vladimiresai", clasa a n-a, semn că, departe de a dezavua practicile instituite atunci, Ceaușescu recu- noștea în 1971 „meritele" brațului înarmat al partidului. Tismăneanu conchide: „Pan- tiușa [Gheorghe Pintilie Bodnarenko] și [Alexandru] Nicolschi primeau ordinul «Tudor Vladimiresai». Nu a existat în rea- litate o ruptură reală între «vechiul» partid și cel «nou», nu a existat un divorț între «vechea» Securitate și cea «nouă», presupus patriotică. Iar faptul că Nicolschi a fost consultant pentru filmele mistificatoare ale lui Sergiu Nicolaescu despre comisarii de poliție este cât se poate de ironic, revelator și simptomatic" (cap. 6, Galerie de portrete - p. 193). în decurs de numai câțiva ani, N. Ceaușescu a făcut pasul de la condamnarea practicilor Securității dejiste (acelea îndrep- tate, ce-i drept, doar contra membrilor de partid) la elogierea aceleiași Securități, prin reprezentanții săi cei mai proeminenți. Imediat a urmat proclamarea Tezelor din iulie, o altă tentativă seft de restalinizare. Lucrarea lui Vladimir Tismăneanu poa- te fi privită și ca o scurtă și fascinantă istorie a nomenclaturii prin digresiuni (vorbind despre Nicu Ceaușescu, ajunge să îi evoce pe larg pe Jean și Ion Gh. Maurer; apoi de la Maurer narațiunea se deplasează spre Ana Pauker etc.); dar - spre deosebire de alții - antonii închide de obicei parantezele. Probabil, Mircea Mihăieș (v. Ghilotina de scrum, Timișoara, 1992, p. 6) nu se înșela atunci când îi reproșa - în glumă - la înce- putul anilor 1990 că știe să facă fascinantă o lume, în fond, oribilă. Cărți primite la redacție • George Banu, Iubire și neiubire de teatru, lași: Polirom, 2013. • Cel ce vede glasul Marti Sipos de vorbă cu Andrâs Visky, Fundația Culturală „Camil Petrescu", Revista Teatrul azi (supliment) prin Editura Creiron, București: 2013. • Flavius Lucăcel, Ospiciul local, Zalău: Editura Caiete Silvane, 2013. • Gellu Dorian, Șaizeci de pahare la o masă, București: Cartea Românească, 2013. 22 • APOSTROF Club Rebreanu Sub genericul Club Rebreanu, revista Apostrif continuă să publi- ce, câteva proze originale născute în jurul unui proiect comun: dezvoltarea unor idei și nuclee epice prezente în caietele de însem- nări ale lui Liviu Rebreanu. Pariul, asumat de mai mulți prozatori, a condus, până în prezent, la mai multe schițe, nuvele și povestiri care, în final, vor intra în alcătuirea unui volum colectiv. Debut în proză al autorului Alexandru Ioan Ciorogar, care s-a afirmat decis ca spirit savant al tinerei generații de studioși în litere prin câteva studii specializate de mare acuratețe și de promi- țătoare originalitate, Momente din viața noastră aglutinează sugestii din mai multe crochiuri prozastice din Caietele de tinerețe ale lui Liviu Rebreanu. (Ovidiu Pecican) Momente din viața noastră Nu-mi aduc aminte mare lucru de pe vremea când eram copil. Țin minte că odată, când eram mai mic, am făcut ceva ce nu trebuia să fac. Niciun copil n-ar trebui să facă așa ceva. Mi-a zis un nene că trebuia să împuște un „câne“ care s-a mâncat cu al- tul turbat. Era câinele meu și nu am vrut să-l puște alții. Nu vroiam să îl puște ni- meni, nici eu. N-aveam țintă. Eram mic, nu trecusem prin armată. Am întins-o cât am putut. Am tărăgan - cum ar zice Preda sau Slavici. în sfârșit, l-am legat de un stâlp și am tras. „Cânele“ se uita la mine. Senti- ment. Apoi odată îl podidește sângele pe gură, pe la gât și pe la coaste. Se zvârcoleș- te, roade funia cu care era legat. Sângele fierbinte aburea. Se mai uită o dată la mine implorator, apoi se pitește jos și-ncepe a-și linge rana. Sentimente. Nu l-am nimerit bi- ne. Lingea sângele, care aburea fierbinte. în mine deodată se zgudui ceva. îmi venea parcă să-mi spăl mâinile în acest puhoi cald, dar mi-era frică să nu mă muște, fiindcă era încă al lui. Ridicai pușca la ochi și mai tră- sei. îmi venea să văd sânge cât mai mult, mai cald, să văd curgând pârâu, să mă îm- presoare nebunește. Câinele s-a mai zvârco- lit ceva, apoi și-a dat sufletul. Sânge mult roșea pământul împrejurul lui. Funia roșă, burta lui înroșită. Și eu stăm privindu-1 se- tos de sânge și-mi venea să mă tot uit... Ni- mic nu mai era în mine omenesc, numai sânge, sânge... Așa cred că s-a simțit și Gheorghe când și-a omorât calul. Sau poate nu. Mi-e frică de ceea ce am simțit. Mi-e frică de faptul că voi vrea să fac asta din nou. Să omor din nou. Voi fi curios apoi să văd ctun e să omori un om... vorbesc aiu- rea, aberez. De fapt, nu a fost nicio pușcă. A fost un topor și câinele a sărit la mine. Nu mi-am dat seama atunci, dar omul ăla care m-a pus să fac asta a văzut toată poves- tea. Stătea pitit. Chestia e că nu era un ne- ne, era un băiat mai mare ca mine, căruia-i dăduse mustața și avea puțin păr pe piept. Și câinele turbat era al lui, dar nu era tur- bat. S-au certat, s-au mușcat așa ca și câinii, și-i era ciudă, a vrut să-l omoare. A inventat povestea asta ca să nu-1 omoare direct. Adolescent fiind, m-am îngropat între cărți și în jurnale - am găsit acest jurnal cu coperți de piele neagră -, cred că-mi plăcea mai mult caietul decât ceea ce lăsam în el din mine. Poate le lăsam tocmai din moti- vul ăsta. Nu le mai vroiam, dar nu vroiam să le pierd. Așa e când ai o relație sau o ve- Alexandru loan Ciorogar rișoară pe care n-ai văzut-o de ani buni. N-o mai vrei, dar pentru că e sau a fost a ta, trebuie să o păstrezi totuși undeva: Aș vrea să pot face asta ușor: să ies din mine, din voi, să pot ajunge ideea fără să mai depind de ea, dar totul e prea încet, soarele - prea cald și toate se tcpescși dau naștere unuipuzzle nearmonizat. Oricum, totul e in umbră! Aș vrea să zbor, să mă înalț la o altă lume, fugind din lumea voastră. Vreau și o să pot ți genial! E un fleac: am nevoie doar de această evadare de-nctput, să mă-mpirg singur de la spate, să-mi pot da drumul și să interiorizez din inerție, doar pentru a da înapoi de două ori mai mult, vouă, dar cred că până la urmă, mie... Cine ești Tu? Cine sunt eu? Și ce e tot acest amalgam de spiritși natură dintre noi? Drumul se termină întotdeauna, indiferent cât e(ști) de lung. E oare drumul pe care eu trebuie să îl parcutg sau Tu? Ce găsesc la sfârșitul lui? Te găsesc pe line? Poate nu ești tu și nu știu dacă aș vrea să măgăsesc pe mine, ar fi prea straniu, (sim- bol!) Am trecut peste birocrație, mi-am pus cizmele de cauciuc și am călcat peste prieteni, dar nu și peste mine. Nu știu unde sunt și nu mă pot ngăsi, dar vreau să știu de ce sunt in- tr-atât de igoist? De ce să mă mai regăsesc, frate? E nevoie oare să mă-ntorc? Poate c-ar trebui doar să de-kant-ez, să mă bucur de ceea ce rămâne și să plantez. Are să se dezvolte altă plantă. Când soarele va ieși și eu voi crește! Și aș mai vrea ca fraza mea să fie genială! Aș vrea să-mi fiu prcpriul arhitect și inginer, să pot clădi și desena fără să mă surp. Oare o să reușesc? Mai am destul timp? (întrebări reto- rice, multă panică) De ce să-l irosesc cu el? Cu ea? Ar fi mai bine să mă-nvelesc in lumea mea, să-mi fie cald in iarnă și răcoare-n au- gust, pentru că, oricum, toamna toate visele mor, și mor și eu cu ele. Sunt tot ceea ce eu pot să fiu, să visez; cât de rău e să iți pierzi'peran- ța. Coi pul e fecunditatea sufletului meu, este doar un instrument; aș vrea să il a jut...'per să reușesc. Dacă visul poate deveni realitate, atunci de ce mai visez? Dacă realitatea nu e atât de departe de visare, (de) ce aștept? Nu vreau să d ferențiez, pentru că vreau ca dorin- țele mele să prindă viață, nu doar in vis, ci și in realitate. Cât de absurdă poate fi o dorință dacă o pot trăi? Cât de inutilă? Vreau să vrem, să avem tot ce putem să vedem, pentru dorința simțului din adâncul visului: „Dincolo de așteptare, Stă domnița și visează... Dincoace de deșteptare, Fata bea, cântă, dansează!“ Chiar dacă vorbesc cu mine și despre mine, îmi pare totuși că vorbesc cu alt-cineva, cu al- teritatea. în momentul in care mâna scrie și ochiul citește, aici, in zonă, există două dezvol- tări. Pentru că unul scrie, celălalt citește, se înțeleg, md, dialeghează și se di:prețuiesc. La ce folos? Pentru bunăstarea gândului abscons, a dorințelor și obsesiilor mele!? S-au născut ele in mine? Sau sunt eu doar învelișul lor, coconul protector? Poate sunt doar suma sau diferența influențelor ce bat dinspre toate direcțiile, iz- bindu-se de acest zid culturalo-social, in spe- ranța de a fila o mică spărtură, o nișă înspre dormitorul sufletului meu. Aș vrea (încă o dorință) să fac parte din acel cerc: să port oche- lari pe nas, barbă groasă, guler alb, pante ful elegant; dar până atunci mai este mult... insă încep acum! Și n-o să mă cprese până când un dtjă-vu va acționa din interior, lovindu-mă peste cap, râzând: „Ai ajuns! Ba chiar mai mult, ai făcut câțiva pași, in plus, spre interior, spre centru! așa ceva notam zi de zi, acum câțiva ani, când vroiam să fiu scriitor. Pro- dane, ce porcării scoteai pe gura peniței! M-am hotărât doar să țin un fel de jurnal. Altfel... un fel, nu două. în timp ce o așteptam pe ea mă gân- deam. Mă plictiseam. Mi-am dat seama de un lucru. Că cei care filmează nu așteaptă niciodată. Ei nu așteaptă ceva sau după ce- va, ei filmează până vine acel ceva ori cine- va. Dar de plictiseală nu scapă. Fumătorii știu că țigara nu merge fără cafea sau, cel puțin, cu ceva lichid, în afară de apă. Adică, revenind, fac ceva. Ceilalți care nu fumează așteaptă, adică nu fac nimic, pierd timpul de pomană. Mă gândeam - deci există două tipuri de oameni în lume: cei care așteaptă și cei care fumează. Ca și cum sunt cei care au citit al doilea volum din Moromeții și cei care nu l-au citit. Mi se întâmplă că de fie- care dată când îmi aprind o țigaretă în aș- teptarea tramvaiului - chiar atunci sosește. Dacă nu o aprind, stă după colț, așteaptă să o aprind și apoi vine. Odată, am văzut în tren un bărbat făcut, mare, așa cum trăbă. Stătea frumos la locul lui. Numa’bine, a ie- șit până afară, să pipe pesemne, și, într-o clipă, un evreu îi ia locul. Sau poate nu era evreu. Omul se întoarce. Vorbesc frumos, se explică unul altuia, apoi evreul îi cârpește două palme. Celălalt se înfurie, se înroșește așa de tare încât mi-era teamă să nu mă împroaște sângele ce-i fierbea în venele de pe mijlocul frunții. Era un ou roșu. îl bate Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 23 pe evreu de-1 smintește. După ce se termină scena - evident nimeni nu a intervenit, au stat și se uitau fără să se vadă că se uitau evreul vine și se prezintă. Aud doar două replici: - Cum ai îndrăznit să-mi dai palme? - Am observat că mi-a mers așa întot- deauna. Era 7 și un sfert. Nu mai aveam răbdare, într-un final a venit... la ora 11. Halala final. Eram atât de nerăbdător încât nu ne-am mai salutat cum se cuvine, nu ne-am săru- tat. Am luat-o de mână și am fugit parcă de cineva din tren. Atunci am plecat către casa bătrânului. Nu știu cu ce să mă îmbrac. Chiar nu știu. Am atâtea haine, dar nu știu cu ce să mă îmbrac. N-am chef de nimic. Nu-mi place niciuna, vreau haine noi! Dacă nu arăt bine, nu o să mă simt bine. Abia aștept să mă întâlnesc cu el. Sunt curioasă dacă o să-mi facă vreun compliment, măcar despre cum miros, că-i parfumul nou, nici măcar nu l-am folosit până acum. Mă duc să scot cartofii din cuptor. Sper să apuc să mănânc și eu ceva. (Cască.) Da. Obișnuia să vor- bească cu voce tare și să facă tot soiul de gesturi dramatice și uneori aștepta singură într-un loc într-o oarecare poziție astfel în- cât cel care vină să o surprindă în poziția asta, vezi doamne, spontană. își dădea sea- ma cât de caraghioasă, cât de ridicolă era, dar știa că așa va reuși să impresioneze. Aștepta ca o păsărică cu aripa ruptă. Une- ori, se bosumfla doar că acela care a găsit-o a surprins-o într-un moment în care își schimba poziția dramatică, și că, având în vedere cât timp i-a luat așteptarea, descope- rirea ei nu a avut impactul scontat. Drame muierești, cum zicea Călinescu. - Tu, s-or ars cartofii! Nu v-am spus să vă uitați de ei?! Una din ele: „Tu i-ai pus, uită-te tu de ei...“ - Da’ ți-am zis că mă duc sus și să te uiți, te-am rugat frumos și ai zis că „bine“. - Acum ce mai vrei să fac, scoate-i și vezi cum s-au făcut! - Doamne ferește-mă, că nimic nu faceți în casa asta. - Mă duc să-mi aranjez panii. - Du-te... du-te naibii, să nu te mai văd... Trebuie să plec. V-am pupat. Ajung la gară. Urc în tren. Trece o veșnicie. Oare ce face Prodan? Mă așteaptă? Oare mi-a adus flori? Orice... acolo. Pe tren două femei povestesc - femei mai în vârstă. Una spune că a auzit de la vecinul ei că în balamuc un „niebun“ i-o tăiet capu’ lu’ un tovarăș de-a lui și a doua zi o povestit tuturor și încă era și fălos și râdea că „Hehe, ce-o face ăla când s-o trezi fără cap“. N-o auzi tu... ce omeni niebuni în lumea asta. Să te ferască dumne- zău. Tuuu... așe tu, așe, numa’ ca-n povești. Nu știam la ce să mă concentrez, la stilul lor de a povesti sau la povestea în sine. Mi se păreau amândouă amuzante, nu știu de ce. Măcar așa a mai trecut timpu’. Un altul fă- cea rebus în fața mea și se scobea în urechi când se uita pe geam să se gândească. Se uita și la mine din când în când ca și cum ar vrea să-l întreb ce nu știe, așa pe sub musta- ță. Erau și două fete - aveau pantofi frumoși -, eram curioasă unde se duc așa gătite sau de unde și-or luat pantofii, dar și eu eram Nota autorului: Cred că orice alegere, orice demers pleacă de la ceea ce ne place, și nu neapărat de la ceea ce vrem sau trebuie să facem. Ei, am ales, în consecință, acele „fragmente“ care au rezonat pe aceeași frec- vență ai propria-mi sensibilitate. (Alexandru Ioan Ciorogar) Liviu Rebreanu Momente din viața noastră p. 22: Natu își omoară femeia beat, din bună-voie, pentru că locurile lui n-au fost stricate de gheață etc. p. 32: Sângele cald Trebuia să împușc un câne care s-a mâncat cu altul turbat. Era cânele meu fa- vorit și nu l-am lăsat să-l puște alții. Eram slab pușcaș. Am trăgănat executarea lui. în sfârșit l-am legat de un stâlp și am tras. Cânele se uită la mine. Sentiment. Apoi odată îl podidește sângele pe gură pe la gât pe coaste. Se zvârcolește, roade funia cu care era legat. Sângele fierbinte aburea. Se mai uită o dată la mine implorator, apoi se pitește jos și-ncepe a-și linge rana. Nu l-am fost nimerit bine. Lingea sângele, care abu- rea fierbinte. în mine deodată se zgudui ceva. îmi venea parcă să-mi spăl mânile în acest puhoi cald. Ridicai pușca la ochi și mai trăsei. îmi venea să văd sânge cât mai mult, mai cald, să văd curgând părău, să mă împresoare nebunește. Cânele s-a mai zvârcolit ceva, apoi și-a dat sufletul. Sânge mult roșea pământul împrejurul lui. Funia roșă, burta lui înroșită. Și eu stăm privin- du-1 setos de sânge și-mi venea să mă tot uit... Nimic nu mai era în mine omenesc, numai sânge, sânge... p . 32: Un om Are o față care totdeauna parcă zâmbeș- te. Cine știe cum îi sunt întocmite trîsurile, dar el arată voie bună și când dinlăuntru plânge cu hohot. Un năcaz. Omul stă să piară de durere. Și pe când povestește ceva altuia, ceva foarte dureros, zâmbește. p . 33: Alt om întocmai contrarul celui dinainte etc. Vezi Sașii. p . 41: Nebunul In balamuc un alienat taie capul unui tovarăș și a doua zi povestește tuturor. Hehe, ce-o face ăla când s-o trezi fără cap! (E. Lovinescu) p. 42-43: Slujbașul Mă așezasem în pat și prinsei a ceti un roman că să-mi vie somnul când mă pome- nesc cu un tocănit în geam. De mirat nici nu apucai să răspund, când tocănitul se re- peți mai răpede și grăbit și îndată auzii o voce care îmi sună cu totul necunoscută: -Domnule... domnule... Nu știam ce să fac, deci exclamai: Ai? Cine-i? - Ia fii bun, vino și deschide oleacă, domnule... - Dar cine-i acolo? - Eu sunt... Prodan... - Viu, viu, la moment... Sării răpede din pat și deschisei ușa antreului. - Fii bun du-te de te pune-n pat - îmi zise același glas în nemțește. - A da... da... bâlbâii eu surd și intrai repede și mă vârâi supt plapomă. Peste câteva clipe ușa se deschise încet și intră cu un zâmbet amar pe buze, d. Prodan. - Iartă, domnule, iartă că venim în cap de noapte - făcu încet către mine ținând încă de clanță, apoi vorbind în afară: Vino, dragă, vino... Intră încetinel o femeie tânără, oacheșă ai o pălărie bărbătească pe cap stranforma- tâ cu niște mofturi pestrițe. D . Prodan zâmbi iar și frecându-și mâi- nile se apropia de pat. - Bună seara... iartă, domnule, uite e trecut de miezul nopții și nu mai am unde să merg și-i frig afară să-ți înghețe lacrimi- le-n ochi. Nu știu ce voi fi bâlbâit mai ales văzând femeia aceea stând și ea cu acel zâmbet nenorocit pe buze și privindu-mă parcă rugătoare, întinsei mâna d-lui Prodan, apoi veni și d-na de-mi dădu mâna. - Ședeți vă rog și scuzați că mă găsiți așa... - Să nu te deranjezi deloc, domnule... Iaca, d-ta dormi hodinit iar noi vom ședea aici până dimineață... aici totuși barămi nu te bate vântul și zăpada... Voiam să fiu galant, să le ofer patul meu, dar egoismul mă opri. N-aveam alt pat, sofa încă nu, numai o canapea de lemn și câteva scaune... în sfârșit, se așezară, ea pe un scaun lângă masă, el pe dunga patului. - Hei, așa-i viața asta, mânca-o-ar focul - suspină capul și nu spuse nimic. în sfâr- șit, Prodan își întoarse fața către mine - o față lâncezită și necăjită - și zice: p 152: In tren Un bărbat voinic stă în vagon, are loc. In o clipă, când a ieșit până afară, un ovreu îi ia locul. Explicații. Ovreiul îi cârpește două palme. Bărbatul îl bate de-1 smintește. La urmă ovreiul vine și se recomandă. - Cum ai îndrăznit să-mi dai palme? - Am observat că mi-a mers așa tot- deauna. Cpere, voi. 23, ed. de N. Gheran, Bucu- rești: Fundația Națională pentru Civilizație Rurală „Niște Țărani“, Muzeul Județean Bistrița-Năsăud, 2005. 24 • APOSTROF gătită și poate ele nu erau curioase unde mergeam eu, deși le frigeau ochii, le vedeam cum se uită, când una, când alta, la mine, când credeau că eu nu mă uit. Trei deșteptări amețitoare, un ceas insis- tent până la refuz și aproape două ore de lenevire lâncedă pe canapea: astea erau in- gredientele și totodată chinurile prin care am trecut azi-dimineață pentru a mă vinde- ca de rănile unei seri învechite, petrecute prin cotloanele orașului-martir, la balul ne- pieritor al Primăverii. Nu mai știam nimic din ce s-a întâmplat. Știu că atunci când m-am trezit a venit vecina și mi-a făait ca- pul calendar. Mi-a povestit tot felul de vrute și nevrute. Că ea se duce la mamă-sa acasă, dar mamă-sa murise de câțiva ani buni. în fine, adică acolo unde stătea mă-sa. Că se duce să mănânce tocăniță cu nu știu ce, cu brânză. Ea nu-și dădea seama, dar asta mânca probabil când încă trăia bătrâna. I-o făcea soră-sa mai mare acum. Tocănița. Am găsit încă una, o poezie: Ca o muscă îmi iau zborul din abis, într-un vârtej când am murit, era, mai mult, un vis. Și când degetu’ scăldam în lac ceru-1 mângâiam, priveam în sus, ca din hamac. Miroase a lux și a tot soiul de lucruri pe care nu le întâlnești decât în casele oameni- lor meschini. Și era foarte cald. îmi aduc aminte că odată, pe vremea când umblam cu gașca mea, ajunși în Sighișoara, ne-am oprit să bem ceva. Am pus mână de la mână și am cumpărat sifon și niște soc. Le-am amestecat. Cine să-l mai bea? Chiar atunci trecea o țigancă și era foarte cald. Ne cere, evident, ceva mărunțiș, să ne-ajute dumne- zeu, și i-am dat fiecare ce-am avut. I-am dat și ce-aveam noi de băut. Când a văzut baba că îi dăm sticla, a fugit spre ea, schimbată la față, a apucat-o și s-a întors și a fugit cu ea, nu cumva să ne răzgândim. Se oprește brusc, noi eram încă șocați de reacția ei, se oprește și zice: „Hăăă, că-i cald ca p* * *a!!... Da-1 beu, îl beu...“ Când am plecat din Si- ghișoara, după două zile, era în gară, turna soc la puradeii ce stăteau la coadă. Cineva mi-a spus odată: „Cu cât ai mai mulți bani, cu atât primești mai multe“. îmi zicea asta cu privire la faptul că el, ăla cu bani, nu face cinste, ci i se face cinste. Cică așa se întâm- plă. El e bogat, poate e adevărat, ar trebui să știe. Nu i-am răspuns mare lucru, am dat aprobator din cap și am zâmbit cu mândrie, fiindcă tocmai îmi plătise berea. Adică noi eram prieteni buni. De scena asta mi-am adus aminte când am intrat în casa bătrânu- lui. Cum ziceam, miroase sau mirosea a lux, dar de fapt miroase a mobilă veche, a fiim și alte vicii. Nu știam exact ce să fac, ce să-i spun. Nu știam cum să-l abordez. Era târziu, era întuneric beznă. Trebuia să plă- nuiesc ceva foarte rapid, ca atunci când mergeam la vreo întâlnire și nu aveam timp sau bani să încropesc ceva spectaculos. Tot timpul găseam câte-o chichiță. E limpede că nu numai din acest motiv, dar și din alte- le întârziam mereu. Mă revanșam prin mi- cile cadouri ce le aduceam - o floare, altă floare. Vecinii. Proaspăt căsătoriți. Nu le-a mers prea bine. Povestea lor e total aiurea. Total aiurea. Vecinii’ era un om ce avea o față care totdeauna parcă zâmbește. Cine știe cum îi sunt întocmite trăsăturile, dar el arăta voie bună și când dinlăuntru plângea cu hohote. Un năcaz. Omul stă să piară de durere. Și pe când povestește ceva altuia, ceva foarte dureros, zâmbește. Așa am vă- zut odată și un copil mic. Nu era chiar așa mic. înțelegea ce-i ziceai. Vorbea cu tine. Doar că îți era mai mare mila să-i spui că i-o murit câinele, că avea o față ce părea mereu tristă. Nu puteai să-i pui și asta în spinare. De altfel, era blând, bun la suflet și cuminte. învăța bine și scăpa aproape în- totdeauna dacă făcea vreo boacănă, pentru că nu te puteai uita la el cu ură, nu puteai să-l cerți când îi vedeai fața de om trist și nevinovat. - Na, tu! Na, tu! - Stai, mă Ioane, că nc-aude lumea, mă! Ne-aud vecinii, mă, și ne facem de mândra minune. - Na, tu! Na, tu! Asta se auzea de la vecini într-o după- amiază, după ce o plouat cu gheață. Era fericit vecinii’ că nu i-o stricat ploaia stratu- rile și o bătut-o pe nevastă-sa de fericire, dar o omorât-o. Ani văzut la știri dup-aia. Nu ne-am dus să vedem ce fac. Bunicii’, în schimb, era supărat, nevoie mare, fiindcă lui i s-au stricat toate roșiile, chiar dacă casa noastră e chiar lângă a vecinilor. La noi a dat mai multă gheață. A muncit săracii’ toată vara. Nu numai roșiile, toate lesmme- le, tot ce avea el pe-acolo. A fost supărat și s-a îmbătat. O venit vara viitoare, iar o pus roșii. Iar o plouat cu gheață. Vecinii’ o stat în ploaie, l-o bănit gheața. I-o spart capii’ și-o murit, dar straturile nu i s-or stricat. Sau cel puțin așa mi-o povestit mătușă-mea, că ea știe aproape tot ce se întâmplă. în timp ce îmi aduceam aminte o con- versație pe care o avusem, nu de mult timp, cu prietena mea cea mai bună, mă chinuiam din răsputeri să-i explic ceva, mă chinuiam să-i explic că modul în care ea reacționează nu-i normal. în loc să explice și să asculte, să înțeleagă, ea se supără ori, mai rău, se enervează, zbiară, dă cu pumnii. Câteodată tace singură și nu mai zice nimic, dar dacă mă uit la ea, încruntată, parcă auinci vor- bește cel mai mult. Vorbește fără să aud, o simt. Sunt sigur că în momentul acela mu- ții, poate și chiar surzii, ar auzi-o, și-ar astu- pa urechile sau i-ar zbiera înapoi, fîirioși. Atunci îmi dădeam seama că, uneori, facem ceva pentru un motiv, chiar dacă motivul nu e cauza acelui lucru, ci efectul pe care sperăm să-l obținem, rezultatul. O iubesc, cred că se vede. Ea știe, cred, chiar dacă nu-și dă seama. îi spun. îi spun aproape în fiecare zi. Poate ăsta o fi motivul pentru care uită. Ține minte toate detaliile. Orice, tot ce-a făcut, unde a fost, cu cine a fost, cu ce era îmbrăcată, ce a zis, ce a mâncat acum cinci ani, cum a făcut dragoste, cu becul aprins ori pe-ntuneric, dar uită că o iubesc. Poate dacă-i dau o palmă voi reuși să vor- besc pe limba ei, poate o să înțeleagă, e posibil, nu e exclus. Dar, din păcate, n-o voi lovi niciodată. în fine, mă așezasem apoi în pat și mă făceam că citesc un roman ca să-mi vie somnul, când mă pomenesc cu un tocănit în geam. Mi-au zburat toate gându- rile, chiar dacă citeam același rând de cinci minute. De mirat ce-mi fost, eram bucuros că se întâmplă ceva, dar nici nu vroiam să mi se întâmple mie, nici nu apucai să răs- pund, când tocănitul se auzi încă o dată, mai repede și mai grăbit, și îndată auzii o voce care îmi sună cu totul necunoscută: - Domnule... domnule... Nu știam ce să fac, deci exclamai: Ai? Cine-i? - Ia fii bun, vino de deschide oleacă, domnule... - Dar cine-i acolo? - Eu sunt... Prodan... - Viu, viu, imediat, stai puțin... Am sărit repede din pat și am deschis ușa antreului. - Fii bun și pune-te în pat - îmi zise același glas. - A da... da... bâlbâii eu surd și intrai repede și mă vârâi supt plapomă, fără să știu ce se petrece. Peste câteva clipe ușa se deschise încet și intră, cu un zâmbet amar pe buze, d. Prodan. - lartă-mă, domnule, iartă că venim la miezul nopții - făcu încet către mine ținând încă de clanță, apoi vorbind în afără: Vino, dragă, vino... hai. Intră încetinel o femeie tânără, oacheșă cu o pălărie bărbătească pe cap. Foarte co- chetă. Sper că i-a făait vreun compliment. D. Prodan zâmbi iar și frecându-și mâi- nile se apropie de pat. - Bună seara... iartă, domnule, uite ce e: e trecut de miezul nopții și nu mai am unde să merg și-i frig afară să-ți înghețe lacrimi- le-n ochi. Nu știu ce voi fi bâlbâit mai ales văzând femeia, fata stând și ea cu acel zâmbet ne- norocit pe buze și privindu-mă parcă rugă- toare, întinsei mâna dlui Prodan, apoi veni și ea și dădu mâna. - Ședeți, vă rog, și scuzați că mă găsiți așa... - Să nu te deranjezi deloc, domnule... noi vom ședea aici până dimineață... aici totuși barămi nu te bate vântul și zăpada... Voiam să fiu galant, să le ofer paml meu, dar egoismul mă opri. N-aveam alt pat, sofa încă nu, numai o canapea de lemn și câteva scaune... în sfârșit, se așezară, ea pe un sca- un lângă masă, el pe dunga patului. Dunga patului. Pat de pușcă. Spălam odată mașina în curte. Mă uitam la copiii care se joacă. Se jucau cu niște pistoale. Adică ai niște lemne. Se împușcat! - și se pare că regula spunea că au numai o viață. Așa e și în jocul nostru. Nu prea avem voie să murim. Aici poți să zbieri că ești mort, dar nu rezolvi nimic. Tot te calcă în picioare, până nu te ciuruie... - Hei, așa-i viața asta, mânca-o-ar focul - suspină prelung Prodan... - Dar cum... cum de... n-ați venit mai devreme... - Nimic, nimic, domnule, e foarte bine așa... Eram absolut buimăcit, îl știam pe Prodan, era funcționar la minister. Se însu- rase abia de un an cu fata asta săracă, cu care avuse multe buclucuri. îi oferii o țiga- ră. Femeia își încrucișa mâinile pe masă, își razimă capul și nu spune nimic. în sfârșit, Prodan își întoarse fața către mine - o față lâncezită și necăjită - și zice: (tjârșit) Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 25 Proză Cartea de la Uppsala Gellu Dorian După ce a citit primul capitol tradus de Alma, din care a aflat că de la Samolses - și cîteva luni numai așa i-a pronunțat nu- mele zeului trac - încep legile paternale, care susțin adevărul pe care el dorea să-l scoată la iveală, lulius nu mai avea nicio în- doială că Zamolxis vine din acele locuri lă- sate în uitare, de undeva de prin Munții Orăștiei, dar că zeul, negreșit, aparține și geților, care, nu-i așa, o spunea cu glas tare de fiecare dată, sunt aceiași cu goții și sciții, iar celor care erau numiți geți li se mai spu- nea și sveones, deși unii neagă acest lucru, că svionii vin de la Svidur, chestiune pe care lulius era pregătit acum, cînd avea în mînă un document atît de prețios, să le-o dea peste cap. Studiase opere întregi, de pe un- de apucase - fusese chiar și la Vatican, unde găsise și însemnările lui Carolus Lundius despre documentarea pentru cartea sa -, și ajunsese la convingerea că înainte de Odi- nus nu s-a făait nicio referire la acest cu- vînt. Faptul că în cartea lui Carolus Lundius se spunea că puterea sueonilor se întindea, la acea vreme, peste tot nu i-a prea plăcut. A simțit asta și Alma, care l-a văzut schim- bat la față cînd, din primele pagini, a con- statat acest lucru. Sueonii, adică suedezii de azi, erau totuși niște barbari, care veneau o dată la cinci ani și-și depozitau aurul în cis- ternele săpate în piatra sacră a dacilor de lingă Orăștie, iar dacii duceau acestora în schimb alimente, miere, grîu, fructe, ani- male, de care nordicii aveau nevoie - spu- nea lulius împăcîndu-se pe sine, acceptînd acest schimb ca unul normal între popoare care nu doreau să se impună cu forța, ci cu astfel de acte sociale, relații în fond firești, față de expansiunile de jaf ale romanilor, ca- re, pasămite, i-au învățat pe dacii din tot arealul, de la Racuza la Nipru, de la Dunăre în munții Tatra, de la Pontul Euxin la Tisa, să le vorbească limba - erau de fiecare dată completările lui la orice discuție care adu- cea vorba despre acest aspect pe care-1 con- sidera un rapt al istoricilor. Eleonora îi accepta acest joc. Știa că numai așa îi putea intra în grații. Sexapilul ei o ajuta în a-1 cuceri din toate punctele de vedere. Nu înțelegea nimic din entuziasmul lui lulius, cînd acesta discuta despre cartea pe care o achiziționase și acum cineva, în- tr-o mare taină, o traducea. Și chiar i-a arătat primul capitol, pe care i l-a citit cu glas tare timp de cîteva ore, explicîndu-i fi- ecare cuvînt neînțeles de aceasta: cine e Samolses, cine este Odinus, ce țară este Svidia, că Svifdagr s-a născut din Odin Sviful, că pădurea Veden, unde viețuia aces- ta, nu este aceeași cu Sueonia, că Ywei Reiche înseamnă două imperii sau imperiu dublu, iar Svipiod are un sens diferit, că Ingueones sau Ingevones este același cu Ingi și Ingve și Ingemundr, iar cei care s-au numit sciți abia după aceea s-au numit sue- oni, și aceștia vin din Cîmpiile Elizee, de unde li se trage și numele, iar cînd a venit vorba de hiperboreeni, lulius a ținut să-i citească întreg pasajul tradus de Alma, din care Eleonora a înțeles că hiperboreenii lo- cuiau într-o insulă de dincolo de unde bate Crivățul sau Boreas, aproape de Polul Nord, că aceștia erau niște oameni cu totul aparte - așa cum subliniază Rudbeckius, a spus lulius fără să știe ce răspuns să-i dea Eleo- norei cînd aceasta a întrebat cine e insul, spunînd că vor afla, poate, din celelalte ca- pitole, iar prin Wgugih, adică Oghiughie, se înțelege traiectoria zilelor terestre, iar vechii noștri înaintași socoteau ereditatea prin numărul arcurilor și al săgeților, în timp ce Arf și Arfdabolker ar însemna atît săgeată, cît și arc, și că numărul 12 al săge- ților era socotit drept hărăzit de zei, ca de altfel și numărul de nouă zile, și goticul „Skuta“ are frate în latină pe verbul „sagita- re“, care înseamnă, așa cum i-a tradus Alma, „a ochi foarte bine cu săgeataT Și lui lulius i-a părut rău că cele cinci- sprezece pagini cîte avea primul capitol s-au terminat atît de repede, în timp ce Eleono- rei, care-și băgase mina de ceva timp sub pantalonii de pijama ai soțului, jucîndu-se cu mădularul lui în amorțire din cauza con- centrării asupra acelor pagini și explicațiilor pe care dorea să i le dea tinerei lui iubite, i-a venit ca o adevărată ușurare, gîndind că pacea cititorului îi va aduce un moment de satisfacție sexuală, fiind suficient de înfier- bîntată pentru a-i arăta iubitului ei boșorog cît de mult îl dorește. însă vocea plină de entuziasm a lui lulius a adus-o la disperare, dar s-a stăpînit și a început să-i miște în sus și în jos pielița mădularului, în timp ce as- culta că în „Legile noastre, atît în cele vechi, cît și în cele mai dincoace, se menționează ca arme doar arcul și săgețile, de unde se trage și numele de sciți“. Și asta - a comple- tat lulius cu vorbele lui comentariile lui Carolus Lundius - se spune și în Codex Mcgni Etici, în capitolul xxix, și în Codul civil al regelui Christoph, capitolul xxrv -, da, așa cum se afirmă și aici „luptătorii pur- tau cîte 12 săgeți, corespunzător cu numă- rul zeilor“, cum se afirmă și în versul lui Virgiliu sau chiar de către Homer; și ar trebui, draga mea Eleonora, să-mi aduci din bibliotecă Geo^icele șilliada. Și aceasta i-a aruncat din priviri mai mult de două- sprezece săgeți, accelerînd joaca cu mîna sub prohabul pijamalei, unde se simțea crescînd din ce în ce mai mult săgeata pe care în clipa următoare lulius o va slobozi sub pubisul tinerei sale soții. Alma, pentru a-și justifica sieși unele lu- cmri pe care le vedea distorsionate în cartea lui Carolus Lundius, își nota pe fișe separate, pe care le ascundea de ochii lui lu- lius, diverse opinii legate de zeul care, une- ori, i se părea cînd stătea de vorbă cu lulius Apolsin, se întruchipa în acesta (sau așa credea lulius - și zău așa, nu vă mint, pen- tru că nu pot face acest lucru, de cele mai multe ori se trezea, ascuns zile în șir în biro- ul lui de sub imensul acvariu de la Astro- land, în pielea lui Zamolxis). Prima discuție pe care a avut-o cu lulius, dar și ultima din acest punct de vedere, a fost legată de nu- mele zeului. După ea era corect să se nu- mească Zalmoxis, nu Zamolxis. Și i-a expli- cat pe îndelete de ce. în primul rînd, la Herodot îl găsim sub forma de Zalmoxis. Nu numai că istoricul antic l-a scris așa, dar niciun alt scriitor grec al vremii nu l-a scris altfel decît părintele istoriei - încerca Alma să-i inducă lui lulius convingerea ei. Chiar Porfir, cînd povestește viața lui Pythagoras, ne explică de unde vine numele sclavului învățatului grec, și anume de la cuvîntul „zalmos“, care înseamnă „piele“, „blană“. Și cred că sunteți de acord cu mine că Zal- moxis cînd s-a născut a fost învelit într-o blană de urs. Asta o știa și lulius. Dar aces- ta nici nu voia să audă o astfel de poveste. Nu suporta niciun cuvînt cu rădăcină neaoș indo-europeană, preluat apoi de slavi, cum ar fi cuvîntul „ghemeL, care a devenit cu timpul „zemelocc și care înseamnă „pămînt“. „Zemleo“, nu, nici într-un caz, protesta lu- lius. Și dădea de fiecare dată exemple de toponimice care își aveau rădăcina slavă și care au înlocuit vechile toponimice, cele străvechi, care ar fi fixat mult mai convin- gător în timp identitatea acestor locuri. Și turuia de mama focului pe istoricii și lin- gviștii care au înlocuit o limbă de mari rafi- namente, asemănătoare cu cea a grecilor antici, cu slavonisme care au avut menirea de a ascunde marele adevăr pe care el dorea acum să-l impună atenției hunii întregi. Mai curînd „semele“, cuvînt grecesc pe care l-a descoperit în studiile sale, și care înseam- nă tot „pămînt“. Știa asta din legendele despre Bacchus. Alma știa că „zemelen“ vi- ne tot din greaca veche și înseamnă „prizo- nier de război făait sclav din rîndul barba- rilor“. Și Zalmoxis al ei, era convinsă Alma, n-a fost altceva decît prizonierul lui Pytha- goras, adică sclavul acestuia, pînă cînd i-a oferit libertatea și o mare avere ai care s-a întors la ai lui, săracii traci cărora le-a făcut legi, trase pe răboj și de sueoni și aduse, extrem de complicat explicate pentru el, în fața lui lulius de cartea lui Carolus Lundius, și el ucenic al unor mari învățați ai Evului Mediu, în preajma cărora a stat. Alma avea, pe lîngă convingerile sale în această privin- ță, vagi bănuieli că în realitate era vorba de ai totul altă identitate antică, mult mai de dinaintea lui Pythagoras, care ar fi preluat din legendele despre acesta ritualurile de impact cu lumea lui Hades. însă cum He- rodot, în paginile sale de istorie, a trecut atît de expeditiv peste o divinitate mai pu- țin cunoscută sau neacceptată de greci, și-a însușit ideea încetățenită - ulterior și de Ca- rolus Lundius -, cum că prin metateză nu- mele zeului a fost pronunțat, cel puțin în părțile nordice, Zamolxis. Și așa l-a tran- scris și ea, cum era grafiat în cartea savantu- lui suedez. Așa a rugat-o lulius, să redea întocmai tot ce a scris suedezul, pentru că altfel ar aduce pe hune un fals și nu asta 26 • APOSTROF dorea. Și asta pentru că era convins că opul achiziționat de el din Uppsala era autentic și deci nu constituia un fals. în alte fișe, Alma își notase locul de prigoană al lui Zamolxis: în Samos, la curtea lui Pythagoras. Dar cu o notă care spunea că „acesta este un fals istoric". Cu- noștea foarte bine epoca ioniană, mai ales legenda tatălui lui Pythagoras, Mnesarhos, care și-a făcut averea aducînd pe insulă pe cei mai învățați oameni ai timpului și care se ruga la un singur zeu care l-ar fi scos din Hades pe Apollo, și acela ar fi fost „zeul pămîntului“ sau „zeul de pe pămînt“. Și nota Almei spunea: nimeni altul decît Za- molxis, care a fost un athanatizcysi, adică „făcut nemuritor“ de către ai lui. Și de aici încolo a fost, în singura lor discuție despre originile îndepărtate ale lui Zamolxis, de acord și lulius, care știa totul, cu lux de amănunte, perioada celor trei ani în care Zamolxis a stat în caverna sa de sub pămînt, pentm a ieși apoi să-i convingă pe ai săi, care-1 credeau pierdut, că există o altă viață în altă parte, din care el a adus legile după care ei ar trebui să se poarte pe această lume pentm a ajunge curați acolo. în cea mai mare parte comentate, cu suficient de multă părtinire pentm originile zeului cît și de supremația marilor imperii ale sueonilor, de către Carolus Lundius, credea Alma, ca- re nu i-a mai spus și aceste amănunte lui Apolsin. Acesta nu dorea deloc să facă para- lela între experimentele lui Pythagoras și ale discipolilor săi, care nu stăteau mai mult de nouă zile sub pămînt, în cavernele făcute special pentm aceasta, și cele ale lui Zamol- xis. Școala lui Zamolxis i s-a părut mai reală. A scris și un studiu despre acea primă școală de pe pămînturile îndepărtatei Dacii. Munte- le Ida din Creta, unde Pythagoras și-a început experimentele, era mult prea neînsemnat, pentm acele timpuri, față de Kogaionul în care Zamolxis și-ar fi impus legendara lui școală, devenind zeu, nemuritor. Dar, eu, zău așa, știam mult mai bine cum a fost și nu puteam să le schimb părerile unor încăpățînați de istorici sau falși istorici care, fie din comoditate, fie din dorința de a se impune rapid, de a crea o lume în care ei să fie singurii care știu totul, au dat hunii legende pe care numai în fața mea le vor dezminți. lulius părea a se des- prinde de aceștia. Dar el nu era nici istoric, nici cunoscător al unei huni imposibil de reabilitat de o minte de om, ci un vizionar care, în nebunia lui frumoasă, uneori se cre- dea chiar zeu, după cum v-ați dat scama, sau încă nu, atunci cînd se retrăgea în biro- ul lui și ieșea după nouă zile istovit și nebăr- bierit, fără să poată lega nici măcar două cuvinte. îi trebuiau cam tot atîtea zile să-și revină. Timp în care Alma traducea mai de- parte, închisă în apartamentul ei, pe care Nedu și-l imagina ca o celulă de închisoare, însă numai eu știam că acolo lulius mutase, în mintea lui, grota în care cu mii de ani în urmă Zamolxis punea în aplicare cele învă- țate în insula Samos, unde a ajuns, nu ca sclav, cum a vrut Herodot, ci ca înfățișare a mea pe pămînt pentru a vedea ce a putut face un singur om - Mnesarhos -, care a adunat în junii lui pe marii învățați ai vre- mii prin care mi-am trimis învățătura pe pămînt, așa cum am făcut în altă parte a lumii prin Moise. Sau cu Gebeleizis, de ca- re-și lega acum speranțele sale lulius. Dar adevăratele lor fapte sunt adunate numai în cartea mea, la care, uneori, în clipele lui de • Mon Paris sur Seine. Foto: Martin Greslou. transă totală, îl simt cum visează lulius Apolsin. Iar ultima mea înfățișare pe pă- mînt, de care el se îndoiește uneori, este lisus. Mi-e teamă să nu-1 scap pe lulius în- tr-un fals mesia. Va avea grija de el, pe veș- nicie, Satana, izgonitul din sine. Cu gîndul la Alma, l-am lăsat pe Nedu în fața buildingului, cînd am plecat cu Teofil spre aeroport. Cu o zi înainte mi-a spus c-o să-mi dea un pachet pentru un fra- te dintr-un oraș învecinat cu Tîrgnord. Nu vă mint, zău așa, cînd mi l-a dat, în sufrage- rie la Colette, de față cu toată lumea, pen- tru că numai așa putea avea siguranța că va ajunge la destinație, mi-a arătat pe două coli ministeriale, scrise pe cîte două coloa- ne, seriile dolarilor pe care trebuia să-i duc acelui frate de departe: erau opt mii de do- lari, în bancnote de la 10 la 200. Le-am scris seriile, mi-a spus, să știe fratele că sunt dolari adevărați, nu falși, munciți de mine și adunați pentru a-1 putea ajuta. O să-mi confirme într-o scrisoare, în care o să men- ționeze seriile în aceeași ordine pe care am scris-o eu aici. îmi spunea astea să fie sigur că nu voi umbla în pachet și voi împrumuta sau schimba bancnotele cu altele false, cum a auzit el că s-a mai întîmplat. Nu-și dădea seama că mă insultă. Sau poate că da, dar, pentru siguranța lui, era mai bine să o facă și să nu existe nicio tentație din partea mea, ins în care și-a arătat toată încrederea, nu însă pînă la capăt, de bine ce dedicase atîta timp pentru a scrie seriile atîtor bancnote. Nu am avut niciodată la mine atîția dolari, i-am spus. Mă puneți într-o mare încurcă- tură. Voi ascunde banii în geamantanul pe care îl voi pune în cala avionului - i-am spus. Nu puteam risca să-i iau cu mine. Nu-i puteam justifica, la un eventual con- trol în urma cărui ar fi fost depistați în ba- gajul meu de umăr. Nu se gîndise și la acest aspect. Dar cum era hotărît să trimită banii, pentru că vorbise cu fratele la telefon, și-a asumat riscul de a-mi da dolarii pe care tre- buia să-i strecor printre obiectele mele, în așa fel îneît să nu iasă la filtrul pe care vame- șii îl fac. Știa el o metodă cu folia de alumi- niu și hîrtie igienică, în așa fel îneît să apară că acolo este un pachet cu orice altceva, nu ai bani. în fine, după o întreagă discuție despre importanța acelor dolari, care trebu- iau să ajungă la destinație, m-am decis să-i iau, nu înainte de a-i spune că: unu, dacă vor fi găsiți la control, se vor confisca, iar eu risc să nu mai pup America prea curînd, și, doi, dacă se rătăcește geamantanul, și dolarii se pierd. Hai să încercăm, a spus Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 27 Nedu, ștergîndu-și de pe frunte broboanele de transpirație. La care Colette i-a spus, ce nădușești așa, bre, că spui că ai sute de mii în conturi, ce dacă o să se piardă. Iar mie mi-a spus, în locul tău n-aș face-o, pentru că dacă te prind, zaci cel puțin treizeci de zile la Jamaica, cum spuneau emigranții lo- cului de detenție. Și nu este deloc ușor; in- tri fată mare și ieși katiușă de acolo. Și apoi, pe acest ton, s-au făcut tot felul de poante, golind trei galoane de Carlo Rossi, retră- gîndu-ne la culcare spre dimineață. Cum stătea în ușa buildingului, privind geamantanul în care erau ascunși cei opt mii de dolari, nu mi-a spus la revedere sau alt cuvînt de drum bun, deși eu i-am strîns mîna și i-am spus să rămînă sănătos, ci, cu ochii ficși, mai întîi pe geamantan, apoi în- tr-aî mei, iradiind un soi de fericire posibilă, mi-a spus că atunci cînd voi reveni îl voi găsi împreună cu Alma. Nu de alta, dragă domnule, ci pentru că vreau să o eliberez din închisoarea descreieratului. Aș fi vrut să fie așa, însă, lăsat să alerg prin jurul acelor ani, știam că la acea vreme Alma va sta închisă tot în apartament, pen- tru a da gata ultimul capitol, cel mai greu, și pentru a-și completa fișele pentru o carte despre cum a tradus opul lui Carolus Lun- dius, ca apoi să fugă oriunde or duce-o pi- cioarele. L-am privit și eu în ochi și l-am lăsat în ușa blocului, singur, așa cum aveam să-l găsesc peste doar trei luni, cînd urma să revin și să rămîn mai mult timp. Toți ceilalți din grup erau deja la aero- port, duși de Radu. Trei dintre ei ar fi vrut să rămînă, însă nu s-a putut. Willy le-a găsit de lucru. Numai pentru el nu-și găsea nici- odată nimic. Trăia din ajutorul social și din ceea ce mai cîștiga pe ici și colo sau lua din geanta lui Colette. I-a însoțit pe toți din grup la aeroport. O făcea cu fiecare grup de care se lega. Și de fiecare dată dorea să urce și el în avion pentru a se întoarce în țară. Dar nu o făcea, la gîndul că din el nu mai rămăsese nimic, ci doar un suflet îngreunat și o inimă dornică de năzbîtii, bătînd în- tr-un trup de cincizeci de chile. Cînd a ajuns în America, cu mulți ani în urmă, și-a pus în gînd să se întoarcă, peste ani, în țară cu cetățenie americană, să pro- voace un mare eveniment din cauza căruia să fie arestat, iar statul american să intervină și să-l salveze, amenințîndu-1 pe Ceaușescu că va ridica României clauza națiunii celei mai favorizate. Tot timpul, după ce a ajuns în portul din New York, și-a imaginat scena în care va fi arestat. Nu știa niciodată din ce cauză, ce va face, mai exact, dar oricum ce- va politic, un protest de mare anvergură, o tentativă de asasinat, ori să fie prins împăr- țind manifeste împotriva comunismului, în așa fel ca fapta lui să poată fi apreciată la Washington, dc, la Casa Albă, să poată fi eliberat și să devină astfel erou, așa cum a devenit Pacepa care însă stătea ascuns ca un laș pe nici el nu mai știa unde. Cu acest gînd a trăit ani în șir și s-a entuziasmat de fiecare dată cu zeci de pahare de vin, bere sau whisky, încît acum, cînd dădea mîna cu noi, tremura, nu de emoție, ci după băuta de aseară făcută ai cei din grup, și ei speci- aliști în așa ceva. Ochii îi erau plini de la- crimi. Ar fi dorit să urce în avion, dar nu avea bilet, nici pașaportul la el, nici bani. Dar, cu siguranță, mîine o va face. își va lua inima în dinți și se va duce la rudele lui din Suceava, pe care nu le-a văzut de cînd a plecat. Dar ce-o să le spună cînd l-or vedea o umbră de om, ratat, lipsit de cea mai mică perspectivă. Și ai lui erau cu toții gospodari, bucovineni mîndri, care, chiar și sub comu- niști, s-au descurcat ca pe vremea regelui. La dracu’, și-a spus în sine, tot la Colette mă întorc. Două umbre ascunse sub o pla- pumă dospită de lacrimi. Uneori îl apuca plînsul așa din senin. Iar Colette îl seconda, pînă ce, osteniți și amețiți, adormeau spa- te-n spate, iar dimineața cînd se trezea, de fiecare dată freș, amintea butada lui Lin- coln, să știi, dragă Colette, că cea mai mare fericire a omului este aceea de-a da sub plapumă oricîte bășini dorește... Dar Co- lette, încă în formă, mai dorea și altceva de la soțul ei, pe lîngă promisiunile neîmplini- te, aceea de a-i face acte, de a-i găsi un job mai de doamne ajută, la o școală, unde să predea limba franceză, dar acesta, cu haz, îi cînta de fiecare dată cîntecul lui Lake Găza- rul, „Știu eu ce dorești mata/ N-are moșu’, că ți-ar da!“. Iar Colette era oblisată să ca- ute m altă parte, atunci cînd ardea și trebuia să-și igienizeze pe dinăuntru trupul. însă o dată pe lună, Willyuță al ei făcea efortul vi- zibil de a-și îndeplini datoria de bărbat. Că în rest îl găsea mai tot timpul absent de acasă, iar cînd era prezent, dormea, sforăind de se auzea de afară. Nedu i-a spus de cîteva ori că el ar putea fi un tip discret, că i-ar oferi mici atenții, însă se răzgîndea pe loc, spunînd că nu o poate face decît cu acte în regulă și în religia lui. Fă-o, bre, cine nu te lasă. Scara este plină de femei de toate felu- rile. Și eu tot în religia mea o fac, nu în alta - spunea Colette, atunci cînd dorea să-l ia pe acesta în serios și să i-o reteze, iar cînd îi ardea de glumă, îi spunea, „dar ce, bre, cînd ai fost la școală, ai învățat-o religie, nu ai ținut-o sub bancă? “ Și Nedu rîdea cu gura pînă la urechi, zgomotos, întrebînd-o dacă știe care este cel mai bun săpun. Știu, spală- te tu cu el - îi răspundea aceasta. Dar avea ai Nedu și disaiții foarte seri- oase, îndelungate, uneori chiar, pasămite, în prezența lui Willy care sforăia în sufragerie. Colette avea nevoie să comunice. Nu mai vorbesc de Nedu, care dacă nu schimba în- tr-o zi cîteva vorbe ai oricine, chiar și ai un neamosait, simțea că explodează. Dar atunci cînd Colette avea nevoie de așa ceva, nu-1 căuta pe Nedu, însă îl aștepta, iar cînd acesta îi bătea la ușă - asta mai rar - sau cînd o striga din ușa atelierului, îl invita la ea și se tăifasuiau ore în șir. Devenea, după aceste discuții, mai relaxată, mai optimistă, mai dornică să mai aștepte ziua cea mare. Că pentru asta a venit în America, să dea peste ziua cea mare. Cele mai multe rețete pentru așa ceva le afla de la Nedu. Dar nu erau cele acceptate de ea. Cînd acesta devenea insis- tent, oferindu-i nenumărate variante de feri- cire, aceasta schimba vorba și spunea tot felul de chestii despre copiii ei rămași acasă, doi băieți ca mama lor de frumoși, își lăuda ea cu vădită mîndrie odraslele, unul deja însurat și celălalt gata să-și pună pirostriile. Și descrie- rea acestora începea de pe vremea cînd erau de o șchioapă, atm i-a cresait alături de un tată bețiv, educîndu-i și făcîndu-i pe amindoi ai studii superioare, unul inginer și celălalt economist, dar din păcate, fără slujbe în specialitatea lor, că așa este în România, ci unul șofer de airsă lungă, ai responsabilități de gestiuni de sute de milioane, altul mana- ger la o societate comercială. Lui Nedu îi plăceau amănuntele. Dar pentru a o asailta pe Colette, îi cerea acesteia de fiecare dată să nu filmeze cît stăteau de vorbă. Era un bun asailtător, însă atunci cînd îi venea rîndul nu se mai oprea cel puțin o oră din tot felul de povești, cele mai multe de laudă de sine, uneori justificată, alteori despre cei din adu- nare, care erau zugrăviți în cele mai frumoa- se aivinte: toți erau cinstiți din cale afară, bogați, la casele lor, ai mare frică de Dum- nezeu, ceea ce o făcea pe Colette să-și simtă stomacul în reacție și ducea, mecanic, mîna la pachetul de țigări care stătea în fața ei pe masă. însă dacă Nedu așa a cerut, să nu fil- meze, iar ei îi era dor să trăncănească, se abținea. Cînd venea Vera, totul era altfel. „Olo- guD ei drag, cum îi spunea lui Onufrie, abia de se mai mișca, dar încă avea voință în el, și din cînd în cînd chiar se mai jucau în pat. Și Colette se mira, ca și cum așa ceva nu ar fi fost posibil. Nu, că nu s-a ologit și acolo, ci doar numai la picioare. Mîinile îi sunt bune. Are niște degete jucăușe... Am fost la niște chinezi care vor veni mîine să-i facă acupunctura. Cică ar face minuni. Să dea Domnul. Și aprindeau amîndouă deo- dată țigările și pufăiau printre tot felul de vorbe, la care atît Vera, cît și Colette rîdeau zgomotos, facîndu-1 pe Willy să deschidă ușa dormitorului, să se uite chiorîș la cele două, ca apoi să iasă din casă bodogănind. Colette, ăsta mai folosește dormitorul și la altceva sau numai la dormit? întreba Vera, care nu o singură dată s-a lăsat pipăită de palmele lui Willy. Sigur, mințea Colette, e bun la pat, rupe nu alta. Ceea ce o făcea pe Vera să viseze, în criză de altceva, cînd Co- lette nu va fi acasă, la o hîrjoană cu Willy. Știe că oricum se vor distra și că va rîde cu poftă la poantele acestuia. Willy chiar și cînd era necăjit făcea tot felul de glume. Orice vorbuliță ieșită din gura lui stîrnea hazul. Dacă-1 vrei, i-a spus Colette, ți-1 pot împrumuta o noapte. Dar să știi că dă cam o sută de bășini și-ți va spune că asta este cea mai mare fericire a omului. Nu același lucru se întîmpla cînd venea Alexia, care era pusă pe cîștig și mai tot timpul cu un picior pe scara avionului pen- tru a se întoarce acasă. O va face cînd bă- trînii ei evrei se vor căra. Nu mai e mult pînă atunci, spunea Alexia cu un optimism temperat totuși. Fiul lor, cu care ea s-a cul- cat de vreo cîteva ori, vrea să vîndă și să-i dea și ei o parte. Măcar pleci cu ceva cheag acasă, îi spunea Colette. Și cum o are, tu, retezată sau cu moț? întreba Colette, știind că Alexia nu are umor. Da, tot timpul belită și tare. Nu duc lipsă. Dar, vă spun sigur, zău așa, Alexia mințea, pentru că știa că orice i-ar spune, Colette crede totul și o invidia- ză. Și asta îi făcea bine. în casa evreilor tre- ceau și zile în șir fără să audă o vorbă, de parcă acestea costau gologani pe care Itzik trebuia să-i scoată din buzunar. însă bani adunase ea ceva și, pentm că primise vești proaste de acasă, dorea să plece. Ar trebui să plecăm împreună, i-a spus Colette, așa cum împreună am venit. însă eu n-am dat ca tine peste un evreu generos și cu fiu cu osul tare, ci peste o grecoaică, fosta amantă a lui Onasis, care i-a lăsat moștenire o groa- ză de căcăreze de capre, dar nu aici, ci în Creta. Să le numere ea, că eu nu am chef să merg acolo. Încît, să știi că nu mă întorc acasă decît cu cetățenie americană, măritată și cu punga plină. Visul acesta îl aveau toți cei care ajungeau în America. Puțini și-l vedeau împlinit. Capitolul 14 din romanul cu același titlu, în lucru. 28 • APOSTROF Amina Saîd Amina Said s-a născut la Tunis în 1953. După studii de limbi și literatură la Paris, ea predă o vreme la Facultatea de Litere din Tunis, înainte de a se instala la Paris, făcând frecvente sejururi în țara sa natală. Se orientează apoi spre jurnalism. A tradus din engleză șapte cărți (nuvele și romane) ale marelui scriitor F. Sionil Jose, membru fondator al Pen Clubului din Filipine. De-a lungul timpului, a publicat ea însăși cincisprezece volume de poeme, dintre care trei au primit un premiu literar, și două cărți de povești din Tunisia. Poemele sale sunt traduse în mai multe limbi, mai ales în spaniolă și engleză, și sunt prezente în numeroase antologii. Ultimele opere apărute: în prezentul lumii (Paris: Editions de La Difference, 2006); Mormânt pentru șapte frați, caligrafii de Hassan Massoudy (Neuilly: Al Manar, 2008); Absența neterminatâ (Paris: Editions de La Difference, 2009); The Present Tense of the World: Poems 2000-2009, traducere și prefață de Marilyn Hacker, ediție bilingvă (Bos- ton: Black Widow Press, 2011)-, Anotimpurile de laAden (Neuilly: Al Manar, 2011). Par- ticipă la festivaluri de poezie internaționale și la întâlniri literare. 1 o pasăre cade în plin zbor ca o ploaie de trandafiri pe o masă desfăcută într-o casă fără acoperiș și pereți unde circulă haosul aerului printre amintirile celor vii deodată noaptea fără lună desenează luni fără privire vidul pleoapelor urlă la nesfârșit un drum se sapă în noi o frază se dedublează în limba morților 2 nu avem răspunsul la întrebările pe care le pune liniștea nici explicație la vise de-abia ghicim anumite semne ce știm despre miracolul care ne reunește apoi despre ceea ce încet ne separă despre ceea ce se spune prin noi atunci când încercăm să scriem obiectul real al căutării noastre sau despre ceea ce este cel mai frumos lucru din lume nu cunoaștem nici partea netrăită a vieților noastre nici ceea ce nu suntem nici măcar ceea ce suntem cu-adevărat sau ceea ce am fi putut fi nu cunoaștem nici rațiunea soarelui nici temeiul cercului al pământului al cerului al horei nașterilor și morților nici celelalte nume ale neantului cele ale luminii nici măcar adevărata culoare a timpului sau limitele sufletului sau cifrele legate de dispariția aștrilor nu mai mult decât al o sutălea nume al nimicului poemul este ochiul deschis în cuvânt și cuvântul acestui ochi poemul este ceea ce rămâne din scheletul despuiat până la carne poemul își are clandestinii săi aruncați la grămada de cadavre a uitării poemul este intuiția realității fără frontiere și limite poemul este ceea ce sapă în necunoscut pentru a-1 surprinde poemul nu supune nici cuvintele nici tăcerile poemului poemul este un șirag de mătănii căruia îi căutăm al n-lea nume 4 într-o zi scrisorile se întorc fără să-și fi găsit destinatarul cuvintele se fărâmițează clipa este o pagină albă lumea dintr-odată tăcută este un poem pe care cineva a uitat să-l scrie într-o zi stelele strânse într-o valiză se întorc în cerul originar ca și cineva care a escaladat zidul pentru a merge mai departe decât orizontul într-o zi lumina anunțată vine să se opună nopții fără adjective ne regăsim vederea și toate lucrurile sunt atât de surprinzătoare pentru simțurile noastre dezorientate încât trebuie să inventăm definiții ca și cea pe care privirea ta o dă lumii privind-o pur și simplu se poate ca orizontul să sporească teama noastră de vid ca o lumină intensă să ne ațâțe tenebrele de acolo ispita de a închide uimirea orizontului într-un cerc și lumina în nostalgia unei sticle de lampă se poate ca uneori să existăm atât de puțin încât îndepărtându-ne de noi înșine să căutăm cine am putea fi sub ce soare pășim și ce definiție ar da lumea despre noi se poate ca noi să percepem liniștea lucrurilor și ca aceasta să suscite visele care ne reconstruiesc în noapte fără a trăda visul de plenitudine care leagănă lumea în propria sa noapte se poate ca lumea să ne privească atunci când credem că o privim așa cum se poate ca poemul să se scrie în fața noastră chiar atunci când ne îndoim de primul și ultimul cuvânt al poemului de scris se poate ca miracolul unui singur copac al unei singure păsări al unei singure mâini al unui singur poem sau chiar al unui singur cuvânt să îndepărteze nefericirea substanței lumii 6 pământul se face ziuă în oglinda sa prezenți în urma pe care o lăsăm în peisaj absenți din privirea pe care o așezăm peste pământ - inepuizabilul lumii - suntem noi cu un întreg trecut și cu ceea ce ignorăm despre noi înșine dincolo de lume o alta se desenează unde încep depărtările 3 poemul este o pasăre care zboară pe dosul aripilor sale și tutuiește albul și negrul pe pagina pe care o traduce în poem poemul este indicibilul cântului în care lumea se demască dintr-odată 5 se poate ca lumea în fața sa ascunsă să dorească să traversăm oglinda pentru a ajunge să se contemple pe ea însăși se poate ca omul să aștepte de la lume ca ea să dezvăluie focul lucrurilor în oglinda totală a luminii privirea nu e viziune ci poate fi deja gândire murim de ceea ce este și de ceea ce pare să nu fie ■ Prezentare și traducere de Letiția Ilea Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 29 Revista Apostrof se poate cumpăra în următoarele puncte de difuzare: Librăriile Humanitas • București, Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Victoriei, nr. 45. • Cluj-Napoca, Librăria Humanitas, str. Universității, nr. 4. • Iași, Librăria Humanitas 1, Piața Unirii, nr. 6. • Oradea, Librăria Humanitas „Mircea Eliade“, bd. Repu- blicii, nr. 5. • Sibiu, Librăria Humanitas, str. Nicolae Bălcescu, nr. 16. • Timișoara, Librăria Humanitas „Emil Cioran“, str. Florimund Mercy, nr. 1. Rețeaua Standard Press Distribution din Cluj • str. Regele Ferdinand (lingă magazinul Central). • Calea Moților (vizavi de Primărie). • Piața Unirii, nr. 17 (lingă Diesel). • Piața Unirii, nr. 1 (lingă Continental). • str. Napoca, nr. 19. • Piața Grigorescu (lingă magazinul Profi). • Piața Mărăști (stația de autobuz). • str. Fabricii, nr. 1. • str. Memorandumului, nr. 12. • str. Plopilor (lingă Hotelul ,,Babeș-Bolyai“). • str. RepubEcii, nr. 109 (Sigma Shopping Center). Librăria de Artă Gaudeamus Cluj-Napoca, str. luliu Maniu, nr. 3. Librăria Muzeului Literaturii Române sc Orfeu Ed srl, București, bd. Dacia, nr. 12. Către cititorii revistei Apostrof Circulara Uniunii Scriitorilor din România Conform prevederilor Statutu- lui, Uniunea Scriitorilor din Româ- nia nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației și nici pentru conținutul materiale- lor publicate. Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 5 iunie 2003 Vă puteți abona la revista Apostrof direct la redacție. Pentru aceasta, vă rugăm să plătiți contravaloarea abonamentului, prin: 1. mandat poștal, pe adresa: Toroczkay-Lukâcs losif Fundația Culturală Apostrof Cluj-Napoca, cp 1095, op 1 Cluj, cod poștal 400750. 2. virament bancar, pe adresa: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Cont bancar: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) Deschis la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj. Prețul abonamentului, pentru persoane fizice și biblioteci din România, este de: • 15 lei pentru 3 luni, • 30 lei pentru 6 luni, • 60 lei pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere. Prețul abonamentului pentru cititorii din străinătate este de: • 12 euro sau 15 usd pentru 3 luni, • 24 euro sau 30 usd pentru 6 luni, • 48 euro sau 60 usd pentru un an. Prețul abonamentului include taxele poștale de expediere par avion. Datele necesare pentru viramentul acestui abonament: Fundația Culturală Apostrof Sediul: Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22 Cod fiscal: 4868907 Conturi bancare: RO68BRDE130SV07853701300 (lei) RO73BRDE130SV06534401300 (euro) RO58BRDE130SV06674381300 (usd), deschise la BRD-Groupe Societe Generale, Sucursala Cluj, bd. 21 Decembrie 1989, nr. 81-83, swift: brderobu Cuprins • In loc de editorial Uniunea Scriitorilor în trei secvențe Marta Petreu 2 • Puncte de reper „Comunitatea egalilor" loan-Aurel Pop 4 • Cronica literară Vasile Igna și forfota blândă a pustiului Irina Petraș 6 • Vertical Revenirea commedia-ei dell'arte Ovidiu Pecican 7 • Poeme Cruci plutitoare; Rădăcini în cer; Apus; Ticăit; Ruga; Nu ne mai spunem nimic Menuț Maximinian 5 Așteptare; Cutia cu chibrituri; Vid Georgian Ghiță 10 • Eseu Un gnostic ironic: Cernâșevski (I) Ștefan Borbely 8 • In memoriam Ochelarii lui Petru Ion Mureșan 10 • Dosar: Blaga inedit Lucian Blaga și „oratoria găunoasă" a lui Marin Ștefănescu Lucian Năstasă 15 • Cu OCHIUL LIBER Despre „homo viator" AL Săndulescu 11 Literatură, diplomație și propagandă George Neagoe 14 Mircea Zaciu - un nou epistolar Iulian Boldea 20 Secolul 20 -o revistă a contrastelor Irina Georgescu 21 O busolă în labirintul nomenclaturii Cristian Vasile 22 • Ospățul filosofilor Filosofia simbolismului Ștefan Bolea 12 • Sub lupa memoriei Suferință, adevăr și salvare: Despre preotul-profesor Viorel Baciu Vladimir Tismăneanu 19 • Club Rebreanu Momente din viața noastră Alexandru loan Ciorogar 23 • Proză Cartea de la Uppsala Gellu Dorian 26 • Biblioteci în aer liber Poeme Amina Saîd 29 (prezentare și traducere de Letiția llea) 30 • APOSTROF Editura Biblioteca Apostrof vă oferă următoarele cărți: • Mihail Sebastian. Dilemele identității ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009, 300 p. 25 lei Colecția „Filosofie modernă" • Friedrich Nietzsche, Antichristul traducere de Vasile Muscă, 2003, 128 p. 10 lei • Irina Petraș, Teoria literaturii: Dicționar-antologie, 2002, 288 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Proza fantastică a Iui Mircea Eliade, 2003, 224 p. 20 lei APOSTROF Colecția „Filosofie extrem-contemporană" • Joseph Ratzinger, Europa în criza culturilor, traducere de Delia Marca, prefață de Andrei Marca, 2008, 92 p. 15 lei Colecția „Filosofie medievală" • Sf. Anselm din Canterbury, Monologion despre esența divinității traducere de Alexander Baumcarten, 1998, 162 p. 15 lei Colecția „Filosofia religiei" • HenryCorbin, Paradoxul monoteismului traducere de Janina Ianoși, 1997, 21 6 p. 4 lei Colecția „Filosofie românească" • Vasile Muscă, Spusul și de nespusul, 2003, 146 p. 10 lei • D. D. Roșca, Introducere Ia „Viața Iui Isus". Mitul utilului traducere de Dumitru Țepeneag, ediție și postfață de Marta Petreu, 1999, 1 38 p. 1 5 lei • Bucur Țincu, Apărarea civilizației ediție îngrijită și prefață de Marta Petrec, 2000, 132 p. 15 lei • Laura Pamfil, Noica necunoscut, 2007, 288 p. 20 lei • Scriitorul și trupul său, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 264 p. • Cele 10 porunci, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2007, 276 p. • Nicoiae Bârna, Dumitru Țepeneag, 2007, 304 p. 15 lei 15 lei 7 lei Colecția „(anus" • Ovidiu Pecican, Trasee culturale Nord-Sud, 2006, 228 p. 1 5 lei • Călin Teutișan, Textul în oglindă: Reflexii ale imaginarului eminescian, 2003, 162 p. 15 lei • Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau despre echilibru, 2003,176 p. 1 o lei • Dorli Biaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, 2004, 380 p. 20 lei • George Banu, Uitarea, 2003, 80 p. 15 lei • Norman Manea, Despre clovni eseuri, 1997, 230 p. 1 5 lei • Norman Manea, Octombrie, ora opt proză, 1997, 186 p. 1 5 lei • Philip Roth, Animal pe moarte roman, traducere de Irina Petraș, 2001, 1 32 p. 15 lei • Sanda Cordoș, Literatura între revoluție și reacțiune, ediția a u-a, adăugită, 2002, 284 p. 1 5 lei • Lev Tolstoi, Moartea Iui Ivan Ilici traducere de Janina Ianoși, prefață de Ion Vartic, 2003, 96 p. 15 lei • Georgeta Horodincă, Duminică seara, 2006, 231 p. 20 lei • Alexandru Vona, Să mai fiu o dată îndrăgostit, carte gîndită și alcătuită de Marta Petreu, 2005, 1 88 p. 20 lei • Ștefan Borbely, Despre Thomas Mann și alte eseuri, 2005,172 p. 20 lei • Marta Petreu, Conversații cu..., voi. ii, 2006, 132 p. 20 lei • Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Corin Braga, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Sadovaia 302 bis, 2006, 204 p. 20 lei • Eugen Pavel, între filologie și bibliofilie, 2007,170 p. 20 lei Colecția „Scrinul negru" • Zaharia Boilă, Amintiri și considerații asupra mișcării legionare prefață de Livia Titieni Boilă, ediție îngrijită de Marta Petreu și Ana Cornea, notă asupra ediției de Marta Petreu, 2002, 1 60 p. 10 lei • Zaharia Boilă, Memorii, 2003, 256 p. 12 lei • Procesul „tovarășului Camil", ediție îngrijită de Ion Vartic, prefață de Mircea Zaciu, 1998, 96 p. 15 lei • I. D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu ediție îngrijită de Ion Vartic, 1998, 244 p. 15 lei • Ludovica Rebreanu, Adio pînă Ia a doua Venire. Epistolar matern, ediție îngrijită, prefață și note de Liviu Malița, 1998, 288 p. 15 lei • Arthur Dan, Mituri căzute (Din jurnalul unui psihiatru). Aforisme, prefețe de I. Negoițescu, Ion Vianu, Alexandru Paleolocu; ediție și notă asupra ediției de Marta Petreu, 1999, 96 p. 15 lei • Dumitru Țepeneag, Destin cu popești. Șotroane (în colaborare cu Editura Dacia), 2001, 144 p. 10 lei • Alexandru Vona, Esmeralda, fișă de dicționar de Florin Manolescu, desene de Gabriela Melinescu, 2003, 112 p. 10 lei • Konstantinos Arvanitis, Jurnal (1893-1899), traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvînt- înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărcineanu (în colaborare cu Editura Polirom), 2009, 83 p. + ilustrații 15 lei Colecția „Istoria filosofici" • Constantin Rădulescu-Motru, F. W. Nietzsche: Viața și filosofia sa 2003, 128 p. 10 lei Colecția „Poeme" • Tristan Janco, Memoriile Șoahului, 2006, 84 p. 15 lei Cărți în coeditare cu Ed. Polirom (Ie puteți comanda Ia www.polirom.ro): • Ion Vartic, Bulgakov și secretul Iui Koroviev: Interpretare figurată Ia Maestrul și Margareta, ed. a u-a, adăugită, 2006, 160 p. 1 7,95 lei • Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, ed. a ll-a, 2007, 168 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Blestem și Binecuvântare, 2007, 182 p. 19,95 lei • Ion Vianu, Investigații mateine, 2008, 112 p. 19,50 lei • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2008, 128 p. 19,90 lei REDACȚIA: Marta Petreu (redactor-șef) Lukâcs Jozsee Virgil Leon Amalia Lumei Tehnoredactare: CZEGELY ERIKA Ana Pop (contabilitate) Vignetele revistei reprezintă variațiuni grafice de Mihai Barbu după desene de Franz Kafka. EDITORI: □ Uniunea Scriitorilor din România □ Fundația Culturală Apostrof PROIECT SPRIJINIT DE: PRIMĂRIA Șl CONSILIUL LOCAL CLUJ-NAPOCA ADRESA REDACȚIEI: Cluj-Napoca Str. I. C. Brătianu, nr. 22, cod 400079 Tel., fax: 0264/432.444 e-mail: apostrof@revista-apostrof.ro www.revista-apostrof.ro Pentru corespondență: Revista Apostrof, cp 1095, op 1, Cluj-Napoca, 400750 Manuscrisele primite la redacție nu se înapoiază. ISSN 1220-3122 Revista este înregistrată la osim cu nr. 45630/22.05.1996. Revista apostrof este membră a Asociației Revistelor, Imprimeriilor și Editurilor Literare (ariel), asociație cu statut juridic, recunoscută de Ministerul Culturii. Tiparul: Centrul de Presă Reformat Unica responsabilitate a revistei Apostrof este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor noștri. Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui text îi aparține, în exclusivitate, autorului. Apostrof Puteți comanda orice carte la adresa: 400079, Cluj-Napoca, Str. I. C. Brătianu, nr. 22, tel. 0264/432.444 sau prin www.revista-apostrof.ro Anul XXIV, nr. 10 (281), 2013 • 31